ARHIVA LITERATURII UNIVERSALE- volumul IV, coordonator Maria Sava

ARHIVA LITERATURII UNIVERSALE volumul IV coordonator Maria Sava

Proiectul Republica Artelor – Cititor de Proză

1

imagine coperta:

Professor Richard Macksey Library

2

ARHIVA LITERATURII UNIVERSALE culegere de texte din literatura universală volumul IV

coordonator Maria Sava redactare, corectare: Budeanu Stănică

Proiectul Republica Artelor – Cititor de Proză

3

4

Fănuş Neagu- Nomadul I s-a spus lui Panait Istrati, „vagabondul genial”- şi aşa va rămâne peste veacuri, fiindcă spiritul lui nu cunoştea sigilii decât ca să le rupă, îndrăzneţ, revoltat, ca vântul semănând primăvara, la Brăila, praf verde din Orient, praf negru din Balcani.

S-a născut, fără îndoială, pe un pat de scânduri de corabie când luna, la Dunăre, scoate pui de nebunie şi, făcând parte din neamul de oameni care nu vor să moară până nu s-or trage zece draci pe roată, s-a înhămat de mic să iubească drumulşi să bea numai din vinul neliniştii. A străbătut Europa, Nordul Africii, Caucazul şi partea cea mai dulce a Asiei, Istanbulul, dar cei ce socotesc că Istrati a fost un călător se înşeală. Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esenţa a mii de călători cu vocaţie: un nomad, adică un călător numai prin rănile drumului şi mărăcinii timpului. Nu ştiu dacă a flămânzit mult, cred mai degrabă că foamea-l căuta necontenit, prinzându-l uneori din urmă, dar asta e cu totul altceva, căci pîinea lui cea adevărată a fost să vadă, şi din lumina adunată să arunce un curcubeu. Trupul lui, măcinat de boală, neobişnuit să viseze locul pe care dormea a cunoscut o singură robie: dorul de-a urca pe cele mai teribile culmi, ale exaltării sau mizeriei, de a fi vultur sau lup şi de a se topi apoi în iubire pentruoameni şi pentru colţul lui de stea , care era Brăila.

Cred, fiindcă inima mi-o spune, că nomadul l-a desăvârşit pe scriitorul Panait Istrati.

Un cuib de nobili (fragment) - autor: I.S. Turgheniev Intr-o senina zi de primavara, pe sub seara, cîtiva nourasi trandafirii se vedeau în tariile cerului limpede, parînd ca nu plutesc, ci se departeaza în adîncul azurului.

La fereastra deschisa a unei case frumoase, aflata pe una din strazile marginase ale orasului O..., resedinta de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), sedeau doua femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealalta, batrîna cam de saptezeci.

Cea dintîi se numea Maria Dmitrievna Kalitina. Sotul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine cunoscut pe timpuri - un barbat razbatator si hotarît, artagos si încapatînat - , murise de vreo zece ani. El capatase o educatie aleasa, învatase la universitate; dar fiindca se ridicase din clasa celor saraci, întelesese de timpuriu nevoia de a-si croi un drum în viata si de a strînge avere. Maria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipes, destept si, cînd voia, foarte amabil. Maria Dmitrievna (nascuta Pestova) ramasese fara parinti înca din copilarie, petrecuse cîtiva ani la Moscova în pension; iar dupa ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O..., în satul natal, Pokrovskoe, cu o matusa si cu fratele ei mai mare. Curînd dupa aceea, fratele se muta la Petersburg, capatînd o slujba. Se purta foarte urît cu sora si cu matusa sa, pîna cînd, într-o zi, moartea subita puse capat purtarilor sale. Maria Dmitrievna mosteni Pokrovskoe, dar nu ramase multa vreme acolo; la un an dupa ce se casatori cu Kalitin, care izbutise sa-i cucereasca inima în cîteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o alta mosie, mult mai banoasa, însa urîta si fara conac. In acelasi timp, Kalitin cumpara casa din orasul O..., unde se stabili definitiv cu sotia lui. Lînga casa se afla o gradina mare: o parte a ei dadea drept în cîmp, în afara orasului. „Prin urmare, hotarîse Kalitin, care nu punea nici un pret pe linistea rurala, nu va mai fi nevoie sa ne ducem la tara." Maria Dmitrievna îsi arata de multe ori adînca parere de rau dupa frumosul sau Pokrovskoe, cu rîul zglobiu, cu luncile întinse si dumbravile înverzite. Niciodata însa nu i se împotrivea sotului, caci avea un respect profund fata de mintea si fata de experienta lui de viata. Iar dupa cincisprezece ani de casnicie, cînd acesta muri, lasînd în urma un fiu si doua fiice, Maria Dmitrievna se obisnuise într-atît cu casa si cu viata de la oras, încît nu mai vru sa plece din O. In tinerete, Maria Dmitrievna trecea drept o blondina draguta; nici la cincizeci de ani nu avea trasaturi lipsite de gingasie, desi erau putin mai îngrosate si-si pierdusera din fragezime. Era mai mult sensibila decît buna, iar apucaturile de pension si le pastrase pîna în anii maturitatii; era alintata, se supara usor, ba chiar plîngea, daca nu i se respectau obiceiurile, în schimb, se arata foarte prietenoasa si amabila daca i se împlineau toate dorintele si nu era contrazisa de nimeni. Casa ei se numara printre cele mai placute din oras. Avea o situatie foarte buna, nu atît din ceea ce

5

mostenise, cît din agoniseala sotului ei. Cele doua fete locuiau cu ea; baiatul învata la una din cele mai bune scoli de stat din Petersburg.

Batrîna cu care Maria Dmitrievna sedea la fereastra era acea matusa, sora tatalui sau, cu care petrecuse odinioara cîtiva ani de singuratate la Pokrovskoe. O chema Marfa Timofeevna Pestova.

Trecea drept o fiinta ciudata, o fire independenta, tuturor le spunea adevarul verde-n fata si, cu toate ca avea venituri foarte modeste, se purta ca si cum s-ar fi jucat cu miile.

Nu-l putuse suferi pe raposatul Kalitin si, de îndata ce nepoata-sa se casatori, pleca în catunul ei, unde statu la un taran zece ani încheiati, într-o casuta fara horn. Maria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu parul negru si cu privirea agera chiar si la batrînete, mica si cu nasul ascutit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se tinea drept si vorbea repede si raspicat, cu o voce subtire si sonora. Purta totdeauna boneta si bluza alba.

- Ce ai? o întreba deodata batrîna pe Maria Dmitrievna. De ce oftezi, maica?

- Uite-asa, îi raspunse aceasta. Ce nori minunati!

- Pesemne ti-e mila de ei?

Maria Dmitrievna nu-i raspunse nimic.

- Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mînuind cu iuteala andrelele (împletea un sal mare de lîna). El ar ofta împreuna cu tine, daca nu s-ar apuca sa scorneasca vreo trasnaie.

- Cît de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil.

- Respectabil! repeta batrîna, cu un ton de dojana.

- Si cît de credincios i-a fost raposatului meu sot, adauga Maria Dmitrievna, nici acum nu-si poate aminti de dînsul fara emotie.

- Ba bine ca nu: el l-a scos de urechi din noroi, mormai Marfa Timofeevna, si andrelele pornira sa-i joace si mai dihai în mîini. Are o privire atît de smerita, începu din nou batrîna, capul i-a încaruntit de tot, dar cum deschide gura - minte sau bîrfeste! si înca-i consilier de stat! Ce sa-i faci! Zi-i fecior de popa, si pace!

- Dar cine-i fara de pacat, matusico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a capatat o educatie aleasa, nu vorbeste frantuzeste; dar, daca-mi dai voie, e un om placut.

- Da, fiindca te linguseste tot timpul. Ca nu vorbeste frantuzeste, atîta paguba! Nici eu nu-s prea tare în „dialehtul" francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limba: n-ar mai spune atîtea minciuni. De altfel, uite-1, vorbesti de lup si lupul la usa, adauga Marfa Timofeevna, privind pe strada. Iata ca vine omul tau placut. Vai, ce lungan, parca-i cocostîrc!

Maria Dmitrievna îsi potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi arunca o cautatura ironica.

- Ce-o mai fi si asta, maica, nu cumva e un fir de par carunt? Ia s-o dojenesti pe Palaska. Ce pazeste?

- Ei, matusico, totdeauna..., mormai cu ciuda Maria Dmitrievna si începu sa ciocaneasca cu degetele în bratul fotoliului.

- Serghei Petrovici Ghedeonovski! anunta cu glas pitigaiat rumenul baiat de casa, ivindu-se de dupa usa. ...

Dracula (fragment) - autor: Bram Stoker ( 8 nov. 1847 - 20 apr. 1912 ) Când am plecat în excursie, soarele strălucea pesteMünchen, iar văzduhul era plin de acea veselie caracteristică începutului verii. Trăsura se şi urnise când herr Dellbruck (patronul hotelului Cele patru anotimpuri, unde trăsesem) îmi ieşi înainte spre a-mi ura plimbare plăcută; apoi, cu mâna pe portieră, se adresă vizitiului: – Şi mai cu seamă întoarceţi-vă înainte de căderea serii,nu-i aşa? Deocamdată e vreme frumoasă, dar vântul ăsta dinspre nord ar putea prea bine să ne aducă o furtună. E adevărat că-i inutil să vă recomand prudenţă; ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că nu-i bine să întârziaţi pe drum în noaptea asta!

Zâmbise, pe când spunea ultimele cuvinte.

6

– Ja, mein herr, spuse Johann, cu aerul unui om care ştie despre ce-i vorba şi, ducând două degete la pălărie, îndemnă caii, pornind în toată viteza.După ce ieşirăm din oraş îi făcui semn să se oprească şi îl întrebai îndată: – Spune-mi, Johann, de ce a vorbit patronul aşa despre noaptea care urmează? Îmi răspunse scurt, crucindu-se: – WALPURGIS NACHT! Apoi îşi scoase din buzunar ceasul, un ceas vechi nemţesc,de argint, pântecos ca un nap; îl cercetă, încruntându-şi sprâncenele, şi dădu uşor din umeri, într-un gest de contrarietate.Am înţeles că era felul său de a protesta cuviincios împotriva acestei întârzieri nefolositoare şi mă răsturnai din nou în fundul trăsurii. Numaidecât porni din nou la drum cu toată iuţeala, ca şi când ar fi vrut să recâştige timpul pierdut. În răstimpuri, caii îşi ridicau brusc capetele şi adulmecau; s-ar fi zis că vreun miros pe care numai ei îl simţeau le-ar fi pricinuit oarecare teamă. Şi de fiecare dată când îi vedeam astfel înspăimântaţi, eu însumi destul de neliniştit, priveam peisajul din jur. Drumul era bătut de vânturi, căci de o bună bucată de vreme urcam o costişă ca să ajungem pe un podiş. Puţin mai târziu am văzut un drumeag care, aparent, nu prea era umblat şi care, după cât mi se părea, se înfunda într-o vâlcea strâmtă. Mă încerca o dorinţă puternică s-o iau pe acolo, fie chiar cu riscul de a-1 sâcâi pe Johann, îl strigai din nou să oprească şi-i explicai că mi-ar plăcea să coborâm pe acel drum.Căutând tot soiul de pretexte, îmi spuse că e imposibil şi îşi făcu de mai multe ori semnul crucii în timp ce vorbea. Furnicat de curiozitate, l-am asaltat cu numeroase întrebări. Răspunse la ele pe ocolite, uitându-se mereu la ceas, în chip de protest. La urmă îmi pierdui răbdarea.

– Johann, i-am spus, vreau să cobor pe acest drum. Nu te silesc să mă întovărăşeşti, dar aş vrea să ştiu de ce nu vrei să mergi pe aici.Drept răspuns, sări cu o mişcare iute de pe capră. Odată ajuns jos, îşi împreună mâinile, implorându-mă să nu mă încumet pe acel drum. Amesteca destule cuvinte englezeşti în germana ca să-1 înţeleg. Mi se părea mereu că are să-mi spună vreun lucru de care se speria fără nici o îndoială numai la ideea lui, dar de fiecare dată îşi lua seama şi se mulţumea să repete, făcând semnul crucii: – Walpurgis Nacht! Walpurgis Nacht!

Am vrut să discut niţel, dar poftim de stai de vorbă, când nu cunoşti limba interlocutorului. Păstră avantajul asupră-mi,căci, deşi îşi dădea de fiecare dată osteneala să folosească cele câteva cuvinte englezeşti pe care le cunoştea, sfârşea totdeauna prin a se înflăcăra şi prin a reîncepe să vorbească nemţeşte şi atunci, invariabil, se uita la ceas, spre a mă facesă pricep ceea ce trebuia să pricep.

Caii, de asemenea, deveniseră neliniştiţi şi adulmecau iarăşi; văzând aceasta, omul îngălbeni, privi în juru-i şi duse caii câţiva metri mai la o parte. L-am urmat şi l-am întrebat ce-1împingea năpristan să părăsească locul unde ne oprisem la început. Făcu semnul crucii, îmi arătă locul cu pricina, trase iar trăsura către drumul opus şi, în fine, cu degetul întin scătre o cruce aflată acolo, îmi spuse întâi în nemţeşte, apoi în engleza sa stricată: – Acolo l-au îngropat pe cel care s-a sinucis.Îmi amintii atunci de obiceiul din vechime care cerea ca sinucigaşii să fie îngropaţi în preajma răscrucilor.

– Ah, spusei, un sinucigaş... Interesant...Însă tot nu puteam pricepe de ce intrase groaza în cai. În timp ce vorbeam astfel, am auzit de departe un ţipăt, ceva între scheunat şi lătrat; desigur, de foarte departe, dar caii se arătau acum cu adevărat înnebuniţi, iar Johann abia mai putu să-i potolească. Se întoarse către mine şi-mi spuse, cu voce tremurătoare: – Ai zice că-i un lup, deşi pe-aici nu mai sunt lupi.

– Nu? Şi de multă vreme nu se mai apropie lupii de oraş?

– De mult, de mult de tot, cel puţin primăvara şi vara. Au mai fost totuşi văzuţi câteodată... la căderea zăpezii. Îşi mângâia caii, tot încercând să-i liniştească, pe când soarele se ascunse după norii grei, care în câteva clipe acoperiră cerul. Aproape în acelaşi timp se stârni un vânt rece, care nu putea fi, la urma-urmei, decât un semn prevestitor, fiindcă, după puţină vreme, soarele străluci din nou. Cu mâna streaşină la ochi, Johann examină orizontul, apoi îmi spuse: – Furtună de zăpadă; va veni curând.Se uită la ceas, pe urmă, ţinând mai strâns hamurile, căci, cu siguranţă, neliniştea cailor putea să-i dea cele mai mari temeri, se sui din nou pe capră, ca şi când ar fi sosit momentul să plece iar la drum. Cât mă priveşte, ţineam să-mi mai explice ceva.

7

– Unde duce drumeagul ăsta pe care nu vrei să apuci?, l-amîntrebat. Unde ajungem? Îşi făcu cruce, mormăi o rugăciune printre dinţi; apoi semulţumi să-mi răspundă: – Nu e voie să mergi acolo.

– Unde nu e voie?

– Păi, în sat.

– Ah! E un sat acolo jos?

– Nu, nu. Nimeni nu mai vieţuieşte acolo de veacuri.

– Totuşi, vorbeai de un sat?

– Da, a fost unul.

– Ce s-a întâmplat?

Aici, se puse pe povestit o istorie lungă, în care nemţeascase amesteca otova cu engleza, într-o limbă atât de încurcată, încât, desigur, o urmăream cu greutate; mi-am închipuit că totuşi am înţeles cum, pe vremuri, trecuseră de atunci sute şi sute de ani, muriseră nişte oameni în acel sat şi fuseseră îngropaţi; apoi se auziseră zgomote sub pământ, iar când li s-au deschis mormintele, bărbaţii şi femeile de-acolo apăruseră plini de viaţă, cu buzele colorate sângeriu. Ca să scape cu viaţă (şi mai cu seamă pentru a-şi mântui sufletele, adăugase Johann, făcând semnul crucii), locuitorii fugiseră în alte sate, în care viii trăiau, iar morţii erau morţi şi nu nişte... şi nu altceva. Vizitiul, desigur, fusese cât pe ce să pronunţe anumite vorbe şi în ultima clipă se speriase singur de ele. Pe măsură ce povestea, se pierdea tot mai tare cu firea. S-ar fi zis că imaginaţia puse stăpânire pe el şi termină într-o adevărată criză de teroare, palid ca moartea, asudând cu picături mari, tremurând, privind cu spaimă în jurul său, ca şi când s-ar fi aşteptat să vadă apărând vreo prezenţă înfricoşătoare în câmpul mistuit de arşiţă. La urmă, dădu frâu liber unui ţipăt sfâşietor, plin de disperare!

– Walpurgis Nacht! Şi-mi arătă caleaşca, parcă spre a mă implora să-mi reiau locul.

Sângele meu englezesc mi se urcă la cap şi, dând îndărăt câţiva paşi, îi spusei neamţului: – Ţi-e frică, Johann, ţi-e frică! Întoarce-te la München, eu am să mă înapoiez singur. Plimbarea pe jos o să-mi facă bine.Portiera fiind deschisă, n-avui decât să-mi iau bastonul din lemn de stejar, cu care aveam întotdeauna grijă să mă înarmez în vacanţă.

– Da, întoarce-te la München, Johann, reluai. Walpurgis Nacht nu-i priveşte pe englezi.Caii erau din ce în ce mai nervoşi, iar Johann avea tot mai multă bătaie de cap să-i strunească, în timp ce mă ruga stăruitor să nu cumva să fac un pas atât de necugetat. În ceea ce mă priveşte, mi-era milă de bietul băiat, care punea atât de mult treaba asta la inimă. Totuşi, nu mă puteam stăpâni să nu râd.

Spaima îl făcuse să uite că, spre a se face înţeles, ar fi trebuit să vorbească englezeşte, aşa încât continua să bălmăjească pe nemţeşte. Povestea devenea de-adreptul plicticoasă, îi arătai cu degetul drumul strigându-i „München!” şi, întorcându-mă, mă pregăteam să cobor în vale.De data asta, struni caii în direcţia Münchenului cu un gest de deznădejde. Sprijinit în baston, urmăream cu ochii caleaşca; se îndepărta foarte încet. Atunci, în vârful colinei apăru o siluetă bărbătească, un bărbat înalt şi slab; am distins-o, în ciuda depărtării. În timp ce se apropia de cai, aceştia începură să se cabreze, apoi să se zbată şi să necheze de groază. Johann nu-i mai stăpânea; o luară razna. Curând nu i-am mai văzut; am vrut atunci să-1 privesc din nou pe străin, dar mi-am dat seama că dispăruse şi el. Pe cinstea mea, am pornit-o cu inima uşoară pe drumul care-1 înspăimântase în aşa hal pe Johann, pentru ce, îmi era într-adevăr peste putinţă să înţeleg; cred că am mers zdravăn vreo două ore, fără să-mi dau seama de timpul ce se scurgea, nici de distanţa pe care o parcurgeam şi fără să întâlnesc nici o suflare. Nici o casă, de asemenea, oricât de departe mi-aş fi aruncat privirea. Locul era cu desăvârşire pustiu. Asta n-am remarcat-o, totuşi, decât în clipa când, la o cotitură a drumului, am ajuns la marginea unei păduri cu vegetaţie rară. Numai atunci mi-am dat seama de impresia pecare o făcuse asupra mea aspectul dezolant al acestui ţinut. M-am aşezat să mă odihnesc, observând puţin câte puţin toate lucrurile din jurul meu. Curând mi se păru că se făcuse mult mai răcoare decât la începutul plimbării şi că aud unzgomot semănând cu un suspin lung, întretăiat din timp în timp de un muget sugrumat. Am ridicat ochii şi am văzut cum nori groşi treceau foarte pe sus, goniţi din nord către sud. Urma să izbucnească furtuna, cu siguranţă. Am simţit cum mă treceau fiori şi crezui că am stat jos prea mult după cele două ore de mers. Mi-am reluat, deci, plimbarea.

Peisajul devenea cu adevărat minunat. Nu doar pentru că ochiul ar fi fost atras anume de vreun

8

lucru deosebit; dar oriunde ai fi privit, totul era de o frumuseţe încântătoare. După-amiaza se apropia de sfârşit; cădea înserarea când am început să mă întreb pe ce drum mă voi întoarce spre München. Odată stinsă strălucitoarea lumină a zilei, se răcorea tot mai tare, iar norii care se îngrămădeau pe cer deveneau tot mai ameninţători, întovărăşiţi de un tunet îndepărtat, din care se rupea, când şi când, acel ţipăt misterios pe care vizitiul îl crezuse urlet de lup. 0 clipă am şovăit.

Totuşi, cum am spus, în scurtă vreme am ajuns într-o câmpie întinsă, înconjurată de coline cu coastele complet împădurite. Urmăream, din privire, drumul de ţară sinuos; dispărea la câte o cotitură, în spatele câte unui mănunchi des de copaci ce se ridicau la poalele unei măguri. Încă mai contemplam tabloul acesta când, deodată, se porni un vânt îngheţat şi începu să ningă. Mă gândeam câte leghe străbătusem prin câmpia asta pustie şi mă pregăteam să mă adăpostesc sub arborii din faţa mea. Cerul se întuneca din minut în minut, fulgii de zăpadă cădeau tot mai deşi şi cu oiuţeală vertiginoasă, astfel încât aproape imediat pământuldin faţă şi din jur se prefăcu într-un covor de o sclipitoare albeaţă, căruia nu-i distingeam capătul, pierdut într-un soi de pâclă.Am pornit din nou, însă drumul era foarte prost; laturile lui aici se confundau cu câmpul, aici cu marginea pădurii; iar zăpada nu uşura situaţia; nu-mi trebui astfel multă vreme ca să-mi dau seama că mă depărtasem de drum, căci picioarele mele, sub zăpadă, se înfundau în iarbă şi, aşa cum mi se păru, într-un fel de muşchi. Vântul bătea cu violenţă, frigul devenise usturător şi mă supăra de-a dreptul, în ciuda exerciţiului pe care eram silit să-1 fac în eforturile mele de a înainta. Vârtejurile de zăpadă aproape că mă împiedicau să ţin ochii deschişi. Când şi când, un fulger despica norii, şi atunci, timp de o clipă ori două, vedeam în faţa mea arbori mari, mai cu seamă tisă şi chiparoşi acoperiţi de zăpadă.

Adăpostindu-mă sub arbori, singur în tăcerea câmpiei dimprejur, nu mai auzeam decât vântul şuierându-mi deasupra capului. Bezna pe care o pricinuise furtuna fu înghiţită de aceea, definitivă, a nopţii... Apoi furtuna păru a se îndepărta; numai din când în când băteau rafale de o violenţă extremă şi de fiecare dată mi se părea că urletul acela misterios, aproape supranatural, al lupului era repetat de un ecou multiplu.Printre norii enormi şi negri străbătea în răstimpuri o rază de lună care lumina tot peisajul; în felul acesta mi-am putut da seama că ajunsesem la capătul a ceea ce părea a fi într-adevăr o pădure de tisă şi chiparoşi. Cum nu mai cădea zăpadă, mi-am părăsit adăpostul pentru a merge să văd mai de aproape. Mi-am zis că poate voi găsi acolo o casă, fie ea şi în ruină, care miar sluji de adăpost mai sigur. Mergând de-a lungul lizierei pădurii, pricepui că mă despărţea de ea un zid scund; ceva mai încolo însă, am găsit o spărtură în el. În acel loc, pădurea de chiparoşi se deschidea în două şiruri paralele, alcătuind o alee ce conducea către o masă pătrată ce trebuia să fie o construcţie. Însă chiar în clipa când am văzut-o, norii acoperiră luna, aşa că urcai aleea într-o beznă desăvârşită. Dârdâiam de frig, mergând mai departe, însă mă aştepta un refugiu şi această nădejde îmi călăuzea paşii; în realitate, mergeam înainte ca un orb. M-am oprit, uimit de tăcerea neaşteptată. Furtuna trecuse; şi prin simpatie, s-ar fi zis, cu calmul naturii, inima părea că încetase să-mi mai bată. Aceasta nu dură decât o clipă, căci luna se ivi iar dintre nori şi văzui că mă aflam într-un cimitir; construcţia pătrată de la capătul aleii era un mormânt mare de marmură, alb ca zăpada care-1 acoperea aproape în întregime, după cum se aşternuse şi peste cimitir.Clarul de lună fu urmat de un nou bubuit al furtunii care ameninţa să izbucnească din nou şi totodată auzii urletele surde, dar lungi ale lupilor sau câinilor. Teribil de impresionat, simţeam cum încetul cu încetul mă pătrunde frigul, ba mi se părea că până în inimă. Atunci, pe când luna lumina încă mormântul de marmură, furtuna păru a se reîntoarce cu o violenţă sporită. Împins de un fel de fascinaţie, m-am apropiat de mausoleul ce se înălţa acolo, destul de straniu, i-am dat ocol şi am citit pe uşa în stil doric aceastăinscripţie în limba germană: Contesa Dolingen De Gratz Styriacautat si-a gasit moartea 1801 Deasupra mormântului, aparent înfipt în marmură,monumentul funerar era alcătuit din mai multe blocuri demarmură, se vedea un ţăruş lung de fier. Pe cealaltă latură descifrai aceste vorbe, gravate în caractere ruseşti: Mortii trec repede Totul era atât de insolit şi de tainic, încât puţin a lipsit să nu leşin. Începeam să regret că n-am urmat sfatul dat de Johann. O idee înspăimântătoare îmi trecu atunci prin cap.

Era noaptea Walpurgiei!

Walpurgis Nacht !

9

Şoimul maltez (fragment) - autor: Dashiell Hammett Publicat de S. Budeanu în Noiembrie 9, 2012 la 8:07pm în ''Arhiva literaturii clasice''( proza, eseuri, poezie) Vizualizare Discuţii SPADE ŞI ARCHER Falca lui Samuel Spade era prelungă şi osoasă, iar bărbia un "V" proeminent sub "V" ul mai mobil al gurii. Nările curbate formau un alt "V" mai mic. Ochii galben cenuşii erau orizontali. "V" ul, trăsătura caracteristică a feţei, se regăsea şi în sprâncenele groase ce se înălţau din două cute gemene de deasupra nasului coroiat; părul castaniu desehis îi atârna pe tâmplele înalte şi plate, adunându se pe frunte. Semăna cu un mefisto blond şi simpatic. ― Ce i, scumpo? o întrebă el pe Effie Perine. Effie era o fată bronzată şi deşirată, pe care rochia crem de lână subţire se lipea de parcă ar fi fost udă. Avea ochi căprui, vioi pe faţa luminoasă şi băieţoasă. Închise în cele din urmă uşa, se sprijini de ea şi zise: ― A venit o fată care vrea să te vadă. O cheamă Wonderly. ― O clientă?

- Aşa cred. Merită s-o vezi, în orice caz. E nimicitoare. ― Invit-o să intre, scumpo, răspunse Spade. Invit-o să intre. Effie Perine deschise din nou uşa, intră în celălalt birou şi, fără să ridice mâna de pe clanţă, spuse: ― Vreţi să intraţi, domnişoară Wonderly? ― Mulţumesc, răspunse o voce, dar atât de stins încât nu se auzi decât datorită pronunţiei foarte limpezi, şi o tânără femeie trecu pragul. Înaintă lent, cu paşi prudenţi, uitându-se la Spade cu ochii ei de cobalt, timizi şi cercetători. Era înaltă, subţire şi mlădioasă, fără nici o angulozitate. Avea trupul drept, sânii fermi, gambele lungi, mâinile şi picioarele înguste. Taiorul, în două nuanţe de albastru, i se asorta intenţionat cu ochii. De sub pălăria albastră ieşea un păr ondulat, roşu-închis; buzele pline erau de un roşu aprins. Dinţii albi luceau în semiluna unui zâmbet timid. Spade se ridică, se înclină şi îi arătă cu o mână vânjoasă fotoliul de stejar de lingă birou. Spade avea un metru optzeci. Din cauza umerilor căzuţi şi curbaţi, trupul îi părea aproape conic ― un trup pe cât de lat pe atât de îndesat ―, iar haina cenuşie, proaspăt călcată, nu- i venea prea bine. ― Vă mulţumesc, murmură încet domnişoara Wonderly şi se aşeză pe marginea de lemn a fotoliului. Spade se cufundă în scaunul său rotativ, îl întoarse cam un sfert spre ea şi îi zâmbi politicos. Zâmbea fără să şi deschidă buzele. Toate "V" urile de pe faţă i se alungiră. Răpăiala clapelor, sunetul subţire al clopoţelului şi huruitul înfundat al carului maşinii de scris a lui Effâe Perine răzbătură prin uşa închisă. Undeva, într un birou din apropiere, o maşină alimentată de un motor vibra surd. Pe biroul lui Spade o ţigară moale se consuma într o scrumieră de aramă, plină de mucurile altor ţigări moi. Grămăjoare strâmbe de scrum cenuşiu, căzut de la ţigări, zăceau pe faţa galbenă a biroului, pe sugativa verde şi pe hârtiile răspândite. O fereastră cu perdea crem, deschisă vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de centimetri, lăsa să pătrundă din curte un curent aducând un vag miros de amoniac. Scrumul de pe birou tremură şi alunecă încet. Domnişoara Wonderly urmări grămăjoarele cenuşii care tremurau şi alunecau. Avea o privire neliniştită. Stătea pe marginea fotoliului. Îşi sprijinea picioarele de podea, ca şi cum ar fi fost gata să se ridice. Mâinile, înmănuşate în negru, i se încleştaseră în poală de o poşetă neagră şi turtită. Spade se lăsă pe spate în scaunul său şi o întrebă: ― Ei, ce pot face pentru dumneavoastră, domnişoară Wonderly? Fata îl privi şi îşi ţinu răsuflarea. Înghiţi în sec şi spuse grăbit: ― Aţi putea...? M am gândit... M am... Cum să vă spun.... Îşi muşcă buza inferioară cu dinţii ei strălucitori şi tăcu. Doar ochii întunecaţi mai vorbeau, implorându-l. Spade zâmbi, dădu din cap ca şi cum ar fi înţeles o, dar amabil, de parcă n ar fi fost ceva serios la mijloc. ― Ce ar fi să mi povestiţi totul de la început, pe urmă vedem noi ce i de făcut. E mai bine s-o luaţi de la începutul începutului. ― S a întâmplat la New York... ― Da.

10

― Nu ştiu unde l-a întâlnit. Vreau să spun că nu ştiu în ce loc anume l-a întâlnit la New York. E cu cinci ani mai mică decât mine... are doar şaptesprezece ani... şi frecventam alte cercuri. Nu cred cam fost vreodată foarte apropiate, aşa cum ar trebui să fie surorile. Tata şi mama sunt în Europa.

Vestea are să-i distrugă. Trebuie s-o aduc acasă, înainte de reîntoarcerea lor. ― Da, spuse Spade. ― Se reîntorc în prima zi a lunii viitoare. Ochii lui Spade se luminară. ― Atunci avem două săptămâni la dispoziţie. ― N-am ştiut ce-a făcut până ce n-am primit scrisoarea ei. Am fost disperată. Buzele îi tremurară.

Mâinile frământau poşeta neagră din poală. ― De frică să nu fi făcut vreo prostie, am ezitat să anunţ poliţia, dar la urmă, temându-mă să nu i se fi întâmplat ceva, mi-am zis că e cazul s o anunţ. N-am avut cui să cer un sfat. N-am ştiut ce să fac.

Ce puteam să fac? ― Nimic, fireşte, răspunse Spade, dar apoi a sosit scrisoarea ei. ― Da, şi i-am telegrafiat, cerându-i să se întoarcă acasă. Am telegrafiat aici, la post restant. Era singura adresă pe care mi-o dăduse. Am aşteptat o săptămână, dar n-am primit nici un răspuns, nici un cuvânt de la ea. Iar data la care urmează să se întoarcă tata şi mama se apropie tot mai mult. Aşa c-am venit la San Francisco s-o caut. I-am scris că vin. N ar fi trebuit să-i scriu, nu i aşa? ― Poate că nu. Nu-i întotdeauna uşor să ştii ce i de făcut. Aţi găsit-o? ― Nu. N am găsit-o. I-am scris c-am să trag la hotelul St. Mark şi am rugat-o să vină să stăm de vorbă, chiar dacă nu are chef să se întoarcă acasă cu mine. Dar n-a venit. Am aşteptat-o trei zile, dar degeaba, nu mi-a trimis nici măcar un rând. Spade îşi clătină capul de mefisto blond, se încruntă plin de înţelegere şi îşi strânse buzele. ― A fost oribil, spuse domnişoara Wonderly, străduindu se să zâmbească. N-am mai putut răbda să stau aşa, s-o aştept, fără să ştiu ce i se întâmplase, ce i s ar fi putut întâmpla. Renunţă la tentativa de a zâmbi. O trecu un fior. ― Singura adresă pe care mi-a dat o a fost la post restant. I-am scris o altă scrisoare şi ieri după amiază m-am dus la oficiul poştal. Am aşteptat acolo până ce s-a întunecat, dar n-am dat ochii cu ea. M-am dus din nou azi dimineaţă, dar tot n am văzut-o pe Corinne. L am văzut, în schimb, pe Floyd Thursby.

Spade dădu din nou din cap. Încruntătura dispăru. În locul ei apăru o expresie de atenţie încordată. ― N a vrut să-mi spună unde se află Corinne, continuă ea disperată. N-a vrut să-mi spună decât că sora mea era bine şi mulţumită. Cum să l cred? Ar fi trebuit să mă aştept la un asemenea răspuns din partea lui, nu? ― Desigur, confirmă Spade. S ar putea să fie însă adevărat. ― Sper să fie adevărat. Sper din tot sufletul! exclamă ea. Dar nu mă pot întoarce acasă, fără ca măcar s-o fi văzut, fără ca măcar să i fi vorbit la telefon. Floyd n-a vrut să mă ducă la ea. A pretins că sora mea nu vrea să mă vadă. Nu mi vine să cred. Mi a promis c are să i spună că m a văzut şi o s-o aducă ― dacă ea va accepta ― astă seară, la hotel. A mai spus că era sigur că n-avea să vină. A promis, pe de altă parte, c-are să vină el dacă ea n-are să vrea. Floyd... Se întrerupse şi îşi duse brusc mâna la gură în clipa când se deschise uşa. Bărbatul care o deschisese făcu un pas înăuntru şi spuse: ― O, iertaţi mă! Îşi scoase grăbit pălăria cafenie şi dădu să se retragă. ― Poţi să rămâi, Miles, îi spuse Spade. Intră. Domnişoara Wonderly, vi-l prezint pe asociatul meu, domnul Archer. Miles Archer intră din nou în birou, închise uşa, o salută pe domnişoara Wonderly cu o înclinare a capului şi îi zâmbi însoţindu-şi gesturile cu o mişcare vag politicoasă cu pălăria.

Archer era de o înălţime mijlocie, bine clădit, lat în umeri, cu ceafa groasă; faţa-i roşie şi jovială, cu fălci masive, era încununată de un păr tăiat scurt şi încărunţit. Arăta de peste patruzeci de ani, cu zece ani mai în vârstă ca Spade. ― Sora domnişoarei Wonderly a fugit de la New York cu un oarecare Floyd Thursby, spuse Spade.

Perechea se află aici, în oraş. Domnişoara Wonderly l-a văzut pe Thursby şi are întâlnire cu el astă seară. Floyd poate c-are s-o aducă cu el pe sora domnişoarei Wonderly. Probabil că n- are s-o facă.

Domnişoara Wonderly vrea să-i găsim sora, s-o luăm de la Floyd şi s-o aducem acasă. Se uită la domnişoara Wonderly.

11

― Nu-i aşa? ― Da, rosti ea confuz. Jena ei, care se topise treptat în urma zâmbetelor, a asentimentelor şi asigurărilor binevoitoare ale lui Spade, reveni îmbujorându-i faţa. Se uită la poşeta din poală şi o ciupi nervos cu degetele înmănuşate. Spade făcu asociatului său un semn cu ochiul. Miles Archer înaintă şi rămase în picioare lângă colţul biroului. În timp ce fata se uita la poşetă, o măsură din priviri. Ochii lui mici şi căprui alunecară admirativ şi îndrăzneţ de la chipul ei plecat, spre picioare, apoi din nou spre chip. Se uită la Spade şi simulă un fluierat de admiraţie. Spade săltă două degete de pe braţul scaunului, într un gest scurt de prevenire şi spuse: ― N-o să avem nici o neplăcere cu afacerea asta: O să trimitem pur şi simplu pe cineva astă seară la hotel să l urmărească pe Floyd la plecare şi să se ţină scai de el până ne conduce la sora dumneavoastră. Dacă vine însoţit de ea, şi o convingeţi să se întoarcă acasă împreună cu dumneavoastră, cu atât mai bine. Dacă nu ― dacă n o să vrea să l lase nici după ce a văzut c-am descoperit o ― ei bine, atunci găsim noi o cale să rezolvăm situaţia. ― Mda, zise Archer. Avea o voce aspră, groasă. Domnişoara Wonderly ridică repede privirea spre Spade şi îşi încreţi fruntea între sprâncene. ― Oh, dar să fiţi prudenţi! Vocea îi tremura uşor, iar buzele articulau nervos cuvintele ― Mi e o frică de moarte de Thursby, e în stare de orice. Corinne e atât de tânără, iar faptul c-a adus-o aici de la New York mi se pare un gest atât de grav... E în stare... E în stare.... să-i facă ceva!

Spade zâmbi şi lovi încet braţele scaunului. ― Lăsaţi asta pe seama noastră. Ştim noi cum să ne purtăm cu el. ― Dar îl credeţi în stare? insistă ea. ― Există întotdeauna o astfel de posibilitate, răspunse Spade cu un ton judicios. Dar puteţi avea toată încrederea c o să ne ocupăm. ― Vă rog să mă credeţi că am toată încredederea în dumneavoastră, răspunse ea grav, dar vreau să vă previn că e un om primejdios. Vă spun sincer că-i în stare de orice. Nu cred c-ar ezita s-o... s-o omoare pe Corinne, dacă îşi închipuie că în acest chip se salvează. Îl credeţi în stare? ― Sper că nu l-aţi ameninţat? ― I am spus doar atât, că nu vreau decât s-o iau acasă pe Corinne înainte să se întoarcă părinţii şi să afle de fuga ei. I-am promis că n-am să le suflu o vorbă despre ce s-a întâmplat, cu condiţia însă de a mă ajuta, şi că dacă n-are să mă ajute, o să aibă tata, desigur, grijă ca Floyd să şi primească pedeapsa. Nu... nu cred că mi-a dat prea mare crezare. ― Poate împiedica scandalul dacă se căsătoreşte cu ea? întrebă Archer. Fata roşi şi răspunse jenată: ― Floyd are nevastă şi trei copii în Anglia. Corinne mi-a scris, ca să mi explice de ce a fugit cu el. ― Indivizii de teapa lui au întotdeauna nevastă şi copii, zise Spade, deşi nu întotdeauna în Anglia.

Se aplecă, luă un creion şi un bloc de hârtie. ― Cum arată Floyd? ― Oh, are vreo treizeci şi cinci de ani, e înalt ca dumneavoastră şi brunet de la natură, sau foarte bronzat. Are păr negru şi sprâncene dese. Vorbeşte cam tare, chiar strident şi e o fire iritabilă şi nervoasă. Lasă impresia că-i... în stare de acte violente. Spade, care nota pe blocul de hârtie, o întrebă fără să ridice capul: ― Ce ochi are? ― Albaştri cenuşii, apoşi, dar asta nu-i semn de slăbiciune. Şi... a, da, mai are o gropiţă adâncă în bărbie. ― E subţirel, de talie obişnuită sau foarte voinic? ― Atletic. E lat în umeri, merge drept şi are, cum se zice, o alură hotărât militară. Când l-am văzut azi dimineaţă purta un costum gri deschis şi pălărie gri. ― Cu ce se ocupă? întrebă Spade şi lăsă creionul jos. ― Nu ştiu. N am nici cea mai vagă idee. ― La ce oră vine să vă vadă? ― După ora opt. ― Foarte bine, domnişoară Wonderly, o să fie cineva acolo. Ne ar ajuta dacă...

12

― Domnule Spade, n-aţi putea veni chiar dumneavoastră sau domnul Archer? Întinse mâinile într un gest de implorare. ― N-aţi putea să vă ocupaţi chiar unul din dumneavoastră? Nu vreau să spun că cel pe care l-aţi trimite n ar fi capabil, dar ― vai! mi e foarte teamă de ce i s-ar putea întâmpla Corinnei. Mi-e teamă şi de Floyd. Vreţi să vă ocupaţi dumneavoastră? Ştiu... ştiu că are să coste mai mult, fireşte.

Deschise cu gesturi nervoase poşeta şi puse pe biroul lui Spade două bancnote de o sută de dolari. ― Ajunge? ― Da, răspunse Archer. Am să mă ocup chiar eu. Domnişoara Wonderly se ridică şi îi întinse impulsiv mâna. ― Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! exclamă ea. Apoi dădu mâna şi cu Spade şi repetă: Vă mulţumesc! ― N aveţi pentru ce, îi răspunse Spade. Cu plăcere. Ne-aţi veni oarecum în ajutor, dacă v-aţi întâlni cu Thursby la parter, sau v-aţi lăsa văzută în tovărăşia lui în hol, la un moment dat. ― Am s o fac, le promise ea şi mulţumi din nou celor doi asociaţi. ― Şi nu vă uitaţi după mine, o preveni Archer. Fiţi fără grijă, am să vă zăresc.

Spade o întovărăşi pe domnişoara Wonderly până la uşa de la coridor. Când se întoarse în birou, Archer dădu satisfăcut din cap spre bancnotele de o sută de dolari şi mârâi încântat: ― Cad bine, spuse el. Luă una, o împături şi o vârî în buzunarul vestei. ― Mai aveau surori în poşetă. Spade băgă şi el în buzunar cealaltă bancnotă, apoi se aşeză. ― N-o zăpăci prea rău, zise el. Ce părere ai despre ea? ― Nostimă! Şi mi spui să n-o zăpăcesc! Archer chicoti, dar era o chicoteală tristă. ― Poate c-ai văzut o tu, primul, Sam, dar eu am vorbit cel dintâi cu ea. Vârî mâinile în buzunarele pantalonilor şi se suci pe călcâie. ― Ai să dai de dracu cu fata asta, ascultă-mă pe mine.

Spade zâmbi crud, dezvelindu-şi dinţii până în fundul gurii. ― Eşti deştept, nu? Începu să-şi răsucească o ţigară. [...]

George Toparceanu - Toamna în parc Cad grabite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompata De matasa unui nor, Visatoare trece-o fata C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate El se uita-n jos posac.

Ea striveste foi uscate Sub pantofii mici de lac.

Si-ntr-o fina discordanta Cu privelistea sonora, Merg asa, cam la distanta, El major si ea minora...

O motocicleta parcata sub stele - Mircea Cartarescu sunt o motocicletă parcată sub stele, lângă vitrina magazinului de reparat televizoare. din gang vine curent. sunt palidă, slăbită. în magazin au lăsat un bec aprins, așa că vreo două tuburi catodice

13

ghivece cu asparagus și cactuși, rafturi de cornier înțesate de carcase de televizor, casete AGFA și cabluri lucesc tulbure, îmi populează singurătatea. căci mă simt singură. în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile, aburesc stelele în roiuri globulare, își trimit gâfâitul radiosursele toate îndepărtându-se-n fugă, ca niște criminali de la locul faptei lăsând o dâră de sânge în urmă. ce liniște. câteodată mă-ntreb ce-o însemna să faci dragoste. căci ei vorbesc doar de asta. în fiecare sâmbătă ei mă încalecă și mă târăsc pe șosele. văd dealurile, norii, soarele picăturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu … ah, cilindrii mei îmi ticăie nebunește. atunci chiar simt că trăiesc. ei intră în motel și fac dragoste. ei sunt Stăpânii și se simt liberi. dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule? … și înapoi în gang; lângă vreo dacie prăfuită. mi-e sete de dragoste. dacă aș putea iubi măcar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta. mi-aș luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea și dac-aș avea degete. dac-aș putea să trăiesc măcar și în câmpul bioelectric al cactusului … curând, curând o să mor, și n-am făcut nimic în lumea asta, or să mă arunce la fiare vechi or să îmi crape farul și becul ars are să-mi atârne de două firișoare de liță. toată viața i-am ajutat pe alții să facă dragoste iar eu o să mor printre bobine, magneți și ciulini. sunt o motocicletă parcată sub stele. dimineața or să mă-ncalece iar, or să-mi suceasca ghidonul, or să mă ambreieze și iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roșcovane, printre munții albaștri prin depresiunile strabătute de râuri peste pasajele de cale ferată, prin orașe de provincie cristaline rulând împotriva vântului prin stropii de ploaie și gazul de eșapament, mâncând kilometrii. asta o însemna să faci dragoste? oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea. pentru asta merită să fii singur.

Mircea Cărtărescu - Când ai nevoie de dragoste când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste. când trebuie sa iubesti nu esti iubit. când esti singur nu poti sa scapi de singuratate. când esti nefericit nu are sens sa o spui. când vrei sa strângi în brate nu ai pe cine. când vrei sa dai un telefon sunt toti plecati. când esti la pamânt cine se intereseaza de tine? cui îi pasa? cui o sa-i pese vreodata? fii tu lânga mine, gândeste-te la mine. poarta-te tandru cu mine, nu ma chinui, nu ma face gelos, nu ma parasi, caci n-as mai suporta înca o ruptura. fii lânga mine, tine cu mine. întelege-ma, iubeste-ma, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie, fii iubita mea permanenta.

14

hai sa uitam regula jocului, sa nu mai stim ca sexul e o jungla. sa ne atasam, sa ajungem la echilibru. dar nu sper nimic. nu primeste dragoste când ai nevoie de dragoste. când trebuie sa iubesti nu esti iubit. când esti la pamânt nici o femeie nu te cunoaste.

Mircea Cărtărescu - Fata cu şosete de diamant zveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu şosete de diamant. ea are părul de diamant şi faţa de diamant şi fustă verde de brocart. în pulpa de sticlă a acestei fetiţe se vede săpat un mecanism cu rotiţe şi un piston de argint. rotiţele se rotesc pistonul pompează şi adolescenta înaintează târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor. sub bluza de fildeş sub sânul ce-ntinde-şi boticuri rotunde de diamant ea are cosiţe legate cu liţe şi coastele ei sunt cu totul de diamant. dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri. la etajul patru al colibriului locuiesc eu. acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama. ce bine e în pieptul ei! cerul e albastru ca peruzeaua! norii sunt de plastilină colorată cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată (pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...) aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan şi până şi păpădia şi muşeţelul sunt trase de chinezi, cu penelul. ce fermecată lume! trec prin seară taxiuri de cleştar şi scorţişoară şi printre limuzine se strecoară fata cu şosete de diamant. în şoldu-i de sticlă are o pâclă de rotiţe dinţate şi un piston de argint. rotiţele se rotesc, pistonul pompează şi adolescenta înaintează târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

15

Nina Cassian - Romanta Cu Tantar Iti mai aduci aminte, toamna ?

Era tarziu. Eram o doamna.

Aveam lungi rochii-n roz, lila, si il aveam pe vino-ncoa sub forma unui catelus cu ochi de cocs, cu bot de plus.

Fugind de sufletele moarte, de-atatea ori ieseam din carte, ma lepadam de privilegii visand sa pot rosti « exegi », sa las pe drumul nimanui, cladiri, poeme si statui.

Iti mai aduci aminte, vara ?

Era-n amurg. Eram murdara.

Imi siroiau pe doua laturi, zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura tantarul Anofel pe langa sanul meu rebel, pe gura mea de poama coarna.

Era in zori. Si era iarna.

Această dragoste de Jacques Prevert Această dragoste atât de violentă atât de firavă atât de tandră atât de disperată această dragoste frumoasă ca ziua şi urâtă ca vremea când vremea e urâtă această dragoste atât de adevărată atât de frumoasă atât de fericită scăldată-n bucurie şi-atât de derizorie tremurând de spaimă ca un copil în beznă şi totuşi sigură de ea ca omul calm în miez de noapte această dragoste ce sperie pe atâţia şi-i face să vorbească şi-i face să blesteme această dragoste păzită pentru că noi o păzim această dragoste hăituită, rănită, călcată -n picioare, isprăvită, negată, uitată această dragoste-ntreagă

16

atât de vie încă şi însorită este dragostea ta este dragostea mea a celui care-a fost acest lucru pururea altul şi mereu neschimbat la fel de-adevărată ca o plantă şi ca o pasăre vibrând caldă şi vie ca vara noi amândoi putem să mergem şi să ne întoarcem putem să uităm pe urmă s-adormim să ne trezim, să suferim, să-mbătrânim să adormim din nou sau să visăm la moarte să ne trezim surâs şi râs să-ntinerim dragostea noastră rămâne îndărătnică asemenea unui catâr vie ca dorinţa şi crudă ca memoria stupidă ca regretul şi tandră precum amintirea rece ca marmora frumoasă ca ziua fragilă ca un prunc surăzând ne priveşte şi ne vorbeşte fără cuvânt şi o ascult tremurând şi strig şi strig pentru tine şi strig pentru mine rugându-mă de ea pentru tine pentru mine pentru toţi cei ce se iubesc şi care s-au iubit da îi spun dragostei pentru tine pentru mine şi pentru toţi ceilalţi pe care nu-i cunosc rămâi acolo nu te clinti nu pleca noi care suntem iubiţi noi te-am uitat dar tu nu te uita noi nu te-avem decât pe tine pe pământ nu ne lăsa să îngheţăm

17

mereu mai departe mereu oriunde-ai fi dă-ne iar un semn de viaţă mult mai târziu din marginea pădurii din pădurea memoriei ţâşneşte deodată întinde-ne mâna salvează-ne.

Ana de Noailles- Voluptate Ce seară! Ceru-i sumbru; vorbim cu glasuri joase; Căldura şi parfumul se prigonesc ciudoase.

Lovită,-o stea se bate cu palele de vânt, Să-şi ţină ochiul ager deschis şi luminând.

Trist, cerul greu de nouri şi de furtuni, trimite, Spre-a-mbălsăma-n tăcere potecile umbrite, Miresmele-adunate din mii de trandafiri Ce-şi povestesc, cu lacrimi, durere şi iubiri.

Castanii vechi, cu floarea lor albă ce irumpe, Sunt mari corăbii pline de girandole scumpe.

Simt lacome dorinţe deasupra mea plutind, Ca aburi albi pe apa din iazuri năvălind...

O, negru Eros, seară prea dulce, muritoare, În umbra ta dementă m-afund şi plângătoare, Cu rădăcini, ah, braţul prinzându-mi şi picior, Făcându-mă să şovăi şi să mă pierd de dor.

Dar dacă seara asta m-a istovit, ce-i oare ?

Veniţi, parfumuri scumpe de roze-mbătătoare, Voi, trandafiri ce-mi rupeţi făptura mea de lut, Voi sunteţi şi beţie, văpaie şi sărut!

Voi, voi sunteţi palatul eroticilor îngeri, Un pat al amintirii cu aromate plângeri. Şi-n visu-mi, râvna voastră, Palanza mi-a trezit, Şi-al valurilor zgomot, din lacul meu iubit!...

Trăieşte şi lasă-i pe ceilalţi să moară (fragment) -autor: Ian Fleming Capitolul 1 COVORUL ROŞU Există momente în viaţa unui agent secret când acesta se bucură de un lux ieşit din comun. Există misiuni în care este chemat să joace rolul unui om foarte bogat; cu anumite prilejuri, el se refugiază în viaţa îmbelşugată pentru a şterge amintirea morţii şi a primejdiilor care l-au pândit; în sfârşit, există cazuri, precum cel de faţă, când agentul e oaspete pe teritoriul unui serviciu secret aliat.

Din clipa în care avionul BOAC Stratocruiser ateriză pe pista Aeroportului Internaţional Idlewild, James Bond se bucură de tratamentul rezervat, de obicei, oaspeţilor de rang regal.

Părăsind avionul, alături de ceilalţi pasageri, se resemnase deja la gândul celebrului purgatoriu al maşinăriei Serviciilor Vamale, de Sănătate Publică şi Imigraţie ale Statelor Unite. Îl aştepta, gândea el, cel puţin o oră de formalităţi în încăperile supraîncălzite zugrăvite într-un verde mohorât, în care nu se mai aerisise de cel puţin un an de zile, acolo unde mirosul de sudoare stătută se îmbina cu cele ale spaimei şi vinovăţiilor nelămurite care domnesc mereu în preajma frontierelor. Teama aceea e stârnită de uşile închise purtând inscripţia ACCESUL INTERZIS, dincolo de care se află o mulţime

18

de oameni vigilenţi şi mormane de dosare, precum şi teleimprimatoarele aflate în legătură permanentă cu Washingtonul, mai exact cu cei de la Biroul Narcotice, cei de la Contraspionaj, cei de la Tezaur şi de la FBI. Păşind pe asfaltul pistei, biciuit de vântul aspru de ianuarie, îşi închipui propriul său nume trecând prin urzeala reţelei: BOND, JAMES, PAŞAPORT DIPLOMATIC BRITANIC 0094567; după o scurtă aşteptare, răspunsurile aveau să sosească, ivindu-se în ţăcănitul teleimprimatoarelor: NEGATIV, NEGATIV, NEGATIV. Apoi, de la FBI: VERIFICARE POZITIVĂ; AŞTEPTAŢI. Urma să se desfăşoare, în circuit închis, schimb grăbit de mesaje între FBI şi CIA, FBI-ul avea să transmită celor de la Idlewild: BOND OKAY OKAY, după care ofiţerul blazat de la intrare îi va întinde paşaportul, spunând: "Vă doresc o şedere plăcută, domnule Bond".

Cuprins de un fior, Bond îşi îndreptă paşii, alături de restul călătorilor, printre ghidajele de sârmă, spre intrarea în sala de aşteptare a Serviciului Sănătăţii Publice.

Desigur, în ceea ce îl privea, toate acestea nu însemnau decât o plicticoasă rutină; îi displăcea însă ideea că dosarul său se afla în posesia unei puteri străine, oricare ar fi fost aceasta. Anonimatul era cheia de boltă a profesiei sale. Fiecare dezvăluire a identităţii sale înregistrată în vreun dosar îi scădea valoarea şi, în cele din urmă, putea să reprezinte chiar o ameninţare la propria-i viaţă. Aici, în America, unde se ştia totul despre el, se simţea precum negrul din poveste căruia o vrăjitoare îi furase umbra, de parcă unul dintre organele sale vitale s-ar fi aflat în mâinile celorlalţi. Ceilalţi, care în acest caz îi erau prieteni, dar totuşi...

- Domnul Bond?

Un individ cu o înfăţişare plăcută, dar ştearsă, purtând haine banale, se ivise din umbra clădirii Serviciului Sănătăţii Publice.

- Numele meu este Halloran. Mă bucur să vă întâlnesc! Îşi strânseră mâinile.

- Sper că aţi călătorit bine. Vă rog să mă urmaţi.

Se întoarse apoi către ofiţerul poliţiei Aeroportului care se afla de pază la intrarea în clădirea Serviciului Sănătăţii Publice.

- E-n regulă, sergent!

- Bine, domnule Halloran. Să ne vedem cu bine!

Ceilalţi pasageri intraseră deja. Halloran o luă spre stânga, îndepărtându-se de clădire. Un alt poliţist le deschise o uşă în gardul înalt de fier forjat.

- La revedere, domnule Halloran.

- La revedere şi mulţumesc!

Afară îi aştepta un Buick negru, cu motorul pornit, torcând uşor, ca un motan. Urcară în maşină.

Cele două valize uşoare ale lui Bond se aflau în faţă, lângă şofer. Bond nu reuşea să-şi imagineze cum de reuşiseră să le găsească atât de repede, în noianul de bagaje al pasagerilor, pe care îl văzuse transportat ceva mai devreme, către punctul vamal.

- E-n regulă, Grady, putem porni.

Bond se relaxă şi se aşeză confortabil, în vreme ce limuzina ţâşnea înainte.

Se întoarse către Halloran.

- Ei bine, e cea mai fastuoasă primire de care m-am bucurat vreodată. N-a lipsit decât covorul roşu!

Mă aşteptam să pierd cel puţin o oră, trecând pe la Serviciul Imigraţiei. Cine-a pus la cale toate astea? Nu sunt obişnuit să fiu tratat ca un oaspete de vază. Oricum, ţin să vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut.

- Cu cea mai mare plăcere, domnule Bond! zâmbi Halloran şi îi oferi o ţigară din pachetul de Luckies proaspăt desfăcut. Dorim să vă oferim un sejur cât mai plăcut. Orice v-aţi dori, e de-ajuns să cereţi, şi veţi căpăta. Aveţi prieteni buni la Washington. În ceea ce mă priveşte, nu ştiu de ce vă aflaţi aici, dar autorităţile au hotărât să vă trateze ca pe un oaspete privilegiat al guvernului.

Misiunea mea este să vă duc cât mai repede, în condiţii cât mai confortabile, la hotel, unde veţi trece în grija altcuiva. Am să vă rog să-mi daţi o clipă paşaportul dumneavoastră.

Bond i-l întinse. Halloran deschise servieta aflată lângă el, pe banchetă, şi scoase o ştampilă grea, de metal. Întoarse paginile paşaportului până când dădu peste viza americană, o ştampilă şi îşi depuse

19

semnătura deasupra cercului albastru închis al emblemei Departamentului Justiţiei, după care i-l înapoie. Apoi, din portofelu-i burduşit, scoase un plic gros şi i-l oferi lui Bond.

- Veţi găsi înăuntru o mie de dolari, domnule Bond.

Văzând că interlocutorul său se pregătea să-i refuze, surprins, îl opri şi continuă: - Sunt banii comuniştilor, confiscaţi în decursul recentei capturi Schmidt-Kinaski. Îi folosim împotriva lor, iar dumneavoastră vă cerem să-i folosiţi aşa cum veţi dori, în decursul acestei misiuni. Am fost însărcinat să vă spun că nefolosirea lor ar fi considerată o respingere a prieteniei noastre. Vă rog mult, să nu mai vorbim despre asta, adăugă el; apoi, văzând că Bond continua să privească neîncrezător plicul, mai spuse: Trebuie să vă spun, de asemenea, că înmânarea acestei sume s-a făcut cu ştirea şi încuviinţarea superiorilor dumneavoastră.

Bond îl privi pieziş, apoi rânji şi puse plicul în propriu-i portofel.

- Fie, zise el. Vă mulţumesc. Voi încerca să-i cheltui în aşa fel încât să facă mult rău duşmanilor noştri. Mă bucur să aflu că dispun de un capital considerabil, cu atât mai mult cu cât el ne-a fost furnizat chiar de către inamic.

- Foarte bine, spuse Halloran. Iar acum, am să vă rog să mă scuzaţi, trebuie să-mi notez câte ceva în vederea raportului pe care va trebui să-l predau. Va trebui să-mi amintesc să trimit scrisori de mulţumire celor de la Imigraţie şi Vamă pentru amabila lor cooperare. Chestiuni de rutină.

- Vă rog, încuviinţă Bond.

Fu mulţumit că avea la dispoziţie câteva minute de linişte şi privi afară, pe geam: era pentru întâia oară în America, de la război încoace. I se părea util să se familiarizeze cu universul american: reclamele, noile modele de maşini, preţurile afişate la intrările în parcările de maşini la mâna a doua, sonoritatea exotică a semnelor de circulaţie: DRUM CU DENIVELĂRI – CURBE PERICULOASE – DRUM ALUNECOS; figurile şoferilor, numărul mare de femei aflate la volan, având alături, drept pasageri, bărbaţi docili; îmbrăcămintea trecătorilor; coafurile femeilor; anunţurile Apărării Civile: ÎN CAZ DE ATAC INAMIC, ÎNAINTAŢI, PĂRĂSIŢI PODUL; mulţimea antenelor TV de pe acoperişuri şi a ecranelor de televiziune din vitrinele magazinelor; un elicopter survolând oraşul; inscripţiile "MARŞUL BĂNUŢILOR", făcând apel la caritatea publicului, pentru strângerea de fonduri în interesul vindecării cancerului sau a poliomielitei... Toate aceste imagini fugare îi erau însă tot atât de inutile în meseria sa, precum să zicem, o nuia în mâna unui vânător aflat în junglă. Şoferul coti spre podul Triborough şi, curând, avură parte de priveliştea copleşitoare a Manhattan-ului. Superbele bulevarde ale New York-ului i se dezvăluiau acum ca o junglă de beton, zgomotoasă şi mirosind a petrol.

Bond se adresă însoţitorului său.

- Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e, cred, cea mai vizibilă ţintă pentru un bombardament atomic, din câte există pe glob.

- Da, n-ar fi deloc greu să o nimereşti, fu de acord Halloran. Câteodată, în nopţile când n-am somn, mă gândesc şi eu la asta.

Opriră în faţa celui mai bun hotel din New York, St. Regis, aflat la intersecţia dintre Strada 55 şi Fifth Avenue. Un bărbat între două vârste, încărunţit, purtând un pardesiu albastru închis şi o pălărie neagră, le ieşi în întâmpinare, urmat de un membru al personalului hotelului. Cei doi coborâră din maşină şi, odată ajunşi pe trotuar, Halloran făcu prezentările.

- Domnule Bond, faceţi cunoştinţă cu căpitanul Dexter! Apoi, cu deferenţă, către acesta din urmă: Căpitane, pot să vi-l dau în grijă pe domnul Bond?

- Desigur, desigur. Am să te rog doar să veghezi ca bagajele domniei sale să ajungă la camera 2100, de la ultimul etaj. Până atunci, eu şi domnul Bond o vom lua înainte, să vedem dacă totul este pe placul domniei sale.

Bond se întoarse pentru a-şi lua la revedere de la Halloran şi pentru a-i mulţumi. Halloran îi întorsese, pentru moment, spatele şi îi explica comisionarului unde anume să ducă bagajele. Bond privi dincolo de el, către Strada 55, şi se încruntă. O limuzină neagră, un Chevrolet, se strecură pe neaşteptate în mijlocul traficului aglomerat, chiar în faţa unui taxi Checker, al cărui şofer izbi cu

20

pumnul în claxon şi continuă să-l apese, înfuriat. Limuzina îşi continuă drumul, prinse ultimele secunde ale luminii verzi a semaforului şi dispăru spre nord, pe Fifth Avenue.

Manevra fusese ingenioasă, hotărâtă, dar ceea ce îl uimi pe Bond fu faptul că la volan se afla o negresă, o negresă arătoasă, purtând o uniformă neagră de şofer. Prin geamul din spate, apucă să zărească pentru o clipă figura unicului pasager – o mutră masivă, cenuşie, care se întorsese încet şi privise direct către el, era sigur de asta; apoi maşina accelerase, şi chipul dispăruse din unghiul său vizual.

Bond îi strânse mâna lui Halloran. Apoi Dexter îl bătu pe umăr, nerăbdător.

- Vom traversa holul către ascensoarele din dreapta. Am să vă rog să nu vă scoateţi pălăria, domnule Bond.

Urcând treptele care duceau în holul hotelului, în urma lui Dexter, Bond îşi spuse că toate aceste precauţii erau, probabil, tardive. Oriunde în lume, o negresă la volan e o privelişte rară. Dacă aceasta mai poartă şi o uniformă de şofer, faptul e cu atât mai extraordinar, dacă nu de-a dreptul neverosimil, chiar şi în Harlem, acolo de unde, cu siguranţă, provenea limuzina în cauză. Şi cine era uriaşul de pe bancheta din spate? Chipul acela cenuşiu? Era oare chiar Mr. Big? - Hmm, făcu Bond, mai mult pentru sine, urmărind silueta uscăţivă a căpitanului Dexter, către ascensor.

Liftul încetini şi se opri la etajul douăzeci şi unu.

- V-am pregătit o surpriză, domnule Bond, spuse căpitanul Dexter, fără prea mult entuziasm în voce.

Parcurseră coridorul lung, către camera de la colţul clădirii.

Se auzea vântul suspinând dincolo de fereastra de la capătul coridorului şi Bond avu parte de priveliştea grandioasă a acoperişurilor zgârie-norilor învecinaţi, dincolo de care se zăreau săgeţile cu vârfuri tremurânde ale coroanelor plopilor din Central Park. Se simţea ciudat, privind de la înălţimea asta, şi un fior straniu, de pustietate şi singurătate, îi încolţi inima, pentru o clipă.

Dexter deschise uşa camerei ce purta numărul 2100. Intrară, iar căpitanul închise uşa. Se aflau într-un hol mic, bine luminat. Îşi lăsară pardesiele şi pălăriile pe un scaun, iar Dexter deschise uşa aflată în faţa lor şi-l invită pe Bond înăuntru.

Acesta pătrunse într-o încăpere plăcut aranjată, mobilată în stilul "Empire" la modă pe Third Avenue: fotolii confortabile şi o canapea largă îmbrăcate în mătase galbenă, o imitaţie bună a unui covor Aubusson, un bufet în stil franţuzesc garnisit cu pahare şi diferite băuturi. Griul palid al pereţilor era pus în evidenţă de lumina strălucitoare a soarelui de iarnă care pătrundea prin fereastra largă. Încălzirea centrală crea o atmosferă plăcută.

Uşa care dădea spre dormitor se deschise.

- Îţi aranjam florile la căpătâiul patului. E o componentă majoră a faimoasei devize a CIA: "Vă slujim cu zâmbetul pe buze!".

Cuvintele fuseseră rostite de un tânăr înalt şi subţire, ce se îndrepta, cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg, către Bond, care rămăsese cu gura căscată.

- Felix Leiter! Ce naiba cauţi aici? râse Bond, apucând mâna viguroasă a tânărului şi scuturând-o încântat. Chiar aşa, ce cauţi în dormitorul meu? Doamne, cât mă bucur să te văd! Cum de nu eşti la Paris? Să nu-mi spui că ţi-au încredinţat tocmai ţie această afacere?!

Leiter îl studie pe englez, cu o privire plină de afecţiune.

- Ai zis-o! Ei bine, chiar aşa s-a întâmplat! E un prilej bine venit de relaxare. Cel puţin, mie aşa mi se pare... Cei de la CIA au fost de părere că ne-am descurcat bine împreună în afacerea Cazinoului, aşa că m-au rechemat de la postul meu de la Serviciile Secrete Reunite din Paris. Am petrecut un timp la Washington şi... iată-mă aici! Voi fi un fel de om de legătură între Agenţia Centrală de Spionaj şi amicii noştri de la FBI. Făcu un semn către căpitanul Dexter, care le urmărea manifestările de o exuberanţă total lipsită de profesionalism cu o vădită plictiseală.

- E cazul lor, desigur, cel puţin în ceea ce priveşte latura americană, însă, aşa cum bine ştii, anumite genuri de afaceri din străinătate sunt de competenţa CIA, astfel încât suntem nevoiţi să cooperăm. În ceea ce te priveşte, eşti aici în calitate de trimis al Marii Britanii, pentru a te ocupa de latura

21

jamaicană a problemei, aşa că echipa e acum completă. Ce părere ai? Ia loc şi hai să bem ceva! Am comandat prânzul de cum am aflat că ai sosit în holul hotelului, şi mâncarea se află, probabil, pe drum.

Se îndreptă spre bufet şi se apucă să prepare un cocktail pe bază de Martini.

- Să fiu al naibii! spuse Bond. Bineînţeles, bătrânul diavol de M nu mi-a spus nimic despre toate astea. El nu face decât să expună faptele, dar n-ar da nici în ruptul capului o veste bună cuiva.

Bănuiesc că e de părere că asemenea anunţuri ar influenţa obiectivitatea în acceptarea sau respingerea unui caz. Un lucru e sigur: e grozav!

Bond deveni conştient de tăcerea căpitanului Dexter şi i se adresă, plin de tact: - Îmi va face plăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă vreme mă aflu aici. Din câte am înţeles, avem de-a face cu două aspecte separate ale afacerii. Primul dintre acestea se referă exclusiv la teritoriul american, aflat, desigur, sub jurisdicţia dumneavoastră. Apoi vom fi nevoiţi, se pare, să urmăm firul afacerii în Caraibe. Mai exact, în Jamaica. Din câte înţeleg, voi prelua conducerea din momentul în care vom părăsi apele teritoriale ale Statelor Unite. Felix va face legătura între cele două aspecte, în măsura în care acestea interesează guvernul dumneavoastră. Cât timp mă aflu aici, îmi voi trimite rapoartele la Londra prin mijlocirea CIA, iar când ne vom muta în Caraibe, voi raporta direct la Londra, urmând ca ei să ţină CIA la curent. Avem aceeaşi viziune?

Dexter zâmbi subţire.

- Exact, domnule Bond. Domnul Hoover m-a însărcinat să vă transmit că se bucură foarte mult să vă aibă drept oaspete. Bineînţeles, latura britanică a afacerii nu ne priveşte, aşa că suntem întru totul de acord să lăsăm în seama celor de la CIA aranjamentele cu superiorii dumneavoastră de la Londra. Nu văd de ce n-ar merge totul ca pe roate. Să bem pentru asta!

Sorbiră din băuturile reci şi tari. Leiter arbora o falsă expresie misterioasă pe chipu-i acvilin.

Se auzi o bătaie în uşă. Leiter deschise, şi comisionarul intră, aducând bagajele lui Bond. Era urmat de doi chelneri care împingeau măsuţe pe rotile, fiecare dintre ele fiind încărcată cu farfurii, tacâmuri, şerveţele de in de un alb imaculat, pe care se apucară să le aranjeze pe masa pliantă.

- Homari în sos tartar, hamburgeri de vită prăjiţi pe cărbune, cartofi prăjiţi, garnitură de conopidă, salată asortată condimentată cu mirodenii din insule, îngheţată cu unt topit şi cel mai bun lapte de pasăre din America! E-n regulă?

- Sună grozav, aprecie Bond, strâmbându-se în gând la ideea untului topit.

Se aşezară la masă şi savurară delicioasele bucate tradiţionale americane, gătite cu măiestrie. În timpul mesei, nu schimbară prea multe cuvinte. De-abia mai târziu, când masa fu strânsă şi li se aduse cafeaua, căpitanul Dexter îşi scoase dintre buze trabucul ieftin şi îşi drese glasul, în mod semnificativ.

- Domnule Bond, începu el, poate că ar fi timpul să ne spuneţi cât anume ştiţi despre cazul cu care ne confruntăm.

Bond îşi deschise pachetul de Chesterfield şi îşi scoase o ţigară. Aşezându-se comod, în fotoliul confortabil din încăperea luxoasă şi bine încălzită, îşi lăsă gândurile să se întoarcă în urmă cu două săptămâni, în ziua aceea cu ger aspru de ianuarie, când îşi părăsise apartamentul din Chelsea, dând piept cu penumbra umedă a ceţei londoneze. [...]

Cioara - George Topârceanu Câmpul alb, ca un cearşaf, Până-n zări se desfăşoară...

Sus pe-un stâlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară, Nemişcată-n vârf de par Ca o acvilă pe-un soclu, Oacheşă ca un hornar Şi macabră ca un cioclu;

22

Neagră ca un as de pică, Sub nemărginitul cer; Singuratică şi mică Cât o boabă de piper; Gârbovă ca o feştilă Într-un cap de lumânare; Ca o mutră imobilă De harap cu nasul mare, Dar sinistră şi pârlită De la coadă până-n plisc, Ca o pajură trăsnită Într-un vârf de obelisc; Încrustată-n atmosferă Ca un ou de ciocolată; Amarâtă şi stingheră Ca o prună afumată; Cu alura interlopă Ca un muzicant în frac, Cuvioasă ca un popă Şi smolită ca un drac; Demnă, ca un om celebru; Mistică şi fără chef Ca un basorelief De pe-un monument funebru; Incomodă-n soare, ca Un gunoi în ochi; nefastă Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă La un joc de bacara; Suspendată ca o notă Pe un portativ gigant; Slută, ca o hotentotă Părăsită de amant.

Mică-n mijlocul naturii Ca un fir de praf de puşcă; Neagră cum e cerul gurii La un câine care muşcă.

Cruntă ca o vînătaie Cauzată-n match de box; Ca un bulgăre de cox Care-a stat o noapte-n ploaie; Resemnată, ca-n vitrină O reclamă pentru vulg, Şi uşoară ca un fulg De funingine-n lumină; Tristă ca un crep de doliu În văzduhul diafan, Ca un punct aerian Pe-al zăpezii alb orgoliu; Stranie ca un ponos Al priveliştei de cretă; Solitară şi cochetă Ca un cuc de abanos;

23

Neagră ca o muscă-n lapte, Şi fantastică-n contur, Ca un miez adânc de noapte Cu lumină împrejur; Fină ca o acadea De ţiţei topit la soare; Prinsă-n falduri de ninsoare Ca un fiong de catifea; Ireală, ca un duh Cu penajul ei feeric, Ca o cupă de-ntuneric Răsturnată în văzduh; Gravă ca o rugăciune Şi posomorâtă ca o Figurină de cărbune Cu nuanţe de cacao; Tragică, ca o emblemă A obştescului sfârşit; Sumbră ca o anatemă Aruncată-n infinit; Mută-n liniştea câmpiei Ca un bloc de piatră arsă, Ca un ghem de beznă toarsă Din fuiorul veşniciei, Atârnând de bolta goală Ca un uger de catran Unde pruncii lui Satan Vin plângând, să sugă smoală; Piază-rea, ca un blestem Azvârlit aşa-ntr-o doară Creatorului suprem, Şi banală... ca o cioară!

Dans - Nicolae Labiş Toamna îmi îneacă sufletul în fum ...

Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, Tragică beţie, moale legănare ...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznădejde paşii noştri mână!

Ca un vânt ce smulge frunza din păduri, Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână ...

Mâine dimineaţă o să fim străini, Vei privi tăcută mâine dimineaţă Cum prin descărnate tufe, în grădini, Se rotesc fuioare veştede de ceaţă ...

24

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu, Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă, Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi, Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare, Şi-or să mi se stingă paşii cadenţati În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare ...

Străinul (fragment) -autor: Albert Camus Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.

Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.

Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei.

Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: "Avem numai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.

Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuţia.

Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis.

Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce so întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai fericită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtăşească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata."

Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efortul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.

Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l ascultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei so vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt nervoşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de

25

papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, directorul s-a despărţit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.

Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, sclipind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o basma colorată. În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreţi ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : "Nu ştiu". Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat fără să mă privească: "Înţeleg". Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un şancru".

Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei.

După ce a ieşit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eşti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea.

Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şaizeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am întrerupt : "A, nu eşti deaici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune.

Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat şi interesant ceea ce spunea el. În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalţi" şi mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oarecare măsură, avea drepturi asupra lor.

Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălucirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci sămi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi.

La un moment dat, el mi-a spus : "Ştiţi, prietenii doamnei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Strălucirea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat

26

în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face.

Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin.

Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se vedea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au intrat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat.

Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o luminiţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, nam putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.

Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la orice altceva, dar nu se uitau decît la acel lucru.

Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud.

Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Portarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumneavoastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni."

Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele femeii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu puteam înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.

Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aşteptat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zilei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin după aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi. [...]

Ioan Alexandru - Omul Cu omul din spatele meu ducem împreună o uşă – lemnul din care-i închipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.

Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit

27

loc pe întinsurile ei.

Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.

Suntem în zori şi coborâm o pantă.

Azi-noapte a plouat şi lunecă pământul sub călcâie.

Cămăşile albe umflate de vânt parcă ducem un mort printre valuri de grâu nemişcat. Omul ar trebui să fie în faţă. E mai înalt şi panta coborând-o toată greutatea a năvălit pe mine şi mi se umflă venele la gât şi-aş vrea grozav să trag o înjurătura. Cine eşti, omule?

Când alunec eu, omul din spate râde cu gura lui de roată dărâmată.

Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc de n-ar fi uşa, gunoi de lemn, un fel de echilibru.

Mergem încet spre cine ştie unde.

Când trecem pe la-ncrucişări de uliţi, ne scoatem pălăriile tăcuţi şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.

Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde să apuc şi printre pomi înguşti înclinăm uşa ca să putem pătrunde mai departe. Cad picuri mari de ploaie de pe frunze cum le clintim crengile-n mers şi reci îi simt sub gulerul cămăşii, pe umeri şi sprâncene, şi mi-e foame.

Am fost luat direct din somn la treabă asta neînţeleasă şi tu, mamă, nicicând n-ai să mai ştii încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.

Forsyte saga (fragment) - autor: John Galsworthy Dedic soţiei mele FORSYTE SAGA în întregime, socotind că, din toată opera mea, aceasta este singura demnă de ea. Fără încurajarea, simpatia şi critica ei, niciodată n-aş fi devenit un scriitor, nici măcar aşa cum sunt.

Privilegiaţii care au luat parte la o sărbătoare familială a neamului Forsyte au putut vedea un tablou fermecător şi plin de învăţăminte: o familie din marea burghezie în toată strălucirea ei. Dar dacă vreuna din aceste persoane privilegiate ar fi avut darul analizei psihologice (talent care nu are valoare bănească şi este cu desăvârşire dispreţuit de neamul Forsyte) , putea fi martorul unui spectacol, nu numai încântător în sine, dar şi revelator pentru o tainică problemă umană. Cu alte cuvinte, dintr-o adunare a acestei familii - în care nici o ramură nu este atrasă către cealaltă, în care nu există nici trei membri legaţi între ei de un sentiment care ar merita denumirea de simpatie - ar fi văzut desluşit dârzenia misterioasă şi concretă care face din familie o unitate atât de puternică în societate, o imagine atât de limpede a unei societăţi în miniatură. Ar fi întrezărit anevoioase căi ale progresului social, ar fi înţeles ceva din viaţa patriarhală, din invazia hoardelor barbare, din

28

înălţarea şi decadenţa naţiunilor. Ar fi avut senzaţia celui ce urmăreşte creşterea unui arbore de când a fost sădit şi care - simbol al dârzeniei, izolării şi izbânzii - trăieşte în mijlocul a sute de alte plante care mor, fiind mai puţin fibroase, cu mai puţină sevă şi rezistenţă. Şi într-o bună zi arborele îi apare înfloritor, cu coroana-i verde, cu frunzişul bogat, într-o izbucnire de prosperitate aproape supărătoare, în culmea măreţiei sale. În ziua de 15 iunie a anului 1886, în jurul orei patru după amiază, observatorul, care ar fi avut norocul să se afle în casa bătrânului Jolyon Forsyte din Stanhope Gate, ar fi putut vedea neamul Forsyte în culmea înfloririi sale.

Se întruniseră pentru a sărbători logodna domnişoarei June Forsyte, nepoata bătrânului Jolyon, cu domnul Philip Bosinney. Toţi membrii familiei erau de faţă, gătiţi cu mănuşi de culoare deschisă, jiletci gălbui, pălării cu pene şi rochii bogate. Chiar şi Mătuşa Ann venise, cu toate că în ultima vreme îşi părăsea rar colţul preferat din salonul verde al fratelui ei Timothy, unde, la adăpostul unui buchet de ierburi din Pampas, uscate şi vopsite, aşezate într-un vas de flori albastru, înconjurată de portretele a trei generaţii din neamu Forsyte, şedea toată ziua citind şi tricotând. Chiar Mătuşa Ann era de faţă, cu spatele ei ţeapăn, cu obrazul bătrân, liniştit şi demn, întruchiparea statorniciei neclintite a simţului de proprietate, ideea de bază a familiei.

Când un Forsyte se logodea, se căsătorea sau se năştea, tot neamul Forsyte era prezent. Când un Forsyte murea - dar până acum nu murise nici un Forsyte; ei nu mureau, moartea fiind contra principiilor lor - ei luau precauţiuni faţă de ea, precauţiunile instinctive ale unor oameni cu mare vitalitate, care se apără de orice ştirbire a proprietăţii lor. În ziua aceea, membrii familiei Forsyte, amestecaţi în mulţimea celorlalţi oaspeţi, erau mai gătiţi ca de obicei. Toată înfăţişarea lor voia să arate o mare încredere în sine, provocatoare, precum şi un aer de respectabilitate strălucitoare - parcă toţi ar fi sfidat o primejdie. Aroganţa obişnuită de pe faţa lui Soames Forsyte se răspândise pe feţele întregii familii: toţi erau cu ochii în patru.

Adversitatea subconştientă a atitudinii lor a făcut din reuniunea de la bătrânul Jolyon un "moment psihologic" al istoriei familiei, moment care constituie preludiul dramei lor. Ceva îi nemulţumea pe membrii neamului Forsyte, nu individual, ci în ceea ce privea familia. Această nemulţumire se manifesta printr-o şi mai mare desăvârşire în îmbrăcăminte, o cordialitate familiară exuberantă, o exagerare a importanţei pe care o dădeau familiei şi aroganţă. Neamul Forsyte simţea plutind în aer primejdia - factor atât de necesar pentru a scoate la iveală calitatea fundamentală a oricărei societăţi, grup sau individ! Presimţirea unei primejdii dădu armelor lor strălucire. Pentru prima dată, ca familie, ei simţeau, instinctiv, că sunt în atingere cu ceva ciudat şi periculos.

Dincolo, lângă pian, stătea un bătrân gras şi înalt, purtând două jiletci pe pieptul său lat. Avea două jiletci şi un ac cu rubine, în loc de una singură şi ac cu diamante, cum purta în ocazii mai obişnuite.

Iar obrazul său ras, pătrat, bătrân, cu pielea palidă şi ochii decoloraţi, deasupra cravatei de satin, avea o expresie de înaltă demnitate. Acesta era Swithin Forsyte. Chiar lângă fereastră - unde putea respira aer proaspăt mai mult decât îi trebuia - stătea James, fratele său geamăn. Bătrânul Jolyon îi numea pe aceşti fraţi "grasul" şi "slabul". James era la fel de înalt ca Swithin cel gras, dar foarte slab, ca şi cum din naştere ar fi fost sortit să facă un echilibru, stabilind o medie. Cu trupul aplecat înainte, ca de obicei, privea spectacolul ce se desfăşura. Ochii săi cenuşii păreau absorbiţi de o nelinişte ascunsă, întreruptă doar de câte o privire iute şi piezişă care cuprindea tot ce se petrecea în jurul lui. Obrajii subţiaţi de două cute paralele, cu buza de sus lungă şi complet rasă, erau încadraţi de favoriţi ca ai lordului Dundreary. În mâini ţinea un vas de porţelan chinezesc, pe care-l învârtea într-o parte şi în alta. Nu departe de el, Soames - unicul său fiu - asculta ceea ce spunea o doamnă îmbrăcată în cafeniu. Era palid, complet ras, cu părul negru cam rărit, cu bărbia înălţată şi sucită într-o parte, cu nasul în vânt, plin de o îngâmfare conştientă, parcă mirosea în silă un ou pe care ştia că nu-l poate mistui. În spate, vărul lui, George cel înalt, fiul lui Roger, al cincilea Forsyte, cu o privire răutăcioasă pe faţa cărnoasă, pregătea una din glumele sale usturătoare.

Toţi simţeau o apăsare, care era legată de sărbătorirea acestei logodne.

Aşezate în rând, una lângă alta, erau trei doamne - Mătuşile Ann, Hester (cele două fete bătrâne din familia Forsyte) şi Juley (diminutiv de la Julia) care, deşi nu în prima tinereţe, mersese atât de departe cu uitarea de sine, încât se măritase cu Septimius Small, un bărbat cu sănătatea şubredă.

29

Juley îi supravieţuia de mulţi ani. Acum, împreună cu sora ei mai mare şi cu cea mai mică, locuia în Bayswater Road, în casa celui de-al şaselea şi cel mai mic frate al ei, Timothy. Toate aceste doamne ţineau în mână evantaie şi onorau caracterul solemn al reuniunii printr-o culoare stridentă, vreo pană neobişnuită sau o broşă deosebită. În mijlocul camerei, sub candelabru, aşa cum se cuvine să stea gazda, era bătrânul Jolyon, capul familiei. Avea optzeci de ani; părul alb mătăsos, fruntea boltită, ochii mici de un cenuşiu-închis şi imensa mustaţă albă care cădea şi se răsfira pe bărbia sa puternică îi dădeau un aer patriarhal. În ciuda obrajilor supţi, a gropilor din tâmple, părea a se bucura de tinereţe fără bătrâneţe. Se ţinea foarte drept, iar ochii pătrunzători şi fermi nu pierduseră nimic din limpezimea strălucirii lor. Astfel, faţă de îndoielile şi grijile oamenilor de rând, el părea a se găsi deasupra. Şi avea dreptul la această superioritate, căci mulţi ani de-a rândul, totul se desfăşurase după vrerea lui. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte bătrânului Jolyon că ar fi necesar să pară şovăitor sau neîncrezător. Între el şi cei patru fraţi ai săi, James, Swithin, Nicholas şi Roger - cu toţii prezenţi acolo - era şi multă deosebire, dar şi multă asemănare. Fiecare dintre aceşti fraţi se deosebea de celălalt şi totuşi toţi semănau între ei. Dincolo de trăsăturile şi expresia diferită de pe cele cinci fizionomii, se putea observa o anumită fermitate a bărbiei, ascunsă sub deosebirile superficiale, care le dădea un fel de pecete a neamului. Această trăsătură comună era prea veche pentru a fi urmărită, şi de prea multă vreme statornicită pentru a mai putea fi discutată, dar era adevărata mărturie şi chezăşie a bogăţiei lor.

Generaţia tânără - George mare ca un taur, Archibald palid şi viguros, tânărul Nicholas blând şi îndrăzneţ în încăpăţânarea sa, Eustace grav, hotărât şi convenţional - purta aceeaşi pecete, poate mai puţin accentuată, dar totuşi desluşită, semn de neînlăturat din spiritul familiei.

Pe toate aceste feţe, atât de asemănătoare şi atât de diferite s-a furişat, într-un moment sau altul din această după-amiază, o expresie de neîncredere. Iar obiectul acestui simţământ era, fără îndoială, omul pe care l-au cunoscut azi, pentru care se întruniseră aici. Ştiau că tânărul Philip Bosinney nu avea avere, dar s-au mai cunoscut cazuri în care fete din familia Forsyte s-au logodit cu asemenea oameni, ba chiar s-au şi căsătorit cu ei. Nu acesta era motivul propriu-zis al îngrijorării lor. Nici ei nu ar fi putut spune de unde pornise această neîncredere, căci izvorul ei era învăluit în negura clevetirilor familiale. Negreşit, cu toţii auziseră povestea că a fost să facă vizita de rigoare la Mătuşile Ann, Juley şi Hester, purtând o pălărie moale, cenuşie... o pălărie moale, cenuşie... nici măcar una nouă... ci veche, plină de praf, turtită şi fără formă. "Ceva atât de neobişnuit, draga mea, ceva atât de ciudat!" Mătuşa Hester, trecând prin vestibulul mic şi întunecat, cum era cam mioapă, crezuse că e o pisică străină şi murdară, căci Tommy - pisicul ei - avea prieteni atât de ordinari! încercă s-o alunge de pe scaun. Şi mare îi fu mirarea când văzu că nu se mişcă! Întocmai cum artistul caută întotdeauna detaliul semnificativ care întruchipează caracterul esenţial al unei scene, privelişti sau persoane, membrii familiei Forsyte, artişti fără să ştie, s-au legat, instinctiv, de această pălărie. Acesta era pentru ei detaliul caracteristic, fleacul în care zăcea miezul întregii chestiuni. Fiecare se întreba: "Oare m-aş fi dus eu la o vizită de rigoare cu asemenea pălărie?" şi fiecare îşi răspundea: "Nu!"; iar unii, cu mai multă imaginaţie, ar fi adăugat: "Aşa ceva nici nu mi-ar fi trecut prin minte!"

George, auzind această poveste, zâmbi. Pălăria aceea a fost, fără îndoială, pretext pentru o glumă!

El însuşi era meşter în aşa ceva!

- Foarte îndrăzneţ! Straşnic "pirat"! Şi vorba lui George, "piratul", trecu din gură în gură, devenind, în cele din urmă, porecla favorită pentru Bosinney.

După aceea, mătuşile au dojenit-o pe June pentru pălărie, spunând: - Noi socotim că tu, drăguţă, n-ar fi trebuit să-i îngădui aşa ceva.

June le răspunse cu aerul ei poruncitor şi viu, ca o mică întruchipare a voinţei ce era: - Oh! Dar ce importanţă are? Phil nu ştie niciodată cu ce e îmbrăcat!

Nimeni nu s-a aşteptat la un răspuns atât de jignitor. Un bărbat care să nu ştie cu ce e îmbrăcat? Nu, nu se poate!

30

Dar cine era acest tânăr care şi-a purtat atât de bine de grijă logodindu-se cu June, moştenitoarea recunoscută a bătrânului Jolyon? O fi el arhitect, însă asta nu-l îndreptăţea să poarte asemenea pălărie. Din întâmplare, nici un membru al familiei Forsyte nu era arhitect, unul dintre ei însă cunoştea doi arhitecţi, care n-ar fi pus niciodată pe cap asemenea pălărie pentru o vizită de rigoare şi în plin "sezon" londonez. Primejdios - ah, primejdios!

June, fireşte, nu vedea nici un soi de primejdie. Ea - cu toate că nu avea încă nouăsprezece ani - îşi crease reputaţia de femeie originală. Doar ea era aceea care îi spusese doamnei Soames întotdeauna atât de bine îmbrăcată - că penele sunt ceva vulgar. Iar acum, doamna Soames renunţase să mai poarte pene; căci June, draga de ea, era înspăimântător de îndrăzneaţă! [...]

Serghei Esenin-Nu regret, nu mă jelesc, nu strig Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată.

Veştejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme.

S-o pornesc din nou desculţ la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii.

O, pierdutul prospeţimei har Cu vioiul clocot al simţirii! În dorinţi încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?

Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci Rar ning fagii frunzele deşarte…

Binecuvântat să fie deci Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Trad : George Lesnea Octavian Paler- Elegie Mai bine să umplem cu flori toate craterele vulcanilor, să uităm morţii neîngropaţi şi vântul să cânte singur ce mai e de găsit prin cenuşă, mai bine să ne ducem departe de rănile noastre, să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri, mai bine să fixăm sărbătorile în zile fără memorie, mai bine să ducem ucigaşilor crini şi să-i declarăm inocenţi,

31

mai bine să convingem fantomele să ne lase în pace, să ne ducem departe de rănile lor şi cât mai discret, să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni, înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

Emily Dickinson - De număr, socotesc întâi poeţii De număr, socotesc întâi poeţii, Pe urmă soarele şi vara, Iar după vară, cerul Şi asta ar fi tot. Însă de recapitulez, Poeţii par să le cuprindă toate Pe ceilalţi spectacolul nu prea-i interesează.

Spun, deci, poeţii – şi `nţeleg tot ce e viaţă.

O vară ţine pentru ei întregul an, Şi pot creia atâta soare cât ştie cerul să cuprindă, Iar dacă cerul, în sfârşit, Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeţii, Celor ce cred într`înşii Le va fi `ndreptăţit si visul trecător, Spre binecuvântarea lor.

Traducere de Margareta Sterian Alexe Mateevici – Limba noastră Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc, ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte, Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pânii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei, bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara. …………………………………

Limba noastră-s vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le-nşirate, Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slavă-n ceruri,

32

Să ne spue-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slinul, mucegaiul Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare, Ce din soare se aprinde, Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea cât e de darnic Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-va o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Cesare Pavese- Femei pătimaşe Fetele la apusul soarelui se bagă în apă, Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul. În pădure frunzele tremură, iar când ies afară Precaute călcând pe nisip, se aşează la ţărm. Spuma Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de lung.

Fetelor le e teamă de algele scufundate Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri: De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la mal, Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.

Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare, Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte, Mai sigur ca prundişul , dar fetelor negricioase Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.

Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful Pe picioare, scrutând întinderea mării Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza vreuna Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare, Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.

Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.

Străina aceea necunoscută care înota nopţile Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-

33

ascunde, A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.

Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

Trad: Geo Vasile Cesare Pavese - Lo steddazzu* Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă Vine de pe ţărm unde e matca mării Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.

Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea, În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită O stea verzuie, surprinsă de zori.

Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte; Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate petrece.

Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.

Când ultima stea se stinge pe cer, Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde. * în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

Trad : Geo Vasile Octavian Paler -Scrisoare domnului Unamuno Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.

Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-amamintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat

34

că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân. Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru.

Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale.

Binenţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de de orgoliu.

Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântului bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor... Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare.

Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea."

Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi?

Să ne răspundă.

Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi...

Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia.

Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul... (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri?

35

Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni.

Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru.

Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.

Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a salvat până acum un om de la moarte". Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?"

Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile.

N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul,

36

să demonstreze că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voiaa lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.

Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an din viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi.

Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuţi pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce înfloresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau lea câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza". Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.

Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-idezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abiaatunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.

Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.

Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi

37

sonoră

a

celor

singuri

şi

totuşi

solidari

în

dragostea

lor

pentru

bunul

Cavaler.

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Ştim şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..." În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile gâunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublumului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.

Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate.

Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va ficel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul şi, întradevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.

Lucian Blaga - Amurg de toamnă Din vârf de munţi amurgul suflă cu buze roşii în spuza unor nori şi-aţâţă jăraticul ascuns sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază ce vine-n goană din apus şi-adună aripile şi se lasă tremurând pe-o frunză: dar prea e grea povara -

38

şi frunza cade.

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept şi mai adânc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prabuşi.

E toamnă.

Constant Tonegaru- Femeia cafenie Femeia pe care la Brăila am iubit-o într-o cameră de hotel purta pantofi verzi din piele de şarpe şi avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici, habar n-am. părinţii, bunicii purtaseră poate odată în nări un inel.

Gura îi era ca o ventuză.

Sânii fierbinţi ca nişte pâini.

Ochii tulburi. Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.

Numai mâinile îi erau reci, reci de gheaţă şi degetele cu vârfuri rotunde alunecau pe mine ca boabe de struguri. Îmi şoptea: - La Peru mi-a fost amant un spaniol.

La Santa Clava avea plantaţii de zahăr.

Un altul cu favoriţi în U.S.A. cincizeci de puţuri cu petrol la Smakover, dar amorul pentru pielea mea cafenie s-a lichidat cu două destupări de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.

M-a iubit?...M-a minţit?

Vedea - cine ştie - în mine un altul?

Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă.

Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţă. În port la lumini de fanare robii descărcau un vapor de lignit.

Dimitrie Stelaru - Orbii Patru orbi, Patru umbre, cu umbrele lor, Din răsărit, din apus, de la nord, de la sud, Cu ceaţa în ochi, cu toamna în spate,

39

Necunoscînd, cunoscuţi, din cetate-n cetate Cautînd soarele.

Pierduţi în negurile crude dintre ei Spre negurile orizontului se îmbulzeau (Ca patru morţi reînviaţi într-un cavou) Mai pătimaşi, mai tulburi ochii lor, Nădăjduind în flacără – legendă Prin golurile troienite din afară Cătau înfriguraţi, bolnavi.

Cu paşi de ani – prin ani – încovoiate patru umbre Fugeau sub ropotul de hule şi minciuni.

Arareori scîrbiţi se răsturnau o vreme Pe drumul împînzit al Soarelui Dar sufletele de cenuşă, depărtate Vedeau Himere prăvălind.

Unul vorbi : cine ca o pasăre a morţii, cine Căzu alături de mine?

O clipă. Aprinşi de vînturile reci, neodihnite, La poarta Anotimpurilor, ca o rugă, Cu bezna inimilor otrăvite Loveau… Şi-n înserarea lor braţele dezdănăjduite îmbrăţişau Zdreanţa amurgurilor – Chemările lunecau în vîrtejul stelelor, grelelor.

Patru orbi, Patru umbre, cu umbrele lor, din in răsărit, din apus, De la nord, de la sud, căutat Soarele : Dar Soarele era fiecare.

Constanţa Buzea- Şi poezia e un somn Şi poezia e un somn Din care nu te mai trezeşti Cu ochii largi deschişi sub mări, Visînd la spasmele lumeşti, Cu perle pleoapele plîngînd Sărate buzele albeşti, Nefericit, înspăimîntat Printre comori piratereşti, Păreri de rău că nu-nţelegi Mişcarea gurilor de peşti, În calmul monştrilor sorbit, Măcar astfel să te fereşti, Fără să fii de tot primit, Nici înecat, nici viu nu eşti,

40

Să poţi trînti o poartă grea, Să tragi perdele la fereşti, Şi poezia e un somn Din care nu te mai trezeşti.

Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore Alexandrescu Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirei: un mormânt se desvăleşte, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...

Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...

Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc.

Ascultaţi....! marea fantomă face semn... dă o poruncă...

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă, Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sânt ţie cunoscute, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura, Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.

Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc; Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ţi fu neobsită, îndelung-a ta silinţă: Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi; Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat: Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat. În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit, Câtă ai simţi plăcere când a lui Mihai soţie A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

41

Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat. ...................................

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte, Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topeşte Crângurile înflorite, şi pădur'le ce-l hrănesc. .................................. ..................................

Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt; Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte; Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt.

Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Umbra lui Istrate Dabija - Voievod de Mihai Eminescu Cum trece-n lume toată slava Ca şi un vis, ca spuma undei!

Sus, în cetate la Suceava, Eu zic: Sic transit gloria mundi!

Pe ziduri negre bate lună.

Din vechi icoane numai pete, Sub mine-aud un glas ce sună, Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete”. Şi văd ieşind o umbră albă.

Moşneag bătrân, purtând coroană, Pe pieptul lui o sfântă salbă Pe umeri largi o scumpă blană, Ea mâna-ntinde blând: - N-ai grijă, Ce zic nu trece la izvod.

Eu sunt vestitul domn Dabijă, Sunt moş Istrate-voievod.

- Măria-voastră va să-ndemne Pe neamul nostru în trecut?

Ci el cu mâna face semne Că nu-nţeleg ce el a vrut.

- Măria-voastră-nsetoşează De sânge negru şi hain?

El capu-şi clatină, oftează: - De vin, copilul meu, de vin.

Când eram vodă la Moldova Hălăduiam pe la Cotnari.

42

Vierii toţi îmi ştiau slova Ş-aveam şi grivne-n buzunar.

Pe vinul greu ca untdelemnul Am dat mulţi galbeni venetici; Aici lipseşte tot îndemnul. În lume mult, nimic aici.

La voi în lumea ceealaltă, Fiind cu milă şi dirept, M-a pus cu sfinţii laolaltă Şi-n rai mă duseră de-a drept.

Dar cum mai pune sfântul Petre La rău canon pe-un biet creştin!

Când cer să beau, zice: „Cumetre, Noi n-avem cimpoieri şi vin” Şi totuşi domn fusesem darnic Şi bun de inimă cu toţi.

De câte ori l-al meu păharnic Umplut-am cupa numai zloţi!

Că ce sunt recile mademuri, Ce aur, pietre şi sidef Pe lângă vinul copt de vremuri Pe lângă-un haz, pe lângă-un chef. Împresurat-am eu şi Beciul Cu oaste bună şi strânsuri; Soroca, Vrancea şi Tigheciul Trimis-au mii viteze guri Să certe craii cu mânie…

Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace Să-mi duc Moldova-n bătălie Cu mii de mii de poloboace.

Atunci când turcii, agarenii Mureau în iuruş cu halai, Oştirea noastră, moldovenii Se prăpădeau într-un gulai. Şi zimbrul cel cu trei luceferi Lucea voios pe orice cort.

Precum ne-am dus, venirăm teferi Şi toţi cu chef şi nime mort.

Nici vin cu apă n-am să mestec, Nici dau un ban pe toată fala.

De-aceea n-am nici un amestec Oriunde nu îmi fierbe oala.

Când calcă ţara hantatarii, Eu bucuros la lupte merg, Când între ei se bat magarii În fundul pivniţei alerg.

Se certe ungurii şi leşii…

Ce-mi pasă mie? La Cotnari Eu chefuiam cu cimpoieşii, Cu măscărici şi lăutari; Şi sub umbrarele de cetini Norodu-ntreg juca şi bea

43

Iar eu ziceam: să bem, prietini, Să bem, pân’ nu vom mai putea.

Dacă venea să rătăcească Vun învăţat arheolog, Vorbind în limba păsărească, Nu m-arătam ca să mă rog.

Dar ţie-ţi place doina, hora, Îţi place-al viţei dulce rod, Tu povesteşte tuturora De moş Istrate-voievod.

Le spune sfatul meu s-asculte S-urmeze vechiul obicei, Să verse dintre cupe mult Şi la pământ vo două-trei.

Căci are-n sân Moldova noastră Viteze inimi de creştin; Tineri, în veselia voastră, Stropiţi-le duios cu vin! Şi în Moldova mea cea dulce Orânduit-am cu prisos: Ca butea plină să o culce Cea goală iar cu gura-n jos. Şi astfel sta Moldova toată Cu susu-n jos ce era treaz.

Odihna multu-i lăudată La cel chefliu, la cel viteaz.

Când de mănuşa lungii sabii Mă răzimam să nu mă clatin, Cântau cu toţi pe Basarabii, Pe domnii neamului Muşatin, Pân’ ce-ncheiau în gura mare Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt Ce nici din ceriuri seamăn n-are Cum n-are samăn pe pământ!

Moldova cu stejari şi cetini Ascunde inimi mari de domn, Să bem cu toţi, să bem, prietini, Să le vărsăm şi lor în somn.

Pân’ la al zilei blând luceafăr Să bem ca buni şi vechi tovarăşi; Şi toţi cu chef, nici unul teafăr, Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.

Răpiţi paharele cu palma, Iar pe pahar se strângă pumn Şi să cântăm cu toţi de-a valma Diac tomnatic şi alumn; Cântăm adânc un: De profundis.

Perrenis humus erit rex.

Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?

S-au dus pe veci! Bibamus Ex.

44

T.S.ELIOT-RUGĂCIUNE CĂTRE MARIA Stăpână cu altar pe promontoriu, Te roagă pentru toți ce sunt pe nave,cei A căror îndeletnicire -i peștele și Cei care fac negoțuri legiuite Și cei care-i conduc.

Rostește-o rugă iar și-n numele Femeilor ce și-au văzut feciorii sau soții Pornind în larg și nemaiîntorcându-se: Figlia del tuo Figlio Regină-a Cerului.

Roagă-te și pentru cei ce-au fost pe nave, și, Călătoria și-au sfârșit-o pe nisip, în buzele mării Sau în negrul gâtlej ce-afară nu-i mai aruncă Sau orișiunde nu-i poate-ajunge al clopotului mării Perpetuu angelus.

(Patru cvartete) În românește de Sorin Mărculescu Leon Butnaru- Mâşkin în ambuteiaj Mâşkin în ambuteiaj În acest oraş – derutat nervos – este imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje şi cneazul Mâşkin (Mâşkin ce în traducere înseamnă al şoarecelui; Mâşkin într-o cursă de şoareci – acest ambuteiaj antivoiaj…)

Prin urmare fără mişcare Mâşkin e prins în ambuteiaj Vreme (pierdută) în care cei din jur claxonează injurios strigând huiduind: „Idiotul!”

Ei şi ce dacă Mâşkin e dintr-un alt secol dintr-un alt roman în care încă nu se ştia de ambuteiaje ca predestinată mortificare?

Ei şi ce dacă Mâşkin-cneazul e fără maşină în mijlocul acestui ambuteiaj global infernal neomenos?

Pentru că de fapt

45

sensul ambuteiajului e unul cu mult mai serios mai fioros şi trans-secular ca transă şi lipsă de şansă pentru omul de rând sau pentru Noul Hristos încât şi tu ai impresia (ca şi cneazul poreclit al şoarecelui ) că stând în mijlocul ambuteiajului sângele îţi arde ca o torţă până este din nou adunat într-un roman într-un poem sau mai sigur într-o cămaşă de forţă…

Sursă: http://www.romlit.ro/mkin_n_ambuteiaj Ana Blandiana-O ţară e făcută şi din păsări O ţară e făcută şi din păsări, Din V-urile mari căzând spre sud Rănite, alungate de frig Şi de trădare, Venind înapoi Umilite de dor, Lunecând pe toboganul cerului Recunoscătoare Streaşinei că nu s-a mutat De pe vechiul pridvor.

O ţară e făcută şi din păsări, Cum o biserica e făcută Şi din viaţa de apoi.

Cavalcada de Radu Gyr În freamăt lung de mare treapăt pe armăsari de-aramă grea, gonind s-ajungă pân la capăt, înalţi, cu pumnul pe plăsea, atâţia trec şi râd cum şchioapăt în urma lor, pe gloaba mea. În urma lor pe gloaba mea!

Galopul lor înghite poşte, potcoava sfarmă cremenea, sau scoală smârcuri să mă-mpoşte cu smoala-i putredă şi rea, căci m-au lăsat la zeci de poşte în urma lor, pe gloaba mea.

46

În urma lor pe gloaba mea!

Nu-i poticneşte-n drum nici sete, nici răni nu-şi spală la cişmea, nici munţii nu le stau perete.

Eu cad în fiece vâlcea, las zdrenţe-n fiece scaete, julit mă urc pe gloaba mea. În urma lor pe gloaba mea! Şi cum merg cetele buimace spre nicăieri, spre nimenea, se-afundă goana în băltoace şi cade primul frânt din şa.

Pe lângă şanţu-n care zace eu trec la pas cu gloaba mea. În urma lor pe gloaba mea! Şi rând pe rând încep să cadă, le sună zaua a tinichea, eu n-am nici zale, n-am nici spadă, dar cred într-un crâmpei de stea; şi-n timp ce corbii vin să-i roadă târâş mă urc pe gloaba mea.

'Naintea lor pe gloaba mea!

Ofrandă- Radu Gyr (Din volumul „Poezia în cătuşe”) Din luptele şi-nfrângerile noastre aşternem trepte noilor destine, o scară de mărgean peste dezastre, să urce paşii lumii care vine.

Din fiecare rană care doare, din orice suferinţă mai adâncă, armuri am pus pe piepturi viitoare şi spade-am pus în mâini ce nu sunt încă.

Iar dac-am plâns, din lacrima măiastră răsare mângâierea de mătase pe care mâine alţii au s-o lase pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră. Şi-atunci în noaptea zgurei şi a zloatei închidem luptă, lacrimă şi rană, din dăruirea noastră subterană ne-om face pâine pentru foamea gloatei.

Octavian Paler- Poetul anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există, anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pămîntul bolnav,

47

aşadar un poet care nu e profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile lumii n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.

La ce bun poetul, în vreme de secetă?

Să cînte ploile tocmai atunci, Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi ne dor, cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială, cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt dificil şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni pentru nebunia şi curajul său care cîntă ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe ploile dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol nori de ploaie, cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia, cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei şi cea care a coborît cu Dante în Infern?

Vasile Voiculescu –Horeb lăuntric Urc muntele de gând cu aspre galbe Cătând frunzarulrugului aprins: Doar mugetele tunetelor albe Mă vor vesti că,Doamne,te-am atins Şi-şi vor croi,făcându-le puzderii, Pe mătcile urechilor drum nou, Că,până-n fund,bulboanele tăcerii S-or turbura sub bulgări de ecou.

Atunci scoţând sandala minţii moale, Păşind în vârful gândurilor goale, Voi cuteza să calc pe spirit pur.

Yvonne Rossignon- Triptic pentru Ieremia Valahul Ţara cu nume dulce de apă, Moldova, ţi-a dus de mână copilăria desculţă, prin mirarea cicorilor trezite cu ziua sub geana verde a grâului, ciobănaş de miei şi vise, Ionică a lui Stoica Costişe.

Seara când te întorceai pe urma de abur a laptelui abia contenit în ugerele grele ale cirezii, o stea tremura ca un semn prin florile socului lângă casa ta albă de lună. În blid aburea mila lui Dumnezeu, şi peste creştetele plecate în rugăciunea

48

mulţumirii se lăsa blândă binecuvântarea luminii de la icoane. Îţi era moale de nor şi era caldă de vara larg deschisă peste fâneţe.

Tot jocul tău era un fluieraş de răchită cu care îngânai mierlele, născocind cântece scurte de pasăre pentru îngerul tău păzitor, pentru miei.

Tu n-ai cunoscut arşiţa neliniştii şerpuită prin vine ca o năpârcă, nici scârba sleită a păcatului cărnii: aripile îngerului îţi erau pe trup zale albe.

Umbra lui te despărţea de ispită, spadă nevăzută între bine şi rău.

Crescuse odată cu tine un gând, ca un lujer tăinuit de umbră, un dor ascuns drumuri spre ape necunoscute spre pământuri ameţite de mireasma lămâilor, spre împlinirea chemării, Şi-ntr-o zi când sbucnea în lăstari puterea pământului, te-ai lăsat dus de îngerul dorului tău la capătul celălalt al lumii.

Geografia pământului îţi era desluşită de vânturi şi de plecarea berzelor: spre soare-apune.

Nu luai cu tine decât râvna de bine, Şi-ntr-un colţ de basma legaţi doi sloţi. Ţi se deschidea în suflet pământul ca o floare necunoscută.

Din popas în popas, din trudă –n trudă, într-o zi ai văzut licărind prin smochini pulpana albastră a mării. Şi dorul tău s-a făcut punte peste apele mari, şi corabie.

Dumnezeu te cheamă pe ţărmul celălalt, pe ţărmul mântuirii: era un fum luminos:-de tămâi?de măslini?-păzit de spada străveche achparoşilor cu frunzişuri caste strânse pe trup: Italia, Şi-aici, tu, Ion al lui Stoica Costişe, te-ai despărţit de numele tău pământesc, de limba ta, de straiul tău cusut cu râuri albastre şi roşii ca o altiţă de lan în vară, îmbrăcându-te cu Lumina cu Dumnezeu, cu sfântul.

Te-au chemat cu numele profetului plângerii, Ieremia: şi tu-l purtai printre oameni roşi de lepră ascunsă ca pe-o icoană, îmbătându-ţi sfinţenia cu trandafirii cangrenelor, mistuit de flacăra dragostei,

49

pâine făcându-ţi din răbdare, din umilinţă, împărţit de foamea săracilor azimă dulce a durerilor, fărâmă cu fărâmă, „Fra Geremia”, în fiecare dăruire împărtăşindu-te cu soborul fericiţilor întru lumină, cu Domnul.

Ethos, Caietul al III-lea, 1982, Paris, redactori: Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca Rainer Maria Rilke -Elegia a zecea De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere, imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.

Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş pe strunele moi, şovăielnice, sau gata să se rupă. Chipul meu înrourat mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.

O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.

Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori, cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.

Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim, în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr, frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur, UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere, unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor, violent smulsă din tiparele golului, se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.

O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării, mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată: curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.

Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.

Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului! Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit, unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua, când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic, nu numai pentru distracţie: sexul banului, totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic... ... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte", acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb, în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una..., chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL. Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.

Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:

50

- Departe. Noi locuim acolo, afară...

Unde? şi tânărul o urmează. Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce, se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi a liniştii peste timp, a desprinderii, o urmează cu drag. Pe fete le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării finele văluri. - Pe tineri însă îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară, spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche, sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.

Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor, şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi şi câmpii de-nfloritor alean (cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş); i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. Seara, îl duce la mormintele strămoşilor din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.

Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil, sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări. Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi tăcând, pe cumpăna stelelor aşează icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă, sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului, pe cea mai pârguită rotunjime a lui, delicat desenează în noul auz al mortului, pe-o foaie îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.

Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:

51

CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc: COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol: LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.

Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini binecuvântate, limpede strălucind - marele M, care-nsemnează Mumele... Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică îl duce până la valea prăpăstioasă unde, în clarul lunii, licăreşte Izvorul Bucuriei. Cu evlavie ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui. Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi. Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol iată, ne-ar arăta mâţişorii atârnând în alunii golaşi sau ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara. Şi noi, care-nţelegem norocul ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare care-aproape ne doboară când ceea ce este fericit CADE. traducere : George Popa Rainer Maria Rilke- XVI Prietene, deci, tu eşti singuratec...

Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim, treptat lumea prindem să ne-o însuşim: doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec.

Mireasma, cine cu-n deget o zvântă?

Puteri ne pândesc, cum tainice oşti. Şi multe le simţi... Pe morţi îi cunoşti.

Descântecul însă cum te-nspăimântă! Îndurăm împreună; punţi ne unesc: Frânturi un întreg ne par, îndeajuns...

Mi-i greu să te-ajut. Deci nu mă sădi În inima ta. Prea iute-ar rodi.

A zeului mână o port, o cârmesc: Aci! Iată, Esau în blana-i ascuns.

52

Trad: N. Argintescu-Amza Rainer Maria Rilke- Privirea stinge-mi-o: te pot zări Privirea stinge-mi-o: Te pot zări urechea-nchide-mi: Te pot auzi, şi fără de picioare vin la Tine şi fără gură te implor, divine!

Frânge-mi chiar braţul: Te voi ţine sus cu inima mea, precum cu o mână, inima ţine-mi: creierul va bate şi creierul de-mi arzi în flăcări, până şi-n sângele-mi Te voi purta, ca-n toate.

Trad: Eugen Jebeleanu Vicente Aleixandre (1898-1985) - Poetul îşi aminteşte viaţa sa Iartă-mă: am adormit.

A dormi nu înseamnă a trăi. Pace oamenilor!

A trăi nu înseamnă a suspina sau a presimţi cuvinte care ne vor trăi mai departe.

Să trăieşti în ele? Cuvintele mor.

Sunt frumoase când sună, dar nu durează nicicând.

Astfel soseşte claritatea nopţii. Ieri, când dimineaţa sau ziua, împlinându-se, îşi arunca ultima rază pe chipul tău. Închide ochii sub penelul luminii.

Dormi.

Noaptea e lungă.

Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991 (pag. 163-164) Miguel Hernandez (1910-1942)- Dacă şi sângele Dacă şi sângele şi-ar pierde din culoare, şi-ar cărunţi ca părul, sub timp şi sub durere, sângele meu cel roşu ar curge sub artere mai alb decât se-aşează pe câmp prima ninsoare.

Căci de când sunt pe lume, fără de-ncetare mă lupt să-nfrâng în oameni fiara ce-n tăcere mă sfâşie şi-s singur şi fără de putere când simt în mine gerul, cum simte orişicare.

De timpul şi durerea ce ne apasă-n viaţă ar fi precum argintul, de-ar fi să se întâmple, să lase-n suflet brazdă şi-n suflet să se vadă, inima mea, de-atâtea câte-a-ndurat, zăpadă numai zăpadă rece ar tot purta la tâmple şi brazde-adânci şi grele, grele şi adânci pe faţă.

53

Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991 (pag. 251) Xavier Villaurrutia (1903-1950)-Nocturnă cu statuie Să visezi noaptea, străzile, scara Şi strigătul statuii dispărând după colţ.

Să alergi după statuie şi să găseşti numai strigătul, Să încerci să atingi strigătul şi să nu afli decât ecoul, Să încerci să iei ecoul în mână şi să nu dai decât de zid, Să mergi spre zid şi să dai peste o oglindă.

Să descoperi în oglindă statuia asasinată, Să o scoţi din sângele umbrei sale, Să o îmbraci cât ai clipi din ochi, s-o mângâi ca pe o soră neaşteptată, să te joci cu degetele ei şi să-i şopteşti la ureche sute, sute, sute de cuvinte până ai s-o auzi spunându-ţi: „mi-e un somn de moarte”.

Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991 (pag.221-222) Prăpastia- Vasile Voiculescu Cei ce încă Te caută deznădăjduiţi, zic Că între Tine şi noi netrecute prăpăstii străjuiesc.

Mulţi, întorşi din cale, Te tăgăduiesc.

Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?

Ce drum s-apuc, oricât de lung ?

Nu cruţ nimic, numai s-ajung, La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine, O bănuială strivitor de grea: Prăpăstiile Tale încep chiar din mine, Dintru-nceput deschise în inima mea.

1955, mai 27 Marin Sorescu-Eu, neabătutul Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi şi jumătate de la cei douăzeci...

Nu mă mai mobilizeaza cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni Până la...

Nu vibrez la magistrale De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu

54

(Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme) Nu înfierez Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite) Nu mă iau la întrecere.

Mă lasă rece graficul recoltelor bogate , De la "Însămânţările sunt în toi", până La "Mai sunt două zile până la încheierea secerişului" Şi până la "Totul pentru export".

Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate Nu mă angajez ferm, Ştiu ce înseamnă actuala etapă şi fără să mi se urle În ureche, Ştiu încotro ne îndreptăm cu paşi repezi, Îmi dau seama unde am ajuns, Cunosc bine sacrificiile, Un singur gând, un singur ţel, o singură voinţă Mi se pare prea puţin pentru o singură viaţă!

Sunt hăt departe de deplina satisfacţie, profunda recunoştinţă...

Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund...

Nu acţionez neabătut...

Intuiesc bine că vreţi să mergeţi şi mai departe, Nu contaţi pe mine!

Nu mi-am propus ca obiectiv strategic Edificarea. Nu contaţi pe mine! Ţelurile sunt prea măreţe, Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă, Ce însemn eu pentru voi?

Eu nu sunt decât poporul român ¬Nu contaţi pe mine!

Nichita Stănescu-Rugăciunea Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi ochiul şi întoarce-mă cu faţa spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi inima şi toarnă-mi aburul sufletului, printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine trupul cel nou care-mi apasă şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine îngerul negru care mi-a îndurerat caracterul.

55

Cântecul gintei latine de Vasile Alecsandri Latina gintă e regină Între-ale lumii ginte mari; Ea poartă-n frunte-o stea divină Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei tot înainte Măreț îndreaptă pașii săi.

Ea merge-n capul altor ginte Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină, Cu farmec dulce, răpitor; Străinu-n cale-i se înclină Și pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zâmbitoare, Sub cer senin, în aer cald, Ea se mirează-n splendid soare, Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte De-ale pământului comori Și mult voios ea le împarte Cu celelalte-a ei surori.

Dar e teribilă-n mânie Când brațul ei liberator Lovește-n cruda tiranie Și luptă pentru-al său onor. În ziua cea de judecată, Când față-n cer cu Domnul sfânt Latina gintă-a fi-ntrebată Ce a făcut pe-acest pământ?

Ea va răspunde sus și tare: „O! Doamne,-n lume cât am stat, În ochii săi plini de-admirare Pe tine te-am reprezentat!

Pui de lei de Ioan Nenițescu Eroi au fost, eroi sunt încă Și-or fi în neamul românesc!

Căci rupți sunt ca din tare stâncă Românii orișiunde cresc.

E vița noastră făurită De doi bărbați cu brațe tari Și cu voința oțelită, Cu minți deștepte, inimi mari. Și unu-i Decebal cel harnic Iar celălalt Traian cel drept Ei, pentru vatra lor amarnic Au dat cu-atâția dușmani piept. Și din așa părinți de seamă În veci s-or naşte luptători,

56

Ce pentru patria lor mamă Vor fi mereu învingători, Au fost eroi, și-or să mai fie, Ce-or frânge dușmanii cei răi, Din coasta Daciei și-a Romei În veci s-or naște pui de lei.

Poezia a fost pusă pe muzica compozitorului Ionel G. Brătianu.

Octavian Goga- Bătrâni De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă?

Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea căi răzleţe, Şi-aveaţi şi voi în curte-acum Un stâlp la bătrâneţe.

M-aş fi-nsurat când isprăveam Cu slujba la-mpăratul, Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi...

Cum m-ar cinsti azi satul...

Câţi ai avea azi dumneata Nepoţi, să-ţi zică: "Moşu..."

Le-ai spune spuză de poveşti...

Cu Împăratul Roşu... ..............

Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni, Cu rugi la Preacurata, Şi plânge mama pe ceaslov, Şi-n barbă plânge tata...

Colinde, colinde – Mihai Eminescu Colinde, colinde!

E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de azi-i Când scânteie stelele.

Se bucura copiii, Copiii si fetele, De dragul Mariei Îsi piaptana pletele.

De dragul Mariei S-a Mântuitorului Luceste pe ceruri O stea calatorului.

57

Somn de Radu Gyr Se-nchid ferestre albe prin lalele.

Adorm lăcuste de argint brumat.

Ciupercile se culcă sub umbrele şi numai căltunaşii-au aşteptat să vină seara, ca să-şi pună pinteni la micii lor conduri voievodali şi să colinde parcurile, sprinteni, schimbaţi cu toţii-n fluturi vesperali.

De-acuma luna - pasăre măiastră s-a pogorât să doarmă în cais…

E ceasul când păpuşile din vis ies, lunecând, din casă, pe fereastră, se prind în horă albă prin sulfină şi văd cum pleacă irişii în cer s-aducă jos, în cofe de lumină, parfumuri noi şi stropi de colier.

E ceasul când prin crinii de oglindă se lasă heruvimi cât o petală să stingă lămpi şi candele s-aprindă, şi, când pribeag, cu barba de cerneală, câte-un pitic, ducând o stea în cârcă, se-opreşte sub o tufă de aglici şi, răzimat uşor de-o mânătârcă, şi-aprinde pipa la un licurici. (din "Stele pentru leagăn") Nichita Stănescu - Cântec Moare circular cine poate să moară întors în el însuși pe neașteptate, mai lăsând câte o mână afară cu palma goală, cu degetele răsfirate.

Mie mi-e greu, îmi mor numai cuvintele, gura strigătoare la cer rămâne. Îmi ard până la piele veșmintele și steagul tău de-nvingător, stăpâne.

Alerg, și dacă alerg, ce ?

Nu se vede? Nu scapă nimeni, nu, nu! Și nici nu se știe când și de ce și nici cine-i întâiul: eu? tu?

Cine moare? de PabloNeruda Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera

58

negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...

Ilf si Petrov – Douasprezece scaune – Fragment – CODICELE PACATOSULUI Dupa ce o spovedi si o impartasi pe muribunda Klavdia Ivanovna, parintele Feodor Vostrikov de la biserica Sfintii Frol si Lavr iesi din casa Vorobianinov intr-o agitatie nemaipomenita si, tot drumul pina acasa, merse uitindu-se distrat in stinga si in dreapta si zimbind fara motiv. Gindurile ii erau atit de departe, incit, in apropierea casei, era cit pe-aci sa nimereasca sub rotile automobilului Gos. nr. 1 al Comitetului executiv judetean. In sfirsit, dupa ce iesi din ceata viorie, raspindita de aceasta masina infernala, parintele Vostrikov, complet aiurit, o porni, in ciuda cinului sau bisericesc si a virstei sale cam tomnatice, intr-un saltaret si laic semigalop.

Coana preoteasa, Katerina Aleksandrovna, punea masa pentru cina. In zilele cind nu trebuia sa slujeasca de vecernie, parintelui Feodor ii placea sa ia masa devreme. Acum insa, dupa ce-si scoase palaria si anteriul calduros, vatuit, parintele se repezi in iatac si, spre marea mirare a preotesei, se incuie acolo si incepu sa cinte cu o voce surda: “Cuvine-se cu adevarat”.

Coana preoteasa se aseza pe un scaun si sopti speriata: - Cine stie ce nazbitie a mai pus la cale?! O sa se termine iarasi ca povestea cu Nerka.

Nerka era numele unei catele, buldog francez, pe care parintele Feodor o cumparase cu douazeci de ruble in piata Miusski din Moscova. Parintelui Feodor ii venise ideea sa-si incruciseze cateaua cu ciinele secretarului Comitetului executiv judetean, un ciine robust si cu botul mare, care stranuta tot timpul, iar puii perechii alese sa-i duca regulat la Moscova si sa-i vinda avantajos doritorilor.

59

La vederea catelusei, preoteasa scoase un “Ah! “ si anunta ritos ca nu admite in casa “ferma de cai de prasila”. Dar n-aveai cum s-o scoti la capat cu parintele Feodor. Dupa o sfada de trei zile, Katerina Aleksandrovna ceda si se incepu educatia Nerkai. Mincarea i-o dadeau in trei castroane. In primul puneau bucati patrate de carne fiarta, in al doilea – gris fiert si in al treilea parintele Feodor prepara o amestecatura scirboasa care – spunea el – ar contine un procent mare de fosfor. Hranita sanatos si inconjurata de afectiune, Nerka inflori si ajunse la virsta potrivita sa procreeze urmasi.

Parintele Feodor supraveghea indeaproape cateaua, discuta cu cei mai de seama iubitori de ciini din oras, regretind doar ca nu poate sa stea de vorba si cu secretarul Comitetului executiv judetean, despre care se spunea ca ar fi un mare cunoscator in bransa cresterii ciinilor. In sfirsit, veni ziua in care o gatira pe Nerka cu o zgarda noua si eleganta, cu pene, ce te ducea cu gindul la bratarile reginei Cleopatra. Katerina Aleksandrovna lua cu sine trei ruble si o duse pe logodnica placut mirositoare la logodnicul medaliat. Fericitul print o intimpina pe incintatoarea Nerka cu un latrat tandru ce se auzea din departare. Parintele Feodor astepta nerabdator la fereastra intoarcerea acasa a tinerei doamne. In capatul strazii aparu silueta durdulie a Katerinei Aleksandrovna. Ea se opri cam la treizeci de stinjeni de casa ca sa stea putin de vorba cu o vecina. Legata cu un snur, Nerka desena distrata in jurul stapinei cercuri, opturi si parabole. Din cind in cind musina la temelia celui mai apropiat stilpisor.

Dar o clipa mai tirziu, mindria de proprietar care umplea sufletul parintelui Feodor se transforma in indignare si apoi in groaza. Marsik, un dulau mare si chior, vestit pe toata strada pentru firea lui desfrinata, veni in goana de dupa colt. Fluturindu-si coada incovrigata peste spinare, nemernicul se repezi la Nerka, animat de intentii necurate.

Indignat la culme, parintele Feodor sari in sus de pe scaun. Prinsa in discutie, Katerina Aleksandrovna nu observa nimic din ceea ce se petrecea in spatele ei. Vostrikov fugi inspaimintat in strada, apucind in graba un bat din tinda. Scena care i se infatisa ochilor era plina de dramatism.

Katerina Aleksandrovna alerga in jurul celor doi ciini tipind: “Mars! Mars! Mars! “ si il lovea cu umbrela pe Marsik, pe spinarea-i viguroasa. Dulaului nu-i pasa citusi de putin de loviturile primite.

Era cu gindurile in cu totul alta parte. Parintele Feodor se repezi sa-si salveze avutia viitoare, dar era prea tirziu. Snopit in bataie, Marsik se departa sonticaind in trei labe.

Acasa urma o scena de pomina, apasatoare, garnisita cu multe detalii dureroase. Preoteasa plingea.

Parintele Feodor tacea suparat, privind scirbit la cateaua pingarita. Ramasese o speranta infima ca urmasii Nerkai sa urmeze totusi linia Comitetului executiv judetean.

La timpul cuvenit, Nerka aduse pe lume sase catelusi minunati, robusti si botosi, care ar fi putut fi buldogi din rasa cea mai curata, daca n-ar fi intervenit si un mic detaliu: fiecare dintre ei avea coada mare, neagra, infoiata si facuta covrig peste spate. Aceasta coada incovrigata distrugea orice posibilitate sa fie vinduti cu ceva profit. Drept care au fost daruiti cu totii. Apoi parintele Feodor si preoteasa o supusera pe Nerka unui sever regim de intemnitare si, inca o data, asteptara sa apara progeniturile. In fiecare noapte, dar si dimineata, in timpul zilei si seara, pe sub ferestrele parintelui Vostrikov se plimba alene depravatul Marsik, pironindu-si singurul ochi insolent in geamuri si urlind a jale.

In pofida regimului de inchisoare si a celor trei ruble cheltuite pe ciinele secretarului de partid, a doua generatie de pui aducea si mai mult cu Marsik, vagabondul. Ba chiar un catelus se nascuse chior. Succesul dulaului vagabond era total inexplicabil. Cu toate acestea, catelusii din a treia serie (doisprezece la numar) erau leiti Marsik, iar de la vizitele la medaliatul Comitetului executiv judetean mostenira doar labele strimbe. Parintele Feodor si-ar fi dorit grozav sa intenteze o actiune civila, dar, intrucit Marsik n-avea stapin, n-avea impotriva cui s-o faca. Asa se spulberara si “ferma de cai de prasila”, si visul unui venit sigur si constant.

60

Sufletul impetuos al parintelui Feodor nu cunostea astimpar. De altfel, nu-l cunoscuse niciodata: nici atunci cind era Fedea, elev la scoala parohiala, nici cind fusese Feodor Ivanici, seminarist mustacios. Dupa ce trecuse de la seminar la universitate si urmase trei ani la Facultatea de drept, in 1915, speriat brusc ca ar putea fi mobilizat, Vostrikov a luat iarasi calea bisericii. Dupa ce a slujit, mai intii, ca diacon, a fost hirotonisit si numit in oraselul N. Dar, mereu, de-a lungul tuturor etapelor carierei sale preotesti si laice, parintele Feodor fusese un om lacom de bani.

Visul parintelui Vostrikov era sa aiba propria fabrica de luminari. Obsedat de viziunea unor tambure mari, infasurate cu odgoane groase de ceara, parintele Feodor faurea tot felul de planuri, a caror infaptuire ar fi insemnat sa se aleaga in final cu o anume suma de bani gheata, necesara pentru a-si cumpara o fabricuta in Samara, pe care pusese ochii de mult.

Ideile ii veneau parintelui Feodor pe neasteptate si el se apuca indata de treaba. Intr-o zi ii venise in minte sa faca sapun de rufe; facuse puduri intregi, dar, cu toate ca sapunul avea un procent enorm de grasimi, nu facea clabuc si, pe deasupra, mai costa si de trei ori mai scump decit cel al cooperativei “Plugul si ciocanul”, asa incit marfa a trebuit sa zaca uda in cerdac o gramada de vreme si sa putrezeasca acolo spre marea durere a Katerinei Aleksandrovna, pe care o podideau lacrimile ori de cite ori trecea pe linga ea. In cele din urma, sapunul a fost aruncat la hazna.

Mai tirziu, citind intr-o revista de zootehnie ca iepurii de casa au o carne frageda ca de pui, ca se inmultesc grozav de repede si ca pot aduce unui gospodar harnic cistiguri grase, parintele Feodor isi facu rost numaidecit de sase reproducatori si, dupa doar doua luni, cateaua Nerka, speriata de numarul urias de vietati urecheate care umplusera curtea si casa, dadu bir cu fugitii. Iar blestematii de burta-verde din orasul N se aratara din cale-afara de conservatori si, cu o rara unanimitate, refuzara sa cumpere iepurii lui Vostrikov. Atunci, parintele Feodor, dupa ce se sfatui cu preoteasa, hotari sa-si imbogateasca meniul cu carne de iepure, care o intrece la gust pe cea de pui. Si-au inceput sa faca din iepuri friptura, snitele, chiftele; iepurii erau fierti rasol, serviti reci la cina si rumeniti la cuptor, in budinci. Dar asta nu rezolva cu nimic problema. Parintele Feodor facu socoteala ca, trecind exclusiv la consumul de carne de iepure, familia sa nu va putea totusi minca, intr-o luna, mai mult de patruzeci de asemenea animale, iar ele se inmulteau, lunar, cu nouazeci de capete, numar care ameninta sa creasca, in fiecare luna, in progresie aritmetica.

Vostrikovii hotarira atunci sa deschida o pensiune. Parintele Feodor se aseza si scrise toata seara, cu creionul chimic, pe niste bucatele de hirtie taiate cu grija dintr-un caiet de aritmetica, anunturi prin care oferea mese gustoase la domiciliu, preparate exclusiv cu unt proaspat. Anuntul incepea cu cuvintele: “Ieftin si gustos”. Preoteasa umplu cu pap un castronas smaltuit si, seara tirziu, parintele Feodor se duse si lipi anunturile pe toti stilpii de telegraf si in apropierea diverselor institutii sovietice.

Noua idee avu un mare succes. Chiar din prima zi, se prezentara sapte persoane, printre care Bendin, slujbas la Comisariatul militar, si Kozlov, responsabilul subsectiei de urbanistica; datorita zelului acestuia din urma fusese darimat de curind unicul monument istoric al orasului – Arcul de triumf de pe vremea tarinei Elisabeta, care, dupa spusele lui, impiedica circulatia. Tuturor le placu foarte mult masa. A doua zi, se prezentara paisprezece persoane. Parintele si preoteasa abia mai pridideau cu jupuitul iepurilor. O saptamina incheiata treaba merse struna si parintele Feodor se si gindea sa deschida un mic atelier de tabacarie fara motoare, cind iata ca surveni o intimplare cu totul neprevazuta. Cooperativa “Plugul si ciocanul”, care fusese inchisa timp de trei saptamini pentru inventar, isi redeschise portile si baietii de pravalie rostogolira gifiind in curtea din dos, care era comuna cu curtea parintelui Feodor, un butoi cu varza stricata pe care il varsara in hazna. Atrasi de mirosul intepator, iepurii dadura navala cu gramada la hazna si, chiar a doua zi dimineata, se

61

abatu asupra gingaselor rozatoare o molima care bintui numai trei ceasuri, dar secera doua sute patruzeci de reproducatori si nenumarati pui.

Naucit, parintele Feodor se potoli timp de vreo doua luni si-si veni in fire abia acum, cind se intoarse de la Vorobianinov si, spre mirarea preotesei, se incuie in iatac. Toate semnele aratau ca parintele Feodor e iluminat de o idee noua, care pusese in intregime stapinire pe fiinta lui.

Katerina Aleksandrovna ciocani cu degetul indoit la usa iatacului. Nu primi nici un raspuns, dar auzi cintecul si mai tare. Dupa un minut, usa se intredeschise si parintele Feodor scoase capul; obrajii sai erau acoperiti de o roseata feciorelnica.

- Da-mi, maica, o foarfeca, dar mai iute, spuse repede parintele Feodor.

- Dar cu masa ce facem?

- Nimic. Pe urma!

Parintele Feodor lua repede foarfeca, se incuie din nou si se apropie de oglinda de perete, intr-o rama neagra si zgiriata.

Alaturi de oglinda, atirna o mica gravura veche, in stil popular, colorata manual in nuante placute: Codicele pacatosului, care fusese o adevarata consolare pentru parintele Feodor dupa ghinionul cu iepurii. Gravura arata limpede cit de desarte sint toate cele pamintesti. In partea de sus avea patru desene cu inscriptii slavone pline de tilc si aducatoare de pace sufleteasca: “Sem rugaciune facea, Ham griu semana, Jafet puterea avea, iar Moartea toate le stapinea”. Moartea avea o coasa si un ceas de nisip prevazut cu aripi. Parca era facuta din proteze si piese ortopedice si statea cu picioarele departate pe niste dealuri pustii. Infatisarea ei parea a spune ca nenorocirea cu iepurii e un fleac.

De data aceasta, parintelui Feodor ii placu mai mult poza cu “Jafet puterea avea”, reprezentind un om burduhanos, cu barba si in vesminte bogate, sezind pe un tron intr-o mica sala.

Parintele Feodor zimbi si, uitindu-se atent in oglinda, incepu sa-si taie cuvioasa barba. Parul cadea pe jos, foarfeca scrisnea si, totusi, abia dupa vreo cinci minute, parintele Feodor se convinse ca nu se pricepe deloc la tunsul barbii. O ciuntise intr-o parte si acum avea o infatisare indecenta si chiar suspecta.

Dupa ce se mai invirti putin prin fata oglinzii, parintele Feodor se infurie, o chema pe nevasta-sa si, intinzindu-i foarfeca, ii spuse enervat: - Da-mi o mina de ajutor, maica. Nu izbutesc deloc sa le vin de hac latelor astora.

Maica preoteasa ramase inmarmurita de uimire.

- Ce-ai facut din tine? izbuti ea sa ingaime in cele din urma.

- N-am facut nimic. Ma tund un pic. Ajuta-ma, te rog. Uite, aici mi se pare ca am taiat cam strimb.

- Doamne, exclama preoteasa intrind cu foarfeca in pletele parintelui Feodor, nu cumva, Fedenka, ti-a dat prin cap sa treci la obnovlenti?

Parintele Feodor se bucura ca discutia ia aceasta intorsatura.

62

- Si de ce, maica, n-as trece la obnovlenti? Ce, nu sint si ei oameni?

- Sigur ca sint oameni, incuviinta preoteasa pe un ton muscator, cum sa nu fie: se duc la cinema, platesc pensie alimentara...

- Ei, o sa ma duc si eu la cinema.

- N-ai decit sa te duci.

- Chiar ca o sa ma duc.

- Vezi sa nu te pricopsesti. Mai bine uita-te in oglinda cum arati.

Si, intr-adevar, din oglinda il privea pe parintele Feodor o mutra vioaie, cu ochi negri, cu o barbuta ciudata si cu niste mustati caraghios de lungi.

Se apucara sa scurteze mustatile, ca sa le aduca la proportiile cuvenite.

Cele ce urmara o uimira si mai mult pe preoteasa. Parintele Feodor anunta ca trebuie sa plece chiar in aceeasi seara cu treaba si o ruga pe Katerina Aleksandrovna sa se duca pina la fratele ei, brutarul, si sa imprumute de la el, pe o saptamina, paltonul cu guler de blana de miel si sapca maro cu cozorocul de forma unui cioc de rata.

- Nu ma duc nicaieri! declara preoteasa si incepu sa plinga.

Timp de o jumatate de ceas, parintele Feodor se plimba incoace si-ncolo prin odaie, debitind tot felul de aiureli si speriindu-si nevasta cu mutra lui schimbata. Preoteasa nu pricepu decit atit: ca parintele Feodor si-a tuns barba fara nici un rost, ca vrea sa plece cu sapca aceea caraghioasa naiba stie incotro si ca o paraseste.

- Nu te parasesc, ii tot repeta parintele Feodor, nu te las. Peste o saptamina sint inapoi. Nu se poate oare ca un om sa aiba si el niste treburi? Te-ntreb: se poate sau nu se poate?

- Nu se poate, raspunse preoteasa.

Desi blajin in raporturile lui cu oamenii, de data asta parintele Feodor se vazu nevoit sa bata cu pumnul in masa. Cu toate ca batuse incetisor si cu stingacie, caci nu mai facuse asa ceva niciodata, preoteasa se sperie de-a binelea si, dupa ce-si puse basmaua pe cap, dadu fuga la fratele ei sa imprumute hainele civile.

Ramas singur, parintele Feodor statu pe ginduri citeva clipe, apoi isi zise: “Greu si pentru bietele femei citeodata! “ si trase de sub pat un cufaras invelit in tabla, din cele pe care le folosesc mai ales ostasii Armatei Rosii. Ele sint captusite pe dinauntru cu coale vargate de tapet, peste care este lipit portretul lui Budionnii sau capacul de la cutiile de tigari Plaja, pe care se vad trei femei frumoase intinse pe tarmul de la Batumi, asternut cu prundis. Spre nemultumirea parintelui Feodor, erau lipite si pe cufarasul Vostrikovilor poze, dar nu gaseai printre ele nici pe Budionnii si nici pe frumoasele de la Batumi. Preoteasa lipise pe toata partea dinauntru a cufarului fotografii taiate din revista Cronica razboiului din 1914. Vedeai si Cucerirea cetatii Przemyil si Distribuirea vesmintelor de iarna gradelor inferioare pe front si multe altele de acelasi fel.

63

Dupa ce dadu jos cartile ce se aflau deasupra, si anume: o colectie a revistei Pelerinul rus pe anul 1903, voluminoasa Istorie a schismei si brosurica Un rus in Italia, pe a carei coperta se vedea Vezuviul fumegind, parintele Feodor baga mina in fundul cufarului si scoase o boneta veche si roasa a nevesti-sii. Inchizind ochii din pricina mirosului de naftalina care il izbise pe neasteptate, parintele Feodor desprinse din boneta, rupindu-i dantelele si cusaturile, un cirnacior greu, de pinza.

Cirnaciorul continea douazeci de monede de aur a cite zece ruble – tot ce-i mai ramasese parintelui Feodor de pe urma aventurilor sale comerciale.

Cu un gest masinal isi ridica poala anteriului si viri cirnaciorul in buzunarul pantalonilor sai vargati.

Apoi se apropie de scrin si scoase dintr-o cutie de bomboane cincizeci de ruble in hirtii de cite trei si cinci ruble, lasind acolo un rest de douazeci de ruble.

- Pentru casa ajunge, hotari el.

John Newlove- Ciudatul bărbat cărunt Ciudatul bărbat cărunt văzut-a o fată şi s-a-ndrăgostit. O, era frumoasă – cu păr castaniu şi ochi căprui ce făgăduiau peste cât puteau ei duce. Bărbatu-a uitat că nu-ntotdeauna mintea spune ceea ce spun ochii. Dar o! era frumoasă. Şi-aşa, ciudatul bărbat cărunt s-a îndrăgostit iar şi a uitat că e pe lume.

Deloc nu i se părea ciudat că e ciudat şi că pe ea o amuză. Iar ea se amuza. Îl lăsa ca să-i atingă sânii şi să-i mângâie părul şi-i povestea de iubirile ei celelalte, drept care el resimţea o fermecătoare deznădejde. O, era frumoasă! Şi apoi într-o bună zi el s-a trezit iarăşi la viaţă şi s-a uitat la el cum să dă-n spectacol şi-a văzut că şi ea aşijderea lui arată, însă nu la fel de ciudată şi nu tot aşa de căruntă şi că se gândea la ea şi la deznădejdea ei.

Atunci i-a trecut prin minte să plece dar nu-şi putea părăsi durerea şi nici ochii, nici părul castaniu al femeii.

Ciudatul bărbat cărunt se simte uneori deprimat Şi, uneori, simte nevoia să bea. O, era frumoasă!

64

Ritual (despărţirea de cuvinte) de Gheorghe Istrate nu mai mi-e frică de cuvinte ele mi-au fost un timp veşminte de când le-am lepădat şi-s gol în larma lor nu mă mai scol că se-ncuibaseră în mine prea răsfăţate prea feline sub sărutarea lor de fum mă despărţeam de gândul bun în poarta veşnicului rut ele vorbeau şi eu stam mut în pânza care-mi creşte anii ele năşteau şerpoaice stranii acum stau singur şi ascult tăcerea mea grăind de mult Albă iarnă dunareană- Vasile Voiculescu Albă iarnă dunăreană Cu zăpezi până la brâu Culcă-n sarica bălană Bărăganele de grâu.

Năpădind zbătăi şi rosturi, Neaua urcă reci minuni: Mistuiţi în adăposturi, Oameni şi sălbăticiuni.

Peste sate fără vaduri Îşi aruncă din duium Uriaşele plocaduri Găurite rar de fum.

Nimeni liniştea nu sfarmă, Doar ca-n somn nedesluşit Îşi descarcă-n gol o armă Chiotul înăbuşit.

Curge viscol ca pe vrană.

Nevazută s-a închis Ţara fără de prihană În omăt ca într-un vis.

Iar la guri de văi, pe lături, Într-o noapte s-au durat Strălucite-nvoalte caturi Pentru Crivaţ-împarat.

Fulger alb, întreaga zare Intră-n ochi, un junghi tăios,

65

Albul e atât de tare, Că ajunge veninos. Şi-n cumplita lor albeţe Dorm adânci pustietăţi; Pun troienii vămi răzleţe Între mari singurătăţi.

Românească iarnă veche, Albe lumi, fără drumeţi...

Trece-un lup într-o ureche Pe gorgane de nămeţi.

Cezar Baltag- Aixo era y no era Ce rămâne din noi după ce privim bolta alături de o femeie și ne trezim uimiți de atâta liniște împrejur să fii... să stărui... aici unde umbra e veșnică. Nimic mai mult decât o respirație în care se unesc timpul și lumea, decât lumina într-o femeie oarbă, nimic mai mult, numai setea de a stărui în ființă aixo era y no era Ce rămâne din noi, după ce zbuciumul pleacă? A fi sau a nu fi: Golul infinitivelor se deșiră... A trăi, a dormi sau poate a visa... Odată ca niciodată, dar nu acum. Zilele, nopțile, își topesc dunele de nisip în largul deșertului și umbrei nu-i mai rămâne decât să intre în visele tale Ce rămâne din noi, după ce amiaza se cabrează? Văl de aur și fericire, ceas iluzoriu, val care fumegă dar stăruie și-mi pune pe inimă o piatră albastră: zile și nopți și zile și nopți fâlfâind de-asupra propriei pierderi cu toate visele întregi, dar fără o formă de silex și fără un strigăt aixo era y no era Ce rămâne din noi, iubito,

66

după ce dragostea pleacă?

Mă bucur, mă pierd, mă duc departe rostește pasărea fără nume...

Eu nu sunt din lume, șoptești. Cerul și pământul vor trece. Dragostea mea, nu.

Târâișul șarpelui, răspunde ecoul Pulberea pământului Real în totul, începutul fără margini, jocul imaginar: un șarpe de lumină se scutură din sine însuși, speranța șovăie și se ridică din praf, tristețea unui ochi gigantic sau pasărea ce vine din înaltul cerului și aterizează aici între plămânii mei și răsufletul lumii aixo era y no era Sosită când lumina moare, umbra ta, Doamne, ar face și stelele să plângă și pietrele să înceapă să cânte și ogorul arat.

Credința începe să se zbată ca un zmeu de hârtie spiritul coboară gata să zboare târziu; se ivește pasărea ce vine din înaltul cerului aici, între plămânii mei și respirația lumii aixo era y no era Ce rămâne din noi, după ce explodează cuvântul în hematii, în carne, în bezna trupului sortit și după aceea să meargă, să sângere, să vorbească, să existe, să facă dragoste: - vara și toamna vor trece, dragostea mea nu. „...și pasul gândacului”. Dragostea nu.

Ce rămâne din noi, după ce, pustiit de iubire, ca mursecat de leii deșertului, privind cu văzul altei iubiri, respirând prin gura altcuiva, respirat

67

de altcineva, ne amintim dintr-o dată de explozia stelei din care am coborât aici, cât un fir neînsemnat de nisip în albia lumii, luminos și greu de eternitate aixo era y no era Ce rămâne după ce ai iertat tot ce era viu, și viața, și moartea, și iată ele vin năvalnic spre tine abia acum când tu te pierzi în vântul care tremură cald ultima frunză de anul trecut în vârful stejarului?

Ce rămâne din tine, după ce, sărutat în somn prin fereastra deschisă de foșnetul de aripă al unui înger în trecere ți-ai amintit de apele care au curs, au tot curs în grădina aceea de început, de mult, la facerea lumii? aixo era y no era Ce rămâne din tine, Doamne, când toate ale lumii au amuțit și te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii albastru și nu mai ești decât lumina singură care îmi ține cântecul?

Ce rămâne din rost când bezna de dincolo de rost e numai lumină?

Saint John Perse- Cronică I «Vârstă mare, iată-ne. Răcoare a serii pe înălţimi, vânt dinspre larg pe toate pragurile, şi frunţile noastre dezgolite pentru arene mai vaste... Într-o seară de roşii şi lungi friguri când lăncile se apleacă, noi am văzut în Apus un cer mai roşu şi trandafiriu, de un trandafiriu de insecte ale ghiolurilor: seară de mare şi de înaltă orbită, când primele eliziuni ale zilei ne-au fost ca sfârşeli ale vorbirii. Şi e o sfâşiere de măruntaie, de viscere, pe toată aria luminată a Veacului: albituri spălate în apele mume şi degetul omenesc preumblat, pe mai violetul şi verdele cerului, în rupturile însângerate ale visului – răni vii!

68

Un singur şi leneş nor limpede, cu o bruscă răsucire de-a latul cerului austral, îşi îndoaie pântecul alb de rechin cu aripioare de tul. Şi armăsarul roşu al serii nechează prin calcaruri. Şi visul ne este prin loc înalt. Urcare potrivită după urcarea astrelor, născute din mare ... Şi nu despre-aceeaşi mare visăm în această seară.

Oricât de înaltă ar fi priveliştea, o altă mare departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunţii omului: foarte înalt morman şi strânsură de vârstă la zarea pământurilor, ca un zid de piatră la fruntea Asiei, şi foarte înalt prag în flăcări la zarea oamenilor de totdeauna, vii şi morţi laolaltă.

Capul sus, om al serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea-ţi senină. Copacul mare al cerului, ca un opal, se îmbracă în roşii coşenile, în Apus. Şi-n vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi creştem, spre mai înalte transhumanţe, mari insule la mijlocul cerului hrănite cu ienupăr şi cu strugurii-ursului.

Friguri pe sus şi pat de jar. Legi de soţii pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur!

II Vârstă mare, tu minţeai: drum de jar, nu de scrumuri... Cu faţa arzând şi cu sufletul sus, spre care nechibzuinţă mai fugim? Timpul ce anul îl măsoară nu-i măsura zilelor noastre. Noi n-avem de-a face cu mai măruntul şi cu mai răul. Pentru noi, neastâmpărul ceresc, la vârtejul ultim...

Vârstă mare, iată-ne pe drumurile noastre fără margini. Plesnet de bici pe toate văile! Şi foarte lung ţipăt pe înălţimi! Şi acest mare vânt de aiurea în contra noastră, ce-l îndoaie pe om deasupra pietrei ca plugul peste ogor.Te vom urma, aripă a serii... Dilatare a ochiului în bazalturi şi marmori! Glasul omului e pe pământ, mâna omului e în piatră şi trage un vultur din noaptea lui. Dar Dumnezeu tace în zi; şi patul nu ne-a fost tras în întindere şi durată.

O, Moarte gătită cu mănuşă de fildeş, în van ne-aţii potecile gheboşate de oase, căci drumul nostrum tinde mai departe. Armaşul cu oase înzorzonat, ce-l găzduim şi ne slujeşte pe simbrie, va dezerta în această seară la cotul drumului. Şi rămâne încă de spus: trăim din dincolo de moarte şi chiar din moarte vom trăi. Caii au trecut, ce fugeau spre osuar, cu botul încă umed de salviile pământului. Şi rodia Cibelei cu sângele-i mai vopseşte gura femeilor noastre.

Regatul nostru-i de-alaltăseară, această mare strălucire a unui veac spre culmea lui; şi n-avem scaun de judecată, nici câmp de onoare, ci o întreagă desfăşurare de stofe pe povârnişuri, revărsând în lungi falduri aceste maldăre mari de lumină galbenă pe care Cerşetorii serii le adună de atât de departe ca mătăsuri de Imperiu şi mătase crudă de tribut.

Ne-am săturat de deget de cretă sub ecuaţia fără dascăl... Şi voi, marii noştri Străbuni, în robele ţepene, ce coborâţi nemuritoarele trepte cu marile cărţi de piatră, noi am văzut cum buzele vi se mişcau în seninul serii: şi n-aţi rostit cuvântul ce înalţă sau ne urmează.

Lucină rătăcitoare pe ţărmuri pentru plinirea odrăslirilor femeii, sunt altfel de naşteri unde să-ţi duci lămpile!... Şi Dumnezeu orbul luceşte în sare şi-n piatra neagră, în granit şi-n obsidian. Şi roata se întoarce în mâinile noastre, ca în tamburul de piatră al aztecului.

III Vârstă mare, venim de pe toate ţărmurile pământului. Ni-i rasa străveche, faţa fără de nume.

Iar timpul ştie atâtea despre oamenii care am fost.

69

Am umblat singuratici pe drumuri depărtate; şi mări ne-au purtat, ce ne-au fost străine. Am cunoscut umbra şi spectru-i de jad. Am văzut focul ce ne umplea de spaimă caii. Şi cerul ţinu mânie în vasele noastre de fier.

Vârstă mare, iată-ne. Nu aveam grija trandafirilor şi acantei. Dar musonul Asiei bătea, până la paturile noastre de piele sau de palmier, laptele lui de spumă şi de var nestins. Foarte mari fluvii, născute la Apus, torceau de zor în mare chilul lor gras de mâl verde. Şi pe cerul de roşu laterit unde aleargă cantaridele verzi, auzeam într-o seară sunând primii stropi de ploaie călduţă, printre zborul dumbrăvencilor albastre de Africa şi pogorârea marilor zboruri din Nord,care fac să trosnească ardezia unui mare Lac. Călăreţi fără stăpân, prin alte locuri, îşi dădeau caii în schimbul corturilor noastre de pâslă. Am văzut trecând albina pitică a deşertului. Şi insectele roşii cu puncte negre se-mpreunau pe nisipul Insulelor. Hidra antică a nopţilor nu şi-a uscat sângele pentru noi la focul oraşelor. Şi eram poate pe mare, în ziua aceea de eclipsă şi de primă ameţeală, când lupoaica neagră a cerului a muşcat în inimă vechiul astru al părinţilor noştri. Şi în abisul verde şi cenuşiu cu miresme de seminţe, şi de culoarea ochilor de prim-născuţi, ne-am scăldat goi – implorând ca tot acest bine să se termine în rău, şi tot acest rău în bine. * Prădători, desigur! am fost; şi de la nici un stăpân ci de la noi înşine având scrisorile noastre de scutire – Atâtea sanctuare dezgropate şi atâtea doctrine redate zilei, precum femei cu şoldul descoperit!

Licitaţii pe cheiurile de mărgean negru, firme arse pe toate radele, şi inimile noastre în dimineaţă ca nişte rade străine...

O, tu ce ne duceai la întreg acel miez de suflet, soartă pribeagă pe ape, ne vei spune într-o seară pe pământ care mână ne îmbracă-n această haină aprinsă a legendei, şi din care adânc de hău pentru noi venispre bine, veni spre rău, întreagă această creştere de zori bătând în roşu, şi-această parte în noi cerească cene-a fost partea de întuneric?

1 Căci de multe ori ne-am născut, în întinderea nesfârşită a zilei. Şi ce-s aceste bucate, îmbiate petoate mesele, care mult ne-au părut suspecte în lipsa Gazdei? Noi trecem, şi, de nimeni creaţi, se cunoaşteoare specia spre care înaintăm? Ce ştim despre om, spectrul nostru, sub gluga-i de lână şi marea-i pâslă destrăin?

Astfel îi vezi în seară, în grelele burguri de corn unde sătenii îşi iau seminţele – fântânile secate şintreaga piaţă de glod uscat însemnată de urmele despicate – străinii fără nume nici chip, sub largi boruri încovoiate, acostând pe sub streşini, lângă stâlpul de zid al porţii, marile fete ale gliei cu gust de umbră şide noapte ca vase de vin în umbră.

IV Pribegi, o, Pământ, noi visam...

Nu avem drepturi de feudă, nici moşii cu acareturi. N-am fost legatari, precum n-am şti să întocmim un legat. Cine, vreodată, ne-a ştiut vârsta şi numele omenesc? Şi cine, într-o zi, să vorbească de locul nostru de naştere? Eponim, strămoşul, şi faima-i, fără urmă. Faptele noastre trăiesc departe de noi, în livezile lor de fulgere. Şi nu ne avem rangul printre oamenii clipei.

70

Pribegi, ce ştim despre patul bunicii, blazonat cum era în pistruiatu-i lemn din Insule?...

Nu nespunea nimic vechiul gong de aramă din casele părinteşti. Nu ne spunea nimic paraclisul mamelor noastre (în lemn de jacarandă sau de chitră), nici antena de aur vibrând la fruntea negrelor slujitoare.

Noi nu eram în lemnul de preţ al spinetei sau al harpei; nici în gâtul de lebădă al marilor mobile lustruite, culoarea vinului de aromate. Şi nu eram nici în canelurile pilaştrilor, şi în onix, şi-n cizelurile bronzului, nici în geamurile cu arbori ale marilor dulapuri de cărţi, numai miere şi aur şi piele roşie deEmir, Ci-n găoacea de uriaşă broască ţestoasă, încă greu duhnitoare, şi-n rufele slujitoarelor şi în ceara şelăriilor unde se pierde viespea; ah! în cremenea puştii învechite a negrului, şi-n universul de talaş crud al dulgherilor din porturi şi în ghibra velierei pe şantierul de familie; şi mai bine, în coca de mărgean alb, tăiată pentru terase, şi în dalajul alb şi negru al pardoselii din bucătării, şi-n nicovala fierarului de etrave, şi-n acel vârf de lanţ lucitor, sub furtună, corn lung ce-l înalţă greoaia vită neagră purtând pungă de piele...Alga fetidă de miez de noapte ne-a fost părtaşă sub grinzi.

V Vârstă mare, iată-ne. Întâlnirea fixată, şi de mult timp, cu-această oră de mari înţelesuri.

Seara coboară, şi ne întoarce, cu capturile noastre de larg. Nici o dală de familie unde s-auzi pas deom. Nici o casă de oraş, nici o curte pavată în roze de piatră sub bolţile răsunând.

E vremea să ardem bătrânele noastre vase năpădite de alge. Crucea Sudului e deasupra Vămii;fregata-vultur a ajuns iar la insule; vulturul-harpie e prin junglă, cu maimuţa şi şarpelevrăjitor . Şi estuarul stă imens sub povara cerului.

Vârstă mare, iată capturile noastre: zadarnice, iar mâinile noastre libere.

Drumul e străbătut şi încă nu e străbătut, lucrul e spus şi încă nu e spus. Şi ne întoarcem, grei de noapte, ştiind despre naştere şi moarte mai mult decât te învaţă visul omului. După trufie, iată faima, şi această limpezime a sufletului înflorind în spada mare şi albastră. În afara legendelor somnului toată această nemărginire a fiinţei şi această înmulţire a fiinţei, toată această sete de a fi şi toată această putere de a fi, ah! tot acest foarte mare suflu călător ce la paşii-I stârneşte, cu zbor de lungi falduri – foarte înalt profil în mers la pătratul uşilor noastre – trecerea cu paşimari a Fecioarei nocturne!

VI ...Cum cel ce, cu mâna pe coama calului, se gândeşte departe şi visează înalt: «Voi duce maideparte renumele casei mele» (şi câmpia la picioarele lui, în fumul serii, aşterne o ţarină întinsă şiunduioasă, ca nişte şpan, şi măsurând cu ochii vremea împădurită a drumului, el vede – şi aşa e – o întreagă privelişte de albastre depărtări şi egrete albe, şi pământul în tihnă păscându-şi bourii de legendă şi ienuperii), Cum cel ce, cu mâna întinsă peste hârtiile şi titlurile sale de dobândire, măsoară o mare avuţie (şi intrarea în folosinţă nu-l mulţumeşte), Noi extindem la-ntreg avutul deprinderea şi legile noastre.

Vârstă mare, tu domneşti...

Etajul e cel mai sus şi priveliştea, cea mai vastă, încât marea e peste tot – mare de dincolo de mare şi de dincolo de vis şi doică de ape mume: însăşi cea care am fost, şi din naştere, în orice scoică de mare...

71

Etiajul îşi spune taina în dreptul inimii omeneşti, şi-această taină nu-i taină.Şi Oceanul pământurilor, la cumpăna lui de ape, îşi scoate miile de arcuri de mango şi de arcane ca o vie în vis resfirată pe faţa apelor. Şuieră mai încet, suflare din altă lume, în vegherile oamenilor de mare vârstă. Plângerea nu ne mai e de moarte. Glia îşi dă sarea ei. Seara ne spune un cuvânt de Ghebru. Duhul apelor se poartă pedeasupra pământului, ca-n pustie un pescăruş. Şi nepătrunsul e-n zbor în dreptul tâmplelor noastre. Numai este cuvânt pentru noi să nu-l fi creat...

Vârstă mare, tu domneşti, şi tăcerea ţi-e multă. Şi visul e nesfârşit unde se spală visul. Şi Oceanul lucrurilor ne împresoară. Moartea e la hublou, dar drumul nostru nu e acolo. Şi iată-ne mai sus decât visează pe coralii Veacului – cântul nostru.

Oscilare a orei între lucruri egale – făcute sau nefăcute... Copacul îşi scrie foile în seninul serii:marele copac Şaman ce ne mai leagănă pruncia; sau celălalt, în pădure, ce nopţii se deschidea ridicândspre zeul său povara amplă şi măestrită a rozelor sale mari.

Vârstă mare, tu creşti! Retină deschisă spre arena cea mai vastă; şi sufletul, lacom de primejdie...Iată lucrul larg în Apus, şi răcoarea-i de prăpastie pe obrajii noştri.

Cei ce au fost la lucruri nu le spun scrumul, sfârşirea, ci această înaltă trăire în mers pe pământul morţilor... Şi pământul scoate zgomotul său de mare, în zări, peste corali, şi viaţa zgomotul ei de ruguri înflăcări pe culmi. Şi e ploaie de totdeauna, pe clar-obscurul apelor, de cenuşă măruntă şi de varuri moi, pemarile adâncuri mătăsoase ale abisului fără somn.

Odinioară, oameni de ţări înalte, cu obrajii pictaţi cu ocru pe platourile de lut, ne-au dansat fărăgesturi dans nemişcat de vultur. Aici, astă-seară, şi faţă cu Apusul, mimând îmblăciul ori varga vintrelei, ajunge să-ncrucişezi braţele ca să poţi măsura cu cotul mărimea acestui an: dans nemişcat al vârstei pe deschiderea aripii.

Sau şezând, şi cu mâna pe pământ, precum mâna păstorului, prin cimbru, la toate frunţile acelea cucuiate, de piatră albă, atingem noi înşine întreg acest alb de migdală şi de coprah al pietrei de la creste: blândeţe de spat şi de fluor, şi luciu frumos al gnaisului între şisturi laminate...

Nemuritor pelinul pe care îl striveşte palma noastră.

VII Şi strângând în sfârşit pulpana unei pănuri mai largi, noi adunăm de sus tot acest fapt pământesc. În urmă, pe acolo, la versantul anului, întreg pământul, cu falduri drepte, şi tras din toate părţile ca o sarică largă, de păstor, închisă până sub bărbie...

(Va trebui – cum Oceanul de lacrimi ne împresoară – să ne acoperim cu ea fruntea şi obrajii, cum face, pe capul cel mai de sus, omul de mare vis sub furtună vârându-şi capul într-un vas spre-a sta devorbă cu Zeul său?)... Şi peste umăr, până la noi, auzim şiroirea necontenită a tot ce-i ieşit din apă.

E pământul, de peste tot, ţesându-şi lâna roşcată ca in de mare; şi umbletul prin fund de câmpii, alacestor mari umbre de albastru de Mai, care duc în tăcere transhumanţa cerului pe pământ...

Fără cusur, o, pământ, cronica ta la privirea Cenzorului! Suntem păstori ai viitorului şi nu neajunge lunga noapte devoniană să ne susţină lauda... Şi suntem, ah, suntem într-adevăr? – sau am fost noi vreodată – în toate-acestea?

72

...Şi toate-acestea ne-au fost spre bine, ne-au fost spre rău pământul mişcător în vârsta sa şi înînaltui grai – încreţiri în mers şi lunecări de straturi, desfrânări în Apus şi abateri fără sfârşit, şi pe apele-I stivuite ca praguri de estuare şi talaze lovind în ţărm, neoprita înaintare a buzei lui de lut...

O, chip încrestat al Pământului, un strigăt pentru tine se facă auzit, sositule ultim în laudele noastre!

Iubirea îţi întăreşte toate boabele sălbatice, o, pământ mai încreţit ca şagrinul Maurilor! o,amintire în inima omului, din regatul pierdut! Cerul în Apus se încinge ca un Calif, pământul îşi spală viile în roşu de bauxită, şi omul se spală cu vin de noapte: dogarul în faţa hrubei, fierarul în faţa forjei şi cărăuşul înclinat peste jgheabul de piatrăal fântânilor.

Slavă fântânilor unde bem! Tăbăcăriile sunt loc de prinos şi câinii se umplu de sânge princiozvârtele căsăpiilor; dar pentru visul nopţilor noastre, cojitorii de plută au ivit un catarg mai bogat şimai grav, de o culoare de cap de maur....

O, amintire, ai grijă de trandafirii tăi de sare. Trandafirul mare al nopţii găzduieşte steaua pe sânul său ca un gândac aurit. În afara legendelor somnului, acest zălog al omului încărcat de sori!

Vârstă mare, tu lauzi. Femeile se ridică în câmpie şi merg cu paşi mari la arama roşie a existenţei.

Hoarda Veacurilor a trecut pe aici!

VIII ...Vârstă mare, iată-ne – şi paşii noştri de oameni spre ieşire. Ajunge cu strânsul, e timpul săvânturăm şi să cinstim, aria noastră.

Mâine, marile furtuni hrăpăreţe, şi fulgerul la lucru... Sceptrul cerului pogoară să-nsemne pământul cu slova lui. Înţelegerea e făcută.

Ah! şi o elită se ridică, de foarte mari copaci pe pământ, ca seminţie de mari suflete, şi care ne ţin în sfatul lor... Şi străşnicia serii pogoară, cu dovada blândeţii ei, pe drumurile de piatră încinsă luminatede levănţică...

Fremătare atunci, pe cea mai înaltă tijă cleită cu ambră, a celei mai înalte foi jumătate desfăcută peşanţul ei de fildeş. Şi faptele noastre se depărtează în livezile lor de fulgere...

Clădească alţii, printre şisturi şi lave. Ridice alţii marmorele-n oraş.Pentru noi de-acum cântă mai năprasnice isprăvi. Cale deschisă de-o mână nouă, şi focuri purtate din culme-n culme... Şi acestea nu sunt cântece de ţesut, în iatac, nici cântece de veghe, zise cântece de Regină Ungară,la desfăcatul porumbului roşu pe tăişul ruginit al bătrânelor paloşe de familie. Ci cântec mai grav, şi de-o altă spadă, ca un cânt de slăvire şi de mare vârstă, şi cânt de Stăpân,singur seara, croindu-şi cărare în faţa vetrei – mândrie a sufletului în faţa sufletului şi mândrie de suflet sporind în sabia mare şi albastră. Şi gândurile noastre se ridică de-acum în noapte ca oameni de mare cort, înaintea zilei, ce mergspre cerul roşu ducându-şi şaua pe umărul stâng. Iată locurile ce le lăsăm. Fructele pământului sunt sub zidurile noastre, apele cerului în cisternele noastre, şi marile râşniţe de porfir odihnesc pe nisip.

Prinosul, o, noapte, unde să-l ducem? şi lauda, cui s-o încredinţăm?... Noi ridicăm în vârful braţelor, pe talerul mâinilor, ca un cuib de aripioare în răsărire, această inimă-ntunecată a omului unde-afost lacomul, şi aprinsul, şi atâta iubire nedezvăluită

73

...Ascultă, o, noapte, pe sub bolţile singuratice şi prin curţile mănăstirilor pustii, printre ruinele sfinteşi printre roasele turnuri de termite, marele pas suveran al unui suflet fără bârlog, Ca pe dalele de bronz unde ar da târcoale o fiară.

Vârstă mare, iată-ne. Măsoară inima omului.»

Saint John Perse - Imagini pentru Crusoe Clopotele Bătrân cu mâinile goale, reîntors printre oameni, Crusoe! plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...

O, Prădatule!

Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii, asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...

Peretele Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.

Dar imaginea dă un ţipăt.

Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii. Şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul apelor nepătrunse....

E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mangoşi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.

E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.

E un gust de fruct verde, care-nzăcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...

Oraşul Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.

Răsuflarea li se scurge prin hornuri.

Grăsimi!

Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator!

Acre trupuri de femei sub fuste!

Oraş pe cer!

Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.

Peste lucarna magherniţei – peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor – peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor, peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte, seara cade, în fumul oamenilor...

– Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...

Crusoe! – astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.Trage storurile; n-aprinde: E seara peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.

Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.

Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micilegolfuri, ascultându-se.

74

Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.

Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt mâlurile fecundate – Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor – Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor – Lăcuste sub frunze se cheamă blând – Şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca vestirea ploii: e înghiţirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...

Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!

Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...

O, culoarea brizelor în mers peste ape calme, crengile palmierilor ce se clatină!Şi nici un lătrat depărtat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.

Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!...

Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.

Vineri Râsete-n soare, ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...

Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lângă omul taciturn, îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor!

– Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin cămară; adulmeci fustele grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul,vicios.

Papagalul E un altul.

Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă lucarnă, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.

Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea.

Omule cu lampă! Ce vrei de la el?...

Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.

O, mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.

Umbrela de Capră E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare; e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.

Arcul Dinaintea şuierăturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării.

– Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.

Grăuntele L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.

75

Cartea Şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului: «...Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,căile tale?...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»

– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.

Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută, atunci, deschizând Cartea, un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

Trad: Aurel Rău Jorge Luis Borges –Absenţa A trebuit să se înalţe uriaşa viaţă căreia-i eşti acum oglindă: în fiecare dimineaţă o vei reconstrui.

După ce te-ai îndepărtat, atîtea locuri s-au pustiit fără să le pese, la fel se văd în oricare zi.

Serile care au fost nişa chipului tău, muzica în care pururi m-ai aşteptat, cuvintele acelui timp, va trebui să le rup cu mîinile mele. În adînc îmi voi ascunde sufletul spre-a nu-ţi vedea absenţa ce străluceşte veşnic, nemilos, ca un soare teribil fără apus?

Absenţa ta mă taie ca frînghia la gît, marea în care se surpă.

T.S.Eliot- Oameni găunoşi Noi sîntem oamenii găunoşi Suntem oamenii împăiaţi Sprijinindu-ne unul de altul Cîrpe umplute cu paie. Vai, iată!

Glasurile noastre, când Şoptim laolaltă Sunt stinse şi fără înţeles Ca vântul prin iarba uscată Sau labele şobolanilor peste sticla fărîmiţată În pivniţa noastră uscată Formă fără contur, umbră fără culoare, Forţă paralizată, gest fără mişcare; Cei care au trecut Cu ochii, spre împărăţia cealaltă a morţii

76

Îşi mai amintesc de noi – dacă-şi mai amintesc – nu ca de pierdute Nestăpînite suflete, ci doar ca de oamenii găunoşi oameni împăiaţi.

Vasile Voiculescu - Confesiunea unui scriitor şi medic fragment Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice. Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea ?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu lar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare.

Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund…

Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două

77

tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-odată… …

Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară. …

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv… …

Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă…

Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ?

Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. … …

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.

78

(…)

Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.

(Vasile Voiculescu - Gânduri albe, Editura Cartea Românească, 1986) În fabula verde şi caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe, şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.

Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?

Ia seamă să nu te aprinzi cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii. În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul oricărei făpturi pământene, şi drumul i-aţine şi ceasul. Îmi spui: "Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună". Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând că sorţii îi stai împotrivă, oricând, c-o şăgalnică vorbă. Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?

Fapte, o, câte-aş putea înşira, ciudate-ntâmplări risipite prin cronici, mărturii de legendă, ce-arată că sunt cu putinţă şi un asemenea foc, şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde de tâmplă, şi piatră de piatră.

O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul, femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând lânga vatră, Şi-aprind licuricii, ei înşişi, din dragoste rugul.

Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.

Cât e întinsul şi-naltul luminii, Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.

Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.

Cât e întinsul, cât e înaltul, noi ardem şi nu ne iertăm, noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi mistuindu-ne unul pe altul.

79

Mircea Ivănescu – Trece şi asta înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir, citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă, şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu nu puteam să trec mai departe. (a fost, poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce s-ar putea numi singurătatea - adevărată? pentru că era un loc închis, şi-ntuneric. şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost într-un asemenea întuneric, şi ştiu ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi, nu se ajunge la altă fiinţă. acuma ştiu. - şi nu-nseamnă nimic asta.şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat, nu înseamnă nici asta nimic. acuma, vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare, ca nişte desene, dintr-o carte, care acum nici nu-ţi mai place. (şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet -).

Ion Creangă – Amintiri din copilărie III Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar așa, un boț cu ochi ce te găsești, o bucată de humă însuflețită în sat de la noi, și nu te lasă inima să taci; asurzești lumea cu țărăniile tale!

- Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci și eu sunt om din doi oameni; și satul Humulești, în care mam trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânță de oameni de aceia care s-au hărțuit odinioară cu Sobietski, craiul polonilor. Și mai în sus, mănăstirile Secul și Neamțul, altădată fala bisericii române și a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștea și Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungurești la carele lor, unde plugurile rămân singurele pe brazdă în țarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, și nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: Să fie de sufletul tatei! Înspre apus miază-zi vin mănăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Văraticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată și milostivă, și satele Filioara, hățașul căprioarelor cu sprâncene scăpate din mănăstire; Bălțăteștii, cei plini de salamură, și Ceahlăieștii, Topolița și Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăț, peste Ozana, vine Târgul-Neamțului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Țuțuienii, veniți din Ardeal, care mănâncă slănină râncedă, se țin de coada oilor, lucrează lâna și sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi; și Condrenii, cu morile de pe Nemțișor și piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și străjuită de ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.

Dar asta nu mă privește pe mine, băiat din Humulești. Eu am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau seamă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot. Câți domnitori și mitropoliți s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată

80

prin Humulești spre mănăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, și tot lume mai mult bogată și aleasă. Mă rog, la Mănăstirea Neamțului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas și iarmaroc în târg, tot atunci; apoi, tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Piatra de Duminica Mare, și la Folticeni de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la față; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; și la Văratic, hram de Sânta Maria mare; lume și iar lume! Și câte târnosiri și sfințiri de biserici din nou, și câte soboare și revizii de fețe bisericești și politicești, și câți străini din toată lumea, și câte inimi purtate de dor, și câte suflete zdrobite și rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre mănăstiri!

Lume, lume și iar lume! Și câte oștiri străine și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humulești, spre mănăstirile de maice, după Nătălița cea frumoasă! Și au făcut nemții mare tărăboi prin mănăstiri, și au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci și beciul privighetorului Parvu din Târgul-Neamțului putea să tăinuiască la nevoie o domniță. Și noroc de vărăticence, care au știut a-i domoli luându-i cu binișorul, și a-i face să-și bage săbiile în teacă, spunându-le că cei ce scot sabia de sabie vor pieri!

Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împărații, și nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? Așa era cu cale să fac de la început, dar am ținut să arăt că humuleștenii nu-s trăiți ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna. La 1852, în ziua când s-a sfințit paraclisul spitalului din TârgulNeamțului și s-a deschis școala domnească de acolo, eu, împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-vodă, care era față la acea serbare, înconjurat de o mulțime de lume, și nu ne mai săturam privindu-l. Și el, frumos la chip și blând cum era, văzându-ne pe mai toți de-a rândul, îmbrăcați cu cămeșuice cusute cu bibiluri și albe cum e helgea, cu bondițe mândre, cu ițari de țigaie și încălțați cu opincuțe, spălați curat și pieptănați, cu rușinea zugrăvită pe față și cu frica lui Dumnezeu în inimă, aruncă o privire părintească spre noi și zise: - Iată, copii, școala și sfânta biserică, izvoarele mângâierii și ale fericirii sufletești; folosiți-vă de ele și vă luminați, și pe Domnul lăudați!

Aceste vorbe, rostite de gură domnească, au brăzdat adânc inima norodului adunat acolo, și fără întârziere școala s-a umplut de băieți doriți de învățătură, între care eram și eu, cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș; leneș fără pereche mă făcusem, căci mama, după câtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte și să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu, profesorul nostru. Bun mai era și părintele Duhu, când se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieții în rânduială cum nu mai văzusem până atunci; cumpăra-ne el vara, din banii săi, cofe de zmeură și fel de fel de puricale de ne da să mâncăm, și mai în toată sâmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii Neamțului și ne ducea la stăreție, să dăm examen dinaintea starețului Nionil, un bătrân olog, care ne sfătuia cu duhul blândeții să ne ținem de ceaslov și psaltire; căci toate celelalte învățături, zicea el, sunt numai niște ereticii, care mai mult amărăsc inima și tulbură sufletul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stareț, ci să ne învețe și câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie și din toate câte ceva, după priceperea noastră. Odată, venind părintele Duhu supărat foc de la mănăstire, ne dete la regula de trei tema următoare: - Dacă o para luată pe nedreptul îți mănâncă o sută drepte, apoi șase mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-a oprit-o starețul Nionil, pe nedreptul, câte parale drepte vor mânca de la Mănăstirea Neamțului?

- Douăzeci și patru de milioane de parale, cinstite părinte, sau șase sute de mii de lei, răspunse unul din noi, cu crida la tabelă.

- Ia să-mi facă Nică Oșlobanu încredințarea, zise părintele Duhu. Nică Oșlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare, cât mi ți-i melianul, și se roagă de iertare, spunând că-l doare capul. Și atunci, nu știu cum îi cade un urs mare din sân și... de-a dura prin clasă; nu din cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe jăratic și de pus drept inimă, când ți-e foame. Băieții

81

dau săl prindă, Oșlobanu se aruncă în mijlocul lor să și-l ia, și se face o chirfosală ș-un râs în școală din pricina ursului celuia, de-i poznă! Atunci, parcă-l văd cum s-a plesnit părintele Duhu cu palma peste frunte, zicând c-un oftat adânc: - Pesemne păcatele mele cele mari și grele m-au aruncat și aici, să învăț niște țopârlani sălbatici!

Mai fericit erai de-o mie de ori să paști porcii la Cogeasca-Veche, Isaie, decât să mai fi ajuns și zilele aceste! Iar tu, moglanule de Oșlobene, care te robești pântecelui și nu-ți dai câtuși de puțină osteneală minții, te-i face popă ca tată-tău când s-or pusnici toți bivolii din Mănăstirea Neamțului!

Oșlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-și azvârle țărnă după cap, ca buhaiul. Cum se duce seara acasă, și spune tătâne-său ce a zis părintele Isaia. Ș-apoi, las' pe popa Niculai Oșlobanu, căci el nu prea știe multe; slujește câte trei liturghii pe zi și pomenește la hurtă: pe monahi și ieromonahi, pe stareți, pe mitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul! Într-o dimineață, n-are ce lucra părintele Duhu?! Ia pe Teofan, alt călugăr de la spital, și se duc împreună la biserica Sfântului Lazăr de sub dealul Cetății. Și cum intră în biserică, încep a căuta pricină părintelui Oșlobanu, care slujea, că nu se ține de tipic.

- Tipic, boaite fățarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise părintele Oșlobanu, lăsând sfintele încolo. Neați luat cu șmecherie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, și ne-ați dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidan tremțuros, care tot moare și iar învie, și învie și iar moare, de nu mai știe nime de numele lui. Acesta-i hram? Și după ce ne-ați calicit, luându-ne moșia și închizându-ne biserica cu zid, închideți acum în ciudă și poarta spitalului; ba până și clopotele ni le-au oprit de tras câinerii de doftori, tot din pricina voastră, de ni s-au împrăștiat poporenii; nici chioară de babă nu mai dă pe la biserică! Și încă una: de șaizeci și mai bine de ani, de când slujesc preoția, voi aveți să mă învățați tipicul, pui de năpârcă ce sunteți! Ia stați oleacă să vă scot eu gărgăunii din cap!... Și zvârr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflând un sfeșnic zdravăn de alamă, după dânșii, să-i afurisească!... Și, na! părintele Duhu și Teofan și-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brânci decât în picioare; chiar după tipic! A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să dea pe la școală; dar nici părintele Duhu pe la biserica Sfântului Lazăr, că l-ar fi pironit părintele Oșlobanu pe cruce și l-ar fi pus în podul bisericii, spre păstrare, cu parte din icoanele rămase aici de la Cetatea Neamțului. Și mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrân, căci în locul bisericii Sfântului Lazăr fusese altă biserică, de lemn, al cărei hram era Sfântul Dimitrie, făcută și înzestrată cu moșie de Vasile Lupu-voievod, ca și cea de la noi din Humulești. Însă Mănăstirea Neamțului, bună mehenghe, când a făcut spitalul din Târgul-Neamțului, face și biserica Sfântului Dumitru de piatră, îi schimbă hramul, numind-o Sfântul Lazăr, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, și hramul Sfântului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moșia preoților a păpat-o, ca și pe moșia Humuleștii. Și de aici supărarea părintelui Oșlobanu ajunsese la culme; să nu vadă sămânță de călugăr pe la biserica lui, că-i potopește! Ca prin urechile acului de n-a făcut mucenic pe părintele Duhu, în locul sfântului Dumitru, izvorâtorul de mir.

Peste câteva zile după asta, auzim că Nică Oșlobanu s-a dus să învețe la școala catihetică din Folticeni, vorbă să fie! Văru-meu Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea și alți cunoscuți ai mei se duseseră tot acolo, mai de demult; bineînțeles, pe socoteala pungii părinților lor. Și eu, rămânând fără tovarăși de ispravă, și mai dându-mi și părintele Isaia un pui de bătaie, așa din senin, cihăiam pe mama să se pună pe lângă tata, ca doar m-a da și pe mine la catihet, măcar că eram un ghibirdic și jumătate. Galbeni, stupi, oi, cai, boi și alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ș-apoi lasă-te în conta sfinției-sale, că te scoate poponeț, ca din cutie... Pentru mine însă numai două mierțe de orz și două de ovăs a dat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, căci școala era numai de mântuială; boii să iasă! Ajungând acolo toamna târziu, m-am așezat în gazdă la Pavel ciubotarul din ulița Rădășenii, unde erau și ceilalți tovarăși ai mei. Catihetul, care făcea ziua noapte și noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la școală. Noi, dacă vedeam așa, ne duceam și mai rar; dar nebunii știu că făceam de-ajuns! Pavel era holtei, și casa lui destul de încăpătoare: laițe și paturi de jur împrejur; lângă sobă, altul, și toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între

82

șanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu și alte custuri tăioase, mușcheŕ, piedecă, hască și clin, ace, sule, clește, pilă, ciocan, ghinț, piele, ață, hârbul cucălacan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar.

Cu noi ședea și Bodrângă, un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. Pentru puțină mâncare și câte-oleacă de pașcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, ațâța focul, aducea apă, mătura, ne spunea la povești nopți întregi, șezând cu nasul în tăciuni, și ne cânta din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuța, Horodinca, Alivencile, Țiitura, Ca la ușa cortului, hore și alte cântece sculățele ca aceste, de jucam până ce asudau podelele și ne săreau talpele de la ciubote cu călcâie cu tot, că doar acum o dădusem și eu pe ciubote. Și din pricina lui Pepelea de moș Bodrângă, Pavel mai nu le putea dovedi din cârpit; ba și el, uneori, sărindu-și din minți, își rupea ciubotele ferfeniță, jucând împreună cu noi. Odată venise lui Oșlobanu rândul să cumpere lemne, și așa, cu toată cărpănoșia lui, iese câine-câinește în medean, aproape de gazda noastră, și găsește un țăran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lodbe de fag.

- Cât ceri pe car, bade? zise Oșlobanu, căruia nu-i era a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă.

- Trei husăși, dascăle.

- Ce spui, bădișorule, pentru un braț de lemne? Da' că le duc în spate pe toate odată pân-acasă.

- Dacă le-i duce, dascăle, ți le dau degeaba.

- Zău, nu șuguiești, bade?

- Nici o șagă, dascăle; să vedem cum le-i duce, și halal să-ți fie!

Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului câte unul-unul și le reazemă în picioare lângă brațu-i, după aceea descinge brâul de pe lângă sine și le împrejură, legându-le frumușel, să nu se hrentuiască; apoi, săltându-le și aburcându-le cam anevoie, le umflă-n spate și la gazdă cu dânsele.

Un băietan nebunatic de-alăturea, văzând asta, zise cu glas mare: - Dascăle-Trascăle, be-he-he; dracul să te ie!

Iar țăranul, făcându-și cruce, a rămas cu gura căscată, fără să bleștească un cuvânt.Acum nu vă mai spun cât era de încărcat carul cu lemne, care, la așa loc, ținea pe vremea aceea șapte lei și jumătate, și cât era de mare și de tare Nică Oșlobanu, și alți vro șaizeci ca dânsul, între care mulți, lăsându-și nevestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii munților, venise la Folticeni să se pricopsească de învățătură... Ș-apoi carte se învăța acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos: Ison, oligon, petasti, Două chendime, homili, până ce răgușau ca măgarii; alții, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închiși cele șapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa și prin somn cu uriașul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcașa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede și fără greș, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărțită în perioade, și pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Măcărescu: - Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miți-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca amețeală; alții o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stăteau pe gânduri, văzând cum își pierd vremea, și numai oftau din greu, știind câte nevoi îi așteaptă acasă. Și turbare de cap și frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește! De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiță și favorite frumoase, cu pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele și scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoțească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău! Mai bună minte avea Mirăuță din Grumăzești, care umbla trelalela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidovești, întrebând ba

83

teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi și căpșune pentru cineva care pornise într-adaos, ba cânta în pilda jidovilor: Nu-mi e ciudă de gândac, C-a mâncat frunza de fag; Dar mi-e ciudă pe omidă, C-a mâncat frunza de crudă: N-a lăsat să odrăslească, Voinicii să se umbrească. Și alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-și piardă viața din pricina lui mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidică? Eu, ca și Mirăuță, nu mă prea osteneam până-ntr-atâta, să mor învățând; că doar nu-mi plângeau copiii acasă, nici dădusem catihetului cel poclon mare până peacolo. Pentru două mierțe de orz și două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemângăiată. Afară de aceasta, când mă uitam în oglindă, barbă și mustăți ca în palmă; și doar le și pârleam eu într-o privire și le ungeam în toată seara cu seu amestecat cu muc de lumânare și alună arsă, dar degeaba muncă! Ș-apoi, intrat în asemenea școală, mai numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă! D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i pățea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el, plin de mâhnire: - Ștefănescule (căci așa mă numeam la Folticeni), astăzi nu mai mergem la școală, că nu știu tabla și vreau să învăț pe mâine la gramatică. Mă rog ție, hai cu mine la câmp spre Folticenii-Vechi; vom învăța împreună, sau câte unul, eu la gramatică și tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, să vedem, nu s-a prinde și de capul meu ceva? Las'că nici la celelalte nu prea pot învăța cu slova asta nouă, care-a ieșit, însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsni-o-ar fi s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dânsa la biserică? Dar dacă se cere!... Am s-o iau și eu din capăt, și, poate, cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluși...

Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mângâiere pentru mine, mă potrivesc lui Trăsnea, și ne ducem împreună. Și era un ger uscat prin luna lui noiembrie, și bătea un vântișor subțire în ziua aceea, deți frigea obrazul! Cum ajungem la câmp, Trăsnea se tologește pe-un hat și începe la gramatică, din capăt, întrebarea și răspunsul întâi: Întrebare: Ce este gramatica română? Răspuns: Gramatica română este cartea ce ne învață a vorbi și a scrie o limbă corect. Iar în altă ediție: Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă. Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire, și acele bălmăjite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, și încă ce gramatică! Nu ca aceste de acum, puzderie de gramatici; unele raționate, altele dezvoltate și ticsite de complimente, care, trebuie spus fără compliment, îți explică... până ce nu se mai înțelege nimica; adică făcute anume pentru copii, de se joacă cu dânsele, de ușoare ce sunt!... Însă ce folos? Peste Trăsnea n-a dat asemene noroc... să umble într-ales... El, păcătosul, uitați-vă ce fel de gramatică trebuia să învețe: artea, corect, într-o limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau și cu mai multe consune, care însă să se pronunțe cu o scoatere de voace. Iar în altă ediție: Prin silabă înțelegem rostitura unei părți de cuvânt ș.c.l. Ei, ei! de-acum drege-ți voacea și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți! Iar, la a treia pagină, îndată altă năzbâtie: Întrebare: Câte părți are gramatica română? Răspuns: Gramatica română are patru părți, care sunt: 1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia și 4. Prosodia. Întrebare: Ce ne învață fiecare din părțile aceste? Răspuns: 1. Etimologia ne învață a cunoaște părțile vorbei, adică analisul gramatical. 2.

Sintaxa ne învață a lega părțile vorbei după firea limbii noastre, adică sintesul gramatical. 3.

Ortografia ne învață a scrie bine, adică după regulile gramaticei.4. Prosodia ne învață a accentua silabele și a le rosti după firea cuvintelor și scopul ce-l avem în vorbire. Apoi: mi-ți-i, ni-vi-li, mete-îl-o, ne-ve-i-le. Și alte iznoave hăzoase ca aceste!

Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vârstă, bucher de frunte și tâmp în felul său; că profesorul, care și el se mira cum a ajuns profesor, zicea: Luați de ici până ici, cum mi se pare că se mai face pe une locuri și astăzi, și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întâmplării, care a făcut pe oameni așa cum sunt: ori cuțite de oțel, ori de

84

tinichea... Ș-apoi gândiți că Trăsnea citea întrebarea și răspunsul, fiecare pe rând, rar și lămurit, ca să se poată înțelege ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci iată cum: Ce este gramatica română, este... ce este, este... este arata... nu arata, artea... artea... ce... ce... ce ne învață, învață... învață... ce ne învață; a vorbi... bi... bi... ce ne învață... ce este, este... este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învață... ce este, este.... Și tot așa dondănind foarte repede, bâlbâit și fără pic de cugetare, până la a scrie întro limbă corect rar ajungea, sărmanul! Și după ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că știe.

Luam eu cartea din mâna lui și-l întrebam: Ce este gramatica, măi Trăsne? Iar el, închizând ochii, răspundea iute, iute și mornăit, cum cer calicii la pod: - Ce este gramatica română, este... ce este, este... și celelalte, după obicei, schimonosind cuvintele și îndrugându-le fără nici o noimă, de-ți venea să-i plângi de milă!

- Nu așa, măi Trăsne! Dar cum?

- Nu mai zice română, și spune numai răspunsul; ce ai cu întrebarea? Și se și opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar degeaba; se încurca și mai rău, începea a ofta și-i venea să-și spargă capul.

- Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit și, când te-oi striga, să vii iar să mă asculți; și de n-oi ști nici atunci, apoi dracul să mă ia! Dă, gramatica să zicem că n-o înțeleg și s-o lăsăm la o parte; artea, asemene; corect, tiji. D-apoi română, este... ce... ne învață a vorbi și a scrie bine într-o limbă parcă-s cuvinte românești, ce naiba! Numai și aici trebuie să fie ceva: a vorbi și a scrie bine într-o limbă, îndrăcit lucru! Cum să scrii într-o limbă? Poate cu limba, mai știi păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las' că, de scris, talpa gâștei, dar apoi și de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan și rău de tot; nu românește, ci țărănește... Doamne, Doamne! Învățat mai trebuie să fie și acel care face gramatici! Însă și-n gramatică stau eu și văd că masa tot masă, casa tot casă și boul tot bou se zice, cum le știu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: rostitură, artea, corect, pronunțe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi-ți-i, ni-vi-li, me-teîl-o, ne-ve-i-le și altele de seama acestora să fie mai românești... și noi, prostimea, habar n-aveam de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le și cântăm, c-ar fi și mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât țăran, mai bine să mori! Hai, du-te, Ștefănescule, că m-apuc de învățat!... Și lăsându-l, m-am dus și eu în ciudă la fata popii, am găsit-o singură-singurică și m-am jucat cu dânsa în ticnă până-ndeseară; căci mamă n-avea, și tată-său ca popa, umbla după căpătat...

Apoi m-am întors la câmp, cu zgărdița de la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătase și cu sânul plin de mere domnești; și, când colo, zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, și habar n-avea de frig. Sărace, sărace! nu ești nici de zeama ouălor; decât așa, mai bine te făcea mă-ta un mânz și te mâncau lupii, zic eu în mine.

- He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, clei. Haidem acasă, măi Trăsne, că mau răzbit foamea și frigul, și mor de urât aicea pe câmp!

- Da, că și eu... Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrcit sufletul de dânsa! Și osebit de asta, nici nu-mi e bine.

- Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne, nu-i așa?

- Ba chiar ai nimerit: un fel de leșin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam așa ceva.

- Poate fiorile gramaticii, zic eu.

- Mai știi păcatul? Poate că ș-aceea să fie, zise Trăsnea; căci, dracul s-o ia! cum pui mâna pe dânsa, îndată-ți vine somn... Flecuștețe de-aceste nu se potrivesc cu rânduiala bisericii, s-a mântuit vorba...

Osmoglasnicul este ce este... Vorba tatei: Condacul umple sacul, și troparul hambarul, măi băiate!

Ce umblăm noi chinuindu-ne cu gramatica, Ștefănescule? Haidem! Și ne întoarcem noi la gazdă pe la asfințitul soarelui, mâncăm ce mâncăm ș-apoi rugăm pe moș Bodrângă să ne cânte; și unde nu se adună o mulțime de dăscălime la noi, căci aici era staniștea lor; și ne întărtăm la joc, știi cole, ca la vârsta aceea, de nici simțirăm când a trecut noaptea. Și așa am scăpat, și eu de urât, și Trăsnea de bolborosit prin somn: ce este gramatica română, este... ce este, este..., ca alte dăți. Însă veselia nu s-a încheiat numai cu atâta; alta și mai și s-a început din capăt.

N-apucase moș Bodrângă a lua bine fluierul de la gură, și iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau

85

și Ciucălău, din ulița Buciumenii, tămăiat și aghezmuit gata dis-dimineață. Dumnezeu să-l iepure! Și cum ne binecuvântează, după obiceiul său, cu amândouă mâinile, ca vlădicii, ne și trage câte-un ibrișin pe la nas despre fata popii de la Folticenii-Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preoteasă, ba car fi potrivită cu mine, ba că are să mi-o lege tată-său de gât, și câte ponosuri și tâlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaș, pân-a început Gâtlan a-l lua cu măguleli, zicând: - Ia las', las', cinstite părinte! nu mai umbla și sfinția-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul secului. Mai cântă încaltea, moș Bodrângă, un răstimp, să ne veselim de-ajuns, că părintele a fi bun și ne-a ierta... Moș Bodrângă de cuvânt; iar începe a cânta, și la joc, băieți! Popa Buligă, deși era bătrân, dacă vede că ni-i treaba de-așa, unde nu-și pune poalele antereului în brâu, zicând: - Din partea mea, tot chef și voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi și-ți trăi! Apoi zvârle potcapul deoparte, și la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Și tragem un ropot, și două, și trei, de era cât pe ce să scoatem sufletul din popă. Și așa l-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea: Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci! De la o vreme, văzând bietul popă că sa pus în cârd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub: - Mă așteaptă niște fii de duhovnicie, dragii mei, și trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul. Pavel, gazda noastră, și pune atunci un talger de uscături ș-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă, zicând: - Ia poftim, cinstite părinte, de-ți lua din masa noastră oleacă de gustare ș-un pahar, două de vin, șapoi vă-ți duce, dacă spuneți c-aveți așa de mare grabă.

Sfinția-sa, nemaipunându-se de pricină, încrucișază mâinile, după obicei, își drege glasul și spune cu smirenie: Binecuvântează, Doamne, mâncarea și băuturica robilor tăi, amin! După aceea ridică un pahar, zicând: Mă închin, băieți, la fața voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot așa să ne fie! Și dă paharul de dușcă; apoi încă vro două-trei, și peste acele alte câteva; după aceea ne binecuvântează iar cu amândouă mâinile, zicând: Ei, băieți, de-acum liniștiți-vă! Șapoi ne lasă în pace și-și caută de drum. Însă noi, vor ba ceea: Nici toate-ale doftorului, Nici toate-a duhovnicului; De ce petreci, De ce-ai mai petrece!

Cam pe înserate, ne luăm târâș, cu moș Bodrângă cu tot, și ne băgăm într-o cinstită crâșmă, la fata vornicului de la Rădășeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâșmăriței decât de dorul vinului; căci era și frumoasă, bat-o hazul s-o bată! Ș-apoi, măritată de curând după un vădăoi bătrân ș-un lă-mă, mamă, cum e mai bine de tras la om în gazdă. Crâșmărița, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte și ne-a dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la ferești și podită pe jos, unde eram numai înde noi și crâșmărița, când poftea, ca la casa ei. Într-un colț al odăii, câteva mierțe de fasole; în altul, sămânță de cânepă; în al treilea, o movilă de mere domnești și pere de Rădășeni, care trăiesc până după Paști; în al patrulea, mazăre și bob, despărțite prin o scândură lată, iar alăture, niște bostani turcești; într-o putină, pere uscate și dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cânepă și de in; pe-o grindă, călepe de tort și lânuri boite fel de fel pentru scoarțe și lăicere; apoi câlți, buci și alte lucruri, zăhăite prin cele polițe și colțare, ca la casa unui gospodar fruntaș de pe vremea aceea. Și cum ne aflam noi în această binecuvântată casă, crâșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumânarea și, cât ai bate din palme, ni s-a și înfățișat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești; și turnând prin pahare, săreau stropii din vin de-o șchioapă în sus, de tare ce era. Gâtlan, bun mehenghi, ia un pahar și-l întinde gazdei, zicând: - Ia poftim, puiculiță, de cinstește dumneata întâi! să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul.

Crâșmărița cea frumoasă, luând paharul, se închină la toți cu sănătate, râzându-i ochii, și, după ce gustă puțin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterii, și bărbatu-său nu poate dovedi singur. Dar ți-ai găsit; noi, ațiindu-i calea, o pofteam, cu stăruință, să cinstească de la fiecare. Și ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi alungat-o prostește, mulțumindu-i câte c-o sărutare plină de foc!

86

- Așa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moș Bodrângă, șezând cucuiet pe niște buci și molfăind la pere uscate. Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea!

- Și cum zici, moșule, răspunse crâșmărița, intrând atunci pe ușă c-o strachină de plăcinte fierbinți, c-o găină friptă și punându-le pe masă dinaintea noastră. Și, zău, mare pomană și-a făcut, căci eram flămânzi ca niște lupi! După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta, pentru care mulțumeam crâșmăriței tot cu sărutări, până ce se făcea că se mânie și iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iar venea și iar fugea, căci cam așa se vinde vinul, pe unde se vinde... Ori, mai știi păcatul?

Poate că nici crâșmăriței nu-i era tocmai urât a sta între noi, de ne cerca așa des. La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste! Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Și atunci, crâșmărița cea frumoasă curat că s-a mâniat. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: În care cămașă s-a mâniat, într-aceea s-a dezmânia. Că altfel n-ai cum s-o ghibăcești. De la o vreme, prinzând moș Bodrângă la curaj, să nu înceapă a cânta din fluier o Corăbiască de cele frământate în loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa, și dam chiorâș prin fasole, prin mazere și bob, și sămânța de cânepă se făcea oloi, pârâind sub tălpile noastre. Cam pe după miezul nopții, văzând că moș Bodrângă ne-a părăsit, începem și noi a ne strecura câte unul, unul, spre gazdă; eu, cu sânul încărcat de pere uscate și c-un bostan mare, ce mi l-a dat crâșmărița, căci pe cât era de frumoasă, pe atâta era și de darnică, mititica!... Și când ajung la gazdă, ce să vezi? mai fiecare tovarăș al meu furluase câte ceva: unul mere domnești, altul pere de Rădășeni; moș Bodrângă pașlise o grămadă de buci pentru ațâțat focul, și Trăsnea, sămânță de cânepă. Iar Oșlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă și cu tălpile din alta, venind mai în urma tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creștetul pe pat și cu tălpile în grindă, așa încălțat și îmbrăcat cum era; și, ce să-ți mai vadă ochii? Să nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase, anume pentru trebușoara asta... Numai văru-meu, Ioan Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. Iar Zaharia lui Gâtlan se mulțumise c-un sărutat din partea frumoasei crâșmărițe. Mare mângâiere pentru un băiat străin, în ziua de lăsatul secului!... Și ia acum înțeleg eu că Gâtlan, căruia-i zicea în școală Zaharia Simionescu, a fost mai cu minte decât noi toți; căci el din cele aduse de noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace!

Ei, ei, toate bune și frumoase la vremea lor; dar de-acum trebuie să ne mai punem și câte pe-oleacă de carte, căci mâine-poimâine vine vacanța de Crăciun, și noi stricăm pâinea părinților degeaba; nimic fără cheltuială, și banii nu se iau din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloi, trei-patru saci de făină de păpușoi, câteva oci de pește sărat, perje uscate, fasole, mazăre, bob, sare și lemne pentru câteva săptămâni; căci stam la masă toți împreună, făcând mâncare cu rândul, fiecare dintr-al său pentru o zi. Însă Oșlobanu, care mânca cât șaptesprezece, ne cam pusese pe gânduri. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimită; dar Ce-i în mână nu-i minciună. Multe sunt de făcut și puține de vorbit, dacă ai cu cine te înțelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gâtlan, c-aici ar trebui ceva de făcut, să putem scăpa de câțiva mâncăi, căci tovărășia nu ni se părea dreaptă. Și găsim un mijloc nu se poate mai nimerit: noaptea, când vor dormi toți, să punem poștă la tălpi cui vom socoti noi; mai ales că vro câțiva adormeau duși, cum începea moș Bodrângă a spune la povești. Și după ce-am pus la cale unele ca aceste, pândim când erau ceilalți duși de-acasă și ne apucăm de făcut poște, ca s-avem pe mai multă vreme. Câteva pături de hârtie, lipite una peste alta cu seu de lumânare topit pe lângă foc, puse încet la tălpi, când doarme omul greu, și aprinse c-un chibrit, mai sfânt lucru nici că se poate!... Și fiindcă pe Oșlobanu toți aveau ciudă mai mare, lui i-am făcut pocinog întâi. Și când l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur, și nuși găsea loc prin casă, de usturime. Dar, neaflând care-i vinovatul și nebizuindu-se în putere a se bate cu toți, se puse la făcut metanii și ne blestema, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu toate blestemele lui, mai punându-i în alte nopți câteva poște și făcându-i-se tălpile numai o rană, a fost nevoit să-și ia tălpășița spre Humulești, lehămetindu-se de popie și lăsând toate merindele sale în stăpânirea noastră. Îndată după asta, Gâtlan scrise lui Oșlobanu:

87

Iubite Oșlobene, Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieții din urmă. De n-aveți ce mânca acolo, poftim la noi să postim cu toții.

Al tău voitor de bine, Zaharia, Mare căpitan de poște Peste vro câteva zile am mai tăiat gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi din proaspăt; Nic-a lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu tălpile bășicate pe urma lui Oșlobanu. Și cu atâta mai bine, căci tot își pierdeau vremea în zadar. Iar Trăsnea, fiind mai chilos și mai tare de cap, rabdă el cât rabdă și, dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă, luându-și partea de merinde. Și cu astă rânduială, am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gâtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, și moș Bodrângă pe deasupra. Văru-meu, care văzuse de patima celorlalți,luase obicei în toată seara, la culcare, a-și coase mânecile contășului și, vârându-și picioarele într-însele, dormea fără grijă. Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea.

Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prieten unghie și carne. Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele, căci pusese piele bună, talpă de fund, și erau cusute de tocmală. Numai scârț uitase Pavel să pună... și pentru asta rău i s-a stricat inima lui Mogorogea! Noroc mare că era o iarnă geroasă, și omătul ajuta la scârțâit. În vacanță ne duceam acasă, ș-apoi, vorba țiganului cu Crăciunul sătulul... Costițe de porc afumate, chiște de buft umplut, trandafiri usturoiați și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăliguță caldă, se duc unse pe gât. Mai face el țăranul și alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Și, mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor, pe când știu eu. Și să nu-mi uit cuvântul! Petrecem noi sărbătorile frumos la părinți, în Humulești, și după Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la școală mai dam noi așa, câteodată, de formă. Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o învețe și acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul! Și eu, unul, eram dintr-acei fericiți: când e vorba de credință, ce-ți mai trebuie învățătură? De la moș Bodrângă zic și eu că aveai ce învăța: fluierul său te făcea să joci fără să vrei, și poveștile lui nu-ți dau vreme de dormit. Afară de asta, mai aveam noi cu ce ne trece vremea când voiam: țencușa, ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam la taclale până se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde știam că se fac hore. În Rădășeni, sat mare, frumos și bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea... Flăcăii abia se legănau în joc, și hora se învârtea foarte încet. Fetele nu se-așteptau rugate, ca pe-aiurea, ci fiecare desprindea mâinile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua! și urma jocul înainte. Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului, soră cu crâșmărița cea frumoasă din Folticeni. Și Gâtlan, care juca lângă mine, îmi spuse la ureche: - Las' că-i vedea tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie!

- Taci, măi, zic eu, ce mai vorbești în bobote, că s-a mânia omul și s-a duce și el acasă.

- Ei, ș-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor iepei. Și jucăm înainte. Seara ne întoarcem la gazdă, și Mogorogea, băiat grijuliu, își curăță ciubotele frumos și le pune la uscat pe vatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate părțile... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i dea banii îndărăt numaidecât.

- Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea înfuriat; așa fel de prieten îmi ești? Haiti! alege-ți una din două, căci altfel dai cinstea pe rușine; îți trântesc scroambele de cap! Auzitu-m-ai?

Pavel, neștiindu-se vinovat, zise cu dispreț:

88

- Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, că nu-ți șede bine. Pe cine faci cârpaci?

După ce-ai purtat ciubotele atâta amar de vreme, umblând toată ziua în pogheazuri, și le-ai scrombăit pe la jocuri și prin toate corhanele și coclaurile, acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi, ori să-ți fac pe loc altele nouă? Dar știi că ești ajuns de cap?! Nu-ți e destul că m-ai amețit, punându-ți sfârloagele pe calup, trăgându-le la șan, și ungându-le aici, pe cuptor, la nasul meu, în toate diminețile? Ba de câte ori mi-ai pus și poște la picioare, și eu, ca omul cel bun, tot am tăcut și ți-am răbdat. Îmi pare rău că ești gros de obraz! Ei, las' că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa!

- Ce spui, cârpaciule? zise văru-meu; și tu mă mogorogești? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? Încă te obrăznicești? Acuș te-oi otânji, cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viața!

- Până ce mi-i otânji, zise Pavel, eu acuș te cinătuiesc frumușel cu dichiciul; înțeles-ai?

Văzând noi că era cât pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, și pace bună! Mai glumeau ei după aceasta câine-câinește, dar lui Mogorogea nu-i ieșa de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. În săptămâna hârții, sau cârneleaga, moș Vasile, venind la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său și trei purcei grijiți gata.

- Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutându-i mâna. Așă-i că ne-ai nimerit?

- Bine v-am găsit sănătoși, măi băieți, răspunse moș Vasile. D-apoi, vorba ceea: Nimeresc orbii Suceava, și eu nu eram să vă nimeresc? Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă: - Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are gând să vă dea drumul degrabă? Căci eu, drept să vă spun, m-am săturat de-atâta zdruncen și cheltuială.

- Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan rușinat.

- Na, na, na, măria-ta! parcă asta grijă am eu acum!... vorba ceea: Nu-i Tanda, și-i Manda; nu-i teibelei, ci-i belei-tei... de curmei. Și ce mai atâta înconjur?... Mecet, Berechet, Pleșcan, cum s-a fi chemând, Ioane, știu că ne jupește bine, zise moș Vasile. Șapoi cică popa-i cu patru ochi!... Ia mai bine rugați-vă cu toată inima sfântului hărășc Nicolai de la Humulești, doar v-a ajuta să vă vedeți popi odată; ș-apoi atunci... ați scăpat și voi deasupra nevoii: bir n-aveți a da, și havalele nu faceți; la mese ședeți în capul cinstei și mâncați tot plăcinte și găini fripte. Iar la urmă vă plătește și dințăritul... Vorba ceea: Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă, și nu-i mai trebuie altceva. Binear fi, Doamne iartă-mă, ca fețele bisericești să fie mai altfel!... dar... veți fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă și de pe viu, și de pe mort. Vedeți cât de bine trăiește mecetul, fără să muncească din greu ca noi... Numai... dă!... darul se cinstește!... Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa pe tânjală, pune mâna pe afiștat mai repede și vin-acasă; căci Ioana lui Grigoraș Roșu, de la noi, așteaptă cu nerăbdare să-ți fie preoteasă. Mai rămâneți cu sănătate, dascăle Zaharie și nepoate, că eu m-am dus!...

- Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecându-l până mai încolo, și vă rugăm, spuneți părinților, din partea noastră, că ne aflăm bine și-i dorim. După ce se duce moș Vasile, eu zic lui Ion cu binișorul: - Vere, ia să frigem în astă seară un purcel de ceia, că tare mi-i dor!...

Mogorogea, nătâng și zgârcit cum era, începe a striga la mine: - Mă! ia ascutați; eu nu-s Nică Oșlobanu, să mă suciți cum vreți voi... Cu ce mă hrăniți, cu aceea am să vă hrănesc. Nu vă dau nici o bucățică de purcel, măcar să crăpați!

- Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gâtlan.

- Amin, bleștesc eu cu jumătate de gură.

- Și eu mă anin, spuse Pavel de după sobă.

- Amin, neamin, ștergeți-vă pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciudă; înțeles-ați? Nu tot umblați după bunătăți; mai mâncați și răbdări prăjite, că nu v-a fi nimica!

- Ia lăsați-l încolo, măi; sta-i-ar în gât pe ceea lume! zise Zaharia. Și ne punem, dragă Doamne, la învățat. Însă, fie vorba între noi, nu ne era a învăța, cum nu i-e câinelui a linge sare. În sobă arsese un foc strașnic; îl învelisem și astupasem, căci era ger afară.

89

Moș Bodrângă încurcase nu știu pe unde în seara aceea, și Pavel, neavând lucru ca alte dăți, se culcase devreme. Iar Mogorogea, nădăjduindu-se în potcapicul tătăne-său, adormise înaintea lui Pavel cu picioarele în mânecile contășului, după obicei, și horăia zdravăn. Vorba ceea: Lasă-mă, să te las! Mai târziu stingem și noi lumânarea și ne culcăm; însă nu puteam adormi, gândindu-ne la purcel.

- Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poștă de cele undeva? zic eu încet.

- Nu, bre, răspunse Zaharia și mai încet; și, Doamne, ce bine-ar fi să trântim una lui Mogorogea!

Dar, până la poștă, până la nu știu ce, na cuțitașul meu, taie încetișor custura de la mâneca lui Mogorogea, în dreptul unei tălpi, dă-i o pârleală bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnind, și las' dacă i-or mai ticni purceii... Numai cată de nu te mocoși atâta!

- Adă cuțitașul încoace, zic eu, și, la toată întâmplarea, cred că nu mă vei da prin șperlă și nu-l vei lăsa să mă bată!

- Nici vorbă nu mai rămâne, zise Zaharia; dă-i pârleală înainte, fără grijă. Atunci... îmi iau inima în dinți și fac tocmai așa cum fusesem povățuit de Gâtlan; tai cusutura încetișor și țin cîtu-ți-i smocul de chibrituri aprinse la călcâiul văru-meu, unde era pielea mai groasă, până ce-l răzbește focul. Și când răcnește odată cât ce poate, eu zvrrrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui Zaharia șincepem a horăi, de parcă dormeam cine știe de când... Ion însă, împiedicat cu picioarele în mânecile contășului, căzuse alivanta la pământ, zvârcolinduse ca șarpele și blestemându-ne cum îi venea la gură: - Vai! osândi-v-ar Dumnezeu să vă osândească, soiuri ticăloase ce sunteți! Nime n-are chip să se odihnească în casa asta de răul vostru! Cine oare mi-a făcut șotia? Pe Zaharia și Nică îi aud horăind și nu cred să fi îndrăznit... Numai că hoțomanul de Pavel mi-a făcut-o... be-l-ar tăunii să-l beie, când i-a fi somnul mai dulce! Și încă se preface că doarme, ticălosul! Ia să-l învăț eu a-și mai bate altă dată joc de om! Și repede ia cu cleștele un cărbune aprins din vatră, și cu dânsul pe cuptor la Pavel. Și cum dormea, sărmanul, cu fața în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicând: - Na! satură-te de făcut șagă cu mine, cârpaciule!

Atunci se aude un răcnet spăimântător, și, odată cu răcnetul, Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o și darmă la pământ. Și în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion față în față, unde nu se încinge între dânșii o bătaie crâncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima...

- Stai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, și noi avem să dăm seama! zic eu tremurând ca varga de frică.

- Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia sărind ca un vultur între dânșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta?...

Iară eu, amandea pe ușă, afară, plângând, și încep a răcni cât îmi lua gura, strigând megieșii.

Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezând că-i foc, ori ne taie cătanele, Doamne ferește!... Căci era oștire nemțească în Folticeni pe vremea aceea. După ce se mântuie clăcușoara asta, lumea ne lasă în cât ne-a găsit și se împrăștie, huiduindu-ne. Să fi văzut ce blestemăție și gălămoz era în casă: fereștile sparte, soba dărâmată, smocuri de păr smuls din cap, sânge pe jos, Pavel, cu pieptul ars, și Ion, cu călcâiul fript, ședeau la o parte gâfuind; eu cu Zaharia, de alta, mirându-ne de cele întâmplate... iar nevinovații purcei, fiind spânzurați în tindă, la răceală, nu se știe ce s-au făcut!...

Zaharia, de la o vreme, voind a curma tăcerea, zise: - Cântă-le de-acuma, Ioane: cei fără prihană, aliluia! și nu mai tânji atâta după dânșii; se vede că așa le-a fost scris, mititeii!...

- Ia nu mai clămpăni și tu din gură, măi, răspunse Ion, plin de năduh; ați tot strigat asupra lor, și iaca vi s-a făcut pe voie. În vorbele aceste, venind și moș Bodrângă, chiurluit, începe a-și face cruce de la ușă.

- Ei, moșule, zic eu, place-ți cum ne-ai găsit? Pavel, care până atunci șezuse ca mut, uitându-se prin casă amărât, zise: Ia ascultați, dascălilor: ca să se mântuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la

90

mine, și mă lăsați în pace! Noi, bucuroși c-am scăpat numai cu-atâta, ne luăm ce mai aveam și ne mutăm la un fierar peste drum, dimpreună cu moș Bodrângă, mângâietorul nostru.

Prin postul cel mare se răspândește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. Na-ți-o bună, că ți-am frânt-o! zise Trăsnea; când la adică, nu-i nimică. Vorba ceea: Ne-am pricopsit cu cai cu tot... Dracul mă punea să-mi bat capul de gramatică?... De știam asta, mai bine ședeam acasă; și cu banii câți s-au dat, pe ici, pe colea, își prindea tata altă nevoie.

- D-apoi noi, ziseră dascălii cei însurați, oftând; ne-am calicit cu desăvârșire: zimți, ba oițe, ba stupi, ba cai și boi s-au dus pe gura lupului! Părintele catihetul să trăiască!...

- Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mântuit vorba!... Ce-l mai cisluiți atâta pe bietul catihet? Parcă numai el e de-aceia?... Ș-apoi și vouă, nu știu, zău, cum v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: Hai în car! Bai! Hai în căruță!

- Bai! Hai în teleagă Bai! Hai pe jos! Bai! Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. Eu-s mai bucuros că s-a întâmplat asta. La Socola să mergem, dacă voim să ieșim dobă de carte!... Acolo-s profesorii cei mai învățați din lume, după cum aud eu.

- La Socola! strigă dascălii cei mai tineri.

- Duceți-vă pe pustiu, dacă vă place! duce-v-ați învârtindu-vă ca ciocârlia! strigă cei bătrâni. Și așa, aproape de Paști, ne-am răzlețit unii de alții, și la Socola a rămas să meargă cine-a vrea în toamna viitoare, anul 1855.

București, 1881, septembrie Ion Stratan-Legenda zilei "o LINIȘTE întotocheată ca și cum mi-aș asculta propria ureche aducând foșnetul marilor săruri amare Cristalinul cedează sub umărul numărului seara se-ncarcă dezlegată de miez din care urcă tiparul spinărilor de frunze și-al cefei bursucilor umplînd carapace de aer efigiile altei puteri,atinsă uneori într-un întuneric ascuns în întuneric din negru bănuit și orbitor ca un dinte îmbrăcat în apăsare, beznă a schimbului care mă modelează spre care merg și picioarele-mi sună a gol cît ne-mbrățișăm ca armurile ivirea Timpului -un țipăt de copil în craniul unei case," Lucian Blaga -Tristeţe metafizică În porturi deschise spre taina marilor ape am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri, visând corăbii încărcate de miracol străin.

91

Alături de lucrătorii închişi în zale cănite am ridicat poduri de oţel peste râuri albe, peste zborul păsărei curate, peste păduri adânci, şi orice pod se arcuia trecându-ne parcă pe un ţărm de legendă cu el.

Am zăbovit îndelung între stânci lângă sfinţi bătrâni ca ghicitorile ţării, şi-am aşteptat să se deschidă o fereastră de scăpare prin puternice spaţii de seară.

Cu toţi şi cu toate m-am zvârcolit pe drumuri, pe ţărmuri, între maşini şi-n biserici.

Lângă fântâni fără fund mi-am deschis ochiul cunoaşterii.

M-am rugat cu muncitorii în zdrenţe, am visat lângă oi cu ciobanii şi-am aşteptat în prăpăstii cu sfinţii.

Acum mă aplec în lumină şi plâng în târziile rămăşiţe ale stelei pe care umblam.

Cu toată creatura mi-am ridicat în vânturi rănile şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte.

Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte! Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul.

Cu picioare ca ale noastre Isus a umblat peste ape.

Din vol. Lauda somnului, 1929 ANA BLANDIANA_INTOLERANȚĂ "Vreau tonuri clare, Vreau cuvinte clare, Vreau mușchii vorbelor să-i simt cu palma, Vreau să-nțeleg ce sînt,ce sînteți, Delimitînd perfect de rîs sudalma.

Vreau tonuri clare Și culori în stare pură, Vreau să-nțeleg,să simt,să văd, Prefer aceste fericiri ambigue În tonul clar,îngrozitorul meu prăpăd.

Vreau tonuri clare, Vreau să spun `fără-ndoială` Să nu mă îndoiesc cu toate c-aș avea răgaz,

92

Urăsc tranziția,mi se pare trivială Adolescența strălucind de coșuri pe obraz."

Constantin Noica- Infinit şi infinire la Eminescu „Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri –evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi, ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie–şi toate acestea toate ar fi–tot astfeliu ca şi azi.”

Rândurile acestea sunt din „Sărmanul Dionis”, de la în ceput chiar. Înţelesul lor nu interesează acum, şi de alt fel e limpede. Izbitoare este expresia. De ce spune Eminescu odată „nefinire” şi altădată ,,infinire”, subliniate aici în text? Şi, de altfel, ce nevoie îl face să nu folosească expresiile obişnuite, infinit şi infinitate, pe care el însuşi le pune altădată în joc? Căci el va spune, îndată apoi: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure deghindă, şiinfinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” Şi mai jos:„Dac‘aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu...”

Având deci la îndemână: infinit, infinitate şi, de bună seamă, nemărginire, Eminescu simte nevoia să creeze doi termeni noi, ba încă să-i pună în joc şi să-i opună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu: pentru că ştie să gândească filozofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.

A GÂNDI INFINITUL Infinitul e un gând descumpănit şi o vorbă nefericită. Pe grecii vechi infinitul îi nemulţumea atât de mult, încât cel mai adesea ei refuzau să-l gândească. Dacă-l numeau, era vorba de obicei de adjectiv, iar gândul lui, când era totuşi în joc substantivul, părea să exprime mai degrabă „nedeterminatul”. Modernii, în schimb, gândesc infinitul şi triumfă cu el, dar nu se împacă nici ei întotdeauna cu numele şi nu-i acceptă gândul ca atare, ci doar schimbat. Întâi, ce e descumpănit în conceptual infinitului este că implică două lucruri: şi infinit, şi finit. Atâta vreme cât finitul are nevoie de infinit, acesta exprimă cancerul celui dintâi, neputinţa lui de a rămâne ceea ce este; deci e un concept dizolvant. Dar dacă termenul vine să arate că nu finitul trimite la infinit, ci infinitul la finit–cum au ştiut să arate modernii încă de la calculul infinitezimal–atunci conceptul infinităţii, cu descumpănirea lui lăuntrică tocmai, devine constructiv şi operant.

Apoi, ce e nepotrivit în cuvântul „infinit” este că poartă în corpul lui un participiu trecut. Acesta arată de obicei ceva săvârşit, sfârşit, în timp ce cuvântul de aici vrea să exprime tocmai nesfârşirea lucrurilor. De aceea modernii lasă adesea pe „infinit” la folosinţa lui de adjectiv şi pun în joc, pentru substantiv, cuvintele infinitate şi infinitudine, ca exprimând mai mult modalitatea decât starea; iar când ei vor să exprime starea, propun câte un cuvânt ca „transfinite”, sau atunci, pur şi simplu, se mulţumesc să spună infinit, încercând însă să uite că e vorba de un participiu negat.

Eminescu nu pare să uite aceasta. Chiar dacă la el infinitul exprimă, în locul citat, doar finitul ce se dizolvă în infinit, iar nu infinitul ce se împlineşte în finit, el nu poate accepta cuvântul ca atare. Cu instinctul său filozofic, el înţelege că, în clipa când participiul –care prin natura sa exprimă ceva finit–este chiar cuvântul „finit”, negarea lui îi transformă conţinutul: finit trebuie să devină proces, finire. Căci negi, nu că lucrul are sfârşit, ci că ar avea sfârşire; negi, nu un sfârşit ci finitudinea. Fără de sfârşit înseamnă fără de orice sfârşit; fără de margine este fără de orice margine. Nu se poate spune infinit, trebuie să spui infinire, dacă e vorba de finitul fără de sfârşit ca o săvârşire fără sfârşire. Aceasta pentru un sens al infinitului. Iar dacă ar fi vorba să redai celălalt sens, de

93

împlântare a infinitului în finit, atunci ar fi de ajuns, în limba noastră, să pui în loc miraculosul prefix „în” şi să spui: înfinire.

Aşadar Eminescu spune pe bună dreptate finire în loc de finit. El aduce un nou termen pentru infinit, cel de infinire, pe care-l va folosi din plin filozofic, cum vom vedea îndată; sau dacă infinitul mai spune ceva, în afară de infinire, atunci tot Eminescu îţi sugerează crearea unui al doilea termen, în-finire. Cu aceştia doi, s-ar putea acoperi aproape întreaga arie a infinitului. Numai că Eminescu înţelege să pună şi nefinire alături de infinire. „În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie.” Şi el o face, pentru că evorba, în locul acesta din „Sărmanul Dionis”, de două mişcări ale gândului, una regresivă şi alta progresivă.

Prefixul ne te opreşte în loc şi apoi, reluat în gând, te trimite îndărăt: mergi îndărăt la nesfârşit, în lumea infinitezimală a infuzoriilor. Infinitul mic e ceea ce întotdeauna stă în urmă-ţi şi el exprimă tot travaliul nefiresc al descompunerii. Infinirea în schimb, cu prefixul ei in, care aduce o negaţie mai stinsă, te trimite înainte; ea este mai degrabă a împlinirii reale decât a infuzoriilor problematice.

De aceea „nefinire”, artificial cum este, se dovedeşte bun pentru laboratorul cercetătorilor, pe când infinirea e pentru lumea cea adevărată a vieţii reale şi uneori a bucuriei, ca aici.

Să păstrăm atunci termenul de infinire şi să-i vedem cariera în împărăţia infinitului. Eminescu însuşi îi sorteşte una, de natură să impună limbii româneşti termenul acesta ca unul de aur. Însă, deşi termenul apare în câteva rânduri la Eminescu, dicţionarele noastre nu-i fac niciun loc încă. Găseşti, în unele dicţionare, până şi ridicolul adverb „infinitamente”, dar nu vei afla infinire. Pe de altă parte, dacă vrei să găseşti unde şi de câte ori apare în Eminescu un cuvânt ca infinire –sau oricare altul, ca frumosul şi parcă numai de el folositul cuvânt „troienire”, sau „aievea” şi oricare altul te-ar atrage– niciun index nu vine să te ajute.(E de necrezut cum s-a scris, la noi, atât de adânc despre Eminescu, întimp ce mijloacele de lucru asupră-i au rămas întristător de rudimentare. N-ar fi fost nevoie de o catedră Eminescu–care trebuia totuşi făcută şi ea –spre a se alcătui un index; ci, dacă acesta ar fi fost lucrat cu un dram de pietate, de aproape oricine, şi chiar asupra ediţiei Cuza, încă ar fi însemnat o binefacere: căci până şi o unealtă proastă este mai bună decât lipsa oricărei unelte.)

Lăsat deci norocului, cercetătorul filozofic întâlneşte termenul de infinire–în afara locului citat –în traducerea “Criticii raţiunii pure”, o traducere care este şi ea un admirabil monument, uitat până azi sub buruieni, al culturii noastre. Într-adevăr infinirea redă, la capitolul despre timp al „Esteticei transcendentale”, pe Unendlichkeit. Dar e interesant de relevat că nici la spaţiu Eminescu nu traduce pe unendlich şi Unendlichkeit cu infinit, care la noi e deopotrivă adjectiv şi substantiv. Acolo spune pentru ele („Estetica transcendentală”., Spaţiu, punct 5, în ed. Cuzap. 610): nemărginit şi nemărginire. Şi e bine spus. Fireşte, idealul unui traducător este să menţină unitară traducerea câte unui termen; dar Eminescu are dreptate să fie inconsecvent, chiar dacă în aceeaşi frază, ceva mai jos, este silit să traducă prin nemărginire atât Grenzenlosigkeit cât şi Unendlichkeit. În schimb el e consecvent în a vorbi despre nemărginire la spaţiu. Şi de aceea, când va cădea, îndată apoi, peste expresia ins Unendliche (la infinit, în infinit) el o va traduce frumos prin „în nemărginit” şi va spune:„căci toate părţile spaţiului în nemărginit sunt deodată.” Iar consecvenţa sa se vede şi indirect, în măsura în care, cu câteva pagini mai jos (la 612 în ed.Cuza) el va traduce pe „ins Unendliche” prin „în infinit”, căci acolo nu mai e vorba de spaţiu.

Acestea au fost pentru infinitul spaţial. Şi iată acum apărând discret, la punctul 5 al capitolului despre timp, această Cenuşăreasă între vocabulele pentru infinit, care este cuvântul nostru de infinire. „Infinire a timpului nu înseamnă alt nimic...” Merită ea să ne reţină? Poate fi ea păstrată cu adevărat, valorificată şi trimisă lumii care restul nostru intraductibil în tematica infinitului?

Infinirea nu acoperă toată ideea de infinit, am văzut-o. Ea trebuie întregită cu termenul nou, înfinire, pentru infinitul împlântat în finit. Încă şi aşa, poate, va rămâne ceva neacoperit în registrul

94

infinitului, cum ar fi numerele transfinite ale lui Cantor; pentru ele, nu s-ar putea spune nici infinire, nici în-finire, ci mai degrabă în-infinire, ca împlântare în infinit.

Dar dacă infinirea nu spune tot despre infinit, ea spune, ca şi alte câteva cuvinte româneşti, lucruri necuprinse de alte limbi. Infinirea e infinitul îmblânzit, infinitul făcut suportabil. Şi s-ar putea să fie aici o noutate de gând, în lumea infinitului. Infinirea s-a ivit în legătură cu timpul şi nu am întâlnito, la Eminescu, decât pentru timp. Însă timpul poartă cu el întreaga realitate, care e solidară cu spaţiul. Acesta el însuşi ar putea fi privit sub semnul infinirii, dacă nu e infinitate dată, ci conceput ca spaţiul în expansiune al gândirii moderne, sau spaţiul solidar cu timpul.

Despre infinit, de altfel, nu ştii bine ce denumeşte: o realitate obiectivă, sau o subiectivă neputinţă de cuprindere a lucrurilor? Este aici un echivoc în el, care i-a făcut întotdeauna viciul. Infinirea însă este limpede a lumii temporale şi, cum ne apare acum, spaţiale. Iar aşa fiind, ea nu sperie totuşi; nu striveşte.

Pe Pascal infinitul îl speria şi copleşea. Se cunoaşte bine emoţia lui, care nu este numai a inimii ci şi a gândului, în faţa celor două infinituri, infinitul mare şi cel mic. Iar când el vorbeşte (în fragmentul 205 din Pensèes) despre aşezarea ta ca om „...dans l‘infinie immensité des espaces que j‘ignore et qui m‘ignorent” (unde ar fi putut la fel de bine spune: dans l‘infinie immensité des temps), vastitatea şi masivitatea infinitului apar limpede, odată cu mizeria lui. Infinirea e blândă. Ea n-are nimic din masivitatea infinitului mare, iar într-un sens nu exprimă nici pierderea în infimul infinitului mic, ci până şi acesta, cu infuzoriile şi diferenţialele lui, ar putea fi gândit ca având în el infinirea trimiterii către altceva. Totul este în infinire şi are parte lăuntric de infinire. Aceasta nu mai e exterioară lucrurilor, ci concrescută lor, ca şi omului. E infinitul devenit intim şi concret. Dar ce tărie mai mare a gândului decât să tragă infinitul întru sine şi realităţi, în loc să-l lase liber în mizeria masivităţii lui?

Iar dacă s-a tras în lucruri, sau a îngăduit ca lucrurile să se împărtăşească de la el, infinitul ca infinire devine marele Aproape, în loc să fie inaccesibilul Departe. Nu timpul singur, cum apărea la Eminescu, stă sub semnul infinirii. În versiunea infinirii, infinitul e printre noi. Un ocean are vastitatea cea proastă, de nesfârşită egalitate cu sine –şi de altfel nu e nici măcar infinit; pe când un râu are în el infinire. (Ceva de ordinul „Cărţii Oltului”, a lui Geo Bogza, nu se putea scrie în orice limbă). Iar odată cu râul, izvorul însuşi are infinire. Toată firea se împărtăşeşte de la ea, aşa cum simţi câteodată şi în lumea ta de om că o prietenie şi o dragoste au infinire, cunoaşterea are infinire, sau câte o carte, cum se întâmplă şi cu aceasta, a înţelesurilor limbii tale, intră în infinirea graiului şi a gândului.

Cum ar putea infinitul să spună atât de puţin şi atât de mult? El e rigid şi ancorat în absolut. Nu numai că e necruţător, cum îi apare lui Pascal, că e cumplit, am spune pe româneşte (de la „complet”, ca şi cum infinitul ar putea fi complet cu adevărat), nu numai atât, dar infinitul te obligă să cazi în rigiditatea judecăţii disjunctive: Lumea e sau finită sau infinită, pari a fi silit să spui. Dar e în infinire, spune vorbirea lui Eminescu.

Infinitul e sau virtual (cum spunea Aristotel şi cu el toată antichitatea) sau este şi actual (cum spune modernitatea, iar după un Cantor, numai actual).–Dar infinitul nu e nici una nici alta, sau e şi una şi alta laolaltă, infinire.Infinitul e sau prost, voia Hegel (adică negativ, infinit ce se tot reface, un finit reluat la nesfîrşit) sau bun, afirmativ, un infinit ce se instituie neîncetat pe sine, în momentele şi desfăşurările finitului.–Dar nu mai este nici rău nici bun, e în nevinovăţia infinirii.

O logică mai suplă, a concretului, îţi apare aici, sub sugestia termenului eminescian. Ea se va ivi tot timpul, înaintea celui care cercetează viaţa istorică, experienţa de gând şi uneori chiar vorbirea poporului nostru. Suntem în Occident sau în Orient? Nici una nici alta, şi una şi alta.Viaţa morală se

95

conduce după principii absolute, sau fără nici un cod? Nici una nici alta, şi una şi alta: se cade ori nu se cade să faci ceva. Dorul este durere sau plăcere? Nici una nici alta, şi una şi alta. Între da şi nu sunt mai multe valori. Este adânc semnificativ, poate, că din logica modernă capitolul cel mai promiţător cercetat la noi este cel al logicii polivalente, aşadar cu mai multe valori între “da” şi “nu”. E de asemenea semnificativ că interpretările cele mai numeroase şi mai bune din filozofia clasică s-au scris, la noi, asupra lui Hegel.

Da şi nu, în rigiditatea lor, sunt şi ne sunt insuportabile, aşa cum infinitul în absolutul lui îi este omului insuportabil. Şi poate că vocaţia cugetului românesc –cum o arată această infinire a lui Eminescu –este de-a face insuportabilul suportabil. De altfel lucrul ar putea fi vădit oricui. Egiptenii au căutat să prindă infinitatea morţii; goticul, cu turnurile lui, infinitatea aspiraţiei faustice. Şi nu au reuşit. Brâncuşi a dat şi el o versiunea infinităţii în piatră –şi a reuşit. Pentru că nu era a infinităţii ci a infinirii.

Din Vol. Constantin Noica- Rostirea românească de la Eminescu cetire Mihai Eminescu- Pe lângă plopii fără soţ Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţiTu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegeaTu nu mai înţeles.

De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O ora să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O ora, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci Înmarmureai măreţ, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi.

Azi nici macar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar,

96

Că cu tristeţă chipul tău Se-ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umbră şi la port, Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt, Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.

Leonid Dimov- Realitate (mic poem oniric) 1. Biserica Era ca sculptată din os Biserica cea fără pronaos Insulă tulbure şlefuită-n jad Cu scene din mult încercatul Ţaringrad, Cu părinţi în alb pe creneluri Şi preplumuri purpurii de femeluri, Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde, La răscrucea a trei bulevarde.

Tufe din plante necunoscute Dădeau roată bisericii, pe sub volute, In acea parte de oraş, se-nţelege, Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.

2. Lucarna Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.

Apoi din nou, şi iară şi iară Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară, Mai sus, spre clopotniţi, degeaba, Ii mâna dragostea, îi mâna graba… Înfriguraţi, chiar în aer, apoi Se dezbrăcară şi zburară goi Deasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.

Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust Amândoi deodată prin lumenul îngust.

3. Sf. Ieronim Giganticul nàos îi împresoară (Ce mică, bazilica, părea de-afară), Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim, Patronul ulcerelor de tipografi la regim, Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.

Iar fata, la rându-i, zâmbeşte, Barba sfântului o prinde-ntre deşte

97

Şi-apoi o lasă.

- Ce-i? Parcă eşti mai frumoasă!

Soţul gol i-a şoptit de neunde.

- Nimic, dând din palme răspunde.

Si plutesc mai departe. Si simt, mişei, Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.

4. Revelaţie - Spune-mi: crezi în Dumnezeu?

- Nu. - Bine, dar stă acolo, mereu!

- Unde? 'n suportul ăla ce ne priveşte?

- Mda. El este. Rugineşte Peste tot. Când vrabie, când cardinal, Când balaur de cârpă, acefal... Ştia că nu cred şi zâmbea.

Aici e trist. Are privirea grea.

- Femeile-l fac să simuleze.

- Ce? - Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.

Ciute în faţa marilor fiare.

Priveau amândoi la disperare Suportul tulbure, de argint pătat Pe damascul verde cu macat, Suportul rece-n altarul gol Cu iluzii de suporturi în carambol.

Metal tutelar în străvechea zi. Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.

5. Călătoria Şi-acum să descriem tăcutul voiaj Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj, Pe cruntul ocean de sferule verzui, Sineli ovoide purtate hai-hui, Răcori gâdilându-le coapsele goale Şi ţărmuri ciudate, departe de cale.

O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt La capătul străzii cu scări de pământ.

Era o banchetă acolo, vopsită Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită La mijlocul apei îi tot aştepta Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna.

Ce valuri suiau în alint, pe tăcute, Şi cum înotau spre o insulă iute.

- La fel de albastre sunt tufele, da?

Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.

6. Surorile Din nou un amestec de vară şi iarnă, Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă Şi iarăşi sărutare. – Să fugim De libidinosul sfânt Ieronim.

98

- Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mari Surorile dantelărese ţes şalvari Pentru mine. Le cunosc de multişor.

- Le iubeşi? Dădu din umeri, uşor. Începură să suie pe-o scară sidefie Ce trecea prin cartiere din copilărie, Unele noaptea, altele dimineaţa, Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa În clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele, În gemetele gospodinelor infidele.

Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale De revopsite tramvaie goale, Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea, Mormăia sonorul grădinilor de cinema...

- Ai obosit un pic?

Ultimele trepte treceau prin nimic.

7. Tunelul Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase Şi-atât de tare-i ameţea Înaltul C-au uitat unul de altul: El se duse la dantelărese, Îi dară vişinap şi delicatese, Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe: Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...

Vai, şi ea, la rându-i, legală, Se cufundă goală În imensa cupă cu rachiu de ienupăr Din living-roomul lui Garry Cooper.

Pe urmă s-au trezit În tunelul alburit, Pardosit Cu clisă.

Erau siguri că urmează o curbă închisă, În fund ardea palid bec, Li se părea ne-ncetat că trec Iteraţii roşii, vagi figuri oafe, Poate lalele, poate garoafe Emanând un miros cald: Frunza verde sticlea, ca de smarald.

8. Fiara Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână, Porniră goi, ţinându-se de mână, Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină, Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină, Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte, Când au simţit că cineva-i urmăreşte. Înlemniră!

O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:

99

Venea o felină cafenie din întunecime, Molatică, veselă de cruzime.

N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa De la garoafă la garoafă. Curba le era Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea, Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.

Mereu mai aproape, mereu râzătoare, Simţeau cum fiara le sufla dogoare, Şi-atunci, într-un ultim efort, Bătură la poarta cu resort, A patruzeci şi patra poartă la fel Cu celelalte porţi de oţel. Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor, Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.

Aleluia, aleluiră corurile salvatoare: Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.

9. Curtea interioară Gata de drum, gata de sacrificiu, Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.

Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate, Numeroase familii scăpătate.

De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit, Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.

Se treziră cu palmele făcute pahare, Strigând un nume la-ntâmplare.

Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg, Zăriră balcoane cu rodii în pârg. Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane, Au zis c-au venit să scuture burlane, Şi-unde începură să zboare Burlane, coturi cu cuie cu floare, Date cu bronz, cu negru, spoite Cu var. Portocalii, ruginite...

Curând fu curtea plină de ele.

Se aşezară la treabă printre zorele În sunetul unor clopoţei de porţelan: Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

10. Funinginea Şi deodată, cam pe la şase, Totul fu invadat de puzderii negricioase.

Pieriră rufele, vocile, tot.

Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot, Iar spaţiul cel negru se-mpărţi Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.

Săli, coridoare, odăi, pasarele, Turnuri, saloane, mansarde, capele, Subsoluri, cămări, paraclise, Toate cu uşile deschise Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie,

100

Aceeaşi fiară care-i urmărise Molcomă, crudă ca-n vise.

Fiară Didonă, fiară Belindă Surâzând când nu reuşea să-i prindă.

11. Tancul Totul era etern, totul era integru.

Totul părea vânăt spre negru Când, în sunet de flaut şi tilingă, Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.

Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuie Spre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie.

Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă Departe, străvezind o nostalgică elipsă, Unde-i aştepta duduind pe loc Un tanc cât o corabie la iernat în doc.

Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant, Ascultară cuminţi de comandant Şi pătrunseră pe turela deschisă, În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă. Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie, Se mişcară lent pe patul de campanie, Se-mpreunară cu scâncet dur Şi priviră limpede jur-împrejur.

12. Sf. Elefterie Curgea o umbră de rai vopsit, Clătina din clopotniţi marele naos scorojit Şi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate, Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.

Tremurau de frig şi de-ntuneric mut Plutind încet spre lumenul ştiut.

Zăriră lucarna şi ţâşniră prin ea Ca două efluvii. Amiaza gemea De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă, Travesară-n fugă întreaga piaţă Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori În forfota multicoloră, printre trecători.

Râdeau de bucurie că-i aevea tot, Şi streaşina, şi burlanul rupt în cot Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

Din volumul „Carte de vise”, 1969 Leonid Dimov- Decompoziţii Triptic oniric I Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese Că avem mari datorii la florărese: Florăresele funerare de lângă cenotaf.

101

Cum mai viscolesc anceştrii prefăcuţi în praf Prin lumina arămie închisă litru cu litru, Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru Şi pe urmă să rămânem acolo unde şedem, Sub coroanele de crizanteme crem, Sub inscripţiile de culori violente Încremenite arbitrar pe monumente.

Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace A-nceput să coboare de pe bulumace Rostindu-şi, la temperaturi de mii de grade, Anateme vehemente sub tornade De văpăi încinse până la nevăzut, Uite, ţi s-au ivit semne de putrefacţie pe şezut, Aşază-te o clipă să ascultăm în neştire Orologiile bocănind în amurgire.

E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească, Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească Sunând cam aşa: li be di le, li be la bi.

Se-aude ţipătul zalelor din armura lui Hamurabi.

II Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu, Capitelurilor de gadolin de la crematoriu, Să nu mai privim ornamentele selenare, Şlefuite în T întors cu intars de metale rare Şi să coborâm în visul vostru fără ţintă, cu labirint, Dincolo de observator, pe strada Cuţitul de Argint, Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna, Cu cerul ovoid mai vânăt ca pruna.

E noapte. Oftează nişte scene de copilărie, Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie Şi-am plecat mai încolo Cu luntrea pe oceanul înverzit pe palolo. Ştiţi, viermele delicat adunat precum roua Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa. Acum am debarcat. Se leagănă negurile prin temple, Uite-l pe câinele Dingo plimbat de Shirley Temple.

Planează ghitare, cobze, mandore, Trec amazoni de braţ cu conchistadore, S-a-ntors istoria către-nceput, Doamne, se-aud tropote de mamut!

Să facem iute un menhir cât de şui Pentru scheletele noastre de plastic verzui.

III Se făcuse prea tâziu, dar nu plecam, Femele despletite se colorau în geam, Mai urcau şi nevăstuici printre candelabre Pistruiate pe obrazele glabre, Aveau toate un fel de pecete pe spinare, O mişcare molatică, o preocupare,

102

Ştiau ele ceva Şi pierdeau înainte de-a se-nfiripa Cum se cuvine: sferturi, treimi, cozi, Viclemuri cu inorogi şi irozi, Şi tot aşa, am rămas să le privesc Surd la răsufletul pământesc, Pustiit de-o înţelepciune străvezie, Singur, în clopotniţa trandafirie Modelată pe-un Caucaz de şapte ori mai înalt, Acuminat numai din calcedonie şi bazalt, Răscolit de fluiere şi săgetători În zodiace calculate de şapte ori Numărând câte şapte.

Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare şi noapte.

Din volumul „Carte de vise”, 1969 Mihai Eminescu -Noaptea...

Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin; Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc, Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc; Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surânzândă, Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară; Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

Cu-ale tale braţe albe, moi, rătunde, parfumate, Tu grumazul îmi înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci; Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină, O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare, Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare, Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.

Thomas Dylan- Şi moartea nu va fi biruitoare Şi moartea nu va fi biruitoare.

Prea goi morţii fi-vor atunci una Cu omul nălucit în vînt şi-n lună ; Cînd, pîn' la os spălaţi, şi osul s-o topi, La coate şi picioare avea-vor stele vii ; Deşi înnebunesc, întregi vor fi la minte, Deşi-n mări pier scufundaţi, vor reveni ;

103

Amanţii pier, iubirea-n veci nu moare, Şi moartea nu va fi biruitoare. Şi moartea nu va fi biruitoare.

Sub al mării vîrtej cel de demult Tot zac, nu vor muri învîrtejiţi ; Pe roată traşi, cînd muşchii se slăbesc Curelele îi ţin şi ei nu vor sări ; Credinţa-n mîini li se va frînge-n două, De inorogi cumpliţi vor fi puşi la-ncercare Dar, sfîrtecaţi fiind, nu vor plesni Şi moartea nu va fi biruitoare. Şi moartea nu va fi biruitoare.

Pescăruşii nu le-or mai ţipa-n urechi Iar valurile-n ţărm n-or mai izbi ; Unde-a-nflorit o floare, nicicînd poate În slava ploii capul nu şi-l va mai ivi ; Şi chiar de-s nebuni şi morţi ca unghiile, Prin margarete capul înălţînd, fiinţe vii, În soare vor răzbi, prin năruiri de soare, Şi moartea nu va fi biruitoare.

Traducere de C. Abăluţă şi Şt. Stoenescu Singurătatea - Ana Blandiana Singurătatea e un oraş În care ceilalţi au murit, Străzile sunt curate, Pieţele goale, Totul se vede deodată Dilatat în pustiul Atât de limpede sortit.

Singurătatea e un oraş În care ninge enorm Şi nici un pas Nu profanează lumina Depusă în straturi, Şi numai tu, ochiul treaz Deschis peste cei care dorm, Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi De-atâta tăcere şi neprihană În care nimeni nu luptă Şi nu e minţit, Unde-i prea clară Ca să mai doară Până şi lacrima de animal părăsit. În valea Dintre suferinţă şi moarte, Singurătatea e un oraş fericit.

Din volumul „Ochiul de greier”, 1981

104

Paul Verlaine – Visul meu obişnuit Un vis adînc şi straniu adeseori revine: E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată, Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată, Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.

Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată Doar ea mi-o răcoreşte, cînd plange lîngă mine.

Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată? Şi numele-i ? Sonor e şi dulce totodată, Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare, Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume A vocilor iubite, tăcute-n depărtare. (trad. George Pruteanu) T.S. Eliot - Miercurea cenuşii Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce Pentru că nu mai am Pentru că nu mai am speranţa de-a-ntoarce din loc pagina Tânjirii după darul unuia sau după ţelul altuia, nemaitinzând – de ce-aş mai tinde? – să lupt pentru acestea toate.

(Vai, la ce bun vulturul bătrân şi-ar mai întinde Aripile lui?) Iar eu aş mai jeli paragina Vreunei domnii?

Pentru că nu mai am speranţă pentru că nu mai vrea s-adaste Nu mai speră inima mea să mai cunoască infirma glorie-a clipei faste Pentru că nu mai cred Pentru că ştiu că-mi va rămâne-o taină Clipa aceea de adevărată putere efemeră Pentru că nu mai pot să beau acolo unde În floare-s pomii şi, curată, fântâna-şi dăruie strălimpezile unde pentru că nimicul iarăşi se arată Pentru că ştiu că timpu-i întotdeauna timp Şi locu-i totdeauna şi numai locu-acela Iar ceea ce-i prezent, prezent e doar o dată Şi doar pentru un singur loc: acela Mă bucur că lucrurile sunt aşa cum sunt Renunţ la chipul binecuvântat, îl las Deoparte, mă lipsesc de glas Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce De aceea mă şi bucur că voi avea într-astfel parte De (alt)ceva de construit ceva de care să mă bucur Ci Domnului să ne rugăm să se îndure de noi toţi Iar eu mă rog să uit aceste lucruri pe care mie însumi le tot spun mereu Pe toate feţele-ntorcându-le mereu Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce

105

Fie ca vorbele acestea să nu-mi fie Fără ecou iar ceea ce-i făcut să nu mai fie Făcut din nou. Fie ca judecata să nu fie Prea neîndurătoare cu noi toţi.

Pentru că aripile astea nu mai sunt, oricât le mişti, bune de zbor Ci de zburătăcire. Sunt, cel mult, zbaturile unei mici morişti Ce-agită aerul ce-a devenit acum tot mai puţin şi mai uscat Mult mai puţin şi mai uscat decât voinţa noastră-n rătăcire. Învaţă-ne, Tu, să ne iubim, învaţă-ne să nu iubim. Învaţă-ne să împietrim.

Rugaţi-vă pentru noi, cei păcătoşi, acum şi-n ora morţii noastre Rugaţi-vă pentru noi toţi, acum şi-n ora morţii noastre.

Traducere de Şerban Foarţă şi Adriana-Carmen Racoviţă Mihai Eminescu- Sarmis Mijeşte orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.

Natura doarme dusă, tăriile în pace.

Din limpedea nălţime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Işi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.

Tot mai adânc domneşte tăcerea înţeleaptă Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă.

Deodată luna-ncepe din ape să răsaie Şi pân- la mal durează o cale de văpaie.

Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

Cu cât lumina-i dulce pe lume se măreşte.

Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.

O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.

Tăind în două apa, ea poartă o păreche: Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche, Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână, Stetea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.

Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. ,, De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,

106

Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.

Ca marmura de albă, cu mâni subţiri şi reci, Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind Şi faţa ta spre umăr în laturi întorcând, Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă, Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă. În orbitele-adânce frumoşii ochi ce-ncântă, Pierduţi în visuri mândre, priveam fără de ţintă. Şi tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău, Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu... Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc, Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc...

De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale Au deşteptat în taină glasul gândirii tale?...

Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti.

Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti! Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul, Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extasul, Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu, Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu...

De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert, Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert...

Pân- ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt Al celei mai frumoase femei de pre pământ.

Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi, O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!

Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie, Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie! Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.

Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez...

Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept".

Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu frunza lată, cu flori pân-în pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Ea cade în genunche sub florile ce plouă.

Grumazul i-l cuprinde cu braţele-amândouă, Lăsând pe spate capul...,,Copile! n-o să mântui?

Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i ... Şi cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă!

Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă, Cu focul blând din glasu-ţi, iubite, mă cutremuri, De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri. Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i, Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!

O, dă-mi-i numai mie şi nu-i întoarce-n laturi, De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...

107

Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace Şi codri aiurează, izvoarele-i albastre Şoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni, Cât ai putea departe lopeţile să lepezi, Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.

Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii, Chiar de murim, ajungem limanul fericirii."

Ea mânile-amândouă le pune pe-al lui creştet...

Frunziş purtat de vânturi pe valuri cade veşted.

Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Din codri singurateci un corn părea că sună Sălbatecele turme la ţărmuri se adună.

Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii, Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii.

Constantin Noica- Despre imposibilitatea de a face orice Aşadar să întorc lumii spatele. De ce să nu încerc?Am văzut atîţia oameni care au intrat în lume şi sau pierdut acolo. Imposibilitatea de a face orice.

Nu v-a fost niciodată frică? N-aţi avut niciodată o frică, aşa, fără conţinut, o frică formală, frică de tot, groază de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mîna. Nu fă pasul acesta. Nu te du, să nu te duci acolo! Va fi rău. Ce? Nu ştiu. Va fi rău, atîta îţi spun.

Nu e vorba de cea mai mică superstiţie, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotrivă, dintrun exces de luciditate. Am stat şi m-am gîndit bine: ce se poate face? Şi-am văzut că nu se poate face nimic. Am cîntărit prea mult în balanţa mea şi acum - nu ştiu ce are - nu mai atîrnă nici într-o parte, nici într-alta.

Am rămas suspendat deasupra acestei gropi mari: viaţa. Dar de ce sună atît de rhetoric lucrurile pe care le rostesc acum? Căci nu mă gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viaţa aceea cu majusculă, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întîmplă, de materialul neinterpretat al vieţii comune. Să fie adevărat că viaţa de toate zilele este atît de uşor posibilă?

Sînt unele experienţe curioase, care ar trebui să ne dea de gîndit. Sau, mai degrabă, gîndind ne dăm seama ce curioase sînt unele din experienţele noastre. Iată, de pildă, întîlneşti un om pe care l-ai mai întîlnit o dată. Rîndul trecut a părut că se simţise bine în tovărăşia ta. Dar ce-l făcuse să se simtă aşa? Îţi aminteşti perfect de bine tot ce i-ai spus şi tot ce ai făcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i-a plăcut? Cel puţin, de cînd încolo începuse să se simtă bine?

Trebuie că se petrece, cu viaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează

108

dintr-o dată. E ceva care cade în apă, stă puţin acolo şi pe urmă, aşa, fără nici un traseu anumit, se desface într-o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creşte în apă; e o culoare care creşte în suflet.

Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarăşului tău, ce i-a transfigurat toate mişcările sufleteşti? Poate, cînd te-ai ridicat atunci şi l-ai privit drept în faţă; sau cînd ai făcut gestul acela aspru; sau, cine ştie, faţa ta, ceva de- al tău i-a amintit deodată de altcineva.

Să-i fi plăcut ce i-ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate…

Dac-ai şti? Dac-am şti cu toţii ce a hotărît în anumite situaţii! Ce siguri am fi pe viaţa noastră, atunci;cum am şti să reluăm, să refacem temele pe care le ştim temele noastre tari. Nu spun că viaţa ar fi mai uşoară atunci.

Dimpotrivă, am fi responsabili faţă de noi înşine dacă ni s-ar întîmpla ceva rău; am şti că din vina noastră nu se întîmplă ceva. Dar spun: ce precisă ar fi viaţa atunci! Cum am putea să operăm cu ea, să ştim ce să facem cu ea… În timp ce acum trăim viaţa asta pe ghicite. Cine trăieşte în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu? Dar e ridicol. E viaţa mea totuşi. Aş vrea să pun ceva în ea, n-o pot lăsa aşa, nerezolvată. Aş vrea ca deciziile să-mi aparţină, înfrîngerile şi victoriile să-mi aparţină.

De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întîmplă în lume e fără participaţia lor.

Dacă lumea curge, dacă lumea cîntă, dacă lumea moare, ei curg, ei cîntă, ei mor cu toate la un loc.

Dar aşa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gîndeşte, acela nu răspunde de ele. Eu vreau să pun idei în lucruri şi de aceea răspund: de ordinea, de cuminţenia, de eficienţa lor.Vreau răspundere, ceea ce înseamnă că vreau libertate. Căci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iată un lucru care n-a fost acceptat pînă acum. Liber e actul deliberat. Mă gîndesc ce sănătos ar fi dacă am delibera tot timpul, fără cruţare.

Oamenii cred prea mult în inspiraţie, într-un anumit noroc al momentului, şi, de cele mai multe ori, nu-l au. Ar trebui să gîndim mai mult situaţiile în care ne aflăm, să gîndim eventual atît de mult încît să nu mai ştim de unde începem, pe ce să punem accentul, unde să lovim. Ar trebui să deliberăm atît de mult încît să nu mai facem nimic. Într-o aşa serioasă măsură mi se pare de negîndită viaţa, încît dacă m-aş gîndi efectiv ce să răspund la o întrebare uzuală ca: ce mai faci? aş constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinţă. Căci „fac“ o mie de lucruri: aş putea să spun că gîndesc, că sînt bine, că gîndesc ceva, că gîndesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic.

Ce să spun? Care e lucrul pe care trebuie să-l spun celui care mă întreabă? Şi nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie să i-l spun lui, acum? Şi mai mult: ce trebuie să-i spun lui, acum, despre mine?

Aşadar ar trebui să respect mai multe serii de adevăruri: a)adevărul lucrului, să aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le-am făcut realmente; b)să alegadevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c)să aleg un lucru adevărat pentru clipa de faţă, pentru ceea ce se întîmplăacum între el şi mine; d)să fie totuşi un lucru al meu. Şi credeţi că astea sînt singurele adevăruri de respectat? Atunci ce să-i răspund? Mă cuprinde o panică, panica mea formală…Ce pot să fac? Am o poftă grozavă cîteodată să fiu imediat productiv, direct eficient: să fac un scaun, un vas de pămînt, să ascut un lemn. Dar, altădată, nu am poftă decît să calculez, adică să nu fac nimic. Între aceste două

109

posibilităţi de viaţă, singurele sincere, mi se pare că ar trebui, noi toţi aceştia, să alegem.Trebuiesc dezaprobaţi totuşi oamenii care nu fac nimic dinainte, fără calcul. Calculul e singura noastră virtute.

Simt precis că toţi oamenii mari au fost calculatori mari şi n-au făcut, ca atare, nimic.

Nu-mi cereţi exemple, căci ar trebui să le găsesc în istorie,şi istoria spune tocmai ceea ce au făcut oamenii, nu ceea ce nu au făcut ei.Voi da totuşi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenţa supremă, calculatorul cel mare, care nu a mai făcut nimic de o bună bucatăde vreme. Să vorbim atunci despre diversele imposibilităţi. Să luăm, de pildă, imposibilitatea de a face bine. Căci ce pot face pentru vecinul meu?Îi pot da o bucatăde pîine. Asta e tot? Aş vrea să-i spun că viaţa e frumoasă, că nu trebuie să se sinucidă, căşi alţii au suferit, tot aşa ca el, dar la urmă, aci sau în împărăţia cerurilor, au fost mulţumiţi. Încep să-i povestesc despre un tînăr care iubea o fată nespus de frumoasă şi care era iubit de ea. Şi tinerii nu puteau fi fericiţi, căci viaţa le punea tot felul de piedici. Dar omul care ştie să înfrunte greutăţile trece prin toate şi tinerii au învins toate şi la urmăau fost fericiţi.Vecinul meu ascultă, aşa cum a ascultat fiecare din noi aceeaşi ridicolă poveste, din atîtea guri, din atîtea suflete. Mă uit la el.

E ceva curios, ceva neaşteptat. De ce n-are el capacitatea de a înţelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, şi înţelege atît de bine suferinţele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sînt şi ale noastreşi de ce, în schimb, suferinţele lor sînt atît de mult ale noastre? Dacă eroul unei cărţi fumează o ţigară bună, eu nu simt nimic. Dar dacă rabdă de foame, mădoare, mă doare îngrozitor, oricît aş fi eu de sătul. Fiindcă îmi dau seama că aci stă o suferinţă omenească. O înţeleg perfect, îi ştiu perspectivele,ştiu cîtă mizerie închide în ea. Ba îmi vine să spun chiar că eu, sătulul, sufăr mai mult decît flămîndul de aievea. Cel de acolo suferă de osingură foame, cea a lui, pe cînd eu sufăr împreunăcu toţi cei care au fost înfometaţi vreodată, sufăr cu tot ce e suferinţă pe pămînt. De ce durerea altora se echivalează, dacă nu chiar se amplifică în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilă pentru noi? Ce-mi pasăde fericirea altora? Mă şi doare, îmi dă ungust amar în gură.

Dar cum să nu-mi pese de suferinţa altora? E în mine. Stă aci, gata să ţîşnească. Mă pîndeşte, pe mine ca şi pe ceilalţi.Vroiam să fac bine. Dar dacă aş fi ştiut cît rău îi fac vecinului meu, nu i-aş mai fi spus nimic. Fără să ştiu, l-am învăţat acum mai multe despre viaţă. I-am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i-am dat vreo bucurie nouă, vreun conţinut nou de fericire? Nimic.Bucuriile nu se învaţă; le ştim cu toţii de la început. Ceea ce nu ştim de la început e că sînt atîtea dureri, atîtea dezastre în lumea aceasta pe care noi o credeam mai bună. Binele nu se poate face. Cine vrea, să povestească înainte întîmplările sale de dragoste, întîmplările cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tîrziu în cărţi; altfel cartea n-ar putea fi scrisă, căci nu se poate începe cu fericire, nu se poate călători în viaţă cu fericire, nu se poate decît sfîrşi cu fericire. Aşa că fericirea trebuie să vină prea tîrziu în cărţi. Pînă la ea a fost o suferinţă, şi eu m-am rătăcit în suferinţa aceasta şi n-am mai ştiut cum să ies la capăt. Dar ce să vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cînd sînt atîtea alte imposibilităţi evidente. Iată, imposibilitatea aceasta vulgară, deşi pare plină de rezonanţe metafizice: imposibilitatea de a adăuga ceva la creaţiune.Cum am putea adăuga ceva? Şi totuşi oamenii cred că pot întregi natura.

De pildă, au ideea aceasta fixă că pot „ajuta natura“. Vedeţi, ni se spune, un om este bolnav şi ştiinţa îl vindecă.

Nu înseamnă un adevărat ajutor care se dă naturii în cazul de faţă? Natura e imperfectă: ne creează bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin ştiinţă, o perfecţionează; vindecă bolile, măreşte longevitatea şi întregeşte astfel opera naturii.

Dar atunci să întrebăm un lucru: de ce sîntem bolnavi? Cineva răspundea, poate nu tocmai fără dreptate, că sîntem bolnavi fiindcă ne-am depărtat de natură. „Omul este cea mai bolnăvicioasă dintre fiinţe, fiindcă s-a îndepărtat cel mai mult de instincte“, scria gînditorul acela. În acest caz însă bolile nu sînt atît de mult ale naturii, cît sînt ale noastre, întrucît nu mai sîntem natură .

110

Iar a te vindeca nu înseamnă a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificială.Pe cale artificială, asta e ceva grav. Închipuiţi-vă că trupul nostru nu mai poate fi „natură“decît pe cale artificială. Închipuiţi-vă, cum au mai arătat şi alţii, că nu mai putem fi sănătoşi decît cu preparatele ştiinţei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecăm în felul acesta bolile, nu e firesc să ne creăm această nouă natură?

E absurd, poate, dar mă gîndesc că, de fiecare om care trăieşte, aşa cum trăim noi azi,cu ştiinţa noastră glorioasă, de fiecare om sănătos de azi e un om pe moarte, în viitor. Mă gîndesc că, într-o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fără cîrje, de orice fel ar fi ele. Şi aceasta pentru că noi, cei de astăzi, n-am vrut să ne sacrificăm, să murim dacă natura vroia, să scăpăm cu viaţă dacă natura vroia - în orice caz s-o lăsăm să-şi vadă singură de treabă. Ci am „ajutat-o“.

E absurd, dar acesta mi se pare totuşi păcatul originar: nu ştiinţa, cum spune teologia,dar ştiinţa care nu mai e dezinteresată.Adam a vrut să trăiască prea mult. Nu s-a mulţumit să ştie ceva, ci a vrut să opereze cu ştiinţa lui. Dar nu vedeţi nici acum că nu se poate face nimic? Dacă faci pentru individ, moare speţa. Dacă faci pentru ziua de azi, compromiţi ziua de mîine. Atîta tot înseamnă a„ajuta natura“. Ar trebui să renunţăm şi la prejudecata aceasta.

Cînd mă gîndesc la numărul mare de lucruri prejudecate care compun viaţa noastră zilnică, nu mă mir că oamenii sînt atît de activi. Îi văd cum trăiesc, iau decizii, pleacă, se întorc. Ce le pasă dacă lucrurile nu răspund nici unei chemări efective?Am impresia, cîteodată, că vor să umple un gol. Ce gol? Nu ştiu. E totuşi ceva care trebuie umplut şi atunci punem acolo tot ce se întîmplă în lume.

Cînd s-a făcut o grămadă mai mare, chestiunea începe să se numească: istorie.

Istoria ne totalizează. Ca şi cum deciziile, absurdităţile, evadările, plictiselile, nopţile şi zilele noastre s-ar putea totaliza…

Cînd mă gîndesc, iarăşi, cît de puţin se poate face în lume, mă îngrozesc că s-a f ăcut atît de mult.

Aceeaşi istorie e cea care aşază în aşa fel faptele unele lîngă altele, încît ele să pară legate. Dar, dacă am cerceta lucrurile fără interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într-o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte leneşe, au fost în lume. Toată lenea lumii ni s-a ascuns.

Astfel, cîţi oameni n-au plecat, în toate timpurile, în lume? S-au d us să vadă ceva nou. Dar ce- au văzut? Alte oraşe, alte peisaje, alte lucruri - dar era ceva nou în ele? Se schimbă doar proporţiile, cresc, se stilizează, converg într-alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice şi mai actuale. Dar noi? Toată lumea aceasta, cu oraşele, cu macaraleleşi cu dramele ei, o ştiam de la început. O purtam cu mine. N-a scris nimeni note de drum sincere. N-a vrut să recunoască nimeni că s-a păcălit. Ar fi trebuit să scrie atunci: Oraşul acesta? turnurile lui? Ştiam. Morala din ţara aceea? Ştiam. Ştiam totul. Dacă ar fi ceva nou, n-aş mai înţelege. Dacă înţeleg, ce mai e nou? Îmi dau seama că lucrurile sună ridicol.Şi cu toate acestea, ele nu sînt decît excesive.Căci există noutăţi imediate, surprize, realităţi pe care nici nu le bănuiai- e adevărat. Dar,într-un anumit plan al adevărului, este o imposibilitate ca ceva nou să existe. Ştiu că lumea crede îndeobşte altfel. Să rămînă, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfîrşitul lumii ne vom întîlni cu toţii, şi fiecare va spune atunci ce a văzut.

Păstrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însăşi a vieţii asociate.

Vreau să spun: imposibilitatea dialogului. Nu ştiu bine dacă oamenii pot să vorbească între ei, dar ştiu sigur că ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înţeles. Nu se poate înţelege o piesă de teatru, cu atît mai puţin se poate ea scrie; nu se poate gîndi viaţa scenică; viaţa însăşi nu se ţine pe plan logic. Dacă pui doi oameni să vorbească, o dată simţi împreună cu unul, o dată eşti celălalt.

111

Cînd eşti unul, celălalt stă. Cînd treci la acesta, trebuie să-l uiţi pe primul. Dacă revii la primul, al doilea este oprit iarăşi. De cîte ori? De o mie de ori. N-ai săpoţi fi niciodată amîndoi, amîndoi deodată. Dacă viaţa e teatru, dialog, ea nu are sens şi eu n-o înţeleg.

Poate e simfonie? Dar nu înţeleg nici simfonia. O datăsînt vioară, o dată sînt pian. Nu ştiu bine ce se înţelege prin muzică. Dar nu-i absurd? Oamenii cîntă, oamenii îşi vorbesc, oamenii „ajută natura“, fac binele, se decid, se înţeleg, trăiesc, fac. De ce să mă opun la facerea de fiecare zi a lumii?

De ce? Pentru că trebuia odată să se vorbească despre desfacerea ei.Vreau să arăt, numai, că a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe viaţa, de a pauza viaţa. Vreau să arăt că noi putem rezista creaţiei, că putem fi duşmanii ei, duşmanii lui Dumnezeu.

Oameni buni, de ce să nu încercăm? Poate că Dumnezeu ne-a făcut înadins aşa, să-l duşmănim.

Poate avea nevoie să echilibreze lumea, care ar fi fost prea bună fără de răutatea noastră. Poate i-a fost frică să n-o ia lumea prea repede la vale,şi atunci ne-a făcut pe noi, ca s-o mai încetinim puţin.

Sau poate, de unde ştiţi? - poate el singur a avut nevoie de duşmani, ca să se ţie veşnic treaz.

De ce să nu încercăm? De ce să părăsim ceea ce avem mai omenesc în noi, pentru a trăi în schimb ca arborii între arborii pădurilor, ca apele între vînturile cerului?

Omul e singura fiinţă care poate să stea. Toate curg, omul poate să nu curgă. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreţi să i-o luaţi?

Omul poate să stea. Poate să oprească, puţin, bătăile vieţii şi să încerce în răstimpul acesta altceva decît viaţa. Sînt cîteva jocuri de jucat, de ce nu vreţi să stăm puţin pe loc?…Am întors lumii spatele.

Am văzut că ea e imposibilă şi acum stau.

Ce văd cînd stau? Văd că toate lucrurile care fugeau spre mine cînd fugeam eu spre ele nu se mai înşiră, nu se mai numără, se împietresc. Văd un solid mare, o lume fixă, stătătoare.

Văd unul.

Din Vol. Constantin Noica , Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas , 1992 Mihai Eminescu- Ondină L-al orelor zilei şirag râzător Se-nşir cele negre şi mute Ce poartă în suflet mistere de-amor Pălite, sublime, tăcute Şi noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge uşoară, cu gândul, Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceaţă pustie şi rece, Un june pe vânturi, cu capul în joc, Cu clipa gândirei se-ntrece Şi calu-i turbat Zbura necurmat Mânat ca de-a spaimelor zână Bătrână.

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt

112

Castelul se nalţă, se-ncruntă Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt De nouri şi ani se-ncăruntă, Dar astăzi e viu Şi-n ton auriu Răsună din umbra cea mare Cântare. În mii de lumine ferestrele ard, Prin care se văd trecătoare, Prin tactul cântărei sublime de bard, Cum danţă la umbre uşoare, Cum danţă uşor Dulci vise de-amor, Palatul părea în magie Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci, Urmat de săgeat-arzătoare, E calul ce sare prăpastii adânci În zboru-i puternic şi mare, Cu nara arzând, Cu coama pe vânt, O dată-ncă pinten l-împunge Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el Sub mantă-i purtând mandolină, Cu inima plină de-amoru-i fidel, Cu mintea de visure plină, De grile de fier Al meu cavaler S-avântă cătând pe fereastă Şi-adastă: Ca gânduri palide din ore dalbe Zboară danţândele fiinţe albe, Par aromatele suflete line Duse de zefirii de prin grădine, În coruri nimfele cântă la hore Şi gem în lirele blânde, sonore, Ascunse gândure de dor de ducă Triste şi palide ca o nălucă, Apoi în citere ele-ncordară Şi plin şi limpede încet cântară Glas a trecutului ce însenină Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture, Veni odat' Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture, Lin-împărat.

113

Venit-a regele să calce văile Cătând o sor', Eroi se-ninimă şi plâng femeile De-a lui amor.

El fură munţilor ecouri tinere, Cântul la dor, Răpeşte buzelor naivei Vinere Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene, El a cătat O albă vergină, să-i fie gemene Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene, Sufletul lor, Regele inimei trebui să-ţi semene Ca vis cu dor. În tine vede-se că e în ceriure Un dumnezeu, Purtând simetria şi-a ei misterure În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele, Mână-le lin.

Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele Regele Lin. Cântă cu doliul, ce-l varsă belele Când plâng de-amor, Să creadă lumile, să creadă stelele Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele, Barzii zbor, flutură printr-a lor bele; Din lungul horelor amestecate Barzii ridic a lor glasuri bărbate.

Arpele-n cântece par că se sfarmă Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.

Muzica sferelor: Serafi adoară Inima lumilor ce-o încongioară, Dictând în cântece de fericire Stelelor tactul lor să le inspire. Şi cum colorile ce se îmbină Naşte a soarelui albă lumină, Astfel prin vocile răsunătoare Curge-astă mistică, dulce cântare:

114

Ondină, Cu ochi de dulce lumină, Cu bucle ce-nvăluie-n aur Tezaur!

Idee, Pierdută-ntr-o palidă fee Din planul Genezei, ce-aleargă Nentreagă!

Să-nvii vii Şi stânca de care râd timpii Şi tot ce mai e-n nesimţire În fire?

Vin' dară, Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară, Şi sufletu-ţi, blândă magie Ce-nvie.

Să cânte Ce secoli tăcu înainte, Şi-a munţilor creştete-nalte Să salte. Şi din amestecul de vise dalbe, Dintre danţândele fiinţe albe, Iese cum cântecul dintre suspine Regina albelor nopţii regine.

Păru-i ca aurul faţa-ncadrează, Cunună-n undele-i se furişează.

Pe-o liră gingaşă şi argintie Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie Şi cum din zilele poetici, june, A idealului iese minune, Astfel prin notele lirei de-amor Glasul ei tremură, dulce uşor: Liră spartă-n stânca lume, Suflet stins, muiat în nor, Plâns amar luat de glume, Adevărul vrăjitor, E fiinţa-mi tremurândă Care trece-n infinit, Ca un fulger fără ţintă, Ca un cap fără zenit. Şi din chinuri ce mă-neacă, Eu sorb mirul cel curat, Cum o lebădă se pleacă Bând din lacul îngheţat.

115

Şi cu moartea cea adâncă Am schimbat al vieţei gând, Am fost vultur pe o stâncă, Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieţii mele, Întreb sufletu-mpietrit?

Ochiu-i stins, buzele mele De dureri a-nvineţit.

Crucea-mi pare gânditoare, Parcă arde-a vieţii-mi tort Şi prin neguri mormântare Privesc faţa mea de mort.

Dar atunci când albe zâne S-or privi-n sufletul meu, A! Gândiţi, gândiţi la mine Că am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă doios A salei tăcere senină, Prin bolta ferestrei, arcată pompos, S-aude vibrând mandolină, Ş-un eco uşor, Setos de amor, Se-neacă-ntr-a mandolei strune Nebune. Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale, Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres Îl pierde în coardele sale.

Vărsându-l cu dor, Plângând râzător, El cântă cu buze de miere Durere: ,,De ce nu-s o floare uscată de vânt Şi pală ca fruntea pe moarte, Ce mila o pierde prin cruci de mormânt Cu miros strivit, fără soarte, C-atunci m-ai lua, La mine-ai căta Gândindă, cum e trecătoare O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor Ce arde-n o inimă jună, Un glas de pe buze aprinse de dor, O minte pustie, nebună

116

Şi dulce descânt Pe coarde de-argint, Când palida mea nebunie Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori, Câmpia speranţelor mele.

Acolo te-aşteaptă râzândele zori, Pletindu-ţi coroană de stele.

S-aduci prin amor De viaţă fior, În câmpul speranţelor vină, Ondină!"

George Topârceanu - Sisoe se coboară pe pământ "Grămezile de neguri de la picioarele sale începură atunci a se desface, încet-încet, drept în două.

Prin spărtura adâncă dintre ele Sisoe îşi afundă privirile, cu faţa luminată de mare nădejde. Dar fruntea i se posomorî ...ând şi buza de jos i se lăsă a pagubă, semn că inima lui nu se prea bucura de cele ce-i vedeau ochii... Numai râpi şi prăpăstii, numai ţancuri goale de piatră şi coaste de munţi, zbârlite, cu brazi înfipţi pe povârnişuri... Şi nici ţipenie de om pe nicăieri.

"Mare pricopseală!" se gândi Sisoe, pufnind pe nas... Ce era să caute prin asemenea pustii locuri un sfânt mare şi iubitor de oameni ca dânsul?Se întoarse deci cu spatele şi înălţă toiagul spre partea dimpotrivă, ca să vază şi într-acolo cam ce putea fi...Nici în partea asta nu era cine ştie ce. Tot singurătăţi şi prăpăstii, tot munţi fioroşi, sculaţi în picioare, cu spinări de cremene pustie şi întunecime de brazi pe coaste.Sisoe ridică a treia oară toiagul, spre miazăzi. Şi norii, crăpând încet, îi lăsară acum vederii minunată privelişte, care s-adâncea în limpezirea văzduhului până cine ştie unde, la marginea pământului... Văile se deschideau, munţii mari se tupilau – şi cât cuprindeai cu ochii, numai locuri largi şi desfătate, numai coline şi câmpii înverzite, cu argint de ape lucind în bătaia soarelui. Şi sate albe risipite pe sub dealuri... şi, departe-departe, în pâcla şesului, ca o grămăjoară de licăriri mărunte – oraşul...Dând cu ochii pentru întâia oară de sălaşurile pământenilor, Sisoe s-aplecă grăbit şi luă o piatră-n gură; dar cum soarele îi venea în ochi, sfinţia-sa strănută de trei ori în şir şi zvârli pietricica din gură cât colo.

– Atâta pagubă! făcu Sisoe, vesel, uitându-se după ea. Mai sunt pietre prin aceste locuri... Şi fără a mai sta la gânduri, porni şi el într-acolo, spre miazăzi, ca şi cum însuşi Cel preaînţelept i-ar fi arătat prin acest semn dumnezeiesc spre care parte a lumii să-şi îndrepte pasul.

Multă vreme rătăci Sisoe, prin liniştea şi singurătatea acelor înălţimi pustii, căţărat de stânci ca o capră, ocolind râpi şi măsurând cu ochii fundurile de prăpăstii.

Dar coborâşul nu era tocmai uşor pentru un sfânt ca el, obişnuit a călca numai pe loc întins şi neted ca-n palmă. Degeaba se trudea acum să păşească domol şi măsurat, cum se cuvine unei feţe bisericeşti, că mergea tot hurducat şi anapoda, parcă l-ar fi îmbrâncit mereu cineva de la spate.

– Asta numai pe pământ se poate vedea... bodogăni el iar, gata să-şi piardă cumpăna. Şi iată că, la un povârniş mai repezit, picioarele sfinţiei-sale îi lunecară înainte, amândouă odată, fără putere de împotrivire. Sisoe se lăsă pe moale – şi se duse de-a săniuşul până cine ştie unde, întrun pâlc de ferigi uscate, unde se opri din cădere cu părul vâlvoi şi cu anteriul suflecat pe spate. Tot acolo, la capătul drumului, genunchiul sfinţiei-sale întâlni din nebăgare de seamă un colţ de stâncă, ieşit din pământ.

O durere cumplită, cu furnici, îi amorţi îndată piciorul întreg, până la gleznă. Ghemuit asupră-şi cu buzele strânse şi ochii înlăcrimaţi, ca şi cum ar fi mâncat o ceapă crudă, Sisoe începu a se strâmba fel şi chip la buruienile din preajmă, ţinându-şi cu amândouă mâinile genunchiul vătămat, ca pe o scumpă comoară.

117

Apoi, stând încă în capul oaselor, se uită cu obidă împrejur şi suferinţa îl făcu să cârtească împotriva acestei rânduieli pământeşti: – Ce-a fi gândit oare Cel-de-sus, întru a sa nemărginită înţelepciune, de-a grămădit pe-aici atâtea stânci şi-a ţuguiat astfel pământul până-n slava cerului? De ce să fi sculat el oare aşa, drept în picioare, aceste locuri pustii şi amarâte? Şi ce nevoie să fi fost, până pe-acolo, să răscolească de sub pământ atâtea pietre şi să le samene-n calea omului, pe toate cu colţii-n sus, ca să-i vatăme trupul şi să-i zdrelească mădularele? Rău o fi, nu zic ba, adăugă el aducându-şi aminte de rânduiala din sfântul rai, să trăieşti în vecii vecilor fără să te mai doară nimica; dar nici aşa, să-ţi sară ochii din cap şi să nu mai ştii pe ce lume te afli de usturime, iară nu mi se pare lucru tocmai cu cale...

Gândind astfel, se ridică şchiopătând şi-şi luă toiagul zvârlit cât colo, între ferigi. Şi după ce-şi frecă iar genunchiul cu palma, porni încet mai departe.

Stâncile piscului rămâneau tot mai sus, în urma lui.

Dar peste creştetul lor neclintit, începu a se înălţa de la o vreme în două labe un nour mare şi posomorât, şi a creşte pe nesimţite, cuprinzând o jumătate de cer.

Văzduhul se întuneca văzând cu ochii. În ...ând s-auzi într-o margine şi carul sfântului Ilie, huruind peste genuni. Şi norul cel negru creştea mereu şi se tot bulbuca, se tot lungea spre el într-acoace, venind încet asupră-i cât un munte; iar când ajunse drept deasupra, clipi cu mânie dintr-un fulger şi slobozi un trăsnet.

– De capu-ţi! făcu Sisoe necăjit.La această vorbă necugetată, alte două tunete lungi, cu hopuri, îi răspunseră din slavă. Şi numaidecât nourul cel întunecat, care se cunoştea cât de colo că-i burduf de apă, începu să scuture asupra lui o ploaie repezită şi mare-n bob cât aluna.

Sisoe simţea cum i se lipeşte anteriul de spate, peste cămaşa udă. Neputând să mai rabde şi această ocară, sfinţia-sa înălţă la urmă toiagul şi rosti cu mânie Tatăl nostru în gând...

Ploaia se opri atunci, ca la poruncă; tunetul se depărtă până la marginea lumii, bombănind; şi nourul cel vrăjmaş începu a se trage la o parte, ruşinat, pitindu-se tot mai jos îndărătul munţilor, ca şi cum l-ar fi sorbit pământul.

Când soarele străluci din nou, Sisoe se trezi deasupra unei pajişti prăvălite care începea de sub picioarele sale şi cădea până jos, sclipitoare şi înflorită ca un patrafir de vlădică, pe pieptul stâncos al muntelui. Sfinţia-sa porni într-acolo fără zăbavă şi-ncepu iar să coboare. Dar nu mai cobora de-a dreptul, ci tot de-a coasta şi cu pază mare, ca să nu-şi ia vânt cumva şi să purceadă iar de-a săniuşul tocmai acum, când începea să-i fie lumea mai dragă. În ...ând ajunse la un capăt de plai, care cobora în clină uşoară până la marginea pădurilor de brad.

De o parte şi de alta, culmea verde se prăvălea în văi prăpăstioase şi întunecate; dar înaintea lui saşternea tăpşan întins, cu frăgezimi de ierburi fără prihană, abia desprinse din beteala ploii şi din moliciunea aburoasă a ceţii. Pâlcuri de ienuperi pitici umbreau pe margini strălucirea acelor păşuni înalte. Fuioare de argint subţire se distrămau în soare, deasupra lor. Încolo, nici urmă de fiinţă pământeană, în nici o parte.

Dar într-un loc, Sisoe se opri şi ridică din iarbă, pe lângă o tulpiniţă de smirdar înflorit, câteva boabe lucioase şi negre, ca de mătănii călugăreşti. Le ţinu în palmă o vreme şi le cercetă cu luareaminte, pe toate părţile; sfărâmând apoi una între degete, o duse la nas. Şi înţelese la urmă că, nu de multă vreme, trebuie să fi trecut prin partea locului o turmă de mioare.

"Ori, poate, niscai capre...", cugetă el, încruntat. Căci de pe acele semne mărunte se cunoaşte bine numai atâta, că nu putea fi vorba de vaci.

Un lătrat de câine s-auzi atunci dintr-o parte, peste liniştea poienii.

Sisoe tresări. Era cel dintâi glas pământean care ajungea la urechea sfinţiei-sale... Undeva, mai la vale, după vreo perdea de brazi, ori pe altă faţă a poienii, se găsea pesemne un sălaş de ciobani.

Fiind însă abia pogorât din cer, Sisoe nu-şi luase încă trup şi înfăţişare potrivită cu lumea celor de jos. Făptura lui cerească, făcută dintr-o plămadă străvezie ca lumina şi ca vântul, nu se îngroşase încă destul în atingerea cu ţărâna; şi astfel sfinţia-sa putea să meargă acum în picioare prin lumina zilei, fără ca ochii celor de pe pământ să-l poată zări.

118

Dar câinii nu văd numai cu ochii. Din mila Celui-de-sus, care are grijă de toate, ei văd şi cu nasul.

Deci unul dintre dulăii tolăniţi pe lângă acea stână, întorcând din întâmplare botul spre partea de unde venea Sisoe şi primind pe adierea văzduhului o pudoare necunoscută, se ridică deodată-n picioare şi rămase cu nările aţintite într-acolo...

– Parcă se zăreşte ceva... mârâi el către tovarăşi, cu nasul pe sus, închizând ochii ca să vadă mai bine. Şi dintr-o dată începu să latre şi se repezi la deal, stârnindu-i şi pe ceilalţi în urma lui. Într-o clipă se înşirară toţi de-a lungul poienii, alergând fiecare după putere.

Ajunşi în dreptul lui Sisoe, câinii se opriră nedumeriţi. Lătraseră ei pân-acum la tot felul de dihănii, la lup şi la urs, la vulpe şi la bursuc, ba chiar şi la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese încă prilej până acum să se dea la o arătare sfântă, de pe cealaltă lume, ca aceasta... Ce putea să fie? De pe miros, nu semăna cu nimic ştiut şi cunoscut. O fi fost vrun sfânt picat din cer odată cu ploaia dimineţii – ori poate un strigoi fătat de bezna pământului şi rătăcit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea şti. Se opriră deci roată împrejur şi începură a arunca-n el, de departe, cu lătrături.

După toate semnele, vătaful lor părea să fie un dulău bătrân, mare-n trup şi negru-roşcat la păr, cu urechile sfârtecate de lup şi cu urme albicioase de muşcături pe bot. Sprijinit cu tărie pe labe, sta-n mijlocul celorlalţi arătându-şi mereu capul mare pe deasupra lor. Şi lătra rar şi gros, ca din butoi – parcă trăgea cu tunul: – Hum!... Hum, hum!... Hum!... În rând cu el s-aţineau alţi doi, tineri şi mai leşietici la păr. Amândoi aveau coada tăiată; le rămăsese numai câte-un ciot.

Erau fraţi gemeni, se vede, feciorii celui bătrân, că nu prea se depărtau de lângă el şi-i ţineau isonul pe rând, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gât câte-un urlet lung şi ascuţit, pe care se înşirau lătrăturile ca nişte gogoloaie pe sfoară. Când tăcea unul, începea celalt; rar se nimerea să latre amândoi odată.

Prin faţa acestora se frământa ca de ceasul morţii un cotei tărcat, de neam prost, c-un pămătuf de laţe albe-n vârful cozii. Lătra cu sughiţuri şi se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gât; se oprea atunci cu botul în pământ şi icnea din pântec, căscând gura până la urechi, gata să-şi lepede maţelen iarbă... Şi mai era printre ei încă o cotarlă de acest soi, care-ncepuse a năpârli: din părul cel vechi îi rămăsese doar o fâşie de lână murdară de-a lungul spinării şi, pe pulpa dindărăt, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boală, că-i pierise glasul de tot. Lătra răguşit, în şoaptă – nu se-nţelegea bine ce spune: – Chiaf, chiaf! Şi se repezea mereu la tovarăşi, ca să-i dea şi lui pas să grăiască; dar nimeni nu-l băga în seamă.

Cu nădejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n faţa lor nemişcat şi-i urmărea din ochi, aşteptând să vadă: ce-au de gând să mai facă?

– Ară, drace, ară...

Crezuse la-nceput, când i-a zărit alergând de departe, că vin să-i ureze bun sosit pe pământ şi să se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine că treaba era pusă mai degrabă pe sfadă. îl ocărau din toate părţile pe limba lor şi-l întrebau: ce caută acolo? Şi toţi erau porniţi cu duşmănie asupra lui, măcar că nu le făcuse nimica. Numai un căţălandru prostuţ, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arăta parcă mai puţin vrăjmaş la inimă. Alergase şi el acolo, ca la o petrecere, hămăind cu vrednicie, fără să ştie despre ce-i vorba. Se oprise la trei paşi în dreptul lui Sisoe – ş-acum lătra mârâit, cu trăgăneli în glas, şi se prefăcea uneori că se uită-n altă parte... dar trăgea cu coada ochiului, să vadă dacă nui răspunde şi sfinţia-sa ceva. Iar la urmă, văzând că nu se mai întâmplă nimica nou, se lăsă de-a binelea pe coadă şi-ncepu a clămpăni cu dinţii prin păr, după purici.

De la o vreme se mai potoliră şi ceilalţi, parcă; dar cum făcea Sisoe o mişcare să plece, îndată se porneau iar, pe toate glasurile, tăindu-i calea; şi după o rânduială rămasă din strămoşi, pe când unii îl ţineau de vorbă pe din faţă, alţii se furişau pe la spate, să încerce dacă nu l-ar putea apuca, din fugă, măcar de poala anteriului. Şi iată, când s-aştepta mai puţin, sfinţia-sa simţi deodată o arsură la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuţit. Se răsuci, c-un răcnet de spaimă, ridicând toiagul prea târziu...

119

La spatele lui se găsea doar o căţea, vânătă şi slabă, pe care n-o băgase-n seamă pân-atunci. Era fătată de curând pesemne, că-i sticleau ochii-n cap de vrăjmăşie, ca la un lup. Lătra încleştat, arătându-şi colţii până la gingii – şi tot ea se văicărea, cu mustrări jalnice-n glas, de-ai fi zis că Sisoe trebuie s-o fi bătut de moarte cândva ori să-i fi gâtuit pân-acum, cu mâna lui, trei rânduri de căţei. "Şi doar acu mă vede-ntâia oară în viaţă... cotarla dracului!" cugetă el, amărât şi scârbit din caleafară.

Cu câinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziş spre pădure. I se părea că toţi munţii dimprejur latră la el. Şi nu-i venea a crede că se va mai putea mântui vreodată de această osândă a lui Dumnezeu. "Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi linişte, îşi zicea el, nici în cer, nici pe pământ. Sus, cântă şi zbiară binecredincioşii până te năucesc de cap; jos, te latră câinii, de-ţi vine să fugi încotro vezi cu ochii. Şi nu se ştie bine care din aceste două urgii este mai cumplită..."

Dar la marginea pădurii, câinii începură să-l părăsească, unul după altul.

Se-ntorceau la stână, mândri, cu coada pe sus, făcând popasuri scurte pe lângă pietre şi hârjoninduse între ei. Numai căţeaua cea slabă îl mai urmări o bucată, ca o muscă rea de care nu poţi scăpa, ca să-l vadă unde intră şi să-i cunoască vizuinea.

Sisoe se găsi la urmă singur, în liniştea pădurii înalte de brad.

Mergea acum încet, cu nasul în pământ, trezind sub picioare un foşnet singuratic prin frunzele uscate. începea să-i fie lehamite de viaţa de pe pământ; îl bătea gândul să lase toate baltă şi să sentoarcă în rai de unde a venit.

Dar când se gândea ce zaiafet i-ar face sfinţii părinţi, văzându-l că se întoarce aşa degrabă şi fără nici o ispravă, şi cu ce alai l-ar primi diavolii de îngeri chiar de la poartă, i se făcea negru înaintea ochilor. Nu! Mai bine să le rabde pe toate până la sfârşit, chiar dacă ar fi să se întoarcă la urmă tot fără praznic la călindar, cum a plecat.

Cu acest gând, se opri lângă un buştean căzut, ca să-şi puie la muşcătură o foaie lată de podbal, bună de leac; simţea trebuinţă să-şi mai răcorească puţin şi zgârieturile dobândite mai la deal – căci toată partea dindărăt a sfinţiei-sale era plină acum de usturimi şi fierbinţeli.

Ar fi putut el să facă o minune să le vindece uşor, c-un singur cuvânt, dac-ar fi vrut. Dar îşi aducea aminte de sfatul ce i-a fost dat la plecare sfântul Mavrichie cel înţelept, cu privire la minuni. Acest sfânt preaînvăţat avea slăbiciune să alcătuiască, pentru trecere de vreme în rai, fel de fel de bucoavne mărunte, despre te miri ce şi mai nimic. Şi la plecare îi arătase şi lui una, pe care sta scris cu slove mari de mână: Despre făcutul minunilor, cuprinzând sfaturi şi învăţături pentru folosinţa sfinţilor părinţi, ca să le slujească la o nevoie. (Binecredincioşii cei de rând n-aveau a se uita întrînsa, căci nu era de nasul lor.) Şi scria acolo aşa, că acela ce a primit de la Dumnezeu această putere, mai presus de fire, trebuieşte cu străşnicie a se feri să nu facă niciodată o minune în folosul său, căci altfel i se va lua darul. Aşijderea, ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu şi să folosească oamenilor, minunea se cere făcută numai acolo unde va fi lume multă adunată la un loc, nu pe pustii locuri sau în păduri, bunăoară cum ar fi pe aici.

De acea bucoavnă îşi aducea aminte Sisoe acum, stând cinchit lângă buştean, cu nasul în pământ şi cu anteriul ridicat la spate până sus. Şi-i părea rău că n-o ceruse împrumut. Poate că i-ar fi dat-o.

"Noroc că nu-i nimeni p-aici să mă vază...", îşi zise el la urmă, privind împrejur bucuros că poate să-şi cerceteze fără martori goliciunea înroşită de nevoi. Căci după atâtea necazuri şi suferinţe, făptura lui cerească începuse acum a se cunoaşte, mijindu-se şi vederii puţin, printre copaci, nu numai de pe miros.

O cinteză nevăzută începu să strige atunci, dintr-un vârf de brad, risipind licăriri de sunet în umbra verde a pădurii: – Ţi-vic! Ţi-vic!... pi-ca, pi-ca, pi-ca... piţ-piţ-piţ!

Sisoe înălţă urechea, s-asculte de unde vine acel glas picurat. Dar nu mai auzi nimic, decât şuietul vântului în cetini.

120

Întorcând capul apoi, sfinţia-sa dădu cu ochii de o ciupercă mare şi albă, pe care n-o zărise încă; sta ploştită acolo, chiar la spatele său, între frunze, şi se uita cu luare-aminte în sus.

– Ce te mai uiţi şi tu ca o proastă? o înfruntă el, întorcându-se îndată cu faţa. Şi dacă văzu că aici nu era chip, se ridică şi porni iar, să-şi caute un loc mai potrivit.

Se opri nu departe, la o margine de râpă, deasupra unei văgăuni căscate între ziduri prăpăstioase de piatră. Peste vârful brazilor înfipţi în povârnişul de sub el, s-auzea, din fund, răcnet de pârău.

Sisoe înţelese că apa ce se zbătea acolo, într-o încleştare de stânci, trebuia să se împreuneze odată şi-odată mai jos cu râul cel din vale, pe care-l zărea de aici ocolind într-un arc de argint satul risipit la poalele muntelui, departe.

Supărarea îi trecu ca prin minune.

Călăuzit de acel glas de apă care-i suna îndelung în cale, când mai tare, când mai încet, ca un cântec pustiu al singurătăţii, sfinţia-sa se ridică şi porni la vale după pârău, neştiut de nimeni, prin această împărăţie a urşilor, de-a curmezişul desimilor de brădet.

La mijlocul unei coaste cu zmeurişuri încâlcite, zăbovi într-un rând o vreme, să-şi răcorească puţin gura cu bobiţe trandafirii de zmeură. Era linişte. Numai bâzâitul ţânţarilor ţesea fire subţiri împrejurul lui. Pe când se ospăta astfel, auzi deodată un glas gros mormăind: parcă vorbea cineva singur, da’ cuvintele nu se desluşeau bine. Sisoe făcu câţiva paşi într-acolo, să vază cine poate fi.

Un foşnet mare izbucni din dosul unor tufărişuri. Şi drept în faţa sfinţiei-sale se ridică în două labe, bălăbănind din cap, o namilă de urs cât toate zilele. Purta pe piept un ştergar alb, ca să nu-şi mânjească blana, pesemne, cu zamă de zmeură; şi venea spre Sisoe cu labele atârnând, ca şi cum lar fi poftit pe sfinţia-sa la o trântă dreaptă.

– Cată-ţi treaba, dihanie! îi vorbi Sisoe liniştit. Nu te burzului la mine, că eu nu-s ce crezi tu...

După care îi întoarse spatele şi porni grabnic pe coastă-n jos, fără a mai privi îndărăt; şi s-aşternu iar la drum, coborând întruna, cu inima plină de nerăbdare s-ajungă mai ...ând între oameni.

Era soarele-n crucea amiezii, când Sisoe ajunse la marginea din sus a satului, între livezi.

Râul trecea limpede pe sub sălcii, ca o adiere de vânt. Nimeni nu se vedea în preajmă.

Dar după ce făcu un cot, în lumina mare, sfinţia-sa rămase cu ochii aţintiţi şi cu gura căscată...

Mai jos, pe malul dimpotrivă, înălbea pânza la marginea apei – o femeie.

O femeie adevărată, în carne şi oase, nu o arătare străvezie de pe cealaltă lume; o femeie tânără, cu ochi şi cu sprâncene... şi cu toate cele câte trebuie la o femeie, nu o vedenie uscată şi firavă, tunsă ca vai de capul ei şi vârâtă într-un sac până la gât, ca arătările cele fioroase din sfântul rai.

Sisoe se opri în dreptul ei şi se lăsă jos pe o piatră, cu mâinile împreunate peste genunchi, ca să privească în voie această minune a lui Dumnezeu, cum nu mai e alta pe pământ. Înclinată uşor din mijloc, cu cămaşa albă despicată la sân într-o parte şi cu catrinţa roşie prinsă-n şold, femeia lăsa pânza să se desfăşoare-n voia apei până departe; o aducea apoi, val după val, pe un bolovan mare de la picioarele ei şi-o bătea cu un mai de lemn, împroşcând stropi de soare împrejur.

La spatele ei, pe prundişul uscat, se vedeau alte două fâşii înguste de pânză, întinse la soare. Iar mai încolo, păştea iarba dintre pietre – o vacă.

Când vaca s-apropia prea tare de pânză, femeia se-ntorcea şi arunca după ea cu bulgări: – Ni, boală! Îşi netezea apoi cu dosul mâinii şuviţele de pe frunte şi furişa spre Sisoe o privire ageră, pe sub sprâncene.

La urmă, neputând să rabde, se îndreptă din mijloc şi-i strigă peste apă: – Da’ ce părinte, n-ai mai văzut fomeie?

Râul vâjâia însă prea tare între ei, şi Sisoe n-auzi ce-i spune. Văzându-l că nu se dă dus, femeia îşi lăsă atunci pânza pe piatră şi intră în apă, să treacă spre el. Unda limpede îi cuprinse îndată picioarele, până mai sus de glezne, unde pulpele încep să fie mai albe; şi pe măsură ce apa creştea, catrinţa şi ia se ridicau şi ele tot mai sus, deasupra genunchilor...

– Vrei să treci râul, părinte? întrebă ea ieşind, în sfârşit, pe mal. De unde vii, sfinţia-ta?

Sisoe arătă, cu capul, spre vârful muntelui. De-acolo venise.

121

– Eh! că doar n-ăi fi picat din cer..., zâmbi femeia, aruncând o privire-n treacăt spre piscul vioriu şi spre poienile cele înalte de sub el, care se zăreau d-aici printre nouri ca nălucirea unor ostroave din basm, oglindite deasupra lumii în văzduh.

– A venit apa mare şi ne-a luat iar puntea, lua-o-ar ciorile! urmă ea, văzând că nu primeşte răspuns.

N-ai pe unde trece îmbrăcat. Da’ mi-oi face eu pomană să te trec în spate, dacă vrei, că poate mi-i citi şi sfinţia-ta, vreodată, un acatist pentru iertarea păcatelor...

Vorbind aşa, se-ntoarse cu spatele şi s-aplecă puţin de mijloc: – Hai... hopa! îl îndemnă ea, peste umăr.

Sisoe stătu oarecum la îndoială. îi cuprinse la urmă grumazul cu braţele şi i se aburcă în spate, unde rămase nemişcat cu genunchii sprijiniţi de şoldurile ei pietroase. Şi apa viorie începu numaidecât să cânte pe sub ei, râzând şi gâlgâind printre pietre de voie bună.

Când vaca de pe mal zări în mijlocul râului o arătare aşa de ciudată, jumătate popă, jumătate femeie, se opri din păscut şi holbă ochii într-acolo. Apoi dintr-o dată îşi înălţă coada drept în sus, ca o lumânare, şi-o luă la fugă spre sat.

La jumătatea drumului se opri să mai privească o dată îndărăt, cu coada bârzoi... Şi încredinţată pe deplin acum că lucru curat nu poate fi, porni iar în goană, printre garduri şi peste hârtoape, să ducă veste-n sat despre arătarea cumplită ce i s-au făcut la marginea apei."

Din vol. George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe Mircea Ivănescu - Moartea la Veneţia Să încercăm aşadar (într-o carte ar fi fost mai simplu – acolo, ajungea să te ridici de pe scaun într-o amiază, şi fără să crezi că ar începe sau se sfârşeşte ceva, să părăseşti încăperea cu mobilele bine ştiute, să cobori, şi să mergi un timp prin amiaza posomorâtă, pe străzile umede, până ajungi, undeva, la marginea oraşului, Asta într-o carte) – să încercăm însă cu adevărat să mergem până la capăt – şi lăsând deoparte cărţile, toate, aşezarea luminii de pildă din locul acesta atât de ştiut, unde ai stat până acum – să o laşi, de la o clipă la alta, fără putere – şi să spui că treci prin pânze de aer cu apele schimbătoare – mergi, adică, înspre o margine, unde are să fie totul deschis, asemenea unui ochi aşteptându-te, să te primească acolo. (Vorbe, nu ? şi tot ca într-o carte – coborârea pe străzi, la amiază către locul unde e cerul imens – ca o povestire cu omul care deodată s-a ridicat de pe scaun – şi a plecat altundeva – spre o altfel de lumină.

O parabolă despre moartea în lumina uriaşă a unui ochi cu străvezimi înşelătoare, mai încetinite, şi se termină, – şi pe urmă închizi cartea), şi e o aceeaşi lumină posomorâtă, scăzută, îngustă, jur împrejurul tău – şi tu stai mai departe şi îţi închipui, doar, vorbe –

122

Mircea Ivănescu - imagine dintr-o biografie beethoven într-o seară s-a aşezat la clavir şi a cântat frumos arpegii suitoare uscat - şi sus, pe notele de boltă cu ecouri ambigui şi din când în când coborând cu înţeles. era sonata despre care se spune că ar descrie plecarea cuiva cu poştalionul, departe, pe urmă, a urmat o parte mai lentă - şi tandră aşa-numita absenţă. ce frumos trebuie să fi fost capul lui leonin, aplecat peste umăr, şi degetele descriind arabescuri încete - şi în salonul cu lumânări mişcătoare şi umbre, toţi ascultându-l. şi încântaţi că muzica este atâta de expresivă. (dar mai urmează apoi un fel de sunete seci iarăşi şi acorduri cam disonante - şi iarăşi arpegii şi game urcând, coborând - este reîntoarcerea. despre asta nu e încă timpul să vorbim acum.) să ne închipuim doar degetele lui aspre pe clape cântând despre absenţă.

Dimitrie Anghe l- Sonata lunii Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal.

De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc.

Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un țărm, urcă pînă la el și îl face să-și plece urechea și să asculte. Vii, ochii lui se aprind și licăresc și mîna-i albă, ca și cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăștiate în aer, se întinde și dibuiește prin întunerec...

Afară însă, dulce, domoală și liniștitoare, noaptea își caută ritmul și se statornicește. Luna, înălțată sus, a chemat ochii visătorului care se privește în ea și se recunoaște cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine...

Nepăsătoare și albă, aducînd cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru crește însă pe nesimțite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca și cum ar fi trecut printr-un bulgăr de gheață, a ajuns acum drept fereastră și a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeș ale clavecinului străvechi, peste care dormeau ațipite visurile, s-au luminat. Foi răvășite cu negre note, ce ca o invazie de furnici au dat asalt portativelor, zac împrăștiate pretutindeni. O vioară într-un cui spînzură lîngă arcușul ei, deasupra unui divan străvechi.

Pe masă, printre tomurile desperecheate ale tragediilor lui Shakespeare, un Plutarh cu scoarțe vechi spune faima atîtor vieți trecute. Singur un portret de femeie, ca mirată de a se găsi în singurătatea și sărăcia asta, privește enigmatică din rama ei la alba lumină ce crește luminîndu-i zîmbetul de pe buze...

123

Deodată însă cîteva note funebre, ca rupte din umbră, au urcat în lumina lunii. Fiorul fricei de necunoscut a umplut odaia, adus de acești trei negri soli, ca ieșiți dintr-o urnă funerară unde au dormit îndelung, și alba tăcere a început să cînte.

Acoperite, alte sunete au urmat, ca o chemare de glorie îndepărtată, strecurîndu-se printre negrele note funebre și s-au domolit și ele, făcînd iarăși loc triștilor soli ai disperării. O întrebare sfioasă și rugătoare și-a făcut loc apoi și un glas nehotărît, neîncrezut în sine, parcă a răspuns, iar mîinile albe, ca și cum sîngele tot s-ar fi retras din ele, au rămas locului pe clape. Tristă și cu ochii aproape plînși, fața celui ce cînta s-a întors și a privit peste umăr la portretul de pe masă.

Drept geamul deschis, luna se oprise acuma și privia curioasă, idealizînd sărăcia cuprinsului.

Pulberea ridicată juca în sulul de raze și mrejele de păianjen ce stau prin unghere păreau niște hîrzoburi de argint. Jos pe podele, notele mărunte ai fi spus că urcă și coboară portativele, chemate de atracția asta nevăzută, că vor să treacă dincolo de marginea hîrtiei și să-și ia zborul în lume.

Nerăbdarea gloriei, încătușată în cuprinsul acela mic, se răzvrătea parcă și voia să iasă cu orice preț, cu negrul ei norod de semne, sătulă de sărăcia și întristarea cuprinsului.

Zîmbind însă trist și împrăștiind cu piciorul hîrtiile din jurul lui, Beethoven își întinse din nou brațele și, ca răscolind lumina lunii de pe clape, începu să cînte. Triste, cele trei note funebre ca rupte din inima umbrei reveniră, jalnice ca scăpate dintr-o urnă funerară, unde au dormit îndelung, se redeșteptară. Sfioasă, îndepărtata chemare de glorie căută să se strecoare iarăși, dar sunetele de fanfară muriră. Deznădăjduite, degetele urniră alte note, strecurîndu-se printre clapele albe și negre, ca printre lumini și umbre, și o plîngere domoală, ca un suspin, începu să se reverse, ca și cum lacrimile lui însăși cădeau pe clape trezind sonoritățile acestea umbrite. Fumuria și trista îndoială își arăta fața acum, și mînele albe ce-o deșteptase mîngîind-o parcă, nu luau seamă la mînele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele și să prindă neliniștita îndoială ca s-o zugrume...

Revolta dormea încă, ațipită undeva, îndărătul coardelor, dar tremurătoarele mîni o treziră și pe ea fără de voie ; și mîniosul chip al celei deșteptate din somn privi o clipă nedumerit la cealaltă față și trecu apoi peste ea într-o furtună de sunete.

Mînios, chipul celui ce cînta se brăzdă de zbîrcituri adînci și mînele lui, ce alergau acum pe clape, păreau că amenință însuși destinul și că luptă cu el căutînd să-l înfrîngă..

O undă de vînt ca trezită de energia lui, sau venită de cine știe unde, intră în casă mișcînd partiturile și amestecând clarul de lună. Înfiorată, revolta căzu și merse să ațipească din nou îndărătul coardelor. Slabe, fanfarele gloriei, ca venite de dincolo de mormînt, răsunară încă o dată și cei trei negri soli, ce purtau fiorul fricei cu dînșii, se arătară și ei. Triste, ca scăpate fiecare dintr-o urnă funerară, cele trei note sunară din nou, încet, tot mai încet, ca dornice de a se reîntoarce în întunerec...

Speranțe de glorie și de fericiri, glasuri de îndoială și glasuri de revoltă, șoapte de umbră și înfiorări de lumină, toate tăcură sub mînele încremenite. În cuprinsul sărac însă, îndărătul negrului visător ce-și cînta durerile, praful răscolit din unghere, ori măruntul norod al miilor de note, trecînd pe lîngă ochii mirați ai portretului de femeie de pe masă, juca acum în sulul de lumină ce pătrunsese în odaie și ca pe un uriaș portativ de raze se înălța și se pierdea în lună.

Publicată în Țara nouă, I, 3, 25 dec. 1911, p. 188- 190 http://ro.wikisource.org/wiki/Sonata_lunii

124

Panait Istrati – Cum am devenit scriitor ( fragment) Dar asta nu-i totul. E nevoie să ştim ce anume condiţii sunt prielnice dragostei pentru a înflori, sau, mai bine zis, tuturor dumnezeilor omului pentru a exista. Nu e decât una: suferinţa.

Dumnezeu cere omului mărturia dragostei sale. Desigur, această dovadă nu are nici o legătură cu ceea ce se mulţumesc toate bisericile şi care se reduce la o simplă practică formală. O atare comportare poate să mai construiască noi biserici, nu însă să le şi menţină.

Asemenea oricărei divinităţi, artele şi credinţele sociale cer deopotrivă celui care le cultivă dovada absolută a devotamentului său. Spune-mi ce sacrifici pentru idealul tău şi-ţi voi spune dacă-l iubeşti sau nu.

Mi-am făcut o lege în a judeca dragostea mea şi a fiinţelor asemănătoare mie, după suferinţa pe care i-o aducem ca o ofrandă. Din acea zi, tare îndepărtată, lumea mea a devenit strîmtă, dându-mi seama în mod clar ce soartă mă aşteaptă, care va fi drumul vieţii mele. N-aveam decât să privesc calea străbătută de cei cu care mă asemuiam, pentru caviitorul să-mi apară ca într-o oglindă.

Fără îndoială: confortul sufletesc nu merge mână în mână cu cel material. Încă de la început trebuie să te hotărăşti pentru unul în paguba celuilalt. Şi dacă te socoţi adeptul dragostei totale - oricare ar fi chipul dumnezeului pe care-l slujeşti - preţul care ţi se cere neapărat este suferinţa totală. Puiţa omenească alungă de la ospăţ pe cel dăruit credinţei totale. Această lege necruţătoare se aplică mai ales artistului în-născut, fie că este creator sau nu. Cel ce iubeşte, în chip nemăsurat Frumosul, este condamnat la cea mai tragică singurătate.

Dintre toate divinităţile născocite de inima omului şi cărora se dăruieşte sclavă pentru toată viaţa, Frumosul este acela care cuprinde mai multă înţelegere. Prin el, omul atinge perfecţiunea. Nu are egal. Şi asta e cu putinţă numai atunci când renunţi la tot şi te însingurezi.Am cunoscut pe unul dintre aceştia. Îl chema Moş Popa şi muncea ca hamal în portul Brăilei.

N-avea nici un prieten şi nu părea să sufere din pricina asta. Hamalii vorbeau despre el ca de un om drept, atoateştiutor şi uşor de apropiat sufleteşte. În certurile lor zilnice - iscate mai ales când se încurcau la împărţirea banilor câştigaţi în devălmăşie - ei apelau la el ca să le facă dreptate şi-l ascultau orbeşte. Adesea îl vedeai înconjurat de studenţi, în vreun ungher întunecos de prin ceainăriile Brăilei: îi ajuta în probleme grele de matematică şi câteodată le făcea chiar tezele de licenţă în drept sau filozofie. Nimeni nu l-a putut face să ia un ban! Într-o zi, întâlnesc pe un tânăr cu care am făcut clasele primare. Era cu doi ani mai mare ca mine.

Făcuse studii frumoase şi-l urmărisem ani de-a rândul urcând treptele învăţăturii, pe când eu mă tăvăleam de la unstă pân la altul. Îl întrebai, după un schimb de cuvinte: - Ai cunoscut tu pe un oarecare „Moş Popa”, pe când erai în liceu?

El se gândi o clipă, apoi făcu o faţă veselă, ca la o amintire plăcută: - Ei!... ai aflat şi tu de nea Nicolae?

- Nicolae îl cheamă?

- Da! Nicolae Dumitrescu, dar colegii de muncă i-au zis „moş Popa”,din cauza pletelor, a bărbii şi înfăţişării lui de „popă” de treabă. L-am cunoscut în ceainărie la „Sifciu”, în Piaţa Mare. Ne strângeam acolo, seara, de beam ceai şi declamam din Eminescu şi Coşbuc... El era mai tare ca oricare dintre noi şi la toate materiile. Duce o viaţă de ascet şi nimeni nu ştie cine este. Se vede însă că a făcut şcoală oficială, pe care trebuie s-o fi întrerupt brusc, din cine ştie ce motiv. În orice caz, nu-i autodidact. La„limba română” şi la „matematici” cad studenţii cu duzinile. Ei bine, el ne salva; fără el, mulţi ar fi fost trântiţi la examene. Nu primea niciodată vreo plată în bani. O porţie de ceai era tot ce te lăsa să-i plăteşti.

M-am apropiat de moş Popa, pentru prima dată, într-un chipstângaci, vorbindu-i ca un îndrăgostit, oferindu-i întreaga mea prietenie.M-a ascultat şi m-a privit cu seninătate. Apoi, râzând în barbă cu zâmbetulsău luminos, mă respinse cu blândeţe: „Te înţeleg, dar nu ţin să leg prietenii!”

Mai târziu, când aproape ne împrietenisem, mi-a mărturisit că-l descumpănise neaşteptata mea sinceritate. I-am vorbit atunci despre Mihail şi mi-am dat seama cât de mult îl interesa.

125

Din acea zi, spiritual regretatului meu prieten ne înlesni apropierea sufletească, înţelegereareciprocă. Din păcate, izbucni războiul şi moş Popa muri de tifos exantematic, în timp ce eu mă aflam în Elveţia. N-aş putea spune dacă omul acesta mă iubise, dacă iubise ceva. Dar dacă dragostea înseamnă înţelegerea supremă a existenţei, cu siguranţă că el a fost un îndrăgostit total.

Moş Popa îşi îngropase adevăratul nume şi tinereţea, a doua zi după ce-şi luase doctoratul în matematici. Venise la Brăila, acum treizeci de ani, ca să care saci cu spinarea. De ce? Nu l-am întrebat şi nici n-a adus vorba.

Mi-a vorbit, în schimb, despre legi care călăuzesc viaţa omului robit de Frumos şi am priceput că simţise nevoia de-a se supune acestor legi.

Moş Popa este cel care mi-a infiltrat dezgustul de-a scrie romane, încă de la acea vârstă. Preţuia atât de puţin cărţile şi pe scriitori, încât mă ruşinai. Nouă zecimi din ce se considera „opere de artă”, el le categorisea „flecăreală şi negustorie”. Cu aceeaşi asprime judeca toate celelalte pretinse valori umane. Se dăruia însă, cu trup şi suflet, acelor valori pecare le preţuia. Îmi spunea, cu dreptate: - Viaţa este alcătuită din două părţi: Frumosul şi Josnicia. Ultima a cotropit aproape întreaga omenire, deoarece nu cere de la om nici un sacrificiu. Ea îşi poate îngădui orice, nedreptatea fiind elementul său; pe când Frumosul este perfecţiunea fără prihană, piscul vieţii omeneşti. E firesc ca omul, atins de harul lui, să nu-şi mai iubească lutul păcătos.Bineînţeles, în acest caz, un astfel de om se va afla în întregime dezarmat în faţa celuilalt fel de-a fi om. De-aici, suferinţa.

Iată ce fel de oameni am cunoscut la sfârşitul veacului trecut şi care a fost şcoala mea. Viaţa acestor oameni era pe măsura celei a creatorilor de artă, aparţinând aceleaşi specii, plini de demnitate unii faţă de ceilalţi. Între artist şi admiratorul său nevoiaş, legături nevăzute închegau ocredinţă comună, care înălţa cât mai sus posibil ştacheta devotamentului amândurora. Un Beethoven spunea: „Atâta vreme cât voi avea un ban în buzunar, nici unul dintre prieteni mei nu va crăpa de foame”. Şi când un Tolstoi, octogenar, fugea din căminul său îmbuibat de bunăstare, ca să moară într-o izbă, toată lumea lui moş Popa - mari şi mici - risipită pe întreg pământul, ştia pentru ce şi pentru cine făcuse legământ cu sărăcia. Arta şi artistul erau pe-atunci slujitorii unui Frumos justiţiar, care impunea aspectul fiinţei omeneşti în faţa josniciei de care e plin pământul. Frumosul, care nu e în slujba binelui, e ca un soare care încălzeşte o planetă moartă.

Din vol. Panait Istrati , Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985 Ion Caraion - Omul profilat pe cer Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniţi, mersul înfricoşător şi-un păr negru, ierbos, crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundaţie marină, laolaltă cu minereurile pământului, cu sângele lui subteran, în care au putrezit rădăcini în care s-au înecat femei în care au venit să moară carbonizate păsările din fundul lumii; gonite din cuiburi şi de pe vapoare, au venit să moară păsările Sudului.

Printre materii anorganice, printre viziuni sălbatice şi plante mergea uriaş ca o mie de blocuri puse să meargă, ca o mie de soldaţi trimişi să se omoare, ca o mie de prizonieri întorşi din război, ca o mie de muncitori chemaţi la fabrică.

Femeile înalte deschideau uşile cu azimă, copii cu fructe veneau la poartă, dobitoace păroase îşi lingeau puii şi sângele negru, sângele pământului bolborosea prin carnea ruptă, prin aer,

126

întors către omul profilat pe cer.

Ne ameninţă frigul, fabrica mea şi-nserează – o înserare cu vertebre obosite şi combustibil consumat.

Omul profilat pe cer venea din măruntaiele pământului cu căldură, cu asasinate inedite, cu insule de cadavre plutind pe rezervoare de păcură de la un sat la altul.

El avea umerii puternici şi vechi, inimă grea ca o iarnă şi nişte ochi fantastici, nişte priviri încărcate de miragii. În dimineaţa brutală ca un pumn ploile au curs paralel cu sângele, cu dragostea, cu bucuria, cu iarba.

O bucată de pâine uitată în coş o cale ferată pe unde nu mai vin trenuri, o pensiune din care – au plecat ferestrele un copil care se plimbă prin bătătură o mamă care nu mai poate să nască un stejar cu ghinda cafenie în palmă un continent de bucurie o pădure de pâini o armată de peşteri bărboase.

Printre pietrele muntelui, printre ape, omul profilat pe cer cât aşteptările lumii crescuse cât noaptea, cât iarna de mare şi tânăr ca glezenele ciutei.

Când mergea peste câmpuri jivinele şesului îi ascultau paşii – erau singuri şi tari ca viaţa din arterele lui. Între oameni şi între câmpuri luna a stat ca o mină electrică, plantele de smoală foşneau în aer frumos şi se făcea câteodată noapte în noi.

Omul profilat pe cer s-a uitat în pământ - pământul semăna cu toamna – “Dărâmaţi oraşul acesta în care nimic nu mai e sigur”spuneau trecătorii, uitandu-se-n urmă.

A fost o seară tulbure. Departe s-au auzit mitraliere. Veneau.

Pe brânci! În coate!!

Acuma!!

- Dimineaţa ca o sârmă ghimpată s-a oprit în pieptul omul profilat pe cer.

El se uita în pământ - pământul semăna cu toamnaşi nu mai vorbea nimeni.

127

Pe urmă, târziu, s-au auzit mitralierele în oraş...

Nichita Stănescu - A muri în zbor Brusc, pasărea a murit în zbor; ca o pupilă piezişă taie un nor. Şterge cu aripa flască steaua verde gata să nască.

Suna murdar şi greoi prin aripa ei, aerul a noroi.

Cade din ce în ce mai încet spre secret.

Din interiorul cel mare spre interior fără trepte şi neagră, clătinîndu-se pentru nimeni sporind cu greaţă singurătatea...

Loveşte frunza, fructa; urmează un sunet de picior de animal în fugă atingînd pământul inundat de lacrimi independente de ochi, de umezeală independentă de frig, de tăcere independentă, migratoare.

Din vol. Epica Magna Mevlana Jalaluddin Rumi- Graţia viziunii pure Moartea noastră este nunta noastră cu eternitatea.

Care este secretul? - "Dumnezeu este unic."

Raza de soare se împarte când pătrunde prin ferestrele casei.

Multiplicitatea există în ciorchinele de struguri Şi nu în sucul făcut din aceştia.

Pentru acela care trăieşte în lumina lui Dumnezeu Moartea corpului material este o binecuvântare.

Nu spune nimic despre această fiinţă, nici bine, nici rău, Căci ea este dincolo de bine şi de rău.

Concentrează-ţi privirea asupra lui Dumnezeu Şi nu vorbi despre ceea ce este invizibil, Astfel încât El să poată apărea în faţa ochilor tăi.

Pentru ochii fizici există lucruri invizibile sau secrete.

Dar atunci când ochiul este întors către Lumina Divină Ce lucru mai poate rămâne ascuns în această Lumină?

Deşi toate lumile se nasc din Lumina Divină Numim aceste lumi "Lumina Divină", Căci lumina eternă este Lumina lui Dumnezeu, Iar lumina efemeră este un atribut al corpului şi al cărnii. ...Oh, Doamne, Tu eşti cel care acorzi graţia viziunii Tale!

128

Anna Ahmatova- Testament Iar se apropie ora pomenirii.

Eu văd, eu ascult, eu vă simt: Şi pe acei care nu calcă pământul iubit, Şi pe acei, care, clătinând capul Au spus:"Vin aici ca şi cum aş veni acasa!"

Aş vrea să citesc numele tuturora, Dar lista mi-a fost luată, şi nu ştiu s-o găsesc.

Pentru ei am ţesut acest larg înveliş Din sărace, chiar la ei-auzite cuvinte.

De ei îmi amintesc oricând şi oriunde, De ei n-o să uit nici într-o nouă suferinţă, Şi dacă-mi vor închide gura chinuită Prin care urlă un popor de mii de ani Să mă pomenească şi ei la fel pe mine În ajunul zilei în care voi fi ţărânii dăruită.

Iar dacă vreodată în ţara aceasta Cineva va voi un monument să-mi înalţe Îmi dau consimţământul pentru ceremonie, Cu o condiţie - să nu-l aşezati Nici lângă mare, unde m-am născut: Cel din urmă liant cu marea s-a rupt, Nici în regala livadă, lângă un trunchi secret, Unde umbra mă caută nemângâiată, Ci aici, unde trei sute de ore am stat Şi unde pentru mine s-a tras zăvorul.

Pentru că şi-n moarte fericită mi-e frică Să uit cum uşa nesuferită scârţâie Şi o bătrânică urlă ca o fiară rănită.

Lasă de sub genele nemişcate, de bronz, Ca lacrimile să se prelingă pe zăpada topită. Şi lasă porumbelul temniţei să ţipe Şi corăbii să lunece pe Neva încetinită.

Gabriel Liiceanu- Nu vreau să-l uit Petru Creţia (21.01. 1927- 14.04.1997) Îmi e din ce în ce mai dor de Petru Creţia. Omul acesta, care era capabil să coboare în viaţă cât mai jos, pentru a fi sigur că nu are să-i scape nici unul dintre abisurile ei de abjecţie, se ridica cu o nemaipomenită uşurinţă către tot ce era mai pur. Ai fi zis că, pentru a ajunge-n vârf, avea nevoie să bată pe treapta cea mai de jos a căderii. "Jos"-ul îl catapulta. De aceea, tot ce era înalt în el era excesiv. Scria sublim dintr-o urgenţă a compensării. Părea că experimentase toate viciile, pentru a putea vorbi cu competenţă despre virtute. Putea simţi orice şi putea gândi orice. Ştia tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Când scria despre contingenţă, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deşi nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Şi totuşi cândva, pesemne într-o altă viaţă, îi citise şi pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată fiinţa lui în universul lor. Toată viaţa s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. De altfel, cam tot ce a scris important se îngrămădeşte în anii lui târzii, când a căpătat certitudinea că se familiarizase, uzându-le între timp, cu toate resorturile vieţii. De aceea interpretările lui la marii scriitori sunt sapienţiale, şi nu

129

culturale. Vorbea, cu ajutorul celor foarte mari, despre el însuşi, iar despre ei, cu tot ce învăţase despre viaţă pe cont propriu. Aşezat undeva între Noica şi noi, nemaiputând fi învăţăcel, dar nu încă maestru, a plecat lăsându-mă cu regretul că n-am luat de la el tot ce-ar fi vrut să-mi ofere. Îmi reproşez că n-am ştiut să profit până la capăt de nevoia lui de a mă fi iubit. A rămas fratele meu mai mare, pe care, de la nivelul răsfăţurilor sau răzgâielilor mele, îl puteam lua uneori peste picior. Şi totuşi, era un frate vitreg, pentru că spiritul lui critic şi un anumit orgoliu filologic nu-i îngăduiau să-l recunoască pe Noica drept părinte. Inteligenţa lui era incisivă: tăia gânduri care, deja despicate, păreau să nu mai suporte o nouă diviziune. În ce şcoli o şlefuise? Nu studiase în nici o universitate celebră şi nu avusese maeştri. Totul se născuse miraculos, printr-un soi de partenogeneză culturală.

Avea ceva suveran în conducerea unui gând către imprevizibilul deznodământului său.

A mai fost şi un mare seducător. Dar nu o făcea trăgându-te pe un drum al lui, ci, prin altă formă de iubire, intrând cu voioşie pe cel pe care te găsea. Însă odată venit lângă tine, termina prin a te lua de mână şi a deschide, el mai departe, calea pe care te aflai.

Minţea copios. De fapt inventa, ca şi cum viaţa pe care o avea îl plictisea şi trebuia să născocească în permanenţă altele mai palpitante. Când îi dădeai pe faţă minciunile nu se supăra, nici nu bătea în retragere, ci lua minciuna dovedită ca un punct de plecare către o minciună nouă. Credea atât de mult în propriile lui născociri, încât îşi făcea un punct de onoare din a nu le recunoaşte niciodată ca atare. Ar fi fost un mare romancier, pentru că nu avea scrupule în a imagina orice.

Aş vrea să adaug ceva despre contrastul care exista la el între felul de a se îmbrăca şi cel de a locui.

Era oarecum sclivisit. A locuit o vreme la mine şi mă uimea să văd că se pregătea să ia micul dejun, apoi să-nceapă ziua de lucru la masa de scris, îmbrăcat întotdeauna în costum şi cravată. Îşi făcea îndelung toaleta şi, nu ştiu de ce, mi se părea, pornind poate de la pieptănătura lui îngrijită, cu cărare pe o parte şi cu părul aproape lins, că avea ceva din silueta pedantă a unui castor. Făcea parte dintre oamenii care purtau cu ştaif chiar şi costumele obosite sau nearătoase. N-a avut niciodată bani (care dintre noi ar fi putut avea în perioada aceea?), şi totuşi reuşea să lase impresia, după felul ţanţoş şi demn cu care apărea în lume, de om cândva avut, de aristocrat scăpătat.

Nu Ştiu de ce, dar mi-am imaginat întotdeauna că între stilul vestimentar al cuiva şi felul său de a locui există o legătură. O asemenea legătură nu exista în cazul lui Petru Creţia. De fapt cred că îi era indiferent dacă ar fi avut la dispoziţie un apartament în toată regula sau o simplă chilie. Cred, totuşi, că avea o înclinaţie către poduri şi mansarde şi că îl atrăgea tipul de cameră monahală, care se rezumă la obiectele esenţiale ale locuirii, patul, masa şi un raft pentru cărţi. Însă oriunde ar fi stat, fie şi în cel mai umil spaţiu, aducea cu sine stilul acela pe care l-am numit "sclivisit" şi care consta într-o pedanterie a organizării pe spaţii mici, începând cu propria persoană şi terminând cu cei câţiva metri din jurul său. Împingea obsesia alinierii obiectelor atât de departe - pixurile, gumele, ascuţitorile, riglele, cutiuţele cu fişe, foile de hârtie, dicţionarele erau dispuse pe masă sub forma unor mici trupe gata oricând să se pună în mişcare -, încât un psihiatru l-ar fi încadrat lesne în categoria anancaştilor.

Din aceeaşi nevoie de ordine exterioară perpetuă, care era, neîndoielnic, menită să ascundă şi compenseze dezordinea suferitoare a sufletului său, făcea parte şi domolirea zgomotelor unei case.

Năzuia să locuiască într-o linişte perfectă. Pândea zgomotele pentru a le veni de hac. Principalul lui duşman erau uşile care scârţâie. Lipsind eu într-un week-end de acasă - locuia, cum am spus, la mine pentru câteva săptămâni - nu mică mi-a fost mirarea când, la întoarcere, odată intrat în vestibul, apoi în prima cameră, m-au întâmpinat, întinse pe jos, ca secerate de o uriaşă furtună, uşile apartamentului. Fuseseră toate demontate, iar Petru, cu un aer absorbit şi conştiincios, ungea cu vaselină arămie, pe care o scotea ceremonios dintr-o cutie de tablă cu ajutorul unei aşchii de lemn, balamalele astfel eliberate. Îi plăceau locurile promiscue, mai cu seamă cârciumile de cartier, cu ciment murdar pe jos, cu miros de bere stătută, cu ospătăriţe şleampete şi soioase, cu proletari zgomotoşi, cu fum de ţigară să-l tai cu cuţitul, cu înjurături peste mese. Acolo se retrăgea, la o masă sordidă, cu un păhărel de votcă ordinară alături, pe care, la răstimpuri, îl golea mecanic, cu mişcări de manechin, în timp ce citea Croce, Emilio Cecchi sau Eliot.

130

Era plin de ciudăţenii. Dacă te vedea luând un medicament, te ruga să-i dai şi lui să guste o pastilă pe care, dacă te-nvoiai, o înghiţea închizând ochii şi dând capul, scurt, pe spate. Declara apoi că e "bună". Într-o dimineaţă, venind la mine să lucrăm, mi-a spus că noaptea dormise în cadă, îmbrăcat în palton şi cu o pernă sub cap, şi asta pentru că avusese musafiri şi le lăsase lor dormitorul. A ţinut să mă asigure că în cada de baie se doarme excelent şi că ar merita să-ncerc odată.

Despre profesoratul lui la Facultatea de Limbi clasice şi despre felul unic în care "se juca" cu morfologia şi semantica greacă am scris cu altă ocazie. Aici aş adăuga doar că se pregătea pentru fiecare curs sau seminar asemeni unui actor care intră în scenă şi care ştie că în lumina rampei nu poţi apărea oricum. Aş mai putea spune că se purta ca un samurai care, potrivit codului bushido, nu avea voie să iasă niciodată în public fără o ţinută ireproşabilă, iar faţa lui trebuia să aibă tot timpul prospeţimea florii de cireş, pentru atingerea acestui scop, la nevoie, spunea codul, putând fi folosit şi fardul. L-am văzut uneori, înainte de a intra în sala de curs, îndepărtându-şi cearcănele cu o urmă discretă de pudră şi de aici, cred, asocierea care s-a făcut de-atunci în mintea mea între meseria de profesor şi cea de actor. Intra în amfiteatru asemeni lui Laurence Olivier pe terasa castelului din Elsinor. Ca şi prima lui soţie, o femeie de-o mare frumuseţe şi o profesionistă desăvârşită, colegă cu el la Clasice, avea o imagine foarte înaltă despre sacerdoţiul didactic. Slujeau amândoi de la catedră cu semeţie şi ştaif. Cultura rostirii cuvântului era esenţială pentru el şi de aceea nu e de mirare că, mai târziu, a ajuns să citească la radio, ca un actor de clasă, reconstituite de el însuşi, sonetele lui Eminescu.

De unde apăruse acest om, care în viaţa lui de zi cu zi putea pendula fără încetare pe un spectru ce acoperea condiţia umană în toată amploarea ei, nelăsându-te să ştii niciodată dacă în clipa următoare te vei întâlni cu un clochard sau un prinţ, cu cel umil sau cu semeţul din el, cu cel hârşit prin catacombele vieţii sau cu spiritul înalt, apt de severe geometrii morale? Dacă, în acest etern travesti, purtarea lui nu putea fi dinainte ghicită, judecata, în schimb, rămânea totdeauna neclintită şi mergea întotdeauna, fără abatere, la ţintă. I-am povestit odată cum am fost chemat la conducerea Academiei - urma să plec din Institutul de Filozofie şi să trec la cel de Istorie a Artei -, pentru a mi se propune să devin membru de partid. M-a întrebat, fără nuanţă în glas, ce am făcut. I-am spus cam refuzat. Şi atunci am auzit vorba aceea pe care am trecut-o apoi şi altora, rostită ca unul dintre marile comandamente ale vieţii: "Nu se intră într-un partid a cărui istorie e pătată de sânge". Nu respecta morala în sensul ei filistin obişnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumuseţea unui cod sau a unui îndreptar de viaţă.

Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci când numele lui s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n-a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba. Până astăzi mă urmăreşte o scenă al cărei autor involuntar am fost şi care-l avea în centru pe el, suferitor ca un erou homeric rănit. Scurtă vreme după ce a luat fiinţă Editura Humanitas, am scos în ediţie bibliofilă Norii lui Petru Creţia şi Jurnalul de la Tescani al lui Andrei Pleşu. Am organizat o lansare, cu fastul care era posibil atunci, la Sala Dalles, urmată de o şedinţă de autografe. Cei doi autori au fost instalaţi la o masă comună. În dreptul lui Pleşu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În faţa lui Creţia apărea când şi când, prizărit, câte un cititor care lua semnătura, dispărea şi lăsa locul gol. Privirea lui Petru care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală, neştiind pe ce anume să se aşeze, îmi reapare periodic în minte. Era nedrept, era umilitor. În Jurnalul de la Păltiniş am scris despre el o pagină a cărei cruzime ar putea tăia viaţa oricui în două. Exasperat de zecile de proiecte făcute cu Petru de-a lungul anilor, fără ca măcar unul să se fi materializat, şi, pe de altă parte, confruntându-l perpetuu cu standardele de eficacitate pe care ni le impunea Noica, am avut cruzimea, în pagina aceea, să trag o linie sub viaţa lui de până atunci şi să-i declar, mânat de o afecţiune dezamăgită, falimentul. Ce demon mă-ndemnase să fac o asemenea

131

grozăvie? A aşteptat, după publicarea cărţii, să revin din Germania, unde fusesem plecat doi ani cu o bursă Humboldt. Oricine, în locul lui, mi-ar fi-ntors spatele. Reîntâlnindu-mă, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că între noi trebuie să rămână, imperial şi rece, conceptul prieteniei noastre. Şi că rândurile mele nu păcătuiau prin neadevăr, ci prin aceea că nu cuprindeau tot adevărul. I-am scris la rândul meu o scrisoare (ea se află în Epistolar) în care, cerându-i încă o dată iertare pentru pagina din Jurnal, îi spuneam că, în fond, îmi oferise prietenia sub forma ei cea mai frumoasă: ca picnic nesfârşit la porţile unei fapte etern amânate. Petrecuserăm împreună şaisprezece ani de visare, creaserăm şi dărâmaserăm împreună cele mai măreţe imperii ale culturii. Şi asta ne făcuse bine. Îmi place să trăiesc cu credinţa că pagina aceea nimicitoare din Jurnal nu a fost doar un act de cruzime comis în public, ci că ea a clintit ceva în resorturile lăuntrice ale fiinţei sale. Poate chiar i-a tăiat viaţa în două, făcându-l să se despartă de Petru cel boem, de risipitorul harnic care era, şi care nu putuse pune laolaltă nici măcar câţiva bănuţi din inteligenţa lui între coperţile unei cărţi. Poate că vorbele acelea crude l-au îndârjit şi se va fi gândit poate că "o să ne arate el nouă!". Fapt e că a început deodată să publice carte după carte. Şi ce feerie culturală a început! Cărţii Norii, pe care o scosese (mai înainte de pagina incriminatoare) din sutele de notaţii făcute vreme de cincisprezece ani cât stătuse cu ochii pe cer, aruncate într-o cutie şi uitate apoi în podul casei părinteşti, i-au urmat, pe acelaşi registru al meditaţiei rapsodice şi monografice, Oglinzile. Dar Petru Creţia nu se putea limita la un gen al scrisului. Era în fond un om al desfrâului şi, în primul rând, al desfrâului cultural. A trecut cu o uşurinţă care pe mine, în acel moment, mă deconcerta, vrând parcă să-ncerce sunetele tuturor instrumentelor culturii scrise, de la poezie la munca de editor, de la comentariul filologic la poziţia de gânditor original, de la eseul moral la hermeneutica lui Homer, Dante sau Shakespeare.

Cu câteva luni înainte ca Noica să moară, l-a numit, într-una dintre revistele culturale ale vremii, "întâiul om de cultură al ţării". Dar era mai mult decât atât. Ajunsese foarte departe în ceea ce s-ar numi libertatea minţii cuiva. Ajunsese la libertatea ei pătimitoare, adică la o inteligenţă care absorbise cultura lumii în câmpul de experienţă al vieţii. Tot ce îndurase, pe toate versantele existenţei, era spus când în nume propriu, când sub masca marilor figuri întemeietoare ale Europei. În ultima sa apariţie publică la televizor, într-o emisiune cu Iosif Sava - împlinise 70 de ani - un surâs foarte înalt îi flutura tot timpul pe buze. Ştia că inima lui obosise şi că mai avea puţin de bătut.

Dar el murise de-atâtea ori cu eroii lumii eline, încât propria lui moarte era oarecum străjuită şi împrumuta ceva din măreţia morţii acestora. Mă uitam la el cum vorbea. Se săltase în şa, privea dincolo şi ne comunica, fără să mai întoarcă spre noi capul, ceea ce noi nu văzuserăm încă. O făcea cu desăvârşită seninătate. Ultima oară când l-am văzut a fost acasă la el. Scria pe masa din bucătărie, unde-i plăcea să lucreze, şi, la întrebarea mea "ce mai faci, prietene?", mi-a răspuns râzând: "Aştept să-ntorc ochiul".

Prefaţa volumului: Petru Creţia, Ahile sau forma absolută a prieteniei. Ariel, sau despre forma pură a libertăţii, Humanitas, 2009 Petru Creţia -Tu dulce-neagră Tu dulce-neagră, furios amară Esenţă Care bântui arborii şi gândul, Făcând şi desfăcând gânduri şi lumi, Iluminând pe dinlăuntru pătimirea Şi sfâşiind fragila rezistenţă A clipelor chemate să se ducă Şi să urce În alt timp. Ţie, trecere şi stavilă, ar trebui să-ţi dăm Un nume Pe care iadul fiinţei să nu-1 ştie.

132

Mihail Kogălniceanu- Iluzii pierdute Într-o seară de iarnă sau de primăvară, zău nu ţi-oi şti spune, pentru că nu sunt astronom, dar ştiu că era în martie, era adunată o mică societate alcătuită de tineri şi de dame asemene tinere; este de prisos să spun că erau şi frumuşele. Această societate era în Iaşi, într-o uliţă al căreia nume nu ţi l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l cunosc. Ştiut este geograficeşte şi statisticeşte că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu.

Iaşii, oraş vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg şi prin plăcintele răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele păpuşe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi frumuseţa uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a gunoiului Moldaviei, are uliţe, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase şi n- are măcar un pârău; căci, cu toată bunăvoinţa ce am de a lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi nepărtinirea mă opreşte să numesc Bahluiul alt fel decât o mare sau o mlaştină, una şi alta după timp sau vreme, după săcetă sau umezală. Iaşii, care îi oraşul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe, sau când îi întorci dosul, este locuit între alte naţii de armeni, cai, jidani, câini, ţigani, boi, din care, după etimologia învăţatului Dionisachi Fotino, se trag şi boierii ; mai este locuit şi de o mână de claponi care fac mai mult vuiet - şi mai puţin lucru decât toate celelalte bipede, dar nu ţi-oi spune numele lor, pentru că am mâncat odată papara şi am hotărât să fiu discret. Iaşii este locuit de toate aceste noroade, seminţii, dobitoace şi vietăţi, şi lucrul cel mai rar ce întâlneşti în capitalia Moldaviei este un moldovan. Ş-apoi trebuie să ştiţi că, pentru scriitorii români, aceste uliţe anonime au un mare folos. Ele te mântuie de o mulţime de uri moştenitoare ca discordia lui Atreu şi a lui Tiest, ca a troadenilor şi a elinilor, sau, dacă vrei o comparaţie mai nouă, ca sfada ghelfilor şi a ghibelinilor. Sunt acum vro doi ani când, intr-un articol scos din Paris ou le Livre des cent et un, am tradus La rue Poissoniere, slovă după slovă, prin Păscărie, nu mi-am aprins paie îi cap? Nu s-au sculat împotriva mea locuitorii din Păscărie cu pretenţie că i-am atacat în cinstea lor şi cereau cu topuzul ca să fiu spânzurat ca Petrariul, pe şesul Frumoasei? Atâta ar mai trebui bieţilor literaţi, să împodobeze cu aeronautica lor, sau mai moldoveneşte cu plutirea lor în aer, serbarea vreunui iarmaroc şi să slujească de pildă pacinicilor locuitori.

Cum îţi spuneam, societatea noastră se afla într-o uliţă fără nume. Ea se alcătuia de cinci tinere dame şi demuazele, de vro trei bărbaţi însuraţi şi de vro patru tineri, sau holtei, cum se zice la ţară.

Prin un fenomen neobicinuit în pocita capitalia noastră, societatea aceasta era singură în felul ei.

Bărbaţii nu erau zulari şi nu vedeau în fieştecare pe minotaurizatorul lor, cum zice dl. de Balzac, adică, româneşte, pe împodobitorul capului lor. Tinerii asemenea nu aveau pretenţia, ca Don Juan, să găsească în fieştecare femeie sau fată o izbândă a duhului, a frumuseţii şi a manierelor lor.

Declaraţiile lor nu zburau în dreapta şi în stânga, chipul cel mai nesmintit de a se face nesuferit tuturor femeilor. Damele erau îmbunătăţite cât se poate, însă nu erau prude, plaga societăţii noastre.

Dacă eşti get-beget moldovan, dacă nu eşti neologist, dacă nu eşti abonat la nici o foaie românească, negreşit că cu un aer oţărât mi-i întreba ce- i prudă? Şi eu, cu tot respectul ce trebuie să aibă un scriitor dinaintea unui public aşa de învăţat ca al nostru, ţi-oi răspunde că pruda, prude, este un cuvânt franţuzesc, care româneşte n-are nume, dar însemnează o femeie a căreia numai urechile, rareori şi ochii, îi sunt curate, care sufere tot, numai să nu-i zici pe nume, care, când vede Passéminuit la teatru, sau se trage în fundul lojiei, sau îşi astupă urechile şi fuge cât poate, strigând: "Ah, ma chere! quelle piece de cabaręt!" Şi, când merge acasă, ştiţi ce face sfânta, curata, îmbunătăţita prudă? Scrie amorezatului ei, sau amorezaţilor ei, pentru că de multe ori se întâmplă că pruda are mai mulţi amorezaţi, să vie să beie ceai cu dânsa şi să...; şi până când amorezatul sau amorezaţii vin, citeşte: Les amours du chevalier de Faublas şi Les liaisons dangereuses.

Societatea noastră avea încă un mare avantaj asupra tuturor strângăturilor şi adunăturilor ce iaşenii binevoiesc a le decora cu nume de societate, care, după ideea mea, este numai productul civilizaţiei; şi, după cum este ştiut, civilizaţia este departe de o ţară unde se află oameni ce pot zice ziua mare:

133

"Astăzi am vândut sau am cumpărat atâte suflete de ţigani." Stăpâna casei nu era tirană, nu vroia să domneze conversaţia. Pretenţiile sale nu se întindeau ca ideile, prejudeţele, sentenţiile dumisale de filozofie, de eleganţă, de bon ton, de savoir vivre, să slujască de pravilă adunării întregi. După pruderie, prezumţia, sau cum aş zice trufia, este cea mai mare rană a societăţii noastre. Fieştecare bărbat, fieştecare femeie se socoate fenixul sexului său. Bărbaţii se socot diplomaţi, administratori, legislatori, oşteni, magistraţi, artişti, pân' şi oameni cu duh, pân' şi patrioţi si oameni cinstiţi.

Damele asemene, mai ales acele care au fost până la Viena sau şi măcar până la Lemberg, se socot cele întâi dame din lume; se socot cu duh, cu frumuseţă, cu talent; au mai ales pretenţia a cunoaşte a fond arta salonului, l'art du salon, cum zic dumnealor, şi cu toate aceste duhul dumilorsale stă în cancanuri de târguşoare, în nişte proaste clevetiri, în colibeturi împrumutate din colecţii de anecdote şi de bons-mots ; frumuseţa dumilorsale este postişă ca şi formele ce subjugă inimile bieţilor neispitiţi; frumuseţa şi formele le sunt aduse în cutii de la Paris împreună cu capelele şi rochiile , iar talentul dumilorsale este a face manevre cu lorgneta, a lovi două tuşe pe piano şi a zugrăvi faţa dumilorsale.

Cât pentru arta salonului, pentru meşteşugul de a bine primi, puţine cuvinte îmi vor fi trebuincioase spre a arăta ce însemnează acest talent de curând introdus. Arta salonului însemnează în Iaşi pretenţia ca fieştecare persoană ce intră într-o casă unde stăpâna ţine salon să-şi depuie la uşă vrednicia, caracterul şi opiniile şi să se hotărască a nu fi decât papagalul damei de gazdă. Acela care ar îndrăzni să arate vro idee neatârnată se pune în primejdie de a vedea pe gazdă că-i întoarce dosul:maniere toute neuve de faire les honneurs de son salon. Pruderia, dar şi tirania stăpânei casei lipsea cu totul din societatea-modelă care o expunem cinstiţilor şi învăţaţilor noştri cititori, ce se alcătuiesc negreşit dintr-o înaltă nobleţă şi dintr-un respectabil public, vorbe întrebuinţate şi puse a l'ordre du jour. Fieştecare îşi spunea slobod opinia sa; împotrivirile nu ieşeau niciodată din regulile armoniei. O conversaţie interesantă, cu duh, domnea în salon. Însuraţii, deşi însuraţi, nu lipseau de a fi şi oameni plăcuţi. Domnişorii neînsuraţi, într-o rivalitate uşoară, făceau asalt de duh şi contribuau la plăcerea obştească; nimine însă nu căuta a domni asupra altuia prin însemnări atingătoare, nimine nu venea la personalităţi cum îi obiceiul pământului. Damele ca castelanele din veacul de mijloc erau judecătoare şi, prin dulcele lor zâmbet, răsplăteau pe acei care se deosebeau mai mult, iar prin reflecţiile lor de bun gust, fine şi drepte, înviau societatea.

O adunare cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea şi femei, va fi totdeauna monotonă şi urâtă. O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume. Femeile singure au talentul să însufleţeze conversaţia, să-şi înalţe închipuirea până în al noulea cer dacă este un al noulea cer. O adunare cu femei te face de-ţi uiţi grijile vieţii, chinurile ambiţiei, lipsa bogăţiei, nemulţumirile politicii. Fruntea ţi se dezbârceşte, te uiţi, te socoţi în vrâstă de optsprezece ani, fără supărări, fără necazuri, slobod şi fericit. Femeile sunt poezia vieţii noastre, femeile, zic, dar lucru cel mai rar ce găseşti în Moldova sunt femeile.

Găseşti de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, şchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustoriţe, băcăliţe, ţigance şi alte asemene creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii şi mor.

Dar femei, asta-i cam greu.

Dar poate mi-a zice un pedant, ce fel de fleacuri vorbesc, şi oare tot ce nu- i bărbat nu-i femeie?

Cu respectul ce trebuie să am dinaintea diplomei dumisale, eu voi răspunde: "Nu! Femeia, în lexiconul meu, însemnează o fiinţă gingaşă, slabă, drăgălaşă, frumoasă, făcută din flori, din armonie şi din razele curcubeului, capricioasă, ră câteodată, bună mai multe ori, o fiinţă făcută pentru amor, menită a pune în lanţuri pe eroii cei mai neînduplecaţi, care pentru un zâmbet te face de-ţi vinzi viaţa din astă lume, şi partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce înţelege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru câteodată plânge şi altă dată îi în stare să-şi jărfească viaţa, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de graţii, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie, de slăbiciuni şi de tărie, a căreia mai toată viaţa se mărgineşte întru a iubi şi a fi iubită; o femeie, în sfârşit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî

134

matematiceşte, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova, mai rar, dacă se poate, decât cinstea, patriotismul şi amorul, care vrea să zică foarte mult".

Dar tot acel pedant, critic, aspru şi material, mi-a zice, iarăşi, că nici o ţară este în lume unde să se vorbească mai mult de cinste, patriotism şi amor, că, prin urmare, cum îndrăznesc a zice că aceste virtuţi lipsesc în preadulcea ţara noastră? Tocmai pentru că se vorbeşte aşa de mult de dânsele, tocmai de aceea lipsesc, şi la zisele mele dau dovezi aşa de lămurite ca de două ori două. Sunt mulţi care au necontenit cinstea în gură şi palmele pe obraz; şi aşa hotărăsc un problem necunoscut încă în alte ţări, adică de a uni cinstea cu defăimarea. Vrei să ştii acum cât trage un patriot moldovenesc?

Cât n-a fi în slujbă, te va asurzi cu numele de patrie, cu jertfe pentru patrie. Acu pune-l în slujbă, sau, cum zice dumnealui, în chivernisală, şi, mult după trei luni, te vei încredinţa că singura jertfă şi singura îmbunătăţire ce a făcut patriei a fost să jărfească o pungă deşartă pentru o pungă plină şi săşi îmbunătăţeze echipajul, adică butca şi caii. Şi atunce, numai dacă vei avea ceva citire românească şi puţină aducere aminte, vei cânta, cu Donici, că are: Pufuşor Pe botişor.

De amor nici nu ţi-oi vorbi, pentru că aş huli. Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care aţâţă la fapte mari, care insuflează eroismul şi geniul, care dă idei de cinste şi de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaşte, cine-l slăveşte? Amorul în Moldova este desfătarea simţurilor, dragostea faunilor şi a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi, fără ca patima să lase cât de puţină întiparire în inima acelor ce zic că simţesc amorul.

Dar văd, înalto nobleţă şi respectabile public, că m-am depărtat cu totul de sujetul meu. În loc să vă vorbesc curat şi scurt de iluzii pierdute, mă apuc să vă povestesc de atâte bădăganii, de uliţe anonime, de iarmaroace, de Bahlui, de cinste şi de iubire de patrie, ca şi când dumneavoastră aţi avea ceva a face cu cinstea şi cu patria. Retro, Satana ! Pardon, pardon, iartămă. Înainte de a-ţi face naraţia amorului meu, nu este însă bine să urmez modei şi să încep prin clasificaţia cunoştinţelor omeneşti, sau cel puţin prin cea mai mică definiţie a lumii sau a micului nostru glob, care păşeşte liniştit împregiurul centrului său de atracţie? Însă fiindcă, câteodată, nu băgaţi în samă moda, mai ales când se atinge de pedanterie începătorială, mă supun dorinţei obşteşti, vă rog să-mi iertaţi această digresie şi revenons a nos moutons, adică ai să ne întoarcem la iluziile pierdute.

Societatea noastră era adunată într-un salon, a căruia nu ţi-oi face descrierea, măcar oricât de a la mode să fie descrierile saloanelor şi a mobilelor din capitalie - pentru provinciali, care după asemene descrieri îşi oranjarisesc sarlonurile şi-şi cumpără mobilurile. Două dame erau pe o canape puse în preajma unei mese, alte două erau pe un lit de repos aşezat într-un colţ; a cincea damă, pentru care aveam o slăbiciune ceva cam prea fragedă, şedea pe un scaun lângă masă şi citea cu colţul ochiului o carte, ce cu multe altele era pusă pe masă: La physiologie du mariage (meditaţia XVIII: Des révolutions conjugales), carte ce este de prisos să recomand fieştecărui însurat şi fieştecărui tânăr ce vrea să intre în breasla predestinaţilor. Trebuie să ştiţi şi asta, că societatea noastră se îndeletnicea şi cu literatura naţională; multe baş-dame la această novelă vor zâmbi cu dispreţ şi vor zice că damele mele negreşit sunt nişte băcăliţe, căci almintrele cum ar putea să citească cărţi moldoveneşti?

Dumnealor însuşi rugăciunile de comunicare - dacă se mai comunică - le fac franţuzeşte, şi cele mai creştine, greceşte. Eu, cu toată galanteria ce am totdeauna pentru baş-dame, le voi răspunde că damele mele, măcar că citesc scrieri româneşti, sunt aşa de plăcute şi de binecrescute - cel puţin ca şi dumnealor. În primejdie să mă fac de râs, eu voi zice încă şi mai mult, că adică între aceste dame erau şi unele care cultivau literatura naţională şi care nu se roşeau a pune pe hârtie ideile lor.

La aceste cuvinte negreşit că mulţi fashionables vor face un soubre-saut ca şi caii dlui Sullier, ce, par parenthese, are şi nişamul la gât, şi vor zice cum poate cineva să se numească damă, când sapucă de meşteşugul autoriei, că rolul femeii este de a iubi şi a face bucate, iar nu de a dicta lumii legi şi sentenţii. Eu sunt de o altă opinie: am slăbiciunea să cred că femeia este făcută pentru altă ceva mai înalt decât a porunci de bucate şi a căuta numai prozaicele trebi ale gospodăriei; o socot de o misie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar că entuziasmul meu pentru Napoleon covârşeşte toată comparaţia, totişi nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu. Dar văd că cititorii mei se oţărăsc. Îndată ce cineva hotărăşte

135

să scrie, să se tipărească de viu, el nu mai este slobod, este rob; şi ca rob trebuie să se supuie publicului, ca ţiganul armaşului - sau nazirului, după noul aşezământ [3]. De aceea, cu toate că aş avea încă multe să vă spun de linguşitori, de patrioţi pângăriţi, de scriitori vânduţi, de parveniţi mai răi decât toţi aristocraţii din lume, de tinere cochete, de văduve rele şi slute încât veninul le iese pe obraz, şi de alte atâte lucruri vrednice de însemnat ce caracterisesc moldovenii veacului al nouăsprezecelea, totuşi mă văd silit să-mi curm reflecţiile şi să-ţi povestesc curat anecdota mea.

Conversaţia societăţii noastre fu întreruptă de un lacheu care aduse "Albina românească". O damă, cea mai frumuşică, a căreia nu ţi-oi spune numele, ca să nu se mânie celelalte, luă foaia şi citi: Iluzii pierdute.

La aceste cuvinte magice, toţi, bărbaţi şi femei, răsăriră ca prin o lovire electrică. Iluzii, cine nu le-a avut, cine nu s-a legănat cu înşelătoarele lor făgăduinţe!

Ministrul în palatul său, săracul în colţul uliţei, de câte ori nu-şi adorm prin năluciri, unul grijile bogăţiei, altul suferinţele foamei şi a frigului?

Care fată la vârstă de şasesprezece ani nu-şi face o lume de iluzii, care nu crede că-şi va uni viaţa cu un tânăr înzestrat cu toate însuşirile trupului, a inimii şi a duhului, trei însuşiri pe care mai niciodată nu le are adunate un bărbat. Însă vai, săraca fată, iluziile sale se pierd în puţin ca fumul în atmosferă. Vine o vreme când deodată, fără ştirea, fără vroinţa sa, se vede jertfită dumnezeului zilei, interesului; mai niciodată inima ei nu este în conglăsuire cu vroinţa părinţilor. Câte fete, dacă ar fi putut alege după placul lor, s-ar fi făcut soţii îmbunătăţite, mame fragede, podoaba societăţii? Dar asta nu se-ntâmplă mai niciodată. Porunca părinţilor le aruncă în braţele unor modârlani neciopliţi, dar preţioşi pentru că-s plini de bani, pentru că au moşii, au stare. Iar dacă au însuşiri de a face pe o femeie fericită, cine mai întreabă? Săraca fată, ce grozavă zi trebuie să fie pentru dânsa ziua nunţii sale, când ştie că tinereţile sale, că frumuseţea sa, că comoarele ascunse ale inimii sale are să le jertfească unui bărbat ce nu-l sufere, când sărutările sale pline de desfătare, cuvintele sale de frăgezie, dezmierdările sale, glasul ei, amorul ei, a să fie silită să le arate, să le hulească cu un modârlan sau cu un bătrân; atunce, adio toate visurile ei de aur, adio iluziile sale; în puţin, crinul şi rozele feţii sale se fac nevăzute, inima i se zbârceşte, obrazul i se acoperă de o pieliţă de săftian, trupul şi sufletul ei îmbătrânesc înaintea vârstei şi se face o maşină care mănâncă, merge, doarme, cască, este în stare de a vorbi numai de câte torturi a făcut, câte dulceţi are, câţi viţei i-a fătat, câţi cucoşi a claponit; aceasta este soarta fieştecărei tinere, aceasta este isprava iluziilor ei. Săracilor fete, voi care sunteţi poezia vieţii noastre, căci în cărţile poeţilor noştri numai poezie nu se găseşte, voi, care aţi trebui să trăiţi numai într-o atmosferă mirositoare, să călcaţi numai pe roze, să auziţi numai cântece de mirare şi de amor, ce a făcut din voi interesul şi nedreapta societate? Care tânăr, când intră în lume la vârsta de douăzeci de ani, nu se socoate a fi odată slava concetăţenilor săi, mândria părinţilor săi şi a iubitei sale; în nălucirea sa el se vede cinstit, căutat, iubit de o femeie, după moarte pentru patrie, cea mai mare fericire pentru un tânar; glasul său tună, strică năravurile cele rele, îndreptează abuzurile, pana sa, hărăzită numai adevărului, omoară minciuna şi răstoarnă pe linguşitori - şi, când se trezeşte, se vede singur, vândut de prietenii săi, prigonit, lepădat pentru nişte dobitoace a cărora limbă nu ştie decât a linguşi şi a cărora trup nu se poate ţinea decât în triunghi. Şi aşa, înainte de douăzeci şi patru de ani, el îşi vede răpite toate iluziile sale, deznădăjduirea îi rămâne singură tovărăşiţă credincioasă. Nu mai crede în nimică. Viaţa atunce pentru dânsul este sfârşită, căci ce este viaţa fără iluzii? Dar simtimentalitatea ma apucat fără voia mea. Cât pe ce eram să-ţi spun o istorie adevărată, când m-am îndatorit să-ţi spun o anecdotă, născută în închipuirea mea. Eu nu scriu ca să te fac să plângi. Trebuie să te fac să râzi; şi, chiar dacă inima mi-i seacă, dacă râsul, expresia fericirii, este depărtat de buzele mele, trebuie să râd, dacă vreau să fiu citit.

O damă se puse a citi iluziile pierdute a dlui V... A..., un tânăr ce face excepţie dintre ceilalţi tineri, îndeletnicindu-se cu literatura românească, într-o vreme când ea nu înfăţoşează cel mai mic avantaj adepţilor ei - dimpotrivă. Dumnealui V... A... era în societatea noastră. Toate damele, după ce căinară neghiobia bietului Marmon şi decepţia constesei de N..., începură a povesti fieştecare ceva din iluziile lor; toate aceste povestiri aveau o naivitate, o graţie ce nu se găsesc în cei mai vestiţi scriitori ai noştri. Femeia singură ştie a povesti. Toate aceste femei, când ne arătau pierdutele lor

136

iluzii, mi se părea că le vedeam iarăşi fete tinere, naive, nevinovate, bogate de toate visurile; faţa lor lua o expresie de fericire ce le era neobicinuită; dar, în puţin, realitatea se întorcea, fetele se prefăceau în Madam A., Madam B., Madam C., adică grijile, supărările căsătoriei, decepţiile se aşezau iarăşi pe fruntea lor. Ochii pierdeau focul lor, şi urâtul, boala ce omoară la noi toate facultăţile, se zugrăveau în toate mişcările lor. În sfârşit, unele din dame hotărâră ca fieştecare tânăr să spuie ceva despre iluziile sale, pe urmă să le puie pe hârtie şi, chiar dacă n-ar fi autor, să le publice.

Când rândul meu veni, iată ce povestii; şi să n-am parte de nimică, să nu găsesc niciodată scaun la teatru, capul să nu mi se razime niciodată pe sânul unei femei, să nu-mi vie niciodată droşca la deal unde şed, soarele să nu aibă raze pentru mine, vânatul să nu iasă niciodată înaintea puştii mele, dacă tot ce spun îi adevărat, sau nu-i adevărat.

Mesdames - am început a vorbi cu un ton profesoral - iluziile care le-am pierdut sunt de trei feluri: iluzii politice, iluzii literare, iluzii de amor. De cele dintâi nu vă voi spune nimică, pentru că nimică nu este mai urât de a vorbi damelor decât de politică. Atâta vă voi spune că, înainte de a ajunge încă în Iaşi, le-am pierdut toate. Iluziile mele literare au ţinut mai mult; când veneam de la universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi principii. În nebuna mea prezumţie, ce se putea ierta numai ideilor copilăreşti ce aveam atunce, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un Prometeu. Dar aceste planuri le făceam la 1 mart 1838, şi la 1 mart 1841 ele toate se încheiau în publicarea unui "Calendar" mare de perete, pe anul 1841, tipărit cu Patent Hagar-teasc de fier. Vremea este prea scurtă ca să vă povestesc cum din Prometeu m-am prefăcut în Mathieu Landsberg sau, cum am zice, în călindărar de Buda. Atâta vă voi mai zice că acum de curând am mai publicat - împreună cu dl C. N., un alt Prometeu manqué ca şi mine - o carte care, răsturnând toate puterile aşezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare şi de obiceiul pământului, are să facă o revoluţie straşnică în toată Moldova - întru chipul de a face friganele şi găluşte; vreau să vorbesc de o colecţie de 200 de reţete de feluri de bucate , care are să ne facă cea mai mare reputaţie - între bucătăriţe şi viitorimea recunoscătoare ne va da negreşit frumosul nume de: introducătorii artei culinare în Moldova. Suntem mulţumiţi şi cu atâta. Acum pregătesc o tractaţie asupra filozofiei broaştelor Bahluiului. După aceste puteţi vedea că mă îndeletnicesc cu scrieri vrednice de veacul luminat în care avem norocire să vieţuim. Vă voi vorbi, dar, numai de iluziile mele de amor; şi aceste-s de mai multe feluri; în astă sară, vă voi spune numai decepţia celui întâi amor ce am simţit în viaţa mea.

Mircea Ivănescu - lecturile noastre " te asemui cu bună îndreptăţire cu acea noapte de iarnă liniştită, rece, în care duhurile s-au înstăpânit asupra mea, în tine nu-mi mai străluceşte soarele, în tine îmi fulgeră mii de stele, şi toate cele mărunte pe care le luminează ziua mi se topesc pe nesimţite în toate contrarietăţile lor colţuroase într-o revărsare sublimă, tu eşti rece şi prietenos mie şi liniştit ca noaptea luminoasă de iarnă. " (Bettina Brentano) şi deschid cartea - o carte care nu vrea să fie de basme - şi acolo citesc - " te asemui cu îndreptăţire cu acea noapte de iarnă liniştită, cu o subţire înfiorare de frig, în care duhurile şi-au aşezat străvezie înstăpânire asupra mea - în tine nu străluceşte pentru mine soarele, în tine îmi fulgeră mii de stele - şi tot ceea ce în lumina zilei are aurii

137

înţelesuri şi, contraziceri bont colţuroase, acum îşi topeşte clarităţile îngheţate - şi se face o lume rece, o scoborâtă lent pace, limpede, liniştită - aşa cum eşti tu - ca o noapte luminoasă de iarnă " - şi închid cartea - astea sunt şoapte din cărţi - şi îmi spun că nu mai am acuma ce face cu vorbe din cărţi - câtă vreme realitatea e doar câte o înceată clipă, în care e o fiinţă care nu-şi ridică încă faţa iluminată.

Mihail Kpgălniceanu – Întâiul amor La anul 1833 - după cumplitul bici al holerei, care a trimis înainte de vreme atâte suflete în iad, sau în rai, zău nu voi ști spune - părinții mei, cu toată familia, se trăseseră într-un ținut. Eu eram atunce de patrusprezece pe cincisprezece ani, tocmai în acea vârstă când copilul trece ca să facă loc tânărului. Natura pentru mine începuse a se arăta mai frumoasă; zorile răsăritului și crepusculul apusului sfântului Soare avea pentru mine un farmec ce nu simțisem încă dinaintea nici unei din mărețele priveliști ce Dumnezeu a așezat; galsul privighetorilor avea note mai melodioase; inimami începuse a simți. Când vedeam o femeie, numai ceva să fi fost frumușică, pentru că totdeauna am avut o mare slăbiciune pentru frumușele, un foc necunoscut îmi aprindea tot sângele, care mi se repezea la cap; puțin după acea tulburare, mă simțeam stăpânit de un leșin total. Tatăl meu mă pusese atunce într-un pansion, așezat nu departe de scaunul isprăvniciei, pe vârful unui deal romantic, a căruia toată culmea, până în vale, era acoperită cu un frumos rediu, ce odată fusese un parc englez. Pansionul acela atunce se deschisese, și eu fusei cel întâi ajuns dintre școleri. Când, sara, fusei chemat la masă, zării în preajma mea a copiliță frumușică ca un înger. Ea era fata unui profesor de limba grecească.

Numele ei vă voi spune că era Niceta sau cam pe aproape. Ea era cu un an mai mare decât mine.

Pentru un amorez, iubita sa este cea mai frumoasă femeie, podoaba naturii, perla lumii. De aceea vă voi spune și eu că niciodată o ființă mai frumoasă n-a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, niciodată soarele n-a văzut o talie mai grațioasă decât a Nicetei; părul ei blond ca aurul a fost singurul păr blond care am iubit în viața mea; părul castaniu este patima mea. Fața ei era rotundă și albă ca puful unei lebede. Comparația îi cam obicinuită, dar mi-ți ierta că alta mai poetică nu-mi vine sub pană.

Sprâncenele ei erau negre și ochii albaștri; judecați, dar, ce minune era. Ce era însă în ea mai fermecător decât toate erau buzele ei mai frumoase decât două frunze de roze. De aș fi Lamartine sau Victor Hugo, tot n-aș fi în stare să vă fac o descriere adevărată de acele buze. Pieptul ei era un paradis, și îngerii înșiși nu și-ar fi ales un alt lăcaș, dacă ar avea voie să-și lase vecinicul cer și să caute un cvartir mai pământesc. Când mă uitam la buzele ei, mă făceam roșu ca un bujor și rămâneam încremenit, înlemnit, după cum îți vrea. Piciorul și mâna ei erau a unei copile de șapte ani. Glasul ei trebuia să fie mai dulce decât a serafimilor; trebuia, zic, pentru că până acum n-am auzit încă glasul unui serafim, prin urmare nu pot judeca dacă-i dulce sau ba. Dar așa spun toți și, cum știți, vox populi, vox Dei. Domnule S., mă rog iartă-mă că te fur.

Ce am simțit în noaptea cea dintâi ce am petrecut în pansion, puteți singuri să vă inchipuiți; toți care ați avut un întâi amor, sau o slăbiciune căreia îi dați un asemene pompos nume, veți judeca dacă am putut închide ochiul. Mâna Nicetei îmi sta pe piept, ochiul ei era țintit asupra mea cu o expresie nespusă de amor, buzele ei, fermecătoarele ei buze, îmi zâmbeau. O! era o fericire din paradis; păcat numai că era în vis. A doua zi am început a lua lecții și, o bonheur, o joie ! deodată văzui pe fetiță că veni și se puse la masa studiilor în preajma mea; fiindcă numai ea și eu eram încă în pansion și că talia și vrâsta mea nu vădea încă un răpitor de inimi, profesorul - nu tatăl ei -ne pusese într-o clasă. De ce nu mai sunt asemene pansioane, cu așa frumușele camarade. Astăzi, cât de bătrân sunt, tot aș vroi să mă fac iar școler; și n-aș ieși din asemene institut - decât ca să mă duc la groapă. Metoda Jacoto începuse atunce a fi de modă: ea fu introdusă și în pansionul nostru. Așa,

138

îndată ce am intrat în clasă, Niceta și eu am primit de la profesor câte o carte franțuzească; era evanghelia acestei sisteme de învățătură, Les aventures de Télémaque, fils d'Ulysse, adică Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise. Această carte trebuia s-o învățăm toată pe de rost, ca pe urmă, după metoda ei, să putem face și compuneri. Și așa cele întâi ochiri de amor, din partea mea mai rușinoase, din partea Nicetei mai îndrăznețe, le-am schimbat când repetam în glas mare începutul cărții întâi: "Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulysse; dans sa douleur, elle se trouvait malheureuse d'ętre immortelle. - Sa grotte ne résonnait plus de ses chants" etc.

Aceste frumoase linii, după opt ani trecuți, le știu încă de rost, nu adică pentru că am o bună memorie, dar pentru că Telemah, cartea pe care o iubesc mai mult, îmi aduce aminte de cele întâi mișcări de amor ce am simțit în tinerețea mea.

Când eu ziceam Calipso, mă uitam la dânsa; când ea zicea Telemah, se uita la mine. Săracul bietul Fénelon nu știa el că nemuritorul său poem a să slujască odată de declarații de amor; în puțin, amorul nostru se suia în diapazon, și așa, unindu-ne glasul ca întro imnă cerească, cu o frăgezie nespusă, strigam în gura mare: "Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulisse" etc., etc.

Damele m-or socoti fat, lucru ce sunt cel mai puțin din lume, când le voi spune că, măcar că Niceta îmi arăta toată bunăvoința, eu tot nu îndrăzneam să-i fac o formalnică declarație a sentimentelor mele, prelud neapărat a amorului fieștecărui colegian. În sfârșit, tocmai după ce am învățat pe de rost cele dintâi șase cărți, adică a patra parte din întâmplările lui Telemah, m-am hotărât să-i scriu și să-i zugrăvesc văpaia mea, cuvinte adoptate astăzi în loc de expresia a iubi. Dar, pentru ca ascultătorii mei și mai ales ascultătorițele mele să nu rămâie în mirare despre un asemene pas, trebuie să vă povestesc lucrurile de ceva mai departe.

Puțin după sosirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldaviei, mulți mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din această de pe urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimene nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu nici a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe ce însemnează semnele și un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu în pungă. Cum vă spuneam, eu eram cel mai intâi din pansion în învățături; și astăzi este știut obștește ce însemnează învățătura în pansioane, instituturi, gimnaze, colegiuri, academii și cum îi vrea să le botezi: a ști mult pe de rost ca un papagal, a scrie o față cu mai puține greșeli de ortografie, asta este invățătura.

Cu toate aceste, eu eram tare mândru de cunoștințele mele; măgulitoarele deosebiri ce-mi făceau profesorii, respectul ce-mi arătau școlerii îmi îmflase trufia; mă socoteam un om mare. Însă această iluzie o aveam numai în clasă; cum ieșeam la recreație, omul cel mare, adâncul invățat, îndată se vedea foarte mic. Cei mari vorbeau [despre ] femei, vânat, amor, cai, cărți, o limbă ce nu cunoșteam decât prin auz; când mă apropiam de dânșii și vroiam să mă amestec și eu în vorbă, îndată mă vedeam cinstit cu defăimătorul nume de gamin sau pișler, numele cel mai înfruntător pentru un copil care vrea să se arate mare. Văzându-mă, dar, aruncat din societatea celor mari, eram silit să mă amestec cu cei mici și să mă joc a mingea, a babaoarba, a puia-caia, eu care simțeam emoțiile amorului. Nu pot să vă spun ce sufeream; mic de trup și de vrâstă și mare de inimă, simțeam amorul și mă temeam să nu fiu tratat de copil dacă l-aș exprima. În sfârșit, o împregiurare de căpetenie în viața unui școler îmi veni în ajutor. La examenul solenal ce se făcu, câștigai cel întâi premiu de limbă franceză. În sunetul muzicii și dinaintea unei adunări numeroase, fui proclamat laureat și coronat cu o cunună de frunze de stejar, făcută chiar de mâinile Nicetei. Dulcineea mea fu față la acea ceremonie. Ziua aceea fu cea de pe urmă a copilăriei mele. A doua zi vrui să fiu și mă trezii bărbat. Jocurile, ideile copilărești se făcuse nevăzute. Nou ducă de Richelieu, vrui să arăt sur ma parole d'honneur că eram bărbat. Premiile primite la examen îmi dădură curajul să-mi arăt amorul persoanei iubite. Însuflat de mândrie, socotindu-mă un orator de căpetenie, m-am apucat și, pe o coală întreagă, am scris Nicetei o declarație de amor, în terminele cele mai înfocate. Toate

139

comparațiile lumii, toate cuvintele tehnice de filozofie, de retorică, de geografie, de istorie, până și de astronomie, figurau într-acest vinograd epistolar.

Biletul dulce- dacă o coală de hârtie se poate numi bilet -se încheia cu o cerere tremurândă a unui rendez-vous, o cerere care m-a costat trei zile de muncă și de sudoare. La vrâsta mea să cer eu un rendezvous? Da, cerul trebuia să se acopere cu nouri, soarele trebuia să se întunece, pământul trebuia sa se cutremure, casa să pice asupra mea! Din toate aceste nu s-a întâmplat nimică; cerul a rămas senin ca și mai nainte, soarele și-a aruncat obicinuitele sale raze, până când i-a venit ceasul să asfințască, pămăntul și-a urmat liniștita sa călătorie, și casa a rămas așa de temeinică ca și înainte. Atâta numai că un fecior a căruia îi cumpărasem credința cu doi galbeni luă declarația mea și o dete unei cameriste, cu care era într-o relație cât se poate de strânsă. Credincioasa cameristă duse îndată biletul la stăpâna-sa.

Niceta, cum am spus, era cu un an mai mare decât mine, și o fată de patrusprezece ani știe mai mult decât un tânăr de optsprezece. Femeia se dezvălește mai degrabă decât bărbatul. Ș-apoi în pansion erau mai mulți elevi de optsprezece, douăzeci de ani, care nu cereau mai bine decât să arate bunei Nicete toate tainele amorului.

Iubita mea, dar, nu era la cel întâi amor în teorie. Însă patima orbește. În zadar camarazii mei îmi vorbeau de rendez-vous date și primite, de bileturi trimise și răspunse, eu eram ateul cel mai nătâng.

Credeam numai în cuvintele Nicetei. Niceta era pentru mine nevinovăția personificată, era un înger coborât din cer ca să-mi înfrumusețeze viața. Femeia iubită este totdeauna un înger. Să te ferească însă Dumnezeu de acești îngeri mai răi decât toți scaraoțchii; da unde poți? În orice vreme, în orice vrâstă, în orice poziție să te afli, numai o femeie să vreie să-ți strice liniștea, să fii sigur c-a isprăvi.

Cât de înțelept, cât de cumpănit și de ispitit să fii, femeia cea mai proastă poate încă să te robească și să-ți arate că ești numai un școler. Aduceți-vă aminte de povestea iadeșului [5]. Eu din partea mea mărturusesc că niciodată n-am rămas biruitor în asemene lupte.

De câte ori o femeie - se înțelege, frumușică - a voit să mă aibă în lanțurile sale, totdeauna a găsit în mine omul cel mai domol. Ca mielul întind gâtul; în zadar mintea mă sfătuiește să fiu tare, în zadar lumea îmi arată metehnele acelei femei. O iubesc și n-ascult nimică. Acesta este tot răspunsul meu. Ea poate să facă din mine tot ce va voi. Faptele, gândurile, viața mea îs ale ei. Însă tocmai pentru că-mi simțesc slăbiciunea, tocmai de aceea sunt așa de ferit pe lângă dame. Un presimtiment îmi arată premejdia și, fiindcă știu că rar aș găsi o femeie care să știe a prețui abnegația ce-i fac de neatârnarea mea, de aceea trăiesc deoparte și, cu cât alții caută intrigi de amor, cu atâta eu le fug.

Pentru dânșii, a iubi este o petrecere, o vreme plăcută, pentru mine, a iubi este a suferi. Însă iar egoismul m-apucă, iar îmi vine să vorbesc de eu și de mine. Dar ce să fac; așa am hotărât din începutul povestirii, să vă vorbesc numai de persoana mea. De câte ori am vorbit de alții, chiar adevărat, totdeauna am pățit pozna. De aceea egoismul, fără voia mea, m-a pus în lanțuri și am jurat să nu mai vorbesc decât de mine. Poate așa nu s-a mânia nimene și m-a lăsa să spun adevărul de mine, dacă nu pot să-l spun de alții. Niceta, cum am zis, nu era la cea întâie declarație. Nu vreau să zic că simțise amorul înainte pân' a o cunoaște eu; iubirea mea de sine ar suferi prea mult de aceasta. Dar atâta am aflat că vro doi-trei tineri îi făcuse declarații pe care le primise destul de bine; și numai vina ei a fost dacă n-a vrut să afle și mai mult. Dacă în practică ea nu știa nimică, în teorie cunoștea toate finețele amorului. Pentru dânsa era un lucru curios să vadă cum un copil de patrusprezece ani, rușinos pot zice mai mult decât o fată, știa să facă amorul.

Niceta primi declarația de amor mai bine decât putui nădăjdui; prin același mesager care-mi dăduse biletul, ea îmi răspunse că-mi dă un rendez-vous la două ceasuri după-miazăzi în odaia cameristei sale.

Expresiile îmi lipsesc ca să vă arăt ce bucurie am simțit la această novelă; fericirea mea era mai mult decât mare. Un rendez-vous, eu să am un rendez-vous la vârsta de patrusprezece ani. Ce trebuia, dar, să fiu, câte inimi trebuia, dar, să răpesc când aș fi avut douăzeci de ani. Toate femeile trebuiau să fie ale mele și, ca un sultan, aș fi avut numai să-mi arunc năframa pentru ca să aleg. Însă și aceasta a fost una din cele mai scumpe iluzii pe care n-am întârziat a o pierde.

140

În puțin, am văzut că în veacul nostru, și mai ales în capitalia-miniatură a noastră, în acest oraș de sticlă, unde se știe tot ce se face și însuși ce nu se face, Rișilieuii și Lovelasii nu mai pot fi învățătorii tinerilor noștri în arta de a face izbânzi și că femeile sunt mai cinstite decît ne sunt înfățoșate prin romanuri.

Aprins de citirea unor asemene cărți, unde mai totdeauna amorul se înfățoșează biruitor, unde obicinuit femeia este zugrăvită slabă și subjugată, fieștecare june când intră în lume socoate că are numai a dori, spre a-și vedea împlinite toate dorințele, că are numai să se arate, pentru ca o femeie să-și uite cinstea, bărbatul, copiii, și să i se arunce în brațe. Însă lacrimi de sânge varsă când vede că lumea pozitivă se deosebește foarte mult de lumea ce a văzut în Paul de Kock și în Ricard.

La ceasul hotărât, când intrai în odaie, sângele îmi clocotea, vinele tâmplelor mi se îmflase.

Socoteam că fruntea a să mi se desfacă. De emoție nu puteam sa mă sprijin pe picioare; așteptam cel întâi rendez-vous din viața mea. Niceta nu venise încă. În puțin însă auzii fâșietul unei rochii de mătasă; cunoscui pasul. Înima-mi bătea așa de tare, încât părea că vrea să saie din loc; pusei mâna ca doar aș putea s-o stăpânesc. Ușa se deschise și Niceta se arătă. Atunce nu mai știui ce face; mai mult din neputință, decât din voință, genunchile mi se îndoiră și picai dinaintea ei. Cât ținu aceasta nu știu; atâta numai îmi aduc aminte că mă trezii în brațele iubitei mele. Cu o expresie nespusă de fericire, mă uitam la frumoșii ei ochi, țintiți asupra mea. Ea se plecă și mă sărută pe frunte - era cu un an mai mare decât mine - și cu mâna sa îmi da părul de pe cap în laturi. În sfârșit, după o contemplare mută de vro câteva minute, eu rostii aceste cuvinte, tot din întâmplările fiului lui Ulisie: "Ma Calypso"; și ea, cu un glas dulce ca zefirul primăverii, îmi răspunse: "Mon Télémaque".

O! era o poziție cu totul florenească, căci, după Telemah, cartea cea mai plăcută pentru noi era Florian. Păstorii lui îmbrăcați în straie de matasă, cu peruci cu pudră, purtând iarna și vara cununi de rosae centifolia, vorbind într-o limbă mai corectă decât a filologilor noștri, păstorițele lui cu rochie de gază și de blondă, cu ciuboțele de prunelă, cu noduri de cordele cumpărate de la Miculi de pe atunce, povățuind niște miei cu o lână mai delicată decât matasea, care mâncau numai livand, rozmarin și se adăpau numai cu apă de roze și de mille fleurs, îmi păreau oamenii cei mai fericiți din lume. Dacă n-aș fi fost amorezul Nicetei, aș fi dat tot în lume ca să fiu Nemorin, amorezul Estelei. Atâta iubeam pe Florian, acest adevărat poet al naturii, încât la un Sfântul Vasile, când tatămeu mă întrebă ce daruri vroiam să-mi cumpere, îi răspunsei cu un aer pedant ca când aș fi fost docent în vro universitate: Les oeuvres completes de M. de Florian, mon pere! Amorul meu, odată împărtășit, făcu mare pasuri. După un rendez- vous, o sută altele îi urmară. Însă amorul meu era platonic; numai acest fel de amor îmi plăcea, poate pentru că eram numai de patrusprezece ani. Spre a nu fi numit lehău îmi voi scurta povestirea.

Nu vă voi spune, dar, întâlnirile noastre pline de sărutări dulci și de conversații interesante asupra istoriei, asupra geografiei și mai ales asupra iubiților noștri Fénelon și Florian. Nu vă voi spune de câte ori așteptam pe Niceta, ascuns într-un poloboc cu orz, ce era pus într-o tindă a pansionului.

Nu vă voi spune plimbările romantice ce făceam amândoi în marele parc al pansionului. Asfințitul soarelui mai ales era pentru noi - precum pentru toți simțitorii amorezi - o priveliște de care nu ne puteam sătura. Muți, strângându-ne de mână, lipiți unul lângă altul, priveam la globul de foc care măreț și sfânt se culca în dosul unor dealuri roditoare și acoperite cu vii; cele de pe urmă raze ale lui veneau de mureau pe fruntea noastră. Așa, într-o contemplație mută dinaintea acestei mari priveliști, rămâneam până când, pe de altă parte, priveam răsăritul lunii, care, ca o mare portocală de foc, se înălța repede pe bolta cerească. Atunce ne ziceam un fraged adio, ne făgăduiam să ne întâlnim iarăși și ne duceam la culcat. Aceste toate nu vi le spun, dintâi, pentru ca să nu vă fie urât, și al doile, pentru că vreau să fiu discret; și discreția este un pașaport care deschide inimile femeilor și ușile bărbaților. Însă zilele, săptămânile, lunile treceau; Niceta nu era făcută pentru altă ceva, decât numai pentru a se mira de asfințitul soarelui și de răsăritul lunii, oricât de frumoase sunt aceste priveliști. Ș-apoi și eu mă apropiam de cincisprezece ani!!

141

Amorul nostru ar fi luat o turnură mai întreprinzătoare. Mai că Platon ar fi fost uitat, dacă o întâmplare nepilduită, nevăzută, neauzită, n-ar fi venit să-mi răpească iluziile celui întâi amor.

Eram în dimineața Anului Nou, sau a Sfântului Vasile, cum se zice. Mă găteam să mă duc în târg să-mi văd rudeniile. În vreme ce-mi puneam antereul, pentru că atuncea purtam încă straie asiaticești, văzui că intră în odaie cameriera Nicetei, de curând tocmită. Trebuie să știți că acea camerieră era o creatură grozavă, scârnavă, gheboasă, șchioapă, numai cu un ochi și par dessus le marché era și mută. Această arătare, de câte ori o vedeam, îmi pricinuia o oțărâre de care mă simțeam cu săptămâna. Muta dracului se apropie de mine și prin semne imi arătă că avea să-mi deie ceva din partea duducăi. Bucuria se zugrăvi pe fața mea; după ideile floranești ce aveam atunce, socoteam că trebuia să fie ori un buchet făcut după limba florilor, ori vrun suvenir cusut de mâna Nicetei, ori în sfârșit vrun medalion cu o viță de părul ei. Întinsei brațul. Muta își vârî mâna în scârnavul său sân și scoase, ce?... o zaharica înfățoșând o inimă, învelită în gaz și străpunsă cu două bolduri mari în loc de săgeți. Mi-i cu neputință să vă spun turbarea ce am simțit într-acel grozav minunt. Amorul meu atât de curat, de platonic, pe care în imaginația mea il făcusem așa de poetic, să-l văd spurcat prin o aluzie așa de prozaică, prin o zaharica scoasă din sânul unei mute, unei arătări! Niceta pe care o socoteam așa de îngerească, așa de înaltă în idei, așa de delicată, să se slujască de o figură întrebuințată, cel mult, de băcălițele de pe Podul Lung. Vro câteva minunte nici nu văzui, nici nu auzii, nici nu simții nimică. Însă când mă trezii, amorul meu era dus pentru totdeauna; și pentru Niceta, pentru fata ce o iubisem așa de curat, așa de sfânt, pe care o poetizasem în închipuirea mea, nu mai simții decât dizgust și dispreț. De atunce n-am mai văzut-o. Iată, mesdames, cum am pierdut, prin o zaharica, iluziile celui intâi amor.

Altul, și eu astazi aș face-o, ar fi mâncat inima și pe urmă s-ar fi dus și ar fi strâns pe Niceta în brațe tare și zdravăn. Dar atunce eram de cincisprezece ani; poezia și delicatețea inimii erau încă pentru mine o religie.

Eu am sfârșit.

Mircea Ivănescu- iubire nedesluşită să te îndrăgosteşti, atunci, în cele din urmă, de zăpadă, adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde, sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă, când citiseşi o dată ca cea mai bună cale de a suporta indiferenţa ei este să ţi-o închipui plecată. doar că acum nu ţi-o închipui absentă - ştii că nimic - ca-ntr-o moarte nu ţi-o mai poate aduce acum, aici, e ca o moarte). şi fără să te gândeşti la asta, ştiind că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti, zăpada - şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele ăstea mărunte, umede, şi murdare, în care ceaţa - se spune asta - mănâncă zăpada, şi zapada e ca o femeie bolnavă - şi tu o iubeşti şi să ştii - fără să te mai gândeşti - c-are să se termine – Singurătate (Solitude) - poezie de Byron din Childe Harold's Pilgrimage (1812), traducere de Paul Abucean

142

Să şezi visînd pe ţărm, pe lunci, pe stînci, să mergi unde-i pădurea mai obscură, în locuri unde tainele-s adînci şi unde tu eşti cea dintîi făptură; să vezi de sus ce alţii nu văzură, s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta, s-admiri un pisc, un hău, o apă pură nu-i a fi singur, ci a conversa cu farmecul Naturii, cu măreţia sa.

Dar în mulţime, forfotă, foială, s-auzi, să vezi, să simţi şi să posezi, pierdut, pribeag, muncit de îndoială, lipsit de ale dragostei dovezi, neadecvat, scăzut, lovit de boală!

Să n-ai un prieten, un ortac, un frate, să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi, cu milioane-n faţă şi în spate e a fi singur, e singurătate!

Focul vanat - Serghei Esenin Focul vânăt e gonit de vânt Zările-au uitat să mă mai doară, De iubire’ntâia oară cânt, La scandal renunţ întâia oară. Am fost crâng părăginit pe loc La femei şi votcă dam năvală, Nu-mi mai place azi să beau să joc, Să-mi pierd viaţa fără socoteală. Cârciumile le-aş uita pe veci, N-aş mai şti nici versul ce înseamnă De-aş atinge aceste braţe reci Şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.Tu mers gingaş, tu surâsul meu, Dac-ai şti cu inima-i pustie Cum poate iubi un derbedeu Şi cât poate de supus să-ţi fie. Veşnic te-aş urma pe-acest pământ, Depărtarea mi-ar părea uşoară.

De iubire’ntâia oară cânt, La scandal renunţ întâia oară Doamne, dacă-mi eşti prieten de Spiridon Popescu Doamne, dacă-mi eşti prieten Cum te lauzi la toţi sfinţii, Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia calul, nu părinţii Doamne, dacă-mi eşti prieten Nu mai otrăvi ursita, Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten Nu vorbi cu toţi zurliii, Dă-i în scris poruncă morţii

143

Să-mi ia calul, nu copiii Doamne, dacă-mi eşti prieten Cum tot spui cu glasul mare, Înainte de culcare, Dă-i în scris poruncă morţii, Când şi-o pregăti pumnalul, Să-l înfingă-n mine, Doamne Şi să lase-n viaţă calul.

Serghei Esenin - Moscova carciumareasca (fragmente) Da, acum e hotarat! pentru vesnicie Mi-am parasit natala campie.

Plopii cu frunzisul inaripat, plopii de pe ea, Nu vor mai fosni deasupra mea.

Casuta scunda, fara mine, s-o garbovi si mai mult, Cainele meu batran a murit demult.

Pe intortochiate uliti moscovite, ratacitor, Desigur, Dumnezeu m-a osandit sa mor.

Unde sunteti voi...voi cei plecati departe?

Razele noastre va lumineaza destul intru moarte?

Ca s-o sfarsesc cu mine nu pot, n-am putere, Du-te la toti dracii, muiere!

Cu haita voastra de caini, cu gretosul stup E vremea s-o rup.

Scumpa mea...uita-te plang...mi-s anii deserti...

Te rog sa ma ierti...sa ma ierti...

In aceasta femeie-am cautat fericirea Si-am gasit deznadejdea, pieirea.

Nu stiam ca iubirea e-o molima, ca sugruma, Nu stiam ca iubirea e ciuma.

S-a apropiat si cu ochi subtiati, fierbinti, Pe derbedeu l-a scos din minti.

Deci, pentru ce sa fiu gelos?

De ce sa sufar din pricina asta fara folos?

Viata noastra:cearceaful si patul, Viata noastra:un sarut si apoi prapadul, oftatul.

Canta, deci, canta! In goana ursitei, Napasta fatala sunt bratele, gura iubitei.

Dar stii ceva? Mai da-le-n ma-sa de pe-aici, Eu niciodata n-am sa mor, amici...

Alexandr Puskin - Salul negru Ma uit la salul negru ca un iesit din minti, Si-i sufletul meu vested razbit de suferinti.

Pe când fusesem tânar si-ncrezator, trufas, O tânara grecoaica iubit-am patimas.

Fermecatoarea fata ma dezmierda oricând, Dar ziua cea cumplita se arată curând.

144

Stam între oaspeti veseli, voios sorbind din vin, Când îmi batu la usa, soptindu-mi, un strain: -„Petreci între prieteni si nu stii nicidecum Ca tânara ta greaca te-nsala chiar acum”.

L-am rasplatit cu aur, l-am blestemat neghiob, Si l-am strigat îndata pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: calare, goneam spre fata drept, Si-o crâncena mâhnire se rasucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simteam ca nu mai pot, În ochi cazuse ceata, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan, Se saruta cu fata, în brate, un armean.

N-am mai zarit nimic, doar spada s-a zbatut, tâlharul n-avu vreme sa scape din sarut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap si-ntins, Privind nauc la fata ce, -ngalbenind, s-a stins.

Imi amintesc tacerea, vad sângele: tâsnea... s-a prapadit grecoaica si dragostea cu ea.

Smulgându-i salul negru din scumpul cap ucis, Mi-am sters de sânge spada, râzând de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezdna carându-i pe sub porti, În valuri dunarene i-a pravalit pe morti.

De-atunci nu-mi pun sarutul pe ochii nimanui, Nici o placuta noapte în trista-mi viata nu-i.

Cu sufletul meu vested razbit de suferinti Ma uit la salul negru ca un iesit din minti.

I. L. Caragiale- Păreri libere Când excelentul meu amic, d-l Cazzavillan, a binevoit să-mi ceară concursul literar pentru Universul, am știut bine că nu este ușor a corespunde la așa onoare. A scrie, cu câtuși de puțină pretențiune literară, într-un jurnal așa de răspândit în toate clasele societății, e o întreprindere destul de serioasă pentru cine are conștiință de câtă răspundere își ia un om când se prezintă, altfel decât numai ca amator, atâtor mii și mii de cititori.

E foarte greu, așa gândesc eu, să scrii românește; nu doar pentru limba românească, fiindcă și în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească, în fața căreia nu orice adevăr trebuie spus, fie spus cât de frumos - ba, încă mai ales atunci...

Nu e vorba - în lumea toată, totdeauna, nu s-au putut și nu se vor putea spune toate adevărurile; dar nu cred să fie pe lume multe locuri unde să se poată spune mai puține decât la noi - De ce oare ?

- Foarte simplu: fiindcă la noi din cale-afară multe adevăruri sunt supărătoare, stricătoare, primejdioase.

- Lumii 'ntregi ?

- Nu lumii 'ntregi, ci unei părți din lume, care e mai puternică decât lumea toată.

- O parte mai puternică decât toată lumea ? Cum se poate ?

- Se poate foarte lesne...

- ?

- Fiindcă toată lumea este mai slabă decât acea parte. Și acesta e temeiul oricărei tiranii. Învârtește-ți dar condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, și, după ce l-ai scris, gândește-te de o sută de ori dacă nu trebuie șters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.

145

Oricând îți va clipi prin minte ceva care ți-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ți poate aprinde foc în cap. Șterge cuminte șirurile ce simți bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câțiva mai puternici decât aceasta, și înlocuiește-le cu cea mai sălcie platitudine, și ferește-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalități.

Bune povețe...

Dar asta este pentru unii foarte ușor, și pentru alții foarte greu.

Oricât de cuminte să fii, ți se-ntâmplă de greșești...

Ei ! Atunci nu e drept să pățească nimeni altul urmările greșelii tale decât tu însuți.

Pentru aceea, dacă din greșeală aș putea supăra vreodată pe cineva prin aceste modeste cronici din Universul, îl rog mai dinainte omenește, o dată pentru totdeauna, să nu caute a arunca vina câtuși de puțin asupra altcuiva decât asupra mea.

Un articol iscălit este o faptă absolut mărturisită.

Directorul unui mare ziar ca Universul nu e dator să răspundă de părerile personale ale colaboratorilor săi, pe care el nu le împărtășește Iată exemplul gata: Eu sunt de părere că directorul ziarului nu e răspunzător de părerile colaboratorilor, întrucât ele nu ofensează demnitatea acelui ziar.

Directorul nostru poate că nu împărtășește această părere.

Aceasta însă nu însemnează că, dacă eu aș face greșeala să emit aci o părere contrară părerilor sale, directorul ar împărtăși părerea mea.

Ziarele cele mari din străinătate, acelea care nu sunt glasuri de exclusivă clopotniță; ziarele care, ca Universul, sunt organe ale intereselor publicului întreg, nu ale intereselor unei clase sau caste, găzduiesc bucuros orice idee și orice părere, indiferent dacă directorul lor, șeful sau patronul afacerii le împărtășește sau nu.

Căci dacă din punctul de vedere al unor interese particulare de clasă, de castă sau de consorțiu, sunt primejdioase o sumă de adevăruri, orice adevăr este legitim din punctul de vedere al intereselor publicului întreg.

Cine ar fi fost de părere să se spună îndată adevărul despre apariția holerei din urmă la Hamburg ar fi supărat desigur toată negustorimea uriașului port de mare, dar n-ar fi servit rău interesele - aci putem zice vitale - ale publicului german. Și câte adevăruri ar trebui spuse la noi ! Și câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os ! Și, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie...

Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru; ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.

Trecem pe lângă absurditate și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe.

De câte ori și la câți dintre noi nu ne pare societatea noastră, când o privim în complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru !

Piesa nu se mai știe deloc: o cârcăleală ca vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să râzi; comedie, să plângi.

Actorii, chiar aceia la care s-ar întrezări din când în când oarecare bune dispozițiuni și ceea ce se numește le physique de l'emploi [Potrivirea fizică cu rolul jucat (fr.)], n-au nici o vervă.

De ce ?

Fiindcă rolurile au fost distribuite de-a-ndoaselea și piesa se joacă fără nici o probă serioasă.

146

Junele prim joacă pe tatăl nobil, intrigantul pe amorez, tânăra ingenuă pe eroina fatală, eroul pe bufon, cocoșata pe silfida și copilița pe vrăjitoarea, tipul serios pe farsorul și farsorul pe tipul serios.

Dar cum poate merge un așa teatru ?

Cu decor ! Cu mult decor ! Cu strălucit decor și cu toba mare !

Orbești ochii, asurzești urechile, ca să nu mai încapă pretenții de înțeles... Într-un așa splendid teatru de lux nu e permisă nici cea mai slabă reflexiune de dezaprobare, nici câtuși de palidă glumă asupra vreunui grav și demn histrion: claca, bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăznețului tulburător.

Ba, ceva mai mult... Vrei să stai în pace și măcar să te bucuri cuminte de ridicolul splendidei exhibițiuni ? - trebuie să aplauzi cu entuziasm...

Să aplaudăm dar !

Universul, 9 iunie 1900 Georg Trakl-De profundis E-o mirişte, pe care cade o ploaie neagră.

E un copac brun, care stă singuratic.

E o şoaptă de vânt, care-nvăluie colibele goale.

Ce tristă-i seara aceasta!

La marginea cătunului Blajina orfană culege încă spice sărăcăcioase.

Ochii ei se se bucură mari şi aurii în amurg. Şi sânul ei râvneşte logodnic ceresc. Întorcându-se Păstorii au găsit trupul suav Descompus în mărăcini.

Eu sunt o umbră a satelor întunecat îndepărtate.

Tăcerea Domnului Am sorbit-o din izvorul dumbrăvii.

Pe fruntea mea umblă metal rece.

Păianjeni îmi caută inima.

E o lumină care se stinge în gura mea.

Noaptea m-am trezit pe o câmpie, Amorţit de gunoaie şi praf de stele. În tufa de alun Sunau din nou îngeri de crystal.

Trad. Ştefan Augustin Doinaş Georg Trakl - Sebastian în vis (fragment) Sub luna albă mama își purta copilul În umbra nucului, a bătrînului soc, Beat de sucul de mac, de tînguirea sturzului; Și-n tăcere, cu milă O față bărboasă ușor peste ei se-apleacă

147

În întunecimea ferestrei; și vechile lucruri Ale strămoșilor Zăceau în ruină; iubire, visare de toamnă.

Sumbră, deci, ziua anului; tristă copilărie, Cînd băiatul încet cobora spre ape răcoroase și pești argintii, Odihnă și chip; Cînd dîrz el se repezi înaintea turbaților cai, În noaptea sură deasupra lui steaua-i se-aprinse; Sau cînd, prins de mîna-nghețată a mamei, Seara, mergea prin întomnatul cimitir Sfîntul Petru, În bezna odăii zăcea liniștit un cadavru suav Ce-și deschidea asupra lui pleoapele reci.

El însă era doar o pasăre mică prin crengile goale, Lung clopot în seara de noiembrie, Liniștea tatălui, cînd el în somn cobora crepusculara scară-n spirală.

Georg Trakl, Sebastian în vis (Sebastian im Traum), fragment din poemul Sebastian în vis, traducere de Mihail Nemeș (Trakl, Antume, Cartier, 2001) A căzut zăpadă. Ameţit de vinul purpuriu, după miezul nopţii părăseşti întunecatul cerc al oamenilor, flacăra roşie a vetrei lor. Vai, întunericul!

Ger negru. Pământul e aspru, amar e gustul aerului. Stelele tale se închid în semne rele.

Zăpadă amară şi lună!

Un lup roşu pe care îl sugrumă un înger. Paşii tăi scrâşnesc ca gheaţa albastră, şi un zâmbet plin de tristeţe şi orgoliu ţi-a împietrit faţa, iar fruntea păleşte în voluptatea gerului; Ori se înclină tăcută peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă de stele arde umerii împovăraţi şi vulturii lui Dumnezeu sfâşie inima ta de metal.

O, colina pietroasă! Lin se desface trupul rece şi în zăpada argintoasă, uitat se topeşte.

Negru e somnul. Urechea însoţeşte îndelung cărările stelelor în gheaţă.

La trezire, clopotele sunau în sat. Pe poarta dinspre răsărit ziua trandafirie apăru argint.

Jacques Prevert - Pentru tine, dragostea mea Am fost la targul de pasari Si-am cumparat pasari Pentru tine dragostea mea Am fost la targul de flori Si-am cumparat flori Pentru tine dragostea mea Am fost la targul de fiare vechi Si-am cumparat lanturi Lanturi grele Pentru tine dragostea mea Apoi m-am dus la targul de sclave

148

Te-am cautat Dar nu te-am gasit Rămâi să mai ciocnim o cupă- Eusebiu Camilar Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...

Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur, Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.

Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare ...Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată, L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău... ...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime...

Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime; Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri... Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii, Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii, Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii, Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii...

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri, Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri; Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

Annabel Lee - E.A.Poe De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi, Într-un ţinut de miază-zi, O fată trăia, c-un nume gingaş: Cu numele Annabel Lee. Şi ea trăia c-un gând, un singur gând: Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.

Eram un copil şi ea o copilă, În cel ţinut de miază-zi: Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea Eu şi cu-a mea Annabel Lee; Iubire pe care cheruvii din ceruri Nu-ncetau a ne-o jindui. Şi iată dar tâlcul pentru care de mult, În cel ţinut de miază-zi, Un vânt suflă rece din nori, şi răci Pe dulcea mea Annabel Lee. Un nobil domn sosi din depărtări, Şi trist, fără cuvinte, mi-o răpi, Şi-o-nchise-ntr-un mormânt, pe veci de vecii, Pe draga mea Annabel Lee. Dar îngerii însişi din cer ne priveau Cu-aprinsele lor gelozii; De-aceea /temeiul e prea cunoscut În ăst ţinut din miază-zi/

149

Ţâşni vântul rece-ntr-o noapte din nori Ucigând şi-ngheţând pe-a mea Annabel Lee. Dar dragostea noastră fu dragoste tare: Nici alţii mai vârstnici ca noi Nici cei mai cuminţi decât noi Nici îngerii-n nalta cerească-nstelare, Nici demonii din miază-zi, Deşi ea e moartă, nu pot să despartă Un suflet de-alt suflet: Pe mine de Annabel Lee. Căci nici luna nu luce fără-n vis a mă duce La frumoasa mea Annabel Lee; De răsar dalbe stele, ochii-i văd dragei mele, Ai frumoasei Annabel Lee; Cât e noaptea de grea, eu stau singur cu ea, Cu draga-mi, cu draga logodnica mea, La micu-i mormânt din pustiu miază-zi Mormântul lui Annabel Lee! Archibald MacLeish – Ars Poetica A poem should be palpable and mute As a globed fruit Dumb As old medallions to the thumb Silent as the sleeve-worn stone Of casement ledges where the moss has grown A poem should be wordless As the flight of birds A poem should be motionless in time As the moon climbs Leaving, as the moon releases Twig by twig the night-entangled trees, Leaving, as the moon behind the winter leaves, Memory by memory the mind A poem should be motionless in time As the moon climbs A poem should be equal to: Not true For all the history of grief An empty doorway and a maple leaf For love

150

The leaning grasses and two lights above the sea A poem should not mean But be Archibald MacLeish – Ars Poetica Un poem trebuie să fie palpabil şi mut Ca un fruct bergamut, Tocit Ca vechile medalioane la pipăit, Tăcut ca un de mâneci uzat Pervaz al ferestrei de muşchi invadatUn poem trebuie să nu aibă cuvinte Ca un zbor de păsări cuminte Un poem trebuie să fie în timp imobil Ca suişul lunii tiptil, Lăsând, cum luna eliberează opaci Ram de ram împletiţii-n noapte copaci, Lăsând, cum luna-ndărătul frunzelor iarna, Gândul dintr-o amintire în altaUn poem trebuie să fie în timp imobil Ca suişul lunii tiptil Un poem trebuie să fie considerat Neadevărat Pentru toată istoria de chin şi amar Un portal gol şi o frunză de-arţar Pentru orice iubiri Ierbi înclinate şi două luciri pe marea pustieUn poem nu trebuie să spună nimic Ci să fie.

Trad: Ştefan Augustin Doinaş Giuseppe Ungaretti-Fluviile I fiumi Mi tengo a quest'albero mutilato Abbandonato in questa dolina Che ha il languore Di un circo Prima o dopo lo spettacolo E guardo

151

Il passaggio quieto Delle nuvole sulla luna Stamani mi sono disteso In un'urna d'acqua E come una reliquia Ho riposato L'Isonzo scorrendo Mi levigava Come un suo sasso Ho tirato su Le mie quattro ossa E me ne sono andato Come un acrobata Sull'acqua Mi sono accoccolato Vicino ai miei panni Sudici di guerra E come un beduino Mi sono chinato a ricevere Il sole Questo è l'Isonzo E qui meglio Mi sono riconosciuto Una docile fibra Dell'universo Il mio supplizio È quando Non mi credo In armonia Ma quelle occulte Mani Che m'intridono Mi regalano La rara Felicità Ho ripassato Le epoche Della mia vita Questi sono I miei fiumi Questo è il Serchio Al quale hanno attinto Duemil'anni forse

152

Di gente mia campagnola E mio padre e mia madre Questo è il Nilo Che mi ha visto Nascere e crescere E ardere d'inconsapevolezza Nelle distese pianure Questa è la Senna E in quel suo torbido Mi sono rimescolato E mi sono conosciuto Questi sono i miei fiumi Contati nell'Isonzo Questa è la mia nostalgia Che in ognuno Mi traspare Ora ch'è notte Che la mia vita mi pare Una corolla Di tenebre GIUSEPPE UNGARETTI - Fluviile Mă aţin lângă acest arbore mutilat singur pe-această dolină ce-prăştie o lâncezeală ca de circ nainte sau după spectacol şi privesc liniştitul cutreier al norilor pe faţa lunii Azi dimineaţă m-am întins într-o urnă de apă şi ca o relicvă m-am odihnit Isonzo curgând mă şlefuia ca pe o piatră a lui Oscioarele mi le-am urnit şi am purces asemeni unui acrobat pe apă M-am ghemuit în preajma

153

rufelor mele de război murdare şi ca un beduin m-am închinat pentru primirea soarelui Acesta e Isonzo şi aici mai bine ca oriunde m-am cunoscut din nou o fibră docilă a universului Supliciul meu e atunci când nu mă socotesc în armonie Dar mâinile acelea tainice tot frământându-mă îmi dăruiesc o rară fericire Am revăzut epocile vieţii mele Acestea sunt fluviile mele Acesta e Serchio din care poate două mii de ani s-a adăpat viţa mea de ţărani şi tatăl meu şi mama Acesta e Nilul ce m-a văzut cum m-am născut, cum am crescut şi cum am ars de neştiinţă pe-ntinderi fără margini Aceasta e Sena şi-n acea tulbureală a ei din nou m-am răscolit şi m-am cunoscut Acestea sunt fluviile mele socotite-n Isonzo

154

Aceasta e nostalgia mea ce-n fiecare se străvede acuma că e noapte şi viaţa mi se pare o corolă de-ntunecimi.

Gotici la 16 august 1916 Trad: Ştefan Augustin Doinaş Constantin P. Kavafis- Cât poţi “Şi daca nu poţi să-ţi faci viaţa cum vrei, atunci cel puţin aceasta cât poţi încearcă: n-o înjosi în mult târg cu lumea, în multă alergătură şi vorbărie N-o înjosi ducând-o întorcând-o într-una şi expunând-o în prostia de zi cu zi a relaţiilor şi vizitelor, până la a o face străină şi-apăsătoare.

Trad: Aurel Rău din vol. Kavafis, Poezii, Editura Pergamon, Bistriţa Năsăud,2006 Dimos Rendis –Ravanis- Fiori Cu câtă uşurinţă schimbăm zeii!...

Ce mânioşi strivim sub talpă icoane vechi!...

Dărâmăm, înălţăm coloane şi temple Vopsim şi răzuim mari bolţi cereşti…

E bine, sau e rău? Nici nu mai ştiu…

Aşa poate că suntem mult mai liberi, mai neînduplecaţi…

(Cum poţi fi liber şi atât de dur?)

Eu sunt cam slab de înger şi orice dărâmare mă-nfioară…

Trad: Ion Brad Mawlānā Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī -Aspiraţie Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?

Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman; Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea; Nu sunt nici o comoara a Naturii, nici stelele din cer; Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul; Nu sunt nici cerul, nici noroiul; Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa; Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;

155

Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului; Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.

Locul meu este unde nu este nici un loc, Urma mea este fără urmă; Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru ca eu aparţin Preaiubitului meu.

Am renunţat la dualitate şi am văzut amândoua lumile ca fiind doar una, Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.

Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior, Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

Abandonează lumea şi viaţa şi găseşte viaţa lumii.

Walt Whitman- Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?

Ca să încep, te previn că, în mod sigur, sînt foarte diferit de ceea ce presupui; Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?

Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?

Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?

Crezi că sînt statornic şi credincios?

Nu vezi nimic altceva decît această înfăţisare, acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?

Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către un adevărat ecou?

O, visătoareo, nu te-ai gîndit că aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

Trad: Mihnea Gheorghiu Saint John Perse- Elogii - Imagini pentru Crusoe Clopotele Bătrân cu mâinile goale, reîntors printre oameni, Crusoe! plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...

O, Prădatule!

Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai departate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii, asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...

Peretele Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.

Dar imaginea dă un ţipăt.

Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii. şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeste-n sânul apelor nepatrunse. ...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinatate a cărnoşilor mango şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.

E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.

E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzuta, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...

156

Oraşul Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.

Răsuflarea li se scurge prin hornuri.

Grăsimi!

Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!

Oraş pe cer!

Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect - căci oraşu-l încinge murdăria.

Peste lucarna magherniţei - peste pubelele ospiciului - peste izul de vin prost din cartierul marinarilor - peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie - peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas - peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor, peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte, seara cade, în fumul oamenilor...

- Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...

Crusoe! - astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.

Trage storurile; n-aprinde: E seară peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seară de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.

Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.

Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.

Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.

Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. - Sunt mâlurile fecundate - Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor - Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor - Lăcuste sub frunze se cheamă blând - şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca veştirea ploii: e înghiţirea a doua perle ce le umfla gâtlejul galben...

Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!

Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viată pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...

O, culoarea brizelor în mers peste ape calme, crengile palmierilor ce se clatină! şi nici un latrat departat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.

Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! ... Crusoe! eşti aici! şi faţa ta dăruită semnelor noptii, ca o palmă întinsă.

Vineri Râsete-n soare, ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...

Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi noua, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lânga omul taciturn, îti duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor!

- Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lampi şi vânezi prin cămara; adulmeci fustele grasei bucatarese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul, vicios.

Papagalul E un altul.

Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.

157

Cu un dublu strigăt, noaptea, el te saluta, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea.

Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.

O, mizerie! Lampa suflă şi pasărea dă un ţipăt.

Umbrela de Capră E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre ladiţa cu nisip pentru pisica şi butoiul dogit, plin cu pene.

Arcul Dinaintea şuieraturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării. - Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.

Grăuntele L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.

Cartea şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraţ, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului: «...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se roteşte - cum să păzesc, Doamne, căile tale? ...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii - dupa ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale, martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»

- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.

Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută, atunci, deschizând Cartea, un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodata, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

1904 Trad: Aurel Rău Mateiu I.Caragiale- Asfințitul crailor "Vous penetrerez dans les familles, nous peindrons des interieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois, des grandes et des petites breteches".

Monselet Spre primăvară, plecările acestea fură din ce în ce mai dese, șederile mai lungi. Îndată ce se întorcea, Pașadia ne poftea la prânz. Presupunând că era cu putință să aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns, și lucrări ce-i priveau numai pe dânșii, luasem obiceiul ca, după cafea, numaidecât, să-i las un ceas-două singuri, cum făcea Pirgu.

Plecam o dată cu acesta, nu însă fără a avea grija să mă informez înainte de a ajunge la poartă, încotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau în partea dimpotrivă. Mă întrebă odată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie.

– Nu știam, zise, că s-a redeschis și mă mir cum de n-am aflat și eu. Au să se arză iar, să vezi.

Biliardul a căzut de la modă; un "trei-benți", un "pul-secret" nu mai joacă decât alunarii și e păcat: erau jocuri drăguțe.

Se agăță să vie și el. Îl lămurii că nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Română. Se interesă ce căutam acolo și fu sincer dezamăgit când mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni.

– Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl

158

chema pe ăl care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci.

Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai, aia nu se învață din cărți.

Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile, când nu cunoști pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Pașa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu știu să ai a face; ...a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Știu eu un loc. Îi luai înainte: – La Arnoteni, adevărații Arnoteni. Înlătură cu un gest orice îndoială. Și, confidențial: – Iese și șperț, e joc mare până dimineața, ducem, se înțelege, și harțabalele; ei cu punga, noi pe de-a lături, doftorii cei fără de arginți.

Slujindu-i, pentru a nu mai știam câta oară, făgăduiala cu care mă scăpam de plicticoasa stăruință ce de șase luni punea ca să mă atragă în acea casă deochiată, pentru nimic n-aș fi crezut că foarte curând, cu prilejul unei alte mese la Pașadia, el avea să-și ajungă mulțumită tocmai mie scopul. Rău însă dacă mi-a părut în urmă de ceva, a fost numai pentru că nu l-am ajutat să și-l aducă la îndeplinire mai devreme.

Cam sătul de la un timp de savantlâcuri, simțeam nevoia să petrec, să râd. Și așa cum m-a făcut atunci, de la amiazi până seara târziu, Gorică, l-a răscumpărat față de mine de toate păcatele. Parcă înnebunise; de mai multe ori Pașadia voi să-l dea afară. Nu mi se mai întâmplase să văd la el o asemenea năbădăioasă veselie, deschisă și bufă în draci, veselie străină de firea lui și totuși nesilită, al cărei rost ne lăsă să-l întrevedem abia spre sfârșit, în treacăt: murise tată-său.

Condoleanțele ce Pantazi și cu mine ne grăbirăm a-i prezinta, le reteză scurt, rugându-ne să fim serioși.

– Aș înțelege, concedă, să mă compătimiți că nu m-a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.

Ei, să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte, să-i fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămași din șaptesprezece câți fuseseră, credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemțoaică la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi apărat pe Pașadia învinuit de atentat la pudoare și l-ar fi scăpat dovedind că e neputincios. Avocat și profesor la Universitate. S-ar fi îndeletnicit, în ore pierdute, și cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese - piese proaste bineînțeles, istorice - și însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forță, se bălăbănea, sforăia, mugea. Și s-ar fi mărginit numai la atâta? - nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Țării împărțirea moșiilor la țărani și votul obștesc. Și, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele ce se îmbăloșau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat și în diplomație; ce, parcă pentru asta musai ar fi trebuit să aibă și el curiozități ca Poponel și, la urma urmei, de ce nu: nu-l avea pe Pașadia la îndemână? Dar visul său dulce fusese viața la țară, patriarhală; s-ar fi pus pe plugărie sănătoasă, și-ar fi lucrat podgoria...

– De minune, îi zisei, dar acum, că te-ai văzut moștenitor fericit, de ce ai de gând să te apuci?

– Am să mă fac nene, răspunse, în Crucea-de-piatră, să am și eu țățaca mea și cadânele mele și pitpalacul meu, și am să mă aleg epitrop la biserică; mai încolo, la bătrânețe, am să mă călugăresc chiar, pe onoarea mea! și se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană, pomenindu-se că zice când îi vine rândul la citire: "contra" sau "passe-parole" și ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viața schimnicească, bălmăji pe nas, popește, aproape trei sferturi de ceas un deșănțat amestec de cântări bisericești și de cântece de lume: "Primăvară dulce" cu "Din cireș până-n cireș", "Hristos a înviat" cu "Ma parole d'honneur mon cher", "Pre Domnul să-l lăudăm" cu "I haram bam ba". Pantazi râdea cu lacrimi,

159

Pașadia se resemnase. Dar deodată Gore amuți, holbă sperioși ochii și, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era.

– Cum, nu auziți? zise... "trâmbița răsună, tricolorul s-a-nălțat". Și, cu deznădejde, urlând: "Dațimi, dați-mi arma mie, vreau să mor în batălie, nu ca sclavul în sclavie, dați-mi, dați-mi calul meu!", își încălecă scaunul și dete să se avânte, dar se împiedică de covor și căzu peste o răcitoare, fără ași face însă vreun rău, căci se sculă numaidecât, sprinten, și, ușor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpați, între Tisa și Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, și chiuia și se fleorțăia: "ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-așa, uite-așa, hăi, hăi, hăi, hăi!" Pieri apoi, ca peste puțin să se întoarcă, cu nădragii în vine și cu cămașa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea - din ale vieții sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu și al lui Pașadia, toate îi surâdeau așa trandafirii - nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevărații Arnoteni. Și de ce? - parcă nu știam că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț: un joc ușor, un maus, un drumde-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna? - la Arnoteni; o băutură ușoară, un spriț, un coniac, o marghilomană, unde? - la Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, ușoară, ei, unde? - tot la Arnoteni și numai la Arnoteni, singurii adevărați, binecuvântat neam boieresc, împodobit de toate virtuțile creștine. La drept vorbind, Maiorică era un maimuțoi, dar cocoana Elvira, ce matroană! și fetele, niște cotoșmane, niște armăsăroaice. A! dacă nu voiam, era numai ca să lovim în el, să-l jignim, și nu era frumos din partea noastră, nu se cădea să ne purtăm așa cu un frate. Se obidi. Și, sumețându-și cămașa ca să-și acopere fața, plânse cu amar.

Chiar sincer să fi fost, și oarecât era, n-ar fi meritat compătimire. Dacă nu-și atingea ieftina țintă, vina era numai a lui: cum știa că noaptea, când eram cu Pașadia, îl urmam tustrei oriunde, orbește, ce i-ar fi fost mai lesne decât să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba și fără să ne spuie dinainte? Poate îi dase prin cap, era de la mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsesem, în urma neclintitei noastre împotriviri de a călca în acel locaș de joc și de întâlnire; să-i pară ceva atât de grav, de cu neputință, încât se crezu jucăria unei amăgiri când văzu că-mi fu destul să arunc atunci o vorbă la întâmplare: "ce ar fi să ne abatem astă seară pe la adevărații Arnoteni?" pentru ca Pantazi să zică: "de ce nu?", iar Pașadia că acolo sau aiurea îi era tot una. De mirare că de bucurie Gorică nu înnebuni de-a binelea; îl apucară curate năvârlii, scâncea, se tăvălea pe jos, se da tumba și trebui să-l amenințăm că nu mai mergem, ca să renunțe la hotărârea de a face drumul călare pe unul din caii de la cupeu.

Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii nu trebuie să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței, ceva mai sus de Mihai-vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.

Păstrez de întâia mea vizită o amintire neplăcută. Am trăit atunci un ceas de răfuială cu mine însumi în care singur mi-am deplâns încanaliarea. Doamne, cu ce lume m-am adunat în acea seară, strângerea a ce mâini a trebuit să îndur! Amară, mustrarea de odinioară a lui Pașadia îmi răsuna, neiertătoare, în urechi. Seară tristă, chiar dacă n-ar fi fost decât plictiseala; lui Pirgu îi pierise tot hazul, făcea acum pe "directorul", înjgheba mesele de joc, trăgea locurile. Pe Pașadia îl băgă într-un pocher, pe Pantazi într-un drum-de-fier, amândoi cu câte o femeie la dreapta și la stânga. În tăcerea ce se făcu înainte de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, râsete înfundate, un suspin.

Socotii momentul potrivit s-o șterg englezește; tot n-aveau să mă mai prindă a doua oară. Mă credeam scăpat când, în ușă, mă pomenii față în față cu "sufletul maichii", cocoana Masinca Drângeanu.

– Fugi ca să nu mă conduci pe mine acasă, îmi zise întinzându-mi mânușița înmănușată cu palma în sus ca să i-o pot săruta în ochiul rămas gol deasupra încheieturii. Nu mă mai iubești...

– Vă dau voie, conița mea, o întrerupsei, să mă credeți capabil de toate nelegiuirile, de asta însă nu! Și nu era din parte-mi o măgulire deșartă; s-ar fi putut oare să nu te înnebunești după ea? - și nu de

160

frumoasă ce rămăsese în pofida vârstei pe care o înșela după cum își înșelase cei doi bărbați cu cununie și nu mai știa câți fără, dar pentru că avea un "vino-încoace" căruia nu era chip să te împotrivești și dichisurile toate, și tabieturile, și ochiadele. Mă răzgândii firește de plecare și fui martor la o primire neobișnuit de călduroasă chiar pentru țara românească. Stăpâna casei și fetele amândouă se năpustiră pe noua sosită întrecându-se care mai de care s-o îmbrățișeze și s-o pupe. O întrebau totdeodată, nu pe rând și fără a-i da răgaz să răspunză, cum petrecuse la Nizza de unde se întorsese de curând, o pipăiau, o puricau, se țineau de dânsa să ia ceva. Cam de silă, "sufletul maichii" se hotărî pentru o cafea și căzu la învoială pentru un "Cointreau". Refuză însă să intre a patra la un maus și se așeză cu mine la o măsuță în fața unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se petrecea în salonul vecin unde se juca. Ținu să știe de ce mă grăbisem să plec - vreun "rendez-vous"? Nu-i tăinuii adevărul. Recunoscu că aveam în parte dreptate: parcă ea se simțea bine alături de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam? - așa e peste tot unde se joacă și se trăiește de pe urma jocului. Mai trebuia să țiu însă socoteală de asta când aveam în schimb fericirea de a-i cunoaște pe Arnoteni?

Nu vorbea bineînțeles de Maiorică: Maiorică era așa dobitoc! Totuși avea și el ceva: o tărie pe care, oricum, nu se putea să n-o admiri. Sărac-lipit, dator-vândut, respins de neamuri cari de mult nu mai voiau să știe de el, ocolit de lumea cumsecade, hulit și arătat cu degetul, el rămânea netulburat, își păstra înfumurarea, ifosele, țâfna. Nepăsător de tot ce nu-l atingea chiar pe dânsul, în ființa lui, de soție și de fete nu se sinchisea câtuși de puțin; le-ar fi văzut pierind sub ochii lui, fără să clintească, ar fi purtat bucuros mănuși croite din pielea lor. Ca vrednice odrasle, fetele n-ar fi pregetat nici ele să-și facă gentulițe dintr-a lui, trainic toval argăsit gata. În schimb nevastă-sa se prăpădea încă după el, îl iubea cu dor de jertfă, îl slugărea ca o roabă, dându-i îngrijiri peste îngrijiri - o! unele scârboase - îl oblojea, îl sclivisea, deși știa bine că "maiorelul" ei, cum îi zicea, mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, de la cari se întorcea fără lețcaie și uneori mototolit, zgâriat și cu vânătăi. Așa i se întâmplase pesemne chiar în ziua aceea: nu juca, făcea zâmbre și-și tot frichinea un ochi deasupra căruia se întrevedea un cucui zdravăn. Îl priveam în oglinda aplecată, stârpitură bățoasă, dând târcoale meselor de joc cu umbletul său țăcănit, săltându-se din călcâie și înălțându-și deasupra umerilor chibiților scăfârlia scofâlcită și smochinită de țigan bătrân, îl priveam, căutându-i zadarnic vreo urmă de asemănare cu ofițerașul încârlionțat dintr-o fotografie îngălbenită de pe măsuță, frumușel și firav așa cum era pe vremea când îl trecuse pe răboj cu însemnarea "piccolo ma simpatico" frizerul Coriolan. Hotărât, nesimțirea îi pria tot atât de puțin lui cât o seca pe durdulia sa jumătate amorul. Încă tânără la față, învoaltă și spelbă, ea își plimba voioasă printre mosafiri maldărul de carne fleșcăită, legănându-și sânii căzuți și coapsele dolofane, glumea, râdea, avea pentru fiecare o vorbă și un zâmbet. Mi se păruse totuși că se întrezărea la dânsa o mâhnire ascunsă pe care mă grăbii să o pun pe socoteala necredinței soțului și a desfrâului fetelor. Masinca nu mă lăsă să mă înșel: Elvira nu fusese străină de căderea fiicelor sale; cât despre partea infidelității, cu toată dragostea, nu se lăsa nici ea mai pe jos, era întotdeauna "en carte" cu Maiorică, îi da chiar puncte înainte. Dacă era nemulțumită, pricina trebuia căutată aiurea. La Arnoteni, în casă, se întâmpla să fie zile fără pâine, fără ceartă însă nu, și, să se fi mărginit numai la atâta, nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăierau și se păruiau în lege, aruncau una într-alta cu ce le venea la îndemână, se zgâriau, se mușcau, își rupeau ce aveau pe ele și apoi tăbărau pe mama lor amândouă, o snopeau în bătăi. La țipetele ei săreau vecinii sau trecătorii s-o scape. Dar Maiorică?...

Maiorică, "pârciul" - așa-l porecliseră ele - nu se băga, sta departe, numai dacă vedea că se îngroașe gluma da fuga afară și cu glasul lui fonfăit chema "mpoliția". Era pățit săracul: odată, de 10 mai, când se îmbrăcase și el militărește să meargă la paradă, s-a pomenit decorat de sus până jos cu niște chiftele marinate. Timp de un an cât Arnotenii stătuseră la dânsa cu chirie - cu chirie vorba venea Masinca nu avusese nevoie să mai meargă la teatru și adesea nu știuse ce trebuise, să râză ori să plângă?! A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaimă.

Cea mare mai ales, Mima. Una care se grăbise să facă să se vorbească de dânsa. Avea numai cincisprezece ani când, la Galați, unde tată-său era în garnizoana, sucise în același timp capul a doi

161

tineri, niște guguștiuci amândoi. Tot punându-le iubirea la încercare, unuia, copil de oameni avuți și singur la părinți, i-a cerut să fure de la mama lui niște giuvaiericale, pe celălalt, casier la un toptangiu, l-a împins la cheltuieli peste puterile lui și, ghiceam, dobitocul băgase mâna în tejghea.

Lucrurile n-au întârziat să se dea pe față și băiatul de familie, de rușine, și-a zburat creierii, iar băiatul de prăvălie a înfundat un an pușcăria. Această istorie avusese urmări triste numai pentru alții, astfel bietul Maiorică își văzuse în sfârșit retezat slabul fir ce-l mai ținea în oștire; vinovata rămânea mândră de isprava ei și cu tot dreptul de a fi mulțumită, deoarece îi datora în cea mai mare parte căutarea ce avea la bărbați, de la cari însă nu știa să tragă foloase, izbutind numai a-și face de cap, nu a se și căpătui. Binevoitoarele încercări ale Masinchii de a o îndruma fuseseră zadarnice: Mima nu era de școala păstoriței care aruncă mărul și apoi fuge să se pituleze după sălcii, școala străveche și pururi nouă a cochetăriei; pentru dânsa fermecul vălurilor ce cad, ucigător de încet, unul câte unul toate, afară de cel din urmă, lucrătura în foi de viță și acele mici jocuri de ațâțare și de ispitire, atât de răsuflate și totuși nedând niciodată greș, erau numai mofturi și fasoane de curcă beată. Bătăioasă și pornită, i-era destul să vază un bărbat ca să necheze și să-i sară de gât, și când i se întâmpla să dea peste vreunul mai tare de îngeri care să nu fugă speriat, dacă era om întreg, navea de ce să se mai apropie de ea și a doua oară. Și Masinca găsea lesne mijlocul de a-mi destăinui în felul cel mai cuviincios, cum, printr-o crudă batjocură a soartei, fata aceasta mare și bine făcută, chiar cam din topor, nu era femeie desăvârșită: un oarecare cusur de croială din născare înlătura la dânsa putința împreunării sănătoase și depline și tălmăcea poate pătimașa ei aplecare la legături împotriva firei ce o făceau să-și piarză și puțina judecată de care se bucura; când avea cârlig la vreuna, nu-și cruța nici neajunsuri, nici umilințe, ba ceva mai mult: ea, atât de zgârcită, nu se da în lături de la cheltuială, o plimba cu muscalul, îi cumpăra ciorapi de mătase, sticle de parfum; cu Rașelica Nachmansohn tocase vara trecută, într-o lună, patru mii de lei, bani șterpeliți de la unul Haralambescu când adormise la ea beat. Mărturisea ea singură; să-i fi vorbit de rușine, te-ar fi întrebat cu ce se mănâncă; seara se dezbrăca într-adins cu perdelele ridicate și popii, când venea cu botezul, îi ieșea înainte în pielea goală. Ei, dar ce mai vorbă; așa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de muscă, rea de plată, pălăvatică și haihuie, spunându-le și făcându-le toate pe dos și dea-ndăratelea și, mai înainte de orice, primejdioasă, în stare să te bage în belea, Mima avea hazul ei, era simpatică, ceea ce nu se putea zice și despre soră-sa mai mică, Tita, care, tembelă și toantă pe cât era ea de dezghețată și de vioaie, în afară de destrăbălare, de minciuni și de răutate nu avea comun cu dânsa decât murdăria - ah! era greu de închipuit și mai greu de spus în ce hal erau: la un anume timp, pe călduri mai ales, nu te puteai apropia de ele de miros; mânjeau locul unde stăteau.

Dintr-o boală din copilărie, Tita rămăsese cam înapoiată și un început timpuriu de surzenie îi oțețise și mai mult firea vrăjmașă și posacă; de salcie ce era ajunsese să fie ocolită și unii jucători se plângeau că le face ursuzluc. Și, deși nici ei nu i se întâmpla să zică vreunui mușteriu: "nu"! își da poalele peste cap numai la întuneric; pe față, în lume, avea o purtare aproape aleasă, pe care, desigur, n-o învățase de la vistavoii ce le crescuseră; niciodată n-ai fi văzut-o întinzându-se sau zbenguindu-se, nici auzit-o vorbind porcării și înjurând ca pe cealaltă. Dar unde neasemănarea mergea așa departe că atingea marginile prăpăstiei între două stirpe era la înfățișare și la chip.

Lătăreață, lăbărțată și lapoșă, vădit supusă la o apropiată îngrășare, Mima era cârnă, cu ochi verzui mici sub sprâncenile drepte îmbinate și cu fruntea mâncată de un păr castaniu nesupus și stufos, pe când Tita, măruntă și șuie, cu încheieturi gingaș strunguite la mâini și picioare mici, purta înfipt între umerii înguști un cap de ctitoreasă din veacul fanariot, cu ochii căprui și codați, cu nas coroiat și lung, cu buze subțiri și tivite. Aveau totuși ceva la fel: glasul, a cărui frumusețe mă izbise. De un alt timbru al fiecăreia, deopotrivă însă fluid și limpede, cântând cuvintele, el evoca un lin murmur de ape îngânat cu șoapta vântului în frunzișuri și poate că fermecul lui nu a fost străin de mila cu care am ascultat acele triste lucruri. Odată mai mult aveam în carne și oase dovada de ce greu păcat se încarcă, în becisnicia lor, vechile neamuri căzute, nehotărându-se a se stârpi, cu dinadinsul, ele singure pe calea malthusiană. Câte umilințe și câtă durere nu și-ar putea astfel cruța.

162

Ca duioșie, plecarea "sufletului maichii" nu avu nimic de pismuit venirei. Cu lacrimi în ochi, maioreasa mă asigură că așa o prietenă a doua nu găseai în viață. Îmi veni să-i spun că ar fi fost și de prisos. Dar când Masinca fu dincolo de prag și eu încă înăuntru, cineva mă trase pe la spate de mânecă. Era Mima. Arătându-mi ștrengărește tovarășa de drum, făcu repede cu degetul cel mijlociu un gest mult prea elocvent și o tuli apoi într-un hohot de râs.

Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat și cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul și da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.

– Au adus-o iar pe bătrâna - zise Masinca - mama maiorului.

Săraca, nu se mai îndura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai știa de când își pierduse mințile. Și s-o fi lăsat barem în pace, să n-o tot fi vânturat de colo până colo. Fata ei, bogata prințesă Canta, din Moldova, soră vitregă cu maiorul, când o da în seama acestuia, de care se lepădase întotdeauna, când i-o lua; de ce? - rămânea de ghicit; parcă prințesa era vreo zdravănă la cap cu muzicanții ei.

Maiorică atâta aștepta: să se pomenească cu maică-sa peșcheș; ar fi dat și acatiste și nu că îi era dor - el nici nu o cunoscuse - dar îi mai picau câteva luni ceva parale - plătea prințesa - și nenorocita nu era o povară: locul nu-l încura și nu trebuia păzită, pentru că nu făcea nici un rău, adică nu făcea nimic, nu scotea o vorbă, nu se mișca, sta ghemuită ca o momâie în fundul patului, într-un colț; numai în nopțile cu lună, chiar dacă perdelele erau lăsate, se da jos, umbla de-a bușele și lătra cum o auzisem. Și să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă.

Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu; ca într-o altă întrupare, iscată de vreun blestem, fusese osândită să-și supraviețuiască falnica amazoană ce, în puțini ani, izbutise, și nu era pe atunci tocmai lesne, să înspăimânte cu luxuria principatele încă neunite. Îi cunoșteam trecutul, mă îmbiase a-l cerceta enigma tulburătorului ei surâs din portrete - furtunosul trecut ce făcuse de grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura și cea din urmă - îl cercetasem parcă aș fi știut că avea să-mi vie prilejul să-l scriu. Ea fusese crescută la Geneva și la Paris de unde se întorsese în țară la vârsta de șaisprezece ani cu mode și apucături ce uimiseră și făcuseră să se murmure.

Impunătoarea sa zestre hotărâse pe marele vornic Barbu Arnoteanu să închidă asupra-le ochii și să-i ceară mâna. Fu o căsnicie zbuciumată și scurtă; lăuză încă după un băiat care avea să fie Maiorică, dânsa fugise cu un oarecine în Moldova unde, precum Bucureștii, o admirase și Iașii, unduind neobosită în baluri sau trecând semeață în goana calului urmată de un stol de adoratori. Ca să-și înduplece soțul părăsit să consimtă la despărțenie, îi dăruise două moșii și se măritase apoi cu fostul mare logofăt Iordachi Canta, cneaz rus și candidat nefericit la domnia Moldovei; unire și mai puțin menită să dăinuiască: traiul cu un soț zuliar și cărpănos în sălbatica singurătate a palatului de la Pandina, pierdut între codri bătrâni pe malul Prutului, nu putea avea nimic încântător pentru zvăpăiata Sultana care, îndată după venirea pe lume a unei fetițe, Pulcheria, plecase, pe furiș și fără gând de întoarcere, înapoi la București. Cu prețul a două alte moșii se văzuse iarăși de capul ei pe care, de atunci, nu mai voise să-l lege. Și trăise. Tot atât de darnică de trupul cât de avutul ei, ca în furia mistuitoare a unei turbe, făcuse să se dea în el iama, împărătește, și tot și încă nesătulă și-l spurcase până și cu dulăii. Mă mărginesc la a însemna potriveala dintre această patimă și de altmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu întârziase să izbucnească. Într-o dimineață de toamnă din 1857, fusese găsită rătăcind despletită și despoiată la Herăstrău, pe malul lacului. A! da, eram silit să recunosc: spunându-mi că dacă voiam subiect de roman să fi mers la adevărații Arnoteni, Pirgu nu mă amăgise.

Fu cel dintâi pe care îl întâlnii după acea seară. Pe bulevard, în fața Eforiei, îmi aținea calea. Își întinsese mâinile lipite una peste alta, amândouă cu dosul palmei în sus, mișcând încet policarii rămași în afară.

163

– La mai mare, solzoșia ta, se închină cu temenele, al nostru ești. Umbli să-ți lași lapții cu folos.

Bre, cum te mai înfigeai în undiță la Masinca, o luași pe coarda razachie, cu sacâz dulce, ușor. Ce pramatie; faci pe cocoșu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de învățat încă multe; ești junic; ca să le fii pe plac maimuțelor trebuie să fii porc, și cu șoriciul gros. Și mai ales nu târnosi mangalul că te usuci; de ți-a mirosit cumva a pagubă, împinge măgarul mai departe; știi vorba: malac să fie, că broaște... Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbecește, că până de iarnă să te văz crap îmblănit.

– Asta, îi zisei, e drept mulțumire că te-am făcut să-ți vezi visul cu ochii, mergând la Arnoteni.

– După ce m-ai purtat șase luni cu zăhărelul. Și dacă ați mers, de partea cui a fost câștigul, a mea ori a dumneavoastră? Slavă Domnului, ai plecat cu damă și căzăturile s-au umplut; Pantazi, de când l-a făcut mă-sa nu s-a văzut cu atâția bani. Dar n-are a face; fiecare cu norocul lui și al dumitale e mai grozav decât toate, îți pune Dumnezeu mâna în cap.

Nepăsarea cu care îl ascultam nu îl descurajă: – E cineva care te place lucru mare, cineva nu de nasul dumitale. Ce a văzut la dumneata, dracul știe. Vrea cu orice preț să-i fac vorba.

Nu fui curios. Îl asigurai numai că nu țineam de loc să sporesc cu unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentilețea doctorului Nicu.

– A! rânji, degeaba te păzești, de aia nu scapi. Cade când nu te aștepți, pe drum de seară, cu scârbă în casă, la așternut. Nu trebuie să se împlinească oare scripturile: "și se va pogorî în chip de papagal"?

De ce te-ai speria însă prostește? După chibzuita mea părere e chiar mai bine să-l ai cât mai devreme; te-ai căutat cinstit, adio grijă: nu se ia de două ori. Și-ți dai drumul. Ai să-mi spui de ailaltă, știu, dar e leac; și iar așa să te jinduiești pentru toate nimicurile de tot ce e mai dulce pe lume, cu ce te mai alegi din viață?

– Ai toată dreptatea, recunoscui. La revedere.

– Ce te zorești așa; te-așteaptă Masinca?

– Mai târziu; acum caut pe Pașadia și pe Pantazi.

Nu mințeam: de trei zile se făcuseră nevăzuți. De Pașadia nu mă mira, plecase poate la munte; dar Pantazi?

– Păi, dacă vrei să-i găsești, zise Gore, hai cu mine.

– Unde?

– Ei bravo, mai întrebi? la Arnoteni, adevărații Arnoteni.

Surprinzător îmi păru nu lucrul în sine, ci amănuntul că acela care ținuse și încă morțiș să se întoarcă acolo fusese Pantazi. Ce îl putuse oare atrage? De joc nici nu mai încăpea vorba; nu era jucător și să fi fost chiar, ce ar fi însemnat acel joc păduchios pentru uriașele sale mijloace?

Femeile? Dar în nouă luni de când, împrietenindu-ne, trăisem așa aproape unul de altul, nu-i cunoscusem nici o legătură, vreun capriciu cât de trecător - așa că, venind odată vorba despre acele păpuși ce, zice-se, ar ține loc corăbierilor de neveste în îndelungatele călătorii, cum mă asigurase că această scârboasă rătăcire nu era un basm: se găseau gata sau se făceau pe porunceală; cu asemănarea voită, cele lucrate în Olanda, scumpe, tinzând la plăsmuirea desăvârșită a făpturii firești; fără voie mă gândisem că și dânsul ascundea poate, în vreunul din încăpătoarele cufere îngrămădite în odaia-i de culcare, una care să fi întruchipat leită pe necredincioasa și neuitata sa Wanda. Și dacă nici femeile, atunci altceva ce îl făcea să lase la dânsul să se vestejească în singurătate întâiele flori de București? A rămas pentru mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în împrejurarea aceasta ca să-și atingă țelul. Întrucât mă privește trebuie să-i fiu recunoscător. O viață lungă nu mi-ar fi ajuns întreagă pentru a pătrunde sufletul omenesc în toată ticăloșia de care e în stare, așa ca cele cinci săptămâni trăite la Arnoteni. Deschisă vraiște oricând, oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deocheaților și deșucheaților timpului: jucătorii și chefliii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta

164

traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite, sau necurate, cei fără-de-căpătâi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre, și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și, între ei și ele, de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, dezbinări și dușmănii. O pâclă râncedă de vițiu apăsa veștejitoare asupra mizeriei decorului - tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasă, cernută prin fustele crețe de hârtie trandafirie de la lămpi, nu numai că era urât și de soiul cel mai prost, dar ieșit de soare, pătat de igrasie, prăfuit și afumat, mâncat de carii sau de molii, șchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat - și mizeria aceasta îl strepezea pe Pașadia și-l zbârlea mai mult chiar decât maiorul care, cum îl prindea, îl smintea cu genealogia Arnotenilor, calpă mai sus de Brâncoveanu, printre slugile cărui acel dintâi dovedit istoricește se numărase înainte de a fi boierit. Bietul Maiorică până și în aceasta se arăta tâmpit, căci, dacă ținea să se laude cu neamurile, i-ar fi fost atât de lesne cu acela al mamei lui, mare într-adevăr și, pentru Valahia, străvechi, suindu-și spița craiovească fără frântură și fără tăgadă până la mijlocul veacului al cincisprezecelea, din mare-ban în mare-ban și numai cu încuscriri de voievozi. Un tâmpit desigur, dar nobil: el, care fără risipa părinților săi ar fi stăpânit, lingușit și răsfățat atâtea averi și ar fi fost, firește, cel puțin general-aghiotant regesc și vicepreședinte la Jockey și care, vai! ajunsese ce era, nu avea un cuvânt de părere de rău, de cârtire sau de pismă, purtând - căci era exclus să n-o simtă ascunsă, jalea casei sale și respingând cu același despreț obraznic și batjocura, și compătimirea. Încolo, bun cu cei mici și milos, totuși nu chiar așa ca soția lui care, poloneză și de herb mândru Leliwa - nu putea privi cu ochi uscați nici o suferință, gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dânsa ca s-o dea. Hotărât, punându-le în cumpănă bunele și relele, nici unul din dintrînșii nu-și merita soarta.

Am mers de la început la Arnoteni cu sfială, găsind că mi se da o însemnătate prea nepotrivită cu cheltuiala la care aș fi putut face față. Bănuiala că aceasta se datora vreunei minciuni scornite pe socoteala mea de Pirgu se adeveri: spusese că Pașadia și Pantazi țineau la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celălalt naș. Cum nu m-ar fi primit dar cu brațele deschise ai casei toți și nu m-ar fi alintat care mai de care - de când cu venirea noastră nu începuse să se reverse acolo o șuviță din Pactol? De data asta, maiorul nici nu băgase de seamă că mamă-sa îi fusese iarăși luată și pornită la Moldova. Nu știu cum am făcut de n-am apucat s-o văd și eu și mi-a părut rău. Păgubaș nu rămâneam totuși. Mai era acolo o altă ființă deopotrivă ciudată, cu toată vârsta-i fragedă.

O fetiță care îmi reamintea vrejurile spelbe și lungi de țelină crescute în nisip la întuneric, o fetiță mută. Mută fiindcă era surdă? - dar atunci avea un alt simț înlocuitor al auzului, deoarece se neliniștea la cel mai ușor zgomot, întorcându-se întrebătoare spre locul de unde venea. Semăna uimitor cu acea mică dar deșirată prințesă de Prusia care, întruchipată în ceară, zâmbește, din dulapul ei de geamuri, de după o ușă la Monbijou; același chip bătrânicios și searbăd, aceleași trăsături ascuțite, aceiași ochi răi. Singuratică, nedeprinsă cu oamenii, fugea dacă voiai s-o atingi și se ascundea. Întrebându-l pe Pirgu ce era cu ea, mi-a spus că, în felul lui Lot, pesemne, Maiorică o făcuse cu una din fete la beție. Fără a merge cu presupunerea așa departe, îmi dase și mie în gând că era cu putință să se fi aflat câtăva vreme sub același acoperiș strănepoata cu străbunica. Nu mult după luarea bătrânei nu s-a mai văzut nici fetița.

Preaosebita stimă de care mă bucuram la Arnoteni nu mă scutea de dajdia în natură către Mima; de aceea întrebuințam și eu tot soiul de tertipuri, unele cusute cu ață albă, ca să capăt păsuiri. Într-o după-amiazi, întâmplându-se să rămânem singuri, ea și cu mine, am crezut că mi se înfundase.

M-a poftit la ea în odaie, unde, ca și cum ar fi fost să se îmbăieze, se despoie de tot puținul ce avea pe dânsa. Mă așteptai să mă puie să fac la fel, dar se mărgini să mă întrebe, în treacăt, dacă o găseam bine. Și, cu îndemânare, iute, își răsuci părul, se potrivi, nițel alb ici, ceva roșu colo, se îmbrăcă din cap până-n picioare. Nu-mi venea să cred că șlampăta lăiață de adineaori era aceeași cu pupuica spilcuită pe care o duceam peste un sfert de ceas la braț pe stradă. Așa era: acasă, în tricou

165

soios de-a dreptul pe piele, cu fusta zdrențuită într-un peș și fără ciorapi în papuci de pâslă, și când ieșea în oraș - rar - frumos gătită, puțin cam băiețește, cu mănuși întotdeauna proaspete, cu pantofi de lac neatinși pe ciorapul bine tras și numai în trăsură, trăsura cea mai bună ce se putea găsi.

Cu mine o luă însă pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind, vorbind numai ea, descusut și deslânat, sărind de la una la alta, încurcându-le pe toate, nespunând nimic. Ajunserăm astfel până în fața casei lui Pașadia ce, în amurg, părea luminată fantastic pe dinăuntru. O privi îndelung, se interesă de împărțeala ei în amănunțime, de mobile, de slugi, punându-mi o sumă de întrebări al căror rost nu-l pricepui decât după ce veni la cea din urmă, aceea uluitoare: credeam eu că avea să-mi fie mătușă? Pusese ochii pe Pașadia, era omul care îi trebuia ei, voia să-l ia de bărbat...

Să fi fost prieteni atunci, ca pe urmă, i-aș fi spus neted să-și ia gândul. Îl cunoșteam pe Pașadia după cum ajunsesem a-l cunoaște și pe Pantazi; într-unul cuvântul cel din urmă îl avea un snob feroce, înzăuat în prejudecățile cele mai copilărești, iar în celălalt se da pe față, la trebuință, un om de afaceri tot așa mehenghi ca unchiul cămătar și contracciu și un procedurist nu mai puțin de temut ca învățatul său părinte. Nu, o dată cu capul, Pașadia nu s-ar fi învoit a face un atare pas și apoi, deosebit de aceasta, Mima nu-i plăcea, o găsea plicticoasă, obositoare, el avea simpatie pentru Tita a cărei fire se potrivea cu a lui: nu semăna și dânsa cu una din acele păsări de pradă dârje ce rănite de moarte, cu aripele frânte, își adună puterile cele din urmă ca să se mai năpustească odată asupra dușmanului biruitor? Am împărtășit și eu câtva părerea lui Pașadia despre Mima, curând am găsit-o însă nedreaptă; era o bolnavă firește, o rătăcită, mai murdară, mai rea, mai primejdioasă poate chiar decât cum o încondeiase Masinca, plăcută totuși și apropiată, ispititoare și dulce ca păcatul însuși, mlădioasă și vie ca văpaia și ca unda. Aci abătută la deznădejde, aci de cea mai nebunească veselie, când o credeai mai stâlcită, deodată, pe neașteptate, pâlpâia într-însa, înălțător, ceva mult semeț și liber; schimbăcioasă chiar la înfățișare: uneori ruptă de la șale, gălbejită, cu ochii tăiați și stinși și numaidecât apoi dreaptă, rumenă și fragedă, cu buzele umede, cu privirea înrourată, arătând la fiecare dată alta și până și nenorocita sa meteahnă îi da un farmec mai mult, dânsa rămânând pururi dorită și niciodată posedată, asemenea acelor aburoase zâne, fiice ale văzduhului și ale apelor, ce nu puteau fi îmbrățișate de muritori. A, nu! prea scump nu plătiseră cei doi nemernici, unul cu cinstea și altul cu viața, fericirea de a o cunoaște... ...și cerea stăruitor sprijinul meu ca să-și ducă scopul la îndeplinire. Îi făgăduii să-mi dau toată osteneala, dar o prevenii totodată că acela care avea asupra lui Pașadia înrâurirea hotărâtoare nu eram eu, ci Pirgu. O văzui strâmbând din nas sub rețeaua albastră cu bobițe... Știam că între dânsa și Gore fusese ceva din care mulțumit de celălalt nu rămăsese nici unul. În față se arătau prietenii cei mai buni, când se vedeau ea îi juca înainte cântându-i: "nenea Gore om frumos și călare și pe jos" și el, cu mâna pe piept, numai în ploconeli, chemând-o: "Domniță, Măria-ta, Luminăție", îi spunea că se așterne la picioarele ei covor și i se vinde rob cu zapis ca la osmanlâi; în spate ea din pușlama și din pezevenghi nu-l scotea, dorindu-i să ajungă la balamuc sau la ocnă, iar el o înjura cu foc, făcând-o putoare, paparudă, paceaură și se ruga la Dumnezeu să nu-l șontorogească de picioare până nu va apuca să joace o dată măcar tontoroiul pe mormântul ei.

– Ei, încheie Mima, la urma urmei, dacă trebuie, am să mă iau bine și cu Pirgu.

I-ar fi fost deocamdată greu pentru că Gore nu mai da pe la Arnoteni. Își limpezise în chipul cel mai fericit partea de moștenire, vânzând-o cu un preț aproape îndoit decât spera unui cumnat, și aceasta adusese în viața lui o schimbare adâncă. Intrase în anul maimuțelor, ceea ce se cam putea spune și, despre mine care, de unde mai înainte îl ocoleam cu grijă, ajunsesem să mă țiu după el.

Era teatru. Cum ne întâlneam, făceam pe grăbitul. Mă întreba încotro și unde, și răspunsul era întotdeauna același: "La Arnoteni, adevărații Arnoteni".

Se supăra: "O ții așa ca gaia mațu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i... Voyons, il faut etre serieux". În afară de înjurăturile românești neaoșe, a căror deprindere îi rămăsese scumpă, nu mai vorbea decât franțuzește și cât mai tare, ca să-l audă toată lumea. Pe stradă, când vedeam că se apropie vreo cocoană, eu o ștergeam pe partea

166

cealaltă; dacă o și cunoșteam, intram prin ganguri, prin curți. Iar el, făcându-i loc să treacă, striga cât îl lua gura: "Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!". După ce se îndepărta cocoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: "Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!". Mă lăsa și el și o lua înainte, crăcănându-se, după câțiva pași se oprea, își punea monoclul, se făcea că măsoară din vârful bastonului ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind și dând din umeri: "Mais voyons, voyons". Urma o nelipsită raita prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-și clădească în stil românesc, și pe la târgul păduchilor, după icoane; le aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiței de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus până jos de preciste scâlciate și de sfrijiți, între alții un Sfânt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros și cu ciuma în lanțuri, sub picioare. Dar aceasta nu era nimic pe lângă altceva care, dacă aș fi ținut la dânsul, ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut și totuși: Pirgu cumpăra cărți. Întâlnindu-l odată cu patru volume frumușel legate la subțioară, e lesne de închipuit capul meu când am citit pe scoarțe numele Montaigne.

– Ce ți-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!

– Ei, îmi zise, cu un zâmbet înduioșat, oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui. În felul acesta își da părerea în toate discuțiile dintre noii săi prieteni, avocați cu renume sau profesori universitari, oameni în urcare și de viitor; pe cei vechi de breasla lui nu-i mai băga în seamă, se făcea că nici nu-i cunoaște și era pentru mine o neasemuită petrecere să merg în localul unde, spre miezul nopții, Pirgu lua o fină gustare, fiindcă, veniți într-adins jur împrejur la mese, toți stricații, toate lichelele Bucureștilor stăteau ciorchină.

– Cine o fi ăla, frate? se întrebau unii pe alții.

– E englez, își răspundeau, puteți să-l și înjurați, nu înțelege. Și-l înjurau, și de la ușă și de după stâlpi și de sub mese se auzea strigându-se: "Gore, Gorică!" Dar el, nepăsător, ca și cum nu de dânsul ar fi fost vorba, mânca și bea și aprindea țigări scumpe cu atâta mai mare poftă cu cât adesea era din paralele lor. Deși se învârtise de cărți de intrare la două cluburi mari, Pirgu mergea zilnic la tripoul său de baștină ca să se grozăvească cu banii - îi ținea toți la el - și să se dea la Pașadia cu care era certat, să-l ia de sus. Tot hârțuindu-se astfel, se întâmplă ca acesta să-i câștige odată o sumă bunicică. În loc să plece frumos să-și găsească scumpii amici, viitori miniștri, ca să-i audă vorbind despre Bergson și despre conferința de la Haga, Pirgu se încăpățână să-și scoată paguba. Întărâtat de răceala tăioasă a lui Pașadia, de rânjetele și de mârâielile usturătoare ale celor pe cari îi jicnise, se tulbură, jucă brambura și pierdu, pierdu tot - o avere. Înainte de zori, Pașadia, care luase grosul, se retrăgea, lăsându-l în seama tinichelelor să-l scuture și de fărâmituri. Când, mai întors pe dos decât însăși buzunarele sale, intră dimineața acasă, îi cășună pe Sfântul Haralambie pe care, învinuindu-l că i-a făcut ursuzluc, îl smulse din cui și-l aruncă pe fereastră în curtea dinăuntru a hotelului. Dacă s-a crezut cumva că s-a mai înfăptuit în veacul nostru păcătos minunea unei icoane căzute din cer, nu știu, se întâmplă însă alta la care mărturisesc că nu mă așteptam, mi-a fost chiar ciudă; nu mi-aș fi închipuit ca un calic ca dânsul să aibă droturi așa mlădioase și tari. Nu mai târziu de seara următoare, împăcat cu Pașadia dacă nu și cu soarta și senin, Gore se înființa iarăși, gata de luptă, la Arnoteni.

Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără, nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna la inimă: "Doamne, îl auzii, șoptind, cum îi seamănă!"

Făceam astfel cunoștința "duduii" Ilinca Arnoteanu. Știam că mai era o fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească o soră a maioresei, de la Piatra-Neamț, văduvă cu dare de mână și fără copii. Cei șaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintați în pacea acelui romantic ținut cu zări tainice ce trebuise să le fi amintit bunilor cavaleri de la cari i se trage numirea, dulcea lor Suabie.

Porecla de "nemțoaică" ce Mima îi dase acestei surori "noi" i se potrivea nu numai din pricina locului de unde venea, dar și a înfățișării. Blajinul soare moldovenesc îi cruțase poleiala stinsă a

167

cosițelor și albeața sidefie a pielei, aproape nefirești amândouă; goală, cred că s-ar fi văzut luminoasă în întuneric. Părinții erau cum nu se putea mai mândri de dânsa; Elvira nu înceta să-i tot laude frumusețea și Maiorică sârguința; nesilită, neîndemnată măcar, Ilinca fusese întotdeauna premianta întâia și se pregătea să treacă două clase într-un an - nu degeaba purta ea numele acelei înțelepte și învățate domnițe, străbună, după Negoieni, fiica lui Petrașcu-vodă și apoi cine nu știa că pana unui Arnoteanu, Enache al doilea, însemnase începutul renașterii literelor române? Sta întradevăr ziua întreagă cu nasul în carte, tolănită și ascunzându-și cu grijă picioarele ca și cum i-ar fi fost rușine că erau așa mici. Lipsită de vioiciunea vârstei sale, îi era silă de râs și de glumă, și în căutătura ei severă, care-i înăsprea trăsăturile copilărești încă ale feței, se citea neîngăduință pentru cele ce vedea petrecându-se în juru-i.

Primisem s-o ajut să-și revadă câteva "materii" la cari se credea mai slabă. Între timp, mai vorbind și de una-alta, m-a uimit cât de cuminte cap avea, ce sănătos judeca și limpede. Spunându-i odată ce rar e să găsești pe cineva care să învețe ca dânsa numai de plăcere, îmi observă că ea învăța cu plăcere, dar de nevoie, ca să aibă o meserie. Cum, dar nu avea să fie bogată? se știa doar că era singura moștenitoare a mătușii sale care, mulțumită unei pensii grase, adăoga în fiecare an la capete aproape tot frumosul ei venit. Chiar așa, dar averea, pe lângă că se poate pierde, nu e o piedică la o meserie; dimpotrivă. - Cu numele ei? - De ce nu? a lucra nu e o rușine; munca înnobilează. Tocmai, cu numele ei avea să-i stea și mai bine "belferiță" - asta voia să se facă - avea să fie mai prețuită și mai respectată; respectată: lucrul la care ținea mai mult ca la orice. Numele ei, știa bine ce i se datora și ce-i datora: prestigiul lui, viu încă, i se revelase înainte de a-l cunoaște. La un examen, un inspector țanțoș, mirat de răspunsurile micuței "eleve" Arnoteanu Ilinca, întrebase dacă nu era cumva din neamul "istoric" al Arnotenilor și aflând că da, îi zisese "duduie" și găsise pentru dânsa cuvinte măgulitoare, dând-o de pildă; și când mergea cu mătușa ei la doamna Elena Cuza, care le era vecină, de ce aceasta ținea întotdeauna s-o așeze lângă dânsa, la locul de cinste? - pentru că era o "adevărată" Arnoteancă. Da, marele nume de dregători, de cărturari și de ctitori, ea avea să-l poarte cu demnitate; destul se întrecuseră să-l păteze surorile ei. A! acele surori, le găsea de jelit, firește, dar mila ce-i făceau nu o împiedica de a le osândi cu asprime; de ce nu se stăpâniseră și ele ca dânsa, de ce nu luptaseră împotriva firei? Și aflam că, în ciuda răcelii ei fade dinafară - un lapte de pasăre la gheață - sângele încins al bunicăi vorbise de timpuriu și într-însa; avusese aprinderi ale simțurilor groaznice, cunoscuse chinul nopților crude când biata ei carne se răsucise toată sfârâind de dor, fusese bolnavă, crezuse că înnebunește, dar preferase orice necinstei. Găsind pesemne că mersese prea departe cu destăinuirea, schimbă cu stângăcie vorba și mă întrebă dacă credeam că avea să treacă amândouă examenele. Cu liniștea mea de zile mari îi răspunsei că nici unul. Înainte de cel dintâi avea să fie măritată și înainte de al doilea plecată din țară.

Lucrul se hotărâse. În clipa când, zărind-o, Pantazi fusese atât de viu izbit de asemănarea ei cu Wanda de odinioară, vechea lui patimă se redeșteptase. Îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu treptată, cu încolțit și dat în pârg; ea izbucni dintr-o dată pârdalnică, pustiitoare și Pantazi nici nu încercă măcar să i se împotrivească, se lăsă să meargă cât mai adânc, până la fund, găsind o voluptate în a se ațâța și suferi. Tot timpul se gândea la dânsa, vorbea numai de dânsa, mă ruga să-i vorbesc de dânsa orice, rău chiar, dar să fie de dânsa. Și bea. Deși nu mai mult ca de obicei - ar fi fost și greu - acum se îmbăta tun și turtă; a trebuit de vreo două ori să-l sui în cârcă la el acasă.

Noaptea, târziu, mergea cu mine să dea târcoale, pe furiș, casei Arnotenilor, se apropia tremurând de fereastra odăii unde-i dormea preaiubita. Ce avea de gând a-i spune acesteia, lucruri minunate și bine aduse, adesea înduioșătoare, mi le spunea mie; pe dânsa o ocolea, când se afla în fața ei se fâstâcea, îngâna ceva neînțeles și fugea, fiindu-i frică și s-o privească. Cum însă taina lui nu mi-o încredințase decât mie, în învălmășeala sporindă de la Arnoteni, lucrul trecea nebăgat de seamă. Și fără îndoială nici n-ar fi mers mai departe dacă, îndemnat de prietenia cea mai curată pentru amândoi și convins că le fac cel mai mare bine, nu mi-aș fi pus eu în cap să-i unesc prin căsătorie. Într-o seară, pe trezie, cum se pornise iar să-mi îndruge cât de mult o iubește, i-am spus verde că mă îndoiam. I se părea numai; să fi fost adevărat, era până atunci măcar logodit. Ce aștepta să se dea pe

168

față și să-i ceară deschis mâna? Găseam că nu știa să-și prețuiască norocul de a fi întâlnit din nou întrupat peste mai bine de treizeci de ani visul său de iubire, și de data asta desăvârșit, într-o ființă de aceeași teapă cu dânsul. Da, dacă ar fi fost ceva serios, o clipă nu s-ar fi codit să-și pună avuțiile toate la picioarele acestei fermecătoare copile ce răsărise în amurgul lui clară ca luna nouă în acela al soarelui. Și s-ar fi gândit, mai înainte de orice, că Ilinca putea să fie, și în curând chiar, a altuia; cu frumusețea, numele și starea ei ar fi rămas parcă multă vreme nemăritată? Auzind acestea, Pantazi, care până atunci mă ascultase ca prostit, mărginindu-se a mă îngâna uneori, papagalicește, tresări deodată, se reculese. Făcusem să-i zbârnâie în suflet coarda geloziei, deșteptasem simțimântul adânc omenesc că e mai puțin dureros să nu ai ceva decât să-l aibă altul, femeia mai ales. Pricina Ilincăi era astfel câștigată; a doua zi avui de susținut față de dânsa pe a lui. Dădui asupra prietenului pe larg, cinstit, toate lămuririle, numărai toate avantagiile ce ar fi urmat să rezulte pentru dânsa și ai săi din măritișul pe care veneam să i-l propun. Mă asculta cu răceala ei obișnuită dar nu-mi ceru timp de gândit și-mi declară că dacă, în ce privea bogăția lui, spusele mele erau numai pe jumătate adevărate, ea era gata să primească. Consimțământul părinților și al mătușii fiind ca și căpătat, nu mai era primejdie de nici o piedică; mă înșelam numai crezând că lucrurile aveau să se petreacă în liniște, fără bucluc, socoteam ca și cum n-ar mai fi fost și Pirgu.

De când se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechia. Se ducea, venea, intra și ieșea pe toate ușile, s-ar fi zis că nu era unul singur. Ponții îi aducea acum cu ridicata, pe căprării. Și prinsese mare dragoste de Maiorică pe care nu-l mai slăbea, îl giugiulea, îl pupa, îi băga limba în gură. Pe înserate plecau împreună și se întorceau spre miezul nopții tot asemenea, din ce în ce mai voioși.

Nouă nu ne mai vorbea decât de Maiorică, îl admira; nici nu ne închipuiam noi ce crai era: scosese din minți o fetișcană de numai de cincisprezece ani, o bombonică - fată mare - și-l îndemna pe Pantazi, care apleca ochii și schimba fețe-fețe să nu se lase mai pe jos că doar nu-l iertase Dumnezeu ca pe Pașadia. Curând Maiorică avu de ispășit usturător acea lesnicioasă cucerire și tot Gore, care i-o rostuise pe de-a-ntregul, îl încredință îngrijirilor doctorului Nicu.

Dar ca ticăloșie ce mai însemna aceasta pe lângă ce se pusese la cale în taină, la fel ca măritișul Ilincăi și în același timp. Îl aflai chiar de la Pirgu, la o spumă de drojdioară, în gura pieței, într-o dimineață după chef. Aiura el ori își bătea joc de mine? - deoarece asemenea lucruri credeam până atunci că se petreceau numai în foiletoanele-fascicole; uitam că suntem la porțile Răsăritului.

Considerând femeia ca o simplă marfă și doar atât, văzuse în Ilinca una de preț și se pusese pe treabă, împrejurările fiind de partea lui. Cu toate paralele, multe, ce de la venirea noastră se vânturaseră în casă la Arnoteni, aceștia, pătimași de risipă, erau și mai strâmtorați ca înainte, strâmtorați grozav, pe când Pașadia, pe care norocul nu-l mai părăsea la joc o clipă, nu mai știa ce să facă cu banii. Pirgu socotise că din îmbinarea acestor stări de lucruri putea trage foloase mari și, cu dibăcia lui codoșească, izbutise să convingă pe Elvira să-și vândă fata, ier pe Pașadia s-o cumpere, pe un preț monstruos ca fapta însăși și din care avea să ia el partea leului. Acum dam eu de rost plimbării ce se hotărâse să facem, în curând, la mănăstirile din împrejurimile orașului; la una din ele, de maici, unde aveam să fim găzduiți noaptea, Ilinca, amețită, avea să fie lăsată fără apărare pradă lui Pașadia. Ca să zădărnicesc înfăptuirea nemernicului plan era, odată ce știam de el, o jucărie și voiam să fac în așa fel ca totul să rămâie îngropat în tăcere și uitare, cum s-ar fi și întâmplat dacă, îndată după ce ne despărțisem, Pirgu, întâlnind pe Pantazi, nu i s-ar fi spovedit și acestuia ca mie. Am fost recunoscător împrejurărilor cari au făcut să nu fiu de față la ceea ce urmă peste câteva ceasuri. La Arnoteni, înainte de masa de la prânz, la care Pașadia fusese tocmai poftit de Pantazi, din salon, unde aceștia rămaseră singuri la aperitiv, se auziră deodată răcnete, bușeli, bufneli, zgomot de lucruri răsturnate și de sticlă ce se sparge și cred că se poate închipui fără caznă mutrele făcute de aceia ce alergând acolo văzură pe Pașadia și pe Pantazi încăibărați în chelfăneala cea mai deznădăjduită, trăgându-și palme, pumni, picioare, rostogolindu-se pe jos, când unul deasupra, când celălalt. Și Pantazi fu omul cel mai ciufulit și mai hărtănit ce vreodată ceru, cum făcu el atunci, mâna unei fete, chiar nu adevărată Arnoteancă.

169

Mă încunoștiință de acestea toate, aiurit încă, Pirgu, după ce primisem de la cei doi luptători câte un răvășel; fiecare mă ruga ca, în vederea unei răfuieli cu celălalt pe calea armelor, să-i slujesc de martor și să-i găsesc un al doilea. Îmi fu mai ușor decât aș fi crezut să împiedic ieșirea pe teren. Știam frica ce, în ciuda ruperii lui de lume, Pașadia avea de părerea acesteia, așa că, înfățișându-i greaua atingere ce ar fi adus renumelui său de "monsieur" darea în vileag a dedesubtului acelei "afaceri", care numai de "onoare" nu se putea numi, nu dădui greș, cum nu dete nici Ilinca cerând stăruitor, după povața mea, ca întâi dar de logodnă renunțarea la duel. Mai mult decât la plictiseala mea, mă gândisem că s-ar fi putut ca Pașadia să aibă mâna nenorocită și să-i strice bietei fete tot rostul. Estimp, dânsa scrisese mătușii din Moldova să vie. În loc de una îi sosiră însă două.

Marea flamură albă și roșie fusese coborâtă de pe palatul de la Pandina. Cu tacâmul ei, cum spunea, de "dobitoace curate" - un papagal, doi câini și trei pisici - și "necurate" - o slujnică franțuzoaică, un fecior italian, un bucătar țigan și doi muzicanți, unul ceh, altul neamț - prințesa Pulcheria plecase la București. Cu două zile înainte, Dospinescu, bătrânul său vechil, golise patru odăi mari de hotel ca să le umple apoi cu calabalâcul ei de călătorie, luase cu chirie două "Bösendorfer", tocmise un muscal de zi și unul de noapte.

Răsfățuri de cocoană mare. Se cuvenea să i se treacă însă cu vederea chiar altele mai vinovate pentru că era și o mare artistă. Salonul ei muzical de la Paris și mai ales luminatul sprijin ce găsiseră la dânsa ca începători mulți dintre aceia, compozitori sau virtuoși, a căror faimă fusese netăgăduit consacrată în urmă, scăpase numele prințesei Canta de uitare, îl însemnase la loc de cinste în istoria muzicei din a doua jumătate a veacului trecut.

Era - aflam - prietena cea mai veche a lui Pantazi. În 1863, cneazul Canta, venind la București pentru niște pricini, fusese găzduit câteva luni cu fetița lui la domnița Smaranda, unde boierimea se îmbulzise ca să audă cântând la clavir pe mica Pulcherița. De aceeași etate cu ***, trăiseră acolo ca o soră cu un frate și-i înduioșa pe amândoi amintirea acelei vremi, revăzându-se așa cum erau atunci: ea răsărită și negricioasă, îndrăzneață și înfiptă, el bălan și mărunt, sfios și plăpând. După plecarea lui din țară, dânsa rămăsese singura persoană din lumea mare de la noi cu care păstrase legături, își scriseseră, se întâlniseră la Milano, la Bayreuth, la Paris. Se simțise dar dator s-o vestească numaidecât că se hotărâse să-i ia nepoata de nevastă.

O întâmpinase la Milcov. Dânsa abia-l recunoscuse sub noua lui înfățișare și găsise minunată istoria schimbării lui de nume. Și fu nerăbdătoare să cunoască pe Ilinca. Lunga întrevedere a mătușii cu nepoata aduse ceva cu totul neașteptat: la despărțire, cucerită, prințesa, a cărei trecătoare căsnicie tot cu un Canta, dintr-o altă ramură, fusese stearpă, făgădui solemn Ilincăi că avea s-o înfieze.

Bucuria cu care primeam această știre mi-o strica în parte o alta. Ca să-i facă celeilalte mătuși pe plac, Ilinca se învoise să nu fie nunta în mai, luna Mariei, ceea ce însemna o întârziere de aproape trei săptămâni care-l nemulțumea viu pe Pantazi. De câtva timp acesta era tot pe gânduri, neliniștit, tulburat. Într-o seară ținu să mâncăm la el acasă numai noi doi. Nu fu ca să-mi spuie ceva deosebit. Târziu, plecând împreună, ne suirăm într-o birjă care părea că se afla întâmplător la colțul străzii, dar care-l aștepta; văzui că, fără să fie îndreptat, birjarul ne scoase, pe unde nu știu, afară de oraș. Eram obișnuit cu asemenea plimbări; în anul ce trecuse se întâmplase adesea, către toamnă, să ieșim noaptea la câmp ca, de pe vreo movilă, să căutăm pe Fomalhaut la dunga zării. Dar în acea noapte posomorâtă nu erau stele, nici lună, cerul era acoperit întreg și totuși se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. La o cotitură, Pantazi porunci să oprească și mă pofti să cobor și să-l urmez. Mai departe se înălța, căscată toată și fără acoperiș, o ruină.

– Hanul dracului, zise Pantazi. Sunt numai aici în Ilfov mai multe, toate cu istoriile lor fioroase de tâlhari și de stafii; în ăsta am făcut odată un chef noaptea, la lumină de masalale.

Băgai de seamă că ne făcusem acum trei; ca din pământ se ivise o țigancă, o țigancă bătrână, în zdrențe. După câteva cuvinte schimbate cu Pantazi în țigănește, se lăsă pe vine și începu să vrăjească, aruncând bobii pe un taler. Ascultându-i spusele, lui Pantazi fața i se făcuse ca de ceară

170

iar ochii îi sticleau ca două mărgele albastre. Când țiganca se ridică, el îi dete un ban de aur și plecarăm înapoi.

– E ciudat, murmură cu glas stins, din bobi nu se deslușește decât un semn de moarte. Îmi ascunsei indignarea că un om ca dânsul să aibă asemenea eresuri prostești. Și număram câte zile mai erau până la sfârșitul lunii. Pornisem să bag formele de cununie și avocatul prințesei da zor celor de înfiare. Nepăsarea crescândă ce Ilinca arăta de acestea toate ajunsese să mă supere tot așa ca felul său jicnitor de a se purta și vorbi, și cu străinii și cu ai săi, și o bănuiam că nu era sinceră când, cu zâmbetul bunicii din portrete, îmi spunea că, dacă nimic nu s-ar îndeplini, pentru ea n-ar însemna decât un an de școală pierdut și s-ar întoarce fără părere de rău de altceva la Piatra. Nu voise să primească de la Pantazi nici un giuvaer, zicând că ce putea fi pe lângă cele ale domniței Smaranda? Ceruse numai să-i cumpere un aparat de fotografie. Fu unealta de care soarta ei se sluji ca să se împlinească. Într-o dimineață, văzând în "faetonul" lăptăresei o fetiță, pare-se caraghios îmbrăcată, Ilinca pusese să i-o aducă s-o fotografieze. Abia sculată după scarlatină, fetița îi trecu boala. La început așa ușoară că se crezu că avea s-o facă pe picioare, izbucni deodată cu atâta putere încât cu toți doctorii din București și cel adus în mare grabă de la Viena, cu tot milionul făgăduit cui va scăpa-o, Ilinca se stinse. În dimineața morții ei chiar, prin câteva cuvinte scrise, Pantazi mă rugă să văd eu de înmormântare.

Nu știa că-mi cerea ceva mai presus de puterile mele. Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat de-a rândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. Din toți pe cari i-am întrebat despre el numai Haralambescu îl văzuse în ajun, seara, la Moși, beat ca un porc, cu o desculță borțoasă în luna a noua. Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? de Gore, de Gore Pirgu în ființă. Cătrănit și la față ca ficatul, înjura supărat.

– Credeam, îi zisei, ca după succesul de aseară să te găsesc mai mulțumit. Rânji larg: – A fost "di granda", era să fete pe mine, pe onoarea mea! Și, în vreme ce-mi sorbeam cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra- și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București. Ce mă izbi la acea înmormântare nu fu nici deznădejdea înveninată poate de remușcare a mătușii de la Piatra, nici jalea, desigur îndoită, a părinților ce o dată cu copila pierdeau și cea din urmă nădejde de îmbunătățire a soartei, nici aerul nerușinat de mulțumire al surorilor cari o pismuiseră pe răposată și o urau după cum și dânsa le desprețuise - ceea ce mă izbi și mă îngrijoră totdeodată fu lipsa lui Pantazi. Înainte ca Pirgu să-și fi sfârșit cuvântarea, mă întorsei în oraș, stăpânit din ce în ce mai mult de gândul că Pantazi își făcuse seama. Dar, trecând pe la ferestrele joase ale birtului franțuzesc, prin jaluzelele desfăcute, îl văzui la masa ce i se oprea de obicei în colțul cel mai adăpostit, mâncând și bând liniștit cu poftă. Și de atunci nu mai călcă în casă la Arnoteni și nu mai pomeni de Ilinca niciodată ca și cum nici n-ar fi fost... ...de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele prelungite după miezul nopții, hoinărelile până dimineața prin mahalalele necunoscute, cu ulițe pustii. Frunzișurile sunau acum a toamnă și erau adânci ca niciodată parcă, și grele, când s-ar fi zis că într-adevăr mersul vremii lâncezește, amurguri copleșitoare. Întâmplându-mi-se să adorm în puterea unuia, am avut un vis care a rămas cel mai frumos din întreaga mea viață.

Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde și aur, așteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoței ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupra-

171

ne: răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuți coborâseră prapurele înstemate și una câte una se stinseseră cele șapte candele de la altar. Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-andăratelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului...

Eram sub impresia acestui vis când, intrând odată la cafenea, după noutăți, aflam că Pașadia murise.

Sfârșitul lui avu răsunet, dar nu prin el însuși, ci pentru felul cum se petrecuse. În timpul din urmă, Pașadia, care nu se mai vedea nicăieri, trăia cu Rașelica Nachmansohn. Era îndeobște cunoscută frenezia crudă cu care aceasta se deda la o anume voluptate și care îndreptățea porecla de "lipitoare" ce-i dase Gorică. Înverșunându-se asupra prăzii voluntare, mult nu-i trebuise ca s-o dea gata; cu cel din urmă strop de vlagă bărbătească țâșnise și sângele și inima încetase să mai bată.

Vrednică de marea sa străbună Iudita, Rașelica nu-și pierduse firea, își desprinsese părul din mâinile calde încă ale mortului, se îmbrăcase cu îngrijire și netulburată se dusese la comisarul de poliție să ceară să ia măsuri pentru ridicarea leșului, ceea ce, cu încuviințare de sus, se și făcu, în tăcere - în împrejurarea aceasta scandalul n-ar fi fost oare de prisos? - așa că, în revărsatul zorilor, ca de obicei, Pașadia se întorsese, pentru cea din urmă oară acasă. Am mers numaidecât acolo.

Când m-am apropiat de locuința fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se înălța, în liniștea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă își făcuse datoria; în hainia lui, omul izbutise să săvârșească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri. Am deplâns pieirea acelei opere mărețe dar nu și pe a autorului. Pașadia s-a stins la zenit; veninul, veghea, vițiul îi mistuiseră trupul fără a-i vătăma câtuși de puțin însă duhul care-și păstrase până la sfârșit toată recea-i limpezime, scânteietor ca un luceafăr în cleștarul nopților de ger. Și a mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrânețe, umilința sărăciei, înainte de a suferi și mai dureroasă poate, arsura dezamăgirii și a dezmințirilor de a vedea că nu el, ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu însuși de mai multe zeci de ori milionar, însurat cu zestre și despărțit cu filodormă, pe Pirgu prefect, deputat, senator, ministru plenipotențiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Națiunilor și oferind colegilor săi străini veniți în România cu pantahuza sau în "anchetă" o somptuoasă și sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal.

Nu l-am văzut pe Pașadia mort; când am sosit eu se puneau peceți, iar rămășițele, potrivit voinței sale, îi fuseseră în pripă ridicate și pornite de Iancu Mitan undeva afară din București, poate la "munte".

Pantazi, care-și vânduse în sfârșit și prăvălioara de la Bărăție, nu avea de ce să-și mai întârzie plecarea. În ajunul ei, am cinat împreună la birtul din Covaci. Nu departe de masa noastră, mai frumoasă și mai nepăsătoare ca oricând, Rașelica își înfățișa noul logodnic, un soi de brotac cu ochi boboșați, bondoc și bont. Lăutarii nu uitară să cânte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuos și trist în legănarea căruia pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință. De îndată ce coardele încălușate porniseră să îngâne amara destăinuire, întreaga sală amuțise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinuri, remușcări și căințe, cântarea înecată de dor se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt pierdută, o prea târzie și zadarnică chemare.

Pantazi își șterse ochii umezi.

Am umblat cu dânsul, în sus și în jos, toată noaptea, pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea-Veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aș fi crezut că era Pena Corcodușa; cum aș fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că în acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de veșnicii, i se arătase aievea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite

172

strălucirile a două cununi împărătești. Seara însoțeam până la graniță pe un gentleman ras și cu barbeți scurți, în ținută elegantă de călătorie - un străin. Stam în vagonul restaurant la o masă, față în față, și nu găseam să ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorâse repede. Și mi-am adus aminte de acela care încetase să mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de când lumea și adesea chiar un alt eu-însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să bem.

Din vol. Mateiu I. Caragiale, Pajere. Remember. Craii de Curtea Veche, Editura Minerva, 1988 Ioan Alexandru - Capul meu Am fier în cap şi trage trăsnetul cum trage ochiul oceanului noaptea duhul morţilor din ceruri pe pământ.

Ochii mei albaştri sunt spuza limpede aleasă de pe vulcanul clocotind, părul meu blond pulberea razelor unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră. unde-mi închin o clipă capul spre odihnă se şi adună norii îngroziţi deasupra mea şi brusc se iscă fulgerele.

Soarele se cufundă-n neguri, zâna sângeră în crăpăturile uşilor, lama cuţitelor şuieră prin părul cerului înţepenit de ceafa mea, cioturi solzoase de lacrimi verticale în care îngerii se-năduşe la rând.

Recoltele sunt din nou ameninţate de revărsări neaşteptate.

Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor prin găurile săpate din instinct în laptele de piatră al luminii, clopotele-n primejdie răstoarnă cerul cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori în somn-că universu-i plin de cimitire).

Nicăieri nu pot întârzia prea mult, dealul mă cheamă,valea mă alungă, dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.

Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.

Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele mulţimii şi mă alungă blestemând, alteori zac săptămâni cu capul clădit în piatra din fântâni.

Cetatea mă asemuie unui balaur şi pune premiu pe alungarea mea.

Câteodată, în pieţe, la marile serbări mă-ncaier în turnirurile-nfierbântate sub bărbile lui Bachus, dar ies fără să vreau învingător şi sunt hulit cu pietre şi scos în faptul nopţii, pustiu şi singur sub povara mea.

Unde se duc aceste veşti-corhote

173

târându-mi capul mai presus de trup?

Ce umbră stranie cu pielea leorcăind mă biciuia deasupra şi-l apasă şi când adorm se furişează ghem la subţioara mea şi îmi pompează iarna în oasele din trup?

John Keats - Odă la o privighetoare Inima-mi strânsă cade-n somn în chin Ce mă apasă parcă-aş bea cucută, Sau chiar acum un opiat închin Care străfund în Lethe mă strămută: Nu că aş fi cu pizmă către tine, Ci iau la bucuria ta mult parte, Driadă de pădure ce te-mparte Aripa melodiei line Printre fagi verzi umbrind la nesfârşit, Verii îi cânţi înalt din gât răpit.

De-aş bea numai odată dintr-un vin De ani răcit în adâncimi săpate, Şi mirosind ca Flora printre roade, Ca dansul provensal de soare plin!

O cupă numai din arzândul sud, Având adevărata hippocrene în care perle cu scântei asudă Şi peste buze purpură aşterne; Să beau şi părăsindu-mi lumea toată, Să pier cu tine-n pădurea-ntunecată.

Să pier departe, dizolvat, uitând Ceea ce nu-ţi dă ramul tău nicicând, Grija de-aici, febră şi vlăguire, Căci oamenii se strâng geamăt să-audă, Paralizia pune-n păr reci fire, Un spectru sieşi, tinereţii-i rudă Şi e gândirea numai o mâhnire Cu ochi de plumb în disperare Şi Frumuseţea-i cu stinsă privire, Şi dragostea tânjind în gheaţă pare.

Spre tine vreau avântul meu să zboare, Nu lângă Bacchus şi-ale sale fiare, Pe àripi poezia să mă poarte La cer, deşi ezit şi întârziu; Cu tine sunt. E luna-n nori departe împărătească-n noaptea-n luciu viu, Cu roi de zâne, stelele mult tandre; Aici însă lumina nu răsare, Doar cea venind de sus prin câte-o boare

174

Prin umbra înverzită şi meandre.

Nu pot să văd ce flori am la picioare, Nici vreun parfum plutind peste o creangă, Dar în bezna balsamică mă leagă Aromele intrate slujitoare La pomi cu rod sălbatic de pe plai, La spini şi la măceşul ciobănesc, La violete ce iute veştejesc, La pruncul vârstnic din mijlocul de mai: Un trandafir de mosc, cu vin de rouă, Şi peste care muşte-n zumzet plouă.

Ascult bezna ades: ajutătoare Am privit moartea, dragoste aproape, Şi muza-mi a ştiut rime să-i sape, Ca-n duh să-mi piardă ultima suflare.

Să mor îmi pare voluptate azi, în miezul nopţii fără suferinţă Pe când în cer sufletu-ţi ia fiinţă într-un aşa extaz!

Dar nu-ţi voi auzi înaltul cânt De recviem, căci voi fi sub pământ.

Nu eşti a morţii, fără moarte, lege!

Lacom popor nu-ţi calcă pe mormânt.

Ca-n noaptea asta-n vremuri vechi, sunând Vocea ta a urcat în rob şi rege.

Poate acelaşi cânt a fost o zestre în inima lui Ruth când fără casă în grâu străin bea lacrimi, dureroasă; Acelaşi a vrăjit sacre ferestre Deschise către mări, primejduit, De pe pământuri din pierdutul mit.

Pierdutul mit! Fu clopot ăst cuvânt Şi m-a redat smulgându-mă din tine.

Adio! Fantezia nu ne ţine Cu amăgeala-i, cum se spune-n vânt, înşelătoareo, imnul tău cu plâns Trece de câmp, de râu, suie pe creastă, Iată acum întru adânc s-a strâns în luminişul văii ce-l adastă: E o închipuire, vis enorm?

Cântecul a pierit: - Sunt treaz sau dorm?

Trad: Miron Kiropol Virgil Carianopol – Tare-am fost...

Tarea-am fost, un om ca nimeni altul, Un sucit mereu, un strambă-drum, Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul,

175

Iar de-acolo,unde sunt acum.

Toata viaţa mi-o trăii bolnavă.

Am fost mare, atat cât eram mic.

Am suit când am căzut din slavă Şi-am căzut voind să mă ridic.

N-am cerut la nimeni niciodată, Chiar de-a fost să rabd, în viaţa mea.

Am dat totul fără nici o plată, Nevoind nimic să mi se dea.

N-am lovit în nimeni.Mai-nainte Am izbit în mine pentru-a şti Cât ar fi durerea de fierbinte Pentru-acel pe care l-aş lovi Am trecut prin toate totdeauna Ne-nsemnat, mereu un suferind, Un vulcan, afară stins într-una, Înăuntru, însă, clocotind.

Gemenii (fragment) - Mircea Cărtărescu Cunoşteam locul atât de bine! Când eram copil şi chiar mai târziu venisem aici de zeci de ori, acesta mi se părea locul cel mai fascinant, centrul enigmatic al lumii. Ce-i drept, în sălile de la subsol nu zăboveam prea mult, grăbit să le străbat ca să ajung sus, la animale şi păsări, la scheletele uriaşe şi la peştera plină de lilieci. Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului "Antipa" mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul "Antipa". De fapt, încântarea produsă de surpriză a fost atât de mare, încât, deşi am continuat s-o ţin pe Gina de deget şi să-i zâmbesc, aproape că uitasem de ea. Eram singuri în tot muzeul, puteam să îl vedem cum nu îl văzuse nimeni niciodată! Ea mă trăgea după ea cam nerăbdătoare, dar, pe tot parcursul acelei rătăciri prin muzeu, nu m-am putut opri să nu privesc cu aviditate exponatele. Căci în prima sală, licărind în toate culorile posibile, pe rafturile vitrinelor negre sau pe măsuţele acoperite cu sticlă, se aflau bucăţi de materie solidă, bulgări şi plăci minerale.

Am văzut silvanitul, cinabrul roşcat, blenda cu galenă şi blenda cu mică, în bolovani concavi, bismutul, sulful galben ca nişte bucăţi de zahăr cubic peste care ar fi urinat cineva, gneisul striat, gresia. Zone speciale erau rezervate pietrelor semipreţioase, cu luciu mat sau limpezi ca apa: aventurinul verde translucid, cum erau înfăţişate pe harta lui Piri Reis mările Chinei, agatul cu o mie de culori, de la cafeniu sticlos la roşu sticlos şi de la albastru sticlos la portocaliu sticlos, calcedonia azurie, cuarţul ochi-de-tigru, pe care cine îl vede moare în acelaşi an, piatra de Mokka, de o culoare necunoscută, fără nume, sardonixul, heliotropul zis şi matostat, malachitul de culoarea otravei, serpentinul şi prasopalul stând sumbri unul lângă altul, emanând singurătate. De o mie de ori mai mari, formate (pentru cine?) în mari bule supbământene, zăceau pe sticla groasă geodele de cuarţ şi aricii violeţi ai geodelor de ametist. Pietrele preţioase, lustruite, cuminţi, falsificate, păreau nişte indivizi anodini, civilizaţi, alături de aceste divinităţi ale unui "mundus subterranus" dezvăluit de ştiinţa lui Athanasius Kircher. Opalul, safirul, turcoaza, berilul şi turmalina încercau să rivalizeze cu marile diamante imitate din sticlă ieftină: Marele Mogul, Koh-i-noorul mare şi cel mic, fascinanta "piatră a lunii" numită diamantul Stewart, imesnul Cullinan, mai mare ca o minge de tenis, Piatra Sudului. Vedeam faţa Ginei reflectată în toate vitrinele. Se prinsese şi ea în joc şi ne străduiam să găsim lucruri cât mai ciudate. O luasem de mijloc şi îi prindeam uşurel cu buzele lobul urechii, dar

176

ea mă trăgea mai departe printr-un paradis taxinomic. Am străbătut repede culoarele întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişând, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri) carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase (Gina se strâmba de râs privind "marele" Tiranosaurus rex de vreo cincisprezece centrimetri înălţime), miocen, pliocen, cuaternar (mamuţi înzăpeziţi în peisaje apocaliptice, faţă de care Antarctica e un joc de copii). În culoarul cu fosile Gina n-a fost cuminte: a deşurubat o piuliţă cu care era prins genunchiul cerbului uriaş, al cărui schelet era dominat de nişte coarne galbene, mucede ca de ipsos, s-a căţărat pe cupola pietrificată a mamiferului cu carapace şi a încercat să deschidă geamul în spatele căruia, ca un fel de struţ scheletic, se afla diornisul. Lângă ghearele lui, în nisip, se rotunjeau două ouă fosilizate. Geamul vitrinei glisă într-o parte şi Gina ridică în braţe, abia putând să-l ţină, un ou cât o minge de rugby. M-am repezit să i-l iau şi să-l pun la loc, dar cum ea se întorsese cu spatele şi chiţăia ca un şoarece, i-am tras mâna şi oul a căzut pe dalele de ciment cu un sunet înăbuşit, de pietroi. Oul se crăpă şi, pe când îl rostogoleam la loc pe nisip, am văzut cum din crăpătură se scurgea un fir subţire de sânge întunecat. Am tras geamul şi am fugit de acolo. Ne-am mai venit în fire holbându-ne şi chicotind la dioramele cu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.

Giorgios Seferis- Pe un stih străin Fericit cine a călătorit ca, Odiseus.

Fericit, dacă , în ceas de plecare, simţea puternica armătură a unei iubiri, în tot trupul, ca venele-n care vuieşte sângele.

Iubire cu nesfârşit ritm, invincibilă ca muzica şi eternă, fiindcă s-a născut când ne-am născut şi, de murim, nici noi nu mai ştim că ea moare şi nici lumea nu mai ştie.

Pe Domnul Îl rog, să pot spune, într-o clipă de rară fericire, care e-această dragoste.

Stau uneori împresurat de străinătate şi aud glasul ei îndepărtat ca un clocot al mării unit cu furtuna. Şi mi se arată în faţă, iar şi iar, năluca lui Odiseus cu ochii înroşiţi de sarea talazurilor şi de vastul dor de-a vedea din nou fumul, ce iese din căldura casei lui şi câinele îmbătrânit de aşteptare în faţa porţii.

Măreţ e Odiseus, murmurând în barba-i albită, cuvinte ale limbii noastre, aşa cum se vorbeau acum trei mii de ani. Întinde o palmă bătătorită de funii şi cârmă, cu pielea tăbăcită de vânturi uscate, de arşiţe şi zăpezi.

Trad: Aurel Rău (1965) Constant Tonegaru- Plantaţia de cuie Ca nişte mâini cu degetele tunse, de două ori răsucite sub o lucarnă din cer, în palme negre, tomnatice, pomii cerşeau dezrădăcinarea de la Marele Temnicer.

Aşteptam aşteptam să văd ce-o să se întâmple prin regiunile astea singuratice.

"Os alb, spuneam nu mai bate în stânga sub ultima coastă; azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou ... răsuflă, nu răsuflă, a murit?

177

Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.

Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce, în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră; de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă croiam din hârtie învingătorului o pelerină iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă, fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă. În plină noapte ieşise năvodul din Infern purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal îşi clacsona prelung cu pompa biliară ce-i atârna din pântec, verde, afară, patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal în glasul lui rupându-se o stambă.

Pământul tot i se urca sub unghii şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi pe Luna ca un ficat însângerat rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar instruindu-mi pantofii în vreme de pace învăţam pe zidul opus geografie sumară dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace. În această singurătate vegheam prin largul de nisip din postul meu de observaţie situat special pe meridian căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă

178

era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată; de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie călită şi ciocănită pe nicovală.

Din orbite un ochi îi sări cât o portocală dar în loc s-o culeg îngropam în lut cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc măruntaiele caporalului începură să cadă pe un arhipelag cu nouă irozi plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!

Pe urmă o rachetă roşu-alb altă rachetă sălta pe nor; - Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă, în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.

Geo Dumitrescu- Treptele iertării Greşim în fel şi chip, e omeneşte doar cine nu trăieşte nu greşeşte...

(Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi, amicul meu cu suflet de cristal.)

Când eşti între ai tăi, să ierţi, e cu putinţă, orice lucru nu e păcat, greşeală, neajuns, iertare să nu merite cumva...

Când eşti între ai tăi, de bună seamă duşmanului, nimica să nu-i ierţi!...

- O, suflet de cristal, îi răspunsei, e cu putinţă, deci, să ierţi orice dar ce e cu putinţă, te întreb?... Şi-aşa, purtat de el, pornirăm, urcând şi coborând, pe nişte-nchipuite trepte, pe scara-nchipuită a-ndurării.

- Să-l ierţi, zicea,

179

pe cel ce fără voie te-a lovit, pe cel ce, prost ţintaş, te-a nimerit în plin, ochind alături.

Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă, pe cel ce te-a lovit de frică, sau de foame, din simpla bucurie de-a trăi, ca din avântul orb, elementar, cu care explodează mugurii-n April.

Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură îl poţi ierta de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi, ajută-l tu din coaja ei să iasă, aşteaptă-l într-o zi, şi-o va lăsa pe-un gard: pestriţă, veştedã armură, din care fluturele a scăpat. şi mai uşor îl vei ierta, fireşte, pe cel ce vrând o scamă de pe şapcă să-ţi alunge, în râvna-i binevoitoare, îşi vatămă şi ţeasta, din greşealã...

Să-l ierţi pe cel ce-şi cheltuie durerea lovind, pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare, pe cel ce te-a lovit din nepăsare, dintr-o umană pricină, meteahnă...

Chiar când ţi se apropie de gleznă murdar şi pofticios şi-ntărâtat ceva ce-abia mai seamănă a om, ci mai curând a colţ de lup aduce şi-a rât de râmător, murdar şi pofticios şi-ntărâtat, să-l cruţi e cu putinţă, dacă vrei, şi să nădăjduieşti că poate e o vrajă, cine ştie, că poate se va da de trei ori peste cap şi-n om se va preface iarăşi...

- Nu e prea mult? i-am spus.

Mergi prea departe!...

Să ierţi atât înseamnă să fii slab, să ai nevoie însuţi de iertare, să presupui că vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poţi avea-ndurare şi drept e să o ai, şi omenesc. nu slăbiciune-i asta, ci tărie,

180

căci crede-n om, se bizuie pe timp ne-ndurătorul e un pesimist, un suflet acru, neîncrezător, şi temător de oameni şi zbârcit...

Deci, iartã-i omului umanele greşeli! tot ce-i uman nu e străin de om.

Mai fă un pas, fugi şi mai mult de jungla-ntunecată, de sângerosul "dinte pentru dinte" filozofii de robi şi de barbari!...

Să ierţi cum iartă ţărmurile mării bătaia valurilor spumegânde.

Să ierţi cum iartă pasărea când zboară din mâna celui ce-o ţinu captivă, cum piere-n cărămidă rezidită amara amintire a caselor surpate...

Să ierţi cum iartă firea.

Să ierţi cum iartă via a grindinii bătaie răzbună-te în bobul ce-a rămas şi fã-l mai greu, mai rumen şi mai dulce şi-adună-n el tărie şi mireasmă...

Dar să nu-ntorci obrazul celălalt, al sclavului duios, împătimit în viciul umilinţei nu bucuros să ierţi, ci necesar, nu cu mărinimie, amorţit de lâncede efluvii ancestrale, ci dintr-o bărbătească, gravă, şi limpede nevoie creatoare, încredinţat adânc că omul e în stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, să ştii că pot să mă-nvoiesc uşor cu tine în ce priveşte pragul omeniei.

Da, iartă-i omului umanele greşeli, când dincolo de-o vinã nu e alta, când cel ce te-a lovit a dat în tine, nu în ai tăi, nu dincolo de tine, nu în ungherul unde-ţi ţii comoara (un steag, o hartă, o fotografie, un cântec, o medalie de bronz...)

- O, negreşit, răspunse, doar ţi-am spus: duşmanului nimica să nu-i ierţi!

Dar cu ai tăi să mânui altă lege -

181

să ierţi e cu putinţă orice lucru, să ierţi, chiar când te doare (şi mai ales atunci), chiar când ţi s-ar părea cu neputinţă, chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura, măsura legiuită a-ndurării: nimic nu se plăteşte mai adânc, mai drept şi mai covârşitor, decât iertarea simplă, omenească...

- Aşa e! zic. E drept ce spui, frumos.

Dar spune-mi, rogu-te, e oare, e oare şi ceva ce nu se iartă?

- Rămân destule, vai! Tu stai şi-alege cu-adâncă luare-aminte, nu greşi! mai bine laşi să treacă de la tine...

- Aşa e! zic. E drept ce spui. Rămân mult prea destule grelele păcate.

Dar mai presus de toate, e ceva ce-ntrece larga margine-a-ndurării.

Să ierţi, cum spui, să ierţi în fel şi chip, dar uită-te în palma ce-a lovit: şi de-ai să vezi în relieful sincer, pe albia adâncă dintre linii, o urmă inelară, o bătătură galbenă, ciudată, să ştii că e o urmă de arginţi, să ştii că lovitura fu plătită... şi asta să n-o ierţi!

O, asta niciodată să n-o ierţi!

Să-ţi lepezi îndurarea ta de om şi să te dai de trei ori peste cap în fiară prefăcându-te, feroce un urlet cosmic să slobozi din funduri de istorii, din caverne, cu-aceeaşi crâncenă nedumerire, cu-aceeaşi grea durere a primului învins prin mişelie, a celui dintâi om trădat din lume, şi să loveşti cu-aceeaşi disperată hotărâre cum ai sări să-ţi scapi din flăcări pruncul!

Retează mâna cu stigmat, mârşavă, să nu mai poată da,

182

să nu mai poată să primeascã, chircită-n veci să zacă în ţărână ca un netrebnic vreasc, sau ca o ghiară... şi amândoi am spus atunci aşa, am spus, aidoma gândind, de sus, pe scara-nchipuită a-ndurării, nemaifiind vreo treaptă cu putinţã, am spus, strigând din vârful ei, cu vocile-mpletite-n jurământ: Să-l ierţi pe cel ce te-a lovit...

Trădarea să n-o ierţi!

Pentru nimic în lume să n-o ierţi!

Rainer Maria Rilke- Requiem pentru o prietenă (PAULA MODERSOHN-BECKER) Eu aveam morţi, însă i-am ignorat şi-am fost uimit, aşa-mpăcaţi să-i văd, de prompt acasă-n moarte, aşa drepţi, altfel decât li-i faima. Doar tu vii napoi; tu mă atingi, tu bântui, vrei să loveşti ceva, care să sune, Trădându-te. O, nu îmi lua ce-nvăţ încet. Eu am dreptate , tu greşeşti Dacă, mişcată de orice lucru îţi este dor. Pe-acesta-l preschimbăm; aici nu e, îl oglindim lăuntric din fiinţa noastră, de-ndată ce-l vedem.

Te-nchipuiam departe. –S încurcat, căci tu greşeşti şi vii, care mai mult decât orice femeie ai schimbat.

Ne-am îngrozit nu cînd murit-ai, ci că moartea-ţi tare ne-a întrerupt obscur, rupând ce-a fost de ceea ce-a urmat: aceasta ne priveşte; a rândui va fi munca, ce-nfăptuim cu totul.

Te-ai îngrozit tu însăţi şi-ai acum groaza, unde ea nu mai contează; căci din eternitate-o parte pierzi şi-aici păşeşti, prietenă, aici, unde nimic nu-i încă; risipită pe jumătate prima oară-n Tot, ivirea infinitelor nature n-ai apucat-o, cum orice lucru-aici; din fluxul care te-a primit deja, atracţia mută-a oricărei neliniştite trage-n jos spre timpul măsurat-: de-acestea-s des noaptea trezit ca de un hoţ intrând.

183

Si aş putea să spun că tu doar vrei să vii din dărnicie, din preaplin, căci sigură, în tine însăţi, eşti, umblând ca un copil netemătoare de locuri, unde ceva se-ntâmplă-; nu însă: tu rogi. Aceasta-mi intră până la os şi taie ca o lamă.

Un reproş, ce-ai fi adus ca spectru, imputat mie, când noaptea mă retrag în plămânul meu, în măruntaie, în camera săracă a inimii mele, -un astfel de reproş n-ar fi aşa crud cum este-această rugă. Ce îmi ceri?

Spune, să plec la drum? Ai lăsat un lucru, undeva, ce se frământă şi vrea să te urmeze? Într-o ţară ce n-ai văzut-o, deşi îţi era-nrudită ca celălalt pol al simţurilor.

Eu vreau pe râurile ei să merg, vreau pe uscat să-ntreb de datini vechi, şi cu femei la porţi vreau să vorbesc şi să privesc copiii când şi-i cheamă.

Vreau să reţin cum peisaju-acolo, afară, îl străbat, la munca vechea câmpului şi a livezii, să cer în faţa regelui să fiu adus, şi preoţii vreau să-i atrag prin mită, să mă aşeze-n faţa naltei statuişi, închizând de templu porţi, să plece.

Atunci însă eu vreau, când multe ştiu, animale să observ, ca ceva din alcătuirea lor să-mi lunece -narticulaţii; o scurtă viaţă vreau în ochii lor să am, care mă ţin şi-ncet mă lasă,-n pace, fără judecată.

Eu vreau ca grădinarii multe flori să îmi înşire, pentru ca în glastra numelor frumoase un rest al sutelor miresme aici s-aduc. Şi fructe vreau să cumpăr, fructe, und’ţara mai e o dată până-n ceruri.

Căci asta-ai înţeles: fructele pline. În cupe le puneai în faţa ta şi greul în culori li-l cântăreai. Şi tot ca fructe, femeile priveai şi pe copii la fel, din interior în formele fiinţei lor împinşi.

Tu însăţi te priveai ca pe un fruct, din haine te scoteai, prin faţa oglinzii te purtai, lăsându-te în ea, afară din privire, rămasă-n faţa-i,

184

şi nespunând: sunt eu, nu: aceasta-i.

Privirea ta era-n sfârşit absentă şi săracă, dintr-o reală lipsă, că nu te mai dorea pe tine: sfântă.

Eu vreau să te păstrez aşa cum în oglindă te-aşezai, adânc în ea de tot departe. De ce tu altfel vii?

Ce te revolţi? De ce vrei să mă faci să cred că-n chihlimbarul din jurul gâtului o parte mai era din greutatea ce dincolo,-n imagini pacificate, nu-i; de ce-mi arăţi o sumbră bănuială în purtarea-ţi; ce te cheamă să defineşti conturul trupului ca liniile unei mâini, încât nu le mai pot vedea fără destin?

Vino-n lumina lumânării. Nu-mi este teamă să-i privesc pe morţi. Când vin, atunci au dreptul să zăbovească în ochii noştri, precum alte lucruri.

Vino; noi vrem să fim tăcuţi o clipă.

Priveşte roza de pe masa mea; nu-i chiar aşa sfioasă lumina-n jurul ei, ca peste tine: să fie-aici n-ar trebui.

Afară în grădină, cu mine neamestecată, să stea ori să plece ar fi trebuit - , acum dăinuie-aşa: ce-i este conştiinţa-mi?

Nu te speria, de-acum înţeleg, ah, acum urcă în mine: nu pot altfel, trebuie să-nţeleg, chiar de-aş muri.

Să înţeleg că eşti aici. Înţeleg.

Precum un orb pipăie-n jur un lucru, soarta ţi-o simt şi nu-i ştiu niciun nume.

Să ne tânguim, fiindcă cineva te-a luat din oglindă. Mai poţi tu plânge?

Nu poţi. Puterea şi-afluenţa lacrimilor le-ai preschimbat într-o vedere coaptă şi-aproape-ai fost ca-n tine orice forţă să o transformi în viaţă tare, rotind şi-urcând, orbind în echilibru.

O-ntâmplare, ultima, te-a rupt atunci, pe urmă, din cel mai depărtat progres, napoi în lume, unde vor forţele.

Te-a rupt nu-ntreagă; doar o bucată, dar când creştea în juru-i, zi de zi, realitatea, îngreunându-se, de tine-ntreagă-aveai nevoie, ai plecat şi te-ai sfărmat în părţi din lege cu greu, căci de tine-aveai nevoie.

N-ai rodit şi din al inimii tale

185

pământ cald-nocturn dezgropat-ai seminţe verzi, din care să-ncolţească a ta moarte, propria moarte spre propria viaţă. Şi le-ai mâncat, boabele morţii tale, i-ai mâncat boabele, precum toţi ceilalţi, şi ai avut în tine gust de dulce, pe care nu-l doreai, având dulci buze, tu: care-n simţuri erai deja dulce.

Să ne tânguim. Ştii cum sângele-ţi, din cursul fără seamăn, şovăitor se-ntoarse, fără voie, când l-ai chemat?

Cum a reluat confuz al trupului flux mic; cum plin de neîncredere şi uimire pătrunse în placentă şi obosi de lunga revenire.

L-ai îmboldit, nainte l-ai împins, tu l-ai târât înspre origini, cum se târăşte o turmă către pradă; şi încă şi mai voios îl voiai. Şi pân’ la urmă l-ai constrâns: voios, veni şi se dădu. Şi îţi părea, cu-alte măsuri fiind obişnuită, că numai pentru o vreme-ar fi; însă acum erai în timp, şi timpu-i lung. Şi timpul curge, timpul creşte, şi-i precum recidiva unei boli prelungi.

Ce scurtă ţi-a fost viaţa de-o compare cu-acele ore, când tu stăteai şi ale viitorului multe puterile consacrai tăcută noului făt, ce iar era destin. O, aspră muncă.

Muncă peste-orice puteri. O-nfăptuiai tu zi de zi, te târai la ea şi din război trăgeai frumosul tiv şi toate firele altfel folosindu-ţi. Şi mai aveai de sărbătoare poftă.

Căci era făcut, şi-ţi trebuia răsplata, precum copiii, când dulce-amar ceai băut-au, ce te-nsănătoseşte, poate.

Astfel te răsplăteai: căci de oricine erai prea departe şi-acum; nimeni nu-şi imagina ce răsplată bine-ţi făcea.

Tu o ştiai. Te ridicai în leagăn, nainte-ţi sta oglinda, ce toate-ntregi ţi le reda. Acum erai tu toată, şi-ntreagă-n faţa-i, şi-n ea numai miraj, frumos mirajul oricărei femei, cu drag purtând podoabe şi-aranjată.

Astfel murit-ai, precum de mult mureau femeile-n vechime, în cald cămin, moartea lăuzelor, care vor iarăşi să se-nchidă şi-n stare nu mai sunt,

186

fiindcă bezna, pe care au născut-o, vine din nou, şi-mpinge, şi pătrunde.

Totuşi, bocitoare n-ar fi trebuit găsite? Muieri care plâng pentru bani şi care se pot plăti, pentru ca noaptea să bocească, când e linişte.

Datini! Noi nu avem destule datini. Totul trece şi-i păstrat.

Trebuie, moartă, să vii, cu mine să-ţi obţii tânguirea. M-auzi plângând?

Aş vrea ca glasu-mi ca o cârpă să-l arunc peste cioburile morţii tale şi să trag de ea, până se face zdreanţă şi totul, ce spun, ar trebui ca, în zdrenţe,-n glas să intre şi să-ngheţe; de-ar fi jeluirea.Acum acuz: nu pe acela ce te-a tras din tine (nu-l aflu-aici, el este ca toţi ceilalţi), dar îi acuz pe toţi în el: bărbatul.

De undeva fiinţa de copil adânc în mine se trezeşte – n-o ştiu, cea mai pură, poate, a copilăriei: nu vreau s-o ştiu. Un înger vreau din ea să-nchipui, făr’ a privi-ntr-acolo, şi să-l arunc in primul rând al îngerilor trâmbiţând, ce Domnului îi amintesc.

Căci chinu-acesta deja prea mult durează şi nu-l ştie nimeni; prea greu e pentru noi chinul confuz al unei iubiri false, ce,-şi luând prescripţia ca obişnuinţă, drept se numeşte şi creşte din nedrept.

Unde-i bărbatul ce-l poate poseda?

Care ceva posedă, ce singur nu se ţine, ce doar, din timp în timp, voios se prinde şi iar s-aruncă, precum copilul mingea.

Cum comandantul nu poate o Nike la prora vasului s-o tină strâns, când tăinuit uşorul divinităţii ei, deodat’ o-nalţă-n luminoasă briză: tot astfel nici unul dintre noi femeia nu cheamă, ce nu ne mai vede şi care pe-ngusta-i fâşie a vieţii ca prin minune pleacă, fără neplăcere: el ar avea chemare şi gust de vină.

Căci asta-i vina, de-o are cineva: libertatea celui iubit să n-o sporească cu toată libertatea ce-o găseşte-n sine.

Avem, unde iubim, numai atât: a lăsa pe cellalt; căci a ne ţine ne pare-uşor şi nu trebuie-nvăţat.

187

Eşti încă-aici? În care colţ eşti?

–Atât de multe-ai ştiut din toate astea, multe ai putut, pe când mergeai spre tot deschisă, ca o zi ce-ncepe.

Femeia suferă: a iubi e a fi singur, şi-artiştii bănuiesc în muncă uneori că trebuie să schimbe ce iubesc.

Ambele-nceput-ai; ambele-s în ce-acum denaturează cinstea ce ţi-o ia.

Ah, erai departe de-orice cinste. Erai de nedistins; frumuseţea-ai luat-o-ncet năuntru, cum se retrage un stindard în zorii suri ai zilei lucrătoare, şi nu voiai decât o lungă muncă, -ce nu-i făcută: nu-i făcută, totuşi.

De eşti încă aici, de-n astă beznă mai e un loc, în care spiritu-ţi, vibrând pe-ntinsele unde sonore, intens un glas, singur în noapte, tulbură-n curentul odăii nalte: m-ascultă, m-ajută. Vezi, lunecăm, neştiind când, din progres înapoi în ceva la care nu ne gândim; în ce ne prindem ca într-un vis şi-n ce murim, fără să ne trezim.

Nimeni departe nu-i. Celui ce sângele şi-a ridicat într-o lucrare ce durează i se-ntâmplă să nu-l mai ţină sus şi să se scurgă-n greutatea-i, fără preţ.

Căci undeva-i o veche duşmănie între viaţă şi marele travaliu.

Fiindcă o ştiu şi o spun: ajută-mă.

Nu te întoarce. Dacă înduri, fii moartă între morţi. Morţii sunt ocupaţi.

Dar mă ajută-aşa, să nu te risipeşti, cum uneori departele m-ajută:-n mine.

Traducerea: George State Thassos Livaditis- Durerea De ce imensa durere umană te ridică deasupra propriului eu, până la halucinaţie şi nebunie şi profeţie şi destin, ba încă mai sus, până la dreptate… Şi eşti doldora de amintiri şi fapte şi vedenii, martor al valurilor generaţiilor venind dinspre adâncul timpului şi spălând veşnic întreaga lume. Şi se umflă degetele ca un pântec gata să nască. Şi atunci înţelegi durerile infinitului

188

la durerile pântecului lumii şi durerile pământului care naşte o cenuşă. Şi toate durerile veşniciei, ca să se nască, într-o zi, un cântec.

Trad: Sorina Munteanu Odysseas Elitis -Elena Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu! Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul nu ţine seama de noi Spre cine vom întoarce privirile acum când liniile îndepărtate au naufragiat în nori Acum când s-au închis pleoapele tale peste priveliştile noastre Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi – singuri pustii de singuri încercuiţi de imaginile morţii tale Cu fruntea- fereastră veghem suferinţa cea nouă Nu-i moartea care ne va doborî cât timp Tu exişti cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua până la capăt Să te-nveşmânte de aproape cum te-nveşmântă de departe speranţa noastră Cât timp există-n altă parte Câmpia verde pentru visul tău solar Pentru a depune mărturie Nu-i moartea pe care o vom înfrunta Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă Un sentiment confuz Aburul pământului umed în sufletele noastre care încet-încet se depărtează Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău Lumina pe cerul deschis Şi muzica-n adâncul nostru, o! melancolică Trecătoare cât vom mai fi pe lume Aerul umed e ceasul toamnei de adio Reazemul amar al braţului căzut în amintire Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi de lumină În spatele ferestrei care priveşte spre mâhnire Care nu vede nimic Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără Bătaie a pendulei în zid Pentru că de pe acum a devenit

189

Poezie vers cu alt vers ecou paralel cu ploaia lacrimi şi cuvinte Cuvinte nu asemenea celorlalte însă şi acestea cu o singură destinaţie: Tu! traducere: de Ion Brad în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu și Dimos Rendis-Ravanis Michelangelo- 259 Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei speranţa, nu în van fiind râvnirea, căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea, de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei, de ce mi-aş pune-n altceva iubirea, când Tu ţii sufletul divin, ce firea mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură necoborând cu trupul, schimbătorul, ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

Traducere de C. D. Zeletin Odysseas Elitis- Şapte heptastihuri nocturne I Vise şi vise-au venit La ziua de naştere-a iasomiilor Nopţi şi nopţi în albele Insomnii ale lebedelor Roua se naşte în frunze Precum în cerul nemărginit Sentimentul senin.

II Îmbietoare nopţi înstelate-au adus tăcerea Şi în urma ei o melodie străină Amanta Vechilor ecouri vrăjite Acum mai rămâne o umbră incertă Şi-n ţăndări încrederea ei Şi ameţeala minţii de nevindecat - acolo.

III Toţi chiparoşii vestesc miezul nopţii Toate degetele Tăcere

190

Dincolo de fereastra deschisă a visului Încet-încet se petrece Spovedania Şi ca o privire piezişă deviază spre stele!

IV Un umăr desgolit Ca adevărul Îşi întregeşte conturul La această margine-a serii Ce singură luminează De sub tainica semilună A nostalgiei mele.

V Noaptea nepăzită au furat-o amintirile Mov Roşii Galbene Braţele-i deschise s-au umplut de somn Părul ei odihnit de vânt Ochii ei de tăcere.

VI Noapte nedescifrată - amar fără margini Pleoapă fără de somn Înaintea suspinului durerea se mistuie Înainte de cumpănă cade pieirea.

Aşteptarea-i pe moarte Asemenea gândului ce prin meandrul zadarnic Cade strivit în poala ursitei.

VII Diadema lunii pe fruntea nopţii Când umbrele-şi împart întinsul Vederii Şi măsurată durerea de-o ureche dibace Fără să vrea se destramă Înăuntrul ideii spulberată de melancolica Goarnă a stingerii. (traducere de Ion Pop în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu şi Dimos Rendis-Ravanis) Lucian Blaga- A unsprezecea elegie - Intrare-n muncile de primăvară Inima mai mare decât trupul, sărind din toate părţile deodată şi prăbuşindu-se din toate părţile înapoi, asupra lui, ca o distrugătoare ploaie de lavă,

191

tu, conţinut mai mare decât forma, iată cunoaşterea de sine, iată de ce materia-n dureri ia naştere din ea însăşi.

Ca să poata muri.

Moare numai cel care se ştie pe sine, se naşte numai cel care îşi este sieşi martor.

Ar trebui să alerg, mi-am spus, dar pentru asta va trebui mai întâi să-mi întorc sufletul spre nemişcătorii mei strămoşi, retraşi în turnurile propriilor oase, asemenea măduvei, nemişcaţi aidoma lucrurilor duse până la capăt.

Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.

Voi alerga, pentru că numai ceea ce este nemişcat în el însuşi se poate mişca, numai cel care e singur în sine e însoţit ; şi ştie că, nearătată, inima se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei centru sau, spartă-n planete, se va lăsa cotropită de vietăţi şi de plante, sau, întinsă va sta pe sub piramide, ca înapoia unui piept strain.

II Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.

Totul e aproape, atât de aproape, încât se trage înapoia ochilor şi nu se mai vede.

Totul este atât de perfect în primavară, încât înconjurându-l cu mine iau cunoştinţă de el, ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită de cuvintele gurii care le rosteşte, marturisită de gura inimii, de inima sâmburelui ei, cel în el însuşi nemişcat, aidoma sâmburelui pamântului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de braţe ale gravitaţiei, strângând la sine totul şi deodată într-o îmbrăţişare atât de puternică, încât îi sare printre braţe mişcarea.

III

192

Voi alerga, deci, în toate părţile deodată, după propria mea inimă voi alerga, asemeni unui car de luptă tras din toate părţile simultan de o herghelie de cai biciuiţi.

IV Voi alerga până când înaintarea, goana ea însăşi mă va întrece şi se va îndepărta de mine aidoma cojii fructului de sămânţă, până când alergarea chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.

Iar eu mă voi prăbuşi asupra ei, asemeni bărbatului tânăr întâmpinindu-şi iubita.

V Iar dupa ce voi fi făcut ca alergarea să mă-ntreacă, dupa ce mişcându-se-n sine va sta ca de piatră, sau mai degrabă asemeni mercurului înapoia geamului oglinzii, mă voi privi în toate lucrurile, voi îmbrăţişa cu mine însumi toate lucrurile deodată, iar ele mă vor azvârli înapoi, dupa ce tot ceea ce era în mine lucru va fi trecut, de mult, în lucruri.

VI Iată-ma ramânând ceea ce sunt, cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig, înapoi spre mine însumi alerg, smulgându-mă de pretutindeni, smulgându-mă de dinaintea mea, dinapoia mea, din dreapta, şi din stânga mea, de deasupra, şi de dedesubtul meu, plecând de pretutindeni şi dăruind pretutindeni semne ale aducerii-aminte : cerului - stele, pamântului - aer, umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.

VII trup ciudat, trup asimetric, mirat de el însuşi în prezenţa sferelor. mirat stând în faţa soarelui,

193

aşteptând cu rabdare să-i crească luminii un trup pe măsură.

VIII A te sprijini de propriul tău pământ când eşti sămânţă, când iarna îşi lichefiază oasele ei albe şi lungi şi primavara se ridică.

A te sprijini de propria ta ţară când, omule, eşti singur, când eşti bântuit de neiubire, sau pur şi simplu când iarna se descompune şi primăvara îşi mişcă spaţiul sferic asemenea inimii din sine însăşi spre margini.

A intra curăţit în muncile de primăvară, a spune seminţelor că sunt seminţe, a spune pământului că e pământ !

Dar mai înainte de toate, noi suntem seminţele, noi suntem cei văzuţi din toate părţile deodată, ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi, sau un câmp, pe care-n loc de iarbă cresc priviri - şi noi cu noi înşine deodată, duri, aproape metalici, cosim firele, astfel ca ele să fie aidoma tuturor lucrurilor în mijlocul cărora trăim şi pe care inima noastră le-a născut.

Dar mai înainte de toate, noi suntem seminţele şi ne pregătim din noi înşine să ne azvârlim în altceva cu mult mai înalt, în altceva care poartă numele primăverii A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu înlăuntrul fenomenelor.

A fi săminţă şi a te sprijini pe propriul tău pământ.

Cesare Pavese- O amintire Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis, se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.

Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă, ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc mereu.

Nici zilele nu se adună pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor

194

ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară; şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie trupul ei puternic, privirea reculeasă, în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.

Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat s-o ştie cum geme, umilită de dragoste, plăteşte zi de zi, neştiind despre ea pentru cine trăieşte ziua de azi.

Zâmbeşte singură zâmbetul cel mai ambiguu mergînd pe stradă.

Cesare Pavese-Va veni moartea şi va avea ochii tăi Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în oglindă.

O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi nimicul.

Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă. Şi în vâltoare coborî-vom muţi.

(Traducere de Claudiu Komartin) Walt Whitman - Zile senine Nu printr-o mare iubire, Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii, prin victorii în politică sau în război, Vei avea zile senine.

Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate furtunoasele pasiuni se potolesc, Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute culori acoperă cerul de seară, Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat, îţi umplu viaţa, Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate şi merele coapte atârnă, obosite şi leneşe, pe crengi, Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite zile dintre toate, Liniştitele şi fericitele zile senine.

Trad: Mihnea Gheorghiu

195

EMAUS, autor Ioan Alexandru Rămâi cu noi căci iată dă spre seară Şi-i în scădere luna peste ţară Şi iar în beznă se cufundă toate Şi drumu-i lung până la alte sate Şi casa noastră este prea pustie Cum ne-am întors bătrâni din pribegie Şi a intrat străina arătare Şi S-a lăsat spălată pe picioare Şi la lumina-ntr-un ungher aprinsă Inima lor de teamă fu cuprinsă Şi s-au grăbit la masă să se strângă Şi I-a fost dată pâinea să o frângă Şi când a-ntins din ea o-mbucătură Pe frângerea de sine-L cunoscură.

Cesare Pavese - PEISAJ [IV] (Tinei) Cei doi bărbaţi fumează pe mal. Femeia care înoată fără a tăia apa, nu vede decât verdele din orizontul ei îngust. Între cer şi plante se întinde apa prin care lunecă femeia fără corp. Pe cer se aşează norii ca încremeniţi. Fumul se opreşte în aer.

Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde o strivim cu trupul. Nu mai e de-a lungul apei altă greutate. Noi singuri simţim ţărâna.

Poate trupul ei lungit, cufundat, simte cum nesăţiosul frig îi soarbe căldura membrelor scăldate în soare şi o topeşte de vie în verdele nemişcat. Capul ei nu se mişcă.

Era întinsă şi ea, unde iarba e plecată.

Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braţ şi privea în iarbă. Nimeni nu sufla.

Mai stăruie în aer acel prim clipocit cu care a întâmpinat-o apa. Deasupra noastră stăruie fumul.

Acum a ajuns la mal şi ne vorbeşte, corpul ei înnegrit ce picură răsare dintre trunchiuri.

Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei - răguşit şi limpede, este glasul dintâi.

Ne gândim, lungiţi pe mal, la acel verde mai întunecat şi mai răcoros în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi se aruncă sfredelind apa şi traversează, descoperindu-şi umerii când îşi întinde braţele înspumate, verdele nemişcat.

[1934] Trad. Mara Chiriţescu din volumul Munca oboseşte (Lavorare stanca, 1936)

196

T.S. Eliot - Rapsodie într-o noapte cu vânt Ora douăsprezece.

Pe toată întinderea acestei străzi Acum suspendată într-o sinteză lunară, Incantaţiile şoptitoare ale lunii Dizolvă planurile amintirii Cu toate legăturile ei limpezi, Cu toate diviziunile şi preciziile ei. Şi fiecare felinar sub care trec în drumul meu Pulsează ca o tobă resemnată, Iară prin spaţiile întunecimii Miezul de noapte zgâlţâie amintirea Aşa cum un nebun zgâlţâie o muşcată uscată.

Unu şi jumătate, Felinarul scuipând înecându-se, Felinarul mormăind, Felinarul spunând, "Priveşte la femeia aceea Cum şovăie înspre tine în lumina uşii Deschisă asupra ei ca un rânjet.

Vezi, tivul rochiei îi e Şi sfâşiat şi pătat de nisip, Şi vezi cum colţul ochiului I s-a strâmbat ca un ac răsucit".

Amintirea aruncă în sus înaltă şi uscată O-adunătură de lucruri strâmbate, O creangă frântă undeva pe plajă Mâncată până la lemn, şi lustruită Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat Taina scheletului, Ţeapăn şi alb.

Un arc plesnit în curtea unei fabrici, Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere Dură, contorsionată, gata să plesnească.

Două şi jumătate, Felinarul spunând, "Observă cum pisica se chirceşte în rigolă, Şi îşi strecoară limba afară Şi devorează o bucată de unt rânced".

Tot astfel mâna copilului, în gest automat, S-a întins furişe şi a strecurat în buzunar o jucărie care aluneca pe chei.

Nu mai vedeam nimic altceva decât ochiul acelui copil.

Am văzut ochi în stradă Cum încercau să spioneze prin obloane luminate, Şi într-o după-amiază un crab într-o băltoacă, Un crab bătrân cu ochelari pe spinare, S-a încleştat de capătul băţului pe care eu i l-am întins.

197

Trei şi jumătate, Felinarul scuipând, Felinarul mormăind în întuneric.

Felinarul fredonând, "Priveşte luna, La lune ne garde aucune rancune, Îţi face semn dintr-un ochi fără putere, Şi mai surâde în colţuri. Şi netezeşte părul ierburilor.

Luna şi-a pierdut memoria, Şi un vărsat de vânt decolorat îi cojeşte faţa, Mâna ei răsuceşte un trandafir de hârtie, Care miroase a praf şi a apă de colonie, E singură Cu toate mirosurile vechi nocturne Care-o străbat şi i se încrucişează în cap". Şi vine o reminiscenţă A unor muşcate uscate, fără soare Şi a prafului prin crăpături, Mireasma castanilor în străzi, Mirosurile femeieşti în camerele oblonite, Şi ale ţigaretelor pe coridoare Mirosurile cocteilurilor în baruri.

Felinarul spunând, "Ora patru, Uite numărul pe uşă.

Amintire!

Ai cheia, Becul acesta slab îşi desface un inel pe scară.

Urcă.

Patu-i făcut; periuţa de dinţi ţi-atârnă pe perete, Lasă-ţi pantofii la uşă, dormi, pregăteşte-te pentru viaţă".

Ultima răsucire a pumnalului.

Trad: Mihnea Gheorghiu Nichita Stănescu, Altă matematică Noi ştim că unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o pară nu ştim cât face. Ştim că cinci fără patru fac unu, dar un nor fără o corabie nu ştim cât face. Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu, dar un munte împărţit la o capră nu ştim cât face. Ştim că unu plus unu fac doi, dar eu şi cu tine, nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

198

Ah, dar o plapumă înmulţită cu un iepure face o roscovană, desigur, o varză împărţită la un steag fac un porc, un cal fără un tramvai face un înger, o conopidă plus un ou, face un astragal...

Numai tu şi cu mine înmultiţi şi împărţiţi adunaţi şi scăzuţi rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!

Petofi Sandor- Mâniei Începi să seci, mânie, De cataracte plină, Sălbatic râu de munte, Ce te-aruncai cu vuiet În negrele prăpăstii Zvârlind spre ceruri spuma!...

Să pieri vrei pe de-a pururi Din inima-mi, mânie?

O pasare de curte S-ajungi din cruntul vultur Ce-şi înfigea pe vremuri Puternicele-i gheare-n Spinarea vijeliei Turbate, călărind-o Triumfător şi mândru? Înflăcăratul tânăr Sortit e să ajungă Un trandav şi nemernic Burghez cu umeri gârbovi Ce tremură din scufă?

S-ajungă astfel, oare, Nestăpânitu-acela Ce – nemilos cu sine – Era în lumea toată Vestit sub denumirea: Petofi mâniosul!

Ce teamă fără noimă, Ce-ngrijorare vană!

Nu poate să mă lase Pornirea mea curată, Mânia tinerească; Din inima-mi, cascada

199

Sălbaticelor ape De munte n-a secat Şi nici nu o să sece. Şi-a potolit doar mersul Acum când drumu-i trece Printre câmpii întinse, Pe şesurile goale, Pe unde nu se vede Nici muntele, nici valea.

Dar dincolo-i stâncoasă Prăpastie viitoare, Cu negrele-i adâncuri...

Când va ajunge-acolo Râul mâniei mele Cu apele-i crescute, Se va surpa, o, Patrie, Pe-ai tăi duşmani, la fel Cum se prăvale-n noaptea Prăpastiei nesfârşite Turbata, Niagara!

O, Doamne, m-am săturat- autor: Vasile Vlad O, Doamne, m-am săturat să-mi pândesc sângele. Năclăit sunt, pângărită e goana. Dâmburile de silă nu au fost ocolite nici ele, dar se aşează temeliile răzând la fel de măruntaiele spetite. Şi nu ştiu ce vreau cu un singur deget măcar, şi vlaga oftează după stârpitul imbold, printre lăptoase boabe de vâsc, şi tidva se loveşte de arborii lepădaţ.

O, nu-mi cerceta numele, Doamne, eu m-am închinat ochilor care ştiu să nu presupună, picioarelor care se opresc târziu în pământ, mâinilor sfinte cât o dragoste omenească. din vol. Omul fără voie, 1970 Salvatore Quasimodo - Scrisoare mamei „Mater dulcissima, iată-acum ceaţa coboară, valuri se aud confuz lovind în diguri, copaci se umflă de apă, îngheaţă; nu mai sunt trist în Nord: nu-s împăcat cu mine, dar nici nu mai aştept iertarea nimănui – mulţi îi datorează lacrimi de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti ca toate mamele poeţilor, săracă

200

şi dreaptă cu dragostea pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sunt eu care-ţi scriu”. – „În sfârşit, vei gândi, două vorbe de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o haină scurtă şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el, inimos şi aprins cum îl ştiu îl vor ucide undeva-ntr-o zi...” „Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie cu trenuri încete ducând portocale, migdale spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaite, de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o pe buzele mele, blândă ca şi a ta.

Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de plânset. Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum câteva lacrimi pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie aşteaptă mereu şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată moarte, să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de peretele bucătăriei, copilaria mea toată-a trecut pe smalţul cadranului său, pe florile-acelea pictate; să nu atingi mâinile, inima lor, a bătrânilor.

Dar oare răspunde cineva? O, moarte de milă, moarte de sfială. Adio, iubită, adio, dulcissima mater”.

Trad: A. E. Baconsky Singurătatea mă mână - Alexandr Mejirov Singurătatea mă mână Din prag în prag Prin amurgul în flăcări.

Am prieteni Slavă domnului Am prieteni.

Singurătatea mă mână Prin gări mirosind a peşte sărat O să-mi surîdă o bufetieră inimoasă Înveselindu-se cu zgomotul paharelor sparte.

Singurătatea mă mână Prin vagoane de clasa a doua Începe o interminabilă discuţie, din cauza insomniei, care mă acoperă pînă peste cap Ca un cearşaf uzat.

Singurătatea mă mână. Eu stau.

Fac pom de iarnă în casă străină Dar nu te bucură veselia străină Sufletul meu singuratic.

Cînt.

Singurătatea mă mână Încotro văd cu ochii.

Prin bezna nopţii si-n amurgul zilei Am prieteni

201

Slavă domnului Am prieteni.

Trad: Marin Sorescu Geo Dumitrescu - Aceste semne fugare Uitasem demult că respir, că aerul mă cercetează adânc până-n marginea inimii, părăsindu-mă de fiecare dată cu nevăzute amintiri şi mesaje, uitasem această obişnuinţă, străveche încercare a văzduhului, de a mă stăpâni,bătându-mă cu valul său ritmic ca pe un mal de lut...

Dar, aseară, în vreme ce luna se juca printre brazi cu oglinda, mi-am văzut deodată puterea pieptului scriind cu aburi calzi, aproape luminoşi din pricina zăpezilor, ciudate semne, ce îngânau fumul călător al trenurilor despletit prin coloanele salcâmilor (pe care, în treacăt fie zis, întotdeaua am nutrit bănuiala că-i ajută să înflorească...)

Poate era frigul de vină desigur luna, sau poate căldura mea pe care o simţeam crescând din nervurile palmei tale mici adunată în mâna meadar semne ciudate porneau din pieptul meu, îngânând alergarea cerbilor printre brazi, peste umerii stâncilor...

Unde se duc oare, unde aleargă? mă întrebam plin de mirare, privind ciudatele forme, calde, fugare, ce izbucneau în larg desfăcând pârtii albe în întuneric, ca altadată sabia fină, lucitoare, a tinereţii.

Unde se duc? mă-ntrebam, şi m-aş fi luat dupa ele tiptil, străpuns de curiozitate, ca dupa nişte urme ce simţi că te duc spre uşa unui adevăr însemnat.

202

Prea mirat eram însă (poate şi din pricina lunii), dar, prin această lespede grea ce mă ţintuia în loc, auzeam furnicând cald, subţire, mari bănuieli bucuroase: o, desigur, îmi spuneam, aceste semne fugare ale pieptului tău, aceste forme albe, călătoare, ajung undeva, trebuie să ajungă.

Negreşit, ele străbat pădurea, trec munţii şi se lasă pe văi, dincolo, spre marile oraşe...

Fără doar şi poate, ele ajung undeva, aşa cum ajung la tine, în acelaşi chip şi în altele, toate mesajele, toate gândurile oamenilor, cercetându-le adânc, până-n marginea inimii, bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic ca pe un supus mal de lut păstrător de urme şi amintiri...

O, negreşit, îmi spuneam, nu încape nicio îndoială, aceste semne fugare ajung undeva, ajung unde trebuie să ajungă...

Fireşte că ajung, altminteri,vezi bine, altminteri,la naiba,ce rost ar mai avea să respiri?

Walt Whitman - În curând, va fi învinsă iarna În curând, va fi învinsă iarna; În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute şi topite. Încă puţin Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de forme vor răsări, Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate muşuroaie de pământ, ca din adânci morminte vor răsări.

Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă de frumuseţea naturii Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.

Tu vei observa aspectele simple, delicatele minuni ale pământului, Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă, florile timpurii, primele parfumuri, Arbustul pe care calci, verdele-galben al salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,

203

Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...

Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.

Trad. Mihnea Gheorghiu Rainer Maria Rilke-Cântec de dragoste Cum să-mi împiedic sufletul Să nu-l ajungă cutremurat pe al tău?

Cum să-l înalţ deasupra ta Spre alte lucruri, altundeva?

O, cum l-aş aduna Lângă ceva pierdut în întuneric, într-un ungher tăcut, străin, nefremătând ce nu se-ndepărtează când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind Ci tot ce ne-nfioară pe tine şi pe mine, ne împreună totuşi aşa cum un arcuş din două strune-un singur sunet scoate.

Pe ce vioară suntem înstrunaţi?

Si ce artist ne ţine-n mâna lui, Cântec cum altul nu-i? traducere şi note George Popa Editura Polirom, 2000 Rainer Maria Rilke- Elegia a şaptea Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -, pe care-o aruncă-n seninul azurului, în inima cerului. Ca şi pasărea şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă, să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns ce se înflăcărează ascultându-te, - cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.

Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.

Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.

Nu numai zilele, atât de duioase cu florile, şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.

Nu doar evlavia acestor învoalte puteri, nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,

204

nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii, nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ... ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii, ci stelele, stelele acestui pământ.

O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii, un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.

Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei; de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând, gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.

Au avut totul. Vinele pline de viaţă.

Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând, nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur, am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se, se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică, răzbate-acum o întruchipare fantomatică, ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.

Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri, el care este la fel de inform ca şi încordatul avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.

Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru altă dată slujit, implorat în genunchi-, se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.

Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul de a-l zidi acum lăuntric cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!

Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi, cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.

Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.

Pe noi nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă, să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. Faptul acesta s-a înălţat odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul, se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare, şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere, Ţie ţi-l arăt încă aici, în contemplarea ta stă,

205

mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.

Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii, cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci noi suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o, am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste spaţii ale noastre. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele, că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).

Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere, fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -, iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi, chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea... nu a ajuns la genunchii tăi -?

Să nu crezi că te implor. Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.

Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută sus, ca să apuce, în faţa ta într-un gest de apărare şi prevenire, Denecuprinsule, rămâne larg deschisă. traducere şi note George Popa Editura Polirom, 2000 George Ţărnea - Balada veştilor din ploi Mulţumeşte-te să-mi scrii Câteva cuvinte calde, Când va fi să mi se scalde Umbra vieţii-n aporii.

Eu voi sta, oricum, atent, Sprijinindu-mă de-o rază, La-nţelesul viu din frază Şi la frigul tău latent.

Dacă tot mi-e dat să mor Inainte-ţi cu o vreme, Voi ajunge, nu te teme, Să-mi transform plecarea-n nor. Şi-or să cadă mai apoi, Dinspre mine către tine, Veşti de dragoste, ştii bine, Risipite-n nişte ploi.

Mircea Ivănescu - dans de iarnă eu am văzut cum începe iarna - într-o după-amiază demult, când a început deodată să ningă, şi lumina, foarte decolorată, se coboară să atingă marginile gestului meu uimit. simţeam cum mi se aşează

206

un cerc de mare singurătate în suflet. de aici ştiam - aveau să-mi înceapă, cu urmele prin zăpadă, drumurile mele spre înţelegere, spre tăgadă. căci iarna e vremea îngheţată în negare, când nici o cristală a vorbelor nu mai clipeşte în afară. răsfrângerile toate sunt îngheţate. eu ştiu cum îşi începe iarna dansul ei străveziu - un dans în răsturnata apă, şi amară, a vremii pe care n-o mai credeam adevărată. de asta eu râd când ninge - dansul ei iar mi se arată.

J. L. Borges - Celălalt Whitman Cînd compilatorul din vechime al cărţii Zohar a trebuit să se aventureze pe terenul unor aprecieri despre nedistinctul său Dumnezeu - divinitate atît de pură, încît nici măcar atributul de fiinţă nu i se poate aplica fără a săvîrşi o blasfemie -, a născocit un mod uimitor de a face acest lucru. A scris că faţa lui era de trei sute şaptezeci de ori mai lată decît zece mii de lumi; a înţeles că urieşenia poate fi o formă a invizibilităţii şi chiar a abstracţiei. Este cazul lui Whitman. Forţa lui se dovedeşte atît de înrobitoare şi atît de evidentă, încît nu percepem decît că este puternic.

Vina nu este a nimănui în particular. Noi, oamenii din cele două Americi, rămînem atît de izolaţi, încît abia ne cunoaştem din auzite, prin intermediul relatărilor europene. În asemenea cazuri, Europa este de obicei sinecdoca Parisului. Parisul se interesează mai puţin de artă decît de politica artei; este de ajuns să ne gîndim la tradiţia de bisericuţe a literaturii şi picturii sale, întotdeauna condusă de comitete şi avînd adevărate dialecte politice: unul parlamentar, care vorbeşte de stînga şi dreapta; altul militar, care vorbeşte de avangardă şi ariergardă. Mai precis spus, pe francezi îi interesează economia artei, nu rezultatele ei. Economia versurilor lui Whitman a fost atît de nemaiauzită, încît francezii nu l-au cunoscut pe Whitman. Au preferat să-l clasifice: l-au lăudat pentru o licence majestueuse, l-au făcut precursor al multor inventatori mărunţi ai versului liber. Pe lîngă aceasta, au cîrpit partea cea mai demontabilă a dicţiunii sale: complezenţele enumerării geografice, istorice şi ocazionale pe care le-a înşirat Whitman pentru a împlini o anumită profeţie a lui Emerson despre poetul vrednic de America. Aceste cîrpeli sau amintiri au fost futurismul şi unanimismul. Au fost şi sînt întreaga poezie franceză a timpului nostru, în afară de aceea care decurge din opera lui Poe. (Din buna teorie a lui Poe, vreau să spun, nu din practica lui deficientă.)

Mulţi nici măcar nu au băgat de seamă că enumerarea este unul dintre cele mai vechi procedee poetice - să ne amintim psalmii din Sfînta Scriptură, şi primul cor din Perşii, şi catalogul homeric al corăbiilor- şi că meritul său esenţial nu este lungimea, ci delicata potrivire verbală, "simpatiile şi diferenţele" cuvintelor. Walt Whitman nu a ignorat acest lucru: And of the threads that connect the stars of wombs and of the father-stuff.

Sau: From what the divine husband knows, from the work of fatherhood.

Sau: I am as one disembodied, triumphant, dead.

Cu toate acestea, uimirea a făurit o imagine falsă a lui Whitman: aceea a unui bărbat pur şi simplu entuziast şi universal, un stăruitor Hugo adresîndu-se retoric oamenilor fără să obosească. Nu tăgăduiesc faptul că Whitman, într-un număr însemnat de pagini ale sale, a fost destul de jalnic; îmi

207

este însă de ajuns să demonstrez că în alte pagini, mult mai bune, a fost un poet de un laconism înfiorat şi plenar, omul care îşi comunică destinul, nu şi-l proclamă. Nici o demonstraţie nu este mai convingătoare decît versiunea cîtorva poezii: ONCE I PASSED THROUGH A POPULOUS CITY Treceam odată printr-un oraş plin de lume, imprimîndu-mi în creier, spre a-mi sluji mai tîrziu, felurite curiozităţi, momente, moravuri, tradiţii.

Cu toate astea, azi, din întreg oraşul acela nu-mi amintesc decît o singură femeie pe care-am întîlnit-o, întîmplător, şi mi-o aduc aminte fiindcă mă iubea; Zi după zi şi noapte de noapte am fost împreună tot restul din mintea mea s-a şters de-atunci încoace.

Nu-mi mai aduc aminte, zic, decît de-acea femeie care de mine s-a legat cu-atîta patimă, şi parcă iarăşi hoinărim, şi ne iubim, ne despărţim, şi iarăşi ea nu-mi lasă mîna dintr-a ei, nu vrea să-mi deie drumul să mă duc; o văd aievea, strîns lipită de mine, cu buzele ei mute şi trist tremurînd.

WHEN I READ THE BOOK Cînd am citit cartea, biografia faimoasă, asta este atunci (mi-am zis) ceea ce scriitorul numeşte viaţa unui om, aşa se va scrie despre mine după ce voi muri?

(De parcă cineva ar putea să ştie ceva despre viaţa mea; eu însumi gîndesc adesea că ştiu prea puţin sau chiar nu ştiu nimic despre viaţa mea adevărată.

Doar cîteva semne, cîteva indicii vagi şi indicaţii încerc, pentru propria mea informare, să rezolv aici.)

WHEN I HEARD THE LEARNED ASTRONOMER Cînd l-am auzit pe învăţatul astronom, cînd mi-au prezentat pe coloane probele, cifrele, cînd mi-au arătat hărţile şi diagramele, ca să măsor, ca să împart şi să adun, cînd de la locul meu l-am auzit pe învăţatul astronom care diserta cu mult succes de la catedră, m-am simţit deodată, în mod inexplicabil, zăpăcit şi sătul pînă-n gît.

M-am strecurat afară şi m-am depărtat singur în umedul aer mistic al nopţii, şi din cînd în cînd priveam într-o tăcere adîncă stelele.

208

Aşa este Walt Whitman. Nu ştiu dacă este de prisos să arăt - eu abia acum am băgat de seamă - că aceste trei mărturisiri au aceeaşi temă: poezia specială a arbitrarului şi privaţiunii. Simplificarea finală a amintirii, pudoarea vieţii şi imposibilitatea de a o cunoaşte, negarea schemelor intelectuale şi preţuirea informaţiilor primare pe care şi le procură simţurile - iată concluziile morale ce se desprind din aceste poeme. E ca şi cum Whitman ne-ar spune: lumea este nebănuită şi se ascunde, dar simpla ei posibilitate constituie o bogăţie, de vreme ce nici măcar nu putem şti cît sîntem de săraci, fiindcă totul este un dar. Să fie aceasta o lecţie de mistică a chibzuinţei, şi încă provenită din America de Nord O ultimă sugestie. Cred că Whitman - om cu o nesfîrşită capacitate de invenţie, simplificat de o viziune străină şi redus la un simplu uriaş - este un simbol prescurtat al patriei sale. Povestea magică a copacilor care ne împiedică să vedem pădurea poate sluji, inversată ca prin farmec, pentru a-mi exprima intenţia. Fiindcă a fost odată o pădure atît de necuprinsă, încît nimeni nu-şi mai amintea că era alcătuită din copaci; fiindcă între două mări există o naţiune de oameni atît de puternică, încît nimeni nu-şi mai aminteşte de obicei că este alcătuită din oameni. Din oameni de condiţie umană.

Walt Whitman - Am visat un vis Mi s-a arătat în vis un oraş care nu poate fi biruit chiar dacă s-ar năpusti asupra lui tot restul pământului, Şi-am visat că era noul oraş al Prieteniei, Şi că-n acel oraş, mai presus de toate, era preţuită o robustă şi mare iubire, Şi se vedea că era aşa din tot ce făceau cetăţenii acelui oraş în tot ceasul, Şi din privirile şi din toate vorbele lor.

Walt Whitman - Cheia oricărei metafizici ŞI ACUM, domnii mei, Un cuvânt vă voi da pentru suflet şi minte.

Oricărei adânci metafizici să-i fie cheie, alfa şi omega.

(Aşa le vorbi studenţilor săi bătrânul profesor La lecţia de închidere al mult căutatului curs).

După ce am studiat şi vremea nouă şi vremea veche.

Sistemele grecilor antici şi cele germane, După ce am buchisit şi am vorbit despre Kant, Despre Fichte şi Schelling şi Hegel, Despre filozofia lui Platon şi a lui Socrate, mai Mare decât Platon, Apoi am explicat pe cei mai mari decât dânsul Şi-ndelung, între alţii, l-am studiat pe Cristos-Dumnezeu; Gândul mă duce înapoi spre acele sisteme germane Şi grece, Spre doctrinele lor, spre biserici şi dogme creştine, Şi limpede văd, decât Domnul mai clar, decât Socrate însuşi; Dragostea adâncă a omului de camarad, de iubitul Său prieten, A femeii de soţ, potriviţi împreună, şi apoi

209

Dintre copii şi părinţi, Şi dragostea dintre oraş şi oraş, dintre ţară şi ţară.

1871 Sylvia Plath – Margine Femeia e desăvărşire Trupul ei Mort, poartă surîsul împlinirii Iluzia măsurii vechilor greci Vibrează în statuaru-i veşmânt Picioarele ei goale Par să rostească: S-a isprăvit am ajuns.

Fiecare copil mort, şarpe alb, se lipeşte De fiecare biberon.

Rămas pustiu. ea le-a strâns în trupu-i Cum îşi strânge petalele tainicul trandafir când grădina Aţipeşte cu sângerări de miresme În dulcile gâtleje-ale reginei nopţii.

Cum se uită de sub gluga-i de os Luna nu mai are nici un motiv de tristeţe.

După cele văzute n-o mai surprinde nimic Şi umbrele negre străbat necuprinsul.

Trad: Vasile Nicolescu Ilarie Voronca -Ulise Colombei ulysse que de jours pour rentrer dans itaque Guillaume Apollinaire heureux qui comme ulysse a fait un beau voyage Joachim Du Bellay ulysse je te veux au pays des lapons B. Fondane Τωυ ευεχ ?εςεσiηυ πολληυ οδου ηγθευ ?Οδυσσευς παiδυος εψυ προ γαρ ηχε πατηρ αλλοι τε γερουτες Homer, Odiseea, XXI, 20-21 1 îţi închin un imn ţie veac al mediocrităţii nu mai vânăm ursul sur prin munţii americii braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece ne operăm visele ca intestine singuri ne închidem în mucegaiul birourilor dimineaţa dactilografele îşi îmbrăţişează logodnicii

210

până la revederea din ceasul nopţii când vor face dragoste pe saltele de paie dar în aer sufletele ni se sărută clădim un cer peste acoperişuri ca mădulare pe bulevarde sirenele autobuzele cum acompaniază concertul prin fără fir veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase e ora când englejii o aplaudă pe raquel meller şi refuză buchetul de violete aruncă lumini jocurilor de ape scâşnesc din dinţi marile cotidiane şi iată: agenţii companiilor de afişaj primenesc rufăria zidurilor.

2 dar se ascut zgomotele ca pumnale aerul se desface pe mâini iederă lătratul şi iată precupeţii ridică obloanele somnului tramvaiele lăptăresele autobuzele îşi acordează ca o orhestraţie instrumentele strălucesc vocile ca gutui în vitrine la ora dejunului mobilele îşi regăsesc fiinţa părăsită aseară de prin colţuri din pivniţi din hambare se furişează spre noi fiinţa părăsită aseară cuverturile glasurile se descojesc ca bolnavii de scarlatină şi tu te cauţi pe tine ca pe un vecin care a dormit alături degetele îţi ştiu conturul te memorizează te urmăresc ca o hartă încet liniile se recunosc se îmbrăţişează ca o cupă la locul lor pulpele intestinele obrazul se desprinde ca un perete buzele buzele cu surâsul pantofilor şi încheieturile de vată încet te tragi pe tine din tine însuţi ca dintr-o fântână nămolul zilelor umbrelor te recunoşti îţi strângi mâna după această navigaţie prin noapte se desfăşoară ca o cale ferată privirile glasurile vechi precum timbre pe o scrisoare netrimisă ai ieşit altul acelaşi din tunelul nemişcării absenţei ca o portocală îţi mângăi carnea cuvintele câte mistere îţi surâzi în oglindă iată vânzătorii de fructe îşi strigă noutăţile lumina pune tinctură de iod pe rănile afişelor închini un imn săpunului CADUM substanţa lui nu atacă ţesătura trupului spuma alunecă pe piele ca o piele se scutură ca frunzar faţa în apa proaspătă ca o servitoare de 17 ani la etajul de sus robinetul se deschide ca o pleoapă te apleci iar spre tine ca spre farfuria cerului cu culoare îţi dai târcoale ca unei case căreia i-ai uitat numărul suni strigi chemi proprietarul întrebi dacă tu locuieşti în tine

211

panică panică desperarea aruncă semnale şi despletirea îngrozirii pe glezne îţi cauţi amintirea şi umerii ca sandale UNDE SUNT care e longitudinea inimii tale stephane roll poartă numărul 35 la inimă încerci să te prinzi ca într-o plasă din rămăşiţele de noapte ACELAŞI A L T U L ALTUL A C E L A Ş I dimineaţa îşi freacă sânii tari de fereastră perdelele se apropie se îndepărtează ca două armate în curând va veni ceaiul şi nu ştii dacă TU vei fi acel care îl va bea dar scrii un imn acestei băuturi de culoarea frunzelor toamna sângelui răzbate prin cornul de vânătoare un cerb înaintează în desenul zilei vizuinele se deschid ca bricegele zmeură şi fragi umezesc paşii CEAI arşită cu buruieni şi coacăze răcoare în căldură binecuvântare de rubin voia şi împărăţia ta facă-se culoarea ta e a cărnii trecute în spin tu eşti sala de lectură de baie a săracilor tu dai la ora patru sărutul de mamă copiilor orfani împrumuţi înţelepciunea vracilor şi pui gâtului pe dinăuntru o salbă roşie de bani CEAI care desfeţi limba şi măruntaiele CEAI care micşorezi bolnavilor suferinţa ierburi sălbatice din noi răutatea oamenilor taie-le adu în ficatul şi în rărunchii mei liniştea umilinţa ceai dăruit refugiaţilor ruşi ceai în grădini publice pe scaune de lemn ceai celor supuşi şi celor nesupuşi ceai pe toate buzele ca o cruce de lemn

212

ceai binecuvântat ceai ca boschet în duh în os tu te împarţi precum cuvintele uneori uitarea cerul era de culoarea ta când l-au răstignit pe hristos în apele tale se sărută aerul marea din indii te-au adus misionari iarba ta era coaja rănilor tămăduite dar piraţi au atacat corăbiile mari sângele s-a amestecat cu apele vuite tu ai profeţit revoluţii din pântecul samovarului tu ai trecut ca o mână prin gâtlej prin mâini în siberia în jurul tău ca în jurul altarului s-au rumenit glasuri şi pâini ceai ca drum tăiat în calcar ducând în răcoarea frunzarelor stâncilor ceai sorbit în dezgheţ de făurar în clătinarea de muşeţel a lămpilor ceai din după-amiezi de primăvară din după-amiezi de iarnă ceai cu tăpşane de toamnă roşcovană la întoarcere la conac în pocnet de armă şi prepelicari cu limba de un cot în goană ceai din mâna ca o privire a mamei pe ceardac la soveja pădurea vuieşte şi în jur troznesc amintirile docarul porţile de stejar bătrân se deschid intră factorul şi tresaltă inimile ca la hora hanului citeşti veştile fratelui de la cernăuţi stelele se dezghioacă precum alunele verzi cerul te înfăşoară ca un brâu oltenesc arborii numără cât pot apoi umbrele umblă în vârful degetelor glasul mamei a suferit s-a boltit şi ca o fântână se adânceşte se întunecă O R A C E A I U L U I

213

3 acum strada te primeşte ca o cutie de poştă obişnuinţa e pe umerii tăi o cămaşă uzată strada e aici la picioarele tale precum câinele credincios aerul stă pe acoperişuri ca un preş tu eşti o scrisoare în strada cutie de poştă destinul tău e acolo distribuitor mecanic el te va duce la destinaţia pe meningea ta scrisă desigur tu mergi pe sub casele cu şorţuri ca brutărese dar altcineva întoarce arcul din pupilele tale zgomotele îţi ling tâmplele arterele vânzătoarea îţi întinde gazeta de dimineaţă o! gazeta, ce dantelă pentru melancolia ta lindbergh a aruncat un curcubeu între america şi europa un profesor de strategie e asasinat în expresul paris marsilia preţul pâinii se va urca cu zece centime dar aerul flutură un drapel între genele tale singurătatea e dreaptă ca un semnal de uzină cartierele pulsează se umplu de suc ca ovare botul luceferilor te scormoneşte te sperie e un continent femeia care merge înaintea ta şi iată-te la casablanca eşti fără lucru lăzile se rostogolesc în port ca monezile e un miros tare de ulei şi de vuiet înaintezi prin ecuaţia sângelui în părul aerului sunt catarte cordaje precum penele de şoim la un şef indian iată grânele bumbacurile ca amulete clănţănesc stelele argintăria lacului o lotcă spintecă trestia vinelor dar nu e decât vitrina unei companii navale pasul ezită ca timpanele şi totuşi soarele îşi face loc cu coatele un surâs te urcă până la etajul al optulea orice cuvânt un dosar un dosar un dosar chiar cerul e o maşină de scris somnul se depărtează se aproprie ca o pădure tăcerea 4 în sânge ne cad fructele putrede o otravă sub fructe subţiază păsări ca perlele şi păianjeni torc reîntoarcerea în dantela gheţarilor fierăria uitării aruncă flăcări topeşte întâlnirea uitarea şi ca două faruri se sărută se îndepărtează inimile cai sălbateci vegetaţiile cu vânători cu panoplie amurgul se năpusteşte muşcă vântul intestinele în pustă luna pune o fundă în laboratorul urechei evenimentele se succed ca ferestrele în vitrina cerului sunt busole chei degetele papagal toamna îţi oferă horoscopul frunzelor vinele tale alcătuiesc un frumos model de broderie şi nervii

214

nervii atleţi negri pneuri serpentine afişe plasă în care se zvârcolesc peştii lămpilor stelelor sârme pentru dansatoarea în echilibru a spasmului ce bobină rumkorf nervii hartă a continentelor fantomelor crocodilii îşi înfig dinţii în pulpa anotimpului drumuri ca un obraz palide se încâlcesc drumuri nervii câte mărgeane şi cetăţi dăruie sărutul umbrei nervii bucle prinse cu spelci de luceferi herghelii de jăratec alge brune în apele trupului flori submarine unghii subţire ca accidente curcubeie surâsuri gări la întretăierea munţilor aerieni ca privirile pupile despânzite în carne precum aşteptarea la ospăţul în care bucătarul ţigan rostogoleşte ca buturugi capetele balaurului dar vine făt-frumos cu limbile păstrate în sân ca o colecţiune de timbre şi tresare iarba ţinutului se desface în lumină feriga vuiesc suveicile nervilor aceste gene lăuntrice şi ochii se desfac ca şantiere ca lacuri câmpul e tăiat de linii ca palmele noaptea se urcă în pomi ca un copil neascultător sfărâmă dorinţele cuvintele cuiburi de pasăre gesturile noastre din paie şi pământ adunat în câmp orice glas răneşte aerul câte furtuni clănţănesc braţele cerul mările se varsă pe faţa de masă ca paharul de lapte mesteacănii fac mătănii în sân se crucesc fulgere spintecă întunericul ca un pântec dăruie lumini zărite ca reclamele marilor bijutieri 5 te opreşti la vânzătoarea de legume îţi surâd ca şopârle fasolele verzi constelaţia mazărei naufragiază vorbele boabele stau în păstaie ca şcolarii cuminţi în bănci ca lotci dovlecii îşi vâră botul înaintează amurgesc sfeclele ca tapiţerii pătrunjelul mărarul iepuri de casă ridichii albi pătlăgelele vinete înnoptează iată tomatele ca obrajii transilvănencelor în broboade de mângăieri cristale paşii conopidele cât omăt întârziat pe boschetele de şoapte şi sticle cu apă minerală morcovii oglinzi fluviul ca oase lungi se deosebesc casele cuvintele cu virtuţi terapeutice drumul săpat în patlagină lăptuci şi iată faţa de hristos chinuit a cartofului el ştie secretele nopţii cu burdufe de linişti rădăcinile lui pipăie rărunchii pământului albe netede ca tuburi rădăcinile înaintează în nervi

215

sug înţelepciunea vremurilor osemintele nopţii închini un imn cartofului vreau să am limpezimea tăcerea ta fruct al ţărânei asemeni cu ţărâna din pântecul întunericului nu ne uita întăreşte-ne cu uleiul nopţilor mâna tu ştii subterane abecedare te-au hrănit dumnezeu şi ploile virtuţile ţi le tragi din pământ ca din staul oile cerurile te primesc în orice căldare cartof icoana umilinţii a răbdării tu te mulţumeşti cu puţin şi ne dai tot iată şi triunghiul zborului în metalul înserării cerul atârnă ca limba câinilor de un cot cartof ca mâinile plugarului aspre cu răcoare de tunel de după-amiază tu eşti al gliei glas pre tine ochiul îngerilor fără haraci te veghează tu îţi lipeşti urechea de pământ lingi zgomotele măruntaiele toate atâtea vrăji ca etichete de drogherie în tine sunt tu eşti un pahar cu vitalitate îmi place coaja miezul tău umezindu-se cum îţi faci loc cu umerii ca să creşti te aştept te ascult şi bătăi de inimă ivindu-se în negreală şi noroiul tău culori cereşti strângi şi apoi ne dai pe limbă amidon tu primeşti binecuvântarea vântului norii îţi clădesc pe sub zare un tron şi numai poetul ştie că tu eşti câinele pământului 6 ca un golf spitalul te învăluie te primeşte şerpii singurătăţii ling pereţii ferestrele aerul face bale la gură precum câinele de vânătoare foaia de observaţie arată drumul stelelor şi fiecare duce între degete un termometru ca o ramură de salcie în duminica florilor mâhnirea e o crinolină de-a lungul zidului paturile sunt ca şcolăriţe cu părul cearceafurile despletite glasurile sunt scăzute ca gârlele în secetă timpul îmbrăcat în halat alb trece pe lângă tine ca păsările de mare cuvintele sunt vărgate eşti străin şi un număr iată-le în loteria sălilor doctorul agită o zăpadă cu mânecile

216

şi ca un stol de ciori ochii ţi-au năpădit braţele obrajii orele se târăsc ca plante agăţătoare fundoianu te vizitează adesea şi florile au surâsul pe care l-ai observat în 1918 pe faţa şefului de gară din blaj caldă scama o simţi ca degetele iubitei în mână limba e un lacăt pe grilajul gingiilor amintirile se rup ca bandajele rău făcute foarfecă frunzele tăcerii pipăi o tristeţe şi încă alta ca arşice paturile sunt atât de aproape şi totuşi singurătatea ca o temniţă te izolează în mâl sunt gesturile surâsurile plămânii te privesc ca două maimuţe tinere prin gratii lumina stă deasupra uşii ca două coarne de cerb îngrijitoarea clatină ca o legătură de chei oasele vecinii de paturi schimbă între ei tutunul privirile cum în parc invitaţii cărţile de vizită fierbinţeala încinge nicovala inimii sărută pulpele ca arţarii descojite lămpile buzele un singur suflet vă cuprinde pe toţi cum un ocean mărgeanele vapoarele şi tu nu te deosebeşti de ceilalţi te-ai pierdut te vrei pe tine dar obrajii se aseamănă între ei ca paturile şi noaptea îţi cade pe cap ca o pungă de gheaţă 7 de aici trenurile sunt coupe-papieruri pentru peisagiu stogurile se înalţă se salută ca arhiereii plopii îţi vâră degetele în pleoape şi ca un pietriş simţi pe braţe verdeaţa răcoarea tăpşanele sunt cu vaci călimări joacă domino câmpurile cu iepuri şi prepeliţe şi spinările colinelor fac băi de soare aerul e asemeni pescăruşilor atingând cu aripile în fildeş apele ochiul duce zarea până-fund ca o salină simţurile se tăvălesc cu brotăceii în ierburi lăcustele fac reverenţe se deplasează ca râsete râmele umede sărută scoarţa plămânilor vântul fumegă şi cu omizi frunzele înstelărilor liniştea se scutură ca duzii glasul întârzie cu văcarii satului sub ulmi soarele joacă la capră pe culmi şi pocnesc în vraja zilei cucuruzii brazii rod tava cerului ca linguri seara gârlele îşi pun la ureche stele cercei calea laptelui mână de la şapte miei şi în noapte dumnezeu şi câmpul rămân singuri 8 te-ai îmbăiat în părul blond al oglinzilor oglinzi oglinzi grădini peste pânzele aerului sărutarea de sălcii tremurate a umbrelor

217

continuare a ochiului în harfe de ape oglinzi ca întâia ieşire din casă a convalescentului cu zboruri cu tulpini înlemnite în ger şi defilarea aerului ca drapelele regimentului oglinzi brune oglinzi roşcate ca fata hangiţei oglinzi cum sunt copitele căprioarelor scrise în munţi oglinzi cu piatră vânătă ca frunza viţei oglinzi adolescente ca frunţi am văzut încolăcindu-se în voi frunzarele şerpii vânătorul căuta urma zilei rănite în argint se iveau îngerii şi cerbii în ceruri rufele vântului clătite oglinzi de culoarea tăcerii a surâsului oglinzi ca peştele zvârcolindu-se în metal oglinzi ca o amintire a văzului oglinzi ca gâtul femeilor la bal în inel cântecele dorm ferecate ca-n uger laptele luminii creşte pe mâini iedera cuvintelor urcate şi un călăreţ la conac inima se opreşte oglinzi cu săli de aşteptarea cu reveniri cu rămasul bun al emigrantului al orii câmpurile se umflă ca mările în priviri se caţără spre edelwaisul lunei avaiatorii oglinzi cum mă înfăşoară cum iubesc răcoarea voastră oglinzi de priviri oglinzi de mătase oglinzi umede în buruieni ca boarea oglinzi ca evantalii deschise în oase oglinzi garaje de automobile covoare olteneşti vă ştiu spuma lâna norilor când iarna vă încuie vă doare şi-mi plimb prin blănurile voastre mâna oglinzi cu catifelări de ringlode de rugină oglinzi incediind corăbiile perşilor voi sunteţi ecoul sângelui în lumină apusul vă dăruie rumeneala cireşilor am muşcat fructul vostru am lins pielea bronzată ca prunele cu privirile oglinzi terase înspre lacul zürich când trenul înaintează ca pescarii de-a lungul ţărmului şi iată seara vă amestecă băuturile seara oglinzile nu se mai pot deosebi între ele numaii ochii se înfig ca pinteni în trup

218

dar e mireasma ca un fior e mireasma sunt oglinzi cu parfum de garoafe sunt oglinzi cu parfum de busuioc sunt oglinzi prinse cu agrafe sunt oglinzi care nu se văd deloc cum în oceanul atlantic curenţii calzi cum în glasul tău se umflă păuni cum în piersică sâmburele cum sub trăsnetul crengilor în pădure tăcerea 9 bulervardele se rumenesc ca pâini în brutăria dimineţii buline automobilele alunecă în esofagul tăcerii se deschid parcurile cu oglinzi de răcoare şi iată restaurante în care la prânz se îmbulzesc funcţionarii mâncărurile se succed repezi ca trenuri am văzut răzând cu pântecele deschis animalele ca steaguri atârnate la măcelărie vibrează timpane trotuarele acum sângele circulă paralel cu metrourile o amintire îţi face semn te îmbie ca o vacanţă şi deodată marea mânecii e o pelerină albastră clădesc insule sirenele se destramă bruma pânzelor plajă surâsul oraşul se termină ca o serbare şcolară dar oraşele ţările se ating în sălile de concerte e o vânătoare de elefanţi prin lianele vinelor din copacul aerului sar veveriţe instrumentele torenţiale ruperile de linişti ca de nori pasul se încâlceşte în vegetaţia sunetelor toridă notele ca botul panterelor sunt clare puştile destramă pernele urşilor albi se topesc privirile fantome alunecă şi deodată bursa cu vijelia glasurilor sună cornul inimii scoboară se urcă termometre acţiunile se deplasează pe cer timbrele avioanelor un cuvânt şi se prăbuşesc balcoane pădurile din mexic sondele de petrol trec din mână în mână ca pălăriile de paie grânele sunt rânduite în eprubete ca acizii dar iată poţi să cumperi somnul în cutiuţe la farmacii cerul e servit în ceşti pe terasele marilor hoteluri marea e o batistă pentru uzul acestui oberchelner vecina ta are pe piept perle ca inscripţii silabiseşti degetele ei ca literele chirilice privirea asta e o sârmă pe care alunecă troleul amintirii treci prin paloarea geometrică a buzelor a şervetelor noaptea şi tăcerea se sărută precum coamele a două iepe munţii îşi pun mănuşile norilor în glastre de văi se însămânţează ecoul surâsul se şterge ca linia cocorilor în pieptul viorilor se culcă vocea ca-n staul boul

219

copacii conspiră până la gara cea mai apropiată pasul îngerilor între coaste răsună cerbii privesc speriaţi la roşeaţa de fată cu care dealul primeşte începutul de lună cuvintele se împart ca frunzele în grădini înfloresc accidentele pe buzele prăpăstiilor ce rufărie razele stelelor în arini cântecul pădurii împrumută încordarea prăştiilor din aer brumat rupi afişe un ţinut nou te primeşte acelaşi ilarie ca ploaia privirea domnului e piezişe brazda sufletului se răstoarnă în arie tu eşti un refugiu unde te apleci fântânile înalţă gâturi până în fund noaptea deschide în răcoare un beci şi ochii se dăruie în amintire prund 10 priveşte lumina e albă ca pieptul păsărilor de mare stephane roll ochii ce şosele de-a lungul prahovei vuiesc apele se dau peste cap şi râd cu pietricele albe de departe se străvăd plămâni fabricele azugei sinaia edelwais la butoniera anotimpului munţii dau din cap ca bătrânii sfătoşi înalţă un gard în albastru ecoul acum aştepţi venirea tăcerii la poiana ţapului şi hangiul îţi pune pe masă pâinea de secară vocea lui are culoarea trezirii în compartiment străbătând tirolul privirile sunt lipite de tine ca două provincii e ora când pomii se adapă în vadul amurgului şi se întorc pădurarii cu oboseala scânteind ca păstrăvi în ochi apele spun rugăciunea de seară şi o mireasmă te cuprinde intră în tine ca o inhalaţie e bucuria pământului aburit a buruienilor fibrele trupului se umplu de nesaţiul umed al ierbii vrei să întârzii în fericirea aceasta nerostită ştii că dacă întorci capul vei întâlni privirea şefului de birou dar glasul alunecă pe bolovani urmăreşti fuga prin ţărână a şopârlelor ca ţipete atât de verzi e un povârniş întoarcerea de la păscut stelele chelălăiesc ca dulăii norii în trăsuri boiereşti au trecut luna înaintează în inima văii

220

bucuria se destramă se dăruie ca o zăpadă ca un sărut pe obraz zgomotele din râpi se năruie în feştile ochiul lui dumnezeu e treaz crestele munţilor clatină tălănci scârţâie pe drum umbra fagilor razele lunei îţi oferă bănci când în jurul cinei simţi aroma inimilor şi fragilor 11 funicularul zilelor urcă în nisip sângele fiecare cuvânt aduce un anotimp un climat aventurile în vitrină jachetele de lână alunecă de pe ziduri noaptea te pândeşte îţi sare în gât te apleci peste imaginea tu un balcon surâsul luna e pantoful cenuşăresei şi toate dealurile îl încearcă visul e păstrat destul de cald în termofor inima inima orice gest deşteaptă nuferii adormiţi în oglindă întunericul lumina se amestecă în părul ocheanelor varsă toate miresmele pădurii în glasul tău ca într-o gamelă hieroglife globulele roşii se multiplică în artere te apără dacă înaintezi e sala de maşini a transatlanticului lucioase curelele intestinelor lumina ficatului verzuie ca roţile mari plămânii pun totul în mişcare biela inimii aruncă jocuri de ape vinele şi toate organele stau acolo au rostul lor ca în cămară borcanele din ele se desfac îndoelile certitudinile ca din aparatul morse telegramele dumnezeu e un foarte bun contramaistru orzul vântului se răstoarnă din sacul aerului şi nechează herghelia zărilor glande piscurile se umezesc cultura serii creşte în eprubetele de umbre împleteşti din priviri o cămaşă cu motive ţărăneşti apoi gărzile cerului se schimbă zăngănind stelele cine mă strigă eşti tu autorul acestui poem viaţa mea e închisă aici între filele cărţii ca un comentar ca o umbră în frunzişul de carpen iată-mă dinaintea ta cine eşti cine sunt care din noi doi l-a zămislit pe celălalt te cheamă ilarie voronca şi ai 23 de ani şi alţii au avut vârsta asta înaintea ta aveau nume mai sonore (dante, baudelaire, victor hugo, eminescu) şi jucau ca mingi cerurile s-au aplecat şi ei peste bariera inimii cantonierul scotea limba steagului la tren guşterul închipuirii trecea prin traverse ca buruienile au întrebat şi ei adâncurile pentru plecarea din urmă pe fereşti florile de gheaţă deseneau respirarea dar ochii mei se umplu de ceaţa evenimentelor din vizuina visului lucrurile se deşteaptă capătă făptură mă zbat vreau să scap din cuşca cuvintelor deasupra noastră schimbă macazul tristeţii inevitabile

221

cordon ombilical peniţa mă leagă de tine m-ai văzut în cinematografe aceste arcuşe ale tăcerii naufragiază pe buzele tale vocea cum în apele apusului soarele vântul îţi linge palmele ca un câine prietenos şi drumuri se apropie de tine cu braţe cu gâturi prin gratiile versurilor mă priveşti te privesc totul se va petrece în ordinea impusă de calendare orice zi e numerotată în arhivele nemişcării unde mergi mă modelezi mă sapi în catifeaua atmosferei dar alunec din pipăitul tău precum stelele oglindite în ochii cerşetorului auzul mă pândeşte se apleacă spre mine cum lipeşti urechea pe şinele de tren ca să auzi venirea minutului pământul se scutură ca un animal ieşit din apă creierul oscilează precum o busolă în cabina de comandă seara se umple de fum ca un compartiment şi noi ne fugărim mereu la aceeaşi distanţă când oare se vor întretăia orbitele noastre aşteaptă ciocnirea ca o sonerie CIOCNIREA 12 îmi place răcoarea lucioasă a sălilor de gimnastică prin ferestrele ca gheţari înalte aerul îşi întinde gâtul muşchii se desfac ca rădăcinile sub piele respirarea boxeurului regulată îmi aminteşte zgomotul făbricii de cherestea în lemnul după-amiezii la soveja pulpele bronzate vibrează ca rochia vântului privirea cu un gest de înotător se opreşte înaintează şi aceste noduri de linişte halterele cât de clară sărutarea în infinit ca două glasuri a paralelelor pântecele se dilată izbucnesc ca lăcuste salturile descriu în aer frontiere steaguri alunecă stea căzătoare trapezul paşii cercuiesc în tăcere unde liane şi iată frânghia sub mâinile tale ca lumina lunii netedă buteliile se roşesc te îmbie ca borcanele cu dulceţuri aripile sănătăţii cresc de pe ziduri te acoperă împrospătat timpul se încoardă izbeşte în ceasornic ca în biceps surâsul se sfarmă în ghips avalanşa orelor deschid o perspectivă solară inelele articulaţiile se mişcă asemeni zborului de rândunică suple trupul liberat sparge fanfara mişcărilor omoplaţii ca mările din sud aruncă lumini spuma valurilor lasă pe ţărm melci paşii fluxul braţelor clatină catarge umerii se rotunjesc ca scoicile 13 iată şi oglinzi terenurile de tenis

222

abecedare pe întinderea de nisip în despletiri părul soarelui sâni mingile se sărută peste plasa de aer şi cuvintele prepeliţe în frunziş întârzie salutul respiraţia e suspendată pe buze ca un pod pe coasta carpaţilor saltul descrie în pupilă un tunel de răcoare seara vine zăngănind lacătele visului şi rachetele au o înclinare a capului ca prinţesele când salută mulţimea la zece mai din pietriş se ridică aburi paşii prin ploaia fină a privirilor sandalele înfloresc linii şi arcuri în pleoape sălciile ca lopeţi braţele taie apa zărilor le frământă şi spuma vocilor se amestecă în cristalul minutului ochii sunt ca inscripţiile pe fântâni cum alunecă pe tăvile de răcoare genunchii din cuibul gâtului pasărea mişcării se arcuieşte în flaut trupul face unde şi chemările sunt umede cum se înalţă buruieni amare pulpele ca luntrii piepturile se ciocnesc şi prin crăpăturile cerului stelele te pândesc ca ochii haiducilor vârfurile brazilor în licoare clatină flinte frunţile desfac o lumină ca feţele de masă crengile bolborosesc vântul se descojeşte pe mâini ca scoarţa copacilor şi încheieturile cheamă somnul ca un grilaj somnul aleiele înaintează în vârful degetelor până la începutul pădurii noaptea pune zăvoare pe cer acum terenurile de tenis sunt ca nişte heleştaie ale singurătăţii jucătorii au plecat au luat cu ei rachetele mişcările tu singur priveşti cum frunzele închipuiesc mingi şi cum în aer străuie dâra adolescentelor în luceferi ai urmărit scrisul mărunt al buzelor al gleznelor pe umeri simţi sărutul umrei al părului noaptea îşi ridică leagănele ei de ape colinele îşi îmbracă şalurile de podgorii luna luminează străvezii muşchii fluviilor de departe clopotele furtunilor aduc miresme şi în hohotele pământului sunt trepte te afunzi te afunzi tăcerile se revarsă în cremene amintirile urlă în tine precum câinii satului toamna dăruie năluci pe toate cărările cerul îşi umflă în păduri rănile un arcuş apusul peste inima ardealului 14 te regăseşti în atlasul unui surâs în relief mădularul văzduhului suie vântul pe o privire funicular trunchiuri de copaci vin în puhoaie cuvintele apele răstoarnă butucii şi zările au gatere noaptea chiuie ca o scândură trecută sub fierăstrău şi prin ferestrele deschise miresmele tari se înghesuie ca bivolii un ochi întârzie pe tâmpa braşovului părul glasului se stinge în tunelul de vorbe luminile obosesc pe povârniş ca boschetele

223

şi tristeţea deschide în tine galerii cum în arbori cariile 15 iată-te la braşov cum iubeşti străzile lui drepte PĂDUREA E aproape şi linişti mari îţi ling gleznele cerul îşi desface cozile de păuni curcubeiele codrul te ospătează te primeşte cu suflarea lui cu mângâierea muşchiului vezi mai departe cimitirul improvizat pentru cei căzuţi la război în 1916 ţărâna a apropiat vrăjmaşii i-a binecuvântat glasul lor reapare ca literele şterse sunt toţi foarte tineri şi pietrişul aleielor ca obrazul e umed pe cer descoperi deodată urme de paşi e dumnezeu care trece gârla văzduhului pe bolovani de luceferi cheia gâtului cade în adâncuri ca un schit sufletul se limpezeşte prin mesteacăni răscolesc frunzişul privirile se adapă ca jivinile se trezesc viorile adormite în copaci şi vertebrele sunt mătăniile lunii când vulturul se roteşte ca un aruncător de disc şi urcă primăvara în sânge dar deodată porneşte buciumul înălţimilor să adune în cercuri iarna oilor în fulgi la stână şi brazii torc caierul vântului în văgăuni lumina zilelor e pitită braşov cetate cu pereţii oglinzi în munţi pieptul tău e deschis la suliţele aerului anotimpurile îţi aduc buchete de şipote tăcerea e ca o cireaşă îşi suie coarnele până la tine o vară mi-ai dăruit fericirea vacanţei cu mireasma şi răcoarea ta ai împrumutat trupului meu bronzul culmilor alcov pentru flacăra ochiului în nisip braşov odihnă a glasului în hamacul de umbră lunecă în balul aerului în mătase navă 16 la fotograf încremenesc gesturile surâsurile o apă trece din mână în mână ca o eşarfă din cartoane se întregesc umbrele ferestrele ca prăsele pasul nuntaşilor sună în cremene magnezium magnezium cum cum izbucneşti în oglinzi carnea ta albă o flacără ca o punte până la pereţii cu draperii privirile un ocean rupe lanţurile în mădulare urcă tăcerea ca un miner amintirea se pierde în salină dansatoarea muşcă colierul de lacrimi un sărut nemişcarea un fior braţele pământul îşi deschide vântului sânii plini cu cartofi cu linişti o clipă moartea scânteie ca ochii lupilor în drum spre conac în dormitoare strălucesc bijuteriile somnului prin sticlăria nopţilor se străvăd lacurile cu lacăte în rugină broaştele preotul duce în mâini aparatul în care se imprimă tinereţea uitarea o răcoare înaintează puşcaş prin trestiile oaselor în aerul brumat rotesc raţe sălbatice vorbele

224

colinele îşi pun catrinţe şi fluierele sapă văi iată somnul îţi dăruie o sticluţă cu parfum îmblânzitorul aruncă tigrul în arenă ca o mănuşă urmează numărul acrobatului elegant subteran dansul pe frânghie paşii se aprind se sting ca afişe luminoase biletele de favoare nu sunt admise dar directorul înaintează pe calul muşcând în spume zăbala veţi vedea domnilor spectacolul cel mai extraordinar inima ca un gât de guşter se umflă se dezumflă şi troici coboară chiuind pe arterele în trepte cât duioasă e eleganţa focilor pielea lor lucioasă ca o noapte în docurile brăilei au mustăţi cum e nervura frunzelor îmi place să le văd legănându-se în mişcare ochii lor sunt ca acele de cravată şi scot ţipete foarte binevoitoare ca papagalii prind peşti dăruiţi de dresor şi scâncesc atât de copilăros 17 dar iată mansardele se sărută ca obrajii îndrăgostiţilor semnele pălesc opaiţele hanului toamna frunzele plutesc ca tăvi ducând chipul unui ioan imaginar din ape se întregesc oasele potecilor foarte albe trosneşte sufletul ca sub paşii vânătorului amurgul 18 înotătoarele au dantele de ape porumbei valurile se unesc genunchii descriu cercuri mişcarea braţelor clatină o pădure de miresme e o alunecare a trupului pe blănuri de linişti e o desfrunzire de surâsuri în spumă degetele înfloresc zăpezi în glastrele aerului umerii se apleacă într-o parte ca sălciile din privire depărtează apropie pulpele minutele spinteci peştele viu al undei creşte respirarea zborul păsărilor înalţă un ecou bărcile cu pânze descresc ca vocile de pe maluri e o odihnă deschide balul sângelui fruntea sărută buzele apelor în rugăciune dar înaintarea se face fără grabă poţi înota voiniceşte sau pe spate pieptul se desfată în aerul umed şi albă catifeaua valului te mângâie te împarte tălpile sărută tulpine ca gâturi uneori cerul lasă-n apă rubinul unei toamne din fund vegetaţiile clatină culori pupila străvede insuli de portocali o stea tremură vântului catarge trupul sporeşte o cascadă în cristal în inel luna face cercuri şi se sparge

225

19 acest catalog de maşini agricole sena ilarie voronca şi iată peste diagonala sângelui parisul creşte un steag luminile îţi alintă mâinile tâmplele atâtea eşarfe străzile pentru sânii apelor când ochiul ca un disc de fonograf înregistrează şi violonistul în cerc oferă ultimele cuplete glasul aruncă sonerii covoare lămpile paris paris pasul se încumetă ca arcaşii porneşte săgeata minutului de pe zidul din privire câte cascade înfloresc unghiile câţi îngeri se desfac din hârtia ferestrelor paris oraş ca o volută ca o amintire cum îţi cunosc mansardele barurile cinematografele dactilografa îşi pune broderia surâsului pentru balul din cartier piaţa concordiei ca un pântec se rotunjeşte se ridică bulevardele sună panoplia cuvintelor în luceferi desigur cerul sărută acoperişul bisericilor căzărmilor şi turnul eiffel îşi întinde gâtul sângele ascensoarelor circulă în marile hoteluri paris m-am împărtăşit din cuminecătura ta am incendiat muzeele tale am sfâşiat carnea statuilor duminica se dăruia în banlieu ca o capsulă de cocaină în jardin des plantes am limpezit metalul nervilor am văzut urşii albi prinzând bucăţelele de pâine ca peştişorii şi am scris începutul poemului ulise îţi închin un imn ţie veac al mediocrităţii nu mai vânăm ursul sur în munţii americii braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece singuri ne închidem în mucegaiul birourilor dar cum iubesc tristeţea bucuria cetăţii brutăresele mari cât stoguri de fân şi vânzătoarele de banane cum râd cu dinţii fosforescenţi reclamele pe coala tăcerii timbrul inimii se desenează paris ulei sfânt pentru încheietura gândului oscilează pe harta apusului ca un transatlantic te stingi ca o mătase pe buzele toamnei Din vol. Ilarie Voronca, Ulise Brăţara nopţilor, Editura Dacia, 2003 Trad Mihnea Gheorghiu Janos Pilinszky-Tânguire Îngropat de viu, cum sunt, sub stele, cu noaptea în spinare, îmi mai auzi muţenia?

Nestins rămâne strigătul meu fără cuvinte.

Mă vei dezgropa vreodată din tăcerea fără sfârşit

226

care-ţi împresoară cerurile?

Oare m-auzi?

Sau e fără sens să mai strig?

Căci nu mai simt decât ghearele spaimei care mă apucă de ceafă. Îngăduie-mi doar să sper în Tine, Doamne...

Atât de mult îţi doresc apropierea, cu tot tremurul care-mi face vâlvătaia iubirii încă mai arzătoare. Îngroapă-mă în îmbrăţişarea Ta! Nu mă lăsa în gerul lumii.

Chiar fără aer de-aş rămâne, n-aş înceta să Te strig iar şi iar.

Fii binecuvântarea tremurului meu de frunză spulberată de bătaia vântului. Şi dă prăbuşirii mele măcar un nume duios şi o pernă sub cap.

Traducere: Sorina Munteanu Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde - Balada închisorii din Reading N-avea veştminte stacojii Cu vin şi sânge scrise, Ci vin şi sânge doar pe mâini Avea când îl găsise Cu fata moartă ce-o iubea Şi-n patu-i o ucise.

Mergea-ntre paznici, în costum Vărgat cum e paiaţa; Tichia de puşcăriaş Îi mohorâse faţa; Dar n-am văzut nicicând un om Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om, Sau vreun prizonier, Holbat la peticul de-azur (Ocnaşii zic că-i cer), Şi nici la norii care trec Vopsiţi cu.argint sau fier.

Păşind smerit, ca osândit, Las gândul să mă poarte: Nu ştiu de-i omul vinovat Mai mult, puţin sau foarte, Când auzii şoptind un glas: "Pe ăsta-l duc la moarte"

227

Isuse! Dintr-odată simt Ceva amar ca fierea; Oţel topit fu naltul cer -Aşa mi-era părereaŞi însumi sufletul, în iad Nu-mi mai simţeam durerea Înţelesei ce gând cumplit Privirea i-o-nfioară Şi pentru ce căta avid La lumea din afară: El ucisese ce-a iubit Şi trebuia să moară!

Căci toţi ucidem ce ni-i drag Şi-ntindem morţii prada: Omoară unii măgulind, Ori cu dojeni, cu sfada, Cei laşi ucid cu sărutări Iar cei viteji cu spada.

Omoară juni, sau vlăguiţi De sevele puterii; Ucid cu aur, cu-amăgiri, Cu mâinile plăcerii; Cei blânzi deschid cu un cuţit Zăvoarele Tăcerii Iubim prea mult, sau prea puţin, Mărinimoşi sau hoţi; Ucizi plângând, ucizi tăcând, Nepăsător de poţi, Căci toţi ucidem ce ni-i drag Dar nu murim cu toţi.

N-avem o moarte de ruşine, Nici vreo pedeapsă-n viaţă, Nu ni se pune ştreang de gât, Nici haine peste faţă, Nici din picioare n-atârnăm Cu vinele de gheaţă Nu pentru toţi un paznic pus Veghează-n pragul porţii, Când plângem, sau când ne rugăm Cerând iertarea sorţii; Nici ne pândesc să nu răpim Noi singuri prada morţii.

Nu auzim în zori de zi Intrând cu pas uşor

228

Pe preot îmbrăcat în alb, Pe domnul Procuror, Nici pe Director dându-ţi vestea Pălind îngrozitor.

Nu ne sculăm să ne-mbrăcăm Cu straie grosolane, Pe când un doctor ia-nsemnări (Tribut Ştiinţei vane!)

Privind un ceas a cărui limbi Par ritmuri de ciocane.

Nu ne simţim gâtlej-uscat De nisipoasa sete, Pe când călăul ia un laţ Din împletite bete Şi ţi-l petrece după gât, Să nu-ţi mai fie sete!

Nu plecăm capul s-auzim Prohod cântat de-aproape, Nici sufletul nemuritor Cu groaza prinsă-n pleoape Nu vede propriu-i sicriu Ducându-l să-l îngroape!

Prin ferestruică nu privim Spre-acoperiş, sub scafă; Nu ne rugăm din glas de lut, Cu moartea-nfiptă-n ceafă, Şi nici pe buze nu primim Sărutul de Caiafă!

II Trei luni umblă cu păzitor, Gătit cum e paiaţa; Deşi tichia-i sta pe cap, Voioasă-i era faţa; Dar n-am văzut nicicând un om Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om Sau vreun prizonier, Holbat la peticul de-azur (ocnaşii zic că-i cer), Şi nici la norii destrămaţi Din caiere ce pier.

Nu-şi frângea mâinile, cum fac Înnebuniţii care Preschimbă salbă de nădejdi În iad de disperare:

229

Ci doar căta spre soare-n sus, Sorbind din aer, tare.

Nu se frângea, nu se plângea De fiorosul chin; Ci bea din aer, aşteptând Un leac din cer senin, Sorbind din soare cum ai bea Dintr-un pahar cu vin! Şi eu şi ceilalţi chinuiţi, Uniţi de-a noastre soarte, Uităm de suntem vinovaţi Mai mult, puţin sau foarte, Ci doar privim şi ne-ngrozim De cel ursit la moarte.

De-i straniu să-l priveşti trecând Uşor, cu faţa vie, Ori stranii ochii ce-i tânjesc Spre cer cu lăcomie, Mai straniu e să-l ştii dator Cu-astfel de datorie!

Stejari şi ulmi dau frunze verzi Când se dezgheaţă glodul; Doar Furca poartă mugur om Când laţul strânge nodul; Un om ce, tânăr sau bătrân, N-apucă să-şi dea rodul.

Un post înalt e luat cu-asalt, Ispitelor supus; Dar cine vrea înalt să stea Cu laţ de gât adus Şi ultima lucire-n ochi Cătând spre ceruri sus?

E dulce să dansezi uşor Când plin îţi merge-n viaţă, Şi-n dans să cânţi, în joc să-ncânţi Privind iubirea-n faţă; Dar trist cuvânt s-atârni în vânt Dansând ca o paiaţă!

Iscoditori, bănuitori, Cătam la el într-una, Gândind: din nou cui i-or suci De beregată struna; Croindu-i vad spre roşul iad, Şi pentru totdeauna?

230

Ca două nave-n uragan Ne-am întâlnit odat Dar n-am clintit, nici n-am vorbit; (Ce să vorbim!) pe dată Ne-am urmat drumul copleşiţi, Cu inima-nfricată.

La urmă omu-a fost trimis Legat la judecată; Şi-aflarăm că va fi suit În furca cocoţată Şi că nu-l vom mai întâlni În lumea luminată!

Un zid de temniţă simţeam În juru-i fiecare; Nu ne dăduse lumea foc, Nici Domnul îndurare; Ci cleştele Pedepsei, crunt, Ne ţine strâns în ghiare!

III În închisoare e piatra tare.

Pe zid musteşte zeama.

Cu mintea trează, paznicii veghează Pe osândit, de teama Ca nu cumva cu mână rea Să-şi facă singur seama.

Veghează să nu stea la sfat, Nici spaima a şi-o spune; Veghează când icneşte-n plâns Sau cade-n rugăciune, Ori viaţa când ar vrea să-şi ia A Furcii mortăciune.

Fumează zilnic din tutun Şi zilnic îşi bea berea; E hotărât, şi nici un gând Nu-i răscoleşte fierea; Şi cheamă-ntr-una pe călău Să-i stingă-n gât durerea!

Nu ştim ciudatele grăiri De ce-i pornesc din gură, Căci un ocnaş, un ucigaş Pus sub dispreţ şi ură De buze-şi leagă un căluş Şi-o mască pe figură.

Ori poate cată mângâieri, Ori vreo speranţă poate?

231

Dar Mila cum ar izbuti În ocna lui răzbate?

Cum ar putea nădejdi să-i dea O inimă de frate? În mers greoi tărâm cu noi O undă de zmintire; Dar toţi ştim că e dat să fim A iadului oştire; Cu plumb în pas, cu capul ras, Ne râde-o omenire!

Rupem frânghii şi mici fâşii, Cu unghii sângerate; Spălăm pe jos, frecăm vârtos La gratii ferecate: Şi rând pe rând zvârlim pe jos Găleţile-ncărcate.

Coseam la saci, tăiam cosaci, Cât carnea să ne roază; Trânteam căldări, urlam cântări, Înăduşam sub pază; Dar sufletul în orice ins Gemea strivit de groază.

Zile pustii se scurg târzii: La fel cu toate sunt!

Uităm cu toţi, nebuni şi hoţi, Ce soartă pe pământ Ne-aşteaptă, până când un brânci Ne-mpinge spre mormânt.

Căscată, groapa cheamă-n şir Pe unul, pe cellalt; Noroiul cere sânge viu Din curtea de asfalt În zori va legăna un om Belciugul cel înalt!

Cu ochi ţintiţi mergeam prostiţi Spre ţelu-ntunecat; Călăul cu un săculeţ Venea domol din sat: Şi orice om şi-avea al său Momânt numerotat. * În noaptea asta-n săli pustii Trec forme-ngălbenite; În faţă-n dos, în sus, în jos Curg paşi pe nesimţite:

232

Şi-n ziduri grele, la zăbrele Ies capete-ngrozite El doarme lin, parc-ar visa Pe veselă livadă...

Paznici plătiţi socot uimiţi Că nu-i firesc să vadă În somn tihnit un osândit Dat mâine Furcii pradă.

Somnul nu strânge pleoapa când plânge Şi n-a mai plâns vreodată!

Noi suntem toţi - nebuni şi hoţi Sub garda înarmată Doar o fiinţă cu-o suferinţă De altul îndurată. * E crud să simţi sub greu Păcat Alt cuget cum se stinge; În chingi de fier suflete pier Când Crima crunt le strânge; Dar plumb topit ochiu-a ţâşnit Când altul varsă sânge.

Cu tălpi de pâslă pe la uşi Doi paznici se strecoară: Şi cum privesc, încremenesc Şi-n suflet se-nfioară Văzând ocnaşii-ngenunchiaţi În rugă-ntâia oară De-a lungul nopţii ne-am rugat Părând a ţese tort Din rugă şi din remuşcări; În ruşinosul port Sorbeam durerea cum a supt Oţetul, Sfântul Mort. * În zori de-azur cocoşul sur Sună a zilei toacă; Dar ziua-n ocnă nu venea!

A negurii bulboacă Plutea adânc, şi mici stafii Albind, păreau că joacă.

Pluteau uşor în vânt de zbor În ceasul de utrenii; Ceata nebună juca-mpreună Cu-a-ntunecimii genii, Sucind vârtos în ritm hidos

233

O horă de vedenii.

Triste figuri, cu strâmbături De un sinistru chip, Mai sus, mai sus - căci graniţi nu-s În jocuri se-nfirip, Şi-n dans grotesc fac arabesc Ca vântul pe nisip.

Marionete în piruete Sprinţar şi-ncurcă sportul; Geamăt de frică din glas ridică Şi fioros li-i portul, Şi cântă tare, în gura mare, Ca să deştepte mortul. Ţip-să se spargă: "Lumea e largă, Dar gleznele-n cătuşe Şchiopând mereu, păşesc mai greu Ca două picioruşe!

Iar pe ocnaşi în lanţuri traşi Ruşinea-i înnăbuşe".

Nu-i pentru cânt orice cuvânt Dibaci ţesut cu glume; Dar nu cutezi să te distrezi - Spectacol fără nume! Când vezi înverigat un om: E cel mai trist din lume!

Mai jos, mai jos, valsând greţos Şi chicotind din fugă, Năluci gălbii şi străvezii Din buze albe-ndrugă Şi râd smintit de osândit Când e-adâncit în rugă * Pornit-au adieri de zori, Dar noaptea tot se-anină; Pe când al ei pânzar cernit Se-aşterne cu o tină, Noi ne rugăm şi ne-nfricăm De-a soarelui lumină.

Un vânt flămând trece gemând Printre pereţi de piatră; Şi-n vuet tare-un câine pare La lună lung cum latră.

O, vânt cumplit! Cu ce-am greşit Să-mi sufli moartea-n vatră?

234

Târziu, a gratiilor umbră Pe zid încet apare: Se mişcă spre-aşa zisul pat Din scânduri de lemn tare, Şi-aflai că-n lume, undeva, Cumplita zi răsare.

Ne-am curăţat celula-n zori; La şapte, pe răcoare, Era sfârşit; dar un foşnit De-aripi dă veste mare Că-n pragul porţii Îngerul Morţii Intrase-n închisoare!

El nu veni cu-alai măreţ, Nici pe cal alb călare: O sforicică şi-o scândurică Pentru-o spânzurătoare Sunt de ajuns; iar nodul uns Gâtleju-l strânge tare.

Noi pentru lume suntem anume Cum în veşmânt e zdreanţa; Să ne rugăm, ori să sperăm, Pierdut-am cutezanţa; Tot ce-i vioi e mort în noi: E moartă-n noi Speranţa!

Dreptatea oarbă calcă-ntins Pe neclintitu-i drum; Călcâi de fier striveşte crud Pe slabi, pe tari, oricum; Izbeşte-apoi cu bici de foc Şi lasă-n urmă-i scrum. * Opt ceasuri au sunat, precum Ciocanul pe ilău; Ci-n cruntul ceas, al Sorţii pas Sorti, în mersul său, Un laţ de sfoară ce-nfăşoară Pe bun ca şi pe rău.

N-aveam ce face: aşteptam Grozavul semn să cadă: Şi împietriţi, încremeniţi, Stam muţi şi crunţi grămadă, Dar inima bătea în toţi Ca toba la paradă * Deodată, spornic, limba-n ceasornic

235

Izbi cu-nfiorare: Şi din piepturi vii un strigăt răzbi De neagră disperare, Ca strigăt scos de-un biet lepros Zvârlit din lumea mare. Şi cum în vis năluci de-abis Le vezi ca printr-o brumă, În funie vedem urcând Un om născut din mumă, Iar ruga ce-o sfârşi ţipând Călăul i-o sugrumă!

O! Cine ştie ce mărturie Din strigătu-i coboară!

Ce regret amar, ce sudori de jar...

Ca mine bunăoară Căci multe vieţi cine-a trăit Mult trebuie să şi moară.

IV Nu-i slujbă sfântă la altar În zi de spânzurare, Ci-i preotul în acea zi Bolnav de supărare: În gândul lui, în ochii lui Citeşti înfiorare. Închişi sub pază pân-la amiază Şedem, până ce cad Zăvoarele, iar temniceri Trag uşile de brad, Şi din celule ţâşnim toţi Ocnaşii ca din iad.

Ieşim în aerul cel bun Ce ne mângâie faţa; Dar feţele acestor inşi Sunt sumbre cum e ceaţa, Şi oameni n-am văzut nicicând.

Privind mai lacom viaţa.

Nu, oameni n-am văzut nicicând, Sau vreun prizonier, Holbaţi la peticul de-azur (Ocnaşii zic că-i cer) Şi nici la norii ce plutesc Nepăsători şi pier.

Vreo câţiva umblă dintre ei Fricoşi purtându-şi portul Căci ei urmau să urce-n laţ

236

Dacă-şi primeau drept ortul; El omorâse ce trăia, Dar ei ucis-au mortul.

Da: un făptaş de nou păcat Deşteaptă la durere Un suflet din cellalt tărâm, Din veşnica Tăcere, Şi-l face-a sângera din nou Cu sânge şi cu fiere. * În clasicul hidos costum Un şir de clovni păream; Mergem pe-asfalt de jur în jur Şi toţi în jos priveam; Posaci călcam pe-asfalt în jur Şi unul nu vorbeam.

Umblam tăcuţi de jur în jur, Şi-n oricare din noi Cumplit de-amare amintiri Ţâşnesc ca un şuvoi; Cu Spaima-n frunte ne târâm Şi Groaza înapoi. * În vino-du-te păzesc pe brute Gardişti cu pasu-ntins: Le e costumul nou-nouţ Tot cu curele-ncins, Dar cismele-s pătate alb Cu hălci de var aprins.

Căci locul lui de îngropat Nu este loc de moarte, Ci doar noroi printre calcar, De zid nu chiar departe, Pentru ca mortu-n strat de var De giulgi să aibă parte!

Da, răposatul şade-n giulgi Cum nu toţi au noroc: Vârât în curte sub pământ, În tot umblatul loc, Cu lanţuri zace la picior Într-un cerşaf de foc.

Varul nestins roade din el Os, carne, sânge, seu: Din carne muşcă peste zi, Noaptea din os, mai greu:

237

Carne şi os roade pe rând, Dar inima mereu! * Trei ani în şir n-or semăna Răsad de plantă vie: Trei ani în blestematul loc N-o creşte bălărie; Ci glia lui va fi sub cer Şi stearpă şi pustie.

O inimă de ucigaş Cred ei că spurcă huma, Dar nu! Din darnicul pământ Vor creşte-abia acuma Garoafe şi mai sângerii Şi crini mai albi ca spuma.

Din gură roşii maci vor da, Din ochii-i lăcrămioare: Căci cine spune prin ce minune Isus mai poate-apare, Şi cum toiagul a-nflorit L-a Papei cuvântare?

Dar roşii flori, nici albe flori Nu cresc în puşcărie, Căci florile-ar mai alina Pe omul în urgie: Nisip şi bolovani şi var S-întreaga poezie!

Nici maci, nici crinii nu-nfloresc Pentru nebuni şi hoţi, În lutul sterp nicicând brăzdat De-a plugurilor roţi, Spre-a spune că Divinul Fiu Murit-a pentru toţi! * Deşi al închisorii zid Se-nalţă-ntunecat, Şi noaptea nu se plimbă duh Cu lanţuri ferecat, Nici suflet n-ar putea să plângă În locul blestemat, E-n pace mortul ucigaş, Ferit de-orice furtună: Nu-l chinuieşte-al Vieţii glas Cu Spaima dimpreună: Fiindcă-n var nu-i gând amar,

238

Nici soare şi nici Lună. * Ca pe o fiară l-au ucis... Şi nici nu porunciră Clopot să sune, nici rugăciune: Ci-ndată ce sfârşiră, Pe fugă l-au dat jos din Laţ Şi-n groapă l-azvârliră.

L-au despuiat de straie tot Şi-au râs de trupu-i gol, De gât-umflat, de ochiul stat În ţeapăn rotocol; Şi tot râzând, şi var turnând I-au aşternut linţol.

N-a vrut preotu-a se ruga Pe groapa fără nume, Nici sfânta cruce-a-i închina, Ca sufletu-i să-ndrume!

Deşi doar pentru păcătoşi Venit-a Crist pe lume! Şi gata... Facla vieţii lui Fu dată să se stângă: Străine lacrimi pentru el În urmă-au să se strângă, Căci jalnicii fiind proscrişi, Proscrişii ştiu să plângă.

V Nu ştiu de-i Legea dreaptă, nici De e nedreaptă tare Dar cei din închisoare ştim Că-i zidul gros şi mare, Căci orice zi e ca un an Cu zile lungi şi-amare. Ştiu doar că Legea ce s-a scris De oameni pentru om, De când un frate-a fost ucis Sub vechiul biblic pom, Doar din durere s-a urzit În ultimu-i atom.

Un penitenciar, o ştim, Zidit e din păcate; Celule-i sunt înadins Cu gratii ferecate, Ca să nu vadă Crist pe om Cum chinuie pe-un frate.

239

Printre zăbrele, soare sau stele Pierd raza lor cerească: Şi-astfel ascund un iad profund Cu nepătrunsă mască Încât nici Om nici Dumnezeu Să nu-l mai recunoască.

Fapte cumplite - plante-otrăvite Pot creşte-n închisoare: Şi numai ce-i mai bun în om Se scutură şi moare: Spaima nebună luptă-mpreună Cu muta disperare.

Cel slab îşi simte nervii zob Şi plânge ca nebunul; Sau chinuit, batjocorit, Îi vine gărgăunul!

Mulţi se zmintesc, toţi se-nrăiesc, Dar nu vorbeşte unul.

Celula-n care stăm fiecare E-o groaznică latrină; Duhoarea morţii prin pragul porţii De scârbe intră plină, Şi-orice, afară de Desfrâu, E rupt ca-ntr-o maşină.

Sălcia apa cu noroi Când bem, grumazu-l strânge; În pâinea-amară găsim var Şi clei vâscos ca sânge!

Iar Somnu-n loc de-a adormi Se plimbă crunt - şi plânge. * Setoşi, scrâşnim, flămânzi râvnim La otrăvita masă; Ci-n nchisoare răbdarea-i mare: De foame nu ne pasă; Doar pietrele ce le cărăm Pe inimă ne-apasă.

Cu noaptea-n suflet, cu amurg De-a pururi în odaie Roţi învârtim, frânghii-mpletim Ce mâinile ne taie; Dar liniştea cade mai greu C-a tunului bătaie. În nici un ceas mai blând vreun glas

240

Nu spune-o cuvântare; Prin uşă ochi ce ne pândesc Sunt fără de-ndurare; Şi sufletul în orice chip Călcat ne e-n picioare.

Ne înjosim şi ruginim Ca lanţuri azvârlite; Blestemă unii, alţii plâng, Ies alţii din sărite; Dar legile divine frâng Şi inimi împietrite. * Căci orice inimi omeneşti Zdrobite totuş ard, Şi imnuri Proniei cereşti Îi cântă ca un bard, Şi focul mare-l hrănesc pe-altare Cu preţiosul nard.

Ferice inimi ce se frâng Şi dobândesc iertarea!

Doar prin păcate în plâns spălate Se-nfăptuie-Înălţarea: În răni de inimi frânte Crist Îşi picură-ndurarea. * Cel cu gât vânăt şi umflat, Cu ţeapăn ochi deschis, Aşteaptă Mâna care-a dus Pe hoţ în paradis: Căci pentr-un suflet pocăit Nici raiul nu stă-nchis. * Trei săptămâni mai fu lăsat, C-aşa e-n lege ritul; Să se desprindă şi-ncet să-şi prindă În cuget ispăşitul: Şi sângele-a-l spăla pe mâna Care-a ţinut cuţitul.

Lacrimi de sânge-au curs din plin Pe mâna ce-a răpus: Cum, decât sânge-nlăcrimat Mai bune leacuri nu-s, Pata lui Cain deveni Pecetea lui Isus.

VI

241

În temniţa Reading, în statul Reading - Locşor pierdut în lume Un condamnat e sfâşiat De-a flăcărilor spume; Aprins focar de giulgi de var, În groapa fără nume.

Lăsaţi-l ... Până când Cristos Veni-va-a doua oară, Nu-l plângeţi, nici păreri de rău Nu ziceţi într-o doară; Ucis-a omul ce iubea Şi-a trebuit să moară.

Cu toţi ucidem ce ni-i drag Şi-ntindem morţii prada; Omoară unii măgulind, Ori cu dojeni, cu sfada: Cei laşi ucid cu sărutări, Iar cei viteji cu spada!

Trad: Nicu Porsenna Federico Garcia Lorca - Odă la Walt Whitman Prin East River şi Bronx, cântau băieţii arătându-şi centurile, cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.

Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul şi desenau copiii, scări şi perspective.

Dar niciunul nu dormea, niciunul fluviu nu voia să fie, niciunul nu iubea marile frunze, niciunul limba plăjii, albastră.

Prin East River şi Queensborough băieţii luptau cu industria şi evreii vindeau acelui faun al fluviului trandafirul circumciziei – iar cerul vărsa peste poduri şi-acoperişe cirezi de bizoni izgonite de vânt.

Dar niciunul nu se oprea, niciunul nu voia să fie nor, niciunul nu căuta ferigile nici roata stacojie a tamburinei.

Când luna va răsări se vor învârti scripeţii ca să doboare cerul; o graniţă de ace va-ncercui memoria şi coşciugele-i vor duce pe cei trândavi.

New York de noroi, New York de sârmă şi moarte.

Ce înger îţi zace ascuns în obraz?

Ce glas desăvârşit va spune adevărurile grâului?

Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?

242

Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman, n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi, nici umerii tăi de pluş, roşi de lună, nici pulpele tale de-Apolo neîntinat, nici vocea ta ca o coloană de scrum; bătrân frumos cum e ceaţa gemând egal ca o pasăre cu sexul străpuns de un ac, vrăjmaş al satirului, vrăjmaş al viţei şi prieten al trupurilor din pânza asprită.

Nicio singură clipă, frumuseţe virilă, ce-n munţi de cărbune, reclame şi drumuri de fier te visezi fluviu, ca un fluviu dormind cu-acel tovarăş ce-n piept ţi-ar cuibări o suferinţă măruntă de leopard naiv.

Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule, om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman, fiindcă pe terase, îngrămădiţi în baruri, ieşind ciorchini din canale, tremurând între picioarele şoferilor, sau rotindu-se în ringurile absintului sodomiţii, Walt Whitman, te visau.

La fel e! La fel! Şi se prăvălesc peste barba ta luminoasă şi neprihănită blonzii din nord, negrii deşertului, mulţimile de ţipete şi gesturi, ca pisicile şi ca şerpii, sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii, drojdii de lacrimi, desfrânaţi buni de bici, de cizma ori muşcătura îmblânzitorilor.

La fel e! La fel! Cu degete vopsite arată spre malul visului tău când prietenul îţi mănâncă mărul mirosind uşor a gaz şi soarele cântă pe buricele băieţilor ce se joacă sub poduri.

Dar tu nu căutai ochii zgâriaţi nici întunecata mocirlă unde-s înecaţi copiii, nici scuipatu-ngheţat, nici rănile rotunde ca burta broaştei pe care le poartă sodomiţii în trăsuri şi terase pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.

Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie, taur şi vis, să unească roata cu alga, părinte al agoniei tale, camelie a morţii tale, şi în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.

Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare în codrul de sânge al zilei de mâine.

Cerul are plăji unde poţi ocoli viaţa şi trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.

243

Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.

Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.

Sub orologiul cetăţilor se descompun morţii, plângând trece războiul cu-n milion de şobolani cenuşii, bogaţii dăruie ibovnicelor tineri muribunzi obsedaţi de vedenii, şi nu e nobilă viaţa, nici bună, nici sfântă.

Dacă vrea, omul poate dorinţa să-şi poarte prin vena de coral ori prin golul ceresc.

Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul o adiere adormită pe ramuri.

De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman, împotriva copilului care scrie pe faţa perinii, numele fetii, nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă în întunecimea şifonierului, nici împotriva singuraticilor din cazinouri care beau cu scârbă apa prostituţiei, nici împotriva bărbaţilor cu ochi verzi ce iubesc bărbatul şi-n linişte buzele-şi ard.

Dar împotriva voastră, da, sodomiţi ai oraşelor, cu carnea tumefiată şi cuget imund, drojdii ale mocirlei, hàrpii, duşmani fără visul iubirii ce-mparte cununi de bucurie.

Veşnic împotriva voastră care daţi băieţilor picături murdare de moarte cu venin amar. Împotriva voastră mereu, Faeries nordamericani.

Pájaros din Havana, Sotos din Mexic, Sarasas din Cádiz, Apios din Sevilla, Cancos din Madrid, Floras din Alicante, Adelaidas din Portugalia.

Sodomiţi de pretutindeni, asasini ai porumbiţelor!

Sclavi ai femeilor, căţele ale budoarelor lor, desfăşuraţi în pieţe cu tremur de evantai ori pândind în peisajele ţepene ale cucutei.

Să nu fiţi cruţaţi! Moartea ţâşneşte din ochii voştri şi strânge flori cenuşii pe malul mlaştinei.

Să nu fiţi cruţaţi! Alarmă!

Ruşinoşii, neprihăniţii, claisicii, aleşii, cei ce se roagă vă-nchidă porţile-orgiei.

Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului cu barba spre pol şi mâinile deschise.

Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă tovarăşii care să-ţi vegheze gazela fără trup.

Dormi, nu rămâne nimic, Un dans de ziduri tulbură preriile

244

şi America se-neacă-n maşini şi hohote de plâns.

Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre nopţi să zmulgă florile şi literele arcului unde dormi şi un copil negru să vestească albilor de aur începutul împărăţiei spicului.

Walt Whitman – Semnificaţia lui Edagar Poe IANUARIE, (1880). Când vrei să pui un diagnostic bolii umanităţii – şi această idee, de boală, mi se pare că primează în caracterul şi scrierile subiectului meu – trebuie să-i judeci poeţii, muzicanţii, pictorii, actorii etc., luaţi împreună şi pe fiecare ca spiţe ale acelei furioase roţi ce se învârte (poezia fiind centrul şi axa întregului), fiindcă prin cine alţii putem să cercetăm atât de bine cauzele, creşterile, indicaţiile timpului – obiectul şi boala epocii? În concepţia comună nu există nimic mai bun, pentru un bărbat sau o femeie, decât o viaţă perfectă şi nobilă, fără greşeli din punct de vedere moral, fericită, echilibrată în orice activitate, sănătoasă şi pură din punct de vedere fizic, dându-şi atât cât trebuie, şi nu mai mult elementul emotiv, uman şi simpatic – o viaţă negrăbită şi, până la sfârşit, neobosită. Mai există totuşi o altă formă de personalitate cu mult mai dragă simţului artistic (căruia îi place jocul celor mai puternice lumini şi umbre), în care desăvârşirea, deşi niciodată atinsă, nu este pierdută nicicând din vedere, ci prin eşecuri, dureri, prăbuşiri temporare, se reîntoarce iarăşi, şi iarăşi, mereu aderând la puterea pe care noi o numim voinţă. Acest fel de personalitate îl vedem, mai mult sau mai puţin, în Burns, Byron, Schiller şi George Sand. Dar nu şi în Edgar Poe. (Aceste note sunt rezultatul lecturii la intervale, în ultimele trei zile, al unui nou volum al poemelor sale pe care mi l-am luat în vagabondările mele în josul heleşteului şi pe care l-am citit din scoarţă-n scoarţă acolo.) Pentru caracterul mai înainte descris, serviciul pe care Poe îl aduce literaturii este fără îndoială acela de a-l evidenţia prin contrast şi contradicţie, în scopul de a-l exemplifica pe deplin.

Aproape lipsite de orice element al principiului moral sau al concretului, sau al eroismului, sau al unor afecţiuni mai simple ale inimii, versurile lui Poe ilustrează o imensă facultate de frumuseţe tehnică şi abstractă, cu arta rimei dusă până la exces, o tendinţă iremediabilă spre temele nocturne, diabolice, în fiecare pagină. Judecându-le altfel, fac parte, probabil, din luminile electrice ale literaturii de imaginaţie, strălucitoare şi orbitoare, dar fără pic de căldură. Viaţa poetului şi amintirea poemelor sale exercită un magnetism de nedescris. Celui care ar putea să extragă din acele poeme subtila lor origine, aceasta i-ar apărea fără îndoială într-un strâns paralelism cu existenţa autorului, cu antecedentele, copilăria şi studiile lui (Baltimore ca centru literar şi social, Richmond, Philadelphia şi New York-ul din acele timpuri), zugrăvit în culorile dispreţului şi suferinţei.

Rândurile ce urmează, extrase dintr-o dare de seamă apărută în Washington Star din 16 noiembrie 1875, vor permite acelora pe care îi interesează să afle ceva mai mult despre punctul meu de vedere în privinţa acestei interesante figuri şi a influenţei epocii noastre asupra-i. Avusese loc, în jurul acelei date , o reînhumare publică a rămăşiţelor lui Edgar Poe, la Baltimore, cu un monument şi o inscripţie pe mormântul său. „Aflându-se la Washington într-o vizită, <bătrânul poet cărunt> a trecut prin Baltimore şi, deşi bolnav de paralizie, a consimţit să urce, şchiopătând, şi să ia în linişte un loc la tribună, dar a refuzat să ţină vreo cuvântare, spunând: <Un impuls puternic m-a adus astăzi aici, în memoria lui Poe, şi am ascultat de acest impuls, dar nu simt nici o chemare să ţin o cuvântare, dragii mei prieteni, trebuie să ascultaţi de această chemare>. Într-un cerc de prieteni, într-o conversaţie după ceremonie, Withman a spus: <Mult timp, până de curând, am avut o profundă repulsie faţă de scrierile lui Poe. Am cerut şi încă cer poeziei soarele clar, strălucitor, aerul proaspăt adiind, forţa şi puterea sănătăţii, nu a delirului, păstrând chiar şi printre cele mai furtunoase pasiuni fondul moralităţilor eterne. Deşi necorespunzând acestor cerinţe, geniul lui Poe şi-a cucerit o recunoaştere de sine stătătoare şi eu de asemenea am ajuns să îl admit în întregime, înţelegându-l pe Poe ca om şi ca talent.

245

Într-un vis pe care l-am avut odată, se făcea că văd un vapor pe mare la miezul nopţii, luptându-se cu furtuna. Nu era o corabie perfect echipată, nici un vapor maiestuos, croindu-şi drum fără păs prin furtună, ci părea mai degrabă unul dintre acele mici şi superbe iahturi pe care le-am văzut atât de des ancorate, clătinându-se uşor în apele din jurul New York-ului sau mai sus, în golful Long Island, acum zburând la voia întâmplării, cu pânzele sfâşiate şi catargele rupte, prin sălbatica grindină, prin vârtejurile şi valurile nopţii. Pe punte, o siluetă firavă şi aeriană, o făptură frumoasă şi întunecată, părând că se bucură de toată înspăimântătoare dezlănţuire de elemente ale cărei centru şi victimă era. Întocmai ca pe acea siluetă a visului meu îngrozitor mi-l închipui pe Edgar Poe, destinul său fără noroc, poemele lui, şi ele nişte vise îngrozitoare.>”.

Mai sunt poate multe de spus, dar doresc să revin la ideea expusă mai înainte. Prin poeţii ei notorii, calibrul unei epoci, punctele slabe ale rambleurilor ei, curenţii ei submarini (deseori mai semnificativi decât cei mai mari, de la suprafaţă) sunt aspecte indicate nemijlocit. Care e sensul acelei înclinări spre straniu ce pusese stăpânire pe poeţii din secolul nostru? Tendinţa inevitabilă a culturii noastre poetice spre morbiditate, spre frumuseţea nefirească, îmbolnăvirea tuturor gândurilor poetice şi a rafinamentului devenit scop în sine, oroarea de concretul democratic şi veşnic (în primul rând corpul, pământul şi marea, sexul şi cele asemănătoare lor) şi înlocuirea lor cu ceva secund, sau terţ – cu toate influenţele lor, intră în domeniul studiilor de patologie curentă.

Din Prefaţa la prima ediţie a « FIRELOR DE IARBĂ » Brooklyn, New York, 1855 Tudor Arghezi- Târlă I-aud bătând în poarta încuiată.

E-o mănăstire veche între tei.

I-au apucat furtuna şi bezna şi îşi cată Un adăpost cu gloata după ei.

Călugărul din poartă-i adormit Cu cheia spânzurată lângă broască.

De zeci de ori străinii au lovit În lemnul surd, şi poarta nu se cască.

Dar ce să-ncapă-n schit atâta turmă Cu-atâţi ascultători, câini şi măgari!

Plâng, fulgerate, oile din urmă Şi prinse-n drum de secetele mari.

Baciul Isus şi-apostolii ciobani, Scârbiţi de slava ce-o dau vieţii vecii, Au pogorât, ca-ntr-alte mii de ani, Să pască oile, măgarii şi berbecii.

Nichita Stănescu - Sunt un om viu Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună

246

despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor.

Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui...

(Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi place să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi oferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica

247

acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit.

Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării.

Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Cesar Valejjo – O piatră neagră pe o piatră albă Eu voi muri-n Paris pe-o ploaie grea cîndva, -ntr-o zi pe care-o am în minte.

Eu voi muri-n Paris – şi nu mi-e teamă – şi poate că-ntr-o joi, ca azi, de toamnă.

Da, joi va fi, căci astăzi joi când scriu aceste versuri, umerii mă dor, şi astăzi m-am întors ca niciodată cu-ntregu-mi drum, ca să mă văd eu însumi.

248

Cesar Vallejo a murit el, care pe nimeni lovind, toti l-au lovit, c-un greu baston, cu-o coardă grea şi dură.

Sunt, iată, martori, zilele de joi, umerii săi cu oasele zdrobite, singurătatea, drumurile, ploaia…

Traducere de A.E. Baconsky Walt Whitman - Pe bacul Brooklin -ului MAREE ce creşti pe sub mine! Te văd faţă-n faţă! Şi voi, nori din apus, şi tu soare o clipă rămas să priveşti acolo-n zare, vă văd şi pe voi la faţă.

Mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în veşmintele voastre, cât de ciudaţi îmi păreţi!

Voi care, sute şi sute pe zi, treceţi pe bacuri spre casă, nici nu ştiţi ce ciudaţi sunteţi ochilor mei, Şi voi, câţi veţi trece de pe unul din ţărmuri pe celălalt ţărm, peste ani de-acum înainte, nicicând nu veţi şti cât de mult însemnaţi pentru mine şi cât mă gândesc la voi. * Nu mă opreşte nici timpul, nici locul – distanţa nu-nseamnă nimic Eu sunt cu voi, bărbaţi şi femei ale generaţiei şi generaţiilor de după noi, Întocmai ca voi am simţit ce simţiţi contemplând acest fluviu şi cerul.

Asemenea oricui dintre voi am fost unul dintr-o vie mulţime, Aidoma vouă m-a împrospătat bucuria acestui fluviu şi a valului învolburat, Întocmai ca voi, în picioare, rezemat de parâmă, uimit, cursul apei privind cum mă duce de iute, şedeam chiar pe locul acesta, Precum voi vă uitaţi la catargele nenumărate ale corăbiilor şi la coşurile vapoarelor, mai dese ca trunchii pădurii – şi eu mă uitam, Şi eu altădată, de-atâtea şi atâtea ori, Fluviul l-am traversat, Am văzut pescăruşii-n decembrie, i-am văzut planând sus în văzduh, pe aripile lor nemişcate cum îşi leagănă trupul,

249

Am văzut cum amurgul le poleia când o parte din trup, când cealaltă lăsată în umbra opacă, I-am văzut descriind cercuri mari în zbor lent şi plecând mai departe spre sud, Am văzut cerul limpede al verii oglindindu-se-n apă, M-a orbit şi pe mine potopul de raze, Am privit radiindu-mi cununi împrejurul imaginii capului meu în apa-nsorită, Contemplat-am şi ceaţa ce-nvăluie coasta înaltă din sud şi sud – vest, Şi aburii cum zboară ca pletele-n vânt, spoiţi cu liliachiu, M-am întors înspre golful de jos să mă uit la vapoare când vin, Le vedeam cum se apropie, ce făceau pasagerii pe bord când treceau nu departe de mine, Am văzut pânzele albe ale goeletelor şi bastimente cu ancore grele, Cum trag mateloţii la şcote sau călare pe vergă, Catargele netede, balansul carenei, fanioanele semnalizând, Vapoarele mari şi mici cum iau largul, piloţii în cabina timonei, Dâra albă ce-o lasă la pupă, volta rapidă şi freamătul zbaturilor, Marele pavoaz fluturând în lumina amurgului, Valurile dantelate în crepuscul, cu văile lungi şi cu crestele încălecate foşnind, Când întinderea fără tărâm e cuprinsă de umbre tot mai cenuşii-s magaziile-n docuri, Pe Fluviu o aglomerare de negre năluci, remorcherul cel mare flancat de mahune şi şlepuri intrate în radă târziu, Pe celălalt mal scuipă flăcări în noapte furnalele de la oţelării Proiectând violentul lor schimb de lumini şi de umbre, în roşu şi galben, peste culmile caselor până-n maidanele străzii. * Nu numai asupra voastră cad fâşiile umbrei, Umbra şi-a aruncat şi asupra-mi fâşiile-i lungi, Pe atunci tot ce făcusem mai bun îmi părea găunos şi-ndoielnic, Marile mele gânduri – cel puţin eu aşa le credeam – nu erau şubrede oare în realitate? Şi nu numai voi ştiţi ce-nseamnă a fi rău, Eu sunt cel ce-a ştiut ce-nseamnă a fi un om rău, Şi eu înnodat-am străvechiul nod al contradicţiilor, Am pălăvrăgit, am roşit de ruşine, mi-am ieşit din sărite, am furat, am minţit, am

250

fost invidios, Am fost şi eu viclean, mânios, pofticios, ars de patimi de care nu cutezam să vorbesc, Îndărătnic am fost, plin de ifose, apucător, şiret, mărginit, laş răutăcios, Lupul, şarpele, porcul nu au stat departe de mine, Căutătura piezişă, cuvântul uşuratic, nici pofta lumească la bunul străin nu-mi lipseau, Am respins, am urât, am fost şi eu rău platnic şi josnic şi leneş, Am fost ca oricare, m-am amestecat cu zilele şi întâmplările celorlalţi.

Pe nume-mi ziceau, cu glas tare, cei tineri când mă vedeau că trec pe drum, Le-am simţit braţul pe după grumaz şi trupul voinic lângă mine, Văzut-am puzderie de inşi cunoscuţi de pe străzi, sau pe bac, sau de pe la întruniri, dar cărora nu le adresasem cuvântul vreodată, Am trăit viaţa obişnuită, aceeaşi eternă viaţă, de râs, de mâncare şi somn, Am jucat rolul de care, cu gândul în urmă, actorul mereu îşi aduce aminte, Acelaşi vechi rol, după cum fiecare şi-l face, Mai mic sau mai mare, sau mare şi mic deopotrivă. * Vin acum mai aproape de voi; Orice-aţi gândi despre mine în clipa aceasta, la fel am gândit şi eu despre voi, dinainte mi-am strâns aceste provizii, Timp îndelungat şi cu seriozitate la voi m-am gândit înainte de-a voastră venire pe lume.

Mariana Marin - Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir În cumpănă cu-atât de grele vremuri Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă: Bătrânii-au suferit de te cutremuri; Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.

(Shakespeare - Regele Lear) În grădina de trandafir a spitalului, printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!) legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi, - astfel de rămăşiţe prohibite din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...

Ai privit-o un timp, ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă, şi dată fiind inteligenţa ta

251

şi posibilitatea rapidă de adaptare ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el, adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.

(Stop! Înapoi!

Mărturiseşte întâi ruşinea zilnică din copilărie: „Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa şi mult prea neruşinaţi înspre seară (multă lume aştepta atunci războiul!) şi tocmai de aceea au hotărât (dată fiind inteligenţa mea şi posibilitatea rapidă de adaptare) să-mi termin studiile într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă") În grădina de trandafir a spitalului venise chiar el, adevărul tras la faţă şi cu ochii plesniţi.

(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)

Desigur, să-1 privesc!

Desigur, să pun acum mâna pe el!

Să-1 înghit cu memoria mea veselă şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit şi Delfinul este bastard!

Hai, în patria mea luminoasă!

(Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo...)

Te vor primi „la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene...”

Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă! În grădina de trandafiri a spitalului am descoperit legea conservării memoriei vesele, - astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase...

Dar tu, patrie luminoasă!

E una care uită mai bine decât tine?

Câte ziduri ţi-au mai căzut?

Câţi dinţi? Şi câte trupuri tinere se mai zbat între fălcile tale celeste?

Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă? Şi câte grădini de trandafir, în care tinerele omizi visează încă?

Am căutat peste tot adevărul şi nicăieri nu l-am văzut mai bine decât între fălcile tale celeste!

Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele! Şi eu cum să-ţi mulţumesc!

La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir! Şi memoria mea veselă! Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

252

Ascultă-mă!

Va începe să plouă al dracului de tare şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea.

Negru pământul.

George Lesnea - Destin Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri, Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri, De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi. În sufletul meu crâncen port secolii grămadă, Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă, Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci, Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară, Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară, Şi doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine şi litanii, ucisele iubiri În chilioare scunde şi-n file de psaltiri, Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă, Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh, Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării, Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.

Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.

Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi, S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.

Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare. Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.

Gust carnea răscolită de înger şi de drac.

De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins, Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră, În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt, Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.

Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.

Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric Mi-am făurit avântul puternic şi senin.

De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.

Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.

Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom, Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare, Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

253

Walt Whitman - Să nu-mi închideţi porţile SĂ NU-MI ÎNCHIDEŢI porţile, trufaşe biblioteci.

Eu doară vă aduc ce lipsea din rafturile voastre mult ticsite şi vă era de mare trebuinţă; Iscat din bătălii, am scris o carte, Cuvintele-i nu sunt nimic, curenţii ei sunt totul, O carte ce nu-i precum celelalte şi nici făcută pentru intelect, Dar voi, nespuse lucruri din adânc, veţi vibra în toate paginile ei.

Octavian Paler - Scrisoare domnului Hölderlin Aţi scris undeva într-un vers: "La ce bun poetul, în vreme de secetă?" Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec.

Poetul anunţă cetăţii, pământului că ploaia există, anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, aşadar un poet care nu e profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei.

La ce bun poetul, în vreme de secetă?

Să cânte ploile tocmai atunci, Când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor, când soarele arde şi mâinile miros a îndoială, când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni pentru nebunia şi curajul său care cântă ploile, care cântă torentele când oamenii ridică braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei.

Cine să anunţe ploile dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol nori de ploaie, cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia, cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei şi cea care a coborât cu Dante în Infern?

254

255