Banchetul nr 25 26 27, 2018

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

$QXO ,,, QU LDQXDULH IHEUXDULH PDUWLH

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$QXO ,,, QU LDQXDULH IHEUXDULH PDUWLH

&RSHUWD %DQFKHWLúWLL OD 0ăQăVWLUHD /DLQLFL &RSHUWD 6HVLXQHD GH FRPXQLFăUL úL GH\EDWHUL OD %DQFKHWXO GH OD /DLQLFL 1XPăU LOXVWUDW FX LPDJLQL GH OD %DQFKHWXO GH OD 0ăQăVWLUHD /DLQLFL

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

ÃŒQ ORF GH HGLWRULDO $QD 3RGDUX ,DUWă QH UHJH /D FHQWHQDUXO PDULL XQLUL 'XPLWUX 9HOHD 5HJLQD úL SRHWXO VDX &DUPHQ 6\OYD úL 0LKDL (PLQHVFX 5HJHOH 0LKDL , DO 5RPkQLHL XQ IORULOHJLX GH vQÄ HOHSFLXQH UHJDOă 0DUúXO SURPRÄ LHL 0ăULHL 6DOH 0LKDL 0DUH 9RLHYRG GH $OED ,XOLD *KHRUJKH 0 7DWRPLU FROHJ GH FODVă FX 5HJHOH 0LKDL , DO 5RPkQLHL $XUHO 9 'DYLG 8Q VHFRO GH OD 0DUHD QRDVWUă 8QLUH 3DWULD Ä DUD FRPRDUD VIkQWă D URPkQLORU HYRFDWă HSLF úL VLPEROLF vQ URPDQXXO 6DFULILFLXO 0LKDHOD $OEX 6DFULILFLXO URPDQXO MHUWIHL vQ VOXMED XQXL PDUH LGHDO %RULV 0HKU ,QIRUPDÄ LL FH DU WUHEXL SXEOLFDWH SH SULPD SDJLQă D WXWXURU SXEOLFDÄ LLORU GLQ 5RPkQLD úL SH WRDWH SRVWXULOH 79 9 * 3DOHRORJ 'HVSUH &DOHD 6XIOHWHORU (URLORU %UkQFXúL FRQFHSÄ LH XUEDQLVWLFă 3LDWUD GLQ XQJKL D FXOWXULL URPkQH (PLQHVFX ÃŒQ OLPED OXL *RHWKH GH &KULVWLDQ : 6FKHQN

'LDQGUD /RUHQD 'DYLG (PLQHVFX ÄVXELHFW GH GUHSW³

,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX 0RPHQWXO Ä&kPSXO &HUEXOXL³ vQ ELRELEOLRJUDILD (PLQHVFLDQă %UkQFX‫܈‬L 3RQWLIXO DUWHL PRGHUQH &RQVWDQWLQ =ăUQHVFX 5RPEXO URPERHGUXO VLPERO XQLF DO FLYLOL]DÄ LHL URPkQHЮWL FDUSDWLFH )LORVRILH $ , %UXPDUX =LGLUHD FHD GLQ QHDP vQ QHDP ,XOLDQ &KLYX 'HVFKLGHUL KHUPHQHXWLFH ЮL WUHSWH DOH LQWHUSUHWăULL 'UDJR‫ ܈‬1LFXOHVFX &RPSOHWăUL OD LPSDVXULOH IHQRPHQRORJLFH ЮL FRQGLаLD WUDQVFHGHQWDOă ,

3ROHPRV 1LFRODH %ăOD‫܈‬D 'HVSUH DUPDWă FKHVWLL VRFRWHOL ЮL SDUDGR[XO 0ăULHL OXL /RD]v &RPHQWDULL $QWRQ *HRUJHVFX 1LFRODH ,RUJD VDX OHFаLLOH PDUHOXL LVWRULF 1 *HRUJHVFX 9HVHOLD OD YHFKLL JUHFL 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 0DULDQD %XUXLDQă 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 9,

(YRFăUL DQLYHUVăUL ,RDQ 'ăQLOă vQ GLDORJ FX ,OGHULP 5HEUHDQX Ä%DFăXO PHULWă Vă DLEă XQ PX]HX GHGLFDW PHPRULHL OXL 9DVLOH $OHFVDQGUL³ 0LKDHOD %DO ,RQ ' GHVSUH GRL ЮRDUHFL ЮL FkаLYD VDYDQаL ,XOLDQ &ăWăOXL 3HOHULQL FDYDOHUL ЮL D]XOHMRV MXUQDO GH FăOăWRULH vQ 3RUWXJDOLD ЮL QRUG YHVWXO 6SDQLHL ,

-XUQDOH úL vQVHPQăUL 'XPLWUX $XJXVWLQ 'RPDQ =LJ ]DJ SULQ ELEOLRWHFă 9

(VHX 'XPLWUX +XUXEă 6ă OXăP DPLQWH 5DOXFD 3DYHO +HPLQJZD\ DUERUHOH JHQHDORJLF DO VLQXFLGHULL 3RHVLV )ODYLD $GDP 3RH]LL ‫܇‬WHIDQ $PDUL‫܊‬HL IăSWXUD VXFFHVLYă GLQ ILLQаD RULJLQDUă

9LROHWD $QFLX 7UHL SRHPH $QD $UGHOHDQX $L YUHD SRHаL IăUS WUXS /XFLDQ $YUDPHVFX 3RH]LL QX QXPDL GH LXELUH $GHOLQD &RQVWDQWLLQ )ORUL ЮL VSLQL 0LKDL %DUEX SRH]LL FX FRQVWDWăUL SUR]DLFH GLQ UHDOLWDWHD LOXVWUDWă ЮL LPHGLDWă

(OLVDEHWD %RJă‫܊‬DQ ,GLOH 'RULQD %UkQGX‫܈‬D /DQGqQ 0LWRORJLD PRUаLL PRGHUQH ,9

&ULVWLQD &vPSHDQX 3RH]LL 1LFROHWD &UăHWH IHPHLD FX WUXSXO GH FHDUă

(YHO\QH 0DULD &URLWRUX 6HFUHWHOH PDFLORU 'DQ 'ăQLOă 3RH]LL *DEULHOD (QHVFX 3OLPEăUHаL SH 0DUHD 0RDUWă 'XPLWUXX ,FKLP 3VDOPXL $QGUHHD 0DIWHL 3RLH]LD GLQ PLQH Pă ULGLFă 5DGX 1HGHVFX ,QLPD XQXL RFKL H VLQJXUă 6KDQWL 1LOD\D 3RH]LL 0LKDHOD 2DQFHD 3RH]LL (PDQXHO 3RSH QX HX DP WUăLW /XPLQL‫܊‬D 3RWvUQLFKH GUXPXUL DOEH vQ OXPLQă 'RUX 5RPDQ 'LQ SkQă D]L 9

&DUPHQ 6HFHUH 6XE XPEUHOD QHDJUă D YkQ]ăWRUXOXL GH VHQWLPHQWH &RQVWDQWLQ 6WDQFX 3RHPH GH VFULE 'RULD ‫܇‬L‫܈‬X 3ORH‫܈‬WHDQX 3RЮWDЮXO QX WUHFH QLFL D]L SH DLFL 'XPLWUX 7RPD &HDаă ЮL YHJKH &XP vQ‫܊‬HOHJ HX $QGUHHD 0DIWHL 2GHWWH SRHPH 3UR]ă %LDQFD 'REUHVFX $YHQWXULOH PRWDQXOXL /X ,,

&RUQHO 1LVWHD 6WUăLQD GLQ WUHQ 9LRUHO 3ORH‫܈‬WHDQX 3ăGXUHD /HSUHFKDXQXOXL $QD 3RGDUX 3XQFWXO ILQDO ,,,

0DULDQD =DYDWL *DUGQHU /HFаLD GH SLDQ 7UDQVOD‫܊‬LXQL 0LUFHD %ăGX‫ ܊‬3ULQ VLQDSVHOH PRUDOHL 7KURXJKW WKH HWKLHV¶ V]QDSVHV $QD %ODQGLDQD 3RH]LL *HGLFKWH ,ULQD /XFLD 0LKDOFD 'LQFROR GH OXQWUHD YLVXOXL $X GHOj GX QDYLUH GX UrYH $QD 3RGDUX ÃŒQ OLPED OXL *RHWKH 6LPLRQ 7RGRUHVFX 6WUăIXOJHUăUL GH JkQG (FODLUV GH SHQVHH 1LFRODH 8‫܊‬LFă 3RHPH 3RHPV 'XPLWUX 9HOHD 2GHWWH vQ OLPED OXL &HUYDQWHV 6DSLHQWLD )ORUHQWLQ 6PDUDQGDFKH /XSWD FX PLQH vQVXPL &ULWLFă 0DULDQ %DUEX 7UDGLаLH ЮL PRGHUQLWDWH vQ OLWHUDWXUD DFWXDOă ,RQHO %RWD )UDJPHQWH GHVSUH RPXO LPLQHQW 0DJLLOH QHPăUJLQLWXOXL vQ SRH]LD OXL /XFLDQ %ODJD ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH EDQFKHWLЮWL *OLJRU +D‫܈‬D &RUYLQ &DIIp 0LUHOD 6DYLQ LXELUH $QQD $KPDWRYD 3RLH]LL 7UDGXFHUL 'RULW 6LOYHUPDQ 3RUаLOH PLOHL 1LJHO .HQW 9HUVXUL /ăVD‫܊‬L FRSLLL Vă YLQă OD 0LQH *HOD (QHD 3RH]LL SHQWUX FHL PLFL $QD 3RGDUX $ULSLOH 3DMXUHL 0HPRULL 9DVLOH & ,RQL‫܊‬ă 0 DP QăVFXW vQWU XQ ERUGHL 3URIHVRU &RORQHO U &RQVWDQWLQ =DYDWL / DP DVFXOWDW SH *HRUJH (QHVFX )UDÄ LL QRúWUL GH SHVWH 3UXW 0DULDQ %DUEX 7HPH ‫܈‬L UHDOL]ăUL HVWHWLFR ILORVRILFH vQ DIRULVPHOH OXL *ULJRUH 9LHUX ,

$UWHOH VSHFWDFROXOXL $GULDQ ‫܉‬LRQ 6YHMN vQ FRQFHUW IDFH IXURUL SH VFHQD QDаLRQDOXOXL FOXMHDQ )LORVRILD FXOWXULL DUWHL ,RQ +LUJKLGXú 2 EăWăOLH ILQDOă D FXOWXULL HXURSHQH vQ RSLQLD OXL &RQVWDQWLQ 1RLFD 3ROLWLFD 9DUWDQ $UDFKHOLDQ 6LOYLX %UXFDQ XQ SHUVRQDM LJQRUDQW OD RVSăаXO vQYLQJăWRULORU ,,

9LV SODVWLFD 3HWUX ,OLH %LUăX *HRPHWULD VSLULWXOXL 1LKLO 6LQH 'HR 'DQLHOD 9DUYDUD 0LUFHD &LREDQX UHOLJLR]LWDWHD GLIX]ă 2 SRHWLFă ELEOLFă 'XPLWUX 9HOHD &H YHGH 6WULQGEHUJ vQ FăOăWRULH ЮL YL]LXQH

ÎN LOC DE EDITORIAL

IARTĂ-NE, REGE de Ana PODARU Iartă-ne, rege, am fost niște proști că nu te-am știut apăra de dușmani, atunci când trăiai, noi, supușii anoști te-am dat la străini pe-o mână de bani.

Așa-i, te-am iubit, resemnați prea devreme, o țară fără rege te plânge, se teme să spună, să strige frumos, răspicat: Iubitule rege, de ce ne-ai plecat?

Suntem mai săraci acum cu un rege iar tu bogăția acestui regat... purtat de-acei umeri ce n-or înțelege de ce un lințoliu pe sceptru-i legat.

Ce crud e destinul regatului tău... coroana de spini ți-a fost, dragă rege, iar steagul ți-a stat zi și noapte la brâu, un steag ce de lacrimă ochii ni-i șterge.

Te plângem azi rege, noi toți te-am iubit tăcuta iubire ne doare și țipă, regatul rămâne, nimic nu-i sfârșit că tu ne ești viu în fiece clipă.

Adio, adio... țărâna te-așteaptă, tu, rege mâhnit ce-ai găsit veșnicia te poți odihni, te rugăm, azi, ne iartă, coroana-n mormânt îngropând rodnicia.

Clopotul bate când ultimul tren duce un rege pe ultimul drum, istoria-și scrie trecutul peren, supușii te-aclamă cu sufletul scrum.

Iartă-ne rege, of, iartă-ne rege!

Regele Mihai I al României

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

1

LA CENTENARUL MARII UNIRI

CENTENARUL MARII UNIRI A ROMĂNIEI 1918 – 2018 MAREA UNIRE – ROMÂNIA MARE

Marea Unire de la Alba Iulia – 1 Decembrie 1918

Harta României Mari 2

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

REGINA ȘI POETUL SAU CARMEN SYLVA ȘI MIHAI EMINESCU Ceașca de ceai însoțită de sentimentul unui zeu servit de o muritoare cei orbi, Societatea Vatra Luminoasă, și pentru femeile sărace, Societatea Munca. Stăruința ei în a sprijini omul ajuns în nevoie sau supus jertfirii a devenit exemplară în timpul Războiului de independență în ceea ce privește improvizarea de spitale și îngrijirea răniților. Pentru aceasta, creează Institutul Surorile de caritate. Participă direct la îngrijirea și salvarea răniților, rămânându-i în popor numele de mama răniților.

Principesa Elisabeta s-a născut la 17/29 decembrie 1843, în castelul părinților săi din Monrepos de lângă Rin. Instrucția umanistă și cultura sunt la nivel princiar, cunoscătoare perfectă a câtorva limbi, franceză, italiană, engleză, suedeză și, firește, germana.

Se căsătorește cu Domnitorul României, Carol I, la 3/15 noiembrie 1869. Întreaga ei dăruire se îndreaptă spre acțiuni de caritate și spre creație artistică proprie sau deschidere, ca dialog, spre ceilalți creatori.

În ceea ce privește acțiunile de caritate, înființează Azilul de orfane Elena Doamna, Societatea pentru încurajarea și dezvoltarea industriilor casnice, Furnica, pentru dezvoltarea culturii viermilor de mătase, Țesătoarea, Azilul de bătrâni Elisabeta, pentru BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

În domeniul culturii se face cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva (Carmen – cântec; sylva – pădure). Învață cu pioșenie și disciplină nemțească limba română și se apleacă cu dragoste și înțelegere spre cultura populară. Lasă posterității lucrările: Poezii românești/ Rumänische Dichtungen (Leipzig, 1881); Puiu (legendă, Buc., 1882); Cugetările unei regine/ Les pensées d’une reine (Paris, 1882); Poveștile Peleșului/ Pelesch’s Marchen (Leipzig, 1883); Vârful cu dor/ Le Pic aux regrets (Craiova, 1884; Montpellier, 1884), Bate la ușă/ Es Klopft (Ratisbone, 1887); Bărbăție feminină/ Frauenmuth (dramaturgie, Bonn, 1890); Cântece/ Lieder (Bonn, 1890); Robia Peleșului/ Pelesch im Dienst (1888); 3

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Cuvinte sufletești (Buc., 1888); Meșterul Manole/ Meister Manole (Bonn, 1892); În luncă, o idilă, dedicată „copilului meu sufletesc, G. Enescu” – (Buc., 1905); Pe Dunăre/ Reintachters Donaufhart (Romgensburg, 1905); Poezii românești/ Rumänische Dichtungen (traducere din poeții români, Bonn, 1905); Insula Șerpilor (Buc., 1919).

Vârful cu dor face posibilă o relație creatoare între Carmen Sylva și Mihai Eminescu. Literatura română are șansa să păstreze în lumină o frântură din această relație dintre Regină și Poet. Vârful cu dor este o baladă românească, auzită de regină la Peleș, re-creată, sub același titlu, în proză între cele cuprinse în Poveștile Peleșului, dar și ca teatru-operă (în versuri). Pe cât de simplă pe atât de dramatică este structura acestei opere: dialogul se realizează într-un spațiu feeric și de legendă: cu personaje de sorginte muzicală: Cor de fete (soprani), Balada, Cor, Ionel, Corul păstorilor (tenori și bași), Baci bătrân (bas), Cor de bărbați, Corul spiritelor negurei, Cor al spiritelor muntelui, Corul spiritelor copacilor, Păstori, Maria, Izvorul și personajul greu de sens Dorul. Pentru traducerea ei, Titu Maiorescu și Mite Kremnitz (al cărei soț era doctorul familiei regale, iar ea o admiratoare a lui Mihai Eminescu) au facilitat întâlnirea poetului cu regina. Eminescu traduce Vârful cu dor, baladă română în trei părți, în trei variante. Spre a surprinde forța poetului, chiar într-o traducere care nu trebuie să lase loc abaterilor de la originar, să cităm o strofă: „Auzi pornind abia/ Cântare divină,/ Ea tremură lină/ Ș-un suflet zboară cu ea.” Lucrarea apare la Tipografia Curții, proprietar F. Gobl, la București, în 1878, semnată ca autor cu pseudonimul F. de Laroc, iar ca 4

traducător M. E(mine)escu. Muzica este semnată de Zdislaw Lubicz. Dar, negăsindu-se personal artistic pentru a fi reprezentată traducerea lui Eminescu, s-a apelat la un libret italian, traducere a lui L. F. Paganini, cu personal artistic italian, pentru premiera din 25 ianuarie 1879. Spectacolul se reprezintă, apoi în românește, la Sibiu, în noiembrie 1879 și în iunie 1895. Lucrarea este, cu cele trei variante și aparatul critic necesar, publicată în ediția critică întemeiată de Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. VIII. (Ed. Academiei RSR, Buc., 1988, pp. 379-422).

Despre întâmplarea traducerii s-a păstrat în Memoriile Elenei Văcărescu și un Jurnal al Reginei din care reproducem cu smerenie câteva notări: Eminescu „ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici”. (Nu altfel va nota mai târziu G. Călinescu!) „Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Schelley (...) Eminescu se amuza deșirând fraze și sonorități verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu știam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri. (...) A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței trădau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele îi erau lungi și înghețate, obrajii brăzdați de riduri albăstrii, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile. (...) Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere, ceva ce seamănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare. (...) În toată viața mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate”.

Relația creatoare a continuat și în ceea ce privește apariția Luceafărului în germană, la Viena, și mai târziu în timpul bolii poetului, într-o înfrigurată urmărire și discretă generozitate.

A fost dat, în ordinea sacră, Carmen Sylva și Mihai Eminescu să-și împletească cuvintele, pentru o binecuvântată clipă, în cultura română.

Același lucru, pe întinse spații de dialog, se va petrece după 1989 cu Regele Mihai I al României și Mircea Ciobanu, cu Regele și Scriitorul.

Dumitru Velea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI UN FLORILEGIU DE ÎNȚELEPCIUNE REGALĂ Reprezentativul scriitor al culturii române, Mircea Ciobanu, a purtat în mai multe rânduri o serie de convorbiri cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, din care au rezultat câteva cărți-document și biografice despre Marele exilat al românilor, rostind adevăruri cu fața spre Dumnezeu. Din aceste cărți de nesperată înțelepciune (Convorbiri cu Mihai I al României, Nimic fără Dumnezeu și Regele Mihai și exilul românesc) extragem câteva fraze memorabile.

(D.V.) * Un român scos din casa lui cu forța nu încetează, numai prin aceasta, să fie român. * Înșelarea bunei-credințe a unui singur om este o infracțiune. Înșelarea bunei-credințe a unui popor este incalificabilă. * Sunt momente grele ale vieții când judecata ți se limpezește în loc să se întunece, nu știu cum, parcă ești alt om.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

* Regândind întâmplările, îmi dau seama, mai mult decât în toate împrejurările grele ale vieții mele, că mâna lui Dumnezeu a condus totul. * O persoană normală ajunge să se îndoiască de sine când constată că între el și cel despre care se știa că-i este inferior a fost preferat acesta din urmă. * Este de neimaginat cât rău poate să producă în viața politică un singur mediocru când i se acordă atenție și putere asupra unor oameni ce îi sunt superiori în mod evident. * Cel mai simplu mijloc de a convinge pe cineva este șantajul. Nu-l folosesc decât răufăcătorii foarte grăbiți sau care n-au destulă minte ca să găsească altă cale de constrângere. * Împrejurările sunt mai tari adesea decât oamenii. * Opiniile politice nu sunt niciodată atât de puține ca să justifice intoleranța monopartită, sălbatică și în formă și în conținut, dar nici atât de multe ca să favorizeze irosirea energiilor politice ale unei țări. * Sunt oameni care suferă atât de mult pentru că nimeni nu-i bagă în seamă, încât atunci când li se întinde o mână sunt în stare pentru ceea ce li se oferă să dea în schimb orice, să vândă orice, chiar și bunuri care nu le aparțin, și pe ei înșiși. * Ieșeam dintr-un infern al tuturor ca să intru întrunul rezervat numai mie. În exil, singurătatea noastră a fost cu atât mai mare cu cât dorul de țară și nevoia noastră de a trăi laolaltă cu românii ne-au fost puse la îndoială sau uitate. * Un om în situația mea nu are biografie în înțelesul obișnuit. * E greu să evadezi din tine însuți. * Omul evadează din țară ca să-și salveze sufletul, ca să trăiască în libertate. Nu totdeauna găsește ceea ce caută în țările care, de bine de rău, îl găzduiesc. * Locul unde te naști are o stea a lui, așa se spune.

Sub orice altă stea ai alege să trăiești și oricât de bine ți-ar merge lucrurile, este imposibil să nu observi că tot ceea ce faci, tot ceea ce gândești se leagă de dorința secretă de-a te întoarce din nou în locul unde teai născut pe pământ. * Am muncit întotdeauna cu bucurie, pentru că din punctul meu de vedere nicio muncă făcută cu dragoste nu este sub demnitatea omului.

5

LA CENTENARUL MARII UNIRI

* E bine să ai o rezervă de înțelepciune pentru fiecare om. * Felul meu de viață a fost felul de viață al unui creștin. * Uneori, în climate politice chiar și mai puțin fierbinți, imaginația oamenilor augmentează totul, asta explică atâtea și atâtea hotărâri nepotrivite cu împrejurarea, gesturile necugetate, faptele absurde. * Pot să spun că sunt împrejurări ale vieții când descoperi că alții știu mai multe despre tine decât știi tu însuți, * Există un prag anumit al răbdării peste care nimeni nu poate să treacă. * La Florența, cu mama, se isprăvea singurătatea. Întotdeauna la Florența însemna o relaxare. Până atunci parcă mi se întrerupeau legăturile cu realitatea, cu viața. (...) Mama mi-a fost o bună prietenă. Cu el n-a fost chip să trăiesc într-o relație firească, de la tată la fiu. Între noi a fost întotdeauna o tensiune care, mai ales în copilărie și adolescență, îmi făcea rău. * Ceremoniile îmi provocau un sentiment de neliniște; și acum pot să spun că ele sunt împotriva firii mele.

* Legionarismul n-are nimic de-a face cu spiritul românesc, care este cumpătat în felul de a crede și de a se raporta la o ideologie.

6

* Dedesubtul aparenței unei ordini de fier, spiritul viu al libertății murea. Iar moartea este o formă de dezordine absolută. * Cedarea Basarabiei, însă, rămâne un fapt. Mânia lui Iorga e semnificativă pentru un fel de judecată a bunului-simț: cum să dai din mână fără luptă ceea ce este al tău dintotdeauna? Se poate însă că paralizia instinctului de acțiune era dictată de resorturile cele mai ascunse ale istoriei. * De cele mai multe ori, am observat asta de-a lungul timpului, antisemitismul și înclinările spre totalitarism sunt probe ale unor mari carențe sufletești. * Rudele mamei se gândeau mai mult decât toți oamenii pe care i-am cunoscut la Dumnezeu. Nu știu cum să spun mai bine, ei erau legați de viață, dar nu prin bunuri materiale, ci prin credința lor. Mama luase de la ei această parte bună, ca un fel de blândețe care nu excludea fermitatea în raporturile cu oamenii. * Sunt pierderi pe care nu poate să le evalueze nimeni, nici măcar cei ce au astfel de pierderi. Ele aparțin unei alte puteri de evaluare, nepământene. * Neîncrederea în oameni spune ceva despre înclinarea dictatorială. * Un secret mai mult înseamnă un spor de putere.

Dar nu și de superioritate. * Istoria nu trăiește din presupuneri. Istoria nu este literatură. * E neplăcut să te interesezi de niște lucruri care se află numai prin interpuși. * Toate extremele se ating. Metodele de guvernare nu sunt multe, dar cele întrebuințate de extreme sunt aproape identice. Tot ce este artificial, tot ce ignoră concretul și nuanțele este sortit pieirii. * Orice afirmație care nu se verifică este calomnie. * Cum se poate ignora faptul că, luptând împotriva comunismului, Hitler a reușit ceea ce comuniștii înșiși n-au reușit pentru răspândirea doctrinei lor pe fața pământului? * Totalitarismul nu poate trăi fără ideologie – or, o ideologie nu poate fi pusă în practică și acceptată de toată lumea decât prin folosirea metodelor coercitive.

Ideologie fără bici nu se poate. (...) Părerea mea e că lenea politică duce la dictatură, la totalitarism... * Deși nu știu cărui dictator îi place să i se spună adevărul, cei mai mulți influențează prin simpla lor prezență conținutul informațiilor, le denaturează până la a le face convenabile. * Ceea ce trebuie să se știe astăzi este că nouă, celor din Răsărit, ni se rezervase rolul de cobai întrun experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească. * Numai o mentalitate naivă măsoară binele după numărul bunurilor materiale. * Doar adevărul ne poate elibera. Din cauză că adevărul este adesea incomod, nu avem curajul să umblăm după el. Sigur, el este incomod, dar după ce BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

ajungi să depășești starea de inconfort pe care o provoacă, întâlnindu-l și acceptându-l, abia după aceea începi să-i înțelegi binefacerile. * Un popor mințit este tratat ca o ființă subdezvoltată mental, căreia degeaba îi spui adevărul despre lume și despre ea însăși. * Minciuna este împotriva naturii. * Sunt momente când minciuna altuia te face săți fie rușine pentru el. * Nimeni nu a luptat împotriva comunismului cu mai multă înverșunare decât comunismul însuși. * Incompetența are multe forțe de reprimare și aproape nicio formă de dialog. * Românul trebuie să-și recapete încrederea în el însuși. * Este nevoie mai mult ca oricând de mari patrioți: de oameni politici, nu de politicieni. Oameni care știu să câștige puterea și s-o administreze sunt destui; nu de ei este vorba. De data asta e nevoie de oameni care să-și iubească patria până la jertfa de sine și care să nu-și caute timp pentru răsplăți și acumulare de bunuri. * Oriunde ai fi, salutul omului îți dă un sentiment de siguranță. * Pe Eminescu îl deschid cel mai des, pentru muzica lui. * Eu pot să spun că alături de oamenii care trăiesc în preajma automobilelor și avioanelor am învățat mai multe despre români decât ar fi putut să mă învețe profesorii, frazeologia lor la modă, ziarele. (...) Românii au o înclinare cu totul specială pentru zbor. * A lucra pentru ceilalți a fost și este menirea mea – și puterea mea, dacă punem un semn de egalitate între menire și putere. * Cei mai mulţi dintre inșii care acced la putere vor să fie respectați, în timp ce ei disprețuiesc... * Eu nu pot să pierd limba poporului meu. Mă supără mult să aud vorbindu-se românește amestecat. * Nimic nu este întâmplător în viața unui om. * Poți să te ocupi de orice, de politică, de industrie, de literatură... dar nu în afara credinței în Dumnezeu.

Dacă Europa a avut de suferit mai mult decât oricând în secolul acesta, este pentru că s-a îndepărtat de El cu bună știință, pentru că a vrut să vadă dacă popoarele pot să supraviețuiască fără credință. * Nu, nu pot să supraviețuiască decât coborând sub condiția umană. Când lipsește credința, nu mai poți deosebi între bine și rău. * Reculegerea e tăcere și ascultare. * Când te reculegi, îl lași pe Dumnezeu să-ți vorbească. * Poți să faci binele în mic; binele general cred că este preocuparea lui Dumnezeu. * Ceea ce suntem e darul dat de Dumnezeu nouă.

Ceea ce devenim este darul nostru către Dumnezeu.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

* Un credincios nu se teme. Și acolo unde nu este teamă, nu este nici tiranie. * Rămânem la deviza noastră: Nimic fără Dumnezeu. E un cuvânt care presupune și iubirea, și respectul, și gândul, și fapta.

7

LA CENTENARUL MARII UNIRI

MARȘUL PROMOȚIEI MĂRIEI SALE, MIHAI MARE VOEVOD DE ALBA IULIA (promoția a XXIII-a a Liceului Militar „Nicolae Filipescu” – de la Mânăstirea Dealu, 1930-1938) Text: Elev plutonier Tatomir M. Gheorghe (23 ian. 1938) Muzica: Prof. Aurel Bobescu Intonat la începutul serbării a 101 zile în luna martie 1938 Copii senini ne-am adunat odată Din orizonturi de pe-al țării plai (bis) Având cu toți dorința-nflăcărată Să fim de strajă Marelui MIHAI

De-atâtea ori, privind în depărtare Câmpii de aur, munții de granit, (bis) Visam străbuni ca un Ștefan cel Mare Ce-n veșnicie cu ele s-au unit.

În cald avânt am strâns cu-adâncă sete În cuib de șoimi sfințit de ideal (bis) Credințe mari, căci plină de virtute A fost viața-n școala de la DEAL.

Acum plecăm – pornim spre altă viață Ne răspândim în cele patru zări (bis) Toți avântați spre-acea țintă măreață De-a fi mândria scumpei noastre ȚĂRI.

De-atâtea ori am admirat în noapte Cupole sfinte unite cu-al lor cer, (bis) Căci, din pământ, simbol de majestate Se-nălța umbra mândrului castel.

Rămâi cu bine, SFÂNTĂ MÂNĂSTIRE, Și tu școala-al tinereții rai, (bis) Căci noi plecăm, departe-acum de DEALU Să fim de strajă mândrului nost-PLAI!

GHEORGHE M. TATOMIR – COLEG DE CLASĂ CU REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI PROMOȚIA A XXIII-A A LICEULUI MILITAR „NICOLAE FILOPESCU” DE LA MÂNĂSTIREA DEALU 1930-1938 (Autorul și-a reconstituit textul în 10 decembrie 1999, după ce Horațiu Alexandrescu – ziarist la cotidianul Matinal, Petroșani – îi pierduse partitura la 20 sept. 1987, și mi l-a înmânat în primăvara anului 2000, când l-am invitat în cadrul emisiunii Puncte de sprijin la TV Parâng. Să precizăm că sublocotenentul Gheorghe M. Tatomir a fost coleg de clasă cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, că a devenit ginerele scriitorului Gib Mihăescu, de la Drăgășani, și că odată cu scriitorul a ajuns pe lista neagră, fiind îndepărtat din cadrele armatei. A făcut studiile in

Drept și a ajuns avocat în Petroșani și, prin urmare, după 1989, a devenit personalitatea cea mai aprinsă din zonă în a susține cauza Basarabiei. A decedat în toamna anului 2000, în urma unui mic accident: alunecând în piața orașului, a mers la spital și, după primul ajutor, plecând în ordine, a alunecat în mod fatal pe coridor. Pregătea pentru tipar, spre a-mi preda la Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, o carte de studii istorice privind Basarabia și Bucovina. În cadrul emisiunii tv. a venit cu harta României Mari. D.V.)

La Banchetul de la Lainici: Iulian Chivu, Gela Enea, Dumitru Toma, Elena Marica, Traian Dinorel Stănciulescu, Cornel Nistea, Mihaela Albu, Mihail Diaconescu 8

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Dr. Aurel V. DAVID

UN SECOL DE LA MAREA NOASTRĂ UNIRE PATRIA (ŢARA) – COMOARA SFÂNTĂ A ROMÂNILOR EVOCATĂ EPIC ŞI SIMBOLIC ÎN ROMANUL SACRIFICIUL Despre patrie şi patriotism se discută insistent în unele momente ale acţiunii din romanul Sacrificiul de Mihail Diaconescu.

Patria este evocată narativ ca realitate trăită în variate moduri, patetic uneori, de personaje al căror profil psihologic, moral, civic și intelectual este construit foarte atent, fie descriptiv, fie în acţiune.

Patria română dă sens sacrificiilor unor personaje din care Mihail Diaconescu a făcut simboluri ale sublimelor valori naţionale, civice și morale. Nu întâmplător, titlul romanului diaconescian este Sacrificiul.

La modul cum Patria Română apare în romanul capodoperă Sacrificiul, ne-am gândit tot mai insistent, în cursul lecturii noastre, raportându-ne nu numai la realitățile istorice de la începutul secolului al XX-lea, elocvent evocate artistic în paginile sale, ci și la cele de azi. Romanul istoric Sacrificiul revelează astfel o emoționantă actualitate. În Europa începutului de mileniu III s-a petrecut, cu surle și trâmbițe, un proces etno-politic pervers, generat de forțele așa-numitei „globalizări”: ruperea frontierelor statelor naționale și îmboldirea străinilor din afara Europei de a se așeza în Europa unde vor și când vor (după model american!). Astfel, aproape continuu, valuri de amărâți din răsăritul Europei, apoi din întinderile Asiei și Africii, au migrat, din varii motive, spre Occidentul Europei, văzut în mod exagerat, deformat, ca un fel de El Dorado și ca spațiu de libertate socială. Însă visul de a trăi mai bine a început să coboare pe o pantă extrem de abruptă și să producă consecințe grave asupra oamenilor, comunităților, statelor, dar mai ales a națiunilor din arealul european. În acest moment, statele europene, autodeclarate state cu democrații consolidate, dau din colì în colì în încercarea de a repara decizii răuvoitoare sau iresponsabile luate în necunoștinìă de cauză cu puìin timp înainte.

Aproape toate statele din Europa occidentală sunt confruntate cu problema sutelor de mii de „apatrizi”, cărora sunt obligate să le ofere o protecție similară cu cea a refuBANCHETUL, 25-26-27 / 2018

giaților. „Apatrizii”, nerecunoscuți drept cetățeni ai vreunei țări, nu au acces la drepturi de bază pe care majoritatea oamenilor le consideră garantate. Ei nu pot munci, nu pot beneficia de sistemul de sănătate și nu se pot căsători. Prin Europa occidentală s-a cuibărit deja percepția potrivit căreia cel care n-are documente și o cetățenie este ca și cum n-ar fi existat vreodată în această lume. Aceasta-i una din consecințele transformării perverse a Europei din Europa patriilor în Europa euroregiunilor.

„Patria” (lat. pater = tatăl) s-a născut odată cu națiunile, dovadă că în spațiul de etnogeneză a națiunilor, termenul a fost moștenit din limba latină, veche precum pământul Europei. Este arealul geo-fizic moștenit și stăpânit ab initio de comunitatea (etno-organizarea) din care s-a dezvoltat națiunea conștientă „de sine”, cu o identitate proprie, ca unitate socială generatoare de cultură, valori și civilizație. Pentru orice om, „patria” este o realitate fi9

LA CENTENARUL MARII UNIRI

rească și sfântă, dată de Pronie, amenajată social de generații în suscesiunea lor și apărată, la nevoie, chiar cu prețul vieții.

Pentru Patria Română își dau viața dr. Ioan Ciurdariu-Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, eroii principali ai romanului Sacrificiul. Pentru Patria Româna luptă pe viață și pe moarte eroii știuți și neștiuți din Triunghiul Morții – Oituz, Mărăști și Mărășești – evocați epic în pagini de neuitat în același roman.

Pentru cititorul de azi, jertfa lor este sfântă și sfințitoare. Mihail Diaconescu, teologul, este un vorbitor despre sacru.

Caracterul sacru al jertfelor prin care națiunea română și-a realizat unitatea de stat în 1918 este, de fapt, una dintre principalele teme ale romanului capodoperă pe care îl discutăm în aceste rânduri. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cărturarul român Dinicu Golescu folosea cuvântul „patrie” numai în legătură cu cel de „neam”, ambele afirmate și întreținute prin muncă. Națiunile se află în legătură organică cu „patria”, din nevoia de întreținere a armoniei sociale. „Patria” este spațiul geografic gestionat de națiuni în virtutea „dreptului ginților”, pe care comunitatea (etno-organizarea) conștientă de descendența dintr-un strămoș comun (pater), reconstituită prin succesiune de generații, îl delimitează mental, îl amenajează social, îl apără împotriva agresiunilor sociale și generează valori sociale prin care conservă „conștiința de sine” a națiunilor. „Patria” este spațiul geo-fizic și spațiul libertății sociale în care oamenii, ca ,,ființă socială”, lasă „urmele” activităților sociale, care se păstrează în memoria colectivă și se integrează organic în istoria civilizației universale. „Patria” reprezintă mediul social care conservă moștenirea genetică și istorică alcătuită din modele de gândire, simțire și acțiune socială. Ea conservă etno-spiritualitatea, cu valorile, credințele, simbolurile, normele, obiceiurile, idealurile, organizațiile, instituțiile și cultura, prin care națiunile întrețin civilizația, ca „stare socială” a omenirii.

Națiunile își afirmă dreptul la existență în cadrul „patriei” numai prin muncă, activitatea socială generatoare de valori sociale. „Patria” conservă „credința națiunii” și „spațiul sacral” prin locurile privilegiate, locurile sfinte și ,,semnele” spațiului care conservă, mențin și afirmă, din „nevoia de divinitate”, raporturile spirituale (simbolice) cu divinitatea – instanța spiritualizată supremă de apel în fața agresiunilor sociale. Prin aceste procese sociale, „patria” imortalizează timpul sacru al fiecărei națiuni, exprimat în ritualurile și sărbătorile prin care oamenii își regenerează „spiritul”, își modelează „conștiința de sine” și își conservă identitatea. „Patria” conservă etnosul – cu caracteristicile lui psihice și culturale. Ea delimitează spațial poporul (ca semn al suveranității), oferă cadrul și mediul favorabil 10

mobilității sociale și asigură transmiterea în timp a tradițiilor, credințelor și obiceiurilor culturale și perpetuarea simbolurilor naționale. „Patria” definește cel mai înalt grad de integrare socială, întrucât numai în momentul în care oamenii se integrează conștient în organizații cu funcții explicite (productive, gestionare și integratoare), ei constituie o națiune. În cadrul „patriei” sunt asigurate resursele și simbolurile necesare menținerii organicității națiunilor. „Patria” semnifică, în același timp, o conexiune de simboluri sociale conservate și afirmate prin limba națională (limba maternă) – cel mai complex proces cognitiv al spiritualității oamenilor, ca „ființă socială”. Limba este expresia capacității oamenilor de a comunica cu semenii, iar fondul ei de cuvinte se încheagă organic în interiorul „patriei”, reprezentând condiția fundamentală pentru socializarea oamenilor și organizațiilor. Ea are rol decisiv în exprimarea comportamentului specific al unui „popor”, prin care națiunea își exprimă capacitatea de acțiune socială, precum și în exprimarea modului de viață a unei națiuni, ca organizare socială. Limba națională contribuie la exprimarea tezaurului de valori prin care națiunile se mențin și se afirmă ca ,,stare de civilizație”.

Amintim de toate acestea pentru că patria și patriotismul sunt printre cele mai înalte valori reliefate epic și simbolic în romanul Sacrificiul.

Stăruind la masa de scris asupra paginilor și capitolelor care dau ținută artistică romanului, Mihail Diaconescu s-a manifestat ca un scriitor patriot, direcționat și susținut de patrie și patriotism ca sublime valori civice, morale și politice.

Din punctul nostru de vedere, acesta este unul dintre cele mai importante merite ale romanului Sacrificiul. Este un merit fericit întregit de dimensiunea lui militantă în sens național și creștin. Valoarea artistică a romanului este întregită și susținută de valori precum patrie și patriotism.

Pentru românul nativ, „Patria” înseamnă „țara” (lat. terra) - pământul generator de resurse necesare ființării națiunilor, care-i asigură individualitatea în procesualitatea socială și statornicia în timp. Prin raportarea la „țară” (patrie), afirmă istoricul G. D. Iscru, „națiunea a devenit sursa primară și fundamentală a energiilor vitale și salvatoare. Istoria le-a contopit destinele. Și numai astfel, unite, după legile firii, ele se regăsesc în destinele oamenilor locului”.

Astfel, „Țara Rumânească” începe cu locul natal, vatra maternă și străbună, deci cu pământul statornic în destinul „nativului” care se revendică de la ele, le prețuiește și le iubește, le înnobilează și le apără. Continuă cu imaginea pe care „nativul” și-o creează despre zestrea geo-fizică a „patriei”, cu formele sale de relief, cu munții, dealurile, câmpiile și apele, care-l obligă permanent să se întoarcă spre geneză, prin părinți, bunici, străbunici, stră-străbunici etc. „Țara” devine întinderea de pământ măsurată cu privirea și cu mintea „nativului”, ca ființă socială, unde își BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

clădește propriul destin pe tot parcursul vieții, pe fundamentul necesităților sociale. Ea primește semnificația de permanență numai dacă oamenii sunt capabili să o înfrumusețeze, să o transforme în „mediu social construit”, să o apere împotriva construcțiilor politice mecanice – imperiile și feudele –, și dacă au ajuns la conștiința că ei sunt „ai țării” și țara este „a lor”. Această conștiință generatoare de destin este organic legată de așezarea geografică a națiunii române, de condițiile climaterice și de posibilitățile ei economice, de producere, de repartiție și de schimb a resurselor informaționale, energetice și umane necesare ființării și afirmării. „Țara” generează instinctul de conservare a națiunii române în fața presiunilor și năvălirilor unor populații străine de „neam”, în căutarea de resurse („pământ și apă” – cum spunea Mihai Eminescu) și arealul unde națiunea „simte” și afirmă datoria imperioasă de a-și apăra ființa împotriva presiunilor distructive ale construcțiilor politice mecanice. „Țara”, în sine, înseamnă „libertatea neamului”.

Astfel, pământul pe care viețuiește națiunea română este considerat, generic, „pământul patriei”. La vremea sa, „cărvunarul” moldovean Ioniță Tăutul afirma că „pământul este patria”. El făcea distincție clară între „nație” și indivizii care trăiau în „patrie” – dar care nu constituiau parte a „nației”. „Nația” era identificată „cu toți acei care au un interes pentru patrie”. În memoria socială a națiunii române, au rămas profetice cuvintele de foc ale lui Tudor Vladimirescu, care afirma că „patria se chiamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Ținem să subliniem în mod deosebit faptul că dorința noastră de a realiza această exegeză de tip sociologic, politologic și axiologic a romanului Sacrificiul a fost provocată și întreținută, între altele, de modul cum Mihail Diaconescu reliefează epic relația de o infinită complexitate dintre țară, nație, patrie și patriotism.

Romancierul a știut să găsească în realitățile românești și europene de la începutul secolului al XX-lea tocmai acele date sociale, sufletești, simbolice și morale care ne pot spune azi ceva profund, revelator și, mai ales, emoționant despre starea nației și a patriei noastre într-un moment de cumpănă istorică. Este momentul când întreaga construcție europeană a fost restructurată, așezată pe baze noi. Momentul acesta are o relevanță cu totul aparte în perspectiva istoriei universale.

Alături de „patria pământească”, la care au râvnit mereu imperiile, națiunea română își construiește „patria sufletească” – o „patrie” a spiritului și a culturii, pe care au agresat-o și au încercat s-o distrugă ideologiile antinaționale.

Prin acestea, „patria” devine mărturia istorică a asumării de către oameni a propriului destin, întrucât îi ajută să se adapteze la mediul geo-fizic, să gândească și să acționeze pe bază de rațiune. Patria asigură legăturile organice dintre oameni, necesare construirii ordinii sociale.

Pentru națiunea română este vitală capacitatea de a conserva și apăra identitatea „patriei”, adică de a-și conserva BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

teritoriul de viețuire și afirmare, indispensabil reproducerii oamenilor și organizațiilor cu funcții explicite, de a-și apăra „patria” și de a folosi liber pământul moștenit prin succesiune de generații. Înstrăinarea pământului este un act antipatriotic, antinaìional și profund imoral, criminal, în fond.

Moșii și strămoșii noștri nu și-au dat viaìa în apărarea pământului moștenit de la înaintași, pentru ca el să fie astăzi vândut. În mentalul românilor, „patria” –, un cuvânt fără pereche semnificând mediul lor existențial –, există, cu aceeași semnificație, nealterat, din vremuri străvechi. De regulă, istoricii îl utilizează pentru a încadra în spațiu fapte demne de luat în seamă, care au marcat destinul neamului românesc la trecerea acestuia prin încercările timpului. „Patria” a fost moștenită de la înaintași, apărată și păstrată cu mari sacrificii de „oamenii pământului”, cum i-a numit Nicolae Iorga, și transmisă la urmași întreagă sau ciopârțită de feude sau imperii.

Pentru a susține tocmai acest adevăr, un elocvent studiu de caz a întreprins prozatorul Mihail Diaconescu, în romanul „Sacrificiul”. El a făcut o „radiografie“ a conștiințelor unor elite sociale – politicieni, militari, clerici, scriitori, diplomați, gazetari, artiști, dascăli, meseriași, studenți, comercianți, oameni de cultură –, scoțând din amorțire simbolurile umane care au asigurat perenitatea națiunii române, durata ei în timp, de la geneză, în vatra sa de viețuire, aflată la răscrucea unor drumuri imperiale. O rafinată artă epică, susținută de variate simboluri și desfășurată energic pe multiple planuri, cuprinde aceste elite în acțiune. Ca roman al unor acțiuni de o excepțională amploare ale unor mari mare în mișcare, dar și al elitelor generate de aceste mase, romanul capodoperă „Sacrificiul” îl ține pe lector cu sufletul la gură. Dimensiunea lui expectativă este fondată pe arta evocărilor evenimențiale și psihologice. O riguroasă compoziție epică și un stil perfect adecvat susțin valoarea lui estetică.

Aceste elite au luat asupra lor frământările și dramele epocii în care au trăit, contopindu-se cu esența etnicității neamului românesc.

Autorul pătrunde în sufletul unor patrioți români ardeleni, care în acele vremuri opresive, în fața jandarmilor austro-ungari au strigat cu tărie și s-au sacrificat pentru ași recâștiga patria pierdută prin ocupație străină. Pentru aceștia, patria se afla acolo unde era neamul lor, nu întrun stat opresiv, un imperiu supranațional, criminal, construit pe cinice criterii expansioniste și anexioniste.

De aceea, în acel moment de criză geopolitică de nivel continental și mondial, românii au reconstruit harta mentală, care le-a întărit „conștiința de sine”.

Pentru redobândirea și reconstruirea patriei, neamurile oprimate au conlucrat între ele, iar unirea a creat o asemenea forță încât Imperiul austro-ungar a trosnit din încheieturi, apoi a crăpat și praful și pulberea s-a ales de el.

11

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Mihaela ALBU

SACRIFICIUL – ROMANUL JERTFEI ÎN SLUJBA UNUI MARE IDEAL Romanul Sacrificiul, semnat de scriitorul Mihail Diaconescu, poate deruta – prin dimensiune – cititorul timpului modern, timpul vitezei, al specializării și, în consecință, al superficialității inerente. Trăim totodată, din nefericire, și timpul în care nepăsarea față de trecut, ignorarea acestuia, necunoașterea – în ultimă instanță – a istoriei înseamnă, mai presus de toate, o îngrijorătoare nepăsare față de valorile identitare.

Scriu aceste rânduri în prima zi din anul care deschide (sau ar trebui să deschidă!) mintea și inima românilor către marea sărbătoare a centenarului Marii Uniri.

Scriu aceste rânduri având în mână un tom voluminos, încărcat de sensuri și simboluri, un roman al cărui titlu deschide dintru început calea către o simbolistică înțeleasă, mai cu deosebire, la lectură.

Autorul evocă – în maniera narativă apropiată de cea a unei epopei – condițiile care au dus la cel mai însemnat act istoric din istoria modernă a țării noastre – realizarea, nu fără sacrificii, a unirii provinciilor românești și a înfăptuirii României Mari. Războiul dus de armata română, războiul în care românii din Transilvania au fost împinși împotriva fraților lor a lăsat urme adânci.

Așa cum subliniază în deschiderea la cuvântul înainte, intitulat „Amurgul unui imperiu”, Ilie Bădescu, „romanul lui Mihail Diaconescu este o scriere despre un sfârșit și o renaștere”: sfârșitul Imperiului AustroUngar și întoarcerea Transilvaniei la România renăscută în granițele firești.

Atrăgând atenția că aceasta este prima frază a unei analize serioase, aplicate, obiective, bazate pe o lectură atentă, o analiză ce depășește ceea ce se înțelege de obicei prin „prefață”, devenind un studiu de sine stătător, vrem să subliniem îndeosebi anvergura întregului demers narativ care a generat un astfel de studiu.

Tema centrală a romanului Sacrificiul, un roman bine structurat epic, este descreșterea unui imperiu și drumul către crearea unor state independente, drumul spre recâștigarea locului lor pe harta Europei. Focalizarea, desigur, pe soarta României este una firească pentru un autor român.

Ilie Bădescu atenționează de asemenea cititorul (tot din primele rânduri) că „un roman despre zbaterea unui imperiu la ceasul scufundării sale, imperiul dualist austro-ungar, și despre țâșnirea neamurilor spre lumina renașterii /…/ este un fenomen aparte într-o cultură”, Sacrificiul fiind poate printre rarele – 12

dacă nu chiar singurul – astfel de roman (cel puțin în literatura română). Și de bună seamă, fenomenul istoric unic, de mare amplitudine, se cerea consemnat (și) literar. Sarcina și răspunderea, duse la cote înalte prin rezultat, și le-a asumat scriitorul român Mihail Diaconescu, autor bine cunoscut al altor mari realizări epice, dacă nu vom aminti decât Culorile sângelui, Adevărul retorului Lucaci ori Marele cântec.

Romanul Sacrificiul, structurat în trei părți distincte – sugestiv intitulate Iluzia, Tenebrele și Lumina –, este epopeea ridicării românilor ținuți în „tenebrele” unui imperiu ce încă se mai amăgea cu „iluzia” dăinuirii. Măreția lui aparentă, luxul, dar și kitchul, semnele treptate ale „descreșterii” (ca la orice fenomen care cuprinde inerent cele două stadii – corsi e ricorsi) se desprind din succesiunea narativă, reliefate (și) prin evenimente particulare ale unor personaje (fictive ori reale). Autorul le surprinde prin acțiuni care au marcat evenimente decisive în istoria noastră (în cazul celor reale), cele fictive având rolul de a conduce firul narativ, dar și de a sprijini autorul în demersul său de a descrie atmosfera timpului respectiv, situația românilor din satele și orașele transilvane, lupta BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

lor pentru câștigarea unor drepturi firești. Un exemplu, printre atâtea altele, este Laura, nepoata săracă a avocatului Ciurdariu-Ciordaș. Aceasta, dorind să se angajeze ca învățătoare, merge și vizitează mai multe școli, prilej pentru narator de a descrie situația învățământului în limba română în timpul Imperiului.

Un personaj central – sprijin și martor în economia epicului este Romulus Brad, tânărul student la Drept la Viena, ajuns apoi locotenent în armata românească, moștenitor al unui manuscris vechi, scris de un strămoș al său, preotul Stan Brad. Manuscrisul consemnează date referitoare la „răscoala lui Horea, uciderea lui la Bălgrad și strămutarea unor sate întregi. /…/ În relatarea făcută de acest strămoș, Horea, martirul, suferise și se jertfise pentru mântuirea neamului românesc.” (p. 44) Ca un corolar și o revanșă peste timp ale acelei jertfe, spre finalul amplei fresce epice asistăm la izbânda eliberării orașului Beiuș. Românii transilvăneni își află descătușarea, și, odată cu aceasta, afirmarea identitară. Și astfel, nu întâmplător, pe străzi defilează triumfal batalionul ce poartă numele martirului de odinioară, batalionul Horea, „având în compunere moți de la Brad și mulți tineri din satele de pe Crișul Negru și Crișul Repede, trecuți peste linia demarcațională ca să se angajeze în luptă.

Defilarea lor pe străzi, către centru, se transformă într-o sărbătoare exaltată a tuturor orășenilor care strigau, râdeau și plângeau îmbrățișându-se și sărutându-se într-o copleșitoare revărsare de bucurie.” (p. 745) Simbolul steagurilor românești (care) „apărură la ușile magazinelor și la ferestrele caselor” este cât se poate de grăitor în economia desfășurării evenimentelor, culminând cu intonarea cântecului Pe-al nostru steag de către „mulțimea care cânta odată cu corul, de la o margine la alta a orașului”. (p. 747) Episodul este însă prefigurat cu mult timp înainte, imediat după atentatul care a dus la declanșarea războiului, când, în același oraș transilvan, „zeci de mii de bărbați treceau mereu prin Beiuș, pe la centrul de recrutare, în drum lor tainic, spre zări neștiute.” Erau zile în care parcă nicicând Beiușul nu cunoscuse o asemenea aglomerare, dar „lucrul cel mai uimitor care se petrecea de câteva zile aici/ …/ era plăcerea cu care tinerii, părinții și ceilalți însoțitori ai lor cântau imnul Deșteaptă-te, române! /…/ Cânta, de fapt, toată lumea, cu o dăruire necunoscută mai înainte.”

Entuziasmul este cu atât mai mare cu cât abia acum se permitea intonarea, de vreme ce „până nu demult” fusese interzisă orice manifestare de afirmare identitară, iar cei ce îndrăzneau să cânte imnul erau considerați „instigatori contra statului maghiar, amenințați și batjocoriți, târâți prin procese, judecați sumar, condamnați la ani grei de temniță, prigoniți.”

Iar explicația naratorului se instituie ca o concluzie firească: „Poate de aceea cântecul răsuna acum cu atâta înverșunare. Se simțea în el o mânie zăcută, stăpânită cu greu.” (pp. 289, 291, 292)

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Și astfel, cele două imnuri – Deșteaptă-te, române și Pe-al nostru steag (e scris unire) – prin înseși titlurile și, desigur, conținutul textelor se pot considera cele două axe simbolice pe care se sprijină desfășurarea narativă. De la îndemnul „trezirii” la lupta pentru recunoașterea națiunii române în Transilvania și câștigarea drepturilor ei firești de populație autohtonă, dominantă numeric, dimpreună cu faptele urmărite treptat ale unor reprezentanți-personaje ce susțin epicul și până la Unirea simbolizată de tricolorul românesc drumul este unul anevoios și presărat cu victime. În atmosfera generală de bucurie a eliberării Beiușului, omorârea avocaților români Nicolae Bolcaș și Ioan Ciurdariu-Ciordaș, de exemplu, reamintește de „închisoarea popoarelor”, dar subliniază și sacrificiul neprecupețit în slujba unui ideal – eliberarea, independența și unirea cu frații de peste Carpați. Acest „fir roșu” pe care se bazează de fapt întreaga trilogie se va sublinia în roman prin intermediul personajului Romulus Brad, sublocotenentul transilvan din armata română, care își rememorează (lângă cadavrele celor doi) discuția de odinioară cu ei despre „ideea de sacrificiu ca suport al vieții și al oricărui act de creație, inclusiv al creației istorice și politice.” Iar înțelesul major i se revela tânărului ofițer abia acum, când știa că sacrificiul românilor nu fusese în zadar. Căci „abia acum înțelegea câtă dreptate avusese dr. Bolcaș când îi spusese că viața fără un ideal mai înalt, care este al tău, dar și al celorlalți oameni, gata să creadă în tine și cu care comunici adânc sufletește, este lipsită de sens”. (p. 753) Sacrificiul în numele unui ideal, cea mai importantă năzuință a românilor – unirea în aceleași granițe a tuturor provinciilor românești – se va înfăptui după război. Cum jertfa atâtor și atâtor patrioți nu trebuie uitată, simțind datoria înaltă a luptei împotriva uitării, scriitorul Mihail Diaconescu ne-a dat „o mărturie despre niște oameni și despre destinul lor tragic. Dar mai ales despre puterea memoriei.” „Să nu uităm, să nu uităm împreună!”, ne ceruse cândva Monica Lovinescu.

Să nu-i uităm, să ne amintim de cei care s-au sacrificat pentru idealul dintotdeauna al românilor!

Este ceea ce ne îndeamnă și Mihail Diaconescu prin această „lecție” de istorie înfățișată într-o narațiune de amplitudine, o „lecție” spusă prin intermediul unor personaje bine conturate, al căror rol în evenimentele desfășurate a devenit un rol istoric. Istoria mare, împletită cu istoria mică, personalități cunoscute din istorie, alături de atâția anonimi care au primit astfel o identitate, determinând cititorul să participe afectiv și să înțeleagă astfel mai bine trecutul.

Acesta este rolul unui roman istoric, rol pe care un scriitor ca Mihail Diaconescu, având talentul și știința de a creiona personaje, de a descrie un timp, atmosfera și tensiunile existente în unele momente majore ale istoriei, îl cunoaște foarte bine.

Sacrificiul o dovedește pe deplin.

13

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Boris MEHR

INFORMAȚII CE AR TREBUI PUBLICATE PE PRIMA PAGINĂ A TUTUROR PUBLICAȚIILOR DIN ROMÂNIA ȘI PE TOATE POSTURILE TV Noi ne uitam la televizor la toate nulitățile, iar de oamenii prezentați mai jos știe foarte puțină lume.

O idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mândrie națională țin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi... o „țară bolnavă”, fără civilizație, fără personalități marcante, ea fiind mereu „codașa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să-i țină pe romani „la locul lor” (și depărtându-i de tradiția și sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii”, vom oferi și o serie de realizări ale geniului romanesc ale ultimilor ani: * Dr. fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decât a unuia obișnuit. Pe 5 astfel de CD uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informațiile ar putea rezista... 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, invenția sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invențiilor Bruxelles Europa, iar autorul dorește cu orice preț producerea de serie în România. Dar forurile din România întârzie la nesfârșit formalitățile... * Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spațiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reține praful și fumul de țigară, atmosfera devenind „ca în salină sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!... * Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmație făcută de George Astalos, în ian. 2001) * România a câștigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulți drept cel mai inteligent joc de cărți) pe Internet, în 16.11.2000 (107 - 75 cu SUA în finală). * Hackerii romani sunt considerați printre cei mai buni (și mai periculoși) din lume. „Distracția” (conform declarației lor, ei nu fură informații, ci doar doresc să își dovedească... valoarea) celor „5 magnifici 14

de la Răsărit” a obligat CIA să trimită o delegație la București... Printre site urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale etc... * La salonul invențiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat pe locul I în privința numărului de premii obținute și pe locul II (după Rusia) ca număr de invenții prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenții prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!! Delegația româna s-a mai întors de la Geneva și cu 4 premii speciale din partea delegațiilor altor tari, un premiu de creativitate (pentru Ionuț Moraru – invenția „Biomer”), Medalia expoziției și Diploma salonului pentru contribuția excepțională în promovarea invențiilor. * În anul 2003, la salonul de inventică EURECA de la Bruxelles, ing. Petrache Teleman a obținut medalia de aur și medalia de argint și încă patru premii pentru invențiile sale ECOPIERA și MOPATEL – materiale ecologice de construcții – dar invențiile nu au fost valorificate nici în ziua de astăzi. * Prof. Ștefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universității Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă și în Consiliul Director al prestigioasei instituții britanice. Posesoare a două certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Șefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul roman a primit și medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită și în conducerea acestei unități. * Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan și director al institutului cu același nume, a avut o serie de pacienți celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F. Kennedy, Charles de Gaulle, președinții Suharto și Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), prințul Agacan (cu soția), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy etc. * La olimpiada internațională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii romani au obținut o medalie de aur, două de argint și trei de bronz. Ei sunt din Galați, Arad, Vâlcea și Constanța. Participarea la olimpiade internaționale de matematică și fizică: BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

500 de elevi din 83 de țari... Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galați) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaționale și Balcaniada... Firește, el a fost „racolat” imediat de americani, optând pentru Universitatea din Princetown (SUA)... * Ștefan Cosmin Buca, Maria Popa și Mihai Ivănescu au fost nominalizați, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituții din SUA! Primul este student la Economie, ceilalți participă la programe în colaborare cu NASA. * Nicu Mincu din comuna Ivești (Galați) vindecă diverse boli cu leacuri și ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereții... * România este pe primele locuri în lume la... exportul de inteligență. De exemplu, la Microsoft, a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulți dintre specialiștii de prim rang sunt tot români... * Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan / New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienții săi numărându-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Bergen, Susan Sarandon, Mick Jagger ș.a. Celebrele casete video lecții de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care dorește să înființeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educație fizică în fitness pentru adulți... * Nicolae Bălașa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socotește mental mai rapid decât calculatorul (înmulțiri, împărțiri, ecuații de gradul II, radicali de ordinul III și IV)! Fost inginer la Uzina Mecanică Filiași, din 1994 Nicolae Bălașa este actualmente șomer... * Ion Scripcaru, strungar și lăcătuș mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găsește de 4 ani, 15.000 USD pentru a-și realiza invenția epocală (până la proba practică): motorul care nu consumă nimic!

Acesta ar trebui să funcționeze pe baza gravitației, fiind în fapt „instalație mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forța statică gravitațională în lucru mecanic”. „S-ar închide toate centralele nucleare”, spune el. Numai că OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci) a refuzat să-i breveteze invenția în lipsa unei machete funcționale, doar pe baza schițelor. Petre Roman și Ministerul Cercetării și Tehnologiei l-au tratat cu indiferență (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca și statul) să-i asigure cei 15.000 USD necesari... * Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reușit teleportarea unei particule. O aplicație a acestei invenții: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

ale celebrei firme Hewlett Packard. Pe vremea lui Ceaușescu, Sandu Popescu a reușit „performanța” de a fi șomer în România... * Ioan Davidoni (52 de ani), un bănățean sărac material dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăție: inteligența și inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomești (Timiș), pentru care a realizat, în câțiva ani, 45 de invenții și inovații, el a fost disponibilizat când a îndrăznit să-și ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică... de 4 ori greutatea sa în aur!) și apoi a fost reangajat ca muncitor... „din milă”!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenții de excepție: un recuperator de peliculă de țiței și pantofi magnetici antistres ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani... Prima invenție valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat-o inutil la OSIM, pentru că atât chinezii cât și americanii i-au furat și folosit invenția cu un profit imens. De exemplu, în SUA s-au vândut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari... În acest timp, statul roman ignoră în continuare o invenție, într-adevăr de miliarde... * In 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenția sa mai veche, neconcretizat nici până acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicații militare malefice... Carol Przybilla a mai realizat și alte invenții deosebite: turbina cu combustie internă (1958, vândută de statul roman firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vândută Japoniei și folosită în celebrele motociclete japoneze), arma defensivă antitanc (anii `90). * Justin Capra este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferență (chiar ostilitate) de autoritățile statului, condiții în care nu e de mirare că unele din invențiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur și simplu furate de americani... În 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor. După 7 ani în care „semidocții savanți” l-au tratat cu dispreț pentru că era doar tehnician și nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cunings au preluat invenția din România și au lansato în fabricația de serie... În 1958, Justin Capra a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pământ la... Ambasada SUA din București.

Rezultatul: invenția a fost și aceasta furată și brevetată în 1962 de Wendell Moore („specializat” deja!), iar inventatorul... a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din țară cu aparatul său... Justin Capra mai este și realizatorul celui mai mic autoturism din lume, „Soleta”, care consumă ... 0,5l/100 km și al 15

LA CENTENARUL MARII UNIRI

unei motorete unică în lume ce funcționează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare). * Mihai Rușetel a inventat motorul cu apa! „Cazul Rusetel”, este elocvent pentru geniul romanesc dar și pentru „talentul” cu care ne risipim forțele și putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 și a fost brevetat în ... ianuarie 2001.

Până atunci, Securitatea l-a șicanat pentru refuzul de a cesiona invenția statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca și consilier tehnic la "Mercedes” ( 2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenției... Motorul său se bazează, ca principiu de funcționare, pe „cazanul Traian Vuia”, invenție folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre și navale, în locul turbinelor din termocentrale și chiar a centralelor termoelectrice.

În lume, mai există două brevete în domeniu (Japonia și SUA), dar acestea nu depășesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. „Motorul Rușetel” folosește drept combustibil doar apa, și are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie inițială fiind o banală baterie de mașină. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apă, 70 km/h viteză maximă) pot fi îmbunătățite la realizarea prototipului: un motor cu apa montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing. Constantin Stroe, care cunoaște acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului și a declarat, încântat: „reușita ar fi un miracol, și cred că pentru un asemenea caz ar trebui să se inventeze Premiul Super Nobel”.

Din păcate, ne conduc TÂMPIȚII !!!

Sesiune de autografe a poetelor Ana Podaru şi Flavia Adam, în cadrul Lecturilor publice ale revistei Banchetul, din 9 nov. 2017, la Colegiul Naţional de Informatică Carmen Sylva Petroșani

16

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

V. G. PALEOLOG

Despre Calea Sufletelor Eroilor BRÂNCUȘI – CONCEPȚIE URBANISTICĂ Masa, Poarta și Columna nesfârșită, această trilogie a devenit sigiliul de artă al civilizației moderne. Însemnătatea ei este de atâta măreție, încât niciun amănunt despre geneza și tâlcul ei nu este de prisos cunoașterii noastre.

Atributiv, Trigemenea de la Târgu Jiu face parte din urbanism. Dar dintr-unul străin de cel obișnuit: dintr-un urbanism în căutarea unor relații spirituale, funcțiunea lui fiind de a se sustrage ca un supersens sau de a se desprinde mai sus de vălmășagul urban.

Ansamblul de la Târgu Jiu a rămas din nefericire nedesăvârșit, în urma decepției resimțită de Brâncuși printr-o nerespectare a unei înțelegeri primordiale.

Dacă înțelegerea contemporană ar fi fost la nivelul ideii creative a lui Brâncuși (Pamfil Șeicaru, care ținea pe acea vreme hățurile unei părți a opiniei publice, vedea în trigemenea „o năzdrăvănie”), gândul lui creator ne-ar fi lăsat-o întregită: nu se știe cum. Și nici prin ce! Cu Pasărea Măiastră? Cu Prometeu? Ori altă plăsmuire?

Căci Brâncuși, îndepărtându-se cu grabă, a luat cu el taina gândului, nedezvăluindu-l nimănui, nelăsând drept semn pe loc pentru cel de-al patrulea gând, decât temelii de beton și azi îngropate.

Din această dramă sufletească a lui Brâncuși nu a rămas decât o mărturie orală, susținută de dovezile de piatră cioplită necesare piațetei, doar ideată, a Columnei nesfârșitului.

Mobilul inițial a fost o monumentalizare pentru jertfa de viață a eroilor gorjeni din războiul de întregire. Înțelegerea cu sculptorul se făcuse, o mărturie scrisă chiar cu mâna lui o arată, prin mijlocirea fostei eleve a lui Brâncuși, sculptorița Milița Pătrașcu, care ea însăși BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

dotase de curând Târgu Jiu cu cenotaful de pomenire al Ecaterinei Teodoroiu. Pus pe drumuri, și pe punga lui, Brâncuși neținând nici măcar să se vorbească de vreo plată ori răsplată, prin iunie 1937, a sosit de la Paris în țară unde a zăbovit pentru această treabă doi ani în activitate și în zbucium: „atât barem să fac pentru locurile mele”, spunea el.

La începutul începutului, și Brâncuși și comitetul nu intenționau să ridice decât un singur „monument”. În ședința hotărâtoare a comitetului, „cu o voce blândă și în contrast cu ieșirea lui violentă (care uluise comitetul), Brâncuși spune după ce desfășoară o fotografie: - „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!” Ochii celor prezenți privesc uimiți fotografia care pentru ei nu reprezenta decât un stâlp țărănesc.”

Aceasta s-a petrecut în satul Poiana. Câteva zile după aceea: „Liniștea patriarhală a micului oraș Târgu Jiu fu oarecum tulburată de prezența unui bătrâior străin care era văzut când sub cazărmi, când la fântâna Sâmboteanu, când pe digul Jiului în grădina publică…”

Din contactul direct, din contemplarea locurilor, lui Brâncuși duioase, din scrutarea celor ce nu au grai și din ecourile lor surde, în adâncurile sufletești, în mintea și simțirea lui Brâncuși s-au înălțat gânduri și aspirații care apropie pe om de ceea ce îl depășește, dându-i avânt și aripi ce nu mai sunt pământești.

Memorialista continuă: „…proiectul definitiv al Coloanei Nesfârșite nu este gata. S-ar putea că în viziunea artistică a lui Brâncuși se înfiripează un gând mai larg. A fost un moment hotărâtor în evoluția operei brâncușiene când el se hotărî să execute un monument – un Portal de piatră. Tot atunci el decide ca acest portal să fie legat de coloană printr-o stradă ideal dreaptă care să poarte numele de Calea Sufletelor Eroilor.

Prietenii lui simt măreția și sumele necesare unei duble lucrări sunt spontan adunate.” * Am ținut să redăm, din memorialul de care dispunem, acest text, actul de naștere al gândului urbanistic care este Calea Spirituală, Via Sacra din Târgu Jiu. Totul aparține numai lui Brâncuși: monumentul, alegerea locului, traseul, până chiar și numele, Calea Sufletelor Eroilor, nici un amănunt nefiind de lipsă; și, realizat de Brâncuși într-un chip inedit și fără pereche în 17

LA CENTENARUL MARII UNIRI

urbanismul contemporan, introducând în această știință un element nou: sacralitatea unui vector urban printr-o adecvare la geniul locului, nefiind nicidecum ceea ce urbanismul numește o zonificare.

Gândul urbanistic al lui Brâncuși, întruchipat la Târgu Jiu, nu este o formulă aplicabilă de-a gata oricărei așezări umane.

Urbanismul lui Brâncuși, de la Târgu Jiu, nu era decât închegarea orelor discursive și deselor controverse de lângă jărăgaiul vetrei din Impasse Ronsin, al înfruntărilor de gânduri cu antagonul său, tot atât de țâfnos și de trufaș ca și românul nostru, helvetul Le Corbusier; blândul urs împăciuitor și artist de omenie, amic credincios amânduror, Fernand Léger, abia reușea să le potolească înfruntările și oraculările, pe câtă vreme, Blaise Cendrars, Beelzebuth ispititor, c-un vătrai care îi prelungea singura mână pe care războiul i-o lăsase, scormonea jerăgaiul. Și al vetrei. Era prin 1919. Toți laolaltă găseau necesară intervenția urgentă a târnăcopului pentru a se putea da un sens nou și mai potrivit cu vremea vălmășagului uman. Le Corbu’ țintea în acel timp spre gigantismul urbanistic al orașelor alveolare și iradiante, altfel tentaculare decât le cânta poetul vremii, Verhaeren, îndeosebi pentru Paris, „orașul luminii”. Brâncuși respingea supergigantismul urban și-i reproșa lipsa spiritualității, aforizând ca de obicei că totul trebuie „să fie pe măsura omului”.

Le Corbu’ și Brâncuși se împăcau doar pe spinarea Manhattan-ului pe care Le Corbu’ îl repudia, pentru el nefiind decât „un liliput emfatic și impertinent în călcarea raționalei Ordine” (cartesiene) din care el își făcuse crez, pe placul retorilor franțuzi; pe câtă vreme Brâncuși îi reproșa Manhattan-ului absurdul vălmășag arhitectonic: „ori înălțați palatele și catedralele la nivelul zgârienorilor, ori dărâmați-vă building-urile”, sloganizase el.

Gigantismului urban, Brâncuși îi oferea pilda naturii, îndeosebi aceea a vegetalului, de o altă alură arhitectonică decât viața animală. Evocând frumusețile arhitectonice ale florei românești, Brâncuși nu ostenea de a face elogiul arhitectural al vegetalului, singurul care poate să redea adevărata măreție a naturii: impasibilitatea (râvnind în sine la hieraticul sculpturii egiptene, cea mai

18

apropiată lui). Învinșilor care îl ascultau, Brâncuși le arunca mărturia vegetațiilor ecuatoriale, a plantelor grase uriașe și pitice care fac comoara acestor zone și pe care el le cerceta stăruitor în minunata Grădină a Plantelor din Paris, pretutindeni pe unde hălăduia, uneori chiar în muzee, dacă interesul îi era stârnit de inedit.

Opera sculpturală a lui Brâncuși s-a resimțit chiar de această pasiune, o vreme, el întrevăzând un ciclu sculptural al plantei, din care a rămas doar un unic exemplar, Planta Exotică, azi în Muzeul Național de Artă Modernă din Paris, urme de preocupări figurând și în ilustrativul poemelor lui Ilarie Voronca Plante și Animale. Dar teama de a nu cădea în imitativ l-a oprit, petrecând elevului său japonez aceste preocupări vizibile în Columna lui Nogushi care figurează alături de opere de Brâncuși în Muzeul din Nebraska (S.U.A.). * Mărturia memorialului citat e o dovadă, dacă mai era nevoie, că așezarea semnelor semantice sculpturale din Târgu Jiu a fost precugetată și că trasarea axei „perfect liniare” dintre Masă și Columnă a fost ideată și chiar botezată simbolic de Brâncuși, cu gândul precis de a dota frusta așezare umană din Târgu Jiul de altădată, cu o axă spirituală, cu o Via Sacra.

Mesei, Poartei și Columnei, pe lângă semasiologia proprie fiecăreia dintre ele, Brâncuși le acordă tustrelelor un singur suprasens desfăcut din geniul locului.

Independent de preocupările urbanismului așa cum el este practicat, și în afara gândului de a folosi principiile uzuale urbanistice ale zisei zonificări a vectorului cultural al unui oraș, Brâncuși nu s-a ocupat decât de un obiectiv altfel măreț: de a dota așezarea umană cu un epicentru spiritual propice și părelnic sacralității antice. ________ Documentarea noastră, pe lângă amintiri personale, se sprijină pe dosarul cu acte (din Arhivele Statului Craiova) ale Uniunii Doamnelor Române, privitor la înălțarea „monumentului”, pe relația scrisă de care dispunem, a vicepreședintei secției gorjene a acestei societăți, Aretia Tătărăscu, precum și pe documentarul tehnic alcătuit de Tretie Paleolog.

(Arta plastică, nr. 3/1967)

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK MAI AM UN SINGUR DOR

ICH HAB NUR NOCH EIN STREBEN

Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri.

Ich hab nur noch ein Streben: In ferner Abendstille Lasst mich in Frieden sterben An Ufers Meeresfülle; Sanft soll der Schlaf mir sein, Der Wald an meiner Seite Und über Wassers Weite Des Himmels klarer Schein.

Ich brauch nicht Fahnen eigen, Kein Sarg mich decke zu, Flechtet das Bett zur Ruh' Aus jungen Baumeszweigen.

Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted.

Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupra-mi teiul sfânt Să-și scuture creanga.

Und niemand an mein' Haupt Soll weinen oder trauern Der Herbst nur, der entlaubt, Lasse die Äste schauern.

Dann wenn die Quellen rauschen Im Fallen um mich schnell, Der Mond erscheine hell, Mit Tannenspitzen plauschen.

Die Herdenglocken läuten Durch kühle Abendwinde Und über mich die Linde Wird ihre Blüten breiten.

Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi Al mării aspru cânt…

Ci eu voi fi pământ În singurătate-mi.

Wie ich auf diesen Erden Nicht irr' wie eh und je, Erinnerungen werden Auf mich rieseln wie Schnee.

Geht auf der Abendstern Aus grüner Fichten Schatten, Und weil wir gern uns hatten, Wird lächeln mir von fern.

Mit tiefer Traurigkeit Das Meer singt rau und taub...

Doch ich werde zu Staub In meiner Einsamkeit.

1883, dec.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

19

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Diandra Lorena DAVID

EMINESCU – „SUBIECT DE DREPT” Tindem să credem mereu că știm totul despre Mihai Eminescu, dar acest „om deplin al culturii românești”, după cum însuși Noica l-a numit, uimește în continuare prin geniala sa personalitate și trezește în noi o curiozitate încă și mai mare, chiar dacă a trecut mai mult de un secol de la moartea sa. Puțini cunosc faptul că poetul, care, parafrazându-l pe Kant, nu avea decât cerul înstelat deasupra sa și propria conștiință în interiorul său, a fost nevoit să devină subiect de drept în cadrul a 4 procese: procesul de presă provocat de articolul „Echilibrul” publicat în ziarul Federațiunea din Pesta în 1870, procesul penal în legătura cu lipsurile constatate la Biblioteca Centrala din Iași, unde poetul a funcționat ca bibliotecar în perioada 1 septembrie 1874 – 1 iulie 1875, controlul financiar al acestei gestiuni efectuată de Înalta Curte de Conturi între anii 1876-1878 și procesul de la Tribunalul Ilfov secția 2 c.c. din mai-iunie 1889 pentru punerea sub interdicție a poetului.

Lucrarea M. Eminescu în confruntare cu Justiția (Editura Lumina Lex, București, 1993) își propune să evidențieze confruntarea poetului cu organele judiciare. De-a lungul timpului, mulți au încercat să-i cerceteze viața poetului, au editat chiar publicistica politică, dar nu s-au ocupat de procesele acestuia.

Printre cei pasionați se numără: Ion Scurtu, George Călinescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Gheorghe Pavelescu, Gheorghe Bulgăr și Al. Melian, Corneliu Albu, Gabriel Țepelea, D. Vatamaniuc etc. Totuși, apelând la izvoarele directe de informare (la dosarele judiciare) și printr-o analiză amănunțită a celor 4 întâlniri, luând în considerare și aspectele juridice, s-a ajuns la concluzia, că scriitorul cunoștea foarte bine dispoziţiile legii și principiile de drept, dar s-a mai atras atenția și asupra faptului, că acesta avea și „un dezvoltat spirit juridic”. Autorul cărții, Radu Economu, ne relatează: „Mihai Eminescu nu a fost un izolat, un învins al societății, ci dimpotrivă, el a știut să înfrunte cu dârzenie, presiunea socială exercitată asupra sa. În confruntarea cu organele judiciare, victoria a fost de partea sa.” (op.cit. p.7) În anul 1860, națiunea română din Transilvania se bucura de instaurarea regimului liberal, grație revoluției de la 1848. Astfel, urma o scurtă perioadă de 20

recunoaștere a egalei îndreptățiri a tuturor naționalităților, iar între 1863 și 1864 funcționa Dieta de la Sibiu, așa-zisa Dieta românească. Cum fericirea este trecătoare, Transilvania anului 1866 se afla în incertitudine politică. La Pesta, în 2 mai 1868, a apărut o gazetă politică și literară, intitulată sugestiv Federațiunea, al cărei proprietar și director era Alessandru Roman. Această publicație devenise o adevărată armă a românilor, care duceau o luptă înverșunată împotriva dualismului. Drept consecință, organele judiciare ale vremii declanșează o campanie împotriva ziarului, iar Roman este arestat. Locul lui este luat de Ion Poruțiu. Între anii 1869-1872, Eminescu se afla în capitala Austriei, la Universitate, ca „auserordentlicher Horer”, adică auditor, ce avea dreptul de a audia cursuri fără a susține examene, întrucât nu avea bacalaureatul. Încă de pe atunci, remarcăm interesul său pentru o cultură completă prin participarea sa la ore dintre cele mai diverse, tocmai pentru a-și desăvârși cunoștințele. Tot în această perioadă corespondează cu scriitorul Iacob Negruzzi, pe care-l întâlnește pentru prima dată la cafeneaua „Troidl” din Wollzeile. „Acest tânăr slab, palid, cu ochii lui visători, totodată, cu părul lung până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine vechi și cam roase” a cunoscut frământările românilor transilvăneni, încă de pe vremea când publicase pentru prima oară la Blaj în revista Familia al cărei director era Iosif Vulcan. (Iacob Negruzzi, Amintiri de la Junimea, Iași, Viața Românească, 1921) Acesta i-a schimbat numele tânărului poet, din Eminovici în Eminescu.

1. În confruntare cu procurorul de presă de la Pesta În martie-aprilie 1870, un necunoscut din Viena, ce se ascundea sub pseudonimul de Varro, a trimis ziarului Federațiunea o serie de 3 articole: „Să facem un Congres” în nr.33-365 din 17/5 aprilie 1870, „În unire e tăria” în nr.34-366 din 22/10 aprilie 1870 și „Echilibrul” în nr 38-370 din 4 mai/22 aprilie 1870 și nr 39-371 din 11 mai/29 aprilie 1870. De abia în anul 1985, D. Vatamaniuc, critic, istoric literar român și membru de onoare al Academiei Române, optează BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

dintre cei 3 Varro cunoscuți în antichitatea romană, pentru eruditul Marcus Terentius (116-27 î.e.n), ca fiind cel de la care autorul articolelor a preluat numele.

După mai bine de 5 luni de la publicare, procurorul general pentru presă al districtului Pesta se va sesiza.

Sub titlul „Iară și iară persecuțiune împotriva Federațiunii” se înștiințează despre invitația trimisă lui Poruțiu de către judecătorul de instrucție Tuschner, care făcea referire la articolul „Echilibrul” semnat de Varro. Acesta afirma dualismul ca ficțiune diplomatică și susținea, că sorgintea rațiunii unui popor de a domina pe altul constă în superioritatea morală, spirituală. Varro punea întrebarea, dacă poporul maghiar are această superioritate în limbă, legislație, știință, arte, literatură, răspunsul fiind unul negativ. În acest sens, Eminescu își aprofunda argumentele: „Ungurii nu sunt cu nimica superiori națiunilor cu care locuiesc la un loc și acest palat cu spume mincinoase cu care au înșelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unei pretenții ridicole.” (op. cit. p. 20) În momentul în care a aflat de cele întâmplate directorului Federațiunii, poetul și-a dezvăluit identitatea, asumându-și întreaga răspundere, iar Poruțiu l-a identificat numai la rugămintea lui. În urma cercetărilor efectuate la Arhivele generale maghiare, arhivele procuraturii cuprinzând și dosarul referitor la cercetarea delictului de presă imputat lui Eminescu, a fost distrusă cu ocazia evenimentelor din 1965. Singurul document ce se păstrează din acea perioadă este registrul de evidență alfabetic pe anul 1871 al procuraturii principale din Pesta. Între persoanele cercetate se află: Eminescu Mihaly sub nr.

1671/1870 și Poruțiu Ion sub nr. 1672/1870. Ordinea se explică prin dispozițiile legii maghiare a presei 18/1848, care în art. 13 prevede că pentru delicte răspund cu priorități prestabilite întâi autorul articolului, iar dacă acesta nu este cunoscut, editorul și dacă nici acesta nu poate fi identificat, atunci proprietarul ziarului sau al atelierului de imprimare. Potrivit dreptului scris, cutumiar și jurisprudențial, ce se aplica în Ungaria înainte de 1 sept.1880 a codului penal ungar, „nu se putea deschide acțiune penală în materie de delicte de presă împotriva unui străin”.(op. cit. p.34) Art.28 din Legea presei 18/1848 ne înștiințează, că orice delict de presă împotriva căruia se poate introduce acțiune penală din oficiu, se prescrie în termenul de 6 luni, care curge din ziua predării unui exemplar din periodicul respectiv autorităților locale. Se consideră, că față de Eminescu, acțiunea penală era prescrisă în cea de-a doua decadă a lunii noiembrie din 1870. În concluzie, prescripția acțiunii penale sau a incriminării în materie de delicte de presă și competența jurisdicțională penală ratione personae a extranelui ca subiect de drept penal au împiedicat pronunțarea unei sentințe judecătorești împotriva poetului.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

2. În fața judecătorului de instrucție din Iași În calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu, îl propune ca bibliotecar în locul lui Samson Bodnărescu, pe Mihai Eminescu.

Neexistând un catalog unic, actualizat cu un sistem de cotare adecvat, era imposibilă concordanța existentului scriptic cu cel faptic. Se putea confunda foarte ușor un volum cu altul, care avea acelaşi număr, dar care avea o altă sursă. Primul țel al noului bibliotecar a fost tocmai de a organiza locul și de a crea un singur catalog. Acesta considera lucrarea prioritară, în absența căreia, orice predare-primire era pur formală, neexprimând realitatea. Procedând astfel, datorită neregularității primirii unei gestiuni, și-a lăsat angrenată răspunderea penală și nerespectând indicațiile primite de la organul superior, și-a asumat riscul unei răspunderi cu caracter disciplinar-administrativ. La început, a notat cu creion roșu cărțile lipsă, iar pe măsură ce le găsea, le ștergea de pe listă. Această notare a constituit o dovadă în plus în fața organelor de anchetă penală, cu ajutorul căreia a reușit să-și demonstreze nevinovăția. După aproximativ un an, Eminescu este numit de la 1 iulie 1875 ca revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, iar locul lui este ocupat de D. Petrino.

La 2 iulie 1875, M. Eminescu și D. Petrino au întocmit un proces verbal, prin care se atesta primirea și predarea bunurilor, ce aparțineau bibliotecii. Căderea guvernului conservator a fost intuită de D.Petrino, care deși beneficiase de sprijinul junimiștilor, s-a lepădat de ei, vorbindu-i de rău. În raportul cu nr.29 din 22 iunie 1876 al lui Petrino este consemnată restituirea în întregime a mobilierului și a celor 50 de cărți neînregistrate, ce au fost împrumutate de Eminescu, fapt ce evidențiază corectitudinea acestuia. Acest raport este redactat într-un ton vădit de agresivitate față de poet, cu intenția lui Petrino de a-l compromite, insinuând, că: „de mobilier s-a servit Dsa fără justificare, mai bine de un an pentru a-și mobila apartamentul Dsale particular...” (op. cit. p. 81). La 16 aprilie 1876, Eminescu semna un act justificativ, că primise cu împrumut un dulap necesar pentru nevoile revizoratului școlar, pe care-l va restitui oricând la cerere. În lipsa unui local propriu, cancelaria revizoratului funcționa, în mod provizoriu, în locuința sa, care consta într-o cameră modestă în una dintre casele din curtea bisericii Trei Ierarhi. Astfel, la 22 iunie 1876, prin raport către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (minister condus de liberalul Gheorghe Chițu în timpului guvernului Lascăr Catargiu), Dimitrie Petrino a cerut ca Eminescu să fie judecat pentru „sustracțiune” din avutul Bibliotecii Centrale. Primul procuror nu s-a interesat și de antecesorul lui S. Bodnărescu, Cezar Cătănescu, din perioada în care se raportau unele pierderi. În ceea ce privește mobilierul, acesta constată, că a fost restituit în luna aprilie 1876.

21

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

În procesul verbal, există anumite inadvertențe care sunt o dovadă pertinentă, că primul procuror nu a constatat personal lipsurile, ci a făcut consemnările după relatările lui Petrino. Următorul act încheiat de același procuror este interogatoriul luat lui Mihai Eminescu la 13 septembrie 1876. Răspunsurile lui sunt categorice și îmbracă forma unor axiome, recunoscând luarea mobilierului în scopul utilizării lui în activitatea revizoratului școlar și a cărților neînregistrate, ce erau destinate pentru elaborarea unor lucrări, dar respinge interpretarea dată acestor fapte de către acuzatorii săi, declarându-le „nesincere”. În timpul cât el a servit, nu s-a pierdut „nici un volum”, (op. cit. .p. 94). Aceste justificări nu erau menționate, deoarece nu erau scrise de mâna lui Eminescu, ci de organul de anchetă. Constatarea la fața locului, împreună cu cele 2 interogatorii ale lui Eminescu și Bodnărescu, precum și relațiile date de Cezar Cătănescu constituiau întregul fond probator administrat de primul procuror. Numai pe baza acestuia, legea îl obliga să se pronunțe, iar el dispune ca dosarul să fie transmis judecătorului de instrucție cu rechizitor introductiv pentru infracțiunea de sustragere cu intenție, prevăzută de art. 204 din codul penal. Prin adresa nr.6293 se comunică ministrului cultelor și instrucțiunii publice trimiterea lui Eminescu în judecată pentru săvârșirea faptei prevăzute la art. 204 din c.p, fără a se menționa că e vorba numai de remiterea cazului la judecătorul de instrucție. În preambulul rechizitorului introductiv se invocă ordinul dlui ministru al instrucțiunii publice nr. 6567, alături de procesele verbale și declarațiile luate de procuror. Ordinul avea caracterul unei reclamații penale și nu făcea parte din cercetările procurorului. Urma o lungă așteptare de la terminarea cercetărilor la darea rechizitoriului introductiv, fapt ce poate prezuma o anumită presiune exercitată asupra procurorului, care în scurt timp este înlocuit. Pe baza probelor ce le va administra, judecătorul de instrucție se va pronunța printr-o ordonanță.

La 9 noiembrie 1876 P. Stoica ia interogatoriu lui Eminescu. O întrebare suplimentară în legătură cu dovedirea restituirii cărților împrumutate se dovedește a fi ocazia perfectă pentru poet, de a demonstra cu ajutorul unui silogism, menit să înlăture orice suspiciune de însușire nedreaptă a unor volume în greaca veche și modernă, „care nu-i trebuia la nimica”, (op. cit. p.

101). Mai susținea, că acestea nu lipseau în realitate, ci sunt neregulat așezate pe rafturi. Lista întocmită de Petrino a fost extrasă după consemnările făcute de Mihai: „puțin verosimil ca un om să însemneze singur în catalog cărțile ce le sustrage.” (op. cit. p.102).

După interogatoriu, judecătorul de instrucție apreciază că nu e cazul de reținere a inculpatului și prin ordonanța 17 din 1876 se pronunță pentru încetarea urmăririi penale. O nouă încercare din umbră a 22

lui Petrino de a repune pe rol ancheta eșuează, nimicind și speranța lui de a-l distruge pe marele poet român. La scurt timp, Dimitrie Petrino se stinge din viață, iar Eminescu, „dintr-un explicabil sentiment de compasiune pentru nefericitul său succesor la bibliotecariat, publică în Timpul un necrolog omagial.” (op. cit. p.115) 3. Controlul financiar jurisdicțional al Înaltei Curți de Conturi Dacă în ancheta penală a organelor judiciare de la Iași se urmărea stabilirea vinovăției penale pentru sustragerea unor cărți din fondul bibliotecii, procedura desfășurându-se potrivit normelor de drept și de procedură penală, în fața Înaltei Curți de Conturi se desfășura o procedură având ca scop principal justificarea conturilor de gestiune referitoare la fondurile proprietate de stat. Consecința nejustificării acestor fonduri era, în cazul în care, fapta nu avea caracter penal, obligarea la plată a sumei nejustificate. Înalta Curte de Conturi, invocând art. 17 din legea sa organică, invită pe Eminescu de a justifica motivul nedepunerii contului de gestiune ca bibliotecar central la Iași pe anul 1875, iar acesta scrie, că e în neputință de a depune un cont de gestiune pe 1875, deoarece locul lui a fost ocupat de D. Petrino. Trebuie reamintit faptul, ca ambii bibliotecari au ocupat postul nu prin decret domnesc, ci prin decizie ministerială, cum nici „desărcinarea” din funcție a lui Mihai nu s-a făcut prin decret domnesc, după cum prevedea Constituția.

Datorită acestui fapt, deducem că cei doi scriitori nu au depus jurământ pentru intrarea în funcție. Obligația pentru toți contabilii justițiabili de Curte era de a prezenta parchetului Curții copiile de pe decretul de numire și actul de depunere a jurământului. Aceasta este și explicația pentru care ei sunt chemați mai târziu la bară de președintele Curții, în vederea justificării nedepunerii conturilor în termen. Președintele Grădișteanu decide să-i acorde lui Eminescu un termen de 2 luni pentru a depune la grefa Curții inventarul de cărți și mobilier. Fostul bibliotecar execută hotărârea la 19 octombrie 1876. Președintele invită și pe D. Petrino, care informează, că inventarul a fost trimis încă de pe 18 martie 1876 în 3 exemplare „exacte și precise” Ministerului Culturii și Instrucțiunii Publice, unul dintre exemplare fiind destinat Curții de Conturi, însă mai trimite o copie pentru orice eventualitate, (op. cit .p.128) În același raport, predecesorul său, Eminescu, a procedat la fel. Petrino a prezentat contul de gestiune pe întreg anul 1875, ce a avut ca urmare inexistența obligației din partea fostului bibliotecar de a mai depune contul de până la 1 iulie 1875. Cu adresa nr. 4860 din 20 octombrie 1876 se înapoiază lui D. Petrino inventarul pentru a-l reface conform indicațiilor date de Înalta Curte de Conturi. Deși nu a BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

cerut Curtea, Dimitrie adaugă un capitol final privitor la mobilierul bibliotecii. La 2 noiembrie 1877, consilierul Văleanu, având competența de verificare a conturilor, cere ca președintele Curții să dispună „cele de cuviință”, (op. cit. p.132). Se trimite Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice contul de gestiune și inventarul bibliotecii. Ca răspuns, ministerul înapoiază întreaga lucrare pe considerentul că nu poate fi înmânată poetului, care nu mai este în serviciul ministerului. Președintele Curții îi sugerează lui Văleanu să verifice actele depuse la arhiva Curții. Cercetând atât mandatul de plată, cât și actele justificative depuse, acesta întocmește referatul înregistrat sub nr.1535, în care arată că gestiunea bănească se echilibrează, declarându-l pe Eminescu nevinovat. ție

4. Tragicul proces pentru punerea sub interdic-

În anul 1889, poetul este internat întâi la spitalul „Mărcuța”, apoi, pe „motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe bolnavii a căror întreținere e plătită de primăria Capitalei”, prietenii săi l-au transportat la institutul Caritas, casa de sănătate particulară pentru căutarea bolilor mintale, condusă de Dr. Alexandru Suțu, (v. Augustin Z. N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei 1962, pag. 565). În data de 20 martie 1889, la institutul „Caritas” s-a constituit o comisie formată din 3 medici: Dr. Alexandru Suțu, Dr. Petrescu și un al treilea rămas neidentificat. Invocând art. 213 din procedura civilă, atunci în vigoare, se prevedea că expertizele se fac de 1 sau de 3 experți. Comisia de expertiză medico-legală a concluzionat, după supunerea pacientului la examenul somato-psihiatric, „că este atins de alienație mintală în formă de demență”.(op. cit. p.144). În urma raportului de expertiză medicolegală, la 8 aprilie 1889, sub nr. 6794, primul procuror al Tribunalului Ilfov, G. A. Mavrus, se adresează primului președinte al acestui tribunal, căruia-i solicită constituirea unei curatele. Dr. Suțu „luîndu-se măsuri de a fi interzis”. Trebuie precizat faptul că procurorul folosește o terminologie juridică necorespunzătoare, întrucât este vorba despre „o punere sub interdicție”, și nu despre „o curatelă”, (op. cit. p. 144). Sunt 2 instituții juridice diferite. Potrivit Codului civil din 1864 (astăzi abrogat) , în caz de constatare a absenței îndelungate a unei persoane și fiind în dubiu chiar

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

existența ei, se instituia potrivit art.99, curatela. În schimb, instituția interdicției avea efect asupra averii prin interzicerea administrației și a liberei dispoziții.

Potrivit art. 437 din Codul civil, procurorul era îndreptățit să ceară punerea sub interdicție în caz de nebunie cu furie, ceea ce nu rezulta din raportul de expertiză medicală, sau în caz de imbecilitate ori sminteală, dar în acest din urmă caz numai la cererea rudelor.

Tribunalul, odată sesizat, cere primului procuror să-i recomande un număr de 5 persoane pentru a constitui consiliul de familie, prevăzut de art. 355-369 din Codul civil, care trebuie să fie format din rude, iar dacă acestea sunt absente, din amici. Prin Jurnalul nr.2783\1889, se constituie consiliul de familie format din: Titu Maiorescu, D. A. Laurian, director al ziarului România liberă, organ al junimiștilor conservatori, I. L. Caragiale, M. Brăneanu, redactor la același ziar și Ștefan Mihăilescu, director la Ministerul Cultelor. Procesul verbal este depus de Titu Maiorescu la Tribunal. În următoarele fază procedurală, tribunalul prin jurnalul nr. 2804 din 12 iunie 1889 deleagă pe judecătorul G. Bursan, poreclit „Metru Ghiță” , de a lua interogatorul lui Eminescu. În realitate, era mai mult o discuție pentru a se putea constata demența și pentru a-l putea pune sub interdicție.

Prima fază a procedurii a avut ca scop convingerea judecătorilor. La 19 iunie 1889 prin jurnalul nr.3028, Tribunalul în complet format din Victor Râmniceanu și A. Mimmy constatând, că este știut publicamente, că Eminescu a încetat din viață. Se dispune închiderea dosarului și depunerea lui la arhivă. Așa s-a încheiat ultimul contact al scriitorului cu organele judiciare. „Destinul a voit ca marele nostru poet național să intre în eternitate fără a purta stigmatul interzicerii sale judiciare. A trăit și a murit liber, fără constrângeri de conștiință.” (op. cit .p.152) Acest om deplin al culturii românești a trecut prin forțele destructive ale românismului, tocmai pentru a arăta că adevărul și cinstea înving întotdeauna. Ca și astăzi, aceste forțe se răspândesc și-l atacă pe cel mai reprezentativ spirit și creator al unui popor, ce se luptă în istorie pentru a se afirma și pentru a pune în lumină harul dăruit de Dumnezeu, fiind nevoit să treacă prin cele lumești pentru a putea străluci pe cerul culturii noastre.

23

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

MOMENTUL „CÂMPUL CERBULUI“ ÎN BIOBIBLIOGRAFIA EMINESCIANĂ x Momentul bibliografic eminescian „Câmpul Cerbului“: aprilie – august 1878. x Freamăt de codru și «crăiasa cu păr moale și ochi vineți», Elena Duțescu (Stoiculescu). x Traducerea volumului I de Fragmente din Istoria Românilor, de Eudoxiu Hurmuzaki. x Elaborarea poemului Scrisoarea III în paralel cu traducerea fragmentelor de istorie. x Alte poeme scrise în „Câmpul Cerbului“.

De prin aprilie și până la sfârșitul lunii august 1878, Hyperionul (< hiper-, „[dea]supra“ / „peste măsură“ + -eón / -aion“, „spirit emanat de inteligența divină“) Poeziei Valahimii a poposit pe meleagurile Olteniei, invitat fiind de Nicolae Mandrea la conacul său din Câmpul Cerbului, de la Florești, un sat situat la nordul Craiovei, lângă Filiași, spre a-și petrece în liniște zilele de „concediu medical“, la recomandarea doctorului Wilhelm Kremnitz (medicul familiei regale).

Conacul era amplasat la confluența dealurilor (pe care se mai întinde și azi o parte din Pădurea Arpadia) cu Câmpia Gilortului și a Jiului de Mijloc.

Nicolae Mandrea, dacoromân-moldovean, născut în Focșani, la 22 mai 1842 (după cum aflăm din Albumul Societății Junimea*, album în care figura al optulea, „după ctitori“: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Neculai Culianu, Gh. Racovitza, Neculai Mandrea ș.a.), a intrat în posesia moșiei și a conacului de la Florești în urma căsătoriei cu Zoe, fiica lui Barbu Bălcescu, nepoata celebrului revoluționar pașoptist Nicolae Bălcescu; Zoe Mandrea era una dintre „marile îndrăgostite de arte“, relevându-și talentul în muzică, poezie și pictură; în pronaosul bisericii din Florești, a executat cu măiestrie un portret al tatălui-ctitor. În corespondența lui Mihai Eminescu, din „momentul Câmpul Cerbului“, poetul indica prietenilor să-i scrie la: «Adresa: M. Eminescu, com. Florești, plasa Jiul de Sus, județul Dolj – Stația TelegrafoPoștală Filiași» (satul Florești aparține azi comunei Țânțăreni, din județul Gorj).

24

Într-o scrisoare către colegii din redacția ziarului Timpul (v. infra, HDplr, 335 sq. / **), genialul poet / jurnalist, Mihai Eminescu, aprecia ținutul ca fiind deosebit de pitoresc: «Locul în care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codru, șes, dealuri, munții în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să fiu Bodnărescu aș nenoroci poate Convorbirile cu amintiri de călătorie ale unui june. Dar numai grija asta n-o am, ci mă mărginesc a mulțumi zeilor îndeobște și d-lui Mandrea îndeosebi de îngăduirea unui colț de pădure, care-mi dă toane bune și sănătate.» (TS, IV, 152).

La Florești, Eminescu a câștigat repede prețuirea oamenilor, împrietenindu-se mai întâi cu preotul Dumitru Duțescu, a cărui fiică, Elena, în peregrinările prin Pădurea Arpadia și pe platoul Câmpul Cerbului, este prototipul sublimat-romantic al eroinei-crăiasă cu părul moale și cu ochii vineți, din poemul Freamăt de codru: Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare; / Eu, privindu-l din pădure, / Las aleanul să mă fure / Și ascult de la răcoare / Pitpalacul. // Din izvoare și din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioase / Se asvârle. // Cucul cântă, mierle, presuri – / Cine știe să le-asculte ? / Ale păsărilor neamuri / Ciripesc pitite-n ramuri / Și vorbesc cuatât de multe / Înțelesuri. // Cucu-ntreabă: – Unde-i sora / Viselor noastre de vară ? / Mlădioasă și iubită, / Cu privirea ostenită, / Ca o zână să răsară / Tuturora. // Teiul vechi un ram întins-a, / Ea să poată săl îndoaie, / Ramul tânăr vânt să-și deie / Și de brațen sus s-o ieie; / Iară florile să ploaie / Peste dânsa. // Se întreabă trist izvorul: / – Unde mi-i crăiasa oare ? / Părul moale despletindu-și, / Fața-n apa mea privindu-și, / Să m-atingă visătoare / Cu piciorul ? // Am răspuns: – Pădure dragă, / Ea nu vine, nu mai vine ! / Singuri, voi, stejari rămâneți / De visați la ochii vineți, / Ce luciră pentru mine / Vara-ntreagă. // Ce frumos era în crânguri, / Când cu ea m-am prins tovarăș ! / O poveste încântată / Care azi entunecată... / De-unde ești revino iarăși, / Să fim singuri ! Este varianta definitivă, din 1 octombrie 1879, a poemei Freamăt de codru, ivită după aproape un an de la „trăirea-i profund-armonică, dintâi“, în caBANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

drul edenic din Câmpul Cerbului. Și în „panoul central“ al acestui text romantic-eminescian de stă sub pecetea stilistic-macrotematică a Naturii și Erosului, se încearcă re-editarea perechii primordiale din Raiul de dinaintea căderii în păcat, prin „binomul / cuplul romantic-protagonist“, El / „Poetul“ – Ea / „Iubita“.

Mai mult ca sigur, Elena Duțescu (Elena Stoiculescu, după căsătoria cu un arendaș din Bulbuceni-Gorj) a fost în posesia atât a „primei variante cu dedicație“ a poemului Freamăt de codru ‒ varianta despre care Perpessicius spune că are «trei strofe mai mult decât textul definitiv», «înfățișând codrul ca martor tăinuitor al dragostei poetului» ‒, cât și în posesia unei fotografii care, dacă nu este cea publicată de revista Ramuri (R, 1), în jurul căreia s-au iscat atâtea controverse, își mai așteaptă încă descoperitorul; ar putea fi vorba de una din fotografiile despre care T. Maiorescu amintește într-o scrisoare din 26 februarie 1878, adresată lui I. Negruzzi: «Portretele lui Rosetti și Mandrea le tot esecut și nu mai izbutesc. Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème roumaine...» (TCS, I, 11). În scrisoarea din 13 iulie 1878, adresată lui Ronetti Roman și lui Caragiale, poetul îi informează asupra bolii ce-i pricinuia șederea la Florești: «... veți ști că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit ciorilor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriți» (LÎns, 12).

Poetul intenționa să colinde Oltenia, dar îl împiedicau chestiuni de ordin pecuniar, după cum aflăm dintr-altă scrisoare: «D. Mandrea, venind la Craiova, mi-a spus împrejurarea fericită pentru mine, iar pentru dv. cam supărătoare, că sunteți deja păstrătorul celor o mie de lei noi, a căror destinație pare în parte cel puțin de a vizita Țara Oltului» (TS, III, 280).

La Florești (satul situat cu 7 km. mai la nord de orașul Filiași), Mihai Eminescu s-a simțit „ca și însănătoșit“, cu poftă de „lucru intens“; a tradus din limba germană „tomul I“ de Fragmente din „Istoria Românilor“, de Eudoxiu Hurmuzaki, lucrare care i-a fost încredințată de Academia Română, în urma insistențelor lui Theodor Rosetti; Eminescu nu a semnat traducerea volumului I al Fragmentelor..., care a ieșit de sub tipar prin ianuarie 1879; paternitatea eminesciană a traducerii a fost stabilită de Ion Crețu, în 1961, iar «autenticitatea formelor de limbă folosite» (CO, 605), ne dă certitudinea că poetul a supravegheat nemijlocit tipărirea „tomului I“, celelalte două fiind traduse mai târziu (în 1900) de Ioan Slavici.

Fiind secretarul comisiei pentru traducerea «documentelor Hurmuzaki», Ioan Slavici l-a vizitat pe Eminescu la Florești, prilej cu care notează în Amintiri: BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

«...l-am găsit acolo sănătos tun și în voie bună.

Era numai el la conacul moșiei, singur, adecă în foarte bună societate. În timpul pe care l-am petrecut la Florești, boarfele lui se aflau la T. Maiorescu, care rezervase pentru dânsul un iatac luminos, în care toate erau puse în cea mai bună rânduială...» (SAm, 116). În traducerea Fragmentelor..., întâlnim sintagme cu forță expresivă, sinestezică, unele comune subdialectelor / graiurilor oltean și bucovinean, altele specifice floreștenilor / oltenilor, introduse pentru capacitatea lor dinamizatoare de «scene istorice», pentru relief «revitalizator»: o croiră la fugă de mâncau pământul (HF, I, 35); aruncă claie peste grămadă oștirea lor (ibid, 102); apucară la goană după Cumani cu dârlogii slobozi (ibid, 73); dar sfatul cuminte era de-a surda (ibid., 285); Musa dete dos să scape (ibid., 292) etc. În paralel cu traducerea Fragmentelor..., la Florești, Mihai Eminescu a elaborat prima variantă a amplului poem, Scrisoarea III, cu ambele planuri, în antiteză romantic-justițiară, cu arhicunoscuta succesiune a tablourilor (I : -a, idila halucinant-cosmică dintre Sultan și Lună; -b, arborele / axis-mundi crescând din inima Sultanului, simbol al expansiunii imperial-otomanice la Dunăre; -c, dialogul dintre Mircea cel Mare / Bătrân și Baiazid «la Rovine în câmpii»; -d, scena confruntării oștirilor la Rovine și biruința Valahilor în fața puhoiului invadator-otoman; -e, odihna oștirii sub clar de lună, în vreme ce războinicul-fiu al lui Mircea cel Bătrân scrie „pe genunchi“ o carte Doamnei iubite; II : -f, satira adresată «saltimbancilor și irozilor» din contemporaneitate, epigonilor: „glorii“ stradale, ori de cafenea, „canalii de uliți“, „panglicari în ale țării“ și vânzători de Patrie, „vulpi evlavioase din Sfatul Țării“, „fonfi“, „flecari“, „găgăuți“ și „gușați“, „bâlbâiți cu gura strâmbă“, „stăpâni ai nației“, stricători de limbă, de obiceiuri etc., încheind prin invocarea înaltului spirit justițiar carpato-dunărean, întruchipat de Vlad Țepeș), succesiune de tablouri aflată între manuscrisele poetului de la Academica Bibliotecă Română din București, sub indicativul A-2276 (pp. 103 – 107).

Deosebit de interesante sunt transpunerile ca modalitate de a turna în formă nouă «limba veche și-nțeleaptă», făcute în vreme ce «...cetia pe Hammer, pentru a se documenta asupra înaintării turcilor în Europa» (COp, III, 225), adică Geschichte des Osmanischen Reiches, după cum ne înștiințează G. Călinescu, fără a fi cunoscut la acea dată paternitatea eminesciană a traducerii Fragmentelor...; Eminescu ajunsese la Hammer prin intermediul lui Hurmuzaki.

Elementele lexicale particulare întâlnite atât în traducerea Fragmentelor... cât și în Scrisoarea III, datorită elaborării sincrone, ilustrează și teritoriul transpunerilor: 25

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

a) «...îndrăznețul Sultan, simțindu-se mare în puterea sa, se fălea că de pe pristolul bisericii Sf. Petru din Roma își va pune sirepul să mănânce ovăz» (HF, I, 270); Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs... b) «...căci începuseră a roi numeroase cete de călăreți româno-cumani împrejurul mândrei rezidențe a împăraților...» (HF, I, 81); «...o campanie de răzbunare pustiitoare și asemenea revărsării de nouri asupra craiului sârbesc Ștefan...» (ibid., 288); «ei revărsară o ploaie de săgeți asupra năvălitorilor, le omorâră caii...» (ibid., 137); «...o adevărată ploaie de pietre se revarsă asupra năvălitorilor...» (ibid., 116); Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn (..............................................) Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie...; c) și mai aproape de sursă, din Hammer: «Il voyait ensuite surgir de ses reins un arbre qui, toujours croissant et devenant plus vert et plus beau, couvrait de l’ombre de ses rameaux les terres et les mers jusqu’à l’extremité de l’orizon des trois parties du monde. Au-dessous de cet arbre s’élevaient le Caucas, l’Atlas, le Taurus et l’Hémus, qui semblaient être les quatre colonnes de cet immense tente de feuillage. Des racines de l’arbre sortient le Tigre, l’Euphrate, le Nil et le Danube, couverts des vaisseaux comme la mer» (HamH, 66); Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește; Umbra lui cea uriașă orizonul îl cuprinde Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde, Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari, Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari; Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână – Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână !

Ori ca în varianta A-2276: Înrădăcinat în pieptu-i tot mai mare și mai mare A lui ramuri lungi întinde peste țări și peste mare...

Tot în perioada petrecută în Oltenia, în localitatea Florești (de lângă Filiași), sunt concepute și poeziile: Iambul (un sonet, „ars poetica“, elogiu iambului, măsurii în plinătatea de fagure de-albine, toamna): «De mult mă lupt cătând în vers măsura, / Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, / Ca s-o aștern fru26

mos în lungi șiraguri, / Ce fără piedici trec sunând cezura.»); Vre o zgâtie de fată (patru catrene pe tema tipologiei feminine în trecerea / petrecerea vârstelor); Revedere (meditație asupra raportului efemer – peren / etern, unde se pro-jetează codrul ca simbol al veșnicirii, al statorniciei Pelasgimii > Valahimii la Carpați / Dunăre, în ciuda istoriilor vitrege); Fiind băiet păduri cutreieram – despre care notele lui Perpessicius relatează în acest sens: că ar fi compuneri «din 1878, cam de pe vremea când traducea [...] fragmentele lui Hurmuzaki» (EPpos, 647) – etc.

Numind Câmpul Cerbului momentul biobibliografic floreștean-oltean, observăm că în planul creației eminesciene îi corespunde o etapă superioară, marcată: (1) de redescoperirea tematicii Erosului / Naturii cu fața în oglinda vârstelor pure, copilăria și adolescența; (2) de compartimentul transpunerilor ca modalitate de «perspectivare epopeică»; (3) de cercetătorul neobosit, permanent, la izvoarele mitosofiei, ale folclorului, ale limbii; (4) de traducătorul cu înalte virtuți, în cultivarea graiului viu, dinamizator de tablouri istorice, întru subtila ornamentică a textului. (***) Bibliografia siglată și notele indicate prin asterisc: CO = Ion Crețu, O traducere a lui Eminescu nevalorificată încă, în Limba română – revistă editată de Academia Română din București –, anul al X-lea, nr. 6, 1961.

COp, III = G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III, București, Fundația pentru Literatră și Artă „Regele Carol II“, 1935.

EPpos, II = M. Eminescu, Poezii postume, vol. II, București, Editura pentru Literatură, 1964.

HamH = J. de Hammer, Histoire de l’Empire Ottoman depuis son origine jusqu’à nos jours, livre II, Paris, MDCCCXXXV (traduit de l’Allemand par J. J. Hellert).

HDplr = Ion Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790 – 1982), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.

HF = Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din Istoria Românilor, tomul I, București, Editura Ministerului Cultelor și al Învățăturilor Publice, 1879.

LÎns = Barbu Lăzăreanu, Însemnări istoriografice, în revista Adam, nr. 114 (anul X), 14 ianuarie 1938.

R = Ramuri (Craiova, serie nouă), nr. 10 / octombrie, 1968.

SAm = I. Slavici, Amintiri, București, Editura pentru Literatură, 1967.

TCS, I = I. E. Torouțiu, Gh. Cardaș, Studii și documente literare, vol. I, București, 1931.

TS = I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București – vol. III, 1932 (vol. IV, 1933). * Albumul Societăței Junimea.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE ** Este vorba despre cotidianul bucureștean al Partidului Conservator din România, Timpul, căruia Mihai Eminescu i-a fost redactor ‒ din 1876 și până în 1879 ‒ și redactor-șef, din 1880 și până în 1883 (cf. HDpl, 335 sq.). ( ***) Nu pentru „plagiatorii de profesie“, ci pentru „cei ce mi-au plagiat și studiul acesta“ fiindcă n-au știut că de multă vreme s-au descoperit ghilimelele „necăderii“ în astfel de păcat care se pedepsește de legea încă în vigoare „cu șase luni de închisoare“, îngăduie-mi, Distinse Receptor, să le precizez că variante ale studiului Momentul „Câmpul Cerbului“ în biobibliografia eminesciană, de Ion PachiaTatomirescu, au fost publicate în ziarele / revistele (periodicele): Înainte (Craiova), anul al XXV-lea, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 2 (cu titlul: Eminescu la Florești);

Limbă și literatură, trimestrial al Societății de Științe Filologice din România, volumul al II-lea, București, 1981, pp. 278 – 282 (cu titlul: Eminescu în „Câmpul Cerbului“); Caietele Dacoromâniei ‒ Timișoara, ISSN 12242969, fondator / redactor-șef: Ion Pachia-Tatomirescu ‒, anul al II-lea, nr. 3 / 22 martie ‒ 21 iunie, 1997, pp. 3 ‒ 7; Anuarul de martie – Timișoara, ISSN 1842-0974, fondator / redactor-șef: Ion Pachia-Tatomirescu, III, nr. 3 / 2008, pp.

158 ‒ 162 / 165; http://www.banaterra.eu/romana/files/images/biblioteca_banat/anuare/Colegiul_national_banatean_anuarul_de_martie_2008.PDF ; etc.

La Sesiunea de comunicări şi dezbateri a Banchetului de la Lainici, din 9-11 nov. 2017, Cornel Nistea, redactor al revistei Discobolul de la Alba Iulia, alături de Elena Marica, Traian Dinorel Stănciulescu, Mihaela Albu, Mihail Diaconescu şi Părintele Stareţ al Mânăstirii Lainici, Ioachim Pârvulescu

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

27

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Constantin ZĂRNESCU

ROMBUL-ROMBOEDRUL – SIMBOL UNIC AL CIVILIZAȚIEI ROMÂNEȘTI, CARPATICE

Între lunile iulie și august 1937 s-a petrecut, la Petroșani, un eveniment istoric-cultural de cea mai mare însemnătate, ce a aureolat acest oraș montan al spiritului (și energiei) chtonice-inginerești, cunoscut încă din epoca romană – fiindcă pe aici conclud, sigur, ultimele cercetări arheologice, au urcat, spre Hațeg, legiunile triumfătoare ale împăratului Traian, venind pe Dunăre, de la Adamclisi. Evenimentul cultural-istoric a transformat Petroșanii și într-o cetate a modernității veacului: sculptorul de faimă mondială Constantin Brâncuși a fost invitat, aici, de Liga Națională a Femeilor, condusă de AretiaTatarescu, soția primului ministru liberal, de atunci, Gheorghe Tatarescu, să sculpteze, în lemn, element(ele) după care se vor fi turnat, în fontă alamită, Columna Infinitului, de la Târgu-Jiu. Unele din lucruri sunt bine cunoscute, găsite în arhive, în fondul de documente al inginerului Ștefan Georgescu-Gorjan, care a condus, excepțional șantierul, fiind conștient că are în fața sa nu numai o capodoperă de artă plastică, ci și o provocare a spiritului înnoitor al civilizației ochiului (imaginii): o capodoperă inginerească! Vom vorbi despre fapte și „rezolvări” ale acelei 28

echipe extraordinare, a Combinatului Siderurgic Petroșani, mai puțin cunoscute. Lui C. Brâncuși i s-a oferit o sală, vecină Atelierului de tâmplărie și modelaj, o bardă enormă, pe care o dădea, necontenit, la ascuțit unui muncitor, ce nu avea voie să intre, rămânând în ușă; i sa dat un fragment uriaș, din lemn de tei, și, acolo, în vecinătatea Turnătoriilor, cioplea de dimineață, până seara, într-o taină de nepătruns, care i-a intrigat pe colaboratori și pe specialiști. „– Brâncuși făcea impresia că oficiază – ca un sacerdot, ca un iluminat, s-a confesat, mai târziu, Ștefan Georgescu-Gorjan, legendarul inginer-șef al Coloanei.

Chibzuia fiecare mișcare a mâinilor, unghiul de lovire, de atac, precum și intensitatea de izbire – a instrumentului tăietor”.

Sculptorul numea rombul-romboedrul „mărgea”, iar tehnicienii, care-l aprovizionau: „materiale” (De ce la plural?...); saule mai numeau, tot cu cuvinte tehnice:„foastene”, „dulapi”. Pluraluri, pluraluri!... Care era misterul? Nu i s-a găsit maestrului un „butuc”, în mărime monumentală, adus din pădure, ci i s-au unit, prin încrustrări, fragmente, părți – „foastene”, de înălțimea 180 cm și lățimea (partea mică, „gâtuită”): 45 cm.

Brâncuși tăia, din bardă, abia perceptibil, se depărta, privea – contempla, înconjura mărgeaua și iarăși cioplea. Cei ce-l iscodeau, îl întrebau și îl cercetau, învinuindu-l că cioplește prea încet, nu înțelegeau absolut nimic.

C. Brâncuși avea înălțimea 165 cm, mărgeaua romboedrică: 180 cm; așa că, atunci când îl așeza, la cioplit, pe verticală, se urca pe niște trepiede; și iarăși cioplea.

Visa el, oare, că nu va trebui să i se permită, nici unui aventurier, niciodată, să o escaladeze, decât așa cum va imagina Mircea Eliade în drama sa teatrală, în chip fantast, mistic și metafizic?!

C. Brâncuși a înconjurat și lucrat rombul-romboedrul, din lemn de tei, până în 27 august 1937, când a plecat la București și, apoi, spre Paris, lăsându-l pe inginerul Gorjan și echipa sa să înceapă turnările. Prin faptul că a dispus prelungirea bazei „mărgelei” de la sol și a celei din vârf, aproape matematic – așadar este un romboedru unic, însă reluat serial; va trebui să vorbim despre romb-romboedru, la plural!... Și iată de ce: revoluționar absolut al artelor moderne, Brâncuși nu întârzia cioplirea și nu înconjura obiectul sacru al viziunii sale, ca un neștiutor leneș, ca un BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

năuc!... Și nu trebuie, aici, să-l cităm decât pe un singur savant, admirator al sculptorului român, germanul Rudolph Arnheim, cu a sa carte Arta și percepția vizuală.

Constantin Brâncuși a început revoluția sa plastică cu însuși conceptul de infinire, introducându-l în sculptura sa, din 1907: SĂRUTUL. El, Brâncuși, reia, din antichitate, o știință, uitată (ascunsă) care unea, divin, Materia (lucrurile) cu Spiritul; tehnica perspectivei (a percepției), a cuprinderii (comprehesiunii) vizuale. Facerea lui Dumnezeu înțeleasă de către ochi. E (mai) accesibil să simți, să intuiești, să observi, sau cum spunem, azi, să vizualizezi, că romburile columnare avântă și cheamă spiritul nostru, spre Cer! E mai complicat să demonstrăm că Brâncuși ne inițiază, în chip unic, să vedem că fiecare romboedru, din cele 17, trebuie studiat, contemplat, vizualizat diferit: din unghiuri, linii, teșituri, perspective – infinite!... * Se afirmă, însă că sculptorul Constantin Brâncuși a pornit întru edificarea Coloanei nesfârșirii, aflată la granița dintre sculptură și arhitectură, de la stâlpul fruntar al caselor țăranilor carpatini, de la coloneta pridvoarelor.

Dar, dacă acesta ar fi adevărul, lucrurile ni s-ar părea destul de simple. Ce a însemnat, cu adevărat, în preistorie, acest stâlp, această coloniță; și care îi este proveniența? Puțini au fost aceia care și-au pus această întrebare. De asemenea, deține acest minuscul element arhitectonic al caselor românești, la rădăcină, vreo semnificație arhaică, magică, aparte, pe care a intuit-o marele sculptor și ne-a relevat-o? A fost un obiect sacru, investit cu valențe extraordinare (de îndată ce țăranul român a simțit nevoia să-l așeze la intrarea în casă; a simțit nevoia să-l apere); – valențe care s-au putut uita (aproape complet), pe parcursul istoriei? Nimic nu se mai poate preciza cu siguranță, în afară de faptul că geniul artistului i-a redescoperit unele din sensurile pierdute și le-a oferit și impus, din nou, lumii întregi. Constantin Brâncuși a supus, însă, acest mic stâlp concepțiilor și viziunilor sale despre artă (l-a „curățit”, și l-a stilizat, l-a esențializat) după cum vom vedea (l-a recreat) și l-a gândit în perspectivă monumentală. Corecturile sale sunt geniale (și trebuie să ne amintim, spre exemplu, aici, cum a concurat și corectat el natura, depășind-o cu totul, în Începutul lumii – alungind anume oul originar, pentru a trezi puternic la contemplație, sugestia impulsiunii vitale dinlăuntru-i: spargerea). Artistul a înmuiat, tot astfel, și unghiurile obtuze mărginașe ale romboedrelor colonetelor țărănești, a curbat foarte puțin liniile, și a alungit rombul (părând, astfel, că a devenit ou), redându-i o nouă plenitudine, care te cheamă și chiar te ispitește s-o pipăi. Astfel, acea proeminență pe care el a obținut-o înmuind unghiurile de pe margini și acea alungire sublimă păstrează în ea însuși misterul vieții, straturile dinlăuntru ale oului – „surpate în vis”,, așteptându-și ivirea, cum spunea Ion Barbu în poezia sa. Este însăși Nașterea (sculptura lui Brâncuși din 1920); este acel dar vital care face expansivă natura (vegetația, viața) și le face pe femei fericite în fața creației, așezându-le la antipodul BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

sterilității. Această sugestivă alungire, tăinuind înlăuntrui plenitudinea și vitalitatea, este și diferența dintre rombul pe care l-a cultivat cu insistență poporul român și pătratul (cu perfecțiunea lui închisă și moartă) al altor popoare, mai vechi. Pentru că acele patru unghiuri egale, nasc patru sensuri egale, de posibilă explozie a vieții și niciodată nu vei putea intui direcția în care „oului ar putea să îi crape coaja”! Iată de ce afirmăm că această stilizare (recreare) – și corectură-înmuiere a unghiurilor secundare, obtuze (și alungire a capetelor romboedrelor) rămâne și realizarea, de o unică subtilitate, a sugestiei zborului în sus – în nesfârșitul spațiu.

Petru Comarnescu avansase o aserțiune cu totul stranie, însă seducătoare; și anume: că la originea acestui stâlp fruntar țărănesc a fost un „vrăjitoresc”, obiect al practicilor religioase milenare, existente probabil la strămoșii românilor, în jurul vieții și morții. Acest stâlp, spune criticul, e foarte probabil să fi fost în vechime un perfect, magic, echivalent al crucii creștine, cu multă vreme înainte de mitologia creștină, pe aceste pământuri; și amintește și un argument cunoscut de noi că, atunci când moare un tânăr, se plantează pe mormântul său, fie un brad, un puiet, fie un astfel de stâlp fin lucrat.

Iar că stâlpul (coloanele pridvoarelor caselor) este și un simbol al vitalității, trecute dincolo de moarte și de viață, ne-o dovedește însuși modul columnar în care concepe Brâncuși trupul și coama părului bărbatului Adam (din complexul statuar Adam și Eva), ca și soclurile unei foarte mari părți din sculpturile sale. * Însă, ce a însemnat, în vechime, rombul-romboedrul, acest element-motiv, atât de cultivat la poporul român, încât îl găsim pe iile țărănești și pe fuste, pe pantaloni, pe chimire și pe șube, pe perdele, pe covoare, pe garduri, pe platoane, ca și pe zidurile caselor? Îl întâlnim chiar și singur, ceea ce ne îndeamnă să presupunem că el a reprezentat pentru acești oameni „de la Porțile Orientu-

lui”, exact ceea ce a reprezentat pătratul și cercul pentru grecii cei vechi; și pentru multe alte popoare. Anumite observații asupra Muzeului satului din București, ne îndeamnă să avansăm câteva supoziții ispititoare despre 29

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

ceea ce a putut să semnifice, încă în preistorie, acest element ciudat, întâlnit pretutindeni. Mai întâi amintim că, realizat în plan, pe fuste, pe covoare țărănești și pe haine, în columnare reluări nesfârșite, înseamnă la oamenii din popor „înșiruirea de zile și de nopți”, deci o meditație asupra timpului și a scurgerii vieții; însă cu aceasta, desigur, nu am afirmat totul. De ce oare, acest element decorativ, ne întrebăm, este fixat de cioplitorii anonimi numai acolo unde exista mari goluri? – cum ar fi întinsul spațiu al unor porți, al unui mozaic, al unui zid, sau al unei uși? Și, mai ales, de ce, contemplându-l pe porțile țărănești mari, din întreaga Oltenie natală, (și din toate celelalte ținuturi românești), unde el este plasat în mijloc, în plan, de ce variază continuu? Și, iarăși, ce a vroit să ne spună cioplitorul popular atunci când a schițat un romb uriaș în spațiul fiecărei porți în parte, un romb care, cu unghiurile sale ascuțite, sparge încetul cu încetul (ca și puiul dinlăuntru pojghița oului!) limitele dreptunghiulare ale porților, ba chiar îi dispar dincolo, în aer, aiurea, rămânând ca noi să îi mai vedem doar inima – centrul, iradiind înspre margini alte și alte mici laturi (paralele) și unghiulețe, care și ele vor putea într-o zi să dispară, dincolo de spațiul porților; și tot așa. Și, astfel, am putut să întrezărim un adevăr singular, și anume: că în folclorul arhaic al românilor acest extraordinar motiv (și pe care l-a desăvârșit Constantin Brâncuși în Coloana nesfârșirii, la Târgu-Jiu, dându-i forma ultimă, absolută și pură; și o foarte largă deschidere spre interpretări) însemna la cioplitorii țărani din vechi vremuri, nici mai mult nici mai puțin decât: sugestia nașterii, creșterii, împlinirii și expansiunii vieții. Întrebată fiind ce ar voi să însemne Coloana, stilizată mărunt pe ii și pe fuste, țăranca nu a mai putut spune decât „șirul de zile și de nopți”, însă ea a continuat să preia de la mama ei și să predea fiicei ei acest strălucit element de decor, chiar fără să-i mai știe, în totalitate, semnificația, sau uitând pur și simplu, din generație în generație, simbolul lui și prețuindu-i numai frumusețea ornamentală. Și, astfel, s-a păstrat. Extinderea acestui element pe mozaicuri, pe porți, pe ziduri (sub ferestre), în sălile unor mari edificii arhaice sau moderne (pe plafoane, pardoseală, uși etc.) ne-a oferit, oricum, o foarte importantă posibilitate de interpretare.

Rombul, prin urmare, nu este o invenție personală a sculptorului Constantin Brâncuși (decât ca intuiție a viziunii spațial-monumentale, geniale, în volum) și cu o excepțională deschidere spre interpretări. Altminteri, rombul-romboedrul este o străveche moștenire a poporului nostru. Un cunoscut exeget al artei preistorice din România, Vladimir Dumitrescu, a găsit și fixat apariția culturii rombului într-unul din cele mai îndepărtate capitole ale artei preistorice: în perioada neolitică, adică în secolele X-VI î.e.n.; iar argumentul cel mai puternic pe care îl oferă este o falangă de ecvideu, „unicum” în paleoliticul european (descoperită pe pământul Olteniei), bogat ornamentată și șlefuită, având două înalte romburi concentrice, incizate în ea. Supuși, în genere, educației 30

artei moderne a acestui secol, unii cercetători au mers până acolo încât au văzut în această concepție „abstractgeometrică”, a îndepărtaților anonimi, „o încercare foarte stilizată de a reda silueta omenească” (v. V. Dumitrescu, Arta preistorică în România, fig. 2, p. 15). De asemenea, pe un vas, descoperit la Gura Baciului-Cârcea, și aparținând culturii cu același nume, „ornamentarea este foarte simetric distribuită, fiind compusă dintro succesiune orizontală de romburi, cu vârfurile unite (realizate, se pare, prin două zig-zaguri ce se întretaie în chip regulat) și din câteva asemenea succesiuni de romburi, coborând vertical” (op. cit., p. 27, fig. 4). Datând, însă, apariția rombului în sec. X-VI î.e.n., cercetătorul artei preistorice afirmă că, dacă aceste motive (rombul, spirala) au deținut vreo semnificație primordială, aceasta s-a pierdut în întregime cu timpul și ele au ajuns să nu mai poată avea decât o importanță ornamentală: „Eventuala și problematica lor valoare simbolică ni se pare greu de descifrat, afirmă criticul, fiind deci preferabil să facem abstracție de ea, în urmărirea prin timp și spațiu a acestor motive” (op. cit., p. 24). Noi credem, dimpotrivă că, mulțumită aportului lui Constantin Brâncuși (pe care Giulio Argan îl consideră singurul artist din zilele noastre care a ajuns până la originea și rădăcina lucrurilor, chiar până la frontiera profundă dintre real și sacru etc.), intuim, în mod sigur, astăzi, fără putința de a mai greși, valoarea și semnificația acestui uriaș motiv, care este ROMBUL. De asemenea, un alt fragment de ceramică ne-a fost semnalat de sculptorul și publicistul Petru Cichirdan, în gazeta Cultura Vâlceană (octombrie 2017, p. 7), descoperit de istoricul-preot-arheolog Petre Govora, în spațiul Ocnelor Mari (șantierul Buridava), din sec. I î.e.n., format din patru romburi, figurate, ornamentale – ceramică examinată și verificată de o echipă de specialiști, în frunte cu istoricul Grigore Nandriș, în 1963, la Londra.

Privit, așa cum am demonstrat-o mai sus, ca element al nașterii, zvâcnirii, împlinirii și expansiunii vieții, vom înțelege și de ce creatorii anonimi au fixat neapărat rombul (sau romboedrul) în spații enorme (în centru) și l-au pus să varieze, continuu (deci să se împlinească și să crească), țâșnind din spațiul acela, încât unghiurile romboedrelor mărginașe rămân să se unească, undeva, în afara limitelor lemnului, dincolo!

Poporul român a cultivat cu insistență rombul prin vremuri, grație, poate, și acelui căutat echilibru, urmărit totdeauna, care l-a făcut să ocolească vidul (fixând în vidul acela chiar un romb, într-o continuă creștere!); l-a făcut să fugă de gol. Căci rombul cel mic (inima) din care cresc mereu înspre margini, ca niște vibrații și unde, toate celelalte romburi și rombulețe (sau ca foile în varză, ori în ceapă) rămâne și ilustrarea abstractă, cea mai frumoasă, a unei păsări; sau a unei semințe, spre pildă, din care izbucnește cândva firul vieții. Ca și realizarea unui ochi omenesc (ochii triunghiulari –acuplați, sau nu, văzuți de noi prin bisericile din nordul MoldoBANCHETUL, 25-26-27 / 2018

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

vei); – ca și al ochiului, veghind, proteguind destinul casei (ochiul de sub ferestre). După cum: și ilustrarea abstractă, în cele din urmă, a tuturor deschiderilor, receptaculelor, orificiilor, din care va să izbucnească, viața însăși; adică golul feminin.

Fixat în mijlocul unui anumit spațiu, rombul umple aproape complet acel spațiu (și acel gol) cu însăși sugestia creșterii încete, însă necontenite, nesfârșite, ca și a iederii; tocmai pentru că micul romb, deși discret, simplu și sumar figurat este, totuși, în acel spațiu exact ca și bobul de grâu, care a căzut în deșert și a dat roadă. Rombul acesta (ca și toate celelalte romburi și rombulețe, în extindere perpetuă, din el, înspre afară) este însuși centrul (inima) și coloana vertebrală a acelui spațiu (și a acelui vid); este prezența continuă (Brâncuși ar fi spus „nesfârșită”) a Spiritului. Și, iată de ce putem să susținem că cioplitorii-țărani (sau țesători, zidari sau ceramiști etc.) au nevoie de romb, pentru a-l plasa acolo unde dorințele lor de echilibru și instinctul artistic le postulează... La unele popoare, în locul rombului, de exemplu, pe porți, sub ferestrele caselor și deasupra lor, pe frontoanele unor înalte edificii, pe ziduri sau pe uși etc., întâlnim o vegetație luxuriantă, din frunze de rodie sau chiar de viță – struguri, cârcei, flori, excrescențe – ori șerpi îmbrățișați, cu multe capete și multe cozi, mușcându-se, încolăcindu-se etc., elemente decorative care nu rezolvă prea mult. În schimb, rombul, cultivat de poporul român, deși deține puține și sumare detalii (patru laturi și patru unghiuri – două ascuțite, două obtuze), oferă totuși o înaltă sugestie a nașterii (zvâcnirii) și creșterii; (exploziei, împlinirii și expansiunii vieții...)

Realizare abstractă, printre atâtea altele, și a unei semințe de grâu care, aruncată într-un anumit spațiu, explodează și-l umple (îl sfințește) cu viața însăși, crescând și împlinindu-se la nesfârșit, rombul a ajuns, sub mâinile demiurgului Constantin Brâncuși, desăvârșit într-un mod absolut (încât să se vadă în el chiar Totul; să fie, așadar, un motiv, un element total!). Și ne putem aminti aici, de asemenea, și de faptul, în plus, că Brâncuși, desenând în volumul de poezii Plante și animale al lui Ilarie Voronca, la Paris, păsări în zbor, sub forma de jumătăți de romburi longitudinale, el nu făcea, poate, decât să ne ispitească să visăm încontinuu, în fiecare romboedru în parte, din Coloana fără de sfârșit, nu numai cubul Sărutului din anii de cotitură 1907-1910, ci și, într-un zbor nesfârșit și ceresc, păsări serafice, măiestre – îmbrățișate!

Rombul, acest excepțional motiv, străvechi românesc și pe care l-a dezvoltat până la desăvârșire sculptorul nostru, într-un chip unic în plastica mondială, rămâne, cu certitudine, unul din cele mai caracteristice elemente și motive decorative ale culturii plastice a poporului român. Și nu vom găsi casă sau gospodărie în România (indiferent de sorgintea socială a familiei) în perimetrul căreia să nu putem întâlni și contempla un romb (sau un romboedru), chiar dacă, până la Constantin Brâncuși, trăiam fără să deținem conștiința exactă a însemnătății sale cu totul extraordinare, unice.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Avansăm cu această ocazie și o altă incitantă supoziție. Însușirea de romburi, figurate în plan (de pe porțile unor case țărănești, de pe cămăși și fuste) nu este niciodată născută, afirmăm, dintr-o încălicare-împletire de zig-zaguri sau de spirale întâmplătoare, unite etc., așa cum s-ar putea crede după mai mulți cercetători ai artei, ci intuim, dimpotrivă, în aceste înșiruiri nesfârșite o realizare stilizată până la abstractizare a brazilor rituali, adică a bradului vieții (cu vârful în sus), ca și a bradului morții (cu vârful în jos) care, suprapuși perfect, pe axele verticale, vor da naștere, grație etajelor succesive de crengi simetrice și egale (stilizate și ele), unor șiruri, șiruri perfecte, de romburi nesfârșite. Cu alte cuvinte: și Viața și Moartea, interferându-se într-o continuă orânduire ciclică. Iar că este în discuție o suprapunere a celor doi brazi și nu altceva, nu mai rămâne nici o îndoială, știind că, în popor, bărbatul (stâlpul casei) este comparat în chip admirativ cu un brad înalt sau cu un arbore și că pe mormântul său, dacă se stinge de tânăr, se plantează un... brad. Și, astfel, stâlpul edificiilor țărănești (construit din minuscule romboedre, avântate unul peste altul) poate oare să reprezinte altceva, dacă nu uriașul simbol al coloanei familiei și a vieții, care este totuși bărbatul; bărbatul-brad; bărbatul-arbore; înalt și frumos, semeț și vital, văzut în absolut toate ipostazele vieții sale: nașterea și creșterea, împlinirile și dorințele, vitalitatea, triumfând excesiv, maturizarea și moartea. Bărbatul, din faimosul complex statuar Adam și Eva (din 1921), purtându-și soața (floarea împlinirii și darul vieții; „blestemul”) pe umeri – exact ca o semeață Coloană a Civilizațiilor din vechime.

Rombul, acest strălucit element de decor, realizat în plan, mai poate fi încă interpretat și printr-o sugestivă metaforă: ca un pătrat straniu și magic (căci am trăit, de milenii, aproape de greci) pe care, însă, l-au apucat durerile nașterii; căci și-a pierdut echilibrul (perfect) al celor patru unghiuri egale, rămânând să se înalțe și să zboare, acuma, din chiar acel echilibru – într-acolo unde o doresc unghiurile ascuțite și lungi. Adică în sus, pe verticală, spre infinit.

Prin urmare, când vom putea oare să afirmăm totul, despre romb-romboedru: acest mare element și motiv decorativ străvechi românesc, care a inspirat, poate, cea mai tulburătoare sculptură a secolului nostru?... * În întregul Sud-Est European întâlnim doar rombul figurat, ca un important element al geometriei; spre ilustrare, rombul enorm, din centrul scenei Teatrului Antic al zeului Dionisos, din Athena, conservat și vizitat, permanent, de turiști, la poalele templului Panthenon, în vecinătatea Coloanelor împăratului Hadrian. Ghizii prezintă acel romb ornamental, fixat în mozaic, drept „un element străin”. Oare, cât de străin?... Deîndată ce îl întâlnim și îl contemplăm (și) la Muzeul de arheologie, din Balcic, oraș-cetate, care se numea, în antichitate... DIONISOPOLIS? Este un mare simbol, prin urmare, al imensului spațiu al nordului Traciei.

31

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Însă, rombul – metamorfozat, în romboedru cioplit, un simbol unic, așadar, în volum, îl vom contempla numai și numai în spațiul Carpaților, grație totemului sacru, al Arborelui-Brad.

Artist polivalent și genial – sculptor și arhitect, Constantin Brâncuși a redescoperit sensul magico-religios, precreștin al stâlpului mortuar (romboedric), monumentalizat într-o viziune modernă – o operă comandată

și acceptată – chiar și politic – ce a comemorat, în 193738, 20 de ani de la uriașul sacrificiu al soldaților români, întru întregirea Neamului Românesc.

Această onoare și glorie a edificării industriale, a romboedrelor Columnei Infinite, cu întreaga lor epopee sculptural-inginerească, le va reveni, în fața primului Centenarul al Unirii, petroșănenilor, specialiștilor și tehnicienilor acestei cetăți carpatice, întru eternitate!...

Desene de Lucia Zărnescu (1948 – 2015)

Ana Podaru citeşte din poeziile sale la Colegiul Naţional de Informatică Carmen Sylva Petroşani 32

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

ZIDIREA CEA DIN NEAM ÎN NEAM Precum Socrate (să ne socotim încă în legendă)1 Petre Țuțea își pierde timpul cu ,,papugii”, e în piață, pe stradă, în cafenea, în temniță, numai cu semeni primprejur, cu auditoriu, îndeobște cu oameni tineri, are un cult (ca spre a-i cultiva) pentru tineri. Cine nu l-a auzit blestemând, însă după Cioran, cu o Noapte a Sfântului Bartolomeu în care ar fi trebuit să cadă sub sabie toți bătrânii? Cu tinerii numai râpa se face lac, din stâncă izbucnește izvorul, iar senectutea e pulberea sărăciei. Platon a explicat convingător această chemare socratică la prietenia între bărbați a vechiului grec, în special o prietenie pentru omul tânăr. Doar în acesta s-ar putea ivi, proaspăt și invulnerabil, un sens sufletesc și educativ. Dar poate că e și un sens mai adânc aici. A fi cu oamenii și a-i întreba despre necunoscutul din ei și al lumii înseamnă a-i întreba despre ființa ce-și caută și împlinește în om noima, oare om n-ar semnifica într-o limbă inițială, tocmai ființa, o ființă superioară? În această arie (ca să fim cu grecii) nu este vorba de philotes (precum la Empedocle), adică ,,împreunare, comuniune de dragoste menită procreației”, între Noapte și Erebos de exemplu, dar e vorba de philia, semnificatoare aceasta pentru mai multe forme de expresie și de gând2 . Cu philia suntem în sfera filosofiei. Prin philia năzuiești, adică, spre sophia; e dialectica aceea crescătoare ducând de la neîmplinire la împlinire. Subphilia omul este (cum ar cânta psalmistul) încins cu putere, de aceea el e tare și nu se clatină. Fără această prietenie în sens superior ești pasărea singuratică pe un acoperiș; ci cu ea nu intri roditor în odihna altora. Menirea ei, când e a învățătorului, e zidirea necontenită din neam în neam. În sfârșit, tot ca lai Socrate întemnițatul, anii de recluziune în pușcării și sub cenzura dictaturilor roșii i se par lui Petre Țuțea cu adevărat luminoase, aci va suferi transfigurarea, pătimește cu Isus Cristos. Aici el se întreabă, precum marele elin martirizat, dacă poate da ascultare zeului ce-i șoptește la ureche despre menirea sa, dacă apoi va trebui să-l și confirme – și cum, și când? Platon, în Apărarea lui Socrate, descrie zilele de transfigurație ale învățătorului său în așteptarea paharului purtător de moarte. Numai acum,

spune Socrate, zeul lui interior, daimonul, nu i s-a împotrivit deloc: aceasta înseamnă că judecata la care e supus și ispășirea îi vor fi fiind oferite ca un bine, nu în felul a ceva nedrept. Moartea nu e o nenorocire, altfel zeul i s-ar fi opus, cum o făcea frecvent, când ieșea din casă, când vorbea oamenilor, în multe alte împrejurări. Pentru omul cel drept, mai spune Socrate, nimic nu poate fi rău, nici în viață, nici în moarte, rosturile lui nu sunt niciodată părăsite de zei.

Cuvintele lui ultime sunt de o transparență și severitate pe care doar omul ce ar fi iscodit, chiar și în ascuns, sfințenia, le-ar fi putut rosti vreodată: Acum este însă ora să ne despărțim, eu ca să mor, voi ca să trăiți. Care dintre noi pășește spre un lucru mai bun, nimeni n-o știe, fără de numai zeul.3

1 A.I.

3 Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, I, Editura Științifică, București, 1974.

Brumaru, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea, Editura Athena, București, 1995; 2 Constantin Noica, Eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri, în Platon, Lysis, E.P.L.U., București, 1969; BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu

33

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

DESCHIDERI HERMENEUTICE ȘI TREPTE ALE INTERPRETĂRII Dacă metafora ar fi într-adevăr numai un mod rudimentar de a vedea lucrurile, atribuit incipiențelor denotative ale limbilor naturale, după cum crede Nigel Warburton4, mergând pe linia aceasta și a lui Étienne Bonnot Condillac5, doar fiindcă omul a început prin a simți și nu prin a gândi, ar însemna să anulăm cel puțin două secole de cercetări în semiotică, de studii lingvistice, de observații hermeneutice fără a convinge cu altceva în schimb, oricâtă dreptate ar avea gramatologia lui Jacques Derrida sau analizele aplicate ale lui Michel Foucault. Tendințele generale ale comunicării secolului nostru, întradevăr, conduc spre o metafizică a propriului prin simptomul resorbției în parousia a relicvei și, prin reconsiderarea diferenței cu care scrierea dispare în logos (l'effacement, la Derrida). Condiția discursului, însă, din uzanțele lui Cicero, trece la pericolul contemporan al stingerii vorbirii nu numai prin eșuarea cărții ca obiect cultural (autoflagelarea prin excesiv) și nu pune probleme numai de modalitate și de conținut, cât mai ales prin transferul în virtual al comunicării înseși. Totuși, în numele elocinței, și astăzi, de la exordium la peroratio, „unui orator trebuie să-i pretindem ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea unui poet, memoria jurisconsultului, vocea tragediei omului și gesturile unor actori celebri”6. Destabilizările s-au acumulat însă în planul obiectual, apoi în relație cu destinatarul și cu conținuturile. Așadar, materialitatea discursului implică deja, ca răspuns la formularea mai multor exigențe în diacronia sa, adăugiri și renunțări, din moment ce el este o mediere în sensul obiectivării gândirii către exterior.

Exigențele decisive s-au formulat frecvent dinspre destinatarul discursului către structurile lui; mai întâi dinspre nevoile omului aristotelic ca Ființă în act, ca scolastică existentia, mai apoi ca expresie ontologică modernă în res cogitans, ori ca ființă a copulei din tezele logicii contemporane. Și avem astfel toate argumentele tridimensionalității din definirea hermeneuticii la începutul sec. al XIX-lea prin F.D.E. Schleiermacher7 (a. artă de a expune corect gândurile celuilalt; b.artă de a transmite corect unei terțe persoane gândurile alteia; c.

artă de a înțelege corect discursul celuilalt), definiție rămasă valabilă mai mult în dialogistică pentru că, în concept, lucrurile s-au mai schimbat prin adâncirea ulterioară a discuțiilor. Deja Schleiermacher prefigura planul înțelegerii și planul transmiterii înțelegerii. Ulterior, Richard Rorty8 simplifica totul și definea hermeneutica a fi ceea ce rezultă atunci când nu mai suntem epistemologici. Lucrurile începeau să se clarifice încă din observarea unilaterală a dialogisticii, în a cărei polifazie cognitivă modurile de gândire sunt diversificate până la contrarietate în virtutea faptului că „gândirea este conceptuală și comunicabilă”9, după regulile triadei Ego-Alter-Obiect. Cunoașterea rămâne relativă, demonstrează dialogistica Ivanei Markova, cu toate că între „solipsismul individual al cognitiviștilor și solipsismul social al postmoderniștilor”10 nu ar mai fi cale de mijloc. Hermeneutica dialogistică, opus cumva holisticii, constată că nu fiecare marcă lexicală antrenată în comunicare trebuie să aibă și reprezentare mentală, ceea ce la Schleiermacher se distribuie și se echilibrează între gramaticalitate, dialectică, teoria artei și antropologie pe o legătură de sinteză a empiricului cu istoricul. Din această cauză până și limba maternă se cere mereu redescoperită. Nu ne ducem pe linia identității limbilor pe seama identității gândirii oamenilor, ca proces de reflectare generalizată a realității prin concepte și judecăți, ci ca particularitate a gândirii prin limbă; exact locul genezei și manifestării hermeneuticii. Iată de ce în germană, de pildă, spre deosebire de limba română, dar și de altele care au și ele coloratura lor lexicală, Sinn este totuna cu sensul, iar Verstanden e înțelesul. Particularitățile limbii lui Hegel și Goethe ni se relevă în numeroase alte situații: Anwesen (prezență, ajungere la prezență), Aufsichberunhen (stăruirea întru sine), das Nachdencken (gândirea pe urmele a ceva), das Insichruhen(odihnirea în sine), das Insichstehen (situarea în sine) etc. Este ceea ce constatase și Hume11 referitor la calitatea unor limbi de a fi urcat lexical și semantic spre precizie până la nivelul preraționamentelor. Odată cu problemele reflectării și obi-

4Free

9

Speech: A Very Short Introduction; Oxford Univ., 2009 Traité des sensations; Ch. Houel, Imprimeur,Paris, 1754, 6 Cicero, M. T.; Arta oratoriei, Ed. Saeculum, 2007, p.13 7Hermeneutica, Ed. Polirom, Iași, 2001 8 Philosophy and the Mirror of Nature; Oxford, 1979 5

34

Markova,Ivana; Dialogistica și reprezentările sociale, Ed. Polirom, 2004 , p.177 10 Idem, p.45 11Despre idei, Ed. All, 2012 BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FILOSOFIE

ectivării, anticipăm câmpul psihologic ce se adaugă celui al gramaticalității comunicării ‒ direcțiile fundamentale pe care se sprijină hermeneutica lui Schleiermacher cu care se poate corela și critica. Peste un secol, Paul Ricoeur12, într-o serie de eseuri de hermeneuticăredefinește conceptul ca varietate a teoriei cunoașterii ce mediază între explicație și comprehensiune (Methodenstreit-ul neokantienilor). Ricoeur găsește comprehensiunea hermenutică în natura omului, deschisă în egală măsură cauzalităților și motivației, până unde, de fapt, urcă și metatextul criticii literare continuând apoi pe dihotomia explicație-înțelegere în structurile logice ale textului, ca paradigmă a acțiunii, și pe referențialul ei.

Hermeneutica rămâne, orice s-ar spune, să domine conceptul, pe când critica literară obiectivează pe factualitate, în dimensiunea ei temporală, și pe fecunditatea imaginației, cu raportare la diacroniile experiențialului așa de eterogen. Căderea criticii în holism nu este tocmai dăunătoare dacă nu alunecă în divagație sterilă și în constructivism. Textul trece spre paratext pe seama ireductibilității sale la simpla sumă a segmentelor și pe seama relevării articulării lui ingenioase în și ca întreg. Așadar, în afara adaptării la obiect a conceptualizării preexistente, nu era nouă decât terminologia lui Gérard Genette13: arhitextualitatea - varietate a transtextualului cu referințe de gen și specie, metatextualitatea - legătură indicativă a textului cu comentariul său, paratextualitatea - trimitere la detaliile tehnice ale scriiturii identificate din titlu, subtitluri, note etc. Vorbim, deci, despre limbajul criticii ca metalimbaj al literaturii pe considerentul cassirerian14 al identității gândirii cu sine în limbă: „nu există nimic care să-i premeargă gândirii decât însăși gândirea!”, teză preluată și la noi de H. Wald15. Modelul limbajelor de specialitate (și limbajul criticii literare aspiră spre un astfel de statut inter- sau/și transdisciplinar) nu poate să nu urmeze schematic modelul logicii simbolice măcar în ideea de constante, variabile și funcții reflectate în termeni și predicativitate și mai apoi în cuantificatori și conectori logici. Mesajul critic este presupus ca un produs logic relativ autonom, care are în vedere, în temeiul rațiunii suficiente, noncontradicția (cu sursa), consistența, completitudinea, independența ideilor care își subsistă în criterii și argumente. Fiind astfel asumat logicii sale, limbajul critic se standardizează, se formalizează și simbolizează, logica fiind, deci, o specie a acțiunii care pretinde gândirii claritate, precizie, ordine, consistență, coerență și mai ales, în cazul criticii literare, întemeiere; tot așa cum o face, la rândul și cu mijloacele ei, și stilistica. Mecanismele gândirii logice în critică se exprimă numai prin limbajul natural, fiindcă folosește și țintește gândirea comună care nu totdeauna accede la limbajul simbolic. De aceea sintetizările, clasificările, diviziunile și inferările, obversiunile și conversiunile nu pot fi trecute cu vederea dacă cu adevărat mesajul critic

țintește lealitatea persuasiunii atât timp cât se conturează în fiecare cititor o logică a preferinței și, implicit, a alegerii. Vom observa astfel că judecățile criticii literare urmează fără excepție modelul funcțiilor injective, fiindcă interpretarea are față de text cel mult un antecedent de sprijin, adică cel mult o referință; sau al celor surjective, mai ales în analizele insuficiente, al căror adevăr se sprijină pe un argument mai puțin din text. Cerința metatextului se rezumă în acest caz la principiul contiguității, de unde și fidelitatea deducțiilor și a inducțiilor. Monotoniile stilului și ale acțiunii (ca grafic) pot fi evidențiate cum altfel decât pe seama monotoniei funcțiilor (strict crescătoare, strict descrescătoare) fără ca semnatarul cronicii critice să recurgă la formule, ci doar să urmeze modelul lor în argumentarea/demonstrarea judecăților pe care și le asumă. Trecerea de la tipologia actelor de transfer spre organizarea lor logică rămâne, în teleologia abstractizării, pe seama abducției. Contrar, contingențele duc spre facticitate, vulnerabilitate a multor analize vizibile, din păcate, destul de des în presa literară tocmai pentru că textul critic are tendința de a excede pragmatic textului de referință, ceea ce e altceva decât holistică. Se ajunge, în neputința de a transforma argumentul în el însuși, la exponențialitatea judecății de valoare. Nu pot să nu mă gândesc, în consecință sau nu, la situația paradoxală a babilonenilor care, în teama lor de infinit, au fost primii care au găsit în gândirea lor rostul lui Zero, dar nu i-au dat nicio valoare. Apoi mă gândesc la temeiurile refuzului matematicienilor indieni de a vedea cifrele prin prisma geometriei, ceea ce a dus gândirea occidentală, în chip fericit, la inventarea algebrei.

Zero i-a înfrânt de fiecare dată pe toți cei care i s-au opus și primul care și-a riscat chiar libertatea pentru asta deschizându-i calea spre Europa, în Evul Mediu, a fost un matematician astăzi uitat, Leonardo din Pisa, alias Fibonacci, cu șirul lui cunoscut mai apoi ca Numărul de Aur (pfi= Φ ), regăsit în perfecțiunea unor opere plastice celebre, cum ar fi de pildă Gioconda (Mona Lisa) lui Leonardo da Vinci, în natură (modelul cosmic, cochilia spiralată, trăsăturile feței omului etc.). Revenind însă la disponibilitățile obișnuite ale criticului, se poate observa din revistele noastre literare că demersul critic abundă în reflecții ce urmează docil textualul până la redundanță și descriptivism și îi refuză frecvent personajului, din unghiul operei literare, șansa la o scanare cvatripartită (fizic, eteric, astral și, mai ales, ca Eu). Și el un om de tip bergsonian (inteligent, intuitiv, inventiv, practic, social etc), criticul uită adesea să se cenzureze orbit tocmai de privilegiul de a cenzura; își scapă rațiunii din setea de a raționa și riscă rigoarea din nechibzuințele plăcerii de a releva. Textul critic nu înseamnă o încremenire în concept nici dacă, așa cum i se pretinde, trebuie să urmeze rațiunile identificării și definirii prin clasificări (identificarea atributelor și identificarea prin atribut a unității

12Le

14Cassirer,

conflit des interpretations, Éditions du Seuil, Paris,1969; vezi și trad. rom.Ed. Humanitas, Buc.,1995 13Introduction à l'architexte, Seuil, Paris, 1979 BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Ern.;Philosophie der symbolischen Formen, Berlin,Nachdruck,1923-1929 15Tensiunea gândirii, Ed. Cartea Românească, Buc.,1991 35

FILOSOFIE

după criterii ale valabilității), prin clasificări (ordonarea atributelor identității în clase cu deschideri spre conturări de gen), prin diviziune (descompunând conceptele în mecanismele lor funcționale pentru a se face raportări la ele), prin inferență în judecăți de valoare și valorizări cu care trebuie să se aureoleze, explicit sau implicit, sugestiv sau apodictic, demersul critic. Mă gândesc, pentru semnificația lui stohastică și în consens cu ceea ce spuneam, la un experiment descris de Morris Desmond16: Alpha, un cimpanzeu născut într-o rezervație din colonia Yerkes, primea zilnic o foaie de hârtie care avea în aceleași trei colțuri desenată câte o cruce. Alpha avea la dispoziție un creion cu care văzuse ce poate să facă. La numai câteva zile, cimpanzeul începe să completeze în cel de al patrulea colț crucea care lipsea din simetrie. Deci, își asumase cu onestitatea speciei funcția critică. Nu înainte însă de a-și asuma măcar în parte mizele fundamentale ale comunicării: miza de mobilizare căreia îi succede miza rațională, atât cât cimpanzeul a putut să le parcurgă. Atunci, dacă opera literară este, cel puțin implicit, un act de comunicare, trebuie să admitem, tot atât de implicit, că actul critic este tot unul de comunicare prin obiectivare și redestinatare. Și atunci el este obligat17 să urmeze, în principiu, cele cinci funcții ale comunicării interpersonale: informativă, de poziționare, de mobilizare, relațională și normativă. În spațiul generos al comunicării suntem și cu literatura, începând de fapt cu animatorul laisser-faire – cu autorul, care se retrage după ce aduce comunicării prilejul de a duce relația umană dinspre esență spre existență, cu toate că întemeierea operei a parcurs drumul invers, adică de la existență spre esență. În afara acestor condiții, actul interpretării textului literar rămâne haotic, deși bine intenționat. Hermeneutica rămâne doar o interfață facultativă a criticii literare dacă aceasta din urmă nu își depășește limitele sub presiunile textului și dacă nu se eliberează de vanitatea verdictului. Unghiul din care critica literară comunică trebuie să se lărgească asumându-și rigori impuse de psihologia comunicării cel puțin în planul atitudinii de interpretare și asta numai înaintea atitudinii de evaluare. Criticul are statutul deținătorului credibil al unei cunoașteri prealabile și se prezintă cu argumente și judecăți plauzibile, oneste, de apropriere a referentului în splendoarea referențialității lui. Este la îndemâna criticului, dar și la alegerea lui, să conceapă evaluarea din

perspectiva intermedierii pe o relație de reciprocă acreditare dintre text(autor), inerpret și „colocutorul” său cu grijă să nu-i provoace blocaje (cu deschideri spre interpretarea negativă, or de agresare și de captivitate a acestuia). Nu este de neglijat, și asta cade exclusiv în seama criticului, funcția de comprehensiune a comunicării sale18, cu garanții de orientare nondirectivă pretinse de expectațiile sociale: de neutralitate binevoitoare, de empatie etc. Criticul literar cu bogate cunoștințe de psihologie a comunicării, de psihologie a personalității, cu știința elocinței (pe lângă cele tradiționale profesiei sale), nu nesocotește originalitatea scriiturii sale, misiunile ei și nu își construiește discursul în condițiile austerității normei; elementele deconectante, judicios folosite și de discursul clasic, au importanță stohastică recunoscută până și de variabilele probabilistice ale matematicienilor aproape în același cadru axiomatic ca și nedeterminările.

Toate acestea vin în consens cu teoria psihodinamică și cu metodele ei de evaluare a sinelui, de autoconstrucție a personalității (critice), de conflict, de autorealizare etc., fiindcă ce altceva face criticul profesionist decât explorări competente într-un câmp socio-uman complex?

De câte ori critica literară nu caută sinele ca obiect, dar și ca agent al construcției? De aceea are „un caracter interpersonal, prin faptul că oamenii pot juca multe roluri diferite, în care construcțiile derivă din percepțiile construcțiilor altora”19 și dau fluiditate acțiunii prin capacitatea personajelor de a-și asuma sau de a schimba roluri.

Toate converg în formele reflexive din conștiința subiectivă și se repercutează asupra sinelui inclusiv prin formele simbolice cu care operează și textul literar și textul critic în monologismul lor. Am confirmat astfel, precum Ricoeur20, că dihotomia explicație/comprehensiune, prin resorturile teoriei sistemelor, respectiv prin teoria materialității, face posibile intervențiile în cursul lucrurilor în sensul celor două planuri ale esențializării referințelor: potențialitate și efectivitate. Deja, cu raționalizarea argumentelor și cu lealitatea interpretării, suntem în pragul judecății de valoare și al valorizării tranzitoriului în valori de rezonanță ale sinelui, ale devenirii lui în coduri estetice și axiologice operaționale nu fără asumarea unor criterii deontologice.

16

19Matthews,

The Biology of Art, Oxford Univ.,1963 Alex; Arta de a comunica, Ed.Polirom, Iași, 2005 18Abric,Jean-Claude ; Psychologie de la communication. Théories et méthodes, Ed. Armand Colin, Paris, 1999 17Mucchielli,

36

Gerald; Deary,Ian J. ; Whiteman,Martha C. ; Psihologia personalității, Ed. Polirom, 2005, p.147 20Eseuri de hermeneutică; Ed. Humanitas, Buc.,1995, p.145 BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

COMPLETĂRI LA IMPASURILE FENOMENOLOGICE ȘI CONDIȚIA TRANSCENDENTALĂ (I) 1. Analiza semnificației în cadrul cercetărilor logice husserliene Cel de-al doilea volum al Cercetărilor logice se deschide cu o analiză a semnificației. Fiind de acord că actul de semnificare reprezintă partea cea mai importantă a intenționalității, că la rădăcina fenomenologică a logicii stă un sens durabil, unic al tuturor actelor de semnificare care vor să spună același lucru, ni se pare pripită formularea lui Ricoeur referitoare la această dialectică originară a sensului, pe care Husserl o abandonează, după ce o sesizează ca direcție la începutul operei sale: oare să existe atât de incipient, chiar în percepție, deci în percepția nedevenită încă reflecție, “o anticipare a unității de sens care face posibilă determinarea fluxului aparițiilor lucrului”? Îndeobște, prin percepție se înțelege colectarea empirică de date referitoare la fenomenul pe care-l experimentăm, cu care ne confruntăm, colectare care se realizează prin simțuri, dar și prin mentalul conștient. Totuși eul psihic și spiritual nu este încă în măsură, în această primă fază a contactului fenomenologic, să prelucreze aceste date pentru a anticipa un sens bine determinat, care să fie condus prin intuiție înspre programarea aparițiilor și declanșarea analizelor de ansamblu ale fenomenului. Sensul începe să fie intuit abia atunci când percepția a oferit suficiente informații pentru ca aceasta să fie posibilă, urmând ca din acel punct percepția să continuie a oferi doar unele date suplimentare, care să finiseze sensul intențional deja constituit și integrat de acum actului reflexiv și constructiv. Legat de aceasta, ne îndoim de primatul percepției în rândul actelor intenționale, prin care Husserl se eliberează de propriul său logicism, adică de obiectivitatea logică a prezenței obiectului în conștiință și se îndepărtează de filozofiile criticiste ale judecății. Ideea de “primat al percepției în rândul actelor intenționale” este ambiguă prin însăși formularea și, de aici, construcția ei.

Ce să se înțeleagă din această formulare? Că percepția reprezintă prima și fundamentala intenționalitate sau că percepția ocupă în mod absolut treapta actelor preintenționale, creatoare de acte intenționale? În acest sens ordinea intrării în rol a acestora a fost sugerată anterior, unde lucrurile sunt echivoc descrise.

2. Despre conștiința fenomenologică a timpului În Husserl și sensul istoriei, Ricoeur pare să nu mai iasă din dilema timpului, ce e drept, subiect extrem de BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

delicat și riscant de atins. Chiar dacă pare bine orientat în detaliu – “Dar dacă, la rigoare, putem înțelege faptul că pluralul conștiințelor și singularul istoriei pot deveni corelative prin mijlocirea unei sarcini comune, a doua dificultate pare mai greu de depășit: “în” care conștiință este stabilită pluralitatea conștiințelor? Pluralitatea care caracterizează eventual un sens unificator, o sarcină istorică, nu poate fi survolată, astfel încât eu, tu, noi și ceilalți să apărem interșanjabili într-o totalitate; ar însemna să facem din această totalitate un absolut care ar detrona ego-ul” –, afirmând că “timpul ego-ului nu este unica istorie a oamenilor, ci timpul fiecărui ego, și nici pluralitatea ego-urilor nu este istoria”, el ajunge totuși, fără să-și dea seama, la contradicție, căci negând unicitatea particulară a trăirii timpului istoric global de către un singur ego, adică a nereprezentării adecvate a timpului istoric global prin timpul propriu individual al unui singur ego, afirmând apoi, vrând de fapt apoi să afirme prin “timpul fiecărui ego” posibilitatea constituirii timpului istoric global prin însumarea timpurilor subiective diversificate, ceea ce nu poate fi din nou interpretat decât prin pluralitatea timpurilor subiective, el vine, prin ultimul segment al lanțului hermeneutic-deductiv – “și nici pluralitatea ego-urilor nu este istoria” –, să nege pluralitatea anterior, indirect afirmată. În schimb, Ricoeur evidențiază foarte precis legătura dintre ideea de atemporalitate a sensului obiectiv, deci și a sensului istoric – idee dificilă, care nu poate fi abordată, nu poate fi surprinsă printr-o geneză de natură empirică a aproximărilor subiective ale acestui sens – și operația husserliană de “reducție eidetică”, care pune între paranteze cazul individual și nu reține decât sensul și semnificația conceptuală care îl exprimă și care devine prin ea însăși o reducție a istoriei. Adăugăm noi, o istorie care își pulverizează, care se purifică de orice dată obiectivă și care nu păstrează decât un sens abstract și izolat. Formal, lucrurile sunt corect articulate de Ricoeur, dar intrând mai în adâncul problemei, în condițiile în care reducția eidetică suferă din partea noastră critici similare celor aduse reducției fenomenologice, așa cum dificil este a susține o “atemporalitate a sensului obiectiv”, la fel de dificil este a susține existența unei “reducții” a istoriei, care este un fenomen amplu și esențialmente obiectiv, la un sens în sine, abstract, izolat și neobiectiv, care și-a uitat 37

FILOSOFIE

originarul și geneza, fondat pe baza unei “abstracții eidetice” (mult mai corect spus) de aceeași factură, în care ideea, omolog sensului, este abstrasă din individualul subiectiv, opus al colectivului obiectiv istoric. Aceasta chiar dacă plasarea individualului subiectiv la baza colectivului obiectiv istoric este corectă.

Din nou Ricoeur nu se vede dispus la o critică în forță, la soluționări tranșante, inhibat poate de proeminența personalității și operei lui Husserl. Îndrăznim să o facem noi. Dificultățile radicale pe care le ridică constituirea primordială a conștiinței fenomenologice a timpului, căreia Husserl i-a dat o primă formulare încă din 1905, în Zeitbewusstsein (“Despre fenomenologia conștiinței interne a timpului”) nu pot anula recunoașterea, prin susținerea categoriei “timpului transcendental”, a naturii de fapt transcendente a timpului și a diferenței sale de istoria transcendentă, în calitatea ei de corelat al unei conștiințe care o elaborează pornind de la înțelegerea urmelor și a documentelor. În cadrul acestei problematici, Husserl operează, înainte de toate, o nouă “reducție”: este vorba de reducția timpului cosmic la timpul fenomenologic, “care este forma unificatoare a tuturor trăirilor”, “absolutul în care natura, oamenii, culturile, istoria se constituie ca obiecte”. La acest capitol legat de istorie, în particular, de istoria filozofiei, apropierea lui Husserl de Jaspers este evidentă: conflictul pe care îl degajă înțelegerea istoriei filozofiei ca sarcină infinită și reducția sa naturalistă, sau, cum se spune în Krisis, între transcendentalism și obiectivism, în circumstanța în care, pentru Husserl, iluzia este pozitivismul și nu metafizica, rezonează cu disproporția lui Jaspers dintre căutarea ființei absolute și caracterul limitat al existenței noastre, pericolul limitării noastre fiind aici cunoașterea obiectivă. Să subliniem un aspect central al problematicii timpului: există, sincron, atât timpul particular al fiecărei individualități (“monadă”, cum o numește Husserl pe filieră leibniziană), după cum există o lume particulară pe care o trăiește, o experimentează fiecare dintre noi, cât și un timp comun pentru toți, timpul obiectiv unic, mundan, purtător al unui caracter unitar, și o lume obiectivă unică, a tuturor, nediferențiată și egală în evoluția ei fenomenală deschisă. Cu privire la existența categoriei “timpului aprezentat al celuilat”, pe care Ricoeur pare să o înțeleagă și să o accepte – “tocmai conștiința internă a monadei primordiale stă la originea 1. timpului aprezentat al celuilalt și 2. timpului obiectiv comun, sau timpului lumii” –, ne declarăm același scepticism ca și cel exprimat cu privire la existența categoriei “aprezentării”.

3. Obiectivismul științific și tensiunea internă a sensului de la Descartes și Hume la Husserl Dacă Descartes este fondatorul motivului transcendental, singurul capabil să distrugă naivitatea dogmatică a naturalismui, și merge pînă la capătul “suspendării universale” a existenței prin descoperirea “solului apodictic” Ego cogito cogitata, în Krisis, interpretarea lui 38

Kant este legată de cea a lui Hume, sensul ascuns al lui Hume fiind mai profund decât cel al lui Kant. Și aici nu este vorba de Hume cel care înseamnă “falimentarea filozofiei și a științelor”, ci de acela care ascunde în scepticismul său adevăratul principiu filozofic de slăbire a obiectivismului, acela de a face posibilă radicalizarea reducției carteziene; însă atunci când Descartes schimbă sensul reducției în favoarea justificării obiectivismului, scepticismul lui Hume descoperă întreaga cunoaștere – preștiințifică și științifică – a lumii ca pe o uriașă enigmă.

Ricoeur este de părere că “Era nevoie de o teorie a cunoașterii absurdă pentru a descoperi că însăși cunoașterea este o enigmă”. În contextul relației dintre cogito-ul cartezian, problema lui Hume, criticismul kantian și pseudo-evidențele lui Galilei, care, “descoperind lumea ca natură matematică aplicată, o eludează ca act al conștiinței”, Ricoeur sintetizează exemplar întreaga problematică transcendentală, care “gravitează în jurul raportului acestui eu, al eu-lui meu, al ego-ului, cu ceea ce are un loc bine stabilit și de la sine înțeles, adică sufletul meu. În continuare, ea se mai referă la relația acestui eu și a propriei vieți a conștiinței cu lumea de care sunt conștient și a cărei existență adevărată o recunosc în rezultatele conștiinței mele”. Se mai poate cineva îndoi de faptul că dezvoltarea sensului, creșterea tensiunii lui interne străbate etapele istoriei filozofiei, reprezentată de nașterea filozofiei în Grecia, căderea acestei descoperiri în tradiție, coruperea ideii de filozofie prin obiectivism, deșteptarea lui Descartes, scepticismul lui Hume, nașterea fenomenologiei husserliene, în climatul unei responsabilități stringente a omului cugetător, care poate determina înaintarea, stagnarea sau distrugerea Ideii? Credem că nu, iar, la rândul lui, Husserl crede că reușește acolo unde Descartes și Hume au eșuat, prin idealismului său intențional, care are capacitatea de a constitui orice altă existență în eu, constituire care este o depășire, o irupție.

4. Neființa voinței Ajuns în acest punct, Ricoeur se angajează la demersul aplicării fenomenologiei unor noi tematici, cum este cea a voinței. Foarte interesantă este aducerea de către el în discuție a unei neființe a voinței, ba chiar specifică voinței, văzută de el ca “deficiență ontologică proprie voinței”. Trebuie să ne oprim aici și să comentăm, căci ideea este foarte frumoasă. Descoperim că, pentru Ricoeur, abordarea temei voinței din unghi fenomenologic nu reușește să realizeze o trecere definitivă de la o fenomenologie transcendentală la o fenomenologie propriu-zis ontologică. Statutul eminamente existențial al acestei funcții psihice, al acestei forțe lăuntrice dinamizatoare, propulsoare a sufletului și a ființei, deși pare că depășește contururile fenomenal-transcendentale pentru a ocupa spațiile mundane și pasionale ale ontologicului, prin relevarea existenței și a unei forme vide a voinței, viabile, se întoarce în transcendental. Neființa voinței înBANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FILOSOFIE

seamnă o lipsă activă a voinței și nu pasivă. De asemenea, ea nu reprezintă contrapolaritatea voinței, căci aceasta reprezintă caracterul negativ al voinței, o contravoință, o voință nefastă, care s-ar opune până la distrucția entității umane, începând cu personalitatea sa, oricărui imbold, oricărui impuls al voinței creatoare. Existența neființei voinței, prin faptul că semnifică ”o deficiență ontologică a voinței”, iese din domeniul ontologicului, părăsește acest spațiu vital, acțional și pasional, pentru a se retrage în universul Atotputernic și misterios al transcendentului. Apartenența la transcendental a neființei voinței este cea mai bună susținere a tezei naturii transcendentale, care îi menține în viață forma vidă, a apartenenței ei la domeniul fenomenologiei transcendentale.

5. Eroarea husserliană în aprecierea sensului coștiinței.

Analizând problemele din Ideen II, într-o notă de subsol în care face referire la tema sensului, Paul Ricoeur are perfectă dreptate să reclame starea de confuzie, semnalată și de E. Fink, în 1933, pe care o lasă

cititorului ambiguitatea lui Husserl în tratarea acestui subiect. Husserl susține negru pe alb că a) “orice realitate este sensul conștiinței și că sensul se bazează pe o intuiție”; b) că “sensul dă formă unei materii – hylé – nonintențională”; c) că “sensul vizează, la rîndul său, dincolo de el însuși, un obiect care îi dă acestuia marca «realității» și pe cea a «rațiunii» conștiinței înseși”. Confuzia și cauza ei sunt ușor de decelat și limpezit: dorind să exprime că sensul, declanșat de o intuiție și aplicat unei materii “nonintenționale” este orientat către obiect, că întemeierea acestuia poartă ca o pecete, aprioric, în sine, matricea realității acelui obiect și că purtând-o, această matrice îi conferă acestuia statut aprioric de realitate, Husserl tranșează reducționist această schemă, identificând formal sensul conștiinței cu realitatea obiectului, ceea ce este greșit.

“Orice realitate este sensul conștiinței” nu numai că este o aserțiune teoretică nevalidă, ci este și cauzatoare de grave confuzii, anulatoare a înțelegerii unor funcții de bază ale conștiinței. (va urma)

Lecturi publice la Colegiul Naţional de Informatică Carmen Sylva Petroşani, Dumitru Velea, Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam şi Mihail Diaconescu

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

39

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE ARMATĂ, CHESTII-SOCOTELI ȘI PARADOXUL MĂRIEI LUI LOAZĂ Dragii mei, A doua zi de armată, m-am trezit când încă nu se luminase de ziuă, în momentul în care a urlat locotenentul Comănescu „deșteptarea!”. M-am speriat. În încăperea în care dormeau aproximativ 75-80 de soldați, mirosea a de toate, în primul rând a picioare nespălate.

Am tușit și am strâmbat din nas fără să mă dau jos din pat.

- Ce aștepți, soldat? Famfara? Echiparea! – a ordonat, ca un bezmetic, același locotenent ipocrit. Aici nu ești la mă-ta acasă! Până se termină chibritul ăsta de ars, trebuie să fii îmbrăcat, încălțat... Înțeles?

-...

- Să trăiți, am înțeles! Se răspunde soldat...

Nimeni nu a scos o vorbă. Totuși, fiecare încerca să se supună normei. Eu, asemenea celorlalți, însă până să trag niște izmene scorțoase pe mine, parte din ținuta obligatorie, până să mă leg la ele, până să îmbrac maieul și cămașa, să-mi trag nădragii și să încalț bocancii lăbărțați, trecuse deja timpul aprobat.

- Astăzi vă iert – a țipat el – dar, de mâine, cel ce nu se încadrează, va face conducere cu valiza pe sub pat.

- A dracului om! - a bolborosit, ca pentru el, Kiss.

Să conduce așa, fără carnet! Mei, mei, mei!... Asta e nebun!

- Gura, soldat! Aici nimeni nu vorbește neîntrebat.

Când ai ceva de spus, bați pas de defilare, unu,... doi,... trei,... iei poziția de drepți și: tovarășe... gradul... permiteți să raportez! ...Și spui ce ai de spus!

- Baszd meg! (Du-te dracu!) És ha eszem szamár, mint mondják? (Și dacă mă mănâncă în fund, cum spun?) – a scrâșnit Kiss, printre dinți!

- Mișcă, mișcă, soldat!

Câteva clipe mai târziu, eram adunați pe platoul din mijlocul regimentului. Ne-am dezbrăcat până la brâu. Cămășile le-am așezat în praful de lângă picioarele noastre și am început înviorarea. Am dat din mâini, ne-am aplecat, am dat cu burta de pământ, am alergat, până ce gata, gata, să-mi iasă sufletul. Când am fost prăfuiți până în albul ochilor, am luat cămășile și neam dus la spălător. În ziua respectivă, nu curgea apa.

Mai marii regimentului, precauți din fire, strânseseră apă în niște butoaie de tablă, din care toți trebuia să luăm cu niște căni slinite, să dăm jos praful și să ne spălăm pe dinți. Pe moment, mi-a venit să vomit.

- Periuța de dinți se plimbă de la stânga la dreapta, 40

de sus, în jos și invers... Mișcă soldat, mișcă! Te speli sub braț! ...De la stânga, la dreapta! Și printre craci...

Mișcă, soldat, mișcă! - A dat indicații, ca la ședințele de partid, locotenentul.

- Mei, mei, mei!... – a reluat discursul, cu el însuși, Kiss.

- „Mei” și mai cum? – am întrebat eu curios. Nu mi-a răspuns.

- Gata! Atenție la mine, soldat! Din acest moment, cum menajerele lipsesc, vreo două, trei zile, trecem noi pe sectoare la curățenie... Tu, ăsta, cu „mei” și încă unul, astăzi curățați wc-urile! Ceilalți, pe hol, și-n dormitor. La sfârșit, mozaicul se dă cu ceară, se lustruiește. Bec să-l văd!

- Mei, tovarășul... gradul... păi, cu ce, că nu văd găleată și șomoiag?!

- I-auzi, „mei”?! Soldat, culcat! Drepți! Culcat!

Tovarășul...gradul!... Ai uitat?! Nicio grijă, las` bagi tu la cap! Astăzi, cu periuța de dinți frecăm wc-ul – a ordonat ofițerul, colegului Kișș.

- Mei,... Baszd meg az! (La dracu!)– Frecat, frecat cu periuța, mei?!... Köcsög! (Nenorocitule!)

- Aha, gata! Păi, da! Baszd meg!– m-am forțat eu să țin minte expresia.

- Mei... A fasz!

- Am înțeles, ești cu gândul la fazani! Frate, aci ne dau ăștia păsat! Ne-am dat dracu!

- Și tu, ăsta, care tot cârtești, tot la closet!

- Cine, Doamne iartă-mă, m-o fi pus să înțeleg ce zice ungurul, nu știu?!- mi-am reproșat, zile la rând.

Până la masa de dimineață, am tot frecat când cu o cârpă, când cu periuța de dinți, wc-ul. Trei zile după aceea, n-am mai mâncat, iar când mă apropiam de el, de closet, mi se întorceau mațele pe dos. În a patra sau a cincea seară din armată, am scris prima scrisoare spre lumea de dincolo de cazarmă.

Draga mea, Află despre mine că sunt sănătos, ceea ce îți doresc și ție. Adică, dacă sunt sincer și cu tine, și cu mine, nu prea, câtă vreme aici, un simplu locotenent e Dumnezeu sau mai ceva decât tartorele în iad. Nu vreau să te necăjesc, însă îmi dau seama că directorul tău, chiar dacă ți-a făcut observație că ai fundul obraznic, mult prea rotund și irită un întreg sistem comunist și de care o mai fi, e un fel de Făt- Frumos din Dud și un sfânt, pe lângă toți împelițații ăștia, din regiment. Dacă vrei BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POLEMOS

să mă prindă Anul Nou, în viață, și să ne mutăm la București, găsește tu o soluție și scoate-mă de-aici. Ești o frumoasă, o deșteaptă și știu că și poți! Te aștept cu vestea bună!

Cu drag!

O săptămână mai târziu, într-o duminică, înainte de masa de prânz, m-am trezit că sunt chemat la poarta regimentului. A sfârâit inima în mine. Acolo, Elena. Îi mituise cumva pe subofițerul de serviciu, pentru că de cum am pus piciorul în cabina de pază, ne-a băgat într-o cameră alăturată. Acolo, ne-am îmbrățișat la fel ca și prima dată, în prima noapte petrecută împreună în Poiana Brașov.

- Hai, spune-mi, ai reușit!

- Nu! Nu mai este posibil. Dacă am fi gândit mai demult chestiunea asta, poate, poate... Acum, doar dacă ai fi foarte grav bolnav și, probabil, nici atunci. Ar trebui să stai prin spitale să... Mai bine, fii tu sănătos, peste ceva timp ai să depui jurământul militar, am să vin la tine... Promit!

- Of, și cât speram!...

- Nu fi trist! Ca mâine vine Crăciunul, apoi Paștele și gata, eliberarea. Apoi plecăm. Ne ducem în lumea largă.

- Dacă zici tu! O să ne ducem unde a nins și nu sa prins!

- Acolo ziceam și eu.

O idee mai târziu, după ce aplecat Elena, m-am întors cu un pachețel sub braț, în pavilionul în care dormea. Programul de la momentul respectiv, unul de voie.

Mi-am pus cele aduse de ea în valiză, am încuiat-o și mam întins pe pat. Încet, încet, am adormit. M-am trezit după amiază, spre seară, cu un fel de strângere de inimă, însă am încercat să sting în mine și timp, și spațiu. În seara aceea, pentru prima dată le-am scris câteva rânduri alor mei. Printre altele, spre sfârșitul scrisorii, le-am spus adresa și le-am precizat că două, trei săptămâni mai târziu, voi depune jurământul militar. Vestea a ajuns și la Ghița. Prima care mi-a răspuns la scrisoare a fost ea.

După ce m-a certat cât a putut și mi-a reproșat că așa și pe dincolo, că am uitat-o, ca de obicei, dintr-un fel de indiferență, mi-a zis că o să mai aibă cât de cât răbdare cu mine, însă nu până la sfârșitul lumii. Apoi mi-a spus că va veni la depunerea jurământului militar, pentru că vrea să vadă cam cum mă manifest eu, ca soldat, subordonat unui gradat. ...„- Mă, ori o să mor de râs, ori am să-ți plâng de milă luni întregi, până ai să termini cătănia. Uite, de exemplu, nu mi te închipui cum execuți tu ordine?! Tu, care vrei să învârți, mai tot timpul, lumea pe degete?!

Tu, care ești, prin definiție, un independent?! Află că mor de curiozitate și mai află că tata a întrebat de tine.

Afurisit cum e, să știi că a observat că ne-am tăvălit

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

sub părul lui Cioacă, știi tu, atunci, când caprele mele au făcut praf porumbii lui Ghioace. Știi cum? A văzut canadiana aia, pe care am stat, cu tot felul de urme de tăvăleli de pe iarba înghesuită sub noi. În rest, nu am idee ce- o fi în capul lui.

Până am să te văd, ca să te trag de urechi, cât să nu mă mai uiți, să știi că te iubesc mult. ...Până la cer și un pic mai mult!

P.S. Să știi că am să ajung la tine, chiar dacă o să vină și ai tăi. Ce vrei să îți aduc? ...E, o să văd eu!

Apropo, să știi că maică-ta s-a certat cu Ghioace pentru porumbii ăia. Of, nenorocitul ăsta m-a făcut putoare. O să plătească pentru asta! O să-i rup oasele.

Sper să mă ajuți și tu...”

Cu drag, Ghița. În toată perioada, până la depunerea jurământului militar, m-am tot frământat și gândit cum să fac, încât să nu se întâlnească Ghița, Elena și maică-mea, fiecare cu posesivitatea sa, iar, la mijloc, eu, încât după depunerea jurământului, fie să repar toate încurcăturile, dacă am să mai pot, fie să rămân singur cuc. După ce am pus totul în cumpănă, mi-am dat seama că singura ce putea fi oprită din drum, în acea zi, ar fi putut fi Elena. „Una peste alta, nu cred i-ar cădea nici ei bine, să se întâlnească, față în față, cu maică-mea! La școală, mai treacă, meargă, eu elev, ea dirigintă, dar acum?!

Ce explicație ar putea avea? Viespiuță, însă, cum e, mai știi?! Apoi, Ghița?! Și asta e smucită?! A apucato, așa, tam-nesam, iubirea?! Păi să aștepte că am să o mai iubesc eu, de o să-i meargă fulgii, în vara viitoare!... Mă rog, pe ea, măcar o știu ai mei! Dar dacă o fi aflat de tăvăleala mea cu ea, de-acolo, de sub părul lui Cioacă? Iar acum, mama vine să mă tragă de limbă, să vadă ce și cum?! ...Sau, mai grav, să-mi ceară socoteală?! Cum are principii de-astea, din topor, din care nu ai cum să scapi, până la Crăciun ăștia mă și însoară!

Ferească Sfântul să fi rămas Ghița gravidă! A, nu, nu se poate, dar ăștia numai să aibă idee și se învârtesc, se tocmesc, stabilesc ziua nunții și uite, așa, bea, Grigore, aghiasmă! Adică eu! Și aghiasmă, slavă Domnului, când trebuie să fie, se găsește și într-o băltoacă! Sigur că îmi este dragă Ghița, dar, domnule, lasă-mă s-o vreau eu! Apoi, și Elena își are un loc aparte în sufletul meu... Cum să o pierd? Nici gând! Doamne, ferește și apără cu târșul!- vorba Măriei lui Loază. Era aia beteagă la cap din facere, dar când și când, întreagă! Judeca la rece, dincolo de lumea chioară. Și, să știi că vedea limpede cam cum ar trebui să fie în lume!” – miam zis, ca pentru mine, fără a avea o perspectivă asupra felului în care trebuia să procedez pentru a ieși din încurcătură.

41

COMENTARII

Anton GEORGESCU

NICOLAE IORGA SAU LECȚIILE MARELUI ISTORIC Raportarea noastră la propria istorie este deficitară, o știe toată lumea, din diverse colțuri ale societății românești. Nimeni, cât de cât interesat de chestiune, nu spune altceva, iar cei neinteresați cât ar trebui, tot mai mulți din păcate, nu fac decât să confirme această constatare. Ea, constatarea, raportarea deficitară, privește istoria recentă și are drept suport anume partizanate etice, ideologice și social-politice, al căror comentariu nu-l vom relua. Însă cum o deficiență rareori rămâne izolată, ea privește și istoria în ansamblul ei, din străvechime până în modernitate, ceea ce e mai greu de pus în seama parti-pris-urilor de natură sociologică, a intenționalităților și practicilor doctrinare. Și totuși... Într-o societate în care apele tulburi sunt mediu de manifestare preferat, ajungându-se chiar la demolări programate, în varii domenii, n-ar fi de mirare nimic. În treacăt fie spus, unul dintre acestea e învățământul, căruia i se dau lovituri sistematice, inclusiv (mai ales!?) în domeniul studiului istoriei. Este aceasta o cauză a constatării amintite? Sau unul din efecte? Poate ambele (să ne ierte logicienii).

Marele istoric Nicolae Iorga, cu o uriașă operă, acoperind diverse domenii, a publicat „1359 de volume și broșuri” (O viață de om... – v. referințele, la finele art.; bogatele atribuiri „folclorice” îl creditează cu peste 3000!), însă este relativ puțin cunoscut și studiat.

Nici n-ar fi singurul în situația asta, poate că suntem țara cu cele mai multe personalități ne(re)cunoscute acasă și eventual afirmate și realizate în străinătate.

Iorga a rămas aici, dar... Nu puține repere ale extraordinarei sale opere au răzbit la conștiința colectivă a societății românești, aflată oricum în suferință de-a lungul precedentelor două generații. Revirimentul postrevoluționar a creat alte condiții ultimei generații, istoria și-a dezvăluit umbrele, datorită cărților unor eminenți istorici contemporani, dar și prin recuperarea celor vechi. Un loc important trebuie să-și (re)găsească Nicolae Iorga. În anii ′80, a doua jumătate a deceniului IX, a apărut la noi o carte care ar fi meritat mai multă atenție, inclusiv datorită unei importante doze de curaj a celor care au editat-o. Există asemenea cărți și faptul că n-au avut difuzarea corespunzătoare nu le face mai puțin importante. Sub îngrijirea și cu un remarcabil studiu introductiv ale profesorului Ilie Bădescu, o serie de 42

prelegeri publice ale lui Iorga sunt puse sub incitantul titlu Evoluția ideii de libertate. Sunt „Lecții la Universitatea din București. Tipărite, după note stenografice, pentru elevii săi, cu ajutorul Ministerului de Instrucție, de N. Iorga. București 1928” (cf. facsimil, pg. 64).

De la lecția I la a XVIII-a. Având drept reper și argument acest deziderat esențial care distinge ființa umană, o minte genială panoramează două milenii și jumătate și deslușește cum în jurul aspirației spre libertate a crescut pas cu pas, treaptă cu treaptă, în etape ceea ce numim civilizația și societatea noastre actuale.

Nu pot fi abordate în câteva pagini teoriile autorului, le interpretează admirabil în studiul introductiv și în amplele note explicative la text îngrijitorul ediției. Mai mult decât a da un semnal și de a spera că cititorii, poate chiar unii specialiști vor găsi de cuviință să mediteze, să revină la magistralele idei ale istoricului, de bună seamă că nu putem face. Vom vedea poate că BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

COMENTARII

avem temeiuri chiar mult controversatul nostru protocronism/ nombrilism să-l abordăm echilibrat, cu ce poate fi admis sau nu, din puzderia de sentințe din toate direcțiile, puține oneste ori rezonabile în intenții. De la prioritățile dacilor/ românilor de pe toate meridianele, până la contestarea oricăror contribuții și însușirea tuturor defectelor neamului.

Autorul pune la lucru o adevărată filozofie a istoriei și chiar apelează la argumentele filozofilor, de la Socrate și Aristotel, până la A. Comte și Hegel. Însă e limpede că se impune o concepție a sa proprie, care nu ia de-a gata nici ideologiile la care istoria ca studiu este atât de sensibilă, nici poncifele simplificatoare de care abundă. „Concepția de libertate este o chestiune de actualitate. (...) noțiunea se poate urmări în tot timpul, evidențiindu-se la fiecare pas înțelesul diferit ce i s-a dat potrivit atmosferei morale a fiecărei epoci.// Vom cerceta deci problema libertății supt întreitul său aspect: libertatea muncii, libertatea politică și libertatea gândului.” (pg. 65). În vechime, bunăoară în Egiptul antic, munca era prestată în sclavie, nu în formă liberă, dar arată autorul, modul de a o percepe atunci diferă de al nostru, libertatea muncii nici nu „era măcar înțeleasă, pentru a putea fi dorită”, ca atare între categoriile sociale „era o colaborare în sens religios, acceptată de ambele părți ca un omagiu adus zeilor, singurii stăpâni, ca un sacrificiu care li se datorește.” (s. aut. – pg. 47). Celelalte componente, politică și a gândului (i.e. libertatea de exprimare), ele se limitau la raportările de tip religios, din societate și față de zei.

Odată cu Grecia antică, gândirea capătă drept în cetate, zoon politicon ia ființă și libertatea se ridică la nivel de concept. Și se diversifică. Semnalăm pe sărite – nu pot fi urmărite meandrele excepționalelor raționamente și analizele teoriei lui N. Iorga – cartea trebuie citită. „(...) nu e... un antagonism între sistemul militarist înapoiat al uneia și nevoia de libertate nețărmurită a cetății civile, a adevăratei „polis”. Ci două forme deosebite de libertate se înfruntă (s. aut.). Și Sparta reprezintă libertatea țerănească, patriarhală, a unei obști care-și are în frunte regi cu singure atribuții bisericești și războinice, înconjurați de Sfatul „oamenilor buni și bătrâni”, iar alături o urmă din regimul mai vechiu, mai simplu al juzilor, pe când la Atena e libertatea superioară, închisă într-o oligarhie în care originea se confundă cu bogăția și ajunsă la o fază de înaltă intelectualitate.” (pg. 73). Și mai departe: „Iar, în ce privește esența însăși, libertatea locală și tradițională, adânc înfiptă în trecut, e preferabilă oricând libertății de piață publică, pierzându-se în discursuri asupra înfrângerilor care nu mai pot fi îndreptate.”

Sunt prefigurate aici, în capitolele antichității grecești reperele întregii teorii a magistrului. „Căci libertatea constituțiilor pentru câțiva nu înseamnă nimic față de BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

libertatea instinctului generalizat.” Și a treia componentă, „Herodot se familiarizează cu gândul încătușat religios al orientalilor, (...) Religia grecească este în continuă dezvoltare, e adevărat: fiecare poet îi poate adăugi, cu viața oamenilor se întregește fără încetare istoria zeilor. Dar aici, în cadrele fixe ale unei cugetări invariabile, singură imaginația creează. Când Socrate atinge sistemul de gândire, răspunsul e: cucuta. Dacă Platon poate urmări viziunile lui, e, se pare, pentru că, în acțiunea lui, nu se întrevedeau încercări de realizare. (...) Dar îndată Aristotele va veni și va închide în categorii rezultatele unei cugetări în dezacord cu acele realități care, alături de înălțările ei sublime, își urmează triviala decădere.” (pag. 74-75).

Apariția în prim plan a barbarilor, aflați la început într-un back-ground al vizibilității istorice, diversifică chestiunea. Autorul face distincția „eleutheria și libertas, de unde am făcut noi libertate, nu este același lucru” (pg. 76) și se trece la macedoneni, Alexandru, „barbarii din interior”, la „regretatul Pârvan (...) cu trecutul preistoric și protoistoric al regiunii noastre”, elenismul și percepțiile actuale, perpetuate din vechime. „...viața actuală a regiunii Carpaților, a Peninsulei Balcanice și a părților vecine din Ucraina și Ungaria (...) această realitate vie care se găsește în noi înșine.

Noi înșine simțim tracic și macedonean. (s. aut.) (...) [în] felul acesta rural, țerănesc, în care le înțelegem noi, ori pe ce plan al vieții sociale sau politice ne-am găsi, ...”. „...avem și elemente contimporane de explicație pentru această lume, (...)”. Noi am avut în „istoria medievală și modernă, (...) acea lume barbară, penumbrată, trăind prin văi, în forme asemănătoare cu formele pe care le aveau „Romaniile” românești.” (pag. 79-80). O remarcă pentru toate cele „XVIII” lecții (respectată și în studiul și comentariile însoțitoare) este că istoricul evită utilizarea sinonimelor (imperfecte, desigur) independență și neatârnare, poate și pentru a nu disipa fluența expunerii ori percepția auditoriului.

Sunt nuanțate categoriile de barbari (astăzi sunt chiar reconsiderate), de la cei „din interior”, locali, la cei migratori, care, aceștia, au avut mai degrabă rol de populare și/ sau de transport al elementelor de civilizație (nu numai materiale – de exemplu, tezaurul de la Pietroasa nu era germanic). Iar asimilarea lor de către localnici, dacă nu era completă, fără urme, se făcea prin acceptarea suprapunerii condiționate, cu prezervarea unor avantaje reciproce, între care libertatea (în accepțiunea epocii și a locului) era esențială. Peste decenii, o descriere care a agitat spiritele, a făcut-o Neagu Djuvara, cu al său Tocomerius – Negru Vodă (cf. referințe); spirite marcate între timp de maladii ideologice ale percepției.

Următoarele trei lecții ale profesorului se referă la Libertatea romană și Libertatea creștină. Un pas esențial, sau mai mulți, pe calea dezvoltării societății și ci43

COMENTARII

vilizației umane. Odată cu impunerea civilizației romane – de la republică la imperiu – se conturează în continuare și sfera libertății, pe care istoricul o prezintă ca model pentru idealurile Revoluției franceze, formulate de corifeii intelectuali ai acesteia. Este arătat din nou rolul cetății, al orașelor (cu diferențe de nuanță) în realizarea în rândul tot mai multor grupuri de oameni a acestei nevoi sociale. Altoirea a două moduri de viață socială, împreună cu mentalitățile corespunzătoare, au definit evoluția lor în continuare. „Societatea aceea de moșneni era o societate liberă, în sensul libertății oamenilor din satele noastre, mult mai liberă decât atunci când i-au intrat în minte principiile grecești, când a recurs la ideologia aceea elenică, foarte frumoasă, dar pe care romanii n-au coborît-o niciodată într-adevăr în sufletele lor.” (s. aut., integral – pg. 99, dar și urm.). Pe acest fond se impune creștinismul, „care ar fi fost imposibil în altă alcătuire.” (pg. 97).

Revoluția realizată de creștinism se aplică unor alcătuiri urbane, utilizând desigur tradiții și disponibilități, mentalități rurale, între care în fond nu erau contradicții de esență. „În orice cetate (oraș) sau sat veți intra...”

(Matei 10, n.b. – frecventă înlocuirea termenilor în ed. recente ale cărților de cult), marile mulțimi care-l ascultau pe Învățător nu s-ar fi putut aduna în absența unor așezări urbane. „Astfel, (...) s-a creat o operă culturală colectivă, care reprezintă toată poezia celor dintăi secole ale creștinismului;...” (pg. 145).

Voluminoasele comentarii în note la text, aparţinând îngrijitorului ediției completează studiul introductiv, dar și contribuie la percepția actualizată a cititorului.

Trecuseră nu doar 6 decenii (ori, iată, 9), ci mai cu seamă ample transformări social-politice și ale mentalităților, pe care, desigur, autorul prelegerilor nu le putea prevedea și nu le discutăm aici. Despre libertate face două precizări importante, corelând-o cu adevărul, aletheia și eleutheria (v. și Ioan 8), iar mai departe semnalează „spaima de libertate”, încă pentru epoca elenistă (nota 8, pag. 340-341). Ni se pare ceva cunoscut? * * Ieșim din antichitate cu Lecția a VII-a. Germanii, Evul mediu și îngustarea libertății. Roma „(...)n-a căzut niciodată!” (pg. 147) și are loc „Schimbarea aceasta a sclaviei în șerbie,” în forme caracteristice în vestul Europei (Galia) și în est (Moldova), până la „vecinii”, „țeranii” noștri... de pe vremea lui Ștefan cel Mare (pg. 151 și urm.). Germenii unor transformări economico-sociale, bunăoară modalități de obținere a libertății prin mutări în orașe etc. Acestea capătă un rol tot mai pregnant, inclusiv privind arta și cultura, mai ales în vestul continentului și în strânsă legătură cu ierarhiile religioase. Replicile corespunzătoare din est păstrează mai multe forme ale tradițiilor comunităților „țerănești”. „Târgul-Jiului este orașul unde se ținea bâlciul cel mare al sătenilor din regiunile Jiului-desus, (...) Târgoviștea a fost odinioară un târg, (...) Bu44

cureștii, fost sat, creat a doua oară, ca oraș de Domnie.” (s. aut., pg. 174).

Discutând în Lecția a IX-a. Libertatea medievală a țeranilor și multiplele ei aspecte (pe care regretăm că nu le putem schița aici), istoricul are o pagină memorabilă referitoare la componenta spirituală „în masa cea mare a țeranilor”; „anumite principii abstracte veniseră prin Biserică, (...) aducând pe toată lumea să creadă că libertatea este faptul fundamental, esențial (...). Încă o dovadă că, împotriva doctrinei socialiste, care crede că poate să explice orice numai prin fenomene de ordin material, de fapt totul pleacă dintr-o stare de spirit.” (pg. 182). Să ne amintim „Romaniile populare” (v. pag. 66, 80, 186) care mai ales la noi au menținut peste secole viața socială coerentă. Mai găsim o definire a lor în nota 36 (pg. 373), „erau vechile cadre etnolingvistice în care s-au păstrat antichitatea tradiției romane peste tradiția dacică”. Gândul se duce la O enigmă și un miracol – poporul român a lui Gh. I. Brătianu (care și el este citat, în alt context, la pg. 366, nota 33). Toate acestea în... „obsedanții” ani 1980! Cu minime intruziuni (vizibile totuși) ale cunoscutei cenzuri mascate. (Bunăoară un pasaj suprimat cu [...], în care autorul face analogii neconvenabile între revoluția din Rusia și cea franceză, între Lenin și Robespierre (pg. 295, v. și pg. 49). De fapt, scara tragediilor s-a accentuat, în 130 de ani de... progres social).

Concesii inerente...

Se insinuează încă o mirare legitimă. Cartea nu a fost reeditată din 1990 până în prezent (cf. Google), probabil spre a nu alimenta noi pusee protocroniste. Se putea face totuși, cu un aparat critic însoțitor, de atenuare și abordare rezonabilă a acestora. Pe când conștiința neamului se află sub agresiunea altora, mai periculoase, ă-ă-ă, ideologizări și (dez)organizări. O binevenită nuanțare aduce într-un remarcabil articol Th. Codreanu, menționând „o reacție antiprotocronică mai degrabă, dragă mult ethosului „corect politic”, de mare audiență la noi.” (De la formele fără fond la modernitatea tendențială, în Contemporanul nr. 6/ iunie 2017). Însă chiar Dan Alexe, cu Dacopatia... sa, nu se opune de plano protocronismului, ci doar exceselor neaoșe făcute sub umbrela lui. În prefață se vorbește și de un „protocronism francez” (pg. 56)...

Mai pot exista și alte motive, viața editurilor pe piața liberă nefiind deloc simplă.

Marea aventură a civilizației umane, având drept argument important libertatea, continuă cu frământările Reformei religioase, cu Renașterea, urmate de impunerea raționalismului în fața religiei și un tot mai răspândit spirit revoluționar. Iluminismul secolului XVIII „încununat” cu Revoluția franceză au marcat libertatea și societatea în ansamblu. Adăugăm la spicuirile noastre disparate două contribuții ale istoricului care ar fi fost de natură să intrige opinia publică, atât ante-, cât și postbelică. Atâta câtă mai era și, încă odată, este cazul să ne uimească apariția cărții, în plină dictatură.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

COMENTARII

Una constă în reabilitarea Evului mediu în percepția actuală, ancorată confortabil și (am zice astăzi) „corect politic” în aprecierea lui ca perioadă neagră, de obscurantism, disperare socială și fanatism religios. (E drept, în același deceniu IX s-a tradus la noi un remarcabil tratat intitulat ironic Veacul întunecat X). O explicație ar proveni din memoria marilor molime universale și unele năvăliri, dar esența „e în altă parte”.

Astfel, notează autorul, „Luther nu este inovatorul care se crede, că el nu se poate concepe fără o întreagă mișcare a evului mediu. (...) în Renaștere este mai mult ev mediu decât credem noi, în această Renaștere, care se înfățișează numai ca o legătură cu trecutul, ca o trezitoare a cugetării antice, ca o îndrumătoare a unei noi ordini de lucruri.” (pg. 220). De bună seamă argumentarea este amplă, traversând continentul de la un capăt la altul, pe parcursul câtorva secole.

O altă uimitoare poziționare a autorului este temperarea idealizărilor, cu valoare adesea de absolut, legate de Revoluția franceză, cu toată panoplia ei de motivații, realizări și efecte în timp și spațiu. Poate de acolo să fi pornit și nu puținele contestări ale ei în comentariile multor autori ai noștri actuali, inclusiv istorici. Este important, neuitând că mobilul inițial*) al notelor de față a fost triada „liberté, égalité, fraternité”, lansată în istorie de marele eveniment. „Iar cine își închipuie, pe baza unei prejudecăți, (...) că nobilimea a avut în mână toată puterea pănă în 1789 și că a fost nevoie de Revoluția franceză ca să se facă țeranii liberi și să se deschidă burghezilor calea către funcțiuni, se înșeală.” (pg. 254). În final, întreagă Lecția a XVI-a. Valoarea pentru libertate a discuțiilor secolului al XVIII-lea și a Revoluției pune în echilibru plusurile și minusurile dramatice ale acesteia. „Revoluția franceză s-a făcut cu improvizații.” (s. aut. integr., pg. 290). „Revoluția franceză (...) n-a însemnat liberarea aceea a omenirii de care se vorbește necontenit.” Și „nu Revoluția franceză a liberat spiritul uman, ...” (pag. 293-294).

Urmează capitolele Libertatea economică și culturală și Libertatea socială, înfățișând schimbările incontestabile în modernitate aduse de Revoluția franceză, începând cu liberalismul, cu efecte deloc neglijabile și asupra Țărilor române.

La finalul lecturii și al considerațiilor noastre, reiterăm exercițiul de admirație față de impresionanta – prin acribie și orizontul larg al analizei – teorie a genezei civilizației europene, *) Într-un articol recent, Existența săracilor, unde am făcut trimitere la cartea de față. subliniată și de comentatorul

ediției în studiul și notele sale. Ea este „legată de dubla moștenire a unor ordini statale când este vorba de Galia, Italia, Dacia, la care se referă istoricul sau pur și simplu de simpla moștenire romană, în cadrul altor

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

provincii, care nu atinseseră experiența ordinii statale înaintea cuceririi romane. (...) experiența Galiei lui Clovis este ‹cheia întregului ev mediu›, (...). (...) înjghebările voevodale ale românilor, în cadrul și pe baza factorului de sinteză păstrat de Romaniile populare, au fost întrerupte de valurile consecutive ale migrațiilor.”, fiind marcate ca atare de „un fenomen de întârziere” a unui „ideal atât de ambițios și atât de greu de realizat” (nota 36, pag. 149 și 371-373). Reamintim de asemenea că toate acestea nu pot constitui motive de exaltare protocronistă, ci observarea admirabilei aplecări a istoricului către adevărul în slujba căruia e pusă știința istorică pe care a slujit-o toată viața.

Profesorul a fost asasinat de un grup de extremiști isterizați, în toamna 1940. Dacă ar mai fi trăit l-ar fi așteptat o soartă asemănătoare, în programul de lichidare a elitelor de după 1948.

Poate ar fi trebuit din capul locului să cerem iertare cititorului pentru abundența citărilor, o facem acum, motivând că rezumările și parafrazele unei asemenea lucrări n-ar fi făcut decât să dăuneze; e nevoie de textul original, cu totul ieșit din comun, din care n-am putut prezenta decât o infimă parte. Sperăm să-i fi stârnit interesul... poate nu doar cititorului. Se pare că însuși autorul să fi scontat pe o mai interesată posteritate, mai mult decât două editări; cea de-a doua cu o valoare sporită, date fiind și condițiile momentului, cunoscute.

Sunt acestea alegațiile unui diletant, care privește de pe margine cercetarea istorică, de bună seamă captivat de lectura și deslușirile unei asemenea cărți de căpătâi. Iar dacă sunt unii care ar vrea să ne șteargă istoria, nimeni nu ne dă voie s-o uităm. Memoria e o formă de justiție, stă scris pe unul din sanctuarele istoriei recente, dar se aplică și timpurilor vechi. De unde când și când un spiritus rector excepțional mai deslușește pentru noi aspecte semnificative.

Referințe Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost, 4 vol. Ed. Minerva, col. BPT, București 1981.

Nicolae Iorga, Evoluția ideii de libertate, Ed. Meridiane, București 1987.

Harald Zimmermann, Veacul întunecat, trad. Johanna Henning și Anca Mihăilescu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1983.

Gh. I. Brătianu, O enigmă și un miracol – poporul român, Ed. Corint, București 2000.

Negu Djuvara, Tocomerius – Negru Vodă, Ed. Humanitas, București 2008, 2009, 2011.

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. Humanitas, București 2015. *** Contemporanul nr. 6/ iunie 2017.

45

COMENTARII

N. GEORGESCU

VESELIA LA VECHII GRECI Doamna Despina Mincu-Georgescu, distins filolog clasic, profesoara de latină de la Snagov cum i se spune între colegii de breaslă (evident, și cu mândrie că mai sunt latiniști în funcție – dar cu mare tristețe că sunt așa de puțini încât îi numeri pe câteva localități mai norocoase în țară…) publică o interesantă carte de specialitate21 ale cărei ecouri (la specialitate mă refer) se reverberează amplu și insistent în cultura generală, în antropologie și, mai ales, în etnologie.

Tema autoarei este paignionul în cultura antică elină, adică gluma, snoava – de la pais, paidos, copil, un diminutiv ce ar însemna copilărimea, a se copilări. Ca subspecie a literaturii clasice, paignionul se regăsește în epopee, în mimi, în comedie desigur, dar și în literatura erotică, în istorii, oriunde este nevoie din loc în loc de menținerea trează a atenției, de o pauză pentru reflecție, de o scurtă descrețire a frunții; este pusă, ca metaforă uneori, sau ca eponimie, paronomasie, chiar și în tragedia clasică. Eschil, de pildă, ca să explice teoria hybris-ului, îl compară pe cel dornic peste măsură de înavuțire cu un copil care aleargă după o pasăre pe drum sperând c-o va prinde, iar „povestioara” are chiar aspect comic; tot în Agamemnon vorbește de un copil care, iubitor peste măsură de animale, le cere părinților să-i aducă în casă un pui de leu, pe care apoi familia îl crește până ce animalul devine fioros și-i devorează pe toți: tot astfel, când patima hybris-ului se cuibărește în sufletul cuiva, crește până ce-l distruge pe acela. (Motivul este prelucrat de Faulkner, el însuși filolog clasic de formație, în nuvela „Ursul”.) Și savanții fac, trebuie să facă uneori glume. În studenția noastră, D-na Profesoară Francisca Băltăceanu ne arăta dactilograma cursului de lingvistică comparată indoeuropeană elaborat de Aram Frenkian, gloria facultății noastre, în amintirea pioasă a căruia trăiau și creau marii noștri profesori, de la Poghirc la Fugariu, de la Creția la Nasta și toți ceilalți; ei bine, din loc în loc, savantul avea scris pe marginea paginii, în limba germană: „Aici trebuie să fac o glumă”. Ariditatea materiei se mai estompa astfel…

Exemplele sunt, desigur, pedagogice – dar fragmentul comic în literatura cultă se dezvoltă în sine.

După cum ne spune Aristotel însuși, tragedia s-a închegat din părțile ei componente gata închegate, adică

s-au dezvoltat fiecare în parte și, când s-a încheiat alcătuirea lor, s-au unit într-o narațiune coerentă, cu un scop dat, altul decât al vreuneia dintre ele luată separat.

Astfel că paignionul,– altceva decât motiv sau temă sau mitem etc. – are existență de sine stătătoare și poate fi urmărit ca subspecie literară. Autoarea îl urmărește în mod exemplar în Iliada lui Homer: zeii înșiși râd când Hefaistos li-i arată pe Ares și Afrodita legați în plasa nevăzută, aceiași zei râd când îl văd pe șchiopul Hefaistos alergând printre ei să le umple cupele cu ambrozie. Este vorba de acel râs sau hohot de râs homeric, de care se zguduie Olimpul. Acest asbestosgelon presupune contaminarea, deci privește viața colectivă, publică neapărat; nu este neapărat o dependență de genul comic, râsul se iscă din orice, nu trebuie să fie o glumă foarte reușită, contează în egală

21

Despina Mincu-Georgescu, De ce râdeau vechii greci? „Înșelătorul înșelat” sau despre Despre farsă. Ipostaze antice și moderne. Editura Tracus Arte, 2016.

46

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

COMENTARII

măsură și gesturile – ba, chiar mai mult decât cuvintele. Când face pe cuparul zeilor, după ce Zeus a amenințat-o public pe Hera c-o aruncă din culmea Olimpului dacă-i mai nesocotește ordinele, Hefaistos plânge în sinea lui și-i spune zeiței: „Rabdă, iubita mea mamă…” îndemnând-o la supunere forțată – iar râsul colectiv rezolvă, aici, un conflict pe cale să izbucnească. Tor scurte episoade comice sunt, în epopee, bătaia lui Thersit de către Ulise, episodul ciclopic al lui Ulise, etc. Doamna Despina Mincu-Georgescu le înregistrează, le comentează – și, în partea a doua a cărții sale, le compară cu literatura populară actuală, balcanică și românească. Știm că, pentru a scăpa de pedeapsa zeilor pentru răul ce-l face Ciclopului, Ulise zice că-l cheamă Nimeni (în limba greacă: Utis, interesant joc de cuvinte pe numele Odiseus/Ulises) – iar Ciclopul orb îi cere lui Poseidon să-l răzbune împotriva lui…Nimeni. Într-un basm românesc, Pepelea se recomandă către Dracul cel prost Eu Sângur, iar apoi, după ce-l orbește ca Ulise pe Ciclop, scapă de pedeapsă, pentru că Dracul cel prost cere ajutor dracilor săi și le spune că a fost orbit de către… Eu Sângur.

Acest capitol al farselor din basmul popular românesc în comparație cu paignionul vechi grecesc reprezintă o adevărată contribuție științifică de care etnologii va trebui să țină cont de acum înainte. Practic, autoarea identifică motive străvechi, antice, în snoava românească – trebuind inevitabil să discute cauzalitățile, vecinătățile spațiului cultural, circulația, viabilitatea lor. Filologia clasică a fost totdeauna un ajutor tonic pentru folcloristică – iar Despina Mincu-Georgescu readuce lucrurile din sinteze în analiză amănunțită, identificând, descoperind de fapt legături ce păreau inexistente sau aparent nu se puteau face.

Un capitol întreg din această a doua parte a cărții se numește „Catharsisul Călușarilor” și merită o atenție deosebită, pentru că aduce noutate interpretativă jocului bărbătesc al Călușului. Autoarea anticipase tema încă din deschiderea primei părți, când vorbea despre paignionulpreliterar, ca dans ritualic și farsă dorică. Aici, cu o bibliografie impresionantă pe terenul filologiei clasice, Despina Mincu-Georgescu analizează dansul Cureților din insula Creta. Mitul spune că Zeus, copil, salvat de mama sa, Rhea, de la furia devoratoare a lui Cronos, tatăl său, a fost ascuns întro peșteră din insula Creta și încredințat spre creștere Curenților, daimoni ai locului, care executau un dans în jurul său, zăngănindu-și armele când pruncul scâncea, ca să-l înșele pe Cronos. Acest dans-înșelăciune este amintit și descris pe scurt de mulți autori antici, iar Platon, în Legile, spune despre el: „Trebuie să trăim jucând anumite jocuri, jertfind, cântând și dansând pentru a câștiga bunăvoința zeilor și pentru a ne putea feri de dușmani și a izbândi în luptă”. J. Huizinga consideră acest joc „emblematic pentru ilustrarea corelația joc – acțiune sacră ”la vechii greci BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

(p.46). Într-un imn orfic, Cureții sunt descriși ca „făpturi nepieritoare”, „cu trup de aer”, identificându-se cu vânturile și aducând oamenilor belșug și fertilitate.

Sunt divinități temute și venerate deopotrivă, ritualurile în cinstea lor prelungindu-se mult în cadrul orfismului. Din aproape în aproape, autoarea ajunge să se mire se asemănarea cu Jocul Călușului din folclorul românesc – dar lasă lucrurile în această fază în prima parte a cărții, pentru a reveni, în partea a doua, cu un studiu aplicat, iarăși adus la zi, de data aceasta pe terenul etnologiei/folcloristicii românești. Aici, dânsa compară pe larg Călușul cu Jocul Cureților și ajunge la concluzia că sunt foarte multe similitudini între ele, astfel că un ritual din preistoria lumii grecești supraviețuiește încă în folclorul românesc.

Interesantă – dar și foarte importantă – mi se pare mai întâi etimologia. Încă din 1976, Andrei Bucșan propunea, pentru căluș, etimologia collusium (printrun intermediar neatestat callusium), termen latinesc destul de productiv cu sensul joc în înțelegere cu cineva, joc pe ascuns, farsă. La Cicero: Nisitecumcolludisset, dacă nu s-ar fi înțeles (viclenește) cu tine (Nădejde, s.v.). Latina mai are collusio, înțelegere vicleană,collusor, tovarăș de joc. Termenii vin din con + ludere, a juca împreună. Citez din Despina MincuGeorgescu: „Analizând exprimarea noțiunii de joc la nivelul lingvistic, J. Huizinga menționează și faptul că în limba latină verbul ludere și compușii acestuia – alludere, colludere, illudere - , termeni folosiți pentru exprimarea noțiunii de „reprezentație liturgică” și, în general, „scenică”, trimit, datorită accepțiunii lor comune, („a lua înfățișare de…”)către sfera de înțeles circumscrisă ideii de „imaginar”, „amăgitor”. J. Huizinga remarcă, de asemenea, faptul că perechea de termeni latinești ludus – ludere, folosită în accepțiunea de joc, a juca, nu a trecut în limbile romanice și nici nu a lăsat urme în ele, sensurile menționate fiind preluate de termenii jocus-jocari, care l-au înlocuit cu totul pe ludere.” (p. 275). Acesta ar fi, oare, un impediment să considerăm că în Căluș se păstrează collusium latinesc? J. Huizinga nu avea cum să cunoască teoria lui Andrei Bușcșan, de pildă, pentru a o discuta.

Pe de altă parte, termenul grecesc paignion înseamnă și farsă, bătaie de joc, înșelăciune, iar Jocul Cureților presupunea înșelăciunea. Doamne profesoară are unele rețineri, dar lucrurile par, totuși, simplu de înțeles. În fond, ce legătură au Călușarii, ca joc ritual, cu termenul cal? Ei nu vin călare, nu pleacă astfel, nu poartă măști cabaline, etc. Mai simplu zicând, lumea nici nu le zice Călușari, ci Căluș, iar personajele nu au de-a face cu animalul respectiv – de pildă Mutul, este numit Mutul din Căluș, nu „din Călușari”, „al călușarilor”, etc. Pare mai degrabă o asociere de nume, o „etimologie populară” care livrează, iată, Călușul celorlalte jocuri cabaline (Junii Brașovului, Caii lui Sântoader, etc.), scoțându-l din sfera semnificației sale primare, de collusium / callusium…

47

COMENTARII

Această etimologie și această înțelegere se potrivește ca o mănușă la felul cum îmi imaginam eu Călușul, ca asistent la joc în copilărie iar apoi citind și scriind despre el, mai ales după găsirea mai mult întâmplătoare a cărții Fenomenul horal de Romulus Vulcănescu și, desigur, cu manualul de dansuri populare al lui Niculescu-Varone în mână. Pe scurt – totul e „pe scurt” în această simplă recenzie la o carte care gâlgâie de idei – Călușul este hora bărbătească în sine, hora spre stânga, în sens invers acelor ceasornicului (pornește cu dreptul și se învârte cu pivotul mereu pe stângul). El întoarce hora Ielelor, hora feminină prin excelență, spre dreapta, în sensul mișcării soarelui pe bolta cerească. Niculescu-Varone descrie un joc mixt, băieți și fete, unde, la un moment dat, când băieții fac „ponturi călușerești”, fetele se mișcă spre stânga. Este un fel de balans. Călușul se petrece imediat după Solstițiul de vară, de Drăgaică (24 iunie). Căldura soarelui este maximă și ar urma să crească dacă astrul s-ar apropia mai mult de pământ. Aerul tremură, vibrează, îți licăre totul câștigând contur pronunțat, Ielele duc la nesfârșit încingerea, se produce fenomenul de Fata Morgana. Și atunci, iată ritualul Călușului: vine în cerc invers peste cercul Ielelor, desface mișcarea lor și nu numai atât: prin înșelătorie le „con-vertește” la sensul celălalt, le antrenează în joc invers față de mișcarea soarelui pe bolta cerească. Este ca un descântec de întors (atenție: acesta se face la prima oră din, cu apă luată de pe roata morii – care, nu este așa?, „întoarce” râul spre izvor – la roata cu jgheab sub-pus mă refer, desigur). După Solstițiul de vară soarele se îndepărtează, într-adevăr, puțin câte puțin de pământ, timpul reintră în țâțâni, jocul malefic al Ielelor se îmbunează, răul potențial devine bine potențial. Este un collusium, un joc de-a înșelatelea al Călușarilor cu Ielele, o farsă cosmică necesară, adică cerând ritual omenesc.

Cartea Despinei Mincu-Georgescu, scrisă în credință, cum se spune, adică sincer, cu toate argumentele pe masă, cu o bibliografie impresionantă, bine strunită și bine pusă la lucru, invită și la asemenea comentarii subiective – dar este, înainte de toate, o lectură enciclopedică ce-ți rămâne în memorie, o dovadă – printre atât de puținele existente – că filologia clasică rămâne ce a fost: regina științelor umaniste; că fără ea – Doamne ferește să lipsească de tot! – am rămâne stupi fără matcă.

P.S. 1.

Călușul și Ciuleandra Am participat recent la o sărbătoare populară la Buftea, de ziua orașului, unde am văzut, nu fără mirare, printre jocurile naționale executate de elevi sub îndrumarea profesoarei de muzică, și o Ciuleandră – care, însă, se învârtea invers, cu stângul înainte, deci spre dreapta. Am întrebat-o pe d-na profesoară de ce 48

așa, și mi-a răspuns că așa e la dânsa în sat, în Ilfov de unde provine. Da, dar în Vâlcea nu e așa, am încercat să replic – dar mi-am dat seama că nu știu exact cum e în Vâlcea, n-am văzut jocul, nu l-am jucat etc.

Prin urmare, ar fi de cercetat, pornind de la ipoteza de lucru dacă nu cumva Ciuleandra nu este chiar Jocul Ielelor (sau un joc al lor) țineți Ciuleandra pe loc ar fi un refren semnificativ, Întăriți-o nițeluș de asemenea Că vine acuș-acuș: este așteptată o „mândră” anume, Mândra mândrelor, „Puica”, un moment anume, de vârf, etc. Acest moment vine și trece : Mai întăriți-o de-un pas/ C-a venit și n-a rămas - drept pentru care „Corifeul” comandă întărirea jocului: Luați Ciuleandra la bătaie.

Expresia aduce imediat aminte de corurile și dansurile descrise de Horațiu în oda Nunc est bibendum: Nunc est bibendum Nuncpedeliberopulsandatellus Nuncsaliaribus Ornare pulvinardeorum (Acum trebuie să bem, Acum trebuie bătut pământul cu un picior liber, Acum (trebuie) împodobită perna zeilor (către care trebuie mers) cu un pas măreț, solemn; fac observația că primele comentarii, din secolul al XIXlea, ale jocului românesc au pornit de la asemănarea numelui cu termenii latinești colli și salii, salii fiind preoții zeului Mars și ai lui Hercule iar dansul lor ritual executându-se pe o colină a Romei). În românește, saliosalire a dat a sări – dar sensul latinesc mai larg este a juca, a ține un ritm– sens care se păstrează în expresii de tipul mă scoți din sărite (din ritm), miam pierdut sărita (am pierdut ritmul), și-a ieșit din sărită(e) (din ritm), etc.

A lua Ciuleanda la bătaie înseamnă, negreșit, a bate pământul, a juca Ciuleanda cu pași fermi. Imediat după această comandă: Tot așa că nu mă las / Că sunt cu puica de-un pas. S-a izbutit, așadar, potrivirea, acum poate începe „conlusium”, jocul înșelării, adică schimbarea horei în sens normal, invers acelor ceasornicului.

Deci: ce înseamnă „ciuleandră” – și, mai ales, la ce dată calendaristică se joacă/celebrează ea? Dicționarele dau etimologie necunoscută, Candrea atrage atenția că ciul-, a ciuli, ciulin are puternice sensuri falice – dar Mihai Vinereanuse oprește asupra unor compuși cu -andru, - andra care sunt străvechi: Casandra, Alexandru, Scamandru (iar în limba română sunt productive: băiețandru, copilandru, etc.).

Mai „spectaculos”, ca să zic așa, este Șuleandră (astfel numesc țăranii dansul, vezi Liviu Rebreanu, romanul eponim), pentru care aceleași dicționare dau ca termeni asemănători buleandră, și pe care îl explică „zdreanță, fleandură, femeie care are o ținută neîngrijită, neglijentă, femeie de moravuri ușoare, femeie care poartă pe cineva cu vorba” (DEXI), părând a-l explica prin șuietic „care este smintit, nătâng, prost, lunatic”, la rândul lui derivat din șui, șuie – care, fiți vă rog atenți, slava veche de unde ar fi împrumutat, înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

COMENTARII

„zănatic, nătâng, țicnit, zăpăcit” cu sensul de bază „stâng” – deci: sensul de mișcare al Ciulendrei/Șulendrei, spre stânga. Același Mihai Vinereanu observă că forma nu are răspândire și în limbile slave, deci îl consideră pe șui drept autohton (străvechi). Lingviștii nu intră mai adânc în comparații, după câte am putut investiga. Concluzia noastră este că zănatic înseamnă luat din zâne, deci făcut să înnebunească de către iele, frumoase, etc. – iar dansul spre stânga este dansul Călușarilor, nu cel al ielelor – și, iată, nici al Ciulendrei.

Depinde, însă, cum înțelege limba, în lunga ei istorie și stratificare, relația dreapta-stânga. Ca să fim mai expliciți, vom spune spre dreapta prin sus (Călușarii) și spre stânga pe din jos (Ciuleandra).

Mai spun că, atâta cât am căutat pe Internet, dansul Ciulendrei se joacă, azi, și spre dreapta (cele mai multe înregistrări) – dar și spre stânga, mai mult adulții păstrând acest sens împotriva acelor ceasornicului – iar ca dată, se joacă tot timpul. Totuși, în romanul Ciuleanda de Liviu Rebreanu citesc, la un moment dat, în descrierea „vârtejului” acestui dans: „Ei bine, acest misterios diriguitor al destinelor noastre mi-a dăruit la dreapta o vecină extraordinară, o fetișcană de vreo paisprezece ani, o brună nespus de delicată, coborâtă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, cu niște ochi albaștri, umezi și fierbinți care mi-au aruncat o privire atât de stranie, că mi-a răscolit dintr-o dată toate străfundurile inimii.” (sublinierea mea). De vreme ce primește perechea în dreapta, înseamnă că personajul, Puiu, face pașii spre stânga, adică în sensul acelor ceasornicului, spre stânga pe din jos, invers decât hora bărbătească pornită cu dreptul înainte, în sens invers acelor ceasornicului.

Printre analizele Ciulendrei de Liviu Rebreanu n-am găsit, însă, vreo abordare hermeneutică pe sensul jocului eponim al romanului. Problema rămâne deschisă – d-na Despina Georgescu Mincu a deschiso, și s-ar putea să intereseze și pe alții.

P.S. 2.

Călușul și Ielele Cred că prietenul Ion Filipciuc ar cerceta aceste lucruri mai adânc decât mine, pentru că știu că pregătește o ediție a romanului eponim al lui Liviu Rebreanu (dar am îndoieli că Rebreanu a pătruns firea și spiritul valahilor). Cred, de asemenea (adică sunt convins) că în studiile academice ale D-lui Ion Ghinoiu dedicate Călușului, dans românesc intrat în patrimoniul UNESCO, voi găsi elemente în plus pentru argumentarea legăturii între cele două mișcări. Până atunci, însă, pentru că stau numai între cărțile mele cărora abia le-am adăugat câteva volume de teatru primite de la Dumitru Velea, țin să atrag atenția în mod deosebit asupra unei piese de teatru a dânsului intitulate Călușul. Voi vorbi, desigur, mai pe larg despre aceasta, aici vreau să dezvălui doar că autorul vede apocalipsa (cosmică: stingerea lumii; omenească: ștergerea neamului omenesc dar păstrarea seminței) ca pe o luptă între jocul Călușului și jocul Ielelor: ele dau foc, adică sporesc până la aprindere focul soarelui, pentru că ei nu le mai pot stăpâni. Dl. Dumitru Velea nu numai că ne confirmă ipoteza de lucru – dar pare a spune că pe unde adunăm noi, „teoreticienii”, așchii – dânșii, creatorii de idei, au tăiat pădure…

Poetele Ana Podaru și Evelyne Maria Croitoru BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

49

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (VI) Încercări de definire a Lucrării de integrare lăuntrică Creierul fizic răspunde automat la orice fel de stimul – reacționează. Energia subconștientă îndeplinește fără să aleagă orice afirmație (sau negație) a conștientului. Conștientul cuprinde conștiința sau ceea ce știm până în acel moment când luăm decizia.

Cu cât știm mai mult, avem o conștiință mai vastă (mai evoluată, deci mai cuprinzătoare, atât în sensul informațiilor cât și în sensul înțelegerii lor) și deciziile sunt luate automat în sens conștient, adică corect (în sens de direcție constructivă, creatoare) Conștiința, energia subconștientă (care împlinește cerința) și fizicul (cel care răspunde la stimuli) sunt cele trei corpuri de care dispunem (n.a. partea necunoscută, iluminată urmează să fie găsită ca fiind al 4-lea corp – sentimentele sunt produsul interacției dintre aceste corpuri, raportul lor. Cu cât partea deschisă spre integrare și armonie este mai dezvoltată, cu atât sentimentele sunt mai pure, mai frumoase și mai puternice, și se cheamă că avem un suflet înălțat, evoluat). Dacă conștiința-conștiență (aceea pe care o avem la un moment dat) primește un plus de informație (află ce nu știa) și se mărește acceptând-o (înțelegând) ea își va schimba direcția, reorientându-se în sensul noii informații primite și acceptate. Subconștientul (energia nediriguitoare) va îmbrăca cerința (ordinul, direcția), iar fizicul reacționând, va traduce în practică, prin mișcare. (Trebuie să adaug că nu știi niciodată totul, și că o mare parte a conștienței se sprijină în Necunoscut, de unde vin noile informații. Sarcina conștienței este să rămână deschisă la aceste noi informații, iar a conștientului să ofere o direcție constructivă. Subconștientul care urmează căi vechi poate fi schimbat prin iluminarea sa. Nu înainte însă de a fi înțeles el-însuși, și văzut cum lucrează de Ochiul Interior – „Dumnezeu vede tot ce aveți înlăuntru, vede chiar mai mult decât vedeți dumneavoastră” – Teofan Zăvorâtul).

Astfel Transformarea fizicului este dată de Mișcarea Conștienței. (n.a. la data scrierii acestui text eram uimită să descopăr cum această putere lăuntrică – conștientă operează asupra celulelor care ascultă de ea, și se îndreaptă în direcția dată de ea, și cum direcția bolii pe care acest vast câmp de celule o urma înainte, putea fi schimbată prin gândul legat de 50

Integritate, ales conștient! Între-timp, cărți-cercetări majore au apărut și m-am bucurat să descopăr în Biologia credinței –Bruce Lipton – confirmarea acestui adevăr despre funcționarea noastră, care puțin este predat și încă și mai puțin crezut!) ***** Noi – ceea ce obișnuim să spunem noi – nu suntem decât un comentariu al propriei noastre transformări, al Lucrării Domnului. El face lucrarea și noi comentăm. Câtă vreme mai păstrăm acest fel dual de existență nu-i dăm drepturi depline Aceluia. Și funcționăm „comentând printre comentatori”. Se poate naște oare alt tip de comunicare fără intermediar? Poți să spui adevărul? Asta cere atenție mărită și liniște interioară, pentru a-l lăsa să vină, pentru ca tu să-l poți auzi. „Relaxarea” și apoi comentariu și iar „relaxarea” (cea incompletă, firește) model de funcționare ce se practică atât de des în lume, face ca viața să fie trăită cu mască printre măști, de unde senzația de fals... ***** Întâmplare (sau: Tertipuri greșite de funcționare ale minții mai adânci – sau „de cele ascunse ale mele curățește-mă!)

O colegă de clasă îmi dă telefon. Îmi spune: „tu ai ureche bună și te pricepi la muzică, poți să-mi cânți solfegiul pe care-l avem pentru mâine?” Mă mir de cerință, dar i-l cânt fără greș. A doua zi o ascultă și ia notă bună. Pe urmă – urmez eu. Nu mă tem căci tocmai l-am lucrat și totul merge bine, dar brusc, după al 3-lea portativ, apare o conștientizare de undeva dinafară, mă văd cântând în fața clasei, – îi văd ascultându-mă – o săgeata în inimă și Conștiința Atotștiutoare care mă conducea până în acel moment nu știe să răspundă, se retrage neputincioasă, tace, pare uimită în fața acestei ciudate reacții. Un gol în stomac și o spaimă, și o stare de conflict oglindit în chipurile celor ce mă priveau ca pe o captivă – așa doar puteam traduce această nouă informație, care interferându-se în textul cântecului, îmi coboară brusc vocea, îmi dezleagă plânsul, simt pentru prima oară (?) cât de mărunți suntem în fața Vocii Universale transmisă prin muzică, par nedumerită, par că nu știu să iau corect nota următoare, revin cu atenția la solfegiu, și totul BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

curge bine până la capăt, nimeni nu a observat nimic, doar eu sunt lac de apă... Mi se pune nota zece cu minus în caiet... Am avut „o mică ezitare”... ***** Tot ce îți imaginezi despre tine că ai fii e greșit.

Ceea ce „îți” imaginezi și funcționează astfel întru construirea personalității tale ți-e sugerat de alții. „Te faci” cu gândul la ei. Această „persoană” care te conduce este complet străină de tine, judeci cu mintea altora, raportându-te la ei (conștient sau nu). Ea, această voință străină capătă cu atât mai multă putere cu cât dorința de afirmare este mai mare. Această concepție că ai fi ceva sau cineva trebuie ignorată de cum își face apariția, identificată și distrusă în cele din urmă.

Lumea este această concepție care te manipulează silindu-te să joci un rol bine plăcut ei. Poți să o ignori?

Gândurile tale pot să stea doar la ce ai de făcut, fără să proiecteze „reacții”, „stări”, „acțiuni”, „un fel de a fi și de a merge”, care să te „descurce” din situația în care ești? Poți reacționa spontan? (din centrul inimii?). Dacă descoperi la timp această distrugătoare (însoțitoare-paralelă) parazitară și o înlături fără milă prin înțelegere reală, deci cu aprobarea corpului, viața ta va deveni limpede curgătoare, fără opreliști. Vei trăi viața ta (expresie firească a vieții celei mari, universale, născută din ea). Dacă nu, închistarea în care te va prinde această „formă” e sigură și finalul la fel.

Ai de ales. Deci, mai întâi de toate, identifică dușmanul. ***** Lași tot ce lumii i-ar plăcea să faci – asta înseamnă să părăsești lumea. ***** Forța proprie – atât cât sunt și am din mine – nu se proiectează înafară (nu se pune sub o autoritate străină – exterioară niciodată și cu nici un scop). Am grijă de forța proprie. Ea este puterea de acțiune și discernământul. „Să scap de determinări – înseamnă să scap de modul meu de a reacționa care mă împiedică să lucrez eficient. Să deprind concentrarea și controlul corpului pentru a putea observa care sunt obstacolele ce împiedică desfășurarea liberă a potențialului meu creator. „Uite cum fac” și „acum” să mă însoțească o perioadă de timp pentru a putea trezi puterea de conștientizare.

Să fii tu înseamnă să vrei să faci ceea ce faci. În secunda în care nu mai ești în acord cu tine sau cu împrejurările, nu mai ești tu.

Cel viclean ...a găsi satisfacție în a domina pe ceilalți indiferent sub ce chip, a te impune cu orice preț și a face din BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

nereușita intenției de a fi în față suferința vieții tale fac parte din așa numita (de respins) Dorință=Ne-sațiul la orientali și Vrăjmașul=Satana la occidentali.

Acest Eu-supradimensionat, disimulat în aparițiile mici și evident în cele mari, care se roade pe sine de invidie că „nu îi iese”, te parazitează. El vrea sa fie admirat nu contează în ce loc, nu vrea decât să se manifeste, să se arate. Groaza de moarte îl manevrează.

E pus în mișcare și dezvoltat de spaima că nu există, și atunci face totul în sens invers. Un vag presentiment al disoluției viitoare îl ține în transă, îl face să se autodepășească – când atinge maximum se spune că omul a intrat în anul morții. Sufletul înțelege groaza prăpastiei. În mod obișnuit Ego-ul nu se mai poate opri din viteza cu care se îndreaptă spre ea și se prăbușește. Totuși momentul e prielnic. „Oprește-te și recunoaște că Eu sunt Dumnezeu!” ar trebui să urmeze.

Deși frâna poate fi mortală, întoarcerea dată de recunoaștere poate produce pe loc conversiunea, nașterea mistică.

Apoi urmează „întronează-mă pentru totdeauna în inima ta” drumul înapoi – altfel al purificării și reînnoirii.

Creșterea ego-ului fără ochiul atent al Sufletului poate fi mortală, autodistrugerea e evidentă. Dacă reușind să o facă, ochiul sufletului a vegheat, el poate desluși în această creștere, toate neizbânzile de fond ale „satanei”, trucurile, minciunile, găurile, îi poate vedea în plină maximă desfășurare funcționarea. Prilej bun (mijloc) prin care i se poate deconspira planul de distrugere pe care Idolul îl are cu omul. „Ești tras pe sfoară” de un fel de a fi pe care l-ai hrănit cu viața ta și care s-a hrănit din tine, întru care ai fost dirijat.

Nu se poate ieși din aceasta Urzeală în care te-ai prins decât refuzând să mai participi. „Eu nu sunt așa” și „tu nu ești eu” trebuie să urmeze. Puritatea Sufletului, a Eu-lui care observă manevrele de manipulare ale propriei tale ființe are sarcina de a străluci cu suficientă tărie pentru a face față Întunericului. Atunci, de obicei, se cere Ajutorul. Atunci, de obicei, nu se poate fără ajutor.

Ajutorul e Lumina Însăși întru care ai nădăjduit! ***** ...Te străduiești să obții ceea ce nu ai nevoie și plângi că ai pierdut un lucru pe care nu l-ai avut niciodată, aceasta e confuzia... ***** Într-o familie sunt posibile dezastrele neașteptate fiindcă fiecare, jucându-și rolul și păstrând aparența, se teme să atingă adevărul din spatele ei, ca pentru a nu-l provoca și a nu distruge astfel jocul de iluzii frumos creat. Dar ea, această realitate de dincolo, își va face apariția dintr-odată, brutal sau nu, după cum hotărăște ea și când vrea ea. Această țesătură migăloasă, 51

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

crescută din frică, se înmulțește la nesfârșit sufocând realitatea vie a spontaneității relației și îmbracă în fals viața de familie.

Teama de a nu distruge aparenta siguranță, cu greu creată, crește din ea-însăși și întărește o frică împotriva căreia s-a inițiat. Cele două frici – frica de a nu fi singur și frica de a nu distruge iluzia – se potențează și se cresc una pe alta, transformând existența în coșmar. ***** Floare, Fiule, Tată, Lumina dintru început a Ființei mele, Viața mea. ***** A trebuit să accept gunoiul, depravarea, mizeria și să înțeleg că stau în ele „spre binele meu”. A trebuit să Îl iert pe Dumnezeu pentru asta, pentru că mă ține în șuvoiul iadului, și să-L iubesc chiar dacă nu L-am înțeles. Numai acceptând imprevizibilul, se pune la lucru calitatea credinței și ești scos din tiparele obișnuite. În mijlocul gunoiului îți arzi măsura umilinței fără urmă de recompensă. Călcând peste cadavrele civilizației ce apune, pășești atent păstrând mirosul suav de floare în mijlocul dezastrului. De la începutul vieții până la sfârșit, această trecere te crește. Parfu-

mul suav birui-va? Încercarea cea mai crudă a credinței a fost a Iubitului care îți cere imposibilul fără să se arate și fără să îți spună de ce. Deodată cu cererea a fost necesar și răspunsul, pe loc, fără șovăire. Tiranul îți cere să-ți omori copiii ca să-ți dovedești supunerea.

Dumnezeu îți frânge ultima rază de susținere în fața prăpastiei și îți arată prăbușirea ce te așteaptă așteptând să te-ndoiești.

Dacă te lași oricum (nu te-ndoiești), El îți va face scăpare îmbrațișându-te precum o covată de lumină, hrănind copilul cel mic cu Seva Lui. Lipsa de îndoială nu e rigidă, e mai degrabă o lăsare în Hău, o „dare de-a huța” pe întinsul unui Fir de funigel. „pâinea sfântă la ospățul divin” (Kahlil Gibran) Eu am să fac parte întotdeauna dintre cei puși la zid. Mereu vor vrea să-mi scotocească prin oase ca să găsească acolo ascunzătoarea misterului, se simt atrași să-mi analizeze cu lupa măruntaiele, mereu Domnul le potrivește astfel, ne pune față în față cu călăii noștri, înfruntarea care pe care e continuă – mai e câte un vas de tăiat și puțin sânge de scurs – o nouă încercare ratată de a apuca și prinde Firul vieții, s-a dus iar o șansă de a ghici Începutul și astfel de a distruge semnul..!” Domnul face zilnic din sine – material didactic... (va urma)

Banchetiștii la Sesiunea de comunicări și dezbateri la Mănăstirea Lainici 52

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Ioan DĂNILĂ în dialog cu Ilderim REBREANU, ultimul vlăstar al familiei prozatorului Liviu Rebreanu

BACĂUL MEREITĂ SĂ AIBĂ UN MUZEU DEDICAT MEMORIEI LUI VASILE ALECSANDRI”

„

Ioan Dănilă: – Domnule Ilderim Rebreanu, suntem într-o zi mare: este 14 mai 2017, iar în urmă cu exact o sută de ani s-a întâmplat nenorocirea – Emil Rebreanu a fost, știm foarte bine, executat. Ne aflăm la finalul unui colocviu deosebit de expresiv, de viu, ținut aici, în sala de ședințe a Primăriei din comuna Palanca, județul Bacău, la doar câteva sute de metri de locul unde-și doarme somnul de veci fratele prozatorului Liviu Rebreanu. (Știm cu toții că Emil a devenit prototipul eroului literar Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraților.) S-a discutat intens astăzi de către invitații din Bistrița-Năsăud în primul rând, dar și de către băcăuani, despre necesitatea păstrării și venerării trecutului, materializat în locuri amintind de faptele notabile din istoria și cultura națională. Pe un asemenea fundal vă rog să vă exprimați opinia în legătură cu necesitatea ca la Bacău să existe o casă dedicată unuia dintre cei mai mari creatori de literatură de la noi: Vasile Alecsandri.

Ilderim Rebreanu: – Orice localitate în care s-au născut diverși scriitori, care au avut o celebritate ulterioară, merită să aibă un muzeu dedicat acelui scriitor. Așa sunt Muzeul Memorial „George Coșbuc” din satul Coșbuc, comuna Hordou, județul Bistrița-Năsăud, Casa Memorială „Liviu Rebreanu” din Prislop (azi, Liviu Rebreanu), Muzeul „Cuibul visurilor”, din Maieru, ambele în același județ, Bistrița-Năsăud, precum și unul în localitatea unde locuiesc eu acum – Bogdana, județul Teleorman. Așa cum s-a procedat în cazul altor mari scriitori, tot așa este nevoie ca Vasile Alecsandri să aibă un loc în care să poată fi vizitat în permanență, fără constrângeri din partea unor așa-ziși „proprietari”, care își bat joc de locuință, amintind de celebrul poet al neamului nostru.

I. D.: – Vedeți? Există această pereche, această pendulare, acest arc între locul în care a decedat o personalitate și locul unde s-a născut. Astăzi i-am admirat pe bistrițeni că au venit din patria lui Emil Rebreanu (17 decembrie 1891, Maieru – 14 mai 1917, Ghimeș, județul Bacău) aici, în locul unde și-a găsit tragicul sfârșit. Este o obligație esențială din partea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

noastră de a marca cele două puncte din biografia unei personalității: locul nașterii și locul de veci.

Ilderim Rebreanu: – La Bacău, acea casă amintind de Vasile Alecsandri ar fi foarte normal să revină celor în drept, care pot organiza un așezământ de cultură.

I. D.: – Emil Rebreanu are parte de această firească posteritate, dacă ne gândim la ceea ce se face aici, la Palanca, în numele lui, și de asemenea ce se face la Bistrița-Năsăud, în locul din care s-a ivit.

Ilderim Rebreanu: – Suntem datori față de aceste personalități și nu putem lăsa totul în voia sorții. Emil, la Maieru, acolo unde s-a născut, are parte de un „cuib al visurilor”; la Palanca, locul morții (mă rog, la Ghimeș, dar la Palanca este reînhumat), se fac eforturi pentru amenajarea monumentului nou construit lângă mormântul martirului. Să sperăm că se va face și mai mult decât până acum, și cu ajutorul meu.

I. D.: – Revenind la Vasile Alecsandri: când v-ați întâlnit prima dată cu opera lui?

Ilderim Rebreanu: – În școala primară, cu poezia Peneș Curcanul, citită și recitată, una dintre poeziile importante în acele timpuri ale școlii, la începutul anilor ’60.

I. D.: – L-ați simțit pe Alecsandri ca pe un promotor al naționalismului?

Ilderim Rebreanu: – Da, al naționalismului și al patriotismului. Mi-a plăcut poezia și chiar o știam atunci pe dinafară, fără nicio problemă.

I. D.: – Dar Hora Unirii? Nu găsiți că este nevoie de a reactiva simbolul acestui text?

Ilderim Rebreanu: – Trebuie reactivat, pentru că suntem cam dezbinați noi, românii: pe provincii, pe regiuni, pe bisericuțe... Asta ne e soarta.

Palanca, județul Bacău 14 mai 2017 Dialog de Ioan Dănilă Transcrierea înregistrării: stud. Ioana-Efigenia Solomon, Facultatea de Litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău; activitate în cadrul practicii de specialitate

53

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Mihaela BAL

ION D. SIRBU – DESPRE DOI ȘOARECI ȘI CÂȚIVA SAVANȚI O relație „onestă”. La început a fost experiența, cel puțin așa spune savantul Fronius, personaj al nuvelei Șoarecele B, profesor de psihologie experimentală în Universitatea din Genopolis, care încearcă o răsturnare spectaculoasă a materialismului și a idealismului, demonstrând că societatea oamenilor va învăța să trăiască după cea a șoarecilor, mai precis după relația care se stabilește între doi șoareci înfometați.

Acești doi subiecți sunt egali în greutate și au aceeași mărime, sunt la fel de înfometați și au aceeași șansă de a ajunge la mâncare: să colaboreze. Ei ies, când se aprinde becul verde, într-o arenă, unde, într-o firidă, este pus cașcaval de cea mai bună calitate. Un bec roșu le semnalează interdicția, căci, dacă își lipesc botul de clanța firidei, se electrocutează cu un curent slab, care nu le face niciun rău, dar le atrage atenția că nu pot ajunge la cașcaval. Alături de firidă, o pârghie ca un taler de balanță ridică geamul firidei, cu condiția ca unul din șoareci să stea pe taler și celălalt să mănânce. Apoi, într-o înțelegere ideală, rolurile sar schimba: șoarecele A (nume dat celui care mănâncă primul) trece pe talerul balanței și merge să mănânce șoarecele B. Speranța savantului este ca prin prezentarea acestui experiment să îi facă pe toți oamenii să colaboreze întru realizarea societății perfecte, bazate pe renunțare la interesele proprii pentru binele întregii colectivități. Teoria formulată de savantul Fronius pe baza acestei experiențe reunește vârsta romantică a filozofiei și pe cea materialistă, modernă, și elementele psihanalizei: „Inegalitatea, această hibridă formă de contradicție dialectică, sursa atâtor rele, probabil sursa răului în sine, este numai și numai o consecință a mizeriei sociale, a sistemului care ne ține flămânzi. Refuz să cred în predestinare pentru sclavaj, refuz să-mi imaginez niște gene în care să fie înscrise ereditar pozițiile diferențiate ale apartenențelor și satisfacțiilor instinctuale. Șoarecii mei sunt frați de sânge: egali în fața Naturii, egali în fața lui Dumnezeu, bineînțeles egali în fața măriei sale Foamea.”22 Destinul ascendent al omenirii pare să ia o curbă coborâtoare prin experiența savantului, gândește per-

sonajul-narator, profesor de ontologie la catedra de filozofie a Universității genopolitane (Genopolis este Clujul în proza lui Sîrbu). El însuși lucrează la o teză, Întregul și Unicul, prin care încerca să înfățișeze același destin coborâtor al omenirii, dar dintr-o altă perspectivă. El consideră că egalitatea este o utopie, un principiu social, „un banal artificiu al rațiunii practice”. Superioară este doar rațiunea pură.

Prin personajul-narator, Ion D. Sîrbu vorbește despre despărțirea adevărurilor eterne (rațiune, intelect, Dumnezeu) de cele fenomenologice (senzație, percepție) și încearcă să le lege, apelând la Jung. Șoarecii reprezintă inconștientul colectiv, „pivnița”, care este transpersonal. Aici se află configurate imagini polare, contrastante, care se află în individ, moștenite din colectivitate. Savantul Fronius trăiește

22

Ion D. Sîrbu, Șoarecele B și alte povestiri, București, Editura Humanitas, 2006, p. 323.

54

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

iluzia că aceste imagini pot fi aduse la suprafață prin disciplină, prin pedepse și, în final, prin recompensa morală a experimentului reușit, care se numește academic „colaborare forțată de mediu”: șoarecii dovedesc oamenilor că pofta pentru mai mult poate să dispară „fără popi, fără juriști, fără morală, prin simplă asociere inteligentă și reciproc avantajoasă"23. Profesorul de ontologie vede experimentul cu groază și milă. Chiar dacă șoarecii colaborează, chiar dacă se stăpânesc în fața tentației, totuși, așa cum stau cuminți în cutia lor, conduși de culorile becurilor savantului Fronius, asistat de valetul Hermann, arată ca două creaturi sărmane, care nu știu ce se întâmplă cu ele.

Fronius pare un dictator, care impune morala sa la nivelul instinctelor, considerând că la nivel macrosocial se va proceda la fel: oamenii vor mânca programat, se vor înmulți programat. Asistentul său poartă, la fel ca maestrul, un nume cu rezonanță germanică, de parcă Fronius este fhurerul iar Hermann un gardian SS; amândoi formează o mașinărie care schingiuiește natura, în numele unei idei generoase.

Relația dintre șoareci este onestă până la un punct, pentru că se ajută unul pe celălalt să supraviețuiască. Existența socială întrupată de cuplul de șoareci este nefirească, ia o haină estetică și politicul se teatralizează. Ei se comportă onest unul față de celălalt, acordându-și șansa la hrană pentru că sunt dresați, nu pentru că așa simt. Natura umană este cunoscută și tolerată cu minusurile ei, considerate normalitate: „un fenomen normal, dacă îl judeci din punct de vedere uman. Îndată ce se satură încep să se joace, să se hârjonească. Și asta le deranjează disciplina reflexelor.”24 Fronius ar vrea să-i vadă pe șoareci disciplinați, să respecte ceea ce le-a impus și asta nu se poate decât printr-o înfometare parțială. Șoarecii vor mânca, dar nu se vor sătura niciodată. Sistemul său social în miniatură are la bază nu disciplinarea instinctelor, ci dictatura înfometării. Explicația savantului este de natură „estetică”: „...se pare că esteticienii au dreptate: lipsa foamei creează libertate, libertatea eliberează fantezia, iar fantezia care naște artele, este în același timp și începutul dezordinii, dușmanul numărul unu al disciplinei.”25 Autonomia spirituală înseamnă începutul revoltei, nu al dezordinii, dar Fronius nu le deosebește. Pentru orice sistem social omul este un mijloc, manipulat de un conducător astuțios.

Fronius dresează șoarecii și demonstrează că societatea perfectă poate fi construită, dar, el nu se include în această societate, rămâne deasupra să dirijeze sistemul pe care l-a creat. Știe că, dacă șoarecii ar fi sătui, s-ar considera liberi, ar deveni independenți și ar uita că sunt legați de bucata de cașcaval, care îi împiedică să se gândească la altceva decât la mâncare, îi împiedică să-și depășească instinctele.

În aparență relația dintre șoareci este bazată pe echitate, dar echitatea nu există la acest nivel, unde nu există nici conștiință. Însă, la fel ca între oameni, și șoarecii se diferențiază. Șoarecele B este mai inteligent și mai ascultător, în comparație cu el, șoarecele A este indisciplinat și lacom. Pentru a marca diferența dintre cei doi, Fronius pune o pată de cerneală pe capul șoarecelui B, ca un stigmat. Deși B este mai inteligent sau tocmai de aceea, se lasă dominat de A, care mănâncă tot cașcavalul singur, în timp ce B stă pe talerul balanței și așteaptă liniștit ca A să se sature. Șoarecele A domină prin agresivitate pe blândul B care se supune, se lasă mușcat și împins spre talerul balanței, pe când din gât i se prelinge un strop de sânge. Experimentul eșuează, după ce pusese pe jar toată suflarea academică. Disperat, Fronius vrea să-și ucidă șoarecii, dar când face țăndări cutia experimentului și vrea să calce pe unul din țoareci, Hermann sare la gâtul profesorului: cel omorât ar fi fost amărâtul de B. Asistentul lui Fronius se implicase emoțional în experiment și acum se identifica cu victima. Șoarecele B ar fi un simbol al celor care trăiesc ascultând ordinele.

Dezastrul lui Fronius ar fi însemnat triumful profesorului de ontologie. El, care se revoltase împotriva cutiei ce concretiza, în miniatură, imaginea societății, gândindu-se că nu se poate să iubești omul, dar să

23

25

Ibidem, p. 326 Ibidem, p. 335 BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Ibidem, p. 335

24

55

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

construiești coridoare și grilaje după care să-l ții, este acum la fel de amărât ca Fronius. Pentru moment se lăsase cucerit de experiență, începuse să creadă în societatea ideală, în echitate, în relațiile oneste dintre oameni și dobândise o nouă viziune asupra relației dintre instinct și datorie, de aceea nici nu vrea să renunțe. Considerându-l vinovat pe Hermann, care nu a supravegheat șoarecii, îi propune lui Fronius să continue. Șoarecel B nu este decât un incident în afara experimentului.

Amare înțelesuri. La sfârșitul experimentului rămâne loc de meditație. Dacă ar fi să vorbim strict despre experiment, ar fi de la sine înțeles că nu există societate ideală, nu există control asupa instinctelor și toate utopiile sunt frumoase teorii, valabile în basme.

Natura umană conține în ea o parte din haosul primordial, care nu poate fi disciplinat.

La nivel științific, greșeala savantului se produce atunci când afirmă că șoarecii sunt monade și prin ei se demonstrează că principiul instinctualității nu există decât ca eroare a naturii. El afirmă că nu există diferențieri între indivizi, ci numai forme diferite de foame. Atunci când este înlăturată foamea, prin colaborarea forțată de mediu, se înlătură și răul social.

Apoi se contrazice prin experiment, căci, ceea ce face el pentru a stăpâni instinctele șoarecilor, este tocmai înfometarea parțială: „N-ai observat că popoarele flămânde sunt anarhice și barbare? Cele prea sătule sunt libertine și leneșe? Civilizația este opera popoarelor semiflămânde, semisătule, a popoarelor care se roagă și trudesc, ora et labora, pentru pâinea cea de toate zilele.”26 Fronius generosul, devine Fronius dictatorul.

O altă greșeală constă în confuzia dintre educație și dresaj, care duce implicit la o întrebare-avertisment: nu cumva cei care visează, conducând națiuni, la realizarea unei societăți civilizate, aplică principiul de laborator și trec direct la dresaj, prin măsuri coercitive? A fi civilizat ar fi totuna cu a fi un ins dresat, un simplu robot care acționează după cum se aprind beculețele.

Cuvântul lui Jung. După Jung, scopul științei nu este descrierea faptelor, ci descoperirea legii, care nu este altceva decât expresia abreviată a unor procese variate. În construirea teoriilor și a noțiunilor științifice, „hazardul personal” joacă un rol important și aceasta îi scapă savantului Fronius. Observația pură, așa cum este cea la care ia parte profesorul de ontologie, invitat de Fronius, nu este obiectivă. Fiecare vede altfel experimentul: „Vedem ceea ce suntem capabili să vedem prin noi înșine”.27 Pentru că este un experiment psihologic, în primul rând, cu aplicații în planul

social-politic, în al doilea rând, are nevoie de doi savanți: observatorul și cercetătorul. Fiecare trebuie să vadă experimentul atât din punctul său de vedere, cât și din punctul de vedere al celuilalt. Nu ar trebui să existe pretenția ca ei să vadă obiectiv, pentru că așa ceva este cu neputință. Fronius nu analizează punctul de vedere al colegului său, observă și analizează datele și crede că a ajuns la marea descoperire. Pentru că nu i se dă dreptul să-și exprime viziunea personală asupra experimentului, profesorul de ontologie își însușește punctul de vedere al lui Fronius până acolo, încât, atunci când experiența eșuează, el continuă să creadă că este o mare reușită și dă vina pe nepriceperea valetului, care a avut în grijă experimentul. Se demonstrează astfel că, dacă unui om i se inoculează o doctrină, va crede în ea, chiar dacă la început a respins-o.

Simbolul unificator. Ceea ce dezbină și leagă este bietul șoarece B. Tratat la început ca obiect al experienței, se individualizează când i se pune pe cap o pată de cerneală, ca un panaș. Atunci se face diferența: este mai inteligent decât șoarecele A și mai disciplinat, începe să fie privit cu simpatie. În final, este un șoarece care compromite experimentul prin renunțarea de a lupta cu șoarecele A. Își cedează mâncarea și îl ajută pe A să se sature. Se vede că este resemnat.

El devine un simbol pentru fiecare din cei care se află în cabinet: Hermann îi salvează viața pentru că se identifică cu el, crezându-se persecutat; Fronius vrea să-l ucidă pentru că i-a compromis experimentul și reprezintă eroarea, drama din afara experimentului; profesorul de ontologie se înduioșează de soarta șoarecelui B, unicul, care poartă pe cap o dungă colorată „care îi programează fericirea sau nenorocirea, îi fixează, cu alte cuvinte, predestinarea ontică”28 Entitate biologică, șoarecele B, este un amar simbol a ceea ce suntem, de fapt, și asta știu cei implicați în experiment și ignoră, fiindu-le frică de singura concluzie pertinentă a experienței: startul șoarecilor către cașcaval este „startul social, startul existențial”, întreaga viață se rezumă la acest moment. Unii, mai rapizi, fură startul, alții, îi lasă pe primii să-și atingă scopul.

26

28

Ibidem, p. 335 C. G. Jung, Tipuri psihologice. Traducere din limba germană de Viorica Nișcov. București, Editura Trei, 2003, p. 22

Bibliografie Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice în vol. 6, Opere complete. Traducere din limba germană de Viorica Nișcov. București, Editura Trei, 2003.

Ion D. Sîrbu, Șoarecel B în vol. Șoarecele B și alte povestiri, București, Humanitas, 2006.

Ion D. Sîrbu, op. cit., p. 332

27

56

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

Iulian CĂTĂLUI

PELERINI, CAVALERI ȘI AZULEJOS: JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN PORTUGALIA ȘI NORD-VESTUL SPANIEI (I) Mi-am dorit de mult timp să călătoresc în Portugalia, cu toate că știam și citisem enorm despre cultura și arta acestei țări, spre deosebire de Spania unde ajunsesem cu mulți ani în urmă, ce-i drept doar în două regiuni, Comunidad Valenciana și Catalonia. Astfel, cunoșteam o bună parte din literatura portugheză, de pildă, în timpul comunismului vremelnic triumfător îl citisem, mai întâi, pe dramaturgul satirico-viguros și poetul Gil Vicente, creatorul teatrului național portughez, apoi pe celebrul Luís de Camões cu al său poem epopeic-național Lusiada, echivalentul lusitan al Odiseei homerice sau Eneidei vergiliene, care povestește în octave marile descoperiri geografice și cuceriri portugheze. Deși versurile de început, „Cânt armele și pe bărbații care,/ din țărmii apusenei Lusitanii,/ Pe nebrăzdată de corăbii mare,…” etc. îmi aduceau aminte atât de incipitul Eneidei, Camões imitându-l pe Vergiliu cu, „Armele cânt și bărbatul ce primul din Troia venit-a…”, cât și de poeziile encomiastice îngrozitoare care-l cântau de zor pe ex-dictatorul N. Ceaușescu, “eroul comunist de omenie” etc.

Totuși, în Lusiada puteai întâlni, dincolo de patriotismul inerent, Portugalia era în culmea puterii sale coloniale, economice și cultural, un lirism melancolico-stenahoric de bună calitate, un patos de multe ori controlat, natura tropicală descrisă senzual și senzațional, unitatea acțiunii, o satiră socială polemico-pamfletară pe alocuri și o forță a imaginației deosebită. Trecusem apoi la autorii din secolul XIX, începând cu Almeida Garrett, a cărui statuie am văzut-o în orașul său natal Porto, poet și dramaturg, un pic snob și exhibiționist, care a trăit multă vreme în exil și care evoca și el trecutul eroic al Portugaliei, continuând cu Camilo Castelo Branco, care-l parodia de zor pe naturalistul Zola, și culminând cu faimosul Eça de Queirós pe care același Zola îl considera mai mare scriitor, romancier decât însuși Flaubert, deși a fost influențat de acesta, și care este unul dintre marii stiliști ai literaturii portugheze, prin capodoperele sale, romanele Crima părintelui Amaro și Familia Maia. Îl mai citisem, desigur, pe marele poet modernist Fernando Pessoa (statuia lui se află în fața cafenelei A Brasileira, Chiado în Lisabona), considerat unul din cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões, criticul american Harold Bloom, în cartea sa Canonul occidental, afirmând despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, este “cel mai BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

reprezentativ poet al secolului XX”, poet genial din opera căruia se tradusese în timpul comunismului, prin 1980, dacă nu mă înșel, doar un florilegiu, o antologie neconcludentă, intitulată Ploaie oblică și abia după 1989 avea să i se traducă masiv opera. El este autorul, printre altele, al unui text care, mai ales în ultima parte a sa, sar putea să-l fi inspirat și pe Nichita Stănescu: „Nu am nici un sentiment politic ori social. Dar, într-un anume sens, am un înalt sentiment patriotic. Patria mea e limba portugheză” (în traducerea lui Mihai Zamfir). Maestrul heteronimelor și al ieronimilor poeziei lusitane, acest poet horațiano-păgân, shakespeareano-whitmanian, post-romantic, simbolist, dar și ermetic, futurist, postromantic, în notele pe care le-a scris Despre heteronimie în concepția ei generală, în ultimul paragraf făcea următoarea precizare: „Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine - Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, și toți câți au fost sau câți vor mai fi. Fii infinit precum universul”. Din secolul XX, după 1945, fuseseră traduși și îi lecturasem atent pe: Miguel Torga, considerat „cel mai mare povestitor din literatura portugheză”, deși eu îl consider pe José Saramago cel mai bun povestitor portughez, proza torgiană, ca și cea a lui José Régio, este o continuare a poeziei sale, sau invers, care este scrisă în maniera realismului tradiționalist, uneori plictisitoare; Agustina Bessa-Luís, din opera narativă căreia citisem romanul Sibila, personalitate a anilor 1950, care se situa în afara oricărei școli sau tendințe neorealiste, existențialiste, prezențialiste, eçaqueirosiene sau camiliene, fiind a doua revelație, după marele Fernando Pessoa, „al doilea miracol portughez al secolului”, și va fi fost recunoscută ca atare abia atunci când, distanțându-se în timp, vom putea măsura „reala sa dimensiune: cea mai originală contribuție a literaturii de limbă portugheză, alături de brazilianul Guimaraes Rosa, la literatura mondială”, potrivit lui António José Saraiva din cartea sa Istoria literaturii portugheze (Ed. Univers, 1979); José Cardoso Pires cu ale sale romane politico-satirice, cinematice și cvasi-polițiste Delfinul și Plaja câinilor; Dinis Machado cu aiuritorul roman Ce spune Molero, care fusese amputat de cenzura comunistă de la noi, noroc că a apărut o versiune completă după 1989; Américo Guerreiro de Sousa cu cele două microromane bine scrise 57

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

și traduse și ele în română spre sfârșitul regimului ceaușist, prin 1988, Compoziție la viitor și Cronos și, desigur, începuse să se traducă din marele José Saramago, considerat autor comunist, deci pe placul cenzorilor și culturnicilor de la noi, care se și înscrisese în partidul comunist portughez prin 1969, pe atunci interzis, din rațiuni ușor de înțeles, omul trăind într-o cumplită dictatură de extremă dreapta, cea a lui Salazar, și din opera căruia se traduseseră deja Memorialul de la Mafra (abia după 1989, această capodoperă saramagoiană s-a tradus prin Memorialul mănăstirii, deoarece regimul comunist ceaușist nu agrea termenul de mănăstire!) și Pluta de piatră; în timp ce din opera celuilalt mare romancier portughez postbelic, Antonio Lobo Antunes, s-a tradus și am citit abia după 1989, acest rival al lui Saramago care candidase și el la Premiul Nobel pentru Literatură, dar până în prezent fără succes, vizitând și România tot după „loviluție” și luând și Marele Premiu „Ovidius”. Dintre scriitorii portughezi mai recenți sau post-Saramago, iam citit pe Lidia Jorge (romanul Valea pasiunilor), José Luis Peixoto (cu sumbrele romane Cimitirul de piane și Nici o privire) Almeida Faria (Conchistadorul) și Mia Couto (care e bărbat și nu femeie, și e scriitor mozambican de origine portugheză, cu magic-realistul roman Veranda cu frangipani), și last but not least, apreciatul filozof Eduardo Lourenço, excelent analist al sentimentului portughez de saudade/ melancolie. În fine, abia în vara anului 2017 am reușit să ajung în Portugalia, împreună cu soția mea Mihaela și fiul meu Mihai, printr-o mare agenție de turism cu prețuri mai mici, dar alta decât cea care a dat faliment recent, și cu un avion al unei companii low-cost care ne vindea un croissant la prețul de 3 euro și berea la 5 euro și debarcând mai întâi la aeroportul din Lisabona, unde am fost preluați de un autocar cu care am călătorit prin întreaga țară a lui Camões și Saramago, cu excepția regiunilor din sud, Alentejo și Algarve. Ne-am îndreptat spre orașul Coimbra, prima capitală a Portugaliei, unde am ajuns pe la prânz și cum am coborât din autocar ne-au întâmpinat niște tineri îmbrăcați în cape (fără spade) și cu pălării negre și mari pe cap de-am crezut că ne aflăm pe platoul unui viitor film de capă și spadă sau cu muschetari. Erau studenții Universității din Coimbra, cea mai veche din Portugalia (1290), care vindeau tot felul de „suveniruri de amintiri”, creioane, pixuri, magneți de frigider, brelocuri, insigne, vederi, tricouri, chipurile făcute de ei, dar cred că erau niște chinezării, n-am stat să le cercetăm foarte atent, în fine, am achiziționat și noi un creion cu muțunache la vârf. De fapt, Universitatea coimbreană era primul obiectiv culturalo-turistic care era în programul excursiei, astfel încât ne-am îndreptat înspre ea pe panta mai ușoară din Couraça de Lisboa și nu pe scările de la Quebra Costas, care-ți cam rupeau spinarea, după ce am pătruns în incinta Universității, care pe lângă clădirile clasice, avea turn clopotniță, și capelă, am vizitat „Sala dos Capelos” și „Sala do Exame Privado” (nu mai traducem, e ușor de înțeles), și mai ales Capela „São Miguel”, care amestecă dezinvolt stilurile 58

renascentist și baroc și unde am observat că tavanul boltit al capelei este acoperit cu picturi rafinate, sensibile, zidurile fiind decorate parțial cu faimoasele azulejos (voi vorbi ce sunt acestea mai încolo), iar altarul avea un perete sau un zid de fundal executat de Bernardo Coehlo, și nu Paulo Coehlo, cum credea unul dintre turiștii români, deși, mi-a atras atenția mirobolanta orgă a capelei, aflată în cofrajul ei sculptat și pictat într-un stil cu influențe... chinezești! Din păcate, piesa de rezistență a Universității, celebra Bibliotecă „Joanina”, în stil baroc, considerată „cea mai luxoasă din lume”, era închisă pentru renovare, dar m-am rugat de un custode sau paznic și am aruncat o „priveliște” observând că are trei săli înalte și întretăiate ce oferă generos decorul de bibliotecă universitară „luxoasă”, grație, mulțumită „picturilor în perspectivă ale tavanelor și rafturilor pentru cărți sculptate și pictate în mod complicat, din nou încărcate cu motive subtile” de influență tot... chinezească, potrivit autoarei australiano-britanice Fiona Dunlop. Sculptura decorativă a Bibliotecii „Joanina” a fost aurită și lăcuită de Manuel Silva (1723), dar e o operă cu caracter specific, „diferită de sculptura altarelor”, Haupt comparândo cu arta lui Fischer von Erlach de la Biblioteca din Viena. Am coborât apoi pe treptele de la Quebra Costas, ajungând prin Arco de Almedina, un portal de origine maură, de ne-am rupt șalele, nu altceva, și am ajuns la „Catedrala Veche” din Coimbra („Sé Velha”, datând din 1140), inițial romanică, capodopera a doi francezi maeștrii Robert și Bernard, cu dale siciliene (secolul XVI) și manueline arce elegante deasupra transeptului. Unii cercetători au văzut aici, însă, influența Catedralei „Sf. Iacob” din Santiago de Compostela, considerând Sé Velha „un model simplificat” al acesteia; dar o inspirație foarte directă după urieșeasca catedrală galiciană i se pare „foarte îndoielnică” istoricului de artă portughez Reynaldo Dos Santos (Istoria artei portugheze, 1976), deoarece în înfățișarea catedralei coimbriene nu pot fi surprinse câteva din trăsăturile esențiale pentru cea din Galicia, astfel, Sé Velha nu posedă nartex, nici deambulator sau navă absidială, nici mulțimea navelor din corpul central și din transept; aceste caracteristici neîntâlnindu-se la catedralele din Braga, Lisabona, Porto și, desigur, la cea din Coimbra, mai degrabă în nordul Portugaliei era influența franceză de artă și arhitectură romanică, de la Cluny și Moissac. Scriind și eu o carte de istoria artei, Biserici fortificate din județul Brașov (care a avut cronici excelente în Germania), mi-am dat seama că Sé Velha din Coimbra, „cea mai veche catedrală din Portugalia”, este o bazilică dotată cu 3 nave, cea din mijloc mai înaltă, acoperită cu o boltă arcuită în plin cintru și cu arce de susținere, iar cele două laterale au bolți cu muchii, deasupra cărora se află un triforiu (adicătelea o tribună îngustă, susținută de colonete, care înconjura nava centrală în bazilicele romanice și gotice), cu boltă în arc subînălțat; posedă o absidă cu absidiole și fără galerie interioară, iar transeptul (naos transversal) e acoperit cu o „cupolă-lanternou pe pandantivi”. Unul dintre cele mai frumoase sectoare ale catedralei este partea exterioară, care se termină printr-o absidă și două jumătăți BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

de absidiole rotunde, dar ravisante sunt și „flamboaianta decorațiune de altar”, în stil gotic, de data aceasta, „în culori vii”, proiectată de meșterii flamanzi Olivier de gand și Jean d’Ypres, precum și „Capela do Sacramento”, care cuprinde renascentiste figurine sculptate ale lui Iisus Christos și ale discipolilor Lui, cei patru evangheliști (care erau trei, Luca și Matei, a glumit un român hâtru din grupul nostru) și Fecioara Maria cu pruncul Iisus, semnate de portughezul João de Ruão.

Am mai coborât un pic, de era să-mi rup piciorul stâng unde avusesem o entorsă în tinerețe, și am ajuns cu chiu cu vai, un pic șchiopătând, la un alt obiectiv cultural important, Biserica „Santa Cruz”, înființată în 1131 de „canoanele Sfântului Augustin” și dotată cu nelipsitele azulejos de-a lungul zidului drept al naosului, unde am văzut mormintele primilor regi ai Portugaliei, Afonso Henriques și Sancho I-ul, statuile lor culcușite fiind opera francezului Nicolás sau Nicolau de Chanterenne.

Am mai observat minunatul amvon în stil renascentist italian și portalul frumos sculptat și lucrat de același franțuz.

Mai spre seară, ne-am îndreptat spre Porto unde am înnoptat la un hotel de patru stele din Vila Nova de Gaia, un oraș practic lipit de metropola Porto, cu un nume interesant, de han, parcă, „Golden Tulip” („Laleaua de Aur”). A doua zi nu am vizitat centrul istoric al orașului Porto, cum era de așteptat, ci era programată excursia opțională în nord-vestul Spaniei, la Santiago de Compostela și, evident, că am galopat urgent acolo, tot cu autocarul, pe autostrada A3, după ce am trecut prin orașele lusitane Ponte de Lima și Valença do Minho, granița portughezo-spaniolă și orașele Vigo și Pontevedra din comunitatea autonomă Galicia, considerată printre cele mai sărace regiuni ale țării lui Cervantes, Luis de „Govora”, Lope de ”Bega”, Calderon de la „Corabia”, Ortega y „Baschet” (cum glumeam noi în timpul lui Ceașcă!) și... Rajoy, deși era la ani lumină de sărăcia din România. Am ajuns la Santiago în jurul orei 12, oprind la vreo câteva sute de metri de centrul istoric, noi făcând un fel de pelerinaj din sud (Portugalia) spre nord (Galicia-Spania), spre deosebire de pelerinii clasici care îl efectuau de la est spre vest, în special venind din Franța pe Calea Franceză. În drum spre Catedrala Sf. Iacob, am trecut prin fața Bisericii-mănăstire „Sf. Francisc”, care era, din păcate, închisă, apoi era să ne izbim de un trenuleț (în stilul „titicarului” de pe litoralul românesc) care ducea turiști la marea catedrală iacobiană și am dat peste tot felul de cântăreți la cimpoaie, dintr-acelea celtice, galicienii pretinzându-se a fi de origine celtică sau celtiberă, ei având și propria lor limbă, gallego, un mixaj bizar de spaniolă și portugheză, mai apropiată de aceasta din urmă și dorind și ei să fie autonomi și independenți, dar după ce a pățit Catalonia mă îndoiesc că mai doresc așa ceva. Am ajuns în vasta Plaza de Obradoiro, unde se mai află Palacio Gelmírez (fostul Palat episcopal), Colegio de San Jeronimo (din 1501), Pazo de Raxoi (un palat neoclasic, acum sediul guvernului Galiciei, situat în fața catedralei) și Antiguo Hospital Real (evident, un spital, înființat prin secolul al XVI-lea pentru a adăposti BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

pelerinii bolnavi, în prezent hotel de lux, vorba lui Dan Pița) și am aflat de la ghizii englezi, francezi și italieni (ale căror limbi le înțeleg) că prin anul de dizgrație 711, invadată de către o armie a Califatului din Damasc condusă de berberul Tarik, Peninsula Iberică a fost cucerită de mauri (și berberi), în 7 ani, nu fără împotrivirea disperată a locuitorilor ibero-romano-vizigoți creștinați, iar influența exercitată de Islam s-a făcut timp de 3 până la 8 secole, în funcție de regiunea din Spania (căci ne aflam în această țară), fiind caracterizată prin sintagme de genul: barbarii din nord (creștini) versus rafinamentul andaluz din sud, sau barbarii din sud (adicătelea islamicii), care n-ar fi lăsat în urma lor decât ruine, adevărul fiind undeva la mijloc. Potrivit istoricului francez Pierre Vilar (Istoria Spaniei), în prima jumătate a secolului al VIIIlea, ia ființă, după simbolica victorie de la Covadonga (722), un „puternic stat creștin” în regiunile de munte, Asturiile, Cantabria și Galicia, maurii neașezându-se la nord de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara. În anul 830, o legendă nara, povestea că un cioban galican sau galician pre numele său Pelayo a găsit, călăuzit fiind de apariția unei stele, mormântul Apostolului Iacob. După groaznica decapitare și hărtănire a lui Iacob, trupul apostolului ar fi ajuns, cu ajutorul unei corăbii, pe țărmul Spaniei, iar credincioșii au înmormântat trupul lui Iacob cam în locul în care păstorul pomenit, că sună mai frumos decât cioban, făcuse senzaționala descoperire. Începuse deja, înainte de găsirea mormântului, mișcarea de alungare a maurilor, mult mai cunoscută sub numele de Reconquista, care a durat foarte mult, din păcate, însă descoperirea mormântului și apoi “Drumul Sf. Iacob”, i-a încurajat pe creștini în lupta lor dreaptă pentru eliberarea teritoriului Spaniei și împotriva expansiunii arabomusulmane în Europa care ar fi fost fatală bătrânului continent, astfel, potrivit ziaristei italiene Oriana Fallaci (din cartea-pamflet Mânia și orgoliul, 2001), dacă Isabela I a Castiliei și Ferdinand II de Aragon, viitori regi ai Spaniei unite, nu i-ar fi gonit pe mauri în 1492, astăzi în Spania și Portugalia s-ar fi vorbit limba arabă, ceea ce ar fi fost oripilant. Regele Asturiei, Alfonso al II-lea, a ordonat edificarea unei catedrale în cinstea Sfântului apostol Iacob pe locul în care s-a găsit mormântul, mai exact pe Campus Stellae, pe Câmpul cu Stea – Compostela. Santiago de Compostela (Sfântul Iacob de pe Câmpul cu Stea, s-ar traduce literal) a devenit mare loc de pelerinaj, cam al treilea din lume, după Ierusalim și Roma. În scurt timp, Santiago de Compostela a ajuns mai important și mai frecventat decât Ierusalim, care ajunsese prea periculos și nesigur. Un ghid al pelerinilor din secolul al XII-lea se află în culegerea de manuscripte latină numită Liber Sancti Jacobi; aici fiind amintite 4 drumuri pe teritoriul Franței care se unesc la Munții Pirinei. În anii 1970-1980 avea loc o „reactivare a pelerinajului” la mormântul lui Iacob, iar în anul 1993 drumul principal de pe teritoriul Spaniei a fost declarat „patrimoniu mondial UNESCO”. Din păcate, fațada principală a Catedralei „Sf. Iacob”, cea cu cele două turnuri baroc-ornamentate era acoperită cu schele, fiind în renovare, lucru bun de altfel, dar nu am putut vedea mărețul 59

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

edificiu în toată splendoarea lui. Acest monument a fost certificat și recunoscut de episcopie și Papa de la Roma prin găsirea relicvelor apostolului, deși Catedrala „Iacob” din Ierusalim pretinde, nu fără temei, că ar fi în posesia craniului Apostolului Iacob. Construcția catedralei galiciene a început în anul 1077 în timpul lui Alfons VI, ne-au mai informat ghizii cu pricina, regele Leonului și Castiliei (1040-1109) pe ruinele unei biserici mai vechi, de fapt, în stil romanic, ea devenind în anul 1120 sediul episcopului de Compostela, Diego Gelmírez. Astăzi s-a păstrat din clădirea inițială numai portalul romanic de sud (Porta das Praterías), catedrala reînnoită prezentându-se în zilele noastre ca o construcție ce ocupă o suprafață de 23.000 m2, fiind o combinație de stil baroc și neogotic. Am văzut fațada vestică cu o lucrare magnifică în stil baroc a arhitectului spaniol Fernando de Casas Novoa, după care am pătruns în uriașa catedrală, îndreptându-mă, împreună cu soția și fiul meu, spre extraordinara fațadă romanică Pórtico da Gloria, opera unui sculptor și arhitect numit Maestro/ Mestre Mateo de prin 1188, mulți dintre turiști, nu numai români, atingând coloana centrală, mulțumind, unii în gând, alții cu glas cam tare, asurzându-ne, pentru sosirea în siguranță la Santiago de Compostela, în vreme degetele lor, de multe ori murdare, lăsând tot felul de urme, din fericire, nu cele de tipul „Ion o iubește pe Maria” sau „Gheorghe + Ioana = love”. Deasupra coloanei principale se află o reprezentare a Sfântului Iacob însuși, iar în spatele lui am ochit sculptura Santo dos Croques, care s-ar traduce prin “Sfântul Loviturilor”, unii susținând că acesta ar fi un autoportret al pomenitului Maestru Mateo, iar alții, de data aceasta niște turiști tâmpiți se loveau cu capul de el sau de ea, că e sculptură, de 3 ori, crezând în naivitatea lor indestructibilă că vor căpăta câte ceva din geniul lui Mateo, înțelepciune în viață sau măcar o memorie îmbunătățită! Am vizitat și admirat intrarea în catedrală prin Puerta de la Platerias cu niște interesante basoreliefuri de pe la 1130 ce înfățișează splendid scene din Biblie-Vechiul Testament cu Adam și Eva și din Noul Testament cu Patimile lui Iisus Christos, apoi „Tezaurul” catedralei unde se afla in „bust călare”, pardon, un bust simplu dar valoros al lui James Alpheus, ce conține moaștele acestuia, apoi admirat claustrul de secol XVI și caturile superioare dotate cu tapiserii flamande, și nu flămânde, cum a zis un turist român mai ghiduș. Am ieșit din catedrală și ne-am dus glonț în spatele ei, unde se stătea la coadă la Puerta Santa, ușa fațadei de est, care ducea, evident, la cripta ce deține moaștele Sf. Iacob, deși unii susțin că acestea nu se află acolo. Era o coadă imensă, kilometrică din cauză că aceasta este destinația finală a pelerinilor și am stat vreo două ore în soare, văzând tot felul de bolnavi, mai mult sau mai puțin pelerini, orbi, chiori, estropiați, schilozi, ologi, în scaune cu rotile, tot felul de gnomi, monstruleți, homunculuși, veniți de pe toate continentele, crezând, bieții de ei, că se vor vindeca la Santiago. Era, din păcate, și o româncă având sub 30 de ani care avea o tumoare gigantescă la ochiul stâng, care-i atârna de la pleoapă și până la jumătatea obrazului, asemănătoare, parcă, cu uriașa hernie a 60

patriarhului lui García Márquez, și care avea să meargă și la Fátima în ziua următoare. Cripta, sub altarul principal, arată, prezintă substructura bisericii din secolul al IX-lea și în ea se găsesc nu numai moaștele Sfântului Iacob, ci și ale Sfinților Teodor și Atanasie, doi dintre discipolii lui Iacob, a spus un ghid spaniol, când, în sfârșit, am intrat și coborât înăuntru. Relicva de argint a lui José Losada, a fost pusă în criptă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, după autentificarea moaștelor de către Papa Leon al XIII-lea în anul 1884, susțin la unison autorii B. Llorca Vives, R. Garcia Villoslada și F.J. Montalban.

De-a lungul timpului, locul de înmormântare al Sfântului Iacob a fost aproape uitat, însă, din cauza incursiunilor regulate ale olandezilor și englezilor, afirmă cei trei autori, relicvele au fost transferate în anul 1589 de la locul lor sub altarul principal într-un loc mai sigur, ele fiind redescoperite în ianuarie 1879. Evident, că nu puteai să pupi moaștele Sf. Iacob, ca la ortodocși, fiind puse niște gratii acolo, însă credincioșii, inclusiv români, au putut strecura niște pomelnice într-un fel de cutie aflată în fața vergelelor, rugându-se pentru apropiații și apropiatele lor, rude, neamuri, prieteni, vecini, amante, metrese, țiitoare. Am ieșit din criptă și ne-am îndreptat spre Biserica Sf. Francisc, care, însă, era tot închisă și am protestat, împreună cu o doctoriță din București că de ce slujitorii Domnului nu erau la datorie să țină slujbe religioase, mese, să ne prezinte „sfânta beserică” etc. La plecare, unii și-au luat niște „amintiri de suveniruri”, precum toiagul Sf. Iacob, magneți, căni și bibelouri, dar nu din porțelan, cu catedrala Sf. Iacob, tricouri și cochilii de scoici, acestea din urmă, reprezentând simbolul pelerinilor drumului Sf. Iacob, potrivit unei legende legată de venirea Sfântului Iacob din Liber Sancti Iacobi, un călăreț a sărit în mare de pe coasta portugheză, chiar când trecea barca pe care se afla apostolul, dar, mare miracol, calul și călărețul au ieșit din adâncuri acoperiți de cochilii de scoică.

La întoarcerea în Portugalia, autocarul a oprit, mai spre seară, și în orașul lusitan Braga, supranumit „Roma Portugaliei”, din cauza numeroaselor sale biserici, originile urbei situându-se cam în timpul romanilor, când sub denumirea de Bracara Augusta era o „intersecție importantă de drumuri comerciale”, potrivit Fionei Dunlop.

Singurul obiectiv cultural-religios vizitat, pentru că nu era timp pentru altele, a fost Catedrala din Braga, dintre toate catedralele romanice, cea de aici, de la începutul veacului al XII-lea, fiind cea mai veche, în opinia lui Reynaldo Dos Santos, „calitatea ei de primat ne explică faptul că iniția romanicul portughez”, același istoric de artă precizând că a fost edificată în vremea domniei contelui dom Henrique; ridicarea ei începând prin osârdia Sf. Geraldo (1096-1109), deși în 1128 încă nu era terminată. Catedrala din Braga (Sé de Braga), realizată între secolele XII-XVIII, este „cel mai însemnat loc istoric al orașului”, caracterizându-se printr-un amestec de numeroase stiluri artistice și arhitectonice: romanic, manuelin, gotic târziu, baroc etc. Pe peretele exterior al Capelei centrale am observat rapid statuia Fecioarei Maria alăptându-l pe copilul Iisus Christos – Madona Laptelui BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

(Madona do Leite), despre care se crede că ar fi opera francezului Nicolás de Chanterenne. Înăuntru, am văzut capela regilor care cuprinde corpul morbid-mumificat al unui arhiepiscop de prin veacul XIV, dar și mormintele lui Henrique de Burgundia și al soaței sale Teresa, părinții primului rege al Portugaliei, Afonso Henriques. În partea opusă am ochit și am vizitat Capela „São Geraldo”, închinată primului arhiepiscop al Bragăi, evident, Sf. Geraldo, mormântul lui fiind parcă “încapsulat” într-o decorațiune mai mult decât poleită a altarului catedralei și e înconjurat, în plus, și de azulejos de secol XVIII care narează viața sa. Am intrat și la Tezaurul Catedralei sau Muzeul de Artă Sacră Art care e un muzeu încorporat în Catedrala din Braga fiind alcătuit din 5 colecții: Tezaurul, Sculptura, Statuile, Azulejos și Clopotele. Tezuarul, de exemplu, conține o multitudine de obiecte prețioase: îmbrăcăminte din secolele XVI, XVII și XVIII, atât portugheze cât și orientale; obiecte somptuoase utilizate în cadrul slujbelor religioase; un sicriu hispano-arab din secolul X din fildeș; o cruce de fier în fața căreia Fratele Henrique de Coimbra a celebrat prima Liturghie în Brazilia după sosirea lui Pedro Álvares Cabral, descoperitorul acestei urieșești țări. Am ieșit din sfântul lăcaș, ne-am îmvarcat în autocar și seara târziu am ajuns la Vila Nova de Gaia, la hotel unde am adormit imediat. În a 3-a zi a, am vizitat, în sfârșit, cel de-al doilea oraș al Portugaliei, Porto, situat splendid aproape de vărsarea râului Douro în Oceanul Atlantic, al cărui centru istoric a intrat în patrimonial cultural mondial UNESCO, văzând, pe rând, frumosul sediu al Primăriei de pe Avenida dos Aliados; Torre dos Clérigos (“Turnul clericilor”), cea mai înaltă clădire a orașului, alcătuită din biserică și turnul baroc ce formează un ansamblu compact, oval, operă a italianului Niccolo Nasoni (1735-1748), turn care are vreo 225 de trepte pânăn vârf la o înălțime de 76 metri; Palatul Bursei (construit în secolul XIX în stil neoclasic, cu fresce semnate de António Ramalho), apoi bisericiile lipite una de alta, „Carmo” și „Carmelitas”, prima având o fațadă impresionantă, cu toate că mi-a rămas pe retină fațada laterală care e decorată cu nelipsitele azulejos, panouri mari de dale executate de Silvestre Silvestri, reprezentând niște călugărițe Carmelite călugărindu-se; celebra Lello e Irmão, una dintre cele mai frumoase librării din lume, o clădire eclectică, realizată între 1881-1906 în mai multe stiluri, în exterior, neo-gotic, neo-manuelin și Art Nouveau, în interior cu elemente de Art Deco, numeroși turiști, inclusiv noi, holbându-se înăuntru la scara-furculiță sau scară bifurcată, legată de o galerie cu balustrade din lemn, iar la etajul superior la o fereastră-vitraliu de 8,5 metri cu motto-ul principal în latină Decus in Labore (care s-ar traduce prin: „Demnitate la locul de muncă”!) și monograma proprietarilor librăriei; podul Dom Luís I (construit de un ucenic al lui Gustave Eiffel) și expresiva Gară din Porto decorată în interior cu obsedantele

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

azulejos (plăci de ceramică colorate în alb și albastru, importate din Valencia și Andalucia, după unii autori, sau de la mauri, după alții, utilizate în special în decorarea exterioarelor și interioarelor arhitecturii din Portugalia, originalitatea lor neconstând în tehnică, nici în teme, ci în narațiune, ele spunînd o poveste). Ne-am îndreptat ulterior spre Catedrala veche din Porto (Se Velha) construită în secolul XII, dar puternic și radical renovată la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea, când „majoritatea purității originale romanice” se cam pierduse, „responsabil” fiind deja pomenitul arhitect italian Niccoló Nasoni cu stilul său baroc fastuos și extravagant. Când să intrăm în mărețul edificiu aproape ne-am împiedicat de un rusnac prost îmbrăcat care cânta de zor la o trompetă și care, în pauzele de suflat, urla ca din gură de anaconda sau de varan în limba rusă că româncele sunt cele mai mari prostituate din Europa, grupul nostru de români aproape luându-l la bătaie pe muscal și obligându-l să țipe că rusoaicele sunt cele mai mari târfe de pe bătrânul continent. În fine, în partea stângă a naosului trinavat al catedralei, am vizitat „Capela Jurământului Sfânt”, cu falnicul și maiestuosul ei altar, claustrul în care „ritmul arcelor gotice” se află în opoziție cu cele 7 panouri ale obositoarelor și mult-preaprezentelor, deja, azulejos, care înfățișează secvențe din bibliana “Cântare a Cântărilor”; apoi “Capela Sfântului Ioan” care adăpostește generos impunătorul sarcofag de piatră al lui João Gordo și o statuie gingașă a Fecioarei Maria din Batalha. Am ieșit din Se Velha și am tulit-o rapid spre Rua Infante Dom Henrique unde se afla Biserica „Sf. Francisc”, victimă și ea, (dar fericită) a renovării în stil baroc, cu o un uluitor și fastuos interior, mai ales în ornamentica ei: am observat că întregul ei suprafață a fost astrucată și încotoșmănită în lemn sculptat și poleit cu aur (adus din belșug din colonia Brazilia, peste 200 de kg. numai aici) într-o năvălire nebună de ramuri de viță-de-vie, heruvimi și serafimi, păsăret, jivine și jigănii de tot soiul. Elementul cel mai frumos și incitant al „Igreja de São Francisco” este, însă, decorațiunea scoasă în relief, poate un pic cam mult, situată în partea stângă a naosului, ce înfățișează grandilocvent dar expresiv „Arborele lui Iisus Christos”, în lemn policrom și poleit, evident, cu aur, ilustrându-i pe cei 12 regi ai Iudeei antice sub forma cloambelor unui copaciu ce se înalță din trupul lui Iisus și care se termină cu, ați ghicit, Fecioara Maria cu Pruncul, operă a duetului Filipe da Silva și Antonio Gomes (din 1725), doi artizani, meșteri localo-regionali mai puțin cunoscuți. Într-o nișă, la dreapta intrării în sfânta „beaserică” am văzut o statuie din granit a Sfântului Francisc. În fine, vizita orașului Porto s-a încheiat cu obișnuita, pentru turiști, degustare a celebrului vin de Porto, la una din cramele locale, vin care era mai mult un fel de brandy sau răchie cu gust dulce. Urma să mergem, în sfârșit, la Fátima.

(Va urma.)

61

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (V) „Secera Măriei și barosul meșterului faur!”

A prefera compania pisicii sau câinelui în defavoarea aproapelui, deci a omului, nu prea cred că e un titlu de glorie. Animal de companie și om ar trebui să fie cel puțin pe același plan al preferințelor. Altfel, e o dovadă de exces de vanitate, animalul de companie iubindu-te necondiționat, omul – nu. Altceva e când preferi companiei omului, compania bibliotecii. * O chestiune de... istorie literară: corcodușele se numesc boambe numai în Siliștea Gumești a lui Marin Preda și în Siliștea lui Ștefan Mitroi din comuna Vitănești, același Teleorman. * „Lenea – deprinderea de-a te odihni înainte de oboseală” (Jules Renard). * Cea mai profundă definiție a talentului: „capacitatea de a umple prăpastia ce separă suferința de limbaj” (Cioran). * Un scriitor e găsit cu capul pe o scrisoare lăsată posterității în care-și dezvăluia marele secret. Aflăm cum până la 40 de ani a fost un scriitor genial, plin de glorie și de bani etc. Chestie care-i atrăseseră ura și invidia confraților. De atunci s-a hotărât, pentru a putea trăi împăcat și liniștit, să scrie lucrări submediocre, iar acest lucru îi face fericiți pe colegii lui de breaslă, desigur. Dar, cum el ținea la gloria postumă, a scris și opere ce oglindesc geniul lui și pe care le lasă posterității într-un scrin. Rudele și prietenii găsesc scrinul cu pricina, iar acesta „conținea douăsprezece plicuri groase: în fiecare erau sute de foi de hârtie. Pe foi nu era scris niciun cuvințel”. Asta e în rezumat povestirea Secretul scriitorului de Dino Buzzati, povestire scrisă cu mult înainte de 1989, când scrinurile, mă rog, sertarele marilor noștri scriitori erau la fel, pline de foi albe. * Femeia ideală este Șeherezada, desigur, descrisă în finalul din O mie și una de nopți, unde sultanul Șahriar îi povestește fratelui său „despre frumusețea ei, despre înțelepciunea, despre harul ei de povestitoare, despre deșteptăciunea, despre neprihana, despre mila, despre

62

dulceața, despre cinstea, despre isteciunea, despre sfiiciunea și despre toate harurile trupului și ale minții cu câte o împodobise Zămislitorul ei”. * Și un prăpăstios și un „sceptic de serviciu” ca Emil Cioran are slăbiciuni, recunoscându-și pofta de viață: „Nu știu ce sete diabolică mă împiedică să denunț pactul pe care l-am încheiat cu respirația mea”. * Gânduri de tânăr student, adică de-ale lui Costache Olăreanu pe când era ucenic la clasici: „Ce-ar fi să descoperim că Dumnezeu nu este altcineva decât primul violonist de la Filarmonică?” * Un portret de tânăr țăran rus din nuvela Satul de Ivan Bunin: „...uriaș, gras, îmbrăcat cu o caucaziană scurtă, încinsă cu un curmei, cu opinci și obiele albe în picioare și o șapcă veche pusă peste claia de plete galbene. Mirosea a casă fără horn, a cânepă – ca un plugar de pe vremea lui Papură-vodă! – fața îi era albă, spână, gâtul umflat și glasul răgușit”. * În memoriile sale, intitulate Amintiri deghizate, Ovid S. Crohmălniceanu, uitând desigur că a fost unul din principalii ideologi (cenzori) ai realismului socialist, îl trage de urechi pe Arghezi care „a făcut concesii, destul de întristătoare”, ceea ce, de altfel, e adevărat. Și continuă: „Unii îl judecă foarte aspru că s-a dat la sfârșitul vieții cu puterea. O făcuse și mai înainte, ediția definitivă a versurilor lui debutând printr-o plecăciune adâncă la adresa suveranului. Dar așa ceva se obișnuia, a ținut multă vreme chiar de protocolul tipăriturilor, nici una nevăzând lumina zilei fără ca autorul să nu-și aștearnă buzele pe o mână princiară. Când era însă vorba de laba unui inginer, care se nimerea a fi fost și mare industriaș (Malaxa), ca în cazul volumului Hore, gestul începea să lase o impresie proastă. Și mai greu i se va ierta prin urmare că a sărutat după aceea secera Măriei și barosul meșterului faur...” Cam are dreptate, și totuși, disprețul lui față de ingineri este cu totul ipocrit, având în vedere că el însuși era inginer și dicta mersul literaturii române în toiul realismului socialist, sărutând zelos „secera Măriei și barosul meșterului faur...”

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

ESEU

Dumitru HURUBĂ

SĂ LUĂM AMINTE!...

Suntem tot mai aproape de un fenomen literar care se va finaliza, gata consolidat, cu creații condimentate din belșug cu cele mai simpatice năstrușnicii lingvistice și gramaticale care, la rândul lor, îi vor asigura fenomenului un loc neretrogradabil în următoarea jumătate de secol. Chestiunea pare complicată, dar nu e, fiindcă entuziaștii deschizători de drum practicând un soi de sofism cu ușoare dereglări de aplicație, pun la bătaie o salvatoare producție literarpostmodernistă deocamdată aflată în asentimentul noii generații de cititori. Situația se va derula în timp până la apariția unei noi… categorii de autori erupând din magma postmodernismului actual începând să fie cam… flenduros. Producția, ca să spunem ce trebuie, este perfect centrată pe nivelul de cultură al unui iubitor/consumator pantagruelic (sic) de literatură din zilele noastre, însă fără pretenții care să zdruncine un mers fără întoarcere a lucrurilor. Fiindcă, odată izbăvite de racilele neîngăduitoarei cenzuri a vechiului sistem, noile generații producătoare de creații artistice en gros, desigur!, patrimoniul autohton se va îmbogăți consistent cu valori ce vor putea fi „desțelenite”, până la urmă, din tarlaua asezonată cu mangrove postmoderniste. Această realitate este și va fi posibilă datorită generozității părintești a vremelnicului curent literar având calitatea de fiu vitreg și risipitor al modernismului, mai concret: al trecerii de la un modernism cu rădăcini sănătoase în optzecism și echinoxismul clujean, recte transilvănean. În treacăt fie spus, să nu eludăm trecerea unor autori și pe la „proba de foc” a fesbukului care, parcă bun și fidel continuator al principiului dintr-un fost program pecerist – „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” – acordă spații nelimitate creatorilor de poezie așa-zis postmodernistă. Cu proza și alte genuri literare este ceva mai greu, dar nu imposibil, fiindcă se vor găsi modalități pentru ca lumea, toată lumea!, să-și poată potoli setea de literatura tot mai la modă și mai pe placul generațiilor postdecembriste și iubitoare de șmecherul postmodernism. Într-o mică paranteză aș menționa că, în eventualitatea că vreun chițibușar va dori să pună în balanță literatura antedecembristă cu aceea postdecembristă, va avea surpriza să constate că producția literară de după ’89 va cântări cu mult mai greu… în balanță, în primul rând din punct de vedere cantitativ, în istoria literară. O seamă de autori BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

care azi nu înseamnă mare lucru, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, vor alcătui, greu de combătut, mâinele literaturii naționale. Să ne înțelegem: la modul general vorbind, fiindcă în particular se mai schimbă câte ceva,

Poetele Flavia Adam şi Ana Podaru În literatura română contemporană, mai ales actuală, are loc un fenomen aparent inofensiv, aparent lipsit de rezonanțe cumva negative. Doar aparent, fiindcă lucrurile stau cam altfel: de-a lungul celor aproape trei decenii de literatură nouă, majoritatea autorilor de literatură români și-au unit forțele formând treptat adevărate caste cărora nu le-aș spune chiar cu apucături mafiote, dar nici foarte departe de acestea. Ceea ce părea la început o simplă și inofensivă circumstanță, la urma urmei firească în contextul larg al unei democrații incipiente și relativ haotice, sa transformat treptat în organisme evoluând spre demolarea „vechii literaturi”, greoaie și depășită, și impunerea alteia, nouă, modernă, dinamică și potrivită să se integreze în marea literatură a lumii, și cu perspectiva scoaterii sale glorioase din socialism pentru a accede spre universalitate. Însă, pe de altă parte, să nu subestimăm uitarea, sau/și sfidarea tradiției, ignorarea valorilor literar-artistice, înseamnă, de fapt, autodistrugerea unui fundament solid și peren. Evident, chestiunea e complexă, de anvergură națională și intrată într-un proces ireversibil după ce în peisaj a apărut o generație de autori care se… preamăresc între ei, își acordă premii cu ajutorul unor jurii de cele mai 63

ESEU

multe constituite din autori lipsiți de cea mai elementară responsabilitate pentru literatura națională.

Există deja o serie de lăudaci, nu profesioniști, ci experți, inși care-și scriu elucubrațiile cu sfidarea normelor gramaticale, cu folosirea aiurea a semnelor de punctuație, prezentate lumii cititorilor sub formă de opuri… Dar se aplaudă, se măgulesc, se bălăcesc fericiți în apa mediocrității fără să țină seama de adevărul cum că… lauda de sine care, cu miasmele ei nu prea dă bine, dacă nu cumva se simte și o adiere a… mocirlă. Aceștia sunt reprezentanții noii literaturi, aceștia vor să anuleze totul pentru ca lumea literară să înceapă cu ei. E trist? Nu, e drama unei literaturi care a dat țării și lumii opere de valoare inestimabilă – aceasta nu e o noutate! Și-acum? Poate cineva crede că mediocritatea ajunsă la rang de reprezentativitate, va continua să fie ambasadorul unei literaturi care a fost circumscrisă universalității? Depinde cine și cu ce ocazie poate crede așa ceva! Și să ne amintim tot timpul: globalizarea nu va însemna accesul și integrarea între valorile marii literaturi a mediocrităților autohtone!

Dar, să nu fie vorba drept de o exagerare, trebuie să recunoaștem că, în epoca informaticii din ce în ce mai agresive și a tehnicizării excesive, ce să mai fi căutat scrierile unor clasici, începând cu secolele XVIII-XIX și terminând chiar cu a doua parte a secolului XX? A încerca fantezia de a-i introduce, chiar și subversiv pe scriitorii din perioadele respective întrun suprarealism sau postmodernism foarte la modă deocamdată, ar însemna o probă sisifică și riscul căderii în penibil dacă nu cumva chiar în ridicol. Pentru că este absolut inutilă căutarea de asemănări între Amintiri din copilărie, și întâmplările copilăriilor din zilele noastre… Dar nici nu putem renunța la ei, la acești autori, cu inima deschisă. Ar fi un păcat în veci de neiertat, de fapt, un pas spre sinucidere, aceasta și pentru că, nimeni, de dinafara hotarelor nu ne dorește puternici în nimic: nici economic, nici diplomatic, nici social, nici…, în nici un fel! Să nu ne amăgim!

Așadar, să reiterăm că trebuie să rămânem noi înșine, cu tot binele și frumosul creației literare tradiționale.

Așadar, să luăm aminte!

Până nu e prea târziu…

Ana Podaru scriind în Cartea de onoare a Mânăstirii Lainici

64

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

ESEU

Raluca PAVEL

HEMINGWAY: ARBORELE GENEALOGIC AL SINUCIDERII Din punctul de vedere al sociologiei, sinuciderea este definită de Emile Durkheim drept „orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect într-un act pozitiv sau negativ săvârșit de victima însăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce. Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască”29. Astfel, din această perspectivă, sinuciderea nu are un temei ereditar, dar ideea ei se poate transmite prin contagiune.

Există, totuși, persoane care se nasc cu o predispoziție înspre sinucidere? Majoritatea specialiștilor sunt sceptici atunci când vine vorba de „moștenirea” ei, dar și atunci când se zvonește că deasupra sinucigașilor planează un blestem. Întrebarea ridică cu atât mai multe incertitudini, cu cât nu sunt puține la număr cazurile de sinucideri în rândul familiilor celebre, cum ar fi cea a lui Ernest Hemingway sau a Sylviei Plath.

30

Arborele genealogic al lui Ernest Hemingway este unul marcat de sinucideri sau morți bruște, prea multe și prea strâns legate pentru a putea lua în considerare o coincidență. Blestemul familiei Hemingway a fost interpretat, de cele mai multe ori, ca urmare a supradozajului de droguri și a rănilor autoprovocate prin împușcare, însă cauzele adevărate rămân învăluite în mister. Probabil nu mulți știu că Ernest s-a sinucis sau dacă știu, probabil că nu știu că s-a sinucis cu aceeași armă de vânătoare cu care tatăl său și-a luat viața. Vă întrebați, poate, de ce articolul

se numește arborele genealogic și am menționat până acum doar doi indivizi. Nu sunt doar doi. În familia Hemingway, de-a lungul a patru generații, cinci oameni șiau luat viața: tatăl, sora, fratele, Ernest și nepoata acestuia.

Sinucideri anunțate prin destinul lor? Se poate.

Clarence Hemingway. Născut pe 4 septembrie 1871, în Oak Park, Illinois, tatăl lui Ernest Hemingway sa sinucis la 57 de ani, pe 6 decembrie. Doctorul Clarence s-a căsătorit pe 1 octombrie 1896 cu Grace Hall, cântăreață și profesoară de muzică și au avut 6 copii împreună.

29

30 https://en.wikipedia.org/wiki/File:Ernest_Hemingway_ mily_tree.svg

Durkheim, Emile. (1993). Despre sinucidere. Iași: Editura Institutul European BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

fa65

ESEU

Soț și tată devotat, în timpul în care nu se ocupa de întreținerea și gospodărirea casei și de creșterea copiilor, lui Clarence îi plăcea să-și petreacă timpul în aer liber, pasiune și dragoste pe care le-a împărtășit cu fiul său, Ernest.

Tatăl și-a inițiat tânărul și curiosul fiu în arta pescuitului și a vânatului, luându-l cu el în expediții de vânătoare prin pădurile din Michigan. Fanatic religios, el i-a oferit micului Ernesc cea mai mare parte a educației morale de care acesta a avut parte. Amintirile pe care Ernest le-a trăit cu tatăl său au fost imortalizate sub masca personajului Nick Adams din scrierile sale. Suferind de o formă agravată de diabet și depresie, măcinat de grijile și obligațiile financiare cărora nu mai reușea să le facă față, Clarence s-a împușcat în cap, pe 6 decembrie 1928, cu revolverul tatălui său, armă din epoca Războiului Civil. Fratele mai mic al lui Ernest, Leicester, a descris în Sunetul trâmbiței moartea acestuia: „Acolo pe pat stă întins tatăl său, respirând zgomotos. Având ochii închiși, în primă fază, în semiîntuneric, nu ai fi spus că este ceva în neregulă. Și-a pus mâna sub capul tatălui său. I-a alunecat ușor și retrăgând mâna, aceasta era mânjită de sânge cald”.

Ursula Hemingway. Născută pe 29 aprilie 1902 în Oak Park, Illinois, Ursula este cel de-al treilea copil din cei șase ai familiei Clarence și Grace Hemingway. A absolvit Colegiul Carleton în 1925, ajungând o binecunoscută artistă în Honolulu. A fost responsabilă pentru crearea Ernest Hemingway Memorial Award pentru scriere creativă din cadrul Universității din Hawaii. S-a căsătorit în 1923 și au avut un singur copil, pe Gayle. Suferind de cancer, supraviețuind celor trei operații menite să o însănătoșească și accentuându-i-se crizele de depresie în frecvență și în intensitate, Ursula și-a pus capăt zilele, luând o supradoză de droguri, pe 30 octombrie 1966, la 64 de ani.

Leicester Clarence Hemingway. Leicester Clarence Hemingway (15 aprilie 1915 - 13 septembrie 1982) a fost cel mai mic frate al lui Ernest. Scriitor la rândul său, autor a șase cărți, Leicester și-a intitulat primul roman Sunetul trâmbiței (1953), carte bazată pe experiențele sale în Franța și Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu publicarea lucrării Fratele meu, Ernest Hemingway (1961), Leicester este recunoscut drept scriitor, primind, de asemenea, importante beneficii de ordin pecuniar. Folosindu-se de capitalul reieșit din munca sa, a creat micronațiunea din New Atlantis pe o plută din Caraibe, destinată să servească drept sediu pentru cercetări marine. Proiectul a fost, însă, de scurtă durată, noul Atlantis fiind distrus de un uragan doar după câțiva ani. În 1982, Leicester și-a pus capăt zilelor, împușcându-se, după o lungă perioadă în care a suferit de depresie și în urma veștii că trebuie să-și amputeze ambele picioare pentru a putea supraviețui diabetului de tip

31

II, care îi măcina organismul. A murit la 67 de ani.

Margaux Hemingway. Margaux Hemingway (16 februarie 1954 – 1 iulie 1996) a fost nepoata lui Ernest Hemingway, fiica lui Jack și sora mai mică a actriței Mariel. Fotomodel și actriță, și-a început cariera cu avânt, dar niciodată nu a reușit să fie în fața surorii sale, mult mai bine văzută ca actriță. De-a lungul vieții sale, s-a luptat cu o varietate de boli, în plus față de alcoolism, incluzând bulimia, depresia și epilepsia. Suferea, de asemenea, de dislexie și nu a citit multe dintre cărțile scrise de bunicul său, pentru că nu vroia să se lase influențată de viața acestuia. A fost căsătorită de două ori [Erroll Wetson (1977 1978) și Bernard Foucher (1979 - 1982)], dar mariajele sau sfârșit prin divorț. Din 1986, au început problemele financiare și negăsindu-și un loc de muncă se refugiază în alcool, doi ani mai târziu, internându-se în Betty Ford Centru, un centru pentru reabilitarea alcoolicilor. Pe 1 iulie a fost găsită de către poliție în patul ei, cu picioarele sprijinite de o pernă, cu o carte în poală. Nu a fost găsită nicio scrisoare de adio. După moartea ei, sora sa Mariel Hemingway a declarat că ea a crezut că Margaux a murit de o criză de epilepsie (cum raportase inițial medicul legist) și nu dintr-o supradoza de droguri accidentală, astfel cum arată rapoartele făcute de către poliție. Margauy avea 41 de ani.

Ernest Hemingway. Cel mai faimos din familia Hemingway, Ernest (21 iulie 1899, Oak Park, Illinois, SUA – 2 iulie 1961, Ketchum, Idaho, SUA), „a fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume”31. A suferit toată viața de insecuritate, depresie și alcoolism. Fiind foarte apropiat de tatăl său, a suportat greu alegerea acestuia de a-și curma viața. Întregul destin al lui Ernest a fost marcat de traumă și durere: a fost victima a două accidente de avion în cursul aceleiași călătorii, unul în care și-a zdrobit vertebre, și-a vătămat splina, un rinichi și a suferit o comoție.

Consumul excesiv de alcool l-a condus înspre ciroză hepatică. Paranoic, având impresia că FBI-ul vrea să-l distrugă și că prietenii lui au vrut să-l omoare, în plus față de alcoolismul de care s-a lovit toată viața lui, el a fost internat în Clinica Mayo din Rochester Minnesota. S-a sinucis cu o pușcă, după ani de chin fizic și psihic, la fel ca tatăl său. Ernest a murit pe 2 iulie 1961. Avea 61 de ani.

Tragicul „blestem al familiei Hemingway” e marcat de sinucideri, depresii puternice, alcoolism, vieți mizerabile. Tatăl lui Ernest, sora, fratele, nepoata și în cele din urmă el însuși, toate au pierit de la acest presupus „blestem”. Totuși, poate există o genă a sinuciderii.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernest_Hemingway

66

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Flavia ADAM

POEZII SE-NTORC FIII ȚĂRII Miroase a nori și-a zăpezi, Se-ntorc fiii țării acasă Și luna adoarme în drum Și pâinea-i în abur pe masă.

Se-ntorc fiii țării-n ogrăzi, Hotarele plâng și suspină, Cât cer în pridvor și-n odăi Și-n tindă cât dor de lumină!

Se-ntorc fiii țării-n pământ, Cât noaptea îi culcă sub cruce, Miroase a iarbă și-a sfânt Și luna mai tare străluce.

Se-ntorc fiii țării în Rai, Căpițe să facă din stele, Iisus, îmbrăcat în ițari, Să calce sfios printre ele.

Iisus, îmbrăcat în cuvânt, Să calce pe câmp de mătasă, Să șadă sub grinda de brad, În pâinea-nflorită pe masă.

POEM UCIS Poem în foc, de-o escapadă: Eu nu-i plâng iernii nicio vină – Mă latră-un câine de zăpadă, Mă linge-o rază de lumină.

Un frig cât miezul de alună, Se ghemuiește-ncet sub pleoape.

ROMÂNIE, CUIB DE STELE Românie, cuib de stele, cer cu sufletul de aur, Ți-au înstrăinat tâlharii al pământului tezaur!

Nu mai curg prin pleata vremii ca un râu de foc haiducii, Nu se-aud pe câmpuri doine, numai la ferestre cucii!

Portul nostru de la țară doar în cui se mai agață, Nu mai țesem la războaie preș cămărilor din față.

Stau chircite-n colbul minții datinile vechi, străbune Și icoana din perete nu suspină-a rugăciune.

Limba din bătrâni plătită cu sudoare și ocară O stâlcim la întâmplare, să o facem dulce-amară – Parcă-i rouă-nsângerată, când, rostită pe-apucate, Inima de flori și lacrimi i se rupe-n jumătate.

Cum s-ar întrista eroii, c-au vărsat atâta sânge Iar sub crucile zdrobite, singur, vântul îi mai plânge!

Le pictează rugi pe criptă numai ploaia și văzduhul...

Pentru ce-au luptat, sărmanii? Pentru cine și-au dat duhul?

Te îndură, maică bună! Iartă-ne că-n loc de miere Noi ți-am dat să bei pelinul și te-am îndulcit cu fiere Și te roagă la Preasfântul să păstreze în vecie Neatinsă de durere sfânta noastră Românie!

ZVONURI DESPRE MINE

Poem în lan, de-o dimineață: Eu nu mă lupt cu lupi de rouă, Doar gura mea, de fel fâșneață, Despică liniștea în două.

Se tot zvonește-n paraclis Că viețile trecute li-s, Dar ochii mei, de cer sătui, Își dorm amarul în gutui

Poem în alb, de-o închinare: Amiezii-i înfloresc icoană Și ninge-n cer și moartea n-are Cârmaci s-o stâmpere din goană.

Și zeii-și strigă prin tolcer, Zăbavă morții dacă-i cer, Când întinați de ploi și vânt Trudesc lumina din cuvânt.

Poem ucis, întins sub lună: Sicriul nopții-abia-l încape...

Se tot zvonește în aval C-aș fi trecut de-al morții val,

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

67

POESIS

Dar mintea mea s-a așezat Să-mi scoată versul la mezat; Pe unde mor, pe unde curg, Încalec plânsetul pe-un murg Și-l mân mereu pe deal, în sus, Să-și urce crucea cu Iisus.

Spală cer în alb de piatră, Să se-ntoarcă fiii-n vatră Plânsului de sub năframă, Nu-i mai cere, Doamne, vamă!

FOȘNET ÎN OCTOMBRIE

Anei prinse în perete, Nu-i însângera regrete, Las-o artei jeluire, Sfinților tămăduire!

În mine și iarba-i mai înaltă, mai grasă, Cuvintele mele de mult sunt pământ – Te uită cum luna se culcă pe casă, Cum umbră îi ține poemului frânt!

Nu cresta în os durere, Ia-i-o, Doamne, cui Ți-o cere, C-au înțepenit străbunii Rugi 'nălțând sub coapsa lunii!

În mine copacii-s crescuți prin podele, Cu palme concave îi mângâi în van – Li-i frunza rărită și pleoapele grele Și îngeri de ceară se scurg din tavan.

Iar pe mine, sclava crucii, Fă-mă chip de fum nălucii Ori psaltire dimineții, Vers pictat în praful vieții!

În mine-nflorește o moarte verzuie Și plin mi-i tot cerul de foșnetul ei – Doar toamna-nciudată tristețile-și suie, În liniștea crucii, pe umerii mei.

TULBURARE Te voi aștepta la fereastră, licărind ca o stea, ca o flacără.

De mult nu mi-ai vorbit, de mult nu mi-ai pus mâna pe creștet.

Oamenii spun c-ai murit înainte ca eu să mă nasc.

Oamenii spun că acum ești cenușă.

Dar eu știu că sunt numai vorbe în vânt, cât Tu Te apleci printre rândurile acestui poem, să mă tulburi.

ORÂNDUIRE

Diandra Lorena David și Flavia Adam RUGĂCIUNE DE LUNĂ NOUĂ Lună nouă, bob de linte, Taine inima-n cuvinte, Scaldă lin în ochiul serii Lacrimile învierii!

68

Cum se așază miezu-n coaja pâinii, așa m-așez eu, Doamne, în pământ și nu mai știu de flori sau mâini îmi cresc din umeri, de tata mai trăiește-așa ca ieri sau s-a mutat în coaja altui trup.

Cum se așază pruncu-n somnul mamei, așa m-așez eu, Doamne, în cuvânt și nu mai știu ce patimă îmi crește-n vene sau de lumina cărui cer sunt oarbă.

Dar, chiar și-așa, în întunericul curbat, pot pipăi cu mâinile, cu ochii, acest poem încercuit de-o liniște albastră.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

făptura succesivă din ființa originară harta nemărginită a lumii

porți de intrare și de ieșire de oriunde spre oriunde

minutarele stelelor, misterioasă înfățișare a timpului perpetuu, deprindere memorată în oglindă, amintire amorfă, dezvăluie cartea magică plutind în râurile frenetice dinlăuntrul luminii, pe care n-am citit-o încă

omul are încă puterea de a naște zei, cum lumea mai are încă plaje însorite și spectrul luminii plutește spre insulele promise, reminiscența armoniei celeste

glorioasele sfere din strălucirea focului renasc o umbră veche, geometrie analitică topită în prețioase ornamente fragile, planul pământesc al labirintului, efecte însângerate și cauze pierdute memoria lumii, algoritmul aproximării gândurilor, țipătul înalt al stelelor nepereche, adoarme tăcută printre tigri, uită anxietatea troianului mângâind cu recunoștință botul calului de lemn, darul perfid al grecului ca om universal voi predica legea mea navigând pe fluviul alb din calea lactee, în barca sufletului vrăjit a lui osiris, deși în vise chipurile sunt oglinzi sparte, agonii ale timpului, paharul golit până la fund în cascada șuierătoare a pământului mă mândresc câtă vreme sunt eu, mă mândresc cu mine însumi, eu sunt la mijloc și tot eu la dreapta și tot eu la stânga, asemenea punctului vecin cu el însuși pe harta nemărginită a lumii privilegiul de a fi suntem făpturi ce mișună repede, repede, de la un colț de stradă la capătul de început al lumii, în bucurii zguduitoare, încât omul care dispare lasă în urma sa un loc sub soare și numai timp frumos. pământul simte firul său de plumb și astronauții se-mprăștie prin spațiul cosmic, iar preotul despică de la amvon aerul cu mâinile în largi acolade. în noaptea plictisită de sforăitul oamenilor, perna de sub cap s-a făcut piatră în somnul meu, apoi s-a făcut fulg de nea voluptoasă trecerea corpului meu și fuziunea cu corpul general al luminii, însă atât de absolută încât plutesc ca o fantasmă prin această viață sau o altă ficțiune

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

acolo splendoarea tăcută inundă strălucirea încredințată umbrei noastre, pleoapa cu spinii ei zvâcnește sub pielea scufundată, presimțire dizolvată în dezghețul de amiază al falselor zăpezi aerul pur sculptează corpul tău melodic, în timp ce arborele nopții pâlpâie în pupile, înalță bolta aprinsă, porți de intrare și de ieșire fără înconjur obositor de oriunde spre oriunde în numele tuturor când universul doarme, vorbește prin somn, prin constelații de sânge, când universul se trezește, imaginea devine act, se întâmplă întocmai, lumea intră în acțiune și-atunci merită să visezi ceea ce vezi acolo unde viața e doar o stratagemă, oamenii joacă moartea în picioare, iar pământul când se dezmeticește nu-i decât tresărire de gângănii sub uscate frunze făptura succesivă din ființa originară în dezmeticirea zilei auzi sunete frânte, mușcături în inima tigrului cu belșug de dinți hrăniți din fructele cărnii, sub un cer cu atâta pace și atâta război cosmosul strălucește cao sferă metalică, semenii își înghiontesc din aproape semenii lor, sensul lumii se rostogolește vertiginos, umbra depășindu-se în fugă prin fereastra unui nor aripile peștilor plesnesc nufărul apei cu scântei de aur din ochii păsărilor în zbor, în vreme ce omul înalță în durata de o clipă a oaselor sale putința-neputința asaltului sonor raza oblică a vieții renaște nelămurite aduceri-aminte, în vechi tăceri ticsite de cuvinte amorțite de somn, tocmai când timpul de os descărnat trosnește și se sparge din toate părțile cu un uruit enorm 69

POESIS

suntem rebeli cuminți, călugări budiști, suntem filosofii eu-lui nostru. Suntem făptura succesivă din ființa originară, până la suma sumei, omul unic întrupat în oasele-i ușoare, luate mereu prizoniere fulgerul timpului deasupra apei primul fulger ca o strălucire stranie amenință orizontul spiritelor vegetale, asemenea copilului uimit de peștii populând marea, umbre sclipitoare sau curcubeie adormite în conștiința apei atunci, rădăcina de început a timpului transpare întortocheată, umezită de disfuncțiile telescoapelor, în ciuda faptului că unii se amuză, în afara celui ce caută noaptea, sfâșiată de linii întunecate ca o bestie rănită, omul cosmic cu miros de cochilie sunătoare, viziuni năstrușnice încărcate primejdios cu pofta unor dimineți cu spatele la stele, precum disprețul din singurătate pe speciile mici, colecționate în pădure când na-

turalistul cu surâs de culoarea fluturilor albaștri întârzie în căsuța sa cu ziduri colorate, devorate temporar de vietăți carnivore, până la întoarcerea scafandrului tău însuți din amfibiile pământului această ambiguă ființă poate că s-a născut dintr-o imensă prefacere ascunsă în copilăria ta, poate așteaptă prilejul de a-și consuma existența acolo unde adam și rudele sale mediocre decojesc clipele și orele și zilele, cuprinse pe toată întinderea pielii noastre de aceea, einstein se plimbă acum cu mâinile la spate, nemuritor, pe plaja atlanticului să admire valurilor înspumate, născute de meteoritul vertiginos cu sonor galben-cubic, dezamorsat de providență pe spinarea apei astronautul pregătește nava pentru o nouă descoperire, acolo unde pe oglinda telescopului cerul s-a mutat mai aproape cu milioane de ani lumină, conspirație scufundată în abisurile lumii

Dumitru Velea, Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam şi Ana Podaru. Lecturi publice la Colegiul Naţional de Informatică Carmen Sylva Petroşani

70

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Violeta ANCIU

trei poeme unghiuri și compoziții ne contorsionăm în ritualuri pe care nu le mai putem controla, perseverăm ca niște insecte îndreptându-se cu sete către prădător, alergăm orbiți unul spre celălalt doar pentru a simți cum ne izbim de realități diferite în același timp și moment, vrem să doară tare, ca să ne amintim cum e să simți adevărul, se frâng mâinile atunci când se împreunează și simțim, simțim totul, întreg, fără gradații, pe sine, materie, univers despicat până la celulă, pătrundem în noi și trecem dincolo ne întoarcem și-o luăm de la capăt altfel, la fel, mai contează?

Capitulez. Capitulează.

Hai să plecăm! Ai merge oriunde, fără să te întreb, vreau să-mi vorbești despre oameni, despre fenomene mai știute, întinde-ți brațele să pătrundă prin mine, sunt abur, nu știi ce faci, e ceva ce știe în locul nostru, ne rupe timpul și-l înnoadă unde nu trebuie, calcă pe urmele vechi de nu mai știm pe unde am venit și de ce, trezește-te odată! privește și cunoaște, am înțepenit în fața ta! vreau să văd că știi, pe măsură ce descoperi, numai dorm de când aștept, îmi petrec somnul privind adânc în ochi un lup de argint care nu mă slăbește, mă țintuiește și izolează până devin una cu el, așteptăm amândoi să afli, ca să mă elibereze din strânsoare, simte odată ce-ți e déjà sculptat în carne și oase și sânge, recunoaște geneza, natura, instinctul, spiritul, în ochi îți vezi lupul cum te fixează sunt codul tău sursă, știu că m-auzi_

nepăsători sau inconștienți de pulsul Celuilalt ne umplem și golim reciproc până la epuizare tragem adânc în piept focul ăsta cu rădăcini cu tot ne uscăm picioarele până devin vreascuri de așezat la colțul umbrei când dă primul ger. migrăm spre nord din nevoia de cunoaștere și ne lăsăm pieile în urmă pe drumul cel mai scurt ne devorăm unii pe alții pentru că suntem canibali înainte de toate. oglindă, oglinjoară… ca un ritual zilnic cineva mușcă bucată cu bucată din corpul meu! așa am hotărât că singură trebuie să mi-l subțiez să-l fracturez să-mi mânjesc și chipul până nu-mi mai seamănă. peste noapte ghemuită într-un colț al minții din care nu mușcă nimeni altcineva îmi scoate mândră trupul în lume,

migrația inocenței spre interior ne consumăm unii pe alții și mergem mai departe

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

iar ei se bucură aplaudă și se înfruptă dintr-o carne fragedă în care eu putrezesc liniștită.

71

POESIS

Ana ARDELEANU

AI VREA POEȚI FĂRĂ TRUP Un cântec aproape vindecat Cum vei feri această ursită De curenții ce trec senini peste apă Ei nu ne cer nici viața Nu ne cer nici moartea Doar așază pianul pe mal Pentru un cântec aproape vindecat Aș vrea un răspuns Pentru vremea când l-aș putea răsplăti Cu câțiva cocori Însă indiferența se pomădează Cu restul atât de atent calculat Al vieții mele De care sunt sigură că iernile încă n-au auzit Doar toamnele, ele da Și m-au inclus în frumusețea lor mi-au arătat harta au așezat degetul pe locul auriu aici e Dumnezeul tău, au zis aici e toată aritmetica faptelor tale acum stau și ascult sunetele plopilor celebrând melancolia și semnez în alb parteneriatul cu iarna fericirea ca și tristețea rămân subiecte tabu de care gândul nu se poate atinge dar se poate lipsi de asemănarea cu nopțile lungi ce nu mai încap pe aceeași cruce cu inima ta Strănutul memoriei Sentimentele se scaldă În pulberea cărnii Acolo unde au zăcut câteva umbre Apoi au apus Totul se rotește în jurul unui trup Ce și-a schimbat de mai multe ori chipul Modul de viață culoarea lacrimei Apoi a dezertat din sine pe calul furat Și vai furiei care a întrupat miezul acțiunii Câte victime a făcut Nimeni nu le-a împrumutat patul cald Nici arma personală Pentru a apăra visul De lupii feeriei Lăutari lunatici Se-apropie de sufletul meu Și-l scot afară din culcușul stelar 72

Câteva iluzii de petrecere Îl însoțesc chiuind Încercând să-i convingă Cu un pahar de vin dulce Vinul chemării îl numesc ei Răcoarea aripei Șterge de pe frunte polenul Declanșează strănutul memoriei Și împrăștie literele aurii Ce au compus cu pasiune Momentul Exercițiu de melancolie Tema dată pentru acasă poartă voal Chipul ascuns cântă pentru nunta de cerneală Care a scris cu majuscule motivul florii-de-argint Dar nu a înțeles ultima frază Cea de lângă râu Unde păsările poposesc Pentru a bea apa lunii Muza sa poate umple o pagină întreagă Cu ceea ce timpul presupune a fi Imagine purtătoare de ideal Muzica diferențelor rupe versul Silabele se împrăștie pe zăpadă Roata de rezervă a inspirației poate înlocui orice Cât de mare și rotundă Ar fi cauza nefericirii Poemul se curbează dar nu formează cercul Dedus dintr-un alt albastru Care face un tot cu Dumnezeu Pe pârtie se plimbă degetul De la mine la tine Pentru a șterge norul dintre noi Ai vrea poeți fără trup Numai sufletul lor ca o pasăre liră Numai aburul lor încurcat în coarne de cerb Acea plutire în alb să te poarte pe aripi Dincolo de cele văzute Gestul fierbinte al minții Să modifice fierul Ai vrea să afli ce brațe leagănă poemul În copaia cărei idei este scăldat La pieptul cărui spirit este alăptat și purtat Printre metafore în giulgiu Greu de săvârșit opera greu de privit nudul BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Căci privirea încă mai cunoaște rușinea Iar perfecțiunea e luceafărul Ce rareori ți se arată pe purpura gândului

Cuvântul pe pagina albă Care încearcă să vândă Un poem interzis minorilor Unui întreg etaj de iluzii

Îți trebuie moștenirea ta casa ta de idei Vârsta potrivită pentru a străbate tărâmul înțelepciunii Cămașa de noapte purtată de îngeri odihniți Sub frunze de laur

Concluzie A fost o noapte liniștită Pentru adâncă introspecție

Am rămas fără mine Toți au plecat Am rămas fără ei și fără mine Acum întunericul e gol Nici luna nu e plină Câteva cifre mă și uită Locul meu în tine e pustiu Fluturii din stomac și-au luat zborul Căutând o altă primăvară Ce șansă ați da unui anumit tip de iluzie Să se curețe de mine Să-și spele valul malul Să-și facă un program de primenire Alte vieți să-i curgă prin sânge Cu ce gând ați intimida-o Pentru a se retrage ușoor ușooor Până la stadiul de embrion Cuvintele vor merge în coate și genunchi Până în locul unde curcubeul bea apă Aici vor afla Că însuși îngerul e o poezie Pe care o citim în fiecare seară Așezați în genunchi la căpătâiul vieții

Toate nopțile sunt la fel Îmi săpunesc conturul Mătasea lui vinovată de secole Sub care mulți lupi au urlat Multe păduri au înălțat case pentru miri Totul părea a fi o reușită Doar că pierdusem din melodie câțiva timpi Pe care nu i-am mai putut recupera N-am mai crezut în perfecțiune de atunci Pentru ca acum să mă dedic în exclusivitate Altor iluzii Cu buzele ușor trecute de miezul nopții Istorisind declamând scoțând strigăte de viață și de moarte Acolo unde a doua zi Nu se mai vedea nimic Numărul orelor de iubire rămânând imprecise Dar și cele care au udat cu roua lor Acoperișul de sare Stingându-i setea Și tot ce omul poate atinge Așeza sub ochi Alb negru dator sau nedator Pentru adâncă introspecție Știu un caz de albastru

Din mine rămâne ca un modest exercițiu de imaginație Zborul unui pescăruș Atât Însemnări din tura de noapte Bărbații dansează în jurul femeilor Cum fluturii de noapte în jurul luminii Pe muzica unei singure clipe Atât cât să prindă momentul de fertilitate Al visului lor Ochiul de veghe nu va raporta niciun accident Nu-și va face prieteni de mâna a doua Și nu va sta la masă Cu cel ce și-a amanetat coasta sabia și blazonul Așteaptă să cânte cocoșul Pentru a vedea la cine sunt arginții Cine se leapădă de propria iubire Senin ca o roză Cine-i regizorul care semnează capodopera lumii Multiplele feluri de a merge pe tocuri Țipătul frenetic al pescărușilor Îți spun bună dimineața Iar tu dai replica în șosete și capot Abia după câteva bătăi din aripi te și rujezi Îți așezi poșeta pe braț BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Care ar deveni roșu cât ai clipi Dacă ai vrea tu Știu un caz și mai limpede De privighetoare Care ar vrea să devină cuc Înainte de-a deveni damă de cupă Care să-ți câștige iubirea la masa de joc Dimineața îmi place să-i fac minții Exerciții de înviorare Să-și frângă oasele Sărind prin cercul de foc al cuvintelor Să o trimit la piață pentru a cumpăra câteva frunze de salvie De mălin puțină iederă și neapărat frunze de mentă Ele dau răcoarea dorită și întăresc structura ideilor bune Oferindu-ți să bei pe stomacul gol Vinul dragostei Când copiii liniștii încă dorm Iar Baba Cloanța nu trece cu mătura sub braț Pentru a mătura strada principală Și pentru a o stropi cu câteva lacrimi de mamă Doar timpul trece Îmbrăcat la patru ace Ca orice slujbaș al statului Pregătit pentru a intra în casa cifrelor A evidențelor și-a scadențelor Luându-i imaginației Gloria zilei

73

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE Primiți, mamă și tată, dorul meu Mamă, îți sunt c-un gând măcar dator Tată, îți las o lacrimă pe cruce Știu, prea ades vă uit, mă iau cu viața Și viața către voi, firesc, mă duce Azi clopotele bat și pentru voi Se fac pomeni, eu n-am făcut nimic Aș vrea să merg să dăruiesc ceva Să dau din viața-mi pentru voi un pic Biserica-i aproape, peste drum Merg către ea băbuțe cu colivă Bătrânul preot plictisit le cântă Cu o obișnuință costelivă Eu nu vă aflu-n vechiul ritual Vă caut în văzduh și-n amintire Și vă mai caut, dragii mei pieriți, În inima mea plină de iubire Sunteți, precum vă știu, în cer, Buni, luminoși, de pus la rană-n toate Dar unde-i cerul, este undeva, E jos sau sus, cu stele sfărâmate?

Primiți, mamă și tată, dorul meu Nu-i nici colac, nici vin și nici colivă E un oftat prelung și dureros Iubirea mea în formă primitivă

copii departe de blestem și-i ocrotesc cât pot și pot dar pentru ei astăzi mă tem ce va fi mâine? lumea moare ca un gândac strivit de roți și-i număr pe ai mei și încă la socoteală îmi ies toți doar voi murit-ați, și mi-ați luat, ducându-vă, un ultim tril, de pasăre ce se răsfață, șansa de a mai fi copil în urma voastră toate mor puterea mea s-a rupt deodată și-mi vine să mă duc și eu într-o pădure neumblată mă țineam aprig și voinic de-aici pleca nemărginirea din palmă stele-mi răsăreau iubitele-mi știau menirea azi văd ce n-am văzut vreodată cuibul e rupt și răvășit și uliii iau tot în gheare iar noaptea n-are răsărit și nu-ntrevăd decât un asfințit fără sfârșit, fără sfârșit, fără sfârșit Sărut mâna, doamna mea oarecare

azi văd ce n-am văzut vreodată

în țara care se destramă în țara care nu mai este tu m-ai născut, iubită mamă, ca pe un făt dintr-o poveste erau și-atunci lupi și hiene era și-atunci urât în lume când tu și tata, fericiți, mi-ați dat tu sân, iar tata nume și-apoi, prea grijulii cu mine m-ați apărat de cele rele ținând departe norii negri și mie dându-mi numai stele azi nu mai sunteți, țin la rându-mi 74

Sărut mâna, doamnă, oriunde ai fi În rochiile tale înflorate sau liliachii, Nordică, între eschimoși, Sau în satul meu, forfecându-mi ulița în galoși Sărut mâna, doamna mea calmă ca un pinguin, Ca o focă înotând prin tulburele meu destin, Arătoasă și victorioasă Retezându-mă – nu mereu – ca o coasă, Drept pedeapsă că nu ți-am repetat matinal că ești frumoasă Sărut mâna, doamnă, oriunde ai fi, Tu care de cele mai multe ori nu mă știi, Născătoare de idei și copii, Mobilându-mi viața cu rarele mele bucurii, Sau trimițându-mi de departe răvașe cu poezii BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Sărut mâna, doamna mea din absolut, Fie că te-am avut, fie că nu te-am avut, Îngerul meu păzitor, În cerul în care-mi ești, unică ciutură cu lună și cocor Azi e o zi ca un sfârșit de lume Plouă, iar universul este orfan de glume Încruntat, ca un palat Care s-a surpat Am, în consecință, o unică salvare Să-ți transmit sărut mâna, doamna mea oarecare, Doamna mea, de oriunde ai fi, Dă-mi, dacă nu ai un răspuns, poezii frumoasă ca o copertă de carte

mi-era dor de tine și eram, cum să zic, departe, mi-era dor de tine ca de un început de carte pe care nu ai parcurs-o până la sfârșit iar cartea părea cu capitolul ultim infinit mi-era dor de tine și-mi era dor cum de apă îi e unui ulcior îmbătrânind încet, dat neputându-se obișnui, cu blestemul lutului lui ars de a nu mai înmuguri mi-era dor de tine, ca unui cocor care nu se poate dezvăța de patima dezlănțuitului zbor eram eu și tu, fiecare la un alt capăt de lume versurile pe care ți le scriam erau de-a dreptul postume acum îmi dau seama că am visat ne găsim amândoi pe harta de țară și țărână a aceluiași pat pentru care ne-am da viața cu adevărat

femeie ca un alint de sărbători copertă la o carte frumoasă, pe care o scrii de multe ori, cu toate că nu am nimic de corectat la cele, atâtea, câte ni s-au întâmplat mi-era dor de tine de parcă îmi erai departe, mi-era dor de tine ca de un capitol, neparcurs, de carte azi ești coperta capitolului meu nedefinit, pe care încă nu l-am dus la sfârșit ieri pe stradă căzuse un bătrân cerșetor – preambul la o emisiune TV – Nu mai sunt cum am fost, nu mai sunt mai deloc Nu am timp nici să râd, nici să plâng, nici să joc Trăiesc respirând într-un trist iarmaroc Unde unii de alții fluierând își bat joc Ieri pe stradă căzuse un bătrân cerșetor Accident interzis, încurcând mersul lor Barieră la pașii care vieții dau zor Și n-au timp să observe oameni bieți care mor Pe trotuar zace încă umbra bietului om Sau e umbra-schelet a uscatului pom Desfrunzit pân-la ultimul vieții sale atom Spune-mi Doamne că nu-i nici copac și nici om Se usucă în noi ca o zi grea de post Sentimentul de milă nu mai este ce-a fost Interzis e să vezi, lângă tine fiind, Oameni ce-s încă vii, de fapt oameni murind Luni mă cheamă Marina, să vorbim, mi se pare Despre lumea căzută într-o grea nepăsare Despre cum nu ne pasă, despre cum nu ne doare Dar murite-s cu toate, stinsă-i vorba candoare Iară mila rămasă-i doar în dicționare

Flavia Adam, Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu și Dumitru Velea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

75

POESIS

Adelina CONSTANTIN

flori și spini pleoapă încleștată zăpada nelăsând ochiului vederea orbul ascultă aceeași linie melodică mereu același poem rescris/continuat semiîntuneric în faìa porìii cu obrazul sprijinit în pumn bătrâna butură veghează în casă veioza-i stinsă demaraj motocicleta dispare în urmă volbura albă înghiìite maluri inundate de viitură străzi de întuneric cutreieră sinele

lumină un înger răsfiră mărgăritare flori și spini pe pământ la tot pasul cuie file răsfirate / imagini în cioburi și orbul orbul non/verb aspirând spre nirvana zumzet îndepărtat pământul la distanță și totuși acolo invizibil privești înalță tulpina poezie-n văzduh îmbată simțuri îi cresc aripi spre soare-răsare pleacă muritor întoarce-te înger

miros de iarbă și ploaie

***

gâdilă nări de duminică menta sălbatică mlădioase valuri sclipesc smaralde cât de mult înclină balanța ieri-ul din azi acele două note din sonata lunii

adânc sub zăpadă "corolă de minuni" poezia înger

și oful cel mare ascunde-l sub troiene să mă ierți muză de nu te voi lua în seamă uneori cărările sinelui viscolite-s digul trebuie întărit orbecăind printre cuie caldă devine rugina-n 76

odihnește-ți ochii pe pleoapa copilăriei încalìă nisip întoarce clepsidra spre cartea cărìilor captain planet și legenda lui zorro cireșar zburând între ìara minunilor și insula din ziua de ieri dar mai ales nu deschide ochii deschide ochii BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

zeul-arc zeul-arc/ lumină-ndepărtată deasupra mușuroiului revelează configurații stranii îmi iau umbrela o desfac iau poțiunea dispar Flirt străvezie răsărită din valuri pisică sălbatică flirtează tocuri picioare lungi fustă mini la brațu-i Musset mâine Lamartine pe fundal Cohen nasturi se desfac altă vară deja bătrână

sutienul nu mai e la vedere trend-ul ducă-se pe pustii fluturi mii roiesc între lumi bine șmirgheluită orhideea zâmbește * umbră poemului ochi universal șterge praful * arid bătrânul suflet se chircește precum scheletul desfrunzit din stepă metehnele-ntre doi sori se-mblânzesc și renasc apoi greblate lucruri nespuse înfierate

Banchetiştii pe treptele Mânăstirii Izvorul Tămăduirii de la Lainici, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, Părintele Stareţ Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea, Petru-Ilie Birău, Elena Marica, Nicolae Băciuţ, Evelyne Maria Croitoru, Florica Chivu, Iulian Chivu, Diandra Lorena David, Gela Enea, Dumitru Toma, Nicoleta Crăete, N. Georgescu, Flavia Adam, Cosmin Adam, Părintele Ştefan, Stareţ al Mânăstirii Sf. Arh. Mihail şi Gavril de la Pietroasa, Nicolae Costache, Cornel Nistea, Doru Roman, Mihai Barbu, Adrian Ţion, un călugăr şi Traian Dinorel Stănciulescu

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

77

POESIS

Mihai BARBU

12 poezii cu constatări (prozaice) din…

Realitatea ilustrată (și imediată) I. Viața și pasiunile lui Jean d’O & a neprețuitului său editor Ai fost extrem de curioasă, nu-i așa?, să-l întrebi pe d. academician/ ce i-a plăcut lui cel mai mult și mai mult în (prea) lunga sa viață,/ Jean d’O ți-a zis c-a iubit, în ordine, femeile (alea frumoase ca tine…), scăldatul în mare/ și, abia într-al treilea rând, Cărțile./ La aceeași întrebare, editorul Gallimard/ ți-a dat cam aceleași răspunsuri./ Ordinea a fost, oarecum, alta./ Nici pentru el Cărțile n-au fost/ o prioritate absolută.

Nici n-ai idee/ cât m-au durut pe mine genunchii/ la interviurile alea perverse…/ Bine că le-ai folosit cărțile/ ca să nu-ți julești prea tare genunchii/ pe parchetul acelor auguste încăperi, te-am consolat eu, un cititor înfocat de interviuri, jurnale și memorii.

tu, față-n față cu aceste iminente dispariții, te-ai gândit doar la tine./ De ce doar când am adus vorba de Sudan/ parc-ai căzut direct din tavan?/ (E, rămânentre noi, ultimul/ exemplar de mascul din specia rinocerului alb.) L-ai sunat imediat pe Eugene Ionesco și/ academicianul francez ți-a confirmat năpraznica știre./ Beranger – la fel, Erai cu moralul la pământ./ Dar cu mine, ultimul Sudan de pe strada mea,/ din cartierul tău, din orașul nostru, cum rămâne?/ Fă, te rog, fă și pentru mine ceva!/ Te implor, iubita mea, nu mă mai scăpa, nu mă mai rata,/ nu mă mai uita, nu mă mai lăsa, nu mă mai trăda…, nu mă mai…nu mă mai… (“Bine, Avrame, no, hai!” Asta-i în cazul că/ vreți un final cât de cât fericit. Dar/ pentru critici e clar: nu-i decât un bull schit…)

IV. Sănătatea, la o anumită vârstă…

II. Câinele Huskie de pe strada Avram Iancu Un huskie mare și trist păzește,/ de dimineață până seara târziu, chioșcul cu/ covrigi, burek-uri și plăcinte cu poale-n brâu./ Câinele se uită plictisit în ochii clienților/ și își vede, liniștit, de siestă./ Dacă te oglindești în ochii săi,/ de un albastru imaterial, te și vezi, lapona mea,/ conducând sănii trase de câini prin îndepărtatul pustiu artic./ Huskie-ul Mitică Placidu mai trage, când strada/ Avram Iancu virează la dreapta,/ și câte-un pui de somn./ Pensionarii ce-au uitat să socotească exact curgerea/ timpului zic c-ar fi vorba de-un somn lung/ cam cât o noapte polară./ Veterinarul locului a constatat că Placidu’ nostru/ ar avea un comportament bipolar…

III. Iubita mea, se stinge pangolinul…

Oamenii de știință ne-au avertizat,/ Iubita mea, că-ncet, încet, se stinge pangolinul./ Nu se simt prea bine nici hipopotamul, nici broaștele de pădure,/ nici anganok-ul, cea mai rară broască țestoasă din lume./ Maimuțele din provincia Yunnan dau semne, și ele,/ că nu vor mai face mult timp umbră pământului./ Licuricii-s pe cale să nu mai lumineze,/ vulturii filipinezi – să nu mai planeze iar/ necrofagii îi ignoră pe toți trei magii./ Leopardul de zăpadă s-a săturat,/ până peste cap, de încălzirea globală./ Antilopa? Hai, pa!

Morunul nu mai are/ icre nici pentru moștenitori./ Și 78

Sănătatea este atunci când, în fiecare zi,/ te doaren alt loc. Deștept doctorul care/ a descoperit chestia asta. Alaltăieri/ am simțit că mă doare-n cot, ieri am constatat/ că mă doare-n fund, azi/ am observat că mă doare-n… bulă./ Abia spre seară, honey,/ te-ai autosesizat și ai intrat, oficial, în panică…

V. Un testament în coadă de pește Poetul națiunii nu se simțea prea bine și/ a socotit c-ar fi bine să cheme notarul./ A strâns, pentru ultima oară, toată familia în jurul său./ “Nu vă voi lăsă drept bunuri după/ moarte decât un nume adunat pe-o carte”,/ a hotărât capul familiei./ Anunțul a căzut, ca/ o slovă de foc, în prag de Mărțișor./ “Pe Cartea de telefon e bine?”, a întrebat Tipograful/ ce lăsase baltă Biletele de papagal/ și care venise, ca tot omul,/ să caște gura la eveniment…

VI. Câteva întâlniri epocale. Cu Ernesto & compania Ernesto s-a întors fericit din America tuturor posibilităților/ A lucrat la un restaurant unde/ și-a rupt spinarea cărând tăvi cu mâncare/ la tot felul de paranghelii, recepții,/ la nunți săptămânale și, uneori, la botezuri./ Purta o ținută adecvată și avea prins în piept/ un ecuson cu numele său de care/ era foarte mândru.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

În primii/ douăzeci de ani a avut parte de/ două întâlniri memorabile. Odată a venit,/ la restaurantul unde trudea, chiar Guvernatorul statului./ După ce i-a citit atent ecusonul l-a întrebat:/ “How are you, Ernesto?” și i-a strâns mâna,/ cu puterea pe care i-o conferea funcția./ Altă dată, la câțiva ani distanță, a venit însuși Lary Holmes,/ fost campion mondial la box, care după ce i-a citit/ ecusonul l-a întrebat direct: “How are you, Ernesto?”/ și i-a strâns, delicat, mâna. Ernesto mi-a reproșat,/ de câte ori mă invita la câte-o cafea lungă, americană,/ că am scris despre el tot felul de prostii dar/ n-am pomenit niciodată de acele memorabile întâlniri./ Avea perfectă dreptate. Într-o zi, eu am plecat hai-hui/ cu Loganul prin țară și el a șterso,/ pe neașteptate, Dincolo./ Acolo va avea parte, nam nicio îndoială,/ de întâlniri mult, mult mai importante./ Dar habar n-am dacă, zăpăcită cum era, nevastă-sa i-o fi pus și mândrul ecuson în tristul copârșeu…

VII. E oficial. Celularul meu are scăpări de soft Mi-am schimbat, ieri, cauciucurile de vară cu cele de iarnă./ Operația n-are nici o legătură cu ceea ce-i afară./ Iarna-și face de cap./ E când primăvară, când toamnă,/ câteodată mai și ninge./ Acasă, calc în vârful picioarelor indiferent de anotimp./ Manuelei, când îi plouă, când îi ninge./ Rar îi mai e cerul senin și orizontul albastru./ Celularul meu, aproape mereu atoateștiutor,/ nu mi-e de niciun folos./ El mă ține, permanent, la curent/ cu temperatura de-afară și/ ridică din umeri când îi aduc vorba despre/ starea vremii din interiorul nostru casnic...

VIII. Poezia în care Diktatorul n-a fugit La Revoluție, Poetul i-a dat ordin Generalului/ să strige-n gura mare, cât l-or ține bojocii,/ că Diktatorul a fugit. Ăla, că câr, că mâr, s-a eschivat/ și n-a zis, pe postul național, ce i-a poruncit Poetul./ De-atunci a trecut mai bine de-un sfert de secol./ M-am uitat și eu peste tot, din baie până-n cămară,/ în living și-n dormitor, chiar/ și-n dulapurile ticsite din bucătărie./ Măi, să fie! Îmi e din ce în ce mai clar./ Eu, vă spun sincer, nu cred c-ar fi fugit./ Am dat de el peste tot./ Cu alte măști, juca-n aceeași piesă…

IX. Viața între două orizonturi paralele În cea mai lungă noapte a anului s-au închis/ toate minele din Valle Nera. De azi înainte, minerii/ nu vor mai trudi în abataje, nu vor mai săpa nici galerii, nici tunele,/ nici puțuri care pot face legătura dintre cei din

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

adâncuri/ cu oamenii care trăiesc la suprafață, cu lumea lor,/ cu cerul nostru, cu orizontul zero./ Ei nu vor mai da lumii cărbune și-au fost lăsați/ să mai circule, bezmetici, de colo până colo,/ până vor ieși la pensie,/ pe câteva galerii și pe niște puțuri oarbe./ Puțurile oarbe sunt acele lucrări verticale, comandate de administrație/ ca să nu vadă niciodată lumina soarelui…

X. Agatha, femeia ce-mi inspiră crime…

Doamnei Agatha Christie îi veneau ideile/ pentru crimele sale cvasi perfecte/ pe când spăla vasele în bucătărie./ (Atunci medita cum se făcea că anonimii ei soți, dnii Christie și Malowan, o-nșelau la greu cu tot felul de parașute…)/ Mie îmi vin aceleași sadice porniri când văd,/ o, my sweet girl,/ teancul de vase ce așteaptă (răbdătoare ca un animal de povară) să/ le vină rândul la apă caldă și detergent Floral./ Pare, desigur, că-i un incident banal…/ Dar sunt munți falnici de farfurii adânci,/ de farfurii plate întinse cât Câmpia română,/ boluri pentru salată cu fundul mai profund decât Groapa Marianelor,/ cești cu modele pictate pe o sticlă mată pentru/ ness, arabică sau decofeinizată, Cred că/ doar investiția comună într-o mașină automată de spălat vase/ te-ar mai scăpa, my dear house keeper,/ de crima oribilă din Orient Express./ (Și, te avertizez, te-or căuta în van. Nu te găsi nici măcar afemeiatul arheolog Malowan...)

XI. Avem dovada: Arta bate viața!

Am revăzut, prieteni, în zilele sărbătorilor de iarnă,/ Columna, un film istoric despre iubirea, cu năbădăi, dintre un roman,/ d. Richard Johnson, și o femeie dacă, dra Antonella Lualdi./ Din dragostea lor, ne sugerează scenaristul, s-ar fi născut poporul român./ După aproape 2.000 de ani, românii noștri își caută,/ în număr din ce în ce mai mare, rădăcinile./ Mama – la Roma, iar Tatăl – la Londra…

XII. Fără. Fără alte comentarii…

Ce-ar fi fost Unchiul Tom fără coliba lui,/ Dama fără camelii, Capra fără cei trei iezi,/ Alba ca zăpada fără cei șapte pitici,/ Cele șapte neveste fără cei șapte frați, ce-nseamnă/ o crimă fără Orient Express,/ Zgomotul fără furie, Bătrânul fără mare, Viața fără Mississippi,/ Alice fără Țara Minunilor, Război fără pace,/ Romeo fără Julieta, un portret fără Dorian Gray,/ cinci săptămâni fără balon, Moara fără noroc,/ Mistrețul fără colți de-argint, Stan fără Bran,/ Bran fără Stan, Tu fără mine, Eu fără tine?/ Răspunsul, prieteni, e, e, e…/ (Scuzați-mă, doamnelor și domnilor, dar am un lapsus teribil./ Promit, că-n viitor, voi fi mult mai abil…)

79

POESIS

Elisabeta BOGATAN

IDILE Chipul ce putere mi te soarbe chip mirat din luturi oarbe luturi rare și amare să îmi stai drept în cărare să m-aprind și să mă doară când m-atingi așa-ntr-o doară lăcomind o clipă plină potopită de lumină Nordul din Feng-Shui știu că ești bun tu ești nordul deci spre tine să mă-ntorc mereu e bine uite iacă nu mai pot tu ai umbră și răcoare tremur din cap la picioare când aproape-ți stau vezi bine

ca neaua proaspăt așternută pe-o cărare pe care nimeni nu vine ca o lungă așteptare mă rezem de tine râzând și simt în lăuntru-ți toate culorile vibrând și nu mai știu cine ești așa cum nici eu nu mai știu cine-oi fi fiind prin pustiu de oglinzi rătăcind Visul

parcă-mi vine chiar să-ți strig că sătulă sunt de frig însă parcă îmi și place când mă prinzi și nu-mi dai pace poate totuși n-o fi greu frigul tău și frigul meu mi-or părea ușor de dus pe tăiș de gând în sus

parcă ești parcă nu ești visule mă ispitești dincolo de neștiute hotare pe nemaicălcată cărare cu nemaiauzite povești

Albul

și m-aș răsfăța în brațele tale mereu

te privesc cu mirare ești alb ca o foaie de hârtie din care poemul a plecat

nepăsătoare la vremea ce trece

80

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

de n-ar cădea clipa prea rece de nu mi-ar fi lutul prea greu Hotarul oh îmi place că mă ții strâns mai strâns hotar amar dar slăbește-mă măcar să răsuflu când

și când nu mai știu de-i gând sau lut ce-n strânsoare-a încăput nu mai știu de ce te-am vrut râd când spui că nu mai pleci că-mi vei fi mereu aproape mai aproape mai aproape de picioare și de buze și de pleoape

Banchetiştii în noua Mânăstire Izvorul Tămăduirii de la Lainici, Cornel Nistea, Petru-Ilie Birău, Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Augustin Doman, Nicoleta Crăete, Nicolae Băciuţ, Doina Georgescu, Doru Roman, Ana Podaru, Mihai Barbu, Părintele Stareţ Ioachim Pârvulescu, Nicolae Costache, Mihail Diaconescu, Părintele Ştefan, Gela Enea, Dumitru Velea, Iulian Chivu, Flavia Adam, Traian Dinorel Stănciulescu, Elena Marica, Cosmin Adam, Adrian Ţion şi Dumitru Toma

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

81

POESIS

Dorina Brândușa Landén

MITOLOGIA MORȚII MODERNE (IV) Călătoria (fragment) * Lungi, prea lungi sunt tăcerile, exagerat de profunde, cercuri prea perfecte în lunga și ciudata mea călătorie, în jalnica mea navigație prin lume, printre locuri și oameni expunându-și imaginea în mărime naturală, oameni care din turnul lor de ivoriu își apleacă privirea într-un arc perfect care le cuprinde toate zilele.

Măști ieșite din uz, chipuri fără oameni în spate.

Umbrele de pe pereți care preced defilarea celor aleși dispar odată cu sosirea acestora. Secvențe ale unei memorii prea încărcate, brize putrede împresurând inima de jur împrejur.

Timpul iluziilor? Pașii…? Aleg singurul drum care mă pierde. După arta pe care ne-a dat-o cuvântul eu sunt în strigătul meu. În ceea ce privește trupul, când l-au întrebat până unde a ajuns, le-a spus că până la capătul lumii și când și-a dat seama că pătrunde într-o catedrală înghețată, întunecoasă și-a deschis bluza la piept dăruindu-și lumina.

Un vânt arzător trece spulberând liniștea și toate vorbele nerostite, sigilate, aleargă dincolo de ceea ce se cheamă hotare, acolo unde sfârșesc toate drumurile și niciunul nu începe. Încerc să fluier dar nu scot niciun sunet, buzele îmi sângerează și cuvinte de-a valma curg ca apele atunci când se împrimăvărează și sloiurile se topesc. Dar fiecare cuvânt trage după sine un con de întuneric.

Dacă aș putea vorbi mai limpede ai înțelege că atâtea lucruri se petrec indiferente de cuvinte, că timpul ne roade carnea apropiindu-ne de moarte.

Sentimente în flux și reflux își pierd vocea printre florile fără nimb ale acestei ierni care se dilată, cuprinde totul fără să ezite, fără patetice viclenii, fără acel venin al drumurilor întortocheate. Mișcările sufletului sunt mișcări de lame iar eu nu-i mai pot da odihnă. Gesturile sunt mai limpezi decât peretele zilei, muzica lor curge în felul său, liberă, fără libret, îi ascult pasul moale îndepărtându-se ca sunetul unui flaut pe care l-aș fi pierdut. Gura mea e tăcută. Frigul este gol și se-ntinde. Tu, omule care umbli pe drumuri, vorbești și ești viu, stabilește un echilibru între locurile comune și arma cuvântului altfel nici aurul nu va crește în pământ arid.

82

Cuvintele tale sunt răni proaspete în căușul mâinilor mele.

Răspunde-mi, în pragul singurătății, dacă trec prin ușa ta, ușor ca un anotimp abia întrezărit, se va umple inima ta de lumină? * ”În realitate, dezamăgirea nu are de-a face cu lucrurile din exteriorul nostru. Cei vinovați de propria noastră dezamăgire… suntem noi.” (Albert Camus) Lumina se întoarce împotriva luminii, umbra se refugiază în umbră.

Degetele îmi sunt încleștate în mănuși. Frigul crește pe câmpuri albe, sculptate fără cusur. Aici a fost o fântână, dincolo sunt niște pini uriași, un prag de casă, un zid vechi de piatră care pare a fi spinarea înzăpezită a unui dinozaur, șoseaua europeană. Lumea irupe într-o diversitate de trăsături exacte, tristețea îi colorează notele ridicându-se ca un urlet într-un imens hangar abandonat. Între lumea de care mă lovesc fără să-i înțeleg scopurile, nici obiceiurile și starea totală de așteptare, trăiesc de izbeliște risipindu-mi ultimele rezerve de echilibru. Noaptea se lasă cu promisiunea clară a insomniei.

Greșeală!

Ce dorință mă face să merg mai departe? Dorința e doar o rană deschizându-se ca o floare carnivoră care își devorează propria-i substanță dinăuntru în afară și din afară înăuntru, simultan, o absență care rănește până ce nu mai simți și nu-ți mai amintești sensul durerii.

Cultivă-ți rana, hrănește-te din sucul ei, înfășoară-te în mantia ei țesută din firele cele mai tainice, învață să o recunoști până la amănunte, nu o amesteca în mizeria fiecărei zile, învață s-o păstrezi pentru clipele singurătății tale, fă-ți din ea scut.

Din nou greșeală!

Ce mai faci? Dă-mi un semn înainte ca toate telefoanele lumii să țiuie, computerele să furnizeze date falsificate avioanelor care să nu se mai ridice de la BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

pământ, dă-mi un semn înainte ca distrugerea, focul să potențeze schimbările la nivel celular. În timp ce pe tine te împodobește indiferența și comoara tăcerii tale rămâne nedescuiată încerc să te strig și o cădere de zăpadă îmi acoperă chemarea. Am ridicat mâna să o opresc. Acum. Mai târziu nu mai are rost. Ca un bolovan se prăbușește, mereu, în prăpastia în care locuiesc la marginea timpului, în limbul tăcerii. Dar nu auzi, nu înțelegi și zadarnic deschizi încă un pic robinetul cu oxigen pentru a-mi trece peste chip aerul dulce și înalt cu care ridici în văzduh zmeul ultimului poem pe care l-ai scris.

Niciodată nu e timp îndeajuns să-ți spun adevărul.

Timpul se contractă până plesnește ca o lubeniță din care țâșnesc semințe lucioase, neroditoare.

Măsor goana întunecată a orelor.

La îndepărtatul capăt al drumului și al lumii bariera dintre realitate și utopie e doar o linie subțire, roșie ca un firicel de sânge.

Ce mă fac cu atâta iubire de oameni? Vrem să ne înveșmântăm în ea sau să o aruncăm ca pe o bucată de marmură sfărâmată? Numai un cuvânt. De cele mai multe ori ajunge un singur cuvânt. Te pot chema și-ți pot promite în șoaptă să nu te mai chem. Tot timpul e iarnă, am nevoie de această insulă care să mă mențină plutind peste zăpada pe care o străbat scufundându-mă.

Durerea și-a clădit casă în trup. Amintirea trupului meu tăcut mă zdrobește.

Pot sta închisă într-o odaie fără să rostesc un cuvânt. Voi avea grijă de mai bine ori de mai rău.

Din nou greșeală!

Fac abstracție de unele lucruri pe care nu vreau să le rostesc.

Cer vieții și semenilor mai mult decât îmi oferă și nu știu cât timp voi izbuti să duc această luptă sterilă, să continui această călătorie. Din cauza intoleranței pentru slăbiciune, cândva, o parte din mine va muri într-un fel oarecum stupid fără măcar să fii rupt pagina cu dedicația: ”cu iubire de oameni…” * Dacă simt dintr-odată cum durerea mă copleșește este pentru că sângele meu se confundă cu apele lumii. Fibrele ființei se sfârșesc între două mări și mă frâng. Am văzut schimbarea secolului care a uitat de dreptate, i-am văzut pe cei darnici dându-se în lături din calea dărniciei, pe cei josnici urând iubirea și truda. I-am văzut pe învingători ștergând sângele cu veșmintele albe ale celor învinși. Din patria mea am pribegit. Cu propria-mi limbă îmi ghicesc gândul și gândul meu spune: Tu țărână să-i fii și ea să te aștepte răbdătoare. Pământ să te faci pe drumul neviBANCHETUL, 25-26-27 / 2018

novaților căci truda lor e mai înaltă decât bolta cerului. Dacă poporul e neștiutor nu-l disprețui. Nu sunt oameni haini. Pe fețele lor – lumina stelelor și o amărăciune care încă nu și-a găsit timpul exploziei. În ochi le poți citi teama față de ziua de mâine. Întâmpină-i zâmbindu-le din toată inima. Spune-le: De ce stați în picioare? Sedeți pe acest pământ fără margine, dur și iubitor, darnic în roade mai dulci ca mierea. Nu l-am iubit și nu l-am protejat îndeajuns împotriva vântului rău și a hoților. Dacă vom ști să ne purtăm numele, să nu mai credem în înfrângere, vom ști și să ștergem urmele umilinței, să transformăm această rană adâncă, purulentă într-o lume nouă, luminoasă și sacră. Oare de ce mă priviți așa de straniu? Si eu sunt tristă. Tara și-a acoperit ochii cu mâinile, țara ca un copac desfrunzit în ploaie.

Acum parcă-i ieri. Trecutul va deveni într-o zi viitorul și acest loc într-un loc al morții va curge. Plămada trupului meu e în țărâna patriei. În câmpia albă în care m-am oprit pândesc șacalii bătrâni. Mâinile întinse spre om nu-și vor mai termina niciodată gestul abia început. Oare asta mă învinovățește? Din nopțile fără vise nu există cale de întoarcere. Drumuri părăsite, drumuri care merg singure în veșnicie.

Fantasmele se înmulțesc horind: - Hai să le tăiem capetele! Hai să le tăiem capetele!

Să nu vină zorile, să nu apară ziua și în delir prin lume să rătăcim.

Ce oameni minunați! O parte sunt mascați, o parte fără măști.

Greșelile nu atârnă în ziua judecății ci în viață.

Cap, creier, inimă – dumicate sângerate. Vă aparțin, înfulecați, săturați-vă până crăpați! * În seara aceasta cerul e strălucitor. Câmpul e alb, copacii sunt albi. Întreaga lume e albă.

Mă gândesc la ziua ce o să vină, la timpul nefărâmițat, necunoscut. Iată, peste puțin se întunecă și noi vom lăsa jos lumina cum am lăsa un cearșaf fâlfâind trist ca să acopere osemintele zilei și apele morții.

Singurătatea e tăcere nesfârșită, netulburată. Călătorul cel nemângâiat, omul nedumerit, neînțeles e asemeni unui suspin ce nu și-a găsit limba.

Noaptea are o singură poartă neagră, prea întunecată, ca o gură uriașă de leu înfometat.

Oamenii se duc la culcare, au sentimente, multe sentimente pe care le împachetează la un loc cu lenjeria proaspăt călcată, se culcă pe la zece, visează lucruri mari, iau în grija lor pacea, libertatea, democrația.

Mâzgălitori de cuvinte tăvălite în aproximativ.

Ei fac legi cu două fețe. Din amândouă există doar una singură. Dar care?

83

POESIS

Raiul promis nu e decât un modest infern. Poporul recade mereu tras în țeapa de fier. Ciclurile istoriei se împlinesc în mod inexorabil și mai trăim o dată și încă o dată și încă o dată… impasul, repetiția.

Cei născuți supuși, zac buimăciți făurindu-și vise în sălașurile lor, din ce în ce mai săraci, hărțuiți, știind că totul este dinainte acceptat, așteptând noaptea să le întunece ferestrele, să le transforme închisoarea întrun amfiteatru. Priviți-le fețele! Nu-i cunoaște nimeni?

Veșmântul lor nu poate fi negat.

Repetiția e robie.

Deși fiecare îl urmează pe celălalt în întuneric, sunt o ceată lipsită de solidaritate. Poate că nu ei ci noi suntem cei vinovați că, deși am vrut-o, nu am știut cum să îngropăm cadavrul unei societăți care începuse să pută în odaie. În seara aceasta cerul e strălucitor. Câmpul e alb, copacii sunt albi. Întreaga lume e albă.

Patria e un pumn de pământ sub zăpadă.

Fiecare palmă de pământ e urma unui om.

Înainte de cină, în seara zilei de 9 nov. 2017, la Mânăstirea Lainici, Nicolae Costache, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, Diandra Lorena David şi Părintele Ştefan

84

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Cristina CÎMPEANU

POEZII Alerg

nu mi-l poate tulbura

Alerg să opresc damnatele ore cele care curg prin liniștea imaculată a fiecărei nopți ca să le spun că sufletul meu nu-i pregătit de nicio schimbare și-apoi să le-mprăștii pe toate în vânt aidoma firelor neînsemnate de colb pentru că ele sunt orele, insomniacele ore în care mama cu trupul mereu mărunțindu-se își leapădă îndoliatele straie de peste zi și cere cuiva o pereche de aripi...

Doar azi nu-mi pasă de nicio traiectorie rectilinie ori curbilinie a destinului Doar azi nu mă copleșește nicio sentință fie ea și iremediabilă – a mea ori a celorlalți – Doar azi aleg să fiu liberă fără umbre fără șoapte îngenuncheate

Mamă În gara asta improvizată și goală câinii umblă cu labele-n smoală trenuri nu vin, trenuri nu pleacă apă nu curge, fântâna-i seacă urlă sinistru vântul prin șine mamă te-aștept, mamă mi-i bine dincolo de pod e-același soare încă răsare aceeași splendoare în gara asta improvizată și rece urmă de pasăre-n zbor nu mai trece șuieră dorul puternic în mine mamă te-aștept, mamă mi-i bine...

Doar azi trăiesc în culori in nuanțe incandescente de roz, de galben, de verde Doar azi mi-e total indiferentă arhivarea-n eter a întâmplărilor, faptelor amintirilor fărâmelor mele de gesturi Doar azi ignor cu desăvârșire ziua în care toate se vor preface-ntr-un simplu epitaf Doar azi respir în lumină…

Ar fi Odaia ta Nu te privesc de-a dreptul în față − chip surâzând din fotografie − mi-ar fi atunci dorul flacără vie și ar dura mai mult de o viață ci dorul vreau să-mi ardă mocnit și eu să privesc așa, dintr-o parte ar fi ca și cum tu n-ai fi departe ar fi ca și cum tu n-ai fi fugit…

Odaia ta n-o mai cunosc mi-e-atâta de străină acolo toate-s vechi și noi și-s fără de lumină când intru, mă izbește greu un aer ce m-apasă văd cărți încremenite-n raft un ceas tăcut pe masă

Doar azi Doar azi gândul mi-e limpede și nicio pravilă străveche BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

văd un băiat însingurat zâmbindu-mi trist din poze în vază văd oftând umil 85

POESIS

doar două tuberoze și-așa-s de goi și de săraci pereții cu tablouri și de înguști și de ciudați rămași fără ecouri văd lumânarea pâlpâind lungind pe ei o umbră și dintr-o dată doare-n piept o amintire sumbră și iar mă podidește plâns un plâns prelung, amar și tot mă chinui să-l opresc și-i plânsul în zadar în colț, păianjenul bătrân eterna pânză-și țese de-acum în ea s-or aduna în ochiurile-i dese și doruri multe și suspine și lacrimi râuri grele și-s pentru tine, cel plecat de-o vreme sus, la stele…

Altfel De la plecarea ta am început să văd viața altfel oarecum cu detașare ca și cum aș traversa strada pe culoarea roșie a semaforului fără să-mi mai pese fără să mă mai grăbesc fără să mă mai asurzească claxoanele ori șoferii obosiți înjurând și dacă din întâmplare m-ar înconjura o haită de câini hămesiți le-aș arunca la fiecare câte-o ciozvârtă din chiar prea plinul inimii mele din chiar prea închegatul meu sânge fără să-mi mai pese fără să mă mai grăbesc…

Târziu Am scotocit prin rămășițele verii după ultimii maci de la care aș fi putut împrumuta inocența dar nu i-am găsit nicăieri – bulgări mari de țărână hulpavă i-au înghițit și pe ei ca și cum

86

nici n-ar fi fost…

Nicolae Băciuț, recitând din poezia contemporană De câteori Sfântă naivitate a celor aflați la început de drum care cred că timpul vindecă totul căci adevărul e altul timpul nu vindecă nimic niciodată timpul nu-i doctor abil ori vraci ori tainic șaman timpul e marele nostru profesor– nu de la el învățăm la perfecție arta disimulării? de aceea pe chipuri ni se va răsfrânge un zâmbet dar rafale de gloanțe în inimi vor fi de câteori ne vom gândi la ei, depărtații, iubiții să-i uităm n-avem cum n-avem cum s-au topit de-a pururi în noi rădăcinile lor...

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Nicoleta CRĂETE

femeia cu trupul de ceară păpușa acidă

plecat să își vândă irealitatea

există zile și zile pe unele le târăști după tine fără să le cunoști chipul le întorci cu fața în sus le privești adânc în ochiul albastru solid ca o copilărie prin care nu ai reușit să străbați când te plimbai cu păpușa acidă de mână spre casa de hârtie

femeia cu trupul de ceară

după o perioadă de liniște răsar oamenii ca niște fructe lichide din zidurile casei își injectezi mintea cu oameni care curg până la ultimul strop care rămâne întotdeauna deschis ca o inimă care așteaptă să afle fârșitul poveștii

am ales să nu uit ceea ce mi se ceruse să uit sala de așteptare ea cu un halat cenușiu eu aveam unul roșu cu buline albe și știu că am urât-o intens din pricina găurii pe care o purta în halat deși părea inofensivă apoi nu știu cum s-a făcut m-am prăbușit direct prin gaura aia într-o poveste care nu era a mea

eu nu sunt aici nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă nu ies copaci din trupul meu din care să crească o pădure întreagă apoi în care să mă pierd nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă și nu înțeleg eu nu am mai deschis ușa de zile întregi am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna și mi-am lipit pe frunte o carte care să mă împiedice să cad absentia toate obiectele au înnebunit de tristețe când le-ai atins umblai cu palmele peste ochi dar eu ți-am zărit chipul întins la maxim pe ușă ca picioarele unui păianjen zvâcnind de prea mult ascult distanța din ele cât să se-ntindă existența ta un afiș mare la intrare BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Racla Cuviosului Irodion era o poveste a unei femei cu trupul de ceară și tristă și interminabilă strigătele ei se rostogoleau prin sângele meu ca niște bile grele pe scări se loveau între ele aș fi putut să o văd proiectată pe peretele din fața mea oarecum plictisită ca de o dramă într-o zi de duminică atunci când este mult prea soare și când nu ai chef dar probabil că îmi apăsam prea tare palmele peste ochi ca să mai pot vedea cum femeia începuse să ardă încet de la exterior înspre interior până în miez 87

POESIS

în câteva zile femeia cu trupul de ceară a plecat s-a scurs în liniște prin gaura aceea din halat lăsând o aromă intensă de ceai într-o poveste care nu era a mea deschide cutia ți-am visat cozile împletite deasupra dezastrului ca un lapsus mi-a spus deschide cutia și inspiră lumina carbonizată a somnului în care ai plantat morții copilăriei din oasele lor parfumate nu expiră tristeți e doar o muzică neagră foșnind pe podea într-o rochie albă mireasă virgină de fiecare dată moartea va dansa goală dimineața la trezire sfinți minusculi de canal erup la suprafața pielii ca să oficieze baletul cotidian invizibil al feței

tablou cu masă în jurul mesei albe plutea o mulțime care nu credea ea doar împărțea pâinea muritorilor cu limbile tăiate zburând înapoi câteva voci îmbrăcate în negru expuneau o religie a zilei de luni ningea mărunt peste ea cafeaua devenise solidă în cești iar mortul de pe masă plecase semne undeva între camera roșie și somn există o ușă cu miros de pâine și vin omul nou răstignit naște o formă veche de sub prag o ținuse ascunsă prea mult timp atunci cuvântul lui se preschimbă în carne și începe să umble desculț târăsc imagini pline pe peretele alb

Diandra Lorena David recită, la Colegiul Naţional de Informatică Carmen Sylva Petroşani Monica Țugulea cântă la nai, la Biserica Sfânta Mare Muceniţă Varvara, ocrotitoarea minerilor, Petroşani

88

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

SECRETELE MACILOR IUBIREA Iubirea mă prinde-n Căușul fierbinte, Mă poartă-n al Macilor Dulce ocean, Cu tine Și vântul Îmi pare cuminte, Mi-ești patimă Vie, Tribut Și alean!

Din luntrea lui Caron, Spre somnul Tăcerii De-o fi Să mă ceară Amurgul, Să taci!

Să-nalți rugăciune Să-mi slobode Ochii o clipă… spre tine, Și … lanul cu maci!

PENTRU IUBIRE De-aș fi, în așteptarea ta Înțelepciune și menire, Ți-aș lumina și aripa Și ramura.

Pentru iubire! Ți-aș fi și oază, beduin!

Deșertul să ți-l sting, Deasupra clipei cu senin Și veșnicii să ning!

Cu har, iubite călător, Chiar tu mă-mbogățești, Un fir de busuioc anin În crengile-ți cerești...

TĂCEREA CUVINTELOR BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Tăcerea cuvintelor Din coaja amurgului – Barieră timpului Scufundat În noi înșine!

Ce zbucium Să ignor Tăcerea Cuvintelor tale...

DORUL Dorul de tine E ultimul gând Din geana somnului.

El țese mătasea Ce mă-nfășoară În răsăritul Ce-mi ești.

PURGATORIUL DANTESC Prea devreme Ai venit Toamna mea!

Trist privilegiu, Să fii privit în față De frunzele galbene Ale vieții tale!

De ce-ai venit Toamnă?

Nu vezi că Abia acum Îmi strălucesc Literele precum În Purgatoriul Dantesc?

TU Linie albă Pe plajele matinale E absența ta.

89

POESIS

Verbul tău Închipuit în mine – Pânza pe care Risipesc în larg Infernul singurătății.

Să-mi picure cu neguri, Cu moină și cu vânt!

Târăște spre iernare Alaiul meu de fluturi, Pândind să mă îmbrace Cu frunze și pământ!

ȚĂRMUL MEMORIEI Colți ascuțiți Se răzvrătesc Pe singurul țărm Al memoriei De pe buza dornică A copilăriei.

Din fluviul peniței Spre aurul toamnei Istovim viața.

Rugina din frunzișuri Așteaptă, ca și ulii de seară Ce dau roată, Din pradă să apuce!

Din dulcea taină A verii ce sunt, Să ajung iară Mormanul de cenușă, Pământul de sub cruce!

Cu mâna ta Alungă-mi duhurile Surde ale vremii.

Binecuvântează Degetele silabelor mele.

APROAPE TRECUTE Topindu-mă în lumina Iubirii, Mai caut Altare vii De vieți aproape Trecute.

Deși, obosit de-a anilor Rotire, Încă visez în clarul Lunii, Că mai respir, Precum nebunii Venețieni, Parfumul tău, Senin, de cer. Și iar disper Și scriu în forfota Mulțimii, sonete: Altare vii, de vieți Aproape trecute.

TAINA VERII Colo-n colț stă toamna Și vrea să-mi suie în suflet!

90

PRIVIREA Precum valul mării Își sprijină forța Pe liniștea țărmului, Așa îmi sprijin privirea, În tine!

Ești țărmul Spre care mă îndrept Neîncetat, Trudind Să-ți descopăr Căldura fiordului.

Fără țărm, Fără vis, Inimă clopot, inimă rătăcită, A dragostei furtună, Mă arde, Mă mistuie Întruna!

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Dan DĂNILĂ

Poezii ACOLO, AICI În țara mea zvonurile se îndulcesc cu laptele păsării sugrumate – dar unii au văzut cu abjecție cum poleiala statuilor îmbracă degetul ridicat fără mână, precum ar lăsa o nouă umbră portretul încă prea abstract al necunoscutului martir.

Destul. Verdele încă se apără de această minciună, își crește împotriva tuturor profețiilor, mut și neîmpăcat, răzvrătirea.

Vai, pădurile se vor răzbuna.

Destul – trageți perdele de nori în față goliciunilor, adunați amurgurile nepătate pentru copiii care mai vor să revină acasă.

UNDEVA O nesperată întâlnire, dincolo de zarea pe care o bănuiau părinții, dincolo de abacurile acelea cu care numărau răbdători soartă după soartă, vis după vis, morții și tăcerile lor adunate.

Ei tac. Noi exersăm materia care ne vorbește dinaintea vieții, care ne spune nespusul. Auzim?

Propriile rădăcini ne întristează ca niște vechi fotografii.

Ni s-au luat bandajele de pe ochi ca să vedem mai colorat – uite pajiștea proiectată pe un perete, laterna magica din copilărie, covorul zburător pentru fiecare amintire cu gust vechi de vântoasă.

PÂINE ȘI SARE Pe șervetul de in, nu ochii albaștri ai unei zeițe de pământ aburit, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

nu mâinile muncite ale bunicilor sau merele de sânge ale discordiei.

Sub coaja aurie poate fi oricare gust pe care l-au imaginat muritorii și ceva pe deasupra. În închisori încă se visează pâinea și sarea, abia apoi despre libertate. Toate poftele lumii, ba toată foamea încape în miezul adormit. Sarea mai subtilă se va dizolva, argintie ca un pisc de neatins. Căruntă și aproape înțeleaptă este.

Ia-ți pâinea legănată în moldă și umblă mai sătul de senin, ca și cum ea ar fi totul pe lume.

RANĂ O bandajăm cu păsări albe. Uneori uităm de ea și sângerează lent ca un mugure deschis în aprilie, ca o amintire dragă. O expunem fără rost într-o piață publică – nimic nou, fiecare cu ale lui, oamenii trec grăbiți cu ochii deschiși.

Dacă ar putea vorbi. Dar curând se va închide, ca gura obosită a cerșetorului bătrân care a rămas în țara lui fiindcă îi cunoaște limba.

A spus toate cuvintele cunoscute, apoi le-a repetat. Degeaba.

Totul e o rană aproape vindecată, aproape invizibilă sub haine colorate, steaguri și palme care o ascund cu gelozie, cu dragoste și groază.

LAPTE DE MAC Dă-le lapte de mac celor bolnavi de naștere și toate urmările ei, dă-le lor ca să râdă de sine, de sineala care se numește încă boltă cerească și încă ne mai poate respira.

91

POESIS

Durerea este singura legătură dintre oameni, șoareci și cai, este mai mult decât aburul acesta de care nici nu te mai ferești. Dă-le de parcă nici nu ar fi înțărcați, de parcă doar acum își simt buzele pentru prima dată – dă-le iar să sugă cu ochii mari deschiși înspre obrazul lunii, mama răniților.

Dă-le lor a doua copilărie, precum și noi ne redăm copilăriilor noastre.

CÂNDVA Voi fi trist chiar fără motive, de când atâta voluptate curge din orice tăcere și privirea își încarcă prea lent bateriile. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri paliditatea primei iubite la dezbrăcare pe plaja fierbinte, lângă castelul de nisip când scriam numele ei adânc, la reflux.

Voi închide ochii privind prin pleoape roșul soarelui, încă o vară și încă una, leneș ca o pulbere care acoperă totul.

Sângele sau lacrimile oricărui peisaj se usucă pe hainele spaimei mai tinere,

bolnavă și neagră de imprevizibil. Cum să vestejești memoria obiectelor vechi când flori presate sugrumă înserările?

Voi aștepta retragerea apei sub poduri ca un arhitect căzut în raportul de aur: poate numai nisipul își mai amintește vara în care mirii bolnavi se repatriau și crima perfectă a cerșetorului beatificat.

COPIL Copii printre oameni, prea mulți copii care nu imită duelul cu săbii tocite dar deplâng moartea unui câine genial în dimineața care pare atât de veselă încât i s-a pus un semn în calendare.

Aproape uitând viitorul înspăimântător dus la amanet de acel cioclu zîmbitor pe care l-ai văzut într-o carte cu poze.

Ca și cum și-ar curăța aripile înainte de primul zbor din luna septembrie, cad umbrele, plutesc uimiri mai ușoare ca pluta pe fruntea lacului fără nume.

Dintr-o zodie în alta, aproape desculți, aproape fugind cu demnitate de întuneric spre plumbul înțelept al unei litere.

Copilărie, mai sus de zmeul tău colorat doar calea laptelui se tulbură și cântă.

Mihail Diaconescu înconjurat de Ana Podaru şi Diandra Lorena David 92

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Gabriela ENESCU

Plimbăreți pe Marea Moartă Din nou!

10 mângâieri albastre îmi cutremură ființa.

9 sărutări în plagă îmi alină suferința.

8 mișcări unduitoare îmi calmează neputința.

7 prinderi de cearșafuri îmi testează iscusința.

6 mușcături în carne îmi astâmpără dorința.

5 alunecări în brazde mă învață biruința.

4 fremătări de coapse îmi pulsează stăruința.

3 vulcani desprinși din ceruri îmi inundă conștiința.

2 mâini înlănțuite îmi strivesc circumferința.

1'-mi-ești acum în minte iar iubirea mi-e sentința!

Iar zâmbetul ce-l țin ascuns, de zeci de ani e nepătruns, ca ochii-mi și ca marea.

Trăiește!

Coapse prin minune arse de săgeți aprinse-n fân, Picuri de sudoare mută curg rafale pe-al meu sân, Cânturi de mișcări terestre, îndurări ce nu le-amân, Las o clipă să-mi petreacă drumul spre al meu stăpân.

Tablou perfect

Ropot de căderi înalte prin suspine de alint, Lumi pierdute și găsite țes acum un labirint.

Mă stropești cu gândul dulce ce se scurge în absint Și-mi amanetezi sărutul cumpărat pe un argint.

Azi, iubirea mă cunună, voalul celei risipite În vagon de stele mute îngropate în asalt; Urlă-n mine sărutarea de pe buze părăsite, Parcă vreau să dau de moartea din destinul celălalt...

Mă cutreieri printre oase și-mi crești pulsul dintr-o dat’, Mă apeși în neființa suflului ce mi l-ai dat.

Trupu’-mi dalb de crin și nalbă ce doar tu l-ai posedat Se eliberează astăzi din cearșafuri, asudat.

Duc iubirea mea spre mare și o mântui de pământ.

Spre tărâmul prins în ape și în forfot de blesteme; N-am pășit înspre biserici să plutim pe-un legământ, Suntem păsări călătoare a acelorași extreme.

Se-nfierbântă și trăiește visul de a fi al tău Printre veacurile moarte în balanța “bine-rău”, În puterile ascunse de-un înverșunat călău: Timpul ce ne taie clipa cu un veșnic ferăstrău!

Poate tu îmi ești alesul, primitiv de sec și rece..., Autor de ape tulburi, dar pedant în poezii, Îmi compui îngenuncherea înspre lutul care trece Delirând pasivă-n gestul tragediei de-a iubi.

Ascultă!

Mi te-nclină, dar așteaptă, stai cu mâna sărutând-o Și să-mi pui pe mână scoică. Avem martori doi căluți, Însă fericirea noastră dinspre mare așteptând-o, Trebuie să-nduri furtuna ca sa poți să mă săruți. Și la nunta cea de tainã, cum meseni vor fi delfinii, Casa noastră e vaporul, unde nu trudesc castanii...

Unde nu ne dau târcoale nici uscatul, nici vecinii, Plimbăreți pe Marea Moartă, noi doi singuri, căpitanii !

Gând Priveam la ceruri uneori și nu știam că-mi cazi în zori în trupul ce m-apasă, Că drumul ce-l știam comod, îmi va părea un episod, iar viața-mi, ne-nțeleasă.

Că timpul ce-l doream stabil e încă putred de labil în toată-mi închisoarea...

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Cântul ăsta să ne-adoarmă prin pustiul dintre gene Iar cununa dintre lacrimi să coboare-adânc în vene Să străpungă disperarea dintre vis și înălțare Să-ți trezească doru-n carne cu o ultimă forțare.

Să îl urce printre umbre și prin amintiri perene Ce te ard în patimi crunte prin destine patogene Să-ți subjuge și dorința de a-ți fi acum mireasă “Calul alb” ce trece-n fața hergheliilor de rasă.

Să-l adapi în roze albe, să-l țesali cu spini uscați, Să te ierte și păcatul și adâncul ce-ți sunt frați, Să te umple cu dorință și cu derutări extreme, Să te mântuiești prin mine și prin urlet de blesteme.

Nu-ți sunt umblet printre gânduri, nu-ți sunt muză-n dimineți, Nu-ți sunt nicio mângâiere dintr-un neam de exegeți, Nu-ți sunt nici măcar o floare ce o pui în geam s-o uzi Dar sunt eu, acum și astăzi, cea pe care n-o auzi!

93

POESIS

Dumitru ICHIM

PSALMI PSALMUL PENTRU DEZLEGARE Sufletul meu pentru Tine-l voi pierde; Fluxul, refluxul nu-i vis al suflării?

Cedrul nuntește-n vocala Ta verde Spusul, scoicii pierdute, al mării.

Dragostea cum ar putea ca să cadă?

Umerii Tăi duc luminii povara.

Brațelor mele fi-mi iarăși livadă, Strâns în văpăi să mă ții ca vioara.

Pierde-Te-n mine să fim numai una, Sufletul meu să-Ți devină suflare, Chipul Ți-l port precum nourii luna, Fluviului deltă de îmbrățișare.

Roua se pierde când ochiul o naște?

Noaptea-i destulă, fii primul meu Paște!

PSALMUL CRĂCIUNULUI De tot ce-i zapis condamnarăm tocul!

Dar mâna? Dar cerneala - plânsul minții?

Mă frige frigul mult mai iad ca focul, Că-mi vine vântu-i să îl mușc cu dinții!

E-n locul nostru! Cine-i vinovatul?

Zi-i, minte care minți spre a fi minte!

Prin bolniți ce-mpecabil alb, halatul, Miros din abatorul de cuvinte !

Doar peștera... Nu-i inima, umila?

Ce îngeri n-au știut ea prea-ades le Ascunde în altar, precum Copila Tot necuprinsu-i L-a culcat în iesle.

Suflarea ei pe Dumnezeu atinge, Cu numele Mariei cerul ninge!

PSALMUL DE LĂSAT CA DIATĂ Nu-i endecasilab să Te excludă, Dai perlei steaua dintr-un ochi de pește, Dar mie-mi scapă, gâlcevind cu trudă, Pe crin să-l fur cum albul Ți-l croiește.

Tu numai lu'-i dai cină violetul, Din tristul flaut doxa crudă-a slavei, De ce și azi nu-mi mai dezlegi sonetul, Amarul verde unduind otavei?

94

Nu crezi că dor fu scris în filacterii Ca legământ știut doar de vioară?

Smochinii-s fără rod, dar îți las merii Să-ți înflorească-n templu prima oară Livadă-n crudul freamăt de psaltire, La miezul nopții s-o deschizi ca Mire!

PSALMUL STRÂNS SPRE JUDECATĂ Când voi pleca las numele-n diată Spre-a fi purtat de fratele meu pinul, Schimbându-l cu al lui la Judecată, Că i-am furat pe la apus rubinul Spre-ai bea răcoarea, freamăt crud ca fum pe Cărarea strâmtă sub mijitul ierbii!

Dar să nu uit, tristeți de pietre scumpe Doar luna-ntâi le soarbă, și-apoi cerbii.

Mă vei striga pe numele silvestru, Vocale lungi Ți-aștept să mă dezmierde. Și m-oi jura pe-obol de-argint terestru Că n-am trădat votivul Tău din verde.

Deci ia-mă-n brațe-atunci, cum se cuvine, Că nu-i așa că-Ți fuse dor de mine?

PSALM EUHARISTIC Nu în zadar sunt scrisului bordeiul, Același lut - nămol și caolină; Încă mai poți să îmi acuzi condeiul Că scrie pe hârtie cu lumină?

Poate-i un plan ce orbului îi scapă, De-aceea frică n-are-n ochi de moarte, Crin pur m-ai tors din mucegai de ceapă, Dar mă revolt că huma ne desparte, Și între noi stihii, nici semn de muguri Și-ai pus ditamai cerul să Te fure!

Cum Te-ai lăsat să Te zdrobească-n struguri?

Melc, fără cruce, - 'mpuns chiar și-n prescure!

- Iubirea nu întreabă, ci doar cheamă: De vrei să guști din Dumnezeu, hai, bea-mă!

PSALMUL LA PRĂDAREA IADULUI Mi-e inima bolândă-n răstignire Ca-n ziua-ntâi când sori n-aveau lumină...

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Cum de-ai prădat ce nu fu ispitire La molie, pungaș, sau la rugină?

Te-mbătrânește-n pene pierdutul de aripă, Să nu te-apleci pe cârjă, beai Dragostei minunea!

De ce-ai făcut-o pentru mine, robul, Regeasca slavă agățând-o-n cuie? Întorsul drum sucindu-l precum bobul Făcuși pe moarte moartea ei să-și spuie.

Cu mii de brațe-s arbor sortit îmbrățișării...

Cum dragoste'-i cer orbii s-o prindă-n pipăire?

Că setea nu se vede, ascunsă-n Răstignire, Tu m-ai aflat 'nainte de ghimpul căutării

Și nu-nțeleg, ( cum stă-n grăunț răsadul 'Nainte ca minunii să-i dea fire?), Nu numai de strămoși prădat-ai iadul, Ci pentru-n pergament de moștenire

Dat cărnii să mă certe! Grai de aș fi de îngeri Și har să-ntrec profeții, dar de nu sunt cu Tine, Cetatea-aș fi Iubirii cu poarta la ruine, Sau cum zidit e-n peșteri pustiul alb din plângeri.

Ce dragostei răpit a fost din sfeșnic, C-al ei fusese dreptul de foc veșnic!

Nici noaptea de eclipsă să mi Te ia nu poate, Când jertfitor e Mielul lumină-mi ești din toate!

PSALMUL SOMNULUI ADÂNC

PSALM DE CÂINE MAIDANEZ

Când veșnicia chipul Lui văzându-l, Se zice tainei c-a pus ivăr Domnul; Nu poți gândi și să-ți contempli gândul, De-aceea lui Adam dăduse somnul,

Mi-s stelele și câinii orientare-n noapte, Fost alungat cu pietre, lor - maidaneza javră!

Ce-aș face fără Tine, port inimii și lavră, Când ura le dospește din putrezitul lapte?

Ca viața ce din vis se înfiripă, Rodire nopții, bogății genunii, Din nevăzutul os pentru aripă Atâtea lumi la porțile minunii!

Tu taci și mi-i destulă și-această mângâiere, Poate că n-ai cuvinte să-mi oblojești pe rană Cum visul se strecoară pe sub închis de geană, Că nu din bâzâială crești fagurul de miere.

Ridicolă mi-aduci radiografia, Năroadă minte, 'n calcar sfânt cusutul, Noi ne-mpărțim în doi suflarea vie, Iar fără ea de-ajuns nu-i și sărutul?

M-a întrebat iubita, 'naintea părăsirii, Cât cântărește-un vultur și dacă-i bun la tavă..

Mi-ai zis la boi nu grâul, ci paie dai și pleavă, Și nici nu pui în troacă sonetele iubirii!

Metafora n-o frânge la răscruce: E-aceeași coastă-n rana de pe cruce!

''Vezi crinii, mi-ai zis iarăși, sporesc a ceruri soiul, Că știu să toarcă-n floare, murdarul și gunoiul!''

PSALMUL TOIAGULUI ÎNFLORIT

PSALMUL FRATELUI LUI TOMA, ZIS GEAMĂNUL

Simt cugetul, (mult haina-i rămase-n versuri mică!), De câte ori încearcă să-Ți jefuiască semnul, C-argila-i cuib, nu-i dijmă pe zbor de rândunică; Vai, celor ce-n vioară nu văd plâns nou, ci lemnul!

Las mrejele umplute, rupându-se de pește, Să-i mânce pescărușul, c-adâncul îmi ajunge.

Spre sfânt negoț de ceruri ia-mi inima în clește Și ca sutașul Pâinea în tot ce-s om împunge!

N-auzi la streașini steaua cum îmi rărește stuhul?

Asemeni ei mi-e foame de ceru-nfrânt la Cină!

De ce mă lași spre tohu vabohu pe când Duhul Da zborul în sămânță - dureri de-a fi lumină.

Of, iartă-mi bâlbâiala că gol mi-e iar desagul, Dar pentru tot pustiul mi-ai înflorit toiagul!

PSALMUL CUPEI TINERE

Predestinarea toamnei-'i, din agurizi să știe Să-i facă boaba fagur pe-un răsărit al lunii, Cum dragostea și vinu-s durerii alchimie, Că nu degeaba Cana fu primul port minunii.

Mi-ai dat blestem de apă, miraj furând hotarul, Tu, tot mereu dincolo, de-a pururi despărțire!

Vorbesc ca omul singur... Nu s-a umplut paharul?

Cum de-au găsit în mine plai bun de răstignire?

Oprește-n drum Damascul, destul pentru țepușă; Fă tot ce vrei cu mine, aruncă-mă-n țărână!

Sau inversându-Ți rolul, de ce când bat la ușă, Tu ești prin Galileia, plecat de-o săptămână?

Destul mi-e cârcotirea, Tu, Pâine pentru seamăn, De luași pe Toma-n brațe să nu-l uiți nici pe Geamăn!

Ocară-ajuns-am lumii că n-am în verb pășunea, Și-n loc să-mi număr anii storc veșnicul în clipă,

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

95

POESIS

Andreea MAFTEI

POEZIA DIN MINE MĂ RIDICĂ Umbra luminii Te caut pe tine cel ce-mi ești născut ca să mă-ntorc la sine – o piatră în tăcerea sa ce-ascunde adevăruri.

Iar eu, pe ram, privind în jos, nalț aripile-n aer. Și nu mă tem când mă desprind, tu ești umbra luminii. Întregire Strânsă-n pumni. Aglomerez speranțele ca într-un bagaj la ușă.

Inima e vădit nemulțumită.

Se prea poate. Sunt claustrofobă.

Am amintirile.

Nu mă las uitării. Nu. Cum ar fi să plec din mine, să mă desprind de trup cu ușurință, doar fiindcă groaznic mă sufoc. Suport.

Am alte atribuții, mai zdravene, fără vreo socoteală anume... trenul personal șuieră. Într-o nouă gară.

Călători. Îi poți număra pe degete ca un ecou lovit de orizont.

Carnea simte. Gura admite.

Mâna scrie.

Iar eu, (un întreg asumat) extrapolez.

O nouă trecere, un nou anotimp, pe o filă nescrisă, încă, sub vântul noilor dimineți.

un deget mă arată neobosit, ca-ntr-o vâltoare.

Sub coarnele melcului totul e bine...mai bune acele zile.

Ore, tot în tăcere – un efort absolut minutelor aruncate pe caldarâm ca la o expoziție de carte savurând – un mare festin.

Nimic să treacă în zadar.

Nici eu, nici tu...

Căci, pe un melc, un om (același om) ce-n clipă cade, cât pentru trai, cât pentru moarte rupe fâșia la final pe locul de sub soare.

Răcoare Pe-nserate, fâșii de lumină albă se sparg de creștetul lumii.

Oaza sufletului aglomerează refulări.

Din ce în ce mai lungă, ziua descrește, cu energii care strigă nevoia unei reîncărcări De bine. Pentru viață. Dreptate.

Dreptateee!.... În ecouri. Crepusculul obosește.

Transformă dimineața în forțe limitate, forțe călare pe culmi, în timp ce umerii plâng împovărați sub zăpezile timpului tot mai gri.

Vântul de Mai

Poezia din mine mă ridică.

Act de final Lentoarea zilelor noi, cu risipire...

96

Adie creanga de cireș într-o durere surdă, eu aștept și-mi vine, într-un val, parfumul, în halatul alb, o amorțire de senzații calde-n BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

icnete de ce-ar fi fost și-o sfântă binecuvântare sidefie.

Un fecior.

Pe aripi de iubire și de gânduri noi. Vântul de mai.

apusul arde tras prin el.

Croiește-adânc cărare de-o curățenie sfântă. În ochii puilor săi, echilibrul învățat din copilărie.

La dreapta lui Pan Un cârd dinspre soare și câteva fire de iarbă crestează zborul luminii. Acolo, satul natal.

Dus de veșnicie la poale de munte.

Pan așezat pe o piatră. Geme, apoi coboară cu pieptul-nainte.

Poveștile lui, un ecou tot mai surd, curg lin între apă și piatră.

Nemuritoare. Și hronicarul, în penumbra cuvântului.

Tot el, un munte luminii.

Ziua în roșu Azi, roșul luminii mă salvează.

Obrajii, rupți de rutină. Străzi înghesuite, străzi noi, tot mai noi și eu...

Cobor.

Sub pleoape, dealul copilăriei, de-a rostogolul.

Bunica nu e. Și foamea îmi spune povești.

Lacrimile spală poarta închisă, în ochi ce croiesc haine, pe trupul gol. Prea gol... țoale țesute de mână.

Pe sub piele, teribil simț. Secundele divulgă secrete.

Aripi la orizont Debarc.

La orizont, pescărușii.

Plutesc.

Puii învață zborul nocturn; frica și curajul. Sub privirea lor, mă alungesc.

Din coaste, pene și puf smulg carnea să-mi întețesc zborul greoi.

Respir tot mai alert și puilor li se face foame. Și mie de foamea lor.

Cu două capete deasupra, muntele ne face umbră.

Lumina-și agață crepusculul în jurul său;

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Salvează puii. Mă salvează pe mine, pe el, în tot elanul absorbit din mări răsturnate în vise, și-alunecă ușor, pe țărm arid.

Lansez, cu el, zbor demn.

Răstălmăcire Prin pânza zării destrămată se-nșiră anii precum hăuri, sclipiri de râuri șiroind, prin vene, când la oglindă se observă.

Nu e în van.

De-a lungul pânzei, mici pete fac atent cu ochiul se minunează chiar și ele cum noi trăiri pălesc sub rouă.

Se rup din mine, să se scalde, în reci lumini de lună plină. Înfiorare. Ninge. Plouă... cu rădăcini adânc înfipte – o lume nouă. *** (Făgada cerului fără cuvinte, noi jurăminte) Primul născut iubirii mele, arc tras spre zări nemărginite, de-un verde crud își țese haine, într-un altar sfințit luminii. În clocot de apus ce suflă. cenușa zilelor trecute, prin venele naturii noastre, zvâcnește sunet de izvoare line.

Cât ne ard tălpile-n odihna apei, miraj al pietrelor sub picuri; noi, un vulcan, piatra-nrobită, în galbenul senin al vremii.

Biruinței De fu balaur, fu năpastă ori boală grea cu piatra-n spate, din soare răsări o geană lovind semeț lutul, în grabă, Atât de blând, atât de tare...

Biruitoare.

97

POESIS

Radu NEDESCU

Inima unui ochi e singură…

Singurătatea pietrelor Încerc să-mi înțeleg singurătatea pietrelor privind printre crăpăturile lor cum copii privesc cerul în zbor cu ochii larg deschiși.

Pietrele mele singure cu amintiri depuse înăuntru îngreunându-mi ochii de copil bătrân în căutarea de lumini.

Am reușit în cele din urmă să-mi salt zidul deși nu am avut la îndemână aripi, ci doar înțelepciuni înțelese într-atât încât să se imprime.

Surzii și noaptea Greierii tac căci copacii vorbesc, iar atunci când vorbesc noi animale nedeslușite cresc din greierii ce tac și cântă animale active ce nu se aud. Toate acestea au avut loc pe neauzite întrucât urechea are un punct fix în care începe și se termină și rămâne până când animalele vor ajunge oameni ce nu le vor auzi până când copacii vor culca greierii.

zâmbet pe contur de grâu și chip de lut cioplit din bucăți de lumină pline.

"Noapte bună!" Îmi șoptește adormirea maicii domnului pe sub gene și-mi scutură praful și-mi induce somnul cel mai dulce, mai tăcut decât mortul.

Tu oare vei învia sub clar de lună fiind expus la întreaga noapte de minciuni a vieții-ntregi pururea?

A rămâne întrebare din piept trezește o rază călăuză și sunt expus la golul adevăr al frumoasei deșertăciuni a negăsirii regăsite-n dans etern a fi dumnezeirea.

Libertate

Noaptea

Îndrept pasul spre ușă, ușa spre pat, somnul spre trezire, înmărmurit de o mirare rămasă prin piept.

Noapte bună să mă razem cu mână de lună și să pictez cu pensula reflecției

Gâtul cerului, girafă dumnezeu-tunel, mă îndreaptă spre nimic,

98

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

ființe de absurd printre oase de scrum.

Cu covorul mă împrietenesc lângă ușă încât să calc mult mai bine libertatea din inimă.

Clar de duh Inima unui ochi e singură… goală ca o carafă de văzduh.

Trup de ploaie Văd Zei la plimbare, îi văd plouând cu trupurile lor mici ca de biserică. Îi aud râzând prin fulgere, se cutremură inima. Îi aud lătrând din inimă, se sperie cutremurul.

Gramatica lui sunt A contempla nu înseamnă un ceva, înseamnă a iubi,

înseamnă a ști să vezi, înseamnă a intra în contact cu toți cei care ai fi putut să fii muște, oameni, bonzai, crai ș.a.m.d, înseamnă a te regăsi într-o frază ce parcă s-ar fi rostit de la sine pentru tine, înseamnă a oferi o bucată din ceea ce e mai mult sau mai puțin intim, din inimă, înseamnă a arunca cu întrebări în răspunsuri, înseamnă poezie și contopirea poetului în aceasta de la sine, înseamnă o statuie cu buddha ce râde, înseamnă fiecare clipă în care sunt sau pare că nu sunt, înseamnă îndoiala cea mai sinceră, înseamnă o mamă, a fi mamă și totodată copilul sau cel aflat la început de drum, înseamnă a te privi din tine zici că te-ai fi aflat înafara ta, undeva unde nici tu nu ai ști, înseamnă sunt.

Luminiţa Donisă cântă la chitară pe versuri de Ana Podaru în cadrul Lecturilor publice ale Banchetului, la Colegiul Naţional de Informatică Carmen Sylva Petroşani BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

99

POESIS

Shanti NILAYA

Poezii Himeră îngerească...

Că te iubesc precum...te-am mai iubit!

Te regăsisem ieri, pe țărm dansai Cu voalul înșirat ca o aripă Și-n urma genei negrului de cai Își revărsa privirea ta risipă

Îndepărtare

De verde, iasomie și tumult; Zvâcnea sub tâmple-a nopții violetă Și n-am putut să-ascult mai mult..., mai mult Cântau sibelii rituri de egretă.

Desprins parfumul de amor pierdut Din faldul transparentei tale rochii, Pe pieptul gol, cu-n glonț te-am străbătut În linia-ntâi a mării, doar cu ochii... Și-atât de-adânc rănită, m-ai rănit!

Un înger se jucase-n cer cu iască – Din focul sfărâmat și infinit, Umbrind un vis, himeră îngerească!

Te iubesc precum... te-am mai iubit!

Mă-nsuflețește-amurgul unei pagini– Ahh, cât de multe-aș mai avea de zis!

Să mai pun pârghii, să răstorn imagini Și cerul să-l provoc spre noi, la nins; Când știu că-n ultim rând, ca lumânarea Îți tremur filigrane de cuvânt, Ahh, cât de adâncită-i încă starea Să-ți mai pun stele albe în descânt! Și-n colț, în cea mai joasă depărtare, Unde doar lupul alb mai stă pe creste, Amurgul unei pagini e-o chemare Intensă, să-ți scriu zile de poveste.

Dar șade prin umbrare-nsingurată Numerotarea în structuri, prea pură, Și nu e loc pentru-a cernelii pată Să pun mai mult pe foi harababură...

Mi se oprește-n aer mâna dreaptă, Închei scrisoarea, scriu ca într-un rit În care nu mai termin niciodată 100

Te-ai risipit în frunze de zăpadă Din versul meu căzut la o adică Februarie-mi întinde astă nadă – Mărgele mici de purpuri și de frică; Cum te-ar rescrie ca din haos alții Ascult – doar așchii zeci înfipte-n carte...

Din câte-antarctici te-au furat pirații?

Ce vânturi te-au suflat așa departe...?

Să te trăiesc aș mai fi vrut o dată Credeam cumva că pur și simplu-a nins: Te-ai risipit în frunze de zăpadă, Dar nici un bob de gheață... n-am mai prins! În ochi de Cer...

Stele cad pe fundul inimii Un ocean s-a adâncit în carne Și în strigătul strident de goarne, Își apleacă capul... îngerii...

Ascultare dau și nu am teamă Din nisip e tot - deșertăciune - , Iar în lumea noastră de tăciune Umbre trec cu bani tocmiți spre vamă!

Facă-se dreptate-n vieți o mie!!!

Infinitu-și cere-n drept mișcarea, Iar pe scara lumii trece marea Timpului plecat spre veșnicie Și-are pentru om răsplată-n toate – Rai cu rai, la dreapta flancul stâng (E și cel bogat și cel nătâng!)

Dară Tu, Tu-n mijloc mă socoate: Pentru ce-am făcut, ce-am nepăsat, Pentru plâns bogat și bucurie, Pentru cât de drag mi-ești Doamne, mie, Pentru cât am vrut și nu s-a dat...

Ca-n livezi de meri edenici, Calea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Crudelor trăiri să dau la schimb Și-ntr-un un ochi de cer lumini să-mi plimb Dreptul la Iubirea mea... și jalea.

Trag cai pe la trăsuri în gând Și lemnul sobei cum trosnește Aud colindul tremurând;

Eu peste zi, tu peste noapte

Din voci cu dalbe rămurele Miroase-a pâine și-a gutui... În casă vocea mamei mele, E tânără... Eu plec haihui!

Greșesc adeseori adresa Te caut sub un cer în care Nici Teatrul nu-și mai știe piesa, Actorul la final nu moare Ci farmă negrele accente În miliarde de rubine Și-apoi, aprinde iarăși cerul De stele și de dor de tine...

Greșesc adeseori, vechi, timpul Te caut altei ore, parte Și stăm sub Palma Sa cu schimbul Eu peste zi, tu peste noapte Când pasul meu o urmă calcă Destin de veche amintire Tu sub o umbră grea stai, parcă, Eu... sub Lumina cea subțire; Hotar, hotar din mii de stele Aș încălca de-aș ști cum trece Spre mine cald-a ta simțire, Spre tine, unda mea cea rece Și de te-ating, să nu te doară – Ahh, cât mi-e dor sa fim așa!

Azi nu mai știu a câta oară, Greșesc... Greșesc adresa ta... Întinși sub salcia purei ape Ca undeva... cândva, mai știi? În zile când Iubirea noastră Făcea să-ți spun copilării, Uneam cu trupuri vii, vechi timpul Acum ești altei ore parte Și stăm sub Palma Sa cu schimbul: Eu peste zi, tu, peste noapte...

Poveste. Vis în vis La mine mama încă coace (Să mă trezești, dacă te-nduri!)

Cu-nțelepciune tata tace Și brad aduce din păduri.

În visul meu e-o depărtare De casa mică, de părinți, Tot iarnă și tot frig îmi pare Afară scutur norii, sfinți Cu barbă albă, fața nură Și haină groasă! Ce păcat...

Căldura lor în vis mă fură, De nu mai sunt copilă-n pat; Sunt pas hoinar în vremi de care Mă tem de-adânci singurătăți, Afară-i noapte,-i de culcare... În casă mama citea cărți, La ceas târziu când toate scrise Se așezau de munca ei...

Acum, străbat zăpezi de vise Și îngerii îmi sunt atei.

Mă-ngheață noaptea, somn îmi face Sunt rătăcită-n pași... Flămând Un chip de lup parcă desface Ninsoarea-n vaduri pe pământ Iar ochii lui mă împresoară În întrebări sfredelitoare...

Ahh, Doamne, vin' de mă trezește – Cât sunt lipsită de-apărare!

Mă pun prea obosită-n poala Zăpezii, parcă nu mai pot Să știu de e realitate Ori vis, cu lupul meu, cu tot Și-adorm... Mai simt ușor scânteia (Mi-i trupul rece de ce nu-i!)

Unde e mama, unde-i soba?!

Un sfânt dezbracă haina lui!

Cum peste mine-o pune parcă, Cum mă-ncălzesc adânci fiori!!!

Cum îmi dau seama, dintr-o dată, Că-i vis în vis... și că e-n zori...

Aud șoptită o poveste,

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

101

POESIS

Mihaela OANCEA

Poezii A cincea stea Vrei să deslușești cine-ți va cresta sufletul în căutarea celei mai strălucitoare stele din constelația Lyra, așa că atingi bisturiul de la stânga la dreapta – cum orbii învață să citească în Braille.

Peste lingura cu stele în filigran se revarsă licoarea din boboci de pelin – Orfeu își trece mâinile peste corzile harpei purtându-te spre cupa de lumină a celei de-a cincea stele. Îndrăgostire Frânturi de gânduri defilează stânjenite de obiectivul ce le studiază cu luare-aminte.

Nepregătite pentru marele salt în necunoscut, se lovesc de ferestre precum gâzele zăpăcite de lumina puternică.

Prin tavanul devenit lentilă, trec fluturi, pești și păsări, ținând apăsat pe artera de la încheietura mâinilor noastre.

Ceremonial Prin casă, tigrii umblă în voie – ne-au devenit necesari, așa că îi hrănim zilnic cu porții consistente de poezie.

Noapte de noapte, ne însoțesc când străbatem pădurea de bambus din Kyoto, flăcări albe luminându-ne poteca până ni se pierde urma 102

în albastrul persan al Pleiadelor.

Livada de portocali Îmboldit de daimonul adâncului, cobori în măruntaiele beznei, atent la pereții unui tunel cu aspect de salină; în galeriile subterane, mii de picioare freamătă care încotro, cercetând acvarii uriașe, în care sclipesc anxioase gămălii fosforescente.

Câteva harpoane te leagănă precum roțile din parcurile de distracție; încă n-ai deprins cum să scapi nevătămat din cătușele nituite ale târziului, așa că izbești cu picioarele în pântecul realității, doar-doar o să mai vezi cum se-nfiripă lumina, prefirându-se prin livada de portocali.

Pharmacon Nici nu mai știi de când mergi fără țintă – de jur împrejurul fiordurilor alergi ca un Argus ce-și exhibă rănile, crevase sângerii din care pândesc ochi pătimași.

Vrând să scapi de luciditatea rece, de abator, înaintezi pe Rue de Rivoli narcotizat, cu febră viscerală, cu intensitatea cu care aventura și foamea îl determinau pe Miller să cutreiere Parisul.

Pentru odiosul stupefiant, doza e diferența dintre leac și otravă.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

În hăul nopții

Cerberi

În reveriile lui delirante, joacă domino cu spiritele locului, se-mbăiază în mare lângă ispititoarea Selene ori, grijuliu, încearcă să-ncalțe cu șosete ecosez himerele de bazalt negru ce veghează intrarea în casa-nnegrită de vreme.

Valuri de căldură inundă emisferele cerebrale, șfichiuind ca atingerea unui fir electric.

Când toate pier în hăul nopții, rămâne cu privirea în bernă – ieșit din spatele plintei, un șoarece de casă își mestecă prada în tihnă.

Sergiu Pârvulescu, cântând pe versuri de Ana Podaru

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Cineva îți studiază ticurile feței, cât timp vertijul capătă aromă de eucalipt.

Pentru comportament ireproșabil, cerberii din cușca de fier sunt răsplătiți cu prăjituri.

Doru Roman, Nicolae Băciuţ, Părintele Stareţ Ioachim Pârvulescu şi Ana Podaru

103

POESIS

EMANUEL POPE

nu eu am trăit Ce să fie prietenia?!

Ce să fie prietenia?!

Dacă nu lumina firavă a unei lumânări și ea născută cum se nasc toate nuanțele lumii Și dacă tu nu vei sta în noapte apărând-o cu mâinile Ce va rămâne din ea? .

Ce să fie prietenia?!

Dacă nu visul tău neîntrerupt visându-i ei visele și atunci când te sună și atunci când te uită, de fiecare dată așteptarea inundându-ți sufletul precum o câmpie cu un munte de apă, În plină secetă să nu o poți sătura. .

Ce să fie prietenia?!

Dacă nu versul tău ultim în oglindă Când singur te privești și deși te clatini din văzduhul lumii cineva, pe aripile sale în lumină te ține. „Un tramvai numit dorință” Ce țărm de necuprins și de neînvins e glodul dar visul Omului?, pe plaja lui cum stau acum povară, aliniați în front ca toți soldații, statuile atâtor timpuri.

Cu zodii noi ce cresc și mor precum delfinii poeții-și iau din lună iarba lor dar și năravul și apoi ca mânjii-n lacul din poveste, în oglindă, mor înecați de tineri, unu' câte unu', în noaptea neagră fără vorbe. . aceasta este linia prin care creștem . cu silă am fost aduși și tot cu silă suntem duși și anii tinereții (ani de viață și de absență - minus anii de beție), prin apa lumii trecând - ca prin gura dragonului fiecare am fost numai lance și sare 104

și înaripați cum erau odată: oamenii-îngerești înainte să cadă din bucuria zeilor. nu eu am trăit Nu eu am trăit și zilele mele nu eu le-am gustat, cum nu mâinile mele au rulat kilometrul ăla de țigări și nu eu am fost cel care te-a sărutat de la înălțimea celei mai mari căderi din lume.

Numai moartea a fost, iubito, numai moartea a fost de fiecare dată, locuindu-mă cum numai ea știe ca un fluid în interiorul unui vas scufundat în adâncuri cutremurătoare de liniște. ...și de câte ori am băut ...și de câte ori am luptat ...și de câte ori am strigat ...și de câte ori mi-am cerut iertare ca un erou zăcând în grădina casei tale ori ca un om frânt și lipsit de căpătâi de tot atâtea ori te-am mințit pentru că mereu nu am fost nimic altceva decât prada cea neînsemnată din ghearele ei. Și atunci, cum să ai încredere în cuvintele și versurile astea?! când toate sunt scrise și rostite numai de ea de la bun început și până la sfârșit, așa cum un fluid locuiește în interiorul unui un vas scufundat în adâncuri cutremurătoare de liniște și numai semnează cu numele meu. oficiul obiectelor pierdute am înțeles că există locuri de unde pot fi ridicate toate obiectele pierdute și de asemeni, locuri care le aspiră pe cele mai mici dintre ele, cum ar fi de exemplu, pentru butoni, nasturi și monezi fine, spațiul dintre scândurile unor podele sau năstrușnica trompă a aspiratorului Henry; BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

ori pentru lucruri ceva mai mari: depozite și muzee, cum e Oficiul Obiectelor Pierdute din cadrul Poliției Metropolitane Londoneze aflat pe aceeași stradă nu departe de Madam Tussauds, el chiar un muzeu al unor figuri pierdute.

La fel mă gândesc că trebuie să existe și-ntre zile și între oameni un spațiu îngust care aspiră continuu, tot ce este fugar ori e emoție fragilă, tot ce nu este bine ancorat, balansat, aparat ori conștientizat, cum trebuie să existe un muzeu sau măcar un birou de oferit informații tuturor disperaților cărora le-a fost furată țara ori nu și-o mai regăsesc ori și-au pierdut iubirea de ea.

Ca un rod bogat într-o cangrenă Nu voi scrie nimic la începutul acestui poem pentru că orice aș scrie se va dovedi de prisos, va fi oricum numai o introducere, și tu vei sări cu ochii iute pe versul final unde în general, nu-i așa - în lumea aceasta a timpului nostru defectuos așteaptă toată înțelegerea, acolo unde e adunat tot schepsisul ca un rod bogat într-o cangrenă ...Ah! cât m-am săturat de poemele astea mergând toate în mod triumfalist numai și numai înspre moarte, nici viața mea nu va face excepție... totul va fi identic cu modul în care m-ai citit și până acum asteptându-i nerăbdător, vieții mele ca unui poem, ultimul vers. „fotografie de grup cu doamna” Toată viața mi-am dorit să fac parte dintr-o „fotografie de grup cu doamna” și nu cred că aveam mai mult de 21 de ani când m-am îmbolnăvit pentru prima oară, apoi cu momente, când de crescută tensiune, când de adormită uitare, această dorință a continuat să persiste în sufletul meu până în anii din urmă.

Uneori am avut sentimentul că voi reuși și că nu sunt departe, că în cele din urmă fotograful se va dovedi generos și extinzând câmpul imaginar al lentilei sale cumva, în sfârșit, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

mă va surprinde acolo, alături de cei dragi.

Dar nu a fost să fie! și azi, aș minți spunând că nu-mi pare rău.

Asediind ca un barbar meterezele unei cetăți inexpugnabile tot timpul am tremurat pe dinafară privind cu ardoare prin marginea crenelată a fotografiilor de album cadrul familial. . ....și dacă asta ar fi fost tot orice poem e un ecou Orice poem e un ecou e toată puterea strigătului tău întotdeauna ultimu' indiferent de adevăr indiferent de minciună indiferent de câte ori ai recidiva pe jumătate adormit pe jumătate scufundat în albia morții - așteptând răspunsul ei . orice poem e o lebădă în bătaia puștii. alb și steajăr Îngerul a venit, alb și steajăr, și s-a îndoit de mine (cum altfel?!) ...iar restul a fost pură politichie, apoi. am putea fiecare am putea fiecare să ne trăim viața îngrijorați o singură dată într-o mie de ani și fără să irosim multe cuvinte am scrie astfel un poem tulburător dacă am fi nemuritori și poeți dar nu suntem și fiind mai mult plecați decât în vecinătatea vieții ratăm totul fără deosebire.

Mr. Martell Mr. Martell e un domn cu uzanțe fine în redingotă albastră încheiată la cinci ace și într-atât de bogat încât e o plăcere în compania domniei sale să-ți petreci diminețile.

105

POESIS

Fiind un tip rezervat, riguros educat e dintre puținii rămași azi ce știu durerea să o asculte. ....și asta în ciuda vastei sale experiențe sau poate tocmai de aceea, cu aerul unui om încurcat abia târziu, pe înserat, vag dacă amintește câte ceva și despre sine. În general prietenia cu un astfel de caracter te face capabil de fapte cu greu de imaginat altfel cum mi-aș putea explica simțul oarecum afectat pe care l-am dezvoltat: caritabil-comunitar-exagerat?!

Așa am început să invit, - în ciuda sărăciei mele alături de noi, la șuete, și alți cetățeni debusolați.

Domnul Martell nu s-a supărat

și ne-a privit pe toți întotdeauna cu blândețe, chiar și atunci când am început să-l ''vând” sub blazonul unor cheltuieli de subzistență. Îmi imaginam durerea celorlalți și doar nu puteam sta deoparte le știam singurătatea, emoțiile, disperarea - toată ziua singuri pe facebook și am crezut mereu ca e un act de noblețe să le oferi oamenilor un partener real de discuții. În timp s-a dovedit că am dreptate și azi în clubul înființat suntem nenumărabili.

E uimitoare forța de regenerare a prietenului meu, pofta sa de viață, și-n fiecare zi cinstim voioși anul nașterii sale: 1715.

Mihai Barbu, Evelyne Maria Croitoru, Flavia Adam, Ana Podaru şi Diandra Lorena David

106

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

drumuri albe în lumină golul pe care l-am purtat oare ce face Dumnezeu cu toate trupurile pe care le-am purtat și nu ne mai vin, oare unde stau aruncate toate înălțimile, zveltețile, suplețile, harurile, pe când noi ne îmbrăcăm în lălâul aproape gol. oare ce face Dumnezeu cu golul nostru după ce și din el fugim... * * * o țară frumoasă ca mintea celui care-o gândește.

La început toate au fost frumoase, Dumnezeu s-a gândit cu drag și s-a apucat de treabă. apoi am început să ne gândim unii la alții și lumea întreagă s-a sluțit. * * * precum îi lipsește arabului calul, secundarului minutarul, mâinii drepte sora ei stângă, celui care fuge ceea ce-l alungă, cum îi lipsește hârbului ciobul de care a fost știrbit, sânului laptele ce i-a fost sortit, scândurii nodul ei strâmbător, ținta degetului arătător, umanității particula om și infinitului un nevăzut atom. așa îmi lipsești tu, sinele meu. dar nu îmi lipsește Dumnezeu. îl am. * * * datoriile omului să fie în bani, nu în neodihnă și sânge, nu în numele și în nervii lui.

Dumnezeu te mai păsuie... relatări de la fața unui loc o bătrână, un câine, o ploaie, un Dumnezeu întors cu spatele, o prispă pe care cei care mai au de trăit așteaptă să vadă ce se întâmplă. o viitură de impresii contrazicându-se, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

elocința are doar responsabilul cu viața asta. consemnează o funcționară care și-a uitat numele. pe o scară de la unu la sfârșitul lumii, tocmai se întâmplă ceva. * * * bate vântul în casa ta, Doamne. o creangă se rupe sau se roagă să-i rămână întreagă mâna cu care-și face cruce. ruga de rugi nefirea rodirii în apă, în pământ de lavă, în toate încropirile și în toate privirile începutului de noapte, nicăieri ca pretutindeni și mai presus de sus, adâncimi inverse, pe toate culmile câte un crâmpei din noi cei ce eram eroic dureroși în extazul indus. am pătruns în toate și am ieșit necuprinși albaștri fără vreo cauză, armurile noastre clandestine bune încă, stricăciunea-năuntru, ploi și rugi, lacrimi și rugi, înapoi ochiul cu multe slugi viclene ne-adoarme de nu mai putem striga, Doamne, vino în ruga mea străbătută de înger îngenuncheat. atât m-a putut aduce...

107

POESIS

încădere e timp de răz/gândire în prăbușire începi să vezi mai mult ce trebuia făcut, ai timp de reflecții lapidare și judecăți de valoare. până vin îngerii cu pernele lor aurii și pufoase ai deja o întreagă pagină scrisă ca erată și un întreg potpuriu de regrete. dă-mi Doamne un înger harnic și priceput ca să mă ridic înaintea căderii și să o iau de la început. drumuri albe în lumină albă poarta omătului, unde s-or duce pașii mei, primprejur cercuri făcute cu ochii închiși, azi nu e sărbătoare, drumurile n-au indicatoare, mă descurc cu ceea ce am greșit altădată, în iernile de sub pielea mea mai ninge ascuns. o înțepătură de ger îmi amintește că nu am colindat, nu am făcut bradul, dar ce frumos este totul când îngheață de la inimă. cu degetul arătător fac un semn pe locul unde m-a durut ninsoarea, curată rana ei de lumină. alb ca un înger în burta cerului, îmi desfac legăturile de tină, măcar anul ăsta să desfid carnea-mi ce face umbră în lumină și mă întunecă. * * * o tristețe murdară face găuri în lut

temelii caselor viitoare. e multă nevoie de apă pe pământ, cerul se pregătește de seară. e multă nevoie de cer pe pământ. sfinți morți și vii și morții au tabieturi, numai vin în vis ca pe vremuri, o fi vreo barieră sau s-a schimbat limba în care vorbeau până se făceau imagine în spatele ochilor dragi ce dormeau, nu mureau cum se mai poate zice. o fi ticluirea un lucru bizar și s-o fi dat vreo lege de care eu n-am habar, morții-s după lege, discreți, onirici, or fi visând ei ce, cum și când facem noi vii lucrurile fără folos, în îngâmfarea noastră vie, un timp, dacă de timp or mai fi având vreo idee sau totul curge cu noi înăuntru, când morți, când vii, depinde pe ce parte stai cu lumea ta cu tot și ce-o fi lumea că n-am pe cine întreba. toți par pictați cu gura închisă într-o icoană din care când visam, tata dădea zăpada și mama cocea nimburi de pus deasupra. * * * dacă uitarea e o religie, din cei uitați de noi nu ne-am putea face sfinți.

Ana Podaru, dând autografe 108

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Doru ROMAN

DIN 1907 PÂNĂ AZI (V) La mall Pe baba Hârca din Ogrinji cu moș Stan din Afumatul i-a ademenit păcatul să cate la mall opinci târșind lungile obiele pe marmora de Carrara bieți rămași fără pingele simțeau din priviri ocara - fă, fătucă, hii tu bună de mă lămurește iute că mă-nvârt ca o nebună după-ochinci și cep la bute - maică aici n-ai nimerit îi răspunde băbătia - aici lumea a venit cum băteați pe vremi câmpia să flecărească mută pe telefon să-și aerisească țâncii cu argăseală de teflon iute baba cruce-și face luând moșneagul de suman și călcând pe foc și ace sare-n cartea lui Anton Pann Mărinimie bancară În careul cel de negru pe a șahului cărare deghizată-n cal integru stă pantera la intrare la tejghea e cobra neagră mișcând des din ochelari și îți vântură iluzii trucul vechilor samsari te ademenește dulce să te apropii să semnezi și îți vâră-n trup otrava de n-ai timp nici să o vezi iar apoi se lamentează ca și musca la arat și te-nvăluiește dulce cu un oh și un oftat iar în plasa de păianjen te scufundă printre fire BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

și îți ia dobândă bună pe morții din cimitire nu-ți ajunge-ntreaga apă din oceanul planetar să plătești apoi dobânda percepută pe-un dinar Șah s-au scurs o sută de ani ca unul în frunte saltă tot nebunul pe ruginita tablă răsturnată ducând de nas pioni ca și altădată regina-n turn minte rafinată sus în balcon în nimfă deghizată suspină amarnic pentru o insinuare că-ar fi rătăcit calea singură călare că-ar fi abandonat-o enigmatici eunucii de a dat singură trântă dreaptă cu haiducii pe care i-a lăsat storși fără suflare zdrențe asudate fâlfâind în soare și i-a adus recunoștință regelui plocon să nu mai fie trist mândru cocon pe cal în zig-zag glisează cavalerul spre budoar ducând colierul pe care suverana în tufe îl pierduse când pe cărarea lunii în cale-i apăruse și i-a șoptit duios cu glas de trandafir o vin și-mi potolește para al meu zefir și ah și ș-aah pe alb pe negru și invers ne ducem jocul jumulirii tăcuți în univers în graba evadării uităm ades valiza în bucuria că învingem ne alegem cu remiza și din Olimp ne trag pe sfoară zeii zicând că ponoasele se datoresc femeii păcatul cel dintâi al jucătorului de șah ce-și pierde răsuflarea când genele spun ah și așa prin vremuri șahul a evoluat doar regele-a rămas nătâng și-mpiedicat și-n frunte-ne pe tablă-i tot nebunul ce-n Hora Dezbinării ne pune funia și săpunul să defilăm retoric pe margine de vis și-n agile giumbușlucuri ne macină-n abis

109

POESIS

Dezertorii un pion și-o pioniță numa-n iie și-n catrință rătăciră la plimbare când era liliacu-n floare în zvon de privighetoare pe-ale șahului ponoare din salcâmi ningea cu lună ceas de vis de voie bună și-au rămas uitați sub tei ei pe tablă mărunței nici nebun și niciun cal nu se deslușea la mal doar pionul din caval storcea lacrimi dintr-un val și din noaptea înstelată borangic țesu îndată să-l aștearnă de covor zi senină fără nor să pășească-n rai pe punte liberi ca și ciuta-n munte și-au stat singuri singurei tot strujind la pionei până s-a umplut dumbrava nu i-a luat lenea nici zăbava doar când să mijească zorii i-au surprins căutătorii cu poruncă de la rege să mi-i prindă să mi-i lege că-au fugit din armată lăsând curtea ne apărată bâlbâit și-mpiedicat regele s-a arătat și-a ținut o cuvântare vifor greu de supărare că armia sa supusă s-a lăsat de patimi dusă fără să mai vrea să moară lăsând rangul de ocară că s-au dedulcit la rele pionei cu pionele și s-ar bate el pe glorii prin cramele din podgorii dar casta sa zeiască l-a uns doar să poruncească și-alții pentru el să moară măcinând făina-n moară Verde-n față cu tichia colorată în penaj de papagal nebunul regelui pe tablă se oprește în aval clopoțelul sună tare pân' la pronia cerească boierimea-i cherchelită prin podgorii cu fetească regele cu cupa-n mână se îndreaptă către turn dar nebunul îl blochează bosumflat și taciturn 110

ce-ai făcut iar înălțime de ai dat sarea pe nimic ne-ai vândut flota navală pe poneiul cel mai mic din siderurgie oare mai rămas-a vreun furnal ARO l-ai dosit în zare iar noi mergem fără cal tot ca racul ce-o fi asta ce-i în capul tău buimac nu ai creier sub coroană nici cât un grăunte de mac pe pioni i-ai strâns cu ușa de-au plecat de foame șui cerșetori prin lumi străine pe la ușile oricui de-au rămas acasă țâncii de pripas pe lângă-o babă unde-i tata cine-i mama cine-i oare o întreabă dama ți-ai trimis-o-n trafic pe la colțurile de străzi ai băgat în pomi omida de s-a ales praful din livezi sunt nebun o vezi tu bine că-am curajul să ți-o spun dar jigodie ca tine n-a văzut nici un nebun clopoțelul zornăindu-l către cal se duce drept și scârbit de așa trădare își înfige lancea-n piept Tabla de șah a nins răbdarea din cer peste tabla de șah cu păcate peste lodenul gândului ger învelind piesele toate pe-ntinderea albă răzbate de forța nerușinării împinsă mocirla urzelii deghizate de sulful sufletelor aprinsă zgribuliți prin unghere de frig cisluiesc nebunul și regina iar roata-nvârtelii râvnit covrig ne sleiește de vlagă fântâna în turnire virtuale caii cambrați vântură vulgului pecetea dreptății de firul urzelii mânați prin golul din miezul cetății alienați pionii în vatră scurmă cu vătraiul în scrum marionete cu inimi de piatră spre vidul istoriei ne sapă drum Șah-mat În zloata-nstrăinării stau zgribuliți pionii Prin case însingurate fără lemn de foc Monahii prin ceasloave deslușesc din pronii Cum omida dezbinării roade hulpavă din noroc Țițeiu-n prag și azi țâșnește arteziană Dar cei ce-l sorb sunt alții n-au voie pământenii O renegăm cu osârdie pe dalba Cosânzeană Și nu ne mai dăm mâna la horă în mijlocul poienii Pe munții demnității cu falnice păduri alt-dată Semețe doar cozile topoarelor ne-au mai rămas Soarele-l primim cu dramul prin fereastra mată Prin aprobări sordide cu frâna instalată-n ceas Din șah în șah ne țin sfătuitorii aburcați pe noi Cu opinteli de sânge sar caii prin zodiile vremii Din turn ursita ne-o veghează un desemnat moroi BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Umbre Din pridvorul amintirii cu glicine și cu maci seara genele-și coboară peste ochii celor dragi ce-au plecat pe căi stelare în albastrul infinit iar zorii vieții-mi par psalmodiere dintr-un mit firul ierbii din ogradă smălțuit cu romaniță calea laptelui zăpadă claustrată în doniță drumul lunii lin prin geamuri în perdelele de in gustul cireșelor coapte cu aromă de pelin s-au pitit în țârâiala greierului prins în grindă și în abur sfânt de slavă urma pașilor din tindă Crâmpeie roiul fluturilor cu aripi de zăpadă zboară prin seara sfârșitului de an și aduce parfumul rășinilor de zadă aromele copilăriei sprințare pe maidan se-nvârtejesc năvalnic prin crângul amintirii cum sare colbul în ceasuri de zăduf când macină sirepii nemărginirea firii iar buratecul din iris horește în stuf și pe cărări neștiute arzând ne poartă pașii în cântecul de nea frământată sub picior în drum spre Himalaia noi sîntem șerpașii urmăriți de ochii lupului ca ciuta la izvor prin transparența înnoptării vâslim acerb cu incandescența sufletelor torță la unison prin artere spre crestele speranței un cerb gonește ca năluca sprințare valuri de anason

pe diagonala vremii bufonul i se proțăpește-n drum cu plecăciuni cu tumbe în fața măririi de fum - Întunecimea Voastră, nu ne lăsați, ne luminați pe noi, cum e democrația oare scut la vânturi și la ploi?

La armâni, prin lumea-nstrăinării, câte școli le-ați sădit, să nu-și împăroșeze limba, câte cărți armâne le-ați dăruit; câte lăcașuri pentru suflet ați izvodit printre sălașurile lor din munți și-ntre noi și dânșii, daci liberi, s-au mai întins azi punți?

- Te-ntreci cu limbuția scârbavnic măscărici; Eu uns sunt pe tablă să păstoresc aici!

Arginții îmi sunt zeii cărora de-a pururi mă închin!

Ieri mi-am vândut chiar mama pentru un pahar cu vin!...

Ce-mi pasă mie de voi, de aromâni de fărșiloți?

Să-mi fie punga plină, la târg, îi vând și pe cei morți!

Riga de negru la ora-nvârtelii când ziua stă năucă iar noaptea pierzaniei nu vrea să se ducă stându-ne lipcă nagâții stoluri pe cap iar ceasul învierii ni-l ține al vremii satrap aici pe tabla de șah cârtesc șambelanul și nebunul cum că pionilor untul le-a fost înlocuit cu săpunul de la cina cea de taină târnosită de regele de smoală care din păduri a luat caimacul cum iei smântâna de pe oală golind petrochimia pe veci din dârmonul sorții și florile de mină vânzându-le pe șest la stâlpul porții lupanarelor pe absint canabis și nori de heroină vopsind gudronul zilei vulgului cu iluzie de hermină și cum vorbeau așa din colț apare prea măritul ținând într-o mână pâinea destinelor în cealaltă cuțitul

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Doru Roman și Părintele Ștefan de la Mănăstirea Sfinții Arh. Mihail și Gavril, Pietroasa - Banat

111

POESIS

Carmen SECERE

sub umbrela neagră a vânzătorului de sentimente *** pe marginea prăpastiei îmbrățișez frigul până îmi intră în oase cu seninătatea omului care nu mai are nimic de pierdut îl îmbrățișez

obișnuiam să-i împrumut degetele și desenam o fereastră pentru pescăruși cui îi pasă dacă a mințit? ultima dată mi-a făcut aerul țăndări iar eu am construit o scară

aș putea să dorm somnul înseamnă uitare dar dumnezeu are ținere de minte numără întotdeauna și înapoi

Păpădie și sens

ultimul pas desface nodul neliniștilor mă îngrop într-o piatră cădere în sine *** sunt încă vie pe câmpul de luptă înaintez cu inima la vedere prin tranșeele memoriei în acest război de eliberare nu mi-e străin zgomotul puștii nici degetul hotărât al lunetistului care mă țintește cu ochii fiecărui trecător aș putea să mă declar învingătoare tatuându-mi câte un crin pe fiecare urmă de glonț dar n-aș supraviețui nopților când același șobolan vine să-mi roadă înfometat rana deschisă în piept până și cuiele grenadelor cad prizoniere și mi-e sete iubite ca-n vremea holerei

Suflu păpădii sub stele mimând fragilitatea lumii ziua de mâine miroase a naftalină oare există destin? mă dor fluturii captivi în insectar și toată lumina care dispare când viața se încheie la nasturi Despre fericire se tace A fost ziua fericirii și salcâmul a uitat să înflorească nici măcar primăvara nu mai vine m-am rătăcit așteptând sub umbrela neagră a vânzătorului de sentimente un cerșetor mângâie dorințe nenăscute sub ultimul felinar stins porumbeii visează meiul din palma bătrânei cu o singură mână pustiu prin parcuri tinerețea își plânge timpul pierdut orice găsești pe lumea asta dar iubire... nici cât să ungi o bucată de pâine

O altă Ană Povestea pietrelor noaptea visez frumos realitatea e doar invenție menită să ne țină de urât despachetez inexistențe vânătorii de iluzii îmi zidesc viața între două paranteze pătrate Vânzătorul de sentimente Topea cerul pe buze când îmi arăta cum se vindecă ploaia 112

Căldură azi oamenii tot neîntorși în inimi nimeni nu mai naște pe nimeni sirenele acoperă toate strigătele de ajutor nici cuvintele nu le mai înghițim decât cu fața la perete dacă ne-am recunoaște am orbi pe loc nu știm nimic despre sensuri doar la semafor ni se pare că avem de ales obosită mă duc să-mi găsesc un loc să dorm printre pietre BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Constantin STANCU

POEME DE SCRIB (poeme creștine) Schimbarea inimii

și-a schimbat inima…

În dimineața aceasta de vară în care îngeri calcă pe aripi de păsări, chiar pe tril de păsări, chiar pe inimi de păsări, mă întreb ce poate fi sau ce nu poate fi poetul, singur între gândurile sale ca niște munți pe care rezistă zăpada și în miezul verii …

Când măgarul sălbatic va vorbi

El, mesager fără știre, dar cu permisiunea păsărilor migratoare și, vai, păsările nu lasă urme în aer, când se-nalță, nu vedem pe ce se sprijină, dar au atâta viață și viața lor se aseamănă cu melodia neștiută de început de vremuri…

O, mesagerul care nu știe ce față a văzut și unde, învățând veșnicia, dar limitat de cuvintele sale, închis în cetatea cuvintelor sale, pe care le-a primit de la cei dinaintea sa și ei le-au primit de la Dumnezeu, când ne-a învățat să dăm nume lucrurilor și să punem semne, cu răbdare, cu viață, cu moarte, cu tăcere, cu umilință…

El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un timp ce alunecă spre putrezire, într-un trup ce putrezește, cu o inimă ce se poate opri cândva, speriat de irealitatea ființei sale, fragil ca o pasăre pe vreme de furtună, fragil ca un ochi ce poate fi locuit de vederea cu inima…

El, mesagerul, urcă pe scările de piatră spre cer, și piatra rezistă și vorbește folosind cuvintele poetului, el, care aduce vestea nașterii unui om, a nașterii poemului și a nașterii păsării din oul unui tril.

Nevoia de a sta zilnic de vorbă cu Dumnezeu, dincolo de hărmălaia lumii, oameni care se salută dar care nu se mai cunosc, vezi, din farurile autovehiculului radiază în același timp lumina și întunericul…

Totul este aproape: aproapele tău, copii, nevasta, țara, de aceea fii atent, la miezul nopții sau spre dimineață, va cânta cocoșul, măgarul sălbatic va vorbi, ferestrele vor vorbi…

Este o piață unde oamenii discută, iar dincolo și dincolo, El tace…

Le văd pe toate prin aureola cărăușului.

Crucea de carne La margine de drum este crucea veche de lemn, sfântul o atinge cu palmele albastre, el știe că ploaia va destrăma lemnul, că arșița va răni lemnul și cu cât trec mai mulți oameni pe drumul acela cu atâta crucea de lemn se face de carne… În unele nopți crucea arde cu flacără ușoară, aproape invizibilă, în urma ei rămâne lumina ca un schelet al unei ființe neștiute, lumina pe care sufletul tău va fi răstignit într-o seară în care vitraliile se vor fisura…

Munții

El, care stă pe zid cu o banală cumpănă veche, pregătit să măsoare cetatea și zidul pe care stă, pregătit să măsoare sufletele celor din cetate, el, care nu se lasă atins de cutremur, dar în el cad toate: dimineața, cuvintele, păsările, cetatea, poemul acesta, cititorul și, mai ales, scribul, cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie poemul acesta și s-a îmbrăcat cu haine curate, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Iubesc munții, prin ei planeta se termină în cer, prin ei cerul ne intră în suflete, iar, acolo, spre vârful de piatră, bradul este mereu verde ca un semn de pace, este o viață perfectă între două placente de aer, iubesc munții, acolo, în Retezat, poți scrie o scrisoare de dragoste direct pe tălpile lui Dumnezeu…

113

POESIS

Depozitul de fluturi din Babilon Cel care înțelege suferă cel mai mult, ce rost de cuvinte cu ramură de spini și sânge, ziua alunecă de pe altar... …trecem unii pe lângă alții fără să ne vorbim și chiar plătim pentru singurătate cu bolile noastre moderne, ființe care ies din oră, nu există, abia dacă putem crede că avem un loc în depozitul de fluturi din Babilon...

Memoria luminii Lumina își păstrează memoria, nimic nu se pierde în valul ei, nimic nu se câștigă în laptele ei.

E lumina care își aduce aminte de începuturile lumii și de obsesiile tale oranj sau mov, de insomniile galbene în care se odihnesc gutui.

Lumina este aceeași ieri, azi și mâine, în prezența ei lumea se face încăpătoare, cuvintele dau rădăcini subțiri și vocale discrete de clorofilă.

Lumina cuprinde totul, prinde în coroana ei soarele miriapod și piatra pe care s-au scris cele zece porunci.

Lumina are degete delicate de brumă, ne atinge trupurile imperfecte și ne prefacem în sfinți, dar nu vedem asta.

Lumina înflorește în brațele lui Dumnezeu ca un buchet de floarea soarelui imens…

Prin timp lasă urme: urechea lui van Gogh, craniul lui Caravaggio, oul din care a fugit Brâncuși, formulele neînțelese în care s-au pierdut oamenii de știință într-o eternitate relativă, sau vitraliul pictat din marile catedrale în care se zbat vrăbii cu aripi de diamant…

Uși de sânge Uși de sânge, ferestre din sângele altuia, trece barbarul mai departe…

Uși de aluminiu, ferestre de sticlă, termopane, trece nimicitorul, intră: clipa de sânge…

Un om scrie cu degetul pe nisip numele său: Moise…

Dumnezeu scrie cu degetul în carnea ta, în sângele tău, în sângele altora…

114

Altundeva filozoful scrie pe perete: Dumnezeu a murit!

Din când în când, la douăzeci-treizeci-cincizeci de ani, trece Dumnezeu, citește, dă din cap și trece prin zid… …au rămas cărțile filozofului, peretele este altul, transparent, virtual…

Barbarul dă și el din cap…

Despre filozofi sau cărătorii de bagaje Dacă filozofii, dacă teologii aceia, dacă formatorii de opinie și cărătorii de bagaje au spus că a murit Dumnezeu, de ce nu aș muri câte puțin și eu împreună cu El, pentru a trece de nevăzutele frontiere?

Păsările s-ar întoarce în prima zi a creației, dar le împiedică aripile.

Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă, dar le este teamă de frigul din cuvinte.

Peștii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat, apele rupte din coasta uscatului, din țărmul dintâi…

Omul s-ar întoarce la Dumnezeu, dar îl împiedică trupul…

Totdeauna îi scapă ceva important, din cauza aceasta nu-și vede umbra pe mâinile lui Dumnezeu…

Toamnă latină Zilele sunt coapte, miros a grâu și veșnicie, se culeg mere la Densuș, copii se cațără pe gardul toamnei, intră în mere, e un joc perfect unde germinează stele de tăcere, iar în golul pietrelor vechi, inimi de grădinari din alt veac.

Copii se joacă de-a toamna, cine mușcă din măr eliberează celălalt eu, eu-ul din primul secol de miracole.

Bărbații puternici, în schimb, sunt îngenunchiați de coșurile cu mere, strivesc iarba coaptă cu genunchii tari, sunt barbarii care mor, nu se predau.

La Densuș merele cresc la loc pe ramuri de măr, într-o singură noapte de singurătate, în carnea loc se cuibăresc anotimpuri neștiute, iar acolo, pe prundiș, puntea străbate apa dimineții, nu mai ajunge pe celălalt mal, din firul de apă proaspătă, ca un imn de dragoste, sar flămânde pietre după inscripții latine.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Doria ȘIȘU PLOEȘTEANU

poștașul nu trece nici azi pe aici povara m-am întâlnit în josul râului cu un prieten alegea pietre și le băga-n buzunare l-am întrebat ce face în timp ce-am început să adun și eu pietre și să le îndes în buzunare mi-a spus că dimineață își plimba câinele prin cartier și deodată a petrecut cu privirea toată lumea grăbită să plece la job și pașii lui au petrecut pașii lor câinele s-a oprit și a privit în ochii lui petrecuți peste ceilalți înghesuind sub el un lătrat nedumerit de plecarea stăpânului în fiecare dimineață erau acești oameni grăbiți dar azi... azi le-a simțit viața cu gust de sânge albastru care le fierbea prin piele și-a adunat puterile și a plecat grăbit spre râul Liffey adunând pietricele zicea el că nu poate duce în spinare povara acelei lumi și nici arsura pașilor rămași în urma lor n-o poate stinge că pietrele lui sunt magice chiar de mintea pare nebună să crezi că poți duce sau ierta ori înțelege o lume construind o povară a lor doar pentru tine paharul cu vin eu zic să mai pui un pahar cu vin pe masă să ai pregătite câteva cuvinte de dragoste și ceva dulce dacă ai prin casă n-ar strica o lumânare roșie ori albă iar în ochi să ai lacrimi de fericire ridurile să le trimiți o vreme la plimbare spune-le că-n port se dă gratis acadele cu gust de migdale eu zic să frămânți un trandafir de petale pe hol la intrare un tablou pictat în culori fericite să pui pe perete poate cel din vară spune-i că-i un cadou venit de prin stele ori spune-i că preferi să o scalzi în miere și-atunci când amintirea îți va păși în casă BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

cu tine copil la pieptu-i zâmbind adu-ți aminte că vremea-i frumoasă că timpul e scurt și tot ce-ți rămâne în suflet de-l pui pe masă cuprinde paharul acela cu vin tu spui că-i ușor să treci fugind pragul că cercul iubirii cuprins te-a rămas și brațul te roagă să-i poți măsura petala prea albă din tâmpla noastră poștașul nu trece nici azi pe aici furtuna se zbate de stânci parcă plânge rămân să mai scriu două rânduri apoi mai pun un pahar cu-acel vin între noi nu ți-ar plăcea? prea mulți au răspuns la întrebarea ta „viața ce e” și nu vreau să te pun în dificultate răspunzând aiurea poate că ești într-o stare proastă să te aprob că „viața e o plecare” e ca o minciună dacă ești în toane bune îți spun că viața-i o chestiune în care trebuie să mergi treaba filosofică nu-i de nasul nostru dar nu-i mai bine să ne acoperim de metafore să ne facem declarațiuni de dragoste? nu ți-ar plăcea să auzi că acel covor roșu a fost colorat pentru tine și că trandafirii din curtea bisericii au rămas fără petale pentru că sunt toți în cada ta plină ochi iar sub ei te așteaptă legea atracției? nu ți-ar plăcea să te atingă șoapta mâinii mele care a desenat chiar acum o inimă cât zidul chinezesc? avangardistule, zic să lăsăm baltă plecările chiar și înjurăturile lenea care m-a cuprins a ucis orice gând negativist și iată cum rod sarcastic la un viitor pacifist sperând la nicio plecare în următoarele secole

115

POESIS

n-ai cum să mă fumezi n-ai cum să mă fumezi fixând din ochi o scândură nici para lui Rembrandt și nici mărul biblic nu-s elemente depresive care să fluture existența în plimbarea de dimineață uite că filologul, filosoful, istoricul, arheologul, poetul au câte-un nume de stradă sau o statuie în centrul vechi al unui oraș eu am un bilet câștigător în buzunarul drept merg râzând prostit pe lângă o casă scoasă la vânzare ating în fiecare zi vitrina de lux a unui magazin fițos mă sprijin câteva secunde de un Volkswagen 2017 și privesc, da, fix așa cum spui și tu: la urbea care clocotește și ce crezi? mă dezlipesc de mine și aleg să fug și mai tare spre fericirea care mă duce exact la Pub-ul lui Paddy pentru că el e singurul prieten ce-mi zâmbește în fiecare zi cu gura pân' la urechi, întrebând: „how are you? all is well?” în timp ce îmi umple un pint cu Guinness apoi îmi povestește iar de Arthur și afacerea lui. acum spune și tu dacă are vreun rost să păstrezi gândul ăla care te roade ori e mai bine s-o tai hai-hui prin viața care-ți joacă pe vârful degetelor o sârbă drăcească de fericire?! mission de la femme și iat-o cum se bălăcește într-o inflexibilă gândire el: irealul provinciilor ea: abandon în păr i s-a prins ochiul cercetătorului iar acum predă la catedră de o cutare dogmă răsuflată mai zice că arătările oamenilor spală obiceiuri cerșetorul de la colțul străzii strigă: limbi încurcate voi sunteți prăzile de la orele amiezii dar cine stă să iubească metodic? ai văzut că declarația de iubire furată de la unu’ într-o gară nu face doi bani ai văzut că pâinea de la gura câinelui nu e imaginară te-ai convins că cine aude cum trece toamna încleștată de inimă e un om normal fără aur pe el sau aripi de înger grija altora nu te grăbi să tai fusta aia verde din dulapul bunicii carevasăzică impactul cu realitatea

116

a făcut un unghi de 90 de grade dar dacă privești dinspre nord totul pare acoperit cu iarbă las-o așa vecina se machiază cu pricepere șeful urlă în fiecare zi în pauza de masă chiar acum natura moartă se întoarce pe partea cealaltă iar ăla de la 2 mai dă o gaură-n peretele din baie zi și tu dacă merită să tragi o dublură din viața asta zi și tu că atunci când bei nu-i mai bine ca acum când tragi tu linie ca un deștept și socotești egalul nu te-apucă să stai nemișcat ore-n șir și să te-nvârți în jurul miezului tău de om să rânjești la blana de sub măsuța plină cu sticle de whiskey și să lași dracului întrebarea aia din cântecul francezului „sufletul unde e, unde e, unde”? pune mâna și mistuiește-ți iubirile sapă-n dimineți clipele sexi și-aprinde o pipă că oricum au alții grijă să-ți explice criza existențială care-i sensul? erai gata să te deșiri în centrul orașului vechi dar fix atunci ți-a sunat telefonul și iubita te-a întrebat dacă o iubești și vinerea la prânz te-ai oprit din nodul dispersiei și-ai răspuns automat că da și de-a lungul încâlcirilor atâtor gânduri pe care le aveai exact când ai răspuns acel da primești un pumn în stomac de la unu’ care te-a confundat cu altu’ o mașină taman atunci a oprit și-a scos un pistol exact spre tine privești ca un prost în țeava lui nu miști și nu clipești aștepți să-ți zboare, la dracu, creierii dar ăla trage trei focuri, unu’ după altu’, în tipul din spatele tău care se pregătea să-ți mai bage un pumn-doi în cap ești nesfârșit de viu și de static îți dai seama că printre picioare îți curge sângele ăluia mort din spate doar după ce o duduie strigă practic cât o ține gura oh, gosh, o my gosh, o my gosh... plutești peregrin pe vârful picioarelor în crâșma de peste drum și bei pân’ te trezești din cea mai vie aiureală trăită de până atunci era normal, îți zici, era normal ca ăsta să fie dracului un vis un simplu vis, la dracu.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POESIS

Dumitru TOMA

CEAȚĂ ȘI VEGHE Somnul greu și ceața deasă Se adună și se lasă Somnul greu și ceața deasă --

Poate-o fi noapte cu lună Cum visam cândva să vină, Semn că știe și să-Mi spună.

Mă mistui în voi

Zorile în asfințire, Reveria în scornire, Palma aspră, ploaia-n spic Patima întru nimic.

M-am pripit când am zidit Umbra ce ne-a rătăcit. Între noi rămâne lutul, Veghea, ceața și făcutul.

Te cerne pe noi Ard de Mă sting, ești deschisă și suferi, Țărână albastră ninsă în nuferi, Cu sete aprinsă te cerne pe noi Să fim într-o pânză purtați amândoi.

Somnul înșală și ceața încurcă, Nu știm care vrajă trage din furcă Și dacă ne scutură rouă pe ochi Să nu prindem zorii în spurc sau deochi, Să aibă salcâmii același parfum Și tălpile-aceeași țărână pe drum.

Când spinii în floare fruntea apasă Pierim înverzind în dorul de-acasă.

Lupt cu ceața Descurc ața, caut nodul.

Unde-o fi prin ceață mâna Care Îmi arată podul.

Caut calea, lupt cu ceața.

Nu știu dac-o fi lumină Încotro Mă duce ața,

Eu sunt chiar aici și Mă mistui în voi.

E negru păcatul crescut între noi Cum este lumina scursă în vamă, Noapte întâie de care Mi-e teamă Că firul de care-atârnăm poate nu-i Decât o șindrilă uscată-ntr-un cui Care-nverzește întruna în Mine, Calea să spele și răul din tine.

Să fie ce este ca la început, Visare în vremea din care-am căzut Zbucium străverde în umbra argilei, Urmă stâlcită în inima zilei.

Timp murdar, la drum stătut Iese noaptea dintre spini Și se zgârie la sânge Să aud cum tu suspini Cât mălinul coama-și frânge. Și ajunge în pridvor Izul clar de drum stătut, Iar ursitele te dor Și-Mi arată să te-ajut. Șterge-ți fața, bea din rouă Să alungi potop și scâncet Când văzduhu-n haină nouă Își golește colțul rânced. Și înalță somnul vede Peste veacul prins de friguri, Lujer crud în care crede Că nu vom rămâne singuri.

De la Mine, pân-la tine

Sau vreo umbră să desfacă Rostul înnodat în humă, Rânduit de-atunci să tacă.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Se făcea că pe sub nuci Plutea visul în papuci 117

POESIS

Și le rânduia pe dale Pe toate-n tălpile goale.

De pe vetre și din flori, Și se pierd cu noi în zori

Iar din ceață pentru noi Venea veacul dinapoi Întru zarea-n coacere Și rostea de facere.

Într-un brâu care se ține De la tine, pân-la Mine Că ne leagă Binele, Hăul și cu Sinele.

Pe temeiul ca nisipul Sinele-și alegea chipul Și din lut adâncea-n zare Rădăcina-i schimbătoare.

Doar cu gândul îți faci drum

Nu se știe când e semn Sub vreo streașină de lemn, În cenușa unei vetre, Sau sub ia unei fete... Și înșir-adânc în noi Patimile din zăvoi Să ne picure pe gură Flori de mâl din spin de mură; Să îngroape în amurg Fumurile care curg

Când te leapădă pământul Să-ți cați rostu-n bob de rouă Și împacă-te cu gândul Că te scalzi în amândouă.

Din pământ te-nalți să vezi, Iar în rouă-ți cureți sarea Când adormi și când visezi Umbra-n care vindeci zarea, Urma pe care o scrii Când cu gândul îți faci drum, Flacăra care devii Să te-ntorci la Mine-n scrum.

Cornel Nistea, Dumitru Toma, Mihai Barbu și Dumitru Augustin Doman

118

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CUM ÎNŢELEG EU

Andreea MAFTEI

ODETTE - poeme Dumitru Velea (Editura Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 1995) Dumitru Velea, redactor șef al revistei „Banchetul”, așa cum l-am cunoscut eu, cu aproape un an în urmă, fost secretar literar și director al teatrului ”minerilor”, poet, eseist, arhivar al memoriei locului, scriitor de excepție, așa cum l-am descoperit ulterior, atunci când mi-a propus să devin colaborator al acestei reviste culturale care reunește nume ale literaturii și culturii românești, și care, prin generozitatea sa, în ceea ce mă privește, mi-a oferit două cărți ale domniei sale, Odette și Vița de vie. Prin acestea am remarcat omul, nu doar scriitorul Dumitru Velea. Citind, am descoperit sensibilitatea poetică a unui realism de factură românească, o poezie echilibrată, dar atât de profundă, din care emoția naște, controlat, alte emoții.

Printr-un lirism ce survine în urma unui tragic eveniment din viața poetului… aflu acestea din cartea sa „rană”, cum însuși scriitorul o numește, pe un însemn, la o prima pagină, atunci când îmi oferă semnătura domniei sale, „cu încredere în japoneriile” mele.

O carte-rană, Odette - poeme -, este un titlu eponim, un titlu jertfit iubirii pe altarul literaturii, după numele „celei care s-a născut la 23 aprilie 1951, de Sf. Gheorghe, când cerul se deschide și un tânăr trage prima brazdă pentru noua lucrare, a primăverii;/ al tinerei nemțoaice din Timișoara, necruțătoare cu sine, ca efort spiritual, devenită cap limpede al firmei Lufthansa din Frankfurt am Main;/ al celei mai sensibile și raționale femei întâlnite, cunoscătoare a mai multor culturi și a mai multor câmpuri raționale – fizică atomică, matematică și informatică;/… al simplei femei, care în urma unei neîndurătoare boli, la 24 martie 1995, cu puține clipe înaintea Buneivestiri, se elibera de tot și de toate, lăsând cu răsuflarea tăiată pe Natascha, Mircea și Adelheid;/ al Daimonului ce m-a locuit înainte de a mă naște, m-a împrejmuit cu prezența sa și căruia îi aud, acum, cuvântul tot mai presant și poruncitor pentru creație;…”.

Primul poem numit „După” dezvoltă, de la un bun început, tema morții și a iubirii, a celei ce-a fost Daimonul lirismului velean, datorită ochilor, inimii, luminii, mersului, glasului și umbrei desprinse dintr-un univers unic, rupt, parcă, din trupul naturii și din sufletul arhisensibil al eului liric: „după umbra ta,/ mi-aleargă picioarele;”. Poetul, un orator desăvârșit, nu-și poate sieși răspunde de ce, pentru ce și pentru cine brațul Ei nu mai poartă măsurile potrivite („după brațul cui/ ți s-au dat măsurile?”).

Te-am văzut înlăuntrul meu, își răspunde acesta, sub aceeași retorică; Daimonul își înfige sabia tot mai mult în inima poeziei, în mintea plânsă a nesomnului, a existenței BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

de „după” a poetului născut din iubirea pentru Odette: „Noi suntem umbra de sub lespedea existenței./ Sabia ta ascuțită a fost și merge înaintea ta, taie capetele care ies în întâmpinare și ți le pune în brațe, ca pe niște prunci…//Tu ești laptele!/ Și limba ta e plină de țărână/ și lacrimile și cuvintele!”. Iată cum forța cuvântului devine sugestia, ideea lirică a trăirilor contrastante – acceptarea sensului uman sau neacceptarea dorinței divine. Spaima nașterii prin laptele curat al maternității invocă, liric, lumina. Știm că Odette a fost mamă și lumină, în aceeași măsură, prezență și absență a iubirii, pentru că „imaginea în imagine își caută tiparul”, cea care leagă pământul de cer și visul de aer, apoi le amestecă întinderile: „Eu fac parte dintre cele unsprezece cete care urmează carul cu trei rânduri de aripi…/ Eu am lăsat ghirlanda de ochi pe care ai văzut-o în vis. / Eu mă zbat între pământ și cer.

Aerul este elementul ce-mi place.// Din pricina asta, tu nu mai ai liniște./ Îți cunosc încercarea, de aceea, uneori, plâng.”.

Termeni ai universului mitic sunt întrebuințați deseori cu scopul de a o proclama pe Odette zeitatea superioară oricăror alte zeități, afrontul eului către alte posibilități, prin chemarea clipei, a visului și a neînțelesului.

Reală este doar iubirea cea caldă a puterii femeiești, a celei ce „a înmulțit clipele cu har” și „a vegheat cu sufletul și mintea creația..”, muza supremă: „Ție, care urmezi pe Junona, dintre cele șapte daruri, îți aduc, în mâna dreaptă, cu semnul lui Saturn: pătrunderea adâncă în contemplație, iar în cea stângă, cu semnul lui Venus: căldura iubirii. Fiindcă tu, din prima clipă, te-ai înfășurat într-un văl strălucitor, fă visul să înțeleagă despărțirea sa de somn!”.

Imaginea lui Odette, întâlnită pentru prima dată întrun tren, face trecerea printr-o „linie foarte subțire” la prima zi a copilăriei poetului. Atât de pură, profundă, este iubirea de la prima vedere; ea nu poate fi negată sau nereală: „M-am întors spre tine ca planta spre sămânță./ Două imagini se suprapun și-n jurul lor o linie foarte subțire strălucește.” Daimonul ia naștere odată cu strălucirea femeii, ochii săi luminoși, inteligența neascunsă și curajul matern, puncte de referință pentru lirica ce sta să iasă din tot acel întuneric și haos de nestăpânit întru toate ale poetului „cel zămislit, astfel, hrănească-se cu mișcări caraghioase prin întuneric, pentru a se arunca în valuri!”. Gura de aer este, acum, cuvântul și înțelesul său, precum o flacără a nestăvilirii, a păcatului primar „atras de foc”, de lumină și de înțelegere, de nevoia îndestulării sufletești, o, 119

CUM ÎNŢELEG EU

cât de tristă încununare ce va aduce… „Jos, în balta de sânge, umbra Daimonului care trecu prin mine.// Am întins mâna - și mâna lumina./ Am vrut să mă mișc - și nam putut./ În îmbrățișare simțeam respirarea cea mare. (Odette, te-am văzut în lăuntrul meu: dormeai și respirai prin gura mea)”.

De remarcat la Dumitru Velea este această unitate a poemelor, legate nu doar prin temă, ci și prin punctele încordării, a tensiunii lirice, la nivel stilistic, cât și prin semantica limbajului poetic care descrie acest univers al tragicului, al rememorării prin raportare la imaginea femeii-daimon – (cuvânt ce face trimitere, inconfundabil, și la daimonul eminescian) Odette, „o imagine ce mă locuiește de la naștere”, dar și al neprevăzutului. În poemul „De spus”, metafizicul inundă, la nivel cognitiv, cu imagini ale dezastrului, corpul își pierde din materia sa firească („pasăre acoperită de ochi”), voit, își măsoară noi aripi, din resursele somnului, pentru o altă regăsire „jumătate în somn, jumătate în ungherul cu zestrea primită, o cupă și destule veșminte cu fireturi de aur sau plumb” – trecerea se face imediat la planul sentimentalului ce, nu întâmplător, readuce poetului echilibrul „Ea poartă surprinzătoare convorbiri cu duhul poetului, precum Daimonul lui Socrate”. Tema somnului se prelungește până spre următorul text, (iată cât de legate aceste poeme!) contorsionând fire ale realului, în Piața Dorobanților, poetul apare singur, în zorii unei noi zile, cu capul albit. Acest timp al trăibilului trece doar aparent, scribul „se smulge din timp ceva ca o piatră... șlefuiește și încrustează semne într-o limbă uitată, mai veche decât sângele”. Iubita, „apa vieții”, nu poate fi dată uitării, nu, ea-și țese lacrimi pe obrazul zilei, pe obrazul durerii ce strânge sare și strălucește doar în ochii liricului eu (Apa vieții).

Ochii sunt, realmente, șlefuiți după dorințele iubitei.

Motiv des folosit de către Dumitru Velea în croirea lirică a metaforei. Cuvântul prinde, astfel, aripi „ca transparența ochiului” (Aripi subțiri ca transparența ochiului), apoi „ca o batere de aripi”, își coboară treptele spre alte peisaje (aici, trimitere la legendara Romă). Miraculosul ia naștere. Doar ființa se ridică pe trepte ale visării, până spre „văpăile zorilor”.

Cu câtă eleganță, cu câtă ușurință, poetul își adapă resursele lirice din măreția văzduhului, dar și din firul de iarbă, atât de fin, atât de iubit. Acolo zace iubita sa Odette ca într-un „labirint.../ oprit pe gură.../ buzele însângerate sărută lumina și vorbele picurate pe ape se strâng și strigă”, deoarece, insistă poetul, „între inimă și limbă umblă adevărul”. Acolo se strâng toate lacrimile ce-și cheamă Daimonul – daimon luminii.

22 Mai 85 (pg. 25), iată, o nouă trimitere. Imaginea luminoasă a lui Odette se desprinde din întunericul mitologic: „între lumină și întuneric, limba dă sunete de flăcări pe sub uriașele portice, dar urechea se înfundă de cenușă; deasupra, palida imagine... dirijorul”, neobositul scrib își dirijează furtuna, la prima reprezentație, și „își îngheață muzica”, pornirile sufletești de nestăvilit. Atunci ia naștere și Daimonul creațiunii lirice ce-l duce și acum, atât de grabnic, pe umeri.

120

Pasăre, aripi, ochi, somn, vis, podoabă, piatră, pulbere, cuvânt, lumină, privire, gură, cenușă, iată, cuvinte ce o înlocuiesc acum pe Odette „o dimineață oglindire”.

Toate aceste motive literare trimit, fără doar și poate, la Ea, daimon al iubirii: „iată-mă, sunt de față;/ privirea ta să dea putere ochilor mei!// cu sabia smulge-mă din sabie/ și sparge-mă ca pe un vas de lut!// cu o mână să mă înjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața, / de sub cenușă, arsă de lumină!” (Odette, pg. 27); „...Sunt locuit/ de un glas mai vechi decât mine, / care nu mai așteaptă nimic/ de la cei ce nu cunosc moartea. // Cu zburătoarele mi-am făcut casă/ și nu ies decât la amurg/ ca să te văd – în timp ce dai colțul,/ fluturând cu mâna.”

(Ai ochii mei pg. 31).

A se vedea un alt poem de o exigență lirică extraordinară, unic în toată rostirea altor psalmuri, „Pentru ziua a Șaptea”, un exponent - îndrăgostitul acesta asprit de viață. Își scrie poemele ca pentru ultima oară, căci „vântul le amestecă și le șterge”, le împrumută îngerilor ce fac cale spre Ea, pentru ziua a șaptea, ziua reîntâlnirii „va umple vasul cu mană” (Pentru ziua a șaptea, pg. 33).

Convorbirea lirică cu Odette, aceste versuri în care ea transmite poetului durerile inimaginabile ale bolii „pe care nici Dante nu a imaginat-o/ în lumea sa de dincolo de poartă”, „o operație radicală” va smulge frânturi din sufletul amândurora, expeditor și destinatar, va impune trecutul „ca un braț retezat”, din care-și vor modela țărâna veșniciei, cuvânt cu cuvânt... „o operație radicală împarte lumea / între conștienți și inconștienți” (O operație radicală, ca un sacrificiu, pg. 38). Cât de frumos spus și cât de dureros deopotrivă! Cei doi își comunică iubirea pe calea scrisului, își vindecă, astfel, rănile și toate iluziile, inseparabili unul față de celălalt, precum o „carne haotică, înmulțită fără măsură” (Să fiu eu Odette, pg. 41). Vezi și Țipătul, pg. 43, și Ruga cea mare, pg. 44. Nu crede în superstiții, poetul își cunoaște visul, trecere către lumea aceasta a lui Odette, lume a luminii atât de strălucitoare, plumb pe limba și sufletul sfâșiat al eului liric. El doar își cunoaște rostul și rostuirea. Se înfruptă din semnele înfricoșătoare ale destinului. Nu și le vrea prezise... nu, „Vai, vouă, purtătorilor de vești, rele, nu-mi umpleți casa!”, își strigă poetul (Pe pragul ușii, pg. 48).

Penultimul text liric, Aș vrea, pare să închidă, cumva, cercul poematic al convorbirilor, al iubirii, al artei, dintr-aceeași măsură și, practic, al strigătului liric prin care însăși-Odette, Daimonul veșnic al luminii se destăinuie și în prezent poetului ei, apoi al creațiunii rupte din străfundul gurii scribului, ca un adânc viu ce arde mocnit; cerul și pietrele îmbrățișând, laolaltă, durerea scrisă cu „salba frazei din urmă” (Aș vrea, pg. 77).

Sub toate trimiterile de mai sus, așa cum le-am putut eu înțelege, ca simplu lector, pot spune, încă sub vraja și puterea cuvântului născut acestui tragic destin uman, în cartea-rană, cât și sub lumina unei iubiri unice în literatură, că versul lui Dumitru Velea, poet excepțional, îmbracă cu o aură aparte lirismul anilor 1990 și nu numai, chiar azi unic și devastator la nivelul tuturor emoțiilor înglobate în contemporan, cu o operă ce, fără echivoc, nu are egal, iată, Odette –poeme.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

Bianca DOBRESCU

AVENTURILE MOTANULUI LU (II) *** După cum s-au făcut calculele, în ziua 701, pe nava spațială Rotiloid 21, Lu, alături de Gal și ceilalți membri ai echipajului: pisoiul Ghinț, Mohz și cele trei femele Zițe, Tune și Sue așteaptă cu sufletul la gură semnalul sonor pentru a decola.

Cu toții sunt cuprinși de un singur gând. Știu că viitorul pisicesc depinde de ei, că trebuie să creeze viață multiplanetară pentru ca specia lor să se răspândească și să dăinuie în timp.

Brusc, Lu se cutremură. Își amintește, cum radiațiile solare au distrus atmosfera marțiană și au transformat o planetă cu atmosferă similară Pământului, adică una care să poată susține viața, întrun deșert. Și, aparent, pentru prima dată, își pune problema cum avea el, un biet motănel să creeze o atmosferă prielnică vieții pentru Marte?

Dacă relatează momentul în care trebuie să lanseze o magnetosferă artificială între Soare și planeta roșiatică și fondatorii campaniei SpațiuPis aplică planul B, adică detonează bombe nucleare la cei doi poli, după calculele sale, în 98% din cazuri va fi o adevărată tragedie.

Mai bine pui la plic pe Pământ, decât praf de stele, mormăie el.

Pisicile trăiesc vremuri grele. Nimeni nu se încumetă să miște ceva, iar savanții cred că dacă la fiecare câteva secunde se trimit bombe pulsatorii, se poate crea un fel de soare dublu care să încălzească planeta Marte. O teorie pe care Lu o refuză sub orice formă. Începe să numere descrescător. De la 1921.

Cineva i-a spus că atunci când ești agitat dacă începi să numeri, gândurile ți se ordonează. Nici nu apucă bine să treacă de 1890 și, așezați fiecare la locul său, aud cum motoarele principale pornesc, iar naveta se înalță pe rampa de lansare. Un minut mai târziu își micșorează puterea în jur de 15 secunde, iar navetei îi este ușurată trecerea printr-o zonă care creează presiunea maximă asupra structurii sale. Acum motoarele sunt folosite la putere maximă, combustibilul din boosterele rachetei se consumă și acestea se desprind de vehicul, cad în ocean și urmează să fie recuperate și refolosite pentru următoarele misiuni.

Au trecut mai puțin de opt minute și, când aude că motoarele proprii ale navetei se opresc, Lu se BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

bucură că a intrat pe orbită. Își scuipă de trei ori în sân, cum e tradiția pe linia sa genetică, verifică dacă rezervorul se desprinde și sare la geam, cu camera foto între labe.

Rotiloidul, o invenție pisicească care odată ieșit din orbită, gonește cu 312 500 de kilometri pe oră, va amartiza în 30 de zile. Inventat să funcționeze la foc automat, face 7,5 milioane de kilometri pe zi, pentru că mai puțin n-ar rezista firea pisicească, al cărei nisip trebuie împrospătat la un interval de câteva zile. *** În cele 720 de ore petrecute la bordul Rotiloidului, Lu află câte ceva despre fiecare. Mai întâi, este Ghinț, un motan trecut de prima tinerețe, de ale cărui urechi pare că și-a bătut joc cineva. Se căsătorise cu Sue, nu cu mult timp în urmă și, aplicară pentru misiune pentru a își îmbunătăți relația. Din capsula lor mereu se auzeau mieunături aricioase. Sue are întotdeauna diverse teorii privind evoluția. Când s-au cunoscut, îi împuia capul cu fel și fel de prostii cu vocea ei ascuțită, care te supără și o găsești cu totul neplăcută. Uneori trăncănesc despre univers sau găuri negre, iar ceilalți îi găsesc curajoși. Pe Ghinț, toate discuțiile astea îl scot și mai rău din minți. De multe ori, Lu, se furișează cât mai aproape de ei să-i asculte.

Calm, hotărât, Ghinț îi explică cum nu sunt atâtea pisici, pe câte stele și nici atâtea stele pe câte universuri. Sue pare, preț de câteva clipe că pricepe și apoi pune întrebări din ce în ce mai stupide. I-ar fi plăcut să-i povestească lui toate astea. Ar fi vrut ca măcar odată să-l ia cu el, la fereastră și să îl inițieze în ale lumii.

O mână de motan care s-a adaptat mai repede decât alții la noul mediu. Așa li s-a prezentat Mohz, dar nu-l ascultă nimeni. Are o fire ușor anxioasă și, ori de câte ori privește în zare, cu mutra sa uimită începe să roadă cu furie din panoul de control al Rotiloidului, într-o disperare agravantă. Atunci încep sirenele și se strâng cu toții să-l mustre. Mohz e o corcitură de coreean cu accente sud-africane, Dumnezeu știe în ce condiții o fi fost procreeat.

Mai este și Tune, care-i repetă constant că important este drumul și nu locul în care ajungi. Lu o urmărește cu atenție și, când îi povesti despre căruțe trase de stele cu numai trei locuri și peste o mie de cai putere pe care plănuiește să le construiască pe Marte, 121

PROZĂ

pe Lu îl încearcă un sentiment puternic de neliniște. În preajma ei, se simte mereu neștiutor și plin de frici din nimic, fără să înțeleagă ce se petrece. Nu știe ce să pună în locul nimicului. Nu se crede prea deștept și totuși, este flămând. Lu vrea să știe de ce el e el, cum se numește locul ăsta prin care trece chiar acum și, pentru nimic în lume, n-ar da crezare acelora care susțin sus și tare că s-a întâmplat. Că e o întâmplare nefericită care își duce veacul după niște reguli impuse de niște pisici mai bătrâne. Nu, nu poate accepta asta. Simte dintotdeauna că acolo, în univers, există ceva mult mai mare, mai profund, dincolo de ființa sa, care abia așteaptă să fie descoperit.

Zițe, o felină pasionată de astronomie de când nu știa să zică nici pis, îi arată expoplante. Ba chiar,

împărtăși cu Lu, o întâmplare, mai veche de-a sa. Se făcea că avea trei luni și s-a visat închistată într-un nor molecular. După globulă, protostea și apoi stea. Și atunci, Lu își dă seama că nu știe nimic despre cosmos și că, visele sale s-au rezumat mereu la feluri de mâncare. Părea că-și petrece tot timpul așteptând următoarea masă.

Timpul trece cu pași repezi. Iar spaima se instalează ușor în sânul proaspeților astronauți. Lu înșiruie în neștiința sa fel și fel de bazaconii despre entități de care nimeni nu auzise și cu fiecare cuvânt, crește egou-n sine. Se instală iarăși frica, iar nava... Ei bine nava, ameriză. (va urma)

Dumitru Velea, Ana Podaru şi Flavia Adam

122

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

Cornel NISTEA

STRĂINA DIN TREN – A! a exclamat tânăra profesoară, aceasta este drama existenței umane. Mai toți oamenii au sentimentul acesta al dumneavoastră că sunt singuri, că nu sunt iubiți, că nu sunt realizați...

– Nu, în ceea ce mă privește, eu am sentimentul că sunt realizat profesional, am zis, încercând să fiu convingător. Că nu sunt fericit, asta e altceva. Am avut însă de atâtea ori sentimentul acesta, am trăit, cred, acest sentiment, am încercat eu să o conving pe tânăra profesoară cu care călătoream de câteva ore în tren, despre care am aflat că își petrecea timpul liber învățând limba japoneză și că în ultima vreme a deprins plăcerea de-a traduce haiku-uri din literatura Soarelui Răsare.

O vreme discuția noastră a lâncezit și-am privit amândoi din goana expresului câmpul. Prin fața ochilor se derulau tot felul de imagini. Trecuserăm de acum munții, iar depresiunea în care intrasem își etala vegetația bogată. Dealurile cu culturi agricole se profilau în depărtare, dincolo de luncile cultivate cu porumb și lucernă sau sfeclă de zahăr. Din când în când traversam pe podețe înguste luciul văilor de munte, în vreme ce, probabil, amândoi ne gândeam la discuția noastră despre singurătate și (ne)fericire, tematica aceasta fiindu-mi alimentată și de lecturile mele recente din filosofia antică greacă și cea latină sau filosofia germană: Schopenhauer și Nietzsche. Ba într-un rând tocmai invocasem o scară a frumosului a lui Platon și teoria lui Aristotel despre datoria omului de a încerca să fie fericit.

– De două mii cinci sute de ani, oamenii percep nu foarte diferit fericirea. Dumneavoastră ați putea da o definiție a fericirii? Dumneavoastră ați fost vreodată cu adevărat fericit?, a zis ea. Omul simplu are el oare altă viziune despre existență și fericire decât omul cult?

Treceam printr-un spațiu cu o natură mirifică, din loc în loc apăreau sate populate de oameni, care-și găseau rostul în muncă și bucuria recoltelor pe care le obțin. Undeva, din sat urca un drumeag ce ocolea o pădurice, pe care trebuie să fi urcat generațiile de oameni îndrăgostiți. I-am arătat drumeagul.

– Ce-ați zice dacă drumeagul acela urcă din sat spre păduricea de stejar și-o ocolește se numește Calea fericirii?

– Ei, nici chiar așa. Pe drumeagul acela tocmai coboară o cireadă de vite mânate de un văcar.

– Păi, nu spuneați ceva mai devreme, dacă oamenii aceștia au aceleași sentimente ca cele ale oamenilor culți?

– Da, asta spuneam...

– Și văcarul acela din urma cirezii nu poate fi un om fericit, ca noi ceilalți, un calic să aibă asemenea sentimente nobile. Nu credeți?

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

– N-aș duce discuția atât de departe. Există orizonturi diferite ale receptării existențiale, ale trăirii.

– Așa e, să nu vulgarizăm. Am avut recent o asemenea experiență nefericită. Unul dintre colegii mei, într-o conferință ținută la Atheneu, afirma că el este fericit în fiecare dimineață când privește răsăritul soarelui, că omul poate fi fericit când i se oferă un zâmbet sau o floare…

Curând, privirile noastre au descoperit în câmp un țăran tânăr, care tăia cu brațele lui vânjoase lucerna.

– Am invidiat totdeauna oamenii aceștia robuști care-mi amintesc de lupta dintre Goliat și David...

– Ciudată asociere. Aici, oamenii trăiesc într-un adevărat Paradis. Au atâtea motive să fie fericiți...

– Depinde la ce raportăm fericirea, ce înțelegem prin sentimentul acesta atât de complex.

– Sunt absolut de acord cu această idee. Măcar că cei mai mulți oameni când vorbesc despre fericire fac trimitere la iubire, iar nefericirea lor rezultă cel mai adesea di apariția eșecului în dragoste.

– Da, și dragostea... Of, dragostea, dragostea celor din jur. Câtă suferință poate să provoace!...

– Dar de ce n-am transfera discuția la bucuria simplă, care poate duce la fericire, la micile împliniri, la dreptul fiecăruia de-a se bucura de lumina soarelui...

– De ce n-aș fi de acord cu lucrul acesta. Câtă satisfacție și bucurie poate să provoace o ploaie îmbelșugată de vară...

Amurgea, iar spre sud abia dacă se mai zăreau coamele tot mai îndepărtate ale munților. De pe un camion descoperit mugea teribil o vacă... O cruce albă de hotar, o perdea de pini, o rețea de telefonie, un gard, un șanț de scurgere. Două femei stau de vorbă la intrarea într-un cimitir; apoi curând imensitatea unui lan de grâu în pârgă presărat cu flori de maci, pe deasupra căruia zboară un cârd de potârnichi... Alt sat cu case și gospodării asemănătoare și-n același timp diferiți. Ce vor spune oare cei doi țărani ce adună fânul de pe câmp despre fericire, despre iubire?...

– Toți oamenii aceștia trăiesc un sentiment de mulțumire când își muncesc proprietățile?

– Da, e un subiect de spre care se poate discuta, numai că una e plăcerea, mulțumirea muncii, care le întăresc solidaritatea, și cu totul altceva e fericirea, pentru că activitatea omului îi poate crea iluzia aceasta a fericirii, când e însoțită de rezultate...

– Și, uite așa, iar eșuăm în analiza ce-o facem stării omului în raport cu sinele și cu ceilalți. Parcă de acolo plecaserăm în discuția noastră, că mai toți oamenii au sentimentul că sunt singuri și nerealizați, sunt nefericiți...

123

PROZĂ

La nesfârșit meandrele râului. Deasupra, speriate de zgomotul trenului, un stol de prepelițe; ba e un cârd de rațe sălbatice, le disting destul de bine, cu gâtul lor alungit, despicând cu dificultate aerul înserării. O stână, un gospodar în urma a două vaci de lapte... Și din nou copacii aceia, imenși, risipiți pe colinele adormite de timpuriu, prin coroanele cărora respira la nesfârșit universul...

Tânăra profesoară din fața mea, cu care conversasem, citește acum dintr-o carte, e chiar absorbită, sedusă de lectura ei; îi privesc fizionomia și constat că e o femeie frumoasă, numai că, și din nou numai că, un ceva o face mai puțin atractivă, mai puțin accesibilă și mă întreb ce poate fi acel ceva care face imposibilă o stare de emoție. Și deodată gândul acela ce mă vizitează adeseori sau mai curând întrebarea de ce nu m-aș putea îndrăgosti de o asemenea femeie cu care tocmai am conversat despre fericire? Nu, nu opiniile, nu diferențele alea, ci cu totul altceva, indefinibil, care s-ar opune etern în fața fericirii...

Cândva și-a ridicat ochii din carte, cu ochii umezi și mi-a zâmbit.

– Am cumpărat de la un chioșc din Gara de Nord această carte, nu că m-ar fi atras titlul, Educația sentimentală...

– Și-ați citit din ea aproape o oră, fără întrerupere.

Ați descoperit în paginile citite ceva interesant despre dorința sau datoria omului de a fi fericit.

– Într-un fel da. Tocmai am citit despre importanța micilor bucurii ale omului în relațiile lui cu ceilalți...

– Micile bucurii?, am zis eu.

– Da, sau mai curând gesturile acelea ale celorlalți, când cineva îți dăruiește o floare sau un zâmbet...

– Dacă gesturile astea sunt făcute dintr-un sentiment ce exprimă prețuirea...

– Nu cred că problema se pune așa, în termeni atât de categorici. Viața are componente de-o complexitate fără margini, cum e la fel de adevărat că într-un anumit gest se manifestă o stare ce corespunde unei altfel de complexități a sufletului uman...

Am privit-o și eu cu același zâmbet ce-l afișase ea în momentul când și-a ridicat privirile din carte, sau mai curând asemănător.

– Vă dau întru totul dreptate. Mă gândesc acum ce sentiment profund ascunde o strângere de mână sau zâmbetul celuilalt când dăruiește cuiva, nu negreșit ființei iubite, o floare...

– Sunt gesturi care se pot eterniza, care nu au un rol major în existența noastră.

– Da, desigur, nu m-am gândit niciodată prea mult la aspectele astea ale vieții. Numai că gesturile despre care tocmai ați citit în cartea pe care o țineți în mână nu totdeauna au darul să aibă acel impact de care vorbiți, sau se întâmplă atât de rar să comunice celuilalt partea aceea a complexității ființei de care vorbeați.

– E vina mea că n-am precizat de la început unicitatea. E ceea ce nu se mai poate repeta pentru că gestul inițial a avut un efect atât de mare încât toate celelalte ce-i vor urma nu mai provoacă impactul acelui gest primar de care oamenii își dau seama foarte rar sau extrem 124

de târziu și spre care se întorc ca spre o încercare crucială din viața lor...

Făcea filosofie tânăra profesoară și m-am gândit cât de rar mi-a fost dat mie să fiu fericit, sau mai curând cât de nefericit am fost de-a lungul vieții până la cei patruzeci de ani ai mei. Discuția noastră alunecase pe un făgaș ce nu-mi convenea și m-am gândit din nou la ce-mi place și nu-mi place la ea, începând cu înfățișarea femeii, a părerii ei despre gesturi – auzi – care se pot eterniza și la ușurința cu care preia idei din cărțile nu totdeauna de bună calitate, asta măcar că eu n-aveam nici cea mai vagă cunoștință despre cartea ce-o ținea în mână, îl citisem în schimb pe Platon, pe Aristotel, pe Cicero, în comentariile lor despre fericire, principiu din care nu putea lipsi Virtutea. Or a dărui o floare, sau un zâmbet, a-i strânge cuiva mâna camaraderește nu poți susține că reprezintă mare lucru, cu atât mai puțin că ar avea legătura cea mai neînsemnată cu virtutea.

Amurgise de-a binelea. Copacii seculari de pe marginea șoselei și-a râului aveau în goana trenului înfățișări tot mai ciudate, ca și luminițele micilor felinare aprinse de acum de-a lungul liniei ferate. Obscuritatea din compartiment, mai accentuată ca cea de-afară, ne făcea tot mai puțin clare chipurile, iar conversația de acum ne era descurajată de întunericul serii. La un moment dat în compartiment s-a aprins brusc lumina și ne-am revăzut fețele mirate parcă de o așa întâmplare.

– Cât de necesară este lumina în definirea lucrurilor, a spus tânăra profesoară din fața mea.

– Așa e, aveți dreptate. Prin întuneric lucrurile ne par diferite.

Zâmbea din nou. Adevărul e că prin zâmbetul ei îmi transmitea un fel de comuniune încifrată la care naveam acces decât în foarte puțină parte, iar chestia asta a început să mă deranjeze, pentru că nu deslușeam în zâmbetul acela decât ușoara ironie ce-mi era destinată și care ținea loc cuvintelor.

– Suntem de acum în Câmpia Transilvaniei, am zis eu, e atât de plăcut să ai un partener de dialog într-o călătorie de șapte ore cu trenul, am zis eu în încercarea dea-i bloca gândurile.

– Mi s-a întâmplat destul de rar să am norocul ăsta, să călătoresc cu cineva care a citit pe Platon, pe Aristotel și pe Cicero, să conversez despre Fericire. A fost o întâmplare plăcută să călătoresc cu dumneavoastră...

– Mă bucur nu mai puțin. Nu știu cum ar fi decurs discuția noastră dacă n-ați fi avut inspirația să cumpărați de pe peronul Gării de Nord Educația sentimentală...

– Cred că vă înșelați pentru că oricum am fi ajuns aici. Eu am convingerea că unele întâmplări sunt inevitabile, că nu sunt deloc întâmplătoare...

– Vreți cumva să spuneți că dacă nu ne-am fi cunoscut azi în tren, asta s-ar fi întâmplat altădată?

– Nu, nu, cred că întâmplarea asta a fost predestinată. Și iar zâmbetul acela aproape ireal, cu doza aceea de mai multe procente de ironie. Ce-i puteam spune, că mă bucur imens că ne-am cunoscut? Oare îmi avansa o propunere, o invitație la... fericire?

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

– Vorbim împreună de două ore și n-am făcut cunoștință, am zis.

– Diana-Carmen Popescu, profesoară de matematică la un liceu din Cluj...

– Horațiu Dascălu, psiholog...

I-am reținut câteva momente mâna în palma mea.

Ne priveam drept în ochi dintr-o dorință intensă de aprofundarea cunoașterii.

– Aveți ochi albaștri, am spus eu.

– Ai dumneavoastră sunt căprui cu irizări de verde...

– Așa o fi, nu mă analizez prea des în oglindă. Femeile o fac mai des.

– Cred că e normal să fie așa... Și-a dus din nou privirile în cartea ce-o citea, dar parcă nu mai era atât de pasionată de ce descoperea în filele cărții. S-a foit pe canapea, a privit pe geam miile de luminițe ale orașului în care tocmai intrarăm.

– Știți, de fiecare dată când trec cu trenul pe aici la o oră ca asta, mă întreb ce fac oamenii acolo în casele lor.

– Interesant, eu nu m-am gândit niciodată la asta.

Fiecare familie cu problemele ei zilnice. Acum unii se vor pregăti să cineze, alții sunt la muncă sau la plimbare, nu cred că-i timpul să facă dragoste...

M-a privit ușor intrigată, adăugând zâmbetul acela pe care deja îl receptasem, încă nu ceva înafara dozei lui de ironie.

– Mă mai întreb câți dintre locuitorii orașului ce-l traversăm vor fi fiind fericiți și câți vor fi fiind nefericiți, câți dintre locuitorii acestui oraș reușesc să-și apropie fericirea...

– Probabil spuneți lucrurile astea pentru că stați de vorbă cu un psiholog.

– S-ar putea să aveți dreptate, măcar că inițial nu am luat în calcul adevărul acesta.

– Răspunsul meu la problema ce v-o puneți e același cu a te întreba câți oameni de pe planeta Pământ sunt fericiți și-n ce măsură și câți vor fi nefericiți și din ce motive, ca să nu mai luăm în calcul gradul fericirii sau nefericirii lor. Apoi am mai putea lua în calcul cauzele eșecului care de fiecare dată provoacă suferința, și-n cele din urmă nefericirea într-o amplă diversitate de situații...

– E complicat. Și uite așa revenim la începutul discuției noastre despre acei oameni, spuneți dumneavoastră numeroși, care au sentimentul neîmplinirii, dacă nu al eșecului, a sentimentului că sunt singuri, că nu sunt înțeleși, că nu sunt iubiți...

– Și-o spun asta mai ales cei care caută mereu fericirea. De pildă, dumneavoastră vă socotiți un om realizat profesional, împlinit sentimental și nu suferiți de singurătate, pentru că sunteți încă foarte tânără?

– Da, sunt în parte realizată profesional, tocmai am fost la Editura Academiei care îmi publică o carte despre golurile matematicii; nu am încă o familie, dar am mulți prieteni, așa că nu sufăr de singurătate; dăruiesc cât pot de mult elevilor mei, poate nu destul, și mai am de dăruit, ca să răspund ideii de fericire stipulată de Aristotel în Etica Nicomahică...

Am zâmbit, iar ea s-a grăbit să se apere: – Știu, știu, îmi dau seama la ce vă gândiți privinduBANCHETUL, 25-26-27 / 2018

mă astfel. Tocmai intenționați să mă întrebați dacă am iubit, dacă, și dacă, și dacă...

– E întrebarea firească, nu-i așa?

– Întocmai și, uite, n-am putut-o evita, apoi de ce naș recunoaște că nu agreez subiectul acesta măcar din două motive la care aș putea adăuga altele numeroasă.

A te dărui unei iubiri înseamnă să renunți la toate celelalte bucurii ale tale din pricina egoismului partenerului care te vrea numai al lui și tu să nu mai faci nimic altceva, iar de aici se va naște nefericirea de care tocmai vorbeam...

– Așadar nu aveți un iubit, un partener de viață...

– Nu, am sperat să am, ba chiar se ivise o oportunitate, dar s-a întâmplat să nu fie de acord cu ce-i propuneam eu să și cum să conviețuim...

– Aha, era egoistul de care spuneați...

– Da, și altele.

S-a întristat, dar curând a început din nou să zâmbească, eliberată de acel ceva și de acele altele, gândindu-se de acum probabil la micile bucurii de care-mi vorbise când își ridicase privirile din Educația sentimentală, bucuriile acelea pe care le duci cu tine în eternitate, de la o floare ce-ai primit-o de la cineva, de la un zâmbet sau o strângere de mână, în care simțim prețuirea celui ce vine în întâmpinarea ta și tu-i returnezi sentimentul transformat în acea reciprocitate ce o duci cu tine până la capătul vieții. Numai că în viață apar fără voia noastră nepotriviri, stări ciudate ale sinelui, soiul acela de egoism ce te face imun la bucuriile celuilalt, am vrut eu săi spun, dar constatam că nu mai avea sens să-i dovedesc asta de vreme ce avusese asemenea experiență existențială.

– Sincer, doamna profesoară de matematică, dumneavoastră sunteți un om fericit?

M-a privit distrată: – Da, cred că sunt destule motive să fiu un om fericit. Dumneavoastră, ca psiholog cu care am călătorit împreună cinci ore ce-ați putut constata?

– Uite, de ce n-aș fi sincer, nu mă pot pronunța, asta și pentru că, științific vorbind, ar trebui să vă așez într-o anumită grilă structurală pe care încă n-am identificat-o, decât am întrezărit-o, pentru că una e să spui despre un țăran ce se întoarce de la munca câmpului că e fericit sau măcar mulțumit, și alta e să te pui în locul unui om de știință ce-a făcut o mare descoperire...

– Nu, nu, m-a întrerupt ea, nu așa, oamenii, cât ar fi ei de diferiți, au o structură sentimentală comună, cu variantele particulare desigur, de ce nu mi-ați aprecia fericirea sau nefericirea privindu-mă prin această optică?...

– Ca cetățean obișnuit, comun vreți să spuneți.

– Întocmai.

– În zadar invocați obișnuitul, pentru că eu aș prefera să vă încadrez într-o grilă pe baze științifice.

– Bine, ce-ar mai trebui să știți despre mine pentru a mă încadra în grila de care vorbiți?

Devenise aproape agresivă, iar psihologul îi făcea cu greu față. Am privit-o cu mai multă insistență.

– Nu vă supărați, privindu-vă recunosc că aveți o mină de nepătruns, nu vă trădați ușor sentimentele...

– Aflu prima dată asta, dimpotrivă, tot timpul am 125

PROZĂ

avut convingerea că mă exteriorizez nepermis de mult, fapt care mi-a creat uneori dificultăți.

– Sunteți un om fericit dacă duceți cu dumneavoastră atâta sinceritate...

– Sinceritate? Dar nu sinceritatea trebuie să definească mai întâi omul în comportamentul său?

– E adevărat, asta ar fi valabil într-o gândire romantică deosebit de păguboasă, pentru că în realitate în proporție covârșitoare, să zicem de 90 la sută, oamenii nu sunt sinceri în sentimentele lor.

– În cazul acesta, discuția aceasta a noastră de cinci ore de când vorbim nu a fost una sinceră?

– Nu așa, distinsă doamnă, noi vorbeam despre sentimente...

– A, da, da, sentimentele...

Era cu adevărat un caz dificil, fizionomia ei nu se lăsa studiată. Discuția cu ea mă obosise. Bănuiam că aveam în fața mea o habotnică, deși profesa matematica, învăța japoneza și traducea haiku-uri. Am încercat să refuz continuarea și-am ieșit pe culoar să fumez, pentru că fumatul, de obicei, mă liniștește prin simplele gesturi ce le fac, îndepărtându-mă de o situație ce-mi creează neplăcerea sau neliniștea. Era totuși o discuție cu o străină, de ce puneam atâta pasiune în convorbirea cu ea, mai ales că ținea pe genunchi o carte de doi lei – Educația sentimentală.

La reîntoarcerea mea în compartiment am găsit-o acolo citind din nou în cartea aceea ce-o cumpărase de la un chioșc de pe peronul Gării de Nord. Am luat loc pe bancheta din fața ei și-am continuat să-i analizez fizionomia, dintr-o curiozitate inexplicabilă. De ce m-ar interesa femeia din fața mea, nu-i decât o străină cu care am călătorit câteva ore în tren și-am avut o discuție despre gesturile acelea ale omului, firești desigur, care,

crede ea, i-ar aduce celuilalt fericirea. Asta susține ea sau a citit în Educația sentimentală. În cele din urmă a închis cartea și-a pus-o în geanta ei de voiaj.

– Eu voi coborî în nici douăzeci de minute, a zis ea, a fost o călătorie plăcută în compania dumneavoastră.

– Vă asigur că plăcerea a fost reciprocă, nu sunt sigur însă dacă discuția noastră a făcut parte din acele întâmplări unice care se pot eterniza.

– Dar de ce poate să fie oare omul sigur când e vorba despre sentimentele cuiva?

– Da, da, viața asta ne învață...

– Și totuși, a zâmbit ea în vreme ce-și îmbrăca tai orașul pregătindu-se să coboare la stația ce urma.

– Mă simt îndatorat pentru convorbirea cu dumneavoastră...

– Și eu nu mai puțin.

Era aproape de miezul nopții, se înnorase și cerul se pregătea de furtună. În depărtare se profilau pe cer fulgere. Mi-am și imaginat-o alergând prin ploaia torențială sub umbrela ce i-o zburau rafalele de ploaie și de vânt.

– Mi-a făcut plăcere. A fost o călătorie plăcută a repetat ea, întinzându-mi mâna, ce i-am reținut-o îndelung.

– O călătorie care ne va rămâne o vreme în minte...

– Așa e. La revedere.

Am petrecut-o cu privirea spre capătul culoarului, fără să-mi fi putut lămuri cât de cât sentimentele, cu regretul totuși că nu-i luasem adresa, dacă s-ar fi ivit prilejul să ne putem revedea. Curând m-am auzit șoptindumi mie și-n același timp nimănui: – Si totuși nu era decât o străină pe care am cunoscut-o în tren...

Banchetul de la Lainici (10-11 nov. 2017) 126

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

Viorel PLOEȘTEANU

PĂDUREA LEPRECHAUNULUI Paddy Byrne cobora alene dealul dinspre Brittas către Kilbride Manor, așa cum o făcea încă din tinerețe la fiecare sfârșit de săptămână. E drept că, pe vremuri, cele două mile și jumătate i se păreau o joacă până la Murphy’Pub. La întoarcere era ceva mai greu, dar nu dădea prea mare importanță, ocupat să fredoneze cântecele aduse de înaintașii lui din ținutul Connemara, atunci când se hotărâseră să caute o viață mai bună pe coasta de est.

O ceață gri plutea peste vale, dezlânată, de parcă un gospodar grăbit o adunase neglijent cu furca, lăsând fâșii subțiri în urma lui și adunând-o ghemotoace din loc în loc. Se vedeau uneori liniile drepte ale gardurilor din piatră, granițele dintre proprietăți, care, privite de aproape, surprindeau prin îmbinarea măiastră, fără ajutorul vreunui liant. Multe dintre ele, mai cu seamă cele de pe marginea drumului, erau acoperite acum de vegetație. Paddy Byrne construise și el un astfel de hotar din piatră când, încă tânăr, reușise să strângă suficienți bani să cumpere o bucată de deal de la un localnic căruia îi plecaseră toți băieții în America. De atunci începuse să iubească dealurile astea și să se simtă de-al locului. De bucurie, după ce cumpărase terenul, cu banii rămași vrusese să-i cinstească pe toți la pubul lui Murphy, dar râseseră de el și aproape că-l făcuseră să fugă, însă oamenii erau buni și l-au cinstit ei, iar la plecare fiecare îi dăduse câte un plic cu o sumă de bani, să aibă pentru construcția viitoarei case. Veniseră pregătiți săl primească în rândurile lor. Îi iubise apoi necondiționat și, de-a lungul anilor, nu avusese niciun motiv să n-o mai facă. În seara asta cobora împreună cu Rock, bătrânul lui collie, să povestească prietenilor cum devenise el un om al locurilor în urmă cu exact 50 de ani. Nu mai trăia niciunul dintre cei care fuseseră martori la întâmplare, fapt ce-i dădea libertatea să mai înflorească povestea, deși nimeni nu l-ar fi contrazis, ba chiar fiecare s-ar fi jurat pe însuși Sfântul Patrick că lucrurile se petrecuseră întocmai cum le zice bătrânul Paddy Byrne.

Oricum îi știau toți povestea, fiind o comunitate de numai câteva zeci de suflete, împrăștiate pe dealurile astea umede și cețoase, dar toți o ascultau în fiecare an de parcă ar fi auzit-o prima oară. Întotdeauna se termina cu muzică, dans și bere neagră și multă.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Rock, în ciuda vârstei și a fizicului slăbănog, semănându-i întru totul stăpânului, mergea ca un cercetaș înainte, când pe o parte, când pe cealaltă a drumului îngust, adulmecând cu simțuri încă treze urmele numeroșilor iepuri mici și pufoși, de care erau pline aceste dealuri. Se oprea cu un picior ridicat în aer, ciulindu-și urechile, când stăpânul îi șuiera din buze un semnal scurt, ca pe vremea când se ocupau amândoi de oile zănatice. Părea că stă să-și amintească semnificația acelui semnal, apoi își relua, mai domol, operațiunea de cercetare, rămânând în preajma omului, fiindu-i alături în nostalgia vremurilor apuse.

Drumul acesta de două mile și jumătate era ca o poveste pe care ei doi o parcurgeau întotdeauna cu simțurile atente, mai cu seamă când treceau prin mica pădure, înainte să ajungă la pubul lui Murphy. Aici natura părea să aibă mereu ceva de spus, iar ei trebuia să fie atenți, să-i înțeleagă frământarea și să știe dacă în văzduh sunt spiritele rele sau cele bune. Nu de puține ori bătrânul Paddy, trecând pe acolo, îl întâlnise pe magicul leprechaun, care avea în grijă pădurea. Uneori numai îl auzise, dar întotdeauna voise să fie atent și respectuos cu el și până acum reușise. Niciodată nu-l supărase. În seara asta însă, gândurile bătrânului păreau duse departe. Aproape că nu luase seama când intrase în pădurice, deși Rock nu i se mai dezlipea de picioare.

Foșnetul pădurii și țipetele păsărilor nevăzute nu ajungeau la urechile lui. Privea pierdut înainte, deși în minte avea imaginea de demult a frumoasei Aoife, soția de care nu se bucurase decât câțiva ani și care, din nefericire, nu-i dăruise niciun copil. Împreună cu ea ridicase casa și astfel îi fusese mai ușor s-o știe în fiecare piatră pusă una peste cealaltă, în fiecare rost și-n fiecare fereastră ce dădea înspre lume, dar astăzi dorul de ea devenise parcă mai dens decât ceața ce acoperea valea. Cu dorul ăsta puternic au intrat, om și câine, întrun vălătuc de ceață din pădurea magicului leprechaun și de partea cealaltă a ieșit numai Rock, bătrânul collie, care și-a continuat drumul, fără să se oprească, până la ușa din lemn vechi, vopsit în roșu, a pubului lui Murphy. În noaptea aceea berea a fost la fel de neagră și de multă, dar muzica nu s-a mai auzit.

127

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (III) XI. Am revenit pe masa computerului tomograf din cadrul spitalului din Crawley de această dată, am fost programată chiar la spitalul unde lucram. Așteptam de o oră trecută peste programare, nu mai aveam răbdare, Băusem un litru de apă oferit de asistenta de serviciu așa că mi-a mai adus un litru, trebuia să beau un pahar la zece minute. Am întrebat de ce trebuie să aștept atât. Mi-au spus că voi intra curând. Eram mai stresată ca oricând, simțeam cum valuri de căldură îmi inundă corpul, cum se strecoară din piele broboane reci de transpirație. Un asistent s-a îndreptat spre mine pășind apăsat spre computerul tomograf: - Vă rog să vă puneți acest halat, să vă scoateți restul hainelor și să vă îndepărtați obiectele de metal!... M-am îndreptat spre camera de schimb, mi-am scos hainele și bijuteriile, stăteam goală și priveam halatul cu floricele mărunte, era imens. Am început să tremur ușor. Mi-am zis în gând...Curaj Ană, nu poate să fie mai grav ca la primul tomograf!...mi-am pus halatul și l-am ajustat în jurul corpului. Stăteam în acea cămăruță cu mâna pe clanță încercând să prind curaj să ies. Am deschis întrun târziu ușa și m-am îndreptat spre computerul tomograf. Asistentul m-a îndrumat cum să-mi așez corpul pentru a putea fi analizat:--Vă rog să vă așezați cu capul pe această pernă, stați cu picioarele întinse, după ce vă pun canula prin care vă voi injecta lichidul de contrast trebuie să ridicați brațele deasupra capului și să rămâneți în poziția asta până terminăm procedeul de scanare. Să nu uitați să urmați instrucțiunile aparatului. Apoi s-a îndepărtat, și-a adus măsuța de lucru cu cele necesare, mia inserat canula și m-a conectat la pompa de perfuzie.

Am simțit cum un lichid îmi invadează corpul învăluindu-mă o căldură nefirească în zona femeiască. Știam de acest efect advers al substanței de contrast așa că nu m-am înspăimântat. Asistentul a ieșid din zona de iradiere și a pornit aparatul. Am intrat sub tunelul ce a început să se învârte deasupra corpului meu trimițându-mi semnale luminoase odată cu instrucțiunile...Le-am urmat și în câteva minute totul a fost gata. Am ieșit de sub tunelul computerului tomograf și m-am îndreptat spre camera de schimb îndrumată de asistentul medical. Trebuia să aștept iar să-mi scoată canula și să treacă efectul substanței de contrast. Am privit-o pe asistenta ce s-a îndreptat către mine, avea un halat roșu, era româncă, am recunoscut-o de pe trăsăturile feței, româncele sunt frumoase. Era ocupată iar eu nu aveam chef de vorbă așa că nu am pus întrebări ce nu țineau de procedura de investigație. Mi-a scos canula, mi-a urat sănătate și am 128

plecat spre casă îngândurată. Trebuia să mai aștept încă o săptămână până voi fi chemată la Ghuildford la o nouă ședință cu medicul consultant. Mi-am petrecut săptămâna muncind și încercând să-mi alung gândurile negre. Timpul s-a scurs greu, dimineața începeam aceeași cură terapeutică, 20 picături de Zeolit, 3 capsule de Onconovical, 25 ml de suc de aloe, o linguriță de miere preparată cu ghințură, propolis și turmeric, o linguriță de ulei de cânepă, câte o capsulă de vitamina A, D, E. O capsulă de vitamin- Centrum, o capsulă de ciupercă Reichi, una de spirulină cu chlorella, o capsulă de turmeric și alte două capsule naturiste pentru protejarea aparatului digestiv, după care preparam un pahar cu apă în care puneam o linguriță de bicarbonat și zeamă de lămâie pe care îl beam imediat după preparare. În gentuța mea cu suplimente alimentare așezam sticluța de ceai preparat din tot felul de ceaiuri de imunitate, gastrice și hepatice, ceai amar , fără zahăr sau miere. Tot în gentuță așezam medicamentele pentru prânz: 3 capsule de Onconovical, 2 de turmeric, una de spirulină cu chlorella, două capsule pentru protecție gastrică. (Onconovicalul este un medicament preparat in România ce conține întreaga gamă de medicamente naturiste ce ajută la procesul de vindecare a cancerului, aceste capsule conțin printre altele și vitamina B17 și Zeolit... acest medicament mi l-a comandat tot Părintele Ștefan de pe un site românesc), gentuța mai conținea fructe și cereale pentru masa de dimineață. Pauza la spital fiind în jur de ora 10am. Munceam ture de dimineață ce se terminau la ora 1acest medicament mi l-a comandat tot Părintele Ștefan de pe un site românesc), gentuța mai conținea fructe și cereale pentru masa de dimineață. Pauza la spital fiind în jur de ora 10am. Munceam ture de dimineață ce se terminau la ora 1:30 pm, ajungeam acasă după încă 30 de minute de condus în jurul orei 2pm. Apoi preparam legume la aburi, brocoli, morcovi, dovlecei, porumb și le mâncam stropite cu ulei de măsline și o fărâmă de sare de mare alăturând brânză mozarella sau ou fiert. Băutura conținea sucuri de fructe amestecate cu legume de tip: varză, sfeclă roșie și morcovi, avocado ce le puneam în blender cu apă și suc de gaviola, uneori adăugam praf de spirulină, miere sau melasă... Odată la două zile pregăteam perfuzia cu vitamina C de uz veterinar, doză scăzută treptat de la 25 grame la 10 grame, vitamină diluată în 250 ml de ser fiziologic 9% pe care mi-o administram acasă agățând perfuzorul cu medicamente de cuiul unui tablou Așa a trecut încă o săptămână până am fost chemată la ședință de către doctorul consultant Cummins BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

care de această dată nu mi-a mai trimis un doctor din echipa medicală să mă vadă, a venit chiar el. Ajunsesem de aproape o oră la St. Luke's Cancer Center și așteptam cu inima la gură să fiu primită în cabinetul lui, pe panoul de așteptare consultațiile erau întârziate cu o oră așa că am așteptat... ce era să fac? Eram roșie la față, transpirată, stresată... Am fost invitată în cabinet. Dan nu a vrut să intre lăsându-le loc Larisei și Nicoletei să mă însoțească. Ele se distrau pe seama aparaturii din cabinet, făceau glume și râdeau încercând să-mi distragă atenția.

Eu încercam să le stăpânesc, dar eram cu gândul tot la rezultate. Ușa s-a deschis și în fața noastră a apărut tânărul doctor englez, înalt cu ochii mari, cu părul castaniu pieptănat pe spate, cu cămașa lui apretată și bine călcată de culoarea cerului ajustată la pantalonii de stofă neagră și pantofi maro bine lustruiți. Nu l-am plăcut niciodată, simțeam că este prea preocupat de cariera lui folosind bolnavii ca punte de lansare. Încă de la diagnosticarea bolii am fost mânioasă pe el și l-am înfruntat cerând o scrisoare de referință pentru rediagnosticarea bolii nefiind de acord cu diagnosticul lui, mai exact cu stadiul bolii. Nu mă plăcea nici el de atunci, se simțea în vocea lui și în privire, dar nu am înțeles niciodată de ce nu a urmat legea și nu mi-a dat acea scrisoare de referință. Era nesigur pe diagnosticul lui?... Îi era teamă de consecințele unui eșec de diagnosticare?... era un dezastru pentru cariera lui un asemenea rezultat ulterior așa că m-am resemnat parțial cu acest diagnostic dat fiind că de câte ori îl vedeam întrebat de scrisoarea de referință, el ocolindumi mereu răspunsul. În sfârșit ne-am dat binețe iar el sa așezat pe patul de consultație ținând in brațe dosarul meu medical care devenise destul de ,,consistent,,: - Doamna Podaru, mă bucur să vă văd, arătați excelent, văd că ați luat considerabil în greutate. Să vorbim despre rezultatul analizelor... M-am uitat atent peste computerul tomograf și nu am găsit nimic îngrijorător.

Asta înseamnă că chimioterapia a dat rezultate în cazul dumneavoastră... de data aceasta îmi vorbea privindumă în ochi.

- Bine, mă bucură această veste dar ce puteți să-mi spuneți despre rezultatul endoscopiei?... i-am spus eu cu un amestec de bucurie și neliniște în glas.

- Rezultatul endoscopic a fost și el uimitor, se observă cu ochiul liber un proces de vindecare al ulcerului... Cred că ar trebui să continuați chimioterapia dat fiind rezultatul.

- Nu, nu voi continua chimioterapia, mi-ați promis o pauză de 3 luni după acest ciclu de 4 proceduri, nu mai vreau acest chin...i-am răspuns ferm, fără să-i dau ocazia de a mă îndupleca să fac altă tură de chimioterapie.

- Bine, vă dau 3 luni de pauză, timp în care vom prepara alte ședințe de investigații iar după rezultat, dacă este favorabil vă las în pace, dacă nu este un rezultat bun vom începe altă cură de chimioterapie... a răspuns el ocolindu-mi privirea, uitându-se în dosar.

- Vreau să-mi arătați imaginile luate prin endoscopie, vreau să-mi explicați ce s-a întâmplat. Doctorul a răscolit dosarul, s-a uitat peste imagini și a spus că este BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

un semn de vindecare. S-a ridicat apoi și mi-a întins mâna să i-o strâng.

- Vă mulțumesc!...i-am zis eu nemulțumită de atenția lui asupra cazului meu.

- Ne vedem peste 3 luni mi-a spus el îndreptându-se spre ușa cabinetului intern cu dosarul meu sub braț.

- Încă ceva domnule doctor, i-am spus eu... Această linie internă venoasă nu trebuie scoasă?...trebuie să rămân 3 luni cu linia centrală în corp?...

- Nu, așteptați în zona de așteptare să vorbesc cu secția să vă scoată cineva linia centrală înainte să plecați.

Am zâmbit, l-am privit în ochi și l-am îmbrățișat pentru prima oară mulțumită de răspunsul lui. A fost surprins de gest și mi-a întors zâmbetul oarecum forțat închizând ușa după mine.

Fetele chicoteau în jurul meu, făcând glume la adresa lui. Eu m-am așezat pe scaun nemulțumită de rezultatul ședinței. Informații neclare... cuvintele astea-mi răsunau în minte. Am așteptat până a venit asistenta dumnealui cu dosarul meu pe care mil-a așezat în brațe spunându-mi: - Trebuie să mergeți pe secția unde făceați chimioterapie să vă scoată linia venoasă centrală, să duceți dosarul dumneavoastră acolo... mi-a înmânat dosarul și a plecat.

- Am luat dosarul în brațe și am plecat spre lift, am ajuns la secția de tortură, așa-mi plăcea mie să-i zic și ne-am așezat pe un scaun, asta nu înainte de a răsfoi dosarul după informații ce puteau să mă lămurească dacă sănătatea mea este mai bună. Era un dosar cu sute de pagini, am găsit fotografiile de la rezultatul primei endoscopii și le-am fotografiat. Atât am reușit să obținem făcând comparație cu fotografiile ultimei endoscopii, fotografii obținute de la cabinetul endoscopic. Nu înțelegeam de ce la prima endoscopie nu primisem acest rezultat. O altă asistentă ne-a salutat și m-a invitat în salon să-mi scoată linia venoasă centrală, dosarul fiind examinat de ea la rubrica indicații medicale unde doctorul recomanda scoaterea PICC. Stăteam în fața ei și priveam procedeul terapeutic ce a durat câteva minute, nu aveam chef de vorbă, doream să fug din acel loc înspăimântător cât mai repede. Ceea ce am și făcut odată ce m-am văzut eliberată de PICC m-am îndepărtat de scaunele de tortură pe care erau așezate trupurile bolnavilor de cancer ce urmau curele de chimioterapie. Nu am privit în urma mea, dar imaginea lor era prezentă în mintea mea derulându-se ca un clișeu trist.

Ana Podaru citind poezii la Banchetul de la Lainici 129

PROZĂ

XII. Așteptam cu nerăbdare să scap de linia venoasă centrală șă pot pleca spre locurile care mă chemau. Frumoasa Moldovă. Plănuisem cu mulți ani în urmă un pelerinaj la Mănăstirile din Moldova. Vizitasem câteva când eram copil. Acum simțeam nevoia să ajung în fața icoanei protectoarei mele. Încă din copilărie m-am simțit sub protecția Sf. Fecioare Maria. Nu sunt o fanatică religioasă, dar mi-am construit în suflet propria biserică, propria credință, propriul altar de rugăciune. Am considerat mereu că sunt doar un grăunte de nisip în lumea aceasta, un grăunte ce nu poate să aspire la privirea lui Dumnezeu asupra ei. Consideram că Dumnezeu are lucruri mai importante de făcut și încercam să nu-l deranjez cu fleacurile mele. Priveam în jurul meu și mă simțeam vinovată că-s nefericită, atâția oameni aveau probleme mai mari ca ale mele, oameni sărmani, oameni bolnavi, ologi, orbi... Cum puteam eu să îndrăznesc să cer când eram capabilă să obțin singură?...

Așa că mă rugam protectoarei mele și trimișilor Lui, mă rugam îngerilor. Lor le mulțumeam că nu m-au părăsit la greu. Acum, după acest chin tot nu îndrăzneam să-l deranjez pe Dumnezeu, dar am simțit că trebuie să-i mulțumesc. Să-i mulțumesc pentru darurile sale, pentru harul trimis asupra mea în toamna lui 2013 când mi-a pus în mână condeiul spunând: ,,- Scrie despre iubire, despre tot ce vezi în jurul tău, scrie despre durerea lumii, despre suferință!''... Așa am primit eu acest dar... ca pe o binecuvântare, ca pe o obligație morală față de creația divină, pentru că în jurul nostru este numai iubire dăruită de El, tot ce ne înconjoară sunt darurile Sale. Mereu am privit fiecare gâză, fiecare, fluture, fiecare floare, răsărit de soare sau apus, furtuni sau ploi cu iubire... și suferința mea am primit-o la fel, pentru că din ea urma să învăț, urma să urc o nouă treaptă a spiritualității, urma să dau ochii cu Dumnezeul adevărului. Un alt dar pentru care simțeam nevoia să mulțumesc era profesia mea, o altă minune înfăptuită la o vârstă destul de înaintată, apropierea de oameni, de suferința lor, de durerea lor m-a învățat să iubesc, să iubesc mai presus de firea mea, mai presus de fragila iubire neînțeleasă de oameni. De ei, de bolnavii mei nu m-aș putea despărții niciodată, lângă ei am învățat să zâmbesc, să prețuiesc fiecare zâmbet, am învățat să plâng, să mă doară zâmbetul lor, am învățat să dăruiesc alinare, am învățat să primesc pumnalul suferinței lor, simțeam durerea lor, neputința și strigătul de ajutor. Pentru aceste daruri îmi doream să ajung în România, acolo unde brazii nu cuvântă de frică să nu deranjeze somnul sfinților, acolo unde frunza nu adie de teamă să nu-i trezească. Pentru că acolo este pacea, acolo este liniștea, acolo se aude glasul de înger, acolo unde susurul izvoarelor vorbesc despre viața sfinților, despre bucurie, despre iubirea de oameni. Aveam emoții numai gândindu-mă la zilele ce urmau să vină. Mi-am așezat căteva hăinuțe în valiză și am plecat spre aeroport. La celălalt capăt de drum mă aștepta omul lui Dumnezeu, cel ce urma să mă însoțească în călătoria de inițiere spirituală. Părintele Stefan, un tânăr preot călugăr cu ochi măslinii, cu barba lungă și părul prins la 130

spate, cu privire caldă și binevoitoare, un preot căruia iubirea i se citește pe față. Starețul unei mănăstiri din Banat. Zborul a fost lung, așteptam cu nerăbdare să pășesc iar pe pământul Românesc, dar și mai tare așteptam să ajung în brațele protectoarei mele, în brațele Maicii Domnului, acolo unde sufletul meu căuta alinare, descătușare și pace. Acolo unde plânsul se transformă în bucurie, acolo unde lacrimile curg lăsând în urmă flori de crin ce cresc din răni. Am pășit cu emoție pe pământurile Timișoarei. Aerul respirat mi-a ajuns până în mădulare.

Ce ușurare. Plecasem din Anglia cu haine mai groase, acolo fiind frig mai mereu. Iată că vremea ținea cu mine și mă aștepta cu soarele bine încins să mă mângâie, să mă încălzească. Am trecut de vamă și am dat ochii cu doi oameni ai lui Dumnezeu. Părintele Stefan și Părintele Viorel, un alt preot tânăr cu har de la Dumnezeu ce venise de data aceasta ca șofer în întâmpinarea mea. Iam îmbrățișat pe amândoi simțind bunătatea lor. Dan ia îmbrățișat și a încărcat cele două genți în mașină și am plecat spre prima noastră mănăstire. Răspundeam întrebărilor uzuale cu privirea rătăcită pe geam, mă bucuram la fiecare pom apărut în cale, la fiecare fir de iarbă ce se așternea pe câmpiile Lugojului. Drumul a fost lin, eu fiind abandonată în tabloul meu personal. M-am trezit dintr-o visare în altă visare, pe un drum de țară, undeva în stânga noastră se zărea din depărtare turnul unei mănăstiri. Mănăstirea Sf. Mihai Și Gavril din Pietroasa Mare ce parcă venea spre mine. Am ajuns noi la ea și porțile s-au deschis. Frumoasa mănăstire cu turnuri înalte mă aștepta ca acasă, era în construcție, pictorii finalizând o treime din fresce, catapeteasma cea nouă de o frumusețe rară mi-a urat bun venit odată cu toți sfinții pictați pe pereții mănăstirii. M-am apropiat cu îndrăzneală și a sărutat măna Maicii Domnului. O icoană mai specială mi-a atras atenția. O icoană ce venise pe apă tocmai de pe Muntele Athos pe care am simțit nevoia să o ating. Am mulțumit cerului că mi-a dat zile să ajung acasă în brațele Măicuței Mele Sfinte și ne-am îndreptat spre chilia părintelui ce ne-a devenit leagăn mie și lui Dan pentru acea noapte. Părintele nu știm unde a înnoptat dar prin modestia lui acest lucru nu era important, important era că am ajuns cu bine acasă. Dimineața mam trezit la auzul clopotelor trase de Părintele Mugurel, apoi s-a auzit toaca ca un ecou. Vestea slujba de dimineață și pornirea în pelerinaj. Am fost invitați la masă de către doamna Elena, bucătăreasa mănăstirii. Bucatele aveau alt gust, mereu mi-a plăcut gustul mâncării făcută în oalele mănăstirii, ciorba de lobodă avea gust de primăvară în luna lui octombrie, mai apoi am aflat că o făcuse Părintele Stefan. Am mâncat cu plăcere după rugăciune, apoi am așteptat să vină Părintele Rafael, un alt tânăr preot de la altă mânăstire, ce urma să ne însoțească în pelerinajul către Mănăstirea Sf. Ana. Ne-am suit în mașina lui și am plecat spre mănăstirea ce urma să ne deschidă drumurile spirituale. Eram emoționată, nu vizitasem niciodată ținuturile Orșovei. Drumul șerpuia odată cu Dunărea ce încă scălda razele de soare. Eram fascinată de frumusețile locului, nu ne-am oprit, ținta BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

noastră era Mănăstirea Sf. Ana ce se zărea de pe coama Dealului Moșului, mănăstire ctitorită de ziaristul interbelic Pamfil Șeicaru, numele mănăstirii fiind dat după numele mamei lui, mănăstire aflată în custodia Mitropoliei Olteniei sfințită de Episcopul Damaschin Severineanul. Ce frumusețe, maicile trebăluiau de zor în incinta mănăstirii, se vedea munca lor în fiecare floare plantată cu drag în curtea mănăstirii. Nu puteam să înțeleg decizia comuniștilor de a o transforma în restaurant prin 1945...Cum să faci dintr-un lăcaș de cult un lăcaș al belșugului, cum să privești chelnerițele servile cu ochii împăienjeniți de alcool știind că ești înconjurat de imaginea sfinților? Toate aceste întrebări vor rămâne fără răspuns.

Am vizitat mănăstirea cu drag, am ieșit în pridvor în spatele mănăstirii încercând să nu facem zgomot călcând pe podelele de lemn și am privit cum Dunărea își mai întindea brațele după soarele ce dădea în asfințit. Culorile toamnei se contopeau cu licoarea străvezie a Dunării ce înghițea lacom ultimele raze de soare din acea zi. Un tablou celest pictat de Dumnezeu. Nu ne mai dădeam plecați, ne învârteam ca bezmeticii prin mănăstire cu gurile căscate la sfinți. Mă gândesc oare ce-și spuneau unul altuia privindu-ne?... Întrebare fără răspuns... Am reușit într-un târziu să ne desprindem de acel peisaj mirific și ne-am abandonat în librăria mănăstirii răscolind prin viața sfinților. Am cumpărat lumânări pe care le-am aprins ca semn de mulțumire, privind la locul unde scria lumânări pentru cei morți, mă gândeam cu groază că nu vreau să mi se aprindă curând lumina lumânării în acel loc, speram să le aprind eu, mulți ani înainte la locul celor vii, contopind palida lumină a lumânării cu lumina strălucitoare a Fiului lui Dumnezeu. Am plecat încărcați de pacea locului, în drumul nostru spre ieșire măicuțele cerând binecuvântarea Părintelui Stefan și ale Părintelui Rafael. Ne-am așezat pe băncuța din fața mănăstirii, stăteam lângă părintele Rafael care mi-a spus zâmbind: - Nu-i așa că e frumos?!... am dat din cap afirmativ captivată de imaginea ce se oglindea în ochii mei. Am coborât dealul privind pădurea în culorile toamnei. Pomii-și zornăiau frunzele ce păreau niște bănuți de aur scuturați din poala țigăncilor îmbrăcate în rochii colorate. Apoi Dunărea și-a deschis porțile în fața noastră, nu am rezistat chemării ei și ne-am oprit să o admirăm în splendoarea serii. Am făcut fotografii fiind fascinați de imaginile captate. Peisajul avea culori divine, un curcubeu necunoscut de oameni, Pictorul folosind culorile numai de El știute. Malul celălalt al Dunării ne făcea cu măna altui ținut de dincolo de graniță. Eram în parcarea unui magazin, am întrat să ne luăm ceva de mâncare și apoi ne-am continuat drumul privind măreția creației lui Dumnezeu ronțăind din covrigii cu susan cu poftă.

Apusul furase din culorile Pictorului și împrăștia cerneală roșie pe marginea cerului alungând razele de soare. Lumina soarelui scădea asuprită de perdeaua negurilor, voalul târâit de regina nopții o acoperea, dispărând ca o minge de foc aruncată în abis. O priveam cum se îndepărtează, se face tot mai mică iar apoi dispare lăsând loc primelor stele ce anunțau apariția altora ce au BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

răsărit în fața noastră ca un mănunchi de artificii. Doream să facem popas la o altă mănăstire unde slujise Părintele Rafael, era deja târziu și am privit-o de pe geam fiind săpată în stâncă chiar la marginea drumului. Acea imagine luminată în noapte a rămas întipărită în mintea mea ca o candelă luminată în noapte.

XIII. Am înnoptat la Gura Humorului în casa părintească a părintelui Ștefan unde mama și sora părintelui ne-au găzduit cu drag. Ciorba moldovenească nu a lipsit de pe masă așa că ne-am delectat cu gustul desăvârșit. Nu am oprit tratamentul cu Vitamina C intravenos nici în timpul pelerinajului în frumoasa Bucovină.

Părintele Ștefan sunase un cumnat pentru a-mi cumpăra cele necesare unei perfuzii, un flacon de acid ascorbic de uz veterinar echivalentul a 10 grame de Vitamina C, ser fiziologic 0,9%, perfuzoare, spirt medicinal, branule, cele din urmă achiziționate de noi de la o farmacie. Așa că după ce am mâncat bunătățile preparate de bătrâna mamă m-am retras într-o încăpere unde mi-am montat linia venoasă, branula albastră și mi-am atașat perfuzia: 500ml NaCl- 0,9% cu 10 grame Vitamina C, ajutată de Părintele Ștefan. Mi-am luat și doza de Zeolit- 15 picături la un pahar cu apă și 3 capsule de Onconovical, apoi am adormit. Fiind plecată din Anglia fără remediile naturiste, încercam să mențin un PH normal al organismului cu doza de Zeolit și cu lingurița de bicarbonat de sodiu preparat cu zeamă de lămâie și apă, 200 ml, băutură băută dimineața la trezire. Simțeam o bucurie mare în suflet la auzul cântatului cocoșilor, eram în frumoasa mea Moldovă, locuri din care-mi trăgeam seva, rădăcinile. Am luat micul dejun și am pornit dis de dimineață spre Mânăstirile Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna și am poposit la chilia Părintelui Daniil Sihastru- duhovnicul lui Ștefan cel Mare. Am trăit momente uluitoare privind măreția frumoasei Bucovine. Nu am putut să dau o valoare aparte unei mănăstiri anume, toate-mi păreau rupte din rai, iar natura, natura din jurul mănăstirii îmi picta grădina Maicii Domnului cu mâinile lui Dumnezeu. Nu ne mai dădeam plecați de la mânăstiri, se înnoptase și noi încă priveam cerul de pe vârful unei stânci unde era așezată o mână ce părea coborâtă din cer. De acolo ținuturile Bucovinei se așternea în fața ochilor noștri lăsându-ne clișee paradisiace pe sufletul nostru.

Părintele Vasile gonea pe șoseaua ce tăia paradisul în două ascultând pricesnele. Noi nu ne mai săturam de toamna ce-și trimitea culorile în geamurile mașinii, săgetându-ne inimile.

Am primit aceeași ospitalitate moldovenească ca în prima noapte la casa ce i-a fost leagăn în copilărie Părintelui Ștefan. Am plecat dimineața spre Casa Memorială,, Nicolae Labiș,, unde simțeam cum mă învăluie emoțiile intrând pe poarta marelui poet ce murise la o vârstă atât de fragedă. Din căsuța albastră unde ne-a întâmpinat ghidul, o doamnă profesor ce ne-a recitat ,,Moartea căprioarei,, cu lacrimi în ochi. Am ieșit întristați, atâta frumusețe ce a izvorât dintr-un om secerată de coasa nemiloasă a morții, atinsesem hăinuțele poetului, 131

PROZĂ

ceasul ce se oprise chiar în ziua morții lui și mă gândeam la moartea mea. De ce trebuia să fiu aleasă mireasa morții doar la 42 ani?... aveam atâtea de făcut, doream să evoluez în scrierile mele, să pot dărui poezie oamenilor, să le pot bucura sufletele, îmi doream ca poeziile mele să fie cântate, îmi doream să termin volumul de poezii pentru copii, să termin romanul ,,Închisorile sufletului destinul Magdalenei,, și să las în urma mea o carte de povești pentru copii. Pentru toate acestea aveam nevoie de timp, prețiosul timp, fără el suntem doar trecători în această lume, nu mai apucăm să ne îndeplinim visele, nu mai apucăm să semănăm în lutul sfânt sămânța nemuririi, sămânță primită la naștere- harul divin. Mă simțeam vinovată că nu am descoperit la timp acea sămânță ce începuse să dea roade, era doar un lăstar ce nu putea supraviețui după moartea mea. Cu acele gânduri am ieșit pe ușa Casei Memoriale din satul Mălini, casă devenită Muzeu al Bucovinei, primisem o carte despre Bucovina de la ghid și semnasem în cartea de oaspeți cu mâna tremurând. De acolo ne-am îndreptat pașii spre Mănăstirea Boroaia unde este îngropat Părintele Ilarion Argatu.

Câtă pace și liniște în jurul mormântului părintelui undeși dorm somnul de veci ceilalți slujitori ai Domnului.

Ne-am hrănit sufletele cu energia divină și am pornit spre Casa Memorială,, Ion Creangă,,... marele scriitor ce-și lăsase amprenta penelului pe sufletul meu în copilărie. Acolo am revăzut locurile unde a copilărit marele scriitor. Atât de viu părea totul, privind moțăceii agățați pe un scaun parcă așteptam să apară mâța să se joace cu ei alături de copilul Nică ce prindea muște cu Ceaslovul.

Am retrăit poveștile lui, copilăria lui, alături de personajele de basm ce stăteau pregătite de acțiune, doar Ion Creangă mai lipsea să le pună în mișcare, spiritul lui era prezent și în mintea mea răsunau toate pasajele unde Măriuca-l alerga cu mătura, pasaje din ,,Amintiri din Copilărie'' unde era pedepsit pe calul bălan, auzindu-l urlând ca din gură de șarpe. Evadasem undeva în trecut, în copilărie, unde eu credeam că aceste personaje sunt vii, și chiar erau în mintea mea pentru că marele Creangă reușise să le dea viață, o viață eternă. Aici am simțit bucurie, am zâmbit tot timpul șederii mele în muzeu, nu mă mai dădeam plecată. Părintele Vasile aștepta să ne ducă spre alte minuni ale Moldovei, iar noi ne zgâiam la ,,Capra cu trei iezi,, și la ,,Ursul păcălit de vulpe,,, statui tematice personificate în eroii poveștilor copilăriei mele scrise de marele Creangă. Ne-am desprins cu greu de acele locuri, făcându-ne zeci de poze pentru a imortaliza momentul întâlnirii cu copilăria.

De acolo am plecat spre alte locuri sfinte privind cum frunzele toamnei ne ningeau cu poeme. Drumurile șerpuiau în timp ce turnurile Mănăstirii Petru Vodă se apropiau de noi, sau noi de ele, nici nu mai știam, ne-am trezit la porțile ei deschise și am pășit cu privirile ațintite pe ziduri. Acolo m-am întâlnit cu Dumnezeu, am ajuns în fața icoanei Fecioarei Maria unde am izbucnit într-un plâns nefiresc, unul eliberator, am căzut în genunchi și am simțit nevoia să plâng, să mulțumesc cerului că mai sunt în viață, că mi-a dat șansa să calc în grădina Maicii 132

Domnului, că mi-a dat încă o șansă la viață. Acolo am promis cerului că voi avea grijă de sămânța nemuririi ce mi l-a dat Dumnezeu odată cu harul de a scrie, i-am mulțumit că prin asta m-a numit solul Lui. Eu prin nimicnicia mea să pot descrie marile frumuseți reflectate din creația lui Dumnezeu prin rândurile mele, uneori simțind că nu găsesc cuvinte omenești prin care să pot descrie divinul, frumusețile naturii. Atunci s-a născut poezia: Toamna vecerniilor Prin pădurile de fag drumuri șerpuiau la vale, coborau cu noi odată frunzele duse de vânt, alte frunze-mbrățișau ramuri răsărite-n cale murmurând vecernii-n văi pentru lutul nostru sfânt. În grădina-mpărătească pomii ne privesc cuminți, cimitirele sunt vii, sfinții s-au născut prin moarte, pe buchetele de flori fluturii parcă-s părinți ce-au venit la liturghie să deschidă sfânta carte.

Noi pășim cu fruntea-n țărnă, cu poverile-n spinare, târâind păcate multe printre frunzele martire, ne întreabă ceru-n taină de-am venit la închinare luminându-ne cărarea sufletelor în simțire...

Se aude toaca-n munte, în ecou răspunde-un clopot, coborât-au din icoane îngerii cu sfinți cu tot, toamna rugăciunii noastre ca o ploaie curge-n ropot când izvoare de iubire în altare dau în clocot.

Ce culori în jurul nostru, codrul s-a-mbrăcat în zeu, mantia de frunze-i vie și ne-nvăluie cu taine, că-n acest tablou al toamnei pictorul e Dumnezeu coborât la rugăciune în aceste sfinte haine.

Am ieșit din mănăstire ștergându-mi ochii plini de lacrimi și m-am îndreptat spre Mormântul Părintelui Iustin Pârvu, locul durerii, locul unde lacrimile nu mai contenesc, acolo unde pelerinii-și descătușează sufletele spălându-le cu iertarea, acolo unde oamenii de apropie de cer prin rugă. L-am simțit, era acolo, ne vorbea prin fiecare foșnet de frunze, prin fiecare adiere de vânt, ne mângâia rănile, ne purifica sufletul spălându-ne de rău, ne dăruia vindecare prin puterea credinței. Un alt loc de care nu ne mai puteam desprinde, ne priveam în tăcere, priveam crizantemele de pe mormântul Părintelui Iustin Pârvu și pe una dintre ele, o floare de culoare sângerie poposise un fluture cu aripile de culoare rubinie, era părintele?... era un semn trimis de el?... nu știam, dar priveam cum minunăția-și flutură aripile liniștit. Nu m-am putut abține să nu-l fotografiez fiind captivată de liniștea din jur. Nu am putut scăpa de rugămințile părintelui stareț ce ne-a așezat la masa lui unde am fost hrăniți cu bucate de post, ne-am simțit ca la cina cea de taină unde Iisus împărțea pâinea și vinul apostolilor Săi... ce poate fi mai bun și mai curat ca mâncarea pregătită de oamenii BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

PROZĂ

locului?... de călugări, hrană preparată din legume din propria grădină, legume netratate chimic, legume ce poartă seva dumnezeiască. Am mâncat și de atâtea emoții ne-am uitat și plasa cu ulei sfințit în sala de mese îndreptându-ne spre jgheabul de unde curgea apă de munte, apă ce ne-a răcorit trupurile ce urmau să poposească la Mănăstirea Sihăstria, o altă flamură a lui Dumnezeu ce-și flutură izvoarele dumnezeiești peste ținuturile moldovenești. Acolo am privit frescile ce păreau vii, păreau că îngerii ne vorbesc, că vin să ne întâmpine cu alaiul lor de sfinți. Mănăstire de călugări cu hramul Maicii Domnului. Frumoasă ctitorie a sihastrului Atanasie.

Un edificiu istoric scăldat în multă suferință, ziduri arse de turci și reclădite de mitropolitul Veniamin Costachi, loc în care Părintele Arhimandrit Cleopa a slujit și încă mai slujește și după moartea simțindui-se prezența peste tot. Acolo simți că mă inundă bucuria, înțelepciunea cuvintelor sale fiind licoarea ce-ți dă puterea de a vedea cu alți ochi suferințele lumii, în schitul unde el predica încă se aude ecoul cuvintelor sale fiind vizitat de mii de pelerini credincioși. În chilia s-a puteai să-i simți căldura sufletească, pacea și harul cu care împărțea darul divin, o încăpere mică, modestă din care nu lipseau icoanele sfinte, patul lui, scaunul unde se așeza să le vorbească pelerinilor, oamenilor ce veneau să-i ceară un sfat, putere de a merge mai departe, oameni ce nu plecau niciodată nemângâiați. Acolo ne-a întâmpinat părintele Filip, un tânăr călugăr ce ne-a citit în ochi durerile, neîmplinirile, mustrându-ne blând și sfâtuindu-ne cu înțelepciunea moștenită de la Părintele Cleopa, parcă ne vorbea el, ascultam cuvintele lui cu capul în pământ fiind pătrunsă de vină. Acolo l-am văzut și pe Dan lăcrimând fiind impresionat de forța divină ce ne-a atins sufletele. Părintele Ștefan fiind familiarizat cu acel loc sfânt ne privea ascultând și el sfaturile părintelui Filip. Am coborât printre brazi și chilii până la mașină și am plecat spre Mănăstirea Neamț declarată monument istoric, în curtea căreia ne aștepta sfântul necunoscut, mormântu-i fiind așezat chiar acolo unde i-au fost descoperite rămășitele pământești, pe alee, mănăstire unde am vizitat muzeul din incintă, muzeu ce a moștenit marile bogății ale istoriei Moldovei din timpul domniei lui Ștefan cel Mare ce se odihnește în incinta mănăstirii, am primit daruri prețioase de la călugării ce slujesc acest lăcaș de cult istoric și prin minte-mi treceau aceste versuri: Glasul clopotelor Ding-dong, e glasul ce vine dinspre Mănăstirea Neamțului unsprezece clopote vorbesc despre istorie, și-apoi tac...

Unde ești Ștefane să-ți aperi norodul ce a rămas sărac?

Atâtea victorii, atâtea înfrângeri s-au dus pe gura șanțului Și cine purta-va vreo vină?...Vino și-ascute sabia dreptății ce stă cu tăișul pătat de câinii ce latră și mușcă din om BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

muzee martire ce zac părăsite, hrănite de frunza din pom?! se-ndepărtează îngerii, sfinții, de pe frescile zidurilor cetății...

Ești gata de luptă? te-așteaptă umilul popor și țara te cheamă!

Nu-i vreme să dormi, că-n zid de biserici te-așteaptă oștenii ce-și leapădă crucea din marii lor ochi. Dar cine-ș moștenii?

Că nu mai e pâine și nu mai e vin și plânge și biata ta mamă Sssst!... taci?... nu te-auzi?... în tine-i vulcanul ce fierbe. În tine-i izvorul dreptății și-s cruci, morminte și-o mie de jerbe... Ne-am îndreptat spre Mănăstirea Secu poposind și la poalele Muzeului Sadoveanu, locuri ce mi-au rămas întipărite în suflet fiind de o rară frumusețe. Încă nu ne dezmeticisem de frumusețile locului și de încărcătura spirituală că ne-am trezit la Mănăstirea Agapia unde Nicolae Grigorescu și-a lăsat amprenta nemuririi prin picturile sale de o frumusețe covârșitoare. Rămăsesem cu privirile ațintite pe catapeteasma mănăstirii pendulându-ne ochii de la o frescă la alta. O altă clădire monumentală unde sufletul omului se aude din ziduri, unde sângele lui Grigorescu pictează dumnezeirea. Acolo am fost inundați de liniște, am simțit nevoia să privim, să admirăm, să ne încărcăm de divin și frumos, să ne hrănim spiritele. Am privit spre cărarea ce ducea la Chilia scriitorului Alexandru Vlahuță cu tristețe că se înnoptase și nu mai aveam cum să ajungem acolo așa că miam promis că este un alt motiv de a mă întoarce-n Moldova. Nu se terminase pelerinajul, dar ajungeam spre finalul timpului rămas așa că ne-am îndreptat cu bucurie către ultima mănăstire ce o mai puteam vizita, Mănăstirea Văratec, o mănăstire de maici, unde frumusețea chiliilor din jurul ei te face să te simți ca acasă, te cheamă, îți vine să ceri găzduire pe viață. Ne-am bucurat de frumoasa mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului de la poalele Neamțului fără să ocolim mormântul Veronicăi Micle ce s-a sinucis cu arsenic imediat după moartea Luceafărului Mihai Eminescu. Am poposit la mormântul ei privindu-i chipul angelic, mormântul era acoperit de flori și Veronica se odihnea ascultând slujbele din așezământul bisericesc de lângă crucea ei. Se întunecase și trebuia să ajungem la Bacău, în comuna unde m-am născut, Nicolae Bălcescu, acolo unde fratele meu ne aștepta cu drag. Părintele Vasile gonea pe autostradă încercând să mai salveze din timp să nu ajungem după miezul nopții. Noi priveam ținuturile pictate în culorile toamnei ce se pierdeau în urma noastră parcă făcându-ne cu mâna, chemându-ne într-un alt timp înapoi. (va urma)

133

PROZĂ

Mariana ZAVATI GARDNER

LECȚIA DE PIAN - Uită-te la muzică, fato, gândește-te la clape și numai după aceea apasă pe clapa pianului, atunci când ești absolut sigură! Doamna Iliescu își sucește degetele ca și cum ar tricota, ca apoi să le treacă imediat peste mânecile bluzei în broderie anglaise precum am văzut că sar veverițele în parcul municipal.

De pe clape se aude mai întâi o scâncitură timidă urmată mai apoi de un scheunat adânc.

- Nu, nu și nu, fato! Nu-i așa de loc! E un cântec de leagăn. Andante, fato! Nu Allegretto! Nu-i dans!

Ochii Doamnei Iliescu se întâlnesc cu plafonul pe când capul i se mișcă de la stânga la dreapta sau să fie în cealaltă direcție! Simt că-i gata să o apuce turbarea. Îndrăznesc să o întrerup cu: Doamna Profesoară, puteți, vă rog, să-l interpretați mai întâi, ca exemplu?

Vă rog!

Nu așteaptă, se așează direct la pian și-și lasă degetele să facă restul.

Muzica învie când degetele-i zboară pe clape. O urmăresc ca un uliu, deși nu ascult muzica. Ca să-mi amintesc digitația și clapele cu precizie.

Pentru mine, asta-i ca și cum aș bea un pahar cu apă. Bunica m-a sfătuit chiar azi dimineață: Roagă pe profesoara ta să interpreteze mai întâi bucata muzicală și apoi memoria ta excelentă va înregistra și reproduce totul.

Este rândul meu să interpretez bucata muzicală.

O fac la perfecție, deși pretind să urmăresc notele de pe portativ. Fiecare familie are fixațiile ei!

Papa este mare amator de muzică, a studiat vioara ca elev la liceul militar, la fel și surorile lui, mătușile mele pot toate interpreta la pian piese clasice. Maman a luat lecții de pian în tinerețe, iar grandmaman cântă toată ziua prin casă arii din opere. Adulții din casa noastră merg la concertul săptămânal de la filarmonica locală. Mă iau și pe mine. În timpul concertului, ca să treacă timpul mai repede, eu dau din picioare.

Nu pot înțelege de ce persoana din fotoliul din fața mea se întoarce și mă măsoară cu privirea de gheață. I-am lovit fotoliul numai o dată sau poate de două ori!

Acum am un repertoriu extins la pian și papa, care se ocupă de educația mea pentru că este profesor, a

134

fost invitat de Doamna Iliescu să-mi măsoare progresul.

- Promite, nu-i așa? Afirmă papa cu mândrie.

Totul se desfășoară conform planului, până când Doamna Iliescu are proasta inspirație de a-mi cere să interpretez o bucată muzicală nouă.

- Doamna Profesoară puteți să o interpretați mai întâi, vă rog?

- Ei bine, cred că-i rândul tău acum. Degetele mele se agață de clape, se încurcă pe ele. Îmi bate vântul prin minte și văd negru în față. Mă simt ca un gard viu proaspăt tăiat și sunt tentată să o iau la sănătoasa oriunde.

- Hai, te ascult. Poți foarte bine. Papa mă încurajează. Știu însă că lucrurile stau altfel. Pot să citesc orice partitură la prima vedere. Știu clapele și digitația perfect, dar nu amândouă odată.

Ca să salveze situația, Doamna Iliescu interpretează bucata. Știe că-i trebuie banii pentru lecția de pian. Știu asta pentru că-mi cere banii imediat ce intru pe ușă. Ordinea lecției mele de pian este diferită azi.

Interpretez bucata fără greșeală. Papa, care-i profesor de ani de zile, înțelege imediat situația.

Acasă, maman și papa mă întreabă dacă vreau să mai continui lecțiile de pian.

- Nu, nu, sigur că nu! Răspund fără ezitare și simt că mi se ia o piatră de pe inimă.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRANSLAȚIUNI

Mircea BĂDUȚ

Prin sinapsele moralei / Through the ethics' synapses Mai am momente când sunt frământat, la modul acela naiv, de chestiunea șubrezimii morale a propriului popor. Întrebându-mă: ce ne lipsește? ori, ce nu ne funcționează corect sub țeastă, de avem această aplecare spre nesocotirea normei? Și dintre ipotezele ce mi s-au perindat prin (aceeași) tigvă, una mi s-a părut demnă de interes (inclusiv pentru ceilalți 'psihosociologi chibiți'): lipsa de imaginație. Care, formulată mai doct, ar putea suna astfel: precaritate în derularea arcurilor psihice speculative.

I still have moments when I am kneaded, in that naive way, by the moral frailness issue of our people. Wondering myself: what is lacking? Or, what does not correctly operate under the skull, what bring us this inclination toward disregarding the norm? And, from all the hypotheses that I have been strolled in the (same) calabash, one seemed to be worthy of interest (including for other 'psychosociologists narks'): the lack of imagination.

Which, phrased in a more finicky manner, could sound like this: precarity in deploying mental speculative arcs.

Fie că sunt șoferul ce dijmuiește din motorina întreprinderii la care lucrez, fie că sunt cetățeanul ce-l umilește pe funcționarul de la ghișeu pentru că am stat prea mult la coadă, fie că joc rol de avocat închipuit pentru a devaliza economiile unei băbuțe, fie că sunt profesorul ce tocmai (de)favorizează un elev/student, fie că sunt om-al-legii într-un exces de zel, fie că șofez sfidător prin înserarea ce se lasă pe șosele, fie că supralicitez prețul unei achiziții publice în care sunt implicat, fie că sunt imigrantul ce fură exponate dintr-un magazin italian, fie că… ș.a.m.d.

Whether i am the driver that thites the fuel at the company where I work, whether i am the citizen who humiliates the pay-desk clerk because I stayed too long in the queue, whether I play the role of a figured lawyer to loot the savings of an old lady, whether i am the teacher that just (dis)favoured a student, whether i am a man-of-law in an zeal excess, whether i defiantly drive through the evening that falls on the roads, either i overbid the price of a procurement where I am involved, whether i am the immigrant that steals exhibits from an Italian shop, whether I am ... and so on.

Paradoxal, orice exemplu am alege, observăm că "scânteia" lui este, de fapt, un exces de imaginație.

(Chiar ne-am putea bate cu pumnul în 'pieptul virtual', spunându-ne, de exemplu, că nordicii sunt corecți tocmai pentru că lor le lipsește imaginația.) Și atunci!?

Cum de spuneam că vinovată ar fi lipsa de imaginație?

Simplu! Pentru că arcul imaginației este incomplet.

Paradoxically, any example we choose, we observe that its "spark" is, actually, an imagination excess. (Even we could beat with the fist in the 'virtual chest', telling us, for instance, that Nordics are so correct just because they lack imagination.) And then!? How I took de liberty to say that the fault would lie in the lack of imagination? Simple! Because imagination's arc remains incomplete.

Orice încălcare de normă morală cauzează altcuiva – direct sau indirect – un efect neplăcut; o daună: în situația materială, în sănătatea, în demnitatea cuiva. Or, dacă eu pot făptui aceasta, înseamnă că și altcineva o poate face. Și de aici a început 'lipsa mea de imaginație': pentru că nu m-am gândit că un astfel de act (dovedit/imaginat de mine că-i posibil în societate) ar putea fi realizat și de altul (că doar n-oi fi eu chiar unic); și, mai ales, pentru că nu-mi imaginez că actul unui terț îi poate afecta pe cei apropiați mie:

Any violation of moral norm causes someone else – directly or indirectly – an unpleasant effect, a damage: in his material situation, in his health, in his dignity. Or, if I can commit that, this means that someone else can do it, too. And here began 'my lack of imagination': because I did not thought that such an act (proven/imagined by me as being possible in that society) could be accomplished by another (as I am not really that unique); and especially because I can not imagine that the act of a third party can affect people close to me: mother,

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

135

TRANSLAȚIUNI

mamă, fiu, soție, prieten. (Pe mine, vedeți!, m-am exclus din listă, prin acel reflex puternic, tot de sorginte incipient-imaginativă: "doar n-o să mi se întâmple tocmai mie?!", sau, și mai grozav, "eu nu sunt fraier!".)

son, wife, friend. (Me, you see!, I have excluded myself from the list, by that early-imaginative-origin strong reflex: "it can't just happen to me" or, even more vile, "i'm not a sucker".)

Acesta ar fi, sumar prins în rândurile de mai sus, 'arcul de imaginație' care nu ni se închide. O astfel de lacună ne face să uităm că pentru a trăi în comunitate trebuie să ținem deseori cont și de ceilalți. Să ne punem un pic și în pielea lor.

This would be, summarily caught in the above lines, 'the imagination arc' that is not closing in our mind. Such a lacuna makes us forget that in order to live in the community, must often take the others into account. To put ourselfes in their skin, for a bit.

E și cumva ironic: probabil că noi, românii, am pierdut (dacă am avut cândva) o facultate mentală tocmai datorită mobilității mentale deosebite. Și, tot probabil, ea s-a pierdut undeva pe traseul evoluției noastre: la trecerea de la comunitatea mică – satul, în care oamenii se cunoșteau unii pe alții, și în care mecanismele de autoreglare socială acționau direct –, la cea largă: orașul, și apoi lumea, deschisă antropologic prin opțiunea/necesitatea de a călători.

The fact is also somehow ironical: perhaps we, the Romanians, we lost (if we once had) a mental faculty precisely because of our particular mind mobility. And, equally likely, it was lost somewhere on the path of our evolution: at the transition from the small community – the village, where people knew each other, and where the self-regulating social mechanisms could act directly –, to the large one: the city, and then the world, anthropologically opened by the option/necessity to travel.

Da, așa cum mai scriam, dezrădăcinarea începe imediat ce ieșim "din vatră". Doar că altora ieșirea lea mers mai bine.

Yes, as I was writing once, the uprooting start as soon as we get out "of the hearth". But, to others, it just fared out better.

Banchetiștii la Colegiul Național de Informatică „Carmen Sylva“, Petroșani 136

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRANSLAȚIUNI

Ana BLANDIANA

POEZII/ GEDICHTE în limba germană de Christian W. Schenk

ȘIRUL Cuvintele trec strada Ca șirul de orfani De la Casa Copilului, Fiecare cu pumnu-ncleștat În haina celui din față, Cu singura grijă De-a nu se pierde Unul de altul.

DIE REIHE Die Worte überqueren die Straße Wie eine Reihe von Waisen Aus dem Kinderheim, Jeder mit Fäusten verkrallt In die Kleider des Vordermanns, Mit der einzigen Sorge Nicht einander Zu verlieren.

PĂMÂNT Acest trup Pe care-l rănesc Și mângâierile, Cu umeri din care aripile Au renunțat să mai crească, Este singura fâșie de pământ Unde îmi pot clădi O împărăție lumească.

Când te voi pierde, Plăpând univers Mai trecător decât frunza, Fraged imperiu de-o oră Pe care-l conduce norocul, Toate armatele mele de îngeri Jucându-se de-a v-ați ascunsa Îți vor putea ține locul?

ERDE Dieser Körper Den auch Liebkosungen Verwunden, Mit Schultern aus denen die Flügel BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Aufgaben zu wachsen, Ist das einzige Stück Erde Wo ich mir ein irdisches Reich Bauen kann.

Wenn ich dich verliere, Zartes Universum Vergänglicher als das Blatt, Zartes einstündiges Imperium Geleitet nur vom Glück, Könnten meine Engelsarmeen Beim Versteckspiel Deinen Platz einhalten?

IN MEMORIAM Cum va fi vântul În stare Să scuture stelele Toamna; Cum va fi toamna În stare Să ofilească aștrii În cer; Cum va fi cerul În stare Să se clatine De trecerea timpului Și să cadă în bot; Cum va fi timpul În stare Să treacă De tot?

IN MEMORIAM Wie wird der Wind Fähig sein Die Sterne im Herbst Zu schütteln; Wie wird der Herbst Fähig sein Die Sterne im Himmel Zu verwelken; Wie wird der Himmel Fähig sein Vom Vorübergehen der Zeit Zu schwanken 137

TRANSLAȚIUNI

Und auf die Schnauze fallen; Wie wird die Zeit Fähig sein Vorüberzugehen Für immer?

FUNINGINE La ce te gândești când vezi Un arhanghel murdar de funingine?

La poluarea stratosferei, desigur. Și la mai ce?

La obiceiul îngerilor De-a se vârî peste tot. Și la mai ce?

La sobele care primăvara Încep să fumege și să se înfunde. Și la mai ce?

Oh, dacă mă gândesc bine, Un arhanghel murdar de funingine Poate fi și un arhanghel care Și-a dat foc Uitând că nu poate să ardă...

RUSS Woran denkst du, wenn du einen mit Ruß Verschmierten Erzengel siehst?

An die Stratosphärenverschmutzung, klar.

Und an was noch?

An die Gewohnheit der Engel Sich überall einzumischen.

Und an was noch?

An die Öfen, die im Frühling zu rauchen Beginnen und sich verstopfen.

Und an was noch?

Oh, wenn ich so richtig nachdenke, Ein mit Ruß verschmierter Erzengel Könnte auch ein Erzengel sein, Der sich angezündet hat Und vergaß, dass er nicht brennen kann...

DEFINIȚIE Să fii frunză Și obligată Să te porți Asemenea tuturor frunzelor, Deși înțelegi Și chiar poți Cu totul și cu totul Altceva; Fapt din care - Uluitor Să nu tragi concluzia Că ești altfel decât frunzele, Ci că ele, frunzele, Sunt altfel decât ele însele.

Iată o definiție.

138

DEFINITION Ein Blatt sollst du sein Und gezwungen Dich gleich Anderen Blätter zu benehmen, Obwohl du verstehst Und sogar was anderes, Ganz verschiedenes, Kannst; Tatsache, aus der du - Verblüffend Nicht den Schluss ziehen sollst, Dass du anders als die Blätter bist, Sondern dass sie, die Blätter, Anders sind als sie selbst.

Sieh da, eine Definition.

CURAJUL Mă uit la mâinile mele: Rămurele pe care N-au clipit niciodată Pleoape de frunze; Vârfuri de aripi pe care Penele n-au îndrăznit Niciodată să crească; Și nici măcar gheare N-au fost în stare, la capete, Să dea colț ca niște Gingași muguri de fiară.

Mă uit la mâinile mele Ca la niște litere Care nu au curajul Să formeze singure Un cuvânt.

DER MUT Ich seh‘ mir meine Hände an: Ästchen auf denen Die Blätterlider noch nie Gezwinkert haben; Flügelspitzen auf denen Die Federn noch nie Den Mut hatten zu wachsen; Und nicht mal die Krallen Waren imstande, an den Spitzen Zu keimen wie zarte Raubtierknospen.

Ich seh‘ mir meine Hände an Wie Buchstaben Die nicht den Mut haben Aus sich allein Ein Wort zu bilden.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Irina Lucia MIHALCA

Dincolo de luntrea visului / Au-delà du navire du rêve Căutăm până la risipire pierduta literă – drum spre lumină – înflorind printre picăturile durerii.

Nous cherchons jusqu'à l'évaporation La lettre perdue - chemin vers la lumière En fleurissant parmi les goutes de la douleur.

Vor veni și zorii când vom deschide Marea Poartă a Norilor, pentru noi vor cânta îngerii, pentru noi sfinții ne vor însoți la trecerea râului, fără să-și ude picioarele!

Les aubes de la journée arriveront Quand nous ouvrirons La Grande Porte des Nuages, C'est pour nous que les anges chanteront, C'est pour nous que les saints nous accompagneront Au passage de la rivière, sans mouiller leurs pieds!

Anotimpuri nedespărțite! Vom asculta cântecul celor două voci îmbinate – copilul și bătrânul – cuvântul de-nceput și de sfârșit, iubirea.

Des saisons inséparables! Nous écouterons Le chant des deux voix combinées - l'enfant et le vieux Le mot du début et de la fin, l'amour.

Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme...

Dincolo de ce se-adună în noi suntem lumini – suflete întoarse la matcă –, această ninsoare de flori e marea întâlnire.

O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire!

Tout ce qui commence plus tôt, finit plus tôt...

Au-delà de ce qu'on ramasse parmi nous Nous sommes des lumières - des âmes retournées au bord -, Cette neige avec des fleurs est la grande rencontre.

Un univers de conte dispersé dans les yeux avec beaucoup de dédicace!

Totul crește în cer, o stea, un fluture, o boare-argintată se pierde în lumina undei.

Din clipă în clipă, din zi în zi, din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi.

Alungă-ți norii cenușii de pe albastrul cerului tău!

Dincolo de gânduri vom găsi dorința plângând, suspinul ei!

Nicio alee spre tine grăbind sfârșitul, nici locul, nici timpul ce înflorește floarea și ultimul drum spre noi!

Ne regăsim în cerul de dincolo de cer.

Să ascultăm vântul și cântecul florilor, dincolo de luntrea visului!

După ce un fruct se coace, cade, ca și frunzele, ca și florile, ca și omul, inima se rupe mai împăcată.

Verde crud și copt, și mort – așa arată indicatoarele –, indiferent de unde te uiți, toate duc spre moarte!

Spre-o nouă, altă, viață... Celălalt trup ~ o nouă viață!

Tout pousse vers le ciel, une étoile, un papillon, Un vent argenté se perd dans la lumière de l'onde.

D'un moment à un autre, d'un jour à un autre, D'une saison à une autre, nous courons de la mort qui se cache dans nous-mêmes.

Bannis tes nuages gris de ton ciel bleu!

Au-delà des pensées Nous trouverons le désir, en pleurant, avec des soupirs!

Il n'y a aucune allée vers toi qui pourra hâter la fin, ni le temps, ni l'espace qui fleurit le dernier chemin vers nous!

Nous nous retrouvons dans le ciel de l'autre monde, audelà de celui-ci.

Allons-y écouter le vent et le chant des fleurs, au-delà du navire du rêve!

Apres un fruit mûrit, il tombe, comme les fleurs, comme l'homme, le cœur se rompe plus réconciliée.

Vert brut, mûr et mort - ainsi montre les indicateurs -, peu importe d'où tu regardes, tout mène vers la mort!

Vers une autre nouvelle vie...L'autre corps - une vie nouvelle!

Traducere de Laura Lucia MIHALCA

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

139

TRANSLAŢIUNI

Ana PODARU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK Spune-mi ceva

Erzähl mir was

Spune-mi ceva despre tine, despre păsări cum zboară spre cer, despre cântul lor sfânt, despre apă sau vânt, despre stele ce cad mai apoi pe pământ, despre vise și cai ce-au murit galopând, despre oameni ce mor rând pe rând...

Erzähl mir etwas über dich, über Vögel, die in den Himmel fliegen, über ihr heiliges Lied, über Wasser oder Wind, über Sterne, die auf die Erde fallen, über Träume und Pferde, die im Galopp gestorben sind, über Menschen, die sterben einer nach dem anderen ...

Spune-mi ceva despre ei, despre mame și prunci vitregiìi de-ai lor zei, despre îngeri și demoni, despre pomi roditori, despre frunze ce cad lin pe ape prin văi, despre cărìi sau poeìi, despre moși înìelepìi care-au scris tremurând, fiecare poem...fiecare blestem, rând pe rând...

Spune-mi ceva despre noi, despre-a nostră iubire ce-a venit după ploi, despre cum ne iubim, despre tot ce simìim, despre cum ne certăm, despre cum ne-mpăcăm, despre-acele dureri care macină seri, despre lacrimi de dor, despre viaìă...poveri, despre aripi tăiate care cad pe pământ rând pe rând...

Spune-mi ceva despre-a lumii menire, despre tot ce-a adus în privire iubire, despre pruncul din pântec, despre pacea din cântec, despre glasul viorii sau apusul culorii, despre flori ce-nfloresc, despre cum să trăiesc, despre pași ce se șterg, despre unde ei merg sângerând pe cărări rând pe rând...

140

Erzähl mir etwas über sie, über Mütter und Kinder und ihrer Götter, über Engel und Dämonen, über fruchtbare Bäume, über Blätter, die sanft durch Täler fallen, über Bücher oder Dichter, über die alten Dichter, die zitternd, jedes Gedicht schreiben... Über jedem Fluch, einem nach dem anderen ...

Erzähl mir etwas über uns, über unsere Liebe, die nach dem Regen kam, darüber, wie wir lieben, über alles, was wir fühlen, wie wir streiten, wie wir kämpfen, über die Schmerzen die die Abende mahlen, von Tränen der Sehnsüchte, über das Leben... Die Lasten, über geschnittene Flügel, die auf den Boden fallen eins nach dem anderen...

Erzähl mir etwas über die Welt, über alles, was sich verliebte, über das Baby im Mutterleib, über den Frieden ein Lied, über die Geige oder die Sonnenuntergangfarbe, über Blumen die blühen, darüber wie man lebt, über die Schritte sich Löschen, wie sie auf den Wegen bluten eins nach dem anderen...

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Simion TODORESCU

STRĂFULGERĂRI DE GÂND / ECLAIRS DE PENSEE Corupția nu are culoare politică, dar nici transparentă nu e.

La corruption n’a pas de couleur politique, mais elle n’est transparente non plus. * Corupția e tot timpul în activitate ; ea n-are vacanță, n-are concediu, n-are zile libere și nu iese niciodată la pensie.

La corruption est active en permanence ; elle ne prend ni vacances ni congé, ne respecte pas les jours fériés et ne prend jamais sa retraite. * Dacă sufletul ți-e curat, și mâinile-ți pot fi curate.

Quand l’âme est propre, les mains le sont aussi. * Clipa trăită cu intensitate tinde spre etérnitaté.

L’instant vécu intensément tend vers l’eternite. * Discreția este bunul-simț ce renunță la afiș.

La discrétion est le bon sens qui renonce aux apparences. * Am ajuns să fim spectatorii propriei noastre drame.

Nous sommes devenus les spectateurs de notre propre drame. * Gloria – o relație directă cu eternitatea.

La gloire – un lien direct à l’éternité * Îngâmfatul își scrie propriul necrolog și-l lasă cu limba de moarte.

Le présomptueux écrit son propre nécrologue e le lègue par la suite à lui-même. * Iluzia este sora vitregă a realității.

L’illusion est la demi-soeur de la réalité. * Imaginația străbate mai repede și mai departe decât știința.

L’imagination va plus vite et plu loin que la science. * Atât ne-a mai rămas de la animale : instinctele, iar unora, câteodată, comportamentul.

Voilà tout ce que nous avons gardé des animaux : les instincts, et parfois, chez certains, le comportament.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Melancolia este precum parfumul ce și-a pierdut mirosul fin.

La mélancolie est comme le parfum ayant perdu la finesse de son odeur. * Fii drept chiar și atunci când anii te încovoaie!

Garde ta droiture même lorsque tu es obligé de te courber sous le poids des années. * Cel mai statornic lucru este nestatornicia.

La chose la plus constante est l’inconstance.

Traduit en français par Bogdan VECHE

141

TRANSLAŢIUNI

Nicolae UȚICĂ

POEME/ POEMS LUNETA DE TIMP

THE TIME FIELD GLASS

Rocă, foc și lavă…

Demult, încercam și uneori reușeam Să zbor Nu știam că sunt zone de cer în care Nu sunt premise dansurile în evantai Zig-zag Nimeni nu-mi spusese că artileria Nu glumește Fusesem pe câteva trepte Spre înalt Până într-o zi când gherilele Au ordonat m-am prăbușit cu aripile zdrobite în jungla vieții răni cicatrizate arșița soarelui liniștea mării cântecul vântului rocă, foc și lavă... ma-ncolăceam privind spre Asfințit când El, prin șoapta semnelor, mi-a spus sa iau aminte.

Rockm fire and lava...

Long ago, I would try and sometimes manage To fly I had no idea there were sky zones where There was no dancing in a Fan-like Zigzag manner Nobody had forewarned me that the artillery Meant businessI had soared up several steps Towards the heavenly vault Until one day the guerillas Ordered “FIRE”!

I crashed down with boken wings Into the jungle of life Healed up wounds The scorching heat of the sun The stillness of the sea The singing of the wind Rockm fire and lava…

I was curling up gazing at the Twilight When He, throngh whispering auguries, Told me To take heed.

PARIU DEFINITIV

ULTIMATE BET

Pariu definitive cu soarta nu pot s-o schimb e prea târziu alerg bezmetic prin pustiu dar cineva-mi deschide poarta

An ultimate bet with my fate I cannot change it it’s useless I keep running madly throngh wilderness but somebody opens me the gate

să intru poate ar fi bine mai la-ndemână e s-aștept așa e înțelept și drept cât îmi mai este dor de mine.

maybe I’d better get in there it’s handier for me to wait it’s only wise and also straight as long as I about mzself do care.

REGELE FRICOȘILOR

THE KING OF THE SLAVES TO FRIGHT

Un ger năprasnic a venit în vară m-am zgribulit odată cu cocoșii pe flori de gheață voi dormi spre seară dar rege îmi vor spune toți fricoșii de astăzi trec mai rar prin al tău templu mă mulțumesc cu-atât n-am ce mai face un privilegiu-n gând să te contemplu iar amintirile-s ca niște ace

It was a sudden midsummer bitter cold I huddled mzself up to bed earlz that night I’d be sleeping on ice flowers in a cold untold But I’d be called King by all the slaves to fright

un foc mistuitor mai dă-n amurg este un gând și-o ultimă răceală și calde versuri despre tine-mi curg sunt pacientu-abia intrat în boală

142

more eldom will I haunt your fane till I die I am thankful for small mercies like beggars it’s a favour to see you with my inward eye and haunting memories stab me like daggers a devouring fire bursts in the afterglow it is just a thought and an ultimate cold and warm lines about you ont of me do flow I’m the patient who’s just fallen ill l’m told English version by Constantin RIZOPOL BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRANSLAŢIUNI

DUMITRU VELEA

ODETTE în limba lui CERVANTES de Petrișor CIOROBEA VERIGA SACRĂ Ținându-te în brațe întunericul nu mă cuprinde Flacăra albă; nici tu, nici eu, pe zidul din față: o singură făptură.

Se bucură cel cu lampa în mână din afara cetății: Bătrânul.

Poetul vânează înfățișările în succesiuni de vise; Iubita cu coroana de aur pe frunte sfâșie văl după văl; pe tăblița de jasp cade o rază: se văd urmele lanțului dintre gleznele amândurora și stâlpul de lumină de la ieșirea din cavernă. Începe dialogul. Urcarea pe făgașele identității: focul!

EL ESLABÓN SACRO Teniendote en brazos la oscuridad no me coje.

Nevăzute degete divid celulă după celulă într-o progresie geometrică, până acestea pierd armonia întregului: uită izvorul din care curg și-n care trebuie să se reîntoarcă.

Două lanțuri A.D.N., răsucite elicoidal, unul în jurul altuia, ca un alfabet cu milioane de litere și infinite combinări și permutări, din care o literă a sărit, perturbând tiparul.

Cine s-o pună la loc, pentru a nu începe haosul?

E ca și cum într-o bună zi fiecare s-ar despărți în două, și fiecare parte, în două, la nesfârșit. Cum ai mai stăpâni, doamne, prăbușirea asta de lumi?

Doar lapte cu vitamine beau și le simt ca și cum aș mânca hârtie.

Oprește, doamne, mâna ce-mparte steaua și înmulțește cărările morții! Împărțit ochiul, cum să mai aibă vedere? Nici în afară, nici în lăuntru.

Cine desparte lumea și cară sicriu după sicriu în interiorul celulei? Cine să unească toate în tot?

Doar lapte cu vitamine beau și le simt ca și cum aș mânca hârtie.

COMO SI COMERIA PAPEL

La llama blanca; ni tu, ni io, Sobre el muro de efrente: una sola hechura.

Se alegra aquello con lámpara en mano desde fuera de ciudadela: El viejo.

El poeta caza las descripciónes en sucesiónes de ensueños; la querida con la corona de oro sobre frente desgarra velo tras velo; sobre el tablero de jaspe cae un rago: se ven los rastros de cadena sobre los tobillos de los dos y el pilar de luz de la salida de caverna.

Empieza el díalogo. ¡La ascensión sobre los hogos de la identidad: el fuego!

CA SI CUM AS MANCA HARTIE O, pentru vederea ta, ochiul se compune cu lacrima!

Otrăvuri în doze ca pentru elefant mi s-au dat, amestecate cu grefe, pentru a mă păcăli, înainte ca lama cuțitului să-mi strălucească în față și să treacă prin lăuntrul meu.

Doar lapte cu vitamine beau și le simt ca și cum aș mânca hârtie.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

¡ O, para tu vista el ojo se compone con la lacrima!

Venenos en dosis como por elefantes me han dado, mezcladas con toronjas para engañarme, ante que la hoja de cuchillo brillar ante mi y pasar por dentro de mi.

Solo leche con vitaminas bebo y las siento como si comeria papel Invisibles dedos dividen célula tras célula en una progresion geométrica, junto que éstas perden la armonia de todo: olvide la fuente de cual corren cual debe vuelvan.

Dos cadenas A.D.N., tuertos elipticos, alguno alrededor de otro, como un alfabeto con millónes de letras y infinitos combinaciónes y permutaciónes, de donde una letra ha saltado, perturbando la imprenta. ¿Quien la volveria a su lugar, para no empezar el caos?

Esta como si en un cierto dia cada de uno dividirse en dos, y cada parte en dos al infinito. ¿Como has dominado mas, 143

TRANSLAŢIUNI

dios, este derrumbamiento de mundos?

Solo leche con vitaminas bebo y las siento como si comeria papel. ¡Para, dios, la mano que reparte la estrella Y multiplica las despensas de la muerte! ¿Dividido el ojo, como tener mas, vista? Ni fuera, ni dentro. ¿Quien divide el mundo y transporta caja despues de caja en el interior de la célula? ¿Quien junta las composiciones en todo?

Solo leche con vitaminas bebo y las siento como si comeria papel.

¡Estoy desnuda! y tu me bañas el vestimento en lagrimas lo pasas por recuerdo como un cinturón de lino, tanto sutil y débil, esperando no disipartes. ¡Estoy desnuda! como una llama de candela Encima de tu coronilla, No te vuelves la vista, ¡anda y respira conmigo a la vez, Contra la aura de afuera!

AȘ VREA Doamne, singur sunt, precum trandafirul din mâna ta crescut!

A DOUA VESTIRE (24 martie, 1995) Piatra din spate a luat forma mea și asta ești tu.

Sunt goală! și-n jurul meu mă învârtesc ca o albină! dar floarea nu mai sunt eu, ci din polenul sufletului tău, trebuie să umplu întorsul fagure ceresc.

Sunt goală! și mă privesc ca pe o străină din oglindă, tu intri și ieși pe o ușă cu mine în brațe, cea atât de ușoară, întinsă într-un pat de spital.

Sunt goală! și tu îmi scalzi veșmântul în lacrimi, îl treci prin amintire ca un brâu de in, atât de subțire și de firav, sperând să nu te risipești.

Sunt goală! ca o flacără de lumânare deasupra creștetului tău, nu îți întoarce privirea, mergi și respiră cu mine de-odată, împotriva adierii de-afară!

LA SEGUNDA ANUNCIADA (24 de marzo de 1995) La piedra desdes espalda se ha constituido en mi forma y esta eres tu.

Țărâna pe care tălpile tale și-au lăsat semnele frazei dintâi, aș vrea să m-acopere cu salba frazei din urmă. În apa în care ai înotat și s-a înfiorat de atingerea brațelor tale, aș vrea să mă afuund și în străfunduri să mă înec.

Prin aerul prin care ai zburat cu navele Lufthansei, despărțind norii cu ochii dilatați cât cerul, aș vrea să mă prăbușesc. Și-n insula unde vroiai să-ți faci casa, jumătate în apă, jumătate în cer, pentru a ține, să mă arzi de viu aș vrea Sub pietrele ei.

QUERIA - Dios, solo estoy como la rosa de tu mano aumentata La pólvora sobre cual tus plantas han dejado los signos de la primera clausula, queria cubrirme con el collar de la ultima clusula.

En la agua en cual has nadado y se ha estremecido del toque de tue brazos, queria sumergirme y en profundidades anegarme.

¡Estoy desnuda! Y en mi alrededor me vuelvo como una abeja! pero la flor no soy mas yo, sino del polen de tu alma, hay que llenar el panal tornado de miel, celeste.

Por el aire en cual has volado con las naves de Lufthansa, separando las nubes con ojos dilatados como el cielo, queria derrumbadome.

¡Estoy desnuda! Y me miro como a una estranjera de espejo, tu entras y salgas sobre una puerta conmigo en brazos, aquella tanto leve, tendida en una cama de hospital.

Y en la isla donde quisieras hacerte la casa, mitad en agua, mitad en cielo, para durar, quemarme viviente queria debajo de sus piedras.

144

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

LUPTA CU MINE ÎNSUMI Viața e prea scurtă ca s-o irosești urând pe cineva…

Primul inamic al unui guvern este poporul său.

Când o viețuitoare pierde într-o direcție, trebuie să câștige într-o altă direcție, în scopul de a supraviețui (pentru echilibru).

Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău.

Puternic-puternic, dar nu poți lupta cu toată lumea.

Abuzatul de orice bun devine rău.

Viața mea e opera ta…

Nu poți ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat.

Fiecare își creează dușmani mai puternici decât el…

Sunt un profesor-student: mereu învăț…

Am constatat că văzând locuri noi, îți vin idei noi. Dacă intri într-un nou câmp spiritual, îți împrospătezi ființa, îți încarci bateriile creației cu noi inspirații. Te conectezi la un câmp energetic diferit. Ieși din rutina acelorași gânduri și simțăminte ale zonei geografice în care trăiești mereu.

La orice măsură există și o contra măsură.

De ce se tot bat oamenii ăștia? Fiindcă unii vor sa-i domine pe alții!

Trebuie să știi să și pierzi…

Câte o secretară își dă atâtea aereee… de parcă ea ar fi director!

Pe cât de frumos îți vorbește, pe atât de frumos te respinge.

Cum astăzi să trăiești ca mâine?

O carte, și dacă interesează numai o singură persoană, merită s-o scrii.

A împlinit cincizeci de ani degeaba…

Nu poți să ai avantaje într-o parte, fără să pierzi în altă parte…

Gândești cu fundul, plătești cu capul. Și uite-așa / Nu-i așa!

Când faci lucrurile cu pasiune, ce frumoasă e viața.

Adaptarea la un nou mediu înconjurător înseamnă dezadaptarea de mediul înconjurător anterior.

Evoluție într-o direcție însemnă involuție într-o altă direcție.

Cuviosul Irodion, numit și Luceafărul de la Lainici BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

145

SAPIENTIA

Să iei viața-n piept, și să pleci prin lume. În aventuri de cunoaștere.

Faci o greșeală simplă… pentru care muncești de zece ori mai mult ca s-o repari!

Dacă n-aș scrie în călătorii, mi s-ar părea că pierd timpul (fără rost)! Dacă scriu literatură, ci nu știință, pierd timpul (cu rost)!

M-am luptat cu toată lumea și am învins. Dar, când a fost să mă lupt cu mine însumi – am pierdut!

Cât sunt în călătorii, ideile mai vechi, nefinisate, încă stau să se coacă... undeva în subconștient, ca apoi, dintr-o scânteiere, să iasă la suprafață, inconștient, făcând legăturile care lipseau. Se întâmplă ca atunci când nu-ți iese o demonstrație, s-o lași în adormire în fundul memoriei. Și, mai târziu, chiar în situații care n-au nimic de-a face cu teorema, să-ți vină ideea soluției. La fel ca sămânța sădită în mâl, dar mâlul trebuie să fie adecvat în substanțe nutritive pentru ca sămânța să încolțească.

Trecerea dintr-un mediu de viață într-altul este ca respirația unui aer proaspăt. De fiecare dată deprind câte ceva, care mă inspiră pe urmă în creațiile literare, artistice și, mai ales, științifice.

Nicăieri nu este nici rai nici iad, ci… între!

Îmi place, pe la conferințe, seminarii, și prin excursii pe glob, să mai și glumesc, să devin amical, să leg prietenii. Învăț cuvinte în limbile locale – cu cât mai exotice (precum Yoruba), cu atât mai interesante –, pe care le repet în convorbiri cu localnicii. Par nostime, și-ți asigură o apropiere sufletească de interlocutori. Fiindcă toți, înainte de a fi cercetători științifici, trebuie să fim oameni!

Scriu printre picături, dezordonat, cu mâzgălituri și adăugiri… unde mă nimeresc, și după cum îmi vin ideile… Încerc să le mai aranjez pe urmă… făcând și mai multe ștersături și completări!

Istoria se învârtește. Aceeași structură, dar adaptată noilor vremuri.

La venit, eram foarte nerăbdător și curios să plec. La sfârșit, foarte doritor să m-ai revin. Ooo, abia aștept să mă întorc în America.

Impresii subiective și date obiective în jurnalele mele.

146

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CRITICĂ

Marian BARBU

TRADIȚIE ȘI MODERNITATE ÎN LITERATURA ACTUALĂ – schițe de studiu aprofundat – Trei termeni prea bine cunoscuți în lejeritatea lor orală – tradiție, modernitate, literatură, propun, în alcătuirea scriptică de enunț, câteva lămuriri și, desigur, edificări în vederea stabilirii unor sensuri în comunicarea de fond. Mai ales că primii doi termeni sunt eliberați de determinări, iar cel de-al treilea, în sfera lui de viziune, vine cu un indicativ de temporalitate, apropiindu-l, dacă nu și micșorându-i sfera de cuprindere semantică.

Așadar, ce înseamnă a fi actual?

Explicat în fara contextului lingvistic, termenul atinge toate formele de manifestare din tot atâtea domenii ale existenței noastre. Restrictiv, noi îl înțelegem în comunicarea de față prin echivalentul adverbului acum, cu accent deschis, prelung, pe vocala mediană a cuvântului. Adică, în acest moment, în timpul de față, în prezent (Dicționarele). Și vorba lui Eminescu, „garantarea integrității actuale a României”.

Cine, cum, când, de ce, pentru câtă vreme ș.a. nu răspundem și nici nu formulăm enunțuri, fiindcă intrăm în alte domenii – în primul rând, ale istoriei și ale politicii.

Cu toate diligențele ofertante, aici, cutia Pandorei, abia așteaptă să fie deschisă, iar neputința noastră, de a opri răspândirea șerpăriei necazurilor, ar deveni istorică.

Acceptăm formula literatura actuală, doar prin prisma statorniciei pe care i-au imprimat-o tradiția, și, dialectic vorbind, modernitatea. Cu precizarea că niciodată cei doi termeni, chiar și atunci când au fost socotiți concepte, nu au stabilit decât atitudinea de continuitate și nu de opoziție!

Numai că astăzi, de fapt, după Evenimentele din ’89, și formulării de literatură actuală i s-au amputat determinări, din toate colțurile României, dacă nu cumva, i s-au negat în totalitate valorile înregistrate până atunci de-a lungul vremii. Urmașii de ieri ai lui Eminescu, Arghezi, Călinescu, Sadoveanu ș.a. au devenit cârcotași, proletculturnici năzdrăvani, transformându-se într-o șleahtă de perestroică întâmplătoare, împărțindu-se pe generații: optzeciști, douămiști, impunând cu toții fluxgeneraționismul fără coadă. Tradiția a dispărut ab initio, iar termenului de modernitate, cu grabă responsabilitate – ca la francezi și americani, i-au pus în față (sic!) particula post-, care de regulă, în latină, post- înseamnă după, ulterior.

Cum datul în bărci n-a fost suficient, în anumite teorii, atenție, existente în spațiul literar românesc, s-a mai BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

adăugat un alt post-, și mai în față! Postpostmodernism! Rizibil, nu e așa?! Și acum a venit din urmă tradiția, care aștepta în cutia de ghete a lui Titus Popovici, ori în debaraua, proprietate intelectuală a lui Horia Roman Patapievici. Și pentru unii, cerul receptării autentice părea că s-a limpezit cumva. Numai actorii (sic!) erau atât de diverși, încât selecția a devenit întâmplătoare.

Revistele au fost puzderie după 1990, care mai de care orgolioase, cu gândul subtextual că buricul țării culturale de acolo începe. Dar îmbogățiții din irealitatea imediată n-au mai avut bani pentru reviste culturale, ci pentru cărțile proprii, ei având acces nelimitat la biata limbă română.

Degradarea pronunției corecte a avut o tresărire târzie – doar pe calea mediei, fără însă a putea să fie urmărită sistematic.

Eu rămân convins că „verba volant, scripta manent” (gura zice, vântul duce – dar scrisul... nu zboară).

Doar în Biserică, limba română continuă să viețuiască normal.

Precizez că explicațiile și observațiile mele se circumscriu numai comunicatorilor de limbă română întru ortodoxie. În sondajele realizate de unii sociologi, Biserica rămâne, după armată, pe locul al doilea, într-o ipotetică ierarhie, a încrederii în instituțiile statului.

Deci, în sinteză, apărare și credință! În privința apărării, voia americanilor de la Deveselu, a bazelor militare de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii, ori de la Ghimbav, sunt forme de existență derivate de la activitatea NATO, din Europa, activitate funcțională continuă după cel de Al Doilea Război Mondial.

Ele se constituie într-o structură separată, aparent inoperantă literarului, artisticului.

Totuși... și aici avem o tradiție literară – de la Anton Bacalbașa, Gheorghe Brăescu ș.a., până la Nicolae Tăutu și Laurențiu Fulga.

Cât interesează acum, pentru exemplificarea termenului de literatură actuală care s-a și impus până la grupările generaționiste (reordonate astfel după 1990) aș aminti literatura de vârf a lui Gala Galaction, a lubricului Damian Stănoiu, în latura impetuoasă a stilului, și pe cea a învățatului teolog Bartolomeu Anania, trecut la cele veșnice, în anii din urmă.

147

CRITICĂ

Cu toate că documentarea mea se află în permanență liberă – fiind abonat la reviste din țară – Iași, Bacău, Baia Mare, Cluj, Tg. Mureș, București, Craiova – primind cărți cu autograf, de la chemați sau nechemați, am constatat următoarele: – poezia, de foarte multă vreme, se numește ...poem. Și cred că autori care se ocupă cu boala autorlâcului își povestesc toate faptele ce li s-au întâmplat lor înșile sau colegilor de libații sau procesiuni libidinoase. Chiar cei versați în asemenea apucături cedează momentului suspicios de generalizant și-l reproduc ca pe o formă de evaluare estetică. Dominantă este epica, povestirea banală, adesea jurnalieră.

Majoritatea au ca exemple – și din păcate, minore!

– tot pe străinii de dincolo de bariera Vergului, ori a Oceanului. De ce nu-și iau modele românești din generațiile lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru (cu pertinente și perene poeme religioase), Cezar Baltag, Grigore Hagiu? O poezie scrisă cu aplomb filologic și patriotic a lăsat în analele literaturii actuale Adrian Păunescu. Oralitatea în creația lui are o incantație fără pereche în toată creația contemporanilor săi. Miaș îngădui să-i nominalizez trei înaintași – Bolintineanu, Coșbuc și Goga.

– proza, atât de multiplicată până la sațietate în receptarea ei, are, nu printre rânduri, ci la vezeală alte ciudățenii, era să scriu rebusuri ori sudocu, dacă n-aș fi avut în mentalul meu câteva nume, despre care m-am pronunțat cândva, și în romanele cărora, selectate și de mine, cred în continuare. Fiindcă și Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Marin Preda, Petre Sălcudeanu, Vintilă Horia, Mircea Eliade, Augustin Buzura, D.R. Popescu și tot așa, până la 101, să zicem, au torpilat ei tradiția?

Idei precum: istoria făurește specificul național (iauzi, nu mai avem o istorie sinceră! Interpreții ei, nu sunt alții decât trăitorii cu sabia în mână a proletcultismului, a răstălmăcirii partizane a faptelor, a alambicării politice a sociologismului, până la vulgarizare. Ba, mai mult, am văzut scris: „așa zisul specific național”. Helas! Rostesc maiorescian, adică imperativ: În lături!

Luăm cu măsură adecvată masivă lucrare în două volume a lui Marian Popa, intitulată, cu trimitere în viitor: O istorie a literaturii române de azi pe mâine, ca și Dicționarul cronologic al romanului românesc, de la origini până la 1989, editat sub îngrijirea Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” – din Cluj, coord. Ion Istrate (2004), apărut sub egida Academiei Române.

Punând în paranteză două titluri de lucrări ale criticii și istoriei literare, este de bon ton a se înțelege că ele ne deschid calea spre lecturi, în parte, și selectate: sobre și la obiect, întâlnim în cronologicul domnului Ion Istrate și al colaboratorilor săi, abordări subiective și ironice, persiflante, la domnul Marian Popa. (Fie și așa sau tocmai fiind numai așa, el se deosebește, se diferențiază

148

de toate celelalte istorii literare, semnate de Alex. Ștefănescu, Ion Rotaru, Nicolae Manolescu și alte 2-3 apărute după anul 2000).

Realizarea unei istorii literare presupune: – principii și teorii estetice clare, binestăpânite; – obiectivitate fără parti-pris-uri, fie și motivate; – organizare de șantier cu schițe vizibile în departamentele de lucru efectiv; – ridicarea edificiului, a ansamblului arhitectonic propriu-zis, în așa fel, încât rezistența betonului armat, când buldogii criticii literare se asmut asupra obiectivului, ca să-i descopere fisurile.

Am lăsat la finalul intervenției doar să consemnez prezența teatrului, a unei forme de dramaturgie manifestată pro domo înainte de ’89, mai apoi, bântuită de tot felul de occidentalisme, pe care le preiau teatrele noastre în repertoriile ce pot face... casă financiară!

Tradiția internă și internațională se crede că l-a revigorat pe Shakespeare, punându-l sub orizontul unei noi viziuni regizorale și, firesc, a unui joc actoricesc de zile mari. Ce să mai spunem de verosimilitatea și izbânzile reclamelor pe toate ulițele satului planetar?

O țară avem și o prăduim cu tot felul de -isme, chiar din interiorul ei. Adesea formula de literatură nouă se arată unora desuetă, dacă nu cumva neavenită pentru mulți scriitori contemporani mie, și, prin extrapolare, Dv.!

Oamenii cu personalitate accentuată nu mai acceptă psihologii dubioase, contorsionate pe care politica actuală le-a produs, continuând să formeze și să deformeze pe cei slabi, până devin aventurieri ai receptării.

De aici înainte, prin capitalismul neașezat, se topesc în negura timpului. Și gata... viața! Nu numai a celui care a încercat, dar și a celui care a devenit! Ce anume? Îmbogățiții faraonic – nu numai cei din parlament – dar și cei de pe marginea cercului strâmt, ar trebui să voteze legi prin care să se creeze o tradiție, pentru a putea intra neapărat în ceruri. Acolo templele veșniciei îi așteaptă, de la egipteni încoace.

Dar, deja am intrat în tărâmul altor religii și al altor culturi formate de-a lungul Nilului.

Noi românii rămânem danubieni, cu Biserica și credința din interiorul nostru pe care atât de înmărmuritor le-a proslăvit Vintilă Horia în romanul Dumnezeu s-a născut în exil.

Așa încât, în istorismul formulării literatura actuală poate să încapă, fără mofturi și cârcoteli, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu, Constantin Virgil Gheorghiu, ca și sateliții lor, intrați în universalitate, datorită specificului nostru național, clamat de pe vremea voievodatelor lui Gelu, Menumorut și Glad, din sec. 9 și 10, e.n.

Toți sunt ai noștri, consolidându-ne cu iluminările decodate din titlul unei lucrări de mare actualitate – Lumea ca voință și reprezentare, mult apreciată de autorul lui Faust, Goethe.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CRITICĂ

Ionel BOTA

FRAGMENTE DESPRE OMUL IMINENT. MAGIILE NEMĂRGINITULUI ÎN POEZIA LUI LUCIAN BLAGA Poetul veritabil împarte timpul său cu mitologia sa lirică și resimte senzația rătăcirii prin univers ca pe o întrebare din fața răspunsului căreia nu se mai poate ascunde niciodată. Totul s-ar întâmpla când mugurii orelor încă așteaptă înfloriri iar planificarea convenționalului va fi primejduită de rătăcirile instructive ale eului liric dibuind pedepsirea de sine în arabescul ființei lacome de magiile nemărginitului. Lucian Blaga a sorbit cu nesaț apele veșniciei dar și din mirajul drumului inefabil, tutuindu-se cu magul Marelui Absolut sau amuțind în veghea primordială. Iar în viața de zi cu zi, tot ce ține de miracolul acesta se mărturisește semenilor ca fiind însuși poemul. Prin el chiar și disperările ființei devin un privilegiu al smereniei, utopia omului – o altă modalitate a descifrării tăcerilor.

Ciclul Ce aude unicornul (am folosit ediția Eugen Simion, din 1975, o antologie punctual postfațată dar bine realizată) ne păstrează în jurul întrebărilor esențiale și al sinergiilor totalității, al clamării crispate a trezirii, al libertății de a ne așeza, între încremenire, întemeiere și inițiere, toate vârstele vieții. Poetul apasă pe comutatorul melancoliei și manipulările sale au un efect întârziat, întâmpinarea de sine marchează noi dezinvestiri. Omul polarizează reîntoarcerile, un fanatism al reveriei amenințând din umbră.

Eugen Lovinescu remarca apăsat acestea încă din 1927. (1) Toate refulările, înfățișări ale simplității și purității, cu sens conectiv, dorul, se transformă – pasaj ludic – în agenți examinanți. În miezul lucrurilor, însă, disponibilitatea tuturor armoniilor rămâne valea, metaforă dinamică fortificând reflexele eului împotriva însingurării totale: „Cel mai adânc din doruri/ e dorul-dor./ Acela care n-are amintire/ și nici speranță, dorul-dor.// Pe-un drum ne duce dorul-dor,/ pe-un drum/ ce dincolo de orice călător/ mai are-o prelungire.// Nesfârșit e dorul-dor./ Bate-n valea tuturor.” (Dorul-dor, p. 157) Dar susurul ființei e această comuniune genuină, experiența extragerilor de la rădăcina suferinței, expresia unui daoism, de a te întâlni cu tine însuți, amânând pierderile radicale.

Poezia, da, manipulează ordinea, forța traversării vine din asumarea alfabetului mântuitor, omul suveran reverberează epurări doar între imanențe. Somnul, ca să dăm exemple aici, nu este finitudine, el este inițiere, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

început, focalizatorul latențelor utopiei fără sfârșit, cum notează în 1929 Ion Barbu. (2) Dar S. Bălan intuia o preocupare specială a studentului din Viena pentru acolada neoexpresionistă din cultura Europei post 1900. (3) Or, Cântec înainte de a adormi focalizează între stadiile traversării, visul funciar prin care dăinuie spiritul materiei („lucruriles le mele”). Dar somnul materiei unifiante (signum) e mirarea, cealaltă funcție a devenirii dihotomice, prin care Marele Anonim rămâne arhitectul duratei, „schimonosită” (în sens artistic, vorbind) în spectacolul „clădirii”, edificării. Interesant cum somnul, aici, e resursa altei lumi („pierd o lume când adorm”): „Iatăamurguri, iată stele./ Pe măsură ce le văd,/ lucruriles ale mele.// Lucrurile-s ale mele./ Sunt stăpân al lor și domn/ Pierd o lume când adorm.// Când trec punțile de somn/ îmi rămâne numai visul/ și abisul, și abisul.” (Cântec înainte de-a adormi, p. 155) Vizionarism în derivă, „divorțul” omului iminent de zădărnicia punctului, cod genetic al sunetului („vuietul”) timpului, resoarbe amorful în alți muguri ai tăcerii. Sunetul predestinat (ceea „ce aude unicornul”) de liră poemului, amplifică un ceremonial, lumina „prăbușind” ficțiunile utopiei peste lume: „Prin lumea poveștilor/ zumzetul veștilor.// Prin murmurul mărilor/ plânsetul țărilor.// Prin lumea aievelor/ cântecul Evelor// Prin vuietul timpului/ glasul nimicului.// Prin zvonul eonului/ bocetul omului.” (Ce aude unicornul, p. 141) Fictivizarea nu ține de individualism iar taina are mai multe fețe. Poemul lui Lucian Blaga își consacră viețuirea în motive. Au spus-o foarte mulți, Ov. S. Crohmălniceanu (4) dar și Pavel Bellu (5) sau mai devreme, în 1919, Sextil Pușcariu, (6) toți subliniind, fiecare în felul lor, original, paradigma eterată între deciziile strategiilor lirice ale poetului nostru. Și măștile au viața lor, misterul lor. În răsfățul tăcerii, cuvintele marchează intrarea în labirint, ludismul ofensiv întreține un veritabil spectacol al eului vanitos. Cerbul, lider al conjurației maiestuosului, răscumpără – nu-i așa? – tipul „poeziei cântate”, din popor. Elocința eului liric filosofie este, melancolia, însă, e vehementă aici, aproape „strigată”, o revărsare de paradigmă în întrebările lumii. Interesant, stihialul între149

CRITICĂ

ține o senzualitate eterată: „Nu-l mișcă știutele/ crânguri cu ciutele./ Cărarea cu urmele,/ iezerul, umbrele,/ nu-l cheamă. Copitele/ sfarmă ispitele.” (Cerbul cu stea în frunte, p. 158) Afectele sugerează alura castă a unei senzualități dematerializate. Semnificativul floral, din alte mesaje lirice, devine, uneori echilibrul ființei resignate. Remarcau asta Mircea Tomuș (7) și, mai devreme, Mihail Ralea (8). Anotimpul ancestralității, într-un Catren, de pildă, se transformă în mesaj habitual. Tăcerea, mimare – gest antagonic – a sacrificialului extatic, evocă priveliștea suverană a abstragerii, a ieșirii din „indiviziunea” materiei. Eul liric, deci, se abandonează solemnităților adoratoare.

Timp incert, sumisiune a memoriei, înseși, natura ficțiunii dezminte supremațiile grațiosului dar adjudecă inconfundabilul, unicul: „Trăim subt greul văzduhului/ ca pe-un fund adânc de mare./ Nici o suferință nu-i așa de mare/ să nu se preschimbe în cântare.” (Catren, p. 142) Poezia lui Lucian Blaga este, iarăși s-a mai spus, un construct spiritual. Abordau destui acest aspect, de la Nicolae Iorga (9), salutând entuziast un debut, și George Călinescu (10) la Vladimir Streinu11 și Lucian Raicu (12). Motivele, temele, seriile succesive, semantica, mereu regenerativă funcționează asemenea agenților alergeni, contaminează sentimentul spațiului și timpului. Obiectivările sunt oarecum deferente, sub pecețile paradigmaticului, acaparând „viața” motivelor lirice. O operațiune de re-mitologizare, de altfel, cum ar fi tema cerbului, în melancolia domolită a genezei cosmice: „Prin ceață când lunecă/ zări adulmecă,/ nu apropiatele/ ci depărtatele.// Ciulindu-și urechile/ privind străvechile/ rotiri, sus, de tulbure/ foc și de murmure.// și-aude, subt naltele,/ unele, altele,/ erele, sferele.” (Cerbul cu stea în frunte, p.

258) Consistente și expresive, datele metafizicii frecventate de lirica lui Lucian Blaga se află sub impresia liniilor artistizate dintr-un crochiu evocând modulațiile traversării timpului, mobilitatea așteptării, tumultul configurărilor și entuziasmul întemeierilor. Dreaptă cumpănă anilor de-acum și de mâine, experiența istoriei însoțește și întreține observarea atentă a destinului și coerențelor lumii. Recuperarea trecutului se întâmplă, ca în Cimitirul roman, tot prin întrețesere apodictică. Nici moartea nu înseamnă o finalitate. Nimic nu se încheie, nici măcar în paradis, eul-actor citează din cartea lumii dar meditația aceasta, subliminală, ne aduce deodată și pe noi în timpul ulterior. În straturile istoriei, fanta eului exilat induce ca pe un privilegiu a-temporal lumina. Astfel se scrie, minunată, autentică, poezia unei idei: „(…) Cei ce la umbra chiparoșilor/ în sarcofage dorm, ascultă sunetul/ de scuturi și de lănci, marșul cohortelor,/ roțile de care, nechezul cailor./ cestea toate,/ la rândul lor, acum nu mai sunt,/ dar morții cei mai vechi, aceia 150

mai ascultă/ la drumul care sună pe pământ.// Așa închipuiau romanii cimitirul:/ un drum flancat de două rânduri de tăceri./ Aceasta-i metafizica romană. Un Drum./ Un drum ce-naintează printre morți, nu printre vii.” (Cimitirul roman, p. 154) „Intervalul” temporalului convulsiv este operantul temeinic într-o știută distincție: eul liric, efazat, și provocările perspectivei, integrarea/ re-integrarea în mit. Se pot cita sugestii destule, din anii 1920 până la noi, în interpretarea acestui poem la Nicolae Davidescu, (13) Tudor Vianu, (14) Pompiliu Constantinescu, (15) chiar Ion Dodu-Bălan (16) ori Marin Mincu (17) dar, mai ales, Valeriu Cristea. (18) În acest fel, eternitatea poate fi redusă, zice poetul, la sarcasmul unui vis. Doar unicornul, în cinic ritual, destramă proiectul renunțărilor, reabilitează, curios, straniul miracolelor și magul, irepresibil în voință, deschide spectacolul: „Pe drumuri ce îngână trăinicia/ amurg și ghindă, frunze roșii, cad./ Ca un haiduc eu umblu prin legendă,/ prin ciclul vremii mulcom încheiat.// Miroase-a foi strivite în copite./ Prin crânguri trec cu calul pintenog./ Aud muntarițe cântând din tulnic,/ tăiat, în vis, din corn de inorog.” (Drum de toamnă, p. 152) Timpul, pretext-pandant inițiatic, incumbă lista unor „nesfârșiri”.

Dar simbolica transformistă a poeziei lui Lucian Blaga își cere drepturile, pasajul temporalității devine figură discursivă, reveria – un „accident”. Da, satul planetar, sâmburele genezei, învinge letargii, mitul e pur (și simplu!) oficiat în latențe metafizice, un catharsis de-sărcinând orice alte „dependențe”, mijlocind înțelesuri, suprateme, hierofanii. Un histrion damnat, acum, eul liric așază adorația suverană, satul, între arcanele lumii: „Împărății s-au prăbușit./ Războaie mari ne-au pustiit./ Numai în Lancrăm subt răzor/ rămas-a firav un izvor.// Păduri s-au stins. Și rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras,/ veșminte de pământ luând./ Dar șipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în șir./ De câte ori în sat mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care Parcele îl trec.” (Izvorul, p. 156) Erosul e numenul divin și Lucian Blaga ridică la puterea infinită vizionarismul.

NOTE: 1. Capitolul Contribuția modernistă a Ardealului. Lucian Blaga în Eugen LOVINESCU, Istoria literaturii române contemporane. III. Evoluția poeziei lirice, București, Editura Ancora, 1927; reluat în Eugen LOVINESCU, Scrieri, IV, București, la Editura Minerva, 1975, p. 628-632. Dar și mai târziu au insistat Ovidiu COTRUȘ, Universalitatea lui Lucian Blaga, în „Luceafărul”, nr. 31-32, 1966; Ion ROTARU, Lucian Blaga, în volumul O istorie a literaturii române, II, București, Editura Minerva, 1971, p. 428-458; George GANĂ, Note și comentarii, în volumul Lucian Blaga, Opere, 2, București, Editura Minerva, 1984, p. 297548 2. Ion BARBU, Legenda și somnul în poezia lui Blaga, în „Ultima oră”, I, nr. 49, 1929; reluat în Ion BARBU, Versuri și proză, ediție îngrijită de D. Pillat, București, Editura Minerva, 1970, p. 218-221 3. S. BĂLAN, Perioada vieneză, în „Tribuna”, XIII, nr.

5(647), 19 iunie, 1968, p. 2 BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CRITICĂ 4. Ov. S. CROHMĂLNICEANU, Lucian Blaga, București, Editura pentru Literatură, 1963 5. Pavel BELLU, Blaga în marea trecere, București, Editura Eminescu, 1970 6. Sextil PUȘCARIU, Un poet: Lucian Blaga, în „Glasul Bucovinei”, II, nr. 49, 16 ianuarie 1919, reluat în Sextil PUȘCARIU, Cercetări și studii, ediție îngrijită de Ilie Dan, București, Editura Minerva, 1974, p. 551-554 7. Mircea TOMUȘ, Poezia lui Lucian Blaga, în volumul Mircea TOMUȘ, 15 poeți, București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 243-271 8. Mihail RALEA, Lucian Blaga: În marea trecere, în „Viața Românească”, XVI, nr. 5, 1924 9. Nicolae IORGA, Rânduri pentru un poet tânăr, în „Neamul” Românesc”, XIV, nr. 88, 1 mai 1919, reluat în Nicolae IORGA, Studii literare. II. Scriitori români, ediție îngrijită și studiu introductiv de B. Theodorescu, București, Editura Tineretului, 1969, p. 325 10. George CĂLINESCU, Lucian Blaga, în „Gândirea”, VIII, nr. 2, 1928 11. Vladimir STREINU, Lucian Blaga: „La curțile dorului”, în „Timpul”, II, nr. 570, 1938 12. Lucian RAICU, Lucian Blaga și „fenomenul originar”,

în Lucian RAICU, Structuri literare, București, Editura Eminescu, 1973, p. 74-81 13. Nicolae DAVIDESCU, Poezia d-lui Lucian Blaga, în „Flacăra”, VIII, nr. 1, 1922, reluat în Nicolae DAVIDESCU, Aspecte și direcții literare, II, București, Editura Cultura Națională, 1924 și în Ibidem, ediție și prefață de Margareta Feraru, București, Editura Minerva, 1975, p. 284-287 14. Tudor VIANU, Lucian Blaga: „În marea trecere”, în „Revista Română”, I, nr. 2, 1926, reluat în Tudor VIANU, Opere, III, București, Editura Minerva, 1973, p. 528-530 15. Pompiliu CONSTANTINESCU, Poezia d-lui Lucian Blaga, în „Vremea”, VI, nr. 306-309, 1933, reluat în Pompiliu CONSTANTINESCU, Figuri literare, București, Editura Vremea, 1928, în Pompiliu CONSTANTINESCU, Scrieri, ediție îngrijită de C. Constantinescu, București, Editura pentru Literatură, 1967, p. 266-215; cf. și Poeți români moderni, București, Editura Minerva, 1974, p. 120-157 16. Ion DODU-BĂLAN, Lucian Blaga, în „Luceafărul”, VI, nr. 26, 1963 17. Marin MINCU, Pretextul liric al șarpelui la Lucian Blaga, în Marin MINCU, Critice, I, București, Editura pentru Literatură, 1969, p. 87-92 18. Valeriu CRISTEA, Lucian Blaga, în „România Literară”, nr. 28, 1975

La mormântul Cuviosului Irodion de la Lainici BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

151

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Despre volumul de poezie Cad îngeri din icoane, de Ana Podaru

Dacă aș pune un motto noii cărți de poezie scrise de autoarea Ana Podaru, Cad îngeri din icoane, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 2017, care a luat și premiul „Ion D. Sîrbu” pentru Poezie pe același an, carte ce conține mari teme literare și filosofice precum moartea, suferința, sacrificiul, învierea, acesta ar fi din filozoful german Martin Heidegger, mai precis: „În această moarte constantă, conștiința își oferă moartea sa drept sacrificiu, pentru a dobândi, pornind de la acest sacrificiu, învierea întru sine însuși”. Trebuie menționat faptul că într-un timp foarte scurt, 2014-2017, un „timp fără maluri”, după cum spunea poeta Mihaela Oancea, scriitoarea Ana Podaru a publicat patru volume de poezie (Firimituri de fericire, 2014, Fluturi în infern, 2015, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, 2017 și cartea de față, Cad îngeri din icoane, 2017), conținând sute de versuri, poeme, iar în prezent scrie romanul Punctul final. Cartea Cad îngeri din icoane, cu multe poezii de inspirație eminesciană, bacoviană, păunesciană și religioasă, dar 152

cu teme și motive literare universale: moartea, viața, iubirea, credința, lumina, icoanele, cerul, suferința umană, tristețea ș. a., se deschide cu simbolul luminii, poeta privind spre aceasta și uitând amnezic aproape totul, de la pământ, părinți, copii și prieteni până la dragoste și cânt, trupul fiindu-i „agățat de un cuvânt”. Lumina îi înlocuiește prezența naturii, a izvoarelor, florilor, căminului, căldurii, și o poartă, magic-miraculos, spre o stare de levitație, de plutire, yoghinică „pe aripi de vânt”, vorba lui Margaret Mitchell, de aici și până la auzul glasurilor îngerilor nemaifiind decât un pas. În durerea pe care o poartă, poeta vede „oameniiîngeri”, oameni dragi care-i arată calea cea dreaptă și tainele Învierii. În poemul Oameni-îngeri, ea se întreabă dureros, mai mult decât schopenhauerian, cine vor fi cei care vor regreta că va muri, cu toate că o va face cu „sufletul-mpăcat”, spre final, surprinzându-se dansând, nu cu lupii (vorba lui Kevin Costner), deși simbolul acestui animal apare de multe ori în carte, ci cu fascinanții „oameni-îngeri”, un hibrid minunat, de data aceasta. De la durerea individuală, Ana Podaru extinde sentimentul la nivel național în poemul România – în giulgiul suferinței, în care, asemănător giulgiului christic-torinez, să spunem, întreaga țară este înveșmântată în giulgiul suferinței, eroii români fiind îngenunchiați, pământul gemând „plin de cruci”, iar mormintele „prind grai”. Chiar și frații români din Basarabia, spune Ana Podaru, își ascut „peana” în speranța unirii cu România și există, de asemenea, în „țeară” o stare de vid, o „mare plină de stafii cu inimile goale”, în fruntea ei domnind „inepții” și nemaiexistând, ca în Biblie (Noul Testament), adevărul și calea christice. Și în poemul Clocotul sângelui, poeta vituperează împotriva hâzilor, a celor care au sfâșiat „Maica Românie” și-au ascuțit „minciuna din condei”, s-au înfruptat hulpavi și hapsâni din „sfânta glie” și se întreabă unde sunt „lupii sprijiniți de daci”? care să asigure apărarea „umilei noastre țări”, căci până și strămoșii noștri au ajuns să plângă „sub pietre de morminte”.

Un simbol interesant este al păsării: pe lângă cel al lebedei, de pildă, care apare de câteva ori în cartea Anei Podaru, este și cel al… condorului, care nu aparține spațiului mitologic-cultural-imagistic european și românesc, ci celui sud-american, din Cordiliera Anzilor, fiind un avatar al Soarelui. În poemul Aripi noi, poeta Ana Podaru își închipuie îngerii visând că zboară alături de condor, „pe frescă de biserici lăsându-și haina, nimbul…”, aici, condorul semnificând, mai degrabă, zborul înalt-cutezător, fiind pasărea cu cea mai mare deschidere a aripilor, însoțindu-i pe îngeri, decât un avatar al Soarelui. Fiind astfel avantajat în comparație cu alte categorii de păsăret din bestiarul autoarei româno-engleze: ciori, vulturi, șoimi (prădători au aripi), albatroși, rațe, lișițe, ciocârlii, la care se adaugă pasărea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CRITICĂ

măiastră, pasărea de foc, și, desigur, menționata și elegant-sensibila lebădă, el este un simbol dominant în tot volumul Cad îngeri din icoane. Și în poezia Culori abstracte se ivește simbolul condorului, alter ego-ul sau eul poetizant dorind să-și alipească aripi de condor și „mărgea din peruzele”, în același sens de a zbura cât mai sus, poate spre Soare, și aici ar putea fi un avatar al acestuia, și a plana liber. Înlăuntrul poetei se zbat, parcă tot timpul, păsări, simbolul libertății și al zborului, pe lângă cele menționate, și cintezoi, turturici ș. a., iar poezia, de multe ori, jelanică și jeluitoare, a Anei Podaru luminează zbaterea între viață și moarte, infern și paradis, sideral și teluric, vis și realitate, condor și lupi, lebede și corbi… Întreg volumul este axat, evident, pe ideea morții, a sosirii intempestive a Doamnei cu coasa, dar și pe conceptele de jertfă, suferință, martiriu, inclusiv printr-o aluzie transparentă la o boală necruțătoare năpustită asupra poetei ca un tsunami, prezentată mai pe larg în prefața substanțială semnată de poetul și eseistul Dumitru Velea, dar această durere este transfigurată artistic în carte. În finalul primului poem, autoarea sau alter ego-ul ei încearcă să-și regăsească sufletul, interiorul, lăuntrul, și crede că numai prin jertfă de sine și izbăvire se poate realiza acest ideal. Versurile Anei Podaru curg ca o rugă, sunt scrise în stil clasic, tradiționalist, cu multe rime încrucișate și împerecheate, cu strofe de câte patru versuri, cu unele poeme mai lungi, de 6-8 strofe.

Simbolul plumbului bacovian apare în poeziile Norii de plumb și în Drumul crucilor de plumb, semnificând sentimentul de apăsare, sumbrul vieții, apropierea morții, norii de plumb prăvălindu-se, parcă, peste suflet și spirit, peste tot ce are mai bun omul, peste credință, zdrobindu-le și pustiindu-le. Crucile de plumb trimit atât la moarte, cât și la mântuire, filonul creștin fiind evident, ceea ce la Bacovia nu se întrezărea, poeta vrând să bea „plumbul crucii topit”, interogându-se în final dacă e „prea târziu sau poate prea devreme”, pentru mântuire, izbăvire nefiind niciodată tardiv. A învinge moartea, temă hegemonică în cartea Anei Podaru, reprezintă nu numai planul, scopul filosofiei, metafizicii, ce își revendică semeț cunoașterea suprasensibilului și a necoruptibilului, ci și al religiei, și chiar al literaturii, aș adăuga, în măsura în care ea oferă o „promisiune de supraviețuire personală, cum susține Françoise Dastur, al științei, ce postulează validitatea unui adevăr independent de muritorii care-l gândesc, și, mai general, al ansamblului culturii umane”. Într-adevăr, moartea este un obiect al spaimei, fricii și angoasei dintotdeauna al omului, acest sentiment apărând în multe poezii din volumul podarian, și nu poți lupta împotriva ei decât în măsura în care este relativizată și pare că se înstăpânește doar asupra unei părți a ființei noastre. Afirmând că „sufletul uman nu poate fi distrus cu desăvârșire odată cu corpul, ci rămâne ceva din el care e veșnic”, Spinoza considera, în cartea lui de căpătâi, Etica, faptul că, deși nu putem deduce din subzistența eternă a esenței gânditoare a spiritului nemurirea sufletului ca entitate personală, „totuși, noi suntem și ne dăm seama că suntem veșnici”. La rândul său marele Hegel, în cartea sa-basorelief Fenomenologia spiritului, susține că „dacă accesul la umanitate ca atare nu este posibil decât prin înfruntarea morții, acest ‚stăpân absolut’, aceasta implică tocmai capacitatea pe care o are omul de a se BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

ridica deasupra simplei vieți animale, de a pune integralitatea vieții sale în joc, pentru a accede la conștiința de sine ca ființă liberă”. Descoperim aici fascinați același mecanism propriu-zis metafizic sau chiar „trans-cendental”, prin care omul se înalță deasupra vieții, și aș spune, și asupra morții.

Astfel, în poezia care dă titlul volumului, Cad îngeri din icoane, poeta simte acea spaimă față de moarte, prin indicii poetizant-metaforice, din sfera timpului și a suferinței personale, astfel timpul îi îngheață, nu mai poate nici să plângă și se roagă prea-plecată în „bălți de sânge”, dar încearcă, totodată, să se ridice deasupra vieții și a morții, prin credință și prin creație.

Sfinții îi dau târcoale, înconjurând-o luminos, ea se scaldă în mir și leacuri și se închipuie, se visează mireasă îmbrăcată în „lințolii-n plină vară”. Suferința, durerea individuală este atât de mare, seismică, aproape cosmică, încât se cutremură pământul, zidurile plâng și ele împreună cu poeta, aceasta rugându-se la Dumnezeu, la Demiurg, să-i fie „părinte”. De asemenea, în poemul Se așterne teama, sintagmă repetată la începutul majorității strofelor, poeta susține că moartea se întinde, se răspândește astăzi, dar nu de aceasta îi este frică, ci, mai degrabă, de imposibilitatea de a mai vorbi „printre flori” și mai ales de a scrie o carte, deci lipsa creației literare sau artistice. Ea consideră că se așterne moartea, că există angoasa morții, că înainte de a muri, nu-și dorește să ceară bani pentru creație, ci doar „ort, tribut la zei, sau poate mită”, ca să mai rămână pe pământ, luptând din răsputeri cu întunericul ce vrea să o răpească... În Certitudine sinistră autoarea ne îndeamnă să nu ne fie câtuși de puțin teamă de moarte, să nu avem angoasa evadării în neant, trecerea în eternitate, nefiind, totuși, „cea mai rea din lume, astăzi”, moartea putând fi chiar o alinare, și nu alienare, sau poate că și aceasta, atunci când omul și umanitatea se prăbușesc, din varii motive, declin civilizațional, imoralitate extremă, criză globală, răutatea oamenilor etc. Moartea nu este cea cu coasa, nu e „o doamnă hâdă îmbrăcată-n negru”, mai subliniază, parcă resemnată, poeta, mai ales că aceasta șterge urmele deplasării și traseelor ei și pe cruce scrie: „Am fost integru”, contând deci moralitatea, verticalitatea omului în viață și ceea ce creezi în întreaga viață. Așadar, moartea nu mai este o povară, chin, zbucium, sentiment înfricoșător, terifiant, ci crucea vieții este „cea mai grea pe umeri”. O poezie de influență multiplă, compusă, eminesciană, bacoviană și chiar cu o aluzie din Ion Creangă, este Plumbul drobului de sare, în care poeta se împacă cu greu în fața morții și solicită, cere să nu fie plânsă, jelită, nici în momentul sfârșitului, finitudinii, nici în fața crucilor de piatră, a viermilor subpământeni, deși are, totuși, marea speranță că va renaște „pe-a vieții geană/ din cenușa de pe vatră”. Aceeași idee este inserată și în poemul Tărâm fără viață, în care ar vrea să moară din dragoste, să ardă, să fie făcută scrum, dar ulterior să renască în „o mie de basme”. La un moment dat, în același poem, autoarea se compară cu Ana meșterului Manole, iată altă aluzie, la celebra baladă Monastirea Argeșului, dar fără să fie sacrificată de bărbatul ei, ci de boală, suferință, interogându-se: „Nu-ntrebați: A fost odată/ înc-o Ana-n culmi zidită?” Ea ne lasă moștenire, ca „dar de suflet”, însă, opera ei, creația poetică, „un chip pe-un șevalet”. De altfel, și în poemul Scrisoare către Manole întâlnim aluzia la Ana meșterului, de data aceasta poeta, tot Ana, dar Podaru, spunând: 153

CRITICĂ

„De ești tu, Manole, nu-ți sunt Ana, eu” (calchiată după poezia celebră a lui Dimitrie Bolintineanu, Mama lui Ștefan cel Mare: „De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!), în prim planul poeziei podariene fiind zidul care își așază toată greutatea pe poetă devenind un fel de mormânt care o ține în lanț, dar, în final, ar dori să se elibereze și să fie zidită undeva în „ceruri, stele... fericită”.

Ultimul poem, Fâlfâit de aripi este sceptic-pesimist, nelăsând să se întrevadă razele de speranță din alte poezii ale volumului Cad îngeri din icoane. Ideea că viața este oricum trecătoare, că omul este doar o „trestie gânditoare” aflată în calea vremurilor și vremilor, „ca un fâlfâit de aripi” sau că este dură, înfrângând multe aripi, idealuri și vise ori destine, că în viață avem de-a face cu tot felul de nebuni, hoți și dictatori, repezentați animalier de „tăuni, viespe” etc., oameni veninoși, ea, poeta, creatoarea se vede ca un „fluture gingaș”, căruia i-au crescut aripi „mărețe”, dar a învățat să urle, țipe, strige, neauzindu-se decât pe sine, atunci când este cotropit de durere, suferință. Totuși, finalul este de tip interogativ și dojenitor, poeta întrebând și certând moartea: „Câte aripi mai poți frânge în tumultul vieții dure?/ Câți din cei ce n-au zburat vor dori să ți le fure?”

După acest excurs prin volumul Cad îngeri din icoane al Anei Podaru se înțelege de ce i-am transcris ca posibil motto cuvintele lui Martin Heidegger: „În această moarte constantă, conștiința își oferă moartea sa drept sacrificiu, pentru a dobândi, pornind de la acest sacrificiu, învierea întru sine însuși” 2. Despre volumul de poezie Secretul macilor, de Evelyne Maria Croitoru

154

Evelyne Maria Croitoru a debutat în 2011 cu volumul de poezie Piloții de vânătoare, făcându-și intrarea „pe ușa din față în poezia feminină”, după cum aflăm din prefața semnată de scriitorul Ion Machidon la noua carte a autoarei, Secretul macilor (Ed. Amurg sentimental, Buc., 2017), cu un titlu metaforico-simbolic, misterios și oniric, romantic-melancolic. Deși este de descendență romantică, poeziile sunt scrise în prozodie modernă, versuri albe, ce alternează uneori cu formele clasice, cu tradiționalele rime. Pe de altă parte, Evelyne nu se încadrează într-un curent literar post-decembrist anume și nici nu face cunoscutele derapaje și devieri stilistice, grotești, dublate de inserții sexualo-deviante ori scabroase ca la multe dintre tinerele poetese de astăzi, scriind o poezie care se poate numi frumoasă, delicată și misterioasă, o poezie de dragoste ce merge de la influențe eminesciene (de pildă, în poezia Haina sorții: „Trecut-au anii,/ Doar câțiva!! La număr”, aluzie la poezia lui Eminescu Trecut-au anii...) și până la cele nichitastănesciene arhicunoscute (în poezia Cuvântul: „Mă răzvrătești, mă mântui,/ Mă țipi (...) Ești freamăt. Ești albastru”). În acest sens, semnificativă este poezia Vorbesc, în care poeta chiar vorbește de un curent, nu literar cum i-ar spune imaginar un Maestru, ci al sângelui ei, al inimii sale și mai ales al „febrei magice a iubirii”.

Desigur, simbolul dominant-hegemonic al volumului, pornind inclusiv de la titlu, este macul, chiar în prima poezie Stropi, poeta infuzând un sentiment tainic, enigmatic, legând sentimentul de iubire și îndrăgostire cu secretele macilor. Se știe că în simbolismul eleusin, „macul oferit zeiței Demeter desemnează pământul, dar reprezintă, de asemenea, puterea somnului și a uitării care îi cuprinde pe oameni după moarte și înainte de reînviere”, susține Victor Magnien în cartea sa Les mystères d’Eleusis (1950). Aceste din urmă semnificații apar în mod evident în poemul Iubirea, în care dincolo de legătura amintită, între dragoste și secretele macilor, iubirea o prinde pe poetă în dulcele ocean al macilor, pornind din faimoasa luntre a lui Caron sau Charon (acesta fiind luntrașul lui Hades în Infern sau în Lumea subpământeană, trecându-i pe cei proaspăt morți peste râul Acheron dacă își puteau plăti, evident, călătoria) înspre „somnul tăcerii” și aterizând în „lanul cu maci!” Totuși, pământul este locul unde au loc transmutațiile: naștere, moarte și uitare, renaștere, zic Chevalier & Gheerbrant, înțelegând astfel de ce macul este atribuit Demetrei, cu care, în mod simbolic, acesta se și identifică. În Rusia, se zice despre o tânără că este frumoasă ca o floare de mac: tot în această țară contradictorie, „a rămâne în mac” înseamnă a rămâne fată bătrână. Ivan Evseev în al său Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, consideră, la rându-i, că în tradiția mito-poetică e legat de somn și de moarte; e un atribut al lui Hypnos, divinitatea somnului la greci, frate geamăn cu Thanatos – zeul morții. În legendele unor popoare europene, macul răsare fie din sângele unor eroi, fie al unor balauri; la englezi, din sângele dragonului ucis de Sf. Margareta, la slavii răsăriteni e un simbol al frumuseții. Semințele de mac sunt prezente în unele culte de pomenire a morților sau în actele magice de stimulare a ploii. Legătura macului cu zeul cerului, după unii cercetători, își află reflectarea și în denumirea acestei plante misterioase în aria mediteraneeană și balcanică: română păpărună < latină papaver, bulgară paparuga, albaneză paparune etc. ar putea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CRITICĂ

fi înrudite cu jocul paparudei și cu numele slav al zeului cerului Perun. Și în poemul Absența ta se ivește simbolul macului, alter ego-ul sau eul liric substituind absența sau chiar uitarea lui Dumnezeu, dacă avem iubirea de tip creștin, sau a iubitului, dacă avem iubirea profană, mundană, cu macii aprinși care „vânează pulsul viu” al celui ori celei care așteaptă... În altă poezie, de inspirație baladesc-barbiană Boboc de mac, unde se întâlnește, în unele strofe, rimă încrucișată, este invocat aproape la fiecare început de vers, aproape hieratic, acest boboc de mac, această floare sau plantă care se deschide și care este invocat(ă) întru așteptarea dragostei și a sărutului „din începutul/ de dor de mac...” În fine, și în poezia Pașii, zborul, apar maci aprinși și căliți în foc, pe care eul liric îi brodează pe haina iubitului, pentru ca pașii acestuia și mai ales zborul lui, să fie de neatins, deși a trebuit să facă aproape un act de magie, fermecând solia sau misia macilor. În poemul Cuvântul există o anume, chiar certă influență a stilului poeziei lui Nichita Stănescu, după cum spuneam, deși poeta pornește de la textul biblic cu „La început a fost Cuvântul”, în poezia pomenită avem expresia: „E-o vreme când cuvântul,/ precum parfurmuri scumpe/ pătrunde fin în rostuiri trecute...” Mai departe, Evelyne Maria Croitoru se luptă, se războiește metaforic cu nemilosul Cuvânt, încercând să-l scoată la lumină (Să fie lumină! Și a fost lumină, spune Biblia) din „necuvinte reci” (iată o primă influență sau aluzie din/ la Nichita Stănescu, cu ale sale „necuvinte”), urmate de alte sintagme nichitiste precum: „Mă storci de înțelesuri,/ Mă dori! (...) Te beau în cupe sacre/ Te oglindesc în mine!”, ce exprimă o senzualitate debordantă, o beatitudine a simțurilor și a iubirii, o prelungire a acesteia până la extaz. După Cuvântul, există în volumul Secretele macilor și Tăcerea cuvintelor, în care poeta încearcă să ignore, să treacă cu vederea tăcerea cuvintelor iubitului sau a lui Dumnezeu blocată de „bariera timpului”. Tot nichitiană este și poezia Vânează-mă, cu influențe și inserții din celebra Emoție de toamnă („A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva”), la E. M. Croitoru avem: „Acoperă-mi cerul/ Cu nori/ Cu spaimă/ Rănește-mi ogorul”. În afară de Eminescu și Stănescu există în cartea Evelynei Maria Croitoru aluzii și la poeți străini, cum ar fi marele Dante Alighieri, astfel, în poemul care poartă titlul celei de-a doua părți a uriașului poem-triptic Divina Comedie Purgatoriul dantesc, poeta vorbește despre tristul anotimp numit toamna, asociindu-l cu frunzele galbene ale vieții și exclamă și se interoghează de ce toamna a venit mai devreme decât se aștepta, deoarece abia acum îi strălucesc autoarei „literele precum/ În Purgatoriul/ Dantesc”. Se face aluzie și la paradisul, mai mult sau mai puțin dantesc, de pildă, în poezia Ce să-ți mai spun?, în care numeroase versuri încep cu litera „C” (mai ales în prima strofă care este alcătuită din cinci versuri care încep toate cu litera menționată) și în care eul liric-poetizant ne anunță că a atins cerul împreună cu iubitul sau cu Dumnezeu, „căzând vreodată/ Din paradis/ Voi ști că i-am gustat culoarea!”. Dincolo de aluzia dantescă, este străvezie și aluzia biblică la ideea păcatului și a fructului interzis.

Sentimentul sau simbolul melancoliei străbate și se infiltrează aproape în întreg volumul Secretele macilor, care ar putea desemna un lucru sau altul dintr-o BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

urieșească diversitate, de la descrierea unei boli mentale, caracterizată în principal prin crize de angoasă, depresie profundă și abisală și oboseală intens-intensivă, trecând la un tip de caracter, asociat în general unui tip psihic, care alături de sangvin, coleric și flegmatic constituia altădată sistemul „celor patru umori” sau al celor „patru temperamente (amestecuri)”, pentru a relua expresiunea antică și de demult, și ajungând până la descrierea unei stări de spirit, ce-i drept temporară, uneori dureroasă și vlăguitoare, alteori destul de visătoare și nostalgic-tarkovskiană. Melancolia ar fi o stare „pur subiectivă”, care poate fi transferată asupra „lumii obiective”, astfel încât putem avea o „melancolie de seară”, o „melancolie de toamnă”, cum apare și la Evelyne Maria Croitoru în mai multe poeme, sau chiar asemenea mai puțin cunoscutului prinț Hal din Henric al IV-lea al marelui Shakespeare, despre „melancolia Moor-ditch”. Există, totuși, o adevărată încrengătură a evoluției cuvântului „melancolie” care, de-a lungul vremurilor și epocilor, l-a făcut să devină sinonim cu „tristețea fără cauză”, melancolia ajungând, ineluctabil, să simbolizeze o stare sufletească temporară, despre care am amintit mai sus, o „depresie independentă de orice circumstanță patologică sau fiziologică”, un sentiment pe care un Robert Burton îl definește ca o „dispoziție melancolică trecătoare”, în opoziție cu „temperamentul melancolic” ori cu „boala melancoliei”. Neîndoios, se putea face o zicere despre cineva că este „astăzi melancolic”, ceea ce ar fi fost de neconceput în perioada evomediană, iar frumosul adjectiv, totuși, „melancolic” putea, prin alunecare, nu numai să desemneze persoana, ci și obiectul care îi „inducea umoarea”, astfel încât se vorbea despre „spații melancolice”, „lumină melancolică”, „peisaje melancolice”. În poezia cvasi-eminesciană Haina sorții, Evelyne M. Croitoru regretă nostalgic-melancolic trecerea inexorabilă și ireversibilă a tinereții, dusă pe „căi străine”, a „inimii zglobii” și mai ales a vieții. Astfel, „lăsând melancolie/ Și suspine/, Din primăvară-s/ Iată, toamnă grea!”, și ca melancolie de toamnă, după cum am spus, poeta privește în urmă cu nostalgie la zilele frumoase de altădată, la toți cei apropiați ei, prin care „a cochetat cu nemurirea” și la final vrea să dăruiască lumii și celor care au simțit ca ea o parte din sufletul său.

Dacă mai mult decât majoritatea poeziilor din această lucrare de suflet sunt parcă ireale, onirice, siderale, departe de realitatea cotidiană sau dezlănțuită, cruntă, sunt și poezii, precum Lasă zarurile, viață, în care Evelyne Maria Croitoru vorbește de canibalismul tăcut care imită zelos dreptatea și reprezintă o „grotescă mască/ de umilit cetatea”, și cu aluzie, la expresia iuliuscezariană arhicunoscută, se ajunge la lupta de față cu viața, cea reală, bineînțeles. În final, în poemul Ciutura tăcerii, eul poetizant devine chiar pesimist, fiind acum „topită raclă”, simțind, în „învrăjbirea sorții”, parcă însăși chemarea morții, care pare totuși milos întârziată în „scrumul serii” ce așteaptă cu nerăbdare lângă „ciutura tăcerii”. În concluzie, Secretele macilor este un volum sensibil, rafinat, cu multe aluzii culturale și literare, care impune o poetă altfel și contra-curentelor poeziei contemporane.

155

CRITICĂ

Gligor HAŞA

CORVIN CAFFÉ

Mihai Petre, doctor în filologie, autor de cărți didactice și de tratate de toponimie urbană, rafinat intelectual hunedorean, își descoperă, abia la vârsta a treia, vocația de prozator, semnatar al volumelor Cretă color și Corvin Caffé, în tărâmul greu încercat și nu lensne abordabil al prozei scurte. Schițele, povestirile și nuvele sale sunt felii de viață memorabilă, rafinamente stilistice specifice prozei muntenești, de la Golești încoace. Rafinametul stilistic este cel al scriitorilor olteni din spațiul marin-predist și odobescian; răsfățul stilistic îl vizează pe Gib Mihăiescu, vecin cu teleormăneana Pădure Nebună, cu dese alunecări către nuvelistica lui Marin Preda, atunci când aceasta cochetează cu reportajul de notație barocă.

Pseudoromanul cu olteni de Hunedoara se deschide cu povestirea Dacă mă gândesc bine... Aici, din felii franjurate în amintiri cu tentă autobiografică recompune magistral familia ardelenizată, cu insercții de limbaj pădurenesc bine strunit de filologul Petre, autor de studii de gramatică și stilistică. Pagină cu pagină, fie că vizează rigolile povestirii, fie pe cele ale reportajului, este probatorie, în acest sens. Povestirea la care ne referim poate fii citită ca proză document

156

despre nașterea și moartea unui oraș siderurgic, cu țărani-muncitori și amestecul a două culturi.

Place bogăția de informații despre ce a fost o jumătate de veac și ce nu mai este orașul de pe Valea Cernei, alcătuit din foști țărani oșeni, bistrițeni, moldoveni și olteni. Însuși autorul, prin parononimie, mai cu seamă, este un hibrid oltenesco-ardelean, produs al culturii majore, definită de Lucian Blaga. Altoiul și portaltoiul, de un pitoresc exemplar, crescut la poalele Ruscăi, Mihai Petre este un valoros produs din amestecul unor zone pitorești de interferență.

Povestirea Anchetă la... mastică este un eșantion de stil moromețian, de vorbire pe șleau de către un Nea Mărin veritabil. La fel schițele devin nume comune ori provin din porecle precum Fleancă, Roșcoveală, Caisă etc. Numele personajelor, caracterizante, devin nume comune ori provin din porecle vizând tare omenești: Pistol, Mărin, Vasâle, Verzeanu, Tomiță, iar zicerile aparțin exprimării onomatopeice.

Limbajul, colorat, este specific terasei-cârciumă Corvin Caffe, devenită transfocator pentru o lume care are plăcerea vorbirii (Blestemul, 112 etc). Dintre schițe se citesc cu plăcere degustativă: Televizorul... cu lămpi, Căruța cu studenți, Despre... Dumnezeu, Măgarul senatorului, Țața Veta, înzestrate cu aceleași atribute: rostirea perifrastică, vocabularul de interferență al limbii populare, personaje cu nume ce conferă cetățenie. Aici este sarea și piperul miniromanului recenzat.

Mihai Petre nu caută senzaționalul, întâmplarea de pomină, intriga memorabilă. Îi este suficientă nararea firescului din așezarea situată între două lumi.

Proza lui Mihai Petre place și nu știi de ce. Oricum și oricât ai da-o, e proza unui oltean cu har, având alese înzestrări-irepetabile și inconfundabile. Ce este această carte, ce sunt, în general, prozele care o alcătuiesc ne spune autorul într-o consemnare de pe coperta patru: amintiri nostalnice, vânzolele de viață barocă. Prin ele Hunedoara și-a găsit zugravul.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

CRITICĂ

Mirela SAVIN

≠ iubire ≠ iubire, de Oana Calusa utilizează sentimente pentru a justifica silogismele propriu-zise ale iubirii, interesul prim al romanului înclinând spre elocutio, așa cum reiese din incipitul romanului, Din neant ...fără iubire. Atunci când ne imaginam o lume, conturăm un tablou al expresivității ideii de a fi tu, de a trăi într-un teritoriu al sufletului. Acest lucru îl descoperim și atunci când pătrundem în diafanul univers liric al Oanei Calusa.

Textul este construit ca o retorică ce susține iubirea, o meditație sistematică asupra iubirii al cărei specific îl constituie ideea de neant. A trăi se deschide prin a căuta care îmbracă un banal, dar nostalgic a BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

iubi. De fapt, despre iubire este vorba. Iubirea este finalistă, pragmatică, dogmatică, normativă și definitivă, căci ,,Se înserase și totul în jur părea învăluit de o ceață boreală, asemănătoare cu o perdea groasă, din dantelă de cea mai bună calitate, lucrată manual”. (p. 17).

Din lectura romanului ≠ iubire, de Oana Calusa, deducem caracterul multiplu al fazelor iubirii Gloriei pentru tot ce o înconjoară, aceasta fiind descrisă ca o tehnică. Tema centrală a textului o constituie iubirea ca joacă. Alte teme întâlnite sunt copilăria, viața, moartea, timpul. Printre motivele cheie, notăm prezența odăii, luminii, al cercului și al ceasului Titlul volumului de față este unul simbolic. În primul rând, titlul este analitic datorită jocului lingvistic dintre ≠ și lexemul iubire, fiind alcătuit din două elemente, un simbol matematic, cu rol de a accentua ideea conform căreia iubirea este mai mult decât un simplu cuvânt și lexemul iubire, substantiv comun, simplu, nearticulat. Astfel, la nivel stilistic formează o metaforă personificatoare, ce sugerează faptul că iubirea și-a făcut simțită prezența, atingând întinderile sufletului și prin metacogniție. De asemenea, se constituie într-o imagine sinestezică, imagine care conferă luminozitate tabloului de iubire descris. În al doilea rând, titlul se află în perfectă concordanță cu mesajul stilistic al autoarei, indicând supratema textului.

Autoarea își exteriorizează sentimentele de iubire prin tristețe și nostalgie generate de trecerea ireversibilă a timpului și, implicit, a iubirii, trădându-se în text prin formele verbale și pronominale de persoana întâi, singular și plural, ,,mă”, ,,ne”, ,,eu”, ,,aș vrea”, ,,nu știu” etc. Totodată, relația dintre titlu și conținutul romanului este evidențiată și prin folosirea mai multor termeni din câmpul lexical al iubirii (,,verde viu”, ,,iubita”, ,,chipul său atât de dulce” etc.) și prin reluarea ideii titlului pe copertă, prin implicarea cititorului leone, ,,Dragă cititorule, zâmbește, urmeazăți visul și un uita ≠ iubire!”). Acestora li se adaugă procedeele artistice, încă din titlu, ≠ iubire, care susțin și ele ideea narativă ce sintetizează conținutul romanului, aflându-se în perfectă concordanță cu acesta și constituind cheia spre descifrarea vibrației narative: romanul este construit pe o metaforă, cea a renașterii în și prin iubire. Poate și de aceea, romanul poate fi restructurat în patru microsecvențe: Blestemul (Cerienilor) luminii (Lumina din vis) – Dulcele (infern) 157

CRITICĂ

cerc (Cercul cu centrul pretutindeni și nicăieri) Când timpul stă pe loc – Ceasul (rău) fantasmelor (Cerneală și fanstasme) dulci (Gustul dulce amărui al păcatului).

Textul se deschide simplu, cu un prolog, urmează opt capitole bine conturate și un epilog, totul fiind centrat pe lumea Gloriei, cea care creează idei jucându-se cu destinul. Astfel, un rol esențial în viața Ileanei, al Mariei, al Jacquelinei îl deține Gloria, cea care este văzută drept metafora absolutului, a binelui și a răului, a trecutului, prezentului și chiar a viitorului încă nescris. Discursul naratorului referitor la Gloria este atomizat în figuri care subsumează întregul ,,viața lui, lângă Gloria, era cât încă cinci vieți, ca și cum ar fi atins veșnicia și absolutul. Era ființa perfectă din viața lui, mama copilului său, pe care el îl diviniza.” (p. 115), ilustrând ruperea dintre forma existenței și fondul iubirii.

Gloria reprezintă imaginea iubitorului de adevăr și al gândirii logice, denunțând, progresiv, abaterile de la o viață copleșitoare, una a rigorilor duse la extrem. Trăirile legate de iubire stau sub semnul transformărilor în artă ,,Familia e tot ce-i mai drag pe lumea asta.” (p. 33). Astfel, autoarea, prin intermediul personajului Gloria ilustrează ruptura dintre fond (,,e lumea asta plină de nenorociți”, p. 42) și formă (,,banii sunt ultimul lucru care ar trebui să conteze”, p.

43) .

Această independență a trăirilor în fața contextului numit viață, ignorarea funcției de comunicare în favoarea unor minuțioase descrieri ale trăirilor, prejudecata că ,,realitatea mea nu se potrivea în niciun fel cu ceea ce era realitatea pentru toți ceilalți. Chiar și așa întotdeauna am trecut peste toate momentele grele, și am mers mai departe, dar bagajul din fragedă pruncie l-am cărat cu mine mereu, devenind uneori o grea povară” (p. 48) conduc la deprecierea vieții/ actului de a trăi ,,Nu merita să se rateze așa, era o fată de treabă și o ducea capul.” (p. 50). Altfel, romanul se transformă într-o retorică de tip pragmatico-poetic ,,Am avut norocul să întâlnesc oameni atât de diferiți, oameni care, într-un fel sau altul, mi-au modificat traiectoria destinului.” (p. 54). În plus, conceperea operei ca act de comunicare lingvistică, pe efectele emotive provocate cititorului, presupune și un mod de refolosire a limbajului ,,Mama îmi spunea că ar trebui să fiu mai atentă cu cei din jurul meu, pentru că, de multe ori, oamenii nu sunt ceea ce vor să pară sau ceea ce par a fi.” (p. 56).

Preluând teoretizarea lui Kenneth Burke privind substituirea retoricii bazată pe persuasiune cu o alta, concentrată pe identificare, autoarea construiește un roman eficace, retoric, ironic, cu aspect conținutistic, ,,După multă vreme, după ce suferisem o adevărată traumă existențială, am avut revelația luminii.” (p. 64).

Romanul trebuie citit drept o metaforă ce refuză metaforicul, înglobând un discur pozitivist, ,,Regulile 158

casei: 1 Fii fericit/ă 2 Zâmbește 3 Iubește 4 Ascultă 5 Fii bun/ă 6 Mulțumește-te cu ceea ce ai 7 Fii tu însuți/ însăți 8 Trăiește 9 Urmează-ți visul.” (p.87), acoperind toate structurile existențiale chiar și atunci Când timpul stă pe loc.

Diferența dintre primele cinci capitole și restul romanului constă în reliefarea lingvistică a vorbirii persuasive, ,,Capitolul dragoste însă rămăsese un subiect tabu, un capitol închis, o traumă nevindecată.” (p.107), ,,Îi spunea mereu fiului său cât este necesar să-și păstreze sufletul la fel de curat și atunci când va deveni adult.” (p.115). De acum, textul stă sub semnul unui inventio, ,,Divinul picurat în existența sa efemeră îi fusese parcă furat odată cu tragedia produsă.” (p.121), dispositio, ,,Neputința e cea mai cumplită haină pe care frustrarea o poartă cu atâta nonșalanță! Vreau să te am și nu pot/ vreau să te gonesc și nu pot/ vreau să te primesc înapoi și nu pot/ vreau să te cânt și nu pot/ să te iubesc!” (p. 127), elocution, ,,Oare e chiar ficțiune?” (p. 128), memoria ,,Trăise cu speranța că, într-o zi, sora sa va avea parte, din nou, de o poveste de dragoste care să o împlinească.” (p. 135). ≠ iubire, de Oana Calusa, este un roman de inițiere, o călătorie a Gloriei și a personajelor din jurul ei către dragoste, este un roman ce stă sub semnul reflexivității limbajului, o formă dată expresiei unui gând cu și despre iubire.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRADUCERI

Anna AHMATOVA (1889 - 1966)

SUB VOALUL NEGRU, MÂINILE ÎMI FRĂMÂNTAM...

Sub voalul negru, mâinile îmi frământam.

De ce ești atât de palidă?, mă întrebau.

Din cauză că, mult timp, l-am plictisit, Cu imensa-mi tristețe, de nedescris!

Cum pot să uit? El a plecat gânditor, Strângându-și buzele, chinuitor...

Am alergat după el, fără să respir, Până la poartă, să-l rețin.

A fost o glumă, inconștientă am strigat.

Eu voi muri, dacă tu vei pleca!

El mi-a răspuns, indiferent și liniștit: Ai grijă! Stai în direcția vântului dezlănțuit!

Spre satisfacția dușmanilor noștri.

Nu le invidiez firea lor adevărată, Frumusețea versurilor mele nu le voi dărui.

Dar voi alunga mereu a mea tristețe, Atât de bolnavă, fără visuri mărețe.

Negru e drumul tău, prietene, Se simte deja mirosul pâinii străine! Și-acum, în această oră de foc, Vom spune Adio!, iubirii de tot, Nici măcar o lovitură a sorții Noi nu am putut-o para. Și știm că la judecata supremă, Trebuie să justificăm orice oră.

Dar în lumea asta nu există oameni, Să fi suferit mai mult ca noi!

ULTIMUL TOAST NOI NU ȘTIM SĂ NE DESPĂRȚIM...

Beau, pentru dezolanta mea casă, Beau, pentru zbuciumata mea viață, Pentru a noastră singurătate în doi Și pentru tine, beau un vin de soi!

Beau, pentru ale buzelor tale minciuni, Pentru răceala de moarte a ochilor tăi senini.

Pentru că lumea e grobiană și rea, Pentru că Dumnezeu nu ne-a salvat, beau!

Noi nu știm să ne despărțim.

Ne tot atingem umerii. Începe să se lumineze, deja, Tu ești gânditor, iar eu tăcută.

Intrăm într-o biserică și vedem Rugăciuni, cruciulițe, o nuntă.

Fără să ne privim, ieșim.

De ce la noi, totul este altfel?

MERGEM PE DRUMURI DIFERITE Pe drumul drept, unul merge, Celălalt, în cerc se-nvârte Și-și așteaptă întoarcerea, În câmp, într-o casă părăsită.

Așteaptă iubirea pierdută.

Plec și eu. După mine, tristețe...

Nici drept, nu merg, nici în diagonală.

Spre nicăieri și niciodată, Precum trenurile când deraiază! *** Noi nu vom bea din același pahar, vreodată,

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Pe o grămadă de zăpadă, apoi, stăm, Lângă un mormânt, ușor respirăm.

Tu desenezi cu degetul un palat, Unde noi împreună vom sta.

REQUIEM Nu, nu vreau, sub un cer străin, să locuiesc, Nici protecție de la aripi străine nu-mi doresc.

Eu am fost, atunci, lângă poporul meu, Acolo, unde poporului meu îi era greu!

Traducere din limba rusă de Constanța MODELL

159

TRADUCERI

Dorit SILVERMAN

PORȚILE MILEI Dorit Silverman este o figură boemă și interesantă în peisajul literaturii israeliene.

Este autoarea a 19 romane, între ele povestiri scurte și cărți pentru tineret, cercetari și publicări academice. Dorit Silverman a predat literatură la universități, institute academice, printre altele, ca președinte al Departamentului de scriere creativă la colegiul Beit-Berl. Ea a fost premiată în străinătate.

Un film bazat pe o nuvelă a sa a fost premiat în străinătate.

Locuiește în Tel-Aviv, și în anul 2017 a primit Premiul primului ministru. Este vicepreședinte al Comitetul scriitorilor israelieni în limba ebraică, și președinte al Consiliului revistei literare Moznaim, cea mai veche și importantă revistă literară din Israel.

Traducerea de față, din romanul său, Porțile Milei (capitolul 1 Șaaraiim, prolog și 3 fragmente), vine după cea integrală în limba engleză, se vrea o scurtă perezentare pentru a se surprinde și în română timbrul acestei voci atât de distincte și specifice în literatura israeliană.

Notă: Șaaraiim e numele unui cartier al orașului Rehovot, în primii ani ai independenței locuit de emigranți evrei din Yemen. În apropierea sa sunt și locuitori arabi. Cuvântul Șaaraiim înseamnă „două porți”.

Menachem M. FALEK

Capitolul 1: Șaaraiim

Dar Atef e ca fratele meu cel mare.” „Tu nu stii ce vorbești.” „Vă rog, nu plecați. Eu vă iubesc.” „Tatăl tău cere să plecăm.” „Tatăl meu?”eu sunt uimit. Eu stiu că nu are niciun rost să merg la el. El mă sugrumă cu privirea, și nu spune niciun cuvânt.

Tatal meu îl numește pe Atef „sălbaticul”. Totdeauna credeam că asta e din afecțiune. S-ar putea ca nu?

Mama doarme în colțul camerii. Parcă nu o interesează. Ieri am auzit-o spunând tatei o propoziție neînțeleasă de mine. Dumnezeu va judeca între mine și tine.

Ce, el a alungat-o? el a pronunțat o dată sau de două ori cuvântul Hagar. Dar el știe bine că Atef nu locuiește* la noi. Tata lucrează undeva și eu nu știu unde. Poate lor le e greu să vadă pe Huda și pe Atef plecând. Și mie mi-e greu. De ce nimeni nu îmi spune?! Poate și eu vreau să dorm? Sau să plec? Huda devine înlemnită precum coaja unui pom. Dar înainte de a ieși, eu văd că obrazul lui Atef e umed.

Eu fug după ei și plâng. Ei merg înainte. Huda își mărește pașii și Atef e tras după ea. Eu fug după ei și cad. Cu fața direct în nisip. În praful care se ridică, aproape că îi prind piciorul lui Atef. Mă ridic și fug, dar ei merg mai repede și nu am voie să mă îndepărtez așa de mult de la poarta din Șaraiim. De aceea mă opresc acolo și strig, ca și cum m-ar ține legat cu sfori, „veniți înapoi. Eu sunt sigur că se poate împăca…” *

Prolog Tocmai acum, când deja îl iubesc, el mă părăsește. Eu am devenit aproape musulman ca el, și dintro dată el și mama lui ne părăsesc. Dintr-o dată împachetează hainele și pleacă. Eu îl întreb pe Atef, „de ce plecați?”

El spune, „nu stiu, mama nu-mi spune.”

Mă doare. Mi-e rușine să întreb pe mama lui Atef, dar durerea e mai mare decât rușinea. Atunci mă duc la Huda și o întreb, „de ce plecați voi?”

Huda nu răspunde. Nici măcar nu se întoarce spre mine. Eu continui să vorbesc spre rochia ei neagră, „tu ești supărată?”

Acum ea se întorce dintr-o dată parcă cineva a eliberat arcul pe care era atârnată, „nu, ia habibi dragul meu.”

160

„Drumul e mai deștept decât cei care merg pe el”, spunea tatăl meu. Eu nu înțeleg ce înseamnă asta, dar sunt sigur că asta e o propoziție festivă. Tatăl meu spune că ăsta e un proverb arab. Eu mă duc la școală și încerc să controlez dacă drumul e mai deștept decât cei care merg pe el. Drumul e făcut din nisip. Nisipul se întărește pentru că se calcă pe el. La margini nisipul e mai moale. Oameni au format drumul cu picioarele lor.

Drumul spre școala primară e lung. La sfârșitul cartierului trecem poarta și un teren mare, și atunci ajungem. Eu mă pregătesc să merg la școală cu Talia și Amos. Ei sunt cei doi vecini noi ai mei. Mama nu poate să vină cu mine, asta deja o știu. Drumul e lung și nu îl cunosc încă. Dar dimineața tata mă surprinde BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRADUCERI

și îmi spune că în prima mea zi de școala vine cu mine. Îl întreb dacă poarta de la sfârșitul drumului e Poarta Milei. Tata spune că nu, Poarta Milei e la Ierusalim. „Dar ea se află și în cântec,” îi spun eu. „Ăsta nu e un simplu cântec. Ce ai auzit sunt cântece de sinagogă, și prin Poarta Milei va veni Mesia”, îmi spune și mă prinde de mână. Mâna mea se pierde în palma lui.

Tata cântă cu o voce puternică cântecul lui Shalom Shabazi**, „vom vedea poporul din Sion împreună cu babilonienii și cu cei din Iavne și Tipori și Șaaraiim și Ierusalim.” Așa mergem noi lungul drum.

Eu întreb, „tată, Petah-Tikva*** e înainte de Ierusalim?” „Nu, Petah-Tikva e în cealaltă parte de casa noastră. De ce întrebi?” „Că așa ar trebui să fie,” îi răspund și încerc să îmi scutur nisipul din sandale, „intrăm în Ierusalim prin Petah-Tikva și ieșim prin Poarta Milei.” * Eu mă întorc de la școală, și deja din drum strigă vecinii să fug și să chem ajutor. Tatăl meu e în pericol. „Veniți repede, tatăl meu nu răsuflă,” strig eu, cu tot aerul pe care îl mai am, spre oamenii de la stația salvării din strada Menuha veNahala****. „Cadrele funebre” sunt pe strada Ezra*****," spune un infirmier din stație. Are un nas ca o minge și mustață. Mă doare pieptul. Eu fug din cartierul Șaaraiim cu toate puterile. Eu sunt cel ma rapid din strada mea, și în Rehovot este numai o ambulanță. De aceea mă trimit ca să cer ajutor. „Poate mai bine să telefonezi?”propune alt infirmier celui cu mustață. „Numărul lor e 222.”

Mi se pare că ei nu prea vor să ajute. „Tatăl meu e îngropat!”le spun printre șuieratul ce îmi iese din gât. Nu sunt sigur că m-au auzit. „Măi copile, dacă tatăl tău nu mai răsuflă și a fost îngropat, ce e așa urgent?” cineva dintre ei încearcă să râdă. Dar mustăciosul mă înțelege.

Ei intră în mașină și pleacă. Pe mine mă uită afară. Eu fug după ambulanță. Sirena ei îmi asurzește urechile. Ambulanța se oprește lângă o gropă adâncă. „Asta e o dărâmare, o groapă.” Eu aud o voce strigând. Știu că tatăl meu e înăuntru, că el e cel care a scos pământul afară. Acum pământul alunecă la locul său. Eu mă împing printre oameni ca să arunc o privire. Văd numai pământ.

Tata și Motek****** lucrează la săpături. Ei sapă gropi absorbante. Ei sapă groapi adânci, construiesc cuști rotunde și le împing adânc-adânc în groapă și le astupă cu beton. Lasă numai o gaură pentru curățire.

Cu cât groapa e mai adâncă, ei devin mai mici, până când ei sunt ca doi cățeluși în cușca lor, acolo jos. Ei privesc în jos și văd cum pământul se scurge din cer.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Motek se sperie și se apleacă. Tata rămâne drept, ca să oprească pământul. Pământul curge și îi acoperă repede cu totul. Oamenii încep să sape. Toți cei din împrejur sapă. Sirena ambulanței sună. Răsuflul meu se potolește în jurul inimi. Acum sap și eu ca un nebun. Dar ei mă împing la o parte, că eu sap cu mâinile și cu unghiile și asta nu ajută deloc. Încet-încet se descoperă fața tatălui meu. Firimituri de țărână se mișcă prin părul lui din nas și pe mustață. El nu deschide gura și nu se mișcă.

Oamenii sapă până la talia lui și îi eliberează mâinile. El mișcă o mână și o ridică în sus ca pe un steag.

Fața lui rămâne înghețată. Acum se descoperă cuștile la marginea gropii și betonul care le înconjoară. Ei ajung până la genunchii sculpturii care era odată tatăl meu și eu văd spatele lui Motek. Dintr-o dată toți din jurul meu strigă. Ei sapă mai repede și mai repede. Ei strigă, „Motek! Motek! ” dar asta nu seamănă cu sunetulul voci mamei mele când mă cheama pe mine Motek. Oamenii lângă mine bat pământul sau își bat capul lor. Motek e rupt în două, corpul său e îndoit în două. Oameni spun că nu trăiește. Cu toate că corpul tatălui meu e descoperit, nu se vede dacă el e în viață.

Dar când săpători ajung la glezne, el își îndoaie genunchiul piciorului stâng și își trage pantalonii largi de culoarea kaki și bocancii grei cu șireturi brune.

După aceea toți îl trag afară și atunci se eliberează și piciorul drept. Eu încerc să privesc printre oameni, fiind sigur că el nu trăiește, chiar și când îl trag în gura ambulanței. El nu e de acord. El îi scutură la fel ca pe mânecile și cămașa de fărimiturile solului. El spune „pe Motek nu îl mai pot ajuta, mă duc să îl iau pe Avram acasă.” Avram sunt eu, băiatul lui. Cu toate că mă ține de mână și merge cu mine, eu nu cred ochilor că el e viu.

Noaptea mă trezesc de câteva ori și plâng. Eu strig, „tată, tată.” Eu vreau să îmi arate sufletul vieți sale. La începutul nopți văd că fața lui e acoperită cu ziar. În întuneric, târziu e o sculptură de beton. * Patul meu are arcuri de fier. Și cadrul lui e de fier.

Paturile tuturor sunt făcute din fier. Astea sunt paturi pe toata viața, așa ne spunea Amrani. Salteaua mea era umplută cu paie. Corpul se înfundă în centrul saltelei și așa patul meu devenea cuib. Eu eram un pui mic și galben, așa spunea mama totdeauna. Și vocea mea era ca de o păsărică. În cartier copiii mă chemă Țif. Râd de mine din cauza voci mele. Dacă noaptea ciripesc, trag pătura până la nas și ascund ciripiturile ca să nu iasă afară. Eu mă ascund de arabii care intră în casă și măcelăresc familia întreagă. Noaptea asta nu reușesc să adorm, că dacă vor veni, tata nu se va scula. El e culcat ca Motek, numai ca Motek e culcat sub pământ și el pe pământ. „Tată, tată, eu vreau pe tata.”

161

TRADUCERI

„Șșșșș… Șșșșș… șrai nișt.” Nu striga, spune în idiș.

Asta e vocea mamei. Toți dormim în aceeași cameră – tata, mama și eu. Mama e bolnavă. De mulți ani e bolnavă. De când o cunosc e bolnavă. Doctorul spune că inima ei se zbate înăuntrul corpului. Poate vrea să iasă.

Inima mamei e o pasăre încuiată în cușcă.

Toți scârțiim arcurile paturilor de fier când ne întoarcem de pe o parte pe alta. Ne învârtim în somn.

Liniște. Tăcere. Eu mă învârt mai mult ca ei. Eu mă învârt ca un titirez. Cearșaful alb se smulge și se înfășoară în jurul meu ca un pansament. Puiul meu e rănit noaptea și nicio jucărie nu-l va ajuta. _______________

cuvântul Hagar înseamnă și „cel ce a locuit”. Așa că acest copil, care povestește și nu cunoaște Biblia, crede celălalt înțeles al cuvintului. **rabin, haham și poet (1619-1686?) foarte cunoscut și apreciat în Yemen, ale cărui cântece se cântă și azi la festivități și în sinagogi. ***oraș al cărui nume înseamnă „intrarea speranței”, intratere ca într-o grotă. **** Numele străzi Menuha veNahala înseamnă „odihna și partea de pământ” adică odihna de după moarte, după urcarea la cer. ***** Ezra, numele unui profet, dar și numele străzii, înseamnă „ajutor”. aceste nume sunt obișnuite în multe cartiere. ****** pronume, (probabil din numele Motke), dar înseamnă „dragul meu, dulceața mea”.

*Hagar e numele servitoarei Sarei și devenită amanta lui Avraham, căruia i-a născut pe Ishmael (în Biblie). Dar

Părintele Stareţ Ioachim Pârvulescu explicând cum au fost găsite Sfintele moaşte ale Cuviosului Irodion, supranumit Luceafărul de la Lainici

162

Părintele Stareţ Ioachim Pârvulescu continuând expunerea istoricului Mânăstirii de la Lainici, şi Dumitru Velea

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

TRADUCERI

Nigel KENT

VERSURI Cuib gol L-am găsit sub cireș: un cuib uimitor, abandonat de rezidenìi zurbagii care-l părăsiseră cu două săptămâni înainte, scriind rămas bun în script cursiv peste-un spălăcit, cer de catifea.

Mișcat, fără-ndoială, de furtuna din noaptea trecută, care împrăștiase frunzele ce-au mai rămas.

Cu degete tremurânde îl duc în casă, și-l pun lângă grămada ei de scrisori: să-i arăt și să-i povestesc când se va întoarce acasă la sfârșitul trimestrului... ...care pare a fi atât de departe sentimente pe care le-am încuiat într-o ladă la păstrare pungi purtătoare de jucării drăgălașe și cărìi vechi școlare încordează balamalele.

O văd încă, în picioare pe treptele căminului, în profil, cum îmi face cu mâna, și ultima dată când mi-a șoptit „Pa” evaporându-se apoi prin geamul aburit și-mi amintesc cum, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

în drumul spre casă, m-am rătăcit.

Pedalând Pedalez, ca și cum aș fi urmărit, aplecat pe ghidon ca să accelerez ritmul. Încă o accelerare ca să încetinesc cursul timpului. Încă o accelerare ca să trezesc coapsa și gamba slăbite. Încă o accelerare ca să frânez zilele. Încă o accelerare ca să simt tăciunii care-mi ard obrajii palizi. Încă o accelerare ca să opresc secundele ceasului. Încă o accelerare ca să părăsesc discuìia despre teste și tratamente de la priveghiul meu.

Până când trebuie să mă dau jos de pe bicicletă, pământiu ca cenușa, cronometrul îmi spune că timpul meu s-a sfârșit.

Blestemat Pe coridor el nu va depăși băieìii bătăuși de la locuințele sociale: 163

TRADUCERI

care-l vor pulveriza cu abuz și deși se va freca și se va tot freca, petele vor rămâne pe totdeauna, marcându-l tocilarul, ciudatul, care se ascunde în cel mai întunecat colì din curtea școlii, care tremură împreună cu ceilalți tensionați și timizi, cu spatele spre gard, invizibili profesorilor de serviciu, care-și protejează ceaiul aburind de rachetele din hârtie direcționate greșit, în așteptarea lecìiilor ca să-nceapă din nou unde el va naviga neutru prin temele date: elevul cu abitități accelerate

care nu lenevește vreodată, în clasa în care toți celelalți trebuie împinți.

Băiatul care are răspunsul înainte de întrebare.

Băiatul care știe că are talentat dar care se crede a fi blestemat.

Nigel Kent a publicat poeziile De-pict în revista South Magazine (nr. 54), Colour-blind în Lost Things (Emma Attic Press, 2015), Casting-off în Poems to Keep (Dempsey and Windle, 2017), Bugged în Openings 34 (Open University Poets, 2017), Open Doors în Small Acts of Kindness (Nottingham Peacebuilders, 2017), Dampîn Anger edition (Paper Swan Press’s Pocket Poetry series, 2018). În prezent lucrează cu compozitorul, Gilbert Biberian la un libret pentru o operă.

Traducere și prezentare: Mariana ZAVATI GARDNER

În pridvorul Mânăstirii Izvorul Tămăduirii

164

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Gela ENEA

POEZII PENTRU CEI MICI Jocul

Te presează-ntr-un ierbar, Fără har!

Toți copiii avem o mamă, Toți visăm la jucării, Îl așteptăm toți pe Moșu’, Doar de-asta suntem copii.

Ne distrează fesul roșu Și mustața lui de vată, Însă orișice ne-ar spune, Toți așteptăm ciocolată; Eu aș vrea o Clopoțică, Frățiorul vrea roboți, Se umple casa de larmă, E un carusel pe roti; Și se bucură de joacă, Fiecare-n felul său, Cum ar putea să nu-i placă Jocul, chiar lui Dumnezeu?!

Că de-acolo, din văzduhuri, Domnul pe toți ne veghează Cu oștirile-i de duhuri; Uneori însuși coboară, Însoțit de îngerei, Ne învață alte jocuri, Cum să n-ascultăm de ei?

Abia după ce se-nalță, Cei ce suntem pe pământ, Înțelegem că în viață Ne-am jucat de-a Jocul Sfânt!

Într-un loc ce nu-i al tău, Libertate n-o să ai!

Ca să te consideri zeu, Fie floare, fie om, Să ai propria grădină Și botezul Primei raze de lumină!

Raiul

__________ N.B. Peyote - denumirea unei specii de cactuși.

Într-o zi, printre zăbrele, Trei flori din fereastra mea, Furioase și rebele, Fiecare se credea Cea mai cea!

Plină de parfum, zambila, În culorile-i de bal, Tot spunea că e Regina; Șatirata orhidee, Auzind ce crede ea, La asemenea idee, Îi răspunse cam așa: Doar trei zile într-un an Ai culoare și miros, După care...ce folos?!

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Fetelor învolte, crețe, Eu sunt cactus de Sahara, Se-nțepă un Peyote, Înfloresc atât de rar, Dar din dar! Între timp, de prin răzoare, Începură coruri multe De lalele, de narcise și pansele: Vai de voi, stați la fereastră, În ghiveci, printre zăbrele!

Vă credeți cele mai cele!

V-a iubit pe voi vreo rază, V-a îmbrățișat vreo ploaie? Îngâmfate prizoniere, Viața voastră e captivă în ghiveci, Veci de veci!

Parada modei Astăzi e parada modei pentru lumea păsărească, S-a gândit cum să imite defilarea omenească; Proba mersului pe scenă, ca și proba de talent.

S-au înscris, cu mic cu mare, la acest eveniment!

Prima care iese-n față este cioara neagră-n pene, S-a trezit de dimineață ca să nu aibă probleme; Și-a făcut baie în rouă, să pară strălucitoare, Negru-i o culoare tare pentru orice sărbătoare! Și-a ascuțit bine pliscul, a mers pe sârmă atent, Cu gând să intre în grații juriului prea exigent.

Dar urmează proba grea, exercițiul de talent.

Cioara începu să cânte do re mi do re mi, Juriul puse nota patru, publicul o huidui.

165

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

După cioară,-ncrezătoare, veni pupăza moțată, Roșcovană și nurlie, începu să cânte-ndată: Pu, pu, pu!

Doar că juriul, agasat, îi răspunse pe loc: Nu! Scena nu rămase goală, era lungă lista deci, Apărură doi canari, jumuliți și cam zevzeci: Unul galben, supărat că-i picau penele-n roi, Altul cam pestriț, săracul, semăna c-un pițigoi.

Este drept, știau să cânte, repetaseră-n surdină, Dar când începu duetul, îți venea să plângi de milă!

Plictisit că nu apare premiantul așteptat, Juriul își făcu de lucru, răsfoind un almanah...

166

Ce se-aude? Ce se-aude? Triluri de privighetoare!

Amuți pădurea toată, brusc cuprinsă de mirare!

Nu-i privea nimeni penajul, asculta cântecul sfânt, Împletit din note grave ori din sonuri mai acute; Păsările, fermecate, scuturau din pene, mute!

Dumnezeu pusese cerul, îngerii și chiar pe sine, În concertul care ,iată, bucura pe orișicine, Căci în lumea păsărească întâi cântecul contează, Ca și-n lumea omenească, talentul se premiază.

Am participat chiar eu, credeți-mă pe cuvânt, Arta face viața sacră și în cer, și pe pământ.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana PODARU

ARIPILE PAJUREI Cândva, mai demult, se spunea că în inima pădurii trăia o pasăre înspăimântătoare ce se hrănea cu copiii furați din sat. Pasărea nu putea fi văzută decât după ora șase când apunea soarele, atunci ea se întorcea la cuibul ei cu prada ce o împărțea cu puii abia clociți. Copiii auziseră legenda pajurei de la tatăl lor, dar neascultând de sfaturile lui, ei se afundă în pădure. Will cântă o melodie lovind cu bățul frunzele mari de brustur ce-i apar în cale. Emilly țopăie într-un picior de la o scorbură la alta spre disperarea iepurilor ce aleargă speriați părăsindu-și locuințele modeste.

- S-a înnoptat zice Will, ar trebui să ne întoarcem, mama o să se supere.

- Nu!... vreau să văd pajura, mama zicea că se întoarce la cuib la apus... zise Emilly afundându-se tot mai mult în pădure.

Luna le lumina cărarea încercând să-i ferească de micile obstacole apărute în cărarea îngustă, brazii șușoteau îngroziți de curajul copiilor de a se avânta în pădure tot mai mult.

- Cheamă vântul!... spuse brăduțul de pe colină către fagul bătrân, poate se vor întoarce de frică.

- Vântule, vântule, nu mai hoinării prin crânguri, vino când avem nevoie de tine, sperie acești copii și făi să se întoarcă la casele lor!... strigă stejarul către vânt.

Vântul apare din senin și foșnește zgomotos frunzele pomilor din jurul copiilor mai apoi lovind cu putere o creangă uscată pe care o aduce în calea lor.

- E un semn rău, hai să ne întoarcem acasă... zise Will cu teamă.

- Fricosule, fricosule!... răspunde râzând Emilly, ascunzându-se după fagul bătrân.

Will ocolește ramura uscată și încearcă să o găsească pe sora lui ce se afundă tot mai mult în inima pădurii, ascunzându-se după copaci, răzând zgomotos.

- Cheamă ploaia!... zise brăduțul către stejar.

- Vino ploaie, nori veniți și copiii mi-i opriți!... strigă stejarul către cer.

Norii acoperă luna și începe să plouă cu picături mari doar în jurul copiilor și în dreptul cărării ce se tot îngustează cu cât înaintează mai mult, dar copiii se adăpostesc într-o scorbură așteptând să treacă ploaia.

- Ar trebui să ne întoarcem, astea sunt semne rele, nu-ți amintești ce spunea mama?... să nu ne apropiem de cuibul pajurei după ora șase, cred că e trecut de șase...spuse Will îngândurat.

- Fricosule, fricosule!... nu ești curajos ca tata, vreau să fiu ca tata, vreau să văd pajura!...răspunse Emilly cu vocea pițigăiată, strâmbându-se la WIill.

Ploaia se oprește și copiii pornesc la drum urmând licuricii de pe cărare.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

- Cheamă păsările nopții!... spuse din nou brăduțul către fagul bătrân legănându-și crengile.

- Păsări, veniți, din peșteri sau grote, copiii-mi opriți!... strigă fagul către inima pădurii.

Dintr-o dată se aude un vuiet puternic și sute de lilieci, bufnițe uriașe și corbi se apropie de copii trăgândui de păr și de haine cu ciocurile. Liliecii zburau deasupra capului lor iar bufnițele cântau cântecul morții rotinduși capetele în sensul de mers al ceasului... BU-HU-HU, BU-HU-HU!... se auzea de printre crengi, apărând tot felul de ochi înspăimântători. Corbii-și desfăceau aripile scuturând puternic din ele către copii. Will își acoperă trupul cu mantaua și se așează la pământ în timp ce Emilly caută să alunge păsările cu un băț.

Păsările pleacă și se așterne o liniște apăsătoare.

- Will, au plecat, ieși de sub manta fricosule, au vrut să ne sperie!... hai să mergem că mai e puțin, uite că se întunecă tot mai tare și a răsărit iar luna și stelele...spuse Emilly.

Will se ridică, își scutură mantaua și o așează pe umeri, apoi o urmează pe Emilly ce încearcă să ocolească un bolovan uriaș apărut misterios în cărare.

- O să dăm de belea, mama o să ne pedepsească, mai bine ne întoarcem, inventăm noi ceva să-i treacă supărarea... spuse Will atent la crengile uscate ce-i trosneau sub picioare.

De această dată Emilly tace ignorându-i spusele afundându-se tot mai mult în pădure.

- Cheamă vietățile pădurii!... e ultima încercare săi oprim, spuse pentru ultima dată brăduțul îngrijorat.

- Șerpi și lupi vă arătați, pe copii mi-i speriați, drumul să mi-l înfundați!... strigă stejarul îngrijorat.

Dintr-o dată frunzele încep să foșnească și șerpi uriași apar în jurul copiilor legănându-și trupurile și fluturându-și limbile sâsâind asupra lor...SÂSSS, SÂSSS!... din inima pădurii lupii încep a urla alegând cu viteză către copiii neascultători. Se opresc în fața lor doi lupi tineri zbârlindu-și părul înspăimântător și arătându-și colții mârâind...MÂRRR, MÂRRR!... poate, poate se vor speria și-și vor abandona aventura.

Will o ia la fugă în sens invers întoarcerii acasă, tot spre inima pădurii iar Emilly îl urmează. Tot fugind speriați la un moment dat constată că lupii au dispărut iar șerpii s-au retras în vizuinile lor.

- A fost doar o închipuire de-a noastră, cred că mam speriat și eu puțin, hai să intrăm în grota asta să ne odihnim, am o prăjitură furată de la bunica Marta de pe masă, o împărțim!... zise Emilly către Will căutânduse în buzunare.

Copiii se îndreaptă către grotă și se așează pe un pat de frunze. Emilly desface șervețelul și Will rupe 167

LĂSAȚI COPII SĂ VINĂ LA MINE!

jumătate din prăjitură înfulecând cu poftă.

- Hai să înnoptăm aici, nu e așa frig și dimineață ne vom putea întoarce acasă!... spuse Will către Emilly.

- Fricosule, fricosule! se strâmbă Emilly la el ridicându-și ambele mâini cu degetele răsfirate pentru al speria pe Will... Eu merg să văd pajura, tu te poți întoarce!... și se rădică de pe patul de frunze îndreptânduse spre ieșire.

- Stai, unde pleci?... mă lași singur aici?... vin cu tine, mi-a zis mama să nu te las o clipă singură!... strigă Will în urma ei ridicându-se să o ajungă din urmă.

Copiii se iau de mână și abandonează grota căutând altă cărare ce duce-n inima pădurii afundându-se tot mai adânc în poienile întunecate. Dintr-o dată totul se întunecă în jurul lor, nu se mai vede cărarea, nici pomii, nici pietrele și se face o tăcere de nedescris, copiii înaintează prin ceața deasă ce coborâse peste ei.

Will aude un zgomot puternic și țipetele disperate ale surorii ei care se prăvale în prăpastia ce s-a deschis sub picioare. Zgomotul dispare și doar ecoul mai răspunde făcându-l să se cutremure.

- Emilly, unde ești?... Nu te mai văd... șoptește cu vocea gâtuită de spaimă... Nu te mai juca cu mine, recunosc că sunt un fricos, dar nu te mai ascunde!... Face un pas înapoi, apoi strigă cu mâna la gură făcând din palmă paravan pentru a-și înteții strigătul disperat.

- Emillyyy, Emillyyy!... strigă băiețelul în toate părțile ascuțindu-și urechile pentru a primi un răspuns.

Emilly alunecă tot mai mult în prăpastie lovinduse de crengile uscate și de stânci țipând. La un moment dat se oprește pe ceva moale, un pat de pene așezate pe niște crengi iar lângă ea patru ciocuri imense deschise către cer, așa guri mari nu mai văzuse niciodată, puteai să le vezi pântecele puilor la cât de larg erau deschise ciocurile în așteptarea hranei. Erau puii pajurei ce-ți așteptau mama cu hrana. Dintr-o dată și-a amintit spusele mamei...,, pajura se hrănește cu copiii neascultători'', Teama i se înfiripă în suflet și se gândește cum să facă să se ascundă de pajura ce urma să o înghită. Will face și el un pas înainte și alunecă în prăpastie lovindu-se cu capul de o stâncă. Cade lângă sora lui ca un bolovan fără să scoată un sunet.

- Will, Will!... Scoală-te! suntem în cuibul pajurei, uite puii, sunt uriași, mai sunt și ouă neclocite, hai să ne ascundem, vine pajura... și-l trage pe Will sub aripa unuia dintre pui pândind cu ochii mari când vine pajura. Will doarme cu o rană la cap ce-i sângerează.

Emilly încearcă să-l trezească, dar Will nu răspunde, observă săngele de pe mâinile ei și-l pipăie pe Will în dreptul rănii de la cap. Se sperie, se gândește că puii vor simții mirosul de sânge și vor atenționa pajura de prezența lor, sau poate chiar pajura va simții gustul fraged de copil pe limba ei după ce-i va mânca. Simte găinațul păsărilor uriașe, bagă mâinile în găinaț și-l mânjește pe Will din cap până-n picioare strâmbând din nas. Apoi se uită la ciocurile deschise ale puilor și se freacă speriată pe trup cu găinaț gândindu-se că astfel o să scape de moarte. Luna se acoperă cu o pată uriașă în forma a două aripi deschise, era pajura, un țipăt ca 168

un pumnal taie liniștea nopții în mii de bucăți, apoi alt țipăt vestește reîntoarcerea mamei la puii ei. Emilly îl scutură pe Will și-l trage tot mai mult sub aripa puiului de pajură.

- Scoală-te!... Scoală-te!... Vine pajura, vine pajura!... o să ne înghită cum spunea mama.

- Mi-e somn, lasă-mă-n pace cu prostiile tale!...șoptește Will și se ghemuiește sub aripa protectoare crezând că-i acasă în pătucul lui călduros.

Pajura scoate un țipăt asurzitor și planează peste cuib în cercuri ținând în gheare un iepure. Apoi cu aripile desfăcute peste cuib și păsări așează iepurele în cuib și ciupește cu putere din carnea fragedă împărțind bucată cu bucată puilor ce înghițeau carnea ce încă se zbătea în gâtlejul lor hămesit. Will se trezește și o întreabă pe Emilly: - Unde suntem?... ce-i cu zgomotul ăsta, parcă suntem în gâtlejul unui uriaș.

- Ssst...suntem în cuibul pajurei, sub aripa unui pui, taci că ne mănâncă și pe noi!... spuse fetița cu ochii aproape ieșiți din orbite de frică ținând un deget în dreptul buzelor... Trebuie să stăm aici până pleacă pajura, asta dacă nu ne simte și nu ne mănâncă și pe noi.

- Ce miroase așa?... cu ce te-ai uns?

- Taci că te-am uns cu găinaț de pajură să nu ne simtă, nu mai face zgomot... taci odată!...

Will se strânge ghem și se lipește de trupul puiului de pajură încercând să tragă penele peste trupul lui speriat.

Pajura se așează peste pui mulțumită și adoarme strângându-și puii și ouăle sub ea. Copiii stau ghemuiți sub aripa puiului de pajură încercând să nu facă zgomot. Will își ține respirația de frică. Emilly îi face semne să respire că se sufocă scoțând capul de sub BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

aripă, începe să plouă torențial, pajura mamă își desface aripile protectoare acoperind întreg cuibul, puii dorm îndestulați. Emilly încearcă să se cațăre pe marginea cuibului, dar nu reușește să treacă de penele dese ale pajurei să găsească un mijloc de evadare. Erau captivi sub aripile mamei pajure. S-a strecurat înapoi sub aripa puiului de pajură, Will adormise cuprins de căldura trupului puiului de pajură. Emilly se așează lângă el și închide ochii ascultând bătăile de inimi încercând să le diferențieze. Numără în gând cuprinsă de un sentiment de vinovăție. O lacrimă-i pornește de sub pleoapă trasând o dâră pe obraz... Of, de o ascultam pe mama... e vina mea, e vina mea!... își spune în gând, repetând aceeași frază până adoarme. Dimineața pajura începe să curețe cuibul cu ciocul și cu ghearele, aruncând găinațul uscat cu ciocul peste marginile cuibului, apoi își întinde aripile ridicându-se peste cuib încercând să mute puii dintr-o parte în alta. Ghearele trec pe lângă pieptul lui Will, acesta amuțind de frică, Emilly se agață de aripa puiului ținândul pe Will de mână. Pasărea se ridică cu puiul în gheare și cu copiii atârnând de o aripă, apoi așează puiul cu grijă pe locul curat.

Mută cu ciocul și ouăle rămase neclocite și se face nevăzută zburând spre înaltul cerului. Emilly sare într-un picior de bucurie și încearcă să caute o ieșire din cuib, dar cuibul era bine căptușit cu crenguțe uscate, paie și pământ. Will se urcă în spinarea ei și se uită peste cuib cu mâna streașină la ochi să vadă cât mai departe, apoi privește în jos și se întoarce către Emilly spunând: - Nu avem nici o șansă să coborâm, cuibul este pe o stâncă abruptă, nu avem nici o funie, suntem captivi în cuibul pajurei.

- O să ne mănânce, sau ne dă hrană la pui, trebuie să găsim o soluție!... răspunde Emilly îngrijorată.

Dintr-o dată se aude un țipăt straniu, nu era al pajurei mamă, peste cuib se rotește o umbră, copiii ridică capul și văd cum un vultur dă târcoale cuibului apropiinduse tot mai mult. Emilly scoate un băț din marginea cuibului pregătită să lupte pentru viața puilor de pajură.

Will caută și el să scoată o ramură uscată. Vulturul se apropie cu aripile deschise și cu ciocul desfăcut gata să înșface unul dintre pui, Emilly lovește cu putere capul vulturului, pasărea scoate un țipăt și se ridică din nou în aer survolând cuibul, puii speriați țipă făcând un zgomot infernal. Bill pregătește și el ramura ascuțită și încearcă să țintească ochiul vulturului, dar ramura nu nimerește ținta. Emilly se ridică pe vârful degetelor de la picioare și lovește iar cu bățul capul vulturului careși scutură capul și lovește cu aripile aerul din jur apoi se ridică și zboară tot mai sus abandonându-și prada.

Copiii răsuflă ușurați și se așează lângă un ou.

- Dacă se întoarce?... o să înhațe un pui și poate și pe noi odată cu el...spuse Emilly.

- Îl omor, îi bag un băț în ochi...vai, se întoarce pajura, uite și vulturul, auzi țipătul ei?... e prin apropiere, uite-o că vine!...strigă Will încremenit.

Pajura plonjează în cercuri deasupra cuibului apoi

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

aterizează cu aripile desfăcute în cuib. Copiii stau ascunși după un ou. Puii zbiară cu ciocurile desfăcute.

Pajura-și desface din nou aripile și-și ia zborul survolând cuibul, vulturul se apropie iar de cuib, pajura se apropie de vultur și începe lupta corp la corp. Copiii privesc cu cele două păsări se lovesc cu aripile violent.

Păsările se despart și se apropie iar lovindu-se cu ghearele, apoi sfâșiindu-se cu ciocurile încearcă să-și țină echilibrul în aer cu aripile desfăcute. Vulturul abandonează lupta și zboară înapoi spre crestele muntelui. Pajura se întoarce la cuib însângerată. Copiii privesc încremeniți pajura cum încearcă să-și mângâie puii cu aripile, ochii ei mari jucau în lacrimi, o lacrimă cade pe fruntea lui Will și-i spală fața, găinațul se prelinge pe obraji și pajura-l vede. Dintr-o dată-și desface iar aripile și încearcă să-l prindă pe Will în gheare, dar puiul de pasăre-și întinde aripile și-l acoperă pe Will protejându-l. Emilly se strecoară și ea sub aripile puiului de pajură. Între timp unul dintre ouă începe să crape, Mama Pajură privește cum un cioc străpunge coaja de ou, apoi se zăresc doi ochi mari negrii, coaja de ou rămâne fermă și nu se dă de tot crăpată așa că pajura încearcă să decojească puiul scoțându-l la lumină. Emilly iese de sub aripa celuilalt pui și începe să rupă din coajă ajutând la clocirea noului pui, Bill prinde curaj și trage și el de o bucată de coajă. Puiul scoate o aripă, apoi încă una și coaja cedează. Lichidul se revarsă pe copii și-i spală de găinaț, dar ei fiind preocupați de clocirea puiului nu observă că sunt în pericol de a fi văzuți. Puiul golaș și ud încearcă să iasă din coaja rămasă, dar nu reușește, Emilly îl trage cu putere din coajă, puiul se desprinde de coajă și cade peste Emilly. Will râde, pajura începe să dea din aripi să-și usuce puiul, bucuria din ochii ei era vizibilă apoi mângâie copiii cu aripile și zboară din cuib plecând după hrană.

Copiii prind curaj și nu se mai mânjesc cu găinaț, dar soarele-i dogorește și cad aproape leșinați lângă pui. Nu mai mâncaseră de două zile și nici apă nu aveau. Între timp părinții au dat zvon în sat și toți sătenii au început să răscolească pădurea în lung și-n lat căutând urmele copiilor. Mama-și striga disperată copiii. Pajura se întoarce cu un alt iepure și-l împarte puilor apoi ridică copiii pe aripile ei și zboară spre sat.

Aude strigătul mamei și se apropie de ea punându-i copiii la picioare. Încearcă să facă cale-ntoarsă, dar tatăl copiilor îndreaptă pușca spre ea. Emilly strigă disperată așezăndu-se în fața pajurei: - Tată nu, nu o împușca!... ne-a salvat viața, nu e adevărată legenda, ea nu mănâncă copii. Will se ghemuiește la pieptul mamei plângând.

Tatăl coboară pușca de la ochi, eliberează cocoșul și dă drumul păsării să zboare luându-și fetița în brațe.

Pajura zboară spre cuib privită de familia reunită. Sătenii află pățania copiilor și abandonează ideea de a vâna pajura. Pasărea devine protectoarea satului iar satul primește numele PAJURA.

169

MEMORII

Vasile IONIȚĂ

„M-AM NĂSCUT ÎNTR-UN BORDEI…” Imaginile TV ne-au înfățișat un spectacol inedit al unor elevi care s-au prezentat în fața școlilor unde urmau să-și susțină examenele de bacalaureat, coborând țanțoși din mașini de diverse firme și modele. Mi-am reprimat simțământul de dezgust și am evitat să mă exprim față de cineva punând atitudinea mea pe seama celui care a intrat în al 17-lea lustru de viață, fără a fi ilustru într-un anumit fel, dovedindu-mă în multe ocazii retrograd, asemănându-mă eu însumi cu personajul lui Alecsandri, Sandu Napoilă. Dar după ceea ce mi-a arătat televizorul a fost și faptul că am încercat un sentiment de nostalgie, văzându-mă copil, puberul aflat în fața adolescenței, încât mi-am zis să revin asupra titlului acestor însemnări cu iz memorialistic și să mi le intitulez cu altă expresie reținută din cine știe ce lectură, adică să zic: „Am trecut prin copilărie ca printr-o casă pustie”.

Casa părintească în care Mama Zoița m-a adus pe lume nu era chiar un bordei, ci o casă, făcută, după cum spunea adesea Tata Costache, „cu spatele”. În sinea mea nu eram de acord cu acest detaliu corporal, să fi vrut să zică „cu mâinile”, căci moșneagul de azi apreciază frumusețea semenilor săi după cea a mâinilor și a ochilor. Cercetați un dicționar de expresii (cum e cel semnat de Gabriela Duda, Aglaia Gugui și Marie Jeanne Wojcichki, apărut în colecția Editurii Albatros, București, 1985 s.v. mână și, respectiv ochi) și vă veți convinge de aprecierile mele: eu doar le număr: 63 de expresii și locuțiuni pe baza substantivului mână și 82 dezvoltate de-a lungul anilor pe baza cuvântului ochi, cu funcția sa verbală: „privi, privire”. Îmi amintesc căi scriam nepotului meu, stabilit ca medic într-un oraș din Westfalia, să slujească cu cinste Vaterlandul pentru care a optat să-și exercite profesia, dar să nu uite niciodată Heimatul, căci limba germană are două cuvinte pentru ceea ce numim noi Patrie. L-am lăsat pe el, prefăcându-mă a nu avea cunoștință că Heimat s-a dezvoltat din Heim cu sensul de „casă, cămin”, de aceea Heimat se deosebește semantic de Vaterland, căci primul însemnă „țară natală, loc natal”.

Dar mă întorc acasă, și revin asupra casei în care am deschis pentru prima dată ochii. Aceasta avea două odăi despărțite de o tindă, în care pășeai de pe prispa aflată întru întâmpinare (prispă: „terasă îngustă înălțată de-a lungul peretelui din față (…) în casele țărănești…, presupus a fi un cuvânt slav prisupa…”. Las în suspensie chestiunile etimologice, plăcându-mi să 170

cred că-l voi incita pe vreun confrate bântuit de demonul etimologiilor, care va recurge la mijloace superioare DEX-ului de care dispun, cărțile mele fiind măritate la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa, unde „veghează în lanțul Cărților” slujbașii de aici.

Toți câți ne aflam, părinți, o bunică și patru copii, locuiam în odaia din dreapta cu ochiul unicei ferestre spre uliță. Ne odihneam oasele pe două laviți și pe cuptorul din spatele vetrei pe care se gătea mâncarea. De aici, de pe „cuptor” – cum se pronunța în Poiana mea natală –priveam peretele opus unde se găsea calendarul pe care citeam în fiecare seară cele scrise cu litere de aproape o șchioapă… Nu știți ce-i șchioapa? Nu mă refer la infirmitate, ci la o măsură cât distanța dintre două degete. Așadar, țin minte calendarul unde scria cum spusei: „Anul mântuirii 1938”. Așadar, pot spune că deslușeam slova la șase ani. Adaug că lectura mea nu se mărginea la calendarul din perete, ci citisem aproape tot abecedarul surorii mele mai mari. Și-mi plăcea, mai ales că bunica nu avea chef de povești. Mai dormeam și cu ea pe o „laiță” (așa se spunea în graiul moldovenilor, nu laviță. O uram… de altfel, nu-mi era bunică, ci străbunică, ea crescându-l pe tătâne-meu. Nu a vrut să stea cu niciunul dintre copii, frați de-ai tatălui meu, a venit „cu două oițe și trei găinuțe” cum îi plăcea să spună. Uitam că venise și cu o potaie de câine rău, mai bine zis, înrăit de ținutul în lanț și de nemâncat cu zilele. Era bătrân, dacă am în vedere că datorită lui am văzut Iașul când aveam câteva luni și că tot atunci a scris despre mine un ziarist. Și ce ziarist ! Brunea Fox. Autor celebru de reportaje, despre care am aflat când eram mare, cu armata făcută, din celebra revistă a lui Adrian Păunescu, „Flacăra”. Dacă mai aveți „puțintică” răbdare, vă voi lămuri lucrurile. Nu aveam un an, când lăsat nu departe de cotețul câinelui Babei, mam apropiat de-a bușilea, javra m-a mușcat de mână crezând că am ceva de mâncare în mâna strânsă. Norocul meu cel mare a fost că s-a repezit Baba la el. Cel care i-a alarmat pe toți a fost un frate de-al mamei Zoița (poate izbutesc să vă lămuresc și de ce precizez mereu: mama Zoița (și nu zic „Mama Aglaia”, căci aceasta șia luat lumea în cap alături de Tatăl meu și copiii acestuia). Fratele ei a alarmat pe veterinarul de la Dolhasca de care ținea Poiana natală că javra era turbată, iar veterinarul, bucuros că are și el un caz, a făcut cele cuvenite ca mama Zoița, care avea permis CFR, de călătorie BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

MEMORII

gratuită, să ia drumul Iașului, căci numai acolo se găsea o locație spitalicească care făcea injecții antirabice.

Așa a ajuns în trenul de Pașcani – Iași, cu mine în brațe și a intrat în vorbă cu cei din vagon. Aceștia când au aflat că eu sunt mușcat de câine și că mergem unde mergeam, câțiva dintre ei s-au mutat în alt vagon. Momentul apoteotic al călătoriei mele la Iași îl povestea reporterul revistei lui A. Păunescu, într-un reportaj despre Brunea-Fox și se reproducea și frontispiciul ziarului (Izbânda sau Dimineața), reportaj care se intitula „Trenul fantomă”. Am recitit reportajul într-un volum publicat după 23 august (trebuia să scriu August?), oricum Brunea-Fox, cu numele adevărat Filip Brauner, „reprezenta tipul gazetarului de stânga”, cum scrie Marian Popa în Dicționarul său. Târziu, la maturitatea mea, și mai ales după moartea lui Brunea-Fox (1977), când povesteam cuiva despre prima mea călătorie la Iași, accentuând faptul că am apărut într-o gazetă înainte de a avea un an, nu puteam face nicio dovadă.

Dacă mi-ar fi cerut cineva o adeverință de la medicul veterinar, nu puteam s-o prezint, căci trecuse și el apa Stixului. Dar asta a fost și eu eram cel din trenul de Iași…

Mai bine să pomenesc isprava primei mele apariții ca autor a ceva scris, și anume a unei poezii, intitulată „Două forțe, două lumi”, de fapt o traducere dintr-un poet ucrainean obscur Maxim Bîlski, care scrisese în „Dve si Ogeniak”. Traducerea mi-a apărut în gazeta cenaclului literar buzoian. De data aceasta am martori, dovezi: Colecția gazetei buzoiene „Viața Buzăului” sau pe poetul Ion Gheorghe, pe care eu l-am adus la cenaclul Buzăului, „Alexandru Sahia”. Are și el 82 de ani împliniți; nu am auzit să fi murit... Mi-a făcut onoarea, când a fost la Reșița, să-mi fie oaspete la clasa a III-a experimentală din Reșița, unde o școlăriță, șefă de detașament al „Pionierilor”, l-a făcut „Pionier de frunte”. Eu i-am mulțumit că mi-a vizitat clasa elevilor de „elită”. Nu glumesc și nici nu mint. S-a încercat așa ceva pe vremea Preaciuruitului de la zidul Târgoviștei, dar s-a opus „Numărul Doi” și s-a desființat experimentul. I-am promis lui Ion Gheorghe că la următoarea vizită îl fac Șoim al Patriei.

Dar bordeiul din titlul amintirilor mele a existat, căci Poiana Răftivanului, așa s-a născut. Am arătat cum, în volumul meu memorialistic Aripi frânte, însă acest volum sprijinit financiar de Postul Regional de Radio Reșița, al cărui colaborator am fost 12 ani, după ce am ieșit la pensie, ca și altele, apărut în doar 150 de exemplare. Rezum: cineva a defrișat o parte din pădurea de estul Dolhascăi, a făcut o poiană, apoi a ridicat

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

un bordei, acestuia i s-au adăugat altele, și, pe linia firească a evoluției, unul mai avut sau cu mai multă glavă (minte) a ridicat o casă, nu chiar ca cea în care m-am născut eu, cu prispă, tindă etc., dar acoperită – cred – cu paie, nu cu trestie (stuf), cu șandrama în spatele ei, un fel de magazie. Fac o paranteză… Mai bine renunț și vă rog de iertare, dar DEX se găsește la casa oricărui om cu carte, cred. Acolo scrie tot, tot despre acest cuvânt turcesc, eu vă spun de ce-i spunea Iorgu Iordan, învățatul, care mi-a fost model, când m-am apucat de toponimicuri (scuzați, toponime). Acesta cineva, nu spun cine, ci doar l-am auzit pe Conu Iorgu, zicând despre acel cineva care se încurcase la bătrânețe cu alt cineva (de genul feminin): „Și uite așa s-a aprins șandramaua!”. De ce mi-oi fi amintit brusc de Ecaterina Oproiu, intelectuală de frunte, pe când eram noi, intelectualii de azi, niște mucoși. La care mănăstire s-a retras la bătrânețe?

Iar am deraiat! Nu ascund că pe lângă infarctul cardiac, am avut parte și de două infarcte cerebrale. Însă m-am liniștit când Gheorghița-doctorița a văzut că mi se lungește fața, citind diagnosticul, spunându-mi că demență nu înseamnă „nebunie”, cum credem noi „laicii”, ci „deteriorare a unor țesuturi celule, organe” ș.a. M-am liniștit, dar mi-am zis în sinea mea: „Na-țio frântă, că ți-am dres-o, dar cu rostul, funcțiile acestora ce se întâmplă”.

Mă întorc din nou la bordeiul din titlu. Determinantul, cum e trecut satul natal (Răftivanului) înseamnă cineva care „are grijă de harajamentele necesare călăritului” și s-a procopsit pentru sârguința cu care își îndeplinea îndatoririle cu care își slujea stăpânul. Că poiană, devenită Poiana, a rămas sat, neavând soarta atâtor alte denumiri de așezări umane, cum ar fi de-o pildă Oxford, care înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât „Vadul Boilor”, sau mai la vale spre sud-est, Bosfor, respectiv „Vadul Vacilor”, căci și vadurile erau puncte de atracție pentru înjghebarea unor așezări umane, că Poiana n-a reușit să dea lumii decât pe mine, asta e altă poveste. În stadiul de bordei, cei care ocupau bordeiul nu-și făceau nevoile înăuntru, ci afară, în poiană, într-un anumit loc, așa că nu vă mirați că în graiurile populare a rămas vorba a (se) poieni, „a se ușura de netrebnicile dejecții”. Cuvântul se află în fișierele Academiei și va fi cuprins la locul cuvenit în „Dicționarul tezaur al limbii române”.

Reșița, 7 octombrie 2017

171

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

L-AM ASCULTAT PE GEORGE ENESCU La începutul anului școlar 1936, pe când eram elev în clasa a II-a la Liceul Militar ȘTEFAN CEL MARE din Cernăuți, Comandantul școlii, Colonelul EUGEN DRĂGULĂNESCU a adunat Batalionul de elevi și ne-a anunìat că, pentru completarea educaìiei noastre urma să introducă ore facultative de pian, vioară și step.

S-au întocmit liste cu elevii interesați și eu m-am înscris la vioară, pentru că aveam acasă, la Bacău, o vioară, un flaut din argint și un grand piano cumpărat într-o stare mare de degradare, dar pe care tata l-a reparat cu răbdare. Surorile mele începuseră să ia lecții de pian – sora mea Elvira/ Vivi excela – iar tata obișnuia, când era bine dispus, să interpreteze la aceste instrumente melodii după ureche!

Cei mai mulìi colegi s-au înscris la orele de step. În sala de mese, liceul dispunea de un grand piano, unde aveau loc repetiìiile pentru serbările de Sfântul Crăciun, și unde corul dirijat de Profesorul de muzică ZORELLO PETROVICI, făcea ultimele pregătiri. Era un cor mare, dar eu nu participam din cauză că nu aveam voce.

Uneori, în sala de mese, ne cânta în timpul prânzului, formaìia condusă de MIRCEA BASARAB – mai târziu dânsul a devenit Dirijor la Filarmonica GEORGE ENESCU din București, iar apoi Director muzical la FILARMONICA din Istambul – la vioară, CERNUȘCA la pian și FULGEANU la tobă.

ION FULGEANU a devenit ofiìer de marină și a luptat în cel de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL pe submarinul DELFINUL, iar după ce a fost dat afară din armată – precum mai toți ofițerii de carieră după terminarea războiului – a fost contabil. Era din Bacău 172

și eram foarte buni prieteni, deși era cu doi ani mai mare ca mine.

Liceul a procurat viorile și metodele necesare după care să studiem acest instrument muzical.

La vioară a fost angajat ca profesor EUGEN STOICA, un tânăr violonist, membru la FILARMONICA din Cernăuți. Era un tip subìirel, puìin oacheș, cu părul negru și cu ochii blânzi. Era foarte manierat, avea multă răbdare cu noi, chiar și atunci când greșeam căuta să ne încurajeze. În ciuda tinereìii lui, era un foarte bun pedagog.

Am luat în primire vioara și metoda respectivă și am început lecìiile. Am deprins repede primele noìiuni și încet, încet, m-am obișnuit cu vioara. De cele mai multe ori scârțâiam jalnic, fapt care mă nemulìumea, dar profesorul m-a încurajat să am răbdare, deoarece vioara este un instrument dificil.

Ne-a invitat la un concert la FILARMONICA din Cernăuți, unde dânsul împreună cu un alt coleg din orchestră au interpretat Dublul concert de vioară și orchestră de JOHANN SEBASTIAN BACH. Au fost aplaudaìi îndelung, dânsul era deja un virtuoz. Într-o după-amiază, a venit la noi la meditaìie și ne-a luat pe toți elevii care studiam vioara – eram mai mulìi din clasa mea, mult mai avansaìi ca mine – și ne-a condus în sala unde studiam vioara. Acolo ne-a pus un disc la patefon cu muzică clasică și ne-a explicat în detaliu ce reprezenta fiecare piesă. Ne-a cerut apoi ca la orele 18.00 să fim gata echipaìi în ținuta de oraș, ca să mergem la TEATRUL NAiIONAL, la un concert extraordinar, fără a ne preciza însă numele solistului.

La ora respectivă am părăsit cazarma, am luat tramvaiul din faìa REGIMENTULUI 8 VÂNĂTORI și am ajuns în PIAiA TEATRULUI NAiIONAL, teatru asemănător celui din Bucureṣti, care a fost distrus într-un bombardament german după 23 august 1944.

Ne-am așezat pe locurile noastre. Apoi, întâmpinat de aplauze furtunoase, și-a făcut prezența pe scenă marele muzician GEORGE ENESCU. Părea un om modest, cu privirea limpede. Și-a acordat vioara și a început să concerteze. Parcă era o stană de piatră, nu mișca decât mâna cu arcușul și degetele pe coarde.

Am fost fermecat de sunetul viorii lui, era ceva dumnezeiesc.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

MEMORII

A urmat o scurtă pauză, când majoritatea publicului a mers în foaierul teatrului. Am fost impresionat de eleganța rochiilor lungi ale doamnelor. Majoritatea domnilor erau în frac sau redingotă. Vedeam pentru prima oară așa ceva. Toți se plimbau, vorbeau, făceau aprecieri la execuìia exemplară a maestrului GEORGE ENESCU. Noi eram însoìiìi de profesorul nostru, care ne-a explicat pe îndelete tema pieselor interpretate și ne-a cerut și impresiile noastre.

A urmat partea a doua a concertului, la fel de impresionantă ca și prima. Totul s-a terminat într-o apoteoză de aplauze.Ținând într-o mână vioara și arcușul, GEORGE ENESCU s-a înclinat publicului, cu cealaltă mână dusă în dreptul inimii.

Am revenit la liceu și colegii noștrii nu mai conteneau cu întrebările. În noaptea aceea,pentru prima dată de la începerea liceului militar, am visat frumos.

A doua zi la lecția de vioară, m-am prezentat profesorului cu vioara și metoda, și, cu durere în glas, lam anunìat că renunìam la studiul instrumentului, deoarece îmi dădusem seama după concertul din seara precedentă, că nu aveam aptitudini pentru vioară.

De atunci am rămas cu o admiraìie profundă pentru muzica clasică și ca student la Iaṣi, am fost abonat la concertele de la filarmonică, împreună cu MIȘU RĂDOI, un coleg de facultate, care era mare meloman. Încet, încet, am început să pricep din ce în ce mai bine tainele muzicii clasice.

La unul din concerte l-am întâlnit pe MIRCEA BASARAB, care dirija FILARMONICA din IAȘI, soliști fiind ION VOICU la vioară, în prima parte și VLADIMIR ORLOV la violoncel, în partea a doua. În pauză am mers în culise, unde i-am întâlnit pe cei trei, m-am prezentat și i-am amintit lui MIRCEA BASARAB că și eu studiasem la Liceul Militar ȘTEFAN CEL MARE din Cernăuți și i-am amintit când ne cânta cu formația lui în sala de mese. Și-a amintit și a fost încântat de această amintire și ne-a prezentat lui ION VOICU și finului său, VLADIMIR ORLOV (acest concert a reprezentat debutul lui).

Au trecut anii. Când am trecut în clasa a VI-a de liceu, am plecat la BUCȘEȘTI, la bunica mea după mamă, Bunica Maria, timp în care am făcut și o vizită de două zile la TESCANI, unde se ridica conacul soìiei lui GEORGE ENESCU, Prințesa Marie Rosetti, văduva lui Michel Cantacuzène și mama asului aviației internaționale din vremea aceea Constantin "Bâzou" Cantacuzène.

Acolo își petreceau vacanìa prietenii mei PIA, COSTEL și PETRȘ RADU, fiii Profesorului de limba română RADU de la Liceul de Băieți PRINCIPELE

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FERDINAND din Bacău. Ei locuiau la mătuṣa lor care administra conacul.

PIA era și dânsa elevă de liceu și era prietena mea cea mai bună, cu care mă întâlneam în fiecare vacanìă. Dânsa a devenit medic, COSTEL a făcut studiile militare în Germania ca și mine, dar la Infanterie, iar PETRUȘ a devenit mai târziu Directorul GRĂDINII ZOOLOGICE de la Băneasa.

Ca să nu-și facă grijă, am informat-o pe bunica de plecarea mea pe două zile la TESCANI la niște prieteni. Era o zi frumoasă de vară și am pornit dis-dedimineaìă. Am urcat dealul de la CORNET și după un drum de câìiva kilometri, am zărit aleea de plopi către conac. Am ajuns la conac și prietenii au fost surprinși pentru că nu-mi anunìasem vizita. PIA a fost emoìionată pentru că și-a dat seama că venisem mai mult să o văd pe dânsa! Am fost prezentat mătușii lor, TANTI PIA care administra conacul și care locuia într-o casă din parcul domeniului. Mi-a oferit o cameră și am stat de vorbă până ce am fost chemaìi la masă.

A doua zi am vizitat conacul care avea o verandă mare și multe camere; în salon era pianul la care cânta GEORGE ENESCU de câte ori venea la TESCANI, dar în acele zile era plecat cu Prințesa la Bucureṣti. Pe pian era și partitura după care Maestrul cântase ultima oară, iar într-o vitrină i-am văzut cele două viori, împreună cu multe partituri muzicale. Am vizitat dormitorul și biblioteca, care era foarte mare și plină de cărìi, majoritatea legate în piele. În afară de cărìi mai erau și multe papirusuri. În timpul celor două zile ale vizitei mele, am avut o mare surpriză. La conac a sosit Constantin "Bâzou" Cantacuzène, celebrul aviator, cu aparatul lui de acrobaìie BÜCHER JUNGMEISTER, pe care-l parca pe domeniu într-un hangar din scânduri. Dânsul a făcut câteva zboruri demonstrative pentru localnici. A fost extraordinar pentru mine!

Cele două zile au trecut prea repede! TANTI PIA a fost o gazdă excelentă, care ne-a povestit foarte multe despre GEORGE ENESCU, pe care îl adora.

La despărțire, am sărutat mâna TANTEI PIA și iam mulìumit pentru clipele frumoase petrecute la TESCANI, de asemenea mi-am luat rămas bun și de la prietenii mei.

Scriu aceste rânduri inspirat de Festivalul Internațional GEORGE ENESCU, pe care-l urmăresc cu interes extrem. Îmi amintește că am avut fericirea săl ascult concertând pe marele muzician GEORGE ENESCU și să-i vizitez conacul de la TESCANI. Simt aceeași mare emoìie ca și atunci.

173

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Marian BARBU

TEME ȘI REALIZĂRI ESTETICO-FILOSOFICE ÎN AFORISMELE LUI GRIGORE VIERU (I) (interpretări libere) Privesc cu uimire (era să scriu cu nesaț, dar termenul fiind în custodia lui Eminescu, cel din poezia de dragoste, mi-am reprimat pe... loc tendința) o fotografie a lui Grigore Vieru, ținându-l pe după umăr pe Vasile Tărâțeanu, doi români înstrăinați, unul în Basarabia și altul în Ucraina. Amândoi, în fond, din Bucovina de Nord Tribulațiile lor de a se întoarce în Patria-Mamă, în mod oficial, din cauza prigoanei sovietice, nu vor conteni să fie invocate niciodată pe deplin.

Bustul lui Grigore Vieru, de Ion Zderciuc, de la Cahul, dezvelit la 6 iulie 2017

Când un grup constant de scriitori desțărați de România au reușit să ajungă și la Craiova, am avut posibilitatea să-i cunosc mai bine, fără translator de limbă (rusă) și să ne împrietenim pe veci. Li s-au adăugat și alți de ai noștri – Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija. Patrulaterul, astfel constituit, am putut să fim martorii evoluțiilor intelectuale și culturale, ale fiecăruia în parte. Ba, am putut să-i distingem nu doar după scrisul lor luminos, curat românesc, ci și după unii indicatori ai fiziologiei de tip clasic. Dintre toți, la acest neprietenos artificiu critic, figura lui Grigoare Vieru mi s-a impus de la prima instanță. Adică, o frunte înălța întreg capul păstrând un terminal de păr negru, bogat, dat pe spate într-un soi de chică eminesciană. Iar ochii, ferestrele noastre întru finitudinea vieții, care reprezintă 83 la sută din procesul cunoașterii fiecărui individ din specia umană, erau în permanență luminoși. Parcă, din interiorul sinelui, o față nevăzută a personalității sale era de gardă în drămuirea constantă a luminii. De aici, porneau cuvintele și muzica lor.

Sunt destule texte cu bonificație de luat în seamă (dincolo de cele denigratoare cu bună știință. Deh, păi 174

coincidentia oppositorum, nu trebuia să funcționeze?!), așa că popasul meu de acum vizează doar ciclul de aforisme Mișcarea în infinit (950 la număr) din volumul Lucrarea în cuvânt, apărută la Fundația „Scrisul Românesc”, din Craiova, 2001, coord. colecție, Tudor Nedelcea, și cu o referențială prefață de Mihai Cimpoi.

Bănuiesc că atât Poetul, cât și istoricul literar au convenit să-și accepta efortul editorial sub pecetea filosoficului. De aceea, două motouri gardează cele două componente ale cărții: prima, Lucrarea în cuvânt. Confensiuni, are ca Moto un aforism al lui J. Ch. Hölderlin (1770-1843) („Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat, are și el dreptul să vorbească răspicat destinului”). A doua componentă – Mișcarea în infinit. Aforisme, are ca moto un aforism al lui Blaise Pascal (1623-1662), matematician, fizician, scriitor și filosof: „Omul nu e decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar e totuși o trestie cugetătoare.

Am grupat, oarecum tematic, cele aproape o mie de aforisme, găsite compact în locul citat din volum. Revin la cele câteva zeci de... teme, ca să surprind separat specificitatea fiecăreia în parte. Oscilez îndelung în stabilirea unei anumite ordini, pentru că scriitorul le-a redactat în răstimpuri inegale ca durată. Desigur că ele sunt emanația unei vârste conștientizânde despre puterea de iradiere valorică a cuvântului. Deci, am încercat să refac cercurile de vârstă ale devenirii și, implicit, ale creației (în permanență având în prim-plan... capriciile inspirației discontinue).

Așadar, aforisme despre: I – ASUMAREA INSTINCTIVĂ A VÂRSTEI - Motivații și comentarii a) În primul aforism – după numerotarea mea – cuvântul de fond, iradiant în tot procesul cunoașterii ființei umane și animale (și nu numai!) - este ochii.

Iată în întregime aforismul: Sunt ochii mării frumoși, dar mergem după apă la izvor.

Metafora revelatorie (ochii mării) produce o disjuncție între concretul vieții cotidiene care, în ciuda banalității ei, păstrează puritatea ascunsă în apa de izvor.

Fiind vorba de mare, replica, în spațiu, este de găsit prin munte. Întregul enunț are și absconsități de ordin filosofic.

Timpul, petrecut sub bătaia valurilor de mare – deci întinderea (aproape) nesfârșită a apei, rigidă și compactă BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

în structura ei lichidă – nu oferă satisfacția supremă a purității. (Modernii au venit cu un plus de completitudine și au vorbit de receptare. Postmodernii au vorbit de cultura... receptorului, în care s-ar găsi decodarea, produsă de un indicator al interesului imediat sau pur și simplu un avantaj estetic. Numai că mă grăbesc să adaug: „cumplite vremi sosiră asupra noastră”, că toate oficiile și pretențiile mele se clatină în marea neliniștită a barbarismelor și destrăbălării de cuvinte în variantă dadaistă (vezi, că blândul Grigore Vieru a fost ferit de asemenea samavolnicii). b) Pentru poet, mama a fost ca o icoană, ba era o carte. Zicea gânditorul poet: Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă.

Ca născătoare de prunci (sânge din sângele mamei, cum zicea Marele Creangă), mama veghează întruna la devenirea copilului. Poetul, în aceeași poziție de rugăciune brâncușiană, se autodefinește în termeni de perpetuare a sângelui mamei, el existând pe alt palier al vieții: Devin o estetică a sângelui și iau forma divinității lucrurile care ne-au înfiorat ființa în copilărie.

Fire sensibilă, structură de poet neoromantic, adâncit în reflecții de tot felul, Grigore Vieru auzea blagiana muzică ascunsă a lucrurilor, a vieții în general. Rescriu câteva aforisme, pentru încântătoarea lor frumusețe reieșită din adevărurile conținute: * „Întâi pâine, apoi măsline! Întâi cântecul mumei, pe urmă al lumii.” * „Femeia, chiar dacă are geniu, tot la copilul ei ține mai mult”. * „Mama n-ar trebui să moară nicicând, chiar dacă n-a avut nici o dată copii”. * „Nicio mamă nu dorește ca fiul ei să moară – fie ca trădător, fie ca erou”.

Mama rămâne fără vârstă în fața copilului său. Măreția identității ei o prețuiește și natura. Coabitarea se exprimă pe fața ei. Zice Poetul: De obicei chipul unei mame exprimă tot ce dorește Natura să ne spună în necuvintele ei.

Dispariția mamei răsucește dureros amintirile fiului, coborânde în copilărie: S-a mutat pe mormântul mamei toată iarba din abecedarul copilăriei mele.

Relația mamă-copil este indestructibilă: Chiar mama cea mai nevăzătoare are o fereastră a ei la careși așteaptă copiii.

Din când în când, poetul mai destinde atmosfera sobră a oricărui aforism (de maximă, cugetare, sentință), scriind șăgalnic: De oriunde ar veni mama, copiii cred că a fost la târg (Parcă prea sună à Ion Creangă!).

Un aforism fenomenal: Femeia se naște mamă, bărbatul se naște pur și simplu.

Aforismele antonpanești au o savoare aparte, înclinând (adesea) să dezvolte o morală sau o învățătură.

Sunt foarte multe apologuri care ar putea fi reproduse în acest sens. Rescriu câteva: * Motanul a cărunțit stând la pândă, iar peștii în apă dau fără grijă din coadă. * În orice pădure poți întâlni un om necunoscut ori un suspect, dar nu și un asemenea copac.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

* Rupi floarea ieșită prin gard – superi stăpânul, o lași – superi floarea * Răbdarea este mândria ascunsă. * A fi zilnic frumos și simplu – ce trudă. * Povața este o suferință, iar nu o meserie. * Mai degrabă înțelege dovleacul cu două frunze decât prostul cu două urechi Un aforism ... nastratinesc sadea: Mâna s-a scărpinat în cur și zice c-a stat la închisoare.

Altul, care te pune pe gânduri, fără putința de a formula vreun răspuns acătării: Știu că sunt un animal superior, dar nu știu la ce slujește Naturii superioritatea mea.

Un alt aforism recheamă Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie: „Ușor a visa, greu a gândi și cu totul greu să conduci un popor fără a auzi în adâncul inimii tale măcar un sunet din freamătul suferințelor și năzuințelor sale”. În aceeași cheie pedagogică se arată a fi și următoarea formulare: A plânge în zi de sărbătoare înseamnă ori a fi cu totul nefericit ori a trăi sărbători străine.

Un aforism de o măreție creștinească, ieșită din comun, sună așa: De sute și sute de ori omul împletește prin semnul crucii pe care și-l face, o plasă în care se căznește să prindă diavolul din el.

Tot la subcapitolul carte de învățătură (c) – nu e tautologie!, se cuvine să înregistrăm câteva aforisme explicative în consens. Iată-le: * Dacă Biblia de pe masa ta nu te îndeamnă să citești și alte cărți înseamnă că nu ai nevoie de ele.

Este un îndemn de luare-aminte - de a fi hotărât în opțiunile tale, folositoare sau nu, pentru ceea ce ți-ai propus atunci sau mai departe în viață. * În față la război și mai în spate în Biserică – așa se cuvine să stea bărbatul adevărat.

Precizări de bon ton pentru caracterele de oameni hotărâți în viață. * Dimineața este scula de aur a Creatorului pe care El a lăsat-o în grija noastră.

Fără mici răutăți și speculații aiurea, îndemnul de a avea numai dimineți senine și liniștite este curată utopie.

Mi-amintește de basmul cu împăratul care-și închide fata în turnul (de fildeș) castelului, ca să nu vadă în vreun fel răutățile lumii, ori Doamne ferește! să se implice în demersul acestora. * Este mai bine să citești un sfert din toate cărțile mari ale lumii, decât să vezi toate țările.

Apologia ... cetitului de cărți vine, nu-ncape-ndoială, de la Miron Costin. Eram atunci în secolul al XVIIlea în plină Renaștere românească. Străvezia chemare a umanistului român în contemporaneitatea lui Grigore Vieru este, de la sine înțeles, o mare revelație despre valorile culturii universale, care se refugiaseră doar în memoria unora dintre noi. Ba s-a ajuns să se creadă că vizitele efectuate în multe țări ale lumii ar disloca, fără drept de apel, „cetitul” cărților mari ale lumii. Desigur că distinsul poet – de-a lungul unei vieți de om, așa cum a fost! - ar fi asistat, fără să vrea, la multele laude rostite de unii care cumpărau cărți (din țară ori din... afară), dar pe care nu le-au deschis niciodată. Vai, lume, vai!

175

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

* Ca orice bun creștin ortodox, Vieru a pus mare preț pe Biblie. Ba chiar a afirmat convingător: Forța și curajul limbii noastre de a spune pe înțelesul tuturor – Biblia. d). Elogiul cărții sfinte se datorează marii puteri de sinteză a scrisului său – comprimând istorie, geografie, viață, mentalități și... „diferențialele divine”, dacă expresia ne este îngăduită de mai marele nostru filosof – Lucian Blaga. Pe scurt, Biblia rămâne o capodoperă. Irizările de naționalitate se atribuie prin asumare Căutările febrile ale lui Dumnezeu sunt imposibil de a fi atestate; după cum a-ți povesti dragostea divină un sacrilegiu. Marii poeți au vibrat în fel și chip, mai sus sau mai jos pe diapazonul cuvintelor, la chemările din interior ale unicului Duh al existenței noastre.

Atins de aripa geniului și a limbii române vechi, Poetul Grigore Vieru formulează versete ca mitropoliții Simion Ștefan, Dosoftei sau Varlaam. Revedeți ca să vă minunați deplin: Cinstește și apără legea neamului tău, la fel limba seminției în care ai fost zidit și Domnul va înmulți viața ta, iar numele tău va fi înnoit și după moarte.

De parcă ne-am găsi într-un hățiș de vase comunicante, unde fiecare circuit devine valid prin reciprocitate – împins / respins – ori ca la războiul de țesut urzeală / băteală.

Toate pot căpăta învelișul adevărului dacă în propriați casă să te așezi la masă ca musafirul lui Dumnezeu.

Scriam mai sus despre genialitatea (universală) a Bibliei. (Așa să fie oare pentru toți pământenii, indiferent de orientarea lor religioasă!?)

Poetul Grigore Vieru a compus următoarele apoftegme (desigur, după o stăruitoare activitate culturală en titre): * „Biblia o putea scrie și poporul român, pentru că n-a fost mai puțin chinuit și mai puțin dăruit cu har, dar n-a avut un Hristos și un Moise al său”. * „Ești naționalist în măsura în care îți aperi Limba, Credința, Istoria și Neamul. În acest sens ar fi o rușine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”. * „Genialitatea Bibliei constă, în primul rând, în știința de-a bine cumpăni cele două eterne valori umane: suferința națională cu duhul internaționalist”.

Un bob zăbavă legat însă de context: Nu poți merge la Hristos cu steagul național. I-aș răspunde Poetului peste Timp – Cum să nu aluneci pe o scândură udă, lustruită chiar de scurgerea ireversibilă a apei?

Am încadrat la religioase următorul aforism: Cred că nu avem nici destui morți, nici destui vii, pentru a construi o Țară puternică și frumoasă.

Se aude vocea lui Dumnezeu care ne circulă prin oase și cuget, ca să vedem linia continuității Sale prin tot ceea ce facem să merităm gândul Lui. Multe și complicate sunt căile Domnului. Pe care dintre ele merită să mergem?!

II – CONȘTIENTIZAREA VÂRSTEI, EVALUAREA ACESTEIA a) Drama ce părea insurmontabilă pentru frații noștri de peste Prut erau restricțiile draconice de comunicare în limba română. Sovietizarea tindea să devină o 176

plagă peste cele văzute, animate și inanimate, tinzând să atingă și zariștea visurilor. Nu mai vorbesc de matricea formulării acestora. Născocitorii de vise și găselnițe lingvistice au descoperit sintagma limba moldovenească.

Imposibil de a fi acceptată, fie și ca un panaceu universal, fiindcă în lume sunt destule exemple de situații similare, având aceeași limbă de comunicare – germana, să zicem, se utilizează și în Germania, ca și-n Austria.

Plurilingvismul este admis în Țara Cantoanelor – germana, franceza, italiana, retoromana. Bilingvismul, în Belgia: olandeza (flamanda) și franceza (valonă), în Grecia – greaca și turca ș.a.m.d. O curiozitate de trosnit dințișorii, de întunecat mintea, pe teritoriul Americii de Nord, oficial, sunt înregistrate 165 de limbi vorbite, datorate conglomeratelor etnice. Și totuși, tuturor documentele oficiale li s-a impus engleza americană.

Scriitorul Grigore Vieru s-a exprimat admirabil despre comunicarea în limba noastră cu o formulă de ev mediu renascentist: S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române.

De altfel, titlul cărții, la care ne referim de ceva timp, nu este formulat în jurul cuvântului zidirea (forma lungă a infinitivului slav a zidi), ci a latinescului lucrare (tot formă lungă de infinitiv).

Cum termenul zidire este mai concis, cu o sferă semantică, destul de concretă, precisă, lucrarea, de departe, are un orizont de așteptare pe care și-l dezvoltă fiecare după posibilitățile sale de cunoaștere (încheiate sau nu).

Mai vine și prepoziția în, labila, fluctuanta prepoziție cu 23 de implicări în comunicarea ocazională, cultă sau academică, tocmai parcă să convingă prin statutul ei că buturuga mică este gata să răstoarne carul mare.

Adică, sensul enunțului (-rilor) care urmează.

Dacă în se prezintă așa, sora ei, la, oficiază 47 de indicatori, schimbabili în aceeași împărăție a comunicării. Fiindcă varianta vorbită și scrisă a limbii române de pe teritoriul Basarabiei a suferit fracturi de nedescris, la nivelul aforismului. Grigore Vieru a vorbit cu aplomb despre originalul din România și despre ecoul acestuia în spațiul de dincolo de Prut. Iată un alt aforism bogat în nuanțe și subtilități de o mare savoare interpretativă: Câtă limbă românească a rămas în Basarabia, ar putea s-o învețe ușor și rusul.

Generalizând, pătimaș, Grigore Vieru scrie christic: S-a obișnuit lumea cu frumusețea și suferințele Limbii Române, așa cum s-a obișnuit cu răstignirea și învierea lui Isus Hristos.

Comparația simbologică a limbii române este mai mult decât onorabilă, fiindcă se-ndreaptă spre unicitate, spre singularizare, atingând Frumosul palpabil, ca un răsărit de Soare. În lumina acestuia, se definește ca scriitor: „Din mila, dragostea și dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat.

Poate că și osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia”.

Confesiunea aceasta de mare relevanță estetică și profundă autocunoaștere ne dezvăluie imaginea unui poet stăpân pe sine, pe uneltele meșteșugului cultivat Spiritul satiric, vitriolant al lui în privința formei de BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

comunicare, nu alta decât în limba română, se pliază pecetluit când Vieru afirmă categoric, ca-ntr-un ultimatum: Limba moldovenească – o pocitură, un plod netrebnic născut din desfrânarea unor minți bolnave.

Un adevăr inalienabil, de aceea, no comment!

Iată, reprodus un aforism cu amplitudine filosofică aparte, definind un crez al diverșilor cum că pot stăpâni totul în Limba Română. Acestora și tuturor celor care se încumetă să gândească așa, de la înălțimea tribunei, după „lucrarea în cuvânt”, Poetul le atrage atenția: „Poți stăpâni, ca un rege, limba română, fără să poți stăpâni însă măcar o așchie de gând autentic [din formulările acesteia].

Sunt conținute (evident, prin deducție, doar textul o reclamă!) puterea necenzurată a miezului cuvintelor din limba română, expresivitatea multifuncțională a acestora, fără însă ca vreodată să se poată spune că s-a înregistrat un fond înmiit al cuvintelor dintr-un enunț avansat.

Iată un joc ingenios, pilduitor, în care elementul de determinare, pe lângă cuvânt, creează impulsuri de ordin filosofic, deosebite. Deci, scriu: Poți muri într-un cuvânt, poți muri pentru un cuvânt, poți muri din cauza unui cuvânt.

Disecția stilistică, ars combinatoria, ia în calcul un substantiv (cuvânt) și un verb (a muri) – părți principale în orice comunicare. Și totuși, elementele care le însoțesc în determinarea lor sintactică fracturează întregul în trei enunțuri, ca fiecare-n parte să emită altă semnificație a viețuirii în cuvânt. Citiți, vă rog! Într-un alt aforism, pe care l-am substituit acestui II (doi roman), rezervat identităților românești, includem și pe cel formulat așa: Două lucruri am întâlnit pe lumea asta, zidite cu adevărat până la capăt: Biblia și Limba Română.

Dacă la mulți scriitori români, exegeții au descoperit împrejurările în care s-a plămădit inspirația la cutare sau cutare poemă – în proză sau teatru s-a dovedit că este mai ușor de verificat un asemenea sofism, fără finalitate de contribuție ca atare, - la Poeți, o astfel de invocare rămâne lipsită de nădejde. A fost de tot hazul formele de critică sociologică aplicată tam-nisam, unor creații eminesciene. Transfigurarea artistică este imposibil de descifrat în începuturile ei, până în finalitate, adică în opera literară propriu-zisă. Există un genom al creației, devenită de referință, la care nici marii creatori ai scrisului nu pot s-o motiveze mulțumitor în fața contemporanilor, cu atât mai puțin a urmașilor. Distanța în timp față de obiectul contemplat este binevenită. De spațiu, nici vorbă. Impedimentul rămâne limba în care textul (opera) a fost redactat. Ș.a.m.d.

Nu cunosc dacă Vieru și-a transpus poeziile de maturitate în limba rusă. Iar printr-un ochean întors, fie și al timpului, a comparat muzica emanată de unele cuvinte în ambele limbi. Neștiind dacă a avut vreo tresărire, vreun imbold de a proceda așa, nu pot să mă pronunț. Dar pot să depun mărturie cu cărțile pe masă că melodiile pe care le-a conceput pentru Albinuța lui face dovada nu numai a unui înzestrat, cu auzul fin la șoapta cuvintelor, dar și la importanța acordată de Poet actului BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

de comunicare. Într-unul dintre aforisme, rezervat limbii române, se exprimă ca un didact de viță veche – a numărat literele din cuvintele „care exprimă lucruri esențiale”. Și a ajuns la concluzia că acestea sunt compuse din 5 litere: Iisus, Crist, Maria, Paști, Cruce, Putna, Soare, Pâine, doină, frate, moșie, hotar... etc. Și drept concluzie, formulează retoric: „Nu stă oare această cifră a sunetelor românești sub semnul unei taine așa cum sub semnul unei taine stă însăși viața?”

Parte din titlul acestui studiu de caz, despre aforismele lui Grigore Vieru, își poate afla un reazem solid în această exprimare dialogică. Stilistic, se pot descoperi și interogația, apostrofa, invocația, comunicația.

Prea bine cunoscutul satiric irlandez Jonathan Swift (1667-1745) se rostea în următorii termeni despre retorică: „Înflorituri retorice în cuvântări și în discursurile serioase sunt ca florile albastre și roșii presărate în grâu, plăcute celor care vin numai pentru a se distra, dar dăunătoare celor care culeg profitul”.

Subtilitățile textului, pe care nu le invoc, deoarece s-ar îndepărta foarte mult de ceea ce a compus Grigore Vieru, deschid, cu fler analitic, supoziții nebănuite.

Străpungând mai toate sensurile cuvintelor din limba română, Poetul a concluzionat, între altele, că două dintre acestea: ciudă (< sl. čudo) și dor (< lat. dolus) s-au încărcat de atâtea nuanțe, încât rupte de context, par să fie percepute ca fiind neaoș românești. Desigur că Vieru, nefiind specialist în vreo disciplină lingvistică, se exprimă destul de plăcut stilistic, în strânsoarea politică a istoriei din Basarabia: „Până și în lacrimile noastre zvâcnesc uneori săgețile ciudei. [cuvântul] Ciuda este românească și, la fel ca dorul, nu poate fi tradusă în alte limbi”. (De dragul pepenelui galben, a alunecat zdravăn pe o coajă a lui).

Un alt aforism, în etajele lui de subtilitate, precizează echilibrul pentru înțelepciunea de durată. Dacă ea și-ar croi drum de la tinerețe, fiecare dintre noi ar simți înțelepciunea ca pe un tovarăș de viață. Numai că foarte târziu, spre bătrânețe, la unii dintre noi, se instalează frumusețea acestuia. (Frumos este gândul! Păcat că vine abia la bătrânețe (sic!).

Românul, bucuros de oaspeți, când se știe cu inima curată, își dă și cămașa de pe el, ca să-și arate confortul și caracterul deschis. De aceea, crede Grigore Vieru că Românul numai cu Dumnezeu n-a ciocnit un pahar (dacă e să fim drepți este aici și o ușoară persiflare a abuzurilor de licori tari, cam omniprezente în viața românilor de pretutindeni.

De la una la alta – trăind românismul la cote înalte, Grigore Vieru, în această privință, s-a aflat pe urmele lui Mihai Eminescu. Cu această identificare, înclin să-i dau dreptate când a rostit următorul aforism: Doi mari vrăjmași are românul: mila pentru străini și ura pentru ai lui.

O asemenea formulare trece peste mode și timp, oferind sondaje în istorie, psihologie, mentalități și continuitate-discontinuitate, oriunde ne-am afla în spațiu.

Oare nu este prea mult pentru această înviorare aristotelică?

177

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Nu știu? Mă întreb cu martorii adevărului neîmpănat doar cu vorbe!

O altă formulare, de tip politicianist, pe care o împărtășesc întru-totul, deoarece are o concretețe, demnă de laudă: Cel mai delicat la români e nașul: (nu e vorba de influența lui Gogol!) nu-l mai vezi în țară dacă puterea începe să pută. Iată o formulare seacă și dreaptă în alcătuirea ei morfosintactică, față de toate sforăiturile stilistice ale mulțimii de lătrăi din partea dreaptă a Prutului. b) un autoportret, cum altfel, precum fac unii pictori de vază, dacă oglinda rămâne cel mai fidel martor al fiecăruia dintre noi?, găsim în aforismul următor: Poetul să fie subțire și fin, dar să nu se ia după lucrarea păianjenului.

Textul deconspiră o identificare nu numai a ființei ca atare, în existența sa limitată, dar și a scrisului său, ca durată și rezistență în timp. Poetul să nu atingă gândul unui Narcis mitologic, pentru a nu pieri odată cu oglinda schimbătoare a apei. Dar scrisul propriu îl poate salva de la uitarea nefastă a tuturor contemporanilor. Se desprinde din text și orgoliul personal al scriitorului, vorba lui La Rochefoucauld (1613-1680), moralist și memorialist: Dacă n-am fi orgolioși, nu ne-am plânge de orgoliul altora.

Mai toate aforismele lui Grigore Vieru din această categorie, de ars poetica, au o limpezime de clasicism, semn al unei lucidități par lui même.

Definiția poeziei, ca o revelație de durată prin cuvintele izvorâtoare de sensuri, deși ține de farmecul pământesc, „muzica este un farmec ceresc, oglindit în cel pământesc”. Încercând să corecteze anumite laude despre x, y, z – ca poeți, că au deschis un drum nou în poezie, Grigore Vieru le-aduce ca exemplu două parabole extrem de ingenioase. Una este o constatare privind căderea frunzelor – tot pe pământ – dintr-un copac, oricât de înalt ar fi.

Alta, cu siguranță mai profundă și... parcă mai filosofică: Strugurii tot privindu-se între ei, au ajuns să se coacă, proverb persan.

Tot Eminescu, poezia și publicistica, mai ales, rămâne steaua călăuzitoare. Opera în totalitatea sa este steaua magică după care merge până la revelația surprinsă. Așa încât Vieru, mândru de sine, a constatat că Talentul numai a spus că mă ajută, iar munca chiar ma ajutat.

Se desprinde foarte clar că aforismul acesta (dacă nu, toate celelalte) a trecut prin proba de foc a maturității, iar creatorul lui poate să privească peste umăr la propriile-i creații de gen și poate să purceadă la drum de seară fără griji și suspin.

De atâtea câte i s-a întâmplat – mai mult nefaste decât faste – în ciuda lumii ca voință și reprezentare, devine și el sceptic, tot eminescian, via Schopenhauer. Ascultați și recitiți elegantul aforism mărturisitor de sinceritate deplină: Stau sleit de puteri și agățat de condei, aș vroi parcă să cad și n-am unde.

Este aici și un Novalis, dar și un Eminescu, în ceasurile lui târzii de cugetare despre crugul lumii.

178

Încrederea divinatorie în puterea Cuvântului, acoperitor de stări și fapte ale tuturor, indiferent de vârstă, sex și toate cele, numai atunci când slujește doar Frumosul, o regăsim în următorul aforism: Se-ndrăgostește orb de orb dintr-un cuvânt frumos. Ca și poeții, ca și bătrânii.

Pentru năstrușnicii comentatori ai „biografiei subțiri” a lui Grigore Vieru, poetul le oferă, în avans, următoarea mărturisire: De una sunt sigur – că viața mea na plutit ca mortăciunea pe valurile vremii. Și dacă așa a crezut despre sine, în lumina acestei nobile concepții, își povățuiește și urmașul (fie biografic, fie pe cel literar!): Să nu uiți asta, fiule, să nu uiți ceau spus și oamenii cei vechi: De vrei să-ți îndeplinești dorința, trebuie să faci doi pași – un pas în afară de Univers, altul în afară de dorință.

Doi termeni suficient de polisemantici (!) și aproape tot atât de enigmatici – Univers și dorință. Ambii, cu etimologii latine, depășesc vizibil o interpretare univocă, și atunci numai contextul în care se află mai poate decide câte ceva. Îndemnul de a urma pilda înaintașului are o vechime horațiană (cel puțin în Europa). Astăzi, în lumea postmodernă, începând cu mileniul al 3-lea, asemenea oficii estetice dacă n-au dispărut încă, sunt, oricum, pe cale de dispariție – sic transit gloria mundi!

Atenționez pe lectorul interesat de cultura poetului Grigore Vieru să citească și să recitească observația confratelui nostru, scrisă parcă de criticul Titu Maiorescu (1840-1917) în începuturile lui literare: Cuvântul nu trebuie reprimat dacă are loc în vers, după cum nu trebuie lăsat să atârne în aer dacă celelalte cuvinte nu-l primesc. Concizia forțată poate fi la fel de plictisitoare ca și lăbărțarea.

Este de prisos să dezvoltăm marginalii la un asemenea text cu o claritate impecabilă, extrasă parcă dintr-un tratat de specialitate.

Reversul acestui îndemn, aparent glacial, se poate trezi în formele obișnuite ale cotidianului onctuos. (Dragul meu, poezia dumitale nu este o poezie frumoasă, este o poezie frumos îmbrăcată – atât. Dezbrac-o și te vei înspăimânta de goliciunea ei scheletică.)

Continuându-și persiflarea neaveniților din... turmă, într-o notă, luându-i în derâdere, Grigore Vieru se exprimă hazos, deloc acidulat, redefinind, ca-n taclale de seară, după apusul soarelui, că Poezia se compune din cuvinte pe care le-au chinuit prozatorii, forțându-le să iubească [și ei] pe poeți. În alte aforisme, Poetul a deplâns înstrăinarea, care apasă ființa, însingurând-o, luându-i parcă puterea de creație, grația, pe care acesta i-o oferea cuvântului - împăratul comunicării. Și atunci, nu este îndreptățită admonestarea adresată individului, scriitorului în speță, care a ales desțărarea? De ce să lingușești singurătatea pe care ai ales-o tu singur ca tovarășă, cerându-i și alte plăceri în afara bucuriei de-a fi rămas singur?!

O altă splendidă definiție dată poeziei (bănuiesc și de durată, repetabilă ca valoare în timp!): Poezia, ca și religia, este coborârea minții curate în inimă.

Spirit credincios, nu-ncape îndoială, ridică actul BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

creației până-n tăriile cerului, mărturisindu-se arghezian: Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu deaproape.

Divinizându-l pe Eminescu, ca mulți dintre noi, lui Vieru i se pare un nonsens, să-l urăști, să-l pui la zid, cu atât mai mult, dacă trăiești în România, fiindcă lupta este pierdută din start: A lupta împotriva lui Eminescu înseamnă să-l urăști, să-l pui la zid, fiindcă înseamnă a lupta împotriva tuturor; înseamnă a suferi de la bun început înfrângerea meritată.

Consacrarea lui Eminescu ca poet a venit încă din timpul scurtei sale vieți, prin reperele de critică literară, datorate lui Maiorescu, și prin recunoașterea înălțimii sale poetice de către bardul de la Mircești – Vasile Alecsandri. Pe alții – fie contemporani, fie dintre urmașii, urmași, până în zilele noastre, i-a măcinat invidia. Tratatele de specialitate precizează că „pelagra este o boală cauzată de lipsa din alimentație a unor vitamine (în special PP) și proteine, care se manifestă prin plăgi pe corp, tulburări gastrointestinale și nervoase”. Iar Grigore Vieru împușcă doi iepuri dintr-odată, scriind: Invidia dintre poeți este mai rea decât cea dintre femei, dar nu putem spune că îmbătrânește pe femei mai târziu decât pe poeți.

Pas de subscrie la una sau la alta dintre identificări.

Așa că lăsăm identificarea să aparțină în exclusivitate autorului, cu toată subiectivitatea lui. Ar merita o analiză de caz pentru că generalizarea operată de el a fost emisă pe un triunghi scalen – invidia ( termen extrem de abstract, greu de probat juridic, difuz psihic, până la mentalitate și caracter), poeții, femeile. Se spune că ea, invidia, este structural mai dezvoltată la femei, decât în rândul bărbaților. Și cum termenul poeți face trimitere nedisimulată spre bărbați, triunghiul ar arăta așa: invidia, poeții, femeile. În altă ordine de idei, visătorul Grigore Vieru crede că poeții adevărați trebuie să fie protejați de câte un Mecena (știa situații concrete de la antichitatea greco-romană până la Goethe. A scris și un aforism în acest sens: Poetul trebuie să-și ascundă coroana înainte de a intra la rege.

Configurarea unui răspuns, cât de cât plauzibil, ar solicita o încrengătură de formulări, până ar depăși chiar cadrul unei ipotetice teze de doctorat.

Grigore Vieru era convins, probabil, că o încununare a valorii poetice se cuvine să aibă și nimbul stăpânului tuturor, numai după ce l-a scutit în mod sistematic de grijile zilei.

Forma supremă de existență a ființei umane rămâne libertatea. Cu atât mai dramatic s-a arătat absența și la românii de peste Prut. Cum acolo scriitorii au fost în prim-planul orientării mișcării de acțiune, și Grigore Vieru s-a aflat pe baricadele luptelor cu îndărătnicia și opozanții sovietizați până departe.

Scriind în cunoștință de implicare și încercând

cumva o ierarhizare a durerilor pricinuite de absența libertății, Grigore Vieru a constatat: Sunt mai puțin rele chingile constrângerii care provoacă numai durere, decât dezmățul care trezește și durere și greață și lehamite. În aceeași notă concluzivă se arată și următorul aforism: Este abstractă pacea fără bucuria libertății.

Ca să-și întărească părerea jurnalier, afirmă: Să lupți pentru libertatea celor morți – există oare ceva mai sfânt și mai tragic? Și noi, în Basarabia, am luptat pentru ea. Și mai luptăm încă. Și ca o motivare superioară, un fel de mică parabolă, acestui aforism îi mai adaugă încă unul, de revelație creștinească: Luptând împotriva lui Dumnezeu, mai poți oare zidi și înălța pacea între oameni?

Cu două paliere de interpretare mi se pare a fi următorul aforism – denumit așa de Grigore Vieru (vezi!) iar eu îi voi spune zicală - : Libertatea este o creație înaltă, izvorâtă din dorul de desăvârșire, o creație plăsmuită într-un moment de inspirație supremă de către colectivitatea întreagă.

Prima parte a formulării mă trimite cu gândul la o emanație individuală, ca în final, în partea a doua să dăm... peste... colectivitate. Abilitate, provocare ș.a.

Ceva sincopat s-a întâmplat, deoarece sensul a dispărut din intenția anunțată inițial. Ori editorul n-a descifrat în întregime mss. trimis de la Chișinău! În alte împrejurări și cu autorul în viață, i-aș fi cedat propriul aforism, care suna așa: Suport la fel de greu atât libertatea pe care nu o cunosc și nu știu ce vrea de la mine, cât și constrângerea directă care mă umilește.

Despre defectele românilor, Grigore Vieru s-a exprimat categoric: Din cei trei „p” naționali vin cele mai mari nenorociri ale românilor. Iar cei trei „p” naționali sunt: pizma, pâra și ploconirea.

Grigore Vieru nu a fost revoluționar de profesie, dar a predicat și a militat pentru a fi libertate nu numai pentru el, ci pentru toată lumea. Nici mai mult, nici mai puțin, a gândit libertatea atât cât poate duce omul, „nu mai mult!”

Pentru subcapitolul patriotice, în care elogiul limbii române rămâne elogiul adus României, citez următorul aforism: .Nu cunosc un dar mai frumos, din partea unui musafir străin, decât acela care-mi elogiază Țara în limba casei mele. Rămân în afară de acest ingenios și inteligent text încă 80 de similare morfosintactice care aduc măreție cultural-academică lui Grigore Vieru, puterii de comunicare a Limbii Române. Multitudinea de flash-uri de o asemenea sinteză a fost canonul de răscruce literară a lui Iuliu Zanne (1855-1924). (Inginer de căi ferate, îndrăgostit de limba română, încât a cules cu trudă și inteligență de cercetător avizat în 10 volume – tot ce a crezut el că pot fi socotite Proverbele românilor, 1895-1903). (va urma)

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

179

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

ŠVEJK ÎN CONCERT FACE FURORI PE SCENA NAȚIONALULUI CLUJEAN Din romanul spumos al lui Jaroslav Hašek, via Ada Milea, „bravul soldat Švejk”, celebrul personaj de poveste rătăcit prin labirintul Primului Război Mondial, aterizează direct pe scena Naționalului clujean în persoana lui Adrian Cucu, actorul cu un ridicat potențial umoristic nimerit să-l întruchipeze. Și o face cu un fler nemaipomenit, electrizând spectatorii. Nu numai el, ci întreaga echipă de actori ai teatrului clujean deghizată în formație póp-rock, echipată cu instrumentele muzicale cele mai bizare pentru a susține un delirant concert: tobe, chitări, trompetă, baterie, ba și un fel de tulnic, clopoței, muzicuțe etc. Produsul finalizat ca vivantă operă bufă se numește chiar așa: Švejk în concert și este un music-hall de excepție realizat de Ada Milea împreună cu Cristina Rusu (scenografie), Anca Hanu (music assistant) și Jenel Moldovan (maestru de lumini).

Desigur, lungul drum întâmplător al soldatului Švejk prin „măruntaiele” războiului devastator este puternic parodiat prin cânticele și situații comice și este văzut ca o călătorie cu trenul spre front sau spre absurdul nicăieri, ne spune Ada Milea, realizatoarea acestui show încălzit la flacăra inspirației debordante.

Deriziunea se împletește cu tragismul existențial trecut prin experiența conflagrației mondiale de la începutul secolului al XX-lea, care a făcut milioane de victime. Abordarea umoristică îl precede într-un fel pe Francesco Arabal cu piesa sa Picnic pe câmpul de 180

luptă. Dar mai mult, aici tragedia nu numai că e convertită în ridicol și absurd, dar e pusă și pe ritmuri vesele, stridente, conturând structura unei opere bufe autentice. E adevărat că spiritul romanului de notorietate mondială Peripețiile bravului soldat Švejk scris de prozatorul ceh Jaroslav Hašek în 1923 permite această abordare și incită la supraevaluarea ludicului. În această viziune, pretextul satirizării cu orice preț a mecanismelor belicoase atinge paroxismul. Tema războiului e atacată direct cu un umor negru de bună extracție estetică, fapt ce nu trivializează tragedia adevăratei conflagrații și nici nu ocultează inocența prostănacului isteț și hâtru, declarat de medicii militari „idiot”. Războiul e văzut în varianta lui comică și realizatorii spectacolului storc toate resursele pentru a-i da carnație. Peripețiile ghinionistului personaj și ale participanților la „gloriosul dezastru” armat sunt amuzante și strident colorate stilistic în suculentă gamă ironică, întinsă ca untul pe pâine pe tot parcursul spectacolului, ceea ce face ca reprezentația să nu aibă niciun moment de plictiseală. Detenta personajelor din roman în viața scenei e dominată de caricaturizare îngroșată, deloc deranjantă însă. Eroii astfel prezentați pornesc din textul literar, dar dezvoltă particularități specifice, atribuite și augmentate de jocul actorilor, exclusiv comic. Așa se face că îndrăgitul Adrian Cucu exploatează inteligent naivitatea și confuzia lui Švejk, marșând pe stranietatea lui drăgălașă, învecinată cu neghiobia și abulia congenitală. Atitudinea lui ostilă față de nedreapta orânduială a lumii contribuie din plin la satirizarea autorităților habsburgice, la militarismul găunos al acestora, dar și la vacuitatea militarismului în genere. Arestat și trimis la balamuc pentru că a dat jos portretul împăratului Franz Josef pe care se căcaseră muștele, Švejk rătăcește prin ceața războiului ca un somnambul. Rolul acesta de nătâng bosumflat și leneș îl prinde foarte bine pe Adrian Cucu, expert în comicării ușoare, cu priză la public. În teatrologia autohtonă, Švejk este menționat în 1975 în interpretarea lui Dem Rădulescu, dar suscită interes și în prezent, dovadă că în 2016 Alexandru Dabija a montat un Švejk la Odeon cu Pavel Bartoș.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI

O plăcută surpriză pentru spectatorii clujeni este apariția lui Nucu Pandrea, rapsodul cunoscut drept „cântăreț din frunză” (iată, un alt „instrument” cuprins în concert!), care este plimbat într-un scaun cu rotile pe scenă întruchipând simbolic o liotă de „lențicolonei-generali” ce le ține isonul celorlalți „soldațicântăreți” doinind din frunză. Secvența cu Nucu Pandrea e ușor dilatată, dar prinde bine un moment de relaș în compoziția dinamică a ansamblului. Corupția și ipocrizia preoților catolici este sintetizată în jocul plin

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

de forță al lui Cătălin Herlo alias Otto Katz, preotul de campanie, bețiv și cartofor. Tânărul actor provenit de la Reactiv de creație și experiment, Radu Dogaru, își face o bună intrare în rolul cadetului Marek. Mihnea Blidariu în Balon, ordonanța locotenentului Dub, este „un mâncău fără pereche” și un trompetist exelent. Spectatorii vor aprecia în Cristian Rigman un minunat baterist, se vor amuza de acompaniamentul la țăngălit al lui Miron Maxim și Matei Rotaru, o vor aplauda pe Anca Hanu din Amalia respiră adânc (de la pionieră comunistă ajunsă infirmieră sufletistă) și pe Sânziana Tarța (infirmieră-dobaș, după ce a întruchipat-o pe candida Julieta din Romeo și Julieta), un duo comic remarcabil încă din prologul șugubăț, conceput ca un insolit captatio benevolentiae în interacțiune cu sala. Ada Mirea a prevăzut și un final pe măsură. După prima cădere a cortinei, actorii, simțind că publicul nu vrea să se despartă cu una cu două de personajele îndrăgite de pe scenă, mai cântă ceva în același registru amuzant, prelungind magia și buna dispoziție. Ce argumente să mai aduc să nu rateze nimeni acest spectacol care încălzește spiritele în această iarnă la Cluj?

181

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Ion HIRGHIDUȘ

O BĂTĂLIE FINALĂ A CULTURII EUROPENE ÎN OPINIA LUI CONSTANTIN NOICA Oamenii și culturile se pot defini după Noica în funcție de cele cinci feluri de excepții sau raportări față de regulă: „unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă și, în fine, cele care devin ele regula”32. O atenție deosebită în comentariul la adresa culturii europene care se confruntă de ceva timp cu alte culturi pentru supremația mondială o reprezintă excepția care devine regula. Descrierea pe care ne-o dă Noica despre acest raport este redarea unei bătălii finale. Excepțiile sunt generalii victorioși pe câmpul de luptă care vor crea prin voința lor o nouă lume. Dacă este să ne raportăm la o logică, aceasta este logica puterii. Și ce altceva este istoria lumii dacă nu această logică a puterii care determină creșterea și descreșterea (după o teorie a lui Cantemir) imperiilor? Aceste imperii, sub toate formele lor posibile: economice, culturale, politice, religioase etc., s-au format în jurul unei idei noi, autentice, care a fost capabilă să se impună și din erezie să se transforme în doctrină de stat.

Culturile, luate separat, sunt în aceeași situație: „Toată cultura europeană va fi fost una în care, rând pe rând, excepțiile constituite ca valori autonome – valori teologice, etice, filosofice, științifice, economice, chiar creații tehnice – vor încerca să devină regula”33. Ce vrea să ne spună Noica prin aceasta? Din lungul șir de excepții care bat la poarta istoriei se vor desprinde unele care vor schimba lumea. Dar valorile acestea excepționale, datorate unor genii mai mult sau mai puțin cunoscute, cresc împreună în același trunchi viguros al culturii. Observăm în ultima parte a citatului - prin „chiar creațiile tehnice” - o anumită reticență a filosofului român față de tehnică. Nu este o noutate, pe care o cunoaștem foarte bine și din gândirea lui Heidegger pe care Noica l-a frecventat, dar nu înseamnă o negare a tehnicii. Poate însemna, cel mult, o punere a acesteia într-un plan secund față de valorile „clasice”. În ceea ce-l privește pe Martin Heidegger, acesta nu este un adversar grosier al tehnici.

Întrebarea lui asupra tehnicii îl determină să facă distincție între tehnică și esența tehnicii: „Tehnica nu este tot una cu esența tehnicii”34. Esența tehnicului este altceva decât tehnica. În mod obișnuit, tehnica este un instrument, dar Heidegger anulează această idee pe parcursul conferinței din 1953, care a fost ținută la Institutul Politehnic din München, textul fiind publicat în 1954. Referindu-se la această problemă, Walter Biemel spune: „Se vede lesne ce rang îi atribuie Heidegger tehnicii și cât de departe este acest mod de abordare de orice descriere instrumentală a tehnicii”35. Tocmai îndepărtarea de instrumentul obișnuit al tehnici dă posibilitatea unei cunoașteri a felului de a fi al adevărului pentru că Heidegger ne spune: „Esența tehnicii este, într-un sens înalt, ambiguă. O asemenea ambiguitate trimite în misterul oricărei scoateri din ascundere, adică în misterul adevărului”36. Acest elen al cunoașterii spre mister creează cel mai sigur teren al cunoașterii adevărului. Cunoașterea esenței tehnicii este aceea cu o cunoaștere a esenței artei, despre care a spus că este: „o devenire și o survenire a adevărului”37, „adevărul survine din Nimicul a ceea ce ființează inerțial și al obișnuitului”38.

Atunci când distanțarea de instrumentul tehnicii nu este posibilă, prin faptul că omul este absorbit de lucruri, creându-și un fel de a fi senzorial și „civilizat”, se produce o disoluție în tehnică, dar care nu înseamnă, cu tot pesimismul, o renunțare la esență. Tabloul pesimist este prezentat astfel: „Când totul devine obiect, nu mai există vreun obiect pentru un subiect, nu mai există nici chiar vreun obiect izolat, ci numai o Rețea, o gigantică întretăiere de relații instrumentale interșanjabile, în care omul, locul și timpul dispar”39. Recunoaștem în acest tablou un pesimism total, ca o rezultantă a unei tensiuni esențiale dintre civilizație și cultură. Și, totuși, lucrurile nu stau așa în definitivul lor. În analiza pe care Michel Haar o face asupra lui gândirii lui Heidegger raportată la esența omului se subliniază că disoluția subiectului în

32

36

Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993, p. 11.

33 Ibidem, pp. 26-26.

34 Martin Heidegger, Întrebare privitoare la tehnică, în Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995, p. 129.

35 Walter Biemel, Heidegger, traducere de Thomas Kleininger, Editura Humanitas, București, 1996, p. 157 182

Martin Heidegger, Originea operei de artă, p. 161.

Martin Heidegger citat după Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Editura Humanitas, București, 1998, p. 176, în Originea operei de artă, p. 99.

38 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, p. 176.

39 Michel Haar, Heidegger și esența omului, Editura Humanitas, București, 2003, p. 153.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018 37

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

tehnică nu este a unui viitor imediat. Omul nu își va pierde esența sa, chiar dacă a devenit un „funcționar al Tehnicii”, tocmai prin faptul că felul lui de a fi acum este un răspuns la „apelul ființei”40. În serviciul acesteia, al ființei, este creată arta și tehnica, sunt create toate lucrurile de care omul se înconjoară, folosindu-le sau nu. Dar problema folosirii lucrurilor, pentru confortul senzorial pe care-l dă civilizația la un moment dat, nu trebuie confundată cu o cunoaștere a esenței lor. Trebuie să conștientizăm, după cum spune Heidegger, că: „excesul de tehnică ne împiedică să aflăm ceea ce este esențial în tehnică, așa cum, de prea multă estetică, nu mai păstrăm ceea ce este esențial în artă”41. Există însă o soluție: cea a interogării esenței și cu cât interogația e mai stăruitoare, cu atât misterul esenței creează posibilitatea scoaterii-din-ascundere, adică aproprierea adevărului.

Am făcut aceste aprecieri despre gândirea lui Martin Heidegger cu privire la tehnică deoarece Constantin Noica poate fi considerat tributar acestuia. Putem spune că este și nu este așa. Filosoful român nu a dezvoltat analize sistematice cu privire la tehnică, cea care reprezintă nucleul oricărei civilizații, dar prin lucrările filosofice despre cultura europeană și, în particular, cea românească se vede destul de clar că prima opțiune este cea pentru supraviețuirea culturii. O astfel de supraviețuire, în care cultura să-și păstreze înalta ei reprezentare, devine tot mai dificilă. Această dificultate poate fi escaladată tocmai prin includerea creațiilor tehnice în rândul valorilor culturii care s-au consacrat în timp.

Cultura europeană este reprezentată, după opinia lui Constantin Noica, la ora actuală de raportul dintre excepție și regulă în care excepția se transformă în regulă. Un fel de fracție în care numitorul este egal cu numărătorul, sfârșind în unu, adică în obiectul întreg în care inegalitățile sunt anulate, în care tensiunile raportului sunt reduse la zero. De fapt, Noica nu vede chiar atât de simplist aceste lucruri. Iată ce spune: „Cultura europeană a sfârșit prin a prefera ultimul raport, cel în care legile, generalurile, zeii au fost înlăturați și înlocuiți. Este bine, este rău? Dar de vreme ce excepțiile curg, este un dincolo de bine și de rău.

Cultura europeană pare să fie prima care să nu-și facă idoli în religia unui raport”42. Este un scenariu aproape la fel ca în mitologia indiană, în care șiruri de zei se succed și pun sub semnul întrebării conceptul nemuririi. Secretul paradei furnicilor care defilează prin fața lui Indra este dezvăluit de Vishnu: „Am văzut furnicile, o, Indra, defilând într-o lungă paradă. Fiecare a fost cândva un Indra. Fiecare, ca și tine, prin

virtutea faptelor pioase, s-a ridicat cândva la rangul de rege al zeilor. Dar acum, prin multe renașteri, fiecare a devenit din nou furnică. Această armată este o armată de Indra anteriori”43. Scenariu unei culturi europene în care „zeii au fost înlăturați și înlocuiți” pare să fie doar reproducerea firavă a unui model de gândire căreia Europa îi va fi mereu datoare. Vedem aceste excepții, despre care vorbește Noica, într-un marș forțat pentru a deveni ele, la rândul lor, noile reguli, noile legi, noile generaluri, noii zei. Și nu este deloc greșit să credem că trăim azi într-o lume cu noi zei și că acești zei sunt din ce în ce mai vulnerabili.

Se pare că le lipsește pietatea și faptele nobile, pe care Vishnu îl îndeamnă pe Indra să le aibă. Aceasta produce vulnerabilitate care provine dintr-o disfuncție morală. Noica vede această schimbare a excepției în regulă dincolo de bine și rău, adică dincolo de orice morală. Este aici o posibilă influență a lui Friedrich Nietzsche care vorbește de prejudecățile pe care le au filosofii: „Voința de adevăr, cea care ne va ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toți filosofii de până acum au vorbit cu venerație: ce de probleme ne-a pus această voință de adevăr!”44. A admite că această „voință de adevăr” poate determina adevărul din ce în ce mai pur prin eliminarea succesivă a neadevărului, a erorilor care sunt reduse tot mai mult la o dimensiune infinitezimală, poate să pară o prejudecată pe care cunoașterea noastră a creditat-o în timpul dezvoltării științelor pe o linie a progresului care le-a dus de la stadiul lor antic la ceea ce sunt ele azi. „A admite faptul că Neadevărul este o condiție a vieții înseamnă desigur a te opune în mod primejdios sentimentului obișnuit al valorilor; iar o filozofie care-și îngăduie această cutezanță se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine și de Rău”45. Altfel spus, prin ceea ce se deduce și din textul lui Noica citat anterior, cultura europeană actuală este rezultatul unor excepții care s-au impus ca reguli prin detronarea regulilor și acest fenomen iese din perimetrul moralei obișnuite și chiar din perimetrul valorilor clasice care au avut o evoluție lentă.

Cultura europeană nu-și mai face „idoli din religia unui raport” pentru că ea a admis de ceva timp cosmopolitismul valorilor și a abolit morala de castă. Un dincolo de bine și de rău, prin înlăturarea idolilor de tot felul, situează cultura europeană pe o poziție unică a unei culturi libere, dar din care nu trebuie să lipsească pietatea și faptele nobile. Adevărul, Binele, Frumosul rămân în spatele acestora ca fundaluri estompate ale unei experiențe culturale fragmentate, dar care a tins spre un teritoriu al unității libere. Despre o

40

44 Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Pentru o filozofie a viitorului, traducere din limba germană de Francisc Grünberg, Editura Humanitas, București, 1991, p. 9.

45 Ibidem, p. 12.

Ibidem, p. 154.

Martin Heidegger, Originea operei de artă, p. 164.

42 Constantin Noica, Modelul cultural european, p. 26.

43 Heinrich Zimmer, Parada furnicilor, în Introducere în civilizaţia și arta indiană, Editura Meridiane, București, 1983, pp. 7475.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018 41

183

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

astfel de unitate liberă a culturii, care-și conturează profilul mai mult în viitor decât în prezent, pare să amintească cel de-al cincilea raport de care vorbește Noica. Ce va fi dincolo de acest raport nu știm. Nu știm nici ce se va întâmpla cu această prea multă libertate speculativă care devine, la rândul ei, specială, adică excepția care cucerește deja lumea întreagă.

Tocmai această expansiune în lume, dincolo de hotarele geografice ale Europei, fac din Europa culturală mai mult decât un continent cultural. Genul acesta de cucerire sfârșește prin a impune valorile Occidentului, cel puțin al celui tehnologic, lumii întregi. Dar aceste valori sunt semințele care au încolțit în pământ străin și se produce deja efectul de bumerang prin care, din neatenție, vânătorul se poate sinucide. Pietatea și faptele nobile, care erau cerințe sine qua non pentru trăinicia unui destin, se estompează tot mai mult în fundalul unei culturi a cărei imagine este determinată de memorie. Cât vom avea puterea să ținem memoria vie, să dorim ca această memorie să nu dispară, imaginea noastră culturală chiar ascuțită de naționalisme va mai dăinui. Pericolul este ca memoria, cel puțin cea de lungă durată, să se stingă și locul ei să fie luat de trăirea imediatului. Este posibil ca timpul cultural să fie redus la acest timp al imediatului, al faptelor care se petrec în incinta fiecărei vieți de zi

cu zi. Pentru consumatorii de prezent această lume este ideală, dar care este contrară cu optimismul și lumina care răzbat din textul lui Noica. El crede cu adevărat că această cultură europeană poate să fie pentru întreaga lume un exemplu unic de afirmare. Și acesta pentru că aici găsim cel mai înalt respect pentru om și pentru valorile lui. Puțin schimbat ar fi că azi respectul este mai mult pentru om și lucrurile lui, cele carei sunt atribuite ca proprietate, fie că sunt instrumente ale democrației și dreptului modern, cum a fost acesta transmis de la Napoleon încoace, fie că sunt pur și simplu lucruri obiectuale. Dar este acesta cu adevărat o proprietate sau este doar o posesie prin care omul se înstrăinează chiar de lucrurile care-i sunt atribuite, așa cum pare să fie străin de mărfurile chinezești care au încorporat în ele tehnologie occidentală? Simpla folosire a lucrurilor nu presupune o proprietate asupra lor. Aceasta se obține numai prin cunoașterea care-l pune pe om în situația unui destin tragic: este pe culmi și, în același timp, este în văile cu pereți abrupți. Oriunde ar fi, el există pentru a suferi. Dacă ajunge pe piscuri, el suferă de prea multă memorie care-i aduce mereu în prim plan toate eșecurile. Dacă a coborât prea mult, el suferă fără să știe de prea puțină memorie și se lasă purtat de uitarea esenței proprii.

Scriitorii banchetişti, Flavia Adam, Ana Podaru şi Mihail Diaconescu, la Biserica Sf. Mare Muceniţa Varvara, Petroşani

184

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POLITICA

Vartan ARACHELIAN

SILVIU BRUCAN – UN PERSONAJ IGNORAT LA OSPĂȚUL ÎNVINGĂTORILOR (II) Odată cu schimbarea puterii politice condusă de patrulaterul roșu, (1996) am avut libertatea de a aborda nestingherit la Televiziunea Română chestiunea Revoluției.

Astfel am inițiat programul tv Revoluția și personajele sale. Una dintre cele mai importante personalități a fost Silviu Brucan. În deosebire de ceilalți convocați în acest program, și în opoziție cu dl Ion Iliescu, Silviu Brucan avea responsabilitatea faptelor sale. Inclusiv ale tovarășului Take. A revoluționarului de profesie!

Vartan Arachelian: De ce oamenii care au fost personajele implicate în evenimentele din decembrie 1989 continuă și azi să nu spună întregul adevăr? Chiar și dumneavoastră aveți foarte multe lucruri pe care nu le spuneți sau avansați lent spre recunoașterea adevărurilor pe care le-ați trăit de-a lungul timpului (…) Când au început acțiunile dumneavoastră împotriva lui Ceaușescu, și evident ale acelui grup de complotiști, printre care se aflau Militaru, Ion Iliescu, Măgureanu, căpitanul de rang I Radu Nicolae, Patilineț si așa mai departe?

Silviu Brucan: Eu cred că a fost cel mai serios complot împotriva lui Ceaușescu - un complot militar, inițiat de Ioniță, ministru al Apărării Naționale, în 1983-1984, la care au participat generalul Ion Gheorghe, Militaru, Kostial, Pletos Dumitru, Paul Keller, adică niște figuri marcante ale Armatei române; din păcate, complotul a fost denunțat de doi generali - Gomoiu și Popa. Din cauza asta a și căzut, dar a fost cea mai serioasă încercare de răsturnare a lui Ceaușescu, pe bază de conspirație. Au fost atunci niște întâlniri ale lui Militaru cu Iliescu și Măgureanu, dar adevărul este că Iliescu s-a opus acestui complot; el a declarat de la început că este nerealizabil și că nu vrea să aibă de-a face cu Ceaușescu, și, într-adevăr, în timp ce toți generalii ăștia au fost sancționați într-o formă sau alta, Iliescu n-a avut de suferit în niciun fel. Așa încât una dintre presupunerile că ceea ce s-a întâmplat în decembrie '89 își avea filiația istorică din acest complot, nu stă în picioare. Eu am avut întotdeauna un sentiment de mare mirare pentru felul în care a fost tratată în presă chestiunea „conspirație". Deși, după părerea mea, aceasta este cea mai convenabilă, e chiar un elogiu care ar trebui să ne flateze. Nici astăzi nu înțeleg de ce chestiunea „conspirație" a fost tratată ca un fenomen negativ, sinistru, ca o incriminare... Dar cum să lupți împotriva unei dictaturi represive, a unei tiranii ca a lui Ceaușescu, altfel decât pe cale conspirativă? Ce să faci? Să-l demaști în presă? Să depui o moțiune de neîncredere în Parlament?

Să faci apel la Curtea Constituțională? Conspirația era - și este, istoricește - singura modalitate de a lupta împotriva unei dictaturi.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Vartan Arachelian: Dumneavoastră acuzați presa că a tratat așa, dar nu cumva chiar cei implicați în aceste mișcări sedițioase au practicat această discreție?

Silviu Brucan: Păi nu aveau față de ce să aibă discreție pentru că nu a existat. Noi am fi fost foarte mândri să fi fost conspiratorii care au reușit să-l răstoarne pe Ceaușescu de la putere. Am fi avut o perfectă legitimitate, nimeni n-ar mai fi spus că s-a furat revoluția... Dar nu avem niciun merit.

Vartan Arachelian: Nu cumva această discreție se datorează și faptului că nu se putea face o disidență anticeaușistă fără să ai o umbrelă sovietică aptă să te apere?

Că nimeni nu-și punea problema să răstoarne regimul comunist, ci să răstoarne un dictator.

Silviu Brucan: Asta putea să fie valabil înainte, dar nu în timpul lui Gorbaciov. Gorbaciov și-a arătat public dezaprobarea față de Ceaușescu și, după cum știți, am avut o întrevedere cu el în 1988, când am fost la Washington, la Departamentul de Stat, apoi la Londra la Foreign Office, după care la Moscova cu Gorbaciov. Am avut o întâlnire cu el, am discutat mai multe chestiuni pe care le cunoștea, fiindcă a venit pregătit cu o notă de convorbire alcătuită de staful lui probabil. Întrucât eu luasem poziție publică împotriva unor acte de-ale lui care fuseseră în presă, dar și prin radio în limba rusă, principala discuție a fost în jurul intenției noastre de a-1 răsturna pe Ceaușescu. Și ce m-a șocat pe mine a fost că el a fost de acord, a spus că nu intervine sub nici o formă, spunând că e de acord cu o singură condiție: să rămână la putere Partidul Comunist Român. Atunci mi-am dat seama că nu numai în ce privește situația din România, dar și în ce privește situația din Uniunea Sovietică, că el nu avea șanse să reușească, pentru că pornea de la iluzia că Partidul Comunist al Uniunii Sovietice poate să facă și economie de piață, și sistem multipartid...

Vartan Arachelian: Că poate reforma sistemul.

Silviu Brucan: Ceea ce era o aberație. Deși, ca să fiu cinstit, un timp am fost și eu gorbaciovist. De fapt, dacă analizăm Scrisoarea celor șase, ea este pătrunsă de spirit gorbaciovist. Evenimentele din decembrie au răsturnat complet datele problemei, atunci mi-am dat seama că avem de-a face cu o revoluție nu numai anticeaușistă, ci și anticomunistă. Că trebuie să schimbăm cu 180 de grade totul. Și aici am avut primele ciocniri cu Iliescu, și am început să-mi dau seama că soluția Frontului Salvării Naționale, adică o soluție de centru-stânga, nu este potrivită. Și, dacă vă aduceți aminte, după euforia aia de după 20 mai 1990, eu am scris un articol și am avut un interviu la Televiziune, cum că Frontul Salvării Naționale nu este 185

POLITICA

nici pregătit politic, nici echipat ideologic, fiindcă sarcina era de a trece de la socialism la capitalism. Or, asta putea să facă numai un guvern de centru-dreapta, așa cum a fost în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia.

Vartan Arachelian: Și nu cu un președinte cum era Ion Iliescu, care nu putea ieși din gândirea comunistă.

Silviu Brucan: Bineînțeles, nu cu un ex-comunist!

Asta a fost unul dintre motivele pentru care am demisionat.

Vartan Arachelian: Mi-am amintit foarte bine că, pe data de 22 decembrie, domnul Iliescu a venit la Televiziune și a spus că Ceaușescu a întinat idealurile comuniste și așa mai departe, deci era vorba doar de o întinare a unor idealuri care puteau deveni o realitate, ceea ce era, evident, o gândire politică depășită de multă vreme. Totuși, să mai adăstăm puțin. Credeți că până atunci, la perioada lui Gorbaciov, sovieticii erau interesați într-o răsturnare a lui Ceaușescu?

Silviu Brucan: Nu. Deși le făcea probleme pe scară internațională, ei apreciau că Ceaușescu este fundamental stalinist, ceea ce era adevărat, și că din punctul de vedere al regimului politic intern, este un factor pe care ei pot conta. Și cred că aveau dreptate. În problemele de bază, serioase, Ceaușescu a rămas un stalinist convins. În general - vreau să spun - chestia asta cu KGB-ul e trasă de păr. În primul rând pentru că în decembrie 1989 Uniunea Sovietică era confruntată cu asemenea probleme de prăbușire care nu se puteau opri, încât nu le ardea lor de ceea ce se întâmplă în alte țări. În general, în revoluțiile din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, și cred că și în România, nu s-au dovedit prezența și influența KGB-ului.

Vartan Arachelian: Totuși, o serie de militari primesc acuza că au fost recrutați...

Silviu Brucan: Aproape toți militarii noștri și-au făcut studiile la Moscova. Care nu era o școală proastă. Armata sovietică era o armată foarte serioasă. Acum s-a prăbușit. Războiul din Cecenia a arătat clar lucrul ăsta. Acum nu mai e în stare să plătească nici măcar solda ofițerilor.

Vartan Arachelian: Vedeți, Scrisoarea celor șase sau acești generali din complot, în legătură cu dumneavoastră, erau totuși din rândul celor nemulțumiți față de Ceaușescu, nu nemulțumiți de comunism.

Silviu Brucan: Da, așa este. Erau nemulțumiți doar față de Ceaușescu.

Vartan Arachelian: Fuseseră marginalizați, scoși din funcție poate...

Silviu Brucan: Eu pot să generalizez aici: de ce am susținut eu aici că e nevoie de centru-dreapta? Pentru că trecerea de la socialism la capitalism nu se putea face decât de către un guvern care credea sincer în virtuțile capitalismului, hotărât să distrugă vechile structuri și să instaureze structuri capitaliste, or, nici unul dintre noi, cei care eram în conducerea FSN-ului, nu credeam în așa ceva.

Niciunul. Nici eu! Si din cauza asta am socotit că FSN-ul era o soluție nefericită din punct de vedere ideologic.

Vartan Arachelian: Să ne întoarcem la enigmele revoluției. (…) Poate vom avea ocazia să discutăm la sfârșitul lunii despre așa ceva. Revenind. Cum ați reușit să faceți acel turneu în Statele Unite, Anglia, Moscova, fără ca cineva să vă împiedice de la București? Erați în relații cu Securitatea, l-ați cunoscut pe Iulian Vlad în perioada aceea?

186

Silviu Brucan: Prima mea poziție publică împotriva lui Ceaușescu a fost după rebeliunea din Brașov, noiembrie 1987. Atunci am luat o atitudine publică ce a avut un mare ecou internațional, în presa occidentală. S-a spus chiar: „Uite, mămăliga face explozie în România!" Imediat după aceea am fost pus sub stare de arest la domiciliu, mi s-a tăiat telefonul, presa, inclusiv cecurile din străinătate îmi erau oprite de Securitate. Aveam voie să mă duc o singură dată dimineața la pâine să-mi cumpăr alimente, și atât. După-amiază nimic. Într-o zi, stând la coadă la pâine, în spatele meu era unul care lucra în cabinetul lui Ceaușescu, și care îmi suflă: „Tovarășu' Brucan, să știți că generalul Vlad a trimis un memorandum lui Ceaușescu, în care îi propune să vi se dea un pașaport și viză să plecați în Statele Unite". Și aducea două argumente.

Primul: „dacă vi se dă pașaport și viză veți fi discreditat în România că ați făcut o înțelegere cu Ceaușescu". Doi: „nu vă întoarceți înapoi, pentru că nici unul dintre disidenți nu s-a întors înapoi". Și nu se întorc ei nici acum.

Vartan Arachelian: Nu prea au la ce să se întoarcă.

Silviu Brucan: Așa. Și într-o zi, la ora 10, am fost dus la Facultatea de Medicină, unde făceam un curs de științe politice, am fost exclus din partid; cu aceeași mașină, la ora 11, am fost dus la Pașapoarte, și mi s-a dat pașaportul...

Vartan Arachelian: În locul carnetului de partid.

Silviu Brucan: Da, pașaportul cu viză pentru America. Așa am plecat. Intenția mea era să plec întâi în Statele Unite la o universitate, la Dartmouth College, unde aveam totdeauna invitație deschisă (…)

Vartan Arachelian: Ce întâlniri ați avut la Washington? Iar la New York ați făcut interviul cu Nestor Rateș în casa lui Eugen Mihăescu?

Silviu Brucan: Da, și am făcut și cu Vocea Americii.

Deci am fost la Departamentul de Stat. Acolo era Assistant Secretary for Eastern Europe, unul Simons, care fusese ministru aici - vorbea românește și îl cunoșteam foarte bine - și cu el am avut principala întrevedere.

Vartan Arachelian: Care a fost tema discuției?

Silviu Brucan: Tema discuției a fost intenția noastră de a-1 răsturna pe Ceaușescu. L-au impresionat foarte tare semnăturile care erau acolo: (Scrisoarea celor șase n.n) doi foști secretari ai partidului, un membru al Biroului Politic, Bârlădeanu, fostul ministru de Externe și președinte al adunării generale ONU... Erau foarte impresionați de chestia asta; toți au întrebat de ce nu e și Maurer.

Vartan Arachelian: Chiar, Maurer era străin de acest lucru?

Silviu Brucan: Era străin pentru că, în momentul în care ne gândeam să-l abordăm, el s-a dus în ianuarie la ziua lui Ceaușescu, s-a pupat pe bot cu el la Televiziune, și am zis că nu mai are rost să ne ducem la el după ce a făcut gestul ăsta.

Vartan Arachelian: Bun. Ce-ați discutat cu domnul Simons?

Silviu Brucan: L-am pus la curent cu intenția noastră de răsturnare; ei au fost de acord și au spus că vor sprijini această intenție. Pe urmă au aranjat să mă duc la Londra; acolo am fost primit la Foreign Office de către un ministru de stat; de asemenea am făcut același lucru... Din fericire, când eram în Statele Unite - că a fost vorba de patru luni BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

POLITICA

am fost la o conferință internațională la care se discuta problema Est-Vest, și la care au fost doi reprezentanți sovietici.

Unul era membru al Academiei. Acolo am făcut și eu o expunere despre prăbușirea Partidului Comunist. Pe ei i-a interesat atât de mult, încât m-au întrebat: „Nu vreți să veniți și la Moscova să ne țineți conferința asta?" „Cum să nu? Dacă aranjați voi viza sovietică, eu vin!" Au aranjat și m-am dus și la Moscova; acolo aveam câțiva prieteni din perioada de la ONU și de la Washington, foști...

Vartan Arachelian: Când erați ministrul României la ONU. Silviu Brucan: Da. Acești prieteni mi-au facilitat întrevederea cu Gorbaciov, care a fost făcută cu condiția să nu pomenesc de ea, fiindcă, dacă o voi menționa, o va dezminți. Însă, după ce a căzut de la putere, după ce s-a desființat Uniunea Sovietică, am considerat că sunt exonerat de acest angajament și am făcut-o publică. Am avut grijă ca după fiecare deplasare să dau un interviu la Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, în care să fac cunoscut poporului român această activitate. Și după Moscova m-am dus întâi la Viena, n-am venit întâi în țară.

Vartan Arachelian: Asta era următoarea întrebare: ce-ați căutat la Viena?

Silviu Brucan: Să mă întâlnesc cu reprezentantul Europei Libere și al BBC-ului ca să comunic rezultatele. Nam pomenit de Gorbaciov.

Vartan Arachelian: Deci pe de o parte ca să informați ascultătorii români despre demersurile dumneavoastră; pe de altă parte nu era, totuși, un mod de a vă apăra față de poliția politică?

Silviu Brucan: Asta a fost mica mea strategie, fiindcă mi-am dat seama că, cu cât sunt mai bine cunoscut, și cu cât am relații mai bune cu ambasadorii din București ai Statelor Unite, ai Marii Britanii, ai Franței - că mă duceam la toate recepțiile, dar și ei veneau și mă vizitau pe mine - cu atât eram mai bine apărat. Știam că Ceaușescu este în stare de orice (…)

Vartan Arachelian: Să ne întoarcem la perioada aceea, la întrebarea pe care v-o pusesem: l-ați cunoscut personal, până în 22 decembrie, pe domnul general Iulian Vlad?

Silviu Brucan: El a venit de câteva ori la anchetă, sa interesat și generalul Diaconescu, care era șeful Investigațiilor și pe urmă a devenit subdirector la SRI...

Vartan Arachelian: Vi se pare normal, nu?

Silviu Brucan: Nu numai că mi se pare normal, dar a și fost avansat în grad; când era la Securitate era numai colonel, la SRI 1-a făcut general. Însă era, din punct de vedere profesional, excepțional. Adică felul cum ducea ancheta și pregătirea întrebărilor pe care mi le punea erau de mare clasă. Și cred că din cauza asta a și fost luat la SRI, că SRI nu se putea face la început cu amatori.

Vartan Arachelian: Atunci l-ați cunoscut pe domnul general Vlad, da?

Silviu Brucan: Mai mult ca apariție, așa, nu personal.

Vartan Arachelian: Bănuiți de ce vă întreb. Se spune - și sunt câteva mărturii cum că domnul general Iulian Vlad a fost implicat în evenimentele din decembrie '89; mai exact spus, a facilitat intrarea manifestanților în sediul CC-ului, a cerut subordonaților săi în dimineața zilei de 22 să-și depună armele și să nu iasă pe străzi înarmați.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Mai mult decât atât, înainte de plecarea cuplului Ceaușescu de pe clădirea CC-ului, a cerut să fie instalat acolo un megafon, prin care manifestanții să se poată adresa pașnic, iar cererile lor să poată fi auzite, citez, „de tovarășul secretar general". Deci a făcut niște gesturi care îl pun într-o lumină cu totul specială pe șeful Securității Statului.

Silviu Brucan: Părerea mea este că generalul Iulian Vlad a făcut un joc dublu. Pe de o parte, pentru că este un om foarte inteligent - este cu un cap peste generalii pe care i-am cunoscut - a făcut o serie de gesturi ca să intre în grațiile noastre, unul dintre ele fiind dispoziția asta dată subordonaților, ca acolo, în clădirea CC-ului, să nu existe nimic împotriva noastră. Pe de altă parte, deși cunoștea planurile unităților de comandă ale Securității care, după părerea mea, au furnizat teroriști, el nu a făcut nimic în primul rând pentru a informa pe generali despre aceste lucruri, și nici pentru a lua măsuri împotriva teroriștilor. Și din cauza asta am avut confruntarea faimoasă de la Ministerul Apărării Naționale cu generalul Vlad. În primul rând, am socotit că este o idee monstruoasă ca, în zilele revoluției, conducerea Armatei să fie în mâinile lui Gușe Ștefan și ale lui Vlad Iulian. În 22, 23 și chiar 24, ăștia doi conduceau.

Vartan Arachelian: E un fel de a zice că ei conduceau, fiindcă ei fuseseră abandonați în sediul CC-ului, iar nucleul de comandă se mutase la sediul Ministerului Apărării Naționale, cu generalul Militaru care apăruse în după-amiaza zilei. A venit singur la Televiziune, a dat ordin „Opriți măcelul" și apoi...

Silviu Brucan: Da ăștia doi fuseseră membri ai Comitetului Central, fuseseră foarte apropiați lui Ceaușescu, și eu nu socoteam că soarta revoluției trebuie să fie în mâna celor doi.

Vartan Arachelian: Generalul Stănculescu nu era și el apropiat familiei Ceaușescu?

Silviu Brucan: Generalul Stănculescu a făcut o mișcare categorică spre noi; o stânga-mprejur așa de tare, că și-a câștigat încrederea noastră. Faptul că el a fost însărcinat să organizeze procesul lui Ceaușescu arată ce încredere și-a câștigat.

Vartan Arachelian: Vom discuta și despre asta. Vă rog să-mi spuneți: e adevărat că ați trecut pe la Ambasada sovietică în 22, în 23?

Silviu Brucan: Nu e adevărat. Asta este o poveste.

Am avut și un proces cu Băcanu pe chestia asta.

Vartan Arachelian: Și nu vreți să aveți un proces și cu mine, nu?

Silviu Brucan: Nu, era o absurditate; o absurditate chiar tehnică.

Vartan Arachelian: Și domnul Mazilu spune în cartea sa că un tab a plecat la Ambasada sovietică, iar el care era în al doilea tab s-a dus în altă direcție.

Silviu Brucan: Era o absurditate fiindcă presupunea că un car al Televiziunii dumneavoastră cunoașteți tehnica - fusese trimis la Ambasada sovietică în cursul zilei de 22, știind că eu și cu Iliescu vom fi acolo și vom vorbi în limba rusă. Era o absurditate.

(Din ciclul REVOLUȚIA ȘI PERSONAJELE SALE realizate la TVR în toamna 1997. primîvara 1998.)

(va urma) 187

VIS PLASTICA

Petru-Ilie BIRĂU

GEOMETRIA SPIRITULUI Resursele arhetipale în arta modernă și contemporană sunt multiple, am putea spune chiar inepuizabile, puțini însă rămân artiștii care ating zonele rezonante cu lumea contemporană, cele vitale în care se regăsesc izvoarele curate ale culturii. Între aceștia s-a numărat marele geniu al sculpturii universale Constantin Brâncuși. El a pătruns cu evlavie și smerenie, cu capul descoperit precum într-o biserică veche din lemn, mică și umbroasă, până în cele mai ascunse tainițe ale tradiției și spiritualității românești, unde știa că se află esența Adevărului și l-a găsit.

Pentru înțelegerea sensurilor a tot ce înseamnă viziune arhetipală este nevoie de o cultură vastă, un intelect suplu și mai ales de o simțire deosebită, reverențială.

Ioan Petru Culianu scria despre capacitatea mintală nelimitată în explorarea universurilor: ,,Numitorul comun al numeroaselor abordări psihologice ale problemei viziunilor și călătoriilor în alte lumi este acela că toate concordă asupra unui fapt și probabil numai asupra acestui fapt: universurile explorate sunt universuri mentale. Cu alte cuvinte, realitatea lor este în mintea exploratorului. (...) Din mai multe motive (...) suntem îndreptățiți să credem că spațiul nostru mental are proprietăți uluitoare, dintre care cea mai remarcabilă este aceea că el nu este limitat la trei dimensiuni așa cum este universul fizic înconjurător. Evident când pătrundem în spațiul nostru mental (care este infinit, capacitatea noastră de a imagina mai mult spațiu fiind nelimitată), nu știm cu adevărat unde mergem. În interiorul minții noastre nu este loc în care visele și SMC (stările modificate ale conștiinței) să nu ne poată duce deși psihologii afirmă că experiențele ne sunt intim corelate fie cu experiența individuală, fie cu ceea ce există deja în mintea noastră la naștere.”46 Înaintarea lui Brâncuși în artă nu a fost una grăbită sau năvalnică, ci una domoală, așezată, progresivă, ca un mers lent, dar sigur, în sensul adevărat, către esențe: ,,Traiectoria întregii sale vieți, etapă cu etapă, în procesul de cristalizare a fiecărei lucrări, se definea ca o continuă, progresivă înaintare spre esențe, spre extinderea semnificațiilor pe măsura concentrării și

simplificării formelor.”47 Această zăbavă a artistului venea din nevoia de înțelegere temeinică a sensurilor, din dorința de a decripta simbolul până la chintesență, la cele mai tainice sintaxe ale spiritualului din arhetip: ,,Cu mulți ani înaintea realizării trilogiei de la Târgu Jiu (în numărul din iulie 1923 al revistei americane ,,Arts”) sub titlul ,,Constantin Brancusi, a Summary of Many Conversation”, Michael Middleton consemna o reflexie a artistului care mi se pare semnificativă, aruncând o lumină în avans asupra axului creației sale: ,,Artistul trebuie să știe să scoată la suprafață ființa din interiorul materiei și să fie unealta care dă la iveală însăși esența cosmică, într-o existență cu adevărat vizibilă.”48 Prin decriptarea codurilor geometriei arhetipale, Brâncuși a deschis o poartă, dar nu s-a oprit imediat dincolo de ea. Brâncuși și-a însușit anumite semnificații, dar nu a rămas doar la ele, așa cum au făcut Georges Braque, Juan Miro, Klee, Kandinsky, ori Fernand Leger, care au marjat pe funcția net simbolică a figurilor geometrice și culorilor, ci el a mers mai departe: ,,Revelația pe care ne-o dă apropierea sculpturilor lui Brâncuși de temele arhetipale, legende populare și mitologie este de natură simbolică în sensul în care Brâncuși a îndepărtat din creația sa ilustrativul, narativul, pe care ar fi fost tentat să le dobândească prin lecturarea miturilor, legendelor și mitologiei.

El a tins spre universalizarea ideilor, a sensurilor umane, urmărind deci, abstractizarea, logica, sensul, puritatea. Ne aflăm în fața celei mai perfecte unități a formei și conținutului, a exemplului că prin optimizarea formei se poate afirma deplin ideea.”49 Simbolurile lui Brâncuși înscriu în ele nu doar forme geometrice sau artistice, ci pătrund transcendentul, fiind durate pe structurile geometriei organice pure: ,,Reprezentarea plastică a centrului o constituie o figură geometrică, adică un punct sau un cerc. Prin extindere, centrul devine o grădină Paradis ca în Mesopotamia, un oraș ca Ierusalimul, o insulă ca Atlantida, un munte ca Meru sau o coloană, un obelisc, așa cum poate fi considerată Coloana fără sfârșit.

46Ioan

48Idem,

Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 42, 43.

47Adrian Petringenaru, Imagine și simbol la Brâncuși, București, Editura Meridiane, 1983, p. 56.

188

p. 67, 68.

Deac, Brâncuși – surse arhetipale, Iași, Editura Junimea, 1982, p. 47.

49Mircea

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

VIS PLASTICA

Reprezentarea geometrică a centrului are două aspecte: cercul care înseamnă forma dinamică și pătratul care este cea statică. Brâncuși a ales pătratul, care simboliza Pământul (Paradisul era și el în formă pătrată, fiind considerat terestru). Pătratul reprezintă și cele patru sezoane, anotimpurile, ca și cele patru puncte cardinale.”50 Pe urmele lui Brâncuși au mers mulți artiști, dintre care îi amintesc pe Henry Moore, Wilhelm Lehmbruck, Jean Arp, Gheorghe Iliescu- Călinești, George Apostu, Horia Flămând și alții. Între artiștii români care au reușit să fructifice în mod personal elemente primordiale din geometria arhetipală pot fi citați și Țuculescu, Horia Bernea, Ovidiu Maitec, Marin Gherasim, Ion Nicodim, Petre Achițenie, Ion Grigore, etc.

Codurile geometrice ale simbolurilor întâlnite, atât în structura (forma), cât și în ornamentele costumului popular, se înscriu în această geometrie arhetipală, iar folosirea lor m-a condus spre o simplificare a formelor și o restrângere cromatică de esență, în care auriul (prezent în general sub forma cercului) sugerează, suprapus pe fond alb, spiritualul, aureola, sublimul, în timp ce galbenul sub forma benzii orizontale reprezintă lumea, viețuirea terestră, iar atunci când el se situează în registrul superior al lucrării figurează cerescul, cosmicul. Negrul (în general încadrat într-o

formă pătrată) situat în partea inferioară a lucrărilor, transpune teluricul, subpământescul, misterul. Deschiderea spre geometria arhetipală oferă posibilitatea proiectării unor forme spiritualizate, care însoțite de o gamă cromatică restrânsă și subtilă alcătuiesc un univers fascinant al bucuriei și elevării spiritului, dincolo de vizibil, păstrând ceva din resursele care au însuflețit demult fetele, pe când își coseau primul rând de haine populare.

BIBLIOGRAFIE: Adorno, W. Theodor, Teoria estetică, traducere din limba germană de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble, Cornelia Eșianu, Pitești, Editura Paralela 45, 2005; Braga, Mircea, Teorie și metodă. Eseu despre izvoarele aventurii metodologice moderne, Sibiu, Editura Imago, 2002; Culianu, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Iași, Editura Polirom, 2002; Deac, Mircea, Brâncuși – surse arhetipale, Iași, Editura Junimea, 1982; Petringenaru, Adrian, Imagine și simbol la Brâncuși, București, Editura Meridiane, 1983; Vătășianu, Virgil, Metodica cercetării în istoria artei, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1996.

Petru Ilie Birău 50Idem,

p. 39.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

189

NIHIL SINE DEO

Daniela VARVARA

MIRCEA CIOBANU – RELIGIOZITATEA DIFUZĂ.

O POETICĂ BIBLICĂ MIRCEA CIOBANU este unul dintre poeții neomoderniști care, prin formație, dar și prin ideatica și țesătura versului, creează o poetică ale cărei linii directoare vizează ordinea morală biblică. Numai că religiozitatea sa este difuză, iar critica a omis deseori acest filon al creației poetice. Marian Vasile51 e de părere că odată cu Patimile, volum care conturează o lume lipsită de semnificație și teologie clară, critica a intrat într-o criză de interpretare, concluzia fiind că poezia lui Ciobanu devine o pură incantație muzicală, cuvintele evită sensul, lăsând locul tăcerii. Manolescu atestă existența unor „întinse zone de opacitate”, și a unui „discurs adesea cețos și esoteric”52. În prefața antologiei din 1985, Marele Scrib, Magdalena Popescu confirmă părerile criticii de până la acea dată privind ermetismul scrierii poetice a lui Mircea Ciobanu, prin referire la această creație care „intimidează” ca un „spațiu criptic în care [autorul] s-a autocondamnat la o perpetuă virginitate a înțelesului”, sau prin referire la autorul ei ca la un „ostatic al propriei formule” 53. Însă, opera lui poetică trebuie privită integral, ca o țesătură în care firele se împletesc de-a lungul procesului de „construcție” aparent haotic, sau cel mult ermetic, dar care se revelează în adevărata sa splendoare abia la final, când împletirile își descoperă sensul într-un desen, întro imagine integratoare de semnificație. De aceea, criticii care au privit poezia lui Ciobanu după ultima sa carte, publicată postum (deși nu e o carte de poezie), La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov54 (și chiar prin prisma acesteia) au putut observa fiorul metafizicii sale adăpate din spiritualitatea creștină, ancorarea în transcendentul viziunii biblice: „Cel care a gândit Cartea lui Iov a întrezărit că Dumnezeu vorbește fiecărui om în parte. Pentru aceasta El alege ziua necazului, in-

dicând astfel momentul de funcționare optimă a simțurilor omenești”; „pătimirile lui Dumnezeu au fost anunțate și descrise în chip amănunțit de profeți. Iov le-a prorocit în carnea și în oasele sale, cu întreaga sa ființă”; „astăzi ni se pare normal că pentru mântuirea omului Dumnezeu a trimis pe pământ un singur om [...] și nu oștiri de slujitori însoțiți de atributele slavei. Acestei morale îi datorăm încredere noastră în puterea unuia singur, a celui ales [...]. O astfel de morală ne face mai accesibil gândul că Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât L-a dat la moarte pe singurul Său Fiu [...], mulțumindu-se cu cei puțin aleși în urma chemării generale, capabili să înțeleagă necesitatea mântuirii proprii” – concluzionează Mircea Ciobanu, meditând pe marginea celebrei cărți a lui Iov. Prin Iov, așa cum observă scriitorul român, este adusă în prim plan nevoia omului de a avea un mijlocitor între om și Dumnezeu și, mai mult decât atât, Iov devine prototipul lui Hristos, Cel care – neprihănit fiind, este sacrificat din voința divină și pentru a îndeplini un plan divin mai presus de legile fizice și morale cunoscute muritorilor de rând.

Personajul ei principal devenit prototip al suferinței umane se poate regăsi – ca arhetip – deci ca mod de a gândi ființa și ființarea – în construcția universului viziunii lirice din textul poetic (text ca întreg al operei lirice) al lui Mircea Ciobanu.

Viața lumii oferă o „vedenie” macabră, însângerată, o spaimă a sufletului încătușat în materie, incapabil să ia atitudine, să intervină în procesul care duce la vărsare de sânge deci de viață: „Suflete-al meu, ce sentâmplă pe lume?/ Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat./ Cine-a stat ghemuit sub temeliile tale și-acolo șezând/ a urzit cu migală această de tot sângeroasă priveliște?”55.

Laurențiu Ulici sugera o înscriere a creației poetice

51

52

Marian Vasile, în Dicţionarul General al Literaturii Române, editat de Academia Română, Coordonator general Eugen Simion, vol. II (C/D), București, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p.

228. Autorul articolului precizează că „prin educaţia primită în familie și prin formație, Mircea Ciobanu a fost de timpuriu iniţiat în problematica religioasă, mai cu seamă în cea vetero-testamentară, iar poezia și proza sa pot fi considerate un lung discurs în marginea acestei zone” (p. 209).

190

Nicolae Manolescu, „Mircea Ciobanu, Viaţa lumii”, în Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. 1, Poezia, Brașov, Editura Aula, 2001, p. 204.

53 Mircea Ciobanu, Marele scrib, Prefaţă de Magdalena Popescu, București, Editura Albatros, 1985, Colecţia „Cele mai frumoase poezii”, p. 5.

54 Mircea Ciobanu, La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov, București, Editura Vitruviu, 1997, pp. 11, 69, 79.

55 Versurile din poemul Vedenia II sunt citate după următoarea ediţie: Mircea Ciobanu, Viaţa lumii, București, Editura Eminescu, 1989.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

NIHIL SINE DEO

a acestui autor pe un traseu ascensional, de la tenebrele temniței în trup la iluminarea metafizică venită prin asumarea suferinței ca drum ascetic spre transcendental, spre Spiritul suprem al lumii de dincolo de limita materialității: „Tensiunea lirică are ca suport ideatic năzuința spre o armonie afectivă și spirituală precum acea (presupusă) dinaintea primei scindări sufletești și a primei coruperi... ascensiunea spre o atare puritate desăvârșită pretinde un purgatoriu sever (Patimile), o asceză ridicată la rang de imperativ moral (Etica) și un demers interogativ și reflexiv la rădăcina încă evocatoare a existenței (Cele ce sunt). Spațiul dintre umbră și abur caracteristic poeziei lui Mircea Ciobanu și patronat de două tendințe complementare: lepădarea de umbră (prin primejdioasa cale a inițierii tanatice) și ascensiunea spre puritatea primordială (prin „patimi”, asceză, „etică”, și interogații asupra „celor ce sunt”) este manifest și în Versuri”56.

Cele ce sunt, adică materialitatea se află într-o stare decăzută, de descompunere, „hrănite cu var” (vezi poemul Cele ce sunt, din volumul omonim, publicat în 1974), substanță ce simbolizează fragilitatea compunerii, perisabilitatea elementelor fizice care alcătuiesc o existență precară. Cele patru elemente presocratice care stau la baza substanței (materiale) a lumii formează „unimea”, adică esența ultimă, numinoasă, dar prezentul înseamnă dezagregare: „Umedeau fost și hrănite cu var altădată/ râul de preț le-mbina după chip și măsură,/ trainice-au fost și, cum ard li seaude unimea,/ parte cu parte vibrând sub țestoasele fețe”. Așa cum remarca Magdalena Popescu, în prefața volumului antologic din colecția „Cele mai frumoase poezii” (1985), fiecare din cele patru principii apare într-o dublă accepție: pozitivă și negativă57. De aceea, apa este văzută aici ca apă sacră („râul de preț”), nu ca element dezintegrator, ca în „lacustra” bacoviană, sau ca în alte ipostazieri din volum (în Vechimi, spre exemplu, apa este privită prin prisma apocaliptică, măcinând temeliile, pilonii podurilor, deci afectând structura lumii pe care o împinge spre dezintegrare), iar malul – pământul deci – este „avar”, căci el aduce secarea și arderea lor – deci consumarea („lemnul tufelor seacă la vânt... și cum ard...” - Cele ce sunt58).

Numai că esența („unimea”) este afectată și ea întrun univers în care omul suferă, atins fiind de o vină:

„Ridică-mă de umeri: sunt atins/ Și-a lor e vina. Mâinile bătrâne/ m-au dat pe aur și mi-au pus la cale/ alunecarea-n zori…. ” – Etica59; insul este damnat încă din naștere, suferind de „rana îndoită/ de care spui că vrednic sunt, și sunt.” (XI, Ca la mânie, ceara mi-a adus, volumul Etica) într-o singurătate ființială: „Singur, vinovat de trup./ [...] vinovat de trup și sânge” – Cina, din volumul Patimile60). În Apă sub vâsle, din volumul Vântul Ahab numinosul existenței umane este identificat cu lumina și cu „uleiul de veghe” despre care știm, din simbolistica Noului Testament că reprezintă prezența Duhului Sfânt: „Câtă lumină-am avut/ toată-am vândut-o – ah, printre/ cumpărători de ulei rătăcesc,/ printre avari cu burdufuri/ pline de galben ulei./ Dacă nu s-ar lăsa înserarea,/ tot ar fi bine – dar iată,/ soarele roșu se umflă,/ îi dă peste margini funinginea… Iată – cântam –, am schimbat/ aur pe mult întuneric./ Ce se aude în larg/ nu este apa sub vâsle,// ce se aude în larg este/ galben uleiul de veghe;/ iată – cântam - , cum se duce/ strâns în burdufuri pe ape”61.

Poemul trimite la Pilda celor zece fecioare din Evanghelia după Matei, capitolul 25 (prin cele două categorii – „cumpărătorii de ulei” și cei „cu burdufuri pline de galben ulei”, prin metafora-simbol „uleiul de veghe”, prin imaginea rătăcirii disperate în căutare de ulei, prin atmosfera de vaiet ca al celor cinci fecioare neînțelepte care nu au mai găsit ușa deschisă pentru nunta cu Mirele așteptat), la o lume crepusculară, lipsită de Prezență; uleiul de veghe pare a se fi terminat.

Chiar titlul volumului are rezonanțe biblice, în lumea împăraților Vechiului Testament: Ahab este cel de al șaptelea împărat al lui Israel, un domnitor despre care se spune că „a făcut ce este rău înaintea Domnului mai mult decât toți cei care fuseseră înaintea lui”62 și împotriva căruia s-a ridicat cu putere divină profetul Ilie.

Lumea care se pleacă sub vântul Ahab, sub puterea lui devoratoare din care lumina piere, este lumea întemeiată ca o tumoră ce sufocă și aduce încremenire.

Forța sugestivă a imaginii candelelor cu „uleiu-mpietrit înăuntru” din poemul Scrib în amurg („ai pretutindeni/ lămpi cu uleiu-mpietrit înlăuntru”) este conjugată cu cea din Apă sub vâsle („galben uleiul de veghe... se duce strâns în burdufuri pe ape” și împreună construiesc simbolistica Absenței din lume (absență ca

56

62

Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I, Promoţia ’70, București, Editura Eminescu, 1995, p. 78.

57 Magdalena Popescu, în „Patimile după Cuvânt”, prefaţa volumului Mircea Ciobanu, Marele scrib, București, Editura Albatros, 1985, Colecţia „Cele mai frumoase poezii”, p. 10.

58 Citarea se face după ediţia: Mircea Ciobanu, Cele ce sunt. Poeme, București, Editura Eminescu, 1974.

59 Citarea se face după ediţia: Mircea Ciobanu, Etica, București, Editura Albatros, 1971.

60 Citarea se face după ediţia: Mircea Ciobanu, Patimile, București, Editura Tineretului, 1968.

61 Citarea se face după următoarea ediţie: Mircea Ciobanu, Vântul Ahab. Versuri, București, Editura Eminescu, 1984.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

Citarea se face din 1 Împăraţi 16: 30, după ediţia GBV a Bibliei.

Versetele următoare scot în evidenţă păcătoșenia, starea de decădere spirituală a acestui Ahab, fiul lui Omri, care a domnit douăzeci și doi de ani peste Israel: „Și, ca și cum ar fi fost puţin lucru pentru el să umble în păcatele lui Ieroboam, fiu lui Nebat, a mai luat de soţie pe Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul sidoniţilor și sa dus și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în casa lui Baal, pe care o construise în Samaria, și a făcut un idol Așerei. Și Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să provoace la mânie pe DOMNUL Dumnezeul lui Israel” (v. 31- 33).

191

NIHIL SINE DEO

lipsă a prezenței Duhului Sfânt peste fire). Ceea ce rămâne în lume, în exterioritatea ei și a cuvântului care o făurește ca esență devine pradă a Fiarei: „Fiara bătrână, cum am numit-o cândva,/ într-un ungher de poem,/ fiara bătrână, vița-de-vie, crescuse pe ziduri urlând,/ împânzise orașul … măruntaiele ei sembuibau cu alcalii amare,/ vreau să spun cu sudoarea de noapte/ a negrelor, aspre varuri/ Leii, în largile cuști,/ leii din parc, ascultând-o, gemeau,/ pielea spinărilor lor se-ncrețea ca o apă/ suflată de vânt/ Nimeni, niciun cuvânt n-a rostit împotriva creșterii ei//...

Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb/ ai înaltelor turnuri…”. Fiara conturează o împărăție a întunericului, a unei lumi sufocate (interesant este că în poem este simbolizată de vița-de-vie, care, în mod curent, semnifică viața), în care, totuși, lumina ar putea fi adusă de cuvânt, dar de data aceasta de cuvântul scris, nu de cel rostit, ca la Început: „Fă puțină lumină măcar

pentru scrib. El n-aude/ urletul fiarei,/ trosnetul fălcilor ei; el aude/ numai cuvintele tale” (Scrib în amurg63). Prin urmare, salvarea ar veni în interioritatea cuvântului/ poemului, ca act al scrierii sale, iar scribul este o ipostaziere a tiparului salvatorului.

După părerea lui Dumitru Velea, Vântul Ahab este Dumnezeu. De El omul s-a ascuns într-o nișă din stâncă, pentru a nu se aprinde, și Vântul a trecut pe lângă el ca un susur, ca un murmur și, după trecere, a lăsat să i se vadă spatele de aramă.

Postum, în 1997, i se publică ultimul volum de versuri, sugestiv și premonitoriu întitulat Anul tăcerii, din care reținem următoarele versuri: „Au vorbit, au vorbit despre lucruri/, au vorbit, au vorbit până când/ a rămas locul gol [...] Rușine nu ne va fi:/ oricum, suntem goi,/ cuvinte puține oricum ne-au rămas”64. Ele vin ca o închidere în sine a operei care s-a rostit în interiorul cuvântului, a lumii pe care a captat-o sau mai degrabă a întemeiat-o ca viziune în interioritatea limbajului.

Banchetul de la Lainici

63 Citarea se face după ediţia: Mircea Ciobanu, Mircea, Vântul Ahab. Versuri, București, Editura Eminescu, 1984.

192

64

Anul tăcerii, din volumul omonim, apărut la București, editura Vitruviu, 1997.

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

CE VEDE STRINDBERG ÎN CĂLĂTORIE ȘI VIZIUNE? – CUVINTE LA RĂSCRUCE – (I) 1. Într-o călătorie spre casă se află omul. Pornește pe cale și la fiecare răscruce și popas așază câte o piatră, călătorește și cu fiecare generație și-le înseamnă, sperând să nu se rătăcească. Trebuie să așeze patruzecișidouă de pietre, în trei mari încercări, cum lasă să înțelegem Fiul Domnului și discret istoria poporului ales; și cum fără tăgadă s-a revelat pe dealul Căpățânii că orice cale odihnește în legile creației, în acel cu moartea pre moarte călcând. Este de luat aminte că Fiul ziua a pătruns în cetăți și lăcașe, vorbind pe înțeles oamenilor, cu firea sa omenească, despre adevărata cale; și noaptea, cu firea sa duhovnicească, a intrat în dialog cu Tatăl, pe munte și prin rugă, în solitudine, spre a deschide cu sine această cale și a le-o arăta oamenilor. Așa a vorbit cu Tatăl spre a le face auzite oamenilor cuvintele, cum de pildă s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, după ce i-a lăsat mai la vale pe cei trei apostoli luați cu sine și i-a îndemnat să stea de veghe – și-aceștia, neputând să reziste, îngreunându-li-se ochii, au căzut de trei ori în somn adânc. Că omul cade mereu în somn adânc, când lângă el pică vorbele de sus – este trista, dar și fasta sa poveste. Însă că niciun întuneric nu poate să șteargă aceste puncte luminoase și că nicio vorbă de sus, până la urmă, nu rămâne neauzită – este ceea ce îi marchează calea. Și apoi, mai aproape de noi și de percepția noastră, nu este greu de deslușit evidența că orice călătorie se desfășoară pe timp de zi, după mersul soarelui, cum se zice, și pe timp de noapte, după stelele fixe ale cerului.

Pașii și urmele lor care se pot vedea, număra și înțelege încotro se îndreaptă, sunt din lumea zilei și din mintea omului; pașii care înfruntă vălurile întunericului și nu se pot număra se orientează după clipitul și răsucirea stelelor și, mai mult, după aceea boltă cerească răsturnată în memoria omului, în șirul de amintiri trecute din urmaș în urmaș. Și încă, trecute, fără să se știe cum, din generație în generație. Călătoriile pe timpul zilei fixează locuri și limite, cele pe timpul nopții șterg limite și surprind nemărginiri, fac din locuri orizonturi. Ele nu limitează și delimitează, ci apropie și leagă. Și mai ales, dezleagă. Prin ele omul nu doar observă și cercetează, ci ascultă și deslușește și, după putință, se inițiază. Pe primele le însușește după mintea sa și claritatea zilei și le restituie aidoma, cu spor în partea intelectului, adică a abstractei reflexii ce se poartă prin senzație, percepție și intelect; cu celelalte, pe timpul nopții, se încearcă și se caută, își întoarce privirea în sine, cu cerul înstelat de BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

deasupra, se adâncește în șirul de generații al marelui Sine, în istoria fremătândă ca o mare a acestuia. Mai mult, își ridică privirea, a doua, spre cer cu ceea ce este tainic în inimă și rațional. Nu întâmplător Ulise rătăcește zece ani pe mare pentru a ajunge acasă! Și călătorește numai noaptea! Cu douăsprezece „popasuri” și încercări! Cu tot atâtea corăbii, pline fiecare cu câte treizeci de însoțitori, câte zile are anul; aceasta la început – ca-n cele din urmă, să ajungă acasă singur! Singur și nerecunoscut în lumea certitudinii sensibile, unde își au loc senzația, percepția și intelectul abstract. Ori călătoriile lui Saul, la început pe timpul zilei, ca apoi prin întunericul nopții, preschimbat în Pavel, să ajungă în marea călătorie prin noaptea lumii, să se adâncească în Sine până la vederea lui Iisus – și, convertindu-se, să ajungă să se trezească a fi mintea cea mai înaltă care să-i lumineze lumii drumul treptelor christice, de recuperare, de mântuire. De întemeiere a creștinismului și reconstrucție a omului. Și nu numai a omului!

Cu încercările acestui Sfânt și-a întrețesut viața și opera și fiul unei slujnice, August Strindberg, dintr-o țară nordică, a recilor blazoane. Opera sa capitală, ce strălucește dintr-o creație de proporții greu de închipuit, este o dramă cu „popasuri” și încercări și poartă chiar titlul Drumul Damascului. Revenind, aceste călătorii pe timpul nopții deslușesc făpturi și fapte ce se ating de eternitate. Ridică la suprafață stihii, realități simbolice răsucite și ambivalente. Pe de o parte, acestea s-au fost „citit” ca adaosuri numinoase, din ale căror determinări s-au văzut și expus de mulți aleși, cazul cel mai răsunător fiind „răsturnarea” de la Damasc, încă neepuizabilă, chiar și de mulți comentatori în domeniu, de-ar fi să-l numim pe Rudolf Otto. Iar, pe de altă parte, li s-a vădit încărcătura, de data aceasta, cu adaosuri noptoase, parcă într-o continuă prezervare și spornică manifestare, prin care s-au zbătut de pe la începuturi vechii egipteni și mulți alții în șir, culminând, mai acum, cu descifrările lui Jung – toate purtând realități ce parcă ne scapă, numite infinire și irațional. Și pe toate aceste adaosuri, călătoriile pe timpul nopții le răstoarnă, trebuie să le răstoarne cu spor în partea rațiunii, în imperiul spiritului, în cupa din care, cum zice Hegel cu vorbele lui Schiller, „spumegă infinitatea sa”. De aceea s-a vorbit despre „viclenia rațiunii”, despre „bătrâna cârtiță” care „continuă să sape în interior”, ca manifestări ale „spiritului abso-

193

NIHIL SINE DEO

lut” – de către bătrânul filosof; ori, în ultimul timp, despre cele „două feluri de gândire”, despre „demonia spiritului”, propunându-se de Jung, spre explicare și cuprindere, „relațiile acauzale”, bazate pe „principiul sincronicității”. Simplificând, raționalul se încarcă de un adaos irațional și, chiar dacă la limită s-a vădit a fi caz particular al acestuia, omul trebuie să aibă mereu în vedere să încerce „preluarea” acestor tainice manifestări prin mișcări întreite întru faptă și concretizare logică, să le ridice la concept și rațiune, pentru a nu se prăbuși: – „dacă vrei ca lumea să fie rațională, trebuie să o privești rațional”, s-a zis de același filosof. Mai mult, nu și Iisus s-a coborât în infern, în aceste nocturne manifestări ale inconștientului, spre a ne recupera cu șirul nostru de adormiți cu tot? Ori ca mutație ontică, e de precizat că omul are deschisă calea să acționeze mântuitor, întru spirit și divinitate. Simplu spus, el este în călătorie recuperatoare de sine, esențială și sacră. Spre casă și ființă.

Participant la întreg și totalitate.

2. Spre un sens. Prin întregul capitol al vieții și prin acaparatoarea și însângerata carte a creației sale, Strindberg este prins într-o esențială călătorie: – aceea de căutare a locului de naștere și de origine, de devenire cu creație cu tot, de deasupra și de sub om. A sa și a fiecăruia dintre noi. Fapta, urcătoare spre începuturi, se desface în călătorie, ca un sul de carte, și călătoria o strânge cu realitate spre citire și sens. Am zis „însângerata carte” lăsând gândul nu abstract spre simbolistica sângelui, ci mai degrabă spre realitatea identității jertfelnice dintre om și creație, atât de evidentă în cazul lui Strindberg. Se știe de la Hölderlin citire că cea mai nevinovată făptură pe lume este poetul, în sensul vechi al cuvântului. Creația este o criză de identitate și manifestare, un act de puritate și jertfă – și-n ceruri și pe pământ. Indiferent de mitologii, credințe și eresuri, de înțelesuri sau fapte umane. Jertfa, întruchipată prin făptură zeiască, umană sau printr-un animal, trebuie să fie pură și nevinovată, plină de iubire și totodată cea mai iubită: – ceea ce se jertfește trebuie să fie de dincolo de fire, ori de dincoace, iar în acest caz să fie din ordinul „întâiului născut” și fără meteahnă. Fiul Domnului este ipostaza absolută. Omul, relativă: – numai ca șir de generații, cu acestea cu tot, o urmează pe cea christică. În desfășurare, prin vremi și memorii, în basme s-a văzut: – eroul, ajuns la capătul puterilor și sfârșind proviziile, ca să poată ieși de pe tărâmul celălalt, din infern, trebuie să rupă o bucată de carne din sine și să i-o dea hulpavului „ajutător” de dincolo, să-i potolească foamea și setea. Altfel nu se poate, nu poate ieși deasupra, să vadă geana de soare.

Zisă și de Strindberg, într-un roman, trasată cu o tușă mai plină: „Sufletul este închis în temnița trupului și se poate elibera numai dacă-i sacrifică din când în când animalului câte o bucată de carne. Așa am făcut… și de câte ori am făcut asta sufletul meu a ridicat ancora și m-a înălțat în zbor deasupra mocirlei”, (Saloanele gotice, Ed. Marc, Buc., 1991, pp. 95-96). Mai aproape prin 194

evi și printre cele ale zilei, prin umbrele catedralelor, și scribii trebuiau pentru transcrierea cărților sfinte să îndeplinească acte de curățenie și purificare, iar la copierea numelor sfinte să execute din nou și din nou abluțiuni. Dar în situația lui Strindberg nu trebuie luată ideea de „nevinovăție” în sensul prim, doar de puritate și candoare, ci trebuie pusă laolaltă cu toate cele omenești, purtate din generație în generație, amintind prin partea umană, preaomenească, de ridicarea privirii spre ipostaza christică. În spatele oricărui om se află un șir de generații, mai niciodată epuizate ca-n ipostaza Fiului.

Strindberg trebuie să poarte părți grele de umbră, conștient și neconștient, din generații, prin care să-și încerce carnea mustind de sânge prin lume și să caute forța ce-o ține și o depășește, să caute în propriul suflet părticica de lumină caldă suflată de la început și să avanseze spre ea prin și în pofida ispitirii celei reci. Omul este supus ispitirilor. Și Fiul de trei ori a fost încercat, și de trei ori ispita a refuzat. Și asta îi este omului lecție. Trei i se așază pe cale și, după putință și fază a curgerii vieții și a generațiilor (încă de la naștere omul este destul de bătrân, s-a spus de un biet notar de prin părțile Boemiei), pe toate, în parte și-n reluare, trebuie să le încerce. Strindberg le încearcă. Nu spune el continuu, și fără gând de metempsihoză, că de i s-a dat să sufere este pentru faptele săvârșite în generațiile anterioare!? Le încearcă și se încearcă, în sine, cu sine, pentru sine și – ca deslușire și învățătură – pentru noi. Cei de atunci și de acum. Se adâncește în tulburătorul Sine, în demonia ce-i „arată” părți din altă lume, anterioară și nu numai, care se ridică în lumea aceasta. Ca mărturie și lămurire. Ca sfâșiere și mod de a fi sigur și singur pe cale. Singur și însoțit! Încercat fără măsură. Strindberg face călătoria „întreagă”: – și diurnă, și nocturnă. De la un moment dat, le împletește pe amândouă. Se formează o răscruce, un insesizabil și greu de desfăcut nod. Și asta i se întâmplă, în mod firesc, pe la jumătatea vârstei, în sensul în care o concepea David („Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci” – Psalmi, 90,10), adică pe la 35 de ani – când scrie Nopți de somnambul în vremuri de veghe – , jumătatea a doua, reducându-i-se la 28, sub tensiunea creației, a infernului și din cauza unui necruțător cancer. La 35 de ani și Dante își începe Divina Comedie, călătoria sufletului prin cele trei lumi. La fel și Tolstoi (n. 1828), scrie epopeea unei națiuni, Război și Pace (1863). Ori, în filosofie, la aceeași vârstă, și Hegel (n. 1770) concepe și dă fundamentala carte a gândirii, Fenomenologia spiritului (publicată puțin mai târziu, în 1807), descifrând „urmele” spiritului cu realitate prin lume și întru căutarea „imperiul” său în om. Și câți alții?! Pentru Strindberg era anul 1884.

3. Câteva urme din călătoria diurnă. August Strindberg se naște la 22 ianuarie 1849, în Stockholm, Suedia, fiind al treilea din cei opt copii ai tatălui său din prima căsătorie. Mama sa este de condiție modestă, slujnică, servitoare, iar fiul îndură greu aceasta într-o lume prinsă de îngheț nobiliar: – spre o posibilă „eliberare”, BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

NIHIL SINE DEO

ce de fapt nu se va petrece aici, scrie cartea Fiul servitoarei (1886). Totuși, în altă ordine, ridică această condiție la nivel de sfințenie, devenind el însuși, după marea pildă, Servitorul omului și al culturii, care spălă picioarele sărmanilor și ale Spiritului – căci aici și nu în altă parte trebuie și acesta să aibă picioare pentru a fi asemănător cu omul și a-l servi întru recuperare. Știe spiritul unde să-și găsească locul și prin ce făpturi să apară! Să ne amintim doar de păzitorul de vite, de filosoful Iacob Böhme! Casa în care Strindberg s-a născut, cu toate acareturile curții, trece printr-un incendiu și este demolată. În „locul” ei ridică o alta, scrie piesa Casa arsă (1907). Și-n alte câteva piese simbolul focului își face locul. Prin el și „acțiunea” sa de ardere și agent al jertfei, supraviețuiesc urmașii și triumfă ideea de iubire! Strindberg urmează, între anii 1856 – 1867, școala și liceul în Stockholm, după care se înscrie la Universitatea Uppsala, zisă „Atena Nordului”. După o jumătate de semestru, nemulțumit și strâmtorat material, abandonează. Trece educator la o grădiniță, revine să studieze medicina și lucrează ca actor la Teatrul Dramatic. Renunță a doua oară, a treia oară, la studiile universitare și în 1870 se decide pentru lumea creației literare. În 1871, primind o bursă din partea regelui Karl al XV-lea, revine la studiile universitare. Nu le termină. Tribulațiile acestea, de la Uppsala, devin materia epică a volumului de nuvele, De la suspendare la Svartbäcken, din 1877. Pentru scurt timp, în 1874, este jurnalist la Noutățile zilei, publicând articole de critică de artă și traduceri din engleză, cânticele pentru copii. Apoi se angajează custode la Biblioteca Regală, unde lucrează, aproape un deceniu, din 1874 până în 1882. Sunt anii de ucenicie întru cultură și literatură, temeiul celor viitori, al anilor de drumeție, ca să zicem împreună cu Goethe. Se adâncește îndeosebi în zonele greu accesibile și de neașteptat, studiază până și limba chineză, devenind un reputat în domeniu. Fundamentala Yi King (Cartea transformărilor) trebuie săi fi ajuns direct sub ochi, fiindcă în versiunea engleză a trecut abia pe la jumătatea secolului următor. Carte a corelațiilor și analogiilor, deschisă chiar probabilităților neprobabile, trebuie să fi căzut ca un bob de grâu în humusul imaginației sale. Se știe că el atribuie toate aceste corelații și analogii, relații acauzale, îndeosebi în partea a doua a vieții, unor forțe de dincolo de om ca făptură fizică, unei voințe și manifestări astrale și spirituale a acestuia, și că, într-un timp, l-a avut „însoțitor” virgilian pe straniul gânditor Swedenborg. Un magician al analogiilor! Însă spiritele contemporane, cu care se aseamănă prin ceea ce numim posedați ai creației, formând un misterios și preaomenesc cvartet al demistificărilor epocii sunt Nietzsche, Eminescu și Dostoievski, care s-au întins la fel, peregrinând fiecare spre alte zone: primul spre Grecia, al doilea spre India și ultimul spre fundamentele christice. El se va adânci cu disperare în ocultism și alchimie într-un timp în care acestea sunt șterse cu violență de istorism și pozitivism, trăindu-și zbaterea BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

ultimă și înflorirea de amurg, înainte de a fi preluate răscumpărător de „inconștientul colectiv”, dezvăluit de Jung. Reluând șirul de urme, în 1872 se retrage la un pescar din insula Kymmendö și scrie piesa Mäster Olof – o construcție ridicată pe fapte și întâmplări absorbite din impunerea Reformei în Suedia din timpul regelui Gustav Vasa – pe care o prezintă, fără succes, la un concurs organizat de Academia Suedeză. Apoi, o trimite Teatrului Regal, care îi solicită să îndulcească nihilismul, să elimine blasfemiile, în fine, alte și alte modificări, cinci la număr în cinci ani (o scrie în proză, în versuri), încât Strindberg este aproape să-și pună capăt zilelor, să se împuște. El scrie cu sânge și-n sânge se zbate sufletul! Până la urmă, piesa se joacă, în 1881, însă pe altă scenă, la Teatrul Nou. În 1876 se ceartă și cu tatăl său, de care se va despărți fără să-l mai vadă vreodată: – mai târziu se naște piesa Tatăl (1887). În anul 1877, se căsătorește cu Siri von Essen, după ce aceasta, rămasă gravidă cu el, se desparte de soț, de baronul Wrangel. O iubire explozivă, ca toate cele trăite de Strindberg! Fiind alături de el, Siri dorea să ajungă actriță, însă acest fapt întâmpină greutăți, tocmai datorită lui Strindberg, el fiind spinul de foc din propria-i făptură, simțit arzând de cei din preajmă și, mai ales, pârjolitor de mai marii societății. În schimb, i-au apărut doi copii. În 1879 publică romanul Salonul Roșu, în care „trece” cu viața și societatea sa cu tot. Să subliniem ceea ce este de subliniat în cazul său: fluxurile energetice dintre creator și creație sunt fără limite, și invers, fără măsuri, dinspre creație spre creator. În vorbe ce s-au tot spus, ajungând monedă fără zimți, Salonul roșu este întâiul roman satiric și politic, realist și modern al Scandinaviei. Edvard Brandes din Danemarca, reprezentativ critic al momentului, scrie: „romanul îl face pe cititor să-și dorească să se alăture luptei împotriva ipocriziei”. Este un bisturiu ce taie prin tumorile ipocriziei societății. Prin douăzeci și nouă de stadii sociale (instituții de stat, parlament, zone pline de ariviști, presă, artă și boemă, religie și pastori, societăți caritabile), prin toate trece personajul Arvid Falk, deconspirându-le ipocrizia, și pe toate douăzeci și nouă de capitole ale romanului Strindberg le leagă virulent și estetic. La acesta se adaugă și tăioasele scrieri: Poporul suedez în zile de sărbătoare și în zile lucrătoare, Noul imperiu, descrieri satirice din era atentatelor și sărbătorilor jubiliare. În mod firesc, înalții reprezentanți ai societății, stâlpii de lut ai acesteia, îl obligă pe autor la exil. Și în septembrie 1883, Strindberg pleacă împreună cu soția, Siri von Essen și copiii, mai întâi în colonia artiștilor scandinavi din Gréz, un orășel din Belgia, ca apoi, după câteva săptămâni, să se mute la Paris, și în fine să plece la Ouchy, lângă lacul Geneva. Pentru prima și singura dată – loc și timp de răscruce – trece în domeniul poetic. Scrie volumul Poezii în vers și proză, în 1883, adevărată explozie erotică a sufletului captiv, și apoi, Nopți de somnambul în vremuri de veghe, în 1884, carte revelatoare a desfacerii spiritului din înveli195

NIHIL SINE DEO

șurile uzate ale certitudinii sensibile, dezvăluind călătoria ca aluat al creației. Schimbă continuu locurile și țările. Se simte amenințat și urmărit. Scrie Discursul de apărare al unui nebun (mai în siguranță, Gogol scrisese în urmă cu vreo cinci decenii, Însemnările unui nebun); cartea de nuvele Căsătorit (Gifta), care îi atrage procesul ce poartă numele acesteia, „Giftasprocessen”. După romanul Locuitorii insulei natale (Hemsöborna), din 1887, scris la Lindau, în Germania, nu i s-a mai permis să revină în insula sa iubită, la Kymmendö. La Paris, se adâncește în infernul cu întortocheatele sale bolgii, de ocultism și alchime. Caută în materie aurul, simbol al vieții, caută mai târziu, în om, cum se va revela, arhetipul christic: – să numim doar piesa Paștele. Printre sfâșierile sale pare a trece întreaga lume.

Ca în preschimbările din mitologie, ca în încercările din istorie, când de pildă uriașa armată a lui Xerxes trece Hellespontul pe podul de vase printre cele două jumătăți șiroind de sânge ale fiului lui Pythios! Sunt încercări cumplite! Viața și creația i se mișcă sub presiunea unor forțe ce depășesc omul. În partea ceastălaltă a Europei, în România, Eminescu, care văzuse răul de la rădăcina lumii și combătuse ipocrizia societății, este aruncat și se zbate prin ospicii. Este secerat. Lui Strindberg, câteva scrisori îi vin de la celălalt posedat, de la Nietzsche, din Torino, cu puțin timp înainte ca acesta să alunece în nebunie; considerând că prezența și „întâlnirea” lor nu țin de hazard și, apreciindu-l ca „un scriitor de mâna întâi; prin expresie, prin rafinamentul sentimentului”, îi propune traducerea în franceză a cărții sale Ecce Homo, socotindu-se „fericit de această minune a unei întâmplări pline de tâlc”, (Torino, 7 decembrie 1888; Aforisme, scrisori, Ed. Humanitas, Buc., 1992, p. 268). În fine, în 1891 se desparte de Siri; peste doi ani, întâlnind-o la Berlin pe jurnalista Frida Uhl, se căsătorește cu aceasta.

După un an și jumătate se despart, lăsând în urma sa o fată. În 1900, la invitația regelui, revine în Suedia, după aproape două decenii, și i se pun la dispoziție în Stockholm un mic teatru și o „locuință” ce se va schimba prin mai multe „turnuri” și hoteluri. Se întoarce, ca un fiu rătăcitor! Scrie și definitivează, scrie în disperare, sub presiuni de dincolo de fire, printre altele, piesele cunoscute sub numele de „teatru de cameră”, le concepe scenografia, muzica, regia. Punând în scenă Drumul Damascului, o întâlnește pe tânăra actriță Harriet Bosse, „femeia-copil”, cu care se căsătorește. Iubirea trece prin străfulgerări inexplicabile, scufundări în ocultism, atinge orizonturi astrale și sfâșieri infernale. Din ea rezultă copila Anne-Marie și se ridică feeria alchimistă Lebăda Albă. După trei ani, în 1904 se despart, însă iubirea torturantă și sfâșierea continuă. O operă uriașă – mărturie a ceea ce Strindberg a văzut în infern – o constituie Jurnalul Ocult, jurnal ajuns sub ochii oamenilor abia după o sută de ani de la moartea autorului. De fapt, o scriere greu de descifrat și tipărit, cuprinzând texte în limbi diferite, semne criptice, alchimiste, și desene 196

oculte, mai toate cu uși proprii și broaște cu cheile aruncate în hău. O scriere de mari întinderi și adâncimi greu de măsurat. Este Comoara Nordului! Încă de descoperit pentru cultura noastră și a lumii! Revenind la cele percepute, în ordinea oficială, când se află că nu i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, mulțimea contrariată și nemulțumită umple străzile, cu steaguri muncitorești, și-l ovaționează. Strindberg era fiul și reprezentantul ei. De la balconul locuinței de hotel, el răspunde simplu, înduioșat, cu gestul larg al mâinilor arse în încercarea pariziană de a face aur. Erau arse precum fața patriarhului ce primise tablele de pe munte. Arămite de focul artei din străfundurile lumii și de strălucirea divinității.

Din partea mulțimii, și de jos, primește Premiul Poporului. Din partea divinității, și de sus, primește Premiul cel Mare. Mai devreme de împlinirea celei de-a doua jumătăți a vieții, la 63 de ani, în urma unui cancer gastric, August Strindberg moare. Era 14 mai 1912. Ora 16,30. Înainte de-a închide ochii, i-a cerut fiicei sale, Greta, Biblia de pe măsuță și cu ea în brațe s-a rugat și a spus: „Am lichidat toate conturile mele cu această viață. Acum nu mai există nimic personal”. Apoi, și-a mângâiat fiica și cu o ultimă suflare a îngăimat: „Dragă Greta…” Într-adevăr, vasul atât de personal s-a spart, sa fost îndepărtat! În 19 mai este condus pe ultimul drum; de la 8 dimineața convoiul funerar pleacă spre Cimitirul cel Nou al orașului – este urmat de peste șaizeci de mii de oameni îndoliați. De suferinții lumii! Triști și înlăcrimați de parcă li s-ar fi smuls inima (ca-n viziunea din Nopți de somnambul...). Inima lor era inima lui. La mormântul său străjuiește, nu o piatră, ca de obicei, ci o cruce simplă, din lemn de stejar, cu inscripția „O Crux ave spes unica”. Cuvinte venite de foarte de sus, odată cu Fiul! Cel ce și-a pus Biblia pe piept și ca un fiu rătăcitor s-a întors acasă, sau ca Pavel care a văzut lumina lumii, nu putea să nu ne lase aceste întâi și ultime cuvinte! Sub lumina lor a călătorit prin noaptea lumii. În cartea Inferno se găsește, trăgând un văl, o tulburătoare imagine: „Am făcut o călătorie timp de cinci săptămâni într-o țară îndepărtată. Reîntorcându-mă, și uitând totul, odată intrat în cimitir din nou, am remarcat femeia abandonată în mijlocul marii alei. Conturul corpului său slăbise desenându-se pe o cruce din spate, ca și cum ar fi fost crucificată, și deasupra inscripția: O Crux, ave spes unica! (…) Ea așteaptă mereu, în toate zilele! O alienată? Da, atinsă de marea nebunie a iubirii! Ea va muri așteptând actul care dă viață și perpetuează suferințele!” O reprezentare a lumii?! O rugăciune a acesteia pentru omul plecat în călătoria lui.

4. În limbul infernului sau la vreme de răscruce.

La 35 de ani, Strindberg, împovărat cu toate cele lumești, cu o soție și doi copii și cu grija zilei de mâine, trebuie, este obligat să părăsească Suedia și să peregrineze prin țări străine. Să conștientizeze o ipostază a sufletului. Cea de pribegie, de exil și apoi de infern. Cea a omului alunecat și cea de sfâșiere. De deschidere a alterității. De înotare prin cele ale certitudinii sensibile și de BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

NIHIL SINE DEO

percepere, de căutare și întrevedere a celor ce sunt. Să ne gândim doar că acei copii trebuiau să mănânce și să învețe carte, să urmeze școli și să-și păstreze limba! Și el să se aplece pe sub pragul de sus și să calce peste cel de jos cu criptice semne înscrise în el, să înainteze prin bolgiile anterioare și prezente ale sufletului! Este ajuns în ceasul în care spiritul se privește pe sine și ia decizii cu sine cu tot. Este clipa în care omul constată că nu mai are umbră, că umbra și lumea se ascund în sine și că trebuie să le ia în stăpânire. Să înainteze prin umbră! În chiar miezul amiezei! Să facă lumină în chiar miezul de umbră al luminii! Se strâng, se împletesc vârstele omului cu cele ale istoriei. Cercuri de cercuri. El, o scânteie din marea lumină! Este amiaza zilei, însă pentru el în chiar această lumină pură începe amurgul. Soarele Reformei transfigurase aproape totul în acea parte de lume.

Pentru acceptarea acestui raport direct dintre om și divinitate, cu libertatea sa inerentă, deschis de Luther – se știe – s-au luptat popoarele Nordului, inclusiv cu armele de-a lungul a treizeci de ani, un rege, Gustav Adolf al Suediei, pierzându-și viața în luptele de la Lützen (1632). Nu este vorba doar de acceptarea acestui raport, ci de privilegii pierdute și reclamate de cei considerându-se mijlocitorii raportului. Luther protestează împotriva acestora în numele lui Dumnezeu; aținându-și pașii după mâna de sus se încurcă în umbra ei și crede că-i Diavolul; alunecă și se ridică, este chemat la vorbe la masă spre a se întări și a avea mulțimile de partea sa.

Traduce Biblia și Cuvântul Domnului pe limba lor. Deschide comunitatea direct spre Dumnezeu. Fără mijlocitor. Repetă ceva din Sf. Pavel. Este de explicitat psihanalitic încercarea pe cale a sa! Pășirile lui Strindberg, firește, se fac pe sub umbra bisericii protestante. El calcă liber și gândește. Sfâșiat și protestant. Sfâșiat, pentru a putea trece prin sine, ca un somnambul în noapte, singur și însoțit de toți alunecații zilei; protestant, ca un om în vremuri de veghe, față de societate și conștiință, cu toate ale lor, ipocrizie și religie pervertită, artă fără substanță și știință fără om, cu acesta fărâmițat naturalist și economic, sub o filosofie utilitaristă, aplecată spre fapte și obiecte bine măsurate prin eficiența lor. Privește în sine și vede că treapta pe care calcă este gândirea și că aceasta îi dă libertatea să se întrebe asupra următoarelor trepte, în sus și în jos; privește în afară și vede că natura este ordonată, că „respiră” după anumite legi instituite de creator. „Ochiul omului devine limpede, simțirea vie, gândirea activă și explicativă”, constatase Hegel în Prelegeri de filozofie a istoriei (Ed. Academiei RSR, Buc., 1968, p. 407), cel care s-a dus ca nimeni altul la rădăcina acestor lucruri! Că aceste legi sunt raționale, că sunt iraționale, că sunt și una și alta – aceasta este de întrebat.

Pe ambele căi: și în sine și în afară. Strindberg este la răscruce și cată spre ambele direcții. După o altfel de „reformă”, apele iluminismului scoseseră la suprafață atâtea coji ale reprezentării religioase, îndeosebi catolice, și implicit sociale, cu ipocriziile lor, iar la retragere din ținuturile nordice lăsaseră să se vadă acele leșuri cu BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

blazoane, ridicându-se fantomatic, însă nevizitate de duh ca-n valea oaselor albe. Și ca tot ce este fantomatic, în istorie, se hrănește cu viață din viața celorlalți. Și cât nu ar vrea să acceadă la viața spiritului! În pășirile sale, hic et nunc, Strindberg le surprinde jocul fantomatic, chipul hâd și înspăimântător ce vrea să acopere zbaterile vieții, prin ipocrizie să se miște odată cu ele spre a le sorbi suflul și a le împiedica răzvrătirea. Ipocrizia nu lasă să se vadă contrastele, sau le expune tocmai ca necesare, ca-n fabula lui Menenius Agrippa. Strindberg le sesizează cum stau ascunse în faldurile mișcătoare ale societății sau le răstoarnă, le deconspiră ca având fals caracterul de necesar. Este ora de liniște în afară și de neliniște interioară, este ora marilor încercări spirituale cu materia și lumea: – Dostoievski luminează răscumpărarea religioasă a omului; – Eminescu caută și ridică un „ghem de lumină”, arhetipul creatorului de sub vălurile grele de materie ale istoriei și politicului, ale răului interstițional; – Nietzsche execută o introspecție în cele ale lumii încercând o transmutare a tuturor valorilor acesteia, o ridicare a omului dincolo de sine, la supraom; – și Strindberg, privind și amenințat de infernul ascuns sub faldurile strălucitoare ale lumii, se scufundă în infernul propriu și al zbaterilor de dincolo de om, fie oculte și alchimiste, spre a găsi pe „interiorul Christ” în om.

Fiecare „se salvează” după cum spiritul lumii o solicită!

Ei sunt psihologii mari ai epocii care văd, sub scoarța materială a lumii, ipocrizia și răutatea acesteia și, totodată, demonia spiritului și se confruntă cu ele. După ei se deschide calea analitică a psihiatrilor cu încercările lor de ridicare la concept (de-ar fi să-i amintim pe Freud și Jung).

Pentru pășirile lui Strindberg hic et nunc contrastele se surprind maxim și amețitor. Ceea ce se vede nu se mai vede și ceea ce nu se vede se vede. Strindberg scrie în iureșul pașilor despre pășirile improbabile, scrie despre ceea ce percepe în viteză și dispare, și aduce la lumină din ținuturile nopții ceea ce surprinde și poate să țină, să reziste confruntării. Se știe că sentimentul fundamental, metafizic, al omului scandinav este spaima de noapte cu implicita fugă de noapte, călătoria în ținuturile luminoase și apoi reîntoarcerea, fie și prin noapte și în pofida ei, acasă. Acolo unde în fiecare fereastră a locuinței este veșnic aprinsă o lampă, o lampă călăuzitoare, un far pentru călătorul ce odată și odată se va întoarce.

Orice călătorie presupune, pe lângă plecare, sensul al doilea, al reîntoarcerii! Și prin aceasta se atinge, se reface modelul esențial, al recuperării ontice și divine a omului. Strindberg scrie cartea celor cinci nopți fără odihnă a spiritului, Nopți de somnambul în vremuri de veghe. O carte de poeme, cum de obicei nu i se întâmplă, și de răscruce în creația și în încercările vieții sale. Este anul 1884. Vreme de răscruce, cu manifestările istoriei după un val zgomotos și spiritul tot mai retras sub ele; vreme percepută și suportată astfel de Strindberg, dar și de ceilalți trei mari creatori ai cvartetului 197

NIHIL SINE DEO

dramatic: Eminescu, aruncat în infernul și noaptea conștiinței; Dostoievski, „salvat” din infern de Bunul Dumnezeu; iar Nietzsche lăsat să-i încerce umbra. Toți pentru sufletul și spiritul popoarelor lor. Și nu numai!

5. Strindberg sfâșiat. Aproape două decenii Strindberg cutreieră hăituit prin Occidentul Europei. Și se confruntă cu infernul. Parcă se repetă modelul dantesc.

Se știe că douăzeci de ani, ultimii din viață, a trebuit să peregrineze Dante prin Italia, departe de Florența natală.

Această republică nu acceptase să cadă în genunchi în fața pontifului Bonifaciu al VIII-lea de la Roma și să-i ofere aurul – și drept urmare, spre pedepsire, acesta apelase la ajutorul armat al lui Charles de Valois, fratele regelui Franței. Florența este încercuită, izolată de hrană și înfrântă cu o cruzime fără limite. Și cailor de la căruțele cu făină prinse către florentini li s-au tăiat picioarele! Iar celor cincisprezece reprezentanți ai comitetului republicii li s-a pronunțat, la 10 martie 1302, sentința cu arderea pe rug, cu „igne comburator sic quod moriatur”. Dante este al unsprezecelea pe listă. Fiind deja la Roma, în căutarea unei audiențe la pontif, scapă cu neîntoarcerea acasă și părăsirea definitivă a Florenței, firește, a soției, Gemma, cu doi copii, primul de vreo zece ani, iar al doilea, zbătându-se în scutece. Nu-i va mai revedea niciodată. Douăzeci de ani va trebui să umble ca o fantomă prin ținuturile Italiei, prin sate și mănăstiri, să nu fie recunoscut de nimeni, fiindcă sentința mai avea o codiță diavolească: acela dintre condamnați care îl va trăda pe celălalt va scăpa de arderea pe rug și îi va lua averea; iar în cazul celorlalți, oameni obișnuiți, care vor face același lucru, ei se vor alege cu averea condamnatului (v. Cesare Marchi, Dante, Ed. Artemis, Buc., 1998, pp. 46 61). Să alergi cu teama de a nu se întâmpla să fii recunoscut – și chipul său sărea în ochi de la două poște; douăzeci de ani să te strecori prin Italia, simțind în permanență mâna rece a morții deasupra creștetului – și în astfel condiții să ridici impunătoarea operă Divina Comedie! Ce sacrificiu! Ce-i trebuie mai mult unui om să îndure ca să ajungă pe treptele străluminate de divin! Este mereu de deslușit ce se ascunde în zidurile preafrumoase ale operei omenești și pe ce se întemeiază aceasta. Și încă, ce sâmbure creator se ascunde în om, suflat odată cu lumina dintâi, și din ce adâncimi de somn trebuie să iasă la vedere! Ce desfaceri, faceri și refaceri se petrec pe cale între om și divin! „Toți oamenii mari sunt în sens general trimiși, soli ai lui Dumnezeu”, spune Hegel în Prelegeri de filozofie a religiei (Ed. Academiei RSR, Buc., p. 492); și tot în sensul său, venit din revelațiile christice și până dincoace de el, la transsubiectivul inconștient colectiv, acești oameni trebuie să poarte și să refacă în sine întregul șir al celor „căzuți”. „Fiecare individ în parte este o verigă în lanțul necesității absolute care transformă lumea – zice același filosof în celebrul Fragment de sistem, din 14 septembrie 1800, pe când era la Frankfurt. Și mai departe: Fiecare individ în parte poate să-și supună o porțiune mai mare din acest lanț 198

numai dacă își dă seama de direcția marii necesități, învățând să rostească prin această cunoaștere cuvintele vrăjite care să-i facă vizibilă forma”, (apud. Franz Wiedmann, G.W.F. Hegel, Ed. Teora, Buc. 1998, p. 27).

Prin urmare, pe acest traseu trebuie să fie anumite „stații” de reflexie, în care, după intuiția gânditorului, omul implicat în destinul propriu și creație trebuie să-și dea „seama de direcția marii necesități” și după putință și har, cu „cuvinte vrăjite” să aducă la lumină, chiar să smulgă din „somnul adânc” o bucată de creație. O coastă de deasupra inimii! Tot el, în Prelegeri de filozofie a istoriei, a pus omul cu vârstele sale în relații triadice cu cele ale zilei și ale anului, ale istoriei și conștiinței sale în orizonturile spiritului și pe fundalul universului. În trei vorbe să le zicem pe cele din spațiul diurn: dimineața, uimire/contemplare; amiaza, activitate/interioritate și seara, reflexivitate/libertate. Mai târziu, din unghiul psihanalizei și al realizării acelui „principium individuationis” propriu omului, C. G. Jung le cercetează și le adeverește. În prima parte, viața are un „țel natural”, în a doua, un „țel cultural”, iar tranziția între ele presupune un moment de „criză potențială”, o „stație” de reflexie, cum am zis. Este criza de la mijlocul vieții, după care începe coborârea. „Iar coborârea – constată psihanalistul – înseamnă inversarea tuturor idealurilor și valorilor care fuseseră îndrăgite dimineața. Soarele intră în contradicție cu sine însuși. E ca și cum s-ar retrage în razele sale în loc să le emită.” Lumina prea pură a amiezii generează interogația interioară și implicit „trezirea” și deschiderea, recuperatoare, spre acel Sine „visătoar” al „omului de vârstă bimilenară”, (CW VIII, 779, apud. Anthony Stevens, Jung, Ed. Humanitas, Buc., 1994, pp. 70-99). Acest moment îi „dublează” lumea și-i sporește omului luciditatea, dar și îndoiala; îl face să rezume și să tragă linie bilanțieră; îi oferă perspectiva de a vedea ambele versante ale muntelui și, îndeosebi, pe cel răsfrânt în cer, dincolo de certitudinea sensibilă, în „infinit”, cum a văzut Eminescu; îi solicită întoarcerea ochiului înăuntru; iar apropierea de neapropiat îi arămește fața și îi oferă parcă o altă identitate – începe sfâșierea! Și ceea ce este uluitor în cazul marilor spirite, aceste „momente” de răscruce, trepte și „stații” de reflexie nu se desfășoară în mod firesc, ci își contractă spațiul și timpul dintre ele, încât par că se suprapun și, cu adevărat, lucrul acesta se și întâmplă. „Ard etapele” s-a spus. Nu era Hegel numit, încă din gimnaziu, „Moșul”?! Poate de la această vârstă auzea fâlfâitul de aripi al Păsării Minervei, ce își ia zborul abia la amurg! Nu de la nouăsprezece ani, Eminescu sesizează procesul „uitării ființei”, cum s-a zis mai târziu de un alt filosof, scriind în poema Amicului F. I. „Viața mea curge uitând izvorul”?! Nu e de mirare că în acest moment de răscruce și celelalte momente se caută și își răspund, unele ca reluare și amintire, altele ca proiecție și realizare; iar purtătorul lor se adâncește în sine, se desparte de lume și o răstoarnă în sine, se desface în două și BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

NIHIL SINE DEO

surprinde și lumea ca fiind în despărțire, poate să întrevadă șirul de generații propriu, să-și dea seama de direcția încotro se îndreaptă și de necesitatea acesteia în mișcarea lumii. Să continuăm, de pildă, cu modelul eminescian: – La douăzeci de ani poetul scrie, ca necesar, poema Epigonii și surprinde sciziunea dintre „zilele de-aur a scripturelor române”, ale visării, și cele de fier ale prezentului nihilist, ale constatării reci, în care „totul e spoială, totu-i lustru fără bază”, în care Dumnezeu e o „umbră” și patria o „frază” și, suprapunându-le, intră într-un scepticism amar. Puțin mai târziu, student la Berlin, în 1873, scriind drama Decebal, surprinde în istorie că Dumnezeu s-a retras în spatele Creației, poate, prezervându-și „fondul lumii” și a lăsat cerul „un palat pustiu și gol”. Și, după alți trei ani, strângând ambele perspective ca un nod peste o lamă de cuțit, constată în poema Melancolie propria sfâșierea lăuntrică: „Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine ?... Parc-am murit de mult”?! Prin urmare, se surprinde că omul este alunecat în uitarea propriului „izvor”, „origine”, „loc de locuire și casă”, a „ființei”, că sufletul se zbate ca ceva străin în propriul corp, că rătăcește și în cazul cel bun peregrinează ca ceva străin prin lume în căutarea de sine și recuperarea de lume – și constată că nu doar omul, ci și aceasta, lumea, este în despărțire de sine. Revenind, după acest model relevant, ce este somnambulul lui Strindberg, decât un om în despărțire, sfâșiat, cutreierând prin cele cinci nopți, prin cele cinci anotimpuri, cât are anul și viața, cu al cincilea în reluare și depășire spirituală, și în același timp sesizând cu luciditate, în „vremuri de veghe”, sfâșierea lumii!? De unde, nevoia de a sesiza nu doar dubla sfâșiere, a omului și lumii, ci și de a încerca cu prețul cel mare depășirea acestora. Când Iisus a zis celor doi tineri, care vroiau mai întâi să meargă să-și înmormânteze tatăl și după aceea să vină să-l urmeze, „Lăsați morții să-și îngroape morții!”, s-a referit nu doar la inconsistența celor din orizontul certitudinii sensibile și implicit la consistența celor din lumea spiritului, ci în mod necesar la nevoia omului de a se pregăti să depășească această sciziune: – mai întâi să o vadă și apoi să acționeze întru depășirea ei. Până aici sunt numai contraste proprii intelectului. Că trebuie să se treacă de la cele două sciziuni cu ele cu tot la un al treilea nivel, aceasta o va predica Iisus și o va împlini cu Sine. Este calea spiritului, a rațiunii, a reflexiunilor dialectice.

Dar în partea a doua a secolului al XIX-lea, Occidentul este plin de acei tineri ai certitudinii sensibile, care, cuprinși și orbiți de Luminile secolului anterior, își numără triumfător arginții câștigați din vânzarea a ceea ce constituie realitatea spiritului, a valorilor-scop, ca să zicem kantian. Că acest fenomen se întinde peste tot în istorie este un fapt comun, însă spre sfârșitul sutei a nouăsprezecea el începe să-și facă manifestările vizibile BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

prin istorismul încă lipsit de sens, ca orice apariție nouă, și ca aparent necesare omului prin pozitivism și, mai pe înțelesul acestuia, utilitarism. Ambele poartă cu ele, ca orice nou început, o abstractă și proastă exuberanță. Privind manifestarea din urmă, acum parcă generalizată, trebuie spus simplu: niciodată cărămizile și pietrele oricât le-ai număra și descrie nu pot da seamă despre măreția catedralei înălțate! În acest timp și situație de răscruce se află Strindberg, cât și ceilalți trei scriitori cofraterni amintiți: Dostoievschi, Eminescu, Nietzsche. Ei au constatat, în disperare, că la fundamentul culturii europene religiosul nu se mai regăsește în cult; și că nici celelalte valori, îndeosebi frumusețea nu-i mai strălucesc pe firmament. De aceea ei formează un cvartet dramatic și tragic al culturii europene, mai mult, o cruce luminoasă și mântuitoare ridicată pe harta Europei. (Fără rețineri în cazul lui Nietzsche; se știe că în ultimul timp, ca un Saul răsturnat pe drumul Damascului, își semna scrisorile nu cu numele zeului grecesc, pe care atât de mult l-a iubit, Dionysos, ci cu al lui Iisus, Mântuitorului lumii, în ipostaza sacrificiului suprem, Crucificatul!)

6. Cu inima scoasă pentru cartea cea mică. Să alergi pe cale singur și sfâșiat, să fii continuu în primejdie din partea celor de jos, dar și de ecoul întrebării de sus, Unde ești, Adame!? Dante trebuia să fie același și mereu altul, sub arbitrara pedeapsă, cu arderea pe rug, dată de un infernal pontif; cvartetul dramatic de acum o trăiește din plin, cu prăbușiri după cum o cer mai marii zilei, și ridicări după voia Domnului: Dostoievschi are norocul de trece mai întâi, la vârsta tinereții, prin casa morților și a morții, ca apoi, cu Biblia într-o mână, primită de la o femeie necunoscută pe când pleca în convoiul de deținuți spre Siberia și cu opera într-alta, să vadă crucea mântuitoare; Eminescu își suprapune vârstele, și cu ele împletite și el sfâșiat, deși căuta într-un sistem filosofic depășirea sfâșierilor conștiinței și lumii, 199

NIHIL SINE DEO

la jumătatea vârstei ce trebuia să fie, este împins în prăbușire, în infern și moarte; Nietzsche, care deconspiră chiar ipocrizia conștiinței, nu numai a lumii, la sfârșit alunecă în infern, în întunericul fără niciun punct de reazăm și referință; Strindberg, la amiaza vârstei, este ajuns în limbul infernului, ca aproape două decenii să-i încerce obscuritățile, cotloanele oculte, abisurile, să-l cutreiere, lăsând o dâră de cenușă prin scrierile direct în franceză Inferno și Legende (apărute în 1898 la Editura Mercure de France, cu o prefață de Marcel Reja) și, în cele din urmă, să-l străbată și să ne lase mărturie triumfătoare ultimele opere și capodopere, din care să numim Drumul Damascului și strania comoară a Nordului, Jurnalul ocult. Precum marele florentin ce a reușit, în cele două decenii de infern, să-și scrie și să-și definitiveze opera sub semnul marii iubiri pământești și divine, tot astfel și Strindberg. Pârjolit de flăcările ultimei iubiri pământești, explozivă și cu zbateri oculte pentru copila actriță Harriet Bosse, a treia soție pentru scurt timp, ispitit de țesătura corespondențelor lumii de jos și de sus, aidoma predecesorului său Swedenborg, este străluminat în călătorie, ca Saul devenit Pavel, de lumina Chipului de pe Cruce! Swedenborg pare a-l însoți ca Virgilius pe Dante: „Lectura lui Swedenborg îmi ocupă toată ziua; – scrie în capitolul dedicat acestuia în Inferno – și sunt ca zdrobit de realismul descrierilor lui. Regăsesc totul în ele; toate observațiile mele, senzațiile și ideile, atât de bine încât viziunile sale îmi par trăite, ca niște adevărate documente umane. Nu e vorba să crezi ca un orb, e de ajuns numai să citești comparând totul cu propriile experiențe trăite”, (trad. Gabriela Melinescu, Ed. Univers, Buc., 1999, p. 103). Apoi, Necunoscutul din ampla și testamentara piesă Drumul Damascului, îl târăște cu întreaga lume în convertirea sa. Astfel, scânteia din sine se topește în Lumina de Sus! Fără rest și cenușă!

Ei, scriitorii aceștia, sunt marii sfâșiați ai lumii prin care omul trece în fiecare zi, fără să știe, alergând și alegând mai întâi să-și îngroape morții! Ei ne arată, în moduri diferite, cum omul de atunci și de azi se prăbușește cu certitudinea sensibilă în brațe, uitând cu totul de rațiunea ce leagă pe cale și ridică totul la ființă. Dar tot prin și din această sfâșiere, diferență – ca să folosim un concept la zi – , desfășurată în triade și, încă mai mult, trecând dintr-o latură în alta, subiectivă și obiectivă, ale omului în ipostază de creator, ale lumii și ale Creatorului a tot și toate, se naște opera. Ceea ce s-a suflat de la început în om și se jertfește ceea ce este de jertfit, spargerea vasului de lut în care s-a pus lumină, se eliberează întru recuperarea omului și a întregului divin, a participării la Acesta. Datul suprem al acesteia este creația ce consistă în ceasul dintâi, când omul a fost făcut după chipul și asemănarea Creatorului, adică după ființa sa. Asemenea, să fie creator! Dar cum? Prin jertfă – a doua lecție revelată. Dacă sus literele și cuvintele acestei asemănări stau bine înscrise în cartea cea mare, jos, și în mod co-

respunzător, omul trebuie să lucreze prin jertfă mântuitoare la cartea cea mică. Singur și împreună pe traseul a patruzecișidouă de generații! „Fiecare viață individuală e totodată viața eternă a speciei”, explicitează și Jung. „Este sigur că tu ispășești păcatele comise într-o altă lume, înaintea nașterii tale”, scrie el în același loc din Inferno. Strindberg înaintează pe cale singur și cu toate generațiile sale anterioare, cu inconștientul colectiv, cum s-a zis mai târziu, singur și sfâșiat, cu inima șiroind de sânge. Iisus a luat asupră-și păcatele lumii întregi și în dialogul cu Tatăl a plâns cu lacrimi de sânge.

S-a jertfit pe cruce. Iubitor, iertător și mântuitor pentru om. E drept ca și omul să scrie cu sânge, ca orice declarație de război, pe viață și moarte, împotriva celuilalt, colindător zi și noapte pe pământ întru recuperarea și păstrarea numelui, de data aceasta sub cupola întregului divin. Strindberg o spune de la început, o mărturisește fără echivoc, cu tăiș expresionist, prin acel Poem introductiv, de deschidere a volumului Nopți de somnambul în vremuri de veghe: „Pe Avenue de Neuilly/ acolo este un abator,/ și când mă duc în oraș/ trec pe lângă el mereu.// Fereastra cea mare deschisă/ de sânge așa roșu strălucește,/ pe plăci de marmură albe/ unde carnea proaspăt tăiată aburește.// Astăzi atârna acolo, pe ușa de sticlă/ o inimă, cred eu de vițel,/ care-nvelită în hârtie gofrată/ mi s-a părut că tremura în ger.// Atunci m-au dus grăbite gânduri/ la vechiul Pod de Nord, în bazar,/ unde șirul de ferestre luminate/ contemplat e de femei și copii.// Agățată acolo, în vitrina librăriei,/ învelită subțire, e o carte mică./ Este o inimă scoasă/ care se leagănă în cârligul său”, (s. n.). Încă de aici se văd corespondențele, analogiile dintre lumi (în limbaj alchimist, ce Strindberg și-l deschisese: materiale, astrale și spirituale) cum se cheamă și-și răspund, cum deschid și luminează, cum drama jertfei trece prin ele și le leagă într-un sens spiritual, la nivelul al treilea, într-o „carte mică”. Numai rostind cuvintele abator și bazar, o inimă scoasă și o carte mică – și apare imaginea unui spirit torturat fiindcă și-a permis prea mult să înainteze în secretele lumii văzute și nevăzute; sau dacă luăm determinantele proprii vederii și cunoașterii, „fereastra cea mare deschisă/ de sânge așa roșu strălucește”, în primul caz, și „șirul de ferestre luminate/ contemplat e de femei și copii”, în cel de-al doilea – și dintr-o dată apare imaginea unui spirit sfâșiat într-o lume inconștientă de sfâșiere, căzută pradă ipocriziei care a pătruns la orice nivel societatea și omul, conștiința și cunoașterea, începând chiar din clipa candorii și a uimirii. De aceea trebuie spus că Strindberg face parte dintre cei mai torturați creatori și gânditori ai lumii, unde între operă, gândire și viață nu mai există nicio deosebire, unde imaginația, creația și gândirea fac corp comun cu spiritul înțeles cu toată demonia sa, dar și cu lumina ce se hrănește prin ardere din aceasta. (va urma)

Notă:Toate citatele și referirile la poezia lui Strindberg, au ca sursă cartea în curs de pregătire "Nopţi de somnambul în vremuri de veghe” de August Strindberg - traducere în limba română de Dorina Brânduşa Landen

200

BANCHETUL, 25-26-27 / 2018

$ i

Ȃ ǡ ǡ £ Á ǡ ǡ ,XOLDQ &KLYX V D QăVFXW vQ VDWXO 9ăFăUH ǟ WL MXGH ǟXO 7HOHRUPDQ OD GHFHPEULH QD ǟ WHUH vQUHJLVWUDWă OD LDQXDULH 8UPHD]ă FXUVXULOH OLFHXOXL OD 5R ǟ LRULL GH 9HGH 'XSă DEVROYLUHD OLFHXOXL vQ HVWH DGPLV OD )DFXOWDWHD GH )LORORJLH D ,QVWLWXWXOXL 3HGDJRJLF GLQ %DLD 0DUH SH FDUH R DEVROYă vQ 3 ǟ L OXFUHD]ă vQ vQYă ǟăPkQWXO GLQ 7HOHRUPDQ OD &ăOPă ǟXLX GH 6XV 'UăJăQH ǟ WL GH 9HGH ǟ L GLQ SkQă OD SHQVLRQDUH vQ 5R ǟ LRULL GH 9HGH

&XP QX SXWXVH XUPD )DFXOWDWHD GH -XUQDOLVP vQDLQWH GH GLQ ÄUD ǟLXQL GH SDUWLG´ R YD XUPD vQ FXUVXUL SRVWXQLYHUVLWDUH vQ ǟ L WLPS GH DQL YD OXFUD vQ UHJLP GH FRODERUDUH OD 5RPkQLD OLEHUă FRUHVSRQGHQW SHQWUX MXGH ǟHOH *LXUJLX ǟ L 7HOHRUPDQ PDL DSRL 7HOHRUPDQ ǟ L 2OW &RQGXFH FD UHGDFWRU ǟ HI ]LDUXO &RQWUDVHQV

$ GHEXWDW vQFă GLQ WLPSXO VWXGHQ ǟLHL EăLPăUHQH FX SRH]LH ǟ L DUWLFROH vQ UHYLVWD VWXGHQ ǟHDVFă 1RUG 8OWHULRU SXEOLFă DUWLFROH ǟ L VWXGLL GH HWQRORJLH vQ $OELQD 5HYLVWD GH (WQRJUDILH èL )ROFORU $FDGHPLFD HVHXUL ǟ L QRWH FULWLFH vQ 3DJLQL 5RPkQHèWL ǟ L 'HVWLQH OLWHUDUH GLQ 0RQWUHDO 2EVHUYDWRUXO GLQ 7RURQWR HVHXUL vQ UHYLVWHOH $*(52 GLQ 6WXWWJDUW $V\PHWULD &HWDWHD FXOWXUDOă 2JOLQGD OLWHUDUă 0HDQGUH &DOLJUDI 9DWUD 9HFKH 3RUWDO 0ăLDVWUD /LWHUDWXUD úL DUWD GLQ &KL ǟ LQăX HWF (VWH PHPEUX vQ FROHFWLYXO GH UHGDF ǟLH DO =LDUXOXL 1DìLXQHD DO UHYLVWHORU &RQVWHODìLL GLDPDQWLQH ǟ L %DQFKHWXO ,XOLDQ &KLYX HVWH PHPEUX DO 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD $OED +XQHGRDUD 2SHUD %DVPXO FX 6RDUHOH èL /XQD DQWRORJLH (G 0LQHUYD %XF )ROFORU GLQ VDWHOH GH SH %XUGHD FXOHJHUH (G 7HOHRUPDQXO /LEHU &XOWXO JUkXOXL èL DO SkLQLL OD URPkQL PRQRJUDILH (G 0LQHUYD %XF 5HSRUWHU vQ VWHSD WUDQ]LìLHL VDX ]HFH SULOHMXUL GH GHRQWRORJLH HVHXUL MXUQDOLVWLFH (G 7LSRDOH[ 6HPLR]ă èL GHLFWLFD VHPQXOXL vQ FUHGLQìHOH URPkQHèWL (G 8QLYHUVDO 'DOVL 6WXGLL èL DUWLFROH GH HWQRORJLH (G 8QLYHUVDO 'DOVL +RPR 0RUDOLV 0DUL SDUDGLJPH HWLFH èL HWRVXO URPkQHVF (G +HUDOG

6SLULWXO SHQGXODWRU (VHXULOH GH OD 6WXWWJDUW WH[WH DSăUXWH vQ UHYLVWD URPkQR JHUPDQă $*(52 GLQ 6WXWWJDUW (G +HUDOG 6ROHPQLWDWHD LJQRUDQìHL (VHXULOH GH OD 6WXWWJDUW ,, (G +HUDOG ,RUGDQ 'DWFX VDX D WUăL SULQWUH èL SHQWUX FăUìL HGLWLH GH , & FX R SUHID ǟă GH $FDG (XJHQ 6LPLRQ (G *UDL úL 6XIOHW /HFWXUL LQWHUPLWHQWH FULWLFă OLWHUDUă (G 7LSR0ROGRYD &UHSXVFXO OD 8OOHUYDG URPDQ (G 6LWHFK &UDLRYD /HFWXUL UHIOH[LYH FULWLFă OLWHUDUă (G 7LRSR0ROGRYD &HODODOW ,RDQ SUR]ă VFXUWă (G 6LWHFK &UDLRYD $QJRDVă èL SHQLWHQìă URPDQ (G 6LWHFK &UDLRYD +RPR PRUDOLV 0DUL SDUDGLJPH HWLFH èL HWRVXO URPkQHVF HG D ,, D

(G 7LSR0ROGRYD &XOWXO JUkXOXL èL DO SkLQLL OD URPkQL HG D ,, D (G 7LSR0ROGRYD &XOWXO JUkXOXL èL DO SkLQLL OD URPkQL HG D ,,, D (G 6LWHFK &UDLRYD

&RODERUDUH vQ YROXPH FROHFWLYH 3URIHVLRQLúWLL QRúWUL &RQVWDQWLQ &DWULQD GH DQL (GLWDW GH &HQWUXO (XURSHDQ GH 6WXGLL &RYDVQD +DUJKLWD (G (XUR&DUSDWLFD 0DULQ 3UHGD FRQIHVLXQH úL URPDQHVF (G $LXV &UDLRYD 3UHIHĠH (WHUQ vQWU R HWHUQă QRDSWH ]L GH 0LUHOD ,RDQD %RUFKLQ (G 0LUWRQ 7LPL ǟ RDUD ,OX]LRJUDILL URPDQ GH 'RPQLFD 3RS (G H/LWHUDWXUD %XF 3UHPLL 2VFDU SHQWUX ([FHOHQìă DO )XQGDìLHL SHQWUX 7LQHUHW 3UHPLL DOH 8QLXQLL 6FULLWRULORU )LOLDOD $OED +XQHGRDUD ǟ L DOH UHYLVWHL 'LVFREROXO SHQWUX FULWLFă OLWHUDUă SUR]ă VFXUWă ǟ L URPDQ 3UHPLXO SHQWUX SUR]ă VFXUWă DFRUGDW GH UHYLVWD &DOLJUDI $OH[DQGULD

3UHPLXO ,RQ ' 6vUEX SHQWUX HVHX DFRUGDW GH UHYLVWD %DQFKHWXO

$ ǡ

$ $ ȋ Ȍ

$&80 Ì/ %2&,ğ, 6,&7,5 %LVHULFD vQ vQWUHJXO HL GH SDWUDILUH ǟ L FORSRWQL ǟH ELQH D ǟ H]DWă FX EXUGLKDQXULOH vQ PD ǟ LQL GH OX[ VH URDJă SHQWUX VXIOHWXO 5HJHOXL FDUH D PXULW 3ROLWLFD WRDWă GH OD SHVHGL ǟ WL OD OLEHUDOL VH URDJă SHQWUX VăQăWDWHD VXIOHWHDVFă vQ FHUXUL D 5HJHOXL FDUH SXWHD VFKLPED vQ VWDWXWXO JkOFHYRV IXUăFLRV ǟ L ǟLJăQHVF DO 5RPkQLHL LQWUDWă GLQ FRPXQLVP FKLXLQG GLQ EX]XQDUHOH FDUH VH XPSOHDX SHVWH QRDSWH SURGXFkQG PLOLRQDUL ǟ L PLOLDUGDUL SROLWLFL vQ SRVWFRPXQLVP 3OkQJ GH VH UXSH FăPH ǟ D SH HL ,OLHVFX 'UDJQHD (PLO &RQVWDQWLQHVFX ,RKDQQLV 1X ǟ WLX GDFă SOkQJH ǟ L %ăVHVFX XQLFXO JKLROEDQ SROLWLF ERO ǟ HYLF FDUH ǟ L D UHFXQRVFXW XUD ID ǟă GH FHO DOXQJDW GLQ ǟDUă GH VRYLHWLFL FX FRPSOLFLWDWHD FR]LORU GH WRSRU DXWRKWRQH UHFXQRVFkQGX ǟ L SULQ WăFHUH PkUOăQLD 6DX SRDWH PDL FRPLWH R vQMXUăWXUă OD FDWDIDOF PDL DOHV Fă DUH GHVWXL LPEHFLOL FDUH QX ǟ WLX QLPLF GLQ LVWRULD 5RPkQLHL ǟ L VXQW vQ VWDUH Vă VH SL ǟ H SH PRUPLQWH 7RDWă SUHVD ± FDUH D WăFXW LQFOXVLY SULQ PDUL PDJQD ǟL GH D]L DL FRQGHLXOXL FkQG 5HJHOH HUD JRQLW GLQ QRX GLQ ǟDUD OXL ± IDFH UXJăFLXQL FD ǟ L SROLWLFD ELVHULFD LQWHOHFWXDOLWDWHD SHQWUX VXIOHWXO XOWLPXOXL 5HJH LVWRULF DO 5RPkQLHL ÌL UHFXQRVF PHULWHOH v ǟ L DGXF DPLQWH Fă D IRVW PHGDOLDW ǟ L GH DPHULFDQL ǟ L GH UX ǟ L ǟ L Fă QH D IăFXW YHUL SULPDUL FX WRDWH UHJDOLWă ǟLOH PRQGLDOH Ì ǟ L DGXF DPLQWH Fă D DOHUJDW GLQWU R ǟDUă vQ DOWD Vă QH YkUH vQ 8( ǟ L 1$72 5HJHOH 0LKDL , SLFWDW vQ XQLIRUPă PLOLWDUă IUXPRV FD XQ vQJHU GH DQL vQ ELVHULFD GLQ 6kQJHUX UHIăFXWă GH EXQLFXO PHX OXSWăWRU OD 0ăUă ǟ H ǟ WL VXE )HUGLQDQG D IRVW GDW DIDUă GLQ ǟDUă FX SLVWROXO OD WkPSOă OD WkPSOD OXL ǟ L D DOWRU PLL GH VWXGHQ ǟL UHJDOL ǟ WL GXSă FH D VDOYDW GH OD PRDUWH VXWH GH PLL GH PLOLWDUL VFXUWkQG Uă]ERLXO 'RL 0RQGLDO ǟ L DOLLQGX VH vPSRWULYD QD]LVPXOXL JHUPDQ FX ǟ ăULOH FDUH OXSWDX vPSRWULYD *HUPDQLHL GH XQGH SURYHQHD HO SULQ EXQLFL ǟ L VWUăEXQLFL Fă DOWIHO H QăVFXW URPkQ 'XSă H ǟ HFXO 5HYROX ǟLHL UHDOH SHQWUX PLQH GLQ FHL FDUH O REOLJDX Vă VHPQH]H Vă SOHFH O DX PDL REOLJDW R GDWă Vă LVFăOHDFă XQ XFD] Fă VWă vQFKLV vQ FDVă ǟ L QX LHVH SH VWUDGă vQ %XFXUH ǟ WL Fă DOWIHO vO DOXQJă LDU PLOL ǟLD QRXă &D GH SH DXWRVWUDGă &D GH OD DHURSRUW 6 DX DGXQDW XQ PLOLRQ GH EXFXUH ǟ WHQL Vă O DFODPH $WXQFL V D GHFODQ ǟ DW D GRXD PDUH H[SXO]DUH $ SURWHVWDW SROLWLFD" $ SURWHVWDW ELVHULFD" $ SURWHVWDW SUHVD" +DODO SUHVă KDODO SROLWLFă KDODO ELVHULFă $ ǟL WăFXW ǟ L DWXQFL ǟ L D ǟL PDL XPLOLW GLQ QRX 5HJDWXO URPkQ ǟ L SH UHJHOH FDUH HUD OHJLWLP GXSă R MXPăWDWH GH YHDF GH FRPXQLVP 1 D ǟL YUXW Y D ǟL WHPXW SHQWUX DYHULOH XULD ǟ H FDUH Y DX YHQLW SURGXFkQG FHL PDL PXO ǟL PLOLDUGDUL SH WHUPHQ VFXUW PDMRULWDWHD GLQ SROLWLFă / D ǟL H[LODW D GRXD RDUă $SRL D ǟL D ǟ WHSWDW Vă PRDUă GH WRW SHQWUX D GD GUXPXO OD WRDWă SDUDGD OD FDUH DVLVW D]L FX GHVFKL]ăWRUL GH FRORDQH vQGXUHUDWH 'UDJQHD ,OLHVFX PLWURSROL ǟL VHFXUL ǟ WL ǟ L ]LDUL ǟ WL GH GRL OHL ǟ L FLQH R PDL IL GLQ PDUHOH )61 GH ǟ HUWDW vQ 3&5 SULQ RPELOLFXO FRORDQHORU PRUWXDUH FDUH VHDPăQă FX R GHILODUH SH VXE $UFXO GH 7ULXPI ( ERJDW 5HJHOH PRUW" , D ǟL GDW vQDSRL R SDUWH GLQ SURSULHWă ǟLOH FkWRUYD UHJL" 1LFLRGDWă QX YRU IL DWkW GH vQVWăUL ǟ L XUPD ǟ LL OXL SUHFXP VXQWH ǟ L XQLL GLQWUH YRL GHVFHQGHQ ǟL DL OHQHL ǟ L SDUYHQLWLVPXOXL 'D D ǟL RPRUkW OXQJD D ǟ WHSWDUH D 5HJHOXL 0LKDL , DO 5RPkQLHL XOWLPXO UHJH LVWRULF FDUH ǟ L SXWHD UHRFXSD ORFXO vQWUX OLQL ǟ WHD SDFHD ǟ L GHPRFUD ǟ LD ǟăULL OXL ǟ L QH D ǟ L FRQGDPQDW OD R ǟLJăQLH SROLWLFă IăUă HJDO $FXP vO ERFL ǟL 6LFWLU

&XP VÄ&#x192; WH VDOYH]L GLQ 9DOHD 3OkQJHULL GDFÄ&#x192; QX DWLQJL FX IUXQWHD FHUXO "