Eseu Iubirea agape la Andrei Tarkovski (I)
COSTION NICOLESCU gape este o iubire raţională, conţinând sentimentul valorii, al respectului, o iubire oarecum mai seacă1. Nu este nici pasională, nici înfocată, nici tandră. Nu este nevoie de agape pentru cineva pentru care nutreşti un alt fel de iubire (eros, philia, storgé). Agape este forma de iubire cea mai rece, cea mai raţională, dar şi cea mai lucrativă, cea mai aducătoare de folos, atât celui iubit, cât şi celui care iubeşte în acest fel, folos pentru aici şi mai ales pentru viaţa de dincolo. Dacă am dori să o caracterizăm şi să o definim cel mai rapid am putea s-o facem prin pilda bunului samarinean [cf. Lc 10, 25-37]. Agape nu se exercită pentru a avea cineva o senzaţie de bine imediat, ci pentru a face binele. În primul rând şi rapid, celuilalt, în secundar şi pe termen lung făptuitorului de bine. Sentimentul de bine ulterior unei făptuiri din iubire agape (căci ea presupune totdeauna acţiune, făptuire) nu vine din ardoarea trăirii, ci, pe de o parte, pentru subiectul iubirii, dintr-un sentiment al datoriei împlinite, al împăcării conştiinţei cu sine, iar pe de altă parte, pentru cel care este obiectul acestei iubiri, dintr-unul al unor nevoi împlinite, al unor dureri alinate. Agape mai înseamnă caritate, milă şi compătimire iute lucrătoare. Agape conduce la o făptuire gratuită, care nu cere altceva decât recunoştinţă. Recunoştinţa este adresată făptuitorului şi îl motivează, îi validează oarecum făptuirea, dar este necesară mai ales celui care a beneficiat de făptuirea cea bună, pentru a arăta că nu este un nesimţitor. Recunoştinţa se adresează celui care a făptuit binele, dar în subsidiar şi mai presus de toate lui Dumnezeu, căci, prin oameni, totdeauna El este Cel Care lucrează. Dumnezeu, îndeosebi prin Hristos, este totdeauna mai implicat în agape decât în alte forme de iubire, îndeosebi în calitatea Sa de Doctor universal al trupurilor şi sufletelor oamenilor. Încă de la al doilea său lung-metraj, Andrei Tarkovski pusese explicit problema creştină a iubirii, citând celebrul fragment din Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel [13, 1-8.13]2. Vine de la verbul agapan şi vrea să spună despre o iubire raţională, bazată pe o evaluare a celui iubit. Se subînţelege o direcţie liberă, selectivă, a voinţei. Derivate din acest verb sunt: agapèsis = afecţiune, iubire în general, fără elemente de senzualitate sau de tandreţe; şi agapéma = obiectul astfel iubit. (PAVEL FLORENSKI, Stâlpul şi temelia adevărului, Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, în româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, Ed. Polirom, 1999, p. 254) 2 „La sfârşitul acestui al şaselea tablou, care încheie prima epocă, Andrei Rubliov dedramatizează păcatul: Dumnezeu este Iubire. Şi, în mijlocul râsetelor inocenţei copilăreşti care se lasă purtată şi creată de Fiinţa care este Iubire, Tarkovski ne face să auzim textul de la Sfântul Pavel care va fi sursa de inspiraţie pentru frescele 1
43
Tabor, nr. 1, ianuarie 2013
A