Mișcarea adventistă de ziua a șaptea din România

Miscarea_coperta.indd 1

30/10/2018 12:21:01

Mişcarea adventistă de ziua a şaptea din România

Mişcarea adventistă de ziua a şaptea din România Corneliu-Ghiocel FITZAI

demers istoric validat de Universitatea Sorbona - Paris

Pantelimon

2 0 18

Cartea aceasta reprezintă teza de doctorat în istorie modernă şi contemporană, susţinută la data de 22 iunie 2007, pentru obţinerea titlului de Doctor al Universităţii Paris IV, Sorbona.

Titlul lucrării în original: Origines et actualité du Mouvement adventiste du septième jour en Roumanie ©Copyright 2018 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi folosită sau reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace fără o permisiune prealabilă în scris din partea editorului.

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării: www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Redactare: Ferid Constandache Traducere: Laura Maftei DTP: Christian Sălcianu, Ferid Constandache Corectură: Alina Popa, Magdalena Constandache Coperta: Cristi Szocol Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FITZAI, CORNELIU-GHIOCEL Mişcarea adventistă de ziua a şaptea din România / Corneliu-Ghiocel Fitzai. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018 Conţine bibliografie ISBN 978-606-911-471-1 2

MOTTO: Dumnezeu nu poate face un bolovan pe care să nu fie în stare a-l ridica, dar oamenii pun pe lume lucruri mai puternice decât ei.

Constantin Noica

CUPRINS Prefaţă ............................................................................................................................ 15 Introducere...................................................................................................................... 16 PREAMBUL Diverse abordări ale studiului sectelor de provenienţă protestantă, pentru a înţelege originea şi locul Mişcării adventiste în lumea creştină ......................... 25 I. Abordare istorică ......................................................................................................... 25 II. Abordare sociologică .................................................................................................. 27 A. Clasificare 1. Clasificare după geneza lor: ............................................................... 30 a) Sectele nonconformiste b) Ultracreştinismul c) Învăţătorii şi gruparea din Orient 2. Clasificare după idealul lor: ................................................................ 31 a) Sectele de convertire b) Sectele revoluţionare c) Sectele introversioniste sau pietiste d) Sectele gnostice e) Sectele manipulatoare f ) Sectele taumaturge, reformiste şi utopiste 3. a) Mişcări sectare ce refuză societatea b) Mişcări care susţin societatea c) Mişcări care se adaptează lumii 4. Clasificare în raport cu implicarea adepţilor: ....................................... 33 a) Cultele de audienţă b) Cultele de clienţi c) Mişcările cultiste 5. Clasificare în funcţie de gradul de pericol ............................................ 33 B. Atitudinile sectare ............................................................................................ 34 1. Tensiunea şi distanţa faţă de societate 2. Exclusivismul în concepţia despre mântuire 3. Comunităţile absolute 4. O alternativă socială 5. Tonul emoţional 6. Acţiunea socială 7. Dorinţa de secret şi antiintelectualism 8. Fraternitatea grupului restrâns

C. Adeziunea la o sectă ......................................................................................... 36 D. Reflecţie asupra sectarismului într-o societate modernă .................................. 36 III. Abordare teologică ................................................................................................... 38 IV. Abordare psihologică şi medicală .............................................................................. 39 V. Studiu de caz: Mişcarea adventistă de ziua a şaptea – sectă, confesiune creştină sau biserică? .................................................................................................................... 42 1. Diverse opinii ale specialiştilor 2. Căutarea unei definiţii pentru a găsi locurile comune ale adventiştilor a) Constituie adventiştii o sectă? b) Constituie adventiştii o confesiune? c) Adventiştii de ziua a şaptea: o biserică 3. Reflectare asupra fenomenului adventist PRIMA PARTE: Originile Mişcării adventiste CAPITOLUL I: Figuri reprezentative ale Reformei radicale din secolul al XVI-lea care au condus la mişcarea sabatariană din Transilvania ................................................. 69 I. Din Spania şi Italia în Polonia şi în Transilvania ........................................................ 69 1. Originile anabaptiste 2. Originile antitrinitariene a) Miguel Servet (1511–1553) b) Lelio Sozzini ( 1525–1562) c) Fausto Sozzini (1539–1604) 3. Şcoala Superioară de la Rakow 4. Catehismul de la Rakow II. Expansiunea Reformei protestante în Ungaria. Reforma radicală în Voievodatul Transilvaniei. Fenomenul sabatarian ....................................................... 74 1. Factori care au favorizat pătrunderea Reformei protestante în Ungaria ........... 75 a. Dezastrul de la Mohacs (1526) b. Declinul Bisericii Catolice Maghiare 2. Transilvania, teritoriu fertil pentru Reforma radicală ....................................... 77 3. Către sabatarianism .......................................................................................... 78 a. Ferencz David (1510–1579) b. Johann Sommer (1540–1574) c. Jacob Paléologue (1515 ? – 1585) d. Adam Neuser (? – 1576) e. Mathias Veche-Glirius (1550–1590) f. András Eössi (? – 1599) i) Poezia sabatariană ii) Proza g. Simon Péchi (1560 ? – 1643) Concluzie ....................................................................................................................... 91

CAPITOLUL II: Trecerea germenului sabatarian din Transilvania în Lumea Nouă în secolul al XVII-lea ........................................................................... 105 I. Maestrul Johannes Kelpius, consilierul baptiştilor de ziua a şaptea ........................... 105 1. Transilvania în timpul lui Kelpius 2. Kelpius în Germania 3. Kelpius şi grupul său, în drum spre America 4. Kelpius, în Pennsylvania lui William Penn 5. Kelpius, eremit adventist-sabatarian în Wissahickon 6. Kelpius şi contactul cu baptiştii de ziua a şaptea II. Baptiştii de ziua a şaptea, precursorii Mişcării adventiste de ziua a şaptea ................ 114 1. Biserica Baptistă de Ziua a Şaptea din Anglia 2. Biserica Baptistă de Ziua a Şaptea din America a) Rachel Oakes, promotoare a Sabatului biblic b) Asemănare, dar fără alianţă c) Mai multe diferenţe decât asemănări Concluzie ..................................................................................................................... 121 A DOUA PARTE: Caracterul european al adventismului american CAPITOLUL III: Arierplan istoric adventist. Renaşterea acestei mişcări creştine în secolul al XIX-lea în SUA şi întoarcerea sa în Europa .........................133 I. Perspectiva istorică înainte de mişcarea millerită ....................................................... 133 II. Situaţia socio-economică, politică şi religioasă a Statelor Unite ale Americii

1. Situaţia geografică şi socio-economică americană ........................................... 138 a) Agricultura şi tehnica b) Problemele etnice 2. Viaţa politică americană .................................................................................. 140 a) Sclavia şi Războiul de secesiune b) America Modernă şi libertatea religioasă c) Expansiunea americană 3. Viaţa religioasă americană .............................................................................. 143 a) Declinul spiritual b) Redeşteptarea creştinătăţii americane c) Efectele redeşteptării 4. Curentul milenarist american ........................................................................ 146

III. William Miller (1782–1849) reaprinde flacăra adventistă în America .................... 146 1. Faza de „înflăcărare” şi organizarea mişcării .................................................... 148 a) Conducătorii mişcării lui William Miller b) Cea dintâi descurajare 2. „Dezamăgirea” şi dezorganizarea mişcării .......................................................150 a) Ziua marii dezamăgiri b) Redeşteptarea europeană c) Calcule corecte, dar o neînţelegere 3. „Reînflăcărarea” şi reorganizarea mişcării ........................................................152 a) De la o mişcare la alta b) La redescoperirea Sabatului biblic c) Punctele majore ale doctrinei adventiste d) Aplicarea mesajului celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12 I. Mesajul primului înger II. Mesajul celui de-al doilea înger III. Mesajul celui de-al treilea înger e) Publicaţiile IV. 1. Organizatorii, donatorii şi organizaţia a) Organizatorii b) Donatorii c) Organizaţia 2. Departamentele .............................................................................................. 162 a) Misiunea Internă b) Şcoala de Sabat c) Educaţia d) Tineretul e) Reforma Sanitară şi lucrarea medicală f) Libertatea Religioasă g) Asociaţia Predicatorilor h) Departamentul Viaţa de familie i) Biroul de Presă j) Departamentul Radio V. Extinderea progresivă a Mişcării adventiste ............................................................. 168 1. În America de Nord 2. În Europa Concluzie ..................................................................................................................... 170

CAPITOLUL IV: Prezenţa misionarilor adventişti străini în România, începând cu anul 1870, şi formarea misionarilor autohtoni în ţară .................................189 I. Michael B. CZECHOWSKI .................................................................................... 189 1. Czechowski în Europa (septembrie 1818–august 1851) 2. Czechowski în America (septembrie 1851–aprilie 1864) 3. Czechowski, din nou în Europa (mai 1864–februarie 1876) a) În Italia (iulie 1864–septembrie 1865) b) În Elveţia (septembrie 1865–1869) c) În Ungaria (ianuarie – noiembrie 1869) d) În Transilvania (toamna 1869–primăvara 1870) e) În România (vara 1870–toamna 1875) 4. Proclamarea mesajului adventist în România a) Recrutarea şi angajamentul baptismal de la Piteşti b) Serviciul de comuniune c) Plecarea lui Czechowski II. Cel mai mare strateg adventist: Ludwig Richard CONRADI .................................. 205 1. Conradi în Germania şi fuga sa în America 2. Conradi şi convertirea sa la credinţa adventistă 3. Începuturile lui Conradi ca predicator şi evanghelist 4. Slujirea pastorală a lui Conradi în Europa a) Evanghelizarea în Germania, Rusia şi Balcani b) Consolidarea lucrării adventiste în Europa c) Hamburg, sediul central al Uniunii Europene a Conferinţelor 5. Conradi reaprinde flacăra adventistă în Transilvania III. Colaboratorii lui Conradi în Transilvania şi în România ........................................ 213 1. În Transilvania a) John F. Huenergardt (1875–1955) b) Fritz Kessel (1881–1962) c) Herman Meyer-Bärtschy (1875–1947) 2. În Dobrogea Românească şi la Bucureşti a) Andreas Seefried b) Gerhard Perk (1859–1930) IV. Pionierii adventişti autohtoni în teritoriile româneşti ............................................. 217 1. În Transilvania a) Wilhelm Johannes Tentesch (–1930) b) Michael Gehann (1893–1965) c) Johann Bauer (1890–1958) d) Peter H. Herman (1889–1969) e) Wilhelm Steinmeier (1890–1961) f) Johann Dengel (1899–1975) g) Johann Prewlitz (1905–1965)

2. În Moldova şi în Ţara Românească a) Toma Aslan (1847–1897) b) Petre Paul Paulini (1882–1953) c) Ştefan Demetrescu (1882–1953) d) Arthur Văcăreanu (1902–1990) Concluzie ..................................................................................................................... 226 A TREIA PARTE: Adventismul în România Contemporană CAPITOLUL V: Biserica Adventistă în perioada României Mari ............................. 243 I. Contextul istoric românesc ....................................................................................... 243 1. Provinciile unite într-un singur regat a. Transilvănenii b. Moldovenii şi valahii c. Unirea Principatelor Române d. Monarhia 2. Naţionalităţile României Mari 3. Viaţa religioasă în România A. Cultele istorice a. Ortodocşii b Uniaţii (greco-catolicii) c. Protestantismul 1. Luteranii 2. Calviniştii 3. Unitarienii B. Asociaţiile religioase a. Baptiştii b. Creştinii după Evanghelie, sau darbiştii c. Penticostalii d. Alte asociaţii religioase C. Statisticile religioase D. Diferitele versiuni ale Bibliei II. Dezvoltarea Mişcării adventiste de ziua a şaptea în România monarhică ................. 256 A. Mijloace şi metode pentru răspândirea mesajului adventist 1. Începuturile publicaţiilor adventiste în România (1884–1914) a) Adevărul Prezent b) Semnele Timpului c) Curierul Misionar 2. Lucrarea pionierilor prin intermediul presei (1914–1920) 3. Înfiinţarea Casei de Editură (1922–1930) a) Statutul juridic b) Cadoul Casei de Editură din Hamburg

4. Extinderea presei adventiste (1922–1930) a) Reorganizarea Casei de Editură b) Educatorul Creştin 5. Consolidarea lucrării adventiste de publicare (1930–1939) a) Sfetnicul Vieţii b) Anexa la Curierul Misionar c) Gazeta Slujbaşilor d) Veşti Misionare e) Veşti Adventiste în limba maghiară f) Spicuitorul g) Libertatea Religioasă h) Amicul Tinerimii B. Colportajul şi metoda „din uşă în uşă” ............................................................ 264 C. Conferinţele publice ...................................................................................... 268 D. Voluntariatul în biserică ..................................................... ........................... 271 1. Societatea Tabita (Dorca) 2. Operele caritabile 3. Colecta pentru lucrările misionare E. Privire asupra vieţii credincioşilor din interiorul bisericii ............................... 272 1. Serviciul de cult din Sabat 2. Serviciul de comuniune a) Spălarea picioarelor b) Pâinea şi vinul 3. Adunarea de rugăciune 4. Şcoala de Sabat 5. Pregătirea teologică a) Focşani b) Diciosânmartin – Braşov F. Condiţiile de viaţă, dificultăţile, puterile şi slăbiciunile lucrătorilor ................. 275 G. Forma de organizare a Bisericii Adventiste din România ............................... 278 1. Biserica locală a) Prezbiterul bisericii b) Diaconii şi diaconesele c) Secretarul bisericii d) Trezorierul bisericii e) Alte departamente 2. Conferinţa locală 3. Uniunea de Conferinţe 4. Diviziunea 5. Conferinţa Generală

H. Circulaţia fondurilor ................................................................................................ 282 1. Zecimea 2. Darurile I. Sesiunile adunărilor elective ale Uniunii de Conferinţe ................................................. 283 1. Sesiunea de la Bucureşti din 1920 2. Sesiunea de la Bucureşti din 1924 3. Sesiunea de la Cluj din 1927 4. Sesiunea de la Bucureşti din 1932 5. Sesiunea de la Bucureşti din 1936 Concluzie ..................................................................................................................... 288 CAPITOLUL VI: Biserica Adventistă din România de la al Doilea Război Mondial până la instaurarea comunismului (1940–1947)............................................................. 313 I. Trecerea de la monarhie la republică populară ...................................... .................... 313 II. Viaţa Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din România în angrenajul violent din plin secol XX ............................................................................. 315 1. Presa adventistă din România între 1939 şi 1947 1) Semnele Timpului şi Amicul Tinerimii 2) Fondarea unei noi societăţi cu rol de Casă de Editură 2. Institutul Biblic de la Braşov–Stupini 3. Conducerea Bisericii Adventiste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial III. Schisma adventistă în urma traumatismului cauzat de cele două războaie mondiale ......................................................................................................... 319 1. Cauzele disidenţei şi ale sciziunii în Biserica Adventistă din Europa 2. Mişcarea adventistă de Reformă în România Concluzie ..................................................................................................................... 324 CAPITOLUL VII: Supravieţuirea Bisericii Adventiste prin adaptarea la dictatura comunistă (1948–1989) .................................................................................. 333 I. Regimul comunist, instaurat în România printr-o republică satelit a URSS .............. 333 A. Bisericile în timpul dictaturii comuniste 1. Decretul privind regimul general al cultelor 2. Autentici şi falşi evlavioşi în cele 14 confesiuni autorizate B. Abuzul de putere 1. Decretul 153/1970 2. Legea nr. 3/1974 II. Adaptarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea la circumstanţele impuse de dictatura comunistă din România ................................................................................. 339 A. Stagnarea activităţilor Bisericii Adventiste 1. Activităţile de publicare ale Bisericii Adventiste 2. Contribuţia Mişcării de Reformă adusă bisericii-mamă

B. Sesiunile elective ale Uniunii de Conferinţe îşi reiau activitatea în mijlocul variaţiilor politice din ţară .................................................................................. 342 1. A şasea sesiune electivă de la Bucureşti din 1951 2. A şaptea sesiune electivă de la Bucureşti din 1955 3. A opta sesiune electivă de la Bucureşti din 1967 4. A noua sesiune electivă de la Bucureşti din 1975 5. A zecea sesiune electivă de la Bucureşti din 1980 6. A unsprezecea sesiune electivă de la Bucureşti din 1985 Concluzie ..................................................................................................................... 351 Concluzie generală ....................................................................................................... 365 Lista abrevierilor şi a siglelor......................................................................................... 373 Bibliografie ................................................................................................................... 377 Documente anexe...................................................................................................407–660

Cuvântul editorului Despre carte.... În perspectivă.

Cartea răspunde la aproape 95% din întrebările despre trecut pe care şi le-au pus doar 5% dintre adventiştii contemporani, parte a celor aproape 20% dintre adventiştii care îşi doresc schimbarea.

- Unde s-a născut de fapt adventismul?

Dacă România ar fi leagănul lui, l-ar apropia mai mult de sufletul credincioşilor ei români, de altfel cei mai numeroşi din Europa?

- Cine a fost cel mai mare strateg al Mişcării advente?

Cum l-a pierdut şi cum ar putea evita pierderea altora ca el?

- De ce şi în ce condiţii s-a produs schisma în adventismul european? Îşi doresc adventiştii să plătească preţul recâştigării unităţii?

- Cum şi prin cine a influenţat Securitatea deciziile Bisericii Adventiste? Îşi poate ea configura voluntar istoria fără să renunţe la loialitate şi la luciditate?

- Ce anume ar putea face Biserica pentru a redeveni Mişcare?

Care ar fi metoda prin care s-ar păstra ordinea şi armonia în adventism, fără instituţionalizare?

Primele întrebări sunt poate 2% din cele 95% la care lucrarea de faţă răspunde.

Restul sunt câteva din cele 5% din întrebările la care ea nu răspunde.

Ce se va întâmpla însă când cei aproape 20% dintre adventiştii contemporani dornici de schimbare vor citi această carte? Vor avea premisele să rescrie istoria unei biserici care va fi răspuns şi la celelalte 5% din întrebările care nu şi-au primit încă vreun răspuns.

Istoria adventistă nu se deosebeşte esenţial de cursul istoriilor celorlalte biserici, chiar dacă este de dată mai recentă. La rândul ei a cunoscut naşterea, creşterea prin mişcare, schisma şi independenţa. Întrebarea e dacă a cunoscut vârsta maturităţii.

Viitorul adventismului s-ar putea deosebi însă de cel al celorlalte biserici dacă va învaţa din istoria ei şi a celor mai în vârstă ca ea. Dacă va refuza să se fosilizeze şi

17

îşi va dori să recâştige pulsul efervescent al mişcării iniţiale, dacă îşi va accepta limitele cu seninătate, dacă îşi va respecta valorile ideatice şi umane, dacă va fi deschisă nevoilor mereu în schimbare ale unei lumi frământate de incertitudini şi, de ce nu, dacă nu îşi va pierde pe drum speranţa că Iisus Se va ţine de cuvât şi va reveni când cei mai mulţi se vor aştepta cel mai puţin. Când? Nimeni nu ştie, însă sunt tot mai puţini cei care iau în serios această eventualitate.

Despre autor.... O pierdere ireparabilă!

Vorbea uşor răguşit. În scurt timp aveam să aflu de la el că are o tumoră la gât.

Din acel moment am anticipat că se va putea întâmpla, ca pe parcursul lunilor care aveau să treacă din momentul preluării de către editură a lucrării domniei sale, să îşi piardă vocea.

La câteva luni am primit vestea tulburătoare a decesului său. Am rămas încremenit.

Anticipasem că îşi va pierde vocea, nu viaţa. Regretam că nu a mai apucat să-şi vadă lucrarea publicată şi în limba română, lucrare în care îşi investise ultimii cincisprezce ani de viaţă.

Suntem fragili. Ca fumul purtat de vântul scurtei şi tulburei noastre vieţi. Numai că unii dintre noi ard intens înainte de a se stinge şi lasă în urmă lumini nebănuite, risipind adesea multe dintre prejudecăţile, inerţiile şi inepţiile noastre.

Pentru Corneliu G. Fitzai şi pentu toţi cei ca el, un ultim sincer omagiu.

Ferid Constandache, mai 2009

În memoria părinţilor mei Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.

Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.

Psalmii 126:5-6

Introducere Deşi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este cunoscută în România, există puţine lucrări istorice de referinţă cu privire la originile, procesul de implantare, dezvoltare şi consolidare ale acestei mişcări creştine în mijlocul variaţiilor politice şi sociale ale României. De aceea, am considerat necesar să remediem această lacună şi să tratăm acest subiect în cadrul unei cercetări ştiinţifice. Într-o primă etapă, am verificat ca subiectul să nu se fi repetat. După criteriile metodologice convenţionale, am estimat că tema propusă comportă o dezbatere importantă, aducând o nouă clarificare istorică. În istoria creştinismului, începând cu secolul al XVI-lea, se deschide o nouă perspectivă spre un orizont nou de investigare, ce ne orientează către originile incontestabile şi reale ale Bisericii Adventiste din România. Ipotezele care vor urma cu fiecare etapă a cercetărilor pe care le-am întreprins ne cristalizează ideile înspre o realitate cu totul nouă privind originile transilvănene ale acestei mişcări. Postulat, susţinând un segment istoric ce ar putea într-o bună zi să-şi aducă modesta sa contribuţie, prin adăugarea sa la istoria acestei biserici mondiale, adesea considerată o moştenire religioasă americană.

Această teză contrazice anumite idei stereotipe relative la originile Bisericii Adventiste şi îşi propune să evoce originile autohtone ale primei comunităţi sabatariene apărută acum patru secole în Transilvania. Ea urmăreşte metamorfozarea acestei mişcări anabaptiste din Anglia şi din Statele Unite ale Americii în baptişti de ziua a şaptea şi, în final, în adventişti de ziua a şaptea, până la reîntoarcerea sa în Europa şi în România în secolul al XIX-lea. A priori, această mişcare protestantă de origine transilvăneană rămâne impregnată de o cultură străină, occidentală, în perioada sa de dus-întors secular în lume; după toate aparenţele, şansele sale de reimplantare, dezvoltare şi consolidare într-o Românie majoritar ortodoxă rămâneau minime. Ţinând cont de suma cercetărilor necesare pentru a trata un subiect atât de vast şi de exigenţele acestui demers, pentru a ne atinge scopul, am investit mulţi ani în acest proiect. În faţa încercărilor şi a dificultăţilor multiple pe care le-am avut de trecut pe teren, am înţeles că a scrie istoria Bisericii Adventiste din România nu era o sarcină uşoară. Pionierii adventişti nu mai sunt în viaţă. Există foarte puţine persoane capabile să ne dea detalii cu privire la începuturile acestei biserici şi puţini specialişti s-au interesat de acest grup religios minoritar şi marginal în societatea românească.

Teritoriu neexplorat încă, România este filon inepuizabil pentru cercetători. În căutarea informaţiilor, am putut constata că istoria Mişcării adventiste din România este, înainte de toate, o istorie în care se mai pot scrie multe. La modul general, este o istorie care s-a scris traversând o succesiune de persecuţii, suferinţe, detenţii şi torturi din pricina credinţei deosebite a membrilor săi.

Ajungând în miezul problematicii, pentru a duce la bun sfârşit acest proiect, ne-am organizat cercetările urmând metoda cronologică, în trei părţi principale, cu un preambul destinat să clasifice Mişcarea adventistă în funcţie de 21în lumea creştină. Studiul diacronic, în tipologia sectelor şi să-i stabilească locul primele două părţi,

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

permite înţelegerea genezei Mişcării adventiste din România începând cu secolul al XVI-lea, precum şi perioada sa de pivotare către şi dinspre Statele Unite ale Americii.

A treia parte face indispensabilă prezentarea unei istorii paralele în contextul variaţiilor politice şi sociale ale acestei ţări şi evidenţiază mijloacele şi metodele de reimplantare, dezvoltare şi consolidare a Bisericii Adventiste, mişcare grefată pe societatea românească ortodoxă începând cu anul 1870.

Datele care au servit la redactarea cercetărilor noastre provin dintr-o explorare sistematică a documentaţiei publicate în domeniu: bibliografii, lucrări, teze şi articole, muncă de selectare, practic exhaustivă, a publicaţiilor adventiste existente în limbile română, franceză, maghiară, germană, engleză, italiană şi spaniolă.

Am parcurs mii de kilometri pentru a ne apropia în timp de sursele noastre primare. În Europa şi în Statele Unite, am vizitat mai multe biblioteci şi centre de arhive cu o informaţie şi o documentare de nivel naţional şi internaţional.

Am întâmpinat uneori obstacole, dar, în general, am descoperit o foarte mare disponibilitate şi un puternic sprijin din partea responsabililor acestor instituţii, care ne-au pus la dispoziţie fondurile şi colecţiile legate de subiectul nostru.

Descinzând în trecut, în secolul al XVI-lea, pe urmele sabatarienilor din Transilvania, şi pentru a ne verifica ipotezele referitoare la originile reale ale Mişcării adventiste de ziua a şaptea, am răsfoit arhivele Bibliotecii Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, cele ale Bisericii Unitariene din Transilvania, Cluj-Napoca, precum şi cele ale Bibliotecii Academiei Maghiare din Budapesta. Aceasta ne-a permis redactarea primului capitol al acestui studiu.

Analizând sursele documentare ale arhivelor din diferite biblioteci universitare precum Friedrich-Alexander, Universitatea Erlangen din Nuremberg, Biblioteca Universitară din Tübingen şi Biblioteca Universitară din Altdorf, dar şi arhivele Bisericii Baptiste de Ziua a Şaptea din Janesville, Wisconsin, SUA, am asistat la o metamorfozare succesivă a anabaptiştilor sabatarieni din Transilvania în baptişti de ziua a şaptea pe teritoriul englez. La mai mult de două secole de la trecerea lor în Lumea Nouă, baptiştii de ziua a şaptea au devenit ultimii precursori ai Mişcării adventiste de ziua a şaptea - etapă de joncţiune care ne-a permis să conturăm al doilea capitol din prima parte a cercetărilor noastre. În Statele Unite ale Americii, am studiat principalele fonduri şi arhive ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea americane, în special cele de la Ellen G. White Estate din Silver Spring, Maryland, sediul Conferinţei Generale a adventiştilor de ziua a şaptea, Washington D.C., cele de la Center for Adventist Research, Ellen G. White Estate Branch Office (WE-AU), precum şi cele de la James White Library, Andrews University, Berrien Springs, Michigan. În al treilea şi al patrulea capitol al celei de-a doua părţi, analizăm ansamblul evenimentelor care au permis consolidarea Mişcării adventiste de ziua a şaptea pe teritoriul american şi întoarcerea sa în Europa.

Acest parcurs ne-a condus la cercetarea apariţiei misionarilor străini în România începând cu anul 1870, precum şi a formării misionarilor adventişti autohtoni.

22

Introducere

Din nou în Europa pentru a urmări cursul acestor evenimente şi activitatea unor pionieri care au jucat un rol important în instaurarea acestei mişcări pe bătrânul continent european, am analizat principalele fonduri de arhive ale Bisericii Adventiste, aparţinând Centrului de Cercetare Ellen G. White (WRCE), Newbold College, Bracknell, Anglia, arhivele istorice ale Seminarului Teologic din Friedensau, Germania, şi arhivele istorice ale Institutului Adventist din Salève, Collonges-sousSalève, Franţa.

A treia parte a lucrării noastre are în vedere implantarea, dezvoltarea şi consolidarea Mişcării adventiste de ziua a şaptea în România contemporană, în mijlocul variaţiilor politice şi sociale. Al cincilea capitol începe printr-o retrospectivă istorică despre formarea României Mari şi se termină printr-un studiu sincronic despre dezvoltarea şi consolidarea acestei biserici creştine în România monarhistă.

Capitolul al şaselea trasează viaţa Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în momentul trecerii de la regimul monarhic la republică populară. Ultimul capitol descrie supravieţuirea Bisericii Adventiste prin adaptarea la dictatura comunistă până la prăbuşirea comunismului. Ansamblul informaţiilor explorate în acest scop provine din Arhivele Naţionale de la Târgu Mureş, fondul Departamentului Cultelor, din Arhivele Ministerului Culturii şi Cultelor, din Arhivele Naţionale, sediul central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, din Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Poliţiei Secrete, „Securitatea”, din arhivele istorice de la Cernica/Bucureşti şi din arhivele Bisericii Adventiste, proprietatea privată, din Bucureşti, dintre care o parte încă inedită se găseşte în documentele anexe. În sfârşit, ca strategie de abordare la faţa locului pentru adunarea informaţiilor, pe lângă arhivele şi bibliotecile deja menţionate, ne-am apropiat de numeroşi adventişti în locuinţele şi bisericile lor şi am participat la serviciile religioase şi la adunările regionale ale Conferinţelor. Datorită lor, am putut culege mărturii vii, reviste vechi, chiar deteriorate, broşuri, scrisori şi rapoarte interesante. Următoarea sarcină a fost de a selecta informaţiile cele mai utile, de a le adăuga celorlalte documente din fiecare dosar şi de a le clasifica într-o ordine logică şi cronologică, înainte de redactarea unui raport al faptelor, pentru a prezenta cititorului o viziune corectă şi echilibrată a evenimentelor ce jalonează istoria Mişcării adventiste din România.

Una dintre cele mai mari provocări ale noastre a fost să rămânem obiectivi în efortul de a pune în lumină evoluţia acestei mişcări, urmărind traiectoria sa pe durata ultimelor patru secole. Ţinând cont de rezultatele cercetărilor prezente referitoare la acest subiect, sperăm să ajungem la formularea unor teze transparente, organizându-ne studiul prin imagini istorice, uneori paralele, alteori divergente, în alte împrejurări opuse, pe care ancheta noastră ne-a permis să le culegem. Aceasta este miza lucrării noastre.

23

Preambul Diverse abordări ale studiului sectelor de provenienţă protestantă pentru o înţelegere adecvată a originii şi a locului Mişcării adventiste de ziua a şaptea în lumea creştină De mai multe decenii, cercetătorii în ştiinţe sociale au avut un deosebit interes în a explica fenomenul anumitor mişcări remarcate printr-o mare creativitate şi inovaţii religioase1, izvorâte din protestantismul radical. Ei au încercat să schiţeze preistoria şi rădăcinile adânci ale fenomenului sectar. Convergenţa analizelor anumitor specialişti, efectuate după diverse abordări, ne poate ajuta să reluăm unele expuneri despre comportamentele sectare şi să ne ordonăm concluziile parţiale. Cu toate acestea, suntem conştienţi că nu există o schemă unică de interpretare şi că este imposibil să formulăm un răspuns simplu cu privire la aceste fenomene.

De la începutul lucrării noastre, reflecţiile lui Daniel-Rops ne-au oferit un anumit punct de vedere asupra pistelor cercetărilor noastre pentru studiul sectelor.

El scrie: „Există un fapt constant, de multe ori confirmat de istorie: când o civilizaţie intră în declin şi se îndreaptă spre sfârşitul ei, odată cu abandonarea religiei pe care a avut-o în zilele sale de glorie şi putere, se lasă parţial antrenată pe căile aberante ale unor forme vagi de misticism şi superstiţii. Astfel, din momentul decadenţei Lumii Antice, vedem cum spiritul poporului roman, detaşat de riturile străvechi şi dogmele simple ale vechii sale credinţe, se lasă prelucrat nu numai de doctrinele religioase venite din Orient, de misterele eleusine sau islamice, de sângerosul cult al lui Mithra, dar cedează în acelaşi timp şi unei adunături pseudospirituale de magie, astronomie, divinaţie, de care l-a putut debarasa doar trimful creştinismului. Oare epoca în care ne aflăm, acest secol XX tulburat de atâtea forţe contradictorii, nu ne determină într-un mod irezistibil să remarcăm această asemănare?”2

I. Abordare istorică Cu mult înaintea Reformei, în Europa catolică medievală au apărut mişcări reacţionare3 faţă de papalitatea atotputernică exact în momentul în care Biserica părea să ajungă în culmea puterii sale şi credea în posibilitatea instaurării „republicii creştine” sub autoritatea spirituală a Papei. Prin intoleranţa sa faţă de mişcările din afara Bisericii, ea urmărea să domine lumea prin instaurarea Inchiziţiei4, lansând cruciade şi războaie religioase care i-au permis eradicarea ereziilor, dar cu preţul unei redutabile regresii a actului dreptăţii. În consecinţă, sectele apărute în această epocă nu au avut toate puterea de a rezista, însă ele au pregătit calea Reformei, mişcare protestantă5 declanşată de călugărul augustinian Martin Luther (1483-1546). În perioada Reformei (1517-1563), deşi aceasta constituie cea mai mare mişcare de trezire religioasă, evlavia mulţimii era adesea superficială. Convertirea maselor nu a fost întotdeauna sinceră şi profundă6. Reformatorii cei mai radicali7 erau primii 25

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

care se plângeau de indiferenţa celor mai mulţi dintre adepţii lor8. În cele din urmă, Reforma a avut ca rezultat formarea Bisericilor protejate de stat. În acest moment, evanghelicii din Zürich au conceput planul de a fonda o biserică separată de stat, deoarece, în viziunea lor, reformatorii nu mergeau destul de departe şi nu aduceau decât retuşuri superficiale unei structuri ecleziastice viciate.

Din acest conflict s-a născut reforma disidentă, cu diferitele sale sfere de influenţă9: anabaptişti10, menoniţi11, huterieni12 şi antitrinitarieni13. Biserica protestantă a devenit ea însăşi un instrument de persecuţie a propriilor disidenţi. Adepţii noilor secte care s-au rupt de bisericile lor au fost alungaţi din oraşe, înecaţi sau torturaţi până la moarte14.

Istoria a fost marcată apoi de diversificarea şi emigrarea acestor nedoriţi, care au găsit refugiu în Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic, Belize şi Java.

Cei care au ajuns în Europa de Est s-au răspândit în Moravia şi Ţara Românească.

Apoi, în secolul al XVIII-lea, ei au luat parte la emigrarea sectelor germanofone în Rusia, dintre care un mare număr a emigrat definitiv în America de Nord la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea15, pentru a nu fi rusificaţi sau înrolaţi în forţele armate ruseşti.

Sectele emigrate în Statele Unite începând cu secolul al XVII-lea au prosperat şi s-au înmulţit datorită ratei ridicate de natalitate, stabilindu-şi adesea propriile colonii şi comunităţi religioase separate: huterienii, menoniţii, fraţii moravi16 şi alte grupări pietiste17, puritanii independenţi18 şi baptiştii19, cu numeroase grupări schismatice izvorâte din aceste mişcări. Acestea, ori deveneau confesionale - dobândind un stil de comportament comparabil cu cel al altor organizaţii religioase relativ importante abandonând semnele distincte cele mai marcante şi nepretinzându-le membrilor acelaşi grad de separare cu lumea - ori erau adesea menţinute într-o poziţie distinct sectară. În fond, ceea ce ne interesează în mod deosebit nu sunt mişcările comunitare emigrate în colonii întregi din Europa în Lumea Nouă, cât sectele provenite din aceste grupări după adaptarea lor progresivă la convenţiile societăţii, în ansamblul lor, pe teritoriul american.

Specialiştii sunt de comun acord şi recunosc faptul că, în urma redeşteptării din secolul al XVIII-lea, chiar şi noile biserici au cunoscut o perioadă de slăbiciune.

După cum spune H.S. Commager: „Nicicând mai înainte Biserica nu fusese atât de puternică din punct de vedere material şi atât de puţin eficientă din punct de vedere spiritual”20.

André Maurois, citând cuvintele lui John Adams, scrie: „Obiceiurile poporului nostru sunt mult mai bune, manierele lui mai agreabile.

Limba noastră este mai bună, gustul nostru este mai bun, oamenii noştri mai amabili. Spiritul, la noi, are mai multă grandoare; legile au mai multă înţelepciune; religia noastră este superioară, educaţia noastră e mai bună”21.

26

Preambul

Cei doi vorbesc de „Biserică” şi de „religie” la singular întrucât, în contextul diversităţii bisericilor instalate în America, Constituţia Statelor Unite (1787) nu prevedea o biserică de Stat. Astfel, toate bisericile, mari sau mici, se află pe picior de egalitate, iar aceasta nu împiedică o proporţie crescătoare a populaţiei de a aparţine uneia sau alteia. Totuşi, protestantismul american a suportat în general anumite infiltrări liberale22, iar schismele nu au întârziat să se producă în diverse denominaţiuni.

Către anii 1800, a apărut din nou o mişcare generală de redeşteptare religioasă, prin organizarea unor săptămâni de rugăciune, în cadrul unor adunări de reînnoire spirituală. În acest moment, s-a produs o sciziune în rândul bisericilor congregaţionaliste. Cele mai remarcabile dintre aceste religii milenariste născute pe continentul american sunt: Mormonii23 (Biserica lui Isus Christos şi a sfinţilor din ultimele zile), Discipolii lui Christos24, shakerii25, care au produs exaltări extraordinare în rândul adepţilor lor, unitarienii26 (consideraţi de creştinii biblici ca o sectă necreştină din cauza conceptului lor fundamental pe care îl mărturisesc, acela că nu există decât un singur Dumnezeu, entitate singulară, şi că Biblia este o carte sfântă printre multe altele). În sfârşit, mişcarea de redeşteptare27 milenaristă, cu cele două poziţii ale sale distincte, bazate pe sfârşitul ordinii acestei lumi şi reîntoarcerea lui Christos: premilenarismul şi postmilenarismul28.

Cea mai importantă mişcare milenaristă din această perioadă a fost milerismul, de la numele fondatorului său, W. MILLER29, credincios reconvertit de la deism la baptism. În urma dezamăgirii pe care o va cunoaşte această mişcare, vor apărea, începând cu anul 1844, adventiştii de ziua a şaptea30. După emergenţa Bisericii Adventiste, alte mari secte şi curente sectare creştine şi-au făcut apariţia pe continentul american31, ca de exemplu Martorii lui Iehova, Ştiinţa creştină, Penticostalii etc. Însă prezentarea lor nu se încadrează în subiectul nostru.

II. Abordarea sociologică Cercetătorii sociologi întâmpină multe dificultăţi în a defini secta, din cauza ambiguităţii cuvântului32. José E. Mardones, în articolul său „Comportamentele sectare”, remarcă faptul că, din punct de vedere etimologic, rădăcina termenului „sectă” rămâne obscură33. P. Lanarès afirmă că toată lumea vorbeşte de „secte” şi „religii noi”, dar fără a preciza cu exactitate sensul acestor termeni34. Jean Seguy, specialist al comunităţilor protestante la CNRS, reluând această noţiune, a încercat să dea următoarea definiţie: „Utilizat mai întâi într-o manieră unică şi, pe scurt, peiorativă, fără un conţinut precis, în domeniul religios termenul «sectă» a fost adesea folosit pentru a desemna fie un mic grup care s-a rupt dintr-unul mai mare (etimologia presupusă fiind aici secare: a tăia), fie ansamblul discipolilor unui maestru eretic (sequi, secutus: a urma). În ambele cazuri, ne aflăm în faţa unor semnificaţii încărcate cu judecată de valori şi dispreţ. Dimpotrivă, termenul «biserică», este,

27

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România în uzajul curent, întotdeauna pus în valoare şi orice sectă (în sens sociologic) se vrea biserică (în sens teologic), acuzând că sunt sectă (în sens vulgar) bisericile care nu corespund idealului lor. Sociologii folosesc aceşti doi termeni într-un sens nenormativ, pentru a desemna structuri sociale particulare”35.

Aşadar, pentru unii, termenul „sectă” provine din latinescul secare, „a tăia, a separa, a rupe” din matricea religioasă existentă, iar pentru alţii din sequi, „a urma, a alege o cale, un lider, o orientare religioasă, politică, filosofică” etc. În aceste două noţiuni referitoare la sectă este vorba, de fapt, de a izola un grup sau o mişcare de o anumită tradiţie, ideologie, şcoală etc. Marile biserici redau această imagine negativă prin odium theologicum, ceea ce nu inspiră decât aversiune faţă de ele. În schimb, mecanismele sociale de respingere a ereticului se manifestă prin tăcere, dispreţ şi marginalizare socială. Cu toate acestea, nimic nu a putut împiedica explozia sectară în tradiţia creştină odată cu Reforma.

Anumiţi sociologi remarcă faptul că sectele îi atrag în general pe cei defavorizaţi. În acelaşi timp, există şi persoane bogate sau intelectuale care, negăsindu-şi un loc într-o societate ce le refuză accesul, aderă la aceste secte. De aici, existenţa în orice epocă a grupărilor sectare de săraci şi de bogaţi, dar şi de intelectuali36. Aceeaşi constatare o face J. F. Mayer: „Întrucât apostolatul existase la începutul dispensaţiunii creştine, el trebuia în mod logic să fie restabilit la sfârşit”37. Astfel, acest sentiment de intensă aşteptare milenaristă atingea totodată persoane care aparţineau păturilor superioare ale societăţii. Iată-ne departe de imaginea clasică a ideologiei marxiste, conform căreia milenarismul nu ar fi decât expresia insatisfacţiei claselor sociale defavorizate.

Alte trăsături distinctive ale sectei descrise de J. Seguy: „…un grup contractual de voluntari care au ales, după anumite experienţe religioase concrete, să se alăture altor creştini care au avut aceleaşi experienţe.

Corpul astfel format menţine legitimarea legăturilor create între credincioşi şi între ei şi Dumnezeu. Mântuirea este aici o problemă personală, şi nu de relaţie cu un organism al harului […] Exigenţele etice sunt aceleaşi pentru toţi membrii. Preocuparea de a menţine, prin disciplină şi excludere, puritatea comunităţilor lor apare aici cu atât mai necesară cu cât sfinţenia este aceea a participanţilor, şi nu o calitate inerentă legitimităţii sale”38.

El observă la mormoni, de pildă, că neofitul nu fumează, nu bea alcool, se abţine de la cafea şi ceai. În interiorul sectelor, există o disciplină morală practică şi o viaţă strict ordonată, care urmează modelul ordinelor monastice. În fond, regulile alimentare structurează cu fermitate numeroase grupări religioase. De altfel, ele se bucură de respectul celor mai multe secte.

Max Weber, unul dintre fondatorii sociologiei religiei, în studiul său despre fenomenul sectelor, este primul care defineşte secta prin opoziţie cu biserica: 28

Preambul „Biserica este o instituţie în care omul drept şi cel nedrept îşi poate găsi în mod necesar locul. […] Secta este o comunitate formată exclusiv din indivizi credincioşi şi reînnoiţi”39.

Weber se plasează de obicei în sânul tradiţiei creştine şi se situează, cu analiza sa, în cadrul organizaţiilor creştine. Apartenenţa la o sectă este opţiunea personală de profesiune de credinţă ce provoacă o confruntare de individualităţi şi ajunge în final la separarea de biserică. Observând caracterul autonom şi organizat voluntar pe care îl are secta, el afirmă că cineva nu aparţine unei secte prin naştere sau încorporare, ci în urma unei alegeri, şi în general după ce se dovedeşte că răspunde suficient obiectivelor grupării.

El observă distanţa ce separă secta de societate prin opoziţia ei faţă de lume, fără a nega existenţa unor tendinţe disidente tipic pietiste (Chrischona), care, fără a se despărţi de biserică, manifestă un spirit de conciliere. El prevede, în cadrul grupărilor inovatoare, reformiste şi separatiste, rutinarea carismei şi pierderea tensiunii şi a fervorii iniţiale40.

Wach sugerează că în loc de a se despărţi de biserica-mamă, este posibilă forma de protest şi de existenţă sectară, dar ca o ecclesiola in ecclesia: o bisericuţă în biserică41. H. Richard Niebuhr, teolog american, arată că în Statele Unite ale Americii, unde nu există monopolul religios al unei singure biserici, secta este o organizaţie tranzitorie menită să devină o „denominaţiune”: o organizaţie stabilă ce realizează un compromis cu societatea pentru recrutarea şi activitatea membrilor săi. Teza este readusă în discuţie datorită argumentelor de tip socio-economic prezentate42.

E. Troeltsch (1853-1923), teolog protestant german, istoric, filosof, sociolog şi om politic liberal, apropiat de Max Weber, marcat de învăţătura lui Kant şi Schleiermacher, a aprofundat tipologia bisericii şi a sectei şi le defineşte astfel: „Biserica este o instituţie care, după ce a primit, în urma lucrării de răscumpărare, puterea de a acorda mântuirea şi harul, poate să se deschidă maselor şi să se adapteze lumii; fiindcă ea poate, într-o anumită măsură, să facă abstracţie de sfinţenia subiectivă în interesul bunurilor obiective care sunt harul şi răscumpărarea. Secta este o asociere liberă a unor creştini austeri şi puternic înrădăcinaţi în doctrina lor, care, fiind cu adevărat reînnoiţi, se separă de lume şi se restrâng în cercul lor strâmt. Ei pun accent pe lege mai degrabă decât pe har şi practică, într-o manieră mai mult sau mai puţin radicală, legea iubirii: toate acestea în vederea pregătirii şi aşteptării venirii Împărăţiei lui Dumnezeu”43.

În cadrul acestei dihotomii el identifică apoi existenţa unei mişcări intermediare numită „misticism”, pe care sociologii o vor denumi „cult”, pentru a desemna un anumit număr de noi mişcări religioase. Acestea sunt caracterizate printr-o accentuare a individualismului în detrimentul continuităţii, în acord cu individualismul modern şi devenirea societăţii contemporane. H. Becker44 va continua analiza lui Troeltsch despre misticism şi va atribui noţiunii de „cult”, dincolo de caracterul individual şi structura de organizare limitată, căutarea personală a experienţelor extatice şi de bună dispoziţie fizică, psihică şi mentală45.

29

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

J.M. Yinger46, un discipol al lui Becker care, pentru a distinge o biserică universală, conjuga acţiunea preotului cu cea a profetului (Biserica Catolică), va aplica sectei definiţia „cultului”, elaborată de Troeltsch.

A defini secta nu este un lucru uşor, reaminteşte R. J. Campiche47, deoarece secta presupune altceva, necunoscutul sau răul, suspectat de rele intenţii. Ca semnificaţie polemică, termenul „sectă” este sinonim cu aberaţie doctrinară, fanatism, închidere, sectarism etc. Cu aceste conotaţii peiorative, credinciosul „sectar” este situat în afara căilor spirituale „onorabile”48.

Astăzi există totuşi în cadrul protestantismului secte care nu mai sunt o minoritate religioasă marginalizată de marea Biserică, ci o grupare ce se pune ea însăşi deoparte, în vederea păstrării unei mai mari purităţi. Întrucât ele şi-au dovedit respectabilitatea prin actele lor, biserica nu comportă o apreciere negativă, de stigmatizare şi de virulenţă faţă de ele. În Statele Unite, multe secte se numesc „biserici”, deoarece biserica dominantă este inexistentă. Dimpotrivă, în Europa bisericile protestante au resimţit nevoia de a distinge, în rândul grupărilor creştine din afara bisericilor majoritare, categoria bisericilor libere (Freikirchen) şi a grupărilor particulare (Sondergruppen). J. F. Mayer susţine că observatorii catolici şi protestanţi estimează posibilitatea de a-i include în categoria bisericilor libere (Freikirchen) pe adventiştii de ziua a şaptea49, fiindcă aceştia reprezintă un grup bine integrat în societatea înconjurătoare, participând ca observatori la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ceea ce le conferă totodată statutul de religie instituită50.

Termen generic într-un univers eterogen, cuvântul „sectă” trebuie acum analizat în contextul grupărilor religioase şi clasificat după tipurile, speciile sau clasele, respectiv după diferitele puncte de vedere ce oferă o identitate comună.

A. Clasificare Pentru a face puţină ordine în mulţimea sectelor ce fac parte din patrimoniul religios contemporan, sociologii au încercat să ne propună o clasificare neexhaustivă.

1. Clasificare după geneza lor După criteriile originii lor, Jean-Francois Mayer prezintă anumite familii sectare, divizându-le în trei părţi: a) Sectele nonconformiste Nonconformiştii creştinismului occidental, care merg de la reforma radicală până la curentele adventiste şi la sectele catolicismului roman52, sunt, printre alţii, anabaptiştii, menoniţii, amishii, huterienii, baptiştii, quakerii şi penticostalii. b) Ultracreştinismul Emergenţa ultracreştinismului numit „ştiinţific” în Occident reprezintă 30

Preambul

răspunsurile postcreştine ale „ştiinţei” prin intermediul Scientologiei, Fraţilor din spaţiu şi Mişcării raeliene53. c) Învăţătorii şi gruparea din Orient Mai pot fi menţionate şi alte secte de inspiraţie orientală. Gruparea din Orient încadrează un grup de secte de inspiraţie islamică, hinduistă şi de noi religii din Orient: Sokka Gakkai, Sekai Kyusei, Mahikari şi Biserica Unificării54.

2. Clasificare după idealul lor Pornind de la această întrebare crucială pe care o adresează religia, „Ce trebuie să facem pentru a fi mântuiţi?”, Bryan Wilson55 diferenţiază mai multe grupări sectare: a) Sectele de convertire Sectele conversioniste pun accentul pe mântuirea individului şi caută să împărtăşească această mântuire unui număr cât mai mare de indivizi. În rândul acestor grupări se găsesc Armata Salvării şi penticostalii, unde convertirea trece drept o experienţă emoţională ce presupune dominarea raţiunii de către sentiment56. b) Sectele revoluţionare Sectele revoluţionare sau milenariste consideră că transformarea lumii nu este posibilă decât graţie intervenţiei iminente şi miraculoase a lui Dumnezeu. Membrii lor aşteaptă şi pregătesc această schimbare. Îndepărtându-se de sentimentalism, ei situează mântuirea în contextul cunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu şi al supunerii faţă de poruncile Sale, refuzând, într-o anumită măsură, societatea înconjurătoare. În această categorie se încadrează adventiştii, cristadelfienii şi martorii lui Iehova57. c) Sectele introversioniste sau pietiste Sectele introversioniste urmăresc separarea de lume, considerată în definitiv rea, pentru a-şi trăi istoria religioasă ca un mic grup de aleşi. Ele nu sunt interesate de evanghelizare şi îşi îndreaptă atenţia asupra rectitudinii morale. Sectele cu această perspectivă sunt: amishii, darbiştii, quakerii, rapiţii, huterienii şi menoniţii58. d) Sectele gnostice Sectele gnostice propun o interpretare nouă a credinţei creştine prin cunoaşterea doctrinelor ezoterice, conducând în practică la autorealizarea personală, buna dispoziţie, sănătatea fizică şi psihică şi acceptarea culturii moderne. Wilson include aici Stiinţa creştină, Antroposofia, Scientologia şi formele de misticism numite „culte”59.

31

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

e) Sectele manipulatoare Sectele manipulatoare consideră prioritare mijloacele supranaturale şi miracolele. Menţionăm Noua Gândire ca mişcare slab organizată .60 f ) Sectele taumaturge, reformiste şi utopiste Sectele taumaturge pretind să vindece prin diverse mijloace bolile, să liniştească spiritele, să aline durerile şi întristările şi să garanteze eternitatea. Ele sunt centrate pe vindecare; aşadar, taumaturgie contra ortodoxie. Marile religii, inclusiv iudaismul, au tendinţa de a nu se încrede în practicile taumaturge, întrucât au o orientare spiritualistă, chiar ocultă61.

Sectele reformiste sunt rare şi nu se formează decât în societăţile avansate.

Singurul exemplu de sectă reformistă dezvoltată pe deplin este Societatea Prietenilor (sau quakerii). Milenarişti, quakerii profetizau sfârşitul lumii şi încurajau izolarea de societate, în aşteptarea unui viitor glorios. Ei se inspiră din Duhul Sfânt mai mult decât din Biblie, prin intermediul unei „lumini interioare”. Se deosebesc prin felul lor de a vorbi şi de a se îmbrăca demodat şi îşi asumă sarcina de a reprezenta conştiinţa 62 .

Sectele utopiste sunt în căutarea unei societăţi perfecte, model pentru lume.

Acestea sunt secte colectiviste, deoarece au făcut din stabilirea de colonii una din ca mod de viaţă. Bruderhof (Fraternitatea) este o altă formă de sectarism utopist, fondat de Eberhardt Arnold (1883-1935). Discipolii săi erau intelectuali şi idealişti.

Caracteristica lor era toleranţa faţă de grupările religioase heterodoxe şi buna primire pe care o rezervau disidenţilor imigranţi. Fraternitatea vieţii noi (1861-1890) era o sectă utopistă care avea drept misiune transformarea societăţii şi respectarea egalităţii între oameni; umilinţa era esenţială; munca servea binelui comun; bărbaţii şi femeile trăiau separat63. religioase, B. Wilson a recunoscut caracterul formal şi discutabil al acestei opţiuni. modus vivendi Roy Wallis, specialist în secte, caută să nuanţeze postulatul celor care, după Weber şi Troeltsch, încă mai susţin că una dintre caracteristicile sectei este respingerea .

64

Plecând de la această observaţie, el ne permite să întrevedem trei atitudini posibile:

a) Mişcări sectare ce refuză societatea Sectele care resping societatea sunt: Copiii lui Dumnezeu (Familia Iubirii), lor, ele se caracterizează prin ostilitatea faţă de ordinea stabilită şi se marginalizează 32

Preambul

în comunităţi astfel formate, îndepărtându-se de contactul social şi refuzând relaţiile de prietenie, valorile şi comportamentele anterioare „convertirii” lor65. b) Mişcări ce susţin societatea Anumite secte precum Silva Mind Control, Meditaţia Transcendentală, Nichiren Soshu etc. susţin societatea. Fără a se retrage din lume, ele îşi propun o serie de metode şi tehnici pentru a dezvolta mai bine capacitatea de acţiune „în lume”66. c) Mişcări ce se adaptează lumii Sectele care se adaptează lumii, numite în mod tradiţional paşnice (pe baza unei doctrine mistice care susţinea desăvârşirea creştină într-o continuă stare de calmitate) sunt reprezentate îndeosebi de penticostali şi de grupările de reînnoire charismatică67.

4) Clasificare în raport cu implicarea adepţilor Pornind de la criteriul de angajare a membrilor, Rodney Stark şi Williams S. Bainbridge au distins trei tipuri de organizare sectară în structurile celor care se numesc de bună voie „cult”68. a) Cultele de audienţă Cultele de audienţă sunt noile tendinţe mistico-ezoterice care înlocuiesc liturghia şi serviciul de comuniune cu mesaje transmise prin intermediul seminarelor, al meselor rotunde, publicaţiilor etc. Membrii lor se reunesc ocazional pentru audierea unor conferinţe, efectuarea de stagii şi pentru a participa la diverse manifestări69. b) Cultele de clienţi Din acest gen de sectă-cult sau „culte de clienţi” face parte biserica scientologică, deoarece promotorii exersează cu membrii lor terapii asemănătoare celor ale terapeuţilor cu pacienţii lor. Membrii lor pot participa totuşi la activităţi religioase ale altor organizaţii. c) Mişcările cultiste Mişcările cultiste, precum Biserica Unificării sau Hare Krishna, îşi caută stabilitatea preocupându-se de satisfacerea nevoilor spirituale ale membrilor printr-un corp de doctrine. Angajamentul pretins membrilor tinde spre angajamentul total şi exclusiv70.

5) Clasificare în funcţie de gradul de pericol „Nici cu naivitate, nici cu pasiune”, afirmă Jean Vernette când este vorba de a estima caracterul periculos al grupărilor religioase. Problema rămâne următoarea: cum putem recunoaşte, dintre atâtea mişcări religioase, sectele periculoase şi cum am 33

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

putea reuşi să nu proiectăm asupra mişcărilor în ansamblul lor defectele unei grupări?

Este posibil, fără a amalgama totul, să trasăm frontiere între grupările bune şi cele rele, între o convertire personală liberă şi o adeziune realizată prin forţă, ameninţare sau viclenie? Ceea ce face diferenţa aparţine domeniului psihologiei şi nu teologiei sau ideologiei, întrucât este vorba de procedee de influenţă, de control mental, hipnoză, psihologia grupului, manipulare, privarea de libertate etc.

Deoarece anumite mişcări utilizează proceduri care revelează escrocheria spirituală şi financiară, Jean Vernette stabileşte un palier metodologic cu cinci criterii72: 1) Puterea: 2) Liderul: 3) Structura internă: 4) Finanţarea: 5) Viaţa adepţilor:

Cine o deţine în realitate?

Este autocritic şi respectuos cu oamenii?

Ce limite permite libertăţii individuale?

Ce reguli elaborează privind formarea noilor adepţi, viaţa comunitară, viaţa conjugală şi familială?

De unde provine? Cum este utilizată? Cine o controlează?

Care sunt modalităţile de recrutare?

Ce tip de inserare există în sectă?

De ce fel de protecţie socială se bucură membrii şi ce formaţie profesională obţin ei?

De la începutul anilor 70, observatorii au reperat mişcările periculoase şi, la data de 2 aprilie 1984, Parlamentul European a abordat problema sectelor cu caracter periculos, din cauza unora dintre comportamentele şi modurile lor de recrutare. O comisie de anchetă a înaintat după aceea raportul ei73.

B. Atitudinile sectare Ţinând cont de pluralismul sectar, atitudinile predominante în comportamentul sectar faţă de lume sunt adesea descrise într-o manieră generală de către sociologia religioasă. J. M. Mardones74 vede criteriile sectarismului în următoarele manifestări speciale: 1. Tensiunea şi distanţa faţă de societate Secta creează tensiuni şi distanţări prin felul său de a se alimenta, de a vorbi, de a relaţiona şi de a se îmbrăca (Amish). Prozelitismul se face prin tehnica „din uşă în uşă” (Martorii lui Iehova), manifestări publice (Hare Krishna), discursuri în locuri publice, în parcuri (mormonii) şi prin emisiuni de radio şi televiziune (alte grupări evanghelice). Tensiunea apărută în familie se manifestă prin separarea sau ruptura între familii şi prozeliţi. Pot apărea conflicte cu statul şi cu societatea (refuzul de a presta jurământul şi de a depune omagiul în faţa drapelului, de a îndeplini serviciul militar), manipulări sau imoralitate (Mooniştii şi Copiii lui Dumnezeu, astăzi „Familia lui Dumnezeu”)75 etc.

34

Preambul

2. Exclusivismul în concepţia despre mântuire Exclusivismul sectar se exprimă prin concepţia radicală conform căreia în afara sectei nu există mântuire (darbiştii76).

3. Comunităţile absolute Adeptul se închide într-o societate restrânsă, microcosmică. Bunurile aparţin comunităţii. Viaţa membrilor se reduce la viaţa sectei. Deloc surprinzător, antropologii le compară cu triburile moderne (huterienii77).

4. O alternativă socială Anumite secte aflate în tensiune cu societatea, se prezintă ca o alternativă prin stilul lor de viaţă, fără a impune o atitudine radicală. În realitate, nu există alternativă absolută, deoarece, în cadrul sectei, indolenţa şi distracţiile lumeşti nu sunt permise.

Uneori, sectele nu acceptă modul de educare oficial sau obiceiurile sanitare78 (Martorii lui Iehova). În fond, sectele pot fi considerate ca laboratoare sociale de experimentare a relaţiilor şi a modurilor de viaţă.

5. Tonul emoţional Câmpul de experienţă afectivă, criteriu al adevăratei credinţe religioase pentru o sectă, este dat de încărcătura sa emoţională. Emoţionalul se poate exprima în anumite secte mergând de la orgie şi frenetism (shakerii) până la introvertire pietistă (Amish). Penticostalii şi mişcările charismatice propun o religie sensibilă, pentru a satisface setea emoţională a lumii actuale79.

6. Acţiunea socială Acţiunile sociale ale unei secte sunt de ordin caritabil şi de asistenţă pentru cei marginalizaţi, emigranţi, vârstnici, şomeri etc. De asemenea, există implicare şi zel pentru dezvoltarea economică şi pentru prozelitism (Armata Salvării)80.

7. Dorinţa de secret şi antiintelectualism Sectele fără confruntare sau dezbateri, care au un crez fundamentalist şi care privilegiază experienţa emoţională, sunt, în acelaşi timp, antiintelectualiste. În faţa opoziţiei şi a tensiunii pe care biserica şi statul le pot exercita, acestea se izolează de restul lumii. Pentru a se apăra de pericolul de contaminare cu ideologiile şi practicile externe (Amish81), ele se retrag din faţa curioşilor şi a celor care vin din afară.

8. Fraternitatea grupului restrâns Accentul se pune pe relaţia de fraternitate a membrilor într-un grup restrâns, deasupra organizării birocratice. Structura sa este mai modernă decât cea a bisericilor tradiţionale, fapt ce le permite să atragă mai uşor alte persoane şi să se apere, în acelaşi timp82.

35

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

C. Adeziunea la o sectă Nu există un profil-tip al unui potenţial aderent la o sectă, deoarece convertirea este un act voluntar. Trebuie luat în considerare fiecare caz şi orice context, evitând prejudecăţile şi păstrând un spirit critic şi analitic83.

Y. Glock şi R. Stark avansează teza precarităţii economice sau a lipsei afectivităţii personale pentru a justifica aderarea la o sectă. Religia apare în ipostaza de a suplini o carenţă84. Totodată, R. Niebhur vede în fenomenul sectar existenţa unor rădăcini socio-economice. Săracii găsesc în cadrul unor astfel de comunităţi un loc pentru a se proteja, a se integra şi a se realiza. Apoi, noua generaţie, ieşită din instabilitate, devine o „denominaţiune”: tip sociologic de avansare de la sectă la biserică85. Informaţiile de care dispunem sunt insuficiente pentru a explica motivaţiile concrete ale adeziunii la secte.

R. Wilson86 nu crede că dinamica sectară comportă cu necesitate o trecere la tipul de „biserică”. Nu orice biserică a început în mod necesar prin a fi o sectă.

Wilson ia în considerare istoria personală a fiecărui individ care intră într-o sectă, găsind o multitudine de motivaţii: instabilitatea, dezorganizarea familială, personală, ambientală etc. Există însă şi cazuri de normalitate şi de căutare a unei căi şi a unui răspuns religios. J. Seguy apreciază valoarea ştiinţifică descoperită de către cercetători, dar nu crede că ar trebui să sperăm la găsirea unui răspuns în realitatea unor astfel de descrieri87.

D. Reflecţie asupra sectarismului într-o societate modernă Prin practicile sale sociale bulversate de tehnică, economie şi birocraţie, societatea modernă a modificat locul central pe care îl ocupa religia în spiritul oamenilor. Pascal (1623–1662), în Apologia religiei creştine, deplângea încă de pe atunci preocupările lumeşti ale contemporanilor săi, ce înlocuiau interogaţiile religioase cu viclenia şi vanitatea88. După aceea, Hegel (1770–1731), care a identificat fiinţa şi gândirea într-un principiu unic, vede ierarhiile, tradiţiile, viziunile unitare dispărând sau pierzându-şi consistenţa spre avantajul economiei. Weber (1864–1920), promotor al unei sociologii numite „comprehensive”, vorbeşte despre principiul pe care îl numeşte „Entzauberung”, dezamăgirea lumii90. Acest proces caracterizează timpurile moderne şi se află la rădăcina acestei explozii relativiste a valorilor ce definesc universul nostru relativist şi secularizat, în care marea sinteză creştină şi-a pierdut credibilitatea. Mai mult o viziune magică a unei universalităţi religioase, fiindcă ea devine pluralistă.

Din punctul de vedere al sociologiei religiilor, impactul modernităţii sau al transmutării unei lumi în alta este numit „secularizare”. În această dislocare, religia, cu simbolurile sale, nu mai este în măsură să dea imediat un sens evenimentelor vieţii.

Ea nu mai este principiul organizator al vieţii sociale şi morale, iar pentru unii aceasta implică moartea religiei.

36

Preambul

Astăzi, tezele despre secularizare se găsesc într-o poziţie dificilă, chiar imposibilă. Stark şi Bainbridge arată că tendinţa spre secularizare şi tendinţa spre reînnoirea religioasă nu se opun şi sunt purtătoare ale unei reînnoiri religioase sub forma sectelor şi ale unor inovaţii religioase sub forma cultelor91.

E. Durkheim (1858-1917), fondator al şcolii sociologice franceze, observă că religia, deşi este un fenomen fundamental al societăţii ce se pierde, schimbă manifestări şi forme92. În acest paradox de descompunere/recompunere simultană a fondului religios (reînflăcărare), religia se dezinstituţionalizează, dogmele devin flexibile, dispoziţia de spirit nu este nici limitată, nici exclusivistă. Şi, cum spune Durkheim, religia se individualizează şi individul este cel ce alege propriile sale credinţe şi experienţe care îi permit să accepte sau nu doctrinele şi practicile93 primite.

Sectele nu sunt la adăpost de influenţa corozivă exercitată de societatea modernă asupra lor. Industrializarea, comerţul, informaţia, mass-media, moda, mobilitatea socială permit individului al cărui viitor nu este asigurat şi care este în căutarea sensului să treacă de la ţară la instabilitatea periferiei oraşului. În acest context, sectele riscă fie să se adapteze94 şi să fie absorbite de climatul modernităţii şi de sincretism, fie să se închisteze într-un imobilism95 fundamentalist, din dorinţa de a rămâne ataşate tradiţiei. Vieţuirea la limita96 societăţii sau asocială este aproape imposibilă.

Inovaţiile creatoare, precum dezvoltarea cultelor mistico-ezoterice în societatea modernă, sunt de origine mai ales creştină şi orientalistă. Ele răspund unei căutări a dezvoltării personale, cu elemente împrumutate din psihologia profunzimilor, înlocuite de o mitologie de tip gnostic. Mântuirea trece prin utilizarea de mijloace psiho-oculte, cu un limbaj care imită un discurs ştiinţific sau o imagistică tehnologică, permiţând mişcării să se definească drept „căi spirituale” şi nu dogmatice. Experienţa emotivă este un indiciu şi autentifică trăirea. Astfel, individul întrezăreşte prezenţa divină, care îl conduce la armonizarea cu umanitatea şi cosmosul.

Comportamentele sectare, de la misticismul analizat de Troeltsch până la individualismul prezis de Durkheim, marchează o turnură în societatea modernă.

Secta rămâne un loc sensibil de reflectare asupra dinamicii religiei şi asupra recompunerii formelor sacrului. În prezent, sociologii observă trei tendinţe de recompunere religioasă: 1) Tendinţa noilor culte creştine de a se inspira din alte religii. 2) Tendinţa de afirmare a tradiţiei, către securizarea doctrinei şi spre reîntoarcerea la comportamentele morale. 3) Tendinţa spre un creştinism flexibil şi tolerant faţă de alte religii sau tradiţii spirituale97.

Această consecinţă echivocă a pluralismului religios nu poate decât să menţină problema sectelor în miezul dezbaterii sociale. Reflecţia lui H.-Ch. Chery, în calitate de observator catolic, este interesantă şi chiar provocatoare: „Altfel spus, devine cineva adventist doar pentru că adventiştii anunţă revenirea lui Christos poimâine şi înlocuiesc ziua duminicii cu sâmbăta? Se face altcineva

37

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România penticostal pentru că penticostalii au o doctrină specială despre «botezul cu Duhul Sfânt»? Cu siguranţă că nu. Odată reţinut de sectă, neofitul adoptă doctrinele. Dar nu aceste doctrine, descoperite pe neaşteptate, determină convertirea sa” 98.

M. Colinon99 identifică trei elemente ce determină convertirea unui individ la o sectă: 1) Descoperirea unor comunităţi primitoare ce manifestă o atmosferă caldă şi frăţească; persoane surâzătoare ce întind mâna la sosirea vizitatorilor, având o căldură comunicativă în adunare; impactul unor cântări antrenante, la care se vor putea alătura, deoarece toată lumea cântă şi nimeni nu se poate plictisi, precum se întâmplă adeseori în bisericile ample şi bine instalate ce pierd mediile populare; 2) Descoperirea Bibliei; 3) Descoperirea unei predici pline de viaţă, accesibilă lor, şi a unei rugăciuni spontane. În fond, atmosfera călduroasă din aceste comunităţi înseamnă infinit mai mult decât ceea ce se spune sau se face acolo. Oamenii se numesc între ei „fraţi” şi „surori”, aşa cum se întâmpla în creştinismul primar. Chiar dacă predicile sunt uneori simple, ele nu sunt plictisitoare. Predicatorul se exprimă într-o manieră directă, în limbajul cotidian, şi se adresează inimii. El acceptă şi antrenează discuţiile, iar locul Bibliei este prioritar100.

III. Abordare teologică Bisericile oficiale adoptă de obicei o atitudine de refuz şi descalificare faţă de secte101. Dar, ameninţate din exterior şi din interior de germenii divizării, ele ajung într-o totală confuzie. Biserica Catolică, după cum arată A. Woodrow102, nu scapă de virusul sectarismului; în ciuda eforturilor sale de aggiornamento, ea se vede obligată să fie mai tolerantă în faţa disensiunilor interne şi să permită coabitarea în interiorul ei a unor tendinţe divergente (Opus Dei, Una Voce, Silenţioşii din Biserică, penticostalii catolici, comunităţile de bază, preoţii lucrători, diversele mişcări de Acţiune catolică, creştinii marxişti). Hărţuită între integrişti şi progresişti (Mgr. Lefebvre şi Cardonnel), ea observă o pierdere a consistenţei doctrinare, unul dintre factorii de declin al tuturor bisericilor instituţionale.

După D. Hervieu-Léger, vântul secularizării103 împinge credincioşii de la dimensiunea verticală a vestirii credinţei înspre orizontală, în acţiunea socială şi politică. Noii teologi protestanţi, în furia lor desacralizatoare a „morţii lui Dumnezeu”, preconizează un creştinism eliberat de „mitologic”104 prin Rudolph Bultman, de „supranatural” prin Paul Tillich, de „religios” prin Dietrich Bonhoeffer. Alţii mai profetizează, printr-o viziune utopică, faptul că ateismul va deveni unica religie105.

Cu toate acestea, numeroşi teologi şi-au îndreptat atenţia spre fenomenul sectelor. Am menţionat deja numele lui E. Troeltsch sau al lui R. Niebuhr. În ce-l priveşte pe luteranul D. Bonhoeffer106, el refuză categoric dihotomia lui M. Weber, amplificată şi îmbogăţită apoi de E. Troeltsch, care opune biserica sectei.

38

Preambul

Bonhoeffer spune că această diferenţiere nu este susţinută nici de istorie, nici de sociologie, deoarece biserica, fiind o comunitate ecleziastică, este o comunitate de voinţă şi, prin acţiunile lor sociale, sectele creştine sunt asemănătoare bisericilor.

P. Tillich107, teolog şi filosof, vede în tensiunea biserică-sectă un efort de adaptare în faţa necondiţionalului şi a universalităţii. Biserica, prin definiţie, este acel loc unde vestirea necondiţionalului deschide orizontul universalităţii sale. În schimb, secta este un loc unde există pericolul ca accentul pus pe universal să atragă conştiinţa necondiţionalului. Teologii J.B. Metz şi J. Moltman108 afirmă că reînnoirea bisericii poate veni din conjugarea acestei tendinţe sectare către introversie şi a menţinerii unei deschideri faţă de lume, a dialogului şi solidarităţii cu ea.

Vaticanul şi Conferinţa Luterană mondială au consacrat studii fenomenelor sectelor. Documentele oficiale recomandă îndreptarea atenţiei către punerea în gardă faţă de secte şi, în acelaşi timp, dialogul cu ele, întrucât existenţa lor comportă adevărate provocări spirituale şi religioase pentru societatea noastră109.

IV. Abordare psihologică şi medicală Psihiatrul J.-M Abgrall ne propune în studiul său o metodă de analiză a fenomenului sectar, a patologiilor şi a tratamentelor sale. El ne aminteşte că, pentru filosofi secte şi erori sunt sinonime, pentru psihologi şi psihiatri religia este un fenomen coextensiv al societăţii globale, iar secta reprezintă, în opoziţie, un parazit al corpului social.110 Evident, fără a poseda subtilitatea specialiştilor pe care i-am menţionat în abordările precedente, psihanaliştii, bazându-se pe psihiatrie şi criminologie, sunt tranşanţi şi fără menajamente în materie de secte. Ei consideră că practica religioasă trebuie să se înscrie şi să respecte cadrul legal al societăţii şi că religia nu trebuie constrânsă fizic sau psihic în cadrul social. Secta se defineşte, prin opoziţie, în termeni de contraputere şi de ruptură faţă de colectivitate. Efectul sectar este cauzat de recomandarea izolării şi impunerea restricţiei prin excludere şi neintegrarea adeptului în comunitate; grupul se marginalizează, creează o nouă biserică, o apostazie sau o deviaţie, care duce la o dinamică sectară de excludere.

Experţii văd similitudini între toxicoman şi sectar. Unul este înrobit de un drog licit sau ilicit şi devine dependent, celălalt devine dependent de un sistem de gândire.

Adeptul se obişnuieşte progresiv şi fără să conştientizeze cu o conduită rituală şi cu un limbaj, devenind apoi dependent de noua doctrină. Când măsurile de apărare naturale sunt copleşite de gândirea parazitară, el reacţionează prin supunere faţă de sectă. În cele din urmă, se îndepărtează de cadrul său social şi familial anterior. Vidul format de separare este umplut prin asimilarea unui nou stil de viaţă. Din punct de vedere ideologic, el este supus gândirii sectare, iar din perspectivă sociologică, este dependent de noul grup de substituţie. Privat de liberul arbitru şi de libertatea socială sau economică, adeptul este rupt din societatea sa de origine şi supus psihologic şi fizic tuturor tipurilor de noi obligaţii.

39

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

Dreptul şi medicina legală situează fenomenul sectar în centrul de interes al psihiatriei medico-legale, care denunţă tehnicile periculoase ale anumitor secte.

Observând dinamica unor grupări, Didier Anzieu111 remarcă trei principii de funcţionare psihică, indiferent de structura sectei: 1. Principiul nediferenţierii (ruptura) individului şi a grupului: adeptul pierde orice autonomie a existenţei şi a gândirii; el funcţionează şi gândeşte în cadrul aparatului de grup; este o parte neautonomă a acestei vieţi şi gândiri.

2. Principiul autosuficienţei (contemplarea sau complexul lui Oedip) grupului: creează izolarea progresivă şi definitivă cu exteriorul, ce este perceput în primul rând ca neindispensabil, apoi periculos şi, în final, agresiv. El interzice aportul ideilor contestatare şi punerea în discuţie a logicii sectare.

3. Principiul delimitării dintre „afară” şi „în interior” („out-group” şi „in-group”): tot ce este intern este privit ca pozitiv, dinamic, constructiv şi vital; dimpotrivă, tot ce este exterior este sinonim cu negativul, distructivul şi letalul.

Persoanele care tocmai se adaugă grupului trebuie să treacă prin diverse etape: seducţie, persuasiune şi fascinaţie. Adeziunea se face concomitent cu apariţia unei dependenţe intelectuale şi afective.

Seducţia112 constă în fascinare şi abatere de la adevăr. Tot efortul sectelor este de a pune în scenă iluzia sectară pentru a atrage oameni. Unor întrebări complexe, recrutorul propune nişte răspunsuri simple. El dă impresia unui schimb afectiv; mizează pe emoţii şi încearcă să dezvolte o empatie emoţională. Aspectul vestimentar este foarte important ca semn de recunoaştere şi de apartenenţă (Hare Krishna, tinerii evanghelişti mormoni, Martorii lui Iehova).

Subtilitatea tehnicii persuasive113 este de a da impresia că adeziunea depinde de cel interesat şi este un rezultat al voinţei sale. Sofist şi mistificator în discursul său, recrutorul propune visarea şi utopia într-o iluzie colectivă, prezentând ca real ceea ce este minciună şi trucaj.

L. Bellenger citează tehnicile de comunicare persuasive din marketing, utilizate de recrutorii sectelor: - Insistaţi asupra simpatiei; - Temperaţi-vă capriciile şi ignoraţi-le pe ale celorlalţi; - Învăţaţi să comunicaţi cu celălalt dându-i impresia că aveţi interes faţă de el; - Priviţi-i pe ceilalţi în ochi pentru a le capta privirea; - Vorbiţi, exteriorizaţi-vă discursul fără a vă reculege.

- Cuceriţi-i pe oameni vorbindu-le de subiecte care îi interesează, şi în primul rând vorbiţi despre ei înşişi; - Daţi impresia că sunteţi sincer; abordaţi un discurs care se aseamănă cu cel al interlocutorului dumneavoastră;

40

Preambul - Conduceţi întotdeauna jocul, dar să ştiţi să-l întrerupeţi dacă acesta antrenează o rezistenţă prea mare; - Nu vă apăraţi şi nu vă îndoiţi niciodată; atacaţi întotdeauna; - Treziţi în permanenţă atenţia interlocutorului dumneavoastră prin trucuri; - Avansaţi întotdeauna două păreri pentru a obţine consimţământul cu privire la cel puţin una dintre ele; - Seduceţi întotdeauna şi dominaţi fără a lăsa să se vadă aceasta.

Măştile utilizate de manipulator au forme multiple114: seducător, altruist, cultivat, timid, dictator etc. Dar toate măştile cad atunci când te atingi de puterea sau de teritoriul lui. Îndată ce i se refuză ceva, devine ironic, sarcastic, insistent şi chiar răutăcios, deoarece nu suportă observaţiile sau reproşurile.

După o perioadă de îndoială în faţa dinamicii grupului sectar, candidatul este definitiv convins de justeţea alegerilor sale, iar confruntarea cu guru, învestit cu o putere supranaturală care atinge divinul, înfrânge ultimele sale reticenţe. Îndoctrinarea ia progresiv un caracter magic ce îl detaşează de real, iar subiectul se găseşte în universul simbolic al sacrului şi al divinului. Aproape că fascinaţia atinge un grad de hipnoză, fiind semnul aducerii discipolului sub stare de dependenţă. Abgrall citează cererea de angajament total din partea candidatului: „Aţi descoperit o grupare ce doreşte să construiască o lume mai bună, mai frumoasă. Ştiţi că gruparea are un lider formidabil, care vă face să întrevedeţi viitorul umanităţii. Cunoaşteţi faptul că gruparea şi liderul au nevoie de dumneavoastră pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea. Dumneavoastră decideţi să vă angajaţi şi să vă daţi viaţa pentru o cauză atât de frumoasă”115.

După aceea, convertitul devine el însuşi recrutor pentru sectă şi, din supus, devine responsabil cu recrutarea noilor adepţi.

Reflecţiile lui Freud şi Jung asupra patologiei sectare au fost puţin urmărite în teren. Studiile de profil psihologic al adepţilor sectei sunt foarte puţine, fiindcă este imposibil să realizezi un studiu global din cauza refuzului oricărei cooperări din partea subiecţilor. Cu toate acestea, Abgrall, studiind aproximativ trei sute de dosare despre patologia şi victimologia sectară, ne oferă câteva date116: - Adepţii provin din clasele de mijloc şi cele bogate ale societăţii, şi mult mai rar din clasele modeste.

- Nivelul lor şcolar este cel mai adesea primar şi gimnazial.

- Adeziunea la sectă este un răspuns la conflictele sociale sau familiale cu care este confruntat viitorul adept. Grupul sectar devine un adăpost împotriva agresiunii şi o formă de răspuns la cererea socială de autonomie care apare din adolescenţă. Adeptul trece de structura protectoare familială, ce se destramă din cauza conflictelor sau se arată inadaptabilă, la o structură sectară ce oferă un refugiu într-un anumit interval de timp şi îi dă sentimentul de renaştere într-o nouă comunitate.

41

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România - Există la adept o dificultate de a accede la statutul de adult social; hiperemotivitatea şi hipersensibilitatea subiectului sunt categoric factori favorizanţi.

- Tinerii depresivi care trăiesc un sentiment de inadaptare sau chiar revoltă sunt victime frecvent desemnate. Ei se simt singuri, respinşi şi trişti.

Unii specialişti au estimat că populaţia „depresivă” reprezintă 60% din subiecţii sectari. În ciuda unei aparente stabilităţi, există încă legături familiale care sunt într-o puternică tensiune: cupluri destrămate, divorţate ori separate, copii rebeli, văduvi sau văduve, bolnavi, şomeri, persoane confruntate cu probleme financiare sau profesionale, cu toxicomania, toxicofilia, alcoolul etc.

J. Stoetzel117 observă că în categoria de vârstă de 25-35 de ani sentimentul de solitudine este profund, iar la vârstele cuprinse între 50-60 de ani, este accentuat sentimentul de eşec personal şi familial. Manipulatorii profită de asta şi fac din sectă un sistem profitabil.

Abgrall ne recomandă să conştientizăm acest lucru şi să facem distincţie între toleranţa religioasă şi a nu acorda sprijin unei persoane aflate în pericol. Există un arsenal juridic complet pentru cazuri în care practicile sectare sunt susceptibile de infracţiuni reglementate prin Codul Penal, Civil, al Muncii sau al celui de Sănătate Publică. Psihiatrii sunt o ameninţare permanentă pentru secte, deoarece ei identifică manevre de condiţionare mentală şi li se opun prin actele lor diagnostice şi terapeutice118. În concluzie, precizăm că ar fi plictisitor să menţionăm numele tuturor sectelor periculoase pentru societate, acesta nefiind scopul studiului nostru. Excelentele lucrări, articole şi anchete prezentate în bibliografia noastră pot ajuta cititorul să aprofundeze subiectul. Prin diversele noastre abordări, am încercat să examinăm tangenţial problema, îndeosebi în ceea ce priveşte Biserica Adventistă, care nu mai este astăzi considerată „sectă”119. Abgrall semnalează faptul că adventiştii de ziua a şaptea au obţinut statutul de biserică120, şi că aceasta nu intră în orizontul sectar de observare al criminologiei, întrucât nu este nici manipulatoare, nici periculoasă pentru societate. În calitate de confesiune creştină provenită din protestantism, nu trebuie s-o considerăm „sectă” pentru că, în ciuda similitudinilor care pot exista cu celelalte mişcări de inovaţie ale familiei creştine, ea îşi urmează propriul drum în confruntarea cu societatea şi în angajamentul său umanitar.

V. Studiu de caz. Mişcarea adventistă de ziua a şaptea: sectă, confesiune creştină sau biserică?

Adventiştii de ziua a şaptea reprezintă una dintre diferitele grupări religioase de importanţă notorie apărute în secolul al XIX-lea în estul Statelor Unite ale Americii121. Odată cu naşterea sa ca mic grup precis localizat şi repliat asupra lui însuşi, această minoritate religioasă creştină s-a implantat în întreaga lume, devenind internaţională. Adventiştii de astăzi au devenit o mişcare prosperă şi bine organizată.

42

Preambul

Prezentăm subiacent tabelul cu încadrarea Mişcării adventiste în lume122:

Biserici Membri 1. Diviziunea Africii Centrale de Est 9 210 2 120 609 2. Diviziunea Eurafricană 2 464 172 616 3. Diviziunea Eurasiatică 1 972 143 459 4. Diviziunea Interamericană 8 625 2 608 127 5. Diviziunea Americii de Nord 5 080 1 012 238 6. Diviziunea Asia-Pacificul de Nord 1 760 549 228 7. Diviziunea Americii de Sud 8 235 2 492 178 8. Diviziunea Pacificului de Sud 1 827 385 872 9. Diviziunea Africii australe-Oceanul Indian 6 845 1 912 831 10. Diviziunea Asia de Sud 2 512 1 003 536 11. Diviziunea Pacificului-Asia de Sud 6 089 1 014 922 12. Diviziunea Transeuropeană 1 348 99 998 13. Diviziunea Africii Centrale de Vest 2 952 740 638 ____________________________________________________________________ Total la 30 iunie 2005 58 919 14 256 252

În ciuda creşterii numerice, ei rămân separaţi de ceilalţi creştini prin doctrinele lor distinctive, stilul de viaţă sobru şi militant şi printr-o concepţie despre ei înşişi care îi determină să susţină că joacă un rol unic în evanghelizarea lumii123. În încercarea noastră de a defini fenomenul adventist, vom examina în mod deosebit părerea specialiştilor pentru a găsi statutul convenabil care să poată fi aplicat acestei mişcări: sectă, confesiune creştină sau biserică124.

1. Diverse opinii ale specialiştilor Pentru sociologi, teologi şi mulţi alţii, când este vorba de mişcările religioase, punctele de vedere sunt diferite. Abordările realizate prin intermediul disciplinelor complementare nu aduc mai multă lumină. În această introducere asupra sectelor, am văzut că sociologii utilizează ca metodă de lucru informaţiile ce provin din viaţa socială. Or, mişcările religioase fac parte din societate, iar sociologii caută motivele emergenţei lor în istorie plecând de la o conjunctură socială particulară. Ei încearcă să rămână pe un teren de neutralitate pentru a detecta legăturile cauză-efect. Aceştia descriu unele fenomene susceptibile pentru a servi drept bază unei metode de analiză convingătoare. Limbajul lor rămâne neutru şi terminologia este eliberată de conotaţii peiorative sau elogioase pentru o minoritate aparte, caracterizată de particularităţi ideologice care diferă de marile biserici tradiţionale. În ce-i priveşte pe teologi, ei judecă lucrurile cu ajutorul unei reguli normative. Interesul lor este de a învăţa în ce constă adevărul şi aceasta implică tacit faptul că adevărul trebuie să fie apărat împotriva tuturor opiniilor considerate drept erezie. Teologii încearcă să elaboreze o profesiune de credinţă ortodoxă, asimilând adevărul unor formule particulare neempirice şi 43

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

aderând la prescripţii etice precise. Observatorii şi analiştii din diversele discipline pe care i-am consultat ne vor ajuta să aruncăm o privire obiectivă asupra Mişcării adventiste de ziua a şaptea şi să arătăm locul şi identitatea sa în familia creştină.

2. Căutarea unei definiţii pentru a găsi locurile comune ale adventiştilor În studiul său despre secte, H.-Ch. Chéry este preocupat să nu pună pe picior de egalitate toate grupările religioase125. J.-Y. Leloup propune exercitarea discernământului spiritual în loc de a-i condamna orbeşte pe cei care, în profesiunea lor de credinţă, au opinii teologice particulare126. Ei vizează sociologii religiilor, clericii psihanalişti şi teologii. Se întâmplă frecvent ca responsabilii religioşi ai unei biserici ferm instituite să eticheteze cu maliţiozitate şi chiar cu aroganţă majoritatea mişcărilor independente ce au opinii proprii şi moduri de viaţă diferite127. a. Sunt adventiştii o sectă?

Mult timp, adventiştii de ziua a şaptea au fost desemnaţi prin aspectul peiorativ de „sectă”128, care denota intoleranţă şi spirit limitat, şi clasificaţi în ansamblul mişcărilor conversioniste şi de iluminare129. Dacă este adevărat că ei fac parte din explozia marilor structuri religioase tradiţionale, în cele din urmă au ajuns, prin practicile şi comportamentele lor sociale, să-şi găsească locul şi identitatea ca biserică alături de alte comunităţi creştine.

Specialistul catolic H.-Ch. Chéry, examinând instrumentele de evaluare a „bricolajului” diverselor religii, considera, înainte de anii 50, că adventiştii de ziua a şaptea trecuseră de la stadiul de sectă la cel de confesiune130. În acord cu ceilalţi specialişti, el arată această evoluţie şi defineşte secta: „…grupare protestatară ce nu acceptă deloc spaţiul de compromis parcurs între biserică sau confesiune şi societate, între apelul religios şi ordinea socială. Secta apare pentru adepţi ca o corabie în mijlocul furtunii, ca ultimă soluţie salvatoare în mijlocul corupţiei universale; ea nu are pretenţia să salveze lumea, nici să convertească totalitatea oamenilor pe care Dumnezeu i-a sortit damnării sau i-a osândit pentru păcatele lor. Ea nu pretinde să asigure mântuirea decât a unui mic număr, a rămăşiţei celor aleşi, a sfinţilor pe care Dumnezeu i-a ales personal, am putea spune individual, în orice caz unul câte unul. Membrii sectei sunt obiectul unei vocaţii salutare în întregime particulare: ei au fost chemaţi dintre puţinii aleşi. Secta are o trăsătură marcată strict de exclusivism, de repliere asupra sa, de retragere. A intra într-o sectă înseamnă a te retrage din lume şi a termina socotelile cu ea. Totodată, exigenţele care apasă asupra credincioşilor sunt mai cu seamă copleşitoare. De asemenea, fiindcă toţi au fost aleşi pentru acelaşi motiv, secta nu admite sau admite prea puţin sacerdoţiu ierarhic: toţi sunt unşi şi preoţi; accentul este pus în mod clar pe experienţa religioasă.

De aici provin aceste mărturii, aceste «profeţii» în sensul etimologic al cuvântului, care reprezintă o parte indispensabilă şi importantă a adunărilor”131.

44

Preambul

În teologia catolică, secta este legată întotdeauna de erezie şi de schismă şi caracterizată prin renunţarea la adevărul biblic şi apostolic132. Totuşi, această declaraţie este incomodă pentru jurisprudenţa şi practica administrativă, întrucât nu furnizează nici un criteriu pentru a opera trierea între „ortodoxie” şi „sectă”.

Preambulul studiului nostru despre sectele de provenienţă protestantă şi cartea lui D. Hervieu-Léger, La religion en miettes ou la question des sectes133, ne permit să spicuim dovezi ce evidenţiază faptul că, la adventiştii de ziua a şaptea, nu există un risc sectar, în sensul de a căuta să se rupă de societate distrugând comuniunea cu ceilalţi şi să se instaleze, datorită autosuficienţei lor, undeva în afara lumii, despărţindu-se de familiile lor şi de lumea exterioară. Când observăm traseul lor, vedem că adventiştii nu au experienţa unei mutaţii care i-ar conduce de la tendinţa revoluţionară la un statut de mişcare introvertită. Psihologia socială nu consideră periculos comportamentul adventist. Prin lucrarea sa de evanghelizare, mişcarea adventistă nu caută destabilizarea mentală, nici crearea unui climat de emoţii puternice printre coreligionarii săi. Ea respectă autonomia personală a individului neconvertit aflat în căutarea adevărului, convingerea, credinţa şi libertatea sa de alegere. Nu există pericolul de a atenta la libertatea individuală, nici de a impune practicile sale religioase.

Contrar multiplelor clasificări pe care le-am enumerat mai înainte, adventiştii de ziua a şaptea, în lucrarea lor misionară, ţin seama de a nu abuza niciodată de persoana întâlnită şi de a nu exercita nicio presiune asupra ei printr-o manipulare mentală, exploatând vulnerabilitatea spiritului său, transformând-o într-un dependent psihologic şi alterându-i judecata.

Dacă adventiştii au biserici pentru afirmarea credinţei lor, nu au mănăstiri sau pensioane pentru a-şi exercita aici o mai mare evlavie. Credinţa lor simplă nu are nimic excentric sau extravagant pentru membrii lor. Autorităţile guvernamentale nu îi bănuiesc de prezentarea unor riscuri de periculozitate sau suspectare preventivă pentru stat, deoarece adventiştii nu au încercat niciodată, prin manipulări, să procedeze la infiltrarea în cadrul puterilor publice sau la deturnarea circuitelor economice. Prin implicarea în societate, ei nu resping normele democraţiei şi nu aspiră la a domina lumea, tulburând pacea şi ordinea publică. Obiectivul lor religios nu se găseşte în afara cadrului altor mari biserici istorice creştine şi nu admit un activism militant, datorită faptului că nu se declară a fi depozitarii exclusivi ai mesajului lor134. În Franţa, adventiştii de ziua a şaptea, în prezent religie acceptată, negociază cu Federaţia protestantă în vederea obţinerii unui adăpost confesional135. În România, Biserica Adventistă este recunoscută ca instituţie liberă şi independentă. Rămânând autonomă şi fără a se ataşa niciunui organism purtător de har, ea funcţionează pretutindeni în lume ca biserică liberă în spaţiul libertăţii religioase. Afacere privată, Statele Unite ale Americii îi acordă calitatea de asociaţie culturală, conferindu-i personalitatea juridică de religie respectată şi protejându-i astfel libertatea de exprimare şi de exercitare136 printre celelalte confesiuni religioase.

45

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

b) Constituie adventiştii o confesiune? În studiul său, H.-Ch. Chéry observă că, odată cu trecerea timpului, secta este în declin faţă de fervoarea sa de la început. Ea încheie un acord cu societatea şi cultura din jur şi, în consecinţă, secta începe să se instaleze, să se ierarhizeze şi să se organizeze. Noii convertiţi provin dintr-o clasă superioară şi, prin achiziţionarea bunurilor materiale, ea devine o instituţie. Treptat, pe măsură ce cultul său evoluează, secta este tot mai puţin populară şi mai puţin spontană, devenind astfel o confesiune.

Sociologia religiilor vede în trecerea de la sectă la confesiune137 o etapă tipologică în evoluţia sectei spre biserică. Această nouă turnură a fost explicată de unii sociologi ca J. Lebbens, care afirmă: „Confesiunea nu pretinde în niciun caz să adune în interiorul ei toţi oamenii unei ţări, şi cu atât mai puţin pe toţi oamenii. Ea acceptă faptul că există mai multe căi de acces la Dumnezeu, mai multe organisme responsabile cu asigurarea transmiterii harului şi a mântuirii. Ea recunoaşte existenţa şi drepturile altor confesiuni. În acest fel, comunităţile protestante evită în general să deschidă controverse între ele, preferând să polemizeze, pe bună dreptate, împotriva Romei, întrucât aceasta nu renunţă nicidecum la pretenţiile sale universaliste.

Dar, ca biserică, şi chiar mai mult decât aceasta, o confesiune admite ordinea stabilită şi cultura din jur, ale căror norme le ratifică»138.

Pentru Lebbens, o confesiune rezultată dintr-o sectă evoluată posedă un corp de slujitori eliberaţi de preocupările laice pentru a se consacra cultului, învăţăturii religioase, preocupării pentru suflete etc.

Dar dacă reforma protestantă a debutat cu marii săi teologi Luther, Zwingli, Calvin etc., impunând confesiunea lor de credinţă comunităţilor care îşi reclamau Reforma faţă de Biserica Catolică, redeşteptarea adventistă, apărută după marea dezamăgire a mişcării milerite, a fost formată în etape mici de către persoane autodidacte prin formaţia lor teologică139.

A doua zi după 22 octombrie 1844, în urma dezamăgirii şi dezorganizării mişcării lor, mileriţii s-au găsit în afara bisericilor, izolaţi şi excomunicaţi.

Tulburaţi şi neorganizaţi, pentru că nimeni nu-i mai agrea din cauza viziunilor lor pesimiste, mişcarea s-a radicalizat. Leszek Kolakowski, vorbind despre creştinismul neconfesional, spune: „Nu este vorba de faptul că ar fi efectiv eretici, ci mai curând că ar trebui să fie”140. În cursul perioadei de reorganizare, ei s-au apropiat mai degrabă de doctrina bisericilor Reformei în sens literal141, acordând un rol important acţiunii Duhului Sfânt, unic interpret autorizat al Scripturilor.

Urmând definiţia lui Lebbens, începând cu data de 23 mai 1863, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a debutat în cadrul Conferinţei Generale din Battle Creek, Statul Michigan, şi începând din acest moment ar fi posibil să vorbim de un corp de slujbaşi eliberaţi de ocupaţii laice. În capitolele următoare, vom vedea într-o 46

Preambul

manieră mai detaliată formarea şi dezvoltarea Mişcării adventiste de ziua a şaptea în America, emergenţa sa în Europa şi implantarea ei ca biserică în România. c) Adventiştii de ziua a şaptea: o biserică De-a lungul istoriei sale, mişcarea adventistă nu a făcut decât să câştige recunoaşterea publică, în special prin acţiunile sale educative şi umanitare.

Sigură de sine în convingerile religioase şi aproape fără disensiuni dogmatice, mişcarea adventistă a reuşit să se apere şi să supravieţuiască tuturor opresiunilor. Într-o anumită măsură, adventiştii de ziua a şaptea corespund definiţiei lui E. von Hoff privind biserica: „Grupare a celor care nu se apreciază ca fiind singurii posesori ai căii spre mântuire şi acceptă în mod hotărât ecumenismul.”142.

Unii afirmă că strămoşul adventiştilor, eruditul Johannes Kelpius din Transilvania, este cel dintâi precursor al mişcării creştine ecumenice din secolul al XVII-lea143. Cel mai mare strateg european adventist de ziua a şaptea din secolul al XX-lea, Ludwig Richard Conradi, a participat în 1910 la memorabila convenţie de la Edimbourg, în momentul naşterii mişcării ecumenice, în cursul celebrei întâlniri misionare mondiale cu prezenţă interconfesională144.

Astăzi, toţi marii experţi în istoria religiilor recunosc adventiştilor de ziua a şaptea statutul de biserică. În calitate de mişcare religioasă existentă în cadrul familiei protestante, adventiştii participă cu titlul de observatori, consultanţi şi colaboratori la discuţiile şi la lucrările „Comunităţii Creştine Mondiale” (Church World Communion), ale „Departamentului Credinţă şi Constituţie” al Bisericii Catolice sau ale „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”. Un mare număr de teologi adventişti au obţinut titlul de doctor în facultăţile catolice şi protestante145.

Comportamentul adventist poate corespunde totodată cuvintelor lui Lebbens referitoare la biserică, definită subiacent: „Orice grupare religioasă ce are ambiţia să înglobeze în interiorul ei toţi oamenii care aparţin comunităţii în care ea trăieşte. […] Biserica menţine pe cât posibil relaţii diplomatice cu statul şi acceptă, până la limita unor concesii posibile, cultura în cadrul căreia îşi duce existenţa, chiar dacă lucrează în tăcere pentru a o face să evolueze în direcţia idealului său”146.

În această privinţă, Biserica Adventistă nu este desprinsă de vreo ordine socială stabilă, de o cultură a grupului sau de vreo categorie socială. Faţă de idealurile şi aspiraţiile unor persoane aflate în dezacord cu principiile sale religioase, biserica ia o poziţie de aşteptare, lucrând discret şi fără condamnare, prin adaptarea la clasele dominante, pentru a câştiga respectul comunităţii în care se află.

47

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

Biserica Adventistă se apropie, de asemenea, de idealul teologului martir D. Bonhoeffer care, în notiţele sale din perioada captivităţii, subliniază: „Biserica nu este biserică decât atunci când există pentru alţii. În primul rând, ea trebuie să dea săracilor tot ce posedă. Pastorii trebuie să trăiască exclusiv din daruri benevole ale enoriaşilor, eventual să practice o meserie laică. Biserica trebuie să colaboreze la responsabilităţile profane ale vieţii sociale, nu dominând, ci ajutând şi servind. Ea trebuie să arate oamenilor, orice profesie ar avea ei, ce presupune o viaţă cu Christos, ce înseamnă „a trăi pentru alţii”.[…] Ea va vorbi despre măsură, autenticitate, încredere, fidelitate, constanţă, răbdare, disciplină, umilinţă, sobrietate şi modestie”147.

Fără a nega că există probleme în biserică, Ellen G. White, scriitor şi inspirator al Bisericii Adventiste, afirmă cu fermitate că biserica este unicul obiectiv al interesului suprem al lui Dumnezeu: „Cu toate că există rele în biserică - şi aşa va fi până la sfârşitul timpului - ea este lumina în mijlocul unei lumi mânjite şi demoralizate de păcat. Oricât de slabă şi imperfectă ar fi, având nevoie de a fi refăcută, avertizată şi sfătuită, ea este unicul obiectiv pe pământ asupra căruia Christos îşi îndreaptă suprema atenţie”148.

Din punct de vedere etimologic, adventiştii de ziua a şaptea sunt în acord cu limbajul grec, profan şi scripturistic, al Vechiului şi Noului Testament cu privire la cuvântul εκκλησiα (de la εκ-καλeω, „a chema afară din...”), dar şi cu limbajul Septuagintei, care traduce astfel cuvântul ebraic qahal, desemnând „adunarea” sau „congregaţia”149.

Ca toate bisericile creştine tradiţionale150, adventiştii de ziua a şaptea cred că „Biserica este comunitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Isus Christos ca Domn şi Mântuitor. […] Ei se adună în biserica lor pentru închinare, înfrăţire şi instruire în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru celebrarea Cinei Domnului, pentru a veni în ajutorul semenilor lor şi a proclama Evanghelia în lumea întreagă. […] Ei acceptă că autoritatea Bisericii provine de la Christos, el f iind Cuvântul întrupat, şi de la Biblie, care este Cuvântul scris. Ei consideră că Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de Domnul în calitate de copii ai Săi, membrii ei trăiesc după principiile noului legământ”. Metaforic vorbind, ei cred că Biserica este trupul lui Christos, o comunitate de credinţă al cărei cap este El Însuşi. Biserica este mireasa pentru care Christos a murit pentru a o sfinţi şi a o purifica. În momentul revenirii Sale triumfale, el o va face să pară în faţa Lui ca Biserică glorioasă, credincioasă de-a lungul secolelor, răscumpărată prin sângele Său, fără pată sau zbârcitură, ci sfântă şi fără cusur151.

48

Preambul

3. Reflectare asupra fenomenului adventist În orientarea sa, încă de la începuturile ei, Mişcarea adventistă nu a fost şi nu este susceptibilă de a se asemăna vreunuia dintre tipurile diverse expuse în studiul nostru despre comportamentele sectare. Deşi având puternice tendinţe revoluţionare şi conversioniste, adventiştii s-au orientat în mod deliberat către un statut confesional, punând accentul pe revenirea lui Christos şi pe Sabat ca zi de odihnă săptămânală, elemente capitale de divergenţă cu alte grupări creştine.

Ca grup separat şi organizaţie independentă, resurgenţa adventistă pe scena istoriei a avut loc în urma unei decepţii privind profeţiile despre parusie şi o nouă formulare a anumitor concepte în domeniul credinţei şi al practicii religioase.

Concomitent cu Scripturile şi garantată de inspiraţia divină, mişcarea va dispune de un sistem de interpretare ce îi va permite să cunoască mijloace de dezvoltare diferite de ale altor grupări semnalate în acest studiu. Slujirea pastorală, adaptată nevoilor cauzei, a permis limitarea orizontului de exigenţe necesare, lăsând loc dezvoltării serviciilor specializate prin intermediul unui corp de angajaţi care lucrează tot timpul în interesul acestei organizaţii. Ca mijloc strategic puternic pentru a salvgarda identitatea şi solidaritatea internă a bisericii şi, în acelaşi timp, pentru a acţiona în pătura socială sensibilă şi permeabilă a tineretului, ei asigură educaţia morală şi tehnică a tinerilor în şcolile adventiste152.

Varietatea liturghiilor, bogate şi complexe, de diverse origini, a bisericilor din care proveneau cei dintâi adventişti nu a făcut decât să îmbogăţească viaţa bisericii, fără ca aceasta să acorde totuşi o mare importanţă uniformităţii liturgice, considerată secundară faţă de aşteptarea apropiatei reveniri a lui Isus. Se acorda prioritate doctrinei mântuirii şi studiului exegezei biblice. Acestora li se adaugă implicit dezvoltarea unui stil de viaţă de înaltă ţinută, o ascensiune socială şi un progres la nivel intelectual care au adus roade pe plan mondial, îndeosebi în domeniile sănătăţii, medicinei, evanghelizării, educaţiei şi în domeniul umanitar. Dimpotrivă, un rol mai puţin important este acordat formelor de devoţiune condiţionate de locurile de cult şi de obiceiurile specifice vieţii altor biserici.

Cu timpul, ajungând la o anumită maturitate ecleziastică, grupul pastoral adventist a manifestat dorinţa de a-şi confrunta poziţiile cu cele ale altor confesiuni creştine, fapt ce a prilejuit ca mişcarea să aibă propriii săi teologi şi să dispună de o infrastructură teologică comparabilă cu cea din alte biserici, demnă de a inspira respect şi consideraţie. Dar a pătrunde în lumea polemicii cu neadventiştii înseamnă să accepţi provocarea argumentelor şi a dezbaterilor teologice cu riscul unei revizii a istoriei, postulatelor şi interpretărilor sale153.

Chiar dacă adventiştii se caracterizează prin toleranţă faţă de alte grupări religioase, la apariţia unei tensiuni interconfesionale ce se adaptează culturii laice şi compromisului dintre normele oficiale şi comportamentul obişnuit al maselor, ei se protejează în faţa acestor riscuri prin bariere doctrinale - elemente de frânare în faţa unor eventuale derapaje. În primul rând, respectarea Sabatului ca o protecţie 49

Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România

a permis adventiştilor să-şi păstreze originalitatea şi distanţa faţă de imprecizia liniilor de demarcaţie în cadrul unei societăţi mobile şi permisive. Apoi, acceptarea şi aplicarea unei surse de inspiraţie biblică în materie de dietetică evidenţiază o credinţă distinctivă şi un stil de viaţă diferit de al altora. În cele din urmă, formulările inspirate ale lui Ellen G. White în materie de credinţă şi practică religioasă constituie puternicul monolit care a permis Mişcării adventiste implantate în lume o mai bună consolidare şi o protecţie deosebită faţă de mediul înconjurător.

Astăzi, în această mişcare multietnică şi internaţională, adventiştii încearcă să păstreze echilibrul între idealurile bisericii şi practicile obişnuite ce îşi găsesc drum liber în societate. Difuzarea concomitentă de informaţii, idei, valori culturale şi stiluri exercită o profundă influenţă asupra membrilor comunităţii, aceasta scăpând oricărui control. Cu toate acestea, există un echilibru inteligent între administraţiile centrale ale autorităţii şi periferia comunităţilor locale, prin intermediul unei administraţii care deleagă autorităţi către toate treptele intermediare autonome.

Prin intermediul Şcolii de Sabat, biserica informează comunităţile locale de solidaritatea lor cu adventiştii din lumea întreagă. Dar înclinaţia acestora este sensibilă mai ales în domeniul educaţiei. Poate mai mult decât alte confesiuni religioase, adventiştii îşi investesc energia şi resursele în vastul domeniu al educaţiei, în interesul de a armoniza religia cu ştiinţa. Inspirarea din cărţile scriitori sacri însoţită de predicarea anumitor evenimente escatologice deţine, de asemenea, un loc central în doctrina adventistă.

Obiectivul central al Mişcării adventiste rămâne evanghelizarea, apostolat creştin prin care biserica se întoarce spre societate; în acelaşi timp şi în pofida provocărilor pe care le oferă moralitatea din jur, ea încearcă să menţină valorile spirituale ale comunităţii sale ecleziastice. Bineînţeles că relaţiile sociale transced nivelul comunitar, fiind dificil pentru adult ca şi pentru copil să menţină idealurile etice în relaţiile de vecinătate, în cele din mediul social sau într-o relaţie individuală. În capitolele următoare, ne propunem să analizăm parcursul Mişcării adventiste printr-un studiu diacronic al personalităţilor marcante, pentru a ajunge la implantarea şi la dezvoltarea Mişcării adventiste în România.

NOTE: 1. F. LENOIR şi Y.T. MASQUELIER, Enciclopedia religiilor, tema 2, Editura Bayard, Marigny-le-Châtel, 1997, p. 2023. Articolul lui José M. Mardonne, „Comportamentele sectare”, tradus din spaniolă de Charlotte Masquelier, serveşte ca suport expunerii noastre.

2. M. COLINON, Faux prophètes et sectes d’aujourd’hui, Préface de Daniel-Rops, „Présences”, Librairie Plon, Paris, 1953, p. I. 3. Primii disidenţi din Biserica din Occident care şi-au propus să revină la sărăcia originară au fost: 1. Predicatorii anticlericali (1126-1155). Campaniile lor, deopotrivă religioase şi politice,

50

Miscarea_coperta.indd 1

30/10/2018 12:21:01