ȘI TU AI CREIER
ȘI TU AI CREIER GHIDUL ADOLESCENTULUI PENTRU O GÂNDIRE CUTEZĂTOARE
Dr. BEN CARSON împreună cu Gregg Lewis & Deborah Shaw Lewis Traducere din limba engleză Anca Alexa
© 2016 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Copyright © 2015 by American Business Collaborative, LLC Published by arrangement with The Zondervan Corporation L.L.C., a division of HarperCollins Christian Publishing, Inc. Titlul în original: You Have a Brain Versetele biblice citate sunt preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, traducerea lui Dumitru Cornilescu, publicată de Asociația Biblică Română „Casa Bibliei” (ediția 2012). Colecție coordonată de Florin Bică Redactare: Florin Bică Ilustrație copertă: Sebastian Baculea Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CARSON, BENJAMIN S. Şi tu ai creier / dr. Ben Carson, Gregg Lewis, Deborah Shaw Lewis ; trad.: Anca Alexa ; il.: Sebastian Baculea. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2016 ISBN 978-973-101-959-8 I. Lewis, Gregg II. Lewis, Deborah Shaw III. Alexa, Anca (trad.) IV. Baculea, Sebastian (il.) 159.923.2
CUPRINS
Creierul: un organ uimitor.................................................... 7 Gândeşte dincolo de cutia de conserve.............................. 13 Plecați de acasă..................................................................... 23 Cum am devenit deştepţi.................................................... 33 Şoarece de bibliotecă........................................................... 45 Îmblânzirea mâniei.............................................................. 57 Mai multe oportunităţi....................................................... 69 Alegerea cea mai înţeleaptă................................................. 81 Yale........................................................................................ 93 Provocarea: Facultatea de Medicină................................107 Cum am devenit neurochirurg.........................................117 Şi mai mulţi gemeni...........................................................129 Influenţa mamei.................................................................143 Talent..................................................................................159 Onestitate...........................................................................173 Perspicacitate......................................................................187 Amabilitate.........................................................................201 Cunoaştere .........................................................................217 Cărţi....................................................................................231 Învăţare aprofundată.........................................................243 Dumnezeu..........................................................................257 Think Big — Gândeşte cutezător.....................................267 Evaluarea talentelor personale..........................................277 Întrebări de discuţie ..........................................................281
CAPITOLUL 1
CREIERUL: UN ORGAN UIMITOR
Probabil că atunci când ai văzut titlul acestei cărţi — Și tu ai creier — ți-ai zis în sinea ta: Ei, normal, toată lumea are unul! Majoritatea dintre noi nu ne-am gândit vreodată în mod serios la creierul nostru. Eu însă am făcut-o. În cei peste treizeci de ani în care am practicat neurochirurgia, am efectuat aproape 15 000 de operaţii. Dacă pun la socoteală şi imaginile computerizate analizate, numărul de creiere pe care le-am examinat devine şi mai mare. A trebuit să cunosc multe despre creier înainte de a-mi începe cariera de neurochirurg şi am învăţat şi mai multe de atunci. Pacienţii mei au avut un rol semnificativ în formarea mea în acest domeniu. Christina a fost cea mai în vârstă pacientă în cazul căreia am efectuat o hemisferectomie. Ani de-a rândul obţinusem rezultate remarcabile la pacienţii copii, însă nu luasem vreodată în calcul această posibilitate — îndepărtarea a jumătate din creier — în cazul unei persoane de douăzeci și unu de ani. Cu cât un copil este mai tânăr, cu atât creierul său este mai elastic, iar emisfera rămasă va prelua cu mai multă uşurinţă responsabilităţile celei îndepărtate.
8 • BEN CARSON
Nu eram siguri de modul în care va reacționa creierul unei paciente de douăzeci și unu de ani. Christina avea însă peste cincizeci de crize violente zilnic într-o parte a creierului, iar asta se întâmpla în timp ce se afla sub tratament împotriva convulsiilor. În lipsa acestuia, numărul crizelor era chiar mai mare şi o distrugeau atât din punct de vedere fizic, cât şi mintal şi emoţional. Calitatea vieţii ei era extrem de slabă, iar vătămările produse de crize o ucideau încet, dar sigur. Aşa că le-am spus Christinei şi familiei sale că vom face o încercare. Rezultatele au fost atât de bune, încât, după doar câteva luni, aceasta s-a reîntors la facultate. Dacă înainte avea materii la care se chinuia să obţină note de 6 sau de 7, acum lua doar note de 9 sau de 10. Realizările sale academice au crescut simţitor. A absolvit facultatea, a devenit o persoană independentă şi a început să lucreze pentru a-şi câştiga existenţa. Ultima dată când am auzit de ea, se căsătorise. În prezent, una dintre cele mai mari bucurii ale mele este faptul că, atunci când călătoresc prin ţară, sunt căutat de un număr foarte mare dintre foştii mei pacienţi. Majoritatea dintre ei au trecut demult de copilărie şi au chiar douăzeci sau treizeci de ani. — Am o familie acum, mi se spune. Aceasta este soţia mea, iar acesta este fiul meu. Am vrut să vă cunoască şi doresc să vă mulţumesc. Unele dintre aceste întâlniri mă fac să mă simt bătrân, însă, aparte de asta, sunt extrem de recunoscător că pot să văd câteva dintre roadele muncii mele, că pot să îmi amintesc din nou şi din nou de rezistenţa şi de potenţialul extraordinar al creierului, chiar şi al unuia care odinioară a fost extrem de bolnav. Am primit un dar atât de remarcabil,
ȘI TU AI CREIER • 9
încât putem duce o viaţă normală chiar și numai cu jumătate din acesta. Cât de uimitor şi de remarcabil este totuşi acest creier uman pe care îl avem cu toţii? • Fiecare creier uman conţine aproximativ 86 de miliarde de neuroni conectaţi între ei cu ajutorul a peste 100 de trilioane de sinapse (număr estimat, deoarece nimeni nu le-a numărat încă), în înţelegerea cărora ştiinţa se află încă la început de drum. • Creierul tău a început să se dezvolte imediat după concepţie. De-a lungul primelor luni de sarcină ale mamei tale, corpul tău a creat neuroni într-un ritm de aproximativ 400 de milioane pe zi. • Creierul tău generează electricitate în mod constant, iar energia creată într-un singur minut este suficientă pentru a menţine complet aprins un bec cu consum redus. Aşa că, atunci când spui cuiva că are o idee strălucită, afirmaţia ta este adevărată nu doar la figurat, ci și literal. • Semnalele senzoriale se deplasează de-a lungul unui neuron motor alfa din coloana ta vertebrală cu o viteză de 431 km/h. Acesta este cel mai rapid tip de transmisie din corp. Receptorii senzoriali de la nivelul pielii, care se deplasează cu o viteză de aproximativ 1,6 km/h, se află printre cei mai lenţi din întregul organism, deoarece nu deţin un înveliş de mielină care i-ar izola şi le-ar spori astfel viteza. • Creierul unei persoane obişnuite de douăzeci de ani deţine peste 160 000 de kilometri de fibre nervoase acoperite cu mielină. • Creierul tău nu poate simţi durerea, deoarece nu are receptori de durere. Organul care controlează întregul
10 • BEN CARSON
sistem nervos nu poate simţi durerea! Iată motivul pentru care putem efectua operaţii pe creier fără a ne îngrijora de nivelul de durere al pacientului. Tot acesta este şi motivul pentru care putem opera pacienţi aflaţi în stare de veghe, iar aceştia nu simt absolut nimic. • Expertul în neurologie Jeff Lichtman, din cadrul Universităţii Harvard, care încearcă să întocmească o hartă a creierului, a calculat că, pentru a indexa întregul creier uman, ar fi nevoie de o capacitate de stocare a datelor de câteva milioane de petabiţi.1 Atunci când cercetătorii încearcă să cuantifice capacitatea creierului uman, numerele obţinute sunt atât de mari, încât mintea noastră cu greu le poate concepe. Potenţialul minţii noastre este într-adevăr uluitor. Odată cu trecerea anilor, respectul meu faţă de creierul uman a devenit tot mai profund, ajungând la o atitudine pe care nu o pot defini decât ca veneraţie. Ori de câte ori am avut ocazia de a deschide craniul unui copil şi de a-i vedea creierul, am rămas profund uimit de această minune. Acesta este organul care ne face pe fiecare dintre noi persoanele care suntem. Acesta este organul care conţine toate amintirile noastre, toate gândurile noastre şi toate visurile noastre. Acesta este organul care ne face să fim diferiţi în milioane de feluri unul de celălalt. Îţi dai oare seama că niciun supercomputer de pe pământ nu poate atinge capacitatea unui creier uman obişnuit? Cel mai complex sistem biologic din întregul univers 1 David Russell Schilling, „Knowledge Doubling Every 12 Months, Soon to Be Every 12 Hours.” Industry Tap. 13 aprilie, 2013. http://www.industrytap.com/ knowledge-doubling-every-12-months-soon-to-be-every-12-hours/3950. (Un petabit = 1 000 de terabiți.)
ȘI TU AI CREIER • 11
este un dar uimitor din partea lui Dumnezeu. În creierele noastre există mai multe legături neuronale decât numărul stelelor din Calea Lactee. Aflat în faţa unui public de câteva mii de persoane, le spun uneori oamenilor că, dacă unul dintre ei ar veni pe scenă şi ar privi mulţimea pentru o singură secundă, iar apoi ar pleca la loc, aş putea ca peste cincizeci de ani să efectuez o operaţie prin care să îi îndepărtez osul cranian, să îi introduc în creier nişte electrozi care să stimuleze o anumită zonă, iar acesta ar reuşi să îşi amintească nu doar locul fiecărei persoane din sală, ci şi îmbrăcămintea purtată de fiecare dintre acestea. Creierul sortează, organizează şi adăposteşte avalanşa de date senzoriale care îl inundă cu o viteză de câteva milioane de biţi pe secundă. Acesta este centrul de control şi de comandă al tuturor simţurilor noastre, al tuturor celorlalte organe, al temperaturii corpului, precum şi al operării fiecărui sistem din organismul uman — cel respirator, cel circulator etc. — și chiar mai mult. Majoritatea activităţii creierului se desfăşoară în mod automat, fără ca noi să ne gândim (în mod literal) la asta. În plus, creierul ne permite să dăm frâu liber imaginaţiei, să creăm şi să rezolvăm probleme. Creierul uman este programat astfel încât să poată extrage informaţii din trecut şi din prezent, să integreze toate aceste date şi să le proiecteze asupra viitorului, ceea ce înseamnă că suntem singurele creaturi de pe pământ cu capacitatea de a analiza, de a concepe strategii şi de a aranja informaţiile în ordinea priorităţii, pentru a modifica sau pentru a îmbunătăţi lumea care ne înconjoară. Totuşi, pe când eram copil, nu credeam despre creierul meu că ar fi în stare de mare lucru. Colegii mei mă consi-
12 • BEN CARSON
derau prostănacul clasei şi nu vedeam vreun motiv pentru care să-i contrazic. Cu toate astea, mama mea a crezut întotdeauna în mine. Ştia că am un creier şi era convinsă că acest creier era biletul meu spre o lume mai mare şi mai bună, dincolo de căsuța noastră şi de viaţa de pe străzile mari ale orașului Detroit. Şi a avut dreptate.
CAPITOLUL 2
GÂNDEŞTE DINCOLO DE CUTIA DE CONSERVE
Nu-mi amintesc când m-a întrebat mama prima dată: — Tu ai creier? Cuvintele acestea mi-au fost spuse sau insinuate de atâtea ori pe vremea copilăriei, încât mi-e practic imposibil să-mi amintesc toate ocaziile respective, darămite să le mai şi ordonez cronologic. Totuşi, un anumit incident din copilărie îmi revine întotdeauna în minte, ori de câte ori mă gândesc la acea întrebare mult prea familiară din anii aceia. Fratele meu, Curtis, şi cu mine primiserăm în dar un pistol BB şi aşteptam cu nerăbdare să-l încercăm. După ce am scotocit prin coşul de gunoi din bucătărie şi am recuperat o cutie goală de conserve, am zbughit-o afară ca să tragem puţin la ţintă. Eu duceam cutia, iar Curtis, care era cu doi ani mai în vârstă, era cel care ținea pistolul. Nu ne-a luat mult ca să găsim locul potrivit. În loc să aşezăm pur şi simplu cutia pe o suprafaţă plană, am aşezat-o cu fundul în sus pe stâlpul metalic ce susţinea gardul de sârmă de peste drum. Astfel, cutia putea să zăngănească şi să vibreze sau chiar să se învârtă din cauza impactului, fără a cădea însă de pe gard. Ne scuteam astfel de efortul de a
14 • BEN CARSON
alerga şi de a ridica cutia de fiecare dată când nimeream ţinta. Curtis a încercat primul. Habar n-am de câte ori a tras până ce a reuşit în cele din urmă să nimerească cutia. Urmărisem la televizor filme precum The Lone Ranger sau The Rifleman şi aveam o coordonare bună şi o mână sigură. Cât de greu putea fi? Eram convins că voi nimeri mai bine decât Curtis la prima mea rundă. N-a fost deloc aşa. Nu-mi amintesc (şi nici nu vreau s-o fac vreodată) de câte ori am ratat înainte de a auzi o primă și micuță zăngănitură a succesului. Era mai greu decât văzusem la televizor şi de-a dreptul imposibil să-mi ajustez ţinta, când nici măcar nu-mi dădeam seama în ce direcţie ratasem primele lovituri. Iar faptul că fratele meu nu contenea să-mi ofere sfaturi îmi distrăgea şi mai mult atenţia. Cu toate astea, am început să ne distrăm tot mai mult trăgând la ţintă, iar frustrarea a dispărut aproape complet pe măsură ce frecvenţa reușitelor s-a mărit simţitor. Asta până când am rămas fără gloanţe1 şi ne-am întors acasă, încercând să găsim o soluţie de a aduna suficienţi bani pentru muniţie nouă. Nu reuşiserăm încă să găsim o soluţie la problema noastră financiară când, iată-l pe vecinul nostru, îndreptându-se după-amiaza târziu, spre casa noastră pentru a vorbi cu „coana Carson”. Avea în mână un obiect lung şi plat. Nu prea reuşeam să-mi dau seama ce anume era. Asta până când l-a ridicat pentru a-l arăta mamei. Nu cred că ea şi-a dat seama imediat ce anume trebuia să vadă şi nici de ce. Eu însă mi-am dat seama din prima. Iar dacă la momentul acela aş fi avut o baghetă magică, aş fi fluturat-o şi — paf! — Curtis şi cu mine am fi dispărut. Mi-am dat seama că vecinul nostru ţinea o bucată din pa1 Este vorba despre gloanțe de plastic.
ȘI TU AI CREIER • 15
noul ce acoperea veranda din spatele casei lui. Un panou cu o mulţime de găurele mici. Găurele de mărimea gloanţelor de pistol BB. Evident, panoul se afla tocmai în spatele gardului în care agăţaserăm cutia de conserve şi în care trăseserăm întreaga după-amiază. După privire, vecinul nu era deloc un om fericit. Totuşi, a întrebat politicos: — Coană Carson, ai putea dumneata sau poate băieţii dumitale să-mi explicaţi asta? Privirea mea a întâlnit-o pe cea a lui Curtis. Mama nu fusese acasă mai devreme, aşa că nu ştia nimic despre trasul nostru la ţintă. Era extrem de îndoielnic că avea suficientă experienţă în privinţa pistoalelor BB pentru a recunoaşte imediat urmele lăsate de acestea. Când s-a întors spre noi în căutarea unei explicaţii, nu ne-a mai rămas nimic de făcut decât să recunoaştem. Nu aveam de gând să o minţim pe mama. Şi nici nu doream ca vecinul nostru să creadă că ea ar fi ştiut ceva despre toată treaba asta. Ne-am asumat întreaga responsabilitate. Ne-am cerut mii de scuze. Am explicat pe îndelete tot ce făcuserăm cu cutia de conserve şi modul în care se petrecuseră lucrurile. Speram cu disperare că atât vecinul, cât şi mama aveau să ne creadă că nu am vrut să stricăm panoul în mod intenţionat. De fapt, nici nu ştiusem că acesta s-a stricat până în momentul în care am văzut dovada. Mama n-a spus prea multe. Părea mai degrabă dezamăgită (şi probabil puţin stânjenită) decât furioasă. Vecinul ne-a ascultat explicaţia şi scuzele. Crezuse în mod evident relatarea noastră cu privire la desfăşurarea evenimentelor, deoarece ne-a acceptat scuzele, însă nu avea de gând să lase baltă consecinţele comportamentului nostru. — Va trebui să înlocuiesc toată această bucată de panou, ne-a spus el. Şi nu pot face asta pe gratis!
16 • BEN CARSON
Curtis şi cu mine i-am spus că nu aveam bani pentru a-i plăti daunele. Când privesc în urmă, sunt sigur că îşi dăduse deja seama de asta, ceea ce ar putea explica rapiditatea cu care ne-a propus o soluţie. Avea să cumpere el panoul cel nou. De îndată ce avea să ştie cât îl va costa, Curtis şi cu mine trebuia să facem tot felul de munci prin casa şi curtea lui, până când dumnealui avea să considere că ne-am îndeplinit responsabilitatea financiară. Era o propunere corectă, aşa că am căzut de acord. Ne-am dat totuşi seama că mama nu credea că problema se rezolvase în totalitate. Nici nu plecase bine vecinul, că s-a întors spre noi, ne-a fixat cu privirea şi a întrebat: — Măi băieţi, voi aveţi creier? Aţi tras cu un pistol spre casa unui om! Nu v-aţi gândit că s-ar putea să rataţi ţinta uneori? Nu v-aţi gândit că gloanţele alea trebuiau să ajungă undeva? În mod evident, au ajuns cu mult mai departe decât aţi plănuit sau v-aţi închipuit voi. Ar fi putut răni pe cineva! Măi băieţi, sunteţi amândoi deştepţi. Trebuie să folosiţi creierul pe care vi l-a dat Dumnezeu şi să învăţaţi să gândiţi dincolo de cutia de conserve! Apoi, l-a privit pe Curtis direct în ochi preţ de câteva secunde, după care m-a aţintit cu privirea pe mine. — Băieți, pricepeți despre ce vorbesc? Am asigurat-o amândoi că am priceput. Nu ne-a mai simţit însă la fel de înţelegători în momentul în care, la finalul conversaţiei, ne-a confiscat pistolul BB, pe care nu urma să-l mai vedem până la îndeplinirea datoriei faţă de vecinul nostru şi până când îi demonstram că puteam fi mai responsabili. •••••••
ȘI TU AI CREIER • 17
Cu siguranţă, aceea nu a fost ultima ocazie când mama ne-a adresat întrebarea: „Voi aveţi creier?” Și cu siguranță nu a fost nici prima. Mama ne-o arunca întotdeauna pe neaşteptate, în ocazii mult prea dese, în acei primi optsprezece ani ai vieţii mele. Şi, probabil, nu aş fi nevoit să mă străduiesc prea mult ca să-mi amintesc ocaziile în care m-a întrebat acelaşi lucru de atunci înainte. Majoritatea prietenilor mei din prezent nu s-ar mira să mă audă spunând că, de obicei, eram un băiat destul de drăguţ, de liniştit şi de relaxat, unul cu care te puteai înţelege foarte bine mai tot timpul. Mie însă îmi sărea ţandăra destul de repede, lucru care mi-a adus nenumărate necazuri pe când eram la şcoală. De exemplu, m-am luat la bătaie cu un copil care mă înjurase. În mod normal, asta nu m-ar fi deranjat. Însă în ziua aceea, cuvintele acelea (pe care le-am uitat de multă vreme) m-au făcut să-mi ies din fire. Aşa că l-am înjurat şi eu la rândul meu. El m-a înjurat din nou. Unul dintre noi l-a îmbrâncit pe celălalt, iar cineva a strigat: — Bătaie! Şi ne-am dezlănţuit. De fapt, mai mult ne-am îmbrâncit și ne-am tras de haine decât ne-am lovit propriu-zis cu pumnii, până când un profesor a reuşit să ne despartă. Probabil că oricine din mulţimea din jur care a încercat să ţină scorul a considerat rezultatul o remiză dezamăgitoare. Desigur, am fost trimişi amândoi în camera de pedeapsă, iar părinţii noştri au fost chemaţi la şcoală. Mama nu a putut veni să mă scoată, aşa că am stat acolo până la sfârșitul programului de şcoală şi am mers acasă ca de obicei. Mai târziu, când mama a ajuns acasă de la muncă, faţa îi trăda în întregime preocuparea şi dezamăgirea. M-a privit şi mi-a spus:
18 • BEN CARSON
— Lasă-mă să înţeleg. Pentru că cineva ţi-a adresat o înjurătură prostească şi te-a strigat într-un anume fel, tu te-ai luat la bătaie şi ai făcut tot necazul ăsta la şcoală? Am încercat să-i spun că celălalt copil începuse totul, însă n-am apucat să termin nici măcar o propoziţie, când mama m-a întrerupt brusc cu întrebarea: — Beni, tu ai creier? Ştiam răspunsul pe care îl aştepta, dar de ce se mai deranja să mă-ntrebe? Mi-am ridicat privirea şi am răspuns cu jumătate de gură: — Da, doamnă. — Atunci trebuie să gândeşti, Beni! Iar asta nu a fost tot. — Şi nu-mi pasă ce ţi-a spus sau cum te-a strigat băiatul celălalt. N-ar fi trebuit să-ţi pese de cuvintele lui. Mâine n-o să-i mai pese nimănui de ele. Te-au afectat doar pe tine azi, și asta pentru că ai permis! Ceea ce contează cu adevărat e reacţia ta, comportamentul tău! Iar tu eşti singurul care poate să-l hotărască şi să-l controleze, dar numai dacă o să-ţi foloseşti creierul ca să vezi dincolo de momentul respectiv… ••••••• Mama avea multe feluri de a spune acelaşi lucru. Însă eu mă chinuiam să-mi exprim propria frustrare şi indignare, și anume că era… nedrept modul în care dorea întotdeauna să atenueze rolul unei alte persoane, mai ales când aceasta purta în mod evident toată vina, şi să se concentreze în schimb pe reacţia mea. De ce nu putea să înţeleagă? Mama încă vorbea şi, pe măsură ce cuvintele sale întrerupeau discursul meu interior, părea că a reuşit cumva să-mi audă gândurile:
ȘI TU AI CREIER • 19
— Dacă permiţi ca acţiunile şi cuvintele altora să determine ceea ce faci, nu mai are rost să ai o minte a ta. Foloseşte creierul pe care ţi l-a dat Dumnezeu… Și iată-ne iarăși ajunși aici; ştiam că urma să-mi spună asta. — … pentru a lua propriile decizii, pentru a-ţi alege singur calea. Nu lăsa ca nimic din ceea ce spun sau fac alţii să îţi fure alegerea asta, responsabilitatea asta. Chiar şi în momentele cele mai dificile, trebuie să-ţi foloseşti creierul ca să gândeşti. Nu lăsa pe nimeni să te împingă să faci un lucru prostesc sau greşit pe care-l vei regreta imediat după aceea sau mâine sau pentru totdeauna. Altfel spus, să gândesc dincolo de moment. Să privesc dincolo de cutia de conserve. O groază de lucruri dintre cele pe care mama dorea cu disperare să le învăţăm despre viaţă păreau să aibă de-a face cu această temă esenţială cuprinsă în cuvintele: „Și tu ai creier. Foloseşte-l!” Insista asupra asumării responsabilităţii. Dumnezeu ne-a dăruit creiere. Iar odată cu acestea am dobândit şi capacitatea de a detecta direcţia vântului şi poate chiar şi pe aceea de a reuşi să-l folosim în favoarea noastră. Aşa că Curtis şi cu mine nu auzeam această întrebare atât de familiară doar atunci când dădeam de necaz. Acesta era adeseori răspunsul imediat al mamei (şi uneori și singurul) atunci când unul dintre noi dădea fuga la ea pentru a-l pârî pe celălalt. — Măi băieţi, voi aveţi creier? Da, bineînţeles. Nici măcar nu trebuia să răspundem cu voce tare. Puteam doar să încuviinţăm dând din cap sau pur şi simplu lăsând bărbia în piept. — Atunci sunt sigură că veţi reuşi să rezolvaţi problema între voi.
Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro