Revista Banchetul, nr. 28-29-30

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

$QXO ,,, QU DSULOLH PDL LXQLH

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$QXO ,,, QU DSULOLH PDL LXQLH

&RSHUWD 5HJHOH )HUGLQDQG , úL 5HJLQD 0DULD &RSHUWD 5HJHOH )HUGLQDQG , úL 5HJLQD 0DULD vQFRURQDÄ L OD $OED ,XOLD 1XPăU LOXVWUDW FX LPDJLQL DOH IDPLOLHL 5HJDOH )HUGLQDQG , úL 5HJLQD 0DULD

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

/D &HQWHQDUXO 0DULL 8QLUL *HRUJLDQD 5DGX 5HJLQD 0DULD 'XPLWUX 9HOHD 0LKDLO 'LDFRQHVFX vQWUH 7ROVWRL úL 0XVLO VDX (SRSHHD 1DÄ LRQDOă 6DFULILFLXO 3LDWUD GLQ XQJKL D FXOWXULL URPkQH (PLQHVFX ÃŒQ OLPED OXL *RHWKH GH &KULVWLDQ : 6FKHQN 'DQ $OH[DQGUHVFX &RQVWDQWLQ $PăULXÄ HL 'UXPXO GH OD SRH]LH OD PHWDIL]LFă 'LDQGUD 'DYLG 'UHSWXO úL 'UHSWDWHD 1 *HRUJHVFX &DQWHPLU úL ILXO VăX &DQWHPLU %UkQFXúL ± 3RQWLIXO DUWHL PRGHUQH 9 * 3DOHRORJ 'HVSUH 3RUWDOXO 6ăUXWXOXL &RQVWDQWLQ =ăUQHVFX %UkQFXúL ± 3DOHRORJ )LORVRILH $ , %UXPDUX /HFÄ LD GLQVSUH vQWUHJ úL SDUWH ,XOLDQ &KLYX 0LQWHD vQ ILORVRILD OXL 6HDUOH 'UDJRú 1LFXOHVFX &RPSOHWăUL OD LPSDVXULOH IHQRPHQRORJLFH úL FRQGLÄ LD WUDQVFHQGHQWDOă ,,

3ROHPRV 1LFRODH %ăODúD 3H OLQLD 2ULHQW 2FFLGHQW VDX ILLQÄ Äƒ úL QHILLQÄ Äƒ OD URPkQL &RPHQWDULL 0LKDHOD $OEX &RLQFLGHQWLD RSSRVLWRUXP ± 3RHWXO 9LQWLOă +RULD úL 3RH]LD VD 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 0DULDQD %XUXLDQă 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 9,,

(YRFăUL DQLYHUVăUL HYHQLPHQWH SUHPLL ,RQXÄ &DUDJHD &RQVWDQWLQ )URVLQ ÄV D vQWRUV FD XQ ILX QHULVLSLWRU DO SDWULHL vPERJÄƒÄ LW FX R WROEă GH SUHPLL LQWHUQDÄ LRQDOH´ 'LDQGUD 'DYLG /DQVDUH GH YHUVXUL URPkQHúWL OD /RQGUD &RQYRUELUL MXUQDOH vQVHPQăUL /LOLDQD 3RSD ,QWHUYLX FX DFDGHPLFLDQXO 1LFRODH %UHEDQ ,XOLDQ &ăWăOXL 3HOHULQL &DYDOHUL úL $]XOHMRV -XUQDO GH FăOăWRULH vQ 3RUWXJDOLD úL QRUG YHVWXO 6SDQLHL ,,

'XPLWUX $XJXVWLQ 'RPDQ =LJ =DJ SULQ ELEOLRWHFă 9,

(VHX $OG]Q $OH[DQGHU Ä$EDWRUXO FLQFL´ ([WHUPLQăUL DOH /XPLL úL DOH &RQúWLLQÄ HL 'XPLWUX +XUXEă 3XEOLFLWDWH 0DJGD 8UVDFKH &RQVWUXFÄ LD GLVWUXJHULL 3RHVLV )ODYLD $GDP úWLX Fă HúWL WX 0LKDHOD $LRQHVHL SRHPH 9LROHWD $QFLX SRHPH $QD $UGHOHDQX 3RH]LL 0LKDL %DUEX ùDSWH 8QD úL XQD (OLVDEHWD %RJÄƒÄ DQ ,GLOH 2DQD &DOXVD 3RH]LL $QGUHL &DXFăU )HULFLUHD JUHD VDX VWUkPEă 1LFROHWD &UăHWH SRHPH (YHO\QH 0DULD &URLWRUX 3RH]LL 'DQ 'ăQLOă 3RHPH *HRUJH 'UăJKHVFX 3RH]LL *DEULHOD (QHVFX 3RH]LL *HR *DOHWDUX 3RHPH 'XPLWUX ,FKLP 3VDOPL %RULV 0HKU 3RHPH IăUă WLWOX ,ULQD /XFLD 0LKDOFD 3RHPH 5DGX 1HGHVFX 8Q SRHP 6KDQWL 1LOD\D 3RH]LL 0LKDHOD 2DQFHD 3RHPH 5DOXFD 3DYHO 3RH]LL 9LRULFD 3LQWHD SRHPH $QD 3RGDUX 3DUDGD PăúWLORU GH ILHU /LOLDQD 3RSD 3RH]LL /XPLQLÄ D 3RWvUQLFKH VFULVRDUH SH VSDWHOH XQHL XúL $QQD 1RUD 5RWDUX $QWLFDUL úL 9kQ]ăWRUL 'XPLWUX 7RPD &HDÄ Äƒ úL YHJKH -DSRQHULL &XP vQÄ HOHJ HX $QGUHHD 0DIWHL $QJHOD 1DFKH 0DPLHU ± HVWHWLFD XQXL IHPLQLVP FRQYLQV

3UR]ă %LDQFD 'REUHVFX $YHQWXULOH 0RWDQXOXL /X ,,,

&RUQHO 1LVWHD ,QWHUYLXO $QD 3RGDUX 3XQFWXO ILQDO ,9

7UDQVODÄ LXQL 'RULQD %UkQGXúD /DQGHQ (PDQXHO 3RSH /HJHQGD 2YHUORU]LORU WLPSXOXL IăUă GH PRDUWH úL D FKLYRWXOXL GH DXU 7KH OHJHQG RI (YHUODVWLQJ 2YHUORUGV DQG RI D JROGHQ DUN ,ULQD /XFLD 0LKDOFD 3RHPH 3RHPV 9DOHULX 6WDQFX 3RH]LL *HGLFKWH 6LPLRQ 7RGRUHVFX 6WUăIXOJHUăUL GH JkQG *HGDQNHQEOLW]H 'DQLHO 7XUFHD 3RHPH GH GUDJRVWH /RYH SRHPV 6DSLHQWLD )ORUHQWLQ 6PDUDQGDFKH 1RL DIORULVPH 'UDPDWXUJLH ùWHIDQ $PDULÄ HL *RHWKH OD :HLPDU 'RUX 5RPDQ %XMRU 7HDWUX KDLGXFHVF

&ULWLFă 0ăUFHD %ăGXÄ 6) XO R OLWHUDWXUă D FXQRDúWHULL ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH %DQFKHWLúWL 'HVSUH 0DUJLQLOH OXPLL GH 'XPLWUX 7RPD 'HVSUH )ăUkPH GH SLDWUă GH 'XPLWUX 9HOHD $QWRQ *HRUJHVFX ,HúLUHD GLQ LQIHUQ FX GUDJRVWH 0DULDQD *XU]D $UWD SRHWLFă D ,ULQHL /XFLD 0LKDOFD ]LGLWRDUH GH VXIOHWH 0LKDL 3HWUH Ä'H GRU úL GUDJRVWH GH Ä DUă´ &RQVWDQWLQ 6WDQFX (GHQXO GH OkQJă QRL 7UDGXFHUL 6LOYLD .DSXWLNLDQ 3RH]LL 0HQDFKHP 0 )DOHN 0ăFHODU GH FXYLQWH *HRUJ 7UDNO vQ OLPED OXL (PLQHVFX GH 'DQ 'ăQLOă

+HLGL :LOOLDPVRQ 9HUVXUL /ăVDÄ L FRSLLL Vă YLQă OD 0LQH $QD 3RGDUX $VWUHH ± IHWLÄ D IOXWXUH 0HPRULL 3URIHVRU &RORQHO U &RQVWDQWLQ =DYDWL 'HVSUH XQ JDORú úL R FDUWH )UDÄ LL QRúWUL GH SHVWH 3UXW 0DULDQ %DUEX 7HPH úL UHDOL]ăUL HVWHWLFR ILORVRILFH vQ DIRULVPHOH OXL *ULJRUH 9LHUX ,,

*KHRUJKH &DODPDQFLXF 'LDORJXUL /LOLD 0DQROH 3RH]LL (WQLL úL HWQLFLWÄƒÄ L 9DUWDQ $UDFKHOLDQ 'H FH QX H ELQH FH H ELQH ± 1RL úL IDQWRPHOH WUHFXWXOXL 0DULQ ,DQFX 'XPLWUX &DLPDFDQ ± GDVFăO GH LXELUH úL GH vQÄ HOHSFLXQH $UWHOH VSHFWDFROXOXL 0LKDL %DUEX FX &ODXGLX %OHRQÄ LQWHUYLX

$GULDQ Ä&#x;LRQ &RQVWDQWLQ 5vSă %DOHWXO 7kQăUXO úL 0RDUWHD )LORVRILD FXOWXULL DUWHL ,RQ +LUJKLGXú Ä(URUL´ DOH LQILQLWXOXL vQ EDVPXO URPkQHVF 0X]LFă /LOLDQD 3RSD ,QWHUYLX FX PX]LFRORJXO *ULJRUH &RQVWDQWLQHVFX 3ROLWLFă 9DUWDQ $UDFKHOLDQ 6LOYLX %UXFDQ ± XQ SHUVRQDM LJQRUDW OD RVSÄƒÄ XO vQYLQJăWRULORU ,,,

9LV 3ODVWLFD )HOLFLD /DXUD %LUăX $UWD úL WUDGLÄ LLOH URPkQHúWL SUH]HQWDWH FX VXFFHV vQ *HUPDQLD GH )XQGDÄ LD Ä,DQ]D $UW ,QWHU FXOWXUDO´ 3HWURúDQL 1LKLO 6LQH 'HR ,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX 3VDOPLL GDYLGLHQL FD ÄQXFOHX´ DO Ä3VDOWLULL´ 0LUHOD 6DYLQ 0LUFHD &LREDQX ± 7ăLHWRUXO GH OHPQH úL FRQúWLLQÄ D PHWDILFÄ LRQDOă 'DQLHOD 9DUYDUD &RQVWDQÄ D %X]HD SRH]LD FD WLPS DO WUHFHULL vQ YLDÄ D XPEUHL 'XPLWUX 9HOHD &H YHGH 6WULQGEHUJ vQ FăOăWRULH úL YL]LXQH" &XYLQWH OD UăVFUXFH ,,

LA CENTENARUL MARII UNIRI

REGINA MARIA

Un suflet cât un Centenar şi mult peste Femeia simbol, paragraf sau ștampilă a vieții însăși, a bărbatului sau a unei națiuni. Prin ea se naște neamul, se înfăptuiesc lucruri mărețe sau se sting candori, idealuri și destine. Femeia, coastă din trupul lui Adam, poate modela derularea unei istorii. Poate schimba adierea vântului dinspre nord spre est sau dinspre sud spre vest și chiar îl poate determina să bată continuu spre o singură direcție.

Frumusețea ei nu constă doar în trăsături armonioase aidoma unor picturi în culori calde, adolescentine, așa cum reiese din câteva lucrări ale pictorului cu premii internaționale, Laurențiu Burlacu. Femeia adevărată nu toarce lenevind pe sofa, încercând să hipnotizeze masculi feroce. Zicala „femeia mută munții din loc” s-a adeverit în multe rânduri. România are câteva exemple de acest fel. Istoria țării noastre se datorează câtorva femei cu spirit puternic ce șiau conștientizat rolul lor în societate. Poate cel mai reprezentativ este cel al Reginei Maria, care la vârsta de 17 ani devenea soția lui Ferdinand Întregitorul.

Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia, fiind fiica lui Alfred al Marii Britanii și Irlandei, Principe de Saxa-Coburg-Gotha, Duce de Edinburgh și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei.

Principesa Maria, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, s-a măritat la 10 ianuarie 1893, cu Principele Moștenitor al României, Ferdinand, cu care a avut șase copii.

Cât din spiritul Reginei Maria se află în fiecare femeie a zilelor noastre?

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Regina Maria, personalitate marcantă a istoriei noastre, este exemplul indubitabil al feminității, inteligenței și al puterii de sacrificiu pentru poporul său, pe care a învățat să-l cunoască, să-l iubească și să-l respecte. Ajunsă în România pentru a se căsători cu Regele Ferdinand, Regina Maria a îndurat multe greutăți și ostilități. Pe lângă frăgezimea vârstei, era și durerea înstrăinării de țara sa, de locurile și oamenii dragi, de visurile sale.

Adoptată de poporul român, prin căsătoria cu Regele Ferdinand I al României, Regina s-a integrat treptat-treptat și a ajuns să-și iubească țara, mai mult decât mulți dintre românii noștri de azi. În timpul războiului a fost alături de soldații răniți, pe care-i îngrijea fără rezerve, deși dojenită de cei care-i erau în preajmă că nu purta mănuși, riscând astfel să se îmbolnăvească – lucru care s-a și întâmplat.

Regina Maria s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă, o boală de care puțini scăpau. Ea s-a vindecat, dar această suferință a lăsat-o fără părul bogat, detaliu important ce-i accentua frumusețea nativă. Frumusețe care i-a adus în rândurile celor mai aprigi analiști ai vieții sale, multe critici și adultere pe care poate nu le-a comis decât prin zâmbet și cusurul de a fi o femeie frumoasă. În spitalele de pe front, înființate de ea, mergea zilnic pentru a vizita bolnavii, asigurându-se că sunt bine îngijiți. Pentru unii răniți, cea mai mare alinare a durerii și chinului prin care treceau era simpla strângere de mână a Reginei și prezența ei în preajma lor.

Din acest motiv refuza mănușile, care creau o barieră sufletească între ea și cei care-și puneau țara mai presus de propria viață. Dorea ca prin atingerea palmelor să transmită căldură și energie celor care fuseseră la granița morții în timp ce-și apărau patria și neamul. „Mama Răniților” era la căpătâiul soldaților schingiuiți de sabie și obuze, chiar și când acasă, fiul cel mic, Mircea, de patru ani, (care a și murit în primul an de război) se zbătea între viață și moarte. Cu suferința unei mame care-și pierde copilul, cu grija pentru ce se va întâmpla cu țara, cu multele frământări ale sale, Regina Maria nu ezita să mergă în mijlocul oamenilor care aveau nevoie de ea.

Făcând o paralelă cu primele doamne ale vremurilor pe care le trăim azi, oare câte ar fi capabile să urmeze exemplul Reginei Maria? Câte dintre ele au simțul sacrificiului pentru țara lor, ce ar face dacă ar 1

LA CENTENARUL MARII UNIRI fi puse în această situație (sper să nu trăim asemenea momente)? Simt, asemeni Reginei Maria a României, prima doamnă a SUA, prima doamnă a Bulgariei, prima doamnă a…, fiindcă noi nu avem în clasamentul ierarhic și statutul societății o astfel de titulatură?

Cât din spiritul Reginei Maria se află în fiecare femeie a zilelor pe care le trăim?

Regina Maria iubea Marea

Dovadă stă castelul de la Balcic, o aruncătură de băț mai la sud de Mangalia, pe care l-a clădit în numele acestei frumuseți Dumnezeiești care-i dădea putere să facă față cumplitelor bătălii fizice și sufletești ale acelor ani. Castelul din Balcic, numit pompos astfel, de fapt o casă de vacanță, a fost locul preferat al Reginei Maria.

Regina, născută pe o insulă în arhipelagul englez, a fost educată în Malta, unde tatăl ei era comandantul Marinei din acea zonă. Poate de aici se trăgea dragostea pentru Mare a acestei femei-Regină, adoptată de România, dar care a făcut pentru poporul nostru greu încercat, înmiit, în comparație cu orice politician al acestor vremuri și câțiva zeci de ani înapoi. Și-a dorit ca inima să-i fie înmormântată la Balcic, sub lespezile bisericii Stella Maris, clădită de ea, la marginea Mării.

Ani de zile, mai exact 44, inima Reginei s-a aflat în custodia Muzeului Național de Istorie al României. În 2015, sediul iubirii și al durerii – așa cum era numită inima de Regina Maria –, i-a fost depus în Salonul de Aur de la etajul al treilea al castelului Pelișor, locul decorat cu simboluri celtice și elemente bizantine, la indicațiile ei. Inima Reginei a fost așezată pe un soclu, în spatele canapelei unde și-a aflat sfârșitul,

2

la 18 iulie 1938, la vârsta de 62 de ani, în urma unor hemoragii interne. Trupul ei odihnește la Curtea de Argeș, unde își au locul de veci Altețele Regale ale României.

Centenarul Azi, când de la Reîntregirea României se împlinesc 100 de ani, puțini amintesc detaliul că Regina, marea noastră Regină, a fost cea care și-a determinat soțul, german prin naștere și educație, pe Regele Ferdinand, să nu mai ezite și să intre în război împotriva Germaniei, unde-și avea părinții, colegii de școală, rudele. E puțin lucru?

Centenarul înseamnă în mare parte și Regina Maria, simbol al patriotismului adevărat, al iubirii de neam, al sacrificiului de sine pentru un popor pe carel asimilase cu tot ce-l compunea, fără să-i aparțină sangvin. Suntem în anul care celebrează 100 de ani de la Marea Unire înfăptuită în timpul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria. În fiecare zi, Centenarul e pe buzele tuturor politicienilor, care mai patriot, care mai iubitor și propovăduitor al istoriei noastre. Oare, câți dintre aceștia ar putea acționa aidoma Regelui neamț, dedat românismului cu tot ce comprimă el, și Reginei care a învățat să iubească și să respecte această țară cu tot ce înseamnă ea: oameni, tradiții și chiar defecte.

Supranumită „Mama Regina”, „Regina bărbat” sau „Regina soare” datorită curajului și determinării sale, fiind foarte activă pe front, chiar și în cele mai periculoase puncte, Regina Maria se bucura de prețuire și simpatie nu doar în România, ci și la nivel Internațional. De pildă, în vizita în Statele Unite ale Americii din 1926, unde a fost însoțită de cei doi copii Ileana și Nicolae, Regina Maria înscrie apogeul popularității sale. Datorită celebrității ei, România a beneficiat de notorietate în întreaga lume.

Deși puternică și neînfricată, Regina era o femeie sensibilă. Printre numeroasele ei calități se numără și talentul literar. A scris proză, povestiri și romane. Șia scris memoriile, dar a scris și literatură pentru copii.

A trăit intens, a iubit, a suferit, dar mai presus de toate a fost devotată țării și intereselor poporului român, pe care l-a binecuvântat cu ultimele puteri. „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate.

Dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvântez cu ultima mea suflare”, scria Regina Maria în ultima sa scrisoare, publicată în volumul Povestea vieții mele.

Giorgiana RADU

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Dumitru VELEA

MIHAIL DIACONESCU ÎNTRE TOLSTOI ȘI MUSIL SAU EPOPEEA NAȚIONALĂ SACRIFICIUL „Când s-a ivit durerea pe lume, continuă mama, nu-și găsea niciun loc unde să se așeze… S-a așezat pe un copac uriaș, cu vârful până la cer… Și copacul s-a uscat îndată, s-a frânt și s-a prăbușit în țărână… S-a așezat pe mare… Și marea a secat și locul ei s-a prefăcut în pustiu… S-a așezat apoi pe un munte… Și muntele s-a crăpat sub povara durerii, s-a prefăcut în nisip și sa risipit… Numai când durerea s-a așezat pe sufletul omului și-a găsit cu adevărat locul… Pentru că numai omul n-a putut fi doborât… Omul a știut să îndure…”

(Sacrificiul, Ed. Magic Print, p. 675)

I. Din orice unghi am privi, opera lui Mihail Diaconescu apare ca o piatră de încercare; o piatră fără de care zidul, edificiul culturii române nu s-ar putea ține. Și uimitor, trebuie să cadă o anumită lumină ca ea să înceapă să strălucească; este la fel cu celelalte pietre din zid, însă forma și locul ei țin de temei, acolo unde de fapt s-a fost așezată. De cioplitor, și de cel ce stabilește măsurile. Ea are o formă trilobată, spre a nu putea fi clintită. Metaforic, asemănătoare cu pețiolul florii patimilor, și simbolic, este constituită chiar din substanța patimilor unui popor. Firește, trăite și retrăite de autor. O primă parte a acestei triade o reprezintă întinsa „fenomenologie narativă a spiritului românesc”, cum o numește autorul, cu dialectica ei, formată din nouă romane (Visele au contururi precise, EPL, Buc., 1963; Culorile sângelui, Ed. Cartea Românească, Buc., 1973; Adevărul retorului Lucaci, Ed. Eminescu, Buc., 1977; Umbrele nopții, Ed. Cartea Românească, Buc., 1980; Marele cântec, Ed. Eminescu, 1980; Călătoria spre zei, Ed. Cartea Românească, Buc., 1982; Speranța, Ed. Eminescu, Buc., 1984; Depărtarea și timpul, Ed. Eminescu, 1986; și Sacrificiul, Ed. Cartea Românească, Buc., 1988). A doua parte se constituie din studii teoretice, de estetică a ortodoxiei și implicit a artei (Prelegeri de estetica Ortodoxiei, Vol. I, II, Ed. Porto Franco, Galați, 1996), iar a treia parte consistă în întoarcerea la fundamente, în desfacere: la istorie, ca realitate artistică și la teologie ca situare pe calea ființei, și la arta cuvântului, ca frumusețe a căii (Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, Buc.1999; Antologia de literatură dacoromană. Texte comentate, Casa de producție și Editura Corifeu, Buc., 2003; Lainici. Capodoperă a artei românești și europene, Ed, Evanghelismos, Buc., 2011; și Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii, Vol. I, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Aspecte generale, Personajul în literatură; Vol. II, Genul epic, Genul liric; Vol. III, Genul dramatic, Receptarea operei literare; Ed. Doxologia, Iași, 2013).

Prima parte se întinde pe un sfert de secol, a doua, doar pe 7-8 ani și ultima pe vreo cinsprezece ani. O cronologie parcă simbolică, la o clipire de ochi, de desfășurare dialectică. Autorul s-a născut în 8 noiembrie 1937 și debutează la 30 de ani, apoi viața îi este absorbită cu fapte culturale, cu peripeții cu tot de curgerea operei, se împletesc una cu alta, instituind un spațiu și un timp al creației subîntinse de o cauzalitate din ce în ce mai consistentă și nu ușor de a fi vădită, deși nimic nu sare alături din forța ei de atracție. Un sfert de secol Mihail Diaconescu s-a mișcat pe tărâmul cu întâmplări și fapte istorice al fenomenologiei narative, cărând în mișcările ei, cu primele opt romane, materia certitudinii sensibile și istorice, ca apoi cu cel de al nouălea, cu Sacrificiul, și el o triadă cum nu se poate mai explicită și adâncă, să le lege în triadă după triadă și să le străfulgereze, încât să li se vadă partea ce le ține cu spirit din creație, cu abur suflat de Creator peste omul ce trebuie să-i fie asemenea. În această desfășurare fenomenologică, uneori greu de stăpânit de forța și privirea omului, autorul lasă să se întrevadă prin expunere și analiză epică legi istorice, însă nu uită că la baza a tot și toate trebuie să fie și este o cauză: divinitatea. Un sfert de secol de zbatere și nouă romane scrise într-un timp în care o asemenea întoarcere și ridicare la cauze nu se îngăduia și ea nu s-a putut face decât de cine a avut curaj și har – și anume printr-o mișcare subterană, așa cum dealtfel lucrează, după Hegel, spiritul în anumite epoci întunecate, sau chiar grele de noaptea Vinerii Mari. În a doua perioadă, redusă cam la șapte ani, spiritul creator al lui Mihail Diaconescu se ridică în plină reflexie, parcă de puritatea amiezii, când lucrurile nu mai au umbră și devin translucide, rezumându-se la prototipuri, când prin intelect se luminează mișcarea conceptelor și ideilor. Este perioada contrastelor și a descătușărilor sociale, deși abstract și goale de conținut, dar în care spiritul creator al autorului face o breșă în estetică, recuperând dimensiunea religioasă a ei, îndeosebi pornind de la părintele acesteia, Baumgarten (1714-1762), care i-a și dat numele, Aesthetica. Aceste Prelegeri de estetica Ortodoxiei, în două 3

LA CENTENARUL MARII UNIRI masive volume, îl înscriu pe Mihail Diaconescu alături de marii esteticieni, începând de la Kant și Hegel și sfârșind cu Croce și Hartmann, dar pe o cale singulară, a frumosului în concepția ortodoxiei, avansând la ontologia acestuia. Partea a treia, ce legă pe cele două și se desface spre a le confirma, se întinde pe cea din urmă perioadă a vieții autorului, a reflexiei liniștite și maxime, și se deschide spre fundamentele istorice și teologie ale artei, ale unor noi teritorii ale acesteia, în speță lărgește istoria literaturii române cu perioada dacoromană, apoi – ca element mijlocitor în chiar această parte – se întoarce exemplificativ asupra artei plastice și arhitectonice a Mânăstirii Lainici și se îndreaptă concluziv asupra teoriei artei din perspectiva și pe temeiul teologiei ortodoxe. Pornind de la experiența nemijlocită asupra artei, urcând în zona esteticii și apoi întorcându-se prin reflexie la realitatea artistică, istorică și teoretică, Mihail Diaconescu le supune confirmării între ele și pe trepte, și propune o posibilă conciliere a conceptelor deduse cu realitatea artistică desemnată. Un cerc de cercuri, ca să zicem cu vorbe hegeliene.

II. Cu aceste însemne exemplificative de pe frontonul imensei opere a lui Mihail Diaconescu puse sub ochi este posibilă o aplecare asupra unei părți din ansamblul în mișcare și determinare. Mă tem că nimeni nu o va citi în întregime datorită complexității și întinderii de realități artistice și teoretice desfășurate, nemaivorbind de funcțiunile, conjuncțiile și devenirile lor. Iar la o determinare a operei de experiența proprie și socială a autorului și a lumii în care aceasta s-a născut și continuă să se împlinească, aproape că se sperie gândul. Să spunem, totuși, câteva vorbe de reper și unele ce pot fi simbolice. Mihail Diaconescu s-a născut de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, în sătucul de munte Vulturești, com. Priboeni, județul Muscel, ca fiu al preotului și învățătorului Diaconescu. Este limpede că numele (și prenumele) îi desemnează calea, va fi un diacon al religiei și un preot al artei pe tot traseul vieții. Vulturești, nu mai exemplificăm, doar să spunem că este o așezare sub clinele munților, unde populații au roit din Transilvania, cu purtători de steme, ca dealtfel în toate provinciile românești, și-au tot roit, ca strămoșii săi, dinspre partea mamei, în frunte cu Sandu Popa și Maria, dintr-un sat de lângă Făgăraș; iar în distincțiile eminesciene, să adăugăm că face parte din populatia de munte, cu caracter precum diamantul, și nu din cea de baltă, de unde se recrutează îndeosebi politicienii, cu caracterul moale precum cărbunele. A urmat școlile, la timp, ajungând pe treptele înalte, de prof. univ. dr. în filologie. Opera sa a fost propusă la Premiul Nobel pentru literatură, în 2013. Iar privind experiența lumii, ca materia prima, ca determinare a operei sale, aceasta consistă într-o continuă încercare de schimbare a structurilor epocii și apariție a noului, de zbatere a 4

spiritului sub aluviunile materialității întru dezghiocarea din scoriile și abstracțiunile acesteia – ca timp, iar ca spațiu, într-o fobică întâlnire de forțe tectonice ale unor foste imperii ce parcă nu vor să dispară. Este greu de urmărit această multiplă determinare, chiar de este fascinantă, și fără ea accesul la nașterea și devenirea operei, la ceea ce poartă cu sine, sensul de jertfă și sacrificiu al unui popor, de la vlădică până la opincă, așa cum se spunea odată, pare aproape imposibil. De aceea, opera lui Mihail Diaconescu este ocolită, în pofida faptului că despre ea se scrie. Cum să-i dai acestei determinări forma gândirii și operei să-i expui devenirea și sensul, când mai toate se retrag azi și spiritul se zbate în subterana pozitivistă, deconstructivistă a materialității lumii? Este vizibil doar faptul că Mihail Diaconescu, în rând cu alți scriitori, precum Mircea Ciobanu sau Valeriu Anania, indiferent de smintirea ideologică a lumii și de alunecarea acesteia în subiectivismul certitudinii sensibile, a cotidianului disoluant, s-a întors și a făcut pasul, la început, spre istorie și reprezentarea ei artistică, și apoi, în partea a doua a vieții, spre estetică și teoria artei cu fundamentele lor religioase, ortodoxe, în descifrare sub lumina absolutului și divinității. Pentru Mihail Diaconescu creația se justifică și este mântuitoare în sensul în care omul se surprinde pe calea christică. De aici ideea cardinală a jertfei și a sacrificiului. A jertfei răscumpărătoare și a sacrificiului mântuitor și întemeietor. „Creștinul este toată viața o persoană pe cale – scrie el în admirabila lucrare Lainici. Capodoperă a artei românești și europene (Ed. Evanghelismos, Buc., 2011) și subliniază devenirea cu coerența ei – Trecerea de la trăirea de tip temporal la pătrunderea în supratemporal este evolutivă. Timpul este depășit prin înaintare spre Eshaton. Acest fapt implică ideea de speranță ca virtute teologică (în sensul că este pusă în fiecare om de Dumnezeu Însuși). Înaintarea pe calea vieții creștine este trăită ca evlavie, ca spiritualizare continuă și îndreptare spre locul mult dorit. Hristos este calea, dar și ‹locul› celor ce merg spre El. Calea și locul pot fi înțelese, de asemenea, ca efort și realizare, ca luptă și cunună, ca aspirație permanentă și înfăptuire supremă. În acest sens, Hristos este și tăria celor ce luptă, și coroana pe care și-o doresc. Înaintarea neabătută pe calea vieții creștine are, în opoziție cu toate dificultățile, opririle temporare, reluările, eforturile și îmbărbătările, o coerență ce nu poate fi afectată. Din această coerență rezultă caracterul inseparabil al trăirilor interioare și al manifestărilor exterioare ale celui care înaintează. Calea este un act de trăire integrală, de opțiune permanentă, de voință neabătută, conformă cu îndemnul divin ‹Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine...›.

(Marcu 8, 34)” (pp. 44, 47; s.n.). Prin recursul la istorie, sau prin a începe cu istoria, cum solicita Eminescu, Mihail Diaconescu se înscrie în rândul marilor BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI creatori români, începând de la Cantemir la Hașdeu și poposind în opera șirului exemplar de istorici ai noștri noștri. Popoarele a căror ființă istorică le este continuu încercată dau mari mărturisitori ai istoriei. Ceilalți, ai popoarelor trufaș-victorioase, sunt doar istorici. Se deosebesc după voia cui o îndeplinesc.

III. „Zeii țes nenorociri oamenilor, pentru ca generațiile viitoare să aibă ce cânta”, spunea Homer, părintele epopeei model. Și după multe veacuri, în același sens, îi răspundea stoicul filosof roman, de origine hispanică, Seneca: „Quae historia fuit facta poesis est”, în alte vorbe „Ce a fost istorie devine poezie”. Este dat ca de sub tăvălugul faptelor și întâmplărilor, ce se pierd în uitare, poezia și logosul să-și extragă seva, înflorirea și „merele de aur”, de care ne amintesc atâtea basme, ca de o realitate recuperabilă prin necăderea omului în somnul cel greu. Mai mult, de data aceasta, faptele și întâmplările se salvează, cu sens deplin și lumină pentru ca generații întregi să fie pe cale. Cât a dorit Eminescu, urmându-l pe Shakespeare, să realizeze un Decameron dramtic, douăsprezece tragedii și drame pentru doisprezece domnitori din acel „șir neîntrerupt de martiri”, cum l-a numit el, ai istoriei noastre! Poezia, în sensul vechi al cuvântului, recuperează istoria, ca nico faptă și destin uman să nu se piardă. Ba încă să devină temei, căci BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

funcția poetului este să întemeieze lumea. Chiar dacă faptele și întâmplările, peripețiile și încercările omului și ale popoarelor par a se desfășura la întâmplare, omul căutând cu disperare necesitatea lor, arta o luminează și prin coerența și realitatea proprie o desface în libertate. Dar nicio părticică din aceasta nu i se dă omului fără jertfă și sacrificiu. Destinele omenești din istorie o spun, basmele o repetă cu prisosință (nu se poate ieși din „tărâmul celalt”, adică din lumea acesta, să ajungi să vezi geana de lumină fără să tai din propria „pulpă” o bucată de carne ca să-i dai pajurei, hulpavului negativ care, numai astfel săturat, te scoate la suprafață), iar pe deasupra, arta și viața popoarelor și națiunilor o instituie ca normă, iar religia ca lecție și mântuire. Modelul este christic. În istoria noastră, ca legături divine ale neamului și națiunii, întru obținerea cununii de sus, atâția domnitori s-au jertfit! Șirul lor este neîntrerupt, cum zice Poetul. Însă șirului acesta i se adaugă în dăruire și trainică răsucire fire după fire, oameni după oameni, marii anonimi, fără de care calea și adevărul unui popor nu ar duce la viață. Să ne amintim de metafora hegeliană, a covorului istoric, unde firele urzelei sunt personalitățile, iar cele ale bătelei sunt oamenii anonimi, ale căror destine se frâng după firele urezelei, sau toate după urzeală. A spiritului. E dat în cultura noastră ca Mihail Diaconescu să ia partea și acestor anonimi alături de personalități și să o spună, să o expliciteze, să o lumineze prin romanul-epopee Sacrificiul. El încheie „fenomenologia narativă a spiritului românesc”, din primele opt romane, fiecare reînviind câte un moment esențial din istoria noastră, deschizându-se, la rândul său, pe cercul al treilea, într-o nouă și semnificativă triadă, a unității naționale a poporului nostru, triadă formată din romanele Iluzia, Tenebrele și Lumina.

Sacrificiul este un roman istoric, fără dubiu, dar în adânc este un roman gnoseologic și, mai mult, soteriologic, desfășurat după dialectica revelată de viața, moartea și învierea lui Iisus. Este istoric în măsura în care istoria, cu întreaga ei desfășurare de evenimente, de peripeții ale omului, toate aflate la prima vedere sub spectrul morții, este o formă de manifestare a ideii, a logosului, a absolutului și divinității. Este gnoseologic întrucât se desfășoară conform treptelor dialectice de cunoastere, omul cu viața sa cu tot trecând de la iluzia senzației și percepției din „lumea cea mică” a istoriei, a individului, adâncindu-se în tenebrele marilor contraste abstracte ale intelectului în „lumea cea mare” a istoriei, a comunităților, în infernul acesteia și, în cele din urmă, legându-le, se ridică dincolo de acestea, dar cu ele transfigurate, îndumnezeit în lumina rațiunii christice, sacrificială și mântuitoare. Este un roman soteriologic, întrucât privește pe om situat pe calea mântuitoare a adevărului și iubirii prin actul însuși al divinității, al iubirii absolute prin care Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l readuce 5

LA CENTENARUL MARII UNIRI pe om din chingile morții, cu moarte pre moarte călcând, în lumina prin care și în care să-și vadă pe Iisus din lăuntru, să se îndumnezeiască, mai bine zis să-și recupereze și să-și confirme stadiul inițial, al facerii după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și toate aceste trei desfășurări sunt căi evolutive, cum zice autorul, forme dialectice, ale devenirii întru îndumnezeirea omului și concilierea Divinității cu omul și istoria acestuia.

IV. Ca roman istoric, trebuie mai întâi o aruncare de ochi asupra a ceea ce s-a pus în creuzet, asupra a ceea ce alchimiștii numeau „materia prima” pe care o treceau prin focul cuptorului. Altfel spus, asupra grundului istoric. Pentru Mihail Diaconescu, care a „evocat”, prin „nodurile” strategice, istoria noastră de pe timpul Daciei lui Burebista și până la marea conflagrație mondială de la începutul secolului al XXlea, în urma căreia națiunile, îndeosebi cele din Europa centrală și de sud-est, și-au făcut apariția de sub valurile noroioase ale Imperiilor Austro-Ungar și Țarist. Această conflagrație, numită Primul Război Mondial, a cuprins cele două mari alianțe europene, Puterile Centrale și Atanta, și a trecut mult de granițele acestora în spațiul colonial al lor, de pe alte continente, ori a atras în sfera sa și alte state din afara spațiului european. A durat mai bine de patru ani. Ea este de o complexitate uluitoare privind cauzele, determinarile și consecințele: la suprafață, reașezările geopolitice în Europa, și din subterană, mișcarea spiritului ce scufundă ultimele două imperii, Austro-Ungar și Țarist, și scoate la lumină națiunile, în partea centrală și sud-estică a Europei, iar în cea estică, cu o altfel de paradigmă social-politică: apariția bolșevismului. Este cunoscută fobia acestor două imperii, nestăpânită și explozivă datorită fazei de amurg al lor: cel Țarist cu privirea continuu ațintită pe Dardanele; iar cel Austro-Ungar pe popoarele din Balcani, și nu numai, visând la constituirea Statele Unite ale Austriei Mari. După prăbușirea Imperiului Otoman, prin Pacea de la Berlin din 1878, Austro-Ungaria primește „cadou” provinciile Bosnia și Herțegovina, ce fuseseră sub stăpânire otomană, iar în 1908 le anexează.

Ziua fatidică o constituie 28 iunie 1914, când Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, în vizita la Sarajevo, este asasinat, împreună cu soția, de un student sârbo-bosniac, Gavrilo Princip, care avea legături secrete în armata sârbă. Și drept urmare, la 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei. Și ca la un semn, sau joc de domino, alianțele iau foc, țările din componența lor, declarându-și război una dupa alta. Și multe „conflicte înghețate”, sunt dezamorsate, precum cel dintre Franța și Prusia, prima, înfrântă în urma războiului franco-prusac din 1870-1871, pierduse teritoriile Alsacia și Lorena, fiind anexate proclamatului Imperiu 6

German (al doilea Reich) prin Tratatul de la Frankfurt, bine stăpânit de cancelarul Bismark. România avea tratate de aliante și cu Berlinul și cu Viena, Carol I, lăsându-i cu limbă de moarte lui Ferdinand I, „să nu scoată niciodată sabia împotriva Germaniei”, dar și bune și statornice înțelegeri cu Franța, iar prin rudeniile reginei Maria, cu Anglia și Rusia țaristă. Doi ani stă în expectativă, într-o așteptare bazată pe promisiuni și anumite drepturi, calcule de care parte să intre în război, Atanta promițându-i, în caz de victorie, Transilvania, iar Puterile Centrale, Basarabia. În 14/27 august 1944, Consiliul de Coroană este „informat” de Ferdinand că România declară război AustroUngariei. În dimineața zilei de Sfânta Maria Mare în întreaga țară bat clopotele tuturor bisericilor, pentru a anunța intrarea în război. Regele Ferdinand scrisese declarația de război cu propriul sânge. Simbol al jertfei. Iar ostașilor li s-a spus de Majestatea Sa: „Am visat că tunul cel mare al României și-a întors țeava spre Nord”. Cu alte cuvinte, decizia sa este dictată, prin revelație, de Voia Dommului. (Acestea mi le-a spus bunicul Ilie Zisu Dumitru, care cu prețul vieții, fiind de șapte ori rănit, a luptat pentru România Mare.) Fără să repetăm evenimentele cu toate sacrificiile noastre de la ostași până la generali și Familia Regală pentru împlinirea acestui vis, al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, să spunem, ceea ce se știe dar se cunoaște mai puțin, că armata română a trebuit să curețe Basarabia de bandele bolșeviste și să elibereze zona vestică a țării, stabilită prin noile tratate, inclusiv Ungaria cu Budapesta sa, de armatele roșii ale ofițerilor călăi ai lui Bela Kun, conducătorul sovietelor maghiare și colaboratorul lui Lenin și Troțki, care doreau exportarea și mondializarea revoluției ruse. Diversiunea lor cuprinsese deja centrul Europei, în Germania se proclamaseră republici sovietice la Bremen și în Bavaria. Rosa Luxemburg era pe baricadele bolșeviste și în Polonia și în Germania, iar Troțki va încerca să aprindă scânteia revoluției până și în Mexic. Însă Armata Roșie a lui Lenin nu reușește să treacă prin Polonia pentru a duce „revoluția mondială” spre inima Europei. Atunci Bela Kun a încercat o dublă lovitură, crearea unui coridor Armatei Roșii prin Transilvania și implicit recucerirea Ardealului. A ocupat zone din vestul României, Arad, Oradea, Satu Mare, iar în Bihor a înaintat până spre izvoarele Crișului Negru, ucigând cu bestialitate populația civilă românească. Armata română condusă de Averescu cu bravii săi generali Moșoiu și Mărdărescu a reușit să distrugă această ofensivă și, prin urmare, să scape Ungaria și centrul Europei de exportul revoluției și sovietizare. Sunt fapte și jertfe, ale armatei, ale civililor, pe care trilogia narativă Sacrificiul le evocă, le ridică în lumina divină a afirmării națiunii române. Aproape o mie de pagini sunt dăltuite în piatră de Mihail Diaconescu, spre a nu se mai putea șterge de nimeni, cuvinte săpate de dalta sufletului sub lumina Duhului BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI Sfânt, cuvinte despre jertfa și sacrificiul unui popor din această sfântă țară numită „Grădina Maicii Domnului”.

V. Drumul acestei „materia prima”, prin transfigurare cum adesea se spune, în materia artistică, în ceea ce numim realitate artistică, mult mai puternică, perenă și coerentă, cu straturi ontice în devenire și pline de sens, insondabile, este greu de străbătut și dificil de urmărit și explicat. Orice încercare de descriere a sa, făcută chiar de autor, este schematică și neconvingătoare. Socrate trăsese concluzia despre poeți și artiști, privitoare la acest proces, că ei „o fac dar nu o știu”. Și aceast „nu o știu”, privitor și la cei care sunt artei în preajmă, stăruie de veacuri și-n el cosistă misterul divin și trăinicia artei, însoțitoarea omului pe calea regăsirii îndumnezeirii sale. Totuși și aici are loc un proces dialectic, parcă mai vizibil, fiind vorba de un roman istoric, de un grund ce poate fi observat și descris, expus și urmărit în trecerea sa în altă realitate. Și istoricii, nu numai artiștii, și-au pus problema aducerii acestui grund la viață, dându-i zeiței Clio virtuți poetice. În vorbele inspirate ale lui Vasile Pârvan: „Tu, Clio, culegi de pe mormânt florile uscate și ni le faci iară vii, înflorind proaspete ca cicoarea pe lanuri, în roua dimineții. Tu Clio, încălzești cu focul tău trupurile de demult ale adormiților și îi faci iară vii, trăind din nou puternic în lumea lor și năvălind plini de viață în lumea noastră” (Memoriale, Cultura Națională, Buc. 1923, p. 164). Și cu cât pare mai ușor acest proces, de trecere într-o nouă realitate, de aducere la viață, cu atât este mai greu. Simplificând la limită dialectica acestuia: BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

a) Mai întâi se surprinde identitatea dintre „realitatea” istorică și „realitatea” artistică (în rezultare).

Mihail Diaconescu în aceste trei romane evocă narativ acțiunile de o complexitate uriașă ale unor personaje cu biografii și destine exacte, bine consemnate în documente și-n actele vremii, „prinse” în perioada Primului Război Mondial în spațiul Transilvaniei, al Austro-Ungariei și al României. „Dr. Ioan CiurdariuCiordaș și dr. Nicolae Bolcaș, eroii principali ai romanului Sacrificiul, sunt personalități reale. Ei au fost uciși, fără judecată, în Săptămâna Sfântă a Patimilor, în primăvara anului 1919 de către niște ofițeri călăi ai dictatorului Ungariei Bela Kun, una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei europene”, spune autorul într-o ulterioară intervenție orală, Simbolul Sacrificiului, la colocviul Mitul jertfei în cultura română organizat de Fundația România de Mâine și de Universitatea Spiru Haret, la București în 18 nov.

1992, înregistrată și publicată, ultima dată, în Farmecul dialecticii și fenomenologia narativă, Ed. Viitorul Românesc, Buc., 2001). Acestora li se adaugă mai toate personalitățile vremii, de la clerici la personalități politice din întregul imperiu Austro-Ungar și nu numai, de la aceștia la anonimii și marii eroi prin jertfa lor prea puțin știută de noi, dar fără măsură cunoscută de Dumnezeu.

Prin aceștia mai mult, romanul Sacrificiul are caracter popular și național, epopeic și teologic. Pentru aceste determinante s-ar putea cita de oriunde; pentru vădirea caracterului popular, să consemnăm fie și ceea ce gândește locotenentul Romulus Brad, rănit fiind într-un spital din Iași: „Țărani și boieri, muncitori și patroni, soldați în trasnșee și generali la posturile lor de comandă, toți cei care luptau contra invaziei cotropitorilor se socoteau, și erau, uniți printr-o voință comună – aceea de a învinge. Există oare în istorie, se întreabă Romulus mai departe, momente în care un neam întreg este animat de aceeași voință?

Există, bineînțeles. Războiul de acum era o dovadă.

Dincolo de legile și mai ales de fărădelegile sale, războiul, ca act de încordare supremă, prin care un neam întreg se opunea nedreptății cu prețul vieții celor mai buni luptători ai săi, ca univers absurd al dezastrelor și atrocităților de tot felul, limpezea acum mai mult ca oricând firea adevărată a neamului românesc. În această limpezire, demnitatea morală, puterea de rezistență și încrederea în dreptate a celor ce luptau în tranșee, a țăranilor luați de la plug înainte de toate, pentru că ei alcătuiau grosul oștirii, erau factori decisivi.” (Sacrificiul, 2010, p. 524).

Pentru caracterul teologic, de pildă, „vorbește” și confruntarea dintre preotul Roman și mitropolitul Ardealului, Mangra, care acceptase să fie numit în această funcție de prim-ministrul Tisza: „ – După câte știu eu, spune părintele Roamn, războiul încă nu s-a încheiat!... Armata lui Averescu s-a retras în Moldova, dar 7

LA CENTENARUL MARII UNIRI a stabilizat situația pe toate fronturile. Regele Ferdinand și regina Maria sunt încă la Iași... Guvernul lui Brătianu e și el la Iași... România există! Și va exista totdeauna! Indiferent de dorința lui Tisza și a clicii grofești și tâlhărești de la Budapesta de a o vedea desființată! (...) Pierdut să fiu, dacă va fi România pierdută! Dumnezeu ne apără pentru că ține cu cei buni și drepți, cu cei asupriți! Pronia și harul divin lucrează în mijlocul neamului nostru! (...) Pronia lucrează prin sacrificiile și durerile noastre!... Iar sacrificiile acestea sunt mărturia noastră în veci de veci!” (op. cit. p. 482). b) Al doilea raport dintre „realitatea” istorică și „realitatea” artistică (în rezultare) este de nonidentitate, de o detașare creatoare, până la negare și preschimbare de coerență, sens și substanță. „Orice determinare este negație”, s-a spus de gânditorul șlefuitor de lentile. Ea pornește de la personaje nou propuse, precum Romulus Brad (a se vedea și simbolicitatea numelui; tot un astfel de nume, Boierul Brad, folosește și Eminescu în teatrul său) și continuă cu șirul de anonimi și personaje feminine, ca suflet-pereche al eroilor, Laura, Felicia, toate „ridicate” din grundul istoriei, dar cu funcțiuni date de autor în consens cu construcția romanului. Personajele „reale” se supun noilor sarcini: Mihail Diaconescu vede aici spiritul din literă și încearcă să-l facă să vorbească, să fie liber, după esența sa. c) Duhul se lasă unde voiește, și autorul acum se surprinde în fața celui de-al treilea raport. Cel în care se aduc în suprapunere cele două anterioare și sunt obligate la o identitate a identității cu nonidentitatea. În termeni estetici, se adâncește subiectivitatea autorului, a personajelor, până se accede la obiectivitatea acestora. Personajele abia acum transcend „realitatea” lor consemnată istoric sau neistoric și se încarcă de o nouă realitate, cea artistică, plină de sens și de misterul insondabil al artei, în ceea ce-l privește pe Mihail Diaconescu, în faza ei mântuitoare, de afirmare a om și națiune, a omului ajuns pe cale și a divinității revelate în om. Întreg romanul Sacrificiul, cu toate cele trei romane-etape ale sale, este o avansare pe cale a omului și a unui popor, trecând prin sine și prin infernul istoriei, prin sacrificiu și jertfă, ce înseamnă moarte și înviere răscumpărătoare, spre a se ajunde la marea revelație a omului purtător de Iisus în sine. Să ne amintim că întreaga caznă pe cale a omului de a-l căuta pe „Iisus din lăuntru” și al găsi este și în viziunea unuia dintre cei mai torturați scriitori ai lumii, și anume August Strindberg. Nu seamănă, în primă instanță, Mihail Diaconescu cu el, ci într-o a doua instanță, prin destinul jertfelnic și sacrificial al poporului român. De pe orice filă a romanului Sacrificiul întâlnim chipul omului cu fața îndreptată spre cer. Iată ce-i spune ordonanța baciul Negruțiu locotenentului de artilerie dr. Ioan Ciurdariu-Ciordaș, ajuns comandantul spitalului militar din Neushol, spital ce 8

depășește cu mult cele mai de jos bolgii al Infernului dantesc: „ – E iadul pe capul nostru, domnule comandant. Pe cine nu-l înghite îl arde la suflet. Îl chinuiește. Vorba e: până când? (...) Jertfa omenească deacum trebuie să aibă un sfârșit. (...) Pentru că mai rău de atât nu se poate. Și pentru că nicio jertfă pe lume nu este zadarnică. (...) Înțelesul jertfei e sfânt.

Fiindcă jertfa înseamnă nădejde. Și fiindcă nici viața nu-i cu putință fără de jertfe. Orice sămânță încolțește odată cu prefacerea și pieirea ei. Odată cu jertfa ei. Credința în zilele mai bune se leagă de jertfele de acum, din tranșee.” (op. cit., p. 350). Trimiterea la parabola christică a seminței care pentru a încolți trebuie să piară, adică să se jertfească, „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Evanghelia după Ioan, 12,24), privește revelator sensul scrierii lui Mihail Diaconescu, al destinului poporului nostru și al concepției sale privind filosofia istoriei, iar restrâns și esențial, metoda dialectică a scrierii acestui roman epopeic și teologic. Și a răsucirii acelui „nu o știu” în „o știu”.

Nu întâmplător cuvintele acestei parabole sunt săpate pe lespedea de mormânt a celui mai religios scriitor al lumii, a lui Feodor Dostoievski!

.

VI. Romanul Sacrificiul se fundamentează și revelează o filosofie teologică a istoriei. Și ca desfășurare, privind situarea omului în lume și în relație cu Divinintatea – anume de a fi pe calea îndumnezeirii, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI mai clar, a re-găsirii lui „Iisus din lăuntru” – și ca metodă de cunoaștere a omului, prin jertfă și răscumpărare în slujirea lui Dumnezeu și aproapelui. Ambele presupun încrederea omului în nemurirea sufletului, așa cum marea Revelație a arătat că moartea este „trăită” ca însăși drum al vieții și învierii. Cu moarte pre moarte călcând este și cale și metodă, dialectică revelată, prin care sufletul este mai mult decât omul, purtătorul său, aparent vremelnic. Este prin originea și esența sa una cu Dumnezeu. Omul din ținutul Carpaților o știe. Iată-l pe sublocotenentul Bolcaș, din iadul exploziilor, unde „o ploaie de noroi amestecată cu sânge, zdrențe și resturi de trupuri” căzute peste el, ridicându-se năucit și apucând să vadă „un soldat mărunt, cu straiele peticite, care vomita convulsionându-și tot trupul. Ceva mai încolo, un alt soldat, în genunchi, se ruga cu mâinile împreunate spre cer” (op. cit., p. 431). Romanul este plin de asemenea imagini. Un soldat în genunchi, rugându-se cu mâinile împreunate spre cer, este imaginea statuii poporului român, este imaginea ostașului credinței căzut lângă cruce care știe că sufletul său vine din cer și este nemuritor.

Datorită acestei viziuni asupra vieții și a istoriei, a sacrificiului și răscumpărării, se cuvine o apropiere de o altă mare scriere a lumii, ce-a fost să fie dată de Tolstoi, Război și pace. Ambele pun în dezbatere problema legilor istorice și a cauzei evenimentelor și destinelor omenești în istorie. Mai întâi, despre autorii lor. Fără îndoială, Mihail Diaconescu este un om cu frica lui Dumnezeu, care este pătruns de ideea nemuririi sufletului, a învierii și mântuirii omului. Tolstoi a încercat să regândească și să definească această taină divină și omenească, apropiind ortodoxiei idei budiste, idei din știința vremii, intrând adesea în conflict cu biserica pravoslavnică. Mai bine, să o spunem în cuvintele lui Cehov. Acesta, în scrisoarea către M. O. Menșikov, din 10 aprilie 1897, povestește că a fost vizitat de bătrânul Tolstoi la clinica profesorului Ostroumov, și-i precizează asupra acestei „taine”: „Tolstoi vede nemurirea sufletului în felul lui Kant; el socotește că tot ce e vietate (oameni și animale) va trăi sub formă de rațiune, dragoste și scopul cărora rămâne pentru noi o taină.” Deci, „sub formă de rațiune” în felul lui Kant – se știe că aceasta este mai mult intelect abstract, căzând în cele patru antinomii, fiind depășită abia de rațiunea hegeliană, bizuindu-se pe devenirea christică; iar „scopul” rămâne o taină și nu o cale de reconciliere a omului cu divinitatea, o cale mântuitoare. Poate fi și aceasta în cuprinsul cuvântului taină!? „Materia primă” a romanului-epopee Război și pace o constituie evenimentele istorice din Războiul Patriotic din 1812 al poporului rus, de apărare față de Campania lui Napoleon, care strângându-se ca apele de pe mai multe versante, vestice, și în mai multe etape, s-a declanșat ca un potop peste popoarele estice BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ale Europei, germanice și slave, acoperind chiar Moscova cu puhoiul lor. Apoi, ca printr-un joc misterios al forțelor istorice, al poporului rus condus de Țarul Alexandru și mâna, parcă de sus, a lui Kutuzov, acestui flux i-a urmat un reflux care a dus la împrăștierea acestor ape și la exilarea comandantului lor, Napoleon, de pe o insula pe alta, ajungând în lipsuri până la întoarcerea mantiei pe dos. Totuși, acest Împărat a dus ideile Revoluției Franceze spre est, a fost întâmpinat cu bucurie și, în același timp, controversat de popoarele germanice, Goethe dându-i salutul, și mai târziu definindu-l ca având puteri și străluciri daimonice; Hegel văzând în el întruparea Spiritului Universal – în Prelegeri de filosofie a istoriei va teoretiza acele personalități de valoare universală (adică individualul care se particularizează sub cupola universalului) – ; iar Fichte va trâmbița împotrivă prin celebrele Scrisori către națiune. Dar cum acest roman de proporții, Război și pace, este scris de un reprezentant al victorioșilor, coroanele lui Napoleon sunt aruncate spre rostogolire cât mai departe în colbul istoriei. Însă, oricum am privi, acest flux și reflux al forțelor și mișcărilor istorice de la începutul secolului al XIX-lea, nemaiîntâlnit poate de la campania lui Xerxes până la acea dată, nu are complexitatea, întinderea, adâncirea în infern și trecerea prin el cu consecințe surprinzătoare precum conflagrația mondială de la începutul secolului al XX-lea. Oricum ar fi, acest grund istoric a determinat scrierea unei capodopere, Război și pace, ca și cel de al doilea, capodopera Sacrificiul. Legătura cu „materia prima” în cazul ambilor scriitori este mijlocită. Mihail Diaconescu, răsfoind filele istoriei, scrie romanul la aproape șapte decenii după evenimente, și la vârsta de vreo 50 de ani; Tolstoi, la fel, cercetând documentele, își începe scrierea la vreo cinci decenii și la mijlocul vârstei davidice, la 35 de ani. Privind mijlocirea și nemijlocirea, există o mică diferență, Lev Nicolaevici Tolstoi (născut la 28 aug/9 sept. 1828) provine dintr-o familie nobiliară, de ofițeri de carieră, tatăl său, contele Nikolai Tolstoi a participat la Războiul din 1812, iar fiul, mai târziu, în 1853, ca subofițer de artilerie a luptat în Războiul din Crimeea, după ce Armata de pe Dunăre, din care făcea parte, a fost retrasă, de la București și Giurgiu, pentru luptele de la Sevastopol. Mihail Diaconescu provine dintr-o familie aplecată, în șirul ei, asupra celor sfinte, tatăl său fiind preot. De aici, și nu numai, și fundamentele diferite ale acestor opere: Război și pace, mai mult istoric; Sacrificiul, teologic ortodox. Referitor la caracterul epopeic, amândouă scrieri îl posedă datorită legării evenimentelor, întâmplărilor, destinelor de forțe ce le transcend, plasate de scriitorul român în cerul teologic al ortodoxiei, iar de cel rus, în același cer teologic dar determinat ca rațiune kantiană și „taină” a absolutului și infinității. În schița unei posibile prefețe, Câteva cuvinte în legătură cu cartea „Război și pace”, Tolstoi, pe lângă 9

LA CENTENARUL MARII UNIRI problematizări de conținut, se întreabă asupra formei scrierii sale, considerând că rușii nu pot să scrie romane, rezumându-se la forma „apuseană”, ci dau la iveală forme mult mai complexe în care se revarsă religie și filosofie, morală și ideologie, iar scrierea preia din „veșmintele” acestora, încât pentru mulți devine de nerecunoscut ca roman. Și chiar el își numește scrierea, prin apropierea pe care și-o face cu Iliada, „epopee”. Dar nu știrul de întîmplări și fapte istorice evocate, re-făcute artistic, complexitatea lor este ceea ce definește și separă epopeea de roman, ci modul de apariție și determinare al lor. În roman, acestea sunt determinate de om, în epopee, la începuturi, sunt determinate de zei, ba uneori scăpând puterii acestora, iar mai târziu, odată cu „religia revelată”, de divinitate și, odată cu filosofia modernă, de formele sale de particularizare și definire, de la spirit la infinit.

Ambele scrieri, formate din mai multe romane sau părți, sunt determinate, la suprafață, de o experiență mijlocită, iar în adâncime de o experiență creatoare de vastă subiectivitate, depășind câmpul observației, prin ceea ce numim suflet, sau în termeni estetici și psihanalitici, transsubiectivitate. Altfel nu se explică forța acestor capodopere în timp și spațiu.

Această experiență mijlocită a dus cu ea un imens „bagaj” de date și idei, sociale, politice, ideologice, științifice, filosofice, morale și religioase, încât „topirea” lor în materia artistică și schimbarea sensului într-unul estetic a necesitat un efort uriaș și un dar dintre darurile de sus. De aceea își punea atâtea probleme Tolstoi peivind „forma”. Simțim în spatele autorilor foșnetul a mii de pagini și opere cercetate; și treptat auzim murmurul lor în paginile scrise și de Tolstoi, și de Diaconescu. Unul, renunță în mare parte, la cauze și caută legi ale istoriei; celălalt se duce direct la cauza prima, divinitatea, și de acolo se întoarce, precum Moise cu tablele de pe munte, spre a descifra legi și în istorie. Primul se apropie de datele științei din epoca sa, îndeosebi de Leibniz și Kant; al doilea, de înțelesurile înalte ale dogmaticii; primul trăiește complexul cunoașterii, al cuprinderii unui eveniment și act istoric, a individualului prin deschiderile leibniziene ale desfacerilor infinitezimale; al doilea accede la evenimente, acte istorice, destine umane, prin „signaturi”, precum părintele filosofiei germane, Jakob Böhme, prin adâncire spre esențe.

Ambele scrieri au câte un Epilog. Tolstoi, îndeosebi în partea a doua a acestuia, strânge laolată partea reflexivă a romanului, deși paragrafe întregi îi rămân risipite prin roman. La începutul Părții a III-a a romanului, Tolstoi se confruntă și expune incapacitatea inducției în cunoaștere prin incompletitudinea ei. Cauzele unui eveniment, fiind „câtă frunză și iarbă”, îi apar ca adevărate și false. Privitor la individ, acesta este marcat de liberul arbitru, dar și de necesitate, având o „viață personală” proprie conștiinței și o „viață elementară” ce aparține legilor rațiunii lumii. Iar 10

personalitățile, „oamenii mari”, îi apar doar ca „etichetele care dau numele evenimentului” (Război și pace, II, ESPLA, Buc., 1959, p. 8). În Epilog sunt întoarse pe toate fețele modurile de înțelegere a filosofiei istoriei de-a lungul istoriei, cu reveniri concentrice asupra evenimentului central, misterios al lumii, Războiul din 1812. Se cercetează și se expun istorii monografice, generale și culturale; sunt străbătute căi ale istoriei ca teodicee; se avansează spre orizonturile de teoretizare ale întîmplării și geniului, ale libertății și necesității; se presară metafore, dintre care se detașează cea a berbecului (a îngrășării acestuia și necunoașterii motivului pentru care el a fost ales, berbecul crezând că el conduce turma, ca apoi, după împlinirea „țelurilor berbecești”, să fie sacrificat); a locomotivei (care este cauza mișcării ei: dracul? fumul? neamțul (mecanicul)?); a albinei; ori cea a lumii ca teatrru și a omului ca actor, a regizorului, vizând în minor rolul personalităților în istorie (cu referire la Napoleon: „Acțiunea s-a sfârșit. Cea din urmă replică a fost rostită. Actorul e pus să se dezbrace și să-și șteargă fardul: nu mai e nevoie de dânsul. (...) Odată drama sfârșită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor și ni l-a arătat. – Priviți în cine ați crezut! Iată-l! vedeți că nu el, ci eu sunt cel ce v-a pus în mișcare?” (op. cit. p. 516).

Din orice parte a istoriografiei și a romanului ar porni, Tolstoi conduce demonstrație spre trecerea de la înțelegerea istoriei bazată pe cauze la cea instituită pe legi. Și această trecere o pune în contextul științelor: „Când Newton a formulat legea gravitației el n-a spus că soarele ori pământul ar avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică, lăsând la o parte problema cauzei mișcării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari până la cele infinit de mici. Același lucru îl fac științele naturale: lăsând la o parte problema cauzelor, ele caută legile. Pe același drum se găsește și istoria. Și dacă istoria are ca obiect studiul evoluției oamenilor, ea va trebui să lase la o parte problema cauzelor și să caute legile comune tuturor acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate între ele în chip indisolubil.” (op. cit. p. 589). Prin această tentativă, Tolstoi se apropie de Leibniz, de cel din Monadologie, dar și de cel ce a inventat calculul infinitezimal. Individualurile, oamenii cu voințele lor proprii sunt aidoma cu numărul infinit de substanțe pe care filosoful german le-a numit „monade”. Fiecare posedă un suflet, în fiecare este loc pentru liberul arbitru, cu fiecare acționează un „principiu al rațiunii suficiente” prin care se manifestă Dumnezeu. Și indiferent de schimbări, ele pot exista într-o „armonie prestabilită”. O ierarhie structurată conic, invers proporțională cu implicarea directă în actul istoric, stă la baza definirii puterii politice și a viziunii istorice a lui Tolstoi. Privind asumarea și aplicarea calcului infiniezimal și diferențial, acesta scrie: „Numai admițând BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI spre cercetare o unitate infinitezimală – diferențialele istoriei, adică tendințele de același gen ale oamenilor – și însușindu-ne arta calcului integral (luând adică suma acestor unități infinit de mici), putem nădăjdui să ajungem la înțelegerea legilor istoriei” (op. cit. p, 214; s. n.). Prin urmare în „arta calcului integral” consistă geneza realității artisitice, în opere care își asumă istoria și nu numai. Tolstoi a reușit, însă nu cred că prin stăruirea și rămânerea la individual, mai ales că determinațiile acestuia sunt infinite, cum dealtfel spune și el, și nu țin mai mult de o clipă.

Mihail Diaconescu prin Sacrificiul și scrierile sale teoretice aduce un alt răspus. Romanul său este în profunzime o cale christică de recuperare a omului, un drum al jertfei și răscumpărării, o cale a învierii cu „moartea pre moarte călcând”. Pe această cale a suferinței, jertfei și sacrificiului în viața omului și istoria lumii picură lacrimile de iubire ale lui Dumnezeu, pe această cale există modelul christic. A te înscrie pe ea și a repeta modelul christic este o dorință, o dăruire, un har. Pentru toate aceste etape și treceri pe calea vieții există o avansare progresivă, el zice „evolutivă”, plină de speranță și trăită cu evlavie întru Hristos.

Există un patos, de care au vorbit cei vechi, o trăire intensă. O viață, o epocă este o astfel de trăire, iar prin artă, și de retrăire. Mihail Diaconescu alege în reprezentările sale astfel de „trăitori” reprezentativi pentru anumite destine și epoci, pentru o țară și o națiune.

Supunându-i re-trăirii artistice, el caută să ajungă la esențe, în adâncimile unde trăirea depășește subiectivitatea eului, ajungându-se în transubiectiv, sau impersonal, dar mai exact spus unde eul se relevă ca fiind deschis spre Dumnezeu și se revelează ca fiind de aceeași esență cu Acesta. Hegel, vorbind despre Socrate și personalitățile sale universale din istorie le numeste figuri plastice. În cazul în care acestea ajung martirice, trebuie să le spunem revelatorii. Acestea, și plastice și revelatorii, nu sunt întotdeauna de proporții, ci ele pot fi și cât „bobul de muștar” din parabola christică. Sau cât sămânța de grâu, care murind, dă roadă multă. Ca atare, asemenea „figuri”, mici și mari, sunt căutate de Mihail Diaconescu și aduse ca realitate în lumina permanentă a artei.

Cazna și harul amândurora autori îi situează pe cale!

VII. A doua corelație, cea cu scriitorul austriac Robert Musil, apropie cele două romane, Omul fără însușiri (Der Mann ohne Eigenschaften) și Sacrificiul al lui Mihail Diaconescu prin raportarea la același grund istoric, aproape același pentru amândouă opere și autori. Robert Mathias Edler von Musil s-a născut la 6 noiembrie 1880, în Klagenfurt am Worthersee, Austria. Părinții, tatăl Alfred Musil (18461924) este inginer-mecanic, originar din Timișoara, iar mama, Hermina (născută Bergauer) este din Linz.

Pe când Robert avea doi ani, familia se mută în Styria, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Boemia, apoi în Brno. În 1894, Robert Musil este înscris la liceul militar din Eisenstadt. De aici își va trage substanța romanul său de debut, din 1906, Rătăcirile elevului Törless (Die Verwirrungen des Zöglings Törless), care înseamnă și succesul său literar. În 1897 trece la Școala Politehnică; ajunge asistent la Școala Politehnică din Stuttgart, apoi urmează filosofie, logică și psihologie experimentală la Universitatea din Berlin. Își dă doctoratul cu o teză despre Ernst Mach. În 1911 se căsătorește cu Martha Marcovaldi, după divorțul acesteia, și până în 1914 este bibliotecar la Universitatea Tehnică din Viena. Apoi, redactor la revista Die Neue Rundschau din Berlin.

Vine declarația de război și este mobilizat, ca locotenent, la Linz în Austria. Este trimis pe frontul italian, la Triolul de Sud. Se îmbolnăvește de ulcer și trece din spital în spital, din nou pe front, ca la 1 martie 1918 să fie numit redactor la ziarul Patria. În fine, pe lângă temeinicele studii tehnice, filosofice și de psihologie experimentală, experiența războiului devine decisivă. După război, reușind cu greu să se întrețină, lucrează ca eseist, critic literar la diverse publicații din Viena sau Berlin. La 12 martie 1938, Austria este alipită Germaniei prin cunoscutul Anschluss. Robert Musil se expatriază în Elveția, la Geneva, unde va muri, la 62 de ani, în 15 aprilie 1942. Opera sa capitală este romanul Omul fără însușiri, rămas neterminat, publicând în timpul vieții, în 1930 și 1932, două volume, primul cuprinzând părțile Un fel de introducere și Se întâmplă cam același lucru, iar al doilea, Împărăția Milenară (sau Criminalii). Ulterior, după moartea sa, soția Martha împreună cu cercetătorul Adolf Frisé au publicat, în 1952, o nouă ediție, în 3 volume, în cel din mijloc trecând o serie de capitole din Se întâmplă cam același lucru, din primul volum, și alte capitole noi scrise, rămase nepublicate. Această experiență de viață a lui Rober Musil se suprapune peste cea a Austriei, coborând dintr-un imperiu, Austro-Ungaria, într-o provincie a Germaniei Mari. Musil trăiește și are sub ochi nu numai prăbușirea unui imperiu, ci a patriei sale și a unei lumi a sa, cu sine și operă cu tot. Tolstoi scrisese romanul Război și pace în urma afirmării victorioase a unui popor, chiar cu funcție în creștere spre a deveni decisivă pentru soarta popoarelor europene. Se percepe fie și din teoretizarea despre filosofia istoriei din Epilogul romanului.

Mihail Diaconescu scrie Sacrificiul cu bucuria prăbușirii unui imperiu și a afirmării națiunilor, îndeosebi a celei române, prin reîntregirea teritoriilor și Marea Unire a tuturor românilor, îl scrie pe mai multe registre ca și cum la scrierea sa ar participa o națiune întreagă, și, în același timp, unitar prin una și aceeași idee, a jeretfei și răscumpărării, a a învingerii morții prin moarte, a învierii omului. Datorită unui timp neprielnic religiei, fundamentul teologic ortodox al romanului a trebuit să-l învăluie în multe straturi de hu11

LA CENTENARUL MARII UNIRI mus, care până la urmă s-au dovedit hrănitoare seminței îngropate. Robert Musil scrie romanul Omul fără însușiri, participând cu viața și epoca sa la el, Austria „dispărându-i”, el, retrăgându-se în exil și, în cele din urmă, în moarte, scrierea rămânându-i neterminată; o istorie a prăbușirilor de lumi și om în moartea ca imposibil din care și prin care să apară posibilul. În câteva detalii despre calvarul și pățaniile scrierii pe un traseu de cinci decenii: începând din 1903 datează primele însemnări, Lucrări preliminare la un roman, care anunță Omul fără însușiri; într-un interviu din 1926, luat de Oskar Maurus Fontana, prieten al scriitorului din timpul războiului, acesta îi spune că lucrează la romanul Sora geamănă, care se va regăsi în Omul fără însușiri; în 1930 și 1932 romanul este publicat în două volume; autorul continuă scrierea; în 1938, romanul este salvat în Suedia de Bruno Kreisky, cu valiza sa de emigrant, de unde ulterior va ajunge în Elveția; tot în 1938, Thomas Mann, spre a-l ajuta pe scriitor, îi publică un capitol; după care urmează ediția postumă din 1952.

Robert Musil este un scriitor extrem de inteligent și de riguros în expresie. Scurtul interviu dat prietenului său Fontana constituie poarta de intrare în roman. Întrebat despe epocă, Musil spune: „Între 1912 și 1914. Mobilizarea – care, și în lume și în gândire a produs fisuri ce n-au putut fi umplute nici până azi (1926, n.n) – pune capăt acțiunii romanului.” Întrebat dacă faptul are o valoare simptomatică? El răspunde: „Firește. Cu o rezervă însă: n-am scris un roman istoric. Explicația reală a devenirii reale nu mă interesează. Memoria mea nu e fidelă. De altfel faptele se pot înlocui oricând cu altele. Pe mine mă interesează tipicul pe plan spiritual, aș zice aproape: fantomaticul devenirii.” Și acum ceea ce este important. Este întrebat asupra punctului de plecare. Musil răspunede: „E următoarea presupunere: anul 1918 ar fi fost al 70-lea jubileu al domniei lui Franz Iosif I și al 35-lea al domniei lui Wilhelm al II-lea. De la această viitoare coincidență pornește o întrecere a patrioților din ambele părți; ei vor să se bată pentru lume și sfârșesc în Kladderadatsch-ul din 1914 (un săptămâna satiric berlinez, n. trad.): Nu asta am vrut. Pe scurt: se naște ceva denumit în roman acțiunea paralelă. Ideea austriacă, apărută în numele drapelului negru-galben, e aceea pe care o știți din amintirile de război: Austria să scape de Prusia, să se constituie un fel de supra-Austrie mondială, după modelul monarhiei în care conviețuiau atâtea popoare... cu împăratul păcii în cap. Încoronarea întregii acțiuni urma s-o constituie tocmai jubileul din 1918. Cât despre prusaci, ideea lor e puterea pe bază de superioritate tehnică. Și ei își plănuiesc marea lovitură pentru anul 1918.” . Musil introduce în acțiune un tânăr instruit în științele moderne, pe Ulrich, omul fără însușiri, care sesizează un decalaj de faze în ralitatea istroică, de cel 12

puțin o sută de ani. Acestuia îi opune o figură contrastantă, a întreprinzătorului, din lumea de sus, venit de la Berlin la Viena ca să se recreeze, însă cu scopul de a pune stăpânire pe unele afaceri din Bosnia. Au loc întîlniri în saloanele amfitrioanei Diotima. Tânărul sfârșește relația cu prietena Bonadea și se întâlnește cu sora geamănă, Agathe, pe care nu o cunoscuse, și se dezvoltă o relație a „sufletelor-pereche”, imposibilă și posibilă, atrăgând în spectrul ei mai toate datele din cultura și istoria lumii. Romanul este scris în cheie ironică. Musil spune mai departe în interviu: „Îmi bat joc în el de toate declinele occidentului și de toți profeții lor. (...) Aș vrea să aduc contribuții la stăpânirea spirituală a lumii. Și prin roman.”(Oskar Maurus Fontana, Convorbire cu Robert Musil, în Secolul 20, nr. 11/ 1965, pp. 122-124, trad. Iulia Soare).

Date ale relității istorice vorbesc despre fenomenul unei contrabalansări între Austro-Ungaria, adică Dubla Monarhie împărătească și crăiască (kaiserlich und königlich Doppelmonarhie sau k.u.k. Doppel monarchie) și Prusia-Germania; altele, dintre Curtea bătrânului împărat, Frank Iosif I, și gruparea de la Palatul Belvedere, în frunte cu prințul Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austroungar, asasinat la Sajevo; altele dintre Budapesta și Viena. Prima contrabalansare sau conflict generează apariția emfatică a ideii Uniunii Statelor Austriei Mari – din această denumire a statului dualist, Musil va inventa ironic termenul de „kakania” (sau poate și circula în epocă). Despre a doua situație, sau conflict, Mihail Diaconescu scrie: „Fapt era că Imperiul ajunsese în situația paradoxală de a dispune de două conduceri, de două centre ale puterii supreme care de multe ori se aflau pe poziții diferite, se concurau și se suspectau reciproc. Mari demnitari căzuseră în dizgrație tocmai datorită conflictelor de putere dintre Curtea de la Schönbrunn a bătrânului monarh și Palatul Belvedere.” (Sacrificiul, p. 174). Din ea renaște ideea federalizării, care se accentuase în urma compromisului austro-ungar, al dualismului din februarie 1867 – acceptat prin presiunea grofimei ungurești de a se constitui Austro-Ungaria, condusă de împăratul habsburg Franz Josef, iar ca prim-miniștri având la Budapesta, în perioada războiului pe Istvan Tisza. Iar a treia situație, pe fondul general al conflagrației mondiale, generează implozia din sânul imperiului dualist. Toate consecințele sunt bipolare, ceea ce ușor pot să se inverseze, să-și schimbe polii și valorile – să ducă în prăbușire, în afirmare sau ironie. Toate sunt aduse în suprapunere de marea conflagrație, care parcă își avea centrul la Viena. „Kakania” lui Musil determină apariția Acțiunii Paralele, cu un pol emfatic și altul coborât în degradarea reală a înaltei societății politice. Ideea federalizării de la Palatul Belvedere reală ca dorință, la care adera și Partidul Național Român, avea, pe cât imperiul se scufunda, un pol utopic, bine văzut și înțeles de Massaryck, reprezentantul BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI politic al cehilor, care susținea autodeterminarea națiunilor. Lucrurile sunt în mișcare. Dar felul de organizare a acțiunilor de la Palatul Belvedere, de întâlniri secrete în saloane somptuoase stăpânite de mari politicieni și de grațiile unor femei influente seamănă izbitor cu felul de manifestare a celor din cadrul Acțiunii Paralele. De fapt, prin „pătrunderea” unor reprezentanți ai românilor, crezând în ideea de federalizare, Mihail Diaconescu, nu doar expune pledările ideologice, ci dezvăluie ironic, precum și Musil, partea de lustru și de infern a unei lumi și societăți în decădere. „Ți-am mai spus că la Viena – îi zice Romulus lui Nicolae, personaje de bază din Sacrificiul – când nu se fac tranzacții, operații comerciale și nu se discută despre bere, cârnați și noile operete, se bâlbâie multă filosofie. Aș putea spune că oamenii de elită de aici trăiesc plăcerea tranzacției și a filosofării cu aceeași intensitate... Doar nu degeaba principiul plăcerii, das Lustprinzip, dumnezeul și ținta tuturor simțurilor și a tuturor judecăților, a fost ridicat aici la rangul unor teorii mereu reluate...” (op. cit., p. 159).

Fără să descriem bolgiile acestor alunecări în infern ale unei lumi prinsă de principiul plăcerii, de acest das Lustprinzip, să luminăm câteva determinante ale acestei Acțiuni Paralele, care, de fapt, constituie forța romanului Omul fără însușiri al lui Musil. Și-l acoperă în cea mai mare parte. Ea este o parafrază după viziunea lui Ioan din Patmos, privitoare la Împărăția de o mie de ani, în care Satan este legat și aruncat în Adânc pentru o mie de ani, și aici pe pământ se realizează un eon fericit. Acest mesianism a hrănit și hrănește multe concepții, unele chiar din creștinism, dar pentru ortodoxie ea este o erezie, iar pentru gândire o utopie. Partea a treia a scrierii lui Musil poartă chiar titlul de Împărăția Milenară (Criminalii). Și ea continuă ideea din Acțiunea Paralelă din volumele anterioare privitoare la împlinirea proiectului Statele Unite ale Austriei Mari, dar și a unei iubiri dincolo de cele admise de fire și în comunitate, în care fratele și sora se îndrăgostesc unul de altul, defășurând și întinzând iubirea în zona posibilului și imposibilului, ca o continuă dorință de ajungere în edenul din care „înaintașii” lor au fost izgoniți. Sora regăsită, Agathe, se mută la fratele său, Ulrich, și amândoi poartă discuții despre posibilitatea și imposibilitatea iubirii lor, frate-soră, prinsă în marea poveste de iubire a lumii. Dar în lumea istorică dată, această iubire împinsă până la prototipuri și arhetipuri nu se poate împlini, ea rămânând o magică și fermecătoare iubire, o imposibilitate a posibilității iubirii sau o posibilitate a imposibilității acesteia. Și experiența aceasta, prea umană și dincolo de om, se interiorizează continuu și sfârșește, utopic, în imposibilitate.

Această experiență interioară „rimează” cu experiența exterioară, din realitatea istorică a Acțiunii Paralele, unde se tot pun la cale sărbătorirea, jubileul și visul Statelor Unite ale Austriei Mari, până istoria le BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

anulează. Ambele sunt supuse procesului de disoluție al unei și aceeași ironii ce depășește parcă subiectivitatea descrierii și inclusiv pe a autorului. Dealtfel, marii scriitori germani sunt maeștri în mânuirea ironiei aproape ca o demonie a spiritului.

După această desfășurare, se poate spune că romanul Sacrificiul este o jertă și răscumpărare pe cale; iar Omul fără însușiri, o zbatere a omului alunecat în infernul lumii. Un semn dureros prin incompletitudinea operei.

Regele Ferdinand I al Romîniei VIII. Întreg romanul Sacrificiul este un drum al jertfei și răscumpărării omului și al unui popor, un drum christic al morții și învierii. El se închide cu jertele din Săptămâna Patimilor, din noaptea de Vinerea Mare și se deschide cu învierea. Să lăsăm să vorbească despre sacrificiu pe Nicolae, pe cel doborât de Werböczi și bandele sale de ticăloși, zdrobindu-i și picioarelor precum lui Iisus: „Amintirea celor câteva seri în care ascultase la Pocioveliște clopotul de la biserică, chemându-i pe toți să se gândească la patimi, la calvar și la înviere, la soarta oamenilor pe pământ, i se răsuci în suflet.

Credința că unii oameni sunt sortiți durerii și sacrificiului i se revelă pe neașteptate. Săptămâna patimilor pentru care oamenii se pregăteau sufletește atât de profund avea acum un înțeles mai tulburător ca oricând. Descoperi că nu se temea de durere și nici de moarte. Îl preocupa însă înțelesul pe care moartea lui l-ar fi putut căpăta. Ea, moartea, îi revela, cumva, un destin, un loc al lui, aparte, în curgerea și prefacerea lumii? De ce simțise atât de puternic îndemnul de a veni îndărăt la Beiuș? De ce se îndreptase, de fapt, cu atâta implacabilă grabă spre moarte? Era moartea lui un lucru inutil și absurd într-o succesiune accidentală de întâmplări haotice, lipsite de sens? Sau moartea spre care mergea sugera, din contră, un înțeles mai înalt și mai grav, într-o ordine atotputernică, inevitabilă, în care sacrificiul își avea de la bun 13

LA CENTENARUL MARII UNIRI început locul său? (...) Își aminti că mai demult pe călăii aceștia îi urâse. Acum starea lor subumană, sălbatică îi inspira doar o înțelegere uimită, amestecată chiar cu o vagă pornire de milă. (...) Închise ochii. I se păru că întunericul lumii, prăbușit în el, se destrmă încet. Dincolo de întuneric se zărea însă o lumină neașteptat de intensă. O putere blândă, acaparantă, i se revela și i se comunica de dincolo de întuneric, de lumina căzută sub apăsările nopții. Era, de fapt, un întuneric absorbit repede în oceanul infinit, indefinibil și inefabil al luminii atotputernice. Lumina aceea inepuizabilă strălucea prin toate și peste toate. Tocmai infinitatea ei îl făcea conștient de înaintarea lină și fără sfârșit în ea. Distanța dintre el și această putere era acum abolită. (...) Da, lumina aceea interioară, legată de ideea de pătimire și sacrificiu, îi era acum călăuză și sens. Înțelegerea faptului că toate lucrurile văzute sunt doar simboluri ale unor realități nevăzute îi apăru cu o limpezime extraordinară. Calvarul baciului Ioan era urmarea firească, dar și punctul cel mai înalt al dăruirii neobosite cu care el le anunțase oamenilor eliberarea de sub stăpânirea străină. Pătimirea lui de acum era doar o parte, o mică parte din sacrificiile fără de număr ale tuturor celor ce pregătiseră eliberarea. Înțelegea că jertfa lor avea demnitate și sens într-o ordine generală a lumii.(...) Oamenii îl iubeau pe baciul Ioan

pentru că el îi reprezenta, îi întruchipa pe ei, cu durerile, vrerile și speranțele lor. (...) Intrat prin moarte în memoria oamenilor, sacrificiul e o realitate vie, actualizată mereu, un continuu prezent, proiectat în eternitate. Datorită acestei permanente prezențe a sacrificiului în toate etapele vieții, moartea nu mai poate avea o putere deplină. Eliberat de ceea ce este durere personală, subiectivă, sacrificiul devine în oameni o retrăire continuă a speranței. Un sacrificiu conștient, pe deplin asumat, este o retrăire a tuturor speranțelor lumii. Înțelse de asemenea că puterea de a te dărui pentru alții este un dar minunat, o harismă.

Prin sacrificiu, închisoarea strâmbă a egoismului, a dorințelor strict personale se sfarmă. Sufletul poate comunica mai intens ca oricând cu lărgimea infinită a vieții, imprimându-i o nouă ordine, mai bună, mai înaltă, mai conformă cu ceea ce este omenesc în om.

Desigur, acolo unde e sacrificiu e moarte. Dar este și sens, și comuniune cu oamenii, și viață infinit potențată. O viață trăită ca dăruire continuă se împlinește firesc în sacrificiul suprem. În moarte ca sacrificiu, ca predare totală a vieții, nereținută în sine, neumbrită de nicio șovăială, de nicio rezervă, e o împlinire mai trainică decât orice pe lume. Înțeleasă ca dragoste pentru oameni, ca dăruire, moartea e bucurie, e sfântă, e împlinire înaltă. E viața însăși cu toate puterile ei.” (Sacrificiul, pp. 734-736).

Încoronarea Majestăţii Sale Regele Ferdinand I al României şi Regina Maria

14

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK SCRISOAREA I / BRIEF I Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Wenn ich nachts die Kerze lösche, fällt die Wimper, schlafbeladen, Doch die Uhr stapft tickend weiter auf der Zeiten öde Pfaden, Denn der Mond, der meines Fensters Vorhang still beiseite hebt Und die Wollust seiner Strahlen durch das ganze Zimmer webt, Holt aus nächtlichem Andenken Unerschöpflichkeit von Schmerzen Neu herauf: aus Träumen zuckend, bluten leise sie im Herzen.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!

Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!

Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...

Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.

Unsre allzu grellen Leiden, wenn du durch die Welten schwebst, Gibst du, Mond, Gedanken leben und die Leiden neu belebst.

Tausend Wüsten weckst du auf, Jungfrau du, mit Lichtgefunkel, Und wie viele Quellen birgst du in des tiefen Waldes Dunkel.

Und in vielen Meeren herrschen deine immer neuen Wellen, Wenn die großen Ozeane einsam dir entgegenschnellen!

Wie viel Blumengestade, Schlösser, Burgen tauchen auf, Die in deinem Eigenzauber schmücken lieblich deinen Lauf!

In wie vielen tausend Häusern leis du in die Fenster steigst, Siehst du Stirne in Gedanken, drauf sinnierend du dich neigst!

Siehst ein’ König, der den Erdball mit Jahrhunderten umrände, Wenn ein Armer ängstlich denke, wo er morgen Nahrung fände...

Obwohl andre Lose zogen, war es Reichtum, war es Not, Beiden glänzen Mondesstrahlen, beide ruft zuletzt der Tod; Ob wir schwach sind oder mächtig, ob Genies, ob blöde Toren, Sind wir gleicher Leidenschaften, alle Sklaven doch geboren!

Wenn der eine vor dem Spiegel sorgsam sich das Haar frisiert, Forscht ein andrer nach der Wahrheit, die den Raum und Zeit regiert, Aus vergilbten Seiten holt er Menschenschatten, tausend Lettern Und er kritzelt Namenhülsen, Eintagsfliegen auf den Blättern; Doch ein andrer an der Theke teilt sich immer Länder mehr, Rechnet, wie viel Gold in Schiffen tragen kann das dunkle Meer.

Doch der alte arme Lehrer sitzt und rechnet Zahl auf Zahlen, Mit zerfetzten Ellenbogen, immer muss er neue malen; Kältezitternd, in der Kutte ganz versunken, halb erfroren Sucht den letzten Knopf zu schließen, stopft sich Watte in die Ohren; Ausgemergelt von den Jahren, wie ein Nichts im armen Zwinger, Die Unendlichkeit des Kosmos hält er auf dem kleinen Finger.

Hinter seiner Stirn verschmelzen Zukunft und Vergangenheit, Und die tiefe Nacht des Zeitraums hat er in Scheiben geteilt; Gleich wie Atlas in der Sage einst des Himmels Kuppel trug, Trägt er Ewigkeit und Welten auf den Schultern, alt und klug.

Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

Während Mondesstrahlen leuchten über Blättern, Stück für Stück, Trägt sein Geist ihn in Sekunden Tausende Jahre zurück An den Anfang, wo auch Wesen und auch kein Wesen noch war, Als das Leben wie der Wille noch nicht waren, alles starr, Als das Nichts sich nicht versteckte, obwohl alles war verhüllt, Und das Undurchdrungne ruhte nur von sich selbst noch erfüllt.

War es Abgrund? Warn es Schluchten? Oder alles Wassermassen, Kein Volk gab’s, all zu verstehen, auch kein Hirn, das zu erfassen, Denn nur Finsternis war alles, wie ein Meer, schwarz, ohne Licht, Auch kein Auge es zu sehen, denn etwas zu sehen gab’s nicht.

Des noch Ungeschaffnen Schatten waren damals nicht geschieden, Und in sich gekehrt und ruhend, herrschte ewiglicher Frieden!...

Doch auf einmal rührt ein Punkt sich... Einer, einsam in der Nacht, Und vom Chaos macht er Mutter, und zum Vater selbst sich macht!...

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

15

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...

De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă...

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al neființei universul cel himeric...

Und das losgeregte Pünktchen, kleiner als ein Bläschen Schaums, Wird zum unbeschränkten Herrscher schrankenlosen Weltenraums...

Dann entrollen sich die Nebel, um in Streifen unbesonnen Zu gebären Elemente, Erden, Mond und helle Sonnen...

Und bis heute unerschöpflich kommen Welten Schwaden, Schwaden Aus des Chaos grauen Tälern her auf unbekannten Pfaden, Und in leuchtend bunten Schwärmen aus dem unermessnen Raum, Aus den Quellen sprudeln Lichter in den unendlichen Traum.

Doch in diesem großen Weltraum, wir die Kinder kleiner Welt, Bauen wimmelnd wie Ameisen unsre Haufen auf das Feld; Mikroskopisch kleine Völker, Herrscher, Krieger, all’ belesen, Aufeinander folgen alle, und wir fühlen uns erlesen; Eintagsfliegen sind wir alle, in ein’ Raum von ein paar Ellen, Wo vergessen sind die Grenzen und geschäftig alle schnellen, Nicht vergessen, diese Erde ist ein Augenblick, nicht mehr, Wird gejagt von Dunkelheiten, von denselben auch nachher.

Wie im Strahl des Sonnenlichtes tausend blaue Stäubchen spielen, Die erlöschend, wenn der Lichtstreif sich zurückzieht, sich verlieren, So durchbrach die abgrundtiefe samtne Nacht der Ewigkeit Haben wir noch die Sekunde und den Strahl in Raum und Zeit...

Aber einst wird es erlöschen, wie im Dunkel Schatten schwinden, Denn sind’s Nichtseins Traumessphären, die schimärisch Ruhe finden...

În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț' Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ……………………………

Denn dem Geist des Denkens wachsen Flügel aus dem Heut ins Morgen, Hunderttausende von Jahren muss er vorwärtsschaun und sorgen, Sieht die Sonne, die uns heute jubelnd leuchtet, wie zum Tod Zwischen düstre Wolken kriechen, eine Wunde, blässlich rot, Die Planeten, Eis geworden, ziehn rebellisch durch den Raum, Aus den Händen sank der Herrin ihrer Strahlen goldner Zaum; Dass des Himmels Tempelvorhang tief in schwarzer Nacht ertrank Und, des Herbstes Laub vergleichbar, Stern auf Stern sich lösend sank; Sterbend streckt die Zeit den Körper, nun wird sie zur Ewigkeit, Denn von jeglichem Geschehen ist die leere Welt befreit, In der Nacht des Nichtmehrseins fällt dann alles, ganz zufrieden Mit sich selber und im Schweigen, kommt erneut der ew’ge Frieden... .....................................................

Începând la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești, De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți...

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...

Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Bei der Sohle selbst beginnend, worauf alle Menschheit steht, Leiteraufwärts, bis wo eisig es um Königsstirnen weht, Sehn wir alle sich zergrübeln um das Rätsel ihres Lebens, Wer im Unglück den Rekord hält, fragen wir uns doch vergebens...

Einer wirkt in allen, alle sind aus einem Stoff geboren, Aber über alle hebt sich, wer vom Glücke auserkoren, Andre stehn geduckt im Schatten, Demut heißt sie still vergehen, Wie der Schaum des Meeres hinschmilzt, eh’ dein Auge ihn gesehen Wenig fragt das blinde Schicksal, was sie denken, was sie wollen, Wenn die Wogen seiner Laune über Menschenleben rollen.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

"De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"

O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mag ihn alle Welt bewundern, mag das Schreibervolk ihn preisen...

Was kann dies ihm denn schon bieten, unsrem alten klugen Weisen?

Die Unsterblichkeit, so sagt man. Immer muss um den Gedanken, Wie der Efeu um die Eiche, sich sein ganzes Leben ranken. „Wenn ich sterbe, wird, so sagt er, ein Jahrhundert auf das andre Meinen Namen weitererben, dass von Mund zu Mund er wandre Durch die Zeiten, durch die Völker Zuflucht wird, was ich geschrieben, In den tiefsten Köpfen finden, und ich selbst bin wach geblieben!“ Oh, du Armer! Weißt du selbst noch, was du hier im Leben Alles hörtest, einsam sprachst - kannst du Rechenschaft dir geben?

Wohl kaum. Von hier, von da, das kleine Stück von einem Bilde, Irgendein Gedankenschatten, dunkler Fleck auf dem Gemälde; Und wenn so dein eignes Leben dir nicht in Erinnrung ist, Glaubst du, andre werden grübeln, was einmal gewesen ist?

Höchstens mag nach hundert Jahren, über alten Schwarten sitzend, Ein Pedant mit grünen Augen, selbst wie eine Schwarte schwitzend, Deiner Sprache Attizismus auf die Waage legend fauchen Und den Staub aus deinen Werken von den Brillengläsern hauchen, Um dich dann in ein zwei Zeilen, unten, wo die Fakten ruhn, Als Beleg der eignen Torheit peinlich kleinlich abzutun.

Ob du eine Welt erbautest, ob zerstörtest: über Taten, Über Worte gleicherweise kullert Erde hin vom Spaten.

16

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.

Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.

Wie die Hand, die nach des Weltalls Zepter langte, wie der Traum, Der das weite All umspannte, all das hat im Sarge Raum...

Freilich, hinterm Leichenwagen folgt das schwarze Grabgeleite, Welche Ironie, gelangweilt gehn die Blicke in die Weite...

Auf den aufgeworfnen Hügel steigt ein Gernegroß zum Schwätzen, Nicht um dich zu feiern, sich nur möcht’ er in Relief gern setzen In dem Schatten deines Namens. Das ist das, was deiner harrt.

Doch gerechter ist die Nachwelt, meinst du... als die Gegenwart.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . …………..

Dich bewundern werden, glaubst du, die dich nicht erreichen können?

Beifall werden sie gewisslich deinem Lebenslaufe gönnen, Wenn er nur geschickt den Schluss zieht, dass auch du ein Mensch gewesen Und durchaus nicht was Besondres... Jedem schmeichelt es, zu lesen, Dass du mehr nicht warst, als er ist. In gelehrter Körperschaft Sitzen sie und blähn die Nüstern, hören blöd und gönnerhaft, Wenn man über dich grad redet. Zum Prinzip wird gleich erhoben Mit ironischer Grimasse, dich nach Möglichkeit zu loben.

Also darf ein jeder meistern, kritisieren, kommentieren, Und verfehlt ist, was den Köpfen allzuschwer ist zu kapieren...

Doch es fehlte noch die Würze. Und sie finden sie und schmücken Dir dein Leben mit Skandälchen, dunkeln Punkten, kleinen Tücken Das ja bringt dich ihnen näher... Wenig kümmert sie das Licht, Das du in die Welt gestrahlt hast; doch Versäumnis deiner Pflicht, Müdigkeit und Schuld und Schwäche, Halbes, Krankes, Faules, Taubes, Das uns das Verhängnis mitgab, dir wie jedem Sohn des Staubes, All die Kleinlichkeit, das Elend einer leiderfüllten Seele ...................................................

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării...

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!

Wird sie mehr interessieren als die geistigen Juwele.

Fließt des Mondes sanftes Leuchten wie ein ruhevolles Segnen, Holt aus nächtiger Erinnrung tausendfachen Sehnens Schmerzen; Halb erstickt, aus Träumen zuckend, bluten leise sie im Herzen, Denn zu unsres Innern Welten öffnest du uns, Mond, das Tor; Löschen wir die Kerze, wachsen tausend Schatten rings empor...

Unermessne Wüsten weckst du auf zu nächtlichem Gefunkel; Stiller Quellen Gegenschimmern birgt der tiefen Wälder Dunkel! Über wie viele Ozeane herrscht dein Licht so weit und breit, Wenn du schwebst auf der bewegten Wasserflächeneinsamkeit, Über alle die auf Erden sind beherrscht vom Schicksalsod Scheint die Herrschaft deiner Strahlen und der Genius vom Tod!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

17

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Dan ANGHELESCU

CONSTANTIN AMĂRIUȚEI: DRUMUL DE LA POEZIE LA METAFIZICĂ (Pagini din eseistica exilului românesc) 1. Introducere: Constantin Amăriuței, un gânditor dedicat esențelor spiritualității românești Stabilit în 1947 la Paris, Constantin Amăriuței apare ca una dintre personalitățile exilului literar românesc în ale cărei scrieri – eseuri, proză sau poezie – se face vizibilă aglutinarea, cu înaltă valoare de sens, a unei adevărate tipologii metafizice a spiritualității românești, gândită și înțeleasă drept esență a dimensiunilor noastre identitare. Tot în Franța a susținut un strălucit doctorat în filosofie (la Sorbona cu o teză de metafizică) și s-a ilustrat ca unul dintre romancierii de succes ai momentului cucerind, odată cu elogiile presei literare și premii importante: Premiul Rivarol, 1955, pentru romanul Le Paresseux și, de asemenea, onorantul Prix de la Fondation del Duca pentru La Fiancee du silence,1957. În eseurile sale, deși riguroase, erudite și ample în expunere, meditațiile vădesc în același timp vocația cu totul aparte a unui lirism de mari profunzimi, gravitând mereu către străvechile noastre orizonturi aurorale. În toate acestea se lasă întrezărită o sensibilitate singulară unde, cumva, pe urmele lui Blaga, se operează o pătrundere în adâncimea pelagică a universului folcloric, aspirând la surprinderea volatilei specificități a experiențelor existențiale ale românității.

Se ajunge astfel la o eșafodare a unui veritabil Letopiseț metafizic al Țării Românești. În 1973, alături de N. Neculce, Mihai Cismărescu, M. Korne, G. Filiti, D. Damian și D.C. Amzăr, Amăriuței a participat cu un studiu substanțial, Starea d’întîi (introducere la o schiță de tipologie metafizică a poporului român), în cadrul unui volum colectiv intitulat Rânduiala. În Perspective românești, publicat de editura lui Ioan Cușa la Paris, prin scrisului său se configura una dintre cele mai importante contribuții în materie de gândire românească, dat fiind că Prolegomenele din Perspective...aveau să se complinească prin Metafizica creației lumii, Metafizica „Stării pe loc", Lucian Blaga metafizician al sacrului românesc, Starea de urât. Toate aceste eseuri care vor fi publicate în Revista scriitorilor români reprezintă, în fond, capitole ale amintitului proiect de Letopiseț metafizic. Se poate distinge aici un demers filosofic menit să trezească și să activeze conștiința de sine a na18

ției. Așa cum sublinia Nicolae Florescu „procesul fenomenologic era urmărit și descifrat pe un parcurs spiritual ce evoluează de la etnic la cultural, iar mai apoi de la cultural la ethos, descriind tipurile de conștiință națională – istorică, organică, socială, spirituală (axiologică) și ontologică – în raport cu motivul originii, al statului și al destinului românesc. Exemplificarea și analiza aserțiunilor teoretice se modulează, ca și la Blaga, pe trunchiul creației folclorice și al tradiției anonime, tinzând să sistematizeze letopisețul metafizic în trei cronici: cea a Firii, a Cugetului și a Exilului.” (Florescu 1998. 189).

2. Drumul de la poezie la metafizică Eseul Eminescu sau lumea ca substanță poetică a apărut în anul 2000 la editura „Jurnalul Literar” a regretatului cercetător și editor, Nicolae Florescu. În lapidarul Cuvânt înainte, Constantin Amăriuței procedează la o deschidere abruptă a orizonturilor sub care intenționează – evident polemic – să restaureze sensul și implicațiile vaste ale creației eminesciene în cultura și spiritualitatea românească: „A considera, spune el, cum s-a făcut până astăzi, că Eminescu este un poet romantic din secolul al XIX-lea, influențat de filosofia schopenhaueriană și de ecourile gândirii budiste (Nirvana) – ceea ce pentru o simplă critică literară este evident – nu justifică cu nimic definiția de poet național, și nici chiar pe cea de poet universal (în măsura în care universalul trebuie să decurgă dintr-o excelență a individului, în speță a specificului național).” (Amăriuței 2000. 5) O primă idee pune tranșant problema receptării poetului (Metafizica „stării pe loc”), subliniind că filosofia lui „…a fost considerată în funcție de fondul cultural, desigur temeinic, acumulat de poet în Occident”. Însă, dintr-o asemenea perspectivă, arată el, discursul exegetic a fost depreciat, prin greșită orientare, accentul plasându-se nu atât pe „originalitatea românească a poeziei” cât pe împrumuturile dintr-o gândire străină, ceea ce „…a desrădăcinat inspirația venită dintr-un străfund ce ne este propriu.” (Ibid. 23) Reinventariind influențele arhi-cunoscute și prea ades comentate, pesimismul schopenhauerian, iradiațiile perspectivei hegeliene BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE (Spiritul absolut invocat drept Veșnicul Demiurg), resemnarea stoică (Nu spera și nu ai teamă), nirvana budistă (Eu nu cred nici în Iehova nici în Buddha-Sakya-Muni) eseistul găsește că amestecul acesta heteroclit de gândire occidentală și spiritualitate indiană nu ilustrează, nu sporește și – în fond – nu susține prin nimic originalitatea creației eminesciene, astfel că totul rămâne departe de a închega ori de a constitui o filosofie autentic națională. Evident, poetul, „…n-a versificat idei filosofice pentru că i s-au părut adânci sau pline de înțelepciune. Ci inspirația lui ne-a relevat ceva tainic și absolut, fără de care nu-i posibilă, nici intuiția filosofică, nici iluminarea mistică, nici inspirația poetică. Tocmai, pornind de aici – apare revelația: „Eminescu a spus ceva nescris în cărțile de filosofie occidentală, ne mai spus de nimeni până la el în poezia românească. /..../ poet-metafizician, nu s-a dedat discursului filosofic, fie el poemitizat, cum s-a spus. Și nici la fabricarea unei mitologii personale, cum crede G. Călinescu. Din acest punct de vedere „… poetul țării s-a situat în perspectiva românească a Stării d’întîi ce reprezintă ethosul național. Felul poetic, personal, prin care s-a exprimat și care reprezintă adevărata filosofie a lui Eminescu, este Starea pe loc.” Iată de ce valoarea filosofică a scrisului eminescian „nu mai poate fi pusă în relație cu tema lui a fi de tip occidental. Starea d’întîi iese dintr-o intuiție mult mai adâncă decât manifestarea gândirii onto-noologice moștenite de la Greci./.../Fiind vorba de o poetică a stării, izvorul de inspirație răsare direct din Starea d’întîi, și nu din Schopenhauer sau din Lenau, căci mijloacele de expresie sunt în primul rînd stări: de dor și de urât./.../Această gândire poetică este structural ecstatică. Ea realizează starea pe loc a Lumii, fie în farmecul ființării ei absolute/.../fie în melancolia desființării totale a lumii sortită morții.”(Ibid.

24-26) Întru deslușirea susținerilor sale, Constantin Amăriuței redescoperă în desfășurările gândirii românești (de la Cantemir, Neagoe Basarab și până la Blaga și Vulcănescu) o mare vocație metafizică ce sa manifestat fie în termeni materialiști (la Conta – ondulația universală), fie într-o viziune mistică (a ritmurilor – la Vasile Pârvan), fie într-o simbolistică a unduirii cum se întâmplă la Blaga și Dan Botta, toate la un loc fiind întemeiate pe o profundă intuiție a ceea ce, la el, se află cuprins în strania sintagmă de Starea d’întîi. Sensul termenului se circumscrie aceluia de „stare absolută, pre-ontologică în spiritualitatea românească (nici Ființă, nici Neființă) /.../ înțeleasă ca stare pe loc. Spre ea tinde poetul: setea liniștii eterne, cântecul vechi ce obsedează și pe Hyperion (mi-e sete de repaos). (Ibid. 16) Aceasta – se mai spune – se vădește ca rezultat fie al unui „cântec ce a încifrat realitatea/.../ prin metaforă/..../fie a unui cântec ce descifrează Starea d’întîi ca Enigmă prin alegorie.”(Ibid. 17) BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Fenomenologia creației poetice pe care Eminescu o instaurează ca discurs („deja prezentă în spiritualitatea românească sub forma de folclor”) privește, potrivit autorului, o estetică a „stărilor de dor și de urât.” Pentru Poet, dorul este infinit, ceea ce deschide orizonturi către imaginea Firei ilimitate; urâtul este legat de starea de finitudine a lumii. Dialectica gândirii lui poetice este deosebit de subtilă și permite stranii, tulburătoare treceri dintr-o ontologie în alta ca în Mortua est, sau O rămâi. Frumosul estetic devine, din perspectiva amintită, Starea d’întîi a poeziei în creația eminesciană și „este chiar o stare ontologică: imagine absolută, transcedentală. Dar nu ca Ființă exprimată în idei (ca în filosofia occidentală) și nici ca Mister (redat de Icoana divinului, ca în fenomenul religiosului în general) ci ca Enigmă.” (Ibid. 17) Devine astfel sesizabilă, dimensiunea specifică filosofiei și Poieticii eminesciene: iluminarea stării originare din lucruri. Ilustrative, pentru aceasta, în viziunea eseistului sunt, înainte de toate, versurile din Scrisoarea I : „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.”

Ceea ce (ni se mai spune) transpare dincolo de ele este tocmai „substratul (o sub-stare) metafizic” al unui discurs ontologic de o „admirabilă și precisă precuvântare a lumii, o spunere a ei înainte de cuvinte.”(Ibid. 30) Nu fără o tentă de malițiozitate, Amăriuței îl taxează pe Călinescu, cel care n-a rezistat ispitei de-a explica cultural „ideile” cuprinse în versurile amintite, identificându-le sursa în altă gândire decât cea românească (Rigveda). Nici lui Constantin Noica (considerat mai pătrunzător în ale metafizicii!) nu i se trece cu vederea faptul că ideea de neființă e pusă pe seama influențelor cunoscute din gândirea indiană, opinând că, la fel de bine, episodul cosmogonic din Scrisoarea I putea foarte bine să trimită și către alte teritorii culturale precum Teogonia lui Hesiod sau Metamorfozele lui Ovidiu. Dar, nu numai atât. Reproșurile față de Noica se amplifică, pornind și de la faptul că acesta asimilează neființa din versurile lui Eminescu cu Haosul, trecând „de la neființa ontologică (negativă), la mitologie.” Or – subliniază eseistul – ceea ce Eminescu exprimă prin Nepătruns, haos omogen, nediferențiat, sau matrice cosmogonică (haos-mamă pentru punctul Tată)” apare din temeiurile unei intuiții cu totul diferite de aceea a Haosului (Neființă). Ceea ce devine evident atunci când scrie: Umbra celor nefăcute nu-începuse a se desface,/ Și în sine împăcată stăpânea eterna pace. La Constantin Noica, se spune în continuare, identitatea dintre Ființă și Haos e deja stabilită, astfel că, practic, el „modifică versul eminescian într-un sens ce amintește 19

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE creația continuată de tip cartezian: Umbra celor nefăcute nu-nceta a se desface/ Și în sine neîmpăcată stăpânea eterna pace.” Și Amăriuței își amplifică argumentația: „Că eterna pace, adevărat leit-motiv de căutare a poetului (ca și setea de repaus) era neîmpăcată, iată ceea ce apare nu numai curios, dar și imposibil. Adevărul este că Ființa și Neființa, teme de ontologie (adică de fundament noologic), privesc Lumea în totalitatea ei ființată sau des-ființată. Nepătrunsul lui Eminescu nu are nimic comun cu ontologia (el este pre-ontologic), și nici cu mitologia cosmică. În starea lui de eternă pace, Nepătrunsul de la Început este intuiția Stării d’întîi.” (Ibid. 32) Concluzia analistului se formulează în sensul că versurile care deschid Scrisoarea I reprezintă o Precuvântare la discursul cosmogonic, iar în jocul lor literar, realizat cu concepte din arsenalul filosofiei „...apare clar efortul de depășire a limbajului, a deconstrucției semantice”. Tot de aici, întorcându-se la ideea sursei de inspirație din Rigveda, se afirmă, tranșant, că orice comparație – în ceea ce privește esența – „se oprește aici (dat fiind că) gândirea liturgică a brahmanilor nu este gândirea ecstatică a poetului român. Din prima va ieși mitul cosmogonic, din a doua starea pe loc.”

Privitor la aceasta din urmă (starea pe loc), Constantin Amăriuței consideră că gândirea filosofică a profitat, într-un anume fel, de pluralitatea semnificațiilor cuprinse într-un cuvânt, fapt care „a permis înțelegerea nu numai a obiectului vizat și spus de cuvânt (ca un concept noologic), dar și a ceea ce este nespus, sub-spus sau pre-spus de el. Aceste multiple și tacite cuvântări, pe care limbajul de toate zilele le-a uitat, cu toate că ele se află înscrise în miezul cuvântului, participă la bogata invenție poetică/.../ aceste înțelesuri anexe conceptului obiectiv sunt în realitate stări.” (Ibid. 34) Referitor la arta de a scrie, ni se mai spune că ea are capacitatea de a trezi din somnul dogmatic secretul unei noțiuni simple dat fiind că poeziile lui Eminescu aduc în percepție ființările lumii văzute ca stare pe loc, stare intimă a lucrurilor pe care poetul o presimte printr-o gândire ecstatică. Ceea ce aspiră să facă, prin poezie, se mai afirmă aici, este să aducă în lumină un miez de stăruință universală care este starea pe loc în forma ei originară de sine, de stare principală (Ibid. 36). Aspectul, într-o ultimă instanță echivalează cu o ieșire din timp, în starea pe loc a lucrurilor unde: Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna. (Rugăciunea unui Dac). Și comentatorul precizează în continuare: „Totdeauna are sensul de veșnicie cantitativă a lucrurilor nu de permanență a lor. Starea lucrurilor (sinea) este preontologică, ea nu poate fi gândită speculativ sub pecetea categoriei cantității (ca la presocraticii Parmenide, Heraclit, Empedocle, Melisos etc) /.../(ci) este starea stăruitoare de sine a tuturor lucrurilor, ca în versurile următoare: Pe 20

când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată.” (Rugăciunea unui Dac).

Aici este vorba despre o anume specială cunoaștere: „gândul ecstatic cunoaște starea pe loc a Lumii în Neființa ei”. Și Amăriuței, preocupat de o descriere fenomenologică a acestei stări consideră că merită să fie subliniată frecvența clipei ca trăire a destinului și identificarea ei cu starea pe loc, ca formă de depășire în permanența stăruinței, a Lumii: La ce simțirea crudă a stinsului noroc/ Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc.(Despărțire). Opinând că, într-o serie întreagă de rostiri poetice, Eminescu aspiră la o oprire a desfășurării istorice a Lumii (panoramă a deșertăciunilor), pentru a evita Răul și a opri Clipa (!) pentru o stare pe loc fericită, analistul enumeră Memento mori și Povestea magului călător în stele.

Aceasta, consideră Constantin Amăriuței, este, în fond, filosofia lui Eminescu, cel care aude mereu chemarea stării pe loc întrezărită „ca o ființare sau ca o desființare absolută, cu tot farmecul și cu toată melancolia vieții și a morții.” În opinia lui Constantin Amăriuței, sensul și finalitatea dorului la Eminescu sunt în trăirea unei stări absolute de iubire, acolo unde frumusețea (lumii) este pură, fără corp; ființare ideală a stării pe loc. De aici funcția ecstatică a gândirii în mersul ei transcendental spre un dincolo de hotarele clipei, reținută totuși în ea ca stare de dor. În sprijinul acestor aserțiuni sunt citate versurile: „În ochii mei acuma nimic nu are preț,/ Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.” Vorbind mai departe despre Ființa lumii realizată în stările de dor, comentatorul consideră că poetul preferă imaginile împietririi, ale încremenirii, ale înghețării lumii în clipa stării de dor pătrunsă de starea d’întîi, iar dorul eminescian face din iubire modul ultim de ființare ideală. Pentru demonstrație, autorul eseului extrage din texte un număr semnificativ de exemple: fulger încremenit din nori (Mitologicale), ...și cu stânci încremenite printre nouri de purpur (Memento mori), mare înghețată (Odin și Poetul), de gheață-nalta-i domă/... că orice-i viu în lume acum încremenește/ (Strigoii) etc. Așadar, consideră el, Erotica lui Eminescu este o regăsire a lumii în ideal, adică în starea pe loc, dat fiind că poetul „iubește nu femeia ca atare, ci ființarea ei dincolo de lume în frumusețea ei ideală”.

Vorbind despre Luceafărul în care deslușește un centru de perfecțiune și genialitate/.../(fără de care) creația noastră literară ar părea nedesăvârșită”, Amăriuței consideră că „o estetică pretențioasă și pedantă/.../ s-a grăbit să caute, în genialitatea poetului și a poemului, izvoare de inspirație și reminiscențe din cultura universală. Rând pe rând, poeți ca Ovidiu și Lucrețiu, filosofi ca Schopenhauer și Kant, moraliști greci și imnuri indiene au servit de substrat (filosofic și etic) poetului român. Ca și cum /.../ Eminescu /..../ BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE nu putea găsi în ființa neamului său metafizica pe care voia să o exprime.” În consecință, eseistul denunță inacceptabila situație la care s-a ajuns prin faptul că „substanța acestei capodopere lirice /.../ cea mai românească operă literară” să fie pusă pe seama unor iradiații străine. Și argumentația lui începe prin a spune că ceea ce poetul „a pus în temă și în formă lirică” în Luceafărul este o „metafizică preexistentă, născută odată cu ființa și limbajul românesc”. Pentru român, insistă Amăriuței, „lumea este un cerc de lumină” și, în acest sens, îl citează pe Mircea Vulcănescu, cel care observase că „Lumea vine de la latinescul lumen, adică lumină”, ceea ce duce, în cele din urmă la ideea de loc privilegiat „unde firescurile acestei orânduiri (divine) intră ca ursită (Omul) sau ca menire (tot ceea ce nu este Om) pentru a constitui casa acestei lumi./.../ Metafizica populară românească ne oferă multiple exemple de ursire și de menire. Ceea ce vom reține aici, pentru a înțelege aspectul românesc al Luceafărului, este deocamdată caracterul incantatoriu al acestei intrări în lume, adică în orânduirea gospodăriei (și a categoriilor ei).” (Ibid. 118).

Amăriuței subliniază aici repetarea (de trei ori) a chemării adresate de fata de împărat către Luceafăr, către cel „ne-lumesc”, cel dintr-un „dincolo” să coboare, să intre în casa lumii. Ceea ce, se spune mai departe, constituie o ursire ca om, intrarea în vremelnicia omului, părăsirea ne-omenescului de Luceafăr „străin la vorbă și la port”. Încercând să lumineze sensul și tâlcul lui a fi ursit ca om în metafizica românească, analistul aduce în discuție ideea de noimă a lumii acesteia. „Dorul de luceferi precum și primirea în bătătura casei a lui Dumnezeu, sau a unui sfânt sunt și ele orânduite de aceeași lumină a lumii românești.” Însă restricțiile, se face observația, încep de la depășirea „cercului (nostru) strâmt unde norocul (ne) petrece pe toți”. Iată de ce apare concluzia că o legendă inversă a Luceafărului „este o imposibilitate”. Ca o considerație esențială asupra poemului, eseistul avansează ideea că Eminescu se apropie aici „de două aspecte esențiale metafizicei românești: 1) Chemarea (incantație) a firescului transcendent lumii în cercul luminos al ei; 2) Tema norocului sau a soartei de om, în noima lumii.” Concluzia se impune inevitabil: „Luceafărul eminescian nu avea nevoie de învățătura lui Schopenhauer pentru a vorbi de dragoste, sau de Rig-Veda pentru a descrie originea intențională a lumii, tot așa noi nu avem nevoie de Husserl sau de Heidegger pentru a ne înțelege rostul sau norocul nostru în lume.” (Ibid. 117-118-119) Din perspectiva prin care privește valorile literaturii române, Constantin Amăriuței consideră că „desvăluirea a ceea ce stăruie, ca frumos poetic, se datorește fie stării de dor, fie stării de urât”, poeticul, întro astfel de situație, ținând loc de gnoseologie, dar nu a unui fond ontologic, ci adresându-se exclusiv unei stări absolute a lumii. Astfel că Geneza Frumosului BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Românesc îi apare ca o bivalență a stărilor revelatoare de absolut în cadrul celor două stări enumerate mai sus: de dor și de urât care sunt în același timp stări reductive și de extaz, funcția lor reductivă, mai precizează el, fiind înțeleasă cu sens de metodă ascetică și de metamorfozare poetică a lumii, caracterul lor ecstatic permițând „contemplarea stării absolute trăite ca frumos”. Dintr-o asemenea abordare, prin „...limbajul în mod inevitabil ermetic”, se exprimă „Ființa (dacă starea este a dorului) sau Neființa, (în cazul că absolutul este relevat prin urât). Natura bivalentă a stărilor revelatoare de absolut de care se amintea mai sus îi pare deosebit de revelatoare în momentul când este aplicată la analiza a două dintre cele mai importante poeme (capodopere) din literatura română: Luceafărul și Domnișoara Hus (v. „Zborul” liric din „Luceafărul” și „Domnișoara Hus” (Ibid.

130) Atât în ceea ce-l privește pe Eminescu, cât și pe Ion Barbu, ambii, consideră comentatorul, abordează o aceeași temă a iubirii absolute dar, observă el, „...Frumosul acestei stări, redate prin demersul exilului din lume și a extazului contemplativ, apare însă ca Rugăciune la Eminescu și ca Descântec la Barbu.”

Acestea, în considerațiile lui Amăriuței devin „forme diferite de ermetizare prin limbaj a supremei stări poetice, fruct diurn al dorului la Hyperion, rod sterp al urâtului în Domnișora Hus”, (Ibid. 132 ș.u.), primul aflându-se în starea de dor, cealaltă în starea de urât, ambii condamnați la exil de lume. Pentru Hyperion, se înțelege, setea ce-l soarbe e setea de Ființă și zborul lui e gând purtat de dor, în vreme ce la Domnișoara Hus ceea ce domină e starea de urât, adică o plenitudine opresivă a lumii, ceasul rău ce a acoperit lumea (cheag alb și chip de coabe). Zborul (în care eseistul îl vede o „asceză de lume”) fiecăruia este esențial diferit: pentru Luceafăr este „întoarcere spre Ființa absolută, cădere în Ziua fără început”. Pentru Domnișoara Hus zborul este de liliac, de șoarece sur, „cădere în Noapte, cădere spre Neființă”. Hyperion ajunge la Părintele celor ce sunt în timp, Domnișoara Hus îl întâlnește pe „amăgitorul celor ce se cern prin sita nopții,” Țiganul Aurar („expresie populară pentru Neființa, așa cum Țiganul este lucrarea Ne-Fârtatului din Povestea lumii de demult), într-un („loc transcendent” pe care poetul îl ilustrează în versurile: Hai în zbor de șoarec sur,/ La alt ciur /Des și rar; Clătinat la râul nopții/ De Țiganul aurar,/ Ciuruitul prapur sur/ Ce-n azur străvechi întinge/ Îngălatul de Azur:/Rupta lumilor meninge.

Apropierea celor două poeme, Luceafărul și Domnișoara Hus, pune față în față starea de dor la Eminescu și starea de urât la Ion Barbu, ilustrând astfel modul în care frumosul românesc, destăinuit printr-o aceeași temă (dragostea), apare diferit, după cum limbajul ermetizează respectiva „stare stăruitoare”. El consideră că „numai înțelegerea rolului pe care îl joacă dorul și urâtul poate da socoteală, cu 21

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE folos, de geneza frumosului românesc.”

Dorul, ca și urâtul constituie, în înțelegerea eseistului, „starea afectivă pur românească, revelatoare de Stare metafizică./.../Dorul este...dorință și drum, nostalgie și asceză spre Absolut./.../ Sentiment al distanței și înstrăinării” și, ca atare, el revelă „valoarea absolută a obiectului dorit în starea de absență”.

Opusul, exilul, prin starea de urât, „provine din prezența apăsătoare a lumii ca silnicie istorică”. În decursul uneia și aceleiași poezii, Scrisoarea I, Eminescu (subliniază Amăriuței) ar fi exemplificat „frumosul Ființei, prin starea de dor, și frumosul Neființei, prin starea de urât”. Acolo, „absența de lume (haos originar) nu înseamnă Neființă, deoarece există un punct (un atom primitiv/.../) ce devine Tatăl. Or, prin actul lui – dorință pură de lume – începe existența: De atunci negura eternă se desface în fâșii,/ De atunci răsare lumea, lună soare și stihii...De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure căi de chaos pe cărări necunoscute/Și în roiuri luminoase isvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.” (Ibid. 140) Pentru a ilustra opusul, starea de urât, Amăriuței citează din cuprinsul aceluiași poem sintagmele ce sugerează moartea, dezagregarea „ca viață și ca noimă” a universului, când „...planeții toți îngheață și s-asvârl rebeli în spaț/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați”. Aici, în starea de urât eminesciană, se „descoperă ontologia inversă a Neființei” și imaginile pline de forță ale poemului sunt elocvente: „...Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Și în noaptea neființei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepeterna pace.”

Un aspect asupra căruia Constantin Amăriuței revine – de mai multe ori în tentativa sa exegetică – este acela al influenței/ non-influenței culturii occidentale și nu numai: „S-a spus, de altfel, că refuzul lumii la Eminescu este de factură schopenhaueriană; iar Neființa dorită este propria Neființă budistă. În pofida influențelor străine, trăirea exilului prin actul somnului este la Eminescu un mod aparte de existență. Totdeauna limbajul poetic hermetizează o experiență de exil fundată, nu pe doctrina învățată la curți apusene sau răsăritene, ci pe starea de urât specific românească. Nu plictisul sau spleenul baudelairian îl cuprind pe poetul Țării de la Nistru pân-la Tisa, ci urâtul aprig al lumii în ceea ce are ea mai adânc, mai biologic. Somnul vameș al morții este acel ce permite fuga dincolo de lume, în adâncul ei arhaic. Somnul duce la starea în care, de la origine, pietrele dorm cuprinse de vis și extaz. ”. (v. capitolul Neființa lirică, 141 ș.u.)

Referitor la semnificațiile și sensurile somnului eminescian, Amăriuței distinge în ele un „instrument existențial” călăuzitor către (în) „împărăția gândirii neînființate”, considerând totodată că „actul de exil în 22

starea de urât a somnului este, prin excelență act de asceză, în sensul filosofic de reducere a lumii la o anumită față esențială a ei” și pune un accent aparte asupra „procesului eminescian al Neființei”, care (prin somn sau moarte) „duce de la urâtul lumii la starea de extaz a lumii arhaice, lumea în absență de viață: Tu stingere! Tu, chaos- tu lipsă de viață!/ Tu, care co suflare stingi jocul cel feeric.” Și iată o subliniere esențială, asupra căreia se revine cu insistență: niciun poet „...în afară de Eminescu, nu s-a încumetat să fundeze lumea poetică pe extazul Neființei”. Dar, se mai accentuează și faptul că „Neființa eminesciană nu-i Neantul dogmatic” ci „un Neant al cunoașterii, nu al existenței. El poate fi chaosul originar nevizitat de Spirit, materia neinformată de Gând, starea absolută ne-relevată în extazul dorului sau urâtului românesc.” Dincolo de toate, definitorie, se impune concluzia: „Eminescu/.../ rămâne mai ales creatorul stărilor de dor, al Absolutului ca Ființă.”

3. Concluzii Dacă – preluând una dintre seducătoarele gândiri ale lui Mikel Dufrenne – am fi înclinați să vorbim despre acel Ceva ce se pretează a fi nelimitat într-o lume a poeziei (Dufrenne 1971. 108) evident, vom spune că acesta devine identificabil în literatura română abia începând cu Eminescu. Opera lui se vădește în deschiderile vaste către mari orizonturi – inclusiv cele din sfera cunoașterii – configurându-se din acea energie atât de singulară prin care poezia a devenit capabilă să se cuprindă, să se gândească și să se reflecte în sine pe sine. În călătoria sa, fascinantă, de la poezie la metafizică, Constantin Amăriuței operează o situare a Poeticului într-un statut ontologic originar, capabil să-și analizeze configurațiile, să-și (re)pună în discuție condiția și determinațiile propriului mod de ființare. Prin urmare, numai începând cu Eminescu a devenit posibilă apariția acelui joc secund al energiilor spirituale ce se cuprinde în evanescenta sintagmă de conștiință poetică. Aceasta și pentru că autorul eseului concluzionează într-un mod care îi este propriu: „Recea nemișcare analizată de critica literară, reprezintă la Eminescu conștiința unei stări în care viața și moartea, ființa și neființa, dorul și urâtul, Ziua și Noaptea lirică, sunt unul și același lucru./.../ Descrierea Stării d’întîi solicită din partea gîndului ecstatic efortul nemaiîntâlnit în literatura mondială de-a trece dincolo de hotarele limbajului poetic. Versurile devin Discurs metafizic, fără să cadă în retorism, sau în didacticism filosofic. Luceafărul reușește să dea în mod lapidar (cuvintele sunt „pietre”) adâncul unei stări fără timp și loc. Versurile cu care se încheie Discursul Stării d’întîi a Luceafărului național sunt tocmai afirmarea acestei „stări” absolute (în-locuitoare de lumea relativă):Ci eu în Starea mea BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE mă simt/ Nemuritor și rece” (Amăriuței 2000./ Eminescu /66-67) În Cuvântul înainte la volumul ce aduna la un loc textele pe care, de-a lungul vremii, le scrisese despre Mihai Eminescu, Constantin Noica lansa (din amețioare adâncimi de gând) tulburătoarea afirmație: „...cu un singur volum de versuri – e drept răscolitoare la culme – și cu unul sau două volume de proză neîmplinită, cititorul român crede a ști ce este fenomenul Eminescu și ce ne este el.”. (Noica 2014. 7) În actualitatea noastră fals culturală, pretins postmodernă, pretins... nu se mai știe cum, ecoul dubitativ al aserțiunii lui Noica ne urmărește și e cazul să întrebăm din nou, la rândul nostru dacă astăzi, noi, românii, mai suntem în stare să înțelegem ce ne-a fost, ce ne mai este și, cu atât mai mult, ce ne va mai fi El? Bibliografie: ALBU, Mihaela, ANGHELESCU, Dan 2010 Presa românească din afara granițelor. București,

Editura Fundației România de mâine.

GUILLERMOU, Alain 1964 La genese interieure des poesies d’Eminesco.Paris, La nation Roumaine nr. 221.

(AMĂRIUȚEI, Constantin, 1951, Frumosul neființei. Paris, Caete de dor.Metafizică și poezie.)

1964 M. Eminesco,ou l’Absolu.Paris, La nation Roumaine nr. 224, juillet.

1970 Sborul liric din „Luceafărul” și „Domnișoara Hus”.New York, România, nr. 111, iunie-iulie-august.

1973 Perspective Românești.Paris, Editura Ioan Cușa.

1989 Metafizica „stării pe loc”.München, Revista scriitorilor români nr. 26.

2000 Discursul metafizic al poeziei românești.București, Jurnalul literar nr, 1-2.

2000 Simple amintiri despre începuturile Caetelor de dor.București, Jurnalul literar/ 15-18.

2000 Eminescu sau lumea ca substanță poetică. București, Editura Jurnalul literar.

DUFRENNE, Mikel,1971 Poeticul. București, Editura Univers.

FLORESCU, Nicolae,1998 Întoarcerea proscrișilor. București, Editura „Jurnalul Literar”.

Regina Maria şi Regele Ferdinand I, Întregitorul României

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

23

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Diandra DAVID

DREPTUL ȘI DREPTATEA „E pietroasă și-ncovoiată calea dreptății, dar e sigură”, Mihai Eminescu.

Cei mai mulți dintre cercetători l-au valorificat pe Eminescu raportat la capodoperele sale literare. Nu sa insistat în scris foarte mult pe atitudinea vădit luptătoare a scriitorului împotriva nedreptății și a corupției, pe frânturile de gânduri rupte din universul ideatic eminescian, regăsite cel mai adesea în proză, articole de presă sau chiar în lupte politice și ideologice.

Simțul dreptății puternic dezvoltat și moralitatea-i caracteristică sunt evidente numai citându-l pe Al. Philippide, care din memoriile tatălui său despre Eminescu, amintește: „Firea lui, concepția lui sănătoasă despre viața morală a omului, îl făceau să deteste ipocrizia și minciuna, să nu sufere nici un compromis și să nu admită nici o concesie care ar fi jignit dragostea lui față de adevăr și de dreptate.” (Manuscriptum, nr 3/1975, p.7). Scriitorul nu a fost politolog sau jurist, cauza lui sfântă, după cum el însuși mărturisea, era treimea: țara, țăranul și dreptatea.

Dreptul și dreptatea sunt privite de poet ca valori, și nu ca noțiuni juridice. Lucrarea Valori etice în gândirea lui Eminescu (Ed. Minerva, Buc., 1989) elaborată de C. Jornescu și C. Petrescu, are ca obiect de cercetare gândirea social-politică a geniului eminescian. Cei doi autori au selectat segmente, între care se stabilesc relații, nefiind sisteme închise, opera fiind un tot organic, ce oferă o privire de ansamblu.

Pe când studia dreptul la Universitatea din Viena, Ioan Slavici, prieten de-o viață cu Eminescu, mărturisește despre acesta din urmă: „deși nu se specializase în științe juridice, înțelegea problemele de drept și judeca în materie de drept mai sigur și mai bine ca mine. Iar aceasta pentru că era tare in filozofie.” În articolul Echilibrul, titlu sugestiv, întrucât pentru poet, „dreptul e echilibrul” se pot lesne observa idei descinse din filosofia hegeliană: „domnitorul... e personificarea fiecăreia dintre națiuni, vârful întâmplărilor istorice”. De remarcat, totuși, că scriitorul cunoștea conceptele lui Hegel, chiar înainte de predarea lor de către renumitul profesor Rudolf Ihering, adept al filosofiei juridice hegeliene, articolul fiind publicat în perioada aprilie-mai 1870, iar poetul s-a înscris ca student auditor la Viena, la cursul „Institutionen und Geschichte des romischen Rechts”, pentru semestrul de iarnă 1871-1872 și semestrul de vară 1872. Școala istorică a dreptului a apărut la sfârșitul secolului 18 ca 24

o reacție împotriva iluminismului francez, ce avea la bază un drept absolut al rațiunii, constând în modificarea și construirea societății pe scheme abstracte. Nu aspectul formal al dreptului și al justiției reușesc să potolească setea pentru dreptate, ci concretul, substanța, conținutul, idee postulată și de tânărul student în capitala imperială. Urmaș al lui Kant și considerat părinte al idealismului german, Johann Gottlieb Fichte cuprinde-n cartea sa, Reden an die deutsche Nation, direcții spre o gândire și-o simțire naționalististorică. Dreptul, operă naturală ce aparține timpului, reflectă istoria unui popor, care progresează treptat. A nu se confunda acest Volksgeist cu celebra „volonte generale”, concepută ca o entitate abstractă. Poetul român împărtășește și el aceste păreri: „Civilizația adevărată [...] consistă în dezvoltarea naturală, organică, a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale...; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizația juridică, ci de perfecționarea și completarea vechilor și propriilor începuturi de legislațiune și viață juridică.” Poetul național acuză întreruperea evoluției naturale prin impunerea unor legi aparținând altor state: „Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaș grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare.” (Valori etice în gândirea lui Eminescu, C. Journescu și C. Petrescu, pp. 10, 12, 26). În acest sens se va ține cont și de rolul factorului geografic, care poate justifica și modul de organizare politică – în funcție de tipul de climă sau de cât de restrâns sau de întins este spațiul. Aceștia pot constitui factori configurativi ai formelor de guvernământ, în opinia lui Montesquieu.

Pentru Eminescu DREPTUL ȘI DREPTATEA reprezintă idei forță, ce-i domină firul logic al rațiunii. Romanii, definind principiile dreptului, au evocat mai ales semnificația morală a lui. În limba noastră veche, „lege” și „religie” erau noțiuni identice. De peste un secol, Eminescu este expresia unui spirit capabil de profunde observații, pe care, de-a lungul timpului, juriștii consacrați nu le-au adus în discuție.

Dreptul ține de echilibrul materiei și de echilibrul spiritului, astfel prin echilibrul spiritului, așa cum susține el, se aspiră la echitate, egalitate de prestații. El privește în drept un echilibru al voințelor umane: BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE „Cîntărește tendința ta de-a avea nu cu puterea, ci cu dreptul pe care celălalt îl are”. Trăsătura fundamentală în gândirea eminesciană o constituie necesitatea de a asigura tuturor normelor juridice (condiția imanentă a raportului juridic) legitimitate, validitate socială, dimensiune morală, juridicitate, dar mai ales JUSTEȚE. În concepția poetului, dreptul este înfățișat de istoria neamului, în care se includ factori obiectivi, subiectivi, economici, politici, etici, psihici.

Acesta nu pune semnul egalității între dreptul pozitiv (înțeles ca totalitatea normelor juridice edictate de autoritate, aplicabile într-un stat) și „drept”. În mss.

2267, fila 1 copertă, afirmă: „Inegalitatea factică e întemeiată pe dreptul pozitiv.”, rezultând posibila existență a unui drept pozitiv injust. Dacă privim în jurul nostru, chiar dacă au trecut mai mult de 100 de ani de la formularea acestei ipoteze eminesciene, suntem îndreptățiți să recunoaștem veridicitatea acestei concluzii, care din trecut părea o avetizare a ceea ce astăzi se întâmplă. Dreptul în raport cu morala, care potrivit lui Hegel, se așază în conștiința socială, este exemplificat metaforic: „Popoarele își au vîrstele lor deosebite, și ceea ce se potrivește într-o vârstă nu le mai prinde într-alta. Electivitatea judecătorilor datează dintr-un timp în care morala și legea erau unul și acelasi lucru...” (apud. opt. cit., p. 45). Între drept și morală trebuie să există o deosebire, dar este de preferat să nu se separe. Morala are ca obiect reglementarea atitudinilor interne ale conștiinței umane și nu poate fi sancționată decât printr-o mustrare de conștiință.

Preocuparea lui Eminescu viza mai mult viața social-politică și mai puțin formele instituționale juridice referitoare la stat, la funcțiile și elementele lui.

Imanetismul hegelian și organicismul sunt stâlpii concepției scriitorului despre originea și esența statului. Spre deosebire de mulți doctrinari (Hobbes, Proudhon), el nu face confuzii și nu identifică statul cu guvernământul. În Timpul, 26 februarie 1880 descrie succint întreaga evoluție a statului român: „Domniile absolute, fie pământene, fie străine, fie prin conspirații interne, fie prin intrigi și tocmeli la Constantinopol, dar toate despotice în sine – [...] iată trecutul țării noastre în liniile sale generale de la Radu Negru pînâ la Convenția de la Paris”. Încetarea vieții statale are loc prin demagogie sau despotism. Statul personifică națiunea, care se definește prin conștiința colectivității. Cercetătorii operelor lui Eminescu au observat primordialitatea acordată națiunii în raport de stat.

Pentru el, singura realitate istoric verosimilă este națiunea identificată cu poporul, ce-i aparține suveranitatea (care a fost limitată în sute de ani prin abuzuri, impunerea forței și prin excese). Astăzi, profesorul Deleanu precizează: „Națiunea nu trebuie confundată cu naționalitatea sau cu cetățenia, care exprimă BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

apartenența juridică a unei persoane fizice la un anumit stat. Ea nu trebuie confundată nici cu poporul, care deseamnază masa indivizilor, indiferent de naționalitate, constituită ca suport demografic al statului. În fine – cum deja am precizat – națiunea este mai restrânsă decât populația, dar mai presus de ea.”

(Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Ion Deleanu, Ed. C.H.Beck, Buc., 2006, p. 335). Alt argument adus de poetul nostru național își are sorgintea în muncă, deoarece aceasta este fundamentul evoluției civilizației. Pentru el, statul apare ca un organism viu, ce se îmbracă în idealuri sociale și naționale. În sensul modern, statul este forma cea mai perfecționată de organizare, fiind o persoană morală, titular de prerogative și responsabilități, un centru de interese legitime. „E o realitate atât de vie și de puternică, încât absoarbe individualitatea noastră a tuturor [...] E o autoritate absolută, întrucât nu recunoaște nicio autoritate superioară, cum recunoaște peroana privată autoritatea statului. Statul nu recunoaște nimic superior sieși.” (Teoria generală a dreptului, M. Djuvara, Ed. All, Restitutio, Buc., 1995, p. 43). Forma de guvernământ exprimă modul de exercitare a puterii, fiind independentă de structura de stat.

Eminescu s-a pronunțat în repetate rânduri în favoarea monarhiei constituționale, ce face parte dintrun sistem de drept constituțional, în care, potrivit scriitorului, statul natural cere monarhia ereditară, nu electivă, în așa fel încât suveranul să reprezinte interesele poporului. Acest tip de monarhie se diferențiază de cea absolută prin limitarea puterii monarhului, dar mai ales prin faptul că ea combină principiul monocrației de guvernământ al unei singure persoane, care trebuie să accepte într-o oarecare măsură politica emanând din compoziția camerelor. Se vede alegerea lui pentru legea salică. Totuși, datorită împrejurărilor vremii și a confruntărilor tot mai dese cu partidul și guvernul liberal, apare o schimbare de concept, evidențiată prin opțiunea lui pentru monarhia absolută.

Principiul monarhic văzut din perspectiva eminesciană, aduce în prim plan cum trebuie să fie monarhia: social-creștină, națională, constituțională, erditară. O altă frântură din gândurile sale atenționează și asupra următorului aspect, prin care face referire la străinii din partidul liberal al vremii: „De aceea instinctiv lea trebuit domn străin... un Domn care să nu-și cunoască poporul, să nu știe cine-l exploatează...” (în mss. 2264, fila 11 r ). Își exprima opinia împotriva republicii, care astăzi constituie forma de guvernământ a celor mai multe state. Republica presupune un regim politic, în care puterea esre res publica (spre deosebire de regnum – proprietatea regelui), ceea ce implică, în mod necesar, faptul că detentorii puterii 25

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE exercită această putere în virtutea unui mandat conferit de către corpul social. Totuși, criticile sale se îndreaptă nu împotriva instituțiilor, ci a oamenilor, cu care erau „umplute”. Niciodată egalitatea legală (consacrată și astăzi expres la art.16 (1) din Constituția României) nu va putea șterge inegalitatea înnăscută sau pe cea dobândită prin muncă. Lipsa unei judecăți proprii este marele neajuns al societății: „Științele de stat și cele juridice nu sunt asemenea astronomiei, matematicei, mecanicei, științe absolute – ci istorice și cazuistice.” Prin aceasta îndemna tinerii elevi sa nu ia în mod absolut orice teorie predată, ci să gândească, să facă un „curs de gimnastică a minții, care-i ferește pe elevi de-a crede cu ușurință și fără cumpăneală teoriile generale cîte se ivesc în drept...”, să nu se situeze pe linii de gândire similare cu profesorii lor doar pentru că se spune „cutare adevăr e absolut statornic pentru că cutare carte franțuzească sau nemțească zice așa.” Totul se învârte în jurul propriei judecăți.

Cursurile frecventate la universități din Viena și Berlin l-au ajutat a conștientiza: „universitățile apusene erau foarte îngăduitoare cu studenții din țări mai puțin dezvoltate, fapt cu intens nocive consecințe”, căci se pare că au înțeles contrariul a ceea ce ar fi trebuit

să înțeleagă: „NU E NICI O TREABĂ, CĂCI D-NIA LOR ÎN LOC SĂ FI ÎNVĂȚAT A POTRIVI LEGILE CU ȚARA, VOR DIN CONTRĂ SĂ SCHIMBE ȚARA DATĂ”. O altă indignare din partea poetului se revarsă asupra receptării dreptului roman prin filieră germană, de către studenții noștri: „Cum se preda și cum știu oamenii la noi dreptul roman? Astfel cum lau avut romanii? Astfel cum l-am avut noi cu modificările aduse de bizantini cunoscut prin suta 16 și a 17 până mai alaltăieri sub numele de Pravila Împărătească? De fel. Se predă dreptul roman, așa cum a fost el admis, modificat și înțeles de spiritul popoarelor germanice.” (apud., Valori etice în gândirea lui Eminescu, C. Journescu și C. Petrescu, pp. 150, 151). Într-un articol publicat în Timpul din 13 iunie 1881 a prevestit metaforic ceea ce se întâmplă acum.

Ceea ce în trecut părea o glumă, în contemporaneitate este o cruntă realitate: „nu ne-am mira dacă am vedea pușcăria devenind Parlament și Parlamentul... pușcărie.” Pentru el, dreptatea este valoarea supremă, iar nedreptatea durerea supremă. Întreaga sa viață și-a închinat-o neamului românesc și culturii pentru că mereu a sperat la un viitor de DREPTATE NAȚIONALĂ ȘI RESPECT AL DEMNITĂȚII UMANE.

Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, în 15 octombrie 1922

26

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

N. GEORGESCU

CANTEMIR ȘI FIUL SĂU CANTEMIR - eminesciene Versul 11 din Epigonii, Cantemir croind la planuri din cuțite èi pahară, s-a discutat mult: ce să caute Dimitrie Cantemir între poeìi, ce planuri să fi croit el din cuìite èi pahară încât numai Eminescu să fi ètiut de ele. Ironic, Anghel Demetriescu zice că Eminescu l-a confundat cu Constantin Cantemir, căruia Miron Costin i-a zis o dată „mai des cu paharele èi mai rar cu orânduielile” – èi care, se ètie, l-a condamnat la moarte pe cronicar. Dar, zice criticul, Constantin Cantemir „în chestiuni de literatură era o nulitate patentă” – cu vorbele lui Neculce: „carte nu ètia, numai ce iscălitura învățase de a face”. În concluzie, Eminescu încurcă rău lucrurile, tocmai el „care în ochii unora trece drept un puț de erudiție èi de adânc cunoscător al istoriei èi literaturii naționale”.

Lucrurile au rămas încurcate, D. Murăraèu sintetizând situaìia èi considerând că a găsit planurile lui Dimitrie Cantemir croite din cuìite èi pahare: ar fi vorba de masa oferită de iarul Petru I la Iaèi, la 28 iunie 1711, domnitorului èi boierilor moldoveni – èi, mai aplicat, de planurile pe care èi le făcea în ascuns Dimitrie Cantemir să-èi întemeieze o dinastie cu ajutor rusesc.

Rămâne întrebarea: ce caută, totuèi, Dimitrie Cantemir între poeìi – èi se adaugă, iată, alta: de ce ar fi ìinut Eminescu neapărat să-l glorifice pe domnitor …pentru asemenea intenìii ascunse, nerealizate de altfel? În 1962, Zoe Dumitrescu-Buèulenga sugera că ar putea fi vorba, în acest vers eminescian, de Antioh Cantemir, fiul domnitorului, marele poet rus – dar acelaèi Dimitrie Murăraèu se opune categoric: „Nu se poate primi părerea Zoei Dumitrescu-Buèulenga (în Analele Universității Bucureèti, Secția gtiințe sociale-Fiklologie, vol. 25, XI /1962/, p. 599-561) că Eminescu s-ar fi gândit la Antioh Cantemir, autorul Satirelor. Eminescu are în vedere pe scriitorii care au scris o limbă „ca un fagure de miere” èi care reprezintă „zilele de-aur a scripturelor române”. Antioh Cantemir nici nu ne cunoètea limba èi èi-a scris opera în ruseète. Chestiunea se lămureète prin Lepturariu…”

Polemica s-a oprit aici, Zoe Dumitrescu-Buèulenga n-a mai revenit, D. Murăraèu rămâne singur în arenă èi opinia lui se ia de bună. A ataèat această opinie la ediìia sa din 1972, care este mult consultată èi BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

citată, care s-a reeditat în 1995 la Editura „Grai èi suflet – Cultura naìională” cu o Postfață de Eugen Simion, èi care aflu că s-a reeditat acum, recent, la Fundaìia Culturală Naìională, cu o Introducere de Eugen Simion (nu cunosc cartea). gi totuèi, Maica Benedicta are dreptate.

Să spunem mai întâi că revista Convorbiri literare, 1870, tipăreète Cantimir croind la planuri…

(Numai Bogdan-Duică, Ibrăileanu èi D. Mazilu au astfel în ediìiile lor; I. E. Torouìiu discută formele, ironizează „ilinica pițigăiere Cantimir” èi cere „virila èi frumoasa formă Cantemir, cu succesiunea vocalelor a-e-i”; èi manuscrisele au forma cu –e, dar sunt anterioare anului 1870; D. Murăraèu nu discută, nu semnalează măcar forma cu –i.) Orice s-ar zice, este o delimitare. Iar pentru că întreaga discuìie se poartă pe Lepturariul rumânesc cules den scrptori rumâni, de Aron Pumnul, să revenim acolo. Într-adevăr, acolo Aron Pumnul antologhează o poezie de Iancu Văcărescu (Poet rumânian), èi imediat după acesta fragmente din Dimitrie Cantemir (”Demetru Căntemir” la cuprins, Cantemir în corpul lucrării) – ordinea din Epigonii: Văcărescu cântând dulce a iubirei primavară, / Cantimir croind la planuri din cuțite èi pahară. Lepturariul are, aici, primăvară, Eminescu păstrează italienizant, primavară, diferenìă semnificativă pentru că este alături de cealaltă, Cantimir. Tot Lepturariul are, însă, în acelaèi tom dar mult mai departe, èi o antologie din Satirele lui Antioh Cantemir, în traducerea lui A. Donici èi C. Negruzzi din 1844.

Numai dacă citeèti de plăcere – èi este o traducere românească ce te invită – ajungi, în cele din urmă, la Satira III, denumită Cărăpteriile oamenilor, èi la versurile 105-147, despre cel de-al patrulea caracter, al „limbutului lăudăros” – unde dai de sursa Epigonilor. Este vorba de un Longin, cetăìean moscovit, care vorbeète mult èi se laudă încontinuu, de care trebuie să te fereèti ca să nu te acapareze. De pildă, dacăl inviìi la masă, îìi va povesti pe larg: „…S-a apucat la țară să-èi facă-un mare iaz/ Al cărui plan el iute din buzunar îl scoate;/ De l-a uitat acasă, începe a țil face,/ Cuìite, furculițe pe masă întinzând./ Moèia țio descrie cu tot venitul ei (…) Aici apoi pe-ntregul croieète la minciuni.” ( mai jos, despre un beìiv: „Înflat la față bùget; cu ochii roèi èi tulburi”; cuvântul cu accent revine la Eminescu, vezi Scrisoarea III).

27

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Traducìiunile nu fac o literatură, cum zicea Kogălniceanu – dar fac foarte bine o limbă, iar Antioh Cantemir a fost tradus într-o românească superbă de către Donici èi Negruzzi, încât Aron Pumnul îl preia ca scriptor rumân. La apariìia traducerii, în 1844, Vasile Alecsandri avea asemenea cuvinte de laudă: „acele Satire care au dobândit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atât mai mare entuziasm din partea românilor, că prințul Antioh Cantemir a fost însuèi român èi cu atâta mai mare recunoètință că pare să fi fost scrise pentru veacul nostru èi pentru noi!”

Putem discuta dacă Antioh Cantemir ètia sau nu

ètia româneète, dar mai interesant ni se pare să analizăm o virgulă din Epigonii. Convorbirile literare tipăresc aèa: „Văd poeți, ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:/ Chichindeal… Prale… Văcărescu…”

Punctuaìia este explicativă: virgule èi două puncte înaintea enumerării. Nu e vorba de o limbă ca un fagure de miere, cum ètiam toìi de la Maiorescu încoace, ci de poeți care stau ca într-un fagure de miere.

Iar „ce-au scris o limbă” are aspect perfectiv: au scriso, au desăvârèit-o. Se schimbă sensurile…

Dar despre punctuaìia poeziei eminesciene vom mai avea ocazie să vorbim, desigur.

Maria Regina Tuturor Românilor 28

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

DESPRE PORTALUL SĂRUTULUI O considerare somatoscopică Semnalându-ni-se existența unei arhitrave în machetă necunoscută a Portalului și recunoscând în ea o altă machetă decât aceea de atâtea ori reprodusă și care se credea, pe drept cuvânt, definitiv pierdută (v.

S. Geist și mai toți biografii lui Brâncuși) am arătat în ziarul Înainte din Craiova din 26 iulie 1968, cum, totuși, această machetă de importanță, ajunsă prin dăruire de însuși Brâncuși micuței Toto – așa mângâiata fetiță a gazdei sculptorului, D. Bălănescu, pe timpul șederii sale la Târgu Jiu în 1937-1938 – azi inginera Victoria Roșianu, îmbogățește țara noastră cu o valoroasă mărturie a Portalului. Am arătat sumar în precizata semnalare importanța istorică și tehno-grafică a machetei arhitravei care de la întâia vedere arată diferențe notabile și față de aceea pe care o vom numi primitiva „B”, larg cunoscută și difuzată în scrierile despre opera lui Brâncuși, dar și față de arhitrava însăși, realizată la Târgu Jiu sub supravegherea directă a lui Brâncuși de echipa de constructori dirijată de frații Pietro și Giovanni Di Bernardi, asociați antreprenorului C. Dopplereiter (din amântrei numai cei doi dintâi mai supraviețuind, dar din echipa de lucrători manuali, mulți). * România literară deschizând merituos paginile ei (v. nr. 9 din februarie 1969 p. 26) considerării Portalului Iubirii din Târgu Jiu, din capul locului găsim că e vremea și e necesară risipirea oricărei confuzii și asupra contextului și asupra condițiilor de creație a acestei opere a lui Brâncuși, întâia de artă pură pe tema urbanisticii spirituale și a existicei contemporane din întreaga lume, care întrece cu douăzeci de ani și mai bine realizările lui Le Corbusier la Chandigarh în India și ale lui Oscar Niemeyer în Brazilia. În treacăt e locul aici să arătăm că recentele realizări urbanistice ale lui Kenzo Tange pentru megapolisul Tokaido – pornește de la principiul axei liniare urbanistice ideat de Brâncuși în 1937-1938, la Târgu Jiu, părăsind sistemul centripet și circular. (v. Le Courrier, p. 60 UNESCO, oct. 1968). * De la început trebuie știut că Poarta Sărutului sau o reducere a ei la un format de machetă nu a figurat niciodată în totuși suficient de vastul său atelier din Impasse Ronsin 8 sau acela, după o vreme de la BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

nr. 11 al aceleiași Înfundături Ronsin, unde își găseau larg locul Columne ale Nesfârșitului, în ghips și lemn, înalte de 12 m, și Mese zise pe atunci: ale „Omeniei” și ale „Înfometaților de Minte” ca să ajungă ale „Tăcerii” – cu diametrul întrecând stânjenul.

Dacă mărturia unui ins singur nu poate fi o dovadă, aceea a multiplelor fotografii ale interiorului atelierului luate an de an și de atâtea ori peste an, nici una dintre ele nedenunțându-i existența, o fac pe dovada.

Un stâlp ideat din monumentul funerar Sărutul în ghips datând după o fotografie din 1926 (v. Brâncuși de V. G. Paleolog, 1947) a atelierului și azi pierit sau acela mai evoluat din 1930 (a figurat și în expoziția lucrărilor de la New York în 1933) încoronat cu un capitel în torsadă culcată, dar curmezită de-a lungul și pe din două; ca și un capitel singur, fără Sărut însă completat de curmătură și amândouă destinate Templului Eliberării Sufletului, proiect pentru Indore, în India, precum și cel în piatră azi prezent în Muzeul Național de Artă Modernă din Paris, streșuit de un bloc plat pătrat. Toate aceste trei mărturii existente, din care una pierită, nu lasă să se întrevadă nici măcar conceptul barem schițat al Portalului care apare ex abrupto și de uimire în 1936.

Prezența lui Brâncuși în țară, în anul 1936, este de nedezmințit, cu toate că ea nu este semnalată de indici pașaportare, care sunt de revăzut sau incomplete (v. Geist, p.208). Dovada prezenței lui Brâncuși în Târgu Jiu, în 1936, o fac multiplele mărturii coroborate cu începerea lucrărilor de terasare a locului unde va fi așezată Masa Tăcerii – prin umplutura parțială a hodinăului, precum și a săpăturilor primei fundații a Portalului, în care s-a și turnat cimentul, existentă și azi sub o palmă de pământ, dar care a fost abandonată necorespunzând vederilor ulterioare ale sculptorului, fiind reluate și săpături și turnarea betonului doar la câțiva metri mai în interiorul Parcului și tot atât mai lateral, adică acolo unde se găsește azi Portalul pe linia axei căutate perfect dintre Masa Tăcerii și Columna Nesfârșitului (v. Arhiva de Stat Târgu Jiu și mărturiile coroborate ale șefului echipei de lucrători manuali Al. Robaru, azi în Brașov, îm29

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE preună cu Boițan, cu partenie, azi în comuna Colentina-Ilfov, și Pringhiel, azi în București. Aceste informații sunt deținute de la valorosul „Cerc de studii C Brâncuși” care activează în cadrul Casei de Cultură Studențească „Gr. Preoteasa” din București).

O machetă a Portalului ideat pentru Târgu Jiu a existat în preajma anului 1935. Numeroasele reproduceri după această machetă, pe care o vom numi primitiva „B” îi vor răspândi imaginea, când din față când din piez, în mai toate lucrările despre opera lui sculpturală: C. G. Welcker, D. Lewis, I. Jianu, Cnégan, S. Geist, Paleolog etc., exceptată aceea a lui C. Zervos din 1957 care reproduce Poarta Sărutului după o fotografie in situ, încredințată autorului de către Brâncuși însuși și după 1938 (v. Zervos, p. 82).

Doamnei Claudia Milian-Minulescu, pentru textul ei Elogiul Portalului din Piatră – Sinteză și Spirit Românesc care a apărut în ziarul din Târgu Jiu, Gorjanul nr. 42 din 8 noiembrie 1937, Brâncuși i-a încredințat nu o reproducere a Portalului in situ, așa cum el arăta atunci și arată azi, ci doar o fotografie a pomenitei machete din 1935 primitiva „B” și ea o reprodusă și în România literară nr. 9 din februarie 1969 după aceea din Gorjanul, pretinzându-se însă, nepotrivit adevărului, că „nici unul dintre autorii monografiilor consacrate sculptorului nu a cunoscut-o” și adăugând ritos: „o publicăm” – ceea ce face să dureze o confuzie între macheta primitiva „B” (pierdută definitiv) și aceea semnalată în ziarul Înainte din 16 iulie 1968 – regăsită în păstrarea discretă a inginerei Victoria Roșianu.

De lipsa machetei „A” fericit regăsită, îi sunt

30

doar stâlpii; pe unul dintre ei tot inginera V. Roșianu a făcut astfel ca să intre în posesia Muzeului de Artă din București încă din 1955, unde figurează în sala Brâncuși; celălalt stâlp estre definitiv pierdut.

De la întâia vedere și chiar după o superficială comparație între reproducerile machetei primitva „B” din 1935, pierdută cu arhitrava machetei „A” din 1937 (azi în posesia Victoriei Roșianu), precum și a stâlpului machetei din Muzeul de Artă din București, sunt semnalabile notabile diferențe și de proporții și de intenții de tratare a materialului asupra căruia găsim că nu e locul de a insista în această succintă prezentare. Aceasta rezultă mai precis și din analiza arhitecturală geometrică a celor două machete și în confruntare cu Portalul realizat, pe care o datorăm muncii tov. arhitect Viorel Voia din D.S.A.P.C. Craiova.

O transpunere cifrică ar fi tot atât de elocventă și convingătoare ca și, pentru considerentele precizate de lipsă, graficul pe care îl reproducem. Laolaltă ar putea să rezulte un cât de proporții implicit legilor Sectio Aurea – ei și calculelor de la Fibonacci la Zeysing care conduc la numărul ideal și mistic 1,618 etc. (v.

C. Matila Ghyka: Esthétique, 1928 și Le Nombre d’Or, 1931, Paris, Ed. Gallimard), dar un cât propriu lui C. Brâncuși și Trilogiei din Târgu Jiu – în totalitatea ei o operă sculpto-arhitecturală bazată pe număr, deci pe ritm, treabă de aritmetică și de muzică.

Acesta ar fi întâiul tâlc al Trigemenei din Târgu Jiu, celelalte tâlcuri – cu puține fericite excepții – nefiind decât chei încă false ce se încearcă în zădărnicie pe un zăvor încă inviolabil, nedescifrat. (din România literară, 22 mai 1969)

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Constantin ZĂRNESCU

BRÂNCUȘI - PALEOLOG Istoricul și criticul de artă V.G. Paleolog l-a cunoscut pe Brâncuși prin intermediul pictorului italian Amedeo Modigliani, în 1912, când artistul locuia în inima Montparnassului (str. Montparnasse, nr. 54, o stradă-ramură a Bulevardului cu același nume: Montparnasse – Cartierul latin). Prietenia lor devenise atât de strânsă, pictorul începând să sculpteze sub încurajarea lui Brâncuși, încât vizitând mormintele celor doi prieteni-artiști, Paleolog numește această „frumoasă epocă”, dinaintea războiului mondial: „anii triunghiului tinereții noastre”; (se-adăugau întâlnirile, serile, „congresele”, de la „Rotonde”, apoi celălalt atelier al lui Brâncuși și Modigliani, din str. Odesa, nr. 23 etc.). Amintirile aristocratului craiovean sunt cardinale, pentru că, după ce a văzut plecând de aici, în lume, operele: „Sărutul” (1907), „Rugăciunea” și „Cumințenia pământului” (1908), Paleolog îl vede pe sculptor cioplind lemnul, sculptând în trunchi de stejar, tei, nuc ș.a, intervenție nu numai originală, dar fără precedent, în Europa, „noutăți” pe care nu le studiase la Academia de Belle Arte, din București; și nici alături de Mercier și Rodin, la Paris.

Paleolog îl auzea vorbind des, glisând de la o limbă la cealaltă, despre: „sculptura mea labyrinthică”, „Mon choses – les travaux d’Ercule”, „mes luttes, ou Odyssee” („istovurile, casnele mele, ori… Odiseea!...”) Sau: „sculpturile mele sunt dodiile mele!...”.

Lăsase în urmă operele capitale, în piatră, ce au revoluționat, înnoit, sculptura, apoi trecuse la Măiestrele și Domnișoarele Pogany, în bronz, viziuni scoase-n lumină, concomitent, lansând conceptul de „sculptură serială”, peste care se-adaugă, cu totul copleșitor, venind parcă din necunoscut: sculptura în lemn, cu înrâuriri misterioase – din civilizația carpatică (a lemnului), dar și aceea a unor spații (și vechi țări) ale Africii.

Acum termină Brâncuși și expune „Primul pas” (1913), „Caryatida” (cea dintâi variantă, 1914), „Fiul risipitor” (1913-1914); „Portret” (1915); „Portretul D-nei L.R.” (1916); „Tors de tânăr” și „Șeful” (1916); „Vrăjitoarea” și „Socrate” (1917); „Cupa (Vas)”, 1917; „Adam și Eva” (1917); „Plantă exotică” (1918); „Coloana fără sfârșit” („SISLER” 1911-1918); „Cocoșul” (1924), „Coloana fără sfârșit” (Varianta „STEICHEN – VOULANGIS”, 1925); „Regele Regilor (Spiritul lui Budha)” (1920-1930 etc. Toate operele de sculptură – în lemn!...

Văzându-l cioplind, șlefuind, elaborând structuri BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

verticale, cu „plinuri” și „goluri”, ușurând massa reprezentărilor sale artistice, „aerând-o”, V.G. Paleolog îl întreba, din ochi: „… ce faci?...” (Și e greu de ghicit care sculptură se afla în lucru, în fața lor?... „Himera” – cu scobitura-i interioară – și cel dintâi „gol” în sculptura europeană și universală și primul romboedru?... Coloana infinită? Ori Presoarul de vin? Brâncuși răspundea „în dodii”: „Mâine este astăzi. Pun șteap peste șteap/ Ca să îi dau Lumii acesteia de cap!...”

Paleolog reia unele din aceste amintiri, din tinerețea sa, polemizând cu istoricul, criticul de artă și sculptorul american Sidney Geist, un important admirator și apoi biograf al sculptorului român, pe care l-a cunoscut, în 1949, și care lupta împotriva concepției că „Brâncuși era... țăran”; iar efortul lui Paleolog, aproape „subconștient” este că vorbind despre sculptura în lemn, vorbește despre omul de munte Brâncuși – zalmoxian și daimonic! Brâncuși – carpatinul; și mai puțin despre… „le paysan du Danube”. Eseul lui Paleolog a fost tipărit ca simplă broșură: „Din genetica inspirației lui C. Brâncuși” (Întreprinderea Poligrafică „Oltenia”, ian.

1976, 13 pagini), scoasă în chioșcuri cu o lună înaintea Centenarului Brâncuși. Nemairevenind niciodată asupra acestui text, datorită vârstei înaintate, neadunându-l în volum – ideile au rămas ca și necunoscute, într-un tiraj de stimă, aproape „clandestin”, zicea el, ce se adăuga prin faptul că el făcuse (și) o detenție politică, grație ideilor sale „anticomuniste”. Am primit această broșură A5, din chiar mâinile sale, atunci, în 1976, și numai astfel am luat cunoștința de existența ei; și de rafinamentul abscons al acelor idei.

Când bătrânul istoric de artă Paleolog glosa asupra scupturii în lemn a lui C. Brâncuși, el nu știa de conținutul cugetărilor scrise, atât în franceză, cât și în română, despre dodii, aflate într-o ladă, rămase, după moarte, în Atelier, inedite, până în ziua de astăzi. Utilizând expresii, care vor ajunge familiare, precum „Brâncuși, poetul-profet al noilor răsăriri și traversări ale fiorului artistic” – „deschizătorul de noi hăuri, pe cerul spiritual al Artei”, Paleolog se concentrează asupra tezei sale – expuse într-un limbaj și idei „arhaizante”: sculptorul „a impus un nou crez, în artă, cu aluate și rădăcini numai românești – accentuează el –, nicidecum exotice, orientale, africane – sudaneză, Maori, dahomeiană, ghaneză” etc.

E straniu cum acest istoric de artă, cu strămoși bizantini, „paleologi”, amintește, obsedant, de „via apă 31

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE lustrală a inspirației lui C. Brâncuși, din cerurile – adierea și izurile plaiurilor natale, din teluricul popular, strămoșesc”. Astfel, „rumânia lui Brâncuși, deși emigrant și „spirit internaționalist” (asemenea altor reprezentanți ai avangardei și „Școlii din Paris”), rămâne nepătată, neîntinată de „străinătate”, spune el, și extrasă din „acele milenii netulburate – și fiind primită de sculptor de-a dreptul, de la sânul mamei sale”. În pofida limbajului, de nuanță dialectală „,macedo-română”, pitoresc, însă cu anumite impurități, Paleolog insistă, intuind că are dreptate, în fața lui Sidney Geist (care va învăța limba română, îl va vizita, la Craiova, în 1966, devenindu-i prieten); și face apel la simbolurile și miturile „fondului nostru nelatin” (păgân): „Sărutul” (ce vine din anticul „Dragobete” – cioplit de meșterii populari, pe cozile unor linguri de lemn, iar sculptura sa „Somnul”, din 1906, adaugă Paleolog, vine din „visul” și „reveriile” spiritelor fantaste ori adormite – ale „muzelor”, „ursitoarelor”, „sibilelor” și „dodiilor” – „dospind din acel humus sacru” – și din „plămada carpatică”. „Mărturisirile vorbite”, adaugă V. G. Paleolog și, în felul lor, schematizate, aparținând lui Brâncuși, pe imense orbite de hăuri, sunt în dodii – și Brâncuși le spune șoptit și grăbit, acoperindu-le cu tăceri adânci și repetat profanate: „Lucrurile mele – sculpturile mele – rămân dodiile mele!...” „Aceștia (și) acestea îmi sunt idolii!...”, mai șoptea sculptorul, hotărât, amintind acele spirite feminine, de mai sus, „imnând” (aducând un imn-elogii) vivacității firii și continuității zilelor și nopților – „faptelor” femeii și bărbatului ei – infinirea vieții – în „răscolirea și deslănțuirea, la vremea primăverii, a tuturor simțurilor” ș.a…. Într-un chip ironic și adânc obscur, Brâncuși apelează la muze (sibile, dodii), într-un număr însemnat de cugetări literare, scrise în franceză, până azi necunoscute, într-o poetică premergătoare Dadaismului, dincolo de „șoaptele dondonice” – aflându-se „bâlbâiala”, „bolboroseala” („la balbutie”), alteori interferându-se cu mișcarea dadaistă, mai ales după 1916, înaintând, ori păstrându-se paralel, stimulator, în strălucitoare coincidențe, niciodată nerămânând indiferent. Dodiile lui Brâncuși, așa cum le-a auzit și reținut V.G. Paleolog, în „Templul acela de înțelepciune, din Impasse Ronssin” (care era Atelierul său), deveneau „simboluri ale țâșnirii necontrolate, necenzurate, ale gândirii omenești, oficiind lauda cerurilor și pământurilor” – „esența existenței veșnice”.

diilor, vom întâlni, la Brâncuși, mai ales în operele edificate în lemn: „ciudatul și neverosimilul” (fantasticul), „sarcasmul și hilarul” (surprinse în reprezentări, precum Socrate, Șeful, Himera, Vrăjitoarea ș.a.). Toate acestea, pretindea artistul, erau temeiuri de arhaic adevăr, dictat lui de către dodii!... Limbaj inspirativ, proferat fără control logic și fără respect gramatical – impus (iarăși!) de fluxuri sufletești mai puternice decât legile gramaticelor – și folosit și în antichitate, în temple înălțate ad-hoc, „la Teba cea egipteană, la Delphy, Metaponte și Tarante; ori la Eleusis!... de către Pithyi și Sibile, însă și de Socrate, la îndemnul daimonului său interior” (op. cit., p. 11). Iar în vremea prunciei lui Brâncuși, la poale de Carpați, folosite, de doftoroaie, ghicitoare, vrăjitoare, vraci și descântătoare, tămăduitori, dătători în bobi și în zaruri etc. Păstrătorii unor adevăruri absconse, aburoase – ale dodiilor antice, proteguitorii unor pecete sacre. Sunt trudele și ritmurile unui înnoitor, prin intermediul vechimii, „asemenea muncilor și istovurilor legendarilor jidovi – pomeniți, în epitetica românilor – dăltuind Steie, bărduind bâlvani, răsturnând, rostuind, mânuind zilnic: adevărate stane de piatră sau bârne de lemn, meșteșugind topitul (sculpturii bronzului), bătând cu mintea nebănuite și aspre cărări – munci, istovuri, nopți și zile – continue!...”

Dodiile, susține istoricul de artă Paleolog, vor desluși, pentru viitorime, insolitul operei lui Brâncuși, chiar al soclurilor, majoritatea lor cioplite în lemn – Dodiile, dăruindu-ne ochi pentru ceea ce nu se vede și aripi, pentru înălțarea omului – „tot mai sus” – „excelsior” – „pax nobis, pax vobis!”… Și grație, indubitabil, tot do32

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE Educația sculptorului C. Brâncuși conclude V.G. Palelog, a constat, în tot ceea ce „a primit de la literatura populară”! Bagajul tinereții sale literare l-au format: „alexăndriile, esopiile și eroicele haiducii” – precum și relatările unor minuni-miracole, supranaturale ale Ortodoxiei: sfinți, Sisoi și Avestițe, epistole – căzute din ceruri, ori zapise (scrisori), iscălite de însuși Adam, naivități găsite (și) în cărțile lui Gaster, Cartojan, Șăineanu – care circulau, prin târguri, spre satisfacerea setei de supranatural și spiritual – a masselor bâjbâinde, ale veacului (al XIX-lea). Urme-fărâme, lumini și umbre, ce aveau să-l preocupe pe sculptor, atunci când ticluia, asemenea unui iconar, marama de Maică a Domnului, pe capul Evei, din statuia, în lemn Adam și Eva, din anul 1917. Adam, Azazel, Nathanael, Satanael – întreaga seminție, din Raiul dintâil și toate reveriile mistico-religioase…”. [În această eră – a noului secol și mileniu și a Postmodernității; între lecturile înalt sofisticate, „cărturărești” și „Popular Culture”, conceptul unui nou canon, astăzi – putem analiza continuitatea (și fascinația) teoriilor înnoitoare ale lui Constantin Brâncuși, expuse oral, spre discipoli (și fixate, iată, și în limba franceză – în Aforismele, maximele și textele sale; și a căror circulație orală a avut un caracter cu mult mai penetrant, decât expresivitatea scrisă și tipărită, variantele „aforistice”, pe care le folosea, din nou și din nou, instituindu-se, într-o pătrunzătoare ideatică „serială”, ca și sculpturile sale. * În septembrie 1917, încă în plin război mondial, trecând de la o viziune a creației sale, spre alta, impunând „cioplirea directă” („la taille directe”), Brâncuși îi scrie colecționarului său american, avocatul John Quinn, care-i achiziționase cele mai multe dintre sculpturile în lemn: „Și, de-acum, cel mai mare calvar al meu a fost urcat”. (Traducătorul acestei afirmații esențiale e tentat să folosească sinonimele: „trecut”, „depășit”).

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Utilizând metafora-simbol, supremă, a Creștinismului: calvarul (patimile) lui Isus, Brâncuși vorbește despre sacrificiul inovatorului – aici, cu referire expresă la sculptura în lemn, ignorată și pierdută, uitată de secole de-a rândul, o revoluție plastică, legându-l, acum, de Carpații săi, însă și de spațiul mediteranean și acela al etnografiilor continentului Africii. Fraza aceea a fost descoperită de un cercetător, precum d-na Lemny și ca ciornă (la scrisoarea către John Quinn; și publicată în vol. „L’Atelier Brancusi” (Ed. „Centre Pompidou”, Paris, 1897), însă niciodată tradusă și folosită de istorici și bibliografi: „Cel mai mare calvar al meu a fost urcat!...”.

Deși octogenar, V.G. Paleolog apelează și la un rafinament „literar-artistic”, dovedind că este la zi, cu… continuitatea avangardelor; și desigur, cu persistența cu totul obsedantă a… dodiilor, nu doar în opera și aforistica lui Constantin Brâncuși și în aceea a mișcării Dada, ci iată, în continuare, și la un Samuel Bekett, citând din capodopera teatrului absurdului „En entendant Godot”, dialogurile „dondonice” ale cuplului de personaje Vladimir-Estrogon, de la p. 72, act. I, ediția princeps, 1966, „Galimard”).

Astfel, din sutele, chiar miile de pagini, dedicate Brancusiologiei (românești și internaționale), iată-ne constrânși de ani și epoci, recurgând la un bătrân și venerat istoric de artă – prieten de nădejde al lui C. Brâncuși; și la o încă tânără „preoteasă a Templului” (Atelierului), cum a fost numită D-na DOINA LEMNY, idei intersectându-ne cu studiile lui S. Geist, și încercând, azi, înnoite concluzii – asupra „inventatorului sculpturii moderne” (Marielle Tabart), dar și asupra teoriilor, maximelor și aforismelor sale, amplificându-se, reverberând forte, odată cu revoluția sculpturii sale – în lemn! Și nu în ultimul rând: cu poemele și aserțiunile sale, privitoare la mișcarea DADA; la perioadele și „blestemul”, care îl pândesc pe creatorul înnoitor: în frunte cu acela de a fi rău receptat – rău înțeles.

33

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

LECȚIA DINSPRE ÎNTREG ȘI PARTE De regulă, întrebarea justă n-ar fi doar aceea pornită în căutarea bună a răspunsului: ea e și deodată cu acesta, cu bunul răspuns. Nu alta pare a fi situația întrebării cu care P. P. Negulescu își încheie una din prudentele, scepticele (ca mai toate celelalte, de altfel) lucrări ale sale, Destinul omenirii (1) (volumul 5 a apărut postum, în 1971). Întrebarea (aflată la sfârșitul capitolului 3, din partea a doua, „viitorul omenirii”: „spre o lume mai bună” (2) ) este următoarea: „Ce poate fi bunăoară, mai de la sine înțeles decât axioma cunoscută care stă la baza atâtora din hotărârile noastre nereflectate, că partea este mai mică decât întregul?” Cât așadar (înțelegem repede) material de cunoaștere în urmă-ne – nefăcându-se încă pasul afară, peste linia stăpână a precauției, din știință! E bine, e rău – nu aceasta e acum în chestiune, fiind deci mai drept să spunem deocamdată că impozantul profesor s-a lepădat mereu de Filosofie în sensul în care a conceput-o gândul elinesc: el făcea numai Enciclopedia filosofiei.

Rămâne însă de lămurit, înainte de a trece mai departe, această problemă. Undeva P. P. Negulescu spune despre raportul dintre știință și filosofie următoarele cuvinte, care și astăzi au în unele locuri viața lor neatinsă: „Ca și oamenii de știință, filosofii caută adevărul. Singura deosebire dintre ei e că cei dintâi îl caută cu privire la acela numai din fenomenele naturii care îi intersează, pe când cei din urmă îl caută cu privire la totalitatea lor, singura care îi preocupă. (...)

Așa cum a ajuns să fie și cum o vedem astăzi, știința este aceeași pentru toate popoarele; adevărurile ei, întrucât sunt definitiv stabilite, sunt viabile pentru toate popoarele deopotrivă. Fiind universală, știința este supranațională – ca să nu zicem internațională. Filosofia nu se deosebește, din acest punct de vedere, de știință”.

Constatrea lui P. P. Negulescu e aici excesivă, dacă nu (abia aici) mai puțin... circumspectă. Astăzi gândim și altfel. Dacă filosofia, ca și știința, se referă la realitate (și nu se poate să nu se refere), ea face acest lucru pentru a o arăta ca pregătită, cu omul, pentru ființă, și dând apoi seamă de această stare a realității. În 1968, în revista „Contemporanul”, problema era discutată în termeni limpezi, alături de alți tineri gânditori, și de către Gabriel Liiceanu (a se vedea în acest sens și Încercare în politropia omului și a culturii, 1981). Filosofia, spune el acolo, a fost obligată în cursul vremii să-și camufleze obiectul și apoi să-și 34

indice altele, meniri false. O făcea tocmai pentru că era pusă să concureze funcțiile științei, să completeze sau să complementeze știința. Devennd „științifică” spre a-și păstra demnitatea, filosofia și-a pierdut astfel specificul. „Înclinația de a căuta filosofiei un gen proxim și de a i-l găsi în știință este la fel de neautorizată ca și aceea care ar căuta unul pentru știință și l-ar indica, de pildă, în filosofie. Cum, cu timpul, știința s-a dezvoltat și s-a delimitat de filosofie, aceasta e liberă să-și preia sarcinile proprii, a nu fi „științifică” nu e pentru filosofie ceva de rușine, o degradare. Ea are propriul statut: crește din necesitatea profundă a spiritului de a descoperi în realitate esențe umane”. Știința nu e în acest caz recuzată, i se va arăta doar (și ea trebuie să accepte) că o ipostază a existenței precum conștiința nu cade în sarcina ei; considerând altfel riscă ea, știința, să-și piardă identitatea. Formula propusă aci de Gabriel Liiceanu e memorabilă: „Filosofia nu face altceva decât să conserve existența ca existență dedublată (obiect-subiect), să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe „eu” și care, oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii”. (Unele urme, aici, din lucrările atunci în desfășurare ale lui Imre Toth, autorul, în 1969, al mirabilei cărți Ahile. Paradoxele eleate în fenomenlogia spiritului, sunt, desigur, evidente.)

Revenind însă la întrebarea lui P. P. Negulescu din Destinul omenirii: încearcă ea, interogația să facă pasul peste oceanul acela al științei atingând deodată o margine a filosofiei, a libertății acesteia de a vorbi și singură? Reluând-o, să-i îngăduim acesta. Ea spune așa: „Ce poate fi, bunăoară, mai de la sine înțeles decât axioma cunoscută, care stă la baza atâtora din hotărârile noastre nereflectate, că partea este mai mică decât întregul?” Se va fi îndreptat această întrebare, poate, la ceea ce o viziune mai nouă asupra lumii avea să repudieze din preocupările ei: structura progresivă de tip holistic, în care părțile alcătuiesc mereu întreguri? Sau ar fi și ceva de holonomie aici, în chipul teoriei lui Koestler: atomismul și holismul sunt la fel de inadecvate, totul e și parte și întreg, autoafirmare și integrare.

E în întrebarea savantului nostru, însă și ceva ironic (nu mă refer aici la întrebarea însăși ca ironie /eironeia/, cum ne-o prezintă etimologia), dar, iată, o BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FILOSOFIE ironie care (ca la atâția alții) nu demolează: destul, totuși, ca să promită o desprindere? Oricum, dacă citim astfel rândurile lui P. P. Negulescu puse în chestiune observăm, așa cum am mai spus, că ele ar fi putut începe ceva, nu doar sfârșesc monumentalul, enciclopedicul tratat. Ar fi putut începe, probabil, o altă lucrare a gândirii, de exemplu una care nu mai așează partea în întreg dar, în felul în care a învederat lucrurile Constantin Noica (era să fie, a mărturisit el, asistent la seminarul lui P. P. Negulescu), aici partea se ridică la puterea întregului (3) reflectându-l, fiind adică o interpretare a întregului. În Logica lui Hermes întregul este în parte, căci „în lumea aceasta indiferentă, în care părțile sunt părți și se lasă subsumate de vaste întreguri, apar părți ce se ridică la puterea întregului, ies din contingență și dau fenomenul holomeriei” (în greaca veche „holon” fiind întreg, iar „meros” este parte). Numai holomerul în acest caz poate explica punerea în forme, ceea ce este esențial penteru spirit.

Atunci, nu asta ar fi fost, oare, calea pe care ar fi putut să apuce multe din gândurile atât de bogate dar și atât de mult (prea mult) chibzuite ale lui P. P. Negulescu, din vasta sa operă? Bunăoară acesta, așa de prezervat, referitor la relația dintre filosofie și naționalitate, expus nuanțat în paginile erudite ale Genezei formelor culturii (4). Dacă, zice aici P. P. Negulescu, anume tendințe sau aspirații naționale pot juca un oarecare rol în geneza sistemelor filosofice, ele sunt totuși „ținute în frâu” și acțiunea lor e „mărginită de legile adevărului în general, ale adevărului identic pentru toți, ale adevărului universal și, prin urmare, supranațional”. Și încă: „Dacă admitem dar că se va putea ajunge (...) la filosofii naționale bine caracterizate, adică destul de deosebite unele de altele, trebuie să presupunem că ele vor fi condamnate să nu existe în adevăr, ca explicări sau viziuni ale lumii, decât la națiunile respective”. Însă dându-i acum și părții demnitatea filosofică la care ea are dreptul (și am văzut că și savantul nostru pare a fi avut știre despre aceasta), partea națională nu poartă, ea însăși, întregul logosului? Cu grija, desigur, ca partea aceasta să-l poarte.

Aceasta, probabil, trebuia să fie și lecția lui P. P. Negulescu.

Note.

1.P. P. Negulescu, Scrieri inedite II, Editura Academiei, București 1971; 2. Tendința a ajuns și astăzi, într-o formă, aș zice, exacerbată, la Jaques Attali, în O scurtă istorie a viitorului – o descriere, cum a fost caracterizată, „a ordinei de zi a elitei pentru secolul 21”; 3. Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, București, 1986; 4. Geneza formelor culturii, București, 1934.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Adaos. Puțini dintre locuitorii Brașovului mai știu astăzi că unul dintre cei mai mari dascăli români de filosofie, P. P. Negulescu, a trăit o vreme în orașul lor.

A trăit – acesta e numai un mod de a spune: la Brașov profesorul a agonizat. Scos silnic din toate drepturile și prestigiile ce i se cuveneau, după căderea peste România a negurilor bolșevice, a ciumii roșii P. P. Negulescu se refugiază la Brașov, viețuind într-o odaie mizeră lângă Canalul Timiș, în zona Ceasu’ Rău (brașovenii – între care de multă vreme mă prenumăr, o știu bine). Era în grija unei rude nu prea apropiate, și ea apăsată de greutățile materiale impuse de regimul năimiților la Moscova; vizitatorii erau puțini, căci teroarea era mare: elita românească dacă nu era în temnițe și în lagăre de muncă era sub ochiul necruțător al Securității și se blocase în sudorile spaimei îndreptățite. Astfel, P. P. Negulescu, la senectute, se stingea în frig și sărăcie, am auzit că mânca doar pâine și vestita marmeladă – cu aceasta i-a regalat, încă de la început, socialismul real pe cei ce nu cădeau la învoială, pe nesupușii din impozanta intelectualitate românească. Am spus despre P. P. Negulescu că a fost un mare dascăl de filosofie. Și așa a fost: sub privegherea lui mulți și-au împlinit vocațiile, mulți alții îi datorează carierele de gânditori. De pildă, Camil Petrescu, autor, ca filosof, al Doctrinei substanței, și Constantin Noica. Ca profesor, P. P. Negulescu a fost de o erudiție nemaiîntâlnită până la el (să zicem numai la Titu Maiorescu, înaintemergătorul, sau la Ion Petrovici, ca să-i numesc doar pe aceștia, așezați, ca și P. P. Negulescu, pe linia criticismului lui Imm. Kant).

Acoperea domenii din cela mai diverse, în monumentalele lui lucrări, opiniile altora (din spiritualitatea lumii) sunt expuse cu o limpezime impresionantă, care face inutilă chiar lectura cărților acelora. Dar P. P. Negulescu nu a fost doar profesor de filosofie, ci și un gânditor original; desigur, precum la Mircea Eliade, erudița copleșind, e dificil a-i stabili gânditorului reperele și orizontul creativ. Acesta poate fi totuși aproximat. Într-o pagină din revista „Astra”, în 1988, împreună cu Vasile Gogea și Nicolae Râmbu am crezut că îl putem dibui în atenția consecventă pe care P. P. Negulescu o acordă raportului dintre specificul național și crticism – care e o dimensiune universală. (Pagina cu pricina a intrat în volumul A. I. Brumaru și Vasile Gogea, Repere ale gândirii românești, Editura Grinta, Cluj-Npoca 2003.) Dar prin această necontenită raportare să nu se înțeleagă, oare, că specificului îi va fi fost ursită buna locuire în universal?

Este o idee pe care astăzi românii – scăpați de izolarea forțată – sunt chemați s-o respecte. Să intre neîntârziat în lucrare.

35

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

MINTEA ÎN FILOSOFIA LUI SEARLE Postmodernismul, afirmat peste Ocean încă de la sfârșitul sec. al XIX-lea, recunoscut în Europa Occidentală mai cu seamă după 1979 (ex. Jean François Lyotard; La condition postmoderne), inspirat inclusiv filosofiilor, reclamă ieșirea din tipare; o implicită nevoie de reconceptualizare, o reconsolidare categorială, o nouă șansă a speculațiilor – opțiune performată cu mai multă convingere în filosofia americană a ultimelor decenii, cu deosebire sub ispita și sub mirajul neurobiologiei.

Sub această zodie avea să apară și cartea lui John R. Searle Mind. A Brief Introduction (Oxford University Press, 2005), tradusă și la noi de Editura Herald sub titlul Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții (București, 2013).

Ieșirea din narativul filosofiilor tradiționale este determinată de cunoașterea exteriorizabilă, alienantă și totuși legitimantă. E adevărat că însăși istoria este o alienare necontenită, mai ales una spirituală, la nivelul sinelui, după cum însuși adevărul comportă restructurări în referințe și redefiniri în ontologia lui.

Searle este atras, cum ne trimite chiar prin titlul cărții, de dualismul minte-corp, dar nu din unghiul materialismului cartesian, nici al computaționalismului sau din cel al funcționalismului ori al epifenomenalismului, ci pe cauzarea mentală, pe intenționalitate și pe liber arbitru, către o redefinire a percepției, a sinelui, a comportamentului.

Citindu-l pe Searle scos din contextul noilor orientări filosofice americane, cartea lui ne apare ca o prezență insolită, ca o discontinuitate a filosofiei, însă citindu-l după J. Razinger (Ein führung in das Christentum, 1970), după Ron Graham (God's Dominion: A Sceptic's Quest, 1990), după Sam Harris (The end of Faith. Religion, Terror and the Future of Reason, 2004), dar mai ales după experiențele în pragul morții (EPM), relatate și comentate din perspectiva științelor neurologice moderne de Eben Alexander, de Douglas Harding, de Lee Silver, de Kenneth Ring și de Dumitru Constantin Dulcan, lucrurile se pun în ordine.

Dacă Sam Harris socotea că EPM-urile celor alfați în moarte clinică nu ar rezista analizei, iar mintea ca atare a făcut obiectul speculațiilor din Buddhism până la religiile Occidentului și până la filosofia europeană modernă, John R. Searle însumează totul selectiv și se vrea a fi o continuitate a experiențelor memoriei sale, după care reclamă lipsa unui metalimbaj al mentalului, altul decât cel propriu psihologiilor moderne.

36

Cu atât mai mult cu cât filosofiile se îndreaptă deja spre minte, dinspre limbajul abandonat în externalism; limba care, la Fr. Hölderlin, părea să conțină puțină sau chiar deloc materie vie, însă, pe de altă parte, pare să conțină totul (Pagini teoretice, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003, p. 40).

Conform dualismului minte-corp, la Descartes, în esență, mintea este gândire (conștiință); sau, la Wittgenstein, este activitatea de a opera cu semne, iar corpul este o extensie spațială. Ele au proprietăți distinctive: mintea poate fi cunoscută direct, e liberă, indivizibilă și indestructibilă, corpul este cunoscut indirect, e determinat, divizibil și destructibil.

Problema cu care Searle accede spre numeroase alte întrebări este aceea cum creierul poate să fie cauza care produce mintea. Pe el nu-l interesează nici ubicuitatea vieții psihice ca prezență în imagini, nici sistemul cognitiv în funcțiile sale de reprezentare și de calcul, ci este atras mai mult de ideile contemporanilor săi americani care merg pe linia trasată de modificările activității bioelectrice a neuronilor, avansată pe la jumătatea veacului al XX-lea de T. Wiesel și D. Hubel, însă nu în sensul de features detectors.

Scepticismul postcartezian privind lumea exterioară nu aborda în mod direct problema sinelui și a identității din direcția diacroniilor schimbării și nici nu găsea un răspuns naturii identității (corporală, mentală).

Deducția simplistă potrivit căreia a înceta să mai gândești înseamnă a înceta să mai exiști nu este un răspuns pentru stările de subconștiență; oamenii continuă să existe și atunci când nu gândesc.

Cartesienii au intuit doar problema intenționalității care avea să devină, după ei, importantă din perspectiva dualismului și mai ales din cea a filosofiei minții.

Așadar, cum poate o stare mentală să se refere la ceva sau să fie despre ceva care se află dincolo de ea însăși (p.43), intenționalitatea - pe de o parte, noncauzalitatea stărilor mentale, lipsa lor de importanță - epifenomenalismul lor, pe de alta; apoi sinele și identitatea personală (aceeași substanță mentală este identică cu sine – p.51), răspunsul cartesian nesatisfăcător pentru liberul arbitru (răspuns asertotic; ești liber în măsura în care simți că ești liber – p.51) conduc spre un șir de întrebări rămase fără răspuns de la dualism din cauza radicalismului său (creierul și corpul nu sunt conștiente – p.57), fiindcă se evită postularea existenței unei substanțe mentale separate, de altă natură.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FILOSOFIE Cu toate acestea, bănuiala lui Searle este că dualismul, în ciuda faptului că este demodat, nu ne va părăsi (p.61). Orientarea spre materialism se face prin monism, ca alternativă la eșecul dualismului, din perspectiva minții: materialismul a devenit însăși religia vremurilor noastre, cel puțin în rândul celor mai mulți dintre experții profesioniști din domeniile filosofiei, psihologiei, neuroștiinței și ai altor discipline care studiază mintea (p.63), afirmație sprijinită pe Saga materialismului, de la behaviorism la inteligența artificială. Și totuși, capitolul al III-lea este consacrat argumentelor contra materialismului: existența unui anumit mod calitativ de a simți (pentru fiecare stare), falsitatea funcționalismului, cum este-le - esență a conștiinței, omisiunile în experiențele calitative, creierul chiar are stări mentale, designatorii rigizi ai lui Kripke, paradigma respectării regulilor la nivel conștient și argumentul (conceptibilitatea) zombilor (un zombi este un sistem care se comportă exact ca și ființele umane, dar care nu are o viață mentală, nici conștiință, nici intenționalitate reală - p.107).

Searle reușește, așadar, să sugereze o distincție între conștiință și intenționalitate (reducțiile funcționaliste prin computaționalism care nu vedeau simbolurile de care gândirea e conștientă și semnificațiile acestora). Filosofia lui Searle se așază tocmai între materialismul pentru care nu pot exista fenomene nonfizice ireductibile și dualismul care admite, pe lângă fenomenele materiale reductibile, și fenomenele mentale ireductibile.

El începe, în consecință, cu problema minte-corp din perspectiva conștiinței și a unor asumpții eronate: conceptele minte, corp, mental, material, fizic, reducție, cauzare, identitate încetează să mai fie instrumente și devin surse ale dificultăților interpretării și înțelegerii. Declarându-se împotriva terminologiei tradiționale, Searle are în vedere patru asumpții greșite: Prima asumpție, mentalul ca mental exclude fizicul ca fizic, este esențială și cauzează toată controversa filosofică.

Cea de a doua asumpție se referă non-ambiguu și neproblematic la reducție.

Cea de a treia este urmarea celorlalte două și se referă la cauzare (evenimentele cerebrale sunt lucruri fizice, iar evenimentele mentale cauzează alte evenimente mentale).

Ultima asumpție se referă la identitate: Orice lucru este identic cu el însuși și distinct de orice alt lucru (p.125). Într-o altă ordine de idei, filosoful american face distincție între minte și conștiință; aceasta din urmă nu poate fi redusă la esența ei neurobiologică, fiindcă o astfel de reducție la persoana a treia exclude ontologia ei la persoana întâi care reprezintă ca fenomene reale BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

din lumea reală stările conștiente, cu ontologia lor subiectivă (p.128).

Stările conștiente sunt, deci, definitorii lumii reale, cauzalitatea acestei lumi, pe când procesele mentale sunt procese neurobiologice localizate în sistemul nervos central, funcționează cauzal, cu o ontologie la persoana întâi și nu sunt reductibile la fenomene de persoana a treia.

Așadar, mentalul este subiectiv, calitativ, intențional, aspațial, fizic nedeterminabil și noncauzal fizicului caracterizat, la rândul lui, prin obiectivitate, calitativitate, nonintenționalitate, spațial și cauzal determinabil.

Reductibilitatea materialiștilor și a cartesienilor este socotită de Searle, așa cum aminteam mai sus, a fi unul dintre cele mai confuze concepte filosofice și insistă asupra lui distingând o reductibilitate cauzală și o alta, ontologică; conștiința nu poate fi supusă unei reducții eliminative din moment ce ea există cu adevărat, împotriva oricărei îndoieli epistemice, singura reducție posibilă în cazul conștiinței fiind cea cauzală, ce duce la structura ei neuronală, ceea ce nu este o reducție ontologică la persoana întâi (p.137).

Așadar, materialismul nu admite intrinsecul mental pentru că nu consideră stările de conștiență ca intrinseci și subiectiv ireductibile, iar dualismul, mai greu de infirmat, ar presupune un negativ universal (p.146) și, în consecință, s-ar ajunge la epifenomenalism.

Logic, Searle admite dualismul doar fiindcă e greu de probat că, după distrugerea fizicului, sufletul ar mai dăinui. Așadar, din perspectiva filosofiei grecești și a neotomismului el nu face distincție între suflet și minte, iar sinele are, cum vom vedea, un conținut diferit de Das Sein-ul lui Heidegger din moment ce el își construiește argumentația în cea mai mare parte pe datele neurobiologiei (cap. V).

Aici, autorul trece dinspre ontologia fundamentală a conștinței spre complexitatea ei unică, spre structura ei analizată după trăsăturile specifice: starea calitativă, subiectivitatea, unitatea, intenționalitatea, dispoziția, dihotomiile centru/periferie și plăcere/neplăcere, apoi situaționalitatea, conștiința activă și conștiința pasivă, organizarea de tip Gestalt a percepțiilor și sentimentul de sine. După ce se amintesc și alte abordări ale conștiinței (misterienii, superveniența, panpsihismul), Searle își exprimă convingerea că neurobiologia este orientarea cea mai corectă (p.164) și insistă asupra ei în special ca intenționalitate, cauzare, liber arbitru, conștient/insconștient, percepție și sine, nu înainte de a se detașa de opiniile care pledează pentru abandonarea problemei în seama teologiilor, precum și de cele mai sceptice opinii care consideră explicit că nu există nicio modalitate prin care știința ar putea explica vreodată de ce căldura se simte caldă sau de ce roșul pare să fie roșu (p.165).

37

FILOSOFIE Conștiința se definește a fi cauzată de procese de micronivel situate în creier și se realizează în acesta ca trăsătură sistemică sau de nivel superior (p.172), iar intenționalitatea este un fel de imagine a ei în oglindă (p.173).

Intenționalitatea minții este altfel decât cea a limbajului, spune Searle, prima având un ascendent asupra celei de a doua prin intermediul sunetelor și semnelor la care se referă și cu care operează.

Pentru cei familiarizați cu științele cognitive, mergând, am spune noi, până la modelul specific de reprezentare a unei structuri, respectiv patternul, intenționalitatea este reflexivă (cum este ea însăși posibilă), apoi interesează cum se determină conținutul intenționalității, cum funcționează sistemul intențional și Searle insistă asupra lor recurgând la exemple din experiența biologică, din istorie, din logică.

Fenomenele intenționale esențiale din punct de vedere biologic, inclusiv experiențele perceptive, intențiile de a face ceva și amintirile au o trăsătură logică specială prin condițiile lor de satisfacere (p.183), motiv pentru care autorul simte că e necesar să facă distincție între intenționalitate (proprietate a minții prin care aceasta se dirijează către, se referă la sau face aluzie la obiecte și situații din lume independente de ea însăși; p.188) și intensionalitate, opusă extensionalității (proprietate a anumitor propoziții, enunțuri și altor entități lingvistice datorită căreia acestea nu trec de anumite teste de extensionalitate; ibidem). În sfârșit, trecem peste capitolul de cauzare mentală fără a-i minimaliza importanța, doar ca să insistăm supra altor două probleme: liberul arbiru și sinele.

Dacă admitem că natura produce pattern-uri prin ea însăși (interacțiunile de fiecare zi ale materiei), că design-urile se bazează pe limbaj și simboluri, preluăm de la Werner Gitt (In the beginning was information 1997), în temeiul ideilor despre informații (The Five Levels of the Information Concept; The Lowest Level of Information: Statistics; The Second Level of Information: Syntax; The Third Level of Information: Semantics; The Fourth Level of Information: Pragmatics etc.), teoremele următoare: Niciun lanț informațional nu poate exista fără o origine mentală; Nicio informație nu poate exista fără o sursă mentală inițială; Nicio informație nu poate exista fără intenție - intuibile din filosofia lui Searle în ideea originii biologice a informației.

Teza lui Werner Gitt potrivit căreia orice cod conține pattern-uri, dar nu orice pattern are și un cod se regăsește în filosofia lui Searle, chiar dacă, în timp, aceasta îi succede la numai opt ani.

De ce libertatea voinței este o problemă, se întreabă Searle, ca să-și răspundă prompt: fiindcă fiecare eveniment ce are loc în lume are suficiente cauze antecedente (p.228), apoi că avem în realitate liber arbitru, 38

bazat pe anumite experiențe ale libertății umane (p.229), că de fiecare dată când luăm o hotărâre trebuie să presupunem existența libertății (p.231) și fiindcă nu putem separa propriul nostru liber arbitru de gândire (p.232).

De aici diferența reală dintre acțiunile determinate și cele libere: logic, am adăuga, orice determinare este o cauzare și orice cauzare este o necesitate, iar unde este necesitate nu mai este libertate, însă în lume nu este numai necesitate, ci și libertate.

Cicumstanțialitatea filosofiei lui Searle consideră ca atare și conceptele de conștient și inconștient, acesta din urmă, deși confuz și rău construit pentru viața intelectuală modernă, relevă că nu ne putem totuși descurca fără el (p.267). Și am mai reține, în fine, problema identității personale, a sinelui, altfel abordată decât în celebrul Das Sein al lui Heidegger (întâlnire cu sine însuși, reprezentare a faptului de a fi public, conștiință a ceea ce are sens și se definește în formă).

Pentru Searle, identitatea personală pune patru condiții: două vizează persoana ca atare, a treia este însăși persoana întâi, iar ultima este combinată (p.293).

Sinele, în asceste condiții, se va întemeia pe continuitatea spațio-temporală a corpului, pe continuitatea temporală relativă a structurii, pe memorie (cu rolul ei esențial în concepția persoanei întâi pe care o avem despre identitatea personală) și pe continuitatea personalității.

Așadar, sinele lui Searle nu este identic nici cu cel sceptic, non-unificator al lui Hume, în sensul că nu avem un sine sau o identitate personală dincolo de secvențialitatea experiențelor noastre (p.299).

El definește sinele în condițiile criteriilor identității personale sau cu alte cuvinte, ce anume face ca o persoană să fie aceeași persoană indiferent de trecerea timpului și de schimbările care intervin (p.306), îndepărtându-se de ceea ce observa sub aspectul ontologic reducționismului materialist la persoana întâi și situându-se pe linia naturalistă, fiindcă tratează fenomenele mentale pur si simplu ca parte a naturii și admite că nu trăim în mai multe lumi diferite și nici măcar în două lumi diferite, o lume mentală și o lume fizică, o lume științifică și o lume guvernată de simțul comun.

Dimpotrivă, există doar o singură lume, lumea în care trăim cu toții, și trebuie să ne explicăm existența ca parte a ei (p.312).

Lumea aceasta însă, așa cum observam la început, a permis ca Searle să fie contrazis, aproape simultan, din aceeași perspectivă a științelor neurologice moderne, de Eben Alexander, de Douglas Harding, de Lee Silver, de Kenneth Ring și de alții care pun lucrurile mereu într-o nouă ordine, reconsiderând cum se cuvine și ceea ce, uneori, a fost negat prea în grabă și prea categoric.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

COMPLETĂRI LA IMPASURILE FENOMENOLOGICE ȘI CONDIȚIA TRANSCENDENTALĂ (II) 6. Fenomenologia husserliană în calitate de filozofie lipsită de ontologie Referitor la raporturile fenomenologiei cu ontologia, Ricoeur ia în calcul și o a treia posibilitate pentru fenomenologie, în afara stării de conflict cu o ontologie, sau stării de aproape desființare într-o ontologie, și anume aceea de a fi reducția radicală a oricărei ontologii posibile; aceea în care ființa sau ființarea n-ar mai fi nimic decît ceea ce apare omului și prin om. El se întreabă: “Fenomenologia lui Husserl nu ar fi oare un uriaș efort de patruzeci de ani de a elimina ontologia, atît în sensul clasic, moștenit de la Platon și Aristotel și păstrat de Descartes și de Kant, cât și în sensul hegelian sau heideggerian? Nu s-ar îndrepta ea spre o filozofie fără absolut?” În acest punct, Ricoeur aduce în discuție un excelent studiu consacrat de Pierre Thévenaz lui Husserl și posterității sale spirituale, intitulat “Ce este fenomenologia?” și care este o parcurgere valoroasă a bibliografiei mișcării fenomenologice (Husserl, Heiddeger, Sartre, MerleauPonty) și, în același timp, o introducere simplă și pătrunzătoare a intențiilor, metodelor, temelor și rezultatelor fenomenologiei. Concluzia lui Thévenaz este aceea că “patosul” metodei lui Husserl îl reprezintă dorința unei filozofii lipsite de ontologie. Reducția fenomenologică, care conduce la eu, nu mai este considerată o renegare; ea reprezintă actul global de ruptură aplicat relației noastre cu lumea, și nu numai unei anumite părți din cunoaștere, “dar această ruptură nu separă, la rându-i, o pretinsă realitate interioară de realitatea așa-zis exterioară, la fel cum am deosebi o regiune de alta, dimpotrivă, ea scoate la iveală raportul nostru autentic cu lumea, relația noastră intențională, relație care rămâne ascunsă în atitudinea noastră naturală”.

De aici, se desprind mai multe direcții de apreciere. În primul rând, din punctul de vedere al intenționalității, a întemeierii intenționale a actelor și funcțiilor conștiinței, conceptul de realitate în sine, sau de obiect absolut, devine absurd, în orice caz de neconceput. În al doilea rând, Ideea (cea carteziană, de exemplu) unei conștiințe închisă în sine, care nu va percepe lumea însăși și care ar avea ca primă sarcină BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

să se asigure de perceperea corectă a realitații “în original” este, de asemenea, exclusă. Iar după “depășirea” fenomenologiei de către Heiddeger, care urcă de la Dumnezeu la Divinitate, de la Divinitate la Sacru și de la Sacru la Adevărul Ființei, se ajunge la existențialismul francez, care îi apare lui Thévenaz ca o radicalizare a fenomenologiei lui Husserl, dar în linia gândirii sale. Cum altfel putem privi conștiința sartriană, golită de sine și de în sine, situată cu totul în afara sinelui, decât ca pe o hiperreducție a conștiinței husserliene?

Alături de Sartre, dar diferit în concepție, Merleau-Ponty continuă ultima filozofie husserliană, căci, neacceptînd ruptura sartriană de lume, înțelegînd reducția în sensul ei profund, de distanțare care ne asigură de imposibila noastră îndepărtare față de lume și care ne învață că aparținem lumii, ne reangajează universal în lume și reașează lumea vieții ca teren prealabil al tuturor științelor, al tuturor adevărurilor și al judecății înseși. Această dublă ipostază a fenomenologiei apare ca derutantă, iar Ricoeur se întreabă, foarte pertinent, în cazul că schema dezvoltării fenomenologiei, prezentată mai sus, este corectă, dacă această descendență dublă și contradictorie a lui Husserl, cu radicalizarea reducției în sensuri diferite, nu pune sub semnul întrebării coerența proiectului fenomenologiei husserliene, care ar putea conține două proiecte pe cale de excludere: “Ne punem întrebarea dacă existențialismul nu dezvăluie o lacună ascunsă a înseși fenomenologiei lui Husserl și dacă nu întîlnim aici motivul ezitărilor sale de a publica aplicațiile efective ale metodei și cauza scrupulelor lui retrospective în privința lucrărilor publicate, care rămân pur programatice, ca Ideen I, care dezvoltă îndeosebi o interpretare filozofică a metodei, sau ca Meditațiile carteziene”. Problema este de mare importanță și, din păcate, asemeni altora, rămîne deocamdată deschisă.

Cel mai probabil este ca un răspuns cât de cât lămuritor pentru statutul fenomenologiei să vină dinspre existențialism. Sau poate că fenomenologia nu poate fi fondată decât de ceea ce o limitează.

39

FILOSOFIE 7. Divinul, între cogito-ul decartian și alter ego-ul husserlian Husserl și Descartes. Dacă la Descartes, Dumnezeu transcende cogito-ul, la Husserl, ego-ul transcende alter ego-ul, Husserl căutând într-o filozofie a intersubiectivității fundamentul superior al obiectivității, pe care Descartes îl caută în veracitatea Divină.

Limitele pretenției de absolut al cogito-ului cartezian, închis în sine, depinde de lume, nu este însă depășit de pretențiile modelului fenomenologic, căci constituirea transcendedenței celuilat în imanentă sferei mele proprii este ori o iluzie, ori utopia puterii conștiintei creatoare asupra conștiintei generice. În timp ce Descartes acordă dublu sens existenței lumii prin cogito, care susține domeniul gândirii, dar și prin Dumnezeu, care susține creația, Husserl susține un singur mod de legitimare a existenței și a lumii, cel care aparține conștiinței proprii – “lumea nu este pentru mine decît ceea ce există și este valabil pentru conștiința mea într-un alt fel de cogito”; “eu nu pot acționa și emite judecăți de valoare în nici o altă lume decât în cea care își găsește în mine și primește de la mine sensul și validitatea sa” – și care transformă problema ontologică într-o problemă epistemologică.

8. Diferența dintre Kant și Husserl la nivelul interpretării intenției și intuiției Din nou, Kant și Husserl. O înrudire ai cărei membri, deși purtători ai unor personalități distincte, par a se legitima unul prin celălalt, chiar dacă aceasta se realizează prin distincție, la nivelul intenției și intuiției. Se ridică chiar întrebarea dacă fenomenologia lui Husserl, care a servit drept ghid și revelator pentru o fenomenologie descriptivă a kantianismului, nu trebuie să fie examinată, la rîndul său, din punctul de vedere al ontologiei kantiene. Diferența fundamentală dintre Kant și Husserl se înregistrează la nivelul intenției și intuiției. Kant deosebește radical “raportarea la ceva” de viziunea a ceva. Această concepție a kantianismului nu are corespondent în fenomenologia husserliană. Ca și neokantienii, Husserl a pierdut măsura ontologică a fenomenului, totodată pierzînd posibilitatea unei reflecții asupra limitelor și fundamentului fenomenalității. În legătură cu funcția rațiunii, ea diferă total la Kant și Husserl: la Kant, rațiunea reflectă asupra “sensului” categoriilor în afara câmpului de acțiune empirică; la Husserl, rațiunea, asociată cu termeni precum realitatea și adevărul, este o comparare a fiecărui tip de semnificație (lucrul perceput ca atare, lucrul imaginat, judecat, voit, simțit ca stare) cu evidența originară a tipului corespondent. Din acest moment, fenomenologia va miza totul pe conceptul de evidență originară, fie că această evidență este perceptivă, categorială sau altfel. Cu toată diferența dintre ele, nu putem să nu remarcăm pregnanța a ccea 40

ce au comun cele două critici: este vorba de idealitatea abstractă, care trimite la esență.

Conceptul de evidență originară reprezintă în sine un sens prim al unei semnificații epurate de conjuncturile, ocurențele și determinantele empirice care îi deturnează ipostaza ontologică de la o prezență întemeietoare. Iar “sensul” kantian al categoriilor reprezintă semnificarea activă, pură și fundamentală a acestora. Putem astfel concluziona că prin idealitățile superpozabile care marchează punctul-zero, polul magnetic al fiecăreia dintre ele, cele două concepții se întîlnesc, așa cum este și firesc, în dimensiunea lor întemeietoare și coordonatoare – cea transcendentală.

Ricoeur spune: “la Kant, intuiția trimitea la rațiune (Denken), care o limita; la Husserl, “simplul fapt de a gîndi” trimite la evidența care îm-plinește. Problema plenitudinii (Fülle) a înlocuit-o pe cea a limitei (Grenze). Definind adevărul prin evidență și realitatea prin originar, Husserl nu se mai confruntă cu vreo problemă a în sine-lui”.

9. Sentimentul Este greu de găsit locul potrivit al sentimentului în ansamblul gândirii filozofice. În acest domeniu trebuie înaintat cu grijă, căci lucrurile sunt extrem de delicate: o filozofie a intelectului reduce sentimentul la derizoriu, iar, pe de altă parte, o filozofie a sentimentului cere “inimii” revelații asupra lucrurilor necunoscute de intelect. Ricoeur vorbește de “dubla spirală a sentimentului și a rațiunii”. Calea de acțiune a sentimentului este cea intențională, cu afectarea profundă a eului. Și, de aici, pleacă paradoxul stânjenitor: coincidența intenționalității și a interiorității, a intuiției și a afecțiunii în aceeași trăire. Cum este posibil ca aceeași trăire să desemneze un aspect al lucrului și, prin aceasta, să exprime intimitatea eului?

Ricoeur dă următoarea explicație, pe care o sintetizăm: sentimentul oferă stabilirea unei relații cu lumea mult mai profundă decât cea pe care o oferă reprezentarea, căci reprezentarea instituie această relație pe baza polarității subiect-obiect. Ori sentimentul, alături de comportament, stabilește legături antepredicative, prereflexive, preobiectiv. Tendința simultană unește direcția obiectivă a unui comportament și, în același timp, vizarea unui sentiment. În schimb, noi inversăm poziția celor două funcții intenționale: dacă, la Ricoeur, “sentimentul nu este nimic altceva decât însăși direcția resimțită a comportamentului”, la noi, comportamentul este prelungirea activă, volitivă a prealabilei intuiții și intenții a sentimentului; incipienței sensului declanșat de sentiment (în colaborare cu intelectul) îi răspunde intenționalitatea și direcția finalității efectoare și împlinătoare a gestului comportamental. Și astfel se relevă funcția sentimentului, acționînd pe baza afinității noastre, participării, a armoniei BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FILOSOFIE elective cu realitățile a căror imagine efectivă o purtăm, de a conferi unitate tuturor manifestărilor vitale, psihice și spirituale. Apariția sentimentului este proporțională cu apariția rațiunii. Există o geneză reciprocă a rațiunii și a sentimentului. Sentimentul și rațiunea apar în același timp și se dezvoltă împreună: ”numai o ființă rațională este și una a sentimentului”.

Acest semn al misterului sentimentului, care face ca sentimentul să nu mai poată fi descris, decât în mod paradoxal, ca unitate a unei intenții și a unui afect, a unei intenții îndreptate spre lume și a unui afect al eului, și care conferă temei legăturii indivizibile a existenței mele cu celelalte ființări prin intermediul dorinței și iubirii, este, de asemenea, expresia fondului esențial transcendental, prezent în toate compartimentele care alcătuiesc ființa noastră.

10. Fericirea și necesitatea iluziei În legătură cu sentimentele de plăcere și de fericire, sau cu dimensiunile resimțite uman ale plăcerii și fericirii, interesantă este cuntificarea, o cuantificare calitativă, pe care Ricoeur, amintind și studiile de fenomenologie a fericirii întreprinse de S. Strasser, o acordă celor două registre afective. Delimitînd scopul final al plăcerii de întregul afectiv și de o sumă simplă a plăcerilor, Ricoeur aduce o critică lui Kant, a cărui

viziune greșită asupra fericirii, înțeleasă de el ca o adunare a unor percepții secvențiale ale conștiinței în registrul liniar, monoton și reducționist al unei plăceri extinse – “plăcerea vieții, care însoțește neîncetat întreaga existență” – se bazează pe concepția unei identificări a fericirii cu suma unor dorințe elementare, concrete, satisfăcute. Ori fericirea nu este o sumă, și nici concretă: ea trăiește în orizontul unor speranțe ample, bogate, consistent împlinătoare și ridicătoare ale ființei, în universul unei proiecții beatificante, care urmărește și dă nădejde, ca un liman scânteietor, dificilului destin ființial: “Există numai semne și promisiuni ale fericirii; dar aceste semne sunt mai puțin niște satisfacții care saturează dorințele limitate, cât niște evenimente, întâlniri care dechid niște perspective nelimitate, ca printr-o eliberare a orizontului”.

Analogia pe care o simte Ricoeur este excepțională: “Fericirea sau Beatitudinea este un sentiment cu aceeași amplitudine ca cea a rațiunii”. Însă, prin intuirea “puterii iluziei”, a “necesarei iluzii”, Kant parcă își mai atenuează eroarea, căci valoarea iluziei, necesitatea iluziei sunt importanți factori proiectivi, neconturați ai speranței, ai puterii de a lupta spre atingerea acestui “bine suprem al unei lumi posibile”, care este fericirea.

Regina Maria şi Regele Ferdinand I decorând soldaţii distinşi în luptele de la Mărăşeşti. 28 august 1917

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

41

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

PE LINIA ORIENT-OCCIDENT SAU FIINȚĂ ȘI NEFIINȚĂ LA ROMÂNI Dragii mei, A trecut ceva vreme de la ultimele noastre întâlniri. Așa s-a întâmplat mai tot timpul după ce am încheiat un nou volum, după ce l-am cosmetizat și l-am scos apoi în lume. Cu el, ca formă manifestă a unor zvârcoliri, și o parte din mine. Altfel spus, la scară mai mică, eu, suflet pliat între coperìile unei cărìi, am tot colindat. M-a mai alintat o domniìă, m-a mai înjurat un bădăran, au mai aflat unii despre mine, eu, despre cei trecuìi sub așternutul vremurilor, apoi, cu o circularitate, nu tocmai de un rotund perfect, așteptăm cu toìii să scoatem, iarăși, degetele afară, într-un nou început, precum ghioceii în ciuda zăpezii ce, în ultimul timp, ar trebui trimisă la deratizat și revopsit. Poluarea își spune cuvântul.

Ca oameni, vrând, nevrând, dăm culoare contextului, iar ca rătăciìi ai soartei, nemulìumiìi, repunem pe scena vieìii întrebări și iarăși aceleași întrebări: „cum?”, „de ce?”, „când?”, „pentru cine?” „pentru ce?” etc. Din întrebări, după caz, nuanìe sau un fel de amestec din care nu putem scoate cenușiul nostru uman, acel deslușit-nedeslușit, dat de veșnica bâlbâială. La mijloc, permanentul „dacă am ști?”, condiìionalul rostit fără a lua în calcul faptul că, vorba lui Platon, s-ar putea să nu fim pregătiìi să știm. Apoi, la ce bun și știutul a toate, câtă vreme bazaconii fel de fel ni se lipesc de minte, de suflet, și întunecă, oarecum, adevărata cunoaștere? Prin extrapolare, că nu tot timpul este așa, ne-o spune fizica cuantică, locul în care întâmplarea, discret, pare ar fi la ea acasă. Desigur, aci, în cuantică, întâmplarea este un fel de scoatere din ritm, scoatere din firesc, metaforic vorbind, un fel de surpriză a nefirescului și parcă ceva mai puìin din expresia: „lumea este tot ce se întâmplă”, adică lumea este tot ce se întâmplă ca faptă, propoziìie cu care Wittgenstein ar fi răsturnat până și fiinìarea utilă întru adevăr, a lui Haidegger, dacă acesta, asemeni Sfântului Ioan al Crucii, nu ar fi dat totul la o parte, inclusiv obiectivitatea, pentru a putea fi văzută, în timp, Fiinìa, la nivelul omului aruncat în lume, forìat să treacă dincolo de obișnuit. La capătul obișnuitului, desigur, moartea ca certitudine, de care atunci când uităm ne plasăm, fără prea mari eforturi, în lumea derbedeilor, a borfașilor, a panaramelor înìolite-n în robe 42

sau în alte zdrenìe, a mitocanilor sau a urinelelor împăiate, întâmplător, pe ici, pe colo, înìepenite și la tribună, ne plasăm în lumea lui „fuce vânt” sau a cocalarilor de dugheană înìepeniìi în ușa cocioabelor cu păcănele. Asta în zilele noastre de libertate, și ea cu nuanìă, de acum, în plină democrat-ură! ...Însă, democrat-ură a fost și pe vremea cealaltă, a totalitarismului de tip stalinist, apoi a celui de tip ceaușist, democrat-ură cu semantică, conotaìii și denotaìii formulate dogmatic, de la înălìimea conducătorului iubit. Pe atunci, activiștii, clenìăi ai regimului, ușor ferchezuiìi, ipocriìi făr` de măsură, eficienìi nevoie mare, băteau chiar mai bine darabaua decât acum, accentuând, desigur, formal, grija pentru binele întregului popor.

Fraìilor, după cum aìi văzut, în prima parte a discuìiei noastre, prin apel la rigoarea gândirii, ne-am exprimat cu reìinere, cu grijă și chiar zgârcenie lingvistică, dorinìa de a pune în prim plan fiinìa fiinìării, conturată la nivelul adevărului, existenìei și timpului. În partea a doua, voit, aceiași noi am lăsat limbajul să curgă la limita contingentului desuet, tocmai pentru a surprinde muchia de cuìit, ea însăși limită între sublim și ridicol. În consecinìă, aici, unde trăim, pe linia Occident-Orient, este mai mult decât firesc să ne întrebăm: cam pe unde suntem? cam unde ne plasăm?

Lăsând la o parte bazaconiile astea de tip politic, în marea lor parte făcute doar pentru imagine, trebuie să vă spun că, prin `80, în nebunia sa și sub impulsul ideii conform căreia pe tartore chiar și în iad, îl iubește poporul de mult îngenuncheat, Ceaușescu a dat drumul, din lanì, la foamete. Foamete, în ultimă instanìă, pentru toìi! Și pentru cei mari, dar mai ales pentru pălmași, pentru pârliìii contextului. Totuși, ca să fim sinceri și cu noi, și cu istoria, și mai ales pentru verificabilitate și adevăr, trebuie să nuanìăm. Prin urmare, mai întâi organul de partid și de stat a raìionalizat principalele produse. Pâinea, uleiul, zahărul se ridicau de fiecare individ ce încă respira, pe cartelă, de la alimentara la care fusese din timp arondat. Activistului însă, i se înfiinìase cantina de partid, locul de unde își procura și produsele necesare existenìei, el neexistând. Mă rog, nu facem, mai ales acum, după ani, din asta un cap de lume. Odată dat zvonul raìioBANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POLEMOS nalizării, cât ai bate din palme, tot ce era prin galantare, a dispărut, ca și cum niciodată n-ar fi fost. Nici măcar spanacul, cândva nemișcat de ani și ani de zile, de pe rafturile magazinelor, n-a mai rămas. Peste tot, ca într-o expoziìie sumbră, ba chiar macabră, doar natură moartă! Peisaj dezolant cu vânzători, un fel de gură-cască puși la uscat, și tot felul de cârlige, în care, până mai ieri, se agăìau produse! În consecinìă, ca urmare a directivelor iubitului conducător, rând pe rând, prăvălia în care se vindea cândva brânză a devenit „navem brânză”, carmangeria unde se vindea carne, a devenit „n-avem carne”! ...Și tot așa, până ce însuși pălmașul, până mai ieri „săltat în slăvi” în cadrul luptei de clasă, a devenit rătăcitul, fără de vreun rost, în prezentul său și în veacul vecilor. Nimeni nu mai dădea doi bani pe el. Mai ales când până și la cantinele amenajate pe șantiere sau în cadrul intreprinderilor, el, pălmașul, putea mânca o zeamă lungă și un fel de felul doi, mâncare pentru crescătoria de porci, anexă viitorului, dacă îi dădea dreptul tovul de la partid sau cel de la sindicat. Cota de benzină, vreo 15 litri pe lună, pentru amărâta aia de Dacia, pălmașul multicalificat o ridica de la peco, tot planificat, după ce împingea rabla, cu cârca, până la pompă, câìiva kilometri. În aceste condiìii, străzile erau pustii, mai ales că, în plus, pe lângă cotă, activiștii inventaseră mersul cu mașina, o duminică da, una ba, în funcìie de numărul de circ-ulaìie agăìat de ea. Peste tot, un fel de pustiu, iar fiinìa, asta a noastră, cu iz de răsărit, nu cea haideggeriană, cu fler de vest, se regăsea doar la nivelul organului de partid și de stat, ca nefiinìă a nefiinìării. Nu mă credeìi? Atunci, pentru a convinge și mai mult, trebuie să știìi că statul totalitar de atunci avea cam aceleași atribuìii ca și cel din ziua de astăzi: să își hrănească bine poporul, să-l educe, să-l menìină sănătos și să-l apere de dușmani.

Despre cum îl hrănea am vorbit adineauri. Nu e cazul să insistăm! Totuși, trebuie adăugat că la vreun deces din familie, erai obligat să te adresezi, pentru colaci, pentru un fel de pomană, coșciug și cruce, toate după datină, primului secretar de partid. El era Dumnezeul oricui și al viilor, dar și al morìilor, pe acest pământ. Ceilalìi din jurul său, doar slugi ce trebuiau să stea cu ochii în patru, ca nu cumva să primești, de la vreun vânzător, ceva mai mult sau să nu cumva să scrâșnești din dinìi. Dricul, vorba vine, pentru cei de la ìară, un car cu boi, vlăguiìi în brazdă, pe care, din toamnă și până târziu, spre primăvară, prin noroaie, îl duceau în spinare, până la groapă, cu mort, cu boi, cu tot, sătenii. La oraș, mai marii regimului, milostivi nevoie mare, îìi repartizau familiei îndurerate, pentru câteva ore, unul din tractoarele cu remorcă ce căra mizeria scursă pe străzi din haznale cocioabelor înșirate de-aiurea pe la periferiile metropolei și, desigur, gunoaiele menajere.

La capitolul educaìie, cam tot după `80, madam BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Găinușă, Corcodușă sau cum o fi chemat-o, pentru ași justifica cocul și aroganìa de împăiată, a împărìit liceul în două trepte. Prima până în clasa a zecea, a doua, desigur, până în clasa a douăsprezecea, în funcìie de gradul prostiei de care suferea cel ce trebuia să se instruiască pentru viaìă. Despre un orizont de așteptare, nici astăzi, nici atunci, nu se pomenea. Desigur, în astfel de situaìie, de după 1980 și până în viitorul îndepărtat, nimeni nu va mai învăìa nimic. Învăìământul primar, de 10 clase era obligatoriu. În consecinìă, profesorul coborâse de la rangul său de dascăl educat, la cel de slugă al elevului pe care, cu sau voia sa, trebuia să-l treacă și să-l suporte dintr-o clasă în alta, an de an.

Pentru imagine și ceva propagandă, rămăsese, pe ici, pe colo, oarecum, în picioare, învăìământul universitar, dar și acolo, după 80, când iubitul conducător închisese orașele mari, se inventase șpaga în colectiv, pentru ameìiìi, și statul cu picioarele în sus, pentru zeiìele scurte și la minte, și la fuste. Ambele categorii de gen titrate, de acum absolvente de școli cu studii superioare, de lungă durată, trebuiau să-și facă stagiatura de trei ani, la Cucuieìii din deal, chiar dacă ar fi învăìat pe brânci și ar fi terminat cu nota zece. Culmea învăìăturii însă, își spunea cuvântul la sfârșitul ciclului universitar, când ameìitul „băga mare” plicul, vreau să spun, în buzunarul examinatorului, iar absolventa trecea cu damigeana, cu curca la proìap, pe la profesor, ca să se odihnească o clipă sub așternutul lui, după atâta cărat și atâta drum. De altfel, același ritual, și la vreun fel de promovare sau și în alte instituìii. Pe undeva, acest ritual devenise regula generală pusă subtil în practică în oricare regim.

O îndeplineai și numai după aceea bla, bla, bla, apoi promovarea!

Doar în cultură, că se culturaliza, nu glumă, la vremea respectivă, pe ici, pe colo, după aura culturnicului pusă de mai marii partidului, se întindea și covorul roșu. Apoi, dăi și luptă, vorba maestrului! Cel puìin, la capitolul ăsta ar fi multe de spus, însă mă bizui pe faptul că unii dintre voi le știìi, alìii le intuiìi.

Expresia:„astăzi pe cine mai bem, pe cine mai f...tem”, ca să nu mai adaug mai mult, era și este un fel de slogan bine cunoscut. Nemernicii l-au însușit și aplicat cum au știut ei mai bine, mai ales că munca cinstită devenise un fel de râs. „Doar proștii și mașinile muncește, oamenii deștepìi trăiește!” decretau mai ales creatorii de ifose, adică toìi ai de prepuìă, aliștepârìă, ghecurcu, miaolesco, milulalitră, breazăvekil și alìi puieìi împuiaìi, al dracului de mulìi!

Dragii mei, la capitolul sănătate, circularitate, nu glumă! Și atunci și astăzi, totul la indigou! Nu am idee cam cum a fost înaintea anului `80, că mama, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-a scăpat în lume, pe podeaua de scândură, pe care doar ce aștrenuseră un braì de paie. Desigur, și pentru mine, și pentru ea, confort nu 43

POLEMOS glumă! Până la anul cu pricina, adică până în `80, norocul mi-a surâs. M-am îmbolnăvit rar și de fiecare dată, un felcer, scăpat cu viaìă din al Doilea Război Mondial, ne picura penicilină, după caz, în urechi, în nas, în ochi și, evident, în cur. Dacă se întâmpla cu careva ceva mai grav, sătenii îl treceau pe cel cu beteșugul, în car, undeva, peste deal, la Bălcești. Acolo, pe post de genial în toate, Belega! Te consulta! Tot el te opera, te cusea, te mânjea cu iod sau apă sfinìită, când dezinfectantul lipsea, apoi îìi spunea răstit: „bă, ai grijă de capul tău, că dacă nu ai tu, cine să aibă?!

Altfel mori dracu!” Și aveai, altfel nu de puìine ori suferindul se întorcea de la Belega și o lua cătinel, cătinel, spre lumea cealaltă! În orașele mai mari, bunăoară, la Severin sau la Craiova, se ridicaseră spitale, clădiri impunătoare, în care cei ce nu dădeau colìul, reveneau oarecum la gânduri mai bune. Mai culegeau coada șoricelului, păducel, izmă, și, după caz, la nevoie mai înghiìeau și câte un gât de gaz, însă doar după ce se ungeau cu el din cap până în picioare. Cei cu dare de mână, erau înfășuraìi în lână stropită cu ìuică, frunte de cazan. Nu mai simìeau sau cum ar fi zis un învăìat „se trezeau morìi, dincolo, fără să știe cum și ce”. Mă înìelegeìi voi! După `80, progresele în spitalele de curând construite, au fost substanìiale. Desigur, toate indicaìiile toa`rășului trebuiau implementate. Ca și astăzi cu programul de guvernare!

Pentru nuanìă, dar mai ales rigoare, trebuie să reìineìi că prin `82, înainte de Crăciun, o piatră la rinichi m-a trimis urgent tocmai la spitalul regional, sus, la urologie, etajul 7, locul în care spectacolul morìii era la înălìime. În primul rând, nu tu căldură, nu tu curent...

Am uitat să vă spun că ăsta, curentul, scump nevoie mare, se împiedica zilnic ca prostul, în te miri ce hăìișuri politicienești și furtișaguri relevante, iar când o lua iar din loc spre vreun destinatar, spre vreun bec sau aparat casnic, dădea buzna cocoloașe, apoi totul, fum și scrum. Statul, că el avea totul, apa, pâinea etc, desigur și curentul, în caz de reclamaìie sancìiona reclamantul pe motiv că a favorizat infractorul, apoi pentru neglijenìă în serviciu și, evident, pentru că nu a scos aparatul cu pricina din priză. Ca și în zilele noastre, în care duduie avântul democratic.

Dar să revenim. Ceva de genul, se întâmpla și în sălile de operaìie, chiar dacă spitalul avea un generator ce ar fi trebuit să furnizeze curentul electric, la nevoie, în momentele descrise anterior. Nu am auzit că ar fi funcìionat vreodată. Generatorul era acolo de faìadă, pentru poză și scuză, în cazul în care cel ce trebuia operat și repus corect pe linia vieìii, dădea colìul și desigur, ortul popii. Și ne mai întrebăm de unde averi la preoìi și ceafă lată?! Ăla dă, celălalt dă! Câte puìin de la fiecare se umflă cocoașa.

Oameni buni, după prima zi de internare, la urologie, la etajul șapte, mi-am dat seama că ordinea nefirescului-firesc, te urmărea vrând, nevrând. Cei din 44

categoria bătrâni, „hodorog-măria ta”, sufereau, în marea lor parte, de inflamaìie la prostată. Se umfla bășica în ei și nu se mai puteau pișa. La o zi, cel mult două, de la internare, erau operaìi, li se scotea prostata, li se puneau pungi pentru drenaj, apoi până spre miezul nopìii și în ziua următoare, se pișau în pat.

Pungile mai fuseseră puse la alìi ...zeci și șapte după ce, desigur, le clătise coana Vica de alte ...zeci și șapte ori, într-o găleată cu apă caldă, tocmai bună și de șters pe jos. În astfel de condiìii, hodorog-măria-sa, până spre dimineaìa următoare intervenìiei chirurgicale, se trezea cu testicolele umflate, cât pumnul, cu alte cuvinte se trezea cu o boroagă între picioare. Într-o astfel de împrejurare, în cel mai fericit caz, se stabiliza cam pe la 40, 41 de grade și tremura al dracului. La vizita de dimineaìă, fără echivoc, doctorul stabilea că trebuie urgent castrat. „Domn` doftor, eu așa ceva, nu!... Cum să mă duc eu pe lumea ailaltă eunuc. Păi, eu sunt turc?” Atunci, externarea! Să se ducă acasă la nevastă că n-avem voie să depășim procentul de morìi dictat de partid și de stat! Tataie, coșciug ai?” „Ce e?” „Tron, bre, tron ai?” „Păi, domn` doftor, eu de moarte sunt?” Dumneata ce zici?! Că tocmai acum, cu coaiele astea umflate, moartea ai să încaleci?! Vise taică, vise! S-au dus vremurile! Hai, externarea! Să nu-l mai văd pe-aici!” Cei ce nu se împotriveau, erau castraìi și mai trăiau, cel mult o săptămână în plus. După aceea, mai exact după înmormântare, o pâine în plus, o gură de aer liberă și, cel mai sigur, o pensie în minus de plătit de către statul cu grija neìărmurită pentru pălmaș. A dracului asemănare! Cum se face că la fel se întâmplă și în zilele de astăzi!

A doua categorie, din care făceam și eu parte, erau cei cu rinichii. Se zvârcoleau, urlau, ìipau, stăteau și în cap, până ce, în cele din urmă, o asistentă prăfuită injecta în suferind triada: algocalmin, scobutil și papaverină. Se mai domolea individul, la fel cum m-am liniștit și eu în nenumărate rânduri. În una dintre zilele lunii decembrie, la o vizită, cam prin pragul serii, șeful clinicii a șoptit către ceilalìi medici: „și mâine l-am opera, dar nu avem aìă de cusut! Am auzit și pe loc am devenit pământiu, cum deveneau cam toìi cei ce urmau să devină, în viitorul luminos, pământ. Că din pământ venim și în pământ ne întoarcem! În condiìiile cu pricina, când înaintam spre cele mai înalte culmi, în comunism, un politruc propusese tovarășului, înlocuirea aìei din catgut, importată din străinătate, cu aìa fabricată, aici, pe plan local, din maìe de oaie. Scapi din ghearele morìii dacă poìi!

Cu toate astea, după sărbătorile de iarnă, mi s-a scos piatra din rinichiul stâng. De cusut, m-au cusut medicii în primul rând cu indicaìiile de partid, și doar mai pe urmă cu tot ce s-a mai putut. La vremea potrivită, când au scos firele, mi-a crăpat operaìia. Mai mult de două luni am stat așa, cu crăpătura la vezeală, până ce BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POLEMOS Cel de Sus a făcut cumva să crească, din interior spre suprafaìă, carne peste carne, și m-am scos, adică am redevenit om în rândul lumii, cârpa curată, bună de șters oricând cu ea pe jos! Activitatea numărul unu a regimului. Ar mai fi multe de spus, însă cu ce folos?!

Aude careva, interesează pe cineva?!... Vin ăștia din politică sau din justiìia română, „sublimă, independentă și,...și, și cioclopedică”, să pună vreo întrebare de genul: „Te doare ceva?! Te-a înșelat careva?!

Simìi că te-a furat statul? Că guvernul ìi-a dat în cap?

Omule, mai ai și dumneata ce mânca?” Sau măcar, mai simplu: „Bă, mai respiri? Păi dacă nu, du-te dracului la cimitir! Ce ne mai pui pe drumuri?!” Hai, să fim serioși! Ăștia și multe alte instituìii ale statului, la noi, funcìionează tocmai pe dos, adică nu pentru om, ci împotriva lui. În viziunea lor, pălmașul e veșnicul infractor de serviciu, de la care, dincolo de taxe, obligatoriu mai trebuie să achite amenzi și alte dări pentru bunăstarea cârmuitorilor. Jigodism de trei parale! Ticăloșie de aceeași măsură. În aceste condiìii, circ-ularitatea despre care am pomenit mai spre început, nu tocmai cerc-ulară, când pe faìă, când pe dos, și-a spus și încă își spune cuvântul.

Domnilor, despre apărare am mai vorbit și cu alte ocazii și vom mai vorbi. Știìi bine că armata, pe vremuri, înainte de `89, între două recoltări, doar căprărie și nimic mai mult! În anul de cumpănă, când poporul s-a revoltat, a tras fără milă în cei pe care ar

fi trebuit să-i apere. Din acest motiv și din multe altele, privind cumva asupra a tot, sunt de fiecare dată uimit de cum a nimerit-o „vorbăreìul” ăla, Ecclesiastul, fiul lui David, rege în Ierusalim? „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, că nu este nimic nou sub soare”. Acum, desigur, și zicerea asta e cu nuanìă. Pentru cei cu binele în oase și nu numai, revenirea ar însemna, din bine în mai bine. Perspectiva se schimbă pentru poporul de la care și-a întors Dumnezeu faìa. În acest caz, veșnicul început înseamnă durere, iar din durere mai multă durere! Ceea ce ne mai alintă și ne și împacă oarecum cu noi înșine, este eterogenitatea. Nu este loc pe faìa pământului unde să curgă doar lapte și miere, cum nu este nici popor care să trăiască într-un astfel de ìinut, un fel de rai în care ispita să fi dispărut. În aceste condiìii, aici, la noi, pe linia Occident-Orient, cu oarecare strângere de inimă, totuși am putea reveni la fiinìarea fiinìei și, implicit, la categoriile sale nodale: adevăr, existenìă, timp, mai ales că Haidegger, neamì „de-al nostru”, ar fi dorit să pună doar întrebarea cu privire la adevăr în condiìiile existenìei, adică în condiìiile posibilităìii smulgerii noastre dincolo de obișnuit.

Dar s-o putea, oare? Mă tem că nu, câtă vreme la noi, la români, minciuna a fost și a rămas formă de viaìă, promulgată de la înălìimea scaunelor domnești, iar timpul, un fel de flecăreală sau de pierdere de vreme. În aceste condiìii, fiinìa e cu siguranìă nefiinìă a nefiinìării, iar noi, copie fidelă ei.

Regele Ferdinand și Regina Maria

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

45

COMENTARII

Mihaela ALBU

COINCIDENTIA OPPOSITORUM – Poetul Vintilă Horia și Poezia sa – Exilul – o paranteză cât o existență. Cealaltă Românie În prefața la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea că „abia după armistițiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigrație românească, de un exod în masă care a dat naștere peste hotarele Țării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice ale macrocosmosului originar. O lume românească a luat naștere în câțiva ani în afara spațiului românesc.” În țările de adopție, exilații își transplantează limba, identitatea, întregul bagaj cultural și creează o altă„Românie”, alcătuită generic din ziare, reviste, cărți românești, din organizații politice și asociații culturale, din încercări de înființare de edituri și biblioteci ori din cenacluri. Acea „lume românească” despre care vorbea Vintilă Horia a creat în exil o literatură oarecum paralelă – ne referim, desigur, la perioada exilului propriu-zis și, mai cu deosebire, la cea în care sovietizarea țării oprise total contactul cu lumea occidentală. În plus, exilul cultural românesc a fost – în parte – și o necesară verigă cu alte culturi, unii scriitori intrând – prin lucrările în alte limbi – și în istoria literar-culurală a unor țări din vest.

Unul dintre aceștia, a cărui operă scrisă în exil (în franceză, spaniolă, italiană, dar și română) a fost cunoscută (și recunoscută!) mai întâi în străinătate a fost Vintilă Horia. Romane, eseuri, studii, o istorie a literaturii universale, o carte de interviuri cu cele mai reprezentative personalități ale veacului XX, memorii, jurnale, antologii de poezie etc., etc. dau, fiecare în parte și toate la un loc, măsura unui scriitor care a căutat – încă din perioada creării revistei Meșterul Manole – de a situa literatura română în context universal. Neacceptând „ciudatul complex (românesc) de inferioritate”, Vintilă Horia, conștient de valoarea sa și a altor compatrioți, înțelege și arată că exilul le-a determinat „o legătură nestânjenită cu noi spații culturale în cadrul cărora creațiile românești nu mai apar ca minore sau imitative”. (v. revista Românul, New York, nr. 5/ 1951) Vintilă Horia – un scriitor proteic Cunoscut astăzi îndeosebi ca prozator (în special datorită romanului Dumnezeu s-a născut în exil), Vintilă Horia debuta editorial în 1937 cu un volum de poezii, intitulat Procesiuni (ed. Pavel Suru). Anterior, semnase 1O

afirmă direct în Memorii, numindu-i „centre de putere spirituală” pe Nichifor Crainic, Lucian Blaga și Nae Ionescu, aceștia salvând „esența românească” în perioada dintre cele două răz-

46

în revista Gândirea deopotrivă poezie, proză, eseu și cronică literară, demonstrând încă de atunci o vastă și solidă cultură, atât în plan românesc, cât și universal.

Personalitate proteică, cu o expresie care nu acoperă însă nici pe departe multilateralitatea ființei sale creatoare – de la roman la proză scurtă, de la poezie la critică literară, de la eseistică la studii de amplitudine informativă și ideatică, interesat deopotrivă de literatură în general ori de literatura fantastică în particular, ca și de fizica cuantică, de esoterism, filozofie și psihologie, de istorie și de istoria religiilor, pentru a-i înțelege poezia trebuie să-i cunoști întreaga operă – de la eseuri la romane, de la studii la Călătoria la centre, căci toate dezvăluie o extrem de bogată cultură și o complementaritate a contrariilor prin care se realizează lupta cu Timpul.

Să nu uităm că formația scriitorului-gânditor, afirmat la cote înalte în Occident, avusese loc în perioada de mare înflorire culturală dintre cele două războaie, când generația lui Eliade, Cioran, apoi cea a lui Vintilă Horia și alții asemenea lor erau conectate la marea cultură universală, beneficiind totodată de înalte spirite tutelare1. Marile probleme filosofice – existența omului pe pământ, viața și moartea, timpul, relația omului cu divinitatea etc., etc. îi preocupau deopotrivă pe scriitorii români, ca și pe cei din alte spații, abordarea acestora căpătând noi dimensiuni. În acea perioadă, observa Dan Anghelescu într-un eseu publicat în revista care apare astăzi în Germania, Alternanțe, „odată cu repunerea în discuție a dimensiunii temporale și în evoluția gândirii literare românești se produsese o schimbare fundamentală. Se conturau totodată elementele unei noi poietici.

Timpul devenea prezența obsesivă în preocupările romancierilor și eseiștilor, dar înceta să mai fie obiectul acelei contemplații atât de proprie heraclitismului volatil al interiorității promovate de Marcel Proust. Termenii căpătau conotații de natură diferită./…/ Acolo unde, până nu demult, personajele lui Camil Petrescu vedeauidei, cele ale unor Mircea Eliade și Vintilă Horia vedeau semne și sensuri hermetice”. (v. art. Dimensiuni identitare în publicistica exilului românesc, Alternanțe, nr. 3 (4) 2014, p.27.)

Scriitorul și gânditorul Vintilă Horia, având drept fundamentale preocupări a cunoaște și a înțelege omul supusTimpului, supus Istoriei, dar și vremurilor în care trăia, este produsul lor, ca și al unui anume Timp și, astfel, al unei anumite civilizații.

Când a publicat primacarte,un volum de poezie, tânărul Vintilă Horiaavea abia 22 de ani, dar dovedea, așa boaie („două decade”), „lucările” lor – Gândirea, Trilogia culturii și Cuvântul – constituindu-se în „centre soteriologice” care iau putut ține pe tineri „deasupra degradării politice” (v. Memoriile unui fost Săgetător, Vremea, 2015, p. 81) BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

cum îl caracteriza un coleg de generație, Ovidiu Papadima, că are deja o personalitate formată, iar aceasta era alcătuită dintr-un „foarte prețios aliaj sau mai bine zis o foarte rară stare neutră: un hotar incert între cerebralitate și sensibilitate.” (v. Cronica literară la vol. Procesiuni, în Gândirea, nr. 2/ 1938, p.104) În toată opera sa de mai târziu vom întâlni, de fapt, o îmbinare perfectă între cele două coincidentia oppositorum, care conferă scrierilor sale – indiferent de genul abordat – deschideri către cunoaștere.

Această sinteză perfectă va deveni, de altfel, un semn caracteristic peste timp al scriitorului apreciat nu numai în Franța prin cunoscutul premiu, dar și în Argentina, în Italia și Franța, iar mai apoi în Spania, țara care îi va deveni patria de adopție.

Format la „școala” Gândirii, Vintilă Horia va continua să publice poezie, neabandonând nici mai târziu, în exil, exprimarea ideii în vers. Iar aici se cuvine subliniat faptul că scriitorul multilingv a scris poezie aproape exclusiv în limba română – „cu gândul de a nu mă pierde”, cum mărturisea pe pagina care deschidea poemele „scriseîntre 1959 și 1975, în Madrid și Paris, sau peaproape”, adunate în volumul Viitor petrecut.

COMENTARII cuprinzătoare a dragostei). Celor cărora le dăruise, simbolic, câte-un inel de suflet, prietenilor vechi care-au murit/ Nu secerați de îngerul cernit,/ Ci prinși în roata vieții, fără urmă, poetul le închină versuri, căci ei rămân pentru el prietenii amintirii. O altfel de singurătate, în tonalități mai grave, o transpune poetic mai târziu în Cartea omului singur, volum închinat „Domnului Ion Pillat”, poetul admirat totdeauna, „neuitatul Ion Pillat” căruia, peste ani, în exil, îi va evoca figura și poezia în două articole. În volum, tânărul poet, care afirmase încă de la primul vers că știe să moară, de data aceasta își mărturisește credința într-o altă viață (Nu cred în moarte ci înt’altă viață), aceasta fiind sperata veșnicie a creației. Și astfel, mesajul care închide prima parte din poemul Divina tragedie (a se observa oximoronul, dar și trimiterea la Dante!) devine emblematic: Singurătatea nu mă mai doboară!

Poetul Vintilă Horia și Poezia sa Volumele publicate în țară (Procesiuni, 1937, Cetatea cu duhuri, 1939 și Cartea omului singur, 1941) vor fi continuate apoi în exil, într-un alt timbru, într-un alt registru poetic, într-o altă profunzime ideatică cu A murit un sfânt, 1952, Jurnal de copilărie, 1958, și Viitor petrecut, 1976. La acestea trebuie adăugate cele două antologii – una în 1950 – Antologia poeților români în exil, publicată la Buenos Aires (prefațată de editor), iar cealaltă în 1956 – Poesia românească nouă, publicată la Salamanca.

Debutul editorial s-a petrecut așadar în 1937, Procesiuni fiind un volum de 77 de pagini, primit apreciativ de către cronicarii literari ai vremii. Împărțit în două cicluri – Dragoste și Moarte (Eros și Thanatos) –, volumul dezbate (în tonalitate gravă) principalele vârstele ale condiției umane, acestea constituindu-se într-un leitmotiv tematic.

Fiind poeme de tinerețe, tema iubirii le străbate firesc, dragostea fiind idealizată, iar poetul –în așteptarea (și căutarea!) cuvântului cu care să o mărturisească: Aștept să prind din ape tot aurul prisos/ Și să-l închei în daruri meșteșugit cioplite,/ Pentru fecioara albă cu zâmbetul frumos/ Și cu privirea smulsă din taine neghicite. În unele poeme, metaforele trimit la poezia blagiană, dar meșteșugite totuși în stil propriu. De data aceasta noaptea nu curge din ochii iubitei, ci din părul ei: Din părul tău se naște noaptea/ O văd cum flutură ușor/ În înserări ca uverturi de somn(Legendă), iar liniștea în care – la Blaga – se putea auzi cum bat în geam razele de lună este acum tăcerea (care) a început să cânte’ncet. Mai apoi, tăcerea se îmbarcă în galbene trireme, căci, cu ultimu-i suspin, se aude plânsul toamnei.

(Spovedanie ’ntr ’un târziu), pentru ca în Cetatea cu duhuri, „Când Eminescu a ieșit în prag/ Cu ochii mari și sbuciumul în plete,/ S’a rezemat tăcerea de perete.”

O altă temă, mărturisită adesea și în literatura sa confesivă de mai târziu, decelabilă și aceasta încă din primul volum, este prietenia (făcând, desigur, parte tot din tema BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Însingurarea de care se plânge în multe poeme are – nu de puține ori conotații grave –, trecând dincolo de dorul după prietenii pierduți către conștientizarea condiției pieritoare și a trecerii implacabile în Pieirea îngerului (Din singur cum am fost, mai singur sânt/ Și mă’nconvoae timpul spre pământ) ajungând – firesc – la căutarea – cu ton de psalm arghezian – (în Închinare) a Divinității (Nu vezi? Sunt singur și prea greu mi-e scrisul/ De-a nu Te fi’ntâlnit pe nicio cale./ Dă-mi semn să’nchin Minunăției Tale/ Condeiul greu, poemele și visul), pentru ca în alt poem, într-o aparentă negație – Nu caut vedenia Ta – să repete simetric, la începutul și sfârșitul fiecărei strofe, căutarea: Pe care drum nu Te-am adulmecat,// Și urma Ți-am ghicit-o pe poteci// Te chem așa cum ești: Nemărginire…, firesc întreruptă la un moment dat de îndoială și respingere: Nu vreau vedenia Ta în ceasul pur. Însingurarea și nevoia de sprijin divin sunt ghicite și în Psalm medieval, Dumnezeu fiind implorat să-i fie „balsam” pe pieptul palid zdrobit între colți, dar din ansamblul poemelor închinate Divinității, sensul metafizic trece dincolo de concretul omului aflat singur 47

COMENTARII printre străini, așa cum, mai târziu, singurătatea celui care, în exil, va fi uneori numit extranjero, acela care va scrie cu literă împrumutată, este din nou o realitate dureros de concretă. (v. poemul „Yo, extranjero”, în vol.

Viitor petrecut, dedicat prietenului său, poetul Ovid Caledoniu, precum și „Desprindere sau cunoaștere” din același volum, în care durerea înstrăinării e exprimată direct: „Ies în strada cu soare bun/ – Extranjero! Îmi strigă trecând/ Un cuminte sau un nebun./ Extranjero?

Cui am greșit și când?). „Ostila însingurare”, cum o numește la un moment dat în Jurnal de copilărie, o va resimți, de altfel, permanent. Iar dorul după ceea ce a pierdut îl determină ca cele păstate cu sfințenie în memorie, locurile, oamenii, întrun cuvânt Țara, să le aducă nu o dată ca subiect de comparație. În „Postfață la un deceniu personal” (la vol. A murit un sfânt…), autorul însușivine în întâmpinarea cititorului explicându-și drumul parcurs în elaborarea poemelor propuse în volum, drum cu trei etape creatoare – cea barocă, la Viena, între 25 și 29 de ani, apoi, dintr-un „intim contact cu cele două orașe pe care autorul lui Faust le-a disprețuit cu superba unilateralitate a vremii lui: Assisi și Florența” s-a născut al doilea ciclu. Pentru scriitorul român însă, cele două orașe erau privite „mai mult expresia unei omeniri creștine”. Și astfel, „sub blânda oblăduire a Sfântului Francisc”, sfântul „cel mai uman și mai umil pe care l’a dat creștinătatea” s-au născut Baladele lirice. Al treilea ciclu, cel „austral”, este și cel în care scriitorul român aflat departe, în Argentina, a simțit cel mai acut „colții exilului”, când „în grădinile acelea americane de pe malul galbenului La Plata, portocalii de iunie semănau cu niște proaspeți imigranți. /…/ Am înțeles atunci că nu eram un imigrant, ci un exilat și că singura mea durere este aceea de a fi rămas fără patrie.”

Nu mai surprinde astfel faptul că în volumele publicate în exil o temă constantă este aceea a desțărării, amintirile îmbrăcând totul într-o aură ca de legendă.

Jurnal de copilărie (1958) pare a fi și un fel de replică la versurile eminesciene „Astăzi dacă m-aș întoarce/ Anțelege nu mai pot”.

Pentru scriitorul care nu mai putea reveni fizic în locurile copilăriei, acestea păstrate – prin distanța exilului – nealterate într-o memorie care ține loc de realitatea concretă, conectarea, integrarea în macrocosmosul familiar par posibile. Maturul e conștient, desigur, că distanța în timp schimbă perspectiva, că vârsta inocenței și a comuniunii cu natura, cu oamenii, cu întreg universul înconjurător nu se mai poate întoarce, dar pentru cel îndepărtat și în spațiu drama se amplifică. Dorul, dorința revenirii, amintirea Râmnicului, a străzilor din București, a cărților citite și a prietenilor niciodată revăzuți sunt permanente și sunt de asemenea resort al dorinței revenirii, căci, spune el și în versurile de început ale poemului Palinodie: „Călărim năuci către zări necunoscute și/ păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii.” Întregul univers al copilăriei rămâne fixat în câteva cadre și câteva întâmplări semnificative, iar „amintirile din copilărie” sunt pentru scriitorul de mai târziu „primele fundamente ale memoriei” (v. Jurnalul unui țăran de la Dunăre, Vremea, 2016, p. 73).Copilăria și locurile 2„Am

declarat adeseori – scrie el în Jurnalul unui ţăran de la Dunăre – că exilul și iubirea sunt într-un fel bazele spirituale ale operei mele. Acest lucru este adevărat în sensul că exilul constituie o ruptură tragică. El îi dă exilatului capacitatea de a ieși din

48

în care a trăit în acea perioadă – în Ora de aur– devin astfel timpurile și spațiile unui Eden simbolic. În cazul exilatului, nu numai anii acelei vârste a inocenței sunt pierduți, ci – mai cu deosebire – teritoriul în care, spre deosebire de un Eminescu, de exemplu, crede a se putea reintegra, crede a-i fi păstrat puritatea acelui „model de copilărie”.

Volumul nu se rezumă însă la a prezenta vârsta de aur prin ceea ce i-a determinat – pentru cel care a trăito – valențele, ci o opune prezentului, „oamenilor mari” – „mâncați de omenie”, aceștia fiind „oamenii politici”.

Inocența copilului ar putea deveni un model pentru ei, dezghețând astfel „inima călăilor de popoare”. Căci peste un timp al liniștii și al purității intervenise teroarea istoriei, care a stricat armonia.

Paralel și în mod surprinzător la un foarte tânăr autor este tema morții. Dintru început, ca o replică la cunoscutul vers eminescian, în Ludus princeps, poemul-artă poetică cu care deschidea volumul Procesiuni, poetul declara: Eu știu să mor, pentru ca în altă strofă să adauge: Eu știu să mor dar viața mă strigă undeva. Chemarea trăirilor vârstei estompează desigur filosofia asupra vieții și a morții însușite livresc. „Om al toamnei”, cum se va autocaracteriza mult mai târziu în memorii, el se mărturisește conștiință lucidă asupra propriului destin, trăind într-o permanentă zbatere (În mine cad amurguri și toamne cântă rar/ Cadențe limpezite în svonuri de zăpezi), anotimpurile reci fiind ele însele simbolul celui ce vrea să capete frunze și să depășească condiția: Și jefuiesc paragini ca să’mplinesc ceva. Încă din acel prim volum, pe lângă temele majore – dragostea și moartea, la care am adăuga-o pe cea a timpului – care îi vor străbate poezia (ca, de altfel, întreaga creație horiană), leitmotivul simbolic al toamnei poate fi surprins în metafore insolite în multe poeme: În frunze umblă toamna ca o boală ori Pe uliți urlă toamna ca un câine sau Plâng frunze vechi pe drumul nou al toamnei (cu o variantă în alt poem – Plâng în vârful toamnei și trec/ Prin frunze ca printr’un înec. etc., etc. Ceva din Bacovia, cântat în ton grav, dar fără economia de mijloace ale poetului Nervilor de toamnă, transpare adesea în ciclul dedicat morții din primul volum.

Privite pe ansamblu, în poemele având ca temă iubirea, chiar și cele care fac parte din celălalt ciclu, al morții, se ghicește mai degrabă un sentiment preluat din lecturi. Adolescentul rătăcitor „între vers și viață” își mărturisește influențele livrești până și în dragoste – Mi-am căutat iubita în Baudelaire/ Prin falduri de imagini ireale.(Adolescență). *** Dacă în primele volume sursele erau chiar și direct consemnate de tânărul autor, în ultimul, Viitor petrecut, volum de maturitate, asistăm la un dialog mult mai subtil cu literatura, cu știința, cu reprezentanți ai unor teorii și concepte din varii domenii. În totalitatea lor, poemele devin, pentru cine le citește cu atenție, jurnalul unui om preocupat să se mărturisească pe sine în experiențele și descoperirile sale spirituale. Ele se constituie, laolaltă, pe lângă o mărturisire a „schizofreniei exilului”, într-un jurnal al iubirii: iubire față de lume, față de Dumnezeu, iubirea pentru cunoaștere, iubirea pentru natură2. el însuși și de a cunoaște prin intermediul uneia dintre suferințele cele mai lucide și mai nemiloase, de a se transforma în ceea ce Colin Wilson numea un outsider. În vreme ce iubirea profană, comună tuturor muritorilor, poate fi privită ca o tehnică de purificare BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Aici întâlnim imagini ale locurilor, ale anotimpurilor, ale întâmplărilor sufletești. Nimic ostentativ livresc și totuși aici deslușim trimiteri pasionale către luminile culturii, ale filosofiei, ale muzicii și ale științei. În poezie îi descoperim într-o vibrație aparte a adâncurilor sensibilității sale pe Nietzsche, Kierkegard, Jung, Plank, Rilke, Hölderlin, Blaga, Wagner, Reger, pe care-i întâlnim și în memorii și în erudita sa eseistică, dar și în romane (Platon, El Greco, Juan della Cruz), toate emanând – filosofic vorbind – o orientare specific existențială. Căci curentul filosofic dominant în Europa, care l-a influențat și pe Vintilă Horia a fost existențialismul.

Acesta impunea ideea cunoașterii ființei umane, urmărind conturarea acelei matrice ontologice a existenței, a condiției autentice a ființării. Metafizica tradițională era acuzată de uitarea ființei (Heidegger). Gândirea europeană s-a radicalizat sub exigențele impuse la începutul sec. XX de către un Nietzsche și Dilthey și a determinat situarea în centrul atenției a vieții umanului. Scriitorul român, la propriu și la figurat, trăise experiența haosului, a dezordinii și a prăbușirilor. Ca și Jaspers, de care amintește în multe din considerațiile lui, Vintilă Horia aspiră și acționează ca atare printr-un demers de reorientare a gândirii filosofice și literare pentru o nouă naștere spirituală și morală a individului ce se concretizează în posibilitatea de auto-iluminare și transcendere prin car omul se poate elibera de sub dominația temporalității. Aceasta pare a fi unul dintre temeiurile așa numitei Existenzphilosophie în care, urmându-l pe Kierkegaard, scriitorul român se alătură unor Karl Jaspers, Martin Heidegger și Gabriel Marcel în tentativa de situare în centrul atenției a interogării asupra umanului, asupra actului intelectiv al reflecției și cunoașterii, asupra existenței și istoricității și, într-un plan mai vast, asupra cunoașterii. Credință creștină, pe de o parte, știință, filozofie, muzică, literatură, pe de alta – acestea ducând spre cunoaștere ca doi poli care dau sens lumii. „Numai pruncul e dovadă/ De ce’n noi va fi să fie/…/ Ca un cuib cu’n ou feeric/ E de toate’ntr’un corpuscul,/ Răsărire și crepuscul/ Completând întregul sferic.” (Iisus) Alegerea ca aceste versuri să închidă volumul vorbește de la sine asupra iluminărilor întru filosofie, știință, întru tăcere și mărturisire. Ca și în romanele și eseurile lui, aura mistică îmbracă rostirea cu fulgurante imagini pline de viziuni surprinzătoare.

Avem acum în față o lirică în care multiplicitatea ideilor îngreunează prima apropiere de text, dezvăluind însă unui cititor avizat un regal ideatic, poetul călăuzindu-i intrarea pe Calea Cunoașterii. Într-un volum ce cuprinde eseuri de critică literară, Un Esculap al sufletului românesc, un alt exilat, Nicu Caranica, aprecia Viitor petrecut „prin adevărul veșnic care anulează timpul și istoria”. În prezentarea pe care o face studiilor lui Caranica, Nicolae Florescu subliniază la Vintilă Horia ideea căutării „aproape ostentativă a simplității expresiei”. (v. Vintilă Horia între ieșirea dina exista și intrarea în a fi”, 2014, p. 99). Numai că ceea ce este perceput

și de evoluție spre iubirea sacră. Două ființe care se iubesc reprezintă un univers. Prin intermediul iubirii ei au șansa unică de a-l înțelege și de a-l simți pe Dumnezeu. Dumnezeu, prin intermediul BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

COMENTARII ca o „bogăție căutată și artificială a sensurilor”, la o înțelegere și, mai ales, o cunoaștere mai profundă, se poate descoperi în gândirea lui Vintilă Horia o bogăție reală de sensuri izvorâte dintr-un bagaj științific multidisciplinar. În studiul său asupra operei lui Vintilă Horia, Nicolae Florescu amintește și de eseul lui Horia Stamatu publicat în octombrie 1982, în revista Cuvântul românesc, acesta remarcând poemul La ce bun poeți, poem care trimite, evident, la Hölderlin, dar cu o altă interpretare, atâta timp cât cele trăite sunt „vremi de cădere”. Înțelesul trece dincolo de istorie și sens politic și capătă, „o rezonanță teologică” de vreme ce în timpul trăit „lângă altare Cuvântul/ Se face cântec de lume”. Și totuși, numai Poetul este cel care „face loc în cuvinte/ Pentru revenirea zeului fugit”, căci în viziunea lui „Cuvintele purifică templele,/ Izgonesc ritmul orfan de melodie”, „poezia rămânând pentru totdeauna un act profetic”, așa cum Horia Stamatu înțelegea sensul poemului scris de Vintilă Horia.

Câteva concluzii Întreaga operă a lui Vintilă Horia este un dialog între literatură, artă, știință și religie, dar totodată un dialog al sinelui cu Lumea în căutarea necontenită a Adevărului.

Un scriitor și cerebral, dar și sensibil, el a îmbinat în literatura sa deopotrivă idei și cuvinte meșteșugit alese, reușind totodată – în poezia scrisă în română – să exprime adevărul unei experiențe de viață într-o limbă nealterată, frumoasă și elegantă.

Poetul Vintilă Horia va trebui cunoscut de cititorul român și recunoscut de critica literară de astăzi ca făcând parte dintre aleșii făuritori de limbă poetică. Pe tot parcursul vieții sale creatoare, fin cunoscător și admirator al marilor poeți ai lumii, el va apărea (și nu numai în poezie!) ca un „cioplitor” de cuvinte. Acestea, nu rareori într-o întâlnire neașteptată, surprind și lasă loc unui lung lanț de conotații. Ascunzișuri de gând încifrează mai cu seamă idei grele de sensuri. Mai mult chiar. Ar trebui înțeles că pentru scriitorul aflat permanent pe drumul cunoașterii – în varii ipostaze creatoare –, poezia este cea care i-a conferit întregirea: „Atunci a venit poesia/ Și-a deschis fără zgomot/ Ușile și ferestrele lumii/ Făcând din mine măsura/ Tuturor lucrurilor.” (Poemul XXIII din Jurnal de copilărie) Cu cât înaintăm în lectura poemelor sale descoperim nu numai un poet, dar și un filosof ce-și pune în vers o vastitate de idei și concepte. Și înțelegem astăzi de asemenea adevărul incontestabil (și luciditatea) cu care consemna la un moment dat înJurnalul unui țăran de la Dunăre: „Ca niște săbii tăcute, cărțile mele se strecoară printre zgomotele secolului”.

cunoașterii complete a lumii, fiindcă iubirea este în sine imaginea acestui întreg accesibil cunoașterii.” (op. cit., pp. 75-76)

49

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (VII) ***** Am vrut să simt totul. Karma lumii am vrut să o ard în mine prin Focul Tău purificator. Am vrut să simt blestemul și să-l înving de dragul Tău. Otrava și zloata lumii, țipătul infinit al spaimei, durerea a-totcuprinzătoare a cărnii, hăul neistovit al infernului, aurul înșelător al păcatului, topitu-s-au în aura-ți divină.

Am vrut să spăl lumea prin măruntaiele mele. Cât chin a mai rămas! ***** Tu ești o Minune care nu ucide! Focul Tău blând și purificator sapă temeinic și Spală Neistovit fiecare cămăruță a locașurilor dinlăuntru și din afară cu atâta Pace încât te întrebi unde s-au mistuit toate și când? Ți-aduci aminte de o „furtună-rupere”, dar de atunci e mult, de atunci nu mai e timp, de Atunci s-a urnit totul. Încet-încet, fără putință de întoarcere, convertitu-s-au în Foc toate buruienile acestui Neant Asurzitor care e Lumea. Și cum să știu, Doamne, dacă am reușit ceva? – După lucrare, problema reușitei nici nu se pune, omul face tot ce poate, Tu ești cel care învinge! După luptă, nu mai ești – ești altfel... ...Mă uit și mă îngrozește puhoiul... Câtă ardere ar trebui să îi țină piept? ***** Totul e să știi cine e Domnul. Până să afli e inutil să vorbești despre El. Dar după ce ai aflat, mai poți trăi oare fără să îi dai Slavă? Câtă vreme nu știi (nu ți s-a descoperit) – și-L cauți, e firesc să te ocupi doar de obstacolele care te despart de starea în care îl poți primi, dar mai apoi poti oare trăi fără să-L vezi și săL binecuvântezi tot timpul? În fața Lui nu încap cuvinte mari. El te cunoaște mai bine decât oricine. Nu poți decât sa spui: „eu sunt un om prost”! și să taci preamărindu-L! Așa se trăiește relația zilnică cu El. Iisus e Iubirea Nesfârșită. El ne cere să iubim dincolo de fragmentările punctelor de vedere personale, de conceptele care separă, de limitările susținute cu pasiune, El ne poruncește să putem iubi! Și care ar fi măsura prin care ființa ar deveni întreagă dacă nu Iubirea însăși? Să putem iubi. Să nu tresărim de ură, de frică, de neîncredere... Să fim calzi și buni, blânzi și 50

eficienți, prin dinamica răspunsului corect pe care omul îndragostit o are atunci când iubește, în orice situație. Putem? (n. a. întrebarea mi-o pun și acum, fiindcă doar puritatea interioară poate iubi... deci atenția trebuie dată în primul rând des-pătimirii inimii.).

Abandonare „Nu poți face nimic fără Hristos.”

Pasiunea dăruirii nu dă roadă vie dacă nu e sprijinită în Hristos. Ea, din ea-însăși, se împuținează. Pasiunea dăruirii – pentru ceilalți – împărtășirea cunoștințelor, talentul, se cheamă Iubirea de Hristos și e Izvor Nesecat.

Prin neconștientizare Îl pierzi – te pieri. Ești luminat de Dumnezeu și totuși orb. Crezi ca poți „manipula” Harul, „fixa” (folosi, avea) fiorul... Când singurul lucru corect este să te abandonezi Lui recunoscându-L....! Altfel finalul e moartea, dezintegrarea, înghețul, incertitudinea.

Secretul constă în faptul că nu poate să se abandoneze nicicând ființa din tine care se opune. Nu ea se supune, cedează.

Obsrvând refuzul ei și totuși făcând gestul de Primire a Luminii – fără să i te împotrivești – încetul cu încetul ea piere, se dizolvă...

Ea se opune de la început pentru că știe asta: îngenunchind tu, ea trebuie să dispară.

Prin fermitate câștigi, ținându-ți atenția calmă, cât mai calmă în direcția care te „cheamă”: Direcția Tatălui, sub Harul Duhului. conștiința extinsă Doamne, cum e posibil să mă întâlnesc cu atât de multe chipuri și toate să fie ale Tale? Mă întorc înspre o lume de oameni bolnavi, suferinzi, handicapați și înâlnesc acolo toată neputința mea. Mă văd în ei, le aparțin prin partea-mi de suferință care le corespunde.

Mă uit la cei ce își caută identitatea între „a fi cineva” și a rămâne „ei-înșiși” – un eu-însămi pe care încă nul cunosc și în care ar fi astfel riscant să rămână (ar avea parte doar de propria hipnoză) – și-mi zăresc adolescența neterminată căutând scăpare, tremurând încă, la locul ei! Îi văd pe cei care „au renunțat la corp” și mă recunosc strălucitoare în hainele purității BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ celuilalt corp de lumină ce ne așteaptă tăcut dincolo de suferințele „trecerii”, floare-albă, halou fulguind, cuminte-însoțitor-veșnic-prezent și simt începutul și sfârșitul cum se întâlnesc înlăuntrul meu izbucnindumă în Prezență, în ceva ce sunt și devin deopotrivă!

Cum e posibil să fiu mâna ce se întinde către bătrâna care cerșește, zdrențele, spatele ei gârbovit, bastonul ei, și deopotrivă colțul străzii, trecerea de pietoni, intersecția, mașinile? Și mai mult: colțul de cer ce se prăvale peste mine și mă ridică făcându-mă să fiu toate astea la un loc și mai mult decât ele? Să le cuprind, adică..! Picioarele mele abia ating asfaltul și totuși niciodată nu au fost mai adânc înfipte în pământ! Unghiile se agață ca niște gheare de el, brațele mi se deschid spre lateral, brutal aproape, ca două aripi ce s-au născut brusc, pocnind din umeri! Ochiul nu poate cuprinde grozăvia Ființei și parcă s-a fragmentat în mii de ochi mai mici, atenți fiecare la partea de realitate care-i corespunde pe care încearcă să o înghită avid, uimindu-se când descoperă că ochiul însuși s-a transferat în ceea ce vede și lucrurile pe care le vede au intrat în el și l-au ocupat! Nu mai e nimic „de văzut”, totul este (asta se cheamă probabil văzătorul și văzutul sunt una!) nu mai există acțiunea lui „a vedea”, ci „doar vederea!”

mii, îl fac pe Cel Rațional să se poată înfiltra în vulnerabilitatea construcției tale și chiar să o prăbușească. Când clădirea e solidă și locul bine consolidat abia atunci poți „ieși”! „Du-te și nu spune nimănui nimic”, până ce prinzi puteri și poți să spui! ****** Pietricica e albă, taiată unghiular, în mijlocul drumului neted, bine bătătorit cu nisip, fără alte pietre în jur. Mă aplec și o ridic, încet, mânată de o Clară Intenție căreia nu mă pot opune. Nu știu de ce fac așa, îmi trece prin gând că este fiindcă îmi plac pietrele, și o iau ca amintire. Mă uit la ea, îi văd asprimea poroasă, culoarea alb-mată, tăietura în formă de piramidă înclinată – e o piatră prietenoasă! O iau deci ca Prieten să mă însoțească în această zi cu soare mult, în care mă simt stingheră și singură mai mult decât de obicei. E un tumult sfâșietor în adâncuri, fără glas, un plâns mut și o mare Liniște deasupra. Îngenunchiată în disperare, prăvălindu-se peste mine neînțelegerea Ta, Ascunsul Tău de negrăit, Doamne, continui să mă zbat, strivită de nelămurirea gestului pe care tocmai îl fac, a rostului meu în acest loc. Înainte, urcând spre stânga, e biserica în reconstrucție, tocmai am ieșit din ea, în spate, spre dreapta, e cerdacul chiliilor de maici. Grupul cu care sunt vizitează biserica cea nouă, „face ascultare” la maica stareță. Nu e nimeni lângă mine, doar soarele, piatra, drumul și eu și o chinuitoare nevoie de a mă rupe, de a fugi din fața Chemarii Tale, a Hăului Tău. Neînțelegerea mă surpă...

Sunt tristă de parcă aș fi singură pe pământ...

Surprins de această Nouă Informație, capul palpită între cer și pamânt, mișcat de o Forță care îi încearcă rezistența cu hopuri, în salturi și care nu insistă decât atunci când el se deschide prin Chemarea Cunoașterii conlucrând cu Ea! Uluiala te face să progresezi încet, cu pași mărunți... ***** Decât să rostești cuvintele cu jumatate de gură, mai bine taci! Fără încredere în tine ajungi repede să fii strivit. Numai siguranța poziției interioare la care ai reflectat destul – încrederea în ce spui, în ce ești, în ce faci, te ajută să-l cucerești pe Adversar. O stare îndoilenică în care îți comunici adevărurile, poate sigure pentru tine, dar neîmbrăcate corect în haina lu-

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Scrisesem pe ultima foaie a volumui de poezii Radu Gyr pe care îl aveam cu mine: „Să zicem că te-ai născut bolnav de ficat. Și ei te țin într-un miros urât. Ție îți vine să vomiți, iar ei îți spun: ești păcătos, nouă de ce nu ne e este rău? De la păcat te doare capul, noi nu simțim nimic...

Poate faptul că ești bolnav te face să simți mai mult. Ei nu simt mirosul, dar asta nu înseamna că el nu există. Iar păcatul e moștenirea cu care te-au investit parinții. „Păcatul” se curăță prin miros curat și înlăturarea ideii că ești păcătos în fond.

Tu vii pe lume ca să te mântuiești. Tu ești curat deja (în fond) altfel mântuirea ar fi imposibilă. Cine e cel care se mântuie? Cel care știe e deja mântuit. „Nu te-aș fi căutat dacă nu Te-aș fi găsit” – am citit undeva, ce bine spus...

Totul e să nu te înfurii niciodată pentru nimic...

Toti avem dreptul la Același Izvor – Toți suntem Același Lucru...” (va urma)

51

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ionuț CARAGEA

CONSTANTIN FROSIN „s-a întors ca un fiu nerisipitor al patriei, îmbogățit cu o tolbă de premii internaționale” În 2018, Constantin Frosin a primit Premiul pentru Traducere al Fundatiei "Naji Naaman" din Liban și Premiul european pentru Traducere Horace 2018, oferit de cenaclul european afiliat Fundației Culturale a Uniunii Europene (http://cenacleeuropeen.eklablog.fr/prix-horace-a136155152). Este al doilea premiu european al reputatului traducător gălățean, după cel din 2003 – Premiul european de poezie POÊSIAS).

Constantin Frosin, care este considerat de academicianul Giovanni Dotoli, "le Prince de la Francophonie et de la Francophilie" sau "Le Prince de la Traduction" (după lectura cărții "Au fil de mes idées", editura eLiteratura, 2014), are în palmares o bogată colecție de titluri și premii internaționale, dintre care se disting: MEDALIA PARLAMENTULUI EUROPEAN, 1995; Médaille d’Argent du Rayonnement Culturel, La Renaissance Française, patronată de Președintele Franței, J. CHIRAC; Medalia Jubiliară MATSUO BASHO, 1995 ; Marele Premiu al Academiei Francofone, 1999; Medalia de Aur a Academiei Internaționale din Luteția, 1999; Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură și al revistei NUOVE LETTERE, 1998; CAVALER al Ordinului francez al Artelor și Literelor, 2000; OFIȚER al Ordinului national francez Laurii Academici (Les Palmes Académiques), 2004; Medalia de Argint (cu Diplomă) a Societății Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris, 2009; OFIȚER al Ordinului national francez al Artelor și Literelor, 2009; Medalia de aur a Meritului și Devotamentului Francez 2009, MEDAILLE D’OR POUR LA LITTERATURE, SAPF (Société des Auteurs et Poètes de la Francophonie) 2009, Grand Prix International de Littérature – Poésie – SAPF 2011, Médaille d’Or de la Renaissance Française 2012, (BEST) SCIENTIST OF THE WORLD (section Philologie), decernat de Oxford în 2015 etc.

Totodată, Constantin Frosin este inclus în edițiile 1994-1995, 1996-1997, 1988-1999 și 2000-2001 ale Anuarului Personalităților din Francofonie: LE RICHELIEU. În urmă cu mai mulți ani, mai exact în 2012, îl prezentam pe Constantin Frosin ca fiind un scriitor52

traducător de geniu, care deranjează ordinea valorică într-o țară (evident, România) și care merită recunoașterea și aprecierea totală a conaționalilor săi.

Spuneam atunci că scriitorul și traducătorul gălățean, proaspăt pensionat de la Universitatea Danubius, pare venit de pe o altă planetă și nu dintr-un oraș de provincie. Medalia de Aur a Renașterii Franceze pentru promovarea Culturii, acordată de Ministerele de Externe, Interne, Apărare și Educație, sub președinția de onoare a doamnei Simone Veil, de la Academia Franceză, și titlul de Doctor de Onoare al Academiei Balcanice de Știință, Cultură și Dezvoltare “Denis Jersov” din Bulgaria, veneau, pentru a câta oară?, să confirme valoarea lui Constantin Frosin, valoare dobândită cu sârg și talent extraordinar dincolo de granițele patriei noastre.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Încet-încet, și românii au început să-l aprecieze pe Constantin Frosin, recompensându-l cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității “Appolonia” din Iași sau oferindu-i calitatea de membru al Centrului de Excelență Academică din România. Recompense binemeritate pentru un român care ne-a reprezentat țara cu cinste în locurile unde numai foarte puțini ajung. Poate că acest scriitor și genial traducător ar fi fost mult mai cunoscut, dacă nu ar fi deranjat prin atutudinea sa sinceră și verticală cu privire la neregulile din viața literară românească. Domnia sa și-a permis să spună lucrurilor pe nume, fiindcă nu a depins niciodată de găștile literare sau de persoanele care au o puternică influență în viața literară românească. Constantin Frosin a ales drumul confirmării în străinătate, un drum mult mai sinuos, și s-a întors ca un fiu nerisipitor al patriei, îmbogățit cu o tolbă de premii internaționale, pentru a ne deschide ochii și a ne arăta că se poate ajunge sus fără să-ți vinzi sufletul și fără să-ți cumperi notorietatea pe spinarea săracilor sau a naivilor. Felicitările noastre domnului Constantin Frosin!

LA ORA BILANȚULUI Recunoașterile lui Constantin Frosin, pe plan internațional, sunt marcate de cifra 3: trei mari recunoașteri europene, și anume : Medalia Parlamentului European (primita o dată cu Eugen SIMION și BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Marin Sorescu, în 1995), Premiul European de Poezie POESIAS (acum se numește VIRGILE) în 2003 și Premiul European de Traduceri HORACE, în 2018.

Două Ordine naționale franceze i-au acordat 3 grade : l’Ordre des Arts et des Lettres l-a făcut Cavaler în 2000 și l-a promovat Ofițer în 2009, iar l’Ordre des Palmes Académiques l-a făcut direct Ofițer în 2004.

Situația se schimbă când e vorba de Medaliile de Aur, care sunt 4. Iată-le: 1999 - Medalia de Aur a Academiei Internaționale din Luteția (Lutèce); 2009 – Medalia de Aur a Meritului și Devotamentului Francez; 2010 - Medalia de Aur pentru Literatură, Societatea Autorilor și Poeților din Francofonie; 2012 – Medalia de Aur a Renașterii Franceze (decret semnat de Simone VEIL).

Tot 4 sunt și Academiile al căror membru este: 1991 – Membru titular al Academiei Francofone (Paris – Chambéry); 2001 – Membru al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere (la invitația domnului Raymond Daudel, de l’Institut); 2012 – Membru și Doctor of Honour of the Balkan Academy of Sciences, New Culture and sustainable Development „Denis Jersov”; 2012 – Membru al Academiei de Științe a Federației Ruse.

A obținut și 3 Mari Premii: 1999 – Marele Premiu al Academiei Francofone (Grand Prix de l’Académie Francophone); 1999 – Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură, Neapole; 2011 – Grand Prix de Poésie SAPF (Société des Auteurs et Poètes de la Francophonie).

Cea mai importantă recunoaștere ca Profesor și Cercetător este obținută în 2015 – Diploma de Excelență acordată de European Business Assembly și Oxford Academic Union, pentru titlul de (Best) SCIENTIST OF THE YEAR 2014, domeniul Filologie. Nu mai puțin important este și titlul de PROFESOR EMERIT, acordat de Universitatea Danubius.

E mult, e puțin? Unii spun că nu ajunge o viață de om pentru a obține toate aceste premii și recunoașteri, venite în urma unei activități literare remarcabile: 43 cărți de autor, cca 200 cărți traduse, includerea în cca 100 antologii străine și publicarea în peste 700 numere de revistă cu poezie, eseu și traduceri...

Să ne bucurăm, așadar, că suntem contemporani cu un scriitor și un traducător care merită și aprecierea noastră, a tuturor românilor, nu numai a francezilor sau a altor nații. Chiar dacă nimeni nu este profet în țara lui, cu siguranță că există mulți oameni de valoare și mulți prieteni care să îi ofere lui Constantin Frosin un loc în inimile lor. Fiindcă, dincolo de toate recompensele, aprecierile sufletești sunt cele mai importante.

53

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Diandra DAVID

LANSARE DE VERSURI ROMÂNEȘTI LA LONDRA

April, luna lalelelor imperiale și a mângâierilor suave de raze pătrunse în petale de liliac, mi-a purtat inima spre străzile Londrei, aglomerate-n versuri și-n oameni. Datorită unei împrejurări deosebite, mi-am promis să nu scap această ocazie de a nu participa la lansarea cărților Cad îngeri din icoane și 13 Octombrie rece. Icarii timpului, ale autoarei Ana Podaru.

Astfel, vineri seara, 27 lui April, pe strada Fitzhardinge, St. Marylebone, la numărul 18 m-am prezentat cu sufletul deschis, cutremurat de emoție în fața unei clădiri impunătoare, ce domina miresmele de lavandă și privirile amatorilor de curiozități, care treceau pe lângă edificiul înălțat în centrul londonez, fără teama de a bănui, că dincolo de zidurile vopsite-n alb, se înmulțeau ochi ridicați spre cer și spre frumos. Această moștenire a fost lăsată de Ion si Elisabeta Rațiu tuturor îndragostiților de artă din România. Ferestre largi și semețe alimentau imaginația trecătorilor, care păreau interesați de această lansare a eternității, a unor creații, prin care poeta ne adresează invitația de a descoperi secretul luptei împotriva morții, prin care ne dezvăluie o parte din ea, din ce a trăit și a simțit pe propria piele, o suferință cumplită atât de intensă și de puternică, încât această durere copleșitoare, ce a mistuit-o, a și determinat-o să apuce condeiul și să elibereze talantul, care de-a pururea a dăinuit în ea, fără ca ea să fi avut habar de existența lui. Nostalgia este predestinată doar celor sensibili, profunzi și tari 54

în încercări! Ea este mărturia înțelepciunii și a progresului spiritual. După cum susținea și Ernest Hemingway, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume: „Fericirea la oamenii inteligenți este cel mai rar lucru pe care îl știu!”

Deși, stropii de ploaie și ceața sunt cei mai buni prieteni ai călătorilor de pe pământul englezesc, în acea zi prevestitoare a dansului liric în pași de mărețe sentimente, pare-se că soarele, prin strălucirea lui, i-a alungat. Când ușa s-a deschis larg, poftind invitații în interiorul fundației Rațiu, lumina dogoritoare a invadat încăperea spațioasă, ale cărei candelabre opulente refugiau talente necunoscute, dar sacrificate. Prețuirea locului este demonstrată și prin scrisul migălos încadrat în rama atârnată lângă tricolorul românesc.

Este vorba despre o distincție acordată lui Nicolae Rațiu de regina Elisabeta a 2-a, ce atestă recunoșterea realizărilor extraordinare, a efortului depus pentru ajutorarea grupurilor dezavantajate din România. Salonul își continuă povestea cu arome românești. La vedere, se află expuse picturile lui Daniel Rațiu, nepotul lui Ion Rațiu. Se pare că pasiunea și înclinarea se dobândesc de la vârstnicii familiei drept o comoară, ce se transmite din generație în generație. Bunica Elisabeta Pilkington a debutat la faimoasa galerie Bristol în secolul 19. De asemenea, unchiul Godfrey Pilkington are opere expuse în una dintre cele mai importante galerii din Londra, de pe strada Cork, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Piccadilly. Nu este de mirare, că tânărul Daniel are astfel de înclinații artistice. Impresionant este cu adevărat, că deși acești români nu mai locuiesc pe tărâmul mult iubit și prețuit de politicianul Rațiu, care a fost denumit, „unul dintre cei mai buni președinți, pe care țara noastră nu i-a avut niciodată”, totuși ei recunosc cu mândrie că o parte din suflul lor se află în România, drept dovadă și tablourile realizate de micul peisagist, ce ne introduc în reveria toamnei sau a iernii din Transilvania. Această familie ne învață că dragostea de patrie și respectul față de locul natal modelează educația omului, convertindu-l la cele drepte și oferindu-i distinsa reprezentare a moralității prin a promova un exemplu demn de urmat, printre cei care nu știu să distingă binele de rău.

să impresioneze cu vocea. Unitatea poporului român a stârnit admirația englezilor, care au fost atenți până la cele mai mici detalii la poezia noastră, ce a ajuns să fie cunoscută și peste hotare. Acest lucru este posibil și datorită limbii melodioase. Iată, încă un har al neamului românesc! Iată, câți oameni lipsiți de cumpătare avem atunci când este la mijloc frumosul! Câte minuni, pe care nu le conștientizăm, se pot întâmpla!

Aș împrumuta clipe din alte veacuri pentru a putea descrie toți fiorii ce m-au cuprins și pentru a putea sămi arăt toată modesta mea recunoștință față de existența unei asemenea împrejurări, ce a colecționat secunde magice, răsfirate-n rimă!

Monica Ţugulea şi Larisa Podaru

Poeta Ana Podaru Glasurile de porțelan dantelate de cuvinte rostite nerăbdător valsau duios pe treptele late, ce te conduceau spre vocea, care se voia face auzită printre mulțime. Lansarea a început printr-un discurs susținut de doamna Annie Kendall - Schitteck, care este și cea care a organizat marele eveniment. Generozitatea ei de a împărtăși cu noi momente deosebite a generat aclamația și zâmbetele celor prezenți. Din punctul meu de vedere, fiecare lansare de carte este o sărbătoare, ce este menită să celebreze literatura – o parte ce întregește universul, călăuzind destine și gânduri.

La această sărbătoare a participat și Monica Țugulea, ce a adus cu ea lacrimi în ochii românilor, care sperând la un viitor mai bun, au părăsit țara. Citând-o pe poetessa Ana Podaru, copila „a cântat la nai îngerește”, dar nu s-a oprit aici, ci dimpotrivă a continuat BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Doamna Ionela Flood, scriitor, activist și publicist în Uniunea Scriitorilor din România ne-a vorbit despre volumul Cad îngeri din icoane. Ne-a fermecat prin vorbe alese, ajungând să recunoască în tânăra poetă o urmașă a lui Bacovia, prin prisma temelor abordate. Prin cititrea volumului, doamna Flood a făcut cunoștință cu boala, chinul și durerea, transpusă atat de complex în versuri. Aceste stări aduc operelor autenticitate și prezintă credibilitate, transparență și sinceritate! Onestitatea în poezie a devenit o raritate, însă nu o imposibilitate, iar acest lucru ne este confirmat chiar prin tot ceea ce rămâne în urma Anei. A remarcat apăsarea sufletească și a sesizat cum se poate metamorfoza o poezie într-o rugă aprinsă către Dumnezeu, strigată din puțina forță, dar multa nădejde, ce iau mai rămas de pe patul de spital. După cum afirmă și scriitorul Dumitru Velea, care este pentru Ana tată mai presus de mentor și care i-a fost alături necondiționat în toată această perioadă bogată-n greutăți: „Poezia Anei Podaru se scrie cu sine. Cu viața poetei. În ipostază salvatoare, pe-o cale mântuitoare.” Deși dânsul nu a fost prezent, nu a uitat nici de cei care-l îndrăgesc, dar nici de fiica lui din lumea literară și a transmis un mesaj, ce ne-a copleșit pe toți. Ana Podaru a scris 4 volume într-un timp foarte scurt, prin 55

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII care a recuperat vârstele anterioare (copilăria, adolescența, maturitatea). La toate acestea este necesar să mai adăugăm și rezonanța fantastică a publicului. Într-un număr al revistei „Banchetul” redactorul-șef a scris: „Cad îngeri din icoane este o carte a jertfei și a transcenderii morții”. Este ultimul volum publicat, ca un răspuns în fața năvalei răului asupra-i întregii ființe: „Poeta ajunge, uluitor de repede, în faza reflexivității maxime a intelectului, când nu doar vârstele prime au fost recuperate, ci și amurgul este chemat să dea seamă. [...] Răul nu mai este doar în lumea exterioară, ci își dă pe față acțiunea devoratoare chiar din miezul făpturii poetei, aruncând tulburări, probe și limite din făptura fizică în lumea ei interioară. Este faza reflexiei dramatice de deasupra tragicului. Este lupta vieții cu moarte, este proba pe care o dau adevărul, dreptatea și frumusețea cu moartea, este proba poeziei de salvare a omului. [...] Și se vădește un pariu pus de deasupra în confruntarea de jos, directă, a omului cu răul necruțător, a omului cu mâinile goale, neavând ca arme decât credința nestrămutată și poezia apărută în mod miraculos.” („Poezia – O ipostază salvatoare”, Dumitru Velea în Revista Fundației Culturate „Ion D. Sîrbu” Petroșani, anul 2, nr 22-23-24, 2017, pagina 204) Mulțimea ovaționa! Când liniștea s-a așternut, un chip angelic a luat cuvântul. Într-un oval de o nespusă grație, puneți doi ochi, ce reflectă albastrul mării, deasupra cărora erau niște sprâncene cu un arc atât de pur că părea pictat. I se putea citi în privire prietenia fidelă oferită Anei, dar mai ales tandrețea pentru literatură. Portretul ei îmi aducea în față imaginea lui Elizabeth Taylor. Aceste trăsături o definesc pe Daria Nicolae, care este președinte al Asociației Culturale „Astra Dobrogeană”, „care a fost proiectată, creată și întreținută prin stăruința, zelul, sacrificiul și munca dezinteresată a multor români inimoși și devotați. Scopul declarat în 1861, era acela „de a contribui la înaintarea literaturii române și a culturii popoarelor”, și-a extins sfera în direcția cercetării și elaborării lucrărilor originale pentru a îmbogăți patrimoniul valoric românesc. „După Marea Unire, Asociația Astra este recunoscută ca persoană morală prin Legea 2062 din 1921, votată în unanimitate de Parlamentul României Mari. [...] Asociația noastră a fost implicată în organizarea și participarea la simpozioane naționale și internaționale, expoziții de pictură, vernisaje, proiecte culturale deosebite, în rândul cărora dubla lansare de carte a autoarei Ana Podaru a avut mare însemnătate cu o contribuție covârșitoare a instituțiilor de cultură [...]”. După aceste fraze, satisfacția românilor prezenți în sală era măgulitoare, iar privilegiul englezilor de a cunoaște ipostazele de om-poet și povestea ascunsă-n spatele poemelor Anei 56

a provocat o stimă încă și mai mare. Președintele asociației și-a continuat discursul: „Astra Dobrogeană are o poveste tare frumoasă cu Ana. [...] Lansarea de la Constanța a fost un eveniment cu un real răsunet.

Doar Ana și noi, câțiva prieteni știam în ce stare precară de sănătate era în acel moment. A fost uluitoare!

A avut atâta energie, că abia i-am făcut noi față. Aș putea spune că între Ana și Dobrogea este o dragoste împărtășită. Ana iubește Dobrogea, iar Dobrogea sa îndrăgostit iremediabil de Ana Podaru, de poezia Anei Podaru, dar și de omul Ana Podaru. [...] Relevantă este afirmația unui realizator de emisiuni culturale, domnul Enache Tușa, care după ce a invitat-o pe Ana în emisiunea sa, a avut următoarea exprimare: „M-am temut că va trebui să scot vorbele cu greu, dar dacă aș avea la fiecare emisiune un invitat ca Ana Podaru, viața mea de realizator tv ar fi infinit mai ușoară.” Ana cucerește pe oricine. Este un izvor nesecat de poezie, dar și un izvor nesecat de farmec personal, de personalitate.” Acest lucru este de necontestat! Aprobările celor din jur nu au făcut decât să infirme contrariul. 13 octombrie rece. Icarii timpului este o carte de consolare a poetei, care arată din ce adâncimi își trage sevele pentru a izbuti în lupta purtată cu demnitate, dar prevestește sub aura lacrimilor mântuitoare și speranța, „cum noi oamenii ne făurim visele și ne construim aripi pentru a ni le împlini, uneori, aceste aripi, dovedindu-se a fi din ceară și din pene, precum aripile lui Icar. Ele ne pot ajuta să scăpăm din labirintul relelor, dar în același timp, elementele din care sunt construite, ne conferă vulnerabilitate în hățișurile pe care le străbatem pentru a ne elibera, pentru a ne înălța. Pentru că mereu va fi un Helios, invidios pe oamenii care zboară, care va dori să ne topească aripile. O felicit pe Ana pentru toată lupta ei spre înălțare!”, a conchis Daria Nicolae.

Fascinați de frumusețea înălțimilor, asemenea lui Icar, am îndrăznit să visăm și să ne avântăm cât mai sus de cer, la auzul poeziilor recitate de poeții Viorel Daniel Pop, Eugen Paul Popa, de Dorina Codreanu, care este membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română, de Diandra David, dar să nu uităm că surpriza cea mai mare i-a revenit Larisei Podaru, fiica Anei, care cu multă bucurie a recitat „Butterflies in Inferno”, făcându-și mama fericită. Poeta Ana Podaru a culminat momentele lansării prin vorbe pline înțelepciune.

Ea ne îndeamnă să luptăm mereu, indiferent de obstacolele, ce ne însoțesc la drum, să nu lăsăm niciodată teama și tristețea să ne învingă, să iubim și să fim viteji în încercări. Ne-a mai dezvăluit un mic secret, care aduce în prim plan unicitatea poeziei sale prin temele abordate, teme care în contemporaneitate sunt uitate. Această idee a stârnit admirație pe chipul gazdei evenimentului, domnul Nicolae Rațiu.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Diandra David Astfel, în aplauzele noastre, pe lângâ flori, trofee și licăriri de aleasă prețuire, apare EA, o minune ce hrănește prin speranțe spiritul cititorului. De câte ori o văd mă întreb ce taine și ce simțiri se ascund în strălucirea ei? Răspunsul îl întrezărim printre rânduri, acolo unde dăinuiește o parte din eternitatea ei...

Domnul Nicolae Raţiu, director al RCC London, oferind Anei Podaru Trofeul pentru Poezie „Îngeri printre stele” şi cadouri. Vorbeşte poeta Ionela Flood, alături de ea fiind Daria Nicolae şi sărbătorita poetă Ana Podaru

Annie Kendall-Schittek, vorbind participanţilor BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

57

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Liliana POPA

INTERVIU CU ACADEMICIANUL NICOLAE BREBAN Liliana Popa: Domnule Nicolae Breban, spuneați că un popor, o națiune rezistă prin „cultură”, nu neapărat prin „rezistența prin cultură”, că aveți încredere în viitorul României, că România oamenilor de cultură nu va pieri. În condițiile în care tinerii de azi citesc mult mai puțin decât cei din anii ’60- ’80, și din ce în ce mai mult pe format electronic, în condițiile în care cartea se vinde tot mai greu, va dispărea cartea obiect?

Nicolae Breban: Nu va pieri, pentru că e necesară atâtor milioane, și doi, că să fac o metaforă, însă o metaforă stringentă, directă, riguroasă, e necesară înaintașilor nostri, cei care și-au închinat destinele și au trăit prin pușcării și au luptat cu imperii străine ca să unească acest pământ, cele trei provincii din jurul Carpaților, la nord de Dunăre. Și pe urmă, pentru că e o națiune viguroasă, ca și națiunea italiană și germană, iar cele trei națiuni care s-au constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea vor rezista și vor învinge. pentru că sunt tinere și au nevoie de această identitate fundamentală, colectivă. Europa, cred eu, și nu cred numai eu, nu e posibilă, adevărata Europa visată și de Friedrich Nietzsche, decât ca o Europă a națiunilor, nu o Europă strict comercială, economică și lucrativă.

Liliana Popa: În literatura română de astăzi, se scrie multă poezie, mai puțină proză, ca dovadă că genul mai lucrativ, mai laborios este abordat doar de cei chemați. Privind literatura română contemporană de astăzi, cum îi vedeți pe scriitorii de astăzi?

Nicolae Breban: E o mare zăpăceală în literatura română contemporană, pentru că, spre deosebire de generația noastră, de acum cincizeci de ani, tinerii de azi, cei între treizeci și patruzeci, cincizeci de ani, nu mai au o critică puternică în spate. Noi am avut o falangă importantă de critici, care ne-au susținut, ne-am coalizat contra unui monstru. Monstrul atunci era vizibil și evident, era dogmatismul stalinist. La ora asta, Monstrul este disipat, este răspândit peste tot, nu mai știi care-i binele, care-i răul, și mai există atracția tinerilor către burse, sunt mii și mii de burse pe care tinerii le folosesc, merg în străinătate, unii dintre ei nici nu au vreo meserie și își închipuie că viitorul lor stă în alte părți. De vină este și școala, probabil, de altfel, esențial este faptul că cele două, trei mari structuri care au sprijinit construcția României, biserica românească, cultura română și școala au pierdut mult din prestigiul lor, din forța lor, iar poiliticianismul în formele sale cele mai rele, cele mai negative a luat loc în mijlocul cetății.

Liliana Popa: Sunteți cel mai important prozator român în viață. După experiența pariziană, nu credeți

58

că ar trebui să o faceți mai cunoscută și să fie, poate, o parabolă pentru scriitorii de astăzi.

Nicolae Breban: De vreo două sau trei decenii, îmi petrec câteva luni pe an în Franța sau Germania, în ultimii ani chiar în Spania, unde am semnat câteva romane și volume de eseuri. Nu am reușit să mă dezlipesc definitiv de matricea mea ereditară, indiferent de cât de mult mă atrăgea un alt teritoriu cultural european, în timpul comunismului, se înțelege, fie că era vorba de Germania, Franța sau Suedia și în ciuda unor ispititoare promisiuni. Cum am făcut și în primăvara anului l990, beat de fericire că a căzut comunismul în țările Europei de Est. Nu regret, de la Revoluție, că am publicat vreo 20 de volume masive, roman, nuvele, eseuri, memorialistică (patru volume), teatru, publicistică, chiar și două volume de poezie, plus traduceri ale unor texte de referință din germană - Goethe, Rainer Maria Rilke.

Azi, după cinci decenii de scris profesionist, lucrurile s-au inversat: nu mai pot să ajung „la mine”! Sau eu nu mai exist, așa cum o credeam în tinerețe, în forma și în specificitatea sa! Să fie acesta darul unui autor epic, care – ca și Odiseu, s-a hazardat pe mări îndepărtate, în lupte și aventuri, unele inutile și singurul dor care-i mai rămâne, poate țel sau certitudine, este Ithaca! Insula bătută de valurile Mării Egee, unde fusese, cu siguranță, în tinerețe și unde existase, fără îndoială! În ceea ce mă privește, nu mi-este niciodată dor de această zisă tinerețe a mea, nu a fost în niciun caz o „capodoperă”, ca în cazul altor scriitori. După atâția ani și mii de pagini publicate, sunt mai liber, mai fericit. Și altul.

Liliana Popa: Uneori mi se pare că ați trecut printr-un iad, că viața dumneavoastră a fost tumultoasă, dar bazată întotdeauna pe inteligența proprie și pe cultură zic eu, și pe principiile solide formate în timp. Îmi spuneați adineauri: „Mă așez pe marginea unui drum pentru a-mi privi viața”.

Nicolae Breban: Mă refeream la un motto pe care mi l-am pus singur la finalul unui roman, singura dată când am apelat la o frază de-ale mele! De obicei mottourile mele veneau din Bacovia sau din Nietzsche, e o simplă frază meditativă, care sună așa: „După o vreme, m-am așezat pe marginea drumului care a fost viața mea”, adică o formă de contemplație la cei optzeci de ani, în spate, la umbra celor șase decenii de creație românescă, pe care, se pare, că o voi continua. Încă îmi păstrez plăcerea de a scrie romane și plăcerea de a trăi în România.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Iulian CĂTĂLUI

PELERINI, CAVALERI ȘI AZULEJOS Jurnal de călătorie în Portugalia și nord-vestul Spaniei (partea a II-a) Din Porto, cel de-a doilea oraș ca mărime din Portugalia, sunt până la Fátima cam 196 de kilometri pe autostrada A1 și i-am parcurs destul de repede, însă, din păcate, autocarul nu ne-a dus direct la sanctuar sau măcar la hotelul de 4 stele (Dom Gonçalo) ca să ne hodinim, ci la unul din numeroasele magazine cu obiecte religioase și cu specific localo-regional din cale afară de kitschoase. În plus am primit și un bilet cu care trebuia să intri în magazin, să cumperi ceva, un kitsch-uleț acolo și să luăm parte la o tombolă de pe urma căreia te trezeai cu o „sticloanță” de vin de Porto, dar cum băusem deja acest vin-coniac nu eram prea interesați, și oricum am cam pierdut, alegândumă cu un calendar. Între timp am cetit câte ceva despre povestea aparițiilor de la Fátima, sintetizând următoarele: La 13 mai 1917, trei copii, Lucia de Jesus (adicătelea Lucia a lui Isus), în vârstă de 10 ani, și verișorii ei, Jacinta (7 ani) și Francisco Marto (11 ani), se aflau cu oile la păscut în locul denumit local Cova da Iria („Grota Sfintei Irina“), parohia Fátima, orașul Vila Nova de Ourém, astăzi dioceza LeiriaFátima. La un moment dat, pe la prânz, după rugăciunea Rozariului, așa cum era obiceiul lor, se amuzau copios să construiască, edifice, ridice un mic zid de pietre împrăștiate, răspîndite în jurul locului unde se află acum bazilica, ei ar fi văzut un fulger, după care ar fi apărut o lumină puternică. Apropiindu-se, copiii ar fi observat în mijlocul luminii conturul unei femei “mai strălucitoare decât însuși Soarele”, din ale cărei mâini atârna, ce să vezi, un rozariu alb. Ea, “Doamna din Lumină”, i-ar fi îndemnat pe cei trei copilandri să se roage și să revină în același loc în ziua de 13 a fiecărei luni, astfel, la 13 iunie 1917, copiii-păstori au revenit, împreună cu alte 50 de persoane. După o oarecare așteptare, “papilandrii” au fost văzuți îngenunchind lângă un măslin și vorbind cu cineva nevăzut.

La urmă, cu toții ar fi auzit o bubuitură, duduitură, trăsnitură urmată de ridicarea unui nor deasupra măslinului, care a dispărut curând în înaltul cerului. La cea de-a treia apariție, din 13 iulie 1917, au fost prezente buluc-grămadă deja 4.500 de persoane. Ca și la 13 iunie 1917, martorii ar fi remarcat același nor alburiu, după care fătuca Lucia de Jesus a spus că “Doamna din Lumină” ar fi promis un miracol, o minune, un prodigiu pe data de 13 octombrie 1917. La BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ultima aparițiune, pe data de 13 octombrie 1917, au fost prezenți cca 70.000 de oameni, un număr urieșesc față de precedentul, indivizi veniți fiind din toate părțile Portugaliei, dar și de peste hotare, ei au așteptat miracolul, ciudesa pe o vreme de ploaie neîncetată, de-a dreptul biblică. Această ultimă apariție a “Doamnei din Lumină” ar fi fost precedată, ca de obicei, de un fulger, de o cerească urgie, cei 3 copii îngenunchiind în fața măslinului, vorovind cu ființa nevăzută de către ceilalți. “Miracul” s-ar fi produs după plecarea “Doamnei din Lumină” sau “Doamna Rozariului”.

Ploaia ar fi încetat subit, iar norii grei s-ar fi risipit în câteva clipe. Potrivit relatărilor unora dintre cei prezenți, soarele a apărut pe cer sub forma unui “disc argintiu”, care a început să se rotească cu viteză fantastică, proiectând fascicule intense policrome, soarele oprindu-se de trei ori și tot de atâtea ori reluându-și rotirea, învârtirea soarelui durând cale de vreo 10 minute. Pe acel loc s-a construit ulterior o “sfântă beaserică” de pelerinaj. Sanctuarul Fecioarei Maria din Fátima în Cova da Iria, este principalul obiectiv al tuturor vizitatorilor, anual, cel puțin 5 milioane de pelerini catolici umplu în mod regulat drumurile de țară care duc la altarul marianic, dar numărul lor poate ajunge chiar la sute de mii pe 13 mai și 13 octombrie, cele mai importante date ale aparițiilor Fecioarei în Fátima, precizează Trudy Ring.

De asemenea, m-am informat și despre “cele trei secrete de la Fátima”, care ar reprezenta o serie de viziuni și profeții care ar fi avut loc ca urmare a apariției Fecioarei Maria în fața a mult-prea-pomeniților trei copii-păstori portughezi, cei trei ciobănași afirmând suav și inocent că au fost vizitați de către o presupusă Fecioară Maria, de vreo șase ori, între mai și octombrie 1917. Apariția, vedenia este acum arhicunoscută sub numele de “Maica Domnului de la Fátima”. Potrivit interpretării catolice oficiale, bineînțeles, cele trei secrete implică descrierea iadului, Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial și încercarea de asasinare a polacului Papă Ioan Paul al II-lea. La 13 iulie 1917, în jurul prânzului, se spune că Fecioara Maria a dat copiilor trei secrete, două dintre acestea fiind descoperite în 1941 într-un document scris de Lucia, la cererea lui José da Silva, Episcopul de Leiria pentru a ajuta cu publicarea unei noi ediții a unei cărți 59

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI a lui Jacinta, susține Sandra L. Zimdars, care spune că atunci când a fost întrebat episcopul de Leiria în 1943 de ce nu dezvăluie și secretul al treilea, Lucia s-ar fi luptat pentru o perioadă scurtă de timp, cu ea însăși, îngăimând, bolborisind, îndrugând că „nu este încă convinsă dacă Dumnezeu a autorizat-o să acționeze”.

Cu toate acestea, în octombrie 1943, episcopul de Leiria i-a poruncit, ca un dictator religios ce era, să-l scrie, iar Lucia a scribăluit apoi taina și a sigilat-o într-un plic care nu trebuia deschis până prin 1960, atunci când textul cu pricina „va apărea mai clar”.

Textul celui de-al treilea mister a fost lansat oficial de către Papa Ioan Paul al II-lea în 2000, deși unii susțin că nu a fost descoperit întregul secret așa cum a fost scris de către însăși copila Lucia, în ciuda repetatelor și uneori enervantelor afirmații contrare ale Vaticanului. Eu mă gândeam și la imaginea sau fragmentul din plastic-neobarocul și faulknerian-celinianul roman al portughezului António Lobo Antunes, Manualul inchizitorilor, care vorbea despre nepoata amantei părintelui care era dotată cu “o Sfântă Fecioară de la Fátima brodată în cruciulițe pe buzunarul șpilhozenului, o tâmpită de doi bani…”

Ne-am bucurat colosal că am vizitat Fátima cu sfânta ocaziune a centenarului (100 de ani de la Apariții) și ne-am îndreptat mai spre seară către intrarea în complexul din care face parte locul sacru unde s-a arătat Fecioara, văzând mai întâi o cruce modernă pe care zăcea răstignit Isus Hristos, crucea fiind “flancată” de o biserică fantasmagorică și ciudată, cu o arhitectură post-futuristă sau postmodernistă purtând un nume kilometric, Biserica Sfintei Treimi – Basílica da Santíssima Trindade. Apoi ne-am pierdut în gigantesca piață, cu o dimensiune dublă față de celebrissima Piazza San Pietro din Roma – Vatican. Pe lângă pelerinii și turiștii ca noi, care mergeau normal, am observat și câțiva pelerine și credincioși care se târau, rugându-se în genunchi în semn de pocăință, pe o lungă ”potecă” din gresie albă înfierbântată de soarele lunii august. Oamenii nu aveau genunchiere și cotiere, ca bicicliștii și scaterii, se rugau neîncetat și parcurgeau, încet-încet, cu greu, tot mai greu, cei aproape 500 de metri până la destinație. Parcă erau singuri, aproape marquezieni, dar și dostoievskieni, pe această cărare a penitenței, doar ei și durerile, temerile și speranțele lor de mai bine sau de mult mai bine. La capătul drumului ne aștepta răbdătoare o capelă sau capeluță, numită Capelinha das Aparições – Capela Aparițiilor –, cu un mirific altar în fața căruia un morman de oameni se ruga de zor și din/ la greu, în tăcere deplină. Locul exact unde a apărut Fecioara Maria este marcat de un stâlp, pilon, contrafort de marmură pe care este plasată Statuia Preacuratei, aici fiind destinațiunea unde își doresc să ajungă pentru a se ruga cei peste “enșpe” milioane de pelerini care vizitează Sanctuarul de la Fátima în fiece an, și unii vin tocmai din Brazilia ori Australia, cei catolici, 60

desigur. Ne-am amestecat și noi printre pelerinii care se rugau în silențiu stând pe băncile de lemn din fața altarului (unde slujbele se transmit și în direct) și am mulțumit mai mult în gând, că nu puteam să urlăm din toți bojocii, și pentru nesperata șansă de a ajunge în acest loc, hai să-i spunem binecuvântat, ca să nu-l supărăm pe Domnul. După ceva vreme, o vâlvătaie, o bobotaie imensă mi-a atras atențiunea în partea stângă, chiar în apropierea altarului din Capela Aparițiilor, era/ este un loc aproape șocant, care îți poate da fiori reci, de film despre vrăjitoare arse pe rug sau de thriller à la Stephen King, deși aerul era aproape torid. Era locul unde se aprindeau lumânările, care ardeau cu pălălăi, cu vâlvotăi de parcă ar fi fost cuprinse de flăcările infernului sau iadului, însă, nicio lumânare nu arde în liniște și până la capăt, pentru că oamenii le azvârleau rapid și direct în foc, nefiind timp de zăbovit, e ca pe bandă rulantă, în speranța cam deșartă că li se vor îndeplini dorințele, unele deșarte.

Cele aprinse conform tradiției creștine se topeau “spontantaneu” odată puse la locul lor, același trist destin avându-l toate lumânările, lampadarele și feștilele, indiferent dacă aveau 20 de centimetri lungime sau 2 metri, mă rog, aici e mai greu de cărat așa ceva, niciuna nu scăpa de “judecata focului” neiertător, dar purificator. Dacă cineva era bolnav la un organ, “de par egzamplu” de inimă, și era în pericol să facă “infarct miocardic la inimă”, își aprindea o lumânare în forma organului respectiv, de inimioară, dar și de cap, ficat, rinichi etc., mai ales că erau mulți oameni de pe toate continentele, cu boli grave, care își găseau prin credință pacea și liniștea. Apoi, am asistat și la procesiunea religioasă, alături de mii de turiști, credincioși, mireni și preoți catolici îmbrăcați în haine albe, mulți polonezi, fiecare cu câte o lumânare în mâini de parcă am fi fost la noaptea de Înviere. După slujbă, tradusă în mai multe limbi, inclusiv în română, am înconjurat spațiul, piața, de parcă era o biserică de la noi, simțindu-ne ceva mai aproape de D-zeu. În cadrul procesiunii, cei care aveau tot felul de boli dintre acelea terifiante își puneau o dorință și parcurgeau în genunchi, sau nu, porțiunea până la altar sau până în fața locului slujbei religioase. Am observat numeroși credincioși și bolnavi plângând, jeluindu-se, unii smulgându-și părul ce le-a mai rămas pe cap, momentul fiind impresionant, sublim, ca o descărcare sau de tip cathartic, de liniște și pace sufletească.

Basílica de Nossa Senhora do Rosário de Fátima și Monumento ao Sagrado Coração de Jesus, că nu se mai termina denumirea, completeză fericit ansamblul Sanctuarului de la Fátima. Aici se află și un falnic stejar (nu e cel original unde le-a apărut prima data Fecioara Maria celor trei mici păstori), “copaciu” care a fost practic martelat și demantelat de pelerini, unii foarte insistenți, ca să nu zic altfel, dar și o bucățică din Zidul Berlinului, adus de un emigrant portughez BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI din Germania după ce comunismul s-a prăbușit, sperăm pentru totdeauna, în 1989, odată cu păcătosul zid.

De altfel, una dintre profețiile de la Fátima a fost pe tema prăbușirii, demantelării pârdalnicului de comunism. Am poposit și noi câteva ore bune la Fátima spre sfârșit de august și nu pe data de 12 sau 13, atunci când se adună mulțimi urieșești de pelerini pentru a celebra una dintre cele 6 apariții ale Fecioarei Maria în acest loc. Recunosc că nu știam foarte multe despre ceea ce mă așteaptă aici, sau “bună seara lucrurilor de pe-aici”, vorba lui Lobo Antunes, astfel că nu se poate spune am fost un pelerin în adevăratul sens al cuvântului, de vreme ce nu mi-am pregătit vizita din timp, ața cum ne sfătuia amical chiar site-ul oficial al Fátimei. M-am conformat regulilor locului și am ținut totuși seama că Fátima este un loc de pelerinaj și nu o destinație turistică obișnuită unde să te minunezi cu voce tare, să faci nenumărate fotografii ori selfie-uri, sau să “parlești” la telefon sau cu animalul sau fiara de companie. Legendele care convin și nu convin creștinilor spun că numele localității Fátima ar proveni de la soața nobilului Gonçalo Henriques, o tânără arăboaică sau “harăpoaică” pre nume Fátima, care sa convertit la creștinism și a murit prea repede, lăsând-și soțul îndurerat. Dincolo de mito-legendele, emoțiile și de impresiile personale, trebuie să recunosc faptul că la Fátima se face simțit în același timp și (cam prea) mult marketing, vezi macaralele care “râd în soare” și ridică hoteluri noi dar și zecile de magazine cu obiecte religioase și cu specific local din apropierea Sanctuarului.

Am părăsit pe la prânz sanctuarul de la Fátima și ne-am îndreptat spre cele trei biserici-mănăstiri monumente UNESCO de la Tomar, Batalha și Alcobaca și am ajuns în scurtă vreme la prima din acest triptic arhitectonic mirobolant, Castelul-biserică de la Tomar sau Cetatea Templierilor din Mănăstirea Ordinului lui Hristos. După abolirea Ordinului Templierilor în anul 1312, de către regele portughez Dinis, acesta temându-se de ascensiunea senzațională, și apoi de puterea crescândă a cavalerilor (eveniment oarecum asemănător cu alungarea cavalerilor teutoni din Țara Bârsei – Transilvania de către regele Ungariei, Andrei II, și acestuia fiindu-i frică de puterea acumulată deja de teutoni), supraviețuitorii templieri s-au organizat în două noi ordine: “Ordinul de Montesa de Aragon” în Spania și „Miliția lui Christos” („Ordinul lui Christos”) în Portugalia, regulile de funcționare rămânând aceleași, doar crucea roșie a fost înlocuită cu o cruce neagră, pe aceeași mantie de culoare albă. Centrul „Ordinului lui Cristos” din Portugalia a devenit cetatea templieră din Tomar, iar toți vechii templieri din Portugalia au intrat în noul Ordin, iar funcția de Mare Maestru a fost încredințată lui Gil Martins. Mănăstirea Ordinului lui Hristos sau Convento de Cristo, cum zic portughezii pe scurt, este un grup architectural BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

complex, alcătuit din “diverse clădiri și zone de peisaj”, ne spune unul din custozii lusitani ai mănăstiriicetate, care subliniază că aceasta este o “piatră de hotar în arhitectura portugheză”. Complexul acoperă aprox. 45 de hectare, dintre care vreo 5 hectare reprezentând Castelul Templierilor și Mănăstirea lui Hristos, restul fiind preluat de incinta mănăstirii din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Templierii au început edificarea mănăstirii în anul 1160, iar construcția a continuat vreme de 4 veacuri, iar perioadei romanice îi aparține acest „exemplar unic” în Portugalia al Bisericii Templierilor de la Tomar, sau al Castelului-Biserică, alcătuită dintr-un înalt sanctuar octogonal, înconjurat de o navă inelară ceva mai scundă – poligon cu 16 laturi – acoperită de o boltă cu segmente trapezoidale, zice istoricul de artă Reynaldo Dos Santos.

Această biserică, cu un plan central, inspirată, ca dealtfel marea majoritate a bisericilor aparținând Ordinului Templierilor, după Templul de la Ierusalim, fiind de pe la sfârșitul secolului al XII-lea și, în ciuda „alterărilor manueline”, susține Dos Santos, din pictura murală și decorațiile de stuc, îndeamnă ineluctabil la reculegere, meditație, yoga, isihasm. Se spune că „este cea mai impresionantă” dintre bisericile Templierilor păstrată în Europa, prin proporții și ambianța misterioasă care o învăluie neabătut, vrednică să primească însuși Sfântul Graal. Am descoperit intrarea principală în acest complex, „încapsulată” în laterala rotondei colosale – partea din spate a bisericii inițiale fortificate. Înainte de a păși în Convento de Cristo, ne-am uitat minute în șir la porticul de sud a bisericii, decorată minunat și am intrat în marele complex începând vizita cu vechea sacristie, de unde am pătruns în două ganguri boltite contigue, Claustrul Cimitirului și Claustrul Spălătoriei (în portugheză acesta din urmă sună mai bine: Claustro da Lavagem), trecând mai rapid apoi pe lângă nelipsitele și un pic enervantele azulejos de prin veacul al XVII-lea de pe pereții Claustrului Cimitirului, locul de îngropăciune pentru cavaleri și călugări. Am ajuns, în sfârșit, la biserica din secolul al XVI-lea al complexului templier, ce îngloba structura inițială din veacul XII, celebra charola în stil romanic, sau rotonda, mai pe românește, care era, în alcătuire, aproape o sosie a Sfântului Mormânt din Ierusalim, având 16 laturi și un oratoriu octogonal în mijloc, decorat baroc-luxuriant, cu o năpustire, prorupție de picturi, fresce și statui care pavoazează briliant octogonul combinând și sfetind imagini ale vieții Mântuitorului cu simboluri ale puterii regale portugheze. Operele decorative din charolă și naosul dindărăt, cu arealul corului înălțat, au fost create, realizate în faimosul stil manuelin de fecundul arhitect lusitan Diogo de Arruda, deși gurile rele susțin că spaniolul Juan de Castilla, care a contribuit cu arta sa la Mănăstirea Ieronimilor din Lisabona, ar fi terminat lucrările cu pricina. Am văzut apoi și Marele Claustru, exemplu vrevnic ee luat în seamă de 61

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI element renascentist și decorațiuni tot în stil manuelin, și ceva mai încolo, ne-am trezit la mult-prea-fotografiata și senzaționala „fereastră manuelină” de la Convento de Cristo din Tomar, uluitoare într-adevăr, briliantă operă de artă în piatră gândită și sculptată de același Diogo de Arruda, care îmbină măiastru motive maritime, trunchiuri noduroase, împletituri de frânghii, ancore, plăci de plute legate cu lanțuri și brâie, de ziceai că te afli pe corabia cu care a navigat în jurul lumii Fernando Magellan, cu emblemele monarhice.

Am mai vizitat: coridorul sau gangul înfrunzit care te duce la chiliile cavalerilor și călugărilor, mici și austere, bucătăria, refectoriul, plus două claustre, Claustro da Micha și Claustro das Hospedarias.

Ne-am întors la autocar și ne-am îndreptat iute spre Mănăstirea de la Batalha, abație mirific-mirobolant, capodoperă a artei gotice și manueline portugheze, situată pe o suprafață vastă (în Praça Mouzinho de Albuquerque), inspirată de victoria regelui João I din anul 1385 împotriva castilienilor, în bătălia de la Aljubarrota, mănăstire închinată Fecioarei Maria pe care a numit-o Santa Maria de Vitória. Ea a fost realizată într-un loc numit „Quinta da Pinhal”, lângă locul unde se desfășurase bătălia pomenită ce avea să rezolve una dintre cele mai grave crize ale națiunii portugheze și pe care regele îl cumpărase în acest scop, lucrările începând în 1388, mănăstirea fiind încredințată Ordinului Dominican. Gigantescul edificiu 62

se compune din biserică (cu o singură navă cu transept), absidă și 4 absidiole; capela ctitorului – dom João I – observabilă la intrare pe dreapta; apoi galeria, în flancul stâng al navei; din galerie se deschid sala de consiliu și refectoriul (galeria lui dom Afonso al V-lea se află mai spre nord); în fine, împlântat, încapsulat în absidă și parcă încununând-o am văzut mirificul „panteon octogonal”, mult mai cunoscut sub numele de „Capela Neterminată”, denumită astfel din cauză că n-a fost finalizată. Mănăstirea-catedrală din Batalha are aspectul caracteristic al catedralelor gotice, în special franceze, cu un morman de turnulețe ascuțite, cu balustrade dantelate ce accentuează mișcarea ritmică a arcelor butante îngropate (sperăm pentru totdeauna) în „curbura bolților”. Pe fațadă, porticul are vreo 6 arhivolte, decorate cu statui și cu cei 12 apostoli, așezate pe pilaștri, însă statuile actuale nu era cele originale, ci niște copii palide, nu prea izbutite, în opinia lui Dos Santos. Biserica este alcătuită din 3 nave, cu pilaștri sau contraforturi cu diametrul marecare susțin, sperăm, cât mai mult timp, o boltă relativ îngustă. La intrare am văzut lespedea de mormânt a lui Mateus Fernandes, arhitectul care a imprimat mănăstirii batalhiene trăsăturile inconfundabile ale stilului manuelin, responsabil pentru mirobolanta intrare manuelină de la Capela Neterminată. Am zăbovit mai mult timp la această Capelă Neterminată, splendidă, într-adevăr, în ciuda nefinisării, neterminării ei, fiind o structură de tip octogonal în care am intrat din afara Sălii capitulare, care a fost comandată de regele Duarte I, proiectată de meșterul francez sau englez, nu se știe sigur, Huguet, și terminată, vorba vine, că nu prea e, de portughezul Mateus Fernandes.

Impactul vizual este senzațional-copleșitor, o descătușare inumană de împodobiri, mai degrabă specifică barocului, în special sculpturile ca dantela de la ancadramentele ușii și contraforturile adânc gravate, care sunt toate lăsate la discreția, din păcate, urgiilor naturii, ploi, „vântoase”, furtuni, „taifânuri”, cutremure etc. În fine, ultima dintre bisericile-monumente UNESCO reprezintă și cel dintâi mare monument ogivalo-gotic portughez Abația sau Biserica-Mănăstire de la Alcobaça, de tip cistercian, bien sûr, al cărei plan provine, după Reynaldo Dos Santos, din Clairvaux și a cărei edificare a început, se pare, în 1178.

După mulți este unul dintre cele mai frumoase exemplare ale primei etape a goticului francez, și despre ea a zis un anume Bertaux că era „cea mai pură și majestoasă din câte au zidit călugării cistercieni în întreaga Europă”. Din puritatea cu pricina ce-o mai fi rămas?

Pe fațadă, de exemplu, abia se mai păstrează rozeta și un portal cu arc ascuțit cu 7 arhivolte simple, precizează pomenitul Dos Santos, care a adaugat că zidurile laterale, crenelate, posedă ferestre înguste cu arcuri în semicerc alternând cu contraforturi strașnice și prezintă în exterior o austeritate care nu prea mai e BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI cisterciană, ci de-a dreptul romanică, ce și-a obnubilat fațada sub barochismul triumfător al secolului al XVII-lea. Capetele transeptului sunt împodobite cu niște rozete avec (cum zice francezul) cercuri tangente, iar în partea din spate „prima coroană de arce butante din Portugalia”, susținând generos absida înaltă, terminată prin „modilioane și metereze”. Planul bisericii din Alcobaça este un reflex al celor din Pontigny și Clairvaux: cele 3 nave se ridică senzațional-înspăimântător la aceeași înălțime, cele laterale se prelungesc înconjurând brațele transeptului, în timp ce pe peretele opus se deschid magic capetele care în veacul al XVII-lea vor fi ornate cu un morman de statui sculptate din lut ars. Mănăstirea sau abația-catedrală era atât de urieșească (doar naosul trilobat se întinde pe 109 metri, biserica fiind cea mai mare din Portugalia), încât nu am putut s-o vizităm în întregime, dar am văzut ceea ce era esențial. Ne-am dus la intrarea principală, trecând pe sub un portal gotic, și am pătruns în biserică sau catedrală, care era, în interior, simplă, aproape austeră, astfel altarul prindipal era și e alcătuit numai dintr-un singur crucifix și o statuie a lui Iisus. Am ajuns și în transeptul de sud, unde am văzut faimoasa „teracotă în relief” care înfățișează viața Sfântului Bernard (de Clairvaux, évidemment), realizată de călugării din veacul al XVII-lea. Pe la jumătatea traseului am ajuns și la cel mai cunoscut și vizitat obiectiv al catedralei-mănăstire de la Alcobaça perechea de morminte din secolul XIV aparținând îndrăgostiților regali nefericiți și tragici Inês de Castro și Pedro I, un exemplar de execepție al sculpturii portugheze. Despre acești Romeo și Julieta ai Portugaliei aflasem din cărți (inclusiv dintr-un roman parodic de capă, spadă și amor al lui Radu Paraschivescu, Cu inima smulsă din piept), dar mai ales de la vizita în Coimbra care a servit drept decor al poveștii celor doi, focalizată în jurul mănăstirii „Santa-Clara-a-Velha”, ravisanta domniță Inês de Castro hălăduind și murind aici. Ea a fost o nobilă galiciană născută din mamă portugheză, fiica lui Pedro Fernández de Castro, Lord de Lemos și Sarria și a metresei sale portugheze Aldonça Lourenço de Valadares, potrivit lucrării intitulate Diccionario histórico, genealógico y heráldico de las familias ilustres de la Monarquia Espanola.

Familia ei descindea atât din nobili galicieni cât și din nobili portughezi, de asemenea, era înrudită cu familia regală castiliană prin descendenți nelegitimi și e cunoscută ca fiind “metresa și postmortem recunoscută drept soția” regelui Pedro I al Portugaliei. Circumstanțele dramatice ale relației ei cu Dom Pedro I, care a fost interzisă de tatăl acestuia, regele Afonso al

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

IV-lea, uciderea ei la ordinele lui Alfonso, răzbunarea lui Pedro pe ucigașii ei, și legenda încoronării ei după moarte, au făcut din Inês de Castro un subiect frecvent în artă, literatură și muzichie de-a lungul vremurilor. Pe scurt, Dom Pedro, prințul moștenitor, deși era căsătorit cu prințesa Constanza, s-a amorezat în mod excesiv de Inês, însă temându-se de influența familiei ei spaniole, regele Alfonso al IV a căsăpit-o pe fată neștiind că fiul său, Pedro se însurase pe ascuns cu Inês, mai ales că soția lui, Constanza murise, cu ajutorul unor călăi sau gâzi hâzi în anul 1345, Pêro Coelho, Álvaro Gonçalves și Diogo Lopes Pacheco, care au mers la mănăstirea Santa Clara-a-Velha din Coimbra, unde Inês era reținută și au ucis-o descăpățânând-o în fața copilului ei cel mic! Când Pedro a auzit de acest lucru monstruos, i-a căutat pe asasini și a reușit să captureze pe doi dintre ei în 1361, executându-i public, pur și simplu extrăgându-le inimile lor din piepturile de nearamă, pretinzând că nu au avut una! (de unde și titlul romanului lui Paraschivescu).

Legenda, mitul spune că el a exhumat trupul lui Inês și a forțat întreaga curte să jure credință noii lor regine sărutând mâna cadavrului! Mai târziu ea a fost înmormântată la Mănăstirea Alcobaça, unde sicriul ei se mai poate vedea, vizavi de cel al lui Pedro astfel încât, potrivit, din nou, legendei, la Judecata de Apoi, Pedro I și Inês se pot uita unul la altul, deoarece se ridică din mormintele lor, iar promisiunea lui Pedro e că vor fi împreună até ao fim do mundo, cum zic portughezii, adicătelea până la sfârșitul lumii. Cele două coșciuge, racle, sarcofage sunt din marmură, după unii, sau din calcar gravat, după alții, și le-am văzut de ambele părți ale transeptului, fiind sculptate iscusit cu scene din viața celor doi amorezi. Am mai vizitat sacristia în stil baroc dindărătul altarului, din cadrul căruia a supraviețuit vremurilor crâncene și cutremurului din 1755 doar mirobolant sculptatul ancadrament de ușă în stil manuelin, creație a arhitectului spaniol Juan de Castilia. După catedrală, am pătruns pe teritoriul mănăstirii, văzând Claustrul lui Dom Dinis sau “Claustrul Tăcerii”, apoi Sala capitulară care posedă, înglobează statui de dimensiuni exagerate, un dormitor colosal deasupra și Sala călugărilor, bucătăria și refectoriul, parcă mă aflam în romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului. Ne-a atras atenția gigantesca bucătărie de secol XVIII, edificată chiar pentru giganți cu două șeminee acoperite cu dale (bine că nu cu azulejos, că mă săturasem de ele!) în care se puteau frige, prăji, pârli 7 boi odată.

(Va urma)

63

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (VI) „Lipsa de talent vecină cu geniul” Criticul literar este acel ins însărcinat să reveleze doct talentul scriitorului, mai ales când acest talent nu există. * Cioran: „Ca să scrii, îți trebuie un minimum de interes pentru lucruri; și mai trebuie să crezi că lucrurile pot fi redate sau sugerate prin cuvânt...” De toate acestea ai nevoie nu doar pentru a scrie, dar și pentru a citi. * Personaj: un individ moale, gelatinos, unul care „nici nu muge, nici nu-mpunge”! Te știe din vedere, l-ai cunoscut întâmplător și nu poți ieși în oraș fără să fii acostat de el. Se postează în fața ta și zâmbește bleg. Chiar de încerci să scapi de el, nu reușești. Se apucă să-ți povestească ceva, dar nu pricepi nimic. Îți vorbește fără tragere de inimă de nu știu ce aventuri.

Zice o jumătate de frază și pufnește în râs, mirat că tu nu râzi. Apoi, mai zice o jumătate de frază și încerci să fii foarte atent să prinzi ceva. Dar, nimic! Pentru că cealaltă jumătate de frază e doar în mintea lui și poate că acolo e înțelesul, dacă o fi vreunul. Iar mai spune o frază, jumătate în cuvinte, jumătate mormăită. Tot ce e inteligibil la el e spusa că n-a dormit de trei zile.

Te miri cum poate trăi un om fără să doarmă trei zile. Îl privești și înțelegi că el doarme tot timpul. * Imagine antipoetică, nepoetică (!?): „cerul e un lighean răsturnat peste păsări” (Costel Stancu). * Părintele Tomiță Bulbuc din Desculț al lui Zaharia Stancu îi îndeamnă pe copii să nu citească pentru că „cine citește mult înnebunește”, iar „cartea nu e bună, strică mintea omului”! * Cât valorează elogiile pretinse de un scriitor vanitos și primite din silă/milă? * Jules Renard: „Faptul că adevărul scandalizează este fără îndoială unul dintre farmecele sale”. Farmecul la scriitor e dat de ficțiunea care să scandalizeze. * Critica, mai ales cea de întâmpinare, firește că e

64

în mare măsură „impresionistă”, în sensul că și criticul are talentul său literar. Dar, când un critic devine nu doar subiectiv, ci și sentimental, lucrurile se schimbă. „...textele (lui X; n.m.) au generat în mine o reacție de bucuroasă uimire și mare curiozitate...” – asemenea text e de jurnal intim și de nepublicat vreodată.

* Din imaginația lui Costache Olăreanu, studentul ucenic la clasici: „...ce formidabil ar fi fost niște jurnale ca acestea: - Shakespeare: Însemnări zilnice - Hesiod: Jurnal intim - Eschil: Culise - Corneille: Din fuga condeiului - Cimobue: Indiscreții - Johann Sebastian: După-amiezile familiei Bach”. * „Critica înseamnă a reproșa cuiva că n-are calitățile pe care ne închipuim că le avem noi” (Jules Renard). Asta era la începutul secolului XX. Între timp, lucrurile au evoluat rău. * Veșnic paradoxalul Cioran: „Lipsa lui de talent era vecină cu geniul...” * La o nuntă dintr-o povestire de Cehov, socrul mare se află „în stare de nedumerire alcoolică”!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ESEU

ALDYN ALEXANDER

„Abatorul cinci”: Exterminări ale Lumii și ale Conștiinței „Și abatorul năclăit de sânge din actul cinci este o prevestire a lagărelor de concentrare”3.

(James Joyce în „Ulise”)

Pornind de la un motto al scriitorului irlandez James Joyce, care în „Ulise” amintește la un moment dat, printr-o exprimare disimulată, de romanul lui Kurt Vonnegut, „Abatorul cinci”. Un al cincilea act al piesei ce se joacă tranșant în scena Lumii, prin care Abatorul prevestește indubitabil aparițiile dezolante și chinuitoare ale lagărelor de concentrare. Concentrându-ne atenția asupra Lumii, sau a modului implacabil în care ea se sfârșește? Cel fel vor fi să fie „conștiințele” ce-au ajuns într-un fel sau altul să trăiască în această Lume? Vor fi de două tipuri: cele ce pun în mișcare lagărele și cele care le alimentează, făcând ca mișcarea cu pricina să aibă rost. Rost al exterminării printr-o lume labirint și canal de timp migrator cu fel și fel de universuri paralele, în care prin intruziune se alterează și lumile posibile și conștiințele exhibării din ele…

3

James Joyce – Ulise, Ed. Univers, Bucureşti, 2012, p. 181.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Să începem mai întâi cu titlul romanului care pe lângă dominantul „Abator cinci”, mai comportă alte două subtitluri: „Cruciada copiilor” și „Un dans obligatoriu cu moartea”. Primul subtitlu, ce mă trimite cu gândul la un roman având același titlu al Florinei Iliș, ne este descifrat chiar de către autor, prin intermediul personajului principal Billy Pilgrim, aflat în plin dialog cu soția celui mai bun camarad de arme din timpul războiului Bernard V. O’Hare. Înainte de a reproduce dialogul revelator, trebuie menționat faptul că Billy Pilgrim s-a decis, mânat probabil de mustrările conștiinței ori de intransigențele destinului, să scrie o carte despre ororile războiului și despre coșmarul prin care a trecut cu mult timp în urmă la Dresda.

Aici, autorul alături de mai mulți prizonieri americani, s-a refugiat în timpul bombardamentelor în clădirea numărul cinci a Abatorului din Dresda, unde, – ciudată coincidență, – se sacrificau animalele, transformate ulterior în carne de consum. Tot într-un fel de carne (cel mai probabil în „carne de tun”) erau transformați și oamenii în timpul războiului. Privite din acest unghi, perspectivele par că se suprapun: războiul și abatorul merg mână în mână! Aș asemăna în cazul de față „Abatorul”, în toată universalitatea sa, cu „Lagărul” (de concentrare!, bineînțeles) atât de predominant și de vizibil în timpul oricărui război, și uneori chiar și pe timp de pace. Dar să revenim totuși la „cruciada copiilor”, asupra căreia trebuia să mă opresc și să vă ofer un dialog exemplificativ.

Din discuția pe care Billy o are cu Mary O’Hare, aflăm: „«Pe vremea aia erați niște copii!» pufni ea.

«Cum adică?» am întrebat-o eu. «Când ați plecat la război erați toți niște copii – ca ai noștri, care se joacă aici sus!» Am dat din cap aprobator. Într-adevăr, plecaserăm la război niște suflete neprihănite, aflate la capătul copilăriei. […] «Știi ceva?» am adăugat. «O voi intitula Cruciada copiilor»”4.

De aici reies câteva fapte, ce trebuiesc menționate. În primul rând, soldații care plecau la război și ar fi trebuit să fie niște adulți, sunt niște copii, iar necunoașterea lor în fața primejdiei ce-i aștepta, face din 4 Kurt Vonnegut – Abatorul cinci (Cruciada copiilor – Un dans obligatoriu cu moartea), Ed. Univers, Bucureşti, 1983, pp.

32-33.

65

ESEU ei niște inconștienți, așa cum și cele mai multe războaie sunt duse tot în numele inconștientei. Inconștiență de ambele părți: din partea copiilor ce înfruntă și duc războiului și inconștiență din partea războiului însuși, care nu poate avea nicicum o conștiință de sine, fiind astfel, după cum am mai spus, un Inconștient! În felul acesta aveam parte de o „cruciadă”, dar nu de orice fel de cruciadă, ci de o „cruciadă a copiilor”, ce amplifică și sporește considerabil efectul și morbiditatea războiului. De aici se naște (dacă în moarte mai poate fi vorba de vreo naștere!) și următoarea sintagmă, ce vizează „Dansul obligatoriu cu moartea”.

Expresia este una sarcastică și face trimitere la iminența morții și a vârtejului incontrolabil ce cuprinde sufletele și trupurile în momentul în care participă la dansul corupător al armelor încărcate, descărcate întotdeauna pe ritmul și muzica „divină” din fundal. Artilerie captivă și captivantă!

Oricât ar părea de înfricoșător și de descurajator titlul romanului, scrierea de față a lui Vonnegut nu este nicidecum o pledoarie adusă războiului, ci dimpotrivă un act antirăzboinic realizat prin scris, și prin puterea reconstitutiv-imaginară a textului, care evocă oameni, ipostaze, întâmplări. Vieți trecute prin țevile alungite ale armelor, ca niște culoare de trecere spre alte realități (de aici și realitățile paralele în care călătorește adeseori Billy Pilgrim), și morți ce pândesc la tot pasul prin vortex-urile temporale sau a-temporale create. Într-unul din momentele sale fragile și delicate ale existenței, Billy Pilgrim părea că se află pe punctul de a se teleporta din nou spre dimensiunile tralfamadoriene, ori spre celelalte lumi posibile ori imposibile în care se afundă adesea, când scriitorul său favorit de science-fiction Kilgore Trout, văzându-l cum se „stinge”, și cum pălește ca o „stafie”, avea să-i declare: „«Pot să-mi dau și eu cu părerea?» interveni Kilgore Trout. «Cred că te-ai uitat printr-o fereastră a timpului»”5.

Ceea ce remarcă și întrezărește cu îndreptățire Kilgore Trout este exact atitudinea și modul de viață, derulat pe parcursul întregii sale existențe și a romanului în ansamblu, a lui Billy Pilgrim, care ca un „pelerin”, călătorește, peregrinează, și iar călătorește… până când Timpul, devine doar o chestiune insipidă de matematică și dispare, se ascunde din propriu instinct, sub niște numere ajustabile după voie, și nevoie! La fiecare pas, și la fiecare cotitură imaginativă, în curbura și elasticitatea magică a Timpului se deschide ca un monstruos „Portal”, o „Fereastră”.

Este fereastra despre care ne vorbește și Victor Ieronim Stoichiță în studiul său artistic, grupat într-o

5

Ibidem, p. 203.

Victor Ieronim Stoichiţă – Efectul Don Quijote (Repere pentru o hermeneutică a imaginarului european), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 8.

7 Ibidem, p. 283.

6

66

excelentă carte, intitulată simbolic „Efectul Don Quijote”. În ceea ce-l privește pe Billy Pilgrim am putea spune că el suferă din plin de „Efectul Don Quijote”.

Precum celebrul personaj al lui Cervantes, Billy Pilgrim, închipuit aici de Kurt Vonnegut ca o transpunere a lui însuși în pielea eroului, captiv al lumii în care viețuiește și prizonier în cel de-al Doilea Război Mondial, „desconsideră granița dintre iluzie și realitate”6, după cum ne mărturisește Stoichiță în cartea sa. Pe deasupra, tot după o remarcă a lui Stoichiță, aflăm că: „[…] fereastra a fost aproape totdeauna considerată ca o deschidere din interior către lumea exterioară, ca o scenă care prilejuiește o întâlnire în plan vizual, ca loc de reprezentare”7.

Fereastra cu pricina, prin care călătorește Pilgrim în numeroasele sale ieșiri din cotidian și evadări necontrolate, este exact locul sau reprezentarea. Lucrurile cu adevărat importante acolo se întâmplă, în spațiul ferestrei, iar remarca lui Trout nu poate fi una întâmplătoare. Privirea aceasta prin „fereastra timpului”, este majoră și dominatoare în romanul de față; Billy privește tot timpul prin ea, transplantându-se și teleportându-se cu fiecare scenă jucată și „pusă-înscenă”, cu fiecare oglindă „ob-scenă”, deschisă și luminată de valurile temporale ale conștiinței. Boală dar și vindecare! Boală prin colajul de texte și imagini, amalgamate disproporțional și dezavuat înăuntrul memoriei, și vindecare prin „fuga” eternă de la o stare la alta: dezrădăcinare și implementare! Vindecare prin boală! Întorcându-mă oarecum la structura textului, care pe cât este de fragmentară, dezaxată și ciopârțită pe alocuri, regăsim în nucleul ei o formulă ce revine obsedant, dând romanului o culoare și o formă aparte.

Este vorba despre expresia conclusiv-revitalizantă „Așa merg lucrurile”8, ce-mi amintește acum de o altă expresie postmodernistă, folosită de un alt autor consacrat, pe nume Anthony Burgess, în cea mai cunoscută carte a sa: „Portocala mecanică”. În romanul lui Burgess expresia predominantă este: „Ei, și care va fi să fie mișcarea?”9 Prima este o constatare și vine din partea lui Vonnegut, a doua este o nedumerire și pornește de la Burgess. Pornind de la cele două expresii, se poate trasa cu precizie linia centrală și axa de susținere (fortificată și fortificantă!) a fiecărui roman în parte. În cazul lui Vonnegut, constatarea stă exact în evidența incontestabilă a războiului, care „fragmentează”, „destructurează”, și „ciopârțește”, așa cum afirmam mai devreme. Când vine vorba de Burgess, situația este cu totul alta, și vizează o incertitudine; de fapt mai multe incertitudini (una adolescentină; una, sau chiar mai 8 Kurt Vonnegut – Abatorul cinci (Cruciada copiilor – Un dans obligatoriu cu moartea), Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p.

13.

9 Anthony Burgess – Portocala mecanică, Ed. Humanitas fiction, Bucureşti, 2016, p. 29.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ESEU multe – existențiale, una politică, una comportamentală etc.).

Prima este o certitudine; a doua o incertitudine, însă ambele sunt redate sub forma unei singure constatări ce creionează veridic corporealitatea spațiului configurat și reprezentat. Dacă am extrage întregul text din masa definitorie a romanului, și am lăsa numai aceste expresii, să funcționeze ca niște puncte centrale, ori ca niște repetiții subversive, în niște pagini umplute la refuz doar cu prezența lor, ca o veritabilă „pagină-de-carte” tralfamadoriană, am obține un mesaj aparent incoerent, o frază multiplicată la infinita ei putere, ce reușește prin ea însăși să confirme și să delimiteze esențialul. Constatarea sau mirarea, ca niște prezențe definitorii și necesare, fără contextul cauzelor și efectelor; doar rama ferestrei și trompe-l’œil-ul ce decurge din ea! Eu o spun într-un fel, dar felul meu de-a o spune nu diferă foarte mult de modul în care i-o spune un tralfamadorian lui Billy: „Pe Tralfamadore nu există telegrame. Dar aveți dreptate: fiecare grupare reprezintă un mesaj scurt și important – care definește o anumită situație sau scenă. Noi, tralfamadorienii, citim toate aceste mesaje simultan, nu unul după altul. Între mesaje nu există nici un fel de legătură, exceptând faptul că autorul le-a ales cu grijă, așa încât percepute simultan să transmită o imagine a vieții care să fie frumoasă, profundă și sugestivă. Nu există nici început, nici mijloc, nici sfârșit; nu există nici suspans, nici morală, nici cauze, nici efecte. Noi apreciem în cărțile noastre adâncimile mai multor momente minunate, văzute toate în același timp”10.

Imaginea conturată de Vonnegut extratereștrilor tralfamadorieni este una de ființe superioare ce și-au arogat cumva dreptul de a face studii și experimente pe oameni. În felul acesta, cu toată puterea sa supranaturală de a călători în timp și, – de ce nu, – poate de a-l depăși, Billy Pilgrim nu reușește totuși să se sustragă dorințelor apăsătoare ale tralfamadorienilor ce fac din el un cobai și o „ființă-experiment”. În acest plan extrem de îndepărtat al existenței Universului, protagonistul nostru nu mai este stăpân pe ceea ce i se întâmplă, părând cumva că lunga și neobișnuita sa călătorie prin culoarele labirintice ale timpului, a scăpat de sub control. Din cele expuse de Vonnegut în cadrul romanului său aflăm că Billy este „răpit”, de către aceste ființe inteligente și dus pe planeta de unde ele provin, spre a-l supune „testului împerecherii”. Este izolat într-o grădină zoologică și îndemnat să se împerecheze cu frumoasa vedetă de cinema Montana Wildhack, care se va îndrăgosti în scurt timp de Billy și îi va face în cele din urmă un copil. Existența lui Billy este cel puțin una dublă, dacă nu multiplă. Acțiunea se centrează atât pe viața sa de zi cu zi, acceptată

10 Kurt Vonnegut – Abatorul cinci (Cruciada copiilor – Un dans obligatoriu cu moartea), Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p.

113.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

și cunoscută de toată lumea, în care este căsătorit cu Valencia Merble, fiica proprietarului Școlii de optometrie din Ilium, alături de care are doi copii, pe Barbara și pe Robert, cât și pe „cealaltă” existență a sa, de pe planeta Tralfamadore, unde trăiește ca într-un vis alături de Montana Wildhack.

„Abatorul cinci”, cel mai influent și popular roman al lui Vonnegut, scris într-o notă semi-autobiografică, întrucât însuși autorul a fost cândva ținut prizonier în cel de-al cincilea Abator de la Dresda, supraviețuind în mod miraculos bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se remarcă printr-o fantasticitate ieșită din comun, inspirându-se din bine-cunoscutele călătorii interspațiale și interplanetare atât de uzitate în literatura de gen a sciencefiction-ului, împingând la mijloc conștiința modulatoare ce prin flashback-uri repetate amestecă ororile războiului cu treptele realității, printr-un mixaj inoportun al lumilor, din care nimic nu se mai înțelege.

Cel puțin, nu cu certitudine, ci, așa cum am mai spus, într-o deplină in-certitudine. A plasa certitudinea în mijlocul călătoriilor temporale, de unde și senzația acută de ne-apartenență. Dar Abatorul, fie că este primul, fie că este al cincilea, ne aparține tuturor! Așa cum și Războiul ne aparține tuturor; fie că ne atinge în mod direct, fie doar că se pre-face!

Bibliografie: BURGESS, ANTHONY [2016] – Portocala mecanică, Editura Humanitas fiction, București.

JOYCE, JAMES [2012] – Ulise, Editura Univers, București.

STOICHIȚĂ, VICTOR IERONIM [1995] – Efectul Don Quijote (Repere pentru o hermeneutică a imaginarului european), Editura Humanitas, București.

VONNEGUT, KURT [1983] – Abatorul cinci (Cruciada copiilor – Un dans obligatoriu cu moartea), Editura Univers, București.

67

ESEU

Dumitru HURUBĂ

PUBLICITATE! Dacă la nivel mondial, vreuna dintre țările lumii se hotărăște să se sinucidă și să dispară ca teritoriu autonom cu tot ce ține de stat independent și nu se prea descurcă, firma România S.A. asigură specialiști cu înaltă calificare și profesionalism în distrugere, cu vechime în domeniu de peste un sfert de secol.

Politica managerială, care a stat la baza tuturor acțiunilor respectivei firme a fost gândită în conformitate cu o idee preluată, adaptată și adoptată după „dictonul” lansat în urmă cu peste două secole de marchiza Pompadour „Apres nous, le deluge”. Însă, pentru noua firmă postdecembristă, cu statut de „Societate pe acțiuni rapide și eficiente”, dictonul suna oarecum desuet față de pretențiile managerilor, ba chiar părea o teorie veselă, simpatică și cam depășită de realitate, drept care s-a trecut, de urgență, la anularea vechiului statut, regândirea sa, precum și amplificarea unor prevederi în obiectul de activitate cu termene „mai strânse”, cele vechi fiind cam prea depărtate, aceasta inclusiv prin crearea de ramificații cu regim mai pronunțat-distrugător. Sensul general și atotcuprinzător a rămas cam același, însă era necesar ca, odată cu trecerea timpului, concomitent cu o apăsare mai mult sau mai puțin calculată pe accelerație, după… deluge, să se ia totul de la zero, pentru ca noul să aibă puritatea prevăzută de scenariul inițial. Pentru aceasta, cu o viteză, oarecum specific-managerialpostdecembristă, s-au făcut pași mari, grei și importanți, și în domeniul culturii-literaturii, atât prin marginalizarea unor oameni de cultură, acuzați pentru opera lor ba de proletcultism, ba de subtilități loialcomuniste, ba de infestarea cu virușii comunismului, sau de un realism socialism adesea chiar la… prima vedere. În acest fel, fără să se mai analizeze corect, responsabil și în profunzime creațiile literare ale câtorva scriitori de incontestabilă valoare, aceștia au fost maziliți (scuze) și anulați ca autori. Reprezentanții devastatoarei firmei România S.A. în acest domeniu de activitate, achitându-se cu mare și ridicolă conștiinciozitate de sarcina epurării rapide, totale și en gros a scriitorilor așa-ziși cu probleme moral-politice și de neacceptat în condițiile noi democrații.

Astfel, s-a ajuns, în anumite situații, la trecerea

68

spectaculoasă de la opreliștile de tip comunist (cenzură, „indicații prețioase”, încălcarea normelor eticii și echității socialiste ș. a.), la cel puțin la fel de spectaculoasa prohibiție, impusă sau nu de unele principii occidentale bune și fervente executante ale „Apres nous, le deluge”-ei pentru fostele țări socialiste, în speță România. Astfel, apa la moara firmei România S.A. s-a transformat în șuvoi apoi într-un fluviu care, revărsându-se, la retragerea într-un fel de albie, a lăsat în urmă grămezi întregi de gunoaie din care, în realitate, a și luat ființă firma despre care vorbim în acest text și s-a ajuns astfel, paradoxal-ridicol, ca operele în cazul lui Eminescu, Blaga, Marin Preda, Călinescu ș.a., ș.a., să fie reanalizate de pe pozițiile indicate de noua democrație, „reconsiderate” și declarate depășite și, în final, inutile. Această realizare de tip comunist nu s-a petrecut tacit, ci printr-o gălăgioasă luare de atitudine din partea unor „acționari” foarte activi, dacă nu cumva chiar cei mai activi din firma România S.A. Fenomenul ca atare nu este unul izolat, ci face parte dintr-un întreg, și foarte bine pliat pe structura generală a firmei care cuprinde și industrie, agricultură, silvicultură, constrcții, administrație, economie generală și chiar politică… Rezultatele se cunosc și se văd ilustrând un succes real al distrugerii generale, a impunerii unei subculturi și creații doar așa-zis literare, de fapt total lipsite, în tot mai multe cazuri de substanță și valoare, ca să folosesc un termen… acoperitor.

Sistemul denigrator și demolator, pus la cale de acționariatul firmei, a funcționat și funcționează ireproșabil la parametri mai mult decât ideali, în timp ce dovezile (câteva…) sunt numite Călinescu, Noica, Steinhard, Piru și, de ce nu?, chiar Eminescu ș. a., „elemente” care nu fac decât să contribuie la „desfășurarea” în cele mai bune condițiuni rânjetul anticultural și chiar sardonic, tocmai fiindcă avem acum alte treburi, alte nume, alți „stâlpi-cariatide” pentru noua cultură și literatură. Din păcate, numele acestora nu înalță, ci întinează cu dezinvoltură și succes patrimoniul cultural și literar care, în alte vremuri, nu foarte depărtate, se bucura de respect în Europa și în lume…

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ESEU

Magda URSACHE

CONSTRUCȚIA DISTRUGERII „Crima cea mai mare a istoriei nu constă în faptul că ne-a doborât valorile, viața, – ci în faptul că a permis lichelelor, proștilor, lașilor să aibă suficient timp pentru ca să se justifice în fața propriilor lor conștiințe”. Ion D. Sîrbu Atacul la figurile emblematice ale istoriei și istoricilor e dublat de atacul la figuri reper ale istoriei literare. Nu numai istoria trebuie dez-naționalizată, ci și literatura, pentru că și literatura are o istorie, are rădăcini adânci. Și-i bine să nu mai existe istorii literare, așa pot fi mai lesne de executat „raderile” unor autori de primă mărime. De ce i-ar înlocui Mircea Ciobanu pe Preda și pe Breban la un loc? De ce Bonciu i-ar lua locul lui Rebreanu, Florin Mugur lui Sorescu și Mircea Ivănescu lui Cezar, deși, așa cum o tot repet, fiecare deține locul său? Dar mai intră onestitatea în canonul meseriei de istoric literar?

Din îndepărtata Simerie (era să zic Siberie), Dumitru Hurubă mi-a scris că „s-a reușit o construcție a distrugerii culturii și literaturii naționale, fără vreo urmă de patriotism”. Umoristul, neputând face pe tema asta nici haz de necaz, nici haz de nehaz, a uzat de cuvântul patriotism, devenit din nou „racilă”, la fel ca-n stalinism, când proletcultiștii au făcut din el un concept rejectabil. Iar noi, acuma, trebuie să lichidăm iarăși „racilele” ideologice, slăbiciunile etnice, altfel ne paște Miliția gândirii. Ba Poliție, după buget, coane Fănică! Banca PCR era mai puțin bogată decât banca Soros.

Alice Voinescu (doi ani de Ghencea, pentru nimic; Domiciliu Obligatoriu) rămâne în penumbră, Jeni Acterian iese mult în față, ca să iau exemple din memorialistică. De ce n-a plăcut Jurnalul? Poate pentru nota din mai ’45: „Tipul comunist nu se potrivește la noi, ci este, cu ochi și sprâncene, creație evreiască.

Sper pentru evrei că se vor mai potoli de a face ei creșterea românilor”. Și încă: „În fond, sunt o inadaptată în această țară pe care o iubesc din toată ființa mea.” În vremea aceea, nu mai era nici un etnic român în Catedra de literatură română, Călinescu, Piru, Caracostea au fost eliminați, primul între istoricii literari fiind reprimit în ’63. În ’65 a și murit. În aceeași vreme, cu fața spre URSS, Sadoveanu voia o Anglie comunistă, o Franță comunistă..., o lume distopică, fantastică și negativă deopotrivă. Nu degeaba Petre Pandrea îl numea „Ceahlău de fecale”.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Radicali demolatori s-au găsit, postsocialist, destui. Un trendențios (neabătut de la linia trend-ului) la luat în cătare pe G. Călinescu, istoric literar „ratat”. În fapt, criticul sub acoperire (Dorin Tudoran ar spune: prost-acoperit) găsea inutilă istoria literară, nu numai cea de la origini. Călinescu a fost înnegrit, până la limita absurdului, chiar de Crohmălniceanu, fost dictator proletcultist. L-a împins înapoi, spre fundul raftului cu cărți importante, iar Ileana Vrancea, care lupta în „Lupta de clasă” contra Institutului de Folclor, condus de Mihai Pop, ca loc reacționar (v. Constantin Eretescu, Periscop, Ed. Eminescu, 2003) a fost suită pe raftul prim, ca lovinesciană.

Noica e umbrit de Sanda Stolojan, pe motiv că na vrut să devină „Saharovul nostru” (Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian). Și atunci de ce Paul Goma, Soljenițînul nostru, rămâne expat, „exilat și din exil”, cum o mărturisește? Ce-i drept, rectitudinea lui morală e copleșitoare, iar rugăciunea sa nu place amnezicilor: „Memoria... memoria, maica noastră ocrotitoare...”. Rugăciune care ar trebui rostită din nou și din nou, să ne ferească de mancurtizare.

Revenirea la firesc, la normalitate nu-i posibilă fără rezistență la interpretările ego-iste, deformatoare, mistificatoare. Jurnalistul fără jurnal, Ion D. Sîrbu, a rămas în urma lui Mihail Sebastian, cu un Jurnal despre care nu prea știm cât de autentic este și cum a fost „croșetat”. Dinu Pillat, „nepotul statuilor” Brătienilor, e mai puțin comentat decât „bustul” Zoei Dumitrescu Bușulenga, care l-a dat afară pe Pillat din Institutul „G. Călinescu”, în 1975, ceea ce i-a provocat cancerul la creier.

Precizare: nu sunt nici slavofilă, nici comunistofilă, cu atât mai puțin fascistofilă; aduc în discuție biografeme de scriitori fără să am nici fobii etnice, nici prejudecăți religioase, dar nu pot să nu mă întreb de ce tocmai aceia care au plătit cu martiriul, cu marginalizarea primesc catalogările cele mai nedrepte. „Fascistul” Gyr, presat de Mihail de Mayo, acuzator în Tribunalul Poporului, a refuzat să-l toarne pe Vasile Băncilă (mărturie Pandrea). Steinhardt, „reacționarul”, la fel: a rezistat la compromis. Nicolae Delarohia a predicat contra „spurcatului turnător”, considerând turnătoria „dintre mișeleștile păcate cel mai scârbavnic”. Și aud că e din nou cenzurat pe... Face69

ESEU book. Pentru ce? Pentru notația din Jurnalul fericirii? „Și pot afirma că nici un evreu din România nu a fost predat naziștilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!” O astfel de observație, discutabilă ori nu, nu e discutată, ci interzisă.

Asistăm la declasarea clasicilor, considerați fundături, căi închise, nu deschise spre multiculturalitate. Numai că această querellă între etniciști-universaliști, autohtoniști-occidentaliști mi se pare o falsă problemă, singura cale fiind echilibrul între tradiție și modernitate. Etniciștii pot fi universaliști, autohtoniștii pot fi occidentaliști, numai că, pentru ei, specificul național nu-i „o himeră de neidentificat”, cum crede Alexandru George. Iar resetarea softului mental, în defavoarea lecturii înaintașilor, n-o doresc, n-o accept, o refuz. Nu-mi place când elevii sunt sfătuiți să-l lase deoparte pe Creangă pentru Stâpânul inelelor; când tinerii scriitori sunt îndemnați să pășească temerar spre un necunoscut original, fără a privi în urmă. Oh, bulimicii ăștia ai lecturii! Un teleast spunea că „cititul îngrașă”, fără a preciza: dacă mănânci continuu atunci când citești.

Dar îi pasă lui homo videns că ne împinge spre regresie culturală, că homo noeticus, omul cunoașterii, e slăbit? Primează – știu – imaginea, nu ideea, dar ce imagine ni se oferă la un click distanță! Iată, în Săptămâna Mare, aflăm că o fiică îi face cadou tatălui un cap de mort; s-a ajuns ca un criminal, care și-a ucis familia după ce s-a drogat, să ne spună că le e mai bine morți, copiilor și soției (marți, 3 aprilie, 2018).

Dați jos pilonii și rămân „țoapele de elită”, cum le spune cu năduf istoricul Mircea Platon (Ce-a mai rămas de apărat?, Eikon, 2016). Iar uriașa lui energie polemică îi pune pe gânduri pe florieni și pe tismăneni. Spuneam că a ieșit din mantaua lui Pandrea și nu cred să fi greșit. Or, Petre Pandrea a refuzat postul de diplomat propus de Ana Pauker și Pauker l-a trimis în temniță. Rectitudinea morală i-a adus pușcărizări repetate: 4 arestări interbelice, 7 – după, în RPR. Previzionar teribilul mandarin valah! „Ne îndreptăm în mod inexorabil spre socialism”. Iar acest inexorabil a presupus ca fruntea țării să fie distrusă. În alte cuvinte, dacă nu te convingem, te obligăm să te convingi. Cum se numea asta în comunism? A, da, „muncă de lămurire”! O refuzai, nu ajungeai la cazare în raiul comunist din „Primăverii”. Ceilalți, nealiniații, erau declarați oameni de prisos, ca Blaga.

L-au înmormântat pe 9 mai, pentru că pe 8 mai se aniversa Partidul Comunist, la 40 de ani. Opinia liberă presupunea grele sancțiuni. Nu erai duplicitar, te sileai să fii. Etica? Nu conta. Pentru scriitori, libertatea de opinie a fost mereu negociabilă. Excepțiile sunt puține.

A scoate din literatură era îndeletnicirea vremurilor proletcultiste. A practicat-o Beniuc (revenit în 70

cărți ca anticeaușist, în timp ce Zaharia Stancu e catalogat ceaușist. Însă Stancu l-a criticat pe Leonte Răutu într-o ședință de pomină, în 1965, nu Beniuc). Și de ce vrea Vl. Tismăneanu (propunerea Sandei Cordoș) să se numească proletcultul jdanovism? De ce nu răutism.

Modificarea valorilor stabile, nealterabile trebuie respinsă net, chiar dacă ești dirijat s-o faci. Iată de ce M. Platon e-n polemos cu scriitorul SRL (cu răspundere limitată). Intreprinde o „refutare a derapajelor elitelor”, argumentat, câteodată șocant, dar mereu sincer și drept. De certificat de bună purtare de la ONG-uri (ceea ce se numea „caracterizare” în comunism) n-are nevoie. Platon nu-și reprogramează mintea, ca să nu mai conteze continuitatea de neam. Respinge „reeducarea” anti-națională, inseminată pe varii canale televizuale, pe motiv că națiunea ar fi subiect perimat. Crede, ca și Dimitrie Gusti, că națiunea înseamnă „durata culturală în succesiunea generațiilor”. În cuvintele lui: „Tradiția nu e fugă în trecut, nu e evadare, e punct de referință asumat și trăit aici și acum, deci e tradiție vie, tradiție al cărei adevăr îi ustură pe dușmanii țării (Ce-a mai rămas de apărat, p. 414)”.

Cultura se învață, se amplifică, se transmite de la o generație la alta; cultura unei țări interacționează cu celelalte și nu prin aculturația propusă de aculturnici, cum le spunea Petru Ursache. Nu ne deschidem spre celălalt, spre altul, pierzându-ne pe noi înșine sau, mai rău, devenind vânzători de sine.

Așa cum Engels se întoarce pe ușa din dos, tot prin dos intră internaționalismul proletar. Iar Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, șia propus – anunță presa – să dezvelească la Trier, în 5 mai, la 200 de ani de naștere, statuia lui Marx, de 4 metri, donată de China. ”Utopia” Marx am văzut unde a dus: la peste o sută de milioane de morți. Zice Platon: am avut comunism fascist, acum avem capitalism comunist. Adaug: avem democrație originalnală (sintagmă lansată de Petre Roman, în interviul cu Anna Sinclairs, din 9 febr. 1989), privatizare originală, justiție originală, intellighentsia originală...

Proletcultiștii scriau ode lui Stalin cu șapca-n cap și cu revolverul pe masă; propagii actuali au în dotare arme mai grele. Pe urmele lui Alexandru Jar („Această mână a tăiat capete de fasciști și-o să mai taie”), luptă domnul Alexandru Florian cu „extremiștii de dreapta”, tip Mircea Vulcănescu. Dan Botta l-ar fi provocat la duel; Platon utilizează raceta: „inchizitorii culturali ar fi în stare să eradicheze găinile pentru plagiat și pe Nae Ionescu pentru gripă aviară” (lucr. p. cit. 419). Se duc întreceri stahanoviste la „demascări/ demolări”. „Huliganii” de stânga sunt absolviți; „huliganii” de dreapta – nu. Iar în Mircea Platon, mereu historiquement correct (Sevillia), cutare anti-etnicist vede un huligan de... extremă dreaptă. Nici pe departe! N-am citit o critică mai acidă decât a sa BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ESEU la Cărticica șefului de cuib.

Se vrea „societate deschisă” pe orizontală, se vrea și „om orizontal”, plat, „sclav fericit” (Aldous Huxley). În peștera filosofului Platon, legați în lanțuri ca să privească doar umbrele de pe perete, oameni au început să creadă că umbrele sunt chiar realități. Ajung să-și iubească lanțurile, ca și cum i-ar ajuta să vadă Adevărul. Iar istoricul Platon ne atrage atenția că ele sunt doar umbre ale Adevărului, așadar adevăruri manufacturate, contrafăcute cu un scop anume: umanismul fără Dumnezeu, insul liber de etnia lui, dez-etnicizat. Așa se atinge postgândirea (Giovanni Sartori).

Mircea Platon opinează că deschiderea mult trâmbițată nu-i decât o închidere socială, că individul se află în regres economic, dar și cultural. Cultură globală? Poate revoluție sexuală globală. Dar să vedem cine rezistă la proba timpului: Medeea Iancu sau Ileana Mălăncioiu?

Ce pățesc devianții de la normele „societății deschise” se vede cu ochiul liber, dacă-l ai liber. Am fost ani mulți writer in residence (13 ani, doar scriitorul casei noastre, a lui Petru și a mea), deci simt pericolul: vom suporta altă „reeducare” dacă nu intrăm în tiparul altei forme de propagandă: pluralismul unei societăți deschise, așa cum demonstrează Mihai-Bogdan Marian (în Societatea deschisă contra societății deschise, ed. Ideea Europeană, 2016), unde individul trebuie salvat discreționar, „până și de el însuși” (p.

170). De ce? Ca să nu mai fie el însuși? Să se zombifice?

E momentul să ne „des-reeducăm”. Altfel, uniformizarea propusă de „societatea deschisă” se va produce. Și va semăna cu cealaltă uniformizare, de care ne-am crezut scăpați în '89. Deja se relativizează răul, monstruosul din comuni.

Regele Ferdinand I, însoţit de generalul Alexandru Averescu, oferind medalii ostaşilor meritoşi pe front

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

71

POESIS

Flavia ADAM

știu că ești tu „cum se așază pruncu-n somnul mamei, așa m-așez eu, Doamne, în cuvânt” violet acum mi-e cât se poate de limpede: nu de aer am cea mai acută nevoie – se poate trăi fără aer. tot ce mă ține în viață mi se așterne-nainte: o femeie cu părul cărunt și mâini violete, răsturnând mămăliga pe masă.

licărind ca o stea, ca o flacără. de mult nu mi-ai vorbit, de mult nu mi-ai pus mâna pe creștet. oamenii spun c-ai murit înainte ca eu să mă nasc. oamenii spun că acum ești cenușă. dar eu știu că sunt numai vorbe în vânt, cât Tu Te apleci printre rândurile acestui poem, să mă tulburi.

înghețul orânduire am auzit că la noapte-o să-nghețe. să bag eu câinele-n tindă, să îmi acopăr trandafirii cu sticle. să astup cu ceva gaura din acoperiș. vine gerul și n-am pus nimic în cămară. vine noaptea și nu știu cu certitudine dacă mă voi trezi dimineață. de fapt, niciodată n-am fost mai convinsă că moartea-i o noapte din cale-afară de lungă. pruncul și toți au țipat leapădă-ți pruncul și nu am vrut nici în ruptul capului să o fac și toți mi-au zis părăsește-l e-o gură în plus de hrănit

cum se așază miezu-n coaja pâinii, așa m-așez eu, Doamne, în pământ și nu mai știu de flori sau mâini îmi cresc din umeri, de tata mai trăiește-așa ca ieri sau s-a mutat în coaja altui trup. cum se așază pruncu-n somnul mamei, așa m-așez eu, Doamne, în cuvânt și nu mai știu ce patimă îmi crește-n vene sau de lumina cărui felinar sunt oarbă. dar chiar și-așa, în întunericul curbat, pot pipăi cu mâinile, cu ochii, acest poem încercuit de-o liniște albastră. pe nevăzute

apoi au venit alții și-au spus nu-i asculta sunt nebuni mai bine fă-l preot să împlinească poruncile Tatălui

nu văd nimic în valea Ta, Doamne, doar câțiva câini otrăviți, câțiva oameni cărora le-a ajuns cuțitul la os,

și n-am vrut și n-am vrut și-am fost aruncată la câini și ca să treacă furtuna mai repede i-am numărat bătăile inimii

nu văd nimic, Doamne, nimic din toate minunățiile despre care-mi vorbești acum, când ating peretele tău de lumină și mă transform într-un mim,

tulburare Te voi aștepta la fereastră, 72

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS nu văd nimic, Doamne, nici măcar locul de sub picioarele mele unde se-nalță o umbră de cruce, un mușuroi din care furnicile ies în șir indian și-mi urcă nestingherite pe coapsă. simplu gata cu dulcegăriile azi nu mâncăm nu bem nu ne lingem rănile nu ne împreunăm genunchii nu respirăm în tandem nu probăm salteaua dormeo

*** maraton: de-o viață alerg – uneori depășesc zebrele vântul plusez: îmi trec inelarul prin lună *** fericirea: se ia un copil se aruncă în al nouălea cer epilog

azi ne iubim pe bune nu mai am ce să scriu ceea ce simt acum se poate numai trăi

definiții scurte semn: știu că ești tu după felul în care învârți cheia în broască

m-așez pe o bancă trag aer în piept închei capitolul în modul cel mai frumos cu tine

Regina Maria vizitând frontul după ofensiva de la Mărășești, 1917 BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

73

POESIS

Mihaela AIONESEI

poeme „încearcă-mi Doamne ușa și vezi cât de aproape e respirația mea de mâna ta” festivă prea multă lumină aruncată în față când stai cu trupul răstignit pe un pat de spital într-un bloc operator te întunecă faci eforturi să-ți strigi teama dar te înăbuși de zidul propriei tăceri și accepți neputiincios să te rostogolești în gaura neagră a unei memorii învinse de un anestezist priceput fără să ai timp să te împotrivești să te miri viața își duce spășită rămasul la moară ce simplu și banal se moare îți spui fără să simți greutatea celor câteva lopeți de pământ pregătite să acopere ultimul scâncet salvarea vine uneori întinde o sfoară albă din tavan pe ea coboară îngeri șoptind poeme te agăți ca de ultimul pai existent pe planetă îți ridici mâinile umflate de ape fiori năvălesc pe șira spinării în tine zvâcnește ceva și dintr-o dată vezi ca într-o oglindă o umbră măruntă se zbate între spicele de grâu și razele de soare un convoi de furnici poartă pe umeri o inimă uriașă înțelegi importanța unui pas fie el și făcut înapoi în camera plină ochi de tine plămânii umflați sunt gata să se spargă pe buzele arse se desface timid o floare zâmbești începutului ce-și duce râul la rădăcină și te încearcă un soi de vină lumină vie încearcă-mi Doamne ușa și vezi cât de aproape e respirația mea de mâna ta 74

mi-e tare dor să intri pe furiș în casa mea lipește-ți măcar tâmpla de tocul din cerdac și voi simți că ești mai mult decât absența batjocoritoare care-mi atârnă la fereastră capete de miei sfârtecați și eu nu mai știu dacă sunt ei sau fiara care-mi adulmecă spațiu până la cea din urmă umbră și voință încearcă-mi Doamne ușa aprinde-mi crinii fă din ei povești și adorme-mi zmeii în care cred și mă trădez ardere cu iz de mir să mă revărs în cenușa unde o vrabie se bălăcește în lipsă de apă fă-mă Doamne spaimă albă înrămată în icoană ca atunci când îngrozită de rotile mi-era teamă să n-ajung azil dus de viață în căricior și când te vei apropia de mine fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă de a Ta lumină vie oase vii dimineața ca o pisică neagră se strecoară prin fereastra uitată deschisă mă încearcă somnul cel de veci dar o aud cum deretică meticuloasă păsările din ziduri încep să ciripească umbrele se tăvălesc pe covor speriate stingherit ceasul învârte de zor ore nemiloase ore pustii BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS târziu mă ridic din mărul putred încă viu liniștea ca un intrus străpunge cum arma unui criminal într-o crimă perfectă inutil strigătul când nu ai de ales îl las să bată la ușă... cu insistența lui nu mă împac spațiul e prea strâmt pentru doi prinși în pânza unui singur paianjen să pot fi... mi-ar trebui niște oase, da, oase... înlăuntru un pat de fier păsări fluturi mii pe masă și-n umbra celor două scaune conturul meu, conturul tău cu oase vii – viață pe creștetul inimii mă inchin/ tai/ tac și desfac mătăniile curg deșirate de gândurile negre ale unui păgân căderea lor fac sfinții să se cutremure în icoane teama își întinde brațele strânge pereții bisericii aproape aud tremurând mâinile trudite la înălțarea ei umbre nefiresc de ghemuite ies alergând nu mă întreb cine sunt nici atunci când zidurile se prăbușesc și lacrimi spășite se înghit una pe alta lăuntrul își micșorează adâncul în care se clatină uneori starea de om ceva strălucitor se apropie alungă celulele smintite care fac sufletul să se lepede pe drum și umple dinlăuntrul cu apa de ploaie a trecătorilor ia vorbele și le face scrum vorbele – aceste animale avide înnebunesc sângele până la delirium tremens în care tăcerea-i o sabie cu două tăișuri ascute îndoieli pe trupul frânt mă închin/ tai /și desfac înainte să stau în fața unei răni linsă de viermi până la uitarea de sine în sine strig - Doamne, vino Doamne fă semnul crucii pe creștetul inimii mele din hăuri mă ridic și merg fluierând un psalm mai departe.

spitalul unde moartea spune rugăciuni în șoaptă o, cum mi-aș fi dorit să fiu un prunc sugând liniștit la mama lui sau căprioară într-un crâng sorbind din apa blândă de izvor cum aș fi vrut să zburd precum un miel fericit chiar înainte de tăiere aș mai fi gustat puțin din pasul bătătorit pe drumuri prea grele pentru picioarele mele oloage de prea mult cum aș fi vrut să strig Doamne unde ești ajutorul meu ia-mi din durerea asta măcar până-mi întorc sufletul un pic pe partea cealaltă până mi se agață iar răsuflarea în primul cui să-mi pot întinde răbdarea până dimineață Doamne fii bun și prelungește-mi minutul de singurătate cu Tine astăzi aș vrea să stau dacă nu ai treabă în alt loc să-mi alini sufletul răstignit pe patul unde moartea îmi spune rugăciuni în șoaptă îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng a singurătate surâd cu urme de cer pe picioare ...și ce dacă trec dincolo azi, mâine sau poimâine, nu-mi pare rău. în ieslea mea toți mieii sunt acasă chiar și mioarele rătăcite s-au întors de sub zăpezile roz și-s gata de drum. înainte de-a pleca îi voi cere lui Dumnezu să aibă răbdare cum am avut și eu o coală sinilie să-mi dea și-un copac să pot scrie ultimul poem în cerdacul mirosind a gutuie și tămâia atâtor morți care prea repede m-au adus aproape de pragul tăcerii. nu știu câte păsări voi scufunda în cer de-atâtea lacrimi rămase pe pământ neplânse, dar îmi voi da sufletul simbrie și voi chema doi trei heruvimi să îndesăm în gura de sac holda de mărăcini neculeasă, pe nimeni să nu împiedice urma mea și când socotelile vor fi încheiate îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege cerul – cearcănul uriaș se va lăsa agale peste pleoapa mea de liliac înflorit, să fiu altceva decât umbră mi-am dorit. atât.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

75

POESIS

Violeta ANCIU

poeme „liniștea nu se îndestulează până nu lingi de pe degete ultima picătură de tăcere” mișcare se dezleagă (n)umeri neobosit vinul dansând pe creștet cu lupi și treziri pătimașe genele somnului suferă mutații static un mut scrijelește copacul sub care doarme liniștea se bucură de el înțelepciunea înflorește în mai leagăn închide ochii te simți prea singur ca să-ți amintești cum se doarme fără să tragi îngerii de aripi și picioare până se fac atât de albaștri încât te apasă în moalele capului închide ochii dacă te liniștești auzi orașul șoptind povești de adormit zilele de mâine

peste el autiști scrijelesc cronici amnezice din momentul k până la epuizare sinele în alb te evită și consumă ca un parazit pătruns în ventricul îți schimbă AND-ul te transfigurează apasă ca un cui ruginit pe creier până îngenunchezi și implori să nu se înceteze pentru că absența lui îngăduie pervertirea gălăgia lumii te strivește sub tălpi îndestulează acest sine îl poți numi suflet liniște bețiv sau dumnezeu te ține mereu de mână când traversezi și-ți arată o dragoste de neînțeles concepție te doare să scrii din fericire ești ca un autist dus la meeting pentru socializare nu vrei nu poți nu-ți trebuie tu scrii în gând cu ploaia pe față fracții echivalente lumină supra întuneric pași egali stângul e întotdeauna impar mergi drept pe trotuarul din dreapta vorbești despre femeile altora absența iubirii sex versus romantism aprinzi o țigară urmărești cum se frământă cel de lângă tine când aruncă ultima gură de alcool ce risipă te gândești la vreme

din cronicile unui somnambul liniștea nu se îndestulează până nu lingi de pe degete ultima picătură de tăcere în disperare și abandon (re)cunoști un sine în alb 76

te micșorezi până încapi într-un punct și conturezi cu degetul în aer fericirile despre care nu știi să scrii dar nu contează pentru că-n piept îți bate o inimă de hârtie din care știi să faci origami BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii „Uite, mamă, sunt și cuvintele tale aici, Pasărea măiastră din privirea ta, Fachirul din tălpile tale!”

Noaptea își ridică gulerul Noaptea își ridică gulerul, Pune pălăria din fetru Și trece pe sub geam, Pregătită pentru a-și aruncă veșmintele Din petale de trandafir La picioarele tale.

Răsfiri degetele în fața ochilor, Ca pe niște gratii, Pentru a nu vedea Gestul, însă nu rezumă Lipsa de curiozitate sau libertate A celui ce privește, Nici a emițătorului.

E doar plăcerea de-a fura cu privirea Ceea ce în legea omului stă scris, Precum și fotografia de grup A insinuărilor amânate, Cu scopul de a-și vinde propria libertate, Ca pe o piesă de puzzle, Ce nu completează golul existențial.

Tu, cel aflat dincolo de gratiile degetelor, Vezi lucrurile cu umbre, Adică aproape nimic, Din ceea ce firul buclei parcurse Ar urma să dezvăluie Ca infinit.

Nu-ți mai poți ieși din rol.

Deși pijamalele s-au făcut ferfeniță, Precum și albastrul lor, Fost cândva un roșu aprins, Cum gestul de încoronare a iubirii, Toată protipendada, A urmărit mișcarea rectilinie a firului său, Trecând printre munți, Ca partizan, ca luptător, Pentru drepturile omului nefericit, Ce și-a pus pălăria de vânător Invers Și-a împușcat cerbul, Din calculată eroare.

Ipostaze Urcarea în pomul existenței este strict interzisă!

Durerea căderii în gol ar hrăni vulturii, Ecoul purtat peste munți Ar însuti logodnele cu cerul.

În fiecare joi, Te îmbraci în pijamalele mele.

Viața de noapte își taie venele în fața oglinzii, Demonstrativ Mesenii aruncă farfuriile în pământ Pentru a sparge ghinionul Apoi presează un trifoi cu patru foi Între paginile pădurii Murmurând vorbe de descântec Pentru alungarea lupilor Fiecare cu câte un cojoc de miel în spate Toți cu limbile roșii scoase la vedere Pentru a înflori poiana

Nu știu de ce!

Există un ritual al lunii noi, În care poți umbla fără pijamale, Direct în piele de crocodil, Așa cum seara aflată în dizgrație Poartă sutien din piele de cerb, Pentru a-l încornora Pe cel ce a cucerit primul Teritoriile virgine, Pline de aurul tinereții.

Bâtrânelul acela de o sută de împărății luminate Se cară pe sine sub brațul gândurilor Trecându-și degetul peste toate nelămuririle Acceptându-le așa ciuruite Pline de gloanțe oarbe și surde Din care sânge de greier curge Iar fiorul umblă descult pe tăișul trupului La fel de riscant precum în tinerețe Doar gestul de așezare în spațiul iubirii Este altul

În pijamale

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

77

POESIS La fel și tâlcul aflat În salonul de înfrumusețare a morții De a doua zi Vara orelor albastre Sunt ochiul drept și ochiul stâng Al singurului motiv de-a exista, Care, desigur, respectă Viața omului pe pământ, Îi pune ciorapi roșii, Pentru a-i ațâța pe cei nehotăți, Pentru a-i înhiba pe cei vitezomani, Încât drumul deviat al inimii lor Să nu ajungă la ora de știri, Pentru vara orelor albastre Ce ne-a cuprins.

Am nevoie de încă o viață, Pentru a învăța să respect viața, Pentru a-i înțelege ethosul, melosul, Pentru a promite și înfăptui Ceea ce regula sa spune Despre cum e să îmbunezi inima Și să o fixezi pe ora 12, Ora nebănuitelor chemări, Fără a tolera sfertul academic, Punctualitatea fiind Privilegiul regilor.

Norocul de a fi cocor Scriu poeme de dragoste, Dar nu triste, Nu în culori nevindecătoare, Acele poeme care ridică perdeaua de pe geam Și sărută soarele pe botișorul cald.

Mă văd silită să-mi împușc pasărea de pe umăr Sau măcar s-o înlătur, Pentru a a privi în urmă, La cifra care a fumat toată noaptea, Iar, acum, pompează aerul senin Al câtorva stele În plămâni.

Mă văd silită să mă ascund sub coviltir, În veșminte gipsy, Timpul să mă numere unu, doi,

78

La trei să-mi ies din propriul rol, Pentru a deveni cocor.

Tu să-mi acoperi spațiul de zbor Cu litere aurii, În palma cărora să poți citi Despre norocul de a fi cocor, Unu pe unu, negru, Din zece, alb Doar pe vârful aripilor Și pe unghii.

Pentru atâta lucru Uite, mamă, sunt și cuvintele tale aici, Pasărea măiastră din privirea ta, Fachirul din tălpile tale!

Azi, te-am invitat la o cină de dragoste.

Am făcut foc sub ceaunul de tuci, Pe față nu mi-am dat cu roșu, nici cu alb, Nici măcar cu negru, Deși poza spune despre mine Un lucru fals, Care mă condamnă în gând, În măsura în care și eu condamn Lucrurile prost imaginate, Crezute de cei ce mă exclud Din bucuria lor.

Dar, mamă, eu pe dumneata te văd Stând de veghe în fotoliul azuriu, Dumitale îți măsor linia umerilor, Spatele drept, umbra, amintirea Și brațul timpului ce te-a cuprins.

Amin!

Nu mă învinovăți pentru atâta lucru!

Eu încă susțin cauza acestei lumi Și încă nasc idei, Deși unii spun despre mine Că aș tăia frunză la câini, Cu poezia mea. Însă eu o strecor, În fiecare duminică, Sub clopotul mare, Să-i audă sunetul Toți îngerii cerului!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Mihai BARBU

ȘAPTE. UNA ȘI UNA... „Pentru cozonacii cu mac, pe babă au căutat-o/ și polițiștii de la moravuri ușoare/ care se ocupă cu drogurile minore” 1. Relatare obiectivă despre cum mi-am petrecut Ziua Z Azi n-am sunat pe nimeni/ Și n-am primit nici un telefon./ A fost o zi perfectă? A fost o zi pierdută?/ Am citit câteva can-can-uri despre Cântăreața cheală,/ m-am lămurit cum stau lucrurile cu Cesar,/ după 20 de ani de la moartea sa,/ un sculptor care n-a avut nicio expoziție/ în timpul vieții/ Centrul Pompidou/ îi face o retrospectivă regală./ (Am avut mai multe vieți, mai multe case,/ mai multe epoci și nu reneg nimic din toate acestea.) Am văzut un meci prost la televizor/ Care s-a terminat nedecis și care, în final,/ a nemulțumit pe toată lumea./ Am mai scris, între douătrei treburi casnice,/ și o poezie de (circa) doi lei./ În acest timp, a sunat la ușă femeia ca să-mi ceară banii de scară/ și i-am dat 7 lei. Apoi/ i-am dat 50 de lei femeii/ care ne-a spălat geamurile./ Datorită ei am putut/ să văd, clar, până hăt departe./ Era și timpul./ Mâine, Domnul nostru urma să intre,/ triumfal, în Ierusalim...

1989, din fața noastră Cortina de fier./ Băiețelul a făcut, ochii mari, cam cât istoria noastră, și a văzut, în miniatură/ Originea lumii de Gustave Courbet./ (Fără, desigur, excesivul păr pubian...) Prietenul fetiței din film/ s-a ținut de cuvânt./ Și n-a spus, niciodată, nimic, nimănui./ Cu toate volutele istoriei, nici măcar Courbet n-a aflat ce s-a-ntâmplat/ atunci, la noi în sat...

3. Un orizont pierdut tocmai la Yorba Linda Am constatat că-ți plăcea la nebunie laptele de capră/ și că erai moartă după brânza ei scumpă, ca orice delicatesă./ Eu m-am luat după tine și-am ajuns să mă dau în vânt după capra vecinului nostru de peste Ocean./ Îi ziceam, franc, Capra,/ n-aș vrea să mori niciodată!/ Am fost împreună cu tine/ pe când ne uitam, cu ochii cât cepele,/ la Cinematecă și ne bucuram/ de O viață minunată. Dar, mai ales, să nu mori Frank Capra, pentru că, datoriță ție, S-a întâmplat într-o noapte...

4. Libertatea de-a trage cu dușca

Regina Maria - soldat 2. Originea lumii. În comunism...

Am văzut, aseară, un film, în alb negru, despre cum era comunismul de la noi de-acasă./ Niște copii se jucau „De-a baba oarba”./ Doi dintre ei s-au ascuns într-un grajd./ O fetiță îl pune să jure pe prietenul ei/ că nu va spune niciodată, nimănui ce urma să vadă./ Apoi și-a ridicat ușor fustița,/ așa cum s-a ridicat, în BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Multe afaceri care au cucerit lumea au avut punctul de pornire într-un garaj american./ Multe povești de iubire s-au petrecut în garajele din Vale Nera./ Iubirea de mașină și cea de natură acolo s-au născut/ și cam tot pe-acolo s-au și sfârșit./ Marea evadare a bărbatului din apartamentul său/ aflat, peste drum, întrun bloc ridicat din panouri prefabricate/ se limita la fuga într-un garaj, ridicat, cu trudă, din bolțarii din beton,/ furați, de-a lungul unei vieții, de la o muribundă mină de cărbune./ Omul a învățat la școală că familia e celula de bază a societății./ Viața l-a învățat că Garajul românesc (spre deosebire de cel american) e celula de bază a libertății/ de-a trage cu dușca./ (Nu te agita inutil, poete Geo Dumitrescu,/ că nu te-a plagiat nimeni./ Am zis dușca și-ai înțeles, greșit, pușca...)

5. Combinații bune & foarte bune. Ba chiar perfecte...

Gastronomi cu ștaif au ajuns la concluzia că ar rezulta,/ din punctul lor de vedere,/ niște combinații 79

POESIS foarte bune dacă/ ai pune alături de carnea de porc vietnamez – varza de Bruxelles (sau, mă rog, rosmarinul...), roșiile cherry merg cu ficatul de pasăre care n-a văzut lumina soarelui, pătrunjelul din Dâlja Mare cu lămâia din Sorento, legumele chinezești cu iaurtul grecesc, baby spanacul cu avocado-ul adus dintr-un mercato, ceaiul verde cu limes-urile, roșiile din Spania cu uleiul de măsline din Creta, mărul polonez cu ciocolata neagră (Noir absolut!) și ovăzul cu fresh-ul de portocale. Dar eu cu tine vom da, împreună, o combinație bună? Dar tu cu mine? (Răspunde, Sanda Marin, și nu ne mai perpeli, inutil în jarul pustiei...)

6. His Master Voice: Scriu la fel de prost cu ambele mâini. Dar dau mulțumitor din coadă...

Odată, demult, pe strada 23 August puteai să/ întâlnești toată lumea bună din orașul nostru./ Azi am ieșit pe fosta stradă principală/ (care a dispărut, în mod misterios, într-un anost centru civic.)/ Am văzut doar o seamă de câini care și-au scos stăpânii la plimbare./ Câinii erau sociabili, dornici de noi și noi cunoștințe,/ pe când stăpânii lor – nu./ Citeam în ochii stăpânilor o aprigă dorință secretă/ de-a intra într-o cârciumă, să stea,/ în sfârșit, jos, să bea o bere,/ să nu

le mai facă nimeni niciun program,/ să asculte doar vocea poporului./ Dar erau legați, la celălalt capăt, ca spânzuratul de laț,/ de gâtul celui mai bun prieten al omului./ Fiecare zi e un prilej irosit/, a zis unul dintre stăpâni. Viața-i nasoală, l-a completat altul. Și pe urmă o să dăm, mulțumiți colțul, a tras unul concluzia firească. De lesă cu Colț Alb..., a completat Mihail, câine de circ.

7. Hai la baba cu colacii! Ce-ți face și cozonacii...

Baba care face cozonaci de casă e căutată/, în inima Piaței agroalimentare, de toată lumea bună din Vale./ O lume care vrea să aibă pe bogata lor masă de Paști,/ produse adevărate, direct de la sânul Mamei Natură./ E verde și bio din cap până-n picioare./ O caută pe babă, judecători, procurori,/ avocați și grefieri, oameni care știu/ să deosebească, chiar și cu ochii închiși,/ ce-i adevărat și ce-i fals, care-i adevărul și care-i minciuna,/ ce-i bine și ce-i rău, ce-ți poate/ face bine și ce nu./ Pentru cozonacii cu mac, pe babă au căutat-o/ și polițiștii de la moravuri ușoare/ care se ocupă cu drogurile minore./ Respectivele nu-s în stare să te-omoare/ ci doar să te bage puțin la răcoare...

Armata română – intrarea in Oradea

80

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Elisabeta BOGĂȚAN

IDILE „hai la fugă ah m-ai prins drumule de doruri nins Timpul sus pe-un plai cânt de nai soare-n scai râd și-mi place să m-alungi timpule cu plete lungi râd și-mi place să m-ajungi să mă prinzi și să mă strângi mai-mai oasele să-mi frângi

oh iar m-ai prins drumule de visuri nins Vântul vântule ce brațe reci peste mijloc îmi petreci și cu ce fiori mă-ncânți cu ce foșnete-mi descânți când cu degete subțiri visele mi le resfiri

râd și-mi place că mă știi timpule cu ochii vii și cu gene neguroase bântuite de vântoase

și mă salți de subțioare să mă treci peste hotare necălcate nici în gând tot mai pătimaș strângând carnea mea de trecătoare cu răcoare să mă bucuri cu albastru să mă miri

Drumul

Lutul

hai la fugă ah m-ai prins drumule de doruri nins și cu mijloc subțirel nu te potolești defel

strâns mă ții prea strâns mă ții

din hârjoană în hârjoană o adevărată goană încropim stai un pic să zăbovim la izvoarele din crâng unde pașii ni se frâng hei mă lasă un’mă duci strâns în brațe mă apuci mă cuprinzi și mă dezmierzi parcă-ai vrea să nu mă pierzi am scăpat BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

lutule ce bine știi căi spre freamăt ori tăcere spre-nțelesuri prea târzii lutule de unde-mi vii răcoros ca dimineața și-aromind a veri târzii dar ce-mi pasă cât mi-e bine să te știu lipit de mine cald de patimi ars de dor

lutule oh nu mă strânge carnea iată mi se frânge și visările mă dor mai ușor tot mai ușor șoapta ta să mă aline precum umbra unui nor Frigul când mi-ai răsărit aproape te credeam stăpân pe ape și pe cețuri și pe nori frigule cum mă-nfiori când mă rezemi de hotar să-ți gust râsul dulce-amar frigule mă ții prea strâns râsu-mi seamănă a plâns și visările-mi se frâng din lungi drumuri când le strâng ochii-ți mari și jucăuși domolește-te acuși pe sub pleoape adăstând căci prin arșiță de gând numai tu îmi stâmperi carnea lung pe drumuri fumegând Strigătul cum sunt numai tu mă știi 81

POESIS numai tu poți ști ce car pe tăișuri de hotar strigăt albăstrit de vânt numai tu poți să îmi vii cald de pe cărări pustii neștiute de cuvânt

să stea vremea să le-nvețe lunecânde lunecând ca în vis și ca în gând către un răspuns promis

și amețitor de nu mai știu care e pulberea ta și care e pulberea mea de nu mai știu ce sunt eu înafară de ea

Podul Răspunsul

fără tine ce făceam fără tine ce mă fac când nici nu mai pot vorbi când nici nu mai pot să tac

ești aici pod de trecut spre alte izvoare din alt țărm de lut

oh tu strigăte cum știi mie însămi să mă dai haida-hai te lași îmbiat să vii

să mă ispitești cu povești arzând dincolo de vis dincolo de gând

Râul cu privire de răcoare mă cuprinzi și mă alinți râule să nu mă minți tu n-ai apă pentru sete apă n-ai pentru dogoare tu ai apă de-ntrebare jucăuș pe glume pus îmi furi chipul iată-l dus spart poznaș în mii de fețe

să mă-nseninezi cu-nțelesul blând că dincolo-s toate mereu așteptând Vârtejul numai tu mă aduni de pe drum vârtej de pulbere și de cuvinte uscate numai tu mă știi aduna

nu știi cât te-am așteptat ești răspunsul meu mirat mai frumos decât un vis ești răspunsul meu promis de lung drum bolovănit iată-te-n sfârșit aici te cuprind înfiorată să te simt aevea toată și puțin câte puțin să învăț mireasma-ți tare de pelin

și mă-nvălui strâns

Regina Maria în spitalele de răniţi 82

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Oana CALUSA

Poezii Ajung în vârful picioarelor Pe muntele alb.

Voi, tot acolo.

Curcubeu alb

Izvor

Se rostogolesc visurile În gurile de canal înfundate, Împânzite de șobolani roșii.

Barurile sunt pline de prostituate Care gem cu limbile încurcate Sub imperiul imposturii.

Orașul, alb noaptea, Moare lent dimineața.

Primăvara întârzie să apară.

Gunoaiele zac Înșirate în trupul meu ostenit.

Nu le ridică nimeni.

Voi ce priviți cu scârbă Nu simțiți Cât de tare miroase Dinspre voi spre alții?

M-aplec să sting lumina Și îmi dau seama Că este ars becul Adorm în întuneric Și râd în somn La zăpada cernută Peste maldărele De reziduuri.

Ajung in vârful picioarelor Pe muntele alb.

Voi, tot acolo.

Tăcerea ta mă îmbracă într-o cămașă de noapte din cuvinte obscene, care te perturbă, îți întoarce gândurile pe dos.

Te face să mă vrei, toată, până la ultima picătură de sevă, de limbă dulce și armonioasă, pe care o credeai pierdută, uitată într-un colț ascuns al păcătoasei mele guri.

Mă săruți aspru, te mușc de ureche, să mă răzbun, ca atunci când făceam dragoste în nopțile de vară, când tu mă topeai cu mângâierea vorbelor tale nerostite, mă sorbeai tacticos dintr-un pocal plin cu visuri și credeai că te-ai îmbătat, ești fericit, cu mine, în tine, agitând un cocktail de cuvinte murdare.

Ce bine că tac, altfel ai exploda, Tic-tac, tic-tac, tic-tac...!

Duplicitate Mă-nghesui în mine Și nu mai am loc.

Mă revărs.

Vomit.

Fără de noi Mi-ai ciopârțit inima Și mi-ai înnegrit sufletul.

Te-ai semnat cu litere de sânge Pe corpul meu infirm.

Nu ești decât pictorul măcelar al vieții mele.

Atât!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Revelație Îmi scârție zăpada sufletului tău sub tălpile tăcerii.

Zgomotul fricii îmi paralizează auzul și mă trezesc goală contemplându-te cum schiezi pe pârtia trupului meu îngropat în nămeți.

83

POESIS

Andrei CAUCAR

FERICIRE GREA SAU STRÂMBĂ „Ba te ștergi – ba te treci cu mine pe cruce nu știu până unde ne vom duce“ Eu am ales fericirea cea mai grea

Copilăria e singurul dar primit

Pe care o refuză acei cu minte bună femeile le-am luat - bătute de furtună viața mi-am croit-o pe drumul părăsit, când toți se duc încolo – eu merg spre răsărit

Pentru care nu a trebuit să plătesc nici la ieșirea din tărâmul ceresc de fapt mă reîntorc de câte ori am timp acolo am un nevăzut olimp

Părul tău blond e astăzi cânepiu

Dragostea de-abia se mai ține pe picioare

Doamne, dezleagă-ne și ne repară viețile așa mă rugam în toate diminețile visul e puternic - realitatea-mi strică am întors clepsidra, dar trăiesc cu frică Poate că am fost găsit recitând într-o gară Trenurilor care vin și care pleacă – sau citind la crâșmă, o bancnotă săracă atât de greu prind visele la jug când trebuie să merg pe zăpadă, la plug

Primul vis e mort, al doilea nu poate să zboare mă simt ca un copil părăsit la culcare rădăcină a relelor și fără bunătate femeia ideală-i scornită din păcate Fac cu o pușcă veche - ce face lunetistul Deja sunt în pădure – când se-nlumină piscul mă întâlnesc cu ursul – citesc pe urmă riscul apăs pe ochi trăgaci – lin, sfâșietor aud un urlet scurt – pornit spre trăgător

Tu ești schimbătoare, ca semaforul

M-am jupuit de viu pentru un vis

Ba te ștergi – ba te treci cu mine pe cruce nu știu până unde ne vom duce deocamdată-i pace și căldură cred că trădezi la prima cotitură

L-am re-visat și l-am readus în realitate nu cu povești și cu femei adevărate ca un soldat bătrân – ca un iubit deși port în trup – un glonț de negăsit

Șarpele casei s-a înveninat Precum carnea și ciupercile și vinul car pentru mine îndoit veninul iau antidot să scap de toate cele oamenii recită altfel – versurile mele Trenul acela a trecut demult Dragostea își culcă pruncii plângând umbra cuvintelor – în rugăciuni arzând trenul care trebuia demult sa vină nu mișcă roata - a-nghețat pe șină

84

În cimitir – doar cocini îngropate Votca băută-n poartă – pomană aștepta dar nicăieri în lume nimic nu se mai da morții se făleau cu crucile lor mari săracii așteptau – în palmă, doi creițari Biblioteca-i strâmbă – din rafturi, visători Nu pot cu niciun gând să mă ajute în fața durerii cărțile sunt mute fericiți cei care… dar mai fericiți cei ce nu se tem – că vor fi striviți BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „nu-ți face leagăn din părul femeii îndoite cu apă o pasăre și-a făcut cuib în el ca să moară“ vis răsturnat iubirea e un eșafod pe care dormim iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări nu-ți face leagăn din părul femeii îndoite cu apă o pasăre și-a făcut cuib în el ca să moară o vei planta a doua zi și vei ști că nu știi nimic din ce știi când cu mâinile oarbe pe trupuri citești nu mai rămâne decât să legi copacii cu fața în jos să se oglindească pământul în ei când te cheamă cu nume străin poem deschis am închis ușile ferestrele apele gazele luminile mașinile zidurile casele zilele nopțile visele rănile gropile străzile erorile școlile spitalele bolile fabricile bisericile guvernele planetele frustrările angoasele fobiile nuanțele fermoarele cuvintele ca să pot râde singură

orice agresor este la bază o victimă astfel încât adevărul alunecă între noi mai ușor decât o pastilă înaintea confesiunii finale thus everyone is a victim pe toate le-ai legat câte sunt fără să știe măcar de un dinte aflat în cădere deschisă spre miezul problemei în fața ferestrei unii oameni vorbeau cu alți oameni principiul realității comunicative zăcea baltă albastră la picioarele lor într-o lume rotundă ca un măr durerea și-a făcut cuib muști și te miri de ce nu mai ține nimeni cuțitul proiecții animate

am luat un om la întâmplare din râs l-am luat și l-am trântit în lume ca să afle și el răul ce e că nu e chiar așa cum e

partea văzută și partea nevăzută a trupului și-au dat întâlnire în logica morții un club moderat de șarpele negru ce poartă cu sine o pasăre albă pe care o înghite frecvent deranjat de starea de melancolie adusă de cântecul ei

de interes general sunt victima perfectă devorez călăi pe lacrima lor înghețată fac piruete discrete cochete cu rochia mea roșie din sârmă ghimpată unde s-au prins cei câțiva pitici în rochie roz care mai ieri îmi șoptiseră că

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

senzuală în fustă cu escapade durerea e scoasă de urgență în afara legii din ambele părți dar legea își vine în fire rapid după o bătaie cu scaun la cap presupun

85

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

Poezii „Mi-am topit moartea. De fericire./ În rafale de foc/ Trupul meu/ Te adăpostește.”

ANOTIMP La tâmpla ce strigă a toamnă, Nepăsător, fără cuvinte, Mă răspândesc în miresme De vară.

Când mâinile tale-mi Sculptează trupul și sufletul În rostogoliri Incandescente De primăvară. ÎMPOTRIVA DEȘERTULUI Iubite, păstrează devremele-n noi Cu vâsla memoriei. În voia valului Să lăsăm să ne locuiască Sărutul Așezat pe inimă De pază Împotriva deșertului.

FĂ-ȚI TIMP Fă-ți timp Să bei cu mine o cafea.

Ca mâine vom porni Către noi spații, Și-om colinda Străini prin constelații Fără-a ne aminti Ce-am fost cândva.

Fă-ți timp Și hai să povestim de noi, Să scuturăm ciorchinele Iubirii, Și să nuntim cafeaua Înseninând ca mirii Cu floarea tinereții Pe-al inimii altoi.

Mister divin 86

Strecoară ceașca fină.

Ce vieți a frământat? Și câte patimi Netezite-n tină Adăposteste azi Când ți s-a dat!

Fă-ți timp Să bei cu mine o cafea.

Poate-om putea păstra A ei savoare, Când fi-voi porțelan Tu, fulg de nea, Și îmi vei picura A ta răcoare.

MÂINILE TALE Mâinile tale, murmurul viselor Dintr-al nescriselor slove cerești, Mâinile tale înfruntă clipa, Strunind aripa.

Tulbură pacea și rostul.

Mâinilor tale Cine le știe-adăpostul?

Mâini daruite spre veșnicie, Cel ce le știe, ia apa vie.

Tăcut s-or cerne doruri astrale.

Vor să le știe mâinile tale?

PRINSĂ Te-am așteptat. În mare.

Purtată de clocotul amintirii Unei alte vieți.

Te-am văzut.

Atent la perlele de pe margini.

Ce frumuseți purtai!

Prinsă-n scoică, șopteam.

Mă scufundam Cu fiecare zâmbet.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS Știai?

Eliberează-mă din strânsoare!

Nu vezi amintirea Cât doare?

Te adăpostește.

Albeața-mi plină De taină – barieră Timpului furat!

CÂNTEC E-un cântec Sufletul meu.

Parfumuri de flori Se ațin, Cu raze de soare Ce vin, Și-mi scaldă ființa-n ecou!

E-un cântec Întreg trupul meu, În tot cel cuprins, Tălmăcit de razele lunii Și vâslele Sângelui tău.

VARĂ Eram, în vară Și barcă și mal.

Sărutam depărtările Cu inima înotând În aval.

Soare, libertate.

Răvășirile noastre. În vară. Eram.

CÂNDVA

VALUL Fierbinte e inima ta Mă topește valul năvalnic!

Plutesc!

Mă porți în coaja soarelui.

Mi-am topit moartea. De fericire. În rafale de foc Trupul meu

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Cândva, Sufletul meu va pleca.

Cu vântul.

Eu Voi fi în cânt de mesteceni Și-n gândul, Răcoarea Și umbra Ce-o dă liliacul.

Ei vor păstra Visurile mele Din amintirea Uitării.

87

POESIS

Dan DĂNILĂ

POEME „Corbii, numai corbii mai știu calendarul, poate vezi în ochii lor de negru cristal viitorul neprefăcut.”

PRIMĂVARĂ omagiu lui Trakl

Sloiuri pe apele negre ale sufletului; ascundeți-vă, ochi de bufniță mută ai pribeagului dintre lumi! În papură se zbate fantoma iubirii pierdute iar oțelul vânăt al apelor o rănește Drumul prăbușit între culmile serii poartă doar umbre, ultima zăpadă e un șir de linii ce nu duc nicăieri. O tânguire de pasăre parcă ne apropie de neînțelesul april, împrăștie fumul Fruntea obosită a celui ce nu doarme de teama coșmarului – mâna femeii ce nu mai așteaptă nimic. Doar cenușă înspre recele vânt, cer roșu sângeriu citit ca o destrămare fără de noimă!

Corbii, numai corbii mai știu calendarul, poate vezi în ochii lor de negru cristal viitorul neprefăcut. Primăvară, naștere așteptată de magii modești, tulburare a apelor, străină cu pletele înstelate…

GEOGRAFIE Un fior, un fiord înspre centrul inimii dinaintea oricărei geografii cunoscute: contemplarea rănilor va fi ultima lecție, din vina altei iubiri ai plecat înspre simpla întrebare: cum se poate să uiți volutele cicatricilor, desenul nașterii?

Lotus din lotus, mitul pietrelor erupe spre tine fără oprire, sfere dansând, vocale frânte în gură, povestind despre absența libanului, exodul chiparoșilor, decăderea luminii în oricare oglindă Unde e scris renumele grecilor care 88

ucis-au dragonul și hidra, ce horbotă deprinde numele lor? Nici un suport pentru gânduri, nici o banchiză albă pentru odihna amintirilor. În țeasta porumbelului, harta neștearsă, drumul ocolit fără nici o întoarcere promisă...

AJUTOR Stingeți focul, acoperiți iubirea de ochii iscoditori și intunecați ai duhului apelor fără limanuri.

Feriți trupul pornit pe oceane cu cearceafuri rotite de vârtej, opriți lupta inegală a pupilelor Cenușa presată a unui regret să nu sugrume vreodată limba, suflul să-i fie ușor, cum o pasăre dă să se ridice deasupra lumii golită de cântec, syrinx și pană, vocală dintotdeauna salvatoare Apărați sânul gingaș sub armură, inima care bate fără ecou. Acum se mai poate, căldura mai speră în cavalerul ei fără prihană, rugul de dincolo de oricare închipuire.

Stingeți focul, acoperiți iubirea în cuibul ei de deasupra cerului!

PEISAJ Obiectul acestei întrebări este marea de care nu vrem să ne desprindem fără a doua piele, rugina algelor – prin solzii pleoapelor, ca la zei, înoată lent sosia iubirii dintâi și nimic nu-i abate drumul de spumă, nici un talaz nu va fi mai puternic Din soare, nisip și ape, hologramă pe fruntea ei, o diademă fără preț gata să refacă gesturile iubirii, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS ecoul istoriei neîmblânzite de fluturi Din hora corelor, cea mai frumoasă iubita mea este și umblă pe mare cum umbli pe frunze foșnind. Iar marea s-ar face chiar dulce dacă ar putea, doar ca să îi sărute tălpile roz…

NU ȘTIU Cât poate cuprinde culoarea inimii în altă palmă deschisă? Căldura ei se pierde în tremurul rămas, departe de sigiliul rupt ca mierea dimineții Obraz întors pentru paloarea zilei, vizibil numai prin lentila sângelui, anatomie de înger adormit pe aripi, cu săbii de salvie pe patul arzând.

Din pârâul subțire al Chidronului am băut și ți-am văzut chipul peste prundiș, ieșind de sub argintul lunii, toți peștii adormiți s-au cutremurat Cerul era un palmier uriaș, harfa lui mută despica aerul dinainte de zori.

Parte a întregului dacă sunt, dacă

toate imaginile lumii ni se ascund în flăcări și ard, cine citește cenușa?

Cât poate cuprinde culoarea inimii în palma deschisă fără speranță?

IMPOSIBILA IUBIRE Imposibila noastră iubire, piatră caldă pe care te prefaci că o înțelegi, o auzi, dintre toate cea mai prețioasă, mierlă cântând sub fereastra ta cea văduvită de perdeaua viselor demult uitate, dantelele ei sunt doar triste estompe Muzeul e tot mai departe de amintiri, după patruzeci de ani sărutul pălește, perina iubirii are culoarea oaselor (iubirii), vai, s-a pierdut jurământul Ridici mâna pe un peron, dar demult gara aceea nu mai există, numele ei este doar un zâmbet înghețat. A uita, a număra anii, ce îndeletniciri omenești Imposibila noastră iubire, piatră caldă cu miezul ferit de orice furtună...

Balcic, locul unde Regina Maria a lăsat ca inima să-i stea de veghe

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

89

POESIS

George DRĂGHESCU

Poezii „Am jucat rolul unei păsări.

Toți îngerii m-au aplaudat, numai îngerul meu s-a întristat.” Înșelare

Am avut trac

Ieri, fiind mai bine îmbrăcat, am luat masa de prânz cu un sfânt.

El mi-a oferit o bucată de pământ.

Emoționat de asemenea dar, era să disper și eu i-am oferit o bucată de cer.

Astăzi, mi-am dat seama cât de mult ne înșelasem: ne ofeream unul altuia din ce nu aveam.

Am jucat rolul unei păsări.

Toți îngerii m-au aplaudat, numai îngerul meu s-a întristat.

Am avut trac, am uitat să zbor deasupra tuturor.

Nedurere de bine Nu mă doare binele, dar mă latră câinele. Știu eu?

O latra la mine sau poate o lătra la bine?

De-o lătra la mine, iartă-l iar de nu – Doamne, Tu ceartă-l! * M-am rătăcit pe scenă, Doamne, nu mai știu cum s-ajung la cabină, să mă schimb în costum de lumină!

În numele ...

După izgonirea din grădina Edenului, Adam a dus-o pe Eva sub un tei și-a despicat sentimentul în trei: În numele Tatălui, Al Fiului și-n numele ei.

Nesocotință Veni un timp, veni o vreme, când de frumos omul se teme Lui Murgul nu-i place hamul, nici cerșetorului salamul.

Se-ngrămădesc pe mucegai, veni un timp pe fond de nai.

La miere nu mai este coadă, Nesocotința o să ne roadă.

Veniși tu, timp, dar unde duci?

Adio Nu! Adio Cruci!

Destănuire

Poetul A venit poetul la răscruce cu un galben rătăcit în veston, prea sărac nu știa unde s-apuce, căuta patru cuie de tron. În final găsi patru cuie și cu galbenul ridică o statuie

90

Cu bădița Mihai decuseară am aprins focul, Fecioară Maria, la oala goală să fiarbă sărăcia. *** O fetiță de tri ani m-a întrebat: „Nene, de ce lupul e rău și nu nenea Omul?”

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS ...Eram prea ocupat de Binele meu, și nu i-am răspuns. *** Muza m-a căutat pe la țară desculță.

A râs tot satul când a văzut-o: „Uite bă, cine se-aseamănă se adună!” *** Sărăcia mea are casă la țară.

Din când în când mă duc s-o-ntreb de sănătate Ea n-are timp de mine; meditează asupra faptului în sine.

*** Am trecut pe un drum al copilăriei – nu s-au prins sâmburii de cireșe aruncate. *** Să-mi fure pasărea numele meu și să-l duc în vazduh să nu strige după mine atât de des.

*** Mi-am cântărit darurile de sărbători; într-un sac aveam câteva grame de nori iar în altul datorii fără rost; datorii la cel care am fost.

*** Vântul aleargă cu gândurile mele.

Rătăcit caut cartea nescrisă anul acesta.

Caseta cu inima Reginei Maria

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

91

POESIS

Gabriela ENESCU

Poezii „ …privește-mă atent și rogu-mi, spune: Ce oare pot fi eu când sufletul mi-e viu dar trupul îmi apune?”

Cea fără nume M-am născut dintr-o sămânță, pe un câmp pustiu, nu am un nume și nici poveste rarã, sunt galbenă la față iar trupu-i pământiu, urâtă sunt, de nu mă secerară.

Stau singură și-aștept al toamnei zâmbet, privesc atent la vrăbii și la ciori cum se feresc de-al ploii tunet dar tot ce eu aud e sunet de viori. Și luna-mi pare o crăiasă albã cu rochie de stele argintii, cu Carul Mic la gâtul ei ca salbă, Luceafărul, un prinț ce nu-l voi ști!

Căci sunt uitată și nu mă știe nimeni, nu am nici spini și nici culori ce ies de sub penel, nu am nici rochie, doar voal din buruieni...

Oi fi aleasă oare? Dar... dacă mă înșel?

Cum pot fi tristă? Dar veselă de ce să fiu?

Nu știu cum să mai fiu… privește-mă atent și rogu-mi, spune: Ce oare pot fi eu când sufletul mi-e viu dar trupul îmi apune?

Cum să privesc spre soarele din zi, când chipul stã plecat spre veșnica uitare?

Cum să zâmbesc, când totu’ e pustiu?

Cum să privesc în sus, când totul e visare?

Sunt o piatră ce străpunge negura ce se vrea oarbă, Sunt un dinte la răscrucea celor ce se cred prea „buni”, Sunt războiul ce strivește pacea dintre două lumi.

Chiar de blândă sunt prin sânge, răstignesc „ateii” toți, Îi condamn chiar la pieire și îi trag apoi pe roți, Îi scrutez printr-o privire și le sec fântâna sorții Ce le sapă conținutul și-l împart în două porții. „Una mie și-una ție” spune vorba de demult, Dar nu pot în ziua asta nici măcar să te ascult, Coasa o ascut cu mintea și-o trezesc la asfințit Și înșir pe firul morții și pe-acei ce m-au mințit.

Nu primesc nici îndurare, nici moliftă pân’ la ziuă Când doar frica ce îi paște în adâncuri se aciuă Nu abdic din vârful crucii și nu iert o necredință Decât dacă e curmată prin iubire și-umilință.

Soarta le-o adun și-o curăț printre firele de pânză Ce-am țesut în anii rodnici cât mi-au fost ai vrerii scuză, Le-am păstrat în cer Luceferi și-am trimis solie Lunii Că nu toți pot cerne sita și că au acces doar unii.

De le este supărare pe credința mea dintâi Pot păși doar pe frânghie însă doar într-un călcâi, Să-mi danseze-n ritmuri surde pacea ce le-o cânt în tâmple Ca în văduvia-mi oarbă doar cu lacrimi s-o descânte.

Un strop îmi udă fața și simt o briză-ușoară, mă leagănă încet, mă duce către Soare simt cum o rază caldă mă-nfășoară apoi aud o voce care strigă: „Uite-o floare!!”

Duce-te-ai pe ritm de ape, de izvoare umblătoare!

Eu să-ți cânt la revărsare doar când este sărbătoare.

Să te-oprești doar când blestemul și înghețul te răcește Ca să poți asculta ruga celei care te iubește.

Văduva neagră

Dar ai asurzit, se pare, iar tristețile le bântui.

Nu că vreau ca să te iert și apoi ca să te mântui Dar mă-ncearcă o durere căreia nu-i găsesc leacul Și nu pot s-aștept să treacă tinerețea mea sau veacul.

Ziduri de înfrângeri crude și de spaime-mi cresc în plete În asalt de foc și ciumă vor credința să mi-o-mbete, Să-mi despoaie necuvântul, să-mi înfeșe disperarea Făcând pact cu nebunia, decăderea și oroarea.

Calc prin bălți de solitudini și noroaie-ngenuncheate Și-mi trezesc în mine lutul prin loviri necugetate Mă lovesc în amintire și-mi sugrum dorința mută De-a trăi în carnea lumii printr-a Domnului dispută.

Nu sunt zee, nici arhanghel, nici măcar o floare dalbă,

92

Și-mi doresc să te ridici din adâncurile tale Să-mi îndeși un spin în suflet și-n dorințele carnale, Să mă prinzi în plasa vieții și să-mi storci otrava morții Ca trăirea să-mi pulseze și să-i ceară dotă nopții.

Haide! Vino! Curmă-mi soarta dacă poți să mă iubești Și te rog pe cerul liber ca în zori să te grăbești Să-mi aduci din tine clipa ce o vom-mpărți la doi Și-o voi naște peste veacuri și-o vom crește amândoi!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

GEO GALETARU

POEME „acolo întrebăm și veșnic aceeași greșeală” UTOPIILE UMBREI

LEVITAȚII

1. Vino aici.

Lumina e în spatele acestui perete.

Dincolo nu e nimic.

O duminică în apele întunecate, fulgerătoare petală!

1. și cineva aduce vântul în case nu vă speriați copiii au greieri în palme

2. Calmul și teama și tăcerea din camerele goale.

Am fost și am văzut dovezile trădării.

Atenție: vorbește vântul!

2. el spune cântă odată cu noaptea trupul meu este o bărcuță aurie fără niciun cuvânt

3. Să fii aproape, cenușa în locul întrebării.

Nervii cad primii, petale în vânt.

Să fii aproape, să fii.

Morții sunt inocenți.

3. vom vorbi vom uita pe praguri aceeași întoarcere mută vin secerătorii inima mea înflorită încă primește

4. Memoria, o inimă în derivă. Se văd porii enigmei. Și nimeni nu are chip, doar voce.

Doar această voce care nu se deschide.

4. memoria nu mai aduce frigul absența pură invadează casa deriziunii

5. Cineva privește, avem aici strategiile umbrei.

Pașii sunt de prisos.

Această insuportabilă utopie.

6. Din lucruri, din grimasele zilei, ne adunăm.

Plutire și focuri.

Prizonieri fără remușcare.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PUNCTE DE SPRIJIN Să fie aici sau departe o fugă prin lucruri cristalele sunt rațiunea am coborât. vreau albastru ca și cum o mână în locul alteia dar desprinde-te! cuvânt inexistent 93

POESIS în text în inerție cineva introduce comunicări și mișcări minunate: această cultură haotică detaliul un mister să vorbim se poate avem puncte de sprijin

multe analgezice grațioase la vedere alte circumstanțe argument util pe cearșaf oprim cuvântul mersul în miniatură acolo întrebăm și veșnic aceeași greșeală GURA CARE A VORBIT

PÂNĂ DEPARTE Dacă tu la o margine vei fi ca apa dacă tu ca apa vei fi această superficialitate trecătoare și nimeni nu cade presupunând o hipnoză colectivă cred că vom ieși cu ce se cuvine în ambianțe se vede până departe dacă tu și gândul ca o excepție descriptivă linie de demarcație vom întâmpina forțele care nu-și aduc aminte momentul ca un mecanism vulnerabil lângă afinități cunoaștem ființa sinele în aceleași abordări succesive viață - viață – viață aproape totul înainte aproape nimic OPRIM CUVÂNTUL Am putea duce la infinit impudoarea și totul

94

Revin în acest loc sylvia plath unde se întorc toate cele ce nu se mai văd poemul atroce vine de sus dintr-un adânc colorat în roșu un strigăt amputează natura și trece în noi ca un cuțit frigid ca o banchiză rămasă pe pajiști însângerate cineva se îndepărtează pe un drum în flăcări nu știu dacă viața e un zid în care roade spaima asemenea unui vierme de diamant prețul alunecării în gol când pereții nu mai au istorie când palma ta e singura vietate înmiresmată oare durerea dispare înaintea noastră oare gura care a vorbit va mai păstra singurul secret care ne-a mai rămas E TIMPUL Voi, care stați la colțuri și pândiți cu stiletul de aur ascuns în mânecă, voi, care exilați privighetoarea în ghetoul înghețat și aruncați cu noroi în patria fluturilor, o, câtă bunătate strepezită în gestul cu care mimați candoarea unei înțelegeri înalte, pregătiți-vă de asalt, iarna a trecut, e timpul să loviți în mireasma pădurilor care vă umilesc aroganța de duminică, e timpul să numărați păsările ucise pe rând cu zâmbetul pe buze, mereu cu zâmbetul pe buze...

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Dumitru ICHIM

PSALMI „Hai, inimă, fântânii, dă-i rostul cumpănirii, Găleata să-nțeleagă că-i slujnica Iubirii.”

PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări Ne urcă la gâlceava cu libera voință.

De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări, N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare – un templu-n liturghie, Averilor luminii dezmugurind tezaur.

De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie, Întreaga Ta scriptură ți-ar fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă!

Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...

La cârcotirea vorbei – privirea-Ți și mai tristă: ''Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut-Cuvântul?

Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii, Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii.''

PSALMUL DE FLORII Că vântul dă viață și litera ucide!

Altar poate să-nalțe pe creanga lui, balsamul. În sălcii și-au pus harpa, dar nu ne-ai spus, Davide, Ascunsa profeție ce-n strune-o are ramul.

Râvneam stejaru-n fală, sau vrejul plin de struguri, Să-mi curgă Eufratul cântări sumeriene.

Ulei mai toarnă slovei, scripturilor din muguri, Iar roua să își tacă tristețile din gene.

Pândește abatorul, pe străzi, cum trece Mielul.

Copii, din orice piatră, și-aclamă voievodul.

De ce adus ca jertfă, Luminii, motocelul, Când Tu îi spui că duhu-i n-o să-și cunoască rodul?

Grea, taina înserează mireasma de Florii, Asinu-ar vrea s-o spună, dar sunt prea mulți copii...

PSALM LA MOZAICUL BIZANTIN Cuvintele se-ascund în partea dreaptă...

Oare presimt spre jertfă Junghiatul, De umbra lor cer inima-mi ca treaptă Ca soarele din ape luminatul?

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Când singur fără ele voi rămâne, Ca frunza care și-a pierdut cuvântul, N-ai să fii trist de pomul Tău, Stăpâne, Că nu-l va mai găsi-n grădină vântul? Întru adâncul Tău nu-i nici un dacă, Măcar un licurici când scânteiază?

De poate pâinea-n Trup să se prefacă Poți spune robul Tău că nu contează?

Iubire, tot cuprinzi, ca mozaicul, Chiar însăși pleava mea e neam cu Spicul!

PSALMUL DE TRIUMF AL IUBIRII Nu-i nimenea acasă în oglindă, Parcă sunt mic și-s singur și mi-i frică, Deși închisă poarta-n strai de ghindă, Iad vânăt întunericul urzică.

Pe malul Tău întreb: Unde ești mare?

Mă iartă, iscodirea e neghioabă, Dar nu Te vreau să fii pentru oricare, Ci doar al meu silabă cu silabă!

Abia când soarele mărunt apune, Cărarea e deschisă pentru Mire, Miridele și-aprind – stelare strune, Să vadă miezul nopții-n strălucire!

Geloasa moarte n-a-nțeles, hapsână, Doar dragostea din noi o să rămână!

PSALM LA DUMINICA TOMEI De-i mic, sau mare, cercul, nu golul lui contează, Pelerinaj i-i firea cu toate-n punct egală.

Măsura nu stă-n umbră, ci-n izvodiri de rază, Ca fluturul ce-și face mormântul catedrală.

Credința mută munții, de-ar fi în bob cât macul!

A mea nici chiar o stâncă, pietroiul îndoielii, Dar mi-ai văzut iubirea, ca vița cu haracul; Tu despre mine, Toma, grăiai prin evanghelii.

O, cum? Măcar cu-n deget să Te ating, credinței?!

95

POESIS Nu! Te-aș cuprinde-n brațe, foc adăpându-și scrumul, Cu fiecare rază-nflorind circumferinței, Chiar talpa - sărutare, au n-ai spus că ni-ești Drumul?

Tu n-ai văzut, ca roza, din ghimpe-mi scot aroma; De Paște, dă-mi corola Duminicii lui Toma!

PSALM LA ȚĂRMUL GALILEIC Atât de mâine-mi seamăn cu-a Dragostei cascadă, Că hamul ham rămâne, mușcând până la oase.

Simun îmbrățișării și dunelor livadă, Plâns inimii ce bate și-n drepți și-n păcătoase.

Chimbal de-aramă spartă, psalm ruginit tingirii, Nimic din heruvimul, ciung de-a aripei fală.

La ce mi-i bună-argila, de cupă nu-s Iubirii, Când roua, dimineața, pe lacrimă o scoală?

Ca sângele e vinul, că inima îl știe Cum mi-au cântat cocoșii de-a cruce bine-nfiptă.

Nu-i Grădinarul Morții ce-L tot aud: Marie!

Ca fagurul de miere-I adâncul gol din criptă...

Iubirea toate iartă, din nou toate le crede, Că-i țărm de unde până în Dumnezeu se vede.

PSALMUL MIELULUI DE PAȘTE ''Ca pe un miel ce-l tunde 'naintea junghierii'', Așa gândea de Tine înlăcrămat Isaia.

Experții-l corectară, de-acord cu bărbierii, Că nu tunzi mielușelul de n-are păr ca oaia.

De Miel, nu de berbece, a scris în text profetul, Nevinovat spre jertfă, de-ajuns nu-i fu cuțitul, Ci urâțindu-i blana, sluțind, spurcând cu-ncetul, Ca mielul întru toate va fi și Răstignitul. ''Zi pietrelor din cale pâini albe să devină!'' ''Nu-s spre dărăbul burții, târând pe azi în mâine'', Dar nu i-ai spus, Cuvântul Ți-l vei lăsa la Cină, În Mielul ce se frânge în trup de om și pâine.

Hai, inimă, fântânii, dă-i rostul cumpănirii, Găleata să-nțeleagă că-i slujnica Iubirii.

PSALMUL DE TAINĂ AL SĂRUTULUI C-ar fi prin codri-o iarbă a fiarelor... Străină – Culesului cu vraja, că rozelor e riga.

Oricare fier ce leagă,-l destramă ca rugină, În fața ei nu-i cheie să-și tăinuie veriga.

Safirul veșniciei – sub grea încuietoare, Iar raiului sub ivăr i-e poarta de rubine! Și vin îndrăgostiții, prostuți, din întâmplare Aflând care-a fost semnul secretelor divine.

Că nu-i făcută gura, de Cel-Înalt, să pască.

Ea-i omului grăirea, cum cerul Lui e-n soare.

Când două guri descopăr că pot să înflorească, Întru sărut e-ascunsă miraculoasa floare.

Că-n chipul Vorbei-Sfinte ne-a modelat pământul, Pe cruce n-a fost dogma, ci Fiul Său – Cuvântul.

Intrarea în Bucureşti a Regelui Ferdinad şi Reginei Maria

96

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Boris MEHR

POEME FĂRĂ TITLU „numai atunci când orchestra va cânta Maiestuos o missa solemnis sau altceva, iar corzile unor viori vor plesni de durere, atunci veți zări înălțată ca o zeiță, Poesia pe care n-o veți cunoaște.” *** Flăcări albe, albatroșii, Gloanțe oarbe, spade roșii, Dintele stă la dentist Într-un glob de ametist.

Aquinas e doar un nas, Morose e fierbinte azi, Frate porcospino, vino, Stai acasă, Angelino.

Trotineta-i lui Adam, Are dame de doi ani, Stau de vorbă caii verzi, Dar miniștrii-s și mai brezi, Monkwords, marybeads, tradu, Doar ai fost la Malibu, Ai acasă un mormânt Ce așteaptă negru, blând. *** Iubito, astăzi vom fi triști, să-mi dăruiești o mângâiere, eu am să țin ochii închiși, vom spune, moartea e-o părere.

Vom înjura de dumnezei, ne vom certa între săruturi, parcă trăim între pigmei, înconjurați suntem de scuturi.

Ne știm de mii și mii de ani, am fost Romeo și Julieta, pe cer, nori grei și cormorani, furtuni vor sfărâma corveta. Și vom pluti spre larg, pe mări, spre misterioase continente, citesc în ochii tăi mirări, dansăm în spațiu valsuri lente. *** Discutam cu o doamnă, Nu aveam nimic în comun, Ea era albă, albă, se rotea, Nu ne-am atins, nu era fluture, Părea o pisică parfumată, Se desfășura, tot albă, ca un vis, Eu povesteam de copilărie, De prima iubire, ea mi-a spus Câți muritori a dus dincolo, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Trenul s-a oprit. Doamna a coborât Fără un cuvânt, am plecat mai departe, N-am mai știut nimic despre ea.

Devenisem nemuritor. *** Ulyses mai era și Grant, Avea garaj, n-avea garant, Avea talent, scuipa doar Kent, Venea, venea din Florida Cu-o bidinea, cu-o bidinea.

Nu poți pleda, îmi spune Grant, Înalt, subțire, elegant, Nici soarele n-a răsăsit, Nici nicu nu ne-a părăsit, Iubita cui era? Șocat L-am întrebat pe Iosafat, Simțeam că nu pot părăsi Esențele din Marcapi.

Atunci, pe loc am înțeles, Că moartea este un eres, Mormântul meu, oricât de mic, Nu va cuprinde-n el nimic.

Eu voi fi iară peste tot, Tu erai albă, eu – netot. *** Durerea ce se repetă devine plăcere, Plăcerea ce se repetă devine durere, Aș, spus Bobârnac, fost căpitan, „all in, all in”, se auzi comanda din rândul trei, Jucătorii s-au adunat în cerc, Rody a aruncat mingea în lac, A ieșit un pește gigant, cu dinți și plămâni auxiliari, „Feriți, mănâncă oameni”, ne anunță paznicul, Doamne, ce aș vrea să ajung ca Iona, Asta nu este viață, din durere în durere, „Who will win?”, întrebau reporterii, „Eu sfântă?”, se miră Rody.

Avea dreptate. Nu era. Țiu-rih, țiu-riuck , Cânta un greieraș din umbră. *** Mergi liniștit ca o lișiță, Nu lua în seamă nimic, 97

POESIS Tunete, fulgere, fluiere, Stai frumos în aspic, Nu te schimba precum vremea, Păstrează pacea din jur, Vorbind cu blândețe, câștigă Inima lupului sur, Fie oricine, tot om e, Pune-te-alături, fii bun, Nu compara, modestia Face ca vinul minuni.

Faptele tale trecute, Faptele tale-n viitor Toate se-nscriu sus, în ceruri, Ca unduirea de viori.

Lumea e mult mincinoasă, Tu ocolește-o voios, Binele fă-l în tăcere, Privește la bietul botgros.

Nu te juca de-a amicii, Cinic să nu fii nicicând, Toate se duc precum iarba, Vecia este-n Cuvânt.

Anii aduc daruri, pierderi, Fii pregătit la orice, Singurătatea-i părere, Fii fericit, omule. *** Mici cu mici, un fel de kitch, În picioare te ridici, Bastioane un pic rotunde, Te ia armata, te tunde, În tundre adânci, reci, mai scunde, Chivote mai poliglote, Anxietate de lacomi, Punct. Fiorul morții, inorogule, Rogu-te, scutește-mă, bre, Odradek, mamă de floare, Bestioare. Everything has beauty, Dar tu le vezi, muti?

Tatăl meu, unde ești?

Unde călătorești? În strănepot ai să crești. *** Aud cuvântul metafizică, mă cuprinde frica, ftizia, limba clipelor străine, noi locații, vino mâine, să trăiești fiece zi ca pe ulima, la zid?

Cine știe că-i țicnit, vai de el, calvar și hit. *** Prietenii mei din Herăstrău și Primăverii s-au mutat la New York, în Canada, în Australia, Israel, chiar în Bermude, ce veac nenorocit i-a dus departe?

98

Ei au uitat romanticul Bucharest, what is Bucharest? A lake, a mount? Îmi vine să și râd, să plâng, viața noastră poate fi atât de scurtă, unde alergăm sub stele, sub avioane, rachete invizibile?

Nu știm. Ehei, templul din India, peștera goală din inima Africii, ce China, ce Japonia, ehei. Relațiile s-au perimat, cum spune vărul meu cu mintea dusă, doar eu mă laud cu metrul meu pătrat.

Am cunoscut rechinii numiți Dej, apoi pe Ceașcă retardatul, jertfit ca suina chiar în ziua de Crăciun, veniră haidamacii lacomi și obraznici, apoi copiii lor, plecară cei scârbiți de perversiune.

Azi noapte l-am visat pe Dolfi Hitler, Era mai mărunt decât mine, părea liniștit, Dar ascundea ceva, un plan anume, i-l bănuiam, dar el mă tot întreba de rude, am încercat să scap de el, am sărit din tren, înainte de gară, l-am auzit dând ordine , m-am refugiat în pădure, apoi mi-am amintit că văzusem scena recent, la TV, am respirat ușurat, Dolfi, de ce nu te-astâmperi și tulburi Semnul celor bătrâni, că nepoții mei, abia dacă știu Ce faci și ce ai făcut în viață. N-aș spune că te urăsc, Pe mine mă judec, cum am putut vorbi liniștit cu tine, În limba germană , învățată cu mama, iar tu te mirai Că aveam un accent cernăuțean, ai spus „Warum, mein Kind”, Că mi s-a făcut frică, asta mă face să tremur de ură – De ce mi-a fost frică, puteam pe loc să te ucid cu o lopată.

Dar asta este din alt vis, îl presimt deja, se apropie, vine.

Voi îmi cereți poeme frumoase, dar ele nu vin, așa, peste noapte, IAR POEZIA NU ESTE O FUGĂ DE Bach, nici un tablou de da Vinci, Nici operă, nici balet, operetă, numai atunci când orchestra va cânta Maiestuos o missa solemnis sau altceva, iar corzile unor viori vor plesni de durere, atunci veți zări înălțată ca o zeiță, Poesia pe care n-o veți cunoaște. *** Silabe slabe, de Konzlager, Niște biți, un fals tratat despre falsitate, Doi moroi, trei morei, condiția inexistenței, bingo, Bravo Samat, pe asfalt scrie pușcașul – Halt!

Strada se bălăcește în pipi de copil, Plouă cu pipi, ce facem cu rodopsina, Bat-o vina, retina și cretina, Tu & You, Orga face spasme în aer, curge lapte Pe ecranul negru, ieri l-am invitat pe Bach Să doarmă la mine, pidion șvuim, știm, nu știm, Pikuah nefeș, asta este, Noah, Ai învins din nou.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Irina Lucia MIHALCA

Poeme „Cuvântul se face trup, călcând pământul.”

Veșmântul fericirii Rezemată de cer îmi ții scara, urc treaptă cu treaptă, te invit să străbatem cele nouă ceruri ale iubirii veșnice, fiindcă adevărata dragoste ne îmbracă, nu ne dezbracă, și uite că soarele se străduie să-ți spună că da, vrei să-mi simți zvâcnirea nebună de înălțare, de plutire.

Stropit cu isopul iubirii neprihănite, înainte de revărsarea zorilor, într-un alt ritm, un cântec nou se revarsă din trupuri și în același timp - duh și aripi, o pasăre ni se cuibărește.

Cu degetele fierbinți desprinzi clipele fără întoarcere, luptând cu propria soartă, privești abisul, neliniștea îți apasă tâmplele, mintea îți scoate un strigăt printre ruine.

Sufletul nu-ți mai zace rostogolit, l-am ridicat și l-am șters de praf.

Vis... te-am eliberat, eliberându-mă.

Zbor... m-ai eliberat, eliberându-te.

Lacrimă... ne-am eliberat, privindu-ne.

Din mijlocul flăcărilor, inima ți se înalță veselă, un abur curgător ca o lumină albastră, un asalt spre nemurire străbate clipa trecătoare.

Cuvântul se face trup, călcând pământul.

Simți că respiri a viață, a bucurie tainică, neașteptată, pe care cândva, odată, ai mai simțit-o.

Lacrimă din dor, inimă și floare, aripă și zbor, țipătul nearticulat se limpezește, lărgind granițele, amintirea doare, se luminează.

Un vis le dezlegă pe toate.

Timpul se eliberează.

O tresărire și o lacrimă blândă.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

În umbra pietrelor sacre, o mirare ambiguă, un gând năvalnic, cercuri spre lumină, un vis arzător, o inimă dreaptă, un zâmbet duios, o floare de-nu-mă-uita…

Vis de nevisat Emoții tăinuite.

Ca roua de pe iarbă, versul ei coboară pe suflet.

O simți în secunda de viață când este lângă tine, când nu este, te doare. Ți-e teamă să nu te trezești.

Ai îmbrăcat-o cu veșmântul visului colindat o viață, în căutarea ființei căreia i se va potrivi.

Consecințele? Sunt vizibile, le resimți, încă, dar, uite, a apărut ea! Și la ce timp?!

Da, te-a schimbat, te-a transformat!

Ai simțit cum, te cotropește iubirea ei minunată, cum respirația ți se accelerează când o vezi, cum ți se dilată pupilele pentru a o extrage din mulțime, să o cuprinzi cu unda de iubire plecată din inimă, cum te trezești nopțile să stai de vorbă cu ea, cum arșița și durererile ei îți provoacă, instant, arșiță și durere, cum te rogi la El să ți-o lase, pentru că trebuie să știe și El - nu? - ce este iubirea, pentru că nimic nu se compară când te întorci din ultima călătorie, pe oceanul numit viață, cu hulpava căutare a speranței luminii, a farului numit iubirea cea curată, când gustul iubirii îți șterge memoria tuturor altor gusturi, când dimineața cauți, cu mâna în pat, să pipăi Visul cel de nevisat, când nu mai vezi alt viitor decât cel robit de iubirea 99

POESIS nicicând găsită și-avută până acum.

- Și tu, divino, atât de Zeiță, drapată în veșmântul croit, este mult prea puțin spus față de ceea ce simte sufletul, acum! - îi spui.

Culcată pe brațul tău îi simți respirația molcomă, a alean, a iubire.

- Da, Visul meu de nevisat! Tu ești împărăteasa gândurilor mele!

M-am transformat și-ți mulțumesc, și-ți voi mulțumi, atât cât voi mai zăbovi pe aici, pentru că, uite: am descoperit ce este, cum poate fi și simți iubirea. Încă, îți mulțumesc! - îi șoptești.

Vitraliile Colorezi cu vântul hoinar din zorii dimineții durerea plină din picăturile sărate ce-ți picură pe față.

Colorezi în culori calde lacrimile apărute din greutățile care par a prinde rădăcini vii.

Colorezi cu răsărituri de soare și cântece de dor stinse în rănile dragostei preschimbată-n furie și furia în golul indiferenței.

Colorezi cu sclipirea zăpezii bumerangul gândurilor – abandonul, tăcerea morții și fluxul însingurării.

Colorezi cu incandescență vulcanică râurile subterane ale angoasei preschimbate în tentacule sufocante.

Colorezi cu reflexe verzi-albăstrui

100

amarul dezamăgirii din așteptări neîmplinite și visele închise sau prea mult timp amânate.

Colorezi cu irizări de emoții demonii din nisipul călcat în picioare răsfirat mai departe de spirala centrifugii inimii.

Colorezi cu nuanțele iubirii în cartea amintirilor, ca-ntr-o matrice, abisul dintre cuvinte, lași muzica să curgă pe lângă tine ca bulele mării ce se sparg de rocile sfărâmate de timpuri.

Prin jocul oglinzilor învățăm unul de la altul, slăbindu-ne sau ascultându-ne sufletul, dorind să vrem mai mult și mai mult, liniștindu-ne mintea.

Prin fiecare spațiu, scăldat într-o energie dulce, trăiești când inima și sângele îți arde, cântă, râde și dansează.

Hai, nu te-ngrijora, știi că niciodată nu poți pierde nimic definitiv, focurile interioare se pot oricând aprinde, miracolul iubirii te poate aduce împreună!

Colorează, pictore, cu fior, trăire și zâmbet, cu bucurie și râs cristalin, cu inima îndreptată spre cer, toate provocările!

Fără aceste raze de lumini viața ți-ar fi pustie...

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Radu NEDESCU

Un poem „Iubirea de Sofia o fi inel solar ce își revarsă zenitul…”

Filo Sofia Greața apasă pe talpa pământului, pe mine, pe cuvânt, și-mi voi căra plusul precum cărăușul își poartă pe spinarea sa plină grijile, nenumăratele, încercând a se trezi prin îndurare.

Iubirea de Sofia se întreabă de unde sunt și de unde-i și-ți oferă un mânunchi de fire tăiate-n patru și împletite neîncetat de patruzeci și patru de ori pe minut până când din nori vor picura lacrimi dese din soarele de deasupra vinului ce stă-n peșteră printre fire de intuneric precum ciupercile pierdute-n spargerea ceasului.

Iubirea de Sofia o fi inel solar ce își revarsă zenitul jos pe ac conturând cumva ceasul indus de tine, de lumină de înger spargând coroanele de plumb, aripile de plumb înflorind flori de mister pe pajiștea lumii până când oare pristanda solara îl va descătușa pe

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

dumnezeul din tine întrucât soarele cultivă vin și soarele cultivă soarele învers.

Iubirea de Sofia o așteapt încet printre ceasurile sparte de mister și ceasurile inerte ale prezentului ce-și împletesc acurile dintr-un ceas mai mare, indus din îngerii primi, iar așteptarea nu zboară afladu-se-n centrul axului, al ceasului de întâlnire ce stă tăcut pe fundul lacului, pe fundul ființei mele.

Iubirea de Sofia o fi poiana-n care părul tău lung îmi poate liniști trecerea vremii ce tot nu se oprește din scurs urmându-și cursul în bătaia vântului de vară și în absența sa desăvârșită fără a fi început să se termine, a se consuma pe nerăsuflate.

Poate un gând de noapte bună și o urare-n întâmpinarea somnului prea bun să fie Sofia de iubit întrucât mă iubește, să fie eros prea fericită rumegându-l pe Schopenhauer tăcut?

101

POESIS

Shanti NILAYA

Poezii „Cu-atâta pace peste sfeșnic umblă Un fluture târând hlamida lungă Și pare-o boare peste-un soi de crengi Din care tu răsai să îl petreci.”

Flori de măr Grădina ta, Iubire, nu o știu Tu-mi spui de ea ca de un adevăr E prea devreme sau e prea târziu Și flori de măr îmi ningi de-acolo-n păr.

Cu ochi-nchiși văd cum alei strecoară, În timp ilogic pasul tău fugar Și nu e dimineață și nici seară Și nu există niciun fus orar; Prin porți de cer, haotică mișcare, Lumini și umbre peste tine vin Tu îți ferești privirea-ntrebătoare, Spre flori de măr... Cad frunze de pelin.

Așa te treci, prin frământări și vise, În dulce, alb și miros ca din rai Cuprinsuri noi în cele necuprinse Când sens Iubirii noastre iei sau dai; Și-ți simt pe piele calda răsuflare – Chemare-ți sunt și tu chemare-mi ești, Din flori de măr privesc întrebătoare Să simt cum te iubesc și mă iubești!

Văd totu-n tot, fac parte din poveste, Ești tu cu mine, sunt Iubita ta Și ce nu știi, dar simt și simți că este E mâna care scrie... „Va urma”. Și voi pleca... Și voi pleca; tu nici n-o să-ți dai seama, Vei spune... “pare că și vântu-a stat!”

Nu vei simți nici frigul și nici teama Că ieri din azi, eu nu te-am sărutat. Îți vei striga pe coridoare multe Hainele cuvinte din tăceri, Dar cine fi-va-n ele să asculte?

Sărut furat din azi și lipsă ieri...

Nu, nu vei crede că îmi port grădina 102

Sub pleoapă unde zorii m-au găsit Când tu mă căutai; va sta lumina Ca inghețată-n minus infinit, Ce o vei râde-n zări de iarnă doară – Zăpezile și norii te vor ști, Dar nu vor înțelege-a câta oară Din viață-n viață, iar, te voi iubi!

Rondelul clipelor astrale Eu mai curând aș părăsi o clipă Și aș fugi pe-orbite-atemporale Aș bate câmpii clipelor astrale Și le-aș călca cu tălpile-aripă Decât să nu te simt când se-nfiripă Același dor – alămuri orchestrale – Eu mai curând aș părăsi o clipă Și as fugi pe-orbite-atemporale; Îmi pare viața rol jucat în pripă Ahhh, ce cuvânt să spun și pe ce cale Să mai primesc aplauze, urale, Când timpul fără tine se disipă...?

Eu mai curând aș părăsi o clipă!

Unde Iubire... ești!

Ai vrea să știi de mă mai doare?

Ei bine, nu! M-am vindecat; Te uit cu fiecare boare De vânt ce-adie... Vântu-a stat! Și-aș vrea să strig în gura mare, Să bat piciorul de pământ Să mă răscol ca o culoare, Amestecată în cuvânt Să țip din tot ce e femeie Din rana de sub sânul stâng – Ești curios de mă mai doare?

De mai fac albe nopți și plâng?!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS Dau zbaterilor efemere Atât tribut cât ți-aș fi dat, Ca un Pygmalion ce-și cere Pe Galateea din păcat Să se resoarbă unde-n sine Din râuri curse la vărsare Ocean în proprii spații pline, Nimic a gol, nimic a jale!

Ai vrea să știi de mă mai doare?

Ei bine, nu! M-am vindecat Te uit cu fiecare boare De vânt ce-adie... Vântu-a stat Dar să te uit, te scot din mine Tu – încrustare din adânc, Tu, veac flămând de fericire Să nu mai dormi sub sânul stâng;

Dar îți promit în sine Când tot se va fi dus, Să cad, să cazi cu mine Numai de jos... în Sus! Maya Cu-atâta pace peste sfeșnic umblă Un fluture târând hlamida lungă Și pare-o boare peste-un soi de crengi Din care tu răsai să îl petreci.

Prin jocul lumânării, ochii-mi sânger Privesc la foc, tu te transformi în înger Și cu sfială, pleoapele-mi te scutur – Ai fost vreodată înger? Ai fost flutur...?

Vise pe hârtie

Cuminte ca de închinare Mă pun Lumină la ferești În ceas târziu, ultimă boare De vânt, unde Iubire... ești!

Cui îi pasă când pe frunte Picătura ți se scurge Și-n căderi de gânduri frânte Perle negre-n negre dunge

Eu știu să cad...

Mai cad pe câte-o floare, Pe-obrazul tău frumos, Între Pământ și Soare Mai cad de sus în jos; Cad pe argintu-ți rece Gravat în nepereche, Îți cad timpul ce trece Într-o clepsidră veche Și... să-l întorc cuminte, Cu-o vorbă, mult aștept Spre tine iar, Iubite – Un timp mai înțelept; Eu știu să cad! Cuvinte Din cărți transcedentale Le uit, să țin în minte Doar dulci vorbele tale Șoptite cu-nțelesuri (în zori de-nscrisuri, scrii!)

Cad peste tine-n versuri Și-n stele... poezii...

Cad fluturi pe petale, În câmp salbă de rouă, Inund buzele tale Cu trupul meu când plouă, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Pun cuvintele-ntr-o roată Și le-aruncă-n noapte, zău?

Cui îi pasă ce înseamnă Un cuvânt din gândul tău!

Cât ți-s ani pe numărate Câte orele de multe – Doamne, oare mi se scade Picătura de pe frunte Dintr-a judecății parte, Dacă-n viața ce-am trăit Am deschis a lumii carte Cu nopți albe... și-am iubit?!

O să-mpart curând la patru Anotimpuri rest pe-o foaie, Să-mi iau literi, să-mi iau arcul Și să mă întorc doar ploaie, Ca pirați pe albe vele Să-ntrupeze din furtună C-un creion din flori de lună Poate, visurile mele; Plec acum, nu plec departe, Cui îi pasă? Cine știe Câte foi sunt numărate, Câte-s vise... pe hârtie...

103

POESIS

Mihaela OANCEA

Poeme „E deja târziu, iar adevărul umblă inconètient, în halat de medic.” Îmblânzitorii de verde Ne plăcea să credem că suntem îmblânzitori de verde, că valurile pulsau în ritmul dăruirii noastre disperate, că munìii strigau stâncilor să danseze cu noi bossa-nova – èi totuèi, păsările cădeau pe sub pleoapa fiecărei dimineìi în care nu voiam să recunoaètem că deveneam mai străini, tot mai străini; azi, o singură privire adună cioburi sălcii, le-aruncă în mare, printre meduzele èi peètii adâncurilor fluide, desenează munìii în cărbune ori cu tuè diluat.

Aèa, trage nădejde că ar omorî dorinìa din gândul disperat să-èi aducă aminte orice cuvânt silabisit, strecurat ca veninul ce imobilizează prada èi-o pregăteète pentru veènicie.

Triplusalt spre veènicie Dispărută de pe vasele de lut cretane, inima luminează firav un drum pietonal fracturat – de pe masa de operaìie îèi cheamă bisturiul, doar că nici el nu ètie câte rezistenìe sunt arse, de unde să taie mai întăi ori dacă mai merită ceva încercat.

104

Alt bisturiu aèteaptă aprobarea donării de organe.

Inconètient Deschizi ochii în faìa unor diorame fosforescente; coridoarele devin plăci de surf pe care pluteèti o vreme împreună cu narvalii – oricum, ei sunt mai prietenoèi decât realitatea cu gust sălciu.

Vânezi animale preistorice, îìi construieèti o colibă din oase de mamut, dar sângele dă tot mai tare din coadă, izbind în arterele pulmonare ca o turmă de antilope gnu.

E deja târziu, iar adevărul umblă inconètient, în halat de medic.

Am urât lifturile Am urât mereu lifturile care scrâèneau din molari când tot hăul se prăbuèea în mine huruind, sfâèiindu-mi timpanele, în timp ce se clătina dezarticulat ca un saltimbanc.

Am urât mereu lifturile care se zvârcoleau aruncându-èi tentaculele într-un interval al nerostirii; le asemănam broaètei din plămânul lumii care cutremură pământul ori de câte ori sare.

Azi nu mai urăsc lifturile azi mi-e indiferent ce mastodont îèi va pune odată èi-odată genunchiul BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS peste grumazul meu.

de ultimul etaj al cerului.

Un pic dezorientat

Ploaia izbeète flămândă în geamuri – de partea cealaltă, ochi curioèi asistă în liniète la ieèirea din utopie.

Angoasele sunt la fel de greìoase ca un exces de piele afli doar uèi false (care nu comunică niciunui dincolo) èi câteva urme de plictis organic.

Spre seară, scenariul cunoscut se-adună câteva frici liliputane, se ìin de mâini, naufragiază cu pocnete surde, totul sub privirea unui Dumnezeu un pic dezorientat.

Pentru că trebuie Ca orice Sisif, înaintezi.

Nu-ìi pasă că ìi-ai pierdut un plămân, tu ètii să alergi într-un deget, într-o unghie, într-o vocală, pentru că trebuie să fii fericit.

Ca orice Sisif, vorbeèti mult – prin fiecare cuvânt aduci pe lume o mamă èi ìii departe singurătatea, pentru că trebuie să fii fericit.

Ca orice Sisif, împingi bolovanul, dar încerci zilnic să-l colorezi diferit – când portocaliu, când verde jad, când albastru electric – èi toate astea, pentru că trebuie să fii fericit.

De partea cealaltă Ploaia izbeète flămândă în geamuri – sperie o pasăre colibri adăpostită în privirea copilului ce se joacă prin invizibile păduri tropicale.

Ploaia izbeète flămândă în geamuri – copilul îèi leagănă capul, când într-o parte, când într-alta, urmărind cu atenìie miile de pantere până când trec BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Regina Maria, soră de caritate Fiindcă totul este permis Îèi vaită neputinìa, scoìând la iveală fărâme din mintea-i bolnavă, surâde ticălos când minte că se simte străin printre atâtea suflete moarte, e schimbător ca vremea èi cere îngăduinìă, însă mereu priveète taboul de-aproape, de foarte aproape.

Furia celui cu sufletul prins în menghină se clatină în ètreang înainte èi înapoi..

Să ne-mpăcăm cu stânca Alunecă èi cade printre pietre ascuìite ,,uneori ne-mpiedicăm de aer, alteori de prietenul cel mai devotat” spune pe ton glumeì èi merge-nainte, lipsit de melancolia unui exilat.

Secretul e simplu: trebuie doar să-nvăìăm să ne-mpăcăm cu stânca.

105

POESIS

Raluca PAVEL

POEZII „ia ulcica în brațe cu grijă nu te uita ce e înlăuntrul ei, e mai bine să crezi că e nisip“ Rugă Nu trebuie să mă cunoști să-mi împlinești visul, nici să mă vezi sau să mă auzi, te știu eu și e de ajuns. mâine, pe înserat, te aștept pe malul mării, într-o ulcică; să vii singur, fără vreun gând; ia ulcica în brațe cu grijă nu te uita ce e înlăuntrul ei, e mai bine să crezi că e nisip.

Aruncă-l spre cer, vântul va ști unde să-l poarte, locuința mea se pierde în mare. nu trebuie să mă cunoști ca să-mi împlinești visul

definiția iubirii. ți-aș răspunde la orice întrebare, numai să-ți văd buzele conturând litere pe pielea mea noapte de noapte; totuși, ce au fluturii în stomac când sunt îndrăgostiți? n-am venit aici ca să mai plec vreodată; îmi plac aripile de fluture care îmi cresc odată cu fiecare adiere a ta, nu mi le reteza, nu vorbi, doar atinge-mă; am venit să rămân De-o vreme

Cer de frunze Vreau să adorm pe un pat între anotimpuri, din iasomie și fulgi cu șapte margini, să mi se topească pe buze câte unul pe zi, îmi vei rămâne pe trup, de vei muri odată cu zorile. vreau o scară până la nori sau până dincolo și un hamac din mâini întinse, împreunate ca pentru închinăciune, să-mi leagăn iubirea pe verticală până când îmi va amorți palmele și voi cădea în genunchi. atunci nu-mi va mai trebui decât o bancă, cu un cer de frunze deasupra și dedesubt, sub care să adorm cu gândul la iubirea noastră dintre anotimpuri Atingeri N-am ajuns până aici ca să plec la fel cum am venit; ce sunt fluturii? m-ai întrebat după ce m-ai trăit privit o noapte întreagă, sărutările tale – tatuajul trupului meu.

106

Mă vezi mai frumoasă de-o vreme și aerul dintre noi devine tot mai fierbinte, până sufletele ne ajung pe buze, sărutarea se zbuciumă-n van să stingă focul; neputincioasă, îl întețește, singura plăcere vinovată. mi-e părul mai bălai, decolorat de soare sau de mângâierea ta și-mi miroase-a iasomie, a flori de măr, ochii mei verzi cu fiecare dimineață în care te trezești iubindu-mă. genele te-ntorc din drumul tău, te sting și te aprind, pâlpâiri de aripi ce te cheamă și te alungă. poate-mi auzi vocea cum întinde brațele-nspre tine și ajungi să crezi nimeni nu te mai poate cânta îngenunchind orele. da, dragul meu, sunt o visătoare, am cunună de stele pe tâmplă, roua-mi sărută tălpile, mă vezi mai frumoasă de-o vreme, de când te răsfrângi în ochii mei.

Să nu uităm anotimpul și clipa aceasta

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Violeta PINTEA

poeme „hai să furăm o parte din mare, mi-e dor de mare ca de o fărădelege a copilăriei ca de o cafea turcească fiartă-n nisipul de pe pântecul meu” ** hai să furăm vara ce vine și barca pescarului șchiop, barca cu o vâslă roasă de sare hai să furăm o parte din mare, mi-e dor de mare ca de o fărădelege a copilăriei ca de o cafea turcească fiartă-n nisipul de pe pântecul meu să vâslim o viață tu o viață eu să umplem plajele cu urme de piele arsă de soare arsă de lună ne vom hrăni cu cele mai palide perle sau nu ne vom hrăni deloc vom înota până la marginea toamnei, vom pune acolo o geamandură de corali și ne vom întoarcem în vară în vara cu urme de alge pe degete apoi vom locui în castele de nisip sau poate doar într-un miez de nucă... ** amarul este o nuanță de viață un mov absolut un frig scăpat din căderea cometei cu nume de femeie din cerul cu nume de bărbat hai să dansăm cei rămași o ciuleandră să-i numărăm pe cei căzuți cu tălpile să-i numărăm vom dansa până la ultima suflare a muzicanților sub ochii lor morți vom continua să ținem cercul în rotire câștigătorii vor fi premiați cu o nebunie pe viață ne vom face casă unul într-altul, în fiecare zi vom pune câte o oră deoparte, poate va crește din ea o altă viață deocamdată am nimerit într-o boală de mâine ne vom pune ventuze și ceară multă ceară topită... ** sunt un nu cu patru puncte cardinale BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ultimul locatar și-a lăsat pianul aici a luat doar clapele albe eu mi-am vopsit pereții în albastru locuiesc într-o galaxie cu nume de tratament psihologic încep să pășesc pe urmele morților în mine este un da care îți tot schimbă direcția de-aceea nu se lasă rostit pe de-a-ntregul el știe că dincolo de cuvinte e un gol absolut cuvintele sunt femei ușoare pe tocuri sunt animale de companie sunt clapele albe absente eu sunt muzica știrbă rămasă în coardele prea întinse și-mi cânt apocalipsa pe-aceeași clapă din ce în ce mai neagră... ** abia după ce am umplut liniștea cu var am început să plâng ca după o foame ca după o moarte ca după o viață plângeam și mai aruncam câte un pumn de pământ peste mine și el bubuia ca un pumn pe o piele de tobă... ** în singurătatea lor îngerii spun povești cu oameni de-aceea ei par mereu îngroziți, seamănă cu niște meduze transparente și au gust de vanilie doar cei însingurați știu că dimineața trebuie să treci prin camerele lor de joacă și dacă ai noroc ți se lipește unul de talpă apoi vei mirosi a brioșă și-a vânt... astăzi am stat în ploaie și instantaneu toți lămâii orașului au înflorit și eu semănam cu o meduză uitată la soare...

107

POESIS

Ana PODARU

PARADA MĂȘTILOR DE FIER „atunci când conduci și simți că te clatini și genele-ți sunt ștergătoare de lacrimi, șoseaua devine un ax infinit…” un ax infinit

...sunt fluture-nhămat la-l vieții jug.

atunci când conduci și simți că te clatini și genele-ți sunt ștergătoare de lacrimi, șoseaua devine un ax infinit… te-ntrebi când și unde, de ce te-ai pornit?

Plânsul, ca o rugă

piciorul apasă pe strânsa pedală și-ai vrea să ajungi pe miriștea goală dar mâinile strâng volanul cu sete pe gânduri se pun întrebări inconcrete atingi depărtarea, te-oprești, dar te miști în tine e-o luptă și-ai vrea să reziști Aripi de plumb În memoria mamei mele

Mamă, dacă-l vezi pe Dumnezeu, spune-i că ai lăsat un prunc acasă ce-și numără bucatele la masă... ce-au mai rămas, că-n țara asta-i greu, mai spune-i să mai treacă pe la noi că moartea e stăpână peste lume, că nu mai râde nici un om la glume, că-s prea săraci și-ngreunați de ploi.

Mai spune-i că ne ninge-n primăvară, că mugurii-s captivi în fulgi de gheață, că-i iar tristețea lacrimă pe față și-a devenit iubirea o povară...

Îmbătrânesc și-mi este tot mai dor de tine mamă, mor în mine fluturi, s-alerg în urma cailor, ei vor... da-i hău și vid, i-am dat la zei tributuri.

Mamă, întreabă-l tu pe Dumnezeu de ce ne este plânsul ca o rugă, de ce suntem la frații noștri slugă, că orice muncă-i plata unui leu.

Îmbătrânesc și tot mai prunc mi-e trupul, adorm zâmbind, privind în urmă-mi pașii s-au cuibărit în mine mieii... lupul jertfind pe rând și mirii și nuntașii.

Și de-și întinde brațe de iubire spre-acest popor de alții blestemat ne-om transforma într-un izvor curat îndestulând flămânzi de fericire.

Îmbătrânesc și tot mai mult îmi pasă de urletul lăsat la crucea ta... și iarăși plâng ca-a cerului mireasă voi fi și eu și-n dreapta ta voi sta. Îmbătrânesc și tot mai mult îmi vine să mă înfrupt din mămăliga caldă, dar mi-au rămas merindele puține în amintire gându-ncet se scaldă. Îmbătrânesc măicuță, cui îi pasă că-n mine jocuri de copil mai rump și-acolo în dărăpănata-ți casă am aripi noi, dar uite, sunt de plumb, am învățat să zbor cu noul plug 108

Iubire răstignită Pe-o cruce veche, de mult părăsită, unde-a murit fiul lui Dumnezeu, acuma stă iubirea răstignită... am răstignit-o-n miez de noapte-eu, și eu... și tu și noi și voi și ei am strâns din urma cailor caiele și-am rupt din ușa vechiului bordei țățânile și lemnul din podele și ne-am făcut din forța minții par bătând în cuie veșnice ferestre, din ochi de sânge așchii încă sar și sângerarea am lăsat-o zestre.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS Cu pumnii strânși, cu dinții încleștați am răstignit iubirea în caiele... și-n nepăsarea crucii scufundați ne-am mulțumit cu miile de rele, și-acolo unde zidul a crăpat... în 'cel bordei unde copilul doarme, morminte-adânci cu toții am săpat și ne-am făcut din gingășie arme,

când lacrima curge pic- pic naște-mă pământule visul meu să prindă viață și-ntr-o bună dimineață leagănă-mă vântule Ne modelează timpul în palma lui muncită

dar n-am văzut că devenit-am cruci, că-n mâini, picioare ne-am înfipt caiele, c-am răstignit iubirea-n lemn de nuci și-am scris o dramă pe a noastră piele.

Suntem stăpânitori al timpului trecut, dar nu deținem cheia secundei ce urmează în noi trăiesc iluzii ce fiarele asmut, iar rănile deschise adesea sângerează

parada măștilor de fier

și ne așternem trupul, cam obosit, pe frunze, sperând că vom visa ce ni se-ntâmplă mâine, se nasc în noi idei și amintiri confuze, nu mai simțim mireasma când coace mama pâine, mai cere omul astăzi un strop de mângâiere?

mărșăluim pe drumuri neștiute purtând stindardul măștilor de fier pe fețe cătrănite, abătute ce lasă-n urmă zâmbete ce pier o eră-n care pâinea frământată absoarbe rana sfântă din otravă ce-a mai rămas din lacrima curată umple fântâni cu ciutură epavă ce-a mai râmas din lutul demiurgic? ruina unei măști uitate-n gară sfidând puterea cântului liturgic pe linia unde-a rămas să moară plugul din mine plugul se-afundă adânc e vremea să are, să taie se-aude plăpândă bătaie de inimă, țărână mănânc și-mi curge prin vene izvor de tainice gânduri rămase e gheața stăpână pe oase se-așterne pe mine covor cuțitul în carne mă taie felii și bobul de grâu încolțește se-aude în mine cum crește răsare sub geamătul pielii las umbrele nopții pustii sub cer de lumină divină mă mustră un petec de vină rămas pe-un cotor de năpăstii privirea-mi ridic dintr-un spic sub ochii mărețului soare și pâinea din mine mă doare BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

mai are-n el dorința de-a se-mbăta cu vorbe? încet, încet iubirea dintre ființe piere? nu, nu contați pe asta, e singura plăcere... ne modelează timpul în palma lui muncită și ne frământă trupul, îmbătrânim devreme, ne-mbrățișează pomul cu creanga-i înflorită, iar inima nebună iubire încă cere... trăim pentru iubire și orbi suntem la toate, nu ne mai încălzește cortina dimineții și negreșit e ceasul ce clipa ne-o socoate, nisip lăsat pe drumul căscat de soarta vieții.

Ceasul 13 Ceasu-a stat la miezul nopții, Vântu-i luat captiv de clopot, Prăzile-ncolțesc coioții...

Munții plouă stânci în ropot.

Soarele-a mușcat din lună, Luna s-a-necat în mare, Puiul cloștile adună, Țipă gropile-n cărare.

Fug cu fața spre apus Șerpii ce-au făcut picioare, Zorii sunt și zorii nu-s, Vinurile-au dat în floare.

Peștii-noată lângă nori, Corbi cu aripi noi de îngeri, Noaptea pare în culori, Rugăciunile sunt plângeri.

Se sfădesc sub cruce morții, 109

POESIS Pruncii au mușcat din lupi, Cioburi cad din tâmpla torții, Mieii-și fac bârlog în stupi.

Urșii stau la masa noastră, Păsările-au cap de lei, Marea-i nu mai e albastră, Pentru unii dracii-s zei.

Sunetul viorii-i urlet...

Iar mătasea broaștei șal, Plănsul devenit-a muget Sub potcoava unui cal.

Dimineìile-s apusuri, nașterile-s ortul popii, anii subìiaìi pe fusuri, gustul gropii...

Lăstar de aripi Pipăie-ți aripile, din pântecul mamei, copile, atunci când te naști să cunoști de-ai să zbori, că-n lumea aceasta e vrejul subțire și greu e să cazi într-o zi printre nori.

Vor fi pe pământ oameni să-ți pună aripi de ceară, de cârpă, din file de carte, au fost și-or mai fi multi copii oedipi ce nu au știut, nici n-or știi să le poarte.. .

De-ți faci singur aripi, nu-ți face din piatră. să nu-ți faci nici aripi din crengi de măslin, din sticlă sau fiare furate din șatră, nu-ți face tu aripi, gândește puțin, o aripă pusă pe umăr de alții nu-i zbor spre înalt, nu-i pacea ce vine, în spate o pui, legătura nu ține și cazi tot mai jos, te lovești de asfalt... iar celor ce zboară nu le pasă de tine.

De nu te-ai născut cu aripi de foc nu-ntinde spre soare din aripi de ceară, nu fă cu icarii pariuri, nici troc... că zborul aici pe pâmănt o să doară.

Iar dacă pe umeri găsit-ai lăstarul, ascunde-l tu bine să nu ți se vadă și-atunci când cainul îți umple paharul cu aripi măiastre răpune-a sa coadă și zboară copile...și zboară...și zboară!

110

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Liliana POPA

POEZII „Sus, pe o crengă, ferită de aștri O frunză a prins forma inimii tale A inimii mele sau a altcuiva.”

Neîmblânzit Spiritul meu gonește în noapte Ajunge la Troia, pe zid de cetate Părtaș e la lupta lui Hector cu Ahile Și numără coifuri pe stîncă, la Termopile.

Sufletul meu se plimbă desculț prin lume, Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune, Adoarme pe un nor așteptând dimineața Când norii se nasc și tremură ceața...

La Masala adoarme între aripi de vultur Prea tîrziu să salveze și ultimul flutur Și-ar vrea pe fruntea lor să așeze nimb Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb.

Dar poate totul e doar o poveste, Și doar spiritul meu tot caută-n lume De vină e vântul ce mă cheamă pe creste.

Vântul de seară mă strigă pe nume!

Caneluri Copacul ăsta se uită la mine de câteva ore. Îmi tâmplărește gândul de acum.

Se uită la mine, la tine, la toate.

Degeaba mai sorb din gândul cu tine În seara asta nu freamăt, Nu scriu sonatine.

Nu mai am foame, nu mai am sete Mi-e teamă să adorm, să nu alunec... Îmi dezleg ochii din eșarfa ultimei nopți Canelurile copacilor păstrează umbra Sărutările, șoaptele, emoțiile noastre Iar scoarța lumina, candoarea și ura, Tot cad frunze din teiul înalt Sus, pe o crengă, ferită de aștri O frunză a prins forma inimii tale A inimii mele sau a altcuiva.

Se apleacă ușor, tot mai mult spre pământ.

Arsă de a ta privire Arsă de a ta privire Mă tot rotesc în pași de vals BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Am renunțat și la vorbire Cu timpul ne-am oprit, balans...

Arsă de a ta iubire Clipele în pumni le-am strîns Să păstrez acea ivire Chiar cu gîndul ce-a străpuns.

Arsă de a ta trăire Închid clipe într-un răsad Să le desfac spre seară, la ivire, Ofrandă, eu, Sunt rugul florilor ce ard.

Arsă de a ta privire.

Sclipiri prin ușa de cristal Prin parcuri vechi, petale îmbătate De dansul dezmățat de astă noapte, Îmi spală trupul de tristeți, cu șoapte.

Eu vin dimineața și seara, Doar vara. În noi e loc de vis, de bal, Plutim în sala de alabastru, Sclipiri prin ușa de cristal.

Anamneză Castelul mi l-am construit departe De țărm, de naufragii și de nereide, Pe stânca albă alge moarte Ce mușchiul verde îl pot ucide. În porți îmi bate timpul desfrunzit Se uită peste umăr vanitos Vrea să doboare ziduri, mânios Dar mușchiul ce mă îmbracă a înflorit. Șeherezada În fiecare seară ți-am spus câte o poveste. Și mi-ai adus toate brățările, cerceii Și nestematele Orientului, ochii tăi.

M-ai purtat spre nemărginirile lumii Și suflet tău a prins culoarea cerului.

111

POESIS Am alunecat pe flăcări În cioburi de nopți ascuțite de lună.

Ti-am adus în palme vinul Strugurilor nestorși Pentru suspinul neștiut. Îți rătăcește umbra mai jos de cer Printre pietre de râu...

Arborii de pe Kiseleff Toată noaptea am visat Că le recitam poezii copacilor De pe șoseaua Kiseleff.

Teii din Piața Victoriei M-au întâmpinat cu reverență, Cu frunzele lor nerostite, Cu scorburile doldora de răspunsuri.

Castanii își scutură tâmplele, Cu sufletele ascunse în tăcerea castanelor.

Arborii de pe Kiseleff sunt poeți.

Din când în când opresc timpul.

Cu crengile, cu parfumul lor, Cu parfumul lor care păzește Noaptea, luna și lumea.

Când noaptea e prea lungă pe pământ Când noaptea e prea lungă pe pământ "fluturii aceia rupți din soare", Ce mi-au adus iubire și candoare, Îmi prelungesc chiria pe pământ.

Am strâns umbre, amintiri în buzunare, : Și le-am trimis apoi pe frunze plutitoare, Și cu lumina-n pumnii mei fragili, Ți-am răsărit în cale, Te mai miri?

Ce înflorește, rug îndrăgostit În dimineața mea curată.

Parabola iubitului risipitor sau Să se arate vârful parabolei Iubitul tuturor are carismă, farmec, La puterea n.

Cu o privire răstignește, demonstrează Că el nu-și apaține, ci salvează Fecioare în postura de trezire Zen. Pe dreapta de ecuație semeț, fălos Nu-i nici pe dreaptă, Nici sub dreaptă Pe vârful parabolei Celei cu ramurile în jos.

Bunicului, meu....

străbunicului,

stră-străbunicului

Prin fața casei mele trec șiruri de străbuni Mărșăluiesc cu mine, trădați spre alte lumi.

La Cumidava în ziduri au păstrat Onoarea și mândria veac de veac. În vârf de stânca cartușe au scuturat. În fiecare zi, în fiecare noapte Se odihnesc o clipă pe filele din carte.

Pe crucile din cimitir Ce-au prins a mirosi a mir.

E ceață în România, în Balcani, Confuze drumuri – cărările spre bani.

Am adunat atâta marunțiș prin buzunare, Că pot să îmbogățesc pe fiecare.

Dar nu mai pot să intru în cetate.

Să mângâi iar statuile sacre.

Se înalță fluturi din altar În catedrala mea cu mir și har.

Stâlpul curbat de lângă casă Chiriaș pentru un timp Te-a regăsit iubirea Adormise sub o streașină, Profet, sfătuitor neprihănit Minuni ți-a așezat în plame, Cuvinte negăsite de găsit De limpezit sau de murit.

De ce îți risipești iubirea?

Cuvintele tale au îmbrăcat Stîlpul curbat de lângă casă Într-o cascadă fără de păcat Ofranda ta, cu vorbă aleasă.

Stâlpul meu cu frunze de acant De lemn, de marmură și piatră,

112

Am dat timpul mai departe Cu o oră Să nu știu că știi Ce știai că știu, Basmul imoral Fuga de iad Ușa de cristal Neterminatul bal.

Ceasul aruncat pe fereastră Îmi mai ticăie în piept Chiriaș pentru un timp.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

scrisoare pe spatele unei uși „pe masa din bucătărie trona un măr uriaș și fluturele știa că într-o zi va trebui să intre acolo, să se prefacă a fi vierme.” această primăvară și iată și această primăvară, cade tot pe capul meu. păsări verzi cântă în ospicii, să nu înverzim, să nu înmugurim, în bătaie de joc să nu dăm drumul câinelui din ceas. să nu îmbobocească lumina în ochiul mulțimii înainte de a fi decis. luați primăvara de pe mine, mi-e greu cu o octavă mai sus, aerul reavăn mă răscolește ca pe un rond de apă. îmi răsare sângele subțire. îmi cântă în fire un pitpalac. primăvară în cap, în trup, neștire de nicio nouă viață. iubirea scrisă/nescrisă trăiam iubirea și n-o scriam. deschideam o ușă înzăpezită și te conturai tu, fierbinte sub pijamaua cu dungi, alb de la libertate, celelalte culori veneau din încarceratele frici. ochelari de fluturi, vitralii din ce s-a spart și cum s-au putut lipi bucățelele acelea de lumină. trăiai și tu iubirea dar n-o desferecai din palme. acolo ți se topise cheia, îți ardea flacăra unei dorințe. mai apoi și lacătul se plictisise de nicio ieșire. ce dragoste jucăușă se decolora în fel și fel de chipuri. scriam dar nu ne mai iubeam. ca o fântână ca să nu se pietrifice umbra în fundul tulburei fântâni, mai băgăm o dată ciutura, scoatem găleata goală.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

malul înflorește pe margini, lutul cu apă-i făcut. degetele rămân încleștate de ghizdul rece. ca mâine va trece și încercarea asta de-a te susține. va veni cineva însetat și va trânti capacul. mâna ta care îndelung a căutat, va rupe sprijinul. cerul va cădea peste lună, luna peste apă. apa cât nici pentru un ibric. în mâl, nici dric, nici cai. inelul va rămâne pe fund. scrisoare pe spatele unei uși mi-aș dori să faceți abstracție de faptul că nu am fost populară în liceu, că nu beau, că nu fur, că nu pot linguși, că o parte din trupul meu s-a întors către moarte. ați putea trece peste faptul că nu am mai avut un iubit de pe când mi-l desenam singură pe foi de caiet. am un handicap major, sunt veritabilă, nu am înlocuit pe nimeni, în locul meu nu a venit nimeni să dea socoteală. mă strâng pantofii, calc rușinată pe fals și recunosc spoiala, arunc din bagaje ceva ce nu voi purta niciodată, o mască a omului priceput la arta trăitului bine. aș vrea dacă veți putea să-mi iertați tristețea, să știți că nu am avut o zi prea bună, îmi închipuiam cum ar fi dacă m-aș lăsa de oameni dar, lucru inutil, ei se lăsaseră demult de mine. azi n-am vorbit deloc, tot ce am avut de spus am scris pe ușă.

113

POESIS dacă va mai veni cineva va înțelege că aici s-a petrecut un sacrificiu ieftin. totuși nu înțeleg cum cer unii bani ca să fie lăsați să moară.

poartă săculețe de cuișoare cusute la guler, ghete date cu untură de porc, strabism de stradă pavată cu pietriș, amigdalită și joc de cuburi. memoria obosește, se tulbură, primăvara nu-i mai învie.

războiul de marți încălțări roșii pe frontul acesta nu cade nici un soldat, plouă cu schije, cu sugestii finale, explodează mereu câte nimic, mai e pârlită o pasăre care trece de undeva spre altundeva, ca două cu fetuși opriți din evoluție, câteva pene arse, nici bune de scris acasă, nici de gâdilat moartea pe la orgoliu. pe câmpul de luptă însă nu moare nimeni. se trag duble și se completează gamelele cu mâncare caldă de la mama, mercenarii își pun moletiere curate, e totul atât de aseptic încât nu te-ai aștepta să vezi eroi și nici marțea unui război nu e o zi închipuită pentru jertfă. trece pe deasupra singura ambulanță, un vultur starvar, dar din strategia asta nu se va alege cu nimic. într-un tranșeu roz căptușit cu mătase un vierme inofensiv descompune vise de alcov. lasă pe altădată devorarea aceasta lascivă, e totuși marți și se filmează un război organizat de oameni pentru oameni și prin oameni. ca unaltoi dezlipit se leapădă fratiile, se pansează conjunctura cu un plasture pe care este ștanțată sigla profitorului de moarte. cine avea remușcări că fără el se derulau evenimentele importante, iată, are acest război cumsecade într-o incintă asigurată, cu o presiune convenabilă, monitorizare atentă, aer de schimb în respirațiile sufocante. război de război și totuși marți, dezertarea ne-ar face pe toți fericiți. oboseala memoriei cu ținerea de minte nu mă mai joc, mai toți cei pătrunși de ei înșiși sunt proscriși sau leproși, când merg pe stradă lumea nu-i vede. toți copiii cu strămoși buni

114

discuții despre sindromul ți se strange stomacul când bagă cheia în ușă deja vu numai că noi nu am fost atât de deștepte ca să punem bolii un nume cum se spune acum codependență e atâta tristețe nediagnosticată în lumea asta încălțată roșu pe dos ascunzători necomestibile și așa au trecut multe zile, oamenii care aveau ceva să-mi spună au tăcut. în lipsa lor deschideam cărți vechi de vise, pășeam prin casă ca un fluture sau ca o altă ființă diafană din același material. pe masa din bucătărie trona un măr uriaș și fluturele știa că într-o zi va trebui să intre acolo, să se prefacă a fi vierme. dar până atunci mai erau zilele acelea și oamenii aceia care tăceau încolonați, ei înșiși deschizându-și propriile lor cărți vechi de vise și exersându-și proprii pași de fluture, că și ei aveau câte un măr, o rodie, o smochină uriașă în care la sfârșitul tuturor tăcerilor trebuiau să între și să se îmbolnăvească de dulce, să devină albi și imperturbabili. nu pot mânca mere cu resemnați. * * * mi-am dus la cizmar o pereche de aripi. de când s-a pavat în cer, eu fără blacheuri nu mai zbor. * * * sinceritatea are mâinile verzi ca ale unei înecate te-ar putea salva dacă treci de dezgust nimeni nu dorește pentru sine moarte adevărată

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Anna-Nora ROTARU

ANTICARI ȘI VÂNZĂTORI „Ia-mi paltonul vechi și-l poartă, Adăpostul sufletului meu frânt...”

BĂTRÂNUL ANTICAR La colț pustiu de stradă, sub lumina palidă de felinar, De-abia pâlpâie-o luminiță-n geam, într-o mică chițimie...

Să intru-mi face semn, cu firava-i mână, bătrânul anticar, Invitându-mă în lumea lui, departe de orice-i barbar, În care timpu-i la Trecut, nu mușcă cu-atâta lăcomie, Pendula torcând în armonie...

Stătea bătrânul, cu păru-i alb lucind pe fond obscur, Cătând ceva febril în vechiul și prăfuit de ani, ceaslov...

Prețul vreunui bibelou sau unei lămpi cu ponositul abajur, Din nu mai știu ce an, prin colbul așternut pe împrejur, Cu mâna-i tremurândă, doar ochi arzând în trup gârbov Și răsuflare grea, ca la istov... Și, ce n-avea pe-acolo... bijuterii, mărgele în șiraguri, Vaze, bomboniere de cristal, albume pe colbuitul pluș...

Flori, dansatori de porțelan, ceruiti ciorchini de struguri, Pești, câini, păsări de sticlă, ciugulind pe ram din muguri, Altele, cu aripile-ntinse-n zboruri, spre cer, ca pescăruș, Ori, hrănindu-și puii în culcuș...

Cine știe dacă visează, că poate-or dezerta vreodată?

Dacă le va-mplini visul bezmetic poate vreun jongler?

De-or zbura pe-un ram adevărat, spre-un soare-odată?

De-or face pui, în țări calde de-or pleca sau... niciodată N-or părăsi odaia sumbră, cu pendula să bată a mister, Jinduind vreun ciob de cer...

Ce s-aștepte ele oare, sub colbul vremii, fără rosturi?

O mână ageamie să le spargă? Blândă de colecționar, Ștergându-le de praf cu grijă, aranjându-le pe rafturi?

Poate vreo-o Zâna să le trimită-n zbor spre orizonturi, Departe de pendula, ce bate-un timp Trecut, de anticar...

Departe... de lumina palidă de felinar...

VÂNZĂTOR DE VECHITURI Veniți, frați buni, că am marfă bună pe tarabă, Nimic nu-mi lipsește, mi-e plină cu de toate...

Am vrute și nevrute, pentru ce v-ați dori voi treabă, Nu stați pe gânduri, întrebați cât costă mai degrabă, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Orice prin cap vă trece și cum mintea vă socoate, Îmbulziți-vă, hai, dați din coate!

Vând coșu-acela-n stânga, plin cu feluri de memorii, Unele-s mai noi, altele-s mai vechi, după dorință...

Au amintiri, unele-s fermecătoare, cu vraja comorii, Altele-s rele, cu omenești greșeli și planuri iluzorii...

Unele-s cu trăiri bune, fericite, cu haz, făgăduință, Altele-s nesăbuite, după preferință !

Vând conștiințe, unele curate, altele-s camuflate, În stare foarte bună, cumpărați-le fără de frică...

Sunt din acelea, sau sfințite, albe, imaculate, Sau, din alea, mai... așa, ce-au fost bine spălate.

Habar n-are careva, cine să știe și să-ți interzică?

N-are nimeni ce să-ți zică!

Vând deasemeni și pachete, pline cu prestanță, Pentru cei dornici, cărora pe drum le-a fost pierdută...

Mai multe informații, vis-a-vis, la magazinul Ignoranță, La colț, între strada Deznădejdii și strada Speranță, Numai că, funcționara-i cam nervoasă, surdo-mută, Dar se-ndulcește cu valută!

Vând și-ndrăzneală, curaj berechet și eroism în saci, Vă dau cât vreți, dacă doriți, puteți să umpleți carul...

Am și vorbe goale, gogoși umflate, de muțești și taci, Să ții discursuri, mare politician să fii, când n-ai piștaci Și, când simți că ți-ai întregit pe cinste monetarul, Lasă flecăreala și fă pe demnitarul!

De nu-s bani în buzunar, nu-i bai, că nu contează, Mă plătiți, de-aveți la teșcherea respect și gingășie...

Că, și la mine câteodată, bunătatea-mi dormitează, Răutatea-n musafirie-mi vine uneori și cochetează, Dar o pun eu la mezat, că-s specialist în pungășie Și-o vând, pe un dram de duioșie!

115

POESIS ANTICARUL DE AMINTIRI Hai, vânzătorule de vechituri, Să-ți dau ce-am adunat din viață...

Nu vreau nici bani, nici semnături, Să lepăd doar "dulapul de rupturi", Din searbăda-mi existență de paiață!

Ia-mi paltonul vechi și-l poartă, Adăpostul sufletului meu frânt...

Amărăciunea mea de asta soartă, Că poate viața mă mai iartă, Lăsându-mi mie ultimul cuvânt!

Să-ți dau din sipetul cu amintiri, Ce-s pradă astăzi colbăirii...

Scrisori în funde, lacrime-n neștiri, Din dureroasele adesea despărțiri, Pe-altarul crud și veșnic al iubirii!

Ia-mi și caseta aceea ruginie, Cu fleacuri azi, ia-mi și albume...

Plâng poze gălbejite-n agonie, Destinu-n ele râde-a ironie, De ce-mi părea mai bun în lume!

Ia anticarule tot ce odinioară, Mi-era așa sublim, de căpătâi...

Sortit a fost pe drum să moară...

Ce imortal cântase o vioară, Despre cea dragoste dintâi!

Alege sacul cel mare și măsoară, Tot ce mă ține astăzi sclavă...

Ce-i de durut, n-o să mai doară, Ce-i de murit, tot o să moară Și ce-mi rămâne, sorb hulpavă!

NEGUSTORUL DE VISURI Pe malul timpului mă surpă-ncet gândul...

Mi se-oprește visul pe minutarul răstignit...

La capăt de drum aștept să-mi vină rândul, Lăsând calul să pască, de-un ciot priponit...

Rândul... c-un ban să-mi cumpăr speranță...

Urc treaptă cu treaptă, s-ajung pare greu...

Puteri nu mai am, nici măcar cutezanță, Un zid mi se-nalță, oprindu-mă mereu...

Nu-i nimeni să m-ajute, de mână să mă tragă...

Se-nghesuie și alții, cu vlăguite chipuri...

Cotrobăiește negustorul, să-mi dea din desagă, Înțepenit insă mi-i trupul, pe mal între timpuri...

Se-mprăștie-n jur totul, ca o fugace viziune...

Decorul se schimbă, ceața-n ochi s-așterne...

Degeab-aștept, în ultim ceas, parc-o minune, Neputința mă oprește, dezolarea mă cerne...

Mă-nghite-așteptarea și pe strunele tăcerii, Sonată-mi cântă timpul în zadar pierdut...

Uscate visuri, pe brazde-adânci ale uitării, Scaieți devin, de vânturi duși, câmpului tribut...

Familia Regală

116

Iar clipe-oi număra, ca pân-acum trecute...

Pe-alt negustor să vină, voi aștepta cu agonie...

Pe malul timpului, cu voci supuse-n gând, tăcute, Răbdare fac... speranță, poate-mi va da si mie !

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Dumitru TOMA

CEAȚĂ ȘI VEGHE „Am smuls pomul cu pricina Și în loc am pus izvor, Îți promit că-ți dau grădina Fără să te mai măsor.”

Jucărie, jucărie…

Să fii tu, m-am rupt în două, Drum să-ți fac și car în stele Și câmpii sub dealuri verzi, Sus și-n jos să zburzi pe ele.

M-ai uitat și nu mă crezi Alergând desculț prin rouă.

Vremea ta în flori te lasă, Iar pe mine mă apasă Straiul tău de lume nouă Împietrită-n lege veche Unde umbrele sunt două Și semințele pereche.

Cu noi amândoi Feriți de risipă.

Ești Tot în nimic Oglindă cu chip, Veșnicie și sare Din clipe amare, Scânteie în lut Cu sfârșit și-nceput.

Uită de vină, Cufund-o în timp, Vino la schimb....

Te stinge Lumină.

E o vreme ca nisipul

Jucărie, jucărie, Ți-am dat drumul în trifoi Și s-a scurs atâta cale, Eu în deal și tu în vale, Rătăcindu-ne-amândoi.

Eu în noapte, tu pe deal, Că pământu-i val de val Și tu rândui floricele Folosind mâinile mele, Iar pe mine mă îndoi.

Nu mă pierde-așa devreme, Haide, vino înapoi…

Am smuls pomul cu pricina Și în loc am pus izvor, Îți promit că-ți dau grădina Fără să te mai măsor.

Haide, haide înapoi, Lasă-ți umbra, uită-ți fumu, N-are rost să ardem doi Când putem să fim doar Unu. …………………………..

Stai, te oprește, Lumina-mi zidește.

Vino-napoi Să fie o clipă BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

O, ce clipă ca nisipul, Doar din soare-și fură chipul Când de noapte mă desparte Cu cenușa ce mă arde.

Si îmi stinge-n prag de zori Fierbințeala din răcori Și suspinul în răbdare, Umilința în iertare.

Mă-nvață ca să spun Cui și când să mă supun Ca să-mi bată cuie-n palmă Și din spini să-mi facă salbă, Iar din șipci subțiri de brad, Scară-aprinsă să nu cad Peste neguri, sub coline.

Să pricep ce e cu mine Când se țin de mână horă Și mă fac să scot din ape Într-un scutur ce ignoră Tot ce-mi poate fi aproape.

117

POESIS Acela sunt Eu Deschid palma ta și visez să înving, E amar ce găsesc, presimt că mă sting.

Din ea s-au iscat, dar din mine se țin Alaiuri de-o clipă în veșnic suspin Si ape și munți ce-ngheață-n hotare Poduri și drumuri să bântuie care.

Lumea e brâul de stele cu coadă Din aburul meu pierdut în ogradă ; Vreme de vreme uitată-n vâlcele Trece spre mine-n sandalele mele.

Supusă cândva, acuma stăpână Speră la clipa cu mine de mână Căci Eu sunt Cuvântul ce arde mereu In vreme și ceață. Lumina sunt Eu. Fă lumină că mă joc Fă lumină că mă joc, Nu lăsa țărâna stinsă Lângă vatră pe cojoc Unde vremea e aprinsă. Îmi întinde pânză scundă Pe sub pomi cu frunza rară, Dar nu poate să te-ascundă Și m-ajunge până-n seară Dorul tău și spaima mea, Mă sfărâm și mă frământă Neputința de-azbura Într-un lac cu apă sfântă Unde timpul vrea să crească Și să facă flori și poame Pentru cei ce-or să cunoască Vremea-n care le e foame, Clipa-n care le e frig Când se fumegă răsura Și mă-ndeamnă să te strig, Dar nu mă ajută gura.

Vreau să fii Eu Îmi ajunge atât cât am fost Dumnezeu, Te întoarce la mine că vreau să fii Eu. Sunt tu care ești în toate surcelele Cu care cei mulți acoperă relele.

Eu trag pentru asta toate ponoasele – Lumea mă ține cu fața de-a-ndoasele.

Nădejdea mă țese de pe crânguri în țol, Sau poate mă-ngroapă la chindie-n nămol.

Vai de marginile mele De ochi verzi și iarbă neagră, Rana mea cine s-o dreagă.

Singur

Dac-o las la vânt și soare, Mă ustură și mă doare, Iar în burniță și ploaie Mă-ngenunche și mă-ndoaie

Se zbate și tace tot singur pe cruce Și-ar vrea o tulpină din cer să apuce, Dar vede că-i rece, închisă și mută.

Măduva tulpinii îl rabdă și-ascultă,

Ca pe apa de sub spic Când se crapă cer și stele Și nu rămâne nimic, Vai de marginile mele…

Calea și timpul cunosc doar picioarele, Și duc unde duce vremea și soarele Să fim, când pierim, împreună să-nchidem În lacrima noastră iubirea ce-o vindem.

Cât se pierd, unde se duc, Fi-le-ar umbra cât arșița, Dac-o fi să mai apuc Alt pământ să-mi sădesc vița.

118

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POESIS

Japonerii Grupul „Dincolo de retină” Coordonator: Maria Oprea Grafică: Mirela Orban

Sebastian CIORTEA

Senryu

Senryu

Haiku

neaua mieilor – liceene gătite pentru un selfie

moèneag în furou cu un codru de pâine saturi salonul

Tanka

Lucia Cezara PLĂTICĂ

primele priviri devenind èi mai intens cântecul mierlei de-ar rezista un selfie cât zidul cetăìilor

Haiku

Eugénia PARASCHIV

floare de cireè – pe degetul inelar fir de borangic

amurgul iernii – sub fulgii de zăpadă o pană cu tuè secundar oprit – ploaia pe o mansardă într-o trecere din umbra porìii – un felinar printre crengi în clătinare o lumânare – frunzele printr-o strună tot în cădere Ion CUZUIOC Haiku casă pustie – în bătaia vântului florile la prag noapte de vară sub felinarul străzii murmurul frunzei ceasul de apoi – din salonul de spital ultimul răvaè decoraìie – pe firul de păianjen raza luminii Ana DEOBOT Haiku vechea cetate – printre paèi de-îndrăgostiìi cântecul mierlei zidul cetăìii – printre zorele mesaj scris cu graffitti BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Haiku urme pe munte – stejari doar cu stelele la echinocìiu zăpada roz foieli tot mai albe – ìipătul ìărcii puf de mâìièori ecoul pădurilor – alături praznic sânzienele – florile împărìite de-o parte fructul

cântec de leagăn – printre gene lumina felinarelor

Senryu martie în post peste zăpadă chiciură lanìul căzăturilor Tanka un singur clopot cheamă la vecernie – oamenii grăbiìi lângă altar deschisă noua evanghelie Mariana Babiuc MARICA

Emanuel CRĂCIUN

Haiku

Haiku

petala în vânt – lacrimile umbrite de colìul lunii

aproape vară – o singură strigare sparge liniètea castel părăsit – o singură fereastră spre miazănoapte mâna Domnului – lumina lumânării atinge crucea

aèteptările – florile de salcâm iar la colìul casei primele brazde – câteva ierburi ieșind dintr-o negură

119

POESIS Mariana CORNOIU

Carmen PASAT

Alexandru OPREA

Haiku

Haiku

Haiku

iarna târzie – delicate brânduèe asfixiate

mireasă plânsă – buchet din frunze de nuc pe colìul mesei

voce ridicată – în caruselul pornit un singur copil

pe prispa casei muècate înflorite – surâsul mamei

parfum de mălin – păsările întoarse la acelaèi cuib

cerèetor pe drum – în aèteptarea pâinii droaia de câini

câmpul în flăcări – numai floarea soarelui cu faìa spre cer

gutui înflorit amintind despre mama – liniète pe câmp

o tresărire – cârdurile de berze încă departe

întrebat vântul de culoarea macilor – întâlniri târzii

Senryu

Senryu

Felicia Liliana AVENTOI

baladă veche despre ciobanii din munìi – bunicul doarme

îndrăgostiìii la marginea câmpului – porumbul prea mic

Haiku

Florina VULPOI

Gabi BELDIE

petale de crin – în forfota zilei parfumul mamei

Haiku

Haiku

sunet din stâncă – în pânza de păianjen încă o treaptă

gară pustie – pe acoperièul spart primele berze

praf pe oglindă – în perdeaua cu găuri o libelulă

umbre și lumini sub tufa de liliac – petale în vânt

flori de liliac – din molozul cetăìii un singur poem

dincolo de râu liliac plin de floare – punte èubredă Mirela ORBAN

Mirela DUMA BILC

mărgăritare – èiragul de mărgele dintre ruine

Haiku

Mona GHEORGHE

primul ghiocel – petale risipite într-o ninsoare

Haiku

în ochi de copii zborul rândunelelor – liniète în cuib

prunii înfloriìi – cântecul ciocârliei în urma ploii bobul de porumb – pe mâinile odihnite o picătură căldură mare – la marginea râului pietrele goale

braìe deschise – doar copilul visează la ram de măslin flori de lavandă – din buchetul miresei doar ilustrata

lampioane mici – magnolia înflorind la casa veche casă de piatră – cuibul rândunelelor abia înjghebat

Senryu

câteva frezii – din camera obscură chipul bunicii

actualităìi priviri ca în proverbe la poartă nouă

maci proaspăt cosiìi – în arèiìa de cuptor pâinea cea nouă

120

Haiku

Senryu pe umeraèe paltoane la adăpost – raiul molie.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CUM ÎNȚELEG EU

ANDREEA MAFTEI

ANGELA NACHE-MAMIER – ESTETICA UNUI FEMINISM CONVINS scara b, apartament 3 Angela Nache-Mamier este poeta care a aprins în mine o scânteie de curaj pentru a mă apleca cu mai multă deschidere spre lumea poeziei, fără jena de a fi mai înainte de toate mamă și apoi punte lirică a existenței, ca ruptură ideatică de cotidian, prin, și se înțelege, literată în contemporan. Iepurele alb al poeziei moderne, așa cum bine se numește, poetic, într-o poezie a sa. Știm, iepurele este un simbol al Lunii, și prin urmare, noaptea, al renașterii, creatură prolifică, dedicată zeităților dragostei (Aphrodita/Venus și Eros/ Cupidon, din mitologia greacă și romană. Pentru budiști, iepurele simbolizează sacrificiul de sine, iar în zodiacul chinezesc, acesta este semnul pentru feminitate). Pentru mine este clar, poeta Angela Nache-Mamier poartă în piept semnul conștiinciozității, al femininului modern pur, trăibil și penetrant, deseori răvășitor, nu prin sexualitatea debordantă și firească a femeii, ci prin etalarea cu mândrie a calității însăși de a fi, de asemenea, și mamă, și iubită, și soție, și gospodină. Printre toate acestea, condiția existențială este a eului sufocat, împovărat și cenzurat, în epoca ceaușistă, ea singură, poeta, reușind să se sustragă imposibilului socialist și să contureze semnificativ o voce profund lirică în literatură, un exponent clar anticomunist, extrem de convingător chiar astăzi, în rândul tinerilor poeți de pe Facebook.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Angela Nache-Mamier a fost parte integrată a unui „popor umilit”, spune poeta, într-un sistem închis, corupt, patriotard și despotic condiției ideatice a femeii, confirmată de poezia sa ca un adevărat program artistic al vremii. Ea, Femeia, trebuie să lupte pentru o existență sigură, să se integreze economic și social societății de la acea vreme, prin puteri paranormale, să aibă un statut demn, ireproșabil, să își ducă, cu capul sus, meseria de profesor de limbi străine și să își crească copiii, să ducă pe umeri bunăstarea familiei și să fie, nu în ultimul rând, iubită și soție.

De aici frustrările (ușor detectabile) din unele poeme ale Angelei Nache-Mamier, dar care nu lamentează, nu se revoltă și, mai cu seamă, nu se victimizează și nu acuză. Tonul său este unul echilibrat liric, atent la aspectul de limbajul ce reformează poeticul și „anatemizează metaforicul”, uneori, pentru evidențierea realismului cotidian, cum aflăm și din cronica de duminică a criticului și poetului Felix Nicolau, din 2015.

Volumul care face studiul cronicii de față scara b, apartament 3 este un volum antologic, publicat la editura Vinea, în 2014, conținând versuri din două cărți de poezie publicate la editura Dacia, prin concurs, Miraculum, 1982 și Femina, 1985. Special ales de mine, atât pentru conținutul său de ars femina, cât și pentru metafora de excepție pe care Angela o cultivă în poezia sa. E un corpus care integrează poeziile sale de debut, poezii ce îi poartă numele în lumea literaturii de calitate. „Toate drumurile sunt pe hartă-n/ echilibru convențional” (Strada Cosmos, nov. 1981, Ed. Dacia), spune poeta. Ce contraste emoționante se pot desluși pe strada poeziei, ea, chiriașa unui apartament 3, din scara b a legendarului oraș Brașov. Poezia sa se naște acolo, un adevăr relativ, ducând, pe umeri de femeie, povara traiului cotidian, la același nivel la care erau și umerii țării, pe atunci, aproape de semenii săi, și ei nerupți de realitatea chinuitoare: „un adevăr relativ, dar trist ca acesta,/ poate fi rama-n care/ și suflet, și sânge pentru semeni tresar,/ o femeie cu plase, cu umerii tari,/ mărșăluind cu-atâta demnă răbdare/ este nobil pretextul/ unui posibil poem/ viguros, energetic, chiar extraordinar,/ doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe/ de pe chipul de zahăr și sare/ din zâmbetu-i rar...”

121

CUM ÎNȚELEG EU Tot în 1981 apare public și poemul Rug, în revista Luceafărul, apoi integrat volumului Miraculum. Aici, poeta își duce creația poetică spre purgatoriul oricăror simțăminte, ca un ars vivendi. Poemul se înalță din îndoială, din declin, din orice nevoie acută a trăibilului, din senzorial ori din palpabil, din orice stare care coexistă lirismului afectat („în trupul de sub spartul scut”) ce poate rezista demn și în forță oricăror altor meschinării ale vieții. Triumful este al poetului, un peregrin al căutărilor creatoare: „numai poetul peregrin / nemulțumit de-așa scofală/ se lasăncinerat pe crini...”. Poeta privește semeț spre viitor, cu demnitatea conștiinței sale lirice, epuizează rutinier tot ce mai poate fi absorbit în vers, impune cuvântului un semantism simbolic, diamantin, corelat cu trăirile sale poetice, feminine, ludice și imperative, pe alocuri. Constat, de altfel, forța sugestiei. Versurile au cursivitate ritmică, muzicalitatea specifică versului alb și o expresivitate a emoției, chiar dacă spontan eul se simte arareori; „jetul” imprevizibil al talentului, de la nivelul corespondențelor lirice, până la asumarea mesajului exprimat. Aș zice, une poétique de l’âme care conferă imaginarului Angelei o posibilitate de conversie către real, în acest sens sau chiar în sens invers; imagine și simbol, emoție și senzorial, trăire și creație.

Criticul și scriitorul Cornel Moraru afirma despre poezia Angelei Nache-Mamier că este plină de sens „mai ales la agresiunea cotidianului, a cenușiului vieții (temă des folosită și falsificată în sens livresc), ea aduce o emoție pură și înfrigurată. O individualizează, de asemenea, prospețimea expresiei sale poetice, deși nu e o spontană. Se apropie firesc de tema cotidianului, din spaima concretă de irealitate și deziluzie...”.

Angela iubește viața cu toate defectele umanului surprins și versul său compulsiv, descrie, într-un stil aparent colocvial, drama maternului ce înfruntă cu demnitate condițiile impuse de societate, fără niciun dram de menajamente ori de toleranță. Visează (Astra, 1985) este o poezie socială ce dezvoltă foarte bine ideea condiției femeii-mamă, printr-o voce lirică ușor ironică, dar în care tot sufletul este cel care se salvează prin forța meditației lirice: „Tu rămâi, tu cobori, altul la rând,/ O rază incoerentă de lumină/ Înviorează/ Sudoarea frunții și-a brațului moleșit./ Prin geamul aburit abia se mai vede/ Lumea de-afară/ Nici acolo nu e viața ușoară – îmi spun,/ Atât de intens să gândești încât să nu vezi/ Îmbulzeala haotică,/ Să nu te crezi Doamne ferește în acest autobuzâ/ Să-i deschizi sufletului tot mai/ Chemătoare ferestre/ Să-l faci fericit, să-l împestrițezi cu vise chagall/ Cai, pereți verzi, peste putință!”. Jertfa de sine este simbolică, mama nu poate fi decât una cu copilul ei, chiar dacă sacrificiile sunt mari, de multe ori agresive și pun stăpânire în totalitate pe viața femeii. Ea va surâde, într122

un final, din toată ființa, se va elibera prin acest surâs, chiar și de slăbiciunile firești ale umanului, ale iubirii din cuplu, dezvelind, astfel frumosul în toată puritatea lui. Iată, poezia Să surâd, Vatra, noiembrie, 1981: „nu poți greși ascultându-mă/ ce facem/ unde duc serpentinele, aștrii de fum/ jubilezi un răstimp, apoi bate ceasul/ vin sacrificii, vin jertfe de sine/ întețim agresiv fuiorul poruncilor/ viața să pună stăpânire pe tot/ cât mai e vreme, cât mai e de trăit/ nu-i mai vorbesc bărbatului/ iată-l acesta știe tot despre sine/ construiește poduri prea mici/ să cuprindă cerul enorm înroșit/ universul/ (...)/ voi dezveli frumusețea și felul deschis/ în care pot să mă mișc, să surâd...”.

Plasticul, rutina aglomerată a existenței femeiești, pare departe de cea a trăirilor bărbătești, agonia traiului nu poate să îi frământe pe amândoi, în același timp, ar fi un tren plicticos și banal, de aici salturi în statutul economico-social al femeilor... pasiunea bate orice vârstă/ bărbatul fatal maxiatractiv le întâmpină obosit și grăbit... (Statut, Miraculum, 1982). Angela Nache-Mamier trasează, coerent, linia subțire care îi diferențiază pe cei doi în realitatea de zi cu zi, bărbat și femeie, fără niciun fel de misoginism sau sexism implicit. („pe teren realitatea stă cam așa...” – Documentare, Femina, 1985). Gloria femeii este, peste toate, puterea (posibilitatea) de a da viață. Și criza culturii este, ca temă, abordată în poezia poetei noastre, ea fiind la bază profesor, își exprimă liber convingerea, în poezia din 1985, Proasto, cu niciun regret actual: „cu ce să mai lupt prin culoarele/ spaimelor mele/unde-mi pierd răbdarea, încrederea/ al echilibrului scut.” Repetițio (Vatra, 1985), un cuvânt potrivit pentru ambiția femeiască, în tot ce înseamnă trai zilnic, ancorare în imediat ori dezavuare.

Mentalitatea socială surclasează educația, în favoarea priorităților casnice. Poezia domesticului, cum o numește Felix Nicolau, a prozaicului atent selecționat din realitatea vremii. Cititorii au nevoie să simtă ceea ce lecturează, să înțeleagă, chiar dacă au o interpretare personală, să se implice emoțional descrierilor, imaginilor desprinse, să convină; ori aceasta nu include decât selecția unui limbaj accesibil, onest și ușor versatil. Lectorul avizat vine cu disecția în planul semanticii, aprofundează ideea, alătură mesajul poetic personal, celui universal, grupează poezia conform construcției lirice ori a tehnicii. E nevoie ca ambele instanțe literare să existe, pentru a promova lectura de calitate. Angela Nache-Mamier știe prea bine, de aici reperele clare, distinctive și tematica aleasă.

O altă poezie dragă mie (am scris câte ceva despre ea și într-o postare pe o rețea de socializare, reproduc aici), Tema principală: „Niciodată atât de aproape/ cât să se împace umbrele/ nicicând într-o singură umbră.../ până la strâmta facere a cuvântului”.

Grâul poetului, cuvântul, sămânță de început va BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CUM ÎNȚELEG EU coace „pâinea” atât de scump plătită. Nicio umbră asupra lui (vezi Cuvântul), deși se înalță din „umbre”, nu-i „niciodată atât de aproape” de „altele”.

Un adevărat program de a scrie altfel despre dragoste, fără mieunături sentimentale… (Angela Nache-Mamier) Originalitatea își înalță aripile din „inerții scuturate-n răgazul ostil”; tema principală, „dragostea”, inepuizabilă („mai face-o gaură-n frunte”). Omul se naște din dragoste și tot cu ea își închide ochii. Invocația din final aparține cititorului („...nu te înduplec/ Tu, numai du-te...”). Poemul acesta va fi al său. Poetul îl scrie și i-l oferă în dar. El are puterea să îi deschidă drumuri nebănuite. Frumoase, deopotrivă. Aglomerarea de substantive, de la o primă lectură, nu este, în fapt, decât forța poetei de a construi mesajul în forma lui aluzivă, dar limpede. „aripa de lut” este o frumoasă figură de stil ce face trimitere la Arta Creatorului suprem și ne provoacă la o reflecție asupra creației poeziei-însăși, grea și ușoară în aceeași măsură – grea prin zbaterea continuă a poetului, pentru ca versurile sale să ia naștere în formă pură, a celei mai înalte trăiri și a celei mai profunde emoții, și ușoară, prin modul în care transpare această forță creatoare în privirea și în mintea cititorului.

Metaforele curg... curg rând pe rând, într-o semantică impecabilă: „În cumpăna pașilor,/ Vântul vindecă oxigenul/ Până la strâmta facere a cuvântului/...Grimasa singurătății vecinului,/ umeri de piatră apasă făptura/ ...pâine care te caută”. Se simte aici amprenta lecturii, Blaga un inovator al unor astfel de versuri.

Poetă bilingvă, Angela Nache-Mamier stăpânește, deopotrivă, ambele limbi, niciuna în defavoarea celeilalte. Cât echilibru să poți avea, ca să te poți jertfi întru poezie cu atâta luciditate? Să stăpânești cuvântul, să stăpânești viața, cu toate nevoile ei, să stăpânești timpul ireversibil și să nu îți pară rău de trecere lui neobosită, „în cumpăna pașilor” obosiți și-n „semne(le) de șoc ale pielii”. Aceasta este Arta pe care un creator, în genialitatea sa, o săvârșește cu sacrificiu, cu stăruință, cu un enorm talent, cu luciditate.

Iată, alte două poeme trădează un bovarism adoptat: Regina cratițelor și Vie și moartă. Poeta „capabilă de a rămâne vie/ plină de viață în acest corp stânjenit” își limpezește trăirile și revolta prin imaginea ne-norocului, poetic acceptat, deși „un singur poem, el singur/ n-ar ști s-o exprime…/ Ochii mei sunt sufletul și oglinda/ în care mă las surprinsă…”// „ochii străbătuți de rafale/ chip și trunchi cunosc dureri/ obez-melancolice/ gândurile paralizează conduse anapoda/ de cămila cheală a singurătății/ nicio oază pe măsura celor ce-au fost/ uși și pereți lipinduse reci/ de eforturile retinei de-a străluci…ies pe brânci din groapa cu lei a iluziei”. Liricul pur străbate forța mesajului. O adevărată madame Bovary. Știm că poeta a predat cursuri în Rouen și în Sète, despre BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

manifestarea femininului francez, Madame Bovary – o capodoperă a lui Gustave Flaubert și, de asemenea, a literaturii universale. „Flaubert mânuiește pana ca alții bisturiul.”, spunea Sainte-Beuve, de aceea se poate pleca oricând de la această carte-model. Vladimir Nabokov aprecia „Stilistic, e proză care face cear trebui să facă poezia… Cartea are viață mai lungă decât femeia.” Evident. Angela Nache-Mamier are o cultură vastă, este un etalon pentru mai tinerele poete, un model al literatului demn care vrea să publice fără cenzură.

Visul este leitmotiv, „un aliment tonic, nutritiv și simpatic/ viața-l încorporează/ duce la vizibile creșteri și descreșteri și-nfrumusețări/ în nivelul de trai/ O, libertatea de-a respira ori gândi cu nesaț/ fără niciun sentiment de frustrare/ în colecția mea de vise/ caut mereu un model ideal/ îl aleg, strălucesc în sfârșit/ între realitate și vis/ anchetez adevărul, scotocesc/ optime soluții-n numeroasele/ labirinturi, acestea dor/ fără cheia acestui fragil paradis/ n-aș mai rămâne în umilință./ Madame Bovary, votre fidèle et savant lectrice…” (Mod de întrebuințare, Miraculum, 1982).

Merita citat tot poemul acesta de debut. Este o emblemă pentru poezia Angelei Nache-Mamier.

Alte poeme precum: Patria dragoste, Ceața, Cândva, Arborele, Trecătoarea, Punțile lumii, Timp fecund, Fiat lux fac și ele trimitere la epoca ceaușistă, a umilirilor pe care poeta le-a resimțit din plin, dar cu fruntea spre poezie, frunte înaltă și de nestăvilit. Ea, mama-erou, femeia casnică sau de cultură, ori toate la un loc, inseparabile una de cealaltă, construiesc poezia modernității, a cotidianului raportat la vis sau a visului raportat la cotidian. Femeia este puntea care face trecerea dintr-o parte în alta, în mod lucid, grav ori ironic, pe alocuri, în poemele feminității (Ea, Tinerețe, Heruvima, Schița de portret, Post festum, Gen feminin, Inventar, Casnica ș.a.).

Poezia este în tot și în toate, dacă știm să îi găsim esența, să extragem adevărul, emoția, puterea, chiar și din rutină, din cotidian, viața însăși este poezie, femeia este poezie, bărbatul este poezie, copii sunt poezie… un concentric al emoțiilor vii. De aici s-a născut cotidianismul, odată cu optzeciștii care au avut această deschidere în literatură, îmbinat pe alocuri cu realism, suprarealism, simbolism, neoimpresionism, neoromantism, nihilism ori alte curente literare de impact care au adus literaturii un plus de valoare. În primul val al cotidianismului românesc s-a înscris și Angela Nache, pe atunci, tânăra poetă rebelă, curajoasă, capabilă să înfrunte sistemul și să își spună convingerile cu sinceritate, fără teama de a fi privită ciudat, doar pentru ca era femeie și mamă. A debutat prin concurs, a concurat anonim, alături de nume importante, sub îndrumarea maestrului Geo Dumitrescu, la o editură de renume. Și-a impus de atunci crezul artistic, în fapt, crezul de viață, modul său de a trăi, de 123

CUM ÎNȚELEG EU a iubi, de a fi remarcată, iubită și respectată. Nu e ușor. Și-a apropiat miracolul de modul ei de a se prezenta, cartea sa de identitate, printr-un debut desăvârșit, curat, onest, spectaculos. Viața i-a dat și o palmă prin dezbinarea primei iubiri; rămasă singură cu doi copii. Inspirația a extras momentul din viața sa, a absorbit toată revolta unei mame singure și a adus după trei ani o carte nouă, FEMINA, în 1985. Ce nume de carte! deosebit – un program estetic propriu, desăvârșit prin condiția femeii, prin tematica vieții, a împlinirilor în dragoste, în cuplu, în carieră, bucuria maternității. Aceleași teme majore. Cotidianul a răzbătut și în literatură, în poesis. Astfel, Angela a născut Femelismul cu forța unui intelectual complet. Cu vehemență și cu o inteligență manifestată afectiv: femeia, mama, soția, POETA. Extrag un citat din prefața la volumul Celebratio, Editura Kogaïon, Franța, pentru a defini termenul în mod corect, semnată de Angela: „Detest femeia redusă la o condiție inferioară, exalt excepționalul ei aport la frumusețea lumii, nu pot rămâne indiferentă căci ea este Viața. Incoerențele vieții în cuplu, viața socială ori politica mă interpelează deopotrivă; totul merge prea repede (există un pericol?) resimt în același timp un atașament puternic la progresul care mă fascinează și o nevoie melancolică de a păstra totul din trecutul meu. Ca o formă de neo-romantism, o nevoie de a denunța o anumită violență atât de evidentă împotriva femeilor. Am această hipersensibilitate în neuroni, ea face parte din conștiința mea femelistă!

Visez și resimt instinctiv că poate o Femeie va găsi soluția de urgență pe pragul acestei planete albastre atât de fragile… Femelismul, o dispoziție livrescă, impusă de Timpul meu subiectiv, o existență împărțită între o dictatură și o democrație – o dorință de viață intensă, care după un asemenea accident biografic (dictatura) apără cu toate forțele de care dispune va-

lorile universale ale umanității atât de stranii, de diferite dar mereu surprinzătoare. Mărturisesc și asum căutarea unei originalități cu «orice chip» și foarte bine dacă poate părea uneori «naturală». O poezie care privește viața în ochi cu încântare, fără a fi nevoită de a-și pleca privirile, pentru ca nimic din «anima mundi» să nu îi scape!”

Era nevoie de o carte antologică care să cuprindă cele două cărți, al unui poesis dezinvolt, frust, coerent, impresionist, rupt din cotidianul unei epoci și adus în prezent. Literatura are nevoie de astfel de poeți conștiincioși, demni, cu talent, dornic de a scrie în permanență. scara b, apartament 3, cuprinde poeme dintre cele mai lucide și mai feminine pe care literatura le poate avea, până în prezent. Închei cu versurile poemului Poem lucid, din volumul Miraculum, ce-l văd ca pe un adevărat manifest al unei epoci, arta poetică pe care a construit-o și încă o construiește Femeia-poet Angela Nache-Mamier: „ pastelul se consumă-n azur/ strada imaginației numai zveltețe și zâmbete/ doar realitatea nu mă adăpostește/ trupul treaz devine spongios/ îmbibat cu neliniștile lui omenești/ refuzând cu premeditare/ blazarea, prozaicul, abulia, cinismul/ numără zilele-nseninate-n frumusețea/ și bucuria de-a le așterne pe-o hârtie/ tot ce amân e pentru secolul următor/ pânatunci conserv istorii sălcii gânduri/ regrete-n undele umede ale reveriei/ de suflet trag și raze zburdalnice/ pământul acesta vrea sa mă dăruiască-n/ cuibul ferit al nemărginirii/ unde, furișați pentru iubire/ cât pentru eternitate,/ vom scrijeli și muri până la poezie/ S.O.S./ în spițerii sentimentale/ unii (isteții)/ scot tarabe stabilind prețuri fixe/ poeziei ori gramului de melancolie...”

Să oferim din timpul nostru un dar poetului – un schimb neegal, în orice caz: lectură și iar lectură.

Semnul nostru de prețuire că munca sa nu e în zadar.

Vizita pe front a Regelui Ferdinand cu Regina Maria, la 10 mai 1917 124

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PROZĂ

Bianca DOBRESCU

AVENTURILE MOTANULUI LU (III) Aristotel spunea că teama este anticiparea suferinței. Lu nu mai zicea nici pâs. Cum amartiză, Rotiloidul se cufundă în pâmânt marțian, iar cât ai zice pește la conservă, pisoii, într-o cădere bruscă, disperată, se izbiră de o rocă imensă, la 1500 de leghe în Marte.

Mieunături pe toate limbile și panică nevoie mare se instală la bordul navei. Își mușcau ghearele de spaimă și își ciuliră urechile parcă, să audă mai strident bubuiturile din singura ușă cu care era dotat vehiculul. Toată treaba te lăsa fără aer. Bum, bum, bum. Mai tare, mai apăsător, mai ritmat. Bum. Bum. Bum. Dintr-o dată, se disting voci deloc străine. Moment în care Lu se îmbărbătează, își scuipă de trei ori în sân, după cum îl învățase bunică-sa și încercă să-și facă loc spre ieșire. Ce-o fi o fi. Dacă mai stătea blocat aici, o lua razna.

Ceilalți pisoi nici nu stătură pe gânduri. Și, fără să fi fost vreodată mai pregătiți și nepregătiți în același timp, coborâră.

Pas cu pas, oftat după oftat, pe rând și în altă ordine. Iată-i acum, într-o lumină artificială, în fața unui oraș de-adevăratelea, consturit în interiorul lui Marte.

Fără să-i primească cu vreun mare ospăț sau cu bune mariere, câțiva soldați cu labe lungi, de ți-e și groază să-i privești, îi leagă și îi transportă într-un fel de car tras de șoareci giganți, creați în laborator. *** Aici așteaptară câteva minute, care li se păreau ore sau zile sau luni. Iar într-un final, Sping, conducătorul întregii împărății roșiatice, îi solicită prezența lui Lu, într-o capsulă amenajată cu gust, dotată cu acvarii cu niște peștii care aduc mai degrabă a șobolani cu aripi dorsale care le permite adaptarea la viața acvatică. Îl servește cu doi hamsteri la rotisor și câteva fire de grâu, convins fiind că are să-l câștige și că toată călătoria asta interspațială și mâncarea la cutie nu fac bine nici la inimă.

Un motan cu picioare lungi, cap mic și mustăți dese, care descoperise că pe Marte există atmosferă, cu 5000 de ani în urmă, căruia i se acrise să tot fie venerat în Egipt și considera că pământenii vor evolua în mii de ani, cât ar fi făcut-o în altă parte, el, în zece. Așa era Sping. Un aventurier care, ajutat de alți pisoi ai vremurilor de demult, șia construit propria navă pe cont propriu cu care s-a lansat, pe șestache, în spațiu.

Marte, îi povestea acum lui Lu, a fost întotdeauna o planetă locuibilă. Se aflau aici de mii de ani și și-au dat BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

seama, că atmosfera marțiană este mult mai prielnică vieții. Mai precis, de atât timp nu-i apăruse niciodată vreun fir alb și nici organele interne nu păreau să îmbătrânească.

Atunci când și-a dat seama că a aflat secretul tinereții fără bătrânețe, a făcut tot posibilul, cu celelalte pisici aduse de pe pământ, șoarecii capturați nevrotic și ierburile care-i ajutau digestia, să îmbrace întreaga planetă într-o husă atât de reală, încât țipenie de făptură, om sau animal să nu creadă vreodată că se poate respira pe Marte.

- Nu mi se pare deloc corect… începu Lu să dialogheze, să păstrezi acest secret numai și numai pentru tine.

- Și pentru trilioanele de animale aflate sub conducerea mea, adăugă, cu vădită mândrie Sping.

- Dar Marte nu este planeta ta… Este a tuturor. Ar trebui ca oricine vrea să viziteze Marte, să aibă acces pe această planetă. De ce să nu știe nimeni că există, undeva departe, viață fără de moarte?

- Este simplu, Lu. Pisici, oameni, câini și orice vrei tu să adaugi… Ființele vii, mai precis, atunci când au putere, sunt orbite. Uite, de pildă, în cazul tău. Ești un motan tânăr din București. Trăiești într-o lume aparent liberă, condusă de niște ființe care, de dimineața până seara se gândesc la un singur lucru. Ce să mănânce, cum să mănânce, unde să mănânce. Aici, în Palestina, Belgia, America. Iar pentru asta, pentru că există o monedă de schimb, trebuie să găsească modalități prin care să facă toate treburile astea. Cu cât au mai multă putere, cu atât li se deschid orizonturile. Și o masă la cantina de la Drept, nu mai e echivalentă cu o masă într-un restaurant din Centrul Vechi al Capitalei. Cum masa de la Universitate nu mai e la fel ca masa dintr-un sky party deasupra Slovaciei. Cu cât îți dai seama că ai acces la mai multă mâncare, nu te mai interesează ce mănâncă ceilalți. Vrei mai mult și mai mult. Pentru că viața oricum nu are vreun scop precis… și asta facem noi… inevntăm câte unul. Cei mai mulți vor să aibă cât mai multă mâncare. Uite, de ce ai plecat de pe Pământ?

- Cred că din plictiseală. Sau din curiozitate. Nici nu știu precis. Întotdeauna mi-am spus că trebuie să existe și altceva decât ceea ce mă înconjoară. Nu pot acepta niciodată că e doar atât… Trebuie să mai fie ceva. Și totodată accept toate astea, pentru a mă menține sănătos. Așa cum nu pot fi de acord cu cei care discută să se impună, să aibă întotdeauna dreptate, pentru că două pisici pot să aibă dreptate amândouă deși vorbesc despre chestii total opuse și cred în lucuri care nu se „pupă” niciodată. Mai degrabă 125

PROZĂ mi se pare importantă povestea din spatele dreptății. Prin ce trebuie să treacă un motan ca să aibă dreptate? Drumul, nu destinația. Experiențele, nu funcția. Cred că de asta am vrut să o iau de la zero, în altă parte. Pentru că nu poți să schimbi mentalități și… am obosit. Adevărul, domnule Sping, este o chestiune foarte delicată. Mi se pare că nu aparține nimănui și totuși este al tuturor. Cu toate acestea, toată lumea vrea să-ți bage pe gât propriul adevăr. Sunt sătul, pe cuvânt.

- Ești un pisoi inteligent Lu. Dar, uite, te-am întrebat de ce ai vrut să pleci pentru a înțelege de ce țin ascuns faptul că se poate trăi bine merci pe Marte. Ba chiar, că am atins veșnicia. Uite, conducătorii tăi, din București, nu se gândesc și ce mănâncă ceilalți. Ci doar cum să-și umfle lor burțile. Prin urmare, este necesar un conducător care să se gândească la cei pe care îi conduce, pentru ca populația să prospere. Nu trebuie să existe sărăcie, Lu. Sărăcia aduce numai probleme. Nu mi-aș lăsa niciodată poporul să moară de foame. Dacă ai burta plină, stai cuminte și nu te revolți. Ești mulțumit cu viața pe care o ai, și ai timp liniștit să călătorești. Să simți că mai faci și altceva... și așa viața de pe Pământ parcă trece în fracțiuni de secundă.

Ai parte, astfel, de o bucată de vreme să te simți important. Tu pentru tine, să simți că îți aparți.

- Ceea ce spuneți e că fiecare ființă să fie egală cu fiecare, ori două degete de la o mână nu-și seamănă unul altuia și le folosești la trbuințe diferite. Nu poți spune că pisoiul Z, din familia J, școlit și crescut pe străzile Brăilei, într-o familie săracă, este egal cu pisoiul B, din familia D, care a urmat cele mai bune școli din Pitești, de exemplu.

Pentru că și Z și B au trecut prin experiențe diferite. Și poate că, pe Z, sărăcia l-a învățat să fie mai puternic, mai curajos și mai vigilent, pe când viața pentru B a fost mai ușoară și astfel, durerile care pe Z nu l-ar fi afectat nici cât negrul sub unghie, pe B l-ar putea termina pe loc.

- Ceea ce spun e că dacă familia D și familia J ar fi avut venituri egale și posibilități egale, atunci Z și B ar fi avut șanse egale și un trai egal.

- Dar familia D și familia J au ADN-uri diferite. Ceea ce înseamnă că Z poate fi mai inteligent sau mai puțin inteligent față de B și, chiar dacă ar avea șanse egale date de societate, poate ar fi mai slab sau mai bun. Ca atare, sar afla într-o poziție de inegalitate.

- Mă bucur că spui asta, pentru că acum vei înțelege ce se întâmplă aici. Odată ajuns, am clonat două pisici.

Un motan, pe Klen și pe femela Rij. Prin urmare, toți masculii de pe Marte au, în teorie, aceleași gene cu Klen, iar pisicile cu Rij. De aceea, fiecare felină are drepturi egale de a merge la dresaj, de a învăța ABC-ul, a-și face crescătorii de șoareci și plantații de ierburi și de a își construi un adăpost.

- Și… De ce vi se pare că ceea ce ați făcut este bine?

126

Pur și simplu ați creat „roboți” în carne și oase.

- Ai întâlnit pisicile alea care te opreau pe stradă, la orice colț, să-ți povestească despre religia lor? Care încercau să te facă adeptul lor? Și îți explicau de ce trebuie să le urmezi dogmele? Îmi amintesc cum, m-a oprit odată un motan care, odată ce l-am întrebat de ce nu își vede de propriile idei, ce interes are să mă convingă de niște lucruri, care vedeam amândoi, credeam eu, că nu erau pentru mine, mi-a răspuns patetic că atunci când vede că îi arde casa unui prieten, merge să stingă focul. Mai exact, că cei care nu cred aceleași adevăruri ca și el (asta pentru că el le-a aflat demult), sunt doar case incendiate pe care el trebuie să le slaveze. El își făcuse un scop din a-i convinge pe ceilalți că ceea ce i-a făcut lui bine, va face tuturor. Pisicile astea, care se conving una pe alta de diferite minciuni pe care încep să le transmita mai departe, devin asemănătoare. Dă unui pisoi educație și ți se va urca în cap. Îngrădește-i, în schimb, accesul la acel tip de cărți care te fac să-ți pui întrebări, evită să-i prezinți orice tip de artă și vei avea o făptură foarte ușor de spălat pe creier.

Fă-i un loc în care să alerge kilometri întregi, explică-i că pentru asta a fost făcut, să alerge, să crească șoareci și săi vâneze și nu vei avea probleme o zi din viața ta nesfârșită din cauza lor. Vezi tu… Lu… Este o artă să fii un bun conducător.

- Permite-ți-mi să nu fiu de acord cu dumneavoastră, Domnule Sping.

- Nici nu trebuie să fii. Ai ajuns pe planeta pe care eu o conduc și am încercat doar să te pun în temă pe tine și pe prietenii tăi despre cum stau lucrurile pe aici. Am făcut câteva cercetări în privința ta și am înțeles că ești un savant recunoscut pe Terra. Îți voi asigura un laborator în care să te joci de-a motanul de știință și poate că, cine știe ce descoperiri vei face. Cred că putem lucra împreună și dezvolta traiul pe planeta mea. După cum vezi, nu avem școli în care să se învețe altceva în afară de supunere și cum să nu deranjezi pe nimeni pentru a nu primi pedeapsa capitală. Aceea de a fi aruncat în spațiu, adică pierderea dreptului la veșnicie. De aceea, odată ce, în moduri cât mai obscure a trebuit să mă descotorosesc de cei cu care am venit și m-au ajutat să ascund existența vieții pe Marte, nu am mai făcut nicio îmbunătățire tehnică pe aici.

Așa că tu, împreună cu echipajul, veți avea ceva de făcut.

Acum, te poți retrage, îl voi chema pe căpitan, să îl pun în temă. Iar ție îți voi da răgaz trei zile, să digeri tot ceea ce ți-am povestit. Pe curând!

Se vedea de la o poștă că Lu era iritat peste măsură.

Cum putea acest motan înfumurat să țină un astfel de secret? Lucrurile trebuiau să se schimbe, neapărat, se gândea. Doar că… era mic, mic de tot. Neputincios... și chiar nu voia să fie aruncat în spațiu. (va urma)

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PROZĂ

Cornel NISTEA

INTERVIUL M-a sunat la birou pe la ora nouă, dacă nu cumva era chiar spre zece, iar eu încă n-apucasem să-mi stabilesc în întregime programul de lucru. M-am întrebat, desigur, de ce mă suna la o oră atât de matinală.

– Bună, sunt Georgiana, ai ceva împotrivă să ne vedem la cafenea, să discutăm câteva minute?

– Draga mea, abia dacă m-am apucat de lucru, apoi n-ar fi exclus să fiu chemat de șeful serviciului pentru un proiect științific în derulare...

– Dă o fugă până la cafenea; stăm de vorbă zece minute...

– Dacă insiști, voi veni, dar mai întâi să-mi anunț colegii că ies pentru douăzeci de minute...

Mă surprindea insistența ei de-a ne revedea cu atât mai mult că-mi cerea să discutăm „zece minute” și asta în timpul serviciului, tocmai într-o perioadă în care directorul ne avertizase că unii salariați stau mai mult prin baruri și cafenele în loc să-și vadă de lucru și asta cu nici două luni înaintea sesiunii de comunicări din octombrie, la care aveam invitați din țară și de peste hotare.

O cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă la conferința zonală a experților pe probleme de viziuni sociale, unde susținusem o comunicare pe această temă, nu prea atractivă, ba mi se părea că nu-i deloc șarmantă. Nam avut încotro și i-am ascultat elogiile, surprins apoi so aud: – N-ați vrea să facem împreună câțiva pași, viziunea dumneavoastră despre starea socială îmi pare deosebit de originală și interesantă.

Am acceptat s-o însoțesc, dacă tot nu aveam altceva de făcut. Curând ne aflam în fața micului bar de acolo.

– N-ați vrea să bem împreună o cafea, să nu vorbim în stradă...

– De ce nu, am zis eu, probabil dintr-un automatism pe care încă nu mi-l puteam explica, regretând de îndată că formulasem deja eu propunerea în mintea mea, însoțită de constatarea de mai înainte: Și măcar dacă ar fi frumoasă!...

Avea totuși o carismă interesantă ce-i destăinuia ceva din feminitatea ascunsă, acum abia sesizată. Ne-am așezat la una din mesele de acolo, în așteptarea cafelei.

A pus picior peste picior, fără să fie deranjată că fusta îi era indecent de scurtă. A scos un pachet de țigări, l-a întins spre mine, și-a luat o țigară, a scos bricheta albastră, surprins că mă roagă să aprind eu mai întâi. Trăgea din țigară cu putere, inhala fumul în piept și-i dădea drumul cu o răsuflare de ușurare. Băiatul de la bar ne-a adus cafelele și coniacul, am ciocnit paharele: – Interesant, foarte interesant, o comunicare cu o viziune curajoasă, cu recomandări de urmat precise; lumea să aibă acces la facilități care s-o scoată din marasmul actual...

O priveam neimaginându-mi ce aveam să spun în continuare.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

– Asta e. Poate ar fi trebuit să mă consult mai mult cu colegii, doar facem muncă de cercetare în echipă.

– Aud pentru prima dată o opinie atât de tranșantă.

Curios e că ați fost singurul care s-a dus dincolo de descrierea fenomenului social, având o viziune clară asupra unor soluții sistemice... Ținea paharul de coniac între două degete, privindu-l îndelung mai înainte de-a bea. N-am întrebat-o dacă era și ea sociolog, respectându-i curiozitatea. În cele din urmă am aflat că lucra la un ziar central de mare tiraj, iar pe finalul șederii noastre în sala cu bărulețul de acolo mi-a propus să-mi ia un interviu pe tema sesiunii anuale de comunicări. N-am spus nici da, nici ba, aducând din nou vorba despre cercetarea în echipă, că n-aș vrea să stârnesc în institut gelozii, că mai potrivit ar fi să-i ia interviul șefului de secție sau, de ce nu, directorului și nu unui cercetător neimportant. A insistat să ne revedem, să mai discutăm. Tema era de interes cu adevărat național.

Am făcut imprudența să-i dau cartea mea de vizită, asta între atâtea alte imprudențe care mi-au provocat de-a lungul anilor neplăceri, iar la despărțire din nou acel: Și măcar de-ar fi frumoasă, dar în același timp îmi ziceam de ce nu, femeia e interesantă, are totuși oarecare șarm, ba e chiar interesantă. Apoi, mai știi, de ce n-aș fi de acord cu propunerea ei de a-mi lua un interviu pe tema evidențelor sociale, temă de cercetare care de acum îmi părea străveche, doar lucram la ea încă din studenție.

Când peste două zile m-a sunat, mai că uitasem de ea și-a trebuit să-mi amintească de interviul promis cu prilejul sesiunii de comunicării.

– Ne vedem la băruleț în zece minute?

– Da, sigur că da, am bâiguit eu, de ce nu...

Se afla acolo. Cum dracu era atât de sigură că voi coborî cele șase etaje ale Institutului și voi merge la întâlnirea cu ea. Comandase cafeaua și-și aprinse țigara.

Sta din nou picior peste picior cu fusta aceea extrem de scurtă. M-a întrebat desigur dacă sunt de acord să luăm și câte un coniac.

– De ce nu, de ce nu, m-am grăbit eu să încuviințez.

Cândva a scos carnețelul și a început să noteze. Mă miram că n-avea aparat de înregistrare. În timpul interviului am mai comandat câte un coniac și câte-o răcoritoare; vara își făcea de cap...

După o oră sau două, am ieșit din băruleț și-am luato împreună pe alee. Coniacul își făcea efectul și devenisem amândoi euforici.

– Mi-e grozav de sete, a zis, toată luna asta s-a anunțat caiculă.

– Așa e, nu e nici ora douăsprezece și soarele arde îngrozitor.

Curând am constatat că intrasem în parc, probabil dintr-un reflex de-a căuta umbra sub castanii uriași. În față se proiecta pe cer silueta hotelului Caliopi.

– Eu sunt cazată aici, n-ai vrea să urci, am în frigider 127

PROZĂ apă cu bule. E teribil de cald afară.

– Într-adevăr, e foarte cald, ar fi bună apa cu bule din frigider.

Am urcat, a deschis frigiderul, a scos apa cu bule să ne răcorim, dar i-am acceptat și propunerea de-a mai bea câte un coniac.

Ei, de la apa aceea cu bule a pornit totul. Interviul nu era complet, aveam încă de dat alte și alte informații și detalii, asta toată săptămâna până ce-a plecat ea din oraș, cu promisiunea hotărâtă: – Negreșit ne vom reîntâlni în viitoarele două-trei săptămâni.

– Desigur, desigur, m-am grăbit eu s-o încredințez. Întâmplarea a făcut ca eu să plec pentru o lună la un seminar în străinătate, iar încercările ei, disperate, de-a mă reîntâlni au dat greș, iar asta desigur a înfuriat-o.

– Sunt Georgiana, spuneți-i când revine să mă sune negreșit, s-a răstit ea la secretara institutului.

Faptul ăsta nu mi-a convenit deloc, ba chiar m-a supărat și-am rugat-o pe secretară să-i spună în continuare că lipsesc din Institut, numai că în una din zile a răspuns altcineva la telefon și i-a făcut legătura cu secția în care lucrez.

– N-ai nici o scăpare, nu te mai poți ascunde. Sunt aici, la doi pași de Institut. Te rog să cobori pentru zece minute la băruleț să vorbim.

– Georgiana draga, abia m-am întors de la Roma, am de lucru de nu-mi văd capul...

– În zece minute ne vedem la băruleț. E important!...

Era acolo, sta la aceeași măsuță, picior peste picior, cu fusta ei extrem de scurtă. Își aprinsese țigara și comandase cafele. Mi-a dat obrazul să i-l sărut.

– Te ascunzi de mine... Te asigur că n-ai să reușești...

Mă neliniștea privirea ei de femelă rănită în demnitatea ei și mă învinovățeam că acceptasem să-i dau interviul și tot ce-a mai urmat după aceea. Privind-o, așa furioasă cum era, mi s-a părut dizgrațioasă. Cum dracu de m-am încurcat cu ea. Mi-a luat mâna și m-a obligat să mă apropii de ea. Avea mâna foarte umedă, probabil din cauza cafelei și-a furiei ce-o stăpânea.

Ne-am mutat de pe scaun pe mica banchetă de acolo, așa a vrut ea.

– O relație serioasă presupune și unele sacrificii, nu crezi asta?

– Desigur, o relație serioasă... În momentul imediat următor a deschis geanta și a pus mâna pe un pistolet. Nu știu dacă mi-a văzut uimirea. După cum ținea mâna pe pistolet mi-am dat seama că era profesionistă.

– Nu-mi plac oamenii care fac o promisiune și nu se mai țin de cuvânt, a zis ea în vreme ce închidea geanta.

Ai promis că ne revedem, pentru că totul a fost prea frumos atunci.

– De ce n-aș recunoaște, am zis eu leoarcă de transpirație, numai că eu am fost plecat la un seminar la Roma.

– Trebuia să mă anunți, să mă fi atenționat, să nu mă faci să sufăr.

128

– Te rog să înțelegi, eu am o misiune științifică...

– Fiecare avem câte o misiune...

– Așa e. Te rog să nu mai fii supărată...

– Vrei să spui revoltată.

– Bine, să nu mai fii revoltată...

– Hai să ieșim din spelunca asta ordinară și să mergem într-un local ca lumea.

– Draga mea, eu am de făcut un raport important, nam vreme...

– Și eu am de făcut unul, poate mult mai important decât al tău...

– Unul despre fericire...

– Nu, unul despre viziunea socială...

– Fie, unde vrei să mergem?

– La mine la hotel...

– Și nu crezi că riscul de acum e prea mare?

– Riscul?

– Da, riscul. Tu folosești ca argument un pistol...

– Asta ca ultimă variantă, ar trebui să știi atâta lucru...

– Oi fi eu sociolog, dar chestia asta n-o pot înțelege.

Eram din nou pe alee în drumul nostru spre Caliopi, când a apărut în fața noastră Sebastiana. Mi-a sărit de gât și m-a sărutat pe amândoi obrajii.

Dumnezeule mare, de acum ce are să se întâmple!?

– Să vă fac cunoștință, am zis eu impacientat: logodnica mea Sebastiana, dânsa e Georgiana, ziaristă la un cotidian de mare tiraj din capitală...

– Mă bucur, a zis ea, apoi Sebastiana către mine: am fost să mă interesez de verighete. Sunt gata. Hai cu mine să le luăm.

Am privit-o cu spaimă, și-n mintea mea: Nu vezi că e aici fiara?...

Nu vedea, nu mai avea ochi pentru nimic decât pentru mine. M-a luat de mână și-am plecat, lăsând-o pe Georgiana acolo, pipăindu-și pistoletul din geantă...

– Sunt atât de fericită, iubitule, dar tu? m-a întrebat Sebastiana.

– Ei? Cum să-ți spun, știi cât e de fericit un om pe care tocmai l-ai scăpat de moarte?

– Ce tot vorbești prostii. Hai cu mine să le probăm.

Verighetele sunt atât frumoase.

– A fost alegerea ta, cum puteau fi altfel...

Sebastiana aranjase totul și-a trebuit să fiu de acord cu ea. Aranjase ca peste trei zile să ne cununăm la ofițerul stării civile, numai că la ora opt eu eram invitat la SRI pentru o mică lămurire.

– Nu-i mare lucru, m-a asigurat ofițerul care instrumenta cazul. E vorba de o simplă declarație. Și-avea dreptate ofițerul de caz. Am dat o declarație desigur despre „viziunea” socială. A citit-o, nu prea era mulțumit de ce scrisesem acolo și mi-a cerut să mai scriu o alta, în care să adaug câteva detalii. I-am explicat că în ziua aceea aveam cununia civilă și omul s-a arătat înțelegător.

Toate celelalte declarații mi-au fost luate noaptea.

Noroc că Sebastiana îmi înțelegea situația. Mă iubea, fără să-mi pună vreodată pistolul la tâmplă.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (IV) XIV. Un subiect pe care nu aș fi vrut să-l ating niciodată este menopauza indusă. Odată cu amputarea ovarelor afectate de tumorile canceroase alături de uterul care nu era atins de cancer s-a indus menopauza precoce la o vârstă în care femeia este dependentă de hormonul fericirii numit estrogen. În primele luni de după operație am ignorat simptomele devastatoare, eram prea preocupată de lupta pentru supraviețuire, efectele adverse ale chimioterapiei se amestecau cu efectele secundare ale menopauzei, astfel nu mai distingeam semnele și simptomele ce au apărut imediat.

Bufeurile erau evidente, corpul îmi era inundat de călduri, transpirații abundente, deveneam tot mai anxioasă, mai tristă, mai lipsită de pofta de viață, libidoul sexual a scăzut treptat, orgasmele fiind tot mai greu de obținut, spre disperarea partenerului meu de viață ce-și dădea silința tot mai mult să nu simt că feminitatea mea scade. Îmi puneam tot mai des întrebarea dacă mă transform, dacă mai sunt femeia dorită, dacă el nu mă va părăsi fiind tot mai retrasă-n carapacea mea. Certurile deveneau tot mai aprinse, plângeam din orice și nu mai dădeam importanță acestui aspect important într-o relație normală. Am căutat pe internet cum să combat acele efecte adverse, cum să rămân căt de cât o femeie normală. În general după o menopauză indusă, hormonul lipsă este substituit de hormoni artificiali ce pot echilibra corpul femeiesc. În cazul meu, fiind vorba de cancer, nu am primit tratamentul hormonal, acesta fiind un alt agent ce putea să-mi reactiveze celulele canceroase la alte organe, cum ar fi sânii. Trecuseră 8 luni de la operație și eu nu luasem nici un tratament ce-mi putea salva pielea, oasele, mușchii de o degenerare rapidă. Am început să caut un tratament alternativ ce putea să mă ajute.

Am schimbat laptele de origine animală cu lapte de soia, am început să iau vitamine ce conțineau Isoflavone zilnic și capsule de soia 75 mg pe zi, speram că această terapie naturistă să înlocuiască terapia hormonală. Simțeam o oarecare ameliorare a simptomelor, dăndu-i partenerului meu clipe de fericire, simțeam nemulțumirea lui, dar nu-i puteam comanda corpului simțiri ce nu existau. Acest lucru nu l-a îndepărtat, ba chiar îl simțeam și mai dornic, spre disperarea mea, uneori îmi venea să-l resping, alteori doream să-i dau ceea ce merită. Mă mulțumeam cu puțin, uneori mă mulțumeam cu simțurile lui. Nu era un lucru atât de important pentru mine, dar pentru el era un lucru esențial într-o relație. M-am documentat și studiile de BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

caz mi-au dovedit că lipsa libidoului sexual era normal, asta nu însemna că nu-l iubesc, că sentimentele mele nu erau aceleași. Așteptam mai mult de la el din punct de vedere afectiv, așteptam mai multe declarații de dragoste, aprecieri mai mari asupra corpului meu, așteptam să mi se spună mai des că sunt frumoasă, că cicatricea de pe burta mea nu-l deranjează, că cele câteva kilograme în plus nu-mi știrbesc frumusețea. Știam că aceste gânduri pot duce la depresie, el fiind mai zgârcit cu declarațiile de dragoste, nu am ajuns la depresie, dar nu mai eram la fel. Am încercat să ne despărțim de multe ori în acest timp, dar nu am reușit sfârșind mereu unul în brațele celuilalt cu lacrimi în ochi. Timpul trecea și incertitudinea sănătății mele era tot mai puternică. Venise vremea unui nou set de analize după trei luni de la ultima ședință de chimioterapie. Am plecat la spitalul din Guildford pentru o nouă endoscopie. M-am așezat pe masă și am fost întrebată dacă doresc anestezie, am acceptat, chiar dacă puteam suporta introducerea tubului endoscopic fără anestezie, doream să nu mai știu nimic.

Am primit doza de Midazolam intravenos și am adormit instantaneu. M-am trezit după câteva minute privind cadrele medicale din jurul meu. Am urmat indicațiile lor și am așteptat tăcută să-mi revin după anestezie să pot părăsi acel loc. Am fost invitată într-o rezervă unde am rămasă singură cu gândurile mele în timp ce Dan și Larisa mă așteptau în fața recepției departamentului Gastroenterologic. Butonam telefonul căutând să fac loc altor gânduri ce-mi puteau alunga gândurile negre. A venit o doamnă doctor ce mi-a înmânat rezultatul zâmbind. Am luat hârtia lipsită de cheful meu obișnuit de vorbă și m-am îndepărtat de rezervă căutând ieșirea ca un animal ce-a fost ținut în cușcă și-și dorește eliberarea. Nici nu mai știu când mi-am îndepărtat halatul de spital și cât timp mia luat să-mi pun hainele de stradă. Am dat ochii cu familia mea și m-am așezat pe canapeaua de la recepție cercetând rezultatul alături de ei. Căutam disperată rezultatele anterioare din memoria telefonului pentru a face o comparație imaginilor. Era uriașă diferența dintre cele trei imagini, primul evidenția ulcerul malignizat, al doilea arăta un ulcer în proces de vindecare ce nu mai spunea nimic de cancer, iar al treilea arăta o mică sgârietură ce a rămas de la ulcerul anterior. Nu ne vedea să credem ochilor, era un miracol.

129

PROZĂ Am început să țopăim ca niște copii. Dan m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi, iar Larisa mă strângea în brațe cu putere. Am oftat ușurată și m-am îndreptat câtre parcarea spitalului oncologic dorindu-mi să fug din acel loc cât mai repede. Eram zăpăcită, năucită, încă eram sub efectul anestezicului, primisem și Lidocaină spray la nivel orofaringian, nu aveam voie să conduc 21 de ore, dar nu i-am dat cheile iubitului meu, am urcat la volan și am condus până acasă fără oprire în timp ce fețița mea fredona melodiile de la radio. Dăduse boxele la maxim, dar nu i-am luat bucuria fredonând și eu cu ea unele piese ce-mi erau mai cunoscute. Era a doua veste bună ce-mi dădea o urmă de speranță. Mai aveam un singur hop de trecut, trebuia să fac un computer tomograf care să elimine orice urmă de îndoială, care să confirme că nu există nici o metastază pe nici un organ. Din păcate nu primisem încă programarea așa că nu-mi rămânea decât să aștept. După o săptămână am primit programarea și înaintea sărbătorilor de iarnă trebuia să efectuez acesastă procedură de investigație. Mă gândeam că este inutilă, dar totuși credeam că este necesară pentru a fi sigură că nu mai sunt în pericol, m-am afundat în muncă și am încercat să nu mă mai gândesc la asta.

Am primit un telefon în care mi s-a spus că procedeul nu poate fi făcut fără analizarea biologică a funcției renale. Am făcut o programare la medicul de familie și în câteva zile mi-au prelevat sânge pentru aceste analize ce trebuiau transmise prin fax departamentului de imagistică medicală din Guildford. Nu am primit un răspuns negativ așa că urma să merg la investigații. Eram tot mai nervoasă, tot mai agitată, tot mai nemulțumită de tot ce se întâmpla în jurul meu. Neam certat iar, violent, fără speranțe de împăcare așa că am plecat la Guildford fără partenerul meu, luând cu mine fetele, fata lui, Nicoleta și fata mea, Larisa.

Eram tristă, abătută, plânsă, obosită și fără chef de viață. Fetele ascultau muzica la maxim în mașină în timp ce eu conduceam încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am ajuns la spital și pe hol am băut apa necesară investigației. Am fost preluată imediat de către un asistent de radiologie și am ajuns din nou pe masa din fața tubului ce urma să se învărtă deasupra mea.

Am primit halatul și am fost așezată pe pat, mi-au pus branula și mi-au explicat din nou procedura cerândumi consimțământul efectuării CT-ului, mi-au injectat substanța de contrast și m-au pus să-mi ridic mâinile deasupra capului. Am urmat instrucțiunile de respirat ascultând huruitul mașinăriei ce se învărtea deasupra capului meu gândindu-mă la mii de ochi ce priveau în mine. Totul s-a terminat și am ieșit după ce mi s-a scos linia venoasă. Am plecat spre cabina de schimb cu hainele într-un coș tărâind cizmele într-o mână.

Doream să scap de acel halat urât, imens și să-mi pun repede rochia roșie de lâniță. Dintr-o dată am simțit o căldură în dreptul brațului de unde-mi scoseseră 130

branula, sângele năvălise puternic și pânza halatului se înroșea sub ochii mei. Simțeam cum curge pe mână și vedeam cum se prelinge pe podea un lichid de culoare roșie, era sângele meu, am aruncat cizmele din mână și am străns cu putere brațul cu mâna cealaltă, deasupra locului pe care-mi puseseră un pansament de stază. Am strigat, nimeni nu mi-a răspuns așa că am intrat peste personalul medical din incinta zonei de iradiații. Sângele picura în urma mea. Au venit patru asistenți și m-au așezat pe un scaun, mi-au schimbat pansamentul și m-au spălat de sânge, le-am mulțumit și am plecat. Fetele erau îngrijorate văzând dâra de sânge din urma mea. Nu înțelegeam de ce timpul de coagulare a fost așa de întârziat, nu am avut niciodată astfel de probleme, am făcut imediat llegătura cu chimioterapia și m-am liniștit, mi-am privit pielea în dreptul pieptului și era roșie. Substanța de contrast dădu-se o alergie ușoară, reacția corpului la o nouă substanță introdusă în corp era evidentă. Am liniștit fetele și am plecat la mașină, era un trafic infernal, ploua, vremea era asemeni sufletului meu mohorât.

Sufeream de pe urma evenimentului nefericit din seara precedentă. Nu-mi doream despărțirea, dar amândoi înțelegeam că nu eram potriviți ca și caractere, eram impulsivi amândoi, orgolioși, iar ciocnirile noastre erau violente. Ne răneam fără să ne dăm seama de efectele dezastruoase din suflet, apoi sufeream amândoi și de această dată eram hotărâți să ne despărțim, fetele ne sfătuiau la fel chiar dacă nu-și doreau asta. Nu am putut să acceptăm despărțirea, el nu mai mânca, slăbea pe zi ce trece, fuma mult, dar orgoliul îl ținea departe de mine. Nu am mai putut suporta lipsa lui, aveam nevoie de el, era singurul meu sprijin și am cedat în numele iubirii. Ne-am împăcat din nou plâmngând amândoi și cerându-ne iertare pentru cuvintele jignitoare ce încă ne mai răsunau în minte, cuvintele ce intraseră în sufletele noastre ca niște pumnale ce lăsaseră răni adânci ce încă mai sângerau. Ne-au trebuit multe zile până să ne vindecăm rănile sufletești, dar am trecut amândoi peste acest eveniment. Așteptam un semn de la spital, se apropiau sărbătorile, nu știam dacă rezultatul este favorabil. Nu-mi doream să înceapă un nou an cu această incertitudine, doream să știu că sunt sănătoasă, că am scăpat de cumplita maladie, din păcate răspunsul întărzia așa că ne-am axat pe pregătirile pentru masa de Crăciun și am colindat magazinele pentru cadouri.

Trebuia să lucrez, lipsisem prea mult de la serviciu, mă simțeam prost față de colegii mei și-mi doream reabilitarea în ochii lor. Ei mă așteptau cu drag, doreau vești bune, spuneau că sunt un exeMplu de luat în seamă, că-și doresc să fie ca mine. Eu nu-mi doream ca ei să treacă prin acea experiență și încercam să muncesc și mai mult pentru a le arăta că pot, că handicapul meu nu mi-a afectat profesionalismul.

Eram fericită că aveam un manager cu suflet ce m-a BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PROZĂ ajutat încă de la aflarea diagnosticului, m-a încurajat și m-a menajat toată perioada de convalescență. Colegii mi-au trimis flori, scrisori, mesaje de îmbărbătare. Nu-și puteau crede ochilor că am revenit printre ei în așa scurt timp, că părul meu este intact, că nu arăt ca un om care a trecut prin ghearele chimioterapiei, mă priveau ca pe o ciudățenie, dar mă priveau cu drag, simțeam afecțiunea și sprijinul lor. Eram bombardată de întrebări și le răspundeam fără nici o reținere, mă simțeam bine în mijlocul lor, dar când mă întorceam acasă nu-mi mai puteam simții picioarele, aveam dureri groaznice de genunchi, coloana în zona cervico-lombară îmi dădea junghiuri până în brațul drept, umărul drept era aproape înțepenit, gâtul la fel... Știam că sunt semnele degenerării osteo-articulare. Citisem despre osteoporoză, știam că sunt predispusă din cauza menopauzei induse, dar speram să nu se întâmple așa repede. Mă trezeam dimineața cu degetele înțepenite, mă dureau îngrozitor articulațiile falangelor, degetul mare de la mâna dreaptă înțepenea, îmi trebuiau câteva minute să pot să-mi îndrept mâna dreaptă, când coboram scările simțeam că-mi fug de sub picioare. parcă călcam în gol, eram speriată, nu știam dacă este efectul menopauzei sau este un alt atac al celulelor canceroase. Am început să studiez din nou efectele adverse ale menopauzei și mă linișteam pentru moment, dar teama era așa de bine cuibărită în sufletul meu încăt simțeam că mă sugrumă.

Vorbeam ades cu mentorul meu și cu părintele Stefan pe internet, știau că am dureri mari și încercau să caute leacuri. Dumitru Velea mi-a făcut rost de o alifie de uz veterinar pe care-l folosea și el când avea dureri de spate, l-am primit prin poștă, aveam și alifie chinezească și antiinflamatoare cu care-mi ungeam zonele afectate. Pe moment durerile dispăreau, dar apăreau la loc dimineața. Am cumpărat remedii naturiste pentru regenerare articulară, glucozamină și vitamina D3, calciu și magneziu, știam că trebuie să cer ajutorul medicului de familie pentru un tratament ce previne sau combate instalarea osteoporozei, dar până atunci nu-mi rămânea decăt să aștept până primeam rezultatul computerului tomograf.

XV. Încă din primăvară, iarna-și așternu-se gerul peste trupul meu osândit. Îmi amintesc zilele de după operație când mă plimbam prin parcul plin de flori admirându-le frumusețea, gândindu-mă că este pentru ultima oară. Eram ca un animal rănit ce scăpase din mâinile călăului, tălpile-mi simțeau moalele ierbii abia înverzite, pielea-mi sorbea razele soarelui precum pământul arid ploaia. Mă așezam sub cireșii sălbatici jucându-mă cu florile, simțeam nevoia să le mângâi, să le alint, să mă contopesc cu frumusețea lor. Eram speriată, dar fericită că încă mă pot bucura de creația lui Dumnezeu. Mă simțeam vinovată că nu am dat importanța cuvenită naturii ce mă înconjoară, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

sentimentelor pure. Mă simțeam un rătăcit ce-și caută spiritul printre cadavre, un muritor de rând ce nu a ajuns la înțelepciunea dorită. Nu eram pregătită să mor, nu ajunsesem pe treapta spirituală dorită. Mereu l-am pus pe Dumnezeu mai presus de cunoașterea din biserici. Nu îndrăzneam să-i cer nimic, mă simțeam atât de neimportantă, un fir de puf de păpădie luată de vănt, ce poposea uneori pe ape, pe flori, pe tot ce Dumnezeu crease:

Sunt puf de păpădie Sunt puf de păpădie și zbor când vântu-ncet adie, cândva... am fost frumoasă floare împodobită de culoare... mă vizitau albinele în zori să-mi soarbă seva, iar printre bujori îmi străluceau petalele în soare zâmbeam la stele dulce, visătoare.

Acuma sunt doar... puf de păpădie suflat din palmă, briza mă mângâie și-ades mă las purtată printre nori iar uneori mai poposesc pe flori, plutesc pe luciul apei, salcia m-agaìă sunt numai puf ... plecat spre altă viaìă.

Cum puteam eu să-mi ridic ochii spre cer, mâinile să le ridic în rugăciune?... El, creatorul avea atâtea de 131

PROZĂ făcut, să oprească crimele de război, teroarea simìită în inima milioanelor de suflete, să oprească ceea ce noi distrugem clipă de clipă, să oprească maladiile, molimele pe care noi le-am stârnit. Aveam eu dreptul să-L deranjez de la astfel de treburi?... Mă simìeam mereu aproape de îngeri, vorbeam adesea cu ei, când mă simìeam părăsită, îndurerată, cu lacrimile arzându-mi obrajii, închideam ochii și-i luam de mână, alteori îndrăzneam să ating marama Maicii Sfinte, simìeam cum mă ia de mână, dar niciodată nu îndrăzneam să-L deranjez pe Dumnezeu. Cine ar putea nega existenìa Lui?... doar un om fără minte ce nu are simìăminte, ce nu are ochi și minte să vadă și să analizeze frumuseìea universului. Acum, simìeam nevoia să-i mulìumesc, simìeam nevoia să-mi ridic ochii spre cer și să-i simt iubirea, iubirea care m-a salvat din îmbrăìișarea morìii. Cu gândurile acestea m-am îndreptat din nou către cabinetul consultantului meu - Dr. Cummings, urma să primesc rezultatul final. Teama trona de zece luni în sufletul meu, își făcuse cuib, era încoronată regină peste castelul de nisip ce devenise ruină la diagnosticare. Îi simìeam și acum pașii pe marmura rece a sufletului meu târâindu-și trena. Oare ce rochie purta când dansa cu bătăile inimii mele?...

Mi-a zgâriat pereìii sufletului și cicatricile-mi sângerau. Doream să scap de ea, s-o izolez, să-i sfâșii rochia de spini. Mă transformam oare în criminal?... mă vedeam cum aruncau oamenii cu pietre după mine strigând: Iată ucigașa teamei!? M-aș transforma în fiară și nu mi-ar păsa de temniìa în care m-ar închide, să fiu eu ucigașa bolilor, a durerii, a morìii, a suferinìei îmi spuneam în gând. Pentru aceste lucruri aș fi plătit și ultimul ort. Gândurile-mi năpădeau trupul, simìeam cum îmi fuge pământul de sub picioare, mă vedeam în lutul sfânt, dar nu într-un sicriu mâncată de viermi, eram sămânìă de iubire ce câuta un izvor de lacrimi sfinte, un izvor care să-l ajute să germineze, să crească, să înflorească din nou. Purtam mantia zăpezilor pe umerii mei de femeie, trupu-mi era rece sub ea, uneori mă găsea soarele tremurând de frig, ghemuită sub razele lui, căutând umbra copacului bătrân care-mi asculta suferinìa numai simìind respiraìia-mi sfârșită, sacadată precum pașii soldatului întors din război. Mi-aș fi dorit să-mi îmbrac cea mai frumoasă rochie, să merg la întâlnire cu omul jurământului hipocratic, să fiu din nou mireasa pregătită să-și pună voalul de linìolii pe ochi, dar în acea zi eram în tura de după amiază la spital, trebuia să ajung la serviciu.

Mi-am pus uniforma albastră și am vrut să-mi dezbrac teama, nu am reușit, simìeam cum bat în mine trei ceasuri: ceasul de pe uniformă cu care ascultam bătăile inimilor bolnavilor mei, ceasul teamei și inima mea obosită de clipele suferinìei. În faìa casei mele se întinde o palmă de pădure rămasă moștenire păsărilor cerului, vulpilor și veveriìelor. Pomii erau nuzi, crengile-și legănau scoarìa udă în faìa ochilor mei ce132

și trimeteau privirea prin ferestră pe acoperișurile spitalului de boli mintale ce devenise spaìiu de locuinìe după desfiinìare. O clădire impunătoare din care încă se mai auseau gemetele psihopaìilor, ìipetele tinerilor nebuni, mă întrebam uneori dacă nu este bântuită, câtă suferinìă a rămas zidită în pereìii ei. Am coborât scările și am urcat la volanul fordului roșu abia cumpărat de câteva luni. Am demarat în trombă, aveam gândurile fugare, nu-mi simìeam picioarele pe acceleraìie. Nu știu cum am ajuns la spital, eram în transă, căutam parcare, la ora 11 nu mai aveai loc în parcarea angajaìilor din spatele spitalului unde lucram. Am intrat în parcarea din faìă și spre norocul meu am găsit un loc, cunoșteam spitalul din Crawley, dar de data aceasta mă simìeam debusolată, parcă nu-mi mai funcìiona creierul, nu mai funcìionau sinapsele. Am întrebat la recepìie unde este aripa roșie la care trebuie să ajung. Trebuia să urc cu liftul șase etaje, nu era greu, dar mă simìeam pierdută, am ajuns la departamentul pentru consultaìii. Acolo mă aștepta consultantul meu, venise din Guildford, de la St. Luck's Cancer Centre să mă vadă. M-am îndreptat către recepìie cu scrisoarea în mână și am fost invitată de o faìă zâmbitoare să aștept pe o canapea. Mi-am pus un pahar cu apă și am sorbit cu sete întreg conìinutul.

Inima-mi alerga în piept ca o herghelie de cai, eram albă ca zăpada din mine. Nici nu am apucat să-mi trag sufletul că am și primit invitaìia de a intra în cabinetul doctorului: - Bine ați venit, vă așteptam, arătați foarte bine, sunteți în timpul serviciului?... vă văd pentru prima oară în uniformă!... spuse către mine, jucându-se cu un pix.

- Bine v-am găsit, Domnule Doctor!... La mulți ani!... sper să fie unul mai bun și pentru mine... i-am spus eu aruncându-mi geanta sub masă în timp ce mă așezam pe scaunul din fața lui.

- Rezultatul computerului tomograf nu evidențiază nici o problemă, aveți doar la stomac o urmă ce înseamnă nimic. Nu găsesc nici urmă de cancer, uitați, priviți monitorul... mi-a spus întorcând monitorul spre mine.

M-am simțit ușurată, parcă-mi luase toată povara, un morman de bolovani ce-mi stăpâniseră sufletul, eram ușoară ca un fulg, îmi venea să dansez, să strig, să iau pe cineva în brațe, m-am abținut zâmbind larg.

-Aveți rezultatul endoscopiei?... aș vrea să aflu părerea dumneavoastră chiar dacă cunosc rezultatul!... i-am spus într-un tărziu.

- Nu, nu pot accesa sistemul de la acest spital, dar pot cere rezultatul prin mail secretarei mele!... mi-a răspuns el cerându-i asistentei numărul de fax prin care să-i fie trimis rezultatul... Puteți să așteptați afară până-l primesc?

- Da, sigur, mai am timp, nu este nici o problemă!... i-am răspuns eu îndreptându-mă sptre ușă.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

PROZĂ Am ieșit din cabinet bucuroasă și mi-am pus iar un pahar cu apă, am luat o înghițitură și am simțit că cineva-mi suflă în ceafă. M-am întors repede și fața zâmbitoare a asistentei mi-a spus: - Domnul doctor a primit deja fax-ul, vă rog să mergeță înapoi în cabinet!

Am urmat-o tăcută și m-am așezat iar pe scaun în timp ce consultantul meu privea imaginile. Am intervenit spunându-i: - Dacă faceți o comparație, imaginile diferă de la prima endoscopie până acum, nu mai este nici urmă de cancer. Credeți în miracole, domnule doctor?

- Sunteți în grupul cel bun, iată că la dumneavoastră chimioterapia a funcționat, rezultatul este uimitor, ați răspuns la tratament foarte rapid, uneori boala se întoarce repede, la dumneavoastră nu a fost cazul. În cazul în care veți avea o recidivă vom acționa pe organ cu radioterapie. Știu că chimioterapia v-a afectat oasele, am primit raportul medicului de familie, spuneți-mi, aveți parestezii la degete și acuma.

- Nu, nu mai am parestezii, mă dor îngrozitor degetele de la mâini, genunchii, simt că mă lasă picioarele când urc scările, poate că am nevoie de timp să mă obișnuiesc iar cu munca grea de la spital, am lipsit mult. Nici tratament hormonal nu am luat din cauza cancerului după histerectomie, am luat capsule de soia ce m-au ajutat suplinind lipsa estrogenilor.

- Aveți dreptate, dar nu am încă rezultatul DEX,

o să-l primesc într-o săptămână, sper să fie doar un început de artrită, chimioterapia v-a afectat oasele după cum spuneam. Nu vom mai acționa cu acest tratament la nevoie, avem și alte mijloace de tratament, radioterapia nu afectează toate organele, vom iradia doar zona unde apare cancerul, dacă apare... spuse el ocolindu-mi privirea.

- Sper să nu am nevoie de așa ceva, chimioterapia a fost cea mai urâtă experiență din viața mea. Peste acest tratament știți ce am mai luat?... am luat doze uriașe de vitamina C, vitamina B17 și Zeolit, mineralul vulcanic despre care v-am mai vorbit. Poate faceți un studiu și-l introduceți în tratamentul bolnavilor de cancer, în cazul meu a ajutat, testimonialele supraviețuitorilor de cancer de pe internet vă pot furniza informații importante, vă stau și eu la dispoziție.

- Da, cine știe, mi-ați dat de gândit cu mineralul acela vulcanic!... mi-a răspuns el preocupat, apoi mia strâns mâna și l-am îmbrățișat.

- Ne vedem peste trei luni, atunci veți avea din nou ciclul de investigații!... Serviciu ușor!

- Mulțumesc!... Ne vedem peste trei luni cu ajutorul lui Dumnezeu!... Am ieșit și m-am îndreptat către cantina spitalului, mi-am cumpărat cartofii în coajă cu brânză preferați și m-am ajezat la masă ignorând lumea din jurul meu încercând să-mi ascund zâmbetul tâmp. (va urma)

Dl. Nicolae Raţiu, oferind diplomă poetei Ana Podaru, la lansarea de la Centrul Cultural Român din Londra. În plan secund, Ionela Flood şi Daria Nicolae BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

133

TRANSLAȚIUNI

Dorina BRÂNDUȘA LANDEN Emanuel POPE

LEGENDA OVERLORZILOR TIMPULUI FĂRĂ DE MOARTE ȘI A CHIVOTULUI DE AUR - poem epic în cinci părți -

Prolog Aceasta este repovestirea unor întâmplări petrecute cu mult, mult înainte de apariția Titanilor pe Pământ, într-un univers care nu a cunoscut niciodată același timp cu cel al universului în care trăim azi și-n care au existat încă la început nu numai zei dar și oameni.

I. Lament Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

Unii spun că ei au murit Alții spun că sunt pe cale să moară.

Persona: Cu siguranță un semnal ni se transmite în toate înăbușit, negat ca o perpetuă retragere a demnității umane suspendați în tăcerea acestei sălbăticii, într-un fel identici cu noi – ei sunt la mijlocul distanței dintre cerul învăpăiat și tot ce se află dedesubt – cu inimile lor plutind într-un vârtej de explozii lovesc și slăbesc puterea morții.

Mitul lor de aripi pare însă a cădea acum din vina noastră peste noi.

Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

Unii spun că ei au murit Alții spun că sunt pe cale să moară. .

The Overlords: Noi suntem mirii neobosiți ai drumului de mii de ani călătorim și nu cunoaștem tihnă în praful stârnit în urma pașilor noștri popoare de furnici și-au construit imperii și-n tot atâta timp peste casele și viețile lor somn greu s-a așternut.

Noi nu ascultăm nici plânsul, nici chemarea lor 134

și nu privim o clipă înapoi spre lumea încâlcită-n umbre, așa cum vântu’ nu privește spre ce aruncă-n stepă, iar marea când își mișcă trupul n-aude cum jelește țărmul.

Pentru noi doar lucrurile clare au o noimă, dreptatea precum geometria stelelor în noapte iar peste toate, regina noastră, Luna, din sângele și carnea căreia numai noi suntem născuți cu viață: Overlorzii Timpului fără de Moarte.

Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

Unii spun că ei au murit Alții spun că sunt pe cale să moară. .

The Overlords: De aici, din înaltul menirii noastre noi vedem constelațiile fericite și jos…pământul cum e istovit de nesfârșitele decesuri nici murmur de împotrivire dinspre voi și jarul pălește încet peste munți de oase ca munți de case, în tumultul fluviilor ce se duc, revin și iarăși se petrec doar Uranus și cu Luna cu lumina și-ntunericul lor mai strălucesc peste ape. .

Persona: Lumea e rotundă și desigur se rotește... și în rotirea ei ard straiele multiplelor noastre deosebiri!

Bate, izbește, arde și înăbușă.

Foc, lege și ordine.

Care să știm că ne este aproape?

Masacrul minții în fața materiei fărămițează totul până ce spiritul se zăvorește și atunci Zeul-Soare ne va trimite pe toți, pe mine și pe dinozaurii tăi fantasme dincolo de lume.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

Unii spun că ei au murit Alții spun că sunt pe cale să moară.

II. Chivotul de Aur al Zeului-Soare The Overlords: Iată-ne arzând, două globuri prin necuprinse spații peste pământul vostru aducând o negură albă acoperind sângele soldatului și al plugarului ce frământă lutul cu lut și focului îi toarnă foc.

Mânați mereu prin beznă de răni ce încă nu s-au vindecat suntem mereu în mișcare.

Oh, Omule, spune-mi duhoarea ta de carne și toată această cenușă călcată de tălpile tale a caselor pe care tu însuți le-ai aprins când va muri fiara crâncenă ce stă ascunsă-n pieptul tău?

Persona: Cuvintele tale sunt precum chemarea norilor pe ape-neînțeleasă pentru noi! În fața lor mereu ne aflăm nevolnici.

Cuvintele sunt pentru frații mei doar mărturisitori ai risipirii vieții pe pământ și din puterea ce-o simțim în forța lor noi nu cunoștem nicio mică parte.

The Overlords: Sunt fibre care nu se văd cu ochii minții și de o mie de ori sunt mai subțiri și încă de o mie de ori decât firul pânzei de păianjen iar în densitatea lor țesută-i lucrarea Zeului toată.

Moartea e numai una dintre ele, și numărul lor e atât de mare încât a trebuit să fie dăltuit cu foc în Cartea Începuturilor și Sfârșiturilor Lumii acum ascunsă sub o mie de porți și zăvoare în Chivotul Zeului Soare păzită acolo de furia cumplitului nostru tată, Uranus. .

Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

Persona: Atât! doar sunetul vorbelor voastre ajunge pănă la noi, dar nu și înțelesul lor.

Aici și noi ne jucăm desigur cu forma și mărimea cuvintelor însă niciunul dintre barzii noștri BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRANSLAȚIUNI n-ar putea vreodată să explice semnificația ivirii lor. În veci ea ne va fi ascunsă și-n veci și tâlcul a ce spui.

Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

The Overlords: Avântul aripilor noastre ca și durerea ce vă strânge-n lanțuri își au izvorul în același munte.

Călătorind veșnic și noi visăm la pace.

Persona: vorbiți de pace și durere, dar ce sunt toate pentru voi când Luna cu lumina ei vă alină dorurile și temerile toate?

Pe noi ne îmbracă cu privirea ei doar cu răceală și flămânzi de o strigăm cine a auzit-o răspunzând vreodată?!

Ca spicele noi creștem într-un lan lipsiți de scut când Timpul seceră harnic și tânăr și bătrân din trupul nostru.

The Overlords: Ajunge! Ajunge! cu firea voastră slabă voi până și-n cuvinte introduceți sfadă.

Sunteți supuși durerii și noi știm nedreptatea ce vi s-a făcut în ordinea zidirii și poate tocmai de aceea nu veți pricepe-n veci nici sacrificiul și nici darul ce-l ascunde taina lui.

Soarele mai mult ca sigur și-a risipit în van puterile cu voi!

Noi suntem mirii neobosiți ai drumului de mii de ani călătorim și nu cunoaștem tihnă în praful stârnit în urma pașilor noștri popoare de furnici și-au construit imperii și-n tot atâta timp peste casele și viețile lor somn greu s-a așternut.

Noi însă n-ascultăm nici plânsul, nici chemarea voastră și nu privim o clipă înapoi spre lumea încâlcită-n umbre, așa cum vântu’ nu privește spre ce aruncă-n stepă, iar marea când își mișcă trupul n-aude cum jelește țărmul.

Pentru noi doar lucrurile clare au o noimă, dreptatea precum geometria stelelor în noapte iar peste toate, regina noastră, Luna, din sângele și carnea căreia numai noi suntem născuți cu viață: Overlorzii Timpului fără de Moarte și vom repune lucrurile-n albia cea dreaptă: 135

TRANSLAȚIUNI Veți fi și voi nemuritori!

Cu spada-l vom tăia pe tatăl nostru și firul morții ce-l ascunde în sipetul său.

Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină.

Unii spun că ei au murit Alții spun că sunt pe cale să moară.

III. Lupta Overlorzilor cu tatăl lor, Uranus, în Palatul Soarelui Persona: Toate se urmează de-acum în foc nestins și toate pier acolo în timp ce noi aici, cu ochii mari deschiși spre cerul nepătruns foșnim încet sub ploaia orbitoare și-n străfulgerarea razelor solare s-aude un murmur cum viața se-mplinește chiar murind iar noi ne naștem iar și iar topind trecutul și prezentul cu iubire ca stropii de rouă curați după topirea nopții trăim în lumină o singură clipă de fericire supremă.

Chorus: În clocotirea unui soare alb Pe scări sculptate parcă-n sticlă Se urcă demoni, duhuri cad În timp ce-amurgul lumii își coboară Pe trupul luptei umbra despletită.

Nu-i nicio taină în câmpul Timpului care să nu ascundă altă taină. unii spun că au murit alții spun că sunt pe cale să moară.

One Overlord: …acolo sus e locul unde stă ascuns tiranu' să mergem de îndată peste el în turn și odată ajunși cu spadele-n fața lui voi, Demoni și voi, Duhuri de Pământ, să nu uitați de fapta pentru care am pornit: MOARTEA LUI URANUS! Veniți și necruțători să fim v-o spune asta… chiar unul din copiii săi!

Chorus: În turnul unde nu s-a auzit De veacuri nici un sunet Se avântă acum turbați În zbor de vulturi Mulțimi de duhuri pământii Lovind cu gheare de metal în pietre urcă Și sub povara violenței lor răpuși sub scuturi cad armatele de îngeri.

Umbre dese înlocuiesc lumina pe piepturi sadic strivite în colți de cremene cu o cenușă moale parcă începe a ninge 136

o durere zeiască pe care nimic n-o mângâie nici vântul n-o clatină și nu o stinge.

Uranus: …aud cum crește pasul dușmanilor mei pe scările odată de liniște și pace în curând va înflori și moartea mea. și veșniciile toate ca o mare-ntr-o altă mare din truda lor se vor desface și mă vor elibera. …dar nu-mi pot aștepta sfârșitul venind din lancea copiilor mei Mă iartă, Zeus! dar inima îmi e prea slabă nu însă și mâna care te-a slujit cu ea voi împlini acum dorința celor care m-au iubit și acum mă vor doar mort. ...Oh! vor înțelege prea târziu secretul teribil al Chivotului de Aur și prețul nemuriri oamenilor.

Apun.

IV. Temnița Nemuririi Chorus: Nu-i nicio taină în câmpul Timpului care să nu ascundă altă taină. unii spun că au înviat alții se plâng că nu mor Persona: Văzduhu-i împodobit cu mii de stele albe și pașii îi învăluie greoi prin ceață când se-ndeamnă în șchioapete cadențe doar vijelia-și urlă-n oameni versul de vrajbă și vâltori.

Ce oarbă este lumea, nemișcată, ce banal: în față doar războaie se-ntind mai bine rămâneam toți popor de muritori! În ochiul universului nu mai e niciun hotar, mâinile noastre înfloresc în roșu gurile ne sunt de sânge pline, și nu murim...nu murim E-o zăpușeală de iad în temnița în care ne-a închis Zeul-Soare să nu simțim mușcătura timpului și a uitării.

The Overlords: Noi suntem mirii neobosiți ai drumului de mii de ani călătorim și nu cunoaștem tihnă în praful stârnit în urma pașilor noștri un popor de zei și-au construit acum cetatea mult visată BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

și-n tot atâta timp peste casele și viețile lor o tristețe de plumb s-a așternut.

Noi însă n-ascultăm nici plânsul, nici chemarea lor și nu privim o clipă-napoi spre lumea încâlcită-n umbre, așa cum vântu’ nu privește spre ce aruncă-n stepă, iar marea când își mișcă trupul n-aude cum jelește țărmul.

Pentru noi doar lucrurile clare au o noimă, dreptatea precum geometria stelelor în noapte iar peste toate, regina noastră, Luna, din sângele și carnea căreia numai noi suntem născuți cu viață: Overlorzii Timpului fără de Moarte.

Chorus: Ierburi mor și alte ierburi cresc - volume informe însă vii piscuri se prăbușesc, cresc alte piscuri și în adâncuri curg de-acum prin albii unde noi iar odată cu ele din loc în loc apar alte fibre spălând din strălucirile nemuriri cu moarte.

V. Epilog Chorus: întelepții și barzii au înnebunit la hotarele nopții privind măcelul ce a urmat semnele mint sfruntat și minunile pier în scena nocturnă oameni mărunți ca furnicile, scăpați din cetatea-ntărită a nemuririi merg ca viermii de orbi, ca piatra de surzi lovind în dreapta și-n stânga cu tăișul oțelului nimic nu-i oprește nici țipătul propriului frate ori soră în hecatomba de carne a sunat ceasul renașterii lor al credinței că-n afara cetății lumina gestează timid bătând la porțile morții.

Nu-i nicio taină în câmpul Timpului Care să nu ascundă altă taină Unii spun că ei au murit Alții spun că au înviat a doua oară dar Povestea e fără sfârșit…

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRANSLAȚIUNI THE LEGEND OF THE EVERLASTING OVERLORDS AND OF A GOLDEN ARK - epic poem in five parts Prologue This is the retelling of events that took place long, long before the Titans appeared on Earth, in a universe that never knew the same time as the universe we live in today and in there were not only gods, but also people which from the beginning.

I. Lament Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Some say they’ve died Others say they're about to die.

Persona: Surely a signal is transmitted to us in all stifled, denied as a perpetual withdrawal of human dignity suspended in the silence of this savagery, somehow identical to us they are in the middle of the distance between the fiery sky and all that lies beneath with their hearts hovering in a vortex of explosions strike and weaken the power of death.

Their myth of wings appears to fall now because of us upon us.

Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Some say they’ve died Others say they're about to die.

The Overlords: We are the relentless grooms of the road traveling for thousands of years tirelessly in the dust that came out of our footsteps nations of ants have built their empires and over their homes and lives just as much time of heavy sleep fell on.

We are not listening to their crying nor to their calling and we never looked back to a world tangled in shadows, as the wind doesn't look back to what tosses into the steppe, as the sea doesn't hear how the shore mourns when it moves its body.

For us only clear things make any sense, to justify the geometry of stars in the night and above all, our queen, the Moon, flesh and blood from which 137

TRANSLAȚIUNI we are the only ones born with life: The Everlasting Overlords Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Some say they’ve died Others say they're about to die.

The Overlords: From here, from the height of our fate we see happy constellations but below... an exhausted earth by endless deaths no murmur of resistance from you lazy fading embers over mountains of bones like mountains of houses, into uproar and turmoil rivers ebbing and flowing again only Uranus and the Moon with their light and darkness still shine across the waters.

Persona: The world is round and of course rotates ... and in its rotation the robes of our multiple differences are burning!

It beats, smashes, burns and stifles. fire, law and order.

Which one do we know it's close to us?

The massacre of mind in front of matter crumbs it all until the spirit locks itself up and then the Sun-Lord will send us all, me and your dinosaurs beyond wraith-world.

Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Some say they’ve died Others say they're about to die.

of the houses which yourself have lit them when the fierce beast hidden in your chest will die?

Persona: Your words are like the call of the waterspout - misunderstood to us!

In front of them we are always powerless.

The words are for my brothers none but confessors of scattering life on earth is felt in their power, as for their strength we don't have a clue.

The Overlords: There are fibres that are not seen in your mind's eye and a thousand times thinner and another thousand times thinner than of a spider's silk and in their density all Lord's creation is woven.

Death is just one of them, and their number is so great that it had to be chisel out of fire in '' The Book of Beginnings and Ends of the World '' now tucked away behind a thousand gates and latches within the Golden Ark of the Sun-Lord guarded there from the fury of our terrible father, Uranus.

Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Persona: This much! Just the sound of your words ever make it to us, but not their meanings.

Here, of course, we are playing too with the shape and size of the words but none of our bards could ever explain the significance of their appearance, it will be concealed forever and ever in your allegorical speak.

II. The Golden Ark of the Sun-Lord The Overlords: Here we are burning, two globes through unencumbered spaces bringing a white mist over your land covering the blood of the soldier and the ploughman kneading clay into clay and of fire pouring out fire.

Always driven through the dark by wounds that haven't been healed yet always up and running.

Oh, Man, tell me of your stench of flesh and all this ash trampled by your soles 138

Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

The Overlords: The thrust of our wings like the ache that tightens you in chains they spring from the same mountain.

Traveling forever we, also, are dreaming of peace.

Persona: you are talking of peace and pain, but what are those for you when the Moon with its light will ease all your longings and fears?

We are dressed up by its glare only with its coldness BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

and hungry of calling who ever heard it replying?!

Like grain in ear ripen in a defenceless field when Time diligently reaps young and old of our flesh.

The Overlords: Enough! Enough! with your inherited weakness you quarrel even between words.

You're tormented and we are aware of the injustice being done to you following the creation and maybe that's why you will never understand neither the sacrifice nor the gift what hides its secret.

More definitely the sun has scattered its powers of no avail!

We are the relentless grooms of the road traveling for thousands of years tirelessly in the dust that came out of our footsteps nations of ants have built their empires and over their homes and lives just as much time of heavy sleep fell on.

We are not listening to their crying nor to your calling and never looked back to the world tangled in shadows, as the wind doesn't look back to what tosses into the steppe, as the sea doesn't hear how the shore mourns when it moves its body.

For us only clear things make any sense, to justify the geometry of stars in the night and above all, our queen, the Moon, flesh and blood from which we are the only ones born with life: The Everlasting Overlords. and we'll get the things right on the right side of the riverbed: You're going to be immortal!

We'll cut our father with a sword and a thread of death what hides it in its coffer.

Chorus: There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Some say they’ve died Others say they're about to die.

III. The Overlords’ Fight with their father, Uranus, in the Sun Palace Persona: From now on all goes into a raging fire kissing the dust while we are here, wide-eyed towards the impenetrable sky swishing slowly under a dazzling rain BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRANSLAȚIUNI and in a flash of sunrays one hears a murmur how life is fulfilled even in death and we are born again and again melting past and present with love like dew pure drops after melting the night living in the starlight of a single moment of supreme happiness.

Chorus: In the seething of a white sun On glass-like carved stairs Demons are climbing, spirits are falling As the twilight of the world descends On a contended body, a dishevelled shadow.

There is no mystery in the field of Time that doesn’t conceal another mystery, some say they’ve died others say they're about to die.

One Overlord: ...up there is the place where the tyrant hides at once let's go to him in the tower and once we get there with the swords in front of him you Demons and you Spirits of the Earth, don't forget why actually we started this: DEATH OF URANUS! Come along and be ruthless I tell you... as one of his own children!

Chorus: In the tower where it was not heard Any sound for centuries Throwing themselves mad In flight of eagles Crowds of earth tone spirits Hitting the stones with their metal claws are climbing up And under the burden of their violence fall under the shields the armies of angels.

Dense shadows replace the light upon chests sadistically crushed between the tusks of flint it seems like it starts to snow with a soft ash a godly pain though nothing comforts her not even the wind shakes it nor quenches it.

Uranus: ...I hear drawing closer the steps of my enemies on the stairs of peace and quiet langsyne soon my death will flourish, too, and all eternities like a sea in another sea shall be uncovered out of their labours and they'll free me. ...but I can't wait for the end coming from my children's lance.

Forgive me, Zeus! but my heart is too weak 139

TRANSLAȚIUNI but not the hand that served you with it I will fulfil now the desire of those who have loved me and now they just want me dead. ...Oh! too late they will understand the terrible secret of the Golden Ark and the price of people's immortality.

I set.

as the wind doesn't look back to what tosses into the steppe, as the sea doesn't hear how the shore mourns when it moves its body.

For us only clear things make any sense, to justify the geometry of stars in the night and above all, our queen, the Moon, flesh and blood from which we are the only ones born with life: The Everlasting Overlords.

IV. The Dungeon of Immortality Chorus: There is no mystery in the field of Time that doesn’t conceal another mystery. some say they’ve came back to life others are complaining of not dying Persona: the sky is adorned with thousands of white stars and the footsteps surrounds them ungainly through the mist when they are daring with limping cadences just the tempest is howling in people the verse of feud and vortexes. how blind is world, at rest, so trivial: only wars lie ahead we'd better all stay mortal peoples!

In the eye of the universe there is no limit, our hands bloom in red our mouths are full of blood, and we are not dying ... we don't die It's a stuffy hell in the dungeon in which the Sun-Lord has locked us up thou shalt not feel the bite of time and of bygone.

The Overlords: We are the relentless grooms of the road traveling for thousands of years tirelessly in the dust that came out of our footsteps a nation of gods has built their muchdreamed citadel and over their homes and lives just as much time a deep sleep fell upon.

We are not listening to their crying nor to their calling and never looked back to the world tangled in shadows,

140

Chorus: Some grasses wither, yet other sprout - though alive unaccomplished volumespeaks tumble down, another emerge and henceforth to the depths are flowing through gullies new waves and with them from place to place pop up other fibres washing away the glories of immortality with death.

V. Epilogue Chorus: the wise men and the bards have gone mad at the end of the night seeing the slaughter that followed the bold-faced signs lie and wonders perish in the nocturnal scene small people like ants, escaped from the fortified citadel crawling as the blind worms, as the deaf stone striking out to the right and to the left with the steel blade nothing stops them not even the cry of their own brother or sister in a hecatomb of flesh the hour has come for their rebirth of the belief that outside the citadel light gestates knocking shyly at the gates of the dead.

There is no mystery in the field of Time That doesn’t conceal another mystery.

Some say they’ve died Others say they’ve risen for the second time but the Story is endless…

Traducerea în englezå de Daniela BULLAS

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRANSLAȚIUNI

Irina Lucia MIHALCA

Poeme / poems SUNTEM Ca un vis neîntrerupt vreodată, ca un gând ce pulsează la capătul străzii, ca un adevăr purtat mereu în inimi, ca o furtună peste necuprinse întinderi, ca o salbă de stele ce ne înconjoară, ca o centură de timpuri prin spații, ca o revoltă de semne pe bolta cerească, ca o înverșunare de eroi în ultimele lor fapte de arme, ca un soare ce ne înconjoară printre nori, ca ziua ajunsă dinaintea eternității, Noi suntem.

Suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumini, curcubeu reflectat prin oglinzi paralele, tunel ascuns în labirintul iubirii, suflet în căutarea sufletului-pereche care, negăsindu-l pe pământ, îl caută în Cer, cutreierând ierarhia îngerilor.

Suntem piesele aceluiași puzzle, suntem TU, EU, manifestarea ABSOLUTULUI prin NOI.

We are the pieces of the same puzzle, we are YOU, ME, the manifestation of ABSOLUTE through US.

Tu...

Tu, da, tu! Tu ești ca un ocean, ocean de necuprins, de-o frumusețe sfâșietoare, ca un descântec pătrunzi năvalnic, adânc, tot mai adânc, surprinzi în mine furtună de emoții, torent nestăvilit, cu fiecare val neliniști clocotești, tornade, cristalizezi arpegii de atingeri și cu atât nesaț mă sorbi.

Dansând cu sunetele, un foc dezvălui, focul din noi un vis în alb.

Priviri, vârtej, arderi, delir, fiori, ninsori, un fâlfâit de aripi și liniște...

Doar liniște.

Eu? Prizoniera ta.

We are

You...

As an uninterrupted dream ever, as a thought pulsing at the end of the street, as a truth always worn in the hearts, like a storm over unbounded plaines, like a nacklace of stars that surround us, as a belt of times through spaces, as a revolt of signs on the celestial vault, as a fierceness of heroes in their last deeds war , like a sun that surrounds us among the clouds, as the day that arrived before eternity, We are.

You, yes, you! You are like an ocean, Wide Ocean, heartbreaking beauty, Like a spell, into deeper and deeper Catch me in the storm of emotions, torrent, With every wave you're boiling unrest, tornadoes, Arpeggios crystallized touches And so eagerly you sip me.

Dancing with the sounds, A fire reveal, Fire in us A dream in white.

Glances, Whirlwind, Burnings, Delirium, Chills, snow, A flapping of wings And quiet...

Just quiet.

We are the rug, the flame, the sparks, smile, tear, dream, thoughts, words in delirium, deeds, beams of sun or moon, zephyr, storm, castle of shadows, corolla of lights, rainbow reflected through parallel mirrors, hidden tunnel in the labyrinth of love, soul looking for soul-mate, never found on the Earth, seeks him in Heaven, walking the angel hierarchy.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Me? Your prisoner.

In traducerea autorului

141

TRANSLAȚIUNI

Valeriu STANCU

POEZII/ GEDICHTE ROSTIREA TĂCERII singuri, prin tăcere vom ieși din noi spre lumină rodul frânt de vama cărnii fruct de sceptru hiloid semnul unic - jocul sacru prin cuvânt răstălmăcit (ochi sculptat și-nlăcrimat ochi sculptat în hiacint) SCHWEIGENSÄUSSERUNG einsam, durch Schweigen kommen wir aus uns heraus ans Licht die Frucht zerbrochen an der Fleischesgrenze hylische Zepterfrucht einziges Zeichen - heiliges Spiel durchs falsch ausgelegte Wort (geschnitztes Auge, voller Tränen Auge, geschnitzt in Hyazinthen) OBSTACOLUL DE AER țărmul văzduhului prăbușit îmi curmă tăcerea peste umerii mei prăbușit țărmul văzduhului încuibat în pleoapa-mi far părăsit printre ierburi albastre țărmul văzduhului prăbușit în pleoapa-mi din tâmpla hoinară ciudat se preling bucăți de văzduh sfărâmat LUFTHINDERNIS das Ufer der Luft eingestürzt bricht mir das Schweigen über meinen Schultern eingestürzt das Ufer der Luft geborgen in meinem Lid verlassener Leuchtturm zwischen blauen Gräsern das Ufer der Luft eingestürzt in meinem Lid aus der streunenden Schläfe sickern seltsam Brocken von zertrümmerter Luft VANITAS...

Avem un obraz de rezervă 142

întors ca în inițiatice cărți spre lovire avem un obraz schilodit ochi rătăcind părăsiți de orbire buze rostind adevăruri esențiale șoaptele noastre de noi poleite înalță plâns străveziu sugrumat în colindele noi și frumoase șoaptele noastre în noi se rotesc străvezii și schiloade ca sunetul lor spre lovire-am întors și obrazul în rezervă ținut pentru ochiul zeilor melancolici VANITAS... wir haben eine Wange in Reserve abgewandt wie im Initiationsroman zur Schläge bereit wir haben eine entstellte Wange unstete Augen von den Höhlen verlassen Lippen die bedeutende Wahrheiten sprechen unser Flüstern von uns auf Hochglanz gebracht erhebt unseren durchsichtigen Jammer erstickt in neuen und schönen Liedern unser Flüstern kreist in uns durchsichtig und entstellt wie sein Klang zum Schlagen halte ich diese Wange aus der Reserve DESPRE ILUZIE reAex fără formă eludând regula, cuvântul surpă-n tipar călător craterul gurii reAex călător în tiparele somnului își șterge conturul abulice forme bumerang între visător și rana visului său ................ necondiționat cuvântul supraviețuiește BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRANSLAȚIUNI rană a regulii reAex fără formă ÜBER DIE ILLUSION ReAex ohne Form weicht der Regel aus, das Wort bringt im wandernden Schriftdruck den Krater des Mundes zum Einbruch wandernder ReAex verwischt in Eindrücken des Schlafs seine Kontur schwächliche Formen ein Bumerang zwischen Träumer und Wunde seines Traums ....................... bedingungslos das Wort überlebt als Wunde der Regel ReAex ohne Form ÎN LUNTREA OCHIULUI (I) de partea cealaltă-am trecut prin mărul păcatului verzi conifere de toamnă bolnave în ochi ni se-aprind de partea cealaltă pasageri ai fugarelor forme îngropate în lună (în una din cele douăzprezece luni ale anului putred) ca o rană ne-aprindem ca peștii cu ochi bulbucați din acvariu privim trecând prin mărul păcatului de partea cealaltă...

IN DER AUGENFÄHRE (I) auf die andere Seite sind wir übergesetzt durch den Apfel der Sünde grüne, herbstkranke Nadelbäume entzünden sich in unseren Augen auf der anderen Seite wie Reisende vergänglicher Formen begraben im Mond (in einem der zwölf Monate des faulenden Jahres) entzünden wir uns wie eine Wunde wie die glotzäugigen Fische im Aquarium blicken wir beim Übersetzen auf die andere Seite durch den Apfel der Sünde...

VADE RETRO... nu-ntemnițarea ci lumina vrea zborul păsării să-l frângă obosit de propria căutare adevărul moare în noi BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

păsări de prea multă libertate buimăcite stingher nu-ndrăznesc existența să-și preumble în ochiul șarpelui de fum și-adorm fulgerate în ochi de copil neobișnuit cu adevărurile noastre - cu sincera noastră identitate de numere azvârlite în umbra luminii (templu și formă hoinară surpată de legi) VADE RETRO... nicht die Einsperrung sondern das Licht will den Flug des Vogels brechen ermüdet von der eigenen Suche stirbt die Wahrheit in uns Vögel von zuviel Freiheit betäubt und vereinsamt wagen nicht ihr Sein durch die Augen der Rauchschlange zu führen und schlafen ein, erschlagen im nicht an unsere Wahrheiten gewöhnten Kinderauge - mit unserer ehrlichen Identität von Zahlen, geworfen in den Schatten des Lichts (Tempel und streunende Form verschüttet von Gesetz) LECȚIA DE ANATOMIE conștiincios discipolii urmăresc gândul maestrului „Adevărat creator nu vei fi decât atunci când vei ajunge să admiri ceea ce alții au reușit, iar tu n-ai putut să faci" Siluetele lor tăbăcesc scoarța rostirii ANATOMIESTUNDE Gewissenhaft folgen die Schüler dem Gedanken des Meisters "Wahrer Schöpfer wirst du nur sein wenn du so weit bist zu bewundern was den anderen gelungen ist und dir nicht" Ihre Silhouetten gerben die Rinde der Verkündung Aus dem Rumän. übertr. von Christian W. Schenk

143

TRANSLAȚIUNI

Simion TODORESCU

STRĂFULGERĂRI DE GÂND / GEDANKENBLITZE Odată ce calul se lasă „înșelat“ de om, acesta îl va călări mereu.

Im Augenblick, da das Pferd sich vom Menschen «täuschen » lasst, wird dieser es fur immer reiten.

• Oricât de buni alergători am fi în tinerețe, bătrânețea ne ajunge din urmă.

Wie gute Läufer wir auch in der Jungend sind, das Alter erreicht uns doch.

• Rangul, puterea te îmbată; nu lăsa să-ți tulbure mintea.

Der Rang, die Macht betauben dich; lass sie nicht deinen Geist trüben.

• Sacrul e plin de mister și dăinuește până în ziua când misterul dispare.

Das Heilige ist voller Geheimnisse und lebt bis zu dem Tag, an dem das Geheimnis verschwindet.

• Speranța încă mai are orizont, pe când resemnarea l-a pierdut de mult.

Die Hoffnung hat noch einen Horizont, während die Resignation diesen schon längst verloren hat.

• Am ajuns să fim spectatorii propriei noastre drame.

Wir sind die Zuschauer unseres eigenen Dramas geworden.

•

Toți cei care vă vor binele n-ar renunța la nicio fărâmă din binele lor.

Keiner, der das Gute wünscht, würde jemals auf ein Stückchen seines Eigenwohls erzichten.

• Poți uita binele ce l-ai făcut, însă nu uita, niciodată, binele ce ți s-a făcut.

Das Gute, das du getan hast, ksnnst du vergessen, vergiss jedoch nie das Gute, das andere dir getan haben.

• Cel mai prețios zăcământ sălășluit în sufletul omului este iubirea.

Der wertvollste Bodenschatz, der in der Menschenseele liegt, ist die Liebe.

• Iubirea are o logică pe care nicio logică nu o poate explica.

Die Liebe hat eine Logik, die keine Logik erkläüren vermag.

• Mai vezi și azi multe Eve îmbiate de șarpe.

Heutzutage gibt es viele Evas, die von der Schlange betort wurden.

• Și în suflete liniștite apar tornade.

Auch in ruhigen Seelen kommen Tornados auf.

Traducere în limba germană de/ Übersetzung ins Deutsche von Balthasar WAITZ

Regele Ferdinand I, Întregitorul României 144

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRANSLAȚIUNI

Daniel TURCEA

Poeme de dragoste / Love poems în limba lui SHAKESPEARE / in SHAKESPEARE’ s language de / by Nicoleta CRĂETE Poem de dragoste

Din nou acum

I mireasma, ca o privire de înger se împrăștie și fără de chip, ca să ne fie drag și fără-nfățișare, să ne putem uita

din nou acum, iarăși trecea peste ape atât de blând, atât de liber era atâta bucurie și atâta taină avea acum, din nou, ca la-nceputul Cărții

II te rog, vino, frate din cort să ieșim în plină lumină, în ceruri de har cu nume de înger te chem iar și iar nu trăim, n-am crezut, n-am murit înzadar III tot ce există e pentru tine dar puțin ți s-a părut aceasta-n dar atât de mult El ți-a dorit ființa încât mereu te vrea și-ți poartă suferința Marea dragoste arată-mi omul care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor sub pleoape sau în adâncul fără gând și cuget în hăul firii veșnicia fără să se ardă, fără să strige și să se revolte că nu o are și că i-ai dat moarte om sunt, pe pământ și ce-am știut m-a rătăcit sub soare și ce-am dorit m-a urâțit sub lună și ce-am văzut frumos am aruncat și-n rana-abia deschisă am lovit și ce era nevinovat am lovit până ce rușinea acoperi cu vina ei și șterse lumina ce-o-ndrăgisem, c-un cuvânt m-ai vindecat, cu așezarea mâinii pe creștet, m-ai iertat în cuibul firii mele și mi-ai adus această-mbelșugată-n rod avere cine-i să spună cine-i să cunoască și cine, cine, cine mai ales să nu se bucure fiindcă-a aflat taina se-nconjură și ține cerul cum ții un fulg în palmă, de zăpadă

eu știu, eu cred, eu sunt fericit în clipa morții va inunda lumina gustulei e pe buzele mele bucuria ei e în mine atunci însă, vălul ei se va ridica Suferința a muri de o mie de ori într-o viață ca viața să înceapă în tine suferința, mi-a spus, ea curăță ca o flacără iubita lui, suferința rugul ce-iluminează privirile nu te teme de spini nu deznădăjdui chiar dacă lumea se surpă și cerul se năruie, viu este sufletul și numai întunericul faptei mârșav el-ar putea înlănțui dar Viața ce-nconjura ăcerul mai mult decât orice dorise mai adevărată e decât sângele cum nu poți gândi nici cunoaște nici iubi. atâta revărsare a iubirii se poate doar trăi și nu descrie e numai viață, nu e și părere în el grăia luminând fericit era, l-am văzut fericit era acolo unde pentru mâinile mele șovăitoare era numai teamă o zidire din rouă și lacrimi și nimic nu-i putea lua pacea neînvinsă ________ Daniel Turcea s-a născut la Târgu-Jiu, la 22 iulie 1945. A absolvit

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

145

TRANSLAȚIUNI Liceul Nicolae Bălcescu, secția reală, din Pitești, în 1963, și Institutul de arhitectură Ion Mincu din București, în 1968. O boală necruțătoare îl seceră la nici 34 de ani, la 28 martie 1979. Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Poemele traduse fac parte din Poeme de dragoste (postume), din volumul Epifania, Ed. CarteaRomânească, Buc., 1982; Colecția Hyperion, instituită și coordonată de Mircea Ciobanu.

Love poem I the fragrance, like an angel sight is spreading and without a face, so that we may grow fond of it and without an embodiment, so that we can look II please, come, my brother let us go out of the tent in the full light, in heavens of grace bearing an angel name, I’m calling you incessantly we don’t live, neither did we believe, nor died in vain III all there is, it is for you but so little as a gift it seemed to you so much did He long for your being that he always wants you and he then carries your suffering The great love show me the man who can carry, between the throbbing of temples under the eyelids or within the depth without a thought or pondering in the abyss of nature eternity without burning himself, without calling out or revolting because he lacks of it and because you brought him death a man I am, on the Earth and what I knew strayed me under the sun and what I wanted rendered me ugly under the moon and what I saw as beautiful I threw away and in the newly opened wound I hit and what was innocent I hit until the shame covered and wiped out with its guilt the light I had grown fond of, with one word you healed me, with your hand touching my top, you did forgive me in my nature’s nest and you brought to me this fortune full of fruit who’s there to tell who’s there to know and who, who, especially who could not feel joy at finding out the mystery surrounding and holding the sky like one should hold a snowflake in one’s palm

146

Now once again now once again, was he crossing the waters so kind, so free was he so much joy and so much mystery had he now, once again, like at the beginning of the Book I know, I believe, I am happy at the moment of death light will flood its taste on my lips its joy is within me but then, its veil will rise Suffering dying a thousand times in a lifetime so that life might begin inside of you suffering, he said, it cleans like a flame his love, suffering, the pyre that enlightens his sights do not be afraid of the thorns do not lose faith even if the world caves in and the sky crumbles, vivid is the soul and only the darkness of the knavish deed could enchain it but Life surrounding the sky more than anything else he had wanted truer than blood it is like one cannot imagine neither cannot one know nor love so much overflowing of love is only to be lived not be put into words it is but life, there is no glimpse in in was he uttering while lightening how happy he was, I saw him he was happy there where for my hesitating hands it was but fear a construction of dew and tears and nothing could take away from him his undefeated peace ________ Daniel Turcea was born in Târgu-Jiu, on 22nd of July 1945. He graduated from the Highschool Nicolae Bălcescu, the realist profile, in Pitești, in 1963, and the Institute of Architecture Ion Mincu from Bucharest, in 1968. A merciless disease cut off his life at less than 34 years old, on 24th of March 1979. He is buried in the cemetery of the Cernica Monastery.

The poems translated belong to Love Poems (posthumous), from the vollume Epiphany, at the Cartea Românească publishing house, Bucharest, 1982, the Hyperion Collection, set up and coordinated by Mircea Ciobanu.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME Personalitățile controversate sunt mai interesante și deseori reinterpretate. Pe când personalitățile plate (fie numai negative, fie numai positive) devin monotone. Totuși, reinterpretarea pozitivă a celor negative, și negativă a celor pozitive ațâță curiozitatea publicului.

Cea mai sigură, în această societate super-cibernetizată și electronizată, este nesiguranța. De unde și studiul acestor neutrosofice…

Viața e o curvă (folclor).

E uèor să critici pe altul, dar vezi-te întâi pe tine.

M-am simìit o figură „pitorească” prin țările straine. Întotdeauna, când părăseèti un loc… te prind nostalgiile.

Mai ales că nu ètii dacă vei mai reveni vreodată…

Deèi am trecut prin zeci de ìări, de fiecare dată găsesc câte ceva nou sau exotic de admirat.

Dacă nu-mi scriu jurnalul când călătoresc, simt că pierd timpul degeaba.

Te-ai născut singur, mori singur.

E anormal să pretinzi că nu vei avea eșecuri.

Câtă pasăre de mare, din fier, cu roìile ca gheare de vulture – avionul ăsta când aterizează!

Când te duci într-o ìară, intri în oceanul limbii respective… èi ìi-e mai uèor s-o înveìi. De ce ètii mai multe limbi, de aceea îìi e mai uèor să înveìi alta nouă. Problema este mai târziu, să nu le încâlceèti…

Nimeni nu-i profet… în judeìul lui!

În Germania trăieèti pentru a munci. În alte ìări, munceèti pentru a trăi.

Demne de neluat în seamă!

Să schimbi lumea… numai cu puterea gândului…

Caracatiìa are creiere èi în picioare.

Este greu de ìinut pasul cu explozia ètiinìifică.

Să fii conectat la Univers…

Te simìi mic, depăèit de o realitate (…fantastică!), neputincios, gata să abandonezi. Trebuiesc făcute eforturi disperate pentru a te informa èi, apoi, a mări sau a contribui, măcar câte puìin, la minunile lumii.

- Cum să te ajut?

- Să nu mă încurci.

Bătrânețea e frumoasă când ești în familie: cu nevastă, copii, nepoți. Dar singur… e urâtă.

Cum va arăta societatea peste un mileniu? Probabil, nici nu ne putem imagina! Ni s-ar părea ireal… să ne conducă… obiectele…

Aș ieși naiba la pensie din toate! Ca o nouă viață… în afara vieții.

Asa e viaìa: necazul unora este bucuria altora… gi invers.

Dacă îți dorești, iar îți dorești până ajungi la un punct când nu ți se mai poate împlini și astfel devii nefericit.

Numai Lucruri fierbinìi èi Nelucruri tulburătoare… Ah, ce viaìă de rahat!

Democrație n-a existat. Au încercat grecii și n-au reușit.

Dușmanii te mențin în formă.

Cei cu putere vor să domine și nu pot domina dacă nuși impun ideologia lor.

Mă lupt cu singurătatea. Mă răscolește să plec iar…

Am pierdut ce nu aveam…

Toată societatea este o manipulare. Așa-i ființa umană.

Treci de la formă la… lipsa de formă…

- Tu de ce nu îmbătrâneèti?

- N-am timp.

Decât să joci bine èi să iei bătaie, mai degrabă să joci prost èi să câètigi.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Ceea ce nu-ți place… de aia nu scapi!

Când mă rad în cap, parcă întineresc!

147

DRAMATURGIE

Ștefan AMARIȚEI

GOETHE LA WEIMAR Zwischen uns sei Wahrheit11 (Goethe, Iphigenia în Taurida)

Personajele Goethe Secretarul său Einstein Dante Raskolnikov Mefistofel La Weimar, în camera de lucru a lui J.W. von Goethe, în secolul XVIII sau oricare alt secol.

Scena I Goethe Secretarul Einstein Seară de vară. J. W. Von Goethe stă în fotoliu și soarbe dus pe gânduri din ceașca de cafea. Uneori, își ridică fruntea înaltă și privește în gol cu un aer neliniștit. Pe perete, în fața lui, se află un tablou reprezentându-l pe Faust, bătrânul vraci, și pe Mefistofel în cârciuma lui Auerbach printre studenții săraci. Sună de mai multe ori soneria de la intrare. Secretarul său – care, după obișnuință, avea ordin de la Goethe să nu fie deranjat – intră în hol și se apropie nervos de ușă.

O deschide brusc și în cadrul ei se arată un bărbat cam de aceeași vârstă cu scriitorul german.

Secretarul (intrigat): Domnul? Ce dorește?

Einstein: Sunt un admirator al stăpânului tău. Aș vrea să-i vorbesc.

Secretarul (imperturbabil): Domnul consilier nu vă poate primi.

Einstein: Nu am venit să discut probleme de administrație. Eu vreau să vorbesc cu scriitorul Goethe.

Secretarul (ferm): Regret, domnule. Dar nici scriitorul Goethe nu vă poate primi. E puțin bolnav. Știți, vârsta....

Einstein: Tu du-te și-i spune că-l caut eu!

Secretarul (același): Nu încercați să mă păcăliți.

Nu vă întreb cine sunteți pentru că domnul nu vă poate primi... De altfel, e și foarte târziu. Înțelegeți, vă rog...

Einstein (nervos): Sunt nevoit să-ți spun cine sunt!

11

Secretarul: Chiar nu credeți că nu mă interesează?

Einstein (furios): Dacă îți spun cine sunt, mă primești imediat! Îți vei cere și scuze.

Secretarul (pierzându-și răbdarea): Poți să fii și Papa. Napoleon dacă ești, tot nu intri. (Cu blândețe prefăcută). Vino mai bine peste două zile. Sau două luni. Atunci Johann Wolfgang von Goethe este liber, odihnit și sănătos.

Einstein (răspicat): Eu sunt Einstein!

Secretarul (nervos și ironic): Ți-am spus: poți să fii și Keops! De intrat, nu intri la ora asta. Și-apoi, nu vreau eu să intri, fiindcă ești antipatic.

(Goethe se ridică din fotoliu, se apropie de ușă și îl dă deoparte pe secretar cu un gest brutal. Acesta dispare repede pe o altă ușă.)

Goethe (surprins): A! Domnul Einstein! Domnule Einstein, iertați-l, e un simplu secretar. Nu cunoaște toate personalitățile lumii. Intrați, vă rog. Intrați. Casa mea vă stă la dispoziție.

Einstein: Domnule Goethe, iertați-mă că vă deranjez la o oră nepotrivită, dar vin direct de peste ocean. Rugămintea mea este să-l schimbați pe secretar. Prima mea rugăminte.

Goethe: Și eu gândesc la fel. Nu e prima gafă pe care o face. La următoarea, îl dau pe ușă afară.

Einstein: N-ar trebui să așteptați atât de mult. O să vă calce pe nervi și n-o să mai puteți să vă scrieți capodoperele.

Goethe (revoltat): Ele sunt scrise deja! Luați orice dicționar și veți vedea.

Einstein (înaintând spre mijlocul încăperii): Tocmai aici e aici. De asta am venit la dumneavoastră, să vă transmit unele lucruri decisive, care vă interesează, sunt convins, în cea mai mare măsură. Vreau să vă vorbesc de la geniu la geniu, între patru ochi.

Goethe (surprins și gânditor): Chiar așa? Un secret? Vreți să-mi încredințați un secret?

Einstein (degajat și mândru): Problema cu care am venit este una capitală pentru viața și destinul omului. Este vorba de Diavol. În cercetările mele, am

Între noi fie adevărul (germ.)

148

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

DRAMATURGIE pătruns unele taine, am descoperit lucruri senzaționale pe care nu le pot păstra doar pentru mine. Am citit „Faust” și m-am gândit să vă împărtășesc rodul strădaniilor și revelațiilor mele.

Goethe (invitându-l pe Einstein să se așeze în fotoliu): Este interesant ce spuneți, dar mi-e teamă că nu înțeleg unde vreți să ajungeți. De ce vă interesează acest personaj? E doar o ficțiune, un produs al imaginației mele.

Einstein: De asta mi-am dat și eu seama. Diavolul nu există, neexistând nu ați avut un model de inspirație. L-ați croit puțin la voia întâmplării, l-ați transformat într-un colaborator al omului. În opera dumneavoastră, personajul negativ este Faust, nu Mefistofel, pentru că el greșește în mod diabolic, se lasă mereu ispitit, inadmisibil pentru un om de știință, indiferent în ce secol ar trăi el.

Goethe (puțin iritat): Domnule Einstein, nu ați înțeles prea bine opera mea. Mesajul e important, domnule, nu personajele.

Einstein (dezinvolt): Atunci aflați că eu sunt Mefistofel.

Goethe (ironic): Dumneavoastră sunteți un mare om de știință. Puteți fi oricine doriți.

Einstein: Vă voi argumenta repede opinia mea.

Dar, mai întâi, priviți-mă cu atenție. Nu găsiți că semăn cu el? Încă din tinerețe, deîndată ce mi-au crescut mustățile și barba, chipul meu a căpătat trăsături diabolice. Iar acum, la bătrânețe, semăn și mai mult cu Mefistofel. Nu-mi lipsesc nici cornițele, firele de păr rebel ce-mi încadrează chelia.

Goethe: Argumentele dumneavoastră sunt rizibile. În felul ăsta, oricine poate semăna la un moment dat cu Diavolul. Unii au descoperit aceste trăsături și la mine, pe figura mea, în ochii mei adânci și pătrunzători, încât e de prisos să mai discutăm de înfățișarea lui Mefistofel.

Einstein (mai hotărât): Domnule Goethe, ăsta a fost doar un preambul, o mică introducere. Vreau să spun altceva.

Goethe (pe un ton lipsit de interes): Ascult... De altfel, mi-a pierit și somnul și oboseala. Nu știu dacă pot să mă liniștesc. O fi de vină cafeaua?

Einstein: În cercetările mele de fizică atomică, am descoperit condițiile în care se desfășoară o reacție în lanț. Descoperirile mele au stat la baza creării bombei atomice... Ei, spuneți ceva?! Tot mai credeți că nu sunt Mefistofel?

Goethe (puțin furios): Domnule Einstein, Diavolul înseamnă ceva mai mult. Este perfid, oribil, inuman. Dumneavoastră aveți și alte descoperiri, puse în slujba omului, spre binele lui. Nu sunteți diabolic. Nu v-ar sta bine.

Einstein: Și personajul dumneavoastră se pune în slujba omului, a lui Faust. El rămâne totuși Diavolul în carne și oase.

Goethe: Desigur. El are însă un unic scop: acela BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

de a distruge, de a duce la pierzanie specia umană.

Asta am vrut eu să arăt în opera mea. Că trebuie să ne ferim de el, altfel evoluăm spre un final ridicol, o sinucidere, am putea spune, fără rost, fără vreun efect pozitiv asupra celorlalți, ba dimpotrivă.

Einstein (pe un ton decisiv): Datorită mie, descoperirilor mele, s-a creat o armă de distrugere în masă, o armă perfectă. Ce vreți mai mult? Îl aveți în față pe însuși Diavolul!

Scena a II-a Aceiași Dante Raskolnikov Secretarul (venind repede dinspre ușa de la intrare): Iertați-mă. A venit un domn, pe nume Dante, care vrea cu orice preț să vă vorbească.

Goethe (surprins): Dante?! Ce să caute el la mine?

Suntem colegi de breaslă, dar nu ne-am văzut niciodată. Nu știu ce am avea de vorbit împreună?! (Mai mult pentru sine) Oricum, de dormit nu mai pot dormi în noaptea asta, liniștea mea a zburat pe fereastră...

(Revenindu-și) Dacă tot a venit, invită-l aici.

Dante (intrând furios în cameră, neinvitat): Este inadmisibil, domnule Goethe! Aveți un valet lipsit de orice educație.

Secretarul: Nu sunt valet. Sunt secretarul domnului consilier Johann Wolfgang von Goethe.

Dante: Nu mă interesează ce ești. Trebuia să-mi dai voie să intru imediat. Doar ai auzit de mine.

Goethe (ridicându-se din fotoliu, plictisit): Domnule Dante, vă cer eu scuze pentru comportamentul său. M-ați convins. Voi angaja alt secretar, mai abil.

Secretarul: Domnule Goethe, m-ați angajat la dumneavoastră pentru tot restul vieții mele! Știți doar că eu v-am inspirat prin înfățișarea și comportamentul meu unele din personajele pe care le-ați creat. Nu puteți renunța la mine!

Goethe (indignat): Acest legământ al nostru poate fi anulat. Mă voi gândi serios la asta. Noile împrejurări mă obligă. Ești liber și încetează odată să ne mai deranjezi! (Secretarul iese).

Dante (apropiindu-se de Goethe): Permiteți-mi să vă ofer cu autograf această carte.

Goethe (luând cartea în mână): „Infernul”? L-am citit de nenumărate ori.

Dante: Mai citiți-l o dată... Citești o carte de o sută de ori și a o suta una oară ți se pare cu totul altceva....

Nu strică să mai aveți un exemplar.

Goethe: Adevărat. Dar de ce v-ați părăsit secolul ca să mă căutați?

Dante: După ce am citit „Faust”, mi-am dat seama că unul din personaje aș putea fi eu.

Goethe: Faust, nu?

Dante: Eu am creat „Infernul”. Amintiți-vă cuvintele: „Lăsați orice speranță, voi care intrați aici” sau „Viața este o cursă spre moarte”...

149

DRAMATURGIE Goethe: Nu văd decât o mare luciditate...

Dante (furios): E mai mult decât atât! Aceste maxime nu puteau fi spuse decât de Belzebut. El le înțelege cel mai bine. El a pătruns în esența lor, în esența a ceea ce înseamnă iadul... Gândiți-vă apoi la scenele pline de groază, infernale, din această parte a cărții mele. Cine le putea scrie, vă întreb? Cine? Eu, Belzebut. De acum așa îmi voi semna cartea.

Einstein (revoltat): Domnule Dante, greșiți. Greșiți foarte tare. Sunt și eu aici. Nu întâmplător. Ba, am prioritate. Știți, teoria firelor de așteptare. Am fost primul.

Dante: Desigur, ați fost înaintea mea. Am făcut și o comparație, în mintea mea, între „Infernul” și Hiroshima. Dar nu sunteți dumneavoastră autorul bombei atomice. Sunteți un om prea pașnic. Cântați și la vioară. Nu puteți fi Belzebut. E o haină care vă înfășoară prea tare. Vă strânge și în coate. Trebuia să mai lucrați, să faceți, într-adevăr, o descoperire demnă de Diavol. Ori, dumneavoastră v-ați pierdut timpul cu teoria relativității ca să-l subjugați pe Satan... Ați eșuat, domnule Einstein, ați eșuat lamentabil...

Einstein: Nu contest argumentele dumneavoastră.

V-ați documentat, deși veniți din alt secol, din altă epocă a umanității...

Dante (furtunos): Quod erat demonstrandum! Ați folosit cuvântul „umanitate”. Diavolul fuge ca de tămâie de astfel de cuvinte. Nu fac parte din vocabularul lui. Niciodată, niciodată!

Raskolnikov (intrând intempestiv pe ușă): Domnilor, mă iertați că dau buzna, eu care sunt atât de bine educat, dar nu mai suportam! Mă călcați pur și simplu pe nervi. Iar eu cu nervii sunt la pământ...

Goethe: Asta nu se poate, e prea de tot! Depășește orice imaginație. Farsa asta mi-o joacă cineva. Un profesionist.

Einstein (mai mult pentru sine): ...Parcă eu n-am trăit atâtea farse, care mai de care mai stupide. Când cercetam atomul, când încercam să aflu ce se întâmplă înăuntru lui, am avut tot felul de surprize neplăcute. Nici acum nu-mi sunt clare unele lucruri elementare...

Raskolnikov: Cine vorbește de farse! Eu sunt cel care trăiește acum cea mai mare farsă. Nu credeam, numi imaginam că va exista cineva care să-mi ia locul. Nu mi l-am dorit, se înțelege. Dar locul este al meu, eu am comis cea mai abominabilă crimă. Eu am ucis cu sânge rece, pe la spate, o bătrână neputincioasă. Eu i-am despicat capul cu securea. Ce vreți mai mult? Cine mă poate ierta pe mine? Nimeni, nimeni! Niciodată!

Dante: Domnule Raskolnikov, nu puteți fi un exemplu, nu puteți fi un motiv de inspirație pentru domnul Goethe.

Raskolnikov: De ce?!

Dante (calm): Vă căiți. Ați spus: „Nu mi l-am dorit.” Ori, dumneavoastră credeți că Diavolul nu-și dorește locul lui în lume? Vă înșelați.

150

Goethe (se ridică furios din fotoliu, sprinten, aproape întinerit): Destul, domnilor! Am suportat cu stoicism toate balivernele voastre. M-ați călcat pe nervi de la început. Mi-ați răpit somnul, liniștea senectuții. Vă rog, părăsiți scena. Scenariul vostru a luat sfârșit.

(Toți părăsesc în liniște încăperea, cu excepția lui Goethe.)

Scena a III-a Goethe Secretarul Mefistofel Goethe stă în întuneric la biroul său cu pana în mână, gata de scris.

Goethe: Mehr Licht! Mehr Licht!

Secretarul (dincolo de ușă): Da, domnule! Îndată.

(Lumina se aprinde. Goethe este tânăr și frumos.)

Goethe (în șoaptă): Mefistofel! Mefistofel! Vino, de oriunde te-ai afla. Am nevoie de tine.

Mefistofel (un drac cu coarne, îmbrăcat în negru, apare pe ușa pe unde intra secretarul): M-ați chemat, maestre?

Goethe: Te-am chemat să-ți spun că ești concediat.

Mefistofel (sigur de el): N-aveți cum, domnule.

Sunt creația dumneavoastră. De acum înainte până la sfârșitul zilelor noastre vom fi împreună. Mereu împreună.

Goethe: Eu n-am încheiat nici un pact cu tine. Ești liber.

Mefistofel: Cum vreți, domnule. Dar o să vă pară rău. Unul ca mine nu mai găsiți.

Goethe (hotărât): „Tocmai aici e aici”, cum spunea un personaj de pe această scenă. Nu ți-ai făcut datoria, nu ți-ai împlinit menirea până la sfârșit.

Mefistofel: Cum așa, domnule! Eu sunt fidel până în pânzele negre.

Goethe: Ești prea blând pentru Satan. N-ai ucis cu mâna ta pe nimeni. N-ai creat bomba atomică... Ce mai! Ești prea mic pentru Satan, neînsemnat.

Mefistofel (prefăcut): Domnule, nu mă lăsați pe drumuri, v-am fost loial!

Goethe: Vezi, ești uman. Te lamentezi ca un muritor de rând. Nu mai pot lucra cu tine.

Mefistofel (implorându-l): Vă rog, domnule. Fac tot ce-mi cereți, absolut tot.

Goethe: Fii bărbat. Te rog să mori ca un bărbat.

Mefistofel (revenindu-și în fire): Pentru o clipă mam gândit că nu veți folosi acest cuvânt, care îmi place foarte mult. Voi dispărea. Voi muri, mai bine zis. (Iese repede pe ușă cu coada între picioare) Goethe (gânditor): Acum să încep jocul. Să încep să mă joc iarăși cu personajele mele...

(Cortina)

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

DRAMATURGIE

Doru ROMAN

BUJOR (Teatru haiducesc) Cules de la MUGUREL CRUȘITU, în vârstă de 81 de ani, cel care în 1960-1964 interpreta rolul haiducului Bujor. Poiana Veche, Tulgheș, ianuarie, 2018.

Partea muzicală este realizată (transcrisă după înregistrările originale) de Ovidiu Atanasiu.

Mugurel Crușitu, cel care prin 1960-1964 interpreta rolul lui Bujor, consăteanul de la care am cules prezentul text și partea muzicală.

Jienii sau Bujorul, amintire a stingerii ultimului centru de rezistență a revoluției lui Tudor Vladimirescu și Eteriei, la mânăstirea Secu din Neamț și a unuia dintre îndrăgiții haiduci locali, Ștefan Bujor, se joacă de către o echipă formată din bărbați (adulți), în curtea caselor la care sunt invitați, din noaptea ajunului Crăciunului, până în noaptea ajunului Bobotezei.

Teatrul haiducesc, în variante destul de asemănătoare, uneori cu secvențe identice, dar și cu deosebiri certe specifice fiecărei zone, este prezent încă pe Valea Bistricioarei, de la Corbu, Tulgheș, Grințieș, urmând Valea Bistriței spre Piatra Neamț, Bacău, dând apoi ocol arcului carpatic, cu unele întreruperi, până în Oltenia, în Gorj.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Costume populare specifice satului Poiana Veche, comuna Tulgheș, zona Văii Bistricioarei, spre Valea Bistriței.

PPERSONAJELE: Bujor - cu plete și mustață, poartă costum popular tipic zonei Văii Bistricioarei (cămașă cusută cu motive populare specifice zonei, introdusă la brâu în cioareci. Bundiță cusută cu motive populare specifice zonei. La fel Jianu și ceilalți haiduci). Căciula purtată haiducește are cusute șiraguri de mărgele, iar cioarecii au găitane negre, cu lățimea firului de circa 1cm, sub formă de brad pe fața anterioară a coapsei, la ambele picioare și în formă de frunză de stejar, pe fața anterioară a gambelor. Curea lată din piele (șerpar). Obiele din țesătură de lână albă susținute de 151

DRAMATURGIE nojițe. Opinci. La șold are nelipsita gentuță din piele,cu copite de căprioară pe capac, și cureaua care trece în diagonală peste umăr, împletită din fâșii înguste din piele. La brâu are două pistoale. Pușcă din lemn.

Jianu - cu plete și mustață. Costum popular (cămașă, bundiță). Cioareci cu găitane. Șerpar. Obiele albe din lână. Opinci. Căciulă cu șiraguri de mărgele, purtată haiducește. Două pistoale la brâu. Pușcă din lemn.

Căpitanul - în uniformă militară de căpitan ca pe la 1850-1920. Poartă sabie.

6-8 haiduci - în costume populare specifice zonei văii Bistricioarei, sau văii Bistriței în zona de confluență cu Bistricioara. Cioareci cu găitane. Căciuli purtate haiducește. Obiele din lână albă, opinci. Puști din lemn.

Vânătorul - uniformă de pădurar. Pușcă din lemn.

Un fragment de lanț subțire, scurt, cu lacăt, cu care îl va lega pe Jianu, apoi pe Bujor.

Roșiorul - uniformă de roșior. Pușcă din lemn.

Ghincu - haine de slujbaș fanariot Primul negustor - are fața acoperită cu o mască din blăniță de miel, de culoare albă, cu nas din postav roșu și dinți din fasole. Poartă un anteriu larg, negru sau gri închis, fes. Este încălțat cu ghete uzate. Are

Iată Anul Nou, iată a sosit, Din ceruri vă vine-mpodobit! Și iată, ca o mireasă, Vă vine, vă vine-mpodobit!

JIANU:

152

Bună seara, bună seara!, Frații mei și buni haiduci, N-ați văzut, cumva, Potera trecând pe aici?

De cădea în palma mea,

pe braț sau în mână un coșuleț soios din papură împletită (paporniță), din care atârnă un capăt de blăniță, o aripă de gâscă cu penele murdare de funingine. Agită mereu o piele de dihor sau de iepure, ori o fâșie din blană de miel. Trece de la spectator la spectator agitând blănița și spune: Vând ieftin, vând ieftin, cumpără jivina, cumpără jivina. Chilipir, chilipir. Improvizează scălămbăindu-se, de așa manieră încât să nu perturbe desfășurarea spectacolului. La fel procedează și al doilea negustor.

Al doilea negustor - are fața acoperită cu o mască din blăniță de miel, de culoare neagră, cu dinți din fasole albă, cu nasul atârnând ca un moț de curcan, realizat din postav galben sau roșu. Poartă pălărie neagră, uzată, soioasă, cu boruri mari, surtuc negru plin de petice zdrențuite, pantaloni negri, ferfeniță.

Este încălțat cu ghete scâlciate. Agită din când în când un vătrai și un ciocan, pe care le izbește uneori.

Se deplasează pe la spectatori spunând: repar găleți și oale, vând clopote și zurgălăi. Ieftin vând, ieftin, ieftin. Improvizează scălămbăindu-se.

Toți interpreții cântă în cor, fiind dispuși în semicerc, al cărui diametru are circa 4-7 m. Acest semicerc îndeplinește rolul de scenă.

Nici unul nu mai rămânea!

UN HAIDUC: Am văzut-o frățioare!

Chiar cu dânsa ne-am luptat, Da n-a scăpat de păcat!...

Acum veneam la dumitale, Fă-ne un cântec de probare, Că sîntem în mare jale!...

JIANU (cântă):

Bucuros fraților!

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

DRAMATURGIE

Ș-am zis verde măr domnesc, Stau în loc și mă gândesc, Stau în loc și mă gândesc, Pe ce cale să pornesc, Haiduci să-mi agonisesc.

Haiduci să-mi agonisesc.

De-aș mai trage câte-am tras, De hoții eu nu mă las!

De hoții eu nu mă las!

UN HAIDUC (intră în fugă, în scenă): Bună seara! Bună seara!

Frații mei și buni haiduci, Eu, o veste am primit, Că Bujor ar fi robit, De un hoț, Ghincu, numit!

JIANU:

Nu cred, frate, să-l fi prins,

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Că Bujor e om voinic Și n-are teamă de nimic!

(Se apropie de ei Vânătorul urmat mai de departe de Roșior.)

JIANU:

Satană, cu lanțu-n mâini, Vreți să fiți pe noi stăpâni?

Spune-mi mie cine ești?

Că bine ce te găsesc, Aici pe loc te nimicesc!

VÂNĂTORUL: Eu sînt tânăr vânător, Al țării brav apărător Și-n furia ce mă găsesc, Îți spun un cântec, să-ți probez!

JIANU:

Probează!

153

DRAMATURGIE VÂNĂTORUL (cântă): Dimineața pe răcoare Îmi iau arma la spinare, Și mă ții la țiitoare, Vânătorul noapte n-are!

I, ha, tra-la,la,la, i, ha, tra-la,la,la.

JIANU (strigă): Ieșiți arme ruginite Din tufiș, acoperite, Pentru luptă pregătite, Pentru pieptul tău gătite!

Cât în codri ai umblat, De Ștefan Bujor n-ai dat?

JIANU:

Domnule, Măria Ta, Jur pe Maica Precista Și pe tinerețea mea, Prin codri cât am umblat, De Ștefan Bujor n-am dat!

GHINCU:

Domnule, Măria Ta, Pe Jian nu-l asculta, Zilele ți le va lua, Viața ți-o va scurta!

JIANU:

Nu vorbi, Ghinc, rău de mine, Că Bujor acuma vine Și va fi amar de tine!

(Îl atacă pe Vânător, care se apără, parând lovitura patului armei Haiducului, cu arma sa.)

CÂPITANUL (intră în scenă și se îndreaptă către Jianu spunând): Măi, haiduce, de huceag, Tu, prin țară, faci mare jaf; Mai lasă-te de hoție, C-ai să mori în pușcărie!

Mai lasă-te de furat, C-ai să mori, tu, spânzurat!

JIANU:

Domnule, măria ta, Să mă lași pe voia mea, Că cine de mine se leagă, Sângele în piept i se-ncheagă!

CĂPITANUL: Măi Jiene, măi Jiene, Te cunosc după sprâncene, Că ești făcător de rele!

(Căpitanul întorcându-se spre Haiduci) Iar voi numele să-mi dați, Armele să le predați, Că de aici nu mai plecați, Că sînteți înconjurați De poteră înarmată!

VÂNĂTORUL și ROȘIORUL: Predă-te, Jian, legat, Ca să nu mori împușcat!

JIANU:

Decât să mor împușcat, Mai bine mă predau legat...

CĂPITANUL:Pune mâna vânător și tu pui de roșior Și mi-i leagă binișor!

JIANU:

Atunci, fraților, să predăm armele!

(Vânătorul și Roșiorul îi leagă pe haiduci și, luândule armele, se retrag într-o parte. Căpitanul iese din scenă și revine însoțit de Ghincu.)

CĂPITANUL: Măi Jiene, măi Jiene, 154

(Căpitanul și Ghincu ies din scenă.

Din partea opusă a scenei intră Bujor, care se adresează unui grup de Haiduci).

BUJOR:

Bună seara, frații mei și buni haiduci N-ați văzut potera trecând pe aici?

HAIDUCII: vedeam,

N-am văzut-o, Bujorule, că dacă o Arma-n piept noi le-o puneam, Și noi astăzi bani aveam!

BUJOR (urmat de Haiduci înaintează spre zona în care stă Jianu legat și observându-l îl întrebă mirat): Dar tu măi frate, Jiene, Cum din codri ai plecat, Armele de le-ai predat, Ba încă te văd și legat?

Aici, tu, care umblai prin păduri Cu doisprezece panduri Și la brâu cu zburături?

JIANU:

Of, lasă-mă, Bujorele, Că de legat ce sunt, Nici nu pot ca să-ți răspund!...

BUJOR (văzându-l la început pe Vânător și apoi pe Roșior, li se adresează): Ia ascultă, Vânător și tu pui de Roșior, Ce să vă dau eu vouă, Pe Jianu să-l dezlegați Și de poteră să-l îndepărtați?

VÂNĂTORUL:De mi-i da tu ce mi-i da, De poteră nu-l pot îndepărta! În țară când am intrat, Pe drapel eu am jurat, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

DRAMATURGIE Câte mi s-or porunci, Toate le voi îndeplini Și eu bani nu voi primi!

CĂPITANUL: Predă-te!

BUJOR:

BUJOR:

Să vă dau o pungă cu poli, S-o împărțiți voi amândoi! Și una cu mărunțele Să-l scăpați din lanțuri grele!

VÂNĂTORUL:Eu aș vrea! Tu ai vrea?

ROȘIORUL: Hai, s-o luăm, Să avem bani de cheltuială Și haine de primeneală!

CĂPITANUL: Măi Ștefane Bujorel, Spune tu domniei mele, În codri cât ai haiducit, Mulți creștini ai omorât?

BUJOR:

(Bujor le dă banii și iese din scenă.

Vânătorul și Roșiorul împart banii și îl eliberează pe Jian și pe Haiduci, redându-le armele. Jianu smucește pușca și se repede la strajă.)

JIANU:

Arma mea cu trei cartușă Că pe toți vă fac cenușă!

(Apoi revenindu-și din furia de moment, Jianu se retrage și însoțit de Haiducii eliberați părăsește scena.

Intră în scenă Bujor, discutând cu Haiducii. Potera îl înconjoară.)

HAIDUCII:

Da, măi frate Bujorele, Tu cu noi la sfat te-ai dat, Ia te uită-n jur de tine, Potera te-a-nconjurat!

BUJOR:

Se poate?

CĂPITANUL: Predă-te, Bujor, legat, Că de nu, mori împușcat!

Sînt femeie de pat, Să mă dau vouă legat?

Sînt femeie de cârpă, Să mă-ntindeți voi pe luncă?

Dispai din fața mea, păgâne, Că descarc arma în tine!

(Bujor se repede cu pușca să-l lovească pe Căpitan, care parează lovitura. Vânătorul și Roșiorul îl împresoară cu armele pe Bujor.)

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

În codri cât am haiducit, Eu creștini n-am omorât!

Unde întâlneam creștini, Le dădeam pâine și vin; Iar unde întâlneam turcu sau ghincu, La pământ îl doboram, Capul îi retezam Și la corbi îl dăruiam!

Dacă nu te-ncredințezi, Intră-n codri și ai să vezi; Unde-s tufele mai mari, Zac în sânge boieri mari.

Unde-s tufele mai mici, Stau ascunși ai mei voinici.

CĂPITANUL: Măi, tu, pui de roșior Și tu, pui de vânător, În țară când ați intrat, Pe drapel voi ați jurat, Câte vă voi porunci, Toate le veți îndeplini; Să-mi dați pe Bujor legat!

VÂNĂTORUL și ROȘIORUL: Predă-te Bujor legat, Că de nu, mori împușcat!

BUJOR:

BUJOR:

De cât să mor împușcat, Mai bine viu și legat!...

Decât să mor împușcat, Mai bine viu și legat...

CĂPITANUL: Pune mâna vânător Și mi-l leagă binișor!

Măi, Ștefane Bujorele, Tu nu scapi de santinele; Dar mai bine, tu, să-mi cânți, Ce dor ai de la părinți!...

155

DRAMATURGIE

BUJOR (cântă):O, prea iubită maică Ori unde vei fi, Fiul tău te cheamă, Spre al mântui.

Of, lanțurile-s grele Pe mânuța mea, Și lăcatu-i mare Și nu-l pot sfărma…

Of, de-ar mai fi vr-un bine, Să mai pot scăpa, Să-mi arăt în lume Și virtutea mea!...

(Căpitanul iese din scenă însoțit de Vânător și Roșior.

Bujor rămâne în genunchi, legat. Intră Negustorii, care văzându-l pe Bujor legat, se bucură, arătându-l cu degetul și scuipându-l. Joacă tontoroiul în jurul lui.)

PRIMUL NEGUSTOR (recită, făcând în același timp grimase de dispreț): Foaie verde de alior La biserică-n pridvor De trei zile stă Bujor, Stă Bujor în lănțișor, Corbii-i cântă-ncetișor, De prohod adunați nor.

AL DOILEA NEGUSTOR (cu un gest de deșănțată nerușinare și obrăznicie îi flutură lui Bujor pielea de dihor pe la nas și îl lovește cu ea peste față și acoperindu-l, cu glasul, pe al doilea negustor strigă): Popa-i cântă și-i descântă… (Îi acoperă lui Bujor capul cu poalele anteriului și ambii negustori cântă ca la prohod.)

Dumnezeu să-l ierte, Cu trei poame fierte, Și cu una moale Să nu se mai scoale! (În scenă intră Vânătorul urmat de Roșior. Negustorii 156

fug scălămbăindu-se.)

BUJOR (către Vânător): Bagă mâna-ntre pistoale, Vei găsi o pungă mare Și una cu mărunțele, Să mă scapi din lanțuri grele!

VÂNĂTORUL (către Roșior): Auzi ce spune acest hoț, Bujor?...

Că ne dă o pungă cu poli Și una cu mărunțele S-o împărțim noi amândoi.

ROȘIORUL: Eu aș vrea! Tu ai vrea?...

VÂNĂTORUL:Hai, s-o luăm!

S-avem bani de cheltuială Și haine de primeneală!

(Vânătorul și Roșiorul iau banii, îl eliberează pe Bujor, care se îndepărtează ușor din scenă. Din partea opusă intră Căpitanul, care, văzându-l liber, se răstește către Vânător și Roșior.)

CĂPITANUL: Hoților!, voi ce-ați făcut, Voi la mine n-ați avut De mâncat și de băut, Cal bun de-ncălecat, Haine bune de purtat?

Spuneți drept și adevărat!, Bujor, vouă, ce v-a dat, Din lanțuri de l-ați dezlegat?

VÂNĂTORUL:Domnule, măria ta, Jur pe Maica Precista Și pe tinerețea mea, Că Bujor nimic n-a dat Și el singur a scăpat Ca un om nevinovat.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

DRAMATURGIE CĂPITANUL: Măi, Ștefane Bujorele, Spune tu domniei mele, Unde-ți stau averile, Ca să-ți scap eu zilele?

BUJOR:

La acei copaci Să dau la cei săraci, Să-și cumpere boi și vaci!

Ci pe poartă am scăpat, Ca un om nevinovat.

CĂPITANUL: Măi, Ștefane Bujorele, Astea-s arme haiducești, Sau sînt arme-mpărătești?

BUJOR:

CĂPITANUL: În țară când ai intrat, Foc orașului n-ai dat?

BUJOR:

Foc orașului n-am dat, Nici arestul nu l-am spart,

HAIDUCII (cânt în cor): I, ha, tra, la,la, A scăpat Bujorul, da!

NEGUSTORII și GHINCU (cântă): Viclenia și vânzarea Vezi dar, banii, ce-au făcut?

Noi murim de întristare

Arme haiducești!

Rămâi doamne în vecie, Că eu plec în haiducie!

CĂPITANUL: Mergi, Ștefane, sănătos, La bună pază mi-ai fost, Dar nu mi-ai fost de folos!...

Și el vesel a scăpat!

Toți în cor:

I, ha, tra-la-la, A scăpat Bujorul, da!

(Sfârșit)

Regele Ferdinand şi Regina Maria la trecere Tisei BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

157

CRITICĂ

Mircea BĂDUȚ

SF-UL, O LITERATURĂ A CUNOAȘTERII Din prisma profilării statistice a preferințelor literare, putem observa că literatura științifico-fantastică a În vreme ce proza main-stream (beletristică; ficconstituit mai totdeauna o alegere predilectă pentru două categorii demografice: pentru copii și ti- țională sau non-ficțională) și proza fantasy (fantasneri (inclusiv pentru profilul pe care pseudo-psiholo- tică) acoperă câte două dintre aceste elemente esențigic l-am numi 'tineri pereni') și respectiv pentru cei ale, doar SF-ul se desfășoară cu toate cele trei, și tocinteresați de cunoaștere științifică (pe care într-o mai triada aceasta îi asigură împletirea auto-definitoabordare excesivă i-am numi 'tocilari'). Și facem ob- rie de sublim și de cunoaștere.

Mai rămânem un pic la cele trei elemente din deservația că cele două categorii demografice nu sunt chiar disjuncte, iar acest truism constituie cheia afi- finiția proaspăt emisă. La elementul (1), aventură umană, observăm rapid că am putea obține o extinlierii SF-ului la un univers al educației personale. dere a definiției dacă renunțăm la particula 'uman', în sensul că personajele prozei SF pot fi și alte entități Preambul Începem, justificați atât cronologic cât și prin decât oamenii (animale, inteligențe artificiale, entități exemplaritate, cu un mic recurs la Jules Verne, a cărui extraterestre), deși până la urmă și acestea vor avea lectură pentru mulți dintre noi a dizlocuit manualele trăiri de natură umană, pentru că deocamdată literaaride din timpul școlii generale. De asemenea, în tura este destinată oamenilor. (Un la-îndemână-exemprima partea a secolului 20 și H.G. Wells stârnea in- plu de epică non-umană găsim în romanul "Furniteres prin fantazarea în cheie științifică. Însă venind cile", scris de Bernard Werber.) Elementul (2), al almai spre zilele noastre, probabil că Isaac Asimov ar terității, al ilegitimității-cheie, cel care asigură preconstitui exemplul perfect pentru ideea de auto-didac- misa fantastică, presupune o abatere de la fizică, de la tism, subliniind eventual domeniile/ramurile vizate: psihologie sau de la biologie, de la științele acestea fizică, robotică, astronomie, cosmologie, xenologie, fundamentale așa cum le cunoaștem astăzi. Călătoria morală. De fapt, prin producțiile din ultimele decenii în spațiu (spațiul cosmic), călătoria în timp (realizată ale secolului trecut ajungem și la discipline mai puțin cu o 'mașină-a-timpului' sau asumată prin simpla anelementare, și respectiv mai depărtate de filonul cla- ticipare a unui moment din viitor), lumile paralele; sic al SF-ului (filon consacrat în mijlocul respectivu- potențele telepatice, abilitățile supra/extra-senzoriale, lui secol 20, secol marcat de ideea expansiunii cos- și altele asemenea, sunt elemente care ne scot din unimice), precum psihologia, sociologia, antropologia, versul nostru cotidian, domestic, ne trezesc imaginaecologia, biologia, entologia, ș.a.m.d. (cu nume de ția, ne provoacă să ne punem în locul personajelor din scriitori precum Brian Aldiss, Frank Herbert, Ursula prozele SF. Însă dezlănțuirea aceasta se vrea coerentă, elementul (3) al definiției arătându-ne că jocul fanteK. Le Guin, George R.R. Martin, ș.a.). ziei se derulează cu oarece disciplină. Din respect Încercare de definire. Context pentru auto-di- pentru cititori, speculația se menține într-un cadru de cvasi-credibilitate, spre deosebire de literatura gen dactică Acceptând necesitatea unui demers de teoreti- 'fantasy', unde "orice este permis". (Deși un deja-clazare, vom putea asimila faptul că mai toate prozele SF sic precum Philip K. Dick aproape că sfidează această se subscriu următoarei definiții: o aventură umană nevoie de logică din genul SF, ceea ce e un lucru bun (individuală, de grup, de specie) desfășurată în con- câtă vreme provocarea este una constructivă. Și, dacă diții extraordinare (într-o lume ce diferă de lumea tot suntem în paranteză, facem obsevația că în ultimii noastră obișnuită prin una sau mai multe abateri de ani demarcația dintre SF și F este tot mai firavă, cu legități naturale) dar în contextul unei coerențe cvasi- bune și cu rele. Însă acest segment de fuziune literară științifice (adică derulându-se în termenii unei plau- prezintă relevanță redusă pentru ideea eseului de zibilități, oricât de elastică ar fi aceasta). Identificăm față.) De fapt, limita dintre libertatea fanteziei și acea în această definiție (definiție pe care o exhib acum în coerență a cunoașterii științifice este depotrivă inefapremieră, spre judecare publică) trei elemente: (1) bilă și dinamică, și cred că nici nu trebuie să o teoreaventura, experiența, drama; (2) anomalia, excepțio- tizăm prea insistent. Ambele, atât fantezia cât și cunalitatea; și (3) cadrul coerenței logice, al veridicității noașterea, ne sunt atribute esențiale, și poate că litepotențiale.

158

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CRITICĂ ratura SF merită admirația tocmai pentru curajul nebunesc de a se juca exact la limita lor.

Desigur, în contextul dozei minime de nebulozitate a coerenței (pentru că, nu-i așa, prea mult bunsimț poate constitui o auto-cenzură neconstructivă pentru ideea SF) există și riscul derapajelor pseudoștiințifice (precum cele din cartea 'Inteligența materiei', de Dumitru Constantin Dulcan), risc pe care – în perspectiva ideei de literatură a cunoașterii – îl acceptăm doar cât să nu îngrădim teritoriile de explorat cu imaginația.

Componente polarizante Acceptând această funcție a literaturii SF, funcția educativă, am putea găsi o serie de aspecte prin care lectura vădește valoare de auto-instruire, atât în privința cunoașterii cantitative (asimilare de cunoștințe) cât și referitor la cunoașterea calitativă (îmbogățirea gândirii abstracte, dezvoltarea abilităților de relaționare și de sinteză). Desigur, la vârsta copilăriei și adolescenței, aderența genului SF la cititor depinde de câteva premise psihice foarte firești: curiozitate; vitalitate spirituală; oarece predispoziție către introspecție.

Deci atracția este cât se poate de naturală.

Poate că primul ingredient pe care ni-l oferă SFul ține de categoria 'descoperirea lumii', deși, aparent pradoxal, este vorba de o lume incongruentă cu cea reală. Doar că aici incongruența este o derivată a celei reale, o derivată provocatoare, ce parcă solicită mai interesant sinapsele. În plus, se pare că un strop de dramatism, de trăire umană, ne ajută să fixăm mai bine informațiile. Și revin un pic la Jules Verne, căruia îi datorez multe cunoștințe de fizică, chimie și geografie: era clar că, după episodul din Căpitanul Hatteras, temperatura de solidificare a mercurului îmi va rămâne în minte mai eficient decât de la ora de chimie. (Deși în fapt lucrurile descoperite prin lecturile acelea aveau să completeze emulativ cunoștințele de la școală.) Mai mult, la Jules Verne mai avem un ingredient, mai de substrat psihologic, și anume pozitivismul: personajele sale reușesc, iar problemele se rezolvă. (Să nu mă înțelegeți greșit! Nu sunt fan Jules Verne. Acum mi-ar fi greu să mai citesc ceva scris de el, dar asta nu anulează acele aspecte concrete. În materie de auto-educație scrierile lui rămân un exemplu strălucit.)

Mai notăm, ca o particularizare la cunoașterea prin experiment imaginativ (care ar fi aici conceptul rădăcină), și tentația previziunii, prezentă în genul SF prin componenta de anticipare, cu provocările ei firești privind cunoașterea viitorului sau transcenderea

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

înspre lumi/universuri alternative. (Și observăm în subsidiar faptul că în cultura românească conceptul de anticipație este adesea echivalat cu cel de science-fiction, deși în stricto sensu termenul s-ar referi doar la ideile SF vizând anticiparea, viitorul, utopiile, scenariile what-if pe axa pozitivă a timpului.) Și apropo de ispita pre-cogniției, de experimentul utopic, este grăitor faptul că în volumul 2 din 'Enciclopedia anticipației românești' (Editura Eagle, 2017) domnul Mircea Oprița a inclus o serie impresionantă de scriitori români aparținând literaturii clasice (main-stream) care au fost atrași în mod concret de ideea anticipării: Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Alexandru Macedonski, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Horia Lovinescu, Gib Mihăescu, Ion Minulescu, Geo Bogza, Ioan D. Sârbu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu, Mircea Cărtărescu, Ioan Petru Culianu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu. În fond, experimentarea previziunii se grefează pe o funcție importantă a psihicului uman, nevoia de planificare.

Lumile imaginate în scrierile SF, oricât ar fi ele de fanteziste, au totuși legitățile lor, pe care lectorul le simte și le asimilează. Imersiunea mentală ca întrun joc serios, un joc cu mize și cu reguli, contribuie la dezvoltarea logicii cititorului și la aprecierea ideei de coerență, acestea fiind probabil și elemente de atracție, conștient sau nu. Iar acest lucru va conta semnificativ în copilărie și adolescență, perioade cu dezvoltare intelectuală substanțială. Probabil că un copil "hrănit" cu Philip K. Dick va avea altă fire decât cel "crescut" cu Isaac Asimov, dar acesta e un "risc al alimentației nediversificate" și face parte din întâmplările lumii noastre, lumea cea reală, în care un tânăr devine artist și un altul tehnician (iar un bătrân chibiț ca mine își imaginează omul deopotrivă tehnician și artist).

Echilibru în toate Cei care fac parte din generațiile (de astăzi sau de ieri) care au crescut cu SF pot recunoaște și mărturisi firesc valențele dintre acest gen literar și aventura cunoașterii pe care fiecare om și-o asumă într-un fel sau altul. Mai mult, psihologii și sociologii probabil că pot denomina aspectele concrete ce contribuie la dezvoltarea intelectuală și culturală a indivizilor în lumea de astăzi (așa cum, într-un fel, am încercat și eu rândurile de mai sus). Însă nu va fi deloc o surpriză să aflăm că o prea adâncită și prelungită imersare a cititorului în universurile ficționale poate afecta priza la realitate. Pentru că experiența SF&F este una cinstită doar câtă vreme rămâne neobsesivă, și se vădește benefică doar dacă este neexclusivă.

159

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Despre Marginile lumii, de Dumitru Toma Apărut în 2011, volumul de poezie Marginile lumii de Dumitru Toma, face parte dintr-o triadă poematică, alături de Fereastra dinspre lume (2009) și Umbra și fumul (2010), potrivit prefațatorului cărții, Dumitru Velea, în care marea poezie a lui Eminescu, Arghezi și Ion Barbu se împletesc și întretaie altmanian cu poezia aparte a autorului craiovean. Dincolo de cele trei mari spirite tutelare, Dumitru Toma încearcă, într-o poezie de tip clasic-tradițional, cu o rimă încrucișată și împerecheată, cu/în spiritul poeziei populare, dar și cu unele inserții postmoderne, mai greu detectabile, să-și creeze o lume a lui, o planetă proprie, departe de mizeriile și răutățile lumii, dar la marginea ei, o lume ideală, cvasi-utopică, dominată de kalokagatie, de sideral, de ceruri și lumină. Când nu-și creează un univers propriu, poetul ne trimite undeva la periferia, la marginile lumii (într-o lume ale cărei margini sunt „sparte”, dar și în pericol de a fi arsă, distrusă, în pericolul extincției totale, eul poetic nereușind să ajungă „la maluri”, o lume care își iese din țâțâni, vorba lui Shakespeare, vezi chiar poemul Marginile lumii) sau tinde să ajungă la acestea, deși uneori nu reușește, fiind „străpuns de orizonturi”, probabil, prea largi, prea îndepărtate de el. Există un fel de realism magic poetic sau poetizant în acest volum, un realism vrăjitoresc, să spunem, ca transcendență a mundanului și evaziune din realitatea cruntă. Încă din primul poem, Se începe iarăși torsul, poetul efectuează un fel de ritual de trecere de la bezna cea de necuprins și înspre tăcere către lumină, sau vorba lui Dante, „ieșirăm iar către lumină și stele”, deși ființa umană se zbate, încă de la început, între dragoste și păcat, de la Adam și Eva citire, prin ideea de tors, de fir, de sucire și răsucire. Firul ar fi din punct de vedere simbolic un fel de “agent care leagă toate stările de existență și pe acestea de principiul lor” susține René Guenon, acest simbolism fiind întâlnit în Upanișade, unde se spune că firul (sutra) leagă efectiv lumea noastră cu lumea cealaltă și cu toate ființele, firul fiind în același timp Ātman, adică Sinele, sau adevăratul sine interior al oricărei ființe, de aceeași natură cu „Sinele suprem” care este Dumnezeu și prāna, sau răsuflare, respirație, aparținând domeniului lumesc, mundan, care reprezintă forța vitală a „ființelor vii”. Acest înțeles profund apare și în poezia de deschidere a volumului Marginile lumii, 160

Dumitru Toma legând și centrul lumii de marginea ei, la care se poate adăuga ideea că legarea de centrul principal, figurat câteodată și prin soare, face absolut necesar ca firul să fie urmat întocmai în toate privințele. Toma face trimitere, desigur, și la cunoscutul și mitologicul fir al Ariadnei, coroborat cu simbolul luminii care apare în majoritatea poeziilor tomiene, agentul de legătură al „întoarcerii la lumină”. El mai face aluzie și la urzeală, țesătură care este terminată ziua și destrămată noaptea (vezi Rig-Veda, dar și mitul Penelopei), țesutul ritual la anticii chinezi, pânza țesută de Amaterasu, firul trecut prin urechea acului, firul destinului, și câte și mai câte și, poate cel mai important, torsul ca asociere la opera creatoare, concept prezent și la Dumitru Toma, inclusiv în poezia care închide volumul, Este beznă în lumină.

Deja de la a patra poezie (Fie ce-o fi), apare filonul religios al cărții lui Dumitru Toma, după ce în poeziile 2 și 3, Am vrut sâmbetele toate și Este noapte când e ziuă, motivele universale ale luminii, zilei și nopții, ale Binelui și Răului își făcuseră simțită prezența și puterea: „O lumină cât un sâmbur cu-ntuneric la mijloc/ În care să încapă toate, înspre, la un loc” din poemul doi. Se poate afirma, fără doar și poate, că literatura română este una de obârșie religioasă, datorită faptului că primele texte atestate documentar în veacul Scrisorii lui Neacșu de la Câmpulung (1521) sunt traduceri și adaptări după marile cărți ale umanității creștine, iar primii dascăli de limbă și simțire românească au fost, în fond, slujitori ai Domnului. Într-o anume semnificație și poezia este – sau poate oricând deveni – o rugăciune, căci “poetul trăiește în momentul indefinit al creației” o stare de îndumnezeire, o stare aparte, cu totul specială. Despre Eminescu, lucrurile vorbesc de la sine; era ineluctabil ca poetul să nu exprime la un moment dat sentimentele religioase ‘profund abisale’ și naturale care-l dominau. Rugăciunea eminesciană este considerată de Nichifor Crainic, drept „cea mai frumoasă rugăciune scrisă în limba românească”, datorită adevărurilor dogmatice pe care le exprimă: Dumnezeu pare să fie aici un Deus absconditus, care se ascunde parcă în mod intenționat, rămânând necunoscut de făpturile Sale („Al cărui sfânt nume, pământul nu îl știe/ Nici omul muritor”). Lirica religioasă a lui Eminescu este splendid încununată de cele două imnuri marianice, adevărate capodopere ale poeziei religioase românești: Rugăciune și Răsai asupra mea. Scriitorul Ioan BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CRITICĂ Alexandru spunea că Poetul este un purtător al unui mesaj înalt în istoria umanității, un „mărturisitor al Logosului”, dar, aș adăuga, el este și un mărturisitor al Iubirii, al Luminii, al Bucuriei și al Învierii lui Iisus Hristos. Inspirația religioasă este o constantă în istoria poeziei românești, cu excepția perioadei comuniste (deși chiar și în această „eră” au fost poeți care s-au „adăpat” la cele sfinte), în ciuda prezenței a doar două capodopere, susține criticul Ion Negoițescu: Fecioara Maria de Dimitrie Bolintineanu și Rugăciune de Mihai Eminescu. Și totuși, poezie religioasă a existat la noi, începând din perioada daco-romană, dacă e să fim protocroniști, dar nu suntem, cu acel Te Deum laudamus de Niceta de Remesiana din secolul al IVlea, continuând cu Ioan Cassian, cu Dionisie Exiguul, ulterior cu Varlaam și a sa Cazanie, cu Psaltirea lui Dosoftei, trecând prin poeții pașoptiști (printre ei Andrei Mureșianu) și cei interbelici, Arghezi și Blaga și până la Doinaș, Ioan Alexandru și Daniel Turcea. Nu putem să-i omitem aici, ba din contră, pe valoroșii noștri poeți de inspirație creștină, Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu și mai sunt de amintit aici poeții Gulagului românesc, creștini „mărturisitori ai Mântuitorului nostru” Isus Hristos, Radu Gyr, Sandu Tudor sau Valeriu Anania și mulți alții. Din câte s-a putut observa avem două direcții în cadrul acestei poezii: o poezie religioasă clară, evidentă, cu trimitere la învățătura creștină și biblică și o poezie religioasă intrinsecă, în care prezența sacrului derivă dintr-o weltanschauung creștină, ambele direcții fiind specifice și poeziei lui Dumitru Toma. Poemul Numai pruncii, de pildă, are influențe eminesciene, în scriitură, în prozodie, ideea trimițând la vârstele omului și omenirii, de la Hesiod și Schopenhauer și Blaga, în care .... În poemul menționat deja, cu influențe religioase și creștine, Fie ce-o fi, care trimite la ceva legat de lăsat în voia sorții, a destinului, adică ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, sau în voia întâmplării, ce-o fi să se întâmple, se întâmplă, totul e lăsat în voia lui Dumnezeu. Totuși, eul poetic poate să-l extragă pe Dumnezeu, pe Iisus din „inima beznei”, la lumină: „Doamne, fie ce-o fi, dar să știi că eu pot/, Și din inima beznei la lumină Te scot”. Se face trimitere, evident, la răstignirea lui Hristos, la cruce, la sângerare și spini, tămâie, flori și alte simboluri creștino-christice (coroana lui Isus) și altele: „Sângerarea și spinii pe crucea rostirii/ Atârnați ca podoabă-n urechile Firii”. Tot creștină este și referirea la Judecata de Apoi, în poezia Mă înclin și mă supun, în care eul poematic crede nenaiv că va veni, atunci când este covârșit de mlaștini de lacrimi și oftaturi, dar, culmea, poetul nu consideră că aceasta ar fi „cea deapoi”, sperând, nu în van, că nu e chiar ea, ziua în care Isus Hristos va judeca toți oamenii care au trăit vreodată, Ziua Domnului urmând Învierii Morților și celei de-a doua veniri a lui Isus Hristos, că nu se va ajunge chiar atât de departe. „Și am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea tronului și cărțile au fost BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

deschise; și o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieții; și morții au fost judecați din cele scrise în cărți, potrivit cu faptele lor. Și marea a dat pe morții cei din ea și moartea și iadul au dat pe morții lor, și judecați au fost, fiecare după faptele sale. Și moartea și iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieții, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:12–15). Doar atunci când porțile se vor deschide, sau cartea vieții se va deschide, după cum se spune în Apocalipsa Sântului Ioan Teologul, abia atunci, spune Dumitru Toma, poetul, eul poetic etc., se va înclina și va deveni obedient: „Și când porțile-s deschise/ Mă înclin și mă supun”. Și în poemul E pace adâncă se face trimitere, aluzie la Biblie, la Noul Testament, la învățăturile lui Iisus Hristos („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”) la crezul poetului sau viziunea îndemnului său, ori mai degrabă eul poetic îi comandă la un moment dat unui tâmplar (și Isus era tâmplar) să-i facă o „postavă”, el fiindu-i „sarea, apa și aluatul”, lăsând-o din gripcă, răzuș, strujniță „s-o rânduie Naltul”.

Lumina reprezintă, evident, un alt simbol al aproape întregului volum dumitrutomian, ea fiind fascinant pusă în relație cu întunericul, cu bezna, încă de la primul poem, Se începe iarăși torsul: „Dintru beznă spre tăcere ființa-i dâră de lumină”, dar și în ultima poezie, Este beznă în lumină, prin versul: „E lumină și în miezu-i este beznă”, ca să nu mai vorbim de deja citata poezie Fie ce-o fi, lumina urmând întunericului, beznei atât în ordinea manifestării cosmice, cât și în cea a „iluminării interioare”, dinlăuntrul omului. Contrastul lumină – întuneric este cea dintre Ormuzd și Ahriman, dintre îngeri și demoni, sideral și teluric, dintre influențele cerești și cele pământene.

Aici trebuie căutată și esența poeziei lui Dumitru Toma din acest volum, așadar, căci doar Dumnezeu deține o strălucire nemaipomeită, care este ca lumina soarelui, doar din El țâșnesc raze și tot în El stă ascunsă forța, puterea Lui etc, etc., dar și faptul că doar El poate să iasă din beznă către lumină. Și în poemul „E doar vraja”, dincolo de realismul magico-vrăjitoresc, apare contrastul, dualismul, perechea lumină – beznă sau întuneric, cu semnificații ce țin de primul păcat al lui Adam și al Evei, vina universală a omului, de dezvrăjirea lumii, care fac ca începutul să fie întunericit de-a dreptul. Și în poezia Să avem lumină veche, și nu numai în aceasta, sunt combinate, fuzionate cele două simboluri-efigie ale cărții tomiene, torsul și lumina, asociate cu calea stelelor, și cu jocul Ielelor, după care, poetul jucându-se și de-a universul, luând omniprezentele și ubicuele stele cu mâna, ca un Demiurg, în poemul Și îl laud pe de-a rândul, pentru a le schimba „mersul”.

Concluzionând, Dumitru Toma, odată având în el lumina, odată iluminat dorește, totuși, să-și depășească singurătatea, solitudinea (particulară, cum 161

CRITICĂ spune poetul) și să se arunce, învălească, cuprindă de/ în lumina tuturor oamenilor, poetul dorește să coboare în lume și să răspândească lumina, gândirea și creația sa lumii, oamenilor obișnuiți, dar, generos fiind, să capteze și el lumina oferită de umanitate. Mai rezultă că lumina strălucește deja în întuneric, în noapte și în zi, în inimile și în mințile noastre, această lumină curată ne iluminează astfel.

2. Despre Fărâme de piatră, de Dumitru Velea Se pare că volumul de poeme semnificativ-simbolic intitulat Fărâme de piatră de Dumitru Velea, și apărut la Editura Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroșani, 2000, reprezintă, dacă nu o continuare, cel puțin o parte a unui ciclu mai vast început cu cartea Odette, 1995 (o mișcătoare și sensibilă primă lucrare poematică despre femeia iubită, despre care am mai scris), dedicat femeii-muze iubite și dispărute prematur, Odette, dar având implicații filosofice, mitologice, psihologice și literare. De altfel, coperta I a cărții conține o fotografie de Florian Werner, ilustrată trimisă de Odette din Frankfurt pe Main în 1987.

Titlul creației poematice trimite la acest simbol universal al pietrei, care ocupă în diverse tradiții un loc important și original, deosebit. Conform mitului sau legendei lui Prometeu, ziditor-constructorul umanității, anumite pietre își vor fi păstrat „mirosul de om”. Piatra neșlefuită coboară din cer, odată lucrată, ea se ridică spre ceruri. Pietrele nu sunt inerte, căzute din cer ca pietre vii, ele rămân însuflețite și pe pământ, susține tandemul Chevalier & Gheerbrant. Piatra mai este simbol al Gliei-mumă, al casei Domnului, existând și oameni născuți din pietre, există apoi piatra filosofală, pietrele vorbitoare etc. În tradiția biblică, piatra, deși imuabilă, semnifică înțelepciunea și este asociată apei, unul din cele patru elemente clasice, alături de aer, pământ și foc, toate prezente în cartea lui Dumitru Velea, care, în plus ne vorbește despre spargerea sau zdrobirea pietrei în mai multe bucăți mici, sau chiar spargerea sufletului în urma unei mari pierderi. Motivul pietrei șlefuite cu mâna, dar și cu spiritul ori sufletul, apare în poemul Sub ochi, care conține un dialog între eul poetic și Bătrânul, acesta din urmă îi spune că piatra cu care se juca în copilărie și a încercat să-i dea formă mult timp și mai ales să o șlefuiască „cu palmele, cu răsufletul”, va ajunge să fiarbă în „miezul zilei de foc”. Finalul poemului velean: „Acum înțeleg: dacă stai neclintit/ pe o piatră în mijlocul Iordanului/, apele sale se întorc spre izvor”, trimite la Cartea lui Iosua din Biblie, Vechiul Testament, astfel, după ce poporul lui Israel a pășit într-un mod miraculos prin Iordan în țara făgăduinței, Dumnezeu i-a grăit lui Iosua să dea ordin câte unui bărbat din fiecare seminție, 12 în total, să ia din albia râului o piatră de aducere aminte, ceva ce să le rememoreze minunea trecerii Iordanului, dar și pe 162

însuși Dumnezeu și de purtarea Lui de grijă într-un moment esențialo-crucial din viața lor. Când vor fi întrebat copiii celor 12 seminții într-o zi, vorbește Iosua, ce semnifică aceste pietre pentru ei, ele vor fi însemnat că: „Apele Iordanului s-au despicat în două înaintea chivotului legământului Domnului; (...) și pietrele acestea să fie întotdeauna o aducere aminte pentru copiii lui Israel”. Dumitru Velea adaugă aici și ideea unei întoarceri la obârșii, la izvoare a apelor legendarului râu amintit. Asemănător poporului lui Israel, noi care facem parte din poporul Domnului, răscumpărat prin patimile și jertfa hristică, suntem provocați să luăm „pietre de aducere aminte” din locurile, stările, situațiile, momentele în care Dumnezeu face lucruri mirobolante pentru noi și cu noi, căci anamneza miracolelor săvârșite de Dumnezeu în viețile noastre zdrobește uitarea și ne previzionează pașii viitorului în lumina faptelor trecutului.

Simbolul pietrei poate fi întâlnit și în poezia Piatra de la naștere, tot într-un interesant și plin de înțelepciune dialog între eul poetic și trei ursitoare corespunzând celor trei vârste ale omului: copilăria (atunci când copilul se joacă cu o piatră pentru a sparge ouă), tinerețea (când tânărul cioplește piatra după chipul și asemănarea lui) și, în fine, bătrânețea (când bătrânul plimbă piatra pe deasupra capului, până când „din piatra cealaltă,/ crescută prin pământul de jos,/ va izbucni flacără”). În poemul Pe vârful muntelui, întâlnim chiar sintagma care dă titlul cărții, „fărâme de piatră”, un amestec de înțelepciune biblică și paradoxuri Zen, în care poetul spune că nu muntele este cel care contează, ci piatra (iată, obsesia pietrei) în care talpa lui s-a înscris. De altfel, muntele se va fi sfărâmând, dezintegrând, iar eul poematic va fi nevoit să adune, să culeagă „fărâme de piatră”. Într-o altă poezie veleană, Casa cea mare, casa cea mică, munții se mișcă din nou și nu mai rămâne „piatră pe piatră”, pentru ca în alt loc (Silabele din capăt), din pulberea pietrei să se ivească pe neașteptate norii, „la trecerea cu sandală a Domnului”. În volumul lui Dumitru Velea, în care predomină versul alb, deși sunt și câteva poezii în prozodie clasică (vezi poezia Drumul magilor. Colindă) și chiar poezii postmoderne, cu tot felul de citate inserate ironic-parodic sau din contră, grav, serios, înțelepțesc, sunt și poezii de inspirație istorică, să le zicem, Potcoave întoarse și În cămașa morții, printre acestea, prima despre voievodul cel mai cunoscut al românilor, Vlad Țepeș, numit de unii Dracula, în care după veacuri, niște țărani sau „țerani”, cum spunea Iorga, cu „hrisovul sfâșiat de alți și alți păgâni”, se roagă lui Dumnezeu, să găsească sufletul rătăcitor prin țară al lui Țepeș ca să-i izbăvească, ei jurându-se să nu-și vândă sufletul diavolului ori străinilor. În cea de-a doua, În cămașa morții, dedicată poetului și prozatorului Mircea Ciobanu, este evocat liderul Revoluției din 1821 și al pandurilor, Tudor Vladimirescu, al cărui BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CRITICĂ „inel domnesc cu înscrisul lui Tudor Vladimirescu”, Velea îl văzuse „pe degetul cel mare al dreptei lui Mircea Ciobanu, în timp ce vorbea cu Iov despre suferința omului” în cartea celui mult-mai-cunoscut pentru convorbirile sale cu Regele Mihai I, intitulată La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov apărută postum în 1997, inel cu care își ștempluia manuscrisele precum Pandurul „Proclamația către Popor”.

După cum spuneam, multe poezii sunt dedicate femeii iubite, Odette, dacă nu chiar toată cartea, femeie considerată și daimon, care în mitologia greacă reprezintă o ființă divină sau asemănătoare zeilor prin puterea pe care o deține, demonul sau daimonul ființei umane fiind identificat cu voința divină și, bineînțeles cu karma omului. Deși ulterior, daimonul a ajuns să desemneze duhurule rele, el simbolizează totuși o iluminare superioară, care irumpe din ordinea obișnuită a lucrurilor, și astfel trebuie văzut și el în cartea lui Dumitrru Velea, dar și pe post de înger păzitor, geniu tutelar, sfetnic de taină, ca în poeziile Urmele tale, în care urmele Odettei trec de „marginea cerului” și Ocolul vrabiei, în care Odette a comunicat cu eul poetic de la capătul lumii. Tot daimonului Odette îi este închinat poemul în 7 părți (numerotarea este în cifre romane), intitulat Strofe pe pagina bătrână a cărții, care este o mini-odisee a suferinței ori o micro-saga a durerii, ca și întreaga carte, de altfel, un calvar petrecut între cer și pământ, între apă, vânt și foc, ea, Odette trecând prin apa tuturor mărilor și oceanelor lumii acesteia „cu lacrimile pe față” și privind „sacrificiul soarelui în marea de sânge”, totul fiind consemnat și scris pe „pagina bătrână a Cărții”.

Volumul dumitruvelean poate fi interpretat și prin viziunea sau prezența celor patru elemente clasice occidentale sau primordiale, apa, focul, aerul și pământul, din care s-a născut Totul și care pun în mișcare ineluctabil mormane de imagini, ajutând la „asimilarea intimă a realului dispersat în formele sale”. De-a lungul vremurilor, umanitatea și-a reprezentat prin diverse feluri modelele sale lăuntrice de filosofare, simțire, „devenire întru ființă” sau existență, prin urmare, existând numeroase imagini, desene, picturi, poezii, romane, dintr-o ispită cvasi-mistică inexplicabilă de a-și aduce cât mai aproape natura, metafizicescul, sau de a-și lămuri însăși ființarea. Dintre filozofii-poeți, Empedocle agrigentianul a fost cel care a înlocuit Unul lui Parmenide cu un univers ale cărui schimbări constau în recombinarea celor 4 elemente fundamentale permanente, care se amestecă și se separă sub influența a două forțe, atracția (Iubirea) și respingerea (Ura), iar universul parcurge cicluri după cum una sau alta dintre aceste forțe predomină. Empedocle din Acragas sau Agrigento este și cel care susținea că Iubirea este prezentă peste tot în univers și aici trebuie văzut un alt înțeles major al volumului Fărâme de

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

piatră. De pildă, elementul apă este menționat în chiar primul poem al cărții, Sete, în care se vorbește de potolirea setei omului numai după ce oferi o picătură de apă pentru cel „ce te privește de sub apă”. La fel în Deasupra apei, acest element fundamental este prezent între cer și pământ, ca și aerul care apare pretutindeni în carte, este ubicuu. Focul e element, principiu creativ și distructiv, în continuarea unei anumite metafizici a purității și e folosit curent în riturile de purificare, cuvântul „foc” din sanscrită trimițând la „pur”, rădăcină a tuturor purificărilor. Există și o coexistență simultană a focului: „foc spiritual” și „foc sexual”; pe lângă aluziile erotice el necesitând și parastisind o intenție de purificare și de lumină, și acestea deslușite în cartea lui Dumitru Velea, ca în poemul Focul de deasupra, unde focul se hrănește din „jarul de sub tălpi”, iar „în lumina celui de sus firele ghemului” leagă omul de pământ, acesta din urmă fiind cel de-al patrulea element primordial, care este opus cerului, și acesta prezent în numeroase poezii din volumul Fărâme de piatră, ca într-un fel de yin și yang.

Tot focului îi este oferit ca o ofrandă cartea ori sulul cărții, scribul acesteia îi sunt retezate brațele, iar el este aruncat „în gura morții”, de fapt, focul este cel care așteaptă cartea (în poemul Cartea arsă).

De altfel, volumul Fărâme de piatră se încheie cvasi-apoteotic cu această imagine a scribului unei cărți, care poate fi și autorul însuși, eul poetic, creatorul, Demiurgul, artistul etc., sau autorul ce-și elaborează cartea în prezent (work in progress), cu poemul intitulat simplu, dar plin de semnificații, Uns. Se știe că dintre cele 38 de ocurențe în/ din Biblia ebraică, cu excepția primelor care apar în Levitic și se referă la marele preot, toate celelalte i se aplică regelui, care era prin excelență „cel uns”, iar subiectul ungerii era însuși Iahve, fapt pentru care regele se numea și „unsul lui Iahve”, potrivit 1 Regi 24, 7, 11; 26, 9, 11, 16, 23). Una dintre caracteristicile importante ale creștinismului este tocmai unirea diverselor „funcții mesianice” care au evoluat, prohorisit dea lungul vremurilor și vremilor și s-au transmis independent (rege, preot, profet sau militar, dacă ne lăsăm subjugați de ipoteza celor 4 mesia în Qumran) într-o singură persoană, nimeni alta decât Isus Hristos. Ungerea care definea ritualicesc instituția regală s-a putut observat însă că are o origine de-a dreptul smerit-umilă: protecția higienică împotriva… paraziților, pe care cei înstăriți au metamorfozat-o într-un simbol al staturii lor cu totul speciale. În poezia lui Dumitru Velea, scribul sau scriitorul însuși este cel uns, deși trece prin tot felul de cazne și patimi, îi sunt tăiate brațele, este aruncat într-o fântână sau într-o „locuință subterană”, este supus „loviturilor de pietre” (iată, din nou, simbolul omniprezent al pietrei!), în final el fiind cel uns „din cornul cu untdelemn”, chiar Alesul.

163

CRITICĂ

Anton GEORGESCU

IEȘIREA DIN INFERN, CU DRAGOSTE Lui Gheorghe Zincescu – in memoriam

Motto: Ce e viul dacă nu un semn al prezenței lui Dumnezeu?

Aura Christi (A citi – a scrie)

Caracterul angelic al unei persoane implică, pe lângă ce înțelegem îndeobște, sensibilitate, blândețe, iradiere a bunătății, și o considerabilă forță interioară.

Se referă la aceasta și Andrei Pleșu în Despre îngeri („Îngerul e, în mare măsură, un soldat, un luptător;...” – pg. 30, de ex.). „Angel radios”, cunoscutul apelativ din „noaptea furtunoasă” înseamnă, chiar și acolo, în gura unui îndrăgostit, nu doar frumusețe și grație.

Cele mai multe astfel de însușiri transpar din textele scriitoarei Aura Christi, poezie, proză și publicistică, chiar dacă nu întotdeauna confortabile la lectură; uneori, poate tocmai de aceea. La urma urmei, făptura îngerească are și atribute de corecție, pe măsura abaterilor ființei ori grupului de ființe avute în pază, iar pe de altă parte poetul e și el om, cu imperfecțiuni terestre (chiar dacă tocmai un breslaș susține că „poetul nu-i ca omu” – N. S.). Pe fondul unei fragilități suferinde, el/ ea desfășoară o prestație prodigioasă, greu accesibilă cuiva mai slab de... înger.

Având câteva zeci de volume la activ, autoarea ne oferă recent unul în care eseistica se combină convingător cu pasaje de expresie poetică, ori ale unor narațiuni captivante sau de polemică jurnalistică. Născută (1967) dincolo de Prut, cu studii la Chișinău, Aura Christi poartă cu sine și în scrierile sale spiritul luptător și deschiderea conștiinței care au făcut rezistența basarabenilor sub crivățul istoriei. Din infern, cu dragoste (Ed. Contemporanul, București 2017, 580 p.) este o colecție de eseuri, articole + pamflete, poeme în proză, narațiuni și evocări biografice și impresii de scriitor. Așezate în volum într-o (dez)ordine savantă și de efect, ele captivează pe cititor, lectura este atractivă, deși saltul de idei de la o bucată la alta este îndeobște mai dificil de receptat în cele mai multe asemenea cazuri.

Ca orice moldovean/ basarabean sau bucovinean autentic, intelectualul Aura Christi are drept stele călăuzitoare pe Eminescu și pe titanii literaturii ruse, Pușkin, Tolstoi, Dostoievski, cărora le dedică texte memorabile. Șapca lui Tolstoi, bunăoară. Dar și alți 164

uriași ai culturii universale, printre care își poartă căutările, având lecturi vaste și modalități/ direcții de abordare din cele mai variate. În Cușca ideală discută constrângerile autoimpuse de imperativele creației la Tolstoi, Dostoievski, Nietzsche, Thomas Mann.

Subterana unui profet disperat, Nietzsche din nou, o permanentă preocupare a autoarei, dar și a colectivului în care își desfășoară activitatea *).

Așezată în spațiul cultural românesc încă din tinerețe, poeta s-a integrat societății scriitoricești de la noi, devenind apoi una din vocile cu rezonanță ale acesteia. Și în cartea de față se dezvoltă texte de profundă cunoaștere a reperelor literaturii române, cu o propensiune față de poezie. Un principe al subteranei este dedicat în întregime lui Bacovia, care revine însă frecvent și în alte scrieri. Subterana este una din preocupările fundamentale ale omului A. C., căutător al adâncimilor interioare ale conștiinței și ale ființei umane, cu trimiteri la autori ca C. G. Jung, Nietzsche și personaje dostoievskiene. „Ce este eul?” se întreabă ea (pg. 191). Îi răspunde „gânditorul”, „efebul melancoliei”, „filosoful – artist”, „acest disperat profet”, „prooroc al supraomului”, Fr. Nietzsche, căruia „nu-i rămânea decât să sape mai departe la rădăcina ființei și a lucrurilor, fără care nu se poate trăi în adâncurile eului-subterană: adevărul, minciuna, masca, voința de putere, voința de adevăr, răul, binele, dreptatea, transvaluarea tuturor valorilor, veșnica reîntoarcere, lumina, muzica, grecii, trădarea, Heraclit (...), Thales (...), Apollo, Dionysos, Iisus, despre care fiul de pastor luteran scrie că este singurul creștin al omenirii și tocmai de aceea noi – oamenii - l-am răstignit pe Cruce.” (pg. 193-194).

Două „poeme” închinate artei pe care o cunoaște bine. Poezia – respirație a îngerilor, în care citim: „...poezia este istm al frumuseții teribile, ospăț al candorii ultragiate, pecete a nevăzutului, rană a sublimului, piatră de încercare a neantului, tărâm al viului, pământ între ape de nevăzut, satelit al mântuirii, hrană a îngerilor, jurnal ținut în abisul eului, lacrimă a zeilor, nectar al singurătăților războinice, lege a cărei patrie secretă rămâne a fi geniul nietzschean al inimii sau nu mai mult decât un suspin al lui Dionysos.” (pg. 162-163). Ori Poezia: exil, patrie sau destin?: „Descoperind sursele dezrădăcinării și ale răului, cred că în căutarea identității, încet-încet, mi-am BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CRITICĂ găsit identitatea, locul și patria în cărți, în literatură, în poezie, salvându-mă astfel. Prin acest instrument de cunoaștere care rămâne a fi poezia mi s-a dăruit forța de a mă apropia de înțelegere. Constat nu fără uimire cum, treptat, încet, mi-am descoperit în poezie vocația și destinul.” (pg. 259).

Dintre figurile emblematice contemporane, un nume frecvent apelat în arguțiile scriitoarei este al lui Nicolae Breban, dar și altele, aflându-se ea în mijlocul frământărilor vieții literare și sociale.

Printre și în urma celor semnalate până acum, se insinuează câteva articole de natura mai degrabă a pamfletului, care se îndepărtează considerabil de abordările generoase și implicarea de conștiință la care ne-am referit. Raportarea limitată la persoane și anumite perioade ale vieții publice – nu numai culturale – coboară la altitudini mai joase discursul, oricât de îndreptățit în vederile unei părți a publicului și oricât de acoperit de necesități polemice sau de altă natură. (Uneori, trist este că se fac asocieri între personalități antipatice și perioade recente și cele ale anilor 1950, cu ororile impunerii dictaturii sovietice și imensele lor sacrificii. Neglijarea retorică, într-un asemenea context, a sutelor de mii de morți – din stânga și din dreapta Prutului – se apropie de blasfemie și pune semnul „ – ” sentimentului declarat în titlu. Martiriul unui întreg popor nu poate fi invocat în disensiuni de breaslă animate de orgolii și/ sau frustrări). Ele, aceste polemici, și-ar fi găsit un loc nimerit într-un alt eventual volum, adresat momentului și conjuncturii/-lor, neuitând că profunzimile cercetate de spiritul și condeiul autoarei au a se adresa unei posterități care depășește „mușunoaie(le) de furnici” (Eminescu) ale vremii ce-o trăim. Iar la urma urmei, să nu uităm că e loc sub soare și pentru buni, și pentru foarte buni și pentru ceilalți, mai ales în lumea noastră românească de azi, aflată în mare nevoie de fii și fiice, vrednici/ vrednice s-o poarte către acea posteritate. (Un asemenea nefericit pasaj a reușit să se strecoare și în frumosul mănunchi intitulat Povești de iubire, care încheie cartea noastră). Să nădăjduim în ieșirea „din infernul” complexelor... disensiuni endemice, care ne zăgăzuiesc elanurile.

Lectura referințelor autoarei la diversele forme de „dictatură” din acești ani de la noi, în contextul actual, marcat de protestele de stradă masive din iarna și apoi toamna lui 2017 dă un sentiment straniu. Iar perspectiva deschisă pentru finalul acestui „prim secol de Românie unită” este dătătoare de fiori. Apropo „dictatură”. Deoarece umblă prin popor vorba că dacă-l tot chemi pe necuratul când nu mai poți de bine, până la

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

urmă chiar că-și face apariția, că el nu doarme... „Șiatunci va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. Doamne păzește și apără!

Chemarea către reveriile filozofice a scriitoarei își găsește expresie în eseurile din a doua parte a cărții, în care abordează teme fundamentale: din avatarurile subteranei eului, geneza zeilor greci, repere ale creștinismului etc. Unele expuse direct, în meditații de largă respirație, altele inserate în note de călătorie sau impresii conjuncturale, folosite ca pretexte pentru frământările unui spirit neliniștit, aflat în suferința unei perpetue căutări. Schimbarea la față, Argonauții subteranei, Lumea ca poveste și altele.

Un anume subiectivism scriitoricesc, provenit poate din vocația poetică a autoarei, face să asocieze repere extreme, spre a-și susține expunerea. Iisus, bunăoară, alături de personaje literare, oricât de legitime în sine (după Sf. Petru, ca prim termen, urmează Jean Valjean, Gulliver, Don Quijote, de ex. – pg. 315). Putem înțelege bunele intenții, la urma urmei, însă... În mod similar, întâlnim câte un melanj de exemple în pamfletele anti-social-politice, unde antipatiile idiosincratice obnubilează (dis)cernerea necesară între valori și orientarea lor. Nu reproducem nume, spre a nu mai adăuga câteva paie pe foc, dar nu ne putem reprima un regret, exprimat și cu alte prilejuri (bunăoară, în discuția despre rezistența prin cultură, Împotriviri coerente, 2016 – v. Banchetul nr. 16-17-18/ apr.-mai-iun. 2017). Ce păcat că diversele grupări, voci, facțiuni ale combaterii comunismului, post-comunismului și a altor racile conexe nu-și găsesc coerența și un dram de solidaritate și se pierd, se macină în querelle din motive conjuncturale și inflamări sterile. Poate în primul rând în mediile intelectuale. Despre (in)oportunitatea combativității și antipatiei duse până la dușmănie și demolare, s-ar mai putea vorbi, și cu alte ocazii. „Menirea poetului” este majoră, nu numai „să definească lucrurile” (pg 293), oricât de „gonit din cetate” ar fi. Purtători ai dăinuirii se nasc, iar și iar, în „țara asta tristă, plină de umor” și-și fac treaba pentru care au fost trimiși (vezi și eseul Când se întoarce acasă Dumnezeu): de a ține pe pământ „O enigmă și un miracol istoric: poporul român” (Gh. Brătianu).

Sfârșitul acestui „prim secol al României unite” este dramatic, s-au înmulțit și hainii din interior, dar să sperăm și în ecoul deșteptării, pe măsurile Imnului național. ________________ *) Contemporanul – ideea europeană, revistă de cultură, politică și știință. Director Nicolae Breban.

165

CRITICĂ

Mariana GURZA

ARTA POETICĂ A IRINEI LUCIA MIHALCA, ZIDITOARE DE SUFLETE ,,Poezia - trandafirul ce crește în potir de aur, sufletul frumos”.

Mihai Eminescu

Poeta Irina Lucia Mihalca este o călătoare în univers, ,,înghițând/ din lacrimile Maicii Domnului/ în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia”. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul Dincolo de luntrea visului (apărut în condiții excelente la Editura Mușatinia, Roman, 2016) surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp.

Astfel transcende tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor,/ aripi de înger sfâșie tăcerea,/ Prelinse în urmă, două din umbrele mele/ se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vestește în poezie” (M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate de majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul, prin creație, descoperă prin el însuși dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atât de mult – să păstreze în cuvânt adâncimile ființei și uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poți cuteza să fii poet?” (C. Noica).

Irina lucia Mihalca a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar este o caracteristică a poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazîndu-l pe N. Crainic ,,harul nu e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curățitor.

Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața realității, ci și zonele cele mai profunde, având la bază creația, viziunea și pictura. Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur,/ forme, lumini și umbre./ Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde”, privind jocul enigmatic în

166

care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filozofia trăiește prin poezie.

Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă întrun fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor/ e doar durerea prezentului, un timp carnivor, fără timp”.

Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate” plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise,/ piesa se rescrie/ la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a resemnării, a vieții.

Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora sonoră dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renașterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe același punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi și voințelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă…

Timpul a dispărut și eternitatea cu fața ei serioasă privește din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumusețile ei și cum că trecere și naștere cum că ivirea și fericirea ta inșile sunt numai o părere…”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca merită citită cu atenție, având acel ceva din forța cuvântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete. ,,Chemarea geniului, nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducția simbolurilor plăsmuite, în fața veșniciei”.

(N. Crainic) Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare. ,,…Tot ce începe mai devreme sfârșește mai devreme…/ Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini/ suflete întoarse la matcă/ această ninsoare de flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și iubire.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CRITICĂ

Mihai PETRE

„DE DOR ȘI DRAGOSTE DE ȚARĂ” Ultima carte semnată de scriitorul Gligor Hașa De dor și dragoste de țară a fost lansată cu ocazia sărbătoririi celor 80 de ani de viață ai autorului, festivitățile fiind patronate, cu profesionalism și seriozitate, de Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” HunedoaraDeva.

Gligor Hașa nu mai are nevoie de prezentare… și totuși, spre o mai dreaptă înțelegere a celui care este Omul și Scriitorul, cartea conține, la sfârșit, câteva Informații despre autor, în fond, un selectiv curriculum vitae care fixează direcțiile majore ale vieții sale… Masa de scris și Cetatea, ambele slujite cu dăruire totală.

Opera sa literară, cu romane, monografii, poezii, culegeri de folclor, piese de teatru, eseuri, publicistică etc., i-a adus recunoașterea talentului înainte de 1987, an în care a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

De dor și dragoste de țară, volum de poezie, își găsește locul pe rafturile Bibliotecii personale care, ca singură avere, îl recomandă pe poetul Gligor Hașa. Sentimentul generator al versurilor sale, adunate și publicate la ceas aniversar, este patriotismul manifestat direct și sincer. Să reținem că „iubirea de moșie” , ca sentiment demn de marea poezie, a fost admis începând cu Maiorescu printre elementele care ilustrează condiția ideală a poeziei, sub rezerva eliberării acestuia de orice scop material, social ori politic, exceptându-l pe cel pur estetic.

Ei bine, moșia pe care o iubește necondiționat Gligor Hașa este România, o țară ca un Rai, țară binecuvântată, țara sfântă... Havila – și, mai precis, Transilvania, mirifică țară în care se înscrie arealul distinct al Ardealului – binecuvântată țară cu Edenu-n Ardeal și distins prin oameni de cultură și martirii de la care se revendică și poetul: Bărnuțiu și Cipariu, Horea și Cloșca, dar mai ales Avram Iancu, amintit în mai multe poezii și erou invocat în penultima priceasnă, după modelul Doinei eminesciene – Iancule, Măria Ta, Iancule/ Tu la Țebea nu mai sta....

Toponimia este prezentă în spațiul poetic al volumului prin Tău și Secaș, Blaj și Târnave, trimiteri de rezonanță biografică, dar și prin Alba Iulia, adevărat Betleheem românesc, cu Horea și Cloșca, trași pe roate, prin Țebea, unde s-adun tribunii să oficieze în sacrele altare, prin Deva al cărei hronic îl scrie, deși fiu adoptiv al cetății în care s-a împlinit profesional și artistic.

Rațiunea convertirii în vers a sentimentului patriotic

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

trăit de Gligor Hașa este durerea conștientizată prin intersectarea trecutului semnat de Țepeș, Ștefan, Corvin, Mihai, Horea ș. a., cu prezentul în care ni se destramă țara. În plan poetic, prima cauză a desțărării o constituie plecarea ca argați prin Spănii a elementului românesc autentic și înlocuirea lui de balaoacheși..., bitanici și mișei. Efectele acestui proces sunt de durată, căci așa se pustiește țara nu numai demografic, ci și moral, din moment ce nou-veniții sunt dedați la rele. Traind în blasfemie..., ei n-au neamuri de la care să-și revendice moștenirea unui cod etic minimal.

O a doua cauză a destrămării țării este identificată în politica foștilor și actualilor guvernanți. La București, de unde ne conduc nemernici și miticii, capitala (re)devenită turcit Fanar..., se fură și tot fură, Craiului i se refuză recunoașterea ca erou național și se fac jocuri profitabile atât firmelor străine care ne cianotizează Plaiul Mioritic și nu mai sunt păduri, cât și lui Tökes, Bella, Hunor, Putin etc. La acest nivel, limbajul său poetic devine excesiv de caustic, cu inovații lexicale proprii, mai ales la nivelul verbelor, dintre care am reținut: a se tökeși, a drujbăi, a putini, a martiriza, a bezmetici, a clopoti, a tomna ș. a.

Versuri de recunoaștere a asumării unei atitudini de curaj civic și rectitudine morală sunt și cele din dublul testament poetic, cel primit de la mama sa: iubește-ți țara la rău ca și la bine, căci țara e mama mumelor care nicicând nu moare și cel pe care-l transmite unui urmaș cititor, sfătuit să-și afirme statutul de român, patriot și naționalist, într-un cuvânt, iubitor de țară: nepoate, asta-i harta și undeva pe-acia mai este încă mândră-n toate, o țară – România.

Mesajul volumului este explicit: vrem în liniște și pace-n frăție să trăim, vrem ca la Alba Iulia să ne sărbătorim Unirea – altarul la care ne-nchinăm, Unirea de la care se împlinește suta, în ciuda unor vecini care mai visează... pierite-mpărății. În ciuda unor influențe vizibile ale marilor clasici (Eminescu, Coșbuc, Arghezi și Ion Pillat), versurile transmit cititorului o emoție patriotică, sinceră și puternică, semn că existența talentului, manifestat exclusiv în plan estetic, poate genera o poezie adevărată, așa cum este și cea din volumul De dor și dragoste de țară, semnat de poetul Gligor Hașa.

167

CRITICĂ

Constantin STANCU

EDENUL DE LÂNGĂ NOI Celesta este un roman dens și incitant, plin de surprize și căutând certitudini, scris cu pasiune de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și publicat la Timișoara: Editura Mirton, 2018*. Subiectul textului îl constituie experienìele unei femei mature, Arina, în relaìia sa cu Teodoru, personalitate puternică, înzestrată cu energia unui destin de excepìie.

Ambii, ajunși la vârsta deplinei cunoașteri a vieìii, au ocazia să intre într-o zonă a descoperirilor, printr-o iubire înnobilată de curiozitatea depășirii limitelor convenìionale.

Teodoru, poet, cult, cu operă consolidată, capabil de creaìii valoroase, participant la viaìa culturală a orașului, se află după un mariaj încheiat cu pierderea soìiei, desemnată, în carte, prin pronumele EA, convertit în substantiv propriu. Aceasta este Celesta, cu alte cuvinte, femeia care a trecut dincolo, în lumea exclusiv spirituală. Cei doi au format un cuplu întemeiat pe iubire, au avut o relaìie strânsă, până la contopire. Două suflete într-un trup… O parte s-a dus, a rămas sufletul, atins de eternitatea clipei de iubire.

Teodoru simte pierderea ca pe o rană, caută să depășească drama prin munca sa de scriitor și de recuperator al operei celei care i-a fost parte din fiinìă. Caută să se autodefinească. Omul, însă, nu este destinat să trăiască singur, ducând în suflet tot timpul și nontimpul primit în anii anteriori. Teodoru se desprinde cu greu de trecut, de miracole.

Arina apare, însă, în economia divină și schimbă perspectivele. Profesor universitar, preocupată de viaìa literară, de opera lui Teodoru ca mărturie în epocă, în stare să pună în valoare maximă creaìia poetului, intervine, prin destin și predestinare, în viaìa lui Teodoru.

Arina își povestește experienìele în această carte, se rupe 168

din căsătoria ei anterioară, devine liberă și deschisă unei noi relaìii, una visată, dorită, una ideală. Teodoru o iniìiază în această călătorie unică, inedită, la o vârstă complicată, când oamenii s-au așezat în matca unor relaìii consolidate, fără riscuri sociale, spirituale, existenìiale. Acceptă provocarea, are simìul eternităìii, energia necesară de a continua. Viaìa celor doi se reface din cenușă, din zgura unor fapte arse. Iubirea este motorul care pune în mișcare lumea. În această călătorie de iniìiere, Arina se confruntă cu EA, fosta soìie a bărbatului iubit: o umbră permanentă, greu de explicat.

Teodoru mai păstrează în biroul lui urna cu cenușa fostei soìii, ca o prezenìă bizară pentru restul oamenilor.

Femeia nu poate înìelege, la început, această legătură a lui Teodoru cu EA. Există, la prima impresie, ceva inacceptabil și de netrăit.

El, cunoscător al tainelor feminine, om cu o cultură profundă, adept al valorilor creștine, o duce în labirint, îi prezintă oglinzile necesare, o reînvăìă lumea pierdută a cuplului EL și EA (Ish / Isha), așa cum a stabilit-o Creatorul.

Fosta soìie (EA) este o prezenìă spirituală, una care nu piere, e la fel de vie în mintea bărbatului, în lumea subtilă a universului, precum orice altă entitate.

Așa va fi și Arina. El este responsabil, din acest punct de vedere, pentru femeile din viaìa sa, în mod egal, cum s-a rânduit la Geneză. Întrebările pe care și le pune Arina, frământările zilnice, copleșitoare, și luminile iubirii îi desăvârșesc identitatea. Devine femeia care-și urmează bărbatul, dispusă mereu să înveìe, să înìeleagă. O iniìiere destul de lentă, valorile culturale, dialogul, capacitatea de adaptare, dorinìa de împlinire deplină o duc într-o zonă a certitudinilor spirituale. În toate se simte Mâna lui Dumnezeu, pentru că ei se pun la dispoziìia energiilor divine care pot schimba oamenii.

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reușește performanìa de a scrie un roman al tensiunii dintre bărbat și femeia sa, de a povesti noua experienìă, într-un limbaj deschis, sincer și curat.

Teodoru are capacitatea de a duce această relaìie în zone greu de bănuit la început, se recuperează timpul risipit în fapte simbol. El este bărbatul-preot, se îmbracă elegant, folosește un parfum rafinat, este atent la gesturi, ca într-un ritual, cuvintele sale au forìa de a influenìa mintea iubitei (metanoia) și de a o duce în zone tainice. Este arhetipul, recuperează BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

CRITICĂ amprentele divine. În faìa iubirii, dispar, la ambii protagoniști, orgoliile, mândria, experienìa de viaìă asimilată prin uzanìele normale, apărând, în schimb, bucuria, curiozitatea, puterea de a învăìa.

Evoluìiile din cuplu sunt analizate deschis, uneori, cu multă duritate, se pătrunde în mintea personajelor ca într-o sală cu oglinzi. Sinceritatea și capacitatea de a vedea peste limite rezolvă echilibrul dintre cei doi. Restul personajelor dau consistenìă povestirii, sunt apariìii fugare, colegi, admiratori și copii, maturi și ei. Personajele conferă dinamism povestirii, pun în evidenìă frumuseìea relaìiei dintre el (Teodoru) și ea (Arina).

Este o poveste de dragoste? Așa intenìiona autoarea. La final, descoperim o poveste a iniìierii în lumea spirituală, lumea care pune în mișcare carnea, materia, sângele. Principiile biblice luminează naraìiunea, o limpezesc, simbolurile se încheagă, universul se reface în mintea celor doi pe alte coordonate.

Povestea demonstrează că oamenii se caută pe sine, iubirea este o relaìie ce durează în eternitate, dincolo de aparenìe. Raiul este lângă noi, poate fi atins cu inima, se deschide un alt orizont după faptele de fiecare zi.

Sunt câteva etape simbol: În Piaìa Libertăìii din cetatea lor (Timișoara), o ìigăncușă vindea brândușe.

Teodoru i-a cumpărat un buchet Arinei. iigăncușa are o remarcă pentru cei doi: „Frumoasă doamnă ai!” (p. 47). Vânzătoarea de flori are vocaìie divinatorie, ca în marile mituri antice.

Urmează căsătoria, oficiată direct, în parc, de cei doi, în faìa lui Dumnezeu, fără intermediari, ca un jurământ pur, de nerefuzat. Teodoru citează din Biblie un text (cititorul va afla conìinutul), este bărbatul-preot care își duce femeia în faìa Cerului. Ulterior, cei doi apelează la ritualul civil și bisericesc al căsătoriei, la tradiìia din lume, care consolidează și aduce siguranìă.

Călătoria celor doi la Carani, satul natal al Arinei, este o călătorie de iniìiere inversă pentru Teodoru, el acceptă universul femeii sale ca pe un dat favorabil. În final, urna cu cenușa EI (a fostei soìii) este îngropată conform ritualului bisericesc, realitatea văzută devine (măcar temporar) o certitudine. Umbrele se topesc în pasta timpului brut.

Livius Petru Bercea notează, pe coperta interioară a cărìii: „Celesta este un Bildungsroman modern, cu deschideri metafizice, în care Teodoru (poet de succes, bun cunoscător al Bibliei, el însuși în căutarea unui echilibru interior, deci având nevoie de <<sprijin>>) își va asuma rolul de Pygmalion, în raport cu Arina (a cărei realizare profesională nu poate contrabalansa neîmplinirea afectivă)”.

Iată cum redă Arina clipa trăită, experienìa unică

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

de a fi iubită de Teodoru: „Trăiam clipa. Lunga mea clipă de fericire. Istovitoare. Sclipitoare. Uitasem cu desăvârșire toate întrebările de până acum. În sufletul meu era pace. Mă odihneam, în sfârșit. În armonie.

Trăiam dragostea fără nicio umbră de îndoială. Din copilărie, de când mă iubeau bunicii, n-am avut parte de o asemenea dragoste” (p. 72).

Frământările femeii, prinsă între relaìii sociale dure, general acceptate, și iubirea care deschidea noi orizonturi, sunt descrise cu emoìie: „Ceea ce oamenii legii amânau sine die, a împlinit Dumnezeu repede și tranșant. Nimeni nu a avut de suferit. Fiecare a primit ce merita. S-a limpezit situaìia, s-a netezit calea pentru mine. Următorii pași i-am făcut singură. Motivată de sentinìa definitivă de divorì. De vârsta mea. De sprijinul necondiìionat al familiei mele. De braìul protector al lui Teodoru. De convingerea că Dumnezeu mi-a dat un semn clar că exist pentru El și că merit ajutorul Lui. Cel Drept mă eliberase” (p. 103).

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu povestește simplu, sincer, fraza ei are un fior care străbate mesajul real, ea se armonizează cu dramele pe care le descrie.

Le înìelege și le pune sub lumina Providenìei. În spatele naraìiunii, sunt personaje concrete, care au suferit pentru a se pune pe linia desăvârșirii.

Istoria literară va reìine episodul povestit, ca pe o bază serioasă de analiză a vremii în care s-au scris cărìi importante. Cine a citit cărìile lui Eugen Dorcescu va înìelege mai mult din povestea de dragoste prezentată de Arina. Unele lucruri merită a se păstra în tăcere și cu sfială. Altele se pot expune deschis, există modele prin care lumea devine mai frumoasă. Depinde și de valorile spirituale pe care ni le asumăm. Arina, de exemplu, află întreaga poveste a Bibliei de la Teodoru, cunoaște astfel, mai profund, cum a modelat Dumnezeu Adevărul dat oamenilor, ca o eliberare de ìărâna trecătoare din care am fost făcuìi. Povestea Bibliei devine povestea lor, povestea omului care iubește sub stele grele de lumini, ce i-au devenit străine prin uitare (p.p. 156-158). Iată cum explică Teodoru textul sacru: „Aceste Cărìi sacre și povestea lor reprezintă Minunea Minunilor! Frumuseìea Frumuseìilor! Sunt inspirate de Duhul Sfânt. Se simte. Când citești oricare verset din Textul canonic, resimìi un suflu teribil, o energie copleșitoare” (p.p. 157-158).

Arina recunoaște, în povestea aceasta, că personajele cărìilor sale sunt cele care o ajută să se caute și să se regăsească. Prin faptele, prin vorbele lor, prin dramele care sparg eternitatea secretă și permeabilă, câteodată. ______________ *Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Celesta (O poveste de dragoste), roman, 207 pagini, Timișoara: Editura Mirton, 2018.

169

TRADUCERI

Silva KAPUTIKIAN (Armenia) (1919 - 2006)

POEZII PURTĂM O MARE DRAGOSTE VOI ȚINE UMERII DREPȚI...

Purtăm o mare dragoste, A mea - pentru tine, a ta - pentru alta.

Un foc puternic ne arde, Al meu - pentru tine, al tău - pentru alta.

Tu aștepìi un cuvânt, eu aștept un cuvânt, Eu - de la tine, tu - de la alta. În vis, eu văd chipul tău, Tu visezi chipul alteia.

Dar, ce-i de făcut?

Să ne fie milă de soarta noastră?

De ce să ne plângem? Trăim iubind: Eu te iubesc pe tine, tu iubești pe alta.

DA, PLEACĂ!, ȚI-AM SPUS Da, Pleacă!, ìi-am spus, Dar, de ce nu ai rămas? ii-am spus: Adio, nu mă aștepta!, Dar, cum te-ai putut depărta? În pofida cuvintelor mele, Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

De ce ai crezut cuvintele Și nu ai crezut ochii mei?

TRĂIEȘTE CUM VREI...

Trăiește cum vrei, nu te voi deranja, C-o singură mișcare, în foc voi arunca, Fructele mâniei, cântecele inimii, Deși ele îmi sunt, ca niște copii.

Trăiește cum vrei, nu te voi deranja! Și dacă din întâmplare, te voi întâlni cu alta, Fără să ezit, din drum mă voi abate, Pentru ca nicio remușcare sau emoìie Să-mi schimbe chipul, fără voie!

Trăiește cum vrei, nu te voi deranja!

170

Voi ține umerii drepți, voi fi mândră, Nu-ți cer să mă sprijini, nu te voi chema.

O, dacă oamenii ar ști, cât sunt de tristă!

Totuși, despre asta, nimeni nu va afla!

Nu, de rușine, nu-mi voi pleca genele, Mergând printre străini și chipuri neștiute.

Chiar dacă, din păcate, totul în jur va arde, Fumul nu va ieși și de sub genele mele! *** Nu mă plâng eu din a inimii cauză, Poate să mă chinuiască, să mă doară.

Bucuria altuia este ca și bucuria mea, Boala altuia este la fel ca boala mea. În a mea inimă aș lua pe toată lumea, În a vântului bătaie inima sa-mi ardă.

Totdeauna, numai din inimă am trăit Și, tot din cauza inimii, voi muri! ____________ Poeta SILVA KAPUTIKIAN (Silva Gaboudikian) s-a născut în orașul Erevan, Armenia, în anul 1919. A crescut în secolul războaielor violente și al Revoluției din Octombrie. Este cea mai mare poetă armeană și una dintre cele mai îndrăgite poete ruse. A scris în limbile armeană și rusă.

A fost un avocat patimaș pentru cetățenii oprimați din Armenia. După cum se știe, Armenia a făcut parte din fosta URSS, până în anul 1990, când și-a câștigat independența, la fel ca și celelalte republici.

Volumele de versuri ale Silvei Kaputikian au fost traduse în multe limbi, chiar din timpul vieții. Renumitul poet rus Evgheni Evtusenko, a tradus unele volume în limba rusă. Iată câteva volume de versuri, scrise de ea: Intimitatea mea (1953), Drum Bun! (1957), Șapte stații (1966), Paginile mele (1968), Lilith (1981).

A încetat din viață, în anul 2006, în Erevan.

Traducere și prezentare de Constanța MODELL

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRADUCERI

Menachem M. FALEK

MĂCELAR DE CUVINTE Oameni împăiați Oameni împăiați expuși în vitrine Ei zâmbesc Cuvintele de pe buzele lor sunt pentru mine Și eu le pricep.

Limba mea e chiar limba lor.

Cu intenții mari Așteptînd ziua în care îi va permite să plece în țara promisă Despre care știa numai din cartea de rugăciune. ___________________ *Talit: șal cu care se învelesc evreii în timpul rugăciunii.

Pasca păstrată Deși prin fața mea se perindă oameni Ei nu văd decât o cămașă frumoasă Încheiată corect la toți nasturii Părul de pe piept e bine ascuns La fel și prețul.

Meserie Meseria promite mijloace de trai Dacă nu la buzunar, cel puțin la inimă

Constructor de lăzi era tatăl meu Bătea cuie în scînduri, încă unul Și încă două în cealaltă parte. Încet, încet lada primea formă Pregătită să cuprindă în ea puținele alimente Care se dădeau la micul magazin de alimente.

Culegător de mere era tatăl meu Pe câmp, departe de orașul lui Zeci de kilometri de casă.

Acolo îl aștepta nevasta cu supa caldă.

Dar tatăl meu era de fapt măcelar De la vîrsta de șapte ani Când tatăl său a murit.

El îl înlocuia de dimineață până seara În singura măcelărie cu șer pentru evrei. Școala din micul sat o vizita o dată pe săptămînă – Aducea cu el un kilogram de carne Două salamuri Și pentru asta primea nota „trece” la sfârșitul trimestrului.

Măcelar era tatăl meu, și când era nevoie Și constructor de lăzi, culegător de mere Așa cum a ordonat partidul Până când un membru de partid a dorit locul lui, Să-și întrețină familia.

Măcelar era tatăl meu În sufletul lui, Pregătea carnea pentru mâncăruri, ajuta, Mulțumea domnului în fiecare dimineață Cu „talit”* curat de sânge, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Mama spăla cu mîinile pe scândura de spălat Punea amidon Călca și aranja totul la loc.

După aceea prăfuia Și a doua oară și a treia Ca totul să sclipească Până revine tata de la muncă Din satul vecin, Se va spăla Și va sta la masă.

Pe scaunul lui era o pernă îmbrăcată în față de pernă Albă ca zăpada Și se așeza pe ea.

Tacâmurile argintate erau aranjate pe masă: Trei pahare de vin Și încă unul – „pentru profetul Eliahu” spunea el.

Cine e „Eliahu” Îl întrebam. Și îmi răspundea că exact nu știa, un profet. Și adăuga: Când vei crește și vei ști să citești în cartea sfântă Și în cartea de rugăciuni Vei afla.

Mama împărțea pasca și supa caldă cu găluști (care au ieșit acum de pe soba de gătit În care lemnele șopteau ceva unul celuilalt, secrete), Și găină și zarzavat Și alte mâncăruri fără gust La sfârșitul mesei a învelit câteva păști Atentă Să nu se crape, și îmi spunea: „mâine le duci la învățătoarea Maria.

Ea sigur se va bucura să guste mâncărurile noastre gustoase."

Dar eu am știut Că scopul ei era să plătească obligația evreiască În țară străină.

Asta a fostprimulpaștepe care îlținminte.

171

TRADUCERI Asta a fost pasca ce va păzi de mine acolo, „Pasca păzită”*. ____________

În fața ta cu speranțe Și de atâtea muniții – gloanțele Au devenit nefertile înainte de timp.

Pasca menită special pentru ceremonie, „păzită” pentru asta*

Pe drum

Mărfuri

L-am văzut pe Mesia în drum De la Latrun la Ierusalim purta cămașă lungă albă O barbă despărțită-n două de vânt, acoperindu-i gâtul Pe cap turban Ochi stinși.

Te-am cumpărat Și tu m-ai cumpărat pe mine Iar amândoi am cumpărat un fier de călcat.

Aburii lui își fluierau cântecul de la distanță Voind să acopere trupul nostru obosit.

Fierul de călcat încerca să netezească zbârciturile anilor noștri.

Am rămas Numai cu certificatul de garanție.

Vârstă În fiecare dimineață mă miroseam Cu frică, Asigurându-mă că nu sunt încă infectat Cu mirosul celor bătrâni.

Mă uitam în oglindă Cu frică Să nu-mi despartă ridurile feței Țară de țară Vis de vis Realitate de altă lume.

L-am văzut pe Mesia în drumul lui târându-și picioarele, necedând plictiselii ajutându-se de-un baston sculptat, făcut din lemn Capul semăna cu un leu Urechile așteptau un semn.

L-am văzut lângă Ierusalim Cu chipul îndreptat către porțile orașului concentrare a minții, gură închisă.

Ochii i se întredeschid În așteptarea răspunsului.

L-am văzut pe Mesia Sucindu-și capul, uitându-se în sus în toate părțile privind la oameni Făcând o mișcare nedorită cu mâna Privind în urmă Îngăduind ochilor lui să se stingă din nou Întorcându-se în casa-i ca o grotă Ascuns de muritori.

Poate că nu are încă destule fire cărunte în barbă.

La prânz îmi pipăiam trupul Să verific dacă fiecare părticică e intactă.

Fiindcă numai oamenii întregi Sunt îngăduiți în timp La locul potrivit Fără să plătească bacșișuri Ori răscumpărări.

Pentru că o merită. Înarmat Pe stradă am fost înarmat cu un pistol În convorbire înarmat cu cuvinte În birou înarmat cu litri de energie Acasă cu intenții bune Și totuși m-am simțit vulnerabil.

La întâlniri am fost înarmat cu surâsuri La cursuri înarmat cu informații Pe străzi înarmat cu ochi curioși În săli cu urechi Și totuși m-am simțit slab. În convorbiri am fost înarmat cu iluzii În fața foii înarmat cu sentimente

172

Alb Alb este culoarea potrivită pentru crimă.

Alb poți îmbrăca Fără a crea nici o suspiciune Că pur ești tu.

Pentru crimă, alb e culoarea cea mai potrivită.

Bea din ea vinuri fine, Și când te vei uita la pahar, și îl vei mirosi. Ți se va spune – nu este posibil.

Culoarea potrivită pentru crimă este albul, Deoarece pistoalele sunt negre sau argintii Gloanțele sunt galbene și sângele e roșu.

Dar grotele sufletului negre rămân.

Adevărat, alb e culoare preferabilă pentru crimă Și liniștea victimei în urmare Este albă Infinită, și perfectă.

Traducerea din ebraică în română îi aparține autorului

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRADUCERI

Georg TRAKL

în limba lui EMINESCU de Dan Dănilă TOAMNA ÎNSINGURATULUI Cu fructe și belșug revine toamna-ntunecată, A verii minunate luciu veștejit.

Azur mai pur prin vălul rupt se-arată; Zborul de păsări, zvon ca dintr-un mit.

Vinul deja e stors, tăcerea-nduplecată Dă sumbrei întrebări răspuns șoptit.

Ici-colo, pe golașe culmi, troițe se-nfiripă; Turma se pierde în pădurea cea roșcată.

Peste oglinzi de iazuri norii trec în pripă; Cu gest trudit, țăranul spre odihnă cată.

De-abia atinge înserarea, cu vânăta-i aripă De paie un acoperiș uscat, țărâna-ntunecată.

Acuși, cuibar de stele-i sprânceana obosită; Peste răcoarea din odăi tăcerile se-ntind, Încet, din albăstreala ochilor trezită Ies îngeri pentru-ndrăgostiții suferind.

Trestia freamătă; neclară, ca prin sită Vezi roua-ntunecată sălcii copleșind. ÎN HELLBRUNN Iarăși urmând bocetul serii albastru Pe deal, lângă primăvăratecul lac – De parc-ar pluti deasupra străvechi umbre de morți, Umbre de vlădici și de nobile doamne – Deja înfloresc viorelele grave În adâncul serii susură izvorul albastru Valuri de cristal. Înverzesc fantomatic Stejarii peste uitatele cărări ale morților, Norul auriu deasupra lacului.

DECĂDERE Când clopote dau pașnic zvon pe seară, Al păsărilor stoluri lungi eu le privesc Cum în pelerinaje sfinte se lungesc Și pier în depărtarea toamnei, clară.

Prin al grădinii asfințit, rătăcitor Visez seninul lor, de-acum pierit Și parcă arătătorul vremii s-a oprit.

Deasupra norilor le sunt însoțitor.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Mă înfioară, parcă a declin, o boare.

O mierlă plânge prin golașe ramuri, Roșii ciorchini, rugini tremurătoare.

Estimp, ca niște pali copii dansând Lângă sumbre fântâni, în hore mortuare, Se-apleacă zgribulite florile în vânt.

HELIAN În ale spiritului ore-nsigurate Cât de frumos este să mergi prin soare De-a lungul galbenelor ziduri ale verii.

Prin iarbă lin răsună pașii; dar încă doarme Fiul lui Pan în marmura cea gri.

Seara, pe terasă, ne-am îmbătat cu vinul brun.

Piersica pârguită dogorește-n ramuri; Sonată lină, râs de bucurie.

Frumoasă e liniștea nopții.

Pe întinderea sumbră Ne întâlnim cu păstori și albe stele.

Când toamnă s-a făcut O transparență trează se ivește în dumbravă.

Domol umblăm pe lângă roșcate ziduri Urmând cu ochii rotunjiți al păsărilor zbor.

Seara, o apă albă curge în mortuare urne.

Prin crengi dezgolite, a cerului serbare. Țăranul poartă-n mâinile curate vin și pâine Iar poamele se coc tihnit în însorit hambar.

O, cât de grave sunt fețele morților dragi!

Dar sufletul e-mbucurat de o dreaptă privire.

TROMPETE Sub retezate sălcii, unde copii arși de soare Se joacă, sună trompete. Țintirim înfiorat.

Prin arțari cad drapele de purpuri, se zbat.

Mori părăsite, secară, un om trecând călare.

Ori cântă noaptea păstorii iar cerbii în cete 173

TRADUCERI Pătrund în cercul fierbinte, prohod nesfârșit Al crângului, dans înălțat către zidul cernit.

Drapele de purpură, râs, nebunie, trompete.

Privește, barca-nfricoșată se scufundă Sub stele, Tăcuta față a nopții.

JELANIE II

ÎN PARC

Somn și moarte, întunecații vulturi În vuiet noaptea-ntreagă ocolesc acest creștet: Al omului chip aurit Să îl înghită valul înghețat Al veciei. De cumplite recife Se zdrobește trupul purpuriu. Și vocea-ntunecată jelește Deasupra mării.

Soră a tristeții furtunoase,

Plimbare iar prin vechiul parc, O, flori tăcute, galbene și roșii. Și voi sunteți în doliu, zei tăcuți, Ca și tomnaticul aur al ulmului.

Neclintită pe lacul cel albăstrui E papura, pe seară sturzul amuțește.

O, acum și tu înclină-ți fruntea În fața căzutei marmure a strămoșilor.

Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături generalii Eremia Grigorescu şi Constantin Prezan

174

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

TRADUCERI

Heidi WILLIAMSON

VERSURI Apel la echilibru I

Apel la echilibru II

Incendiar

Oxigen

În timpul Blitz-ului, el a spus că, stingătorii de foc scuipau pe strada lui.

Avea vârsta aceea, de paisprezece ani, hormonii lui deja cu probleme.

El a atacat scările dărăpănate ale ruinelor, a provocat grupuri locale la brazdele de moloz, a evitat limitele salonului ca să rețină ce putea din copilărie.

Avioanele-și eliberau bombele de la altitudine, rămășițe orbitoare de fosfor care consumau oxigenul ca să se-aprindă, cum cădeau deveneau surse de incendii - lumini pentru bombardiere, acumularea propriului ADN de pagube.

Feroce grămezi albe împrăștiate precum rocile lunare din preajmă.

Deși războiul se sfârșise cu patru ani în urmă, surprinzătoare articole erau raționalizate: toleranța tatălui la întrebări, claritatea minții mamei.

Prea mult oxigen fiind fatal ca și prea puțin, el a ars ce-a putut.

Coiful a strălucit alb fierbinte și modificat.

El și-a privit mama cum îl privește.

Într-un vis el a văzut Aurora Boreală pulsând sub norii Londrei, lipseau numai condițiile potrivite de expunere. Apoi, șuvoaie de panglică albă au rupt fâșii din stele, au legat cerul, s-au înnodat prin limitele lor de culoare.

Pe partea cealaltă a străzii, o strălucire nenaturală a provocat camuflajul cerului.

Când s-a trezit, mama lui dansa.

Când a venit acasă de la școală, ea dispăruse.

Prin fumul roz, el a văzut Baloane de baraj șiroind,

©Heidi Williamson ELECTRIC SHADOW Editura Bloodaxe Books 2011

adevărata stea ciudată, mirosea vapori ca usturoiul sălbatic.

Apel la echilibru III

Ca într-un truc, un bărbat a scăpat un coif din tablă Pe una din ele pe pragul de ușă.

Aurora boreală În Noaptea Victoriei focurile de artificii Au izbucnit bum, poc, poc ca niște arme.

Pacea a fost declarată într-un exces de lumină strălucind ciudat de la ferestre.

El mi-a spus că fosforul înseamnă "purtător de lumină", că este încorporat în toate celulele vii.

"Câți au căzut după război?", a întrebat el, referindu-se la propria-i poveste – însemnând calea el a privitîn mintea mamei lui după ani mai târziu. Și-a așteptat să se aprindă. ©Heidi Williamson ELECTRIC SHADOW Editura Bloodaxe Books 2011 BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

De parcă a revenit de la cumpărături au spus. A stat îmbufnat în camera lui, a refuzat să recunoască ușa, haina ei așa cum ofta acolo pe suportul balustradei.

A întreprins călătoriea imprudentă doar o singură dată la domiciliul de la parter cu ușile late pentru scaune cu rotile plin cu răcnetul și nemișcarea pensionarilor.

Ceaiul în sala de mese era precum zborul – totul era schimbat, chiar și ochii ei.

Pupilele-i erau în vid. Culorile irisului ei s-au schimbat. De luni de zile au încercat prin șoc să o readucă la realitate.

Acum ea e din nou ascunsă în casă, el ascultă tăceri. Tata 175

TRADUCERI s-a agitat la prânz, și-a rechiziționat prezența ca să-și susțină trupele.

Era așeză politicos în scaunul ei vechi.

El a decodat cifrul. A sprijinit-o ca și cum ar fi fost încă dusă. Părea ca în ziua aceea în casa bombardată

Stăteai în spatele meu la fereastră cum priveam stelele în lumina crescândă în zori se estompau la vedere, înghiție – nepotolite. ©Heidi Williamson THE PRINT MUSEUM Editura Bloodaxe Books 2016

Variațiuni când s-a prăbușit treapta de sus – lăsându-l încovoiat pe vârful lucrurilor; pricepând apelul la echilibru, căutând ceva să dăruiască. ©Heidi Williamson ELECTRIC SHADOW Editura Bloodaxe Books 2011

Figura Ea nu e nicăieri, femeia asta care așteaptă știri la mal: nu mai este un izvor izbitor fluctuând între pietre și maluri abrupte;

corpurile noastre sunt corcituri celulare, mișunând cu celule de la mamele noastre... bunici, frați și surori.

NEW SCIENTIST, Noiembrie 2003 Undeva în mine, bunica mea tânjește să se nască iarăși fată.

Undeva în mine, bunicul meu dorește o șansă de a fi auzit.

Undeva în mine, mama pune întrebări fundamentale despre viața mea.

Undeva în mine, tatăl meu divorțat se reîntâlnește fără voie cu soția lui.

ea este apă domolită într-un pahar subțire, conturul său curbat spre interior;

Undeva în mine, fratele și sora mea se joacă ca unul în fluxul sângelui meu.

ea este brațul de mare oprit adâncit în culorile caselor și ale pădurilor.

Undeva în mine, geamăna mea nenăscută Este flămândă pentru mai mult decât partea ei de hrană.

Ea există ca pur gând de apă: nuanța lucidă a unui pictor se îndoaie

Undeva în mine, mă găsesc mai puțin ca o casă, ci mai mult ca o vecinătate.

tot mereu – sinele ei devenind fluid să poarte lumina așa cum este. ©Heidi Williamson THE PRINT MUSEUM Editura Bloodaxe Books 2016

Permanent Ieri am uitat să studiem frunzele și aerul liber. Am încercat să ne amintim jurămintele noastre de căsătorie. În grădină, zăpada a adus iarnă în toamnă. Pământul se întindea cu mareele lunii – fațada sa strămutată sub picioarele noastre. M-am întrebat dacă am aparținut la casa aceasta. Dacă ne-am arunca unul peste altul. Să avem timp pentru alte vieți.

M-am simțit odihnită când m-am trezit astăzi. Zăpada se topea. Mierloii scormoneau viermi grași și-i găseau în mod repetat.

176

©Heidi Williamson THE PRINT MUSEUM Editura Bloodaxe Books 2016

Heidi Williamson este o poetă consacrată din Norfolk. Între 2008-2009 a fost poet în rezidență la London Science Museum’s Dana Centre și scriitor în rezidență la John Jarrold Printing Museum între 20112014. În 2008 Arts Council England i-a acordat o bursă pentru a duce la bun sfârșit primul volum de versuri.

Volumul ei de versuri ELECTRIC SHADOW Editura Bloodaxe Books 2011 a primit Poetry Book Society Recommendation și a fost noiminalizată pe lista scurtă la Seamus Heaney Centre for Poetry Prize. În 2016 Editura Bloodaxe Books i-a publicat al doilea volum de versuri THE PRINT MUSEUM. Este prezentă în școli, cenacluri literare, recitaluri de poezie, festivaluri, iar versurile ei sunt afișate în săli de așteptare, cafenele, biblioteci.

Prezentare și traducere din limba engleză de Mariana ZAVATI GARDNER

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE !

Ana PODARU

ASTREE – FETIȚA FLUTURE La o margine de pădure, într-o căsuță, își duceau zilele o familie săracă. Aveau o fetiță. Erau atât de săraci încât nu aveau nici după ce bea apă. Trăiau din mila oamenilor din satul apropiat. Femeia era slabă de abia se mai ținea pe picioare, bărbatul ei într-o zi s-a hotărât să plece la vânătoare și nu s-a mai întors. Fusese atacat de un urs și i-au găsit oamenii locului rămășițele în inima pădurii. Fetița creștea și se făcea tot mai frumoasă, avea ochii albaștri ce-i străluceau ca stelele în noapte, părul era lung până la câlcâie, de culoarea spicelor de grâu, obrajii-i erau rumeni ca pâinea coaptă pe vatră, iar buzele-i păreau două petale de trandafir. Avea o singură rochiță cu volane, o primise de la fata popii din sat, așa-i spusese mama. Rochița era de mătase roșie cu flori mari, avea dantelă pe mâneci și la poale. Nu o îmbrăcase niciodată, o ținea într-o ladă veche alături de pălăria de mătase și pantofiorii de lac. Își dorea să le îmbrace la fel cum își dorea să danseze, dorea să fie dansatoare, era un vis pe care niciodată nu putea să-l îndeplinească pentru că fetița nu avea picioare. Așezată în grădină pe un pat de fân uscat își petrecea toată ziulica jucându-se cu fluturii ce o înconjurau. Într-o zi a venit la ușa lor Adele, fata popii, cu o cutie de culori și hârtie pentru desen și ia spus: - Astree, chiar dacă nu ai picioare, poți să desenezi. Desenează tot ce vezi în jurul tău, așa o să uiți de suferința ta!... Fetița a început să deseneze fluturi, aripi mari de toate culorile își făceau apariția pe planșele ei în timp ce în jurul ei dansau fluturând din aripi zeci de fluturi. Nu o vizita nimeni, doar Adele mai venea din când în când să-i aducă daruri, în schimb era vizitată mereu de animalele pădurii, veverițele-și fluturau codițele prin pomii din jurul ei, vulpile-și făcuseră vizuini prin aropiere, iepurii țopăiau în jurul ei iar căprioarele-i aduceau flori în poală. Cerbii coborau din păduri să o vadă aducându-i în coarne flori.

Păsări de toate felurile-i cântau dimineața și-i aduceau apă de izvor în cioc. Urșii-și aduceau puii din pădure să-i mângâie. Iubea animalele, erau prietenii ei, dar cel mai mult iubea fluturii. Într-o seară pe când aștepta să vină mama ei să o ducă în casă auzii un zgomot ciudat, mama ei nu a mai venit, căzuse de pe o scară când avea să coboare din pod unde urcase niște nuci și se lovise cu capul de o piatră. Murise pe loc iar ea rămăsese orfană. Noaptea aceea o petrecuse BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

în grădină lângă animalele pădurii care au apărat-o de fiare, ea speriată, îngrijorată de dispariția mamei. În jurul ei erau mii de licurici ce încercau să-i lumineze fața, luna-și revărsa și ea lumina pe trupul ei ferind-o de întunericul pădurii. A doua zi a venit Adele și a găsit-o pe mama ei căzută în dreptul podului. S-a îndreptat către ea și i-a zis: - Mama ta a murit, Astree, trebuie să te ducem la un orfelinat, tata o să-ți găsească un adăpost la o mânăstire de maici unde primesc fetițe singure. Nu te speria, acolo o să-ți fie bine, o să ai ce mânca și o să poți să desenezi. Astree s-a cuibărit în brațele ei și a început să plângă: - Dar prietenii mei pot să vină cu mine?... ce voi face fără prietenii mei?...

- Nu, din păcate nu poți duce animalele acolo, nici nu este bine să-i scoți din pădure, nu vor supraviețui în captivitate.

După înmormântarea mamei, fetița a fost dusă la mânăstire. Acolo a primit cea mai luminoasă chilie, avea ferestre mari iar lumina soarelui îi mângăia pletele bălaie, dar ea devenea tot mai tristă, parcă nici desenele ei nu mai aveau aceleași culori, aripile fluturilor aveau nuanțe de gri, iar pe zi ce trecea, Astree estompa culorile ajungând să deseneze numai fluturi albi și fluturi negri. Maicile o plimbau prin grădini cu flori colorate, unde zburdau fluturii ca să-i trezească iar pofta de a desena fluturi de toate culorile. Astree plângea și era dusă înapoi în cămăruța ei. Acolo-și găsea liniștea. Adormea cu gândul la fluturii ei din pădure, la prietenii ei pe care-i părăsise, visa că păsările-i cântă și ea dansează cu fluturii, mereu același vis. Doar în somn zâmbea, când dansa cu fluturii. Într-o dimineață a început să audă la fereastră același ciripit ce-l auzea în pădure, perdeaua, a zburat-o vântul și prin fereastră au început să apară prietenii ei. Iepurii țopăiau în jurul patului, puii de căprioară îi mângâiau pletele cu botul, vulpile și veverițele-și fluturau codițele pe lângă ea, licuricii-i dansau în palmă și mii de fluturi de toate culorile-și fluturau aripile peste ea. Astree s-a frecat la ochi crezând că este doar un vis, a închis ochii și când i-a deschis în mijlocul animalelor era un înger ce semâna cu ea, avea în brațe un cufăr vechi. Astree a recunoscut imediat cufărul cu hăinuțele ei. Îngerul îmbrăcat într-o rochie albă, luminoasă, cu aripile albe, desfăcute, s-a 177

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE ! apropiat de patul ei și a desfăcut cufărul spunându-i: - Astree, rochia aceasta a fost a bunicii tale, mama ta nu ți-a spus niciodată că a fost dansatoare ca să nu te facă să suferi, bunica ta își dorea o nepoțică care să îmbrace această rochie și să danseze cu fluturii. Îmbrac-o!... i-a poruncit îngerul.

- La ce folos s-o îmbrac, dacă eu nu am picioare?...

- Ca să dansezi nu-ți trebuiesc neapărat picioare, ai nevoie de o muzică dumnezeiască, doar atât. Hai, îmbracă-te!

Astree a luat rochița de mătase roșie și a privit papucii de lac cu tristețe, nu credea că o să poată dansa, dintr-o dată un cântec s-a auzit din cer, glasurile îngerilor erau acompaniate de ciripitul sutelor de păsări ce priveau prin fereastră. Astree a început să zâmbească și să fredoneze melodia vrăjită de tot ce se petrecea în jurul ei. Dintr-o dată au începu să-i

crească aripi, cele mai frumoase aripi, curcubeul coborâse pe aripile ei, toate frumusețile pământului erau desenate pe aripile ei strălucitoare. Astre și-a privit aripile și clipind din gene a început să le miște cu gingășie, parcă-i era frică să nu le rupă. Cu cât le flutura mai tare, cu atăt se îndepărta de pat, zbura, era fericită, își flutura aripile măiastre prin încăpere chicotind de fericire. Animalele și îngerii o priveau cu drag. Îngerul a zburat pe fereastră. Astree a prins curaj și a zburat după îngerul ce s-a oprit în grădina cu flori colorate. Astree zbura deasupra florilor, deodată mii de fluturi au început să zboare deasupra ei. Astree a intrat în mijlocul lor și dansul s-a pornit. Dansul fluturilor deasupra florilor părea rupt din rai. Astree a devenit fluture iar dansul ei se vede mereu, vara, în grădina cu flori. Dimineața măicuțele au intrat în chilia fetiței, au găsit fereastra deschisă, pe masă era un tablou cu scena dansului semnat – Astree.

Ana Podaru cu fiica sa Larisa Podaru la lansarea de la Centrul Cultural Român de la Londra, din 27 aprilie 2018 178

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

DESPRE UN GALOŞ ȘI O CARTE GALOŞUL LUI GEORGE BACOVIA Promovasem în clasa a IV-a la Liceul Militar ȘTEFAN CEL MARE din Cernăuți. În fiecare vacanță mare, elevii liceelor militare, care locuiam în Bacău, aveam obiceiul să ne întâlnim la o plimbare după-amiaza pe CENTRU. În grupul noastră eram printre alții GELU ATANASIU, elev la Iași, ION PINTILIE, elev la Chișinău, IACOB POMPILIU, elev la Iași și CONSTANTIN ZAVATI, elev la Cernăuți. În vara aceea CONSTANTIN BUCUR/ CIAKA, elev la Liceul PRINCIPELE FERDINAND din Bacău – viitorul Profesor universitar la Universitatea din Timișoara, Dr (Université Libre de Bruxelles) și Doctor Honoris Causa la Universitatea din Craiova – s-a alăturat grupului nostru. În anul școlar următor, GIAKA a dat examen la LICEUL MILITAR din CRAIOVA/ CAVALERIE. Astfel că ne plimbam cu toții pe CENTRU în uniforma militară. GIAKA era un tip voinic, cu o structură atletică, avea ochii albaștri și părul castaniu, era o fire foarte optimistă și pus continuu pe glume și șotii. Ne-a povestit cele auzite anecdotic de la niște colegi de clasă de ai lui care aveau frați mai mari la Școala Comercială de băieți din Bacău și la Școala Normală de băieți din urbe.

desen și caligrafie la a doua școală (1926). La vremea aceea nu se căsătorise încă cu AGATHA GRIGORESCU. Era un om firav, totdeauna îmbrăcat modest în haine de culoare închisă, avea o servietă uzată, iar în picioare, indiferent de anotimp, purta galoși. Intra în clasă, dădea „Bună ziua”, așeza pe catedră catalogul și servieta, apoi striga catalogul cu o voce fără vlagă. Se așeza pe scaun, punea un galoș pe catedră și spunea elevilor: ,,Copii, desenați GALOȘUL lui BACOVIA, fiindcă acesta va deveni CELEBRU întro zi!”. Toată ora, rămânea ascuns în spatele catedrei, dus pe gânduri, absent la elevii din clasă, care se străduiau într-o liniște profundă, fiecare după talentul dat de la natură. Aparent, majoritatea elevilor aveau zero talent și pe pagină erau fel de fel de imagini abstracte.

Suna apoi de recreație, profesorul își încălța cu grijă GALOȘUL, apoi, fără a arunca vreo privire pe desenele elevilor, părăsea clasa, asemeni unei umbre, care dispărea în ceață.

Note la AMINTIRI DESPRE BACOVIA de Maximilian Vasiliu (Editura Babel, Bacău 2017)

Poetul GEORGE BACOVIA era suplinitor la desen și caligrafie la prima școală (1924) și profesor de BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

179

MEMORII Ediția acestui volum este îngrijită de Domnul Dr Florin Vasiliu, fiul avocatului Maximilian Vasiliu (15 august 1914 București – 10 decembrie 1996 Bacău), care „a fost un intelecual adevărat și un mare iubitor de poezie.” (p. 7) și a cărui mamă, Elena Vasiliu a fost sora poetului George Bacovia.

Anul trecut, în timpul unei vizite la Bacău, am avut o convorbire interesantă cu Domnul Dr Florin Vasiliu, când am discutat despre intenția dânsului de a publica un manuscris rămas de la tatăl lui, „avocatul Maximilian Vasiliu din Bacău, găsit după moartea autorului la 10 decembrie 1996.” (p. 5), autor care „Făcea parte din categoria oamenilor educați și formați în perioada interbelică, ca de altfel mulți alți intelectuali băcăuani de bună calitate (avocați, profesori, medici, ingineri) care au reușit să schimbe cât de cât în bine o epocă istorică postbelică întunecată și plină de abuzuri. În august 1943 s-a căsătorit cu Eliza Vasiliu, profesoară (născută în 1913 și decedată în 2002)” (p. 7). Eliza Vasiliu mi-a fost colegă de cancelarie; era o persoană modestă și rezervată, o profesoară foarte bună, apreciată de elevii ei.

Conversația noastră s-a axat pe problemele tehnice ale publicării.

Din Prefața volumului rezultă că aceste amintiri despre poetul GEORGE BACOVIA (4 septembrie 1881 – 22 mai 1957) au fost redactate la îndemnul Profesorului Universitar Constantin Călin, care a publicat volumul George Bacovia Opere Poezie și Proză (Editura Babel, Bacău 2011) și care între 19921996 a trimis chestionare despre viața poetului „puținilor supraviețuitori ai familiei care îl cunoscuseră pe Bacovia” (p. 5). Profesorul Universitar Constantin Călin a fost interesat de George Bacovia omul, Iorgu pentru familia lui, persoană de o sensibilitate „ieșită din comun... care l-a făcut să vadă lucruri pe care oamenii obișnuiți nu le pot vedea și le-a redat cu o economie de mijloace, unică poate în întreaga lirică universală... singurul poet al nostru care a străbătut infernul, de la un capăt până la celălalt. Și l-a străbătut cu adevărat” (p. 54).

Amintirile lui Maximiliam Vasiliu se conturează de la vârsta de 4 ani și continuă până la decesul poetului George Bacovia (la 22 mai 1957, într-o zi de miercuri), urmat de înmormântatrea cu fast la Cimitirul Bellu în ziua de vineri, la care au fost prezenți toți marii scriitori ai vremii.

Volumul este divizat 7 părți, cu fotografii inedite de familie: Partea I (Perioada primului război mondial.

Primele amintiri); Partea II (Familia. Părinții); Partea III (Viața lui Bacovia în tinerețe. Casa copilăriei și tinereții. Prăvălia); Partea IV (Prietenii. Relația cu frații și surorile); Partea V (Prietenul și colegul Mircea Cancicov.

Macedonski. Iubiri de tinerețe); 180

Partea VI (Soția Agatha și fiul Briel. Destinul poetului în lume) Partea VII (Sfîrșitul).

Urmează apoi Note la cele 7 părți, Addenda (Autobiografia lui Alexandru-Maximilian Vasiliu, scrisă la rugămintea dlui Constantin Călin), Biografia Elenei Vasiliu, Sora Poetului, Mama lui Bacovia, Tatăl lui Bacovia, Chestionarul D-lui Prof. Călin pentru Maximilian Vasiliu, Reguli de familie, Amintiri despre Bacovia, Evocări (Iubirile Poetului), Interviu de presă Max Vasiliu (1996) și Fragmente despre Bacovia (Răspuns la chestionare: Emil Groapă, Cecilia Frâncu, Florica Vasiliu) Fiecare parte se referă la o perioaddă din viața poetului având ca fundal viața familiei VASILIU în prezenta casă memorială din Bacău, cu „o grădină vastă plină de pomi, de iarbă și de flori (care) cuprindea și locul pe care acum este clădirea casei de alături” (p.

18) cu descrierea detaliată a celor „două paravane”, adică a celor „două verande cu geamuri pe toate laturile lor”, a camerelor, a mobilierului și a ocupanților respectivi. Poetul petrece parte a zilei ascuns în camera lui, copleșit de „o perioadă de totală epuizare nervoasă și iar un mutism aproape total.”

Bunicii, Buiu și Buia sunt prezentați pe larg. Buiu „era un om simplu”, care „avea patru clase primare” și care „nu se ocupase toată viața lui decât de comerț.” (p.18), realizând prin munca lui și cu „dota” soției, „împinsă de către epitropa ei să se mărite la 15 ani cu un om mult mai în vârstă ca dânsa” (p. 32), „care provenea dintr-o familie bogată de boiernași” (p. 32), cel mai mare magazin alimentar din Bacău.

Acest magazin era situat cam pe unde este acum intrarea la Hotelul MOLDOVA, în prezent abandonat și conținea mărfuri din țară și din import, printre care și vinurile de Cotnari, Panciu și Odobești. Magazinul aproviziona toate micile magazine din oraș, din județ și din județele limitrofe. Odată cu marea criză din 1929, magazinul a dat faliment și a fost oferit negustorului KREUTER. În famile se respectau anumite reguli, precum se lua prâzul și cina la aceeași oră cu întreaga familie, bunicii „nu obișnuiau vin la masă” (p. 15).

Nu erau o famile religioasă, nu participau la slujbele de la biserică, dar, ca orice creștini, primeau preotul cu ajunul.

De multe ori liniștea familiei era întreruptă de certurile dintre Buiul și Buia cauzate de opinii opuse referitoare la aspecte sociale.

George Bacovia a revenit la casa părintească din Bacău în 1922, după ce tatăl autorului, Maximilian Vasiliu se pieduse în primăvara anului 1919 din cauza unui TBC galopant ca urmare a unei răceli urmate de o gripă.

George Bacovia, Iorgu pentru familie era slab, nu mânca, fuma țigară de la țigară ca și Buia – amândoi BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

MEMORII își rulau țigările din „tutun blond de cea mai bună calitate” Bectemis Lux – se închidea în iatacul lui, avea un râs care înfricoșa pe copiii casei, privea grădina de la fereastră, trecea printr-o depresie acută. Era o fire foarte retrasă, închisă, foarte puțin comunicativ. Când poetul Nicolae Anghel (1888-1968) din Scorțeni îi vizita, jucau table împreună, sau o variantă a jocului, „ghiul-bahar”.

Fumatul excesiv a fost una din cauzele degradării sănătății poetului, la care s-a adăugat și „din cea mai fragedă tinerețe” participarea la petrecerile „băieților de prăvălie”, care „în timpul nopții organizau în camerelelor din dosul magazinului adevărate deboșerii cu vinul din pivniță și cu femeile ușoare pe care le aduceau acolo. La aceste întâlniri îl atrăgeau în mod interesat și pe Iorgu, pentru a nu putea fi trași eventual la răspundere de bunicul meu.” (p. 18). În ianuarie 1916, lui Iorgu i se publică la București volumul Plumb. Familia îi primește volumul cu indiferență. „Buiul... îl privea adeseori lung de tot pe Iorgu și rămâna apoi dus pe gânduri. Probabil căutase și dânsul să citească ce scrisese și băiatul lui în cartea apărută Plumb și nu prea înțelesese mare lucru. Odată a întrebat-o pe verișoara mea Liliana... dacă ea pricepe ceva din poeziile lui Iorgu. La răspunsul ei negativ (avea vreo 13 ani atunci), Buiul ar fi zis: Gândul mâței!” (p.18) Grigore Tăbăcaru – care se pare că ar fi fost înrudit cu Buiul – îi asigură numirea ca suplinitor la catedra de desen-caligrafie, la Școala comercială de băieți din Bacău în 1924 și la Școala Normală de băieți din Bacău în 1926 (p. 17). Merge la un pahar cu prietenii profesori Ioan Alecu și Liberale Netto – care preda italiana la Liceul FERDINAND și era autorul unei Istorii a literaturii italiene – pe la cârciumele preferate de pe Strada Mare (pe care o numeau Sorbona) și de pe Strada Lecca/ azi Dr Aroneanu). Erau de fapt chefuri în toată regula. Urma „un delir care ținea cu o oarecare intermitență câteva zile și câteva nopți”, când suferea de insomnie și „înșiruia cuvinte stranii”, care „căpătau parcă ritmuri de versuri”, după care „urma o perioadă de totală epuizare nervoasă și iar un mutism aproape total.” (p. 17). În martie 1925, împreună cu Grigore Tăbăcaru editează revista Ateneul literar, devenită Ateneul cultural, tot greul ducâdu-l Grigore Tăbăcaru, pentru că Iorgu nu avea forța fizică „pentru a face față problemelor de organizare și administrare ale unei reviste.” (p. 41).

Volumul amintește cum „Iorgu în liceu a avut ca cel mai bun prieten pe colegul lui de clasă Mircea Cancicov” (1884-1959), elev și student eminent, avocat de renume și politician.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Poetul Alexandru Macedonski a venit la Bacău „prin 1909-1910” pentru a negocia „cu Fabrica de Hârtie Letea vânzarea unei investiții a fiului său Nekita”, care „inventase sideful artificial” (p. 41) și a locuit la părinții poetului.

Volumul amintește de alți autori precum ofițerul poet G. Ștefan Cazacu (Delarast), ziaristul și prozatorul Mircea Damian (Delavarona).

Partea V abordează iubirie poetului din prima tinerețe, idila platonică cu o verișoară din Roman, Zoe Goian, care „Fără să fi fost frumoasă era însă deosebit de inteligentă și foarte comunicativă.” (p. 42).

Apoi a urmat „Maria Teodoru din Iași, tânără văduvă, la care a stat Iorgu în gazdă în timpul studenției.” (p. 42). A urmat apoi legătura intimă cu fiica preotului Tabacaru din Hemeiuși, „poate rudă cu Grigore Tabacaru, prietenul lui Bacovia”, „Din această legătură amoroasă a lui Iorgu a rezultat un copil natural: Jănică Tabacaru”, adoptat de către bunic, care a studiat limbile clasice, a avut o cultură vastă, dar care a decăzut din cauza băuturii. (p. 43).

Iorgu a întâlnit-o pe Agatha Grigorescu în 1915 și s-a căsătorit cu dânsa în 1928 când s-au stabilit la București. Îndrăgostită de poetul George Bacovia, Agatha Grigorescu i-a fost toată viața îngerul protector, l-a ocrotit, înțelegând starea precară a sănătății acestuia (Partea VI). Gabriel, alintat în familie Briel Bacovia s-a născut în 1931. „Agatha, după cum se știe, a avut un devotament extraordinar față de Iorgu, devotament datorat exclusiv admirației pentru poezia lui... Agathei i se datorează faptul că Iorgu a ajuns la vârsta de aproape 76 de ani.” (p. 52).

Agatha s-a luptat cu autoritățile comuniste pentru realizarea celor două case memoriale, din Bacău și din București. „De aceea, amintirea Agathei se cuvine omagiată sub un dublu aspect... cel de a fi salvat fizic omul și cel de a fi intuit, cu mult înaintea criticii oficiale, pe marele poet.” (p. 53).

Inaugurată în 1971, Statuia lui George Bacovia, capodoperă a sculptorului Constantin Popovici (1938-1995) din fața Primăriei vechi a Bacăului, îl reprezintă pe poet adus de spate, cu privirea în pământ, suferind de o sensibilitate ieșită din comun, om care trăiește real drama creatorului de poezie.

Amintiri despre Bacovia este un document autentic scris de avocatul Maximilian Vasiliu din punctul de vedere al martorului ocular cu acces direct la viața de familie a poetului. Volumul este memorabil prin informațiile esențiale la biografia lui George Bacovia legate în special de orașul Bacău.

181

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Marian BARBU

TEME ȘI REALIZĂRI ESTETICOFILOSOFICE ÎN AFORISMELE LUI GRIGORE VIERU (interpretări libere) (II) III – TEME CU DESCHIDERE PERSONALIZATĂ La „culturale” sunt destule texte care, deschiolate, oferă cercetătorului idei și subiecte contemporane, menite, fiecare în parte, ca fiind dezvoltate să se constituie în conferințe de lucru în vreo colectivitate de scriitori sau de intelectuali.

Spre pildă, extrag câteva, în formularea mea: * Creatorul tânăr, până a-și găsi propriul drum în creație, se cuvine să meargă, ca în basme, și dacă va întâlni invidia, pizma, irealitatea de care să se ferească și să se dea la o parte. * Un text poetic, după ce inspirația i l-a făcut cadou, nu trebuie trimis de îndată la gazetă.

Munca stăruitoare pe text pare să fie cheia succesului. (Întâi să lucească pe vârful peniței stropul cel roșu al sângelui meu, pe urmă, roua pe iarbă.)

182

* Tot tânărului aspirant la gloria literară, Grigore Vieru i-a dat următorul sfat: Viața nu trebuie hulită, nici divinizată – se cuvine să ne înțelegem cu femeia pe care nici n-o urâm, nici n-o iubim.

Aceluiași aspirant i se reține atenția asupra valorii scrisului individualizat: când stăpânul este în viață, că după moartea acestuia uitarea se așterne peste, ca și când nici n-ar fi existat cândva. * O influență culturală de mare densitate filosofică se dezvoltă în următorul text: Omul laudă hărnicia albinei, pentru că îi mănâncă mierea; pe micuța negresă a uitat-o în fabulă împreună cu bietul greieraș. * Vreau să nu speculez gratuit și nici să trec următorul aforism (?!) la paradoxuri, ori limbaje ieșite pe câmpia lui care-o fi: Dacă aș avea geniu, n-aș chinui talentul. În matematică, fizică – discipline teoretice, în principiu, revelația poate fi a unor genii – trebuie (obligatoriu!) calcule, observații de laborator ca genialitatea să-ți iasă în cale (în tehnică și calculatoare, situația este alta).

Pentru mine, singurul geniu cu descoperirea lui copleșitoare, pentru multe veacuri, a fost Albert Einstein (1879-1955) cu a sa uluitoare formulă referitoare la energie – E = mc2 . Iar pentru artele vizuale, C-tin Brâncuși. Sculpturile lui sunt geniale pentru că sunt realizate în urma unor viziuni în spațiu. Apărute prin încrâncenarea unor idei. Deci, românul nostru a realizat o sculptură de idei. Un aforism lăuda marea îndârjire ce i-a fost dată de pronie poetului Grigore Vieru, pentru a-și desăvârși ori perfecționa talentul.

CONFESIUNILE lui Grigore Vieru reprezintă o mină de aur pentru toți biografii săi. - inspirație, orientare, verificare a unor informații.

Traducerea expresii latine cum grano salis, în semnificația sa estetică dă câștig de împlinire.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

Păstrându-mi limitele comentariului parțial sub acoperișul întregului, adică al titlului de studiu, reproduc un aforism care iese dincolo de bașca: Am muncit pentru adevăr și adevărul numi găsește loc pentru îngropăciune.

O filosofie a neantului, scurtisimă, moartea fiind singurul adevăr absolut al vieții noastre și al fiecăruia în parte.

Lăudându-și singurătatea într-o tonalitate poetică, devine sobru și sincer îngrijorat ca om, totuși: Am găsit urmele unei sălbăticiuni pe întinsul înzăpezit al singurătății mele. Poate că sunt chiar urmele singurătății.

Vieru, metaforizând, obține simboluri și spații poetice viabile. Singurătatea aici având înțelesul de autoprotecție față de contigent, dar și spațiul de siguranță pentru creația de durată.

Transcriu o confesiune de mare adâncime filosofică, personalizată prin biografia lui Grigore Vieru: Nu sunt un om curajos, pur și simplu mi-e rușine să ocolesc adevărul.

Bănuiesc că vreuna din tezele de doctorat rezervată scriitorului ori în vreun studiu de specialitate lingvistică să-i fi subliniat contribuția la folosirea majorității cuvintelor cu etimon latin, deși în vocabularul lui sălășluiesc destule slavonisme.

Ar fi, zic eu, un studiu de mare relevanță în redefinirea lui în spațiul românismului eminescian.

Sub cupola aceluiași scepticism mântuit (ca să preiau o expresie a lui Eugen Simion, căruia ia realizat o monografie de ținută academică), voi reproduce două aforisme înnobilate de un tragism asumat: Zi zgribulită. Zgribulite biserici. Sentimente și nădejdi zgribulite. Zgribulită și limba română.

Aștept alt Chișinău și nu mai vine. Și: Voi muri fără de lacrimi. Le-am plâns pe toate.

Prima formulare se arată a fi de orientare bacoviană. Dacă la poetul simbolist, predomină culoarea – galben, violet, negru, deci oferta poetică se adresa ochiului, ca receptor autorizat (și științific), aici Grigore Vieru ne provoacă simțurile.

Aranjamentul determinărilor – ante și postpuse, derivate din vb. zgribuli – mai degrabă în forma lui reflexivă – au atingere directă cu lumea concretului: biserici, Chișinău. Când se trece în lumea conștientizării timpului (zi zgribulită) și a extremităților acestuia, luându-și pe sine ca punct de referință, sentimentele, nădejdile, chiar limba română... dârdâie. Centrul de coagulare a preoBANCHETUL, 28-29-30 / 2018

cupărilor, Chișinăul, trebuie să se înnoiască. Așteptarea are nevoie de alți parametri lingvistici.

Cea de-a doua formulare este o confesiune întru sine, un eu auctorial, înfundat, care nu-și mai ascunde deznădejdea. O clamează, parcă, drept ultimatum.

Invoc un altfel de aforism cu trimitere vădită spre Hristos și faptele Lui. Iată-l:: De obicei, pietrele aruncate în mine cad dincolo sau dincoace de puterea și dreptatea mea; acolo ele își povestesc unele altora nefericirea lor.

O altă fațetă a lui eu auctorial se înregistrează în aforismul care urmează: Fiind umil, m-aș înjosi, fiind mândru, m-aș spurca; trebuie să trăiesc în stima oamenilor și este atât de greu să trăiești în ea. În contra vu poemei lui Eminescu – Mai am un singur dor – asimilată creator de Grigore Vieru, citim „un posibil epitaf pentru mine”: Aici odihnesc eu, robul lui Dumnezeu , care nu am tras folos de pe urma nici a vieții, nici a morții.

Toate confesiunile lui Grigore Vieru au un plus de sinceritate, aș zice narativă, care înalță caracterul de om al cetății, direct interesat de valoarea acesteia – nu numai în timp, ci și în spațiu. ... Venind dintr-un spațiu al unei istorii maștere, cum s-a dovedit a fi Basarabia. Și ca atare, pe primul loc, în plan cultural, a fost literatura de baricadă – întâi prin impunerea limbii române, ca principal (și singurul) mijloc de comunicare, cu toți ceilalți frați de-a dreapta Prutului, Grigore Vieru a compus și poezii de dragoste. Nici nu se putea gândi altfel, când mamei, pe care o diviniza, ca orice băiat care conștientizează totul despre ființa care i-a dat viață nu trebuie în veci înlăturată din sinele alterat sau nu. Așa cum Vieru, stăpân pe o anume experiență de viață, putea să mărturisească și aforistic că Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață. O, câte căi de viață nu s-ar desprinde în dezvoltarea în fâșii stilistice, dezvăluind frumusețea nealterată a femeii, în ipostazele vârstelor pe care le tranzitează și ea, ca și noi toți.

O replică minunată îi oferă Poetul unui bătrân îndrăgostit: Singura femeie tânără și frumoasă de care un bătrân rămâne, fără teamă, îndrăgostit, este natura.

Surprinzându-l pe românul filosof Emil Cioran îndrăgostit, spre bătrânețe, și căpătând o stare de insomnie, poetul român crede că el „a avut timp să regândească femeia fără să o supere,” Și 183

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

cu delicatețea care-l caracterizează în permanență, Vieru a rostit un proverb năucitor: Pe lacrima ei, femeia coase flori.

Cu toți știm că apanajul femeii de a lucra la gherghef (și nu numai!) reprezintă nu numai o preocupare expresă a femeii dintr-o familie întemeiată, dar și o formă lucrativă de relaxare. Așa încât a lăuda-o este o notă de bon ton.

Nu în puține cazuri, și prin aforisme adecvate, Grigore Vieru a biciuit fățărnicia, minciuna și înșelătoria femeii de tip hierodul. Bărbat fiind, a constatat că Femeii nu-i este indiferent nici cum o iubești, nici cât o iubești și nici de ce o iubești.

Ar rezulta, la o primă ochire de interpretare a textului că autorul pare să fie neutru, indiferent.

Dar nu este așa, deoarece personalitatea și-o dorește a fi integră. Iar mai încolo se constată că la unul la altul nu reprezintă o căutare a viciului neadormit, și nici a unui proces de autocunoaștere, în diverse împrejurări, ci a unui narcisism fără limite. De fapt, „dânsa se iubește numai pe sine,” I-aș adăuga, spre spovedanie, observația lui Vieru despre minciună: Minciuna în dragostea unei femei are un trecut în care petrec mai mulți mincinoși.

Un aforism care înclină balanța semnificațiilor spre un fel de patriotard: Găsesc în cuprinsul iubirii unei femei dragi tot atâtea locuri frumoase și odihnitoare ca în cuprinsul Patriei mele.

Surprinde cu felul său de observator al universului feminin că două femei angajează o discuție, nu de care o fi, ci de a-și dezvălui câte ceva din viața lor particulară: „una se crede cea mai frumoasă, iar cealaltă, că n-o merită soțul”.

Pas de comentează și ia-i apărarea uneia dintre ele!

Există și o idolatrie a femeii, ca și când ea ar patrona totul în univers, fapt din care profită bărbatul. Hai să ne minunăm împreună: Există mai multe feluri de iubire: de carte, de cântec, de meserie, de Dumnezeu; și toate izvorăsc din iubire pentru femeie, din teama de-a nu pierde dragostea ei.

O mângâiere, prin înmânarea unei flori ființei iubite, desprindem din următorul aforism: Numele florii s-a topit în mireasma părului tău.

Nu descoperim aici o exaltare de tip romantic, ci o constatare în dezvoltarea imaginară a sentimentului de dragoste.

Dar bărbatul – fidel sau nu – trăiește cu amărăciune retragerea inexplicabilă a iubitei din viața 184

lui. - Am iubit femeia, apoi am cunoscut-o, pe urmă n-am mai auzit de ea.

Poate să fie expusă și o experiență de viață personală, dar când aceasta este trecută în câmpul tactic al literaturii, până la nivelul unui aforism, atunci capătă, de la sine putere, nimbul semnificației. Deci, uitarea din partea ei, nu însă și din partea lui (Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră... Să fi fost floarea albastră?!)

Când iubirea este împărtășită de cei doi din cuplu, Grigore Vieru a constatat îndreptățit: Acolo unde poate zbura și ajunge o inimă îndrăgostită, vulturul nu cutează.

Nu de puține ori, poetul basarabean, croit punctual pe dreptate și adevăr național, infiltrează reverberații ale acestora și în creațiile de dragoste. Reproduc doar o mostră: Dragostea este una din formele dreptății. Poate chiar dreptatea însăși.

Transcriem un aforism genial care, după cum se va vedea, oferă un timp continuu al receptării.

Cu atât mai bogat, vine în semnificații, fiindcă orice observație analitică se arată palidă ori insuficientă pentru împlinirea totală a răspunsului: Dacă m-ar cunoaște măcar femeia pe care o iubesc așa cum mă cunoaște primejdia.

Două substantive comune – femeia și primejdia, subordonate informațional verbului a cunoaște (în majoritatea cazurilor, tranzitiv, dar și reflexiv) – dezvoltă câmpuri semantice aparte, unele dintre ele, fiind unicate. Iar aici, în context, prin alăturare, creează predispoziții de atitudine și confesiuni. * Egalitatea de participare în iubire a celor din cuplu – în vederea unei căsnicii durabile -, Poetul a exprimat-o așa: Dragostea cere unui bărbat nu mai puțină gingășie și nu mai puțin freamăt sufletesc ca unei femei.

Fiind vorba de o experiență individuală, pe care orice cuplu din el și ea -, n-o poate parcurge după norme și legi generaliste. Ieri, poate, astăzi, arareori.

IV – SATIRICE Câmpul de bătaie al acestor texte, pardon, aforisme, este același dintotdeauna. De când antichitatea Greciei a împărțit fluviul realității (paradoxal, Grecia n-are fluvii) în forme de cultură dezvoltate și preluate de romani.

Satira este o categorie estetică, astăzi cu maximă independență, de la origini aparținând comediei. La greci și la romani, în piesele de teatru, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

personajele principale erau satiri = divinități rustice din mitologia greacă, reprezentate prin ființe cu corp omenesc, acoperit cu păr, cu coarne, coadă și picioare de țap (sau de cal), personificând instinctele brutale (oamenilor din modernitatea noastră, unora, desigur, li se poate alătura epitetul de satiri, dacă sunt cinici, desfrânați, senzuali, libidinoși – Dicționarele). În principiu, satira a fost o specie lirică, având reprezentanți, de-a lungul timpului, în toate literaturile lumii – de la Aristofan, Plaut, Terențiu, până la Rabelais, Swift, Gogol, Maiakovski, Caragiale, Kafka.

Satira, fiind foarte răspândită, cel puțin în literaturile Europei, și-a căpătat, la nivelul termenului, sinonime precum diatribă sau filipică.

Privind în jurul lui și văzând moravurile Romei imperiale, Juvenal ar fi exclamat: „E greu să nu scrii o satiră” (după Tudor Vianu, Dicționar de maxime comentat, Ed. Științifică, Buc., 1962, p. 221).

Cum aforismele lui Vieru au toate un grad de generalitate ușor de pus pe pânzele comentariului specializat, vom proceda așa (scriem ca la formele de fracție: întâi numărătorul, adică aforismul în scurta lui formulare; apoi numitorul, ideea și comentariul nostru. * Dacă nu găsești în singurătate pe Dumnezeu, prinde bine și prietenia maimuței.

- Creștinul însingurat merge în pustie, rugându-se Marelui Spirit, gândind că pot să stea de vorbă, arghezian vorbind. Când să se întoarcă spre casă, fără să aibă certitudinea că Dumnezeu i s-a arătat, ca să nu plece întristat, lecuindu-se de a mai avea asemenea aspirații înalte, ar fi fost bine, ba chiar pilduitor, să rămână la nivelul animalului – maimuță – cu care a coabitat secole și milenii. Că în viitor, nu se știe cum se întoarce roata (soarta?!).

Deci, individul nesăbuit, care aspiră, fără să știe ce i se cuvine și ce nu. * Ori steaua cu cinci colțuri pe frunte, ori păduchele – aceeași rușine.

- Deși nu e aforism, e o zicere despre politică, având trimitere spre Moscova, Grigore Vieru arătând cu degetul spre cei îndoctrinați astfel. Cuvântul rușine (<lat. rosens) este bogat ilustrat în limba română – de la expresii specifice, până la sinonime, cum ar fi: sfială, timiditate, pudoare, modestie, reținere, rezervă ș.a. * Oastea care a învins în bătălii începe să îndrăgească războiul.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

- Satirizează lăcomia unor bătăioși mercenari. * Setea românului de a lovi și răsturna pe fratele său este uneori mai aprigă decât dragostea bețivului pentru butelcă.

- Agresivitatea la români, chiar când vine vorba de aproapele său, nu are limite. Ba este o fală de învingători, ieftină și caducă. * Chiar dacă luna ar făta purcei, tot n-am putea-o numi scroafă.

- Atac dur la acei poeți care nu-și controlează expresivitatea comparațiilor. (Luna, prin culoarea ei galbenă, primind lumină de la Soare, a fost comparată, în fel și chip, de la romantici încoace, încât modernii (unii) au văzut-o ca pe o mămăligă. Uite un subiect gras pentru o altă teză de doctorat, pe undeva, la noi în țară, așa ceva?!) * Gândim religios și mâncăm animalul.

- O constatare de bun simț, venită din partea unui om civilizat. Este o atenționare și despre comportamentul fiecăruia dintre noi. Dar, de când cu mărșăluirea unor români prin lume, și întâi prin Europa, „ai noștri” trag după ei obiceiuri, dar și apucături cu care au trecut granița. * Acolo unde sfârșește caracterul unui popor subjugat, acolo a sfârșit și caracterul limbii sale.

- Toată înțelegerea textului se cuvine pornită de la cuvântul subjugat. Pluralitatea de sensuri pe care le emană vizează două substantive – popor și limbă. Componentele participiului subjugat – sub fiind prepoziție, dar și element de compunere, cum este aici, în exemplul nostru, deconspiră o știință a istoriei trăite. De aceea, stilistic, nu este nimic de adăugat.

Mă gândesc doar că limba întâi este a mamei, din orice parte a globului; că după aceea vine... poporul. * Nimeni nu poate avea ca vecin o singură țară.

- Ideea de izolare nu poate fi acceptată niciodată. Afirmația, fiindcă nu putem accepta că textul poate fi socotit un aforism, are ceva ironic sau comic în sine. Mă gândesc, nu la generalizare a lui, în tările insulare ale oceanelor. Punct. * S-au strâns toți proștii în limba moldovenească, pentru că acolo poți mânca pe degeaba, ca la praznic.

- Respingerea categorică a acceptării existenței limbii moldovenești. * Lucrurile învălmășite, aruncate în dezordine par vechi, chiar dacă sunt noi. Nu oare tot astfel par multe poezii de azi?

185

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

- Următorul aforism trebuie comentat la... poezii cu semn de întrebare. Răspundem, acum în cadrul Satiricilor, deoarece deconspiră o atitudine tranșantă față de îmbârligăturile prozaice ale unei părți a poeziei contemporane. * Toate națiunile au proștii lor, dar numai la noi se pun toți pe scris cărți.

- O afirmație poetică, și atât. În esență, ea vizează pe mulți pușcăriași – desigur, certați cu legea, care, prin denunț au căzut în păcatele scrisului, spunându-li-se că vor fi eliberați mai devreme, scăzându-le zilele din pedeapsa stabilită de instanța de judecată. ... La SATIRICE, am convenit să încadrez și unele... scabroase, pe care nu le comentez, deoarece le socotesc accidentale, în actul de creație particular. * Mai bine să-ți tai nasul decât să te măsori în luptă cu căcatul. * În mare fecalele omului se scurg, iar veninul invidiosului în inima lui. * Nici borâtura sau puturoșenia, nici prostia sau ingratitudinea, nici chiar asuprirea sau trădarea nu-mi provoacă o mai mare repulsie ca zâmbetul disprețuitor și orgolios pe care-mi vine să-l smulg tot din dinți. * Dacă ceea ce deșartă omul din el nu ar puți atât de urât, omul ar fi un animal mai frumos decât calul. Și încă una, care pune capăt la toate. * Primul lucru pe care-l va face slava deșartă va fi să se crăcească sub puterea fudulă a hojmălăilor politici.

Marele J.W. Goethe spunea: Adevărul este o făclie, dar una îngrozitoare. O privim clipind când trecem pe lângă ea, și ne e frică să nu ne aprindă. (apud Tudor Vianu, op. cit., p. 16). Satiric, fără drept de apel l-am găsit pe Vieru în următoarea rostire, cumva năbădioasă: În ziua în care se va sfârși lumea, va rămâne, Lui Dumnezeu, tot aurul omenirii pe care El l-a urât atât de mult.

V – DE FILOSOFIE – TEORETICĂ ȘI PRACTICĂ Am reținut o definiție metaforică a... Cugetării (< lat. cogito – cogitare): Cugetara este măduva de foc a unui fulger care străpunge bezna. În cât privește dreptatea de pe pământ, Poetul îi confirmă realizarea ei deplină în Cer, chiar la o scară macro: Țara mică numai în Cer poate avea hotar mare.

186

Întotdeauna, Grigore Vieru a fost interesat de mersul națiunii (române, în primul rând și n-a acceptat să scrie despre proști decât în derâdere. De aceea s-a exprimat că Prostia nu este națională, dar poate fi. Ca un bun român se lua pe sine de pildă și constata că la români ne lipsește ideea de unire, mai degrabă vrajba este cea care ne pecetluiește existența mai toată viața. Nu întâmplător, următoarea configurație stilistică pare să îndulcească această afirmație, de fapt, un raționament logic: Fiecare stea se mișcă pe cercul ei, fiecare fluviu pe drumul lui și fiecare națiune pe calea sângelui ei.

Umblând prin filosofiile lumii, componentele astrale – lumină, umbră, stele, cer ș.c.l. - i-au smuls și lui Vieru pertinente formulări de cuget. Și cum a mers îndeaproape lângă Eminescu, mi se pare firesc să descoperim în creația lui reverberații pertinente din creația poetului nostru. Iată câteva: * E bine să învețe un popor de la altul, nu este bine să învețe un popor pe altul (ideea excluderii asupririi prin ideologii superioare). * Stând ani de zile sub jugul Rusiei sovietice, și Grigore Vieru a simțit din plin lipsa de libertate. Și atunci, a fost îndreptățit, să scrie o apoftegmă în formularea aceasta: Cum să-ți întind mâna, când mi-ai bătut-o în cuie? (suferind, trimiterea subtextuală la patimile lui Iisus Hristos de pe cruce este de evidență). * De filosofia neputinței de a ieși din corzile politicii asupritoare este și aforismul următor: Mi-am măsurat întâi grădina, apoi icoana, iar la urmă și lacrima. Într-o atare situație, schingiuitul, ca-ntr-un tablou de Octavian Băncilă, parcă spune: Sunt mai trist decât par și par mai sătul decât sunt. * Revigorat, la nivelul spiritului și al vieții, cu legile ei nescrise, dar întremătoare, crede în puterea germinativă a semințelor: Înaintea celui care seamănă, să meargă numai semințele.

De ordinul filosofiei teoretice, partea practică a ei, aplicarea propriu-zisă, rezidă în posibilitățile reale de receptare aplicată – Răbdarea îndelungată se preschimbă-n lene. * Nu cred că putem dezvolta anumite comentarii pe marginea unor aforisme, precum sunt acestea: * Poți pierde o stea din ochi, dar cerul întreg cum să-l pierzi? * Ghiocelul a scăpat din ghearele iernii, dar întrebați-l unde i-i mirosul.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

* Soarele nu poate răsări fără Pământ (lăudorășenia fără limită a unui pământean).

Poetul Grigore Vieru s-a deosebit, în multe feluri, de confrații români. De departe, pe linia frazării, a muzicii interioare a cuvintelor. Cultura lui muzicală asimilată în tăcere l-a îndreptățit să afirme: Prin Mozart sau Bach, Ceaikovski sau Verdi, Beethoven sau Enescu, întreaga lume devine un singur neam integrat în Ordinea și cadența cosmică.

Conștientizând efemeritatea vieții, cunoscând din interiorul trăit al românului, redimensionând sentimentul tragic al dispariției, ridică mingea la fileu acelor reclamagii, denigrându-i: Singurul lucru pe care nu-l poate face românul este s-o pârască pe Moarte Vieții.

Deloc în trecere, spun că vb. a pârî (cu etimon slav p(ĭ)rěti) astăzi pare să se fi refugiat în limba vorbită de la satele românești din sudul Carpaților. Pentru oraș a crescut, prin dislocare, vb. a reclama (<lat. reclamare). Fiind foarte des folosit acest latinism, slavonismul tinde să intre în categoria arhaismelor. Speculez, zicând că substantivele viață și moarte propagă și ele, fie și în corespondentele lor verbale, multe sensuri și semnificații. Orizontul lor de lucru a fost diferit de la un veac la altul. Așa că, filosoful Grigore Vieru, văzând atâtea racile la români care le perturbă viața, până la o măcina, a chibzuit un text pe care îl folosim ca exemplu în doctrina mentalităților.

Tot în conul mentalităților, includem și următoarea cugetare, ca un semn de destindere, prin sufixe diminutivale: -iță, -uță: Românul dezmiardă și drăgălășește până și pe diavol – l-am numit pe Michiduță – crezând că astfel îl păcălește și-l îmbunează. Pe dracu! Într-un alt registru, tot despre români, Grigore Vieru s-a exprimat în următorii termeni (moldovenești): Românul e rușinos, dar uneori poate lua de cumătru și pe Dumnezeu.

Una de tot hazul, de departe neaoșă, în filosofia parcă a lui Swift: Atunci este cel mai supărat românul când se răstește la măgar să mai aștepte și el după ce a pus porcii la masă.

Putem să dezvoltăm o pledoarie pentru adevărul din artă, deoarece realitatea care l-a inspirat este mult mai complexă și deloc contorsionată.

Până și visele sunt mai bogate.

Discuția, dacă am pornit-o, s-ar transforma într-un Tratat de specialitate.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Notam ceva mai sus, că Vieru a mers pe urmele lui Eminescu în multe privințe. Și am arătat în câteva rânduri, până aici, cum devine...chestiunea. Ca și când aș fi fost auzit de starostele acestor minunate limbaje aforistice, Poetul se hotărăște să dea cărțile pe față, zicând: Dumnezeu s-a interesat de Eminescu – dacă n-ar fi atât de încet românul, ar fi ajuns de mult la arhivele cerești.

Contrar adevărului în fapt, cu privire la nevrednicia românului, formularea s-a făcut ca să-i iasă din condei, lăudând, îndreptățit, spiritul de cercetaș al românului. Restul e tăcere și bonomie O spovedanie de ultimă oră glăsuiește așa: Să mă alunge Dumnezeu de pe cărarea altor păcate, că pe drumul urii, pizmei, pârei, și a trădării, la fel în bucuria stricată a muncii ușoare și necinstite n-am călcat nicicând.

Excelentă este această mărturisire de autocunoaștere. După cum și această mărturisire a cuiva, de la... serviciul de cadre (na, de resurse umane!) cu acces profesional până mai sus, sus de tot, fiindcă venind de acolo, jos pe Pământ ne informează: Dumnezeu din creația Sa și diavolul din meseria lui trăiesc. Îmbătrânind, ca tot omul, trestia gânditoare, Grigore Vieru devine nostalgic, rememorând cu lacrimi fericirea din anii copilăriei: Așa vii tu, bătrânețe: ca o calmă și caldă limpezire a toate.

Chiar moartea murmură ademenitoare ca o strălimpede apă în care mă scăldam fericit în anii copilăriei.

Deși anii aceia s-au transformat într-o Fata Morgana iar viitorul doi s-a instalat în carul cu obadă al catârilor pentru trecerea Styxului. (Mergem pe drumul care duce spre moarte și fiecare ajunge întâiul.)

Intrigat de faptul că el, Poetul, se prea iubește pe sine, fără țâfnă, le-ar fi răspuns peste umăr, acuzatorilor: Bineînțeles că nu trebuie să iubim propriul nostru eu. Dar de ce trebuie să-l iubim pe-al altora?! În cadrul filosofiei practice, ca și când Grigore Vieru s-ar fi gândit la Hesiod (sec. 8 sau 7 î.e.n.) cu ale sale Munci și zile, sau mai degrabă la Teogonia (care vorbea și de creația lumii) metaforizând toate zilele (săptămânii, ale anului?!) le convoacă să stea de vorbă cu Dumnezeu despre rostul lor în ceruri și pe Pământ. Dar, El, numai Duminica are răgaz. Scriptura ne spune că numai atunci și-a poruncit să aibă zi de odihnă.!

Greu de răzbit prin desișul de îndoieli și de 187

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

găsit un răspuns convenabil. Pentru a ieși la liman, filosofia lui Socrate ne spune clar: Cunoaște-te pe tine însuți.

O consolare draconică și-n aceeași măsură, hazoasă: Sunt alcătuit din mai mulți oameni; este imposibil să murim cu toții în aceeași clipă.

Premoniții explicabile când știi că ai o operă în spate.

Despre filosofia vieții, ca poet cu imaginație bogată, a conceput următorul aforism care înclină spre filosoful Lucian Blaga, cel din aforismele lui mărturisitoare de multă biografie: Cea mai nesigură este puterea închipuirii, apoi puterea gloriei, iar la urmă, puterea iubirii care azi te poate îmbrăca în aur, iar mâine în zdrențe de cerșetor.

Sau Piatra care m-a lovit s-a așezat de minune în zidul templului meu.

Adevăruri inalienabile, reieșite din viața unui scriitor cu pecetea durabilității pusă pe multe creații ale sale.

VI – INDECISE CA SENS, CONFUZE, LOCURI COMUNE, ABSURDE În ultimă instanță m-am hotărât să las la voia cercetătorului interesat de opiniile mele să-și completeze și să-și sporească personal numărul de aforisme cu ceea ce se cuvine inserat aici. De aceea am numit eu: - indecise ca sens: * Mai cunoaște-mă și dumneata pe minsumi.

* Nu vreme, singurătate nu-mi ajunge. * Binecuvântează, Doamne, brazda, drumul cel drept pe care Patria merge la masă, la odihnă și în străinătate.

- confuze * Merit mai mult, dar n-am vreme să cer. * Acesta e Soarele, spunem copiilor, și nimeni nu întreabă: De ce? * S-a umplut viața oamenilor de bucurii stricate și numai Dumnezeu știe ce va fi mâine - locuri comune: * Românul care nu știe câtă țară a rămas în țară, nu știe nici câtă moarte-l așteaptă. Dacă ceilalți văd pur și simplu Soarele, orbii l-ar mânca, văzându-l.

- absurde: * Mătură-ți întâi genunchii, apoi ogrăzile lumii. * Fudul mortul, fudulă și crucea. * Chiar dacă atârni spânzurat, românul te gâdilă la tălpi ca să râzi. * Trei lucruri nu pot fi lăsate pentru a doua zi: lucrul, somnul și femeia.

- de care o fi: * Încep să uit chipul unor lucruri scumpe și dragi inimii mele - cu siguranță unul din cei doi nu este al meu. * Pe lacrima ei, femeia coase flori. * Mâncat de lup ești oaie, mâncat de porci nici oaie nu ești.

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș își declară susținerea pentru reunirea Republicii Moldova cu România 188

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

Gheorghe CALAMANCIUC

DIALOGURI ... Grig Vieru și moarte

Îmi împart suferința cu sufletul tău.

– „Nu am, moarte, cu tine nimic...”

– Pe mine nu m-ai supărat niciun pic.

Pe javrele conțiuroșchene le-ai asmuțit mereu...

– Altă inimă în locul tău n-a împărți-o?

– Nicidecum. Vei rămânea fără suflet – adio!

– Moarte, tu, crede-mă: m-am apărat doar – m-aude Dumnezeu...

– Uaa! Cuvintele-ți pentru vecii, ușoare, ca-n rai, florile, Loveau în ei ca baltagele!

– Ți-am spus, moarte: mă apăram...

– Dar prietenii? Unde ți-i erau?

– Osteneau, moarte. Osteneau ridicând paharele...

– Dar sorbitorii „Albinuței” tale ce făceau?

N-au tăbărât asupra famenului conțos să-i taie gâtul?

– Crescuseră sorbitorii „Albinuței”.

Treceau după lumină Prutul...

– După lumina cărții, vrei să spui? Ăștia-s doar cu dusul!

De-acolo, cu diploma, îi face sclavi Apusul!

Dar ce-ți fac poemele sus, în neguri?

Se citesc sau nu?

– Eu le-am lăsat Pământului – Cum se citesc, știi mai bine tu...

– Dar mama? Sufletul ți l-am trimis spre ea.

– Ah, moarte! Mai departe mi-a zburat, în altă stea…

– În alta? Steaua ei de Pământ e mai aproape?

– Cum i-a fost și sufletul – Nu știi tu asta, moarte?... ... cu inima – M-am săturat să te aud scâncind. Gata!

Te exterpez și te înlocuiesc cu alta.

– Va trebui, dragule, să-ți schimbi și sufletul...

– Uite cu ce șiretlicuri umbli tu!

– Nu-s șiretlicuri, nepriceputule. Eu BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

– Să-i cer Domnului atunci un altul?

– E unicul dar ce nu ți-l mai dă Preaînaltul. ... cu mama – De cine-ți este dor, măicuță, în stea, acolo, sus?

– De copiii mei, de casa mea mi-e dor nespus.

– Dar de cine, mamă,-ți este dorul mai durut?

– De frații tăi morți dorul mă frânge cel mai mult – N-am rupt destul din viața-mi s-o fac mai lungă-a lor...

– De la căsuța noastră de cine-ți este dor?

– De covățica-n care te legănam cu lacrima, Când ne-adusese ciuma roșie foametea.

– De cine încă, maică, te frânge dorul azi?

– De scoarțele țesute la lampa cea cu gaz, În nopțile de iarnă când v-adormea cuptorul...

– Și sufletu-mi, măicuță, dorul Tot viscolitu-l-va acolo-n stea mereu?

– Da, fiule. De s-a-ndura să ți-l ridice Dumnezeu… ... între iubire și ură –Ești pentru mine, iubire, groaznică osândă: Tu, numai tu nu mă lași fiară să fac din lumea asta. Fiară flămândă Ce-și devorează proprii ei pui!

Să mi te înghită! Ca să nu rămâi Nici în vidul mut al Universului!

– Năprasnică ură, Otravă cu blestem a versului, Tu ești a diavolului creatură, Pe când eu sunt opera de lumini a lui Dumnezeu. Și de când El a zămislit omul, Cerul, stelele și pomul, Prin tot ce fac Și nu ți-e pe plac, 189

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT Vreau să dispari – să nu rămâi Nici măcar o slută amintire...

– Nu-s arme, nu-s Să mă zătrească cineva pe mine!

– Eu sunt arma. Arma lui Iisus. Și-am să te zătresc prin iubire! …infern și Paradis

după care-i vorbi cu mâhnre: – Ia-l. Că nici nu-l mai aud rugându-se să-i ridic sufletul când tu îi vei trimite trunchiul istovit în țărâna luminată de osul sfinților săi născători… ... pământ și cer – Cerule cu Universul nemărginit al tău, Încărcat de planete mai mult neștiute, De ce m-ai cuibărit tu în acest hău, Având răni și blesteme-atât de multe?

–Ziditoru-acolo mi te-a cuibărit.

Eu și altele de care tu nu-mi spui nu pot a le-nțelege...

– Mă dor necunoscutele, mă dor cumplit – Toate mințile planetei mele nu pot să le dezlege.

– Dar lasă-le așa, nedezlegate că Domnul le-a-ngropat pe toate-n neștiute...

– Nu pot, Cerule. Necunoscutele mă spintecă Și creierii semințiilor mele nu vor să m-asculte.

– Domolește-i. Spune-le: se revoltă zădarnic.

– Domoli-se-vor când voi dispărea...

– Vei dispărea. Domnul e darnic... … tata și amnarul lui

Regele şi Regina Maria în Basarabia Se scuipă-n mine, potrivnice, – dușmani ajuns-au din cauza mea.

Infernu-i zice Paradisului, curgându-i balele roșii pe barba-i roșcată: – N-are ce căuta el la tine, moțăitule-n plictis!

Toate celulele spectrului său încovoiat sunt mâncate de cancerul verbului!

Parfumurile acestuia, latine, i-au capturat din junețe spiritul, pedesindu-l să pescuiască ispite.

Din unghiile picioarelor leșinate și până-n cele-ale mâinilor bâjbâind pe file de carte, e tăbăcit cu păcate. Ha-ha, Paradisule!

Smolile mele și-au întors spre dânsul antenele!

La care Paradisul lăsă un zefir șugubăț să-i gâdile frunza smochinilor,

190

– Și-acolo, măi Ilie, în negura sus-ului, Tot mai fumezi mahorcă, otrava ceea a rusului?

– Care fumat? Nu umbla cu șiretlicuri – Mahorcă ioc pe-aicea și nu-s nici chibrituri.

Unde ești? De ce nu mi te-au pus în sicriu?

– Uitat sunt. În șură, unde, pe-ascuns, fierbeai rachiu…

– Câte țigări din mahorcă înfășată-n gazetă sovietică Mi-ai aprins tu, amnarule, în lumea ceea bezmetică!

Da… Eu, tu și iasca eram nedespărțiți…

O, de-ați veni acum să-mi aprindeți vreo scânteie unde Nicio licoare de leac nu pătrunde!…

– Îți ocolec sufletul stelele cu lumina lor? Și-acolo îl ajunge urgia păcatelor?

– Îl ajunge, amnarule. Sunt ușurele, dar multe…

– Pune-ți sufletul în rugi – Domnul să-l asculte!

– Îl pun, amnarule, – cum crezi că nu l-aș pune?

Dar mai ascultă el de gura-mi din țărână ce îi spune?

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

LILIA MANOLE

POEZII Firește...

Ca orice vis, omul și el pare ciudat, n-a ajuns ca să se nască, că a și fost iertat, pentru vreo boală, poate, ori-poate-vreo-ntristare, nu a avut timp să crească, că e bătrân și moare.

Voi oameni, ce vă nașteți, când alții mor în chinuri, de ce vă umpleți spiritul, cu forțe din veninuri?

De ce nu vă e trist, de ce nu vă mai doare de alți așa de triști, încât pământul moare?

Apocaliptic, fad, pe geana unui veac, de ce nu încercați, atinși de-un crac, inofensiv, să râdeți, când nu aveți puteri, în plâns să ștergeți ochii cu lungile tăceri?

De ce din forțe care le-aveți pentru a munci, vă neglijați pe voi și nu puteți robi și e pământul crambă, unde ai tot a pune, dar nu se văd cu anii durerile din lume, și ca-ntr-un rece vad se scurge omenirea?

Iertați, când se aruncă pe sub un pod iubirea.

S-a șters din orizontul cel mare, stânjeniu, o singură dorință și-a devenit pustiu, nu se respiră-adânc, se tace, când se lasă o umbră în lumini, o țară ...stricăcioasă; și oamenii se strică, spitalele sunt goale, bolnavii sunt prin lume, strângând cerul în palme...

Dorul s-a măcinat, pe om nici că-l mai doare, anestezia vieții cu veștile-i precare, senzația mișcării tot urcă printre vieți, dar cum se pierd cei dragi, privește-i, ce-s discreți...

Ce mult au ocolit o dramă, să n-o spună, în țara noastră mare, de-a pururea în urmă...

De ce nu vă e dor, de ce nu vă mai doare?

Firește, nu insist, dar viața-i trecătoare.

Din simțiri alese...

Din simțiri alese, timpul iată trece, Ca un preot vine, ropote-nturnind,

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

L-a vechimii poartă ruga lui iubind Și pe mine om în viaț-a mă petrece Am curajul morții, tot la ea zâmbind.

Tremură faclia stinsă ieri pe masă, Lunii întuneric îi trimite-n dar, Într-o altă eră timpul mă ia-n casă Și îmi frige trupul cu foc ce mă-apasă, Din simțiri alese, pasiuni mi-apar.

Albă și firească, steaua mea de veghe Își aprinde trupul în mine privind, Nălucirea nopții cade-n brâul sfânt, Tainele luminii uite-mi stau în gând Și lumina harului e cale de o leghe.

Din simțiri alese, bezna se-nspăimântă, Tremură în ceară focul ars și nimicit, Orologiul gura cu acele-mi deschide Firului de om îi dau a mea sorginte Și-mi lipesc de timp nisip lângă nisip. Întrebare fără sfârșit Mă întrebi, dacă mâine voi ști durata mea de viață?

Ce altă soartă s-ar potrivi cu linia mea pe față?

Plâng ca un vifor și-ngheț ca un Duh, iar ploaia în mine senină îmi cere zborul înspre văzduh precum aș avea ziua de mâine.

Stau la hotar către divin în Dumnezeu miruiesc cupa de soare și ceasul de lemn în spate ce-mi bate, să mai traiesc.

191

ETNII ȘI ETNICITĂȚI

Vartan ARACHELIAN

DE CE NU E BINE CE E BINE - NOI ȘI FANTOMELE TRECUTULUI Ca să înțeleagă cititorul de azi ceva despre paradoxul acesta trebuie ca el să fie eu. Adică să se fi născut armean, să se fi născut și să se fi format într-un cartier multietnic din Constanța, cum a fost – de-o ma fi! – Piața Kiliei. Unde să mai găsești astfel de cititori. De mult a început să se rărească rândurile lor.

Drept mărturie vă pun la dispoziție agenda mea telefonică. Nu cea electronică; acolo unde le căutam urma e nimic, văzduh, neant. Pe agenta scrisă însă se văd numele lor tăiate. Iar la numerele rășluite cu lacrimi nevăzute răspunde doar o voce suavă de robot: momentan abonatul e indisponibil sau nu se află în aria noastră de cuprindere… De aceea, deși știu că e inutilă povestea asta, totuși o aștern aici; poate va folosi șuetei Banchetului celor plecați dincolo…

Probabil că fostei mahalale tomitane datorez empatia cu celălalt/celilalți. Încep cu o marturisire. În familiile noastre, copiii au fost ținuți departe de ororile tragediei nației în care ne-a fost să venim pe lume.

Poate ca să nu trezească în noi fantomele trecutului. Și totuși, de peste o sută de ani, națiunea armeană trăiește împreună cu ele. O astfel de conviețuire riscă să ne îmbolnăvească de ceea ce aș numi „sindromul Nemesis“. Da, această boală, cea a răzbunării, nu ne-a ocolit. Fiind creștini, n-avem cum empatiza însă cu legea talionului. Dar trebuie să admitem că într-o lume pragmatică în care marile puteri n-au prieteni, ci doar interese, exasperarea celor cărora nu li se face dreptate poate deversa în ură. Da, aveau dreptate părinții noștri ținându-ne departe de tragediile îndurate. Și atunci, m-am întrebat, dacă nu ne făceau, bunicii, mamele și tații educație de răzbunători cu noi, de ce să călcăm azi consemnul lor și să povestesc ororile care aveau să capete numele generic de primul genocid al secolului XX? Mai bine, m-am gândit să vorbesc despre un personaj real care face concurență ficțiunii. Un prieten care nu mai e de mult printre noi. Era un fel de ultim mohican printre armenii cafegii din tată-n fiu. Chiar până după Revoluție avea să țină o dugheană a statului în centrul Bucureștiului, lăngă cinema Patria, unde mai mult vindea surogat de cafea, decât cafeaua de la mama ei de-acasă. Așa erau orânduite timpurile; de 192

nechezol. Despre el aveam să scriu în cartea mea Istoria și fantomele sale – chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești. Cu câțiva ani în urmă, câteva săptămâni la rând, frecventasem arhivele diplomatice române, aflate într-o bună rânduială în aripa din Sud a Palatului Victoria. Dar nu era prima oară când îmi mutam interesul scrisului spre chestiuni armenești. Mai înainte fuseseră două scrieri dintre care una avea să facă dreptate unui urgisit al vremurilor: Siruni. Cartea avea să inspire înaltul for științific român, Academia, ca să-i onoreze memoria primindu-l în rândurile „nemuritorilor“.

Cert este însă că, decenii la rând, istoriile scrise de mine erau departe de istoriile armenești, deși avusesem știință de ele din izvoare documentare încă din adolescență; prioritățile mele erau altele. Una dintre ele avea să fie romanul documentar – o epopee în două volume – „Toamna pătimirii noastre“ și „Duminică după infern“, publicate la Editura Eminescu, și reeditate acum un deceniu la Editura RAO. Sunt vreo patruzeci de ani de la prima ediție.

Grație lor, Șaram Hazarian, despre el vreau să vă vorbesc, m-a căutat și m-a readus în umbra Bisericii unde fusesem botezat. Nu sunt singurul căruia îi lipsește acest personaj. Era plin de calități și de tot atâtea defecte. Dar peste toate cele, avea o vocație specială de a reinventa armenitatea în cel pe care-și punea ochii. Comunitatea dispăruse ca un izvor colmatat de nisipul clepsidrei. Cartea aceasta, a treia cu și despre armeni, am scris-o și cu gândul la el. Sunt sigur că i-ar fi plăcut. Căci era un avid culegător de informații, multe auzite la o ceașcă de cafea pe care ți-o oferea ilicit în dosul ascuns după un paravan de carton al prăvăliei. Șaram era o arătare care-ți ocupa orizontul. Uriaș ca un cal bavarez de tracțiune, cu un cap pe potrivă, mare cât o geamandură, fișetul unei memorii de elefant. Era generos în toate; nu doar primea, dar și restituia. Turnura neașteptată pe care o căpătau informațiile trecute prin capul lui nu erau fabulații, ci rezultatul interpretărilor unui comentator avizat. Ce mai, era editorialistul propriului său jurnal oral pe care-l ținea zilnic în prăvălia statului unor ascultători dintre cei mai diferiți: ziariști de la „Sportul“ din Vasile Conta, dar și de la Casa Scânteii, universitari de la Academia Comercială, scriitori de romaneBANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ETNII ȘI ETNICITĂȚI fluviu (mă gândesc la Paul Anghel), pui de securiști care făceau ucenicia pe trotuarul Căii regale, în pauza dintre preumblările coloanei prezidențiale, apoi foști deținuți politici, care-l conectau la istoria interbelică, milițieni, spaima negustorilor cu averi ilicite, de la Direcția economică, armeni emigrați în Raiul comunist sau în Lumea liberă, veniți în vizită sau cu afaceri în țara de obârșie… O lume de noi și ai noștri care se perinda cât e ziua de lungă prin mica prăvălie, din ce în ce mai săracă în oferte, dar mai viu colorată de un public avid de politică sedițioasă.

Cartea aceasta cred că i-ar fi plăcut. Așa cum mi-a plăcut și mie de la prima vedere cartea lui Tanner Akcam. Eram într-o librărie din lanțul Borders, în Centuri City din Los Angeles, când i-am văzut volumul: Un act rușinos. Genocidul armean și problema responsabilității turce. A fost suficient să citesc doar dedicația ca să am revelația unui turc bun. Nu doar a unuia, dar și al acelui hoge, Haji Halil, căruia istoricul turc îi dedicase volumul. Acest hoge, cu frica lui Alah, Dumnezeul lui, adăpostise, primejduindu-și viața în plin masacru, o numeroasă familie de armeni.

Fapta acestuia l-ar fi emoționat și pe Șaram. N-am uitat reacția ce o avusese când i-am povestit care fusese șlagărul repetat până la demență la o nuntă din Mica Armenie, cartierul Los Feliz din Los Angeles.

Chiar în seara în care aterizasem aici, împreună cu fiul meu. în august 1990, tribul meu de veri și verișoare ne-a luat cu ei la o nuntă. Se celebra căsătoria unui armean localnic cu o mireasă din încă numita URSS. Armenii, ca și gruzinii, erau cei mai mari meșteri în petrecerile sovieticilor. Pe măsură ce nunta înainta spre miezul nopții, orchestra de haiastanții, adică armeni de la mama lor de-acasă, acolo unde în locul statuii omului de oțel e înălțată acum Maica Armenia, o frumoasă armeancă, ținând în cumpână cu ambele mâini o cruce ca o sabie, orchestra asta de viteji era în întrecere stahanovistă cu nuntașii. Odată, și încăodată, și încă… Pe măsură ce repetau șlagărul, zbieretele se amestecau cu râsetele într-o deplină cacofonie. Exasperat, am întrebat ce spune cântecul ăsta: Un turc fugărit prin Erevan… (Mă întreb acum, după ce am cercetat arhiva diplomatică românească de la Constantinopol, dacă tema nu fusese inspirată de vandalizarea Consulatului turc de la Erevan în octombrie 1923. Poate.) I-am povestit, răzând, lui Șaram cum ne-am distrat la nunta asta. S-a uita lung la mine. Apoi a clătinat din cap, ca o geamandură mișcată de valuri, și mi-a spus, graseindu-mi numele, cum îi era felul:

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

„Măi, Vartan, nu e bine, să știi: nu e bine deloc…“ De o sută de ani națiunea noastră își asigură solidaritatea în diferite feluri. Și deși suntem un popor creștin, chiar ne place să repetăm că suntem primul stat din lume creștinat, ura împotriva celor care au tăiat la propriu un milion și jumătate de armeni, ucigând in virtu un popor de nenăscuți, pe care cei omorâți îl putea adăuga celor scăpați de genocid, ura aceasta ne ține uniți. Da, e mai ușor, e singura putere a omului, ura, căruia i se refuză dreptatea, să se exprime iar și iar…

Cercetând istoria horror a lumii moderne vom observa că fiecare crimă în masă, fie că e vorba de genocidul armean, de holocaustul evreilor sau de crimele staliniste – catastrofe umanitare evocate la centenarul genocidului armean de către Papă – ele sunt unice, irepetabile în felul lor. De aceea e iluzoriu clișeul că rememorarea felului în care au fost produse aceste catastrofe vor inhiba producerea altora…

Dimpotrivă, după cum vedem, aceste catastrofe se repetă azi cu o frecvență mai mare. Nu tehnica reproducerii lor e vinovată, ci ura care motivează crima. Ea stabilește dușmanul obiectiv asupra căruia acționează prin același procedeu: prin izolare, prin fugărirea lui, iar în final, prin uciderea lui în numele unui bine iluzoriu; homofobia e motorul genocidar, asupra urii, care e combustibilul ei trebuie să insistăm.

De aceea, mă întreb: odată și odată chiar dacă iubire nu se chema, n-a existat nimic asemănător între armeni și turci? Doar civilizația Turciei de azi, la fel ca și alte culturi unde ne-a fost dat să trăim, are atâtea semne care atestă geniul armenesc. Și cum se putea manifesta el, acest geniu al zidirii, fără o necesară toleranță? Cercetând documentele aduse la lumină în cartea mea Istoria și fantomele sale – chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești, am observat că descoperirea identităților naționale la popoarele trăitoare în Imperiul Otoman, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a avut ca Janus două fețe: una de dragoste și alta de ură. Un gânditor al secolului din urmă – polonezul Czeslaw Milosz – spunea că naționalismul ar fi o valoare scumpă dacă n-am cheltui-o zilnic în politică. Și totuși, răspunsul acesta, se vede bine, n-are cum să ne mulțumească. De aceea mă întreb și vă întreb: Ce facem cu fantomele trecutului?

Continuăm să conviețuim cu ele?

Nu e bine, să știi, nu e bine…- aud și acum vocea prietenului meu…

193

ETNII ȘI ETNICITĂȚI

MARIN IANCU

DUMITRU CAIMACAN – DASCĂL DE IUBIRE ȘI DE ÎNȚELEPCIUNE L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe când deabia trecusem cu puțin peste douăzeci de ani, la o școală de prin nordul Dobrogei, în imediata vecinătate a lacului Babadag, din preajma cetății Enisala, pe unde pământul își pierde tăcut urmele în apele Lacului Razelm și, de acolo, pe tot orizontul, până la marea cea mare. Eram aproape de aceeași vârstă și veneam din două lumi în multe privințe destul de diferite, un ardelean și un machedon, ceea ce ne lega însă fiind tradiția de agricultori și vechi crescători de oi a înaintașilor noștri. Cinstit și mereu vesel, plin de optimism și cu o largă disponibilitate afectivă, tânărul Dumitru Caimacan sau Mitică, după cum îl alintau prietenii, ne bucura permanent cu apropierea sa spirituală. Ne-am despărțit repede, după numai vreo doi ani. Se pare că Dumitru Caimacan nu avea starea de a sta prea mult departe de părinți și de satul său natal. Încercase săși caute un rost al vieții departe de ai săi, dar se vedea că nu-i era pe firea sa. A suportat despărțirea de părinți doar un singur an. Legat prin atât de tainice fire de sat, acesta a simțit nevoia de a se reîntoarce cât mai grabnic lângă neamuri, la izvorul nesecat al tradițiilor satului Sarighiol de Deal, de lângă Beidaud, județul Tulcea. Aici și-a dorit Dumitru Caimacan să-și întemeieze cu adevărat familia. De-abia acum, tânărul de numai douăzeci și cinci de ani a înțeles că aici îi este locul, simțindu-se cu adevărat acasă. Presat de viață și muncit de atâtea visuri, Dumitru Caimacan a învățat să-și cultive pământul și să secere grâul, să cunoască limbajul animalelor și toate poveștile despre cum călătoresc pomii din grădini și arborii din păduri, spunându-și mereu că ar fi minunat ca oamenii să învețe și ei despre ce-și comunică rândunicile când își revăd cuiburile de sub streașinile caselor noastre și despre multe alte asemenea taine de neprețuit. Pasărea și câmpia dobrogeană, lacurile și singurătatea măreață a mării din apropiere, dorul și cerul înstelat, formele și substanța vieții sociale sunt numai câteva din iubirile și obsesiile care i-au însoțit pașii și eforturile de peste ani.

Mai mult decât atât, conștientizând că doar învățătura de carte l-ar putea ajuta să răzbată cu mai mult folos în viață, Dumitru Caimacan a prins drag de școlile cele înalte, revenind de la proiectele de tinerețe la o realitate în care a început să includă și astfel de preocupări cărturărești, mai intelectuale. De atunci, mai 194

vechiul meu prieten a încercat tot ce i-a stat în putință de a ajunge printre oamenii de bine ai satului. Stăruind în ale învățăturii, ca absolvent al două facultăți, de agricultură și de biologie, din cadrul Universității București, Dumitru Popescu Caimacan devine profesor de științele naturii și își suține la timp examenele de promovare a gradelor didactice și a celor pe cale de finalizare impuse de obținerea unui doctorat în științe naturale. Promovat director al școlii din localitate, după ce își impusese aproape două decenii autoritatea și priceperea ca șef de fermă și inginer-șef la fostul C. A. P. din Sarighiol de Deal, Dumitru Popescu Caimacan înțelege tot mai adânc cât de importantă și pasionantă îi poate deveni legătura intelectuală și morală cu lumea școlii și a satului, printre ai săi, aici acasă, unde își clădește o frumoasă familie, în a cărei ambianță caldă și senină, dimpreună cu distinsa sa doamnă, profesoara Salomia Dumitru Popescu, o olteancă cu multă personalitate, Dumitru Caimacan începe să-și crească cei patru copii, trei fete și un băiat.

Ansamblul Folcloric Aromân „DOR”, Sarighiol De Deal. În stânga, prof. Dumitru Popescu Caimacan

Aici, între puritatea copiilor și puritatea naturii, cultivă pământul, crește animale și, mândru de rădăcinile sale aromâne, cu toate momentele pline de aromele amare ale unei istorii zbuciumate și uneori atât de nedrepte, Dumitru Caimacan se simte tot mai atras de cântecul și dansul aromân, cu amestecul lor de duh creștin și păgân. Toate acestea încep să-i facă viața BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ETNII ȘI ETNICITĂȚI mai frumoasă și mai rotundă, reușind să-l cucerească de acum definitiv și să-l transforme pentru totdeauna într-un admirabil dascăl de iubire și de înțelepciune.

De acum Dumitru Popescu Caimacan se îndreaptă plin de încredere și speranțe spre alte noi proiecte.

Implicat în viața cultural-artistică a comunității, viața profesorului Dumitru Caimacan începe să curgă integral întru păstrarea tradițiilor neamului său, de la menținerea intactă a formelor autentice ale costumului tradițional la promovarea cântecelor aromâne, doine și balade, cântece complexe, de dor, de joc, cântece de înstrăinare, de haiducie sau de jale. În mod sigur, o așa de directă preocupare în păstrarea acestor comori de suflet aromân nu ar fi fost posibilă fără cunoașterea profundă, pe dinăuntru, cum s-ar spune, a zestrei ce i s-a transmis de la vechii păstori din masivul muntos al Pindului. Concentrați cu deosebire în Dobrogea, în municipiile Constanța și Tulcea, dar și în alte localități din cele două județe, precum Mihail Kogălniceanu, Cogealac, Mihai Viteazul, Sinoe, Săcele, Beidaud, Cobadin, Techirghiol, Medgidia, Ovidiu (Constanța) și Baia, Casimcea, Stejaru, Ceamurlia de Sus și de Jos, Nicolae Bălcescu și Cataloi, aromânii și-au păstrat cu sfințenie din generație în generație tradițiile și obiceiurile străvechi, neîngăduind apariția unor elemente ce ar putea să afecteze farmecul și originaliatea a ceea ce li s-a dat spre păstrare și continuă promovare în familiile lor. Sărbătorile aromânilor, începând cu obiceiurile de nuntă, naștere, botez, înmormântare, obiceiurile de primăvară, vară, toamnă, până la cele de iarnă, sunt un izvor de nestemate ce nu seacă niciodată. La toate aceste vechi bogății se adaugă frumusețea costumelor populare și a icoanelor de lemn, a sculpturii pastorale întruchipate prin bâtele ciobănești, furci de tors și linguri ciobănești.

Suflet de artist, generos și benefic, profesorul Dumitru Caimacan știe că doar prin dragoste și pasiune poate duce mereu cu sine nobila povară a celei mai înalte etici și moralități. Fiecare sărbătoare a satului, de peste tot anul, din iarnă sau vară, din primavera până-n toamnă, reprezintă pentru el, după o expresie a lui Eminescu, „o bucurie sufletească, o rugăciune cucernică.” Se adeverește, și aici la Sarighiol de Deal, că puterea unor tradiții este mai adâncă și mai rezistentă în timp decât orice alte aranjamente de conjunctură. Printre toate aceste multiple virtuți, Dumitru Caimacan Popescu deprinde plăcerea de a regiza diverse spectacole cu caracter etnografic, reușind să aducă pe scenă cele mai variate și pitorești obiceiuri și tradiții. Încă de prin anul 1978, pe când nici nu împlinise vârsta de treizeci de ani, acesta întemeiază și conduce neîntrerupt Ansamblul Folcloric Aromân „Dor”. Profesor drd. inginer și director de școală, om frumos și talentat, regizor asemenea, Dumitru Popescu Caimacan se identifică cu visele și aspirațiile BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

tradițiilor neamului său, cucerindu-și din tinerețe rolul de purtător de steag în tradiționala hora machedonească a satului, sarcină pe care o păstrează și azi cu cinste, după patru decenii, cu aceeași nestinsă însuflețire, vioiciune și nerv. Perechile din echipa de dansuri s-au schimbat de la an la an, de la generație la generație, dar neobositul profesor este văzut și astăzi tot acolo, pe scenă, în fruntea horei, fără epuizare, la datorie, mereu cu zâmbetul pe buze. Sub coordonarea profesorului-instructor, Ansamblul folcloric aromân „Dor” a evoluat cu timpul pe numeroase scene ale țării (București, Baia Mare, Bistrița, Constanța, Rădăuți, Iași, Brașov, Zalău, Slatina, Tulcea, Botoșani, Suceava, Lugoș, Târgu Jiu, Borșa sau Buzău) și din străinătate, în mai multe orașe din Bulgaria, Albania și Macedonia, fiind răsplătit pentru interpretarea artistică și autenticitatea repertoriului cu diverse premii și diplome. De acum, Dumitru Popescu Caimacan are constant în atenție organizarea unor festivaluri internaționale, cel mai cunoscut dintre toate fiind Festivalul Internațional al Păstoritului, demonstrându-se, prin toate edițiile acestuia, că în satul Sarighiol de Deal pot fi organizate și găzduite asemenea manifestări de anvergură.

Ansamblul Folcloric Aromân „DOR”, Sarighiol De Deal. În mijloc, prof. Dumitru Popescu Caimacan

Descopăr de puțin timp că Dumitru Popescu Caimacan este și un sensibil și talentat om de condei, peste toate trăsăturile sale dominând rigoarea omului de știință și spiritul tandru și sensibilitatea poetului.

De la cărți cu caracter didactic (Metode moderne de predare, învățare și evaluare, Tulcea, Editura Karograf, 2012) sau de prezentare a obiceiurilor, cântecelor și jocurilor populare aromâne (Un Ansamblul artistic aromân „Dor”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2014; Un fenomen numit „Festivalul Păstoritului, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017), machedonul Dumitru Caimacan își dezvăluie harul de poet în cărți scrise pentru copii (Fabule și învățăminte; Uimiri și ademeniri, Constanța, Editura Ex Ponto, 2015). Mai 195

ETNII ȘI ETNICITĂȚI mut decât atât, în afara unei vizibile deprinderi de versificare, autorul ne propune, după cum s-a mai spus, „o întâlnire cu farmecul, inocența și dezinvoltura copilăriei, probând un gest și o intuiție fără greș”. Poeziile din cele două volume transmit în esența lor diferite mesaje, natura primind, în acest cadru, o poveste a ei, cu ființe vii, cu oameni și animale care suferă sau se bucură. Apreciez, de asemenea, foarte mult, în poeziile din cele două volume, sensibilitatea și vitalitatea pe care autorul le strecoară, de fiecare dată, cu atâta măiestrie în versuri pline de farmec.

Influențat de aptitudinile și complexitatea talentului moștenit de la bunii săi părinți, Dumitru Caimacan face parte dintre acei oameni care muncesc încurajați fiind de prea multele daruri cu care a fost înzestrat. Se spune că în asemenea laturi ale artei, mai mult decât în toate celelalte încercări ale vieții, Dumitru Caimacan și-a cucerit de mult celebritatea în zonă, așa încât, în situația în care despre profesorul Dumitru Popescu Caimacan nu s-a scris până acum o carte, sigur acesta va intra în cartea de aur a istoriei Dobrogei.

Prof. Dumitru Popescu Caimacan (în dreapta) alături de participanìii la Festivalul Internațional al Păstoritului

Ansamblul Folcloric Aromân „DOR”, Sarighiol De Deal. În mijloc, prof. Dumitru Popescu Caimacan

196

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI

Mihai BARBU cu CLAUDIU BLEONȚ

Claudiu Bleonț: „De ce până aici e cum e și de aici înainte e doar cer?”

Bunicul mi-a răspuns: „De aici încolo trebuie să te duci singur.”

Claudiu Bleonț și Magda Catone joacă, de 35 de ani, în spectacolul Un bărbat și mai multe femei, o piesă scrisă de dramaturgul sovietic Leonid Zorin.

Premiera a avut loc la Teatrul de stat „Valea Jiului” din Petroșani, în anul 1984. Suntem îndreptățiți să credem că este spectacolul cel mai longeviv care se joacă, azi, în țara noastră. În lume, Cursa de șoareci/ The Mousetrap (botezată, inițial, „Trei șoareci orbi”) de Agatha Christie a avut premiera în anul 1952 la St. Martin’s Theatre și e atestat, de Guiness Book of Word Records, drept cel mai longeviv spectacol al tuturor timpurilor. La Teatrul „La Huchette” din Paris, Cântăreața cheală & Lecția se joacă, împreună, din anul 1957. Evidența celor două spectacole este foarte strictă și atestată oficial. Lista actorilor care au jucat aceste piese e impresionantă. Spectacolul s-a jucat sub egida Teatrului din Petroșani până în 89. După aceia spectacolul a fost preluat și jucat sub egida unor entități private. Dumitru Velea, director al teatrului, îi readuce pe aceeași scenă, în stagiunea 2000-2001. E greu de apreciat, acum, la cât se ridică numărul reprezentaților. Dar recordul lor ține da faptul că ei au jucat aproape trei decenii și jumătate, în acest spectacol. De fiecare dată, spectacolul de la Petroșani ne-a oferit ocazia (rară) de a ne mai întâlni cu acești vechi și buni prieteni. După o săptămână, pe 9 decembrie 2017, lam reîntâlnit pe Claudiu la Naționalul craiovean în spectacolul The Vibrator Play. După spectacol, neam întâlnit la localul „Roata”, aflat peste drum de teatru, unde, la o cafea, am stat de vorbă, pentru prima oară în ultimii 35 de ani, cu reportofonul pe masă.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Claudiu Bleonț în spectacolul Elefantul din cameră)/ The Vibrator Play

- Înainte de a mă întâlni cu tine aici, la Craiova, am recitit cartea lui Lawrence Grobel intitulată Arta interviului. Sunt câteva pagini în care el povestește cum a reușit să stea de vorbă cu câțiva actori celebri. Problema lui, care se repeta de fiecare dată, era că trebuia să treacă de agentul artistic, de agentul de PR, de studiourile cu care era sub contract etc. La noi nu e încă această problemă. Una din actrițe, Judy Foster, i-a pus două condiții: să nu vorbească despre orientarea sa sexuală și nici despre omul care făcuse o fixație pentru ea (și care pentru a-i atrage atenția asupra lui a tras în președintele Ronald Reagan). Tu ai subiecte tabu despre care nu vrei să vorbim?

- Ai văzut în spectacolul de la Petroșani („Un bărbat și mai multe femei”, n.n.) că nu am avut inhibiții.

Am povestit cum, dacă nu făceam scrimă, poate că azi aveam o altă orientare sexuală, nu mi se mai dezvoltau organele genitale și nu aș mai fi avut copii. (La Petroșani, în spectacolul cu pricina, Claudiu a povestit cum a avut testiculele mai leneșe și care nu se obosiseră să mai coboare în scrot, acolo unde le era locul.

Un coleg mai mare observă această anomalie anatomică, i-o comunică adolescentului Claudiu, acesta, la rândul său, i-o semnalează tatălui care ia, imediat, măsurile ce se impuneau. Un prieten, doctor de meserie, a rezolvat operativ problema. n.n.)

- E pentru prima oară când ai vorbit despre asta în public?

- Nu, am spus-o și în spectacolul meu Mask off!

La botezul fetei mele l-am invitat pe Adrian Manitu Orghidan. Era mai mare ca mine, el era senior, eu eram junior și el e cel care a observat chestia asta. Mam dus la tata și i-am spus. Poate că eu consideram chestia normală. Ce să știe un copil, în anii 70 ai secolului trecut, în lumea aia care nu putea vorbi liber despre sex, despre orientare sexuală? Dacă suprimi sexul, ai șansa să duci, unde vrei tu, și poporul și cultura lui. O nație care are o conștiință echilibrată sexual nu mai poate fi manipulată. Sexul te eliberează, sexul celebral e un schimb energetic, e o formă de respect, e ca-n „Cântarea cântărilor”. Te echilibrează.

197

ARTELE SPECTACOLULUI Ori, dacă tu tot timpul ești reprimat sexual, n-ai apucat să te exprimi, nu-ți permiți, n-ai partener, ori ți se spune mereu: „Vezi că-i rușinos!”, „Fă-o-mbrăcat!”, „Fă-o doar odată pe an!”, toate aceste crează repulsii și te reprimă. Eu sunt pentru educație sexuală. Osho vorbește foarte frumos despre chestia asta. Dacă nu există sex nu există viață.

- Cum s-a întâmplat cu Un bărbat și mai multe femei. Cred că în lume doar trei piese s-au mai jucat de mai multe ori. Care-i povestea acestui extrem de longeviv spectacol de Leonid Zorin?

- Magda Catone a terminat Institutul cu un an înaintea mea, deși noi am intrat la facultate în același an. Însă eu a trebuit să fac un an armata. Eu o apreciam foarte mult pe Magda încă din Institut, atât ca actriță cât și ca femeie. Mi-am dat seama, la Petroșani, că am putea fi un colac de salvare unul pentru altul. Când sa prezentat la post nu a avut niciun proiect valabil pentru că trebuia să mă aștepte pe mine. Pentru ca eu să joc cu ea în următorii 35 de ani. Ea a găsit textul și mi-a zis: „Hai să-l facem!” La Institut, noi eram ca niște marionete în mâna profesorilor. Erau mari profesori și noi nu făceam nimic de capul nostru. Pentru piesă am ales-o, ca regizor, pe d-na Sanda Manu, care era, în acea vreme, și soacra mea. Ea ne-a făcut regia până la un punct. Apoi am venit la Petroșani și tovarășul Viorel Faur, care era primul secretar, ne-a spus să stăm la Petroșani și să o montăm acolo. D-na Manu a zis că-i profesoară la Institut și regizoare la Teatrul Național din București și că, în aceste condiții, nu poate sta în Petroșani. Ideea ei era să repetăm spectacolul la București și să-l jucăm la Petroșani. Tovarășul Faur nu a agreat ideea și atunci Sanda Manu ne-a zis „de aici trebuie să vă descurcați singuri”.

- Ușor de zis. Cum au decurs, însă, lucrurile în Vale?

- Directorul teatrului era actorul Nicolae Gherghe care s-a oferit să ne ajute, dar ideile noastre cu ale lui nu se potriveau deloc. Omul a fost de o sinceritate și onestitate totală și ne-a spus: „Voi nu înțelegeți ce vreau eu, eu nu înțeleg ce vreți să faceți voi. Așa că e mai bine s-o faceți voi singuri...” Apoi au fost momentele alea tensionate, multe petrecute la voi în casă, în care Magda voia să joc cum își imagina ea spectacolul, iar eu voiam să joace așa cum îmi imaginam eu spectacolul. Chestiile astea au creat o oarecare dinamică dar și inevitabile blocaje. Au fost disfuncționalități, dar bulgărele ăsta a început să se rostogolească.

- Înțeleg. Dar să se rostogolească 35 de ani fără să se oprească? Nu v-ați plictisit să jucați același text atâta amar de vreme?

- Niciodată n-au fost două spectracole la fel. Neam tras unul pe altul. Îți dai seama că Magda a știut și de primul meu divorț, și de-al doilea, și de-al treilea...

198

- Văd că vorbești extrem de detașat despre căsniciile tale. Lumea te-ar putea percepe ca pe un Casanova sau ca pe un Don Juan. Chiar asta ai urmărit să fii?

- Nu. Gândește-te că eu m-am însurat cu toate femeile pe care le-am iubit. M-am ghidat după ce m-a învățat bunicul din partea mamei. Trăind în biserică, am fost un om credincios. Când, la prima cununie, preotul a spus că trebuie să stai cu femeia ta „până când moartea ne va despărți”, eu am luat moartea doar în sens fizic. Stricto sensu. Dar există o moarte a relațiilor și o imposibilitate de a le dezvolta și partenerii trebuie să-și dea seama de asta.

- Ele s-au dovedit la fel de cerebrale ca și tine?

- Da. Moartea sentimentului este un prilej de creștere pentru fiecare, într-o nouă relație. Beatrice e, acum, cu Doru, eu am fost cu Andra. Eu m-am despărțit de Andra și ea și-a făcut punțile ei, eu mi-am făcut punțile cu Iulia și am făcut împreună o fetiță.

Deci nu există un sfârșit, atunci când moartea ne va despărți.

- Deci ești în relații amicale sau cordiale și cu Irina, și cu Beatrice, și cu Andra. Care ar fi termenul exact care ți-ai defini aceste relații acum?

- Frățești. E o prietenie de suflet. E o tandrețe care ne apropie și acum...

- Bunicul tău, preotul, este un personaj pe care l-ai evocat anterior. Ce te leagă, în mod special, de el?

- Subconștientul deține o mulțime de date și el e sigur conectat la destinul meu. El e scris deja dar eu nu trebuie să-l știu sau să-l văd. Dacă l-aș ști nu aș mai putea avea emoții, nu aș putea să mă mai extaziez. Pe la 30 și ceva de ani mi-am adus aminte că eram în altarul bisericii din Ceptura. Îmi plăcea ritualul liturgic dar n-am ieșit niciodată de acolo. Mă jucam în altar, tăiam anafura. Bunicul a vrut să mă scoată cu Sfintele daruri, dar n-am vrut. Eu susțineam spectacolul, dar nu voiam să mă arăt. Mi-a fost teamă... Nu, mai degrabă mi-era jenă ca să ies afară.

Se pare că explicația este și mai adâncă. Mi-am adus aminte de răspunsul pe care mi l-a dat bunicul la o întrebare de-a mea. Îți dai seama că această scenă a zăcut în mine 30 de ani și, deodată, a ieșit la suprafață.

- Relateaz-o, te rog, nu ne mai fierbe încă 30 de ani...

- Eram în altar și tot altarul din Ceptura era albastru cu steluțe aurii peste tot. Dar erau etaje bine definite: cu serafimi, cu arhangheli, cu sfinți. Etajul unu era pictat cu niște drapaje, dedesubt era un alt etaj, și un altul unde nu mai erau drapaje. Era numai cer albastru și stele aurii. Am dedus din răspunsul bunicului meu ce întrebare i-am pus. „De ce până aici e cum e și de aici înainte e doar cer?” Bunicul mi-a răspuns: BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI „Până aici ai exemple, ai înainte mergătorii, ai învățătorii care-ți arată calea, cum să te porți și așa mai departe. De aici încolo, trebuie să te duci singur.” Iam spus-o și psiholoagei mele și mi-a zis: „Vai, ce frumos!”

- Dar de ce te duci la psiholog?

- Ca să învăț să gândesc.

- Ăsta-i nu-i un obicei american? La noi cine merge la psiholg este taxat drept un nebun...

- E o tâmpenie. Dacă mă pot duce la niște popi luminați să-mi fie duhovnici e bine. Dar pot nimeri și la unii care-mi zic: „Ai păcătuit, bagă șapte canoane!”

Eu trebuie să învăț să gândesc și m-am dus să vorbesc despre viață, cum sunt, ce simt și ea mă-ntreabă și ce soluții mi-aș da vizavi de o frustare, dacă aș vrea săncep altceva. Și în timp ce vorbesc, mai fac câteo pauză și-mi zic: „Ce interesant!” Am o plăcere și o oarecare bucurie să mă exprim. A-i juca pe alții și a le construi, cu gândul, demersul și destinul o fac mereu.

Cu viața mea de ce nu pot s-o fac la fel? Ce-mi spunea psiholoaga când îi spuneam povestea cu bunicul? „Pe acolo trebuie să te duci singur, asumă-ți, dă-ți singur sens vieții. Sf. Augustin și-a dat singur, Sf. Dionisie Aeropagitul și-a dat singur, dă-ți-l singur, du-te și mergi. Că nu e sfânt care să semene unul cu altul. Ei și-au asumat rolul de om care crede și au ajuns s-o practice în mod personal.” Nu e o lege. Talibanismul religios nu trebuie să tindă spre comunism și să facem toți la fel. Nu. Legea e una, felul în care se desfășoară e diferit. De aia respectă ce a spus Sf. Augustin: „Iubește și fă ce vrei!” Dacă ești setat pe iubire, nu poți să faci rău aproapelui tău, să-l jignești, să-l invidiezi, să te dai mare vizavi de ăla. Față de cine te dai tu mare, tovarășe Dragnea?

- Povestește-mi, te rog, despre educația ta nemțească...

- Făceam, în liceu, istorie cu d-na Henig și ea nea spus, odată, un gând al lui Esop: „Sclavul determină Stăpânul”. Mamă, ce mi-a plăcut! Eu nu m-am simțit erou. Vin eu, fac eu! Am un ego care vrea să se pună altfel în vedere. Mă urmărește și acum zicerea asta.

Soțul d-nei Ileana Lucaciu, un apreciat critic de teatru, era medic la neuropsihiatrie. El mi l-a pus în mână pe Lao Tze, într-o traducere foarte bună de prin anii 30. Și găsesc la Lao Tze, contemporan cu Socrate și Sofocle, pe la 600 î.H. „Dacă vrei să controlezi pe cineva, slujește-l!” Și de-aici am scos ideile, le-am legat între ele și am aflat ce înseamnă să fii slujitor. Am dus-o până la slujba de investire a Papei și a Patriarhului. Papa și Patriarhul când au fost investiți au facut o slujbă în care figura și spălarea picioarelor episcopilor. Atunci ei au jurat: „N-am venit ca să mă slujiți, ci să vă slujesc pe voi”. Nu să-mi trag eu milioane pentru mine și familia mea...

- Ai un nume cu o sonoritate aparte. De unde vine el?

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

- Din partea tatălui. Numele lui, se scria în 1945, Bleuontz. Tata lui tata, de frica rușilor care intraseră în țară, și-a românizat numele. M-au dat la grădinița germană, deși tata nu vorbea cu mine în nemțește.

Din partea mamei, am crescut la mănăstire și în biserică. Am făcut școala în germană până-ntr-a doișpea.

Bacul l-am dat în germană. Îți dai seama ce cărți am citit până-n 90? Pe Thomas Mann, pe Herman Hesse, Casa Budenbrock. Primul Faust l-am citit într-a șasea. Goethe a scris ultimul Faust, la 80 de ani. La 50 de ani după primul Faust. Ce diferență! Wow! -Tu cum i-ai slujit pe regizorii cu care ai jucat?

- Sunt singurul actor din România care am avut șansa să joc sub bagheta lui Vlad Mugur, Andrei Șerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie și-acum Robert Wilson. Sunt experiențe pe care nu trebuie să le slujesc spre trufie. Iată, regizorul Dragoș Moșoiu are doar 25 de ani, dar tinerețea lui și deschiderea lui cu experiența noastră se combină de minune.

- Nu i-ai mai pus la socoteală pe cei cu care ai lucrat în filme...

- Am lucrat cu Pița, cu Veroiu, cu Mărgineanu.

Să stai printre ei simți cum îți crește creierul.

- Cu Pintilie ai făcut „O vară de neuitat”...

- Trebuia să joc și în „Balanța”, dar a jucat Răzvan Vasilescu. Am făcut probe, era afișul făcut cu Maia Morgenstern și cu mine. M-a chemat, în același timp, și Liviu Ciulei la „Bulandra” și mi-a zis că dacă nu vin nu mai montează „Deșteptarea primăverii”.

- Și ce-ai făcut? Ai pus totul în balanță și...

- Nu le-am pus în balanță. I-am spus totul lui Pintilie și el mi-a zis: „Cum să joci și la mine și la Ciulei?

Nu se poate, trebuie să alegi!”. Și nu eu am ales. Întrun fel n-am ales cu ego-ul: m-am dus doar la repetițiile cu Ciulei. Banii pentru film nu veniseră ca să poată începe turnarea. Echipa nu stătea în loc pentru că eu începusem repetițiile la Ciulei. Pintilie a aflat și m-a schimbat cu Răzvan Vasilescu. La teatru eram partener cu Bănică jr. care mi-a spus că-s nebun la cap. „Vii la teatru cu Ciulei și i-ai dat cu piciorul lui Pintilie?!” „Mă, nu i-am dat eu, așa au mers lucrurile...”

Privind în urmă și văzând filmul, mi-am dat seama că în „Balanța” era rolul lui Răzvan Vasilescu. Nu era rolul meu. Pot spune asta cu mâna pe inimă. Destinul.

Eu cred că datorită faptului c-a fost Ciulei la mijloc și că m-am dus să joc la el era pentru ca Răzvan să ajungă la acel rol. Neîmplinirea faptului meu a însemnat pentru el împlinirea destinului său. Și ca dovadă că relația mea cu Pintilie e că după scrisoarea lui în care m-a făcut varză...

- O mai ai?

- N-o mai am. Dar o țin minte: că-s neonest, că m-a făcut cu ou și cu oțet. „Am făcut afișul, aveai ocazia să mergi la Cannes, când o să-nveți să ai cuvânt?” Ș.a.m.d. Dar am văzut filmul și-mi e foarte clar: rolul era pentru Răzvan. Am crezut că-n viața 199

ARTELE SPECTACOLULUI mea nu o să mai lucrez cu Pintilie, că a rămas pentru totdeauna jignit sau rănit. Dar, ca dovadă că m-am înșelat, al doilea film pe care l-a făcut, O vară de neuitat, a fost pentru mine. Și ăla era filmul meu. Am jucat cu Kristin Scott Thomas. E o chestiune de destin.

- Cum a fost să joci cu o mare actriță din Vest.

Era marea vedetă care-ți făcea o favoare că joacă cu tine?

- Nu, nu, nu. Era o englezoaică trăită în două culturi pe care, acasă, lumea o întreba: „Ești nebună să mergi să filmezi acolo?” Era România lui 94. Ce imagine aveam noi în Vest? Făcuse filmul lui Polanski, „Luna de fiere”, și a venit. Și apoi a făcut „Pacientul englez”. A avut un șoc cultural, dar l-a depășit și simțeam cum vibrează ca soție a personajului pe care lam jucat eu. Repetam în câmp, mâncam în câmp.

Erau probe de îndurare...

- Avea fițe?

- Nu. Deloc. Dovada c-a fost atât de bună în filmul nostru e că, jucând apoi în „Pacientul englez”, a fost nominalizată la Oscar. A fost atât de intensă întâlnirea cu ea, ca soție a mea, că le-a concurat pe soțiile mele din realitate.

- Ai mai ținut legătura cu ea?

- I-am mai scris. Atât...

- Nu-ți lipsesc filmele? Ai jucat atât de mult înainte de 89 că erai un fel de actor-cult al unor mari regizori români...

- N-am prea jucat în filme românești dar, în schimb, am jucat în filmele lui Steven Seagal pe care le-a făcut aici. Asta se datorește celei de-a treia soții, Andra Negulescu, care m-a convins să fac aikido. Am făcut șapte ani, după ce ca junior, am fost scrimer la “Steaua”. Am mers la casting și...

- Și ce roluri jucai tu acolo?

- Jucam roluri în care nu voiam să fiu dublat. Cineva știa cum să mă arunce în aer, iar eu știam cum să cad. Jucam câte un interlop, un pliznău de român, un rus, depinde unde, când și cum se desfășura acțiunea filmului. Au fost roluri secundare, nu de mare întindere. Primele două-trei roluri ca întindere erau jucate de actori americani cu nume. Îl admir enorm pe Seagal. Enorm.

- Pe ce se bazează, în mod concret, admirația ta?

- Eu, la aikido, am ajuns până la centura verde. E a treia în ierahie, după cea galbenă și portocalie. Mai aveam de luat pe cea albastră, maro și neagră. Seagal avea centura neagră. În plus, a mai primit un dan pentru mediatizarea pe care a făcut-o în lume cu filmele lui. Tu mai ți minte, când eram la voi, la Petroșani, noi eram interziși să mai facem film în România și tu te frământai în locul nostru. „Cum, mă, și voi n-o să mai faceți film? Ce-o să faci?” Și eu n-am știut, cu mintea mea de-atunci, să-ți răspund. „Asta fac: că nu fac film.” Îți aduci minte?

- Se poate, maestre? Era ceva de neimaginat ca 200

doi tineri atât de talentați să fie dați de o parte din rațiuni ce nu aveau de-a face cu arta...

- Dacă nu fac film, înseamnă că nu fac nimic altceva? N-am jucat într-un film aseară? M-au văzut 400 de oameni. Care-i problema? Era live. Când fac film, fac film. Când nu fac film, nu fac film. Dar fac altceva...

- Am văzut că ai depășit aseară o seamă de inhibiții. Tu ai o seamă de atu-uri. În primul rând ți-ai păstrat un fizic de adolescent. Colegii tăi ar fi acceptat scenele de nuditate?

- Cred că da. Poți să-ți arăți nuditatea și să-ți fie recunoscută și respectată vârsta ta reală. Cu carnea mai căzută sau cu carnea umflată... Ești tu. Sunt case cu cinci etaje, cu șapte, cu opt, cu diferențe ce țin de arhitectură. Așa sunt și corpurile noastre. Asta-i casa mea. Corpul meu. Plus cele 28 de grame care ies de aici. (Aici Claudiu ne arată, cu mâna dreaptă, locul unde s-ar putea afla sufletul omului, n.n.)

- Cât a durat interdicția ta de atunci?

- Un an.

- Mai ții minte de ce v-au interzis?

- Că nu ne-am prezentat la post, la voi, la Petroșani. Magda a terminat cu un an înaintea mea și n-a venit la post. Eu am fost și m-am angajat. Eram cu Tata, era luna iunie, dar pentru că nu se nimerise niciun proiect, am plecat în Germania cu Teatrul Național. Aveam acordul Ministerului Culturii. Așa că nu m-am prezentat toamna… la post. Faur a reclamat faptul că are doi absolvenți (celebri, n.n.) care nu i sau prezentat la post. Și atunci a venit interdicția de a face film. Oameni de bine ne-au spus că trebuie să vorbim, neaparat, cu tovarășa ministru. (Pița mi-a spus că Blaier a vrut să mă ia într-un film. A făcut distribuția și i s-a zis că sunt interzis... „Are interdicție!”) Am intrat, cu Magda, la Suzana Gâdea, în biroul ei de la Casa Scânteii. Erau birourile alea imense, staliniste. Până ajungeai la biroul ei, erai mic, mic de tot. „Bună ziua!” „Ce-i cu voi?” „Am avut interdicție să mai facem film.” „De ce aveți interdicție?” „Pentru că nu ne-am prezentat la post”. „Păi de ce nu v-ați dus?” „Pentru că nu am avut un proiect la teatru și am plecat în Germania”. ”CEEE? Cine ți-a dat voie să pleci?” „Dv! Ne-am angajat, dar încă nu ne-am prezentat.” „Bine, hai, să vă duceți la post”. „Dar ne ridicați interdicția?” „Da, da, v-o ridic.”

- Am văzut ieri, la generoasa ta invitație, o piesă ce ar putea fi considerată cel puțin controversată. E vorba de Elefantul din cameră)/ The Vibrator Play unde îl joci pe profesorul Givins. Care erau așteptările tale de la ea?

- Mi-a plăcut piesa foarte tare. Din start, i-am apreciat mesajul. La o conferință de presă, cineva a întrebat dacă nu cumva e o piesă feministă. În această mișcare, eu nu pot să văd decât părțile ei foarte bune.

Femeia este egală cu bărbatul și are alte valori care-i BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI aparțin numai ei. Așa cum are și bărbatul atuu-rile lui.

Din acest contrapunct noi suntem complementari, nu contradictorii. Dacă femeile au ceva cu bărbații și invers e prost. Dacă suntem diferiți și din cauza asta universul merge mai departe e OK. În relațiile mele am tratat femeile de la egal la egal. De aceea mi-am și păstrat relațiile cu ele. Mă văd și azi cu Beatrice.

M-am văzut la Opera din Iași, unde e directoare, și unde am lucrat cu Andrei Șerban. M-a-ntrebat și regizorul Andrei Șerban: „Cum dracu’ de te înțelegi atât de bine cu fostele tale iubite? Mi-e nu mi-a reușit”.

Ne-am maturizat și am fost într-un acord că până aici a fost, hai să ne despărțim. A fost și dureros, dar am văzut că, în aceeași măsură, divorțurile mele m-au învățat ca și cununiile. Și am observat că am fost determinat de ele și invers, ne-am sprijinit reciproc. Și toate astea m-au dus unde sunt acuma. Ori piesa asta („Elefantul din cameră” sau „The Vibrator play”) pledează pentru aceste lucruri. Oamenii se iubesc, femeile au depresii. În anii aceia nu se știa despre așa ceva, femeia albă nu avea lapte, era o perioadă când bântuia holera și avea nevoie de o doică. Ce aduce nou piesa e că albii găsesc, ca doică, o negresă într-o perioadă în care drepturile rasiale nu prea existau. Era un salt uriaș pentru acea epocă. Autorul, Sarah Ruhl, e o tipă deschisă care ne spune că nu trebuie să ne ținem de niște prejudecăți rasiale sau religioase. Dacă e doică bună și are lapte e bine și pentru copilul meu care-i alb. El își iubește soția, dar acordă prea multă atenție femeilor pe care le tratează de isterie cu vibratorul. La final trebuie să existe acel acord: „dăruiește-te mie, fă

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

un înger în zăpadă”. Bărbatul stă sub femeie și femeia își găsește poziția sexuală potrivită pentru a atinge orgasmul. Dreptul femeii la orgasm e ca și dreptul bărbatului la sex. Culmea e că, anul ăsta, l-am jucat și pe Ovidiu. Ei, bine, acum 2000 de ani, marele Publius Ovidius Naso îi învăța pe tineri continența: „Nu-ți da drumul până nu termină femeia!”

- Care a fost destinul piesei până să ajungă la Craiova?

- Când a ieșit piesa, în 2010-2011, a fost un șoc în America. Spectatorul a avut un șoc când a văzut o stimulare a prostatei la un bărbat. Când a văzut vibratorul pe scenă, când a văzut și femei goale pe scenă. Și acolo sunt minți uscate, ca peste tot în lume. Minți de farisei. Piesa a fost nominalizată la Premiile Pulitzer și Tony – echivalentul premiului Oscar în teatru.

După ce piesa s-a jucat, autorul a primit de la o fundație un premiu de 750.000 de dolari și, la alte câteva săptămâni, încă 200.000 de dolari. Piesa s-a născut la o petrecere, la un pahar de wisky, când cineva a zis: „Știi că, pe la 1780, femeile erau tratate de isterie cu vibratorul?” Sarah Ruhl s-a documentat cum era în perioada victoriană, cu tabu-urile ei sexuale. Era o perioadă neagră, o perioadă când aborigenii din Australia erau ținuți în grădina zoologică. Un Woodstock sau perioada hippy pentru oamenii din acea epocă ar fi însemnat un adevărat măcel.

- Ai vreo nostalgie că, până acum, n-ai jucat ceva anume sau pe cineva anume?

- La vârsta asta eu sunt încă un burete. Și sunt ceea ce sunt...

201

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

CONSTANTIN RÎPĂ: BALETUL TÂNĂRUL ȘI MOARTEA Sunt atât de rare întâlnirile cu noutățile autohtone în materie de componistică, încât un spectacol axat pe creația unui artist contemporan trebuie consemnat ca atare. Indiferent dacă ne place sau nu muzica nouă, o reprezentație de acest fel devine automat un eveniment în afara repertoriului obișnuit, consacrat, rutinier. Premiera absolută, din 30 martie 2018, a Operei Române din Cluj cu baletul Tânărul și moartea marchează nu numai o surpriză plăcută, ci și o reușită incontestabilă, curajoasă (aș spune) a actualei stagiuni a instituției clujene conduse de Florin Estefan.

punzătoare unor insolite determinări spațio-temporale, pe tema gravă a morții: cetatea Atenei din epoca lui Pericle, Parisul poetizat al lui Jacques Prevert și plaiul mioritic proiectat în timp mitic.

Un triptic epico-liric, vizual și simfonic, duios și dramatic, tandru și aprig, format din scene de o elocventă plasticitate și rafinament expresiv.

Din indicațiile și declarațiile date de compozitorul Constantin Rîpă înțelegem că Tânărul și moartea este o asamblare întru unicitate tematică și stilistică a unei piese mai vechi, pentru contrabas și percuție, Efebul rănit, cu două complementare rezoluții armonice asupra finitudinii mundane a arhetipului tânărului universal văzut în ipostaze diferite: Tânărul măturător și naiada Senei (actul al doilea) și Jertfa solară a ciobănașului din Miorița (actul al treilea). Un fel de raportare enigmatică, stilată și retușată la frumusețea și proporțiile corporale ale Omului Vitruvian sunt cele trei apariții ale Tânărului emblematic, răpus de fiecare dată de un destin tragic, tocmai în floarea vârstei.

Actul I

Muzica aparține compozitorului Constantin Rîpă, cunoscut autor al unor partituri muzicale remarcabile și al oratoriului Mirabila sămânță, precum și renumit conducător al corului Antifonia. Realizatorii și-au reunit eforturile pentru ca sub bagheta dirijorului Adrian Morar să creeze un spectacol-feerie de înaltă ținută artistică, modelat după pretențiile publicului de azi. Maestrul coregraf Octavian Popa (regia artistică) și Florin Ciobanu (jocurile folclorice) au asigurat energia cinetică-vizuală de ansamblu, revărsare de grație interpretativă în arta dansului. Lor li se adaugă, în calitate de invitați, Ian Hudea (regie) și Liliana Moraru (scenografia și costumele, ambele inspirate, sugestive, asigurând cadrul adecvat intrării în această „odisee coregrafică ce transcede spațiu și timp”, după cum și-au subintitulat realizatorii spectacolul).

De ce „transcede spațiu și timp”? Deoarece autorul libretului și-a conceput baletul în trei acte cores202

Actul al II-lea

Impunători pilaștri flanchează scena în primul act, închipuind palestrele ateniene unde își desăvârșesc educația militară, civică și culturală tinerii greci, printre care și efebul îndrăgostit dintr-un colegiu militar, interpretat de Mircea Munteanu. Ansamblul de balet, întruchipând luptători atenieni, îmbrăcați în splendide uniforme de luptă, execută dansuri războinice, de inițiere și apărare, de o distinctă acuratețe a BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI limbajului corporal. Aceștia sunt: Lucian Bacoiu, Liviu Har, Valentin Mihăilă, Romulus Petruș, Róbert Kálman, Paul Cuibus, Tudor Stupar, Antoniu Mon. Flirtul cu Fata de crai (interpretă Adelina Filipaș) sfârșește brusc odată cu apariția rivalului interpretat de Dan Haja și în prima lui luptă adevărată Tânărul moare. Balerinii care alcătuiesc cortegiul funerar, format din Marius Toda, Radu Sântimbrean, Gabriela Sima, Cristina Toda, Alina Negru, Cristina Boboc, Enikö Fărcaș, Antoanela Oancea, Daniela Drăgușin, Daniel Moga, execută mișcări de o sobrietate olimpiană pe acordurile grave ale unui marș funebru. Solemnitatea din finalul primului act are rezonanțe tulburătoare ce trimit la dimensiunea miticului din Odiseea sau la tensiunea austeră din tragedia antică.

Boema delicată și căldura romantică a cheiului Senei inundă scena în actul al doilea. În fundal, se profilează pe cerul Parisului silueta vrăjită a Turnului Eiffel. Nu ar fi dat rău o vagă sugestie de șansonetă (zic eu). Perechi de îndrăgostiți se plimbă agale pe mal.

Actul al III-lea

Ei sunt: Adelina Filipaș, Dorina Lucaciu, Katerina Torp, Doina Anamaria Florea, Lucian Bacoiu, Valentin Mihăilă, Romulus Petruș. Un tânăr măturător de frunze uscate urmărește cuplurile de îndrăgostiți și visează. Din valurile Senei ies naiadele, pe numele lor Patricia Celan, Dalia Costea, Rodica Bacoiu, Laura Pop, Ingrid Poka, Iuliana Dane, Ofelia Mărginean, Diana Groza, costumate în lenjerie vaporoasă, de un vernil străveziu, executând un dans acvatic precum o legănare difuză, un dulce balans senzual, ademenitor ca o reverie venită de departe. Sublime alunecări pe corzile harfei. O fată alunecă de pe chei și e pe punctul de a se îneca în Sena. Îngerul Măturător o salvează, dansează împreună, o virtuală idilă se leagă, apoi coboară în fluviu și dispar împreună. Dragoste împlinită în moarte ca în cazul romanticului german Heinrich von Kleist? Farmecul tenebros al morții acvatice? Dumnezeu știe. Oricum, muzica jeluitoare, ne spune compozitorul însuși, este prelucrată după Dies

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Irae Dies Illa, melodie compusă prin secolele XII – XIII și preluată și de Berlioz în Simfonia fantastică.

Sunt acorduri profund tragice, îmbrăcate în dans ondulator lugubru.

Actul al treilea, Jertfa solară, ni-l aduce în primplan pe al treilea tânăr sortit morții. Este ciobănelul/ tinerelul din colindele transilvane din zona Sălajului, unde păstorul e ucis din gelozie, ne spune autorul și trebuie să-l credem. Compozitorul Constantin Rîpă a aprofundat cercetarea despre baladă, a interpretat concepția despre moarte a omului din popor într-o teză de doctorat cu titlul Ideea mioritică în creația muzicală cultă românească. Ceea ce a crezut de cuviință să sintetizeze aici, în acest spectacol-balet, după ce în caietele de însemnări combate ritos teoria fatalistă a morții ciobanului, este metafora nunții astrale, greu de înfăptuit vizual prin gesticulația și mișcarea balerinilor. Și această sugestie apoteotică vine după ce se face un prea larg excurs nunții țărănești. Și încă de două ori. Prima dată când ciobănelul întâlnește în cale alaiul de nuntă și toți se încing la joc lung. A doua oară când „măicuța bătrână cu brâul de lână” adoarme și visează nunta fiului ei mort nenuntit, ceea ce echivalează cu o digresiune greu digerabilă de la simbolismul țintit. Păstorul execută un minunat dans ritualic, dimineața, închinat soarelui, înainte de a porni cu oile la păscut. Lui i se alătură ceilalți doi ciobănei (Lucian Bacoiu și Dan Haja) care îl pizmuiesc pentru că fata căreia îi fac ei ochi dulci îl simpatizează pe el. În vârtejul jocului popular „veselos” în care se prind perechi Iuliana Dane, Diana Groza, Ofelia Mărginean, Patricia Cenan, Ingrid Poka, Dorina Lucaciu, Raluca Perde, Romulus Petruș, Valentin Mihăilă, Tudor Stupar, Paul Cuibus, Liviu Har, cei doi îi caută pricină până când începe lupta și rivalul este ucis. Măicuța bătrână (Liana Taloș) duce cu ea durerea adâncă printr-un bocet sugerat la saxofon. Dispariția ciobanului „în soare și în fabuloasa natură” (după intențiile compoziotrului) primește tonalitatea gravă a unei tragedii universale, în timp ce trupurile zvelte ale balerinilor, răsucite, contorsionate în suferință, sunt acoperite de umbra morții. Parcă auzi cuvintele actorului Vsevolod Emilievici Meyerhold, regizor și teoretician al teatrului din Rusia anului 1900, care spunea: Nu trebuie să trăiești spaima, ci s-o exprimi scenic printr-o acțiune fizică.

Inspirația compozitorului și sensibilitatea poetului se întâlnesc în acest balet, corolar al muncii îndelungate în plan componistic major, racordat la inovațiile din muzica secolului XXI. Fără un corp de balet atât de experimentat și bine sudat, cum este colectivul de la Opera Română din Cluj, baletul Tânărul și moartea de Constantin Rîpă n-ar fi cunoscut succesul pe deplin meritat, resimțit ca atare de publicul spectator la premieră și, sperăm, în spectacolele următoare.

203

FILOSOFIA CULTURII/ ARTEI

Ion HIRGHIDUȘ

„ERORI” ALE INFINITULUI ÎN BASMUL ROMÂNESC Un mare filosof spune că trei sunt gânditorii culturii noastre care și-au pus problema ființei: limba, un poet și un sculptor. Dacă limba este cea care ne învăluie și ne depășește din toate părțile, pentru că în ea se află tot ceea ce este dincolo de noi ca mărturie istorică, dar și tot ce ține de misterele instinctului și sângelui, înseamnă că literatura nu poate aluneca înspre un punct de absență, sau către un grad zero al scriiturii, în sensul dat de Roland Barthes. În continuarea acestui gând: există ceva straniu (în natura umană) în a înțelege, cum face Borges, că Shakespeare „seamănă cu toți oamenii, în afară doar că seamănă cu toți oamenii”, că toți autorii sunt un singur autor, că toate cărțile sunt repetarea obosită a uneia singure. Este aici o tragică negare a Individualului, dar totuși o maladie creatoare a spiritului. Angajarea numai spre generalitate ar aduce literaturii neajunsul de a pierde orice început și sfârșit și de a deveni un volum sferic, fără limite, pe care-l scriu și unde sunt scriși toți, după cum ar spune Maurice Blanchot. Lumea ar fi astfel pervertită într-o sumă infinită de ipoteze posibile.

Această pervertire ar însemna un abominabil Aleph.

Dacă într-un fel pot sta așa problemele, înseamnă că existența unei linii drepte în literatură este imposibilă.

Ar rămâne ca model de reprezentare linia frântă – care este o infinitate de linii drepte - și linia curbă, privită, în mod paradoxal, printr-o infinitate de segmente drepte.

Dacă literatura ajunge la anumite „erori” ale infinitului, înseamnă că ea aplică cele două modele: linia curbă și linia frântă – care îi sunt într-un fel inadecvate. Se susține matematic faptul că orice dreaptă prelungită la infinit se curbează, sau că două drepte paralele se întâlnesc înspre infinit. Suntem puși în situația de a înfrunta două realități, pe care le putem controla numai pe anumite segmente. Păcatele pe care le înfăptuiesc modelele sunt de fapt cele ale infinitei curgeri sau cele ale infinitei nemișcări, repetate de la Heraclit și Parmenide încoace. Un al treilea păcat este cel al infinitului potențial (dacă avem un număr este posibil să găsim un altul, dacă am găsit alt număr este posibil să găsim un altul diferit de primele etc.), care a dus și duce spre spinoasa problemă a aporiilor.

Adevărul literaturii constă în „eroarea” infinitului.

Dacă nu avem „eroare” a acestuia, atunci adevărul aparține științelor sau filosofiei. Se spune uneori că literatura trunchiază sau falsifică adevărul, dar se are de obicei în vedere o înțelegere unilaterală a acestuia: cantonarea propozițiilor considerate adevărate în parametrii rațiunii obișnuite. În unele asalturi ale adevărului de către cu-

204

noaștere, demersurile nu-și mai caută o anterioară justificare logică, dar trimit gândirea spre general, pe modelul unei integrante ontologice. O astfel de integrantă ia cu sine totul, îndeplinind, pe lângă îmbogățirea sinelui cu toate viciile și virtuțile, și o funcție salubritară, măturând orașele – cum zice un poet american – de patimile care se ascund în spatele ferestrelor și ușilor.

Suntem și nu suntem în afara legilor logice și avem sau nu a ne bucura de adăpostul lor. Dacă logica ne apără, o face în schimbul unui preț suprem, care va însemna, într-un loc și timp anumit, viața noastră. Ea înseamnă supunere, și nu una oarecare, față de ceva care ne desființează, ca preț al înființării noastre în lume.

Nealegând-o însă, vom fi supuși unui deplin atac al haosului asupra ființei și libertatea va însemna doar mutarea centrului de existență dintr-un loc în altul. Avem de a alege între Stabilitate și Instabilitate a Nous-lui, între a înțelege Rațiunea ca Unu sau a o înțelege în spărtura practicată între Spirit și Suflet. Este posibil ca acest gând: că Rațiune este Spirit și Suflet, deci stă sub semnul de început al unei pluralități, să aibă o relevanță pentru o disciplină cum este literatura (oricât ar părea de liberă, literatura este rezultatul unei îndelungi și complicate disciplinări a spiritului creator). Aceasta pare a fi în primul rând a sufletului – în măsura în care sufletul este „artistul” din ființarea noastră. Orice artist reprezintă, într-un fel, o întruchipare a neliniștii și este foarte potrivită vorba care spune că sufletul nu-și găsește locul nici după moarte. Există ceva din această neliniște, adâncă și inconfundabilă cu altceva, în basm care, ca și poezia, își trage substanța din focul sufletului omenesc. Neliniștea cea mai adâncă a sufletului este una de ordin metafizic, pentru că ea înseamnă îndrăzneala făpturii de a se afla față în față cu Infinitul. Ce înseamnă acesta este greu de spus, pentru că el poate însemna tot ceea ce poate fi neînțeles de noi. Un lucru pe care-l cunoaștem, îl cunoaștem pentru că-l scoatem de sub ordinul infinitului și-l încorporăm într-un fapt rațional. După demersurile cunoașterii, ne dăm seama că elementele noi care intră în câmpul rațional nu aveau cum să aparțină infinitului, pentru că acesta nu se poate afla unde îl căutăm.

Neliniștea fundamentală din unele basme ale noastre se află în conflictul dintre făptura omenească și ce este dincolo de rațiune. Feții-Frumoși din basmele românești au în ei o neliniște care-i poartă din loc în loc, obligându-i la Călătorie, pentru realizarea unui scop.

Povestea lor este una a Nostos-ului, care poate fi privită pe mai multe din fațetele sale, în dialogul dintre rătăcire și întoarcere. Și această poveste are două fire epice: unul BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

FILOSOFIA CULTURII/ ARTEI al fiului rătăcitor și altul al fratelui fiului rătăcitor (după accepțiunea dată de Constantin Noica). Basmele noastre ilustrează foarte bine cele două personaje. Fratele Fiului Risipitor pleacă în lume pentru că este supus unor constrângeri exterioare, fiul pleacă întotdeauna dintr-un imbold interior. Am putea spune că fratele nu este conștient de faptul că se află în față cu Infinitul și nici nu-l interesează. Fiul Risipitor, deși nu este nici el conștient de la început, simte Infinitul și toate dorințele lui sunt raportate față de acesta. Cele două fire epice sunt povestea cea adevărată a conștiinței, „una pe care filosofic a scris-o Hegel”. Dar și basmul românesc spune ceva în acest sens și o spune cu o profunzime inegalabilă. Într-o bună zi, după un plâns și o tăcere, se naște un fiu al Omului sub promisiunea: „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Făptura omenească cere ceva care intră în contradicție cu sinele ei, și nu numai atât: cere anularea antinomiilor. Căutarea unei vieți veșnic tinere nu este ceva nou, pentru că acest gând îl găsim încă în scrierile cele mai vechi. Ghilgameș cere același lucru de la Utanapiștim și dacă-l pierde, după ce la obținut cu multă trudă, îl pierde din cauza imprudenței sale omenești.

Dacă Făt-Frumos cere anularea antinomiilor, o face pentru că el caută Absolutul, iubirea cea mare, menită să-i asigure veșnicia. El caută infinitul cu care ar vrea să se confunde. Dar până a ajunge acolo, ceea ce înseamnă același lucru cu Ființa în pura ei generalitate, el trebuie să se confrunte cu anumite niveluri ale ființei, ce sunt tot atâtea încercări de a-l abate de la calea sa și de a-l întoarce în natura omenescului. Infinitul, în cazul lui FătFrumos, se comportă ca ceva ce așteaptă și ale cărui măsuri de precauție sunt câteva capcane, imposibil de trecut pentru o ființă omenească normală. El are de depășit două orizonturi: unul este al omenescului, al doilea este al neînsuflețitului. În spatele acestor două orizonturi, viața se afirmă din nou, dar sub aspecte năpraznice. Noica a numit acest basm basmul ființei, pentru că există dincolo de peripețiile lui Făt-Frumos o oază a unei liniști de ordinul ființei pure și inalterabile. Venirea fiului de împărat în acest paradis nu tulbură cu nimic Infinitul și dă impresia că extensiunea acestuia este posibilă oricât.

Este un lucru ciudat și contrar umanului că cineva ajunge în Infinit, acolo unde nu există antinomii. Acolo rațiunea intră în pauză sau într-o ciudată liniște și uitare, pentru că uitarea și memoria nu au fost inventate. Se pare că singurul sentiment omenesc apt de a exista aici este Iubirea, dar și ea doar ca pură generalitate și nu în manifestări individuale. Cât ține acest paradis nu putem ști, dar basmul ne spune că el se învecinează cu Valea Plângerii și aceasta este o supapă prin care Infinitul scapă de posibilii intruși. Plecare, ca și venirea umanului, în câmpul infinit nu-l tulbură cu nimic pe acesta din urmă, așa cum Ființa nu este tulburată dacă nenumăratele ei forme particulare dispar sau dacă apar altele noi.

Plecarea din infinit, înțeles ca proprietate a universalului, în basmul românesc trece prin Valea Plângerii. Și cum să nu treci prin această vale dacă părăsești sensurile cele mai generale și te întorci acolo unde cercul existenței se închide în finit? Inactivitatea bolnavă în care stă BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

un timp Făt-Frumos nu are nimic uman, iar posibilitatea metafizică pe care el o scrie o poate face numai după revenirea totală a memoriei. Când trece prin Valea Plângerii, observă că totul este schimbat și că el vine cu un anumit primitivism al numerelor mari, iar ființa sa individuală suferă o alterație acută.

Există într-un basm românesc, numit „Glasul morții”, recunoașterea omului că el nu poate fugi de sub Moarte, aceasta fiind împlinirea sa naturală. Orice ascundere în abstract și ieșirea de sub tiparele vieții obișnuite poate fi asemuită cu o fugă de sub moarte. Dar moartea este ca tatăl din parabola biblică a fiului risipitor, arătându-și nu numai bunăvoința, ci și pedepsind, cel puțin cu o palmă finală și definitivă, pe cel care a îndrăznit să se ascundă în spatele generalității pure. A ajunge din nou pe drumul cel bun, înseamnă a ajunge la moartea ta individuală, sau a intra sub raporturile necesare ale măsurii tale omenești. Făt – Frumos nu înțelege niciodată bine acest lucru, până când nu este supus unei alterități bruște și până când nu înțelege că el nu-și află așezarea în generalitate. Dacă existența omenească este față în față cu Infinitul, asupra ei se pot răsfrânge cel puțin trei tipuri de „erori” ale acestuia: a) pasivitatea infinitului; b) existența infinitului în afara omenescului; c) existența infinitului ca infinit potențial sau sincategorematic. Aceste „erori” funcționează în basmul românesc și duc la comportamente corespunzătoare.

Pasivitatea infinitului. Infinitul are permisibilitate și rămâne netulburat de intrările și ieșirile din el. Omul se poate gândi ușor să pornească spre Absolut, fie pentru a duce o viață veșnică, fie pentru a duce un mesaj sau a salva pe cineva. El poate merge pe tărâmul celălalt cu condiția să fie suficient de dotat, iar dacă se întoarce întotdeauna în lumea sa proprie o face pentru că există o chemare a morții ca măsură.

Existența infinitului în afara omenescului. La această „eroare”, Făt-Frumos încearcă să stră – mute existența omenească într-o lume nespecifică. Nu reușește decât să anuleze până și ființa lui individuală, atunci când intră într-o lume neantinomică. Singurul lucru care-l salvează ca om este intrarea lui în Valea Plângerii. Aceasta servește omenescului mai mult decât pare.

Existența ca infinit potențial. Dacă infinitul ar fi unul actual, ca cel propus de Cantor, Făt-Frumos ar trăi liniștit în acesta. El îl simte însă ca pe un infinit sincategorematic. Dorința lui este aceea de a transforma infinitul potențial în unul actual. Parcă este conștient că prin infinit potențial ajunge doar la aporie și nu-și atinge ținta. El iese de sub continuum-ul dreptei reale sau numerelor reale, la capătul cărora nu ar ajunge niciodată, și construiește, se pare, ca în teoria relativității, un continuum quadri-dimensional „spațiu-timp”.

Aceste trei „erori” sunt, în cele din urmă, capcanele în care cade încercarea omenească de a ieși din tiparele ei obișnuite, din firesc, intrarea în ființa maximei generalități. Ele sunt peceți ale Morții, pentru că și ea este pasivă față de suferință, există în afara voinței omenești, este potențială și pe măsura fiecăruia.

205

MUZICĂ

Liliana POPA

Interviu cu muzicologul Grigore CONSTANTINESCU Liliana Popa: Domnule profesor Grigore Constantinescu, pornind de la volumul lansat astăzi, „Patru secole de operă”, de la începuturi până în zilele noastre, care sunt genurile abordate în carte? Ce v-a marcat dea lungul timpului, locuri, oameni, întâmplări, având în vedere că aìi făcut specializări la Monte Carlo, la Viena, la Milano ?

- Grigore Constantinescu: Pot să vă spun că m-a interesat teatrul muzical, din dorinìa de a realiza regie de operă. Acesta a fost începutul meu, nu al genului de operă. M-am adresat, în perioada studenìiei de la Conservator, maestrului Jean Răzescu, cu speranìa pregătirii acestei profesiuni. Din nefericire, la momentul respectiv, dânsul nu a fost dornic să accepte rugămintea mea. După treizeci de ani, la o reîntâlnire, mi-a zis: „Nu îmi pot reproèa decât faptul că te-am refuzat, fiindcă am văzut modul în care ai slujit lumea operei, câte idei au venit în această familie de muzicieni, reprezentaìi de cântăreìi, regizori, actori pe scenă muzicală”.

După ce mi-am exprimat această dorinìă, pasul următor a fost posibilitatea de a frecventa cât mai multe reprezentaìii de opere din stagiunile bucureètene. Audiìiile pe disc sau pe banda de magnetofon completau aceste vizionări. Opera văzută în direct este cu totul altceva decât opera ascultată, pentru că iese din paramentrii ficèi, èi devine „operă trăită”, cu emoìii participative între tine èi interpreìii de pe scenă. Mi-au rămas în memorie multe momente în care eram foarte emoìionat, clipe în care unii interpreìii mi-au dăruit mai mult decât o simplă trăire. Am descoperit o valoare deosebită într-o creaìie apropiată. De pildă, îmi aduc aminte că, la premiera spectacolului „Amorul doctor”, de Pascal Bentoiu, am fost atât de entuziasmat, încât, plecând de la teatru, m-am oprit la o poètă èi i-am trimis o telegramă, în care îi mulìumeam pentru ceea ce îmi dăruise în sala de teatru.

Paèii următorii devenind din ce în ce mai numeroèi, astfel încât, începând activitatea de cronică muzicală, am fost prezent la premiere, la debuturi èi la redescoperiri de personalităìi. Am scris èi, încet-încet, am început să mă apropii de interpreìii pe care îi cunoèteam. Au apărut cărìi despre cântăreìi, despre grupaje de lucrări. Astfel, drumul prin lumea operei a fost din ce în ce mai frecventat. Îmi aduc aminte că, încercând să scriu o monografie despre Gaetano Donizetti, am aflat că, în afară de cele èapte opere pe care le cunoèteam, mai existau încă vreo 70 despre care nu ètiam aproape nimic. A început atunci un pariu cu imposibilul. În biblioteca mea există un raft întreg

206

cu monografii èi cărìi despre Donizetti. În istoria lucrărilor publicate de mine există un volum despre cele 74 de opere realizate de Donizzetti, cu distribuìii, cu subiecte, cu întâmplări, è.a.m.d. În timp ce lucram la monografia mării noastre cântăreìe Emilia Petrescu, i-am mărturisit soìiei mele că am întrerupt scrierea monografiei, pentru că nu am putut rezista dorinìei de a scrie un volum despre Giuseppe Verdi.

Când am terminat cartea despre Verdi, am revenit la studiul dedicat Emiliei Petrescu. Nu mi-a părut rău, pentru că Verdi devenise un erou al meu èi sunt mai mulìi dintraceètia, èi cântăreìi români, străini, èi mai ales, maeètrii ai genului operei.

Când am scris volumul care s-a lansat, în fine, la Opera Naìională Română, în vara acestui an, eu devenisem, deja, profesor de Istoria Operei la secìia canto de la Universitatea Naìională de Muzică. Bineînìeles, nu mam mulìumit să amintesc sau să schiìez câteva momente din istoria operei. În acelaèi timp, am început să-mi aètern gândurile pe hârtie, manuscrise, care au devenit volumul lansat astăzi. Un volum care împlineète destinul unui gen foarte iubit de oameni, pentru că să trăieèti cântând este un dar divin.

Liliana Popa: Dacă ar fi să alegeìi, într-o seară, să ascultaìi o operă de Verdi, un concert de Ceaikovski sau Rahmaninov, la care v-aìi opri? Care sunt spectacolele care vă rămân în memorie?

Grigore Constantinescu: Sunt foarte multe èi unele sunt ca atunci când le-am ascultat prima oară. De exemplu, la premiera „Olandezului zburător”, de Wagner”, la Opera din Cluj, am venit acasă foarte tulburat, mult mai tulburat decât la premiera ulterioară de pe scena bucureèǦ teană. Când am descoperit-o, după miracolul pe care îl făcea Magda Ianculescu în „Traviata”, pe Eugenia Moldoveanu în acelaèi rol, mi-am dat seama că există mai multe opìiuni pentru ceva minunat.

Copil fiind, când am văzut prima oară, opera „Faust”, la Arenele Romane, unde cânta Arta Florescu èi, bineînìeles, erau mari interpreìi ca Maria Snejina, revăd scena în aer liber, în care toată povestea faustiană era la fel de veridică cum era èi mai târziu, iar eroina principală întruchipată de Elisabeta Neculce - Carțiș, la fel de atrăgătoare èi interesantă. Cred că pot să mă refugiez în amintirile spectacolelor de operă, când caut liniètea èi pacea în viaìa mea cotidiană: aud vocile, văd chipurle èi revine bucuria.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POLITICĂ

Vartan ARACHELIAN

SILVIU BRUCAN – UN PERSONAJ IGNORAT LA OSPĂȚUL ÎNVINGĂTORILOR (III) Vartan Arachelian: în ziua de 22 decembrie, la orele 14.30 v-am văzut la etajul XI; chiar atunci se rătăcise în holul Televiziunii domnul Janos Fazekas, care voia să ajungă la dumneavoastră; l-am condus, știu că nu l-ați primit, așa cum am înțeles că nici domnul Dumitru Popescu, puțin înaintea lui, nu fusese primit acolo, deși domnul Iliescu, la trei ani de la revoluție, a spus că putea veni oricine, întrucât ușile Televiziunii și ale Ministerului Apărării Naționale erau deschise. Un soi de cinism pentru că, iată, la orele 15.00 studioul 4 a fost bine zăvorât și oamenii care erau acolo, în legătură directă cu dumneavoastră, au pus stăpânire pe acest studiou. Pentru că ați lucrat cu colegii mei Stark și Brateș: în ce măsură dumneavoastră i-ați dirijat în după-amiaza zilei de 22 decembrie, cu informațiile care au fost date pe post?

Silviu Brucan: În primul rând, încă era conducător în TVR Petre Constantin; el dirija toate operațiile.

Eu am lucrat cu el, pentru că încercam să facem ordine fiindcă năvălea toată lumea, toți voiau să se vadă pe micul ecran, era atunci un asalt... Fiecare voia să se arate revoluționar, că e cu revoluția, tot felul de oameni cu diverse figuri, cu cazier foarte prost... Atunci noi încercam să punem puțină ordine. Dar nu m-am amestecat în chestiunile alea concrete pe care le făcea Brateș.

Vartan Arachelian: Tot atunci am văzut, sau a ieșit din biroul pe care îl ocupa Petre Constantin, și o delegație de la ziarul Scânteia; pe urmă v-ați implicat în schimbarea conducerii acestui ziar, și în perioada de tranziție spre ceea ce a devenit ziarul Adevărul.

Silviu Brucan: În cadrul conducerii FSN, aveam în răspundere conducerea Ministerului de Externe și a Sistemului de agitație și propagandă. Așa se numea pe vremea aia. Și în această calitate am avut de a face cu foarte multe ziare care au apărut în perioada aceea.

Vartan Arachelian: Cine a avut această neinspirată idee de a boteza Scânteia cu numele de „Scânteia poporului“? Că și asta este un reflex tot de gorbaciovism, la urma urmei, căci altfel nici nu se punea problema, în capul celor care l-au botezat așa, de căderea comunismului.

Silviu Brucan: Chiar nu-mi aduc aminte.

Vartan Arachelian: Sunt două numere, le am acasă, din 23 și din 24 decembrie.

Silviu Brucan: Cine le-a scos?

Vartan Arachelian: Păi echipa care e și azi, plus domnul Andon.

Silviu Brucan: Și așa s-a numit?

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Vartan Arachelian: Da, „Scânteia poporului“.

Probabil că într-o zi vor avea o valoare arhivistică deosebită. N-ați influențat cu nimic deci; tot ce s-a emis pe postul de Televiziune în după-amiaza zilei de 22 decembrie, când s-a dat drumul cu teroriștii, cu lucrurile astea...

Silviu Brucan: Nu, nu mă ocupam eu cu treaba asta.

Vartan Arachelian: Dar cine, domnule profesor?

Silviu Brucan: Păi ăia care erau acolo, în studio.

Vartan Arachelian: Era numai inițiativa lor?

Silviu Brucan: Da, sigur. Acolo dirijau lucrurile mai degrabă Dinescu și cu Caramitru decât noi.

Vartan Arachelian: După câte îmi amintesc, Caramitru trecuse după-amiază dincolo, la Comitetul Central, când a început să se tragă în Piața Palatului.

Silviu Brucan: Păi toți am fost acolo, de la ora 17.00.

Vartan Arachelian: Păi atunci a început să se tragă, după ora 17.00. Ați fost în mijlocul evenimentelor. V-ați format o teorie despre teroriști?

Silviu Brucan: Da, este misterul unei enigme, dacă pot să spun așa. Pentru că lucrul cel mai convingător al tezei că nu au fost teroriști este că niciunul nu este în momentul de față nici condamnat, nici arestat... Însă eu am aici...

Vartan Arachelian: Păi „terorist" nu înseamnă neapărat unul căruia îi scrie pe frunte, ci unul care a tras și a terorizat populația!

Silviu Brucan: Eu am aici un tabel, Ministerul Apărării Naționale, decembrie 1989, pe care, din fericire, l-am păstrat. Conține numele teroriștilor reținuți și predați în garnizoană, și conține: data (23-24, 24-25, 25-26, 27 și chiar 28 decembrie); numărul de reținuți (un total de 473 de oameni); cine i-a predat (numele ofițerilor care i-au predat); unde au fost predați (la ce unități).

Vartan Arachelian: Dați-ne un exemplu, ca să aibă telespectatorii o idee.

Silviu Brucan: Armata 1: 31 de reținuți, pe 2324; i-a predat maiorul Spurcaciu Constantin din Brigada 4 VM, la IJ Pol. Brașov; i-a primit maior Neagu Constantin.

Vartan Arachelian: Acolo nu scrie însă cine le-a èi dat drumul după aceea!

Silviu Brucan: Aicea cred că vina principală este a lui Ion Iliescu care, în 26 decembrie, a semnat Decretul nr. 4, prin care întreaga Securitate era asimilată Armatei. Și nu numai trupele alea, 25.000 de soldați 207

POLITICĂ ai Ministerului de Interne, ci întregul aparat represiv, în frunte cu generalul Vlad care, asemeni multora, a căpătat funcții de conducere. Întrucât, în perioada aceea, noi nu aveam o poliție militară cum au toate armatele, că o desființase Ceaușescu, toți ăștia au fost predați la posturi de miliție, care erau conduse de securiști. Iar generalii ăștia care, prin ordinul lui Iliescu, au devenit conducători în armată, au avut toată posibilitatea ca teroriștii să fie eliberați până la unu. Fiindcă, dacă rămânea măcar unul singur - și ei știau lucrul ăsta - el ar fi fost anchetat și judecat, și ar fi trebuit să spună din ce unitate face parte, ce misiune avea unitatea lui și cine o comanda.

Vartan Arachelian: Ce fel de unități credeți că erau?

Silviu Brucan: Erau unitățile create prin ordinul 2600 al lui Ceaușescu și Postelnicu, după rebeliunea de la Brașov. Ceaușescu, care nu lăsa crize de astea fără măsuri, și-a dat seama că trebuie creat ceva care să oprească și să anihileze asemenea acțiuni împotriva lui, și a creat, prin acest ordin 2600, niște unități speciale care erau de comando, specializate în gherila urbană, dotate și instruite pentru un asemenea tip de acțiune. Eu, în cartea mea, le-am menționat. Erau câteva unități care aveau vreo 3.000 de oameni în București și în toate capitalele de județ existau subunități de acest gen. Din rândul acestora, după părerea mea, sau recrutat teroriști. Nu din toate unitățile, dar din ele.

Vartan Arachelian: Și ele erau sub comanda Ministerului Apărării Naționale, sau sub comanda Ministerului de Interne?

Silviu Brucan: Erau sub comanda Securității, dependente de Securitate.

Vartan Arachelian: Deci sintagma aceea teroriști-securiști era reală?

Silviu Brucan: Da. Ceea ce este interesant e că toate anchetele care s-au făcut de către comisiile astea parlamentare - și aia a lui Nicolaescu care s-a ocupat de Armată, și aia a lui Gabrielescu care s-a ocupat de Iliescu - niciuna nu s-a ocupat de aceste unități ale Securității; le-au evitat cu grijă.

Vartan Arachelian: De ce?

Silviu Brucan: Păi cred că nu au vrut să se atingă de Securitate, dintr-un motiv sau altul. Nu am nicio dovadă în privința asta, dar constat că nu au mers la rădăcina răului.

Vartan Arachelian: Ordinul pe care l-a dat generalul Iulian Vlad - ca oamenii Securității să nu acționeze din dimineața zilei de 22 - a făcut excepție pentru asemenea trupe?

Silviu Brucan: N-a dat un asemenea ordin. Tocmai asta e, că nu a dat un asemenea ordin. Eu, când am ajuns în dimineața zilei de duminică, 24 decembrie, la Ministerul Apărării Naționale, și am constatat că Vlad e unul dintre conducătorii Armatei, i-am cerut lui Iliescu să am o confruntare cu acest om, în Consiliul nostru de război, care se întâlnea în fiecare seară la 19.00. Și Iliescu nu a vrut la început. Și eu i-am spus: „Dragă Ioane, în cazul ăsta, dacă tu vrei să cooperezi cu generalul Vlad, șeful Securității, să fii sănătos, eu îmi iau pălăria și plec. Nu vreau să am de-a face cu el". Și m-am dus și la Militaru și, în sfârșit, am obținut să existe această confruntare. Și în acea 208

ședință din seara aia de duminică i-am pus câteva întrebări generalului Vlad. Și i-am spus: „Dumneata, ca șef al Securității, știi foarte bine că au existat niște unități destinate special, prin ordinul 2600, să acționeze când sunt rebeliuni împotriva lui Ceaușescu. Oamenii ăștia au legătură telefonică între ei, de comunicație; oamenii ăștia sunt dotați cu mijloace de transport, cu comunicări radiofonice; au locuri în care se ascund; au locuri în care își împrospătează muniția...

De ce nu ai spus totul generalilor aici de față, ca să poată fi stârpită această acțiune care a atacat Televiziunea, a atacat Radioul, a atacat Ministerul Apărării Naționale?“ Si toată lumea din București știe că erau ciuruite de gloanțe aceste clădiri.

Vartan Arachelian: Și ce v-a răspuns generalul?

Silviu Brucan: Generalul a răspuns că nu a existat un asemenea plan, că el nu știe nimic. Atunci i-am întrebat pe ceilalți opt generali care erau în jurul mesei: „Domnilor generali, puteți concepe o situație în care soldații din subordinea dumneavoastră acționează pe baza unui plan pe care dumneavoastră nu-1 cunoașteți?" Și toți în cor au spus „nu". De fapt, asta am urmărit să dovedesc eu: că omul ăsta are o atitudine duplicitară. Nu a luat nicio măsură. Eu îi cerusem încă din dimineața zilei de duminică să facă o declarație la Radio și la Televiziune în care să dea un ordin expres tuturor oamenilor de sub comanda lui să se predea, să renunțe la luptă. Și n-a dat acest ordin.

Vartan Arachelian: Deci acuzații care se aduc mai recent Direcției de Informații a Armatei, cum că trupe din subordinea acestei Direcții au acționat ca teroriști, dumneavoastră spuneți că nu se susțin?

Silviu Brucan: Nu pot să concep că unități ale Armatei să fi tras în Ministerul Apărării Naționale, în care ne aflam noi. Nu pot să concep așa ceva.

Vartan Arachelian: Și aceste incidente tragice care au avut loc la Otopeni, în fața Ministerului Apărării Naționale...

Silviu Brucan: La Otopeni a fost o încurcătură, într-adevăr, între unități militare. Asta a fost în afara chestiunii. Acolo s-au ciocnit din prostie două unități. În armata americană există o expresie, friendly fire... Și în războiul din Golf s-a întâmplat ca unități americane să tragă una într-alta. Asta s-a întâmplat la Otopeni, dar ăsta e un caz cu totul special.

Vartan Arachelian: Și cazul celălalt, din fața Ministerului Apărării Naționale, cu USLA-șii?

Silviu Brucan: Ei, aia e o poveste care n-a fost niciodată cercetată serios. Și-am să spun și de ce, pentru că întâmplarea face să fi fost martor la ea. În dimineața aceea în cabinetul lui Militaru era colonelul Ardeleanu care era șeful USLA și generalul Vlad. Și Militaru 1-a întrebat pe Ardeleanu: „Câți oameni ai?" El a spus că 80 de oameni la Sibiu, unde a avut ordin să-i trimeată - știm chestia asta - ca să-1 apere pe Nicu Ceaușescu.

Vartan Arachelian: Deci oamenii aceia de unde erau?

Silviu Brucan: De la USLA. Vartan Arachelian: Sigur-sigur?

Silviu Brucan: Da. Vartan Arachelian: Așa spunea colonelul Ardeleanu?

Silviu Brucan: Da, așa a spus.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Vartan Arachelian: Păi se spune că ar fi fost din batalionul...

Silviu Brucan: Nu, erau uslaèi în toată regula ăia. Și Ardeleanu a spus că mai are 600 de oameni. „Păi păstrează-ți câți ai nevoie ca să apere garnizoana ta, și trimete-i pe ceilalți ca să-i despresureze pe ăștia care trag în Ministerul Apărării Naționale!" A plecat Ardeleanu, a plecat și Vlad cu el, n-au întreprins nimic în direcția asta. În schimb a venit unitatea aia seara, a lui Trosca, care, în mod ciudat, s-a apropiat pe ascuns de intrarea Ministerului Apărării Naționale, nu știu cu ce intenție. Ministerul era bine apărat, ăștia au deschis foc și i-a desființat. Dar ce căuta Trosca acolo...!?

Vartan Arachelian: Păi nu fusese chemat de generalul Militaru?

Silviu Brucan: Nu. Vartan Arachelian: Păi așa se spune.

Silviu Brucan: Militaru nici nu știa de ei, ce, nam discutat eu a doua zi cu el? Nici nu știa de ei. Asta a fost o misiune foarte suspectă, și care a rămas o enigmă pentru mine, și probabil pentru...

Vartan Arachelian: În 26 decembrie v-am văzut după lichidarea cuplului Ceaușescu. Ce părere aveți: a fost un proces, sau o execuție?

Silviu Brucan: A fost un proces de revoluție.

Adică vreau să spun următorul lucru: astăzi judecăm altfel. Judecata asupra acestui proces trebuie făcută numai în contextul ăla. .

Vartan Arachelian: Deși a aruncat o imagine foarte proastă asupra...

Silviu Brucan: A aruncat o imagine foarte proastă, însă oamenii care au citit despre revoluție, știu că asemenea lucruri se petrec în mod frecvent.

Vartan Arachelian: În 26 decembrie, după-amiază, v-am văzut într-o apariție la Televiziune împreună cu doamna Doina Cornea și cu domnul Dumitru Mazilu. Și la un moment dat ați avut o ieșire destul de violentă la adresa unei colege — din păcate anul trecut s-a prăpădit - fiindcă intrase să vă alerteze cum că se pregătea un miting al tinerilor în Capitală.

Silviu Brucan: Nu, nu din cauza asta. În loc să-i oprească pe oamenii care se băgau peste noi acolo, îi lăsa să treacă. În loc să putem avea o discuție, eram asaltați de o serie de oameni care voiau să apară și ei pe micul ecran.

Vartan Arachelian: Ce rol au avut acești foarte importanți disidenți Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Pleșu, Doina Cornea, în acest Front al...

Silviu Brucan: Au avut un rol considerabil.

Vartan Arachelian: Dar n-a fost numai cumva un rol, așa, de fațadă, iar în spate să lucreze acest nucleu pe care l-ați format dumneavoastră împreună cu domnii Iliescu, Militaru, Petre Roman...?

Silviu Brucan: Bine, în acel moment, Frontul Salvării Naționale își căuta o platformă cât mai onorabilă în fața populației. Și cea mai bună metodă de a căpăta o asemenea platformă onorabilă era să aibă disidenți în față.

Vartan Arachelian: Sigur, politica presupune de multe ori și cinism, dar n-a fost o măsură să...

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

POLITICĂ Silviu Brucan: Nu, era și firesc să fie solicitați, numiți...

Vartan Arachelian: Dar totuși nu aveau acces la decizii!

Silviu Brucan: N-aveau acces la decizii, și treptat au demisionat. (…)

Vartan Arachelian: Acum, la nouă ani de la acele evenimente, credeți că România post-ceaușistă a pășit cu dreptul?

Silviu Brucan: Nu, dimpotrivă. Pentru România a fost o nenorocire acest guvern de centru-stânga.

Pentru că șapte ani de zile a ținut țara în loc.

Vartan Arachelian: Enigmele care încă mai persistă asupra evenimentelor din decembrie '89, au și ele rolul lor, își arată și ele, din când în când, vârful icebergului? De exemplu, ce se întâmplă astăzi în viața noastră politică, unele dintre atitudini care nu găsesc nici o logică la prima vedere pot fi puse în legătură cu ce a fost revoluția română?

Silviu Brucan: Dacă studiați chestiunea mai serios în contextul de atunci, vă dați seama că, în vreme ce în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia au venit la putere guverne de centru-dreapta care au trecut imediat la o reformă de structură, în România nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă, a venit un guvern de centru-stânga, care, pe plan politic, a făcut, într-adevăr, reforma: a creat instituții democratice, a adoptat o Constituție...

Dar pe plan economic, structurile economice au rămas neatinse timp de șapte ani. Iar asta se repercutează foarte rău în situația de astăzi.

Vartan Arachelian: O ultimă întrebare, pentru că trebuie să ieșim din emisie: credeți că România se află într-un tunel al tranziției, sau într-o groapă din care nu poate ieși?

Silviu Brucan: Eu cred că va ieși din groapa asta, dar foarte greu. Nu avem noi timp să elaborăm chestiunea asta mai serios acum. Părerea mea este că viciul fundamental este că noi nu avem o forță de dreapta. Și nu numai că nu avem o forță politică de dreapta, dar nu avem nici măcar o bază socială pentru o politică de dreapta. Din cauza politicii etatiste a lui Ceaușescu, nu s-a dezvoltat la noi o potențială clasă mijlocie, așa cum s-a întâmplat în celelalte țări, și care a constituit baza socială a centrului-dreapta. La noi nu a fost nici pe plan politic - pentru că Ceaușescu n-a permis nici formarea unei opoziții de dreapta, în afara partidului, așa cum a fost Solidarnost sau Carta '77 și n-a permis nici formarea unei baze sociale care să constituie suportul unei asemenea mișcări. A fost o soluție nefirească, nelogică centrul-stânga și se suferă și în momentul de față.

Vartan Arachelian: Ce rol au jucat oamenii care au ieșit în stradă la Timișoara și la București? A fost un rol esențial?

Silviu Brucan: A fost un rol esențial, pentru că în România explozia populară a fost aceea care 1-a pus pe fugă pe Ceaușescu.

(Din ciclul REVOLUiIA gI PERSONAJELE SALE realizate la TVR în toamna 1997. primîvara 1998.)

209

VIS PLASTICA

Felicia-Laura BIRĂU

ARTA ȘI TRADIȚIILE ROMÂNEȘTI PREZENTATE CU SUCCES ÎN GERMANIA DE FUNDAȚIA ,,IANZA-ART INTER-CULTURAL” PETROȘANI „Transilvania poate mai mult decât să îngrozească prin Dracula“, titra în paginile sale ziarul Neue Presse din Kronach, în numerele 73/74 din 2930 martie 2018 sub semnătura lui Peter Muller, cu referire la Expoziția Artă și tradiții Pascale din România, vernisată la Galeria de artă Ianza Art din Marktrodach, Kleinvichtach 17, în 27 martie 2018.

Pe simeze bavarezii au putut admira multe piese de etnografie, fotografii vechi, film, pictură de Petru Ilie Birău, fotografie etnografică de Teodor Dădălău, sculptură și ceramică de Cristian Sergiu Ianza, toate menite să evoce sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum este ea trăită în România, cu unele diferențe specifice zonelor etnografice, dar și cu similitudinea sentimentului de apartenență la cultura tradițională comună.

Așa cum sublinia la vernisaj artistul Petru Ilie Birău, discursul conceptual unitar a fost realizat prin prezentarea filmului Tămâierea, unde este surprins obiceiul precreștin de alungare a spiritelor rele de la morminte prin fumigație, care se mai păstrează și astăzi în satele momârlanilor, continuând apoi cu costumele populare arhaice, fotografiile vechi, compozițiile plastice cu tematica ,,Învierii”, covoarele și fastul culorilor din sărbătorile oltenești transpuse în fotografii de Teodor Dădălău, ouăle încondeiate specifice Moldovei și până la lucrările ceramice de sinteză ale artistului Cristian Sergiu Ianza, care celebrează sărbătorile vieții, Începutul și sfârșitul, Răstignirea și Învierea. Între cei care au trecut pragul Galeriei Ianza-Art în seara vernisajului pot fi enumerați primarul din Kronach Norbert Gräbner, ex-senatorul Heinz Hausman cu soția, Gisela Lang, șefa Direcției pentru Cultură a județului Kronach, Villi Karl, președintele Asociației artiștilor din Kronach, sculptorul Ingo Cezaro, pictorița June Michel, dr. Peter Muller, jurnalist la Neue Presse împreună cu soția și mulți alți iubitori de cultură și artă din zonă.

Expoziția a fost pusă și sub semnul anului centenar, așa cum a arătat în cuvântul de deschidere Cristian Sergiu Ianza, președintele Fundației Culturale Ianza-Art Inter-Cultural Petroșani, organizatorul și curatorul expoziției, a însemnat și un important omagiu adus unirii poporului român și păstrării culturii 210

tradiționale românești pe parcursul celor 100 de ani.

Nu au lipsit întrebările la care artiștii au avut răspunsuri obiective, germanii arătându-se interesați de valoarea exponatelor, atât a celor vechi, cât și a lucrărilor noi de artă.

Primarul Norbert Gräbner în cuvântul său de salut își manifesta dificultatea în a spune dacă românii sunt oaspeți în Germania în acea seară, sau germanii sunt oaspeții românilor în Bavaria, arătând prin aceasta nivelul ridicat al legăturilor care s-au format între germani și români de când Cristian Sergiu Ianza a deschis Galeria de artă din Marktrodach, Kleinvichtach.

Vernisajul s-a încheiat cu o masă încărcată cu mâncăruri românești tradiționale, oferită cu generozitate de către amfitrionul expoziției, în timpul căreia discuțiile s-au prelungit până târziu în noapte. _______ Notă: Expoziția Artă și tradiții Pascale din România a fost prezentată în data de 12 aprilie 2018 și la Galeria Fundației Ianza-Art Inter-Cultural din Petroșani în prezența unui public numeros.

TRANSILVANIA POATE MAI MULT DECÂT SĂ ÎNGROZEASCĂ PRIN DRACULA Cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la unire, Cristian Ianza prezintă o amplă manifestare culturală în Kleinvichtach. Toată viziunea are legătură cu sărbătorile pascale.

Kleinvichtach – La deschiderea expoziției la galeria de artă ,,Ianza-Art'' au fost prezenți ca întotdeauna foarte mulți prieteni ai artei, vecini ai artistitului și alți vizitatori, pentru a descoperi noutățile de pe scena artistică a Transilvaniei. Pe parcurs vizitatorii au experimentat progresiv evoluția artei din sud-estul Europei, care își valorifică rădăcinile tradiționale și folclorice, din care extrage esența pentru o viziune nouă, însuflețind lumea artei.

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la formarea statului unitar Român, iar în țară și străinătate, se desfășoară un mare număr de acțiuni, care marchează acest eveniment.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

VIS PLASTICA

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Transilvania s-a unit cu România sub conducerea regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Cu această ocazie Cristian Ianza expune fotografii, picturi, costume tradiționale și sculpturi, care evocă sărbătorile pascale ortodoxe din România, iar în câteva zile se vor întoarce pentru a fi expuse în România. Biserica unitară greco-catolică păstrează ritul răsăritean, calculul datei Paștelui ortodox fiind diferit, deoarece se raportează la echinoxul de primăvară în rit vechi gregorian. În acest an diferența dintre datele sărbătorilor pascale catolice și ortodoxe este de o săptămână.

Meșteșugurile tradiționale nu sunt reprezentate doar prin costumele festive cusute manual după legi simbolice stricte, ci și prin vopsitul și încondeierea oualelor de Paște, procesul fiind prezentat într-un film video. Cele patru elemente: cerul, lumina, pământul și apa, se îmbină într-o simbioză artistică împreună cu trinitatea, reprezentată prin cununa de spini, formând o imagine de ansamblu desăvârșită. Este interesantă alăturarea ouălelor încondeiate tradițional cu ouăle moderne create din porțelan, într-o simbolistică abstractă.

Petru Ilie Birău, care a completat această imagine

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

prin fotografii istorice, prezintă reinterpretarea sacralității artei religioase prin mijloace moderne în cununi de spini izolate și forme recompuse ale tripticulului.

Altarul pascal al lui Ianza merge pe aceeași direcție de interpretare prin farfuriile de ceramică, care reprezintă apa și lumina în concordanță cu conceptul Cristic divin.

Obiceiurile străvechi sunt înfățișate prin fotografii artistice și icoane votive de către Teodor Dadalau, care nu a putut fi prezent la vernisaj, în ansamblu acestea sublinind diferența dintre tradiția lumească și cea spirituală.

Sacralitatea artei tradiționale este recontextualizată de către Cristian Ianza în sculpturi moderne, lutul folosit fiind luat din grădina proprie din Kleichvichtach.

Primarul Norbert Gräbner salută în mod special activitatea lui Cristian Ianza, care nu reprezintă doar o îmbogățire culturală pentru județul Marktrodach, ci și o mărturie a colaborării româno-germane. Șefa culturii Gisela Lang susține aceste afirmații, anunțând și promovând inițiativa unei viitoare tabere de creație a lui Cristian Ianza în luna iulie.

Dr. Peter Müller Traducere: Felicia-Laura Birău

211

NIHIL SINE DEO

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

PSALMII DAVIDIENI CA „NUCLEU“ AL «PSALTIRII» Întru slava Sfintei și Celei-de-o-Ființă și de viață Făcătoarei și Nedespărțitei Treimi... «Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blândețile lui. Cum [...] a făgăduit Dumnezeului... » (Psalmul 131). «Cine-și face zid de pace, / turnuri de frăție, / duce viață fără greață / -ntr-a sa bogăție; / că-i mai bună depreună / viața cea frățească / decât armă ce destramă / oaste vitejească...!» (Dimitrie Bârilă-Dosoftei, Psalmul 132 – A).

„Cartea întâi“, „nucleul“ davidian al psalmilor și structurarea «Psaltirii». Încă din antichitate, Psaltirea – ori Cartea Psalmilor – a fost structurată în cinci volume / „cărți“. O parte a cercetătorilor consideră că însuși regele David ar fi structurat-o astfel, cealaltă parte apreciază că „penta-structurarea“ s-ar datora lui Ezdra / Ezra, «cărturar iscusit și cunoscător al legii lui Moise, pe care o dăduse Domnul Dumnezeul lui Israel» (Ezdra, VII, 6 / Bibl, 503).

Cinci – numărul secțiunilor din Cartea Psalmilor – se spune că are „motivare“ în simbologia, în semantismul sincretic – zalmoxian, ori pythagorician – privitor la jumătatea / secțiunea de aur, la „nunta“ teluric-celestă: «este numărul nuntirii Solului / Mesagerului Celest cu Crăiasa / Regina Lumii, celesta Mireasă a Lumii, „spuma laptelui“, „Sora Soarelui“ [...]; e numărul „de la capătul / centrul“ spiralei teluric-celeste a Dumnezeului Daciei, Samos / „Soare-Moș“, orânduind – pentru Pelasgo- > Valaho-Dac, mai întâi, adică din orizontul anului 1600 î. H. – nunta întru Absoluta Cunoaștere în Sacrul Întreg Cosmic din care – ca Daci – suntem parte“ – doar prin nuntire „Întregul re-naște“...» (PTZa, 9).

Fiecare dintre volumele ale Cărții Psalmilor – cinci – se încheie cu o binecuvântare la adresa lui Iehova / Dumnezeu, sau cu o doxologie – „primele patru dintre acestea incluzând răspunsuri din partea poporului, iar ultima fiind întregul Psalm 150“. „Cabala“ este mult mai complexă, trimițând structural la coduri numerice zalmoxiano-pythagoreice, ori la coduri literale, sau tetragrame, de exemplu, cum în Psalmul 96, unde se găsește „un acrostih care formează numele lui Iehova; în ebraică, prima jumătate a acestui verset este formată din patru cuvinte, iar literele inițiale ale acestor cuvinte, citite de la dreapta la stânga, sunt cele patru consoane ebraice ale tetragramei YHWH“; dar întreaga „cabalistică“ s-a adăugat mult mai târziu, prin acribia copiștilor, unii inițiați în filosofiile antichității, fără a avea vreo legătură cu momentul inspirat al creației divinelor poeme.

Oricare ar fi pentastructurarea Cărții Psalmilor – psalmii de la 1 la 41, în Cartea întâi; de la 42 la 72, 212

în Cartea a doua; de la 73 la 89, în Cartea a treia; de la 90 la 106, în Cartea a patra; și de la 107 la 150, în Cartea a cincea –, esențial este „nucleul“ divin al acesteia, constituit din Psalmii regelui David (39, ori 87).

Acești psalmi „regal-davidieni“ se adresează deopotrivă minții și inimii, în inspirate imagini pline de viață, cu admirabile amplitudini / profunzimi, cu puternice sentimente țâșnind din extraordinarele experiențe de viață ale lui David – „ciobănelul sfânt“, „cuceritorul“, „luptătorul solitar împotriva lui Goliat“, „muzicianul de la Curte“, „omul trecut prin experiența amară a păcatului grav, dar mereu închinător lui Dumnezeu, iubitor al Legii Sale“, „proscrisul printre prietenii loiali și printre trădători“, „regele“, „tatăl iubit, copleșit de dezbinările din propria-i casă“ etc.

Psalmii se armonizează în Sfânta Scriptură, căci, după „spusa însăși a lui David în ultima cântare“: Duhul Domnului a vorbit (prin David, „pe înțeles inspirat-divin“) și Cuvântul Lui era „pe limba davidiană“... În Cartea întâi a psalmilor, în majoritatea lor, atribuiți regelui David, predomină „declarații“ ale fericirii ens-lui care a găsit în Legea lui Dumnezeu calea luminoasă, în antiteză cu a „păcătoșilor“ / „ateiștilor“.

Se ridică aici și problema „regalității“, a „unsului Domnului“ (ca să folosim sintagma de la Pelasgi > Valahi, care desemnează „superioritatea“ instituției domnești-valahe, de conducere de popor, grație „contactului direct“ al Solului / Mesagerului Celest cu Dumnezeu, față de instituția regală propriu-zisă, a „alesului de către popor, nu de către Dumnezeu“), ori a celor legate de „tema“ regatului în accepțiunea antică. Este o abundență de rugăciuni / cereri între mulțumirile către Domnul / Dumnezeu; impresionează antiteza dintre Divinitatea Supremă și om (măreție – „nimicnicie“); se evidențiază „nebunia oamenilor care refuză să se supună autorității lui Dumnezeu“; se arată creația minunată a lui Dumnezeu; sunt lăudate foloasele care derivă din respectarea Legii perfecte a BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

NIHIL SINE DEO lui Dumnezeu: «Al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și cei ce locuiesc în ea.» – Psalmul 23; etc. În Cartea a doua a psalmilor (debutând cu psalmii „scriși de fiii lui Core“), este abordată chestiunea paradoxistă a imposibilității omului / religios-ensului „de a-și furniza propriul său răscumpărător“; și se relevă că Dumnezeu este unicul ce dispune „de forța necesară întru răscumpărarea ens-ului din mâna Locuinței Morților“. În Cartea a treia a psalmilor, apar semnele compunerii câtorva sacre cântări dincoace de orizontul cultural / civilizatoriu, spiritual, al anului 607 î. H., când s-a produs „distrugerea Ierusalimului“, căci se deplânge această catastrofă, invocându-se ajutorul lui Dumnezeu întru reconstrucția sacrei capitale a Israelului; un psalm (cel cu numărul 77) evocă istoria Israelului din vremea lui Moise – Minunile pe care le-a făcut înaintea părinților lor, în pământul Egiptului, în Câmpia Taneos. / Despicat-a marea și i-a trecut pe ei; stătut-au apele ca un zid. / Povățuitu-i-a pe ei cu nor ziua, și toată noaptea cu lumină de foc. / Despicat-a piatră în pustie și i-a adăpat pe ei cu bogăție de apă. // [...] // Pâine îngerească a mâncat omul; bucate le-a trimis lor din destul. (77, 15 – 18 / 29; Bibl, 601 sq.) –,

până dincoace de domnia regelui David (ampla evocare-i făcută de / prin Asaf – cf. Bibl, 601 – 603): Și a zidit locașul său cel sfânt, ca înălțimea cerului; pe pământ l-a întemeiat pe el în veac. / Și a ales pe David robul său și l-a luat pe el de la turmele oilor. / De lângă oile ce nasc l-a luat pe el, ca să pască pe Iacob, poporul său și pe Israel, moștenirea sa. / Și i-a păscut pe ei întru nerăutatea inimii lui și în priceperea mânii lui i-a povățuit pe ei. (77, 75 – 78).

În Cartea a patra a psalmilor, debutând cu o rugăciune a lui Moise – „punând într-un puternic contrast existența eternă a lui Dumnezeu cu durata scurtă a vieții omului muritor“ – tot pământul este chemat întru „cântarea Domnului, întru binecuvântarea Numelui Lui“: Doamne, scăpare te-ai făcut nouă în neam în neam. / Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea; din veac și până în veac ești tu... («Psalmul 89», 1, 2).

În Cartea a cincea se cuprinde Psalmul 118 – Aliluia (subtitlul Aliluia provine din ebraicul haleluYáh, tălmăcindu-se ca „invitație întru laudă / închinare lui Dumnezeu“) – care-i și „cel mai lung dintre psalmi“ (cu „desfășurare“ în 176 de versete): Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului. / Fericiți cei ce păzesc poruncile lui și-l caută cu toată inima lor. / Că n-au umblat în căile lui cei ce lucrează fărădelegea. (118, 1 – 3; Bibl, 623 sqq.).

În cele 176 de versete ale Psalmului 118, se constelează neasemuit conceptele: lege, avertisment, ordine, poruncă, decizie judecătorească etc.; „se cuprind“ aici și „cântările treptelor“ (119 / Socotit-am BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

călcători de lege pe toți păcătoșii pământului... – 133 / Pașii mei îndreptează-i, după cuvântul tău, și să nu mă stăpânească nici o fărădelege...), despre care cercetătorii (divizați în două tabere) susțin: (a) cântările treptelor au „semnificații neînțelese pe deplin“; (b) cântările treptelor se disting printr-un „conținut elevat“, „inițiatic-inspirat“; „elevarea“ rezidă în unirea întru închinare lui Dumnezeu, pe Munte („incluzându-se, poate, și cel sacru-cogaionic / zalmoxian), așadar, Muntele facilitând ca „și fizic“ ensul credincios / epopt să fie și mai apropiat de Cer.

Psaltirea are „nucleul“ alcătuit din Psalmii regelui David, regele evreilor ce a avut autentică / profetică misie „direct de la Dumnezeu“ (cf. BPro, 35), după cum suntem și încredințați de autorul-profet / psalmist: „Duhul Domnului grăiește prin mine și Cuvântul Lui este pe limba mea...“ (II, Regi, XXIII, 2 / Bibl, 355); inspirația dumnezeiască l-a călăuzit și pe regele David întru revărsarea benefică a luminii Psalmilor pentru „toată omeneasca suflare“.

Psalmii în Ortodoxism. Îndreptarea și îndumnezeirea rezidă în atmosfera sacră a Psalmilor / Psaltirii; „cea mai bună dovadă în acest sens“ (cf. IMol, 3) este faptul că, referindu-se la Cartea Psalmilor, la profetismul acesteia, sfântul Apostol Pavel citează în Romani (IV, 7), din Psalmul 31, al lui David: Fericiți aceia cărora li s-au iertat fărădelegile și ale căror păcate li s-au acoperit ! (Bibl, 1266).

Dreptatea lui Dumnezeu este principiul absolut al îndreptării și al îndumnezeirii, fapt evidențiat și în Psalmii regelui David, în „stăruitoarea sa rugă“, ...întru dreptatea-Ți, viază-mă...! – (Iată, am dorit poruncile tale; întru dreptatea ta viază-mă. / Și să vină peste mine mila ta, Doamne, mântuirea ta, după cuvântul tău... – «Psalmul 118» / Bibl, 623); «psalmistul exprimă [aici] adevărul că dreptatea, ca însușire sau atribut al lui Dumnezeu, este de fapt o lucrare proniatoare, pe care Atotțiitorul o îndreaptă spre Făptura Sa; mai presus de orice, dreptatea este principiul vieții; în această calitate, ea prezintă două trăsături caracteristice: iubirea și judecata, în ceea ce privește iubirea dreptății, îl auzim pe psalmist spunând: Milostiv este Domnul și drept (Ps. 114, 5), iar în ce privește judecata, care nu este altceva decât aspectul revendicativ al dreptății, același proroc, tâlcuitor al gândurilor Sfântului Duh, zice: Judecatu-m-am și m-am hotărât să păzesc judecățile dreptății Tale (Ps. 118, 106); niciunul din aceste două elemente ale dreptății divine nu poate lipsi, fără ca viața, în dependența ei intimă față de Dumnezeu, să nu sufere; de unde lipsește iubirea, bunătatea sau mila, lipsește de fapt darul lui Dumnezeu, iar de unde lipsește judecata, ca dovadă a existenței unei porunci, se pierde priza pe care Dumnezeu o are în viața făpturii Sale.» (IMol, 3).

Această concepție din Cartea Psalmilor face un pas fundamental în „trecerea“ de la Vechiul Testament la Noul Testament, întrucât: «în Legea cea nouă, dreptatea lui Dumnezeu nu mai

213

NIHIL SINE DEO este o realitate de origine cerească, ci una sădită, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, în însăși firea umană a lui Hristos; ea ne descoperă astfel sensul suprem al dreptății; mântuirea sufletului după „cădere“ nu s-a obținut numai prin organizarea vieții „în jurul unei legi“, ci și prin modul divin-uman de existență / lucrare, idee ce nu se explicitează în Cartea Psalmilor, însă „profetul știe dreptatea pe care o aduce Mesia“.»

(IMol,3);

Este vorba despre o „nouă ordine“ a lucrurilor / lumilor, despre o „nouă viire“, despre care se face grăire în Psalmul 33: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea. / În Domnul se va lăuda sufletul meu; să audă cei blânzi și să se veselească. / Slăviți pe Domnul împreună cu mine, și să înălțăm numele lui împreună. / Căutat-am pe Domnul și ma auzit, și din toate necazurile mele m-a izbăvit. / Apropiați-vă de el și vă luminați; și fețele voastre să nu se rușineze. / Săracul acesta a strigat și Domnul l-a auzit pe el, și din toate necazurile lui l-a izbăvit. / Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el, și-i va izbăvi pe ei. / Gustați și vedeți că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduiește în el. / Temeți-vă de Domnul toți sfinții lui, că n-au lipsă cei ce se tem de el. / Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-l caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele. / Veniți fiilor, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța pe voi; / Cine este omul cel ce voiește viața, care iubește să vadă zile bune? Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug. / Ferește-te de rău și fă bine, caută pacea și o urmează pe ea. / Ochii Domnului spre cei drepți și urechile lui spre rugăciunea lor. / Iar fața Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor. / Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit, și din toate necazurile lor i-a izbăvit. / Aproape este Domnul de cei umiliți la inimă, și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui. / Multe sunt necazurile drepților, și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. / Domnul păzește toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi. / Moartea păcătoșilor este cumplită, și cei ce urăsc pe cel drept vor greși. / Mântui-va Domnul sufletele robilor săi, și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în el.(33, 1 – 21; Bibl, 579).

În cel mai strălucitor chip antic, regele-psalmist, David, glas dă aici la dreptate / îndreptare nouă, ca metamorfoză lăuntrică, dinamic proces, vase comunicante, ori căi permenente între Divin și Uman.

Psalmistul „țintește“ esența îndumnezeirii și-i chiar „tangent mereurit“ la acest concept: «...îndumnezeirea vrea să fie o unire reală cu Dumnezeu, unire, iar nu fuziune sau contopire; unirea este tot o lucrare, chiar dacă, în raport cu îndreptarea, o considerăm ca o împlinire; fiind vorba despre o conlucrare cu energiile sau cu lucrările divine necreate, iar nu o unire cu esența divină, distincție atât de prețioasă în gândirea ortodoxă, se înțelege că unirea cu Dumnezeu însuși trebuie privită ca o stare activă și ca o continuă relație a noastră cu Hristos; ideea unei în-

214

dreptări și îndumnezeiri ca proces în necontenită desfășurare, așa cum se desprinde din Cartea Psalmilor, poate aduce cu sine un spor de înțelegere chiar privind concepția Sfântului Apostol Pavel despre îndreptare.»

(IMol,3).

Îndreptarea / îndumnezeirea se pune în lumină ca sfințenie, ca înfiere, după cum certifică Sfântul Vasile cel Mare în predica privitoare la Psalmul 29, adică la «Psalmul cântării de la inaugurarea casei lui David» (VMar, 236): Înălța-te-voi, Doamne, că m-ai ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei mei împotriva mea. / Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către tine și m-ai vindecat. / Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mântuitu-m-ai de cei ce se pogoară în groapă. / Cântați Domnului cei cuvioși ai lui și lăudați pomenirea sfințeniei lui. / Că iuțime este întru mânia lui și viață întru voia lui; seara se va sălășlui plângerea, iar dimineața bucuria. / Iar eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clinti în veac!“ / Doamne, întru voia ta, dat-ai frumuseții mele putere; dar când ți-ai întors fața ta, eu m-am tulburat. / Către tine, Doamne, voi striga și către Dumnezeuul meu mă voi ruga. / Ce folos ai de sângele meu de mă pogor în stricăciune? Oare, te va lăuda pe tine țărâna, sau va vesti adevărul tău? / Auzit-a Domnul și m-a miluit; Domnul a fost ajutorul meu! / Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie, rupt-ai sacul meu și m-ai încins cu veselie. / Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac te voi lăuda! (29, 1 – 12 / Bibl, 577).

În esența omiliei sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscop de Cezareea – Capadochia (Cap-à-Dakia / „capul“, „capătul“ Daciei / Dakiei > Dochiei), prilejuită de „inaugurarea casei lui David“, „casă-poem“, se spune că: «...după sensul lui literal, [...] psalmul, cântat cu instrumentul muzical numit psaltire, vorbește de celebrul templu ridicat de David și Solomon; după sensul său spiritual, titlul psalmului arată întruparea Fiului lui Dumnezeu și inaugurarea casei Lui, adică a trupului Lui construit într-un chip nou și minunat; în psalmul acesta găsim multe spuse din partea Domnului; sau poate se cuvine să înțelegi prin casă Biserica zidită de Hristos, precum scrie și Pavel în Epistola către Timotei: „Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu...“ (I, Tim., 3, 15); iar prin inaugurarea Bisericii trebuie să înțelegem reînnoirea minții, care se face prin Sfântul Duh, în fiecare dintre cei care alcătuiesc trupul Bisericii lui Hristos; este, însă, și o armonie dumnezeiască [...], nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potolește și îmblânzește duhurile cele rele, care supără sufletele cele ușor de ispitit.» (VMar, 236).

Înfierea apare în Cartea Psalmilor prin cuvântul profetic din Psalmul 28: Aduceți Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceți Domnului mieii oilor, aduceți Domnului slavă și cinste; / Aduceți Domnului slavă numelui său; închinați-vă Domnului în curtea cea sfântă a lui. / BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

NIHIL SINE DEO Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe. / Glasul Domnului întru tărie, glasul Domnului întru mare cuviință. / Glasul Domnului sfărâmă cedrii și va zdrobi Domnul cedrii Libanului. / Și-i va fărâmița pe ei ca pe vițelul Libanului, iar cel iubit ca puiul de rinocer. / Glasul Domnului, cel ce varsă para focului. / Glasul Domnului, cel ce cutremură pustiul și va cutremura Domnul pustiul Cadeșului. / Glasul Domnului cel ce îndoaie cedrii și va descoperi dumbrăvile și în locașul lui, fiecare va spune: Slavă! / Domnul va împărăți peste potop și va ședea Domnul împărat în veac. / Domnul tărie poporului său va da, Domnul va binecuvânta pe poporul său cu pace. (28, 1 – 11; Bibl, 576 sq.)

În psalmii davidieni*, sintagma fiu al lui Dumnezeu apare deseori; și în Psalmul 28, «ni se atrage atenția ca noi să fim mai întâi fii ai lui Dumnezeu și numai apoi să purcedem a-I aduce, după cuviință, darurile noastre; fii însă, cu adevărat, nu putem ajunge decât fiind adoptați de Tatăl, prin trimiterea în lume a Fiului Său și prin dobândirea Sfântului Duh, care strigă, în noi: Abba, Părinte!» (VMar, 6 sq.).

Sfântul Vasile cel Mare, într-o omilie privitoare la Psalmul 33 (versetul al VIII-lea: «Gustați și vedeți că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduiește în el.») evidențiază euharistic / spiritual înfrățirea / înfiirea întru Hristos: «...euharistia este împlinirea planului divin al mântuirii, adică al iconomiei iubirii lui Dumnezeu față de oameni, al unirii Sale cu oamenii...“ (VMar, 9); «...în multe locuri din Scriptură am observat că puterile sufletului au același nume ca și mădularele noastre exterioare. Și pentru că Domnul nostru este pâinea cea adevărată și trupul Lui este adevărată mâncare, trebuie neapărat ca plăcearea bucuriei pâinii să o avem printr-o gustare spirituală. După cum nu putem înfățișa celor necunoscători atât de bine prin cuvânt cum e gustul mierii, cât prin însăși simțirea gustului ei, tot așa nici bunătatea Cuvântului ceresc nu poate fi arătată lămurit prin învățături; dar dacă încercăm cât mai mult dogmele adevărului, putem, prin propria noastră experiență, să înțelegem bunătatea Domnului. Psalmistul a spus: Gustați; n-a spus: Îmbuibați-vă; pentru că noi acum cunoaștem în parte și vedem adevărul ca prin oglindă și ghicitură, dar va veni cândva arvuna de acum și gustarea aceasta a harului ne va duce la desfătarea cea desăvârșită; [...] însăși experiența Cuvântului adevărului, spune psalmistul, vă îndeamnă ca pofta să vă fie mereu fără sațiu; de aceea gustați, ca să fiți fericiți, flămânzind și însetând pururea de dreptate.» (VMar, 270); «celor ce s-au unit cu Hristos, prin botezul înfierii, în mod profetic, psalmistul le adresează cuvintele: Veniți, fiilor, ascultați-mă!»

(VMar, 10).

După cum bine s-a observat de către cercetătorii / istoricii Creștinismului, psalmii davidieni rămân peste milenii drept: «...o sinteză a întregului Vechi Testament despre Dumnezeu și opera lui; despre îngeri, slujitorii lui; despre întregul univers – lucrul mâinilor lui; despre BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

om cu strălucirea și slăbiciunile lui, precum și despre viața omului după moarte, despre pronia divină și despre Mesia, Mântuitorul omenirii întregi.» (CiS, 266).

Catalizatori de chintesență pentru Creștinism, psalmii davidieni se constelează în întreaga existență a ens-ului religios, după se constată permanent în perimetrul Ortodoximului, pe registrele dienocale – diurn / nocturn –, ori calendaristic-ortodoxe săptămânale, lunare, anuale, dar, mai ales, în ceremonialurile creștine ale „jalonatei“ treceri / petreceri a omului prin viața teluric-celestă – naștere / botez, logodnă / nuntă, moarte / înmormântare etc.: (1) psalmi de îndiminețire, sau „inspiratori“ de tropare / utrenie (spre a apela și la cuvinte de „înaltă“ ortodox-frecvență prin „slavizare metodian-chirilică de cancelarie“) – ca, de pildă, Psalmul 117 (versetul 27: «Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă. Tocmiți sărbătoare în ramuri umbroase, până la coarnele altarului» – Bibl, 622) a inspirat «troparul care deschide slujba Utreniei din duminici și de peste an rămâne: Dumnezeu este Domnul...»(BiPs, 179); cei „șase psalmi“ ai utreniei sunt: Psalmul 3 («Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc !...» – Bibl, 565 sq.); 37 («Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pe mine, nici cu iuțimea ta să mă cerți...» – Bibl, 582); 62 («Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe tine te caut did-de-dimineață.» – Bibl, 593); 87 («Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat și noaptea înaintea ta.» – Bibl, 606); 102 («Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al lui.» – Bibl, 613) și 142 («Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia ta; auzi-mă întru dreptatea ta.» – Bibl, 633); și Psalmul 118 (versetul 12: «Binecuvântat ești Doamne, învață-mă îndreptările tale...» – Bibl, 623) este nelipsit din serviciul religios matinal; dar se aude «și la înmormântări și parastase, făcând parte din troparele Învierii» (BiPs, 179); (2) psalmii „situărilor“ vesperale de ființare creștin-ortodoxă întru catharsis ca „jerfă de seară“, sau „inspiratori“ de tropare / vecernie – ca, de exemplu: Psalmul 129 («4. Că la tine este milostivirea. / [...] / 7. Că la Domnul este mila și multă mântuire la el» – Bibl, 629); Psalmul 140 («1. Doamne, strigatam către tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către tine. / 2. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta, ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.» – Bibl, 633); (3) psalmii „Privegherii“ de noapte, ori de post„Vecernie“, sau de „rânduiala Litiei“ – în „rânduiala Privegherii“ se cântă din Psalmul 103, versetele 1 – 29 («1. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul... / [...] / 29. Dându-le tu lor, vor aduna; deschizând tu mâna ta, toate se vor umple de bunătăți.»; Bibl, 614 sq.); după cum se știe, Privegherea este „slujba de toată noaptea“, „serviciu“ religios din seară de ajun de sărbătoare, sau „serviciu“ religios-nocturn, dintr-o 215

NIHIL SINE DEO mănăstire / biserică, armonizând (evident, cu „înmiresmări întru catharsis“ din psalmii davidieni – supra) „trei slujbe diferite“ – Vecernia Mare, Litia, Utrenia –, „săvârșite consecutiv“, ca și când ar fi doar una; „rânduiala Litiei“ din cadrul Privegherii (cf. PrandLit); în cântarea Litiei răsună zguduitoarele versete din Psalmul 33 («Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-l caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele...» – supra); (4) psalmi cu versete armonizator-celeste la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, a Învierii etc. – „închiderea“ din Psalmul 27 («Mântuiește poporul tău și binecuvântează moștenirea ta, paște-i pe ei și-i ridică până-n veac.»; Bibl. 576) devine „deschidere“ / „incipit“ la troparul de praznic al Înălțării Sfintei Cruci (este vorba despre este vorba despre Sfânta Cruce a Răstignirii Mântuitorului, cruce care s-a arătat – „pe cer, ziua-n amiaza mare“ –, tânărului împărat-războinic pelasgo- > valaho-dac, „ocrotitor al Creștinismului“, evident, din îndemnul mamei sale, Elena, din Dacia Dunăreano-Pontică / Dobrogea-de-România, Constantin cel Mare, lângă divin-caligrafiata deviză: Întru aceasta vei învinge; minunea a avut loc în octombrie 312 – anul următor fiind al Edictului de la Mediolanum / Milano –, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius / Roma); troparul Înălțării este viersuit și la sfințirea Apei, Casei etc.; în sublimul serviciu religios-ortodox al Învierii se înrăzăresc, îndeosebi, Psalmul 67 (versetele: «1. Să se scoale Dumnezeu, și să se risipească vrăjmașii lui, și să fugă de la fața lui cei ce-l urăsc pe el. 2. Precum se stinge fumul să se stingă; cum se topește ceara de fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu. 3. Și drepții să se bucure...» – Bibl, 595), Psalmul 117 (versetul 24: «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm...» – Bibl, 622); (5) psalmii înrăzăritori ai nașterii / botezului – între „rânduielile Tainei Botezului“, odată cu „ungerea cu untdelemn la încheieturile mâinilor“, preotul viersuiește din Psalmul 118 (versetul 73: «Mâinile tale m-au făcut / zidit, înțelepțește-mă și învăța-voi poruncile tale.» – Bibl, 524), din Psalmul 20 (versetul 3: «Că l-ai întâmpinat pe el cu binecuvântările bunătății, pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă.» – Bibl, 573) etc.; (6) psalmii înrăzărați ai cununiei / logodnei / nunții – ca o „Cântare a Cântărilor“, ca o „cântare a treptelor“ vieții la apogeu, răsare și „Taina Cununiei“ de sub pecetea de lumină a Psalmului 127 (versetele 1 – 4):

216

1. Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile lui. / 2. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine-ți va fi ! / 3. Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. / 4.

Iată, așa se va binecuvânta omul cel ce se teme de Domnul. (Bibl, 628);

(7) psalmii ierurgiei de la moarte / înmormântare – când trupul mortului se stropește / unge cu amestecul de vin și untdelemn, preotul glăsuiește din Psalmul 50 (versetul 8: «Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada și mă voi albi.» – Bibl, 588); etc.

Note sub asterisc și bibliografie „siglată“ (II): *Distinsul Receptor este invitat să îngăduie sintagma noastră, psalmii davidieni, din prezenta lucrare (secțiunile a II-a și a III-a), sintagmă prin care desemnăm toți psalmii din Psaltire / Biblie (creați de divin-inspirații poeți, a căror semnătură se știe, ori nu), așadar, incluzându-se aici și cei „de nucleu“, adică psalmii regelui David.

Bibl = Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă..., 1968 (cifra de după siglă indică pagina).

BiPs = Olivian Bindiu, Psalmii și legătura lor cu Cultul Divin Ortodox, în Biserica Ortodoxă Română, buletin oficial al Patriarhiei Române, anul CV, nr. 9 – 10 / septembrie – octombrie, 1987, p. 178.

BPro = Teodor Baba, Profeți vechi, oratori sau nescriitori în «Vechiul Testament», în Altarul Banatului, anul V (XLIV), nr. 7 – 9, iulie – septembrie, 1994, p. 35.

CiS = Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 266.

IMol = Ilie Moldovan, Îndreptare și îndumnezeire în «Cartea Psalmilor», în Studii de Teologie, seria a IIa, anul XLI, nr. 3 / mai – iunie, 1989, p. 3.

PrandLit = Petru Pruteanu, Rânduiala Litiei din cadrul Privegherii, în http://www.teologie.net/data/pdf/PP-text-litie.pdf PTZa = Ion Pachia-Tatomirescu, Zalmoxianismul și matematica, în Renașterea bănățeană (Timișoara), nr. 1000 / 12 iunie, 1993, p. 9.

VMar = Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (partea întâi – omilii la Hexameron, omilii la Psalmi, omilii la cuvântări), traducere, introducere, note și indici de pr. D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

NIHIL SINE DEO

Mirela SAVIN

MIRCEA CIOBANU – TĂIETORUL DE LEMNE ȘI CONȘTIINȚA METAFICȚIONALĂ Pentru o lectură critică, una care permite decelarea mesajului textului, în cazul de față pentru Tăietorul de lemne, de Mircea Ciobanu, vor exista trei pași: Evocarea, cu Care este subiectul?, Ce știți despre el?, Ce vreți si/sau trebuie să aflați despre el?, De ce trebuie să cunoașteți aceste aspecte?, urmează Realizarea sensului, adică este efectuată de cititor pe măsură ce caută informații care să-i confirme anticipările., se continuă cu Reflecția. Ceea ce este comun, până la urmă, indiferent de grila de lectură aplicată, ține de capacitatea de a reflecta asupra ideilor descoperite în timpul lecturii; capacitatea de a evalua și a rezolva problemele pe măsură ce se citește; gândirea logică; răbdarea în căutarea adevărului; dorința de a formula reflecții proprii pe marginea celor citite; încercarea de a exprima variante alternative ale ideilor sau tezelor citite; deschiderea către idei noi, la care până atunci nu ne-am gândit sau cu care nu suntem de la început de acord; capacitatea de a adresa întrebări textului citit; capacitatea de a-și reevalua și eventual modifica părerile proprii în urma unei lecturi; capacitatea de a vedea legături între subiecte aparținând unor alte discipline și cele citite12. ,,Nu se poate imagina viața psihică fără gândire. Ea constă într-o succesiune de operații care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realității și la rezolvarea anumitor probleme. (...)13.”

Un al cincilea argument are ca suport teoretic lucrările lui Dovigo F., Redaelli I., Ordinarie emergenze.

Gruppi, tecnologie e storie del 118, Guerini, Milano, 2007; Weick K. E., Senso e significato nell’organizzazione, Raffaello Cortina, Milano, 1997; Clitan, Gh., Prelegeri de logica și epistemologie didactică, Universitatea de Vest din Timișoara, Timișoara, 1997 sau Lee, S., What is the Argument? Critical Thinking in the Real

World, Hobard and Wiliam Smith Colleges, 1997 accesată pe http://www. uni.edu/coe/admin/crthinking.html și nu numai.

Așa cum se știe, nihilismul, adică tot ceea ce reprezintă negarea absolută a oricăror valori și, implicit, ignorarea, negarea rânduielilor, a moralei, a tradițiilor culturale (in)existente, lovește cu scopul clar de a demola atât nevoile metafizice ale umanității, cât și umanismul însuși, provocă o criză chiar prin aruncarea în derizoriu a conceptului de ființă, de om, de valoare morală, de adevăr, de cunoaștere rațională chiar și a iraționalului, ca în proza eseistică Tăietorul de lemne. Cum se cunoaște, Angelo Marchese14 consideră faptul că textul reprezintă o valoare teoretic comunicabilă prin intermediul cuvântului, un joc care oferă posibilitatea lectorului de a reconsidera, din punct de vedere analitic, privirea globală care furnizează un posibil model în construcția unei poezii, și, deci, în construcția unei lumi posibile.

Inovația absolutǎ a textului Tăietorului de lemne, este redatǎ prin intermediul jocului dialectic tradiție-inovație prin intermediul a trei verbe cheie: a tăia – a reteza – a ucide. Aceste verbe permit menținerea unei structuri unitare, închise în care sunt fixate evenimentele, actualizând urmǎtoarele structuri: a tăia – a evolua; a reteza – a cunoaște și a ucide – a tǎcea.

Despre Mircea Ciobanu se spune faptul că ,,n-a putut accepta limitele genului literar cu care a debutat”15, fiind de fapt, fără doar și poate, un ,,autor de narațiuni parabolice”16. Astfel, dacă inițial Tăietorul de lemne se vrea un text de autocunoaștere, un joc cu și despre viață, cuvântul cheie simbolizant, ,,tăietorul”, are rolul de a sugera hilarul, necunoscutul, misterul, parodia, gluma, absolutul. Titlul, acest corpus literar pertinent analizat

12

lume+XIV,+number+329+%E2%80%93+336,+Editura+Universit%C4%83%C8%9Bii+,,Ovidius%E2%80%9D,+Constan%C8%9Ba,+2003,&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwjynuP_lvTZAhXBFiwKHY_RBooQ7AkINg&biw=1366&bih=63 7; 17.03.2018; 22:21:58.

14 Marchese, Angelo, L’Officina della poesia. Principi di poetica, Milano, Arnoldo Mondadori Editore S.p.A, 1997 [19851], pp.81 – 89.

15 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori), Dicționarul scriitorilor români, A-C, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, p. 565.

16 Ibidem.

http: //www.kcmetro.cc.mo/us/longiew/ctac/definitions.htm; 27.02.2018; 22:17:00.

13 Manuela Nevaci, Dezvotarea gândirii critice prin intermediul metodelor activ-participative în cadrul lecțiilor de comunicare (ciclul gimnazial), în Ovidius University Annals of Philology, volume XIV, number 329 – 336, Editura Universității ,,Ovidius”, Constanța, 2003, https://www.google.ro/search?q=Manuela+Nevaci,+Dezvotarea+g%C3%A2ndirii+critice+prin+intermediul+metodelor+activ-participative+%C3%AEn+cadrul+lec%C8%9Biilor+de+comunicare+(ciclul+gimnazial),+%C3%AEn+Ovidius +University+Annals+of+Philology,+voBANCHETUL, 28-29-30 / 2018

217

NIHIL SINE DEO de către A. Aarne drept un corp translucid de o obscuritate necesară, este unul ermetic, abstract, sibilnic. La nivel gramatical, titlul este alcătuit dintr-un grup nominal ce trimite la teluricul aspru, arid, mineral. Cele două substantive, comune, simple, sunt legate de o prepoziție simplă, care cere cazul acuzativ. ,,Tăietorul” este, de fapt, un substantiv care, analizat în structura de adâncime, s-a format prin intermediul schimbării valorii gramaticale, din verb în substantiv, lucru care arată jocul personajului cheie între mișcare și static, analiză și sinteză, acțiune și reflecție. De asemenea, acest substantiv este articulat cu articolul hotărât, enclitic, ,,-l”, având rolul de a-l individualiza pe tăietor. ,,De lemne” califică, aparent, tăietorul. Tăietorul de lemne figurează spațiile materne ale repaosului, fiind simbolul dezagregării organice a ființei umane, dar și un simbol al increatului.

Vârsta omului devine doar un aferent inferior al spiritualității prin care atinge un scop ideal, un scop care îil modeleaza spre a poseda un echilibru interior. Văzul și auzul devin hipertrofice, Logosul aparținând sacrului.

Scriindu-și povestea, tăietorul de lemne are șansa de a comunica cu semenii, de a se comunica pe sine, asumându-și vina involuntară. Astfel, apare Thanatosul ca formă de eliberare dintr-o schemă asumată de și prin Timp. Tăietorul de lemne devine tragic, dar nu unul modern, ci unul antic prin alienarea spiritului, dedublarea sinelui. Mai mult decât atât, devine un eu dilematic, de un tragism asumat identitar. Această lume agonică, identificată și / sau intuită încă din titlu pare a fi despărțită, separată, în bucăți, cu ajutorul omului care singur destrămă direcția firului țesut al vieții.

Tăietorul de lemne a apărut în anul 1974 și poate fi parcurs pe două axe: pe de o parte, urmărind fratricidul fără voie și, pe de altă parte, din perspectiva lui N, anchetatorul damnării lui Cain. Cu timpul, parcurgând ceva pagini ale romanului, descoperim faptul că ,,țesătura parabolic-arhetipală a prozei lui Ciobanu potențează personaje sau secvențe, conferindu-le sensuri transcendente”17. Așadar, Erosul devine epos, agonie.

Aceasta ar fi axa prozei analizată în acest eseu.

Conform lui Cornel Ungureanu, ,,Un loc aparte în «continuările» Martorilor îi revine «Tăietorului de lemne»”18 în special datorită faptului că ,,sentimentul de vină e și mai clar”19. Toate aceste trăiri au căpătat alte înțelesuri, cum ar fi acela de a reprezenta încercarea de

a plonja în zonele ascunse ale existenței încheindu-se printr-un aparent eșec: ,,Știi și tu că ideea unui roman (a unei nuvele, a unui poem ș.a.m.d.) trebuie să fie încorporată în masa comunicării și nu rostită în auzul cititorului, vorbă cu vorbă.”20, lucru care arată faptul că textul sfidează imediatul, rătăcește în ceea ce omul kantian definește a fi întunericul. Omul nu poate recupera trecutul, poate doar reveni în trecut prin intermediul amintitilor: ,,De căpetenie este un singur amănunt: omul ideii sale se vede obligat să se despartă de literatură.”21. Premisele pe care romanul le aduce în discuție sunt: dacă își ceri scuze că ai greșit, vei fi iertat. // nu sunt dispus să îmi cer iertare. //cred că a face pe clovnul reprezintă cea mai bună metodă de a îi face pe ceilalți să uite: ,,Celui ce ucide fără voie i se cuvine un loc de refugiu, între hotarele căruia legea să-și piardă puterea de urmărire și de pedeapsă.”22.

N, om al legii, are o denumire generică ce reprezintă, de fapt, numerele naturale din matematică, adică N este omul care caută pozitivul din tot și din toate. Cel puțin, în aparență. Dar, N este un ,,bărbat de peste patruzeci și cinci de ani, măcinat de îndoieli privind bunele raporturi dintre viața sa particulară și propria-i îndeletnicire”23, care, sub presiunea opiniei unanime, N. urmăritorul, a acceptat să se considere un om de acțiuni24.

Legiuitorul se bazează pe memoria faptelor, pe actele urmăritorului și pe indicațiile acestuia, simindu-se amenințat, eventual complice la crimă. Astfel, apare eventualul eșec. De fapt, N. fuge de sine fără să știe că fuge de sine25, lucru bine identificat în secvența următoare: ,,două sunt întâmplările ce l-ar fi putut conduce una spre conștiința eșecului, și cealaltă spre dorința de-a o păstra ca unic bun și de neînlocuit.”26. Așadar, prin intermediul lecturii, deducem faptul că totul este relativ: ,,un om se duce să taie lemne în pădure cu un alt om: ridică securea, dă să izbească în trunchi, fierul scapă din coadă, îl lovește pe tovarășul său și-l omoară.”27, chiar și viața ce vrea să pară a fi o victorie asupra morții, una temporară deoarece ,,Dincolo de cuvintele lui vibrează, cu aceeași putere, îndoiala.”28. Prin intermediul acestor rânduri, instanța narativă, cu accente poetice chiar, caracterizează, categoric, omul oriental al lui Wilhelm Worringer29, a cǎrui soartǎ – dacǎ avem ca punct de referințǎ lexemul “essere30” - se regǎsește ca metaforǎ a binomului viață-

17

27

Idem, p. 566.

18 Mircea Ciobanu,

Martorii. Epistole, Tăietorul de lemne, prefață de Cornel Ungureanu, notă biobibliografică de Elena Murgu, Biblioteca pentru toți, București, Editura Minerva, 1988, p. XV. 19 Ibidem.

20 Mircea Ciobanu, Tăietorul de lemne, București, Editura Cartea Românească, 1974, p. 237.

21 Idem, p. 239.

22 Ibidem.

23 Idem, p. 240.

24 Ibidem.

25 Idem, p. 241.

26 Idem, p. 247.

218

Idem, p. 253.

Idem, p. 261 29 Omul oriental este construit pe baza instinctului, apropiindu-se de omul primitive prin trăirea temei de lume, prin nevoia de mântuire (“miniatură de vremuri viitoare”, “parfum de pene arse”, “numai noian de negru”), în Wilhelm Worringer, Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei, traducere de Bucur Stănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1970, subcapitolul Ştiinţa artelor ca psihologie a umanităţii, pp.150- 164.

30 Utilizăm lexemul italian “essere” pentru a defini omul drept un instrument semiotic care maschează textul poetic “dei suoi segni e per la loro natura pluricodata e connotata, non comunica come 28

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

NIHIL SINE DEO moartă, bipolaritate care permite în mod evident observarea mesajului epic: ,,Lăsați-l pe tăietorul de lemne să se ascundă într-o cetate de scăpare!”31 Putem vorbi chiar de eliberarea de presiunea realului prin intermediul acestor banale stări, de compensarea realității prin intermediul ficțiunii, prin resemantizarea mărcilor ficționale, cristalizarea directă, vibrantă, brutală a sincerității, a chinului lăuntric, decelarea realității, cǎci, așa cum afirmă și Benedetto Croce, ,,arta se susține numai deasupra fanteziei: singura ei bogăție sunt imaginile. Ea nu clasifică obiectele, nu le consideră reale sau imaginare, nu le califică, nu le definește: le simte și le reprezintă. (...) întrunind realul fără alterații și fără falsificări – arta e intuiție (...) ea se poate numi intuiție pură32.” Astfel, naratorul punctează faptul că ,,locuri cu o menire aidoma cetății de scăpare au existat cândva: temple, stâlpi nepăziți, altare de pământ sau de piatră, semne de hotar.”33 mai ales că ,,cetatea de scăpare se leagă de existența acelor cazuri de conștiință, pe care legea le trece cu vederea ca să poată funcționa nestânjenită.”34 Tocmai aceastǎ intuiție purǎ ajutǎ instanței narative, pot spune chiar una cu accente lirico-muzicale, emitentului de text, în a refuza facilul reprezentat de viitor, speranță, iluzie și tăcere: ,,ideea cetăților de scăpare nu se poate naște decât în mintea unui bărbat care se teme de sine.”35, adevărul având funcție reglatorie: ,,adevărata istorie a unei idei începe abia din ceasul întrupării ei.”36 Astfel, dacă simțurile ne înșeală, dacă uneori construim raționamente false, acest lucru înseamnă că ne putem înșela în aproape orice privință: ,,Contemplarea misterului trebuie sancționată.”37. În plus, nu întotdeauna putem distinge între vis și realitate. Aici, un rol cheie îl dețin cele două metafore: drumul și sângele. De aici, indirect, rezultă faptul că ,,acțiune în sine nu este cu putință (...), existența în grstuit este încă o iluzie.”38 N. are un frate mai tânăr, ,,bolnav de moarte”39. Problema morală ridicată este următoarea: dacă dorește moartea fratelui bolnav este un personaj rău/ bun mai ales că fratele îi cere să fie scos la câmp. Problematica pusă în discuție atrage întrebări cu răspunsuri duale.

Uneori, putem avea halucinații. Deci, nu ne putem încrede niciodată în propria noastră judecată. Rezultă faptul că succesul comunicării, fie că este vorba de un discurs, de un enunț sau de un cântec, trece prin recuperarea intenției informative a locutorului, globală și pentru

că acest discurs cade sub incidența principiului de pertinență, lucru care conduce la strategia interpretativă: ,,Nimic din ceea ce cugetă ei nu scapă de închisoarea faptei, fie că neagă temeiurile acelei fapte, fie că nu.”40 Romanul lui Mircea Ciobanu, Tăietorul de lemne, are valoarea unui aforism a cărui valabilitate rămâne aceeași în ciuda trecerii timpului deoarece oricine, la un moment dat, se înscrie în acel circuit de a da ,,N s-a născut dintr-o presupunere într-alta și în încheierea unei demonstrații.”41 Altfel spus, textul analizat trebuie văzut drept o secvență de fraze, un discurs coerent privind jocul dintre ceea ce vrea să spună și ceea ce nu spune, dar comunică: N. este un om dobândit și un om pierdut chiar ,,în clipa dobândirii lui.”42 Este adevărat că romanul reprezintă un melanj între talent, orgoliu, intelect, bunătate sufletească, falsitate, ,,Cântecul bufonului” Tăietorul de lemne devenind, astfel, un instrument de analiză a societății contemporane. Însă, cert este faptul că, această semnificație, poate chiar strategie, textuală, non-naturală, pune în joc două intenții: cea de a produce un efect asupra interlocutorilor și, indirect, satisfacția recunoașterii mesajului ascuns de către aceștia. Deosebirea între cele două este aceea că, la o primă lectură, accentul cade pe autonomia virtuală a cuvintelor, pe sensurile lexicale în timp ce, la o lectura profundă, constatăm importanța referinței ascunse, adică a entităților pe care lexemele, pronunțate accentuat, într-un mod deliberat, desemnează, în mod propriu-zis, efectiv. Așadar, vorbim de refuzul acceptării încrederii și ruptura, neputința de a se salva, de a se reconstitui în sfera limbajului, de a trăi ... ființă, asemenea omului bacovian care începe a căuta iraționalul pentru ca atunci când întrece limitele raționalului, să devină un instrument de oglindire a emoțiilor. Mai mult, finalul romanului are o evidentă conotație etică: între realitate și aparență, se situează veridicitatea faptelor de a avea curajul de a fi EU. Prin urmare, consider că, indiferent de modul în care căutăm a analiza romanul Tăietorul de lemne, semnat de Mircea Ciobanu, nu putem delimita, în mod clar, limitele dintre gândirea critică, logica informală și teoria critică pentru că cele trei noțiuni interferează; nu putem realiza o analiză fără a ne folosi de conceptele pe care acestea le generează.

un qualsiasi messaggio linguistico o culturale, anche perché l’introiezione dei referenti dà luogo a un particolare meccanismo di coppie di “partecipanti” modellate sulle funzioni emittente- ricevente” în Angelo Marchese, L’officina della poesia. Principi di poetica, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1997, p. 48.

31 Mircea Ciobanu, Tăietorul ..., op. cit., p. 261.

32 Croce, Benedetto, Lirismul si totalitatea artei, traducere de H. Blazian, postfață de Tudor Vianu, Editura Panteon, București, 1996, p. 23.

33 Mircea Ciobanu, Tăietorul ..., op. cit., p. 261.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

34

Idem, p. 267.

Idem, p. 268.

36 Idem, p. 273.

37 Idem, p. 280.

38 Idem, p. 281.

39 Ibidem.

40 Idem, p. 292.

41 Idem, p. 295.

42 Ibidem.

35

219

NIHIL SINE DEO

Daniela VARVARA

CONSTANȚA BUZEA POEZIA CA TIMP AL TRECERII ÎN VIAȚA UMBREI Absența ca netrăire pare să fie linia care închide cercul operei poetice a Constanței Buzea, una dintre vocile distincte ale generației ’60. Poemul care mi-a inspirat titlul acestui articol este unul care – citit individual, rupt de corpul textului – ar contrazice linia pe care încerc să o conturez aici despre creația acestei mari autoare: Iubire. Totuși, primele versuri ale sale ar putea fi emblematice: „E timpul să te treci în viața umbrei/ Unde sunt strânse cete de cuvinte/ Unde un dor de tine te cuprinde”. Dincolo de asumarea unei obsesii de sine, mai precis a obsesiei unei înstrăinări de sine, prin alegerea unui titlu ca Netrăitele (pentru ineditele publicate după opera definitivă la aceeași editură, Vinea), creația sa lirică poate fi interpretată ca un corp complex, rotund, bine închegat și, cumva, premonitoriu, dar asumat, încheiat.

Un spațiu interior trist, grav se construiește în poezia Constanței Buzea, de pe pământ-ul volumului de debut: un teritoriu al absenței, al umbrei, al plânsului, situat în atmosfera rece a nordului, așa cum este configurat prin opoziție cu „pământul mai dulce de la sud” (v. poemul Absență din volumul Agonice, 1970).

Dar această antiteză de spații evidențiază un atribut major (nenumit, ci sugerat prin contrast) al spațiului uman „din secolul acesta mai scurt decât oricare altul”: demnitatea ființei condamnate să viețuiască sub semnul durerii, al căderii, al absenței.

Componenta majoră a poeticii autoarei în discuție este suferința43, o suferință existențială într-un spațiu umbrit, lipsit de perfecțiune, de dragoste, și chiar de viziune. Cerul apare în ipostază de obiect abstras lumii copleșite de neputința unei priviri clare, lucide: „cer pe care l-a retras văzduhul/ pentru ochiul lumii alb încercănat”, ființa se împuținează acoperită încet de absențe, de întuneric, de neant: „timpul scade-n noapte cadențat de umbre”, context în care sufletul „se face vinovat de multă zbatere în infinit”44.

Nu este, totuși același neant ca la Gheorghe Pituț

(din volumul Ochiul neantului), terorizant, devorator, „prăbușit ca o scroafă neagră peste vreme”, născut din singurătatea ființei în cosmosul din care Dumnezeu sa retras, „ruginind în cuibul nepăsării” (o concepție preluată din filosofia vremii, căreia, însă, Pituț nu îi este tributar pe deplin, așa cum se poate vedea citind substraturile liricii sale), un neant populat (totuși) de ființe mitice, demonice, stihiale. În poezia Constanței Buzea se compune, am putea spune, un amplu pastel al „vidului vital” (Eugen Simion), al lumilor golite de ceea ce ar presupune prezența divină. Dacă la Nicolae Ionel și la Daniel Turcea poezia construiește spații ale Prezenței care iluminează, în lirica Constanței Buzea principalul topos este cel al umbrei. E un peisaj care aglutinează absența din spațiul interior, al sentimentelor, al stărilor intime cu cea din ordinea exterioară sieși (care se dovedește a fi mai degrabă o dez-ordine), ba chiar cu cea din spațiul fizic – teluric și cosmic.

Poezia se conturează ca o baladă a neîmpăcării cu destinul, cu starea instrumentelor și a canalelor de comunicare, cu „neagra singurătate”. Ipostazierea eului în lumina a cărei „gură doarme peste cuvânt” (Balada neîmpăcării, citată din volumul antologic Leac pentru îngeri, București, Editura Albatros, 1972) coincide cu „destunecarea marelui cer” și ar putea constitui leacul, balsamul peste rana de care suferă lumea. „Cântecul său trist” devine, totuși, „leac pentru îngeri”, semn că ipostazele angelice ale eului sunt hrănite lăuntric tot cu poezie, iar acea stare de grație este capabilă să transforme omul în demiurg, în creator al unor supralumi, la nivelul ființării în dimensiunile spirituale ale îngerilor. Sau îngerii Constanței Buzea nu sunt altceva decât dimensiuni ale spiritelor din alte sfere, întrupări în stările nefericirii umane. Și aici, ca și în cazul Anei Blandiana, se pot identifica două izotopii antitetice45: albul și umbra. Albul, simbolul sfințeniei, al Prezenței trimite la starea

43 Înseşi titlurile unor volume fac trimitere explicită la suferinţă, la patimi, la durere: Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc.

De asemenea, Eugen Simion, în Scriitori români de azi, I, cap. X, „Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei. Constanţa Buzea”, p.

343, identifică „obsesia unui unic sentiment”, suferinţa, care, totuşi, afirmă criticul, capătă foarte multe nuanţe. „Oriunde am des-

chide cărţile, dăm peste aceste imagini ale vidului vital ce se lărgeşte necontenit şi cuprinde lumea fizică şi morală, într-o strânsă comunicare”.

44 Citările se fac din ediţia antologică: Constanţa Buzea, Leac pentru îngeri, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.

45 În lirica blandiană am identificat izotopii ale purităţii şi maculării. V. subcapitolul 2.4.5 al prezentei lucrări.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

220

NIHIL SINE DEO pierdută, la fericire, această izotopie fiind construită prin acumulări de sens în opoziție mereu cu tristețea, cu moartea, cu „teama de minuni” citită ca obișnuința unei stări deplorabile, decăzute din statutul ontologic primar (acela al armoniei duhovnicești, al iubirii absolute consumate într-o relație privilegiată în care ego se regăsea în alter, în care fiecare ieșea în întâmpinarea celuilalt). Regăsirea prezenței – regăsirea de sine în celălalt – devine ascunzătoare din fața trăirii la nivel primar, a „animalelor speriate de minuni”: „Îmbracă-mă în alb, în alb ascunde-te și tu” (Leac pentru îngeri).

Dar „viziunea” spațiului auroral pierdut nu poate fi înțeleasă pe deplin decât, așa cum aminteam, prin antiteză cu spațiul umbrei. Această a doua izotopie construită de-a lungul volumelor, încă de la debut, devine imagine cheie a liricii sale, simbol al tristeții, al suferinței, al absenței. Sau o pregătire pentru a nu fi, ca în poemul Antrenamente: „par a nu fi, dar sufăr acoperită de niște umbre care surâd, par a nu le privi, dar la moara lor macin pașii”, „cine știe, umbrele sunt numai antrenamente”.

Peisajul lăuntric este cel al golului, fie că e vorba de absența persoanei a doua din cuplu (în special poemele din volumele publicate în ’70 - ’71, care coincid cu evenimentele frământate din biografia autoarei46), fie că e vorba de absența armoniei existențiale, a pierderii ordinii cosmice inițiale, a capacității ființei de a reflecta desăvârșirea în interiorul său și în interrelaționarea cu celălalt. Este o derridiană prezență care se evită, iar absența ei lasă urme. Și aici, ca și în lirica blandiană (cu diferențele specifice), se poate vorbi de o ordine morală – pierdută. Mai mult, de o umbră care devorează: „șerpi plini de ghimpi umbra planta memoria într-un loc secetos din trecut”. Și din acest punct de vedere (dar și din perspectiva ipostazierilor angelice și a suferinței – ca mod de ispășire a dezordinii asumate prin conlocuire – acceptate cu resemnare, sau chiar din convertirea discursului de maturitate către rugăciune și litanie – ca în Netrăitele47), putem considera că poezia aceasta se hrănește dintrun substrat religios, creștin. Iar volumele de după ‘90, cu precădere Netrăitele, confirmă pe deplin supoziția ivită la lectura poeziei publicate în epoca ceaușistă.

Prin imitatio Christi, eul liric se lasă călăuzit de acel duh prin care își asumă suferința ca mod de ispășire și tămăduirea prin iertare. „Cerul întreg în cugetul meu” (să nu uităm că una dintre căile de revelare a Divinității este conștiința, cugetul) dă naștere unei rugăciuni de proslăvire, așa cum Duhul Sfânt care sălășluiește în credincios strigă spre Cer „Ava”, adică

„Tată”, proclamând înfierea omului de către Dumnezeu. Din această postură, discursul poetic capătă aspectul unei sincere rugăciuni, asemenea unei convorbiri deschise cu Domnul: „Frica de moarte șterge-mio, Doamne! Însănătoșește-mă (...) Sufletul împodobit, răbduriu în nădejde se bucure! Rărunchii și inima răcorească-se, plămânii umple-mi-i de slava Ta, ca pânzele bărcilor de aerul mării” (Triptic de final, din volumul Netrăitele).

Opusul umbrei în imaginarul poetic al Constanței Buzea nu este numai lumina directă, ci și sufletul care este păstrătorul luminii, sufletul care dăinuie dincolo de trecerea eului înveșmântat în trup: „Doamne, eu trec,/ nu te uita la mine. Privește-mi sufletul,/ el rămâne.” (Sfâșierea cu numele suflet, vol. Netrăitele).

Dar nu numai sufletul, ci chiar cuvântul-poem, dacă lărgim aria simbolisticii, cuvântul capabil să distrugă „vidul vital”. Pentru că „lumina adie cuvinte” (Umbrire către cules) și, dincolo de cuvânt, în ascuns, este El, Cel desăvârșit, capabil să privească la făptura „cea nefăcută/ plină de răni și de păcatul făcutului”.

La Constanța Buzea, ființa devine topos al absenței. Poezia ei este, privită în ansamblu, un pastel al „vidului vital”, al lumilor golite de tot ce ar presupune prezența divină. Ea conturează un spațiu interior al absenței, al umbrei, al plânsului (cele trei substantive denumind trăirile psihice ale eului liric care, uneori se proiectează și în spațiul exterior, sau în cel al realului). Însumând conotațiile privațiunii, domeniile semnatice care compun multe dintre poezii – de la primul la ultimul volum – creează un aer trist, grav, de lamentație existențială. Transpare o suferință a ființei al cărei cer se retrage sub „ochiul lumii alb încercănat”, ca în poemul Tu, de ce... și care simte „stingerea și oboseala” universului, a mineralului și a biologicului, a pământescului și a spiritualului deopotrivă. Când ordinea morală este ruptă, ea transpare doar „în evocări”, motiv care zdruncină credința în puritate și în plinătatea vieții ancorate în Sacru, astfel că moartea este cea care își întinde trupul peste lume, acoperind sau înlăturând viziunea transcendentă despre creația umană și cosmică din Dumnezeu. Expresia oximoronică viața morții, așa cum este și titlul poemului la care ne vom referi, devine vârful construcției unei imagini de lume mortificată spiritual: „Nu-i dorul morții care vine și trece albă printre lucruri,/ împuținând vederea lumii înfiptă-n cer, ci viața ei/ În infinitul plin de îngeri stratificați, și e păcatul/ Prin care toți

46

este injustă pentru că, „jurnalul în sens de creuzet al stărilor de suflet a fost de mult dublat de jurnalul de idei”.

47 E vorba de cele două volume intitulate Netrăitele, respectiv Netrăitele II, de la editura Vinea, din 2004, respectiv 2008.

Deseori, cel puţin în legătură cu poezia scrisă până în 1980, critica a făcut referire la un soi de jurnal poetic, punându-o sub „eticheta confesiunii totalitare” (v. Dan C. Mihăilescu, „Sufletul şi umbra”, postfaţă la volumul Constanţei Buzea, Cheia închisă, Editura Eminescu, 1987, p. 234), etichetă care, după Mihăilescu, BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

221

NIHIL SINE DEO trecând, naivii, sunt transformați în demoni grei”48.

Nu este o mortificare ca trecere în nemișcare a lumii, așa cum ar fi înțelesul de bază al cuvântului, ci o mortificare la nivelul profund al ființei, un declin, o cădere din viață în moartea spirituală.

Poezia este depozitara unui „simțământ al trecerii și al căderii” (Insomnie), căci „pe cer plutesc răni mari” (Eroarea), iar lumea este în declin în „acest univers gata să cadă”. Conștientizarea pătrunderii răului în lume își pune amprenta pe rostirea lirică, astfel că într-un poem cuprins în antologia Roua plural se rostește o sentință: „trebuie stârpit răul/ din rădăcină”.

Este un imperativ etic ce trebuie asumat, chiar și acceptând o suferință a lumii vegetale și a celei a primatelor. Comentând acest poem, în introducerea antologiei din 1999, Nicolae Monolescu identifica un substrat religios, „deși câtuși de puțin bisericesc [...] un naturism subtil și integrator [...] mai apropiat de franciscanismul dulce, suav și blând al poetului din Assisi decât de severitatea ascetică a ortodoxiei”49. Discursul imperativ este deturnat, prin conjuncția adversativă „dar”, într-unul al interogației retorice, rămase fără soluție în fața complexității stării de fapt: „dar cum/ fără să fie rănit/ pământul ciupercilor/ și al viermilor/ cu care își satură dumnezeu/ păsările”. Eului liric nu-i mai rămâne să cânte decât balada neîmpăcării, cum este intiulat un poem din volumul La ritmul naturii. „Timpul scade-n noapte cadențat de umbre” (Tu, de ce...), iar golul căscat este umplut de îngeri negri – „Un plutitor înger negru stând pe locul rămas gol” (Sedus) – sau chiar golit de viață – „În întuneric nu-s ființe” (Timizii). Umbra este cea care se instalează peste ființă, rănind și devorând: „șerpi plini de ghimpi umbra planta memoria într-un loc secetos din trecut”.

Peisajul interior al poemelor Constanței Buzea se conturează ca un topos al golului, al umbrei echivalente cu nimicul („De ce atât de grăbită îmi lași umbra? Nimicul cel fără părere de rău aruncat”), cu nonființa, cu lipsa a ceea ce poate menține sau re-aduce viața. Absența Divinului duce la aruncarea sufletului în deșertăciunea relei întocmiri a firii, la sfâșierea fi-

inței. Teritoriul acesteia devine unul al umbrei, al întunericului, al absenței. O absență care duce la pierderea identității umane inițiale, la „rarefiere”: „în sfâșietoarea absență rarefiindu-te...” (50. Reducerea la tăcere, din volumul Netrăitele50). Existența întreagă devine un „calvar înfășat ca o mie de prunci/ în scutece dureros gemând. Bocet.” (4. Bocet), iar cântecul său se transformă în jelanie, în plâns existențial, ca în nichitastănescianul Andru plângând. În urmă și înainte totul se întemeieză în plâns, și tot plânsul este invocat, ca într-un ritual magic, să anihileze prăpastia și nerodirea: „Du-te înapoi, Plâns,/ du-te de unde-ai venit [...]/ golul golește-l/ secătuirea șterge-o cu secul”, ca într-o întoarcere la stadiul de dinaintea segregării instaurate prin Cădere. Totul devine negare a prezenței, a existenței, iar la nivel lexical, această idee este exprimată și prin utilizarea prefixului negativ în cuvinte care, în mod obișnuit, nu îl acceptă, negarea lor exprimându-se prin alte mijloace lingvistice („nelegătura”, „cea nefăcută”). Aici prefixul are mai mult conotația unei privațiuni, expresia „cea nefăcută” din primul vers al poemului Păcatul făcutului putând fi pusă în relație de identitate cu sintagma „copil fără naștere” din ultima strofă. „Păcatul făcutului” golește ființa trimițând-o în propria umbră, nevoită astfel să-și nege chiar viața. „...nu gust ideea/ umbrei unei ființe ce plânge uscat/ imaginea cum de mi-e plină de răni și de/ păcatul făcutului ci el nu se vede/ maica abia dacă simte nelegătura cu mine”. Ipostaza de copil nenăscut este cea dorită acum de instanța poetică, din moment ce existența este plină de răni și ruptă de legăturile primordiale care i-ar fi asigurat plinătatea și armonia.

Astfel, ființa umană se conturează ca un topos interior al damnării, al absenței (sau, am putea spune, printrun joc de cuvinte, al absenței marii Prezențe).

Unul dintre ultimele poeme publicate și înregistrate video, Lumina neagră, ne-a lăsat un vers memorabil prin care se poate defini întreaga operă poetică a Constanței Buzea, sugerând că poezia, ca și existența sufletului, ar fi o „dormire în golul lăsat”, o locuire în absență, în umbră, poate chiar în platoniana viață a umbrelor.

48

49 „O altă cale de a privi” – prefaţă la Roua plural, Bucureşti, Editura Vinea, 1999, colecţia „Ediţii definitive”, p. 16.

50 Citările din poeme ale volumului Netrăitele se fac după ediţia: Constanţa Buzea, Netrăitele, Bucureşti, Editura Vinea, 2004.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

Citările se fac după antologia: Buzea, Constanţa, Roua plural, Bucureşti, Editura Vinea, Colecţia „Ediţii definitive”, Ediţie adăugită, 2007.

222

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

CE VEDE STRINDBERG ÎN CĂLĂTORIE ȘI VIZIUNE? CUVINTE LA RĂSCRUCE (II) 7. În liniștea înșelătoare a timpului. Strindberg este bine și insesizabil înfrățit cu Dostoievski, Eminescu și Nietzsche, toți prinși, la nivelul istoriei și al zilei, întrun timp ce părea oarecum senin al Occidentului, din cea de-a nouăsprezecea sută de ani, când materialismul și istorismul abstracte, despărțite ca niște coji din arborele marii gândiri de sub cer, consolatoare a lui Hegel, triumfau în pozitivism și utilitarism. Într-un timp ce părea că se liniștise, la un deceniu și ceva, după zbaterile istorice, Războiul franco-prusac (19 iulie 1870 – 10 mai 1871) și Comuna din Paris (28 martie – 28 mai, 1871). Războiul fusese declanșat de încercarea lui Napoleon al III-lea de a se opune Prusiei de a numi pe tronul Spaniei un principe german. Numai că, după 12 zile de lupte, la 1 septembrie, Napoleon trebuie să se predea armatelor prusace la Sedan. În fine, Parisul este ocupat și în golul de putere, și ca reacție la umilirea națională, se ridică forțele de stânga și instituie pentru două luni Comuna din Paris, care, și cu ajutorul prusacilor, este învinsă până la urmă. Prin Trataul de la Frankfurt, Franța pierde teritorii, Alsacia și o parte din Lorena, fiind obligată să plătească și 5 miliarde de franci-aur. Statele germane, unite în luptă, se proclamă Al Doilea Imperiu German, cu Wilhelm I ca Împărat. Se sfârșește pre-dominația franceză în Europa și începe ridicarea și afirmarea celei germane. Bismarck pare a fi creierul acestor întâmplări istorice. Dar să nu uităm de parabola lui Tolstoi de la sfârșitul romanului Război și pace, de berbecele din fruntea turmei de oi, care crede că el conduce turma – și așa se vede –, uitând de păstorul din spate; și adăugăm că toamna, după ce își face datoria, berbecele este sacrificat. Să o spunem și cu vorbele asemănătoare ale lui Strindberg, din Inferno, referindu-se la traseul spiritual al său: „Inițiat în științele naturale încă din copilărie și adept al lui Darwin, am descoperit insuficiența acestor metode științifice care recunosc mecanizarea universului fără să admită prezența marelui mechanic”, (op. cit. p. 33). Dar oricum am privi subiectul istoriei, adică cine o face, consecințele acestor întâmplări reverberează la suprafață în cele ale zilei și în adânc, insesizabil, în cele ambivalente ale nopții. Se știe că din cauza acestui război, Eminescu a amânat cu un an Sărbătorirea de la Putna a lui Ștefan cel Mare; că și-a continuat studiile, în partea a doua, de la Viena dreptului în Berlinul triumfător, adâncindu-se tot mai mult în istorie; că imediat, sub influența puternică a Comunei din Paris, în 1874, a scris poemul Împărat și proletar, construit antitetic precum BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

forțele istorice, dar asertat filosofic prin versul ultim, subliniat de el: „Că vis al morții-eterne e viața lumiintregi”. Asemănător acestui registru din ultimul vers eminescian sunt și piesele lui Strindberg, scrise după trei decenii, Dansul morții (1901) și Jocul visului (1902).

Să observăm că în acest context tot mai multe minți scandinave coboară în Berlin și că Strindberg, în exilul său, trece prin Germania în Belgia la Gréz, că stă pentru puțin timp la Paris și repede coboară la Ouchy, lângă lacul Geneva de la poalele Alpilor, unde își scrie Nopți de somnambul în vremuri de veghe, că mereu Germania îl atrage, la Lindau scrie romanul Locuitorii insulei natale (1887), la Berlin se căsătorește cu jurnalista Frida Uhl, și că Parisul, de unde continuu vroia să plece spre capitala germană, înseamnă, cu derivata alchimistă și în toate sensurile vieșii și artei, inclusiv plastice, experiența infernului. Firește, vorba pascaliană referitoare la legătura cu Dumnezeu se potrivește și în cazul său: nu și-ar fi căutat infernul, dacă nu l-ar fi purtat în sine. Aici Strindberg este înghițit de chitul infernal al „inconștientului colectiv”, transsubiectiv al Sinelui. Timpul părea că se liniștise, dar apele liniștite sunt cele mai adânci și periculoase. De aceea, lângă Nopți de somnambul, ale primului termen, el adaugă în vremuri de veghe, ale celui de-al doilea, social-istoric. Nimic nu anunța cutremurile ce va să vină, conflagrația mondială de la începutul secolului următor cu spargerea imperiilor și afirmarea națiunilor, doar aceste seismografe cu operele lor! Cu lucrarea operelor lor. Se știe că nimeni, nici om și nici epocă, nu dorește să-și audă clopotele. Cuvântul ce le vestește moartea, ca tot ce este finit, și diferența, ca tot ce se desparte spre conciliere pe calea ființei. Mai mult, nici să-i vadă și să-i accepte pe cei ce le trag! Aceștia rămân singuri, blestemați s-a zis, închiși în sine ca adevărate opere de artă, admirate după – și atunci, doar de mulțimea smerită și credincioasă. Însă contrar sensului acestei epoci, al conștiinței sfâșiate, la suprafață alunecată în plasa naturalistă a faptelor, iar dedesubt îngreunată de zvâcnetul de amurg al ocultismului și alchimiei, al conștiinței încărcate de abstracțiuni și goale informații – oarecum, ca și cea de azi, unde doar părerile contează!

– acești creatori lucrează direct cu întruchipări. Căci imaginația, marea imaginație este o parte din ființa Divinității. Minți geniale, informate până la refuz și spargere, ridică fapta la nivelul de a prescrie legi naturii, ca să folosim o vorbă kantiană despre geniu. Ideea devine aluat. Creștere și rațiune. Artă și concret logic. Și mai simplu, ca într-o dodie: în ghindă consistă stejarul. În 223

NIHIL SINE DEO aburul suflat peste om se află omul cu căderea și recuperarea sa cu tot. Strindberg a creeat cu sine din Sine.

Aprins ca o vâlvătaie a alergat prin istorie în numele omului alunecat ca oricare dintre noi, al omului continuu lustruind și simțind pe grumaz cizmele contelui, mereu fără nume și chip (ca în piesa Domnișoara Julie) în societate și-n istorie. Sau mai în adânc, luptându-se cu răul anonim și împielițat, generalizat și disimulat. S-a prins în plasele multor preamultor idei și concepții și pe toate le-a încercat și le-a rupt cu propriul sânge și răsuflet. De aceea, printre sine, ca om al zilei, și istoria Sinelui său, pe de o parte, și creația sa, pe de altă parte, nicio rază de laser nu poate trece!

8. O întrebare ca un răspuns. Dacă Strindberg își transcrie fără rest experiența sa în operă, firește transmutată estetic în artă, cum se explică și explicitează dincoace, în cazul omului, această experiență? Cum scrie aceste extraordinare Nopți de somnambul în vremuri de veghe, atingând misterioasele zone, încă necercetate pe deplin atunci și acum, ale acestei sau acestor stări extrasenzoriale, ale omului ca somnambul? Cum le trăiește și le explorează, aducându-le din abisurile inconștientului propriu și transsubiectiv, și cum le supune judecății conștiinței? Este ușor de apelat explicativ la câteva concepte estetice, însă aici, în cazul lui Strindberg, ar trebui o operație de mare finețe și rigoare, care să ducă pe mai multe trepte de la concept la explicitare și înapoi, ca în cazul unei teorii. Cum să găsești mărturii despre trăirile sale și mărturisiri din planul imaginației proprii sau derivări din cel al imaginației mari, și să le constrângi spre o concluzie cât de cât validă? Este ca și cum ai cădea în paradoxul insulei lui Goedel. Cum să ai curajul să spui că Strindberg a îndurat o asemenea experiență, fără ca el să fi constituit subiectul unor observații? Și totuși, cum a putut să descrie experiența somnambulică într-o operă, ce palpită ca „o inimă scoasă” – cum zice în acel Poem introductiv –, detaliu după detaliu, consemnată ca întro fișă clinică, fără să o fi îndurat? Despre Dante un trecător, întâlnindu-l, a spus: omul acesta pare a fi ieșit din infern. Despre Strindberg, cu siguranță, un trecător văzându-l pe stradă ar fi spus: omul acesta trece printre noi ca un somnambul. Sunt identități și nonidentități între cele două condiții sau stări ale omului în ipostază de creator, pe care numai marile spirite reușesc să le depășească și să le aducă în identitate printr-o subtilă și christică devenire a operei. În Nopți de somnambul în vremuri de veghe, aceasta pare a se întâmpla, întrucât Strindberg a găsit de cuviință să aducă în lumină chiar procesul de devenire a operei. Să facă din acesta, direct și indirect, obiectul operei, direct fiind manifestarea și acțiunea acesteia în cele ale lumii. Să lase să fie văzut cum opera își poartă cu sine, ca într-o oglindă, operarea. Și ceea ce uimește este faptul că același lucru lasă să se vadă că se petrece și cu subiectul, cu omul care își poartă și chipul devenirii sale, trecând dincolo de cel ce merge

224

pe stradă, absorbit de cele ale zilei, fericit și mort să-și îngroape morții, cum s-a zis.

Se cunoaște faptul că un somnambul este un om sfâșiat care trăiește cu totul riscul morții, de putința reîntoarcerii în corp și-n conștiență, la crăpatul de zori, depinzând viața sa obișnuită. Experiența aceasta presupune existența și asumarea acestui risc, nu altul consistă și-n experiența artistică a lui Strindberg. Simplu: dacă el nu ar scrie, ar muri. Mai spre adevăr, prin el se scrie, prin el vorbește un altul, un șir de oameni, de generații, de comunități, ce pare din înapoia sa, dar acesta este de o prezență constantă, atemporală, cuvintele vin din Marele Sine. Subiectivitatea sa este explozivă, el scrie cu mâinile trecându-le prin inimă, pline de sânge, sângerânde și în același timp această subiectivitate nu numai că trece în obiectualitate cu obiectivitate, cum în estetică se spune, ci ea se încarcă de determinante transsubiective, din marea călătorie a generațiilor implicate, de străluminările ce se păstrează și vin din lumina dintâi prin întunericul de jos, de mai la vale de locul unde s-a petrecut schimbarea la față a Domnului. Este de presupus că în creație Strindberg a auzit cuvintele poruncitoare să stea de veghe, că a căzut în somnul adânc pentru ca lumina venită de sus să nu-l orbească, pentru ca lucrarea divină să se petreacă firesc și misterios ca o naștere din moarte și pentru ca el să-o poată vedea în chipul Domnului cuprins de lumină. Este o vedere a doua. Și o mărturisire fără rest. Căci în această mare întâmplare și lucrare de pe munte se luminează o extensiune a sufletului omului și o uniune cuprinzătoare dintre divinitate și om.

Fiul Omului și al Domnului, ca diferență și unitate apare în unitate, cu fața preschimbată în lumină; și dintr-o dată se vede al doilea raport, de diferență, dintre el în unitate ca Dumnezeu și omul căzut în somnul de moarte, ca finit și separat; dar aici se relevă al treilea raport, cel prin care omul vede fața schimbată a celui de altături, a Fiului ca Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omului i se revelează ca proprie calea acestei schimbări, că sunt într-o unitate.

Altfel, de ce i-ar fi luat cu Sine Fiul pe cei trei apostoli!?

Mai mult, că între schimbarea feței Fiului sub lumina căzută de sus în chiar miezul nopții, și căderea omului în somnul adânc, ca de moarte, și trezirea acestuia spre a vedea schimbarea petrecută, se află o unitate de suflet și o deschidere a cunoașterii. Un suflet care cuprinde tot ceea ce s-a petrecut, cu diferențe și unități, cu somn de moarte și lumină de viață. Un suflet ce trece dincolo și dincoace de om, un suflet cuprinzător de om și divinitate. Altfel cum să ne explicăm atâtea experiențe ale omului, și pe cea a lui Strindberg, în călătoria spre sine și casă!? (va urma) Notă: Toate citatele şi referinţele la poezia lui Strindberg au ca sursă cartea în curs de apariţie Nopţi de somnambul în vremuri de veghe de August Strindberg – traducere în limba română de Dorina Brânduşa Landen.

BANCHETUL, 28-29-30 / 2018

$ i

g ,21 +,5*+,'8ù QÄ&#x192;VFXW vQ LXOLH RULJLQDU GLQ =RUOHúWL QÄ&#x192;VFXW vQ $OLPSHúWL MXGHÄ XO *RUM HVWH PHPEUXO 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD FRQI XQLY GU vQ FDGUXO 8QLYHUVLWÄ&#x192;Ä LL GLQ 3HWURúDQL /LFHQÄ LDW vQ ILORVRILH LVWRULH SVLKRVRFLRORJLH GRFWRU vQ ILORVRILH vQ FDGUXO 8QLYHUVLWÄ&#x192;Ä LL %DEHú %RO\DL GLQ &OXM 1DSRFD $FWLYLWDWH OLWHUDUÄ&#x192; úL SXEOLFLVWLFÄ&#x192; Ã&#x152;Q SHULRDGD UHGDFWRU OD 5HYLVWD Ã&#x201E;(FKLQR[´ GLQ &OXM 1DSRFD &RODERUDUH úL SXEOLFDUH GH SRH]LH SUR]Ä&#x192; HVHXUL UHFHQ]LL OLWHUDUH vQWU R VHULH GH UHYLVWH FD (FKLQR[ $PILWHDWUX 7ULEXQD 7UDQVLOYDQLD 6WHDXD $SRVWURI 5DPXUL &RQYRUELUL OLWHUDUH /XFHDIÄ&#x192;UXO $UJHú &ROXPQD 9DWUD 3RHVLV 5RPkQLD OLWHUDUÄ&#x192; 6FULVXO 5RPkQHVF &RQ WH[WH /LWHUDWRUXO HWF 'HEXW SRHWLF vQ DQXO vQ *RUMXO OLWHUDU´ &Ä&#x192;UÄ L GH SRH]LH SXEOLFDWH 3ULQ LQLPD VHQWLPHQWXOXL (GLWXUD )XQGDÄ LHL Ã&#x201E;&RQVWDQWLQ %UkQFXúL´ 7kUJX -LX )HPHLD OXL 'XPQH]HX (GLWXUD $OID &OXM &HUHPRQLD XQHL YLHÄ L ]LOQLFH (GLWXUD $OID &OXM Ã&#x152;Q WUDGXFHUH ,RQ +LUJKLGXú YHUVLRQV E\ 0DUWLQ 0RRQH\ LQ 6RUHVFX V &KLRFH <RXQJ 5RPDQLQ 3RHWV (GLWHG E\ -RKQ )DLUOHLJK )LUVW SXEOLVKHG E\ %ORRG[H %RRNV /WG +LJKJUHHQ 7DUVHW 1RUWKXPEHUODQG 1( 53 5HGDFWRU DO XQRU QXPHUH GLQ 5HYLVWD Ã&#x201E;6\PERORQ´ FRRUGLQDWHXUV ,RQHO %XúH -HDQ -DFTXHV :XQHQEXUJHU HGLWDWÄ&#x192; GH 8QLYHUVLWDWHD GLQ &UDLRYD &HQWUXO GH 6WXGLL DVXSUD ,PDJLQDUXOXL úL 5DÄ LRQDOLWÄ&#x192;Ä LL Ã&#x201E;0LUFHD (OLDGH FRUHVSRQGHQW SHUPDQHQW DO =LDUXOXL 9Ä&#x192;LL -LXOXL UHGDFWRU DO 5HYLVWHL Ã&#x201E;%DQFKHWXO´ 3UHPLL OLWHUDUH 0DUHOH 3UHPLX OD 6HFÄ LXQHD &XYLQWH SRWULYLWH´ DFRUGDW SHQWUX PDQXVFULVXO 3ULQ LQLPD VHQWLPHQWXOXL´ vQ FDGUXO )HVWLYDOXOXL 1DÄ LRQDO SHQWUX /LWHUDWXUÄ&#x192; 7XGRU $UJKH]L´ HGLÄ LD D ;9,, D 3UHPLXO 1DÄ LRQDO Ã&#x201E;7XGRU $UJKH]L´ SHQWUX 2SHUD 2PQLD VFULLWRUL JRUMHQL DFRUGDW vQ FDGUXO )HVWLYDOXOXL ,QWHUQDÄ LRQDO GH /LWHUDWXUÄ&#x192; Ã&#x201E;7XGRU $UJKH]L´ HGLÄ LD D ;;; D 7kUJX -LX PDL 3UHPLXO SHQWUX HVHX DFRUGDW vQ FDGUXO )HVWLYDOXOXL GH 3RH]LH Ã&#x201E;6HULOH GH OD %UÄ&#x192;GLFHQL´ VHSWHPEULH 3UHPLXO SHQWUX (VHX ILORVRILF DFRUGDW SH DQXO GH FÄ&#x192;WUH 8QLXQHD 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD $OED +XQHGRDUD 5HYLVWD GH &XOWXUÄ&#x192; Ã&#x201E;'LVFRERO´ $FWLYLWDWH úWLLQÄ LILFÄ&#x192; &Ä&#x192;UÄ L GH ILORVRILH DQWURSRORJLH úWLLQÄ HOH VRFLR XPDQH SXEOLFDWH ,QWURGXFHUH vQ RQWRORJLD OXL &RQVWDQWLQ 1RLFD (GLWXUD 'DFLD &OXM 6WXGLL úL HVHXUL ILORVRILFH (GLWXUD 'DFLD &OXM /RJLFD (GLWXUD 8QLYHUVLWDV 3HWURúDQL (WLFD (GLWXUD 8QLYHUVLWDV 3HWURúDQL )LORVRILH (GLWXUD 8QLYHUVLWDV 3HWURúDQL $QWURSRORJLH SROLWLFÄ&#x192; (GLWXUD 3UHVD 8QLYHUVLWDUÄ&#x192; &OXMHDQÄ&#x192; &OXM 1DSRFD ,6%1 (GLWXUD )XQGDÄ LHL SHQWUX 6WXGLL (XURSHQH ()(6 &OXM 1DSRFD ,6%1 SDJLQL $SRULLOH WLQHUHÄ LL OXL *KLOJDPHú &HUFHWÄ&#x192;UL ILORVRILFH (GLWXUD 3UHVD 8QLYHUVLWDUÄ&#x192; &OXMHDQÄ&#x192; &OXM 1DSRFD ,6%1 (GLWXUD )XQGDÄ LHL SHQWUX 6WXGLL (XURSHQH ()(6 &OXM 1DSRFD ,6%1 SDJLQL &HUFHWÄ&#x192;UL ILORVRILFH GH LHUL úL GH D]L (GLWXUD 8QLYHUVLWDV 3HWURúDQL ,6%1 SDJLQL &RQVWDQWLQ 1RLFD ± RQWRORJLH úL FXOWXUÄ&#x192; (GLWXUD 8QLYHUVLWDV 3HWURúDQL ,6%1 SDJLQL 3HUVXDVLXQH úL UDÄ LRQDOLWDWH HPHUJHQWÄ&#x192; (GLWXUD 8QLYHUVLWDV 3HWURúDQL ,6%1 SDJLQL $UWLFROH úWLLQÄ LILFH DUWLFROH ,6, SXEOLFDWH vQ UHYLVWH URPkQHúWL úL VWUÄ&#x192;LQH SHVWH DUWLFROH GLQ FDWHJRULD % VDX DOWH FDWHJRULL SXEOLFDWH vQ Ä DUÄ&#x192; úL VWUÄ&#x192;LQÄ&#x192;WDWH &RQIHULQÄ H LQWHUQDÄ LRQDOúH úL QDÄ LRQDOH SDUWLFLSDUHD OD SHVWH GH FRQIHULQÄ H SH GRPHQLXO úWLLQÄ HORU VRFLR XPDQH úL DVLVWHQÄ HL VRFLDOH *UDQWXUL FRQWUDFWH GH FHUFHWDUH úWLLQÄ LILFÄ&#x192; PHPEUX vQ JUDQWXUL LQWHUQDÄ LRQDOH PHPEUX VDX GLUHFWRU vQ SHVWH FRQWUDFWH GH FHUFHWDUH úWLLQÄ LILFÄ&#x192; úL FX FDUDFWHU HFRQRPLF 2UJDQL]DÄ LL úWLLQÄ LILFH 0HPEUX vQ 6RFLHWDWHD 5RPkQÄ&#x192; GH )LORVRILH 0HPEUX vQ $VRFLDÄ LD 3URIHVRULORU GH ,VWRULH GLQ 5RPkQLD 0HPEUX $VRFLDÄ LD ùFROLORU GH $VLVWHQÄ Ä&#x192; 6RFLDOÄ&#x192; GLQ 5RPDQLD 0HPEUX vQ $VRFLDÄ LD 6RFLRORJLORU GLQ 5RPkQLD $FWLYLWDWH GLGDFWLFÄ&#x192; OD QLYHO VXSHULRU 'LVFLSOLQH SUHGDWH ILORVRILH ILORVRILH FRQWHPSRUDQÄ&#x192; ILORVRILD FXOWXULL HSLVWHPRORJLH VRFLDOÄ&#x192; DQWURSRORJLH DQWURSRORJLH SROLWLFÄ&#x192; ORJLFÄ&#x192; HWLFÄ&#x192; HWLFD úL GHRQWRORJLD SURIHVLHL GH VRFLRORJ GHRQWRORJLD SURIHVLHL GH DVLVWHQW VRFLDO SROLWLFL VRFLDOH WHRULD SROLWLFLORU VRFLDOH VRFLRORJLH HFRQRPLFÄ&#x192; VRFLRORJLD LQWHJUÄ&#x192;ULL HXURSHQH SROLWLFL SXEOLFH WHKQLFL GH FRPXQLFDUH vQ DVLVWHQÄ Ä&#x192; VRFLDOÄ&#x192; SVLKRVRFLRORJLD RUJDQL]DÄ LLORU HWF $FWLYLWDWH HGXFDÄ LRQDOÄ&#x192; OD QLYHO SUHXQLYHUVLWDU 'LVFLSOLQH SUHGDWH ILORVRILH ORJLFÄ&#x192; SVLKRORJLH HFRQRPLH LVWRULH FXOWXUÄ&#x192; FLYLFÄ&#x192; $FWLYLWDWH FHWÄ&#x192;Ä HQHDVFÄ&#x192; &HWÄ&#x192;Ä HDQ GH RQRDUH DO 2UDúXOXL 8ULFDQL GLQ DQXO SHQWUX vQWUHDJD DFWLYLWDWH GHVIÄ&#x192;úXUDWÄ&#x192; vQ VOXMED FRPXQLWÄ&#x192;Ä LL

'( &( ± 6$8 '( &,1( ± )8* 520Ã&#x2020;1,,"

&LWHVF XQGHYD FÄ&#x192; OD ILHFDUH FkWHYD PLQXWH XQ URPkQ SOHDFÄ&#x192; GLQ Â&#x2013;Ç&#x;DUÄ&#x192; LDU FHL FDUH SOHDFÄ&#x192; SHQWUX SXÂ&#x2013;Ç&#x;LQ WLPS VÄ&#x192; IDFÄ&#x192; XQ EDQ vQ SOXV SOHDFÄ&#x192; SkQÄ&#x192; OD XUPÄ&#x192; GH WRW 5RPkQLD VH JROHÂ&#x2022;Ç&#x; WH 'H DYHUL Â&#x2022;Ç&#x; L GH RDPHQL $P FUH]XW FÄ&#x192; YD IL XQ HSLVRG SkQÄ&#x192; OD XUPÄ&#x192; QDWXUDO ± VXUSUL]D QHVSHUDWÄ&#x192; SHQWUX FHL PDL PXOÂ&#x2013;Ç&#x;L GH D JÄ&#x192;VL JUDQLÂ&#x2013;Ç&#x;HOH OLEHUH Â&#x2022;Ç&#x; L GH D SXWHD ]EXUGD SULQ OXPH 6kUELL SOHFDX Â&#x2022;Ç&#x; L Q YUHPHD OXL 7LWR GDU VH vQWRUFHDX FX EDQLL FkÂ&#x2022;Ç&#x; WLJDÂ&#x2013;Ç&#x;L vQ 2FFLGHQW DFDVÄ&#x192; Ç&#x; L OD QRL D IRVW OD IHO 8Q WLPS $FXP URPkQLL FHL PDL PXOÂ&#x2013;Ç&#x;L GLQWUH FHL SOHFDÂ&#x2013;Ç&#x;L QX VH PDL vQWRUF FX EDQLL DFDVÄ&#x192; OD UH]LGXXULOH GH SÄ&#x192;ULQÂ&#x2013;Ç&#x;L Â&#x2022;Ç&#x; L EXQLFL Â&#x2022;Ç&#x; L QHDPXUL UÄ&#x192;PDVH VÄ&#x192; L SOkQJÄ&#x192; Â&#x2022;Ç&#x; L VÄ&#x192; L RIWH]H 3OHDFÄ&#x192; XLWkQG ([HUFLÂ&#x2013;Ç&#x; LXO XLWÄ&#x192;ULL vQFHSH FX XLWDUHD SÄ&#x192;ULQÂ&#x2013;Ç&#x; LORU YLL LDU GDFÄ&#x192; V PRUÂ&#x2013;Ç&#x; L FX XLWDUHD PRUPLQWHORU 6SXQ DFHVWH WULVWH FRQVWDWÄ&#x192;UL ILLQGFÄ&#x192; HOH YLQ SHVWH PLQH OH DP VXE IHUHVWUH SH XOLÂ&#x2013;Ç&#x;Ä&#x192; OD YHFLQL vQ FLPLWLUXO FX MXPÄ&#x192;WDWH GLQ PRUPLQWH IÄ&#x192;UÄ&#x192; OXPLQD Ã&#x152;QYLHULL 5RPkQXO SOHFDW DIDUÄ&#x192; VH FRPSRUWÄ&#x192; GH SDUFÄ&#x192; D VFÄ&#x192;SDW GLQ ODJÄ&#x192;U 'DU ODJÄ&#x192;UXO ]LFH VH D GLVSÄ&#x192;UXW Ã&#x152;QVHDPQÄ&#x192; FÄ&#x192; H R PLQFLXQÄ&#x192; 6DX URPkQXO QX PDL VLPWH QLPLF SHQWUX Â&#x2013;Ç&#x;DUD GH EDÂ&#x2022;Ç&#x; WLQÄ&#x192; SHQWUX JXUD GH DHU FDUH ± OD QDÂ&#x2022;Ç&#x; WHUH ± PDUFKHD]Ä&#x192; vQ RP FRVPRVXO GH DFDVÄ&#x192; 2 SRUÂ&#x2013;Ç&#x;L vQ WLQH vQWU R LQILPÄ&#x192; SDUWH WRDWÄ&#x192; YLDÂ&#x2013;Ç&#x;D 'RFWRULL DPHULFDQL vL ]LF ´DHUXO UH]LGXDO´ FHOXL FDUH SULQ GLOXÄ&#x192;UL UHVSLUDWRULL SULQ VFKLPEDUHD SHUPDQHQWÄ&#x192; D ORFXOXL Â&#x2022;Ç&#x; L ORFXULORU UÄ&#x192;PkQH DFROR vQ SOÄ&#x192;PkQL OLSLW GH WLQH FD LXELUHD FD VXIOHWXO FD 'XPQH]HX FkQG VH vQWkPSOÄ&#x192; VÄ&#x192; FUH]L vQ HO 6FULX GH DQL GH ]LOH GH FkQG vQ DFHLDÂ&#x2022;Ç&#x; L RDPHQL DOXQJDÂ&#x2013;Ç&#x;L GH ´UHYROXÂ&#x2013;Ç&#x;LH´ DX UHRFXSDW DFHOHDÂ&#x2022;Ç&#x; L VFDXQH SHVWH FkWHYD ]LOH FX LQILQLWH OLEHUWÄ&#x192;Â&#x2013;Ç&#x;L GH D IXUD MHIXL SURVWL $YHP FHD PDL OLSVLWÄ&#x192; GH SDWULRWLVP FODVÄ&#x192; SROLWLFÄ&#x192; GLQ XQLYHUV 'DU QX L GHVWXO SHQWUX FD ERDOD DEDQGRQXOXL VÄ&#x192; DMXQJÄ&#x192; DWkW GH QLPLFLWRDUH *ROLUHD Â&#x2013;Ç&#x;Ä&#x192;ULL GH RDPHQL HVWH XULDÂ&#x2022;Ç&#x; XO DYDQWDM DO KRÂ&#x2013;Ç&#x;LORU H[HUVDÂ&#x2013;Ç&#x;L GH D]L &LQH V HL" 7RÂ&#x2013;Ç&#x;L FHL FDUH vPSDUW SOÄ&#x192;FLQWD Â&#x2022;Ç&#x; L VH EDW SH HD VXE OR]LQFD OXSWHL SHQWUX ELQHOH QDÂ&#x2013;Ç&#x;LHL &DUH QDÂ&#x2013;Ç&#x;LH FÄ&#x192; QX PDL H" ,DU SRSRUXO QX Â&#x2022;Ç&#x; L PDL YUHD Â&#x2013;Ç&#x;DUD ´7DJPD MHIXLWRULORU´ D UÄ&#x192;PDV H DLFL SURVSHUÄ&#x192; Â&#x2022;Ç&#x; L FXYkQWHD]Ä&#x192; OD WHOHYL]RU SRDUWÄ&#x192; EÄ&#x192;WÄ&#x192;OLL SH IXQGXO VDFXOXL FX EDQLL GLQ LPSR]LWH DVWIHO vQFkW VÄ&#x192; QX VFDSH YUHXQ OHX LURVLW SHQWUX R Â&#x2022;Ç&#x; RVHD XQ FHQWLPHWUX GH SURJUHV 'H FH R OÄ&#x192;VDÂ&#x2013;Ç&#x;L VÄ&#x192; Â&#x2022;Ç&#x; L IDFÄ&#x192; GH FDS GRPQLORU URPkQL" ' DLD ± DU SXWHD IL XQ SRVLELO UÄ&#x192;VSXQV

1X DYHP QHYRLH GH SDQVDPHQWH SURDVWH %XQLFXOXL PHX ,OLH =LVX 'XPLWUX OD 0Ä&#x192;UÄ&#x192;úHúWL L D LQWUDW vQ YLQWUH R VFKLMÄ&#x192; GH REX] úL L V D RSULW vQ RV )HOFHULL QRúWUL O DX FXUÄ&#x192;Ä DW FX Ä XLFÄ&#x192; úL O DX FXVXW 'XSÄ&#x192; FkWHYD ]LOH SLFLRUXO DSURDSH L VH vQQHJULVH $ YHQLW XQ GRFWRU IUDQFH] / D RSHUDW L D VFRV VFKLMD D SXV Ä XLFÄ&#x192; úL O D FXVXW $OFRRO QX HUD 6H OXFUD vQ YLX ùL V D IDFXW ELQH 1X GH SDQVDPHQWH DYHP QHYRLH FL GH WÄ&#x192;LHWXUÄ&#x192; DGkQFÄ&#x192; úL GH VFRV VFKLMD PRUÄ LL GLQ RP $VWD H 3RH]LD