Viata ca un sunet by Editura Viață și Sănătate

VIAȚA CA UN SUNET

Naomi Striemer

VIAȚA CA UN SUNET Povestea succesului unui eșec

© 2014 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. English edition copyright © by Pacific Press Publishing Association, Nampa, Idaho, USA. This Romanian-language edition is published under a licensing agreement with the copyright owner. All international rights reserved. Titlu în original: Backstage Pass. The Naomi Striemer Story Traducere: Mădălina Galeschi Redactare: Florin Bică Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STRIEMER, NAOMI Viaţa ca un sunet / Naomi Striemer ; trad.: Mădălina Galeschi. Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2014 ISBN 978-973-101-794-5 I. Galeschi, Mădălina (trad.) 821.111-312.6=135.1

Dedic această carte soțului meu, Jordan, care mă inspiră în mod constant să răzbat prin îndoielile și temerile mele pentru a împlini ceea ce îmi propun. O dedic și părinților mei, Glen și Lorraine, pentru că sunt parte a acestei călătorii și pentru că fără ei povestea aceasta n-ar fi fost posibilă. De asemenea, dedic cartea lui Darlene Schacht, pentru că m-a ajutat să încep primele două capitole și m-a învățat multe despre cum se scrie o carte. Și, mai presus de toți, o dedic Domnului și Mântuitorului Isus, care mă iubește, a murit pentru mine și nu m-a părăsit niciodată.

CUPRINS

CONTRACTUL

VIAȚA LA FERMĂ

PRIMELE ÎNREGISTRĂRI

PE URMELE VISULUI

ARTISTĂ SONY

11 SEPTEMBRIE ȘI DUPĂ ACEEA

105

ȘASE LUNI DE JALE

123

UN CAPITOL NOU

139

PRINTRE MAFIOȚI

147

A DOUA ȘANSĂ

159

LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

185

DECIZIA

195

DUMNEZEUL MEU FĂRĂ PERECHE

213

Capitolul 1

CONTRACTUL

— Ai putea să-mi cânţi unul dintre cântecele tale, LIVE? m-a întrebat el. Emoţionată, dar încercând să par cât se poate de calmă, m-am ridicat în picioare şi am început să cânt Are You OK?. Era ceva nou pentru mine să cânt în faţa unui public format dintr-o singură persoană și nu doar că era o singură persoană, ci, probabil, era cea mai importantă persoană din cariera mea de până atunci. Am încercat să-mi imaginez ce ar fi făcut o profesionistă. Unde ar trebui să mă uit? În ochii lui? Deasupra capului? Să mă uit prin sticla care ne separă de ceilalți? Nesigură pe mine, am ales toate cele trei variante, prinzând cu coada ochiului, din când în când, câte o licărire din ceea ce ar fi putut fi zâmbetul lui. Nu voiam să dezvălui adevărul care îmi putea fi citit în privire, și anume că această fată în vârstă de optsprezece ani, încrezătoare și sigură pe ea, pretindea că este ceea ce dorea, așteptând însă ca altcineva să confirme ceea ce era cu adevărat şi ceea ce visase întotdeauna că ar putea să fie. În timp ce oraşul New York fremăta undeva, dedesubt, noi ne aflam într-un birou situat pe colţ, la etajul 22 al clădirii Casei de Discuri Sony. Deşi o mare parte din pereții biroului erau din sticlă, nu puteai să nu observi discurile de platină şi rafturile pline cu premii obținute de ar-

VIAȚA CA UN SUNET

tiştii pe care îi admirasem de-a lungul anilor. Era ceva din altă lume. Am remarcat și cele două sau trei teancuri de CDuri de pe masa lui. Erau CD-uri demonstrative trimise de artişti care, după luni întregi de pregătire asiduă, sânge, sudoare şi lacrimi, sperau să li se ofere şansa de a ajunge chiar în locul în care mă aflam eu acum. Nouăzeci şi nouă la sută dintre artiştii respectivi n-aveau să intre niciodată în biroul acesta. În schimb, urmau să primească o banală înștiințare prin care li se răspundea politicos: „Deocamdată, nu suntem interesaţi.” CD-urile de pe masă erau doar câteva dintre sutele de CD-uri primite săptămânal și selectate de către un personal specializat, înainte de a ajunge pe biroul vicepreședintelui. Iar eu mă aflam chiar acolo, în faţa lui. Visasem momentul acesta de mii de ori, dar niciunul dintre visurile mele nu mă prevenise în privinţa gâtului uscat, a mâinilor transpirate şi a timidității copleşitoare care pusese stăpânire pe mine. Eram speriată, dar nu voiam să las teama să se interpună între mine şi visul meu. Era lovitura pe care o aşteptasem toată viaţa şi nu aveam de gând s-o las să-mi scape printre degete. După ce am terminat de cântat, Dave a ieșit din încăpere. De fapt, ieșise de mai multe ori în timpul interviului, lucru care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva greșisem ceva. Singura concluzie care se putea trage era că fie era plictisit de moarte, fie incredibil de grosolan. În orice caz, ceea ce se petrecea de partea cealaltă a peretelui de sticlă era mult mai interesant, atrăgându-i atenția în mod repetat. Pe parcursul celor două ore cât a durat interviul, mi-a pus tot felul de întrebări despre viața mea persona-

CONTRACTUL

lă și despre visurile mele cu privire la viitor. Mi-a cerut să mai cânt ceva, apoi să cânt iarăși primul cântec și, într-un final, mi-a spus: — Nu pot să mă mai prefac... Am ieșit de mai multe ori să vorbesc la telefon cu președinta casei de discuri. Îmi simțeam fiecare bătaie sălbatică a inimii. — Se află chiar acum la o prezentare, a spus el, sprijinindu-se de birou, dar am rugat-o să lase prezentarea și să vină aici ca să te întâlnească. Acesta este motivul pentru care am încercat să te rețin mai mult timp. În cameră s-a lăsat tăcerea pentru o secundă sau două, timp în care am asimilat fiecare cuvânt pe care îl rostise. Mama se afla lângă mine și, chiar dacă nu puteam să-i văd fața, îmi dădeam seama cât de încântată era. — Nu pot să fac nimic astăzi, a concluzionat Dave. Ai putea să vii și mâine? Aș fi vrut să spun DA. Problema era că, în primul rând, eu și mama aveam cumpărate deja biletele de avion pentru întoarcerea acasă în dimineața zilei următoare. Apoi, părinții mei abia dacă își putuseră permite această călătorie, ca să nu mai vorbim de costurile unei cazări prelungite și ale schimbării biletelor de avion, dacă ar fi fost nevoie să rămânem o zi în plus. — Aș putea veni, am răspuns eu, dar va trebui să schimbăm biletele de avion și hotelul. Avem bilete pentru mâine dimineață. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că banii nu reprezentau o problemă când era vorba despre Sony Records.1 Însă, la momentul acela, părinții mei „conduceau cu 1

O renumită casă de discuri din Statele Unite.

VIAȚA CA UN SUNET

rezervorul aproape gol” și încercau să drămuiască puținii bani pe care tocmai îi cheltuisem pentru cariera mea. Nu mai aveam nicio sursă de venit. — Dă-mi detaliile legate de zbor și îl vom reprograma pentru tine, a spus el, ridicându-se de pe scaun. La ieșirea din birou o vei găsi pe asistenta mea, care îți va da informațiile despre zbor și despre un alt hotel la care să vă cazați în seara asta. Jos, la scară, te va aștepta o mașină, iar șoferul o să te ducă la hotelul unde stați acum pentru a-ți strânge lucrurile, apoi o să te conducă la noul hotel. Și uite așa, cât ai bate din palme, s-au făcut aranjamentele necesare. Mi s-a spus să mă relaxez în seara aceea și, a doua zi de dimineață, să aștept un telefon din partea lor. Între timp, urma să mi se aranjeze o întâlnire cu Dave și cu președinta Sony Records. DORINȚA INIMII MELE

După ce am dat mâna cu Dave, am ieșit împreună cu mama din clădirea situată pe Madison Avenue și am făcut primul pas spre o viață nouă care se deschidea înaintea mea. Era o după-amiază răcoroasă de februarie. Soarele apusese deja, dar eu mă încălzisem din cauza stării de euforie care pusese stăpânire pe mine și datorită paltonului de lână bej pe care îl cumpărasem împreună cu mama dintr-un magazin second-hand, cu o săptămână în urmă. — Dacă vrei să fii vedetă, trebuie să te îmbraci adecvat, îmi spusese mama atunci. Și astfel, părinții mei și-au sacrificat propriile dorințe și aspirații pentru a face tot posibilul ca visurile mele să devină realitate. Mama devenise stilista, coafeza și asisten-

CONTRACTUL

ta mea, în timp ce tata își asumase rolul de consilier spiritual, mentor și cel mai bun prieten, alături de ea. Părinții mei se gândiseră cu mult timp înainte că ar putea să se retragă undeva la o fermă, în mijlocul pustiului, și să îmbătrânească acolo. Sau ar fi putut să-și investească timpul și banii în viitorul meu. Au renunțat astfel la ei înșiși, iar și iar, susținându-mă cum s-au priceput mai bine ca să mă dezvolt fizic, intelectual și spiritual. Știu că le datorez mult părinților: tatălui meu pentru rădăcinile spirituale adânci și mamei mele pentru mintea ei creativă, plină de voioșie și curioasă. Opiniile și întrebările lor zilnice mi-au oferit echilibru. Eram fiica unor misionari care hotărâseră că eu voi adopta un anumit stil de viață și îmi voi construi o carieră în domeniul muzicii pop – o alegere pe care cei mai mulți părinți creștini ar fi considerat-o nepotrivită pentru copiii lor, avertizându-i să se țină departe de locul acela plin de „păcat, droguri și rockand-roll”. Deși îmi doream să cânt acest gen de muzică, foarte popular, aveam în același timp dorința de a-L urma pe Dumnezeu și de a răspândi Cuvântul Lui. Asta eram eu și acesta era planul meu. În adâncul inimii, credeam că Dumnezeu și părinții îmi vor aprecia planul, deși, când venea vorba despre detalii, mai mult vorbeam decât întrebam sau ascultam. „De ce muzică pop?” Este întrebarea care mi-a fost adresată și la care am încercat să răspund de-a lungul anilor. Primul lucru care îmi venea în minte era Céline Dion. Vocea ei, vocea aceea excepțională, bine stăpânită

VIAȚA CA UN SUNET

și puternică fusese ceea ce mă atrăsese cu gura căscată de admirație spre industria muzicală. Însă aceasta era doar o bucățică din aisbergul care alcătuia răspunsul la întrebare. Mă gândeam că viitorul meu era asigurat deja și, la momentul respectiv, credeam că Dumnezeu mă lăsa să conduc în direcția pe care voiam s-o urmez. ȚARA MINUNILOR

Holul de la intrare era într-un contrast evident cu vechiul hotel ponosit de la care tocmai plecasem, un hotel cu oglinzi învechite pe fiecare perete, care dădeau impresia că era mai spațios decât era în realitate. Hotelul cel nou semăna cu un festival de artă abstractă străbătut de un fel de țesătură din Țara Minunilor și fiecare oaspete părea să joace rolul lui Alice2. Avea un decor deosebit de îndrăzneț, care îți tăia respirația, cu modele neobișnuite de fotolii și canapele împrăștiate de-a lungul pereților și luminat slab cu lumânări mici și albe, atent aranjate. Unele fotolii erau de-a dreptul uriașe, făcându-te să pari mic, iar altele erau mititele, făcându-te să pari uriaș pe lângă ele. Unele erau înguste, iar altele, mai late. Am observat că unele erau sculptate în trunchiuri de copaci exotici, în timp ce altele erau confecționate din metal, având un fel de ramuri răsucite care se ridicau din spate. Mai erau acolo și fotolii decorate cu nasturi și imprimeuri pe care nu ți le-ai fi imaginat vreodată nici măcar separat, darămite împreună. În apropierea lifturilor era așezată o vază gigantică plină cu flori asupra cărora corpurile de iluminat aruncau Aluzie la personajul principal din cartea pentru copii Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll. 2

CONTRACTUL

culori diferite. Părea prea frumos ca să fie adevărat, și totuși așa era. Florile păreau să reprezinte frumusețea naturală pe care oamenii, absorbiți complet de viața lor, o privesc prea repede pentru a-i putea prinde înțelesul. Fapt este că hotelul nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem până atunci și era locuința noastră pentru noaptea care urma. În dimineața următoare, am coborât împreună cu mama la restaurantul hotelului să mâncăm ceva. Eu aș fi fost mulțumită să pot rămâne în camera albă ca să studiez picturile de la capul patului meu și să mă bucur de fiecare moment. Mama însă a insistat să servim micul dejun, deoarece totul era plătit deja, inclusiv nucile australiene în valoare de nouă dolari, din cauza cărora o certasem cu o seară în urmă pentru că le mâncase. Adevărul este că mâncarea era ultimul lucru la care mă gândeam. Trebuia să mă pregătesc psihic. Nu-mi puteam permite să mă relaxez tocmai acum, nu după ce muncisem atât de mult ca să ajung aici. În plus, nu doream ca șefii de la Sony să creadă că profit de ei, cheltuind cât mai mult posibil. La data aceea, habar n-aveam că singura persoană care urma să vadă factura respectivă era doar un asistent căruia nu-i păsa de două porții de mic dejun și de câteva nuci. Era ora 9:38. Știu sigur lucrul acesta pentru că mă uitam la ceas din două în două minute. În aer se simțea aroma vafelor belgiene proaspete, comandate de mama. Eu una optasem pentru ovăz și fructe. Nu puteam să renunț la obiceiul meu tocmai în cea mai importantă zi a vieții mele. Cu toate emoțiile și neliniștea pe care le simțeam, nici măcar de ovăzul acela nu eram sigură că îmi va face

VIAȚA CA UN SUNET

bine. Mama își sorbea încet sucul de portocale, plin de vitamine, în timp ce eu, răsucindu-mă în scaun, am încercat s-o fac să înțeleagă că nu aveam timp de pierdut și că trebuia să ne întoarcem cât de repede posibil în cameră. Singurul lucru la care eram în stare să mă gândesc era apelul telefonic despre care mi se spusese că trebuie să-l aștept. Oare la ce oră va fi întâlnirea? Dacă voi avea prea puțin timp la dispoziție ca să mă pregătesc? Și dacă au încercat să sune în timp ce noi eram aici, la masă? Domnul Dave Massey îmi spusese că mă va contacta în dimineața aceea, dar timpul se scurgea rapid, iar eu aveam de făcut o mulțime de lucruri ca să mă pregătesc psihic. Trebuia să-mi imaginez întâlnirea și să mă gândesc ce să răspund la orice întrebare mi-ar fi fost adresată. Trebuia să-mi fac o hartă pe care vocea mea s-o urmeze, astfel încât cântecul meu să sune perfect: melodia în care aveam să-mi pun toate sentimentele, notele muzicale și cuvintele pe care urma să le pronunț cu putere, bucățile mai delicate unde trebuia să-mi las vocea să scadă într-o măsură oarecare. Și-apoi, iarăși, unde ar trebui să privesc? De data aceasta trebuia să știu dinainte. Mama îmi spusese că lucrul cel mai important este contactul vizual, dar eu n-aș fi putut face față unei reprezentații atât de intime. Și dacă președinta de la Sony o să-mi ceară să cânt altceva? Sau dacă n-o să-mi ceară să cânt nimic? E MOMENTUL!

Gândurile au devenit realitate în momentul în care am ajuns înapoi în cameră. Am primit un telefon de la Sony. Întâlnirea era programată pentru ora 13.

CONTRACTUL

Asta e! mi-am zis în gând. Astăzi, voi avea contractul cu casa de discuri. Fiecare mușchi al corpului îmi era încordat și m-a ținut așa până târziu în seara aceea. Nu exista loc pentru greșeli. Trebuia să fiu exact ceea ce-și doreau ei. Plină de curaj și hotărâre mi-am spus că eram ceea ce căutau cei de la Sony. Eram hotărâtă să nu las ca o clipă de îndoială să mă tragă înapoi. După toate lucrurile prin care fuseseră nevoiți să treacă părinții mei pentru a ajunge aici, nu aveam altă opțiune. Timp de patru ani, mă pregătisem constant pentru ziua aceasta și pentru momentul acesta. Era vorba de casa de discuri Epic Records3, adică frații Jackson, ABBA, Céline Dion, Aerosmith, Jennifer Lopez, Mariah Carey, Barbra Streisand. N-ar fi putut fi și Naomi Striemer alături de ei? Ceea ce căutau cei de la Sony Records era următorul mare star al muzicii și trebuia să le dovedesc faptul că eu eram persoana potrivită. Am revenit în clădirea de pe Madison Avenue nr. 550 și mi-am anunțat prezența la cea mai apropiată recepție, undeva la etajul doi. Clădirea era extraordinară, având pereții interiori înalți de 9 metri și tablouri de 6 metri, dar și mai impresionanți erau artiștii din interiorul ei. În locul acela era un lucru obișnuit să vezi una, două figuri familiare trecând pe lângă tine. De fapt, în dimineața aceea am văzut trei astfel de figuri: Patrick Monahan, Jimmy Stafford și Scott Underwood din trupa Train, înregistrându-se la recepție, la doar câțiva metri de locul în care ne aflam eu și mama. Cu timpul, am aflat că nimeni nu putea să intre în lifturi fără să-i fi fost confirmată mai întâi întâlnirea, fără 3

Epic Records este o divizie a Sony Music Entertainment.

VIAȚA CA UN SUNET

să-și spună numele și să primească un card cu fotografie, indiferent de cât de mare vedetă ar fi fost. ÎNTÂLNIREA CU PREȘEDINTA CASEI DE DISCURI

Când am coborât din lift, la etajul 23, eu și mama am fost întâmpinate de un asistent care ne-a condus de-a lungul unui hol lung, trecând pe lângă mai multe birouri și uși deschise. Am fost îndrumate către biroul lui Polly Anthony. Judecând după mărimea biroului ei, acesta se întindea pe toată lățimea etajului respectiv. Era amenajat foarte frumos, purtând o ușoară amprentă feminină. Mă așteptam la o primire călduroasă din partea președintei de la Epic Records, dar am fost întâmpinată doar cu o invitație directă și fermă: — Ia loc! Erau trei locuri unde aș fi putut să mă așez: lângă peretele din spate, unde rămăsese mama, în zona din mijloc, unde se așezase vicepreședintele și alte două scaune, aproape de biroul ei. M-am apropiat de președintă și m-am așezat pe unul dintre cele două scaune. După ce s-a răstit la asistentul ei din cauza unei comenzi greșite pentru masa de prânz, mi-a aruncat un zâmbet amabil și s-a sprijinit de spătarul scaunului. — Cântă-mi ce i-ai cântat ieri lui Dave! Între timp, pe masa ei a fost așezată o salată, ca un dar de împăcare pentru încurcătura privind masa de prânz. — Stai o secundă! mi-a spus ea înainte de a începe să cânt. Luându-și salata, s-a mutat în partea din mijlocul biroului, alături de domnul Massey.

CONTRACTUL

M-am ridicat în picioare și m-am întors cu fața spre ei. Am cântat așa cum o făcusem și în ziua precedentă, doar că, de data aceasta, volumul melodiei de fundal fusese dat atât de încet, încât cu greu o puteam auzi. Era destul de dificil să cânt fără greșeală în fața unei femei cu fața ca de piatră, care mă fixa cu privirea, fără să clipească. Trebuia să mă prezint cum puteam mai bine. Așa că m-am oprit din cântat și am întrebat dacă puteau să dea volumul puțin mai tare. — Nu, eu am vrut ca melodia să se audă atât de încet, mi-a spus președinta, lăsându-și furculița în salată pentru o clipă. Am început să cânt din nou, hotărâtă ca aceasta să fie interpretarea vieții mele. Nu puteam să mă dau bătută. PUNCTUL PORTOCALIU DE PE ZID

După ce am terminat de cântat, un zâmbet a apărut pe chipul lui Polly, fiind urmat de un ropot de aplauze și de o serie de explicații: — Am dat muzica mai încet pentru că am vrut să mă asigur că nu e vreun truc la mijloc, a spus ea. Am vrut să fiu sigură că ascult vocea ta și nimic altceva. Mă aflam în fața președintei de la Epic Records și, din câte puteam să-mi dau seama, era mulțumită de vocea mea. Nu mă simțisem niciodată atât de entuziasmată ca în momentul acela. Eram copleșită de bucurie, deși nu știam exact ce anume însemna răspunsul ei. Oare ce avea să urmeze? Întrebări, speranțe și teamă – toate acestea s-au năpustit deodată asupra mea. A trebuit să pun capăt cursei propriilor gânduri și să fiu atentă mai departe.

VIAȚA CA UN SUNET

— Cum te imaginezi tu ca artistă? m-a întrebat Polly. — Păi, am zâmbit eu, stând pe marginea scaunului, dacă toată muzica ar fi de culoare gri, eu aș vrea să fiu punctul portocaliu de pe zid. Vreau să ies în evidență, să fiu diferită. Eram destul de mulțumită de răspunsul meu, considerându-l unul isteț, dar ea nu a părut la fel de mulțumită. — Scumpo, mi-a spus ea, ținând cont de faptul că noi producem cea mai mare parte din muzica aceea „gri” despre care vorbești, de ce nu optezi pentru o nuanță de gri mai închisă ori, cel puțin, diferită? Dacă te vei strădui să fii chiar atât de diferită, nu te vei potrivi la niciunul dintre posturile de radio pe care le știu. După modul în care a pus ea problema, răspunsul meu nu mai părea chiar atât de bun. În timp ce mă gândeam cum aș fi putut să repar gafa, președinta a reușit să îndrepte discuția într-o direcție mai bună. INTRAREA MEA ÎN FAMILIE

Nu-mi amintesc prea mult din ce s-a spus după aceea, dacă am vorbit despre familie, despre vreo obligație curentă sau despre alte case de discuri pe care le-am întâlnit în călătoria mea. Îmi amintesc doar ce a spus Polly la capătul celor 35 de minute de conversație. — Ți-ar plăcea să te alături familiei Sony? m-a întrebat ea, aplecându-se un pic în față. Nu eram sigură ce ar fi trebuit să răspund la întrebarea aceasta din cauză că nu eram sigură care era sensul întrebării. Îmi amintesc că, în clipele acelea, m-am gândit: Oare m-a întrebat cumva dacă vreau să mă alătur compani-

CONTRACTUL

ei Sony? Nu m-a întrebat dacă vreau să înregistrez un CD. Este oare o întrebare ipotetică sau o ofertă trântită așa, hodoronc-tronc, pe masă? Mă pregătisem să dau tot ce puteam mai bine, dar nu eram gata să fac față tocmai întrebării care putea să-mi schimbe viața. Căutându-mi cuvintele, am răspuns: — Ar fi nemaipomenit! Din experiență, directoarea știa exact ce trebuia să spună mai departe: — Cred că e timpul să-l sunăm pe avocatul tău, Peter Lewit, și să-i spunem vestea cea bună! În timp ce ea forma numărul de telefon, eu încă îmi storceam creierul ca să înțeleg ce se întâmpla. Peter Lewit era avocatul meu remarcabil din New York. Arăta ca o vedetă rock, cu părul ușor încărunțit ajungându-i până la umeri și știa cum să se descurce în această industrie a muzicii, inclusiv în cazul unei oferte din partea celor de la Sony. Peter a recunoscut imediat numărul de telefon. — Cum merge? s-a auzit vocea lui pe speaker. — Păi, noi suntem de părere că e minunată, Peter. Vrem să-ți angajăm fata! — Felicitări, Naomi! Te-ai descurcat de minune! Vocea lui era calmă, dar încrezătoare și am simțit din tonul vocii că era mulțumit. A mai vorbit cu Polly câteva minute, apoi i-a spus că fusese o zi lungă și i-a propus să reia discuția a doua zi. Ridicându-ne de pe scaune, ne-am strâns mâinile, am pus punct întâlnirii și am ieșit din biroul lui Polly. Dar n-am făcut nici măcar cinci-șase metri de-a lungul coridorului, că telefonul a și început să sune. Peter m-a sunat să

VIAȚA CA UN SUNET

mă felicite din nou. În același timp, aveam un al doilea apel pe cealaltă linie telefonică. — Alo? am spus eu, întrebându-mă cine ar fi putut să știe că mă aflam acolo. La telefon era Jim Welch, prima mea persoană de contact de la prima întâlnire cu Sony Records. El fusese acela care mă sunase în seara de vineri, la câteva ore după prima întâlnire, să mă întrebe dacă aș putea să revin la sediul Sony pentru a-l întâlni pe Dave Massey în ziua de luni. Acum era marți. Jim avea să devină omul meu de legătură la casa de discuri. Practic, el a fost persoana de la Sony la care apelam și care se ocupa de tot ce însemna legătura mea cu industria muzicală. Jim m-a felicitat și a recunoscut totodată că era puțin confuz: — Toată lumea este cu sufletul la gură, mi-a spus el, iar Polly se întreabă dacă nu cumva intenționezi să mergi și la alte case de discuri rivale. Ceea ce eu intenționasem să fie un DA absolut, clar și de necontestat, Polly înțelesese ca fiind un POATE. Nu-mi doream nimic mai mult decât un contract cu Epic Records și, într-un final, ocazia sosise. Părea că lumea s-a oprit pentru o clipă și că lucrurile din jurul meu se mișcă în reluare. Angajații de la Sony mă îmbrățișau, îmi strângeau mâna, mă băteau pe spate prietenește și-mi spuneau cât de mult își doreau să lucreze cu mine. BUNĂTATEA INCOMPARABILĂ A LUI DUMNEZEU

Ăsta e gustul succesului, m-am gândit, în timp ce mama discuta încântată cu unii dintre angajații Sony,

CONTRACTUL

apoi am simțit brațele ei strângându-mă într-o îmbrățișare. La intrare, ne aștepta o mașină care să ne ducă la aeroport, dar, înainte de a părăsi New Yorkul, mama s-a oprit la o florărie. Era Ziua Sfântului Valentin, iar persoana care mi-a fost alături în toate reușitele și eșecurile mele s-a întors la mașină cu un buchet de trandafiri pentru mine. Am pus mâna pe telefon și am sunat acasă. — Tată, am spus, am bătut palma cu Sony! Apoi, L-am lăudat împreună pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa incomparabilă. La plecarea în această călătorie, îi promisesem tatălui meu că nu mă voi întoarce din New York fără un contract cu casa de discuri. Toate persoanele din domeniu pe care le cunoșteam îmi spuseseră că lucrul acesta era imposibil și că nu se putea întâmpla așa ceva în decurs de o săptămână. Și acum, iată că obținusem ceea ce părea o șansă la un milion. Eram iubită de un Dumnezeu care nu numai că îmi dăruise talentul de a cânta, ci îmi împlinise și visul vieții de a lucra cu Sony Records. Nu-mi luasem timp să-L întreb pe Dumnezeu dacă asta era ceea ce dorea pentru mine. Încă de la vârsta de treisprezece ani, mă hotărâsem să fiu un model de urmat și o influență care lipsea deocamdată din muzica de larg consum. În anii anteriori, primisem oferte din partea unor case de discuri creștine, dar îmi păstrasem decizia fermă de a mă lansa în muzica pop, convinsă că voi realiza imposibilul. Pur și simplu, aveam de gând să-mi păstrez separate cariera și convingerile religioase.

VIAȚA CA UN SUNET

Îmi urmam visul. Aveam un plan. Aveam o listă de lucruri pe care doream să le realizez și, fără să mă gândesc la dorința inimii Mântuitorului meu, am urmat-o pe aceea a inimii mele. O PRIVIRE DE LA ÎNĂLȚIME

Următoarele două luni au fost un timp de planificare și de instruire. Aveam de citit un contract la fel de gros ca o carte de telefoane. Pe lângă avocat, aveam nevoie și de un manager financiar, iar eu una aveam propria perspectivă în ceea ce privește managerii. Lucrurile au început să se miște repede. După ce am semnat contractul, mi-au fost virați în cont 100 000 de dolari, iar casa de discuri avea obligația de a cheltui cel puțin 750 000 de dolari pentru realizarea CD-ului. Mi s-a aranjat un zbor de șapte ore spre Londra, unde aveam să lucrez cu cei mai buni specialiști de înregistrări din lume. Întrucât aveam posibilitatea de a lua o persoană care să mă însoțească, am ales-o pe mama drept tovarăș de călătorie. Iar noi, ca două școlărițe, am chicotit și ne-am jucat cu obiectele puse la dispoziție de compania de zbor pentru călătorie. Măștile de ochi pentru dormit, păturile și șosetele de compresie par amuzante atunci când ești extrem de obosit și nemaipomenit de bucuros. La altitudinea de 11 300 de metri, am adormit amândouă, fericite că, într-un final, reușisem și emoționate de ceea ce avea să urmeze. Am privit lumea de la înălțime, de pe vârful unui munte care era pe cale să se prăbușească.