Intruparea infinitului

ÃŽ N T R U PA R E A I N F I N I T U L U I : ISUS HRISTOS

GEORGES STÉVENY se naște la data de 14 februarie 1923, în Nivelle, Belgia. După al Doilea Război Mondial, își ia examenul de bacalaureat la Annecy, Franța, și începe cursurile de teologie la Seminarul Adventist din Collonges-sous-Salève. În perioada 1942–1943, o întâlnește pe Gisèle Monnier. Dragostea și colaborarea strânsă îi unește în căsătorie, la 18 septembrie 1947, pentru mai bine de 57 de ani. Finalizându-și studiile de teologie și urmând în același timp și studii de filologie, devine profesor la același seminar din Collonges, unde predă latină, greacă, teologia Noului Testament și dogmatică. În 1948, familia se înmulțește cu un băiat, Kohlia, iar în 1949, cu o fată, Muriel.

Este trimis pe teren ca pastor și, din 1949 până în 1954, este responsabil de bisericile din Grenoble și Chambéry. După hirotonirea ca pastor (în primăvara lui 1954, la Paris), este mutat la Nice. Acolo se naște al treilea copil al familiei, Christian. În 1960, familia este trimisă în Belgia. Timp de 7 ani, slujește biserica din Bruxelles, ținând în același timp conferințe în diverse orașe din Belgia și din nordul Franței. În 1967, revine la Collonges ca profesor, predând, printre altele, dogmatică, omiletică și teologie sistematică. Timp de un an, este și capelanul instituției. În 1970, pentru 10 ani, este chemat la conducerea Seminarului. Renunță la un doctorat și se aruncă cu toate forțele în acțiune, cu scopul de a dezvolta această școală. Aceasta este perioada în care numeroși studenți l-au cunoscut, făcându-și din el un prieten. În 1980, este chemat la conducerea Federației Bisericilor Adventiste din Elveția franceză și din cantonul Ticino, iar în 1985, pentru 5 ani, este chemat să ocupe postul de secretar general al Diviziunii Euro-Africa a Bisericii Adventiste. Străbate Europa, Africa și SUA pentru a predica, a ține conferințe și a preda. Tot în această perioadă găsește și timp pentru a începe să scrie. În 1990, se întoarce în Belgia pentru a sluji biserica din Bruxelles timp de 8 ani și pentru a fi aproape de copiii și nepoții săi. În primăvara lui 2000, venit pentru un trimestru ca să țină cursuri la Facultatea Adventistă de Teologie din Collonges, descoperă că este bolnav de cancer. Din acel moment, în fiecare zi s-a luptat neîncetat cu suferința și descurajarea. Fără a se plânge vreodată, fără a-și pierde vreodată încrederea în Dumnezeu, fără a-L acuza vreodată că l-ar fi abandonat, ci fiind întotdeauna plin de recunoștință pentru ceea ce îi oferea Creatorul său, s-a stins din viață în ziua de marți, 20 aprilie 2004, la vârsta de 81 de ani, în brațele soției lui, având certitudinea și speranța învierii, după o viață plină și luminoasă, fidel vocației căreia îi răspunsese în urmă cu 68 de ani.

Georges Stéveny și-a trăit chemarea și și-a oferit afecțiunea și competența semenilor săi din Biserica Adventistă, dar și din afara ei.

Lucrări publicate: À la découverte du Christ (Vie et Santé, 1991), L’Énigme de la souffrance (Vie et Santé, 1996), publicată în română sub titlul Enigmele Bibliei: Suferința (Viață și Sănătate, 2015), Le Mystère de la Croix (Vie et Santé, 1999), La non-violence de Dieu et des hommes (Vie et Santé, 2001), Jésus, l’envoyé de Dieu (Vie et Santé, 2001). La acestea se adaugă numeroase articole publicate în diverse reviste și cărți, precum și o carte rămasă în manuscris, La prière, un combat avec Dieu, din care nu a apucat să finalizeze decât prima parte.

COLECȚIA

GEORGES STÉVENY

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS Traducere din limba franceză de Andreea Ivanovics

P a ntel imo n 2 0 17

© 2017 – Editura Viață și Sănătate.

Toate drepturile de reproducere totală sau parțială rezervate.

Copyright by © Éditions Vie et Santé, 1991. Tous droits de reproduction totale ou partielle réservés. ISBN 978-2-85743-152-7 Titlul original: À la découverte du Christ Responsabilitatea pentru acuratețea informațiilor sau a punctelor de vedere prezentate în carte revine exclusiv autorului.

Colecție coordonată de Cristinel Sava Redactare: Cristinel Sava Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României STÉVENY, GEORGES Întruparea infinitului : Isus Hristos / Georges Stéveny ; trad. din lb. franceză de Andreea Ivanovics. - Pantelimon : Viață și Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-088-1 I. Ivanovics, Andreea (trad.)

232.9

Soției mele

Nota editorului Dacă nu se specifică altfel, citatele din Scriptură sunt luate din Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, cu trimiteri, traducerea Dumitru Cornilescu, ediție revizuită ortografic, Asociația Biblică Română „Casa Bibliei”, 2012.

Sigle ale altor Biblii utilizate în text: BRC – Biblia (Biblia Romano-Catolică), traducere de Alois Bulai și Eduard Pătrașcu, Sapientia, Iași, 2013.

BS – Biblia sau Sfânta Scriptură (Biblia Sinodală), tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a preafericitului părinte Iustin, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

FLS – La Sainte Bible, qui comprend l’Ancien et le Nouveau Testament traduits sur les textes originaux Hebreu et Grec par Louis Segond, Alliance Biblique Universelle, Paris, 1910.

NTR – Biblia. Noua traducere în limba română, International Bible Society, 2006, tipărită 2007.

TOB – Traduction oecuménique de la Bible, comprenant l’Ancien et le Nouveau Testament, ediție nouă, Alliance Biblique Universelle, Éditions du Cerf, Paris, 1988.

VBA – Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001. În ce privește numele Mântuitorului, am optat pentru varianta care corespunde caracterului preponderent fonologic al ortografiei românești, și anume „Isus Hristos”. În transliterările din ebraică sau greacă, semnele diacritice aflate deasupra unei vocale marchează fie accentul tonic (´), fie lungimea vocalei respective (vocalele lungi sunt marcate cu ajutorul semnelor ¯ sau ˆ, iar vocalele scurte, cu ajutorul semnului ˘).

PREFAȚĂ LA EDIȚIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ Numeroase sunt studiile ce Îl au ca temă pe Domnul Hristos: persoana, natura și lucrarea Sa. Volumul pe care îl aveți în mână este însă altceva: Georges Stéveny ne prezintă un studiu biblic bine structurat, cu aplicații practice a căror importanță este nu doar imediată, ci și veșnică. În realizarea cărții, autorul dispune de o frază densă, cu un ritm susținut. Într-adevăr, o dinamică eficace și inspiratoare se degajează în mod binefăcător pe măsură ce cititorul înaintează în studiu. Textele biblice luate în considerare sunt cele care au o utilitate evidentă pentru tema propusă. Obiectivul? O mai bună cunoaștere a Mântuitorului, cu toate implicațiile spirituale și practice pe care această cunoaștere le presupune: a trăi cu El și a trăi pentru El acum, cu speranța că, într-o zi, vom putea fi cu El pe vecie.

Metoda folosită de autor „constă în a porni de la viața pământească a lui Isus pentru a ne îndrepta mai apoi spre semnificația cerească, sau, dacă vreți, vom merge de la istorie la credință” (p. 20).

Formulat altfel, tot în cuvintele autorului: „Ne dorim mai degrabă o teologie care să își aibă rădăcinile în istorie, în viața trăită (hristologia de jos)” (p. 227), în opoziție cu hristologia de sus, care are ca punct de pornire al cercetării formulări teologice.

Prima parte a cărții este un adevărat manual de studiu al evangheliilor. Desigur, dovezile istorice prezentate ar putea fi reluate astăzi diferit, căci, de la publicarea inițială a cărții, cercetarea istorică a progresat. Cum autorul nu își propune să predea un curs magistral despre diferitele aspecte istorice, unele subiecte sunt doar „atinse”, ele fiind prezentate foarte repede, ceea ce implică riscul de a fi percepute ca simple informații (de exemplu, cele cu privire la farisei, saduchei, irodieni, zeloți). Cititorul va trebui deci să meargă singur mai departe pentru a îmbogăți studiul.

7

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

Partea centrală a cărții însă este mult mai pe larg construită și este consacrată textelor biblice care ajută la înțelegerea naturii lui Hristos: pe deplin om și pe deplin Dumnezeu.

Fin exeget, autorul face de fiecare dată o prezentare scurtă, o expunere de sinteză a principalelor opțiuni luate în considerare. Totuși, el nu cade în capcana dezbaterilor ce sunt pur intelectuale, adică fără niciun folos spiritual, dezbateri ce apar adesea în jurul întrebării: ce natură a luat Isus – pe cea a lui Adam de dinaintea căderii sau pe cea a lui Adam de după cădere? Echivocul acestei alternative este înlăturat, urmând în aceasta atitudinea propusă și de Ellen White. Vorbind despre Hristos, Georges Stéveny spune: „Isus nu era doar Dumnezeu, nu era doar om. El ocupă un loc aparte, cu adevărat nou, la începutul unei ere noi, numite timpul sfârșitului” (p. 287). De asemenea, autorul înlătură orice ambiguitate ce ar lăsa de înțeles că, după unele texte biblice, Hristos ar fi avut un început, asemenea unei ființe create (vezi partea a V-a: „Isus: Fiul lui Dumnezeu”). În termenul „fiu” nu este neapărat implicată ideea unui început, afirmă autorul.

Această prezentare, plină de citate biblice și de referințe ale Scripturii (în special pentru atributele divine), acoperă toate aspectele divine și umane ale persoanei lui Hristos. De fapt, autorul vrea să se asigure că nimic nu scapă atenției cititorului, că prezentarea este completă, armonioasă. În caz contrar, dacă unul din aspecte ar fi pus mai mult în evidență, tabloul ar fi denaturat. Astfel, dacă Hristos ar fi prezentat ca fiind „prea uman”, El ar fi asemenea nouă. Dimpotrivă, dacă Hristos ar fi înfățișat ca fiind „prea divin”, El nu ar putea să ne reprezinte pe deplin pe noi, oamenii. Pentru a menține acest echilibru, prezentarea autorului ia în considerare faptul că Hristos este mai întâi și pe deplin om, pentru ca apoi să ni-L prezinte ca fiind totuși diferit de noi, pe deplin divin.

Partea finală a cărții își propune să facă legătura între Hristos și celelalte persoane ale Dumnezeirii (Tatăl, Duhul Sfânt) și să explice rolul acestora în „economia” divină (planul mântuirii).

Cartea are numeroase capitole. Acestea sunt însă scurte, ceea ce înlesnește studiul și face ca lectura să fie agreabilă. Notele de la sfârșitul capitolului, anexa (despre dogma hristologică) și glosarul vin să îmbogățească cultura biblică a cititorului, lucru necesar pentru a înțelege cât mai bine anumite dezvoltări teologice ulterioare legate de hristologie.

8

PREFAȚĂ LA EDIȚIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În ce-l privește pe autorul cărții, Georges Stéveny a fost o personalitate marcantă, cu o activitate multiplă: pastor, conferențiar, administrator, teolog. El stă alături de alți câțiva bibliști și teologi renumiți ai spațiului adventist francofon (între care „părintele” acestor teologi, Alfred-Félix Vaucher).

Două amintiri mă leagă în mod deosebit de Georges Stéveny.

Prima, mai vagă, datează din anii 1990, când Georges Stéveny a venit la București în calitatea sa de administrator al bisericii (pe atunci era secretar general al Diviziunii Euro-Africa). Venirea sa în țară, deși nu era prevăzută inițial (el îl înlocuia în ultima clipă pe președintele Diviziunii, indisponibil din motive de sănătate), a marcat spiritele celor prezenți, în special pe cel al pastorilor reuniți în adunare electivă. Aceștia își amintesc foarte bine de perioada respectivă de schimbare, în contextul imediat ulterior anului 1989, și de vizita făcută.

A doua amintire pe care o păstrez în inimă este însă mai vie: l-am întâlnit pe Georges Stéveny, împreună cu soția, la Bruxelles. Cred că era la sfârșitul anului 2003 sau începutul lui 2004, oricum cu doar puțin timp înainte de dispariția sa. Era perfect conștient de boala pe care o avea. Cuvintele și căldura sufletului său erau însă pline de încredere.

Avea o privire și o prestanță ce impresionau. Am putut vedea atunci la el acel amestec unic de inteligență și umilință ce fac din cineva un lider autentic și, mai presus de orice, un adevărat om al lui Dumnezeu. Prin tot ceea ce era și transmitea, era evident că Georges Stéveny Îl cunoștea foarte bine pe Mântuitorul, pe acel Hristos pe care L-a studiat pentru el, pe care L-a predat și altora și pe care, din toate puterile, L-a slujit cu credință.

Aplecându-ne asupra scrierilor sale (între care lucrarea pe care o citiți acum), nu facem decât să aducem și noi, în mod indirect, un modest omagiu unui slujitor al Evangheliei, unui învățat atât de pasionat de persoana și lucrarea Domnului Hristos. dr. Gabriel Golea, pastor, lector universitar la Universitatea Adventus (Cernica)

9

PREFAȚĂ LA EDIȚIA ÎN LIMBA FRANCEZĂ Plecând de la drumul personajului istoric care a fost Isus și de la datele oferite de Scriptură, Georges Stéveny a elaborat o strălucită reflecție hristologică. Preocupându-se mai puțin de modul în care a avut loc unirea ipostatică sau de mecanismul mântuirii, analiza sa pleacă de la întrebări esențiale, fundamentale pentru credința și viața creștină: A fost Isus un om ca oricare altul? A fost supus încercării ispitei?

Până la ce punct nașterea Sa supranaturală, minunile Lui, învățătura și sfințenia Sa desăvârșită, schimbarea la față și înălțarea Lui Îl individualizează în raport cu restul oamenilor?

Lucrarea de față nu are, prin urmare, pretenția să expună, fie și în linii mari, dezvoltarea istorică a doctrinei creștine cu privire la persoana lui Hristos. Autorul nu încearcă nici să scrie o viață a lui Isus sau să schițeze portretul psihologic al fondatorului creștinismului. Fără a sacrifica însă complet dialogul cu gândirea contemporană, preocuparea lui Georges Stéveny este de a se poziționa de partea credinciosului care își trăiește credința într-o lume secularizată și de a-i aminti importanța mărturiei Scripturilor. Hristosul pe care autorul L-a descoperit nu este Hristosul tras la față, „deplorabil de șters”, glorificat de unii, ci Hristosul impetuos, profet și revoluționar, Hristosul în care Dumnezeu și omul s-au unit pentru veșnicie.

Tocmai această preocupare pentru textul biblic, adesea studiat cu multă grijă, este cea care dă o valoare cu totul specială prezentei lucrări.

Datorită subiectului abordat, ale cărui importanță și actualitate sunt evidente, acest studiu este destinat publicului larg. Indicațiile de ordin tehnic și bibliografic au fost reduse la minimul necesar. Cuvintele grecești și semitice nu puteau fi complet evitate, pentru că, pe alocuri, discuția nu are sens decât dacă pornim de la ele; numărul lor a fost redus cât mai mult cu putință și de fiecare dată au fost transcrise.

11

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

Problema persoanei lui Hristos este cu siguranță la ordinea zilei. Și cu toate că dispunem astăzi de prezentări admirabile ale lui Isus, este de dorit, în egală măsură, să se facă eforturi în vederea adunării și coroborării rezultatelor dobândite. Meritul autorului este acela de a fi înțeles că nu este de ajuns să acumulăm cunoștințe și să depozităm în noi informații, fie ele și biblice, ci că, dimpotrivă, una dintre responsabilitățile teologului este tocmai aceea de a întări legătura dintre el și propriile concluzii, pe de o parte, precum și pe cea dintre credința spirituală și credința trăită de cititorii săi, pe de altă parte.

Ne dorim deci să fie cât mai multe lucrări ca aceea pe care ne-a oferit-o Georges Stéveny, adică lucrări care retrăiesc etapele mărturiei biblice și care ne permit astfel să pătrundem în starea de spirit a generației apostolilor.

Raoul Dederen decanul Seminarului Teologic Adventist de Ziua a Șaptea, Universitatea Andrews, Michigan, SUA

12

CUVÂNT-ÎNAINTE

Pe când eram încă foarte tânăr, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să predau teologia. De-a lungul nopților petrecute pregătindu-mi cursurile, am avut o experiență de neuitat cu Isus Hristos. Persoana Lui a dobândit pentru mine dimensiuni pe care nu le bănuisem.

De multe ori studenții m-au îndemnat să scriu. La fel și ascultătorii mei, după o conferință publică sau după o predică în care abordasem un anumit aspect a ceea ce se numește hristologie, sau studiul naturii lui Isus Hristos.

Dar numeroasele îndeletniciri mi-au servit drept scuză legitimă pentru a nu face nimic în această direcție. Poate că nu eram încă destul de matur? Dar sunt oare astăzi? Subiectul acesta ne va depăși întotdeauna. În orice caz, cartea se afla în mine, de multă vreme, în fază de gestație.

Ea nu se adresează specialiștilor. Căci prea des aceștia L-au ținut pe Hristos prizonier în știința și sistemele lor.

Izvor unic al oricărei vieți, Hristos trebuie să se afle la îndemâna celor care Îl caută, gata să facă un efort să Îl descopere. Or, să Îl descoperi înseamnă să trăiești o dezvăluire a lui Dumnezeu. Și, de asemenea, să te cunoști mai bine pe tine, în speranța că această experiență îți va depăși cu mult așteptările.

Să-L descoperim, așadar, pe Hristos, infinitul întrupat!

Georges Stéveny

13

PARTEA I

SĂ-L CUNOAȘTEM PE ISUS ASTĂZI

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

Există nume care au devenit atât de infame, încât nimeni nu le mai pune copiilor. Cine ar vrea să-i pună copilului său numele Iuda?

Altele sunt abandonate, fiind prea aureolate de lumină. Un exemplu în acest sens este numele Isus, foarte răspândit cu patru secole înaintea erei noastre. Totul s-a schimbat după Isus din Nazaret. Utilizarea acestui nume a devenit foarte rară. Eu nu aș vrea să mă numesc Isus.

Dezvoltarea fără seamăn a seminței presărate în sufletul câtorva pescari de către acest fiu al Galileei reprezintă fenomenul cel mai uluitor al istoriei. Unic, de fapt. Secolele s-au scurs, instituții puternice s-au năruit, civilizații strălucitoare au dispărut, limbile s-au schimbat, fața lumii s-a înnoit de mai multe ori, națiuni întregi s-au prăbușit, în timp ce altele s-au născut, dar cuvântul lui Isus Hristos nu a încetat să se răspândească, tot astfel cum nici numele Său nu a încetat să fie iubit până la sacrificiu sau, dimpotrivă, urât până la crimă.

Prezent explicit sau printre rânduri în cele mai nobile gânduri, precum și în cele mai frumoase opere de artă, acest nume se află de asemenea în miezul celor mai înfocate dezbateri, al celor mai arzătoare dispute și al celor mai vii contestații. Și nu doar în teologie!

Către sfârșitul lucrării Sale pe pământ, când fugea de masele de oameni pentru a Se dedica formării apostolilor Săi, Isus le-a pus brusc această întrebare esențială: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16:13). Această întrebare nu le-a mai dat pace de atunci oamenilor. De-a lungul primelor trei secole, creștinii s-au mulțumit să cânte imnurile Noului Testament. A venit apoi, de la Niceea, în 325, până la Constantinopol, în 681, timpul marilor concilii, dedicate cizelării formulelor care trebuiau să explice conținutul tainic al Revelației.

Istoria gândirii umane pe marginea subiectului naturii lui Hristos a umplut volume ample, nu foarte accesibile cititorului. (Această parte a teologiei se numește hristologie.) Și dezbaterea continuă, în plină teologie contemporană, mai aprigă ca oricând. Să fim conștienți de un lucru: în joc este chiar Evanghelia. Valoarea unei teologii stă în hristologia sa, deoarece nu poate exista o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu fără o cunoaștere adevărată a lui Hristos. Biserica trebuie să fie capabilă să proclame cu claritate cine este Isus pentru noi, astăzi, chiar cu riscul de a nu avea prea multe de spus despre Dumnezeu însuși.

16

CAPITOLUL 1

ȘTIINȚĂ ȘI CREDINȚĂ

S

ă nu ne înspăimântăm totuși! Această carte este gândită să fie pe înțelesul oricărui cititor atent. Ea nu se adresează specialiștilor și va recurge cât mai puțin posibil la vocabularul acestora.

Apa vie de la izvorul lui Iacov, oferită într-o zi unei femei din Samaria, trebuie să fie la îndemâna tuturor.

Trebuie să mărturisesc însă de la bun început: nu ne vom putea dispensa de credință! Năvoadele gândirii umane nu pot reține apa vie.

Reflecția de față trebuie să fie călăuzită în mod indispensabil de logică și rigoare. Esențial rămâne totuși să avem o inimă deschisă. Puțin mai multă știință nu schimbă neapărat viața unui om. În schimb, întâlnirea lui Saul din Tars cu Hristos, pe drumul spre Damasc, nu numai că i-a învins prejudecățile persistente, dar l-a transformat pe acest cap al persecutorilor într-un model de slujire și un propovăduitor al credinței în Isus Hristos. Testamentul său spiritual s-ar putea rezuma simplu: „Știu în cine am crezut” (2 Timotei 1:12).

Insist: pentru a-L cunoaște pe Hristos este nevoie de mai mult decât un pic de știință istorică sau biblică. Și aici, esențialul nu se arată decât inimii. În viață ne confruntăm cu alegeri la fiecare pas. Trebuie să alegem. Atunci când piatra este aruncată, ea trebuie să cadă. Suntem stăpânii destinului ei câtă vreme o ținem în căușul palmei. Odată 17

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

aruncată, ea își urmează traiectoria. Tot astfel, alegerile pe care le facem ne îndreaptă existența într-o direcție sau alta.

Contemporanii lui Isus au avut numeroase ocazii să aleagă. Într-o zi, cu exact cinci zile înaintea răstignirii Sale, „din cer s-a auzit un glas care zicea: «L-am proslăvit și-L voi mai proslăvi!» Norodul care stătea acolo și care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alții ziceau: «Un înger a vorbit cu El!»” (Ioan 12:28-29). Tunet sau înger? Aceasta este întrebarea. Pentru raționaliști, explicația, de sorginte meteorologică, este una fizică. Universul este pentru ei ca un zid opac, unde, datorită științei oamenilor, reușim să împrăștiem iluziile naive. Pentru alții, lumea este precum un perete translucid, care lasă să treacă o semnificație revelatoare. Isus Se poziționează pe planul superior al intuiției spirituale: El afirmă prezența și acțiunea Tatălui.

Nu este ușor să privești soarele în față. Nu e lesne să Îl contempli pe Dumnezeu! Or, să Îi cunoști pe Dumnezeu și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El, însemnă să ai acces la viața veșnică (Ioan 17:3). Însă esențialul nu se demonstrează! În urzeala intimă a existenței noastre sunt țesute certitudini fundamentale în legătură cu care nu ne-a trecut vreodată prin minte să cerem vreo dovadă. Cine deține dovada faptului că tatăl său este cu adevărat tatăl său? Esențialul nu se demonstrează, se trăiește.

18

CAPITOLUL 2

METODA

P

rima problemă cu care ne-am confruntat o reprezintă metoda.

Trebuie mai întâi să afirmăm divinitatea lui Hristos în numele credinței sau să pornim de la Hristosul istoric pentru a ne ridica apoi spre Hristosul credinței? Întrebarea a fost lansată de un teolog german, Pannenberg, într-o carte publicată în anul 19641. Acesta opune hristologiei de jos (cea ale cărei rădăcini sunt ancorate în istorie) hristologia de sus (cea care pornește de la credință). Curajul său este de a pretinde că fundamentează pe o bază istorică întreaga credință în Hristosul mort și înviat. El se opune astfel radical unui curent de gândire care tinde să se impună și conform căruia actul credinței trebuie separat complet de istorie. Un alt teolog german, Bultmann, principalul inițiator al acestei din urmă mișcări, consideră că este imposibil să-L descoperim pe Hristosul istoric. Într-o carte publicată în 1926, acesta recunoaște cu franchețe: „Este adevărat, cred că nu putem ști nimic despre viața și personalitatea lui Isus.”2 O astfel de atitudine a stârnit agitație. Așa se explică metoda propusă de Pannenberg, în opoziție cu metoda clasică, ce presupune să pornim de sus: să afirmăm înainte de toate divinitatea lui Isus, iar apoi să ne străduim să Îi explicăm întruparea cât mai bine cu putință.

Pannenberg propune calea inversă: tocmai pentru că Isus este om, concret, cu o existență vizibilă în istoria omenirii, putem să Îl întâlnim și să Îl cunoaștem. Departe de a presupune credința în adevăratul Dumnezeu, această manifestare o face posibilă. În definitiv, nu așa s-a desfășurat și experiența apostolilor? Fără nicio îndoială! Aceștia au recunoscut la început în Isus un învățător 19

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

pe care l-au ascultat cu venerație. Apoi, pe parcurs, I-au descoperit mesianitatea, o mesianitate înțeleasă din perspectivă iudaică, adică în cadrul unui naționalism înflăcărat. Isus era noul David, rege puternic, capabil să repună națiunea iudaică pe primul loc. Într-adevăr, în ultimele luni ale activității Sale pământești, El Își vestise moartea.

Dar nimic nu era mai de neînțeles în ochii lor. Reacția lui Petru, în momentul în care Isus face prima aluzie la cruce, este simptomatică: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!”

(Matei 16:21-22). Un strigăt din inimă, care descrie cu fidelitate starea de spirit a ucenicilor.

Remarcați faptul că, în același context, Isus vestise și învierea Sa! Or, neîncrederea cu privire la acest subiect a fost și mai mare. Relatările evangheliilor sunt elocvente. Toma chiar refuză cu încăpățânare mărturia entuziastă a colegilor săi! Nu a fost oare nevoie să își pună degetele pe rănile lui Isus cel răstignit pentru a-L recunoaște în genunchi pe Domnul înviat? De fapt, abia atunci, în momentul învierii, totul se luminează și capătă contur. Înainte de acest moment, ucenicii avuseseră vagi presentimente, intuiții trecătoare sau iluminări fugitive, precum mărturisirea celebră a lui Petru, ca răspuns la întrebarea Învățătorului pe drumul spre Cezarea lui Filip: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16). Dar nu pătrundeau întreaga semnificație a acestei declarații.

Petru trebuie să se fi gândit de multe ori la acest lucru după Paște.

Ah, dacă ar fi înțeles sensul propriilor cuvinte…! Este adevărat că i-au fost inspirate de Dumnezeu: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri” (Matei 16:17). Totul însă devine clar după înviere.

Prin urmare, vom opta pentru metoda care constă în a porni de la viața pământească a lui Isus pentru a ne îndrepta mai apoi spre semnificația cerească, sau, dacă vreți, vom merge de la istorie la credință. De altfel, este și singura modalitate care ne permite să îi ajutăm atât pe necredincioșii care încearcă să înțeleagă, cât și pe credincioșii care se luptă cu îndoiala.

Mai există un motiv care ne-a determinat să alegem această cale.

Creștinismul este singura religie fundamental istorică, singura care 20

METODA

depinde de istorie, care se confundă nu cu doctrine, ci cu o persoană – cea a lui Isus Hristos. Vom avea ocazia să revenim asupra acestei idei, dar important acum este să luăm act de ea. Înlăturați persoana lui Hristos din istorie, și creștinismul nu va mai fi decât o poveste frumoasă… care hrănește niște himere nebunești! Apostolul Pavel a înțeles foarte bine acest lucru: „Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și zadarnică este și credința voastră. Ba încă noi suntem descoperiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu…” (1 Corinteni 15:14-15). În consecință, să convenim fără ocolișuri că înotăm împotriva curentului. Pentru că tendința generală actuală este mai degrabă aceea de a separa mărturia Noului Testament de faptele istorice la care se referă. Admitem kērygma (adică predicarea bisericii primare, proclamarea ei, mărturia ei) fără să ne preocupăm prea mult să aflăm dacă aceasta coincide sau nu cu fapte considerate autentice. Prin urmare, trebuie să spunem câteva cuvinte cu privire la acest aspect al subiectului nostru.

Secolul al XIX-lea marchează un punct de cotitură în modul de a privi evangheliile. Până atunci, ideea de a pune sub semnul îndoielii realitatea istorică a lui Isus și a relatărilor care Îl făceau cunoscut ar fi părut o blasfemie. Dar după filozofii Lessing și Kant, oamenii au început să nu mai vadă în creștinism decât o expresie simbolică a unui adevăr etern. Îndrăzneala a constat în a susține, la începutul secolului al XX-lea, că personalitatea lui Isus nu a existat decât în imaginația unor ucenici amăgiți. Absurditatea unei asemenea teze a fost denunțată energic de specialiști recunoscuți internațional.

Isus nu a apărut în penumbra preistoriei, ci în plină civilizație greco-romană. A fost auzit, atins, urmat, aclamat; apoi, dintr-odată, a fost scuipat și bătut de moarte, înainte de a fi răstignit pe crucea Golgotei. Dacă ar fi existat televiziune în acele vremuri, întreaga lume ar fi urmărit acest eveniment.

Note 1 Wolfhart Pannenberg, Grundzüge der Christologie, G. Mohn, Gütersloh, 1964.

2 Rudolf Bultmann, Jesus, Deutsche Bibliothek, Berlin, 1926, citat din ediția în limba franceză Jésus: Mythologie et démythologisation, Éditions du Seuil, Paris, 1968, p. 35.

21

CAPITOLUL 3

DOCUMENTE OFICIALE: SCRIITORI LATINI

C

ând Isus a apărut în Palestina, gloria Romei se afla la apogeu.

După împăratul August, decedat la data de 19 august anul 14 al erei noastre, Tiberiu domnea la Roma, Pilat din Pont guverna în Iudeea, iar Irod Antipas domnea ca tetrarh în Galileea. Ana și Caiafa erau mari-preoți la Ierusalim. Ne aflăm în plină istorie. Nu este, prin urmare, inutil să consultăm documentele oficiale.

1. Pliniu cel Tânăr Arhivele Romei nu au păstrat nicio urmă. Cu toate acestea, tăcerea nu este absolută. Un document, scris între anii 111 și 113, ne oferă informații prețioase cu privire la dezvoltarea creștinismului în Asia Mică și face o scurtă aluzie la Isus. Este vorba despre o scrisoare a lui Pliniu cel Tânăr, guvernator al provinciei Bitinia, adresată împăratului Traian. În urma unor denunțuri, Pliniu arestase și interogase niște creștini. Aceștia declaraseră că „obișnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu”1.

Răspunsul lui Traian: „Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul; dacă sunt denunțați și dovediți vinovați, trebuie pedepsiți.”2 Dacă acest text nu 23

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

ne spune nimic despre Isus, meritul său este acela de a atesta importanța creștinismului în Asia, la 80 de ani de la moartea lui Isus.

2. Tacit Doi istorici romani și-au lăsat mărturia. Cel mai important este Tacit, recunoscut pentru spiritul său critic și pentru onestitatea sa.

Iată cum povestea el, în jurul anului 116, prima persecuție îndreptată împotriva ucenicilor lui Isus, în anul 64, sub împăratul Nero: „Pentru a înăbuși zvonurile [că incendiul Romei ar fi fost ordonat de el – n.r.], Nero a căutat niște vinovați anume cărora le-a dat cele mai crunte osânde; pe aceștia norodul îi numea creștini: datorită nelegiuirilor lor, ei erau urâți de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care își luaseră numele [creștinii], fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pliatus. Credința lui dăunătoare, înăbușită pentru un moment, începu din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui rău, ci chiar și în Roma, unde se revarsă de pretutindeni toate grozăviile și [unde] tot ce e condamnabil capătă faimă.”3 Merită să cităm opinia istoricului Goguel cu privire la acest text: „În acest pasaj există două lucruri a căror autenticitate este sigură. O primă informație se referă la incendierea Romei și la persecuția creștinilor; cea de a doua se referă la Hristos. […] Un fapt este sigur: acela că Tacit a cunoscut un document care nu era nici de sorginte evreiască, nici creștină și care lega creștinismul de Hristosul răstignit de Pilat din Pont. Nu mai este necesar să subliniem importanța acestei declarații.”4 3. Suetoniu Suetoniu (69–141) este celălalt istoric roman foarte important care Îl menționează pe Isus în aceeași perioadă. În Viețile celor doisprezece cezari, acesta afirmă despre împăratul Claudiu că îi „expulză din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigați de Chrestus”5. Ca mulți romani din acea perioadă, Suetoniu îi confunda pe evrei cu creștinii.

Chrestus este, fără îndoială, o deformare a numelui Christus. Același autor scrie despre Nero că le „aplică torturi creștinilor, un soi de oameni cu superstiții noi și vătămătoare”6.

24

DOCUMENTE OFICIALE: SCRIITORI LATINI

După cum mărturisește Henri Daniel-Rops, „este tot ceea ce istoria scrisă a romanilor ne spune despre cea mai mare istorie din lume. […] Or, nu este deloc sigur faptul că ridicarea lui Isus ar fi făcut, la momentul respectiv, zgomotul pe care ni-l imaginăm. Este dificil de calculat numărul oamenilor pe care evangheliile îi menționează în jurul Său: să fie oare două sau trei mii? «Norodul» care se îngrămădea înaintea Lui în momentul intrării triumfale în Ierusalim, în Duminica Floriilor, depășea oare câteva sute de oameni? Chiar și textele sfinte ne arată că, în momentul procesului și în timpul răstignirii, nu era multă lume.”7 Cu atât mai remarcabil este, în definitiv, faptul că suntem totuși atât de bine informați asupra evenimentelor care urmau „să rupă cursul istoriei, sau, mai bine spus, să [ne] introducă într-o nouă istorie”.

Note 1 C. Plinius către împăratul Traian, cartea X, scrisoarea 96, pp. 58–59, în Plinius cel Tânăr, Opere complete, traducere, note și prefață de Liana Manolache, Univers, București, 1977, p. 344.

2 Traian către Plinius, cartea X, scrisoarea 97, în loc. cit.

3 Tacitus, Anale, XV.44 , în P. Cornelius Tacitus, Opere, III: Anale, traducere de Andrei Marin, studiu introductiv și note de N. I. Barbu, Editura Științifică, București, 1964, p. 554.

4 Maurice Goguel, Jésus, ediția a 2-a, Payot, Paris, 1950, p. 45.

5 Suetoniu, „V. Tiberius Claudius Drusus”, XXV, în C. Suetonius Tranquillus, Viețile celor doisprezece cezari, Editura Științifică, București, 1958, p. 217.

6 Suetoniu, „VI. Nero Claudius Caesar”, XVI, în ibidem, p. 242.

7 Henri Daniel-Rops, în François Amiot, R. P. Daniélou, et al., Les Sources de l’histoire de Jésus, A. Fayard, Paris, 1961, pp. 17, 14–15.

25

CAPITOLUL 4

SCRIITORI EVREI

M

ass-media modernă ne-a obișnuit cu o informare extrem de rapidă, împinsă până la cultul pentru detaliu. E de prisos să mai amintim că situația era cu totul alta la începutul erei noastre. Cronicarii se limitau la evenimentele care aveau un răsunet major. Iar conspirația tăcerii a fost practicată întotdeauna pentru a proteja anumite interese. Nu este deci surprinzător faptul că anumiți mari scriitori, precum Filon din Alexandria sau Justus din Tiberiada, nu au menționat numele lui Isus. Ne uimește mai degrabă să găsim în Talmud (colecție de comentarii asupra legii) aluzii mai mult sau mai puțin clare la persoana și cariera Sa. Iată un omagiu neașteptat în favoarea autenticității Sale, chiar dacă acesta traduce atitudinea sinagogii față de un eretic.

1. Josephus Flavius Dimpotrivă, istoricul evreu Josephus Flavius merită o mențiune specială: „Născut în anul 37 sau 38, decedat în anul 97, adică martor imediat următor al misiunii lui Isus, acesta este, din multe puncte de vedere, un istoric considerabil. Lucrarea sa Antichități iudaice este, cu câteva rezerve, extrem de prețioasă pentru completarea informațiilor din Vechiul Testament cu privire la destinul Israelului. Lucrarea Războiul evreilor, publicată în jurul anului 77, adică la puțin timp după catastrofa în care s-a prăbușit pentru totdeauna poporul ales, este un document de o valoare inestimabilă. Omul este puțin simpatizat.

27

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

Membru al aristocrației sacerdotale, în care oportunismul se mulțumea cu jugul roman, este un vanitos, o persoană autosuficientă, iar coloana sa este prea suplă. […] Acest general evreu a încheiat războiul ca un prieten personal al celui care l-a învins, Vespasian, căruia îi prezisese că într-o zi va deveni împărat. Și-a adăugat la nume și pe acela al stăpânului său, Flavius, precum un sclav eliberat, și, lingușitor până la abjecție, nu a ezitat să scrie că adevăratul Mesia așteptat de Israel era, fără îndoială, Vespasian.”1 La ce adevăruri ne putem aștepta de la un astfel de om? Calitatea sa de istoric a fost deseori pusă în discuție. Cu toate acestea, mai multe descoperiri arheologice au contribuit la refacerea reputației lui. Erau privite cu ironie, de exemplu, referirile sale la Masada, acest cuib de acvilă de pe malul Mării Moarte, unde o mie de evrei au ales mai bine să se sinucidă în anul 73 decât să se predea romanilor. Dar astăzi situl este unul dintre cele mai vizitate de turiști, semn că scrierile sale merită să fie luate în considerare. Or, Josephus menționează doi contemporani ai lui Isus: pe Ioan Botezătorul, despre a cărui propovăduire și pedeapsă vorbește în termeni extrem de exacți, și pe Iacov, primul conducător al bisericii din Ierusalim după răstignire, căruia îi descrie lapidarea. Pe acesta el îl numește: „fratele lui Isus, denumit Hristos”2.

Mai trebuie menționat un fragment mult mai explicit. „În vremea aceea a trăit Isus, un om înțelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei, dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu, așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până azi dăinuie poporul creștinilor, care își trage numele de la dânsul.”3 Este acest fragment autentic? Este interpolat? Cea de a doua ipoteză pare evidentă. Suntem însă la fel de siguri, ceea ce este deja foarte mult, că Josephus L-a considerat pe Isus un personaj istoric.

28

SCRIITORI EVREI

2. Baraita Iată în continuare un text dintr-o baraita (tradiție neoficială) la tratatul despre sinedriu din Talmud, prezentând procesul lui Isus ca pe unul ireproșabil din punct de vedere juridic: „Înainte, un crainic rostește o proclamație. […] Cu privire la aceasta, aflăm: «În ajunul Paștelui l-au spânzurat pe Isus.» Însă timp de patruzeci de zile mai înainte, un crainic a mers înaintea lui proclamând: «Ieșu urmează să fie omorât cu pietre pentru că a practicat vrăjitoria și pentru că l-a ademenit pe Israel și l-a îndepărtat de Dumnezeu. Toți cei care au de spus ceva în apărarea lui să vină și să-l apere.» Cum însă nu s-a găsit nimic în apărarea lui, a fost spânzurat în ajunul Paștelui.» Ula a comentat: «Crezi oare că face parte din rândul celor pentru care se caută dovezi salvatoare? Căci el a devenit un ispititor, iar [despre aceștia] Cel Milostiv a spus: „Să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruți și să nu-l ascunzi»” [Deuteronomul 13:8]. Și totuși, în cazul lui Isus, s-a făcut o excepție, întrucât era un apropiat al celor care dețineau puterea [politică/religioasă].”

Cu siguranță, acest text ne induce în eroare. Dar, așa cum remarcă François Refoulé, „rămânem de aici cu cel puțin un rezultat sigur: nici măcar o dată, în timpurile străvechi, existența lui Isus nu a fost pusă la îndoială”4.

Astfel, de-a lungul primelor secole ale creștinismului, adversarii noii religii, precum Celsus, Porphyrios, Iulian Apostatul și Trifon, se plasează pe terenul evangheliilor. Printre argumentele aduse, aceștia invocă cultura redusă a evangheliștilor, semnalează incoerențe în scrierile lor, dar niciodată nu le califică drept ficțiuni. Ei se străduiesc să dea istoriei lui Isus o interpretare care să înlăture supranaturalul, însă nu îi contestă caracterul real.

Note 1 François Amiot, R. P. Daniélou et al., op. cit., pp. 18–19.

2 Antichități iudaice, XX.IX.1, în Flavius Josephus, Antichități iudaice, traducere, note și indice de Ion Acsan, Hasefer, București, 2001, vol. 2, p. 571.

3 Antichități iudaice, XVIII.III.3, în op. cit., p. 446.

4 François Refoulé, în Louis Leprince-Ringuet, Robert Aron et al., Jésus, Hachette, Paris, 1971, p. 63.

29

CAPITOLUL 5

SCRIITORII CREȘTINI

N

u este oportun să zăbovim prea mult asupra scriitorilor creștini nebiblici. Să notăm doar faptul că Părinții bisericești au citat evangheliile atât de frecvent, încât aproape că am putea să le reconstituim plecând de la împrumuturile acestora. În schimb, textele din Noul Testament merită câteva precizări.

1. Pavel Primele documente vin fără îndoială de la apostolul Pavel. Cel puțin, așa se susținea până nu demult. În prezent, specialiști eminenți afirmă că evangheliile sunt mult mai vechi, aducând în acest sens argumente impresionante.1 Oricare ar fi adevărul, Pavel a schițat în epistolele sale un tablou extrem de semnificativ al persoanei lui Hristos. El arată că s-a născut în familia lui David, sărac și disprețuit de lume, dar puternic prin Duhul Sfânt, Mesia anunțat de profeți, care a evanghelizat Israelul împreună cu cei doisprezece apostoli ai Săi, Și-a prezis moartea, a instituit Cina Domnului, a murit pe cruce și a apărut, proslăvit, în fața unor martori ale căror nume le cunoaștem.2 Ce ciudat! Una dintre primele „evanghelii” o datorăm celui mai înverșunat persecutor, tocmai cel care jurase să smulgă creștinismul ca pe o buruiană.

31

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

2. Evangheliile Dar odată cu evangheliile, cadrul se lărgește, apar detaliile, iar uluitoarea originalitate a lui Isus strălucește pe fiecare pagină. Din Iordan, unde a fost botezat cu apă, până la Golgota, unde a fost botezat cu sânge, putem să Îl urmărim pas cu pas, să intrăm în intimitatea Sa, să Îi simțim inima bătând.

Din acest moment, locul Său în sânul istoriei este atât de concret și de precis, încât toate evenimentele vor fi datate în raport cu El. „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea; Irod, cârmuitor al Galileei; Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei și al Trahonitei; Lisania, cârmuitor al Abilenei; și în zilele marilor-preoți Ana și Caiafa –, Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.” Or, Ioan este cel care L-a botezat pe Isus pe când Acesta avea în jur de 30 de ani (Luca 3:1-2,23).

Această indicație cronologică conține nu mai puțin de șase puncte de reper diferite. Intenția lui Luca este evidentă: el a dorit să Îl ancoreze pe Isus în timpurile noastre. „Istoria din evanghelii s-a petrecut într-un moment bine definit din istoria lumii. Apariția Mântuitorului nu este un eveniment atemporal, ci este strâns inserat în urzeala istoriei și poate fi datat la fel de bine ca orice alt eveniment din această lume.”3 Luca a urmat fără îndoială uzanțele orientale, stabilind evenimentele în funcție de calendarul evreu, socotind ca cel dintâi an de domnie anul accederii la tron. În consecință, dat fiind că Augustus a murit pe data de 19 august 14, primul an al lui Tiberiu durează din data de 19 august 14 până în data de 18 octombrie 14, ținând cont de faptul că prima lună a anului civil evreiesc este Tișri, adică septembrie-octombrie în calendarul nostru. Cât despre anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu, acesta durează din data de 19 octombrie 27 până în data de 18 octombrie 28. Cel mai probabil, la începutul acestui an, adică spre sfârșitul anului 27 al erei noastre, a fost botezat Isus. Să ne amintim că, în acel moment, El avea aproximativ 30 de ani.

3. Alte cărți din Noul Testament Toate celelalte cărți ale Noului Testament aduc, fiecare în felul ei, o contribuție prețioasă la cunoașterea lui Hristos. Totuși, contribuția 32

SCRIITORII CREȘTINI

lor este mai mult teologică decât istorică. Acesta este motivul pentru care nu vom zăbovi asupra lor. Dimpotrivă, acestea ne vor fi indispensabile atunci când vom analiza natura lui Hristos.

Note 1 Două lucrări au dat naștere la numeroase discuții pe tema datării evangheliilor: cea a lui John A. T. Robinson, Redating the New Testament, SCM Press, Londra, 1976, care repune în discuție problema prin argumente noi, și cea a lui Claude Tresmontant, Le Christ hébreu: la langue et l’âge des Évangiles, O.E.I.L., Paris, 1983. Acesta susține că evangheliile au fost scrise „în cea mai mare parte în timpul evenimentelor, în acea limbă ebraică purtătoare a unei dinamici spirituale unice” (p. 322).

Abatele Jean Carmignac, specialist în manuscrisele de la Qumran și autor a numeroase lucrări despre evanghelii, s-a pronunțat asupra acestei probleme în volumul de studii publicate în omagiul lui Pierre Courthial Dieu parle, Kérygma, Aix-enProvence, 1984. Articolul său este intitulat: „La datation des Évangiles : état actuel de la recherche” [„Datarea evangheliilor: stadiul actual al cercetărilor”].

Redăm mai jos câteva extrase semnificative: „În jurul anului 1850, F. C. Baur aprecia că evangheliile sinoptice ale lui Matei, Marcu și Luca au fost scrise în jurul anului 150 d.Hr., iar Evanghelia după Ioan în 160-170. În jurul anului 1900, A. von Harnack situa Evanghelia după Marcu în anii 65-70, pe cea a lui Matei în anii 70-75, pe cea a lui Luca între anii 79 și 93, iar pe cea a lui Ioan între anii 80 și 110. În prezent, Traducerea Ecumenică a Bibliei se exprimă după cum urmează: pentru Evanghelia după Marcu, «nimic nu împiedică datarea compunerii celei de a doua evanghelii între anii 65 și 70» (p. 128); pentru Evanghelia după Matei, «numeroși autori datează prima evanghelie în jurul anilor 80-90, poate puțin mai devreme» (p. 41); pentru Evanghelia după Luca, «criticii actuali situează adesea redactarea sa în jurul anilor 80‑90, însă mulți îi atribuie o dată mai veche» (p. 186); pentru [Evanghelia după] Ioan, «spre sfârșitul secolului I» (p. 289). Dar dacă încercăm să descoperim care sunt argumentele care stau la baza acestor opinii, vom constata cu uimire că acestea sunt pur subiective… Toate datările se sprijină pe aprecieri personale ale timpului necesar pentru a justifica evoluția teologică pe care fiecare o atribuie fiecărei evanghelii. Acest demers nu este serios… Prin urmare, datele general admise de criticii actuali nu sunt deloc susținute de dovezi și nu sunt sigure” (pp. 12–13). Carmignac nu conchide că soluția ar fi refugierea în scepticism, ci trece în revistă: A. Informațiile furnizate de Părinții bisericești.

B. Argumentele lui Robinson.

C. Argumentul semitismelor.

D. Argumentul traducerilor ebraice.

Apoi concluzionează: „Dacă evangheliile lui Marcu și Matei au fost indiscutabil redactate în ebraică, acestea trebuie să fie anterioare anului 66. Dacă Luca a utilizat documente semitice, pe care le-a introdus într-un cadru grecesc, aceste documente trebuie, de asemenea, să fie anterioare anului 66. […] Cum studierea cărții Faptele

33

ÎNTRUPAREA INFINITULUI: ISUS HRISTOS

apostolilor invită la o situare a Evangheliei după Luca între anii 52 și 60, ajungem aproximativ la anul 55 pentru Evanghelia după Matei și 45 pentru cea a lui Marcu.

Evanghelia după Ioan rămâne încă un subiect în discuție, dar nici ea nu poate fi plasată mai târziu de anul 65” (p. 21). „Cei care nu au încă credință și consideră evangheliile nimic altceva decât niște documente umane vor trebui să le acorde și mai multă importanță atunci când vor afla că acestea sunt documente redactate de martori (sau utilizând amintirile martorilor) într-o perioadă în care afirmațiile lor puteau fi încă verificate cu ușurință” (p. 22).

Concluziile lui Carmignac nu sunt reținute de toți specialiștii. Cu toate acestea, am considerat că este util să le amintim pentru a demonstra că datarea evangheliilor rămâne o problemă deschisă.

2 Romani 1:3-4; 2 Corinteni 13:4; 1 Corinteni 10:1-5; Faptele apostolilor 13:32-41; 1 Corinteni 15 etc.

3 Jean-Samuel Javet, L’Évangile de la grâce, Labor et Fides, Geneva, 1957, p. 50.

34