Premiul Naţional „Titu Maiorescu“
L
150 de ani ai revistei „Convorbiri literare“, a fost înfiinţat Premiul Naţional „Titu Maiorescu“. La prima ediţie, premiul a fost acordat dlui Nicolae Manolescu, preşe‑ dintele Uniunii Scriitorilor. (A.)
C A F É
Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
J A P O S T R O F Premiile Uniunii Scriitorilor din România
L
a simpozionul
29 mai 2017, la Sala Media a Teatrului Naţional, s‑a desfă‑ şurat Gala de acordare a Premiilor usr pentru anul 2016. Mo‑ deratorul ceremoniei a fost, ca de fiecare dată, Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. În cuvântul de des‑ chidere, acesta a mulţumit Ministerului Culturii şi Identităţii Na‑ ţionale, susţinătorul financiar al Premiilor, Secretariatului Gene‑ ral al Guvernului – Departamentul pentru Relaţii Interetnice, care a acordat cele două premii pentru literatură în limbile minorităţi‑ lor, firmei s.c. adir brand holding s.r.l., co‑producătorului tvr 3 şi partenerilor media: România literară, Viaţa Românească, Lu‑ ceafărul de dimineaţă şi revista online literaturadeazi.ro. Momentele muzicale au fost realizate de formaţia Passione (Diana Jipa – vioara i, Cristina Paşa – vioara a ii‑a, Mădălina Pen‑ ciu – violă, Violeta Tuţă‑Popescu – violoncel). uni
Premiul pentru Debut: Dragoş Silviu Păduraru, pentru volu‑ mul de critică literară H. Bonciu şi literatura de scandal, Editura Tracus Arte. Premiile ariel, Cartea Anului: Daniel Cristea‑Enache, pentru volumul de publicistică Aproape liber (Editura Curtea Veche); Revista Anului, Arca, redactor‑şef Vasile Dan. Premiul „Mircea Ciobanu“, iniţiat şi susţinut de Eugen Negrici: Teodor Tihan, pentru volumul de istorie literară Viaţa lui Perpessicius (Cluj‑Napoca: Editura Argonaut). Premiile pentru Literatura în limbile minorităţilor: Gálfalvi György, Kacagásaink – titlul în limba română: Râsetele noastre (memorialistică), Editura Asociaţia Culturală Holnap, Oradea şi Editura Noran Libro, Budapesta; Myhailo Hafia Traista, Mizh kohanniam i smertiu – titlul în limba română: Între dragos‑ te şi moarte (nuvele), Editura RCR Editorial, Bucureşti. Premiul pentru Traduceri: Tudora Şandru Mehedinţi, pentru volumul Garcia Marquez. Călătoria spre obârşie, de Dasso Sal‑ divar (Editura RAO). Premiul Literatură pentru copii şi tineret: Horia Gârbea, pentru volumul Uimitoarele aventuri ale lui Făt‑Frumos din Lună (Edi‑ tura Neuma, Cluj‑Napoca). Premiul pentru Critică, eseu, istorie literară, memorii, jurnale, publicistică: R ăzvan Voncu pentru Arhitectura memoriei (Cluj‑Napoca: Editura Şcoala Ardeleană). Două Premii Speciale: Nadia A nghelescu, pentru volumul Noi şi Orientul arab (Editura Polirom); Mircea Mihăieş, pentru Ulysses, 732. Romanul romanului (Editura Polirom). Premiul pentru Poezie: Emil Brumaru pentru Amintiri din rai, Editura Humanitas. Premiul pentru Proză: Ioan T. Morar, pentru romanul Sărbătoa‑ rea corturilor (Editura Polirom). Premiul Naţional: Mihai Zamfir, pentru o operă care‑l justifică cu prisosinţă.
n 2 • APOSTROF
oi,
25 mai 2017, la sediul Filialei clujene a usr a avut loc festivi‑ tatea de acordare a Premiilor Filialei pe anul 2016. Cele mai bune cărţi au fost recompensate cu premii Cartea anului, purtând numele unor personalităţi ale culturii române. Au fost acordate şi premii pentru literatura minorităţilor. Juriul acestei ediţii: Mihae‑ la Mudure – preşedinte, Ştefan Melancu, Constantina Raveca Bu‑ leu, Király László şi Karácsonyi Zsolt, membri. Evenimentul face parte din Proiectul Scriitorul în cetate, finan‑ ţat de Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca. Domnul Primar Emil Boc, prezent la festivitate, a adresat un cuvânt participanţilor. Cu acest prilej, au mai fost acordate şi premii sponsorizate de omul de afaceri Remus Pop. Premiile Cartea anului: Premiul A.E. Baconsky (poezie) – Letiţia Ilea, Întâmplări obişnui‑ te, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016. Premiul Valeriu Anania (poezie) – Flore Pop, Demonul amiezii şi alte poeme, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016. Premiul Liviu Rebreanu (proză) – Gheorghe Săsărman, Adevăra‑ ta cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri, Editura Polirom, 2016 Premiul Mircea Zaciu (critică şi istorie literară) – Liviu M aliţa, Literatura eretică, Ed. Cartea Românească, 2016. Premiul Adrian Marino (critică şi istorie literară) – Horea Poenar, Teoria peştelui-fantomă, Ed. Tracus Arte, 2016. Premiul Nicolae Balotă (eseu) – Vasile Voia, Literatura comparată la turnanta ultimului secol, Ed. Univers, 2016. Premiul I. Negoiţescu (publicistică) – Simona Vasilache, Hărţi din cărţi, Ed. Tracus Arte, 2016. Premiul Teodor Boşca (traduceri) – Dinu Flămând/M aria Elena R ăvoianu, Spinul din floare. Poeţi mexicani contemporani, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016. Minorităţi: Premiul Dsida Jenø (traduceri) – Vallasek Júlia, Max Blecher: Történetek a közvetlen irrealitásban (Întâmplări în irealitatea imediată). Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2016; Norman Manea: Kötelezø boldogság (Fericirea obligatorie). Editura Je‑ lenkor, Ungaria. Premiul Páskándi Géza (teatru) – Visky A ndrás: Ki innen (Afară de aici). Editura Koinónia, Cluj-Napoca, 2016. Premiul Szilágyi Domokos (poezie) – Láng Orsolya: Bordaköz (Între coaste). Editura Erdélyi Híradó, Cluj-Napoca – Fiatal Írók Szövetsége, Ungaria, 2016. S-au mai acordat Premiul N. Drăganu, Premiul Primarului: Ioan-Aurel Pop, Tran‑ silvania. Starea noastră de veghe Editura Şcoala Ardeleană (di‑ plomă). Diplomă de excelenţă: Editura Şcoala A rdeleană, pentru volu‑ mele editate cu prilejul aniversării G. Coşbuc 150. Premii sponsorizate de omul de afaceri Remus Pop: Premiul Aurel Gurghianu (poezie) – Rodica M arian, Ferma de fluturi, Editura Limes, 2016. Premiul I.D. Sîrbu (proză) – Cornel Cotuţiu, Pavilionul, Editura Şcoala Ardeleană, 2016. Premiul Al. Căprariu (critică şi istorie literară) – Ovidiu Pecican, Hieroglife cantemiriene, Editura Limes, 2016. Premiul Negoiţă Irimie (teatru) – Flavius Lucăcel, Nu te pune cu îngerii; Scoici pe nisipul fierbinte, Editura Limes, 2016. Premiul Interart (literatură pentru copii) – Teodora Gogea, Caii trebuie să fie liberi, Editura Napoca Star, 2016. Premiul Mongolu pentru Debut: Emilia Poenaru Moldovan, Cheia închisorilor mele, Editura Colorama, 2016.
n
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
Maiorescu văzut de contemporani şi de urmaşi „E
13 ani, în clasa a treia a lice‑ ului, cînd am auzit şi am cetit pe mi‑ ci afişuri, că: în sala Băncei României din strada Goliei [...] un tînăr învăţat, nou so‑ sit, Tit Liviu Maiorescu, va ţine-o serie de prelecţiuni populare. [...] Deşi prelecţiunile acestea erau numite populare, ele nu aveau nimic popular, nici ca subiect, nici ca expu‑ nere, nici ca public. [...] D. Maiorescu ve‑ nea îmbrăcat în mare gală. Nu sosea decît cu două‑trei minute înainte de ora fixată [...]. La un moment dat – la ora 2 fix – un servitor deschidea brusc amîndouă canatu‑ rile uşii, iar oratorul îşi făcea subit intrarea. Conferinţa începea cu cuvintele: ‚Onorat auditoriu’.“ [...] Cu aceste prelegeri ale d‑lui Maiorescu din 1863, societatea Junimea es‑ te cvasiformată. O legătură începe a strînge tot mai mulţi tineri.“ (George Panu) ram de
* a sfîrşitul anului 1863 sau începutul anului 1864: „După mai multe întîlniri cu Carp, Pogor şi Maiorescu, primii odată un mic răvăşel de la acest din urmă prin care mă învită să vin seara la dînsul, unde Carp avea să facă o lectură. El trebuia să ne cetească traducerea tragediei Macbeth în versuri. Faţă erau cinci tineri: Maiorescu, Carp, N. Burghele, acum secretar al Consi‑ liului de miniştri, eu şi Teodor Rosetti pe care mi se pare că în acea seară l‑am văzut pentru întîia dată. [...] Poate că ceea ce mai ales a contribuit ca traducerea să cîştige aprobarea noastră a fost limba curat româ‑ nească în care era scrisă şi în special lipsa neologismelor cu care mai toţi oratorii de pe atunci desfigurau limba noastră [...]. Oricum ar fi, în acea seară, se poate zice că a fost întîia şedinţă a Junimii, fără ca cei prezenţi să se fi gîndit încă la înfiinţarea unei Societăţi literare.“ (Iacob Negruzzi)
L
* relegerile (populare) au început în 9 februarie [1864] şi au urmat pînă în luna mai. [...] Vorba lui Maiorescu, lim‑ pede şi uşoară, limba sa română atît de fru‑ moasă, de care nu‑mi dam seamă unde a găsit‑o, claritatea expunerii, care contrasta aşa de mult cu cursurile celor mai mulţi profesori ce ascultasem în Germania, mate‑ ria cea interesantă a prelegerilor, cunoştin‑ ţele variate şi bogate ale oratorului, într‑un cuvînt, strălucita lui elocvenţă, îmi făcură efectul cel mai adînc.“ (Iacob Negruzzi)
„P
* clasa a şaptea, cînd, în 1867, apar Convorbirile literare. Societatea era deja formată de patru ani şi, fără să fi avut încă un organ, ea contractase cele mai violente animozităţi în Iaşi. Prin apariţia
„E
ram în
• Titu Maiorescu
Convorbirilor, aceste animozităţi se întind nu numai în toată ţara, dar şi peste frontie‑ ră, în Transilvania şi în Bucovina.“ (George Panu)
* nimeni nu este poftit la [cenaclul] Junimea, ci numai la aniversările Junimei. Principiul pe care este fundată această societate este următorul: Entre qui veut, reste qui peut.“ (George Panu)
Dosar Titu Maiorescu – centenarul morţii paginile 13-23
(continuare în pagina 13)
„...
n
Miniantologie (cronologică) realizată de Marta Petreu
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 3
Însemnări pentru un eventual jurnal Ileana Mălăncioiu
P
anilor 2000, m‑am trezit cu un telefon de la primarul din satul meu, pe care nu‑l cunoşteam. Vroia să‑mi spună că a primit o scrisoare de la un editor care îi cere să contribuie cu o parte din banii necesari pentru a reedita o carte a mea, inclusă de el într‑un proiect pentru refacerea legăturii dintre scriitori şi locurile lor natale, finanţat de Comuni‑ tatea Europeană. În schimbul sumei plăti‑ te din bugetul primăriei ar fi urmat să primească nişte exemplare din carte pe care să le împartă gratuit consătenilor noştri. Când am aflat că volumul meu in‑ clus, fără ştirea mea, în acel proiect era. „Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka)“, am înţeles că e vor‑ ba de o şmecherie. Pentru că oamenii că‑ rora urma să le fie distribuit nu aveau pre‑ gătirea necesară pentru a putea citi acea teză de doctorat. Dat fiind că primarul era un om de bună credinţă şi m‑a‑ntrebat ce cred eu că ar trebui să facă, l‑am sfătuit să nu‑i dea nici un leu aşa‑zisului editor care uzase de numele meu şi de ale altor scriitori cunoscuţi pentru a primi bani de la Co‑ munitatea Europeană, iar, după aceea, încerca să uzeze încă o dată de ele, ca să poată umbla cu cerşitul pe la toate primă‑ riile din ţară. În cele din urmă, l‑am convins că nu trebuie să‑şi facă probleme în privinţa mea, ci dimpotrivă. Întîi pentru că eu aş fi intrat în pământ de ruşine dacă o carte a mea le‑ar fi fost vârâtă cu de‑a sila pe gât unor oameni care n‑aveau ce face cu ea. Apoi, pentru că am unde publica, fără să plătesc pentru asta. Peste câţiva ani, când eram acasă, la Godeni, m‑a strigat cineva la poartă să‑mi dea un plic din partea primarului. În el era actul de atestare a satului nostru reprodus din monografia făcută de I. Dumitrache, pe care l‑am cunoscut de când eram mică, pentru că mama lui era soră cu bunica mea. Parcă îl văd şi acum aplecat peste e la începutul
4 • APOSTROF
gardul de uluci care despărţea curţile aces‑ tora, să mă întrebe ce mai fac şi să‑mi spună ce face el. Toţi oamenii de acolo ştiau că lucra la monografia satului, dar nu credeau că o va duce vreodată la bun sfâr‑ şit. Poate că nu le inspira încredere, pentru că nu era un om prea şcolit. După 1976, când terminase ce avea de făcut şi plecase dintre noi, răsfoind acea carte a satului pe care a ţinut cu orice preţ să ne‑o lase, am constatat că nu se mărginise să umble prin toate arhivele primăriilor din zonă şi să stea de vorbă cu bătrânii ca să afle şi ce n‑a reuşit să găsească în ele, ci făcea trimiteri la volumul de documente ale Istoriei Ro‑ mâniei (secolele xiii–xv), pe care le cerce‑ tase, şi la date aflate din Dicţionarul mari‑ lor dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele xiv‑xvii). Actul de atestare documentară a satu‑ lui Godeni, tradus din slavonă, e semnat de parucicul D. Macedonschi, care era tălmaci la Departamentul Dreptăţii şi de serdarul Gheorghe Poenaru, la 10 februa‑ rie 1461, şi începe aşa:
Articolul menţionat se referă la Gala premiilor Prometheus, ediţia a viii‑a. În el sunt menţionaţi membrii juriului (înce‑ pând cu: Andrei Pleşu, preşedinte, Livius Ciocârlie literatură...) şi concurenţii nomi‑ nalizaţi, printre care se află şi pictorul Florin Ciubotaru. Mă gândesc că, dacă nu era concurentul meu, ci făceam parte din juriu, l‑aş fi votat şi eu. Apoi constat că se insistă asupra valorii materiale a premiilor, care e foarte convingătoare. Textul e ilus‑ trat cu o fotografie a mea cu Andrei Pleşu, care mi‑a înmânat trofeul. Nu înainte de a fi povestit cum a scris el la insistenţa mea eseurile din „Minima moralia“, care iniţial au fost publicate în foileton la Viaţa Ro‑ mânească... Dar apoi, când era Ministru al Culturii, l‑am bodogănit tot timpul („Şi bine am făcut!“). Secvenţa care mă priveş‑ te doar pe mine este intitulată „O carieră plină de succes“. Lucru care nu e chiar adevărat. O dovadă în acest sens o consti‑ tuie faptul că atât preşedintele us, cât şi adversarul său preferat de la Academie ex‑ plică faptul că m‑am impus mai greu decât
Cu mila lui Dumnezeu Io Vlad Voevod şi fe‑ ciorul marelui Vlad Voevod, care oblăduesc şi domnesc tot pământul Ungro‑Vlahiei şi părţile de peste munţi, Almaşului şi Făgă‑ raşului Herţeg Bine voit‑a domnia mea de a mea bună voie cu curată şi minunată inimă a domniei mele şi am dăruit acestea toate şi de chip bun care peste toate... şi am dăruit întărit hrisovul meu slugilor mele lui Băra şi fratelui său Godea ca să fie Godeni toţi; fiindcă din Godeni jumătate este moşie a lor veche iar din Godeni jumătate a cumpărat [de la] Radu Grame de treizeci fiorinţi; domniei mele a dat cal. Drept aceia le‑a dat şi domnia mea ca să le fie moştenire, moşie ahabnică lor şi copii‑ lor lor, nepoţilor şi strănepoţilor...
Mă întorc la precizarea „domniei mele a dat cal“ şi brusc îmi revine în minte cele‑ bra replică shakespeareiană „Un regat pentru un cal“ prin care se poate dovedi că veacul înaintează. Cum actul menţionat e de pe vremea domniei lui Vlad Ţepeş mai mă opresc o dată, zâmbind, asupra formulării „cu cu‑ rată şi minunată inimă a domniei mele“. Apoi dau prima pagină la o parte şi con‑ stat că la actul menţionat au fost anexate nişte xeroxuri după două pagini ale ziaru‑ lui local din Câmpulung Muscel, care m‑ar fi putut interesa. Pe unul din ele se poate citi: „Poeta argeşeancă Ileana Mă‑ lăncioiu a câştigat premiul Omnia pentru întreaga activitate.“ Cuvântul argeşeancă a fost tăiat şi deasupra lui cineva a scris cu pixul musceleancă. Explicaţia corecturii făcute este motivată astfel: În Muscel întot‑ deauna s‑a scris frumos despre dumneavoas‑ tră. Dovadă că aţi fost şi sunteţi iubită. Mă simt onorată cu atât mai mult cu cât ştiu că nimeni nu e profet în ţara lui.
alţi poeţi din generaţia ’60, deoarece criti‑ ca a fixat canonul prea devreme, iar cei care am venit ulterior am rămas pe dinafa‑ ră. Ceea ce au uitat amândoi să spună e faptul că şi pe vremea aceea tot dânşii erau la butoane (aşa cum avea să constate Al. Cistelecan într‑un comentariu foarte bun despre poezia mea, intitulat „Bacovianis‑ mul anti‑bacovian“). E de prisos să spun că nu mi‑a fost indiferent faptul că la vre‑ mea debutului meu nu conta atât textul publicat de cineva, cât contextul. Dar, cum nu aveam ceva mai bun de făcut, atunci când o colegă a mea mai norocoasă decât mine se întorcea dintr‑o nouă călă‑ torie şi aflam din presa literară cum ar fi
cucerit ea Parisul, Roma, Berlinul, Lon‑ dra, Madridul ori cine ştie ce altă capitală occidentală, spuneam, fără urmă de iro‑ nie, că eu nu am reuşit să cuceresc nici măcar satul meu. Fiindcă pentru cei de acolo care aveau probleme de sănătate cel mai important era doctorul Eugen Proca, iar cei ce aşteptau să plece într‑o lume mai bună optau pentru Aurel State, prietenul meu Prizonierul, care era privit ca un sfânt, fiindcă suferinţele îndurate o viaţă întreagă nu l‑au înfrânt. Al doilea xerox anexat de către domnul primar actului de atestare a satului nostru cuprindea trei texte. Primul era despre mine, avea titlul „Antologia poeziei mus‑ celence“ şi reproducea un poem intitulat „Coşmar“, pe care l‑aş fi selectat şi eu. Îmi place să sper că dacă l‑ar fi văzut cineva de pe altă planetă ori de pe lună ar fi putut spune că poezia musceleancă e bună. În nota biobibliografică alăturată poeziei menţionate mi se atribuia şi Premiul Gon‑ court, pe care n‑aş fi avut cum să‑l iau, de vreme ce nu sunt franţuzoaică şi nu scriu proză. Dar, cum e vorba de o eroare nevi‑ novată, făcută din dragoste, cred că ea trebuie luată ca atare. În încheiere, se menţiona că sunt cetăţean de onoare al Municipiului Câmpulung, ceea ce aş fi putut, eventual, să fiu, chiar dacă eu nu ştiu. În centrul acelei pagini era plasat textul intitulat „A murit academicianul Eugeniu Proca“ şi datat: 9 martie 2004. El cuprin‑ dea o mulţime de date concrete, care pro‑ babil că erau preluate din Dicţionarul membrilor Academiei. Citindu‑l, mi‑am zis: Slavă Domnului că doctorul Proca a mai trăit 15 ani după evenimentele din decembrie 1989 şi că oamenii şi‑au amin‑ tit că nu avea doar meritul de a‑l fi contra‑ zis pe mult stimatul şi iubitul, când nu cu‑ teza nimeni să facă aşa ceva, ci şi pe acela de a fi înfiinţat primele centre de dializă din ţară, prin care a fost prelungită viaţa a mii de oameni, şi de a fi făcut primul transplant, în anul 1980, care nu a fost unul de graţie. Spre regretul meu, l‑am cunoscut foar‑ te puţin, fiindcă era cu 13 ani mai în vâr‑ stă decât mine şi, în 1957, când eu eram în ultimul an de liceu, el şi‑a susţinut teza de doctorat, iar apoi a parcurs toate etapele necesare pentru a deveni profesor univer‑ sitar şi a urmat mai multe programe de specializare menite să‑l pună la curent cu tot ce se putea face în domeniul lui. L‑am cunoscut, în schimb, pe cel mai celebru dintre foştii săi doctoranzi, care a ţinut să‑mi spună că el a auzit pentru prima oară despre mine şi despre ce scriu eu de la doctorul Eugen Proca. Atunci când i‑a pronunţat numele, mi‑a amintit că în anul 2004, când a murit, Eugen Proca avea vârsta mea de acum şi m‑am gândit cu tristeţe că şi doctorii mari mor. Uneori mai devreme decât pacienţii lor. Dar nu puteam să‑i spun acest lucru distinsului meu interlocutor, care pare să ştie că lu‑ mea nici n‑a început, nici nu se va sfârşi odată cu el. Ultimul text din pagina la care mă re‑ fer e intitulat „Un erou muscelean perse‑ cutat de comunişti a fost reabilitat“. În el se vorbeşte despre Aurel State, căruia i s‑a acordat titlul de cetăţean de onoare post‑mortem al comunei Godeni. Faptul că, după o pauză de viaţă de 20 de ani, a
• Ileana Mălăncioiu în fosta redacţie a Apostrof-ului de pe str. Iaşilor nr. 14, la începutul anilor 2000. Foto: M. P.
înviat din morţi şi că eram studenţi în acelaşi timp ne‑a apropiat de la sine. I‑am tradus, împreună cu el, pe Hans Magnus Enzensberger şi pe Ingeborg Bachmann, am citit memoriile sale din lagărele ruseşti şi din închisorile româneşti pe măsură ce erau scrise, iar în 1983, după ce a murit, am reuşit să trec de vigilenţa cenzurii şi am publicat în Viaţa Românească o poves‑ tire intitulată „Prietenul meu, Prizonie‑ rul“, care a fost tradusă în mai multe limbi. Faptul că într‑o vreme ne întâlneam zilnic ca să lucrăm nu a constituit nici un act de eroism, nici o formă de bravură. Habar n‑aveam că în felul acesta puneam toată Securitatea pe urmele mele. După 1989, i‑am publicat la Editura Litera volumul „Drumul crucii“, care fu‑ sese urmărit ani la rând de Securitate, ca şi autorul, şi m‑am bucurat când i‑a fost ree‑ ditat de Editura Rost & Fundaţia „Sfinţii închisorilor“, în condiţii grafice mai bune, într‑o ediţie îngrijită şi prefaţată de doam‑ na Anca Crivăţ, după ce a cercetat şi dosa‑ rul autorului, care atunci când a apărut ediţia princeps nu se afla încă la cnsas M‑a întristat totuşi faptul că, în postfa‑ ţa cărţii, semnată de Marcel Petrişor şi de Răzvan Codrescu, există o afirmaţie po‑ trivit căreia doctorul Proca şi soţia acestu‑ ia nu i‑ar fi întins niciodată o mână lui Aurel State, pentru ca nu cumva să fie învi‑ nuiţi că au de‑a face cu “un duşman al popo‑ rului“ şi să le zboare scaunul de sub fund. Cred că afirmaţia asta nu păcătuieşte doar prin vulgaritate, ci şi prin rea‑credin‑ ţă. Fiindcă Eugen Proca poate că nu avea
vocaţia de erou a vărului său Aurel State, dar o avea fără îndoială pe cea de medic, şi ţinea infinit mai mult la profesia sa decât la scaunul de ministru. Asta a făcut să nu renunţe niciodată la consultaţii, deşi era nevoit să le programeze de la ora şapte dimineaţa, ca să poată să facă tot ce avea de făcut. Încercarea de a folosi prilejul lansării în satul Godeni a volumului „Drumul crucii“ de Aurel State pentru a te substitui autorului şi a rezolva post‑mortem proble‑ ma relaţiilor sale cu doctorul Eugen Proca (de care el nu s‑a plîns niciodată) mi s‑a părut de neacceptat. Înainte de toate, pen‑ tru că mamele acestora erau surori. Apoi pentru că lumea de acolo îi iubea pe amândoi. Pe fiecare pentru ce a reprezen‑ tat el. În ce mă priveşte, prefer să rămân pen‑ tru totdeauna pe onorantul meu loc trei, decât să‑ncerc să mă afirm cu orice preţ, profitând de faptul că nu se mai află prin‑ tre noi niciunul dintre ei.
n
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 5
Poemul, scenă de război Irina Petraş
M
I ancu este o tânără poetă puter‑ nică şi originală. Nicolae Manolescu o socoteşte „din stirpea Martei Pe‑ treu“, dat fiind „lirismul tăios“ pe care îl practică. Poeta reproduce secvenţa cu pricina din cronica ma‑ nolesciană ca text escortă, semn de asumare a portretului (Gabriela Gheorghişor vorbeşte pe aceeaşi copertă a patra a noii cărţi despre o „poezie incanta‑ torie“ menită „să îmblânzească spaimele“). Deşi se pot identifica „teme de luptă“ ase‑ mănătoare: trupul, sângele, feminitatea vulnerată, declaraţia repetată de indepen‑ denţă –, nu e de ignorat diferenţa de retori‑ că şi mai ales de situare a celor două scrii‑ toare. Dacă ar fi să adaptez formele „ceptive“ pe care le identificam altădată la prozatori (vezi Oglinda şi drumul. Prozatori contempo‑ rani, 2013), aş spune că Marta Petreu e sus‑ ceptiv-reflexivă – ia răul lumii asupra sa, privirea e neagră, vag resentimentară, insis‑ tenţa autoscopică sperând să extragă înaltul din magma impură a lumii. Medeea Iancu e deceptiv-contraceptivă: se situează demo‑ lator în faţa unei lumi care nu o ascultă, discursul e rupt, deşirat, fracturat şi crizic, iar modul ei de a face e des‑facerea, însă una cu sens – curăţă brutal locul pentru a pro‑ voca o construcţie nouă. La Marta Petreu, poezia sa violentă şi egocentrică stârneşte neobosit vârtejul angoasei negre, fără rest, cu o forţă strivitoare a enunţurilor situate între „trupul meu mă va vinde“ şi adăpos‑ tul fragil‑tăios al creierului: „…subţire/ ea înainta ca o lamă de oţel/ ca o ghilotină albastră…“ Fiecare poem e o incizie în zo‑ na distopică a fiinţei. Un eu exacerbat, răz‑ bunător îşi inventariază elanurile frânte de obstacole ivite mereu dinlăuntrul său, într‑o lume resimţită ca străină, în care cos‑ mosul şi preajma atacă, rănesc, ameninţă. La Medeea Iancu, dincolo de toate astea („Şi am spus dragoste şi am văzut/ Răz‑ boi“), rămâne activă în fiecare poem can‑ doarea, iar aceasta schimbă sensurile, per‑ spectiva. Tot ea, candoarea, oferă cea mai bună cale de scandat adevăruri incomode şi de proclamat răzvrătirea. Tăişul versului ei are, de aceea, aproape moliciuni de catifea, înşelătoare căci nu‑şi pierd directeţea despi‑ cării realului. Poeta priveşte în jur cu o ge‑ nerozitate neobosită, căci simptomele pe care le identifică în preajma ei strictă ori în interiorul fiinţei sale sunt raportate, mereu tăios şi ferm, la preajma largă a feminităţii. Lupta ei nu e doar declaraţie de indepen‑ denţă, ci şi manifest al înrolării în numele edeea
6 • APOSTROF
unor drepturi nesocotite: „Binecuvîntată să fie femeia care/ Vorbind pentru sine,/ Vorbeşte pentru toate femeile:/ Eu vor‑ besc,/ Eu vorbesc,/ Eu/ Vorbesc/ Sînge“. Nu întâmplător alege ca moto poemul lui June Jordan Poem about my rights, text care va aluneca asemenea unui insinuant refren în multe dintre poemele volumului (cu titlu şi el neîntâmplător). E vorba despre liberta‑ tea de a fi tu însuţi; despre datoria de a re‑ fuza accentele umilitoare puse sângelui di‑ ferit („Sângele meu nu are accent“, spune răspicat Medeea), de a denunţa violarea multiplă/multiplicată la care societatea te poate condamna în numele diferenţei; des‑ pre nume, singura proprietate inalienabilă: „I am not wrong: Wrong is not my name/ My name is my own my own my own“, spune June Jordan. Medeea Iancu reia în Eu, sub‑ semnata: „Declar că numele îmi/ Aparţine şi/ Aceste fapte/ Fac parte din/ Istoria/ Ro‑ mâniei“. De citit poemul: O, inocenţă, ca floarea‑adusă‑ntr‑un ospiciu, o radiografie inocent‑caustică a lumii. Am scris despre Medeea Iancu şi despre scriitura ei dramatică datorată, după Al. Cistelecan, nu neapărat temelor predilecte – boală, moarte –, cât mai ales „unui ima‑ ginar ce abreviază în senzaţii extrem de concrete şi‑n fulguraţii spasmatice o scală oximoronică în care sunt contopite parcă natural candoarea şi atrocitatea“. Acest tra‑ tament pe muchie de cuţit era prezent încă din Divina tragedie, cu situarea piezişă şi suspendată într‑un prezent al aşteptărilor înşelate nu neapărat de o societate bulversa‑ tă, cât de bulversarea pe care spectrul muri‑ tudinii în stricta vecinătate o introduce în perspectiva fragedă asupra lumii. Cântarea care a biruit toate cântările am citit‑o por‑ nind de la răspunsurile autoarei la un inter‑ viu (realizat de Beatrice Lăpădat) – absol‑ ventă de filosofie (mirarea şi întrebarea fiindu‑i instrumente de lucru fireşti) şi re‑ gizoare (adică în stare să vadă într‑un text semne, alianţe, structuri invizibile pentru ceilalţi), poeta pune alături umilitatea celui care „nu prea crede“ în forţa terapeutică a poeziei şi superbia celui care, iată, are acces la un teritoriu pe care îl poate stăpâni şi mlădia funcţie de proiecte intime acute. Reţin din nou distincţia pe care o face între stare şi situaţie. În ipostaza de stare, fiinţa suportă neputincios inevitabile efecte ale lumii, accidente, convulsii, tragedii. În ipostaza de situare, iese din imobilitate, răspunde, atacă, propune urzeli lămuritoa‑ re, scoate la iveală accente care ar putea conţine o fărâmă de sens, aşa încât tragedia să se comporte divin. Să aibă autoritate, li‑ ber arbitru, forţă, noimă. Boala, moartea, spaima sunt lucruri-care-li-se-întâmplă-oa‑ menilor şi sunt puse în pagină, simplu şi profund, ca situaţii umane de gestionat prin situări reflexive. Şi în cartea cea nouă (Delacroix este ta‑ bu: suită românească, Editura Cartea Ro‑ mânească, Bucureşti, 2017, 128 pagini),
vocea are un rol privilegiat în economia poemelor, căci poezia e dialog al tău cu tine şi cu celălalt, fie el fiinţă, sentiment, emo‑ ţie, tăcere. Descopăr din nou arta perfecţi‑ onată atent a extragerii unui întreg (provi‑ zoriu) din fragmente în violent divorţ, a aducerii contrariilor la masa negocierilor prin „tehnica ruperii de registru“, dirijând, asistând astfel transformarea lucrurilor din ceva în altceva. Cartea de acum conţine şi ea poeme de o luminoasă, oximoronică înălţare pe dezastru. Mizând pe cuvinte „simple şi complexe“, Medeea Iancu, spu‑ neam altă dată, nu se alătură poeziei bântu‑ ite de vedenii stârnite şi deliruri, nici nu se instalează anume în măruntele denivelări ale cotidianului pentru a‑i resuscita culori‑ le. Scriitura sa dramatică regizează specta‑ cole de ameţitoare semnificaţii într‑un de‑ cor pe cât de avar, pe atât de deschis unor interpretări nemărginite. Una dintre mani‑ ere e cea prezentă şi în Divina tragedie: o privire copilărită („mă ridic pâlpâind“), antropomorfizând lumea şi spunându‑şi poveşti oarecum pe înţeles, în care nu mai încape decât o spaimă mică, fiindcă descri‑ să şi asumată estetic. Avem de‑a face cu un fel de recuperare obstinată a inocenţei, ca pentru a lua totul de la început, într‑o lectură nouă, proaspă‑ tă, nedatată. Aş propune aici o apropiere de Dan Sociu, extraordinar poet al simplităţii abisale a discursului. În Poeme‑le naive şi sentimentale ale acestuia, identificam coti‑ tura spre un poem al esenţelor ultime. Inte‑ rioritatea se reclădeşte, fiorul şi înfiorarea se strecoară în pagină. Poemele lui Sociu vin cu o extraordinară gestionare a econo‑ miei sentimentului, de o noutate foarte ve‑ che şi şocantă prin coborârea în cea mai sublimată visceralitate şi prin insistentă eufemizare a morţii („spune‑mi/ cel mai rău lucru/ care ţi s‑ar putea/ întâmpla/ şi imediat/ ţi‑aş putea descrie/ un altul/ mai groaznic“). De revenit asupra acestei apro‑ pieri. Vorbind şi pedepsind („În vocea mea este un animal sălbatic./ Privesc un arbore şi văd/ Vînătorul./ Privesc grădina şi văd/ Vînătorii“; „Gura mea este un loc al/ Pe‑ depsei./ Gura mea este/ Locşorul‑n care/ Ticluiesc/ Pedeapsa. Gura mea pîndeşte/ Dintre pietre“) în numele său şi al libertăţii („Mintea mea nu va fi/ Dresată“), Medeea Iancu vorbeşte în numele tuturor în cople‑ şitoare versete ale revoltei, ale neîmpăcării cu strâmbe cutume. Poemele sale îşi extrag forţa din enunţuri de aparentă simplitate, căci încărcate aluziv şi subtextual cu verita‑ bili detonatori ai Răului eternizat în lume: „CUVINTELE sînt la fel de importante/ Precum un/ Viol“; „Femeile aleargă şi se ascund în case. Ele îşi încuie/ Uşile. Ele îşi acoperă ferestrele./ Un stol de bărbaţi zboa‑ ră prin/ Horn“; „Limbajul meu e sînge, vînătăi şi/ Spermă. […] Femeie e un alt/ Cuvînt utilitar“; „Să fii femeie înseamnă să/ Fii într‑o continuă stare de/ Frică“; „Orice femeie ori fetiţă care va ieşi noaptea/ Va fi pedepsită“; „CAUT o casă în limba‑ jul/ Meu. Fiecare silabă este o/ Scène de gu‑ erre. […] Binecuvîntată să fie femeia care a/ Vorbit. Binecuvîntată să fie/ Femeia care a/ Avut/ Curaj“. Extraordinară vibraţia pe care o trans‑ mit poemele noii sale cărţi. Puternică, du‑ rabilă, cu ecou prelung. De aşteptat urma‑ rea.
n
Acad. Ioan‑Aurel Pop „Transilvania este ca o Europă în miniatură“
Iulian Boldea: Stimate domnule Acade‑ mician Ioan‑Aurel Pop, cum resimţiţi geo‑ grafia ideală a Transilvaniei, această „imensă scenă“ (Mircea Zaciu) a istoriei noastre, din perspectiva biografiei personale, dar şi din perspectiva carierei şi a preocupă‑ rilor dvs. de istoric? Ioan-Aurel Pop: Pentru mine, dacă suc‑ cesiunea deal‑vale, teoretizată filoso‑ fic‑poetic de Lucian Blaga în Spaţiul mio‑ ritic, se oglindeşte undeva în chip ideal, atunci acel loc binecuvântat este indubi‑ tabil Podişul Transilvaniei, cu valurile sale de dealuri şi văi, cu alternarea eternă a spaţiului teluric cu cel cosmic. Ca biogra‑ fie personală, a contat probabil în contu‑ rarea stării mele de spirit numite Transil‑ vania naşterea în mijlocul unei familii cu vechi ascendenţe ţărăneşti şi preoţeşti („popeşti“), provenită din câteva sate nordice, trecute la unirea cu Biserica Ro‑ mei în a doua jumătate a secolului al xviii‑lea – când umbla prin sate ca un apostol răsăritean episcopul Grigore Ma‑ ior –, dar şi petrecerea copilăriei şi ado‑ lescenţei la Braşov (în parte chiar în Şchei), într‑un bastion al ortodoxiei şi într‑un liceu pe unde trecuseră Titu Mai‑ orescu, Ciprian Porumbescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ioan Lupaş, Vasile Goldiş şi câţi alţi făuritori ai culturii ro‑ mâneşti. Pe fondul acesta latinizant şi rural, primit de la bunici şi părinţi, s‑a altoit cultura înaltă a dascălilor mei bra‑ şoveni, care – unii – ar fi putut onora ca‑ tedre universitare şi care predicau spiritul de echilibru între Răsărit şi Apus, preţui‑ rea valorilor culturale, credinţa în forţa învăţăturii şi a educaţiei. Pregătirea mea ca istoric s‑a făcut la Cluj, la Alma Mater Napocensis, unde erau încă dascăli‑savanţi, formaţi în epoca in‑ terbelică la noi sau în Europa, cu cărţi de vizită impresionante, cu stagii la şcolile române de la Paris şi Roma, la universită‑ ţile de la Paris (Sorbona) ori de la Berlin, de la Viena ori de la Padova. La Faculta‑ tea de Istorie‑Filosofie mi s‑a definit „ştiinţific“ Transilvania, ca parte inte‑ grantă a României, ca nucleu al etnoge‑ nezei românilor care şi‑a revărsat mereu prea‑plinul peste Carpaţi, ca loc de vieţu‑ ire, de supravieţuire şi de convieţuire cu ungurii, cu saşii, cu şvabii, cu evreii şi cu câţi alţii! Între 1959 (când universităţile „Victor Babeş“ şi „Bolyai János“ s‑au unit) şi 1984, la Secţia de istorie au fost an de an grupe româneşti de studiu şi
• Ioan-Aurel Pop
subgrupe (fiindcă erau mai puţini stu‑ denţi) maghiare, profesorii fiind români, maghiari, germani şi evrei. Studiul exclu‑ siv în româneşte al istoriei s‑a făcut la Cluj numai timp de cinci ani, între 1984 şi 1989, când latura exagerat naţionalistă a dictaturii comunist‑ceauşiste atinsese apogeul. Prin urmare, la universitate am învăţat specificul Transilvaniei şi istoria tuturor etniilor sale, pe „aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor“. Am studiat istoria civilizaţiilor şi am fost îndemnaţi să preţuim tradiţiile, limbile şi religiile/confesiunile tuturor locuitorilor Transilvaniei. Tot profesorii ne‑au în‑ demnat să învăţăm cu toţii cele trei limbi istorice ale provinciei – româna, maghia‑ ra şi germana – ca să receptăm bibliogra‑ fia şi să putem percepe specificul fiecăru‑ ia. La Istorie, am cunoscut Transilvania prin arhivele medievale, iar la Clujul ve‑ chilor zidiri am cunoscut Transilvania pe viu, prin oamenii şi prin edificiile ei, prin realităţile prezente şi prin tradiţii, prin judecăţi şi prejudecăţi… Fireşte, Transil‑ vania avea şi are încă istorii paralele – ale românilor, ale maghiarilor şi ale germa‑ nilor –, fiindcă scrisul istoric nu poate uni ceea ce istoria a despărţit. De aseme‑ nea, românii, maghiarii şi germanii înva‑ ţă istorii uşor diferite. Nu ne putem aş‑ tepta ca – într‑un viitor apropiat – ungurii să înveţe despre excluderea românilor de la exercitarea puterii în Evul Mediu tran‑ silvan, despre discriminarea ortodocşilor în epoca „toleranţei“ religioase şi nici despre unirea celor trei ţări în vremea lui Mihai Viteazul sau despre mişcarea de emancipare naţională din secolul al xviii-lea; la fel cum, nici românii nu‑i vor
putea proslăvi pe „sfinţii regi“ ai Ungari‑ ei, nu vor putea lăuda cucerirea Transil‑ vaniei şi integrarea sa în Ungaria şi nici politica de calvinizare a ierarhiei şi popu‑ laţiei ortodoxe, cu apogeul în secolul al xvii‑lea. Transilvania este ca o Europă în mi‑ niatură prin tradiţiile sale istorice (deoa‑ rece, sub aspect etnic, românii sunt azi circa trei pătrimi, iar germanii aproape au dispărut), dar, aşa cum Europa ideală şchioapătă încă în împlinirea unităţii sale, nici în Transilvania nu se pot face minuni în acest sens. De o sută de ani, Transilvania este parte integrantă a Ro‑ mâniei, prin decizia democratică a majo‑ rităţii locuitorilor săi, iar această decizie a fost confirmată, din punctul de vedere al dreptului internaţional, de Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919‑1920, şi reconfirmată de câteva ori de atunci de către comunitatea statelor europene şi chiar a tuturor statelor lumii (cu excep‑ ţia petrecută în anii 1940‑1944 şi impu‑ să de ţările totalitare naziste şi fasciste). Prin urmare, ceea ce s‑a petrecut la 1 Decembrie 1918 nu reprezintă o decizie unilaterală, ci o realizare a dreptăţii isto‑ rice, în acord cu dreptul popoarelor la autodeterminare, recunoscut de comu‑ nitatea internaţională. I. B.: Ce anume diferenţiază Transilvania de celelalte regiuni româneşti, în opinia dvs.? I.-A. P.: Toate regiunile istorice au per‑ sonalitatea lor, formată de‑a lungul seco‑ lelor. Nici Lazio nu este la fel cu Lombar‑
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 7
dia şi nici Bavaria nu seamănă bine cu Prusia. Academicianul Răzvan Theodo‑ rescu, căruia un tânăr istoric i‑a dedicat recent o carte‑interviu, se prezintă pe sine uşor ironic drept „o liftă moldo‑valahă“, fiindcă are rădăcini în ambele principate, dar subliniază din când în când deosebiri‑ le destul de accentuate pe care le percepe între Ţara Românească şi Moldova. Un alt venerabil academician, Dan Berindei, seniorul breslei noastre, dimpotrivă, pre‑ feră să evidenţieze marile similitudini, caracteristicile comune, trăsăturile unită‑ ţii, care sunt indubitabile. Prin urmare, tabloul depinde de perspectiva din care este privit. Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crişana, Maramureşul), deşi i‑a avut me‑ reu, de la finele etnogenezei noastre (se‑ colele viii‑ix), drept populaţie de bază pe români şi înainte de asta pe proto‑români şi pe daco‑romani, nu a fost niciodată, până la Marea Unire, o ţară organizată româneşte, cu instituţii politice româ‑ neşti, cu putere de conducere româneas‑ că. Secole la rând, singura elită a români‑ lor ardeleni au fost preoţii lor bizantini (ortodocşi şi, după 1700, şi greco‑cato‑ lici). Românii ardeleni au fost supuşi în state străine unor elite străine, fiind „to‑ leraţi“, adică răbdaţi să trăiască (fiindcă produceau bunuri, mergeau la oaste ca să moară pentru „ţară“ şi „suveran“ şi plă‑ teau dările) usque ad beneplacitum prin‑ cipum et regnicolarum, adică „până va dura bunul plac al principilor şi cetăţeni‑ lor“. Ţara Transilvaniei era condusă de o elită reprezentând o treime din populaţie (ungurii, saşii şi secuii). Românii arde‑ leni au dobândit de aceea, de‑a lungul secolelor de discriminare, o mentalitate de supuşi, de umiliţi. David Prodan – unul dintre cei mai mari istorici ai Tran‑ silvaniei din toate timpurile – spune că istoria românilor transilvani este, în linii mari, istoria iobăgiei (a şerbilor, a supuşi‑ lor), iar istoria iobăgiei este „istoria mun‑ cii tăcute“. Elitele politice şi administrati‑ ve desprinse din rândul românilor sau, cu alte cuvinte, cnezii şi voievozii români înnobilaţi, puşi în slujba regalităţii unga‑ re şi încadraţi în funcţii înalte la nivelul comitatelor, al voievodatului Transilvani‑ ei şi chiar al Regatului Ungariei s‑au pierdut treptat pentru poporul român. Aşa au fost familiile Dragoş (Dragffy), de Hunedoara (Hunyadi), Cândea (Ken‑ deffy), Cândreş (Kenderesy), Mailat (Majlát), Ioşica (Jósika), Nopcea (Nopc‑
sa) etc., ai căror reprezentanţi s‑au catoli‑ cizat (calvinizat) şi au intrat, cu timpul, în rândul nobilimii ungare. Mica nobili‑ me românească din Maramureş, Făgăraş, Hunedoara‑Haţeg, Banat etc. şi‑a păstrat însă etnia şi s‑a înscris, în secolele al xviii‑lea şi al xix‑lea, în mişcarea naţiona‑ lă de emancipare a poporului său. În acelaşi timp însă, românii ardeleni, trăind lângă unguri, saşi, secui şi, adesea, în aceleaşi aşezări cu aceştia, au început să se apropie ca mentalitate, în unele privinţe, de aceştia. Or, saşii şi ungurii aveau masa popoarelor lor situată în Occident ori spre Occident, într‑o lume catolică şi protestantă, devenită eficientă, concuren‑ ţială, capitalistă, adică diferită de societă‑ ţile creştine răsăritene contemplative, fa‑ taliste, supuse în forme diferite stăpânilor islamici, atacate periodic de otomani şi de tătari (de exemplu, hoardele tătare au făcut razii de jaf în Moldova, Ţara Româ‑ nească şi chiar Transilvania între 1241 şi 1717, cel mai crunt fiind lovită ţara ro‑ mânească de la est de Carpaţi). Începând cu jumătatea secolului al xvi‑lea, toate cele trei ţări care aveau să formeze în vii‑ tor România s‑au aflat sub suzeranitate destul de apăsătoare otomană, numai că Transilvania – cu cele mai mari resurse şi care ar fi putut, teoretic, să plătească tri‑ butul cel mai mare – plătea cel mai puţin, iar Ţara Românească – cea mai expusă şi mai sărăcită – plătea cel mai mult. Toate cele trei ţări s‑au aflat de‑a lungul vremii sub stăpâniri străine, dar şi natura acestor stăpâniri contează destul de mult. Este drept că românii munteni, olteni şi mol‑ doveni (cei mai mulţi dintre ei) nu au fost sub stăpânire otomană directă, ci indi‑ rectă, dar Imperiul Otoman le‑a stors vlaga mereu, le‑a luat tot surplusul, le‑a sărăcit, încât pofta de viaţă activă, de producţie înaltă, de inovare a pierit cu totul. De ce să produci pentru piaţă şi pentru profit, din moment ce totul sau aproape totul îţi este confiscat, rechiziţi‑ onat, luat ca bir? În Transilvania, princi‑ patul autonom de după 1541 şi, mai ales, integrat în Imperiul Habsburgic de după 1688 au avut o cu totul altă abordare: toţi locuitorii care munceau trebuiau sti‑ mulaţi să producă şi să aibă cheag, ca să poată fi buni contribuabili, plătitori de taxe, buni militari. În Imperiul Habsbur‑ gic, chiar dacă existau felurite discrimi‑ nări, mai ales în cazul românilor, institu‑ ţiile statului se ocupau de cetăţeni, de locuitori, de aşezări, de producţie, de drumuri, de comerţ, de starea monetară,
de manufacturi, de aplicarea unor meto‑ de eficiente în agricultură etc. Prin urma‑ re, nu este totuna să fii subordonat unui imperiu avansat sau unuia înapoiat! Tran‑ silvănenii trăiau în una dintre cele mai puţin dezvoltate şi mai uitate de lume provincii supuse Habsburgilor, dar acest stat, acest conglomerat multinaţional şi multiconfesional, promova civilizaţia oc‑ cidentală sau cvasi‑occidentală. Românii, inclusiv cei transilvani, erau prin biserica lor bizantină, prin limba slavă a cultului, a culturii şi a cancelariilor, prin alfabetul chirilic, prin filosofia de viaţă etc. de ori‑ entare bizantină, răsăriteană, iar influen‑ ţa balcanico‑otomană i‑a afundat şi mai mult într‑o lume străină de spiritul occi‑ dental. Or, civilizaţia occidentală – lucru mai vizibil după ce, la 1453, Constantin‑ opolul a fost ocupat de turci – s‑a dovedit a fi modelul de succes, modelul eficient, modelul care‑i atrăgea ca un magnet pe toţi. Românii transilvăneni – deşi defa‑ zaţi şi desincronizaţi şi ei în raport cu acest etalon – au fost mereu mai aproape de Occident, fie şi din punct de vedere geografic. I. B.: Prin ce se disting ardelenii de fraţii lor din Muntenia sau Moldova? I.-A. P.: Din tot ceea ce am spus (sche‑ matic), reies anumite deosebiri de menta‑ litate dintre românii de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor, numai că nu este vorba despre deosebiri de esenţă, ci de aparen‑ ţă, nu de deosebiri de fond, ci de formă, nu de deosebiri de tip, ci de grad. Aseme‑ nea deosebiri sunt şi între veneţieni şi si‑ cilieni, între toscani şi liguri, dar nimeni nu face prea mare caz de ele, decât în glumele cotidiene. Dacă vom lua un ger‑ man din Bavaria şi unul din Schleswig‑Holstein vom remarca deose‑ biri de fond, inclusiv pe latura comunică‑ rii în limba germană. Or, în cazul româ‑ nilor din România, Republica Moldova şi din alte ţări din jur (din preajma grani‑ ţelor noastre), elementele fundamentale de identificare şi de identitate sunt ace‑ leaşi. I. B.: Sunt oare legitime tendinţele de regi‑ onalizare, de autonomie care s‑au manifes‑ tat de‑a lungul timpului în mediile intelec‑ tuale româneşti? I.-A. P.: Tendinţele de autonomie repre‑ zintă un lucru, iar cele de regionalizare alt lucru. Toate pot fi legitime în urma
Cãrþi primite la redacþie
yy Nicolae Kømives, Trupul şi mâine, Cluj-Napoca: Grinta, 2017.
8 • APOSTROF
yy Godescalc de Nepomuk, Teologia ca dispoziţie ştiinţifică, Iaşi: Polirom, 2016.
yy Doina Ioanid, Cele mai mici proze, Bucureşti: Nemira Publishing House, 2017.
yy Radu Ciobanu, Călăreţul de fum, Floreşti: Limes, 2017.
unei anumite evoluţii, la un moment dat, dacă se constată schimbări funda‑ mentale în raport cu trecutul. Popoarele nu sunt statice, ele se modifică în timp, se nasc, cresc, se dezvoltă şi mor, adică se topesc în alte popoare. Chiar şi po‑ poarele care poartă acelaşi nume de pa‑ tru‑cinci mii de ani, precum evreii sau grecii, sunt altele decât cele iniţiale şi chiar decât cele de acum un mileniu. Românii poartă aproape acelaşi nume ca romanii de acum două mii de ani, dar nu mai sunt romani. Autonomiile teritoria‑ le pe criterii etnice au fost o realitate medievală, pe care istoria modernă şi contemporană a repudiat‑o drept inefi‑ cientă, exclusivistă, discriminatorie, lip‑ sită de spirit practic. Prima încercare fermă de desfiinţare a acestor autonomii transilvane (secuieşti, săseşti) a făcut‑o împăratul austriac (romano‑german) Iosif al ii‑lea, în secolul al xviii‑lea. A doua, drastică şi definitivă, a făcut‑o Austro‑Ungaria, în 1867, când a eradi‑ cat orice grad de autonomie a Transilva‑ niei faţă de Transleithania (Ungaria isto‑ rică) şi a unor ţinuturi din Transilvania faţă de restul ţării. Toate statele moderne centralizate au procedat la asemenea măsuri. Regionalizarea este un proces mai recent, de descentralizare a acestor state centralizate – uşor obosite, după unul sau mai multe secole de conducere con‑ centrată –, de transferare a unor atribuţii spre organismele locale. Multe state nu‑ mite federale de astăzi practică în fapt descentralizarea şi nu separarea pe state naţionale. Regionalizarea nu se derulea‑ ză însă azi după criterii etnice şi lingvis‑ tice, ci după unele economice, adminis‑
trative, sociale etc. Regionalizarea nu se confundă cu enclavizarea şi nici cu ex‑ clusivismul. Ţările care au recurs în ulti‑ mele decenii sau în ultimul secol la regi‑ onalizări de succes sunt cele care au asigurat cea mai liberală circulaţie a oa‑ menilor, a forţei de muncă, a ideilor, a limbilor şi culturilor pe teritoriilor re‑ spective. Dar în România, mulţi dintre aceia care visează cu orice preţ autono‑ mia (chiar dacă o numesc, precaut, regi‑ onalizare) vor o închidere în sine, o izolare etno‑lingvistică, refuză să mai înveţe limba oficială, refuză simbolurile naţionale, cultivă discriminarea şi chiar xenofobia. În urma funcţionării autono‑ miilor medievale transilvane s‑au reuşit câteva „performanţe“ de tristă amintire: istorii paralele, marginalizarea români‑ lor, oprirea mutării oamenilor în alt ţi‑ nut, îngrădirea liberei circulaţii, interzi‑ cerea construirii unor locaşuri de cult etc. Cea mai mare performanţă a acestui regim al „celor trei naţiuni şi patru reli‑ gii“ a fost „toleranţa“ din secolul al xvi‑lea, adică libertatea unei treimi din populaţia Transilvaniei (ungurii, saşii şi secuii) şi „răbdarea“ sau „acceptarea“ în viaţă a celorlalte două treimi (care mun‑ ceau, plăteau impozite şi făceau armată murind pentru „ţară“), ca populaţie de rangul al doilea. Această „primire“ a românilor nu era însă perenă, ci (după cum spuneam) urma să funcţioneze usque ad beneplacitum principum et regni‑ colarum („până când avea să dureze bu‑ nul plac al principilor şi cetăţenilor“). Românii nu erau nici măcar cetăţeni de rând ai ţării. În aceste condiţii, chiar dacă ni se spune că acum este „altceva“, cum să primească românii cu bucurie şi
înţelegere încercarea de restabilire a ve‑ chii autonomii aproape pe aceleaşi teri‑ torii din Evul Mediu şi în funcţie de aceleaşi criterii? Şi în această privinţă este mereu bine să ne comparăm cu alţii, să cântărim lucrurile şi să decidem în consecinţă. Decât să absolutizăm lucruri fireşti, ar fi mult mai avantajos să chivernisim bine această ţară, aşa cum este ea. O mi‑ noritate etnică nu se va simţi niciodată precum în ţara‑mamă, oricâte drepturi ar avea, mai ales dacă anumite organisme politice, ivite din sânul său sau nu, incită mereu la discriminare! Prin urmare, aces‑ te drepturi legitime trebuie să funcţione‑ ze după standarde internaţionale recu‑ noscute. România are datoria să se raporteze permanent la aceste standarde şi să le respecte. Restul este propagandă, ură, interes, neînţelegere şi încăpăţânare. Iar de astfel de lucruri trebuie să ne ferim, dacă vrem să trăim împreună. Altfel de‑ cât împreună nu putem trăi, fiindcă oa‑ menii sunt fiinţe sociale şi se cuvine să lucreze pentru solidaritate, nu pentru dezbinare.
n
Interviu realizat de Iulian Boldea
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 9
Figuranţii (12)
Gelu Ionescu
C
interesa pe un tînăr de astăzi acţiunea unei piese în care desvirgina‑ rea iubitei e pedepsită cu moartea, în care o soră refuză deflorarea deşi de acest „sacrifi‑ ciu“ depinde salvarea fratelui de la moarte? Probabil că nu cine‑ştie‑ce, poate un zîm‑ bet, aş zice: cum bine ştim, societatea în care trăim a „desacralizat“ (ca să zic aşa) şi virginitatea şi pierderea ei timpurie, cîtuşi de puţin condiţionată de o perspectivă ma‑ trimonială. În Measure for Measure aceste două situaţii sînt foarte importante, atît din punctul de vedere dramatic, în econo‑ mia dezvoltării acţiunii, dar şi în centrul conflictului moral. Totul se petrece într‑o Vienă (care nu e Viena noastră iubită, ci un nume de urbe care ar ascunde, spun speci‑ alişti, aluzii la Londra de la începutul seco‑ lului al xvii‑lea) unde moravurile ar fi lu‑ at‑o razna. Ducele ei – titlu nobiliar convenţional – ia hotărîrea să vadă cu ochii săi această deviere a moralităţii. Aşa că, de‑ leagă puterea, dar rămîne (secret) în oraş, travestit în călugăr. Într‑o explicaţie mai detaliată, Ducele precizează că legi res‑ pectînd moralitatea ar fi, dar poporul nu le respectă pentru că el însuşi a fost prea tole‑ rant; nu vrea deci să‑şi arate un nou chip, tiranic şi intransigent. În consecinţă, îl lasă pe Angelo, a cărui reputaţie de perfectă ri‑ goare morală şi incoruptibilă atitudine e cunoscută, să întărească vigilenţa şi să cur‑ me viciile. Cum ar trebui citită această derogare de la rolul paznicului suprem, veghind la să‑ nătatea morală şi civică? Ca o fugă de res‑ ponsabilitate, ca un semn de slăbiciune în condamnarea păcatelor, deci de tacită sim‑ patie pentru... libertinaj? Lucio, un impor‑ tant personaj... secundar, ar zice că da, aşa e! (voi reveni). Cum ştim, ideea asta, a co‑ borîrii în mijlocul poporului spre a înţelege adevărul situaţiei, e veche încă din lumea basmului ce vine din Orient şi a fost destul de folosită în teatrul, în literatura occiden‑ tului. În Măsură pentru măsură iniţiativa co‑ recţională va fi însă de scurtă durată, adică se va rezuma la un singur caz: cel al junelui Claudio, propus execuţiei capitale pentru anticiparea (întru totul consimţită de juna Juliet) „tainei“ matrimoniale. Hotărîrea pedepsirii e imediat luată, Angelo îşi înce‑ pe astfel cariera punitivă. Debandada tre‑ buie să fi fost mare la Viena asta, căci tînărul împricinat, Claudio, e judecat după o lege ce nu se mai aplica de 14 ani! Nedu‑ meririle încep şi vor fi multe (şi cele din ît poate
10 • APOSTROF
scenă, şi cele ale publicului mai circum‑ spect). Imprevizibilul Duce îşi ia în serios costumaţia monahală şi chiar se dedică pregătirii pentru moarte a tînărului năpăs‑ tuit. Blînd dar clar, el predică, cu o neaş‑ teptată vervă (ce poate ar friza ipocrizia), împăcarea cu soarta: eşti „bufonul morţii“ – noi toţi sîntem, fugim de ea, dar de fapt ne apropiem, sîntem trecători „ca o boare“, totul e numai vanitate, dacă mori tînăr scapi de suferinţele bătrîneţii etc. Iluzia că „trebuie să fii pregătit pentru moarte“ pare – şi chiar este – ridicolă în cazul unui tînăr amorezat şi plin de viaţă. Grea misiune şi, cum vom vedea, lipsită de succes. Am sărit astfel de la introducerea din actul i direct în actul al iii‑lea. Între timp, a avut loc esenţiala întîlnire dintre Isabella, sora condamnatului, venind să ceară graţi‑ erea fratelui, şi Angelo, proaspătul înscău‑ nat – întîlnire importantă, fiindcă de‑ semnînd temele principale ale piesei: raportul între pedeapsă şi milă, între răs‑ cumpărare şi iertare, între vină şi căinţă. Au loc două mari dialoguri între cei doi protagonişti în care Isabella încearcă să obţină iertarea păcătosului invocînd argu‑ mente diverse: de la absurda ipoteză că, pus în această situaţie, cel condamnat (adică fratele) ar fi fost mai blînd cu cel care îl condamnă (adică Angelo). Trecem apoi prin mai „dogmatica“ ipoteză că judecăto‑ rul ar putea fi (în principiu) la fel de vinovat ca judecatul, pînă ajungem chiar la invoca‑ rea milei divine, cea care ne iartă păcatele noastre lumeşti. E amintită – inevitabil – şi slăbiciunea fiinţei umane, şi primejdiile sau tentaţiile puterii. Rezultatele acestor două înfruntări sînt oarecum neaşteptate: inco‑ ruptibilul Angelo se îndrăgosteşte de solici‑ tantă, o doreşte cu turpitudinea refulatului puritan, dar Isabella refuză tîrgul. Nu ac‑ ceptă sacrificiul desvirginării, al păcatului la care singură s‑ar condamna întru eterni‑ tate. E o întîlnire crîncenă între două fana‑ tisme şi rigori intratabile. Angelo îi face declaraţia de iubire, monologurile sale au o elocinţă agresivă, chinuită de tensiunea între slăbiciunea trupului şi neprihănire, între justiţie şi păcat. Sîntem tentaţi să le citim mai degrabă ca expresii ale unei co‑ pleşitoare tentaţii erotice, oarecum chiar recunoscută de personaj: e mai puternică atracţia fizică faţă de puritatea agresivă a fetei decît aceea pentru o prostituată. Se ştie, s‑a mai văzut. E o tensiune gravă şi grea în aceste două scene, foarte (prea) apropiate ca timp dramatic, o înfruntare definitivă, aproape carnală. Dar aceste do‑ uă dramatice scene pregătesc pe cea mai vibrant‑dramatică din întreaga piesă ‑ şi anume întîlnirea dintre Isabella şi Claudio. Mai mult decît sigură că fratele‑i va înţelege refuzul şi va prefera să moară decît să pro‑ voace necinstirea surorii, Isabella se loveşte – cum putea fi altfel? – de groaza morţii, recunoscută de tînărul bărbat, în versuri de o mare şi firească intensitate; spectrul mor‑ ţii nu poate fi decît înfricoşător şi deci la
antipodul convingerii „in‑penetrabilei“ fe‑ cioare Isabella căreia îi cere, fără a fi for‑ mulat exact, sacrificiul. Într‑o dispută de aprigă dramă, Isabella nu înţelege despera‑ rea fratelui şi sfîrşeşte întîlnirea cu groazni‑ ce blesteme adresate bietului condamnat: e finalul actului al doilea şi începutul celui de al treilea. Tînăra, ce se destinase călugăriei, nu vede nici şansa iertării divine pentru sacrificiul făcut, nici mîndria martirajului. Shakespeare nu privilegiază martirii... Urmează aproape trei acte în care Du‑ cele, la curent cu toată drama, pune în sce‑ nă un întreg spectacol menit să rezolve conflictele, trage toate sforile ca să salveze ceea ce e de salvat şi să pedepsească ceea ce e de pedepsit. Însă rezultatul acestor mane‑ vre nu e cel clasic, al fericirii comune, cum am fi tentaţi să credem, conform unei bine‑ cunoscute scheme pe care şi Shakespeare a folosit‑o, nu o dată. Actul al cincilea e cel al spectacolului final pe care îl aşteptăm, dar nu fără o umbră de nelinişte, căci Ducele e un adevărat maestru al suspansului. Bine pregătit în prealabil: întîi şi întîi, Claudio trebuia salvat şi Angelo pedepsit. Salvarea nu poate veni, cum ştiam, decît de la sacri‑ ficiul „sexual“ refuzat categoric de Isabella. Însă Ducele a găsit soluţia: Isabella va ac‑ cepta „de formă“ ultragiul, dar va fi înlocu‑ ită în întunericul fatal al violului de... fosta logodnică a Angelului, părăsită din cauză de pierdere a zestrei. Logodnica Mariana, deci, se va sacrifica, iar Angelo va deveni la fel de vinovat precum... Claudio. Înşelăto‑ rul a fost înşelat. (Nu se mai insistă asupra stării emoţionale a „înlocuitoarei“– asta se va face, pe larg, în teatrul de mai tîrziu, după nobilele sacrificii din clasicism în sce‑ nele psihologice ale realismului.) Cum toa‑ te părţile sînt faţă în faţă (nu înţeleg de ce tocmai la poarta oraşului se petrec toate acestea), Ducele, revenit prin anunţ instan‑ taneu, la cîrma Vienei, dezvoltă un viu schimb de replici şi variate lovituri de tea‑ tru din care reies următoarele: că Angelo nu a respectat contractul viol/liberare şi a cerut temnicerului chiar capul lui Claudio! Persistă apoi în minciună pînă la demasca‑ re, ocazie cu care îşi cere spăşit pedeapsa... cu moartea. Mişelul tipic, viciul înfierat. (Un amănunt destul de sinistru: pe scenă e adus capul unui... mort din închisoare, un alt... „înlocuitor“.) Astfel că, în viaţă fiind, Claudio se va ferici împreună cu Julie. Ier‑ tat de la moartea la care ar fi fost supus prin lege, Angelo va fi pe loc şi fără crîcnet căsă‑ torit cu Mariana cea părăsită (în fond, asta era o straşnică pedeapsă.). În fine, Ducele, îmbrăcat cînd în rasă de călugăr, cînd în costumaţie oficială (un du‑te, vino cam de comedie) găseşte că cea mai mare răsplată care i se poate oferi castei dar aprigei Isa‑ bella este... să o ia de nevastă. O mare, tota‑ lă surpriză – nimic nu anunţa alegerea fina‑ lă, iar Isabella nu primeşte de la Shakespeare dreptul la nici o reacţie. Rămîne mută – şi nu putem deci şti dacă nu se consideră, şi ea, pedepsită (!). Sau
răsplătită pentru castitate? Are vreo legătu‑ ră gestul ducal „exemplar“ cu începutul unei ere mai morale în Viena? Formularea cererii în căsătorie seamănă cu un fel de ofertă reciproc avantajoasă: ce‑i al meu va fi şi‑al tău – şi invers („What’s mine is yours, and what is yours is mine“). Ducele nu vor‑ beşte, nici el, de amor. Astăzi toată poves‑ tea asta ar produce o îndreptăţită revoltă a feminismului anti‑falocratic. Dar piesa nu se încheie fără a fi hotărîtă şi soarta lui Lucio. Acesta este, cum ară‑ tam mai sus, a fantastic, spune textul (tra‑ dus prin filfizon sau excentric, mai inspirat. Ar fi fost posibil şi fantast, dar cuvîntul e rar folosit). Personajul are o vervă lumească şi vine parcă din suita lui Falstaff. E cel ce convinge şi încurajează pe Isabella să ceară lui Angelo graţierea fratelui. E un stîlp, simpatic, al vieţii libertine acum ameninţa‑ tă de abstinenţa radicală ce ar urma sub dictatul lui Angelo. Evident, e tot ce poate fi mai contrar acestuia, dar nu cred deloc în opinia unor specialişti că ar fi un mare personaj shakespearian. Mă rog. (Încă o nedumerire: Lucio ştie foarte bine cum es‑ te, în fond, puritanul Angelo şi îl caracteri‑ zează exact; e greu de crezut că Ducele se putea înşela atît de flagrant în alegerea acestuia – vezi elogiul pe care îl face lui Angelo în scena întîi. E oare o cinică ironie sau o straşnică ipocrizie?) Oricum, sîntem de mult prinşi între limitele dure ale unei pilde şi deci trebuie să mai lăsăm de o parte psihologia... În dialogurile cu Ducele, Lucio dă do‑ vada unui caracter cam şchiop. Cînd îl în tîlneşte travestit în rasa călugărească, îl bîrfeşte straşnic (pe Duce), descriindu‑l ca fiind foarte dedat plăcerilor: cam bea, îi plac femeile, e bănuitor – un om de nimic şi fără judecată. Dar cînd ajunge, la finalul judecăţii ducale, îl bîrfeşte pe... călugăr, care ar fi nul, ignorant, fără minte. Cum s‑ar zice şi cum constată el însuşi, mai rău nu putea s‑o nimerească: îl aşteaptă biciui‑ rea. Se înşală, e... optimist: Ducele îl con‑ damnă să ia în căsătorie o prostituată căreia îi făcuse, mai de mult, un copil. A patra nuntă a finalului e, cu adevărat, o explicită pedeapsă. Cît de departe sîntem de fericirea căsătoriilor finale din Visul unei nopţi de vară...!! Pe lîngă ele, mariajele cu măsură din Măsură... sînt cam de coşmar. O bună parte din piesă se petrece în stradă unde apar diverse tipuri şi se închea‑ gă dialoguri relaxante, unele chiar jucînd trucurile absurdului şi comicul de limbaj. Ele bucură spectatorul căci îi oferă amu‑ zante momente de respiro. Evadăm prin ele din „morală“ – sigur că imoralul Lucio e produsul străzii şi cel care o va reprezenta în dramă, spre ghinionul lui. Ducele are despre sine o părere admira‑ bilă: e cărturar, om de stat şi oştean. Esca‑ lus (personaj ce rămîne destul de străin în tramă) adaugă că ar fi cineva care face toate eforturile pentru a se cunoaşte pe si‑ ne, că e un om cumpătat şi care se bucură mai mult de bucuriile ce le poate procura altuia decît sieşi. (Piesa nu confirmă cele de mai sus.) Bîrfeala, în orice caz, îl dezgustă – căci acest nărav ţine tot de libertinajul urbei. * u e nici o îndoială că Măsură pentru măsură are o conotaţie creştină şi un substrat ce ţine de morala ei. Şi titlul vine
N
„Nu cred că valoarea înseamnă altceva decât puterea – sau şansa – de a-ţi continua normal scurge‑ rea vârstelor. Fără ea, numai mici ţipete din depărtări, bizarele sem‑ ne de la margine, ochiadele de peste gard. Poate că dreptul de a îmbătrâni se cere şi se capătă – sau nu.“ Gelu Ionescu
Gelu Ionescu – 80 Cu acest text, Gelu Ionescu îşi în‑ cheie seria shakesperiană a Figuranţilor – acum în curs de apariţie editorială. -ul îi mulţumeşte pentru fru‑ moasa colaborare şi îi urează La mulţi ani! din Evanghelii: Matei 7.2 („Căci cu ce jude‑ cată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsu‑ ră măsuraţi vi se va măsura“), dar găsim aceeaşi sentinţă atît la Marcu 4.24, cît şi la Luca 6.38. Aici, modelul păcatului de măsurat e desfrînarea. Pedeapsa vine celor care nu îl recunosc ca păcat şi îl comit. Nu şi junii Claudio şi Juliet – căci iubirea aduce ierta‑ rea. Cît despre măsuratul Duce... unde ar trebui aşezat? Sînt multe feluri de interpre‑ tare posibile (nu numai scenic) – e ambigu‑ itatea tipică a aşa‑ziselor „piese cu proble‑ mă“, categorie de încadrare şi ea ambiguă ‑ mii de pagini s‑au scris despre asta. De asemeni, tot la acest capitol: piesa nu e o tragedie pentru că „nu se moare“, dar nici comedie, pentru că „mult se suferă“. Iar finalul este ca un palimpsest: sub deciziile (pervers) „ferice“ se pot ascunde suferinţi şi răzbunări. Indubitabil deci, Ducelui i se impune un destin de o sensibilă ambiguitate: de la vîrstă (Lucio observă, repetat, chelia) pînă la „concepţia“ sa despre căsătorie. E un rol care poate inspira mari performanţe actori‑ ceşti. De altfel, întreaga piesă se pretează la tot felul de „abuzuri“ pe care regia actuală se străduieşte să le împingă pînă dincolo de verosimil, de absurd chiar. Căci sînt multe nedumeriri, cum spuneam de la început: încă una dintre ele, din cele mai mărunte, priveşte felul cum apreciază Ducele muzi‑ ca. Da, muzica: „..thoug music oft hath such a charm/ To make bad good provoke to harm“ (iv,1) Cum s‑ar zice: „deşi muzica adesea,/ Prin vraja ei preface‑n bine răul/Şi binele spre rele îl îndrumă“; nu am idee de unde vine această „apreciere“, dar cam seamănă cu cea a unui... fundamentalist! În concluzie – dacă e nevoie de o con‑ cluzie – Measure for Measure e, cum s‑a spus în repetate rînduri, o „piesă tulbure“; încercările de limpezire depind de desimea sitei şi de substanţele purificatoare în folo‑ sinţă.
chiar gustat – în orice caz, deloc contestat nici la elisabethani, nici înainte, nici după, în varii momente ale istoriei scenei. (Vine şi travesti‑ul tot din Antichitate, de unde vine totul...) Care ar fi deci convenţia pe care o impune? Cu siguranţă, travesti‑ul e acceptat ca făcînd parte din realitatea iluzi‑ ei teatrale. În acest moment elisabetan el are statutul normalităţii, rolurile feminine pot fi jucate numai în travesti şi numai de tineri – de preferinţă imberbi. Publicul are deci naivitatea de a‑i crede că sînt ceea ce ei apar, asemeni copiilor care privesc teatrul de păpuşi şi cred în el ca „în viaţă“. Am putea spune deci că travesti‑ul are şi un efect secundar, dar deloc neglijabil: produ‑ ce un anume coeficient de infantilizare a publicului. La nivelul întîi deci, ambiţia traves‑ ti‑ului este ca tinerelul să fie cît mai asemă‑ nător unei femei – jună sau mai puţin – nu numai ca apariţie, dar şi ca interpretare. Deci să convingă cît mai bine cu putinţă. E prima convenţie. Unde se opreşte această acceptare automată? Mai ales în scenele în care identificarea, identitatea sexuală (tra‑ vestită) intră inevitabil în conflict cu pre‑ staţia rolului: aţi observat ce rar se sărutau atunci (obligatoriu, în Romeo şi Julieta) în‑ drăgostiţii pe scenă? Sînt momente în care publicul uită convenţia travesti‑ului şi‑şi aminteşte banala realitate „naturală“ a tine‑ relului de sub rol. La nivelul al doilea ar fi vorba de traves‑ ti ca parte a intrigii, a subiectului, a tramei. Cel care se travesteşte trebuie să fie de nere‑ cunoscut de către celelalte personaje, dar perfect recunoscut de public, complicele şi acestui subterfugiu. Ce se întîmplă însă cînd un personaj feminin, jucat de un tînăr, se travesteşte, conform intrigii, într‑un personaj masculin? Un dublu travesti, deci, care – în sensul primului – înseamnă reve‑ nirea la starea... zero a convenţiei. Aşa se întîmplă în Cum vă place. Desigur, reacţia publicului va fi una, aproape inevitabil, ve‑ selă. Va fi cam acelaşi tip de reacţie cu cea a spectatorului la filme, credul şi practic, care ţipă în faţa unei moment de amor: puuup‑o măăă! Ar mai fi de observat că un travesti adaugă un plus de amploare personajului, îi „dilată“ prezenţa şi importanţa. Interesant este că teatrul şi convenţia lui au favorizat, în alte epoci, travesti‑ul invers, al femeilor în roluri masculine: aşa s‑a întîmplat de pildă în opera barocă (cum ar fi Orfeu şi Euridice de Gluck) dar şi mai tîrziu, tot în operă: în Nunta lui Figaro ju‑ nele amorez Cherubino e rol în travesti pentru o soprană – va fi chiar trimis la război („Fluturaş, nu mai ai aripioare... etc.“). Sau, şi mai tîrziu, în Rosenkavalier de Richard Strauss unde rolul tînărului şi cu‑ ceritorului Octavio e jucat tot de o femini‑ nă, splendidă partitură de voce alto. Aceste cazuri nu fac o regulă, ci sînt o pură opţiu‑ ne artistică, vocală – dar dacă ascunde ea şi ceva mai mult decît arată ?...
n
* ocazie pentru a reveni la un element important al convenţiei teatra‑ le, căci şi aici sîntem „supuşi“ probei traves‑ ti‑ului. Atît de folosit, aş zice uzat de atîta... purtat. Şi atît de clar acceptat de public,
P
rofit de
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 11
Un experiment George Neagoe
C
În punctul lui rebbe G. (Polirom, 2016), în care Dan Alexe strânge „ xxii arcane ma‑ jore“ (proze), are, de la titlul‑calambur, o vădită încărcătură sexuală. Ori‑ cât s‑ar strădui scriitorul să propună, pornind de la Tarotul marsilian, o grilă ezoterică, tonul general este sarcastic. Misticismul, în sensul lui primar, de lucru secret, e tamponat fără nicio reţinere. Pa‑ rodierea nu‑şi atenuează impactul nici când ni se reconfirmă, prin vocea rabinu‑ lui Gherleter, intenţia ocultă: „Fiecare la‑ mă din Tarot, fiecare arcană majoră cores‑ punde aşadar unei litere ebraice şi ne spune o poveste, o istorie fixată definitiv, iar sim‑ bolica lor se modifică în funcţie de ameste‑ cul infinit al lamelor. Schimbând ordinea cărţilor de joc şi ordinea literelor, se modi‑ fică şi naraţiunea ansamblului“ (În punctul lui rebbe G., p. 49). Sugestia are forţă de seducţie, deoarece transformă şi întâmpla‑ rea într‑o teofanie. Totuşi, de ce să căutăm un sens, atunci când nu‑l deducem, când nu ne trebuie, când ni se ascunde sau când nu se manifes‑ tă? Faulkner a scris Zgomotul şi furia fără un mesaj imanent ori transcendent. Cele patru părţi sunt menite să fie citite în nu‑ mărul maxim de permutări posibile şi anume 24. În punctul lui rebbe G. are carac‑ teristicile unei cărţi evanescente, care se consumă fără a lăsa în urmă resturi. Rămâ‑ ne de văzut dacă volumul lui Dan Alexe va ocupa o poziţie decentă în zona posacă a ulegerea
scrisului erotic de pe la noi. Problema tex‑ telor de acest fel constă, probabil, în asoci‑ erea lor cu vulgaritatea sau cu experimen‑ tul, adică fie cu lipsa de valoare, fie cu dificultatea de integrare într‑o anumită tradiţie. Ne amintim că volumul colectiv Poveşti erotice româneşti (Editura Trei, 2007) pornea de la premisa succesiunii ge‑ neraţioniste, fiind prezenţi acolo 17 scrii‑ tori, dintre care, deja afirmaţi, erau: Emil Brumaru, Ştefan Agopian, Ioan Groşan, Florin Iaru, Radu Aldulescu, Doina Ruşti şi Cezar Paul‑Bădescu. Alţii debutaseră în colecţia „EgoProză“ a Poliromului. DanSilviu Boerescu li se alăturase din postura de director al revistei Playboy. Păcatul eroti‑ cului în literatură este că rareori înşală ori‑ zontul de aşteptare. Anticipăm că, În punctul lui rebbe G., părtaşii voluptăţii întreţin o relaţie nelegiu‑ ită şi că, după un extaz frugal, vor fi cu‑ prinşi de depresie înainte de iminenta des‑ părţire. E un joc mărunt, în care personajele ghicesc gustul fructului din aroma gumei de mestecat. Totuşi, dacă discutăm despre dezamăgire, ochii sunt aţintiţi asupra protagonistului aventurier paneuropean. Există destule comprese au‑ toironice, unele cu gheaţă, ca, de pildă, pasiunea pentru Logos, care, într‑adevăr, îi aduce seducătorului succes la dame, dar nu şi împlinirea fanteziilor: „ – Eşti transpirat şi lipicios. E dezgustător. Eu nu fac de‑as‑ tea“ („ Agony ants“ – Vacanţă la Roma, p. 72). Să nu fie vorba despre un burlador, ci despre un păcălitor fraierit? Devoratorul nu‑şi alege bine ţintele, luând în cârcă fe‑ mei, care, cu toate că i se aruncă în braţe, îl fac să se dispreţuiască şi să se poarte contrar opţiunilor statornicite din copilărie: „Din cartilagiul perforat care desparte nările îi atârna un inel metalic. Flăcău de ţară, nu mă pot despărţi de imaginea porcilor şi scroafelor cu inel în rât“ (Lumea ca spoială şi înfometare, p. 7). S‑ar părea că, după atitudinea nestăpâ‑ nită a personajelor masculine, cititorul să se simtă doar obligat să asiste la o expozi‑ ţie‑performance de nuduri. Regăsim, fără a fi surprinşi, marea disfuncţie a temei cu variaţiuni, respectiv inegalitatea stilistică (lipsa de inspiraţie). Tot inevitabilă este şi repetarea, în alternanţă, a verbelor „a se scurge“ şi „a se prelinge“. Desigur, o conti‑ nuă foială şerpească se întreţine cu vocabu‑ lar specific. Situaţiile exotice nu suplinesc, aşa cum se cade, ceea ce se numeşte desfă‑ şurarea acţiunii. Până la urmă, tot schim‑ bând decorul şi cauzele, instinctul se con‑ servă şi în absenţa stimulilor. Dan Alexe scrie cinematografic, ba chiar telegrafic, mai atent la umorul agresiv, provocat de hotărârile lăsate pe seama hormonilor. În punctul lui rebbe G. adună gesturi consi‑ derate, în genere, iresponsabile şi dău‑ nătoare pentru diver‑ se grupuri. Pupace, din Ciudaţi prieteni are Mollusque, o nim‑ yy Niculae fă obligată de parte‑ Gheran, Rebreniana: nera ei să‑l însoţească studii, artico- pe un alcoolic, inun‑ le, documendă din rea‑voinţă te, 2 vol., clădirea în care con‑ Bucureşti: Editura cubinul temporar Academiei închiriase o cameră Române, şi aruncă, într‑o gură 2017.
Cãrþi primite la redacþie
yy Ion Brad, O sută şi una de poezii, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2017.
12 • APOSTROF
de canal, cheia garsonierei. După care îl batjocoreşte pe amant. În pofida nesfârşitei alegorii a dezinhi‑ bării, e posibil ca autorul şi personajele sale să nu aibă nevoie de public. Din perspectiva situaţiilor relatate, orice formă de partici‑ pare (chiar şi cea prin lectură) e un act de voyeurism. Deşi abundente în detalii, scene‑ le rămân intime, pentru că se petrec într‑un cuplu ocazional sau se desfăşoară în ascun‑ zişuri. Căci, dacă nu curge, pică oricum cineva la drum de seară. Când doi indivizi de sex opus se întâlnesc, se iscă un conflict. Plăcerea intuită de fiecare e însoţită de spaimă. Niciunul nu vrea să cedeze, să se lase în voia celuilalt, să asculte. Trebuie să fie, în preajmă, cineva nevolnic, dispus să accepte dependenţa emoţională. Aşa caută apropierea fizică o văduvă, cu un picior schilodit din copilărie de muşcăturile por‑ cilor. Ea pretinde că le oferă gustări şi da‑ ruri băieţilor pe care îi cheamă în casă, aşa cum bunicile îi invită pe nepoţi să ia din bunătăţile pregătite sau păstrate în borca‑ nele aşezate pe dulapuri: „N‑a făcut decât să‑şi ridice şorţul. – Uite, mi‑a zis, desfăcându‑se fără graţie în faţa copilului care eram. Uite, aşa arată. Văzându‑mă paralizat, mut, a zis descu‑ rajată: – Dacă vrei, îţi arăt şi călcâiul. Cum tăceam, cu ostilitate din neştiinţă şi politeţe forţată, s‑a uitat afară prin geam la plozii chirăitori şi mucoşi care scoteau râme din gură. – Bine, du‑te, a zis resemnată. Era tristă şi roşie şi buhăită. Cum ieşeam tăcut tăcut, m‑a oprit şi mi‑a zis: – Stai să‑ţi fac un cadou, frumosule. Mi‑a dat un pacheţel amorf, carneţele şi cărţulii putrezite. – De la bărbatu‑miu, a zis (În faţă la Vă‑ dana, p. 122).“
Stânjeneala denotă infantilizare. Tensiunea, semnalată de la început, se află în ciocnirea timidităţilor. Împreunarea devine proba de dominare a terorii exercitate de constrânge‑ rile sociale şi de limitele personale. Cele xxii de arcane majore ale Tarotului din Marsilia, folosite ca pretexte epice de Dan Alexe, as‑ cund capriciile relaţiilor de putere. Goana după învestitură sau după recunoaştere pu‑ blică este semnul veşnicei nemulţumiri. Doar hoinarii au naturaleţe în pornirile prohibite. Ei se arată o dată pentru tot‑ deauna, într‑un simulacru de revelaţie: „S‑a sculat la rândul ei, mi‑a şters fruntea cerce‑ tându‑mă atent, a urcat goală scara beciu‑ lui, iar deasupra, la parter, a deschis larg uşa din stradă şi s‑a arătat despuiată celor doi amploaiaţi în uniformă, cu cutia lor de unelte, prezentându‑le borta ei întunecată şi şiroindă şi rânjindu‑le ridat, accentuân‑ du‑şi cutele“ (Lumea ca spoială şi înfometare, p. 14). Tehnicienii, sosiţi să taie utilităţile neplătite, sunt puşi pe fugă nu atât de figu‑ ra Evei de conjunctură, ci de incapacitatea lor de a ieşi din costumul fariseic. În punctul lui rebbe G. e o carte îndrăz‑ neaţă, cu multe caricaturi umane. E puţin? E un experiment.
n
Maioresu
Maiorescu văzut de contemporani şi de urmaşi (urmare din pagina 3)
„Ş
caracteristic că rolul pe care îl are logica între ştiinţe îl are Maiorescu în cultura românească. A eliminat ce era falş, a coordonat ce era bun; a suprimat anarhia, a retezat avînturile greşite, a indi‑ cat lacunele şi sistema de a le acoperi. El este marele organizator al culturii noastre neînchegate şi pe alocuri deviate de la dru‑ mul ei natural. [...] Maiorescu – deşi a săvîr‑ şit o mare operă în cultura naţională – nu şi‑a dat întreaga sa masură de cugetător, aşa că se poate vorbi despre o jertfă, cu cele mai bune temeiuri şi cu toată seriozitatea.“ (Ion Petrovici) i e
* M aiorescu a fost în domeniul culturii naţionale un mare chirurg, un operator de precizie şi îndemînare, care a salvat pacientul de infirmităţi cu atît mai primejdioase, cu cît aproape treceau neob‑ servate. [...] Se săvîrşeşte o îngustare a ima‑ ginei lui Titu Maiorescu atunci cînd se în‑ făţişează opera sa de critică constructivă ca o critică literară. Critica literară a fost un simplu episod în activitatea de practician a lui Maiorescu. [...] Dar n‑am putea zice că Maiorescu şi‑a simţit o vocaţie specializată de critic literar. Dovadă că odată ce marea operaţie a fost executată, aproape că n‑a mai scris critică literară, ba chiar nici n‑o mai socoteşte de primă importanţă. [...] Maiorescu a făcut critică literară nu în [ca‑ litate de] critic de specialitate, ci în [calitate de] filosof, ca reformator cultural, care îm‑ brăţişează totalitatea manifestărilor spiri‑ tuale ale epocii, în varietatea îndeletniciri‑ lor ei. Şi doar toate erau egal de bolnave.“ (Ion Petrovici)
„T
itu
* aiorescu, occidental mijlociu, este însă, la noi, un miracol“ [prin spi‑ ritul său critic]. (Eugen Ionescu)
„M
* n realitate, Titu Maiorescu a fost un critic, şi un critic autentic. E inutil şi ilogic să‑l condamni pentru că era slab filo‑ sof, cînd s‑a realizat perfect, autentic, în critică. Cînd rolul său în cultura româneas‑ că nu a constat în a fi primul ei filosof, ci primul ei critic. El nu era creator, nici mă‑ car de sisteme filosofice, ci critic [...]. ...dacă a realizat acest rol de mentor, de controlor, de ghid al culturii, de ins care selectează valorile şi aruncă nonvalorile, şi‑a îndepli‑ nit misiunea de mare şi autentic critic ro‑ mân...“. „Titu Maiorescu [...] a fost [...] un
„Î
critic cu mari viziuni, care servesc miopilor şi astăzi“. (Eugen Ionescu)
„N
*
u există poate în literatura noastră o personalitate mai rotunjită, mai preci‑ să, prezentă şi aceeaşi în studiile de la început, ca şi în simplele rapoarte academice, de la primul lui rînd tipărit şi pînă la cel din urmă. A existat deci un focar interior, din care s‑a împrăştiat căldura în toate periferi‑ ile. ‚Lupta pentru ade‑ văr’ n‑a fost o vorbă aruncată la întîmplare, ci o idee‑forţă, care a străbătut pretutindeni, în orice cuvînt, creînd în jurul ei o mişcare rodni‑ că pentru evoluţia noas‑ tră. Nemenţinîndu‑se în domeniul abstracţiuni‑ lor, s‑a scoborît şi s‑a manifestat în domeniul culturii şi al politicei.“ (E. Lovinescu)
• Titu Maiorescu
*
„P
maiorescianismului e nepieritoare. Ori de cîte ori se înghe‑ suie în prim‑plan aroganţa nonvalorilor, fanatismul şi prostia agresivă, confuzia pla‑ nurilor şi a criteriilor, intoleranţa, demago‑ gia patriotardă, minciuna tremolată, obnu‑ bilarea lucidităţii, se apelează, invariabil, la Maiorescu. E un antidot care nu a dat greş şi nu va da niciodată greş.“ (Z. Ornea) osteritatea
* prin părinţi, format încă de mic la şcolile din Apus, el a des‑ cins în Bucureşti la vîrsta de 21 de ani, păs‑ trîndu‑şi pentru totdeauna optica de occi‑ dental faţă de stările orientale din România, asupra cărora s‑a aplecat cu atenţie mare, devenind cel mai de seamă pedagog al naţi‑ unii sale. Critica literară pe care a practi‑ cat‑o este impregnată de pedagogie şi se integrează în mai cuprinzătoarea critică socială, căreia i s‑a dedicat cu o conştiincio‑ zitate maximă.“ (I. Negoiţescu)
„A
rdelean
„M
n‑a fost şi nici nu vrea să pară Geniul. El a fost Criticul. El a fost Profesorul. Structural clasic, i‑a fost dat să trăiască mult. Altfel n‑ar fi avut cum să ducă la bun sfîrşit lucrul la care lucrase: noua cultură a naţiunii sale“. (Ion Ianoşi) aiorescu
* introduc, odată cu spiritul critic, un criteriu care nu se negociază: al adevărului. E obsesia lui Maiorescu de la început. Inclusiv naţionalismul, cum va scrie odată Eminescu în apărarea lui Maio‑ rescu, totul trebuie conceput între graniţele adevărului. Rezultatul a fost înlăturarea falsurilor şi exagerărilor, în idei, ca şi în ju‑ decăţi. Primatul adevărului a însemnat şi primatul valorii. Niciodată înainte nu exis‑ tase ceva asemănător. De aceea, de ‚Juni‑ mea’ se leagă prima bătălie canonică din cultura noastră.“ (Nicolae Manolescu)
„J
unimiştii
n
Miniantologie (cronologică) realizată de Marta Petreu
*
DOSAR
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 13
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
Moştenirea lui Maiorescu Marta Petreu „Practicianul“
U
maiorescienii de a doua generaţie, filosoful Ion Petrovici, sub‑ linia faptul că Maiorescu a fost un spirit aplicativ, un „practician“. Într‑adevăr, aşa cum atunci cînd se inventează un produs industrial, e proiectat nu numai produsul, ci sînt proiectate şi instrumentele, adică sculele fără de care acesta nu poate fi reali‑ zat, şi Maiorescu împreună cu junimiştii au avut intuiţia şi capacitatea de a inventa atît instrumentele prin care poate fi creată o cultură modernă, cît şi cultura însăşi. În acţiunea lui şi a Junimii, care de la un mo‑ ment dat cu greu pot fi disociate, Maiores‑ cu s‑a folosit de o serie de instrumente, de pîrghii culturale, de el şi de Junimea înfiin‑ ţate, şi care le‑au asigurat o audienţă mai largă decît o puteau face, pentru Maiorescu în cazul de faţă, doar cursurile de la Uni‑ versitatea din Iaşi; concret, el şi junimiştii şi‑au creat mijloacele de‑a scoate filosofia şi, în general, cultura înaltă din universitate şi de a le pune la dispoziţia unui public ex‑ trauniversitar, dar interesat. Prima pîrghie au fost „prelecţiunile po‑ pulare“, şirul de conferinţe pentru lumea bună, cultivată, a Iaşului, inaugurate de Maiorescu încă în iarna‑primăvara anului 1863; desfăşurate cu un ritual riguros, so‑ lemn, pe care el l‑a creat în întregime, acestea au fost aşa de bine legate de la bun început de numele lui, încît, atunci cînd, în toamna aceluiaşi an, Iacob Negruzzi i‑a propus lui Vasile Pogor să facă împreună „un şir de prelegeri publice“, a fost refuzat scurt şi rece: „Să vie Maiorescu“. Următorul instrument a fost cenaclul, adică „Junimea“ însăşi, cu întîlnirile de vi‑ nerea seara şi ceremonialul ei, cînd rigid – de pildă, cu interdicţia ca poetul să‑şi ci‑ tească producţiunile cu gura lui şi, cu atît mai mult, cu opreliştea ca autorul să şi le explice pe înţelesul tuturor sau să şi le apere de eventualele ironii –, cînd suspendat cu totul, prin regula supremă că anecdota pri‑ mează; pentru că, vorba lui Panu, „Junimea era o societate foarte nedisciplinată“. Şi nici nu avea cum să fie altfel, căci în acest club select şi totodată deschis („intră cine vrea, rămîne cine poate“!) de tineri, manierele erau pe potriva denumirii. E. Lovinescu, care a avut ideea ingenioasă să calculeze raporturile de vîrstă dintre Maiorescu – a cărui autoritate era recunoscută în mod absolut, inclusiv prin amănuntul semnifi‑ cativ că rămăsese singurul fără poreclă şi era numit „domnul Maiorescu“ – şi ceilalţi junimişti sau invitaţi de vază ai cenaclului, a constatat că acesta era mai tînăr decît trei dintre fondatorii cenaclului (cu 7 ani faţă de Pogor, cu 3 ani faţă de T. Rosetti şi P.P. Carp) şi mai mare cu doi ani decît Iacob Negruzzi; la fel, comparat cu 24 dintre ju‑ nimiştii din prima fază a societăţii, era mai nul dintre
14 • APOSTROF
tînăr decît 8 dintre ei, de aceeaşi vîrstă cu 5 dintre ei şi mai în vîrstă decît 11 dintre ei... Pîrghia cea mai eficientă de creştere a influenţei Junimii şi de impunere a noului ei canon cultural şi‑apoi estetic a fost însă revista Convorbiri literare, pentru care soci‑ etatea avea tipografia proprie. Înfiinţată la 1 martie 1867, cu un tiraj iniţial de 300 de exemplare, revista este dovada strălucită a felului cum poate fi generată o nouă cultu‑ ră, de la producţiunea auctorială la un nou gust literar, printr‑un „fleac“ cum este o publicaţie literară. La aceste instrumente, se cuvine adău‑ gat fără nici o ezitare banchetul anual al Junimii, la care se participa pe bază de invi‑ taţie şi care era un instrument de întărire a prestigiului public al grupării. Iar după ce junimiştii şi Maiorescu în‑ suşi au intrat în viaţa politică, pîrghiile po‑ litice existente au fost folosite pentru a pune în practică proiectul cultural şi politic juni‑ mist. Căci, după cum îi aminteşte Maiores‑ cu lui P.P. Carp într‑o scrisoare din aprilie 1870, raţiunea de a fi a Junimii, „şi anume cea mai importantă“, constă în aceea că „trebuie să prezinte ţării acea operă unitară de reforme“. Iar „direcţia nouă“ prevedea, după mentorul Junimii, o cultură caracteri‑ zată „prin simţămînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întrea‑ gă le datorează civilizaţiei apusene şi toto‑ dată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional“, sintetizează el în Direcţia nouă (1872). Drept urmare, Maio‑ rescu a trimis tineri în Apus să studieze, iar pe măsură ce ei s‑au întors cu studiile făcu‑ te şi doctoratele (mai mult sau mai puţin) luate, i‑a plasat în universităţi, asigurînd şi în felul acesta, nu doar prin cursul său, sincronizarea învăţămîntului şi, în general, a culturii româneşti cu învăţămîntul şi cul‑ tura occidentală; pentru că, vorba lui Cioran, marea binecuvîntare a lumii socia‑ le constă în aceea că nu e natură şi, prin urmare, că o ţară poate sări sau „arde“ eta‑ pele. La o sută de ani de la moartea lui Maiorescu şi după ce de două ori la rînd, deşi din motive cu totul diferite, valoarea şi importanţa lui au fost serios puse sub sem‑ nul îndoielii – o dată, în anii 1930, de către extrema dreaptă românească, cînd de pildă mulţi, însă nu toţi, membrii generaţiei ’27 au respins spiritul lui raţionalist şi critic; a doua oară, la începuturile socialismului re‑ al românesc, cînd extrema stîngă la putere i‑a interzis numele şi opera – se vede foarte clar importanţa fondatoare a lui Maiorescu şi a Junimii. Socotindu‑l „marele organiza‑ tor al culturii noastre“ moderne pînă atunci „neînchegate“, Ion Petrovici, fostul său student, a enunţat un adevăr astăzi evident: sîntem într‑o foarte mare măsură, cu struc‑ tura culturii noastre, cu bunele şi relele culturii noastre, moştenitorii acţiunii lui Maiorescu şi a Junimii, acţiune care a dat
DOSAR
liniile mari de organizare şi evoluţie ale culturii româneşti. În filosofie, pentru care iniţial s‑a pre‑ gătit, Maiorescu nu şi‑a dat măsura, căci el, în loc să scrie o operă strict filosofică pen‑ tru care n‑ar fi avut cititori, din fericire pentru cultura românească şi‑a deturnat energiile creatoare înspre ceea ce era aici de lipsă. În loc să scrie o lucrare, foarte în ton cu tendinţa epocii, despre psihologia po‑ poarelor şi mecanismele de individuare a naţiunilor, pentru care avea un interes pro‑ fund, a gîndit criteriile de „scriere a limbei române“; şi, drept urmare, noi scriem pe bazele gîndite de el. Dar şi în filosofie a lăsat urme de ne‑ şters. E vorba, în primul rînd, de manualul de Logică, pe care şi l‑a îmbunătăţit la fieca‑ re nouă ediţie şi care a fost folosit în învă‑ ţămîntul din Regat, atît în universitate cît şi în şcoala medie, pînă imediat după Pri‑ mul Război Mondial. Apoi, tot lui i se datorează impregnarea mediului filosofic – şi cultural – românesc cu filosofia schopenhaueriană, căci după ce l‑a descoperit, în 1862, pe filosoful german, l‑a introdus pas cu pas în cultura română. Socotindu‑l „un geniu absolut incompara‑ bil“, Maiorescu i‑a tradus Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă; traducerea, într‑o foarte frumoasă şi neînvechită încă limbă românească, citită şi discutată la „Junimea“, publicată în serial în Convorbiri literare, iar în 1890 în volum, a fost un succes – ca do‑ vadă, reeditarea ei de încă patru ori înainte de Primul Război Mondial. Mai mult, pa‑ siunea lui Maiorescu pentru Schopenhauer a făcut adepţi şi‑a fost de folos… culturii franceze, căci prietenul său I.A. Cantacuzi‑ no, supranumit „Zizin“, s‑a apucat de tra‑ dus Schopenhauer – în franceză. Aşa că putem să ne bucurăm că admiraţia lui Ma‑ iorescu pentru „bărbatul secolului“ s‑a ma‑ terializat, în final, prin medierea „cneazului Zizin“, într‑un cadou de lux făcut culturii franceze: patru cărţi ale lui Schopenhauer, inclusiv Lumea ca voinţă şi reprezentare (pentru prima dată tradusă în franceză, de altfel...). În ţară, influenţa lui Schopenhau‑ er asupra culturii româneşti – declanşată, repet, prin acţiunea lui Maiorescu, şi pe care trebuie s‑o consemnăm nu ca pe un merit, nu ca pe o scădere, ci ca pe un fapt de cultură pur şi simplu – s‑a întins pînă în preajma celui de‑al Doilea Război Mondial (o dovadă evidentă este filosofia lirică ro‑ mânească a lui Cioran). Tot la meritele lui filosofice trebuie să înregistrăm şi estetica maioresciană – de esenţă kantiană, mai precis un Kant filtrat prin Schopenhauer – criticismul maiores cian reuşind să impună în mediul românesc criteriul de receptare şi evaluare pur estetic, în locul celui utilitar‑patriotic. Contribuţia lui filosofică cea mai im‑ portantă, vie şi utilizată şi astăzi pentru a diagnostica patologii ale mediului so‑
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917) cio‑uman, este însă teoria formelor fără fond. Această teorie este o contribuţie de filosofia istoriei şi a culturii, prin care pu‑ tem interpreta nu doar propria noastră is‑ torie, ci şi fenomene mari ale istoriei uni‑ versale.
Teoria maioresciană a formelor fără fond
L
secolului al xix‑lea şi începu‑ tul secolului al xx‑lea, teoria formelor fără fond şi a conflictului formă‑fond a avut o circulaţie foarte largă, fiind accepta‑ tă inclusiv de filosofi socio‑democraţi de nuanţă marxistă ca Dobrogeanu‑Gherea (de pildă, în Neoiobăgia...). Larga acceptare de care s‑a bucurat, inclusiv în mediile ne‑ junimiste sau chiar adversare junimismu‑ lui, se explică tocmai prin faptul că era un instrument teoretic funcţional şi că sur‑ prindea o stare de fapt. Maiorescu şi‑a expus teoria formelor fă‑ ră fond în 1868, în articolul În contra direc‑ ţiei de astăzi în cultura română, şi a comple‑ tat‑o patru ani mai tîrziu, în 1872, în Direcţia nouă în poezia şi proza română. În‑ treaga teorie despre societate, ieşită din alambicul Junimii, ar fi, după E. Lovinescu, creaţia lui P.P. Carp, dar, datorită strălucirii lui Maiorescu, ar fi rămas în istoria culturii noastre drept creaţia intelectuală a acestuia din urmă. Ideea însăşi a fost prefigurată, dar nu şi conceptualizată, de către intelec‑ tualii români din secolul al xix‑lea, de la Gh. Asachi la M. Kogălniceanu, care au încercat să numească traumele apărute la noi pe măsură ce, împrumutînd modalităţi de organizare din Vest, lumea românească s‑a pomenit lezată şi stînjenită de hainele prea strîmte în care s‑a îmbrăcat. Termenii par inspiraţi sau chiar împru‑ mutaţi de Maiorescu din estetica antică elenă, care spune că obiectul de artă are formă şi materie (sau conţinut), şi transfor‑ maţi pe nesimţite în concepte de filosofia istoriei şi a culturii. Maiorescu a introdus aceşti termeni în articolul În contra direcţiei de astăzi..., care este, din păcate, unul de reacţie polemică, iar nu unul expozitiv, ce ar urmări simpla clarificare a ideilor sale cu privire la starea culturii şi societăţii româ‑ neşti. Mentorul Junimii spune că societatea românească a trăit pînă la începutul secolu‑ lui al xix‑lea în „barbaria orientală“. Apoi, tinerii care au studiat în Occident au adus în ţară „o parte din lustrul societăţilor stră‑ ine“, dar „numai lustrul dinafară“ al aces‑ tora, „formele de deasupra ale civilizaţiu‑ nii“, nu şi „fundamentele istorice mai adînci“. Prima formulare este deci „formele de deasupra“ fără „fundamentele mai adînci“ ale civilizaţiunii. Peste cîteva pa‑ gini, Maiorescu reformulează: „formele deşarte“ fără „fondul solid“ sau „pretenţii fără fundament“, iar apoi ajunge la formula memorabilă de: „forme fără fond“. Ca exemple de forme deşarte, el dă: jurnale politice înainte de partid politic, reviste literare înainte de public cititor, şco‑ li prin sate înainte de învăţători săteşti, gimnazii şi universităţi înainte de profesori a sfîrşitul
capabili, atenee şi asociaţiuni de cultură înainte de a avea o cultură, societate acade‑ mică română înainte de cercetare ştiinţifi‑ că, conservator de muzică înainte de a avea artişti etc. Exemplele sînt din domeniul politic şi cultural, adică din zona în care începuse fenomenul de imitare după Occi‑ dent. După aceste ilustrări (dintre care unele sînt îndoielnice), autorul dă şi un exemplu important din domeniul politic: „avem chiar o constituţiune“, spune el, destul de necugetat de altfel, căci şi înaintea Constituţiei din 1866 au existat în Princi‑ pate reglementări juridice globale care au împlinit rolul pe care urma să îl joace Con‑ stituţia în noile împrejurări istorice ale României. Denunţînd felul cum s‑au născut aceste „pretenţii fără fundament“, adică prin imi‑ tarea de către noi a Occidentului, şi dînd exemple concrete de „forme fără fond“, or‑ ganicistul Maiorescu spune, de fapt, destul de clar ce înseamnă formele fără fond: mo‑ dalităţi de organizare, adică instituţii – dar instituţii fără fond, adică fără reflexele de comportament sau fără tezaurizările mate‑ riale pentru domeniul de realitate socială pe care îl organizează. El spune, în fapt, că avem „forme“ euro‑ pene, adică modalităţi europene de a orga‑ niza domenii de viaţă socială, dar nu avem respectiva viaţă sau realitate socială care să fie organizată, nu avem „materia“ europea‑ nă pentru aceste forme. Forme fără fond înseamnă de fapt forme europene fără fond european, adică forme europene aduse la noi şi împerecheate cu fondul românesc, autohton. Maiorescu comprimă şi descrie laconic în cele cîteva pagini polemice ale sale un proces istoric care s‑a desfăşurat în timp: 1. România, după cum spune Maiores‑ cu, a fost „barbarie orientală“. „Orientală“ – pentru că Principatele, apoi România, pînă la sfîrşitul secolului al xix‑lea şi înce‑ putul secolului al xx‑lea, era considerată ca făcînd parte din Orient, de care a şi aparţi‑ nut, din punct de vedere politic; nu este plăcut pentru noi, care ne revendicăm drept europeni din naştere, să descoperim că pentru Europa de Apus noi am fost nişte orientali sau zonă neclară de dinafara istori‑ ei; dar, de fapt, aşa am fost consideraţi. Termenul „barbarie“ pe care îl foloseşte Maiorescu aparţine perioadei eurocentriste a filosofiei universale şi reprezintă punctul de vedere al europenilor (al lui Hegel, de exemplu) despre zonele geografice şi popu‑ laţiile care au cunoscut o altfel de evoluţie decît aceea apusean‑europeană; este deci punctul de vedere filosofic europocentrist despre alteritatea istorică. Nimeni nu este atît de naiv încît să îşi închipuie că Principatele Române, înainte de contactul cu Europa, au fost „barbare“, adică total lipsite de instituţii şi de substan‑ ţa acestor instituţii. Din punct de vedere antropologic, acolo unde există societate omenească, există şi instituţiile ce regle‑ mentează viaţa colectivităţii, şi substanţa sau materia vieţii sociale. Atîta doar că aceste instituţii şi substanţa lor nu intrau, pînă pe la mijlocul sau chiar sfîrşitul seco‑ lului al xix‑lea, în „canonul“ istoric şi cultu‑ ral al Europei de Vest. Dacă traducem această formulă, „barbarie orientală“, în concepte create după stilul maiorescian,
DOSAR
atunci, pînă la începutul secolului al XIX‑lea, noi am avut forme româneşti sau autohtone [instituţii româneşti] cu fond ro‑ mânesc sau autohton [cu realităţi româneşti], avînd, fireşte, şi o cultură; o cultură mino‑ ră şi preponderent populară, dacă este să folosesc descriptiv conceptele blagie‑ ne‑spengleriene. În diagnosticarea stării în care se afla societatea românească de dina‑ intea contactului cu Europa Occidentală, Maiorescu a folosit la repezeală sintagma „barbarie orientală“, sintagmă ce reprezintă punctul de vedere al filosofiei eurocentriste de la începutul şi mijlocul secolului al xix‑lea. 2. Apoi, datorită imitării instituţiilor occidentale, s‑a ajuns la starea pe care o denunţă Maiorescu, adică la forme [europe‑ ne] fără fond [european], ceea ce e totuna cu forme [europene] cu fond [românesc sau au‑ tohton]. Maiorescu insistă pe formele fără fond din domeniul culturii, lăsînd pe planul al doilea restul domeniilor de viaţă colectivă (social, juridic, politic etc.). Demersul lui, tatonant şi lipsit de acurateţe (să nu uităm că Maiorescu era un tînăr de numai 28 de ani şi că scria un simplu articol polemic!), atinge însă, măcar din cînd în cînd, şi do‑ meniul socio‑politic. Iar în Direcţia nouă în poezia şi proza română, purtat de logica in‑ ternă a filosofiei sale a culturii şi istoriei sintetizată în formula „forme fără fond“, el chiar pune, retoric, o întrebare destul de nepotrivită, după părerea lui Panu, cu pri‑ vire la statul român (adică la instituţia poli‑ tică care le cuprinde pe toate celelalte, de orice natură ar fi ele): „Va avea România un viitor?“. Maiorescu diagnostichează consecinţa cea mai gravă a introducerii formelor euro‑ pene la noi: s‑a creat „un abis“ între „clasa de sus“ şi „poporul de jos“ sau ţărănime. Iar această observaţie îi permite să tragă concluzia, severă: „Forma fără fond [...] este de‑a dreptul stricăcioasă“. Formele [europene] fără fond [european, ci cu fond autohton] reprezentînd un pericol, Maiorescu a căutat remedii. Cum au obser‑ vat comentatorii, el n‑a cerut eliminarea instituţiilor de tip apusean înfiinţate la noi, n‑a recomandat desfiinţarea „formelor“ şi întoarcerea la trecut („Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă“, scria el), ci, dimpotrivă, a susţinut că trebuie să se ajungă la potrivirea dintre forme şi fond. 3. Aşa că filosoful culturii formulează, drept soluţie globală: „noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme“. Practic, teoreticianul cere să se ajungă şi la noi la forme [europene] cu fond [european]. Iar pentru atingerea acestui ţel, reco‑ mandă, încă în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, ca tinerimea „să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde astăzi se află numai pretenţii iluzorii“. Această recomandare, de ridicare a fon‑ dului autohton încît să ajungă pe potriva formelor înalte aduse din Europa (pe care o putem reformula astfel: această recoman‑ dare de occidentalizare a poporului român, a celui din Regat, pînă atunci „oriental“, căci Transilvania a aparţinut altei istorii,
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 15
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
central‑europene) este repetată şi în 1872, în articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română: Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într‑o rea‑ litate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor euro‑ pene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pănă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el. Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură so‑ lidă a claselor de sus, de unde porneşte miş‑ carea intelectuală. [...] Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea.
Între timp, Maiorescu însuşi îşi modificase simţitor părerea despre formele de import; într‑o însemnare de jurnal din 1870, el re‑ cunoaşte că acestea (concret: Constituţia), odată introduse în societatea românească, obligă „poporul să reflecteze“ şi reprezintă „o şcoală de exerciţiu pentru popor“. Cu alte cuvinte, Maiorescu observă rolul edu‑ cativ al formelor, faptul că ele, „cu timpul“, exercită funcţia de creare de fond, că atrag, precum magnetul atrage pilitura de fier, fondul. Aş mai observa că Maiorescu, apelînd la clasa de sus, căreia îi cere să se implice, pe măsura culturii şi a conştiinţei ei morale, pentru soluţionarea problemei, deci inclu‑ siv pentru anularea prăpastiei ce se căscase între clasa de sus şi poporul de jos, gîndeşte ca un om de stat. Următoarea lui afirmaţie, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă tre‑ buie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea,
este un imperativ etico‑polititic. Un impe‑ rativ realist şi deci fără iluzii din punct de vedere antropologic şi gnoseologic, căci Maiorescu le cere claselor de sus numai atîta ştiinţă cît pot avea; dar un imperativ categoric din punct de vedere moral, căci cere atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă. Teoria formelor fără fond a fost larg ac‑ ceptată de intelighenţia românească. (În fapt, ea poate fi şi chiar este folosită spon‑ tan şi astăzi, pentru a măsura, acum, la re‑ întîlnirea, după o jumătate de secol de pau‑ ză constrînsă, cu Apusul, adaptarea, readaptarea şi neadaptarea noastră ca ţară la criteriile sau formele occidentale. La fel, observînd marile zguduiri din lumea con‑ temporană, din ţările Africii, Americii de Sud, Asiei, adică din fostele colonii ale unor ţări europene, nu este nelegitim să ne întrebăm în ce măsură actualele zvîrcoliri istorice sînt sau nu un decont istoric al foste‑ lor colonii faţă de fostele lor metropole, care le‑au impus, vreme de cîteva secole, forme europene, în intenţie civilizatoare, peste fondul lor de cultură şi de civilizaţie care nu avea nimic de a face cu acestea.) Ciocnirea dintre filosofii români ai culturii şi istoriei s‑a produs nu pe seama existenţei ori non‑existenţei formelor fără fond, căci prezenţa acestora era evidentă şi recunoscu‑ tă fără ezitări, ci numai pe seama consecin‑ ţelor practice, de politică socială, adminis‑
16 • APOSTROF
trativă, culturală etc. ce rezultă din existenţa lor. Mai simplu spus, ciocnirea dintre teoreticieni s‑a produs nu pe seama diagnosticului, ci pe seama tratamentului care se cuvine aplicat.
Generaţiile de maiorescieni
L
gîndire maioresciană şi junimis‑ tă – este greu, repet, să stabilim cu exac‑ titate ce îi aparţine strict lui Maiorescu, ce a fost creat în laboratorul cultural al Juni‑ mii – a cîştigat, în secolul al xix‑lea, bătălia cu o seamă de fenomene patologice ale cul‑ turii româneşti, forme de cultură destruc‑ turate de contactul violent şi traumatizant cu cultura şi civilizaţia, infinit mai bine structurate, mai puternice, mai autoritare, provenind din Europa apuseană. Tot aşa, maiorescianismul şi junimismul au ocupat terenul culturii noastre – nu ar fi reuşit fără implicarea junimiştilor în politică – margi‑ nalizînd pe termen lung (pînă astăzi, de fapt) o şcoală culturală importantă şi impo‑ zantă din secolul al xix‑lea, hasdeismul. D. Draghicescu nota undeva că „Maio‑ rescu a fost un profesor incomparabil, un creator nu de filosofie, ci de filosofi“. Do‑ vada afirmaţiei lui şi, totodată, dovada succesului pe termen lung al maiorescianis‑ mului a adus‑o, într‑un moment critic pentru moştenirea maiorescian‑junimistă, E. Lovinescu, care a sistematizat generaţii‑ le de maiorescieni. După marele critic, pri‑ ma generaţie de maiorescieni este formată din: Mihail Dragomirescu, Simion Mehe‑ dinţi, P.P. Negulescu, C. Rădulescu‑ Motru, D. Evolceanu, I.A. Rădulescu‑ Pogoneanu, G. Bogdan‑Duică, Duiliu Zamfirescu, N. Petraşcu, Anghel Deme‑ triescu; a doua generaţie, din: Ion Petro‑ vici, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, D. Caracostea; a treia generaţie, din: G. Căli‑ nescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Con‑ stantinescu, Perpessicius, Vladimir Stre‑ inu, Tudor Vianu. Putem să observăm, la simpla citire a listelor de nume, îndepărta‑ rea progresivă de filosofie a generaţiilor a doua şi mai ales a treia, în aceasta din urmă un singur autor mai fiind filosof – Tudor Vianu – şi unul singur dintre criticii literari avînd preocupări şi teoretico‑filosofice – Pompiliu Constantinescu. Cu foarte puţin timp înainte de moarte, la 23 mai 1943, E. Lovinescu s‑a declarat – şi trebuie să‑l credem – plin de „gratitudi‑ ne“ faţă de tinerii din Transilvania care i‑au adresat drept scrisoare deschisă Manifestul Cercului literar. Aflat de ceva vreme în cău‑ tarea „celei de a patra generaţii postmaio‑ resciene, care să ducă mai departe acţiunea pornită acum şaptezeci de ani“, marele cri‑ tic a recunoscut în Manifestul Cercului lite‑ rar apariţia continuatorilor, a urmaşilor, iar în semnatarii lui, „a patra generaţie post‑ maioresciană de apărători ai autonomiei esteticului“. Cerchiştii au fost: I. Negoiţescu, auto‑ rul Manifestului, scris însă în urma unor dezbateri cu Radu Stanca, şeful recunoscut al grupării; apoi: Victor Iancu, Ion D. Sîrbu, Eta Boeriu, Henri Jacquier, Ştefan inia de
DOSAR
Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Eugen Todoran, Radu Enescu, Viorica Guy‑Marica, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu, Wolf von Aichelburg, Arthur Dan, Ovidiu Drimba, Ion Oană, Al. Cucu, Ilie Balea, Dominic Stanca. Ca grupare coerentă, Cercul literar – produsul strălucit al universităţii clujene, refugiate, după cedarea Ardealului (1940), în „cetatea umbrelor“, cum a numit Radu Stanca Sibiul – este cea dintîi rodire masivă a Universităţii din Cluj, care şi‑a atins în felul acesta, pentru prima oară, ţinta. Pen‑ tru că rostul unei universităţi acesta este şi trebuie să fie: să producă tineri străluciţi, apţi să lucreze pentru cultura umanistă şi ştiinţifică a ţării – şi‑a lumii. Ideologic vor‑ bind, prin invocarea modelului Maiorescu, cerchiştii sînt a patra generaţie postmaio‑ resciană, învestită ca atare de E. Lovinescu atît prin scrisorile private, cît şi prin „Răs‑ punsul…“ public pe care marele critic li l‑a dat; prin alegerea lui E. Lovinescu drept model inspirator, cerchiştii au fost a doua generaţie postlovinesciană, după cum nota undeva Cornel Regman; iar prin influenţa puternică pe care Blaga a avut‑o asupra lor, ei sînt prima generaţie postblagiană, ieşită, pe de o parte, din seminariile lui Blaga, pe de altă parte, din cenaclul Cercului, la care filosoful „mut ca o lebădă“ era invitat anu‑ me pentru că tăcerea şi mai ales „magnetis‑ mul“ lui, similar celui goethean, induceau inteligenţa sau efervescenţa lor creatoare. Cu ascendenţa maioresciană şi lovines‑ ciană conştient asumată, cu influenţa lui Blaga adînc asimilată – fapt ce se vede in‑ clusiv în textul Manifestului –, cu un pro‑ gram universalist, antisămănătorist şi anti‑ tradiţionalist, Cercul Literar reprezintă, cred, cea mai importantă mişcare cultu‑ ral‑ideologică născută la noi după generaţia ’27; cu precizarea că, în esenţă, este vorba despre o generaţie de democraţi. Cerchiştii, cîţiva dintre ei, mai ales Ra‑ du Stanca şi I. Negoiţescu, prin legături directe de familie şi prietenie şi prin afini‑ tăţi literare, au marcat măcar în parte pri‑ mele promoţii de echinoxişti – Echinox‑ul fiind a doua mare rodire a Universităţii din Cluj. Îmi place să cred că inefabila mixtură filosofică care i‑a animat pe cerchişti a fost transmisă de ei ca învestitură măcar unora dintre echinoxişti, care ar fi – care am fi – a cincea generaţie postmaioresciană, a treia generaţie postlovinesciană şi a doua gene‑ raţie postblagiană.
n
(Pentru a economisi spaţiul, notele au fost eliminate. Un fragment din acest text a fost publicat în vol. Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale)
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
Marile Convorbiri Ovidiu Pecican
A
nu sunt neapărat momen‑ te de efuziune festivă. Memorabile ră‑ mân atunci când ele prilejuiesc bilanţuri şi adânciri ale unei cunoaşteri prin recapitu‑ lare, constituindu‑se în ocazii de reevalua‑ re şi de descoperire. Ceea ce se poate în‑ tâmpla fericit este ca ele să aducă o altă expunere a lucrurilor şi o nouă descifrare a lor, îmbogăţitoare. De aceea, bucuros să înregistrez o astfel de întâmplare‑eveni‑ ment, semnalez că proiectul publicării unei vaste antologii a Convorbirilor literare avansează într‑un ritm alert, de dorit şi în cazul altor corpusuri de texte fundamenta‑ le pentru articularea modernităţii noastre. Între celebrarea a 150 de ani de la apariţia prestigioasei reviste ieşene în această pri‑ măvară şi marea aniversare a unificării ro‑ mâneşti depline, ce va ajunge la centenar peste un an, corpusul de texte ilustrative convorbirist survine oportun, atrăgând atenţia asupra realităţii că o construcţie statală este la fel de mult şi o construcţie culturală. Cele patru tomuri somptuoase apărute deja, sub coordonarea generală a poetului şi eseistului Cassian Maria Spiri‑ don, directorul seriei celei mai noi a revis‑ tei, şi îngrijite de trei corifei (Liviu Papuc, Antonio Patraş şi Mircea Platon), reco‑ mandă privirilor contemporane o desfăşu‑ rare de forţe creatoare care depăşesc cu mult estimările prezente în studiile şi în monografiile de până mai ieri (Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative, Iaşi, Ed. Convorbiri literare, 2016: I.1-I.3; 2017: I.4). Numărul autorilor antologabili şi ca‑ litatea textelor acestora, ca şi deschiderile către diferite chestiuni de interes, fac să pă‑ lească, prin bogăţia lor, calificările de care au beneficiat Convorbirile în receptarea în‑ tinsă pe durata secolului şi jumătate care s‑a scurs între apariţia primului lor număr şi momentul în care scriu. În plus, vechi texte intruvabile, rare, citate şi parafrazate, dar nu şi citibile până acum, sunt aduse la dispoziţia cititorului, fiind, practic, relan‑ sate în circuitul public românesc, de astă dată la alţi parametri de transmitere decât odinioară. Cu cele patru tomuri iniţiale suntem încă la volumul I. Partea I (1867-1900), partea a II‑a Primul deceniu (1867-1877), partea a III‑a Decada Independenţei (18771886) şi partea a IV‑a România în [La] Belle Époque (1887-1899). Lucrurile s‑au potrivit astfel încât Convorbirile au apărut îndată după instalarea pe tronul principa‑ telor dunărene a prinţului Carol I de Ho‑ henzollern von Sigmaringen, astfel încât delimitările operate de editori în viaţa re‑ vistei ajung să se potrivească de minune şi domniei acestuia în primele sale două tre‑ imi. Încheindu‑şi introducerea la opul se‑ cund al seriei, Mircea Platon preciza: „După un prim volum (I.1) al Corpusului care a cuprins textele canonice, deja clasici‑ zate, apărute în Convorbiri literare în peri‑ niversările
oada 1867-1900, continuăm cu alte trei volume (I.2, I.3 şi I.4) care îşi propun să aducă la lumină, grupate pe (aproximativ) decenii (prima decadă, 1867-1877, decada independenţei, 1877-1889 şi decada noilor energii, 1889-1900), texte ilustrative pen‑ tru talentul, patriotismul, seriozitatea şi, nu în ultimul rând, umorul colaboratorilor revistei Convorbiri literare din perioada ei clasică“ (I.2, p. 18). Excelenţa Convorbirilor literare în peri‑ oada „marilor clasici“ şi a creării statului unitar modern autonom şi, ulterior, inde‑ pendent al românilor nu mai trebuie de‑ monstrată în câmpul literelor ci, aşa cum spun în subtitlu editorii, doar ilustrată. Cu totul altceva însă este ca, prin extrapolare, această aureolă să fie extinsă şi asupra altor expresii ale culturii naţionale. După cum se ştie, în epoca strălucirii lor Convorbirile nu erau deloc singure, alte publicaţii flan‑ când‑o pe cea ieşeană cu destule drepturi la onorare în contemporaneitate şi în post‑ eritate. Şcoala liberal‑naţională a lui Hasdeu, de pildă, prin cele mai importante publicaţii ale ei (Traian, Columna lui Trai‑ an şi prin Revista nouă), ca şi gazeta libera‑ lă a lui C. A. Rosetti, Românul, au găzduit, şi ele, nu puţine studii, eseuri, articole de reală importanţă culturală, semnate de nume prestigioase ale vieţii artistice şi şti‑ inţifice a vremii. Lor li s‑a adăugat ulterior şi Contimporanul (din 1881). Considerarea ilustrului magazin cultural ieşean al lui Negruzzi în peisajul publicistic al epocii poate, aşadar, înălţa, nicidecum coborî evaluarea pozitivă a revistei şi ar merita să fie avută în considerare pentru mai buna profilare a dinamicii noastre culturale în acel răstimp de mari avânturi întemeietoa‑ re, dublate de un activ şi consistent spirit critic. În patru volume de texte antologate nu încap, desigur, toate lucrurile publicate odi‑ nioară. Dar marile direcţii ale interesului autorilor şi al cititorilor merită să fie, pe cât posibil, toate surprinse în pagină. De aceea ar fi fost poate îmbucurător, pe lângă atâtea jubilaţii procurate de antologatori, ca în se‑ lecţia lor să fi încăput şi excursul istoric erudit semnat în 1871 în Convorbiri de ară‑ deanul Ioan Slavici intitulat Studii asupra maghiarilor. Pe lângă faptul că textul aparţi‑ nea unui expert crescut şi educat în mijlocul mediului pe care îl analiza, el debuta prin câteva pagini cu conţinut filosofic şi episte‑ mologic care nu s‑au bucurat încă de vreo considerare specială. Totodată, recuperarea acestui text în ambianţa selecţiei convorbi‑ riste ar fi prilejuit prezenţa acestui mare clasic al perioadei, care îşi datorează afirma‑ rea şi faima tocmai revistei ieşene şi corifei‑ lor ei – prin Eminescu, lui Iacob Negruzzi şi lui Titu Maiorescu (nemaivorbind de im‑ pulsul convorbirist pentru scrierea studiilor respective, despre care aminteşte neechivoc Negruzzi însuşi în amintirile lui: „Pe Slavici
DOSAR
... l‑am îndemnat să scrie un studiu compa‑ rativ între cele două popoare conlocuitoare români şi unguri“). Cu adevărat îmbucurătoare este însă prezenţa studiilor critice de istorie ale lui George Panu, cel care urma să devină, pes‑ te decenii, memorialistul prin excelenţă – alături de Iacob Negruzzi însuşi – al Juni‑ mii. Studiile lui polemice la adresa lui Hasdeu erau demult o raritate, probabil unica lor reluare – şi aceea, parţială – fiind, până acum, cea din cartea de specialitate a istoricului clujean Pompiliu Teodor, Evolu‑ ţia gândirii istorice româneşti (1970), rară ea însăşi. Asemenea exemple fericite s‑ar mai putea da, rafturile unei biblioteci demult prăfuite fiind scuturate cu succes, pentru a se aduce la cunoştinţa publicului texte al căror interes nu s‑a epuizat. Mai impor‑ tant, totuşi, pare statutul de program cărturăresc pe care îl asumă, implicit, seria volumelor deschisă de primele patru apa‑ riţii. Ele clamează, sus şi tare, necesitatea de a se regândi poziţia instituţiei culturale a Convorbirilor nu numai în raport cu re‑ stul culturii române, ci chiar şi cu Junimea însăşi, a cărei emanaţie a fost, la urma ur‑ mei. Monumentală cantitativ, lista retipă‑ ririlor convorbiriste plasate sub semnul corpusului pare să aspire şi la o monumen‑ talitate calitativă. Iscată pentru a recupera pe seama Iaşilor statutul de capitală cultu‑ rală românească, publicaţia a ajuns curând să aspire – fără o zarvă excesivă – la statu‑ tul de unificator, de liant cultural pentru românii din toate regiunile istorice, dină‑ untru ca şi dinafară. Astfel, la Convorbirile literare unirea – simbolică – a românilor nu a avut de aşteptat nici proclamarea in‑ dependenţei statale, nici asumarea statu‑ tului de regat (în 1881), nici desăvârşirea unităţii naţionale (în 1918). Toate acestea s‑au produs, simbolic vorbind, dar şi cât se poate de efectiv în spaţiul cuvântului tipă‑ rit, încă din primii ani de apariţie. Nu în‑ tâmplător doi dintre marii corifei literari cu care s‑au mândrit au venit de la Viena – mă refer la Eminescu şi, iarăşi, la Slavici –, iar al treilea dintre ei locuia la Bucureşti (Caragiale), lăsându‑i privilegiul de a veni de la numai câţiva paşi de redacţie ultimu‑ lui (Creangă). Soarele politic al românilor va fi răsărit, pe atunci, de la Bucureşti, dar astrul cultu‑ rii strălucea la Iaşi. În loc să fie străine de acest fenomen de astronomie culturală, Convorbirile literare au stat tocmai în mie‑ zul lui.
n
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 17
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
Ancheta Un secol deînvăţat la izbucnirea Război Mondial Ce aţi de laPrimului Titu Maiorescu? Petru M. Haş
Ioan‑Aurel Pop
Titu Maiorescu am învăţat foarte multe: că diminutivele nu sunt bune în poezie, mătreaţa este de un realism dezgus‑ tător, poezia este o nobilă inutilitate, Emi‑ nescu este un poet genial, ai cu ce te mân‑ dri dacă ai origine ţărănească… Dacă ţii jurnal şi mai scrii şi aforisme, eşti un om ordonat. Teoria formelor fără fond nu e de ici de colo. Între altele, am învăţat că nu‑i rău să‑i preţuieşti un pic pe Tocqueville şi pe Taine. Emoţiune şi stil.
Ce am învăţat de la Maiorescu?
D
e la
Gheorghe Mocuţa
Î
liceu, când m‑am întâlnit cu tex‑ tele destul de greoaie ale lui Titu Maio‑ rescu, am reţinut că literatura trebuie să aibă o direcţie şi să nu‑i lipsească spiritul critic. Să‑şi cultive aceste calităţi care, mai târziu, vor deveni canoane. Iar canonul cel mare e autonomia esteticului. N‑am înţeles mare lucru din „polemi‑ ca“ Maiorescu – Gherea, mai ales că auto‑ rii manualului înclinau să‑i dea dreptate lui Gherea, prietenul lui Engels şi al mar‑ xismului, iar proful meu de română, George Mihail Ciobanu, un călinescian până în vârful unghiilor, îi dădea dreptate, în şoaptă, lui Maiorescu. Era, încă de atunci, un Maiorescu – autentic boier al minţii – contra proletarului cu idei aloge‑ ne, împrumutate de la învăţătura socialis‑ mului utopic şi atopic. Prefer, de atunci, arta fără tendinţă şi formele estetice (care vor contura fondul culturii noastre), pre‑ fer distincţiile pe care primul mare critic le‑a operat în epoca sa, cu gândul la actu‑ alitatea viziunii sale. Generaţia „Convorbirilor literare“ îi datorează cam cât îi datorează azi genera‑ ţia ’80 lui Nicolae Manolescu şi istoriei sale critice. Nimeni nu a folosit mai bine zestrea maioresciană, ca Nicolae Mano‑ lescu, cel care a încercat şi el să dea o di‑ recţie nouă, într‑un moment oportun şi să resusciteze spiritul critic, mutilat de ideologie. Maiorescu ne‑a învăţat să facem ordi‑ ne, să instituim ierarhii şi să facem dife‑ renţa într‑o societate în curs de cristali‑ zare, imatură, greu de integrat în viziunea europeană. Ne‑a învăţat să dez‑ avuăm abuzul, „beţia de cuvinte“, confu‑ zia de idei, bazându‑ne pe inteligenţă, cultură, talent, gust şi spirit polemic. Să respectăm autonomia esteticului, până la capăt. ncă din
18 • APOSTROF
D
Maiorescu am învăţat în ultimul an de gimnaziu, dar „l‑am cunoscut“ abia la liceu, azi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna“ din Braşov. În prima zi de şcoală, după un concurs de admitere foarte greu şi după festivităţile aferente acelei zile, ar fi ur‑ mat prima lecţie de dirigenţie. Dar, înainte de asta, profesorul de germană, Aurel Mai‑ lat, ne‑a făcut, după tradiţie, turul şcolii. La un moment dat, când ne apropiam de sala festivă (unde la 1882 avusese loc premiera operetei „Crai Nou“ în prezenţa autorului, Ciprian Porumbescu), profesorul s‑a oprit, ne‑a strâns mai aproape şi ne‑a spus, ca o mărturisire de taină: „Atenţie, domnilor elevi, călcaţi cu băgare de seamă, fiindcă sunteţi pe urmele paşilor lui Titu Maiores‑ cu, Octavian Goga, Ştefan Octavian Goga, Lucian Blaga…“. De‑atunci, nu am încetat să fiu copleşit de acea realitate tulburătoare, de lumea intelectuală a acelor antecesori ce‑ lebri, care primiseră secretele „învăţăturii şi educaţiei“ (deviza şcolii este: Litteris et virtu‑ ti) în acel loc binecuvântat. Elevul Titu Li‑ viu Maiorescu (botezat cu nume latine, ca orice copil de ardelean), născut la Craiova, a învăţat în Şcheii Braşovului, la şcoala lui Ioan Barac, dar a urmat un an şi la Gimna‑ ziul Românesc (1850‑1851), viitorul liceu „greco‑oriental“ (ortodox). A mers apoi la Viena, la Berlin, la Sorbona… S‑a întors acasă şi a ajuns profesor la Universitatea din Iaşi, cea dintâi universitate modernă a Ro‑ mâniei, universitate căreia i‑a fost şi rector. De la Maiorescu am învăţat apoi, după înde‑ lungi lecturi, începute cu „În contra direcţi‑ ei de astăzi în cultura română“, ce înseamnă să‑ţi pese de cultura română, înscrisă în con‑ textul european de dezvoltare a noastră. Maiorescu este cel dintâi care a observat şi relevat invazia de forme culturale străine ca‑ re nu se potriveau deloc fondului naţional, autohton. Modernizarea i se părea lui Maio‑ rescu forţată, criticul fiind de părere că nu‑ mai fondul esenţial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române. De fapt, lucrurile nu erau atât de simple, Maiorescu înţelegând şi teoretizând nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitaţiei simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. Cred că Maiorescu a văzut foarte clar realitatea vre‑ mii sale: o parte mare din civilizaţia noastră bizantino‑balcanică – după secolele de do‑ minaţie otomană directă şi indirectă – deve‑ nise un balast care ne împiedica să pulsăm în espre
DOSAR
ritmul civilizaţiei occidentale europene, dă‑ tătoare de ton în lume. Numai că această civilizaţie ne era destul de aproape prin ori‑ ginile obturate, care trebuiau reînviate şi conştientizate. Ca istoric, am observat apoi că Titu Mai‑ orescu reprezenta prin sine, prin viaţa sa, prototipul românului ideal, prefigurând unitatea naţională. Era mai întâi tatăl, Ioan Trifu, devenit Maiorescu, născut la Bucerdea Grânoasă, pe Târnave, adică în Transilvania şi trecut apoi peste Carpaţi, cu experienţe de viaţă la Craiova şi în alte părţi. Fiul de tran‑ silvănean – obsedat de Şcoala Ardeleană şi născut la Craiova – avea să vină el însuşi în ţara intracarpatică, la Braşov, pentru ca, du‑ pă ani, să fie profesor la Iaşi, unde a făcut şi „Junimea“, sfârşindu‑şi viaţa la Bucureşti, după ocuparea celor mai înalte demnităţi (inclusiv a celei de prim‑ministru). De la Heliade Rădulescu, cu al său în‑ demn „Scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi!“, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluţie, o cale care, de la privilegi‑ erea cantităţii operelor elaborate în româ‑ neşte, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu operele şi cu marile curente europene. De la Maiorescu am învăţat cum se fac instituţiile unei ţări şi geniile ei. Prin „Juni‑ mea“, Maiorescu a dat „direcţia de astăzi în cultura română“ şi a făcut‑o de la Iaşi, unde, în a doua jumătate a secolului al xix‑lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. El, părintele „Junimii“ şi al „Convorbirilor literare“, a ştiut să strângă în preajma‑i po‑ eţi, prozatori, critici, istorici, memorialişti etc. şi să deseneze viitorul culturii româ‑ neşti în contextul ei european. Titu Maio‑ rescu a continuat acea direcţie a Şcolii Ar‑ delene care a plasat naţiunea noastră pe o traiectorie continentală. În disputa amiabilă între cele două curente onorabile ale cultu‑ rii şi civilizaţiei noastre – cel modernist şi europenist, pe de o parte şi cel autohtonist şi protocronist, pe de altă parte –, Maiores‑ cu şi maiorescienii ne‑au orientat bine cu privirea spre Europa, spre Europa Occiden‑ tală concurenţială şi competitivă, spre Eu‑ ropa eficientă, spre Europa viitorului. Nu a fost greu să facă pledoarie pentru această opţiune: după 1453 (căderea Constantino‑ polului şi intrarea civilizaţiei bizantine într‑un con de umbră), devine tot mai clar că modelul de civilizaţie triumfător este cel occidental, care avea să se extindă în întrea‑ ga lume de succes. Mai greu era pentru ro‑ mâni să pună în aplicare o asemenea orien‑ tare, spre care ne îndemnau numele nostru, originea romană, limba neolatină, forma de creştinare şi atâtea altele. Defectul de a nu fi ştiut să urmăm întocmai îndemnul ne apar‑ ţine nouă, dar meritul de a ne fi arătat clar calea rămâne al lui Maiorescu.
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917) Ion Pop
Î
a „învăţa de la Maiorescu“, am învăţat câte ceva din „cazul Maiorescu“, care tocmai se dezbătea pe când eram în penultimul an de facultate, în 1963. Revis‑ ta Viaţa românească relua, în termeni ceva mai destinşi, procesul de „valorificare a moştenirii literare“, iar Maiorescu, apărat cu pasiune de profesorul clujean Liviu Ru‑ su, promitea să‑şi recapete poziţia de pe soclul aproape sfărâmat în anii stalinismu‑ lui. „Cazul“ a fost instructiv pentru studen‑ tul care eram, în ordinea luptei, foarte difi‑ cile atunci, pentru recuperarea demnităţii estetice a literaturii, iar marele critic fusese cel dintâi care a impus „direcţia nouă“ a li‑ teraturii române, întemeiată pe această va‑ loare, argumentată în termeni schopenhau‑ erieni şi hegelieni, aplicată apoi, mai degrabă intuitiv, la Eminescu şi Caragiale. Nu mi‑a displăcut nici scoaterea din peri‑ metrul acceptabil al scrisului literar a poli‑ ticului şi istoricului prea referenţiale, date fiind clişeele în circulaţie ale „realismului socialist“, iar acest exclusivism nu mi se pă‑ rea atunci deloc excesiv, chit că nu mi s‑a părut nepotrivită nici contrazicerea, prin Goga şi Sadoveanu, a unora dintre opiniile sale „judecătoreşti“ prea apăsate. Mai ales formula „direcţia nouă“, asociată imediat şi cu respingeri de tipul „în lături!“, adresate mediocrităţilor culturale ale epocii, sau un titlu ca Oratori, retori, limbuţi, care, deşi nu se referea strict la literatură, mi‑a rămas în urechea dornică să scape de bruiajul orato‑ ric al limbii de lemn, atât de agresive în epocă. N‑am învăţat, în schimb, mai nimic de la cititorul aplicat de literatură, care avea destule prejudecăţi, explicabile totuşi în context, iar ca nivel al analizei criticul de autoritate intuitivă şi de gust era evident că nu dispunea încă de instrumentele necesare unei interpretări mai subtil formale a texte‑ lor, – cum s‑a observat mai târziu chiar de către posteritatea sa critică. Oricum, Titu Maiorescu a rămas şi rămâne pentru mine o prezenţă statuară, de întemeietor în ma‑ terie de spirit critic şi, implicit, al unei ati‑ tudini ferme contra invaziei de veleitarism, gravă şi atunci, gravă şi azi. Pe un plan mai general, recunosc că voinţa solidei înteme‑ ieri culturale, contra „formelor fără fond“, interpretate adesea inadecvat de urmaşi, câştiga imediat adeziunea mea, întărită apoi de adaosul lovinescian privind cota de dinamism şi energie creatoare la care obli‑ gă, cu timpul, „formele“ iniţial imitate, chemate să‑şi găsească conţinutul şi chiar găsindu‑l. nainte de
Lucian Vasiliu De-ale Junimii
D
33 de ani de muzeologie, muzeo‑ grafie la Iaşi, un timp chiar în casa „Junimii“ de pe strada Vasile Pogor nr. 4, pot mărturisi că încă învăţ de la Maiorescu. Au fost ani în care am vorbit publicului din localităţi diferite (Cernăuţiul lui Aron Pumnul, Lancrămul lui Lucian Blaga, Plo‑ upă
ieştiul lui Nichita Stănescu sau România de Est a lui Grigore Vieru…), public vizitator de vârste diferite, de preocupări neasemă‑ nătoare (elevi, studenţi, preoţi, oameni politici…), români sau de departe, am vor‑ bit despre „Junimea“ şi Maiorescu... Reţinusem că primul rector al vechii universităţi ieşene îi îndemna pe studenţi, între altele: - Să preţuiască limba maternă, să o scrie corect, să o vorbească îngrijit; - Să iubească adevărul; - Să fie preocupaţi de istorie, literatură, filosofie, morală… - Să evite superficialitatea; - Să muncească! Nu-i plăceau aplauzele ieftine şi intere‑ sate. Îi ajuta pe debutanţi, lucrând cu ei pe text, sub semnul exigenţei maxime. Înainte de apariţia Societăţii Culturale „Junimea“, a iniţiat, la Iaşi, în 1863, cele‑ brele „Prelecţiuni populare“, cu scopul de a stimula preocupările pentru cultură, sub semnul europenităţii şi al ideilor unioniste, preluate de la cronicari şi paşoptişti. Revis‑ ta „Convorbiri literare“ (al cărei cofondator a fost), aflată acum în ceas aniversar (150 de ani de la apariţie) stă mărturie despre „învăţăturile“ magistrului Maiorescu. Preceptele ludice de la întrunirile juni‑ miste merită reamintite, succint: - Intră cine vrea, rămâne cine poate! - Autorul a vorbit! - Mot(t)o e bun! Într-un cuvânt, discipolul care sunt ex‑ clamă: Ave Magistre! Literatura română are ÎNVĂŢĂTOR!
Ion Vartic Micul Eyolf
A
putem da seama că filosoful sau criticul literar poate învăţa de la Ti‑ tu Maiorescu cum să apeleze şi el la forme artistice indirecte, secrete, de confesiune personală. Vedem clar acum că Maiorescu face de pildă numai anumite traduceri de texte străine, acelea care‑i pot sluji ca proce‑ dee de mărturisire mascată. Exemplul cel mai bun e cazul piesei Micul Eyolf a lui Ib‑ sen. Drama respectivă a apărut în 1895, a fost jucată în acelaşi an la Berlin şi la Chris‑ tiania. În mod surprinzător, Titu Maiores‑ cu o traduce imediat, tot în 1895, şi o pu‑ blică în Convorbiri literare. Ne putem întreba de ce a ales Maiorescu pentru tra‑ ducere un text ibsenian atît de dificil pen‑ tru publicul românesc, încă neobişnuit cu o piesă de teatru în care acţiunea este com‑ plet înlocuită cu „analiza amănunţită“ (cum spune chiar filosoful în prezentarea sa), dovedind astfel că el avea cunoştinţă de aşa‑numita dramă analitică. E clar că nu atît gîndul de a realiza o sincronizare tea‑ trală cu Europa în receptarea unei opere ibseniene a stat la baza acestei iniţiative, cît o pulsiune secretă, pe care nu şi‑a putut‑o reprima. Regăsindu‑şi pe deplin în relaţia intensă şi ambiguă dintre gînditorul privat Allmers şi tînăra Asta propria lui relaţie cu stăzi ne
DOSAR
sora sa Emilia, Maiorescu, aşa cum am spus, a tradus‑o imediat, dezvăluindu‑ne, fără să vrea, că, în acest caz, nu avem de a face doar cu un act creator, ci, mai ales, cu un act confesiv irepresibil. O confesiune în‑ să impersonalizată de transferul situaţiei sale autobiografice într‑o situaţie dramati‑ că şi scenică. Într‑un subtil eseu, Alexandru George afirmă că, traducând Micul Eyolf, Titu Ma‑ iorescu „nu a avut mână bună: piesa nu s‑a jucat niciodată pe vreo scenă românească, în ciuda prodigiosului nume al traducăto‑ rului; este chiar singura care a avut această soartă dintre capodoperele ibseniene...“. La această constatare, plină de o satisfacţie maliţioasă la adresa marelui critic, trebuie făcută o adnotare: nu „în ciuda...“, ci toc‑ mai datorită „prodigiosului nume al tradu‑ cătorului“, Micul Eyolf a fost înscenat ime‑ diat, tot în 1895, la Iaşi. Aducerea unei asemenea piese de ultimă oră în faţa unui public ce nu cunoştea nici măcar vechile drame sociale ale lui Ibsen n‑a putut fi im‑ pulsionată decât de girul intelectual al tra‑ ducătorului. După cum ne informează T.T. Burada, la sfârşitul lunii mai sau la sfârşitul lunii iunie 1895 „se dădu o reprezentaţie în beneficiul «Societăţii pentru învăţătura poporului român», jucându‑se piesele Copi‑ lul Eyolf, dramă în 3 acte de Henrik Ibsen, traducerea, şi Steaua, dramă într‑un act de Jean Richepin, tradusă din limba franceză“. Cum se vede, piesa aceasta, asemeni Un duşman al poporului, nu era inclusă în reper‑ toriul propriu‑zis, ci numai la „beneficii“, aşadar n‑a figurat în programul tipărit al stagiunii respective, ceea ce a făcut‑o să treacă oarecum neobservată. Şi, pe deasu‑ pra, condiţiile prezentării ei au fost inadec‑ vate: „Acum, nemaiputându‑se da repre‑ zentaţiile în teatrul‑circ Sidoli, din cauza primăverii care înaintase, trupa locală a ju‑ cat în grădina Tivoli“. Altfel spus, dramă pe căldură mare... Micul Eyolf revine în actualitatea spec‑ taculară trei decenii mai târziu. Teatrul Popular din Bucureşti – aflat sub auspici‑ ile Ligii Culturale, conduse de Iorga, el însuşi, alături de Maiorescu, prim comen‑ tator al Micului Eyolf – îşi deschide stagi‑ unea 1924‑1925 cu această piesă (premie‑ ra: 18 octombrie 1924). Până atunci secund al scenografului Traian Cornescu la Teatrul Naţional, Victor Ioan Popa îşi face cu această ocazie debutul în regie, semnând, totodată, şi schiţele de decor şi costumele. E folosită tot traducerea lui Titu Maiorescu. Încheind, aş spune că lui Maiorescu i‑a convenit că în timpul vieţii sale drama aceasta de care era intim legat s‑a jucat într‑o singură reprezentaţie.
n
Anchetă realizată de Marta Petreu
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 19
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
Braşovenii şi spiritul junimist Dosar epistolar Mircea Popa
A
„Convorbirilor literare“ în 1867 şi acţiunile tot mai numeroase ale Junimii pentru reformarea bazelor culturii române au căpătat o pondere tot mai în‑ semnată în urma polemicilor deschise de Titu Maiorescu în paginile revistei îndrep‑ tate împotriva mediocrităţii literare, a lipsei de gust şi substanţă a unor scriitori cu pre‑ tenţii literare, a ortografiei greoaie folosite de ardeleni şi a regionalismelor care împă‑ nau limba gazetelor de peste Carpaţi. După câteva reacţii nesemnificative, venite din partea lui T. Cipariu, Ioan Micu Moldovan şi chiar a lui Iosif Vulcan, terenul câştigat de junimişti a fost din ce în ce mai evident, prin politica generoasă dusă de Iacob Ne‑ gruzzi de a înzestra mai toate bibliotecile şi societăţile literare ale tinerilor învăţăcei cu numerele revistei ieşene. Prin intermediul acesteia, tot mai mulţi studioşi iau act de acţiunea curajoasă a lui Maiorescu, de sub‑ stratul realist al acţiunilor lui, de literatura de calitate promovată de revista ieşeană. Încet‑încet, se creează în sânul societăţii ro‑ mâneşti mai multe breşe junimiste, între care se numără pe primul loc cele de la Bra‑ şov şi de la „România jună“ vieneză. Prin legăturile directe, de familie şi de prietenie pe care Titu Maiorescu le avea cu braşove‑ nii, ca unul care a studiat o vreme în acest oraş, intelectualitatea braşoveană devine repede cucerită de ideile sale novatoare şi, prin intermediul unor bărbaţi luminaţi de aici, începe acţiunea de recunoaştere şi im‑ punere a ideilor maioresciene. Printre pri‑ mii care se alătură mişcării junimiste se numără profesorii Ioan Meşotă şi Andrei Bârseanu. Cel dintâi a fost coleg de clasă cu Maiorescu în timpul studiilor sale de aici şi a rămas în cele mai bune raporturi cu men‑ torul junimist, care a încercat în mai multe rânduri să‑l ducă la Iaşi şi să‑l integreze cor‑ pului profesoral de acolo. Dacă urmărim cu atenţie epistolarul lui T. Maiorescu, vom da mai în fiecare an măcar peste câte o scri‑ soare schimbată între cei doi, punând în lumină insistenţa cu care profesorul ieşean caută să‑şi convingă prietenul să se prezinte la concursurile anunţate de sistemul şcolar pentru ocuparea unui post în învăţământul ieşean. Desigur că fluctuaţiile politice aduc după sine şi amânarea unor concursuri, iar atunci când Meşotă se prezintă la concurs, adversarii săi din comisie, N. Ionescu şi I. Columb, barează prin votul lor numirea braşoveanului. Totuşi, prin relaţiile pe care le are cu Maiorescu, Meşotă, în calitate de director de şcoală şi inspector şcolar va în‑ cerca să obţină din partea guvernului Ro‑ mâniei acele sume trebuitoare pentru func‑ ţionarea în bune condiţiuni a gimnaziului şagunist. În acest sens trebuie înţeleasă ac‑ ţiunea lui din anul 1873 de a insista pe lân‑ gă parlamentul României în sensul ajuto‑ rului amintit. Ca urmare a acestor bune pariţia
20 • APOSTROF
raporturi, el ajunge să fie ales şi membru corespondent al Academiei Române, în 1877. Pe lângă Meşotă, dedicat cu trup şi su‑ flet colegului său ieşean, un alt element important câştigat pentru cauza junimistă a fost profesorul Andrei Bârseanu. Lectura revistei ieşene a fost pentru el cauza asumă‑ rii unei atitudini deschise în favoarea acţiu‑ nilor junimiste, şi prin intermediul „Gazetei Transilvaniei“ el a dat glas acestei opţiuni, emiţând aprecieri extrem de favorabile la adresa scriitorilor care s‑au aliat grupului junimist, declarându‑se solidar cu cauza lor, iar efectul atitudinii sa‑ le, mai ales că venea din partea Astrei braşovene pe care o repre‑ zenta, s‑a putut repede remarca. Astfel, el a salutat cu multă bu‑ curie apariţia Novelelor din popor ale lui Slavici, pe care îl consideră un rezultat al efortului de cinci‑ sprezece ani depus de Junimea de a contribui la progresul literaturii române, fiind de părere că criti‑ cismul acesteia a fost salutar: „Societatea Junimea şi‑a câştigat pentru literatura română un şir lung de merite însemnate. Ea a combătut calea greşită pe care o apucase literatura noastră şi, dân‑ du‑ne opere ce nici străinii Occi‑ dentului cult nu se sfiesc a le pune alături cu lucrările scriitorilor europeni, ne‑a arătat direcţia na‑ turală ce trebuie să ia literatura românească“. A. Bârseanu s‑a im‑ plicat apoi în punerea la cale a sărbătoririi Junimei de către tine‑ rii vienezi de la „România Jună“ şi le‑a oferit spaţiu publicistic pentru a‑şi susţine opiniile. Se remarcă astfel scrisorile pe care le primeşte de la mai tânărul I.C. Panţu, iar mai apoi de la I.T. Me‑ ra, susţinători devotaţi ai Junimii. Programul şedinţei festive din 17 iunie 1882 îi este comunicat în avans, cu rugă‑ mintea de a‑l populariza prin „Gazetă“, lu‑ cru care s‑a şi întâmplat, toţi participanţii la acest eveniment, în frunte cu C. Popasu care a rostit cuvântul de deschidere, susţi‑ nând că revista ieşeană ar fi „cel mai impor‑ tant ziar ce posedăm“, iar activitatea Junimii ca una în care „critica trage o dungă groasă peste formele nebazate ale culturii noastre înainte de 60“ (I. Haliţă). Cu trecerea timpului, aceste relaţii de‑ vin şi mai strânse. Simion Mehedinţi, care ajunge la cârma revistei la începutul secolu‑ lui următor, i se adresează lui Bârseanu pentru a participa la prelegerile lor din 1907 sau 1909. E perioada în care popora‑ nismul prinsese unele rădăcini, făcându‑şi aderenţi chiar şi printre junimişti, cum s‑a
DOSAR
putut vedea din discursul academic al lui Duiliu Zamfirescu, repede temperat de răspunsul lui Maiorescu. Intenţia Junimii de a contracara fenomenul se poate consta‑ ta şi din iniţiativa acesteia de a discuta pu‑ blic chestiunea, aşa cum reiese din epistole‑ le trimise de Simion Mehedinţi sau de Th. Missir. Oricum, la toate sărbătoririle puse la cale de junimişti, braşovenii sunt mereu în atenţia generală, iar schimbul de amabi‑ lităţi creat dovedeşte trăinicia legăturilor lor, care se consolidează prin vizite recipro‑ ce şi schimburi fertile de idei.
Documentele incluse în dosarul de faţă au fost selectate din fondurile de corespon‑ denţă deţinute de Biblioteca Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj‑Napoca şi vin să ilustreze aceste multiple forme de legătură dintre cele două comunităţi scriitoriceşti, prin desprinderea tot mai mult de direcţia veche a „Familiei“ de la Oradea şi dorinţa tot mai presantă a trasării unei linii proprii, care, după „Tribuna“ sibiană, e tot mai pre‑ ocupată de scoaterea unei gazete proprii care să fie la nivelul cerut de noua situaţie (G. Bogdan Duică). Cele mai multe din epistole sunt conservate în fondul Andrei Bârseanu, ms. rom. 4741, f.6‑142), de unde le reproducem.
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917) ANEXA I. Ioan Meşotă către Titu Maiorescu Bucureşti 19|1. 1873 Frate Maiorescule! Astăzi sunt 7 zile de când am sosit în Bucureşti împreună cu alţi doi membri ai Eforiei şcolare, pentru ca să aşternem Ca‑ merei petiţiunea despre care ţi‑am vorbit în epistola adresată la Iaşi şi să stăruim pe la miniştri pentru aplacidarea şi creşterea sub‑ venţiunei. Am fost venit anume ca să te gă‑ sim şi să ne îndrumezi ce trebuie să facem. Neaflându‑te, am mers la D. Kogălniceanu, l‑am întrebat că ce e de făcut cu propunerea voastră şi cu petiţiunea prin care cerem o sumă mai mare de 15.000 l.n. Kogălnicea‑ nu ne‑a îndreptat să predăm petiţia preşe‑ dintelui Camerei, prinţului Ghica, rugân‑ du‑l ca Măria Sa să ne stea în ajutoriu, spre a obţine o subvenţiune de minimum 25.000 l.n. Preşedintele, după ce ne‑a obiectat că nu e dintre cei ce, după obiceiul ţării, pro‑ mit multe şi împlinesc puţine, şi că s‑a luat de principiu ca să nu se voteze cheltuieli noi până ce nu se arată şi izvoarele din care să se cumpere acelea, ne‑a promis că din par‑ te‑i va face tot ce‑i va sta în putinţă şi că va aviza petiţiunea noastră Comisiei bugetare, ceea ce a şi făcut îndată a doua zi. După aceasta, am luat‑o pe la d.d. miniştri, care toţi ne‑au primit cu deosebită bunăvoinţă şi toţi ne‑au promis că ne vor sprijini fiecare în felul său. Numai generariul instrucţiunei publice, Tell, n‑a voit de fel să ne primească, nici acasă la sine, nici la ministeriu, deşi am fost în 4 rânduri la el. Dintre deputaţi, încă am cercetat acasă pe d. A. Lahovary şi pe d. V. Boerescu şi i‑am rugat pe toţi să ne sus‑ ţină, ba pe cel din urmă l‑am invitat şi în scris, ca în caz de lipsă să ia iniţiativa şi, chibzuind modul cel mai corespunzătoriu de a aduce propunerea în legătură cu peti‑ ţia, să mijlocească proiectarea unei legi spe‑ ciale, prin care să se asigureze gimnaziului nostru subvenţiune anuală de cel puţin 25.000 franci. Motivul principal pentru creşterea subvenţiunei la suma de 25.000 fr. este că, prin detragerea ajutorului de 4000 fl, ce‑l aveam de la guvernul maghiar, am ajuns la un deficit anual de peste 7000 fl., despre care te poţi încredinţa din petiţia care ţi‑o alătur aci în copie, cum e compusă de preşedintele Eforiei, Datco. Toate aces‑ tea am sperat că ţi le vom putea împărtăşi verbal, dară, deoarece n‑ai sosit nici până astăzi, sunt constrâns să ţi le schiţez în scris. Eu trebuie să mă întorn acasă, căci pe deo‑ parte n‑am căpătat pasportu decât pe 5 zile, pe de altă parte, afacerile şcolare mă reclamă de urgenţă. Aş fi dorit foarte mult să mă pot întâlni cu tine, dară, deoarece nu s‑a potut, vin a te ruga ca venind aici să te inte‑ resezi serios de cauza noastră, să stăruieşti ca să nu adoarmă şi, înţelegându‑te cu cei‑ lalţi deputaţi, şi cu deosebire cu Boerescu şi Lahovary, să faceţi ca să se voteze legea specială de subvenţionare a Gimnaziului nostru cu suma anuală de 25.000 fr. Ne adresăm cu deosebită încredere către tine, fiindcă suntem convinşi că te interesezi seri‑
os de şcoalele noastre, pe când alţii pot să ne dea uitării. Las la fraţii Alexiu 100 exem‑ plare copii după petiţiune, care, dacă vei afla cu cale, vei dispune ca să se împartă între deputaţi. Amicul meu Diamandi Ma‑ nole, cu care am venit, pleacă în Turcia şi reîntorcându‑se, te va căuta şi‑ţi va face mai multe împărtăşiri. Al tău amic, I. Meşotă. (bcuc, ms. 4741, II, f.141‑142 )
II. I.C. Panţu către A. Bârseanu Viena, 9 iuniu 1882, |oferind detalii despre festivitate| „Programa mîne se va trimite. Fiind în comisia aranjatoare îţi împărtăşesc puncte‑ le programei (nu în rândul adevărat, căci astăzi la prânz se va fixa rândul) : 1 Discurs de deschidere 2 „Scrisoarea iii“ – Eminescu (pars I) cetire 3 „Lit|eratura| înainte de anul 60 T. Maiorescu şi direcţia critică în lit|eratură|“ ‑Haliţă, Năsăud 4 Cântare 5 Cetire din Criticele lui Maior|escu|‑ ego 6 Scriitorii direcţiei nouă – Mera (Un‑ garia| 7 „Toma Alimoş“ (declam. Simion Pop, Năsăud) 8 Maiorescu şi poezia rom|ânească|‑ Albini, Blaj 9 Cântare La încheierea acestei epistole, te rog în‑ căodată grijeşte de cele spuse, adecă de tele‑ grame. Aceasta va fi un act general al Juni‑ mei şi în genere al românilor în 1882, Te salut frăţeşte, Panţu
III. I.C. Panţu către Andrei Bârseanu Viena, 20 iuniu 82 Frate Bârsene, Şedinţa noastră s‑a ţinut în bună rându‑ ială, deoarece a fost comisar Bocancea, iar cât despre inima ei nu pot să‑ţi scriu nimic, căci ar trebui să ţi‑o înfăţişez întocmai ca un burete pe care storcându‑l lasă apa în aceeaşi culoare, dar fiindcă aceasta e impo‑ sibil, mulţămeşte‑te cu puţin. Tot ce pot să‑ţi spun este că aşa şedinţă n‑a fost în „România jună“ de când ţin minte, dar spun bătrânii noştri că nici ei n‑au pomenit o aşa şedinţă. Mi‑era drag când priveam la suma celor prezenţi, mi era drag că toţi as‑ cultau ( afară de cei ce moţăiau). Cu această ocazie făcui şi o tristă experienţă, pe care ţi‑o voi împărtăşi acasă, ca să nu spurc această hârtie cu împărtăşiri de felul aces‑ tora. Totuşi, ca să nu te las curios îţi dau să înţelegi despre ce e vorba prin următoarele: când am venit de prima dată la „România jună“ forma era la ordinea zilei şi cu deose‑ bire cleru făcea astfel de propagandă citând la tot pasul „forma dat esse rei“. Pe acele timpuri numai cei cu forma, numai cei care ţineau discursuri mai lungi la protocol,
DOSAR
numai aceia erau membri activi ai R. J. În‑ cetul cu încetul şi cu deosebire în anul ăsta ne‑am concentrat o samă de inşi şi ne‑am constituit într‑un club literar. Fondul, iar nu forma, a fost deviza noastră. Noi am învins. Iar acei formalişti care odinioară jucau rolă, astăzi văd că forma sau mai bine formalitatea este dispreţuită. |Tot aci aş aminti şi aceea că diferenţa de unit şi oriental de odinioară este ceva ridicol de când ne‑am pus pe alte baze. Tot mai mult ne apropiem de deviza societăţii|. Destul că sub astfel de împrejurări era foar‑ te natural că acei formalişti să cerce a zgu‑ dui baza fondului; dar degeaba au făcut politică slabă după culise, căci felicitările primite cu ocazia şedinţei i‑au pus după uşe şi azi se ruşinează de aceea ce au zis cu o săptămână înainte. Cine sunt acei forma‑ lişti şi dece le dau însemnătate vei vedea cu ocazia revederii. Aceea ce‑ţi scrisei în epis‑ tola trecută repet şi acum: trebuie să facem o societate literară în Braşov. „Gazeta“ ne stă la dispoziţie ca să putem prepara gustul ardelenilor ca astfel când va ieşi foaia noas‑ tră (care trebuie să iasă) să continuăm siste‑ matic pentru înflorirea societăţii. Cred că ai făcut bună experienţă relativ la jurnal, şi dacă şi dacă nu, curând face‑vom aceasta, Societatea fără întârziere să o facem. Trecând acum la alte lucruri îţi scriu următoarele: după cum cred că ai aflat, am trimis redactorului „Gazetei“ o corespon‑ denţă pentru două foiletoane. Te rog stăru‑ ieşte ca de bună samă să se publice şi ca să nu se facă schimbări, şi una şi alta nefiind după dorinţă mi‑ar părea foarte rău*. Ad‑ miţând cazul cel bun, te rog, unde relatez despre Mera, întreviră pe scriitorii Pompi‑ liu (Lit. pop.) şi pe Vârgolici; (Pogor este traducător din Faust). Aceasta să o faci ca toţi aceia care au semnat telegrama trimisă, să fie incluşi cu numele; iar în genere am amintit atâtea nume pentru ca naţia ardele‑ nească să audă de scriitorii români lui ne‑ cunoscuţi şi să se deprindă a crede că avem mai bune scrieri ca Lira mea, carte legată aşa de frumos cum nu s‑a mai legat în lit. noastră. Se va scrie şi la alte jurnale şi de aceea vezi să se reproducă în „Gazetă“. Tot‑ deodată tu ca din Braşov ai putea scrie un articol referior la „Direcţia nouă“, adecă la singura direcţie căci alta nu există. Toate acestea vor folosi naţiei cetitoare, căci vă‑ zând ea nişte false dări de seamă asupra scriiturilor, adecă scrântiturilor literari ale fericitului Vulcan, este amăgită şi astfel îşi strică gustul etc. Să scrii totdeodată şi fir‑ ma lui Socec et Co ca doritorii să ştie de unde să‑şi procure cărţi bune din Direcţia nouă, pentru că Vulcan şi de asta se fereşte. După ce atâtea vorbe ţi‑am scris, după ce d‑atâtea ori te‑am rugat, închei cu iscălitu‑ ra mea, Ion C. Panţu P.S. Îţi plac scrierile lui Zola? Eu afar de nefericita copie de pe natură, Lică Topor, am scris vreo 4 coale dintr‑o nuvelă locali‑ zată tot pe Cacova. Această nuvelă, pe lân‑ gă că îi nenorocită, mai este şi lungă, de Zola amintesc aci, căci uitasem în rândul trecut a‑l pune alăturea de Turgheniev. * Mă tem ca nu cumva redactorul din respect către părintele său sau cătră * să facă schimbări, lăsând câte ceva afară.
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 21
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917)
Îţi trimit aici telegramele sosite*. Aştep‑ tările mele nu s‑au împlinit, căci afară de Braşov, numai Junimea din Iaşi şi Maiores‑ cu ne‑au felicitat. Iaşi, 17 iuniu. Societatea „Junimea“ trimite salutările sale „României June“ şi‑i urează „trai lung şi prosperitate“! Negruzi, Pogor, Gane, Culian, Naum, Vârgolici, Pompiliu, Lambrior, Creangă, Missir. Braşov, 17 iuniu. Salutăm pe cei adu‑ naţi în onoarea „Junimei“ din Iaşi. Mai curând sau mai târziu lumina trebuie să ia‑ să învingătioare. Trăiască „Convorbirile“! Pilţia, Voina, Paul. Gara Târgovişte, 18 iuniu Foarte miş‑ cat de salutarea Dv., vă rog primiţi şi expri‑ maţi colegilor recunoştinţa mea. Puţin poate un critic, mult trebuie să facă o în‑ treagă generaţie de tineri inteligenţi. Am început noi în grele împrejurări. Literatura română aşteaptă să urmaţi cu mai mare re‑ zultat. Trăiască „România Jună“! Maiores‑ cu. Astăzi, vorbind cu mai mulţi, aflu cu cale a publica aceste telegrame împreună cu epistola lui Negruzzi. La încheiere te rog încă odată grijeşte ca primo loco, foiletonul să se publice, iar secundo, ca să fie publicat întocmai fără a se lăsa ceva afară. NB. Aştept răspuns. În vreo 5‑6, 7, 8 sau 10 iuliu nou, plec. Mă opresc niţel în Peşta şi apoi adio viaţă de student! ** La caz că n‑ai copie, ca să fie acurată pentru publicare. (Fond A. Bârseanu, ms. 4741, f. 6‑7)
IV. Petre Th. Missir către Andrei Bârseanu Onorabile Domn, In absenţa dlui Negruzzi din Iaşi şi conform însărcinărei ce mi‑a dat, vin a vă trasmite mulţumirile sale pentru biografia regretatului Ciprian Porumbescu. Aseme‑ ne am onoare a vă comunica că scrierea Dvoastră a fost cetită în „Junimea“ şi apre‑ ciată foarte mult de unii din noi. Spre marea noastră părere de rău, însă, majorita‑ tea adunării a fost de părere că ea nu se potriveşte cu genurile literare reprezentate până acum în „Convorbiri“ şi că trebuie să vi‑o restituim, cu îndemnarea de a o utiliza în alte organe de publicitate. Primiţi, vă rog, dl meu, încredinţarea osebitei mele consideraţii, al Dvoastre, Pe‑ tre Th. Missir, profesor la Universitate. Iaşi, 8 noembrie 1884
V. Simion Mehedinţi către Andrei Bârseanu Mult Stimate Domnule Bârsan, Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte de cel care vă scrie aceste rânduri. Împrejurările l‑au silit să se ocupe de „Conv|orbiri| litera‑ re“ şi, în această calitate, din partea colabo‑ ratorilor şi din partea sa vă adresează o mare rugăminte. O sumă de scriitori (cu Dl Mai‑ orescu în frunte) vor ţinea o serie de confe‑ rinţe asupra poporanismului românesc.
22 • APOSTROF
Pentru credinţele religioase de toate zilele, am fi dorit să avem un cleric. Moartea recto‑ rului din Cernăuţi ne face să ne îndreptăm acuma la un laic şi anume la acela care, prin colecţiile sale de literatură populară, e mai aproape de subiect. Dorind să fie între con‑ ferenţiari un transilvănean şi un bucovinean, ne gândisem pentru acest subiect delicat la Marian din Suceava. Cum ştiţi bătrânul a murit; m‑am adresat apoi la dr. Găină, rec‑ torul de la Cernăuţi. A murit şi el. Acuma ne întoarcem la laici, şi anume la dl A. Bârsea‑ nu. Cred că nimeni n‑ar putea să arate cu mai multă competenţă substratul cugetării religioase de toate zilele a poporului nostru. Rândul acestei conferinţe ar fi prin luna noiembrie (între 15 noiembre şi ianuar 1908). Conferinţele se vor adresa păturei noastre celei mai culte şi nu le vor asculta decât cei ce vor fi invitaţi în special. E vorba să dăm seama de „noi înşine“, prin cuvântul oamenilor noştri care au o măsură mai sigu‑ ră în judecată. E o necesitate de cultură faţă de desfrâul de laudă al unora şi faţă de mior‑ lăitura pesimistă a altora. Ce avem şi ce n‑avem? Asta e întrebarea. Vor răspunde Maiorescu, Delavrancea, Filipescu etc. Vom descrie poporul nostru de la cap până la pi‑ cioare. De la literatură până la plugărie (Fi‑ lipescu). Aceasta e rugăciunea noastră. Nu mai adaug un cuvânt mai mult decât acesta: am fi nefericiţi să nu putem completa pro‑ grama noastră cu numele dlui A. Bârsan. Cu cele mai deosebite sentimente de consideraţie şi stimă, ss S. Mehedinţi, 24.viii. 907, str. Racoviţă 12 P.S. Rog să nu se ştie nimic din această plănuire. Mă gândeam să vin anume la Braşov, dar tocmai acum e o grozăvie de muncă. Peste vreo lună sper să fiu mai li‑ ber. (bcuc, ms. 4741, II, f.132‑133)
VI. S. Mehedinţi – Andrei Bârseanu Mult stimate Domnule Bârseanu, Toate mulţămirile noastre pentru Popea. După Şaguna, trebuia să vină şi urmaşul. Numărul din ianuarie e mai mult Unire. Vei veni în februarie împreună cu Delavrancea. O noutate: tovarăşul d‑tale, dr. U. Jarnik începe povestirea carierei lui în „Conv|orbiri| literare“. Va fi foarte interesant. Răspândi‑ rea neaşteptată a revistei în Transilvania şi Ungaria ne bucură şi sperăm că la anul, când dl Maiorescu va împlini 70 de ani, bătrânele „Convorbiri“ vor fi revista cea mai populară, după cum ne măgulim cu speranţa că e cea mai impersonală. Numele Dtale va contri‑ bui desigur la răspândirea ei cât mai departe. Şi fiindcă e vorba de sacrificiu şi de cultură prin sacrificiu, ne simţim foarte mângâiaţi că avem de la toţi oamenii de bine un aşa de binevoitor sprijin. La 31 ianuar, seara, se va ţinea banchetul obişnuit al colaboratorilor. Ar fi o mare bucurie dacă ai putea fi în mij‑ locul nostru. Fii bun şi consideră aceasta ca o invitare din partea noastră a tuturor. Rog primeşte împreună cu Doamna Bârsan, expresiunea sentimentelor mele ce‑ le mai distinse, S. Mehedinţi, 7 .I. 909 (bcuc, ms. 4741, f.137‑138)
DOSAR
VII. S. Mehedinţi către Andrei Bârseanu Mult stimate Dle Bârsan, Din partea tuturor celor dimprejurul „Conv|orbirilor| lit|erare|“, cele mai adân‑ ci mulţămiri pentru frumoasele cuvinte ce ne‑aţi adresat. Au fost punctul culminant al serbărilor noastre. Măcar de Anul nou, am dori să avem pe câţi mai mulţi dintre D‑voastre în cercul nostru. Rog transmite celorlalţi domni expresiunea aceloraşi sen‑ timente. Zilele petrecute la Dvoastră mă urmăresc şi acum, de câte ori am răgaz să mai arunc ochii spre trecut... Mi se pare că de la 1 ianuarie până acuma au trecut 3‑4 luni! Primeşte, te rog, împreună cu Doamna Bârsan, asigurarea sentimentelor mele de cea mai deosebită stimă, S. Mehedinţi P.S. Nu îndrăznesc să insist pentru ma‑ nuscript, dar ar fi o mare bucurie să‑l avem cât mai curând. Deosebite salutări dlor Blaga, Bogdan şi Stinghe. (Loc.cit, f.139)
VIII. Iacob Negruzzi către Andrei Bârseanu 1910, 18| 31 mai, Bucureşti Stimate Dle Bârsan, Vedem cu părere de rău că până acum n‑aţi venit la Academie în sesiunea aceas‑ ta, ci numai de departe, prin raporturile ce ne‑aţi trimis, am avut ştiri de la Dvoas‑ tră. N‑ar fi chip să vă vedem măcar pen‑ tru câteva zile? Familia mea ar fi dorit foarte mult să mai revadă şi pe dna Bârsan şi pe d‑şoara Constanţa Broşu, pentru care noi toţi avem o aşa de mare simpatie. Ar trebui să căutaţi, dacă se poate, să ve‑ niţi măcar pentru ziua de 25 mai. Iată pentru ce vorbesc tocmai de acea dată. Cei trei ani de preşedenţie ai colegului nostru d. Saligny expiră acum şi Secţia literară cere ca, după aproape 40 de ani, în care s‑au perindat la preşedenţia Aca‑ demiei numai colegi din secţiile istorică şi ştiinţifică (câţiva de 2 sau 3 ori, unul chiar de 4 ori) să fie de astădată ales şi unul de la Secţia Literară. Negreşit că toţi am gândit la d. Maiorescu. Acesta însă, pentru deosebite motive individuale, a refuzat candidatura şi m‑a propus în loc pe mine, stăruind foarte mult pentru ale‑ gerea mea. Secţia întreagă (afară de unul), apoi Secţia Istorică întreagă (afară poate iarăşi de unul) şi f|oarte| mulţi din Secţia ştiinţifică mă susţin. Însă în zilele din urmă s‑a ivit din partea unui coleg obiec‑ ţiuni politice (!!) şi iarăşi s‑a vorbit de eventuala preşedinţie a unui coleg din Secţia ştiinţifică, care a mai ocupat acest loc onorific altă dată. Deşi cred că majo‑ ritatea mare a Academiei se va pronunţa pentru mine, totuşi vă rog să veniţi şi dvoastră în ziua de 25 c., pentru ca secţia noastră să fie complet reprezentată. Mi‑aţi face cu aceasta un mare serviciu personal. Negreşit însă că, în cazul când amiciţia Dv. pentru unul din membrii
Maiorescu (15 februarie 1840‑18 iunie 1917) Manuscrise Maiorescu, din arhiva Muzeului Naţio‑ nal al Literaturii Române. Documentele nr. 9156/8 şi 18064.
Ilustraţia acestui Dosar provine de la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Le mulţumim dlui director Ioan Cristescu şi dnei muzeograf Eugenia Oprescu pentru colaborare.
Secţiunii noastre ar fi aşa de mare, ca, vrând să votaţi contra mea, mai plăcut mi‑ar fi să vă abţineţi de a vota, nevenind în ziua aceea. Aşteptând binevoitorul Dv. răspuns şi rugându‑vă să salutaţi pe Doamna şi d‑şoara din partea mea şi a familiei mele, vă strâng mâna cu amicală colegialitate, fiind al Dv. foarte devotat, I. Negruzzi, str. Romană, 71. (Fondul Andrei Bârseanu, ms. 4741, f.1‑2)
IX. Iacob Negruzzi către Andrei Bârseanu Poftire
Zece lustri fără unu, nu e glumă, au trecut De când vechea Junime la lumin‑a apărut. Ş‑acum după ce zburat‑a lung al timpurilor şir, Iată vor să lege iarăşi al tradiţiilor fir.
Junii care poartă‑n spate a lucrărilor povară Printr‑un prânz gustos şi vesel, tocmai ca odinioară, Deci fu îndemnat să scrie ca‑nainte o poftire Secretarul bătrân astăzi, dar tot june de simţire, Ştire dând la vechi şi tineri, ori de unde‑or fi, să plece Şi la Bucureşti să vie, în Ghenare nouăsprezece. Când la Bulevard, în nalta şi bogata de prânz sală, Se vor ospăta cu toţii pe‑a lor însăşi cheltuială. Veniţi dar să mai petrecem la un loc, sărbătoreşte, Când în inimile noastre încă flacăra luceşte. Din partea „Convorbirilor literare“ Iacob Negruzzi, I. Bogdan, S. Mehedinţi Ms. 4741, f.3
DOSAR
X. Răspunsul braşovenilor „Salutăm cu respect pe bărbaţii care au dat o îndrumare sănătoasă literaturii noas‑ tre, dorindu‑le zile îndelungate şi urmaşi vrednici: Ciocnind spumoasele pahare Şi mulţămind pentru chemare, Vă facem sinceră urare : La masa‑ntinsă veselie, (Trimitem noi peste hotare O caldă, sinceră urare) În scris senin şi armonie La fapta bună bărbăţie!
n
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 23
Sub lupa memoriei
Lenin, Republica Virtuţii şi Supraomul bolşevic Vladimir Tismăneanu
D
are de fapt în vedere Stalin în clipa când, lângă catafalcul lui Ilici, ce‑ lebrează etosul bolşevic? La ce se gândeşte el atunci când exaltă unicitatea formulei politice comuniste? De ce sunt bolşevicii altfel decât muritorii de rând? Cum s‑a năs‑ cut această idee a Supraomului bolşevic? Lenin se temea de orice moment de blândeţe ori de compasiune. Totalitaris‑ mul a cultivat duritatea şi lipsa de milă. Slavoj Žižek, şi nu numai el, notează fap‑ tul că Lenin era alergic la orice expresie de sentimentalism. Asemeni revoluţionarilor secolului al xix‑lea, personajelor romane‑ lor lui Turgheniev şi Dostoievski, dar şi ciudatei şi nefastei scrieri „Ce‑i de făcut“ de Cernîşevski (un fel de „poem pedago‑ gic“ al nihilismului), Lenin se dorea un inflexibil, un personaj totalmente devotat cauzei revoluţiei. Radicalismul utopic, comunist şi fas‑ cist, dispreţuieşte compasiunea ca o pseu‑ do‑virtute burgheză. Valorile moralei iu‑ deo‑creştine sunt denunţate drept ipocrite. Ascetul revoluţionar nu suportă nicio sus‑ tragere de la ceea ce îi apare drept misiunea sa absolută. Ca şi Robespierre, Lenin visea‑ ză o republică a virtuţii. Spre deosebire de posedatul iacobin, Lenin însă construieşte partidul ca entitate colectivă, ca organism învestit cu atribute divine: omniscienţă, omnipotenţă, grandoarea supraistorică. Pentru bolşevici, cultul partidului este sur‑ sa din care derivă cultul liderului. La na‑ zişti, inspiraţi nu doar de iraţionalism şi de Mussolini, dar şi de tradiţia rasismului po‑ pulist austriac şi german, divinizarea lide‑ rului primează asupra celei a partidului. Revoluţionarii utopici, deopotrivă cei ai extremei drepte şi cei ai extremei stângi, se concep ca împuterniciţi de istorie să demo‑ leze ordinea existentă de o manieră cataclis‑ mică. Bolşevicii, în pofida declaraţiilor de ruptură cu terorismul anarhist şi populist, sunt moştenitorii tradiţiei nihiliste. Cu cât o atacă mai feroce, cu atât mai suspectă devine opoziţia lor faţă de radicalismul originar. Fireşte, Marx l‑a condamnat pe Serghei Neceaev, teroristul mistificator, prototipul personajului Piotr Verhovenski din romanul Demonii de Dostoievski. Să citim însă „Catehismul revoluţionarului“ şi vom constata acele afinităţi incontestabile dintre viziunea lui Neceaev, cândva atât de apropiat de Bakunin, şi cultul organizaţiei îmbrăţişat şi promovat de Lenin. „Revoluţionarul de profesie“, zelotul care nu are altă meserie decât subversiunea, militantul „partidului de avangardă“, pro‑ vine tocmai din acest univers misterios, abisal deopotrivă din punct de vedere soci‑ ologic şi psihologic. Lenin, în pofida apa‑ ar ce
24 • APOSTROF
renţelor de respecta‑ bilitate, este el însuşi acest „om nou“, pen‑ tru care orice slăbi‑ ciune umană repre‑ zintă o capitulare în faţa detestatei „mo‑ ralităţi a preoţilor“, denunţată în discur‑ sul său din 1922, „Sarcinile Uniunilor Tineretului“. Nu avem spaţiu să insistăm, însă exis‑ tă o importantă lite‑ ratură privitoare la atracţia exercitată de tezele lui Nietzsche nu doar asupra ideo‑ logilor fascişti, dar şi asupra celor bolşe‑ vici. Era vorba, desi‑ gur, de simplificări abuzive, dar faptul împrumuturilor te‑ matice rămâne. Mili‑ tantul bolşevic, pen‑ • Vladimir Tismăneanu tru Lenin, este în felul său un supraom. Tot astfel, liderul providenţial, ceea ce Erich Fromm a numit cândva „salvatorul magic“, Lenin deci, este descris de discipoli ca având o „influenţă hipnotică misterioasă şi incomprehensibi‑ lă“. La fel scria Albert Speer despre Hitler. Dogmele sunt intangibile în ambele sisteme totalitare. Ideologia este tratată drept adevăr revelat. Lenin scrie despre gândirea lui Karl Marx ca despre un număr de comandamente inexorabile. Despre mo‑ rală, fondatorul bolşevismului afirmă: „În opinia noastră, moralitatea este în întregi‑ me subordonată intereselor luptei de clasă“. Partizanatul necondiţionat, subordonarea raţiunii faţă de credinţa oarbă în victoria revoluţiei sunt exigenţele fundamentale ale leninismului. Pentru bolşevici, la fel ca pentru revolu‑ ţionarii dreptei totalitare, cauza finală jus‑ tifica utilizarea oricăror mijloace. Iată ce scria Neceaev (cu colaborarea probabilă a lui Bakunin): „Revoluţionarul este un om pierdut: nu are interese proprii, o cauză personală, sentimente, bunuri personale; nu are nici măcar un nume. Întreaga sa fi‑ inţă este absorbită de un singur gând, de un singur interes, de o singură pasiune: revoluţia. Caracterul revoluţionarului au‑ tentic nu tolerează niciun fel de romantism, sentimentalism, entuziasm ori ispită. Nu este loc nici pentru ură sau răzbunare pri‑ vată. Pasiunea revoluţionară, care la el devi‑ ne o pasiune permanentă, trebuie să fie
combinată cu un calcul rece“. Poetul comu‑ nist francez Louis Aragon scria despre „Ochii albaştri ai revoluţiei care scânteiau cu o cruzime necesară“. Fireşte, de la Ne‑ ceaev la Lenin s‑au întâmplat multe în mişcarea revoluţionară rusă şi internaţiona‑ lă. Fanatismul sectar, misticismul raţionali‑ zat în ideologia cenzurii apocaliptice şi a adeziunii necondiţionate, toate acestea se unifică în sindromul credinţei totalitare. Capitolul „Ideologie şi teroare“ din cartea clasică a Hannei Arendt despre Originile totalitarismului explică tocmai faptul că noile formule revoluţionare preconizau re‑ constituirea statului pe baza unei „concep‑ ţii ştiinţifice despre lume“. Barbaria Primu‑ lui Război Mondial, criza civilizaţiei liberale, desensibilizarea morală a milioane de oameni au creat climatul favorabil as‑ censiunii mişcărilor de gloată conduse de elitele nihiliste.
n
Monarhia modernă românească (1857‑1881) – un proiect de ţară în cinci paşi – Toader Nicoară
A
se poate constata, în dezbaterea publică de la noi, politicieni, guver‑ nanţi, presă, oameni din media etc. au des‑ coperit surprinzător că România nu are… proiect de ţară. Ca atare, tema ocupă unul din primele locuri în dezbaterile politice la zi. În ce ne priveşte, pe noi, ca istorici, avem satisfacţia să constatăm că istoria şi trecutul îşi au şi pot avea în continuare un rol semnificativ cu condiţia ca cineva să vrea să le cunoască şi să le recunoască. Pen‑ tru societăţile contemporane şi, cu atât mai mult pentru o societate precum cea românească, ce nu şi‑a găsit încă ritmul normal şi un oarecare echilibru cu privire la căile sale de dezvoltare, în viitorul ime‑ diat, dar şi pe termen mediu şi lung, dez‑ baterea despre un posibil proiect de ţară îşi are raţiunea sa. Întrebarea care se pune este dacă istoricii ar avea ceva de spus în această chestiune care priveşte viitorul. Or, se ştie prea bine, istoricii se ocupă doar de trecut. Ajunşi aici, se cuvine să invocăm un personaj din secolul al xix‑lea – admirat şi detestat în egală măsură – care spunea la vremea sa un adevăr pe cât de evident, pe atât de uitat de contemporanii noştri: „Atunci când oamenii vor să realizeze ceva nou, … se uită în trecut!“ (Karl Marx) Aşadar, propunând o temă cum este cea de faţă – a proiectelor de ţară – avem în vedere faptul că analizând experienţa din trecut a realizării statului român modern, putem identifica elementele constitutive şi modurile de acţiune care au pus în operă proiecte de ţară şi, apoi, au acţionat pentru realizarea lor. Evident imaginarul politic pre‑modern şi modern a fost populat de o serie lungă de proiecte – de la unele care frizează utopia, la altele mai realiste şi chiar traduse în fapt. De la proiectele cele mai optimiste şi mai utopice care visau instaurată o pace univer‑ sală, propuse de marii filosofi ai Lumini‑ lor, la Megali ideea grecească, până la marea utopie comunistă, au irigat gândirea politi‑ că şi imaginarul politic modern. Cred că putem discuta cu folos despre un proiect elaborat de forţele gânditoare ale ţării, despre cel elaborat în cadrul Adu‑ nărilor ad‑hoc din 1857 şi finalizat pe par‑ cursul următorilor 24 de ani la 1881, prin proclamarea Regatului României. Proiectul s‑ar putea numi în multe fe‑ luri, dar am ales să‑i spunem De la Princi‑ patele Dunărene la Regatul României, sau un proiect de ţară în 5 paşi (1857-1859-18661877-1881). şa cum
Trebuie spus chiar de la început că este vorba de primul proiect de ţară reuşit, în sensul că el a fost elaborat şi pus în operă de forţele politice interne; e adevărat, cu con‑ cursul unor puteri europene, dar meritul împlinirii lui revine în proporţie covârşi‑ toare unei generaţii de oameni politici care merită recunoştinţa şi preţuirea generaţii‑ lor următoare până la noi şi chiar după noi. Este proiectul creionat (care a prins formă şi contur) în cadrul Adunărilor ad‑hoc din cele două principate, Valahia şi Moldova, desfăşurate în septembrie-de‑ cembrie 1857 şi finalizat în martie-mai 1881 prin proclamarea Regatului Români‑ ei, dar care sintetizează ideile politice şi dezbaterile purtate cu mai mult de o jumă‑ tate de secol înainte, din epoca Marii revo‑ luţii franceze până la războiul Crimeii. Se poate constata cu uşurinţă – durata acestui proiect a fost una relativ scurtă la scara istoriei (doar 24 de ani), cam cât îi trebuie unui individ ca de la naştere să de‑ vină o persoană matură, educată şi gata să‑şi asume roluri sociale. Durata se supra‑ pune peste anii pe care, se pare, România de după 1989 i‑a irosit cu folos din 1990 încoace. Mi se pare că i‑a folosit mai degra‑ bă pentru a distruge o ţară decât pentru a identifica un proiect nou. Evident, voi începe cu începutul, adică cu creionarea circumstanţelor în care s‑au desfăşurat şi dezvoltat lucrurile şi apoi cu proiectul pe care istoricii de până la noi, chiar dacă nu l‑au ignorat, l‑au restituit fragmentar şi au pus accentul doar pe câte‑ va din etapele sale, ignorându‑le pe altele sau neglijând importanţa acestora. După eşecul revoluţiei de la 1848-1849, cele două principate române (Valahia şi Moldavia) au revenit sub suzeranitatea oto‑ mană şi sub protecţia Rusiei ţariste, până la izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856). În timpul acestui război, principatele au fost ocupate de trupele austriece, în timp ce operaţiunile militare se petreceau în Cri‑ meea, mult râvnita (atunci ca şi acum) pe‑ ninsulă de la Marea Neagră. Rusia, impe‑ riul ţarist, ca protagonist de o parte, având ca adversar Sublima Poartă, asistată activ de marile puteri europene Anglia, Franţa, Sardinia. Cum sorţii războiului erau previ‑ zibili, Rusia a fost înfrântă, iar la pacea de la Paris (1856), marile puteri europene au luat act de soarta principatelor dunărene, a căror situaţie trebuia rezolvată în spiritul unui principiu care a dominat diplomaţia secolului al xix‑lea, adică principiul echili‑ brului european. Care erau în cazul principatelor dunăre‑ ne soluţiile posibile la acel moment? 1. Să păstreze vechiul statut, adică o suveranitate
otomană tot mai şubredă şi un protectorat rusesc tot mai agresiv, care s‑ar fi putut transforma într‑un protectorat efectiv (de văzut puternica influenţă rusească din epo‑ ca regulamentară). Dar, într‑o asemenea eventualitate, Ru‑ sia ar fi dezechilibrat balanţa puterii pe continent în dezavantajul întregii Europe. Aşadar, marile puteri europene au sesizat ocazia să intervină – şi chiar dacă interesele acestora sunt divergente – o fac, şi o fac fără să vrea neapărat acest lucru, în favoarea ce‑ lor două principate româneşti. Proiectul iniţiat de marile puteri era susţinerea unei idei/proiect dezbătut(e) de‑ ja în mediile interne şi externe cam cu o bună jumătate de secol înainte, adică unirea celor două principate şi realizarea unui stat la Dunărea de jos – care să se constituie într‑o barieră în faţa Rusiei, atât spre Balcani, cât şi spre Europa Centrală. Se vede bine că Mari‑ le puteri europene învăţaseră lecţia dată de intervenţia rusească pentru înfrângerea re‑ voluţiilor de la 1848‑1849 din Europa Centrală. Cum era şi firesc, marile puteri cu inte‑ rese divergente nu s‑au pus de acord asupra unirii, dar au realizat două lucruri care ve‑ neau în întâmpinarea intereselor româneşti: protecţia sau garanţia colectivă a marilor pu‑ teri şi (fapt revoluţionar şi noutate absolută în raporturile internaţionale) consultarea locuitorilor celor două principate cu privire la soarta lor viitoare. Unirea principatelor şi realizarea unui stat puternic la Dunărea de Jos era în inte‑ resul puterilor occidentale Anglia, Franţa, Sardinia, păstrarea statu‑quo‑ului în inte‑ resul Rusiei şi Austriei şi constituia o chestiune de orgoliu pentru Imperiul Otoman. Pentru că părerile şi interesele erau îm‑ părţite, s‑a născut ideea (revoluţionară pe atunci) a consultării directe a locuitorilor celor două principate cu privire la soarta lor viitoare. Era pentru întâia oară în Europa când se întâmpla un asemenea fapt. Rega‑ tul Belgilor, realizat tot prin voinţa marilor puteri europene la 1830, s‑a realizat la masa verde, şi nu prin consultarea reprezentanţi‑ lor celor două comunităţi, valonă şi fla‑ mandă, care au constituit regatul belgian.
Primul pas înainte
A
şadar,
primul pas al proiectului: Diva‑ nurile ad‑hoc şi rezoluţiile lor din sep‑ tembrie‑decembrie 1857. Trecem peste anumite episoade, unele hilare, altele serioase, tipic româneşti, ca‑
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 25
re par că sunt, de atunci încoace, constan‑ te ale vieţii politice româneşti; cu ocazia consultării categoriilor sociale cu drept de vot, a avut loc, evident, nu se putea altfel, falsificarea alegerilor, şi reluarea acestora etc. Se cunoaşte de către multă lume istoria factuală, dar puţină lume, chiar şi printre istorici, a citit textul integral al rezoluţiilor şi, mai ales, care au fost dezbaterile şi cum s‑a ajuns la rezoluţiile acestea. Aş insista doar asupra unui singur aspect, deloc ne‑ glijabil. Astfel, divanurile sunt compuse de reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, boieri, orăşeni, ţărani. Divanurile/adunări‑ le hotărăsc, între altele, că boierimea româ‑ nească renunţă de bună voie la titlurile şi rangurile nobiliare, deţinătorii lor devin acum, alături de ceilalţi locuitori supuşi până atunci (ţărani, orăşeni etc.), cetăţeni, egali în drepturi şi îndatoriri, deopotrivă. Putem considera acest fapt o adevărată re‑ voluţie mentală, ştiut fiind că în anumite ţări din Europa a fost nevoie de revoluţii sângeroase pentru a se ajunge la un aseme‑ nea fapt. Ar fi fastidios să relatăm întreaga po‑ veste, cu toate detaliile sale. Toată lumea ştie rezultatul acestor adunări, în orice caz, cel puţin cele trei puncte esenţiale care se aseamănă până la identitate: 1) Unirea 2) Prinţul străin şi 3) Regim constituţional. Să le luăm pe rând: 1. Unirea celor două principate, un acord cvasi‑unanim al celor două adunări. Ideea nu era deloc nouă, deoarece într‑o mulţime de planuri şi proiecte s‑a vorbit de ea de mai mult de o jumătate de secol. Ra‑ ţiunea unirii pentru marile puteri europene a fost atunci, ca şi acum, o barieră care să oprească avansul Rusiei ţariste spre Balcani şi Europa Centrală. (Ce au înţeles politicie‑ nii din secolul xix nu au mai înţeles‑o cei din secolul xx – dovadă fiind instalarea co‑ munismului în ţările Europei centrale după al doilea război mondial – şi pare că nu în‑ ţeleg decât pe jumătate politicienii contem‑ porani.) 2. Prinţul străin era soluţia identificată ca o rezolvare a echilibrului dintre grupări‑ le şi partidele politice interne. Prinţul stră‑
• Grădina Zmeilor. Foto: C. E.
26 • APOSTROF
in, aparţinând unei dinastii europene care să se bucure de prestigiu, era văzut ca un arbitru, şi nu ca jucător (vedeţi de ce‑i cu folos să cunoaştem trecutul) şi voi reveni asupra acestui aspect, deoarece pe parcurs, omul care trebuia să fie arbitru imparţial a devenit jucător angajat. Ca atare, sistemul l‑a ejectat, în ciuda popularităţii remarcabi‑ le de care s‑a bucurat la vremea sa şi se mai bucură încă în posteritate. Dar să nu antici‑ păm. Oricum, prestigiul prinţului străin şi al dinastiei urma să se răsfrângă şi asupra noului stat. Cu privire la ideea prinţului străin se ridică întrebarea: ce s‑a întâmplat în gândi‑ rea politică a celor din 1857, care au căzut de acord că noul stat are nevoie de un prin‑ cipe străin, când se ştie că toţi cei care au participat la revoluţia din 1848‑1849, şi chiar şi cei mai radicali dintre ei (Brătienii, Kogălniceanu etc.) aveau puternice convin‑ geri republicane. Cum şi de ce s‑au trans‑ format convingerile republicane în convin‑ geri monarhice? Desigur, eşecul revoluţiei sau, mai de‑ grabă, al revoluţiilor europene poate fi o explicaţie, dar nu singura. Cel mai bun exemplu rezidă în faptul că până şi o revo‑ luţie glorioasă precum cea franceză, care a proclamat republica, s‑a trezit în scurt timp… în cel de‑al doilea imperiu. Şi că prinţul preşedinte, prinţul president Napo‑ leon, s‑a proclamat împărat! Or, dacă într‑o ţară ca Franţa, forma republicană de guver‑ nare nu s‑a putut menţine, ideile republica‑ ne nedurând mult, ce soartă ar fi putut ele avea la gurile Dunării? Nu în ultimul rând, experienţa exilului i‑a învăţat pe cei mai radicali dintre liderii politici români că soluţia unei monarhii constituţionale sub un prinţ dintr‑o dinas‑ tie străină putea fi una durabilă şi stabilă la temelia noului stat. Ca atare, nu existau prea multe opţiuni. Alegerea nu era greu de făcut, între soluţia unui statut de gubernie rusească şi cea a unei monarhii constituţionale de model şi sub protecţie europeană. 3. Regimul constituţional era, aşa cum se ştie, un deziderat mai vechi. De la Con‑ stituţia „cărvunarilor“ trecând prin proiec‑ tele constituţionale ale lui Ion Câmpineanu
şi prin cele ale paşoptiştilor, toate proiecte‑ le de constituţie cereau un regim reprezen‑ tativ. Chiar şi regimul regulamentelor or‑ ganice impus de ruşi prevedea tot un soi de regim reprezentativ, fie el şi incomplet. Apoi, merită să reflectăm la ideea după care ruşii ar fi voit să experimenteze la frontierele europene ale vastului lor impe‑ riu valenţele unui regim reprezentativ, moderat, conservator, care să fie, la rân‑ du‑i, o barieră pentru idei radicale şi revo‑ luţionare de care voiau să prezerve propriul lor imperiu. Alegerea alor noştri a fost evident, dar şi surprinzător, un model european: mode‑ lul belgian. Principatele Unite, cum urma să se numească noul stat, se vedea pe sine ca un soi de Belgia Orientului. De ce mode‑ lul belgian? Dintr‑un simţ practic foarte ascuţit. În gândirea politică a secolului al xix‑lea nu exista acreditată ideea că se pot constitui state noi, state care să nu aibă o tradiţie venită din trecut, dintr‑un ev me‑ diu prestigios, o idee de stat consacrată de timp. Desigur, această idee conservatoare a început să cedeze uşor. Napoleon i a fost cel care a şters de pe harta Europei vechile structuri etatice care veneau din trecut şi a constituit pe hartă şi pe teren state noi, cu frontiere uneori artificiale. Dar, după în‑ frângerea sa toate aceste construcţii etatice au dispărut. Crearea regatului belgilor la 1830 a fost o iniţiativă care voia să conserve echilibrul european şi nu s‑a născut neapărat din vo‑ inţa valonilor şi a flamanzilor, ci s‑a realizat la masa verde de către diplomaţia marilor puteri, grijulie să intercaleze un stat tam‑ pon între Franţa şi Prusia. Dar pentru oamenii politici români, maniera în care s‑a realizat regatul belgilor era precedentul necesar şi suficient pentru a putea susţine cu şanse dezideratul unirii celor două principate româneşti, cărora li se reproşa de către adversarii unirii că nu fuseseră niciodată unite în trecut.
O jumătate de pas înapoi
O
adunărilor ad‑hoc cunoscute, urmează un proces în mai mulţi paşi. Dar stupoare, spre deznă‑ dejdea românilor, marile puteri europene fac o jumătate de pas înapoi. Rusia, Aus‑ tria şi Turcia opunându‑se unirii, Anglia şi Franţa recurg la ceea ce s‑a numit com‑ promisul de la Osborne. Anume, a fost im‑ pusă o unire doar pe jumătate. Noul stat în viziunea susţinătorilor unirii (Franţa şi Anglia) urma să se numească Principatele Unite ale Munteniei şi Moldovei şi urma să aibă doi domnitori, două guverne şi două adunări reprezentative, şi doar o curte de casaţie comună, cu menirea uni‑ ficării legislative. Deci problema adevăra‑ tei uniri era lăsată cumva pe seama viito‑ rului… Soluţia găsită prin compromisul de la Osborne era total nemulţumitoare pentru factorii politici interni, dar tot era mai mult decât păstrarea vechiului statut. Me‑ rită să stăruim puţin asupra acestei soluţii. Majoritatea istoricilor expediază repede proiectul propus de concertul european, considerat total nemulţumitor, citind de pe o poziţie post‑festum evenimentele. Dar să ne imaginăm că lucrurile s‑ar fi întâmplat aşa cum ne‑a propus concertul dată hotărârile
european. Ar fi rezultat, probabil, în timp, o Românie de landuri, o Românie federa‑ lă (idee care produce frisoane şi azi multo‑ ra dintre compatrioţii noştri), despre care nu ştim dacă ar fi rezistat provocărilor timpului şi istoriei…
Al doilea pas înainte
F
ezitarea marilor puteri, buna tra‑ diţie românească a faptului împlinit (o manieră tipic românească) a condus la du‑ bla alegere a lui Al. I. Cuza. Aşadar, prin dubla alegere a biruit ideea autohtonismu‑ lui (teorie dragă şi puternic promovată de Roller şi adepţii săi internaţionalişti şi în‑ tregii istoriografii comuniste şi protocro‑ niste). Lucrurile ar fi fost perfecte dacă Alexandru I. Cuza s‑ar fi ridicat la înălţi‑ mea poziţiei ocupate. (nota bene: prin această abordare nu dorim deloc să‑l dăm jos pe Cuza de pe soclu şi nici să‑i diminu‑ ăm meritele. Dimpotrivă, istoria i le recu‑ noaşte pe deplin.) Alegerea lui Alexandru Ioan I, aşa cum i‑a consemnat istoria numele oficial în galeria de conducători, a reuşit să salveze ideea unirii, iar activitatea reformatoare din epoca lui (unirea deplină, reforma constituţională prin realizarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, re‑ formele sociale – secularizarea averilor mănăstireşti şi reforma agrară etc.) sunt merite incontestabile pe care istoriografia le aşează la bilanţul pozitiv al domniei lui Cuza vodă. Ce nu ne spune destul de apăsat istoria şi istoricii este faptul că „domnul unirii“ nu şi‑a jucat rolul aşa cum cereau timpuri‑ le şi nu a respectat partitura scrisă de ho‑ tărârile divanurilor ad‑hoc… Adică, din‑ colo de reforme, unele binevenite şi necesare, Cuza nu s‑a mărginit să joace rolul de arbitru, cheia de boltă a unei arhi‑ tecturi de democraţie constituţională, şi a devenit (surpriză/ ghinion), un principe jucător pe arena politică… Trăim parcă un déjà vu. Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a aruncat în aer structura instituţională a noului stat. Principele a dizolvat parla‑ mentul şi a guvernat prin decrete. Nu se putea guverna împotriva reprezentanţilor din camerele legiuitoare, aleşi de popor (chiar dacă printr‑un vot cenzitar). Nici chiar cele mai bune intenţii nu pot scuza lovitura de stat, bazată pe o ideologie po‑ litică la modă în epocă: bonapartismul – adică politica inaugurată de Napoleon al iii‑lea. Bonapartismul s‑a bazat, precum se ştie, pe politica loviturii de stat şi conce‑ pea organizarea unui stat modern prin reforme venite de sus şi prin controlul foarte strâns al „alegerii“ reprezentanţilor naţiunii: cens ridicat, pentru alegători, organizarea celei de‑a doua camere, sena‑ tul – cu senatori numiţi de principe din cercurile apropiaţilor săi, în general con‑ servatoare, reforme „luminate“ venite de sus. Nici una din reformele pe care le‑a folosit ca pretext nu pot scuza un aseme‑ nea tip de guvernare. (Spre exemplu, re‑ forma agrară nu a rezolvat problema lumii rurale, dovadă explozia socială a răscoalei din 1907, iar cât priveşte raporturile cu biserica, provocate de secularizare, ar fi foarte multe de spus). aţă de
Pasul al treilea: abdicarea lui Cuza şi aducerea lui Carol i
D
intr‑un
instinct de conservare, repre‑ zentanţii clasei politice au trecut de posibilele divergenţe ideologice care‑i sepa‑ rau pe moment şi au realizat un front co‑ mun pentru a salva ce se putea salva din planul iniţial (prinţul străin şi regim con‑ stituţional, reprezentativ). Ceea ce s‑a nu‑ mit în epocă şi mai târziu, „monstruoasa coaliţie“ nu a fost nici pe departe atât de monstruoasă pe cât s‑a spus, mai ales de istoriografii epocii comuniste. Cei care l‑au debarcat pe Cuza (evident într‑o manieră îndoielnică, deloc de aplaudat) au trecut ra‑ pid la ducerea la îndeplinire a ultimelor do‑ uă puncte rămase nerealizate ale planului iniţial, adică aducerea unui principe străin şi adoptarea rapidă a unei noi constituţii. Ca atare, epoca lui Cuza poate fi consi‑ derată ca un accident de parcurs, sau ca un soi de detur, de ocolire a unui obstacol, pe moment insurmontabil. Urmând acelaşi model belgian, oamenii politici au trecut repede la fapte. Au propus domnia ţării lui Filip de Flandra, fratele re‑ gelui Belgiei, dar acesta declină oferta, în lipsa acordului lui Napoleon al iii‑lea. (Filip de Flandra ar fi dorit, dar cum familia rega‑ lă belgiană era din dinastia de Orléans, avea toată opoziţia lui Napoleon al III‑lea). Dar lucrurile s‑au desfăşurat repede, oferta este reiterată prinţului Carol de Hohenzollern, care acceptă repede, vine în ţară şi, la 10 mai 1866, este proclamat principe al noului stat, odată cu acceptarea unei noi constituţii, calchiată şi ea după constituţia belgiană de la 1830. Aşadar, clasa politică românească, pusă într‑o poziţie dificilă de refuzul lui Fi‑ lip de Flandra, şi de opoziţia napoleoniană, a revenit repede la planul iniţial, marile pu‑ teri europene fiind puse, încă o dată, în faţa faptului împlinit, dar invocându‑se de fapt, voinţa liber exprimată din divanurile ad‑hoc de la 1857. Cu riscul de a provoca din nou mai vechile clişee istoriografice, îndrăznim să comparăm mişcarea de la 11 februarie 1866, cu glorioasa revoluţie de la 1688 din Anglia, care l‑a debarcat pe Iacob al ii‑lea Stuart şi a instalat monarhia constituţională britanică, sub dinastia de Orania.
Al patrulea pas
P
întregul proiect să fie îndepli‑ nit, mai rămâneau doi paşi importanţi de făcut. Unul dintre aceştia era, evident, emanciparea totală de sub tutela marilor pu‑ teri europene, adică obţinerea independenţei noului stat. Existau două posibilităţi. Prima consta în proclamarea pur şi simplu a inde‑ pendenţei, profitându‑se de conjuncturile internaţionale, printr‑o activitate diplomati‑ că susţinută pe lângă marile puteri. O a do‑ ua posibilitate consta în cucerirea prin luptă a noului statut, dar această manieră avea ris‑ curile sale, deloc de neglijat. Ocazia s‑a ivit la 1877, când Rusia declară un nou război Turciei. Astăzi se ştie prea bine care a fost rezultatul războiului. La congresele de pace de la San Stefano şi de la Berlin (1878) inde‑ pendenţa României a fost recunoscută. Dar nu s‑a întrebat nimeni ce ar fi urmat să păţească România dacă Turcia ar fi câşti‑ entru ca
gat războiul? La fel cum uităm că şi în cazul victoriei Rusiei riscurile nu au fost deloc puţine. În ciuda garanţiilor oferite prin tra‑ tate, Rusia avea pregătit textul proclamaţiei prin care urma să facă două gubernii din cele două foste principate. S‑a dovedit că intervenţia marilor puteri a fost din nou sa‑ lutară, dar la Berlin, aceleaşi mari puteri eu‑ ropene au recunoscut o independenţă cu… condiţii, dar totuşi independenţă!
Al cincilea pas: Regatul României
U
ltimul act spre îndeplinirea proiectu‑ lui iniţial (proclamarea regatului) s‑a petrecut şi el în doi timpi. Primul a aparţi‑ nut corpurilor legiuitoare (Camera şi Sena‑ tul) şi s‑a petrecut în martie 1881, atunci când a fost votată legea de proclamare a Regatului României. Al doilea moment, plin de încărcătură simbolică, s‑a petrecut la 10 Mai 1881 şi a tradus în mod simbolic în această zi de 10 mai, care avea atâtea semnificaţii în istoria modernă a românilor şi care a fost sărbătoarea naţională a Rega‑ tului României până la venirea comunis‑ mului, proclamarea regatului ca formă po‑ litică de mare prestigiu, prin care noul stat intra cu statut egal în concertul statelor moderne europene. Prin acest ultim şi simbolic act politic, generaţia care a gândit, conceput şi pus în practică hotărârile adunărilor ad‑hoc – adi‑ că a unui proiect naţional modern – a pus cheia de boltă a construcţiei statului român modern. Un stat sub forma unei monarhii constituţionale parlamentare, dotat cu o constituţie modernă şi cu instituţii demo‑ cratice bazate pe valori europene perfect sincrone cu valorile cele mai avansate în Europa. Era vorba de un stat care se bucura de prestigiu şi care intra alături de ţările euro‑ pene în perioada de timp cunoscută sub numele de „la belle époque“ – o epocă istori‑ că de o efervescenţă creatoare în toate do‑ meniile de creaţie. Se pot spune multe despre acest proiect de ţară, dar aici ne vom mărgini să consta‑ tăm că este primul proiect de ţară reuşit şi durabil, un proiect de ţară realizat în doar 24 de ani, o perioadă istorică relativ scurtă, în care naţiunea română recupera, de fapt, secole de istorie. Desigur, aceste realizări epocale sunt opera unei singure generaţii. Doar câteva nume alese aleatoriu sunt semnificative: fraţii Brătianu, Goleştii, Bălăceanu, Alec‑ sandri, C. Negri, Cuza, Kogălniceanu, Ion Ghica etc. Este generaţia de tineri boieri care la începutul secolului au descoperit Europa şi valorile ei în universităţile occi‑ dentale, urmate, la vârsta tinereţii, de ro‑ manticii şi visătorii generaţiei de la 1848, ca să devină apoi oamenii politici maturi şi plini de curaj şi iniţiative mai târziu, care au gândit şi împlinit marele vis al unirii, independenţei şi regatului României. Este şi acesta un bun exemplu cu privire la rolul elitelor şi la buna lor folosinţă de către o societate responsabilă şi vizionară. O mai bună cunoaştere şi restituire a aces‑ tei generaţii şi a faptelor istorice realizate de ea s‑ar dovedi, probabil, cu folos pentru generaţiile de azi şi de mâine.
n Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 27
Poemul simfonic Constantin Cubleşan
U
cele mai originale personali‑ tăţi poetice, afirmată în perioada postdecembris‑ tă, este Ruxandra Cese‑ reanu, cu un verb vigu‑ ros, năbădăios adesea, cu o expresie francă, explo‑ zivă şi nonconformistă, care a impus un stil fals‑avangardist, într‑o manieră lirică de neconfundat. Volumele sale au şocat prin cruzimea imaginilor terifiante ale unei lu‑ mi degenerate, ale unor realităţi degradate până la morbid, evocate şi translate într‑o viziune ce frizează fantasticul, oniricul şi, mai cu seamă, grotescul. Titlurile trimit sugestiv în acest sens: Oceanul Schizoidan (1998), Femeia‑cruciat (1999), Veneţia cu vene violete (2002) ş.a., incitante şi depresi‑ ve în acelaşi timp. Evoluţia spre un verb sintetizator e vi‑ zibilă de‑a lungul anilor, marcată de nevo‑ ia decantării emoţionale în profunzimea trăirilor intime, rezonând dramatic pe orizontul revelaţiei semnificative a biogra‑ ficului. California (pe Someş), recentă pre‑ zenţă editorială (Editura Charmides, Bistriţa, 2014), se structurează pe coordo‑ natele unui autentic poem simfonic, de amplitudine, râul devenind motivul melo‑ dic central pe firul căruia se ordonează polifonic segmentele unui tip aparte de rememorări tensionate. Poeta insinuează o trenă epică pentru a derula fragmentarul – căci fiecare secvenţă se constituie ca par‑ te integrantă, în trepte, a poemului ce trebuie considerat în întregul său – ca într‑o rapsodică orchestraţie, cu variaţii pe aceeaşi temă. De altfel, autoarea dă re‑ laţii explicative asupra declicului inspiraţi‑ ei: într‑una din plimbările de seară pe malul Someşului, ajunsă în Parcul Rozelor „am auzit un zvon de chitară şi nişte gla‑ suri răzleţe: erau nişte băieţi şi fete care zdrăngăneau melodia Hotel California a trupei Eagles“, fapt ce „m‑a făcut să mă întorc în timp, pe vremea când eu însămi eram adolescentă şi cântam cu prietenele mele de liceu aceeaşi melodie“. Întoarcerea în timp nu înseamnă însă neapărat evocarea acelor ani (sau, nu nu‑ na dintre
28 • APOSTROF
mai), ci reconstituirea atmosferei unei în‑ tregi lumi crepusculare revolute, retrăită acum cu sentimentul recompunerii aceste‑ ia într‑un prezent dinamic, cu alte poveşti, dintr‑un acelaşi „poem al oraşului“ pe care şi‑l asumă, datorat râului, pe firul căruia evadează spre universuri fantastic de realiste, dacă există aşa ceva (şi iată că există), căutându‑se pe sine în propria po‑ ezie ce se alcătuieşte aproape halucinant, sub imperiul senzorialului („Eu fac aici înnădituri./ Gândesc un zigurat./ Amin‑ tiri învălmăşite de râu îmi ung retina./ Ochii mei au fost doar originea unui po‑ em care scrie“). Pentru Ruxandra Cesereanu, poezia din acest volum se dovedeşte a fi „o gară cu multiple săli de aşteptare“, în sensul că, metaforic vorbind, memoria se încarcă cu o mulţime de episoade evocatoare ale unor locuri străbătute aievea, ale unor eroi simbolici, care devin, cu vibrantă în‑ cărcătură emoţională, tot atâtea popasuri afective, din care se întoarce, de fiecare dată, la matcă, în timp şi în timpi, adu‑ când pe firul râului ordonator de viaţă prinosul unor experienţe ideatice: „Scoicile galbene culese cu stăruinţă din ţara mino‑ taurului/ le‑am azvârlit la noroc în So‑ meş./ Din ele a crescut fotografia ştearsă a traficantului de arme/ care a fost de crud poet şi pe care l‑am iubit./ Hainele lui decolorate la maturitate au fost flamura mea./ Ochii lui apoşi au fost puterea mea“. Râul îşi are şi el biografia sa pentru care poeta depune mărturie: „După ploaie, pe râu, o carte poştală făcută din petece:/ dopuri, pungi tăiate, pahare de plastic, etichete dezlipite, felii de franzelă,/ un pistol de carton, sâmburi, căpşuni rupţi, chipsuri, codiţe de cireşe,/ cutii turtite de cola, insigne, medalii din cauciuc, Lipton tea, schweppes,/ pene de porumbel.// Ve‑ zicile durdulii ale băutorilor,/ un trompe‑ tist, la colţul podului, bandajat cu staniol,/ venele lui îngroşate de fum şi spirt.//Toate acestea sunt greutăţi moarte“. Peisajul e pestilenţial, lugubru în felul său. Dar e o lume vie din care se nasc legende fantas‑ matice („Dedesubtul râului se aflau oraşe cu poveşti de apă“), istorii dezolante, de aici se propagă melodii cu rezonanţe stra‑ nii („Intoxicaţi cu Hotel California facem gălăgie,/ trezim toţi vecinii ascunşi în că‑ mări./ Hărmălaia noastră e epidermică./ Suntem carnivori, cu ochi dezolaţi de cu‑ noaştere“). Din acest purgatoriu terestru al existenţei maculate, se naşte totuşi poe‑ zia unei purităţi existenţiale inocente: „Şi‑n timp ce scriu mă consum suav ca într‑un lied,/ folosind cu exactitate cuvin‑ tele următoare:/ dar dacă nici moartea nu mai există?// Poemul verii e o corabie a nebunilor înfiptă în mal./ Sunt căpitanul şi sunt matrozul care scrie în lut./ Tăbliţe‑ le scrise sunt adăpostite în blocuri şi ţinu‑ te la păstrare ani întregi“. Poemul e construit arhitectural după legile armonice ale unui poem simfonic wagnerian. Pasaje violente alternează cu acorduri temperate, nostalgice rememoră‑ rile sunt fragmentate de refrene obsedante („Şi atunci am ştiut“), dizarmonii cople‑ şesc fundalul sonor halucinant, cu intruzi‑ uni mistice, vag religioase („Pornisem să ne umplem de o apă uriaşă,/ să cunoaştem
mai întâi marginea, apoi centrul ei /…/ Apele erau vânzolite de vulpi-de-mare,/ delfinii dungaţi plonjau cu grumazul în‑ tins,/ caşalotul lui Iona devenise o iscoadă /…/ Din burta lui alunecau amintirile,/ din gura lui ieşeau cuvintele care NU s‑au găsit la început,/ fiindcă fuseseră înlocui‑ te// Şi‑atunci am ştiut /.../Suntem vehicu‑ lele verii,/ instrumentele muzicale ale coacerii“). California (pe Someş) e un poem fantastic despre nevoia de sinceritate şi curăţenie sufletească, o exorcizare de sine a poetei, dacă doriţi, într‑o lume copleşi‑ tor maculată din care doar poezia poate deveni cu adevărat salvatoare: „crezi mor‑ ţiş în mântuirea prin poezie./ Dar, oare, te mântui cu adevărat doar pe tine sau şi pe ceilalţi?“
n
Dualitate Ştefan Bolea
A
volum de poezie al lui Ştefan Manasia (Cerul senin, Bistriţa: Ed. Charmides, 2015) este într‑un anu‑ mit fel disjunct, oscilând între imnul paternităţii (în maniera congenerilor săi, Radu Vancu şi Dan Coman) şi a song of faith and devotion, sau a tale, full of sound and fury. Epigraful volumului este centrat în jurul aforismului Die Erde überwältigt mi‑ ch („lumea m‑a învins“). De menţionat că verbul überwältigen are o nuanţă activă, virilă, exprimând o dominaţie care are loc după o luptă pe viaţă şi pe moarte, ca să rezonăm cu Hegel. Această înfrângere, acest eşec, în alte cuvinte, această accepta‑ re a fiinţei superflue, a contingenţei, a umanităţii both high and low, se potriveşte mai ales primului ciclu de poeme, Ateriza‑ re forţată. În această parte, Manasia parcă îşi doreşte să facă apologia discutabilului instinct patern. N‑am merge atât de de‑ parte ca E. Cioran, care considera că în‑ demnul Genezei „creşteţi şi vă înmulţiţi“ este criminal, dar, oricum, putem remar‑ ca, în treacăt, că mândria de a fi genitor este, nu neapărat mediocră, dar oarecum neesenţială. Personal, nu mi se par con‑ vingătoare poeziile din Aterizare forţată, nici măcar poemul în zece episoade, Fetiţa lui Darth Vader: Prinţesa Leia? Sau ar tre‑ bui să punem accentul pe un Darth Vader on rehab, o umbră jungiană care ajunge în palatul luminii? Nu neapărat tema (infi‑ mă), ci tonul mi se pare discutabil: delica‑ teţea oarecum kitsch iese din perimetrul poeziei. Mult mai reuşit, şi mai incisiv este ci‑ clul secund, Taurul mecanic. Situat sub „pavăza“ formaţiei Nirvana, care a revolu‑ ţionat muzica rock la începutul anilor ’90, Taurul mecanic ne prezintă un Manasia dionisiac, care, de pildă, are o atitudine puternic anti‑fundaţionalistă, asemenea „maeştrilor“ generaţiei Beat. Bunavestire şi Autodenunţ pot fi menţionate în această l cincilea
direcţie: „crucile acelea/ mari şi/ amenin‑ ţătoare ca o/ declaraţie de război.“ În poe‑ me ca Sîntem generaţia extincţiei şi mai ales Paint it Black, Manasia intră în dezba‑ terea contemporană despre post‑umanism şi despre posibilul (dacă nu probabilul) fi‑ nis iminent. „Sîntem generaţia extincţiei./ Generaţia precedentă a/ îmbogăţit ura‑ niul, a încapsulat/ napalmul, bacteriile, viruşii./ Tinerii simpatici de altădată/ în‑ cingeau cuptoarele...“ Avem o alegorie la societatea post‑truth, la „ultimul om“ nietzschenian, care stă în faţa televizoru‑ lui şi ne face cu ochiul: „noi suntem inven‑ tatorii fericirii“. Care doarme permanent şi nu mai poate găsi o cale de acces la conştiinţa de sine. „Aici fermele de na‑ palm,/ acolo vodevilul termonuclear./ Aici, pacea de cincizeci de ani,/ tot mai înfricoşătoare./ Acolo, liniştea îţi/ ridică sîngele în urechi“ (Paint it Black). Trimite‑ rile la Rolling Stones şi la Coppola, dar mai ales la starea alchimică de nigredo, in‑ dică şi faptul că „pacea“ asta, care ne stă în gât, ocultează un război interior, pe care‑l putem auzi fâlfâind ca nebunia lui Baude‑ laire. Mai mult, Taurul mecanic este o apologie a libido‑ului: vezi mai ales cele trei poezii intitulate sugestiv About A Girl. „Ai// urma‑o chiar dacă/ la capătul holu‑ lui/ v‑ar aştepta o cuşcă de măcelărie./“ Imaginea poate fi apropiată de erotica schopenhaueriană sau de comentariile fre‑ udiene despre eros şi thanatos. Păstrând analogia cu Kurt Cobain, am putea spune că (pen)ultimul poem din Cerul senin, Taurul mecanic este varianta lui Manasia a hit‑ului Where Did You Sleep Last Night? Chiar dacă incursiunea în astrologie nu este întotdeauna „corectă“, Manasia îşi păstrează cel mai bun poem din volum pentru final, punctând cu un presto agita‑ to. După cum spuneam, Cerul senin este o carte duală. Dacă Howl‑ul din a doua parte mi s‑a părut autentic şi puternic ancorat în Zeitgeist, Songs of Innocence din prima m‑a lăsat rece.
n
Perpelea: pentru o fractură minoră Alex Ciorogar
C
au urmărit cu atenţie evoluţia literaturii recente ştiu, fără‑ndoială, că, din anii ’90 încoace, poezia de notaţie n‑a mai benefici‑ at de niciun reprezentant de seamă, pierzând din ce în ce mai mult teren în faţa convulsiilor expresi‑ oniste. Astfel, nu e deloc surprinzător fap‑ tul că poezia lui Octavian Perpelea eşuea‑ ză şi ea în încercarea (conştientă sau nu) de revitalizare a esteticii unui Andrei Bodiu ori Constantin Acosmei. Predispusă expe‑ rimentelor de orice fel, editura bucureş‑ ei care
teană frACTalia găzduieşte o carte, trebu‑ ie spus din capul locului, defazată din foarte multe puncte de vedere. Contextua‑ lizarea e în sine dificilă (citeşte stânjeni‑ toare) din simplul motiv că volumul nu poate fi raportat – cu succes – la niciuna dintre poeticile viabile apărute în ultimii, să zicem, 7‑8 ani: scriitura de inspiraţie conceptuală, noul ruralism ori neobieder‑ meierul, ca să numesc doar trei dintre cele mai influente formule ale metamodernis‑ mului poetic românesc. Nu e deloc greşit să afirm, în acest caz, că textele autorului par a configura, per ansamblu, un soi de fracturism de grad secund. Deşi cunoaşte abc‑ul „retoricii“ clasi‑ ce, autoironia de prost gust („îmi perpe‑ lesc imaginaţia“) sau umorul negru tră‑ dează – de la bun început – intenţiile poetului. Cusute cu aţă albă, mizele volu‑ mului n‑au cum să salveze un proiect în care autenticitatea e mereu căutată, iar sinceritatea, departe de a fi spontană, pare mai curând închipuită. N‑am mai citit, de multă vreme, un volum pe cât de didactic, pe atât de ineficient în tehnicile sale proce‑ durale: epatare, şoc, frondă – având, fieca‑ re în parte, aparenţa unui magic show decât cea a unui manifest adevărat. Omagiile, mai mult sau mai puţin mascate, adresate unui Coşovei („Bad Boy Berceny Style“), Ianuş (strada frumuseţilor de altădată – o reciclare fertilă a motivului ubi sunt sau „tinereţea s‑a dus/ animalul nu mai e la manete“ ori „vreau ca fiecare ţăran să pri‑ mească o sută de mii de euro“) ori Mana‑ sia („cel care şi‑a tatuat pe aripioară/ te fut“, „eu sunt cel ce a ucis/ libarca în bucă‑ tărie/ cu papucul/ cel ce a omorât/ fără milă/ musca/ ţânţarul/ molia/ păianje‑ nul“), compun o poezie a marginaliilor, deconstruind absurdul ritualurilor urba‑ ne. Acum, aşa‑zisa critică socială nu e aici de factură anarhist‑avangardistă. Fiind, într‑adevăr, prezente, aceste elemente con‑ stituie un simplu glet oratoric. Un aspect pe care aş fi vrut să‑l văd dezvoltându‑se pe parcursul cărţii. Octavian Perpelea tre‑ ce însă mai degrabă drept polemistul în rubrica căruia jocul de cuvinte („Homer“, „agentul 007“) face casă bună cu anticalo‑ filia programatică: „acesta e felul meu/ de a sabota/ frumuseţea lumii“ sau „sunt un jeg miop cu dinţii strâmbi“. Nerevendicat, marele maestru devine – şi asta se vede încă din titlu – nimeni altul decât Caragi‑ ale. Paradoxal, zona în care excelează e cea a poemelor de dragoste, nostalgice şi ele‑ giace deopotrivă: „unde‑s Oana Ramona Cornelia/ bucăţile cartierului/ după care toţi băieţii vibrau de încântare?/ unde‑s fundurile acelea/ care aveau conturul/ feri‑ cirii noastre?“. Cele mai bune poeme apar, de altfel, în ciclul median al volumului. Caricaturist de primă mână, pamfletar înflăcărat, autorul nu reuşeşte să imprime versurilor sale efectul genuin de poezie. Pasajele descriptive aduc aminte de un Caţavencu pesimist (ba chiar nihilist pe alocuri), astfel încât micile sale viniete re‑ aliste îl erijează în ridicola postură a poe‑ tului fanfaron. În consecinţă, nu e deplasat să vorbim despre rolul pe care falsele‑iere‑ miade îl au în vederea profilării unui pro‑ gram identitar, în aceeaşi măsură în care am putea socoti aici şi aportul poemelor
pseudo‑proletare (amor rural). În interio‑ rul reveriilor revoluţionare („aşteptând barbarul din mine“) şi al strofelor de in‑ spiraţie biblică („strada celor fără casă“), supus tuturor atacurilor pare a fi tocmai „românismul“ balcanic al celor din jurul lui (aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère), acolo unde toţi mimează mişcă‑ rile caleidoscopului burlesc. Două sunt însă problemele aici: autismul construcţii‑ lor aflate în răspăr cu atitudinea şi tonali‑ tatea cvasi‑angajată a poemelor, pe de o parte, şi inactualitatea strategiei în sine, pe de alta. Ceea ce mă face să cred că putem vorbi deja despre un sindrom, dincolo de senza‑ ţia că întreg volumul pare a fi fost scris ca exerciţiu de patchwriting, e faptul că scrii‑ torul suferă de aceeaşi manie pe care am identificat‑o în scriitura unui alt debu‑ tant, Răzvan Pricop: incapacitatea de a compune fără sprijinul unor proteze cul‑ turale. Imaginarul (spitalul de nebuni, „bosket“-ul, ) şi gesturile („acum stau pe bordură/ cu o bere la pet/ de câteva ore îmi privesc/ vârful pantofilor“) constitu‑ ind, într‑o oarecare măsură, marca perso‑ nală a celui care semnează prefaţa (khasis), sunt deturnate prin intermediul elemente‑ lor onirice („visele noastre/ se amestecă/ şi formăm un animal uriaş“ sau „cel lovit părea că nu mai respiră/ avea în schimb în jurul tâmplei/ o gâlmă mare/ aurită“), doar pentru a puncta clasicismul celor câteva cadre cinematografice: oldboy, Tarkovski, romanian psycho, un cavou numit dorinţă, in the mood for love, Tyler Durden. Asta pe de o parte. Intertextul, pe de altă parte, e ceva mai inteligent pus în joc. Nelipsit în totalitate de registre metafori‑ ce („tigrul amorului/ să te înfulece“, „ora‑ şul zace/ asemeni unei balene eşuate“), discursul biografic topeşte disonanţele (din o, rămâi) cu ambiguităţile celor 1001 de nopţi în Berceni. Obscuritatea discursu‑ lui face loc, apoi, autosubminării (DA‑ DAist hold up), iar neaoşismele (morte a Venezia) sunt, în sfârşit, puse în slujba demitizării („Blazaville“). Dacă ar fi debutat acum şaisprezece ani (cifra e aproximativă), Octavian Perpe‑ lea ar fi avut, probabil, şansa de a deveni unul dintre reprezentanţii histrionici (i.e. marginali) ai douămiismului. Coordona‑ tele fiind, totuşi, altele, scriitorul semnea‑ ză, în mod oficial, certificatul de naştere al epigonismului mizerabilist.
n
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 29
10 poeme din Sori de fire (1968) de
Paul Celan
în traducerea lui
George State
Frankfurt, septembrie Paravanul orb, cu barba de lumină. Visul unui cărăbuş îl iluminează. În spate,-odihnită de tînguiri, se deschide fruntea lui Freud, lacrima aspru tăcută-n afară zbucneşte cu fraza: „Pentru ultima oară psihologie.“ Ea, ce-aduce-a stăncuţă, dejunează. Ocluziunea glotală cîntă.
Urma unei muşcături în Niciunde. Şi pe ea trebuie tu s-o combaţi de-aici încolo.
Eternităţi moarte, trecute peste tine, o scrisoare-atinge ale tale încă invulnerabile degete, fruntea strălucitoare ricoşează-ncoace şi-şi face culcuş în duhori, rumori.
Excavata inimă,
’năuntru ei instalează simţire. Patrie angro din prefabricate. Soră de lapte, lopata.
Linişte, cotoroanţă cîrmace, hai du-mă prin vîltori. Foc al genelor, luminează-n faţă. 30 • APOSTROF
Orb de suflet, îndărătul cenuşii, în sacrosonatul cuvînt, cel despuiat de rimă vine păşind, cu mantaua cerebrală-nvelindu-i umerii, cu canalu-auditiv sonorizat de vocale-ntretăiate-n reţea, el descompune purpura vizuală, o compune.
Rouă. Şi zăceam cu tine, tu,-n moloz, o lună mocirloasă azvîrlea-n noi răspunsul,
ne prefăceam în fărîme şi ne sfărîmam iar într-unul: Domnul a frînt pîinea, pîinea pe Domnul l-a frînt.
... chiar niciun fel de pace.
Nopţi gri, preconştient-reci. Mulţimi-stimul, viperine, pe balastul conştiinţei în drum spre băşicile-amintirilor. Grisai al substanţei. O semidurere,-a doua, fără urmă durabilă,-aproape aici. O semiplăcere. Mişcătorul, retentivul. Al compulsiei la repetiţie camaïeu.
Fire tortocheată, ştiu ale tale mişunînd ca peştişorii junghere, mai în vînt strîns decît mine nu a stat nimeni, ca mie nimănui grenul cu grindină nu i-a răzbătut prin creieru-njunghiat, gata să iasă-n larg.
Închipuie-ţi Închipuie-ţi: soldatul mlaştinii, din Massada, patria şi-o ia-n stăpînire,-n măsura cea mai de nedesfiinţat, contra oricărui spin în sîrmă. Închipuie-ţi: cei lipsiţi de ochi, fără-nfăţişare liber te poartă prin forfotă, tu devii mai puternic şi tot mai puternic. Închipuie-ţi: chiar mîna ta a ţinut această din nou ridicată la viaţă prin pătimire bucată de pămînt locuibil. Închipuie-ţi: asta-ntru mine-a venit, treaz cît numele, treaz cît mîna pe veci, dinspre neînhumabil.
n
Din volumul Paul Celan, Opera poetică (II), în pregătire la Editura Polirom
Revista Apostrof se poate cumpãra în urmãtoarele puncte de difuzare:
Talon de abonare începând cu ___________________
Librãriile Humanitas
REDACÞIA: Marta Petreu (redactor‑ºef)
• Bucureşti, Librãria Humanitas Kretzulescu, Calea Victoriei, nr. 45. • Cluj‑Napoca, Librãria Humanitas, str. Universitãþii, nr. 4. • Iaşi, Librãria Humanitas 1, Piaþa Unirii, nr. 6. • Sibiu, Librãria Humanitas, str. Nicolae Bãlcescu, nr. 16.
Irina Petraş
abonament trei luni (3 numere) – 15 lei abonament şase luni (6 numere) – 30 lei abonament un an (12 numere) – 60 lei
(redactor‑şef adjunct)
Lukács József Virgil Leon/Radu Constantinescu Amalia Lumei
Nume _______________________________
Tehnoredactare:
Czégely Erika
Prenume _____________________________
Librãria de Artã Gaudeamus Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.
str. __________________________________
Ana Pop (contabilitate)
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
Vignetele revistei reprezintã variaþiuni grafice de Mihai Barbu dupã desene de Franz Kafka.
sector ______ localitate __________________
Reţeaua centrului de difuzare a presei Inmedio
cod poştal _____________ judeţ __________
EDITORI: q U niunea Scriitorilor
telefon_______________________________
din marile centre comerciale din ţară.
din România q Fundaþia Culturalã Apostrof
Cãtre cititorii revistei Apostrof Vã puteþi abona la revista Apostrof direct la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã plãtiþi contravaloarea abonamentului, prin:
Circulara Uniunii Scriitorilor din România
1. mandat poºtal, pe adresa: Toroczkay‑Lukács Iosif Fundaþia Culturalã Apostrof Cluj‑Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poºtal 400750;
Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriito‑ rilor din Româ nia nu este responsabilã pentru po litica editorialã a publicaþiei ºi nici pen tru conþinutul materialelor publicate.
2. virament bancar, pe adresa: Fundaþia Culturalã Apostrof Sediul: Cluj‑Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la brd‑Groupe Société Générale, Sucursala Cluj. Preþul abonamentului, pentru persoane fizice ºi biblioteci din România, este de: • 15 lei pentru 3 luni, • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an. Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere.
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003
Preþul abonamentului pentru cititorii din strãinãtate este de: • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 usd pentru un an. Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundaþia Culturalã Apostrof Sediul: Cluj‑Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (usd), deschise la brd‑Groupe Société Générale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81‑83, swift: brderobu
Cuprins • Café Apostrof Premiile Uniunii Scriitorilor din România
2
Premiul Naţional „Titu Maiorescu“
2
Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
2
• Eseu Ileana Mălăncioiu
Figuranţii (12)
Gelu Ionescu
Irina Petraş
(anchetă realizată de Marta Petreu)
10
Lenin, Republica Virtuţii şi Supraomul bolşevic
• Conversaţii cu... Acad. Ioan‑Aurel Pop: „Transilvania este ca o Europă în miniatură“
Petru M. Haş, Gheorghe Mocuţa; Ioan-Aurel Pop; Ion Pop; Lucian Vasiliu; Ion Vartic
• Sub lupa memoriei
6
7
(interviu realizat de Iulian Boldea)
18
4
• Cronica literară Poemul, scenă de război
Ancheta Apostrof: Ce aţi învăţat de la Titu Maiorescu?
Braşovenii şi spiritul junimist. Dosar epistolar
Însemnări pentru un eventual jurnal
Mircea Popa
Vladimir Tismăneanu
Un experiment
George Neagoe
12
Poemul simfonic
Constantin Cubleşan
28
Dualitate
Ştefan Bolea
28
Perpelea: pentru o fractură minoră
Alex Ciorogar
29
20
24
• Puncte de reper Monarhia modernă românească (1857‑1881) – un proiect de ţară în cinci paşi –
Toader Nicoară
25
• Biblioteci în aer liber 10 poeme din Sori de fire (1968) Paul Celan
• Cu ochiul liber
REVISTĂ FINANŢATĂ CU SPRIJINUL:
(traducere de George State)
30
ministerul culturii şi identităţii culturale
ADRESA REDACÞIEI: Cluj‑Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22, cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e‑mail: revista.apostrof@gmail.com revista_apostrof@yahoo.com www.revista‑apostrof.ro Pentru corespondenţă: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj‑Napoca, 400750 Manuscrisele primite la redacþie nu se înapoiazã. ISSN 1220‑3122 Revista este înregistratã la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membrã a Asociaþiei Revistelor, Imprimeriilor ºi Editurilor Literare (ariel), asociaþie cu statut juridic, recunoscutã de Ministerul Culturii. Tiparul: Centrul de Presã Reformat
Moştenirea lui Maiorescu
Marta Petreu
14
Unica responsabilitate a revistei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Marile Convorbiri
Ovidiu Pecican
17
Apostrof
• Dosar: Titu Maiorescu Titu Maiorescu văzut de contemporani şi de urmaşi
3 şi 13
(miniantologie cronologică realizată de Marta Petreu)
Anul XXVIII, nr. 6 (325), 2017 • 31