Mai presus de imaginatie by Editura Viață și Sănătate

AI PRESUS DE IMAGINAȚIE

Traducere: Ștefan Bărbuceanu Redactare: Adela Băncău-Burcea Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Liliana Dincă

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BALDWIN, JOHN T. Mai presus de imaginaţie / dr. John T. Baldwin, dr. L. James Gibson, Jerry D. Thomas; trad.: Ştefan Bărbuceanu. - Pantelimon: Viaţă şi Sănătate, 2013 ISBN 978-973-101-733-4 I. Gibson, James L II. Thomas, Jerry D. 2

Cuprins

Contents

C apitolul 1

Mai presus de imaginație................................................. 4 C apitolul 2

Ziua în care Universul s-a schimbat.................................. 8 C apitolul 3

Planeta Pământ.............................................................. 14 C apitolul 4

O specie unică................................................................ 22 C apitolul 5

Un dar care să aducă echilibru....................................... 28 C apitolul 6

De unde vine răul?......................................................... 34 C apitolul 7

Planul numit „Isus”......................................................... 42 C apitolul 8

Salvarea venită de sus.................................................... 48 C apitolul 9

Planeta Pământ – versiunea 2.0..................................... 54 C apitolul 10

Un nou mod de a gândi.................................................. 60

Mai presus Chapter de imaginaţie Title I

Capitolul

a-ţi timp să stai afară într-o noapte senină şi să priveşti cerul. Cât de departe poţi să vezi? Cât de mult? Ai văzut vreodată Calea Lactee? În nopţile foarte întunecoase, dacă locuieşti suficient de departe de lu minile oraşului, poţi observa un petic lat de lumini de-a lungul cerului. Este ca şi cum ai privi spre centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, unde stelele par atât de apropiate unele de altele, încât se unesc într-o fâşie strălucitoare de culoarea laptelui. Pentru că sistemul nostru solar se roteşte în jurul unei stele şterse, aflată pe unul dintre braţele spiralate ale galaxiei noastre, suntem foarte departe de miezul acţiunii. Ne aflăm la periferia propriei noastre galaxii, fiind o pată mică într-o mare de aproximativ două sute de miliarde de stele. Da, două sute de miliarde de stele, dar nici în cea mai întunecoasă noapte, cu cel mai senin cer, ochii noştri nu pot vedea decât trei mii dintre ele, la un moment dat! Cu ochiul liber, de pe Pământ (din trei locaţii diferite, însumate) nu se pot vedea decât nouă mii de stele, iar acestea se află în „apropiere”, în Calea noastră Lactee. Mult timp s-a crezut că Pământul este centrul Universului, că

Soarele şi toate stelele se rotesc în jurul lui. Dar, odată cu inventarea telescopului, s-a descoperit că greşiserăm. De fiecare dată când am inventat un telescop mai puternic, am descoperit că Universul este mai mare decât am crezut. Am descoperit un Univers atât de vast, în care micuţa noastră planetă sau Soarele nostru slab, de fapt întreaga noastră galaxie, Calea Lactee, nu reprezintă decât o pată, o luminiţă, un lucru care de‑abia merită menţionat.

Cât de mare este Universul?

Cât de mare? Mai mare decât putem gândi noi. Mai mare chiar decât ne putem imagina. Haideţi să vedem dacă putem să cuprindem cu mintea câteva cifre! Cât de departe ai călătorit în ultimul an sau ce distanţă ai parcurs? Treizeci de mii de kilometri? Cincizeci de mii? Mulţi oameni care călătoresc frecvent pentru afaceri parcurg în fiecare an o sută cincizeci de milioane de kilometri sau chiar mai mult. Putem vedea Luna cu uşurinţă atunci când privim cerul – se află la numai patru sute de mii de kilometri depărtare. De asemenea, putem vedea şi Soarele – chiar dacă nu este recomandat să privim la el. Deşi pare la fel de mare ca Luna, în realitate este mult mai departe – o sută cincizeci de milioane de kilometri. Este atât de departe, încât este nevoie de opt minute pentru ca lumina să ajungă pe Pământ. Cât este de mare Soarele? Suficient de mare încât să cuprindă de un milion de ori planeta Pământ. Dacă Pământul ar avea dimensiunea unei monede, Soarele ar fi cât o minge de plajă de aproape trei metri. Este aproape prea mare pentru a-ţi imagina. Înseamnă că Soarele este cel mai mare lucru din Univers, nu-i aşa? Nu chiar. Ai privit vreodată pe cer constelaţia Orion, cunoscută și sub numele de

Vânătorul? Betelgeuse, steaua strălucitoare aflată pe umărul din stânga sus al Orionului, este atât de mare, încât, dacă ar fi fost în locul Soarelui din sistemul nostru solar, nu s-ar fi încadrat în orbita uriaşă descrisă de Pământ când înconjoară Soarele de la o sută cincizeci de milioane de kilometri depărtare. Ea nu s-ar încadra nici chiar în orbita planetei Jupiter, care trece pe la aproape opt sute de milioane de kilometri depărtare de Soare. Totuşi cea mai mare stea cunoscută se numeşte Canis Majoris. Este atât de mare, încât, dacă Pământul ar fi de dimensiunea unei monede şi Soarele cât o minge de plajă de aproape trei metri, Canis Majoris ar avea peste patru kilometri în diametru.

Dacă Pământul ar avea dimensiunea unei monede, Soarele ar fi cât o sferă de aproape trei metri. Şi, dacă Pământul ar avea dimensiunea unei monede, iar Soarele ar fi cât o minge de plajă de trei metri, ce distanţă ar fi între ele? Ar fi la distanţă de un teren de fotbal. De fapt, dacă întregul nostru sistem solar

– Soarele şi planetele – ar fi de dimensiunea unei monede, Soarele ar fi vizibil doar la microscop, iar cea mai apropiată stea ar fi la aproximativ nouăzeci de metri depărtare. Dacă ai putea călători cu viteza luminii, adică 300 000 km/s, tot ţi-ar trebui o sută de mii de ani numai să traversezi galaxia noastră! Dacă întreaga noastră galaxie ar fi cât o monedă – nu uita, galaxia are două sute de miliarde de stele –, sistemul nostru solar ar fi prea mic pentru a fi văzut la un microscop obişnuit. Celelalte galaxii care există ar fi încă la distanţe cuprinse între o treime de metru şi 300 de metri.

Atât de multe galaxii! Şi câte stele!

Şi oare câte alte galaxii mai există? În încercarea de a vedea în spaţiu mai departe ca niciodată, astronomii au poziţionat telescopul Hubble pe o porţiune aparent liberă din cerul nopţii. Era liberă: fără stele vizibile, galaxii sau altceva. Telescopul nu a fost focalizat pe nimic timp de unsprezece zile; la final au examinat fotografia. În acea porţiune micuţă, cam 3% din suprafaţa unei

MAI PRESUS DE IMAGINAŢIE

luni pline, au găsit mai mult de trei mii de galaxii; nu stele, ci galaxii întregi de stele – fiecare având miliarde de stele. Când au focalizat telescopul Hubble acolo pentru douăzeci şi trei de zile, şi-au dat seama că se pot vedea chiar mai multe galaxii – aproape de două ori mai multe. Bazându-se pe aceste cercetări amănunţite în spaţiu, astronomii estimează că există cel puţin 175 de miliarde de galaxii, care pot fi observate de pe Pământ. Oare câte stele cuprind ele? Dacă luăm ca normă galaxia noastră de două sute de miliarde de stele, se ajunge undeva pe la 350 000 000 000 000 000 000 000 de stele, după calculele mele. Oricum, acest lucru e valabil până când vom dezvolta tehnologia pentru a vedea mai mult şi mai departe în spaţiu.1 Gândeşte-te la următorul lucru: data viitoare când vei fi pe o plajă, ia o mână de nisip. Dacă estimările sunt corecte, sunt mai multe stele în Univers decât bobiţele de nisip de pe toate plajele din lume. Ceea ce vedem atunci când privim cerul nu este decât o mână de nisip.

Am înţeles, cu siguranţă, că Pământul nu este centrul Universului. Dar, de-a lungul timpului, ne-am întrebat dacă Pământul este sau nu unic, singura planetă din întregul Univers. De curând, s-a descoperit că cele mai multe sisteme de stele au şi planete. Numai în galaxia noastră se estimează cu sunt peste un miliard de planete.2 Oare câte dintre aceste planete au animale sau plante de vreun fel? Răspunsul la această întrebare este încă o enigmă. Este posibil ca pe alte planete să fie forme inteligente de viaţă? Aceasta este marea întrebare pe care şi-o pun toţi astronomii. Minunile Universului sunt mai presus de imaginaţie! Şi nici măcar nu am menţionat nebuloasele, quasarii, găurile negre sau alte obiecte fascinante din Universul nostru. Este oare posibil ca toate să apară într-un mod accidental?

O expediţie de cunoaştere

Există o întrebare mai mare chiar şi decât Universul: Cum este cu minunile uimitoare ale vieţii de lângă noi, de pe pământ? Dar cu minunea propriului organism? În creierul nostru sunt mai mulţi neuroni decât toate stelele din galaxia noastră! În această carte, vom explora nu doar minunile vieţii de lângă noi, ci şi minunea

propriei noastre existenţe. Unii oameni sunt de părere că ştiinţa oferă toate răspunsurile pe care le căutăm. Totuşi mulţi descoperă că cercetările ştiinţifice lasă un gol în inimile lor. Încă de la începuturile istoriei umanității, oamenii s-au confruntat cu întrebări existențiale majore. De ce suntem aici? Încotro ne îndreptăm? Ce se întâmplă cu noi după ce murim? De ce există atât de mult rău şi suferinţă în lumea noastră? Ştiinţa nu-şi pune aceste întrebări. Ea nu oferă răspunsuri pentru unele dintre cele mai profunde dorinţe ale inimii omeneşti. Totuşi aceasta nu înseamnă că răspunsurile respective nu pot fi găsite. Vă invit să pornim într-o călătorie în care să descoperim, în care să cercetăm minunile din jurul nostru, în care să aflăm ce uneşte aceste lucruri uimitoare. Vă invit să descoperim nu doar o viaţă pe care, probabil, nu ne-am imaginat-o niciodată, ci un lucru şi mai remarcabil –, o dragoste care se află mai presus de imaginaţie! 1. http://blogs.discovermagazine.com/ crux/2012/10/10/how-many-galaxies-are-there-inthe-universe-the-redder-we-look-the-more-we-see/. 2. http://www.jpl.nasa.gov/news/news.php?release= 2013-002.

Ziua în care Chapter Universul Title Î s-a schimbat

Capitolul

n anul 1609, un om pe nume Galileo Galilei, care locuia în Italia, într-un centru universitar numit Padova, a aflat că oamenii de ştiinţă din Olanda au creat un dispozitiv care făcea ca obiectele să pară mai aproape decât sunt. La început, Galileo nu a crezut că este posibil să existe un astfel de dipsozitiv, dar în curând a aflat cum funcţiona şi a creat unul propriu, mai bun. Binoclul lui Galileo făcea ca lucrurile să pară de nouă ori mai mari şi putea fi folosit în scop militar sau comercial. Galileo a continuat să lucreze la invenţia lui şi, la scurt timp, avea un telescop care mărea lucrurile de douăzeci de ori. În jurul datei de 1 decembrie a acelui an, Galileo a îndreptat telescopul său spre Lună. Ceea ce a văzut atunci a revoluţionat înţelegerea umană asupra Universului. În vremea aceea, majoritatea oamenilor credeau că Luna este perfect rotundă şi netedă. Aristotel, filosoful antic, spusese că cerul este perfect şi că pământul este cel imperfect. Spre surprinderea lui, Galileo a văzut că suprafaţa Lunii este accidentată, cu munţi şi câmpii. Această suprafaţă „imperfectă” a Lunii l-a făcut pe Galileo să regândească tot ceea ce credea că ştie despre Univers. Universul, s-a

decis el, trebuie să fie la fel de „imperfect” ca şi Pământul. În timp ce analiza Luna, Galileo a fost surprins să mai observe un lucru. A văzut că cerul din jurul Lunii era plin de stele – stele pe care nimeni nu le mai văzuse vreodată. Despre Calea Lactee se ştia, dar se credea că nu este altceva decât o aglomerare de gaze şi praf. Desigur, Calea Lactee are într-adevăr şi o mulţime de stele care se văd foarte vag şi sunt foarte apropiate, aşa că ochiul nu le poate vedea clar. Pentru prima dată, Galileo a observat că există mult mai multe stele decât cele 1 022 pe care le număraseră grecii. Această descoperire i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să-şi dea seama că Universul este de-a dreptul uriaş. După doar câteva săptămâni, Galileo a fost din nou surprins. În timp ce privea prin telescop planeta Jupiter, el a observat „stele” mici care păreau să stea aproape de Jupiter. Surprinzător, aceste stele apăreau prima dată pe o parte a planetei, apoi

dispăreau, după care apăreau din nou de cealaltă parte. Apoi, iarăși au dispărut din nou şi au apărut pe prima parte. Galileo şi-a dea seama că ele înconjurau planeta la fel cum Luna înconjoară Pământul. La început, Galileo a văzut trei, după care şi pe a patra. Astăzi, putem vedea unsprezece luni care înconjoară planeta Jupiter.

Calea Lactee are într-adevăr şi o mulţime de stele care se văd foarte vag şi sunt foarte apropiate, aşa că ochiul nu le poate vedea clar. Această descoperire a lunilor care înconjoară şi altceva decât Pământul a susţinut ideea sugerată de astronomul Nicolaus Copernicus: că Pământul nu este centrul Universului. Atunci s-a declanşat o revoluţie ştiinţifică, o revoluţie care încă ne afectează în ziua de azi.

O nouă imagine despre Univers

Imaginea noastră despre Univers s-a schimbat dramatic odată cu acea noapte hotărâtoare din 1609, când Galileo și-a îndreptat telescopul spre Lună. Acum înţelegem că, departe de a fi centrul Universului, suntem doar o parte dintr-un sistem solar nesemnificativ, aflat pe un braţ al uneia dintre multele galaxii. Putem observa că aceleaşi legi care funcţionează pe Pământ sunt valabile şi în sistemul solar, şi dincolo de el. Am descoperit că Universul este imens; are atât de multe tipuri de stele şi multe alte obiecte, despre unele ştiind atât de puţin sau neştiind nimic. Putem observa că Universul are o cantitate enormă de materie şi de energie. În ciuda craterelor imperfecte de pe Lună şi de

pe alte planete, Universul este organizat pe nişte structuri foarte exacte – sisteme solare, galaxii şi grupuri de galaxii. În plus, au fost descoperite dovezi că Universul nu este dintotdeauna, ci a avut un început. Astăzi, ne-am obişnuit la gândul că noile descoperiri pot schimba ideile noastre – noi tehnologii, noi medicamente, noi căi de a gândi. Dar în timpul lui Galileo, acest lucru nu era acceptat cu uşurinţă. Când şi-a îndreptat telescopul spre Lună în acea noapte de decembrie din anul 1609, Galileo nu și‑ar fi putut imagina cât de mult aveau să schimbe descoperirile lui modul de a gândi al umanităţii.

Un Univers de necuprins

După cum am observat, Universul este mult mai mare decât şi l-a închipuit Galileo. Pământul nostru face parte dintr-un sistem de opt planete şi multe alte obiecte mici care gravitează în jurul Soarelui. Soarele nostru este una dintre miliardele de stele din Univers şi este foarte departe de orice altă stea. Cea mai apropiată stea este Proxi-

MAI PRESUS DE IMAGINAŢIE

ma Centauri şi se află la patruzeci de milioane de kilometri, sau 4,2 ani-lumină depărtare. Distanţele sunt atât de mari în spaţiu, încât, pentru măsurarea lor, nu se folosesc mile sau kilometri, ci ani-lumină, distanţa parcursă de lumină în cursul unui an, cu viteza de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Nu uita, este nevoie de opt minute pentru ca lumina să ajungă pe Pământ de la Soare, de la o depărtare de o sută cincizeci de milioane de kilometri! Dacă am încerca să ajungem la Proxima Centauri cu o rachetă care călătoreşte cu douăzeci şi cinci de mii de kilometri pe oră, nu am reuşi niciodată. Am avea nevoie de 175 000 ani pentru a călători atât de departe. Gândeşte-te la următorul lucru: dacă ai face o hartă pe care să marchezi distanţa de la Pământ la Proxima Centauri şi ai folosi punctul de la sfârşitul acestei propoziţii pentru a reprezenta dimensiunea Pământului, Proxima Centauri ar fi la o sută şaizeci de kilometri depărtare. Şi este cea mai apropiată stea! Cele mai multe stele sunt mult mai departe decât aceasta şi ne-ar fi

imposibil să ajungem la ele cu tehnologia de care dispunem acum. Universul este nespus mai mare decât şi-a imaginat Galileo sau orice alt om dinaintea lui.

Un Univers încărcat cu energie

Universul conţine o cantitate inimaginabilă de materie şi energie. De obicei, ne gândim că Universul este format din stele, dar conţine de asemenea multe alte lucruri pe care nu le putem vedea. Aşa cum am văzut mai înainte, nu ştim exact câte stele are Universul, dar dacă luăm ca normă cele două sute de miliarde de stele din galaxia noastră, Calea Lactee, în cele 175 de miliarde de galaxii ar trebui să fie cel puţin 350 de miliarde de trilioane de stele. Mai mult decât atât, se crede că stelele care se văd reprezintă numai o zecime din masa Universului. Restul este „materie neagră”, care include obiectele prea mici sau

prea vagi pentru a fi identificate de noi. De asemenea, aceasta include şi „găurile negre”, care sunt atât de masive, încât nici chiar lumina nu poate scăpa din câmpul lor gravitaţional. Toată această materie conţine o cantitate uriaşă de energie. De asemenea, energia Universului este dincolo de capacitatea noastră de a înţelege. Fiecare stea poate să strălucească pentru că produce atât de multă căldură încât atomii se aprind. Soarele, steaua noastră, are o temperatură de peste cincisprezece milioane de grade (Kelvin). Această cantitate enormă de energie este suficientă pentru a oferi lumină şi căldură care să încălzească planeta noastră, lucru care face ca plantele să crească şi să ne asigure hrana. Nu uitaţi, în comparaţie cu alte stele, Soarele nostru nu este nici mare şi nici fierbinte! Cantitatea de energie din Univers este dincolo de posibilitatea noastră de a măsura – este mai presus de imaginație.

Dimensiunea Universului şi energia colosală pe care o are ne conduc în mod natural la întrebarea: De unde a apărut?

Când a început totul?

Imaginează-ţi că ţii în mână un balon. Ia un marker şi desenează pe el puncte la depărtare de 2 cm. Ce se întâmplă cu distanţa dintre puncte când pui balonul la gură şi îl umfli cu aer? Pe măsură ce materialul dintre puncte se întinde, toate punctele se îndepărtează unele de altele. Oamenii de ştiinţă au descoperit că ceva asemănător se întâmplă cu stelele. Se îndepărtează unele de altele. Se pare că Universul se extinde, la fel ca un balon cu aer. Dacă Universul se extinde în acest moment, înseamnă că s-a extins şi până acum. Cu cât privim mai departe în trecut, cu atât mai mic ar trebui să fie Universul. Dacă am privi în urmă suficient de mult, Universul s-ar contracta până când ar fi prea mic pentru a-l vedea, apoi până când ar deveni complet invizibil. Acesta ar putea fi începutul Universului. Din acel punct invizibil, întregul Univers s-a dezvoltat până la dimensiunile actuale. Bazându-se pe acest raţionament, oamenii de ştiinţă încep să creadă că Universul a avut un început.

Materia nu este împrăştiată la întâmplare în Univers, ci este organizată în mare parte în stele, planete şi alte obiecte. În rândul cercetătorilor moderni, părerile au fost la început împărţite în privinţa acceptării acestei idei. Astronomul Sir Fred Hoyle s-a opus atât de mult acestei teorii, încât a numit-o într-un mod ironic „Big

MAI PRESUS DE IMAGINAŢIE

Bang”. Acest nume a devenit popular, iar astăzi teoria încă este numită „Big Bang”. Studii şi cercetări ulterioare au susţinut oarecum teoria Big Bang, iar în prezent, cei mai mulţi oameni de ştiinţă o acceptă. Teoria Big Bang ridică totuşi nişte întrebări foarte importante. Ce anume a determinat apariţia Universului dintr-un punct minuscul sau din nimic? Este posibil să fi fost un accident sau în spatele creării Universului se află ceva sau Cineva?

Un Univers bine proiectat

Putem să aflăm câteva indicii despre crearea Universului observând cum arată el astăzi. De exemplu, structura ordonată şi trăsăturile specifice ale Universului sunt indicii importante cu privire originea lui. Materia nu este împrăştiată la întâmplare în Univers, ci este organizată în mare parte în stele, planete şi alte obiecte. Nici chiar stelele nu sunt împrăştiate, ci formează galaxii. Apoi, galaxiile formează grupări galactice şi supergrupări. Şi, cel mai uimitor lucru dintre toate, Universul are exact acele proprietăţi necesare pentru existenţa vieţii. Cum putem explica această ordine care există în Univers? Se pare că sunt trei răspunsuri posibile: legea naturală, întâmplarea şi un design inteligent. Haideţi să analizăm aceste trei posibile cauze pentru ordinea din Univers.

Legea naturală

Este normal ca Universul să aibă o structură atât de exactă? Nu. Nu există nicio lege care să spună că Universul trebuie să fie aranjat astfel încât să formeze planete, stele, galaxii şi grupuri de galaxii. La fel de bine ar putea să fie format doar din nori de praf. Ştiinţific, a doua lege a termodinamicii ne spune că, de-a lungul timpului, ordinea tinde să se strice. Aceasta înseamnă că, în trecut, Universul a fost mai ordonat decât este acum. Urmărind firul acestei idei până în momentul de început al Universului, ajungem la concluzia că Universul a fost creat cu trăsături extrem de exacte. Aşadar, ordinea din Univers nu poate fi rezultatul vreunei legi naturale care să o pretindă. Rămâne să vedem dacă ordinea din Univers este doar rezultatul unei întâmplări fericite sau produsul unui Creator inteligent.

Întâmplarea

Pentru ca viaţa să poată exista, proprietăţile Universului trebuie să fie foarte precise – foarte specifice. De exemplu, dacă Universul s-ar extinde prea repede, materia s-ar răspândi prea repede pentru a forma galaxii şi nu ar mai exista planete. Pe de altă parte, dacă s-ar extinde prea încet, materia s-ar aduna într-un aluat uriaş şi tot nu ar mai exista planete. Viaţa nu ar exista în niciuna dintre aceste variante. Rata de extindere a Universului trebuie să fie atât de precisă încât o diferenţă de 1/1055 (numărul 10 urmat de 54 de zerouri) ar strica totul. Şansele ca acest lucru să se întâmple sunt mai mici decât şansele de a câştiga la loto de cinci ori la rând. Gândeşte-te puţin! Dacă cineva ar câştiga la loto de cinci ori la rând, ai crede că a fost o întâmplare? Nimeni nu ar crede asta! Cu siguranţă, întâmplarea nu este o explicaţie bună pentru condiţiile precise din Big Bang.

Un design inteligent

Structura ordonată a Universului sugerează mai mult decât orice că el a fost plănuit într-un mod inteligent şi cu un scop. Oamenii de ştiinţă au dovedit că Universul are multe trăsături care se armonizează foarte frumos – exact acele proprietăţi care să permită existenţa vieţii. Moleculele nu ar exista dacă nu ar fi un echilibru extrem de fin între masele de particule atomice diferite şi forţele care le ţin unite. Mulţi cercetători au comentat trăsăturile Universului care se armonizează aşa de bine şi au sugerat că ele par rezultatul unei planificări inteligente. Nici legea naturală şi nici întâmplarea nu oferă o explicaţie plauzibilă pentru designul extrem de fin al Universului nostru. Cea mai bună explicaţie – cea care se potriveşte cu ceea ce vedem în Universul nostru – este aceea că el a fost creat intenţionat de Unul care are putere şi inteligenţă nelimitate.

Concluzie

Imaginea noastră despre Univers s-a schimbat radical din timpul lui Galileo. Acum, ne dăm seama că el este cu mult mai mare şi mai complex decât şi-ar fi putut imagina cineva în urmă cu doar câteva sute de ani. Până de curând, mulţi oameni de ştiinţă credeau că Universul a existat dintotdeauna şi că va exista pentru totdeauna, fără să se schimbe în vreun fel. Acum cunoaştem că a avut un început şi că este bine organizat şi atent reglat pentru ca viaţa să existe. Oamenii au fost dintotdeauna fascinaţi de ceea ce se află „acolo”. Acest lucru i-a determinat să-şi pună întrebări importante despre propria existenţă. Mai departe, vom continua să dezvoltăm această idee pe măsură ce vom privi mai îndeaproape casa noastră – lumea în care trăim şi câteva dintre minunile vieţuitoarelor din jurul nostru.

Chapter Planeta Title Pământ

Capitolul

e pământ, sunt puţine locuri în care să existe o mai mare varietate de vieţuitoare fascinante decât în Marea Barieră de Corali din Australia. Acest complex uriaş de corali merge de-a lungul întregii coaste de nord-est a Australiei. Acolo se pot vedea înotând moluşte uriaşe, care-şi expun „mantalele” lor verzi de la algele microscopice. Bancuri de peşti apar şi dispar în recif. Reciful însuşi este o minune când îl priveşti, un organism viu, care se întinde pe kilometri întregi, având un curcubeu de culori şi o bogăţie de forme şi dimensiuni. Ascunse în adâncurile lui, sunt colonii de vieţuitoare magnifice şi creaturi uimitoare.

Creaturi uimitoare

Şi mai uimitoare decât acestea sunt câteva lucruri mai puţin cunoscute din vieţile acestor făpturi. Molusca gigantă, de exemplu, are o relaţie interesantă cu micuţa algă unicelulară, numită Symbiodinium, relaţie reciproc benefică. Molusca – un adevărat gigant de peste un metru lungime şi până la cinci sute de kilograme – stă pe fundul oceanului cu cele două cochilii despărţite şi cu mantaua ei cărnoasă expusă la soare. Celulele algelor trăiesc

printre celulele din care e formată mantaua moluştei, unde produc mâncare cu ajutorul fotosintezei. O singură moluscă poate avea milioane sau chiar miliarde de celule de alge în ţesuturile ei. Alga obţine nutrienţi de la moluscă, iar molusca îşi ia o parte din nutrienţi din hrana produsă de algă. Acesta este un tip de relaţie de pe urma căreia beneficiază ambii parteneri. Molusca gigantă şi algele ei pot trăi împreună până la o sută de ani. Aceste relaţii de colaborare sunt obişnuite în rândul organismelor vii. Unele dintre ele sunt foarte specifice, cum este cazul micuţei alge şi al moluştei uriaşe. Plantele absorb energia soarelui şi o folosesc pentru a transforma apa şi dioxidul de carbon în hrană. Prin acest proces se eliberează oxigenul. Animalele combină din nou oxigenul şi hrana pentru a produce energia necesară creşterii şi dezvoltării. În acest proces este produs dioxid de carbon, folosit apoi de plante pentru a produce hrană. Ciclul continuă, iar aceste interacţiuni reciproc benefice între plante şi animale fac

posibilă supravieţuirea pentru o mare diversitate de vieţuitoare, inclusiv pentru oameni. O altă vieţuitoare foarte interesantă care trăieşte în coralii Marii Bariere, precum şi în multe alte locuri din Pacificul de

În imaginea de ansamblu, toate organismele vii interacţionează în moduri care sunt reciproc avantajoase. Sud, este viermele palolo. Aceşti viermi, care arată ca nişte viermi de pământ turtiţi, cresc până la treizeci de centimetri lungime şi trăiesc în tunele făcute prin corpurile de corali, unde se hrănesc cu alge. Viermele palolo este cel mai cunoscut în Samoa, unde este o parte importantă din cultura locală. În fiecare an, într-o anumită perioadă, locuitorii din Samoa îşi croiesc drum prin mare să colecteze ouăle viermilor palolo. Evenimentul este atât de cunoscut şi

de important pentru localnici, încât este folosit pentru definirea calendarului local. Oamenii de ştiinţă au descoperit câteva lucruri uimitoare despre viermii din Samoa. În sezonul de împerechere, viermilor le creşte o coadă care se umple cu ouă sau cu spermă. Aproape toţi viermii din zonă dau drumul ouălor în acelaşi timp. Cu totul deosebită este sincronizarea exactă a acestei practici. Depunerea icrelor începe la doar câteva zile după apariţia unei luni pline, în perioada 8-23 octombrie. Fenomenul se poate repeta de două, poate chiar de trei ori pe zi. Punctul culminant însă este un interval de aproximativ treisprezece minute în timpul refluxului, imediat după miezul nopţii. Într-un anume fel, viermii simt când a sosit momentul şi produc ouăle cu toţii în acelaşi timp. Sunt produse atât de multe ouă, încât băştinaşii le pot strânge pentru hrană. Viermii din alte zone pot depune ouăle în luni diferite, dar acest proces este mereu

MAI PRESUS DE IMAGINAŢIE

bine sincronizat şi coordonat. Într-un anume fel, aceşti viermi pot să-şi coordoneze depunerea icrelor. Pentru că răspund cu toţii la acelaşi semnal din mediul în care trăiesc, specia poate supravieţui. O altă vieţuitoare care poate fi văzută de-a lungul Marii Bariere de corali în anumite perioade ale anului este o pasăre de dimensiunea unei ciori, cunoscută sub numele de „furtunar”. Aceste păsări îşi petrec întreaga viaţă pe mare, cu excepţia perioadei în care se împerechează. În aceste perioade, ele locuiesc în adăposturi pe care le sapă singure. Furtunarii sunt nişte navigatori extraordinari. Aceste păsări pot să hoinărească fără probleme deasupra oceanului, fără să se rătăcească. Ele îşi părăsesc adăposturile înainte de răsărit şi se întorc după ce soarele apune, ceea ce înseamnă că trebuie să găsească locaţia exactă nu doar a insulei, ci şi a cuibului lor de pe insulă – pe întuneric. Oamenii de ştiinţă nu ştiu exact cum reuşesc acest lucru! În timpul zilei, furtunarii zboară pe deasupra oceanului, hrănindu-se cu peşti mici şi calmar, care se află aproape de suprafaţă. Abilitatea lor extraordinară de a naviga a fost testată printr-un experiment din Marea Britanie, folosind furtunarii din specia

Manx. Oamenii de ştiinţă au transportat cu avionul un grup de furtunari Manx din Marea Britanie în Boston, Statele Unite, şi un alt grup în Veneţia, Italia. În aproximativ două săptămâni, ambele grupuri de păsări s-au întors la cuiburile lor din Marea Britanie. De obicei, furtunarii nu zboară deloc pe deasupra uscatului, aşa că este şi mai uimitor că au putut să găsească drumul spre cuib. O altă specie de furtunar, pe nume Sooty, migrează din apele Antarcticii până în California, Alaska şi Japonia, după care se întoarce dintr-o călătorie de şaizeci de mii de kilometri. Furtunarii sunt cu adevărat o minune între vieţuitoare. Multe alte vieţuitoare pot să călătorească sute şi chiar mii de kilometri şi să se întoarcă exact în acelaşi loc. Somonii din Pacific sunt recunoscuţi pentru capacitatea lor de a se întoarce în locul în care au cres-

cut. Ţestoasele de mare pot călători mii de kilometri între Caraibe şi insulele din Oceanul Atlantic.

Multe alte vieţuitoare pot să călătorească sute şi chiar mii de kilometri şi să se întoarcă exact în acelaşi loc. Mii de păsări cântătoare migrează anual între America de Nord şi America de Sud, între Europa şi Africa. Instinctul lor migrator şi abilitatea de a reţine locurile pe distanţe atât de mari sunt printre cele mai incredibile miracole din lumea vieţuitoarelor.

O lume mirobolantă

Pe lângă aceste fiinţe extraordinare, există multe alte forme de viaţă care pot fi

explorate – producerea luminii de către licurici, pisica-de-mare care produce curent electric, abilitatea liliacului de a naviga în întuneric folosind ecolocaţia, transformarea omizii într-un fluture frumos şi multe altele. Totuşi, de obicei, nu ne gândim la trăsăturile pe care trebuie să le aibă lumea pentru ca viaţa să existe. Pe măsură ce au cercetat Universul, oamenii de ştiinţă au devenit din ce în ce mai conştienţi de cât de unică și bine proiectată este lumea noastră. Ei au văzut din ce în ce mai bine care sunt condiţiile necesare existenţei vieţii. Pământul pare să fie proiectat în detaliu pentru viaţă. Organismele vii trebuie să aibă exact combinaţia corectă de condiţii de mediu. Aceasta implică o sursă potrivită de energie (cum este Soarele), materiale naturale pentru construirea celulelor şi ţesuturilor (nu trienţii), un mediu potrivit în care să aibă loc reacţiile chimice necesare vieţii (apa) şi o temperatură potrivită pentru aceasta.

MAI PRESUS DE IMAGINAŢIE

Din câte cunoaştem până în acest moment, niciun alt loc din Univers nu are combinaţia corectă a acestor factori pentru a susţine organismele vii (deşi, de curând, s-au descoperit câteva posibilităţi – lucru foarte interesant!). După cum ştim cu toţii, Soarele oferă energia pentru organismele vii. Câteva bacterii îşi obţin energia prin reacţii chimice care au loc la mare adâncime în mare, dar acestea sunt excepţii. Soarele este un lucru

atât de comun şi banal în viaţa de zi cu zi, încât este uşor să uităm cât este de special. Lumina este o formă de energie cunoscută ca radiaţie electromagnetică. Puterea acestui tip de energie variază foarte mult. Unele tipuri, cum sunt razele gamma, sunt atât de puternice, încât pot distruge cu uşurinţă viaţa. Alte tipuri, cum sunt undele radio, sunt atât de slabe, încât nu pot asigura energia necesară vieţii. Lumina vizibilă, cea pe care o vedem noi, are o cantitate moderată de energie. Este suficient de puternică încât să declanşeze nişte reacţii chimice, dar nu destul de puternică pentru a dezmembra moleculele care formează corpurile organismelor vii. Faptul că Soarele produce acest tip de lumină este unul dintre cele mai importante motive pentru care viaţa poate exista aici. Majoritatea stelelor din Universul nostru nu oferă cantitatea potrivită de energie pentru a susţine viaţa aşa cum o ştim noi. Lumea noastră şi Soarele nostru sunt speciale! Soarele nu produce doar lumina care asigură energia necesară organismelor vii, ci şi cantitate potrivită de căldură pentru existenţa vieţii pe Pământ. Temperatura Pământului depinde de cantitatea de căldură provenită de la Soare, de distanţa de la Soare la Pământ şi de capacitatea Pământului de a reţine căldura. Dacă Pământul ar fi fost mai departe de Soare, ar fi fost prea frig. Dacă ar fi fost prea aproape, ar fi fost prea cald. Dioxidul de carbon şi vaporii de apă din atmosfera noastră ajută la menţinerea căldurii primite de la Soare şi la păstrarea unei temperaturi potrivite. Dacă în atmosferă ar fi fost o cantitatea prea mare din aceste gaze, ar fi fost prea cald. Dacă atmosfera nu ar fi avut deloc aceste gaze, ar fi fost prea frig. Temperatura favorabilă este, de asemenea, păstrată prin viteza cu

care Pământul se roteşte în jurul axei sale şi prin felul cum continentele şi oceanele sunt distribuite pe suprafaţa Pământului. Existenţa vieţii pe planeta noastră depinde de interacţiunea corectă dintre Pământ, atmosfera lui, căldura venită de la Soare şi distanţa dintre Pământ şi Soare. Dacă unul dintre aceşti factori s-ar schimba într-un mod dramatic, viaţa pe Pământ ar dispărea cu uşurinţă.

Soarele nu produce doar lumina care asigură energia necesară organismelor vii, ci şi cantitatea potrivită de căldură pentru existenţa vieţii pe Pământ. De asemenea, viaţa necesită o sursă de substanţe naturale şi posibilitatea ca ele să reacţioneze chimic. Pământul asigură aceste materiale în combinaţiile potrivite. Una dintre cele mai importante substanţe pentru viaţă este apa, iar Pământul are foarte multă apă. Unele planete şi luni din sistemul nostru solar par să aibă puţină apă, dar nu au corpuri stabile cu apă lichidă, aşa cum are Pământul. Apa este absolut necesară vieții, astfel că oamenii de ştiinţă care caută viaţă pe alte planete caută întâi apa. Dacă nu există apă, nu prea mai au de ce să caute viaţă. Apa este atât de importantă pentru viaţă! Ea oferă un mediu în care să aibă loc reacţiile chimice. Ea dizolvă multe substanţe pe care le transportă în mediu şi în tot corpul organismelor vii. Fără apă, multe reacţii chimice necesare vieţii nu ar putea avea loc. În plus, apa distribuie căldura în tot mediul înconjurător, ajutând la menţinerea unei temperaturi potrivite pe pământ.

Existenţa vieţii pe planeta noastră depinde de interacţiunea corectă dintre Pământ, atmosfera lui, căldura venită de la Soare şi distanţa dintre Pământ şi Soare. Corpurile mari de apă menţin un echilibru climatic, aşa că zonele de coastă au, de obicei, o climă mai blândă decât cele care sunt departe de mare. Apa ajută la îndepărtarea căldurii din corpurile noastre atunci când se evaporă prin piele. Dacă lumea noastră nu ar avea atâta apă, ar avea viaţă mai puţină. Pe lângă faptul că ajută la menţinerea vieţii, apa mai are şi alte proprietăţi. Faptul

MAI PRESUS DE IMAGINAŢIE

că gheaţa pluteşte face ca peştii din lacuri să supravieţuiască şi atunci când suprafaţa lor îngheaţă. Ea absoarbe oxigenul de care au nevoie peştii, dar şi alte vieţuitoare acvatice. Moleculele de apă tind să se atragă una pe alta, un aspect important care permite apei să ajungă până în vârfurile copacilor înalţi. În stare lichidă, apa curge cu uşurinţă, lucru care îi permite să se mişte fără dificultate la suprafaţă şi în sol, de unde poate fi absorbită de plante şi unde oferă umezeală pentru viermi şi pentru alte vietăţi subterane. Pământul este singurul loc cunoscut unde apa este atât de obişnuită şi accesibilă, putând să susţină viaţa. Viaţa necesită şi alte tipuri de substanţe pe care Pământul le oferă. Carbonul este în special important pentru că se poate combina chimic în atât de multe feluri. Se pare că el are câteva proprietăţi speciale care l-ar

putea face să fie rar, însă lumea noastră are suficient carbon pentru a susţine un număr uriaş de organisme vii. Pentru viaţă, este nevoie, de asemenea, de hidrogen, oxigen, fosfor, nitrogen, sulf şi de alte elemente în cantităţi mai mici. Din fericire, aceste materiale sunt disponibile în lumea noastră. Multe altele sunt toxice pentru viaţă şi, din fericire, sunt rare. Faptul că materialele necesare sunt disponibile, iar cele toxice sunt rare este o condiţie necesară pentru existenţa vieţii şi un factor care face ca lumea noastră să fie specială.

Concluzie

Trăim într-o lume bine proiectată, care are condiţiile ideale pentru viaţă. Suntem

înconjuraţi de fiinţe care au abilităţi uimitoare şi care sunt relaţii de interdependenţă. Aceste vieţuitoare dau dovadă de o diversitate extraordinară de forme, culori, comportamente şi arii de răspândire. Toate aceste lucruri ne sugerează existenţa unui Creator care a plănuit ca lumea noastră să fie un loc deosebit şi frumos. Puţin mai târziu, vom căuta să înţelegem de ce vedem şi lucruri neplăcute în lumea noastră. Dar haideţi să nu uităm cât de uimitoare şi de frumoasă este! În următorul capitol, vom privi la capacităţile extraordinare ale oamenilor – capacităţi care, într-un mod surprinzător, nu au nimic în comun cu supravieţuirea, care ne arată, din nou, lucruri mai presus de imaginație.