Revista Atheneum, august 2007

ATHENEUM August 2007

Volumul 7 Nr. 8

Bust de băiat - C. Brâncuşi

REVISTÃ DE CULTURÃ ŞI INFORMAŢIE A FUNDAŢIEI CULTURALE ATHENEUM

SUMAR

ATHENEUM Iulie 2007

Volumul 7 Nr. 7

August 2007

Volumul 7 - Numărul 8 1.

Muzeul Satului - Sibiu

REVISTÃ DE CULTURÃ ŞI INFORMAŢIE A FUNDAŢIEI CULTURALE ATHENEUM

Redacţia Atheneum Director de Revistă: Director de Editură: Redactor Şef: Director Marketing

Gheorghe Bogdan Vică Albuşel Nick Sava Ioana Rădăcină

Comitet de redacţie: Angela Daniela Ţapu Sebastian Stoica Gabi Schuster Cărăruşă - Heidelberg Luminiţa Suse - Ottawa Redactori şi Colaboratori: Adrian Munteanu - Braşov Carmen Botoşaru - Bucureşti Cătălin Ursu - Vancouver Coriana Constanda - Vancouver Daniela Ginta - Vancouver Dorin Haţegan - Prince George Ella Veres - New York (USA) Emilia Arşici - Vancouver Flavia Teoc - Cluj Flori Stănescu - Bucureşti Ina Simona Cârlan - Venice (Italy) Liviu Antonesei - Iaşi Nicu Liuţă - Vancouver Rodica Corneliu-Raliade - Bucureşti S. Damian - Heidelberg (Germany) Vasile Chiper - Constanţa Ilustraţie de Petre Rădăcină

3.

6.

7.

8.

10.

11.

12.

15.

16.

17.

18.

20.

22.

Pentru abonamente la revista Atheneum vizitaţi website-ul www.atheneum.ca sau contactaţi redacţia Atheneum la adresa de mai jos.

23.

26.

27.

Revista Atheneum Volumul 7 - Numărul 8 Adresa Redacţiei 206 - 145 West Keith Rd. North Vancouver, BC, V7M 1L3 Tel: 604 990-1722 E-mail: redactia@atheneum.ca http://atheneum.ca

29.

30.

21.

21.

ISSN 1499-3430

Profilul a doi intelectuali - Editorial

Nick SAVA

Ştiri din ultima vreme

selecţie Gabi Schuster CĂRĂRUŞĂ

La plecarea Patriarhului Teoctist

Liviu ANTONESEI

Viaţă de mort

Angela Daniela ŢAPU

Pasionalul Domn Avram

Laura APRODU

Babel

Maria AFLOAREI

Basmele anului: Elefănţelul

Adrian MUNTEANU

Circul YOGA

shahti mhi

Cartea (15) - Semiţii

Nick SAVA

Leonard Oprea şi rănile mortale ale postcomunismului

Vladimir TISMĂNEANU

Întunecare şi Rebeliune

Bianca OSNAGA

Sonete (selecţiune din vol. Paingul Orb)

Adrian MUNTEANU

Intrarea în miraj (Jurnal de Nircea Cărtărescu)

S. DAMIAN

Sunt tânăr, Doamnă

Flavia TEOC

Shantaram

Sebastian STOICA

Migraţii revoluţionare (2) - interviuri cu Ella Veres

Ella VERES

The Van Hallen Method

Ella VERES

Aventura

Rodica RALIADE

Legendă

Maria AFLOAREI

Omul Baroc

Flavia TEOC

Are We Following a Path or Creating Our Own?

Coriana CONSTANDA

Revista Atheneum este o publicaţie deschisă unei diversităţi de opinii şi comentarii. Articolele publicate nu vor reflecta părerile redacţiei, ci pe cele ale semnatarului articolului.

Deasemenea, revista Atheneum, nu poate fi făcută răspunzătoare de conţinutul reclamelor comerciale apărute în paginile ei. Răspunderea pentru veridicitatea reclamelor revine celor care au comandat apariţia acestora. Revista îşi rezervă dreptul de a respinge publicarea unor reclame sau articole ale căror conţinut au un caracter rasist, obscen, xenofob.etc.

Revista încurajează, pe de altă parte, pe toţi cei doritori să publice articole, opinii, reclame, să trimită astfel de materiale la redacţie. Materialele vor fi publicate în limita spaţiului tipografic şi a interesului potenţial. Cele nepublicate nu se vor restitui.

Materialele publicate sunt proprietatea revistei şi a autorilor lor şi folosirea lor totală sau parţială se va face numai cu permisiunea acestora.

Profilul a doi intelectuali Nick SAVA

N

umai în numărul trecut discutam despre intelectuali şi profilul lor nu a luat nici o măsură împotriva fostului legionar, când alţii înfundau moral. Şi iată că anul nu aduce ce aduce ceasul... în fine, luna... şi puşcăria, nu puţini pierind pe acolo. Am crede că nu a ştiut – dacă nu pot să exemplific spusele mele cu două cazuri de intelectuali români am şti că în România nici iarba nu creştea fără ca „urechea” atentă să nu – contemporani. Deci, zilele ce au trecut am asistat la dispariţia dintre o poată auzi... Nu, unul din legionarii mai puţin norocoşi, prea-sfântul noi a două personaje de marcă ale vieţii social-culturale româneşti: (torţionar) al Clujului, acum IPS Bartolomeu (fost Anania) l-a „povestit” Teoctist zis Prea-Fericitul, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi pe Arăpaşu, Secu-lui!

Florian Pittiş zis Moţu, fără prea multe titluri (dincolo de actor, regizor, Dar cu tăcerea aparatului represiv (şi ajutorul fostului Patriarh cântăreţ, prezentator, director al postului de radio on-line radio3). Nu Justinian), tânărul Teoctist a crescut ca balaurii din poveste, ajungând se poate să găsim două personalităţi româneşti mai diferite în destin până suhuhus de tot – inclusiv prin aprobarea „organelor de stat”, cum – în viaţă cât şi în moarte. eufemistic menţionează biografia de pe ziare.ro. Iarăşi, nu putem decât să Se zice: „despre morţi, numai de bine”. De aceea o să încerc – nu ne întrebăm care au fost serviciile prea-fericitului ajuns în fruntea BOR, ştiu dacă o să şi reuşesc – să vorbesc despre ei fără patimă. Nu o să fiu în schimbul „tăcerii” şi ajutorului „neprecupeţit”. Să fie oare elogiile „imparţial”, sunt om şi am propriile opinii, propriile preferinţe. Aşa cum aduse dictatorului, prin articole în Scânteia, prin telegrame, prin aplauze le ai şi tu, cititorule. Nu prezint „adevărul” – cine ştie adevărul, tot „îndelungi şi furtunoase” (sau viceversa...), prin cuvântări elogioase de adevărul şi numai adevărul? Poate doar Dumnezeu – pe care îl rog să la tribuna în care bătea ore în şir bâlbâitul? Să fi fost oare apărarea pe le ierte sufletele şi păcatele făcute de ei cu voie şi fără de voie pe acest plan internaţional a politicii dictatorului – inclusiv distrugerea a zeci de pământ. lăcaşuri de cult, care ar fi fost de datoria lui să le apere? Să fi fost oare Dar să vedem ce a fost (şi este) cu ei. încercarea (nereuşită) de a fi plantat ca „pion otrăvit” la conducerea Bisericii Ortodoxe Române din America şi Canada? Oricum, se pare că Prea Fericitul (într-o ţară de ne-fericiţi) şi-a început cariera prea-fericitul a socotit că a sărit calul atunci când, în 20 decembrie 89, dărâmând o sinagogă, îmbrăcat în cămaşa verde. A schimbat-o repede doar două zile înainte de fuga viitorului împuşcat, pe când pe străzile pe un cămeşoi, când legionarii au fost interzişi de însuşi guvernul (şi în faţa porţilor Catedralei din Timişoara) erau împuşcaţi români, el fascist al lui Antonescu, dispărând în Bucureşti la şcoala de popi. Acest trimitea ultima lui telegramă de „adeziune” la actele ucigaşului. Aşa că episod nu prea de s-a ascuns într-o mânăstire, sau mai bine-zis a fost ascuns la o mânăstire laudă (deşi, zic unii, din Sinaia de către Gelu Voican Voiculescu. plăcut Domnului) nu Doar că „unii” au considerat că „maurul” (Arăpaşu, deh) nu îşi prea e menţionat în dusese misiunea până la capăt. Mai putea fi folosit! Aşa că, în urma a biografiile „oficiale” ’jdemii de semnături (cum ne spune dl. Roncea), Sinodul l-a rechemat. ale sfinţiei sale – nici Şi mulţimile au avut fericirea de a-l vedea pe prea-fericitul înapoi în chiar în cea „liberă” scaunul patriarhal. a site-ului ziare.ro.

Acum, lăudacii prea-fericitului spun că prin asta neamul (şi biserica) Dacă nu ar pomeni au fost salvate. Aşa să fie? Cele (de bine) ce i se pot atribui – tipărirea unii-alţii despre acele de cărţi religioase, inclusiv biblii; reparări de biserici, chiar patronarea zile şturlubatice ale de noi construcţii; apropierea (încercarea de a subordona?) de Biserica viitorului patriarh, românească nord-americană; apropierea de Vatican -, ar fi fost făcute de nici nu s-ar şti. Şi nu aproape orice arhiereu (iar ultimele două arată doar intenţia, fără urmări putem decât să ne palpabile). Nu ştiu de ce, de fiecare dată se crede că alţii ar fi mai tâmpiţi întrebăm cum de Secu decât aleşii. Oare Gore ar fi fost mai prost decât Juniorul? Nu am fi avut

www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

pe nimeni mai bun cu plete şi în blugi. A regizat piese de mari dramaturgi, a stat ascuns decât Iliescu, sau de ochii publicului (cu puţine excepţii, ca participarea lui meteorică Constantinescu sau, la Cenaclul lui Pănescu) – până la revoluţie. Dar el a creat în România acum, Băsescu? Ei da, ceea ce un folkist numea „generaţia în blugi”. Şi poate că istoria va în România se poate aduce mărturie că rolul lui la căderea dictaturii în România a fost tot crede asta, atunci atât de mare ca a Beatles-ilor la căderea Zidului! când „alternativa” se numeşte Vadim, Dar asta a fost viaţa lor până la moarte. Destinul după dispariţie Iliescu, Năstase... a fost tot atât de diferit. La catafalcul prea-fericitului (în continuare, a Deci, dacă nu era unei ţări cu oameni cât se poate de nefericiţi) s-au perindat toate feţele ales o loază, orice celor de care, de 17 ani, nu se mai poate scăpa. Toţi au încercat să se patriarh ales în 90 „poleiască” de la „încrederea” în BOR. Dacă Becali face bine, de ce nu în locul lui Teoctist ar câştiga şi ei oarece ştaif? Chiar şi preşedintele, cel care nu cu multă ar fi făcut cam vreme în urmă a rostit condamnarea comunismului prin Raportul aceleaşi lucruri Tismăneanu – în care Teoctist figura ca exemplu de susţinător al – doar se alegeau tot sistemului! -, a găsit de cuvinţă să îi decerneze, post-mortem! cea mai din „vechea gardă” de episcopi cu epoleţi... înaltă distincţie naţională! Şi unde mai pui că este şi primul cetăţean În schimb, cei ce sunt mai puţin impresionaţi de activitatea român onorat astfel! Te doare mintea! Pentru care fapte, domnule proaspătului decedat, pot menţiona lucruri mai puţin plăcute: Băsescu? Pentru bisericile dărâmate şi cu acordul lui? Pentru telegrame? susţinerea pe faţă a noilor vechi activişti, prin apelul adresat preoţilor Pentru apărarea foştilor-actuali securişti? Pe când o să-l găsim pe preadin întreaga ţară să susţină în predicile lor FSN-ul şi „emanatul” de fercitul în calendarul ortodox, printre sfinţi?

Iliescu, „apărarea” bisericii ortodoxe împotriva cererilor (justificate, de În schimb, Moţu nu i-a avut la cap – şi probabil a râs, în somnul altfel) de retrocedare a bisericilor greco-catolice şi a averilor acestora, lui veşnic. De-alde Roncea şi colegi de-ai lui au găsit motiv de critică: atribuite BOR de către comunişti, apărarea „vechi gărzi” (amintite Pittiş a fost mason! Mai să-i interzică riturile de înmormântare. Pentru mai sus), apărarea în general a informatorilor în sutană, prin blocarea că Moţu a rămas un răzvrătit şi după 90, la fel de incomod. Şi-a purtat accesului la dosarele lor... Nu putem decât să ne întrebăm, din nou: în continuare pletele, tot mai sure. În ciuda celor în Versace, purta această colaborare a prea-fericitului oare nu se datorează aceluiaşi în continuare blugii. În ciuda modei manelelor şi kitschului, asculta dosar aflat în mâna „unora”? Oricum, dacă ceva nu i se poate atribui tot Beatles şi muzica de calitate – devenită, iată, „clasică”! (azi mi s-a Patriarhului Teoctist este „încrederea” de care se bucură BOR în reamintit că faimosul „The Wall” a împlinit 40 de ani!) A rămas, până ochii populaţiei. Dincolo de a fi unul din paradoxurile „minunatei şi la moarte, acelaşi răzvrătit; „fără cauză”, ar spune „intelectualii” români uimitoarei” (în fond, TOŢI ştim că în BOR nimic, dar nimic nu s- – dar noi ştim că nu e adevărat, cauza nu s-a schimbat, este acolo, şi nu a schimbat în 90!), această poziţie în statistici nu se datorează decât va dispare până când ţara nu îşi va regăsi din nou intelectualii cu profil faptului că toate, dar absolut toate celelalte instituţii româneşti nu moral! Unii îl numesc „cabotin”, subliniază apariţia lui la Cenaclu – dar merită încrederea nimănui. chiar şi ei nu se pot opri să se întrebe dacă Moţu nu făcea o glumă, o batjocură, o ironie şi din asta...

Dar am vorbit suficient de Patriarh, să ne întoarcem spre Moţu... Începuturile acestuia mai sunt amintite de puţini, doar: roluri comice în Vine tot Roncea şi lansează un apel la strângerea semnăturilor (ca pe comedia bufă, atât pe scenă cât şi la televiziune. Şi lansarea în cariera de timpul rechemării lui Teoctist întru apărare) pentru „transpunerea în prezentator la radio-televiziune, unde vocea lui de ne-imitat, singulară, viaţă a visului de aur” a prea-fericitului (nu, nu „victoria comunismului”): recunoscută şi iubită, ne-a însoţit anii tinreţii. La începutul anilor 70 construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Nici mai mult, nici mai îl regăsim în emisiunile lui Bocăneţ, alături de Anda şi Dan (Tufaru) puţin. De parcă un neam poate fi mântuit de o grămadă de pietre. De – pe care, în anii 80, trioul Marius-Olimpia-Mihai a încercat să ni le parcă o construcţie poate face ceea ce nu face o întreagă castă preoţească. facă uitate –, dar curând dispare pentru tot restul dictaturii de pe micul De parcă neamului nu-i mai lipseşte nimic (nici şcoli, nici irigaţii, nici ecran: îşi lăsase plete. Şi-a asumat, cu bună ştiinţă, rolul de răzvrătit infrastructură, nici măcar un trai decent!), singurul lucru necesar ar fi împotriva „revoluţiei culturale” importate de ceaşcă, susţinute de toţi în acest moment fala unei catedrale. Şi care, zic gurile rele, ar urma să se ceilalţi intelectuali şi creatori (cu excepţiile de rigoare – în special Paul construiască în Parcul Carol – singurul parc decent care a supravieţuit Goma). La „rezistenţa prin cultură” pe care o flutură acum aceştia, ideilor de tot felul post-revoluţionare. Să nu ne mirăm dacă Parlamentul Moţu rezista prin Beatles şi plete. Datorită lui (şi a lui Cornel Chiriac), va aproba de această dată proiectul – mai ales dacă suficiente semnături generaţia mea a învăţat că se poate rezista ascultând muzica tânără. Că vor fi adunate (deşi, nu cred că ştie cineva câte au fost adunate în 90, fredonând piese de Beatles, Pink Floyd, Jimi Hendrix, Janis Joplin, când Teoctist a fost rechemat): face bine în viitoarele alegeri...

Doors, Led Zeppelin – noi rezistam tâmpeniei oficiale numită „cultură”.

Dar eu propun adoptarea altui proiect: Muzeul crimelor Că şi noi, imitându-l pe Moţu, alergaţi de miliţie care căuta să ne tundă, comunismului împotriva neamului românesc! Poate tot în Parc, poate rezistam comunismului mai evident decât „dizidenţii” de salon. în jurul „mausoleului”. Şi acolo, în secţiunea dedicată celor, puţini, ce şiPittiş a acceptat ratarea (pe moment) a carierei, a acceptat să nu au păstrat verticalitatea, împotrivindu-se sistemului, să îşi găsească locul mai apară pe scenă (deşi adevărata valoare a artei lui actoriceşti a dat-o, şi Moţu. Aşa cum dincolo, printre javre, să apară şi Teoctist Arăpaşu, de exemplu, atunci când a câştigat Marele Premiu de interpretare, la cu telegramele lui. Pentru că nu i-aş putea recunoaşte vocea, chiar Costineşti, în rolul din „Povestea unui tânar care nu a făcut nimic”, sau lăudându-l pe ceaşcă. În schimb, până mă voi alătura şi eu lui Pittiş, îmi în „Povestea celor patru Beatles” – roluri în care apărea, ca o sfidare, voi aminti vocea lui inegalabilă, spunând: „Bună seara, prieteni!” a

Atheneum - August 2007

www.atheneum.ca

Ştiri

Gabi Schuster CARARUSA

Patriarhul Teoctist a trecut la cele veşnice dreptul altarului şi a stranelor lăcaşului de cult, ca în Vinerea Mare.

Preafericitul Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Ceremonia s-a încheiat cu 21 de salve de tun. Preafericitul Teoctist Române, a decedat luni 30 iulie la ora 17.00, în urma unui stop a fost înmormântat cu toate însemnele patriarhale, cum ar fi mitra, cardiac, la vârsta de 92 de ani. Sute de oameni s-au adunat la bisericile cârja şi entgolpionul din toată ţara, să se roage pentru sufletul Patriarhului Teoctist.

Biografia Patriarhului Teoctist - Arhiepiscop al Bucureştilor, Patriarhul Teoctist fusese internat la secţia de Urologie a Spitalului Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Cezareei Capadociei "Fundeni", pentru efectuarea unei operaţii la prostată. Intervenţia şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Teoctist chirurgicală în urma căreia inima Patriarhului a cedat nu a fost una Arăpaşu: de urgenţă, ci o operaţie programată, spun medicii. Complicaţiile Patriarhul Teoctist s-a născut pe 7 februarie 1915, în judeţul care au dus la deces la două ore şi jumătate după operaţie sunt puse pe Botoşani. Pe numele de mirean Toader, el a fost al zecelea din cei 11 seama vârstei înaintate a pacientului. copii ai familiei Arăpaşu. Se alătură monahilor încă de la vârsta de Vineri, 3 august, ziua funeraliilor Preafericitului Părinte, a fost 13 ani, iar 7 ani mai târziu, în 1935, a primit numele Teoctist, după declarată zi de doliu naţional. A fost înmormântat într-o criptă ce a depus voturile monahale la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ. Teoctist din Catedrala Patriarhală, unde odihnesc trei dintre predecesorii a ocupat pe rând posturile de preot, ieromonah, eclesiarh, exarh al săi, Miron, Nicodim şi Iustin. Funeraliile Preafericitului Teoctist, mănăstirilor, vicar administrativ şi arhimandrit în diferite lăcaşuri de Părintele Bisericii Ortodoxe Române, au început încă de la ora 7.00, cult din Moldova. În paralel a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, cu slujba Sfintei Liturghii care pe care a absolvit-o Magna Cum Laude, iar apoi pe cele ale Facultăţii a fost oficiată de Prea Sfinţitul Sebastian Ilfoveanul alături de un de Litere şi Filosofie din Iaşi. În 1950 a fost ales - de către Sfântul sobor de preoţi şi diaconi.

Sinod al BOR - episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoşăneanul.

La ora 9 a a avut loc şedinţa comemorativă a Sfântului Sinod, În anii următori, Teoctist şi-a continuat ascensiunea în ierarhia în prezenţa delegaţiilor oficiale. Au prezentat mesaje de condoleanţe bisericească. El a fost pe rând Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Teodor Baconschi, în numele preşedintelui Traian Băsescu, ministrul Moldovei şi Sucevei şi suplinitor pentru posturile de Arhiepiscop al Culturii Adrian Iorgulescu, în numele primului-ministru Călin Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei şi de Arhiepiscop al Bucureştilor, Popescu Tăriceanu, Principele Radu, în numele Majestăţii Sale Regele Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Mihai şi cardinalul Walter Kasper, în numele Bisericii Catolice.

Romane. Pe 9 noiembrie 1986, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales În bătăi de toacă, în jurul orei 13.00, coşciugul Patriarhului, în demnitatea de Patriarh şi instalat în funcţie 10 zile mai târziu. În purtat de opt 1999 a devenit membru de onoare al Academiei Române. episcopi, a fost Patriarhul Teoctist s-a distins prin efortul depus pentru susţinerea scos din Catedrala proiectelor privind reeditarea Bibliei de la Bucureşti (tipărită pentru Patriarhală pentru a prima dată în 1688) sau reconstruirea Catedralei Neamului. Întreaga se face procesiunea sa activitate a stat sub semnul luptei pentru unitatea ortodoxă. din jurul bisericii. Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România a obţinut importante În ultimă parte recunoaşteri atât din partea majorităţii Bisericilor Ortodoxe locale, a ceremoniei s-a cât şi a altor culte religioase. intonat "Cântarea Învierii", iar Primul roman politic din literatura româna modernă cortegiul a efectuat Primul roman politic esopic din literatura română "Cuvântul din trei opriri, în cuvinte" - "Mots a mot" -, semnat de Monica Lovinescu, apare pentru

www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

Ştiri prima dată în limba română la Editura Humanitas. Scris în 1955 în limba franceza şi niciodată publicat până acum, "Cuvântul din cuvinte" este un roman surprinzător atât prin stil, cât şi prin destin.

Potrivit Ioanei Pârvulescu, autoarea Cuvântului înainte al volumului, este "o carte cu miză maximă. Îndrăzneaţă stilistic, originală şi bătăioasă. Un roman realist, ascuns în limbaj esopic. Este, probabil, primul roman politic esopic scris în literatura română modernă".

Festivalul Sighişoara Medievală - un SOS pentru salvarea Cetăţii Cea de-a XV-a ediţie a Festivalului Sighişoara Medievală se doreşte a fi un SOS către autorităţile române şi forurile internaţionale pentru salvarea Cetăţii Medievale, întrucât cel puţin două ziduri sunt în pericol de prăbuşire. "Am aşteptat de la an la an mai mult sprijin de la Guvern şi ministere. Între timp, zidurile Cetăţii se prăbuşesc, iar bugetul local nu ajunge pentru a se aloca toate fondurile necesare reparaţiilor", a declarat primarul Sighişoarei, Ioan Dorin Dăneşan.

El a arătat că, după prăbuşirea unei părţi a zidului de 60 de metri, în urma alunecărilor de teren din 2006, s-au alocat sume foarte mici faţă de necesar, iar acest Festival este o bună ocazie pentru popularizarea problemei cu care se confruntă unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania. Ioan Dorin Dăneşan a spus că municipalitatea lucrează la un proiect care să stabilească sumele necesare consolidării întregului obiectiv, nu doar a zidurilor, inclusiv pentru restaurarea Turnului cu Ceas şi a celor opt turnuri ale Cetăţii.

Tema celei de-a XV-a ediţii a Festivalului Sighişoara Medievală este "Trubadurul îndrăgostit", însă pe parcursul celor trei zile vor fi organizate şi dezbateri referitoare la soarta Cetăţii Medievale şi la necesitatea păstrării ei.

Florian Pittiş a murit Actorul Florian Pittiş a încetat din viaţă, duminică 5 august, la Spitalul Fundeni, după o lungă suferinţă.

Pittiş suferea de peste un an de cancer la prostată.

Florian (Moţu) Pittiş s-a născut pe 4 octombrie 1943 la Bucureşti.

Actor de teatru şi de film, interpret de muzică folk, compozitor şi producător de radio, Pittiş a colaborat cu unii dintre cei mai reputaţi regizori români -. Liviu Ciulei, Andrei Şerban sau Alexandru Tocilescu. În domeniul muzical, s-a făcut cunoscut în celebrul trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru, iar mai târziu în Cenaclul Flacăra. În anul 1992 a întemeiat, alături de Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, formaţia Pasărea Colibri, la care a activat până în 2001 şi împreună cu care a înregistrat câteva albume.

A semnat cronică muzicală în diverse publicaţii, iar după 1989 a fost directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi

Atheneum - August 2007

să devină director al postului de radio Radio3net.ro, post ce emite exclusiv pe Internet. A adus o contribuţie notabilă în popularizarea muzicii pop-rock, prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei "Pittiş Show".

A jucat, pe scena Teatrului "Lucia Sturza Bulandra", în piese de mare succes, precum "Iulius Cezar", "Puricele în ureche", "A douăsprezecea noapte", "Valentin şi Valentina", "Lungul drum al zilei către noapte", "Anchetă asupra unui tânar care n-a făcut nimic", "Furtuna", "Cabala bigoţilor", "Hamlet". A regizat spectacole precum "Cum se numeau cei patru Beatles", "Poezia muzicii tinere (Beatles 1962-1966), "Cântec despre mine însumi", "Câinele grădinarului", "Meditaţiile Ritei", "Black and white". Din anul 1998 a fost director al postului Radio 3 România Tineret.

Căsătorit, a fost, conform spuselor sale, şi "proprietar, producător şi beneficiar al unui apartament în Bucureşti". Hobby-urile sale erau muzica, baschetul, fotbalul american, hocheiul, ciclismul şi, bineînţeles, Rapidul. Cunoscut pasionat de fotbal, Pittiş a fost membru al Clubului Aristocratic al Rapidului, în cadrul căruia a fost desemnat preşedinte al Senatului (organism compus din şapte personalităţi rapidiste, alese pe viaţă). Pentru ca lumea să înţeleagă cine a fost Florian Pittiş, merită reprodus răspunsul său la întrebarea care a fost rolul preferat: "cel de om"!

Ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, consideră că moartea artistului Florian Pittiş reprezintă o pierdere mare pentru întreaga cultură românească. "Ştiam că este într-o stare precară de sănătate, dar speram totuşi să nu ajung să vorbesc despre asta. Pittiş este o personalitate importantă a vieţii artistice - în calitate de om de teatru, de muzician, dar şi de manager în domeniul culturii. Îmi amintesc de când eram elev şi apoi student de prestaţiile sale la Teatrul Bulandra. Îmi amintesc faptul că era unul dintre cei mai îndrăgiţi tineri actori şi îmi amintesc şi câteva din rolurile care l-au făcut celebru", a declarat Adrian Iorgulescu. De asemenea, ministrul Culturii a subliniat faptul că Pittiş a fost un actor care a făcut din muzică mai mult decât un hobby - a făcut o profesiune. "Este un caz remarcabil. El a fost tot timpul legat de fenomenul rock. A fost un propagator al acestuia, dar în egală măsură şi un om care s-a ataşat, mai ales în a doua parte a vieţii, lucru deosebit, de muzica folk şi pop, ştiut fiind faptul că a colaborat cu formaţia Pasărea Colibri. A fost un om care s-a ocupat multă vreme de tot ceea ce înseamnă viaţă artistică în România", a afirmat Iorgulescu. Ministrul Culturii a mai arătat că Florian Pittiş a fost "un om care a făcut cu pasiune şi cu pricepere" totul în viaţa sa, el lăsând, în acest moment, un gol imens în urma sa. "A fost un om care, până în ultimul moment al existenţei lui, a dat dovadă de demnitate şi care şi-a trăit viaţa cu discreţie. Mai ales în ultimii ani a fost de o vitalitate extraordinară. A vrut să-şi învingă prin muncă, prin pasiunea sa pentru artă, boala, dar, din păcate, aceasta l-a răpit dintre noi. Ca om, pe care l-am cunoscut personal şi lam apreciat, este o pierdere foarte însemnată pentru cultura noastră", a mai spus ministrul Culturii.

Dicţionar al personalităţilor clujene Un profesor român, rezident în Canada, a lansat Dicţionarul personalităţilor clujene. Dicţionarul cuprinde 1200 de nume ale unor personalităţi din diverse domenii, care au trăit, muncit, studiat în Cluj, sau care şi-au legat cumva viaţa de capitala Transilvaniei.

Preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, care semnează şi prefaţa cărţii, afirmă că un asemenea dicţionar, ilustrat, care să adune atât de multe personalităţi transilvane, nu a mai fost editat până acum,

www.atheneum.ca

Ştiri fiind o premieră în lumea culturală românească. "Deşi au mai existat în vremelnicia noastră, ni-l amintim mereu", a spus episcopul vicar al diverse încercări de a prezenta, în lucrări antologice sau în monografii, Maramureşului şi Sătmarului, Iustin. vârfurile culturii transilvănene, până în prezent nu s-a realizat, cel puţin după ştiinţa noastră, un dicţionar ilustrat cum este cel de faţă, ‘’Nopţi albe de acordeon’’ la Bucureşti care să adune cele mai representative nume din istoria oraşului de la A doua ediţie a Festivalului internaţional de acordeon - "Nopţi poalele Feleacului din ultimii 200 de ani", a declarat Ionel Haiduc. allbe de acordeon" se va desfăşura la Bucureşti, în perioada 14 - 16 În prefaţa dicţionarului, preşedintele Academiei Române face el septembrie 2007. Evenimentul este organizat de Acordeon Armony însuşi o trecere în revistă a unor nume de ardeleni care au fost pionieri Music şi Institutul Cultural Francez, la Centrul de Proiecte Culturale în domeniile lor, sau al căror nume a depăşit graniţele Ardealului. al Municipiului Bucureşti ARCUB. Haiduc aminteşte de Emil Racoviţă, care a înfiinţat la Cluj prima Invitatul special al festivalului va fi reputatul acordeonist francez şcoală de biospeologie din lume, de Alexandru Borza, care a creat Marce Azzola & Lina Bossatti. Alături de el vor urca pe scenă artişti Grădina Botanică din Cluj şi a pus bazele şcolii clujene de botanică, internaţionali consacraţi ai genului, precum Pascal Contet, Duet de Gheorghe Bratu, organizatorul Observatorului Astronomic din ‘’Paris - Moscu’’ Domi Emorine & Roman Jbano, Marielle Roy,dar Cluj, de Augustin Maior, care a pus bazele şcolii clujene de fizică, de şi muzicieni români care s-au impus pe scenele din afara ţării cum Sextil Puşcariu, care a înfiinţat Muzeul Limbii Române, de Vasile ar fi acordeonistul Emy Drăgoi cu o nouă surpriză muzicala, Marian Pârvan şi Constantin Daicoviciu, arheologi de talie naţională, de Mexicanu ş.a. istoricul Virgil Vătăşianu, de personalităţile politice şi religioase Genurile abordate de artişti vor acoperi de la cafe concert la jazz, de Andrei Şaguna, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu-, de filozoful D.D. Roşca, la vals la tango sau stiluri etno şi folclorice, oferind publicului românesc de Lucian Blaga, Octavian Goga sau Ion Agârbiceanu, dar şi de artişti spectacole unice în care bucuria muzicii va fi măsura comună a serilor. plastici, muzicieni, actori. Din volum nu lipsesc însă nici Emil Boc, Pentru această a doua ediţie a festivalului, organizatorii anunţă în Gheorghe Funar sau Ioan Rus. premieră o expoziţie de acordeoane (sec.XVIII), organizarea unor Dan Fornade este profesor, lexicograf, editor şi cercetător al inedite întâlniri cu muzicienii etc. la Cafe - Bar Acordeon şi serata emigraţiei româneşti şi a fondat secţia de Periodice a Bibliotecii româno - franceză.

Centrului Cultural Român din Montreal. În prezent, predă cursuri Acordeonul se bucură în ultimii ani de un sensibil reviriment pe de limba engleză la Marymount Academy din Montreal plan internaţional, festivalurile de acordeon constituindu-se într-un Lansarea a vut loc în Primăria municipiului Cluj-Napoca, în adevărat succes pe tot mai multe meridiane ale lumii. Organizatorii prezenţa a aproximativ 300 de persoane. Autorul volumului, Dan manifestării de la Bucureşti îşi propun să facă din acest festival o Fornade, a început efectiv lucrul la acest proiect în urmă cu cinci ani, tradiţie în cultura românească readucând în atenţia iubitorilor de iar perioada de timp acoperită de dicţionar este cea dintre anul 1800 muzică din România extraordinara bogăţie a acordeonului şi imensa şi prezent. Cartea a fost scoasă de Editura "Casa Cărţii de Ştiinţă", în varietate de stiluri în care prolificele sunete ale acestui instrument 600 de exemplare. şi-au lăsat amprenta.

Tabără de icoane pe sticlă sub patronajul Fundaţiei N. Disidentul Victor Frunză a încetat din viaţă Steinhardt A încetat din viaţă, la vârsta de 72 de ani, disidentul Victor Tinerii care au participat timp de două săptămâni la Tabăra Frunză, membru al Senatului Alianţei Civice. Este autorul primei de pictură, organizată de Fundaţia ‘’N. Steinhardt’’ şi Mănăstirea istorii a comunismului românesc, scrisă în clandestinitate în România Rohiţa, au expus în catacombele Catedralei Episcopale, cele 20 de comunistă în anii ‘ 70, prima ediţie fiind publicată în Danemarca în icoane pictate pe sticlă, pânză şi lemn. Vernisajul expoziţiei a avut 1984, după cum a informat duminică vicepreşedintele Alianţei Civice, loc în prezenţa Episcopului Vicar al Maramureşului şi Sătmarului, a Sorin Ilieşiu. În 1978 a publicat o scrisoare critică la adresa regimului membrilor Fundaţiei ‘’N. Steinhardt’’ , a grupului de iconari ‘’Sfântul din România. A fost anchetat şi expulzat din ţara, stabilindu-se în Ioan Damaschin’’ şi a unui numeros public. Icoanele surprind aspecte Danemarca. religioase, chipul Mântuitorului şi scene biblice. Prof. Ioan Săcăleanu, membru al Fundaţiei ‘’N. Steinhardt’’ a spus, la deschiderea expoziţiei, Sinaia: Dealul Aosta a început să se prăbuşească că tabara de la Mănăstirea Rohiţa a devenit o tradiţie, iar tinerii care O parte din Dealul Aosta din Sinaia s-a prăbuşit, informează vin aici în fiecare vară sunt încântaţi de liniştea locului şi de condiţiile un comunicat al Ordinului Arhitecţilor din România (OAR). oferite de lăcaşul de cult pentru a se putea desfăşura în voie. "Tabăra Reprezentanţii OAR pun catastrofa ecologică pe seama politicii de la Mănăstirea Rohiţa a debutat în urmă cu şapte ani, iar acum urbanistice iresponsabile a autorităţilor locale din Sinaia. ‘Orice putem spune s-a cristalizat stilul şi dorinţa tinerilor de a fi cât mai analiză tehnică cinstită arată că suntem doar în faţa începutului. aproape de viaţa creştină". Prof. Sorin Albu, coordonatorul Grupului Procese tragice devenite ireversibile, prin corupţia şi complicitatea de iconari ‘’Sfântul Ioan Damaschin’’, a spus că atelierul de vară de la autorităţilor locale, prin incompetenţa şi iresponsabilitatea unor Mănăstirea Rohiţa a devenit un loc important al tinerilor care iubesc autori de documentaţii, au declanşat un pericol major pentru viaţa arta creştină. "Icoana nu e altceva decât propovăduirea lui Dumnezeu şi proprietăţile oamenilor din Sinaia, pentru patrimoniul natural şi în imagini". Completând afirmaţiile vorbitorilor, episcopul vicar istoric al României’, sunt de părere reprezentanţii OAR. Dealul şi Iustin a remarcat că deşi călugărul şi scriitorul N. Steinhardt a trecut strada Aosta, situate în cartierul Furnica, în imediata apropiere a în veşnice de aproape 17 ani, de acolo, de departe, încă mai dă de Castelului Peleş, constituia una dintre cele mai frumoase şi coerente lucru celor care trăiesc în spiritul său. "Părintele Nicolae Steinhardt zone din Sinaia. nu ne-a uitat. Ne poartă cu el acolo unde se află, iar noi, cei de aici,

www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

Comentarii

La plecarea Patriarhului Teoctist Liviu ANTONESEI

E

ram la Tescani, la o reuniune scriitoricească despre şansele integrării literaturii române în cea universală, cînd mi-a parvenit vestea petrecererii dintre noi a Patriarhului Teoctist. O veste tristă, de bună seamă, cum este cea privind moartea oricărei fiinţe omeneşti. Pînă în acea după-amiază de luni, am fost mai degrabă un critic aspru şi un adversar al acestuia, resproşîndu-i îndeosebi cedările din vremea regimului comunist, aderenţa din tinereţe la legionarism, opoziţia la deconspirarea colaborării cu Securitatea a clerului, mai ales a ierarhilor bisericilor noastre, dar şi obsesia, ce mi se părea megalomană după rînduielile ortodoxe mai molcome, a uriaşei catedrale. Doar de două ori am avut în aceşti şaptesprezece ani cuvinte de laudă pentru faptele înaltului prelat – imediat după Revoluţie, cînd s-a retras la mînăstire, în semn de căinţă pentru păcatele dinainte, dar de unde a revenit, chemat de ierarhii ce nu ştiau cum să gestioneze „tranziţia” BOR, apoi, cînd a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea, prima vizită a unui pontif catolic în spaţiul de religie şi cultură ortodoxe, vizită ce avea să deschidă şansele unui dialog mai limpede între cele două mari confesiuni creştine şi, cine ştie?, poate să pună o piatră la temelia reunificării creştine, a depăşirii efectelor Marii Schisme de acum o mie de ani. Am şi semnalat atunci că, împreună, cei doi înalţi ierarhi formau, pe deasupra mulţimilor de credinicioşi de ambele confesiuni adunate, o pereche de „bătrîni frumoşi”, ce păreau să poarte, cu un firesc cumva nefiresc în zilele noastre, semnele credinţei şi ale înţelepciunii. Cam astea au fost laudele mele vreme de şaptesprezece ani, contrabalansate de cîteva zeci de articole critice, unele negreşit prea dure.

Acum, şi nu doar pentru că „despre morţi numai de bine”, cred că se cuvine o judecată mai cumpănită. Este vorba, totuşi, despre Întîistătătorul bisericii noastre majoritare, instituţia care a rămas cea mai credibilă pentru populaţie în toate sondajele de opinie post-revoluţionare. De aceea, cred că pot fi adăugate faptelor bune amintite, deschiderea dialogului cu biserica soră greco-catolică, chiar dacă restituirea proprietăţilor confiscate şi transferate de comunişti BOR a rămas în suspensie – dar această chestiune trebuia rezolvată de cine a provocat-o, deci de stat! –, încurajarea spiritului ecumenic şi a unei apropieri mai ferme a bisericii de implicarea socială reală, de acţiunile umanitare, filantropice şi culturale. Ar mai trebui amintită relativa împrospătare a ierarhiei BOR sub patriarhatul său

Atheneum - August 2007

şi dezvoltarea învăţămîntului teologic, cu toate inegalităţile sale, şi a vieţii mînăstireşti, cu unele din excesele sale, sper temporare. Excese în ambele sensuri, de altfel – pe de o parte, crima de la Tanacu, pe de alta, sfinţirea autoturismelor şi chiar a locantelor sau „cititul în Carte”, obiceiuri pe care, de altfel, a căutat să le tempereze. Boli ale creşterii, probabil, cel puţin aşa sper!

La pasiv, aş mai aminti prea marea dependenţă a BOR faţă de politic, însoţită de o conduită deloc moderată în ce priveşte revendicările „averilor” acesteia – unele nici măcar nu au fost confiscate de comunişti, ci secularizate de Cuza!

Astăzi îl conducem pe Patriarhul Teoctist pe ultimul său drum.

Vrednic a fost? După evaluările noastre româneşti şi ortodoxe, poate prea îngăduitoare, dar totuşi la dimensiune omenească, probabil că da. Oricum, cred că a fost cel mai echilibrat patriarh postbelic, avînd a se confrunta, la începuturile păstoriei sale, cu delirul final al regimului comunist, iar după aceea, cu frămîntările unei tranziţii care nu puteau ocoli nici Biserica. Cînd mă uit acum la bătălia pentru succesiune, la ecourile sale în presă mai ales, încep să mă întreb dacă nu cumva, oricine ar fi succesorul, IPS Daniel, IPS Teofan ori IPS Anania, dacă se răzgîndeşte şi candidează, mă întreb deci dacă nu cumva vom ajunge să-l regretăm pe cel abia plecat dintre noi! Oricare ar cîştiga, tot Secu pare să cîştige! Motivele de regret? Păi, măcar era mai cumpătat şi mai puţin lacom decît se arată posibilii succesori şi, pe deasupra, cum văd din documente publicate de-acum – oare de ce? – n-a fost un entuziast al dărîmării bisericilor, reuşind chiar să salveze Patriarhia, iar pentru dărîmarea Sfintei Vineri s-a profitat de deplasarea sa la Viena. Cît priveşte celebra telegramă, pare să fi fost una de rutină, expediată înaintea masacrului de la Timişoara. E un mister pentru mine din ce motiv lucrurile acestea n-au devenit publice cît mai era în viaţă. Din pricina discreţiei sale, a cumpănirii de care vorbeam? Ar fi alt motiv de regret!

Dumnezeu să-l odihnească şi să-i ierte ceea ce este de iertat! Că este şi de iertat! a

www.atheneum.ca

Proză scurtă

Viaţă de mort Angela Daniela TAPU

S

tiu că titlul sună absurd, dar realitatea sfidează adeseori logica bunului simţ.

Dar să încep cu începutul. Stiţi foarte bine valurile de emaluri ce vă inundă căsuţa în fiecare zi de lucru, prieteni ce v-au înghesuit într-o listă kilometrică către care sunt orientate bancuri, poze şi alte nimicuri circulând nestingherite pe Internet. O astfel de poză a declanşat scrierea articolului de faţă. De fapt, trei poze de la o înmormantare ţigănească (pe care poate le-aţi şi văzut deja), dar care merită mai multă atenţie decât cele câteva secunde pe care le petrecem amuzaţi, deschizând jpg-uri ori bmp-uri.

Priveşti poza şi nu realizezi prima oară la ce te uiţi: arată ca o fundaţie de casă, dar încet – încet neuronii aflaţi în cortexul vizual descifrează neîncrezători impulsurile transmise de nervul optic. Este un soi de cameră îngropată în pământ, cu podea şi patru pereţi frumos văruiţi în alb. Pe patul queen size se lăfăie ceva acoperit cu dantelă albă. De o parte şi de alta sunt două noptiere.

www.atheneum.ca

Ca să puteţi savura toate amănuntele pe care vi le voi dezvălui cu maximă acurateţe, o să vă spun pe şleau că ceea ce arată ca un dormitor construit sub nivelul solului este un mormânt ţigănesc, după luxul afişat – probabil al unei nevaste de bulibaşă proaspăt plecată de pe lumea asta. Mormântul e foarte spaţios, că doar e greu să înghesui atâta mobilă într-o banală criptă, şi pentru că viaţa de după moarte se măsoară în eoni, trebuie să o faci cât mai comodă cu putinţă.

Vă menţionam noptierele, aşezate deo parte şi de alta a patului confortabil în care zace moarta. Pe noptiere sunt veioze cu senzor – le ştiţi foarte bine, căci erau extrem de populare imediat după revoluţie. Îin minte că secretara de la întreprinderea unde lucram în ţară îl avea amant pe director care, galant, i-a adus dintr-o vizită de lucru în străinătate două veioze cu senzor.

Le atingeai cu mâna şi se aprindeau printrun miracol tehnologic ce ne fascina şi care a stârnit invidia şi bârfele tuturor. Acum,

designerul care a împodobit camera nu a plasat veiozele chiar la întâmplare, aşa ca să fie. Când s-o trezi moarta şi o începe să bâjbâie prin mormânt, veiozele cu senzor se vor aprinde automat, rezolvând problema luminii fără să mai caute biata înnebunită întrerupătoarele. Pozele nu sunt detaliate suficient ca să ştii dacă au tras curent în groapă sau nu, dar la ce bun veioze atunci? Şi apoi, trebuie să aibă prize, căci le pièce de résistance nu sunt veiozele, ci televizorul cu ecran LCD, ce se lăfăie pe peretele opus. Sub televizor este o comoda cu sertare pe care sta un CD player. Telecomenzile de la CD şi televizor sunt rânduite ordonat, aşteptand mâna descărnată (eventual scheletică) ce le va butona cu fervoare, căutând postul Acasă unde se dau manele toată ziua. Ce viaţă de mort e aia fără Adrian Copchilu’ Minune, Vali Vijelie şi Nasti din Berceni?

Comoda este încadrată de un scaun sculptat (poate i-or veni musafiri în vizita de pe la mormintele alăturate şi n-or avea unde să-si odihnească oasele - la propriu) şi o etajeră cu încalţări. Sandale, pantofi, papuci stau cuminţi, asteptând să fie folosiţi. În cuierul de lângă etajeră sunt agăţate veste, fuste înflorate, bluze. tot ce îi trebuie unei Pirande elegante în timpul vieţii de apoi, că doar no umbla ruptă în fund, să ajungă de râsul cimitirului.

Lângă televizor, pe o masă rotundă, o sticlă de un galon de whisky, una de vodcă, o cutie de cafea şi o sumedenie de pahare.

S-au gândit la tot! Păi după atâta băutură – că doar ce altceva mai bun ăţi rămâne de făcut când eşti mort? –, merge o cafeluţă sp te dregi. Se va schimba şi expresia, din „mort de beat” în „beat de mort”.

Un alt accesoriu de mare folos în orice ultimă călătorie spre lumea cealaltă este oglinda. În colţul din dreapta televizorului este o oglindă imensă, în faţa căreia sunt Atheneum - August 2007

Proză scurtă

Pasionalul Domn Avram

Laura APRODU

R

ăducu e un băiat care locuieşte la scara unu. De fapt tot acolo s-a şi născut. La propriu. Adică nu la maternitate ca toţi ceilalţi copii care se joacă în faţa blocului începînd cu ora şapte după masa. Asta e ora la care se adună pe maidanul din spate ăi mai mari, care ştiu deja să joace tenis cu piciorul şi frunza. Printre dărîmături Răducu este cel mai fericit.

- Uite, mă, am mai găsit un ban cu capul lu’ urîtu’ ăsta...

Regele ăla...

Colecţionează monede. De fapt, el habar nu are ce face cu ele, pentru că le strînge pur şi simplu într-o puşculiţă în care mamă-sa oricum nu are ce să-i pună. De multe ori nu are ce să îi pună nici în farfurie. Şi atunci lipseşte nopţile. Mult şi se întoarce întotdeauna obosită şi încercănată. Iar domnul Avram, de la etajul şase, dă în fiecare dimineaţă nas în nas cu ea în uşa liftului, cînd funcţionează. El în drum către birou; ea în drum către casă.

Asta pînă ieri. Pentru că ieri domnul Avram nu a mai dat nas în nas cu ea în uşa liftului. Şi nu din cauză că liftul

nu ar fi mers, ci din motive tainice şi de aceea cu mult mai îngrijorătoare nefiind pe înţelesul domnului Avram. Obişnuit cu tabietul blocului, a plecat destul de frustrat şi înciudat la serviciu.

La o privire mai atentă, era chiar supărat, deoarece fundul rotofei şi doar pe jumătate ascuns de fusta scurtă a mamei lui Răducu îl binedispunea şi îi umplea timpul petrecut în metrou cu imagini fierbinţi şi tulburătoare pe care nu ar fi avut curajul să le povestească nimănui. De nevastă-sa să nu mai vorbim.

Seara, cînd se întorcea de la birou, o găsea în capul străzii, aplecată pe geamul unei maşini oprite pe marginea şoselei sau aranjîndu-şi sutienul care îi strîngea sînii să-i crape şi mai multe nu. Ba o dată, chiar a văzut-o suindu-se într-o dacie albastră şi plecînd în trombă. L-a cuprins un soi de nostalgie amestecată cu frustrare, apoi a dat uitării atît nostalgia, cît şi frustrarea şi s-a întors la nevastă-sa pus pe harţă. Pînă au ieşit vecinii şi i-au ameninţat că, dacă nu se potolesc cu

grămezi de săpunuri Fa, deodorante şi sticluţe cu parfum. Aici au nimerit-o bine. Chiar dacă tehnicile de îmbălsămare au progresat considerabil, timp de câteva săptămâni de la moarte un parfum de calitate se impune, mai ales la câtă caniculă trebuie să îndure bieţii români.

Lângă patul moartei, încununare a bunului gust, troneaza o vază mare de porţelan cu nişte flori de plastic albastre, menite să înfrumuseţeze cripta ţigănească. Arta este bine reprezentată de un tablou cu ramă aurie, agăţat deasupra patului, două pernuţe cu volănaşe din dantelă, două vaze de cristal (goale) pe comoda cu televizorul şi un Isus de gips care va veghea creştineşte nopţile lungi de beţie în faţa televizorului urlând manele la maxim.

Mă gândesc cu groază că după trecerea mileniilor, arheologii viitorului vor descoperi această unică necropolă intactă din agitatul secol XXI, kitschul, tembelismul şi prostul gust devenind exponate de muzeu, caracterizand astfel o întreaga eră.

Un singur lucru au pierdut din vedere rromii ce au împodobit mormântul: mâncarea. La câtă electronică au băgat în mausoleu mergea şi un frigider. Parcă o şi vad pe răposată ridicandu-se în capul oaselor, orbecăind prin mormânt până i se aprind veiozele. Se

da cu parfum că pute înfiorător (oare de la ce?), deschide televizorul să vadă ce mai e pe sus, dă pe gât un uischean - după care i se face o foame!… Caută disperată ceva comestibil - fără succes însă. Înjură cu năduf, scuipând apăsat: „Haoleo Maricele uitaşi să pui haleală, mânca-te-ar câinii că n-are ce să mănânce şi gura mea!” Într-o ţară în care preşedintele ales e dat jos şi pus în scaun ca un Hopa-Mitică politic, după bunul plac al fripturiştilor din Parlament, în care Jiji – patru clase se crede Mihai Viteazu călare pe Maybach, ţara unde Monica îi naşte progenitura lui Irinel pe postul naţional, iar vedeta porno Laura Andreşan îşi schimbă silicoanele în direct, mormântul – dormitor cu cablu T.V. se încadrează în limitele normalităţii. România, frumos aşezată pe-un picior de plai spoit cu maglavais auriu şi ornat cu pagode din tablă, gura de rai cu satelit şi telecomandă la căruţă, e locuită acum de o populaţie cu apetit pentru stilul arhitectonic Mumbai Rococco şi muzică din buric, care-şi îngroapă celebrităţile comunale cu dormitor cu tot.

România dodoloată s-a umflat dincolo de limitele Absurdistanului, meritând cu prisosinţă un nou nume, mult mai potrivit noilor băştinaşi care o sălăşluiesc: Ridicolinezia. a

10

Atheneum - August 2007

www.atheneum.ca

Proză scurtă ţipetele, cheamă poliţia. S-au potolit. Spaima de hîrţogăraie şi de umblat pe la secţii dădu încă o dată roade şi blocul se scufundă amorţit în cotloanele îmbălsămate în ceapă călită.

Din loc în loc, în mai puţin de două ore, domnul Avram se trezi că îi cresc nişte pete mari şi roşii pe piele. Atît de mari şi atît de roşii, încît începură să-l mănînce. Aşa că se puse pe scărpinat haotic, dar temeinic. Nici un rezultat. Se vîrî sub duş şi se săpuni pînă reuşi să îşi dea sîngele. Petele roşii încetară să-l mai mănînce. Acum îl usturau. Întors la televizor, trase o înjurătură printre dinţi, din care reieşea ceva de mama unui necunoscut, înjurătură ce, deşi nu îi mai uşură starea fizică, îi mobilă destul de confortabil psihicul pentru cîteva minute.

Peste noapte se trezi de patru ori sub diverse pretexte şi spre disperarea nevestei. Se răsuci şi se suci, îşi făcu un ceai de iasomie şi îl bău arzîndu-şi limba şi cerul gurii. Dimineaţa îl găsise orb de somn şi surescitat la maximum. Se bărbieri cu mai multă atenţie decît de obicei şi cu o spaimă întrucîtva mistică privind lama briciului. Îşi trase pantalonii şi cămaşa pe el, îşi făcu nod dublu la şireturile de la pantofi, o cruce în dreptul pieptului şi ieşi exact la şi zece pe uşa apartamentului, aşa cum făcea de opt ani. Ghinionul însă îl urmărea pas cu pas pe domnul Avram. Deschizînd uşa ascensorului, se trezi iar lovit în moalele capului de perspectiva singurătăţii călătorului cu metroul. Mama lui Răducu lipsea cu desăvîrşire.

Intră la idei. Să fi păţit ceva era exclus, ar fi vuit tot blocul încă de aseară. De mutat nici vorbă, îl văzuse pe fiu-său chiar ieri jucîndu-se în spate. Gîndul că îşi schimbase ora de întoarcere se lega în capul domnului Avram de o tragedie existenţială. Că aşa n-are omul noroc, că o mulţumire are şi el, o bucurie acolo, că şi-aşa viaţa asta e cum e, mai vine şi o nenorocire de-asta pe capul lui şi-i face zilele şi mai amare şi mai nesuferite. Că în fond, ce? Mult ceruse el? Că să fie a naibii ziua cînd s-a mutat în blocul ăsta de idioţi cu neamurile lor cu tot. Cînd ajunse la aparatul genital ce reieşea a fi unul singur, de sex feminin şi comun întregii suflări din bloc, se împiedică pe scările rulante de la metrou şi îşi juli cotul încercînd să se prindă în cădere de balustradă.

Ajunse la birou boţit şi posac. Domnişoara Pandele, secretara domnului director, îi lipi un plasture pe cot şil îmbărbătă cît se pricepu. Era însă prea tîrziu să-i mai poată intra cineva în voie domnului Avram. Stătu în faţa mormanelor de hîrtii toată ziua şi bătu gînditor cu creionul în lemnul biroului pînă se făcu ora să se întoarcă acasă.

Petele, între timp, se înfrăţiseră şi formau o hartă imensă care nu se mai ştia unde începe şi unde se sfîrşeşte. În noaptea ce urmă, nu mai reuşi nici să aţipească. Fumă aplecat pe geamul de la bucătărie sperînd să o vadă venind ori plecînd. Mama lui Răducu însă nu se sinchisea cîtuşi de puţin să apară şi parcă înadins îşi trimitea tot felul de reprezentante ale sexului frumos care îi semănau perfect. www.atheneum.ca

Pînă se apropiau. Domnul Avram simţea că înnebuneşte. Şi simţămintele domnului Avram nu îl înşelau niciodată.

Nici nu răsărise soarele şi era în faţa scării sudînd ţigară de la ţigară. Îl încercau pe rînd cînd furia, cînd resemnarea, cînd plînsul, cînd curajul şi iar furia. Întîrziase binişor la serviciu.

Se ridică de pe trepte şi o porni aiurea pe maidan bombănind pe înfundate. I se făcuse rău de la stomac şi îi venea îngrozitor de tare să verse. Se apucă cu ambele mîini de un copac şi stătu aşa o vreme pînă ce se simţi în stare să o pornească iar din loc.

Zilele se scurgeau ca melcii. La fel şi domnul Avram. În săptămîna care trecuse, nu mîncase mai nimic, dormise pe canapeaua din hol îmbrăcat şi încălţat, fumase ca un turc (pînă îi venise nevesti-si ideea salvatoare să scoată perdelele ca să nu se înnegrească), urlase ca un apucat din te miri ce, plînsese ca un copil, se scărpinase ca un drac, se rugase pălit de o religiozitate remarcabilă şi zăcuse fără să scoată o vorbă, lipit de geamul ce dădea în aleea din faţă.

Nu îşi amintea cum s-a făcut de-a ajuns la spital. Nici nu mai avea de altfel vreo importanţă. Îl durea în coşul pieptului şi se simţea tot o arsură şi mai mult mort decît viu. Şi, pentru că simţămintele nu îl înşelau niciodată pe domnul Avram, se dovedi că adormise cu ţigara aprinsă şi, pornind de la canapeaua din hol care îşi cam făcuse veacul, focul se întinsese în toată casa. a Atheneum - August 2007

11

Proză scurtă

BABEL Maria AFLOAREI

D

e aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pâmânt şi de-acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului... „Noul Babel” sau fosta Uniune Sovietică, născocire a unor lunatici, a fost Purgatoriul ridicat la rang de Cetate. A inventat cea mai oribilă şi mai abominabilă crimă pe care doar un creier degenerat ar fi putut s-o facă: distrugerea Fiinţei. Am avut nefericita ocazie să cunosc un astfel de produs, o „soma” ,ce până mai ieri trăise iluzia existenţei întru Fiinţă. Cu ultimii bani şi cu ultimele energii încercase un refugiu în Paradisul Apusului. Nu ştia că la zămislirea ei îşi dăduseră mâna Scaraoschi şi Iehova şi încheiaseră un târg diabolic prin care biata „soma” era condamnată, pâna la dispariţia seminţiei sale, să se perpetueze doar în marginile Cetăţii Babel.

Era tânără, la vârsta când femeile în general abia visează să-şi întemeieze un cămin. Chipul obosit după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Germaniei cu Polonia o arăta ca fiind trecută de 50 de ani. Şi copilul... Am rămas mută de uimire. Cum putuse să-l ia, la cei 5 ani ai lui, şi să plece în necunoscut? Era rudă cu o cunoştinţă mai veche care-i dăduse adresa mea şi-i spusese să mă caute la nevoie. Încercam să vorbesc cu ea, închipuind-mi că mă înţelege. Mi s-a uscat gura subit şi n-am mai putut scoate o vorbă. Femeia din faţa mea nu pricepea nimic din ce-i spuneam.

- Credeam că esti moldoveancă... Eşti rusoaică?

- Niet, vseo, ia moldovanci... ia ni moldovineşti, ni ruşi. M-o dat, cum îi zici... mama la şcoala rusă aşa o zîs o ruscă, vecină di la mama... ca s-agiung ghini... ia... ni rusă, ni moldovineasci... nu ştiu nica...

M-am cutremurat din străfunduri. Fiinţa din faţa mea suferea de-o boală pe care nici n-o bănuisem că există: n-avea limbă maternă.

N-avea nici un fel de limbă! Era cu adevărat asemeni acelei fiinţe, cum văzusem într-un film că o produsese un genetician diabolic.

Am întrebat-o cum de-a avut curaj să plece spre Germania, aşa, fără nici o ţintă, fără bani şi cu un copil după ea. Cu mare greutate a intuit ce vreau s-o întreb şi chipul i se încreţea exteriorizând efortul de-a dezlega sensul cuvintelor mele. Am făcut greşeala de neiertat, de-a o întreba ce s-ar fi făcut dacă ar fi apucat-o dorul de Moldova ei.

- Dor?... Ci dor? Io n-am dor, n-am nica, n-am comnaţi, n-am om c-o fugit la Israel... n-am muncă... n-am nica... Da’ acolo io nu ştiu ci fac. Io n-am limbă. Nu ştiu rusă bună, nu ştiu moldovinească...

N-am nici o limbă. Io nu-nţeleg citesc nica. Da’ io nu vrea şi plec...

Omu’ nieu zici că ne videm la trii ani, vseo.

12

Atheneum - August 2007

Nu reuşeam să-mi ascund cutremurul interior. Cum adică, n-are limbă? Spune că n-are limbă ca şi cum ar spune ca n-are bilet de tren.

Credeam că ştie măcar ruseşte. Nu, nu ştia nici o limbă. La şcoală i se predase în limba rusă fără să ştie limba, acasă vorbea „omeneşte”, adică o caricatură de limbă numită oficial „moldovenească”, cu barbariile de rigoare, spre a dovedi că n-are nici o legătură cu limba română. Cred că stupoarea mea o incita şi mai tare în încercarea de a-şi justifica gestul aproape sinucigaş de-a fugi nu se ştie unde.

- Da’ eu vreu să lucru acasă. Să grijasc copil, omu’ s-aducă denghi... Da’ io om n-am, limbă n-am... mărg la Germania să spăl podeli. Nu-i altă muncă pentru ruscă. Io acum îs moldoveancă. Aşai la pasport...

Nu-mi venea a crede. Priveam la femeia cu chip obosit din faţa mea şi încercam să mă văd în pielea ei. Nu era analfabetă, pur şi simplu fiinţa ei era golită de limba maternă... „Tovarăşul I. V. Stalin ne învaţă în geniala sa lucrare „Marxismul şi lingvistica”, că limba e un mijloc de comunicare între oameni” (dintr-un tratat de lingvistică). A fost pentru prima dată în viaţă când am realizat că nu conştientizez ce comoară de preţ aveam: mă mişcam în marginile unei limbi neasemuit de frumoase, care-mi dădeau identitate şi în care puteam să visez în voie. a

www.atheneum.ca

Adrian MUNTEANU

ELEFĂNŢELUL A şaizecişiopta zi

Dar elefantul nu vrea să asculte.

Porneşte în pădure şi se roagă De păsări să-i dea pene, nu prea multe, Iar păsările dau, de-o haină-ntreagă.

Avea elefănţelul două luni.

Tot câmpul şi văzduhul le iubea, Dar îşi dorea, să ştiţi voi, oameni buni, De-a fi mai sus, de a putea zbura.

Lipeşte penele cu ceară multă Şi face aripi, împlinindu-şi dorul.

El urcă pe un deal şi nu ascultă.

Spre margine de mare îşi ia zborul.

Se-opreşte la fântâna fermecată Cu apa limpede, unduitoare.

Ea îi vorbeşte, rece şi curată.

Elefănţelul spune cu glas tare:

Elefănţelul vede, de sub nori, Că dedesubt e totul mult mai mic.

Urcă mereu spre soarele din zori, Dar ceara se topeşte câte-un pic.

- Îndeplineşte-mi mie o dorinţă!

- De nu-i cu supărare, care-ar fi?

- Aş vrea să zbor, de este cu putinţă, Să văd pământul, munţi, văi şi câmpii!

Cât e de lung s-a dat el peste cap Şi a căzut în mare, pe un val.

Aici cuvinte multe nu încap.

Cu greu ajunse el târziu la mal.

Îi spune-atunci fântâna:- Nu se poate, Căci niciodată nu s-a pomenit Să zboare elefantul; deci socoate Că nu-i dorinţa ta de împlinit.

Se-ntoarce la fântână, ca să-i spună Că a avut dreptate când i-a zis Că el să-şi facă aripi nu-i a bună.

E-un gând periculos, chiar şi în vis.

Fântâna însă-i spune, ca să ştie, Că este totuşi un învingător, Căci a avut voinţă şi tărie Şi-n viaţă îi va fi mult mai uşor.

Desen de Adriana Chirilescu, Liceul de Artă Braşov, învăţătoare Carmen Barabas www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

13

Spiritualia

CIRCUL YOGA

shakti mhi (www.pranayogacollege.com) Traducere Sebastian Stoica

D

ealungul anilor mei de practică yoga, etc.), fapt care va conduce la o dezamăgire când se afla despre pasiunea mea, prima profundă şi la înscăunarea sentimentului întrebare care mi se punea de obicei era de nereuşită, de eşec. dacă reuşesc sau nu să-mi „pun picioarele în Întrebarea este: „Când în sfârşit vom jurul gâtului”. îndeplini dorinţa minţii şi picioarele ne vor Orice persoană, privind revistele de yoga, atârna în jurul gâtului... ce va urma”? Ne broşurile din sălile de clasă, interminabilele eliberează picioarele noastre de suferinţă? reclame având drept tematică yoga sau Ne ajută să ne controlăm mintea? Să căutând pe internet, poate cu uşurinţă să-şi acţionăm fără să reacţionăm? Înfăşurarea facă ideea greşită că ţelul final al practicii picioarelor în jurul gâtului ne conectează yoga este să-ţi aduci picioarele în jurul cumva cu Conştiinţa Supremă, spre a gâtului, să ajungi să ai un corp de cauciuc. deveni observatorul detaşat care ştie că nu În trecut, cea mai importantă calitate suntem de fapt doar acest corp fizic? Ne a unui yoghin care se dedica practicii yoga este călcâiul destul de aproape de creier spre de înaltă calitate, era privirea sa foarte a ne elibera de frica morţii? puternică, magnetică, pătrunzătoare, citind Care sunt motivele pentru care prin tine, focalizându-ţi atenţia asupra unei instructorii de yoga din vest îşi identifică existenţe ce poate fi experimentată dincolo abilităţile yoghine cu performanţele de forma corpului fizic. corpului fizic? Se întâmplă asta pentru că nu Astăzi, peste tot vedem drăguţele avem nimic înţelept de spus din experienţa imagini ale yoghinilor de toate vârstele, noastră spirituală autentică – şi, drept culturile şi stilurile, cu picioarele înfăşurate compensare, ne etalăm doar condiţia fizică, în jurul gâtului şi cu ochii zâmbitori părând chiar şi dincolo de cadrul claselor de yoga? a spune: „Am cucerit Everestul lumii Se întâmplă oare aşa deoarece suntem prea yoghine”. În multe sensuri chiar este un „programaţi” mental spre a ne identifica proces similar cu cel al ajungerii în vârful cu corpul fizic, încât aplicăm aceeaşi idee Everestului. şi practicii spirituale, în loc să aplicăm La început treci printr-o îndelungată înţelepciunea căii spirituale respective în perioadă de practică şi antrenament, viaţa noastră de zi cu zi?

Sau poate că, după ce începem practica controlată de ambiţiile egoului. Pe măsură ce te caţeri pe muntele Yoga către ţelul yoga, egoul nostru devine atât de hipnotizat suprem de a putea executa cele mai obscure de performanţele corpului, încât uităm poziţii corporale, poţi risca să-ţi accidentezi motivele pentru care am început de fapt genunchii şi şoldurile, să te alegi cu o practica respectivă. frumoasă sciatică, să-ţi presezi coloana Execuţia asanelor (posturilor fizice) vertebrală etc., şi este chiar posibil să rămâi se face doar pentru a ne menţine corpul pentru tot restul vieţii cu încheieturi foarte într-o stare de sănătate bună, eliberat de uşor de luxat. Astfel, există întotdeauna toxine şi blocaje, încât prana (energia vitală riscul de a nu îţi atinge niciodată ţelul propus primordială) să poată circula prin corp şi (din cauza structurii osoase deformate, a să ne poată expanda percepţiile despre viaţă accidentelor şi cicatricilor diferitelor ţesuturi şi existenţă. Corpul este doar un excelent 14

Atheneum - August 2007

vehicol pe care îl utilizăm în călătoria noastră spirituală.

Când oamenii îşi cumpără o maşină spre a-i transporta la diferite destinaţii, ei o îngrijesc, spre a fi siguri că va funcţiona în permanenţă şi în deplină siguranţă.

Unii devin chiar obsedaţi de maşina lor, amestecând definiţiile obiectului material cu cea a lor însăşi. Total identificaţi cu performanţele şi frumuseţea maşinii, încep să cumpere accesorii pentru ea, să investească timp în ea, moment în care aceasta devine o sursă de mândrie, îngrijorare, ataşament şi suferinţă. Corpul este doar un vehicol pentru suflet – nu îl confundaţi cu sufletul însuşi. În încheiere, gândiţi-vă la următoarele: dacă ţelul suprem al yoga ar fi un corp extrem de flexibil, atunci ar trebui să preamărim cu toţii adolescentul contorsionist din Cirque de Soleil. a

www.atheneum.ca

Spiritualia

SEMIŢII Cartea 15

Nick SAVA

C

a de obicei, după ce dă imaginea generală, editorul se concentrează parte din Ionia şi spre nord, în Pontus şi Bythinia. Se zice că atât asupra „poporului ales”. În acest caz, el este urmaşul lui Shem, de bine îi mergea, că s-a dus la oracolul din Delphi să întrebe ce să semiţii. Pentru că, zice cronologul, stră-nepotul lui Shem a fost facă să nu i se schimbe norocul. Ei, norocul i s-a schimbat, totuşi: Eber, străbunul evreilor. armatele persane au ocupat oraşul şi regatul, despre soarta lui Bineînţeles, Arpacşad, bunicul lui Eber, nu a fost cel mai Croesus spunându-se două poveşti: ori a murit pe zidurile cetăţii, mare „fiu” al lui Shem. Aceştia au fost Elam şi Asur. Desigur, în luptând, ori în robie la regele Cyrus II... istorie Asur (sau, cum îi cunoaştem noi, asirienii) au format cel mai În istorie se cunoaşte însă un popor numit „luvieni”, posibil aceşti puternic imperiu care, eventual, a ocupat şi distrus şi regatul nordic Lud amintiţi de cronolog. Luvienii au fost un vechi popor anatolian, israelian. Dar nici Elam nu a fost de neglijat: timp de mai bine de amintit prima dată printre cei ce au ajutat pe troieni în războiul lor un mileniu micul regat din nord-estul Golfului Persic a rezistat cu cu aheii. Erau, poate, înrudiţi cu Frigienii şi Lydienii. În timp, ei dârzenie atacurilor venite din Valea Mesopotamiană. Rând pe rând, s-au coborât în partea sudică a podişului, unde au devenit cunoscuţi sumerienii, akadienii, amoriţii, kasiţii, asirienii, babilonienii, şi-au drept „lycieni”, amintiţi de Herodotus. Au format o confederaţie de rupt dinţii încercând să îl cucerească. Ba mai mult, faimoasa stella pe cetăţi (cel mai important Xanthos), pe coasta nordică a Mediteranei, care e scris Codul lui Hamurabi, regele amorit al Babilonului, a fost între lacul Koycegiz şi Antalia – devenind puncte de interes turistic descoperit la Susa, capitala Elamului. Deci, cel puţin o dată elamiţii datorită mormintelor săpate în stâncă şi a sarcofagelor specifice. au cucerit cetăţile babiloniene. Fiind cel mai vechi stat, pe drept i În sfârşit, fiul mijlociu al lui Shem a devenit străbunul evreilor. s-a acordat titlul de „întâi născut” al lui Shem. Doar că elamiţii nu Numele lui, Arpacşad (Arphaxad, Arpachsad) este de origine erau... semiţi. Nu se ştie foarte bine ce limbă vorbeau, dar sigur nu o necunoscută, imposibil de tradus. El l-a născut pe Şelah, care llimbă semitică. Erau, poate, înrudiţi cu parţii, afganii, probabil cu a născut pe Eber. Nu se cunosc triburi care să poarte numele de populaţiile indice de la Mohenjo Daro şi Harapa. „arpacşad” sau „şelah”.

Aram, ultimul fiu, este patronimicul unui popor semitic. Ei Eber a avut doi fii, Peleg şi Ioctan. Despre Peleg se spune doar că au ieşit din deşerturile arabice prin secolul XII şi au ocupat partea pe vremea lui „s-a împărţit pământul”, indiferent ce se înţelege prin nordică a Cornului până spre Mediterana în Vest, Eufrat în Est şi aceasta – dar despre fratele lui se spune că ar fi avut nu mai puţin estul Anatoliei, spre Nord. Haran, oraşul biblic, a devenit capitala de treisprezece fii (plus fiice, probabil), umplând ei teritoriul „de la lor, şi au reuşit timp de trei sute de ani să blocheze expansiunea Meşa, cum mergi spre Sefar, până la muntele răsăritului.” Probabil asirienilor. Aceştiau au reuşit să îi ocupe abia în secolul IX, pe timpul pentru evreii secolului VII aceste indicaţii erau concludente... Printre Regatului Nou. Totuşi, arameii au avut o mare influenţă culturală în zonă, limba lor devenind „lingua franca” a locului, fiind folosită din Babilon până în Egipt. O formă a aramaicii a fost limba folosită de iudei şi asirieni – inclusiv de Iisus Hristos.

Travel Consultant Lud, al patrulea fiu, se pare că nu a fost nici el „semit”. Singura apropiere a Cell. (604) 218-3193 E-mail: happytrips1@yahoo.com putut fi făcută cu lidienii (cunoscuţi şi ca „ludieni”), popor anatolian (poate tracic) care a ocupat între secolele IX-VII î.Hr. o parte a zonei vestice a podişului anatolian.

Cel mai cunoscut rege al lor a fost Croesus, faimosul bogătaş al antichităţii. Din 2213 West Broadway, Vancouver, BC, V6K 2E4 cetatea lui, Sardis, aflat la cca 60km vest www.captaincooktravel.com de Smyrna, el a reuşit să cucerească mare

Simona Takacs

www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

15

Spiritualia fiii lui Iotan se numără Havila, Seba şi Ofir, ceea ce încurcă în mod deosebit geografia.

Totuşi, cel din „coapsele” căruia răsare neamul evreilor este Peleg. Prin urmaşii lui Reu, Serug, Nahor şi Terah, ajungem la Avram, Marele Străbun al evreilor – chiar şi cei de azi! Cel căruia i s-a promis că „sămânţa” lui va umple pământul. Dacă creştinii au dreptate, atunci promisiunea este pe cale să se împlinească: creştinismul a „umplut tot pământul”. Şi aşa trebuie să fie, o zice şi Malraux: secolul 21 va fi religios – ori nu va fi deloc. Staţi să vedem ce va fi. Pariază cineva? Înainte de a intra în miezul poveştii – istoria poporului ales – autorii Torei mai fac un popas: la Babilon. În fond, Babilonul este cel mai important oraş al lor, după Jerusalim. Chiar mai important decât capitalele Egiptului – evreii nu au ajuns deloc pe-acolo. Mai important decit Ninive, deşi Asiria a jucat în istoria lor un rol egal cu cel jucat de babilonieni şi egipteni. Mai important decât Damascul, capitala rivalilor lor dintotdeauna, sirienii. Mai important decât oraşele feniciene, sau a vecinilor de peste Iordan. Mai important chiar decât rivala „internă”, capitala regatului nordic al Israelului, Samaria... Nu numai că Babilonul a cucerit şi distrus Iudeea (inclusiv Templul), i-a dus pe iudei robi pe malul Eufratului (unde au stat şi au plâns...), dar, până la întemeierea Alexandriei a fost cel mai mare oraş evreiesc – ca număr al populaţiei. Ba se crede că populaţia iudee din Babilon o depăşea pe cea a Jerusalimului!

Babel este prima dată amintit în legătură cu Nemrod, marele vânător, urmaş al lui Canaan. E greu din textul biblic să înţelegem dacă acesta a întemeiat cetatea, sau doar a cucerit-o. Vorbind însă despre Babel în contextul Turnului, Biblia zice că „ei” (oamenii adică) vorbeau o singură limbă şi erau un singur popor (nu se specifică dacă erau urmaşii lui Shem, ai lui Cuş, ai lui Canaan...) şi au mers înspre Sinar (adică, Valea Mesopotamiei) şi au descălecat acolo. Şi, în loc să se apuce de cultivat grâne, ca tot omul, s-au apucat să facă, din lut, cărămizi întărite la soare. Şi, folosind „smoală”, să se apuce de construit. Nici mai mult nici mai puţin decât o cetate şi un turn al cărui capăt să atingă Cerul, „să ne facem un nume” – au zis „ei”. Un sentiment cât se poate de omenesc: cine nu vrea să se fudulească cu un nume?

Doar că Dumnezeu a trecut pe-acolo şi ideea lor nu i-a plăcut deloc, dar deloc. Zice el „...şi iacă ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând.” Şi asta numai pentru că erau un singur popor şi vorbeau o singură limbă! Dacă apucau „ei” să mănânce din Pomul Vieţii Veşnice, nu era de rău? Nu a făcut bine „el” (adică, „noi”, Dumnezeu) să îi arunce afară din Grădină, barându-le calea înapoi? Şi nu era bine ca „noi” să ia din nou măsuri împotriva „lor”, să nu fie în stare să facă tot ce îşi pun în gând?

Aşa că Dumnezeu se sfătuieşte şi se hotărăşte: „Haidem să ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, să nu-şi mai înţeleagă limba unii altora.” Aşa de bine le-a încurcat-o că de-atunci încoace nu numai că nu ne mai înţelegem om cu om, dar nici om cu femeie şi, deseori, nici om şi femeie cu copil... Să ne mirăm că pe „noi” nu îi prea putem deloc înţelege, de trebuie să aşteptăm să vină „părinţii” să ne lămurească? Şi acel loc s-a numit Babel, care, zic bibliştii, vine de la cuvântul „încurcătură”.

E adevărat, în limba ebraică există un cuvânt care înseamnă „încurcătură” – de ce nu ar exista? -, şi acesta este „balal ”, care înseamnă şi „amestecat”. Aha! Doar că Babel este o cetate atât de veche încât chiar şi Nemrod e de presupus că a găsit-o în picioare.

16

Atheneum - August 2007

Nu ştim cum s-a înţeles acesta cu locuitorii cetăţii, dar poate că a priceput că ei îşi numeau cetatea „Bab-ilu” – adică Poarta Cerului. Şi probabil vorbeau o limbă indo-europeană, greu de priceput cum a ajuns pe acele meleaguri: sumeriana. Cetatea era unul din principalele cetăţi sumeriene, chiar dacă era puţin mai spre nord faţă de celelalte, situate mai ales în zona de vărsare a Eufratului în Golf: Eridu, Ur, Larsa, Lagish, Nippur, Kish... Era o cetate importantă şi bogată – dar a atins adevărata culme pe timpul amoriţilor şi a regelui lor Hamurabi, în secolele XIX-XVII î.Hr. Totuşi, încă de pe timpul sumerienilor, unul din regii cetăţii a început construcţia celui mai mare ziggurat al Sumerului. Zigguratul este un fel de piramidă în trepte, cu scări pe fiecare latură şi un templu pe platforma din vârf. Se pare că acest ziggurat, construit numai din cărămizi uscate la soare (aşa-numitele „adobe”) ar fi atins, poate, mărimea Piramidei lui Kuffu – dacă ar fi fost terminată. Dar ori au lipsit fondurile, ori cetatea a fost cucerită de Sargon din Agades, cert este că zigguratul a rămas tot atât de neterminat ca şi simfonia lui Schubert... Totuşi, milenii la rând a lăsat pe toţi trecătorii cu gura căscată în faţa mărimii lui. Să nu ne mirăm, deci, că în timp popoarele au început să facă legende despre acest Turn neterminat – care ar fi atins Cerurile, dacă...

Mesopotamienii aveau alte legende legate de Turn. Ziceau ei că pe el circulau în sus şi în jos zeii anunaki – un fel de cosmonauţi din alte lumi, zic teoriile paleo-astronautice susţinute de Deniken şi alţii ca el. Aceste mituri şi-au găsit, zic unii cercetători, reflectare în „scara” visată de Iacob. Oricum, mitul a ajutat vechilor evrei

www.atheneum.ca

Spiritualia să îşi explice existenţa limbilor diferite, în contextul ideii originii Încă mai mare a fost bucuria când s-a descoperit „biblioteca” de comune a întregii omeniri de la un singur om: Noe. la El-Amarna, cetatea părăsită a faraonului eretic Akenaton. Într-o Cu toate acestea, pe tot parcursul Torei (şi, în general, al Bibliei) „scrisoare” scrisă pe tăbliţă de lut în akadiană, guvernatorul egiptean se pare că limbile nu au fost niciodată „amestecate”: personajele, al Jerusalimului (reamintesc, Canaanul era ocupat de egipteni, de indiferent de epocă sau locaţie nu par a întâmpina dificultăţi să Miţraim) erau amintite probleme cu „jefuitorii habiru”, care atacau comunice cu membri ai altor naţii, de limbi diferite. Asta ar putea fi ţara – şi se cereau ajutoare militare ca aceştia să fie respinşi. Arheologii explicată prin „voia Domnului” (oare ce nu poate fi explicat în acest „biblişti” s-au grăbit să recunoască în aceste atacuri nici mai mult mai fel?) – dar poate că există o explicaţie mai normală: se pare că mai puţin decât ocuparea Canaanului de către evreii conduşi de Joshua! întotdeauna în zona Orientului Apropiat s-a folosit o „lingua franca”. E drept, era o neconcordanţă istorică: întâmplările aveau loc cu mai Aceasta a fost akadiana, arameica, greaca... iar autorii Bibliei s-au bine de 300 de ani înainte de vremea presupusă a Exodului... (De folosit de ele fără a-şi mai bate capul cu „încurcătura” de la Babel... fapt, chiar şi un Exod pe timpul lui Ramses II e de neconceput.

Unul din motivele „rătăcirii” prin Sinai, după autorul Exodului, este Înainte de a începe povestea lui Avram, e poate bine ca în acest faptul că litoralul Canaanului era ocupat de filisteni; or, aceştia au loc să vorbim puţin despre „evrei”. Vorbind despre cei ce-i numim sosit la mai bine de o generaţie după Ramses...) noi azi „evrei”, Biblia s-a folosit întotdeauna, în legătură cu ei, de Cercetările recente au dus la concluzia că habiru (apiru) are apelativul „Copiii lui Israel”. Doar când vorbeau în context cu înţelesul de „rătăcitor”. Deci, scrisoarea vorbea despre „nomazi” – şi alte naţii îl foloseau şi pe cel de „evrei”. Mult mai târziu, după nu despre un anumit popor. De-a lungul celui de-al doilea mileniu întoarcerea din Robia babiloniană, a putut fi folosit numele de î.Hr. au fost nenumăraţi astfel de nomazi care au ieşit din deşertul „iudeu” – aşa cum apare în Noul Testament. Asta pentru că din cele Arabiei, jefuind populaţiile sedentare ale Cornului Abundenţei, douăsprezece triburi israeliene supravieţuiseră doar trei: al lui Iuda, deseori ocupându-le. al lui Beniamin (amestecat cu Iuda) şi al lui Levi – care devenise pur Se pare că israelienii, indiferent cine au fost ei, au fost numiţi si simplu casta preoţească. Cum singurul regat care a supravieţuit de- şi ei habiru de către sedentari. Pe timpul lui Moise erau, poate, un a lungul istoriei – chiar şi ca stat supus altor imperii -, a fost Iudeea, amestec de israelieni, sclavi egipteni de etnii de tot felul, medianiţi ei pe bună dreptate se pot numi Iudei. Doar că termenul de Iudeu a şi alte popoare nomade (arabice) din sudul Canaanului. Cu toţii devenit un peiorativ, sub forma de Jew, de Jidan... astfel că nimeni au fost numiţi habiru. Israelienii au luat numele de batjocură (care, nu îl mai foloseşte. Limba se numeşte „ebraică” (iniţial cea religioasă, poate, avea cam acelaşi înţeles cu cel de „barbari”, folosit de greci de la înfiinţarea statului Israel chiar limba vorbită de evrei), dar ei se şi romani) şi l-au adoptat, cam aşa cum au făcut-o mai târziu sansnumesc Israelieni. coulots, maquisards, golanii Pieţii Universităţii... Odată cu cucerirea Totuşi, în Torah apare termenul de „evreu”, iar strămoşul lor Canaanului, termenul de habiru dispare. Şi oare israelienii nu erau patronimic se numeşte Eber. Aşa că e de înţeles satisfacţia avută de mândri de moştenirea lor de nomazi? Oare nu au zis, în Deuteronom, arheologii biblişti când s-au descoperit inscripţii egiptene în care cu mândrie: „Un aramean rătăcitor a fost tatăl meu.”? Aşa cum apare numele poporului „habiru”. „Aha! – au zis ei -, iată dovada turcii chiar şi azi amintesc cu mândrie tradiţia lor de rătăcitori că Biblia este istorică, nu numai teologică.” Inscripţia respectivă a nomazi... fost datată pe timpul domniei faraonului Ramses II – „faraonul Şi cu asta ajungem la primul „rătăcitor”: Avram din Urul Haldeii. a exodului” (după opinia unor biblişti).

MARCELA NECIU

• Real Estate Service • Personalized, Professional Service DON’T MAKE A MOVE WITHOUT ME !

Welcome and thanks for stopping by! My name is Marcela Neciu, your Real Estate professional in the Lower Mainland and Vancouver. If you are looking to buy, sell, relocate, or for any other information about real estate, you’ve come to the right place.

My goal is to provide you and every client you refer to me with a World Class Real Estate Experience. I accomplish this by establishing a business relationship based on trust, loyalty, and mutual respect. Service provided in English, Romanian and French.

Give Marcela a call today ! 604-472-0811 or email me at: marcelan@kw.com

www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

17

Despre cărţi

Leonard Oprea şi rănile morale ale postcomunismului Vladimir Tismaneanu

Î

n noua sa carte “Theophil Magus - Confesiuni 20042006” (“Universal Dalsi”, 2007), cele 150 de eseuri ale lui Leonard Oprea despre Răul radical şi variantele sale în secolul 21 sunt tot atâtea puneri în gardă cu valoare tămăduitoare”.

Situate la intersecţia mereu vulnerabilă dintre „Eu” şi Tu”, în acel misterios plan despre care scria Martin Buber, mărturisirile şi diagnosticele lui L. Oprea, deşi necruţătoare, sunt pline de Iubire.

Aparenta simplitate nu trebuie să înşele: moralistul ştie că se mişcă pe un teritoriu de o uriaşă complexitate. Gândurile sale sunt impecabil rânduite într-o solemnă arhitectură a compasiunii şi vibraţiei etice. Aceste daruri le-a surprins N. Steinhardt când salută opera literară a lui L. Oprea drept una născută din acea sinceritate ce defineşte marile creaţii artistice. Şi, evident, scrierile lui au fost interzise de hingherii culturali ai regimului comunist. Înrădăcinate în ethosul creştin, deci unul al iertării, ispăşirii şi mântuirii, aceste superbe eseuri ne îngăduie să privim lumea în care ne este dat să trăim cu un sentiment al voinţei-bune, deci al toleranţei inspirate nu de abdicări ipocrite, ci de ştiinţa faptului că păcatul este parte a destinului uman şi poate fi răscumpărat prin încredere şi adevăr.

Când scrie despre duplicitate, mişelie, fariseism ca patologii ale actualei tranziţii, L. Oprea numeşte suferinţele condiţiei umane în ceas istoric de imensă importanţă, când vechile axe de coordonate sau năruit, iar cele noi sunt derutante şi incerte. Pentru acest scriitor, moralitatea este fapt de viaţă. Îi repugnă orice formă de exclusivism.

Se revoltă când întâlneşte mojicia, băşcălia ieftină, poltroneria şi, mai ales, huliganismul xenofob. Iudeofobia îi repugnă nu doar logic, ci şi teologic.

Una dintre cele mai tulburătoare meditaţii se intitulează „Moştenirea”: „Nimeni nu este răspunzător pentru greşelile sau crimele părinţilor săi, fraţilor sau surorilor sale, ori ale prietenilor săi, ori chiar, şi cu atât mai mult ale poporului său - decât dacă nu le recunoaşte şi nu le condamnă luptând împotriva repetării lor.

Sau, altfel spus, decât dacă şi le asumă sau le perpetuează existenţa, conştient, prin implicare directă ori indirectă”. Se propune un imperativ categoric al transcenderii oricărui determinism social, 18

Atheneum - August 2007

etnic ori biologic prin pariul pe libertatea de a ne clădi şi reclădi propria identitate.

Autorul cugetă neobosit asupra tribulaţiilor unei Istorii ce ne-a făcut pe toţi să simţim umbra strivitoare a ideologiilor totalitare, de la comunism şi nazism şi până la radicalismul islamic al timpurilor mai recente, afirmând: „nazism=comunism=terorism islamic actual».

Iar în cele 100 „Respiraţii», eseuri sui-generis oriunde, genuinele sale haiku închid şi redeschid meditaţiile îmbogăţind ţinutul sobru al reflecţiei cu un halou senin fără de care ne-am rătăci în labirintul ispitelor nihiliste. Nietzschean împotriva lui însuşi, L. Oprea ştie că scopul este acceptabil doar când, pentru atingerea lui, mijloacele utilizate sunt oneste, decente şi morale. Într-o lume a lipsei de pudoare, a măştilor afişate grotesc şi a imposturilor de tot felul, L. Oprea, cu voluptatea solitudinii mândru asumate, se opune acestor ignobile abdicări. Faptelor sale disidente anticomuniste le urmează astăzi, în chip natural, aceeaşi etică a refuzului complicităţii cu infamia. Când nu puţini se gândesc la reţele de interese şi la pseudo-ierarhii, L. Oprea meditează la acele arhetipuri morale pe care filosoful D.D. Roşca le numea „valori veşnice». Ştiu că pe destui îi irită sinceritatea reflecţiilor lui L. Oprea. În ce mă priveşte, văd în francheţea sa tocmai filonul în absenţa căruia ne pierdem în raţionalizări îmbâcsite şi retorici găunoase. A numi Răul, a spune deci în ce crezi chiar atunci când nu este deloc comod, înseamnă a urma modelul camusian al intelectualului critic.

Falsul bizantinism, detectat de L. Oprea drept racilă supremă a culturii politice româneşti, semnifică incapacitatea de a înţelege că o lume democratică are nevoie www.atheneum.ca

Despre cărţi

Întunecare şi Rebeliune Adrian Munteanu Paingul orb (Sonete 3) Braşov, Ed. Arania, 2007

Bianca OSNAGA

D

upă cele două volume de sonete de până acum, Paingul orb evocă singurătatea constructorului de lumi labirintice în interiorul cărora eul condamnat la rătăcire visează eliberarea.

Acest al treilea ciclu sparge nişte tipare. Sonetul nu mai e meditaţia lirică asociată iubirii, ca sentiment tutelar, sau expansiunii sufleteşti, specifice, de altfel, sonetului clasic, ci expresia răzvrătirii unei conştiinţe ce vrea să întârzie semnele fatalităţii.

Aplecat asupra a ceea ce alcătuieşte obscur destinul – al său şi al celorlalţi – paingul orb se zideşte în interiorul propriului labirint, din care nu află ieşirea, dar încearcă să se detaşeze de constrângeri. Poezia de acum e un strigăt, o sfidare a limitelor şi nefericirii.

Alegoria paingului ce cade din propria-i reţea e stranie şi subtilă. Păianjenul este un simbol al destinului şi al morţii, cel puţin pentru romantici, dar şi pentru antici, căci firul lor este asemenea firului Parcelor. Alegorie a existenţei, a destinului frustrant prin limita prea adesea irezonabilă, soarta păiajenului redă ideea implacabilului.

Feminin, simbolul lui Arahne, cea care a cutezat să înfrunte divinitatea, reprezintă creaţia şi damnarea. La asiatici – sufletul eliberat din trup. E creatorul prin definiţie, dar şi mijlocitorul între cele două lumi, simbolul libertăţii, şi uneori al sexualităţii.

Dramatica istovire a stăpânului aerului e tulburătoare: „erai paingul de pe-o stea imensă / hulpav măreţ dar urgisit şi orb“. Căderea dintr-o stea – metaforă a pierderii paradisului – nu e străină de simbolurile fragilităţii, de cele ale iluzoriului, ale luminii şi nopţii totodată.

Acest volum de poeme amare, grave, dramatice, contorsionate sub apăsarea şi agresiunea necontrolabilului, este reverberaţia unei presiuni fatale asupra fiinţei, asupra eului, într-un moment al acutizării tuturor angoaselor. Timpul care avansează, ruptura de bucuriile trecutului motivează acest strigăt repetat cu disperare, în expresii atinse de morbid: „plonjez în gol şi mă strivesc de glod“; sau „i-o temniţă pământul stors de ropot / iar lanţul celor morţi se strânge mut“; sau „şi-ncet mă nărui / fără să scot din geamăt un cuvânt“; ori „plutesc în jur fulgi cenuşii nesiguri / trec în plămâni şi ard“. „Mă încovoi sub orice anotimp / şi peste noaptea ce-a pornit atacul / picioarele mi s-au desprins de timp“. vitală de transparenţă, claritate şi rigoare morală. Pentru el, corupţia este celălalt nume al cinismului (şi invers).

Tot astfel, observă şi examinează, cu amară tristeţe, avatarele „iacobinismului-de-mahala» (sintagma îi aparţine), maledicţiune ce bântuie postcomunismul românesc. Mai nou, autorul îmi semnala, ca o consecinţă recurent-agresivă a acestei maledicţiuni, sterilitatea ţanţoşă, pompoasă şi acru-ranchiunoasă, nu o dată caducă.

Leonard Oprea îndrăzneşte să pună degetul pe atâtea din rănile morale ale tranziţiei. O face cu înţelepciune, fără patimă, fără dorinţa stigmatizării cuiva. Simplu spus, este un moralist într-un univers unde prea mulţi se joacă de-a principiile. Nu înţelege să tacă

www.atheneum.ca

atunci când conştiinţa îi dictează să vorbească tranşant, apărând acele repere fără de care ne-am anihila ca fiinţe morale.

Leonard Oprea îndrăzneşte să pună degetul pe rănile morale ale tranziţiei. Carte de căpătâi, această creaţie este de neconfundat şi irepetabilă. a (Preluat din Evenimentul Zilei, 8 August 2007) Despre THEOPHIL MAGUS - CONFESIUNI 2004-2006 în “România literară” nr.27/13 iulie 2007/ http://www.romlit.ro/ la rubrica “Lecturi la zi”, se mai poate citi eseul : “Dumnezeu şi lumea de azi”, semnat de Tudorel Urian. a Atheneum - August 2007

19

Despre cărţi Combustia interioară, acel semn al pasionalului dus în zona sensurilor subtextuale, ciclul acesta de sonete încearcă poate eului ultragiat acum, ameninţat de limite şi de sete de încă, este modificarea conceptului însuşi de sonet, a cărui definiţie nu se mai definiţia unei etape extrem de răscolitoare şi de neliniştite, atinse regăseşte decât la nivelul câtorva elemente formale. Dramatismul de moarte, de întuneric, de spaimă, de sentimentul absorbţiei spre şi gravitatea discursului – fără liberalizarea vocabularului –, se neant, al cufundării dincolo de o existenţă lăsată în urmă: „Şi mai anunţa de la Mihai Codreanu şi de la Vasile Voiculescu. Dar sonetul apoi nu ştiu dacă lumina / mai are înţeles şi mai există [...] nu mai clasic pare să nu-şi mai fie suficient sieşi. El a luat o haină verbală există nici o urmă-n drum / nici un trecut asociat dorinţei / nici chiar o nouă şi s-a adâncit în spaţiile întunericului, ale patimilor. moarte într-un vag acum“. Ruptura, dezastrul sufletesc, sentimentul Uneori, enunţul se caracterizează printr-un anume retorism suspendării deasupra teribilului alternează cu strigătul de disperare şi o predispoziţie spre condensarea de vocabule misterios asociate. sau cu imprecaţia, formă de expresie a răvăşitoarei răzvrătiri: „prin Sintaxa frământată, contorsionată ca şi subtextul, se cere percepută câte iaduri oare-o să mai treacă/ firava carne care mi s-a dat/ ca să- mai întâi mental. Este o poezie a trăirilor adesea extreme, aduse la nţeleg că trupul ce se pleacă/ nu eu sunt cel ce-n taină l-am creat“. limita durerii, a morţii, a întunericului, în care expresia acestor stări Adrian Munteanu dezvăluie o lume interioară plină de frământări vine în lanţ de metafore: „plutesc în jur fulgi cenuşii nesiguri / trec în şi răscoliri, o lume paradoxală în raport cu fiinţa sa aparentă, care plămâni şi ard am pus grăbit / spre cerul gurii clătinate diguri / să-i exprimă linişte, calm, împăcare şi seninătate. Rareori în acest ciclu domolesc dar gheara m-a rănit“; sau „n-au pus plăceri în sufletu-mi poezia sa capătă expresia acestei carapace de lumină: „un fluture o prinsoare / că seva lor de foc am s-o jertfesc / sub toate acestea rana ce floare o furnică / o pasăre o flacără câmpia / un deal o vale fluviul şi mă doare / mai sper să-nchidă semnul că iubesc“. vecia / izvoarele şi marea o amică / un drum o creangă frunzele şi vi / Exerciţiul destituirii normelor poeticului face parte din procesul un avion ce tocmai se ridică / copilul cel poznaş luat de chică / măicuţa evolutiv al lirismului. Dar el este azi o atitudine radicală. Dincolo cartea pixul şi hârtia / uliţa strâmtă tatăl meu şi masa / fântâna şi un de teorii şi tendinţe, poezia lui Adrian Munteanu e ea însăşi întrbal ţinut cu fast / un peşte prins în râu adânc cu plasa / biserica şi-un un moment de cotitură. Aici a păstrat endecasilabul şi numărul de preot bun şi cast / feciorul meu şi fiica soaţa casa / acestea-s daruri restul versuri specific sonetului, dar a renunţat total la punctuaţie. e balast“.

El este, totuşi, replica unui discurs axat altădată pe universul Semnele unei deznădejdi fără leac răzbesc de pretutindeni. E infantil. Cândva, Adrian Munteanu a comunicat cu cel mai tânăr deziluzia de a fi descoperit deodată că timpul curge altfel şi că public şi s-a dăruit cu delicateţe aproape feminină visului de suntem supuşii altui creator... copil. Dar suntem suma multor doruri şi suferinţe, a sentimentelor Desigur, există un traseu, un excurs pe care eul îl străbate, învăţate şi a experienţelor trăite şi visate. Adrian Munteanu ne alternând registre şi urmărind sinuozitatea unui destin accidentat şi surprinde azi cu o poezie răscolitoare şi thanatică, dramatică, plin de evenimente dintre cele mai diverse, experienţe contradictorii revoltată, distorsionată în oglinzi parcă ostile şi tulburi, în care şi care asociază sfere ale umanului foarte distanţate: lumea exterioară, lumina crudă clinteşte reperele. În adâncul fiinţei sale, dincolo de agresivă şi adesea stupidă, lumea interioară, drama sufletească dezastrele sufleteşti abia consumate, poetul caută o compensare, o proprie. reconciliere cu propriul destin: „crescusem mult dar aplecat nu drept Noul sonet al lui Adrian Munteanu nu mai este un cântec, ca / şi nu ştiam ce zare-mi aparţine / duioasă mierlă tot te mai aştept / o la clasici, ci un poem despre noapte şi furtuni terifiante, despre aripă pe umăr să se-anine / să te-ocrotesc strângându-te la piept“. Poate destrămare şi ruinarea fiinţei concrete. Despre o libertate dureroasă. aceasta este singura şansă de salvare de la nefiinţă în care poetul Anticipat de primele două cicluri, prin ton şi dramatism, Paingul crede. El rosteşte, ca o promisiune, revenirea la calmul anterior, la orb e cel mai aprig poem scris de Adrian Munteanu. Impresionant seninătatea şi poeticitatea volumelor anterioare – semn al împăcării prin forţa expresiei, prin tensionarea frazei şi prin multiplicarea după o cumplită luptă. a

EU FLUTURELE-ALUNEC ÎN FÂNTÂNĂ eu fluturele-alunec în fântână ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l ce vaier lung pe-antene se îngână n-am cal de foc pe care adăpându-l să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până şi-ar împietri copita pe o rână ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul ce–i până jos ce tihnă necurată unde e luciul unde-i un năvod să frâng în el căderea doar o dată nu tremură nimic sub lânced pod pe fund nu-i apă nu e nici o pată plonjez în gol şi mă strivesc de glod a (23 iulie 2006) 20

Atheneum - August 2007

www.atheneum.ca

Despre cărţi UN FLUTURE, O FLOARE, O FURNICĂ

MAI BINE MĂ NĂŞTEAM O RÂMĂ-N CLISĂ

un fluture o floare o furnică o pasăre o flacără câmpia un deal o vale fluviul şi vecia izvoarele şi marea o amică un drum o creangă frunzele şi via un avion ce tocmai se ridică copilul cel poznaş luat de chică măicuţa cartea pixul şi hârtia uliţa strâmtă tatăl meu şi masa fântâna şi un bal ţinut cu fast un peşte prins în râu adânc cu plasa biserica şi-un preot bun şi cast feciorul meu şi fiica soaţa casa acestea-s daruri restul e balast a (21 noiembrie 2006)

mai bine mă năşteam o râmă-n clisă să-mbăloşez cărările de humă o sprintenă şi mlădioasă pumă rupând din carnea zebrelor decisă o frunză de-aş fi fost uitând postumă că vântul toamnei m-ar fi vrut ucisă sau o căpuşă bântuind proscrisă prin blana vitei care-un chin şi-asumă mai bine de eram ogar prin pustă strivind nisipu-n jurul unui cort sau în oceane paşnică langustă veghind din valuri umbrele din port decât izbit de viaţa-n veci injustă mai bine mă năşteam de-a gata mort a (12 noiembrie 2006)

SFRIJIT, NERAS, CU MERSUL FĂRĂ VLAGĂ sfrijit neras cu mersul fără vlagă s-a aciuit într-o dărâmătură din fundul curţii care trece-njură că rânduiala nu-i prea este dragă de câte ori pe-acoperiş e bură sub zidul spart ar vrea să se retragă şi glezna lui osoasă şi beteagă s-o apere cu jalnică măsură

ce rost mai are pentru cine-adună un pled şi-un scaun fără de picior avea o mamă poate şi-o străbună cu zâmbetul ce nu-i prea e uşor îmi spune-ncet cu tihna lui imună sunt liber vezi să beau să dorm să mor a (20 iulie 2006)

RĂMÂN COCOŞUL PUS PE-ACOPERIŞURI rămân cocoşul pus pe-acoperişuri din tablă sură înfruntând furtuna ni îl înmoaie vipia nebuna nu se încurcă-n oarbele desişuri de sus oraşul mi se pare duna în care surzii îşi împlântă şişuri un soi bizar de umbre şi hăţişuri în care scurmă necurmat minciuna dar casa mea bătrână şi-a dus veacul şindrila curge moale în răstimp rugina groasă mi-a tăiat hamacul mă încovoi sub orice anotimp şi peste noaptea ce-a pornit atacul picioarele mi s-au desprins de timp a (24 iulie 2006) www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

21

Despre cărţi

intrarea în miraj Jurnal de Mircea Cărtărescu

S. DAMIAN

C

aut un precedent care să confirme o corespondenţă de situaţii pe un traseu literar. Am apelat la cazuri celebre ca să fixeze ramele unei potriviri fără a ţine seama de analogii de fond. Astfel siliţi să răsfoiască un volum masiv de debut în proză, referenţi ai unei edituri de prestigiu (Gallimard) au reacţionat derutaţi. Au strâmbat din nas şi au dat un verdict de refuz. Răbdarea le fusese pusă la încercare, se văzuseră purtaţi prin coridoare întunecate, încărcate de relicve. Care era firul relatării ? Ei erau revoltaţi de capriciile unei evocări în care gustul, mirosul, pipăitul aveau întâietate. Sursa plăcerii în reconstituire se dovedea repetarea unei îndeletniciri din copilărie, scoasă la suprafaţă, mestecarea unei medlene. Se ciocniseră de logica stranie a unei asocieri, de o metodă de narare necultivată până atunci. Până şi un consilier extern reputat al editurii, André Gide, l-a respins pe Proust pe vremea când acesta era un literat seminecunoscut, deoarece sfida reprezentările consacrate în epică. O opacitate care a rămas una din gafele faimoase în istoria receptării critice.

Pentru Kafka şocul unei coliziuni cu opinia controlorilor artei a venit cu întârziere. Contemplând maldărul de texte nefinisate, care se adunaseră în lăzi pentru că ezita să le propună spre tipărire, autorul se hotărâse chiar să le ardă. Era mistuit de o îndoială: se încadra inspiraţia lui în ceea ce se numea literatură ? Teama lui era că se va ivi o neînţelegere între el şi publicul greu de sedus şi de dresat. Dacă nici nu era scriitor ? Bănuia că va stârni din prima filă nedumeriri : cum au pătruns cei doi intruşi în zori de zi, neanunţaţi, în locuinţă ? De ce se comportau brutal şi impertinent ? De unde au căpătat dispoziţia de a viola domiciuliul si de a perchiziţiona ? De ce culpă era acuzat locatarul când el nu-şi aducea aminte să fi săvârşit un delict? Ciudat era că autorul nu se sinchisea, nu dădea explicaţii, menţinea starea de enigmă, ba mai mult descria scena efracţiei cu dezinvoltură ca şi cum totul ar fi verosimil, chiar banal. Pendularea între real şi fantastic a devenit un fapt literar. Kafka a abordat imaginarul ca şi cum ar fi obişnuinţa de toate zilele, a remarcat cineva.

Nu am intenţia să-l aşez pe Mircea Cărtărescu pe aceeaşi treaptă cu spărgătorii de normă în arta modernă. Fireşte el se află înca la startul unei ascensiuni care promite mult şi revendică un tratament de excepţie. Desluşesc în creaţia lui ipostaze care seamănă cu demersul narativ sugerat. La o altă scară a recepţiei şi el a fost întâmpinat cu neîncredere şi cu sâcâitoare obiecţii. I s-a reproşat că a întors spatele evenimentelor diurne, şi că preferă să transporte naraţiunea în sfere de irealitate şi halucinaţie. Scrie prea mult despre sine nu construieşte ca alţi prozatori personaje autonome, nu prezintă un subiect închegat.

22

Atheneum - August 2007

Eroul lui Mircea Cărtărescu se încăpăţâna să rămână agăţat de o vârstă preadolescentină, stătea pironit la fereastra apartementului din cartierul Floreasca, privea străzile cenuşii, monotone, clădirile în serie, în timp ce mintea îi era atrasă de alte înlănţuiri, ale fanteziei. Ochiul lui distingea dincolo de peisajul comun, un univers bizar, ba stranii figuri de căpcăuni, ba mirifice privelişti. O expediţie imaginară care pleca de la elementele plate ale realului. Nu se putea lecui de obsesia decolării, din ea extrăgea verva de a fabula. Era rău ce făcea ? Se confesa des: „nu pot să imaginez personaje să le pun la treabă” (p. 244).

Se înfuria la îndemnul pe care-l primea: „ să aibă şi ceva epică”.

Identitate E o evidenţă că M.C. s-a desprins dintr-o coloană în marş, tatonând alte poteci. Un scriitor competitiv la nivel european. Nu cunosc alt prozator român contemporan care să fi pătruns mai ferm în peisajul continental. Cărţile lui sunt expuse în vitrinele librăriilor din Paris, Londra sau Berlin, e tradus în mai multe limbi. A primit numeroase burse, e invitat la congrese şi întâlniri de lucru internaţionale. Această recunoaştere nu e meritul unei propagande oficiale e curmat prostul obicei al intervenţiei de stat. Petrece mai multă vreme în popasuri afară decât pe meleagurile natale. Nu-mi dau seama dacă şederea în străinătate este o opţiune premeditată, efectele sunt însă concludente. În ceea ce scrie şi în felul cum se poartă a lepădat provincialismul.

Să nu fiu înţeles greşit. M.C. nu şi-a renegat rădăcinile, e ataşat prin mii de fire de matricea geografică. Tocmai el cunoaşte literatura autohtonă din scoarţă în scoarţă, e îmbibat de imagini şi simboluri de la cronicari la condeieri actuali. E un proces de asimilare şi de angajare internă, de autoflagelare, mersul înainte presupune o devorare a propriei fiinţe („Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”, exclamă Ion Barbu). Are pasiunea de a antologa poeţii tineri, de a îndruma şi încuraja. Siluetele urbei îl urmăresc în peregrinări, după o absenţă mai îndelungată, mărturiseşte că doreşte cu nerăbdare revederea.

Ceva s-a schimbat în comportament. A învăţat să judece cu un orizont mai larg, nu se mai simte prizonierul unei raportări egocentrice (în numele unei unice colectivităţi etnice). Itinerarul formării lui arată binefacerile unei înterpătrunderi, care nu mai secretau de înapoiere şi conservatorism.

Din unghiul ruperii cu o tradiţie a stagnării, mi se pare semnificativ un caiet de însemnări compus de M.C. în anii trecuţi (Jurnal) – Editura Humanitas. Nu l-am consemnat în momentul apariţiei. Mă refer

www.atheneum.ca

Despre cărţi acum la el ca să recuperez o lacună şi să dezvălui cheia unei evoluţii impresionante. Adnotările cu caracter intim indică o deschidere spre lume, totodată o repliere spre sine pentru a se putea spovedi. Aflăm prea puţin despre întâmplările de interes mai larg, cercul de prieteni, iubirile, dramele biografice nu capătă extindere. Aproape totul se concentrează asupra unui spaţiu restrâns, relaţiile sale cu o operă în zidire, dezmeticirile pe planul creaţiei, veşnica nemulţumire faţă de stadiul elaborărilor. Descinde în atelierul labirint, astupându-şi urechile la vacarmul din exterior, sondajul nu-i provoacă o jubilaţie.

M.C. e torturat de ideea eşecului şi şi-a propus ceva care solicită un efort cu multă luciditate. Nu e sigur că avansează spre izbândă. E un chin de extracţie nobilă, rar am întâlnit o astfel de repudiere a ideii de carieră, de urcuş arivist.

Lectura La un intelectual de calibrul lui M.C. e normal ca un reper continuu să fie cartea. El citeşte câteva volume pe zi deoarece îl mistuie curiozitatea, tinde să asimileze cât mai mult, şi nu admite să fie privat de nimic important din cultura lumii. Cartea nu e un divertisment ci o parte din strădania de absorbţie şi de autoformare. Tot ce selectează în bibliotecă ocupă un loc central în ocupaţiile zilnice, ajunge un fapt existenţial. Literatura e o poartă spre o altă realitate un schimb de experienţă cu alţi călători pelegrini. Dacă ar fi necesar să-şi decline meseria, ar invoca în primul rând lectura. „Sunt un biet găsitor de cărţi” (p.12). Fiindcă deţine criterii de expert şi tot ce zice e o probă de gust şi de discernământ, îşi permite să evalueze pe alţii la nivelul unei exigenţe maxime. Când se desparte de cineva în aria literaturii nu recurge la aluzii, la fraze ocolite, reprobă direct, răspicat, neiertător, taie în carne vie. Nimeni, nici din cei vestiţi, nu mai beneficiază de circumstanţă atenuantă. Umberto Eco l-a dezamăgit. Pendulul nu e numai o carte proastă, dar şi necinstită. Deznodământul nu decurge pe firul logic, detectivul dispune de un set de date la care cititorul nu are acces. Eco distruge, deci, puntea de comunicare. Nici Cortazar nu-i satisface pretenţiile. Etalonul la care se referă e mereu estetic, presupune antrenarea într-o dezbatere în jurul frumosului. Cu Mircea Eliade severitatea se susţine datorită neîmplinirii unor deziderate pur profesionale. „Maitreiy e cam puţin ca să se poată numi literatură » (p. 155). Dă impresia că lucrurile s-au petrecut chiar aşa, India, fata, dragostea s-au ivit aidoma, nu transpare o filtrare. Creaţia înseamnă ceva în plus. Bănulescu e un zid de sticlă între cititor şi lumea posibilă dinăuntru. Nu e M.C. prea exclusivist ? Cum îşi arogă dreptul de a suspecta valori certe ? În cazul lui toate acestea nu sunt motive de excomunicare, el îşi îngăduie să elimine numai din perspectiva bunului său plac. Vorbeşte în numele ţinutului de seară (elitar) care corespunde aspiraţiilor sale.

Lectura are pentru el o determinare de existenţă. Aplica o sită, chiar dacă uneori provoacă un masacru. Există nume preferate, zei tutelari, faruri: Kafka, Musil, Gombrovicz, Arghezi, Kierkegaard, Pynchon.

Nu din întâmplare am pomenit la început de precedent: Procesul şi Castelul intrat pe acest făgaş M.C. simte o fraternitate care e deasupra a toate cele, percepe similitudini cu el însuşi, resimte, aceeaşi investiţie lăuntrică – neuitând să rămână modest. Alături de Kafka a dispărut la el gratuitul, digresiunea, divagaţia, e pus în acţiune totul cu orice risc. Remarcă la autorul praghez împărţirea între birou şi scris. În ultimii ani ai existenţei s-a purtat ca un strigoi, un mort viu şi te întrebi cine vociferează în el. Abia aici oroarea şi terifiantul izbucnesc

www.atheneum.ca

şi te cutremură, „nu mai vorbeşte un om, ci glasul unei forţe din altă specie, un oracol” (p.197). Între 35 de ani şi finalul vieţii a fost un monstru, a depăşit limitele comprehensibilului, a plutit literalmente între lumea de aici şi o hiperlume. De la Procesul la Castelul se desfăşoară o modificare a ritmului şi a tonalităţii. Asistăm la o metamorfoză. O emanaţie a unei gândiri metaabstracte nu poate fi sesizată de o minte obişnuită, există o altă logică, alte legi care nu mai sunt ale omului, ci ale unei minţi străine. Are o legitimitate? Legile nici autorul nu le mai cunoaşte. Omul acceptă un joc ale cărei reguli îi scapă. Enormul mecanism se pune în mişcare, funcţionează perfect chiar dacă nu ştie de ce, se conformează unei ordini, n-are alegere.

Nu se mai înregistrează însă „căldura animală”, e un pustiu, o secetă dirijată de alte constelaţii. Sunt pagini splendide de interpretare, în care analiza se sprijină pe filosofie dar ca să se exprime împrumută mult de la poezie.

Pe acelaşi palier cu Kafka se situează Salinger. Cărtărescu declară că e absolut fascinat de ceea ce scrie autorul american. Se încumetă să introducă nişte rezerve precizând că ştacheta e foarte înaltă. Adaugă ipoteza că scăderile sunt voite : plictisit că scrie bine şi Salinger încearcă disperat să scrie prost (p.203).

Din Arghezi recită versuri, le ştie pe dinafară. Cimitirul Buna vestire e ultima capodoperă de grotesc şi de viziune (p.304). Nimeni nu putea face ce face Arghezi din chimismul limbii. Cuvintele sunt martirizate şi sodomizate ca în Sade, cultivă desfrâul lexical, în care e maestru. Poetul Cuvintelor potrivite este pentru M.C. şi un îndemn pentru ieşirea din contigent, poezia urcă spre taină, vrajă semn ocult.

El nu poate să lămurească farmecul unor versuri (Epitaf), unde poetul transmite prin litere înscrise pe pielea femeii, în jurul sfârcurilor, o chemare, îmbinare îngeresc şi pietrificare : „Acesta este sufletul meu Raşel / Rugaţi-vă pentru el”. E o încheiere în afara raţionamentului, pe scara celestă, fiorul se păstrează, chiar dacă Arghezi nu mai oferăalte date concrete pentru înţelegerea situaţiei.

Unde mă despart de Cărtărescu este în excesul de despicare (căutarea unor incongruenţe la Dostoievski, Flaubert sau Thomas Mann). La autorul romanului Educaţia sentimentală degajă o plictiseală, o duhoare de gaz lampant. Are tot dreptul să formuleze obiecţii dar de la altitudinea marii preţuiri, rezervele sunt expuse prea laconic şi par arbitrare.

Biografie Repet că lectura nu e o relaxare, ea face parte din sforţarea de a se cunoaşte pe sine, de a se autoforma. Cine este el ? La această întrebare se străduie să răspundă, iar cărţile citite sunt indicii ale unui proces de identificare prin dialog. Citind, are revelaţia unor impulsuri interioare, se zăreşte într-o oglindă. Reţine o distincţie a lui Todorov (p.82). Se pot discerne două categorii incompatibile de fantastic. Eu: copilărie, autoerotism, nebunie, drog, religie, nonverbalitate. Tu sexualitate perversă, nevroză, magie, verbalitate. Prima secţiune e contemplativă, a doua activă, dinamică. Cu uimire M.C. se regăseşte în ambele variante. În altă parte descrie masca fericită : băiat bun, extrem de civilizat, politicos, credul, avid de împăcare. În umbră un tip vilain, impulsiv, arţăgos. E acelaşi şi totuşi altul. Tebuie să accepte ambivalenţa, să clădească anevoie un echilibru şi să nu estompeze diferenţa. În faza începerii jurnalului (1990) îl domină gândul că e epuizat ca scriitor. A terminat Visul şi Levantul, mai înainte s-a despărţit de poezie, nu mai e sigur cum va merge mai departe, are rezervoarele secate, e chinuit de coşmaruri. Trebuie să se ferească de tentaţii. Întâi de toate să se lepede

Atheneum - August 2007

23

Despre cărţi de cele sociale, de carieră. Să se separe de orice îngrădire. „ Esenţial : să răscoleşte apele tulburi ? Faţă de predilecţia pentru zonele urâtului păstrez curajul de a ieşi oricând din orice joc” (p.8). E nevoie să revină simte ruşine (face ceva interzis, e împins de imboldul exibiţionismului, la singurătate, anonimat şi sărăcie. Îi va rămâne întotdeauna retragerea nu se poate abţine. Îl atrage jegul si putreziciunea, ceea ce miroase ca la matcă, cu toate cochetăriile narcisiace („sunt tandru cu mine ca şi un hoit, lumina râncedă. O dată descrie o nuntă în provincie, figuri şi cum aş fi cu o iubită regăsită“). După rătăciri, false iluzii e convins forme dilatate, ochi piezişi, stigmat al larvarului subteran. Grotescul că face o gimnastică de recuperare, un program de recondiţionare. atinge culmea în scena când dansează găina înconjurată de zgomot şi Când se autoinspectează descoperă simptome alarmante, tălmăceşte vulgaritate. Această valenţă spre urât dă naştere la pagini excelente. semnalul de panică („nici vise nu am mai avut”). Îl lasă instinctul de Prin Orbitor domină imaginea fluturelui, care poate genera sublimul, conservare şi totuşi nu trebuie să decadă. dar şi diformul. Biografia lui Hermann e un amestec de ciudăţenii si Strângând din dinţi respectă un cod sever de lucru. N-are voie repulsie. să abandoneze programul spartan dedicat literaturii. Tot ce n-are Totul e subordonat însă scrisului („lumea mea e o lume închisă“). E legătură directă cu arta e mai prejos, poate fi sacrificat, nu e un minus, convins de faptul că nu poate scrie decât într-o cameră cu uşi şi ferestre se va recupera. O deviză în conduită e să respingă „bulgărele de închise şi unde e singur. Are nevoie de monotonie de un spaţiu pentru zăpadă al puterii”. Pe acestă pantă a reprimării ambiţiilor lumeşti nu e meditaţie, e un marginal rătăcit în universul care e numai al lui. Se fac întotdeauna consecvent. Prea stăruie în preocupări legate de reclama trimiteri şi la o credinţă care nu transpare explicit. E pândit de pericole. cărţilor, de audienţă, de răsfăţ. Nu poate fi destul de obiectiv. În Aşteaptă o salvare, o voce care să-i spună: „lasă totul şi vino” (p.299). clipele de clarviziune e decis să se descotorosească de tot ce e secundar, De fiorul existenţial se apropie cu precauţie. M.C. parcurge zone de Universitate (postul de asistent), de doctorat, de certificate. Aşez de performanţă a artei când, pe urmele lui Wittgenstein trece nişte această delimitare faţă de gloria obţinută pe căi nescriitoriceşti şi bariere. Descrie substituiri misterioase, un personaj cugetă cu creierul alergia lui M.C. faţă de tamtamul naţionalist. E de lăudat izolarea altcuiva, se simte slobod în pielea străină, rezultă o ambiguitate fiindcă sa în raport cu ofensiva stratului de jos. Evadează din acest mediu nu se mai pricepe unde e centrul care dirijează mutaţiile. Idealul lui nu numai ca să se apere dar şi fiindcă este scârbit de multa murdărie Cărtărescu este să ridice inspiraţia epică la cota reflecţiei despre artă, (şi în moravurile de breaslă) e mândru că nu face parte din nici o unde el rivalizează strălucit cu vizionarii moderni. a coterie, „Pe de altă parte aici în ţară totul mânjeşte”. Circulă alte reguli decât decenţa şi civilizaţia, e o ambianţă care schilodeşte intelectul şi sensibilitatea. Scrisul e o iluminare, o purificare. Ca să se pregătească de creaţie urmează un program raţional. Îşi notează cum trebuie să Una din poeziile deseori recitate de Floran Pittiş: se documenteze, ce să studieze: boli de piele, arhitectură, etnologie, anatomie, psihatrie. În jurnal destăinuie că n-a fost zi să nu se gândească la scris, să nu încerce să vadă ceva într-o structură viitoare.

Notează ca un contabil într-un bilanţ: a scris 466 pagini de caiet în timp de 3 ani 7 luni şi 3 săptămâni. Prima parte din Orbitor a începutSînt tînăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost o la 7 decembrie 1992 şi a încheiat-o la 29 iulie 1998. şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge, cum aş putea întoarce copilul care-am fost Metafora cînd carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plînge.

Sunt tânăr, Doamnă

Ce e premordial la M.C. este stilul. El se exprimă altfel ca muritorii de rând, a strâns un tezaur de cuvinte, nu se repetă nicăieri, are simţul plasticităţii, crede în supremaţia esteticului. Se reţin la el portretele. De pildă Lennon (p.351): faţă masivă de huligan, dar ochii modiglianeşti, cu nas de rabin peste nobila buză de sus. Se strâmbă ca un clovn, scoate limba, dă din umeri. Această fizionomie a compus tot ce a fost mai profund şi mai tragic. Alt portret Bunuel : ochi sulfuroşi, fără pleoape, nişte boabe de struguri jupuite de coajă. Liniile ascetice ale feţei, vocea sacadată, un fel de curgere paranoică care include şi o autopersiflare. Îi plac insectele, armele de foc, şerpii, mersul femeilor. (p.450) La fel ca în alcătuirea de profiluri M.C. se distinge în peisaje. Evocă după amiezile de puber când stătea pe lada de la studio, cu picioarele goale pe caloriferul fierbinte şi privea cum ninge peste curţile şi caselor Bucureştiului, peste tramvaiele cu acoperişuri grele de zăpadă, peste şoseaua albă din care au dispărut urmele şinelor. Face legătura cu alte imagini când era mai mic de la geam observa cum ninge afară oblic, era hipnotizat şi întreaga clasă zbura ca o rachetă spre lumina albă şi îngheţată. Sunt admirabile imaginile din călătorii, bunăoară din Amsterdam, case şi poduri, faţete lipite şi înguste.

A consumat multă elocinţă ca să-şi protejeze slăbiciunea, infirmitatea de a visa, de a părăsi realul. Cum să se apere de vina că

24

Atheneum - August 2007

Sînt tînăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul ca să pricep căderea din somn spre echilibru, dar bulgări de lumină dac-aş mînca, sătul nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru.

Sînt tînăr, Doamnă, tînar cu spatele frumos şi vreau drept hrană lapte din sfîrcuri de cometă, să-mi crească ceru-nsuflet şi stelele-n os şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sînt tînăr, Doamnă, încă aripile mă ţin chiar de ating pămîntul pe-aproape cu genunchii, această putrezire mă-mbată ca un vin căci simt curgînd printr-însa bunicile şi unchii.

Sînt tînăr, Doamnă, de-aceea nu te cred, oricît mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped săgeţile vestirii. Sînt tînăr! Bună seara! a

(M. Dinescu) www.atheneum.ca

Despre cărţi

SHANTARAM

de Gregory David Roberts

Sebastian STOICA

S

criem cărţile cu sufletul.

Ne înmuiem peniţa imaginaţiei în camerele neştiute şi necunoscute alte sufletului, scotocim prin cotloane şi unghere mai mult sau mai puţin întunecoase şi aşternem pe pagina albă dorul, vibraţia, amintirea, expansiunea, lacrima, tăcerea şi ninsoarea sentimentelor.

Aşternem frânturi de viaţă, cioburi colorate, frumos lustruite şi meşteşugite, îmbrăcate de sărbătoare în cuvinte măiastre şi presărate cu aripi de înger spre a trăi întru etenitate.

Aşa se scriu cărţile! Cu durere, cu migală, cu sfială şi cu nopţi nedormite. „Shantaram” mi-a fost recomnadată de Gloria Latham, de la „Sempreviva Health and Yoga Center”, fiind caractarizată ca „spellbinding”, adică o carte hipnotică, magnetică, o carte vrăjită, de sub a cărei magie nu poţi scăpa până când nu o termini de citit, până când nu te secătuieşte de vlagă şi de conţinut. Trăieşti fiecare clipă în pielea eroului principal, suferi, plângi şi te bucuri alături de el.

Are dreptate. În ciuda celor 936 de pagini ale ediţiei pe care am citit-o, cartea se citeşte pe nerăsuflate. Acţiunea romanului se împleteşte atât de mult şi atât de strâns cu cruda realitate trăită de autor însuşi, încât cu greu poţi trage o linie de demarcaţie între ceea ce este ficţiune şi ceea ce este adevăr. Cititorul este proiectat în inima Bombayului anilor 1980, într-o lume puternic colorată, pulsând întro stranie anomalie a luxului exorbitant şi a sărăciei lucii.

Ce înseamnă „Shantaram”? Este un nume care i-a fost dat autorului într-un mic sat din regiunea Maharashtri a Indiei, sat unde el îşi petrece aproape şase luni, fără acces la electricitate, canalizare, apă curentă, precum şi toate celelalte „minuni” ale societăţii nostre evoluate. „Shantaram” înseamnă „om al păcii” sau „om al păcii lui Dumnezeu”. Numele i-a fost dat asemeni unui botez, spre a-l www.atheneum.ca

transforma, spre a-l face sa devină o altă persoană, spre a-i şterge trecutul, în orice formă, tonalitate şi culoare ar fi fost el şi spre a începe o nouă viaţă. Localnicii îi dau numele fără a şti sau a fi interesaţi în trecutul său, în cine este de fapt Gregory David Robert.

Ei nu-l întreabă. Ei doar îl observă, îl analizează zi de zi, în tot ceea ce face, cum vorbeşte, cum gândeşte, cum râde şi cum plânge cu ei, şi îi „citesc” sufletul prin simplitatea lor, prin puritatea sentimentelor neîntinate de prefăcătoriile, minciuna, egoismul şi răutatea ce caracterizează în mare membrii societăţii moderne. Însuşi autorul menţionează: „Nu ştiu dacă au găsit numele acesta în inima celui care au crezut ei că sunt eu, sau dacă doar l-au plantat acolo ca pe o sămânţă, spre a înflori şi a creşte. Oricare ar fi fost cazul, dacă chiar au descoperit pacea respectivă în mine sau dacă doar au creato, adevărul este că persoana care sunt acum s-a născut atunci, în acele momente, pe malul râului acela umflat şi cu faţa ridicată către ploaia aceea sfântă. Persoana mai bună, care încet şi mult prea târziu am început să devin”.

Shantaram nu este un nici pe departe un sfânt. Nu este nici măcar o persoană obişnuită, un cetăţean oarecare al societăţii. Nu. El este un fugitiv, un evadat, un infractor. Şi ca să înţelegeţi mai bine, o să vă prezint succint biografia reală a autorului, transpusă şi regăsită cu multă acurateţe şi culoare în paginile romanului.

Gregory David Roberts s-a născut în iunie 1952 în Melbourne, Australia. Este unul dintre membrii fondatori ai „Anarchist People’s Liberation Army” în 1969. Deasemenea este membru fondator al “Australian Independence Movement, United Front Against Fascism” în 1973. În 1974 este admis la Universitatea din Melbourne. Viaţa începe însă să i se complice şi să ia o turnură nefavorabilă în 1976, când căsnicia i se destramă, pierde custodia fetiţei şi începe să se drogheze cu heroină, devenind total dependent de aceasta. Pentru a-şi putea procura doza zilnică necesară, la sfârşitul anului 1977 începe să facă jafuri armate cu un pistol de jucărie. Este prins şi condamnat la nouăsprezece ani de închisoare în 1978, dar evadează din închisoarea de maximă securitate Pentridge în 1980.

Cu ajutorul unei bande de motociclişti fuge în Noua Zeelandă. În 1981 participă la campania de salvare şi conservare a Muntelui Maungahiha, considerat a fi un munte sacru al zonei Maori. La sfârşitul aceluiaşi an scapă de două ori din custodie neozeelandeză.

Ajunge în India la începutul lui 1982.

Atheneum - August 2007

25

Despre cărţi

Petrece şase luni într-un mic şi retras sat din regiunea Maharashtri, unde învaţă să vorbească dialectul Marathi. Revine în Bombay, unde trăieşte pentru o vreme în cartierul săracilor (slum). Aici deschide o clinica medicală gratuită de prim ajutor pentru locuitorii cartierului, folosind cunostinţele dobândite la cursurile de prim ajutor şi în universitate.

Este prins şi închis pentru patru luni.

La ieşire este recrutat şi lucrează pentru mafia din Bombay, fiind antrenat în trafic de valută şi aur şi falsificare de paşapoarte.

Participă, cu alţi membrii ai mafiei, la o acţiune de trafic de arme pentru o grupare de mujahedini din Afghanistan. Este rănit, evacuat în Pakistan şi revine în Bombay după ce se face bine. Avansează în gruparea mafiotă pentru care lucreză, obţinând controlul secţiei de falsificări de paşapoarte şi traficului acestora către Zair, Iran, Iraq, Nigeria, Mauritania şi Sri Lanka.

Deschide o agenţie de recrutări de figuranţi străini pentru a juca în filmele artistice indiene. Ajunge mai târziu în Germania, unde înfiinţează şi cântă cu o formaţie rock, obţinând chiar şi contracte de înregistrări. Urmărit şi încolţit de poliţia europeană, scapă de două ori din custodie în Italia şi Elveţia şi este nevoit să se refugieze din nou în India.

Joacă în filme indiene şi seriale de televiziune; înfiinţează o agenţie de turism în Bombay. Continuă să facă trafic cu paşapoarte false în Elveţia, Belgia, Olanda, Nigeria, Zair, Mauritania. Într-un final, 26

Atheneum - August 2007

se hotărăşte să se desprindă de gruparea mafiotă, dar continuă independent să facă trafic de droguri în Europa. În 1990 este prins de poliţia din Germania şi închis în închisoarea de terorişti Preungesheim. Aici învaţă să vorbească şi să scrie în limba Germană, iar la sfârşitul anului 1991 este extrădat în Australia. Pentru doi ani decide voluntar să fie închis în izolator, iar apoi mai petrece încă patru ani împreună cu deţinuţii de drept comun. În acleaşi timp scrie febril la roman, pe care îl termină în 1997 (şapte ani), an în care este şi eliberat din închisoare pe cuvânt de onoare (parole).

Perioada sa de probă se încheie în 2002, fără ca să mai fi avut nici un fel de probleme cu legea.

Vinde drepturile de publicare ale romanului în SUA şi Marea Britanie, deasemenea îi apare şi ediţia australiană. În 2004 face tururi publicistice în Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Irlanda, alte state din Europa şi Hong Kong. În octombrie 2004 vinde drepturile de cinematografie ale romanului companiei Warner Brothers, avand ca actori în rolurile principale pe Johnny Depp, Brad Grey, Graham King. Autorul începe să scrie la scenariul de film. În prezent trăieşte şi scrie în Bombay.

O biografie ieşită din comun, ieşită din tiparele cu care suntem noi obişnuiţi.

Romanul surprinde cu măiestire şi talent o parte a acestei biografii impresionate.

Acţiunea se derulează rapid, persoanjele se înterpătrund, suntem purtaţi într-o lume despre care doar ştim că există. Nu este lumea asceţilor, a sfinţilor indieni, nu este nici lumea de zi cu zi a indienilor comuni, nici cea luxoasă a indienilor bogaţi, nici cea tristă a celor săraci. Este o lume aparte, o lume la care noi nu avem acces, sau mai bine zis, la care am ales conştient să nu avem acces, lumea mafiei Bombayului. O lume dură, o lume a supravieţuirii, dar şi o lume a determinării, curajului şi prieteniei. De ce India? Pentru că, aşa cum spune autorul: „ Adevărul simplu şi uimitor despre India şi poporul indian este că, atunci când mergi acolo şi interferezi cu ei, inima te va ghida mult mai bine decât ar face-o raţiunea. Nu există nici un alt loc în lume unde acest lucru se poate aplica la fel de bine.”

Romanul este îmbogăţit cu o frumoasă poveste de dragoste (Shantaram – Karla), cu prietenii sincere şi pe viaţă (Shantaram – Prabaker şi Shantaram – Abdullah), cu scene umoristice şi cu scene dramatice, cu

violenţă şi crime, cu lecţii de filosofie a vieţii şi a Universului, cu mister şi întrebări rămase fără răspuns.

Este Shantaram un om bun sau un om rău? Cum l-am cataloga noi, cititorii, privind, mai mult sau mai puţin obiectiv, din afara romanului?

Ce este de fapt binele şi răul? Cum catalogăm acţiunile noastre? Cum le ierarhizăm, cum le evaluăm pe scara moralităţii? Răspunsul este complex şi îl veţi regăsi superb exemplificat în paginile cărţii, în aşa numita „Teorie a rezoluţiei” sau a evoluţiei cosmosului de la simplu către complex. „ Dacă o să întrebi pe cineva de ce este greşit să ucizi sau să comiţi orice altă infracţiune, îţi va răspunde pentru că este împotriva legii, sau a Bibliei, sau a Upanishadelor, sau a Coranului, sau a învăţăturii lui Buddha, sau a învăţăturii părinţilor, sau împotriva oricărei forme de autoritate care le spune că a ucide este o faptă rea. Dar nu ştiu de ce este rea, de ce este greşită. Poate că răspunsul lor este adevărat, dar ei nu ştiu de ce este adevărat. Dacă vrem să ştim adevărul despre orice faptă, sau intenţie, sau consecinţă a acţiunilor nostre, trebuie ca mai întâi să ne punem două întrebări.

Prima, ce s-ar întâmpla dacă toţi ar face acea faptă, sau acţiune, sau lucru? A doua, fapta noastră ar ajuta sau ar împiedica mişcarea universului, a societăţii către complexitate, către pasul următor în evoluţie? De aceea a ucide şi a fura este rău. Nu pentru că o carte ne spune asta, sau pentru că legea ne spune că ele sunt ilegalităţi şi crime, sau pentru că un maestru spiritual ne spune că aceste fapte sunt reprobabile, ci deoarece, daca toată lumea le-ar comite, noi, ca societate, ca specie, nu am mai evolua împreună cu restul Universului şi în deplină concordanţă şi armonie cu acesta, nu ne-am mai mişca către complexitatea lui finală – către Dumenzeu. De ce este dragostea ceva bun, ceva benefic? Ei bine, ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar iubi pe toată lumea? Ne-ar ajuta asta sau ne-ar trage înapoi în evoluţia noastră?”

Deasemenea o altă idee interesantă inserată în roman, este aceea că uneori trebuie să facem o greşeală sau o ilegalitate pentru un scop nobil, pentru un scop bun, pentru o finalitate necesară. Exemplul dat este concludent: „Stai la birou. În faţa ta, un criminal ţine un cuţit la gâtul mamei tale. Ştii că dacă nu faci ceva, el o să o omoare.

Pe masă, în faţa ta, este un buton pe care, dacă-l apeşi, criminalul va muri instantaneu. www.atheneum.ca

Despre cărţi Ai doar două opţiuni: dacă nu faci nimic, mama ta va muri; dacă apeşi butonul, ucigaşul va muri. Ce alegi să faci? Bineînţes că cei mai mulţi dintre noi vor alege să apese butonul. Este acesta un lucru bun, o acţiune legală, o faptă pozitivă? Nu, pentru că, aşa cum am văzut mai sus, dacă toată lumea ar face acest lucru, noi ca specie nu am evolua, nu ne-am mişca în acordanţă cu Universul spre complexitatea finală a acestuia. Deci, este greşit să omori. Dar motivele care te-au determinat să o faci sunt bune. De aceea, adevărul deciziei tale este că ai făcut un lucru rău pentru o cauză dreptă”.

Aceeaşi regulă se aplică cînd Shantaram observă un grup de localnici cărând în braţe sau pe cap containere cu apă, spre a umple un cazan dispus pe acoperişul hotelului unde locuia el. Când întreabă ce se întâmplă, i se răspunde că acele persoane umplu cazanul cu apă astfel încât oaspeţii hotelului să poată face duş sau baie oricând doresc. Eroul nostru este revoltat de munca titanică a localnicilor în a căra găleţile cu apă atâtea etaje pe scările înguste ale complexului şi cere ca aceştia să se oprească, pentru că el va puta face baie şi în altă parte, fără a implica atât efort din partea muncitorilor. Prietenul său îi explică calm, că de fapt el nu înţelege exact ce se întâmplă.

Acel grup de femei, copii şi bărbaţi sunt angajaţi să care apă. Sunt plătiţi pentru asta şi dacă el şi ceilalţi oaspeţi vor refuza să mai facă baie din milă pentru munca lor grea, ei nu vor mai avea serviciu. Şi fiecare dintre ei au nevoie de acei bani şi de acel serviciu pentru a-şi întreţine familiile numeroase care îi aşteaptă flamânde acasă. Deci este sfătuit ca, dimpotrivă, să facă cât mai multe duşuri, cât mai des, spre a le oferi de muncă localnicilor. Un lucru neplăcut, dar pentru o cauză bună...

Politicienii sunt şi ei caracterizaţi foarte plastic: „Un politician este cineva care îţi promite un pod, chiar dacă nu există nici un râu peste care să-l construieşti.”

Referindu-se la bani, autorul spune: „ Oamenii spun că banii sunt rădăcina răului. Nu este adevărat. Este tocmai invers. Banii nu sunt rădăcina răului. Răul este rădăcina tuturor banilor. Nu există bani curaţi, bani câştigaţi onest. Toţi banii din lume sunt, într-o oarecare măsură, murdari, pentru că nu există nici o cale cinstită

prin care să îi obţii. Dacă munceşti şi eşti plătit cu bani, cineva, undeva, suferă din cauza aceea.” Pentru ca tu să fii plătit cu acel salariu, cineva, în alt colţ de lume, trebuie să sufere. Doar astfel se creează un echilibru, doar astfel se păstrează balanţa economică.

Dacă nu ar fi aşa, am fi cu toţii ori bogaţi, ori săraci. În roman este des atinsă şi ideea iubirii: „Nu poţi distruge iubirea.

Nu o poţi distruge nici măcar cu ură. Poţi distruge sentimentul de a fi îndrăgostit, şi faptul că iubeşti, chiar şi farmecul, drăgălăşenia iubirii. Le poţi distruge pe toate, sau le poţi amorţi într-un negru şi plumburiu regret, dar nu poţi distruge dragostea însăşi. Iubirea este căutarea pasionată a unui adevăr diferit de cel ce eşti tu, şi în momentul în care simţi acel adevăr, pur şi complet, iubirea este pentru totdeauna. Fiecare act de iubire, fiecare moment al inimii căutând o altă inimă, este o parte a binelui universal: este o parte a lui Dumnezeu, sau a ceea ce numim Dumnezeu, şi nu poate muri niciodată.”

Strâns legată de iubire, este ideea de fanatism: „Fanatismul este opusul iubirii. Un musulman mi-a spus cândva că el are mai multe în comun cu un evreu raţional, cu o atitudine rezonabilă, decât ar putea avea cu un fanatic de aceeaşi religie cu el. Că are mai multe în comun cu un creştin, un budist sau un hindus raţional, cu o minte deshisă şi sănătoasă, decât cu un fanatic musulman. De fapt, că are mai multe în comun cu un ateu raţional, decât cu un fanatic din religia sa. Winston Churchill a definit fanaticul ca fiind: <<Cineva care nu-şi va schimba perspectiva asupra unui anumit subiect şi care nu va schimba nici subiectul>>.”

Shantaram este o carte minunată, o carte reală, cu fapte care s-au întâmplat doar acum câţiva ani chiar aici, sub ochii noştrii, şi care poate că se întâmplă chiar acum într-un alt colţ uitat de lume.

Shantaram este o carte a binelui şi a răului împletite împreună, a Yin-ului şi Yang-ului ce coexistă în orice formă de manifestare, fără de care existenţa nu ar fi posibilă.

Dacă credeţi că v-ar interesa cartea, o puteţi cumpăra de la reţeaua magazinelor Chapters sau o puteţi comanda pe internet de la www.amazon.ca. a

4812 Willingdon Ave, colţ cu Moscrop servicii în limba englezã duminica de la 8:30 10:00 11:30 traducere a predicii în limba românã studiu biblic în limba românã 1:00 2:30 şcoalã duminicalã pentru copii creşã, grãdinitã Pentru informaţii sunaţi la 604 728-3548 www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

27

Interviul lunii

Migraţii Revoluţionare (2) Interviuri cu Ella Veres Photo by Irina E. Adam Cum ţi-am spus, l-am întâlnit pe domnul Géher. El m-a făcut să “înfloresc”. Ziaristica nu mai era de ajuns pentru mine. Adevărul şi viaţa complicată nu puteau să încapă pe o pagină de ziar. Am -am născut în Lechinţa, judeţul Bistriţa-Năsăud, unde părinţii început să scriu piese de teatru, un roman. Nu am crezut că pot să mei erau ingineri agronomi. Mama era revoluţionară. I-a spus fac asta! Am fost aşa de fericită. Am călătorit mult ca jurnalistă, în la şeful I.A.S-ului că nu e frumos ce se întîmplă, că el are cultul toată Europa. M-a marcat o şedere la Praga, la Europa Liberă, şi personalităţii! Puţin le păsa lor! Aşa că a scris ea la regiune, tot degeaba, un drum în fosta Yugoslavia. Urâciune şi ură. Apoi am fost într-o şi apoi o mîndră de reclamaţie la partid la forurile superioare din vară în America şi am lucrat la o culegere de interviuri, “Are We capitală! Şi au venit borţoşii în inspecţie de la Bucureşti şi s-au dus Too White to be Gypsies?” pe teme de discriminare. Eu, cum ţi-am direct la vestitele pivniţe de vin şi s-au îmbătat cu reclamatul, şi-au spus, sunt puţin româncă, puţin maghiară, puţin scheoaică, înţeleg umplut bidoanele cu vin ales, şi la revedere! Tata i-a spus la mama că că asta nu e clar ce e (n.m: scheiancă), dar e ceva cu germanii din se pişă contra vîntului, dar mama nu şi nu! Aşa că au promovat-o la Scheii Braşovului, whatever, şi puţin ţigancă. Am patru nume pentru mama dracului în Hereclean, judeţul Sălaj, un sat frumos unde am fiecare etnie. Azi se întâmplă să mă numesc Ella Veres. cutreierat dealurile şi pădurile cu gaşca de copii şi am făcul baie în Şi, pe scurt, mi s-a părut mie că numai în America oamenii pârâu - ne-a bătut mama cu joarda când ne-a prins nudişti - şi am zâmbesc cu drag când le spun că sunt din Ardeal. Din cauza lui mâncat dude în pom pe şosea şi mi-am pătat rochiţa albă, şi ne-am Dracula, dar nu contează. Am mare admiraţie pentru “civil rights jucat Împărate, dă-mi ostaş pe lunca satului. Dar cînd am crescut movement”. ne-am mutat apoi la oraş, în Zalău. Mama avea ambiţie să mergem În 1997 am aplicat de Crăciun la zece universităţi americane; la şcoli bune, să fim premianţi, că în Hereclean învăţătoarea dădea numai una, Columbia, m-a acceptat, dar cereau dolari cu căruţa. Ce note pe ouă şi smântână. vor ăştia de la mine?! Prietenul meu, Michael Kaufman, el e scriitor În Zalău, un orăşel prăfuit, cu două cinematografe, vestit numai dar atunci lucra la New York Times, a zis că el o să-i scrie lui Andrei pentru pălincă, am descoperit filmele. Restul, urâţenie. Prietenele Codrescu despre mine. Eu i-am spus că eu nu vin în America ca un mele din liceu sunt tot acolo, profesoare acum la şcolile la care am exponat folcloric. Dar în final am intrat în vorbă cu Andrei. I-am mers împreună. Eu nu am ştiut cum să fug de acolo. Am plecat trimis un articol în română, despre fetele de liceu din Zalău ce sunt la Liceul de Informatică în Cluj, dar aveam un profesor scârbos mutate automat la seral dacă se mărită, gravide, negravide, de ce nu de matematică, un misogin sarcastic. Surprinzător, am descoperit se spune, şi alte scrieri scurte în engleză, şi el a declarat că eu sunt poezia formulelor de algebră, dar mai apoi mi-am dat seama că eu minunată şi că am o inimă de aur, hai aici la universitatea mea în vreau să fiu actriţă, nu să perforez cartele pentru calculator.

Lousiana.

Poveste lungă scurtă, am fugit la Bucureşti. Eu credeam ce Şi ne-am dus cu băieţelul meu. trăncăneau vedetele de film prin interviuri. Am trecut prin lucruri În acei trei ani parcă am fost un copac veştejit chemat la viaţă. care nu le doresc la nimeni, care mi-au întunecat viaţa. Dupa aceea Am făcut în trei ani ce n-am făcut într-o viaţă. Am început să fac ţi-am spus că am plecat în final la Budapesta. Acolo am devenit fotografii. Am avut expoziţie după expoziţie. Am început să joc în jurnalistă de limbă engleză. Am scris pentru o grămadă de ziare, în piesele mele de teatru, să fac regie. toate trei limbile, am lucrat şi la radio. Am lucrat pentru televiziunea Eu sunt pasăre migratoare, nu stau mult într-un loc, şi oricum, română pentru câteva luni, dar erau imposibili. Împrăştiaţi, grosolani, era inflaţie de scriitori români cu Andrei în Lousiana, iar eu voiam nerecunoscători. Speriaţi de bombe. Eu eram «unguroaica.» să ajung în larg, el era un fel de figură paternă pentru mine şi eu mă răzvrăteam. Am plecat din nou ca studentă la un masterat dublu, în — Mi-ai spus odată de “peregrinările” tale “revoluţionare”. Pe unde ai peregrinat?

M

28

Atheneum - August 2007

www.atheneum.ca

Interviul lunii

the van Hallen method [MARGARETA, a large woman in sweatpants with a mane of sweaty blond hair tied up, red face--she comes from the gym, talks to EMILIA.]

always fall for big women. This is it. You now what you’ll be doing to him? You’ll make him fear women and turn him into a homosexual!

Because homosexuals are not all because of the chromosomes, oh, no! When they go to the army they examine them to see if they have ou are ruining his personality! Your son is not shy! He’s sad! I saw healthy reflexes and insert the finger in their rectum and touch their you do it when you came to the bar and you did it again today. scrotum thru the rectum and they instantly have an erection. The You’re destroying him socially. You don’t let him speak for himself. pleasure they get thru the scrotum is infinitely more pleasurable than You don’t let him handle his business. You’re destroying him! You’re the one thru vaginal copulation, plus they don’t have to work at it at all, annihilating him socially! You’re humiliating him! so handsome as he is, the homosexuals will snatch him! I’m warning You’re like my cousin Maria! I told her, You’re destroying your you! Let him speak for himself! And I know, I know, Even if he’s gay I daughter! She might be a brilliant student but you’re destroying her! love him all the same because he’s mine! But it’s abnormal, whichever way And now, she’s sorry she didn’t listen to me. Her daughter never went you look at it! Homosexuality is abnormal! Here they say it’s normal. out while she was in high school. All she did was walk from school— It’s not! There’s too much freedom here! It’s debauchery! Maybe it three streets further—and back home. When she went to medical was the right amount of freedom in the ‘40s and ‘50s, but now it’s school, she fell in love with a guy who, after sleeping with her, took abnormal and we should not take it as if it’s normal. Homosexuality off. Iulia took a fistful of pills to kill herself because her mom told can be tolerated, but it’s not normal! her it was a sin not to marry the man who took your virginity. Maria Why don’t you drink coffee? Do you have an illness? stayed with the same drunken guy who cheated on her with every I don’t want to interfere with you, but I told Maria and now she peasant woman he could,--I bet she never had an orgasm,--and now is sorry. Maybe I shouldn’t talk, I was afraid to have children myself. her daughter divorced twice two good-for-nothing womanizers and But it’s crucial for him to know that you are his mom. You are not his moved back with her mom, because her mom wanted to have a doctor friend; don’t discuss your hardship with him! Soon you’ll teach him to in the house and her daughter can’t survive away from her mom and hate life! Don’t tell him like you did at the bar, I don’t know what will they hate each other but this is what Maria did to her daughter. It will happen to us, the landlord won’t let us stay two in that room. No, no, no! be the same with you and your son! Mark my word!

He’s a child! He’s a sad child! Tell him, We’ ll do something! The way I He’s growing up. His biological clock is ticking! You might feel came to America I’ ll figure out something! You are not his friend! You’re like you are 20, but the truth is you are about to enter menopause! He’s his parent. Let him have a childhood! Inform him about what’s going not a boy anymore, the hormones are driving him crazy. It’s the age of on, but don’t burden him! masturbation. If he doesn’t go out with girls, he’s 14, from 13 to 15 his I’ll do a test with you. You might know it because it has been in personality forms and you already lost a year, if you don’t let him be a magazines. I was a trained psychologist at home. man and speak for himself the hormones may push him into paranoia, Think about a person. Don’t tell me who it is, keep it to yourself, who knows? He’ll grow up to like women who are like you, who talk and okay, now you are walking thru a forest and you suddenly see an in his place and think for him and when he grows up he’ll marry such animal. A bear? What do you do? You stare at it. You don’t run, but a woman who’ll steal him away from you and turn him against you you don’t do anything, you are scared. You walk more and you see and you’ll lose him. a house. What does it look like? Like a peasant house with a flower This is how it is going to be, mark my words! Why, haven’t you garden and no fence? No fence. Does it have several floors? Just one. seen men who love older women? Do you know what gerontophilia is? What does the living room look like? Polished parquet floor, a few It’s like pedophilia, people who love kids, but gerontophiles are people cushions on the floor, a breezy open window with a white curtain in who love older women! It’s like the first love he has he’ll always look the wind. The house seems to be beaming with light, beaming with for that. If she’s petite, he’ll look for petites, if she’s a big woman, he’ll light when you look at it from the outside! You go in the back yard and

Y

scris dramatic şi “performance studies”, la New York, la New York University, pentru că am vrut să fiu sigură că am învăţat tot ce se ştie despre scris. A fost o dezamăgire. New York University e un «real estate magnat», degeaba se laudă ei ce grozavi sunt. Numai să te belească de bani. Profesorul de scenaristică ne citea ca la liceu din o terfeloacă! Cînd era cherchelit sau mahmur - şi cînd nu era?

-, ne povestea despre Hollywood. Altul, mare sculă pe basculă la «performance studies» se curvăsărea în văzul tuturor cu doctorandele.

Nişte rataţi acriţi.

Apoi a venit septembrie 11 şi de-abia atunci am început eu «umblatul meu prin pustie». Am cunoscut cu adevărat viaţa imigrantului care o ia de la zero. Eu, care eram o intelectuală sclifosită, mă trăgeam de şireturi cu protipendada, curtată de ambasadori, ce www.atheneum.ca

ştii tu?, am lucrat la munca de jos de mi-au pocnit urechile. Acum predau la un colegiu particular, montez piese de teatru, pregătesc o expozitie din nou, dar fără această perioadă îngrozitoare nu aş fi cunoscut cu adevărat oamenii de aici şi ideile de aici, nu aş fi învăţat cu adevărat să scriu, nu mi-aş fi făcut ţara asta casa mea.

Peregrinările mele au fost revoluţionare, ori nihiliste, pentru că m-au învăţat să nu-i cred pe lăudăroşii cu patalama. Aud că acum se duc la teatre în Bucureşti să-i înveţe stilul de teatru american!

Fantastic! Tot înainte! S-a suit scroafa-n copac.

Acum nu mai este partid unde să îi reclam ca mama mai demult, aşa că nu mi-a rămas decît o ieşire din situaţie: să scriu piese de teatru. a Atheneum - August 2007

29

Interviul lunii you find a cup. What kind of cup it is? A pottery cup, with a peasant I’ve seen the videotape when they judged him after the revolution design on it. What do you do with it? Take it inside the house, scrub and he said, Your Honor, you’ve just destroyed my hard work of 20 years! it clean and drink from it. Okay. In the backyard there is water. What This foreign journalist that works officially for the BBC is a double agent kind of water? A pond. It is deep and you need to cross it. How do you for the FBI and KGB. He pointed them out in the audience. That one cross it? There is a small boat there, and you row it yourself across the over there who works for Le Monde actually is a triple agent for the KGB, water. Alright.

FBI and Securitate. Whom do you work for, Your Honor? Why do you Well: you are not ill. What illness are you afraid of? Heart want to destroy me? attack. From stress. No, you are sane. The relationship you have They were highly intelligent. What we had there was Van Hall with the person you walked thru the woods is fragile. You are the parapsychology! They did mass manipulation! It is proven that the one who works on maintaining it. I don’t know what to say about brain can be manipulated. Every 39th image we see is registered in the this relationship… It’s beneath your social status! You would like to brain! Like with Coca Cola. Do you know how they came up with the marry, but don’t do anything to make it happen. You are not going to ad Drink cool and cold? It was in a western and the actor drank Coca bed with a guy just to get laid. You don’t care so much about looks as Cola and then it was proven 95% of the audience went after the movie about his behavior. You don’t care much about sex. If you don’t have and drank Coca Cola. The other 5% were the carriers; they didn’t some for three months you go on without it just fine. You put out there drink Coca Cola but went home and told other five people to drink what you should have kept private, way private, but the real important Coca Cola cool and cold! These are the carriers that are of interest to thing you keep it to yourself. You don’t have focus, you don’t really us, who can disseminate the message. It is a hypnotic process. After know what you want, you don’t finish things, you let it go right before the revolution my boss said, We have to do a study because I bet they used finalizing it. You don’t do much for yourself, but you always succeed the Van Hallen method here! Why is everybody so vehement about Iliescu, when you do things for others. You are a sad person, but one who has a man they never knew? Let’s look into it. And we taped enormous seen miracles done in her life. When you are in an almost impossible amounts of material from public TV and we saw: every 39th image had situation, you see the waters parting and you cross the sea untouched! “Fight for Iliescu!” written in the background and it registered in their You’ve met with miracles. subconscious. People were willing to hit other people in the head for For each animal there is a meaning. The bear is the state of your Iliescu! It was Van Hallen! health. What about a squirrel? A squirrel says something about you In addition, Iliescu is a freemason! They are the ones who rule the too, because everything comes out of your subconscious! A squirrel world! It’s a centuries old network, very powerful. is a woman that you are afraid would upscale you socially! Was such [She brings a book to EMILIA.] a woman in your past that you brought into your house and she stole Look at this book: he wrote the introduction, look here. [Voices your husband? Or were you afraid she was outshining you in society? approach the door. Hides the book.] Oh, give it back to me. My husband Think about it. That’s what a squirrel means! doesn’t like me to talk about the masons.

I studied this technique and used it. The Section Number Four?

[Door opens. HUSBAND and CHILD enter.]

That was the real Securitate, Homeland Security Department people, How was it, honey? Is he good? I told you he’s a great kid! Darling, not the cretin boots, no! They were highly intelligent people, like FBI take off your T-shirt and wipe your handsome torso with this towel. here. My boss knew 14 languages, including Cantonese and what’s the What are you giggling about? You’re a young man now! You are other dialect the Chinese speak? It’s not coming to my mind. Highly handsome. You have to take care of your mom! You’re the man now! educated people. He went to Tibet regularly!

Others get married at your age! Have some feta cheese pie! a

3901 East Hastings Street Burnaby, BC, 604 299-3979 30

Atheneum - August 2007

www.atheneum.ca

Proză scurtă

Aventura Dr. Rodica RALIADE

C

e aer închis! Unde-am nimerit?” se întreba greieraşul, păşind prudent pe marginea unei ferestre deschise. Înainta pe întuneric, nedumerit. „Dacă le place aerul, de ce stau în case?

Nu le-ar fi mai bine printre flori şi ierburi?“ gândea în sinea lui.

Antenele subţiri pipăiau peretele. “Trebuie să mă întorc! Ia să încerc pe aici!” Se lăsă să alunece uşor, în cădere liberă. „O… o… Asta ce mai e? Ţepi?” Nu vedea nimic. Ca să-şi facă curaj, începu să cânte timid: cri-cri! cri-cri! „A… a… să urc, să urc, să nu mă afund în desişul ăsta ţepos…”

Obosit, asudat, reuşi să iasă dintre firele aspre în care se încâlcise. Se opri să-şi tragă sufletul. Îşi luă inima în dinţi şi înaintă. Se opri, porni din nou. Se ciocni de ceva alunecos, cu forme ciudate. „Na, asta-mi lipsea! Da’nu mă las!”

Picioruşele firave pipăiră, încercând să urce. „Ceo fi chestia asta alunecoasă?” După lungi sforţări se văzu în vârful pantei, dar… buf! alunecă întro adâncitură. „Ce de hârtoape! Ce tobogan cu hurducături!”

Deodată se auzi o bufnitură şi clic! Se aprinse un bec.

- Să te speli bine pe dinţi!

Orbit de lumină, în prima clipă greieraşul nu distingea decât vocile. Treptat, imaginile se limpeziră. În faţa lui era un băieţel. Se priviră o clipă. „Cri-cri…” îl salută greieraşul.

- Mamă, mamă! strigă copilul. Vino să vezi!

Avem musafiri!

- Ce-avem?

- Musafiri…

- Pe cine?

- Un greieraş, aici pe policioară, în baie.

www.atheneum.ca

Copilul îl privi mirat. Dintr-o adâncitură a tubului de pastă, stors, scofâlcit, micuţa vietate reuşise să alunece direct în… săpunieră. „Ce gheţuş, ce gheţuş!” suspină greieraşul. Se lăsă la voia întâmplării. La stânga, la dreapta… „O… o… da’nu e rău deloc!

Ce senzaţie!” Oprindu-se la marginile săpunierei, alunecă din nou în mijlocul gheţuşului umed şi parfumat. „Cri-cri! cri-cri!” cânta fericit, făcând piruete. În jurul lui pluteau balonaşe colorate de săpun. „Ce frumuseţe!“ şopti topit de încântare. Cri-cri-cri! cânta şi patina înainte prin curcubeul multicolor ce se ridica şi se spărgea deasupra lui. a

Atheneum - August 2007

31

Moşteniri

Legendă Maria AFLOAREI

O

amenii mai dinainte erau mai cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni, de aceea şi Dumnezeu le mai arăta cîte o taină, pe care cei de amu n-o mai pot vede. Spun că peste Prut în cealaltă parte moldovenească, pe malul PRUTULUI, la un loc aproape de un tîrg Ştefăneşti, într-un cîmp încongiurat de jur împrejur de ogoare şi fîneţe este o stîncă mare ’naltă de te-nşiori cînd te uiţi la dînsa.

Acolo sus, sus de tot, este Casa Domnului, unde-i biserica sufletului Sfîntului ŞTEFAN CEL MARE şi comorile din viaţa lui. Mai vine el pe pămînt, dar mai încolo, că îi vine îndămînă să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta şi încearcă să prăbuşească stîncile, scociorîndu-le ca pe corabia lui Noe şi n-a fost chip. Stîncile-s apropiate una de alta de parcă-s gură în gură: cică chiar vorbesc tare de taina asta în limba lor. Aici, aşa cum am spus, vine sfîntul odată pe an, la Paşti, nu singur; da’ cine-i aşa bun la DUMNEZEU, să-l poată vedea? Cei mai demult l-au văzut.

32

Atheneum - August 2007

ca noi, altfel n-am şti lucrurile ce aveţi să le că să gîndească că mare-i Dumnezeu: aude şi auziţi. vede şi toate le înseamnă la carte, şi crestături În sara spre Paşti , cînd toate duhurile pe răbuş el tot face pînă se umple cartea odată rele şi gujuliile cele necurate se asciund prin şi odată şi lemn din cer n-ar mai fi pentru ale adîncimile şi zamnicile lor, vine un înger noastre nevoi. Pe loc îngenunchie el Domnul dumnezeiesc de-al Sfîntului Ştefan - că el are cel mic din cer, ca acolo numai Dumnezeu e multe slugi - şi scoate cheia de aur de la Casa mare şi sufletele şi îngerii îs de giur împregiur Domnului dintr-o bulboană din Prut unde-i şi cu el îngenunche şi ele; se roagă el vajnic dată în sama unui somn, născut mai înainte să-l mai lase în larg să mai iasă odată. Şi nu de Ştefan, şi deschide uşa casei. Se luminează se îndură pra Sfîntul Dumnezeu. Se roagă ca vara la amiaz şi mai ceva încă; nici o suflare cu lacrimi ce rugul sfinţesc şi apa uşoară o străină nu se mai aude atunci; toate tac. fac şi plîng întărind inima celor români şi Îngerul face un semn şi orice duh necurat îngerii în ceruri şi sfinţii viteji ca de-alde SÎNs-a dus din văzduh, din ape, pe pustiu. În casa GHEORGHE, SIMEDRU! Şi păsăruicile împodobită cu icoane din cer şi mîndreţuri albe stau gata să cadă de jale. Prutul, el încă nespuse se aprind lumînări de te taie lumina. jeleşte, iar Dumnezeu ce caută la ei tot îi din Şi-i de-a mirare mulţimea mare de suflete cer de-abia îşi mai ţine inima că aşa de scîrbit bune de moldoveni, ce-s sus la Divanul din îi cerul. Deodată însă, Ştefan sare român în Cer, dar gios în asta sară. Şi mai sînt şi alţi picioare, faţa îi roşie ca gotca; e foc şi pară oameni de limba şi legea noastră, dar au chip în suflet; se crede iar vodă şi buzduganul cu de păsărele albe frumuşele, îngeri cu ochi dreapta îl învîrteşte, iar cu stînga iataganul blînzi de foc. Apele Prutului amuţesc: nici un tăios. Pe loc se strînge poporul din sînge în larmăt. Chiar somnul ieseă din adînc, să-şi jurul lui de-i vede pe toţi ca-n ulcică şi zice mai vadă pe Vodă odată. o vorbă, dar nu ştiu spre cine. „Asvîrle-vor Deschis e cerul la miezul nopţii. Ştefan se oasele afară pamântul şi loc pentru suflet voi coboară lin, dar în trup aşa adevărat, că aşa i- nici în iad să n-aveţi! Perdutu-mi-aţi neamul! a dat trup de sfînt nevăzut cum a fost în viaţă Veni-voi eu doară - nu-s veacuri de om - şi în haine albe, la cingătoare are iataganul, în atunci veţi cîrşca!” Dumnezeu îl vede, nu-l mînă buzduganul, pe cap o coroană de pietre, lasă şi de-ndată îl cheamă, căci se umezeşte da-s stele, e-ncungiurat de păsăruici, tot suflete de ziuă şi voia nu-i este sa-l apuce pe-aicea. O care i-au fost lui dragi în viaţă. El vine să-i sfîntă umbră de duh face un semn şi lumina mai vadă ce mai fac, somnul lui, moldovenii cea sfîntă asfinte, iar casa se-ncuie cu huiet lui, dacă mai sînt curaţi ori se corcesc şi sufăr de trăznet. Şi Ştefan cu inima tîngă, spre cu lifte spurcate. Se aşază pe tronul lui de aur înălţime ca fulger pluteşte spre cer... Uşa seşi cu ochii spre apa Nistrului face un semn nchide, cheia sare ca o stea, somnul o prinde cu mîna şi ca din senin dealurile se pleacă, şi o pune în cămară că are să dea samă de ea. toate înălţimile pier, făcîndu-se una cu văile, A doua zi, în toate sufletele moldovene îşi mişcă înapoi mîinile, face aceleaşi semne, se simte o întărire, că Tata şi Sfîntul nu uită îşi vede ca în palmă neamul şi locul. Zboară de noi şi de necazurile noastre. Iar Domnul spre el tînguirile inimilor moldoveneşti şi prea sfîntul că-l ştie sfetnic cuminte, îi zice vede ce mare-i amarul şi jalea. Şi cît îi de sfînt, lui Ştefan: „Mai este o vreme! Aşteaptă, are el începe a plînge şi plînge cu lacrimi de foc. să fie şi asta!” Şi noi aşteptăm, că aşteptarea e Sare ca ars de durere şi uită că-i dus dintre cuvînt străbun şi bun. a noi, dar plînge înainte în picioare, şi plîng jalnic toate sufletele! dar nu poate nimiec să Cules de Tudor Pamfile, 1910, îndărăpteze el, sfîntul, ci la toţi trimite vorbă publicată în revista Ion Creangă

www.atheneum.ca

Biblioteca Italiană - Lecturi şi relecturi

Omul Baroc Flavia TEOC

V

olumul „Omul baroc”, apărut la editura Polirom, în anul 2000, sub coordonarea profesorului Rosario Villari, pretinde celor interesaţi de lumea barocă o atitudine generoasă în studierea rădăcinilor unei lumi frământate de ciocniri politice şi sociale, cu toate urmările unei atari atmosfere care a frământat Europa sfârşitului de secol XVI până la a doua jumătate a celui următor. Analizând pe rând tipologiile care, conjugate în profilul unei personalităţi comune, reprezintă în cele din urmă omul baroc, coordonatorul volumului are îndrăzneala de a le înrudi cu câteva personalităţi de excepţie considerate a fi fost mai curând anticipatoare decât expresii autentice ale vremii lor: Bodin, Bacon, Descartes, Sarpi, Spinoza.

Construind imaginea artistului baroc, Giovanni Careri demonstrează în studiul său existenţa unui sentiment de continuitate, care îl leagă pe artistul baroc de marele personalităţi ale Renaşterii.

Din această perspectivă, baroc devine un termen anistoric, care defineşte stilul dinamizării formelor renascentiste: la o primă privire, notează Careri, poziţia artistului din secolul al XVII-lea nu se deosebeşte de a celui din veacurile imediat precedente: el lucrează cu precădere într-o relaţie nemijlocită cu puterea politică, căpătând bani şi prestigiu în schimbul propriei opere. Aşadar, curtea europeană a sec. al XVII-lea preia din secolele trecute această nevoie de a fi reprezentată în toate genurile artelor vizuale: de la arhitectură şi sculptură la pictură şi scrieri comandate, astfel încât aceste producţii artistice să-i poată oferi principelui baroc temeiurile unei guvernări care înlocuieşte violenţa cu mijloacele artistice ale reprezentării forţei sale.

Un rol nebănuit în modelarea acestei mentalităţi l-a jucat predicatorul, un personaj care nu reprezintă în sine o trăsătură exclusivă a barocului, dar care a reprezentat un mijloc de comunicare foarte util în epocile de confuzie doctrinară. Doctrina era mereu transmisă de oameni educaţi; să ne amintim, de pildă, de Conciliul de la Trento unde catolicii emană decretul Super Lectione et Predicatione. Apogeul retoricii va fi atins însă prin intermediul Reformei. Cel mai puternic impuls l-a primit din partea Reformei când, între 1500 şi 1700, s-au publicat 193 de lucrări de oratorie ecleziastică. Cei doi mentori ai acestei subtile arte rămân Cicero şi Seneca, iar stilul predicii va influenţa stilurile literare până în ziua de azi.

Ca o ultimă concluzie, Rosario Villari atrage atenţia asupra faptului că lumea barocă nu este doar cea a fastului, a oratoriei a exaltărilor şi a supralicitărilor sentimentale. Trăsătura fundamentală este aceea că în baroc, războaiele religioase s-au transformat mereu în războaie naţionale, iar soluţiile date în rezolvarea acestora au rămas, în ciuda atâtor veacuri, actuale. a

Profilul omului de stat se construieşte şi el în prelungirea acestei perspective propuse de Careri. În perioada barocă, oamenii de stat continuau să respecte criterii de substanţă medievală. Imaginarul vremii preţuia această concepţie, indicând, de pildă, obiectul material al guvernării în termeni medicali , un „corp” ce trebuia ferit de boală, ori în termeni nautici, o corabie ce trebuia pilotată evitând pericolele”. La polul opus, condamnarea rebeliunii pătrunde adânc în conştiinţa colectivă a epocii baroce. Profilul rebelului perioadei baroce este conturat chiar de Rosario Villari. Cercetătorul italian identifică la finele sec. al XVI-lea şi primele decenii ale sec. al XVII-lea, o perioadă în care condamnarea rebeliunii a reprezentat o trăsătură predominantă a culturii şi mentalităţii baroce. În acest context, proliferarea manifestărilor culturale adresate păturilor populare sunt explicate prin necesitatea desfăşurării unor acţiuni preventive, prin care se urmărea influenţarea mentalităţii comune.

www.atheneum.ca

Atheneum - August 2007

33

Proză scurtă

Are We Following A Path Or Creating Our Own? Coriana CONSTANDA

T

oday I find myself in a rather philosophical mood, perhaps in part due to the wonderfully relaxing trip to Mexico I recently returned from. I find myself lately wondering about the meaning of dreams. My dislike of Freud and psychoanalysis is only part of the reason I am skeptical about dream interpretation.

The other part has to do with being someone largely guided by reason, and thinking that dreams do not have any particular meaning since they are merely brain activity that occurs during REM sleep. I have found that throughout my life I have paid more attention to logic than anything else. However, in times of personal doubt or confusion – whether in regard to health, school, money, love – I find, despite my persistent and nagging logical side, I rest my belief in fate.

For this reason I wonder whether fate – “that which is inevitably predetermined; destiny” – is real, devised by something greater than ourselves (the universe, God) to guide us along the exact paths we are meant to take, or whether it is a figment of our desperation to believe we are not alone and that our lives actually have some kind of purpose.

Most human problems are immediate and can be broken down into simple facts; therefore, most solutions to our problems yield from logical explanations and can be arrived at by reason. This is because most human problems are related to the physical. That is, matter: money, jobs, school, homes, kids, cars, other human beings, our bodies, etc. We have learned about these things and generally understand them. If I have no money, I know there are other jobs out there that could pay me more because I know there is more money out there than I have. If I sprain my ankle I know I can go to a doctor and have it mended and with time it will heal because that is what the human body does. If I am doing poorly in school I can study harder and bring up my grades. The point is, to a large extent we are exercise control over how our lives unfold.

34

Atheneum - August 2007

What happens, then, when we have reached that extent to which we are able to direct our own lives? I believe this is where fate comes in. Were it not for faith in fate we would live each day in constant fear that at any moment we could die, which is exactly the reality. However, we trust (in something) that we will make it through today like we did yesterday and do the same tomorrow. In this way we are able to plan for the future, set and achieve goals, etc. The world, for the most part, is black and white. Yet at some point there is an overlap of gray about which we have no knowledge. This gray area namely has to do with the future since it is basically the only subject we have no way of knowing about. We can make predictions about the future based on what has happened in the past, whether regarding our own lives or the world at large. These predictions, however, all rest on our faith in fate.

One the other hand, some of us existentialists will insist that the universe and/or God is indifferent to human experience and that we, as individuals, have the freedom to make, and are responsible for, our own actions; therefore, fate seems a ridiculous and useless concept.

At times I find I am torn between believing in myself and believing in fate, and mostly trying to reconcile the two or figuring out whether they are one and the same. The issue of fate comes up namely in regard to the future, not as much concerning the immediate and familiar problems that we understand and which we can control. Although we are slowly shaping the future, it is beyond our reach and immediate manipulation. For this reason we rely on fate. This notion, that everything will work out as it is meant to in all aspects of life, is comforting, like thinking you are lost somewhere and suddenly recognizing a street and realizing you will eventually find your way home. a

www.atheneum.ca

Caricaturi de Petre Rădăcină

Atheneum Magazine 206-145 West Keith Rd. North Vancouver, BC, V7M 1L3 C A N A D A

Sculptorul Constantin Brâncuşi la studioul său din Paris Statuia regelui dac Decebal - Deva