PISTRUIATUL ŞI COMANŞII
BIBLIOTECA
JUNIOR
Mabel Earp Cason
Pistruiatul și comanșii traducere din limba engleză de anca alexa cu ilustrații de adrian barbu
pantelimon 2016
© 2016 – Editura Viaţă şi Sănătate Toate drepturile rezervate. English edition copyright © by Pacific Press Publishing Association, Nampa, Idaho, USA. This Romanian-language edition is published under a licensing agreement with the copyright owner. All international rights reserved. Titlul în original: Spotted Boy and the Comanches Traducere: Anca Alexa Redactare: Florin Bică Ilustraţii: Adrian Barbu Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EARP CASON, MABEL Pistruiatul şi comanşii / Mabel Earp Cason ; trad.: Anca Alexa ; il.: Adrian Barbu. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2016 ISBN 978-973-101-977-2 I. Alexa, Anca (trad.) II. Barbu, Adrian (il.) 821.111-31=135.1
Tinerilor care au auzit cei dintâi această poveste şi au contribuit cu sugestiile lor: Jeanne, Phyllis, Marshall, Joelle, Gregory, Laura, Richard, Betty Rae, David, Douglas şi Jimmy. De asemenea, cartea aceasta le este dedicată cu dragoste lui Elizabeth Anne, Margaret, Mary Patricia şi Karen de către bunica lor.
CAPITOLUL 1
MĂRUNŢICA Bătrânul Thad Conway se făcu comod în leagănul de pe prispa din faţă, ca să-şi poată aminti mai bine întâmplările şi oamenii dintr-o vreme de mult apusă. Cele petrecute pe când era doar un băieţel îi păreau mai aievea decât cele petrecute doar cu o zi în urmă. Îşi aminti de ziua în care tatăl lui a adus acasă o micuţă iapă spaniolă. Întreaga familie se adunase în jurul căruţei cu care sosiseră tata şi Travis, care avea pe atunci doar şaisprezece ani. Fuseseră la Waco să cumpere provizii, aşa cum obişnuiau în fiecare an. Cumpăraseră făină, mălai, fasole, fructe uscate şi unt. De data asta, aduseseră şi o puşcă nouă şi o grămadă de muniţie. Cumpăraseră şi bucăţi de stambă pentru rochiile mamei şi pentru cămăşile de vară ale lui Thad, ale lui Travis şi ale tatei, dar şi pânză mai groasă, din lână sură, pe care mama urma să o transforme în pantaloni de călărie.
7
Pistruiatul şi comanşii
Tot în căruţă mai aveau şi o sobă nouă de fier, pe care mama putea s-o folosească în locul vetrei pe care gătise încă de când se mutaseră în inima Texasului şi îşi încropiseră ferma. Thad nu uitase niciodată cum degetele pline de admiraţie ale mamei alunecau pe suprafaţa negricioasă şi netedă a sobei, în timp ce lacrimi de fericire îi inundaseră ochii. Simţise şi el aceeaşi fericire. Waco se afla cam la 190 de kilometri depărtare, iar tata şi Travis fuseseră plecaţi timp de trei săptămâni. Primul lucru de care se izbiră ochii lui Thad în momentul în care ei păşiră în curte fu micuţul animal legat în spatele căruţei. — Dar, tată! exclamă el. De unde te-ai mai pricopsit şi cu mârţoaga asta amărâtă? Era cel mai jalnic exemplar cabalin pe care îl văzuse vreodată. Thad iubea caii mai mult decât orice pe lume, dar, mai presus de toate, un cal era extrem de important pentru orice băiat, bărbat sau femeie de lângă graniţa vestică a statului Texas din anul 1863. — Uite, de-abia dacă se ţine pe picioare! Când Thad îi mângâie botul încărcat de noroi, iapa necheză înfundat, aruncându-i o privire galeşă. Oricât îi părea de nenorocită iapa, privirea asta îi topi inima lui Thad pe loc. Ochii i se umplură de lacrimi, fără a-i permite însă vreuneia să i se rostogolească pe obraz. La urma urmei, avea doisprezece ani. La vârsta asta, nu se plânge. Micuţa iapă avea pe şoldul stâng o cicatrice albicioasă ce semăna cu o foarfecă deschisă. Lui Thad i se păru a fi o marcă făcută cu fierul înroşit, dar, când se uită mai atent, văzu că era doar o cicatrice mai veche. Era totuşi un semn care avea să-l ajute să o recunoască oriunde. Era iapa „lui”, fiindcă tata îi spusese: „Fiule, iapa este a ta.” — Pare moartă de foame, spuse Thad. — A fost a indienilor, îi explică Trav. Am luat-o de la nişte ran1 geri din partea asta de Waco. Nu de mult, au avut o ciocnire cu nişte indieni comanşi. După ce şi-au luat tălpăşiţa, rangerii i-au ur1 Ranger — un fel de poliţist sau jandarm care patrula într-o anumită regiune.
8
Mărunţica
mărit o scurtă bucată de drum şi au găsit iapa asta spaniolă. Indienii o părăsiseră fiindcă era prea obosită după ce o călăriseră până la extenuare, aşa cum fac ei de obicei. — Presupun c-au furat-o de la nişte colonişti albi, îşi dădu Thad cu părerea. — Cu siguranţă, aprobă Travis. Poate că de la spaniolii ăia din Mexic. Cine ştie? Poate că au ucis toată familia. — Unui ranger i s-a făcut milă de ea şi i-a dat mâncare şi apă, explică tata Conway, dar n-a putut s-o păstreze, aşa că am luat-o eu. — Cât i-ai dat pe ea? întrebă Reed. Reed era fratele cel mai mare al lui Thad. Era ranger texan, la fel cum spera şi Thad să devină într-o bună zi. Venise acasă pentru câteva zile ca să-şi oblojească o rană de la braţ. Fusese străpuns de o săgeată într-o încăierare cu nişte comanşi, cu câteva zile în urmă. — Rangerul avea ceva treabă la fierărie când i-am dus la potcovit pe Star şi Jerry şi mi-a spus că mi-o dă pentru cât îi va cere fierarul. Am luat-o cu patru bănuţi. — Cincizeci de cenţi! Mama şi Reed pufniră în râs. — Cred că a însemnat ceva să te desparţi de banii ăştia. Da’ ce-ţi veni s-o cumperi? întrebă Reed. — Tipul mi-a spus că e blândă şi mi-am închipuit că lui Thad i-ar plăcea s-o aibă. E atât de bun cu animalele... — Căluţii ăştia spanioli sunt destul de duri şi puternici, remarcă Trav, chiar dacă nu-s prea mari. Şi nu-i nici bătrână; nu cred să aibă mai mult de doi sau trei ani. Aruncându-i o privire mai atentă, Thad îşi dădu seama că, odată ce va îndepărta toţi scaieţii încâlciţi în coama şi în coada iepei, acestea vor arăta mult mai lungi şi mai bogate. Odată vindecată şi curăţată de tot noroiul acela gros şi după ce avea să mai adune puţină grăsime pe dedesubt, pielea avea să îi fie de un negru intens şi strălucitor. O îndrăgi chiar din momentul acela. Îşi petrecu restul după-amiezii curăţând-o de noroi şi oblojindu-i rănile cu alifie. O ţesălă apoi până obţinu o piele lu-
9
Pistruiatul şi comanşii
cioasă. În mod clar, iepei îi plăcea toată această atenţie. Thad o mângâia şi îi vorbea cu blândeţe la ureche, iar iapa părea să-l îndrăgească la fel de mult pe cât o îndrăgea el. Câinele lui Thad, Whizzer, un dulău mare, gălbejit şi bătrân, care nu se trăgea din vreo rasă anume, stătea şi privea întreaga îndeletnicire a băiatului. Ca nu cumva să dea semne de gelozie, Thad se văzu nevoit să-l mai dezmierde din când în când şi pe el. Chiar şi înainte de culcare, în seara aceea, membrii familiei scorneau încă tot felul de glume pe seama bietei iepe cumpărate de tata. — Ei bine, când Thad o să termine cu ea, o să avem o iapă tare frumuşică, spuse tata. Se zice că armăsarii ăştia spanioli ar avea ceva sânge arab în vine. De asta are ochii atât de mari, nările atât de largi şi gleznele aşa de suple. — E ceva de mărunţica asta, remarcă şi mama. — Mărunţica! Thad sări de pe scaun şi strigă cuvântul acesta. — Aşa o să-i spun! Mărunţica! — Am uitat să-ţi zic un lucru, Thaddy, spuse tata. Tipul ăla mi-a zis că poate să simtă un indian mai ceva de cum adulmecă un câine iepurii. Aşa că, dacă eşti departe de casă, fii atent la ea şi-o să te anunţe dacă-i vreun indian pe aproape.
Părinţii lui Thad se născuseră în Missouri, care, în vremea aceea, era stat de frontieră, însă proveneau din familiile acelea fără astâmpăr, care se mutau tot mai spre vest cu fiecare generaţie, în speranţa unei vieţi mai bune. Datorită celor ca ei şi-a lărgit America graniţele. Toată lumea ştie că Mexicul şi Texasul au aparţinut Spaniei. Mai târziu, când Mexicul s-a răzvrătit împotriva Spaniei, în 1821, a
10
Mărunţica
tras Texasul după el. Moses Austin a primit de la noul guvernator mexican al Texasului permisiunea de a duce trei sute de familii de colonişti din Statele Unite peste Râul Sabine. Acesta a murit la puţin timp după aceea, însă fiul lui, Stephen F. Austin, i-a dus planurile mai departe. Ambii bunici ai lui Thad Conway, bunu’ Wilson şi bunu’ Conway, se aflaseră printre acei primi colonişti din Texas şi îşi stabiliseră proprietatea de-a lungul Râului Brazos. Acolo, Louisa Wilson şi Sampson Conway crescuseră împreună şi acolo s-au şi căsătorit. Încă din prima zi în Texas, ambele familii şi vecinii lor se luptaseră cu indienii comanşi. După naşterea primilor doi copii, Samps şi Louisa Conway simţiseră în sânge acelaşi clocot care îi determinase pe străbunii lor să se mute, aşa că au decis să călătorească mai spre vest, chiar până la frontiera civilizaţiei, în ţinutul Brown. Aici îşi încropiseră propria fermă, pe malurile râului Pecan Bayou, o apă întunecoasă ce aluneca printre maluri abrupte, umbrite în permanenţă de nuci pecan şi ulmi uriaşi. Asta se întâmpla în anul 1851, iar indienii comanşi, care erau în mod constant împinşi tot mai spre vest, nu încetaseră vreodată să le dea bătăi de cap coloniştilor. Cel mai adesea, se limitau la furatul cailor, însă nu se dădeau deloc în lături de la incendierea caselor sau chiar de la crime. Uneori se întâmpla chiar şi să răpească pe câte cineva. — Timp de doi ani după ce ne-am mutat aici, o auzea Thad pe mama zicând adeseori, nu am văzut o altă femeie albă. Erau doar câţiva bărbaţi singuratici, dar nicio femeie lângă frontieră. Vă spun, am fost cea mai fericită atunci când Tom şi Ellie Clark s-au mutat la vreo trei kilometri mai în sus. Mama şi Ellie Clark deveniseră repede cele mai bune prietene şi au rămas astfel toată viaţa lor. Discuţiile din jurul focului sau de pe prispa fermei se învârteau cel mai adesea în jurul indienilor comanşi şi a obiceiurilor lor. Uneori mai auzeai vorbindu-se şi despre războiul dintre state care se ducea departe, spre frontiera estică a Texasului. Deşi Texasul
11
Pistruiatul şi comanşii
făcea parte deja din Statele Unite, după ce îşi câştigase prin luptă independenţa faţă de Mexic, puţini oameni din regiunea aceasta plecaseră la război. Era nevoie de fiecare colonist în putere de lângă frontiera de vest pentru a se apăra de furia indienilor comanşi. Într-o seară de primăvară, pe când briza dinspre golful îndepărtat adia cu blândeţe, iar aerul nu mai păstra nicio urmă din răcoarea iernii, Reed spuse: — De-acum te poţi aştepta să năvălească indienii în orice noapte cu lună. Mâine mă întorc la rangerii mei, dar ar trebui să fiţi în siguranţă cu Ben Atkins, Tom Weaver şi Charlie Bynum. Mama, Travis şi Thad se descurcă şi ei destul de bine cu puşca. — Unde crezi că se ascund atunci când nu atacă? îl întrebă Thad. — N-au nicio treabă, băiete, răspunse Reed. Guvernul Statelor Unite le-a dat o bucată de pământ dincolo de Râul Roşu. — Te referi la Teritoriul Indian? întrebă Thad. — Da, la asta mă refer, îi răspunse fratele lui. Guvernul le dă mâncare şi haine dacă stau acolo, iar cele mai multe triburi preferă să rămână acolo. Dar comanşii ăştia sunt o hoardă sălbatică. Când vremea se încălzeşte suficient, dau năvală în vestul Texasului şi pradă ţinuturile coloniştilor de-a lungul văilor. — De-asta ne lasă-n pace iarna, îşi dădu Thad cu părerea. — Exact! Se crede că bătrânul Nor Galben e conducătorul bandei care atacă prin părţile astea. Rangerii îi caută de ceva vreme ascunzătoarea, cu mult mai spre vest de-aici. — Dacă o să-i găseşti, o să ne aduci înapoi caii pe care ni i-au furat? întrebă Thad. — Băiete, până vom ajunge noi să-i prindem, hoţii ăştia de cai vor fi reuşit deja să-i mâne dincolo de frontieră, în New Mexico, şi să-i vândă comancherilor1. La rândul lor, comancherii îi vând mai 1 Comancheros — negustori de origine hispanică, din centrul şi nordul teritoriului New Mexico, ce făceau schimburi comerciale cu triburile nomade din vestul Texasului. Numele lor venea de la indienii comanşi, aceştia din urmă fiind printre cei mai loiali clienţi ai lor.
12
Mărunţica
departe în Mexic, numai că acolo mărcile noastre nu înseamnă mare lucru. Îţi poţi lua gândul de la caii ăia pentru totdeauna. Odată cu venirea verii anului 1863, începură şi raidurile indienilor. Întreaga familie Fairless, ce locuia dincolo de Lonesome Creek, la vreo 25 de kilometri distanţă, fu ştearsă de pe faţa pământului, cu excepţia unui băiat de paisprezece ani, care fusese plecat de acasă în momentul nenorocirii. Înainte măcar ca luna iulie să înceapă, comanşii prădaseră deja de două ori ferma Conway, furând cai de fiecare dată. Părea că Mărunţica îi picase cu tronc unuia dintre prădători, pentru că a fost furată în ambele ocazii. Whizzer, câinele lui Thad şi dulăii de vânătoare ai lui Travis dăduseră alarma de fiecare dată, înainte ca indienii să poată fugi cu prea multe animale, însă Mărunţica fusese prinsă probabil chiar la început. De ambele dăţi, iapa s-a întors acasă după o săptămână sau două, extenuată, murdară şi flămândă, cu botul umflat şi însângerat din pricina frâielor folosite de indieni. — Mi se pare mie, spuse tata după ce a fost furată a doua oară, că hoţii ăştia sunt nişte tinerei necopţi şi că unuia dintre ei i-a picat cu tronc căluţul tău. Nimeni nu-i cunoştea mai bine pe comanşi decât Samps Conway, aşa că Thad era încredinţat că tata avea dreptate. Îşi îngriji în continuare căluţul, până ce îl făcu iarăşi de un negru strălucitor, iar coama şi coada i se făcură din nou lungi, moi şi stufoase precum părul unei domniţe. Băiatul înţelegea de ce tânărul indian şi-l dorea pentru sine. După ce Mărunţica a fost furată a doua oară, Thad începu să o priponească lângă fereastra camerei în care dormea. Folosi un lanţ gros şi o legă de peretele solid de buşteni. Astfel, se gândea el, avea să le fie mult mai greu să o fure. După o săptămână, într-o noapte cu lună târzie, Thad o auzi pe Mărunţica fornăind speriată. Lovea puternic cu copitele în perete, iar câinii nu încetau să latre din toate puterile „a indian”. Thad îşi înşfăcă puşca şi sări din pat.
13
Pistruiatul şi comanşii
— Trav! Trav! ţipă din răsputeri. Vor s-o ia pe Mărunţica! Thad fugi la fereastră. Câinii lătrau acum în jos, spre malul văii, unde se aflau grajdurile şi ţarcurile. Mărunţica necheza şi se smucea cu putere în lanţ. Thad o luă pe urma lui Travis, când îi văzu pe Ben Atkins şi Tom Weaver venind dinspre hambar. O apucară apoi cu toţii pe urma câinilor. Însă Thad dorea să se asigure că Mărunţica era în siguranţă, aşa că se opri şi merse să o vadă. Fusese străpunsă de cinci săgeţi care îi atârnau acum din diferite părţi ale corpului. Tata rămase lângă el. Nu-i urmase pe ceilalţi deoarece, spuse el: — Indienii ar putea să ne întindă o cursă, să ademenească toţi câinii după ei, să ne facă să-i urmărim şi, apoi, alţii să atace casa. Şi, uitându-se la Mărunţica, adăugă: — Mi se pare că indienii ăştia s-au gândit că, dacă nu poate fi a lor, atunci să nu fie a nimănui. — Tată, întrebă Thad plin de teamă, crezi că o să moară din cauza săgeţilor? — Nu, fiule, îi răspunse tata, scoţându-i uşor una dintre săgeţi din coapsă. Nu cred că e rănită foarte grav. Pierde puţin sânge, însă nu-i nimic de speriat. Sunt absolut sigur de asta. Niciuna dintre săgeţi nu i-a atins vreun organ vital. Ceilalţi se întoarseră şi ei dinspre ţarcuri. — Au plecat, spuse Ben Atkins. Pun pariu că n-au fost decât nişte puşti care o voiau pe Mărunţica!
În vremurile acelea îndepărtate, Brown County, din Texas, era un loc frumos în care să trăieşti, în ciuda pericolului, şi nimeni nu-şi prea bătea capul cu asta, poate doar în timpul verii, când comanşii deveneau activi.
14
Mărunţica
Îl puteai vedea adeseori pe Thad călare pe Mărunţica, străbătând câmpul împânzit de flori şi îmbătându-se de mirosul lor ameţitor. Ori de câte ori pleca de acasă, fie vară, fie iarnă, Thad nu uita niciodată să-şi ia puşca, iar mama se asigura întotdeauna de asta: — Thad, ţi-ai luat arma? Cu siguranţă, pare un lucru ciudat ca o mamă să-i amintească fiului ei, de doar doisprezece ani, să-şi ia puşca la el. Însă în părţile acelea ale Texasului, nimeni, fie băiat, bărbat sau femeie, nu îndrăznea să se îndepărteze de casă fără a avea o armă asupra sa. Nu ştiai niciodată când urmau să sară indienii asupra ta. Pe deasupra, mai erau tot felul de şerpi şi urşi. Iarna, puteai chiar să dai nas în nas cu vreun lup rătăcit. Un viţel sau un mânz nu avea nicio şansă în faţa unui lup, aşa că oamenii împuşcau lupii pe loc.
15
Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro