Istorisiri din viata lui Ellen White by Editura Viață și Sănătate

I S TO RISIRI D IN V IA ȚA LU I ELLEN WHIT E

JAMES (JIM) R. NIX s-a născut în 1947 și a fost pasionat din tinerețe de istoria adventistă, adunând o colecție de materiale rare privind începuturile Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și intervievând diverse persoane care au cunoscut-o pe Ellen White. A urmat cursurile Universității La Sierra, din Riverside, California, pe care a absolvit-o în 1969, cu dublă specializare: istorie și teologie, după care a făcut un masterat în religie, la Universitatea Andrews, obținând titlul de M.Div., și unul în biblioteconomie. În 1972, a fost angajat de Universitatea Loma Linda să amenajeze o Sală a Patrimoniului, al cărei director a devenit în 1974. În 1976, a supervizat deschiderea, în cadrul aceleiași universități, a unui Centru de Cercetare al Fundației „Ellen G. White”, care a devenit o filială a acesteia în 1985. A fost cofondatorul organizației Adventist Heritage Ministry (1981) și, actualmente, este președinte al consiliului de conducere al acesteia. S-a implicat personal în achiziționarea câtorva proprietăți istorice deținute acum de Adventist Heritage Ministry. În 1994, a fost hirotonit pastor, iar în 2000 a fost numit directorul Fundației „Ellen G. White”. În 2015, un vis de-al lui de-o viață s-a împlinit prin deschiderea Centrului pentru Vizitatori „Ellen G. White”, la sediul principal al Fundației „Ellen G. White”. Lucrări publicate: Advent Singing: A Collection of Fifty Early Adventist Hymns with Stories That Illustrate (North American Division Office of Education, 1988), Memorable Dates: From Our Adventist Past (North American Division Office of Education, 1989), Advent Preaching: A Collection of Twelve Early Adventist Sermons That Illustrate (North American Division Office of Education, 1989), Laughter and Tears of the Pioneers (North American Division Office of Education, 1989), Oral History Interview Guide (North American Division Office of Education, 1989), Adventist Scrapbook (Leaves-Of-Autumn Books, 1990), Daylight in the Swamp: A Collection of Favorite Recipes and Anecdotes Spanning Seven Generations on the Paternal Side of the Family of Shannon Marie Nix (1993), The Way It Was: Reliving the Year 1844 (Leaves-Of-Autumn Books, 1994), Early Advent Singing: A Collection of 52 Early Adventist Hymns with Illustrating Stories (Review and Herald, 1994), The Spirit of Sacrifice & Commitment: Experiences of Seventh-day Adventist Pioneers (Stewardship Department, General Conference of Seventh-day Adventists, 2000), Passion, Purpose & Power: Recapturing the Spirit of the Adventist Pioneers Today (Stewardship Ministries Department, General Conference of Seventh-day Adventists, 2013), Glimpses into the Life of Ellen White (Review and Herald, 2016).

Jim Nix

ISTORISIRI DIN VIAȚA LUI ELLEN WHITE Tradu c e re din limba engleză de Lore da n a L u pu

Pantelimon 2016

© 2016 – Editura Viață și Sănătate. Toate drepturile de reproducere totală sau parțială rezervate. Copyright © 2016 by the Ellen G. White Estate, Inc. Titlul original: Glimpses into the Life of Ellen White Autorul își asumă responsabilitatea deplină pentru acuratețea tuturor faptelor și citatelor, așa cum sunt redate în această carte. Redactare: Cristinel Sava Corectură: Cristina Sava Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României NIX, JIM Istorisiri din viața lui Ellen White / Jim Nix ; trad.: Loredana Lupu. - Pantelimon : Viață și Sănătate, 2016 ISBN 978-606-911-139-0 I. Lupu, Loredana (trad.) 286.3(73) White,E.G.

DESPRE ACEASTĂ COLECȚIE DE ISTORISIRI

rescând în timpul Războiului din Vietnam, generația mea a protestat împotriva a aproape orice. Acest lucru a dat naștere unei perioade în care credința a fost pusă la încercare. Din fericire, faptul că am fost crescut într-un cămin adventist unde Biblia, Ellen White și scrierile ei au fost acceptate într-un mod echilibrat a ajutat la stabilizarea mea. Interesant este că în timpul acelor ani agitați am aflat multe dintre istorisirile pe care vi le împărtășesc în această carte. Urmam cursurile Colegiul La Sierra (acum Universitatea La Sierra) din California de Sud. Louis Venden, unul dintre vorbitorii din cadrul Săptămânii de Rugăciune, a menționat că o femeie pe nume Alma McKibbin frecventa biserica lui din Mountain View, California. Deși nu auzisem niciodată de ea, descrierea ei m-a intrigat. Ea îi cunoscuse pe Ellen White și pe 5

I STO RI SI RI DI N V I AȚ A L U I ELLEN WHITE

alți pionieri adventiști, cum ar fi S. N. Haskell și J. N. Loughborough – oameni despre care citisem. Deși am crescut în California, nu mi-a trecut niciodată prin minte că mai trăiau încă oameni care îi cunoscuseră pe Ellen White și pe alți pionieri. Pentru mine ei erau doar personaje istorice – la fel ca Moise, Pavel și Martin Luther. În ceea ce mă privea, puteau la fel de bine să fie contemporani unii cu alții; nu mă raportam la niciunul din ei ca la niște oameni. Student timid cum eram, m-am hotărât să o întâlnesc pe doamna McKibbin, despre care aflasem că fusese prima profesoară dintr-o școală adventistă din California. Avea aproximativ nouăzeci și cinci de ani, iar eu în jur de douăzeci când am vizitat-o pentru prima dată în micul ei bungalow din Mountain View. De fapt, acea primă întâlnire era cât pe ce să nu aibă loc. Îmi venise ideea să înregistrez istoriile pe care speram că mi le va povesti. Din nefericire, doctorul doamnei McKibbin lipise o notiță pe ușa ei de la intrare, în care le cerea vizitatorilor să își limiteze vizitele la cincisprezece minute, din cauza problemelor cu vocea pe care le avea ea. Știind că îmi trebuiau mai mult de cincisprezece minute, m-am întors cu intenția de a-i părăsi veranda, când mâna unei persoane în vârstă a dat la o parte jaluzele venețiene de la fereastra alăturată, făcându-mi semn să intru. Ce privilegiu a fost să îmi împărtășească amintire după amintire despre sora White – cum i se spunea pe atunci lui Ellen White. Din Mountain View am călătorit spre nord, în Elmshaven, fosta casă a lui Ellen White, loc pe care l-am vizitat împreună cu trei dintre nepoatele ei, nora ei și alte câteva persoane. Pe măsură ce vorbeam cu cei care și-o aminteau pe sora White, perspectiva mea cu privire la ea s-a schimbat total. A devenit o 6

DESP RE ACEA STĂ CO L ECȚ I E DE ISTOR ISIR I

persoană reală – o creștină caldă și iubitoare, în preajma căreia m-aș fi simțit în largul meu. Câțiva ani mai târziu, m-am confruntat cu o criză în ce privește credința mea. Se susținea că Ellen White este o plagiatoare și o mincinoasă – că nu fusese profetesă inspirată, așa cum mi se spusese. Pe măsură ce mă luptam să împac afirmațiile criticilor ei cu lucrurile – menite să inspire credință – pe care le-a scris, aceste povești personale despre ea îmi tot veneau în minte. Acea persoană lipsită de onestitate pe care o prezentau criticii nu putea fi totuna cu persoana caldă și iubitoare descrisă de oamenii care și-o aminteau. De atunci, din acei ani de început încoace, am continuat să găsesc istorisiri care să mă ajute să confirm că acea Ellen White pe care o cunoștea publicul și acea Ellen White pe care o cunoșteau cei ce au interacționat cu ea în particular erau una și aceeași persoană. Îmi amintesc cum aceste istorisiri m-au ajutat să îmi întăresc credința și, de aceea, împărtășesc acum cu voi unele dintre ele. Mi-aș dori ca și voi să fi putut vorbi cu oamenii cu care am vorbit eu. Dar știind că lucrul acesta este imposibil, sper ca, pe măsură ce citiți unele dintre istorisirile mele favorite despre Ellen White, credința să vă fie întărită.

ȚI-A SPUS ÎNGERUL ASTA?

ând eram la colegiu, spre sfârșitul anilor 1960, am avut privilegiul de a vorbi cu câțiva dintre nepoții și nepoatele lui Ellen White și cu alți câțiva oameni care și-o aminteau. Trecuseră puțin peste cincizeci de ani de la moartea lui Ellen White, și încă mai existau câțiva oameni în California care aveau amintiri personale cu ea. O întrebare pe care o puneam fiecărei persoane era: „Ai primit vreodată vreun mesaj din partea lui Ellen White pe baza unei viziuni?” Doar cea mai mare nepoată a lui Ellen White, Ella1, a răspuns afirmativ. Aceasta este povestea pe care mi-a spus-o. Willie White2, tatăl Ellei, și familia lui locuiau pe partea cealaltă a drumului și la o distanță scurtă de casa mamei lui, numită Sunnyside. Colegiul Avondale, din Australia, tocmai se Ella May (White) Robinson (1882–1977).

William Clarence White (1854–1937).

Ț I -A SP U S Î NGERU L A STA ?

deschisese și nu existau hoteluri sau moteluri în zonă. În consecință, atunci când oamenii veneau să afle mai multe despre noua școală pentru a se hotărî dacă își vor trimite sau nu copiii acolo, nu aveau unde sta. Așa că ajungeau să stea în casele unora dintre profesorii școlii. Potrivit Ellei, locul preferat de vizitatori era casa lui Ellen White – ceea ce spune multe despre calitatea ei de gazdă. De fapt, ea a avut atât de mulți vizitatori în perioada în care a locuit în Australia, încât într-o scrisoare mărturisea: „Mă gândesc să pun în fața casei o pancartă pe care să scrie: cazare gratuită. Toți vin aici, așa că de ce nu?”1 — Dacă în casa bunicii nu mai era loc, povestea Ella, atunci oamenii veneau să stea la noi. Desigur, atâtea persoane în plus însemna multă muncă suplimentară – mai multe haine de spălat, mai multă mâncare de făcut și chiar și sticlele tuturor lămpilor cu petrol lampant trebuiau curățate de funingine. Una din sarcinile Ellei era să frece oalele mari pe care familia le folosea pentru gătit. Aveau o plită pe lemne, așa că oalele se murdăreau de funingine. Ella scotea oalele în spatele casei, unde era o groapă cu nisip, și acolo freca toată funinginea – sarcină pe care o ura. Așa că Ella, pe atunci doar o adolescentă, a început să își spună: Lucrul acesta este chiar nedrept. La momentul acela, ea frecventa mica școală a bisericii adventiste care era asociată colegiului. Colegii ei nu aveau vizitatori ca Ella, așa că ei nu aveau sarcinile suplimentare pe care ea le avea de făcut. Neplăcându-i deloc această situație, a început să se roage ca Dumnezeu să o Ellen G. White către Lucinda Hall, 15 aprilie 1895, scrisoarea 160, 1895 („Este ca și când aș avea o pancartă pusă în fața casei mele: «Hotel unde oamenilor și animalelor li se oferă cazare și masă.»”) 1

I STO RI SI RI DI N V I AȚ A L U I ELLEN WHITE

inspire pe bunica ei, Ellen White, să îi spună mamei ei vitrege1 să nu îi mai dea atâtea sarcini.2 La scurtă vreme după ce Ella a început să facă astfel de rugăciuni, familia s-a adunat în salon într-o dimineață pentru a se bucura de o vizită a bunicii ei. Adesea, când nu era plecată în călătorii, Ellen White trecea în vizită pe la ei după micul dejun. În mod obișnuit, la un moment dat în timpul conversației, când părea natural să facă lucrul acesta, Ella și sora ei mai mică, Mabel3, își luau cei doi frățiori gemeni4 în cealaltă cameră, pentru ca bunica să poată discuta mai multe cu tatăl și mama lor înainte să se întoarcă acasă la ea ca să lucreze. În acea dimineață, bunica discuta cu ei și conversația părea să ajungă în acel punct în care fetele trebuiau să își ia frățiorii gemeni și să meargă în cealaltă cameră. Când cele două fete au vrut să facă asta, bunica White a spus: — Nu. Am un mesaj pentru familie. Ei bine, Ella și-a dat seama că această vizită a bunicii era neobișnuită. Bunica ei a deschis poșeta – sau geanta de umăr – și a scos un manuscris5 pe care a început să îl citească. Ethel May (Lacey) White (1873–1969), a doua soție a lui William Clarence White, cunoscută ca May. 1

Așa îmi amintesc că a povestit Ella Robinson istorisirea. Totuși, în Stories of my Grandmother (Southern Publishing, Nashville [Tennessee], 1967, pp. 195–200) și Over My Shoulder (Review and Herald, Washington, D.C., 1982, pp. 87–90), ambele scrise de Ella Robinson, câteva dintre detaliile poveștii sunt ușor diferite, inclusiv perioada din zi a vizitei lui Ellen White și principala preocupare a rugăciunii Ellei chiar înainte de vizita bunicii ei. 2

Mabel Eunice (White) Workman (1886–1981).

Gemenii erau de fapt frații vitregi ai Ellei și ai lui Mabel. Mama fetelor, Mary (Kelsey) White (prima soție a lui Willie), a murit în 1890; el s-a recăsătorit în 1895. Gemenii, Herbert și Henry White, erau fii din a doua căsătorie (Herbert Clarence White [1896–1962], cunoscut ca Herbert, și James Henry White [1896–1954], cunoscut ca Henry). 4

Ellen G. White, „Words to the W. C. White Household”, 27 noiembrie 1896, manuscrisul 34, 1896. 5

Ț I -A SP U S Î NGERU L A STA ?

Prima parte conținea sfaturi pentru fiul ei Willie White. Ella s-a gândit că asta era bine – bunica nu îi vorbea ei, ci tatălui ei. El trebuia să facă diverse lucruri. După puțină vreme, bunica ei a început să citească mesajul pentru May, soția lui Willie. Din nou, Ella s-a gândit că nu era nicio problemă, pentru că bunica încă nu vorbea cu ea. Dar bunica White a continuat să citească. După o vreme, a început să dea sfaturi despre ce ar trebui să facă Ella. I-a spus Ellei că mama ei era foarte ocupată cu toți vizitatorii și a sfătuit-o: — Ella, ar trebui să o ajuți pe mama ta mai mult; ar trebui să îi ușurezi poverile. Ella mi-a spus: — Stăteam acolo și eram foarte supărată. Mi se părea atât de nedrept. Tocmai mă rugasem lui Dumnezeu să o inspire pe bunica să îi spună mamei să nu îmi mai ceară să fac atâtea treburi în gospodărie, și ea îi spunea exact pe dos: că trebuie să fac chiar mai multe. Bunica ei a continuat să citească despre cât de importante sunt sarcinile, indiferent cât de mici și nesemnificative par, și cum ei ar trebui să facă totul cât pot de bine. — Eram atât de furioasă, mi-a spus Ella. Mi-e rușine să îți mărturisesc asta, Jim1, dar i-am spus bunicii mele: „Ai inventat tu toate astea sau chiar ți-a spus îngerul asta?” Bunica a răspuns: „Nu am scris nimic decât ceea ce mi-a arătat îngerul.” Ella a povestit că bunica ei a mai citit puțin – unele sfaturi pentru sora mai mică a Ellei, Mabel – dar, mi-a spus ea, nu-și mai amintește nimic din lucrurile acelea. Era atât de supărată, că de-abia aștepta ca bunica să plece. 1

Autorul. 11

I STO RI SI RI DI N V I AȚ A L U I ELLEN WHITE

— De îndată ce bunica a plecat înapoi spre casa ei, mi-a spus Ella, am fugit în dormitorul meu, m-am aruncat pe pat și am început să plâng în hohote. Mi se părea extrem de nedrept. Am plâns și am suspinat. Mă rugasem ca Dumnezeu să facă în așa fel, încât să am mai puțin de muncă, și acum bunica îmi spunea că Dumnezeu zice că ar trebui să fac și mai mult. Dar, a continuat Ella, în timp ce mă aflam acolo pe pat și plângeam, dintr-odată mi-a venit în minte un gând: Acesta a fost răspunsul la rugăciunea mea. Nu este răspunsul pe care l-am vrut, dar este răspunsul la rugăciunea mea. Cu ochii minții, încă o mai văd pe Ella – o femeie micuță, plăpândă, foarte scundă, care avea peste optzeci de ani când îmi spunea povestea asta. Arăta cu micul ei deget spre cer și spunea: — Mi-a venit în minte gândul că marele Dumnezeu al cerului Și-a luat timp pentru a trimite un înger aici, jos, la bunica mea, ca să răspundă rugăciunii mele, o simplă adolescentă! M-a cuprins un așa sentiment de evlavie. De atunci, I-am fost veșnic recunoscătoare lui Dumnezeu, dar mi-e rușine să mărturisesc că nu aceasta a fost prima mea reacție. Mi-am șters lacrimile, a continuat ea, și mi-am amintit că era o oală mare afară, în groapa de nisip din spatele casei. Am mers afară și am frecat oala aia mai bine decât am frecat vreodată în viața mea vreo oală sau tigaie! Mi-a făcut bine să aud această istorisire, pentru că, dacă vorbeai mai mult cu Ella, îți era foarte clar că și-a iubit profund bunica. Nu avea decât amintiri frumoase despre Ellen White. Totuși, când un mesaj din partea lui Dumnezeu s-a pus în calea a ceea ce dorea ea, care a fost prima ei reacție? Mânia. Supărarea. Nu era nici pe departe ce voia ea să audă. 12

Ț I -A SP U S Î NGERU L A STA ?

Niciunul dintre noi, cei de astăzi, nu a avut privilegiul de a o fi cunoscut pe Ellen White. Toți cei care au cunoscut-o dorm acum, așteptând învierea. Așa că noi nu o cunoaștem personal pe Ellen White, așa cum au cunoscut-o generațiile din trecut. Uneori, când citim lucruri scrise de ea, s-ar putea să ni se pară un pic dure. Și uneori s-ar putea să reacționăm în mod negativ. Dar atunci când, asemenea Ellei, mintea noastră este luminată în cele din urmă și ne dăm seama că acestea sunt mesaje pe care ni le-a trimis Dumnezeu – răspunsuri la rugăciunile noastre, sfaturi care ne vor ajuta să trăim o viață mai bună, ajutoare în drumul nostru către Sfânta Cetate – atunci cred că istorisiri ca aceasta despre reacția inițială a Ellei ne vor ajuta să privim lucrurile în perspectivă.

OPRITĂ DE UN ÎNGER

race Jacques1, cea mai mică nepoată a lui Ellen White, mi-a povestit despre o perioadă (prin 1910 sau 1911) când Ellen White a fost abordată de reprezentanți ai unei edituri evanghelice cu cererea ca ea să pregătească un manuscris doar pentru ei. Prima ediție a cărții Calea către Hristos a fost publicată, în 1892, de o editură evanghelică, Fleming H. Revell Company. Bazându-ne pe înregistrările de la Fundația „Ellen G. White” și pe memoria lui Grace, putem stabili, atât cât se poate, că probabil aceeași companie, Fleming H. Revell, a fost cea care a făcut această cerere. Reprezentanții companiei au aranjat să vină la Elmshaven, casa lui Ellen White din California de Nord. Pentru ca un autor – orice autor – să scrie o carte exclusiv pentru ei, trebuia să existe un contract semnat. Așa că au venit la casa lui Ellen White sperând să obțină semnătura ei pe acel contract. Evelyn Grace (White) Jacques (1900–1995), cunoscută ca Grace.