Povestea lui George Carver by Editura Viață și Sănătate

POVESTEA LUI GEORGE W. CARVER

YVONNE DAVY

Povestea lui George W. Carver UN TA L E N T Î N S LU J B A LUI DUM NEZEU

Traducere din limba engleză Emanuela Jalbă-Şoimaru Cu ilustraţii de Adrian Barbu

P a ntel imon 2017

© 2017 – Editura Viaţă şi Sănătate Toate drepturile rezervate. English edition copyright © by Pacific Press Publishing Association, Nampa, Idaho, USA. This Romanian-language edition is published under a licensing agreement with the copyright owner. All international rights reserved. Titlul în original: Mr. Creator’s Borrowed Brown Hands Colecţie coordonată de Florin Bică Redactare: Geanina Constantin; Florin Bică Ilustraţii: Adrian Barbu Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DAVY, YVONNE Povestea lui George W. Carver : un talent în slujba lui Dumnezeu / Yvonne Davy ; trad. din lb. engleză: Emanuela Jalbă-Şoimaru ; il. de Adrian Barbu. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-248-9 I. Jalbă-Şoimaru, Emanuela (trad.) II. Barbu, Adrian (il.) 087.5

Lui Arthur, care m-a ascultat mereu cu multă înțelegere; lui Frits și Loulou, pentru încurajările pe care mi le-au transmis; lui Beulah (Bowen) Wright, nepoata lui John Bentley.

1 TEROARE ÎN NOAPTE

ary stătea pe treapta din faţa colibei ei, legănându-şi pruncul în braţe în timp ce îi fredona un cântecel de copii. Soarele nu încălzea mai deloc, dar cel puţin era strălucitor. În interiorul colibei era întuneric, la fel de întuneric cum era şi în gândurile ei. Drăgălaşa de Melissa, în vârstă de patru ani, şi voinicelul Jim, cu doi ani mai mic, se jucau în ţărână, la picioarele femeii. Duminica trecută – să fi fost într-adevăr duminica trecută, dacă nu cumva trecuseră vreo sută de ani de atunci – soţul ei, Giles, plecase de pe plantaţia Grant şi, în cele câteva ceasuri de linişte petrecute împreună, Mary fusese fericită. Ah, se simţise atât de fericită! Nu mai devreme de ieri însă, îi ajunsese la urechi zvonul că Giles a căzut din căruţă în timp ce încărca buşteni şi că s-a stins din viaţă. Niciodată, dar absolut niciodată, nu avea să mai fie fericită!

Yvonne Davy

Mary se născuse pe plantaţia Grant cu şaptesprezece sau optsprezece ani în urmă şi habar nu avea cum e să fii liber, dat fiind că părinţii ei se născuseră în sclavie. Fusese mereu nevoită să muncească din greu. Şi pentru că nu reuşise întotdeauna să-şi mulţumească stăpâna, încasase bătăi în repetate rânduri. Stăpâna ei nu era o femeie rea la suflet, dar nu se gândise niciodată că sclavii ar putea avea sentimente. Din fericire, doamna Grant avea un temperament potolit, aşa că nu se întâmplase prea des ca Mary să nu-i intre în voie. Sclavii de pe plantaţia Grant erau trataţi bine în general, în toate privinţele. Plus că aveau parte şi de puţin timp liber. Giles, un sclav tânăr, bine făcut şi fermecător, se lăsase cucerit de frumoasa Mary. Moses Carver, cel care deţinea ferma din vecinătatea plantaţiei Grant, nu credea în sclavie. „Niciun om nu are dreptul să deţină în proprietate o altă fiinţă umană, indiferent ce culoare ar avea pielea acesteia din urmă”, repeta el adesea. Bărbatul nu avea obiceiul de a cumpăra sclavi care să-l ajute la treburile fermei. În schimb, creştea cai. Având în vedere că era un om strângător, umbla vorba prin ţinut că sigur are o sumă frumuşică de bani ascunsă pe undeva prin casă. Familia Carver avusese un singur copil. Când fetiţa lor a fost îngropată într-un mormânt micuţ săpat pe deal, doamna Carver s-a simţit bătrână şi obosită. — Moses, pur şi simplu nu mă mai pot ocupa de treburile casei aşa cum o făceam altădată, se plânse ea soţului. Mi-aş dori să am o sclavă tânără, care să mă ajute. — Of, Susan, dar ştii foarte bine ce convingeri am în privinţa sclaviei. Pur şi simplu nu mi se pare cinstit. Oamenii nu sunt precum vitele sau caii. Nu pot fi vânduţi şi cumpăraţi. — Da, dar eu nu mai pot întreţine casa de una singură. Zicând acestea, clătină din cap şi oftă adânc. În cele din urmă, sătul să vadă tot timpul chipul extenuat al soţiei, Moses făcu o vizită pe plantaţia învecinată.

Povestea lui George W. Carver

— Colonele Grant, am nevoie de o fată care s-o ajute pe soţia mea cu treburile casei. Ai cumva vreo fată pe care aş putea s-o cumpăr? întrebă el. — Sigur că da, am o negresă zdravănă şi sănătoasă de vreo treisprezece ani. Cred că vi s-ar potrivi la fix, veni răspunsul colonelului. Cum o văzu pe Mary, Moses Carver ştiu că lui Susan avea să-i placă de fată. Îi plăti bucuros colonelului Grant suma de şapte sute de dolari, pe care o ceruse pentru tânără. Moses nu se înşelase în presupunerile lui, pentru că ochii lui Susan se luminară de bucurie când i-o aduse pe Mary în bucătărie. Mary era tulburată şi înspăimântată. Se întreba ce îi rezerva viitorul. Oare noul ei stăpân avea să fie crud şi greu de mulţumit? Fusese despărţită de prieteni şi de Giles, pe care-l iubea din toată inima, aşa că nu-i era deloc uşor. Însă Mary nu avea de ce să se teamă, pentru că stăpânei îi străluci faţa de bucurie când dădu cu ochii de chipul ei drăgălaş. Îi ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişă. — Soţul meu mi-a spus că numele tău este Mary. Mă bucur că ai venit să locuieşti cu noi, Mary, îi spuse ea cu căldură. — Vă mulţumesc, doamnă! răspunse Mary. — Nu, fata mea, nu-mi spune „doamnă”. Poţi să ne spui „unchiul Moses” şi „mătuşa Susan”. Acum faci parte din familia noastră. Haide, vino să ne apucăm de treabă! Avem multe de făcut! Mătuşa Susan vorbea cu multă însufleţire şi părea fericită, aşa cum nu mai fusese de multă vreme. Şi aşa avea să rămână de atunci încolo. Mătuşa Susan lucra cot la cot cu Mary. Din acest motiv, fata nu se simţea sclava familiei, ci mai degrabă simţea că face parte din familie. Colonelul Grant îi dădu voie lui Giles să meargă în vizită la ferma Carver în fiecare duminică. Bineînţeles, Mary nu trăia decât pentru acele câteva ore pe care le puteau petrece împreună. Când Mary şi Giles deveniră părinţii micuţei Melissa, mătuşa Susan se purtă de parcă ar fi fost bunica fetiţei. Confecţionă rochiţe drăgălaşe pentru ea şi o pătură micuţă care să-i ţină de cald noap-

Yvonne Davy

tea. Jim veni pe lume doi ani mai târziu. Era un bebeluş zdravăn, care umbla de-a buşilea prin toată curtea. Bebeluşul George se dovedi foarte diferit de ceilalţi doi. Avea doar două luni când el şi fraţii lui se îmbolnăviră de tuse. Melissa şi Jim învinseră boala destul de repede, însă nu şi el, care era un copilaş extrem de sensibil. Tuşea până când i se învineţeau buzele, iar Mary trăia în permanenţă cu spaima că va muri. În asemenea momente, Mary se simţea mângâiată ştiindu-l pe Giles aproape. Bărbatul ţinea copilul plăpând în braţele lui puternice, iar căldura trupului său părea să aibă un efect calmant asupra tusei istovitoare. Acum însă, Giles era mort. Când adevărul acesta crunt ajunse la urechile tinerei mame, ea se lăsă pradă deznădejdii. De ce murise? Cu siguranţă că nu putea exista ceva mai rău de-atât! Vremurile erau grele. Statele sudice se divizaseră de Uniune. Era război, un război crunt, în care fraţii luptau unii împotriva altora. Carver simpatiza cu nordiştii, pentru că spera că Lincoln şi armata lui aveau să câştige războiul şi să-i elibereze pe sclavi. Între timp, partizanii nelegiuiţi supravegheau graniţele, jefuindu-i pe cei care nu se dovedeau suficient de puternici ca să le reziste şi luând cu ei toţi sclavii şi toate animalele pe care le puteau găsi. Sclavii erau vânduţi apoi în Louisiana sau în Texas la nişte preţuri colosale, de pe urma cărora prădătorii făceau avere. Într-o după-amiază, Moses Carver le aduse mătuşii Susan şi lui Mary un mesaj tulburător: — În oraş, mi-a ajuns la urechi zvonul că partizanii au făcut incursiuni pe teritoriile noastre, nu departe de aici. Dacă vor ajunge şi la ferma noastră, va trebui ca tu, Mary, să-ţi iei copiii şi să te ascunzi iute în pivniţa pe care am săpat-o sub lăptărie. Dacă te-ar răpi, nu ştiu de ce aş fi în stare, copila mea. Într-o noapte întunecată, Moses auzi tropăit de cai în preajma fermei sale. Ştiu imediat ce însemna asta. Sări din pat şi, trăgându-şi pantalonii peste lenjeria de noapte, dădu fuga la coliba lui Mary şi o scutură, ca s-o trezească.

Povestea lui George W. Carver

— Scoală-te, Mary! Nelegiuiţii au ajuns până la noi. Ia copiii şi mergeţi iute în pivniţă, îi ordonă el, aruncând o pătură peste umerii Melissei. — Care e proble…, dădu Mary să întrebe. — Nu mai pune întrebări! Fă ce-ţi spun! Ia copiii şi fugiţi în pivniţa de sub lăptărie! Să nu ieşiţi de acolo până nu vă chem eu! îi porunci el, împingând-o uşor în direcţia uşii. Şi nici c-ar fi putut acţiona mai rapid de atât. În momentul în care Mary închise oblonul pivniţei, ceata de prădători mascaţi dădu buzna în curte. Bătură la uşa de la bucătărie, ameninţând c-o dărâmă dacă nu li se deschide imediat. După ce Carver descuie uşa, aceştia îşi croiră drum pe lângă el. — Unde îţi sunt banii? îl întrebară ei. Moses lucrase ani buni pentru fiecare bănuţ pe care-l agonisise, aşa că n-avea de gând să le dea acelor ticăloşi banii câştigaţi cu atâta trudă. Fiindcă Moses refuza să le răspundă, şeful lor trecu la ameninţări: — O să-ţi descleştăm repejor limba aia încăpăţânată, bodogăni el, în timp ce acoliţii lui îl înşfăcară pe Moses. Îl târâră afară şi-l atârnară de una dintre crengile nucului. Îl biciuiră, dar Moses ţinu gura închisă şi refuză să le dezvăluie secretul. Luară apoi o torţă şi o ţinură sub picioarele lui până îi arseră crunt tălpile. Moses îşi încuiase caii nepreţuiţi într-o îngrăditură secretă, făcută în adâncul pădurii. Animalele simţiră mirosul de carne pârjolită şi, intuind pericolul, începură să tropăie în interiorul ascunzătorii, dar nu reuşiră să treacă de gard. Tâlharii auziră zgomotul făcut de cai şi crezură că erau trupele de ordine care se apropiau de fermă. Temându-se să nu fie prinşi în fapt, se aruncară în şei şi îşi luară tălpăşiţa. Ca un ultim gest de răzbunare, aruncară o torţă aprinsă în hambar. Curând, construcţia aceea din lemn şi fânul uscat dinăuntru luară foc.

Yvonne Davy

După plecarea tâlharilor, mătuşa Susan dădu buzna afară şi îşi eliberă soţul din legături. Încercă să-l transporte în casă, dar aşa ceva era peste puterile ei firave, aşa că înaintară amândoi împleticindu-se. Moses se prăbuşi epuizat pe pat. — Măcar nu mi-au luat banii, spuse el încruntat. Într-adevăr, cine s-ar fi gândit să caute banii sub stupii aşezaţi pe o latură a grădinii! — Du-te şi cheam-o pe Mary, şopti el, apoi căzu într-o stare de inconştienţă. Mătuşa Susan îngriji rănile soţului, aplicându-i cataplasme calmante. Încet, încet, durerea de picioare se mai potoli şi Moses începu să se mişte prin preajma casei cu mare greutate. Melissa şi Jim nu fuseseră afectaţi de experienţa acelei nopţi, însă tusea micuţului George se înrăutăţi şi mai mult. Mătuşa Susan îi pregăti un amestec de ierburi şi miere şi, ori de câte ori cel mic tuşea, mama lui îl făcea să ia câte o înghiţitură de sirop, ajutându-l astfel să respire puţin mai bine. — Presimt că îi vom vedea din nou pe ticăloşii ăia, le spuse unchiul Moses celor două femei într-o după-amiază. Se vor întoarce şi vor lua tot ce le va pica în mână. Sper doar să nu te găsească pe tine, Mary. Trebuie să fii pregătită în orice moment să dai fuga în pivniţă. Nu am de gând să stau în casă şi să-i aştept! Şi nu făcu decât să exprime un mare adevăr. Într-o noapte cu ger şi viforniţă, vântul aduse la urechile celor din casă sunetele de care le era groază. Moses o trimise pe mătuşa Susan în lăptărie, apoi dădu fuga până la Mary ca s-o avertizeze. — Au venit iar, Mary! Grăbeşte-te! o zori el. — Dar, unchiule Moses, e mult prea frig pentru micuţul George… — Ia o pătură şi vino! Îi iau eu pe ceilalţi doi! Bărbatul îi luă pe copii pe sus, câte unul pe fiecare braţ. Jim deschise un ochi, apoi se apucă cu mânuţele de gâtul cald al bărbatului, dar Melissa se lăsă greu convinsă. Îi era frică şi se agăţa de fusta mamei sale.

Povestea lui George W. Carver

— Hai, Mary, vino odată, insistă Moses! — Duceţi-vă înainte, vin şi eu, spuse ea, luând în braţe copilaşul care dormea. Să ia oare şi sticluţa cu sirop de tuse? Se îndreptă spre masă, dar uită ce voia şi se întoarse să pună mâna pe o pătură. Se mişca de parcă ar fi fost în plin coşmar. Ezită cu o clipă mai mult decât ar fi trebuit. Ticăloşii mascaţi dădură buzna în colibă şi o înhăţară. — Lăsaţi-mă să iau nişte haine călduroase pentru cel mic, îi imploră ea. Însă bărbaţii nu erau interesaţi de bebeluş. O luară cu forţa şi o urcară pe spatele unui cal. O aburcară şi pe Melissa în faţa ei, apoi dispărură cu toţii în noapte. Unchiul Moses şi mătuşa Susan alergară în grabă în pivniţă împreună cu micul Jim şi o aşteptară pe Mary să-i urmeze. Când auziră bufniturile surde ale copitelor cailor, îşi dădură seama că era deja prea târziu. Aşteptară să se facă iar linişte, apoi dădură buzna în casă. Unchiul Moses strigă: „Mary! Mary!”, dar îi răspunse doar ecoul încăperilor goale. Uşa colibei ei era deschisă, mişcându-se încolo şi încoace în bătaia vântului, iar încăperea era goală. Moses Carver era devastat. Se învinovăţea pentru răpirea lui Mary. — Dacă n-aş fi cumpărat-o pentru noi, ar fi fost în siguranţă pe plantaţia colonelului Grant. Pe el n-ar fi îndrăznit să-l atace, fiindcă are prea mulţi sclavi ca să-i poată răpi pe toţi. Au venit la mine pentru că ştiu că lucrez de unul singur…, repeta el iar şi iar. Spre dimineaţă, unchiul Moses îşi aminti de John Bentley, un fost partizan. Se duse la Diamond Groove şi dădu peste cel pe care-l căuta. — Dacă mi-i găseşti pe Mary şi pe copiii ei, îţi dau patruzeci de acri din cel mai bun teren împădurit al meu, îi promise el lui Bentley. — Dar n-am cum să le iau urma, ripostă Bentley. — Îţi dau cel mai bun cal al meu, pe Pacer, ca să te ţii după ei. Găseşte-mi-o pe Mary! îl imploră Carver.

Povestea lui George W. Carver

— Bine, o să fac tot ce-mi stă în putere, îl linişti bărbatul. Era săptămâna de dinaintea Crăciunului. În anul acela, în casa Carver nu se făcură pregătiri de Crăciun. Nici mătuşa Susan, nici unchiul Moses nu reuşeau să intre în spiritul sărbătorii. Carver continua să se învinovăţească şi să repete întruna că fusese un prost. Îi dăduse unui fost partizan un cal de trei sute de dolari ca s-o găsească pe Mary. Fireşte că n-avea să-i aducă niciodată fata înapoi. Pacer era un cal excelent şi de mare preţ, dar nu însemna nimic în comparaţie cu Mary, cu Melissa şi cu bolnăviciosul, dar drăgălaşul George. Fusese o săptămână foarte, foarte tristă şi un Crăciun pe măsură. Doar micul Jim reuşea să le mai abată gândurile de la această poveste. Oare n-aveau să-şi mai vadă niciodată restul familiei? Ori de câte ori îi încerca gândul acesta, mătuşa Susan izbucnea în plâns, iar unchiul Moses îşi sufla nasul.

2 SALVAT

n săptămâna de dinaintea Crăciunului, unchiul Moses fu trist şi îngrijorat – trist pentru că draga de Mary şi scumpii ei copilaşi dispăruseră şi îngrijorat pentru că-i dăduse lui Bentley cel mai bun cal de curse pe care îl avea. — De parcă ar mai aduce-o vreodată pe Mary înapoi… sau calul. A dispărut pe veci cu Pacer cu tot, se dojenea omul de unul singur. Am fost prost că am avut încredere în el. Ah, dacă aş putea să dau timpul înapoi şi să fac lucrurile altfel! repeta el întruna, deşi nu-i era limpede ce ar fi putut face ca să preîntâmpine o astfel de tragedie. Însă Bentley îi pregătise o surpriză. La o zi după Crăciun, se întoarse. El chiar o căutase pe Mary. — Răzvrătiţii ăia au fost prea rapizi pentru mine, Carver. M-am dus în locul unde speram să-i găsesc, doar ca să aflu că fuseseră acolo cu o zi mai înainte şi că îşi luaseră tălpăşiţa. I-am urmărit ki-

Povestea lui George W. Carver

lometri întregi, apoi le-am pierdut urma. Nu mă aştept să primesc ceva de la tine, dat fiind faptul că am dat greş în căutarea mea. Apoi, după o clipă de reflecţie, adăugă: — Dar uite copilul! Deşi nu cred că merită ceva, pentru că n-o s-o mai ducă multă vreme… Ca să fiu sincer, nu m-ar mira să fi murit deja. Tocmai când bărbatul dădu să-i arunce în braţe o boccea murdară şi zdrenţăroasă, mătuşa Susan prinse din zbor cuvântul „copil” şi, înainte ca unchiul Moses să schiţeze vreun gest, înşfăcă iute copilul din mâinile lui Bentley. Dădu zdrenţele la o parte, apoi scoase un oftat adânc la vederea bietului copil. Braţele şi picioarele îi erau subţiri ca nişte beţe de chibrit. Coastele păreau să-i iasă prin piele. Mâinile şi picioarele lui loviră aerul în vreme ce-l scutura un nou acces de tuse. Buzele i se învineţiră, fiindcă se chinuia să respire. În tot acest răstimp, unchiul Moses încheia târgul cu Bentley. — Nu, nu, prietene, ai făcut tot ce-ai putut pentru mine! Vreau să păstrezi calul pentru toată bătaia de cap pe care ai avut-o. Mă bucur că ai găsit unul dintre copii. Unde l-ai găsit pe George? De ce nu era şi Mary acolo? Sau Melissa? întrebă el. — Îmi imaginez că ticăloşii ăia n-au vrut să se încurce cu un copil pricăjit care ar fi putut să moară în orice clipă, aşa că l-au abandonat şi şi-au văzut mai departe de drum alături de mama băiatului şi de fetiţă. Cred că cineva a găsit bebeluşul şi l-a pus la adăpost, de milă. Mai mult de-atât nu am ce face. Îţi mulţumesc pentru cal! Acum o să-mi văd şi eu de drum. Bărbatul se aruncă în şaua lui Pacer şi porni la drum. — Înteţeşte focul şi încălzeşte nişte lapte. Pune şi puţin zahăr în el. Unde-i restul de sirop de tuse pe care l-am pregătit pentru George înainte să… Mătuşa Susan nu reuşi să rostească până la capăt cuvintele acelea îngrozitoare. — … înainte ca draga noastră Mary să fie răpită? Unchiul Moses, ştiind ce vrea, se grăbi să facă ce i se ordonase. Mătuşa Susan dădu la o parte zdrenţele murdare şi ridică băiatul în braţe, ca să-l ţină la căldura focului. Siropul îi mai linişti tusea.