Agora nr. 34

Publicaţie editată de LIGA SCRIITORILOR din ROMÂNIA Anul X, Nr. 34, NOIEMBRIE 2017 • Apare trimestrial

* Director: Al. Florin ȚENE * Redactor-șef: Iulian PATCA *

La mul]i ani 2018!

Noiembrie 2017

PUNCTUL PE i

Revista Agora literară a Ligii Scriitorilor din România este un proiect realizat și cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca.

Paginile revistei au apărut și cu sprijinul: Firmei S.C. PASAGER IMPORT EXPORT SRL, str. Agricultorilor, nr. 1, Flora Parc, Cluj-Napoca, manager Teofil Mândruțiu, tel. 0728-143890.

DIN SUMAR: Poezie: Teofil Mândruțiu Lucia Bibarţ Camelia Florescu Alina Marieta Ion Eliseea Codreanu Geo Ciolcan Iulian Patca Rodica Ghinea Mariana Z. Gardner Eugen Albu Nicolae V. Sârbu Ana Podaru Constantin Mîndruţă Dimitrie S. Pană Teo Cabel Mariana Popa Vasile Cocarcea Magdalena Suciu George Filip Aurelia Panait Georgian Ghiţă Nicoleta Drăgan Antonia Raşcu

Gavril Moisa Radu Botiş Mihaela Aionesei Constantin Stroe Mircea Micu Mircea Istrate Eugen Dorcescu Liviu Zanfirescu Ioan Vasile Marcu Rodica Fercana Regéczy Szabina Marius C. Nica Emilia Amariei Eugenia Ponta Pete Carina Ienăşel Ligya Diaconescu Mihai Vintilă Ionela Flood V. Umbreanu Ionuţ Ţene Magda Simionescu Ştefania Raşcu Ioana Precup

Eseu: Al. Florin Ţene George Petrovai Mihaela Aionesei

Ştefania Oprescu Ionuţ Ţene Cristina Preda

Cronică: Georgică Manole Valeriu Ilica Florica R. Cândea Milena Liţoiu

Mircea Daroşi Emilia Dabu Elisabeta Iosif

Proză scurtă: Ana Cristina Popescu

Nadia Linul Urian

Redacţia nu îşi asumă răspunderea pentru materialele autorilor.

Viviana Şandru s-a născut în 30 mai 1937 la Tg. Mureş și s-a stabilit de mulţi ani la Câmpia Turzii. A absolvit Şcoala Populară de Artă „Tudor Jarda”, la Secţia Artă decorativă. Pasiunea veche și talentul nativ s-au concretizat în numeroase tablouri originale și de profundă sensibilitate. Fantezia, Culoarea, Armonia și Echilibrul sunt ingredientele pentru frumos la Viviana Şandru.

Teofil MÂNDRUȚIU • Transilvanie română Transilvanie română, Zbuciumat pământ de dor, Câţi duşmani ţi-au pus pe umăr Mâna de cotropitor?

Câte neamuri migratoare Perindatu-s-au pe aici Şi de câte ori, căzută, Ai ştiut să te ridici?

Câţi duşmani cu stea în frunte, Câţi barbari turnaţi în zale Au plecat pe rând stindardul Înaintea frunţii tale?

Consiliul director: Antonia BODEA, Ion CONSTANTINESCU, Gavril MOISA Artist plastic: Lazăr MORCAN, grafica interioară, pictură și design copertele 1 și 4.

Colegiul consultativ: Ion IANCU-VALE (Târgovişte), Dumitru VELEA (Petroşani), Nicolae IŞTOC (Oradea), Vasile Dorin GHILENCEA (Piteşti), Nicu SIMICA (Craiova), Ion VELICA (Petroşani), Viorica POPESCU (Braşov), Lucia ISTRĂŢESCU (Piteşti), Mariana VÂRTOSU (Focşani), T.C. DÂRŢU (Iaşi), Doina DRĂGAN (Timişoara), Radu VIDA (Cluj Napoca).

Corespondenţi din străinătate: Florentin SMARANDACHE (SUA), Vasile BARBU (Serbia), Ana Rădic REPINSKY (Ungaria), Virginia MATEIAŞ (Canada), Cornelia CĂNURECI (Franţa), Gabriela CIOBANU și Olimpia DANCIU (Italia), Mariana ZAVATI GARDNER (Anglia), Ioan MICLĂU și George ROCA (Australia), Vasile COCARCEA (R. Moldova).

CASETA REDACŢIONALĂ Culegere: Eva Andreea FĂLCUŞAN Tehnoredactare: Dinu Virgil URECHE Redacţia și administraţia: Cluj-Napoca, Casa Artelor, str. Ion Meşter, nr. 3, bl. G, sc. 6, ap. 54, Telefon: 0264-421209, 0740-281798, e-mail: iulianpatca@yahoo.com; ISSN 1844-2293 Imprimarea: Editura NAPOCA STAR, 0264-432547

ESEU

Noiembrie 2017

amintim prin ce a lăsat în urma sa, inclusiv și prin mărturiile contemporanilor săi. În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor. În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa. Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-un vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafărul „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirat de un basm publicat de folcloristul R.Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu și lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la iubirea pământeană dintre Cătălin și Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică și locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară și pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanului Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Motto: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Al. Florin ŢENE

EMINESCU – marele noroc al Literaturii Române Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, și numai atunci, când cel ce studiază și analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însuşi cercetătorul re-creează.

Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa și mediul social-politic în care și-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l

1

CRONICA LITERARĂ

Noiembrie 2017 Continui să citesc poezia lui Nicolae Cabel. Am ales alt sens, impunându-mi un vector – de fapt nici nu mi l-am impus eu, am respectat o dorință – cu un sens invers, pe o direcție de la prezentul apropiat spre trecut.

Astfel că, după „corabia cu plete”, am în față „cititor în rouă” (Editura „Tipografia INTACT”, București, 2015, prefața de Titus Vîjeu). Sonetele acoperă un topos foarte larg, cât de larg poate fi imaginat Universul, poetul oprindu-se, asemenea unui călător, la câte un element la care își poate raporta sinele. Iată cum se regăsește Nicolae Cabel, spre exemplu, în solemnitatea unui mesteacăn: „e nins copacul…singur pe câmpie, / cu aer melancolic, princiar; / l-a-nveșmântat pe el o ciocârlie, / chiar din înalt cu triluri de nectar… // în primăveri și toamne, mai ales, / el plânge… frunza-i tremurândă vrajă, / îl mai răsfață-al ploilor demers – / nostalgică și inocentă strajă; // pe drum el urcă și coboară-n lună, / hoinar și tandru-n clipele silfide / și înhămă, noi, basme împreună // la înserări-fecioare; piramide / cu vise din al mânjilor galop…/ din noapte, tu, mesteacăn, furi un strop?”(„triluri de nectar”).

Repetatele regăsiri precum și versurile ce alcătuiesc acest volum, în totalitatea lor, m-au dus cu gândul la conceptul de „anxietate a influențelor”, celebra sintagmă inventată de Jorge Luis Borges. Prin ea, poetul, romancierul și eseistul argentinian explica o stare existentă în poezie, una de ordin general: „Deși există sute, ba chiar mii de metafore disponibile, toate pornesc de la câteva modele simple, așadar, ori de câte ori se recurge la un model, altele sunt variațiunile”.

Nicolae Cabel alege metafora oglinzii. Nu e singurul și, în acest context, să dăm câteva exemple. Îmi vine repede în minte Octavian Paler, cel care și-a făcut confesiunile buchet sub titlul „Portret într-o oglindă spartă”, criticii sesizând metafora „visului întors”. Borges, pe care deja l-am amintit, simțea o spaimă de oglinzi găsind echivalențe înfricoșătoare cum ar fi o „față preatăcută” sau în ceva care dublează realul („sporește natura în perechi”). Passionaria Stoicescu asociază oglinda unui partener care o ajută să-și potențeze stima de sine („Fii tare, fii puternică! / urlu acum în oglindă”). Simona Vasilache, într-un eseu scris cu mulți ani în urmă (2005) și-l imagina pe Spinoza „șlefuind oglinzi în care nu se fixează niciodată figuri, ci numai mulțimi”. Mariana Filimon dă o „utilizare oglinzii”, folosind-o ca „instrument” purificator („în oglinzi atotștiutoare / mă voi curăți pe dinăuntru / încă o dată / copil”). Să ne amintim de „oglinzile cu căptușeala groasă” ale lui Emil Brumaru sau de sfatul lui Nietzsche, prin care te îndeamnă „să nu consideri viața o oglindă în care să dai de tine”. Dacă Borges vedea ceva abominabil în oglindă ca

factor de multiplicare, altcineva, Alexandru Vlad, consideră oglinda „aproape de Dumnezeu Imaginatorul: ea reflectând lumea, creează viața și moartea”. Era să uit „oglinzile vivante” ale lui Dumitru Țepeneag, cele care aveau calitatea de „a te prinde în diferite unghiuri și perspective”. Nicolae Cabel, vrând să treacă dincolo de o caracteristică deranjantă a oglinzii, inflexibilitatea, încearcă o mediere cu aceasta 1. „oglindă, tu, mai despletește-ți părul / restituindu-i vieții mele adevărul…”; 2. „oglindă taciturnă se strecoară, / condotier din veacul cuvenit”; 3. „și tot febrile vise fac lunii temenele / când în oglindă vremea ar vrea să-și schimbe haina”; 4. „vulpurgic vis, cu aripa lui bună, / ne plimbă prin oglinda mai căruntă” etc.

Georgică MANOLE

MEDIEREA CU OGLINDA Medierea cu oglinda din volumul în discuție, ca și reușitele tentative de reinventare din „corabia cu plete”, supun valorile, ca esențe ale sonetelor, unei evidente raționalități axiologice . Nicolae Cabel are abilitatea de a trece dincolo de definiția weberiană a conceptului amintit, neapelând la metode doar declarative, mulându-se pe concepția boudoniană („cognitivistă”), în sensul că indică și motivul / motivele aderării la o valoare sau alta. Sunt pregnante, astfel, tentativele de discurs estetic ce vin dinspre o valorizare a două simțuri – auzul și văzul: „drapate-n ploaie, prea blânde conifere / de-mbrățișarea iernii, azi, încă se mai tem; / a tainei clorofilă li-i singura putere / în asprul vieții, simplu și generos sistem… // prin magice, auguste sihăstrii / sunt orgi în care și vântul se ascute; / în parcuri se îmbracă în zâmbet de copii / și-n mantii de lumină ne fascinează, mute…// se-aude de departe înjunghiind ecoul / / un pocnet ce uimește chiar înspicat azur / și-i Îngerul pe creste, înseninat eroul // ce apără tăcerea …ea bântuie-mprejur…/ apoi, deodată, din timpul nimănui, / un rege-cerb împunge zarea cu-nsângerarea lui…” („ce apără tăcerea”). La fel de predominant este și sentimentul că postmodernismul continuă să fie un atac la valorile etice, moralitatea fiind într-o cădere liberă: „stau în penumbră tâlcurile bune, / cum o pictură în tehnica sfumato, / din care înger filiform ne spune: / „ați risipit iubirea ce v-am dat-o, // pe frunțile hulpave de mărire, / pe-al cărnii trecătoare dulce vid / și siluind întreaga voastră fire / rămas-ați triști și goi să vă desfid?... // ghilotinară-ți gândurile-ciucuri, / chiar din vitralii ați gonit divinul, / ați înnodat urarea

2

să te bucuri // unui sărut i-ați rezervat pelinul…/ v-ați înșelat! Lumina Lui nu doare, / etern ea crește floare după floare!” („ați gonit divinul”). Adesea poetul vrea să ne scoată din rațiunea impusă de postmodernism și să ne readucă măcar în modernism, dacă nu în timpuri trăite și apuse. Există și dese tușe de simbolizare arhetipală, mai ales atunci când se pornește de la o personalitate istorică, științifică, literară etc.: „el a pohtit o țară numai soare – / lăstarii ei, pe-o singură tulpină, / luceferi vechi, ca paseri călătoare, / odihnă au doar într-a lui grădină… // el a purtat o sabie-ntreită / și-a înfrățit chiar lacrima și focul, / țărâna limbii-n veci neumilită / sfântă i-a fost … aici îi este locul; // el a turnat istoria-n cascade, / divinitatea i-a sortit pelinul, / o candelă eternă i se cade…// numai trădarea-i reteză destinul… / azi, umbre-s la izvoare: bouri, cai, / cerbii cărunți ai Domnului Mihai…” („sabie-ntreită”).

Fiindcă este și un poet al asociațiilor duale, prezente peste tot în opera sa, Nicolae ”Cabel alătură ca simbolizare, nemotivată de data aceasta, roua: 1. „vom fi cândva un fir de păpădie / sau roua spre un călător setos…”; 2. „din dor rebel și veșnic nesupus… / eu cad în Cosmos, bob mărunt de rouă”; 3. „mai prindem oare a tinereții urmă, / sub streașina de iarbă și-ndoliată rouă?”; 4. „va murmura speranța ei în roua / ce va veni mereu cu primăvara”; 5. „scara de rouă urcă iar la ceruri, / se-ntoarce-apoi cu ugerele grele”; 6. „frugale trupuri, ierbilor asemenea, / când doar în rouă viața o mai semeni…”; 7, „ne rămâne roua, fermecat descântec”; 7. „cu mugurii de rouă șterge scrumul, / să nu-mi alunge visul necesar” etc.

Asociația oglindă – rouă înnobilează sonetul, fiecare emanând o energie spirituală pe care autorul vrea s-o transfere cititorului.

Energia atinge valoarea maximă când se ajunge la „punctul de rouă”, acea sublimă stare a gândirii poetice când densitatea de metafore e suficientă pentru ca sonetul să devină poezie: „Meridian-Cuvântul trece-n stele, / de-acolo priveghează o mioară, / ecoul-înger s-a ferit de ele, / cât lacrima e singura comoară; // a mai pășit înfiorat alt înger, / cu sfiiciune pe hotarul morții; / îngenuncheat în rouă, încă sânger, / m-am lepădat de umbră, ca ofrandă porții… // și tot Cuvântul arde aventura / când te înfrunți cu tine într-o barcă / și nu mai poți nicicum a-ți țese gura, // când viitoru-i doar o…mânătarcă / și roiul a rămas fără albine; / abisul, vezi, să nu mai cadă-n tine…” („înfiorat alt înger”).

Volumul acesta este o modalitate reușită de a media cu oglinda ca metaforă, iar mie nu-mi rămâne decât să ader la o vorbă a poetului: „Poezia rămâne cea mai fidelă și severă oglindă, roua este raza ei geamănă”.

EVENIMENT

Gavril MOISA

Noiembrie 2017 Când toamna plină de sclipire Își caută un cuib pentru iubire.

Când umbra mea cu măștile ei oarbe Te caută printre iubiri de jar.

Copacii goi, în frac și cu joben, Îi cântă toamnei ultimul refren Și frunzelor, ce-n zboruri jucăușe Îți pun la gât corole de brândușe.

Ce lungă este calea înspre tine Când tu te-ndepărtezi de mal, Doar flacăra din ziua care vine Te mai cuprinde-n sufletul meu pal.

Eu te aștept la capătul de drum, Să-mi dai, iubito, ultimul parfum.

Convergențe

Prin roua iubirilor

Melancolie Mi-e inima un clopot de iubiri Ce bate-n turla unei mănăstiri, Gândind la tine să dezleg misterul Când râd de mine stelele și cerul.

Tu te reverși ca zorile, în ropot, Cu trupul cald cu sevele în clocot Și mă cuprinzi ca într-o gheară, Cu dulcele parfum de seară, Când eu cu gura mea flămândă Îți caut buza tremurândă, Tribut lăsată unor primăveri Că tu ești peste tot și nicăieri.

Mi-e dor de tine

Cu-a vieții firavă aripă, Zburăm mereu purtați de-un dor, Arzând în fiecare clipă Iubirile ce-n trup ne mor.

Plutim cuprinși de un fior Și ne sfârșim ca niște fluturi Prin roua amintirilor Cu visele din începuturi.

La braț cu luna Mirată luna și-ncolțită Stă despletită pe Feleac, Se machiază răvășită, Orașului pentru a-i fi pe plac. În vale, cu lumini aprinse, În albul pur a lui gerar Și pe întinderi nesfârșite, Fierbe, parcă-i un furnicar.

M-am întâlnit cu primăvara Ademenit de primul ghiocel, Râdea de sub zăpadă seara Ca ieri, când ne-am legat cu un inel.

E ca o fiară ce, rănită De sulițele reci a bolții, Își linge rana liniștită În pântecul adânc al nopții.

Prin ierburi, caii albi din vise În urma pașilor ne mor, Printre cuvintele ucise Șoptite-n clipele de dor.

Cu-așa imagini fascinante, Orașul e un cer de stele, Ce noaptea-n straiele-i galante La gât i-atârnă alte perle.

Cu fiecare primăvară, Iubito,-mi este dor de tine, Te port în trup ca o povară, Că simt cum mori încet cu mine.

Cuprins de ale lumii patimi, Călăuzit de steaua mea, Păstrând și obicei și datini, Cobor în Cluj cu luna la cafea.

Te aștept

Vine toamna

În părul tău frumos precum castanii, Îmi pierd privirea, cum trec anii,

Îi simt parfumul cum mă soarbe Ca izul de tămâie din altar, 3

O acvilă ești cu privirea agilă, Ce prada-și pândește pe înserat, Sângele cald îți fierbe-n pupilă, Așteptând nemișcată întâiul vânat.

Eu sunt un dangăt dulce de clopot Ce-n taină plutește prin noapte domol, Un ecou dintr-o clipă de clocot Ce-și caută cuib în trupul tău gol.

Joc de toamnă În fiecare toamnă, parcă vinovat, Sunt tulburat de galbenul din frunze, M-ascund de mine și de muze În jocul care ne-a înaripat.

Cu tine zbor printre-amintiri confuze, Cu-același dor ce ne-a împreunat, În fiecare toamnă, parcă vinovat, Sunt tulburat de galbenul din frunze.

Te-mbrățișez cu-același gând curat, Te leg de zborul de cocori Și-ți sorb cu sete, până-n zori, Parfumul trupului uitat De galbenul de frunze tulburat.

CRONICA LITERARĂ

Noiembrie 2017 Rămas în memoria generațiilor vârstnice cu poezia intitulată „A venit aseară mama”, devenită romanța atât de cunoscută și îndrăgită de toată lumea, Vasile Militaru a fost poetul cel mai popular din perioada interbelică.

Destinul lui s-a împletit cu cel al pleiadei de scriitori care au trecut prin temnițele comuniste, pentru că s-au opus regimului totalitar. Opera lui Vasile Militaru a fost complet interzisă și ignorată între anii 1944-1989. Abia după 1990 este readusă în circuitul valorilor culturale și pusă pe raftul sufletesc al iubitorilor de poezie.

Până la instaurarea regimului bolșevic, poetul publică câteva volume de versuri, studii și articole de opinie, după care este ținut sub tăcere, până în 1959, când se stinge din viață în închisoarea de la Ocnele Mari, în vârstă de 74 de ani. Opera sa cuprinde o tematică complexă, promovând câteva specii literare, precum pastelul, imnul, fabula, epigrama sau poezia inspirată din istoria națională și excelează cu poezia creștină. Primul său volum se intitulează „Stropi de rouă” (1919), având 9 ediții până în 2008, în care descrie viața la țară cu bucuriile simple și senine trăite în satul natal, Dobreni-Câmpurel, jud. Ilfov. Sunt versuri cu ușoare influențe din Coșbuc, Alecsandri și Vlahuță, dar și de curentul literar al Sămănătorismului.

valori ale satului. Versurile care urmează pot fi aluzii și pentru oamenii zilelor noastre: „Cei ce muncesc o viață și comori mereu adună,/ Ca să lase după moarte, la copii o viață bună,/ Din copiii lor fac trântori care-și vor munci doar dinții/ Să mănânce, toată viața, ceea ce au strâns părinții”. Îndemnuri de grijă părintească și comportament se desprind și din aceste versuri: „Pe copil să-l ții în frâne/ De vrei, OM, la toți să placă / Nu-l lăsa, orice să-ngâne, / Nu-l lăsa, orice să facă,/ Nu-l lăsa, după plăcerea-i / Unde vrea el să se ducă./ Din același lemn se scoate/ Și icoană și măciucă !”

Critica literară îi evidențiază vocația de moralist, considerându-l un strălucit urmaș al marilor fabuliști, precum La Fontaine, Alexandru Donici, Grigore Alexandrescu. Mărturie stau cele două volume de „Fabule” care au un bogat conținut moralizator, mai ales pentru acest început de mileniu III . Semnificative sunt titlurile: Balta racului, Cele două spice, Leul și măgarul, Cozonacul, mămăliga și plugarul etc.

Pline de învățătură și deosebit de atrăgătoare sunt poeziile dedicate copiilor: „Rugăciune”, „Cerbul cu stea în frunte”, „ Am vorbit cu Moș Crăciun”, „Șase pui și-o biată mamă”. Concluzia din ultima poezie amintită este demnă de reținut: „A rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă / Orișicui ai sta s-o spui/ Că o mamă își hrănește șase, opt sau zece pui,/ Însă zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă”.

Ca epigramist dezvăluie relele societății în care a trăit, dar care n-au dispărut nici în zilele noastre: „Triste zile mai duc astăzi / Oamenii-n grădina vieții/ Trandafirii mor în umbră/ Și se lăfăiesc scaieții” Vasile Militaru rămâne însă un poet religios. Se dedică acestui gen literar în ultima parte a vieții, când este „ostracizat”. Poetul refuză să-și pună condeiul în slujba regimului comunist spunând: „ În poeziile mele, niciodată nu va rima poporul cu tractorul”. În1958, Securitatea îl condamnă la 20 de ani de temniță grea, pentru crimă de uneltire contra orânduirii sociale, pentru deținerea de materiale interzise și pentru legăturile sale cu mișcarea legionară, sentință care îi va provoca sfârșitul. „Psaltirea în versuri” și „Divina zidire” (premiată de Academia Română) sunt cărțile lui de căpătâi. Aici se îmbină emoția artistului cu emoția credinciosului. Poetul alege procedeul versificării Bibliei din convingerea că, astfel mesajul creștin este mai ușor de receptat. Asumându-și rolul de misionar al Bisericii, el promovează prin versurile sale valori creștine, precum dreptatea, binele, smerenia și iubirea. Edificatoare sunt volumele „Spre împărăția lui Dumnezeu” și „Scară către Dumnezeu”.

Hulit și blamat de unii, prețuit și iubit de cei mulți, Vasile Militaru a lăsat în urma sa o operă literară cu puternice rezonanțe în sufletul cititorilor.

Mircea DAROȘI

UN MARTIR AL POEZIEI CREȘTINE Încă din perioada adolescenței se desprinde din universul satului și ajunge în inima capitalei, unde cunoaște zbuciumul și dezamăgirile orașului, fiind mereu încercat de sentimentul dureros al înstrăinării. Este apreciat și încurajat să facă literatură de către marii scriitori ai vremii, Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, care văd în el un poet de valoare. Poezia lui Vasile Militaru este simplă, curgătoare, plină de înțelepciune populară, fapt care îi dă o notă de accesibilitate, iar romanța amintită, dedicată prietenului său George Enescu îi asigură un plus de promovare și de rezistență în timp: „A venit aseară mama din sătucu-i de departe/ Ca să-și vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte/A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag/ Mi s-a umezit privirea de iubire și de drag”.

Se spune că în fiecare casă, unde era un om care știa să citească, se afla o carte cu poeziile sale. A scris aproape 20 de volume de poezii, între care cele mai cunoscute sunt: „Stropi de rouă”, „Viermi și stele”, „Temelie de veac nou”, „Cântarea Neamului”, „Eroii de la Stalingrad” etc.

Cel mai viguros vlăstar al brazdei românești promovează în poeziile sale munca, cinstea și credința, ca 4

STAREA POEZIEI

Noiembrie 2017

Poeme de Lucia BIBARȚ

Când dorul ți se varsă din privire.

Radu BOTIȘ Bate vremea-n clopote de taină

Când firea ta se caută pe sine.

Oare Oare dacă aș fi, ai putea transforma prezența mea în poezia neprezenței mele?

Bate vremea-n clopote de taină Iar ursita și-a pierdut cărarea, Necuprinsuʼ acesta sfidând zarea Lasă trupul umbrei fără haină.

Când pasu-ți fiorat, mă jinduie.

Tu lași viața Tu lași viața să-și facă de cap!

Fără tine. Spectator, îngădui fiecărui tren să treacă Prin gara ta.

Aparent hotărât să-l prinzi. Îl privești contemplativ Și nu te miști.

Impasibil. Ți se aprind doar ochii.

Ai uitat să trăiești.

Iar viața ta se autoconsumă.

Ca o țigară.

Uitată arzând.

Iubito, tu te țeși în poezie Când îmbrăcându-te Acoperi părți din tine.

Sfredelesc priviri în hăul lumii Crucile Golgotei sângerând, Lângă Tatăl, plin de pace, blând Răzvrătiți își plâng fiii furtunii.

Înmugurind a doua oară Tare-i târziu și ce-am mai crescut...

Mamă a mea... m-aș culcuși în sfintele vremuri, ale brațelor tale.

Eu să plâng, ele să mă mângâie și ațintită în privirea ta să mă eliberez de mine, înmugurind în cosmicul tău trup, a doua oară.

A pierit în nesfârșitul mării Atlantida, tăinuind etern, Vocile pieirii parcă cern Șoaptele-și spun timpul neuitării.

Bate vremea-n clopote de taină Agonia-n rostul nerostit, Din priviri se scaldă-n asfințit Chipul umbrei, trupu-i fără haină.

Ocru Mă sprijin Mă sprijin de îmbrățișarea ta Ca pasărea de aer.

Nu-ndrăznesc să te inspir și nici să te calc.

Suspendată între nestâlpenia ta și invazia turcoaz din mine.

Inconsistentă ca sprijinirea mea, Învăț să te respir...

Iubito, tu te țeși ...

Mă pământizez ocru, Mă leg de pământ cu firele de mătase ale insomniei În timp ce spiritul meu Plutește nuanțat în atingerea neatinsului În gustarea negustatului În simțirea nemaisimțitului.

Mă pământizez ocru, Molatic, cald, vegetal, În toate culorile existenței tale.

Iubito, te cufunzi în poezie

Camelia FLORESCU, Copiii nebuni ai ultimei luni Se-ntoarce natura cu florile toate Să-ncalțe condurul penultimei luni S-adune suspine din flori îmbătate S-alunge pe lacuri bâtlanii nebuni

Când valsul culorilor prinde grăbit S-agite prin parcuri și frunze și flori Noi știm îmbătați că e timp de iubit Desculți, amețiți de-un arcuș de viori

M-aș duce spre iarnă, da’n suflet e soare Și valul înalt pe faleză se sparge Se spune-ntre oameni că dorul nu moare Cât sufletul poartă speranța-n catarge

E-n noi întrebarea, ghicind adevărul În ochi saltă toamna, în suflet -lumina Dezleagă-mi, tu, toamnă și gândul și părul Și smulge-mi din piept și păcatul și vina

De dor, de speranță, de soare, de rouă De toate-aș vorbi să țin timpul pe loc Se-așază noiembrie prin case si plouă Privesc prin ferestre al stropilor joc

Se-ntoarce natura cu florile toate Să-ncalțe condurul penultimei luni S-adune pe-alei crizantemele-n noapte Și-n taină să-și serbeze copiii nebuni 5

Noiembrie 2017

SUB REFLECTOR

Acuma, nu știu dacă îmi mai amintesc prea bine tot, nici timpul, nici întâmplările în ordinea lor, nici ce a mai fost după.

Spun după, doar așa, din obișnuință, când, de fapt, stau aici, trup de pământ, într-un fel de odihnă ca un gând de veșnicie dincolo de viul peste care s-au dezbrăcat de lumină răsăditurile singuri ale părintelui meu. Din mâinile sale am văzut femeia venind în urma ploii și am știut că e timpul răsăditului. De acolo m-am ridicat și am mers spre copacul trupului meu de care nu mă puteam despărți prea mult, legat fiind de fructele lui albe și de fructele lui negre.

Fără ele mă cuprindea o sfârșeală tulbure de ochi lăptos și nu mai găseam drumul decât pe încurcate. Mă împiedecam de trupuri ce nu se mai ridicau, unele miroseau a putred, altele erau doar ?? și mi se făcea (cred) teamă, de fapt era mai mult un soi de urât, singur în singurătatea lor acului lor înșelător, plini de copaci străini ale căror fructe nu mă hrăneau, oricâte ar fi consumat foamea cărnii mele. La început, când nevoile îmi erau mai puține și trebuia mai rar să merg la copacul meu, m-am prins să-l schimb cu (cel) al femeii (mele) pe care abia o cunoscusem; gândeam împreună că așa răzbate drumul spre alte pământuri, numai că altceva s-a întâmplat; nu ni se mai nășteau copii și femeia s-a întors la copacul ei de unde m-a alungat tocmai la timp, căci începuse să mi se usuce și să-mi crape pielea.

Poate vreți să vă spun ce era cu fructele astea despre care tot încerc să-mi amintesc, creșteau din flori transparente (creșteau) unele albe, altele negre, rotunde. (iar) Când apropiam mâna de ele începeau să se zbată cuprinse de spaime pe care n-am reușit să le pricep. Cele albe, mai greu de cules, erau lunecoase, adesea le scăpam printre degete și era o artă să le prinzi, o îndemânare exersată ca în orice meserie, doar că era vorba de meseria supraviețuirii înainte de alte rosturi și era prima LEGE. Fructele albe nu aveau nici un gust, doar o părere de dulceață și aflam la urmă pe dinăuntru, un soi de potolire; de sete stinsă la timp potrivit. De ce erau albe nu știu, după cum nu știu cine le-a alcătuit culoarea și rostul. Poate tatăl meu știa dar el nu era să-l ??, plecase lăsându-mi doar o durere fierbinte gâlgâind în urna trupului. Fructele negre, mai încet, mai ușor de cules nu mă-nchinam decât la nevoie îndată ce le striveam coaja cu dinții cădeam într-un somn ciudat,

înțepenit în aceeași poziție din care mă trezeam fără nici un pericol căci nimeni, niciodată nu cădea și nu se rărea din somnul fructului negru.

George PETROVAI

Vasăzică, România postdecembristă își dezvăluie tristețea și durerea lăuntrică doar acelora care o privesc și o analizează dintr-o perspectivă paradoxal-oximoronică: cu întreaga economie națională (industrie, agricultură, transporturi, cercetare) pusă pe butuci și cu actualele învârteli din banul public ale ciocoilor politizați; cu bogății ale solului și subsolului ce plasează România în fruntea țărilor europene și cu un nivel general de viață care o așază la coada acestora; cu erudiți plătiți mizerabil și cu mizerabili plătiți regește; cu socialiști la guvernare și decalaju-ntre venituri tot mai mare; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, cu politețea-n liberă cădere și mârlănia la putere.

Doar câteva cuvinte despre moda noțiunilor construite cu „post” (în prezentul text, „postdecembrism” și „postpamflet”). Că dacă-i bal, apoi bal să fie! Asta deoarece în ultima vreme se vorbește tot mai insistent de postmodernism, postcreștinism și postumanism. Adică, dacă prin postmodernism înțelegem supergăselnița omului atât de modern, plictisit și găunos, încât, ca divertisment, acesta își permite la propriu să se facă frate cu dracul și așa să rămână, atunci se subînțelege că într-un atare climat certat cu morala și tradițiile, postcreștinismul (în curând Marea Britanie va fi primul stat integral decreștinat) și postumanismul (bestia rezultată prin robotizare și progresivă dezumanizare) constituie înspăimântătorul sistem referențial al unei globale stricăciuni umane.

Ștefania OPRESCU

GÂNDITORUL Într-o zi, nu știu ce zi era, din copac crescuseră cât să-și poată îngriji fiecare copacul său, m-a tulburat un gând, oare câte fructe albe și câte negre mai sunt în copacul meu, așa, fără nici o noimă, cum de altfel mi-a spus și femeia mea, ba chiar a încercat să mă înduplece să-mi las gândul deoparte, se temea să nu se întâmple iar ceva copiilor, zadarnic căutam s-o conving că urmările nu sunt cele care se întâmplă ci altele, necunoscute, în fine, am lăsat-o rugându-se la copacul ei și fără odihnă am rupt fructele mele după care, cum nu știam să număr le-am pus pe rând câte una albă într-o parte și câte una neagră în alta, iar când am fost gata am văzut că nu-i nici una mai mult sau mai puțin. Cum nu aveam știință câte mâncasem și nici câte pierdusem, nedumerit m-am așezat pe pământ între ele, cu coatele pe genunchi, capul în palme rămase așa, fără să știu cât timp a trecut.

Până când a început să meargă în cer, iar cerul mai întâi a crăpat așa cum pielea mea uscată prinsese o dată crăpături, apoi, mari deschizături s-au ivit în ele, întâi de culoarea prafului, apoi din ce în ce mai luminoase și cu toate că nu vedeam lumina, ea era acolo, apoi am simțit cum mă înalț dar fără să merg așa cum mergeam cândva... Și iată cum stam acum în alt cer și în alt răgaz fără să știu nici cât voi sta aici unde trec pe lângă mine oameni, mă privesc și cred probabil că eu cunosc ceva ce îi vindecă n-au aflat. Asta le dă așa, un fel de liniște, căci siguranță n-au nici ei, nici răspunsuri n-au, altfel nu și-ar pierde vremea cu mine și cu femeia mea de alături, care nu se odihnește unde cred unii, căci mâinile ei nu stau fără rost în jurul pântecului, ele ocrotesc prunci de fel cum am văzut-o ultima oară rugându-se la copacul ei.

DESPRE POSTDECEMBRISM Răuvoitorii (sic!) susțin, și unii chiar iau de bună, cum că în peste 27 de ani de postdecembrism curat murdar și total anapoda, România a împletit într-un mod profund original politica bătutei pe loc cu „eficiența” mersului ca racul. Dar eu spun că lucrurile pe la noi sunt mult mai nuanțate (doar suntem la porțile Orientului, unde orice este cu putință pentru neoameni și ai lor!), așa că depinde din care unghi le privim, respectiv ne uităm la ele, fără ca – voit au ba – să le vedem cum sunt de fapt în realitate. Da, căci potrivit axiomei că nu există orb mai mare ca acela care nu vrea să vadă (mă rog, axioma face referire la surzi, dar tot un drac este cu lighioanele astea sănătoase tun la trup), privitul de sus în jos diferă atât de substanțial de opusul său, încât a devenit o regulă în politica dâmbovițeană ca dreapta să nu știe ce face stânga și viceversa, potrivit principiului demonocratic că societatea sigur va rămâne cu gaibaracele-n sus atunci când se va lua de la săraci pentru a li se da cu sacul tâlharilor putrezi de bogați (vezi noua lege a veniturilor ultranesimțite) și atâta timp cât privitul politico-ideologic de la stânga la dreapta se va deosebi net, iar prin aceasta dezastruos pentru nație, de acela în sens invers…

6

STAREA DE GRAȚIE

Acasă

Noiembrie 2017

Mihaela AIONESEI

Acasă e locul străin în care pașii prind rădăcini și eu sunt umbra lor de mânz cu patru picioare de parcă două nu mi-ar fi fost de ajuns să-mi bătătoresc în lung și în lat tristețile Acasă e izvorul îndepărtat cu miros de prunc proaspăt alăptat la sânul stâng sub privirile vigilente ale celui drept așa am crescut până când am învățat să cânt să zburd Acasă e lacrima și dorul puse în cenușă la păstrat brațul care m-a legănat până au încolțit doi muguri și am simțit pe șira spinării înălțându-se un fel de aripă de înger sau de stea Acasă e adâncul din suflet uimirea genunchilor care coboară să atingă lumina din icoana unde un prunc e încă nedezlipit de mama lui Acasă e spațiul îngust făcut de un cui pe care-l simt mișcându-se încet încet și eu oftez de dor oftez că-i gol…

Adn Trec zilele cu miros de sare osia roților suspină cum pruncul într-un pântec de mamă plecată la cer înaintea miracolului – viața se rostogolește încet în scâncet.

La mijloc de veac îmi amintesc pumnul de orz uitat în cerdac.

Câte semne de sânge în urmă câte lacrimi duioase s-au arat până să crucific durerea într-un vârf de ac. Înapoi nu e doar o filă ruptă dintr-o carte. Înapoi e plângere.

O cruce roșie în calendar un adn prin care spiritul ca într-un azil de bătrâni se poate modela cum poetul prin poezie.

O lacrimă cât roata cerului rugăciuni și o desagă de cuie e tot rămasul meu în lume.

Am nevoie de timp și răbdare să trec prin frunză și iarbă infernul crescut peste mine.

Ar sta căzută într-o pasăre cu aripile întoarse cum am stat și eu până când unui licurici i s-a făcut milă și mi-a strigat: -Ia de bea! Și am sorbit, m-am sorbit până am devenit...

Adânc de fântână eram printre șerpi și bălării căutam un izvor să mă spele de păcat și el nu se vedea, nu conta, vâsleam printre himere și strigăte fără să știu care-i al meu, care-i al lui.

Clopotul plânge pe-un umăr de lumânare Atâtea rochii colore incolore insipide umflate în falduri atâtea tocuri tocite fără rost te fac să crezi în fidelitatea nebunei care umblă despuiată prin foc să te atingă și tu crezi crezi în sufletul ei roșu în tumbele din câmpiile decapitate întinzi brațele și nu simți că te agăți de cariile sicrielor pecetluite de lut nici fuga caldarâmului din gura plină de câlți și lacrimi umflate precum stafidele în cozonac și continui să crezi „credința aduce mântuirea” spui și eu nu pot să te contrazic deși simt fum mult fum pe drum.

Parfumul ei are aromă de fân cosit să te cutremuri și să cauți o urmă de rouă pe fruntea înfierbântată între rai și pământ doar tu nu vezi umbra care îți înghite umbra nici scara pregătită spre cer nici coasa...

Deasupra fulgeră tăcut și singur ceva clopotul plânge pe-un umăr de lumânare „dincolo se scutură stele” îmi spui cu un surâs de miel blând și chiar crezi, dar eu nu pot să-ți spun când în note albe am să vin să-ți rămân...

Licuriciul Încep să cred... până aici totul este frumos și bine chiar e cald. Atât de cald...

Ce-o fi senzația asta de preabine?

O fi de la crimă ori de la lumină?

Dar care lumină?

Cea îndelung căutată în mlaștini case, oameni... prea mult artificiu chiar și în oase.

Dacă n-ar fi carnea cum ar mai umbla umbra?

7

Era acolo și El... mă căuta dar nu vedeam de brațele care înaintau să fugă în loc să cadă în rugă.

Câtă trudă, câtă trudă, Doamne până m-am împiedicat!

Atunci am văzut licuriciul eram de-o teamă, de-o seamă cu baba oarba, joaca primită în dar în acel decembrie blestemat cu izvorul pe buze înghețat și un orb înotând într-un orb.

Psihoză Orașul acesta din care sunt nevoită să plec în timp ce rămân prizonieră orașul acesta prin care oamenii mișună precum psihoza într-o minte bolnavă mă face să simt fericirea cerșetoarei din metrou mulțumită cu un colț de bunăvoință înmuiată în lapte și cu o umbră de speranță ca un pumnal înfipt în tâmplă – durere țipăt carnea vie fără toate astea viața nu înseamnă nimic. Știe că într-o zi ai să treci nu cu un bănuț ci cu un pahar de apă rece scos direct din sufletul atins de flăcări când mila îl adâncește în fântâna pe lângă care alți însetați trec fără să vadă limpezirea ei fără să guste stropul care alină.

Orașul acesta care mă refuză îmi ațâță setea dar tac și îndur pe coji de nucă așteptarea e un corn cu ciocolată știind că ai să vii... Înainte de-a sorbi ți-aș prinde mâna și aș săruta intenția de-a mă goni zdrențele mele ar cădea la picioarele tale și până să înțelegi că-s eu pe umăr ți s-ar așeza pasărea aceea despre care îmi vorbeai cu aripi verzi și ciocul roz ar cânta până s-ar topi nămeții în cer până când pașii învinețiți ar deveni maci înfloriți și ai ști unde să mă cauți când eu nici în mine nu-s!

Noiembrie 2017 Poet tăcut, timid și disciplinat, discret și delicat până la sfielnic, dar, înainte de orice, poet antiretoric, Horea Gană practica, până mai de curând, o poezie calmă și caldă, cuminte și senină. În dulcele stil clasic. Fără nori și fără teamă de furtună. Una cu unduiri molcome, de apă limpede și liniștită. Ca în cazul oricărui poet cu taxele poetice la zi, poezia sa se naște greu. Încet și anevoie, dar, odată mecanismul poetic declanșat, evoluează rectiliniu și constant, nota bene, sub semnul armoniei și al acusticii verlainiene. Poate, și pentru că versurile sale respiră o bucurie vocalică deplină, iar lectura lor oferă cititorului un deliciu estetic ce se imprimă contagios în spirit, în timpan și pe retină. Se vede de departe, poetului îi place să își asculte gândul și să-și audă propria tăcere. Remarc apetitul și-i înțeleg plăcerea. Se poartă și la case mai mari. Poeții și profeții sunt altfel de ființe. Văd muzical și aud colorat. Au vise numai de ei visate. Oricum și orice aș spune eu acum și aici, Horea Gană e un poet zgârcit la vorbă; iar ca să fiu exact, e un poet concis. Așadar, fără a fi prolific, paradoxal, pentru domnia-sa poezia este o slujbă cu normă întreagă, iar el, poetul, pe persoană fizică, un soldat în solda poeziei. Deși îl știam cu un profil liric așa cum l-am creionat mai sus, recent a reușit să ne surprindă editorial cu un volum de epigrame – demers poetic pe care nimeni nu-l anticipa. ȚEPIGRAMELE sale, o spun deschis și dintru început, sunt o treaptă în devenirea, în evoluția sa poetică. E o evoluție pe altfel de aliniamente estetice. Le caracterizează o diferență de ton, de unghi, de abordare și de perspectivă. În egală măsură, sunt un strigăt durut. Un țipăt șoptit. Și nu exagerez deloc.

E o tristețe amarnică în aceste vesele catrene. E multă, prea multă amărăciune.

E dezaprobare și dezgust. O dezamăgire profundă și o durere enormă, posibil, fără leac. Și, toate astea, în ciuda faptului că epigrama presupune – prin tradiție și prin definiție – un stil ștrengar, hazos și șugubăț, plin de ironie, de umor, de vervă și savoare. Dar, poate tocmai în această poetică răsturnată, privită prin lupă și – culmea – în oglindă, constă originalitatea acestor epigrame. Și a epigramistului, îmi place să cred. După cum e lesne de observat, destul de multe catrene – ca să nu zic, majoritatea – demască și condamnă vulgul și vulgarul, răul endemic, duplicitatea, fățărnicia și spiritul de căpătuială pe căi oculte sau doar cu ocolișuri. Cu toate acestea, violența verbului său e blândă și dulce. E de catifea, dar la diateza activă.

E bine să se știe că Horea Gană scrie cu pasiune, dar nu pune patimă în ceea ce scrie. Nu e mai puțin adevărat că nici nu acceptă să nășească la o nuntă la care voalul de mireasă îl poartă ginerică.

SUB REFLECTOR

Valeriu ILICA

CU EPIGRAMA NU TE PUI O simplă și primă lectură este mai mult decât suficientă pentru a realiza că în cele două sute douăzeci și trei de catrene, mișună o lume reconstituită și văzută doar prin propriii săi ochelari literari. E o lume care-și resetează întruna crezul și convingerile, conturul și consistența. E o lume suficientă sieși, dar care, mult prea adesea, își dovedește fisurile și fistulele, fracturile și insuficiența. Tematica și problematica volumului în ansamblul său plonjează direct în prezentul imediat. În realitatea de zi cu zi. Eroii epigramelor sale aparțin canțalariilor și fotoliilor parlamentare, cabinetelor cu uși capitonate, dar și cluburilor, discotecilor și străzii. Încă de la prima pagină, găsim o întreagă filmotecă tipologico-socială, un insectar, o faună, ce tind să devină junglă, savană sau menajerie: politruci penibili pe care-i mână-n luptă doar o cocoșenie certăreață de clapon, falși tehnocrați, apostolii corupției, pe ranguri, dregătorii și demnități. Doamna Prostie! Ca orice Coana Mare, descurcăreață, obraznică și agresivă. Nu lipsesc omniprezenții, atotștiutorii și risipitorii tefeliști, surprinși și ei în cele mai diverse și sugestive ipostaze. Urmează javrele și jigodiile pe rit nou, panglicarii, profitorii și pleșcarii, paraziții și parveniții statului de drept.

Fac act de prezență, nici că se putea altfel! codoșii, târfele și papițoii.

Concluzia la care ajunge epigramistul e una simplă, concisă și clară.

Trăim o comedie tristă. Băltim într-o realitate bolnavă și-ntoarsă pe dos. Cu toate acestea, Horea Gană nu critică omul, cetățeanul, politicianul, nici tehnocratul, tânărul sau dama de consum, care, in corpore, se bucură din partea sa de stimă, apreciere și respect, ci Răul de care unii dintre aceștia se lasă contaminați. Tocmai de aceea, o spune răspicat, cu subiect și predicat, că suntem mai răi decât ar trebui să fim. Că e timpul să înceapă curățenia generală. Altfel, vorbim discuții într-un gălăgios film mut. Revin și repet. Se referă punctual la cazurile în care răul preia comanda, declanșează tornada și face ravagii. E motivul pentru care nu-i scapă nimic și nu iartă pe nimeni. Nici chiar pe fostul Lider Maximus. Țepograma întitulată Întâiul gospodar este cea mai concludentă dovadă: Fetelor le-a-mpărțit dota: Case, lotul Nana, flota...

Pentru el ține-n fișete Tot ce-i mai de preț: secrete!

8

Un alt set de catrene abordează probleme majore, de interes general, toate de mare actualitate și de o gravitate extremă. Defrișarea pădurilor României sau migrația românilor sunt două dintre ele. După părerea sa, și n-avem cum să nu îi dăm dreptate, revoluția din decembrie a exportat și continuă să exporte poporul român. Subscriu ideii poetului, idee potrivit căreia, pentru români și pentru România, soluția nu e plecarea din țară, ci revenirea la vatră. Copiii exilului sunt așteptați acasă. Dar, să-l lăsăm pe Horea Gană să o spună: Nu mai avem păduri virgine, Subsolu-i gol, ceru-i vândut Urmași ne vin din țări străine Și nu știm cine i-a făcut.

Multe, poate majoritatea, dar nu toate catrenele volumului sunt grave și triste. Unele însă, ca Orientare, spre exemplu, respectă nota veselă, ironică și tradițională: Fetele până să crească Făceau și școli și meserii Acum le-ajunge să trăiască Din ... făbricuța de copii.

Luate ca un tot, cu umbre, penumbre și lumini, ȚEPIGRAMELE lui Horea Gană sunt ca o friptură reușită. Au sare, vegeta și piper. Au vână, energie și forță gravitațională. Se impun printr-o frazare clară și concisă, dacă se poate spune, aproape de dublu distilată. Fiecare în parte și toate la un loc sunt un fapt de trăire. Acestea fiind zise, e timpul să-mi închei mini-medalionul referitor la ȚEPIGRAMELE lui Horea Gană. E timpul, și o voi face, dar nu înainte de a-l înștiința pe bunul meu confrate, că am două vești proaspete și noi – nouțe pentru el. Noutăți în care, însă, nu-i voi spune nicio noutate: 1. Specie literară minoră, dar eficace și percutantă, cu țintă declarată sau ușor de descifrat, epigrama a fost cultivată, cu bune rezultate încă din antichitate. Chiar dacă efectul nu a fost întotdeauna cum s-ar fi dorit, chiar dacă ironia nu a vindecat complet boala și beteșugul, au fost ameliorate cât de cât, ceea ce nu este de neglijat și nici puțin lucru.

Presimt și pariez că la fel se va întâmpla odată cu lansarea pe piață a susnumitului volum. 2. Să fim optimiști, dar de un optimism fără perspective. N-o spun eu, a spus-o Marțial, părintele epigramei, în urmă cu două mii de ani. O făcea într-un poem din care nu voi reproduce decât două versuri, dar celebre încă de atunci și valabile cel mai vârtos, acum: De ești sărac, amice, zadarnic te mai zbați, Averile de astăzi se-mpart între bogați.

Restul e tăcere. Rămâi blocat, fără permis și fără comentarii. Și, totuși... CU EPIGRMA NU TE PUI!

STAREA DE GRAȚIE

Alina Marieta ION 1. Status Orașul ăsta nu este al meu eu doar vin și plec, nu-s de pe aici trăiesc în mine de la un timp încoace.

Mă port pe străzi de parcă le-aș cunoaște și oamenii îmi plac, dar tot străini îmi sunt.

Clădiri imense ermetice și reci mă fac în lumea ochilor complice. Și totuși orașul ăsta nu e al meu.

2. Te las să pleci Să pleci am zis.

Să-ți dau drumul de lângă mine ca să-ți urmezi destinul.

Mai neștiut decât necunoscutul n-are să ce să-ți fie, am rostit eu.

Tu n-ai zis nimic doar te-ai uitat la mine începuse să-ți fie frică, știai că pleci, ai vrut să pleci și nu mai poți. Încep să te înțeleg neînsuflețirea este cea mai strașnică și neobișnuită chemare dar tot e timpul și eu te las să pleci.

Ai prins o brumă de curaj și te-ai supus acum nu mai ești aici.

Noiembrie 2017 3. Alegație Se spune că viața e complicată că nu poți realiza lucruri, dar dacă nu știi că nu poți și le faci, asta te înalță?!

4. 21 g Greutatea în aur a unei monezi ne umple de insomnii și cutremure la ore fixe.

Când carnea își ușurează mirosul său dulce peste singurul lucru real se știe că experimentul e gata.

5. Trăim în istorie Potecile lichide pe care fiecare sămânță și-a început viața au memorie.

Nu mai calcați pe ele cu bocancii plini de noi!

Constantin STROE Sirenele Sub cerul liber freamătă marea, Cu valuri ce vin de departe, Muza prin nisip trezește visarea Sub lumina de stele în noapte.

Vântul trece prin fire de iarbă, Valuri înspumate răsună, Dorul de tine încă întreabă Chiar noaptea sub raze de lună. În visul meu, tainică rătăcire, Vin sirenele ca niște hoațe Și cuprins de o nouă nuntire, Adorm, vrăjit, cu ele în brațe.

Stare de poet

6. Păcatul zilei Recunosc, iubesc varnițele de la marginea grobiștei ce zilnic mi se strecoară în suflet, adânc.

Pline cu apă stătută din ploile trecute, lângă stive de scânduri, cărămizi și nisip, mă lasă încă să lumesc pe lângă ele și le zic mulțumesc, mulțumesc!

Eliseea CODREANU

Repetă-mi, iubito, repetă, Traseul, să-l știu, să-l găsesc Lumină și fulger, cometă Și foc de un alb îngeresc.

Voi ști c-ai să treci cu iubire, Sorbind din izbucul cu stele Din ciutura vremii-n neștire, Căzând o clipă-n brațele mele.

Repetă-mi iubito, să știu În ce labirint doarme visul, Cu pana-mi de poet târziu Să prind în iubire abisul...

Și poate

Toamna Și poate ți-am lăsat pudra mea de santal Și-al meu ruj de carmin, și poate ți-am lăsat paharul cu o gură de vin, și poate o brățară în grabă plecând, și poate am lăsat o prea dulce răvășeală în pat, și poate gândul că nici n-am plecat, și poate am fugit la un capăt de viață, știind că o să aud: pleacă iubito, e dimineață!

Din pomi coboară amurgul Și apele adorm sub umbre Tăcerea cuprinde crângul, Zbateri de gânduri în unde.

Chemările toamnei s-adună Din vii de pe dealuri bogate, În carul mare tras de lună Pe drumuri de stea luminate.

9

Noiembrie 2017

REMEMORĂRI știa că așa doarme-n vară, ca să poată privi stelele și să stea de vorbă cu ele.

Istoricul interbelic Silviu Dragomir ne-a lăsat mărturie însemnări despre ultima zi din viața Crăișorului Munților. În cursul anului 1872, Iancu se simțea bolnav și istovit de puteri. În lunile de primăvară a fost îngrijit timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criș. Către sfârșitul lunii august petrecu câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pe urmă a plecat din nou spre Baia de Criș.

Aici îl ajunge secera morții, la 10 septembrie 1872. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său obișnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de „veforele timpului”. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită. Corpul neînsuflețit a fost depus pe catafalc în casa lui Ion Simionașu, asesor la sedria orfanală. Județul Zarandului a hotărât să-i facă funeralii ca unui mort al națiunii. Și astfel se stinse Avrămuț, cu fluierul de cireș la el, cu care își ogoia dorul de ducă și în buzunar cu jalba boțită către împărat spălată de lacrimile sale pentru drepturile poporului român oropsit de istorie.

A doua zi după fastuoasa înmormântare în rit ortodox, la preotul ortodox de la Țebea s-au prezentat doi moți patrioți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump, eroul național Avram Iancu să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl dușmănise și îl persecutase.

Numele celor doi moți nu se cunoaște nici până în ziua de azi.

Crucea de piatră care și azi străjuiește mormântul eroului a fost donate de preotul din Țebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuși, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu, pe care românii nu-l vor uita niciodată.

Ionuț ȚENE

MEMENTO PENTRU UN EROU Azi memoria marelui patriot Avram Iancu este dată uitării de către autorități. În 2016, președintele a refuzat să promulge legea ca Crăișorul Munților să fie declarat Erou Martir al neamului românesc. Dacă cei din fruntea țării, unii de „altă stirpe”, au uitat de eroi, noi, românii, nu trebuie să-i uităm niciodată? „Eroii nu mor niciodată!” Avram Iancu e la fel de incomod pentru cei care stăpânesc și atunci, dar și acum. Ultimii ani din viața lui Avram Iancu sunt relativ puțin cercetați de către istorici. Dincolo de legenda „nebuniei” lui Iancu, asemănătoare cu cea a marelui Poet Național, Mihai Eminescu, mărturiile istorice atestă că Crăișorul Munților a fost perfect lucid până în ultimele minute ale vieții sale zbuciumate. Avram Iancu a suferit de o dramatică melancolie și depresie, datorită trădării de către Casa de Habsburg a dezideratelor revoluției române de la 1848, dar și datorită complacerii și compromisului unei părți a burgheziei și intelectualității române din Ardeal cu Viena și dualismul austro-ungar, în ciuda și dauna rezolvării cererilor și intereselor națiunii. Avram Iancu s-a retras în singurătate și în lungi călătorii prin Munții Apuseni așa dragi lui. Și-a înecat amarul în cântecul din fluier și câteodată într-un pahar de pălincă oferit cu generozitate de către moții lui iubiți.

Suferea de o boală de plămâni, de tuberculoză și avea des hemoragii pulmonare și scuipa sânge. Boala i s-a tras de la faptul că a dorit mereu să doarmă, din primăvară până în toamnă, sub cerul liber sau pe prispa unei case prietene. Era un semn al dorinței sale de libertate și al refuzului de a sta în temnița oferită cadou și „răsplată” amară de către Habsburgi la începutul anilor 1850.

Ne-au rămas câteva mărturii despre luciditatea lui Iancu în ultimele zile de viață. Petre Giurgiu, care era student bursier la Școala Superioară de Agricultură din București, venise să-și vadă părintele, pe Avram Giurgiu, fost luptător de-al lui Iancu în revoluție. Era sfârșitul lui august 1872.

Tânărul student ședea de vorbă cu sătenii în curtea bisericii, dându-le vești din România. Deodată se aude cântec de fluier venind dinspre dealul Bulzului. – Cine-i? întrebă Petre Giurgiu. – Îi Domnu Iancu, răspunseră țăranii. Și la curiozitatea manifestată de tânăr de a cunoaște și el pe Avram Iancu, sătenii îi spun că Iancu va veni imediat la el, căci așa îi este obiceiul.

Sosind Iancu și văzând un străin în straie orășenești neobișnuite în partea locului, se încruntă: – Cine-i? Îs fecioru lui Avram Giurgiu, învăț în Țară. – Vii din Țară? – Da! Iancu l-a luat în casa lui Avram Giurgiu. Mai târziu, Petre Giurgiu a mărturisit că nu a văzut nimic, dar absolute nimic anormal la Avram Iancu, în afara unei figure tare răvășite și a unei tuse grele, ce parcă nu înceta dacă lua mai mult vinars. Iancu l-a întrebat de Laurian și de mulți alții. Prea puțin de situația politică. Se ferea să vorbească, să nu i se deschidă răni adânci. Știa că în România domnea acum un neamț. Mai știa, multe altele, dar ce folos. Acum avea de scris repede o scrisoare lui Aug. Treboniu Laurian, s-o ducă feciorul Giurgiului în mâna lui. În noaptea aceea Iancu a cerut să doarmă afară, pe o jumătate de claie de fân. I-au fost aduse așternuturi din casă, se

ISTORIA UNEI FOTOGRAFII Mihai Eminescu – bătut cu frânghii ude! În Muzeul fotografiei există o imagine a lui Eminescu, provenită din fondul fostului Muzeu de Istorie al PCR. Fotografia îl înfățișează pe Eminescu stând pe un scaun în parc; în mâna stângă rezemată pe genunchi ține un ziar. Această fotografie a fost achiziționată, contra sumei de 10 lei, de la Ion Petcu din București. Pe spatele fotografiei este scris cu creionul: „Mihai Eminescu, bolnav la Mânăstirea Neamțului, în aprilie, anul 1887” (România Literară nr.24/2007) Se știe că la Mânăstirea Neamț, Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu găleți de apă aruncate în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă. La 9 noiembrie 1886 este predat ospiciului de un gardian. Onicescu l-a găsit aici într-o încăpere îngustă cu încă 11 demenți, dintre care unii foarte furioși, în haine ospitalicești și cu o tichie pe cap. Poetul încă nu-și dădea seama unde se află și protesta că el se află aici ca nebun, fără a fi nebun.

10

RECVIEM PENTRU UN EROU

Noiembrie 2017

Mircea MICU

Mircea ISTRATE Veniți la Țebea noastră-nlăcrimată

Balada lui Iancu

Iancule, Măria Ta, Când treceam la Baia dealul Priponit de un gorun Și-am văzut, mărite, calul, Iarba scapără sub el Și, în ochii mari cât pruna, Și în scările de-oțel Se juca, de-a ziua, luna.

Veniți la Țenea noastră-nlăcrimată Acolo unde-n umbră de gorun, A Iancului vecie neuitată Îmbărbătează suflet de român.

Veniți să-i cerem Iancului iertare Că nu mai suntem brațul lui armat, Că risipiți pe-a vântului cărare Ne-am îndulcit cu toții la păcat.

Întrebai, atunci, o stea Ce-mi lucea pe frunte dorul, Și o frunză întrebai: – Unde-i, soră, Crăișorul?

Codrul tot vui din poale Un răspuns ca doina dulce: – Ia, s-o dus, mă rogʼuneatale, Sus la cuhă să se culce Era seară, calul blând Învelit în neguri sure Sta-nșăuat și aștepta Nechezând către pădure...

Că sufletu-i ni-i sterp, voința moale, Că n-are cine fie-ne în frunte, Că viețile-s sărace, triste, goale, C-a noastre vise-s rare și mărunte.

Că nu mai este dragoste de țară Iar cugetu-i înfrânt și pus pe scut, Că banul doar ridică și coboară Iar cinstea-i pusă iarăși sub papuc.

Auzi-ne tu Iancule de-acuma Și vino de-ntărește brațul nostʼ, Speranță pune-n noi, cum face muma, Că altfel viața noastră-i fără rost.

Geo CIOLCAN Se-ntoarce Iancu-n Apuseni

Mai trece IANCU galopând prin munți, Tăindu-și greu pe drumuri vechi cărare. În depărtare, pe-albitele lor frunți Se profilează umbra lui călare;

Iulian PATCA La Țebea

Ningea frumos ca-ntr-o baladă Și cum ningea nu pot să spun Destul că se-ntâmpla să cadă Aripa înserării pe gorun.

Mai trece IANCU săgetat de dor, Oprindu-se prin sate-n crucea nopții Că-l mai așteaptă fetele-n pridvor Și-n buciume-l mai chiamă-n zare moții;

Și Horea se-ntâmpla s-apară Cu lancea-i și cu aspru-i port, Pe Iancu-l căuta prin țară, Să vină ca să-i dea raport.

Mai trece IANCU, trece iar prin gând, Ca fierul roșu arde-al lui statuie, Și-n urma lui, izvoarele, plângând, Nu curg la vale, ci spre creste suie;

Iar Craiul, cum era pe-aproape, Se întorcea spre căpitani, Cu chipul ars de vânt și ape Îi trimitea după țărani,

Căci numai sus, în luminiș curat, Arde făclia IANCULUI, stelară, În crezul lui, trecând din sat în sat, Un curcubeu întinde peste Țară;

Să spună ei, că-s talpa țării Și țării înseși monument, De s-a-mplinit măcar în parte Ce scris a fost în Testament,

Mai trece IANCU pe la noi, prin vis, Purtând cu el trecutele destine.

Din sipetul Poporului, deschis, Mai vine IANCU pe la noi, mai vine;

Ca Horea să-și înmoaie ura Și somnul să și-l doarmă lin, Iar noi să-i preamărim făptura Sanctificată prin destin.

Nu zăvorâți închizători la porți, Ci pregătiți-i praznic, ardeleni.

Din marea lui iubire pentru moți Se-ntoarce IANCU-n Munții Apuseni!

11

Noiembrie 2017

REMEMORĂRI Viziunea se construiește ca într-un tablou cu trupuri elastice, de Marc Chagal, însă fără culori aprinse, e profund transilvană, ca niște memorii cioplite în metafore: „aproape liber mă simt/aici/ unde nu-i pană de înger// aici/ unde încet, s-aude apropiindu-se umbra.”

(Aproape liber mă simt).

Precum Lucian Blaga, Lazăr Lădariu schițează un colimator liric în a cărui rază lungă intră vremea și biografia lirică, unde „în ochiul cerului/ nimic nu tresare,/ iar clopotul mare/ are o limbă de mort,/ când umbra după umbră/ aleargă prin anotimp de-nserare.” (În ochiul cerului nimic nu tresare) Aici speranța se estompează.

Două mișcări lirice descoperim în acest volum.

Prima consistă în despletirea lirică sub presiunea realității, iar a doua constă într-o relativ complicată poezie în bază filosofică, având un halou plastic. O mitologie întocmește poetul și din lumile transilvane, umple un spațiu gol, unde „revărsări de închipuite ape/ răsună.” Universul liric e alcătuit mai întâi din poezia formelor germinative și ale cumințeniei ierbii.

Fiind un Poet al ideii esențiale, șlefuită precum opera lui Brâncuși, poetul se apleacă asupra ideilor în sine, descoperind esența vieții în „Tranșeele ierbii” pentru a da carnație clipei „cuvintelor” ce „acoperă golul/ prin grase ierbi argintii.” O sensibilitate primigenă de mare interpretare filosofică a ființei umane, lărgită culturalicește- iată spiritul lui Lazăr Lădariu în a cărui poezie regăsim esența naturii umane și a cosmosului, într-o suflare vitală care trage după sine pământul, duminica împărțelilor, catedrala adormită, fântâna din care vise țâșnesc întru veșnicia cuvântului scris.

Al. Florin ȚENE

Meditând în „cumințenia ierbii” Dacă în 1985 Lazăr Lădariu publica la editura „Dacia” volumul de versuri „Câmpuri cosite de ceață”, acum este prezent în librării cu placheta de poeme „Tranșeele ierbii”, apărută la Editura „Vatra Veche” (2017), volume care, încă, din titlu ne descoperă un poet al perenității, obsedat de „anotimpul înserării dar și al optimismului, că un „Alt răsărit darnic s-arată”. Poetul ajuns la vârsta înțelepților ardeleni meditează asupra efemerității existenței umane în locuri unde „ziua toarnă crini/ peste caii ei, toți azurii/ prin cimitirul uitaților/ se naște un înger.” (Se uită dimineața la mine, speranța).

Coarda lirică înfierbântată tradițional vibrează sub o sensibilitate naturistă, fiindcă eul poetului conștientizează că este un izvor al conștiinței, atunci când „tristețea bâjbâie/ prin filosofia tăcerii/ cu timpul în aripi”, constatând că „aici,/ doar un singur izvor / mai cântă.” (Alt răsărit darnic s-arată).

Poetul observă natura și trăiește clipa prin exploziile de verslibrism, de altfel remarcabil, ca o mișcare de caleidoscop, fiind conștient de venirea clipei eternității, dar, până atunci „dimineața mea/ ochi va face.” (Când dimineața mea ochi va face) Din nou revine speranța. Fiorul provine din trăirea clipei unde mișcarea lent elegiacă în vers liber canalizează cititorul spre sonoritatea specific genului.

Purces din Arghezi sau alți poeți cu versul tăios, demențial atent la duritatea vieții și meandrele ei, Alin Cucuruzan, supraviețuiește prin paradigma enunțurilor bine scrise. Poetul care deși ne provoacă cu fiecare vers pretinde că trece: „dintr-o tăcere/ în altă tăcere”.

Sunt înțelesurile de dincolo de cuvinte, pe care singuri trebuie să le căutăm și găsim.

Temele abordate sunt uneori apocaliptice: Prolog la moartea omenirii sau doar emblematice: Primordial, Straniul drum prin mine, Porți spre nicăieri.

Ca într-o picătură suprarealistă poetul poate recrea lumea, cerul, orice: „adun norii/ și îi suspend/ de marginile cerului meu”. Sau „Am versuri răzvrătite/ și vremuri de răscruce/ Și cuie de coșciuge/ Nopți multe nedormite”.

George TERZIU

STRIGĂTUL ȘI EMPATIA Vorbind poetul încearcă cum spunea Ion Stratan: „Să lingă lama de cuțit a clipei”.

Alin încearcă prin poemele sale să sugereze fața ascunsă a lucrurilor, ideea, adevărul din spatele metaforei. „Când vrei să vezi foarte clar un lucru, nu-l lumina prea tare, nu-i lua de pe față toate umbrele” spunea Lucian Blaga. Da, asta face poetul, încearcă să lase umbrele peste realitate cu cât aceasta din urmă este mai estompată cu atâta „adevărul poetic” este mai vizibil. „Nu mai împușcați lacrimile?/ Destinul lor/ ca 12

și al fluturilor arși pe rug,/ să vă arate culorile presărate prin viață” Una peste alta tăcerea și umbra sunt complementare. Ca și umbra de lumină. Trăiesc una prin alta. Cum spunea Friedrich Nietzsche în Călătorul și umbra sa: „E nevoie de umbră ca și de lumină. Nu-și sunt dușmance: ci mai degrabă se țin prietenește de braț, iar când lumina dispare, umbra pălește la rândul ei.”

Nu mai rămâne decât să ascultăm sfatul poetului: „Nu mai risipiți tăcerile!

Vă veți pierde în tumultul existenței/ fără să fi auzit sunetul simplu/ și necesar/ al zilei.”.

Ce va fi, nu s-a arătat încă. Alin Cucuruzan este un profet matur.

Așteptăm noi enunțuri cu putere poetică.

STAREA POEZIEI

Eugen DORCESCU EXODUL 1 Dincolo de nuci și de meri, ca-ntr-un cosmic chenar, se desenează grădina, cu dovlecei, roșii, ardei și mărar.

Grădina din care culegem, din care prânzim.

Grădina sădită cu minunile Tale, Yah Elohim.

De-aceea, la masă fiind, simțim împrejur pașii luminii. Iar fiertura și pâinea păstrează un gust de azur.

Gustul ce-n veci ne hrănește, gustul ce-n veci ne-a hrănit.

Gustul trupului Tău nesfârșit.

2 Noaptea, pe cerul vânăt și-nalt, stele mari, stele mici, ca niște candele, ard.

Eu stau sub povara lor și Te-aștept.

Muntele poartă sfeșnicul lunii pe piept.

Chiar dacă-aș trece munții cu pasul, marea înot, tot Te-ai ascunde în nevăzutul chivot.

Chiar dacă-aș sta zile-n șir, nopți la rând, tot m-ai lăsa doritor și strivit și flămând ?

Ca în clipa de-acum, când m-ating stele mici, stele mari, ca în clipa de-acum, când doar Tu, Cel mai prezent decât toate, dispari.

Poate aceasta-i voința ce-ncerc s-o cuprind: Tu să Te afli pretutindeni și-oricând, nefiind.

3 Nimic nou, desigur, sub lună și soare.

Fiindcă totu-i oglinda Celui Statornic, Celui Etern, Celui ce nu cunoaște schimbare.

Râul nu curge. Ziua nu trece. Frunza nu moare. Nici noi nu scădem. Nici noi nu pierim. Ni se pare.

4 Pe negândite, norii au coborât peste munți. Și-n urma lor, ploaia, cu stropii mărunți.

Pulberi de negură, ude, ce se cern și se cern, ca-ntr-un muced

Noiembrie 2017 infern.

Dar sufletul știe: tot Tu ești și aici.

Bezna-i aripa unui nemărginit licurici.

Bezna-i însăși lumina întoarsă spre sine, concentrată-n tăria strălucirii depline.

Ploaia poartă arome de

stânci și zăpadă, ochiu-ncearcă-a vedea și nu poate să vadă.

(Ca un lup ce gonește spre hăul în care-o să cadă).

5 De pe șosea, se vede muntele cel mai înalt, retezat, o platformă de piatră, pe care neatinsele brize se zbat.

De dincolo, lumina văzduhului abia se arată, abia amintind lumina de dincolo încă, neapropiată.

Suntem atât de departe ! Pe șosea, în cenușa amiezii, împărțim lutul, și iarba, și aerul, cu semenii, cu mieii, cu iezii.

Suntem cumplit de departe ! În față-i muntele. Și lumina. Și norul. Și-acea treaptă de piatră-n văzduh, unde, la răstimpuri, Îți sprijini piciorul.

6 Pe casa de-alături e desenată o cruce.

Pe cealaltă, la fel. Drumul însuși colindă din răscruce-n răscruce.

Munții revarsă nori de tămâie din imense potire.

Ceva din noi știe, ceva din ei știe că totul e doar răstignire.

Vântul (sau Duhul) ne-o spune când vine, ne-o spune când iarăși se duce.

Lacrima chiar, căzută pe piatră, are formă de cruce.

7 Stând pe banca de lemn, în aroma de mere și fân, m-am simțit, dintr-o dată, bătrân.

Fără spaime, nostalgii, sau regret.

Dimpotrivă, zdrobit și tăcut, ca un anahoret.

Nimic nou, nimic vechi între cer și pământ.

Numai sufletul meu, palpitând nevăzut în duhovnicul vânt.

Ca și trupul, firesc, pământesc, învelit în lumina către care tânjesc. Și mi-am zis că se poate…

Dumnezeu are grijă de toate.

13

Rodica GHINEA Cuvânt Cuvânt rostit sau scris în limba neamului meu este floarea inimii pentru mine.

Ecouri milenare dacice prinse-s în mrejele adierilor de vânt și glasul frunzelor în codri verzi sau de aramă.

Rădăcini înfipte adânc în pământul străbun sunt începuturile limbii române.

Pe lume tu adus-ai ieri și azi, copile, primele șoapte: mama, tata.

Inocența ta în cuvânt, dorință și creație, lumină în dulcea limbă română.

Foșnet de lumini Din cer dinspre soare- răsare din creații diafane tainic în trepte colorate, foșnet de lumini se naște.

Genele ochilor naturii săltate sunt.

Bobocii trandafirilor zic lunii „Bună dimineața”!

Departe ploile izvorul și-alungă, doar lacrimi de rouă scaldă flori în corole.

Vântul își retrage delicat adierile.

Binecuvântează, Doamne, frumoasele dimineți!

REFLECȚII

Noiembrie 2017

Tata: „bărbat care are copii”…Unde sunt brațele puternice, ocrotitoare în care te simți ca în leagănul lui Dumnezeu?

Unde sunt poveștile care adormeau copiii cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși? Unde sunt zilele când mâinile, truditele lui mâini te ridica la cer, tu te simțeai un zmeu de hârtie și te înălțai, te înălțai, culegeai stelele și în părul celei dragi le prindeai și ea strălucea, strălucea și când râdea și când de griji lăcrima…

Acum toate s-au înnodat, de parcă o ursitoare rea ar sta la căpătâiul fiecărei nașteri și ar trece prin fier înroșit zâmbetele și bucuriile lumii. Nu mai știm a ne veseli, a cânta darul primit pe toate străzile, ne înegurăm unii pe alții, în loc să purtăm zorii pe frunte. Prea des urme de bătăi au sângerat sufletele copiilor din zilele de azi și-odată cu ele sufletele lumii. Prea multe răni au mutilat copilăria care zace ca o sanda înglodată în nemernicia unora care au primit nume de mamă și tată în timp ce lacrimile se desprind de pe obrajii sărmanilor de parcă s-ar desface de suflete toată suflarea și lumea ar deveni un lăcrimar uriaș în care Dumnezeu îngenuncheat așteaptă să se împartă.

Porumbelul care de ceva vreme s-a aciuat pe pervazul geamului meu mă privește atent de parcă mi-ar vorbi. Cine ești tu? întreb și simt cum mă înfior de teamă că mi-ar răspunde. De el se apropie o porumbiță. Nu doar că-i face loc, dar o lasă să ciugulească și cele câteva firmituri aruncate neglijent pe pervaz și așa ele devin cea mai copioasă masă. Apoi își iau fericiți zborul spre înălțimile albastre soarele-i primește cu brațele larg deschise.

Simt zborul lor, aerul de libertate și bucuria de-a trăi îmi inundă deodată arterele, îmi deschide pleoapele. Mă regăsesc în tot ce înmugurește, înverzește și respiră. Lumina îmi netezește ridurile, gândurile, brațele împreunate a rugăciune devin ușoare, umerii par prelungiri de aripi, sufletul arde rugăciuni, din focul lui văpăile cresc, se întețesc. La o aruncătură de inimă un măr domnesc ispitește să fie cules. Înțeleg că raiul e atât de aproape încât trebuie doar să deschid larg fereastra…

Mihaela AIONESEI

FEREASTRA CATRE CER Într-o zi m-am trezit cu mâinile grele, mă dureau umerii și sufletul abia putea înnoda respirații de la o fereastră la alta.

Priveam frumusețea de afară și mă minunam de câtă viață înmugurea în jur, crăpa fericirea în mii de bucăți și o împărțea pe rând, păsărilor, pomilor, florilor, oamenilor. Toate radiau, numai cei din urmă păreau să treacă nepăsători purtându-și o grimasa spânzurată de colțul gurii și asta îi făcea să pară că duc în spate toate nenorocirile lumii. Nu puteam să nu mă întreb ce poate aduce înapoi fericirea? Fericirea aceea pe care o rostogoleam de dimineața până seara târziu în anii copilăriei mele fără să simt oboseală, mâhnire sau vreun alt monstru bântuindu-mi visele, pașii, anii... Acum tot mai des aud: „O elevă de 15 ani s-a sinucis, un adolescent și-a luat viața, prietenul de 18 ani și-a omorât iubita de 15 ani, tatăl și-a ucis fiul, un altul și-a bătut bebelușul de câteva luni, mama și-a abandonat copilul într-o plasă... ” Mama... care mamă?! Tata... care tată?!

Am căutat în dex să văd cum este explicat cuvântul mamă și pare că se potrivește unora: „femeie care are copii; femeie ce a născut un copil…”. Doar atât? Doar atât să însemne acest cuvânt?

Un simplu cuvânt care exprimă un act al procreierii, nașterea?!

Mama din vremurile mele însemna duioșie, gingășie, dragoste, dor…un dor nebun care aleargă și acum spre dealul unde doi sâni așteaptă încă să mă înțarce și eu nu vreau, nu vreau…Mă supun acestei penitențe pentru că doar așa păstrez legătura cu ea, bucata mea de dor năruit sub ceruri prea grele pentru zilele ei firave, lumina din care m-am născut lumină și să mă dăruiesc celei care a dat un sens vieții numindu-mă mamă. Mamă cuvântul care a înnobilat femeia, darul cel mai de preț lăsat pe pământ de Dumnezeu.

Ce se află dincolo de Octombrie, noiembrie, decembrie?

O enigmă, un labirint, o fereastră?

Honorè de Balzac spunea așa: „Necunoscutul este infinitul obscur – și nimic nu este mai atrăgător.”

Privesc prin crăpătura geamului grădina casei. Erau prezente. Cu chipurile livide și degetele pe jumătate încleștate trasau contururi cu apă și foc. Păreau să își construiască viitorul.

Să mă îndepărtez? Ezit. Nu le mai văzusem nicicând atât de grațioase, de pricepute în meșteșugul lor. Pletele aurii și argintii le fluturau vâlvoi în timp ce întemeiau două castele, două căi, două destine. Prima dintre ele, cea cu arama pe gene, își plimba trena, aruncând o vrajă de rugină asupra frunzelor copacilor. Sub efectul aceluiași mister, pomii și viile înșirau mărgele fructifere.

Ca o pecetluire, pastelul fu închis într-un zefir plumburiu, specific poeziilor bacoviene. Creatura mirifică zâmbi superior.

De cealaltă parte, fata cu cercei din țurțuri își însemnă teritoriul, foșnindu-și rochia de împărăteasă. Mugurii de omăt răsăriră ca roua în palma unei dimineți de vară, iar înghețul din ochii domnișoarei se răsfrânse în oglinda unui mic râu care marca granița.

După ce turnul fiecăreia a fost încoronat cu amestecuri cromatice, s-au retras în leagăne, unde torceau vijelii și nămeți, cu fuioare castanii și dalbe, pentru natura vulnerabilă.

Cristina Beatrice PREDA

Dincolo de octombrie...

Susurul lui avea deopotrivă note tomnatice și iernatice, care se contopeau melodios spre eternizarea fericirii. Din palatele domnițelor se ramificară aripi distinse ale toleranței, unindu-se într-o corolă de minuni, pe care lumea nu o poate strivi, fiindcă dragostea este lumina ce strălucește indiferent de starea vremii.

Ce se află dincolo de Octombrie, noiembrie, decembrie? Frunze, fructe, oameni de zăpadă? Inima îmi șoptește că simbolizează ceva mai mult. Două suflete de zâne în slujba frigului, cu picături de umanitate și prietenie. Îmi lipesc fruntea de fereastra lată, prima care vede zmeul primăvăratic ridicându-se pe cerul renașterii, care gustă din cireș în sezonul estival, care oblojește frunzele năpăstuite, care cuprinde moliciunea întâiului fulg de nea, și mă las să respir esența blândeții cu care mediul înconjurător își acceptă schimbările. Se însera. Stelele se perindau pe bolta cerească precum dantela pe o perdea de vise. Fetele se asemănau cu ielele diafane ce ademeneau noaptea la căpătâiul lor. Împreună cu doi greieri peregrini, fredonară un cântec de leagăn și traseră zăvoarele palatelor.

Am abandonat și eu șueta, ducându-mă în salon. Contemplând la cele petrecute astăzi, m-am așezat în fotoliu și am decis: „Dincolo de Octombrie, noiembrie, decembrie este PACE, iar PACEA este cea mai sensibilă ramură a universului.”

Le analizam vertiginos gesturile și mișcările, încercând să înțeleg dacă anotimpurile fraternizează în ograda taciturnă. Lacul se metamorfozase într-o punte de legătură, depășind stadiul de zid despărțitor.

14

STAREA POEZIEI

Liviu ZANFIRESCU

Noiembrie 2017 Probam în iarbă somnifer de glie Și zăboveam atins de gelozie Apetisantă trusă timpurie Sperând să evadez din colivie.

Iubirea se trezise păpădie Pornind în zbor, noroc de loterie În nor de puf așteaptă bucurie S-ajungă-ntr-un final o jucărie.

Meditație cu admirație Ce clichet dau paharele cu vin!

Chiar și când băutura e un chin Iar soața te primește c-un suspin Ce, mai apoi, anunță cer senin.

Iar dac-o fi din nou să ne iubim Va fi dovadă că încă trăim Că vrem doar doi într-unul să mai fim Sub clinchetul paharelor de vin.

Ador acest neașteptat festin Pătruns adânc în tainicul destin Pecetluit cu un sărut divin În clinchetul paharelor cu vin Când băutura-i șoaptă de alin Și semn de foc pe tatuaj latin Grăim intens năvalnicul ei chin În sacrul lutului să nemurim Tot ce e sfânt și încă mai iubim În clinchetul paharelor de vin!...

Săream cazărmii gardul, pandemie Cu planuri, de iubit, dragoste vie Mai încercam și câte-o fantezie Fior trezit în tril de ciocârlie.

Eu cred că a rămas supremație În șir de aventuri o broderie Iubire-ntr-un ghioc de nostalgie Cu marea murmurând a sindrofie Ce-a fost în tinerețe să mai fie Sunt predispus la altă nebunie.

Petale de singurătate În uraganul social Mobilul ține loc de carte În toamna ploilor sedate Se sparg tăceri de chihlimbar Petale de singurătate Mă arde-un soare glacial Când nervii scutură carate În tava de sinceritate Și cad din gânduri abisal Petale de singurătate. În mai sunt flori de madrigal Doar bucurii adevărate Culori... arome... recital...

Făcute în eternitate Un mozaic de... înrămate Petale de singurătate.

Mariana ZAVATI GARDNER (Anglia) Maree Apele stau de veghe plutesc pe insomnii peste nisipuri lunare sapă-n pietre și scoici se arcuiesc, alunecă, caută pradă, zboară stârnite încordate-n vise și vânt.

Vis albastru Sunt într-un vis alunec flacără să-mi văd căminul când arenda legiuitorului s-a sfârșit.

Confuză, ating ciuperci sălbatece, gust muguri nou-născuți în arboretul albastru.

Cum alerg spre departe aud plâns de vioară în pășunile baroce din culori imitate.

Străbat într-o șaretă câmpuri cu orz și secară sub o răzmeriță-n albastru simt în nări vara nărăvașii murgi zăbovesc la oglindă în visul meu spre absolut mă tot duc...

Ploaie cu poeme de fulger Se face noapte în vis în iatacul cu jar și saltimbanci pe pereți.

Predispoziție

Se face noapte în vis tu apari fermecat, zăpăcit pe tapiseria grădinii.

Eu cred că-n tinerețe-a fost să fie Să-ncerc, din când în când, o nebunie Atins nevrotic, ars de gelozie Trezind veninul dintr-o șerpărie.

Se face noapte în vis țesători ne brodăm iubirea pe-un tapet cu poame de fulger.

15

Noiembrie 2017

Ion Vasile MARCU

STAREA POEZIEI

Eugen ALBU

Iarbă pentru îngeri

Exercițiu de admirație

Fac parte dintr-o specie prea rară În jungla care țese-n aer fumul Când lumea e pe cale să dispară Iar etalonul zilei e nebunul.

Afirmi, de ești cunoscător, Și pe Horia BĂDESCU îl citești, Că-i cel mai mare-ambasador Al poeziei românești.

Nu-i vis, totu-i pe dos, ca-ntr-o oglindă Preoți au răgușit lângă altare, Au putrezit și cuiele în grindă De ură, nedreptăți și dezbinare.

Balsam pe răni, desculț, mă poartă gândul Pe ulița copilăriei mele Plini de tristeți și de iubiri, flămândul, Tăind cu cercul pulberea de stele.

Sunt plămădit din bucurii și plângeri, Un ușier al vremii, fără poartă Sau doar un fir din iarba pentru îngeri Sortit în mii de inimi să se-mpartă.

Sunt semnul dintre plus și infinit, O mare de-ntrebări fără răspuns Un răzvrătit cuminte și uimit De tot ce a văzut și ce-i ascuns.

Eu sunt poetul nopților perfecte Plutind între ispită și păcat Respir prin mine aur și defecte Sunt un murdar cu sufletul curat.

Azi tot mai rar miroase a iubire Smerit m-aplec: „Preabunule Părinte, Îmbracă-mă în straiele de mire Și lasă veșnicia să m-alinte!... ”

Dintre poeți din lumea toată, De muze-ntâiul fiind ales, Nu va putea muri vreodată Nici a se naște foarte des.

De mic el și-a-nsușit cultura, Ca strălucit copil de-nvățător, Și-a-mbogățit literatura Ca eseist, poet și prozator.

Chiar dacă nu a declarat Că viața sa e poezia, E incredibil de bogat Căci poartă-n suflet bogăția.

Ca scriitor și diplomat, Când are-n preajmă lume multă, Se știe face ascultat Și a se face că ascultă.

Scriind atâtea poezii Strălucitoare,-n franțuzește, Avem speranța că vor fi Traduse și în românește.

Cu poezii atât de bune, Ades Bădescu ne răsfață, Și nu mă mir că lumea spune Că e un clasic în viață.

Probabil, mai presus de toate, Pentru Bădescu-i poezia, Iar celor din străinătate Le spune că e România.

Cu stilu-i rafinat și cult Ce îl degajă-n poezie, Când îl citesc și îl ascult Îmi pierd curajul de-a mai scrie.

A scris atâtea mii de file Și-a publicat pe-ai săi talanți, Firește, pentru minți subtile, Dar nu și pentru ignoranți.

Probabil, dacă s-ar fi dat, Un „Oscar” și la poezie, Acest poet l-ar fi luat Recomandat de-Academie.

Chiar și când nu vom mai fi Precis, creațiile sale, La fel ca azi se vor citi Căci vor rămâne actuale.

16

Rodica FERCANA

Durerea unui copac Prin șiruri lungi de ploaie Cerul sărută pământul; Stropii, bobițe diamantine Șfichiuiesc, ram de ram, copacul Cel din fața casei mele Și ochii mi-l privesc, pierdut, Printre gene înrourate Cum își strigă un dor durut.

Toamnă E toamnă... iar.

Frunzele dansează cu vântul în piruete amețitoare.

Ițe ruginii țes covoare chihlimbarii din frunze împletite cu visurile mele. Într-unul mi-am prins inima strâns de foșnetul lor.

Drumețule, cu grijă calcă să n-o strivești!

Pierdut în noaptea timpului Porți pașii în noaptea timpului pe cărări abia deslușite.

Dar, ele nu duc nicăieri; te pierzi în labirintul lor .

Mă cauți Mă strigi: Ce cărare ai ales să vin la tine !

Plopi...

Plopi melancolici mărginesc cărarea mea de suflet, unduindu-se la pale de vânt iscate de zbaterea inimii.

EVENIMENT EDITORIAL

Iulian PATCA

De dragul tău

De dragul tău mă-aştern cărare, Covor de-azur sub paşii tăi, Iar din dorul ce mă doare Mai fac să iasă vâlvătăi.

Astrale ode îţi făceam în dar – Răsfăţ sanctificat sub clar de lună Un gând de-aveam, oricât de solitar, Îl împărţeam adesea împreună.

Când vei vedea, iubită Doamnă, Merii-nfloriţi a doua oară Să ştii că un sfârşit de toamnă Ne face iarna mai uşoară Şi funigei de se-ntâmplă Să strângă bruma unui plâns Să ştii că iernile la tâmplă Numai de dorul tău le-am strâns.

Pustia mare îşi mai bate malul Şi toate zbaterile-n hău...

Aş fi dorit să fiu coralul Ce strânge-n sine drumul tău.

Aş fi dorit să-ţi fiu cărare, Covor de-azur sub paşi de stele Până la steaua căzătoare Cu toate dorurile mele.

Trecute vremi de iască şi cenuşă, Prin care am vâslit în contra-vânt, Ne potriveam atunci ca o mănuşă În sufletul aceluiaşi cuvânt.

Noiembrie 2017 ce-a din urmă odă Şi-ţi voi trimite ce-l din urmă lied.

Azi, îniernat în amintiri difuze Mă-ndepărtez de tine pas cu pas; E-o taină ce se-ntâmplă-n stări confuze Şi-n fiecare gând de bun rămas.

(Variantă)

•

Încă un an e gata să se ducă În veşnicia timpului pierdut – În locul lui se naşte o nălucă Ce-ntinde mâna altui început.

De dragul tău m-aş reîntoarce, De dragul tău n-aş mai pleca, Cu bucurii să mă încarce Prezenţa şi tăcerea ta.

Spre tot ce-a fost se-nalţă baricadă Pe care în zadar ţi-o mai arăt; Zăpada unui gând o las să cadă Întroienind cărări spre îndărăt.

De dragul tău mai scriu poeme Din zori şi până s-o înnopta Alăturea-ţi voi fi pe orice vreme, Ştii locu-n care te voi aştepta.

În noaptea asta plinuri de risipă Se fac răsfăţ, extaz şi feerie Şi pentru mâine zbateri de aripă Ce se desprind din ce n-a fost să fie.

La cumpăna anilor Anul cel vechi e gata să se ducă, Se furişează ca un hoţ de rând, Când cel ce vine ştiu că nu apucă Să ne mai treacă peste vămi de gând

Ce dacă Anul Nou ne bate-n tâmple Când fără tine singur mă petrec; Veni-vor alte stări să mi se-ntâmple Cât am atâtea feluri să le trec.

Peste ce-a fost, ca o hlamidă, cade Covorul purităţii de omăt, Cu ce-ar fi Noul An mai cumsecade Când înspre noi privim doar îndărăt?

La miezul nopţii tai în calendar Şi rup din mine zori ce m-au durut, Singurătatea strînsă-ntr-un pahar O sparg în ceafa anului trecut.

Extaz e-n noaptea asta şi delicii, Răsfăţ cu amăgiri în Noul An Cu cer aprins feeric de artificii Care se sparg şi apoi se duc în van.

Octombrie

E un dezmăţ cromatic pe hotare, Miezul zilei seamănă cu tine, Lacrimile viei picură-n pahare, Dar să le guste nu mai are cine.

Tot fără tine vine Anul Nou, Arsura aşteptării ne răpune, nu mai doresc râvnitul tău cadou, Dacă nimic de tine nu îmi spune

Şi-această toamnă e o veşnicie De gânduri care se întorc acasă Către ceva ce nu a fost să fie – Iluzie-mbrăcată în mireasă.

Bat clopote de parcă-o să se rupă Catapeteasma vremilor ce vin, De se cutremură ambrozia în cupă Şi plinu-mi pare încă prea puţin.

Aproape dusă vara se mai zbate, Octombrie ne-aduce nostalgii, Ne-om regăsi în altă toamnă, poate, Dacă în toamna noastră o să vii.

La miezul nopţii, ca să fiu la modă, Cu sânge îţi voi scrie translucid, Îţi voi compune

17

Să nu mai vii!

De-atâta vreme n-ai dat niciun semn, De mult uscată-i lacrima-nserării, Balans de renunţare şi îndemn Sunt semnele rămase-ale uitării.

La ferecate porţi eu nu mai bat, De mult zăvoarele rămân închise, Pe un atol de umbre-s exilat Cu lestul jurămintelor prescrise.

Să nu mai vii, voi fi plecat de-acasă Întroienit în frigul de la Nord, Străin hoinar ce amintiri îşi lasă Să fie înecate într-un fiord. Şi din ogiva nopţii dacă vin, O să-ţi aduc duioase poezii, În jurul coapsei tale să suspin Greu bântuit de stranii erezii.

Sau, poate, ne vom întâlni la Sud, Împovăraţi de doruri şi ispite, Vom depăna timid sub cerul nud, Nelinişti din cuvinte nerostite.

Purtat voi fi de briza unui val Peste împărăţia apelor adânci, Doar dorul tău mă va salva la mal Sau mă va împietri în rost de stânci.

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ

Noiembrie 2017

Tot mai înstrăinat

Nu știu câte lumini și umbre se succed, știu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toți porii și ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se ridică și împarte raze peste pământul din care izvorăsc în fântâni apele fermecate ale gândului împlinit. Cu fiecare picătură pe care o beau mă împărtășesc în credința că totul vine filtrat ca un nimb în care se nasc contururile visului ce urmăresc să se înfăptuiască îngemănarea cuvântului dăruit la început de creator pentru a reflecta tot ce-i mai frumos și adevărat în modul de a trăi și spera, ca arta lui să se apropie de perfecțiune Umbrele uneori odihnitoare și răcoroase dar și pline de neprevăzut și amenințare le privesc cu detașare ca pe o stavilă în fața pornirii unei lumini prea exuberante și vorace pentru propriile binefaceri. Iubirea mea le îmbrățișează deopotrivă pentru substanța vie care se regenerează și diversifică natural dar nu le iartă nici pentru efectele uneori dezastruoase când nu se găsesc mijloacele de prevenire și înlăturare a lor.

În spatele lui mulți se întreabă și caută cum se poate pătrunde-n sâmbure, sâmburele-l așază-n pământul atins cu palmele mângâietoare de povestitor.

Măsoară așa ca pentru sine orizontul și gândește cum să dezmiede singurătatea cu verdele crud care iese din lujeri.

Tot mai înstrăinat trupul de moarte cuprins este în pielea sa înflorit de nuferi și frigul de teama ninsorii cu fluturi se lasă dus spre dealurile vălurite de unde se surpă pe văi noaptea.

Diminețile care se nasc fermecate sunt oglinzi ale luminii din care curg zilele cu arome de liliac mov.

Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU

LUMINI ȘI UMBRE

Mama Două silabe egale cu sufletul ei într-n cuvânt care încape-n inima-i iubitoare și-o față luminoasă cu zâmbetu-i cald ori o lacrimă ascunsă la fiecare întâlnire au lăsat în mine o cascadă de frumusețe, o dulce dragoste ce nu se termină niciodată.

Lumini și umbre se regăsesc în fiecare activitate umană, în fiecare credință și timp. Totul este să domnească echilibrul dintre ele și fiecare să se manifeste mai mult prin pozitivismul său. Nicio nefericire a cuiva nu mă poate decât întrista și orice rugă cu lacrimi aprinse în fața altarului Dumnezeului nostru mă liniștește. Îngenunchez cu rugăminți fierbinți pentru izbăvirea de focul ghenei ori de umbra morții. Și care umbră e mai sumbră decât cea a morții în momente de cumpănă pentru existența ta ca ființă gânditoare dotată cu resurse de credință în propria reușită și izbăvire la lumină ca pasărea phoenix în zbor. Merg mai departe cu toată încrederea că cineva mă dirijează pe drumul cel adevărat cu simțiri și fapte pe măsura aspirațiilor celor care mi-au dat viață și m-au crescut și educat. Societatea cu hățișurile ei la tot pasul mă poate rătăci oricând dacă nu exersez voința de a fi stăpân și liber pe destinul hărăzit. În mine orice rană dobândită din greșală e un mod al voinței fructificată în lupta pentru vindecare. Iubirea e o formă de sănătate a sufletului pentru aproapele meu, o manifestare a trăirii în inima celuilalt cu care mă însoțesc în zidirea frumosului acestei vieți dătătoare de împliniri. Cred că lumina cuvântului e și ea un mod de al asocia și îmbrăca cu tăcerea și pioșenia cuvenită, în hainele vorbelor alese cu miez de înțelegere plăcută semenilor.

Mirosul pâinii dătătoare de siguranță îl simți din adierea vântului peste lanurile câmpiei, din ierburile coapte și din livezile cu pomi ale căror fructe îți oferă în anotimpurile nuntirii lor prinosul realizării și al bucuriei. Munții tac și privesc cu semeție depărtările, îți oferă întotdeauna încrederea curăției înălțimilor de gând și faptă, aerul acela ozonat în care te simți purificat de toate relele lumii. Lumini și umbre se regăsesc în fiecare dintre noi, de aceea e necesară măsura și echilibrul care le face dătătoare de speranță și îndeamnă la permanentă căutare în resorturile intime pentru cultivarea înțelepciunii. Ce frumos este când se spune despre un om că este luminat și nu prea când stă în umbra altuia. Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).” spunea Brâncuși.

Detaliile dintre vorbele ei sunt necuvinte spuse cu ochii, grija nu se observă, e o fântână din care beau copilăria ca pe o agheasmă în fața icoanei și mama surâde.

Mă înseninez și eu când mi-o amintesc, îi simt mâinile ce-mi mângâie visul și el se înfăptuiește.

În umbra ei a crescut iarba În umbra ei a crescut iarba și niciodată răcoarea n-a alungat dragostea iubirile-i sunt simbioze de dulce și amar dar nimeni nu le deslușește plăcerea.

Voi n-ați văzut privirea albastră de frică din care se naște intimitatea și totul se răscolește.

Nu mă mai îndoiesc de întâmplare, ea poate fi o singurătate ucisă de verdele crud, de mâinile care privesc uimite, în căuș fac mirabile cuiburi păsările în care clocesc ouăle universului și voi nu vedeți.

18

EVENIMENT EDITORIAL

Noiembrie 2017

Szabina REGÉCZY

Ana PODARU

PERLE

Destin…Oedip

Pastoral

Când fluturii zboară din mâini de copil de-atâta splendoare nimic nu mai mișcă nici vântul nu poate să fie ostil nici norii să-și verse esența, nu riscă,

Când soarele ca lup insidios paște stelele nopții alungând păstorul luptător tremură o pereche de ochi pe beția peisajelor somnolente pe coroana pomilor neobservați fredonează mileniul trei.

spectacol, minune, repere morale a celor ce uită blândețea din chip al unui copil cu mâinile goale întinse spre cer... destin... Oedip, pământul îmbracă la brâu curcubeie, se-mbată din ape din pântec de munte, la poale o ciută-nsetată să beie și-acolo-n înalt acvila să cânte,

Pastel Trândav umblă liniștea molâu își învârte ființele sale dispărute pe pereții colibei pensula focului ciobănesc lent fără umbrele deschizăturilor zeamă de slănină și de ceapă de jar pasăre întunecată clocește noaptea glasul unui miel crapă pielița liniștei merge agale și tunde păstorul.

când aripi se-nalță din ochi de copil se-oprește furtuna și ninge cu stele, renaște pădurea din suflet abil și seceta moare sub ploi de lalele.

Mă leagă de cer Mă leagă de cer cu chingi de mătase, Cu părul vâlvoi de vânt m-oi purta, Pe rochia-mi albă doi îngeri să-mi coase Cu fire de aur imaginea ta,

Trezire Prima dată am dezmierdat un lup, mai târziu am îmbrățișat un dulău,

Mireasă să-ți fiu la preț de o clipă Cu stele în păr și-n palmă cu vise, Nu-i timpul de-ajuns și anii mei țipă, Pe străzi e pustiu, luminile stinse,

apoi m-am trezit, că a venit poezia...

Acolo-n înalt, departe de rău Cocori călători să-mi fluture trena, Să-mi cânte balade cu numele tău, Un nor rătăcit să-mi fie arena,

Flacăra lumânării Azi noapte mama mea a aprins treiezeci de lumânări în jurul gâtului meu, și n-am putu să văd în labirintul obscurului reproducerea minunilor sclipitoare, tolerantă am suportat neapăsarea, umbra a hoinărit exilată, totuși au apărut neatinse fantomele: treizeci de pupile alungate în vifor...

Desculță dansând angelice roluri Din filmele vechi, romantice scene, Șoptind în surdină poeme sub stoluri De fluturi purtând diademe, Mă leagă de cer căci timpul nu iartă, Pierdute sunt clipe ce nu s-or întoarce, Pândindu-ne măști din lumea cealaltă, Nisipul se scurge și sufletu-mi stoarce,

Necaz

Mă leagă de cer în toamna-mi prezentă Și chiar de voi plânge cu lacrimi de sânge, Tristețea-mi va fi la nuntă absentă Și-n ochii mei goi lumină voi strânge.

Nu știu să țin disciplină între cuvinte...

19

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ

Noiembrie 2017

Vara bătea în retragere. Natura îmbătrânită își scutura frunzele bolnave. Un om trecea grăbit printre bătrânii platani din parc. Câte au văzut platanii aceștia în seculara lor existență! La un moment dat omul ce aproape alerga printre arbori s-a oprit cu palmele sprijinite pe scoarța netedă a unui platan. Din ochii omului au început să curgă lacrimi. A stat așa câteva clipe până ce sunetul telefonului l-a alungat din starea de meditație. A scos telefonul din buzunar și a răspuns.

- Nimeni nu mă ajută, a spus omul! Am bătut și la ușa celui ce avea cu siguranță posibilitatea să mă ajute, dar nici nu a dorit să mă asculte. Mi-a spus că este ocupat, că nu are timp. Ieri, cel la care am bătut la ușă, mă considera prieten, fiindcă eu i-am deschis ușa și l-am ajutat când mi-a cerut ajutorul. A uitat clipa de ieri. Nici nu l-aș fi deranjat pentru mine, puteam să mă sfârșesc mâine și nu-l deranjam să-i cer ajutorul, dar durerile cuiva apropiat mie mi-au rupt sufletul.

Când se ivește prilejul să poți ajuta pe cineva și faci acest lucru, te simți atât de bine, atât de liber, atât de împăcat cu tine. Oare cum se simt cei care nu ajută?

Oare nu au conștiința întunecată, plină de remușcări sau poate iubirea de sine, egoismul, i-a depărtat de orice luminiță a umanității?

Am auzit în vorbele celui aflat în suferință rătăcindu-se cuvântul prieten. Oare ce este acela un prieten? Un prieten este acel om sincer care îți este alături la bine și la rău, un prieten este acela care se bucură când îți poate întinde o mână de ajutor, un prieten te corectează când greșești și te îndrumă pe calea cea bună, un prieten va rămâne alături de tine indiferent de greșelile pe care le vei face ajutându-te să calci din nou pe drumul cel drept. Cel care nu îți este prieten, cel fals, fuge atunci când greșești, când cazi, când ai nevoie de un sprijin. Prietenul cunoaște iertarea și iubirea, cel fals își cunoaște propriul interes.

Adevăratul prieten, chiar dacă ar urca pe cea mai înaltă culme, își cunoaște ortacul, fățarnicul, dacă reușește prin noroc să cunoască pentru scurt timp gloria, uită de unde a plecat. Omul sincer e modest, cel fals este mândru și îți întoarce spatele când ai cea mai mare nevoie de ajutorul lui.

Platanul e mut de secole și culege trăirile celor ce-i ating scoarța netedă. E asemenea celui ce adună în cugetul său fiere și miere, adună, tace și se înțelepțește ca pe urmă să încerce în tăcere să aducă pace, să liniștească pe cel ce i se destăinuie. În viață toate au două mâini. Mâna cea dreaptă e gata să-ți fie alături chiar și în cel mai cumplit moment al vieții tale, mâna stângă se codește, dă înapoi, spune că nu poate să facă un lucru, că-i peste puterile ei. Omul trebuie să știe cu ce mână se însoțește, cu cea dreaptă care nu se dă înapoi din față oricăror greutăți sau cu cea stângă care a învățat să spună nu la tot lucrul.

Oamenii sunt asemenea celor două mâini, unii au morală, alții îți întorc spatele atunci când la mijloc nu este vorba de propria lor oglindă.

Ana Cristina POPESCU

DOUĂ MÂINI Omul s-a depărtat de platanul ce se pregătea să cunoască o altă toamnă și care a mai cules o picătură din durerile și înțelepciunea lumii. Să fie vorba de un doctor imun la suferințele semenilor lui, persoana ce nu s-a obosit să ofere ajutor celui în nevoie? Atunci cum s-ar putea numi acea persoană doctor? Cum poți să fi numit vindecător, când tu îți urmărești propriul interes? Un doctor trebuie să vindece trupul celui bolnav, indiferent de animozitați, după cum un preot trebuie să vindece, să aline durerile sufletești ale semenilor săi, după cum un dascăl a devenit dascăl ca să transmită celor din jur din înțelepciunea lumii, fără să țină cont de originea biologică a raselor umane. Indiferent cine a fost persoana care a refuzat să ofere ajutorul, deși avea posibilitatea să o facă, nu are nimic etic în el. Nu trebuie să cunoști pe cineva sau să-i fii prieten, ca să fii moral. Sunt oameni care întind o mână de ajutor celor din jur, fără a ține cont de doctrine religioase sau științifice, întind o mână de ajutor celor din jur, pentru că așa simt ei că e bine, întind o mână de ajutor celor din jur, fiindcă percep, trăiesc suferința aproapelui, se identifică cu acesta. Samarineanul conform învățăturii biblice a ajutat, fiindcă în drumul lui a găsit un om căzut, neputincios, un om în locul căruia putea să fie oricare altcineva. Nu a stat să cugete asemenea celor învățați ce are voie sau nu are voie să facă, ci a acționat așa cum i-a dictat conștiință, a oferit ajutor grabnic, până ce nu se făcea prea târziu pentru cel nenorocit.

20

EVENIMENT EDITORIAL

Noiembrie 2017 din milenii, arc destins.

Măria Sa, Poetul

Marius C. NICA Introspecție

Doar luceafărul, prin veacuri, mai cuvântă în cetate suie codrii Bucovinei – sfântă, grea eternitate... Și pe crugul stirpei noastre, cu azurul împreună, ca o Pasăre Măiastră, lira lui prin secoli sună...

M-am născut în două lumi paralele m-am născut poate când nu trebuia de aceea cad uneori în ispită zidindu-te în inima mea Ne-am născut în două lumi paralele, astăzi totul se derulează atât de hai-hui, stăvilind dinspre tine atâtea speranțe, când ești a mea sau a nimănui.

Voivoade, voivoade, limpezi văi, Menumorute, trec poeme în cascade toga albă să-ți sărute.

Dar mă cuprinde o tristețe macabră, starea aceasta mă cuprinde durut vei rămâne o simplă erată dintr-un poem nicicând început...

Bate vremea în retină ca o marmură ornată, Eminescu gravitează-n iriși – stea neîntinată,

Ne-am născut în două lumii paralele, ne-am născut poate atunci când nu trebuia, de-aceea cad uneori în ispită; alungându-te din inima mea... !

Iar pe tainica-i zidire cu peceți voivodale, urcă timpu-n nemurire gloria Măriei Sale

Predestinare Dau vamă liniștii ipotecate, sublimul desuet al fiecărei zi, ridic o mână, semn al neputinței, când gloria întârzie prin bălării.

Eminescu e în toate clopot, zbor, eternitate... !

Țărm depărtat Din haos înfirip zvâcnirea, clipelor inerte cu sclipiri perdante, Doamne mi-am ipotecat Destinul prin trăirile galante.

Ioanei Valul dispare precum o nălucă, la marginea serii o gondolă târzie pătrunde în gând ca amintirea pontonului ce adastă o mireasmă pustie.

Dau vamă tenebroasei forme, și prea mult idolatră e starea de a fi, ridic o mână, semn al neputinței când gloria întârzie prin bălării.

Împietrit încerc să mă reculeg, Veneția mă învăluie cu aburi de sare, îndoiala se sparge de un mal împletind atâtea săruri amare.

Eminesciană Urcă cetina moldavă decantând eterna clipă, pasărea cu ochi de rouă din argilă se-nfiripă.

Aici, cândva, ne-am logodit cu cerul, nu știam că într-o zi vei fi la un țărm depărtat, azi te aștept în piața San Marco însă Tu de mult ai plecat.

Iar de-atâta limpezime în penaj se nasc izvoarepentru umbletul pădurii, pentru aripa din soare.

Ulisse Mă înșoaptă Cronos a plecare, spre alte zări ce astăzi se răsfrâng, mă simt stingher prin armonii precare și mă întreb: când pot să ajung... ?

Și cântând precum zăpada mersul bobului de grâu, necuprinsa din Zidire poartă-n zare, Ram și Râu.

Această reverie o încerc deopotrivă, precum un zbor de păsări catarge troienite îmi rostuiesc plecarea, cunună spre Ithaca, și gândul mă preumblă prin nopțile scrunite.

... Urcă cetina moldavă într-un zbor de floare nins; Pasărea cu ochi de rouă-

Așa rosti Ulise, nostalgic și senin, sfidând-o iar pe Circe, la ultimul festin.

21

EXERCIȚII DE PREȚUIRE

Noiembrie 2017 Apărută la editura „Inspirescu” în condiții grafice deosebite, cu o prefață semnată de reputatul scriitor Cornel Udrea, membru USR, noua carte a scriitoarei Mariana Moga aduce în dar iubitorilor de poezie o nouă imagine a creatoarei de bijuterii literare, poeme de fapt pentru un alt început. Autoare de cărți de poezie pură și de romane de suflet și spirit, ea a atras atenția deopotrivă criticilor cât și specialiștilor în literatură care nu au întârziat să o aprecieze la adevărata valoare.

Mariana Moga se bucură de numeroase premii și diplome de excelență, ca un certificat de autenticitate a operei sale.

Poetă de excelență, nobilă, una dintre puținele scriitoare implicată total în promovarea culturii românești atât în țară cât și peste hotare, reușește să îmblânzească spiritele prin harul dăruit de Dumnezeu. Astfel se bucură de lansări de carte în Austria, la Viena de Ziua Europei, ani la rând, la Chișinău în Republica Moldova, în Germania, precum și în alte țări europene.

Noua sa carte evidențiază, cum era și firesc, evoluția sa în drumul ei spiritual în lumina creației literare, deoarece poeta Mariana Moga scrie cu întreaga sa ființă, făcând parte dintre acei rari scriitori care cunoaște puterea, forța, sau eternitatea cuvântului scris.

nori de nostalgii dansează... ”, „iarba a început să cânte”, „amar se prelinge noaptea”, „Oare de câte ori m-am născut?... Oare de câte ori m-am părăsit?”, „Astăzi anii își vor ciopli un alt rid pe chipul meu”, Astăzi îmi e atât de dor de mine”... „Mă tot gândesc să-ntreb acum o frunză/ știu e bizar și fără nici un sens/ pe unde-am rătăcit în Univers/ înghesuind speranțe-ntr-o valiză”. Ori „aștept de mult o oră doar cu mine... / între nămeții ninși la întâmplare,/ mâine voi cere drept la mângâiere/ și poate dreptul la recuperare”. Ne destăinuie că „în casă e miros de pâine coaptă” și „flori de gheață mi-au căzut pe pleoape/ într-un decor de iarnă-ntârziată/ e frig și mă apucă nostalgia/ de nu știu unde înspre niciodată”.

Mariana Moga, poeta purității, a iernilor ocrotitoare, a albului ce acoperă durerile lumii, ne-a adus în dar încă o carte ce se citește cu sufletul îmblânzit de iubire. Ea este cu adevărat un nume frumos în lirica feminină contemporană, căci reușește mereu să ne colinde sufletele cu lumină și să ne apere cu nostalgia sa de înghețul total. Poemele de atitudine, disperarea în care oamenii își caută măcar dreptul la supraviețuire, sunt la fel de înalt inspirate și aduse spre citare: „Străină sunt pe-aleea din cetate/ ascunsă-n buzunar îmi stă iubirea/ și nefiresc privesc la turnul care/ cu amintiri mi-a invadat privirea.”

Parcă o teamă metafizică o însoțește de la o vreme „nu știu dacă mai am un alt anotimp” ne spune, deși aerul din poezia sa miroase a flori de câmp, a trifoi, a liliac, a tei, a lalele. „Mi-e dor să mă mai recunosc pe stradă”, „În jur cad iluzii, cad șoapte-n decor/ se zbate în noapte pe cer depărtarea”, un fulger „ rotind constelații în sufletul meu”, „ în sânge port crâmpeie de iubire” pentru a spune apoi tuturor că „ își trăiește soarta-n poezie”.

Poezia spirituală, filozofică, revelațiile, au o lume a lor în sufletul autoarei „eu știu că visurile pier” spre „o nouă eră în cuvânt” deși „un ger năpraznic parcă dirijat” riscă să ne cuprindă, iar singurătatea de la o vreme „tipărește poeme-n Univers”.

Misterul redefinește așteptarea, raza de credință formează ceruri ce dau viață la noi speranțe și rugăciuni. Poeta Mariana Moga a trecut „ prin constelații îmbrăcate-n haine ude „și „ în amor etern cu cerul,/ a stat preț de o secundă,/ lângă temelia vieții,/ povestind cu steaua sa”. „Anotimpul cu trifoi” este o carte de evoluție, o carte ce te ajută să supraviețuiești prin poezie, care te sprijină să nu îți fie sufletul învins. Ne răcorește inima cu apă vie și ne arată calea spre bucuria vieții. Iarna, anotimpul desăvârșirii, o inspiră pe autoare „se despletește iarna... în murmur de cristale cu o rânduială veche” sau „îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii/ și-mi scutur trupul rece de ceață și uitare”, fiind „înfășurată-n ninsori ca-ntr-un fuior”.

Devenind unul dintre ultimii grăniceri ai poeziei adevărate, autoarea mângâie, dar în același timp își impune dreptul de a rămâne vii oamenii frumoși, de a nu lăsa viscolul urii și răutății să contopească visele, credința sau speranțele și cât există apărători de valoarea și forța scriitoarei Mariana Moga va exista bucuria întâlnirii cu poezia adevărată.

Emilia DABU

ANOTIMPUL MARIANEI Fiecare poem este o ardere vie, fiind scris spre nemurire, spre anotimpurile viitoare, pentru că sufletul poetei este vegheat de lumina unei gutui în care „ în serile fără calendar ceața ajunge până la glezne, iar „norii cu vise spulberate stau întristați cerșind un strop de stea”.

Poezia sa este încărcată de roadele metaforei, căci nu oricui îi este dat harul de a metamorfoza totul într-o lume cu mult mai înțeleaptă și înțelegătoare. Căci poeta ține pe umeri, conștientizând, drama unei lumi pe un drum absurd de autodistrugere, dar ea, din tărâmul de veșnicie, împarte încă speranțe celor care mai au puterea să primească.

O nouă Mariana Moga prin dorința totală de regăsire de sine, de întoarcere spre sinele ei atât de luminos. O nouă Mariana Moga îndrăgostită de esențe cosmice, nobilă, puternică, reinventează lumi împăcându-se întâi cu sine ca să o poată face apoi cu întreg universul. I se confesează supremului Dumnezeu deși este doar „un fulg de zăpadă” deși în ea ascund „zăpezi numărate când ninge iar stele vin să o vadă”. Poeta se reinventează adunând amintiri pierdute, scriind scrisori lui Dumnezeu, continuându-și apoi drumul spre absolut. Și totuși o neliniște o însoțește, o imposibilă iarnă o ajută, străbate tărâmul iluziilor, are grijă de constelațiile neșlefuite încă, de primăvara cuvintelor, până când într-un final ajunge pe digul singurătății îmbrăcată în rochia de lumină a poeziei, o altă ființă. Acolo în lumea poetei „frunze în ecou de stele /se agită mânioase/ 22

EVENIMENT EDITORIAL

Noiembrie 2017

Constantin MÂNDRUȚĂ

Emilia AMARIEI Străini

Sfârșit de toamnă

Mă dor acele umbre strecurate În ochii noștri goi, ca un blestem.

Cuvinte reci, reverberând în noapte Din hăul negru ce ne face semn.

E un sfârșit de toamnă pe pământ, În suflet mă gândesc la Tine, Doamne, Nu mă lași singur, chiar de singur sunt, Fără cea mai frumoasă dintre doamne.

Nici n-am aflat c-au înflorit copacii, Că două paralele am trecut În noua vară ce-și aprinde macii Închipuind o vară de demult.

Nu rătăcesc alei printre cuvinte, Mă joc în gând cu ploaia necăzută, Vreau totul să mai fie ca-nainte, Să simt iubirea iar că mă sărută.

Ne și mirăm că pruncii se mai joacă Și răcoresc în noi de-acum fiori, Când traiu-i sec, ca sunetul de toacă În pragul trist al unei mari erori.

Îmbătrânim frumos cu anotimpul De dragoste și viață împlinită, La tine se oprește timpul, Nu e în lume alta mai iubită!

La fel ne pasă dacă azi sau mâine E început în toate sau sfârșit.

Am acceptat chiar soarta cea de câine Uitat în lanț flămând și chinuit.

Noi ne iubim și totul ni se iartă, Iar ne unește numai o privire, Un înger vine-n vis și te mai ceartă, Nimic nu poate fi fără iubire.

Iar cerul are porțile închise, Minciuna se transmite-acum pe post.

Facem colecții de iubire ucise, Vândute la un ieftin preț de cost.

Tu ai venit la mine dinspre toamnă, Acum ești mai iubită ca oricând, Sub legământ ești singura mea doamnă În inimă, în suflet și în gând.

Dimitri Sorin PANĂ Umbre La marginea nopții, sălbatice stele Lumină altarul trecutelor clipe, Ce zilnic coboară în gândurile mele Când lumea tristeții începe s-ațipe.

Sunt iarăși cu tine, în toată încăperea Doar focul din vatră dă semne de boală, Și nimeni nu-ncearcă să-i afle durerea, Și liniștea umblă prin camera goală.

Nu-mi amintesc Nu-mi amintesc de tine, cu mine ești mereu, Nu am decât iubire de-a împărți, că eu De dincolo de iarna ce s-a unit cu noi Sunt omul de zăpadă ce-așteptă fulgii noi.

Mă sprijin de umbra iubirilor prinse Sub frunzele moarte, în toamna-ncepută, Trezesc amăgiri și refrene desprinse Din cartea uitată pe lavița mută.

Că viața mai se pare că se trăiește-n van E lipsa de iubire, se dă vina pe ban, În noi rămâne singur doar sufletul un sfânt, Așa cum și călcatul mereu peste pământ.

Îți caut obrajii când genele-ntoarse Ți-acoperă ochii, ca și înainte, Privirea-ți se pierde, și lacrimile arse Coboară spre umeri aduceri aminte.

O proastă care pleacă, un prost care rămâne Și între noi o lume care să ne îngâne, Mai mângâi de acuma la tâmple argintiul, Nu ai fi fost întâia, că n-am fost eu întâiul.

Te simt ca pe-o ultimă clipă trăită Departe de lumea pătrunsă de ură, Și inima-mi bate în mintea hrănită De sunetul ploii, lipsit de măsură.

Nu știu cum e apusul prin alte țări străine, Dar știu că ieri nu-i azi și astăzi nu e mâine, Dacă iubești ca Domnul, nimic nu te mai doare, Ție-ți răsare luna, mie-mi răsare soare.

Când noaptea se-agață de fiece frază Rostită aproape de rama căzută, De luciul oglinzii, în care valsează Doar umbre rămase din toamna trecută

23

EXERCIȚII DE PREȚUIRE

Noiembrie 2017

acel „bemol al vieții, cu toate tonurile sufletești, pe care le adâncește cu o jumătate de ton” (Lucian Blaga).

Așa consider ultima sa analiză privind „Starea poeziei românești la începutul secolului al XXI-lea „ un îndelungat exercițiu de receptare a poeziei românești în ansamblu, cu aplecare spre tendința de evoluție a acestei din a doua parte a secolului al XX-lea. Și mai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului al XXI-lea, căutând instaurarea eului poetic”. Un demers îndrăzneț, pe care îl poate face numai un poet care a traversat jumătate din secolul trecut, cunoscând fenomenul poetic al acestei perioade și care în al șaptelea deceniu de viață poate face o analiză unei importante perioade a poeziei românești, cu valorile sale autentice și cu acele curente literare create, în care poeții au visat ca versul lor sa se topească în „Stare de veghe”. Este acea visare despre care Renard la timpul său spunea că e „lumina de lună a gândirii”. Parafrazând, istoria critică a poeziei poate fi istoria visului unei generații contemporane, însăși istoria lumii poetice românești la care Al. Florin Țene are un cuvânt important de spus. El scoate poezia din starea de vis și o trezește, trecând-o prin starea de veghe.

Elisabeta IOSIF

POEZIA CA STARE DE VEGHE Despre un scriitor nu poți vorbi decât cu poemele și cărțile sale în față, urmărindu-le, desigur, la un alt nivel de înțelegere. De cele mai multe ori e greu de descifrat cheia în care s-a scris o carte, ca să-i dezvălui taina. Ea trebuie să-și lase înțeles conținutul.

Suntem de acord că nu oricine poate pătrunde în universul filozofic al unei scrieri, aici intervenind rolul criticului literar, cel care vede dincolo de metaforă, considerată de J. Ortega Y Casset „cea mai mare putere a omului”.

Astfel am gândit despre criticul care își ia acest rol în serios, mai ales daca e și scriitor, cunoscând ce sens poartă în sine arta creației. Fiindcă, de acest fel de cronicar este nevoie, fiind de acord cu H. Taine, care îl definea ca „un intelectual împlinit, filozof cu vederi largi și complexe”. Iar un asemenea scriitor, un filozof ca formație este și Al. Florin Țene, care consideră că fiecare carte trebuie să continue Eu nu-l cunosc personal de dl. Smarandache, dar știu că de oricâte ori mi-a picat în mână o carte de-a lui, pe orice temă, am gustat-o cu plăcere. Uneori are de-a face cu Paradoxismul, alte ori are de-a face cu lumile pe care le descoperă, iar ele merg de la Antarctica la Galapagos, fără să se oprească însă aici. În urma unor vizite în Japonia eu scrisesem o carte despre această țară, și crezusem, în mod eronat, că aș fi dintre puținii români care au făcut așa ceva. Îmi intitulasem cartea „Din Țara Soarelui Răsare”. Totuși, când fac o căutare pe Amazon după titlul românesc al cărții mele, găsesc titlul cărții domnului Florentin Smarandache: „PostDoc în Țara Soarelui-Răsare” – Mi-am spus, în gândul meu, că m-a bătut și aici, căci eu fusesem acolo ca turist, nu ca PostDoc. În afară de bogăția de text și fotografii, cartea lui reține și numele oamenilor de știință cu care a colaborat acolo, precum și preocupările lor... un bonus, ca să zic doar atât.

Cu alte ocazii îl găsesc în colecții ilustrate de umor, una mai haioasă ca alta, aflu că numele lui e legat de funcții matematice și teorii care îi poartă numele, e citat în jurnale științifice recenzate, prezent în colecții literare, în curente de gândire care îmbrățișează știința cu filozofia etc. Lista nu se încheie însă aici, ci continuă imprevizibil.

De fapt, nu te poți întoarce nicăieri fără să auzi numele Smarandache, ce pare să fie omniprezent. Nu numai că soțul meu este și el din județul Vâlcea – de unde este domnul Smarandache. El a făcut liceul tot la Bălcești. Apoi, au absolvit universitatea la Craiova (unde sigur că numele Smarandache rezonează într-un mod aparte), iar mai târziu au plecat fiecare la studii în alte centre universitare și acum se regăsesc în lumea nouă, dispersați pe mapamond, nu numai din cauza domiciliilor permanente în alte țări, dar și din cauza călătoriilor lor eratice, efectuate în calitate de profesori universitari invitați la conferințe. Paradoxal, acesta este încă un motiv care să le unifice traiectoriile,

făcându-le să pară, într-un fel, convergente. Drumurile lor au trecut și prin Japonia, fiind mânate, în ambele cazuri, de motivații profesionale. Deși există paralele, nu îmi propun să le detaliez aici și nici să mă pierd în comparații. Încerc doar să punctez câteva particularități ale traseului distinctiv al domnului Smarandache.

Milena MUNTEANU LIȚOIU

PARADOXISTUL SMARANDACHE Împrumutând poate din proprietățile particulei-undă din mecanica cuantică, dl. Florentin Smarandache apare să fie, cu probabilități deloc neglijabile, prezent în mai multe locuri în același timp. Nu numai că se află în cărți scrise la intersecția matematicii, științei, poeziei și filozofiei, dar se găsește în mintea atâtor critici, pe buzele atâtor admiratori... . Mă întreb unde o să întâlnesc acest nume, data viitoare?

Deși urmăresc cu reală curiozitate acest fenomen, recunosc că nu îl pot urmări pas cu pas. Asta nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că e tare greu să anticipez unde, când și în ce context îl voi reîntâlni pe dl. Smarandache.

Promit însă să păstrez un interes constant, atent, pe problemă, care să-mi releve cum un matematician se poate metamorfoza în atâtea ipostaze... paradoxale. E ca și cum aș urmări un fascicol de lumină ce joacă în întuneric. Pe mine mă fascinează nu numai jocul de lumini și umbre, dar și ineditul descoperirilor atunci când lumina i se focalizează pe următoarea topică de studiu. Și atunci zâmbesc, atât surprinsă cât și încântată, să aflu unde cade accentul de această dată, și ce mai e de învățat din această traiectorie neobișnuită, atipică. Paradoxală în atâtea feluri, la punctul că nimic nu mă mai surprinde.

24

STAREA POEZIEI

Noiembrie 2017

Carina A. IENĂȘEL

Poeme de Teo CABEL Revelație

Confesiune Eu viețuiesc în două timpuri, Primul, numai al meu.

Timp de zbucium, Timp de erou fără redute cucerite...

te-alcătuiesc din simple amănunte, din gesturi vagi și din priviri de foc, din intuiții-n inimă pierdute, din piese stranii de caleidoscop!

Al doilea, cel care m-a născut, Devine mai mare, cu cât îl număr...

surâsuri, lacrimi, vorbe-s prefăcute în mozaic prins bine într-un gând, căci n-am cum altfel să-mi aduc aminte c-ai pus iubirea-n fiece cuvânt –

Dacă opresc numărarea Mușcă din mine Ca o fiară...

mi-s nesfârșite truda și mirarea de-a te găsi întreg și de-a te ști așa cum ești: purtându-ți demn și rana și bucuria fiecărei zi...

Declarație de dragoste Uneori, primesc câte un zâmbet Ca un cal troian.

Cuvinte care îngheață Înainte de a fi rostite, Dar eu știu legenda Și dacă multe mă dor, Nu mă las cucerit decât de iubirea ta.

descoperindu-te pe căile ce-o clipă ni se-ntretaie făr’ să ne-o dorim, de nostalgii și doruri fac risipă pentru a afla din ce viață ne știm!...

Cântec simplu se-ntunecă în mine întâmplarea, tăceri amare-mi dau târcoale ades... de ți-aș atinge brațul,-mbrățișarea ar reuși să nască un univers! se strică vremea bună și-nspre mare adie vânt sărat și-ngheț subit: pe unde-ți porți iar gânduri princiare? de ce te-nchizi în tine ca-ntr-un schit?

Poemul unui dac

mai bine vino să legi gheata vremii cu ițe toarse-n roua lui august, să-mi povestești cu câte mirodenii ai îndulcit tot adevărul frust...

Iubito, Ne-am întâlnit ultima oară Pe Columnă, Când ai venit să-mi aduci Căciula de tarabostes Căzută în praful imperiului.

Cântec de inimă albastră

Mi-ai ascuțit sabia, sica, cu privirea Ochilor tăi plini de mânie Împotriva celui care M-a încins în marmură.

mi-e gândul plin de tine ca de-un vin uitat un veac în pivnițe săpate în locu-n care suflete-n declin vin să-și adape visuri însetate…

Columna s-a clătinat să se dărâme Din zbaterea noastră...

și fumul de țigară-n rotocol devine-nsemn al inimii-n derivă: să știe caii liberi unde-ocol să dea – când le e luna împotrivă!

Te-ai întors doar tu, Să vindeci viitorul De uitare, Eu am rămas să fac de gardă Cu veacul...

Iubito... încă mai simt în barbă Umbra mâinii tale...

Am să-i aștept la capătul de noapte știind c-or să-mi aducă-n dar ceva: vreo două vorbe în Lumină coapte ce ți-au scăpat, fără să vrei, cândva…

25

Noiembrie 2017

Mariana POPA

STAREA POEZIEI

Ligya DIACONESCU

Vasile COCARCEA Orhei, R. Moldova

Fântâni de dor

Toamna iubirii

Izgonesc tăceri spre alte lumi, din inima mea izvorăsc însetate fântâni de dor, în nemurirea iubirii cred.

Calea dăruirii ei am pierdut-o. În căutarea ei pornesc, încremenesc în trecut, în juru-mi, oameni triști.

Oare și ei au rătăcit speranța de iubire?

Clocotul inimii din nou m-a îmbrățișat.

Cine-mi traduce iubirea în toate limbile pământului?

E toamnă, se scutur copacii Se leagănă frunzele-n vânt Pe lac le admiră cârmacii Din barcă si noi, murmurând

Icoana mea Mamă, ești icoana mea !

După Fecioară, ție mă-nchin, mă-nclin spre fața-ți blândă, la pândă stau, sclipirile din ochii-ți să le prind, „Ces yeux pleins de lumieres”!

In diafane unde, vocea-ți disting, ating cu buzele-mi imaginara mână, ce pe umăr o simțeam.

Mistuitor dorul mă-nfioară în sufletu-mi coboară, te simt, te-aud, sângele-mi zvâcnește-n tâmple, spre temple cu lumânări, gându-mi zboară, E mai sărac pământul fără tine, cerul vine spre adâncuri, nimicuri, mi se par, orânduielile de-aici, înțelegerea marelui mister al morții, omului refuzată e.

Alveola clipei Straturi de tăcere s-aștern în jur, umbre severe apar în întuneric, lespezi reci pipăie înnoptarea, munții mă privesc semeț, ascult duioase șoapte de izvoare somnolente.

Miracol explodat!

Viorile din sufletul meu freamătă aprins, desfac alveola clipei, devin stăpână a timpului.

Am prins un capăt al lui!

Cenușăreasa Tu, Basarabie frumoasă, E timpul să te-ntorci acasă, La locul tău de soartă dat, De unde rușii te-au furat!

E toamnă afară, în suflet E cald și-o iubire curată Pe creștet se-așează noi frunze Picturi mii se-aștern peste baltă

Atâția ani te-au umilit Și ca o roabă le-ai muncit! În miez de zi te-au maltratat, Iar noaptea mi te-au deportat.

E toamnă, citește-mi iubirea În glas de tăceri tăinuite Și-n marea de frunze din barcă Îți simt mângâierea, iubite

_i-au pus în cale numai spini, Ca tu să uiți de rădăcini, Să uiți de cuget românesc, Ca să te facă fost rusesc!

De șoapte se scutur copacii Când mă-mbrătișezi simt fiori Ne cântă o liniște-n pace Al vieții mirific decor

Mai ții și azi capul plecat Și nu vezi cerul înstelat, Dar culmea-i că pentru argint Chiar demnitarii tăi te mint!

Trec stoluri de păsări în V-euri Ne binecuvântează pe veci În zeci de iubiri și săruturi Îți simt doru-n suflet când pleci E-o rodnică toamnă, din vise Se naște-n noi unul din doi Un singur trup și- o singură ființă Din cununia rodului din noi

Din toate părțile te fură Și nu mai au nici o măsură, Iar urma hoților se pierde, De parc-ar fi în codru verde! Și din bogată și frumoasă Ei te-au făcut cenușăreasă.

De aceea bați pasul pe loc Și parcă nu mai ai noroc...

Prin ploaie Simt cum sărutul ploii-nviforate Se stinge adânc când vântu-i înghețat Prin despărțirea noastră ce o cântă Nevasta cerului cu ochiul spart

Unde-s arcașii

Acasă mă așteaptă dorul tandru De ochii tăi ce-i vreau înseninați Prin veșnicia vieții unui astru Ca soarele pe vârfuri de Carpați

Unde-s arcașii lui Ștefan cel Mare, Frica și moartea băgând în tătari, Astăzi doar ei ar putea fi în stare Să curețe țara de hoți și tâlhari!

Un dor ce curge cald și greu prin vine Ca Dunărea, încet, pe la Cazane Un dor de mamă, țară și de tine De tot ce-i mai frumos, de bună seamă

Doar ei ar putea la respect să ne pună Pe toți rătăciții ce-și zic sataniștii, Care-n esență propagă minciuna, Fiind drept o huntă de separatiști!

Simt cum prin ploaie sufletele blânde Se contopesc prin sute de trăiri În agonia clipelor pierdute Prin România, printre nemuriri

26

De când ne-a venit cu de-a sila Satana Fără să întrebe dacă am vrut, Doar ei ar putea să ne vindece rana, Care mai sângeră astăzi la Prut!

STAREA POEZIEI

Mihai VINTILĂ Ideal Rup secunde-n gând Să îmbrac timpul în vise Și-n cusăturile hainei lui Ascund semințe de sărbătoare.

Cârpesc marea cu valuri Și noaptea o hrănesc cu stele Și pot să am în minte O lună ce se scaldă-n ele.

Vreau să simt cum cântă vântul Cum se joacă frunzele-n copaci, Să mă-ncovoi sub boabă Ca furnica printre maci.

Cum pot trăi eu toate astea Și să le țin doar pentru mine Când lumea mea e vastă Am loc și pentru tine!

Tristeți Obrazul îmi soarbe Râuri sărate Ce-au limpezit priviri Acum de mult uitate.

Picături grele plonjează Sub șoapte Se aruncă spre țărmuri joase Căutând alte ape.

Cuvintele se țin cu mâinile de dinți Iar gândurile grele Se sinucid cuminți.

Totul e o mare tristețe, Car pietre în suflet Și pescărușii uitării Ciugulesc hulpavi Resturi de vise.

Sub mările sărate Atlanții râd triști Că le-au trăit pe toate.

Oraș printre cuvinte Când lucrurile simple Încep să dispară Iar străzile își pierd poeții de-o vară Când veșnicul teatru E azi veștezit Când apa fântânii din centru N-a mai țâșnit Ochii se scaldă în lacrimi amare Vezi lumea veche...

Ce se retrage și moare.

Rămân atunci doar eu Ca semizeu Să-ncerc să cresc cuvinte Să dau prin ele hrană Orașului meu.

Noiembrie 2017

Magdalena Dorina SUCIU Simfonie pe aripi Vino să trecem împreună prin ultima ploaie din tomnă, să umplem cu râsul nostru întreaga livadă de gutui, iar după miezul nopții, deșirați de iubire, să ne-ntrupăm într-un cerb singuratic.

Poate cu inima mea lipită peste ochiu-ți drept îl vom cunoaște mai îndeaproape pe Dumnezeu și fericiți la culme vom înflori în streșinile câmpiilor, așteptând ca un flaut de jar să treacă prin noi, după ce o lebădă nevăzută va lăsa luna să-i cadă de sub aripă.

Ionela FLOOD Identitate Eu rămân aceeași mirare și în același timp o lacrimă uscată de dureri.

Dar aș putea să fiu doar vântul rătăcind prin timpul viitor sau roua ce-ți sărută drumul și glezna nechezată pe cărări.

Eu sunt izvorul revărsat potirului încrâncenatelor ninsori.

Provocare Ironia aleargă Șchioapă Pe stradă Când s-a lovit de Goliciunea mea A apucat-o Plânsul.

Copacul cu tălpi de foc Am văzut curcubeul ieșind în locul coastei din care s-a născut Eva. Dar mă întreb: unde e copacul cu tălpi de foc ce îl ține strâns la piept pe Adam?

Alchimie Dorul țipă de dor Peste podurile arzânde Cenușa șerpuie zbor Iubirilor trecute.

Aripa ta s-a așezat Pe lacrima de diamant Și-a dăruit-o zeilor s-o curgă din neant.

Sufletul din mine Fă-mă să cred că macii nu mai sunt un prilej de ispită atunci când pătrund prin mâneca evazată a nopții și mă ciupesc ușor de călcâie.

Să nu te mire că toate ploile vin dinspre mine și iarba încolțește la fel de firav ca dinții unui copil.

Toate acestea se întâmplă pentru că un înger mă privește de pe colțul mesei mele de scris, în timp ce își suflă în degete.

27

Bucla timpului Acum de rămas bun Îți dăruiesc un zâmbet de lumină Nu a mai rămas nimic de amăgit Iubirea atât cât e ea Ne aparține În mod personal Doar acest spațiu dintre noi Nu știu al cui a fost Și acest timp necruțător Nu știu anume Cui să-l dau?

Noiembrie 2017

George FILIP Să-i fie somnul lin – regretatului poet-prieten Gheorghe Istrate –

STAREA POEZIEI

Eugenia PONTA PETE Coasa Când cade iarba sub tăiș de coasă, În mine-atâtea doruri se trezesc, Că oriunde-n lume pasu-mi rătăcesc, Mă poartă dorul să mă-ntorc acasă.

Mă-nvăluie ca o caldă ispită Mireasma fânului proaspăt cosit Și mă călătoresc ca-n propriul mit De pasăre, cu aripa rănită.

Suspin la cursul fiecărei coase Ce sfâșie al ierbii trup prelung, Naintea coasei îmi doresc s-ajung, Să-i pregătesc căderea de mătase.

…s-a dus la cer și fratele Istrate, cu gesturi calculate – de-nțelept. și-a pus în versuri blândele carate și a plecat… cu mâinile pe piept.

Să-i simt fioru-n apăsarea tălpii, Sub țârâitul ascuțit de greier, Iar când mi-ar fi de-ajuns să mai cutreier, Să mă afund în somn, în patul ierbii.

pe-acasă prunii iar au dat în pârguri și ne ademenesc pe la Pleșcoi. toamna se-anunță cu rod greu de sârguri; veniți poeți cu muzele – la noi.

Acolo-n clipa de copilărie E plânsul dureros de-adevărat Și toate-așa cum drept le-am învățat, Cum sufletul și mintea să le știe.

azi – la Buzău vor coborî și zeii cu lumânări... că Gheorghe a plecat. poate vor recunoaște corifeii c-a fost... și e... poet adevărat. la umbra lumânărilor posace aduceți gânduri dragi pentru poet. oșteni... săltați palma la cozoroace și hai să ducem trupul lui – încet... domol – precum a fost poetu-n viață, cel care spre măriri n-a acirat. în Edenul... cu fără de verdeață Istrate a trudit – cu-adevărat. că ce averi să strângă pe o terra ruptă în hălci de marii derbedei? pe el l-a ocrotit zeița Hera și n-a băut... și n-a trișat femei. s-a dus poetu-n lumea altor astre, să-și miruiască versul cu AMIN. noi, robii gravitațiilor noastre, îi spunem – SĂ ÎI FIE SOMNUL LIN!

Tresar la cântul firului de iarbă Ce n-are dreptul la împotrivire Când lama coasei, făr-ai da de știre, Îl mistuie-n alunecarea-i oarbă.

Cuvinte Știi câte cuvinte au rămas deoparte Gata să se-aștearnă-n foi subțiri de lemn, Lăcrimându-și dorul împlinirii-n carte? În cuprinsul lor, din nou am să mă-nsemn!

Sigur vor începe gânduri iar să curgă, Nesecat, izvorul vechi va susura, Mâna va străbate-n taină calea lungă Ce-a-nflorit cu dorul regăsit abia.

Odihnite clipe, prea de tot durute, Vor isca neliniști peste nopți pustii, Risipind răceala. Și-o să le sărute Gândul împăcării, să le pot rosti.

Flori de sori aprinse, se vor prinde-n hore Peste umbre negre semănând senin, Și-or răzbate liber, crude aurore, Din potirul dulce, de speranțe plin. Știu cuvinte care seamănă-ntre file Candidă lumină, despletind culori,

28

Ce aprind în inimi un fior subțire, Spulberat de neguri, de atâtea ori...

Toate le-oi așterne, negreșit, în carte, Generoase daruri sufletului meu; Prea au stat o bună vreme deoparte.

Doar prin ele, toate, voi fi iarăși eu!

Liniștea brațelor tale Numai rouă florilor a-nvățat să mă îngâne și cu fiecare mâine mă învăluie ușor, să nu mă sfârșesc, când geme roua ochilor sub gene.

Tu, iubirea mea flămândă, te închide iar în tine; aste mâini, ce-ți par străine, cer pustiului osândă, c-au roit în ele fluturi, umblă-ncet, să nu mi-i scuturi! Și-au frânt aripile, toate, păsările, să mă-nvețe zborul către alte creste, de la tine, mai departe.

Eu nu vreau: iubesc cum doare liniștea brațelor tale.

Nuferi Din ochii tăi se desprinde lumina ca o apă limpede fără de umbre pe o frunză de nufăr mi-așez sufletul să-l culegi iar și iar apă dulce a liniștii mele mai rabdă-mă-n unde cât mai știu să te-alint...

Galop Neînșeuații mei albi frământă sub copite glodul prăpăstioaselor frustrări... în adâncimea coamei ne-am împletit încrezători degetele... când și când ecoul nechezatului subțire înfiorează întinderea zării... doar lumina cea mai dulce ispită le așteaptă răbdătoare adulmecarea.

MOMENTUL DE REFLECȚIE

Noiembrie 2017

V. UMBREANU Din „Boala realității” Dacă privești oceanul o insulă nu are Doar valuri anonime tălăzuind în van Mai aprige mai line în oarbă căutare De-un țărm ca să le fie odihnei paravan Dacă privești pământul cum e surprins de sete Din nașterea celestă cu criză de vulcani Până i se închină în cuantice versete Lichidul așteptării istoriei cu ani Ajungi să-ți afli locul de nișă singulară Din care să-ți iei zborul cu aripa stelară.

Teofil MÎNDRUȚIU Trăiți de lume Trăiți de lume, goi de Dumnezeu, O carapace sub un scut de lut Ne-ntoarcem la trăiri de cimpanzeu Și toată viața nu-i decât rebut.

Ademeniți de false nestemate Și de comori din care mușcă molii.

Purtăm viața ca o cocoașă-n spate Și la revere, panglici lungi de „dolii”.

De o vreme încoace De o vreme încoace mai plouă cu lacrimi doar bobii de rouă păsările nu îndrăznesc să ciripească și iarba nu cutează să crească pădurilor li s-a luat suflarea iar peștilor, oceanul și marea; focul, de căldură a fost dezbrăcat aerul în sârme atârnă sudat apar semne mari în lună și-n soare, se pregătește lumea de înmormântare, porunca de trâmbițe aduce tăcerea... pe cei în Hristos i-așteaptă-nvierea.

Aurelia PANAIT A fost odată Avea bunica mea de toate: Avea o prispă cu mușcate, Avea fântână, pâine, sare, Avea putere și răbdare.

Avea credință și iubire Și-un dor nespus de nemurire, Avea un cal la o căruță, Și lapte bun de la văcuță.

Avea povești nenumărate Și cântece ne mai cântate, Și le spunea adeseori La clacă și la șezători.

Avea o sobă, un vătrai, Avea și gura mea de rai!...

Nu mai găsesc ce a lăsat, Căci satul s-a modernizat: Nu mai zărești ca altă dată La geamuri floarea de mușcată, Văd atârnate la balcon: Begonii și rhododendron... .

Fântâna e necurățată, Căci se consumă apă plată.

Văcuțe sunt puține-n sat, Bem lapte pasteurizat.

Căruțe vezi foarte puține, Dar te întâlnești cu limuzine.

Nu mai există șezători, Cu basme și cu ghicitori, Pe potecuța spre vecini Crescut-au spini și mărăcini Căci avem facebook și așa Știm noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare, Bisericile sfinte-s goale, Porunca dată, să iubim, Deloc nu ne-o mai amintim!

Bunico, satul de poveste..

Azi îl vedem, dar nu mai este… * Avea bunicul meu ceva ce nimeni altul nu avea: avea un munte de blândețe și urme adânci de tinerețe, avea privirea luminoasă sub ochelari cu ramă groasă, avea cuvinte potrivite și daruri neobișnuite...

Avea un pod în care stam când înspre lumea mea fugeam: cu fân, cu scânduri, cereale, 29

cu cărți, reviste și ziare, cu scule-n lăzi orânduite, și cuie noi sau ruginite, cu un anume foarfece cu care-și tundea oile.

Acolo sus, în podul lui, era și roata timpului. și o-nvârteam iscoditor și în trecut și-n viitor.

Avea un leagăn minunat de-o grindă groasă atârnat și îmi plăcea în zbor să cânt și nimeni zborul nu mi-a frânt, c-am fost acolo, și mai sunt!

Avea un nuc și un cireș în care mă urcam ades, livezi cu pruni, butoaie adânci în care prunele s-arunci și-avea, în serile cu ger, și țuică fiartă cu piper.

Avea un plug, cu el ara pământul și-l însămânța și niciodată n-a lăsat pământu-n rugă nelucrat! Și-acum din cer, de sus din stele, el ară-n gândurile mele, c-avea dreptate când mi-a zis că va pleca în paradis!

Avea bunicul meu cel bun prin vene sevă de gorun, avea bunicul meu cel drag dulceața fructelor de frag.

Avea bunicul meu iubit ceva frumos, neprihănit: avea copilăria mea și a plecat cu tot cu ea!...

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ

Noiembrie 2017

Ionuț ȚENE

Magda SIMIONESCU

Valea sâmbetei!

Luceafăr ce rămâi de-a pururi

Niciun pas înapoi Niciun pas lateral Doar florile de salcâm albesc dantela parcului cu parfumul picăturilor de porțelan Niciun pas înapoi Doar un râu năvalnic ce curge mereu înainte un șirag de perle rare din cea mai curată rouă pe gâtul tău de lebădă în cătarea vânatului Niciun pas lateral Doar muntele verde din fața ta și izvorul limpede ce urcă la deal prin care trec cadențat pașii strămoșilor și amintirea de omăt a unei iubiri imposibile Tot înainte curg lacrimile șuvoi pe obraz Niciun pas înapoi Niciun pas lateral Doar luna, o lămâie ce-și revarsă seva fierbinte în paharul cu limonadă din prima seară de mai unde am întâlnit cuvântul niciodată

Trec anii, noi îmbătrânim Citindu-te neîncetat, Vin alții după noi, murim, Dar nici un vers nu ți-am uitat.

Ca un Luceafăr strălucești Tu care-ai scris de dor și datini Și-n inimi tot mai tânăr ești Cu codrul tău de cânt și cetini. Și azi vibrează fiece cuvânt Care-a fost scris de mâna ta Și ce-ai simțit rămâne sfânt, Că ne-ncălzește inima. Și-n orice an, când lin se cern Zăpezi în ceasul cunoscut, Noi ne-ntâlnim să-omagiem Luceafăr de la noi născut!

Și fluier Trec mai departe și fluier un cântec vechi de iubire din piatră de râu și stâncă ce scânteie-n amnare Trec mai departe pe strada cu felinare din pupile de lup Și fluier un sunet de dor din coajă de nuc Trec mai departe și crinii răsar pe morminte în toamna cu ochii căprui și privire de căprioară Merg mai departe și fluier iar obrazul este alb de brumă în orașul ce odihnește puțin doar pe o parte unde mașini trec grăbite claxonând liniștea prin vene.

Georgian GHIȚĂ Loteria oaselor Bucuria mi se scaldă în lacrimi, ca un copil abandonat lângă un ghișeu poștal Picioarele se îndoaie, împinse de urlet, corpul se răsucește Încerc să vorbesc.

Caietul cu sute de cuvinte, de pe covor, e o haină roasă de timp Câinii aleargă peste litere, aleargă Adulmecă oase, de unde oase?

Le am doar pe ale mele, pe care le lustruiesc, fșiu, neîncetat, acolo jos, prin caiet Visul mi se scurge prin retine Crezi că nu cer bon când cumpăr vise?

M-aș simți dator; față de tine, față de aceste oase pe care le port cu mine, pe care nu le-am cerut nimănui, m-am ales cu ele într-o zi de septembrie pe când voiam să ajung în altă lume, dar am fost tras încoace. Știu cine a făcut-o și nu blestem momentul, blestem doar ora, era 13. Și știi ce e culmea?

Azi mă folosesc de ea, o vând, o răscumpăr, Și știi în ce nu cred? În bonul pe care îl cer, nu mai are aceeași valoare ca primul vis cumpărat.

Nicoleta DRĂGAN BUCȘĂ Tezaur Limba Română Maica românilor e Limba Străbună În faguri de aur cu șipotu-i cânt Reverberații de foc se înalță-n cunună Limba Română-i sfințită-n Cuvânt Fântână cu soare e Limba străveche Lumină trudită-n slove de aur Icoană-n altar etern stând de veghe Ceaslovul ce cântă în poem de azur.

Botezul în rouă e Limba Română Și spic ce se roagă în lanul de grâu E Maica Bătrână cu brâu-i de lână Torcând Limba sfântă-n fuioru-i pârâu Bogată Regină e Limba Română Zeiță frumoasă cu viersu-i duios Răboj de Lumină e Limba Străbună Ecou de adâncuri în albastru prinos.

30

MAGIA SĂRBĂTORILOR

Tatiana S. MUNTEANU

Noiembrie 2017

Ștefania RAȘCU

Ioana PRECUP

Tg. Mureș, 8 ani

Râuri, voi, ce despărțiți Am aripi de vânt uscate Și priviri înlăcrimate, Am tăcerea înlemnită Și suflarea amorțită.

Am în piept un dor prelung, Pân’ la tine să ajung Și la apa ta de sânge Cu tot dorul să pot plânge Pe cei ce i-ai dus cu tine Înecați de căzăcime, Pe care-i mai ții în viață Fără dreptul la speranță.

Nistrule, de ce ai fi?

Bine-ar fi de nu te-am ști Decât apă curgătoare Și nu râu ce faci hotare.

Nistrule, de ce ești frate Cu Prutul care desparte Doi copii de-același neam, Două frunze de pe-un ram?

Sprijini harta hăcuită Și de dușmani stăpânită, Care nu vor să-ntregească Limba noastră românească.

Nistrule, apa ta dulce, Soarta unde ne-o va duce? Și ce limbă vor vorbi Cei ce peste ani vor fi Pe pământu-nsângerat Și atât de-nveninat, Că n-ai unde să te miști De atâția comuniști.

Nistrule, e vina ta Că ne-nghite secera, Iar ciocanul ne tot bate Și din față, și din spate.

Râuri, de v-ați revărsa Ca să ștergeți lacrima Copilașilor ce vor Să învețe limba lor.

Limba de care n-au parte, Nu au școală, nu au carte, Însă au vămi și hotare, Șefi de stat si zile-amare.

Râuri, voi, ce despărțiți Și-napoi nu mai uniți, Facă-vi-se apa vad, Ca amarul să mi-l scald.

Țara zânelor

În noaptea asta sfântă

Țara mea e o țară a zânelor! În fiecare colțișor vezi urma pașilor lor.

În noaptea asta sfântă În noaptea de Crăciun Nici luna nu adoarme Nici stele n-apun.

Zâna apelor are grijă de fiecare izvor!

Cine bea apă din țara mea limba peștilor va învăța!

Zâna pădurilor poartă grija copacilor!

Cine copacii din țara mea îi va vedea, pe loc îi va îmbrățișa!

Fulgi de zăpadă S-aștern în tăcere Îngerii coboară Pe-a cerului scară În mâini cu flori de stele.

Zâna fructelor e sufletul livezilor!

Cine fructe va mânca din țara mea, sănătos va fi pururea!

În noaptea asta sfântă Preoții în altare Înalță rugăciuni, Cântări și osanale Pentru Fiul Sfânt Ce a coborât Din cer pe pământ

Zâna păsărilor se pricepe la zbor!

Păsările care zboară prin țara mea, cu cântecele lor vă vor încânta!

Care s-a născut Din Sfânta Maria Și s-a împlinit Din veacuri profeția.

Zâna florilor e maestra culorilor!

Florile fac din țara mea un tablou minunat pe care niciodată nu l-ai uitat!

Creștini colindați și vă bucurați Colindați cu leru-i ler Colindați cu-ntregul cer Că-i vremea de colindat Pe Fiul de Împărat.

În țara mea locuiesc mult mai multe zâne, căci aici le place să se adune!

Antonia RAȘCU Tg. Mureș, 10 ani

Țara mea Despre țărișoara mea Multe eu să spun aș vrea:

Flori dalbe de stea Flori dalbe de stea Fulgi ușori de nea S-aștern pe pământ Pentru Fiul Sfânt.

Aur iese din câmpii, Râurile curg zglobii, Iar la horă, de nu știi, Se adună mulți copii.

Cerești Serafimi Cerești Heruvimi Îngerii în cor, Vântul călător Crenguța de nor Luna luminând Stele licărind Creștini colindând Slăvesc pe Mesia Născut de Maria, Pe Fiul Divin Care s-a născut În peșteră-n fân.

În țara mea ai să vezi Dealuri pline de livezi Încărcate cât se poate De fructe viu colorate.

Care-a coborât Din cer pe pământ Ca să pătimească Să ne mântuiască.

Peste tot cresc mii de flori Ce se scaldă în culori Și frumos împodobesc Plaiul nostru pitoresc.

Petale de zori Flori dalbe flori Colindați colind Sfânt e Fiul, Sfânt Lumină și cale Pentru fiecare.

Fie-n veci slăvit În cer, pe pământ.

Țara mea e-un loc în care Soarele se scaldă-n mare, Muntele ți-e la picioare Printre minele de sare Și creste strălucitoare.

În această lume mare, Vreau să știe fiecare: Nici o țară nu e-așa Cum e țărișoara mea!

31

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ

Noiembrie 2017 Căldură și moleșeală, în aer, în pământ și sub pământ. Pe drum, mașinile circulă grăbite. În stația de autobuz, cauți umbră, cât de cât groasă, să nu te bată soarele în cap.

– Uuufff! Numai al nostru nu mai vine!, îi spune o doamnă celeilalte, ce aștepta lângă sacoșa grea, rezemată de picior.

– Veniți până la intersecție, doamnă?, întreabă un șofer tânăr, dintr-o mașină luxoasă, oprită în stație.

– Mulțumesc frumos! Eu mă duc mai departe...

Gândindu-se să evite alte opriri, spune „Mulțumesc! ˮ, iar șoferul pleacă.

– Vai, doamnă, zice colega de drum, am pățit ieri una de pomină, că n-o uit degrabă!

Nici nu cred că am sosit bine în drum, nu fac bine cu mâna, când oprește o mașină cu un tânăr chipeș, voios, cam de vârsta copilului meu.

– Mulțumesc că ați oprit!, îi zic eu, văzându-l că stă cu cotul rezemat în geamul mașinii, privindu-mă dus...

De frică să nu-și mai ia mâinile de pe volan, să-l arunce undeva... structurile piramidale... , mă grăbesc să-l aprob, cu toată ființa mea, numai să mă văd ajunsă cu bine la destinație.

– Bineînțeles, înțeleg! Oare cum nu m-am gândit până acum la una ca asta?

– Vedeți câtă dreptate am? Oare cum să mai explic?

– Nu-i nevoie! M-ai convins! Ești din zona aceasta?

– Nu, doamnă, sunt de departe, dar am lucrat mult ca șofer de TIR. – Acum nu mai lucrezi?

– Nu, doamnă! Dar le-am înțeles, când le-am văzut. Am lucrat mult în străinătate. N-are rost, doamnă! N-are rost! Ăștia, cu radarul lor, n-au cum să înregistreze undele care vin de sub pământ, de la magneții piramidelor. De fapt, în zona aceea radarul se oprește. Nu mai înregistrează. Înțelegeți?

– Bineînțeles!

– Am venit în țară și nu mă mai duc dincolo. E plin de structuri de astea, e plin de droguri, de mafie... nu e ca aici! E plin! Dar... , știți de Pișta, nu? Știți cine e, nu-i așa?

Habar nu aveam. Am făcut ochii mari, dar n-am zis nimic. N-auzisem niciodată de Pișta, decât ca persoană. Dar n-am zis nimic.

– Pișta, doamnă, nu există! Nu există Pișta!

Punct! Degeaba îl inventează ei, nu e-xis-tă!...

Iar ridică mâinile, până în tavanul mașinii și gesticulează.

– Ai dreptate că nu există! Am auzit și eu... Nici nu m-am gândit până acum! Extraordinar! Câtă dreptate ai!

Nu mai știam cum să-l aprob, să-i dau dreptate, să nu-l contrazic, rugându-mă în gând să ajung mai repede și în siguranță la destinație...

– Acum, lucrez acasă la mine, nu pentru mafie, doamnă! Și, ca forțele să nu mă poată atinge, mi-am cumpărat un jeep – unul puternic – și mi-am zis: „Loviți-mă, unde vreți, că mie nici nu-mi pasă! Ori din față, ori din spate!... Să văd ce-mi puteți face... ? Forțele, doamnă, forțele... și... Piștaˮ.

Noroc că am ajuns în oraș!

– Îți mulțumesc mult, să ai drum bun și... drumuri bune! Uite, aici ai banii!

– La revedere, doamnă! Înțelegeți... ?

– Bineînțeles!

Nu l-am lăsat să-și termine fraza, că am trântit ușa mașinii, făcându-i semn spre polițistul ce stătea în mijlocul drumului. Nu știu dacă l-a oprit, nu știu dacă el era Pișta și dacă există Pișta sau doar amenda lui. La asta mă gândeam a doua zi, când, la serviciu, nimeni n-a știut să mă lămurească cine-i Pișta. Poate nu există... Oricum, mai întreb... Poate mă lămurește cineva...

Nadia LINUL URIAN

STAȚIA DE AUTOBUZ Urc, îmi pun centura și aștept. El stă și privește.

Aveam impresia că nu aude. În sfârșit, pornește, dar nu înainte de a da drumul muzicii la maxim. Îți spărgea timpanele. Mă gândeam în sinea mea: „Măi, dacă mă vede careva în mașina asta zgomotoasă, zice că mă duc după nuntași... miercurea!... ˮ.

– Auziți, vă rog să dați muzica asta mai încet, dacă vreți, că aici e multă poliție. Să nu vă oprească!

De altfel, e zona în care se întâmplă cele mai multe accidente.

– Accidente, doamnă?, mă întreabă băiatul.

Privea acum în față; se conformează cu muzica, dar începe: – Doamnă, accidente nu există. Și nici zonă expusă accidentelor. Înțelegeți? Ținea strâns volanul, apoi îl lăsa, gesticula nervos, cu ambele mâini. Continuă: – Ce există, de fapt, înțelegeți, sunt structurile piramidale, subpământene, clădite uite-așa!

Se oprea, lua mâinile de pe volan și îmi arăta.

– Ele te atrag în punctul acela și faci accident.

De ce credeți că e un singur copac pe marginea drumului și intri în el? Poliția nu are niciun rost să controleze. N-are ce! Vedeți acolo ceva ce pare a fi ceața?

Nu e ceață! Nu! E ceea ce te atrage și care, împreună cu structurile acelea de care vă spuneam, te atrag, te aruncă și... faci accident. Tu, ca șofer, nu poți face nimic! Înțelegeți, nu? Oare cum să vă mai explic?

32

FOCUS

Noiembrie 2017

V. UMBREANU (Vasile CRIȘAN)

Un volum de poeme ancorat în cotidian, cu multe întrebări existențiale și dezlegări în cheie metaforică.

Al 99-lea volum de versuri din anii 1992-1994 conține, în pagini de subtilitate lirică, neliniștea și zumzetul vremii și vremurilor.

Iată că fenomene stranii și aparent incredibile apar și în creația literară. V. Umbreanu, alias Vasile Crișan, din Câmpia Turzii, este ilustrarea cea mai elocventă a acestui paradox. Cu o râvnă de toată lauda și o perseverență stăruitoare, ani mulți și-a construit propria bibliotecă de sertar, dacă putem spune așa, ieșind în ultimii 20 de ani în Agora Literară cu un număr impresionant de creații lirice, precum șuvoaiele năvalnice eliberate după 1989 din digul surpat al cenzurii. Însă creațiile lui nu sunt de conjunctură, nu sunt deloc facile sau doar versificații, ci literatură de bună calitate, cu un univers propriu al gândirii poetice, ancorat în numeroasele probleme existențiale actuale (Iulian PATCA)

De inspirație recentă (anii 2013-2014), volumul este un produs „rotund” al maturității, în care ritmul, forma și rima se îmbină armonios în poeme de mare sensibilitate.

Un volum închegat cu poeme scurte, ca niște aforisme pe teme de înțelepciune, care invită cititorul la introspecție și meditație.

Volumul conține poeme de câte o strofă, cu ideile înșirate în armonie și cu profund fior liric, un produs de mărgăritare din anul... 1964!

LA MULȚI ANI! 2018

Al 109-lea volum, scris între anii 19941995, ne înfățișează periplul liric al unui suflet frământat de angoase existențiale.

Stimaţi colaboratori, Propunerile Dvs. pentru următorul număr se primesc prin e-mail sau pe CD până în 25 februarie 2018, cu menţiuna „PENTRU REVISTA AGORA LITERARĂ”.

Pentru detalii sunaţi la 0749-930142 sau trimiteţi materiale prin e-mail iulianpatca@yahoo.com 33

Al 113-lea volum de versuri, apărut în octombrie 2017 la secțiunea „literatură de sertar”, anunță (uimitor) și următoarele trei titluri: Sirenele alarmei, Ieșirea din zodiac și Viroza democrației.

Publicaţie editată de LIGA SCRIITORILOR din ROMÂNIA

Design: Laz@r Morcan