Apollon 56 , 2014

Apollon REVISTĂ DE CULTURĂ, ARTĂ ŞI CIVILIZAŢIE

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

Apollon-Anul VIII, Nr. 13 (56), 48 pag., decembrie 2014, 15,oo RON (30 MLD) , ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Apollon

Revistă de cultură, artă şi civilizaţie,

Anul VIII, Nr.13 (56), 48 pag., 15.oo RON,(30 MLD)

ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor general Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară (decembrie 2014) DIRECTOR: Anca Elena CĂLIN COLEGIUL DE REDACŢIE: Marian Nicolescu, Adrian Cocioc, Raisa Plăieşu, Cristi Groza, Andrei Viziru, Vasile Groza, Vasile Căpăţână, Gheorghe Puiu Răducan, Elena Atanasiu, Eliza Roha, Dumitru Manolache, Cristian Ionescu, Nicolae Puiu Iliescu, Camelia Suruianu, Victoria Milescu

COLABORATORI SPECIALI: Viorel Roman - Bremen - Germania; Cătălina Stroe - Montreal - Canada; Hannes Hofbauer - Viena - Austria; Ion Cuzuioc - Chişinău - Rep. Moldova; Georg Wurst - Lucerna - Elveţia; Manolo Feiras - Lerida - Spania.

REDACTOR ŞEF: Dr. George COANDĂ Profesor Honorificus Universitatea “Valahia” SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: Gheorghe Preda ADMINISTRAŢIA: Viorica C. Călin FOTO: Dan MIREA ADMINISTRATOR SITE: Marian STOICA TEHNOREDACTARE: Anca-Elena Călin Redacţia şi administraţia: Calea Bucureşti, 61-63, bl. OH 1, parter, Urziceni, Ialomiţa, 925300 tel. / fax 0243.254.223, Cont deschis la BRD Urziceni, nr. RO80BRDE230SV13546532300, E-mail: ro.tv.kalin@gmail.com www.revista apollon.ro TIPAR DIGITAL: RO-TV, Companie de presă şi televiziune TIRAJ GENERAL: 600 exemplare

Apollon 2

Apollon Art. 206 - COD PENAL “Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor Agenţii de presă sau personalităţi citate, responsabilitate juridică le aparţine.”

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

ÎN ACEST NUMĂR VĂ ÎNTÂLNIŢI CU: George CĂLIN, Elena Andreea ION, Vasile GROZA, Mihai SĂLCUŢAN, Cătălina ORŞIVSCHI, Camelia SURUIANU, Ion CUZUIOC, Valentina BECART, Pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA, Aurica ILIOI, Nelu IORGA, Cristian IONESCU, Livia CIUPERCĂ, Ioan CIUNTU, Artur SILVESTRI, Ben TODICĂ, Nicolae DOFTOREANU, Nicoleta Claudia DRĂGAN-BUCŞĂ, Domnica MĂRCUŞI, Gheorghe Puiu RĂDUCAN, Dorina ŞIŞU, Mădălina PENCEA, Vasile LARCO, Costinel SAVU, Vasile VAJOGA, Elena TRIFAN, Raisa PLĂIEŞU, Alexandra Anamaria VLAD, Nicolae MĂTCAŞ, Marin MOSCU, Elena BĂLAN, Alexe RĂU, Cristina DIACONESCU, Ilie ZEGREA, Evghenii EVTUŞENCO, Nina GONŢA, Daniela M. CONSTANTIN, Georgeta Irina RUSU, Ioan J. POPESCU, Nicoleta IVANOV, Luca CIPOLLOA, Virgil CIUCĂ, Radulian TATU, Dorina STOICA, Iustina Alexandra GROZA, Maria NICULESCU, Titus ŞTIRBU, Victoria MILESCU, Geo CĂLUGĂRU, Lucian GRUIA, Veronica Maria FLORESCU, Ion PROCA, Nicoleta STĂVĂRACHE, Nicolae PETRACHE

VĂ RECOMANDĂM O SINGURĂ CARTE..., un singur autor!

George CĂLIN poet, editor, diplomat

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Societatea Culturală Apollon

Apollon

a organizat în cadrul manifestării

TOAMNA CULTURALĂ APOLLON Concurs internaţional de creaţie literară

“Vis de toamnă” Ediţia a II -a, poezie şi proză scurtă

REZULTATELE CONCURSULUI Anul acesta, juriul concursului internaţional de creaţie literară “Vis de toamnă”, a fost invadat cu foarte multe lucrări ale celor care şi-au dorit să câştige un premiu.

La Categoria “JUNIORI” s-au primit 423 creaţii literare (poezie şi proză) de la 79 de participanţi.

La Categoria “SENIORI” s-au primit 808 creaţii literare (poezie şi proză) de la 132 de participanţi.

Juriul a decis, cu mare greutate, lista câştigătorilor de la această a doua ediţie a concursului.

Lucrările premiate, vor vedea “lumina tiparului” în volumul antologic al concursului care va apărea până pe data de 14 decembrie 2014, ora 16.oo, dată la care va avea loc decernarea premiilor, în cadrul Festivalului naţional de colinde populare româneşti “DESCHIDE UŞA, CREŞTINE!”, ce îşi desfăşoară cea de-a XII - a ediţie la Centru Cultural din municipiul Urziceni, judeţul Ialomiţa.

Mulţi dintre participanţi sunt scriitori cunoscuţi şi buni colaboratori ai revistelor noastre. Cu părere de rău nu se puteau premia toate lucrările prezentate în concurs dar, multe dintre ele vor putea fi citite, pe parcursul anului 2015, în paginile revistelor Apollon şi Apollon Junior.

Mulţumim tuturor participanţilor şi felicitări câştigătorilor!

JUNIORI poezie PREMII SPECIALE Premiul “Nichita Stănescu” Mădălina MARDAN Sat Berivoi, jud. Braşov

Premiul “Leonida Lari” Ştefan MOŢEI

Suceava, jud. Suceava

poezie PREMII SPECIALE Premiul “Nichita Stănescu” Georgeta MUSCĂ-OANĂ, Galaţi, jud. Galaţi

Premiul “Leonida Lari” Lidia GONŢA, Chişinău, Rep. Moldova

Premiul „Ion Vatamanu” Daniel MIHU, Ploieşti, jud. Prahova

Premiul I Vasile POPOVICI,

Comăneşti, jud. Bacău

Corni, jud. Botoşani

Premiul II Nicoleta STĂVĂRACHE,

Bucureşti

Câmpina, jud. Prahova

București,

Premiul III Ana GHIAUR,

Premiul II Denisa LEPĂDATU,

Timişoara, jud. Timiş

Galaţi, jud. Galaţi

proză PREMII SPECIALE Premiul „Constantin Ţoiu” Dumitru HRISCU,

Premiul III Ana Maria GÎBU, Dorohoi, jud. Botoşani

proză PREMII SPECIALE Premiul „Constantin Ţoiu” David LUCEAC,

Hârlău, jud. Iaşi

Premiul „Mircea Nedelciu” Mihaela OANCEA,

Rădăuţi, jud. Suceava

Bucureşti

Premiul „Mircea Nedelciu” Călina NIŢĂ,

Premiul „Horia Vintilă” Irina RUSU

Bucureşti, Şcoala „Hamburg”

Premiul „Horia Vintilă” Nu s-a acordat

Premiul I Alexandra DIACONIŢA Fălticeni, jud. Suceava

Premiul II Andreea Maria STĂNESCU,

3

Trofeul APOLLON Adrian Nicolae POPESCU,

Premiul „Ion Vatamanu” Alexandru COPACI, Premiul I Anastasia Maria TACHE,

Apollon

SENIORI

Bacău, jud. Bacău

Premiul I Elena Ionescu COLCIGEANNI, București

Premiul II Carol Bur HARNAGEA,

com. Tunari, jud. Ilfov

Iaşi, jud. Iaşi

Premiul III Ana PINTILIE,

Premiul III Camelia SURUIANU,

Bucureşti, Şcoala „Hamburg”

Bucureşti

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Vasile GROZA

Iarnă cu arome întârziate

Elena Andreea ION

Ustură tăcerea din gândul însângerat al fiecărui pas tot strâmb, tot mai forţat.

Strigă la mine timpul, mi-arată că a trecut şi mi-a furat speranţa, m-a îndepărtat mai mult.

Ninge iar cu lacrimi bogate, se fac izvor în palmele-mi încreştate, cade aceeaşi iarnă cu arome întârziate...

Fulgi de gânduri reci Şuieră viforul sălbatic, fiinţa-mi şi-a albit suflarea, timpul mi-a adâncit cărarea.

Poetul parcă a încremenit tot ţipând la versuri albe.

Poate pixul a adormit, poate iarna-i prea departe...

Resturi de ceai La gura sobei caut, într-o adâncă ceaşcă cu resturi de ceai, o dâră de lunimă într-un colţ cu mucegai.

Pensez cu gându-mi rece o umbră, pe o aripă de sticlă.

Ulise mă aşteaptă, ceva ar vrea să-mi zică, dar iarna grea coboară din albe guri de rai şi un aprig grai îmi ucide răsuflarea.

Ninge iar cu fulgi de gânduri reci se-mprăştie visarea, vremea se sparge în bucăţi topindu-mi aşteptarea.

Doar umbra mai grăbeşte un pas prin veşnica zăpadă, din ochi îmi curge,fără glas, un rest de fard ca altădată...

Ulise, o să mai poţi să stai?

Respir

Interior

Tremură iarna prin oasele-mi albe, cu dalbe flori îmi îmbracă privirea, vremea se scurge printre nimicuri care-mi descompun gândirea în veruri...

Tăcerea îmi împrăştie năframa peste speranţa ninsă de întristare, flutură în mine aceeaşi aşteptare e târziu...

Poate mâine oceanul de ninsoare se va topi, se va îneca în mare sau va rămâne veşnic aceeaşi iarnă cu fluturi grei la răsuflare.

Apollon

Se scutură din cer mireasma de şoaptă albă, aud aievea cel dintâi fulg de zăpadă.

S-a topit lumina din ochiul nins de stea polară, iubirea ţipă în mine ca o fiară tu eşti aici...

Timpul îmi împrăştie suflarea, gerul mi-ngheaţă fiecare glas, mi-alunecă netrebnic fiecare pas, ninsoarea îmi spală faţa.

Te văd, te aud, te simt.

A mai trecut un an.

Un an cu greutăţi, dar şi cu bucurii.

Câte greutăţi aţi avea, bucuraţi-vă oameni buni de fiecare zi, de fiecare clipă petrecută alături de cei dragi, de fiecare zâmbet al copiilor voştri, pentru că până la urmă bucuria de a fi înconjurat de familie, bucuria de a nu fi singur pe lume, depăşeste orice necaz.

4

Ne colindă amintirea...

Colindăm Pentru noi toţi să vă spun Cea mai aşteptată sărbătoare Este sărbătoarea de crăciun, De ce oare?... Bună întrebare!

Sărbătorile de iarnă

Pentru că pe-acest pământ Dumnezeu ne-a fost trimis, Fiul său măreţ şi sfânt, Pe Domnul nostru Isus.

De un an le tot aştept Sărbătorile de iarnă Sperând ca un înţelept Cerul să-nceapă să cearnă.

Şi de-atunci până-n vecie, Noi aceşti colindători, Vom umbla ca să se ştie, Rostul marii sărbători.

Cu steluţe mari pufoase Răspândite peste tot Şi ferestre luminoase Decorate cu omăt!

Colindăm din casă-n casă, Anunţându-l pe Mesia, Venit să ne mântuiască, Dând oamenilor bucuria.

Altfel ştim că nu se poate Nuntă fără lăutari Să ai zi fără de noapte Şcoala fără de şcolari.

Bucuria mare de crăciun, Noi cu toţi ne-o arătăm.

Pe Isus cel sfânt şi bun, Am venit să-l colindăm.

Să simt zăpada sub talpă Ţurţurii-ngheţaţi de frig Atârnaţi din casă-n casă Bucuria să mi-o strig.

Colindăm, colindăm, Noi cu toţi ne bucurăm, Şi-o vom face să se ştie, Până când va fi să fie!...

C-a venit ziua cea mare Cu zăpada de crăciun Cea mai mare sărbătpare Noaptea sfântă de ajun

Rugă către Dumnezeu Trecut-au două mii de ani Şi vor mai trece în vecie Vom fi mereu contemporani Cu fiul Domnului trimis Ce s-a jertfit pentru-omenire Nu e uşor să stai pe cruce Bătut în cuie şi-nvelit în spini Să simţi cum sufletul se duce În chinul morţii şi-n suspin Şi toate câte-a îndurat Le-a îndurat el, Dumnezeu Ca să ne scoată dim păcat Să ne ferească de cel rău Isus Hristos cel drept şi sfânt A treia zi după scripturi A înviat pe-acest pământ Urcând de-a dreapta tatălui Tată, Fiu şi Sfântul Duh Sfântă Treime ne-nchinăm Cum pasărea se-nalţă în văzduh Cu plecăciune, să fim iertaţi noi ne rugăm!

Când mergem toţi la colindă S-anunţăm vestea cea mare Lumea-ntreagă s-o cuprindă Că suntem în sărbătoare.

S-a născut pruncul cel sfânt Venit să ne mântuiască Ce-a fost trimis pe pământ Cu puterea sa cerească.

A venit şi Moş Crăciun Încărcat de daruri multe Străbătând atâta drum Poveştile să ne-asculte.

Iată-l şi pe noul an Îmbrăcat în straie albe Cu lunile în ghiozdan Şi urări de sănătate!

De un an le tot aştept Sărbătorile de iarnă Dacă-am fost un înţelept Cerul a-nceput să cearnă!

Nr. 13 (56), decembrie 2014

DIN COTIDIAN

RÂSUL CA FENOMEN CULTURAL

Apollon

Volumul de catrene epigramatice intitulat „Zâmbete răzleţe” semnat de Cătălina Orşivschi, apărut la Editura Rocad Center, Iaşi 2013, captează atenţia şi interesul cititorului. Titlul cărţii face trimitere explicită la râs (zâmbetul fiind forma reţinută a acestuia), adică la acea calitate proprie speciei umane şi la semnificaţiile acestuia – potestul, refuzul, contestaţia. Numai omul poate să zâmbească, să râdă, inclusiv în hohote, atitudinea sa derivând nemijlocit din tensiunea critică a gândirii. Capacitatea omului de a râde semnificăo parte a comportamentului uman faţă de realitatea lumii care îl înconjoară. Dacă ar fi lipsit de semnificaţie, râsul ar exprima doar hohot fiziologic, iar simpla semnificaţie neînsoţită de râs rămâne o simplă cunoaştere. Unitatea dintre hohot şi semnificaţie reprezintă un act critic. În catrenele prezentate în „Zâmbete concepţie filizofică despre viaţă şi rostul omului răzleţe” colega Cătălina Orşivschi, spune pe pământ. adevăruri cu seninătate, nu cu fruntea încruntată, Inginer textilist cu reală vocaţie, precum Horaţiu cel rămas în istorie cu expresia înzestrată creatoare de măiestrite obiecte „Ridendo dicere verum”. decorative şi de artă populară şi creaţia Autoarea reuşeşte să releve contrastul fotografică, Cătălina Orşivschi păşeşte cu dintre superioritatea idealului şi inferioritatea delicateţe aparte pe treptele scrisului, aşa cum se realului cu zâmbetul pe buze, care este mai mult manifestă peste tot locul, inclusiv în lumea liric decât critic. Să ne amintim că zâmbetul a epigramei. Trăind în comuna Vama, adică în apărut la om mult mai târziu decât râsul şi, la fel ca inima Bucovinei, locul de naştere al lui Mihai surâsul, reprezintă forma sa evaluată, „rafinată”.

Eminescu, Luceafărul literaturii române, Cătălina Zâmbetul epigramistei se manifestă Orşivschi abordează cu inspiraţie moravurile şi sub forma spiritului critic şi nu a unui nihilist, ca năravurile cele pământeşti ale simbolicului expresie spontană a vieţii în expansiune. Surâsul Cătălin, luminându-şi norocul în creaţia literară dulce-amar al autoarei se hrăneşte din încrederea cu propria inteligenţă şi stăruinţă şi cu intenţia, în viitor. Un capitol al cărţii este dedicat duelului desluşită de noi, de a ţinti spre înaltul epigramei. epigramatic pe care autoarea l-a susţinut vu O asemenea perspectivă, în mod consacratul confrate de cenaclu Vasile Larco, sigur, nu este nicidecum iluzorie! oferind satisfacţie celor cărora le place să privească lupta ce se poartă de către alţii între corzile ringului epigramatic.

Dintr-un catren referitor la vestitul „Muzeu al Oului”, aflat în curtea casei părinteşti din comuna Vama, creat şi administrat de Letiţia Luând şi noi aminte, nu vom căuta Orşivschi, nimeni alta decât talentata sa soră, „nod în papură” cărţii, pe care o privim ca o artist consacrat în domeniul încondeierii ouălor, apariţie câr se poate de semnificativă pentru zona aflăm că: „Deşi-i colecţia bogată, / Sunt unii răi, ce- în care vieţuieşte autoarea, în care omul se află ncet şoptesc / Că ouăle de ciocolată / Şi oul lui Columb într-un permanent dialog cu realitatea, cu natura, lipsesc!” (La Muzeul Oului, la Vama). cu credinţa cea adevărată, făurindu-şi o proprie Mihai SĂLCUŢAN

VIAŢA DE CENACLU

Era toamna. Ziua de Vinerea Mare, praznicul lui Constantin, fratele lui Stelică Zoican.

Dimineața, Ioniță Zoican l-a sculat pe Stelică și l-a trimis cu caprele și oile la poiană. Urma să meargă cu vărul său, Ghiță. La prânz trebuiau să ia vitele și să le ducă acasă, apoi să vină și ei la praznic. De acord. Ghiță a venit cu o torogoată. I-o împrumutase pentru câteva zile un unchi al său.

Mare bucurie! În timp ce vitele pășteau liniștite pe poiană, cei doi exersau pe rând la instrument. Știau să cânte la fluier, dar torogoata era altceva.

Trebuia mult mai multă forță în plămâni, degetele aveau de mânuit clapete. Și, totuși, instrumentul putea fi stăpânit. Tot exersând cei doi la torogoată, nici n-au observat până s-au apropiat de ei cu vitele Lena și Nuța de la Cernavârf. Erau două codane de vreo șaptesprezece ani, frumoase foc, de care se dusese vestea că sunt tare pupăcioase și se lasă ușor ,,jumulite” de băieți. Stelică și Ghiță erau mai mici cu un an sau doi decât cele două, dar asta n-ar fi fost un impediment. Terminaseră și ei generala, iar Stelică numai ce reușise la seminar și urma să plece.

Apollon

5

TOROGOATA

Totuși, cum să lași torogoata pentru niște fete! Pur și simplu nici nu le-au băgat în seamă. Au încercat ele să-i atragă la joacă, la hârjoană, dar degeaba. Torogoata și mai multe nu.

Dacă au văzut așa, cele două fete, îmbufnate, și-au luat vitele și-au plecat. Când soarele dăduse spre amiază, Stelică și Ghiță și-au adus aminte că le e foame. Învățaseră să cânte câteva hore la torogoată, dar asta nu le ținea de foame.

Oile se odihneau la umbră, caprele nicăieri. Stelică avea trei, Ghiță două. Au început să le caute. Degeaba. Parcă le înghițise pământul.

Până la urmă, au luat oile acasă și s-au dus la praznic. Părinții erau acolo.

I-au întrebat pe copii de vite. Aceștia, roșii ca sfecla, au îngăimat un răspuns. Părinții au înțeles că ceva nu e în ordine. Până la urmă, au mărturisit adevărul: caprele erau pierdute.

Lucrurile erau clare: lupii mâncaseră caprele. S-a ales praful de masă.

Au plecat toți, care-ncotro, să caute caprele. Au colindat câmpul, dealurile, pădurea.., nimic! Soarele dăduse spre seară și toți ai lui Ioniță Zoican căutau în disperare caprele.

Erau mai mult siguri că le mâncaseră lupii, dar voiau măcar să găsească locul unde fuseseră sfâșiate, măcar o urmă, o bucată din ele, ceva. Iată că la un moment dat, pe culmea dealului și-au făcut apariția cu vitele Nuța și Lena, codanele care le dăduseră târcoale flăcăilor de dimineață.

Veneau acum din nou, convinse că ficiorii se săturaseră să tot pupe torogoata. Între oile și caprele lor erau și caprele lui Stelică și ale lui Ghiță. Să mori de ciudă, nu alta! Va să zică, le-o făcuseră! Ce puteau să mai zică! Fetele au motivat că au venit caprele celor doi după ele, dar au fost convinse că ei au știut că sunt la ele și că le aduc de amiază. Bieții părinți și celelalte rude care căutaseră peste tot au răsuflat ușurați și au plecat spre casă, obosiți, dar bucuroși că au… găsit caprele. Flăcăii erau destul de mari să înțeleagă lecția și până seara n-au mai pus nici mâna, nici buzele pe torogoată!

Au avut ce face și n-au regretat!

Pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA Scrisoare pastorală Foaie periodică a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIII (2014), nr. 288 (16 – 31 Octombrie)

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

debut literar Aurica Scriitor în diaspora, Londra - Marea Britanie Când spun acasă.....

Iubiți, iubirea!

Când spun acasă, simt cum un fior Mă spintecă din cap până-n picioare Nu zăvorâți iubirea-n colivii... Şi-mi vine-n minte apa de izvor Ce-i îngrădit, ca ceara se topeşte! Şi pâinea din cuptor... şi casa care, E ca şi cum laşi pe uscat un peşte Şi-apoi plângând, încerci să-l reînvii... Mi-a fost bun adăpost copilăriei Şi m-a crescut, făr'-a avea, chiar toate....

Umpleți pământul cu sămânța ei Si mâna grijulie a măicuței Şi vor rodi livezi de bucurie, Ce mă-nvelea, in fiecare noapte...

Ce sufletelor fi-vor hrană vie, Cand spun acasă, lacrimile curg Şi leac durerii, ce din rău o iei! Şi-mi amintesc ce bun era puținul Ni-i inima locas al purității...

Ce il primeam şi-n zori şi in amurg Şi-mi ajungea... acum, mi-e gol preaplinul...

Nu o hraniți mereu numai cu ură!

De-o-mbolnăviți, nu mai aveți dublură Cand spun acasă, simt un nod şi-nghit Şi-mi amintesc băncuța de la poartă Şi e păcat.. prea scurtă-i calea vieții...

Unde vecini veneau la povestit, Pătrați-i zborul liber, neatins..

Necazuri, bucurii, poveşti de soartă.....

Nu-i marginiți, a ei nemărginire!

Când spun acasă mi se face dor Chiar şi de colbul drumului de țară Nu cu cântar, ne-a fost spre dăruire; Cuprinsul ei, nu-l prinzi in necuprins! Ce il lăsau căruțe-n urma lor..

Si iarăşi amintiri, încep să doară......

Lăsați-o să alerge, i-e menirea Cand spun acasă, văd un colț de rai De-a lumina a nopții negre beznă, Prieten vechi si bun cu veşnicia, Nu o lăsați, s-ajungă doar la gleznă, Spun datină, spun ie şi spun nai...

Primiți-o-n voi, vă rog...

Spun Dumnezeu şi neam... spun, România!!!

Iubiți, iubirea..!

Nelu IORGA

Neînvinsă!

Ascunde-mă toamnă sub frunza-ţi brumată Tristețea de mine în veci să nu dea, Acoperă-mi trupul cu-a vieții perdea Şi fă-mă să scap, de fața crispată!

Străjeri pune-mi plopii ce muşcă din cer Ce-s martori ai lunii în noapte, Ținti-voi ca ei spre înalt şi departe, Iar urma mi-oi pierde-o, între dor şi mister!

Hoțeşte-oi pândi cu un ochi pe furiş Să văd de încearcă într-un fel să mă prindă, Sătulă-s s-o văd mereu în oglindă Şi-ncercând să-mi stea “... vrei perfecţiune, în drum, curmeziş! nu veni la uşa mea, Ascunde-mă toamnă sunt perfect Sub mantia-ți ninsă Ți-oi scrie pe frunze şi crengi un poem, de imperfectă, Alungând pe vecie-al tristeții blestem, aşadar, Ori gravă sus, pe cer, un cuvânt: nu insista...”

Neînvinsă!

BLESTEMATĂ ŢARĂ, BLESTEMAT POPOR!?

Mai sunt românii urmaşii dacilor? Mai pot declara românii că se trag din ramura norddunăreană a marelui neam tracic? Limba română este limba vechilor pelasgi, apoi limba tracilor deci şi a dacilor şi acum este limba noastră. Este o limbă foarte veche. S-a decoperit, de curând, că este protolatină. Nu provine din latină, ci invers.

Nu suntem o rudă mărginaşă a latinităţii, suntem părinţii latinităţii!

Noi suntem sămânţă din sorgintea Timpului! Dar în această vreme suntem rătăciţi şi să sperăm că ne vom regăsi neamul şi spiritul său de mult pierdut, ne-o datorăm nouă şi urmaşilor noştri. Actuala populaţie a României a uitat oare că se trage din dacii liberi care au trăit pe teritoriul acestor meleaguri cu 5.000 de ani în urmă? Bine spus „POPULAŢIE” pentru că, spre regretul celor ce mai gândesc în această ţară şi mai au un dram de demnitate şi mândrie naţională, nu mai suntem un POPOR, nu mai suntem un neam, am devenit o populaţie fără principii şi fără pic de patriotism.

Unde sunteţi români?

Avem o istorie milenară pe aceste meleaguri! În aceste vremuri tulburi, când românii folosesc jignirile ca formă de comunicare, se uită un lucru esenţial. Treptat vom fi marginalizaţi şi ignoraţi în propria noastră ţară.

Din prea multă îngăduinţă şi iubire faţă de cei depărtaţi de Dumnezeu am devenit minoritate la noi acasă! Suntem nişte îngenuncheaţi ai timpului în care trăim! Degeaba am ales în 1989 să avem ca Imn naţional „Deşteaptă-te române!”, că nu ne vom deştepta curând... Contăm doar ca indivizi cu creiere spălate! Nu ne mai gândim la marii noştri înaintaşi întemeietori de ţară şi de neam care s-au jertfit pentru reîntregirea, neatârnarea şi credinţa srămoşească a acestui popor: Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazul etc.

Apollon

ILIOI

6

Se cam uită în ziua de azi de istorie, de cei care au luptat pentru ţară! Nu avem niciun drept să ne terfelim istoria poporului nostru sfânt. Istoria adevărată este rezultatul a ceea ce vedem în jurul nostru!

O ţară, un popor care nu-şi respectă istoria, este o ţară supusă distrugerii! Să ne trezim şi noi, cât mai avem timp, să ne redobândim onoarea şi demnitatea de altădată, mândria a acestui neam prigonit de sute de ani... Înaintaşii noştri ne-au învăţat să fim mândri, acum, în aceste clipe, când unitatea naţională ne este zdruncinată, îmi dau seama că am învăţat să fim mândri degeaba, fără să realizăm nimic.

Mândria de a fi român înseamnă, în primul rând, mândria de a fi tu însuţi. A fi mândru de ceea ce eşti înseamnă să nu îţi fie ruşine de ceea ce faci, în familie, la servici sau pe stradă. Nu trebuie să-ţi fie ruşine cu ceea ce faci dacă îţi iubeşti ţara, poporul, familia, îţi cinsteşti părinţii şi acorzi respectul cuvenit înaintaşilor tăi care şi-au jertfit viaţa pentru idealurile sacre ale naţiei din care faci parte. Cinstirea strămoşilor noştri este obligatorie pentru a ne putea curăţa întinăciunea sufletelor!

Să nu uităm că suntem singurul popor european care încă locuieşte în locul în care a luat fiinţă, în locul în care s-a născut civilizaţia europeană. În 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea ne-a vizitat ţara, a făcut o afirmaţie care a avut un puternic ecou la scară mondială, şi anume: „România este Grădina Maicii Domnului!”.

Doar acela-i român adevărat, acela care ştie ce înseamnă “doina”, “vatra românească”, Sfânta Cruce şi dorul de casă, de familie, de tot ce înseamnă România noastră dragă... Popor muncitor şi cinstit, am ajuns să fim slugi pe toată planeta! Câte mame rămân fără copii. câţi mor, câte neveste rămân fără bărbaţi, câţi copii rămân fără părinţi?

Oameni buni noi putem să trăim fericiţi doar cu ce ne dă pământul românesc!

Fraţi români, noi generaţia învechită trebuie să facem ceva pentru viitorul acestei ţări, până când nu e prea târziu, timpul nu poate fi dat înapoi şi o să ne pară rău... Să nu ne uităm valorile şi idealurile, care au construit valoarea patriotică a acestui neam. Patriotismul nu se dobândeste, cu el te naşti, nu îl poţi renega, nu îl poţi alunga. În lumea asta nu este mai sfânt decât: Ţara, Credinţa, Educaţia, Istoria, şi Iubirea faţă de poporul tău! Îmi iubesc ţara, dar nu cum e acum ci cum poate fi!! România este a noastră, trebuie să o recucerim prin noi înşine, solidari. Să nu ne temem: zeii, strămoşii, înţelepţii, sfinţii, eroii, martirii, mucenicii acestui neam sunt cu noi!

Românilor, nu lăsaţi capul în jos orice ce s-ar întampla şi oriunde sunteţi, odată şi odată neom aduna cu toţii în frumoasa noastră ţară şi vom uni pământurile care ne aparţin şi vom fi o adevărată ţară... Respectaţi-vă istoria, respectaţi-vă eroiii şi veţi dăinui veşnic! Fiţi mândri că sunteţi români, nu toate ţările se pot mândri cu ceea ce avem noi: “Istorie"! Nu contează că a fost zdruncinată sau întinată de cei fără de Dumnezeu, noi avem acest lucru de preţ şi suntem mândri că suntem români şi asta nu ne-o poate lua nimeni, acest lucru îl mai avem şi când frumoasa noastră ţară va avea nevoie de fii ei, noi vom fi acolo.

Pentru Patrie, pentru Popor, oriunde, oricând... Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni! Închei cu câteva cuvinte spuse de marele Sfânt român Părintele Arsenie Boca: ''Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbatici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine Sfârşitul.''

Doamne, binecuvintează Neamul românesc şi scapă-l de necredincioşi!

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Cărţi din Biblioteca Apollon

DIN EXIL SPRE DIASPORĂ ÎN PARADISUL VRAJBEI NOASTRE, Editura ANCA, 2009

II. Continuare din numărul trecut Cristian IONESCU, prozator, diplomat, membru asociat Apollon

FAMILII PRINCIARE ÎN EXIL

Elena Văcărescu

Ana Brâncoveanu

(1864 – 1947)

(1876 – 1933)

„Femeia unei singure iubiri”

„Contesa de Noailles”

Vorbind despre Elena Văcărescu, scriitoare franceză de origine română, Ambasadorul francez o caracteriza deosebit de plastic: „…cea pentru care România şi Franţa nu erau decât o singură patrie şi, pentru care, francofonia românilor îmbracă forma unui caz pasional.”

Urmaşă pe linie directă a unei vechi familii de boieri valahi, începând cu acel mare dregător Enache Văcărescu, ucis de turci în 1714, împreună cu domnitorul şi fiii acestuia, Elena se născuse în septembrie 1864 la Bucureşti, crescând alături de moştenitorul desemnat de Regele Carol I. Se ştie că, lipsa de urmaşi a cuplului regal a determinat alegerea nepotului său de frate, Ferdinand, pentru a-i urma la conducerea României, acesta fiind invitat la Bucureşti în anul 1888, perioadă în care Elena Văcărescu era domnişoară de onoare la curte, pe lângă regină.

Fire visătoare şi poetică, regina Elisabeta, alias Carmen Silva, încearcă să-l influenţeze pe tânărul prinţ Ferdinand să o ia de soţie pe Elena, de care acesta era sincer îndrăgostit.

Deoarece, conform Constituţiei române, moştenitorul tronului nu avea permisiunea de a se căsători cu o româncă, au urmat frământări politice, încheiate cu celebra frază a primului-ministru conservator, Lascăr Catargiu: „Maiestate, aiasta nu se poate!” şi încercarea de sinucidere a prinţului. În tot acest timp, pentru a stăvili idila dintre cei doi tineri, Elena Văcărescu va fi trimisă iniţial în Italia (1891 – 1893) şi apoi exilată definitiv la Paris (1895), cu interdicţia de a mai păşi vreodată pe pământul strămoşilor săi.

Exilul, care s-a dorit o stavilă în calea iubirii pe care prinţul Ferdinand i-a purtat-o Elenei Văcărescu, nu-i va împidica pe cei doi să comunice, chiar şi după oficierea căsătoriei lui Ferdinand (1893) cu prinţesa Maria de Edinburgh, viitoarea regină Maria. Cei doi vor continua să păstreze o relaţie afectivă deosebită, cu întâlniri la Paris şi mai ales o intensă corespondenţă, întreruptă doar de dispariţia lui Ferdinand în 1927. Elena Văcărescu nu se va căsători şi nu va mai iubi alt bărbat.

Apollon

7

Urmaşă a primilor scriitori Văcăreşti de la sfârşitul secolului al XVIII -lea, Elena Văcărescu se dedică literaturii, publicând la Paris, în 1896, volumul de versuri originale „Chants d΄Aurore”, premiat imediat de Academia Franceză. În perioada următoare, Elena Văcărescu va deveni o personalitate a culturii româneşti şi franceze, salonul său din capitala Franţei fiind vizitat de Victor Hugo, Anatole France sau Leconte de Lisle.

Va publica numeroase volume de poezii, proză şi memorii. Faima câştigată printre francezi face să fie cooptată în delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris iar mai târziu, în comitetul de conducere al Comisiei de cooperare intelectuală din cadrul Ligii Naţiunilor, condusă de alt român celebru, Nicolae Titulescu. În 1925 este primită în Academia Română, fiind prima femeie care a beneficiat de această onoare iar doi ani mai târziu va fi răsplătită cu Legiunea de Onoare a Franţei. Elena Văcărescu va muri la Paris în 1947, dar osemintele sale au fost repatriate în 1959, fiind depuse în cripta familiei din Cimitirul Bellu. Pe toată durata vieţii sale şi după moarte, a fost iubită şi omagiată de români.

Citez din scriitorul Camil Petrescu: „N-a fost niciodată despărţită de ţara în limba căreia nu a scris. O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă, cu orgoliu , şi originea, şi sufletul românesc. O asemenea personalitate onorează două literaturi.”

Aş adăuga la cele scrise mai sus opinia mea personală: Dacă nu exista opoziţia coaliţiei, care a împiedicat căsătoria prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu, România ar fi avut o regină mai credincioasă soţului său şi poporului din care provenea, dăruind ţării moştenitori mai buni decât Carol al II-lea.

Ar fi fost însă o mare pierdere pentru cultura Franţei şi a României. Elena Văcărescu a reuşit să ducă la îndeplinire testamentul literar al unchiului său, Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei, Văcăreşti,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire.”

A fost prima româncă primită în Academia Franceză, cu aproape şapte decenii înaintea lui Eugen Ionescu. Scriitoarea pe care George Călinescu, în a sa „Istorie a literaturii române”, o considera ca fiind „lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti”, se născuse la Paris, în 1876 şi era numai pe jumătate româncă.

Tatăl său era prinţul Grigore BibescuBrâncoveanu, despre care am scris anterior, iar mama sa, Raluca Musurus era fiică de ambasador turc, dar se înrudea cu familia greacă Vogoride, al cărui reprezentant fusese numit de către turci caimacan al Moldovei în 1857 şi se manifestase împotriva Unirii Principatelor Române.

Studiile făcute la Paris şi educaţia primită de la mama sa au făcut din Ana Brâncoveanu o partidă dorită de reprezentanţii nobilimii franceze. În 1897 se căsătoreşte cu contele Mathieu de Noailles.

Debutul literar are loc în 1899, dar adevărata lansare se va produce doi ani mai târziu, când apare volumul său antologic „Le cœur innombrable”. La scurt timp este primită în Academia regală de limbă şi literatură franceză a Belgiei, ulterior devenind şi membru al Academiei Franceze. Volumului apărut în 1901 i s-a decernat premiul Academiei Franceze pentru literatură iar scriitoarei, Legiunea de Onoare cu grad de Comandor. Cu toate succesele literare, contesa de Noailles va deveni celebră în Parisul începutului de secol XX, îndeosebi, pentru calităţile sale de amfitrioană aristocratică, printre invitaţii săi numărându-se Jean Cocteau, Maurice Barrès, Pierre Lotti (scriitor şi prieten intim al reginei Elisabeta a României), André Gide, Paul Valéry, François Mauriac şi alţii.

Saloanele contesei de pe Avenue Hoche dau strălucire perioadei antebelice, numită de criticii francezi „La Belle Époque littéraire”. Revenind la creaţia literară, se poate afirma că poemele ieşite de sub pana scriitoarei erau senzuale, erotice chiar, „câteodată violente şi marcate de tragism, dominate de bucuria păgână a dragostei şi obsesia morţii.”

Se spune că un critic francez i-ar fi zis: „Madame, în Franţa sunt numai trei miracole: Jeanne d΄Arc, râul Marne şi dumneavoastră.”

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014 Era o exagerare, desigur, o formă de linguşire a celei care, lipsită de modestie, se considera regina neîncoronată a literaturii franceze. După Primul Război, poeta de origine română este trecută treptat sub un con de umbră. La slujba de înmormântare, ţinută la Biserica Ortodoxă din capitala Franţei, vor participa cei mai importanţi oameni politici şi de cultura ai epocii sale.

Un an mai târziu, în 1934, apare la Editura Grasset, volumul postum intitulat „Derniers Vers et Poèmes d΄Enfance”, ca un omagiu datorat celei ce dispăruse cu un an mai devreme. În România, care nu poate fi numită ţara sa natală, opera scriitoarei Anna de Noailles-Brancovan (aşa cum este menţionată de Enciclopedia franceză) a fost puţin cunoscută, neexistând traduceri în limba română până la această dată.

Vă recomand, trotuşi, să căutaţi lucrarea scriitorului francez Marcel Proust „Cartea vieţii mele.

Scrisori către Anna Brancovan de Noailles”, publicată în 1986 la Editura Univers din Bucureşti. Anna de Noailles a servit ca model pentru personajul vicontesei Gaspard de Réveillon din romanul „Jean Santeuil” de Marcel Proust.

Recent, navigând pe Internet, am descoperit o primă traducere în limba română a lucrării „Umbra zilelor” (L΄Ombre des jours), apărută în 1902 la Paris, Ed. Calman Levy. Pe măsură ce poeta va fi reconsiderată în Franţa, sunt posibile noi traduceri şi în limba rădăcinilor sale paterne.

Martha Bibescu (1886 – 1973)

„Prinţesa veşnic înamorată” Pe cât de retrasă fusese Elena Văcărescu, pe atât de mondenă era Martha Bibescu.

Născută la Bucureşti în ianuarie 1886, Martha Lahovary se trăgea din cele mai vechi şi ilustre familii româneşti, având un important arbore genealogic.

Originea familiei Lahovary se pierde în evul mediu, provenind dintr-un principat asiatic, supus Imperiului Otoman. Tatăl scriitoarei, Ion N.Lahovary, avea să ajungă ambasador la României la Paris, apoi ministru de externe şi, spre finalul vieţii, preşedinte al senatului.

Mama, Smaranda Mavrocordat, descindea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat Până la căsătoria sa cu prinţul George Valentin Bibescu, celebrată în 1905, Martha fusese educată sub auspiciile austere ale unei mănăstiri catolice din Belgia.

Devenită prinţesa Bibescu, Martha devine rudă cu Elena Văcărescu şi Ana Brâncoveanu, fără a stabili cu acestea relaţii deosebite de amiciţie în răstimpul petrecut pe meleagurile Franţei.

După întoarcerea din pelerinajul făcut cu soţul său în Persia, Martha Bibescu se instalează la Paris, unde va publica prima sa carte „Les huit Paradis” (1908), premiată de Academia Franceză. În 1911 se întoarce în România şi primeşte în dar de la soţul său castelul şi domeniul de la Mogoşoaia, în urma naşterii primului copil (o fetiţă), eveniment singular în viaţa sa. De altfel, după câţiva ani, cei doi soţi se vor separa (fără divorţ), ducându-şi fiecare viaţa sa personală: el, cu pasiunea pentru aviaţie, ea cu plăcerile vieţii mondene şi pasiunea pentru literatură.

Apollon

8

Îşi va relua activitatea sub pseudonimul Lucile Decaux, realizând pe parcursul următorilor 50 de ani o serie impresionantă de romane cu subiect istoric sau autobiografic, versuri, eseuri, note de călătorie, în limba franceză. Viaţa sa personală se împarte între Paris şi Bucureşti, primind vizita unor oaspeţi importanţi, români şi străini, în palatul său de la Mogoşoaia. În 1916 organizează din banii săi un spital pentru răniţi în Bucureştiul ocupat vremelnic de trupele germane, dar strânge şi informaţii militare, ce vor fi transmise guvernului român refugiat în capitala Moldovei. Va fi arestată de germani şi apoi eliberată din lipsă de probe. După încheierea ostilităţilor se întoarce la Paris, făcând trafic de influenţă în favoarea României, cu ocazia tratativelor de pace. Despre viaţa sentimentală a prinţesei eliberată de constrângerile matrimoniale s-a vorbit mult, s-au scris articole ce umpleau rubricile mondene ale publicaţiilor din Europa.

Pe seama ei s-au pus diverse legături: cu prinţul moştenitor al Germaniei (aflat în exil), cu prinţul de Beauvau-Craon, cu regele Spaniei, Alphons al XIII-lea etc.

Se pare că fusese iniţiată în preajma primului război în arta spionajului de către lordul Thmpson, pe care a practicat-o şi în perioada interbelică. Prezenţa sa la dineurile de gală oferite de lideră regimului nazist, în Germania, urmată de apariţii imediate în cercurile politice din Londra, Paris sau Bucureşti, dau de gândit cunoscătorilor. Dar îi place şi compania artiştilor.

Prietenia îndelungată şi întâlnirile cu Marcel Proust îi furnizează subiectul unei cărţi de succes: „La bal cu M. Proust” (1928).

După 1940 se implică în campania antibolşevică şi trăieşte realităţile dramatice ale războiului, mărturisit de nepotul său, Matei Basarab Brâncoveanu.

Instaurarea regimului de ocupaţie sovietic în România o surprinde la Palatul Mogoşoaia, incapabilă de a fugi în Occident. Va reuşi să o facă în 1945, cu ajutorul unui paşaport britanic fals, pus la dispoziţie de Ambasada Marii Britanii. Va locui la Londra scurt timp şi revine la Paris. Proprietăţile din România i se vor confisca, inclusiv Mogoşoaia, transformată în muzeu în 1957. În Franţa continuă să fie adulată, dar şi criticată pentru apariţiile sale din timpul războiului, alături de căpeteniile naziste. Ajunge membră a Academiei Regale din Bruxelles (1955) şi primeşte Legiunea de Onoare (1962), dovedind că literatura reprezintă sursa notorietăţii sale, mai mult decât succesele vieţii mondene. Lucrările sale, traduse în numeroase ţări, printre care şi România, sunt ecranizate. Continuă să scrie la „Jurnalul politic”, o justificare a faptelor sale din anii războiului. Se sfârşeşte la 28 noiembrie 1973, la Paris, lăsând mai sarace ambele sale patrii, România şi Franţa.

Dintre lucrările sale, inspirate din viaţă, vă recomand: „Destinul lordului Thompson” (1927), „La bal cu M. Proust” (1928), „O victimă regală, Ferdinand de România” (1927), „Viaţa unei prietenii” (1951-1957) şi „Corespondenţa cu Paul Claudel”, terminată cu un an înaintea dispariţiei autoarei.

Cristian IONESCU

(Continuare în numărul viitor)

Artur SILVESTRI, 19 martie 1953 – 30 nov. 2008

Veșnică aducere aminte Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri.

Direcția lui a pus pe g â n d u r i ve s t u l c a r e d e j a înspăimântat de ideea parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănescagricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam.

To ț i a r f i v r u t - o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită.

Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție.

Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses care amenința identitatea românului.

A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei.

Se împlinesc anul acesta șase ani de când a plecat în eternitate. Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se-n pace!

Ben TODICĂ

Nr. 13 (56), decembrie 2014 TANGOU DE ÎNCERCARE

Nicolae DOFTOREANU

TANGOUL SOLDATULUI NECUNOSCUT

TANGOU PE...

CREDIT

(pentru cei căzuţi la datorie în primul război mondial) Motto: Muică, suntem neam de piatră Când e vorba pentru vatră, …

Cântec Oltenesc – Virgil Carianopol (1908 – 1984)

Eu sunt soldat necunoscut Uitat atunci.., Demult, sub scut Dar ridicat adeseori, prin monumente până-n nori!

Aş vrea aşa de mult să ştiţi...

C-aveam copii, C-aveam părinţi, Un singur lucru nu aveam... şi pentru el atunci luptam N-aveam o Românie Mare...

Când păşeşti în infinit!

Dorită şi-astăzi cu ardoare!

Nu te lăsa copleşit...

De-aceea-ntreb de-aici, de jos...

Că timpu-i nelimitat De ce n-aţi tras nici un folos pentru cel ce a plecat, Din lupta dus-atunci de noi?

Fiindc-ar fi mare păcat să îl crezi de timp curtat! De ce ne-aţi declarat eroi?

Azi m-am întors dar n-am găsit Timpul nu-i nemuritor, Decât pământul părăsit!

Necultivat,...dar jinduit dar nici înţelegător! deoarece l-am îngrăşat Aşa că să încercăm, ...cu corpul nostru de-altădat să nu îl prea supărăm, Spuneţi-mi: Unde s-a greşit?!

Să-l asezonăm cu dor, Pe-acest pământ de-a devenit Acceptându-l...

Aşa povară la trăit?

CREDITOR! Timpul e necruţător , chiar şi pentru cei ce mor!

Le dispar din amintiri Nenăscutele... iubiri Şi nu se mai regăsesc printre cei care trăiesc! Însă totu-i relativ: Nimic nu-i definitiv!

TANGOUL NAŢIUNII TANGOUL DE POMENIRE A VOINŢEI Când voinţa de-a învinge, Ca o flacără se stinge, Te atinge suflul rece Făcut de timpului ce trece!

Toţi ne zbatem şi luptăm, Chiar dacă n-o arătăm, Pentru a învinge moartea, Doar că asta este partea Care, ...orice-am face-n viaţă Când ne prinde... ne şi-nhaţă Şi ne duce-n altă lume Poate cu un scop anume!

Când voinţa de-a învinge Tot înainte ne-mpinge, Spre a ne găsi menirea Pe care o dă iubirea Uneori mai şi greşim Încercând să ne ferim De straniul sentiment, Ne’ncrezători în moment, Uitând că de la pornire Totul stă în... pomenire...

Apollon

Naţiune tulburată Prea te-ai lăsat torturată De cei ce ţi-au confiscat Zâmbetul imaculat!

Naţiune tulburată Prea ai fost de mulţi trădată Ani la rând fără noroc De cei ce te-au pus pe foc!

Naţiune tulburată Nu te lăsa antrenată În sterile comparaţii Ce-s blestemu-acestei naţii Naţiune tulburată Prea ai fost de mulţi prădată Fără a îi sancţiona Şi fără a riposta, Naţiune tulburată Nu te lăsa confiscată!

Alege azi raţiunea...

Evitând reacţiunea Naţiune tulburată Ridică-te dintrodată Redând celor ce cerşesc Mândrul spirit...strămoşesc!

9

Motto: Vine o vreme Când trebuie să tragem sub noi O linie neagră Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,...

Contabilitate de Marin Sorescu În încercarea de-a trăi mai bine Uităm să preţuim cum se cuvine Normalul special, în care,...fiecare, E imposibil să nu fi simţit Cum este a trăi necontenit, Inconsistenţa vietii viitoare, Teribil ca moment….

Absent într-un trecut…prezent!

Iar dacă nu s-a întamplat aşa Atunci.… deja Poţi să-ţi arunci speranţa la gunoi Căci vom rata probabil şansa de-a fi-n doi, Precum a prevestit cândva poetul ispitit, De-a revedea, Posibil risipite-n infinit, Chiar clipele dorite-n care-am îndraznit Să fiu in viaţa asta fericit!

Deoarece au fost doar câteva, Să ştiti!, Iar magica secundă-nfloritoare, În care…era cât pe-aci, se pare, Să fi rămas pierdut, acolo-n departare, Într-o uitare tămăduitoare,... a rănilor iluziei viitoare, Ne va coduce-n noua incercare de părinţi Ce ne promit că fi-vom fericiti...

TANGOUL PRIMULUI SĂRUT Motto: Când privesti marea, Gândul o ia în derivă Filozofie glumeaţă de cafenea Când emoţia te cuprinde Şi o simţi cum se întinde, Visul primului sărut Revine ca la-nceput!

Doar că dacă te laşi prins Te-asigur! Vei fi surprins: Aparent şi-a păstrat forma, Dar...i-a dispărut...aroma!

Nu-i greu de recunoscut...

Că timpul i-a cam trecut! Şi,..chiar dacă pe moment, Totul pare sentiment, E-n fapt o aleatorie Căutare iluzorie...

După viaţa-n plină graţie, Inocenţă de senzaţie!

Când emoţia te cuprinde Şi o simţi cum se întinde, N-o lăsa să scoată capul, Din nou, Că...ai dat de dracul Şi vei fi recunoscut... ca “dorinţă de-mprumut”!

Dacă nu te-ai hotărât...

De partea cui ai trecut!

Când ai acceptat menirea Unei noi frustrări, iubirea, Virtualul bluf din pluş În jocul de bebeluş!

Apollon

Nicoleta Claudia DRĂGAN – BUCȘĂ Mi-ai dat dar...

- Doamne!

Mi-ai dat lacrimi... din picuri de argint, Cu ele să pot plânge, în tainic asfințit, Mi-ai dăruit simțire, Să pot spera și crede în iubire; Mi-ai dat și dulcele glas...

Să pot cânta al vieții vals, Mi-ai dăruit gânduri, Să pot să cuget liber printre rânduri; Mi-ai dat și hohot...

Să pot simți al vieții clocot, Mi-ai dat și har...

Să pot slăvi al vieții dar; Mi-ai dat și vers...

Cu inima să-l cânt și să-l visez, Mi-ai dăruit iubire, Prin ea să mă înalț spre nemurire; - Doamne!

Pios... eu azi îți mulțumesc, Cu bucurie te slăvesc, Te port în suflet și în gând, În Ceru’ nalt și pe Pământ.

Un murmur din odaie (În memoria bunicii mele) E toamnă... plouă neîncetat Cu picuri albi de ploaie, Bunica murmură înfundat Pe pragul din odaie; Ea-ți cântă numele cu drag Din pragul cu miros de brad, Odaia ei scăldată-n flori Cu ziduri vesele-n culori, Privește blândă și blajină, Din vorbă-i, e sfătoasă...

Te strigă ușor și cheamă încet, Vrând să-i pășești în casă; În casa cu miros de brad Și pâine coaptă-n vatră, Cu vinul roșu ghiurghiuliu Ce așteaptă în ulcior hazliu.

Nr. 13 (56), decembrie 2014 Dreptul la soarta

Gheorghe Puiu RĂDUCAN

101 poeme

Sunt trist, sunt piatra lovită de apă, Sunt ca un voal de pe mireasă moartă.

Am câteva alei pe sub trei porţi deschise, Dar mai am dreptul... la o soartă. Încerc ca să mă urc pe muntele de gheaţă, Deşi... cufărul mare... aşteaptă la ieşire Lumânarea eternă nu pot să o car, şi, Mai sunt lovit de-un bici cu şapte fire.

Mă uit iar în oglindă, văd că a ruginit.

Pe tâmple-mi râd acid fluturi de var, Privesc, ridic sprânceana şi mă mir, Dar îmi răstorn un vin într-un pahar.

O! Doame, paharu-i plin… cu viaţă!

Sigiliul vremii ce-a trecut l-am rupt, Aştept să mai primesc o dimineaţă, Mă-mbăt şi plec, dar... vă salut!

Lanul de zefiri

Ochiul Pe coline de aer şi pe scări de fum, Legănată de umbre, femeia plutea.

Prin neguri din toate, dar şi din mine, Un ochi ager o-nvaluia..., o privea.

Cât de departe sunt de mine!

Doamne, cât sunt de departe!

Deşi mai mă-nnec în suspine, Nu ştiu de vin din viaţă ori din moarte.

Stau încordat precum vioara...

Ba, cateodată-s fără... amintiri.

Ce aş mai vrea să-ţi mângâi inimioara, Pe câmpul larg, în lanul de zefiri!

Să stăm aşa, fragili, descătuşaţi, Eu, rezemat într-un toiag de crin, Tu, goală, jos, în lanul de zefiri, Sub buza cerului albastru de senin.

Să tot citim din cartea cu salcâmi, Supravegheaţi de zâna cea cuminte, În toamna tâmplelor albe de var...

Vai! Ce frumos era, Doamne, ‘nainte!

Apollon Pom nemort

Mai cade încă o frunză, Lângă pomul meu nemort.

Văd un cap de dimineaţă.

Ce se iveşte prin port Ţin serios între deşte, Pixu’-albastru şi flămând, Care-mi scurge pe hârtie, Mici particule de gând.

S-a dus noaptea fără umbră Şi-acum vreau să sorb lumina.

Desi-am scris... câteva foi, Călimara mi-e tot plină.

Umbra-mi şade la picioare, Credincioasă ca oricând Cu ochi cârpiţi de vremuri, Mai gânguresc câte un rând...

Zodia tăcerii În gara sufletului trist, A poposit iară un tren. Îmi zguduie sacul cu amintiri, Nu ştiu de-i veste, ori blestem.

Vorbesc copacilor în şoapte Să nu m-audă iarba cea de lână.

O aripă de ger îmi dă târcoale, Şi-mi iau copacul meu de mână.

Mergem aşa pe drum spre nicăieri, În aceeaşi credinţă, strânşi, uniţi, Păşim uşor în zodia tăcerii, Eu şi copacul meu blând, alipiţi. Şoapta zăpezii negre-mi da sărutul.

Sunt deja călăreţul spre... văzduh, Mai stau un pic în braţele de timp, Şi-apoi mă culc... cu îngerul de puf.

Blestem Mi-e greu, mi-e greu, ni-i tare greu, Că după-atâţia zeci de ani Purtăm şi ducem în spinare Jigodiile… şarlatani.

Nemernicii, antiromâni, Se răsucesc precum sucala, Mi-au vândut calul la fier vechi, Calul, dar şi zăbala.

Prea mult în rană-au răsucit Cuţitul spân şi rece.

Ne mint jigodiile-ntruna, O, viaţa neagră, rece!

Ne mint, ne jefuiesc escrocii Şi ne atacă-n haită, După ce-i punem sus, nu văd, Mulţimea cum se vaită.

Regurgitează doar minciuni, De douazecisicinci de ani, Doar în campanii-s «oameni buni», În rest, bandiţi, tirani.

Ce-aveţi cu noi scârbe barbare!

Ce rău, noi, v-am făcut!?

Aţi vândut ţara la fier vechi Şi ne-aţi nenorocit!

Trecea ochiul zig zag printre coline, Se caţăra pe scări negre de fum, şi Printre flori de pe morminte săpate, Fericire?

Iar după-un pom stă ascuns acum. Cred că m-apuc să mint că sunt fericit!

Acum când a-mbătrânit ceasul de timp Femeia se-opreşte sub malul de rău Şi-aş vrea să devin un prunc de nesfânt...

Mi-aţi umplut ţara de someri, Şarpele Şi se dezbraca de veşmintele toate, Că Orpheu a găsit-o pe Euridice-n Olimp.

Javre nenorocite!

Cu apa Iordanului îşi mângâie sânii, Toţi mă-ndemnaţi să fiu plus..., Optimist, Parcă m-am întors viu de la război In cap avem ziua de ieri, Şi pe drumul amiezii calc apăsat.

Iar ochiul priveşte... pe săturate...

Să nu-mi mai curgă prin suflet negreală, Fugiţi de cele sfinte. Şarpele de sub piatra de rău, Să râd la toţi, peste tot, cu toţi dinţii…, Ai dracului să fiţi de hoţi!

Zice că... aş fi bun de mâncat.

M-aşez şi eu la umbră de sfânt Chiar de mă inundă tristeţea... Totală.

Spurcaţi, golani, lichele! Şi privesc în oglinda apei femeia, Să fiu zidarul ce prinde peste-n copaci, Mă cam afund în nămolul vâscos.

V-aţi aruncat cu toţii-n haită, Ursul îşi linge gheara de miere furată.

O! Ce frumoasă! Aş lua-o acasă!

Ori dulgherul ce nu-şi dă peste deşte, Pe gâtul ţării mele.

M-ar călca pe umbră să mă oprească Dar, de-acolo-mi lipseşte cheia.

Sau profesorul de la şcoala de... Fete, Şi să-mi spună: Taică!... ai fost odată!

Ori zurbagiul care-mpuscă un peşte...

Alege-s-ar praful de voi, Cu ochi obosiţi privesc înspre hău, Nu poate fi aceasta femeia mea!

Măi, fraţilor! Măi, oameni buni!

Holtei, atei nenorociţi!

Văd că şi malurile fac umbră, Mă orbeşte inelul din mâna stângă. Vă mulţumesc pentru vorbele bune!

Derbedei, broaşte râioase!

Iar şarpele iese din amorţire Mai zăbovesc pe versantul de râu, Mulţumiţi-vă cu ce va dat Domnul! În iad o să pieriţi! Şi intră-n starea mea, o stare sumbră.

Unde femeia mea vrea să ajungă. În locul vostru…, eu, la fel aş spune.

KALAMAKI

GREEK TAVERNA

descoperă bucătăria grecească la Chişinău str. Alexei Mateevici, colţ cu str. A. Puşchin, Chişinău, R. Moldova

Apollon

11

Nr. 13 (56), decembrie 2014

RÂSUL ȘI SATIRA A râde e la îndemâna oricui. Motivele de râs sunt multiple, cum tot la fel sunt și cele de plâns, care, de multe ori, se întrepătrund. Râsul e deconectant.

După o zi de muncă, după o perioadă de încordare, emoții sau tristețe, râsul - și mă refer la faptul de a râde, de a zâmbi - este un balsam, e ca o picătură de apă la rădăcina unei flori care începe să se ofilească, este ca un sărut pe fruntea unui copilaș în semn de iertare sau ca o umbră descoperită în deșertul veșnic torid, după lungi căutări. În viața de toate zilele este bine să avem capacitatea de a ne rupe complet de ceea ce a fost apăsător și sufocant, să acordăm tuturora numai timpul și importanța pe care le merită, să ne rezervăm eforturile pentru perioada ce urmează, căci, aceasta este mult mai importantă decât ceea care a trecut. Câteva clipe de umor ne readuce zâmbetul pe buze și ce este mai, sau tot atât de important, e că zâmbetul nostru îi face și pe cei din jur să se simtă bine în compania noastră.

Umoristul, autorul de literatură satirico-umoristică, încearcă să creeze starea de râs, să formeze acea dispoziție care să provoace hilaritate. Așadar, după cum afirma actorul și distinsul profesor universitar Alexandru Lazăr în cartea sa, Comicul și umorul, Editura Panfilius, Iași, 2003, din punct de vedere al dispoziției, „râsul nu este altceva decât o stare, o stare ca poezie, o stare ca muzica, o stare ca orice altă artă trăită intens și liber.”

Desigur, nu orice creație literară În sfârşit, pamfletul, este un umoristică conduce la râs, la acea reacție gen literar, care foloseşte polemica, fiziologică, ci poate să îndemne la meditație, c i n i s m u l , p a m f l e t u l o p o z a n t , poate crea acea stare ca unii să se simtă cu „musca pamfletul moralist, pamfletul cu două pe căciulă”, de a râde „mânzește”, deoarece feţe etc., iar scriitorul Paul – Louis satirizează elementele negative ale unui caracter Courier în anul 1824 a transformat omenesc, ale unei împrejurări, sau situații, după pamfletul în specie literară („Comicul cum ziceam cândva prin următorul catren: În al şi umorul”, Alexandru Lazăr, Ed. umorului decor/ Un fapt concret se-adeverește:/ Poți Panfilius, Iaşi, 2003, pag. 52). oferi râs tuturor,/ Dar avizații râd mânzește!/.

Subiectele satirei sunt Omul râde de tot ceea ce nu este cum diverse, politicul, din cele mai vechi ar trebui să fie, râde de viciile pe care le observă timpuri, deţine ponderea cea mai la el și la cei din jurul său. Dar cu ce scop? mare, opoziţia criticând mereu pe cei Consider că motivele sunt multe: „râzând de la putere: În oricare perioadă/ E îndreptăm moravurile”, apoi, pentru a-l pune într- aceeaşi tevatură:/ Opoziţia e-n stradă/ o situație inferioară pe cineva în favoarea Când aleşii-s la „căldură”! altcuiva într-o anumită împrejurare favorabilă Nu a scăpat de ţepii satirei: umoristului și nu numai, pentru a crea o bună femeia, bărbatul, soacra, nora, dispoziție publicului sau cititorului, pentru activitatea socială, culturală, militară, etalarea talentului creatorului de umor etc. administrativă etc. Viciile reprezintă Umoristul, înzestrat cu talent și cu o un subiect vast, satiricii scot în revoltă interioară dusă până la indignare, nu evidenţă beţia, fumatul, lăcomia, râde el de personajele sale, ci opera sa, iar cazul, înşelătoria, furtul și altele. ceea ce a ironizat, de multe ori poate fi general Aceste subiecte au fost valabil. Una din modalităţile de generare a folosite în scrierile autorilor din cele comicului este SATIRA, care, conform mai vechi timpuri şi vor dăinui atâta „Dicţionarului explicativ al limbii române” este o vreme cât va exista omul pe această „scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate planetă. Iată că „râzând nu s-au defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale îndreptat moravurile”, dar viaţa merge societăţii, cu intenţii moralizatoare”. înainte, cu vii speranţe că se vor lecui A c t o r u l ş i d i s t i n s u l p r o f e s o r de acum încolo. Vom trăi şi vom universitar Alexandru Lazăr în aceeași lucrare a v e d e a ! A r m e l e , m o d u r i l e d e sa „Comicul şi umorul”, preciza că „satira are azi îndreptarea moravurilor sunt diferite acelaşi sens ca şi în antichitatea latină, unde i se la autorii satirici faţă de cei umorişti. spunea SATURĂ şi însemna salată, ghiveci, dar se Primii doresc să distrugă lipsurile, iar referea la conţinutul său de versuri, proză sau ceilalţi încearcă doar să le mai înscenare dramatică”. Procedeele comice folosite amelioreze.

Satira, ca modalitate de de satirici, după cum se menţionează în lucrarea mai sus amintită, sunt: sarcasmul, batjocora, generare a comicului, trebuie să se gluma muşcătoare, aluzia şi pamfletul. încadreze în limite umane permise, să Sarcasmul utilizează ca drept procedeu ironia, nu depăşească graniţele bunei producând un râs sarcastic prin declararea unor cuviinţe, să nu recurgă la grobianism, lucruri contrare celor gândite despre o persoană la jigniri şi să nu atingă anumite coarde sensibile referitoare la defecte anume, despre o situaţie, un eveniment.

Batjocora (zeflemeaua) are drept fizice, de infirmitate etc. Dar, să nu se principal scop înlăturarea, anihilarea uite deviza: Ușoară-i viața, ca o spumă,/ subiectului. De multe ori se întâmplă că unii iau E totul clar, măreț, frumos/ Când greul gluma drept o satiră sau schimbă satira în glumă. vieții-l iei în glumă/ Și doar umoru-n Aluzia e o satiră indirectă, cu subînţeles, „bate serios!// Vasile LARCO, şaua să priceapă iapa”.

15 noiembrie 2014

Apollon

12

Apollon FIGURI CRAIOVENE DE AZI, DE IERI, DE ALALTEIERI ŞI DINTOTDEAUNA

Monstrul de la Rotonda Am tot încercat, prin intermediul presei locale din Craiova să dau un avertisment organelor competente pentru rezolvarea problemelor motocicliştilor, conducătorilor auto şi pietonilor de pe porţiunea de şosea aflată în linie dreaptă şi fără obstacole din intervalul Piaţa Centrală – Blocul turn (S200) de pe Calea Bucureştiului, în ideea că şi unii şi alţii îşi fac de cap, dar nimeni, nici chiar organele competente, nu au luat în seamă semnalul de alarmă. Doar echipajele de mili.., pardon, poliţie, se mai postează din când în când pe acolo, parcându-şi maşinile la umbra deasă şi primitoare a Blocului S 200, în controale de rutină.

Desigur, semnalul de alarmă nu va fi luat în seamă până când, în zonă, nu se va produce un accident care să ne trezească la realitate, aşa că o lăsăm moartă.

Un alt semnal pe care l-am dat vorbea despre ceva care se întâmplă un pic mai la vale, la o staţie de autobuz de locul descris mai înainte, mai spre răsărit. De data aceasta este vorba de zona trotuarelor din spaţiul cunoscut în toponimia locală drept „la Rotonda” sau, cum se spune pe olteneşte, de cele mai multe ori, „la Rotunda”. Aici îşi face veacul de ceva vreme un monstru comunitar biped, a cărui blană ce-i acoperă întregul cap are firul foarte lung şi încâlcit, cu nuanţe înspicate de culoare gri în ansamblu, restul corpului fiind acoperit de o geacă flenduroasă, numai fâşii, pe sub care se mai ghicesc pulovere şi alte alea, indiferent de anotimp, la adăpostul cărora blana nu se mai zăreşte.

Labele inferioare sunt învelite într-o pereche de blugi moderni, singurul veşmânt aflat în bună stare, dar nu pentru mult timp. De obicei, în membrele superioare, animalul poartă mai întotdeauna un pet cu de bere, sau o cutie, din care suge la răstimpuri, cumpărate pe banii lăsaţi de trecători. Ca şi câinii comunitari, mult huliţi în aceste zile, nu poartă botniţă, iar nevoile şi le face pe unde apucă, în văzul lumii, de făraş, măturică şi pungă pentru strâns rezidurile, nici pomeneală.

Zilnic este văzut de cetăţeni în această postură, fără nicio jenă. Dacă pentru copiii mai mici câinii reprezintă o atracţie specială, chiar şi cei maidanezi, pentru oricine priveşte mai atent poate să vadă cum, monstrul este analizat de micuţi cu o nespusă curiozitate care, imediat se trasformă în repulsie când intră în raza lor olfactivă, dacă cei care-i ţin de mână nu au inspiraţia să păstreze un minim de distanţă de 3-4 metri când trec pe lângă el, pentru a-i apăra de mirosul pestilenţial pe care-l degajă. Au mai fost în zonă şi alţii de-a lungul timpului, începând cu Traian Nebunu’ cel care avea o casă dărăpănată vizavi de Spitalul Preda prin anii 50, şi s-au dus de la sine, fără ca să-i „eutanasieze” cineva. Dar acum, în secolul 21, ne întrebăm de ce organele abilitate nu iau nicio măsură de peste doi ani de zile, dacă nu şi mai mult, de când a apărut arătarea în zonă?

Ce fac „poliţiştii” comunitari care, în anii de început ai apariţiei brigăzii patrulau semeţi de pe un trotuar pe altul mâncând senviciuri, ori învinşi de arşiţă se relaxau la umbra copacilor de pe stradă cu o sticlă de băuturi răcoritoare în mână. De mult timp nu i-am mai văzut mergând agale pe trotuare ocupaţi fiind, probabil, cu treburi mai intelectuale.

Oare mai marii Primăriei Craiova nu au trecut niciodată prin această zonă în care ar fi imposibil să nu se lovească de ubicuitatea monstrului biped?

Dacă pe câinii comunitari îi apără asociaţii bine constituite, cu grămezi de bani la îndemână, în mod sigur că pe acest comunitar nu-l va plânge nimeni, iar o zonă relativ curată şi liniştită a oraşului va scăpa de un gunoi.

Sau, poate, aşteptăm să omoare un copil pentru a ne trezi la realitate?

Costinel SAVU, Craiova

Destinaţii de vacanţă

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

MUZEUL OULUI - VAMA - BUCOVINA Veţi beneficia de explicaţii profesioniste în principalele limbi de circulaţie internaţională.

Muzeul cuprinde peste 3.000 de ouă din toată lumea, expuse în 22 de vitrine, ouă adunate în 14 ani de participări la expoziţii şi saloane internaţionale, precum şi ouă din Bucovina, ouă cu motive foarte vechi, moştenite de la străbunici.

O întreagă vitrină este dedicată ouălor cu motive vechi de la Vama, realizate cu ,,culori bătrâneşti’’, ,,culori de pământ’’.

La Vama, în inima Bucovinei, sunteţi aşteptaţi să descoperiţi cea mai numeroasă colecţie de ouă încondeiate din România şi una dintre cele mai importante din Europa.

Muzeul este un obiectiv important pentru descoperirea tradiţiilor zonei, a meşteşugului încondeierii ouălor. În cadrul atelierului veţi putea lucra şi dvs. alături de prof.

Letiţia Orşivschi, care vă va explica şi semnificaţiile simbolurilor bucovinene.

Raisa PLĂIEȘU

Călugărul Fața-i ca un soare străluce-n mănăstire, Cu raze de credință, căldură cerească…

Mâinile – aripi de înger cu rugă spre Domnul C-o lumină nouă vrea să ne-nvrednicească.

Mersul său prin lume e-un scris divin prin vreme, O iscălitură tainică și apostolească.

Privirea sa când patinează prin evanghelii sfinte, Ne-nrourează ochii, cu slova-i creștinească.

Tăcerea lui e o chilie, c-o cruce și-o icoană, Unde-a acolo nimeni nu poate ca să intre.

Chiar de-o fi să bată la ușa tăcerii a lui mamă, Uitat de sine, călugărul, va citi psaltirea înainte.

Doamne, câte făclii au plâns în ochii lui prin viață?...

Câte lacrimi de dor pentru cei vii și morți au picurat?

Doamne, când mai odihnește a lui obosită față?

Doamne, cine se roagă pentru el sub cerul înstelat?...

Din rugăciuni, călugărul, înalță și-n cer o mănăstire, A mai rămas doar scările până la Domnul să le facă.

Veniți, creștini, la el și primiți a voastră mântuire, Nu lăsați păcatul până-n ultima suflare să vă stăpânească.

Fața-i ca un soare străluce-n mănăstire, Cu raze de credință, căldură cerească…

Mâinile – aripi de înger cu rugă spre Domnul, Călugărul vrea-n credința sfântă să ne-nvrednicească.

13

Părerea mea!...

Vă spun cinstit că într-o zi în care Agale coboram la pas Copoul, Mi-am pus şi eu celebra întrebare: Ce-a fost întâi şi-ntâi? GĂINA?... OUL?... Şi încercând din mers răspuns în minte Spre-a rezolva misterele dilemei, Am constatat că încă e fierbinte Disputa ce se poartă-n jurul temei.

Că dacă scriu pe foaie cu stiloul Şi dacă stau să mă gândesc oleacă, De ar fi fost întâi pe lume OUL, Nu o GĂINĂ trebuia să-l facă??

Şi în altă vitrină veţi descoperi din nou culorile de Vama, ouăle de aici reprezentând munca artistei Letiţia Orşivschi. În a doua sală veţi face o călătorie imaginară în jurul lumii şi veţi descoperi stilurile şi tehnicile de decorare a ouălor din cele 79 de ţări de unde există exponate în vitrinele muzeului.

Aici puteţi vedea ouă de păsări, ouă de reptile, ouă de mari sau mici dimensiuni (emu, nandu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, geko, struţ, potârniche, vrabie, porumbel).

Apollon

Vama

Vă spun, problema nu-i deloc uşoară Şi generează alte ipoteze: Păi, de-ar fi fost GĂINA prima oară, Nu dintr-un OU putea să eclozeze??

Deci, căutând să se remarce ca o Concluzie la tot ce-am relatat, Se vede că în orice fel am da-o, Ajungem iar de unde am plecat...

Aşa că fără doar şi fără poate, Ţinând corect de argumente seama, Eu cred că mai întâi şi-ntâi de toate A fost... ”MUZEUL OULUI” din VAMA! Vasile VAJOGA

Elena TRIFAN FUZIUNE COSMICĂ Pictoriţei Victoriţa Duţu

MONOCROMATICĂ

Să mă cufund în lumea siderală Şi-n plopul cel de soare plin, Să mă cufund în aurora boreală Şi-n gândurile cerului senin.

Ochiul stă să nu adoarmă Printre sfere strălucind, În culori de alb şi soare Victoriţa DUŢU Şi-n albastru vieţuind.

Să-mi spânzur frica de urât, Să mă cufund în Trupul Sfânt.

Să-mi caut dorul de la soare Şi ticăitul lumii în izvoare.

Sferele se luminează Pe un cer albastru pur, Reflectând lumina lunii Pân’ la marea de azur.

Să fiu mereu de soare mai aproape, Să scriu de luna despuiată de păcate, Să mă cufund în marea cerului senină, Să gust din taina dătătoare de lumină.

Cercurile se afundă În vârtej de-albastru pur, Sorbind raza de lumină Răsărită din azur.

Să fiu a stelelor surată, Să mângâi ceru-n plină noapte. Şi-n ochiul cel albastru şi senin Să sorb lumina scrisă-n galaxii.

Geana cerului coboară Peste ochiul de azur, Silueta se-nfăşoară În albastrul cel mai pur.

Să izvorăsc din stelele fecioare Să mă hrănesc cu-albastru de cicoare, Să fiu lumină surâzândă, Pe marea vieţii să aduc izbândă.

Gândurile se adapă Din al cerului azur, Marea vieţii se-nfioară De albastrul dimprejur.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

DIN COTIDIAN

Cafeneaua literară

Apollon

Puiu RĂDUCAN

Cu mulți, mulți ani în urmă mi-am părăsit satul natal și copilăria pentru a-mi lua viața în mâini, asemenea multor copii ai acelor vremuri.

Drumul vieții m-a dus în Cetatea Băniei, Craiova, orașul în care am învăţat o meserie pe care am îndrăgit-o și iubit-o peste 44 de ani, până când am intrat în rândurile ”oamenilor inutili”, meseria de distribuție a energiei electrice, dar și de producător de energie electrică în hidrocentrale. Cum, pe vremuri în armată era o… ”lozincă… soldatul trebuie sa fie tot timpul într-un program să nu aibă timp să se gândească la prostii”, iată că și eu, ”soldatul credincios”, mă confund cu activitatea cultural-literară și colind țara și nu numai, să particip la aceste evenimente de suflet. Nu mai departe de alaltăieri – 06.11.2014 – pașii m-au readus în orașul unde am învățat meseria vieții, Craiova.

Trebuia să dau replica doamnei Daniela Nu sunt un specialist, sau critic al acestui Tiger – scriitoare, fondator al Cenaclului domeniu, dar nu pot să nu remarc munca și talentul ”Cafeneaua Literară - Oriental”, vicepreședinte, acestor copii, dar și strădania doamnei profesoare membru în colegiul director și responsabilă cu Stănescu. Iată că și aici, la Craiova, costumul organizarea filialelor din țară în cadrul ”Asociației popular românesc este scos de la… ”naftalină” și Scriitorilor ACADEMUS”, pe care am invitat-o cu purtat cu cinste și mândrie de un copil, o fetiță în ceva timp în urmă la Rm. Vâlcea în cadrul unei clasa a VIII – a Adelina Staicu - căreia-i prevăd o emisiuni televizate… cu și despre cultură alături frumoasă carieră muzicală. de vâlceanca mea, Violeta Scrociob, vicepreședinte Cu o voce dulce, plăpândă, dar și cu un al Societății Culturale Anton Pann. Cum vorba curaj (oltenesc, desigur) ne-a emoționat cu multă este sărăcia omului și la câtă sărăcie este, nu interpretările sale. Un caz aparte, i-ași zice a fost și știu ce ve-ti mai face cu a mea, așa că… să dăm elevul Filip Naumenco. Acesta a recitat o poezie – drumul… Cailor… creație proprie – ”Fata din orașul cenușiu”, de o Ajung în Craiova cu mult timp înainte maturitate și frumusețe deosebită. Chiar dacă și ”adăst” la prietenul de-o viață, Jean Băileșteanu, Iată-i și pe protagoniștii acestor tematica cenaclului a fost omagierea poetului pentru niște discuții editoriale. Merg apoi, tot la minunate momente literar-muzicale: Mario Adrian Păunescu și s-a vorbit mult și interesant niște prieteni vechi și buni, Lucreția și Nicu Vrăjitoru – vioară, elev la Liceul de Artă ”Marin despre acest lucru, sarea și piperul întâlnirii a Stoian (unde-mi voi petrece noaptea), foști mari Sorescu”, Craiova, clasa a cincea; Filip Andreevicy – constituit-o prezența acestor copii. sportivi de performanță ai voleiului românesc, poet, actorie, elev la Liceul de Artă ”Marin Sorescu”, Felicitări Daniela Tiger! dor fiindu-mi și de minunea lor de copil, Ana, – Craiova, clasa a opta; Adelina Staicu, îmbrăcată întrFelicitări Angi Cristea! care calcă pe urmele părinților și care meru îmi un frumos costum popular românesc – interpretă Cum am mai spus, nefiind un specialist spune că-i va depăși. muzică populară, elevă la Liceul de Artă ”Marin al domeniului, nu intru în amănunte, aplauzele, O r a e v e n i m e n t u l u i c u l t u r a l Sorescu”, Craiova, clasa a opta; Mihai Florescu – felicitările, îmbrățișările au spus totul. În cuvântul apropiindu-se, plec cu emoție spre ”locul faptei”, chitară, elev la Liceul de Artă ”Marin Sorescu”, meu am spus câteva vorbe despre activitatea dar așa cum procedează o gazdă bună, sunt luat Craiova, clasa a opta; Daniel Cemartan – actorie,elev la cultural-literară a poetului Adrian Păunescu, am de pe drum de amfitrionul acestui eveniment, Liceul de Artă ”Marin Sorescu”, Craiova, clasa a opta; adresat un salut din partea Societății Culturale doamna Daniela și… ”băgat în gura lupului”, am Alex Firu – actorie, elev la Liceul de Artă ”Marin ”Anton Pann” și am informat auditoriul despre ocazia să-mi revăd prieteni vechi, dar și să cunosc Sorescu”, Craiova, clasa a opta. proiectele comune puse la cale de cele două o lume nouă, de fapt o parte dintre componenții Prin peregrinălile mele culturale, doar societăți culturale din Craiova și Râmnicu Vâlcea. acestui valoros cenaclu literar: Emilian Mirea – pe la Turnu Severin am mai văzut ceva Ca membru al comunității românești din scriitor, scriitor documentarist, membru al U.S.R, asemănător, adică anumiți copii ”fug” de la ceea ce Serbia, al U.Z.P.R. dar și ca redactor al Radiotv membru al ”Asociației macedonenilor din România”; le oferă statul nostru azi: minciuni, hoții, baruri, Unirea din Viena, am oferit cateva diplome Dan Lupescu – scriitor, fondator și președinte al discoteci (să nu mai vorbim de lipsa abecedarelor de la personalităților participante. Și pe această cale, de revistei ”Lamura”; Liliana Hinoveanu – poetă, începutul acestui an şcolar), fug din aceste ”oferte aici din Țepeștiul natal doresc acestor minunați realizator radio la ”Radio Oltenia Craiova”; Marius- statale”, și vin într-un cenaclu literar condus de copii, dascălului lor, dar și minunaților cenacliști Adrian Porojnicu – poet, epigramist, pamfletar; Ilie Daniela Tiger și care alături de minunatul lor craioveni tot ce este bine și frumos!

Neagoe – poet; Angi Cristea – poetă, critic literar, profesor, Angi Cristea, să ofere auditoriului Țepești – 08.11.2014 prof. coord. al trupei de teatru a Liceului de Artă adevărate perle de suflet.

Puiu RĂDUCAN ”Marin Sorescu”, Craiova; Cristina Bălășoiu – poetă; Adrian Constantin – iubitor și susținător al cenaclului; Cristina-Maria Dina – iubitoare și susținătoare a cenaclului. În programul serii culturale, la invitați de onoare mă număr și eu, dar și Bozidar Jankovic – dublă cetățenie, româno-sârbă, om de afaceri, consilier în relații cu România la ”Mișcarea Democratică a Românilor din Serbia”, cofondator și vicepreședinte al ”Centrului de Dezvoltare sârboromân”. Eu i-ași numi invitați de onoare ai acestui cenaclu în frumoasa seară de 6 noiembrie pe copii de la Şcoala ”Marin Sorescu” din Craiova îndrumați de profesorul Angi Cristea care ne-au oferit niste momente de o rară frumusețe. Munca doamnei profesor și valoarea copiilor care ne-au încântat a fost aplaudată la scenă deschisă.

VIAŢA DE CENACLU

Apollon

14

Nr. 13 (56), decembrie 2014

A privi arta sacră

Apollon

Studiu de caz Pieta lui Michelangelo

Motto: „Fiecare suflet este, şi devine, ceea ce priveşte.”

Plotin Sculptura Pieta încarnează spiritul Renaşterii, rămânând până în zilele noastre una dintre enigmele epocii. Concepută, așa cum am spus, la douăzeci şi trei de ani, Pieta a atins, grație complexității sale, o autonomie semnificativă. Acel furor, principiu creator titanian al Renaşterii, nu se întrevede aici decât sub forma tensiunilor psihice şi spirituale ridicate până la nivelul perfecţiunii.

Michelangelo, la o vârtă fragedă, a reuşit să interpreteze în mod inedit una dintre cele mai complexe teme gotice: corpul neînsufleţit al lui Hristos custodiat în poala Maicii Sale. Cu toate că se îndepărtează cu mult de modelul tradiţional al unei astfel de reprezentări, reuşeşte să dea viaţă unei compoziţii cu totul inedite. Fecioara Maria este prezentată stând pe un soclu, având capul uşor aplecat, ţinând în braţe trupul Fiului inert, care curge precum o urmă, o undă pe genunchii ei. Trăsăturile Maicii sunt fine, imaculate. Chipul acesteia este foarte tânăr, în dezacord cu statutul său de mamă. Am fi tentați să credem că avem în față o copilă care ține în brațe un prunc și nicidecum un fiu adult. Cu toate acestea, tensiunea psihică, suferinţa, izbitor de mult coborâtă în carnal, parcă îi Dr. Camelia SURUIANU înnobilează frumuseţea, cufundată într-o nemărginită durere și dragoste.

Moartea Răscumpărătorului era deja Atitudinea aceasta întăreşte încă o dată Momentul se petrece în afara timpului, prezentă ca într-un mugure, încă din primul fiind de factură atemporală. Spaţialitatea este şi ea legătura dintre spaţii, cel de aici – cel de dincolo. moment al nașterii Sale. În ipostaza de mamă, anulată. E ca şi când am spune că evenimentul a Maica Domnului se uită la corpul Său neînsufleţit Maria primeşte şi trăieşte implicit durerea Fiului. avut loc într-un timp istoric, dar, pentru că este cu o privire intens interioară, concentrându-se Suferința nu este prezentă doar sub aspect vizual, sacru, se vede supus repetabilităţii şi, ca urmare, spre a declanşa misterul reabsorbției. Tensiunea ea ne este revelată progresiv, ca în cele din urmă să nu curge liniar, paradigmatic şi nici nu se nervoasă, vădit reprezentată, ne sugerează faptul atingă apogeul. Abandonat în poala mamei, că Preasfânta pare să mediteze și asupra unei desfăşoară sintagmatic, adică transcendental.

Hristos stă parcă culcuşit ca un pruncuţ mai Michelangelo, ajutându-se de tema eventuale naşteri, a doua. Chiar se încordează cu mărişor. Trăiește o stare euforică, e îmbătat de evocată, anulează legile fizicii şi, odată cu ele, toate toate puterile sufleteşti şi trupeşti, în vederea oboseală şi de puţină moarte. Tânăra îl cuprinde aspectele profane, materialitatea existând doar la repetării miracolului. Şi, pentru ca imaginea să cu sfială, având totodată şi o responsabilitate: este nivelul ideii şi nicidecum coborâtă în carnal. Între capete consistenţă, venele acesteia sunt foarte concomitent fecioară şi mamă, ezitând uşor în care lumea de aici şi cea de dincolo neexistând o pronunţate. Din privirea aţintită asupra corpului dintre cele două stări să fie mai întâi împlicată. definitivare clară. Pieta, prin cele două instanţe inert reiese şi dorinţa acesteia de a găsi câteva Maria, deşi pare senină, este sfâşâiată de grijă, de evocate, Maica Domnului, simbolul actanţial al răspunsuri. De exemplu: Care a fost scopul durere, dar și de o teamă. materiei profane şi Iisus Hristos, simbolul întrupării Sale pe pământ? Dacă tot a fost Cu toate acestea, este surprinsă într-un veşniciei sacre, prelungeşte legătura dintre viaţă şi sacrificat, de ce a fost necesar să şi vină? Dacă îl va moment de abandon total, tocmai pentru că ştie non-viaţă, între spaţiul terestru, supus primi înapoi în pântec, îl va naşte şi a doua oară? cine-i stă pe brațe. Din imaginea pe care Acestea sunt doar câteva dintre perisabilităţii, şi cel veşnic.

Michelangelo ne-o prezintă, putem deduce că posibilele întrebări care îi străbat chipul. Mirarea, Maica Domnului este luată prin surprindere de profund reprezentată, ne duce cu gândul că nici succesiunea rapidă a evenimentelor. Nu ştie ce să Preasfânta nu înţelege pe deplin miracolul facă, sau, în acea clipă, ce să spună. Șii nu pentru că existenţei Sale. În sens mistic, momentul ne nu ar fi avut nimic de spus, atât din postura de comunică altceva. Dacă omul priveşte venirea lui mamă cât și din aceia de fecioară supusă, ci mai Hristos detaşat, întruparea Domnului reprezintă ales că, în acel moment, simte cum apasă asupra ei doar un eveniment istoric. Consubtanţialitatea sa o responsabilitate pe care din ipostaza de fiinţă cu divinul nu se realizează. În faţa acestei muritoare o resimte acut. Și atunci Maica hierofanii rămâne împietrit. El nu se numără Domnului alege să rămână melancolică, într-o printre „învăţaţii tainelor”, nu are intuiţie şi nici nu melancolie abstractă, care seamănă parcă cu o deţine simţul sacrului. aşteptare metafizică, divizată în timp şi spaţiu. Ea Anahoretul este antagonistul unui astfel așteaptă un semn, un miracol, o poruncă. de om. Pentru un isihast scopul în viaţă este Interiorizarea acesteia se resimte acut. naşterea în inima sa, a doua oară, a lui Hristos, Am fi tentați să credem că așteaptă ca adică intrarea în cămara de taină a Mirelui Ceresc.

Fiul ei să renască. Dar nu! Miracolul se produce Prin simbolul crucii, evocată şi ea doar Această taină, de factură mistică, a fost trăită dincolo de imaginea revelată privitorului. Când la nivelul ideii, formată din dimensiunea pentru prima dată de Maica Domnului, „mireasa mintea noastră s-a eliberat de orice gând, dorință paradigmatică, adică scurgerea firească a urzitoarea de nesfârşită rugăciune,” – după cum este sau voință, putem vedea, cu ochiul minții, urmele timpului şi elementul sintagmatic, care ne poartă numită în Acatistul Rugului Aprins. Michelangelo sacrului donate privitorului. Maica Domnului, spre cel transcendental, geniul creator reuşeşte să cunoştea aceste subtilităţi ezoterice şi ca urmare a asemenea unei veritabile regine, stă aşezată unească spaţiile universului ambivalent, care încercat să le oglindească cât mai bine cu putinţă. monumental, crescând parcă din trunchiul de fuseseră separate de păcatul strămoşesc.

Chiar dacă pare paradoxal şi în neconcordanță cu marmură al soclului. În acea poziţie de abandon Michelangelo, folosind în mod vădit imaginea unei sculpturi religioase, Fecioara are total, deşi picioarele nu i se văd, fiind acoperite de simbolul, încearcă să ne convingă de faptul că picioarele şi coapsele desfăcute în aşteptarea atât de abundentul veşmânt alb, se observă, în omul, în care chipul şi asemănarea divină prin momentului reabsorţiei. Dacă ochiul nostru trece primul rând, deschiderea maternă a coapselor, sacrificiul christianic au fost restaurate, după ce dincolo de vizibil îi înţelege mesajul ezoteric. prin depărtarea genunchilor, ca şi cum s-ar pregăti trece prin experienţa morţii, se reîntoarce la În schimb diletantul poate tăgădui să-şi reprimească în pântec Fiul. Simbolul uterului arhetip. Fiul, să spunem pierdut al Domnului, compoziţia. Cu toate că Hristos este reprezentat la este de origine vedică. In trecut, era considerat primeşte iertarea şi totodată permisiunea de a se vârsta maturității, i se observă fragilitatea oaselor, matricea universului, recipientul în care se păstra întoarce în gradina Edenului, locul din care fusese a pieptului, a braţelor, a mâinilor, extrem de subţiri focul jertfelor aduse la templu. Alchimiştii izgonit. Revenind la Pieta, adormit de moarte, ca şi cum ar fi fost născut chiar în vederea considerau întoarcerea în matrice drept stadiul Hristos, astfel reprezentat, în chip paradoxal, sacrificiului. Într-o oarecare măsură, trupul Său regenerării, al întoarcerii în ab origine, mai exact parcă împărtășește dorința mamei de reîntoarcere aerat nu are substanțialitate, semn că El nu a înainte de căderea lui Adam. în pântecul ocrotitor. aparținut niciodată umanului.

Pieta – analiză simbolică

Apollon

15

El, Fiul lui Dumnezeu, a primit, temporar, o haină, un trup, de unde și fragilitatea Sa abstractă. Hristos astfel reprezentat nu are nimic carnal, fapt care ne duce cu gândul că spaţiul uman în care s-a produs metamorfozarea s-a aflat încă de la început în antagonie cu statutul Său, de Fiul al Luminii. Aspect care ne duce cu gândul că doar urma Sa a fost donată omenirii.

Negarea carnalităţii, ubicuitatea din cadrul reprezentării, aici şi dincolo, sunt doar câteva elemente care indirect ne vorbesc de statutul său dumnezeiesc. Michelangelo a creionat cu multă acurateţe imaginea Fătului luminii, reuşind să surprindă şi valenţele nonumane, date de harul Duhului Sfânt. Din această cauză reprezentarea Domnului este în duh, în spirit. Căutând să puncteze acest factor, o creionează pe Maica Domnului mult mai aproape de spaţiul uman. Hristos are capul lăsat pe spate, privirea aţintită spre un punct fix aşteptând momentul pulvelizării definitive. Parcă nici nu ar mai vrea să mai aibă ceva de împărţit cu pământul. Revolta sufletescă, dată de privirea aţintită ferm în sus, coincide cu o uimire oarecum năucitoare. Ca şi cum răutatea găsită în planul uman îl surprinsese chiar şi pe El. Mirarea aceasta metafizică o putem apropia de cuvintele: Doamne, iată ce mi-au făcut... În timp ce, dacă capul Maicii Domnului, în semn de supunere şi smerenie, este dinadins plecat, cel al lui Hristos, deşi este reprezentat mult în jos, punctează statutul său divin. Imaginea poate fi analizată şi piramidal. Sculptura putând fi îmbunătăţită cu noi interpretări, dacă luăm în calcul aspectul său sintagmatic.

Michelangelo o surprinde pe Sfânta Fecioară într-un moment de abandon total față de sine însăşi. Ipostază în care sub abundentul veșmânt ascunde deschiderea picioarelor, apoi a coapselor, după aceea a pieptului, în plină înflorire maternă. Privirea noastră urcând mai departe, este întâmpinată de imaginea unor umeri prea largi şi puternici, faţă de fragilitatea sa. Această reprezentare carnală demonstrează capacitatea mamei de a-şi hrăni şi apăra pruncul. Ca în cele din urmă, capul creionat cu multă candoare, aplecat uşor în faţă, îi scoate în evidenţă gingăşia.

Elementele nuanţate succint formează baza piramidei noastre. Mai exact, ochiul nostru ia contact cu binecunoscutul moment istoric. Privind şi apoi reprivind imaginea sacră, Michelangelo ne obligă să mergem mai departe. Aplecarea uşoară a capului accentuează înclinarea corpului puţin spre spate, moment în care trunchiul formează acea matrice, care dă posibilitate Fiului de reîntoarcere în pântecul ocrotitor. În acelaşi timp, poziţia adoptată o ajută să-L ţină şi în brațe. Prin forţa sa materială, grija maternă, imaginea ne duce cu gândul că Maica Domnului doreşte să-şi mai oprească un timp, în spațiul profan, Fiul.

Oprirea accentuează ideea de urmă... pe care Divinul o lasă umanului. Această ipostază formează cea de-a doua treaptă a piramidei noastre, pe care, dacă ar fi să o denumim, am opta pentru: momentul meditaţiei în vederea reabsorbției. După ce şi-a pregătit trupul, în vederea reprimirii Sale în pântecul ocrotitor, Preasfânta își contemplă Fiul.

Apollon

16

Nr. 13 Îi(56), decembrie 2014 trupul aerat, vede fragilitatea, degetele răsfirate lipsite de suplețea vieții. Cu toate acestea, arătătorul de la mâna stângă, ferm împins înainte, confirmă împlinirea Scripturilor.

Gestul îndică şi o revoltă interioară, intuită de noi, datorită ploapelor semiînchise, semn că Fecioara crede cu certitudine că urma Sa va rămâne aici pentru totdeauna.

Imaginea lui Hristos – N.I.K.A. (adică biruitorul iadului) este intangibilă. Chiar dacă este slăbit de o suferinţă mai presus de durerea cărnii, poate fi analizat doar ca entitate autonomă.

Privind, de la o oarecare distanță, nuditatea acestuia dă imaginii o notă abstractă, aerată, pe când imaginea Mamei este de o materialitate spiritualizată. Cele două personaje nu sunt antagonice, ele se completează reciproc. Dacă am privi la o scară mai largă, reprezentarea Fecioarei ne duce cu gândul la chemarea cea din urmă adresată omului către progres.

Printre virtuţile care-i străbat chipul se numără: smerenia, interiorizarea la maxim, starea de rugăciune, acceptarea destinului (arătătorul ferm ridicat), meditaţia în vederea reabsorbţiei Fiului. Acestea ne sunt revelate în mod progresiv, asemenea unei scări de valori. Dacă imaginea Fecioarei, după cum ne este prezentată, poate găsi un corespondent în planul uman, imaginea Fiului este întru totul spiritualizată, sau – după cum spuneam – de o spiritualizare abstactă.

Simbioza care se realizează între cele două prototipuri sacre provoacă privitorului o îndelungă meditație contemplativă. Această etapă formează cea de-a treia treaptă a piramidei noastre. Michelangelo pune un deosebit accent pe reprezentarea Maicii lăsând în plan secund imaginea Fiului. Acest aspect ne duce cu gândul că mintea sa a reuşit să străbată doar învelişurile semioticii feminine, cele masculine, aparţinând întru totul sacrului, neputându-le penetra. Se spune că faţa omului exprimă gândurile şi sentimentele sale.

Raportând această idee la Pieta, cele două chipuri, urmele sacrului donate privitorului, surprinse cu deosebită acurateţe, pot fi intrepretate şi ca două etape existențiale. Omul, „îngerul care s-a născut cu o aripă frântă şi una uitată”, primeşte în ființa sa harul Duhului Sfânt în momentul când are haina spirituală curăţită de toate metehnele vieţii. Atunci el atinge plenitudinea, devenind un iluminat. Maica Domnului, din punct de vedere mistic, este socotită primul spirit care a cutezat să se ridice din spaţiul profan la cel sacru. Omul, după ce a depăşit deşertăciunea vieţii, este chemat să urmeze paşii Fecioarei. Mai exact, să se ridice la ipostaza ezoterică de a se învrednici să-l primească în inima sa pe Hristos Emanuel (denumirea lui Iisus reprezentat sub forma unui copil).

Iluminarea aceasta fecundă, puternic reprezentată de Michelangelo în momentul când Fecioara cu capul plecat meditează asupra unei posibile naşteri (a doua) formează noul prag al piramidei noastre.

Această treaptă nu este cea din urmă etapă, omul trebuie să urce mai departe, să devină, asemenea anahoretului, capabil să trăiască pe deplin momentul fecundității divine. În mistica răsăriteană, momentul are ca echivalent primirea în cămara de taină a inimii a rugăciunii neîncetate.

Apollon

Duhul Sfânt coboară şi binecuvintează atât mintea cât şi inima novicelui devenită în cele din urmă liturghisitor. Şi astfel, în urma consubstanţialităţii dintre sacru şi profan, se naşte isihia, Hristos N.I.K.A., – care este reprezentat în iconografie matur în toată plinătatea Sa de Fiu al Tatălui Ceresc. Cea care a trăit această experienţă pentru prima dată în spaţiul uman a fost Maica Domnului.

Raportând fenomenul la piramida noastră, considerăm momentul ca fiind desăvârșirea, extazul christic, cea din urmă traptă a piramidei noastre interioare. Fătul-Luminii astfel reprezentat sugerează diletantului faptul că şi el se poate învrednici de acest dar divin. Cu toate că motivul întrupării echivalează cu reinstaurarea unei ordini existenţiale, Hristos ca entitate donată omenirii netezeşte, prin propriul său exemplu, calea actantului spre recăpătarea veşniciei. Într-o altă ordine de idei, putem înzestra sculptura-simbol cu funcţia de mediere. Ea leagă cerul de pământ, materia de spirit, inconştientul de conştient.

Misticii au considerat spiritul ca fiind de tip masculin, iar sufletul, suflul vital care animă spiritul, drept feminin. În acest context, ne putem gândi la dualitatea armonică dintre animus şi anima. Paul Evdokimov, merge mai departe, considerând că în Hristos nu a existat doar o parte bărbătească ci un microcosmos, o lume totală, produsă printr-un fenomen de condensare. Astfel, cele două principii, animus şi anima, îşi pierd atât primul cât şi celălalt agresivitatea, încetând în a mai fi opace, deşi ambele îşi conservă propria energie.

Din punct de vedere simbolic Hristos este miezul migdalei, natura divină tăinuită față de deşertăciunea lumii profane. Mirele Ceresc nu poate fi revelat omului fără ca acesta să fi intrat mai înainte într-o simbioză cu Sfânta Fecioară.

Doar astfel se poate accede divinul din planul uman. Au fost diletanți care au mers în analiza lor până la anularea valorii simbolice a Maicii Domnului. Cu voie sau fără voie, au desființat urcușul transcedental.

Michelangelo, care era un cunoscător al simbolurilor ezoterice, aduce în atenţia noastră tocmai acest urcuş spiritual, delimitând foarte clar etapele premergătoare desăvârşirii. Pe de altă parte, sculptura este şi expresia vizibilă a unei minţi deosebit de lucide. Dar şi a unui eu care-şi caută sinele.

Cu toate că, în această operă, se simte acel impuls instinctual, specific operelor sale, Michelangelo a reuşit, să ne poarte nu numai în lumea simbolisticii ezoterice, ci, mai ales, să facă din creaţia sa un răsunet deosebit de vizibil pentru imagologia semiotică. Răsunet pe care nu-l putem asocia decât cu propriile sale cuvinte: Voi dăinui!

Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, propune în spaţiul românesc perechea sinele și sinea.

Raportând conceptul la imaginea supusă analizei noastre, considerăm Pieta ca fiind marcată de sinele în căutarea sinei sale, dar nu în sensul de androginitate. Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai de seamă mistici ai răsăritului, evocă la un moment dat, în Ambigua, ideea conform căreia „Iubirea lui Dumnezeu este pe măsura cunoașterii Sale!”

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Prin urmare, dacă omul nu-L cunoaște pe Dumnezeu, nu are cum să-I înțeleagă mesajul și ca urmare nici nu-L poate iubi. Respectul faţă de natura divină este o trăsătură care aparţine mai mult diletantului decât omului aflat sub incidenţa sacrului. Ca urmare, simbioza om – Dumnezeu, fără ca cel dintâi să împlinească aspectele enunţate, nu are cum să se realizeze.

Cu toate acestea, sinele divin nu este o noțiune abstractă. El vine în căutarea sinei sale. Şi ca urmare lasă la îndemâna actantului câteva urme, punţi de legătură între spaţii, dar şi judecăţi de valoare. Problema cunoaşterii de sine este în definitiv problema esenţială a omului. Dacă acestă ipostază nu ar fi fost cu adevărat greu de obținut, Socrate nu şi-ar fi permis să arunce înaintea discipolilor binecunoscuta maximă. Silogism – Cunoaşte-te pe tine însuţi! – nu aparține lui Socrate. El de fapt l-a preluat de pe frontispiciul Templului din Delfi. Şi, într-o oarecare măsură, l-a ciuntit. Sau, mai bine zis, a oferit discipolilor propria sa viziune.

Acolo era scris: Cunoaşte-te pe tine însuţi la lumina mea! Acest „la lumina mea” Socrate l-a suprimat, lăsând moştenire lumii întregi numai o frântură, mai exact o parte din adevăr.

Templul însă, continuator al unei tradiţii arcane, păstrase o întreagă moştenire, dar Socrate a căzut în capcana diletanților, care, voluntar sau involuntar, comit eroarea să ciuntească sau să interpreteze în mod individualist lucruri care, dimpotrivă, trebuiesc înţelese altfel şi, prin urmare, păstrate neştirbite.

Prin urmare, dacă novicele nu a depăşit primul prag – Cunoaşte-te pe tine însuţi – el nu are conştiinţa luminii, care paradoxal nu este o iluminare exterioară, ci una de factură interioară, aspect susţinut şi de numeroasele tratate ezoterice.

Lumina mea, adică a Domnului, indică omului necesitatea iluminării. Dionisie Pseudo-Areopagitul într-o lucrare de-a sa scrie la un moment dat că „Dumnezeirea este ascunsă de propria Sa lumină”. Prin urmare, cunoaşterea de sine se face numai sub auspiciul izotopiei luminii Dumnezeieşti.

Iluminarea fiind rezultanta meditaţiei, contemplaţiei, sârguinţei, rugăciunii, smereniei, milei şi nu în cele din urmă rodul christic al extazului. Pentru ca acest demers să aibă loc, analiza noastră ar fi trebuit să porneacă de la întrebarea existenţială: Cine este omul?

Răspunsul – o amendare dar şi un îndemn spre autocunoaştere – poate primi următoarele răspunsuri: „omul e centru simbolic al îndumnezeirii lumii”, „omul este marele centru de taină al Făpturii divine”, „omul nu poate trăi mărginit numai în sine însuşi”, „omul e o cruce”, „omul este un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi una uitată”, „omul e un tot de puteri care pe sine se ignorează”.

Toate aceste definiţii adunate nu sunt decât câteva judecăţi de valoare care aduc în atenţia diletantului necesitatea împlinirii spirituale. Constantin Noica, în același Cuvânt împreună despre rostirea românească,

Apollon

17

precizează la un moment dat că regăsirea de sine este mai totdeauna dramatică, în sensul că presupune un sacrificiu, de regulă al celuilalt, o pierdere de sine.

Raportând acest aspect la Pieta, reprivind lucrarea, observăm unda de nostalgie de pe chipul Fecioarei.

Maica Domnului, deși ar vrea parcă din nou să redevină mamă, Hristos N.I.K.A. îi sugerează că destinul Său s-a împlinit. În consecință, omul este cel chemat să-l renască a doua oară, în ființa sa mai întâi pe Iisus – Emanuel, și apoi după ce devine un teofor, să intre în „cămara de taină” a Mirelui Ceresc, Hristos N.I.K.A. – biruitorul. Acest drum anevoios presupune acea pierdere de sine, care în sens filozofic coincide cu regăsirea propriei noastre identităţi metafizice.

Consubstanţialitatea cu divinul atrage după sine şi schimbarea propriului eu.

Constantin Noica, gânditor de speţă înaltă, cunoştea pe deplin acest aspect, pe care de altfel l-a şi trăit în anii de detenţie.

Specificitatea simbolului este de a rămâne de-a pururi sugestiv, fiecare dintre noi – în funcție de capacitatea intelectuală, trăirea interioară – vede și privește ceea ce mintea sa poate să decodifice.

Valentina BECART Şi-a fost un fulger Eu am venit pe lume cu un ţipăt şi nimeni n-a văzut drapelele de luptă, fluturând pe câmpiile pline de cruci.

Ei mă strângeau la piept şi-mi vorbeau cu vocea Stinsă a străbunilor şi nu vedeau nimic; numai eu le-am întâlnit privirile, în amurguri cuprinse de flăcări ... şi-mi cântau duios, ca o legănare de ape, şi nimeni n-a văzut fulgerul ce-a despicat cerul şi-a ucis în inima-mi tânără speranţa nemuririi.

În concluzie, în fața acestei veritabile hierofanii, recunoaștem faptul că Pieta este unul dintre simbolurile cheie pe care Michelangelo ni le-a lasat moştenire. Dacă geniul său ne-ar fi revelat-o în întregime, atunci sculptura ar fi fost o operă golită de sens, nu ar fi posedat decât o valoare istorică, mai ales că simbolul trăieşte doar atâta timp cât rămâne încărcat cu un semnificant și un semnificat.

Cu toate că mai sunt multe de spus despre această capodoperă, de-a lungul eseului nostru am căutat să dăm lectorului avizat câteva indicii și punți de analiză, spre a fi ulterior dezvoltate. În esență, Pieta înfățișează „metafizica existenţei concrete, care e totodată metafizica concretă a vieţii”.

Ea îi cere în mod vizibil neofitului săşi îndeplinească menirea existențială, adică desăvârşirea, „care în definitiv e datoria condiţiei omeneşti. E a fi om”.

DIN NUMĂRUL VIITOR: Aspecte din viaţa şi activitatea ştiinţifică a savantului Claude Bernard

Ei mă strigau pe nume şi credeau că mâinile-mi fragile căutau mângâierea, dar pumnii strânşi în tăcere cereau răzbunare... răzbunare...

Ca o pasăre rară Sunt culegătorul de spice.

Tu singură ai ales câmpia ca loc de mântuire.

Mâinile noastre erau ca doi bulgări de foc şi pâinile se coceau înainte s-ajungă pe vatră.

Creşteau odată cu iubirea, cu lăsarea serii, şi-atunci deveneam însetaţi şi flămânzi, două inimi pârguite de dor, cu boabe de aur încolţite în suflet, ca o câmpie lăsată să rodească în slavă.

Sunt culegătorul de spice şi tu vii ca o pasăre rară, să ciuguleşti temătoare, din palma unui vis lăsat să-nflorească, lăsat să înflorească...

Ca o seară de jertfă...

Ia-ţi partea de glorie, „seară de jertfă”, seară de extaz, clipă rămasă să-şi plângă cernerea în tenebrele timpului. ** Când soarele va coborî peste crestele înaltului entuziasm, când umbrele serii se vor aşeza la poveşti, ecourile zilei se vor stinge şi tăcerea se va lăsa peste toate, ca o rană deschisă, abisală. ** Când zorii îşi vor spăla trupul în roua florilor abia trezite din vis, când lumina lor se va strecura în primele adevăruri netrunchiate, eu voi fi călătorul pribeag, într-un gând nenăscut, rămas să contemple iarba crescută pe un mormânt, fără umbră şi iubiri răsfăţându-se în albul aşternut al vremii. ... ia-ţi partea de glorie, “seară de jertfă”, şi lasă omenirii - lumina din muguri...

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

V. La sfat cu... Leonardo da Vinci

Fabulistul Leonardo ***** Continuăm călătoria inițiatică – în universul fabulistic al poetului Leonardo da Vinci:

Viţa-albă şi gardul Aflăm că viţa-albă, „nemulţumită de gardul care o sprijinea, începu să-şi întindă mlădiţele peste drum şi să se agaţe de gardul din faţă”. Ne întrebăm: de ce? care i-ar putea fi motivaţia? ce o nemulţumeşte? ce-şi doreşte sau experimentează? Aşa este şi fiinţa umană: se abate de la rigoare, dorind aventura; de la clasic, dorind modernul.

Gardul „din faţă” să fie mult mai apetisant sau doreşte să iasă în evidenţă? Viţa aceasta, ni se spune, este „albă”. Ar putea fi, iniţial, puritatea credinţei, aşadar, o abatere de la acest precept? Posibil! Dar noua poziţie nu-i ajută la nimic, ci dimpotrivă: „drept care, fu apoi ruptă de trecători”. Nimic din ceea ce şi-a dorit, niciun vis, niciun proiect, nimic nu a ajutat-o să iasă-n evidenţă. Nimic fals în acest context: realitatea concretului cotidian. Credem că putem ieşi în evidenţă, dar – e foarte posibil – ca totul să devină... Deşertăciune.

Gestul omului – „viţă albă” e foarte bine să se asemene cu omul care, găsind pe ţărmul mării un săculeţ cu pietre negre şi mărunte, începu s-arunce cu ele în păsări, realizând prea târziu că acelea erau, de fapt, pietre de mare preţ. Iată cum Dumnezeu ne dăruieşte din darurile sale, dar noi nu ştim să le preţuim şi... alergăm după himere. Iar când realizăm greşeala, deja e prea târziu.

Păianjenul şi strugurele Iată că fructul zeilor va deveni şi pentru legendarul păianjen un mijloc de atracţie.

Povestioara lui Leonardo da Vinci glăsuieşte astfel: „Păianjenul dădu peste un ciorchine de strugure, care, din pricina dulceţei boabelor lui, era mult cercetat de albine şi de tot felul de gângănii, şi i se păru că a găsit un loc deosebit de potrivit unde să-şi întindă cursa”.

Fireşte, merită a reţine că artistul păianjen nu-şi foloseşte meşteşugul doar din plăcerea de a crea pânza cea uimitoare. Rodul ingeniozităţii sale are şi un scop practic. Aşadar, el se urcă „până la ciorchine, căţărându-se pe firul său subţire, şi se instală în noul său lăcaş”. Şi, furişânduse printre boabele de strugure, „se năpustea tâlhăreşte asupra nenorocitelor gângănii, care nu-l luaseră în seamă”. Aceasta este binecunoscuta lege a supravieţuirii. Cel mic este înghiţit de cel mai mare, posibil, mai viclean sau mai puternic. Însă există o lege a compensaţiei, aşa că, după ceva timp, „apropiindu-se culesul viilor”, mâna omului va interveni şi, odată cu ciorchinii desprinşi de pe butuc, vor fi îndepărtate şi pânzele de păianjen.

Prin aceasta înţelegem că strugurele a fost doar un timp „cursa şi amăgirea înşelătorului păianjen, precum şi a gângăniilor înşelate”, dar şi binefăcător. În fond, îndepărtarea gângăniilor care mişunau pe butuci a avut un rol benefic asupra buchetele de boabe de struguri, bineştiind că savoarea acestora incită pe oricine îi stă prin preajmă. Avem a reţine că atât timp cât păianjenul i-a fost de folos strugurelui, îndepărtând nocivitatea minusculelor gângănii, atât a durat şi rolul său asupra respectivului spaţiu. Ca în viaţă.

Eşti util atât timp cât eşti de folos, după aceea, păţeşti precum păianjenul, eşti îndepărtat, fără niciun regret. Sunt legi nescrise ale naturii umane, de la care nu ne putem abate. Nicicum.

Deopotrivă, gândul nostru poate a se îndrepta şi spre o altă judecată: efortul susţinut al meşterului păianjen – am putea spune – îşi desăvârşeşte opera, întru rodirea finală, împreună cu podgoria respectivă.

Apollon

18

Personajul – meşter faur – inteligentul păianjen surprinde în mai multe ipostaze, şi-n folclor, şi-n fabulistica davinciană, fireşte, şi-n diverse pilde creştine. În fond, indiferent de genul literar căruia i se dăruieşte minuscula fiinţă, ea este făptura lui Dumnezeu, dăruită cu multe calităţi, printre care recunoaştem inteligenţa, perseverenţa şi altruismul.

Aşadar, într-o povestioară a lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, distinsul păianjen se prezintă astfel: „Un păianjen începu săşi ţese pânza casei sale pe un ceasornic mare de la o clădire. Cu multă hărnicie, fără odihnă şi fără să se hrănească, el izbuti a-şi întinde pânza. Dar venind minutarul în dreptul ei, i-o rupse. Păianjenul nu se lăsă. Şi mai cu hărnicie ţesu din nou pânza. De data aceasta o făcu mai deasă. Dar din nou minutarul veni şi i-o destrămă. Şi aşa, de zeci de ori, de sute de ori, păianjenul făcu o pânză din ce în ce mai tare, – până izbuti să oprească cu ea minutarul pe loc...”

Însă, n-avem a uita! Leonardo da Vinci nu se lasă bătut cu una cu două. El şi-l imaginează pe împăinjenitul artist şi-n alte ipostaze. Aşa, ca-n fabulele următoare.

Păianjenul păcălit Biata insectă! Şi-a întins plasa, dar... a căzut în ea. Vezi, nu întotdeauna câştigul este pentru cine se pregăteşte. Liniştitu-i trai şi speranţele i-au fost năruite bietului păianjen.

Pânza-i hrănitoare devenitu-i-a hrană pentru un bondar. Dar, presupunem, aşa, ca să-l mângâiem pe defunctul păianjen: e posibil ca în lăcomia-i cuceritoare, domnul bondărel să-şi fi pierdut „acul” (arma-i de cuceritor) şi-atunci, să-l fi urmat pe confratele său spre zările învolburate ale neantului... mai ştii?!

Neprevăzutul, bată-l norocul! Aşa se pare: „Păianjenul, vrând să prindă musca în pânza lui înşelătoare, prinse un bondar, care-l omorî”.

Păianjenul (1) Viaţa este fuiorul întru murire. Ea ne este dată pentru un timp... mai mai... sau... mai...

Ce ştiu eu ce, cum şi cât?! De ce am încerca a o înlănţui? Nu există ascunziş. Nicicum. Niciunde. „Păianjenul crezu că va afla linişte şi pace dacă se va retrage în gaura cheii”. În zadar strădania minusculei făpturi! Şi noi, precum el. Nu poţi încerca nicio variantă. În van orice încercare, prietene! În van. „Gaura cheii”, negaura cheii, degeaba! Viaţa şi moartea sunt surori îngemănate într-un sacral destin. Triumfă, fiecare, pe rând.

Aşa e data sorţii. Când vom înţelege asta oare, noi, minusculii?

Păianjenul (2)

Care-i morala?

Prin tărie şi stăruinţă, orice-i posibil!

Acesta este şi mesajul scriitorului român: „De-am stărui şi noi împotriva minutarului păcatului care vine şi ne rupe pânza sufletului – şi dacă din ce în ce mai tare am ţese această pânză – ce bine ar fi de viaţa noastră!...”

(Păianjenul harnic, din volumul Cartea cu pilde) În viaţa zilnică, noi ne comportăm, precum păianjenul? Perseverăm noi în bine sau în rău? Ne ajutăm pe noi înşine? Ne salvăm noi sufletul din gheena superficialităţii?!

Biruim răul din noi sau ne lăsăm biruiţi?! O, şi câte întrebări ne-am putea adresa!...

Minuscula făptură depăşeşte orice raţiune, prin însăşi rodul inteligenţei. Rosturile sale sunt sacre. Rodul ei, pânza, sacralizează universul. Ce-i drept, pe cel mic, posibil – insignificant – cel al minusculului existenţial. „Pitit printre boabele de struguri”, micuţul crede aşi găsi salvarea. În van orice speranţă. „Veni culegătorul viilor şi păianjenul fu cules şi el împreună cu strugurii...”

Iată-l pe inteligentul ţesător sfârşind întru nemirare. O, Doamne, privindu-ne din prea înaltul Tău jilţ astral întru admirare! Tu rămâi Marele ţesător divin. Tu, cel care întreţeşi universul, marele univers, îmbrăţişându-ne şi încorsetându-ne-n imensa pânză fluidă! Pe noi, toţi. Totul. Suntem ai Totului şi ne supunem Totului.

Vinul şi Mahomed Leonardo da Vinci numeşte vinul drept „dumnezeiască licoare”, gândind prea bine la rolul său liturgic, în sfânta biserică, deşi înaintaşii săi, mesopotamienii, egiptenii, grecii, fenicienii... s-au îndestulat, în alte moduri, din binefacerile lui. În ceea ce priveşte patria geto-dacilor, Tracia (ştim de la Strabon cetire!), era şi ea o cunoscută regiune viticolă. Şi dacă Burebista (82-44 î.H) hotărât-a defrişarea viilor, probabil, cumpătarea lăsase de dorit şi se impunea, cumva, un anume tip de abstinenţă.

Se vede treaba, strămoşii noştri nu cunoşteau pilda: „Dacă vrem să căpătăm mântuirea, trebuie mai întâi să lepădăm sticla cu... păcate pe care o purtăm în buzunarul sufletului nostru”. În ceea ce-l priveşte pe maestrul Leonardo da Vinci, şi-ntr-un sonet al său ritornelat, recunoaştem o tranşantă invitaţie la cumpătare: „Vrei sănătate? Ţine-această normă: Să nu mănânci de nu ţi-e foame... // Nu sta flămând.

Stomacul nu se-ndoapă... / Bea cu măsură vin... // Fugi de desfrâu. Dieta lege fie”. Î n f a b u l a Vi n u l ş i M a h o m e d , recunoaştem licorii două atitudini contradictorii: în primul rând, de încântare („de-a dreptul ameţit de aleasa cinste ce i se făcea”, odihnindu-se într-o cupă aurită) şi apoi, de îngrijorată revoltă, la gândul că „se apropie de ceasul morţii...”, adică va fi înghiţit de stăpânul său.

Am fi tentaţi să credem că e vorba de o atitudine de-a dreptul euforică, auzind această glăsuire: „îşi înălţă glasul spre cer, implorând răzbunare pentru o asemenea soartă nedreaptă, şi rugă cerul să pună capăt de-acum încolo unei atât de mari umilinţe şi înjosiri...” În fapt, putem lesne deduce că este însăşi vocea auctorială, cea care se crede îndreptăţită a cere ca strugurii să nu mai fie nicicum preschimbaţi în vin. Şi iată cum este formulată morala: „Atunci Jupiter făcu în aşa fel, încât vinul pe care îl bău Mahomed i se urcă profetului la cap...” şi, în starea euforică în care se afla, „dădu o lege prin care poruncea ca niciunul dintre supuşii lui să nu mai bea vin...” Şi astfel, „viile fură lăsate în pace, cu întreg rodul lor”.

Bibliografie: Leonardo da Vinci – Scrieri literare, Ed. Pandora M, Târgovişte, 2006. Prefaţă, traducere şi note, de Ovidiu Drîmba Pentru traducerea în limba română s-a folosit: Leonardo da Vinci – Tagebücher und Aufzeichnungen (Berlin, 1940)

(Continuare – în numărul viitor al revistei)

Livia CIUPERCĂ

Apollon

19

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Viperele

Pe dealurile din jurul satului Balta, pe poieni și prin păduri, trăiau multe vipere. Tocmai pe acolo trebuiau să meargă locuitorii, în special copiii, cu vitele. Era un pericol permanent și toți, de la mic la mare, se temeau. Copiii erau instruiți încă de mici cum să procedeze în cazul unei mușcături de viperă. Lui Stelică îi făcuse Ioniță Zoican fluier, fiindcă luase premiul întâi în clasa întâia, dar îi făcuse și un toporaș mic, cu coadă de corn, subțire și lungă, pe care îl purta întotdeauna cu el, când mergea cu caprele. Indicațiile primite, pe care părinții i le repetau în fiecare seară, erau cam acestea: în caz de mușcătură, să aibă curaj. În gulerul cămășii avea un ac înfipt. Cu acul, trebuia să lărgească rana lăsată de colții viperei. Cu mâinile urma apoi să stoarcă puternic zona mușcată, până curgea sânge și apă sau lichid apos. În cazul în care era mușcată o capră, aceasta zbiera și înțepenea. Ridica piciorul mușcat.

Copilul trebuia mai întâi să dea cu coada toporului prin stratul de frunze din jurul caprei, fiindcă acolo trebuia să fie ascunsă vipera. Ea nu mai prezenta pericol după mușcătură timp de cel puțin o oră. Își vărsa tot veninul la prima mușcătură și apoi devenea inofensivă. Știind asta, copilul devenea curajos și căuta prin frunze, pe după pietre, până găsea vipera. Cu muchea toporului, o lovea mai întâi peste spate, așa cum îl învățaseră. Urmau apoi mai multe lovituri în cap, până vipera murea. Se ocupa apoi de capră și nu o lăsa până nu-i storcea tot veninul. Până seara capra nu mai avea nimic.

Stelică ținea morțiș să omoare viperele care-i mușcau caprele. Nu ca răzbunare, ci pentru altceva.

După ce le omora, le bătea cu boata pe toate părțile corpului, le reteza capul cu toporul, apoi apuca ușor pielea din zona gâtului și trăgea.

Viperele se jupuiau, cum se jupoaie șerpii când cresc și-și leapădă vechea piele. Cu una sau două piei de viperă pe boată, seara, ,,flăcăul” venea agale după capre prin sat. Îl vedea lumea, îl admira și-l lăuda și el se simțea ca un erou venit de pe câmpul de luptă, încărcat de medalii. După ce ducea caprele acasă, lua repede pieile și fugea în drum, acolo unde erau copiii satului la joacă. Îi speria și-i fugărea, până aflau cu toții că el a făcut o asemenea ispravă. Fetele, mai ales, îl priveau admirativ și el se simțea un adevărat flăcău.

Oftica Moș Gheorghiță era trecut prin multe. Fost perceptor, casier și contabil, avusese mereu dea face cu oameni de tot soiul. Ajunsese adevărat negustor de oameni. Îi plăcea gluma, dar și treaba.

Era om de cuvânt, gata să ajute, sufletist, dar îi plăcea să și glumească, să facă șotii. Cei din Bârda îl știau și întotdeauna, unde ajungea el, se făcea voie bună. La Broșteni era mare târg în fiecare duminică. Veneau oameni din zeci de sate să vândă și să cumpere. Târgul începea foarte devreme.

Cei de departe trebuiau să meargă toată noaptea pe drum ca să ajungă la timp. În Florești, sat vecin cu Broșteniul, era un bătrân, moș Toader, care rămăsese singur.

Spirit întreprinzător, găsise o întrebuințare celor vreo patru-cinci camere ale casei sale.

Casa era la marginea drumului ce venea de la Severin și trecea spre Motru și sâmbătă noaptea pe drum era tot un dute-vino de care, căruțe și călători. Treceau la târg. Moș Toader primea în casa lui pe oricine și-l găzduia peste noapte. Îi dădea și lui dimineața fiecare cât voia. Iarna le făcea și focul. Chiar dacă era doar câte un pat în fiecare cameră și câteva scaune, oamenii se mulțumeau să stea și pe jos, ba chiar și în picioare, numai să nu stea în drum, mai cu seamă când era vreme rea. Într-o seară, la moș Toader a ajuns și moș Gheorghiță din Bârda. Era împreună cu un bun prieten al său, moș Dumitru. Crescuseră împreună, fuseseră împreună la școală, în armată, în război, se aveau ca frații. În casa lui moș Toader era aglomerație de n-aveai unde arunca un ac. Afară era zăpadă și viscol. Moș Toader abia se strecura printre ,,chiriași” până la sobe să mai facă focul. Pe paturi erau câte cinci-șase. De scaune nici nu mai putea fi vorba. Grea problemă să stai, om bătrân, în picioare, o noapte de iarnă, după ce străbătusei câteva zeci de kilometri pe jos. Pentru cei doi bătrâni nu se întrevedea nici o șansă de a sta altfel decât în picioare. Nimeni nu-i cunoștea dintre cei prezenți.

Nimeni nu s-a oferit să le dea locul.

Moș Gheorghiță s-a strecurat cu greu într-o cameră, până aproape de sobă. Acolo a început să tușească. Se prefăcea. Tușea sec, cu spasme. De la ușă, moș Dumitru i-a strigat, când tusea i s-a mai potolit: ,,- Ești bolnav, mă Gheorghe!” ,,- Sunt bolnav, mă nea Dumitre! Nu mai mă fac bine!” ,,- Dar ce boală ți-au găsit?” ,,- Oftica! Mi-au dat drumul acasă, că nu mai au ce-mi face. Mă duc la târg să iau vreo vită, să aibă muierea ce tăia la pomană!” ,,- Mă, săracul de tine!” a mai zis moș Dumitru.

Din camera respectivă, lumea a început să iasă buluc, călcându-se pe picioare. Oftica era o adevărată ciumă la începutul veacului trecut. Unde apărea, toată casa dispărea. Nu erau antibiotice, alte medicamente nu erau și cel atins era sortit pierzării. În două minute, camera în care era moș Gheorghiță a rămas goală, patul eliberat. Moș Gheorghiță s-a așezat pe pat și a început iar să tușească. Moș Dumitru, de la ușă, în auzul celorlalți, a mai zis: ,,- Mă, Gheorghe, vin eu lângă tine, că și așa sunt bătrân. Dacă s-o lua, s-o lua! Să închid și ușa, ca să nu se întindă și la oamenii ăștia!”

Moș Dumitru a intrat în cameră, a închis bine ușa, a stins lumina și s-au culcat amândoi în pat până dimineața.

Pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

Personalităţi la Apollon

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Un cuvânt bun despre un apropiat al sufletului meu!

Ioan CIUNTU:

Predicatorul culturii creștine!

Martie 1953! Țin bine minte acea sâmbătă de martie, când bunicuța Evlampia m-a luat de mânuță și m-a dus la biserica din satul natal Țareuca în care-am fost botezat, iar peste ani de zile și cununat. Biserica era plină de oameni, dar bunicuța cu lumânarea în mână s-a strecurat printre ei ca să mă aducă mai aproape de preot și să-i ascult predica din postul mare. Cuvintele preotului m-au făcut să fiu cumincior și răbdător până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Tot în această zi am și fost împărtășit.

La timpurile celea biserica din sat era una din puținele lăcașuri sfinte care mai funcționa, dar bucuria enoriașilor n-a durat mult, căci comuniștii sovietici au închis-o, zăvorând ușile cu fel de fel de lacăte unelte nkvd-iste ca să uite oamenii de ea. Oamenii, însă n-au uitat de cuvântul Domnului și mergeau pe jos la biserica din Cinișeuți, localitate amplasată pe malul pârăului Saharna la o distanţă de vreo 8 km de satul nostru. Tot acolo mă duceau și părinții mei ca să ascult predicile preotului și să țin cont de ele-n viață, altoindu-mi creștinismul de mic copil.

Soarta m-a învrednicit și cu rude de preoți și dascăli, ca să aspir destoinic povețele Domnului.

Mi-au prins bine-n viață și cărțile religioase ascunse de părinți în podul casei mai departe de ochii vigilenți ai „troicii staliniste”, care mergeau din casă-n casă ca să depisteze „opiumul norodului” și să ia măsuri represive cu el. Cărțile religioase din podul casei m-au învățat ca să fiu școlit, educat și să gândesc creștinește românește.

Acele cărți, care cu timpul au fost citite și de copiii mei le-am adus cu drag la redacția săptămânalului Literatura și arta, înmânându-i-le scriitorului Nicolae Dabija, ca dumnealui cu generozitatea care-l caracterizează să le doneze bisericii de la Universitatea de Stat din Moldova.

Cărțile respective au și pus bazele de constituire a bibliotecii de cărți religioase a bisericii Universității! În viață mi-a fost dat ca să pășesc pragul multor lăcașuri sfinte din țară și de peste hotare ca să ascult și să admir vocea divină a preotului. Cuvântul lui totdeauna a fost și a rămas pentru mine ca ceva sfânt și înțelept.

Cu o deosebită plăcere merg la Catedrala „Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău, ca să-i ascult Cuvântul Domnului și vorba cu adevărat românească a parohului ei, Protoiereului Mitrofor Ioan Ciuntu. Mai mult, chiar caut și vreun pretext ca să mă întâlnesc cu dumnealui și să discut pe-ndelete, căci și locurile unde ne întâlnim tot par sfinte grație prezenței părintelui. De acest distins promotor al culturii creștin-ortodoxe am avut ocazia să aud când domnia sa prin luările sale de cuvânt în calitate de deputat al primului parlament cu adevărat democrat ne bucura nu numai cu voroave înțelepte dar și cu o dulce limbă românească. Nu e vorbă, slujitorii Domnului totdeauna au știut pe bune să-i poarte cuvântul lui, în dicția și pronunția preotului Ioan Ciuntu însă, putea fi auzită cu totul o altă limbă vorbită.

Mulți din cei care nu-l cunoșteau mai îndeaproape chiar îndrăzneau să se dea cu părerea „că-i de peste Prut, din România”. Și într-o oarecare măsură aveau și dreptate, căci, ca student și absolvent el venea de peste Prut.

Ioan Ciuntu a mers cu dreptul pe urmele tatălui său Vasile, care a fost și el preot și care i-a implantat fiului dragostea față de Dumnezeu, citindu-i și explicându-i fiecare postulat din Sfânta Scriptură.

Apollon

20

Și măicuța Eudochia, preoteasa, a avut grijă ca fiul ei Ionică să se poarte frumos, să învețe bine și să poarte în suflet tot cei bun și creștinește.

După absolvirea Școlii medii nr.19 din Chișinău dânsul merge și studiază la Seminarul Teologic din Odessa, ca mai apoi să primească Taina preoţiei personal de la Patriarhul Alexandriei şi Papă al întregii Africi Parfenie.

Drumurile tânărului învățăcel Ioan Ciuntu erau deschise pentru orice biserică din Basarabia, dumnealui, însă hotărăște să-și aprofundeze cunoștințele laice și merge să-și continue studiile la Facultatea Teologie a Universității „Spiru Haret” din Bucureşti, unde-și face și masteratul, ca mai apoi să absolvească cu brio și doctorantura la Institutul Studiilor Doctorale - Universitatea „Ovidius” din Constanța. C-un „car de cunoștințe și diplome” preotul Ioan Ciuntu putea cu-adevărat să rămână și să propovăduiască cuvântul Domnului enoriașilor frați români de

peste Prut, dar, revine la Chișinău ca să fie numit Protopop în circumscripțiile Cimișlia și Hâncești, Episcopia Tighina.

Sunt convins, că enoriași au avut norocul ca să audă din gura pravoslavnică a părintelui Ioan Ciuntu nu numai predici religioase, dar și discursuri înțelepte ce țineau de identitatea noastră națională rostite-ntr-o limbă românească frumoasă.

Fiind ales Deputat în Parlamentul Republicii Moldova proeminentul om de cultură Ioan Ciuntu manifestă și alte calități deosebite de politician în postura de vicepreședinte al Comisiei parlamentare de grațiere. Popularitatea lui Ioan Ciuntu crește ca pe drojdii. Numit Parohul Catedralei „Sfânta Teodora de la Sihla”, teologul, omul de cultură și politicianul Ioan Ciuntu își schimbă veșmintele bisericești și costumul de gală,

îmbrăcând salopeta de șef de șantier ca să renoveze, să reconstruiască practic clădirea în care ani de zile erau exponate sticlele cu vinuri moldovenești și se efectuau competiții sportive la lupte libere chiar în sala unde astăzi enoriașii vin să se roage la Dumnezeu. Și dacă astăzi în inima Chișinăului avem o frumusețe de catedrală, meritul în cea mai mare măsură i se datorează muncii asidue a Omului Ioan Ciuntu.

Domnia Sa devine prieten fidel cu Grigore Vieru, Andrei Vartic, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Vasile Căpățână, George Călin, Dorel Țărnă, Iulian Filip, cu alți distinși oameni de cultură, artă și literatură.

Protoiereul Mitrofor Ioan Ciuntu tot mai des este solicitat de către posturile naționale de televiziune, radio și presă. În unele emisiuni dumnealui vorbește ca un medic, dându-le sfat enoriașilor și publicului larg de telespectatori, radioascultători și cititori cum să ducă un mod sănătos de viață, în altele „evoluează” în rolul de psiholog, mărturisind cum să depășim greul, să ne debarasăm de rău și să ne purificăm sufletul, iar în calitate de preot ne vorbește cum să-l iubim pe Dumnezeu. Și-n calitate de scriitor și publicist cu har Ioan Ciuntu reușește foarte repede să-și facă un nume de valoare. Cărţile sale „În numele adevăratei credinţe”, „Dangăt de clopote”, „De la Tine vin şi la Tine mă duc, Doamne!”, „Mărturisiri în alb şi negru”, „Popas în drumul veşniciei”, „O corabie a mântuirii”, „Născuți în zodia dragostei!”„ Așa cum l-am cunoscut” se înscriu pe bune în palmaresul literar național.

Mai mult, scriitorul Ioan Ciuntu este autorului primului calendar creștin postbelic în limba română cu grafie latină. Monografia despre Biserica „Ștefan cel Mare și Sfânt” și Daniil Sihastru tot scriitorului și publicistului Ioan Ciuntu îi aparține. Se știe bine, că munca de preot nu este de loc ușoară.

Atunci când omul simplu are zile de odihnă sau de sărbători, preotul vine la biserică și-și face datoria divină pentru enoriașii săi. Și din punct de vedere emotiv, activitatea clericală este neordinară: dimineața să botezi un copil și să-i urezi viață lungă, la prânz să cununi o pereche de însurăței, să zâmbești și să le dorești căsnicie trainică, iar după amiază să petreci pe unul pe

ultim drum și să-l deplângi de rând cu apropiații răposatului respectând toată rânduiala bisericească creștinească.

Un preot trebuie și să vorbească și să citească, să cânte , să râdă și să plângă. Și orișice mișcare trebuie făcută cu suflet și din suflet.

Preotul Ioan Ciuntu știe de minune să le-mbine pe toate. Mulți, care cu ani în urmă au fost botezați de Domnia sa, azi vin și-l roagă pe părinte să-i cunune și să le fie și nănașul lor. Și părintele Ioan Ciuntu îi cunună, ajutându-i pe fiecare în parte cu ce poate.

Peste o sută de perechi de tineri căsătoriți au beneficiat de generozitatea preoțească a nănașului Ioan Ciuntu, de la tineri studenți la oameni de stat cu funcții publice. Și dacă diminețile, zilele și serile Protoiereul Mitrofor Ioan Ciuntu și le consacră serviciului divin la Catedrala „Sfânta Teodora de la Sihla”,parohul căreia este, nopțile dumnealui le dedică scrisului.

Romanele, cărțile de proză și publicistică în curs de apariție vor bucura cititorul setos nu numai de dulcea vorbă clericală românească a preotului drag, dar și de cuvântul lui așternut cu migală pe hârtie. De multe distincți guvernamentale și obștești s-a învrednicit Distinsul Om de cultură, scriitorul, politicianul și teologul Ciuntu. Le-a meritat din plin și face să le enumărăm pe unele din ele: Medalia „Meritul civic” și Ordinul Republicii; Ordinul „Merit de Cavaler” din România, Ordinul „Sfântul Andrei” al Episcopiei Dunării de Jos, Crucea Patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române. Tot dumnealui este posesorul Diplomei Arhiepiscopiei Tomisului și Diplomei Institutului Roman de Spiritualitate Ortodoxă din New York.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Alexandra-Anamaria VLAD

Mădălina PENCEA, Student Academia Navală ,,Mircea cel Bătrân,, Constanța

Şoapte printre stele

Truda clericală preotul Ioan Ciuntu o îmbină cu sfințenie și cu cea obștească, conducând cu brio și Centrul Ortodox „Sfânta Teodora de la Sihla și Ștefan cel Mare și Sfânt.” Cu modestia pe care-l caracterizează, Părintele Ioan Ciuntu nu-și reclamă și o altă activitate cu adevărat creștinească și caritabilă, de ctitorie a unui nou locaș sfânt ce va fi ridicat din mijloacele bănești familiare. Și nu este exclus, că enoriașii lui vor veni și-n noul locaș sfânt ca să asculte cu nesaț predicile preotului lor fidel și drag. Dar poate al fiului părintelui, Adrian Ciuntu, care cu credință slujește la aceeași biserică alături de tatăl său în postura de Diacon?! Confratele meu de condei Ioan Ciuntu este și un mare sufletist.

Practic a dat curs tuturor invitaților ca să vină la Seratele mele de Creație și Lansările de Carte, să mă onoreze și cu prezența sa și cu cuvântul său duhovnicesc care nu poate fi uitat.

Activitatea dumnealui duhovnicească, întâlnirile noastre la un pahar de vorbă și discuțiile telefonice amicale m-au determinat să conchid că plaiul nostru mioritic se poate mândri cu o asemenea personalitate notorie ca Ioan Ciuntu, iar eu ca om al scrisului să mă inspir pentru a ticlui și-un eseu despre un apropiat al sufletului meu!

Ion CUZUIOC

Apollon

21

Apollon

Pe ape-n depărtate mă ivesc Plutind spre nicăieri, într-un abis.

De umbre şi de haos mă ciocnesc Văd doar albastru-purpuriu… Şi deziluzia m-a prins.

Zi şi noapte am sperat Pământul să mă cruţe , Să mă iubească iar, şi iar , Şi să mă sărute.

Rămâi cu …NOI De vei pleca de lângă mine, Vei lua totul cu tine, Tot ce-i pur şi minunat, Din acest suflet abandonat.

Fericirea mea o să se piardă, Inima-mi va fi de piatră, Lacrimile incet se vor sfârşi Insă tu nicicând nu ai să ştii, Ce-nseamnă cu-adevărat a iubi.

Noaptea-ncet, imi va şopti de sub o stea, Râul ce-l privesc va murmura, Toate imi vor spune câte ceva.

In stele văd iubite, chipul tău, Ce n-aş da să fii din nou al meu…

Dulci ochi de căprioară

În tihna nopţilor cereşti Văzduhul să m-asculte, Iar bolta aştrilor măreţi Secrete să îmi cânte.

Aşa ai simţit pentru prima oară!

Era o fiinţă zveltă şi subţioară, Frumoasă si dragă ca o comoară, Era intre femei o piatră rară,

Şi în noaptea cea pustie Când speranța dispărea, Dubhe1 a-nceput să-nvie Devenind iar ce era.

Ce torcea aievea din durerea amară, Zâmbete şi speranţă pentru prima oară, Şi ochii tăi, inima-i furară, Lăsând neîncrederea uşor, să dispară.

Strălucirea ei de gheață împrejuru-mi scânteia; Arătându-mi astfel calea ce de mult o căutam.

Cu toţii de tunete şi fulgere uitară, Şi de iubirea voastră mult se minunară, Iar păsările cerului dansând, vă incântară Şi buzele voastre de ruşine tremurară,

Iar pe paşi de dans cu Ursae spre Polară eu valsez , Trecând astfel Gibraltarul spre Ocean înaintez.

Când trupurile calde vi se-mbraţişară, Şi pe tonuri viu colorate de chitară, Te-ndrăgostişi pentru-ntâia oară, De gingaşa fiinţă cu ochi de căprioară.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Fragment de roman

Apollon

”7 ani” de Dorina ȘIŞU

Ce alegi?

Vocea îmi tremura, faţa îmi ardea şi în ochi aveam lacrimi. Domnul Bunoaica era cel care conducea cenaclul literar. Era blând şi calm. În incinta Centrului Cultural era o cafenea literară. Îmi plăcea să merg acolo sâmbăta şi duminica la o cafea, pentru că discutam ore în şir cu ziariştii şi cu un alt profesor de filosofie de la care învăţam din mers multe secrete ale scrisului, domnul Stan.

După o perioadă de cenaclu, un coleg, Miron, îmi face cadou o carte de poezii Eugenio Montale.

- Cu ce ocazie?

- Pentru că tu scrii exact ca Montale.

- Cine e Montale?

- Nu ai citit Elenea? Nu pot să cred!

- Dacă citeam nu mai întrebam. De ce nu-ţi vine să crezi?

- Te vei convinge singură după ce citeşti. Vei şti atunci de ce mă mir acum. Nu pot să cred că nu ai citit Montale!

- Ce te miri aşa, că mă şi enervezi? Dar ce dracu’, sunt ultima din haită care nu a citit Montale?

- Elena, când îţi ieşi din fire, aproape că mă îndrăgostesc de tine. Scrii ca el. Cuvinte întregi deale tale sunt comune cu ale lui Montale. De-aia mă mir şi nu cred.

- Miron, uite care-i faza: de mine să nu te îndrăgosteşti, apoi dacă nu mă crezi nu-mi pasă, chiar nu am citit şi basta! Mă scoţi din sărite.

- De ce să nu mă îndrăgostesc de tine?

- Pentru că eu nu vreau.

- Dragostea nu vine când vrei tu.

- Ei, na! Dar când vine, Miroane, când vrei tu? Aşa se iubeşte? Vii în faţa mea şi spui: „madam, m-am amorezat de tine! Treci încoa’ să te iubesc!” Şi io trec, nu contează că nu am nimic pour toi. Ha! - Faci pe dura, dar şi tu mă iubeşti puţin.

- Chiar deloc.

- De ce, Elena?

- Eşti prietenul meu de la cenaclu şi doar atât. Nu te pot privi altfel. Nu eşti genul meu. Nu te supăra, dar tu pui întrebări şi eu îţi răspund cinstit.

- Nu mă supăr. Aştept să mă iubeşti.

- Treaba ta, Miroane. Ai să îmbătrâneşti singur.

Miron a tras speranţe la iubirea mea multă vreme. Mă privea fără să clipească. Dacă întâlnirea la cenaclu dura trei ore, Miron mă privea continuu. Era enervant. Mă obosea. Uneori îi scoteam limba, dar Miron privea dincolo de mine.

Se oferea să mă conducă până acasă şi acceptam. Pe drum încercam să-i povestesc verzi şi uscate, lucruri mărunte fără valoare. Miron tot visa că întro zi de luni îi voi spune că-l iubesc. Nu mi-a mai mărturisit iubirea.

Apollon

22

M-am înscris în cenaclul literar din Centrul Cultural „Ionel Perlea”. În fiecare luni seara ne întâlneam la cenaclu. Nu eram mulţi, în jur de nouă. Eu cu Amalia eram singurele fete, în rest erau băieţi. Cenaclul nu se ţinea mereu, interveneau şi alte activităţi, dar când se ţinea nu mai mergeam la şcoală. Era singurul lucru pe care-l făceam din plăcere. Când mi-a venit rândul să citesc poeziile mele am crezut că leşin de emoţii.

Domnul Popescu făcea glume şi încerca Se mulţumea că-l lăsam să mă privească. să intre în vorbă cu mine. Din politeţe îi mai M-a privit până într-o zi când nu a mai venit la răspundeam, dar glumele lui erau de prost gust. cenaclu.

Când am terminat treaba, am mers în depozit să - Unde e Miron, domnul Bunoaica? mă schimb şi să merg spre casă. El a venit după - Acasă cu nevasta, cred. mine. M-a rugat să rămân afară un minut cu el.

- Care nevastă?

- Vreau să vorbesc ceva cu tine. Rămâi puţin până - A lui, că a mea e bătrână pentru el. pleacă colegii tăi.

- Da' ce, Miron are nevastă?

- Dar e târziu, domnule Popescu. Sunt foarte - Of, Elena, tu nimic nu ştii! Sâmbătă a avut obosită şi vreau să plec. cununia civilă.

- Hai, măi, că te duc eu acasă cu maşina.

- Pe bune? Glumiţi? Hă, ce chestie!

- A, nu, nu! Voi merge cu Adriana şi cu Tomiţă.

- Tare pe bune, dragă Elenă!

- Adriana unde stă?

Miron s-a însurat privind la mine Vizavi de blocul meu. aproape un an. M-a mirat tare mult vestea. Mă - Atunci, spune-le să plece! Tu mergi cu mine. obişnuisem cu el. Patronul avea obiceiul să mă Deodată am simţit frică. În faţa ochilor ltrimită cu marfă prin apropiere. Prima pornire a am văzut pe Cristi Woody în pielea lui Dan fost la Râmnicu Sărat, cu nea Fane. Tot el a vorbit Petrescu. Aceeaşi privire, acelaşi ton, iar eu aveam pe la depozite. Nu eram făcută pentru comerţ. Nea aceeaşi supunere. Mâinile şi picioarele începuseră Fane comenta în maşină de fiecare dată când nu-i să-mi tremure şi mai tare. reuşea tranzacţia.

- Nu vă supăraţi, domnule director, dar vă refuz.

- Nu înţeleg de ce ţi-e frică. Nu-ţi taie nimeni capul. Acum vreau să plec acasă cu prietenii mei.

Mă trimiţi pe mine, om bătrân, să fac afaceri. Mergi - Măi, fată, ascultă aici la mine: dacă nu mergi cu tu la următorul depozit. mine să-ţi vorbesc, te dau afară. Ai înţeles? De - Nu merg, nea Fane. Nu merg şi gata! mâine nu mai vii aici. Spune ce alegi?

- De ce te trimite pe tine, nu ştiu! Nu eşti bună de Trebuia să aleg. Iar. Mă va bate? Mă va merceolog. Aici trebuie să ai tupeu, frate, nu aşa ca viola? Aveam nevoie de serviciu. tine. Te uiţi pe geam şi scrii poezii. Auzi la ea, i-e - Bine, le spun să plece. frică de oameni! Aşa ceva n-am mai pominit.

Adriana îşi făcea griji, dar nu avea ce-mi - Uite, bre, pomini la mine! face. În maşină îngheţasem de frică. El era calm, - Ce mă fac io cu tine, nu ştiu. De ce te-o mai trimite zâmbea şi conducea cu o singură mână. Fuma. şefu’, iar nu ştiu, că nimica nu faci în delegaţie. Ţinea mâna pe geam. Scutura scrumul ca şi cum - Ce să te faci, nea Fane, mă suporţi. Păi zi şi mata, era greu şi-l deranja. Era calm şi ironic. dacă-i zic la şefu’ „nu merg”, mă dă afară. Dacă-i - Îţi propun ceva. Eşti atentă la mine? zic „nu ştiu”, zice că o să învăţ. Ce să fac?

- Da. - Aşa e. Lasă că vinde Fane marfa. Pe tine te iau ca - Îmi place de tine. muşcată-n geam, deh!

Trăgea din ţigară, ţinea fumul în el, apoi - Hai, bre, că trece! Te descurci. îl scotea cu un oftat plictisit.

- Ce dracu să fac! Trebuie să mă descurc, altfel ne - Nu spui nimic, Elena? dă afară pe amândoi.

- Vă ascult, domnule.

Aşa era. Până la urmă reuşea să vândă - Se spune „vă ascult domnule director”, ai înţeles? toată marfa şi şeful mă lăuda. Crăpam de ruşine în - Da. faţa vecinului Fane, dar convenisem să ţinem - Spune! secret ce facem în curse.

- Vă ascult, domnule director. Într-o zi au venit patru tiruri cu marfă. - Dacă eşti fată cuminte şi mă asculţi, eu vreau să Patronul a spus că nimeni nu pleacă acasă până nu mă culc cu tine. Tu vei face ce spun eu. Dacă nu vrei, terminăm de descărcat. De dimineaţa şi până seara îmi spui. Nu mă supăr, dar mâine îţi dai demisia. la nouă am cărat în depozit saci, cutii şi lăzi. Eram Nu spui la nimeni de ce. Dacă aud o vorbă, te omor! atât de obosită că-mi venea să plâng. În ziua aceea Eşti un microb faţă de mine. Te omor cu mâna mea. nu am fost la şcoală. La ora nouă mama mă aştepta Deci, ai înţeles? Nu-mi faci probleme. Clar? Ce alegi? acasă şi eu încă mai căram la marfă. Directorul de Vocea lui Cristi Woody mă bântuia. la economic, domnul Cristi Popescu ne-a păzit Auzeam aceleaşi cuvinte. Mă cuprinsese o stare de toată ziua. Era soţul unei doamne de la personal, leşin. Trebuia să dau un răspuns. Ce să aleg? Offf, doamna Carmen, ce-mi fusese profesoară de sport Doamne! la şcoala generală.

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Marin MOSCU

Nicolae MĂTCAŞ

“Curg firele suveică printre iţe...”

La „Bellu” tot nu ţi-am găsit un colţ de rai

Cum stau aşa, cu furca prinsă-n caier

Eminescu Simt genunchii grei în univers, Ochii au podoabe de cristale, Pe pământ însămânţez cuvinte Lipite pe-a statuilor petale.

Azi mai să te dărâme de pe soclu, Tot dându-şi coate-n horă să te ia.

Nici musai n-ai nevoie de monoclu Să vezi c-au cam sărit-o de pe şa.

De parcă-s coborâte din ceaslov. Îşi torc fuiorul patru mocăniţe, Smerite chipuri mov de măiculiţe, Fixate de penelul lui Rubliov.

Miroase noaptea a ţărână crudă, Ziua abureşte-n Dumnezeu, Simt genunchii grei de nemurire Şi mă închid profund în crezul meu.

Spre-a evita eventuala ocluziune-a porţii cerului de-o stea, Au pus pe-ascuns, pe trei sutare,-un cioclu Să-ţi mai reteze-un pic din şaua ta.

Ca-n mirişte sar licurici pe crov.

Curg firele suveică printre iţe.

Strident, un crivăţ strigă pe colniţe Că iarna poposeşte de istóv.

Până când voi răstigni în vene Greierii uitaţi pe flori de sânge, Până ce lapte cald din sân Pe crucea mântuirilor va curge,

Universul poeziei Universul e veşmântul Îmbrăcat de sărbători, Este epitetul vieţii În corole de culori.

Până atunci voi scruta universul Poezia este floare Cu ochii răsăriţi din noi izvoare, Care creşte printre stele, Pe-o rază de Luceafăr poezia O voi purta în univers nemuritoare! Şi-nveşmântă veşnicia Doar cu noi, frumos prin ele!

Un cânt de-alint pornescu-l ca un vaier.

Lacrima un fulger, La „Bellu” tot nu ţi-am găsit un colţ de rai Pe faţa lor încremeneşte-un veac Univers închis Să te retragi pribeag, bade Mihai.

Ca-n epocă pendulul biedermeier. încercării Timpul ţopăie-n cutia La dreapta-şi sună geniile talanţii, La stânga se-nghiontesc ţângăi titanii, Ţi-nchid, în faţă, zariştea giganţii, Îţi calcă umbra-n spate mohicanii.

De n-ar fi risc, nici bucuria vieţii

Cum stau aşa, cu furca prinsă-n caier, Cuminţi ca patru boabe de alac, Rarisim sit, ca iarba cea de leac,

Nu-i acordaţi favoruri sau concesii

Constaţi că viaţa-i, zi de zi, un risc: Urcuş ratat, plonjeu fatal, trădare.

Dar nu există, fără valuri, mare Şi nici, în munţi, fără cădere, pisc.

Nu-i acordaţ favoruri sau concesii, Nu-l învestiţi în demnităţi sau funcţii.

El se pricepe bine la disjuncţii: Nu-i gudurarea-n lista-i de profesii.

Nu i-ai simţi tot farmecul, de care Rămâi vrăjit ca-n ochi de vasilisc, În vis când eşti purtat sub uranisc Şi odalisce-ţi pică la picioare.

Imun la orice injectări sau puncţii.

Ne-mpovărat de patimi sau obsesii.

Absent la lungi alaiuri şi procesii.

Generator de pizmă şi disfuncţii.

Când prinde-n beznă-un monstru-a chirăi Nu-i daţi averi actorului, nici posturi, Ori din străfund când cască o genune, Căci el, în lume, are alte rosturi, Cu cât mai tari sunt simţurile imune, Ci-l întâlniţi cu ropot de ovaţii, Cu-atât mai mare-i şansa de-a trăi.

Cum cad cu zgomot apele-n avenă, De n-ar fi risc, nici bucuria vieţii Şi c-un buchet suflarea înălţaţi-i N-ar străluci ca roua dimineţii.

Atunci când arde pentru voi pe scenă.

Sisifi curbaţi Sub plumbul greutăţii Surprinşi de ghiocelul libertăţii, Crezând, naivi, că súntem suverani, N-am observat cum se surpau, prin ani, La Nistru meterezele cetăţii.

Ostenitor împingem bolovani, Sisifi curbaţi sub plumbul greutăţii, Plătind tribut nu doară laşităţii, Ci şi trădării propriilor ivani.

E balalaica soră cu vioara?

Satana umblă iar cu cruce-n sân?

Să nu ne îmbătăm cu apă rece La un pahar de vorbe dulci în ţara În care veneticul e stăpân, Pe când stăpânul e poftit să plece.

Apollon

23

Şi să mai zici că-i dat de la natură...

Emelea lor – către Pepelea-al nostru Când statul o pornise copăcel: „Îi bat un cui în inimă – cinel? – Şi să mă p... pe suveranul vostru!”

Deci, stătuleţul proaspăt, căldicel, Nici să se-nfrupte, bietul din colostru, Căci cuiul cu pricina-şi cască rostrul, Adulmecând a mici şi potrocel. Şi să mai zici că-i dat de la natură Să zburde-un cerb în voie-n largul său, Când lupu-şi roade colţii pe ilău, Iar ulii îşi fac rondu-n contratură. Încai ţi-ai duce oasele şi pielea Cât porţi în spate cuiul lui... Emelea.

Sângele tremură pe buza Dorului redesenat de moaşte Şi în spuza clipei îşi ia zborul Poezia care-n ceruri naşte.

Soarelui înveşmântat, Cu petice de hârtie Dintr-un vechi drapel din sat.

Fuge în viraj o rază, Sincer am şoptit în sinea mea Se rostogolesc lumini, Hematiilor ce mi te ştiu vecină, În lumină este-o piatră Trupul plin de rouă-n sentimente Împlinită-n rădăcini.

Curge în izvorul tainic din retină.

Mi-am pus sorţii în fragile Stau ochii aţintiţi spre generaţii, Gânduri ce se pârjolesc Nimicitori din umbra frământării De la razele de soare Şi cerul tot devine puf albastru Care mă-mpământenesc. Şi lacrima un fulger, încercării! Ţara-şi arde rădăcina Timpul ţopăie-n cutia Universului închis, În răni cuţitele ascut Colţul pietrei e iubirea Cei cu suflete de piatră, Ce mă poartă către vis! În rana lumii care plânge – Brad împodobit N-au ce pierde niciodată.

Ei, doar ei ştiu să adune Sânge nou în forme seci Şi pe-ntinderi de mocirle Se-ntronează în falşi regi.

Cine-alină marea care În genunchi îşi vrea hotarul Unde-n piepturi sapă luna Aşezându-şi felinarul?

Cine spune Tatăl Nostru Pentru suflete de piatră?

Soarele arde privirea, Grija noastră-n cruce latră.

Inimă deschisă-nvinsă De dorinţe, îndepărtare, Ţara-şi arde rădăcina Clipelor ce-i sunt datoare.

Din cenuşa nemuririi Alţi bărbaţi în rugăciune Vor muta munţii din loc, Marcând regii cu tăciune.

de Crăciun Gramatica lucrurilor Împodobeşte Bradul de Crăciun.

Oamenii revelează Gângania materiei Neformate. În polul inimii Încing steagul sângelui: Limba română!

Universul îmbracă Gândul copiilor În straiele Realcătuirii.

Prutul este Axul bradului Împodobit de Crăciun.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

FOLCLOR, TRADIŢII, CULTURĂ

Apollon

Ritualul colindatului la Rucăr Înv. Elena BĂLAN MOTO: „Folclorul românesc, poartă în el o inepuizabilă, delirantă dezlănţuire de energie umană, în care salturile spectaculoase ale dansurilor populare sugerează levitaţia, sau poate dorinţa omului de a se desprinde de pământ sau de propria lui condiţie, în care furia aprigă a jocului pare că depăşeşte limitele omenescului...

Colindele sunt creaţii anonime păstrate Fiind un punct vamal, Rucărul a fost Anul Nou care începea primăvara din generaţie în generaţie, având menirea unor locul de largă circulaţie a monedelor: ducaţi, aspri, odată cu reînvierea naturii şi cu muncile agricole a cântece de urare de sănătate şi belşug. Ele se florini, dinari, ughi. fost înlocuit cu data de 1 ianuarie. Obiceiul cel mai practică o singură dată pe an – în cadrul O frumoasă descriere face acestei plăcut care se practică în timpul a două sărbători sărbătorilor de iarnă - şi poezia lor este de o mare aşezări Alexandru Vlahuţă: „Rucărul este aşezat de iarnă – Crăciunul şi Anul Nou – este obiceiul bogăţie şi frumuseţe. „sub straşina Carpaţilor la răspântia a doua ape, în una colindatului. Dimitrie Cantemir a fost cel dintâi „Colindele vorbesc, într-o atmosferă de din cele mai încântătoare văi ale judeţului Muscel. scriitor român care a vorbit despre colinde în legendă, despre lume şi stihii, dar mai cu seamă despre Toate învelesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, „descrierea Moldovei”. După el „colinda” se trei domenii din viaţa satului şi a oamenilor: viaţa şuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, potriveşte cu cuvântul „Calenda” al romanilor şi se gospodărească sub diferitele ei aspecte, puterea şi înfăţişarea mândră şi voinicească a gospodăriilor, obişnuieşte la toată lumea la început de an nou. frumuseţea tinerilor, eroismul şi iubirea văzute sub chipul rumen şi luminos al rucărencelor şi portul lor Referindu-mă la repertoriul colindelor perspectiva unei căsnicii. Ceea ce caracterizează poezia adevărat românesc, ţesut, lucrat şi înflorat de mâna lor din Rucăr, vreau să specific de la început faptul că colindelor este atmosfera optimistă în care este c-o măiestrie pe care nu ştiu de unde au învăţat-o”. aici nu circulă decât termenul „colind”, termen de înfăţişată viaţa oamenilor din obştile săteşti. Această Deşi numără aproximativ 11 000 de astfel consacrat în Muntenia, Oltenia şi nu transfigurare optimistă a vieţii este determinată de locuitori Rucărul este un sat unitar, dovada termenul „colindă” folosit de Monica Brătulescu caracterul de urare al colindelor.” constituind-o originalitatea folclorului local, pentru toate regiunile.

Rucărul, una din cele mai importante păstrarea obiceiurilor în cele mai importante Colindele de aici au o largă desfăsurare localităţi ale Muscelului, este aşezată pe vechiul momente ale vieţii - naştere, nuntă, moarte - dar epică, apropiindu-se astfel de balade, dar de cele drum comercial şi diplomatic al ţării care lega mai ales în timpul sărbătorilor de iarnă. „Folclorul mai multe ori epicul este contaminat si de un Braşovul cu primele cetăţi de scaun – Câmpulung este o enciclopedie poetică vie a vieţii populare. El anume lirism. Colindatul se practică pe întreaga şi Târgovişte. oglindeşte în forme multiple şi variate sentimentele, arie a Rucărului poate din timpuri imemoriale.

L-am întrebat pe Niţă Barbu, rucărean gândurile şi năzuinţele poporului nostru, în diferitele Repertoriul colindelor a fost transmis din în vârstă de 90 ani, ce ştie el despre formarea etape de dezvoltare. Creaţiile populare legate de generaţie în generaţie după cum mărturiseşte satului Rucăr şi mi-a spus: „Ştiu, taică, de la bunicul obiceiuri, poezia descriptivă sau poezia eroică a Vasile Avram, „Eu ştiu colindele de la tatăl meu, caremeu o poveste în legătură cu asta: zice că odată trecea colindelor laice oglindesc formule de viaţă patriarhală mi spunea că şi el le ştie de la tatăl lui.”

Negru Vodă din Făgăraş la Câmpulung şi a fost de la începutul perioadei feudale” Din generaţie în generaţie s-au transmis întâmpinat sub Orătie de o ceată de haiduci români al nu numai colindele ci şi ritualul colindatului. În cărei căpitan se numea Berchea. Căpitanul Berchea a desfăşurarea ritualului întâlnim fenomene căzut în genunchi înaintea lui Negru Vodă şi i-a cerut specifice Rucărului. În primul rând putem aminti îngăduinţă să-l urmeze împreună cu ceilalţi haiduci în faptul că nu avem colinde care se cântă la fereastră lupta împotriva tătarilor. Domnul i-a întrebat pe şi colinde care se cântă în casă; în zona Rucărului haiduci: De unde sunteţi voi? Berchea a răspuns că toate colindele se cântă la fereastră. sunt de fel din Vrancea Moldovei, fugiţi cu alţi fraţi de Poezia colindelor are loc la Crăciun - cea Un alt fenomen specific este acela că frica tătarilor şi că s-au ascuns în satul Rucăr din mai mare sărbătoare a ciclului care durează de la ceata propiu-zisă de colindători se contaminează ţinutul Făgăraşului. Toţi românii, moldoveni şi 24 decembrie până la 7 ianuarie – şi la Anul Nou. cu „brezaia”, o manifestare de teatru popular. Cel munteni, dimpreună cu ardelenii au ţinut potecile Crăciunul a fost fixat la 25 decembrie de mai specific acestei zone muscelene este faptul că munţilor ca să oprească pe păgâni să nu răzbească în la 6 ianuarie, fiindcă la această dată se celebra în seara de Anul Nou colindă fetele; de astă dată se ţara Oltului. După alungarea tătarilor o ceată de vreo naşterea Soarelui. Crăciunul înlocuieşte şi spune că se merge cu „răscovăitul”.

20 de haiduci s-au aşezat în colţii de la Oratia şi, auzind sărbătoarea Calendelor lui Ianuar nu prin faptul Pregătirea pentru colindat începe de venirea lui Negru Vodă au ieşit să i se închine şi să că ar fi fost vreodată fixat la 1 ianuarie ci prin aceea uneori odată cu „lăsata secului”, alteori şi mai ceară locuri de locuit în prejma acestor munţi. Domnul că biserica, după ce a statornicit în secolul al IV-lea târziu, dar colindatul propriu-zis are loc începând le dădu spre locuinţă tot hotarul satului Rucăr şi fiind ei Crăciunul la 25 decembrie, a făcut din el şi data cu seara de 23-24 decembrie, când se desfăşoară fără neveste se însurară cu fete de români din diferite oficială de începere a anului bisericesc „annus colindele de copii. Ele se încadrează în poezia sate. Berchea trimite doi haiduci de-ai lui de mai cheamă ecclesiasticus”. urărilor directe şi au un caracter general, putând fi flăcăi din Vrancea Moldovei şi din Rucărul Făgăraşului În lumea creştină Crăciunul a ajuns spuse la fiecare casă. Copiii de la 2 la 16 ani, uneori şi lipindu-se lângă dânşii şi alte rude de-ale nevestelor deci să fie considerat datină obişnuită pentru Anul chiar mai mari, care merg să colinde de Ajun nu lor fondară cu toţi satul Rucăr”.

Nou. Crăciunul, sărbătoare creştină, se suprapune spun „merg cu colindeţul” sau „merg după colindat” Munţii formaţi din şisturi cristaline – peste ciclu păgân, el înlocuind Saturnaliile, ci „merg după bună-dimineaţa” sau „merg cu bunăCăpitanul, Preajma, Păpuşa – şi munţi de calcar – sărbătoarea soarelui divinizat şi Calendele lui dimineaţa”. Cei apropiaţi cu locuinţele şi ca vârstă Cuculeţul, Colţii Pleşii, Colţii Peşterii, Posada – Ianuar. Obiceiurile cele mai importante ale acestor se constituie în cete de 8 până la 12 membri. formează culmile depresiunii care a fost din sărbători – tăierea porcului, obiceiuri de a da Termenul uzitat aici pentru ceata de timpuri străvechi un punct vamal foarte daruri reciproce, urările, ospeţele – sunt reluate de copii este acela de „cârd” de copii. Cârdurile de important. Bătrânii mărturisesc că din anul 1377 Crăciun. Urările, ospeţele, datina de a începe un copii se constituie atât după criteriul vârstei, cât şi legătura dintre Ţara Românească şi Transilvania anumit lucru care vrei să reuşească sunt obiceiuri după criteriul teritorial. Satul este împărţit în două se făcea prin Rucăr de unde carele încărcate cu care se practică şi la Anul Nou calendaristic, – Suseni şi Joseni- şi se umblă cu bună-dimineaţa mărfuri treceau peste vârful Posăzii, coborau la sărbătoare care continuă direct sărbătoarea conform acestei împărţiri, rar întâmplându-se să Podul Dâmboviţei şi urcau pe Oratia spre Giuvala Calendelor lui Ianuar şi care a fost preluată de vină cârduri de copii după colindat dintr-o parte a şi mai departe la Bran. toate popoarele Europei de la romani. satului în cealaltă.

Apollon

24

Nr. 13 De (56), decembrie 2014 multe ori gazda invită pe colindători

În sat se constituie foarte multe cârduri, ţinându-se seama mai ales de criteriul vârstei: 1216 ani, 8-12 ani, 3-8 ani. Fiecare cârd îşi alege un conducător, de obicei pe cel mai mare dintre ei, care va fi totodată şi gazda în casa căreia se va întâlni întrgul grup de băieţi şi fete care merg după colindat. Cu traistele în care vor băga colindeţele covrigi, nuci, mere, pere, biscuiţi - gata pregătite, copii merg de seara la gazdă şi aşteaptă cu nerăbdare să se facă miezul nopţii ca să poată pleca prin sat.

Copiii care colindă sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătoare la care nu adaugă semne distinctive. Ei poartă în mâini beţe lucioase, din lemn de corn cu care lovesc stâlpii porţilor spunând că urează belşug, sau scormonesc cenuşa în vatră urând gazdei să aibe noroc de pui de cloşti.

Astfel pregătite cârdurile de copii îşi încep urările la 12 noaptea, când în sat se aud deodată primele strigături: Bună-dimineaţa la moş Crăciun.

Cu bună-dimineaţa se pleacă şi de la marginea satului şi se iau casele la rând, dar se pleacă şi de la casa gazdei într-o anumită direcţie, întoarcerea spre gazdă dimineaţa facându-se pe strada paralelă. Copiii între 12-16 ani colindă de la miezul nopţii până la răsăritul soarelui, locul lor fiind acum luat de cei mai mici. În momentul în care sosesc la poarta gospodarului, membri cârdului lovesc stâlpii porţilor cu beţele şi încep şi urarea cu o formulă de salut ceremonial: Bunădimineaţa la moş Crăciun sau Bună-dimineaţa la moş Ajun, care sub raportul comunicării, stabileşte contactul dintre colindători şi gospodarul căruia i se adresează.

Urarea propriu-zisă este simplă: Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate. / Sfânta naştere ce vine / Să ne fie veselie / Şi nouă şi dumneavoastră / Şi la toţi câţi sunt în casă!

Spre deosebire de alte regiuni unde se face enumerarea belşugului, în Rucăr colindele de copii nu cuprind decât urări de sănătate şi veselie, urarea belşugului facându-se în noaptea de Crăciun. Colindul se încheie cu aceeaşi formulă şablon ca şi cea de la început, formulă care de astă dată se repetă de trei ori. După ce se termină urarea, gazda aprinde lumina în semn că-i primeşte pe colindători şi iese afară ca să împartă colindeţele pentru care copiii mulţumesc printr-o formulă şablon: La anu şi la mulţi ani!

Apollon

25

în casă punându-i să scormonească cenuşa din vatră cu beţele ca să aibă noroc de pui de cloşti şi apoi le dă câte un păhărel de vin. Gazda crede că veselindu-i pe colindători cu păhărelul de vin, veselia va rămâne în casă tot timpul anului.

Dacă gazda nu aprinde lumina după ce au făcut copiii urarea, aceştia o mai repetă o dată şi dacă nici de astă dată gazda nu-şi face apariţia la uşa casei sau nu aprinde lumina , ei încep ameninţarea: Ne daţi ori nu ne daţi, / Ori ne suim în pod la cârnaţi? De se întâmplă ca gazda să nu fie binevoitoare, colindătorii iau porţile şi le poartă o bună bucată de drum, lăsându-le în mijlocul străzii, acesta fiind un prilej de a face de râs pe cei care n-au primit pe colindători.

Dacă se întâlnesc două cârduri de copii în acelaşi moment la aceeaşi casă, acestea nu se contopesc ci fac urările pe rând. Se colindă la fiecare casă. Dacă-şi dau seama copiii că n-au timp să facă urări fiecărui gospodar, atunci ei se opresc mai mult la rude, la cunoştinţe, la oamenii mai cunoscuţi în sat, astfel încât la răsăritul soarelui ei să se afle din nou la casa gazdei unde-şi împart în mod egal darurile primite, gazda primind drept recompensă câte un covrig din partea fiecărui copil din ceată. Înainte de a pleca la casele lor, copiii fac ultima urare la casa gazdei.

Copiii care colindă după răsăritul soarelui în ziua de Ajun nu mai fac urarea sus amintită, ci spun că scopul colindatului lor este de a „căpăta”: Foaie verde lămâiţă/Noi suntem la grădiniţă/Şi-am venit să colindăm,/Pe la case să strigăm / Covrigei să căpătăm. / ΄mneaţa la moş Crăciun!

Colindele de copii exprimă prin poezia lor urări de sănătate şi veselie. Ele încep la ora 12 noapte şi sfârşesc la ora 9 dimineaţa cel târziu.

După cum am mai amintit, urările de belşug nu se fac de copii în noaptea de Ajun, ci în seara de Crăciun când se colindă.

Brezaia În cadrul obiceiului colindatului din seara de Crăciun, 24-25 decembrie, în Rucăr întâlnim un fenomen specific: contaminarea cetei de colindători cu brezaia. În sat se fac două brezăi conform împărţirii teritoriale – una în Joseni şi alta în Suseni.Brezaia e o manifestare de teatru popular cu măşti, ea însăşi fiind o mască ce reprezintă un cap de pasăre cu un cioc de lemn ce se mişcă dinăuntru cu ajutorul unei sfori ş deasupra capului are două corniţe între care se află doi clopoţei legaţi de o aţă şi panglici multicolore sau ciucuri făcuţi din lână colorată. Ele sunt aşezate ca solzii de peşte în aşa fel ca în partea de jos să rămână 12 colţuri care ar reprezenta lunile anului.

Apollon

În dreptul ochilor pătura are două deschizături pentru ca cel travestit să poată vedea. De cum se intră în postul Crăciunului flăcăii încep să se îngrijească de cele necesare pentru colindatul din „seara mare” şi mai ales ei umblă prin sat pe la casele cu fete mari şi cer baticuri cu care să gătească brezaia. Unele mame dau voie fetelor să împrumute baticuri pentru brezaie, altele nu, fiindcă se consideră că brezaia este „chipul ucigaşului” şi de aceea bătrânii spun că cel ce „se blăzneşte” aşa n-are voie timp de şapte ani să intre în biserică, iar dacă se întâmplă vreo nenorocire moare „nespovedit şi neîgrijit”.

Brezaia este soţia moşului. El este îmbrăcat în pantaloni negri, poartă cizme, se îmbracă într-un cojoc de oaie întors pe dos, iar pe faţă are o mască din lemn vopsit care înfăţişează un cap cu sprâncenele şi mustăţile făcute din lână , iar dinţii din tablă. Pe spate îi atârnă o blană neagră de capră. Masca şi pielea de capră formează „hârca”. Pe şoldul stâng moşul are atârnată o sabie de lemn cu teacă, un pieptene şi o oglindă cu ajutorul cărora se mai „dichiseşte”din când în când. El ţine în mână un săculeţ de cenuşă de 20-30 cm legat cu aţă de un băţ de lemn. Acest săculeţ numit „pămătuf”a fost confecţionat din timp şi apoi băgat în apă şi lăsat să îngheţe. Cu el moşul loveşte pe copii sau chiar pe oamenii mari zicând că le dă „arvună”, pentru lucrurile pe care el ar vrea să le cumpere de la ei.

Acesta este cuplu: moşul şi soţia sa, brezaia, Gh. Mâzgaciu care este de obicei moşul brezăii mi-a mărturisit că moşul ar reprezenta pe Irod, iar brezaia pe fiica Irodiadei care a jucat gătită când a cerut capul lui Ioan Botezătorul.

Cuplul moş-brezaie este însoţit de colindători, băieţi mari şi oameni căsătoriţi, în vârstă de la 19 până la 50 de ani. Cu cel puţin o lună înainte de Crăciun se adună 20-30 de oameni şi hotărăsc la ce han să facă brezaia. Nu este vorba de o casă a cuiva ci de un han real, cele mai importante hanuri fiind cel al lui Dragomirîn Joseni- şi cel al lui Vică Simene – în Suseni.

Acest grup numeros , care poate ajunge uneori până la 40 de membrii, merge la han şi-şi alege din rândul lor un conducător care trebuie să îndeplinească mai multe funcţii. De obicei conducătorul este cel mai în vârstă bărbat din grup pentru că el ştie mai bine să organizeze ritualul care se va desfăşura de-a lungul a trei zile , cunoaşte întreg repertoriul de colinde putând să-i înveţe şi pe alţii. Conducătorul îndeplineşte şi funcţia de casier, el adunând banii pe care fiecare membru îi depune înainte în „acontul brezăii” pentru a se putea plăti toate cheltuielile: închirierea hanului, lăutarii, mâncarea şi băutura.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Conducătorul grupului se numeşte „zaraf”, iar membri grupului se numesc „brezăiaşi”. Brezăiaşii se adună cam de două ori pe săptămână la han ca să înveţe colindele care se cântă omofon, de întreg grupul deodată, la unison.

Persoanele care se deghizează în moş şi brezaie au fost dinainte stabilite, iar în ziua de Ajun la amiază vine la han întregul grup de colindători ca să-i pregătească pentru seară pe cei doi: moşul şi soţia sa. Acum vin la han şi lăutarii şi în sunetul muzicii brezăiaşii cos baticurile pe pătură, pictează masca moşului, într-un cuvânt îi pregătesc pe cei doi pentru începerea ritualului, dar nici ei nu se lasă „mai prejos”- cum spune Ţică Tărăşel- ci vin îmbrăcaţi în haine de sărbătoare.

Repertoriul brezăii cuprinde două părţi: ”hăpăiturile” şi „colindele”, hăpăiturile fiind o inovaţie a rucărenilor. Cei care strigă „hăpăiturile” sunt cei mai ironici şi mai spirituali băieţi pentru că ei asigură în realitate stilul teatral al manifestărilor. Moşul brezăii, care era obligat să strige hăpăiturile, era ales de ceilalţi brezăiaşi din rândul oamenilor căsătoriţi şi de obicei „el era cel mai comic, cel mai drăcos dintre toţi, pe el îl prindea orice glumă aşa că nu se supără cetăţeanul la care se ducea cu brezaia de cele ce îi striga” – după mărturia lui Moise Cosma.

Dacă se întâmplă ca moşul brezăii să răguşească, hăpăiturile sunt strigate de alt brezăiaşi, dar lucrul acesta se petrece mai rar fiindcă el bea din când în când din sticla cu rachiu amestecat cu ulei şi zahăr. Cortegiul brezăiaşilor pleacă de la han pe la ora 10 seara şi ei merg de obicei pe la casele cu fete mari, la cele care au dat basmale pentru brezaie, la rude, la oamenii mai cunoscuţi în sat fiindcă nu se poate merge pe la toate casele, numărul lor fiind foarte mare.

Hăpăiturile încep de la poartă. Lăutarii cântă, brezaia clămpăne foarte repede din cioc, îşi scutură capul ca să sune clopoţeii, iar moşul începe să strige: Hăi! hăp! hăp! Hăăp! / Scoală, scoală, domnule... / C-am venit anume la dumneavoastră / Să vă dăm o mică arvună! Aceasta este o formulă şablon care se strigă la fiecare familie, numai numele gospodarului fiind schimbat.

Hăpăiturile nu au caracter general, nu se strigă la fel la toate casele, ci sunt specifice fiecărui gospodar. Cu ultimul vers al acestei formule se ajunge la fereastra gospodarului şi acum începe urarea propiu-zisă care e făcută în funcţie de meseria gazdei, de starea lui socială, de felul cum este socotit în sat om darnic sau zgârcit.

De exemplu unui învăţător care nu prea e interesat să-şi înveţe copiii i se strigă (după formula şablon): C-am auzit, şi-am auzit / Că sunteţi cel mai renumit / Învăţător din lume! / Copiii care a învăţat / La dumneavoastră / În clasa întâia, / Când să treacă pe a doua / I-a luat în armată!

Apollon

26

Unui învăţător bun i se strigă: C-am auzit, şi-am auzit/Că sunteţi cel mai renumit/ Învăţător din sat!/Copiii care a învăţat/La d’neavoastră /A făcut cinste comunei /Şi societăţii, /Au ajuns profesori sau ingineri/De se mândreşte lumea cu ei!

Unui inginer constructor i se spune: C-am auzit, şi-am auzit / Că aţi construit un pod / Care s-a rupt când a trecut / Măgarii cu mălai la munte!

De cele mai multe ori hăpăiturile au caracter satiric şi mai totdeauna ironia se îmbină cu urarea de belşug.

Unui proprietar de pământ i se face urarea indirectă a belşugului: Hăi! hăp! hăp! Hăăăp! /Scoală, scoală, domnule.../C-am venit anume la d’neavoastră /Să vă dăm o mică arvună! / Pentru câteva zeci de mii / De care de fân / De cea mai bună calitate, / Numai trifoi şi păpădie / De nu poate sta căţeaua pe el!

Celor cu stână de oi li se strigă: Hăi! hăp! hăp! Hăăăp! /Scoală, scoală, domnule.../C-am venit anume la d’neavoastră/Să vă dăm o mică arvună!/ Pentru mii de chile de lână/Să confecţionăm haine / Pentru armata română. /De bună ce e / Nu mai trebuie unghii / Pentru scărpinat / Că te freacă ele!

Hăpăiturile se încheie tot cu o formulă şablon – urări de belşug şi sănătate: Câte cuie pe casă / Atâţi galbeni pe masă, / Câţi peri în cojoc / Atâţia copii la foc! / La anu şi la mulţi ani! / S-avem noapte bună / Şi mâine cu bine!

Când gazda aprinde lumina şi iese afară să-i răsplătească pe brezăiaşi, aceştia întreabă: „Colindăm?”, iar gazda numeşte pe cel care doreşte să fie colindat. Repertoriul brezăiaşilor este format dintr-un număr nu prea mare de colinde aproximativ 20-, care se pot cânta membrilor unei familii: gazdei, flăcăului, fetei, tinerilor căsătoriţi, ciobanului, vânătorului, şi totdeauna acelaşi text adoptă numele celui colindat.

În „Istoria literaturii române”, vol.I, p.21 se spune: „Colindele propiu-zise sugerează urarea prin cântece care vorbesc despre înţelepciunea şi opulenţa gospodarului, a ciobanului, pescarului, despre viteji şi fapte vitejeşti, despre feţi frumoşi şi fete frumoase, despre logodne şi nunţi minunate şi despre tot felul de fapte şi întâmplări deosebite, pe care le descriu şi le glorifică”.

Despre astfel de fapte se vorbeşte şi poezia colindelor din Rucăr care descrie viaţa fericită a gospodarului, faptele vitejeşti ale feciorului său. Frumuseţea şi cochetăria fetei de măritat care a reuşit să-i micşoreze zestrea.

Colindele au un puternic caracter idilic.

Ele prezintă viaţa eroilor şi faptele lor nu aşa cum sunt ci aşa cum ar trebui să fie şi orice gospodar are credinţa că urarea făcută în colind se va împlini.

Repertoriul brezăiaşilor cuprinde mai multe tipuri de colinde: colinde care vestesc sărbătoarea, obiceiul colindatului, vorbesc de belşugul din casa gospodarului, de frumuseţea

Apollon

fetei de măritat, de înţelepciunea voinicului cerut de la părinţi pentru a fi comandant de oşti, de naşterea şi răstignirea lui Hristos, etc.

Brezăiaşi colindă pe unul din membrii familiei după dorinţa gazdei şi pentru aceasta este ales colindul care corespunde vârstei şi profesiei persoanei colindate. Cât timp ţine colindul, persoana colindată stă la fereastră pentru a fi mai aproape de colindători şi pentru ca urările lor să se resfrângă direct asupra ei.

Urările din colinde sunt exprimate cu ajutorul alegoriei.

Fetei de măritat i se cântă colindul în care este vorba despre o fată de împărat care şade într-un leagăn de mătase şi coase, iar de acolo vede venind „doi norei de ploaie” care nu sunt altceva decât peţitorii ei, lui Ion i se cântă colindul în care el este cerut ca şef al oştirii, gazdei i se cântă colindul în care sunt descrise nişte case „΄nalte şi frumoase” etc. După ce brezăiaşii au colindat pe unul din membri familiei, gazda îi invită în casă şi-i serveşte cu câte un păhărel de ţuică „ să fie veseli şi să nu răguşească”- după cum spune Victor Burnea, iar brezaia primeşte banii pe care-i dă moşului cu ciocul, iar acesta la rândul său îi dă zarafului. În timp ce brezaia, „ciocăne” pe fiecare membru al familiei, iar moşul le dă cu pămătuful „ca să aibă de cheltuială”, brezăiaşii ies din casa gospodarului spunând „bună-vremea, bunăvremea„ şi-şi continuă drumul în sunetul muzicii spre altă casă. Colindatul brezăiaşilor ţine de la ora 10 seara până a doua zi dimineaţa la răsăritul soarelui, când ei trebuie să fie la han chiar dacă nau colindat pe la toate casele.

Prima zi şi a doua zi de Crăciun brezăiaşii beau şi mănâncă la han şi apoi merg prin sat tot împreună cu moşul şi brezaia care se opresc în faţa tinerilor sau a bătrânilor, îi ciocăne sau le dă cu pămătuful spunându-le că le face urări de sănătate şi bunăstare. Tot timpul brezaia clămpăne din cioc şi-şi sună clopoţeii, iar moşul, care n-o părăseşte nici un moment, joacă în jurul ei şi al persoanei oprite în stradă, îi spune acesteia vorbe frumoase, o mai loveşte cu pămătuful, mai aleargă şi după copiii care-i însoţesc şi le strigă: Brezăiţa moşului / Pe coada cocoşului / Nu te da, nu te lăsa / Că e vai de pielea ta!

Orice s-ar întâmpla brezaia nu pleacă de lângă o persoană până nu primeşte bacşiş.

Dacă se întâmplă ca cele două brezăi să se întâlnească are loc „lupta brezăilor”. Brezăiaşii stau de o parte şi de alta şi se bat cu bulgări de zăpadă, iar în centru, brezăile se luptă cu beţele şi ciocurile, iar moşii cu pămătufurile. Rezultatul luptei este faptul că nici una din brezăi nu va mai trece pe teritoriul celeilalte. În fiecare din aceste seri la han se desfăşoară jocul, un complement firesc colindatului, menit să aducă sănătate şi bună dispoziţie pe anul care vine. Se încinge o horă mare în care flăcăii joacă fetele mai mari din sat şi mai tot timpul bufoneria e în largul ei mai ales că moşul şi brezaia joacă dansuri improvizate în mijlocul horei. Abia a treia zi de Crăciun brezaia îşi recapătă strălucirea spectaculară.

Brezaia şi moşul joacă în mijlocul horei ca de obicei, dar la un moment dat brezăii i se face rău şi cade, încearcă să se ridice ca şi cum ar vrea

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Apollon

după ce aceasta a numit pe unul din membri familiei care doreşte să fie colindat, fetele cântă colindul care i se BIBLIOGRAFIE: potriveşte tot omofon şi la unison, fiind apoi răsplătite Istoria literaturii române cu bani. Răscovăitul începe la ora 7 seara şi sfârşeşte P. Caraman, Substratul mitologic până la ora 11 a aceleaşi seri. Fetele au învăţat colindele al sărbătorilor de iarnă la români de la fraţii mai mari sau de la părinţi şi ele merg cu Al. Vlahuţă, România Pitorească răscovăitul pentru a răsplăti pe flăcăii care le-au Studii de poetică şi stilistică colindat la Crăciun dar şi pentru a-i preamări pe cei care Bucureşti E.P.L., 1966 le sunt dragi.

să învingă puterea morţii, moşul o mângâie cu pămătuful, începe s-o jelească, o mai loveşte câteodată în cap cu pămătuful fiindcă el crede că se preface că e bolnavă, dar nu e nimic de făcut.

Mai mulţi brezăiaşi o ridică pe braţe, o ţin de subsuori ca să nu cadă, moşul îi mai dă cu pămătuful crezând c-o trezeşte din starea în care se află, dar în ciuda tuturor acţiunilor brezaia cade moartă în mijlocul horei care a continuat tot timpul. Moşul îşi aşează hârca din piele de capră pe brezaie în semn de doliu, iar unul din brezăiaşii mai comici, se îmbracă în preot, îşi aşează pe el nişte preşuri şi citeşte „stâlpii” pentru soţia moşului. Cât timp ţine slujba preotului se opresc şi muzica şi hora.

După ce brezăii i-a fost făcută slujba religioasă, băieţii o iau în braţe şi-o duc la han în timp ce moşul o jeleşte, o mângâie, o sărută, îşi mai dă şi şieşi cu pămătuful în cap de necaz că a rămas singur. Hanul ar fi locul unde are loc înhumarea brezăii. De multe ori în momentul în care moare brezaia, câţiva flăcăi aduc o căruţă împodobită cu brad în care aşează brezaia cu moşul care o jeleşte, iar brezăiaşii trag căruţa până la marginea satului unde simulează săparea gropii şi înhumarea brezăii. Cu aceasta s-a terminat şi ritualul colindatului cu brezaia, iar hora continuă până noapte târziu. Seara colindelor în Rucăr nu se termină la Crăciun.

Răscovăitul Specific Rucărului este faptul că în seara de Anul Nou merg cu colindatul fetele care spun că merg cu „răscovăitul”. Etimologia cuvântului nu am găsit-o în nici un dicţionar sau poate ar fi corect să spun că n-am găsit în nici un dicţionar acest cuvânt. Eu cred că este un cuvânt creat adhoc, care s-a transmis din generaţie în generaţie.

Am întrebat pe mai mulţi bătrâni ce înseamnă „a răscovăi” şi toţi mi-au dat acelaşi răspuns: „a răscovăi înseamnă a colinda din nou, adică o fată, un băiat, un gospodar care a fost colindat de brezăiaşi la Crăciun mai poate fi colindat şi de fete la Anul Nou”.

Repertoriul de colinde al fetelor nu este atât de bogat ca cel al brezăiaşilor . Ele cântă de obicei patru colinde: unul care preamăresc vitejia eroului care-şi înfruntă domnul pentru că acesta-i pizmuieşte calul, colindul lui Ion, colindul care cântă iubirea a doi îndrăgostiţi şi colindul care descrie casa gospodarului.

După răscovăit merg fetele între 10 şi 18 ani, organizate în grupuri de trei sau patru după criteriul vârstei. Fetele mici, de la 10 la 13 ani, merg aproape din casă în casă şi strigă de trei ori: „răscovăim?”aşteptând apoi ca gazda să le răsplătească cu bani. Fetele între 14-18 ani merg pe la casele cu flăcăi mari, pe la cei care le-au colindat la Crăciun şi , la răspunsul gazdei „răscovăiţi!”şi

Apollon

27

POEZIILE IERNII

Alexe RĂU

COLIND Eu în seara de Crăciun Florile dalbe Am venit dorul să-ţi spun Florile dalbe Dorul meu este durut Florile dalbe Şi se trage de demult Florile dalbe Dorul meu e un dor mare Florile dalbe Căci tu n-ai asemănare Florile dalbe Dorul meu e-un dor cu chin Florile dalbe Trist când plec, voios când vin Florile dalbe Fulgi din ceruri sfânt se lasă Florile dalbe Tu să-mi fii cea mai frumoasă Florile dalbe Să trăieşti să înfloreşti Florile dalbe Dacă poţi, să mă iubeşti Florile dalbe Aşa cum te iubesc eu Florile dalbe Luminat de Dumnezeu Florile dalbe Nopţile zilele toate Florile dalbe Dorul nu ştie de moarte Florile dalbe Chiar din moarte pentru tine Florile dalbe Eu aş ninge pe coline Florile dalbe.

ELEGIE SENTIMENTALĂ

Ilie ZEGREA

Cristina DIACONESCU

Colindătorul E noapte și fulgii revin, Povești din trecut se deapănă lin, Mă așez lângă sobă tăcând, Iar visul ușor mă-nvăluie-n gând.

E noapte și-n casă plutește Mirosul de brad, și parcă se oprește, La geam un copil rătăcit, Ce încă mai are timp de colind.

Ascult și sufletu-mi tresaltă ușor, De-ale copilăriei mele colinde mi-e dor, Îi dau acestuia nuci, mere și-un ban mic, Iar el îmi mulțumește, apoi din nou… nimic.

Trecutul meu Este târziu și mă opresc puțin, La umbra clipelor ce sunt, ce vin.

O mare de-ntrebări privirea-mi oglindește, Și pasu-mi obosit odihna o cerșește.

Mă aplec pământul să-l privesc din nou.

Din depărtări apuse, se-aude un ecou.

Trecutul reînvie cu umbre și mai ales lumini, Mă simt străină și oamenii-s străini.

A fost cândva o vreme când soarele-l chemam, Când alergam pădurea și nu mă oboseam, Când povesteam în noapte cu stelele pe cer, Iar vântul nu-mi era deloc stingher.

A fost cândva o vreme cu păsările-n zbor, Mă ridicam cu ele, și chiar deasupra lor, Din roua dimineții îmi făuream cunună, Doar sufletu-mi acum ar mai putea să spună.

A fost cândva o vreme chiar de cădeam ușor, Mă ridicam zâmbind și mă-nălțam pe-un nor, Acum este târziu și viața mă adună Şi totuşi, draga mea, eu sunt de vină Doar sufletu-mi pustiu ar mai putea să spună…

Că iarna mai întârzie să vină.

Tristeţea mea se-ntinde ca o ceaţă Sub geamul tău în orice dimineaţă, Şi-amurgul de noiembre, bunăoară, Prin trupul meu cu barca se coboară Când degetele-mi mângâie-n neştire Şuviţe lungi de fum şi amintire.

Iubita mea, mi-s martori în tăcere Un turn de aşteptare şi mistere, Şi-aceste rânduri ce acum le scriu La umbra lui de lacrimi şi târziu.

Evghenii Evtuşenco

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

II.

Poeme de dragoste (пoэмы о любви) Ediţie bilingvă, ruso-română Traducerea în română: Nina Gonţa (Raisa Coleaghin)

A fost...

Un câine... dormea la picioarele noastre, focul trosnind, vâjâia, din penumbră, o femeie mă privea până-n zori, cu ochii ei tremurânzi... zâmbitori.

Mereu se va găsi o mână de femeie Mereu se va găsi o mână de femeie uşoară, răcoroasă, de tine ei fiindu-i milă, iubindu-te poate niţel, ca pe un frate, să te liniştească...

Mereu se va găsi un umăr de femeie, în care tu, aprins, să sufli căzut pe el cu capul tău destrăbălat şi uşuratic, încredinţându-i somnul tău rebel. Întotdeauna se vor găsi ochi de femeie, care durerea toată a ta s-amortizeze, iar dacă nu chiar toată - o bucată, o mare parte, să vadă şi să simtă suferinţa ta.

Există pentru tine însă o mână de femeie - deosebită, mult mai dulce...

Când ea de chinuita frunte-a ta s-atinge, îţi simţi destinul, veşnicia te străpunge!

Există pentru tine-un umăr femeiesc, ce nu se ştie pentru ce ţi-e dat, nu pentru-o noapte, nu, pentru vecie! Şi asta-ai înţeles-o tu demult. Şi sunt aşa ochi de femeie, privesc mereu la tine melancolici, trişti, până-n ultimele de viaţă zile – sunt ochii dragostei şi conştiinţei tale.

Apollon 28

Dar tu trăieşti fără probleme, nu ţi-e deajuns acea o mână, acel umăr şi-acei ochi îngânduraţi, frumoşi şi trişti, pe care i-ai trădat deatâtea ori ! Şi iată, răzbunarile sosesc: „Trădătorule !” – din răsputeri Ploaia în faţă-ţi spune, „Trădătorule!” – crengile-n faţă te plesnesc, „Trădătorule!” – ecoul s-aude-n pădure...

Te-agiţi şi te frămânţi.. tu însuşi nu îţi ierţi nimic... Şi numai acea mână limpede, curată, te va ierta mereu... deşi e supărată. Şi numai acel umăr obosit, te va ierta pe tine iar şi iar, astăzi şi mâine, şi altădat`... Şi numai acei ochi trişti şi... frumoşi, îţi vor ierta ei tot, ce n-ar fi trebui nicicând să fie de iertat...

Tu întrebai... şoptit.

Tu întrebai... şoptit: „Dar... după, ce va fi ?

Ce va fi... după?”

Aşternuturile toate-mprăştiate...

Chip buimăcit... confuze – toate. ...Dar iată, acum mergi ţanţoş prin oraş, cu capul sus, frumos purtat, cu un breton roşcat şi.. arogant, pe tocuri - ace. Şi ochii tău – sunt plini de zeflemea.. în ei – tu nu te-amesteci cu acea... ce a iubit şi-a fost – iubită...

Deşi e clar, e fapt, tu pentru mine ai rămas acea... de ieri. ne-ajutorată, cu breton zburlit...

Tu te prefaci... că ai uitat. Şi cum mă vei impune tu să cred, că-n aşternuturi, o zi înainte, altă femeie sta culcată, şi mă-ntreba, şoptit, pierdută: „Dar după... ce va fi?

Ce va fi... după ?”

Cu mine iată ce se-ntâmplă Cu mine iată ce se-ntâmplă, la mine un prieten vechi Nu vine, dar vin nu cine trebuie, mulţi, diferiţi, cu ne-nsemnate treburi.

Iar el, la fel ca mine pe undeva, cu cine nu ar trebui, tot umblă... Şi-această dezbinare-a noastră, e de neînţeles...

Noi ambii... suferim.

Cu mine iată ce se-ntâmplă, cu totul ne „acea” la mine vine, şi mâinele pe umeri ea îmi pune şi de la alta... ea... mă fură.

Iar alta, spune-mi, Doamne iartă, cui va pune mâinile pe umeri ?

Cea de la care sunt furat, va încerca şi ea, la rându-i, de undeva...să fure.

Nu dintr-odat` cu asta va răspunde, dar va trăi cu sine într-o luptă permanentă şi instinctiv ea va găsi pe cineva... îndepărtat, străin de ea...

Vai, câţi nervoşi şi plini de maladii, cu legături urâte, inutile, prietenii nenorocite, Un` să m-ascund de ele?

O, vino, cineva, distruge legăturile străine... Împreunate. Şi... uneşte sufletele-apropiate... răzleţite.

partener cultural Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa

Apollon

IULIA HAŞDEU 145 de ani de la naştere (14. 11. 1869 – 29. 09. 1888) Scriitoarea Iulia Haşdeu, fiica scriitorului şi savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu, s-a născut la 11 noiembrie 1869 la Bucureşti. Aceasta a fost un copil supradotat. La doi ani cunoştea literele şi învăţa limba franceză, la patru ani scria, iar la vârsta de cinci ani compunea poezii. Datorită cunoştinţelor ei, profesorii au făcut o excepţie şi au lăsat-o pe Iulia să-şi susţină examene de absolvire ale cursului primar când nici nu împlinise opt ani. Învaţă şi engleza, însă limba franceză rămâne limba ei de suflet. Mama sa o învaţă limba germană, continuând aprofundarea cu profesoara de germană. Absolvă gimnaziul „Sf. Sava” din Bucureşti, la 11 ani, termină Conservatorul la secţia de pian şi canto. Când avea vârsta de 16 ani se înscrie la Sorbona, ea fiind prima femeie din România care a studiat la această universitate. Şi aici Iulia reuşeşte să-şi uimească profesorii.

După doi ani petrecuţi la Paris, la 18 ani apar primele semne de boală şi anume tuberculoza. Cu toate acestea ea doreşte să-şi susţină lucrarea de doctorat. Deoarece starea ei de sănătate se agravează, este nevoită să plece în Elveţia şi Italia, locuri însorite, mai prietenoase cu plămânii ei deja afectaţi. Cu toate tratamentele primite de la medicii străini, starea de sănătate a Iulie se degradează.

Acest lucru îl face pe tatăl ei, B.P. Haşdeu să o aducă pe Iulia şi pe mama ei în ţară în vara anului1888. Nici de această dată aerul curat de la Agapia şi tratamentul urmat nu i-au mai fost de ajutor. Pe data de 29 septembrie 1888, ora 1,30, Iulia - se lasă în braţele fantomei şi trece „dincolo”, în „imnul solemn al îngerilor care-i celebrează sosirea”. Haşdeu, fiind foarte afectat de moartea fiicei lui, a construit la Câmpina un castel numit Castelul Iuliei Haşdeu.

Cine a vizitat castelul de la Câmpina, a observat, la intrare, următoarele versuri scrise chiar de Iulia Haşdeu: „Deci, corpul mort, pe care ţărâna-l înconjoară, / Nu şi-a sfârşit cu totul aicea jos menirea; /Hrănind întâi pământul, din nou se desfăşoară, / Ca alt copil din sânu-i să-şi facă împlinirea.”

(La Mort, Paris, Mars 1888) Bibliotecar Daniela M. CONSTANTIN Bibliografie Manolache, C. – Scânteietoarea viaţă a Iuliei Haşdeu, Bucureşti: Saeculum I. O, 2007 Decusară- Bocşan, C. – Destinul necuprins al Iulie Haşdeu, Iaşi: Tipo Moldova, 2013

Locul de pe Terra de unde nimeni nu s-a mai întors!!! În Asia Centrală, între Kazahstan și Uzbekistan, se întinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, care odată adăpostea 1500 de insulițe. Cea mai mare dintre ele este Barsa Kelmes dar și cea mai enigmatică. Insula nu mai este locuită de nimeni de foarte mult timp. În limba kazahă numele ei se traduce prin insula dispăruților, pentru că toți cei care s-au aventurat în inima ei au dispărut.

Deasupra ei apare o ceață stranie. Sate întregi au fost înghițite de această pâclă care, ca o umbră a morții, pare să-și pândească victimele.

Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinși că acolo se găsește o poartă între lumi, o poartă a timpului. Se spune că prin această poartă apar adesea în plan real, ființe enigmatice care astăzi nu mai există, păsări cu aripi mari, cu dinți și cioc ascuțit, monştri ai apelor, creaturi ciudate care seamănă cu dinozaurii erei mezozoice. Aici, ceasurile nu mai funcționează, o oră transformându-se într-o zi. În secolul al XIII lea, în timpul marilor cuceriri ale imperiului mongol, pe această insulă se retrăgea populația din cale acestor hoarde.

Când reveneau în locurile de baștină, constatau că erau mai bătrâni cu ani și nu cu luni de zile, cât stătuseră în realitate, pe această insulă. Insula le înghițise cu lăcomie zeci de ani. În anii 50 insula a început să fie locuită și datorită faptului că temperaturile pe timpul iernii erau mai ridicate. La sfârșitul iernii, populația care se retrăsese pe insulă nu a mai revenit pe continent. Rudele acestora au pornit în căutarea lor. O echipă a rămas la țărmul insulei, iar cealaltă a pornit în interiorul insulei, în căutarea dispăruților. Neîntorcându-se la țărm cea de-a doua echipă, au fost alertate autoritățile.

Acestea au trimis un avion într-un zbor de recunoaștere.

Apollon

29

Piloții au văzut ceața groasă care acoperea ostrovul. Deasupra pâclei zburau niște obiecte ovale care intrau și ieșeau din ceață. Acele ceasornicelor au început să se miște haotic iar motoarele avionului s-au oprit, pilotul fiind obligat să aterizeze pe insulă. Discurile luminoase au stat nemișcate, monitorizând echipajul minute în șir.

Autoritățile au trimis în interiorul insulei câini special dresați, pentru a descoperi persoanele dispărute. Aceștia nu s-au mai întors.

Autoritățile au luat decizia de a trimite un tanc, închis ermetic, iar pe caroserie au așezat mai multe aparate de măsurat. Tanchistul a fost instruit să nu iasă din tanc și să mențină în permanență legătura radio cu cei rămași la țărm.

Mai mult, tancul a fost legat cu un cablu metalic pentru a împiedica dispariția acestuia. Tancul a înaintat o bucată de vreme, tanchistul raporta ceea ce vede până când transmisia s-a întrerupt.

Cei de la țărm au tras tancul spre țărm și au constatat că acesta era acoperit cu un strat gros care semăna cu gheața. Când au deschis tancul au constatat că tanchistul dispăruse.

Mostre din gheață au fost duse la Moscova pentru a fi cercetat și s-a ajuns la concluzia că particulele sunt de origine necunoscută. Vadim Cernobrov, cercetător rus, vorbește despre faptul că pe insulă ar fi amplasată o bază a extratereştrilor, iar pâcla este un scut de protecție a acesteia. În prezent insula este nelocuită, iar autoritățile au interzis accesul.

George CĂLIN vreau să pot ninge în sufletul tău... se aud colinde în cămaşa nopţii undeva, departe, dincolo de Timp, Lumina încremeneşte, vibrând praf de stele în sufletele noastre dornice de-mpreunare... tăcerea aşteptării s-a smuls din nopţile de Dragoste căutând un alt drum, prin interminabile Ierni, pentru a nu muri niciodată, niciodată... ne regăsim însinguraţi în doi, în pustiul nemărginit, împletindu-ne trupurile, fremătând de Dragoste, pierzându-ne goi în oglinda stelelor... ne regăsim pe drumul Iubirii, mângâindu-ne sufletele îndoliate, într-o eternă ploaie de stele argintii, îngânându-ne îmbătaţi cu Iubire, în decorul de poveste al Iernii... lipeşte-te de sufletul meu, am nevoie de tine, în al meu suflet te vreau, să fiu nebun de tine, sălbatic incitându-ţi respiraţia, să tremure noaptea albastra, strălucind în Infinit... vreau să pot ninge în sufletul tău într-o sfântă noapte albastră să-ţi întroienesc în suflet – ucigător praf de stele, să zbor cu fluturii de nea flămând să mă opresc în palmele tale topindu-mă, topindu-mă... torentele de cuvintelor şoptite să ne picteze aripi de iubire la rădăcina arsă a amintirilor , topindu-ne în lacrimi de cristal, topindu-ne... eu – lacrimă, tu – lacrimă – ploaie pierdută pe căi neştiute, căutându-ne până la sfârşitul zilelor, căutându-ne... (din volumul “Urletul dragostei”, aflat sub tipar la Editura Antim Ivireanul, Vâlcea)

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Apollon

BACĂU - o Mecca a obiceiurilor şi tradiţiilor de iarnă Georgeta Irina RUSU Pentru noi, românii, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului, ci şi acela al bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de iarnă. Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului nostru şi este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale ţării aceste datini care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de Marele Praznic.

Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă a neamului din care facem parte. Sărbătorile şi obiceiurile populare, grupate în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie - 7 ianuarie), poartă numele generic de sărbători de iarnă. Perioada este deschisă şi închisă de sărbători prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza, şi intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă - Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului şi de început de an. Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".

Cea mai amplă ceată o are "Capra" moldovenească care a grupat în jurul nucleului principal de personaje, un număr impresionant de "mascaţi" (35-40 de personaje). În această componenţă, cetele parcurg întreaga aşezare sătească, din casă în casă, "Capra" fiind jucată pentru a aduce noroc şi belşug.

Asemănător cu “Capra” este obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această datină avându-şi originea într-un cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a gospodăriei. Jocul ursului este o tradiţie românească specifică Anului Nou, cel mai des întâlnită în Bucovina şi Moldova.

Obiceiul are la origine rolul de a purifica si feriliza solul în noul an. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci,care îl considerau un animal sacru. Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii.

Masca este condusă de un Ursar, însotită de muzicanţi şi urmata, de un întreg alai de personaje (printre care se poate află un copil in rolul puiului de urs). Adaptată de ursar (Joacă bine, măi Martine,/Că-ţi dau pâine cu măsline), în bătaia tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara.

Jocul Ursului - urare Se spune că urşii de Anul Nou alungă demonii din case şi ogrăzi şi urează (ei şi ursarii lor…) gazdelor primitoare un an fericit, dăruindu-le colindul-urătura, având caracter augural şi propitiatoriu. ,,Bună seara gospodari!

Venim cu ursul din deal, Dacă bine şi voiţi Ursul nostru să-l primiţi!

Na! Na! Na! Martine, na!

Nu te da, nu te muia, ăa pun mâna pe nuia, Şi nuiaua-i de răchită, Hai, Martine, la pământ, Şi ascultă-mă ce-ţi cânt!

Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi mulţumind se îndepărtează. "Capra" este - de fapt - un om mascat, ascuns sub un costum larg, care ţine deasupra capului un băţ în vârful căruia este cioplit un fel de cap de capră.

“Falca” de jos a “caprei” este mobilă, astfel încât gura acesteia poate închide sau deschide, dar mai ales poate “clămpăni”, făcând un zgomot specific. În jurul caprei cântă şi dansează alţi colindători mascaţi şi costumati specific, unii dintre aceştia fiind instrumentişti cu acordeon, fluier, tobă sau chiar vioară.

Apollon

30

Na! Na! Na! Martine Na! Joacă, joacă, nu mai sta!

Foaie verde de brăduţ, Ursul meu cu doi puiuţi, Foaie verde de dudău, Ursul meu de la Bacău A venit la dumneavoastră Colindă Ca sa joace-o ursărească Vasile GROZA Vin colindătorii, Na! Na! Na! Martine, na!

Domnului slujitorii Vatra noastră, Nu te da nu te muia!

Vin cu vestea mare Casa noastră, Azi e sărbătoare.

Pâinea noastră, Când erai mai mititel Joacă, joacă, ursule, S-a născut Hristos, Viața noastră, Erai tare frumuşel, Că s-or coace murele, Sfânt și luminos, Colinda strămoșească.

Dar de când ai crescut mare, Mai tare te-i îngrăşa Să ne mântuiască, Toate au un început Mă dai jos de pe picioare! Şi prin case vei juca.

Cu numele lui Isus. Să ne fericească.

Na! Na! Na! Martine na!

Salta, salta tot mai sus, Mai întoarce-te aşa!

Că şi anul care-i dus!

Florile dalbe flori, Flori dalbe flori, Joacă, joacă, Moş Martine, Ia apleacă-te în jos, Flori în sărbători, Flori de sărbători, Că-ţi dau miere de albine Să saluţi gazda frumos!

Bucurie-n casă, Flori de munte, Joacă, joacă tropotit Foaie verde de secară, Și belșug pe masă!

Flori de curte, Ca ţiganul la prăşit!

Să ieşi ursule afară!

Flori în glastră, Ursul meu din Spania Foaie verde de stejar Colindă, colindă, În fereastră, L-am adus cu sania!

Sănătate, gospodari!

Lumea s-o Au venit să vestească, Joacă, joacă, urs nebun, La anu’ şi “La mulţi ani!” cuprindă, Să vă-nveselească, Că de nu-ţi fac pielea scrum!

Lucrul cel mai sfânt, S-a născut Hristos, Bibliografie Sfânt și luminos!.

Isus s-a născut, Rămâi gazdă Pe acest pământ!

1. M. Rădulescu-Codin, Sărbătorile sănătoasă poporului, 1909, p. 89, apud I. Ghinoiu, op. Cit., p. 281 Cu colac galben pe Din vatră în vatră, 2. T. Pamfile, Mitologie românească, masă!

Din casă în casă, Editura All, Bucureşti, 1977, p. 117 În viața noastră, 3. I. Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, La anul Flori la fereastră, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 64 Bucurie omenească, şi la mulţi ani!

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Apollon

Procesul rutenilor schismatici Sighet , 29 decembrie 1913 – 3 martie 1914

PAGINI DE ISTORIE Mişcarea schismatică a rutenilor subcarpatici În prima parte a sec. XX, pe teritoriul locuit de rutenii subcarpatici a avut loc un eveniment care a marcat pentru o lungă perioadă istoria acestei etnii: mişcarea schismatică, trecerea în masă a rutenilor de la religia greco-catolică, la cea ortodoxă.

Pe lângă substratul religios, mişcarea schismatică, care a pornit din localitatea Iza de lângă Hust şi apoi s-a extins în întreg Maramureşul şi ţinuturile învecinate, a avut şi un substrat politic şi unul social-economic. În fapt, alături de apartenenţa religioasă, grelele biruri puse pe umerii ţăranilor ruteni de Biserica grecocatolică, sprijinul moral şi material american şi propaganda rusă au conlucrat la izbucnirea acestei mişcări.

Iniţial, rutenii au fost ortodocşi, fiind creştinaţi în jurul sec. IX însă, în noile condiţii economice şi politice de după lupta de la Mohaci (1526) şi ocuparea Ungariei de către Imperiul Otoman, precum şi de puternicele conflicte dintre catolicism şi protestantism – ambii anti ortodoxie, preoţii ruteni au ajuns la concluzia stabilirii unor relaţii strânse cu religia oficială şi, în 1646 au acceptat Unia bisericească cu Biserica catolică şi recunoaşterea puterii Papei de la Roma, fapt care a dus la apariţia Bisericii greco-catolice unite cu Roma.

Din punct de vedere social-economic rutenii, fiind în marea lor majoritate muncitori agricoli, o duceau extrem de greu. „În satele rutene, doar preotul trăieşte bine. Cu cât e mai sărac ţăranul, cu atât mai bogat e preotul rutean” scria presa vremii.

Din acest motiv, ţăranul rutean vedea cauza sărăciei proprii în greco-catolicism. La sfârşitul sec. XIX se înteţeşte şi propaganda pravoslavă care amintea rutenilor că au fost catolicizaţi forţat şi sublinia beneficiile revenirii la ortodoxism. Aceleaşi idei soseau şi de la rutenii care emigraseră în America.

Iniţial, guvernul maghiar nu a reacţionat la propaganda panslavă a ruşilor, dar când, la începutul sec. XX, mişcarea schizmatică sa întins în toate ţinuturile subcarpatice, a reacţionat violent: dintr-o chestiune religioasă, mişcarea schizmatică a devenit una politică.

Apollon

31

Totul a început la Iza Scânteia mişcării schismatice a pornit din satele de pe valea Izei unde locuitorii, nemulţumiţi de preoţii greco-catolici, au cerut să treacă la ortodoxie. Au urmat acuze şi procese dar, intervenţia Bisericii Ortodoxe Române a calmat situaţia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în localitatea Iza din vecinătatea Hust-ului, locuită de ruteni. În anul 1903, aceştia s-au adresat mitropolitului ortodox de Carlovăţ din Serbia, pentru a-i solicita ajutorul în trecerea la ortodoxie şi a-i cere un preot. De dorinţa izenilor a aflat şi episcopul de Muncacevo, Iuliu Firczák care a trimis în localitate un reprezentant pentru a-i convinge pe schismatici, dar fără succes, cu toate că episcopul s-a adresat şi Ministerului Cultelor, afirmând că, spre deosebire de rutenii din Iza, schismaticii din alte localităţi cer preot şi ajutor din Rusia ţaristă. În termeni similari scria şi presa vremii.

Reacţia guvernului a fost că a cerut mitropolitului ortodox din Carlovăţ să nu trimită preot, iar episcopului Firczák să rezolve problema şi să facă în aşa fel încât presa să nu scrie despre evenimentele din Maramureş.

E clar că guvernul intenţiona ca să mute schisma din plan religios într-unul politic. Ca atare, rutenii din Iza au fost acuzaţi de trădare şi lezmajeste dar numai 19 dintre ei au fost acuzaţi şi trimişi în instanţă. În procesul ţinut la Tribunalul din Sighet la 30 aprilie 1904, capetele de acuzare nu se refereau numai la incitare împotriva Bisericii greco-catolice, ci s-a dat citire şi unor declaraţii „politice şi anticonstituţionale” ale inculpaţilor care se refereau la unirea cu Rusia.

Declaraţiile martorilor – plătiţi, cum sa dovedit mult mai târziu – întăreau cele spuse de avocatul acuzării dr. Illés Andor. Dintre cei 19 inculpaţi, 13 s-au declarat ortodocşi, iar 6 grecocatolici. Aceştia din urmă şi-au motivat dorinţa de a trece la ortodoxie prin neînţelegerile avute cu preotul din localitate, toţi negând acuzaţiile cu caracter politic.

Pledoaria avocatului apărării, dr.

Klein Artur, s-a referit la faptul că inculpaţii sunt oameni simpli, fără de carte, caz în care nu pot fi acuzaţi de activităţi politice. Cel de-al doilea avocat al apărării, dr. Valkovszky Elek, n-a mai luat cuvântul.

Prin decizia Tribunalului, în cazul a 12 inculpaţi s-a încetat urmărirea penală, iar şape au fost condamnaţi: Pleszka Maxim la un an de puşcărie şi 500 koroane amendă, Vakaró Joachim, Lázár Vaszily şi Kemény Vaszily – câte un an şi două luni şi 500 koroane amendă, Orosz Andri, Izai Andri şi Pleszka Gábor, câte două luni şi nouă zile puşcărie şi 180 koroane amendă.În cazul ultimilor trei inculpaţi, Tribunalul a considerat că şi-au ispăşit pedeapsa şi au fost eliberaţi pe loc.

Atât acuzarea cât şi apărarea au depus recurs. Înteresant este faptul că, în scrisoarea în care Ministerul Justiţiei anunţă primului ministru decizia Tribunalului din Sighet scrie clar că activitatea politică a inculpaţilor nu a fost probată. În urma procesului de recurs, cuantumul pedepselor a fost redus. Încheierea procesului izenilor nu a dus după sine dizolvarea mişcării schismatice, ea continuând în diferite localităţi, măsurile, adeseori brutale ale administraţiei, întărâtând populaţia ruteană.

Procesul de la Sighet Mişcarea schismatică ruteană ia un nou avânt când, la 27 August 1910, îşi începe misionariatul primul preot ortodox rutean, Alexadru Kabalyuk.

De data asta autorităţile austroungare sunt decise să pună capăt definitiv situaţiei: îl trimit în zonă pe procurorul Brenner József căruia-i dau mână liberă.

Pe baza datelor culese de acesta, la 23 iulie 1913, 94 persoane (printre care şi Alexadru Kabalyuk, întors anume din America) sunt acuzate de instigare împotriva statului, a naţiunii maghiare şi împotriva Bisericii greco-catolice.

Cele 56 de pagini ale actul de acuzare înşiră presupuse legături ruse ale inculpaţilor,

respectiv pe contele Vladimir Bobrinszky, episcopul ortodox Antonius Zsitomir-Volinszki, medicul dr. Roman Gerovszky, avocatul dr.

Alexij Gerovszky Alexij şi inginerul Georg Gerovszky, ultimii trei locuitori ai Cernăuţi-ului, cu care ar fi complotat la alipirea la Rusia a teritoriilor locuite de ruteni. În funcţie de capetele de acuzare, inculpaţii sunt împărţiţi în 15 grupe, după cum urmează:

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Grupa I: Borkányuk Iván Jakab, Pircsák Illés, Hlusmányuk Olena, Vakaró Vaszily Vaszilyu, Kemény István Ivánu, Kolacsavin Vaszily Vaszilyu, Csopik Jura Vaszilyu Fugár, Muszkur Bursza Mária, Muszkur Fedor, Maruscsák Alexa, Ficzáj Fedorné szül. Dragun Cecilia, Ficzáj Fedor Va sz i l y u , Uh á l y J u r a Mi h á l y u , Br ódi Pantalemon (Pál), Popovics Demeter, Andriska Demeter, Prokop Cirill, Házi János, Bíró Vaszilyné, Szocska Mária, Kabalyuk Jura Ivánu.

Grupa II: Szabó Miklós, Lázár Vaszily Mihályu, Vakaró Demeter, Kemény Iván Vaszilyu Zelenku, Kemény András Ivánu, Szimuling Péter Juru, Vucskán Gábor Vaszilyu, Hajdú Mihály Vaszily Minku, Izaz András Vaszilyu, Vucskán Stefán Vaszilyu, Prokop Maxim, Vucskán Stefán Ivánu, Hvuszt Ihnát Vaszilyu, Kemény László, Paszulyka Ananiás, Szimuling Méter Juru, Prokop Vaszily Petru.

Grupa III: Vakaró Stefán, Fejszák Iván Vaszilyu, Gabórecz Illés (Ilykó) Vaszilyu, Csizdej Vaszily Ivánu, Fejszák Vaszily, Lipcsei Sándor Eskitik, Lipcsei István (Stéfán) Istványu, Huszák Vaszily Fedoru.

Grupa IV: Zékány Sándor.

Grupa V: R a p i n e c z D e m e t e r, N e d z b a j l ó György, Trisinecz György, Rubis László, Balogh János, Steblyák János, Fencsák Péter.

Grupa VI: Tegze Iván Mihályu Mitróka, Roszocha Izidor, Kovács Mihály Stefánu, Roszocha Méter Babinecz, Roszocha Jura Juru Babinecz, Kanár Iván Juru, Roszocha Mihály Ivánu Luku, Roszocha Vaszily Juru, Burtin Maszkály, Moroz Vaszily Mihályu, Roszocha Mihály Metru.

Grupa VII: Kuczina Vaszily Fedoru, Popovics Iván Petru, Román Mihály Mikulu, Szokoly Vaszily Juru.

Grupa VIII: Román Mikula Mikulu.

Grupa IX: Bozsuk Anna, Bozsuk Vaszily, Lepely Vaszily, Kuzmik Miklós Mihályu, Dumniczki Nikuláj, Dumniczki Ilkó.

Grupa X: Bozsuk Mihály.

Grupa XI: Szauka Pál, Dankó Miklós, Szuhán János, Bródi János.

Grupa XII: Prokop Illés.

Apollon

32

Grupa XIII: Kopolovics Mihály.

Grupa XIV: Pálos Iván Mihályu, Kádor Jáczko (Jakab), Halász Mihály, Kerecsanin János, Bródi András, Sztülnik Demeter (Méter), Bobita Miklós.

Grupa XV: Réti János. Dintre cei 94 acuzaţi, 65 sau declarat greco-catolici şi 29 ortodocşi. În privinţa averii, 47 au fost zilieri săraci, 38 mici proprietari, un muncitor şi un soldat: despre ceilalţi nu s-au păstrat date.

Procesul s-a ţinut la Sighet şi durat din 29 decembrie 1913 până la 3 martie 1914.

Numărul total al arestaţilor a fost de 189: din cauza condiţiilor mizere de arest şi a bigotismului religios, mulţi dintre ei au înnebunit. În cazul acestora a încetat urmărirea penală. Procesul a fost prezidat de dr. Tóth Aurél iar acuzarea a fost reprezentată de procurorul dr.

Illés Andor.

Avocatul dr. Klein Artur a fost apărătorul lui Alexandru Kabalyuk. Traducerea era asigurată de Darvay Sándor a cărui prestaţie a fost criticată de presa vremii, inclusiv cea din Italia, Franţa şi Rusia, peste 50 de ziare având delegaţi la proces.

De remarcat că, dintre inculpaţi, doar patru înţelegeau limba maghiară. Ca martor, a compărut şi contele Vladimir Bobrinszky. Acesta subliniat că organizaţiile conduse de el sunt strict culturale şi nu are legături cu Sfântul Sinod Ortodx şi nici cu fraţii Gerovszky.

Apollon

În continuare, a atras atenţia acuzării că Patriarhatul Kievean, de care se aminteşte în actul de acuzare, nu există şi nici n-a existat vre-o dată, aşa că inculpaţii nu aveau cum să aibe legătură cu ea. După două luni de procese, 32 persoane au fost dovedite vinovate, primind între trei ani şi şase luni de detenţie şi amenzi între 50 şi 400 de koroane.

Alexandru Kabalyuk, acuzat pentru uneltire împotriva statului şi a Bisericii grecocatolice, a fost condamnat la 4 ani de puşcărie şi la plata a 100 de koroane.

Avocatul dr. Klein Artur a cerut punerea lui în libertate a acestuia, motivând că s-a prezentat benevol la proces, întorcându-se din America anume pentru acest lucru. De altfel, şi ceilalţi inculpaţi au introdus recurs. Acesta a fost judecat la 25 noiembrie 1914 însă nu a adus modificări esenţiale.

După izbucnirea Primului Război Mondial şi intrarea armatelor ruseşti în regiune, Alexandru Kabalyuk, din puşcăria din Sighet a fost transportat la Debrecen apoi la Sopron. În conluzie, putem aprecia că mişcarea schismatică a rutenilor a fost un moment de cotitură în istoria centraleuropeană, a cărei importanţă a întrecut chiar şi propriile graniţe.

Pornită dintr-o situaţie social-economică la care ulterior s-a adăugat influenţa şi, uneori, chiar şi intervenţia străină, trecerea la ortodoxie a căpătat un caracter politic. Interdicţia de atrece la o altă religie, intervenţia brutală a autorităţilor precum şi nevoia de forţă de muncă străină oferă imaginea politicii Ungariei, şi nu numai, faţă de minorităţi, în preajma Primului Război Mondial.

Mişcarea schismatică a rutenilor n-a însemnat trecerea la ortodoxismul rus ci, dimpotrivă, la cel sârb care activa deja în imperiu.

Mişcarea şi măsurile punitive ale administraţiei austro-ungare au fost folosite de guvern pentru a întări relaţiile cu Vaticanul, dar fără succes, aşa cum s-a dovedit ulterior.

Politica Ungariei faţă de minorităţi şi, în speţă, faţă de ruteni, a ajuns cunoscută lumii prin procesul de la Sighet care a fost urmărit în direct de reprezentanţii presei din întreaga Europă şi, nici una nu o prezenta în lumină favorabilă, fapt care a avut urmări în evenimentele politice de după primul Război Mondial.

Ioan J. POPESCU (Sigheteanul, 30 dec. 2013)

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

tradiţii - tradiţii - tradiţii - tradiţii - tradiţii - tradiţii Aromânii în momentele esenţiale ale vieţii

Prof. Nicoleta IVANOV, Liceul Teoretic Murfatlar Motto: „Macedoromânii nu sunt români!

Sunt super-români!

Români absoluţi!”

Petre Ţuţea Dobrogea, spre deosebire de alte regiuni ale României, are un specific aparte, căci, din punct de vedere istoric, a avut un destin controversat, fiind gazda a numeroase seminţii şi a unei succesiuni de civilizaţii: geto-dacică, elenă, romană, bizantină, otomană, ceea ce a presupus, inevitabil, influenţe, interferenţe, contaminări. (Radu Vulpe) Fiecare etnie din Dobrogea îşi păstrează tradiţiile, conturându-se un adevărat mozaic cultural cu caracter unic. Macedoromânii sau aromânii din Dobrogea sunt cunoscuţi şi sub alte denumiri şi există unele trăsături dialectale care îi disting din punct de vedere lingvistic.

Naşii au un rol foarte important: dacă este băiat, copilul este botezat de naş, dacă este fată este botezată de naşă. Înainte de a merge la biserică, naşii aduc copilului cadouri şi sunt serviţi cu arachie (ţuică).

După botez, în timp ce copilul este înfăşat, naşul îi pune în scutece o monedă de aur, care apoi este cusută pe ciuvré (un fel de basma), simbolizând sănătatea şi tăria copilului în viaţă.

La întoarcerea de la biserică, alaiul se opreşte în faţa uşii, mama copilului se închină de trei ori înaintea naşului care îi dă copilul botezat, rostind: Turcu/a ţi-am luat-o/n’-dideşi, criştinŭ/a ţi-am aduso/ţ-aducă (turc/păgân am luat/mi-ai dat, creştin ţi-am adus).

Mama sărută copilul pe obraji (niciodată pe gură, ca să nu Nicolae Saramandu este primul şi singurul cercetător devină peltic) şi apoi mâna naşilor şi a persoanelor mai în vârstă care i-a grupat în funcţie de provenienţa lor: „grămoştenii, originari decât soţul ei. La începutul sau sfârşitul petrecerii, naşii primesc din Bulgaria şi Macedonia, fârşeroţii, veniţi din Albania şi Grecia, daruri din partea familiei nou-născutului. La tăierea moţului pindenii originari din munţii Pindului din Grecia, mascopolenii şi copilului se practică aceleaşi obiceiuri ca la români. muzechiarii din Albania.”

Nunta la aromâni Poate ca identitatea aromânilor este mai puţin percepută Nunta este considerată cea mai importantă etapă din de cei din jur prin prisma originii lor, însă, cu siguranţă, tradiţiile şi viaţa unui om, marcându-se momentul prin variate obiceiuri şi obiceiurile pe care le păstrează şi le transmit din generaţie în tradiţii. Nunta la aromâni este precedată de o serie de practici. generaţie trezesc interesul multora.

Cele trei ritualuri de trecere din viaţa unui om: naşterea, Deşi în prezent alegerea partenerului aparţine aproape exclusiv nunta şi înmormântarea sunt însoţite de o bogată varietate de tânărului/tinerei care se căsătoreşte, totuşi, părinţii încă mai au un cuvânt important de spus în această privinţă. Înţelegerea între obiceiuri şi tradiţii.

Naşterea la aromânii din Dobrogea nu diferă foarte familii se poate realiza prin mijlocirea unor peţitori - pruxinitii. mult de obiceiurile de naştere de la români, însă se disting prin Aceştia sunt rude apropiate, dar se poate apela şi la persoane amploarea atmosferei de sărbătoare în cadrul mult mai larg al soiei. străine. Ei trebuie să aducă faţă în faţă tinerii, iar dacă aceştia se În trecut, femeia însărcinată - adastă nu mărturisea nimănui acest plac şi sunt de acord, părinţii fetei vor invita în vizită pe părinţii fapt, iar când sarcina se putea observa, evita prezenţa, mai ales a băiatului. Astfel, ei cer „oficial” fata în căsătorie pentru fiul lor.

Nunta propriu-zisă este precedată de două logodne: logodna bărbaţilor, chiar dacă aceştia erau rude.

Se considera că ar fi avut de suferit de pe urma spiritelor mică (semnulă nică) şi logodna mare (isozmîtî sau bîşearea rele, dacă se afla secretul. Naşterea pruncului (fciorŭ sau featî) este sărutarea). anunţată de mai mulţi copii din familie sau străini, care duc vestea rudelor şi prietenilor părinţilor.

Bunicul şi bunica atârnă pe căciuliţa pruncului un ban de aur (flurie) ca el să aibă noroc în viaţă. Acest obicei este cunoscut sub numele de culac (turtă). După o săptămână de la venirea mamei acasă cu copilul (de la spital) sunt invitaţi naşii şi rudele apropiate.

Există obiceiul de a se oferi bani pe o felie de pâine dintro farfurie, considerându-se că nou-născutul va avea parte de bogăţie. Botezul are loc după 2-3 săptămâni de la naşterea copilului şi se face numai duminica sau în zi de sărbătoare.

La aromâni se practică transmiterea prenumelor care reprezintă predominanţa familiei patriliniare. Astfel, primul/prima nepot/nepoată preia prenumele bunicului/bunicii din partea tatălui.

Se întâmplă ca numele nepoţilor să fie aceleaşi dacă sunt doi sau mai mulţi fraţi, diferenţa făcându-se prin cel de-al doilea nume.

Apollon

33

Semnulă nică, nica isozmîta sau nica bîşeari (logodna mică) este primul eveniment important şi se desfăşoară în casa părinţilor fetei (când nu e zi de post).

Acasă la fată se adună rudele apropiate şi aşteaptă musafirii din partea băiatului. Trebuie sa vină un număr impar de persoane pentru a purta noroc viitorului cuplu.

Se aduc cadouri pentru fată, părinţii, fraţii şi surorile fetei.

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Cei doi socri dau noroc cu un pahar de arachie, în semn că „înţelegerea” s-a încheiat.

Apoi, este adusă fata care va trece pe la toţi invitaţii şi le va săruta mâna: întâi bărbaţilor, începând cu tatăl şi cu viitorul socru, apoi femeilor şi va primi bani de la fiecare.

Logodnicul dă inelul de logodnă, iar rudele acestuia împart cadourile. După ce se serveşte masa, la plecare, mama fetei pune în jurul gâtului fiecărui bărbat înrudit cu băiatul câte un prosop, în timp ce fata prinde în pieptul acestora câte o frunză verde, şi din nou, fiecare îi dă bani.

Următoarea etapă este isozmîta sau bîşearea logodna mare, care este mai degrabă un obicei împrumutat de la români.

Ziua se oficiază cununia civilă, iar seara se dă o petrecere în casa părinţilor fetei la care participă rudele apropiate ale celor doi tineri. Atât părinţii fetei, cât şi ai băiatului, pregătesc daruri pentru cuscri şi naşi. Un cadou nu trebuie să conţină un număr par de lucruri.

Cadourile din partea băiatului se dau la început, iar cele din partea fetei la sfârşitul petrecerii. Simbolic este „semnă” care reprezintă banul de aur prins de un lanţ. Socrul mare îl dă soţiei lui, iar aceasta îl transmite tatălui şi apoi, mamei fetei. Aurul, metalul perfect, este un cadou primit la naştere, la nuntă, dar şi la înmormântare.

Cadourile primite de logodnică sunt expuse timp de 2-3 zile într-una din camere. A treia etapă şi ultima în realizarea mariajului este nunta religioasă. Nunta ţine de joi până miercuri. Joi seara se adună rudele apropiate şi la băiat şi la fată. În trecut se frământa aluatul şi se cocea turta (pâinea) pentru toată nunta.

Azi se pregăteşte o singură turtă şi este simbolul nunţii. Vinerea se expune zestrea fetei paia şi darurile – doarâli pe care aceasta le face rudelor băiatului. Cei care vin să le vadă pun bani pe rochia miresei. Sâmbătă seara, atât la băiat, cât şi la fată se dă câte o petrecere denumite „nunta fetei” şi „nunta băiatului”, la care vin toate neamurile până la al doilea grad de rudenie. Se pare că aceste ,,nunţi” separate s-au impus din raţiuni de organizare (ar fi foarte greu să se adune 400 de invitaţi într-un local). La băiat, în această seară se coase flambura/hlambura, acel steag prezent la toate nunţile aromâneşti. Această obligaţie revine naşului şi cavalerilor de onoare.

Apollon

34

După ce s-a cusut acea pânză albă (de obicei maramă) sau chiar steagul României - cum este la fârşeroţi - toţi invitaţii aruncă bani, în timp ce patru cavaleri o ţin de cel patru colţuri; banii sunt răsplata cavalerilor de onoare.

La cele trei extremităţi ale ,,hlamburei”, care are forma unei cruci, se înfig trei mere roşii. ,,Hlambura” este ţinută în mână de cel care se află în capul horei. Mărul simbolizează tinereţea, cât şi cunoaşterea „noului, necunoscutului”, de către cei doi tineri. La miezul nopţii mirii se duc în vizită la petrecerea fetei unde dansează o jumătate de oră şi pleacă.

La băiat petrecerea se încheie aici, dar la fată ţine până dimineaţă. Reprezentativă pentru aromâni este hora. Aceasta se numeşte coru şi se deosebeşte de cea a românilor. Hora formează un cerc mare şi deschis. În capul horei dansează de obicei mirii, urmaţi de naşi şi de socri.

Cel care doreşte să danseze în cap, lângă tineri, trebuie să le pună bani în piept, plătindu-şi astfel privilegiul de a dansa în capul „coru’lui”. Duminica sunt cam aceleaşi obiceiuri ca la români. După cununia religioasă se merge la restaurant. Legat de acest moment, aromânii au împrumutat unele obiceiuri de la români, cum ar fi „furatul miresei” şi „jucatul găinii sau al mielului”.

Lunea dimineaţa mireasa trebuie să le toarne socrilor apă pentru a se spăla pe mâini. Tot în această zi, tânărul căsătorit împreună cu domnişoarele şi cavalerii de onoare, îmbrăcaţi în ţigani, se duc la naşi cu o sticlă de ţuică. De fapt, se reia, într-un fel, povestea căsătoriei celor doi tineri, pentru că o femeie căsătorită se va îmbrăca în mireasă şi va avea un presupus mire. Apoi se duc şi la părinţii fetei şi în cele din urmă vin acasă la băiat, unde se joacă din nou hora, până se întunecă.

Naşul va tăia „hlambura” în trei locuri şi o va da miresei să o rupă pe genunchi. Fiecare bucată de lemn va fi aruncată pe acoperişul casei.

Merele din cele trei extremităţi ale crucii se taie şi se împart tuturor celor prezenţi. Marţi, cei doi tineri primesc vizita rudelor apropiate. La plecare, rudele le dăruiesc câte ceva. La sate, miercurea - ultima zi de nuntă – tânăra pereche, însoţită de socri şi de rude se duce la fântână.

Aici, mireasa umple de trei ori un urcior cu apă, pe care mirele îl varsă tot de atâtea ori, în vreme ce toţi ceilalţi cântă, iar în final urciorul este umplut de mire, apoi se întorc acasă cu toţii. Acest obicei se mai practică şi la oraş dacă familiile locuiesc la curte, înlocuindu-se fântâna cu robinetul. Funcţia cea mai înaltă o deţin naşii, care reprezintă părinţii spirituali ai tinerilor căsătoriţi. Ca importanţă, urmează socrii mari şi apoi socri mici. Distribuirea rolurilor se poate observa mai ales la horă, căci, în funcţie de importanţa lor, ei dansează mai mult sau mai puţin, în capul horei, alături de miri.

Înmormântarea la aromâni Aromânii au un respect deosebit pentru morţi. Nicio nuntă nu începe fără invitarea morţilor. Joi, pe lângă turta nunţii, se prepară şi plâţinta (o plăcintă din ulei, făină şi zahăr, care se prepară şi în ziua decesului unui membru din familie) şi se împarte vecinilor alături de un pahar de vin. „Plâţinta”, un substitut al pâinii, şi vinul reprezintă simboluri creştine.

Cel care a murit este privegheat zi şi noapte de către femei din familie, rude sau vecini.

Bocitul la aromâni se face în cor de către aceştia.

Nu se boceşte după apusul soarelui, căci se crede că sufletul se va despărţi greu de trupul mortului. La priveghi, spre deosebire de români, aromânii pun masă. Înmormântarea are loc după trei zile de la deces. După slujba din casă, înainte ca mortul să fie scos din cameră, o bătrână îi introduce în gură o monedă de aur, cu care acesta „să plătească vămile”.

După scoaterea coşciugului din casă, tot o bătrână aruncă în urma lui un obiect casant spunând: S-amoarî moartea! sau Aestî moarte şi-altî nu! (Să moară moartea! sau Moartea asta şi alta nu!). După înmormântare se organizează o pomană mare. Uneori se mai practică obiceiul ca bărbaţii să servească masa separat de femei.

După servirea mesei, fiecare spune: Sîli si-aflî! („să i se găsească”, adică „să-i fie spre pomenire”). Pomenirea mortului se face la 9 zile după înmormântare, la 20 de zile, la 40 de zile, la 3 luni, la 6 luni, la un an, a 3 ani şi la 7 ani.

De fiecare dată se merge la cimitir şi se face parastas. Timp de 40 de zile după înmormântare, în casă candela rămâne aprinsă în permanenţă, iar oglinzile rămân acoperite cu pânză neagră.

Un membru al familiei se duce zilnic, timp de 40 de zile la mormântul celui decedat, pentru a-i aprinde o lumânare şi, tot în această perioadă, la capătul patului care aparţinea decedatului se pune un pahar cu apă şi o lumânare (apa se schimbă zilnic).

Doliul de la uşă sau poartă se scoate la 6 luni. La 7 ani se dezgroapă mortul în virtutea credinţei ca cel decedat să mai vadă odată lumina soarelui. Se spală oasele cu frunză de nuc şi busuioc şi se aşează la loc în coşciug. Acest obicei este necunoscut la români.

Respectul aromânilor pentru morţi se manifestă prin înmormântările ceremonioase pe care le fac şi prin doliul pe care îl poartă ani de zile. Soţia rămasă văduvă poartă doliu şapte ani de zile, iar părinţii celui decedat nu mai dezbracă hainele negre toată viaţa.

Se poate foarte uşor remarca faptul că la aromâni, toate aceste etape ale vieţii pe care omul le parcurge sunt marcate de logica şi simbolistica darului.

Darurile oferite de rude şi naşi, primite de părinţii copilului la botez, darurile oferite, primite şi înapoiate la nunţi şi pomană nu-i fac mai bogaţi decât erau, dar au satisfacţia unei mari onorări.

Bibliografie Caraiani, Gh. Nicolae; Saramandu, Nicolae, Folclor aromân grămuştean, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982; Papari, Aurel; Crăciun, Victor, Romanitatea şi românii de astăzi, Tipografia Semne’94, Constanţa, 2005; Popescu, Mariana,Valenţele folclorului macedoromân în spaţiul dobrogean, Ed. Fundaţiei ,,Andrei Şaguna”, Constanţa, 2006; Revista Tomis, revistă Editată de Primăria Municipiului Constanţa, nr. 11, 2003; Saramandu, Nicolae, Studii aromâne şi meglenoromâne, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003; Vulpe, Radu, Dobrogea, cincizeci de ani de viaţă românească, Ed.Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Flacără arzând în neuitare!

Timpul și-așterne mantie argintată cu învăluiri prevestitoare. „Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi părere...” Dar n-avem a ne întrista, ci mai cu sârg a conștientiza că această trecere, „ca umbra de vară...” peste „lucrurile lumilor” zăbavă, rămân consemnate în Cartea Neamului, acolo unde toate ale vieții se oglindesc precum o floare. Neprețuită floare a faptelor bune sau nu, n-avem voie a uita că trecutul e „viu” și-a lui vigoare se cere mereu revigorată. Tocmai de aceea încercăm o privire retrospectivă, întru cinstirea unui cronicar, scriitor, istoriograf, memorialist: moldoveanul Miron Costin (1633-1691).

Fiu de hatman, nepotul şi finul domnitorului moldovean Miron Barnovschi, filopolon şi romanist convins, binecunoscutul cărturar a înţeles că scrisul este un act de răspundere, preluând şi-a sa memorabilă zicere: „voi da samă de ale mele câte scriu...” Prin implicarea în politica Moldovei, măritul vornic al Ţării de Sus a Moldovei va traversa un traiect sinuos, influenţă malefică în viaţa sa de cărturar: „Zavistnicului este acesta norocul, / Gâtlanul lor, mormântul destupat cum cască. / Limbile lor gata tot să ocărască, / Să le fii giudeț, Doamne, din gânduri să cază, / Ocări care fără ei prea sine să vază”. În van monologurile sale pe tema timpului ireversibil, plăpândă „floare trecătoare”: „Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; / Cele ce trec nu mai vin, nici săntorcu iară. / Trece veacul desfrân(a)tu, trec ani(i) cu roata, / Fug vremile ca umbra și nici o poartă / A le opri nu poate...”

Cercetând hrisoavele vremurilor trecute, vom constata că Istoria Ţărilor Româneşti a fost vijelios de învolburată și presărată cu însângerate fapte, de care apropiindu-ne, am putea aminti doar martiriul câtorva dintre eroii neamului – Ioan Vodă (1574), Mihai Viteazul (1601), Miron Barnovschi (1633), Miron Costin (1691), Constantin Brâncoveanu (1714), Grigore Alexandru Ghica III (1777). Şi deja „se sparie gândul...”

Trecerea sa prin viaţă, amprentele lăsate în Istoria Românilor, deopotrivă, în Istoria Literaturii Române – făclie arzândă! Răsfrângerea acestei străluciri – în neuitare, se reflectă, spre exemplu, la noi, într-un monument – precum cel de la Iaşi (intersecția actualelor străzii I. C. Brătianu și Cuza-Vodă, pe locul unde au fost, cândva, casele Costinilor) sau cel de la Roman (amintitor deo ucigaşă secure, într-un decembrie 1691), în monografii şi studii tematice, în plăsmuiri diverse. Un bun prilej, pentru a aminti şi de gestul poetului Ion Șiugariu (19141945), cel care i-a dedicat un emoţionant poem, intitulat,

simplu, Miron Costin, pe care-l reproducem din revista „Cronica”, nr. 51/1938: „Ți-ai aplicat plaivasul spre țarina străbună, / Să împlinești în carte și inimă cunună, / De cântec și de slovă curată, românească / Proptit în rugăciune cuvântul să’nflorească, / Din vremi neistovite, mai sprinten ca o nalbă, / Să fie iar ograda de fapte bune albă, / Și iarăși să ne ducă de mână Dumnezeu, / Prin câmpul plin de ierburi al traiului prea greu. / Pornirea cumpănită spre nou veleat să’nsemne, / Mărită cumpănire în pietre și în lemne, / Iar sufletul prea darnic de prospețimi și soare, / Să istovească graiul străbunilor ogoare. / Ai adunat în pagini legende, ca mărgele, / Și pentru visul spornic, mărgăritar de stele, / Odrasle viitoare, flămânde de dreptate, / Să afle mântuire în slovele culcate. / Iar cântului de slavă, ce peste veacuri suie, / Sub bolta românească i-ai ridicat statuie. / Și ca o nefirească și preacurată haină, / Comorile din suflet le-ai îmbrăcat în taină”.

După cum lesne putem constata, poetul Ion Șiugariu compară pana preaînvăţatului Miron Costin cu plaivasul, creionul lemnarului, gândind la minuţia lucrului bine făcut. În adevăr, pentru cronicarul moldovean pana revarsă asupra paginilor sale de manuscris realităţi trăite, dar şi cu mai mult sârg, înţelepciunea culeasă, după ani de studiu, frământări îngemănate cu experienţe mereu sporite, pe deplin conştient de rolul şi menirea sa: „A lumii cânt(u) cu jale cumplită vii(a)ţa, /Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare, / O lume hicleană, lume înşelătoare!...” Şi cât adevăr concentrat desprindem şi-n tabletele lui Eminescu de la 1877, de la 1878, de la 1879!...

Cu a sa pană neviclenită (plaivas strunit), jurnalistul Mihai Eminescu gândea la „cronicarul cel învăţat”, cel care „scria minunat de bine”, dar care, înfruntându-l pe vodă Constantin Cantemir, „va plăti cu viaţa dragostea de ţară... ” Atâtea jertfe cât au acumulat istoriile lumilor, şi-a noastră în special, cer, e drept, mângâiere şi iertare, încercând a repeta împreună cu proorocul David: „Viiaţa iaste floare...” Uneori, înspinată, din păcate!... O confirmă atâtea file de istorie... Dar... „Dumnezeu gândului bun binei dăruiește...”

Să ascultăm de vorba înţeleaptă a bătrânului cronicar şi să ne supunem gândului celui bun: „Ia aminte, dară, o, oame(ni), cine eşti pe lume, / Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume. / Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte. / În cer(iu) cu ferice în veci te măreşte”.

Livia CIUPERCĂ

Un poet italian “alină sensurile” limbii române...

Psicosi

Psihoză

Abbandono

Abandon

Lasciai lo zaino ov'è il camino e fissai un limbo Di trascorsi, lì i sogni eran reali e la realtà una mia invenzione.

Il cherosene lento bruciava la fiamma, così come la logica d'un bimbo non si capacita del carbone a Natale – non senti niente e la terra diventa pane quando più non rifletti il volto d'un senso nascosto.

Îmi lăsai rucsacul unde e șemineul și mă uitai fix la un limb de trecuturi, acolo visele erau reale și realitatea o invenție mea.

Kerosenul încet ardea flacăra, așa cum logica unui copil nu înțelege cărbunele de Crăciun – nu simți nimic și pământul devine pâine când nu mai reflectezi chipul unui simț ascuns.

Scorron stranieri Su teli viscosi, Istanti come formiche E parole mosche Nel lento divenire Del microcosmo assorto Dove bene e male Leniscon i sensi E mietono ideali Di vita nuova.

Il cuscino è un sasso E la tua mente ha già un amico nuovo nella terra che suda latte.

Trec străine Peste pânze vâscoase, Clipe ca furnici Și cuvinte muște Într-o devenire rară A microcosmului absorbit Unde bine și rău Alină sensurile Și seceră idealuri Ale vieţii noi.

Perna e o piatră Și mintea ta are deja un nou prieten în pământul ce transpiră lapte.

Apollon

35

Luca CIPOLLA poet

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

“Zburând pe drumuri siderale...”

Cântec matinal

Copiilor lumii

A numărat cineva fulgii de nea, Piu, piu, tri-li cânta o mierlă, Căzuţi pe faţa ta de mare voinic? Într-un oraş ce doarme încă, Iată, văd unul agăţat de năsuc Tri-li, piu, piu – beznă de gherlă – Şi este sigur că te pişcă un pic.

Sună în liniştea adâncă Oraşul pare-un cer cu stele Cu carul mic şi carul mare Stând agăţate ca mărgele Pe stâlpi înfipţi pe trotuare

Virgil CIUCĂ Caii gândurilor mele Caii gândurilor mele Sunt hrăniţi cu jar din stele Au potcoave de argint Frâul lung şi aurit Şeaua cu mărgăritare Hăţuri – razele de soare

Piu, piu, tri-li, piu, piu, sfâşie Tăcerea sufletelor moarte În locurile de vecie Speranţele ne sunt deşarte Din fundul străzilor un câine Se-agită şi la boltă latră Neştiind dacă apucă mâine Să vadă lumea idolatră.

Din haos fulgeră şi tună Când vârcolacii strânşi în ceată Flamânzi s-au repezit la lună Din care-au mâncat o bucată

Caii gândului ce-aleargă Prin furtuni, în lumea largă Prin ploaia dezlănţuită Scot fulgere din copită!

Tunet e-a lor nechezare Gonind potopul spre mare

Tri-li, tri-li cânta o mierlă În Bucureştiul care doarme, Drapelul ţării este-n bernă Când România n-are arme

Iar când ploile se curmă Curcubeu ei lasă-n urmă

Tri-li, piu, piu cânta o mierlă…

* Caii gândurilor mele, Cai roşcaţi de cursă lungă, Cai din herghelia morţii, Murgi să nu mi-i fure hoţii!

Durerea dorului

Când pasărea

Durerea dorului de tine Un foc vulcanic ce mă arde Căci soarele nu mai apune De visul nopţii nu am parte

Când pasărea străbate marea Zburând pe drumuri siderale Spre stele reci, rătăcitoare Călăuzeşte-i, Doamne, calea!

Singurătatea mă alungă Hoinară plec să te găsesc Poate-ntre florile din luncă, Mai bine nu mă amăgesc!

Când pasărea îşi cată dorul, Călăuzeşte-i, Doamne, zborul Ajut-o să înfrunte marea, Doamne, călăuzeşte-i calea!

Mă uit la zid întrebătoare, Căci totu-n jur este pustiu, Îţi jur că data viitoare N-ai să mai pleci, legat te ţiu.

Când pasărea din vreme-n vreme Visează la-nălţimi astrale Dă-i, Doamne, glas ca să mă cheme Din lumile atemporale

Cum nu-nţelegi că dorul doare, Iar casa pare un mormânt, Cuvintele de alinare Par vorbe aruncate-n vânt

Când pasărea îşi cată casa Doamne, îndestulează-i masa! Şi-atunci când puii-şi ocroteşte, Doamne, te rog, cuibu-i păzeşte!

Ceri ascultare pe vecie...

Cum să te-ascult când ai plecat?

Poate vii azi pe la chindie, N-auzi al inimii oftat?

Când pasărea din cer coboară Să-şi culce puii către seară Şi mierlele îşi opresc corul Pe mine mă cuprinde dorul Doamne, te rog, veghează-i somnul!

Deşi mă cerţi tot îmi e dor Să mă alinţi în faptul serii Un dulce vis de lung amor Un dulce vis al dezmierdării.

Apollon

36

Cine a numărat stropii de ploaie Ce ţi-au udat părul ca spicul de grâu?

Iată un strop pe-o codiţă bălaie Sclipeşte în soare şi e argintiu.

Te-a întrebat cineva de ţi-e foame Când tu căutai prin gunoi un covrig?

Iată un şirag, să ai de mâncare, Să te întremezi şi să-ţi treacă de frig!

Oare ţi-a văzut cineva rănile, Din sufletul tău amărât, dar gentil?

Tăcut, tu suporţi şi vorbe ostile, Şi-ai zgârieturi pe corpu-ţi fragil.

Cine a văzut că ai răni pe piciore De când singur umblai desculţ prin ţăpligi?

Iată, o fetiţă ţi-a adus sandale, Nu-s prea arătoase, dar nu-s nici tălpici.

A numărat cineva copiii ucişi De bombe, de foame, de gloanţe şi ciumă?

Sigur nu, doar între noi sunt proscrişi Ce ne îndeamnă să ucidem cu ură.

A numărat cineva crucile Din cimitirele pentru copii?

Nu cred, căci noi ne numărăm curcile Când Doamnul miluieşte doar pe cei vii.

Eu am plecat Eu am plecat şi-mi pare rău Că te-am lăsat cu vise Cu gânduri aruncate-n hău Cu vorbele nezise.

Eu am plecat şi-mi pare rău De marea înspumată De coloratul curcubeu De noaptea înstelată Eu am plecat, dar mă întorc Când ciutele aleargă Când toamna fructele se coc Când păsările pleacă Cocorii pleacă, iar eu vin Când vinul fierbe-n cupă Voi aştepta doar cer senin Şi vânt să bată-n pupă.

Plaja amintirilor

Rememorări Trăirile frumoase şi naive Din tinereţile pline de vise Le caut răbdător printre arhive Meşteşugit păstrate-n manuscrise.

Nepăsător de ce-a prescris destinul M-am avântat spre margine de lume Când vipere îşi pregăteau veninul Muşcând fulgerător să mă sugrume.

Când mă grăbeam pe drumul spre Infern Un drăcuşor mă aştepta în cale Şi-mi tot şoptea ca pe un sfânt refren Că-n iad n-au loc şi pentr-un coate-goale Am înfruntat singurătatea vieţii Sperând că-n ciuda sorţii voi învinge Şi am simţit ades suflarea morţii Iar steaua mea coboară şi se stinge. * Am revenit dintr-un impus exil Să-mi duc calvarul până la soroc, Să descifrez un “anotimp” ostil, Dar roata vieţii nu pot să întorc.

Pe ţărm cârduri de himere Nori de plumb, cânt de sirene Val de-argint, vuiet de mare Pescăruş zburând spre soare Vise multe, efemere.

Depărtări întunecate Păzesc ape-nvolburate Pân’ la cer e zăpuşeală Pe plajă e aiureală Urlă valuri irizate.

Picături încep să cadă În rafale, cu găleata, Unii se ascund în mare Alţii fug spre trotuare S-a sfârşit cu promenada Printr-un gol - în nori s-arată Soarele triumfător Toţi copiii ţipă-n cor Ţopăind într-un picior Că mai vor o îngheţată Şi când plaja e scăldată De-o lumină argintie O fetişcană nurlie Îşi arată sânii goi.

Doamne, de-aş putea vreodată Să am iarăşi vârsta ei…

IX.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Apollon

CELE XXIV PROTOCOALE FRANCMASONICE Motto: “Cunoaşteţi Adevărul şi acesta vă va elibera!”

Prof.univ.dr. Radulian TATU

sau altfel spus: PLANURILE DOMINĂRII ÎNTREGII LUMI, INIŢIATIVĂ FIXATĂ SĂ SE REALIZEZE PÂNĂ ÎN ANUL 2020 ÎN CELE XXIV DE PROTOCOALE SECRETE, ÎNTOCMITE DE CONDUCĂTORII FRANCMASONERIEI MONDIALE CU OCAZIA MARELUI CONGRES SECRET FRANCMASONIC DE LA BÂLE, ELVEŢIA, CARE A AVUT LOC ÎN ANUL 1897 Mijloacele secrete de luptă ale Al XVI-lea protocol secret Al XVIII-lea protocol secret francmasoneriei cu bisericile existente. francmasonic francmasonic Problemele curente ale presei contemporane aşa Modul secret în care universităţile pot cum sunt ele privite de francmasoni. Organizarea Măsurile suplimentare de siguranţă care fi făcute să devină nevătămătoare. Clasicismul va cea nouă a poliţiei. Poliţia voluntară. Spionajul şi vor fi luate de francmasoni. Supravegherea foarte fi pe deplin înlocuit. Educaţia în Statul Planetar t u r n ă t o r i a d u p ă m o d e l u l g r u p ă r i l o r atentă şi totală a conspiratorilor. O gardă Unic şi alte profesiuni. Reclama obligatorie a francmasonice secrete. Abuzurile de putere vor fi numeroasă care îl păzeşte la vedere pe Preşedintele autorităţii "Stăpânitorului" cel nou în şcoli. curent muşamalizate.

Statului indică ruina puterii. Garda regelui Statului Baroul îi face cel mai adesea pe oameni Planetar al francmasonilor. Prestigiul mistic şi Desfiinţarea completă a învăţământului liber.

Noile teorii ale Statului Planetar Unic. să devină reci, cruzi, îndărătnici, totodată aceasta totalitar al puterii. Arestarea rapidă şi cercetarea Independenţa gândirii va fi reprimată. Învăţătura îi face să fie obişnuiţi să vadă totul în folosul abuzivă va fi realizată la prima bănuială atunci. în Statul Planetar Unic se va face mai ales prin apărării a nu contează ce şi nu pentru a susţine Când vom considera că este stringent necesar să imagine. În scopul de a nimici cât mai repede şi binele social. Prin aceasta ei demoralizează întărim măsurile de protecţie politică, vom definitiv toate forţele colective care nu sunt ale aproape în întregime tribunalul. Noi vom face declanşa imediat dezordine şi manifestări de noastre, vom întemeia noi altele, care vor acţiona din aceşti oameni împietriţi la suflet şi foarte nemulţumire, care vor fi amorsate şi exprimate de servili funcţionari executivi. într-un spirit nou aşa cum vrem noi. oratori buni. Persoane nutrind aceleaşi sentimente Avocaţii şi judecătorii vor fi lipsiţi se vor uni cu ei. Aceasta ne va servi atunci drept Rectorii şi profesorii vor fi pregătiţi în taină pentru munca lor, în spiritul nostru atunci de dreptul de a comunica cu inculpaţii; ei motiv pentru a autoriza tot felul de percheziţii şi francmasonic, prin programe de acţiuni strict vor primi numai procesele de la tribunal şi apoi îşi supravegheri care se vor putea face chiar cu secrete şi amănunţite, de la care ei nu se vor putea vor apăra clienţii după interogatoriul luat de ajutorul poliţiei. abate absolut deloc. Ei vor fi atunci numiţi numai tribunal, o dată ce faptele le vor fi astfel Nu trebuie să se uite că aproape după ce vor fi verificaţi cu mare grijă şi vor cunoscute. Ei vor primi în toate cazurile onorarii totdeauna prestigiul puterii scade dacă se depinde de guvern. Atunci când vom prelua care vor fi independente de calitatea apărării. descoperă periodic că există comploturi împotriva puterea şi vom conduce printr-un Guvern Unic Aceasta va duce în scurt timp la suprimarea, sa. Noi am distrus nu o dată prestigiul întreaga planetă, vom exclude complet din printre altele, a corupţiei care există actualmente conducătorilor buni prin desele atentate organizate programele de studii dreptul cetăţenesc şi tot în aparatul judecătoresc, căci la ora actuală acesta de agenţii noştri, care pentru noi nu sunt altceva ceea ce priveşte aspectul tainic care se referă la nu mai consimte să dea câştig de cauză decât decât nişte miei orbi ai turmei pe care o conducem. problemele politice. Aceste mari secrete, care numai celui care plăteşte. Am luat de asemenea Vom sili astfel pe guvernanţi să-şi recunoască permit să fie manipulate masele, vor fi predate măsuri pentru a discredita complet clasa neputinţa prin măsurile făţişe de siguranţă pe care numai câtorva zeci de persoane alese chiar de noi preoţilor creştini, şi numai câţiva ani ne mai ei vor fi nevoiţi să le ia şi astfel vom ruina complet prin testare pentru însuşirile lor speciale. Când despart de desfiinţarea religiei creştine până la urmă prestigiul puterii. A păzi tot timpul, vom fi în final la putere, vom scoate complet din ( C O N S P I R A Ţ I A F R A N C M A S O N I C Ă pe faţă un mare conducător înseamnă a recunoaşte programele de studii toate acele materii care MONDIALĂ CARE VIZEAZĂ SUBMINAREA ŞI slăbiciunea guvernului. Conducătorul Suprem ales înainte erau studiate şi care pot pricinui tulburări DISTRUGEREA CREŞTINISMULUI). de noi, când va apare în sânul mulţimii va fi Presa noastră contemporană va totdeauna înconjurat de o mulţime de bărbaţi şi de şi îi vom face pe tineri să fie ascultători şi să îi i u b e a s c ă p â n ă l a i d o l a t r i z a r e ( c u l t u l demasca numai afacerile corupţiei de stat, femei care vor fi luaţi de cei naivi drept curioşi. Noi personalităţii!) pe cei care îi vor conduce. Vom religiile, incapacitatea flagrantă şi prostia considerăm că o dată cu instituirea gărzii oficiale şterge apoi din memoria umanităţii toate actualilor conducători şi toate acestea vor fi făcute dispare prestigiul mistic al puterii. Noi îi vom informaţiile referitoare la faptele secolelor trecute în termenii cei mai înjositori, pentru a-i ponegri şi aresta imediat pe criminali la prima bănuială. care nu ne avantajează. Tot atunci vom face astfel calomnia mai ales pe cei buni şi destoinici în toate Teama că ne-am putea înşela nu trebuie să fie un încât vom desfiinţa în întregime orice formă de modurile, aşa cum numai noi ştim să facem cu motiv care să dea posibilitatea de fugă ori de învăţământ liber. Sistemul de reprimare genialitatea noastră diabolică. sustragere unor indivizi bănuiţi de un delict sau de Î n t i m p u l g u ve r n ă r i i n o a s t r e o crimă politică, situaţie pentru care noi ne vom sistematică a gândirii binefăcătoare, creatoare, libere este de pe acum în vigoare în cadrul planetare, fiecare al treilea om va supraveghea arăta a fi neîndurători. Datorită prostiei lor şi a sistemului educaţional bazat din ce în ce mai mult aproape permanent pe ceilalţi. Atunci nu va mai naivităţii conducătorilor de state, la ora actuală, pe folosirea persuasivă a imaginilor care va trebui fi deloc ruşinos să fii spion, cutră şi denunţător. guvernele nu sunt în stare să înţeleagă ce este în să transforme cât mai repede oamenii în nişte Agenţii noştri, care vor fi cozile noastre de topor realitate politica şi care sunt tainele ei. animale supuse, care vor aştepta inerţi să li se în multe situaţii vor fi racolaţi atât din înalta Al XIX-lea protocol secret înfăţişeze toate lucrurile prin imagini modificate societate, cât şi din clasele de jos şi chiar din cele francmasonic conform intenţiilor noastre pentru a înţelege totul de mijloc, dintre editori, tipografi, librari, aşa cum vrem noi. În Franţa, unul dintre agenţii comercianţi, muncitori, birjari, lachei etc.

Dreptul de a prezenta jalbe şi proiecte va noştri cei mai eficienţi şi anume Bourgeois, a Verificarea depoziţiilor şi a tuturor arestărilor vor fi speculat la maxim de francmasoni. Răzvrătirile şi început deja să promoveze noul program de depinde atunci de un grup de controlori. rostul acestora. Crimele politice vor fi altfel Acela care nu va da cât mai detaliat judecate de tribunale. Reclama pentru crimele educaţie cu ajutorul imaginilor. raportul asupra a tot ceea ce a văzut şi a auzit în politice va trebui să înceteze pentru totdeauna. Cu Al XVII-lea protocol secret materie de politică, va fi considerat vinovat de toate că noi nu vom îngădui ca fiecare să se ocupe în francmasonic tăinuire şi complicitate, fiind tratat după aceea ca mod direct de politică, vom încuraja în schimb orice Baroul va fi restructurat. Influenţa şi când s-ar fi dovedit că a făcut aceste două raport, orice cerere care va solicita guvernul să preoţilor creştini va trebui să scadă tot mai mult. lucruri. În regatul nostru universal, care va îmbunătăţească starea poporului: aceasta ne va Libertatea conştiinţei se va urmări să fie cuprinde toate ţările ce vor fi atunci fără graniţă, permite să vedem cât mai clar şi la momentul diminuată. Regele Statului Planetar Unic al va fi obligatoriu pentru toţi oamenii noştri potrivit toate lipsurile şi doleanţele supuşilor Francmasonilor va fi simultan şi Patriarh şi Papă. devotaţi şi fideli să servească statul în felul acesta. noştri, cărora le vom răspunde fie cu îndeplinirea

Apollon

37

cererilor făcute, dacă evident acestea nu ne lezează interesele, fie cu o respingere abil argumentată, care va urmări totodată să dovedească greşeala de judecată a celor ce le-au alcătuit. Uneltirile revoluţionare cel mai adesea nu sunt altceva decât lătratul unui căţeluş împotriva unui elefant. Pentru un guvern care este organizat, aşa cum trebuie, nu atât din punct de vedere poliţienesc, ci social, lătratul acestui căţeluş n-are însemnătate şi se produce numai pentru că dobitocul nu-şi cunoaşte de fapt nici locul şi nici însemnătatea lui. Va fi de-ajuns să se dovedească, printr-un exemplu sugestiv, atât importanţa unuia cât şi a celuilalt, pentru ca aceşti căţei să înceteze de a mai lătra şi să înceapă să dea bucuroşi din coadă de îndată ce zăresc elefantul.

Pentru a răpi crimei politice faima ei de faptă vitejească, vom avea grijă să o punem înaintea judecătorilor pe aceeaşi treaptă cu furtul, omorul şi împreună cu orice altă nelegiuire mârşavă şi josnică. Atunci opinia publică va confunda destul de uşor în gândul ei această categorie de crime cu ruşinea tuturor celorlalte, şi va sfârşi prin a le privi cu acelaşi dispreţ. Noi ne-am propus de asemeni şi într-o anumită măsură credem că deja am izbutit să-i împiedicăm pe creştini să mai lupte împotriva uneltirilor noastre revoluţionare. În acest scop, atât prin presă, cât şi prin cuvântările noastre sau articolele publicate, în manualele de istorie care au fost şi vor fi în mod viclean alcătuite de noi, am făcut o abilă reclamă pentru aşa zisa jertfă totală de sine care a fost sau este făcută de către cei răzvrătiţi chipurile în vederea binelui obştesc.

Această reclamă a mărit considerabil numărul liberalilor şi a aruncat totodată mii de creştini naivi în rândurile turmei noastre făcându-i să devină nişte supuşi francmasoni de duzină care ne servesc cu devotament interesele.

Al XX-lea protocol secret francmasonic Noul program financiar. Impozitul va fi mărit în mod progresiv. Perceperea progresivă şi insidioasă a impozitului prin aşa zisele timbre. Casă de fond de titluri şi modul în care va fi evitată stagnarea banilor. Curtea de conturi. Desfiinţarea reprezentării.

Stagnarea posibilă a capitalurilor.

Emisiunea de bani noi. Schimbul aurului.

Schimbarea cea nouă de cost a muncii. Bugetul. Împrumuturile statului şi modul în care vor fi ele realizate. Seria hârtiilor cu 1% dobândă.

Hârtiile industriale. Conducătorii creştinilor: favoriţii şi totodată agenţii eficienţi ai francmasonilor.

Vom vorbi acum succint despre programul nostru financiar pe care special l-am păstrat pentru sfârşit, ca fiind punctul cel mai greu care totodată este culminant şi hotărâtor al planurilor noastre de acaparare a puterii asupra întregului pământ. Începând acum să vă vorbesc despre el, vă voi aduce mai întâi aminte ceea ce v-am mai spus odată, sub formă de aluzie, şi anume că, la noi, suma actelor noastre se rezolvă printr-o banală chestiune de cifre.

Apollon

38

Nr. 13 (56), decembrie 2014 Când vom pune mâna pe putere şi vom domni nestingheriţi asupra întregii planete, guvernul nostru unic şi absolut se va feri în interesul său propriu de a încărca prea mult poporul cu dări; el nu va uita atunci să pozeze cu multă abilitate în rolul său de părinte şi apărător. Dar cum noi ştim dintotdeauna că organizaţia guvernamentală costă scump, va trebui totuşi să găsim din timp mijloace de întreţinere a ei.

Iată de ce noi credem că trebuie pregătit un anumit echilibru financiar cu o deosebită grijă. În timpul guvernării noastre planetare, unice, Regele ales de noi va avea şi va lansa cu ablitate ideea fictivă a legalităţii însuşirii şi proprietăţii asupra a tot ceea ce se găseşte în Statul său (acest lucru va fi destul de uşor de înfăptuit), el va putea tocmai de aceea recurge la confiscarea promptă şi aparent legală a tuturor sumelor de bani pe care el va crede că sunt necesare pentru a regla circulaţia monetară a Statului nostru planetar unic. În felul acesta, atunci impozitele vor fi percepute fără sfială, dar progresiv şi ele vor asigura în realitate un venit cu mult mai mare decât cel dat de impozitul proporţional de astăzi. Conducătorul unic al statului nostru planetar nu va avea deloc nevoie de proprietăţi personale deoarece atunci tot ce este în stat este de fapt al lui, pentru că noi ştim că în cazul în care acesta ar avea averile sale personale acestea ar anula drepturile sale ABSOLUTE de proprietate asupra bunurilor şi posesiunilor tuturor. Cumpărarea unei proprietăţi, sau primirea unei moşteniri, se vor face numai plătind o taxă de timbru progresivă. Calculaţi vă rog cât de mult vor depăşi aceste impozite care ne vor reveni doar nouă actualele venituri ale statelor de pe tot pământul.Singurul individ care nu va mai avea atunci interesul să fure din banii statului este proprietarul lor unic, adică şeful statului nostru planetar. Tocmai din această cauză, controlul său direct interesat va face imposibile pierderile şi risipa. Puterea sa nu va fi niciodată la discreţia favoriţilor care-l înconjoară pentru a-i da strălucire şi măreţie, pentru că noi ştim că aceştia nu urmăresc în majoritatea cazurilor decât interesele lor şi nu pe acelea ale statului nostru planetar unic.

Crizele economice au fost şi vor fi deseori provocate cu abilitate chiar de noi cu scopul de a retrage bani din circulaţie.

Capitaluri enorme rămâneau astfel fără să fie folosite, sustrăgându-se în acest fel banii statului, care era până la urmă obligat să se adreseze acestor capitaluri pentru a avea bani.

Aceste împrumuturi măresc în final cu foarte mult datoriile statului prin plata ulterioară a dobânzilor. Concentrarea aproape de neimaginat în trecut a industriei în mâinile capitaliştilor, care au distrus şi vor distruge complet mica industrie, a absorbit nu numai toate forţele poporului ci şi pe acelea ale statelor actuale. Orice împrumut pe care îl solicită dovedeşte din plin slăbiciunea statului respectiv şi neînţelegerea drepturilor sale. În viziunea noastră împrumuturile stau permanent deasupra capetelor guvernanţilor

Apollon precum o sabie a lui Damocles, iar aceştia, în loc să ia de la popor banii de care au nevoie, printr-un impozit temporar, vin cu mâna întinsă precum milogii ca să cerşească de la acele capitaluri uriaşe care au fost şi sunt ale noastre. Împrumuturile externe sunt întocmai ca nişte lipitori care nu se mai pot desface de pe trupul statului decât atunci când cad singure sau atunci când statul le aruncă deoparte cu hotărâre.

Totuşi statele din cauza prostiei lor fără margini nu numai că cel mai adesea nu le desfac, ci chiar continuă să şi le aplice, astfel că până la urmă multe dintre aceste state trebuie să piardă în urma acestor masive şi abile "luări de sânge" benevole.

Atâta timp cât împrumuturile sunt doar interne, aceasta nu face decât să mute banii din buzunarul săracului în acela al bogatului. Dar atunci când noi am cumpărat prin corupţie şi viclenie persoanele cele mai influente care ne trebuiau, urmărind astfel strămutarea cât mai grabnică a împrumuturilor la extern, toate bogăţiile statelor au început să curgă ca nişte fluvii spre tezaurele noastre şi în urma acestui tratament aproape toţi oamenii au început să ne plătească un bir de robi.

Dacă nesăbuinţa atât de evidentă pentru noi a conducătorilor de stat, în ceea ce priveşte afacerile statului şi prostia crasă persoanelor cu funcţii importante de conducere precum şi coruptibilitatea miniştrilor au încărcat ţările lor de datorii uriaşe pe care cel mai adesea acestea nu le pot restitui, trebuie să ştiţi că toate acestea ne-au costat bani şi au implicat eforturi.

Hârtiile industriale (acţiunile) vor fi apoi cumpărate chiar de guvern care, din simplu tributar de impozite – cum este acum -, se va transforma mai târziu în împrumutător din calcul.

O astfel de măsură abilă va face totdeauna să înceteze stagnarea banilor şi parazitismul şi va sugruma gradat presa, fiindcă trebuie să aveţi în vedere că aceste lucruri ne sunt foarte de folos atât timp cât noi nu avem puterea la nivel planetar; dar reţineţi că ele nu vor mai fi deloc de dorit atunci când o vom dobândi.

Calculele pe care le vom prezenta atunci vor fi clare la momentul oportun şi ele vor pune astfel capăt abuzurilor de care la ora actuală noi ne folosim cu abilitate şi îndrăzneală pentru a dobândi puterea, fiindcă trebuie să vă fie clar că toate acestea nu vor fi tolerate sub conducerea noastră planetară unică.

Conducătorii pe care chiar noi îi povăţuiam altădată să se distreze cât mai mult şi cât mai des pe banii statului prin recepţii, etichetă, serbări, cadouri nu erau decât un paravan al nostru.

Dările de seamă prezentate periodic de favoriţii lor erau în realitate făcute de agenţii noştri şi ele făceau promisiuni mincinoase şi îmbucurătoare asupra viitorului cum că acesta va aduce importante economii şi mari ameliorări…

Economii de ce anume? De noi împrumuturi?… Aşa ar fi putut cei lucizi şi inteligenţi să-i întrebe dacă ar fi fost astfel, dar nefiind, ei nu-i întrebau pe aceia care le citeau dările de seamă şi proiectele care veneau şi vin în continuare de la noi…

În numărul viitor Cele XXIV

Protocoale secrete

francmasonice

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Dorina STOICA Acasă

Cenaclul Apollon

Este târziu și mă opresc puțin, La umbra clipelor ce sunt, ce vin.

O mare de-ntrebări privirea-mi oglindește, Și pasu-mi obosit odihna o cerșește.

Acasă e locul unde vecinii sunt cu fiecare an ce-a trecut mai puţini, Aici vara miroase-a iarbă cosită, a regina nopții, a ploaie și-a crini, Şi-i mărul cu ramurile încărcate de roade ce s-aplecate pân-la pământ.

Acasă e locul cel mai frumos, mai primitor mai cald şi mai sfânt.

E mama bătrână ce m-aşteaptă la poartă pe banca de lemn Cea care m-a născut, m-a învăţat cum să fiu om credincios şi demn.

De-aici am plecat în lume dar în suflet ca pe-o comoară port Acest loc magic, de nu l-aş avea mi-ar fi cu mult mai greu să suport Povara zilei, cu lacrimi ascunse s-o duc pân-ce soarele a asfinţit, Iar seara, să nu adorm până ce lui Dumnezeu nu i-am mulţumit.

Acasă înseamnă prezent dar, cel mai mult înseamnă trecut, E suma a tot ce în viaţă am trăit şi a tot ce până azi am făcut.

E-un Univers închis într-o lume mai mică prin care trec şi trec Locul unde viaţa dar şi veşnicia întreagă vreau să-mi petrec.

Acasă e locul acela tainic unde cerul se coboară pe pământ E bunica, e tata, e mama, e leagănul copilăriei şi este mormânt.

Mă văd uneori priveghind noaptea întreagă lângă fântână Îndrăgostită de un coleg de şcoală pe care-l ţineam timidă de mână...

Visez foişorul din mijlocul curţii unde ne-adunam în sărbători Şi plăcinta caldă cu brânză al cărei gust îl simt pe buze adeseori.

Acasă-i mirosul de pâine rumenită-n cuptorul cel mare de lut E nucul din capătul livezii ce vara oferă un loc răcăros şi plăcut.

O, cum aş reveni acasă, cea mai mică dintre copii mamei să fiu Să gust mierea din faguri să număr stelele noaptea până târziu.

Iustina Alexandra GROZA Se mai poate Geamuri reci cu mere cruzi frunze ondulate-n cadă din chibrit fac limonadă Poți tu gândul să-l acuzi?

Cade roua din pământ umblă groapa prin sertare corul mut noimă nu are În nimic îți iei avânt?

Luna crește un cățel cerșetorii m-angajează buruienile au vază Răul macină oțel?

Nu...

Spală geamul cu dreptate Cum e roua de curată Să dau vremea înapoi s-adun timpul ce fără de rost l-am risipit, Lunii lasă-i bolta mată Să mă urc pe stogul de fân cu miros de rai, ce-abia s-a cosit...

Nu este loc în lume mai frumos, mai adevărat, aici sunt iubită şi dorită. Răul treacă-n jumătate.

Cât ştiu că undeva e un loc numit ACASĂ, ca om, mă simt împlinită.

Până acolo

Titus ŞTIRBU CHIPURI SCULPTATE ÎN BOB E amiaza ăstui an, Stau la margine de lan.

Spic se-ndoaie către spic, Lângă spic parcă-s pitic.

Vasile GROZA O rândunică mi-a bătut în geam O rândunică mi-a bătut în geam Cu cioculeţul ei de catifea Şi ca prin vis bătaia-i auzeam Venise cred să-mi spună taina sa

Fereastra i-am deschis cu soarele deodată Simt cum boabele se coc, Ce s-a ivit la răsărit Rup un spic şi îl dezghioc. Ea a venit să mă anunţe bucuroasă Că primăvara în livadă a sosit Am văzut în bob cioplit Chipul mamei rotunjit.

Că pomii şi-au pus flori la cheutoare În al doilea bob măşcat – Parfumul lor cuprinde-ntregul necuprins Albinele-au pornit din floare-n floare Chipul tatălui bronzat.

Iar rândunelele acasă au ajuns. În cel”lalte boabe mari Pe sătenii mei plugari.

Am văzut şi chipul meu, Căci eram un bob şi eu.

Munces de zor sub grindă la cuibare Cu lutul frământat în cioculeţe Zidesc acolo casa viitoare Pentru venirea-n lumea-a noilor fiinţe Iar eu în curte să le-ntâmpin am ieşit Cu braţele-nălţatte către cer. Şi primăverii i-am şoptit „Bine-ai venit!”

Cu lumea ta frumoasă şi plină de mister.

Apollon 39

Apollon

Cristina DIACONESCU Trecutul meu

Ai o clipă între ceasuri Ca să-ţi rezemi un oftat, Să te uiţi la a ta mână, S-o vezi rece de alb mat.

Un inel fin, clar, perfect, Stă pe degetul subţire Şi îi cheamă un efect, Raza X dintr-o privire.

Cartea de sub mână mică Mare creşte-n ochii tăi Te sugrumă ca o frică Până-ţi face vânătăi.

Eşti cumpărat de fiecare filă a cărţii... pe care tu O să o citeşti ultimul.

…nu știu Ce cunoşti pe lumea asta, ce vezi sau ce simţi?

Ce este arta, ce vezi sau ce simţi?

Ce te bucură cel mai mult, ce vezi sau ce simţi?

Ce crezi că o să reziste, ce vezi sau ce simţi?

Ce crezi că este real, ce vezi sau ce simţi?

Mă aplec pământul să-l privesc din nou.

Din depărtări apuse, se-aude un ecou.

Trecutul reînvie cu umbre și mai ales lumini, Mă simt străină și oamenii-s străini.

A fost cândva o vreme când soarele-l chemam, Când alergam pădurea și nu mă oboseam, Când povesteam în noapte cu stelele pe cer, Iar vântul nu-mi era deloc stingher.

A fost cândva o vreme cu păsările-n zbor, Mă ridicam cu ele, și chiar deasupra lor, Din roua dimineții îmi făuream cunună, Doar sufletu-mi acum ar mai putea să spună.

A fost cândva o vreme chiar de cădeam ușor, Mă ridicam zâmbind și mă-nălțam pe-un nor, Acum este târziu și viața mă adună Doar sufletu-mi pustiu ar mai putea să spună…

Maria NICULESCU PE-UN CÂMP CU MACI Pe-un cămp cu maci m-ai dus în ziua-aceea, Acolo început-a Odiseea Trăirii-mi, Doamne, am trecut hotarul Acestei lumi, pluteam spre avatarul A’cărui porţi de Domnu’.au fost deschise Anume, pentru-nflăcărate vise Ce,-aievea le-am trăit; mă văd şi-acuma Sub auriu-portocalie-bruma, Atâta de pufoasă,-atât de fină Creată de-a Divinului Lumină, O pulbere din raze diafane, Ce cobora din nevăzute strane, Eu, mă pierdeam în braţele-ţi vânjoase – Oh, cine, oare-n calea mea te scoase?

Cules-ai maci, tulpină cu tulpină Şi m-ai încoronat: -“A mea regină”Mi-ai spus atunci, mă ridicând în slavă, Iar eu am spus: -“ Sunt, regelui meu, sclavă! “ Pluteam, zburam, nici mai ştiam de mine, Te întrebam: -“Cine-s eu, oare, cine ? Şi cine tu?” Trăiam un vis ferice Nu mă încumetam nimic a zice!

Uşor, uşor, în lină lunecare, Mă coborai, pe câmpul roş de floare Noi ne pierdeam, iar eu, şi mai pierdută Priveam în ochii-ţi, cânt de alăută Printre petale,-a dor însângerate, Şăgalnic vânt iniţia, mirate, Mirată, eu, de sărutări risipă, Ne dezmierdam, oh, dumnezee clipă!

Pe-un câmp cu maci m-ai dus în ziua-aceea, Acolo început-a Odiseea!

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Malta – La Valletta

Istorie vegheată mereu pe metreze

II.

Apollon

Malta – insula de miere Malta îşi primeşte turiştii cu vechile misterele ale celor şapte milenii de istorie, cu un amestec de influenţe arabe, britanice şi mediteraneene, dar şi cu un prezent viu, de aventură şi festă. Scăldat de soare şi de apele Mării Mediteranei, între Sicilia şi Libia, este micul arhipelag Malta, pământul pe care Cavalerii Ioaniţi l-au primit drept recompensă, în 1530, de la Carol Quintul.

Arhipelagul are şapte insule care Cei 1,3 milioane de turişti, cea mai mare acoperă 316 kilometri pătraţi, din care insula parte din Europa, cheltuiesc în Malta mai mult de 1 Malta – centru cultural, comercial şi administrativ miliard de euro în fiecare an, turismul contribuind - este cea mai mare, insula Gozo este mai rurală, cu mai mult de un sfert la bugetul ţării.

Comino este puţin populată, iar celelalte insule nu Locul de unde a început istoria sunt nelocuite.

Cu peste cinci mii de ani în urmă, în Insula cea mai mare poate fi traversată neolitic, chiar înaintea ridicării complexului de la cu maşina în doar o oră jumătate, dar pentru a-i Stonehenge sau a piramidelor egiptene o descoperi moştenirea istorică şi culturală unică în populaţie misterioasă construia în Malta temple zona Mediteranei ai nevoie de mult mai mult timp, megalitice. pentru că Malta este un adevărat muzeu în aer liber. Şi cum turismul susţine întreaga economie locală, maltezii au ştiut să-şi pună în valoare vestigiile istoriei şi moştenirea culturală.

Putem explora enigmatice situri megalitice din epoca neolitică, peştera lui Calypso din insula Gozo unde Ulise a fost ţinut prizonier timp de şapte ani, putem urma paşii Sfântului Pavel, sau ne putem pierde în marile fortăreţe în care cavalerii Sfântului Ioan au apărat creştinismul sau putem admira catedrale renascentiste şi bogate palate baroce.

Ggantija, Hagar Qim, ambele construite Toate au fost construite din piatră de în mileniile IV sau III înainte de Hristos şi care fac calcar de culoarea mierii care a dat Maltei parte din Patrimoniul UNESCO, Tarxien şi Hal denumirea de Melita "insula de miere". Dar Malta Saffieni sunt cele mai frumoase siteuri arheologice se poate cunoaşte şi dintr-o altă perspectiva. din lista destinaţiilor turistice şi culturale din Putem să vedem operele marilor maeştri din Malta. Cele mai vechi sunt templele de la Ggantija, muzee, să admirăm uimitoarele meşteşuguri din descoperite în insula Gozo la începutul secolului satele tradiţionale, sau putem face mult sport, pe XIX, care, conform credinţei locale, au fost uscat sau pe apă, sau turism de aventură, drumeţii construite de giganţi, ca loc de venerare a cultului pe jos sau cu calul, putem lenevi într-o croazieră fertilităţii. sau într-un spa sau putem să mergem la un În 1980 aceste temple au fost incluse în spectacol de teatru, la un concert sau putem să lista Patrimoniului Universal UNESCO, iar în 1992 petrecem în mijlocul festelor sau în intensă viaţă în lista UNESCO s-au adăugat şi alte cinci temple de noapte. megalitice din insulele Malta şi Gozo. În sud-estul În Malta nu te plictiseşti. În schimb insulei Malta este complexul megalitic Hagar insula nu oferă turiştilor multe plaje cu nisip fin, Qim, descoperit în 1836, compus dintr-un templu şezlonguri şi umbreluţe, ci ţărmuri stâncoase şi şi alte trei structuri megalitice construite din chiar şi cele mai luxoase staţiuni - Paceville, St. blocuri de calcar, din care unele au peste 57 de Julian’s sau Sliema au plaje puţine, în schimb, tone, unde au fost descoperite şi statuete ale aproape toate hotelurile au piscine. Malta ale o „doamnei grase”, denumită şi „Venus din Malta”. climă caldă şi atrage turiştii tot anul, vara este însă De altfel, pe întreaga insula s-au găsit foarte cald, în schimb primăvară sau în septembrie statuete reprezentând zeiţa neobişnuit de grasă, şi octombrie temperatura este mai blândă. ideal al vechilor locuitori ai insulei permanent ameninţaţi de foamete. La Paola, o suburbie a capitalei ţării, La Valletta, a fost descoperit în 1902 Hypogeul de la Hal Saffieni, construit în jurul anului 3300 i.ch., un şir de 20 de caverne naturale sau artificiale la capătul căruia se găsea faţada unui templu tăiat în stâncă, prin care se intră în Sala Oracolului, locul unde se aduceau ofrande şi se puteau auzi glasurile strămoşilor. În apropierea mormântului colectiv a fost găsită statuetă denumită „Doamna Adormită”, mărturie a credinţei că somnul într-un loc sacru dă vise profetice.

Apollon

40

Tot la periferia capitalei malteze pot fi vizitate şi ruinele templului de la Tarxien, la fel de vechi că şi cele de la Hal Saffieni, descoperite în 1915 de un ţăran maltez în timp ce-şi ara ogorul. Şi acest templu era loc de adoraţie şi ofrande aduse pentru consultarea Oracolului.

Astăzi se mai păstrează blocuri enorme de piatră împodobite cu modele de ceramică, unele reprezentînd vite şi oi aduse ca ofrandă zeiţei cu forme pline, Marea Zeiţă sau Glia Mama pe care o venerau vechii locuitori ai insulei. Templele megalitice Tarxien şi Hal Saffieni, care formau un complex unitar închinat Zeiţei Mamă, protectoare a ogoarelor şi a hranei, au funcţionat 800 de ani după care au fost în mod misterios abandonate.

Se spune că Sfântul Pavel a naufragiat aici înainte de captivitatea sa la Roma, Malta a devenit astfel un avanpost al creştinismului, iar templele au fost înlocuite treptat de sute de lăcaşuri de cult creştine. În insulele malteze sunt astăzi 365 de biserici şi capele, în oraşe, sate tradiţionale sau în locuri izolate săpate în stâncă calcaroasă. Ocupată succesiv de fenicieni, români, arabi, apoi de dinastiile europene din Normandia, Anjou şi Castillia, Malta a fost lăsată prin testament în 1530 de Carol al V-lea Ordinului Militar Suveran al Sfântului Ioan al Ierusalimului pentru a apăra lumea creştină. Sub conducerea Ioaniţilor, insula a înflorit în plin apogeu baroc, dar după aproape 270 de ani de dominaţie, Ordinul calaverilor de Malta a fost alungat în 1798 de Napoleon Bonaparte şi s-a stabilit la Roma formând cel mai mic stat din lume, cunoscut sub numele de Stăreţia de Malta.

Apoi trupele napoleoniene au fost alungate de englezii care au ramas până în 1964, timp în care maltezii au adoptat sistemul britanic de administraţie, educaţie şi legislaţie.

Stăpânirea britanică a durat până în 1964, când Malta a devenit independentă, iar apoi, în 1974, a devenit republică. De la 1 mai 2004 Malta este membră a Uniunii Europene şi a fost integrată zonei euro de la 1 ianuarie 2008.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

La Valletta - capitala Cavalerilor Ioaniţi Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, numit şi Ordinul Cavalerilor Ioaniţi, unul dintre cele mai vechi ordine nobile catolice cu scopul slujirii credinţei şi ajutorării aproapelui, îşi are rădăcinile în străvechiul ordin al Cavalerilor Ospitalieri sau Cavaleri ai Sfântului Ioan, înfiinţat în 1050 în Ţară Sfântă. A devenit un ordin militar, atunci când a trebuit să-şi apere spitalele din Ţară Sfântă, în decursul secolelor a dobândit teritoriile Rodos şi Malta şi a funcţionat ca un stat. Începând din 1530 Ordinul a stăpânit insula Malta, concesionată de Regatul celor două Sicilii. Dacă vrem să pornim pe urmele Cavalerilor Ioaniţi trebuie să vedem cele trei oraşe pe care le-au fondat Fortul Sfântul Angelo şi oraşul fortificat Valetta. Însă urme ale prezenţei Ioanitilor sunt peste tot în Malta, în toate lucrările de inginerie militară, forturi, bastionane, turnuri de pază, apeducte, în biserici şi catedrale, dar şi în excepţionalele obiecte de patrimoniu, mobilă, lucrări de artă, sculturi sau argintărie.

Cavalerii şi Marii Maeştri proveneau din bogate familii nobile şi au făcut donaţii generoase pentru prestigiul Ordinului loaniţilor şi de aceea La Valetta are cea mai mare concentrare de monumente istorice din lume.

Capitala La Valetta poartă multe titluri, toate amintind de trecutul său, oraş moden construit de Cavalerii Ioaniţi, capodoperă arhitecturală barocă, oraş european al artei, sau oraş al Patrimoniul Mondial UNESCO. Oraşul, botezat după numele Marelui Maestru al Ordinului, Jean Parison de Vallette, a fost ridicat după înfrângerea armatelor otomane în 1565 de către cavalerii ioaniţi şi a primit oficial numele de Humilissima Civitas Valetta, cel mai supus oraş. Pentru ambiţiosul proiect de a construi un oraş-fortăreaţă care să apere creştinătatea, Papa Pius al IV lea a trimis cel mai celebru arhitect, pe Francesco Laparelli, care a

Apollon 41

construit în doar 15 ani o magnifică fortăreaţă pe o stâncă aridă, o peninsulă între două porturi naturale, Marsamxett şi Marele Port. Mari artişti, Caravaggio, Mattia Preti şi Favray au fost chemaţi de Cavaleri să înfrumuseţeze bisericile, palatele şi hanurile.

La Valletta a devenit astfel cel mai modern oraş al acelor timpuri cu o reţea rectangulară de străzi care permit o bună ventilare a aerului, alimentare cu apă, condiţii sanitare şi splendide bastioane şi palate baroce, grădini şi biserici care i-au adus acestei capodopere de arhitectură barocă renumele de Superbissima, cel mai mândru oraş.

Fidelă idealului său de a apară lumea creştină, Malta a luptat şi împotriva piraţilor pentru a asigura libera navigaţie, iar burghezia care făcea comerţ pe mare a contribuit la prosperitatea insulei şi a încurajat artele. Privită de pe mare, La Valetta arată ca un castel de nisip de culoare galbenă.

Meterezele, turnurile şi zidurile fortificate de piatră, de culoarea mierii, înconjoară Valletta ca un brâu, singura intrare în oraş fiind o poartă impresionantă flancată de şanţuri adânci de apărare. Şi clădiri în stil baroc de pe străduţe înguste care coboară spre mare au fost construite din calcarul de culoarea mierii.

Acest mare oraş al cavalerilor trebuie explorat pe jos, pentru a vedea impunătoarele clădiri şi pentru a admira detaliile faţadelor sau balcoanelor, statuile, arcadele de intrare în curţile interioare, fântânile sau magnificele blazoane.

Va puteţi opri la micile magazine de suveniruri sau la o cafenea, pe care le veţi întîlni doar pe străduţele înguste, căci pe străzile principale sunt magazinele mari ale brandurilor internaţionale de modă, muzică sau bijuterii. În inima oraşului este Palatul Marilor Maeştri, care e mărturia celor 270 de ani de influenţă politică şi economică a cavalerilor maltezi.

Apollon

Co-catedrala adăposteşte una dintre cele mai faimoase opere de artă ale Europei, tabloul care reprezintă Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pictat de Caravaggio. Pavimentul CoCatedralei este ca o uriaşă tablă de şah formată din 374 de pietre funerare, fiecare fiind realizată dintrun mozaic încrustat cu pietre colorate. La ieşirea din catedrala cumpăraţi din piaţa Triq Il-Merkanti un suvenir, iconiţe din argint sau vederi cu peisaje din Malta. Vizitaţi şi Biserica Sf. Maria Victorioasă, prima clădire ridicată în Valletta după Marele Asediu, şi Palatul Pariso, construit în 1760 în stil neoclasic, asemănător unui palat veneţian, unde a locuit un timp Napoleon Bonaparte.

Alte atracţii sunt Muzeul Naţional de Arte Plastice, adăpostit într-un palat din secolul al XVIIIlea, Biserica Maicii Domnului, Muzeul Naţional de Arheologie şi Muzeul Războiului. Fortul Saint Elmo apără coasta de pe peninsula Sciberras care desparte cele doua mari porturi naturale Marsamxett şi Marele Port.

Văzute din port, Grădinile Barraka, al căror nume înseamnă „casa în paragină", dau impresia că sunt suspendate parcă peste fortificaţii, dar dacă ajungeţi aici puteţi admira Marele Port cel mai mare port natural al Mediteranei - şi cele trei oraşe fondate de Cavalerii Ioaniţi aflate vizavi de Valletta: Vittoriosa, Senglea şi Cospicua.

Cavalerii Ioaniţi au lăsat urme şi în istoria medicinei, iar în Valetta au construit în anul 1574 Sacra Infermeria, cel mai important spital al acelor timpuri din Europa, cu 900 de paturi pentru pacienţi bărbaţi, cavaleri, soldaţi, marinari şi străini. Pacienţii maltezi şi servitorii etau trataţi în alt corp al infirmeriei, iar din 1676 s-a adăugat edificiului şi o şcoală de anatomie şi chirurgie.

Sacra Infermeria a fost reconstruită Puteţi vedea Sala Tapiţeriilor şi Sala Armurilor, extrem de spectaculoase datorită începînd din 1977 şi a devenit astăzi un modern valorii exponatelor. Astăzi marele palat Centru de conferinţe.

Continuare în numărul viitor adăposteşte sediile Preşedinţiei, Ministerului Un călător Justiţiei şi Parlamentului. “pierdut pe cărările lumii...”

Cel mai cunoscut obiectiv turistic maltez este o altă bijuterie de arhitectură barocă, Co-Catedrala Sfântul Ioan, numită astfel pentru că la venirea Cavalerilor Ioaniţi în Malta, în capitala insulei din oraşul Mdina, era deja o catedrală. În La Valletta nu putea fi construită decât o Co-Catedrala, ceea ce Marele Maestru Jean de La Cassiere a realizat în doar patru ani, începând din 1573.

Deşi exteriorul este mai degrabă auster, interiorul baroc este foarte bogat şi fastuos ornamentat.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Victoria MILESCU

Precum glonţul pornind fără voie venim pe lume fără a desluşi propriul drum fără a ne împotrivi viaţa ne ia în stăpânire ne dă hrană şi adăpost ne munceşte, ne umileşte făcând din fiecare un fenomen răbdător

Cum aș putea să-ți spun, în zori de zi, De cât, bună dimineața, ție, Femeie, Punte perpetuă, către verbul „a fi”, Cheie a vieții și a Iubirii cheie?!

Rază de soare, care-mi bate-n geam, De-o veșnice-n fiecare dimineață, Aducându-mi aminte, Femeie, că te am, Fără odihnă, izvorâre de viață.

Să-ți spun zilnic, bună dimineața, Femeie M-a sfătuit prietenul George Călin, Ani mulți, în sănătate, Domnul să-i deie, Poetului și omului cu suflet de alin.

Bunică, mamă, soră, iubită, îți zic Bună dimineața, în orice ipostază, Căci, în lipsa ta, n-ar fi nimic; Tu ne ești dumnezeiasca rază – Pe care, iată, poetul George Călin Te adăpostește-n cuvinte, în carte, Sub al Iubirii ochi, pururi senin, Loc, în care, ferită ești de moarte.

Tu, rod îmi aduci în cuvinte, Să-l așez, cu migală, pe-o coală, Hrană copiilor, pentru suflet și minte, S-o adune, cu grijă, zilnic, la școală.

Bună dimineața, Femeie, mereu!

Așa se-ntâmpină neprețuitul dar, Oferit bărbatului de Bunul Dumnezeu, De care, câteodată, nu are habar.

Bună dimineața, Femeie! Și fie să rămâi, De căldură și lumină o rază, În zori, să te întâmpin, cu zorii dintâi, Știind că Dumnezeu ne are în pază.

Geo CĂLUGĂRU Comentariu liric la o carte de excepție „Bună dimineața, Femeie!” de poetul George Călin, apărută la Editura Destine 2013

Apollon

42

vine pe lume sufletul pregătind calea e sedus apoi de mlădioasele trupuri e sedus de durerea fericirii scăpate printre degete să răsplătim fericirea printre mestecenii dăruind toate darurile să luptăm, să murim fără cauză sub coroana lor albă şi scut şi spadă să păzim inima zdrobind ritmic orele pământeşti în numele legii, fiţi apţi pentru libertatea sufletului fiţi apţi pentru libertatea disoluţiei precum glonţul pornind fără voie venim pe lume odată cu poemul circulând prin trupuri, distugându-le încet în virtutea vieţii, vei muri, vei învia poem fără autor, amor fati în cercul fenomenelor fără cauză…

CINE VA RĂMÂNE CU TINE Cine va rămâne cu tine prin ţara de ger, cu fantome camarazii se pierd pe drum, dezertează prin sârma ghimpată a zilelor ultimul cuvânt îl încredinţezi jivinei venind pe urmele tale te va ataca, apoi te va veghea cine va rămâne alături de tine până la sfârşit dintre atâţi iubiţi, înşelaţi, sfârtecaţi cine va rămâne peste cărţile legate în piele de lup, în piele de broască arzând-o pe cea conţinând formula întoarcerii din mormânt cine va sparge ultima ceaşcă din serviciul imperial...

ÎN MIŞCĂRI Vântul răsfoind cărţile pe tarabe lasă ca semn între file, uneori o vrabie albă ciugulind iute, cu o ştiinţă aparte literele negre, savante din orbite de pe oasele poleite aşa cum stau răstignită Aşteptând să fiu cumpărată, devorată apoi dată la retopit pentru gloanţe…

FENOMENELE FĂRĂ CAUZĂ

„BUNĂ DIMINEAȚA, FEMEIE!”

Apollon VRABIA IUTE

ALCĂTUIRII MELE

CURAJUL SPECIEI TALE Prin purpura zilei, poemele ne urmăresc, ne găsesc ne schilodesc pe viaţă apoi, mulţumindu-ne frumos se reîntorc de unde au venit după ce au extras din noi acel ceva nepreţuit fără de care nu-şi pot construi imperiul Poemele străpung viaţa şi moartea şi alte bariere fără să afecteze sufletul poemului tutelar fără el, zadarnică ar fi gloria diplomaţiei stelare Ce puternici sunt poeţii şi habar n-au mereu jefuiţi de o mare putere cerească iar ţara în care trăiesc e mereu blestemată..

SUNTEM Atât de reali încât ar trebui să ţipăm de propria noastră cruzime şi nebunie de-a exista Doamne, e prea real poemul nostru numit viaţă pe care-l expectorăm zilnic inconştienţi de puterea-i Poemul există fără a face caz de aceasta ne iubeşte fără să ştim poemul e pretutindeni concomitent ca aerul nu-l vedem dar fără el, am muri...

A muri este tot un fel de a scrie poeme a muri este un fel de-a hoinări printre cuvinte având curajul de a cădea în genunchi şi a scrie cu apă vie a muri este tot un fel de a scrie poeme sub stelele căzătoare împrăştiind pulberi de haşiş printre îngeri ei vor avea grijă să nu scrii prea mult…

VIAŢA CA UN ECOU AL MORŢII În locul meu răspund păsările brune, marine în locul meu răspund pajiştile alpine în locul meu răspunde poemul eviscerat venind dintr-o ţară frumoasă ce nu vindecă nici nu ucide…

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Epigrame...

DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI OPORTUNIST Abil e-oportunistul care Găsește, uneori pe-alese, Și în portița de scăpare O cheie-a marilor succese!

LUCEAFĂRULUI POEZIEI ROMÂNEȘTI

Vasile LARCO scriitor, epigramist, ales Om de cultură COLAC PESTE PUPĂZĂ Se vede-un fapt ce nu-i pe plac, Dar s-a extins ca un flagel: Cât e românul de sărac, Mai dă și lenea peste el.

Tu luminezi o lume-ntunecată, Dar e-o imagine ce clar surprinde; Că-n viața asta veșnic zbuciumată De unii nici lumina nu se prinde!

RECUNOȘTINȚĂ ȘI CONSECINȚĂ Prostiei i s-a ridicat statuie Și nu oricum, ci cum a vrut Preasfântul, Dar mare a ieșit, cum alta nu e, De a întunecat întreg Pământul.

CELUI CARE SE LUPTĂ CU DROGURILE

El motiva cu minte trează În unul dintre monologuri: Că de o vreme se droghează, Cum nu sunt bani nici de merinde Doar, doar va mai uita de droguri. Și nu se știe unde-i greșul, ACCEPT Covorul vieții îl întinde, Atât mai spun și-apoi conclud, Dar permanent e dus cu preșul.

Căci eu, urcând pe-a vieții treaptă, SĂTEANUL Prefer un adevăr mai crud, ȘI TELEFONIA MOBILĂ Decât minciuna bine coaptă!

Din vârf de deal azi nu mai strigă DEGRADARE RURALĂ Și procedează în alt chip; „Cum veșnicia s-a născut la țară”, Când el dorește mămăligă Cu certitudine se poate spune, Nevestei sale-i dă un bip.

Că satul românesc e o comoară…

POPORUL ROMÂN ÎNGĂDUITOR

Unele tinere ajung mame în anii de liceu Prinse-n braţele iubirii, Fetele se-ntrec cu firea: Uită tabla înmulţirii Şi învaţă… înmulţirea.

PAS HOTĂRÂTOR DUPĂ REFORMĂ

Din care se tot ia și nu se pune!

ÎNTOARCEREA FIILOR RISIPITORI Părinții au primit pământ, Cu drag lucrează și cu-avânt, Iar fiii se întorc acasă, Să fie cât mai mulți. La masă.

S-a depăşit o grea etapă, Schimbată e a noastră viaţă: Eram la margine de groapă Şi am făcut un pas în faţă.

OPȚIUNEA BRAZILOR Mai bine rupți în vijelie, Ori să se-aleagă doar tăciunii, Decât să fim făcuți hârtie Și să ne mâzgălească unii!

„OM BOGAT, OM SĂRAC” De-o să-i compar, vă spun cinstit, Concisă-mi pare varianta: Săracul doarme liniștit, Pe când bogatul... cu amanta.

GÂND SPORTIV Toți fotbaliștii-s „pui de lei”, La luptă sunt dispuși oricând, Și cum se pune preț pe ei, O parte dintre ei se vând.

Apollon 43

Creşte preţul energiei electrice Scumpirile ies des la rampă, Cu calm românii le petrec Şi vor citi curând la lampă...

Că de vorbit „vorbesc la bec”!

VORBE ȘI VORBE De multe ori îți faci și cruce Cum vorba rea te bagă-n oală, Pe când „cea dulce mult aduce”...

A lingușeală.

SIMBOLUL HĂRNICIEI La șes, pe dealuri ori în buza luncii Albina e abecedarul muncii Cu brio, deci, încetul cu încetul, Să-i învățăm cu toții alfabetul!

UNUI UMORIST Îți spun discret un adevăr: Ai poante trase mult de păr, Dar este rău că-s trase toate De „părul” unui bun confrate!

Apollon

Actorul din culise

Pe scena istoriei își joacă rolul tot felul de personalități, de personaje și de persoane. Unii sunt împărați, alții regi, alții președinți, prim-miniștri, miniștri, ambasadori, consilieri, consuli, senatori, deputați, înalți funcționari etc. Unii sunt oameni serioși, capabili, de bună credință, cu dragoste față de poporul și țara pe care o slujesc, gata să-și sacrifice propriile interese, uneori chiar viața, în folosul celor mulți; alții sunt excroci de înalt calibru sau găinari de duzină, ajunși prin nu știu ce concurs de împrejurări pe locurile pentru care nu au nici o chemare și competență. Unii sunt incoruptibili, alții sunt corupți până în măduva oaselor; unii sunt eroi, alții sunt trădători și comparațiile ar putea continua la nesfârșit. Fiecare își joacă un anumit rol pe această scenă imensă, dar toți, absolut toți jură pe tot ce-i în cer și pe pământ, că tot ceea ce fac și tot ceea ce vor face este numai și numai în slujba Marelui Actor, Măria Sa Poporul. Asta mai ales înainte de a ajunge în funcțiile respective. Își mai aduc aminte de astfel de promisiuni de câte ori au nevoie să smulgă Marelui Actor câte un vot, câte o confirmare, că ei pot să rămână acolo unde sunt. Cu un tupeu care frizează buna-cuviință, actori de tot felul aduc Marelui Actor câte o floare, câteva boabe de orez sau de zahăr, puțină făină, câteva sticle de bere, pungi, ziare, pupături, laude, promisiuni și altele asemenea. Și Marele Actor, jucând rolul unui naiv copilăros nu respinge nimic. Se face că nu înțelege cum stau lucrurile, se face că-i crede pe toți, că-i iubește, că-i aplaudă, că-i laudă. Tot un rol! Actorii mărunți nu uită niciodată să-i ceară Marelui Actor biruri tot mai mari și tot mai multe, corvoade pentru orice. Adesea îi cer să fie când vacă de muls, când carne de tun. La vreme de pericol, către Marele Actor se îndreaptă toți și-i cer și bani, și bucate, și muncă, și eroi, care să fie presărați pe câmpurile de luptă… Marele Actor e ținut, de regulă, în culise. Cuvântul lui de acolo nu se aude. E prea mare hărmălaia celor de pe scenă. Nu i se aud nici suspinele, nici oftatul, nici înjurăturile. Este scos doar din când în când, la anumite ocazii, să aplaude pe străzi, în piețe, cu prilejul unor vizite ale actorilor mărunți, cu prilejul unor sărbători etc. I se spune dinainte cum trebuie să joace, cum trebuie să facă, ce să zică, ce să cânte, cum să aplaude. Cu o răbdare rar întâlnită, cu o superioritate greu înțeleasă, Marele Actor își joacă rolul care i se dă la ,,capete de secol”, când este scos din culise. De fiecare dată pare naiv, pare că nu înțelege ce se întâmplă cu el, că nu știe ce-i manipularea, nu știe ce-i înșelăciunea, minciuna, necinstea, interesul, jocul perfid. Marele Actor nu este prost, așa cum cred unii. Are o filozofie a lui de viață, o răbdare și o înțelegere superioară a lucrurilor și vremurilor. El socotește că toate sunt cu știrea și cu voia lui Dumnezeu. Unele zice că-i sunt trimise spre mângâiere, altele spre pedeapsă, altele spre întărire. Există, însă, situații, când Marele Actor își pierde răbdarea. Când vede că cei de pe scenă uită de ce sunt acolo și piesa numită istorie devine o bulibășeală de derbedei, un păienjeniș de infractori, o cloacă de incompetenți, își iese din fire. Să te ferească Dumnezeu de mânia Marelui Actor. Când îl cuprinde, iese din culise și ocupă scena. Nimeni și nimic nu-l mai înspăimântă, nu-l mai convinge că nu are dreptate, că trebuie să intre la loc în culise. Este gata să meargă până la jertfă, numai să facă curățenie pe scenă.

Piesele pe care le joacă cel mai frecvent în astfel de cazuri se numesc, de regulă, răscoale și revoluții. Acestea zgâlțâie scena din toate încheieturile, o udă cu sânge, o arde până în temelii și apoi construiește alta. Actorii de ocazie, care-l scoseseră din sărite mai înainte fug ca șobolanii la cutremur și se ascund, dacă mai apucă, prin crăpăturile pământului sau aiurea. Descoperă atunci, ca nimeni altul, un rol nou, un text nou, necunoscut. Poate poetul George Coșbuc a reușit să noteze cel mai fidel câteva crâmpeie din textul acestui rol, pe care-l rostește Marele Actor în momentele lui de furie de nestăpânit: ,,Flămând şi gol, făr-adăpost, /Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, /Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut/ Şi câine eu ţi-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt, /De ai cu iadul legământ/ Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Şi ham de cai, şi jug de boi,/ Dar vrem pământ!”// O coajă de mălai de ieri/ De-o vezi la noi tu ne-o apuci./ Băieţii tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri./ Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:/ Nici milă n-ai, nici crezământ!/ Flămânzi copiii-n drum ne mor/ Şi ne sfârşim de mila lor -/ Dar toate le-am trăi uşor,/ De-ar fi pământ!”/.

Marele Actor știe bine ce vrea în momente de cumpănă și zbucium.

Dacă cineva l-a subapreciat s-a înșelat; dacă l-a nedreptățit, e vai de pielea lui.

Tot Coșbuc știe să prindă în versurile lui inegalabile asemenea stări: ,,N-avem puteri şi chip de-acum/ Să mai trăim cerşind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/ Stăpâni luaţi din drum!/ Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa, /Nici în mormânt!”/. Așadar, Marele Actor merită mai multă atenție. Cine se joacă cu el, se joacă cu focul! Să nu fie!

Pr. Al. SĂNCIULESCU-BÂRDA Scrisoare pastorală, Foaie periodică, a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

CRONICA DE CARTE

Nr. 13 (56), decembrie 2014 Veronica Maria FLORESCU

Apollon

Victoria voinţei pozitive Veronica Maria Florescu a publicat până în prezent mai multe volume de versuri, un roman şi două cărţi de poveşti în proză.

Microromanul “Urcare într-o taină” (Ed. Destine, Bucureşti, 2013) porneşte de la date autobiografice: autoarea este medic de profesie, are o personalitate puternică, dă dovadă de spirit justiţiar, scrie versuri şi proză, iubeşte câinii cu care se obişnuise din copilărie, când tatăl ei era vânător.

Toate aceste caracteristici devin trăsăturii definitorii ale personajului principal al prozei pe care o comentăm, Vivimaria, medic primar stomatolog. Eroina, care are tot ce-i trebuie în Bucureşti: părinţii, băiatul căsătorit, locul de muncă sigur, casa aranjată - într-un moment de neîmplinire sufletească -, se hotărăşte să facă o excursie în ţară, la întâmplare. Nimereşte într-un tren din care coboară la Buzău, de unde ia un autobuz din care descinde în comuna Beceni.

Aici descoperă un Dispensar comunal afalat în paragină, cu trei cabinete medicale murdare, coteţe pretutindeni şi păsări Lucian GRUIA vraişte, iar casa medicului transformată în adăpost pentru orătănii şi hrana acestora.

Colac peste pupăză, mai hălăduieşte prin curte, un câine lup enorm. Cabinetul stomatologic nu era funcţionl şi pacienţii trebuiau să se trateze la Buzău. Starea jalnică a Dispensarului comunal constituie intriga. Întoarsă în capitală, eroina consideră excursia o provocare şi se decide să schimbe soarta dispensarului, motiv pentru care îşi cere detaşarea pentru un an în localitatea vizitată. Concepe un plan de reparaţii şi curăţenie, cu forţele locale pe care speră să le convingă. Obţinând detaşarea de la Ministerul Sănătăţii, Vivimaria îşi pune planul în aplicare şi găseşte o primă garnitură de aliaţi în directorul Direcţiei Sanitate Buzău, directorul Spitalului din localitatea Vintilă Vodă, doctoriţele pediatră Gina şi generalista de la Dispensarul din Beceni. A doua serie de aliaţi vor deveni: primarul comunei, care va asigura materialele şi meşterii pentru reparaţii, Dan, soţul Ginei, care va înlocui geamurile sparte cu altele noi provenite de la fabrica de sticlă unde lucrează, directul liceului din localitate.

Reparaţiile decurg strună, punctul culmiant îl constituei întâlnirea cu doctoriţa directoare a Dispensarului şi care considera incinta ca pe o gospodărie proprie, având relaţii sus puse. Şi totuşi, având mână liberă de la Direcţai Sanitară a judeţului, Vivimaria nu întâmpină opoziţie. După restaurarea cabinetului stomatologic, eroina va munci cu zel în domeniul pentru care era specializată. Împrietenindu-se cu notabilităţile locale şi cu pacienţii, eroina regretă încheierea detaşării. Finalul etapei, dincolo de succesul realizat este umbrit de morţile directorului spitalului şi al tatălui eroinei. În ziua plecării, fiorosul câine lup îşi rupe funia cu care era legat, sare gardurile şi îşi arată dragostea pentru Vivimaria, lingându-i obrajii. Va fugi după autobuzul cu care pleacă eroina, până va obosi. Cartea se adresează tinerilor, transmiţându-le gustul aventurii şi dragostea pentru atingerea unui ideal pentru care nu trebuie să-ţi precupeţeşti eforturile pentru că mulţumirea sufletească va compensa vicisitudinile. Întâlnim două personaje antagonice, Vivimaria: generoasă, harnică, diplomată, răzbătătoare, animată de idealuri umaniste şi directoarea Dispensarului, egoistă, rapace şi obraznică. Faptul că binele triumfă mă determină să includ microromanul în regimul diurn al imaginarului, caracterizat de Gilbert Durand (Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucureşti, 1977) prin: solaritate, optimism, spirit justiţiar şi triumf al binelui.

Cartea se citeşte cu plăcere, stilul este colocvial, direct, sincer. Discursul epic pare o apă limpede puţin adâncă, în care dacă păşeşti, te cufunzi până la inimă.

Comunicarea se face direct, de la inima autoarei la inima cititorilor.

Victoria MILESCU

Bun venit, Decembrie!

Despre evenimentele din decembrie ´89 s-au scris multe poeme încrâncenate, ţipete sfâşietoare situate uneori, în afara limitei esteticului. Victoria Milescu priveşte momentele cu ataşament sufletesc total pentru eroii care ne-au adus libertatea, şi cu dispreţ pentru cei care au organizat crima, probabil pentru cucerirea puterii şi impresionarea Occidentului. Intenţiile autoarei sun exprimate clar în versurile care constituie cuvântul înainte al cărţii: „În decembrie ´89 sa jucat o piesă/ purtând numele unei abstarcţiuni -/ Libertatea!/ Un spectacol cu o unică reprezentaţie/ în care au murit, deopotrivă,/ şi actori şi spectatori./ Cel aplaudat la scenă deschisă a fost/ sângele nevinovat./ Regizorul a rămas în umbră.” (În decembrie ´89 s-a jucat o piesă) Privind acum cu detaşare întâmplările, şi cu adecvată transfigurare estetică, autoarea îşi dă seama că, în fond, am avut parte de un uriaş spectacol, în care cei nevinovaţi au fost sacrificaţi: „Mergeau câte doi, câte trei/ la concursul de dans/ al morţii/ erau fericiţi, convinşi că/ vor regenera eternitatea/ (...)/ I-am văzut în Marea finală/ înveliţi în Calea lactee/ cu o crizantemă albă pe gură/ şi un sâmbure de cireş în/ frunte...” (Bun venit, decembrie!) Majoritatea poeziilor sunt dedicate acestei idei, a circului paralizant prin care ni se ascundea şi continuă să ni se ascundă, adevărul.

Revolta a fost însă imperios necesară, poporul ne mai putând suporta lipsa libertăţii: „contractasem o maladie necunoscută/ de aceea, medicii/ au încuiat porţile spitalelor/ să răspândim/ euforia noii boli.../ (...)/ Şcolarii duc atent acasă/ rubinul/ strălucitor al rănii/ apoi se reântorc/ cu lumânări şi candele aprinse/ şi cântece pe trerptele cu paranimfe:/ Aici ODA BUCURIEI/ transmitem ultimele jertfe...” (Inima parabolică a oraşului) În viziunea autoarei, sacrificiul tinerilor este comparabil cu cel cristic: „tu eşti mielul sacrificat, cum spun ei/ Corabia e beată/ şi nu avem comandant!” (Crima televizată) Ce s-a întâmplat după aceea, ştim cu toţii. În locul unei vieţi decente s-a instaurat haosul economic, harababura în toate domeniile, în detrimentul revoluţionarilor, a tinerilor care nu gasăsc locuri de muncă în ţară, fiind nevoiţi să îşi caute de lucru prin străinătate: „Au încuiat Palatul de cristal/ Şi au inaugurat Labyrinth-ul!” (Aripi pentru îngeri) Rătăcim într-o continuă tranziţie menţinută de cei aflaţi la putere şi care se îmbogăţesc pe seama oamenilor cinstiţi. Poeta deplânge spiritul nostru tolerant, mioritic: „devoră ce ţi se serveşte despre/ boala noastră esenţială, mioritică.” /Cu toţi afinţii în dreptul inimii); ar trebui să nu mai permitem să fim călcaţi în picioare: „oare actualul guvern de tranziţie spre/ antimaterie/ ştie/ că şi noi avem replici memorabile?” (Şi, totuşi, trebuie un scandal) Valorile morale au fost răsturnate, hoţia a devenit virtute, ţara a fost transformată în piaţa de desfacere a Uniunii Europene, patriotismul e considerat penibil, justiţia aservită puterii: „Criminalul e achitat/ Martorul e condamnatpe viaţă” (La turaţia maximă) Am ajuns să supravieţuim fără ţintă: „în piaţa amenajată pentru a juca base-ball/ cu cranii/ de om/ scriu cu o lacrimă pe coapsele arcului voltaic/ EEEEEEXIST/ spre disperarea predicatorilor cu detentă/ din cuşca sufleorului” („Ut pictura poesis”) În perioada postdecembristă, poetul marginalizat îşi strigă zadarnic revolta: „Poetul e în greva foamei/ în agoră se face comerţ/ cu sângele purificaţilor/ monştrii aclamă/ monştrii vechi şi noi/ (...)/ În punctul zero/ poezia/ explodează/ Iată ce mai rămâne:/ ..........................” (Iată ce mai rămâne) Volumul Bun venit, Decembrie! reprezintă ieşirea în Agora a poetei. Poemele constituie, în ansamblul lor, un semnal de alarmă. Cei care ar putea schimba lucrurile în bine nu-l vor auzi.

Rămân tristeţea imensă şi tăcerea totală.

Lucian GRUIA

Apollon

44

Nr. 13 (56), decembrie 2014

INTELIGENŢA ZODIILOR

Apollon

Ce tip de inteligență ai?

Sigur că la o primă lectură a titlului, ai putea înțelege că zodiile pot fi clasificate după nivelul de inteligență, sau că există zodii mai inteligente și zodii mai puțin inteligente. Iar eu îți spun: nici vorbă de așa ceva. Așa cum nu există zodii bune și rele, tot așa nu se poate vorbi despre zodii inteligente si neinteligente. Numai că, privite prin prisma naturii planetelor guvernatoare a fiecărei zodii în parte, putem trage concluzii și putem afirma fără să greșim, că fiecare zodie are un anumit tip de inteligență, o anumită modalitate de a și-o exprima și anumiți factori care o potențează din acest punct de vedere.

Pentru că ei nu pot vorbi sau gândi pe De asemenea, zodia în care te-ai nǎ scut Racul simte pur și simplu când și guvernatorul acesteia ne furnizeazǎ informații marginea unui subiect, pe care nu-l pot proba și trebuie să acționeze și simte când trebuie să facă prețioase despre felul în care îți folosești palpa. Însă odată ce au asimilat o informație sau o schimbare sau ce alegeri sunt bune pentru el. imaginația, despre memorie, despre rapiditatea un concept, e clar că va sălășlui în mintea lui De aceea, ar trebui să se bazeze pe intuiție. cu care gǎ sesti soluții la problemele tale, despre pentru totdeauna.

LEII operează cu o inteligență GEMENII au o inteligență vie și coordonată de voință. Acești nativi își cât de intuitiv ești și cât de aplecat spre studiu și cunoaștere, despre spontaneitate. Iatǎ câteva curioasă. După părerile și scrierile unora, Gemenii construiesc realitatea după cum le place și după sunt superficiali. De fapt, cred că Gemenii sunt cum vor ei să o vadă. Pe ei îi interesează ceea ce repere pentru fiecare zodie în parte: BERBECII au o inteligență activă, mai degrabă atât de curioși să afle și să învețe câte vor și ceea ce-i ajută să obțină ce vor. Nu stau să efervescentă. Ei sunt puși mereu pe inventarea a o fâșie din fiecare domeniu cu care iau contact, se împiedice de detalii și nici nu apleacă noi sisteme de gândire și acțiune. Le place să încât evident că nu le mai rămâne timp să și urechea la lucruri care i-ar putea opri din drum. experimenteze noul din plin, iubesc pasiunea și aprofundeze domeniul respectiv. Cu alte cuvinte, E-adevărat că uneori, gândirea lor, care aventura, astfel că nu stau prea mult pe gânduri, ei știu câte puțin din toate. Iar darul lor cel mai de gravitează în jurul ego-ului puternic, poate fi atunci când au de luat decizii sau când trebuie să preț nu este atât bagajul imens de cunoștințe, cât obositoare pentru cei din jur. Au o minte pornească la acțiune. De fapt s-ar putea spune, felul în care știu să-l aplice, imediat și eficient. focusată pe scopuri mărețe și sunt dovada cea fără urmă de eroare, că Berbecii preferă să Gemenii au într-adevăr o inteligență vie pe care nu mai clară că atunci când îți dorești ceva , chiar se acționeze decât să gândească. Sunt ajutați însă de o ezită să o etaleze ori de câte ori au ocazia.Vorbesc întâmplă, și că energia gândului și imaginației intuiție ascuțită și capacitatea de a se orienta rapid mult, despre câte în lună și în stele, au un simț al se poate materializa. Așadar, ei nu obosesc în orice situație. Iau decizii ferme și se descurcă de umorului și o mobilitate verbală ieșite din comun niciodată să-și imagineze și nici nu renunță la a minune chiar și în situații de criză. Evident, din și sunt absolut delicioși în conversație. Gândesc cu lua din viață numai ce le place. Gândindu-se cauza precipitării și a nerăbdării, greșesc deseori, repeziciune, sar de la un subiect la altul cât ai clipi, intens la ce-și doresc, până la urmă li se dar asta nu-i face să se schimbe. Gândesc cu o sunt interesati de tot ce îi înconjoară. Le place întâmplă. Sunt destul de idealiști, iar cei mai rapiditate uluitoare, de aceea rareori cineva foarte mult să acumuleze informații în timpul puțin evoluați spiritual sunt vanitoși și reușește să țină pasul cu ei. Când își susțin un călătoriilor. Sunt creativi și se simt deseori atrași e g o c e n t r i c i . G â n d i r e a L e u l u i e s t e punct de vedere, sunt foarte convingători, chiar de artă și cultură. Sunt foarte buni scriitori și cuprinzătoare, dar știe să selecteze doar ceea cedacă susțin de fapt un paradox. Îi ajută foarte mult oratori. l ajută să fie creativ, strălucitor și leader. farmecul irezistibil, modul direct și concis de a se exprima, precum și siguranța de sine. Iubesc începuturile, dar nu sunt foarte buni în a continua ceea ce încep.

TAURII sunt ancorați în șabloane rigide de gândire. Semn fix, de pământ, Taurul nu crede nimic până nu vede cu proprii ochi. Are o inteligență practică, orientată spre analiză, observare și asimilare a informațiilor. Consideră că acțiunea trebuie să vină numai în urma unei analize riguroase și a calculării posibilităților care pot apărea pe parcurs. De fapt, acest nativ vrea mereu să se asigure că este în siguranță și de aceea își asumă doar riscuri calculate. Când trebuie să facă o schimbare majoră în viața lui, trebuie să se pregătească mental, să se obișnuiască cu ideea, lent, în timp, și eventual să facă acea schimbare pas cu pas. Are, de asemenea, o inteligență creatoare ieșită din comun și un simțestetic deosebit. Iluziile și conceptele idealiste sau filozofice, în mod cert nau fost inventate pentru sau de către acești nativi.

Apollon 45

RACII se ghidează după inteligența emoțională. Acești nativi sunt plămădiți predominant din emoții. Memoria, imaginația și intuiția sunt darurile de preț ale oricărui nativ Rac și reperele după care se conduce în viață. E adevărat că Racii care sunt încă atașați de copilărie și păstrează încă foarte vii principiile căpătate atunci sunt destul de timizi și sensibili. Aceștia pot deveni, din cauza emoțiilor imtense, precum și din cauza rănilor din trecut, extrem de subiectivi. În schimb, Racii ceva mai evoluați, care se axează pe latura spirituală, pot descoperi cu ajutorul emoțiilor, din ce în ce mai multe daruri de preț, care-i ajută să realizeze lucruri mărețe. Imaginația Racilor este neîntrecută și îi ajută în domenii artistice. Pentru Raci, adevărul propriu vine din interiorul ființei, el trebuie simțit la nivel profund, la nivel de emoție, de suflet.

FECIOARELE au o inteligență analitică. Nicio zodie nu este mai analitică și mai logică decât Fecioara. Acești nativi operează cel mai mult cu logica și pragmatismul. Sunt ancorați în realitatea imediată, se limitează la a găsi soluții practice și viabile, nelăsând loc de dubii sau speranțe inutile. Fecioara se gândește în detaliu și ia mereu în calcul toate efectele posibile ale acțiunilor ei. Nu-i place să fie luată pe nepregătite și este foarte reticentă la schimbări.

Deseori, crează scenarii fataliste, la care se gândește constant și în care în final ajunge să creadă. Este destul de anxioasă, se îngrijorează din nimicuri. Memoria Fecioarei este absolut uimitoare, reținând chiar și cele mai mici detalii, astfel că deseori cei din jur se roagă ca aceasta să mai și uite. La capitolul imaginație nu stă foarte bine, pentru că nici nu crede că i-ar servi la ceva. Creativitatea pierde teren în favoarea logicii și preciziei.

BALANŢELE au o inteligență comparativă și diplomată. Balanța inventează conceptul „noi” în gândire. Ea nu poate trăi singură, ci are nevoie de alții pentru a învăța și mai ales pentru a face comparații. Are o gândire orientată spre diplomație și armonie, găsind mereu cele mai blânde și diplomate soluții la orice problemă. Ea trăiește în context social și nu concepe viața de una singură. Este foarte creativă, deși deseori pare să aleagă doar cărările bătătorite. În cazul ei, imaginația se împletește foarte frumos cu rațiunea.

Are o gândire detașată de emoții, care poate fi numită gândire socială. Memoria, evident nu este una în care să încapă detalii. Nu reține numele unei teorii, dar poate reține foarte ușor conceptul de bază, dacă o interesează.

Cartacteristica cea mai frumoasă a gândirii Balanței este, fără doar și poate, extrapolarea în tot ce face, de la „eu” la „noi”.

SCORPIONII au o inteligență profundă și misterioasă. Scorpionul dispune de o profunzime și o subtilitate a gândirii, pe care celalalte zodii, nu numai că nu le pot practica, ci nici măcar nu le pot înțelege. Inteligența acestui nativ este orientată spre idei care distrug și reconstruiesc în același timp. Gândirea este plină de înțelesuri subtile și simboluri. El vede mai mult decât pot vedea alții și asociază ceea ce vede cu înțelesuri misterioase, care deschid poarta unei lumi magice, doar de el înțeleasă.

Intuiția Scorpionului este din nou unică, mergând la rădăcina lucrurilor și găsind cele mai neașteptate soluții la orice problemă, de aceea poate fi un bun psiholog sau un excelent detectiv. Scorpionii sunt atrași de tot ce înseamnă mister, tabu, ocultism, secret. Au o memorie foarte bună, mai ales pentru lucrurile care au însemnătate specială pentru ei. Poate ține minte lucruri care altora li se par fleacuri și nu reține alte lucruri, foarte importante pentru alții.

Nr. 13 (56), decembrie 2014

Apollon

Pentru ei, nimic din ce fac, spun sau Ion PROCA gândesc nu trebuie să fie inutil, ci trebuie să Moş CRĂCIUN servească unui scop. Ei știu foarte clar că așa cum își aștern așa dorm, deci vor să folosească fiecare Fulguşorii-puişorii secundă în prezent, ca să le fie bine în viitor.

Cloştilor cereşti, Fiind un semn al iernii, Capricornul Ţiuind adună zorii are o gândire rece, calculată, precisă până în cel Pe la dalbele fereşti. mai mic detaliu. Dar orice proces de gândire sau cognitiv trebuie să aibă neapărat o finalitate Se aude pân” departe concretă, un rezultat, altfel nu-i vede rostul.

Clopot alb, viscolitor, În general, gândirea și inteligența Moş Crăciun pe înserate acestuia sunt folosite în cea mai mare parte Iute-i tare de picior. pentru obținerea succesului și a unei imagini sociale respectabile.

Viscoloaicele îl mână Imaginația Capricornului nu este Să ajungă pe la toţi, grozavă, pentru că el este obișnuit să vadă Moşul cu toiagu-n mână, lucrurile în alb sau negru. Iar emoțiile, nu au ce Bocnă, bate pe la porţi. căuta în ecuația vieții, din punctul lui de vedere.

COLINDĂTORII Are senzația că emoțiile mai mult încurcă Vasile GROZA lucrurile. Fac însă uz de ele, doar atunci când Satul fierbe, câinii latră urmăresc să obțină ceva.

Iarna a sosit pe drum VĂRSĂTORII au o inteligență Colindăm din poartă-n poartă inovatoare și originală. Vărsătorului, acest Este noaptea de Crăciun. vizionar înnăscut, îi este atribuită o gândire pe care nu o poți integra în niciun tipar. Mintea lor Grupuri mici de vestitori procesează ideile cu o rapiditate și o Cântă veseli la ferestre spontaneitate incredibilă. Are flashuri de geniu și Am intrat în sărbători un flux de idei ca o cascada. Uneori, soluțiile par Copiii ne dau de veste. să vină dintr-o altă dimensiune, care nu are nicio legătură cu pământul și cu prezentul. Pentru că ei În oraș, în bloc, pe scări insisi par să vină din viitor, să-și amintească din Gazdele ne-așteaptă-n prag viitor, oricât de ciudat ar părea.

Că așa-i de sărbători De aceea, deseori îi șochează pe cei din Ne ăntâmpină cu drag! jur. Sunt vizionari, au capacitatea de a privi holistic lucrurile și nu prea le place să se piardă în Flori de măr și de cais detaliu. Unde alții văd uscături, Varsatorul vede Sculați gazde nu dormiți o grădină superbă, pentru că își imaginează ce-ar S-a născut pruncul Isus putea deveni în viitor orice lucru.

E vremea veseli să fiți.

Vărsătorul are imaginație, creativitate și intuiție dezarmante. Gândirea lui nu are limite, Puneți bucate pe mese bariere, preconcepții, prejudecăți sau tipare SǍ GETǍ TORII au o gândire fǎ rǎ Și vin roșu in pahare rigide. El pur și simplu își dă voie să gândească la limite. Când spui Sǎ getǎ tor, spui depǎ șirea scară mare.

C-aveți pe Mesia-n case granițelor, fie cǎ e vorba de granițe la propriu, fie Lumea e în sărbătoare!

PEŞTII au o inteligență intuitivă. Se cǎ e vorba de granițe mentale, culturale, poate spune că Peștii nu gândesc, ci simt. Ei trec filozofice, religioase. Acești nativi asimileazǎ în totul prin prisma senzațiilor și intuiției. Pentru ei Flori de măr și de cais gândirea lor orice concept, idee, crez care îi nu există ceva ce mintea să nu poată cuprinde și Sculați gazde nu dormiți inspirǎ . Ei știu cǎ fiecare lucru pe lumea asta are o de fapt nu acceptă imposibilul.

S-a născut pruncul Isus explicație și sunt dispuși sǎ gǎ seascǎ rǎ spunsul și E vremea veseli sa fiți.

Sunt într-o comuniune permanentă cu cauza oricǎ rui fenomen care-i pasioneazǎ . Par sǎ universul și cu energiile subtile, chiar dacă în aibǎ rǎ spuns la orice și de cele mai multe ori chiar mod conștient sau nu. Cert este că au intuiții și Noi la case-am colindat îl au. Sunt mereu însetați sǎ se documenteze, sǎ Prin zăpadă și prin frig răspunsuri care depășesc sfera realității în felul în evolueze, sǎ se emancipeze. Sǎ getǎ torul are o care o percep ceilalți. Ei pur și simplu simt ce Iar voi bucuroși ne-ați dat mobilitate mentalǎ fantasticǎ , combinatǎ cu un trebuie să facă și simt drumul pe care trebuie să-l Un măr, o nucă, un covrig! simț al umorului greu de egalat. Nu îi place sǎ urmeze. Au o imaginație foarte bogată și o aparținǎ niciunui sistem, singurele sisteme pe memorie care absoarbe informațiile ca un burete, Flori de măr și de cais care le acceptǎ fiind de naturǎ filozoficǎ sau fără prea mult efort din partea lor.

Sculați gazde nu dormiți religioasǎ . Are o generozitate uimitoare, S-a născut pruncul Isus Peștii cred că nu există nimic din ce nu împǎ rtǎ șind mereu celorlalți din cunoașterea lui. pot fi, face sau avea, dar nu atât pentru ei, cât E vremea veseli să fiți.

Vr e a p e r m a n e n t s ǎ înțeleagǎ c a u z e l e pentru comunitate. Ei se simt parte integrantă din fenomenelor și cautǎ sǎ aibǎ o relație bunǎ cu angrenajul numit univers și niciodată nu pot Divinitatea. Are o minte pasionalǎ , orientatǎ spre gândi numai pentru scopul personal. explorarea continuǎ de teritorii noi. Cu toate Peștii gândesc dincolo de limite, acestea, emoțiile nu sunt punctul lui forte, crezuri, legi, emoții, rațiune, voință, ambiții. Ei preferând sǎ se bazeze pe rațiune. operează în principal cu iubirea, acea iubire C A P R I C O R N I I a u o g â n d i r e christică, transcedentală, dezinteresată și cu asta calculatǎ . Capricornii știu sǎ -și foloseascǎ se hrănesc toată viața. inteligența milimetric, în scopul de a extrage Material transmis de avantaje din asta.

Nicoleta STĂVĂRACHE

Apollon

46

Apollon

Nr. 13 (56), decembrie 2014

VITRINA CU VITRIOL BĂRBATUL ŞI FEMEIA, CA FAUNĂ Într-o viaţă, aproape normală, bărbatul trece - în viziunea femeii - printr-o serie de Ananie Gagniuc transformări zoologice, unele văzut de Leonte Năstase complet ilogice.

La început e puişor, puiuţ, pui, iepuraş, gândăcel, motănel, mieluşel, cocoşel, ursuleţ, bursuc şi mânz. Apoi devine armăsar, taur, leu, leopard, tigru, iepuroi, dulău, cârlan, cintezoi şi cocoş.

Uşor, uşor, se transformă în popândău, măgăruş, ţap, berbec şi viţel. Spre final, ajunge guzgan, papagal, sconcs, gorilă, urangutan, dinozur, caşalot, mastodont, măgar, porc şi, inevitabil, boul dracului.

Cu totul altfel se pune problema, Când e vorba de femeie...

Porneşte de la privighetoare, mierlă, ciocârlie, şoricel, pisicuţă, broscuţă, libelulă şi trece spre porumbiţă, maimuţică, fâţă, vulpiţă, pupăză, bufniţă şi buhă, ajungând la viespe, viperă, lipitoare, ciocănitoare, cucuvea, gâscă, hienă, căţea, balenă şi, evident, vaca Domnului. În concluzie, mare e grădina ta, Doamne, plină de gângănii, lighioane şi animale de tot felul... Cum se mai spune în popor, numai om să nu fii!

Colţul lui Petrache În pregătire

Apollon Nr. 57 luna ianuarie 2015

Nicu PETRACHE

CIULAMA DE CIUPERCI De când nevasta e plecată la Băi... (nu pot specifica localitatea, că urăsc vulgaritatea), iar soacra (faţă de care am = sentiment) e la ţară, să-i facă pomană răposatului (de ce-o fi fost răpus?), am rămas singur şi... ce m-am gândit să fac?

Pagubă-n ciuperci! Adică, ciulama de ciuperci. Îmi place la nebunie! Evident, fără să ajung la... nebunie. Se ştie, toate ciupercile sunt comestibile, doar că unele o singură dată... Ciulama! De mâncat am mai mâncat, dar de preparat, mai va! Îmi trebuia o reţetă, ceva şi-aşa a-nceput tevatura. Şi literatura.

Deschid laptopul, că atât mă bag în el, încât ar trebui să-mi fac mutaţie acolo! Tastez „ciulama de ciuperci”, dau „search” şi... deodată, îmi apare o reclamă cât toate zilele: „Dero! Detergentul dvs. cel mai cel, mai tare ca Ariel, cinşpe-n unu, super-ultra-extra-lux, 99 % gratis, elimină 99,9 din pete!” Iete!

Măi, zic, asta nu-i ciulamaua mea!

Din nou tastez „ciulama” şi iar mă minunez! Îmi apare într-un colţ să votez cu P.L.M. şi-n celălalt să nu votez cu P.B.L, iar deasupra, stupoare! O... bip!, mare, cu 69 de sfaturi, pentru mărire de penis! Nu, nu se poate!

Totuşi, printre j’de mii de grafice, săgeţi, fete care cheamă cu mânuţe la nu-ş ce maşinuţe şi paişpe firme de agenţii turism, zăresc scris ce caut: „ciulama de ciuperci”. Asta e!

Dau click şi, ura! Îmi apare un banner mare: „Cum să elimini diareea!”

Sună mobilul. Soaţa, din Băicoi „Ce faci, iubi? Te uiţi la Playboy? Să nu te-ncurci cu vreo, ştii tu... şi să te alegi cu vreo ciupercă!”

Răspund, înciudat: „Mănânci ciuperci!” şi închid telefonul, închid laptopul, închid aragazul, închid uşa şi o iau spre birt. Închis şi-acolo!

Ananie GAGNIUC

Apollon 47

Direcţionează

către Asociaţia Societatea Culturală Apollon - organizaţie civică, nonprofit, neguvernamentală, bazată pe voluntariat şi dedicată binelui public, prin cultură, artă şi civilizaţie cu aportul membrilor săi şi al simpatizanţilor. Revista Apollon este un proiect cultural menit unei resurecţii morale şi spirituale a românilor. Pentru a redirecţiona 2 % din impozitul pe venit către Asociaţia Societatea Culturală Apollon şi implicit către revista de cultură, artă şi civilizaţie Apollon completează Formularul 230/ANAF, dacă ce îl descarci după www.revista apollon.ro. Participi astfel la toate actele de cultură realizate de Apollon, atât în ţară cât şi în străinătate. MULŢUMIM! Pentru relaţii îţi stau la dispoziţie telefoanele redacţiei.

Societatea Culturala Apollon Acum când timpul stă să-şi împartă trupul între vechi şi nou, când colindul îşi pregăteşte cu emoţie armoniile, când magii străbat distanţele pentru clipa cea de Taină.., acum, după Sfânta poruncă a datinii străbune, vă încredinţăm gânduri frumos de calde şi urări de fericire, sănătate, belşug, împliniri şi putere de creaţie!

Sărbători fericite, alături de cei dragi!