Tatal meu ce adevarat by Editura Viață și Sănătate

TATĂL MEU CEL ADEVĂRAT

Herb Montgomery

TATĂ MEU CEL ADEVĂRAT

Traducere: Loredana Sîrbu Redactare: Christian Sălcianu Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MONTGOMERY, HERB Tatăl meu cel adevărat / Herb Montgomery ; trad.: Loredana Sîrbu. Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2015 ISBN 978-973-101-931-4 I. Sîrbu, Loredana (trad.) 231.1

CUPRINS

Introducere • 7 Pe cine vezi? • 11 O nouă paradigmă • 19 Eternul dor al sufletului tău • 30 Lumina vieţii • 49 Ce este adevărul? • 59 Dacă Dumnezeu mă iubeşte… • 70 Întrebarea „de ce?” • 76 Scopul scuză mijloacele? • 90 Pământul este al fiilor oamenilor • 104 Faţă în faţă cu Împăratul • 117 Mântuiți din păcatele lor • 132 Suferinţele lui Dumnezeu • 147 Charizomai • 162 Trezirea • 179 Prin rănile Lui • 190 El ne-a iertat • 194 Trezirea dragostei • 214

INTRODUCERE

rimiți un sfat? Apostolul Pavel ne îndeamnă astfel, în Epistola către efeseni: „Urmați dar pilda lui Dumnezeu… trăiți în dragoste” (Efeseni 5:1-2). Toate traducerile clasice spun cam așa: „Trăiți în dragoste.” Altele însă nuanțează. Traducerea Today’s English Version redă astfel versetele citate mai sus: „Trebuie să încercați să fiți ca El. Viața voastră ar trebui să fie condusă de dragoste.” Iar versiunea The Message parafrazează așa cuvintele lui Pavel: „Uitați-vă cum face Dumnezeu, și apoi faceți și voi la fel, ca niște copii care învață comportamentul adecvat de la părinții lor. În principiu, ce face Dumnezeu este să vă iubească. Țineți aproape de El și învățați cum este o viață de dragoste. Uitați-vă la cât ne-a iubit Hristos. Dragostea Sa nu a fost marcată de zgârcenie, ci a fost una fără margini. El nu ne-a iubit pentru a primi ceva în schimb, ci tocmai ca să ni Se dea El, cu totul, nouă. Așa să iubiți și voi.” Cam despre asta este vorba, cam la asta se reduce totul atunci când vorbim despre viață. În zilele noastre, considerăm ca fiind slăbiciune și vulnerabilitate atunci când un om ne spune despre dragostea arătată aproapelui – oricine ar fi el –, ca unui copil al lui Dumnezeu.

HERB MONTGOMERY

Am devenit în schimb mult prea stresați, căutând să fim mai degrabă corecți decât evlavioși, mai degrabă drepți decât neprihăniți. Suntem fără greșeală la nivel intelectual sau comportamental, însă am lăsat ca dragostea, atât în înțelegerea pe care o avem despre Dumnezeu, dar și ca principiu prin care relaționăm cu cei din jurul nostru, să se ofilească undeva la margine de drum. Și cred că asta se întâmpla cel mai des din cauza eșecului de a înțelege ce înseamnă cu adevărat că „Dumnezeu este dragoste”, înţelegere care se reflectă nu doar în felul în care îi tratăm pe alții, ci şi în propria noastră percepție, în inima noastră. Rădăcina zelului nostru spiritual, dar și rădăcina neputinței noastre religioase este ceva adânc înfipt în inimă... am îmbrățișat cu toată puterea o imagine greșită despre Dumnezeu. O imagine care stă acolo tăcută, fără să frapeze, poate chiar neștiută, și care ne influențează teribil. Dumnezeu vrea să lumineze în sufletul nostru (2 Corinteni 4:6), sperând să-L înțelegem cu inima (Isaia 6:10). Apostolul Ioan afirmă: „Oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:78). În felul acesta, a spus Isus, vom putea să arătăm cine este al lui Dumnezeu, cine trebuie încă să-L descopere (Ioan 13:35). Modul în care definim dragostea lui Dumnezeu și în care reflectăm dragostea aceasta către cei din jurul nostru este caracteristica fundamentală care face diferența dintre noi și toți ceilalți oameni (1 Petru 4:7-8). Dilema e clară: cum putem imita ceva ce nu cunoaștem, ceva ce nu înțelegem? Pentru că… ce înseamnă cu adevărat să

TATĂL MEU CEL ADEVĂRAT

credem că Dumnezeu este dragoste? Ce este aceea dragoste? Cum arată dragostea? Și, odată ce o vedem, oare găsim și curajul de a crede cu adevărat că aceasta este dragostea, că așa arată Dumnezeul acestui univers cu adevărat? Ținta următoarelor pagini este aceea ca tu, cititorule, să descoperi pe deplin care este caracterul lui Dumnezeu. Astfel încât descoperirea Lui, revelația aceasta să îți aducă și ție, și Lui, un sentiment de bucurie, de preaiubire. Astfel încât să poți găsi și contura răspunsurile adevărate la întrebările puse mai sus. Dorința Lui nu este atât de mult aceea de a intra El la tine în suflet, ci ca tu să vezi – și să crezi – cât de adânc te ține El, pe tine, în inima Lui. Te invit, dragul meu cititor, într-o călătorie spre o lume nouă. O lume în care iubirea este fără margini, în care harul te uimește, în care dragostea adevărată poate fi o realitate – să fii iubit de cea mai fascinantă Ființă care există în univers. Nu este suficient să știi că El este dragoste; El vrea să cunoști ce înseamnă asta cu adevărat. Îți doresc toate cele bune – din ale Lui – acum când dai pagina și pășești într-o lume nouă. Fie ca adevărurile puse în cuvintele acestei cărți să te scoată din orice întuneric și, o dată pentru totdeauna, să te ducă la lumina Sa minunată. Herb Montgomery

Capitolul 1

PE CINE VEZI? Nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele. Vedem lucrurile aşa cum suntem noi. ANAIS NIN Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. DUMNEZEU (Psalmii 50:21)

ea mai timpurie amintire pe care o am este de la vârsta de doar patru ani. Eram aşezat pe un scaun înalt, la masa din bucătărie. Poate vă amintiţi un model de scaun tipic anilor ’70, cu două tije metalice şi cu o tavă de inox, care se lăsa în jos când pliai scaunul. Reţin acel scaun pentru că, atunci când se plia, se auzea un scrâşnet de tablă înfiorător – ateu de-ai fi fost şi te rugai instinctiv lui Dumnezeu ca nu cumva vreun degeţel să fie prins pe-acolo. Iată-mă aşezat pe scaun, ronţăind cerealele mele preferate cu zahăr de la micul dejun, cu tata în dreapta şi mama în stânga. Se certau atât de aprins, încât scena aceea s-a întipărit adânc în inima mea de copil de patru ani şi a rămas drept cea dintâi amintire. În mod ironic, aceasta este singura amintire pe care o am cu părinţii din vremea în care erau căsătoriţi. Înainte să împlinesc cinci ani, părinţii mei au divorţat. Mama mea, aproape peste noapte, s-a văzut nevoită să întreţină şi să crească singură un copil. Până în ziua de azi port

HERB MONTGOMERY

în suflet un deosebit respect şi o dragoste aparte mamei mele pentru toate sacrificiile pe care am văzut-o făcându-le ca să mă crească cum trebuie. Mă ducea dimineaţa devreme acasă la mătuşa mea, îmbrăcat fiind în pijamalele cu Superman, şi venea după mine seara târziu, când eram din nou deja în pijamale. Lucra mereu până foarte târziu, încât mă îndoiesc că m-a văzut vreodată în haine normale. Era coafeză şi muncea în fiecare zi, de dimineaţa până seara, străduindu-se să crească un copil doar cu un salariu minim şi cu ce câştiga din bacşişuri. De multe ori, acele bacşişuri hotărau dacă aveam sau nu ceva de mâncare la cină. Însă, dacă bani nu prea aveam, lipsa lor era compensată de dragostea mamei. Odată cu trecerea anilor, am devenit prieteni apropiaţi şi, până în ziua de azi, ea rămâne unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată. Şi totuşi, pe măsură ce eram tot mai apropiat de mama, ceva lua naştere în inima şi în mintea mea, ceva ce nu ştiam cum să exprim în cuvinte. Deşi mama era cea mai bună mamă pe care şi-ar putea-o dori un copil (şi toţi copiii din cartier îşi doreau să aibă o mamă ca a mea), de la 4 ani până la 24 mi-am format o imagine şi a altei persoane. A acelei persoane pe care toată lumea o numea tatăl meu. Evident că această creionare a profilului lui era influenţată de tensiuni şi întrebări care-mi mocneau în minte. Îmi amintesc că mereu auzeam poveşti despre cum tatăl meu ne-a părăsit pentru o altă femeie. De câte ori auzeam asta, acest „ne” mie nu-mi suna a plural. Tata mă abandonase pe mine. Îmi amintesc discuţii pe care le-am auzit fără să vreau despre refuzul tatălui meu de a-mi plăti pensia alimentară. Cel mai greu de îndurat pentru inima mea

TATĂL MEU CEL ADEVĂRAT

de copil erau zilele de naştere şi sărbătorile de Crăciun, care treceau fără să primesc măcar o felicitare de la tata, în care să-mi scrie: „Dragul meu fiu, mă gândesc la tine. Sper că eşti bine.” Ceea ce făcea ca totul să fie şi mai dureros era faptul că, în oraşul cu 2 500 de locuitori în care trăiam, stăteam exact pe aceeaşi stradă pe care locuia şi tatăl meu, la doar 20 de case depărtare. Abia când am făcut 14 ani am mers să-mi vizitez tatăl pentru prima oară. Am făcut-o mai degrabă din obligaţie decât dintr-o dorinţă sinceră de a-l cunoaşte cu adevărat. Mi-am zis: „Este tatăl meu. A avut o contribuţie la venirea mea în lumea asta nebună; aş putea măcar să-l vizitez din când în când.” Îmi amintesc cum stăteam în picioare în bucătărie, la el acasă, când soţia lui (da, se recăsătorise) mi-a spus verde-n faţă: „Să ştii un lucru, tatăl tău chiar te iubeşte şi îşi doreşte să îl vizitezi mai des!” La auzul acestor vorbe, am simţit un gol în stomac. Mama mă învăţase încă de mic când să deschid gura şi când să tac. Mânia, totuşi, îmi clocotea în inimă. Voiam atât de mult să pot spune: „Mă iubeşte? Lui tata i-ar prinde bine un cadou de ziua lui – un dicţionar. I-aş putea da eu definiţia dragostei, şi te asigur că nu este deloc ceea ce crede el.” Însă mi-am înăbuşit acele sentimente. Anii au trecut, iar relaţia cu tatăl meu nu dădea semne de îmbunătăţire. Dar ceva neaşteptat urma să aibă loc, ceva ce avea să-mi modifice cursul vieţii. Pe când aveam 16 ani, am întâlnit-o pe fata visurilor mele. De cum am văzut-o pentru prima oară, am ştiut că ea este cea cu care îmi voi petrece restul vieţii. În mod ironic, aş spune, şi ea a ştiut exact acelaşi lucru – că voiam să mă căsătoresc cu ea.

HERB MONTGOMERY

Fiind o tânără cu minte ageră şi cu o percepţie fină, m-a ţinut la distanţă până la 18 ani. După aceea, relaţia noastră a devenit serioasă. Am schimbat mai multe şcoli până când, într-un final, am renunţat la facultate. Am decis să o cer în căsătorie şi am planificat totul, astfel încât să ne întâlnim undeva pe coastă, în California. Aici urma să lansez marea întrebare. Seara era perfectă. Făcusem rezervare la un restaurant superb de pe plajă, locul ei preferat. Investisem foarte mult timp şi efort să creez atmosfera perfectă. Scrisesem trei cântece pentru ea şi îi cumpărasem nişte cadouri de logodnă frumoase foc. Soarele tocmai apunea, ne plimbam pe lângă nişte stânci de pe plajă, când eu am pus un genunchi jos, i-am luat mâna şi… Abia în acel moment, cea care urma să-mi devină soţie şi-a dat seama care fusese scopul acelei seri speciale. Fără urmă de ezitare, şi-a tras mâna înapoi, a întins-o cu palma îndreptată spre mine şi m-a oprit fără drept de apel. Cu o seriozitate care ar fi putut face lumea întreagă să încremenească, s-a uitat în ochii mei şi a spus apăsat: „Nici să nu te gândeşti că eu o să mă căsătoresc cu tine!” Toată speranţa pe care am adunat-o în suflet de la 16 ani s-a stins. Apoi, cu o sclipire în ochi, a adăugat două cuvinte pentru care îi voi fi veşnic recunoscător – „până când…” Speranţa s-a aprins din nou! Mă întrebam Până când? Până când… ce? Care-i condiţia? Ascultam cu interes ce urma să îmi spună: „Până când nu vei avea o relaţie bună cu tatăl tău. Pentru că nu am de gând să mă căsătoresc cu cineva care are o relaţie disfuncţională cu unul dintre părinţi!”

TATĂL MEU CEL ADEVĂRAT

Cu alte cuvinte: vizite obligatorii acasă la tata. Acum urma să-mi vizitez tatăl cu conştiinciozitate. Nu pentru că mi-aş fi dorit, ci pentru că aşa trebuia. Următoarele luni m-am străduit să stabilesc relaţii bune cu tatăl meu. Dacă e să fiu foarte cinstit, relaţia noastră nu a mers ca unsă niciodată, dar am reuşit măcar să dăm toate aparenţele pentru ca, într-un final, fata aceea să spună: „Da, vreau să fiu soţia ta!” Ne-am căsătorit câteva luni mai târziu, la vârsta de 20 de ani, iar relaţia cu tatăl meu a continuat să fie una politicoasă, dar distantă. Într-o seară, trei ani mai târziu, eram împreună cu soţia mea în sufragerie la tata, din nou într-o vizită obligatorie. Noi stăteam pe o canapea, iar tata era aşezat pe un fotoliu, în faţa noastră. La un moment dat, conversaţia a luat o turnură neaşteptată, asemenea unui vas care ajunge în ape necunoscute. Înainte de a mai putea cârmi ca să evit pericolul, mi-am dat seama că ne aflam exact în mijlocul subiectului pe care întotdeauna m-am temut să-l abordez. Majoritatea întrebărilor veneau din partea soţiei mele şi aşteptau un răspuns de la el. Dacă aţi cunoaşte-o pe soţia mea, aţi şti prea bine că are un fel de a-i face pe oameni să se simtă confortabil în prezenţa ei, încât îi poate întreba orice doreşte şi, înainte ca ei să-şi dea seama, se vor trezi că îi mărturisesc lucruri pe care nici măcar unui preot nu i le-ar spune. Am urmărit-o aducându-l pe Herb senior într-un punct foarte vulnerabil. Apoi, fără niciun avertisment, i-a sărit direct la jugulară. Privindu-l în ochi, i-a spus: „Herb, nici nu ştiu cum să-ţi spun ce vreau să te întreb.” Reuşise să-l aducă în punctul în care el, uşor relaxat, i-a răspuns simplu: „Ei, dragă, spune

HERB MONTGOMERY

pur şi simplu ce-ai vrea să-mi spui.” Atât a aşteptat! Liniştită, dar fermă, a continuat: „Aş vrea să ştiu de ce nu ţi-ai vizitat fiul mai des când era copil.” Venisem în seara aceea din obligaţie. Iar acum, la el în casă, nici că se putea un subiect mai bun! Fiecare fibră din trupul meu striga la soţia mea: „Alo! Sunt şi eu aici! Nu vezi că nu eşti singură! Ce-ai de gând să faci?” Am încercat să o săgetez cu privirea, însă ea mă ignora. Tatăl meu era şi el şocat. Nu ştia ce să spună. Înfăţişarea îi trăda de-acum disconfortul. Şi-a încrucişat braţele, le-a desfăcut din nou, apoi le-a încrucişat la loc. Neavând unde să se ascundă, unde să fugă, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Stanley (al doilea prenume al meu), ştiu că îţi iubeşti mama foarte mult şi nu vreau nicidecum să fac ceva care să afecteze acest lucru, însă a venit momentul să afli mai multe.” Apoi s-a aplecat un pic spre noi, ca într-o confesare, m-a privit în ochi şi a rostit nişte cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci. „Când am părăsit-o pe mama ta...”, a început el. Am tresărit. Mi-am spus: Pe mama mea? Nu, tată. Tu m-ai abandonat pe mine! El însă continua „...niciodată, nici măcar pentru un moment, n-am putut concepe gândul că te voi pierde pe tine.” Ochii tatălui meu s-au umplut de lacrimi în timp ce povestea despre lunga şi încrâncenata bătălie pentru custodie. Procesul s-a terminat prin acordarea custodiei mamei, în timp ce tatăl putea să facă doar vizite de weekend. Dar, în ciuda ordinului judecătoresc, tatăl meu nu a fost lăsat să-şi vadă fiul. Şi asta în timp ce mie mereu mi se spunea că tata nu vrea să mă viziteze în weekend. Acum auzeam pentru prima oară despre eforturile nenumărate ale tatălui meu de a mă vedea şi cum

TATĂL MEU CEL ADEVĂRAT

aceste eforturi au fost zădărnicite de către mama. Mi-am dat seama atunci că mutarea noastră într-un alt stat pe vremea când eram copil nu a avut loc din cauza serviciului mamei, aşa cum mi se spusese, ci pentru a-l împiedica pe tata să mă vadă. Tata s-a ridicat şi mi-a făcu semn să-l urmez în biroul lui. A deschis un sertar al unui corp masiv şi a scos de acolo ceva ce părea a fi o cutie veche de pantofi. În ea, aşezate frumos în ordine cronologică, erau mărturiile pe care eram condamnat să nu le uit niciodată. Fiecare cec trimis în contul mamei şi apoi returnat în contul tatălui meu era acolo. Am simţit o mustrare. Unele cecuri fuseseră trimise înainte de termen şi aveau înscrise pe ele sume mai mari decât suma prevăzută. „Întotdeauna m-am străduit să am grijă de tine”, mi-a şoptit tata. Apoi, privindu-l atent, am citit în ochii lui o prudenţă anume. Era tensionat pentru că nu dorea să creeze o ruptură între mine şi mama, dar în acelaşi timp ar fi vrut ca eu să aflu adevărul. Mi-a povestit despre cadourile pe care mi le-a trimis de ziua mea şi care au fost fie aruncate de mama, fie returnate prin poştă, cu simpla menţiune scrisă pe pachet „A se înapoia expeditorului”. Stăteam acolo fără grai, neştiind ce să mai cred. Apoi, pentru prima dată, am auzit despre rugăciunile nenumărate înălţate de tata ca, într-o bună zi, să aflu şi eu ce s-a întâmplat cu adevărat. În acel moment, ceva s-a rupt înăuntrul meu şi lacrimile mi-au umplut ochii. Am ridicat privirea şi am văzut şi faţa brăzdată de lacrimi a tatălui meu. Abia puteam înghiţi. Mintea mi s-a întors la toţi acei ani în care m-am simţit abandonat de

HERB MONTGOMERY

tata, la durerea înăbuşită pe care o simţeam când mă uitam la ceilalţi băieţi care se jucau în parc cu taţii lor şi mă gândeam: Tatăl meu de ce nu-i cu mine? Toată acea durere izvorâtă din sentimentul de respingere de către tatăl meu a explodat în inima mea, inima unui băieţel de patru ani, captivă în trupul unui tânăr de 23 de ani. Cu multă grijă, tata s-a apropiat şi m-a cuprins în braţe. Nu mă mai puteam stăpâni. După atâţia ani în care m-am simţit abandonat, mă aflam în braţele tatălui pe care întotdeauna mi-am dorit să-l am. Cu lacrimile şiroindu-ne pe obraji, eu, pentru prima dată în viaţă, la 23 de ani, îmi iubeam tatăl. Ceea ce urma să învăţ din acel moment avea să schimbe fiecare aspect al vieţii mele.

Capitolul 2

O NOUĂ PARADIGMĂ Omul este hrănit cu poveşti de-a lungul vieţii şi trăieşte cu impresia că ştie ceva din ceea ce se întâmplă, când de fapt nu ştie nimic mai mult decât ceea ce s-a petrecut sub ochii săi. THOMAS JEFFERSON

mi amintesc de-o întâmplare pe care am auzit-o despre un tată care mergea cu metroul împreună cu cei patru copii ai săi. Aceşti copii erau în mod sigur din categoria celor care te fac să nu-ţi doreşti să ajungi vreodată părinte. În vreme ce tatăl şedea pironit pe un scaun, pierdut în gândurile sale, copiii lui erau argint viu. Unul din ei trăgea cu înverşunare de cravata unui domn bine îmbrăcat care încerca să poarte o conversaţie importantă la telefonul mobil. O fetiţă alerga de-a lungul vagonului, ţipând cât o ţinea gura. Al treilea copil şedea lângă o doamnă îmbrăcată într-un stil conservator şi îi punea nişte întrebări care l-ar fi făcut şi pe un marinar să roşească. Al patrulea, însă, merita premiul cel mare. Îşi ţinea echilibrul, pur şi simplu, pe spătarul unui scaun, lustruind practic chelia unui pasager. Toată lumea din vagon era pe punctul de a exploda, când unul dintre pasageri şi-a adunat curajul şi i s-a adresat tatălui. Pe un ton aspru a izbucnit: „Măi omule! Chiar nu vezi ce fac copiii tăi? Ce fel de tată eşti?” (Ai observat vreodată ce

Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro