Revista Banchetul nr.7,8,9 - 2016 by Hopernicus

EDITORIAL

Dumitru VELEA

IPOSTAZE ALE TURNULUI

1. „Soldații dorm./ În turnul cel mai înalt/ Împăratul plânge.” Rar acești termeni să fi ajuns într-o asemenea relație. Totuși ea strălucește în orizonturile istoriei, povestită de bătrânul Herodot. Să însemne ridicarea valorii politice la conștiința de sine? Luminarea finitului ca finitudine din perspectiva infinitului, sub teroarea negativului descătușat de mâna umană? revelația morții absurde, puse în mișcare de om? clipa dinaintea alternativelor? Ea amintește de strigătul disperat al lui Ghilgameș la descoperirea morții, a pierderii prietenului său Enkidu, prima consemnare de acest fel, un strigăt întreit: mai întâi pentru sine simțit ca abatere a unui “groaznic blestem”, mai apoi, ca o rană a întregii naturi, a naturii-mame, de unde jivinele, sălbăticiunile, codrii și apele sunt strigate să-l jelească, și în fine a omului, „locuitorii întinsului Uruk” fiind chemați să ia aminte și să-l plângă: „Luați aminte la ce vă spun, oameni, luați aminte,/ luați aminte la ce vă spun, Bătrâni, luați aminte!/ Îl plâng pe prietenul meu Enkidu/ și ca o bocitoare, jelesc îndurerat;/ el era securea de la brâul meu, era brațul meu drept,/ era spada de la cingătoare, scutul din fața mea,/ veșmântul sărbătorilor mele, cingătoarea bucuriei mele!/ O soartă crudă s-a abătut asupra lui și m-a lipsit de el!/ O, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din țară sălbatică, panteră a pustiului,/ O, Enkidu, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din țară sălbatică, panteră a pustiului,/ tu cu care am urcat împreună munții,/ cu care am prins și am omorât Taurul divin,/ cu care l-am doborât pe Humbaba, stăpânul Pădurii Cedrilor,/ acum, ce somn te-a cuprins/ de-i totul întunecat în tine și de nu mă mai auzi?” (Epopeea lui Ghilgameș, Ed. Mondero, Buc., 1998, p. 106; trad. Virginia Șerbănescu și Al. Dima). Dar acum, în relatarea lui Herodot, plânsetul nu mai privește un individ, ci o colectivitate; și, chiar dacă Împăratul Xerxes, BANCHETUL 7-8-9 / 2016

la care se referă istoricul, nu s-a întors, redândule supușilor viața, este de așteptat, într-o epocă de mari tensiuni și convulsii, ca această cale să se urmeze. Clipa acestei lucidități politice a fost dat să ﬁe surprinsă în deschiderea ei de părintele istoriei, care a cuprins în cărțile Istoriilor sale mișcările unor popoare universal-istorice, dintre Babilonul asiric, Piramidele egiptene și Acropolele înstrălucit de Fidias. Fiul lui Darius, Xerxes, a pus în mișcare popoarele asire spre Europa acelei vremi, vrând să-și întindă mantia cu cele trei însemne: adevăr, cinste și dreptate, peste Elada. Dar cronica acestor ambiții și mișcări de popoare nu o țin sfetnicii și tălmăcitorii săi de vise, nici măcar bătrânul Artabanos, unchiul său, care îl sfătuise să nu pornească împotriva Eladei, ci un elen, participant la luptă și care cutreierase cam tot ce era de cutreierat pentru acel timp, înțelepțitul Herodot. Xerxes este ajuns la țărmurile mării și, în lumina pură a amiezii, vrea să-și vadă armata, dintr-o privire, în marea strălucire a sa: „Pe o colină anume aleasă – scrie Herodot –, la mare înălțime, i se pregătise un tron, lucrat din marmură albă (lucrarea o executaseră locuitorii din Abydos după o poruncă dată mai înainte de Xerxes). Când se așeză în acel loc, Xerxes își purtă privirea în jos, pe țărmurile mării și cuprinse din ochi atât armata de uscat, cât și corăbiile; întrecerea se ținu și învingători au fost fenicienii din Sidon. Xerxes se simți plin de mulțumire la priveliștea întrecerii și a armatei.// La vederea întregului Hellespont acoperit de corăbii, a tuturor râpelor și câmpiilor din jurul Abydosului înțesate de oameni, Xerxes se ferici pe sine în acele clipe, dar apoi// îl podidiră lacrimile”. La uimirea bătrânul Artabanos, care îl văzuse fericit și-apoi plângând, acesta ar ﬁ răspuns: „Mi-a venit să jelesc când am stat și m-am gândit cât de scurtă-i orice viață omenească, dacă din 1

EDITORIAL

această mulțime câtă frunză și iarbă nimeni nu va depăși suta de ani”. (Herodot, Istorii, Cartea a VII-a, Ed. Științifică, Buc., 1964, pp. 203-204). Nu numai „suta”, ci chiar ziua următoare, când, după trecerea Hellespontului, marele negativ se va dezlănțui ca o furtună peste aceste vieți; decizia Împăratului, sau a spiritului lumii, neținând seama de prea umanele lacrimi de pe fața sa. 2. Eminescu organizează Marea Sărbătorire Națională de pe mormântul lui Ștefan cel Mare, de la Putna, în data de 15-17 august 1871. În timp ce toată suflarea strânsă, la sunetul clopotului Buga, din toate provinciile locuite de români, se odihnea după bucuria de peste zi, tânărul poet, nu într-o amiază, ci într-o noapte a istoriei, se urcă în Turnul lui Ștefan cel Mare, de deasupra porții mânăstirii, nu spre a se odihni, nici spre a se ferici, ci pentru a medita la Statutele Congresului general al românilor, în vederea unității culturale și naționale. Prietenul său, care l-a însoțit, Teodor V. Ștefanelli, după mulți ani, în 1909, va povesti: „De minune! zise Eminescu. Fân proaspăt și aer curat. Liebchen was willst du noch mehr? (…) Acu să am o cafea neagră, aș crede că sunt rege, zise Eminescu. (…) Câte n-a văzut acest turn în decursul atâtor sute de ani, și câte ar putea povesti! Poate că Eminescu țesea în gândul lui – mai presupune Ștefanelli – întâmplările ale căror martor prin secole fusese acest vechi turn…”, (Teodor Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1983, pp. 135-136). Turnul acesta al lui Ștefan cel Mare funcționa pentru Eminescu ca o conștiință istorică, al cărei semn distinctiv era continuarea întemeietoare. Doar cu douăsprezece zile înainte, în scrisoarea trimisă lui Dumitru Brătianu pentru a sprijini acțiunea, el scrisese fraza de valoarea unui fulger pe cerul românimii: „Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, și noi, aginții unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său”. Marele Voievod, „lumină din lumină” sau stea fixă în universul românilor, și-a aruncat reflexele sale în gândurile lui Eminescu, i-a așezat un cerc în destinul său de poveste neterminată, de voievod absolut al sufletului românesc. Aici, pe Eminescu trebuie să ni-l imaginăm cu cartea Ceasornicul Domnilor în mâini și cu genunchii plecați în trecutul nostru. Mult mai târziu, în Timpul din 10 mai, 1881, el va scrie cu tăios tâlc polemic: „Era un obicei înainte

ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mânăstiri și să treacă într-o reflecție de zile întregi, în revistă trecutul țării și al strămoșilor, ca, față cu zgomotul asurzitor al actualității,să-și deschidă urechea sufletească în liniște și în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfățișări din viața trecutului cât și norme de virtute și înțelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui domn în zilele vechi, care imprima în el, adeseori, toată răspunderea și toată suveranitatea națională, și ei erau prea buni creștini și prea buni patrioți pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul întrun chip dureros” (M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei RSR, Buc., 1985, p. 169). Din acest turn, devenit al poetului, Eminescu a purtat dialog cu Voievozii noștri, cu acești prea simpli oameni ai pământului românesc, s-a identificat cu ei în traiectoria sa, ca, în clipele din urmă, să nu-și mai poată retrage umerii de sub mantia lui Matei Basarab. Cu acest nume el apărea în zorii naționali ai poporului român. „Epoci dorm./ Din turnul cel mai înalt/ Poetul le trezește.”

Turnul Mănăstirii Putna

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK ATÂT DE FRAGEDĂ...

SO ZART...

Atât de fragedă, te-asemeni Cu ﬂoarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși.

So zart wie eine Kirschenblüte Vor meinen Augen lichte sitzt, Und wie ein Engel voller Güte Auf meinen Lebenspfade trittst.

Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pân-în poale Plutești ca visul de ușor.

Dein Fuß berührt die weiche Seide Des Teppichs, man hört’s kaum, Von Kopf bis Fuß nur Augenweide So gleitest du wie leichter Traum.

Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc – S-atârnă suﬂetu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc.

Wie Marmor wächst du aus den Falten Des langen wunderbaren Kleids Der Traum und Seele fest sich halten An deinen Augen voller Leids.

O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din povești, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce ești,

Oh, wunderbarer Traum der Liebe Du Märchenbraut, die ich vermisst, Sollst nicht mehr lächeln, wenn’s so bliebe, Zeigt nur noch mehr, wie schön du bist.

Cât poți cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde șoapte, Cu-mbrățișări de brațe reci.

Das Auge hast du mir umdüstert In Ewigkeit mit trauter Nacht Mit deinem warmen Mund, der ﬂüstert Und mit dem Arme kalter Macht.

Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi ﬁerbinți: E-ntunecoasa renunțare, E umbra dulcilor dorinți.

Auf einmal kommt dir ein Gedanke, Ein Schleier trübt der Augen Mut: Des düsteren Verzichtes Ranke, Der Schatten unerfüllter Glut.

Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa suﬂetului meu!

Du gehst, und wohl hab’ ich verstanden, Dass ich nicht folge deinem Laut, Für immer bist du mir entschwunden, Du meiner Seele ewig Braut!

Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăși-voi visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deșert.

Dass ich dich sah, kommt mir zu Schulden, Und niemals hab’ ich’s mir verziehn, Doch diese Reue muss ich dulden, Ins Leere streck’ ich Hände hin.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ș-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană – Unde te duci? Când o să vii?

O, MAMĂ...

Erscheinen wirst wie die Ikone . Der Ewigen Marie und mehr, Auf deinem Haupt trägst eine Krone Wo gehst du hin? Wann kommst du her?

OH, MUTTER...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău… Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Oh, Mutter, liebste Mutter, aus Nebeldunkelheit Durch Blätterrauschen rufst mich in deine Ewigkeit; Über die dunklen Schatten der heilig kalten Gruft Schütteln Akazien Blätter gedrängt von Herbst und Luft, Die Zweige rauschen leise, als sprächen sie dein Wort... Sie ewig werden rauschen, du ewig ruhest dort.

Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi: Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu… Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.

Und wenn ich sterb’, Geliebte, so weine nicht um mich; Den Zweig von unsrer Linde mit zartem Finger brich, An meinem Haupt mit Sorgfalt den Zweig sollst du be graben Und deine feuchten Tränen lass’ auf ihn runterfallen; Ich werde seinen Schatten empﬁnden immerfort... Und ewig wächst der Schatten, ich ruh’ an diesem Ort.

Iar dacă împreună va ﬁ ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de rău, Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu; De-a pururea aproape vei ﬁ de sânul meu… Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Doch wenn das Schicksal möchte, dass wir gemeinsam sterben, Soll man uns nicht begraben in düstren Friedhofserden, Das Grabe man uns schauﬂe am Bachesufer Rande In einen Sarg, Geliebte, uns bette dort im Sande; An meiner Brust für ewig wirst sein und immerfort... Der Bach wird uns beweinen, wir ruh’n an diesem Ort.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Anton GEORGESCU

ERAU PE CÂND NU S-AU ZĂRIT – Ecou romantic în mileniul trei –

e bună seamă, au și scrisorile soarta lor, precum cărțile. Habent sua fata libelli, se spunea acum două milenii. Au trebuit să treacă 120 de ani pentru ca un sertar de scrisori despre care nu se știa că mai există să apară, din alte zări, sub ochii unui public care uneori le idolatriza autorii. Ce înger guvernează aceste, cum să le zicem, neînțelesuri ? „Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume…”. Au apărut așadar, în ultimul an al mileniului care a trecut, scrisorile „necunoscute” dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, sub binecunoscutul, deacum, titlu Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, la editura Polirom. „93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle și 15 scrisori trimise de aceasta lui Mihai Eminescu” și alte câteva ale altor corespondenți, care au aparținut descendenței Veronicăi Micle și au parcurs un traseu senzațional, transatlantic, pe durata a peste un secol, au străpuns vălul discreției familiale și au ajuns la suprafața accesibilă urmașilor primilor admiratori ai autorilor. Până acum se cunoșteau cca. 15-18 scrisori ale poetului (câteva incerte) și 48 ale Veronicăi; numai ele au generat o întreagă bibliografie istorico-literară. Nu trebuie să fii filolog sau literat pentru ca un asemenea eveniment, cu un asemenea conținut și un asemenea mesaj să te atragă, fiindcă el se adresează tuturor celor care au o cât de sumară cunoștință sau legătură cu Eminescu, semnificațiile lui sunt importante pentru cele mai cuprinzătoare mulțimi de cititori. Poate că periplul acesta impresionant al scrisorilor „necunoscute” este o primă ieșire din matcă a legatului eminescian, prefigurând în astral viitoare efluvii ale creației lui Eminescu, revărsată BANCHETUL 7-8-9 / 2016

în cultura și conștiința noastră în veacul acesta, cu prefigurările-i atât de nesigure. Este meritul câtorva pasionați oameni de cultură că ele au răzbătut printr-o legitimă opoziție a familiei, menită a feri memoria iluștrilor antecesori de scormonirile împătimiților de intrigi sentimentale. Numai că nu la atâta se reducea, se reduce astăzi însemnătatea unei asemenea moșteniri epistolare. Ea aparține în mare măsură unei posterități ample, patrimoniului cultural național. Între corifeii care au făcut posibil acest eveniment excepțional, rolul esențial a aparținut profesoarei Christina Zarifopol-Illias, de la Bloomington, Universitatea Indiana, SUA. „Strânsa legătură de prietenie dintre mama mea, Maria Economu, și Anna Maria Grigorcea-Messeri a fost veriga tare a unui șir de întâmplări care au condus, după ani de insistențe, la scoaterea la lumină a acestor scrisori ce vor constitui, fără îndoială, o mare surpriză nu doar pentru admiratorii lui Eminescu, ci și pentru criticul și istoricul literar.”, scrie ea în prefața volumului, sub titlul Istoria unei comori ascunse. Anii de insistențe au trebuit să convingă pe moștenitoarele scrisorilor să deschidă sertarul și, mărturisește ea mai departe: „Parcurgând la nesfârșit aceste texte, am fost, multă vreme, stânjenită de sentimentul că tulbur intimitatea bine ascunsă și îndelung păstrată a unor oameni cât se poate de vii. E greu să-ți reprimi senzația că, în ciuda poziției lor de ,persoane publice ale regatului literar’, există o anumită îndreptățire a celor care pretind tăcere.” O complicată țesătură a unor relații de familie și de prietenie – unele nume sunt bine cunoscute și astăzi – ale elitelor românești și străine au înconjurat descendența Veronicăi Micle și, 5

Piatra din unghi a culturii române

implicit… scrisorile. Mult mai multe au rămas la ea decât în cufărul lui Eminescu – prin jocul supărărilor dintre cei doi îndrăgostiți și al restituirilor epistolelor – ceea ce le-a (ne-a!) scutit de regretabile pierderi. Ele au fost transmise de la mamă la fiică de-a lungul a patru generații, de la Veronica la Valérie Micle , apoi fiicei acesteia Graziella Nanu-Grigorcea și în sfârșit, ultimei deținătoare, Anna-Maria GrigorceaMesseri, stabilită în Italia. Pe ea au convins-o trecerea a peste un veac și insistențele unei distinse prietene să rupă vălul secret al familiei, sub care se aflau nebănuite înțelesuri, inclusiv pentru limbă și urmași. Iar pentru că timpul nostru trivial nu duce lipsă de moraliști pudibonzi care „detestă indiscreția”, Mircea Mihăieș spune într-un text din postfață: „Cred că ele trebuiau să fie tipărite pentru că personajele despre care e vorba nu-și mai aparțin de multă vreme. Sunt personaje intrate în istoria culturii, în istoria literaturii și, chiar mai mult, cred că sunt intrate în metabolismul nostru de fiecare zi.”. Impresionantă este și aventura acestor documente-obiecte de patrimoniu (s-o comparăm cu aceea a cunoscutului cufăr al poetului, purtat peste un deceniu de Maiorescu). „Nu e chiar așa normal ca niște scrisori scrise la București, Constanța – câteva – , la Iași cele ale Veronicăi Micle, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, să ajungă în Italia, să fie depozitate într-o bancă elvețiană, apoi să treacă Oceanul, să fie descifrate, transcrise la Bloomington, apoi să ajungă într-o altă bancă americană și cartea să fie tipărită la Iași.” (Ion-Bogdan Lefter, citat în postfață). Uimit este chiar Nicolae Manolescu de această minunată întâmplare, ea i-ar fi părut „acum câtăva vreme (…) o iluzie, o utopie, un vis.” (tot în postfață, pg. 269). Au fost ample reacții în presa culturală și jurnalieră, în primii ani ai actualului deceniu, avem și o carte a criticului Dan C. Mihăilescu, care consideră scoaterea la lumină „a celor aproape o sută de scrisori inedite” chiar „cel mai însemnat eveniment editorial din România post ’89.” (Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori, pg. 20). El adună în carte și actualizează – extinzând analiza și la alte scrieri – după 9 ani, o serie de articole-reacții la noua apariție epistolară din revista 22, în care deslușește subtilități psihologice-afective-literare, făcând și corectarea, aducerea în realitate a impactului scrisorilor celor doi în lumea aflată sub semnul lui Eminescu. Este citat un articol cu o minunată sentință a jurnalistei Tia Șerbănescu, reconsiderând-o pe Veronica (în Observator cultural): „Să-i dăm Cezarei ce-i al Cezarei:…”… Căci și Veronica ne apare altfel deacuma.

Discutarea chestiunilor de profunzime și anvergură este, într-adevăr, de resortul „criticilor și istoricilor literari”. O intervenție modestă asupra acestor „noi” scrisori, la capătul unui deceniu de la descoperirea lor de către marele public, își poate permite atunci să abordeze (și) chestiuni mai puțin grave. Dacă tot așa de importante? Dar ce nu este important, când detalii în primă instanță nesemnificative dezvăluie adesea nuanțe surprinzătoare. Iar detaliile, de când lumea, au făcut nu rareori deliciul și fundalul marilor destine și întâmplări. *** În fața destinului romantic – navigarea peste un secol, pe multe meridiane – al unei casete de scrisori ale unui timp romantic, ne încumetăm, de dragul realității și al adevărului, să întrezărim printre rândurile lor câteva înțelesuri aparte. Pe lângă semnificațiile majore, esențiale, credem așadar nimerit să nu le evităm pe cele „mărunte”, vizând interesul extraliterar, al faptului cotidian sau al vieții omului obișnuit ori al pulsului societății vremii. Am încercat așadar să deslușim o serie de SEMNIFICAȚII MINORE – care se disting, printre atâtea altele, din paginile scrise cândva de doi îndrăgostiți. Mulți au amânat lectura cărții Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, unii au ignorat-o pur și simplu (câteva mici erori de politică editorială, cum ar fi ordinea de apariție ediție de lux – ediție simplă, au contribuit și ele la această amânare), acceptând ideea dobândită în librărie în minutele de răsfoire de primă impresie, că n-ar mai fi noutăți deosebite față de cele cunoscute din rafturile de literatură despre marele poet, iar de bârfe și cancanuri suntem excedați. Cu toate că interesul pentru aspectele comune ale schimbului epistolar nu a dispărut, ceea ce e până la urmă de înțeles. Cu condiția ca acestea să nu constituie singurele lucruri demne de reținut din acest, cum spuneam, eveniment editorial. Desigur, și ei, Veronica și Mihai, ca noi toți, se antrenau în efuziuni amoroase ori își aruncau reproșuri ca atâția și-atâția îndrăgostiți ai lumii; unii lectori le reproșează și aceasta, într-o intransigență stilistică indusă de așteptări excesive față de un geniu și iubita sa desprinși de umanitatea lor. Dar nu aceste aspecte sunt de observat în primul rând, ci tocmai acelea care fac din scrisorile (re)apărute după un veac și câteva decenii un fapt ieșit din comun. Să remarcăm pentru început un lucru simplu, dar care nu era chiar atât de simplu într-o vreme când căile ferate erau precare în România (mică), iar ruta Iași – București se făcea cu schimbarea trenului/ a BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

proprietarului liniei (la Roman?) (vezi scrisoarea nr. [41]). Poșta făcea o zi (una!) pe această distanță, majoritatea scrisorilor celor doi fiind datate cu două zile diferență între ele. Sigur, nu scria multă lume scrisori pe atunci, dar dacă ne gândim că 100 de ani mai târziu o scrisoare rătăcea zile întregi pe distanțe similare sau chiar mai mici, ori uneori chiar săptămâni – și nu vorbim aici de cele care se rătăceau de tot – ne putem face o idee despre conștiinciozitatea funcționarilor din – totuși – tânărul stat român de atunci. Să mai observăm ceva. Desigur că filologii au remarcat deja că în textele poetului coexistă două (sau chiar mai multe) limbaje, unele adecvate momentului și vremii sale (coerente cu cel al Veronicăi Micle, bunăoară) și noile forme, care apar și în publicistica sa, desigur în opera literară și care i-au determinat pe criticii veacului următor să constate rolul major al lui Eminescu în crearea limbii române actuale. Limitarea de peste jumătate de secol a accesului publicului cititor la articolele din Timpul lui Eminescu a făcut ca acest rol să fie mai puțin clar și să fie atribuit aproape exclusiv operei sale. (Am comentat aceasta în articolul Avatarurile unei restituiri, revista Semenicul nr. 1/2009, volumul Alte gânduri, Reșița, 2009). Confirmarea că limba română a viitorului constituie deja o a doua natură a sa constă în unele pasaje (și) din scrisorile către Veronica Micle, în care se desprinde de chestiunile personale, afective, sau de interes al momentului [19], [37], [60], (pg. 122). „…scrisorile din ultimii ani, 1882-1883,(…) sunt într-o limbă românească la fel cu cea de acum. Apar neologisme, construcții lexicale și gramaticale incredibile pentru acea vreme. Cei care vor studia aceste manuscrise își vor da seama încă odată ce important a fost rolul lui Eminescu în crearea limbii române – pentru că e un creator de foarte frumoasă limbă românească.” , scrie Mircea Mihăieș, citat în Postfața volumului (pg. 267). Poate e nimerită o mostră. Iată: „E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate a[le] omului sărac. Dar așa e lumea, așa a fost totdeauna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel.” [80]. Și încă: „Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. (…) Căci e bine BANCHETUL 7-8-9 / 2016

ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din zbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine.” [19]. Sau: „În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate în ocupațiuni. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?/ Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi.” [60]. Dar aceasta e o chestiune majoră, iar nu… minoră. Să revenim așadar la obiectivele noastre, „mărunte”, din paginile de față. O vom face în continuare. Iată că și nivelul salariului rezultă din scrisori, 400 lei/ lună [37] pentru „M. Eminescu – Prim Redactor al ziarului ,Timpul’” (cum citim pe cartea sa de vizită), în capitală, cu speranța de a crește la 500. Destul pentru a întreține o familie [29], conform planurilor celor doi corespondenți. Ca redactor la Curierul de Iași avusese „100 și mai târziu 150 de lei pe lună” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, cap. Eminescu gazetar). Tradiția orală reține prețul unei perechi de boi între 20-40 lei, considerabil pe-atunci, pentru o țară agrară. O ajută și pe ea frecvent cu 5060 l.n. [70], [77], [78], [85]. Francarea unei expediții poștale se face cu „mărcuțe de 1 ½ bani” [69]. „60 fr. pe lună” este „ieftin” pentru două camere separate pe Podul Mogoșoaiei (zona centrală a capitalei) [49]. Sau 45 lei lunar, notați în G. Călinescu, Viața…(N.b. – fr.= lei, spiritul filofrancez regățean păstra denumirea ocazională „franci” în vorbirea curentă încă în anii ’60-’70 ai secolului trecut, o auzeam personal în magazine sau în piețele bucureștene). În Eminescu – roman cronologic de Petru Vintilă (1974) citim: „26 sept.1885 – Chitanță eminesciană: ,Cinci sute lei noi am primit prin D.T. Maiorescu de la d. Socec ca à compte pentru edițiunea a doua a poesiilor mele.’” Sau: „1886 1 ianuarie (…) De la București la Botoșani prețul unui bilet de tren este 51 lei și 40 bani la tren accelerat.” 7

Piatra din unghi a culturii române

Am trăit, câteva generații ale secolului trecut, cu semnul întrebării asupra legăturii poetului cu marea. Multă lume, cea mai mare parte, cu excepția poate a câtorva „inițiați” a căror urmă s-a pierdut de zeci de ani, am preluat presupunerea că Eminescu n-a văzut marea și toate ecourile ei în versurile sale au fost rodul imaginației și inspirației poetice. (A fost, e drept, la Veneția și Odessa – în 1883 și 1885, la tratament, consemnat de G. Călinescu în Viața…, ca și în Romanul… lui Cezar Petrescu, Epilog – dar pășea atunci „cu sufletul stins și obosit” (G.C.), privirea-i nu mai scruta depărtările lumii acesteia). Presupunerea a devenit convingere cu timpul, chiar dacă multe plimbări de seară ale celui care vă scrie aici, în urmă cu 20 – 30 – 40 de ani, în pustiul de toamnă târzie al litoralului, pe faleza străjuită de privirea în depărtarea valurilor a bustului său, erau dominate de un nedeslușit sentiment al comuniunii dintre imensitatea vizibilă și cea cântată de poet. „Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem…”. Acum știm: în condiții cu totul prozaice, mânat de tratamentul unor beteșuguri, s-a dus la mare și-i scrie ei câteva scrisori, în iunie 1882, de la Constanța – Chiustenge (denumirea turcească, utilizată încă pe atunci), nr. [63], [64]. Și încă una. „Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întuneric, și noaptea marea își merită numele ei de neagră.(…) Adresa mea/ Chiustenge (Constanța)/ Hôtel d’Angleterre” (pg. 254). N.b.: Surpriză! Aceasta este și scrisoarea nr. LXIV din Când te-am văzut, Verena…(datat revista Tomis IV (1969), nr. 9, sept.); ne putem întreba dacă nu s-a strecurat de sub pază o copie din tezaurul familiei. De ce (re)apare în corpusul de corespondență inedită, din Dulcea mea Doamnă/… (vezi și nota de la pg. 15)? Atunci în orice caz, în 1969, nu s-a modificat percepția generală că pasă-mi-te poetul nu a vizitat marea, paginile revistei locale nu au „făcut valuri”. O fi intervenit marea – cea concretă – în creația Luceafărului? Și în altele? Poate… Putem visa la rându-ne: „Dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”… Afecțiunile sănătății sunt aproape o constantă a scrisorilor, căci ajung să influențeze însăși relația celor doi, dar și întreaga viață, extrem de solicitantă, a ziaristului și poetului Mihai Eminescu. N-avea vreme să-și poarte de grijă, nici nu se pricepea, medicina era cum era pe vremea aceea în Țara Românească și efectele nu întârzie să apară, chiar la un organism tânăr și rezistent ca al lui. Doar că ce avea el era

extrem de improbabil să fi fost sifilis; ori cel puțin nu era chiar atât de clar acest lucru. Mai degrabă era victima speculațiilor incompetente și neprietenoase ale unui anturaj dedat clevetelii și uneltirii. Nu ne e greu să ni-l imaginăm. Adesea era depășit psihologic de efort și greutăți de tot felul, cu reale efecte asupra sănătății. Educația lui bucovineană + germană nu făcea față stresului – cum am zice astăzi – traiului între bucureșteni (îi scrie și Creangă, despre munteanul, care „dintr-un pol el face doi” – în E. Lovinescu, o afirmă el însuși în mai multe rânduri – scrisoarea XLI în Când te-am văzut,…). Ne amintim un articol al unui medic, pare-se în Magazin istoric de pe la mijlocul anilor 1990, care argumenta revizuirea diagnosticului aplicat multă vreme lui Eminescu. La fel rezultă din discuțiile noastre personale cu un medic (d-na dr. M.N.), recent, pe marginea scrisorilor. Umflarea frecventă a picioarelor, chiar cu ulcerații în situații mai grave, poate fi simptom al circulației periferice deficitare, arterită sau ceva similar. O asemenea reținere față de aprecierile contemporanilor și ale posterității imediate, precum și repoziționarea opiniilor găsim într-un studiu de specialitate, cartea dr. Ion Nica, Eminescu, structura somato-psihică (1972). Un singur citat, din multele interesante, unele agreabile, altele nu. „Cât privește sifilisul și contractarea lui, nici un simptom la Eminescu nu-i atestă prezența, și cu atât mai puțin supozițiile insinuante ale doctorului Iszac, care-o vizau direct pe Veronica.” (pg. 271). Este necesară repetarea, readucerea în atenția publicului a unor asemenea corecții, spre o dreaptă apreciere și concluzii cât mai apropiate de realitate. Modul de diagnosticare era și el tributar unor nestăpânite spaime ale vremii, între care tuberculoza și sifilisul. Iar tratamentul adeseori eronat contribuie la agravarea unor afecțiuni, cum era și cazul lui, parese; (vezi în cartea dr. I. Nica – pg. 278 –, intoxicarea medicamentoasă cu mercur). Poate că la acreditarea acestei convingeri a posterității apropiate a poetului să fi contribuit și componentele de ficțiune ale lui Cezar Petrescu din Romanul lui Eminescu (19351937), care s-a bucurat de un deosebit succes la un public larg (vol. II). Și E. Lovinescu notează: „… infecția luetică e un fapt nemărturisit (s.n.), cunoscut și ineluctabil” (în Mihai Eminescu, cap. T. Maiorescu 2). Destul de puțin pentru așa o prezumție! Rigoarea științifică în diagnosticarea unei asemenea boli încă nu era suficient consolidată, pentru a influența publicul, iar spațiul public-literar își are… licențele sale. Iar „existența terestră, ușor încă (1936) de reconstituit prin atâtea mărturii scrise și chiar orale” (E. Lovinescu, M. E., Din periodice, Geniul) BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

poate fi supusă obișnuitelor trivializări care atribuie genialității varii anomalii. O societate insuficient întocmită și așezată, în timpul lui, nu contribuia, de asemenea, la atenuarea acestui complex de neajunsuri, generale și particulare. Destul însă cu aspectele neplăcute și dureroase ale vieții lui Eminescu. Să mai observăm un lucru destul de surprinzător, poate trecător, dintr-o anume perioadă: că nu era prea credincios. „Dacă am avea religie, noi doi, (…) dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede (…)”, într-o scrisoare presărată cu presimțiri nefaste, pe lângă obișnuitele declarații amoroase [80]. Are și Veronica o remarcă privitoare la credința lui, în scrisoarea din 28 martie 1882, (Poezii și corespondență). De mirare la creatorul invocației Răsai asupra mea… și al atâtor evocări religioase, rugăciuni… De asemenea, includerea Veronicăi în această sentință pare a nu fi îndreptățită. O fi fost, cum spuneam, o stare sufletească pasageră. Uneori, fulgurant, era conștient de genialitatea sa și de rolul lui (pe atunci abia bănuit) pentru cultura română. Unele pasaje lasă să se întrevadă un astfel de sentiment. Și din alte scrieri, ce-i drept, o spune și Călinescu. Veronica îl și numește ca atare, deslușit, în scrisoarea din 1 iunie 1882 (Poezii și corespondență). Și s-a ridicat un colț de perdea spre atelierul sufletesc de creație al poetului. În plină perioadă în care se plângea de lipsă de inspirație poetică, de părăsire a muzelor (scrisorile nr. [46], [47], [60], [65]), începe făurirea unei creații majore a literaturii noastre, care se va chema Luceafărul. „Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic. Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte.” [47], în 2 martie 1882. „De când te-ai dus n-am scris un singur vers; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul.” [60], la „sfârșitul lui Mai 1882”. Între timp, „…pân-atunci ,Legenda’ la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el,(…). Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și (…)”. (10 aprilie 1882 – anul este adăugat cu cerneală violetă, de Veronica Micle) [56]. Iar E. Lovinescu dă „17 aprilie 1882. ,Seara, ,Junimea’ la mine. Puțină lume, numai 12. Citit frumoasă legendă de Eminescu’.” (Mihai Eminescu, cap. T. Maiorescu și contemporanii lui, XV și XVI, 7). (Din altă sursă, Petru Vintilă notează la „10 aprilie 1882 (…) sfârșește transcrierea Luceafărului”). Aparente mici neconcordanțe. Doar BANCHETUL 7-8-9 / 2016

în treacăt semnalăm că vizita la Constanța a avut loc după aceste mărturisiri. Frământări, stări de spirit contradictorii, neliniști… Nu analizăm acum nici artistul, nici „atelierul” său de creație. Alte amănunte semnificative vor mai fi de bună seamă descoperite de cercetătorii avizați. Scrisorile care-și răspund unele altora se succed atât din cele cunoscute până acum, cât și din cele nou apărute. Ingeniozitatea editorului va găsi cu siguranță drept nimerită o ediție în care succesiunea scrisorilor celor doi corespondenți să fie aranjată în ordinea naturală – toate, așa ca în Când te-am văzut, Verena… – lucru care va prilejui o nouă încântare amatorilor stilului epistolar de secol XIX, al unor figuri deosebite din cultura noastră. P.S. 1. Poate n-aș fi citit nici astăzi cu prea multă aplecare această mică bijuterie, amânând-o cum spuneam, dacă dintr-o întâmplare (destul de) ciudată ea nu mi-ar fi fost pusă în mână în seara de 14 iunie, de posesorul ei. A doua zi era comemorarea Poetului. Se cuvenea, într-o cât de smerită măsură, să dăm samă că în multe zile din an ne ducem cu gândul la el și la ce ne-a lăsat. Semne și minuni… 2. (apr. 2016) Preocuparea față de aspectele vieții Poetului este în continuare activă în prezent, până la cel mai înalt nivel. O discuție academică multidisciplinară este redată în volumul „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, (ed.) Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2015. Inițiativa și Argumentul aparțin acad. Eugen Simion, Cuvântul înainte acad. Irinel Popescu. Medici-profesori, istorici și critici literari, oameni de știință din alte domenii, jurnaliști au participat la o dezbatere organizată de FNSA în 27 iunie 2014, cu tema „Patografia lui Eminescu: adevăr și legendă”, intervențiile lor fiind consemnate în volumul menționat. Referințe – 1977.

G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iași

Petru Vintilă, Eminescu – roman cronologic, Ed. Cartea Românească, București – 1974. E. Lovinescu, Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iași – 1984. Cezar Petrescu, Romanul lui Eminescu (3 vol.), Ed. Junimea, Iași – 1984. Dr. Ion Nica, Eminescu, structura somato-psihică, Ed. Eminescu, București – 1972. Veronica Micle, Poezii și corespondență, Ed. Porto-Franco, Muzeul Literaturii Române, Buc. – Galați – 1991. Când te-am văzut, Verena… Mihai Eminescu – Veronica Micle, Scrisori de dragoste, Ed. Cartea Românească, București – 1998. Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Ed. Polirom, Iași – 2000. Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Ed. Humanitas, București – 2009.

Piatra din unghi a culturii române

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Raportul lirosofic „etern / peren – efemer“ în «Revedere»

ndiscutabil, este o capodoperă a liricii romantice și Revedere, de Mihai Eminescu, din perimetrul macrotemei elogiul meditativ-extatic la redescoperirii naturii, macrotemă aparținând momentului „Câmpul Cerbului“. Poezia a fost publicată în Convorbiri literare, din 1 octombrie 1879. Se structurează în patru strofe dialogate, dialogul întreținându-se între eroul liric – ca voce a geniului și ca eternitate „clipită“ / „clipială“ – și codru – ca eternitate „absolventă“; este un dialog „firesc“, într-o „notă de familiaritate“, deși codrul se relevă, „în final“, într-o impresionantă constelație a cosmicului transsimbolic. În „deschidere“, eroul liric se adresează codrului cu arhicunoscuta expresie valahă, de o „clasică simplitate întâmpinător-fermecătoare“: Ce mai faci…? Este pusă această „întrebare neutrală“ codrului, motivând că nu s-au mai văzut de multă vreme, iar de la despărțirea lor „a umblat / colindat“ multă lume: «– Codrule, codruțule, / Ce mai faci, drăguțule, / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme au trecut / Și de când ne-am depărtat / Multă lume am îmblat.» (EP, I, 96). Mihai Eminescu valorifică și aici lamura mitosofică pelasgă > valahă, firescul versurilor populare, pe măsura 7 / 8, ritmul trohaic și rimele perechi (a–a, b–b). În strofa a doua, care este „prim-răspunsul“ codrului, eroului liric i se spune că nu face altceva decât ceea ce a făcut dintotdeauna ca martor al trecerii și petrecerii lumilor („motiv“ nu numai romantic de meditație extatică): iarna ascultă viscolul care-i rupe crengile, care-i astupă și-i troienește cărările, după ce i-a alungat cântările; vara ascultă doinele viersuite de frumoasele valahe pe cărările ce duc spre izvoare. Scurgerea anilor, trecerea timpului „se fixează“ în cele două

anotimpuri de la solstiții, cel hibernal și cel estival, așadar, într-o „antiteză“. Strofa a treia își arcuiește tonalitatea-enunț – „relevarea“ / „revelarea“ liric-eroică din „scurgerea“ anotimpurilor –, angajând, meditativ-extatic, din perimetrul macrotematic al „floreștenei“ redescoperiri a naturii, „o limită tragică“, un filosofic „binom al ființării“, bătrânețe („apropiere și vectorizare paralel-inversă, reintegrativ-extincțională“, în microunivers) – tinerețe („apropiere și vectorizare genezică“, în macrocosmos), ori, și în mai precisă zicere, ireversibilitate a timpului, a temporalității („eternitate clipită / clipială“ la geniul îngemănat în ens > ins întru Logos) – „reversibilitate“ a vremii (fie aceasta „nonspiralică“, fie „spiralată“) pentru „perenul“ codru surprins ca eternitate „absolventă“: «– Codrule cu râuri line, / Vreme trece, vreme vine, / Tu, din tânăr precum ești / Tot mereu întinerești...» (EP, I, 96). Observația întru priveliștea ființei – de la Platon citire – rămâne ca și a eroului eminescian din «Glossă» („scurgerea“ / „petrecerea“ timpului fiind „ireversibilă“ pentru cele umane, dar „reversibilă“, firește, pentru codru. În finalul poemei, în „răspunsul dat“ de codru, impresionează nu numai „suprafața cristalelor gândirii din orizontul metaforic“, ci și „adâncimea cosmică“ a proiectării raportului filosofic etern / peren – efemer: «– Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Că de-i vreme rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Și de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea, / Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost așa rămânem: / Marea și cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna și cu soarele, / Codrul cu izvoarele.» (EP, I, 97). Mihai Eminescu proiectează liricul demers în BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

problematica profundă a existenței, pornind chiar de la tonalitățile limbajului „cotidian-folcloric“; dar teluricul și celestul se întrepătrund, deși par într-o „permanentă“ simetrie, într-o „perenă“ oglindire de „stele ce scânteiază în lacuri“; și în rotirea spațiilor / anotimpurilor, numai omul e supus metamorfozelor marii „treceri“ / petreceri, de la lumină la întuneric, de la viață la moarte: «numai omu-i trecător, / pe pământ rătăcitor...». Codrul se evidențiază în poezia Revedere ca simbol al spațiotemporalității, al perenității / eternității, al „neclintirii legilor cosmice“, al timpului „universal“, al „muzicii“ sferelor etc., fiind „din aceeași categorie“ cu „ziua“ și cu „marea“, cu „pustiul“ și cu „oceanul“ / „celesta mare roșie“, cu „Luna“ și cu „Soarele“, cu „stelele“ și „gospodărit-pelasgele > valahele constelații“ ; și, prin urmare, „cum a(m) fost așa rămâne(m)“; dar, înainte de toate, ca „trăire“ („element viețuit“), simbol autohton al permanenței Pelasgimii > Valahimii în bazinul sacrului ﬂuviu fundamental al planetei, însă pentru codru, rămâne Dunărea: «Și de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea...». Chiar dacă vitregiile istoriilor neau veștejit doinele valahe prin milenii, chiar dacă „vremea-i bună, sau rea“, curge Dunărea, fluviul sacru al celor cu cogaionic-zalmoxiana știință de „a produce / zămisli nemuritori“, curge (în primul rând, pentru războinicii demnității absolut-fătfrumoase), desigur, mai ales, Dunărea din codrul Pelasgimii > Valahimii lui Zalmoxis I și al lui Burebista / Decebal / Regalian, pe valea timpului, până dincoace de pădurea / zăvoiul lui Mihai Viteazu și al lui Alexandru Ioan Cuza (cf. PTEt, 95 sq.).

Bibliograﬁa „siglată“:  EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.  PTEt = Ion Pachia-Tatomirescu, Etern / peren – efemer în «Revedere» de Mihai Eminescu, în revista Rostirea Românească (Timișoara, redactor-șef: Anghel Dumbrăveanu), anul VIII, nr. 1-2-3 / ianuariefebruarie-martie, 2002, p. 95 sq.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V.G. PALEOLOG

BRANCUSI, VALEUR INTERNATIONALE ● BRÂNCUȘI, VALOARE INTERNAȚIONALĂ

’oeuvre de Brancusi s’est imposé au monde pera lui Brâncuși s-a impus în lumea întreagă; ea entier; elle représente une valeur universelle reprezintă o valoare universală la fel de bine la aussi bien à Paris qu’à New-York, aux Indes et à Bucarest. Paris ca la New York, în Indii și la București. Mais cette gloire a mûri lentement; accepter cette Dar această glorie s-a maturizat lent; a accepta această sculpture, équivalait à l’acceptation d’un nouveau sculptură, echivala cu acceptarea unui nou concept al concept du beau dans l’art statuaire. Ce que firent frumosului în arta statuară. Ceea ce făcură Mallarmé și Mallarmé et Joyce pour les lettres, Cézanne et Picasso Joyce pentru litere, Cézanne și Picasso pentru pictură, pour la peinture, Satie pour la muzique, Einstein et Satie pentru muzică, Einstein și De Broglie în științe, de Broglie dans les sciences, Brancusi le fit pour la Brâncuși a făcut pentru sculptură. Pe bună dreptate sculpture. C’est donc à juste que G. Welcker voit en lui așadar G. Welcker vede în el pe „cel mai mare sculptor „the greatest modern sculptor living” (Modern Plastic modern în viață” (Artă plastică modernă, Elemente ale Art. Elements of Reality, Volume and Disintegration, realității, Volum și dezintegrare, New York, 1937, p. New-York, 1937, p.153). 153). ● ● Appartenant à cette noblesse paysanne des Carpathes Aparținând acestei nobleți țărănești din Carpați qui est restée très pure, il est toutefois, difficile de rattacher care a rămas foarte pură, el este totuși greu să asociem son oeuvre à l’art roumain, à l’exception cependant de opera sa artei românești, cu excepția totuși a două opere, deux oeuvres, La Priere et La Sagesse du Monde, Rugăciune și Cumințenia Pământului, care constituie qui constituent la transition entre le tranziția între momentul românesc moment roumain dans la création de în creația artistului și opera sa l’artiste et son oeuvre postérieure où posterioară în care orice particularism tout particularisme sera définitivement va fi definitiv abolit. aboli. Într-adevăr, Cumințenia PămânEn effet, La Sagesse du Monde est tului este atât de apropiată de folclosi proche du folklore roumaine qu’elle rul românesc încât ea pare ilustrația en paraît comme l’ilustration naturelle. sa naturală. Ea pare să țâșnească din Elle semble surgir des cendres des cenușile basmelor de iarnă, ea este plăcontes d’hiver, elle est pétrie avec la mădită cu cea mai pură materie pareplus pure matière parémiographieque. miografică. Quant à La Priere, le sculpteur Cât despre Rugăciune, sculptorul y transpose le geste d’une femme transpune aici gestul unei femei roumaine agenouillée sur une tombe românce îngenunchiate pe un mormânt et exprimamt dans son geste large et la și exprimând în gestul său larg soumission religieuse et la profondeur supunerea religioasă și profunzimea de sa foi. Ce geste est tout orthodoxe. credinței sale. Acest gest este întru Le geste du signe de la croix a une tout totul ortodox. Gestul semnului crucii autre signification chez les catholiques, are o cu totul altă semnificație la Rugăciunea dont la foi a été, en partie, épurée de catolici, a căror credință a fost, în l’élément terrible et vengeur que seul l’iconographie et parte, purificată de elementul teribil și răzbunător pe care les traditions orthodoxes gardent encore. numai iconografia și tradițiile ortodoxe îl păstrează încă. Ces oeuvres, qui datent de 1908, représentent le Aceste opere, care datează din 1908, reprezintă ciclul cycle roumain dans l’effort de Brancusi. Dorénvant, il românesc în efortul lui Brâncuși. De acum înainte, el va embrassera le problème de la sculpture dans sa totalité et îmbrățișa problema sculpturii în totalitatea sa și opera sa son oeuvre deviendra pour lui un moyen d’attaquer et de va deveni pentru el un mijloc de a ataca și de a rezolva résoudre le problème même de la connaissance. problema însăși a cunoașterii.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

„Forma și proporțiile sale echilibrate sunt marele „La forme et ses proportions équilibrées sont le grand Oui, par elles nous arrivons à nous connaître nous- Da, prin ele noi ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine.” (Brâncuși, Tradiție orală despre al său Socrate). mêmes”. (Brancusi, Tradition orale sur son Socrate). ● ● Această nouă concepție a faptului sculptural este Cette nouvelle conception du fait sculptural est annoncée par les trois manifestation embryonnaires des anunțată de către cele trei manifestări embrionare ale trois cycle qui formeront l’essentiel de l’oeuvre: le cycle celor trei cicluri care vor forma esențialul operei: ciclul Pasărea de aur, ciclul Femininului l’Oiseau d’Or, le cycle du Féminin și ciclul Sărutului. et le cycle du Baiser. Pasărea de aur primitivă va L’Oiseau d’Or primitif évolueevolua de la prototip, dobândit prin ra du prototype, acquis par la colleccolecția Elie Poiré (Paris) la opera tion Elie Poiré (Paris) a l’oeuvre pentru care Maharajahul din Kapopour laquelle le Maharadjah de Kaurtala construi un templu din marpourtala fit bâtir un temple en marmură. Pentru acest templu al Elibebre. Pour ce temple de la Délivranrării, Brâncuși creă o nouă ordine ce, Brancusi créa un nouvel ordre care posedă o originalitate și o fruqui possède une originalité et une musețe de structură grație cărora el beauté d’ordonnance grâce auxquenu va putea să întârzie să se impună lles il ne saurait tarder de s’imposer alături de ordinele clasice. Capitelul, à côté des ordres classique. Le chaconstituit din sfere suprapuse, campiteau, constitué de sphères superpate cu unghiuri drepte, este de un posées, campées aux angles droits, efect unic de putere și de grație în est d’un effet unique de puissance et forță (a se vedea G. Welcker, p. 108, de grâce dans la force (voir G. Welc109). ker, p. 108, 109). Capitelurile templelor ElibeLes chapiteaux du temple rării încheie coloanele „fiice ale de la Délivrance parachèvent les numerelor de aur”, provenite din colonnes „filles des nombres d’or”, faimoasa sa Coloană a Sărutului, issues de sa fameuse Colonne du al cărei prototip este stela funerară Baiser, dont le prototype est la stèle „Sărutul depus pe mormântul unei funéraire „Le Baiser posé sur le tinere Americance” în Cimitirul din tombeau d’une jeune Américaine”, Montparnasse (divizia a 22-a); îi dans le Cimetière de Montparnasse vom regăsi esențialul în Poarta Ero(22-e division); on en retrouvera ilor la Târgu Jiu (România). l’essentiel dans la Porte aux Héros Pasărea de aur Portretul Domnișoarei Pogany a Târgu-Jiu (Roumanie). C’est le portrait de Mademoiselle Pogany qui ouvre este cel care deschide ciclul feminin; acesta va cuprinde le cycle féminin; celui-ci comprendra en outre Femme deopotrivă Femeie pe cale de a se pieptăna, Femeia cu en train de se peigner, la Femme au Peigne, et aboutit pieptănele, și se închei cu celebrul Portret al Prințesei au célèbre Portrait de la Princesse X, dont s’enorgueillit X, cu care se mândrește astăzi Muzeul de Artă Modernă din New York. aujourd’hui le Musée d’Art Moderne de New-York. În toate operele sale, dispersate în cele patru colțuri Dans toutes ses oeuvres, dispersées aux quatre coins du globe, le sculpteur abandonne jusqu’aux derniers ale globului, sculptorul abandonează până la ultimele vestiges du particularisme sculptural, en achevant de vestigii ale particularismului sculptural, încheind în acest la sorte une des révolutions les plus extraordinaires fel una dintre revoluțiile cele mai extraordinare pe care o qu’ait connue l’histoire de l’art et en imposant une va fi cunoscut istoria artei și impunând o nouă concepție nouvelle conception de l’art statuaire. Ce qui semblait a artei statuare. Ceea ce părea în mod irevocabil menit irrévocablement voué à l’antagonisme fondamental antagonismului fundamental care opune materia spiritului qui oppose la matière à l’esprit se trouve exprimé dans se găsește exprimat într-o uniune nouă care depășește une union nouvelle qui dépasse cet antagonisme dans acest antagonism într-o nouă modalitate a Ființei. Artistul un nouveau mode de l’Etre. L’artiste nous a donné en ne-a dat întrucâtva prototipuri demiurgice, de noi forme quelque sorte des prototypes démiurgiques, de nouvelles de viață. ● formes de vie. A învinge materia, această problemă i se punea ad ● Vaincre la matière, ce problème se posait à la lettre litteram lui Brâncuși, care se ataca direct materiei: lemn pour Brancusi, qui s’attaquait directement à la matière: sau marmură, deoarece el abandonase cu mult înainte de bois ou marbre, car il avait abandonné bien avant 1909 la 1909 tehnica pământului argilos. Sculpturile în bronz au technique de la terre glaise. Les sculptures en bronze ont fost modelate după prototipurile din marmură. été coulées d’après les prototypes en marbre. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Brâncuși a fost condus să pună o dată în plus problema Brancusi a été conduit à poser une fois de plus le problème philosophique des rapports de l’esprit et du filosofică a raporturilor spiritului și ale corpului. Se știe corps. On sait que ce problème n’a cessé d’être débattu că această problemă nu a încetat să fie dezbătută de către filozofi. par les philosophes. Cum oare sufletul a cărui esență este gândirea este Comment l’âme dont l’essence est la pensée est-elle unie au corps dont l’essence est l’étendue? Descartes unit cu corpul, a cărui esență este întinderea? Descartes isolait l’homme du reste de l’univers par son mécanisme. izola omul de restul universului prin mecanismul său. L’harmonie préétablie de Leibnitz ne faisait que reculer Armonia prestabilită a lui Leibnitz nu făcea decât să le probleme et Spionza ne pouvait faire du corps humaine dea înapoi problema și Spinoza nu putea face din corpul qu’un mode de la pensée divine. Brancusi intervient dans omenesc decât o modalitate a gândirii divine. Brâncuși cet obscur débat philosophique pour apporter sa solution intervine în această obscură dezbatere filosofică pentru par le fait de l’art qui est, selon lui, justement cette union a aduce soluția sa prin faptul artei care este, după el, de l’âme avec le corps, la communication de la pensée tocmai această unire a sufletului și corpului, comunicarea avec l’étendue. L’art est le mode qu’a Dieu de penser gândirii cu întinderea. Arta este modalitatea pe care o are dans leur propre miroitement, la pensée et l’étendue, Dumnezeu de a gândi în propria lor oglindire, gândirea la matière et l’esprit. Il n’y a nulle opposition entre și întinderea, materia și spiritul. Nu există nici o opoziție între aceste două date, deoarece ces deux données, car tout nous totul ne este oferit în natură sub est offert dans la nature sous ce acest dublu aspect care exclude double aspect qui exclut donc tout deci orice dualism. Ezoteric dualisme. Esotériquement, c’est vorbind, sunt două într-una. deux en un. Brancusi appuyait ce Brâncuși sprijinea acest singular singulier monisme spirituel par le monism spiritual prin manevrarea maniement d’un bloc dodécaèdre unui bloc dodecaedru de cristal de cristal où, en effet, la matière et în care, într-adevăr, materia și l’apparence se confondent. aparența se contopesc. ● ● Avesc Brancusi, la sculpture Cu Brâncuși, sculptura va abandonnera les formes qui abandona formele care reproduc reproduisent simplement les simplu vorbind formele corpului formes du corps humain. Il ne sera omenesc. Nu va mai fi vorba de plus question de la vision frontale viziunea frontală a unui subiect d’un sujet ou de l’illustration sau de ilustrarea plastică a unui plastique d’un sujet anecdotique. subiect anecdotic. La chair, palpitante chez RoCarnea, palpitantă la din, puissante de tension chez MiRodin, puternică în tensiune la chel-Ange ou sereine dans la froiMichelangelo sau senină în recea de perfection des Grecs, la chair perfecțiune a Grecilor, carnea va disparaîtra sous le ciseau de BranLeda dispărea sub dalta lui Brâncuși, cusi pour ne devenir que ce qu’elle pentru a nu deveni decât ceea ce ea est dans sa signification profonde: este în semnifi cația sa profundă: o modalitate a substanței un mode de la substance accordé avec l’esprit épistémoacordată cu spiritul epistemologic. A cunoaște prin carne. logique. Connaître par la chair. Connaître dans le sens A cunoaște în sensul biblic al acuplării. A cunoaște. A biblique de l’accouplement. Connaître; renaître, être prirenaște, a fi în manieră primitivă, claudeliana cunoaștere. mitivement, la claudelienne connaissance. În acest sens Brâncuși va reuși să trezească puterile C’est dans ce sens que Brancusi réussira de spirituale care zac în materie de la începutul lumii. réveiller les puissances spirituelles qui gisent dans la Gândirea va înfl ori în materia căreia ea nu îi va constitui matière depuis le commencement du monde. La pensée s’épanouira dans la matière dont elle ne sera que la decât transformarea naturală, după cum frunza vegetală se transformation naturelle, comme la feuille du végétal se transformă în floare. Substanța va avea această fluiditate transforme en fleur. La substance aura cette fluidité qui care este darul secret al oricărei materii și gândirea nu est le don secret de toute matière et la pensée ne sera va fi decât o dematerializare ultimă. Brâncuși va crea qu’une dématérialisation ultime. Brancusi créera de din materia gânditoare ca și cum s-ar fi făcut stăpân la matière pensante comme s’il s’etait rendu maître du al secretului suprem al lui Dumnezeu. Ca un demiurg, secret suprême de Dieu. Tel un démiurge, Brancusi offre Brâncuși îi oferă materiei șansa de a fi gândire. ● à la matière la chance d’être pensée. Alegerea materiei are o importanță capitală pentru ● reușita operei. Întâlnim lemnul, piatra sau metalul după Le chois de la matière a une importance capitale problema care se pune. Iată extraordinarul Miracol, pour la réussite de l’oeuvre. Nous rencontrons le bois,

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

la pierre ou le métal selon le problème qui se pose. Voici strălucirea statuilor în metal șlefuit. Și iată efortul l’extraordinaire Miracle, l’éclat des statues en métal poli. neîncetat pentru a aboli virtuțile statice ale materiei; să Et voici l’effort incessant pour abolir les vertus statiques reamintim fluiditatea Peștelui și pe această neașteptată de la matière; rappelons la fluidité du Poisson et cette Léda care pare să ciugulească acoperișul liniștit al apelor inattendue Léda qui semble picorer le toit tranquille des îmbucurate. Materia devine în realitate o manieră de a fi nouă și eaux réjouies. La matière devient en realité un mode d’être nouveau intermediară între întindere și gândire: gândirea devenind et intermédiaire entre l’étendue et la pensée: la pensée substanță și materia însuflețindu-se cu suflul sacru al devenant substance et la matière s’animant du souffle gândirii. ● sacré de la pensée. Scrutând materia, ar● tistul i-a smuls secretul: să En scrutant la matière, devină spirit. Această putere l’artiste lui a arraché son extraordinară de transmutasecret: devenir esprit. Ce ție care va stupefia secolul, pouvoir extraordinaire de la fel cum în gândirea cea transmutation qui stupéfiera mai sublimă zace posibilile siècle, de même que dans tatea de a deveni materie. la pensée la plus sublime Brâncuși operează acest gît la possibilité de devenir miracol al transmutației în matière. Brancusi opère ce artele plastice: câteodată miracle de la transmutation materia devenind gândire, dans les arts plastiques: câteodată gândirea devenind tantôt la matière devenant Peștele materie. Această transmutapensée, tantôt la pensée ție presimțită de către poeți și realizată atât de strălucit devenant matière. Cette transmutation pressentie par de către științele fi zice, ea este, în artele plastice supusă les poètes et réalisée si brillamment par les sciences unei tehnici. Brâncuși ne-a dăruit realizări care bulverphysiques, elle est, dans les arts plastiques soumise à sează toate datele, însă nu a putut să ne dăruiască tehnica, une technique. brancusi nous a donné des réalisations anume aceea care rămâne secretul capodoperelor sale. qui bouleversent toutes les données, mais il n’a pu nous ● en donner la technique qui reste le secret de ses chefs Grație lui Brâncuși, sculptura cunoaște o nouă d’oeuvre. demnitate. Corpul omenesc este absent din ea. Nu ● mai există nimic aici din plata imitație a corpului, din Grâce à Brancusi, la sculpture connaît une nouvelle complezența în considerarea subiectului anecdotic cum dignité. Le corps humain en est absent. Il n’y a plus rien le întâlneam la Rodin înainte de execuția sculpturii ici de la plate imitation du corps, de la complaisance lui Balzac, urmare picturii impresioniste cu care el se dans la considération du sujet anecdotique comme on en străduia să rivalizeze în reprezentarea cărnii omenești. rencontrait chez Rodin avant son Balzac, à la suite de Acea carne pe care Brâncuși o numește beefsteakul este la peinture impressionniste avec laquelle il s’évertuait à absentă din opera sa care este castă și dură și în care rivaliser dans la représentation de la chair humaine. Cette chair là que Brancusi appelle le beefsteak est absente de nimic din senzualul grosier nu pătrunde. Fără îndoială son oeuvre qui est chaste et dure et où rien du sensuel femininul are un loc important în opera sa și el ne zice grossier ne pénètre. Sans doute le féminin a une place într-un întreg ciclu ceea ce el gândește despre incomoda importante dans son oeuvre et il nous dit dans tout un Eva. ● cycle ce qu’il pense de l’incommode Eve. ● Întocmai în probitatea ascetică a artei sale trebuie să C’est dans la probité ascétique de son art qu’il faut căutăm temeiul condiției celei noi conferite sculpturii. chercher le fondement de la condition nouvelle faite à la Artistul își interzice orice virtuozitate și îndemânarea sculpture. L’artiste s’interdit toute virtuosité et l’habileté este blestemată ca un servitor rău. Fiecare operă rezolvă est bannie comme un vil serviteur. Chaque oeuvre résoud în același timp o mare problemă arhitecturală. Artistul en même temps un grand problème architectural. L’artiste își elaborează și dezvoltă opera puțin în maniera élabore et développe son oevre un peu à la manière de animaliculului marin construindu-și cochilia care îl l’animalcule marin construisant la coque qui le protège protejează și îl defi nește. et le définit. Prin probitatea și prin sobrietatea sa, doar cu Cézanne Par sa probité et sa sobriété, c’est au seul Cézanne îl putem compara. qu’on peut le comparer. Robustețea artei sale, simplicitatea sa, dezvoltarea La robustesse de son art, sa simplicité, le neașteptată și totuși naturală a subiectului sunt de ordinal développement inattendu et pourtant naturel du sujet son marilor spectacole ale universului. de l’ordre des grands spectacles de l’univers. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

El a știut să facă lucru Il a su faire grand, en mare, evitând colosalul care évitant le colossal qui dépare despodobește atâtea opere tant d’oeuvres auxquelles cărora nu le putem totuși on ne peut cependant dénier nega calități geniale. des qualités géniales. Frumosul și urâtul în Le beau et le laid dans sensul omenesc sunt abole sens humain sont abolis lite la el, de asemenea orichez lui, de même toute șice asemănare cu corpul ressemblance avec le corps omenesc. Abandonarea suhumain. L’abandon du sujet biectului celui mai solicitat: le plus sollicité: homme et bărbatul și nudul au fost cea le nu a été sa plus grande mai mare îndrăzneală a sa. audace. Ses sujets seront Subiectele sale vor fi entități des entités et lorsque la și când demersul gândirii lui démarche de sa pensée lui îi va impune să se oprească imposera de s’arrêter à un la un portret așa precum a portrait comme ce fut le cas fost cazul pentru al său Sopour son Socrate et Eve, crate și Eva, aceasta va fi ce sera pour atteindre cette pentru a atinge această perperfection en soi chère aux fecțiune în sine dragă filophilosophes: l’entélechie. zofilor: entelehia. ● ● L’oeuvre de Brancusi Opera lui Brâncuși este est un appel constant de un apel constant al invizibil’invisible qu’il suggère lului pe care el îl sugereapar des formes insolitement ză prin niște forme insolit inédites. Le saisissement de Domnișoara Pogany inedite. Găsirea ineditului, l’inédit, du non-encore-vu, al ne-văzutului – încă, acasaisit l’esprit en „une minute de possession des secrets de l’univers”. Et cet effet n’est parează spiritul într-„un minut de posedare a secretelor pas sans ressembler à ce que les anciens appelaient le universului”. Și acest efect nu diferă de ceea ce vechii numeau cutremurul sfânt. tremblement sacré. ● ● Sculptura îi datorează lui Brâncuși soluția problemei La sculpture doit à Brancusi la solution du problème de la lumière. Les statues sont de vrais tombeaux de la luminii. Statuile sunt adevărate morminte ale luminii lumière qui s’engloutit dans la substance bois, pierre care se absoarbe în substanța lemn, piatră sau metal fără ou métal sans aucun espoir de rejaillir, comme c’est cas de nici o speranță de a rețâșni, așa precum este cazul lorsque les couleurs la renvoient. La lumière coule sur când culorile o retrimit. Lumina curge pe contururi; ea les contours; elle leur reste extérieure. Les vieux maîtres le rămâne exterioară. Vechii maeștri să remedieze acel on essayé de remédier à acela en coloriant les statues ou fapt colorând statuile sau folosind materii strălucitoare, en employant des matières resplendissants comme l’or splendide precum aurul sau fildeșul. ● et l’ivoire. Brâncuși reia această problemă încercând a elibera Brancusi reprend ce problème en essayant de libérer la sculpture de sa soumission à la lumière, en la sculptura de supunerea sa luminii, făcând-o aptă să rendant apte à recevoir et à réfléchir la lumière. Le cycle primească și să reflecteze lumina. Ciclul bronzurilor des bronzes polis, du métal enchanté, qui commence șlefuite, al metalului fermecat, care începe prin Pasărea par l’Oiseau d’or, suivi de près par le portrait de Măiastră, urmat de aproape de Portretul Domnișoarei Mademoiselle Pogany, illustre l’éclantante victoire Pogany, ilustrează strălucitoarea victorie obținută asupra obtenue sur la matière. Certaines de ses oeuvres comme materiei. Anumite opere ale sale precum Portretul le Portrait de la Princesse X, Léda și l’Oiseau de la Prințesei X, Léda sau Pasărea Eliberării, nu pot fi Délivrance, ne peuvent être comprises qu’en raison înțelese decât în virtutea acestei preocupări tehnice de de cette préocupation technique de rendre la sculpture a face sculptura luminoasă. Într-adevăr, nu trebuie să lumineuse. En effet, on ne doit pas faire l’erreur de comitem eroarea de a confunda metalul șlefuit al artistului confondre le métal poli de notre artiste avec les statues nostrum cu statuile aurite. Tehnica sa a bronzului șlefuit dorées. Sa technique du bronze poli ressemble beaucoup seamănă mult cu aceea a artei pietrei șlefuite, fără să à celle de l’art de la pierre polie, sans que l’on puisse putem pretinde a ne întoarce în artă la acea epocă ale prétendre faire remonter l’art à cet âge dont des oeuvres cărei opera precum Vénus de Lespugne rămân totuși încă comme la Vénus de Lespugne restent cependant encore inegalabile. Artistul vrea să inaugureze o epocă nouă, cea

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

inégalables. C’est un nouvel âge que l’artiste veut inaugurer, celui de la sculpture irradiante. La lumière doit jaillir du sein meme de la matiere, comme si elle s’en délivrait suivant la volonté du sculpteur dont le rôle créateur sera de régler cette émission de lumière par des plans et des points convergeants. En un mot c’est avec de la lumière que Brancusi voulait sculpter. ● La sculpture devient ainsi pour l’artiste le développement prodigieux d’un ou de plusieurs plans soumis aux points irradiants de lumière obtenus par convergence. (Voir l’Oiseau d’Or, la Léda et ses doubles plans d’incidence; le Portrait de la Princesse X offre par de multiples systèmes solaires un spectacle de prestidigitation comparable aux jeux de lumière de la Ronde de Nuit et de la Madone de la Chapelle Sixtine). Les points irradiants sont des points générateurs de l’oeuvre qui conditionnent les plans qui reçoivent la lumière. Brancusi illustre la pensée de Goethe selon laquelle la forme n’est que le développement d’un point vital, d’un point de lumière. Tout ce qui tomba primitivement sous la lumière fut la vie et ce furent les ténèbres qui ﬁrent naître la matière. C’est à la lumière que revient la mission de refaire l’unite primitive de la pensée et de l’étendue, de l’esprit et de la matière. Ce fut là la recherche la plus noble de Brancusi. ● La découverte du point de lumière générateur fait faire à la sculpture un saut dans un autre ordre de la réalité où elle devient créatrice de lumière. La sculpture découvre un plan supérieur, un nouveau plan de la realité vers lequel doivent tendre dorénavant les préoccupations de l’humanité future. L’effort de se défaire du réel pour atteindre une réalité nouvelle a incité les Surréalistes à réclamer l’oeuvre de Brancusi comme leur appartenant. C’est là toutefois une erreur, car l’artiste, loin de se perdre dans les pièges mouvants du subconscient ou de s’engloutir dans les profundeurs du rêve, ne cesse d’élever sa pensée et le sens suprême de tout art s’exprime pour lui dans l’au-delà du Pentacle. (Arcades, nr. 1/1947, pp. 40-57)

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

a sculpturii iradiante. Lumina trebuie să țâșnească din sânul însuși al materiei, ca și cum ea s-ar elibera de ea urmând voința sculptorului al cărui rol creator va ﬁ de a regla această emisie de lumină prin planuri și puncte convergente. Într-un cuvânt cu lumină voia Brâncuși să sculpteze. ● Sculptura devine astfel pentru artist dezvoltarea prodigioasă a uneia sau a mai multor suprafețe supuse punctelor iradiante de lumină obținute prin convergență. (A se vedea Pasărea Măiastră, Léda și dublele ei planuri de incidență; Portretul Prințesei X oferă prin multiple sisteme solare un spectacol de prestidigitație comparabil cu jocurile de lumină al Horei de Noapte și ale Madonei Capelei Sixtine). Punctele iradiante sunt puncte generatoare ale operei care condiționează suprafețele ce primesc lumina. Brâncuși ilustrează gândirea lui Goethe după care forma nu este decât dezvoltarea unui punct vital, a unui punct de lumină. Tot ceea ce căzu primitiv sub lumină a fost viața iar tenebrele au făcut să se nască materia. Luminii îi revine misiunea de a reface unitatea primitivă a gândirii și a întinderii, a spiritului și a materiei. Acolo s-a desfășurat cercetarea cea mai nobilă a lui Brâncuși. ● Descoperirea punctului de lumină generator face sculptura să facă un salt într-o altă ordine a realității în care ea devine creatoare de lumină. Sculptura descoperă un plan superior, un nou plan al realității către care trebuiesc să tindă dinainte preocupările umanității viitoare. Efortul de a se desprinde de real pentru a atinge o realitate nouă i-a incitat pe Suprarealiști să reclame opera lui Brâncuși ca aparținându-le. Acolo este deopotrivă o eroare, căci artistul, departe de a se pierde în capcanele mișcătoare ale subconștientului sau de a se cufunda în adâncimile visului, nu încetează să-și ridice gândirea și sensul suprem al oricărei arte ce se exprimă, pentru el, în dincolo-ul Pentaclului. (Arcade, nr. 1/ 1947, pp. 40-57) Traducere în limba română de Dorina MIHAI MOISE

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Ion POGORILOVSCHI

NOICA & BRÂNCUȘI Prima încercare a filosofului Noica în materie de Brâncuși: comentarea capodoperei de la Tg. Jiu 1. N&B Partea I Cum voi comenta pe bază de Noica sculptura lui Brâncuși? Cazul Ansamblului Dacă volumul ar avea trei părți mari, Partea I ar trebui să înceapă cu comentarea Noica la Cumințenia Pământului Cu lucrarea pe care Noica a insistat cel mai mult și care e începutul gândirii sculpturale Brâncuși. Dar Noica a publicat ,pare-se, (verifică) primul său text despre Brâncuși în „Cronica”, „Structura oricărei legende”, care încă nu are relevanță și ar urma să-l critic, întrucât aplică extrinsec lui Brâncuși (Ansamblului) viziunea noiciană, întrucât vădește carențe de informare. Semnificativ e faptul că Noica, în cărțile sale, revine mereu la Brâncuși, dar nu și la ideea Ansamblului (care rămâne capodopera sculptorului. Îi venea greu lui Noica să retracteze, preferând să îngroape trecutul spuselor despre Ansamblu, așa cum a făcut în cazul Mioriței? Deci, despre Ansamblu să vorbesc în Partea I (înainte sau după Cumințenia Pământului? Probabil înainte, arătând că Ansamblul se pretează unei interpretări noiciene relevante, ca și Miorița, dar vina lui Noica e că a abordat Ansamblul din perspectiva logicianului, nu a ontologului. Dovadă că spusele lui despre Ansamblu au interesat logicienii, și au fost preluate de ei: Al. Surdu, Th. Dima. N.B. Noica va vorbi ulterior de Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârșit, dar nu despre Ansamblu, ca în vechiul articol.

Jiu:

2 Cum comentează Noica Ansamblul de la Tg. – Ansamblul interpretat de logicianul Noica – Templul interpretat de ontologul Noica

Cu centrarea pe ființă Noica se deschide spre Brâncuși (sau invers) Ce este ființa în istoria filosofiei și la Noica. Devenire. Rezumarea punctelor de vedere ale filosofiei asupra ființei. Patru tipuri de răspuns. – v. Douăzeci și șapte trepte ale realului, p. 13. 3 Cuplările de entități la Brâncuși, creatoare de noi individualuri estetice. Noica despre originarea ființei. „(…) în haosul estetic (al Atelierului) poate fi reliefarea, însă, a unor imagini care se leagă, a unor configurații ce prind trup în nedeterminarea lumii ori a închipuirii (…)” Vezi Noica, Sentimentul românesc al ființei, p. 79 Noica, Scrisori despre logica lui Hermes 4 Brâncuși din perspectiva logicianului Noica, față de Brâncuși din perspectiva ontologului. Synaletismul. Noica despre Brâncuși: De la „Structura oricărei legende și Brâncuși” (A) la „Structura oricărui synaletism reprezentabil prin Coloana fără sfârșit. Deci A.=(în loc de egal autorul folosește aici 3 liniuțe suprapuse) Coloana fără sfârșit sau Coloana-holomer al Ansamblului. Ciclurile lui Brâncuși. „Modul răsturnat” al Coloanei. Noica propune conceptul de synalethism pentru a reda prin el mecanismul înțelegerii. Distinge cinci synaletisme sau cinci formații logice ce „pun în ordine lumea gândului și lumea, ori de câte ori acestea se ridică din precaritatea lor la ordine și formă.” (p. 201)1 1 C. Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, București, Cartea Românească, 1986 (n. ed.).

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Brâncuși – Pontiful artei moderne

v. 203: În orice synaletism se petrece un proces în patru timpi: 1) o temă se propune, într-un fel sau altul; 2) se deschide liber; 3) apoi se închide; 4) după care abia se deschide organizat”. Așa se întâmplă în știință, în tehnică, în creația de artă, unde e limpede că o temă propusă se caută pe sine în propria ei răspândire și se obține pe sine, deschisă către alte sensuri și interpretări, abia atunci când își găsește o bună închidere stilistică într-o întruchipare” (p. 203). O exprimare formală a răspânditului mecanism al synalethismului, dacă vrem să-i dăm o deschidere „logică”, printr-o descriere schematică, se poate face apelând la Brâncuși, la modulul Coloanei (v. fișa urm.)

Tema deschidere liberă închidere deschidere organizată. Pe de altă parte – și anticipând asupra capacității de înlănțuire a synaletismelor – amputea închipui, tot schematic, felul cum un câmp logic, organizat în patru timpi în cadrul unei teme, ar generao reacție înlanț[….] Este într-adevăr firesc ca ultimul, tema adeverită, să se ofere el însuși drept o temă, care să genereze un al doilea synaletism […..] Am obține astfel un șir de câmpuri oscilante…” Noica, „Scrisori despre logica lui Hermes”,p.203 I.P: Dar mai departe descrierea formală se desparte de modelul Coloanei.

5 Noica: Synalethismul în patru timpi și „modulul răsturnat” al Coloanei ca descriere schematică. Reluare Dima, I.P. p. 203 „Pulsația în patru timpi – temă, deschidere liberă,închidere, deschidere organizată – ar avea următorul contur (amintind parcă de un modul din Coloana lui Brâncuși răsturnată):

6 Noica, comentarea Ansamblului Mai întâi în Cronica, 44, 1968, cu titlul Structura oricărei legende, și în Destin (Madrid), 1968, vol. 17–18, cu titlul Structura oricărei legende și Brâncuși. În fine, în vol. Rostirea filosofică românească (1970), pp. 90–96, sub titlul complet schimbat:

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Brâncuși – Pontiful artei moderne

Îndoita infinire la Brâncuși, dar cu mențiunea la subsol: „Capitolul acesta a apărut sub titlul «Structura oricărei legende și Brâncuși»”. Modificarea titlului trebuie, cred, interpretată ca o mutare de accent de pe „pentadic” pe „infinire”. Nu e chiar primul articol al lui Noica despre Brâncuși, primul e din martie același an 1968: Note despre infinire și despre capodopera din Tg. Jiu. Rostirea filosofică românească, „Gazeta literară” nr. 13, martie 1968. Dar e al doilea, și apărut în primii ani ai reluării activității publicistice, întrerupte între 1947 și 1966. 7 Ansamblul după Noica. Structura oricărei legende se intitula, mai întâi, articolul lui Noica (în „Cronica”). În volum apare: Structura oricărei legende și Brâncuși. E o diferență, căci nu e vorba atât de o interpretare noiciană a operei lui Brâncuși (A), cât de o aplicare la Brâncuși a gândului generalfilosofic al lui Noica despre I.D.G. și despre câmpul semantic. Structura oricărei legende și Brâncuși va apărea ca titlu în același an în rev. „Destin” (Madrid), 1968, vol. 17–18.

8 Noica – Ansamblul. Structura oricărei legende / Îndoita infinire la Brâncuși Fișă după vol. Rostirea filosofică românească Pag. 90 „Brâncuși știe să meargă la esențial, ceea ce povestește Ansamblul său de lucrări este însăși povestea, legenda, eposul” 90 „plecând de la digul Jiului…” 91 „un întreg cu un sens” 91 „monumentele indică o devenire” 91 „cinci monumente”: 1. Masa Tăcerii; 2. Poarta (Orașul); 3. Biserica Sf. Apostoli (Orașul); 4. Coloana fără sfârșit; 5. Masa ultimă 92 „Masa dacică” 92 „Fără s-o știe, Brâncuși a dat legenda tuturor întemeierilor românești. Dar a dat încă mai mult, și de rândul acesta poate conștient: (…) structura oricărei legende” 93 „întemeierea”, „cinci monumente (…) cinci cărți ale lui Moise” De fapt, Noica pune accent pe monumentul 4, al cincilea e salvat speculativ 95 „întreg ansamblul de cinci monumente devine astfel un element dintr-o altă coloană fără sfârșit” (a doua infinire) În final, Noica își ia precauții: „A gândit Brâncuși toate acestea?” Apoi zice că nu a făcut măsurători între componente. Dacă nu sunt raporturi perfecte (și nu sunt – I.P.), „atunci legenda se destramă” (frază finală) 9 Critica. Ansamblu. Noica începe să vorbească (verifică) de Brâncuși cu „Structura oricărei legende” Este prima și cea mai precară analiză noiciană pe seama lui Brâncuși – în ce sens? A. e un caz concret fără nicio personalitate, dintre cazurile pe care le-ar fi putut da spre a ilustra o devenire întru ființă, una în cinci momente. Nu vedem (simțim) niciun sentiment aparte pe care A. să-l fi produs în Noica, câtă vreme el e sacrificat pe altarul demonstrării structurii oricărei legende. Noica nu a simțit ființa A. ca pe exemplul cel mai relevant. Abia ulterior Noica va simți opera lui Brâncuși și va ilustra prin ea cu precădere teoria sa asupra devenirii întru ființă și a seninătății ființei. Dar este curios că Noica nu va reveni ulterior la exemplificări cu A. (de ex. în Sentimentul românesc BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Brâncuși – Pontiful artei moderne

al ființei), ca și când A. nu ar fi cea mai importantă creație brâncușiană. Se va referi doar separat la componentele A. Ansamblul rămâne izolat în uitare (eludare), împărtășind într-o măsură soarta referirilor precare ale lui Noica la Miorița. O explicație ar fi că A. a vorbit mai ales logicianului Noica și nu creatorului de ontologie. O argumentare a acestei observații o aflăm în aceea că spusele lui Noica despre A. vor înrâuri gândirea unui alt logician, apropiat al lui Noica la Centrul de logică, Al. Surdu. Iar un alt logician și epistemolog, Th. Dima, va regăsi referirea lui Noica la „modulul răsturnat al Coloanei” și o va comenta pe aceeași direcție a gândirii logice. Asta s-a întâmplat datorită slabei informații a lui Noica cu privire la A., așa cum i s-a întâmplat și în cazul Mioriței. Dacă Noica ar fi știut exact cum a conceput Brâncuși A. … Așa a logicizat o fantasmă, propria sa obstinație. 10 Structura oricărei legende. Pentada – Al. Surdu – noiciană. Ansamblul Brâncuși. „Trebuia să fie 5”. Exemplu de comentare în cinci timpi a A. George Popa, Repere în spiritualitatea românească, cap. Semnificații Brâncuși. O interpretare filosofică citabilă, prin Masă (1), Alee (2) Poartă (3) Biserică (4) Coloană (5). Vezi: George Popa, Repere în spiritualitatea românească, Ed. Timpul, Iași, 2004, pp. 54–57 11 Rebut de ființă la Noica. Rebuturi Brâncuși Extensiunea criticii de artă asupra rebuturilor artistice. „Dacă gândirea trebuie să dea socoteală de felul cum este sau cum a fost cu putință realul, ea are de înfruntat și spectacolul neîmplinirilor lui. Există și un rebut de ființă. […] Pentru ființă […] revelatorie este neîmplinirea de ființă.” Vezi pe larg în Noica, Sentimentul românesc al ființei, p. 75. p.76: „hazardul – formativ de ființă al materiei” I. P.: Dificultatea depistării falsurilor, cât timp arta lui Brâncuși tinde să se confunde cu opera naturii… 12 Noica nu e, propriu-zis, un comentator al artei lui Brâncuși, cum sunt cei mulți. Poate fi chiar un BANCHETUL 7-8-9 / 2016

comentator slab. Asta pentru că el îl socoate pe Brâncuși un artist-filosof, pentru că vede filosofia imanentă formelor lui (formele lui sunt nomina, nu realia). Abordarea noiciană a lui Brâncuși e una filosofică. Dar aceasta e o abordare de interes major în înțelegerea naturii aparte a artei lui Brâncuși. Interpretare slabă: Ansamblul de la Tg. Jiu în cinci momente. Dar o interpretare teribil de frumoasă dacă înțelegem de ce Noica și-a intitulat eseul „structura oricărei legende”. Contează că în Ansamblu se reflectă o viziune a generalului filosofic, „pentadic”. Cu această viziune asimilată emoțional și ideatic, eroarea lui Noica, prin care integrează Masa festivă incorect, se edulcorează. Totuși, un gânditor exact ne-ar putea soma: „are sau nu are 5 elemente?” Verifică Ansamblul spusele lui Noica? E o eroare documentară ce compromite tot? L-am întrebat acest lucru pe filosoful Al. Surdu, care a continuat gândul lui Noica (citat la subsol lucrarea). Ansamblul în 5 momente. Răspunsul pe care mi l-a dat și pentru care mi-a trebuit un oarecare timp să-l diger (pentru că eu am cheltuit ani mulți pentru documentări exacte în privința creației brâncușiene): „Dacă Ansamblul nu e pentadic, înseamnă că ar fi trebuit să fie, dar n-a fost să fie. Ansamblul e neterminat, ori poate că are altfel cinci constituente. Într-adevăr, interpretările lui uzuale, numeroase, vorbesc de Masă, Aleea scaunelor, o definire a unui ax de parcurs și de trasat opera ca unitate, Poartă, Biserică, Coloană”. Fragment din lucrarea în curs de apariție „Noica & Brâncuși. Deschideri în seninătatea ființei”

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

ORTOLOGIA. UN DIALOG AL CULTURILOR Ar mai interesa gândirea românească, prin câțiva german îi aparține), era prin urmare cunoscătorul en titre, dintre împuterniciții ei, pe intelectualul apusean de dar se va exprima și în chip original cu substanțialismul astăzi, va fi chemând ea interesul european din secolele (Doctrina substanței), cu modalitatea noologică (aci, 20, 21? Întrucât dincolo de opoziția regresivă (a observat probabil, o influență, însă tăinuită, va fi fost Rudolf corect Virgil Nemoianu) a funcționat premeditat tendința Eucken, după care toate activitățile umane depășesc sfera spre multiculturalitate, o astfel de cooperare, dialogul naturii, insuficientă și relativă, învederând alta autonomă spornic sunt cu putință: subiectivismul, reticențele – sfera noologică – viața nefiind prelungirea naturii ci alimentate tradiționalist pot întâmpina benefic ori pot transcenderea ei), cu modalitatea ortologică. Despre pune sub întrebare, la Lucian Blaga sau la Constantin noologia camilpetresciană am vorbit și cu alte ocazii (în Noica, raționalism-empirismul postscolastic dobândit, 1966 și 1968), la apariția Doctrinei substanței (1988) de regulă, de omul occidental; alarma în încercând și o aproximare a concepției fața vehementei tehnologizări de azi este ortologice a gânditorului (1). Revin aici cu aidoma la Heidegger – și la apostații săi alte considerații, urmărind și alte traiecte Derrida ori Deleuze – cu îngrijorarea unor ale fenomenologiei, unele ajungând și la Noica ori Petre Țuțea, ontologia unuia, Camil Petrescu, unul dintre aceste itinerarii antropologia creștină a celuilalt fiind fiind parcurs și de încă puțin cunoscutul operaționale; Anton Dumitriu (Orient și la noi Emmanuel Levinas. Acesta l-a Occident, 1943, Culturi eleate și culturi înțeles bine pe Husserl, deslușind aspecte heracleitice, 1987) și Mircea Eliade nu mai puțin accesibile ele enigmaticei sunt susținătorii adinamismului istoric construcții filosofice. Intenționalitatea, oriental, dar, precum europenii C. G. Jung care, în fenomenologie, constituie esența sau Dumezil, nu contestă multiplicitatea conștiinței e totodată deja subiectivitatea axiologică a tradițiilor, meritele culturii subiectului și mișcarea, aci, e constant cartesiene în domeniu sunt recunoscute, autotranscenderea (2). Camil Petrescu ele trebuie însă relativizate, mișcate din va gândi și el, la un moment dat, astfel. poziția pancratică; Ioan Petru Culianu, Undeva, în notele cu care își completează alumn al lui Mircea Eliade, e inspirat mereu monumentala lucrare (aproximativ în mare măsură de aceleași tradiții o mie de pagini), tentativă de a reconstrui anistorice și inamovibile, dar acest lucru filosofic lumea, el scrie: „… ierarhia nu l-a condamnat defel la evazionism, la semnificațiilor determinate substanțial nostalgia silită de origini, demersul său (formulate în expresii științifice) constituie va fi doar, ca al înaintașilor pe teritoriu, ortologia. Aceasta este, deci, întoarcerea Brâncuși, Socrate de a mlădia și îmblânzi abordările substanței asupra ei însăși într-un act de epistemologice și axiologice eurocentrice inflexibile. autocreație” (3). Ortologia camilpetrescaină ar fi, până Așadar, în orice mod local de fiosofare nu găsim doar la un punct, și ceva dintr-o „jurisprudență” filosofică? răspunsuri unice și parțiale, judecarea acestuia va fi una Orișicum, ea dezbate între existență și dreptul la contextuală, ridicată de pe extreme: chiar și în modelul existență. Dacă ceea ce este dat e prins într-un dosar ori localist aflăm – dacă examinarea nu e robită partizanal într-un catalog din care nimic nu lipsește (sunt acolo, – preexistențe plurale, deja transmiteri la global, la un neatinse, toate filele) ce oare ne dă dreptul să pronunțăm context fie el și cosmopolit – pe de altă parte, nu ruperea – cum și facem și chiar, uneori, și izbutim – alte feluri de necruțătoare a rădăcinilot va duce gândirea românească a exista, alte existențe, altceva decât existența aceea, pură (aceea de ieri, aceasta de azi) la dialogul european sau și simplă, din catalog? Catalogul – spre a continua astfel internațional de idei, ci tocmai, odată cu vizionarea – se deșteaptă câteodată, se întoarce asupra lui însuși, ansamblului, discutarea aspectelor originale și deci se trezește la conștiința de sine, se citește. Își va fi, prin creatoare ale acestuia; rădăcinile roditoare. urmare, ustensilă și obiect al ustensilului: deopotrivă – Un dialog creator ar fi putut lega, încă de timpuriu, cu și unul și celălalt (ar aproba aceasta Fenomenologul) lumea, ca scriitor și om de teatru (dramaturg, estetician, – numai într-o lume noetică, iar nu fizică (adică nu o teatrolog) dar și ca filosof, Camil Petrescu: studiase lume a naturii). Dar aceea, lumea noetică, s-a văzut deja, fenomenologia lui Edm. Husserl (în Istoria filosofiei totuși, ca însăși lumea fizică, deci ca exteriorul, ca natura. moderne, vol. 3, 1938, capitolul consacrat gânditorului Vădire ce cade, la Camil Petrescu, în sarcina ortologiei:

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Filosofie

ca fiind ceea ce obiectivează „concretul din gândire” (4). O ipoteză ce pare a fi mulțumitoare. căci, să fim atenți, gânditorul nostru ne încredințează acestea: „Ceea ce am dori să rămâie stabilit este că actul de constituire al ortologiei are la bază separarea, sub condiție isrorică, a actului originar al cunoașterii, care este unic în esența lui pentru toată ortologia, oricare ar fi apoi modalitatea ortologică”. Substanțialismul lui Camil Petrescu să nu fie, prin urmare, și o tentativă de a evidenția intrarea, ivirea în real, în „concret” a lui „cum e cu putință” (adică, în formularea lui Constantin Noica, a transcendentalului kantian )? Din complicata, pe alocuri deja inextricabila Doctrină a substanței, la care autorul ei a adăugat în timp – reveniri care, iată, nu mai sfârșeau – noi ramuri, stratificând, etajând rețin – gânditorul însuși ar fi fost probabil surprins ! – aceasta: ontologia (căci în definitiv de aceasta este vorba) lui Camil Petrescu nu e analiza determinărilor ființei, este însă o explicare a modurilor în care aceasta va fi fost plăsmuită. Dacă transcendentalul, ca la Imm. Kant, e locul de naștere al conceptelor (conceptul în posibilitate, încă), substanțialul e tocmai aprobarea lor, patentarea ca existențe în lumea concretului, indiferent de aspecte și perspective („… concretul îngăduie orice perspectivă, asupra naturii lui absolute…, oricare din modurile sale poate fi luat ca esențial și constitutiv”). În „actul originar” orice este (probabil) prezent tocmai de la început, stând încă, totuși, în noaptea necunoașterii. Când ceva se ivește cu însăși cunoașterea, va fi fiind o existență nouă această ivire; o existență nouă în lume. Să pune în joc virtualitatea: spiritul, materia chiar, visează pentru cunoașterea noastră, pentru ceea ce realitatea deja iscată își adaugă. O visare neîntreruptă. Ortologia semnează certificatul de naștere. Îmi închipui – cu aceste cuvinte împrumutate din literatură, vorbele literaturii – ce ar însemna tăcerea, absența ortologică: bombardat din interior, noaptea, în agitatul somn al posibilității („în orice punct al concretului se poate afirma un număr infinit de adevăruri”), de milioane de imagini, creierul le varsă afară învăluind cu ele așezările, pământul; milioane de vise, de fantasme se risipesc, sunt uitate… În ele, însă, se va fi ascuns și apoi se va fi pierdut tot ce nu știm încă: despre ce încă nu există, sau a întârziat să existe dar s-a propus deja ființării? Fără a intra în detalii, singure aceste rânduri din Doctrina substanței sunt, cred, lămuritoare în această ordine: „Cât s-a putut reuși, la toate coordonatele concrete, această obiectivare în expresie este, într-un sens, istoria umanității însăși, de la experiențele între indivizi și până la experiențele marilor culturi”. Spritualizarea progresivă, la Camil Petrescu ca și la Teilhard de Chardin (5) (a remarcat îndreptățit Vasile Dem. Zamfirescu (6) ) formează noosfera (7), lumea reală a spiritului; „latura internă, conștientă” (la toate aspectele cosmosului) corespunde „laturii externe, materiale”, „polul energetic inferior” și polul „noosic” – devenirea este cu putință. Pentru aceasta, afirmă Camil Petrescu, „noosul folosește voința energiei primare”, a polului nespiritual (hyletic). Dezvoltarea (devenirea) e devolutivă și evolutivă la Camil Petrescu, prima fiind „itinerarul noocratic”, menit ordinii, organizării BANCHETUL 7-8-9 / 2016

creației, cealaltă fiind doar o „evoluție în subspecie”. Devoluția dezrobește și mântuie noosul prins la „polul energiei primare”, o eliberare care e cât o parturiție, o geneză: materia însăși e, probabil, întâiul rod al acestei sloboziri noosice din prizonieratul virtualului. Enunțul gânditorului e aci elocvent, fără rest: „În liniile ei generale, mișcarea devolutivă este mișcarea prin care noosul se diferențiază prin individuație, subiectivânduse, pentru ca din momentul în care apare gândirea concretă să înceapă acțiunea de obiectizare (s. n.), apoi de obiectivare în substanță (s. n.)”. Mișcarea evolutivă, inferioară – determinismele fizico-chimice, oferte doar pentru materialismul-dialectic – are totuși menirea ei: e o rezervă, dispozitivul de linia doua, de înlocuire. Camil Petrescu scrie: „… mișcarea evolutivă este o cale de rezervă, de schimb am zice, menită să supleeze mișcarea devolutivă atunci când aceasta este irealizabilă, menită să păstreze câștigând timp”. Cu Doctrina substanței a lui Camil Petrescu, operă impozantă al cărei curs filosofic ar putea începe, am putea fi, dacă nici o indiferență nu i-ar tăia calea, într-o obiectivare (cum i-ar plăcea gînditorului să spună) de felul marii culturi, vrednică a figura ca parte în întregul spiritual european. Note. Repere bibliografice. 1. A. I. Brumaru, Despre Ființa românească, Ed. Scrisul românesc, București, 2001; 2. Subiectivitatea umană fiind duală, găsim mereu în ea un doi, niciodată, singur, pe unu – va spune Emmanuel Levinas, cu alt prilej, comentând tradiția adamică și observând că în ebraică „parte” și „coastă” sunt un cuvânt unic. Așadar, nu ar fi vorba defel, în acest caz, de parte sau de întreg, esențială fiind aci „bifurcația, diviziunea în doi” (vezi pentru acestea răspunsul pe care-l dă filosoful rabinic, în 1980, lui Christian Descamp, în Entretiens avec ,,Le Monde”, Paris, 1984); 3. În gr. v. orthos = drept şi logos = rațiune; în lat. rectaratio = rațiune dreaptă; 4. Dacă actul cunoașterii ar fi rămas pur subiectiv – spune Camil Petrescu – „noosul n-ar fi o posibilitate de eliberare. Unicitatea subiectivă e tot ce poate fi mai trecător, mai pieritor. Noosul combate unicitatea subiectivă prin reproducerea în serie a speciei, individualitatea răscumpără prin pluralizarea oricărui moment de pe linia substanțială care devine tip de specie”. Să subliniem că gânditorul nostru, așa cum evidențiază Vasile Dem. Zamfirescu, a cercetat cu atenție lucrările lui Emm. Levinas dedicate de acesta – ca discipol al lui Edmund Husserl (întâlnirea cu rabinul M. Chouchani încă nu avusese loc) – fenomenolgiei (de exemplu: La Theorie de l’intuition dans la phenomenologie de Husserl, Alcan, Paris, 1930; 5. Le Phenoemene humaine, 1940 și Le Coeur de matiere, 1950; 6. În studiul introductiv la Doctrina substanței; 7. Rudolf Eucken, întemeietorul „idealismului noetic” (v. N. Balca, în Istoria Filosofiei moderne, Societatea Română de Filosofie, București, 1938), crede că tragedia omului se originează într-o ruptură: dacă în lucrarea sa se mișcă deja, neîncetat, un sens superior, nedeductibil în ordinea naturii, acceasta rămâne totuși mai tare, inspirând bănuiala că viața spirituală e numai ficțiune. Pentru a soluționa dezamăgitoarea dilemă trebuie a găsi calea: o cale noologică – situare în interiorul vieții, participare intimă, personală la viața spirituală, într-un elan aproape mistic; o astfel de situare ar zădănici, ar suprima toate opozițiile. Spiritul nu e așezat între marginile naturii, el le transcende. Cu gândirea, spune Eucken, omul creează o lume nouă, o viață nouă, ființări noi. Metoda noologică (sau metafizica noologică) a lui R. Eucken afirmă că spiritul e formator și creator; el își întemeiază lucrarea pe „prezența vieții dumnezeiești în om”. Dumnezeirea nu e străină omului, evoluția divinului și omenescului e una și aceeași, precum la Sfinții Părinți, creșterea omenesului determină creșterea divinului, reciproca fiind, deopotrivă viabilă.

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUȘ

UN ȘUVOI AL IUBIRII

eszek Kołakowski folosește în cartea sa Este Dumnezeu fericit?, în eseul „Comunismul ca formațiune culturală” (Editura Curtea Veche, cuvânt introductiv de Vladimir Tismăneanu, traducere din limba polonă de Constantin Geambașu și din limba engleză de Mihnea Gafița), o anecdotă poloneză în care o fetiță primește ca temă pentru acasă să scrie o compunere intitulată „De ce iubesc Uniunea Sovietică?”. Fetița este total nelămurită și cere sprijinul părinților, cât și al altor adulți. Răspunsurile acestora reprezintă ura rațională împotriva unei superputeri care i-a cucerit și i-a umilit. Dar fetița nu înțelege această ură care vine dintr-o rațiune istorică. Ea înțelege doar iubirea care nu este rațională, cea așezată în și dincolo de ființa omului. Argumentele pentru ură ale adulților au ca esență crimele Uniunii Sovietice, puterea stăpânului nemilos și ticălos. Adulții au coborât în tenebrele istoriei și au aprins flacăra rațiunii pentru a face lumină, pentru a despărți apele binelui de cele ale răului. O lumină etică, o ură predominantă, în care adulții spun: „nu ne putem iubi călăii”. Adulții sunt bolnavi de rațiune și de memorie și, dacă ar putea, ar răspunde cu aceeași violență ca și asupritorii lor. Când un om primește un pumn de la alt om, are tendința să răspundă în același fel pentru a se apăra sau a se impune la rândul lui. Lucrurile acestea nu sunt înțelese de fetița inocentă și atunci găsește un răspuns la întrebarea ce constituie tema compunerii, care este cu totul diferit de cel al părinților ei. Un răspuns care nu are de a face cu etica forței, nici cu rațiunea urii, ci este manifestarea iubirii pure, esența înseși a creștinismului. Ea, până la urmă, fără a fi influențată de ura rațională a adulților, scrie în caietul ei: „Iubesc Uniunea Sovietică pentru că nimeni nu o iubește”. Dacă-i comparăm pe adulții manevrați de ura rațională cu această fetiță care voia să-și facă tema pentru școală, am putea spune că ei nu au înțeles nimic deși știu totul, în timp ce fetița a înțeles totul fără a ști nimic. Este distincția pe care o face Constantin Noica între a ști și a înțelege, când spune: Cu Platon înțelegem totul, în timp ce cu Aristotel avem impresia că știm (o citare aproximativă). Este poate mai mult decât această distincție pentru că înțelegerea lui Platon presupune mai întâi înzestrarea cu un spirit geometric. Or, fetița din povestea lui Leszek Kołakowski nu are

încă habar de spiritul geometric, o ușă de intrare în Academia platoniciană. Este reprezintă puritatea de dinaintea lumii adulților, de dinaintea căderii în păcat și care se coordonează doar după logica inimii. Iubirea ei pentru Uniunea Sovietică este nedisimulată și contrară oricărei logici și raționalități a urii. În lumea ei răul încă nu a fost inventat, diavolul încă nu s-a strecurat în paradisul vieții omenești, Dumnezeu este un far care veghează neștiut asupra sentimentelor pure. Povestea lui Leszek Kołakowski m-a trimis cu gândul la textul fără pereche al Cântării Cântărilor din care iubirea curge ca un râu iute de munte. În Cap. 1 – (3) sunt scrise aceste cuvinte „Cine te iubește, după dreptate te iubește” (Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 673). În traducerea lui Bartolomeu Valeriu Anania, același pasaj apare ca: „pe drept o fac acei ce te iubesc” (Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureșți, 2001, p. 872). Esența pare să fie aceeași în cele două traduceri, dar există o diferență de sens din cel puțin următorul motiv: asumarea dreptății pare să fie diferită. În textul „Cine te iubește, după dreptate te iubește”, dreptatea este o valoare comună, raportată la o comunitate care o acceptă tocmai în virtutea unei idei de universalitate, dar care este manevrată de raționalitate. Cel de-al doilea text, „pe drept o fac acei ce te iubesc”, pare să exprime o dreptate dincolo de cutumele comunitare, care nu are de a face cu logica și raționalitatea, exprimând colosalul sentiment individual. Conform lui José Ortega y Gasset, Sfântul Augustin a fost unul dintre filosofii care au cugetat cel mai profund asupra iubirii pentru că el a spus: Amor meus, pondus meum: illo feror, quocumque feror – „Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” (José Ortega y Gasset, Estudios sobre el amor, Buenos Aires, BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Filosofie

1939, ediția românească: Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 11). Profunzimea cuvintelor lui Augustin constă în asumarea unui sentiment al singularității, ceea ce pare să spună și fetița din povestirea lui Leszek Kołakowski. Eu singur împotriva tuturor răzbat nu pentru a impune un hotar, ci pentru a crea o deschidere. Problema pe care o ridică filosoful polonez este: cum poți iubi ceva care pentru tine nu există? Uniunea Sovietică, obiect aparent al iubirii, este pentru fetiță la fel de abstractă ca și conceptele filosofice care dau bătaie de cap exegeților (pentru adulți, ea este o realitate dureroasă, obiect al urii). Ca urmare, nu țara cotropitoare este ținta sentimentului pur al iubirii, ci Erosul universal, la care au acces copiii în timp ce adulții se complac în sentimente marginale. Erosul acesta îl face pe Platon să lege lumea senzorialului de lumea înaltă a Ideilor, pentru că și aceste entități nu pot rămâne în singularitatea și-n singurătatea lor. Generalitatea tinde către Individual, Zeus o Iubește pe Europa iar Dumnezeul creștin găsește în Maria (în Individualul acesteia) pământul fecund pentru Fiul Său. Îndeplinirea vie a Erosului este, în fond, o ordine a urcușului, parcurgerea treptelor care duc și coboară de pe Dealul Golgotei. Este drumul: Prima Marie – A Doua Marie – Salomeea – Ioana. Și, cum înțelege undeva Maxim Confesorul, prima Marie este sufletul aflător pe treapta primă a strădaniilor pentru virtute; a doua Marie este sufletul aflător pe treapta contemplației (cunoaște rațiunea lucrurilor), Salomeea este sufletul care a dobândit pace prin lepădarea totală a patimilor, unde cunoașterea este atotcuprinzătoare și echilibrată; Ioana este sufletul care a ajuns la treapta blândeții și rodniciei înțelegătoare. Toate aceste trepte, care duc spre Cuvântul Rațiune, spre armonia Logos-ului a – toate – cauzator, nu se pot îndeplini decât sub semnul Erosului, iar îndeplinirea, posibilă doar prin perisabilitatea lumii, este însoțită, în ultimă instanță, de gândul ultim și suprem al Morții. Mișcarea spre ordine duce, în cele din urmă, la anihilarea oricărui sine individual, dar fără aceasta nimic nu poate intra în câmpul Existenței (și cu atât mai mult în cel al Spiritului). În genere, filosofii, în afara lui Platon și încă a câtorva, au banalizat Erosul, l-au coborât prea mult în Senzorial, separându-l de Rațiune. Poeții au văzut mai mult, făcând din acesta dimensiunea primă și ultimă a lumii. Un trist și fatalist poem de dragoste: „Apele cele mari nu pot să stingă / dragostea, / și râurile n-ar putea s-o înece; / de-ar da omul toate averile din / casa lui pentru dragoste, / tot n-ar avea decât dispreț” (Cântarea Cântărilor) poate spune mai mult decât orice teorie sofisticată – pentru că poetul este el însuși supus, în primul rând, avatarurilor Individualului. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Erosul începe oricum prin naivitate, iar aceasta este începutul oricărui tip de creație: fie divină – pentru că divinitatea, în absolutul ei, nu-și dă seama de inutilitatea lumii; fie umană pentru că geniul crede și el, cu naivitate, în atingerea posibilă a Armoniei. De la dezordine la ordine este drumul „de la Marie la Ioană”, drumul de la „a gândi” la „a nu mai putea gândi”. Peste toate se întinde aripa Erosului, care începe cu o genune înainte de uman și se întinde neagră dincolo de acesta. Dacă Erosul devine un zeu neputincios și abstract, atunci ordinea lumii este scump plătită prin des-ființare. Și fetița din povestirea lui Leszek Kołakowski, fără a avea cunoștințele pervertite ale lumii, descoperă un drum autentic spre sine. Aceasta este o punere în scenă de dinainte de Eschil, de dinainte de inventarea dialogului și a comunicării inautentice prin cuvinte. Pentru a dobândi din nou autenticitatea, trebuie să trecem peste toate constructele culturale, să renunțăm la ceea ce poate umbri adevărul. Cuvintele sunt un înveliș teribil sub care se poate ascunde orice, mai ales nesinceritatea. Argumentele pentru ură sunt alcătuite din cuvinte și din așteptare, o așteptare a momentului în care ne putem răzbuna, o așteptare ca aceea din Deșertul Tătarilor al lui Dino Buzzati. Nici argumentele pentru iubire nu sunt altfel dacă aceasta se află în ordinea banalității. Iubirea nu înseamnă somn, nu înseamnă mulțumirea de sinele tău sau de alt sine. „Eu dorm, dar inima mea veghează”, așa sună un fragment din Cântarea Cântărilor (cap. 5 – (2), ediția 2001), care înseamnă așteptarea lui a fi El, cel care bate în ușă pentru a nu putea fi găsit, dar care ține amintirea trează. Cu încetinitorul se desfășoară totul, trezirea din somnul care nu este somn și căutarea dincolo de ușă: „Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletumi încremenise când cel drag mie-mi vorbise; iată, eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat ...” (Cântarea Cântărilor, cap. 5 – (6), ediția 2008). Urmează apoi episodul rănirii tinerei femei de către străjerii cetății care-i smulg vălul. Ea rămâne rănită din iubire și poezia ei se întipărește în memoria secolelor. Este și acesta un drum autentic spre sine pentru că noi privim imaginea inocenței fără a înțelege rosturile violențelor care predomină lumea. Logica lui Ares a șters zâmbetul de pe chipul lumii omului și a creat ura sub toate formele ei meschine. Numai un contrar al acesteia ne-ar putea scoate din raționalitatea crimei. Și acest contrar există în logica lui Hermes (după un gând noician), ca logică a iubirii și împăcării diferiților. Fetița din eseul lui Leszek Kołakowski aparține logicii lui Hermes și ea dă soluția unei lumi mai bune: este necesar un șuvoi al iubirii care izvorăște din inocență. O lume care să se nască din nou are nevoie de inocența unei copilării pe care a pierdut-o sau a uitat-o într-o memorie îndepărtată.

FILOSOFIE

IN MEMORIAM

ION IANOŞI A FOST ŞI RĂMÂNE O VALOARE ÎN CULTURA ROMÂNĂ de Boris Marian MEHR Ion Ianoși (n. Ioan-Maximilian Steinberger, 1 mai 1928, Brașov – 1 iulie 2016, București), a fost membru de onoare al Academiei Române, scriitor, eseist, profesor de filosofie și estetică, teoretician, monograf, traducător și specialist în filosofie și literatură. Provenea dintr-o familie înstărită din Brașov, în care se vorbea maghiară și germană, bunicul său fiind un burghez de proveniență austro-ungară. Între anii 1940 și 1944, după intrarea în vigoare a legislației antisemite, Ion Ianoși a fost dat afară din școlile de stat. În această perioadă a urmat o școală de meserii, în urma căreia a primit calificarea de lăcătuș. Între anii 1944-1946 recuperează clasele pierdute, iar în 1947 susține examenul de bacalaureat. Îmbrățișează doctrina comunistă, întrând în contact cu aceasta între anii 1945-1947, când a frecventat grupări ale UTCului, iar mai apoi pe cele ale Tineretului Progresist. După intrarea în Partidul Comunist, se înscrie la cursurile Universității din Cluj, unde întâlnește mulți studenți cu convingeri asemănătoare. Între anii 1949-1953 este trimis la studii la Sankt Petersburg (Leningrad), în cadrul Universității Jdanov, unde a urmat cursurile Facultății de Filosofie. Se întoarce în România în 1955 și, datorită unui articol publicat în presa rusească și preluat de presa din România, i se permite să-și continue studiile. Se înscrie la doctorat, stadiu pe care îl parcurge într-un singur an și la sfârșitul căruia prezintă o lucrare de estetică cu o temă despre imaginea artistică. Gânditor de stânga, membru al PCR și activist al Comitetului Central la cumpăna anilor ’50-’60, a fost unul dintre puținii teoreticieni „luminați” ai stângii, care au jucat un rol important în modelarea câmpului intelectual românesc. În 1956 devine instructor al CC, la Sectorul de Artă la Secția de Știință și Cultură, iar în anii ’70 și ’80 începe o prodigioasă activitate de scriitor și profesor, ajutând ca referent de editură la apariția unui număr de lucrări considerate „dificile” în epocă (Jurnalul de la Păltiniș, Epistolar etc.). A purtat corespondență și a păstrat legături de prietenie și colaborare, de-a lungul timpului, cu numeroși scriitori sau teoreticieni români de marcă, printre care Belu Zilber, Constantin Noica, Henri Wald, Alexandru Dragomir, Radu Cosașu, Gabriel Liiceanu sau Zigu Ornea. Autor a numeroase lucrări de filosofie, estetică, istorie literară, monografie și memorialistică, în care sobrietatea speculației se împletește cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor și mentalităților, eseurile lui Ianoși pledează în general pentru nuanțare și analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecințe ideologice și practice devastatoare. Peste patru decenii, Ion Ianoși este profesor de filosofie și estetică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Din 2001, este membru de onoare al Academiei Române. Anul 2008 a fost declarat de Grupul Ideea Europeană & EuroPress „Anul Ion Ianoși” – prilej cu care eruditul cărturar este sărbătorit printr-o serie de conferințe și dezbateri. Din opera sa cităm: Romanul monumental și secolul XX, Buc., EPL., 1963;

Thomas Mann, Buc., EPLU; Dostoievski – tragedia subteranei, Buc., EPLU, 1968, Dialectica și estetica, Buc., Ed. Științifică, 1971; Romanul unui oraș. Petersburg – Petrograd – Leningrad, Buc., Ed. Univers, 1972; Alegerea lui Iona, Buc., Ed. Cartea Românească, 1974; Schiță pentru o estetică posibilă, Buc., Ed. Eminescu, 1975; Poveste cu doi necunoscuți: Dostoievski și Tolstoi, Buc., Ed. Cartea Românească, 1978; Umanism: viziune și întruchipare, Buc., Ed. Eminescu, 1978; Secolul nostru cel de toate zilele, Buc., Ed. Cartea Românească, 1980; Hegel și arta, Buc., Ed. Meridiane, 1980; Nearta – artă, vol. I, 1982, vol. II, 1985, Buc., Ed. Cartea Românească; Sublimul în estetică, Buc., Ed. Meridiane, 1983; Sublimul în artă, Buc., Ed. Meridiane, 1984; Sublimul în spiritualitatea românească, Buc., Ed. Meridiane, 1987; Literatură și filosofie. Interacțiuni în cultura română, Buc., Ed. Minerva, 1986; Opțiuni, Buc., Ed. Cartea Românească, 1989; Romanul unei drame, Buc., Ed. Univers, 1991; Izvoare biblice. Alegerea lui Iona, Buc., Ed. Minerva, B.P.T., 1994; Idei inoportune, Buc., Ed. Cartea Românească, 1995; O istorie a filosofiei românești – în relația ei cu literatura, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996; Constantin Noica – între construcție și expresie, Buc., Ed. Științifică, 1998; Vârstele omului, Buc., Ed. Trei, 1998; Tolstoi – romanul unei drame, Buc., Ed. Teora, 1998; Dostoievski (cuprinde: Dostoievski – tragedia subteranei și Dostoievski și Tolstoi – poveste cu doi necunoscuți), Buc., Ed. Teora, 2000; Thomas Mann – temă cu variațiuni, Buc., Ed. Trei, 2002; Prejudecăți și judecăți, Buc., Ed. Hasefer, 2002; Eu – și el. Însemnări subiective despre Ceaușescu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2003; Sankt Petersburg – Romanul și romanele unui oraș, Buc., Ed. Institutului Cultural Român, 2004; Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți, ediția a III-a, Buc., Ed. Ideea Europeană, 2004; Dostoievski. Tragedia subteranei, ediția a III-a, Buc., Ed. Ideea Europeană, 2004; Karl Marx în 1234 de fragmente alese și adnotate, Buc., Ed. Ideea Europeană, 2004; Studii de filozofia artei, Buc., Ed. Comunicare.ro, 2005; Eu – și el. Însemnări subiective despre Ceaușescu, Buc., Ed. Ideea Europeană, 2006; Autori si opere. Cultura rusă, Buc., Ed. Ideea Europeană, 2009; Internaționala mea. Cronica unei vieți, Iași, Ed. Polirom, 2012. A fost onorat cu Premiul Uniunii Scriitorilor de critică și istorie literară, 1978; Premiul Simion Bărnuțiu al Academiei Române, 1980; Premiul pentru eseu, publicistică și reportaj al Uniunii Scriitorilor, 1985; Premiul de critică, eseu, istorie literară al Asociației Scriitorilor din București. Despre el s-a scris: Ion Ianoși. O viață de cărturar, ediție îngrijită de Vasile Morar, Buc., Ed. ALL, 1998; Estetică și moralitate: Omagiu profesorului Ion Ianoși la 70 de ani de viață (culegere de studii și profil spiritual), Buc., Ed. Crater, 1998, iar el însuși a declarat cu sinceritate – „Am obsesia de a nu ascunde nimic din trecutul meu“. Interviu cu Ion IANOSI, Ovidiu Șimonca, Observator cultural, nr. 309, febr. 2006. A fost și rămâne o valoare în cultura română. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

FILOSOFIE

IN MEMORIAM

ION IANOȘI DESPRE KANT SUPUS UNEI LECTURI „DRAMATICE” de Dumitru VELEA I. Anul 1981, de două ori jubiliar: conștiința filosofică a aniversat două secole de la apariția Criticii rațiunii pure a lui Kant și a comemorat un secol și jumătate de la moartea lui Hegel; s-a oferit, astfel, un prilej reflecției filosofice românești de a se apleca asupra filosofiei clasice germane, îndeosebi asupra acestor două mari spirite, care au marcat și determinat intim sensul evoluției ulterioare a filosofiei. Cu puțin timp înaintea apariției unui volum omagial, Immanuel Kant, 200 de ani de la apariția „Criticii rațiunii pure” (Editura Academiei R.S.R., Buc., 1982), Ion Ianoși dădea la iveală o antologie din opera lui Immanuel Kant, Despre frumos și bine, I – II (Editura Minerva, B.P.T., Buc., 1981), însoțită de o întinsă și incitantă Prefață, consecință a unei reordonări a materialului antologabil și a unei lecturi „dramatice”. Această antologare, refăcând parcă o legătură între autorii filosofiei clasice germane, investigați invers ordinii cronologice, vine să alimenteze ideea centrală a lui Ion Ianoși, a deschiderii esteticii dincolo de granițele acceptate ale artei și să determine în cazul kantian conjuncția dintre bine și frumos. Confruntarea cu Kant l-a pus pe autor într-o dificilă și paradoxală situație: cum să sistematizezi ceea ce este desăvârșit sistematizat?! Fiecare parte fiind rotunjită în sine ca întreg, cum să decupezi în vederea unei reordonări?! Și pentru a nu altera armonia lăuntrică a fiecărei părți asamblabile, s-a renunțat la „amalgamarea diverselor scrieri” și s-a impus cu strictețe urmarea demonstrației kantiene. Totuși, prin strădania de „rezumare” și „esențializare”, un anumit material (al unor particularizări sau individualizări) s-a pus între paranteze, căzând din desfășurarea logică „principală” („secțiunea A”) în cea „secundară” („secțiunea B”), redusă și cu putința de a fi ordonată conform unei sublinieri dorite. Ideea BANCHETUL 7-8-9 / 2016

de sistem împiedică înțelegerea componentelor în afara acestuia; prin urmare, drumul spre estetica lui Kant nu poate fi decât drumul urmat de Kant: de la „rațiunea pură” la „rațiunea pură practică” și apoi la „facultatea de judecare”. Dar pe I. Ianoși îl interesează conjuncția dintre estetică și etică, dintre frumos și bine. Îndeobște, el a păstrat cronologia scrierilor, structura pe „verticală”, dar cu o excepție ce ar putea să nedumerească: inversarea ordinii – estetica înaintea eticii. Pe de o parte, deși este răsturnată o prioritate valorică și de substanță, filosofia după Kant diferențiinduse în teoretică (filosofia naturii) și practică (filosofia moravurilor), deci cea de-a doua dedusă din prima, dar având asupra acesteia primatul reconfirmării, situarea în final a eticii nu poate să sugereze decât o încoronare; iar, pe de altă parte, postularea dihotomică a filosofiei kantinene este, ca o necesitate internă, suplimentată trihotomic: facultatea de judecare fiind tocmai cea mijlocitoare între filosofia teoretică și cea practică. Înfrângând această inadvertență cronologică în favoarea unei ordonări structurale, răspunzându-se solicitării sistemice și implicit demonstrației lui Kant, Ion Ianoși caută să surprindă tocmai direcționarea esteticului spre etic; la aceasta adăugând și depășirea dinăuntru a considerațiilor de estetică spre etică – de la frumos la bine. II. Evoluția esteticii a fost fundamental marcată de efortul kantian de a stabili autonomia valorilor, de disociere a acestora și garantare a specificității fiecăreia din ele. „Preocuparea esențială a lui Kant – sublinia T. Vianu în cursul de estetică (1944-1945), Problemele filosofice ale esteticii (Opere, 7, p. 732) – este să justifice și să considere valoarea teoretică, morală, religioasă și estetică drept niște valori care nu se cuvine să impieteze unele asupra altora, ci se cuvine să se 27

Filosofie

dezvolte în perfectă independență, îndrumându-se către scopurile revenindu-le în mod propriu.” Poziție „cu adevărat revoluționară”, având în vedere indistincția axiologică a vremii și pretinsul caracter supraordonator al unei valori față de celelalte. Teoretic, epoca modernă descoperea autonomia valorilor. Eliberarea esteticului, dar și păstrarea de către artă a întinse zone de conjuncție cu celelalte valori au determinat autonomizarea esteticii, dar și cedarea unei problematici în perimetrul așa-numitei „științe generale a artei”. În 1906, Max Dessoir publica studiul dramaticei disocieri, Ästhetik und allgemeine Kunstwissenschaft, și sub conducerea sa apărea publicația periodică de cercetare estetică Zeitschrift für Ästhetik und allgemeine Kunstwissenschaft (1909-1939). Obiectul esteticii s-a restrâns la limită, iar estetica românească avea să se surprindă, prin T. Vianu, în fața durerosului paradox al artei (estetic-extraestetic, autonom-eteronom), lăsat spre rezolvare dialectică, parcă, timpului nostru. Fără să căutăm determinantele genetice ale acestei evoluții a esteticii sau s-o mai urmărim de la accepția kantiană, ca disciplină filosofică a frumosului, la evoluția limitatoare a obiectului acesteia și chiar despărțitoare de filosofic, să amintim că esteticile ce vin în descendența demersului kantian, și în mare parte a celei hegeliene, nu-și abandonează sorgintea filosofică, ci își concep un obiect lărgit și o metodă dialectică. Dar, oricum am privim acest nex problematic al dezvoltării esteticii stăruia in nuce în Critica facultății de judecare. Contribuția kantiană nu este doar de autonomizare, ci și de sistematizare unitară. „Întreaga carte – scrie I. Ianoși spre sfârșitul comentariului – ar putea fi citită și în lumina unei fundamentale antinomii, pe de o parte demonstrând specificul esteticului și artei, ireductibil la teoretic și practic, la știință sau morală, iar pe de altă parte, dovedind permanentele medieri prin valoarea estetic-artistică, între valoarea teoretică și practică, între intelect și rațiune” (Despre frumos și bine, vol. I, pp. 48-49). Și Ion Ianoși își asumă, prin antologare și comentare, sarcina de a evidenția tocmai acest din urmă aspect. III. Între opera și viața lui Kant, Ion Ianoși surprinde, în defavoarea subordonărilor de-o parte sau alta, „o perfectă omogenitate”; la acest stoic târziu, chiar dacă viața este pusă „între paranteze, de dragul operei”, el și-a impus această substituire și contopire conform unui program de umanizare a omenirii, „nu conform datoriei, ci din datorie, dintr-o datorie lăuntrică și absolută, izvorâtă din propria sa rațiune și inalienabilă de substanța ei” (ibidem. p. 6); simetriile vieții și ale creației devin semnificative din perspectiva

sistematicii; cezura fundamentală dintre perioada precritică și cea critică, cu o consecință aidoma, despărțirea cercetărilor științifice de cele filosofice, se dezvăluie ca aparentă: retrospectiv, ultima perioadă o luminează pe prima, filosofia împrumută științei temeiuri și principii, știința îi imprimă o „calitate” a sa. În acest sens, de conexiune și interdeterminare, se înscrie și afirmația lui T. Vianu din cursul amintit, că filosoful a încercat „să salveze valoarea științei de ceea ce conțineau, ca amenințare a fundamentelor ei, empirismul și scepticismul...” (p. 670). Între cele trei Critici ale sistematicii kantiene, Ion Ianoși pune în lumină principiile unificatoare și liniile unificante; supune structura filosofiei kantiene unui recurs cu tâlc genetic, obligând-o să-i releve dezvoltarea în dedublări, ca și cum ar urma „legea unității contrariilor”: pe de o parte, scoate la suprafață unitatea, iar pe de altă parte, relevă mișcarea genetic-dialectică a „contrariilor”. „La Kant toate se leagă între ele – se subliniază – , iar rațiunea pură, odată descoperită, era obligatoriu ca ea să se bifurce într-o direcție teoretică și alta practică: folosința practică decurge din cea teoretică, dar îi și oferă acesteia o soluție, rămasă iluzorie în plan strict speculativ” (ibidem, p. 19). Ion Ianoși explicitează consecuțiile, succesiunile, determinările și condiționările tuturor elementelor, tezelor dintr-un plan într-altul, din cel teoretic în cel practic, ultimul fiind presupus în dedublare de primul, determinat de acesta, dar, în același timp, fiindu-i o condiție de validare. Structura corelațiilor e surprinzătoare: dacă rațiunea pură practică oferă libertății o posibilitate și realitate, ea trebuie să țină cont de postulatele din dialectica și estetica transcendentală: fără Critica rațiunii pure, n-ar fi fost posibilă Critica rațiunii practice, filosofia moravurilor obligatoriu complementează filosofia naturii, teoreticul se desăvârșește în practic. O dublă realitate esențială (câmpul cunoașterii teoretice și cel al legiferării practice) se prezintă concrescentă și distinctă, într-o unitate contradictorie. Dacă în planul rațiunii pure o cauzalitate din libertate și o cauzalitate potrivit naturii se defineau antinomic, în planul rațiunii practice această antinomie pare a se rezolva grație omului, dedublării acestuia în homo phaenomenon și homo noumenon, dar dedublare sinonimă celei din cadrul naturii, dintre fenomen și lucru în sine; dacă ideile rațiunii pure sunt regulative, iar cele ale rațiunii practice constitutive, acestea sunt preanunțate de utilizarea primelor în privința justificării conceptelor prime sau ultime, ceea ce înseamnă, după cum au remarcat și Gilbert și Kuhn în Istoria esteticii (trad. Editura Meridiane, Buc., 1972), folosirea „imperiului absolut al scopurilor” ca analog al BANCHETUL 7-8-9 / 2016

FILOSOFIE

„imperiului naturii”. Se relevă cu pregnanță modul cum rațiunea pură, trecând dincolo de intelect în antinomii, într-un spațiu aproximativ negativ, îl pozitivează, retroactiv, în plan practic: „Pe de o parte – se comentează – rațiunea e ruptă de intelect și sensibilitate, pe de altă parte – în chiar pura ei izolare – ea devine călăuza lor, e drept că numai în și prin dimensiunea practică” (p. 21). Cu alte cuvinte, se caută în prima Critică un „altul” pentru a o surprinde cum se conservă și se menține în cea de-a doua; se precizează contradicția între cele două sfere, apoi se deplasează în fiecare, pentru a se indica „unitatea”, adică găsirea a ceea ce s-a numit „pozitivarea”. În trecerea dintre cele două decenii, în care Kant a văzut o „prăpastie” și peste care a constituit o „punte” Critica facultății de judecare, sperând poate și în completarea termenilor unui silogism (intelect – premisa majoră; judecată – premisa minoră; rațiune – concluzia), Ion Ianoși citește și o corelație, spre a-i nuanța, pe cât posibil, dialectica apariției acestei din umră Critici. Tensiunea contrariilor, în care se descifrează dramaticul, determină „unitatea” generatoare a celei de-a treia Critici. Rădăcinile acumulatei tensiuni se înregistrează în chiar scenariul cunoașterii kantiene cantonat în subiectivitatea abstractă a intelectului: în dualitatea empiric-rațional, sensibil-suprasensibil din planul moralității stăruie „un acut dramatism” – omul care face trecerea de la natură la libertate, de la eteronomia voinței la autonomia acesteia, caracterizat încă de Hegel ca „amfibie”, este străbătut de o „continuă tensiune, tocmai în virtutea dublei apartenențe (...) la două lumi distincte, noumenală și fenomenală, formală și materială, liberă și dependentă” (p. 21); se surprinde dramatismul și în dialectica transcendentală din prima Critică, în trecerea de la sensibilitate și intelect, ca orientate spre ceea ce este, la rațiune, ca vizând ceea ce trebuie să fie; de la rațiunea pură la rațiunea practică, acesta se accentuează, și „imperativul” devine, după comentator, expresia propensiunii lui Kant de „dramaturg al moralității”. În fine, Critica facultății de judecare determinată fiind nu numai de depășirea dramtismului inerent gândirii kantiene, dar și de necesitatea sistemului, Ion Ianoși se vede nevoit să-și subîntindă demonstrația și pe raportul dintre sistem și sistematizare (dealtfel și titlul unui capitol din Estetica sa, din 1978, apoi reluat, cu ocazia antologării din Hegel, și în studiul despre acesta, ca BANCHETUL 7-8-9 / 2016

raport între sistem și metodă). Că această din urmă Critică ar fi rezultatul nevoii de sistematizare a fost argumentat pe lângă autor și de o mare parte din nu puținii săi comentatori: de la G. Lebrun la Basch sau B. Bauch, de la E. M. Wolff la P. Heintel sau I. Petrovici. Totuși, punctul de vedere al lui Ion Ianoși pare a fi asumt pe al lui C. Noica expus în Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a „Criticii judecării” (1943). Teza că partea critică a sistemului kantian, „jumătatea lui pregătitoare”, nu se încheie niciodată, deși ca propedeutică tocmai aceasta ar fi trebuit și nu doctrina, că pentru desăvârșirea operei Kant mereu umple „goluri” și că sistemul critic rămâne neîncheiat, marchează criza din miezul gândirii kantiene, această Critică nefiind „un capăt de drum; ea e drumul însuși” (pp.19-20). Ion Ianoși vede în lucrarea de adâncime a acestei Critici, de fapt, o „sete de desăvârșire”, o „adevărată Golgotă a spiritului”, în „fără de sfârșitul” care se cere în sine „rotunjit”, continua mișcare dintre sistem și sistematizare, dintre sistem și metodă (dialectică). Demersul său pare a exemplifica teza contradicției unilaterale dintre sistem și metodă în explicitarea lui C. Noica din Povestiri despre om. Este de-a dreptul surprinzător cum Ion Ianoși descifrează firele multiplu articulate care leagă aproape labirintic această Critică mijlocitoare între celelalte două, tentația acesteia de a umple prăpastia dintre sensibil și suprasensibil, cauzalitate și libertate, teoretic și practic, intelect și rațiune. Continuu se vizează firul supraordonator: se observă că celor două „extreme” fundamantale le corespund două jumătăți „mijlocitoare”; teologia pare a completa natura, iar arta, moralitatea. Dar dificultatea și abstracțiunea subiectivei unități fac ca a treia Critică să fie „neomogen compusă”, deși deține „un loc deschizător de perspective globale” (p. 33) – aceasta Ion Ianoși o originează în ruptura dintre phaenomen și noumenon. Și adâncind analiza, el corelează critica facultății de judecare teleologice cu anume intuiții sau teme minore, cum s-a zis, din dialectica transcendentală din prima Critică, unde se presupunea o „tehnică a naturii”, un „scop natural”, deci o finalitate a naturii dezvăluindu-se drept „principiu subiectiv al facultății de judecare reflexivă” (p. 34). Și se atrage atenția asupra neexploratelor similitudini „tehnice” și „organice” dintre artă și natură: „Organicul natural, ca valorificat în formele sale frumoase printr-o 29

Filosofie

judecată teleologică, deschide o perspectivă bogată unei suple ontologii estetice actuale, extensibile asupra naturii, privită altfel decât în chip tradițional, anume privită printr-o reală practică umană, teleologic institutoare. Această perspectivă, axată pe rolul de liant al omului între natură și cultură, ar putea contribui la revigorarea esteticii. Critica facultății de judecare teleologică va trebui citită și recitită de către esteticieni mult mai atent decât până acum” (p. 37). Critica facultății de judecare estetică are comun cu estetica transcendentală (din prima Critică) reprezentarea sensibilă, dar una ca facultate a investigării sentimentului de plăcere, iar alta ca treaptă cognitivă spre intelect, ambele distingându-se prin mutația de la cunoaștere la instituire teleologică, de la gnoseologic la axiologic. Ion Ianoși urmărește determinările sistemice, cele cu funcție cognitivă în cadrul edificiului. Estetica lui Kant nu pleacă de la artă sau de la frumos, ci acestea sunt derivate din facultatea de judecare situată între intelect și rațiune. Tensiunea dintre cele două situări ale esteticului, prin extensie dintre sensibil și rațional, antinomice și în „strânsă colaborare”, a generat nu numai poziția ambivalentă a lui Kant, de răscruce în istoria esteticii, dar și dramatismul concepției sale. „Marea performanță istorică a esteticii lui Kant – se scrie – constă în efortul de a circumscrie specificul frumosului și al artei, al gustului estetic și al spiritului artistic, o specificitate parțial opusă adevărului și științei, parțial comunicând cu ele, dar mai ales comunicând cu binele și cu morala” (pp. 40-41). Și această comunicare cu lumea moralității este sensul major al demonstrației lui Ion Ianoși, în cuvintele sale „îmbinarea diferenței specifice dintre sentimentul frumosului și sentimentul moral, cu concomitenta căutare a punților lor de legătură și de acces reciproc” (p. 44). Zona confluențelor se precizează astfel: frumosul definit pe premise formaliste prin descrierea cunoscutelor patru „momente” al judecății (conform calității – este dezinteresat; cantității – este universal valabil, place fără concept; relației – este o finalitate subiectivă, fără reprezentarea unui scop; modalității – este necesar), delimitat, ca ceea ce ne place pur și simplu, în specificitatea sa, de agreabil (ceea ce ne desfată) și de bine (ceea ce este apreciat), își deconspiră treptat, prin nuanțările comentariului, determinantele aparținând moralității. Conform primelor „momente”, frumosul se divide în frumusețe liberă și frumusețe dependentă (sau aderentă), dar în pofida exigenței de purificare, aceasta din urmă, prin idealul de frumusețe, condiționată de adaptarea la destinul uman, are o semnificație morală. Distingerea dintre frumos și sublim, a cărui experiență duce de la

măreția naturii la demnitatea morală a omului „indică ieșirea valorizării estetice spre valorizarea etică”, sau, după Gilbert și Kuhn, „moralitatea izgonită din frumusețe și care se întoarce pe ușa din dos și tinde a-și redobândi mai vechiul primat” (op. cit., p. 302). Iar interpretarea capitolului Despre frumusețe ca simbol al moralității este un corolar al dezvăluitei relații dintre frumos și bine. Ion Ianoși extrage din întreaga țesătură a „deducerilor” kantiene argumente care să trădeze o răsturnare a perspectivei spre a surprinde în autonomizări și delimitări – comunicări, în disocieri – asocieri, în opoziții – unități, pentru a preveni și a desfide parțializările, ipostazierile, absolutizările și pentru a găsi o cale de lărgire a sferei esteticii în consens cu domeniul esteticului într-o continuă extensie. În subtextul demonstrației s-au urmărit liniile de unire, unitatea realizată între Critici prin și de către cea din urmă. Comentariul, subîntins mai mult pe ceea ce s-ar numi „unitatea contrariilor”, reafirmă, în contextul actualelor cercetări, extensia esteticului și nevoia esteticii de recuperare a dimensiunii filosofice. IV. „Totul converge la el către sistem”, conchide Ion Ianoși, identificând „arhitectonica rațiunii pure” cu „arta sistemelor” („o artă invocată într-un sens mai vechi și cuprinzător”). Se încearcă o demonstrație la limită: în rigoarea critică și neînduplecată, aridă și logică a desfășurărilor lui Kant, să se găsească „o încântătoare frumusețe”. Ar fi, după estetician, „cazul să se renunțe la facile opoziții ale unor timpuri predispuse să uite foste sincretisme și viitoare sinergii” pentru ca opera kantiană să se metamorfozeze „din blocul de gheață al științei, impunător sau înfricoșător, într-o fremătătoare, pasionată și pasionantă desfășurare a ideilor și idealurilor, convingerilor și opțiunilor, toate la un loc asemuibile artei, unei aproape opere de artă” (p. 50); ca determinantă având dramatismul, opera aceasta s-a dezvăluit ca fiind „drama cu inflexiuni de tragedie”. Cu aceste rezultate comentariul se curbează formând un cerc, al conjuncției frumos-bine, din cel deal treilea și cel mai cuprinzător, al artei filosofiei, din deschisa demonstrație a lui I. Ianoși, situată sub semnul: întregul este frumosul. Din Revista de filosofie, martie-aprilie 1983, pp. 160-163 (IMMANUEL KANT, DESPRE FRUMOS ȘI BINE, Selecție, prefață și note de Ion Ianoși, București, Edit. Minerva, 1981, 2 vol. 666 p. KANT SUPUS UNEI LECTURI „DRAMATICE” de Dumitru Velea) și în Banchetul, de Dumitru Velea (Ed. Cartea Românească, Buc., 1984, pp. 92-101) – cap. 7. Kant supus unei lecturi „dramatice”, din Ion Ianoși – O metodă mobilă dăruită unei sistematici estetice, pp. 43-113.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

COMENTARII

N. GEORGESCU

CARENȚE INSTITUȚIONALE ÎN CULTURA NOASTRĂ 1. Cronica unui eveniment imposibil

nul acesta (2016) nu l-am putut sărbători pe Mircea Eliade ca anul trecut, ca acum doi ani și ca în ultimii 10 ani de când ne-am hotărât, un grup de intelectuali strânși în jurul Editurii „Z.F.” a D-nei Mona V., să evocăm ritual viața și opera lui. În 2015 am poposit, după o lungă și rodnică sesiune de comunicări ținută la Biblioteca Județeană, unde a excelat chiar directorul instituției, la o mănăstire, între dealuri, ctitorită de Mircea cel Bătrân, unde starețul însuși ne-a omenit și ne-a întreținut până târziu în noapte, presărând cu pilde și cugetări bine simțite continuarea discuțiilor despre Enciclopedia Religiilor, despre romanele și publicistica eliadescă, despre destinul exilului său. Discutaserăm inclusiv despre intenția savantului din anii 79-80 ai secolului trecut de a se repatria, cum a fost chemat, cine l-a convins, cine a pus bețe-n roate – adică acel „de ce n-a fost să fie” din filosofia lui Constantin Noica. Parastasul pentru Mircea Eliade a fost oficiat de mărețul stareț (figură impunătoare, voce de tunet, autoritate oarecum seniorială a locului) în Biserica Mânăstirii, coliva s-a împărțit fratern între noi și enoriașii care s-au nimerit în locaș, lumânările au ars până la degete în viul slujbei lungi și odihnitoare. Anul acesta directorul Bibliotecii Județene a lipsit, motivat de o deplasare importantă peste hotare (desigur, ceva patriotic: o manifestație pentru Tricolor pentru sărbătoarea de la 27 martie), din afișul ce anunța prezența noastră a lipsit numele lui Mircea Eliade (s-a găsit un titlu generic: „România între Orient și Occident”, sub care s-au înșirat numele și titlurile fiecăruia în parte; mie nu mi s-a pus sigla de „eminescolog” pe care mi-o regăsesc peste tot pe unde merg, cu diverse adjective pe lângă ea, ci aceea oficială BANCHETUL 7-8-9 / 2016

de profesor universitar…), a trebuit să improvizăm „cu grație” evitând, desigur, publicistica eliadescă, ori prezentând abstract și succint ideile lui despre românism – norocul venind de acolo că generoasele editori care ne însoțesc pretutindeni în asemenea manifestări au folosit consensual timpul prezentânduși titlurile, autorii…Ne-am pus speranțele în momentul mânăstiresc, alegerea fiind, de astă dată, pentru un locaș dinspre munte, dar aici…Ei bine, aici un preot tânăr, lung și subțire ca un pai de lumânare, ne-a pus în genunchi, ne-a citit și răscitit rugăciuni sub patrafir – după care, aflând ce avem de gând să facem cu frumosul coș de răchită încărcat de colivă, pachețele și sticle de vin, a lua-o deoparte pe D-na Mona V., și-au discutat, și-au discutat… După care am plecat cum am venit (adică, nu: am plecat, cum zisei, măsluiți, adică după ce ni s-a făcut maslul). De ce? Preotul a zis, după cum ne-a explicat conducătoarea noastră de grup, că el nu este chiar așa de neștiutor, are multă carte și știe pozitiv că Mircea Eliade a fost incinerat, iar biserica interzice parastasul în asemenea cazuri. Doamna Mona V. a cerut o dezlegare, fiind vorba de o personalitate, a invocat numele episcopului locului insistând să se vorbească cu Înalt Preasfinția Sa… Nici vorbă, biserica nu specifică așa ceva, sunt dogme și canoane stricte, străvechi, dacă nu le păstrăm cădem din dreapta credință. A mai zis, apoi, că dânsa știe la fel de pozitiv că Mircea Eliade a fost botezat creștin. Da, a rămas inflexibil în discuția aprinsă paiul de lumânare din fața dânsei, dar a fost incinerat. A scris o Istorie a Religiilor, a făcut o Enciclopedie a Religiilor… Noi ne uitam nedumeriți de la distanța stranelor la cei doi care-și șopteau în fața altarului vorbe unul altuia, crezând că ritualul parastasului este foarte complicat și urmează să se pună de acord cu ce fragmente din carte trebuie rostite și alte chestiuni de 31

Comentarii

acest fel. Nu; ei se certau în lege, tânărul prelat școlit până-n vârful unghiilor invocând canoanele bisericii pentru orice argument „lumesc” al preopinentei sale… Biiine că n-am auzit, biiine că n-am știut despre ce e vorba – că-l trimiteam la Chișinău, cu patrioții. Dar, ce?! Giordano Bruno n-a fost ars? Cei 40 de mucenici de la Sevasta, nu? Dar popa de la Costești n-a ars în biserică, de Paști, în 1933, cu enoriașii lui cu tot (că la noi umblă și azi vorba hoață „Să trăiești ca popa de la Costești”)? Ce discutăm noi aici, despre cenușă este vorba – sau despre Ființă?! De ce să determine o întâmplare de după moartea noastră, oricare și oricum ar fi fost ea organizată (chiar cu dorința mortului în viață: sunt atâția creștini evlavioși care n-au bani de înmormântare...) - de ce să interzică ea aducerea aminte creștinească? Eu nu sunt habotnic nicicum, dar chiar ca amănunt superfluu accept și admir parastasele, fie și numai pentru că îndeamnă solemn la veșnică pomenire… Vorba este, însă, așa: adică: ei ne lasă instituțiile – dar nu participă, ca să nu fie oficial, ca să nu se zică cumva că au încălcat legea care interzice prezența în spațiul public a numelor foștilor criminali de război (de acum 70, 80, 90 de ani), legionarilor, etc. Adică și biserica, loc sacru, devine… spațiu public în sens profan?! Adică: se profanează pe sine însăși? – Dar este imposibil așa ceva, nu poți fluiera în biserică decât dacă ești din afara ei… Paradox instituțional. Dar lucrurile acestea le-am aflat și le-am discutat abia în microbuz, când ne depărtaserăm cam multișor de locul faptei, și numai după ce am întrebat-o pe D-na Mona V. de ce a amânat parastasul pe mâine, dacă îi este atât de rău, adică (am observat că a lăsat coșul cu prinoase la biserică, și asta am crezut cu toții, mai ales că am văzut-o foarte abătută). Am aflat, am tăcut – și am continuat fuga prin noapte spre cazare, undeva în munți unde are și dânsa un fel de casă de vacanță în care urma să luăm masa de seară/noapte după ce ne alegem camerele. Observați că nu dau nume de oameni sau de locuri – și să știți că o fac numai pentru a nu implica pe cineva; cine se simte cu musca pe căciulă n-are decât să observe, și el, că nu e singurul și-și poate ține liniștit, dar liniștit de tot, capul între urechi. S-a întâmplat undeva în România, și atât e de ajuns: poate fi oriunde… Aici, însă, în casa D-nei Mona V., cu un tuci de mămăligă mare cât roata căruții fierbând sub pirostrii în curtea înzăpezită (vedeam scena pe fereastră), cu o căldărușă de țuică fierbând undeva înăuntru, la aragaz (prindeam mirosul prin ușile mereu deschise de zorul trebii și de…cuminții fumători hotărâți să respecte noua lege a fumatului și în spații private; sau simțindu-

se, probabil, încă într-un spațiu public) – ei bine, aici am început, și noi, să fierbem în dezbaterea noastră lungă cât o noapte de iarnă ivită în plină primăvară, și rodnică într-atâta încât ne-a făcut pe toți prieteni și am plecat plini de idei novatoare. Vă expun, desigur, numai referatul meu, cu tema „Carențe instituționale în cultura noastră.” Și, pentru că l-am vorbit, nu l-am citit, vi-l redau din vorbă-n vorbă, nu cuvânt cu cuvânt (adică fără citate, note, etc.).

2. Argument: izvorul și fântâna

ultura noastră a ratat momentul enciclopedic al secolului al XIX-lea, accentuând în compensație istorismul. Ne aducem aminte de criticismul de zeflemea din vremea lui Caragiale cu „Cioclopedica română”, și înțelegem că „cioclii” ideii au fost Cațavencii (Miticii) de peste veac. Încercările de recuperare din prima jumătate a secolului al XXlea, prin momentul Gusti – Mircea Vulcănescu, au fost stopate brutal după războiul al doilea mondial, iar „enciclopedia neagră” a anilor 50, acea carte cu aspect de sarcofag ea însăși, fiind făcută de instituții ale statului, a compromis ideea prin ideologie. În anii mai luminoși, sau mai translucizi, ai comunismului am avut o editură de profil enciclopedic, care și-a făcut din plin datoria elaborând enciclopedii tematice în foarte multe domenii – dar care, înainte de toate, a construit în jurul ei un „miceliu”, un grup de intelectuali cu mare disponibilitate pentru munca enciclopedică. Din păcate, n-a mai fost timp pentru reveniri, pentru edițiile succesive, completate, etc. – iar după 1989 acest grup s-a disipat, nimeni nemaiavând nevoie de el, iar indivizii îmbătrânind fiecare în solitudinea lui fără a lăsa urmași în meserie… Așa se face că noi, astăzi, nu avem o enciclopedie românească în măsură să intre în dialog cu alte corpusuri enciclopedice. Avem însă, atâtea și atâtea istorii „cronologice” – iar dacă ne referim la literatură, putem spune că mai fiecare istoric, chiar critic literar, propune în domeniu formula sa, una mai voluminoasă decât alta, depănând, toate, firul anilor de la adamii și evele autohtone. Nu intru, aici, în amănunte privind consecințele acestei carențe instituționale (căci o enciclopedie înseamnă o instituție, una care împlinește definiția unei națiuni). Dau un singur exemplu: la Cotul Donului armata română a suferit cea mai mare înfrângere a sa de la, să spunem, Burebista încoace. Ca să aflăm ce-a fost la Cotul Donului, putem consulta o enciclopedie rusească în zeci de tomuri (aproape o sută) – ori una poloneză, maghiară, bulgărească, uncraineană – toate BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Comentarii

în zeci de tomuri, cu suplimente și reluări – ca să nu mai vorbesc de cele mult mai voluminoase franțuzești, americane, nemțești, etc. – dar nu și una de-a noastră. Chestiunea este că acestea prezintă, fiecare în parte, punctul lor de vedere. Cuius regio eius religio – spune latinul. O enciclopedie, apoi, ca să fie credibilă, un fel de valută forte a spiritului unei națiuni, trebuie să fie echidistantă în interiorul unei culturi, să aibă forță instituțională, bază proprie de date, etc. Practic, trebuie lăsați să se strângă la un loc un număr de intelectuali, plătiți neapărat de către societatea civilă și neapărat răsplătiți de către stat, așteptați ca să-și constituie nucleul de studii, să înceapă să-și publice corpusul – și apoi lăsați să funcționeze. Unde vor duce ? – Iată, vedem cu toții filme actuale despre elitele europene. Îmi stăruie în memorie unul italian, „Edera” cred că se numește, cu mari savanți, medici, avocați, industriași etc. Foarte des apare acolo o avocată elegantă, autoritară, care explică, apără, acuză, educă: ea stă la biroul ei luxos și câteodată se ridică în picioare ca să-și convingă clientul. Ei bine, atunci, în spatele ei, se derulează biblioteca personală cu acele tomuri masive, alburii cu chenare albastre pe cotor, aliniate, vreo două sau trei rafturi tapetate cu același format. Lumea de bibliotecă recunoaște imediat „Enciclopedia universalis”, acea îmbrățișare în stil italian a întregii lumi cunoscute. Asta îl apără pe intelectualul italian: enciclopedia din spatele său. În numele ei, sub scutul ei, poate aborda cele mai delicate, cele mai fierbinți chestiuni actuale… El, intelectualul italian (sau cel francez, englez etc) poate vorbi – nu neapărat liber, dar în cunoștință de cauză și cu avizul înaintașilor săi – despre Mussolini, de pildă, ori despre fasciștii italieni: sunt acolo, puși pe alfabet, explicați cu bunele și relele lor, în ediții reluate, îmbunătățite, schimbate; oricum, dar sunt acolo, nu sunt șterși din cartea vieții, avocata Carla Ponti nu-i inventează, nu-i descopeeră, se referă la oricare cu trimitere, comentariu etc. Noi am devenit de poveste cu protestele noastre pe la porțile enciclopediilor apusene, cu slogane de tipul „Larousse-ul munte!” sau „Nu spune adevărul despre noi!” Foarte bine, ni se răspunde ferm, dar pe Larousse ce scrie? Scrie cumva că este o enciclopedie… românească? Dar enciclopedia românească, ea unde este ? Vreau să spun că această mult visată și dorită integrare europeană se face prin instituții, nu prin indivizi. Una e să merg eu, marele X, la Paris și să dau mâna cu imenșii lor X,Y,Z – și alta este să ne vizităm ca instituții. Este ca o tubulatură: țevile trebuiesc îmbinate, nu furtunașele, nu supapele de refulare a presiunii… Până atunci – adică până când vom avea BANCHETUL 7-8-9 / 2016

instituția funcțională enciclopedică proprie, sau până când ne-o vor face tot străinii (pentru că de un dialog instituțional, la urma urmei, ei au mai mare nevoie decât noi; deocamdată, însă, observ că americanii, de pildă, ne vând în traducere românească „Enciclopedia britanica”, adică americană: ei au cumpărat brandul de la englezi…) – perpetuăm în toate direcțiile spiritul cronografului lui Moxa, un fel de destin de rezervă al culturii noastre, care rezervă a devenit cale regală. Nu e locul, aici, nici pentru a face diferența între enciclopedism și istorism; o dezbatere pe această temă ar fi, de altfel, necesară. Destul că istoria este sinteză – iar enciclopedia este analiză; prima are mereu înainte un scop dominant – cea de-a doua se înșurubează alfabetic în termeni; prima poate fi cât de scurtă – a doua, cât de lungă, cu reeditări, completări, aduceri la zi etc.; prima caută o coerență, adică o impune din afară, dinspre autor ori dinspre sistem de gândire, viziune, etc. – cealaltă are o coerență interioară, în sensul că ce scrie la litera „A” se potrivește firesc cu ce scrie la litera „B” ori la alte litere; dacă nu se potrivește – nu este credibil întregul, și o enciclopedie luptă pentru credibilitate, pentru a fi etalon național dialogal în universalitate. Și încă: drumul istoriei este lung și nesfârșit în prezent – al enciclopediei este infinit, pentru că implică cercul; istoria este ca un izvor, enciclopedia ca e fântână: izvorul vine spre tine, irigă, „înrâurește”, aduce creșterea, „educă” – pe când la fântână vii tu, intervine o selecție aici implicând nu numai liberul arbitru, dar și acel simț, tot istoric în fond, al alegerii, al „chemării” – iar apele sunt la fel de proaspete; apoi, de istorie te poți sătura la un moment dat – de enciclopedie n-ai cum să te saturi odată ce i-ai simțit chemarea…Una caută și cercetează arhive, „izvoare” va să zică, și-și creează științele ei auxiliare – cealaltă elaborează ediții critice, bibliografii, biografii (cât de necesar ar fi, și la noi, un Institut Biografic Român, un fel de IBR, care să adune sub toate numele istoriei române ce se știe despre ele!...). Istoria, când se referă la literatură, implică axiologie – și reduce dintr-un condei ce nu i se pare valoare – pe când enciclopedia tratează cu mai mult respect termenii… În fine, istoricul ia decizii, trebuie să ia deseori decizii; enciclopedia, s-ar zice, doar desfășoară lucrurile. Dar să vedeți ce autotelic mai sunt eu însumi când desfășor argumentele pentru data nașterii lui Eminescu – și totuși, în final, mă supun, ca noi toți, istoricului, care a decis altfel. Pentru că așa este: istoria stabilește, adică face stabile, de nemișcat, multe lucruri. Întrun climat normal, firesc, de existență egală a acestor două preocupări omenești, deciziile se iau în acord. La noi, pentru că trăim de mai bine de un secol doar 33

Comentarii

cu istoria în sânge, sunt lucruri stabile, dar acordul nu mai trăiește în inimă, în cord, acolo unde-i este locul – ci s-a instalat în creier…

3. „Var și cărămidă că-i lucrare multă…”

pun că spiritul enciclopedic naște și păstrează națiunile, și am în vedere chiar un fapt de definire. O națiune se definește pe sine în primul rând prin istituții. Las deoparte adevărul istoric după care națiunea este o fază evoluată, o devenire a unui popor (care este, la rândul lui, o devenire a unei populații, nu este așa ?). Da; dar o națiune trebuie să aibă, pentru a fi plenar recunoscută de alte națiuni, o capitală, cel puțin o universitate, un parc național, o rezervație națională, un metrou, un teatru național, o academie (una singură), o istorie națională, un dicționar al limbii naționale: acestea sunt instituții – pe care noi, românii, le avem. În plus, noi avem mari spirite enciclopedice: Dimitrie Cantemir este aproape contemporan cu enciclopediștii francezi; Mircea Eliade este, poate, cel mai mare (important) enciclopedist al secolului al XXlea – fie și numai pentru Enciclopedia Religiilor. O enciclopedie națională, însă, nu avem. Este o carență instituțională întreținută, cred, voit – nu din neștiință. Alții pot să mă combată, dar mie nu-mi vine a crede că elitele politice ale unui neam, oricât de haine ar fi ele, nu știu, nu înțeleg ce înseamnă și ce importanță are aceasta, în orice moment istoric. Mai degrabă se încrâncenează în acea luptă surdă a statului împotriva națiunii, mai degrabă sunt obligate din afară să erodeze ideea națională luându-i fundamentele. Iarăși: haideți să discutăm dacă e așa – ori altfel. Comuniștii, timp de 40-50 de ani, au făcut fabrici și uzine – care s-au șters cu buretele într-o noapte – n-au consolidat spiritul instituțional al națiunii ca națiune. Noi n-avem nici bibiliografie națională (nu mă refer la însăilările bibliotecărești), nici o arhivă de toponimie, nici una de hidronimie, filologia clasică – moneda de schimb a națiunilor europene – am îngropat-o din 1973, drept pentru care a înflorit spontan tracismul sub atâtea specii frumos mirositoare, dar sălbatice cu toate, pentru că nu au la bază latina și greaca, nu sunt „cultivate” civilizat. Furia noastră instituțională, de după 1989, s-a ilustrat, apoi, în domeniul presei, cu zeci și sute de titluri noi de reviste, cu televiziuni, radiouri, etc. – și în acela al universităților particulare. Spune-ți-mi alte instituții naționale făcute după 1989 – și o discutăm pe fiecare în parte. Nu mă refer la programme ale unor instituții déjà existente, desigur.

Ca să vedeți că suntem prinși pe picior greșit, am să discut, aici, într-un spațiu privat, despre legea privind interzicerea aducerii în spațiu public a unor nume din perioada interbelică ce au avut orientare de dreapta – dreapta simplă, sau, mă rog, extremă. Este o reglementare americănească și europenească – venind, adică, dinspre spații enciclopedice. La noi rănește sălbatic, și iată un exemplu. E o polemică acum prin presă, care pornenște de la o bibliografie făcută de un român din America, pe numele lui Nicolae Niță. Acesta face o listă cu ceea ce numește el „publicații legionare românești”, punând lângă fiecare titlu fotografia primei pagini, comentând cu citate succinte și dând o listă, tot succintă, de colaboratori. Nu vă faceți probleme cu procurarea – există pe internet. Aleg la întâmplare o revistă cu „dreapta ” în titlu, din lista D-lui Nicolae Niță (am fost atent să fie un text mai scurt) : „DREAPTA” (1) (foaie de cultură, informație și luptă naționalistă). Gazeta Centrului Studențesc București. Director: Traian Cotiga. Redactor: Eftimie Horescu. Anul I, Nr. 1,13 Decembrie 1931. „O foaie curată, neprecupețită nici unui fel de interes mărunt, negustoresc, este necesară. Și ea, în împrejurările de azi, poate veni numai dela tinerime” – explică cititorilor redactorul publicației în articolul de fond „Spre orientare”. La rândul său, afirmând rolul tinerimii studențești, Traian Cotiga preciza: „Îndrumarea n’o cerem dela nimeni: liniile trasate de înaintași le avem si le cunoaștem, realitatea știm s’o pătrundem, experiența pe care o avem, vom ști s’o folosim...” Dintre colaboratori: Ion I. Moța, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, A. Vântu, Pr. N. T. Georgescu (Edineți), Ing. I. Blănaru, Ernest Bernea, Octavian Neamțu, C-tin Noica, Ovidiu Papadima, St. C. Ionescu, ș.a. Tipografia „Universul”, București. Omul nu știe dacă revista a mai apărut după nr. 1; nu-i problemă, nu asta mă preocupă acum. Lista sa dezvoltată are circa 300 de titluri din presa românească interbelică, considerate legionare ori de orientare legionară. Discut numai cantitativ. Pentru fiecare titlu în parte sunt dați cam 10-15 colaboratori înainte de „și alții”. Ar fi în total vreo 7.000 de colaboratori. Vă dați seama ce înseamnă asta? Sunt 7.000 de nume de intelectuali români, domnilor, 7.000 de nume de ziariști. Și asta, numai în trei sute de reviste – selectate din cele circa opt mii de titluri de ziare și reviste din perioada interbelică. Pe unii în cunoaștem sau îi știm din auzite, ca și unele nume de reviste – dar ceilalți, BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Comentarii

cine sunt ei? Cine e acel director Traian Cotiga pe numele lui, cine e Eftimie Horescu? Avem dicționare ale presei românești (Ion Hangiu, unul dintre cele mai bune) – toate sunt parțiale, nu avem o bibliografie completă, nici măcar nu visăm la o enciclopedie a presei românești. Dar legea anericano/europenească ne interzice să discutăm în spațiu public despre vreunul dintre acești, să zicem, 7.000 de intelectuali. Vă rog să sesizați: nu-i cunoaștem – dar ni se interzice să-i numim. Cu alte cuvinte, aruncăm la coșul de gunoi al istoriei ceea ce nici nu am auzit că există. Imaginațivă că aveam – în 40-50 de ani de istorie puteam, trebuia să avem! – o enciclopedie românească, a noastră făcută de către noi. Acolo aceste nume, sau cea mai mare parte dintre ele, cele mai importante cel puțin, ar fi figurat, cu minima informație despre ele. În prima ediție schilodite, poate, în ediția a doua bandajate, în a treia bandajate mai bine… Câte ediții are Larousse-ul? Nici nu mai știm… Vreau să vă spun că o enciclopedie – și celelalte instrumente de lucru amintite mai sus – înseamnă o cadastrare a culturii în primul rând. Noi suntem proprietari pe aceste lucruri, pe această cultură – dar nu avem acte asupra posesiei, suntem proprietari fără acte. Nu e vorba că ne poate lua cineva orice din această proprietate – ce să facă străinii cu alde Cotiga sau Horescu? – dar ni le poate șterge cu buretele, scoate din cartea vieții pe motive legale întemeiate. Năvălește legalitatea occidentală, legalitatea enciclopedică, peste noi – și ne prinde aproape dezarmați; nici măcar să le vindem aceste lucruri nu putem, după principiul negustoresc „Ai vândut ce n-ai avut”. În acest sens, polemica stârnită de Dl Nicolae Niță din Pitsburg, California este firească: unii spun că de ce a făcut această bibliografie, că de ce fragmentează titlurile de reviste și ziare din perioada interbelică, de ce face liste, de ce aprovizionează, așadar, „fabrica de legionari” a celor care apără legea, ce criterii are pentru a pune eticheta pe aceste publicații cu colaboratorii lor. Alții spun, dimpotrivă, că a muncit omul cu râvnă și osârdie, bine că face cel puțin un lucru parțial… Cine are dreptate? Desigur, și unii și alții. Dar și eu am dreptatea mea când zic că această lege ne-a prins pe picior greșit, că ne-a prins fără instrumente de lucru, fără enciclopedii, în condițiile unei culturi șubrede instituțional. Ce-ar face Carla Ponti, personajul din filmul italian amintit mai sus, în această situație? – Simplu: ar lua tomul nu știu care din raft, l-ar deschide la numele în discuție, oricare ar fi el, – și l-ar înmâna deschis portăreilor legii zicându-le: poftiți, ștergeți dumneavoastră numele

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

acestea, vă dau și ediția anterioară să le tăiați cu roșu și de acolo, și pe cea dinainte… Oricât ar fi ea de lege, cărțile nu le poate nici mutila – nici arde. Se poate discuta realitatea ideologică de azi, de acum și de aici. În loc să ne cadastrăm trecutul, la noi furia este pentru prezent, pentru pământ mai ales. E bine să se facă și asta – dar de ce numai asta? Statul nu are în posesie doar țara, pământul – ci și instituțiile care-i construiesc națiunea, din care se hrănește, pentru care există. Statul vrea numai izvoare – dar ne trebuie și fântâni. Statul ne aduce apa curentă, curgătoare, la nas, cum se zice, pe țevi până la ultimul etaj. În natură, însă, apa se și strânge, nu doar se risipește în curgeri. De o enciclopedie națională, oricum este nevoie: aceasta și numai aceasta ar impune spiritul enciclopedic în orice lucrare a noastră. Să începem, deocamdată, cu primele 20 de volume – și apoi reedităm, scoatem din ea ediții tematice, avem noi cum s-o folosim pentru a autofinanța mai departe treaba. Cine s-o facă? Nu știu; eu știu doar cum se face, ca vechi bibliotecar: cu creionul și fișa prin biblioteci. Dar aceste proiecte zac în ruină, căci alte griji au mereu patrioții. Aici aș vrea să închei cu refrenul din Balada Meșterului Manole: Var și cărămidă Că-i lucrare multă. Cam acesta a fost referatul meu, vorbit printre felurile de mâncare simple dar gustoase ale D-nei Mona V., iar apoi, printre păhăruțe și pahare (după cheful fiecărui), a urmat o lungă și pasionantă discuție pe tema deschisă; n-o rezum, las pe fiecare în parte să-și dea căciula la o parte – pentru că noi, aceștia, vreo nouă meșteri mari, și cu Mona zece – care ne și întrece! – am hotărât de comun acord ca de acum înainte să ne strângem energiile, cum se zice, în numele enciclopedistului Mircea Eliade, și să facem peste tot, pe unde putem, cum putem, propagandă în favoarea unei enciclopedii românești. Iar acum, la o zi după imposibilul eveniment eliadesc pe care am vrut să-l creăm, și văzând cum s-au potrivit lucrurile (realitatea cu gândul, adică), aș încheia a doua oară arătându-vă convingerea mea intimă că dacă am fi avut o asemenea enciclopedie am fi putut dezbate în cadru organizat, instituțional, cu director în frunte, chestiunea Eliade la biblioteca județeană – și am fi obținut, mai mult ca sigur, și dreptul de face un parastas întru pomenirea tot a lui, într-o mănăstire, cu stareț în frunte de asemenea. Nefiind una – n-au fost nici celelalte. Oare n-a fost, sau nu este să fie?

COMENTARII

Marian BARBU

VELEA TRĂIND PRELEGERI DE CULTURĂ ȘI NU NUMAI…

n cele peste 40 de tipărituri ale plurivalentului Dumitru Velea se găsesc poezii/poeme, piese de teatru, eseuri, cronici literare, dramatizări, traduceri, scenarii și o gazetărie culturală de toată lauda. Unele creații individuale au cunoscut lexicul limbilor engleză, franceză, albaneză, suedeză și ebraică. Ceea ce-l face aproape singular pe scriitorul Dumitru Velea – mai ales în timpurile de azi, sunt preocupările sale pentru estetică și filosofie. Discipline de fond, în plan umanist, cercetate prin studiu stăruitor dintru începuturile lor grecești, cam până la germanii A. G. Baumgarten (1714 – 1767), Kant (1724 – 1804) și Hegel (1770 – 1831), la noi – Tudor Vianu (1894 – 1964) (lucrarea de licență a lui Dumitru Velea s-a intitulat Tudor Vianu și conceptul de valoare estetică în opera sa). Distribuția de preocupări, leaș zice neoprotestante (fără să așez cuvântul în preajma… religiosului), sau, în spiritul criticii actuale, nonconformiste, dacă ne-am referi la colegii români, indiferent de generație, îl face pe scriitor să se găsească vivant, referențial, mai în toate departamentele de lucru invocate. Noi avem în atenție un titlu bicefal de carte. Limitele se opresc la cuvântul prag (de origine slavă, termenul are în limba română 14 înțelesuri, în funcție de contextele în care ajută să se realizeze comunicarea; deci, este polisemantic) (Dicționarele). În lumina acestor precizări strict necesare care, prin restrângere sau ordonare, obținem o ingenioasă alternativă – concret/abstract. Prin prisma culturii, cele două cărți Pragul de sus – I (392 pagini – 2010), Pragul de Jos – II (312 pagini – 2013), precizăm și interioarele lor: I – Ediție de ultimă mână, eseuri; II – Urme și pășiri, Însemnări provinciale. Spirit raționalist, prin excelență, când își pune

în cale idei și comentarii de cultură, Dumitru Velea realizează o comunicare în trepte, cu toate componentele de structură cunoscute în discursurile de aulă romană, la rându-le descinse din dialogurile lui Platon, Plotin, ori Socrate. De ce întâi Pragul de Sus? Un răspuns urgent s-ar formula astfel – cultura Europei, fapt deja cunoscut și atestat în toate țările componente ale continentului –, nu și-a uitat niciodată rădăcinile formative. În linia acestei afirmații, se justifică includerea în această carte a celor mai diverse subiecte de cultură universală – de la cele biblice și cele socratice, la cele moderne, în cadrul cărora un spațiu binevenit este rezervat folclorului, universal și european. Cărțile despre cele… două Praguri sunt alcătuite după formula puzzle sau gen mozaic. Ordonarea lor în pagină, intuiesc eu, s-a făcut după principiul mai de departe, venind în timp, și, deci, în istorie, apoi cât mai aproape de… contemporani. O asemenea modalitate de lucru și de desfășurare arhitecturală, prin acroșajul de subiecte, îți dă posibilitatea desfășurării de forțe intelectuale, prin dezbateri, gen eseu ori comentariu la obiect, obligându-te să-ți impui limbajul diferențiat, cel adecvat în ultimă instanță. Numerotarea cu cifre romane a prelegerilor până la XXXIII (l-a condus pe comentator să-și scuture podoabele stilistice ale comunicării într-un mod referențial, la: A. P. Cehov, Lev Tolstoi, Shakespeare, Molière, Goethe, Bacon, Rilke, Saint-John Perse. Vreau să spun că adevăratele „conferințe”, desfășurate în fața unui auditoriu avizat (așa cum proceda cândva I. D. Sîrbu la Teatrul Național din Craiova) pot fi transferate din carte în sala de festivități a oricărei instituții de cultură pentru a putea beneficia toți cei interesați de asemenea oferte ale comunicării. Deci, oralitatea, în primul rând! BANCHETUL 7-8-9 / 2016

COMENTARII

Dumitru Velea are o carismă a logicii, puterea de exprimare nesofisticată, sobră, și cu tentă academică. Istoria, în cronologia sa, încă netemperată, deocamdată, și neinversată, deci istoria nedatată… forțat, începând, cum altfel?, de la greci, pentru literatură, de la Homer. Deci, de la Iliada și Odiseea. Iată doar un model de expunere concentrată a bogăției pe care o cuprind aceste opere. Extrag un paragraf, cu invocarea unei plante profetice numită Rodul pământului. Scriitorul o prezintă ca un botanist, bun cunoscător al domeniului. Și se rostește [ea este] „o plantă dintre cele zise grase, nu mai mare decât degetul mic al mâinii, a cărei arhitectură monumentală poartă figurativ însemnele tuturor roadelor anului. După întinderea și proeminența lor, se deduce, analogic, rodul pământului, bogăția acestuia în anul respectiv. Tot astfel putem considera opera lui Homer: din ea, deducânduse, analogic și nu numai, imaginile unei literaturi și culturi, ale unor literaturi și culturi. S-a zis că este Biblia Greciei” . Iată un raționament expus și demonstrat a fortiori. (lat. = cu atât mai mult). Nu știu cum Dumnezeu se face că în mai toate culturile lumii (europene cu precădere, dar și în cele de peste Atlantic), critica literară folosește numele de personaje drept actanți cu care se operează dezbateri, expuneri, precizări, ca și când s-ar face jonglerii ori ne-am situa într-un teatru de păpuși par lui même. Cu toate precizările făcute cândva de spaniolul Eugenio d’Ors în privința tipologiilor, pentru mulți dintre noi, multiplicitatea acestora, dislocă limbajul de profil critic. Târziu, am înțeles, de ce un grup de scriitori francezi (de pe vremea lui de Gaulle) au renunțat la denominări, la identități (în semn de protest însă), iar un semiotician ca italianul Umberto Eco le-a spus pur și simplu El și Ea. Desigur, convenție, dar și semn retractil de încurcă-i drace, pe românește! În atari situații, adică a nomenului, trebuie invocată rostirea lui G. Călinescu cum că „universalul zdrobește individualul”. Într-un subtil pro domo, de cauzalitate însă, așezat pe coperta a IV-a a cărții, Dumitru Velea invocă lumea pierită în negura veacurilor, când natura era mai aproape de om; când chipul Divinității dicta existența Ființei, în numele creării unui univers de speranță și credință întru Domnul. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Din fericire, cei la care se face referire, printr-un logos adecvat, sunt cei pe care autorul i-a frecventat și ziua și noaptea, nu căutându-i cu lumânarea ca Diogene, fiindcă va fi avut de urmărit scutul ideii de propensiune a omenirii, indiferent de așezarea ei în spațiu. (Minunat se dezbate circulația temei, subiectului, motivului Ulise în literatura lumii. „Odiseea este un miracol ca origine și un strălucitor model ca structură. Nu întâmplător s-au raportat culturi, creații și creatori la ea”). Între efigiile cultural-literare, prin care a „răbufnit editorial” (Dicționarele) scriitorul Dumitru Velea, se înscriu și cele formulate de Constantin Brâncuși, V. G. Paleolog, I. D. Sîrbu (în preajma ultimilor doi a ucenicit în timpul studenției din Craiova). Dar atenție, în posteritatea lor, niciodată nu s-a auzit vreo șoaptă encomiastică ori denigratoare din partea mult mai tânărului confrate. Acum înțeleg că multe din observațiile lui Velea, privitoare la universalele lumii, au fost incluse în vol. Pragul de Sus (înălțimea spirituală a acestora l-au copleșit pe novicele de la acea dată și i-au cerut ieșire „în larg”, mult mai târziu, când timpurile vor să se așeze într-o matcă dorită). Volumul al doilea – Pragul de Jos – este subintitulat modest Însemnări provinciale II (precizarea din paranteză a autorului ne obligă să reconsiderăm cumva și… paranteza din vol. I care sună așa: Eseuri, și o formulare de tiflă „ediție de ultimă mână”. Deci, contradicție în termeni sau pur și simplu „ca să fie”!) D. Velea se arată și un refrigerent al cuvintelor vechi românești, păstrându-le ca și cum le-ar distila. El își redefinește urieșescul travaliu, nici mai mult, nici mai puțin, „urme și pășiri”. Nu speculăm prin interpretare de o clipă, aceste „adăosături”, pentru că vol. I de eseuri și comentarii la obiect rămâne doct, împlinește și satisface titlul care i s-a propus. De acum, la el se poate apela ori de câte ori este nevoie, fiind citabil și referențial. În schimb, vol. II – Pragul de Jos – are aceleași instrumente de lucru, pe care le utilizează de obicei Dumitru Velea, dar de data aceasta, se intră în universuri mai terestre, majoritatea cu specific românesc. Chiar când existența autorilor aduși sub raza reflectorului critic, se află în afara țării matriciale (Titu Popescu – Germania, Dumitru Ichim – Canada, Nicolae Tertulian – Franța, Mariana Zavati Gardner – Anglia, Dorina Brândușa-Landén - Suedia). 37

Comentarii

Cutuma formulată de G. Călinescu, și răspândită de Al. Piru, vizând înălțimea calificată a actului critic, se stabilește, în principiu, la toți comentatorii, cercetătorii, interpreții români aflați la început de carieră și îl au ca „obiect de studiu” pe Eminescu și opera lui. În lumina acestei aserțiuni, D. Velea (care a fost și el studentul lui Al. Piru, din perioada sa craioveană, acum locuiește la Petroșani, într-o solitudine de uvrier) dezvoltă pertinente comentarii (eminesciene) despre poema La steaua, chiar din prima prelecțiune intitulată Lumina călătorind. Fiind editate 16 volume din opera eminesciană, cercetătorul de azi reface traseul comentariilor care i-au fost rezervate poemei în cauză și începe expozeul cu numele unui benedictin întru Eminescu ca Dim. Vatamaniuc. După un periplu fastuos, strict necesar, el deduce că „Lumina, călătorind prin Univers, generează universuri umane”. Un studiu de real interes, nu numai pentru folcloriști, etnologi, antropologi, ba chiar pentru psihologi, vizează jocul, Călușul (al călușarilor). După cum remarca savantul Romulus Vulcănescu, unul dintre cercetătorii de frunte ai mitologiei române, „datina călușarilor deschide și închide zilele consacrate Rusaliilor” (lat. Rosalia). D. Velea angajează pertinent un studiu de caz, deci cu priviri monografice, diacronic și sincronic, nu numai prin Grecia antică, dar și prin India, Siria și Egipt, căutând, de fiecare dată, să identifice, să adjudece particularitatea specificului nostru național. Acesta, la rându-i, cunoscând distribuirea pe spații regionale sau zonale. O zăbavă îndestulătoare produce „regizorul” Dumitru Velea asupra spectacolului realizat de „Mutul” grupului de călușari. Ca personaj, Mutul, rolul său, este de a fi în slujba lui Ithyphallos. Vezi spiritul de atent și bun documentarist al cercetătorului, viziunea regizorului asupra dirijării… personajului. În ordine ierarhică, am semnala propensiunea critică pentru creații ale unor contemporani (importanți nu doar pentru el) – Valeriu Bârgău (Deva), Ana Blandiana (București), Dumitru Toma (Craiova), Cornel Nistea (Alba Iulia), Ion Nișulescu (cu prețioase amintiri din tinerețea lor studențească, a devenirii profesionale a grupului de la Agop). Nici aici nu este pierdută din vedere dezbaterea privind frumosul și arta. Se pornește de la cartea lui Ion Pascadi Artă și civilizație (1976). Ca orice cărturar de stirpe, în demersurile sale sunt amintiți, alături de Tudor Vianu, Lucian Blaga, Mihail Ralea, D. D. Roșca. Dar și străinii Herbert Marcuse, Mikel Dufrenne, Martin Heidegger, Theodor W. Adorno, Herbert Read. Ce să mai zicem decât că într-un asemenea câmp de informații trebuie să umblăm cu mare atenție pentru

a nu deranja visele analistului neadormit. Căutând să rămână în domeniu, Dumitru Velea a fost interesat „de distincția metodologică dintre arta ca valoare culturală și arta ca fapt de civilizație”. Concluzia lui Ion Pascadi privind inter-relația cultură/civilizație pare să-l fi mulțumit și pe Dumitru Velea, fiindcă i-o reproduce întocmai: „civilizația este o încununare a culturii, întrucât o transpune în realități și nu o lasă la stadiul de simplă propunere ideală”. (Eu aveam bine fixate diferențierile și apropierile celor doi termeni în desfășurarea lor practică de către Ovidiu Drâmba, în spațiul Franței și în cel al Germaniei!) O extinsă și conștiincioasă prezență se oferă separat capitolul XXXI, dedicat exclusiv lui Tudor Vianu, intitulat Valoarea estetică și judecata de valoare estetică. Publicarea cărții în anul 1934 (Estetica) a fost precedată de câteva studii preliminare, cum a fost Arta și frumosul (1931). Limbajul de specialitate, purtat în planuri teoretice, încorporează idei, pe care cercetătorul D. Velea are posibilitatea să le vehiculeze când se află în amfiteatrul german al lui Tudor Vianu. Rețin doar un paragraf: „Valoarea este cuprinsă în bun, dându-i o adâncime față de lucru care rămâne superficial. Și această cuprindere presupune raportul subiect-obiect, valoarea fiind, în definiția lui T. Vianu, expresia ideală a unui acord între eu și lume care poate fi oricând realizat”. În toate prelegerile de cultură aflate la „pragul de sus” al spiritului, ale cărui arcade au fost vizionate de estetician și filosof, de critic și istoric literar, Omul Dumitru Velea și-a luat în stăpânire și propria-i biografie. Așa îmi explic secvențele de remember din copilăria și adolescență care traversează volumul Pragul de Jos. Duioșia reînvierii acestora rămâne plină de învățăminte, din care se desprinde figura luminoasă a bunicului matern Lie, un alt David Creangă din Pipirig. Dacă s-ar putea crede că ambele volume, au o structură compozită, aș ricana pe loc. Textele lor sunt pulsatorii de reală și profundă cultură, fiind scrise cu fluență de stil, repede convingătoare în scop, prin provocarea emanată de un spirit neliniștit al găsirii adevărului. Nexul cauzal în progresie existențială ți-l îngăduie fericit spiritul lui Dumitru Velea numai să-i accepți destins prezența valorilor selectate. Așadar, două volume ale Pragului (de Sus și de Jos), scrise cu acribie filologică, înțesate de idei, rezultante ale unor așteptări îndelungate, petrecute în tăcerea munților din Petroșani. Propun unei filiale din țară acordarea unui premiu, cu motivație adevărată, nu de consolare, ori de… conjunctură, ci de valoare confirmată. Prin Dumitru Velea, și alți câțiva absolvenți ai Filologiei din Craiova, merită ca facultatea lui să fie înscrisă în suita celor de valoare din România. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

Dumitru HURUBĂ Să ne mai reamintim de

GEORGE COȘBUC

20 septembrie 1866 – 9 mai 1918 (150 de ani de la naștere) – I

eorge Coșbuc este încă unul dintre clasicii apară ăsta pe Fesbuc? Hai, mă! Vetust, ca și ceilalți! Ce reconsiderați ai literaturii române și declarați naiba, în era fesbukismului timpuriu spre înfloritoare via„depășiți” de către majoritatea producătorilor de litera- ță și perenitate, deja începând să fie multilateral dezvoltură postdecembristă și, mai ales, fesbukistă. În esență, tat, ne întoarcem la Prin vișini vântul în grădină? Păi, noul curent literar, fesbukismul, în care își bălăcesc fe- nici nu mai prea avem pomi fructiferi, așa că… Un depăriciți neputințele creative tot mai numeroși agramați, șit, încă un intrus în poezia actuală – oho! Însă, convine-nu convine unora, GEORGE COȘamenință cu distrugerea tuturor opreliștilor care ar putea să le deranjeze evoluția spre ocuparea, dacă nu a primu- BUC, nu va fi niciodată un „depășit”, ci, dimpotrivă, el lui loc, măcar a unuia de pe podium… În consecință, și va rămâne în istoria literaturii române ca un poet de refeapropiindu-ne până spre Marin Preda, Augustin Buzura, rință, ca unul dintre scriitorii români care a impus în creMihai Sin, Adrian Păunescu… și chiar mereu invocatul ația sa poetică o tehnică fără precedent, în realitate, unică și adesea necititul Nichita Stănescu, precum și alți cla- în literatura noastră clasică și contemporană, și de-o prossici mai… contemporani, de fapt, cam toată literatura pețime luminos-relaxantă. El este și va rămâne „poetul din perioada ’44 – ’89 are, nu-i așa?, iz comunist, mulți de suflet”, cel pe care îl regăsim cu plăcere și bucurie, scriitori fiind turnători-informatori la securitate, prolet- în care ne regăsim pe noi și trăirile noastre, fără epatante cultiști învederați și fani ai ideologiei comunist-ceaușis- figuri de stil, fără metaforizări inutile, fără a transforma te… În concluzie: o literatură-dezastru, o literatură care sentimentele tinereții în psalmodieri erotice, dimpotrivă, a coborât ștacheta valorii până la a se autoelimina din totul existând într-o stare perfect naturală într-o atmosfeistoria literară! Mai bine fără! Trebuie schimbat totul, ră în care, peste puterea și voința noastră, ne implicăm ne trebuie o altă nouă literatură, fără mentalități de tip sufletește încă de la primele versuri. Apoi: e suficient să i se pronunțe numele, fie și C. Boșcu, comunist și, cu deosebire, fără cenzură, un pseudonim-anagramă cu care a dedoar avem libertate și democrație, doar butat și, automat, ne vin în minte, dacă avem mărinimoasa rețea de socializare nu versuri, sigur câteva titluri de poezii. Facebook, nu-i așa? Așadar, pe fesbuc, Pentru că, după Eminescu, el rămâne fraților și colegilor de breaslă, până nu e cea mai importantă și mai puternică inprea târziu! Cu lirica, înainteeeee, marș! dividualitate lirică din literatura româUraaaa! „A noastră e izbânda!”, zise nă, în primul rând datorită priceperii și careva mai demult. Cine!? A, Coșbuc, talentului cu care a exploatat, până la a-l „țărănistu”? Ok, lasă… epuiza, întregul zăcământ de ritualuri, Drept care, bine că venii ’89-le de tradiții, întâmplări, momente, situații ne scăpă de eminescisme, coșbucisme, și obiceiuri din viața satului din nordul topîrcenisme, arghezisme, blagisme, Ardealului. S-a mai spus: cel puțin din blandianisme, sorescisme!... Preda, Breacest punct de vedere, poetul năsăudean ban, Sorescu, Sin, Bănulescu…? Creară este un caz unic lirica românească, atât o literatură de referință, toată, cam toate clasică, oricât s-ar forța lucrurile spre… scrierile postbelice au doar valoare bună altfel, cât și, mai ales, contemporană, pentru a putea fi motivate reconsiderespectiv cea considerată, în general, ca rările! Ok-ok, ăștia sunt mai dincoace, Părinții lui Coșbuc fiind un fel maidan în perimetrul căruia dar alde Macedonsky, Topîrceanu, Iosif, Anghel, Pillat ș. a., pot fi ignorați fără probleme? Cum de limba română poate fi terfelită sau utilizată după chipul nu! Cât despre Coșbuuuuc… A, ăla cu Noi vrem pământ, și asemănarea poetaștrilor de ocazie. Tot mai mulți și mai Nunta Zamfirei, Iarna pe uliță, zis „poetul țăranilor?” Să agramați. De talent nici nu mai poate fi vorba… BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

goste. Am publicat apoi fel Revenind: GEORGE de fel de încercări prin toate COȘBUC s-a născut la 20 foile ardelenești.” septembrie 1866, fiind al opDupă absolvirea licetulea la număr dintre cei 14 ului cu examen de bacalaucopii ai preotului greco-careat (1884), îl găsim înscris tolic Sebastian Coșbuc și ai la Universitatea din Cluj, Mariei, fiica preotului greFacultatea de Filozofie, pe co-catolic Avacum din Tecare nu o absolvă însă, freclciu, eveniment care a avut ventând doar câteva semesloc în satul Hordou, comitre în decurs de 3 ani, 1884tatul Bistrița-Năsăud, jude1887… Oarecum descurajat țul Bistrița-Năsăud, sat care de atmosfera din facultate, peste ani, îi va purta numele și unde, viitorul poet, își va petrece și copilăria. După dar mai mult la îndemnul tatălui, se gândește serios să aflarea și însușirea primelor noțiuni de știința învățăturii, urmeze Seminarul teologic din Gherla. Între timp, scrie „predate” de țăranul Ion Guriță, locuitor al unui sat vecin, mult și este publicat în revista Tribuna din Sibiu, conducopilul Coșbuc învață să citească, încă de la vârsta de cinci să de Ioan Slavici, cu poezia Filozofii și plugarii, decembrie 1884, fiind, pare-se, adevăratul său ani, sub îndrumarea diacului Tănăsucă debut, text semnat C. Boșcu, iar Iosif Mocodean, însă cursurile școlii primare Vulcan îi publică în revista Familia din le începe la Salva, localitate unde tatăl Oradea două poezii – în ambele reviste său era preot, de unde se transferă, încă colaborările fiind semnate cu pseudodin primul an școlar la Telciu (1874nimul C. Boșcu (1885), dar cu numele 1876) unde se familiarizează destul de întreg Blestem de mamă, Pe pământul bine cu limba germană și unele literaturi turcului și Angelina. După cum s-a puclasice, terminând clasa a patra primară tut constata de istoricii literari, perioada la… Năsăud, oraș în care se și înscrie în cuprinsă între anii 1884 – 1890, este una clasa întâi de gimnaziu (1876), urmând dintre cele mai fertile ale poetului. Astapoi cursurile liceului (1876-1884). fel, sunt de amintit, între altele: Atque Trebuie notat că la Năsăud ia ființă sonos, Fata craiului din cetini, draga macietatea literară „Virtus romana redivimei ș. a. (1886); Izvor de apă vie, Fulva”(1870) în a cărei revistă manuscrisă ger, Brâul Cosânzenei (1887) – publiMusa someșană, George Coșbuc își cate în Tribuna (1887-1889). De reținut va publica primele creații poetice de valoare modestă: Stâncile strig’ amin, Absolvent al Gimnaziului superior că, în luna august al anului respectiv, „Slavici îl dibui și-l aduse la Sibiu, dânÎnvățăm, Pepelea din cenușă, Soarta lor, Tablou etc. (1882-1883). Apropo: iată și mărturisirea du-i 60 de ﬂorini pe lună ca să noteze la gazetă prețurile lui George Coșbuc despre primele sale încercări literare: din piață,” (p. 584). Despre noul sosit, Slavici notează: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani în- „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un adtr-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu mirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinștiu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dra- se capete”. Anii 1887, și mai cu seamă 1888-1889 sunt

Casa cu șindrilă

Casa Coșbuc

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

mult fala limbii noastre românești – considerați de însuși Coșbuc, acum un volum de Balade și idile de George redactor la Tribuna, ca fiind printre Coșbuc.” De asemenea, despre același cei mai prolifici din perioada lui de tivolum de debut, Alexandru Vlahuță nerețe, iar creația sa începe să intre în notează: „E unul dintre cei mai talenatenția criticii literare ardelene (1888). tați poeți pe care îi avem azi și, ceea Aceasta și pentru că poetul face, trepce e rar la noi, Coșbuc are în poezie tat, o trecere de la „balada populară” un stil al lui particular: adesea versula „idilă”, gen de creație în care conrile lui, prin claritatea și structura lor tinuă să se simtă tot mai pregnant teneobișnuită te surprind cu o scăpărare matica vieții de la țară: Mânioasa, Nu de lumină neașteptată.” (Din Prefața te-ai priceput, Rodovica, Rada Fata la vol. Poezii, semnată de Gh. Șovu, Morarului, Crăiasa zânelor etc., iar Editura Tineretului, 1966, p. 15), O în revista Tribuna nr. 108 din 24 mai scurtă prezentare a evenimentului în 1888, i se publică una dintre cele mai discuție, apare și în revista Românul reprezentative și mai frumoase poezii, Coșbuc în 1894 literar, nr. 19 din 13 iunie… Însă, nu Nunta Zamfirei, „ce atrase atenția lui putem trece mai departe fără a puncta Maiorescu” (G. Călinescu, Istoria…, p. 584). Un an mai târziu, „în toamna lui 1889, chemat la un amănunt: la sfârșitul volumului, autorul încearcă să se București, George Coșbuc trece în România. O nouă eta- disculpe din acuzațiile care i se aduseseră după apariția pă începe în viața poetului” (G. Scridon, I. Damșa, p. 7), primei sale cărți notând: „De când am început să scriu, aceasta și pentru că este angajat funcționar – ajutor-dese- m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu nator – la Ministerul Cultelor, de unde își cere demisia la subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel 1 martie 1891, fără să-i fie aprobată de ministrul G. Dem. ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Teodorescu. Este anul în care, revista Tribuna îi publică Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, poeziile Pe lângă boi, Rea de Plată, Trei, doamne, și toți Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele trei ș.a., iar în anul 1892, în Lumea ilustrată i se publică vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca poeziile: Noapte de vară, Vestitorii primăverii, Rugămin- am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri tea din urmă, ș. a., iar în unele periodice, începând în de metre – unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri anul 1893, publică: Recrutul, Cântecul fusului, Subțirica de 8 silabe.” Debutul, din păcate, a fost dublat de un alt evenidin vecini, Dușmancele, Moartea lui Fulger etc., etc. În acest an, în luna iunie, are loc în viața poetului un eveniment care, va dura nu mai puțin de zece ani, respectiv: ment foarte important: la Editura librăriei SOCEC publi- „Începe procesul literar Coșbuc, deschis de obscurul că volumul de debut Balade și idile (258 pagini), pregătit poet și traducător Grigori N. Lazu. Acestuia i se alătură pentru tipar, ca primă versiune, încă din anul precedent. Anton Bacalbașa. Procesul continuă aproape zece ani, Cartea este primită cu recenzii avantajoase în mai multe cu participarea lui Vlahuță, Evolceanu, Iorga, Gherea. reviste de cultură, cum ar fi: Familia, Tribuna, Convor- ca apărători ai lui Coșbuc, printre dușmanii acestuia, biri literare, iar în revista Moftul român din 2 iunie, 1893, alături de Lazu, numărându-se și Alexandru Macedonapare o recenzie, se pare semnată de însuși Caragiale, în ski” (p. 8)..” Concret: în a doua jumătate a lunii august a acecare se spune: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în luiași an 1893, apare la Iași filada Adevărul asupra posfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările George Coșbuc, dna Vaida-Voievod, dr. Ciuta (Bistrița), ei capricioase și făcând din ce în ce mai Alexandru Vaida-Voievod, I.L. Caragiale (Karlsbad, 1911) BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

rolul și importanța în viața revistei a lui eziilor d-lui Gh. Coșbuc, semnată de Coșbuc și Slavici. De altfel, un amănunt grefierul judecătoresc N. Lazu, prin care semnificativ sprijină cele de mai sus: ediCoșbuc este acuzat de că, măcar o parte torul Vetrei nu era altul decât C. Sfetea, din poeziile cuprinse în volum, sunt plaviitorul socru al lui George Coșbuc pe giate după creații din folclor. Afirmațiile banii căruia era și tipărită revista… Vagrefierului declanșează respectivul proces tra, subintitulată „Foaie ilustrată pentru literar care va dura aproape un deceniu. În familie”, dar, „Adevăratul conducător al această ordine de idei, D. Evolceanu are o Vetrei era G. Coșbuc.” (p. 8). intervenție în numele revistei Convorbiri Se cuvine să menționez aici că: literare, agreată de Maiorescu, precum și „La 1 iunie 1895, se căsători (Coșbuc, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae n. m. D. H.), cu Elena, sora editorului Iorga, care iau, în cele din urmă, apărarea C. Sfetea, începând de aici încolo o viață poetului, în timp ce, de la Berlin, filozoful pașnică, timidă, de cetitor și compilator și omul politic român, P. P. Negulescu, îi (subl. D.H.) de toate, fără sistemă.” (G. scrie lui Maiorescu, la Convorbiri literaCălinescu, Istoria literaturii…, p. 584). re: „M-a indignat în adevăr peste măsura Poetul și soția Despre același: „Se căsătorește, la Bucuinfamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui in- rești, cu Elena Sfetea; cununia religioasă are loc la Câmpina.” (G. Scridon – I. Domșa, George Coșbuc, Editura contestabil talent literar…” Ca un apendice la cele de mai înainte, mi se pare Academiei R. P. R. București, 1965, p. 8). În paranteză fie spus, cel firesc și interesant să adaug aici că de-al doilea eveniment de imMacedonski, autorul cunoscutei și portanță majoră în viața poetului, denigratoarei epigrame anti Emiare loc în același an: la 11 august nescu (1883): „Un X, pretins poet, 1895 se naște la Craiova Alexanacum/ S-a dus pe cel mai jalnic dru Coșbuc, unicul fiu al poetului, drum./ L-aș plânge, dacă-n balamort în seara zilei de 26 august muc/ Destinul său n-ar fi mai bun;/ 1915 în urma unui accident de auCăci până ieri a fost năuc/ Și nu e tomobil la ieșirea din Tg.-Jiu spre azi decât nebun!, a făcut parte, în Bălești-Turnu Severin ca urmare a cazul acelui proces, din tabăra dușruperii barei de direcție, din cauza manilor lui Coșbuc… vitezei neadaptate. În legătură cu Oricum, marele poet năsăutragedia care l-a marcat profund dean-ardelean, va rămâne în istoria pe poet, în volumul Bilete de paliteraturii române, și în calitate de pagal (1946), Tudor Arghezi noredactor al uneia dintre cele mai tează: „De la un timp din George importante reviste, de fapt fiind Coșbuc rămăsese o schemă palidă vorba despre o publicație-simbol și fugară.”, iar în Adevărul literar a revuisticii noastre literare de la și artistic (14 februarie 1937), găsfârșitul secolului al XIX-lea. Este sim următoarea însemnare a lui Livorba despre cunoscuta revistă biviu Rebreanu: „Pierderea aceasta lunară Vatra, editată la București Familia Coșbuc cu Alexandru (…), i-a zdrobit orice încredere în începând cu 1 ianuarie 1894, gândită ca un fel de vlăstar al Daciei literare și al Tribunei și viață.” Istoricii literari, comentatorii, analiștii și cercetăva apărea doar în 44 de numere, de două ori pe lună, până torii, au ajuns la concluzia – firească de altfel, că moartea fiului său a avut consecințe clar nefasîn august 1896. Publicația, culturală și te, Coșbuc nemaireușind să-și revină la literară, de orientare pronunțat tradiționormalul său de viață și creație, până la nalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, sfârșitul zilelor, din acest punct de vedeI.L. Caragiale și G. Coșbuc, apreciat re trăirea și retrăirea tragicei întâmplări deja ca scriitor, pentru că acumulase ni-l aduce în minte pe Hașdeu, după multă experiență în munca de redacție. moartea fiicei sale Iulia… Să avem în vedere că revista, deși se tiÎnchis paranteza. părea la București, scopul său clar era … Din păcate, noua revistă, bilude a se adresa populației preponderent Alexandru Coșbuc nară, a apărut doar în 44 de numere, cum din Ardeal, ceea ce spune mult despre

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

spuneam, respectiv până în august 1896. De menționat este și un amănunt aproape simbolic-repezentativ pentru rosturile lui Coșbuc la Vatra: Ioan Slavici, într-un fragment din Amintirile sale, menționează: „Când noi, Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu plăcere”. Este acesta un adevăr care nu poate fi contestat, nici măcar comentat, fiindcă, dintr-o privire ne dăm seama cum stăteau lucrurile având în vedere că năsăudeanul, pe lângă experiența redacțională, devenise cunoscut nu doar prin talent și hărnicie. Ca urmare, după ce s-a stabilit colectivul de redacție, Coșbuc a devenit omul de bază dintre cei trei directori, Slavici-Caragiale-Coșbuc. În acest context, prezentul comentariu va readuce în discuție numele, viața și opera acestui mare poet ardelean, fixat cumva, pe nedrept, zic eu, cu sintagma „poet al țărănimii”, pentru că el, nici într-un caz, nu poate fi sechestrat într-un câmp de creație anume, având în vedere adevărul că nu s-a limitat doar la a scrie… „balade și idile”, cu tematică exclusivă din viața satului ardelean, ci și-a demonstrat personalitatea complexă prin abordarea cu aceeași responsabilitate, talent și respect față de cititor, atât gazetăria, proza chiar, cât și, cu deosebire, traducerile, spre exemplu. Sigur că elementul forte în creația sa îl constituie poezia, ilustrarea ca nimeni altul a vieții din mediul rural – seva care a fost o permanentă materie primă de bază, însă nivelul și valoarea exploatării acesteia depășește cu mult o simplă fotografiere a realității satului ardelean. Este un adevăr pe care îl aflăm transfigurat minunat în poezia Poetul: „Sunt suﬂet în suﬂetul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul –/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Și-otrava deodată cu tine o beu/ Când soarta-ți întinde paharul(...)”. (Flacăra, I, 1911, nr. 1, 22 oct., p. 3, și în vol. Fire de tort, 1960, cu o Prefață de Al. Săndulescu).

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Pe de altă parte, parcurgând întreaga creație coșbuciană, aprecierile de mai sus nu par deloc exagerate, cel mult ar putea fi interpretate ca un gen de solidaritate emoționant-ardelenească, ceea ce nu ar impieta cu nimic asupra personalității și valorii poetului. Dimpotrivă!... Oarecum în sprijinul afirmației de mai înainte, trebuie subliniat faptul că, într-adevăr, creația sa are cel puțin două componente pe care le-aș numi, fără nicio reținere, complementare și care, nu doar îi garantează individualitatea, dar îi și îndrituiesc așezarea în loja de onoare a literaturii române, ele constituindu-se într-un întreg indisolubil pe care îl putem numi simplu și semnificativ: George Coșbuc. Voi încerca în cele urmează, atât cât voi putea și în funcție de informațiile pe care le dețin, să readuc în discuție câteva elemente din biobibliografia sa, cele care particularizează, și omul dar, cu precădere, opera, precum și circumscrierea ei la nivel de literatură națională. În această ordine de idei, personal consider că aplicarea în cazul său a etichetei „poetul țărănimii” este aproape total greșită, de fapt, fiind vorba de o expediere care îl încorsetează într-un câmp ideatic de creație limitat, ceea ce nu mi se pare semnificativ, deși trebuie să avem în vedere, indiscutabil, faptul că ponderea în poezia sa este rusticul, viața satului ardelean cu toate ale ei: situații, întâmplări, tradiții, însă opera sa constituie un întreg format din câteva componente reprezentative: rural, social, religios, sentimental, patriotic și, de ce nu?, popular. Însă, cel puțin în cazul său, Coșbuc nu s-a impus numai în poezie, ci a scris proză, a fost un foarte bun traducător, gazetar apreciat și redactor la câteva publicații importante: Tribuna (1884-1903), Vatra (1894-1896), revista magazin Lumea ilustrată, cu apariție bilunară (București, 1896), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901-1910)… Este de menționat, fie și ca simplu fapt divers, că, între altele, marele fiu al Năsăudului are în palmares și o inovație în tehnica poeziei clasice de la noi, fiind, după cât cunosc eu, primul care a „importat” din orientul arab genul de poem cunoscut sub denumirea de gazel, căruia, însă, poetul ardelean i-a construit o aură „după chipul și asemănarea sa” dându-i nu doar o conotație specifică, ci și o 43

Evocări

semnificație cu irizări național-ardelenești. (Gazel, „Oamenii mă-nvinuiesc”, Convorbiri literare, nr. 9/ 1891, 1 decembrie; Lupta vieții, Gazel, „Copiii nu-nțeleg ce vor”, Vatra, nr. 6/ 1894). Chiar Călinescu observă și recunoaște în Istoria literaturii…: „Coșbuc nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original(…)” (p. 590). Gazelul a rămas un gen de poezie aproape exclusiv coșbucian abandonat la noi, sau și mai precis, în creația lirică actuală. Întorcându-ne la anul 1896, acesta este considerat a fi important și din punct de vedere al colaborării la periodicele Viața, Povestea vorbei, Epoca literară, dar și fiindcă i se publică traducerea scrierii Aeneis a lui Vergiliu, pentru care, în anul următor, 1897, la propunerea lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Coșbuc este gratulat cu premiul Academiei Năsturel-Herescu în sumă de 20.000 de lei, traducere la care se adaugă și Mazepa, de Byron. Concomitent, poetul lucrează intens și la traducerea câtorva capodopere ale literaturii universale: Eneida, Odiseea, Divina Comedie, Sacontala... Iar un an mai târziu, în 1897, an încărcat de realizări importante la capitolul traduceri: în revista Familia din Oradea publică, în traducere proprie, Parmeno, comedie în cinci acte de Terențiu… De asemenea, în același an, la Craiova apare Antologia sanscrită – fragmente din Rig-Veda, Mahabharata, Ramajana, creații traduse de Coșbuc, cu prefață și adnotări de același, și Sacontala de Calidassa, la București… I se publică a II-a ediție a volumului de versuri Balade și idile, iar Enea Hodoș îi editează la Caransebeș volumul Versuri și proză, cuprinzând poezii, zicători, articole de filologie, amintiri din copilărie… Tot la capitolul evenimente importante: începând cu 1 iunie 1897, revista Foaie interesantă îl are în calitate de conducător pe Coșbuc, printre colaboratori aflându-se Panait Cerna, I. L. Caragiale, Cincinat Pavelescu ș.a., în timp ce, în a doua parte a lunii noiembrie îl găsim ca membru în Comitetul de redacție al revistei Albina care își începuse apariția cu o lună mai înainte (1 oct. 1897). Dintre colaboratorii noii publicații, se remarcă istoricul și filozoful A. D. Xenopol, Acad. dr. C. Istrati, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Al. Vlahuță, I. Slavici, Șt. O. Iosif… Încet-încet, poetul devine o personalitate complexă, o individualitate în creația poetică și scriitoricească, excelent traducător și conducător de reviste, pentru care merite în domeniile culturii și literaturii de la noi, precum și ca o recunoaștere a valorii operei sale, un an mai târziu, în 1898, este ales membru corespondent al Academiei Române. În acest sens, nu e drept să facem abstracție de încă un merit al lui Coșbuc și anume: originalitatea operei sale, în special poetice, a constituit pentru mulți comentatori și cercetători materie primă de analiză literară și nu numai. Astfel, Petru Poantă remarcă adevărul indubitabil, la urma urmei, că, în cazul

poetului năsăudean, „Limba nu mai reprezintă un fapt arbitrar, stabilit prin autoritate; își are rațiunea ei de a fi. Imbajul renunță la uzanțe, la figuri, se deschide spre expresivitatea limbii vorbite, mai mult, spre concordanța între expresie și gândire.” (în Dicționarul scriitorilor români, A – C, de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 683). Interesant, însă, este și altceva, apropo de originalitatea creației poetice coșbuciene: în a sa Istorie a literaturii…, Călinescu afirmă: „Coșbuc nu este un clasic în toată accepția cuvântului. Nutrit cu literatură germană, cu legende și balade gotice, chiar în materie el vine cu multe romantisme pe care le acordă la tradiția lui Bolintineanu și Alecsandri.” (pp. 585-586). În aceeași ordine de idei, Călinescu întărește ideea referindu-se la „baladele” poetului năsăudean, rămasă fără prea mare ecou în comentariile ulterioare, și anume: „Culegerile lui Coșbuc, îndeosebi „Balade și idile”, „Fire de tort”, sunt presărate cu anume compuneri epice cărora li s-ar putea spune balade. (…) par și sunt într-o măsură inspirate de legendele lui Bolintineanu și ale lui Alecsandri.” Urmează, în textul analizei călinesciene, nici mai mult nici mai puțin decât o trimitere spre un ținut ideatic și oarecum ciudat: „Dar mai numeroase sunt baladele cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine. Toate laolaltă îți au punctul lor de plecare în poezia germană. Genul fusese ilustrat cu putere de Schiller și reluat apoi de toți romanticii minori sau târzii în frunte cu Uhland și Platen.” (p. 586). Astfel stând lucrurile, extrapolând și aruncând chestiunea într-un perimetru al derizoriului, ne amintim de acuzațiile penibile de plagiat vizându-l pe Coșbuc, ale ieșeanului Grigori N. Lazu, pomenit ceva mai înainte… Forțând puțin nota, am putea spune că însuși Călinescu nu a fost foarte departe de idee atunci când l-a făcut pe poet compilator (v. p. 584…) și cam… după cum rezultă din citatul meu de la pagina 586 din Istorie… Continuând comentariul, nu este lipsit de importanță cred, să amintesc un studiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în care, probabil pentru prima dată, George Coșbuc este numit „poetul țărănimii”, sintagmă preluată și rămasă chiar în istoria literară ca un fel de blazon al poetului. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc. 1988 (p. 583-590); G. Scridon, I. Damșa, George Coșbuc. Bibliografie, Editura Academiei R.P.R., Buc. 1965, pp. 7, 8, 10… 82-118 și urm. Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Editura Elion, 2002, p. 215235; G. Coșbuc, Fire de tort, Editura pentru literatură, Buc. 1960, p. III-XXIII; George Coșbuc, Poezii, Editura tineretului, Buc. 1966, p. 5-23; Coșbuc, Fire de tort, Editura pentru literatură, 1966, p. V-XXXIV.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

Victor BIBICIOIU

ION D. SÎRBU – UN VULCAN ÎN FIERBERE (28 iunie 1919 – 17 septembrie 1989)

ămâne amintirea – „corn de vânătoare”, în viziunea lui Apolinaire – o povară a minţii şi inimii, bucurie a conştiinţei de sine şi tristă clipă, deopotrivă. Am avut prilejul să-i fiu, un sfert de veac, în „preajmă” lui Ion D. Sîrbu, cărturar descins din „mantaua” lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu, „exilat” în Bănie, unde s-a simţit totdeauna o grefă nereuşită, nu fiindcă nu ar fi iubit oamenii, ci pentru că nu i-a surâs niciodată ideea punerii în aceeaşi teacă a două săbii: spiritul absolut al ardeleanului şi spiritul absolut al olteanului, trup din trupul marelui spirit românesc. „Gary” se obişnuise să joace rolul de „atlet al mizeriei”, pe care soarta, ingrată, i l-a făcut cadou, pentru toată durata vieţii, contribuţia desăvârşită având-o – nici că se putea altfel mai bine – coechiperii sefardului Marcel. Nu e uşor să pleci

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

în lume din Colonia de lângă gura minei Petrila, să treci prin şcoli înalte, să încerci pe propria piele pedagogia lagărelor ruseşti şi „stufăria” de la Periprava, „deliciile” vagonetarului subteran, pentru a-ţi aminti de „originii” – purgatoriu continuu. Ce a reprezentat exilul lui Ion D. Sîrbu la Craiova? Nu a venit, încă, vremea să spunem lucrurilor pe nume, nu din exces de pudoare faţă de adevăr sau din exces de modestie, ci pentru a nu pune în delicateţe „obraze” contemporane pe care viaţa le leagănă precum pâraiele frunzele atroﬁate. Era un vulcan în ﬁerbere, în discursul său picurând autoironia şi sarcasmul con gralis in salis, el care lăsa muştele să bâzâie ca un gest de graţie a certitudinii efemeridei. El, care a văzut de multe ori moartea cu ochii, a rămas pentru noi nemuritor.

EVOCĂRI

Florica BAȚU ICHIM

poeme în proză rugă I Am încercat să trec prin carnea aceea de nuc în care o mână sculptase cuvinte, să intru acolo, înăuntru în fața nervurii – făclie arzând pentru noi. ,,Doamne…!” icoane au tresărit lângă NU, buzele au simțit atingerea duhului: ,,Doamne iartăne nouă…” o lance se ridică să lovească-noapte, Fecioara cu Pruncul ruga. ,,Doamne..!” peretele stâng – drum spre Golgota, umerii mi se pleacă grei, simt durerea apăsării de lemn, mi-e sete, atât de sete, buzele au gust de oțet. ,,Doamne…!” peretele drept – mâini Ghetsimani, e-atâta noapte în mine, ,,Doamne, sunt om și mi-e frică, Doamne…” ,,Doamne…” – undeva în față, Învierea – ușa altarului se deschide ca o metaforă… II Genunchi s-au modelat cu argila – întoarce-n lut sau poate imposibila fugă, și palmele s-au ridicat spre rugă, și liniile – oh, liniile acelea prea adânc tăiate în palme, s-au suprapus asimetric și mâinile s-au ridicat spre icoane ca o continuitate de lut… ,,Doamne, cel căruia mă rog pentru lut și văzduh, pentru albul zăpezii și iarbă, albastru și zare, Doamne, cel căruia mă rog pentru atingeri de lumină, culoare și sunet, Doamne, cel căruia mă rog pentru gând și cuvânt, Doamne schimbă linia palmelor mele…” ,,Doamne, Tu ce știi totul – mi-e frică, frica-i păcat, dar Doamne, sunt om și mi-e frică, mi-e frică de liniile mereu paralele…” ,,Îndură-te, Doamne, pentru atingerea paralelelor, căci numele tău e iubire, că numele tău e unire.

Doamne, Cunună linia palmelor mele. sau dacă nu oprește drumul…” III Făclia plângea printre raze,lângă icoana Sﬁntei Fecioare, lângă icoana răstignirii și a învierii… Razele, icoane limpezeau, și icoane trimeteau înapoi în preaunul lumină, acolo, în acea sferă de alb, unde ardeam NOI, noi doi, împreună cu razele întregii biserici; întreaga biserică ardea, biserica făclie, biserica Noi… … de atâta rugă, se făcuse lumină…

tabloul … și era în tablou atâta culoare, trecuseră în el păduri și adânc,tăceri și uitare și iar ce a fost și ape și cer și cer și argilă și el – trecuse-n tablou atâta de el – apoi își trecuse fiecare colț de lumină din sufletul lui,apoi trecuse,trecuse… – L-au pus undeva,să-l aibă ei toți,ei aceia… … și primul a venit omul șchiop: ,,copacii aceștia sunt prea înalți !” apoi a venit omul surd: frunzele acestea sunt mult prea a freamăt…”, a venit omul ciung și a spus că razele au brațe mult înspre toți: omul orb, încercând să treacă dincolo, a lovit cu bastonul în el… Da, mai erau de venit ei, ceilalți, cei mulți, dar el, el nu mai putea suporta – brazii lui abisal de înalți nu erau destul de înalți, albastru lui nu era destul de albastru, apele lui nu erau destul de iertări – și îl dureau atât nevorbele lor – a împrumutat – de unde ? – scânteie – iar cerul ardea și pomii ardeau și valuri ardeau și el ardea, cu fiecare din ele, cu frunze și iarbă, cu raze și miei. Și era lumină, atâta lumină. …undeva, pe aproape râdea omul negru… BANCHETUL 7-8-9 / 2016

EVOCĂRI

primăverile Primăverile veneau inutil – nedorite și negonite de nimeni, pentru că aceasta este legea iubirii și legea trădării. Primăverile veneau – inadmisibil de primăveri – urcau prin urmele pașilor înspre buze – sus – tot mai sus…. Și iată – a cincea dungă de negru murea – era vremea – era vremea nuanțelor albe – era vremea privirilor albe – a viselor albe – primăverile veneau neașteptate de noi, cei nepregătiți pentru frunze și iarbă… Primăverile veneau inutil de integre – primăverile veneau nepermis de complexe pentru noi, cei nepregătiți și singuri ca trupurile salcâmilor la prima înﬂorire. Primăverile veneau și frunzele țâșneau din brațele altor bărbați, primăverile veneau și petalele cireșilor se pierdeau în privirile altor femei – primăverile veneau… Primăverile veneau și brațele cireșilor sendreptau spre caiși – brațele caișilor se-ndreptau spre salcâmi – brațele salcâmilor plecau, pe rând spre albastru…

– Trebuia să știi că am să vin… Trebuia să m-aștepți… (… plângeau împreună adânc de târziu…)

mașina de calcul Mașina rămăsese blocată la numărul trei. Mâna-mi atârna pe birou, spatele s-a răstignit pe scaun, privirile evadează pe geam: Pe strada asta au murit toți pomii - nu, nu încercați să o prindeți – las o mână pe dosarul albastru și dosarul se face o bucată de cer – ridic mâna de pe birou și biroul se face carne de fag – privirile mele aleargă spre alb – clădirea cea mare a fost văruită – var – privirea mea aleargă spre var – apă și var – privirea se evaporă odată cu apa – clădirea cea mare cu geamuri maro – maro pun un vis peste geamuri și geamurile se fac bucăți de drum, cineva întreabă o cifră, geamurile se fac bucățele de drum, geamurile se fac bucățele de drum, geamurile se fac bucățele de drum… mașina rămăsese blocată la numărul trei.

frumos – E vremea. Am venit să te iau! – Ai ochii chemării, veșminte culoare… – Dă-mi mâna… Nu mai există întoarceri! – Ce caldă-i atingerea ta… – La capătul drumului; moartea! – Ai voce frumoasă, mulțumesc pentru sunet…

iubire – Cine ești Dumneata? – Eu? Unul din cei zece mii. – Bine, dar care din ei? – Nu știu… Așteptam să mi-o spui. Dar Dumneata cine ești? – Eu? Unul din cei zece mii. – Bine, dar care din ei? – Nu știu… Așteptam să mi-o spui Dumneata…

durere – De ce n-ai venit atunci? Aveam atâta nevoie de tine ! – Te-ai născut atât de târziu… BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Brâncuși, Orgoliu

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE CĂRUȚA CU PROȘTI ȘI CURVE

Dragii mei, Dacă nu știați, vă spun eu: cei mai mulți bani se fac din frica și din suferința umană. „Și dacă lipsesc?“ – o să mă întrebe unii mai siguri sau mai puși la adăpost în această lume a spaimei și, de ce nu, a disperării. Dacă lipsesc?! Admit, oarecum, și o astfel de chestiune, însă lipsa vine, în primul rând, din neputința noastră de a vedea. Acum să nu credeți că tuturor ne-au crescut dioptriile și musai să mergem la oftamolog. Nu! Povestea ține de creieraș. Unora li s-a chircit într-atât încât au ajuns la stadiul de orbete și se comportă conform demnității câștigate. Țaca-paca, dau cu ﬂeanca până își văd sacii în căruță, haremurile adunate, bordelurile pe roate, limuzine aurite, nichelate… Ce s-o mai lungim?! Până ce sunt și ei nababi, chiar dacă nu au în spatele curții nici deșerturi și nici sonde, câmpuri… Petrol, la ei, însă, berechet! Comerț, nu glumă! Altora, de prea mult stat în fața televizorului, li s-a pus praful pe cerebel, mai ceva ca pe ecranul, mijloc de prostit și promovat prostituția, la nivel planetar. Alții – mulți, desigur, indolenți până peste poate – merg aproape ca vitele spre abator, inconștienți și de chinuri, și de moarte. Tresar târziu când cuțitul este deja înfipt și în spate, și între coarne. Abia atunci strigă și sar ca arși, însă degeaba! Căderea în genunchi e fără de marșarier, adică fără de întoarcere. Mai ales când pofta celui ce a decis, e poftă și de carne, și de oase. Ar mai fi destui! Nu-i mai pun la număr, fie și numai pentru că nu vreau să vă sperii. Mă întorc la ce am acceptat, evident, în parte. Adică la frică, la suferință și la spaima de detoate. Când ele, cele enumerate, încă nu și-au făcut loc sau nu sunt la vedere, desigur, „un alt creier”, fie ni le arată (la

televizor: „Au crescut peste măsură prețurile la!… Bla, bla, bla! Tocmai acum, în prag de..., când nici de păscut nu mai avem unde!… Și nici ce mânca!“ Au… Au! Au!), fie ni le toarnă în poală sau direct pe gât, încât durerea să fie și spaimă, și chin, și moarte. Metoda nu e de ieri, de alaltăieri! Mă întorc în vremurile antice, când nici măcar eu, „Titus”, cetățeanul Romei Antice, nu eram conceput și vi-l aduc aminte iar pe Moise. Pe el și partenerul „de afaceri“, faraonul exodului. „Nu vrei?“ – i-ar fi zis primul, celuilalt. „Aunci, las’ că am eu ac de cojocul tău!“ Povestea o știți. Au dat cu ciumă, cu lăcuste, cu de toate până ce faraonului i-a intrat moartea în palat și i-a luat pe cel mai drag. Fiul! În consecință, nu degeaba am legat de așa manieră chestiunile într-o triadă (frică-suferințămoarte), asemănătoare cu o altă celebră trinitate: Dumnezeu, eu și lumea, formulată de Țuțea – săracul! Ambele, pe post de stabilopozi, cu greutate. La o scară mai mică, după cum spun sociologii, un fel de caz… Pentru convingere! Vine mai ieri, o echipă, specialiști, angajați la firma lui cutare, agreată de fel și fel de instituții (locale, județene, centrale sau invers), cu profite care mai de care, și întreabă: „Vreți deratizare?“ „Nu!“ – i-am răspuns, dintr-o eroare – „pe la noi, gângănii ioc. Cei din bloc le-au strâns pe toate, au dat cu prafuri, au spălat, le-au pus pe foc!“ „Da?! Ca să vezi?!“. S-au mirat și au plecat. Nu însă înainte de a împrăștia în bloc, când pe holuri, când pe scări, pe la uși, pe la subsol, ouăle și, desigur, gândacii lor. Doar în câteva zile, peste tot, doar arătări. Intră pe sub ușă, în dulap, prin pâine, noaptea mișună pe tine… Urli, sari din somn ca ars, te scarpini… „Iar am dat de dracu cu ăștia!“ – îți zici și, în genunchi, îi chemi pe cei ce, nu de mult, să tot fie un ieri-alaltăieri, ai refuzat să le dai francul. Toată povestea asta, din perspectiva producătorului de gângănii, chiar costă, mai ales că ei, la mica ciupeală, nu au investițiile BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Polemos

necesare care să ajungă la productivitatea japonezilor ce produceau câteva tone de păduchi pe zi, în timpul războiului! În consecință, ghișeftul nu potolește pofta! Atunci „creierul“ schimbă strategia amintindu-și de „babaul“ ce i-a marcat chiar și lui copilăria. Alții însă își dezvoltă serviciile, pas cu pas, până la morgă, încât, dacă tot s-au pus pe luat, pentru rentabilitate, să ia și pielea celui deja trecut în altă parte. Îi las pe ăștia cu ale lor. Oameni de afaceri, respectați, în limuzine, în palate cu piscine… Mă rog, nu mă bag! Ar trebui să o facă altcineva, însă tocmai aceia au dat buzna în prima categorie de care v-am vorbit mai sus. Ce te faci însă tu, ca om, când „babaul“ chiar există în natură?! Sfârlogea ăl bătrân și juniorul, apoi coana Joițina cu al său popor. Precizez că la asta au tras mulți (un fel de sfârlogei, prieteni buni cu el, apoi… ehei, de-ai ei… Câți?! Doar Cel de Sus o ști dacă nu cumva nu i-o fi dat și Lui peste cap programul de numărat), chiar și-n plinul răsărit de soare când lola-lola, scârța-scârța și hopa-țopa ar trebui să-și schimbe măcar forma. Oamenii care sunt oameni, ca să aibă măcar ce pune pe masă, firește, se duc la muncă! Oho, vai de capul meu! Veșnic pierd din vedere că a sta așa, precum vaca, cu duda în gură, e tot un fel de trudă. Ce să fac dacă ăștia, care se ocupă cu definirea meseriilor și împărțirea funcțiilor nu sunt expliciți?! Desigur, nu-mi pot continua discursul fără a aminti și de Cioc(istă – Cioc, cioc, cioc, pe la mesele rotunde, cioc, cioc, cioc, pe la marile portițe, apoi, cioc, cioc, cioc și-n trocul cu tărâțe… Cioc!), de Urinela, de gașca lui Păsăroi etc. și mulți alții ca ei. Toți un fel de helouuu! surd, absurd, un fel de hău, pe dinăuntru, în exterior, același drac, de data asta, însă drac bălțat, cu chip de om. Fereascăte Dumnezeu! Spaima-spaimelor! Spun și chiar accentuez! Nu de alta, dar dacă de ăia cu gângăniile, până la urmă dai și scapi, pe cei ce vând iluzii la te miri ce colț de stradă sau ierburi de picioare, de cap, șolduri și spinare, prin dughene, zis plafare, îi poți ocoli, de dracu când ai dat, șansele-s puține. Nu mai scapi! De dracul ăsta, de-aci, de pe pământ, vorbesc, și despre care am pomenit mai sus, că de celălalt, mai cu un popă, mai cu oala cu tămâie și cu un pic de șansă, fuge… „Domnule, nu te tot plânge ca muierea beată!“ – mi-a zis, acum, de dimineață, un sociolog nevoie mare! Noi, după studii, ehe… Dacă-L avem iluzie, pe Dumnezeu, în dreapta, obligatoriu, în stânga, stă

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

bine, merci, scaraoschi, chiar cu voia noastră! Păi, nu?! După votare și iar votare, pentru echilibru!“ „Dragul meu, i-am zis, dacă ai fi avut de-a face cu ăștia, meșchetari, parașute, fel și fel de ordinari(re), îți cădea până acum nu doar părul din nas sau cel dintre picioare, ci și pielea și se destrămau și oasele. Râia-i apă de ploaie! Mai dai cu o leșie, mai freci cu o cărămidă, te învelești, ca pe vremea străbunicii, în lâna îmbibată în țuică și, până la urmă, ea, râia, tot se duce. Ori te iartă, ori te uită! De dracu împelițat nici cu deteteu, nici cu naftalină, nici cu… Nu mai scapi! Pe vremuri, exista verdele de paris. Îi dădeai cu el în nas, mai strâmba ceva din el, din nas, dar pân’ la urmă, se pleoștea. Acum, când au terminat ăștia industria, nimic! Știința dumitale nu mai face, aci, pe plaiul mioritic, nici măcar două parale! Urâtul, prin ‘năuntru, pe dinafară, oricum l-ai întoarce, e urât și basta! Din el, frica, apoi moartea! Ia aminte, regândește-te, nu te mai da mare cu fel și fel de chestii adunate în tratate de rahat. Că toată sociologia ta, după cum o tot lălăi, pe la noi, nu face nici măcar cât un pui de drac!“ „E, asta e și nu e bine!“ – mi-am zis, mai ieri, pe seară, când tocmai, tocmai mă gândeam… „Helăuuuu!“ Urlă Urinela! Joițina tot așa. Ăilalți le țin isonul. Toți, în turmă și în cor, pe-al lor trotuar. Centura-centurilor! Cică ar vrea acum să le dau până și casa pentru tampoane și un pumn de ploaie. Doamne, ce ți-e și cu seceta asta! Arșiță mare! Și, Sfinte, Sfinte, ce putoare! Până la întâlnirea viitoare, dă Doamne o ploaie! Ba chiar un potop! Ce, Doamne iartă-mă, o face și Ilie, ăsta, nu știu?! Să se mai curățe pământul, că prea pute! Au tot trecut prin lume și prin fața casei mele, numai și numai căruțe. Toate pline cu putori, proști și curve! P.S. Fraților, trebuie să recunosc faptul că dialogul acesta virtual cu voi, lumea de-a acum și aceea ce va fi să fie, îmi face bine. Uneori, am sentimentul că îmi vindecă rănile dintr-un trecut parcă încă netrecut. Alteori, propriile-mi spuse îmi sunt cale spre lumile posibile, de atâtea ori pomenite. Vrem sau nu, într-o zi, tot ne desprindem de căruța noastră cosmică, ce ne poartă și ne rabdă oasele tocmai din primordii. Problema e cum plecăm? Una e să nimerești în caleașca cu Dumnezeu și alta e să te urci în aia plină de proști și fel și feluri de curve! În consecință: ATENȚIE! 49

ESEU

Avanpremieră editorială

Mihai BARBU/ The Name of Dog sau Visul American în 80.000 de cuvinte (Ed. Corvin, Deva, 2016)

De ce Numele câinelui? Câteva argumente și considerații, americane și românești

n dimineața zilei de 16 mai 2015 (sau, în ordinea americană, 5/ 16/ 15), autorul acestei cărți se afla în fața imobilului cu nr. 555 de pe Pennsylvania Avenue NW din Washington DC 20001. Imobilul adăpostește faimosul NEWSEUM. La parter, cu o vitrină în partea stângă, pe C Street, era Gift shop-ul cu produse specifice jurnalismului. M-am interesat cât costa intrarea la acest mare muzeu al știrilor. Era 22 de dolari iar în vitrină am zărit o carte care îmi stârnise, imediat, interesul. Era vorba de volumul lui Roy Peter Clark intitulat „Writing Tools” sau „50 Essential Strategies for Every Writer”. Autorul a dedicat cartea lui Donald M. Murray și memoriei lui Minnie Mae Murray, nașii unei națiuni de scriitori. Reclama volumului spunea, negru pe alb, că „scrisul este o meserie care se poate învăța”. Pentru asta îți trebuie instrumente nu reguli. Știam, deja, că o carte serioasă în America costă între 15 și 20 de dolari. A trebuit să mă hotărăsc. Aveam la mine bani doar pentru una din aceste tentante plăceri: ori vizitez muzeul, ori îmi cumpăr cartea. Am ales varianta a doua. Le-am explicat celor de la intrare că vreau să merg doar până la shop și că, deocamdată, nu intenționez să vizitez muzeul. Cei de la pază mi-au controlat rucsacul, marca Adidas, și n-au observat nimic suspect. M-am dus direct la raftul cu cărți și am luat, cu hotărâre, volumul lui Roy Peter Clark editat de Little, Brown and Company. La ora 11:47 AM, m-am aflat în fața casei de marcat unde am achitat suma de 12,99 $ (plus taxe în valoare de 0,75 $). Am întins casierei 14 dolari cash și am primit rest 0,26 de dolari. Am luat cartea „Writing Tools” și am primit ticketul justificativ cu numărul 15395. O să vă întrebați, probabil, de ce am abuzat de răbdarea dumneavoastră furnizându-vă atâtea

amănunte pentru a vă relata unde, când și cum am cumpărat această carte despre „Uneltele scriitorului”. Răspunsul, extrem de documentat, o să-l găsim, împreună, la pagina 72 a cărții d-lui Clark în textul despre „Unealta nr. 14”. Titlul acestui scurt și savuros capitol se intitulează „Get the name of the dog!/ Dă numele câinelui!” Autorul Uneltelor… relatează că, la ziarul St. Petersburg Times, editorii și cei care rescriau articolele le puneau în vedere reporterilor să nu se întoarcă, niciodată, la redacție fără „numele câinelui”. Reporterilor li se cerea, în jargonul profesiei, să aducă detalii cât mai relevante în relatarea lor. Asta însemna că reporterii trebuiau să aibă, mereu, ochii larg deschiși și urechile ciulite la maximum. Când Kelly Benham a scris o poveste despre luptele unui cocoș feroce a dat atât numele combatantului (Rockadoodle Doi) dar, din exces de zel, a făcut publice și numele părinților săi (Rockadoodle și găina cu un singur picior, pe nume ei de fată, Henry Penny). Un mare editor american, Gene Roberts, îi citea unui editor orb textele cărora voia să le verifice plasticitatea relatărilor. Era foarte important, pentru Roberts, ca editorul orb să exclame „văd” mai degrabă decât „înțeleg”. E de dorit ca scriitorul să ofere oportunități prin care să dea detalii semnificative despre miros, sunet, gust și pipăit. Poate vreți să știți care era numele casierei unde am achitat cartea. Pe bon nu era trecut decât un număr de identificare: „Cashier: 23277”. Era mai relevant dacă avea un nume și nu un număr? La români e invers ca la americani. Bonurile îți spun că te-a servit Luminița, Safta sau Nelly. Tot ele te întreabă, de fiecare dată, dacă „ați găsit toate produsele pe care le-ați căutat?” Joseph Conrad crede că „prin puterea cuvântului scris trebuie să te fac să auzi, să te fac să simți dar, înainte de toate, BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Eseu

să te fac să vezi”. Casiera mea americană era un fel de Grosse Bertha care mi-a atras, delicat, atenția că marfa nu poate fi returnată dacă a fost deschisă sau uzată. Rândurile de față sunt o dovadă că am deschis cartea. Și, tot pe această cale, vreau să o fac să audă, să simtă și, mai ales, să vadă cum eu, cu uneltele scriitorului de pretutindeni, am încercat să descriu America mea, așa cum am văzut-o din patru puncte de observație fixe: din Washington DC, Irvine (California), Wheeling (West Virginia) și Hampden Sydney (Virginia). La care am mai adăugat și imagini de acasă de pe vremea când America mi se arăta doar într-un vis colorat și rar… Un om din Petrila, dl. Kragel, a făcut pușcărie politică, alături de scriitorul Ion D. Sîrbu, pentru că, după ce a băut mai multe beri la faimosul local „Tri păduchi” din Petrila, aflat chiar în preajma minei, a căzut în extaz și a strigat că „Berea mea e la fel de bună ca laptele de la vaca lui Truman!” Era vorba de președintele american care a fost în fruntea executivului de peste Ocean între 1945 și 1953. Omul nostru din Petrila nu fusese niciodată în State și nici România nu importa pe atunci, în plin Război rece, lapte „made in USA”. Nu știm ce i-a venit bietului domn Kragel să facă această comparație neașteptată pentru care a primit, în urma turnării lui la Securitate, șapte ani de temniță grea. Îl amintim, aici, la începutul acestei cărți despre o aventură americană, pe bunul domn Kragel ca pe un precursor al comparațiilor care se pot face, azi, în satul global. El a plătit cu vârf și-ndesat acest lucru. A făcut o comparație neașteptată într-un timp nepotrivit. În detenția sa făcută la cules de stuf în Delta Dunării a împărțit baraca și truda cu un alt petrilean, scriitorul Ion D. Sîrbu. Minerul Kragel l-a ajutat, în mai multe rânduri, pe mai firavul său camarad să-și facă norma zilnică. Așa s-a născut o prietenie adevărată, nedezmințită de anii care au venit peste ei. Herr Kragel n-a fost erou în nici una din scrierile lui Gary Sîrbu. Scriitorul a murit cu două luni înainte de revoluția română din 1989. Subiectele carcerale erau interzise în fostul regim. Sîrbu a putut scrie, în vechile sale povestiri minerești despre Dumnezeu, Iisus Hristos, Sfântul Petru, Îngerul păzitor sau Zâna căzută, despre Vâlvele băii sau caii din mină care orbesc la lumina soarelui dar nu și despre bătrânul miner Kragel. Un om al Văii care a fost precursorul unei comparații BANCHETUL 7-8-9 / 2016

care unea (și nu dezbina) cele două țări, cele două popoare și cele două sisteme. Berea „Hațegana” și laptele produs la ferma unui președinte american au fost cele două produse care au unit Valea Jiului cu ferma din Grandview, USA. Pentru comparația sa ce punea în relație direct spuma berii populare de la crâșma proletară din Petrila cu laptele ecologic de la ferma președintelui american, minerul nostru merită să fie unul din eroii noștri pe care am vrut, neapărat, să-l menționăm în acest început de volum. Cartea pe care o țineți în mână am scris-o în primul an în care nu am mai fost profesor. M-am adaptat greu la noua mea condiție. În cele din urmă mi-am zis că dracul nu poate fi chiar atât de negru. Așa că l-am rugat pe prietenul meu, profesorul Emil Danciu, să-mi instaleze pe laptopul meu Asus un Windows 7, prevăzut cu diacritice, și am început să tastez la „America mea…” Mi-am propus să scriu la fel ca Mircea Cărtărescu. În fiecare zi, câte două ore, de la 10 la 12. La un an de la reîntoarcerea mea acasă am reușit să trimit cartea la tipar…

ESEU

Livius Petru BERCEA

„O EPOPEE LIRICĂ DEDICATĂ CONDIȚIEI UMANE” *

u de mult, la editura timișoreană „Eurostampa”, a apărut, sub semnătura lui Eugen Dorcescu, un tom masiv, cuprinzând textele poetice reprezentative dintr-o creație de peste patru decenii, cu repere editoriale notabile (peste treizeci de volume publicate, dintre ele majoritatea fiind de poezie), care rămân mărturia unei incontestabile bune conviețuiri cu poezia și cu ideea de spiritualitate generatoare de artă literară autentică, în cel mai de sus grad al noțiunii: Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 p. La finalul volumului, o parte însemnată (cca 160 de pagini, culese cu caractere mici, deci substanțială ca număr real de pagini) o reprezintă un Eseu hermeneutic asupra poeziei lui Eugen Dorcescu, scris de o cunoscătoare excelentă în materie de comunicare (d-na Mirela-Ioana Borchin este specialist în pragmatică, semiotică și semantică). Pentru a marca în mod real munca selecționerei de texte, trebuie să adaug că structura volumului se rotunjește (întregește) prin alte capitole care îi aparțin, premergătoare selecției propriu-zise: o Schiță biobibliograﬁcă, din care desprindem repere privind activitatea literară și receptarea critică a poeziei celui antologat, o listă de referințe critice (selectiv, pentru că despre poezia lui Eugen Dorcescu s-a scris foarte mult), premii, distincții și câteva opinii valoric-critice, precum și o Notă asupra ediției, cu indicarea surselor (volume, reviste) privind texele poetice ale lui Eugen Dorcescu. Dincolo de păstrarea unor texte (implicit, renunțarea la altele), mai * Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică (Selecție, Notă asupra ediției, Eseu hermeneutic) de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timișoara, România, 2015.

ales din primele volume, remarcăm integralitatea cu care sunt prezente ultimele volume, ceea ce ne determină să credem că poetul (întotdeauna consultat asupra selecției) s-a realizat deplin în volumele publicate după 1990, când exprimarea necenzurată devine perfect posibilă. Nu voi comenta, în rândurile care urmează, nici criteriile de selecție pentru texte, nici, amănunțit, eseul doamnei Mirela Borchin, pe care, mărturisesc, l-am parcurs de vreo trei ori, încercând să-i asimilez cât mai bine și mai corect mesajul hermeneutic. Informația vine în avalanșă și lasă mai puțin loc lectorului să se familiarizeze ușor cu punctele de vedere ale autoarei eseului. Scriind o carte despre un autor (asimilez prezentul eseu cu o carte), așa se întâmplă, să ai în vedere întregul, să te raportezi mereu la text în integralitatea lui, iar informația e multă și, uneori, dificil de urmărit. Marele merit al d-nei Mirela-Ioana Borchin constă în știința de a selecta esențialul, de a comenta avizat și „la subiect”, fără digresiuni inutile, de a descoperi în textul poetic al lui Eugen Dorcescu acele constante expresive și tematice care contribuie esențial la „rotunjirea” unei opere. Pentru că, trebuie spus, d-na Mirela-Ioana Borchin transmite, permanent, mesajul că lectorul se află în fața unei opere, nu în fața unor simple volume de versuri. Voi avea în atenție însă cu totul altceva, o particularitate compozițională care face posibilă o apropiere reală și (bănuiesc) consistentă între textul lui Eugen Dorcescu și eseul hermeneutic al d-nei Mirela-Ioana Borchin. Faptul e sesizabil ușor în corpul eseului, grație culegerii cu aldine: poetul își marchează prezența aici printr-o veritabilă „ars poetica”, un fel de filosofie de viață implicată în operă, transmisă în proză, direct, explicativ, limpede, una mai presus de toate textele sale poetice (din care putem selecta totuși destule fragmente dintr-o asemenea posibilă artă poetică). NuBANCHETUL 7-8-9 / 2016

Eseu

mi rămâne decât să încerc a desprinde și sintetiza acele elemente (percepții, familiarizări, avataruri) ce au stat la baza structurilor ideatice și poetice care formează osatura poeziei lui Eugen Dorcescu, menționând, în același timp, că, de cele mai multe ori, „poziția” poetului vine ca un răspuns la un fel de provocare a celei care îi sistematizează opțiunile poetice și alcătuiește, astfel, eseul hermeneutic. Nu fac o neapărată apropiere între capitolele eseului și textele de „ars poetica” ale lui Eugen Dorcescu, mai ales că unele idei sunt reluate, se detaliază, devin mai limpezi pe măsură ce comentariul d-nei Mirela-Ioana Borchin are în vedere alte și alte structuri poetice. Cele două tipuri de text (comentariul d-nei Mirela-Ioana Borchin și textul poetului) sunt complementare; am sesizat stabilirea unei armonii necăutate, intrinseci, benefice pentru posibile percepții ale poeziei, între cele două modalități de raportare la textul poetic (una venind dinspre „interior”, alta datorată comentariului dinspre „exterior”). Prima afirmație care reține atenția este cea referitoare la asimilarea poetică a unor semnificații existente independent de poet, în spațiul „exterior”, dar care își pot pune amprenta pe o entitate sensibilă artistic, în ale cărei spații adânci, de obicei insesizabile de către cei din afară, se sedimentează imagini, mituri, gesturi, obiceiuri care devin ulterior generatoare de artă. Așa sunt „peisajele” spațiului natal (poiana, râul, muntele), relațiile familiale (percepția absenței bunicului, importanța tatălui, casa, mama), miturile locului (unele, precum cel despre lup, cu profunde rezonanțe europene) , probabil, percepția unei prezențe a Divinității în pridvorul casei și, indubitabil, existența unor avataruri, ca trubadurul, cavalerul, domnița, existente mai întâi în „vis” și abia ulterior venite prin cultură (lectură). Afirmațiile mele reiau „mărturisirea” poetului: „Cantitatea de ființă absorbită în operă îi asigură acesteia trăinicie și valoare” (p. 461). Această „cantitate de ființă” e prezentă în orice element purtător de semnificații artistice, altfel spus nici nu știm (în cazul că avem predispoziții artistice) de unde poate veni impulsul declanșator al actului de artă, ce anume și când ni se impregnează în sensibilitatea eu-lui, a ființei. A doua, și poate una dintre cele mai importante particularități ale poeziei lui Eugen Dorcescu, este permanenta raportare la ființă ca unitate dintre materie și spirit, gest (în primul rând, artistic) cu multiple fațete, care aparțin, concomitent, filosofiei, artei (poeziei, în special), mitologiei, gnoseologiei sau altor domenii înrudite. Poetul revine asupra ideii în numeroase fragmente din confesiunea inserată eseului hermeneutic. Aici bănuiesc că putem afla punctul de plecare al situării poetului întotdeauna de partea primatului spiritualului din componența entității numite „ființă”. Niciodată artistul cuvântului care e Eugen Dorcescu nu separă tranșant materia pasageră de spiritul nepieritor, și insistă asupra BANCHETUL 7-8-9 / 2016

dualității ființei și perisabilității laturii ei materiale, atunci când aceasta își află locul efemer în terestritate, când, din motive care țin de apartenența noastră șì la spațiul limitat al biologicului, manifestările ființei sunt dominant terestre, meschine, depărtate de spiritualitate. Lupta dintre „carne și duh”, ca particularitate a acestei dualități, e „tragică, dureroasă”, dacă o privim din perspectiva biologicului. Convingerea, „intuitivă”, a poetului este „că nu există, de fapt, diferență între Materie și Spirit. Că, în esența lor, ultimă, Spiritul și Materia sunt identice”. Liantul între suflet și trup, între carne și duh, îl constituie iubirea. Scriind despre ființă, poetul scrie, implicit, despre iubire: „Eu scriu despre condiția umană, despre ființă.(...) Eu scriu despre lupta dintre suflet și trup și despre iubirea lor disperată. Asta fac duhul și carnea: se iubesc cu disperare, adică se urăsc și se iubesc la cotele cele mai de sus. Nu pot unul fără altul, dar nu pot nici unul cu celălalt (...)”. Conflictul trup – suflet este permanent, poetul având, deci, „conștiința eternității iubirii”, incluzând aici și vremelnica iubire trupească, fizică, la urma urmei – terestră, care însă trebuie „să se întemeieze pe trezirea conștiinței, pe revelația că „duh” și „carne”, Spirit și Materie, pot fi Una, pot fi un întreg fericit, dacă se recunosc în Lumina și Înțelepciunea supreme”. Definitorii sunt și alte rânduri confesive: „Cred, sunt convins, că există o iubire samsarică – sinistră, sordidă, fugară, biologică etc. – și o iubire nirvanică. Aceasta aduce adevărata voluptate. E durativă, apelează și la suflet, și la trup, se consumă în realitate și vis”. Cele două repere fundamentale ale ființei – carnea și duhul – trebuie puse în relație cu alte posibile manifestări ale acestei dualități, manifestări care coexistă și interrelaționează, se presupun reciproc. Găsim, în confesiunile lui Eugen Dorcescu, numeroase astfel de posibile corespondențe, uneori precizate explicit, alteori sugerate. Voi încerca să stabilesc, mai jos, câteva, asumându-mi riscul de a fi contrazis de însuși poetul sau de alți cititori-comentatori ai textului. O primă „serie” de astfel de echivalențe ar fi cea care cuprinde noțiunile: Nirvana, lăuntricitatea, spiritul, visul, uimirea. Centrală pentru toată construcția poetică a lui Eugen Dorcescu, Nirvana e expresia totală a absolutului, sau, cum spune poetul, „este afirmația absolută și negația absolută, stingerea oricărei zbateri samsarice. Nirvana e Lumina clară, e Realitatea. Noțiunile sunt, de fapt (...), sinteza dintre poezia cea mai înaltă și gândirea cea mai înaltă”. Nirvanei îi corespund toate celelalte realități invizibile din ființă, numite mai sus. Lăuntricitatea, spre care e îndreptată toată „atenția” poetului, presupune „plonjări în abis”, care, „treptat, sunt însoțite de un fel de euforie, de înfrigurare, de curiozitate, de o bucurie a autodescoperirii”. Revelația Sinelui are loc preponderent în vis: „Noi ne visăm viața. Dacă o trăim cu adevărat, o visăm”. Dar, „nu visul, lânced, dulceag, 53

Eseu

ci visul supra-lucid, cel ce forează eu-l adânc, unde e adevărul ultim al ființei noastre”. În apropiere, se așază uimirea, care „reconfirmă misterul și fragilizează gândul. Întărind convingerea deșertăciunii absolute a lumii”. O altă relație de congruență poate fi percepută ca venind dinspre latura strict biologică, terestră, a ființei. Aici și-ar afla locul noțiunea-nucleu Samsara, alături de care își au locul exterioritatea, materia, efemerul, „otrăvurile” lumii telurice. Samsara, „cu cele CINCI OTRĂVURI (poetul scrie cu majuscule) ale ei”, „de neocolit” în drumul ascensional al ființei, e generatoare și de suferință, derivată „din acțiunea lor” (a „otrăvurilor”). Dar, Samsara este și „primul pas spre inițiere, spre îndepărtarea vălului așezat de ignoranță pe mintea subiectului, primul pas spre iluminare”. Altfel spus, suferința e necesară pentru ridicarea omului spre Nirvana. Poetul a resimțit ”agresiunea Samsarei. Năvala iluziilor. Senzația că, deși iluzorii, sau tocmai de aceea, fenomenele rănesc adînc, provoacă suferință”. Trăirea biologic-socială determină, neîndoielnic, „șocul, la contactul cu exterioritatea. Cu anecdotica Samsarei. Acum are loc cunoașterea fenomenală, la suprafață, a Samsarei”. „Poetica” lui Eugen Dorcescu (am situat termenul între ghilimele, căci, realmente, e vorba de o filosofie care transcende o poetică propriu-zisă) mai cuprinde aserțiuni definitorii despre om, moarte, absență. Situată deasupra ideii de biologic, „persoana umană nu este un simplu individ. Este acel exemplar uman purtător de excelență, care trăiește pentru un ideal, care cunoaște nu doar sentimentul, ci și cultul valorii, și are necesități spirituale conștientizate”. Gândul e reluat mai încolo, dintr-o altă perspectivă, omul fiind văzut ca „ființă întru mântuire (...), nu ființă (existență) întru moarte. Atitudinea ființei întru mântuire nu are de-a face nici cu pesimismul, nici cu optimismul, în înțelesul curent al acestor termeni...” Moartea nu este decât o extincție parțială, trupească, ea însemnând, în realitate, „satisfacerea unei aspirații spirituale prin mijlocirea unui trup înduhovnicit ...” Unirea ființelor care se iubesc cu adevărat, se produce venind „dinspre moarte”. „Șocul thanatic” generează unul dintre cele mai originale concepte cu care operează poetul, anume „absența”. Cuvintele poetului relevă o stare (nu numai psihică, ci aproape dureros-fizică) proprie ființei, care presupune „transformarea unei prezențe în absență și transformarea acestei absențe în prezență”. Această realitate e ”descrisă” mai larg în alt fragment de confesiune: „Moartea Tatălui, moartea Mamei îl determină (pe individ – n. n.) să întrezărească atotstăpânitoarea Absență, dar „trezirea” (...) are loc atunci când eul constată concret, nu teoretic (...), ci concret, în patul de acasă, absența celei mai prezente persoane de până atunci din toată viața sa. Acum (...) se deschide treapta absenței, cea care elimină

obișnuința, deprinderea de a crede că ceva sau cineva e prezent, aici și acum, ca un fapt de la sine înțeles...” Această Absență devine „indiscutabil absolută” și toată exterioritatea se umple de „prezența absenței”. În numeroase pagini ale volumelor, exponentul acestor „voci” ale poetului este Bătrânul, „personaj” emblematic și reprezentativ, care, „înainte de a exprima condiția geniului, evocă, mai ales, dilema existențială a persoanei, a omului ca prototip, a omului nedecăzut. El întreprinde o călătorie inițiatică, dar nu una intergalactică, nici terestră, nici măcar în timp, ci în abisul non- spațial și non-temporal al Sinelui. Are această dramă, care este axa vieții sale: își caută sufletul. Bătrânul este, întradevăr, un psihonaut”. Acronic fiind, „ Bătrânul nu privește cu nostalgie spre trecut, nici cu încredere spre viitor; concomitent, tratează lucid, compasiv și distant prezentul. Pe el nu-l interesează anecdotica umană, pasageră, iluzorie, deșartă, ci condiția umană, enigma condiției umane, pe care n-o vede, din câte aș presupune eu, nici tragică, nici de dorit, ci, în cel mai fericit caz, incomprehensibilă”. Eugen Dorcescu și-a considerat opera poetică drept „O EPOPEE LIRICĂ DEDICATĂ CONDIȚIEI UMANE”, refuzând, explicit, alte posibile „catalogări”: „Poezia mea nu e peisagistică, deși are foarte plastice „descrieri” de natură. Nu e religioasă, deși îl are în centru pe El Shaddai. Nu e thanatică, deși vorbește mereu despre moarte. Nu e erotică, deși e plină de aluzii la iubirea sufletească și trupească. Poezia mea nu e nimic din toate acestea, și, de fapt, este toate acestea”. Având în „centrul” său ființa, ca sinteză a existenței fizice, a trăirilor religioase, a iubirii, a inevitabilei extincții, „totul se subsumează acestui statut. Adică temele fundamentale: Dragostea, Moartea, Lăuntricitatea, Dumnezeu. Și, în egală măsură, arhitectonica, imaginea, sintaxa, prozodia”. S-a scris puțin despre latura „exterioară” a poeziei lui Eugen Dorcescu. Îndrăznesc să dezvălui aici o primă impresie de lectură. Ieșită vulcanic din acumulări multiple și succesive, această poezie are, formal, totuși, aspectul unui construct bine stăpânit și „dirijat” așa cum dorește poetul, iar impresia mea e susținută de segmentarea abruptă și imprevizibilă a versului, de ruperea unor sintagme și așezarea lor în versuri diferite, de rimele „la distanță”, dar bine orientate semantic, aproape „controlate”, de o sonoritate interioară care se răspândește ca un ecou în întregul text. Repet, e doar rezultatul primului impact al lecturii, dar nu cred că mă înșel prea mult. În final, să revenim la confesiunile poetului. Fiecare profesie are „armele” sale. În totalitate, poezia lui Eugen Dorcescu e temeinic susținută de ceea ce poetul consideră arma sa esențială: „cuvântul iubitor și îndurerat”.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

ESEU

Acad. Florin-Corneliu POPOVICI

Donquijotisme antropolexice – Mircea BĂDUȚ București, EuroPress Group, 2015, 212 p.

„Un nebun patentat”, „un Christ spaniol”, iată doar două dintre apelativele foarte folosite de critica de specialitate pentru a sintetiza esența nemuritorului personaj Don Quijote. La vremea când își scria celebrul roman, Don Quijote de la Mancha, Miguel de Cervantes nici nu bănuia că e pe cale să devină creatorul unuia dintre genotipurile de prim rang care va intra în patrimoniul cultural al umanității. Povestea Cavalerului Tristei Figuri o cunoaștem cu toții: Alonso Quijana, un umil țăran spaniol din secolul al XVII-lea, singur și trecut binișor de vârsta a doua, decide la un moment dat, sub influența lecturilor romanelor cavalerești ale epocii (pe care Cervantes le persiflează în binecunoscutu-i stil), să rupă legătura cu realitatea în care trăiește (o realitate ternă, searbădă, ce nu-și mai ajunge sieși) și să-și făurească propria realitate, plecând în lume și trăind liber, după bunu-i plac. Drept urmare, își schimbă numele (dezicându-se simbolic de vechea sa identitate și de eul său perimat), se autoînnobilează, luându-și cu de la sine putere titlul de „don” și de cavaler, își găsește un scutier (în persoana lui Sancho Panza, un om la fel de umil, căruia îi promite că îl va pune guvernator peste o insulă), își confecționează o armură ruginită (de un caricatural aparte) și, călare pe mârțoaga Rosinanta (pe care o imaginează drept un strașnic bidiviu), pornește în lume în căutarea aventurii și a adevărului său pentru care este în stare de sacrificiul suprem, de unde și „rătăcirile” sale picarești sublime care, în timp, au luat denumirea de „donquijotisme”. Mânat în „luptă” de celebrul personaj, Mircea Băduț, în ale sale Donquijotisme antropolexice, își conBANCHETUL 7-8-9 / 2016

centrează „rătăcirile” (umaniste și deopotrivă științifice) în sfera antropologicului, luându-și însă necesare măsuri de precauție prin plasarea acestora deliberată în zona lui „pseudoantropikos”, al Falsului tratat de antropologie. De ce fals și de ce antropologic?, ar fi o dublă întrebare legitimă la care încercăm să răspundem în cele ce urmează. În privința primei chestiuni, cea a „falsului”, autorul (de formație inginerească), fără a avea orgolii personale nemăsurate și fără a se ascunde îndărătul falsei modestii, recunoaște că nu e nici pe departe deținătorul adevărului absolut (în opinia sa existând o sumă de adevăruri și nu unul singular), nici atunci când, preluând două dintre miturile fondatoare ale poporului român (Balada Meșterului Manole și Miorița), ficționalizează abundent creând variantele sale la variantele deja existente (de unde și adevărul sau realitatea ficțiunii), nici când, schimbând radical metoda, discursul și stilul, își formulează propriile opinii în eseuri cu caracter științific (e vorba aici de realul real sau de realitatea realității). În problema antropologicului, după modelul clasic, preluat și desăvârșit de modelul renascentist, Mircea Băduț consideră oportun, dată fiind criza majoră prin care trece umanitatea, să repună omul în prim-plan, să restaureze omul, de unde și viziunea sa antropocentristă, cu omul în centrul preocupărilor sale literare și extraliterare. „Melange”-ul astfel obținut, o îmbinare fericită între discursul de tip po(i)etic și discursul de tip științific, este în sine o paralelă-pledoarie între lumea ficțiunii și lumea științifică, fiecare operând cu un anumit tip de adevăr (realitatea ficțiunii și realitatea reală fiind fațete diferite ale conceptului de real). Ce presupun Donquijotismele antropolexice ale lui Mircea Băduț? În primul rând, o libertate deplină, 55

Eseu

puternic amprentată de subiectivism, a interpretării, autorul permițându-și să fie de acord sau nu cu idei deja formulate sau, după caz, să formuleze propriile ipoteze sau scenarii. În al doilea rând, evadările-rătăciri ale sale sunt o punere în acord cu sinele, un antidot la lumea reală care pare să-și fi epuizat resursele, inclusiv la nivel de idei. În al treilea rând, evaziunea în ficțional, și aceasta o demonstrează pe deplin personajul lui Cervantes, nu ține de vârstă, ci doar de asumarea curajului de a visa, de a te desprinde, fie și la nivel mental, de realitatea „rea”, de realitatea „contondentă“. Pornind de la modelul literar invocat, Mircea Băduț își permite două tipuri de „rătăciri”, în două lumi fundamental diferite, pe care încearcă (și aici e detectabilă o primă notă de originalitate) să le apropie, să le găsească posibile puncte antropologice comune: controlate, artizanul fiind „tehnocratul” Mircea Băduț, iubitorul de știință, opuse celor necontrolate, caz în care vorbim de „povestașul” Mircea Băduț, evazionistul în ficțional, ficțiune care îl surprinde în dubla ipostază, cea a evazionistului în ficțiunea baladescă și cea a evazionistului în literatura de tip science-fiction. Indiferent însă de formele de evazionism practicate de cel în cauză, esența lor poartă girul aventurii, al ludicului, inclusiv sub aspectul limbajului (există situații când, chiar în interiorul discursului de tip științific, Mircea Băduț stă să încalce regula rigorismului discursului aplicat, intervenind cu pasaje intertextuale sau cugetări personale presărate adeseori cu ironie subtilă sau cu fin umor). Puse laolaltă, donquijotismele și antropolexicele dau naștere unui oximoron: „rătăcirile” după modelul personajului din La Mancha (care, în treacăt fie spus, nu are niciun moment oroare de ridicol, aventurile picarești pe care și le provoacă și la care se înhamă fiind tratate la modul extrem de serios și de responsabil, personajul însuși luându-se în serios) versus lexicul, vocabularul (tributar normelor fonetice, gramaticale) propriu ființei umane. Ceea ce au în comun Don Quijote și Mircea Băduț este faptul că ambii interpretează, trec realitatea prin filtrele propriei subiectivități, amprentând-o cu eul. Și unul și altul, chiar dacă primul este personaj, iar celălalt persoană, construiesc o metarealitate pornind de la realitatea-fundament în care trăiesc, de la realitatea ca dat, de la realitatea obiectivă. Altfel spus, subiectivizează adevăruri obiective. Indiferent de forma pe care o îmbracă aventura celor doi, fie că se desfășoară pe tărâmul ficțiunii, fie pe cel al științei, aceasta are în centru omul. La fel, pornind de la realitatea obiectivă (pe care nu o contestă), Don Quijote și Mircea Băduț construiesc pe scheletul acesteia viziunea proprie asupra realității. Cum detectăm donquijotismele-„rătăciri” ale lui

Mircea Băduț? În cazul baladelor Meșterul Manole și Miorița (ambele creații populare, cu autor necunoscut, circulând în multiple variante), ficțiune pură, autorul pleacă de la o bază cunoscută urmărind povestirea (până la un punct), după care se abate de la textul original intervenind cu varianta sa, deci ficționalizând în interiorul unei ficțiuni (deja existente). Personajele sale (în esență cele originare, dar „altfel”) ajung să donquijoteze la rândul lor, nu atât la nivel de acțiune (în mare, acțiunea baladescă fiind aceeași cu cea binecunoscută), cât la nivel lexical, având propriul discurs, propriile replici, propriile memento-uri și reconfigurări ale realității ficționale baladești, caz în care mistificarea „povestașului” Mircea Băduț, ținând cont de caracterul „mincinos”-ficțional al baladei și de gradul mare de libertate, este una permisă. De cealaltă parte, în cazul eseurilor științifice, libertatea de mișcare în interiorul textelor se reduce drastic datorită supunerii la normă, la canon și la rigorile demonstrației, Mircea Băduț nepermițându-și denaturarea și divagațiile de la adevărul științific, în caz contrar contravenind datelor empirice considerate ca fiind viabile. Totuși, și în acest caz se poate vorbi de „donquijotisme” în măsura în care iubitorul de știință Mircea Băduț, de astă dată se lansează în și formulează propriile ipoteze și demonstrații vizavi de un adevăr logic și legic. Ca o concluzie, în ambele domenii se poate „donquijota”, în funcție însă de specificul domeniului respectiv și de permisivitatea acestuia, de gradul de abatere pe care îl presupune acesta. În cazul ficțiunii se poate „rătăci” și divaga fără opreliști, în vreme ce în cazul științei se poate face aceasta controlat, cu metodă, depinzând de un anume rigorism. Indiferent de domeniul abordat și de amploarea „rătăcirii”, Mircea Băduț se ia foarte în serios în demersul său antropocentric. Deloc întâmplător, volumul Donquijotisme antropolexice este „flancat” de două evaziuni ale autorului în domeniul baladescului, respectiv în Balada Meșterului Manole și în Miorița (aici purtând numele de Manoli și de Mioara-mică). Constatarea aceasta se bazează pe faptul că ficțiunea îi permite autorului un grad sporit de divagare (de unde și abaterea de la baladescul „clasic” și inserarea unei viziuni „moderne”, cu accentul pus pe antropolexic, pe personaj și pe ceea ce spune acesta) și demersul comparatist pe care-l poate realiza orice cititor interesat, pornind de la textul de bază (mult mai facil și accesibil decât un text științific). În Manoli, spre exemplu, ficționalizând pe scheletul unei ficțiuni, Mircea Băduț își îngăduie libertatea de a contura în tușe groase profilul uman al personajului de legendă (portretizat la intersecția geniului constructiv cu slăbiciunile umane), scoțând în evidență maniile, pornirile sale hübrice, instabilitatea emoțională, impulsivitatea, încăpățânarea de a BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Eseu

construi fără proiect și fără metodă (dovadă și eșecurile constructive repetate), patriotismul, orgoliile, poliglosia, întreținerea cu bunăștiință a tainei în jurul persoanei sale, cruzimea de a se folosi de debila Ana (prin sacrificarea ei) în a dura monastirea Curtea dela Argeș (un alt element de originalitate, în care întâlnim o Ană cerșetoare, inutilă din punct de vedere social, cu mințile rătăcite, adoptată de un preot, fascinantă prin misterul ascuns în ochii-i ireali). Tot în spiritul noutății aduse de Mircea Băduț în viziunea sa baladescă este povestea spusă din perspectiva naratorului Timus, ucenic al lui Manoli. Prin divagațiile sale de la baladele cunoscute (aici nu zidurile nu se încheagă, ci complicatul acoperiș de pe care Manoli își va găsi, într-un final, pieirea, după ce-și va fi salvat - într-un acces de altruism suprem, dar și din încăpățânarea de a nu-și abandona opera - întreaga echipă care nu-l merită) și prin accentul pus pe valențele antropocentrice, Mircea Băduț destructurează un mit, demitizează deliberat. Jocul de idei caracterizează și versiunea Mioara-mică, inspirată de balada Miorița. Povestea e relatată din perspectiva naratorului cioban moldovean extrem de receptiv la aspectul antropocentric. „Saga” sa diferă de textul de bază, în sensul că variantei donquijotești propuse de Mircea Băduț îi lipsește tema inițială a complotului ciobanilor vrâncean și ungurean. Naratorului îi este teamă de solitudine și de îmbătrânire (practic, nu își ascunde slăbiciunile umane), tânjește după comuniune și tovărășia semenilor pe principiul omului-ființă socială, e captiv între dorința de a crede în divinitate și contestarea vehementă a acesteia (moartea surorii îi trezește porniri eretice), are predilecție pentru evaziunea în imaginar (având mai degrabă profilul artistului), însă îi lipsesc atributele masculinității feroce (respinge alcoolul, se păstrează cast). Finalul Mioarei-mici ni-l prezintă pe naratorul-cioban ținându-i oii botezate de el Miorița un discurs nostalgic antropologic. Așa cum am mai afirmat, „umanistul” Mircea Băduț donquijotează și când vine vorba de literatura de tip science-fiction, al cărei fan declarat este. Un exemplu în acest sens sunt Dosarele pan-galactice, cu acțiunea plasată în anul 200 al erei galactice, într-un topos numit „Penalgezia”, planetă populată de „penalgezieni”, specializați în hoția de tip „trișpuială” (p. 137), o veritabilă parabolă a societății românești contemporane. „Replierea” donquijotescă a lui Mircea Băduț are loc în momentul în care, depășind sfera literaturii, acesta schimbă registrul discursiv și tematic și se cantonează în sfera eseurilor științifice. Dacă în Manoli întâlnim un veritabil „tratat” de antropologie aplicată (a se vedea și discursul ciobanului ținut oii Miorița), eseurile științifice ale autorului conțin speculații pe marginea subiectului. Schimbarea de paradigmă ni-l aduce în prim-plan pe BANCHETUL 7-8-9 / 2016

„tehnocratul” Mircea Băduț, cel care devine emitentul unor idei interesante, chiar dacă se pretinde doar „chibiț” în materie: „antropologia se află la confluența dintre biologie, sociologie și psihologie.” (p. 31). În același timp, cel invocat sesizează paradoxurile lumii moderne contemporane, postura din care formulează judecăți de valoare fiind aceea de subtil observator al fenomenului social și nu numai: „În ultimul timp, cu toții am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala și chiar pe verticala societății umane” sau „câștigăm eficiență, dar pierdem esențe, evităm profunzimi” (p. 35). În opinia lui Mircea Băduț (și aici suntem înclinați să-i dăm dreptate), orice formă de progres înseamnă, invariabil, o formă de regres, civilizația tinzând, dacă nu să anuleze, să acapareze farmecul și „romantismul” unor acțiuni ce țin de sfera naturalului și a firescului, gen rătăcirea pe străduțe întortocheate. Fiind un subtil observator al universului în care trăiește și fiind conectat la informație (care înseamnă putere), Mircea Băduț nu scapă din vedere nici neajunsurile lumii înconjurătoare. Concluziile la care ajunge, departe de a fi panicarde, țin totuși să ne tragă un serios semnal de alarmă: supertehnologizarea care amenință ființa umană, îndepărtarea omului de lucrurile esențiale și de trăitul autentic, promovarea agresivă, de către societatea consumeristă, a lui ‘a avea’ în dauna lui ‘a fi’ etc. Toate aceste constatări pertinente, oricând verificabile (și nu „invenții”), îl îndepărtează pe autor de ficțional sau de scenarii virtuale, moment în care Mircea Băduț e mai puțin „donquijotist” cât spirit rațional, echilibrat, cartezian. „Tehnocratul” nu întreprinde o cercetare în adevăratul sens al cuvântului, deși, în comparație cu „povestașul”, există situații când devine extrem de tehnic. Ceea ce se degajă din lecturarea atentă a cărții Donquijotisme antropolexice este poziția echilibrată pe care o afișează Mircea Băduț vizavi de cele două domenii de referință, umanist și științific. Când vorbește despre datele imediatului, el devine concret, punctual, sistemic, reacționând prompt la situațiile paradoxale de care se înconjoară ființa umană: dispariția publicațiilor tipărite și înlocuirea lor cu cele on-line va văduvi omul de plăcerea lecturii și implicit îl va sărăci din punct de vedere spiritual; expansiunea fără precedent a gadgeturilor îi va transforma pe tineri în inși fără personalitate și identitate clar conturate, mai degrabă versatili decât dotați cu un intelect peste medie; efectele globalizării adâncesc și mai mult frustrările și alienarea; dispariția granițelor geografice dintre țări izolează, îngrădesc libertatea și instaurează barierele artificiale între semeni. Indiferent însă de forma donquijotismelor sale, Mircea Băduț are momente când devine filosofic, 57

Eseu

vorbind în parabole: „în lungul vremurilor neturbulente, traiectul civilizației umane e dat nu atât de voievod, cât de făuritorul de «obade»”(p. 39) sau, în alt context, pur aforistic: „Liliputan = un hipopotam în miniatură și având culoarea liliacului.” (p. 102); „În plină eră comunistă Marin Preda scria despre acea orânduire că ar fi șansa pitecantropului de a sui pe scena istoriei. Acum, democratizarea internetului, speculată comercial, cu involuția serviciilor web la furnizarea lor în pachete […], pare a face același lucru – reducând proporțiile, dar extinzând fenomenul la scară mondială” (p. 103)... Don Quijote și Mircea Băduț au în comun refugiul în lumea ideilor lor, ambii creându-și lumea lor, universul uman „de rezervă”. Personaj și persoană pleacă de la premisa că datul existent suferă de ceva, are carențe majore, de unde și tendința de depășire a acestora. Păstrând proporțiile, ambii îndrăznesc, depășesc cadrele rigide ale realității-dat, au curajul asumării propriului fel de a fi: tranșant, definitoriu. Și unul și altul, în funcție de luciditatea reclamată și permisă de context, fac apel la prietenie și la socializare, încurajează căutarea, (re) descoperirea și (re)inventarea omului. Chiar și în ipostază de „tehnocrat”, întâlnim situații în care Mircea Băduț destructurează mituri ce țin de sfera antropologicului mioritic: „Apropo de era comunistă! Cred că se vorbea mult despre căldura/ospitalitatea poporului român și datorită faptului că eram pe atunci mai relaxați (nu tremuram de grija serviciului, «ziua de mâine» era cumva prestabilită social; nu prea aveam bani, dar nici pe ce îi cheltui) și mai neștiutori (mass-media nu ne absorbea/provoca; fiecare își confecționa domestic propriul divertisment). Observăm aici două condiționări întrepătrunse: una economică și una de disponibilitate psihică.” (p.41-42) Mircea Băduț este preocupat de alienarea omului fără însușiri contemporan, ce îmbracă hainele omului Facebook, care vorbește (de cele mai multe ori inutil și inconsistent), dar nu (se) comunică. Oarecum „de modă veche” în ceea ce privește scriitura pe suport de hârtie, el adresează cititorilor săi un îndemn de reflecție asupra condiției umane în genere. Chiar dacă abordează genul literar sau pe cel fundamental opus, științific, discursul său vizează antropologia ficțională sau nonficțională, „subiecții” racolați fiind, după caz, personaje literare sau semeni din imediata sa vecinătate. Discursul său este discurs despre om. În peregrinările sale donquijotești, Mircea Băduț are un oarecare control asupra speculațiilor (realitățilorirealităților) sale, indiferent de spațiile în care acestea se consumă (real sau ficțional): „reflexul de a privi autocritic propria obișnuință de speculare […]” (p. 45), atrăgând atenția, o dată în plus, asupra riscurilor „urmăririi adevărului absolut” (p. 48). Demersurile

sale antropologice mai vizează eseuri ce au ca temă sinuciderea și implicațiile sale sociale, formele extraterestre de viață și de inteligență, diferențele dintre a vorbi și a scrie în comunicarea directă (scrierea de tip SMS, Yahoo Messenger sau e-mail), dreptul la diferență, antroposemantismul, muzica și dezvoltarea plantelor, labirintul social și regulile de conviețuire, reflecții despre Grecia, eseurile cu tentă autobiografică (Râmnicu-Vâlcea copilăriei sale), despre „diversitatea acțiunilor omenești” (p. 97), despre mecanismele gândirii („gândim prin propoziții-fraze” – p. 123), despre rolul determinant în gândire al cuvântului și al imaginii, despre „legătura dintre starea de sănătate a oamenilor și undele electromagnetice” (p. 128), despre factorii care favorizează sau împiedică cunoașterea, despre învățare, educație religioasă și afonie, despre „prezumția de mediocritate” (p. 153), despre aptitudini și talent, despre impactul pe care-l are asupra omului scurgerea ireversibilă a timpului, despre relațiile interumane, despre discrepanța dintre litera și spiritul legii, despre sport și muzică, despre traduceri, despre filme etc. Mircea Băduț, dincolo de ideile îndrăznețe pe care le avansează (exemplu inteligența minerală și energetică, „xeno-inteligența” – p. 61 sau „xeno-viață”, „meta-viață” – p. 56, „AXIOMA TIMPULUI: Călătoriile în timp sunt imposibile. Timpul este unic și nerecuperabil.”– p. 174), nu se limitează doar la a le expune telegrafic, ci își încearcă demonstrații, pune întrebări, provoacă, invită la dezbatere de idei. Uneori, explicația pur științifică se îmbină cu explicația pe înțelesul tuturor. Pentru a menține suspansul, în cazul eseului pe marginea Baladei Meșterului Manole, Mircea Băduț își întrerupe deliberat textul, pentru a-l continua câteva zeci de pagini mai încolo, nu înainte de a insera speculațiile sale de factură științifică. Donquijotismele antropolexice iau în cătare și destructurarea basmului (a se vedea FotFrumos și Ileana-model). Datate, fără însă a respecta o ordine cronologică strictă (e vizată perioada 1987-2015) sau o logică textuală, donquijotismele lui Mircea Băduț conțin citate din Winston Churchill, Karl Marx, Spinoza, Demostene, Steve Jobs sau John Lennon. Ca o concluzie, departe de a fi o carte „ezoterică”, Donquijotisme antropolexice este o carte necesară (carte reflex anti ignoranță, anti blazare, anti tabuu) în contextul vremurilor „crizate” în care trăim și care pun în paranteză tocmai esența: Omul. Încercarea lui Mircea Băduț de restaurare a omului, de restitutio in integrum a lui, cu nota de autoironie și de umor aferent („Hai să nu «nașpim» chiar toată viața atunci când avem un moment mai jalnic!”- p.150) este o dovadă de altruism sui generis.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Flavia ADAM

POEME DE DRAGOSTE furtună pe mare de pe mare vine furtuna – nu mi-e teamă de ea, doar de corăbiile aduse de valuri. de sabia ce-mi va tăia brațul. de frica de-a te mângâia cu o singură mână. cum aș mai scrie poeme în iarbă? cum aș mai ști ce gust are zidul? cum aș urca pe-o schelă înaltă? de pe mare vine furtuna – văd catarge și pânze, balauri pregătiți să mă-nghită. dar chiar de eu și numai eu voi ﬁ în pântec, nu-mi va ﬁ noapte nicio clipă: am cunoscut deja lumina.

reîntoarcerea abia acum îmi dau seama cât de mult mi-ai lipsit cât de goală am fost fără tine noapte de noapte-am dormit cu genunchii la piept cu cât îi strângeam cu atât îmi păreai mai străin după o vreme n-am mai putut respira prin gaura din acoperiș frigul a dat buzna în casă și nu mai știu dacă eram trează sau nu când din senin ai năvălit în odaie și numărând cer după cer ne-am pierdut în cea mai albă ninsoare

cămașa de iarbă te-aș ﬁ putut iubi o secundă atât durează orice minune un răsărit rotund abia ieșit dintre valuri BANCHETUL 7-8-9 / 2016

dormi eu îți voi coase cămașa voi împleti în ea ﬁre de iarbă de sălcii tu-o vei purta poate tot o secundă exact aceea în care Poseidon se va întoarce din mare să-mi pună pecetea pe deget

ziua în care nu-ți mai știu numele s-au înmulțit și s-au înălțat umbrele. așa trebuie să ﬁ fost: oricât aș vrea să te strig, nu mai știu cum te cheamă. femeile roiesc în jurul tău și se deschid în psalmi și-n mii de iude iar tu ești prins în mreaja lor și n-ai habar că într-o zi pe câțiva galbeni te vor vinde. sub pasul meu, abia ivit, un ﬁr de pânză de păianjen.

peisaj cu ulii „ce culoare are iubirea?” te-am întrebat pe tavan se roteau ulii mă-nconjurau m-am ghemuit sub pat am țipat camera s-a umplut de baloane „nu le sparge!” ți-am zis „sunt mai subțiri decât crezi!” tremuram te-ai așezat lângă mine abia atunci ai văzut zidul „eu o să-l trec” mi-ai șoptit încurcat pe frunte ți-au apărut boabe mici de lumină 59

POESIS

luna stă să cadă în mare

cărare pe mare

ce sens ar avea să îți spun „îmi e dor” luna stă să cadă în mare trec prin apă mi-e frig un val mi se încleștează pe oase

semeni cu vagabondul din colț. după pletele răvășite-mi dau seama că n-ai pus geană pe geană. am uitat deja ce ți-am spus, în câte cioburi s-a spart cana mea preferată. adevăratul război va începe când cu un simplu gest voi face cărare și-n urma mea soldați cu scuturi de ﬁer vor mătura nisipul rămas.

zdrobește-mă nu mă doare drumul spre rai e-o minciună o meduză-ngropată-n nisip închid ochii mă-ntind pe-arcuș șarpele se încolăcește pe coapsa altei femei

premoniție în curând voi lua forma unui stejar tu vei adormi sub coroană cu un fir de iarbă în gură peste ape și pietre va răsări luna undeva în lume bufnițele își vor întinde aripile și vor vâna șoareci eu îmi voi flutura cu sfială rochia verde și-n toiul nopții voi naște copii cu numele tău

iarnă pe stradă pe strada mea e iarnă mereu am cumpărat zeci de lopeți nu le-am folosit niciodată

fără aer am așteptat atât de mult să te privesc, de parcă niciodată nu te-aș ﬁ văzut. și-acum, că se apropie momentul, trăiesc un fel de spaimă: să nu mă-ntorc de treci pe lângă mine, ca nu cumva să mă preschimb în stană. să beau un cocktail cu un singur strop de alcool, ca nu cumva să mi se-ntunece retina. să nu iubesc, căci dacă te-aș iubi n-aș mai putea umbla prin spini pe vârfuri și toți m-ar arăta pe drum și-ar șușoti neadevăruri despre noi. am așteptat atât de mult să te sărut, încât nici limba nu mi-o simt în gură și buzele mi-s arse pânꞌ la sânge. și-n trupul meu, în trupul meu cuprins de foc, nimic nu e. nici măcar aer.

mi-a fost teamă c-aș ﬁ putut spulbera urma ta din zăpadă îngerul adormit în peretele casei

paraclis în mintea ta sunt o biserică vie, plină de oameni care aprind lumânări, plină de preoți în haine strălucitoare, în brațele tale uit că am nume, nu-mi mai cunosc părinții și patria, surorile măritate cu bărbați importanți sau frații plecați la război, în văile tale duc dorul nevredniciei de-a ﬁ gustat din anafura sfântă, din sângele strecurat prin site de pânză, în liniștea ta mă simt un copil alergând prin poieni, să prind luna de-un capăt cu-o mână, iar cu cealaltă să îți ating pieptul.

Brâncuși, Madame L.R.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Dan DĂNILĂ

POEME

FLORI ARSE

PĂDURE

Unicornul, doar o șoaptă acum. Curgerea argintului împietrește pe tăietura copitei – gong final. Bătrânețea soarelui peste peisaj. Merele au un gust de apocalipsă de parcă e masa condamnatului, iată ultimul nor din anul trecut, trecem spre roșul aproape etern.

Răcoarea de verde, ca episodul pleoapelor muritoare și frunze nălucite într-o imagine. Eva îmi scrie de departe că luna se ascunde iar aburii îmbracă oamenii care se apropie, stafii cu gâturile răsucite spre acel echinox precum s-ar trezi un inorog iernatic din alb ascultând cu atenție un corn de vânătoare.

Pe fiecare frunză văd semnături, pactul cu solstițiile înduplecate de raze rătăcite printre nervuri, de pasăre care va trece oceanul. Cenușa care ne mănâncă florile. Începe viața subterană cu măști, de azi nu mai există întoarcere, un capăt de punte se prăbușește, trecem spre roșul aproape etern.

Sub trunchiuri înscrisurile urcă spre nord. O, cercurile ascunse în lumenul roșiatic, prea bine știu că le-am citit într-o seară! Ca o pictură de Giotto necurățată de fum pe care o pipăi ca orbul, sub carele de foc în locul pădurii doar povestea de demult, cum ard frunzele, arde însăși depărtarea! O singură flacără mai rece decât celelalte, doar un singur gând ce ne mai viscolește.

MEDICUS

NEÎNTREBAT

Cârpaciul de inimi, cardiologul cel vesel caută semnele despre care citise cândva, operează visând continente ascunse; aici nu mai e nimic de făcut, sufletul a zburat ca o pasăre speriată de un simplu foșnet, poate altădată se închide la timp colivia.

Din secol în secol, labirintul cărților, neîntrebat de nimeni despre cerneală nici departe de foc, la lumina hârtiei, nici dincolo de cuvânt într-un poem. De teama cerului întunecat aprindem pădurea, cam tot ce se poate aprinde. Dar toți vorbesc, despre imaculare și pete solare. Sau adevărata materie a umbrei. Cine are dreptate? Răbdător cel cu ochii plini de filamente stinse, mai înalt acela care aude voci. Peste cărțile netăiate se vor năpusti asasini cu pumnale lungi, toți pentru tunuri, unul pentru foc. Eu aștept în poiana mai luminoasă. De la capătul străzii le zâmbesc zânelor despuiate, citesc

Poate cândva se va înfiripa acest dialog iar zilele vor avea un preț mai omenesc, de frica bisturiului nu fuge o precupeață care vinde materie mai ușoară ca aerul – fără lăcomie vor crește amintirile morții, în loc de cruci, florile soarelui, nescrise. Vom întoarce, încet, capetele după stele fiindcă numele sunt tainele celor rămași alături să contemple cimitirele toamnei. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Poesis

alb pe negru. Nimeni nu mă întreabă despre cerneală, despre rețeta simplă a oglindirii la lumina palidă a hârtiei iar stelele se îneacă, bancuri de pești cu ochii scânteind, fără nici o grabă. Par florile arse aseară, mute, căzute.

LA MASĂ Cu mâinile pe masă căutând pâinea ca orbul fericit simți coaja lucrului, auzi cum îți ticăie ceasul din carne: pare ultima cină cu marea oboseală să împărți lehamitea în porții egale timorat de privirea sumbră a ființei ce a plecat demult dar te urmărește. Degeaba ai fugit după argintul viu, după muzica serilor ploioase, flori fermecate și alte obiecte invizibile: pofta de teatru nu are sfârșit, scena e adevăratul altar. Gata cu viclenia și efectele ieftine – aruncă palorile, apucă cuțitul și taie, taie cu atenție și gingășie nimicul, în felii subțiri. Un exercițiu de răbdare și speranță.

CENACLU Poemul de astăzi închide ziua în sine. În oglinzi, precum ar inventa zăpezi, literă cu literă va arde mocnit o efigie dintr-o parte în cealaltă a versului alb până la necunoaștere sau noul înțeles. Pentru celălalt mileniu s-a scris deja, maestrul e tot mai palid de inspirație, în povestea vieții lui noapte de noapte discipolii aprind micile focuri în piețe cu pagini smulse, valoroase bancnote.

POEM SINGUR Nici nu vom ști când se aude în piatră vorba de cupru erodându-i cristalinul acum de departe ziua nu pare bolnavă și oricare mutilare doar un joc colorat dacă nu-i tai o fereastră spre înserare, dacă nu-i lauzi ecoul cu patru fațete. O suită de arbori care se cântă pe sine cu arcușul din ultimul ram de sânger (încă aștept aici lângă borna romană, un spectator împins la limita răbdării) pe gustul meu ar fi o sonată albastră, un adagio al destinului bine temperat, acest privighetor al zborului spre cer de o cruzime nebănuită și înțeleaptă.

ZĂPADĂ Cunoașterea gusturilor, descrierea culorii ne fură jumate din viață; cealaltă jumătate e darul neprețuit pe care îl facem, roșind de lăcomie sub privirile celor mai tineri – numărătorul de răni și contabilul de vise, soldatul cu insomnii, actorul din oglindă, femeia necredincioasă jurământului de ieri, vânătorul ruginit la pândă, sportivul greoi, elevul imberb pe care îl chinuie hormonii, ucenicul care se teme de mașina infernală. Să vină odată albul acela ascuns undeva peste tot cenușiul obosit, strâns într-o zi, umplând fiordul fiecărei uitări vinovate și dincolo de oricare bănuială – să ningă pentru plăcerea de a fi copilul de paradă cu obraji ca de frescă – să ne umple gura, ochii și răsuflarea de răcorosul filament al vrăjitorului – abandonat de clanul său pentru a citi mesajul oaselor din gheață.

Și bătrânețea lui pe frânghia de rufe, o rimă în loc de steag sau disperarea oratorului cu ceașca aburindă în față, nici nu se mai aștepta la atâta agitație. Toate muzele care și-au uitat numele au venit dar nu mai e loc pe canapea.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Elena-Gabriela FECEORU

poeme em livezeni fardurile și rujul-ștampile/ ne garantează fericirea/ câteodată-mi spui/ eu unul nu mi-s un om dichisit / stai ca-ntr-o sală de terapie prin hipnoză/ în balta maro plutește praf dintr-un CD pe care erau înregistrate/ cele mai frumoase poeme/ & cea mai frumoasă voce/ a ta/ cu pumnii deschiși/ prind vata de zahăr când cade în smocuri/ din cer / în jurul casei de papură/ roim desculți/ dăm play pe butonul de curățare pirolitică a memoriei/ înainte să plecăm de aici/ nimic murdar între noi/ nu văd cum m-aș logodi cu tine/ îmi spui la telefon/ și-i bine/ te-am sfătuit așa/ și-i bine/ ți-au zis-o și alții / prin galerii subterane mă poartă focul/ tavanul cu plasă cu tot/ cade/ spăl cărbunii cu sânge și cu apă din Jiu

atârni în nuc încă/ după cină te voi demonta/ pe piesele tale/ să dorm/ la noapte.

ﬁr elastic vreau să-mi pun atâta make-up/ până când/ voi ﬁ altcineva/ încerc să-mi dreg vocea răgușită când citesc poemele oricui/ viața în pat/ viața în doi/ ne jucăm de-a „plouă peste cărți cu noi în biblioteca ta”/ echimoze pe piept și pe coapse/ a doua zi/ sărutăm să treacă/ și trec / alergăm în soare desculți și goi/ să se rușineze/ spectatorii noștri/ să ne vorbească cu fața la zid/ tumi zici că vrei să te bronzezi/ te plângi că nu te las/ de-aia m-arunc în apă cu gândul să plutesc în larg/ și plutesc / noaptea/ miros ca un pește/ mă zbat ca un pește/ din vârful undiței tale/ nu-mi vine să mă desprind

meci în 4 reprize

(sunt) pastă

1. te-agăț de creanga nucului/ ca pe un coș de baschet/ dup-aia e prânz și luăm masa/ la umbra ta/ începe prima serie de discuții cu ai mei depre galaxii, pui de galaxii și mamele lor/ despre relațiile cu intergalactici/ despre cum să furi 3 castane și să le arunci/ dacă tot ai comis păcatul/ să nu le-nghiți/ să nu știe nimeni/ c-ai fost tu/ să te denunțe la poliție vecinul mâncător de castane la rându-i/ 2. rânjim sec/ luăm în palme găluște cu prune/ scuipăm ﬁecare copil rămas fără tată/ ﬁecare femeie singură/ 3. în jurul brâului/ legăm mânecile bluzelor/ două câte doua/ ne-nconjoară trupuri textile plate/ 4. stau pe treptele casei și arunc mingea/ dacă ratez înseamnă că n-a intrat în coș/ înseamnă c-o să mai

nu-i nevoie să ne-ascundem/ ceilalți sunt invizibili/ e treaba lor dacă ne văd sau nu/ când aducem privirea una către cealaltă se-ntoarce către noi o altă lume/ născută fără fecundare/ de aici toate versurile/ toată suﬂarea

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

/ m-ai atașat/ cu bolduri de tricoul tău/ în partea stângă/ și dacă n-o să mă mai vrei va trebui să rupi tricoul/ ac pervers/ îți trece prin inimă/ primul și al doilea ﬁor/ pe urmă-i curată nebunie/ te perpelești/ în pat/ ca și cum toate mașinile-s parcate de jur împrejur/ și tu nu-i găsești loc mașinii tale / mă tem că aceste cuvinte/ proiectează imagini tentante/ și-n camera alteia/ vreau să cred că tu nu iubești cu măsură/ când mă iubești pe mine

POESIS

Dumitru ICHIM

POEME PRECREȘTINE PRE LIMBA LUI WAPTA Izvorul Alb a ajuns la noi pe pământ din cântecul înalt către Yoho. Fetele beau seara pe furiș din limpezimea lui și privind spre vârful lui Yoho își pun o dorință în gând. În limba lui Wapta și-al cornului de aur al lunii taina Izvorului Alb s-ar putea tălmăci „voal-de-mireasă-cântând”. Știu ele ce știu… Îndrăgostite beau seara pe furiș și privind spre Vârful-lui-Yoho zâmbesc între ele aceluiași dor.

MUNTELE WAPITI Știu Yoho de ce apusul sângeră, pe la mijloc, din coasta Ta dreaptă… Fiii zimbrilor Te strigau: „Minune-ce-nspăimântă-n Frumos!” Nu Robson, nu Elbert, nici altfel de tărâțe aduse la Cină. Munte al munților noștri, Yoho, vârf și-nceput al minunii, iartă-ne Vinerea Mare,

hlamida pe umerii Mirelui Sfânt! Aseară la prea curatul Tău iezer l-am văzut printre pini pe Wapiti, Regele Cerb, genunchii plecând și podoaba. Pe lacul Tău Te odihneai Mire și Yoho. În genunchi Wapiti, Regele Cerb, a sorbit din chipul zăpezilor Tale, lin băut-a vârfului Tău strălucirile plutitorului cântec, apoi, cu rădăcinile întoarse în coarne, vesele brațe întinse spre Tine, deschizând piatra ospățului de nuntă a intrat în Muntele Wapiti.

OCHIUL NEGRU AL FLĂCĂRII Pentru cei care știu să plângă, drumul Muntelui se oprește până la nori. Fericiți cei care pot să plângă… Pentru cei care iubesc, vârful de Munte e dincolo de cuvinte. Acolo se vorbește numai în graiul nou, așa cum ochiul negru al ﬂăcării atât de adânc își hrănește întreaga-i lumină din jur! Fericiți nefericiții care știu lacrima să-și ardă BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

și să privească prin ea în tot ce ați fost! Numai aceia ﬁii copilului vostru vă vor face pre voi, doar pentru o singură zi neînserată vistiernicii vârfului de Munte.

decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă? Nu cumva spicul Fecioarei știe ceva mai mult decât norii îngemănându-și bobul cu lacrima de mamă? Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori se face tot mai mic în brațele ei că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei capul și coroana de spini.

Fericiți nefericiții cu inimă curată…

Străinul are acum unde să doarmă. Trei zile și trei nopți că numai Muntele are-nălțimea de dincolo de nor a tainei ascunsă-n țesutul de piatră de îngeri niciodată știută…

CÂNTECUL SPRE LUME AL MUNTELUI Ce Notre Dame ne-ar trebui ca Muntele să poată intra alături de noi? Fiul Omului nu are unde să-și plece capul, pentru că Fiul Muntelui de dincolo de nori, fiul Fecioarei spre noi s-a făcut. Cum poate o floare de nu-mă-uita să facă universul mai cald cu-n singur suspin al culorii, iar templul nostru de 40 de ani prin pustie măcar un singur chivot de trei zile? Spre ușile noastre îngrozitor de înalte (Ce bine c-avem trepte, că Muntele are un loc de cerșit!) se-aude Fratele cântecului Tău rostind Cântarea Treptelor: „Mi-e foame”, spune Muntele, dar trecem pe lângă el pentru că nu mai avem nici un cer rămas pentru poze. „Mi-e sete”, plânge Muntele, dar noi trecem pe-alături coborând urcării pe trepte… …și Muntele rămâne și străin și bolnav și prins în închisoare: „Hei, tu, Visătorule… batjocorindu-l după gratii, îl strigă teologul angajat gardian de tâlhari și poeți. Cum poate să fie roua mai mare BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Ce Notre Dame ne-ar trebui să poată Muntele acesta să cânte alături de noi? Deasupra lumii se-aude Spicul de Grâu când Muntele își strigă Tatăl cântând cu toți munții: „Ale Tale dintru ale Tale…

Brâncuși, Negresa blondă

POESIS

Lilia MANOLE

GLOSSĂ De-ar ﬁ să mă gândesc la tine, Mi-ar ﬁ o altă lume de folos, Oglinzi, care respiră, genuine, Și lacrimi, aruncate fără rost. Nu or vedea, că sunt eroriÎmpreunatele silabe scrise, În alba dimineață, roșii zori Să-i trezesc, cu poezii încinse.

O salcie cu pletele în vânt, Tăcută, ascultă vântu-n creier, A alinare seamănă privind Tulpina ei un cântător de greier. Și fără glas, și istovită-n gând, Aș vrea s- opresc hulpavii zori, Poate-n- ntr-o zi ce nu are sfârșit Nu or vedea, că sunt erori...

Mi-ar fi atât de nefirească Această umbră clandestină, Satisfăcută să mă nască, Dar fără flori, și rădăcină. Ce n-ar avea un fir de timp, Care nu trece, nici nu vineAș scrie dorul pe nisip, De-ar fi să mă gândesc la tine.

Tăcerea, ca o lacrimă curată, Pentru volanele semințelor ar ﬁ, O altă lume, în care nu e ceartă Și toți gândesc, înainte de-a simți. Întortocheatele priviri, de m -or urî, Și-or să înăbușe aripile extinse, La ce să dau din focul inimii Împreunatele silabe scrise?..

Și-n presimțiri dezrădăcinate Ce aș avea în gândul meu? Decât pe tine, -n jumătate, Așa silabisit cum ești mereu. Intensitatea ochilor ți-aș pierde, Cu pana, încropită pân-la os, N-aș scrie... când gândul e la tine, Mi-ar ﬁ o altă lume de folos.

În golful izbăvirilor, de ce se pierd Părerile de bine și frumos, Și se surprind, strivite în deșert, De focul roșu, sângerând hidos?.. Să te gândești, nu pot să te opresc, Numai la lacrima divină zbori, La înțelepții, care cuceresc, În alba dimineață, roșii zori...

Aș mai privi odată -n urmă, Reîncarnându-mă în carte, Ce-am scris, așa va ﬁ și mâine, Ce am iubit, e pân-la moarte. De toate, voi să știu în gând, Să bată clopotele cristaline, Augurul scoate-mi-ar din ochi Oglinzi, care respiră, genuine.

De-ar ﬁ să te gândești la mine, Zguduitor și pătimaș, nevrând, În nevăzute spații, heruvimii, Să-ți plângă ochii în cristal căzând. Așa de leac, ai să apari odată, Cum ochii sunt de leac în vise, Să le arunci privirea -namorată, Să-i trezesc cu poezii încinse.

Pe seama libertății cu aripi, La îngeri, ar ajunge, ﬁla sfântă, Neprihănită, albă, în două clipe, Și gânditoarea pană, ce cuvântă. Dacă ți-aș scrie, ce te minte, Big-bangul s-ar sfârși anost, În Univers trec, ﬁnalmente, Și lacrimi aruncate fără rost.

Să-i trezesc cu poezii încinse, În alba dimineață, roșii zori, Împreunatele silabe scrise Nu or vedea, că sunt eroriȘi lacrimi, aruncate fără rost, Oglinzi, care respiră, genuine, Mi-ar ﬁ o altă lume de folos, De-ar ﬁ să mă gândesc la tine...

Brâncuși, Tors de fată

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Elena MARICA

POEZII

Incognito tăcerea s-a instalat între noi se întinde ore întregi până îmi înmuguresc lacrimile îți downloadezi zâmbetul și-l printezi alb negru nu ți se asortează deloc cu ochii degeaba-ți pui mâinile în jurul meu în semn de îmbrățișare nu m-ai protejat de monofobie tasta „love you” îmi declanșează suspiciuni detest să trăiesc incognito mă pregătesc să evadez

Singurătatea nu te vindecă primăvara a împrumutat parfumul meu ți-am pătruns prin vene ca un virus ai incinerat amintirile cenușa ai îngropat-o să nu-i crească aripi ți-ai exilat umbra semăna prea mult cu mine pe retină încă ți-a rămas imaginea nud de la ultima noapte degeaba ai domesticit corbii moartea nu te ascultă caută un leac cu o concentrație mai mică de timp singurătatea nu te vindecă

Hipnoză te-a hipnotizat înainte să plece pretutindeni îi simți prezența până târziu o aștepți să se așeze lângă tine ai avea multe să-i povestești răsăritul te surprinde iar singur toată noaptea ai urmărit-o în întuneric îți șoptea s-o cauți amintirile veneau ca o avalanșă imagini 3D atât de clare

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

nu plânge lacrimile-s mâinile ei calde a mituit singurătatea să aibă grijă de tine te-a închis într-un labirint cu oglinzi ce reﬂectă amintiri te pot elibera urmează-mă

Autogara nu așteaptă pe nimeni toți îți fumează timpul în autogara ce nu așteaptă pe nimeni destinul împarte bilete cu ora plecării toate drumurile au aceeași destinație doar decorul diferă

Am eliberat timpul sunt prea multe furtuni plouă cu cenușa viselor incendiate soldați ai melancoliei deﬁlează prin venele lumii corbii mănâncă ultimele dorințe și îngeri au aripile pătate cu crime v-ați poluat cu metale grele toate speranțele am eliberat timpul nu îmi mai număr anotimpurile

Prizonier între două lumi ți-ai ucis ultimul anotimp ciugulești cuvinte dintr-o rugăciune viața se scurge din vene ca un fum pe sub ușă te retragi în singura amintire tablou păsări negre fără aripi ți se desprind din piept nu e nimeni să-ți aprindă o lumânare nu te-au găsit pe lista de azi între două lumi cerșești să te naști iar

POESIS

Ana PODARU

13 OCTOMBRIE RECE

Mă leagă de cer Mă leagă de cer cu chingi de mătase Cu părul vâlvoi de vânt m-oi purta, Pe rochia-mi albă doi îngeri să-mi coase Cu fi re de aur imaginea ta, Mireasă să-ți fi u la preț de o clipă Cu stele în păr și-n palmă cu vise Nu-i timpul de-ajuns și anii mei țipă Pe străzi e pustiu, luminile stinse. Acolo-n înalt departe de rău Cocori călători să-mi fl uture trena Să-mi cânte balade cu numele tău Un nor rătăcit să-mi fi e arena. Desculță dansând angelice roluri Din fi lmele vechi romantice scene Șoptind în surdină poeme sub stoluri De fl uturi purtând diademe. Mă leagă de cer, căci timpul nu iartă Pierdute sunt clipe ce nu s-or întoarce Pândindu-ne măști din lumea cealaltă Nisipul se scurge și sufl etu-mi stoarce Mă leagă de cer în toamna-mi prezentă Și chiar de voi plânge cu lacrimi de sânge Tristețea va fi i la nuntă absentă Și-n ochii mei goi lumină voi strânge.

Și dacă e să mai trăim doar mâine Și dacă e să mai trăim doar mâine, Doar azi să dăm ce-i mai frumos din noi, Sub cer senin să alergăm prin ploi, Chiar dacă uzi mâncăm aceeași pâine, De-ar fi să trecem mâine în abis Cărând poveri din viață adunate, Ne vom trezi mereu cu-același vis, Să fi m iubiți… restu-i ne-nsemnătate,

Nici crucea nu ne-o merităm, să știți, Că n-am știut trăi prezentul sacru, Ne-am îmbătat gustând doar vinul acru, Slăvind virtutea celor fericiți, Dar care fost-a fericit de-a pururi Să dea și celor ce n-au știut a fi i, O viață prinsă-n jocuri de copii, Fără tribut la zei și-atâtea giruri, Mai credeți voi că mâine este azi? Nici azi nu știm de mâine încă este, De fi -vom vii, sau numai o poveste Sub iarbă… doar la umbra unor brazi.

Octombrie rece

Octombrie rece, ce poți să-mi aduci? Mi-ai pus la picioare sfârșit, început, Pe frunzele-ți moarte ades au căzut Din lacrima mea poveri mari de cruci. Ce poți să-mi mai dai?… dă-mi toamnele mele, Să sorb asfi nțit cu ochi de copil, Nu-mi face cărări cu vântu-ți ostil Pe frunte, pe mâini, mă plouă cu stele. Octombrie rece, genunchii mi-au stat La cruce de piatră plângând tremurat, În brațe cu fl ori, călcând apăsat Mormântul, vorbind cu ecou, un oftat, Octombrie rece, pe lume-ai adus O fl oare de mac, înfl orind la apus, Un cer ca de foc pe sufl et mi-ai pus, Sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus. Octombrie rece, cu teamă pășesc prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul, sub clopot ce bate mă adăpostesc, În mine trăiește pădurea și… lupul. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Poesis

Din vâltoarea de nisip

Luna mi-a făcut din stele coliere de argint Și mi-a pus în ele vise câte pot ca să cuprind Așezate-n a mea palmă, am putut din nou să simt Focul viu sub ploaia vieții din scânteie să aprind, A mocnit în mine dorul sub apusul sângeriu, Ani la rând simțind fiorul prins în voalul fumuriu, Cu tristețea-nfășurată peste sufletul pustiu N-am știut de-i zi sau noapte, dar acuma aș vrea să știu, Toamnă-a fost în plină vară și cu vânt brăzdat în chip Am uitat să culeg floarea, ocupată-am fost să țip Căutând aceeași umbră sub același vechi tertip Mi-am lăsat făptura vie în vâltoarea de nisip Și certându-mă cu timpul neștiind să-l prețuiesc În a inimii văpaie diamante să sădesc… Am făcut din lacrimi rouă și-am uitat să dăruiesc Zâmbetul purtat în cuget, uite-acum știu să zâmbesc, Când mi-am pus îngropăciune măștii mele întristate Am știut să iubesc clipa și-amintirile uitate Încălzindu-mă sub brațul îngerilor chinuiți De durerea mea absurdă și de ani nefericiți, Înghețată ca o stâncă dăruită-n întuneric, Îngropată sub veșmântul ceții cu parfum eteric, O fantasmă fără vlagă levitând pe după cruci Sub hipnoza dedublării dat ți-a fost să te subjugi, Luna ascultând de îngeri mi-a-mpletit un colier Și mi-a pus în noaptea vieții un senin pe tristul cer, Sub a aripilor umbră așezată să privesc… Răsăritul, asfințitul m-au făcut să vă zâmbesc.

Plouă în suflet Plouă mărunt și-n suflet când plouă Cerul se rupe, cad îngeri și rouă, Iar vântul când țipă-n firidă de clopot În iriși se scaldă durerile-n clocot, Plouă mărunt pe flori și-n odaie Pâraie fierbinți revarsă șuroaie, Izvoarele seacă-n adânc și sub ceață Se-ascunde un zâmbet căzut de pe față. În brațe cu picuri secunde se duc, Din cuget, departe, un urlet de lup, Furtuni rup apusul cu sânge pictat Și parcă din lună se-aude oftat. Plouă mărunt… o, Doamne, cât plouă Și norii pe suflet se sfârtecă-n două, Sub mantia nopții steluțe suspină Dorind să aprindă eternă lumină.

In memoriam. Victimele nepăsării Ne vom întoarce din morminte, Noi, victimele nepăsării voastre Rugați-vă acum la cele sfinte, Ajungă-vă blestemul maicii noastre, Uitați-vă-n oglindă înc-o dată, Iar monștrii sufletului să vă ia hodina, Doar ghena vă va fi predestinată, Să n-aveți somn, să vă topească vina,

Mă voi întoarce, Doamne…

Noi am simțit a flăcărilor rană, Durerea ne-a ajuns până la os, Ne-ați dat pe mită trupul de pomană Și ne-au cules eroii de pe jos,

Mă voi întoarce, Doamne, de-acolo, din pustiu! De ce-am simțit furtuna?… doar clopotele știu, A sufletului haină stă roasă în spinare, Dar vântul neputinței n-a vrut să mă doboare.

Cenușă suntem și ne plânge maica, Durerea urlă-n clopote și-n noi, Încă ne caută săracu taica La poarta de spital uitați de voi,

Din razele de soare pumnale m-au străpuns, Sub talpa mea nisipul ca jarul a ajuns, Când am atins cu buza a cerului splendoare, M-a ars din nou apusul, sărutul lui mă doare.

Duceti-vă și puneți-vă masca Să nu vă afle pruncii ce-au rămas, La ușa casei voastre-nchideți broasca Și numărați secundele pe ceas,

De-ar fii să îmi târăsc genunchii plini de sete, Mă voi întoarce, Doamne, din clipele absente, Voi bea din nou izvorul iubirii-ntârziate Și va ploua cu vise pe suflete curate.

Furia noastră vă va fi coșmarul, Căci veți muri cu vise tenebroase, Veți bea pelin și-i veți simți amarul, Miros de ars, de putregai și oase.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

poeme

lumi alterate

mă prefac eu către mine că știu ce fac, că sunt stăpânul unei lumi alterate, că obiectele nedormite își pleacă genunchii la vederea mea. că sunt sarcastic, chiar cinic, cu neînsuﬂețitele, că dau dovezi de iubire, așa, aiurea-n tramvai, celor ce și-au pierdut virtutea. că presar sare pe rană, surâsuri pe buzele moarte, mângâiere pe toate statuile orașului fără nici un trecut. mă prefac eu către mine că-mi trăiesc viața asta ca și când mi-ar păsa, că undeva, la capătul răbdării, tot pe mine mă aștept să renunț.

restituirea duminicii

în noi este o duminică inconștientă cu tren care sosește, în sfârșit, la peron, savarine și degete dulci, parc înnebunit de albine, nici o chemare înapoi, nici un resentiment, nici o împotrivire. restituire, viața la post restant întotdeauna te așteaptă.

oblete nedormit

stau cu capul în mâini, în ploaia asta sunt un oblete nedormit. adun curcubee, lângă mine cineva deversează culori. bălți anatomice, ochii negri înainte de a ﬁ pescuiți, albi după. mi-s neamuri peștii mai mărisori

de aceea nu mă înghit. odată m-am înﬁpt în branhia unui cașalot. mi s-a plătit. stau cu capul în mâini, număr solzi, visez norișori. aștept să se țeasă plasa, aștept.

moartea, ca orice femeie

bărbatul cu brațe moi aducea moartea și o depunea la bază salciilor plângătoare. o privea de la brâu în jos. groapa se făcea mai adâncă cu o limită. își zise, nu risipesc trup frumos într-un gol. dar moartea, ca orice femeie, îl închise pe dinăuntru în ochiul cu care o mai privise odată.

păsări

toată viața voi ﬁ o găina clocită de-o lebadă. puful alb al mamei atât de frumos plutește. eu îmi fac scorburi în pământ cu ciocul spart. mi-e frică de ape, mi-e frică de cerul ce se vede de sub mama. deasupra, un uliu obosit renunță. * * * toată lumina care nu îi este orbului dată spre vedere îl crește migălos pe dinăuntru până devine cu totul un ochi BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză

ﬁr alb

iertare

din întuneric fir alb ieși luminos, întruchipează-te în suflet duios, astăzi ești febril în noapte, mâine alungă bezna dintre pleoape, și când limita sufocă graiul iar frunțile-s în palme reci, când sufletul amușinând pământ îți va trimite privirea în bătai de vânt, tu suie în albastru cer, te așază printre stele și răsfrânge-ți strălucirea în ochii celui ce te vede.

a dat cu rouă în ochii mei rotunzi și strecurând răcoare în privire am intrat în dialog absurd, al celor surzi, degeaba mă certam eu și cu mine, cu lacrimile vărsându-se înspre bărbie, degeaba îmi tremura trupul, precum în vânt aracii-și scutură vița de vie, tristețea se prelingea ca un izvor, udând un chip al nemișcării, în timp ce obrajii își căutau, în van, zâmbetul dulce al iertării, apoi, nu știu de ce, poate din lipsă de argument, lacrima se prinse într-o nouă formă, cea a unei blânde mângâieri, pe care o resimt și astăzi și mâine, uitând ziua de ieri.

întrebare de ce îmi biciuie chiciura fără nicio milă fața, de ce simt negura, de ce mă copleșește ceața, de ce pășesc atât de încet când îmi e gândul doar la tine, lipsit de curaj, de ce îngân cuvinte numai pentru mine, și cum aș putea să-ți spun că te-aș lua în brațe, că aș alerga cu tine până la nori, că stâncile munților le-aș transforma în câmpuri largi de ﬂori, că ascultânduți inima în vuietul mării, pe plaja nimănui, mi-aș striga vântului iubirea, sau scoicilor, sau orișicui, că ți-aș cuprinde chipul între ale mele palme late, sărutând rotund buzele-ți calde, și că lipit de trupuți zvelt și lin m-aș scufunda împreună cu tine în abis?

labirint stingeți ﬂăcările ce ard în stele, aș voi să dorm și poate întunericul îmi va lăsa în voie visul, coborându-mă în somn, pavaj de amintiri și pașii lor îmi șed cuprinși într-un nesfârșit covor, îmi

funia vidul și frustrarea din adâncuri emanând, trimit sufletul să-mi zacă în ploaie, ca frunza toamna tremurând, și simt cum mi se rupe ființa, particulă după particulă paralizând, cu privirea aflată în bezna minții, de prea multă ploaie înghețând, așa de mult aș vrea să mă eliberez de gheara ce mă gâtuie nemiloasă, dar nu pot, căci sunt prea fragilă pentru o funie nevăzută și atât de groasă.

furtuna trăind ascunsă în nori, îmi disip supărarea în mister, în timp ce seninul, când mă vede, se ascunde timorat pe după cer, căci în rafale mă dezlănțui, lovesc cu sadism în anonimi și șuier, răspândesc teamă, dărâm copaci din rădăcini, în iureș atac, în tunete asurzitoare mă răsfrâng și, scuturându-mi ploaia rece, în fulgere ascuțite mă împlânt. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Brâncuși, Coapsa

POESIS

răsfoiesc trecutul alergând prin labirinturi lungi și pustii – lăsați-mă să-mi regăsesc urmele în cu totul alte veșnicii.

lacul apă și tăcere adâncă, lumină roșie de asﬁnțit, pe maluri asalt de sălcii ce plâng sub un cer încremenit, între umbre albastre, strâns îmbrățișați, doi nuferi cu pirostrii albe de liniștea lacului sunt cununați, și mă alătur alaiului de nuntă, liniștea se transformă în simfonie, petalele una pe alta se sărută, cu luciul apei aleg să mă confund și fără să știe nimeni printre ﬂori de lotus mă ascund, când noaptea își face apariția iar stelele își trimit surâsul spre pământ, mirii își continuă sărutul, licărind până în adânc.

norul acordându-mă cu norul, priveam depărtarea cum se adună și în trosnetul cerului auzeam sunetul cum coboară și tună, stropi mari de ploaie se așterneau pe pielea-mi mată, șoptind inimii în ce ritmuri să miște, cum să bată, și am închis ochii iar trupul, ca roca, mi s-a întărit, apoi pieptul m-a surprins cu galopurile lui înalte, de nestăpânit, norul, aplecat pe umbra-mi udă, își sorbea stropii, sărutându-mi pielea nudă.

parc al memoriilor ce stau nescrise, să ﬁi pictat cu tușe de sărut aprinse, să ți se așeze pe fundal un pescăruș de cristal, căci în labirintul aleilor perene, tu îți trimiți emoția cu sângele prin vene și îți aduni ﬂuturii, lăsându-i să se zbată în stomac, în trupuri tinere, îndrăgostite până peste cap.

pasărea am lăsat pasărea să zboare de mine cât mai departe, căci i se citea în ochi tristea zilelor goale și deșarte, și deschizându-i calea spre lumină, a urcat în locul unde noaptea nu există, iar ziua e mereu senină, odată cu ea s-a înălțat și trilul, acordându-și notele cu palele de vânt, iar grația îi invadase pe de-a întregul trupu-i plăpând, trăia în cosmică iubire și în scântei îi scăpăra lumina din privire, căci cerul, mângâindu-i fruntea albă, îi prinsese roua în diademă iar soarele îi strălucea în salbă.

nu știu mergeam pe un câmp de flori, lung cât mă ținea privirea, și cu fiecare pas striveam sub talpa mea nefericirea, dacă am cules brațe de flori, nu știu, căci devenisem eu însămi o floare, ce se îmbrățișa cu razele de soare, posibil să-mi fi făcut o coroniță, iarăși nu știu, dar m-am trezit între petale de flori, și în casă plutea parfum de lumânări, el mă privea cu ochii în flăcări, eu simțeam dogoare, și iarăși nu știu decât că mă topeam din cap până în picioare.

nuanțe când pică-n ploaie aurie ﬂorile de tei, iar păpădia aleargă câmpia, zburdând în voie printre miei, mai verde decât verdele nu-s decât ﬁrele de iarbă, ce alintându-se în soare, se împodobesc cu margarete, clopoței și nalbă, iar când roșul se mută în cireșe ca buzele după sărut, iar crinii își deschid cupele, cu parfumul dus în absolut, mai limpede decât izvorul nu-i decât dragostea ce în dor brodată se mulează peste inimi, făcându-le să bată.

parc parc verde din trecut, oare câți pași în tandemuri mi te-au străbătut și câte versuri ți s-au recitat vreodată, în timp ce anii tinereții își scuturau, precum caii sălbatici, coama bogată, ar trebui,

Brâncuși, Pasărea de aur

pasiune trăind în serpentine de ﬁori, plutind mai sus de crestele munților, peste nori, ne iubeam ritmați în armonie de duet și ne mișcam în desprinderi și piruete de balet, când ni se colorau ochii din noapte în zori și apoi în amurg târziu, știam c-a mai trecut o zi, și împingeam pasiunea repetînd paroxismul de la începuturi și până la sfârșit, adunasem în buzele noastre culoarea tuturor macilor de pe pământ, cu suﬂul, obosit de adâncimea sărutului, îngreunat și frânt. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Doru ROMAN

NICI MORȚI NU SÎNTEM DAR NICI NU TRĂIM Recunoștință Cu „Doamne-ajută” țăranul își înfige Brăzdarul sufletului mai adînc Să scoată bobul grîului care frige Așteptarea pîinii atîrnate la oblînc Iar murgul nălucirilor scăpate Din năzuința cerului apus Prin limbi de cremeni flăcări scoate Din clopot bocet, bătrînii ce s-au dus Și nime-n urmă nu-și aduce aminte C-au ctitorit o țară cu nume fermecat Că-au îmblînzit stihia cu palmele lor sfinte Pe care promoroaca firii cu ger le-a-ncununat Pe puntea libertății stau matrozii Și-și avîntă adînc topoarele-n bordaj Statistica minciunii ne-o vîntură irozii În zvon de tinichele și muzici de garaj

Dezintegrare În veacul nost’ de lepră ros Ne vindem sufletul pe căcăreze Și-n magma palidei amieze Visăm lumini de putred chiparos Ne macină uitarea gîndul Din colacul grîului virtual Și scormonim gunoiul după potcoavele de cal Iar pînza luntrii noastre n-o mai umflă vîntul Pe caldarîmul stropilor de ploaie Se-ntind mocirle cu noroiul pîn’ la gît Voioși scafandri cu bisturiul de urît Se amuză strașnic cînd pielea ne-o jupoaie Cimpoi s-o facă să cîntăm apoi De mulțumire imnuri de glorie și slavă În timp ce-n gură ne îndeasă lavă Să fim optimiști că nu mai sîntem noi

Tranziție Era în raiuri o livadă Cu mere mari și gust sublim Făceau îngerii la ele coadă Pe gherghef cosînd chilim Ceasurile se scurgeau în tihnă Picurată cu acordul harfelor de mai Pînă sătul de liniște și odihnă Șarpele a inventat omizile în rai BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Setoase de aur și fală Pe muncă s-au pus noile creaturi Și frunze și ramuri destramă Cu înfometate multiplele lor guri Și lege și-au făcut pe-a raiului colină De îngeri să se scape și de Dumnezeu Și rod livada adînc în rădăcină Și lege și-au făcut să sugă și să roadă mereu

Spălarea creierului Ce vesel mugurul de floare Erupe în livadă tumultuos Mănunchiuri mari de pietre rare În zborul săgetat de albatros Berbecii valurilor de spumă S-au revărsat prin ramuri în livezi Cu mlădierea pașilor de pumă Cînd și-alege prada prin cirezi Băloasele lozinci cu ouă de omidă Se flutură vulgar sub cerul stors Și rod adînc în fiece firidă Măduva rădăcinii sensului întors

Extaz

Pe pleoapa mea e un cais C-o nevăzută ﬂoare rară Oglindit în irisul din vis Din primăvara selenară Pe colnicul undelor albastre Parfumul diafan își suie Spre geana apelor salmastre Mersul vioi de cărăruie

Mahmureală

Cînd toți ne mint Și toți ne-nșeală Pe cine Doamne să mai crezi Cînd lupul baci e în ogradă Și păstorește cohortele de iezi Cînd cancerul ce roade-n oase E prezentat: „Remediul Ideal!” Jocheul fals cu cravașa coase Zdrumicate oasele de cal Iar turma de mioare risipite Mai behăie prin văgăuni Și-n locul ierbii pîrjolite Rumegă docilă oceanul de minciuni Și-aclamă cu fervoare carpatină 73

POESIS

Vreun bou, măgar ori șarpe ce-o seduce Cu sîrg spre abatorul din tină Ori cu chimvale o spînzură pe cruce

Raiul copiilor

– Unde e mama, bunico? Și tata de ce nu mai vine? – S-au dus peste granițe, departe, Argați umili, prin lumi străine. – De ce nu am și eu mamă, La pieptul ei să mă anin? De ce pentru ea îmi e teamă Și tremur ca frunza de arin? – E dusă slugă departe, Că-n țară nu-i de folos!… Acel ce dreptatea o-mparte Pe-ai noștri i-a scos de prisos Și nu le face locuri la vatră, Îi spulberă ca cenușa în vînt! Nu-i loc pentru ai noștri în inimi de piatră, Aici nu mai au nici loc de mormînt!… – Și cui să spun și eu, tată, În cine nădejdea să-mi pun? – Ți-am spus, puiule, iată, Cei mari nu-i vor și-i aruncă în drum, Ca pe cățeii fătați, fără ochi, Îi-neacă-n-torente străine; Grînarul Europei am fost, Dar astăzi, acasă,nu li se mai dă pîine! Pe ochii de ﬂoare, pe ochii uscați, Șuvoaie de lacrimi amare se scurg; La fel și-n ochii celor plecați Curg nori de furtună-ntr-un sumbru amurg!

Sodoma și Gomora

Ne hăituiesc din stele ogarii Prin ceasul spart de astrolog Ne vîntură-n dîrmon samsarii Epitaf dintr-un defunct epilog Cerneala astrală ne e ștearsă De sepia cremenii surpate în noi În prologul din ultima farsă A zodiacului din actul doi Cine sîntem fără rădăcină? Ce pulbere de stea, din ce constelație venim? Aș vrea să știu din ce pricină Nici morți nu sîntem dar nici nu trăim De ce ne-au încolțit ogarii Și suﬂetul din noi îl scot Prin ce scamatorii samsarii Ne-au preschimbat în Sara din mitul cu Lot

Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au „ tablete” Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au droguri Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au căști în urechi Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au jucării Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au manuale alternative Dar nici o carte din care să învețe Copiii noștri sînt olimpici Materie derizorie la export Copiii noștri sunt marionete Ghiciți voi cine e păpușarul

Curtea de Argeș

Miresme voivodale teii Ridică-n noaptea bizantină Prin cercuri albe de lumină În stejari se-nchină zeii În aerul de sfîntă regăsire Ne-a surprins Selena solitară Cu veșmîntul său din borangic de vară Clepsidre reunite în nemărginire Suspină Argeșul mai jos Dintr-un caval de unde Fresca reînvierii nude Pe mal se zbate dureros Trec rînd pe rînd măritele lor fețe Ce-au ctitorit rotundul unei țări Cu diademe-nalte pînă-n zări Și colbul lunii îi sărută cu bura unei cețe Din teii grei de ﬂoare se ridică Miresme voivodale în înalt Luînd cerul cu prelung asalt Iar din clepsidra lunii uimire pică

Logonevroză

Copiii noștri au portocale Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au banane Dar nu au părinți Sunt afară la lucru Copiii noștri au telefoane mobile

Brîncuși, Țestoasa zburătoare

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Mihók TAMÁS

poeme

rană pe pansament sau până unde se pot cățăra cuvintele noastre

și-un pic din disperarea călugărițelor refugiate

ca doi nebuni ieșiți în curtea sanatoriului am fost când de bunăvoie și nesiliți de nimeni am expirat lung și ne-am proptit de răcoarea iederii undeva la periferie și ca în țeava puștii

grămăjoara de știuleți din iarbă e speranță ne-adie o briză de vie tânără și detergent

ne-am privit în ochi în timp ce cuvintele noastre se cățărau și ele pe zid fără rușine deasupra celor două trupuri toride și moi ne tolăneam ca niște animăluțe abandonate ne oscilam

pieile noastre sunt rufe murdare în așteptarea furtunii și teascul din colț se-nvârte în gol.

greutatea în tălpi ne preschimbam aerul în nări visam îndepărtate arhipelaguri unde să ne petrecem bătrânețea mâncând rădăcini de nap crap afumat și multe semințe s-a înserat și nu în hohote ci-n hemoragie ai pufnit și sângele tău dulce mi-a înmuiat pansamentele ce-mi strângeau pielea tari ca armura soldaților troieni (nu mai știu ce război aveam de dus) și-n jurul nostru s-a format Pojghița Hemostatică: iată-ne aici nu gândaci nu claxoane nu răbufniri celeste doar noi și-acest cuvânt patern nerostit și cald.

periferie indiferent că vorbim sau nu la tine în curte e mereu întuneric și câinii latră în alt secol zidurile au păstrat viu clănțănitul varului din 77

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

sunset cum niciodată nimeni am pătruns în pădure șicanând platanii scorojiți cu avioanele noastre de hârtie și cum nici delfinii nu pot am chicotit la vederea fâșiilor de praf și polen împrăștiate cam ca galeriile de cârtiță purtai un caietcu notițe în rucsac regia apusului mi-ai zis ai să vezi doar știi c-am vrut să dau la actorie vocea ta era o infinită omidă galbenă ce mi se strecura-n creier cu capu-n jos ronțăindu-mi cu grijă pavilionul urechii m-ai tras lângă tine și m-ai sărutat și fluturița a ieșit (aveam acum două emisfere noi) și lumina trupurilor noastre clipocea pe suprafața iazului cum niciodată nimeni.

POESIS

Dumitru TOMA

POEZII În spate e fumul

Suﬂa vântul de amiază Peste coapsa ta de lut.

E-aproape de ziuă, așteaptă să scad, Să curgem din zare în hăuri de iad.

Iar spre seară, până-n zori Se făcea că dintr-o ceață Intrau toate în răcori Și doar către dimineață Se trezeau dormind în ﬂori...

Petrecem cele-nverzite-mpreună, Clarul și ceața căzute din lună Pe oiștea mută, uitată de boi, De care tăcuți atârnăm amândoi – Eu poate de hăis, tu alături de cea, Deșiră-se drumul încotro ar vrea. Oriunde ne-ar duce bântuie scrumul, Umbra e-n față și-n spate e fumul.

Și spuneau că-n toiul nopții Se-ntrupa să le supună Ce-au ascuns în lacrimi sorții Când ne-au dat să bem din lună, În genunchi pe pragul porții;

Noi suntem pacea, dezbinul și jocul În vântul care ne stinge norocul. Din miezul a toate-ncolțim amândoi Când ceea ce trece zidește în noi.

Ca să ne jurăm credință Pe comori de aluniș, Prin nămeți de romaniță Sﬁdând moartea pe furiș.

Umbra din față

Aș croi o cale brează

Adun ape și cer și câmpii, Toate în totul - caut să știi Ziua dintâi a-nceputului, Lujerul verde-al făcutului.

Și cât Dumnezeu visează Pe răstavul lui de pluș, I-aș croi o cale brează Să-L sloboadă din urcuș.

Miezul de-afară stinge în jar Zarea și timpul când le separ Pe vatra deschisă în vise, De frigul din cele nescrise.

Ca să-L văd cum trece râul Spre tăpșanul cu scaieți, Cu toiagul trezind grâul Când cresc zorii în sticleți.

Singur te-aprinde, rabdă și taci, Firea-n neﬁre n-o mai prefaci – Ca umbra din față îți vine Și ea te preface pe tine.

Să-I aud tălpile goale Pe cenușa de zăpadă, Cu prăjina prinsă-n șale Jucând sârba în ogradă,

Se făcea că dintr-o ceață

Prin codanele încinse De pelinul Lui ﬁerbinte, Pe de-a-ntregul parcă prinse Într-o roată care minte.

Hai, cât lumea nu e trează Să-ți arăt cum la-nceput,

Brâncuși, Pasăre în văzduh

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

O fărâmă dintr-un sfânt

Cât o ﬁ cerul cu stele

Am văzut cândva de-aproape o fărâmă dintr-un sfânt Înmuiată în lumină, ieșind vie din pământ. Căuta vița de vrej, în răscruci pășea agale, Cu privirea spre răchită și țărână în sandale.

Doamne, iazul din pădure Pune țâțe-n vrej de mure Și mireasma lor de om A căzut la mine-n pom

Și prin verdele din lună fura dude din cireș Iar din cozi și lăstărișuri împletea la gânduri preș, Sucălit în nouă coarde păpușite-n măruntaie Să nu i se stingă focul în răcoarea din odaie; Și să-i ﬁe cald și bine ca la soare fără lună, C-o ajung în toiul nopții cele care ne adună Și ne fac cum este zborul când se-ntoarce-n cuibul lui Iar pe unde-și rupe gâtul nu mai spune nimănui.

Este caldă urma Ta Unde gândul rar ajunge, Aș huli de mi-ai ierta Frigul care mă străpunge

Când se rupe de cenușă Îi rămâne calea rece În lumina jucăușă, Să-mi arate cum petrece

Și se zbate să deșire Ce mă-ndoaie sub resteu, Să înjug la drum de ﬁre Timpul Tău cu visul meu

Noima mea în ﬁrul ei, Semn făcându-mi să nu spun Despre cerul în scântei, Întru care mă supun.

Ca să poarte înspre praguri Tot ce s-a-mpletit din fum Și apune în șiraguri Peste partea mea de drum.

Când se zbate ceru-n apă

E departe și în ceață

Când se zbate ceru-n apă, Doamne, Doamne, unde ești, Întunericul mă-ngroapă Și Tu nu mă mai ferești.

S-a închis glasul în cer, Nu răspunde nimănui, Stă-mpietrit în vreun ungher Al răcorii nu știu cui.

Se scufundă sori și stele, Zarea zace pe cărbuni, Scapă vântul din zăbrele Și Tu nu le mai aduni.

Și-i departe și în ceață Prispa cu opinci de porc, Nu știu cine mă ajută Să le-ncalț și să mă-ntorc

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Iar răcoarea strânge-n piatră Tot ce nu mi se mai iartă Și-nadins fuge de soare Spre verdeață și răcoare... Cât o ﬁ cerul cu stele Te ard lacrimile mele, Neodihna drumului Și zbuciumul fumului

Unde gândul rar ajunge

Pe poteca cu pietrișul Și verdeața grea de dude Să mă scoată-n luminișul Unde-a spus că mă ascunde.

Răvășind pe câmp, în ploaie, Zăpăceala din odaie Când pe zidul Tău mă frâng Sălciile care plâng;

Îmi răstoarnă spinii cruzi Din tăcerea Ta sub geană, Mi-e odihna o prigoană, Că Te strig și nu-mi răspunzi. Brâncuși, Regele regilor

POESIS

Ioan VASIU

CATRENE

eu sunt păstorul rămas fără turmă eu sunt haiducul ce n-a fost ucis eu sunt nebunul ce râde la urmă eu sunt poetul ce naște un vis * m-am săturat să locuiesc la bloc vecina umblă și-n somn ca nebuna deasupra latră trei câini la un troc iar la parter se nasc manele-ntruna * pe munte iarna se mai dă de-a dura pe dealuri ghioceii ne zâmbesc vântu-i mai blând dar nu-i mai tace gura în ceruri norii se călugăresc * mi-e dor să mă botez prin fulgi de nea când cerul doarme cu un ochi deschis mi-e dor să plângă noaptea-n palma mea dictându-mi un poem frumos în vis * pe ulița ce curge-n răsărit păduri de ghiocei au înﬂorit pe ulița ce curge spre apus în cârduri amintirile s-au dus * doldora de amintiri mă-ntorc acasă iarna-mi ține calea la un colț de stradă casa părintească-i la fel de frumoasă doar părinții mei sunt oameni de zăpadă * un curcubeu se-adapă-n ochiul meu sunt bucuros că încă mai exist chiar dacă sacul vârstei mi-e mai greu nu am niciun motiv să mai ﬁu trist * mă bate toamna tot mai des pe umăr și-mi spune că-n iubire e târziu sortez de-o vreme amintiri și număr poemele pe care-o să le scriu *

cu primăvara fac iară legământ sub talpă iarba-ncepe să respire și-aud cum ară morții sub pământ să-nsămânțeze raiul cu iubire * mi-e drumul vieții mult mai înclinat lanțul iubirilor parcă s-a rupt trenul cu amintiri s-a răsturnat și mi-a rămas speranța dedesubt * în iubirea mea-i tot mai târziu primăvara prin livezi mă strigă sunt nostalgic dar nu vreau să știu și timid ca frunza de ferigă * îmi bate moartea-n geamul fumuriu cu degetele-i lungi și reci ca gheața dar nu-i deschid și pleacă-ntr-un târziu și eu mă rog să vină dimineața * sunt tot mai tânăr chiar de-mbătrânesc rămân ca-n vis un biet copil de-o șchioapă în mine două râuri se unesc din care timpul uneori se-adapă * viața mă știe aproape pe de rost moartea începe să îmi dea târcoale între cel ce sunt și-acela ce am fost sunt tot mai multe gări rămase goale * se duc poeții unii după alții artiștii-s mai puțini și nu-i ﬁresc iar pictorii-s mai rari precum talanții în schimb neisprăviții se-nmulțesc * mă spovedesc la popă câteodată un medic mă întreabă de-i ușor îmi zic ai mei că orice drum se gată la toți le spun că nu am timp să mor

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

POEZII

Întuneric

Grădini, livezi ṣi parcuri

Picături de tăcere

Grădini, livezi ṣi parcuri – berbeci îndrăgostiți adulmecă trecerea Lunii scufundați în tăcere elanii se caută-n tăcere trafic de păsări ṣi vânători Grădini, livezi ṣi parcuri – țipăt de cerbi prin tufiṣuri Renaṣtere în Noaptea cea Sfântă ṣerpi evazivi oglindiți în ierburi deasupra, păsări de tot felul plutesc pe termale - universul se extinde Grădini, livezi ṣi parcuri –

O problemă de vârstă

Repetiție

Insula se tot micṣorează Fără somn, îi cercetez malurile Cu satnavs pe hărți virtuale

Zilele copie nopțile In oglinda Iatacului cu tapet Și anecdote răsuflate

Se preling în brazde Contorsionând peṣtii la mal Forme sub ape isterice Picături de tăcere Adunate în coṣ de nuiele Sub copacul aspru al vieții Colțuri de minți viagere

Aerul e-ncărcat de mânie Furtuni mici...furtuni mari... Apar ṣi dispar la întâmplare După anotimp colectez Amintiri zadarnice Prea personale să fei împărtăṣite Satul meu se tot micṣorează Cunosc mai multe locuri ca înainte Și mai multe nume din cartea de telefon Zilele mele de azi ṣi de ieri Devin tot mai mici Până dispar într-un punct...

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Privesc laguna Prin fereastra deschisă De la pervazul meu cu pernuță Prin casă se fac auzite Cuvinte arzânde Ferecate-n întrebări ascuțite Simt tufiṣuri crescânde Într-un joc inventat când surfez În vecernia orelor Adulmec sudoarea durerii Cum se ridică ceață-arcuită Bronzată în apa de mare 79

Poesis

Gust ce-am pierdut În visul din iatac Pe fundal de limbi înroṣite Formele se copie una pe alta În oglinda paralizată Voci absurde fără formă Făr’ de-nceput...făr’ de sfârṣit...

O altă zi, o altă noapte O altă zi, o altă noapte căldură ṣiroaie-n răsfăț peste nisipuri albastre o preumblare lunară lucitoare grămezi din lemn împletit înserate în șorțuri de pini pe plaja cu arcuri dune mărunte, dune uriașe căldură cu clopoței O altă zi, o altă noapte În maquis arțari se petrec la mal tulburat abalone absconse în nisipuri albastre forme din lemn chinuit stau reazem și țintă ibisul conturat de maree ciugulṣte șorțul de frunze bolți din dune pe plajă căldură cu clopoței O altă zi, o altă noapte

Menționată la ȘTIRI pe Coasta Pacificului O macara fusese adusă s-o mute. A doua zi – familii ṣi domniṣoare Oameni cu câini, oameni singuri Au sosit buluc să se zgâie La platforma japoneză intactă Ce plutise din Japonia după tsunami Macaraua înțepa nisipul ṣi scoicile Mergeam de-a lungul cărării Mărginite cu ierbi aromate În ultima zi a platformei japoneze intacte De cealaltă parte-a oceanului Sequoias cu scoarța imună la insecte Oameni cu câini, oameni singuri La plecarea de-acolo, distrat îṣi uitase Pijamaua undeva prin acele locuri bizare Orele deveanu gravide-n minute Și pâcla înghițea orizontul El le-ngrijea tinerețea eternă Dintr-un hotel indiferent din Eureka.

Vânătorii de suflete Regina Mlaṣtinilor se luptă s-adoarmă Pluteṣte trează peste vânătorii de suflete în labirintul de bârfe

O zi din nimicuri

Regina Apelor de plumb răscoleṣte țigle pe case Regina fiarelor geriatrice alunecă, se roteṣte nebună peste mlaṣtini de bârfe

Platforma japoneză intactă Plutise timp de un an La plaja cu scoici ṣi nisip De cealaltă parte-a oceanului O după-amiază bizară -

Regina Mării de argint atinge coloane, arcade ṣi case Scormoneṣte vise luate de vânt, Regina tenebrelor sapă refugiu în mlaṣtini de bârfe

Plutise un an sa ajungă acolo Pe plaja cu dune ṣi lemn plutitor

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PROZĂ

Ada Ioana Raluca BĂCEANU UN FENOMEN ÎN PROZA NOASTRĂ Ada Ioana Raluca Băceanu s-a născut în 29 dec. 1993, la București. A absolvit Colegiul Național Spiru Haret și Facultatea de Istorie a Universității București. Este poet, eseist, romancier. Când s-au putut petrece toate acestea!? Debut absolut, la 16 ani, cu romanul Călătorie prin mintea unei adolescente, Ed. EuroStandard, 2009; reeditat în 2010 la Ed. Litera Internațional. Poezie în antologia Bal la palat, Ed. Granada, 2010; și proză în antologiile Balaurul și Miorița, Ed. Eagle Publishing, 2011, și Dincolo de noapte, Ed. Millennium Books, 2012. Eseu, Integrarea socială a persoanei maniacodepresive. Înainte de a împlini 19 ani, în 2012, prestigioasa Editură Ideea Europeană îi publică masivul roman, Harul, vol. I, 512 p. Va ﬁ o trilogie. Din zona paranormalului. Acum se aﬂă în pregătire, spre publicare, volumul al doilea. Trei pietre prețioase le încrustează în coronița ei literară: Premiul I la Simpozionul Internațional Adolescentul miop al lui Eliade în universul școlii românești contemporane (2010), Premiul I la Concursul Național Simboluri în universul cunoașterii (2012) și Premiul I la Simpozionul Municipal Adolescenții de azi pentru Europa de mâine (2012). Acestor trei pietre prețioase, Fundația Culturală Ion D. Sîrbu din Petroșani îi adaugă pe cea de-a patra, Premiul Ion D. Sîrbu pentru romanul Harul (2016). (D.V.)

ECATERINISM

e când intrase pentru prima oară în Palat fusese întâmpinat de imaginea Ceasului. Se reflecta corect în oglinda imensă de Murano ce domina holul central tocmai pentru că fusese conceput de așa natură, încât să fie citit numai prin reflexia lui. Frumos încadrată în migăloasele stucaturi, cu medalionul unei tinere încoronate, oglinda parcă își definitiva aspectul prin acel prim lucru pe care îl vizualizai corect din ea. Cadranul inversat reprezenta, cu siguranță, ceva nou nu numai pentru el, ci pentru întreaga protipendadă bucureșteană. Nu îl fascinase scara, deși se înfățișa cu adevărat monumentală prin deschiderea ei în două brațe, urcând la primul și singurul etaj al Palatului. Nici măcar policandrul de alamă care trona maiestuos, imens, atârnat din mijlocul tavanului atent construit în stil venețian nu prezenta interes. Doar Ceasul. El fusese primul lucru observat din BANCHETUL 7-8-9 / 2016

clipa când deschise ușile masive din lemn și intră. Desigur, oglinda dădea un aspect fie chiar și mai dramatic scărilor ce păreau că se prezintă asemeni unui zâmbet caustic și care se prelungea în două planuri ale realității. Totuși, clădirea părea caldă și neobișnuit de occidentală în raport cu împrejurimile dominate de mahalale. Deosebită prin turnurile poligonale, prin marchiza de tip Art Nouveau, din metal și sticlă, ce desăvârșea într-un final aspectul deosebit de cosmopolit al palatului. Găsea fascinantă cantitatea de lumină care niciodată nu reușea să lumineze încăperile. De soarele se afla poziționat undeva la un punct fix de deasupra clădirii, în interior razele cădeau pe a treia treaptă a brațului drept al scării, într-un punct foarte apropiat de oglindă. Și doar acolo. Altfel, încăperile se găseau cvasi-permanent într-o lumină intimă, chiar misterioasă și oricâtă s-ar fi revărsat în interior, pereții dar mai ales tavanul o absorbeau 81

Proză

flămânzi nelăsând decât o cantitate extrem de mică care să permită celui care vizita palatul să observe detaliile arhitecturale și sculpturale din care puteai distinge cu ușurință personalitatea fraților Stork. Cu cât priveai mai mult cu atât îți dădeai seama că această clădire neo-gotică întrunea o sumedenie de caracteristici ale mai multor stiluri și tendințe. Eclectic, într-un cuvânt. Se găsi într-o zi, undeva la mijlocul dupăamiezei, să se plimbe printre coloanele din holul central, surprinzându-se ascultând zgomotul pașilor pe marmura rozalie, lucioasă. Limbile ceasului indicau ora unu și jumătate. O rază slabă, însă destul de persistentă, își făcu apariția asupra acelei trepte. Privi și celălalt braț, căutând o simetrie în privința propagării luminii. Nimic. Nicio rază nu se distingea pe niciuna din treptele brațului stâng. Când însă își întoarse privirea spre peticul de treaptă luminată, văzu o siluetă aproape translucidă. Rochia albă a femeii reflecta lumina dată de soare într-un efect ce îl captivă. Se părea că soarele bate chiar și mai puternic, fiindcă lumina o cuprindea întru totul, lăsând restul scării într-o umbră care parcă înghițea și culorile, treptele căpătând din maroniul cu tente roșcate o nuanță plumburie, prăfuită. Se apropie de scară, privind reflexia femeii. Avea părul brunet aranjat simplu, subtil, deloc pompos, dar, prin simplul fapt că textura firului îi era buclată, părea că fusese de ajuns să îl petreacă fugitiv cu numai două agrafe, cu două degete mai jos de creștet. Privirea îi stătea ațintită într-o zonă de deasupra capului ei. Văzu că are niște trăsături interesante care luate separat nu s-ar fi potrivit, însă pe chipul ei se aranjau armonios. Nasul drept, ușor lung, însă nu încât să îi afecteze feminitatea, gura mică, strânsă ferm, acestea două definitivate prin ochii negri – un negru ce înghițea pupila – și mari, cu o formă mai degrabă migdalată decât rotundă. Expresia îi era împietrită într-o mirare, ca atunci când nu recunoști un obiect după ce l-ai privit prea mult timp, astfel că avea sprânceana dreaptă ridicată. Îl privi apoi brusc, la fel de mirată, după care își pierdu interesul, căci urcă la etaj fără să scoată o vorbă. *** Nu-și dădea seama cum ajunsese în mrejele ei. Frumoasă nălucă, cu bucle lungi negre precum cel mai întunecat loc al Palatului. La început nu stătuse pe gânduri prea mult. Nu își analiza sursa afectelor ori a emoțiilor pentru această ființă cu totul și cu totul altfel, dar își transformase treptat

curiozitatea într-o pasiune nebună ce a condus în cele din urmă la obsesie. La o stare de dincolo de punctul considerat clinic sănătos. Cum societatea se înfățișa împărțită de către doctori între oameni suferind de nebunie circulară sau de schizofrenie, la care se adaugă, bineînțeles, formele mai ușoare dar care derivă din cele două deja numite, ei bine, el ar fi părut cel puțin un schizotim. Un leptosom. Ea era cu totul altceva. Din altă lume, parcă desprinsă din alt peisaj. De neclasificat spre deosebire de el și de toți ceilalți. Cu toate acestea, i se revela dureros de umană. El, fire slabă, caracter nebătător la ochi, dar cu pretențiile aferente unui geniu neînțeles după cum se auto-percepea, s-a atașat precum un parazit de această Ea. Ecaterina. Aceasta îi devenise centrul universului – dar într-un univers dat de așa natură încât depinde cu totul de ea – se poate spune, fără exagerare, că își înlocuise ego-ul cu această femeie. Ea îl umplea și modela iar nu invers încât să deduci un transfer emoțional egal, complet, echitabil. Egocentrismul care îi caracteriza lui până nu demult comportamentul se văzu înlocuit de un fenomen cu totul aparte. Nu putem spune exact dacă acest nou factor într-adevăr îi substituia sau îi hrănea și mai mult egocentrismul – fiindcă El se raporta la Ea cu totul și prin Ea ajungea să cunoască universul și toate tainele lui – sau dacă acest nou fenomen, pe care îl vom numi ecaterinism, i se cuibări atât de mult în sine încât îi anulă de fapt ego-ul. Nu mai conștientiza nici măcar raportarea la Ea. Nu mai gândea logic, rațional, la rece, cum s-ar spune. Trăia de acum strict pe intuiție și pe niște acțiuni instinctuale cu accent deosebit pus pe senzitiv. Dereglat. Dar în continuare toate acestea se prezentau într-o formă interiorizată. Nu știm exact cum de această femeie, cu toate atributele ei care reies din efectele pe care le surprindem asupra bărbatului prins în plin ecaterinism, a acordat atenție subiectului. Cert este că la un moment dat în întâlnirile de la Palat ea se întoarse pe treapta cu numărul trei al brațului din dreapta al scării și îl privi drept în ochi. Cu sprânceana dreaptă ridicată, cu toate că acum în semn de curiozitate și amuzament. Este clar că își observase efectul pe care îl exercita asupra bărbatului, bucurându-se din plin de situație. Nu se poate afirma că discutaseră mult. Bărbatul cu siguranță întreținea mai degrabă la un nivel al gândurilor conversații cu Ecaterina, întregi dialoguri purtate în minte până să articuleze de-a BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Proză

binelea câteva cuvinte, și acelea spuse greșit, cu o intonație nepotrivită contextului dat, oricare ar fi fost el. Se întâlneau la început pe trepte, apoi în sala de bal, de la etaj, fiind înconjurați de oglinzi imense, demne de o astfel de încăpere. Îmbrăcată ori de câte ori o întâlnea în alb, un alb lăptos, cremos, astfel încât rochiile mereu păreau a fi de un fluid blocat la timp într-un timp ce părea că nu i se scurge. Ținut pe loc acel material al rochii într-un stop cadru prelungit numai pe suprafața materialului. Iar bărbatul se arăta mereu fascinat de efectul acesta. – Cum reușești? întreba în timp ce se plimbau alene prin sala de bal și pe holul de la etaj. – Nici nu e greu, răspundea pe un ton sigur Ecaterina, și mereu cu sprânceana dreaptă ridicată. Nu mă gândesc niciodată la asta. O fac, pur și simplu. *** Când își revenea din reveriile de care se vedea cuprins de câte ori o vedea pe Ecaterina, bărbatul se întorcea în biroul său continuându-și activitatea și organizând diferite evenimente, pregătind atent articolele ce trebuiau predate până la sfârșitul lunii. Răsfoia apatic câteva titluri găsite la biblioteca de la parter. Plictisit ieșea din praful documentelor și al cărților, retrăgându-se fie și numai pentru câteva momente pe treptele palatului, unde, aproape mereu o surprindea și pe Ecaterina așezată cu al el ei chip frumos fix în fața oglinzii. Îi zâmbea cu unul din colțurile gurii într-o parte, ochii mijiți, și cu sprânceana dreaptă ridicată. Își privea reflexia cât și pe el, sau, mai corect spus, își privea propriul efect oglindit în bărbat, în fiecare părticică din el, de la poziția corpului, ușor adus de umeri, parcă încercând în mod inconștient o apropiere spre ea, prin atitudinea cerșetoare de atenție. Bărbatul nu își depărta privirea de la ea nicio clipă. Orice zgomot se pierdea undeva departe, la început în mod conștient, apoi inconștient. Reușea să se detașeze complet atunci când se plimbau, când se priveau. Remarcase perfecțiunea Ecaterinei, perfecta ei simetrie. Așa cum o vedea în oglindă, așa o vedea și când se întorcea cu fața spre el. Pe când alte persoane pe care le surprinsese privindu-se în oglinde îi păreau diforme, ori cu nasul strâmb, ori cu o bucată a maxilarului mai proeminentă, ori cu un ochi mai mare sau mai mic. Chiar și el se înfiora la propria imagine din oglindă. Ochelarii ușor strâmbi spre stânga, decolorați unde se întâlneau cu nasul și niște ochi albaștri care își pierdeau din BANCHETUL 7-8-9 / 2016

strălucire în spatele ramelor. Pe când la ea nu avea nimic de reproșat. Iar Ecaterina nu părea nici ea la rându-i deranjată în vreun fel de individ. Când el nu mai reușea să rostească ceea ce gândea, Ecaterina se îndrepta spre etaj într-una din încăperi știind că a sosit timpul să plece. Altfel s-ar fi privit ore în șir fără ca el să articuleze vreo silabă. Au trecut zile, săptămâni, ani în care îl vizita fără ca el să și comunice realmente cu ea. *** Până să o întâlnească firea îi era apatică. Nicio legătură cu vreo altă femeie căci acesta le considera ca fiind pierdere de timp prețios. Prefera cercetarea, mirosul paginilor vechi, de mucegai amestecat cu un iz de ars, de timp trecut. O aromă pe care și-o interiorizase și de care se credea numai el capabil de a o simți, de a o aprecia. Așa cum mirosul iubitei înnebunește orice bărbat, așa se petrecea cu El atunci când venea vorba de vechile cărți, cele aproape rupte. Se credea un soi de salvator, și, ca un erou ce era, prin însăși trăsătura dominantă a unui astfel de personaj, se vedea obligat de o datorie morală în a le acorda atenție. Se deschideau până aproape de distrugere sub presiunea fermă a mâinilor lui, pocnind din cotor. Atingând mijlocul unei cărți îl cuprindea instantaneu un foc începând din partea inferioară a trupului, urcând apoi spre abdomen. Uscată, dură, suprafața îi oferea mici înțepături în vârful degetelor, ca într-un preludiu atent pregătit. Cartea, pasivă, nu putea să-i opună rezistență. După fiecare pagină dată repeta această atingere, de sus până în josul cotorului, strângând praful adunat cu degetul mijlociu, uneori inspirând adânc aroma ce îl făcea uneori să uite informația tocmai parcursă. Se deda acestei plăceri ori de câte ori i se permitea. Cărțile noi nu îl atrăgeau, mirosul îi părea artificial. Legătura cărții de proastă calitate, aproape mereu se crăpa lăsând paginile să fugă. Le ura pe cele albe, așa cum ura femeile prea pudrate. După el, frumusețea unei cărți stătea în mirosul dobândit sub scurgerea anilor, de îngălbenirea filelor, de praful adunat la jumătatea cărții sau printre paginile de început. Adora să dea pagină cu pagină umezinduși degetul arătător, ca într-un sărut, cu puțină salivă, contactul cu textura devenind chiar și mai intim. Aproape că auzea impregnarea lichidului cu fila de atâta timp uscată. Îi mai plăcea senzația de usturime pe care o resimțea la nivelul amigdalelor, la fel cum îi plăcea senzația pe care o simțea înainte de strănut, 83

PROZĂ

încercând, într-un fel de amor ciudat, un coitus interruptus cu secrețiile nazale, evitând în acest mod stropirea delicatelor file. Toate acestea se întâmplau înaintea ei. De acum, toate cărțile vechi îi păreau la fel, banale, prăfuite și mizerabile, colcăind perfid a mucegai și acarieni, demne de strănuturile lui repetate pe care nu mai încerca să și le înăbușe. Odată chiar aruncă o carte scrisă în caractere chirilice de perete, deși era unicul exemplar din bibliotecă și din oraș, deci autentic. Fapta îi atrase cu sine concedierea din prestigioasa instituție de cultură. Mai mult, evenimentul se petrecu aproape concomitent cu o altă întâmplare de o importanță majoră. *** Fermecătoarea și indescifrabila Ecaterina se hotărî că e timpul să-l lase în pace pe bărbat după ce îl secase de niște sentimente de care nici măcar el nu se credea capabil. Psihoza părea că i se adâncește cu fiecare clipă. Departe de Palat, de iubita lui Ecaterina, simțea literalmente cum pierde firul realității alunecând spre delir, spre nebunie. Uneori credea că o vede în fiecare rază de soare ce intra în apartamentul lui de pe Calea Victoriei. Îi plăcea să creadă că Ecaterina călătorește prin razele soarelui și că oriunde s-ar afla, de o rază de soare îi mângâie chipul, atunci este de fapt Ea. Însă razele nu erau ale iubitei lui, chipul nu i-l putea întrezări printre pulsațiile de lumină, totul căpăta o dimensiune grotescă și până și lumina îl deranja, așa cum o făceau paginile albe din cărțile editate recent. O voia pe Ea, imaginea ei luminată și cu toate această plasată într-o semi-umbră, imagine pe care o putea admira numai la Palat. – Am vrut să te văd, spuse el după ce o găsi acolo. Ecaterina îl privea cu ochii reci, ficși, negri pe acest ins deșirat, cu umerii zguduindu-i-se sub plânsul apărut parcă de nicăieri. Părea că-l studiază la rece. El nu știa ce se petrece. – Orice ai face, vei pleca și nu mă vei mai revedea vreodată. Am fost de mai mult timp și voi rămâne probabil încă pe atât. Am vrut să te observ. Ai fost cel mai diferit dintre toți oamenii care au pășit în acest Palat. Acum s-a terminat. Acceptă, spuse ea și el păru că îi aude acum pentru prima oară glasul. Atât de glacial îi fusese tonul încât bărbatul rămase perplex.

– Da, toți, răspunse Ecaternia unui gând căruia bărbatului tocmai îi circula printre sinapse. De la Grigore și Irina, până la Weidenbach și toți ceilalți, iar acum tu, un biet muzeograf cu probleme de adaptare. Pe cât de pregătit, pe atât de neatent la detalii. Vru să o atingă pentru prima oară, în urma unui impuls de moment. Atunci observă consistența ființei, precum un hrisov ce trebuie manevrat cu atenție dar pe care îl scăpase și se făcu bucățele. Așa simți și brațul, la început ceva subțire, uscat, apoi vid, de parcă înaintă cu degetele în gol. Ecaterina se dădu în spate în acel moment, cu același zâmbet cinic, cu buzele ușor urcate într-un colț în partea dreaptă. – Privește ceasul și privește-mă pe mine. Speriat, neînțelegând nici acum ce se petrece, bărbatul făcu întocmai. Aflat la mijlocul treptelor, chiar unde se despicau brațele scării, privi ceasul. Făcut la comandă în Paris, acum peste o sută de ani, stătea fixat pe ora trei și trei minute, nefiind nimeni atât de competent ca să îl mai repare acum. Se întoarse apoi pe călcâie privindu-l așa cum era făcut. Inversat. Fiind special făcut pentru a fi văzut din oglindă. Apoi o privi. Avea sprânceana dreaptă ridicată într-o expresie ce îi făcea inima să se strângă într-un punct mic. Nici nu mai fu nevoie să îi privească imaginea din oglindă. Atunci realiză. Sistemul nervos vegetativ îi intră într-o stare de hiperexcitabilitate. Angoasa îl cuprinse când Ființa îl învălui și simți cum i se blochează respirația. Cu cât încerca să respire mai adânc cu atât panica îl cuprindea mai tare, mai mult, ucigașă tăcută. Începu să tremure violent. Se prăbuși pe scări rostogolindu-se. Ultima imagine, gând, judecată fu chipul Ecaterinei surprins în oglindă având, ca și atunci când îl privea din față, aceeași sprânceană dreaptă ridicată.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PROZĂ

Isidor CHICET

RELATARE DIN SIHEM

PREAMBUL În anul 1994, o echipă de cercetători, după obținerea unor aprobări speciale, a descoperit în subsolul unei Sinagogi din Orientul Mijlociu, într-o încăpere denumită Gheniza(un cimitir de texte, sau locul unde sunt depozitate vechi manuscrise sortite pieirii de la sine, fără dreptul de a le distruge vreo mînă omenească, cîtă vreme conțin numele lui Dumnezeu) un ciudat manuscris-pergament, măcinat de timp, rodul unor copieri succesive, dar totuși încă lizibil, care le-a produs o mare stupefacție. De ce, oare, fusese transferat în Gheniza, din încăperea principală a a Sinagogii, cine știe cînd, cîtă vreme era vorba acolo de istoria veche a poporului evreu? De ce oare, acel manuscris, redactat la timpul lui de un autor anonim nu mai era potrivit realității, câtă vreme spunea povestea adevărată a vieții lui Yeshua Ben Nun (Isus fiul lui Nun)? Era oare, profund diferit acel manuscris de a șasea Carte din Vechiul Testament al Bibliei, intitulată „Iosua”, scrisă chiar de acesta, după unele mărturii, dar finalizată de Fineas – fiul marelui preot Elezar, sau relata cu totul altfel atît faptele cît și interpretările lor față de versiunea oficială, unanim acceptată? Autorul anonim nu s-a semnat și nici nu și-a datat scrierea, dar a consemnat locul definitivării sale: Sihem… Se pare că inițial manuscrisul a fost respins atît de evrei cît și de creștini, deoarece nu se regăsește ca text în versiunea finală a Vechiului Testament din Biblie… Ciudat este că după unele voci a meritat să intre inexplicabil în Cartea Sfîntă textul Ecleziastului, și acela salvat dintr-o Gheniza aflată în Cairo, de către Solomon Schechter , în 1890, în urma cercetărilor efectuate în Sinagoga Ibn Ezra din cartierul Al Fostat, cu toate că inițial manuscrisul fusese sortit pieirii..În paginile care urmează, vom afla care este adevărul de la Sihem… Nu diferă prea mult de versiunea oficială, acceptată și inclusă în Vechiul Testament din Biblie, ci doar conține multe și unice amănunte în plus, deosebit de importante în înțelegerea acelei epoci, încă insuficient conturată și datată ca adevăr istoric în viziunea actuală… Ne aﬂăm în vremurile biblice, după ce Moise a reușit să aducă Poporul Ales până la porțile Pământului Făgăduinței – adică Țara Canaanului, desemnându-l pe BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Yeshua Ben Nun ca unic succesor, pentru a conduce poporul în Canaan și a asedia Ierihonul – cel mai vechi oraș din lume. Acțiunea se petrece imediat după cucerirea Ierihonului. Bătrân, cu barbă albă și păr lung,Yeshua Ben Nun tronează impasibil pe jilțul de conducător al Poporului Ales, într-un cort spațios, bogat împodobit. Poartă un cămeșoi alb și sandale din piele.În stânga și-n dreapta jilțului se află o masă încărcată cu bunătăți – fripturi, vinuri, fructe exotice și alta plină cu pradă de război – vase de aur și argint, podoabe și bijuterii jefuite din Ierihon. La picioarele lui se prosternează ca o sclavă Rahav. O femeie frumoasă, brunetă, cu părul lung, plină de podoabe și sumar îmbrăcată, ca orice prostituată. Mereu desculță și cu rochia crăpată,tremură, hohotește, se târăște pe jos și-i îmbrățișează intermitent picioarele. Din când în când, intră trei războinici, cu tunici din piele, coifuri și săbii, care îngrămădesc pe mese alte prăzi de război. Afară se aud vaierele răniților și strigătele de deznădejde ale muribunzilor, zăngănitul săbiilor din sfârșitul unei bătălii. Yeshua Ben Nun nu se clintește de pe jilț, tăcut și imobil ca un sfinx; după un timp, își mângâie ușor firele bărbii,cît și colierul din doisprezece pietricele colorate, atîrnat la gît, privind-o gânditor pe femeia de la picioarele lui, care îl încredințează înfricoșată: – Te voi sluji cu smerenie până la sfârșitul zilelor mele! Îți voi fi supusă și credincioasă! Viața mea îți aparține, atât ție cât și Poporului Ales… – Ridică-te, femeie, și nu mai săruta țărâna! Nu sunt decât un om ca și tine, ca și cei de afară! Nu mărinimia mea te-a salvat din prăpădul lerihonului, ci voința lui Dumnezeu. Cele două iscoade din Sihem, pe care le-am trimis eu în secret printre voi, înainte de asediul cetății ar fi putut înnopta altundeva, nu neapărat în casa ta. Dar așa a fost voia Domnului, ca primul om care să le iasă în cale să fie o curvă, și aceea ai fost tu, Rahav! Dacă nu le-ai fi oferit adăpost iscoadelor, neîndoielnic că războinicii mei nu te-ar fi cruțat din măcel… Rahav îi îmbrățișează încă o dată picioarele, hohotind: – Stăpâne, stăpâne… Slăvit să fie Dumnezeul tău, că mi-a scăpat viața, mie și neamurilor mele… Înseamnă 85

PROZĂ

– Eram cu toții înspăimântați încă de când am auzit că tocmai de aceea am fost salvată ca să te slujesc cât că oastea voastră se apropie de porțile Țării Canaanului. trăiesc… – Dacă până acum ai trăit din plăceri și dezmăț, de- La Ierihon se aflase deja că ai moștenit puterile lui Moise, acum încolo vei trăi din mila Domnului. În tabăra mea dăruite de Dumnezeul vostru. N-a fost nimeni în cetate nu-și au loc curvele, păcatul acesta se pedepsește cu care să nu fi auzit de minunile săvârșite de Moise încă moartea. De altfel nu-i o rușine să slujești pe cineva, fe- de la plecarea din Egipt. Am avut și noi două iscoade de meie… Eu însumi am fost slujitorul lui Moise, încă din ti- taină trimise printre voi: păstorii care v-au schimbat pieinerețe, și acum sunt slujitorului lui Dumnezeu. Eu însumi le pe brânză și miere, la apa Meribei! Când s-au întors la am fost iscoadă, tot în tinerețe, când m-a trimis Moise Ierihon au povestit împăratului că noul conducător al Poporului Ales desemnat după moartea printre alte patruzeci de iscoade într-o lui Moise este Yeshua Ben Nun – adiprimă cercetare a Țării Canaanului că feciorul lui Nun. De fapt, cred că sau a Pământului Făgăduinței. Numai acum ai putea să-mi spui: ce înseamcă atunci, dintre toate iscoadele, doar nă numele tău în limba voastră? două au mai rămas în viață: eu și CaYeshua Ben Nun revine pe jilț, leb. Acum, și iscoadele mele trăiesc, vorbindu-i cu măreție: însă datorită ție. Dacă mi-ai fi predat – Numele meu s-ar traduce prin iscoadele împăratului lerihonului, „Iahve este sprijinul”! Când m-am după cum ți-a poruncit imediat ce-a născut mi-au spus Hosea, dar Moise aflat de sosirea lor, atunci ți-ai fi piermi-a schimbat numele în Yeshua Ben dut și tu viața, laolaltă cu ceilalți din Nun-fiul lui Nun, sau Isus Navi… cetate… Rahav se așeză la picioarele jiÎși fac din nou apariția cîțiva lțului. războinici, cu noi prăzi de război. – Împăratul nostru a schingiuit Afară, strigătele învinșilor cresc în cele două iscoade până și-au dat duamplitudine. Yeshua Ben Nun se rihul. Spera că va afla de ce Moise te-a dică impasibil și mănâncă ceva de pe desemnat succesor pe tine, și nu pe masă, sprijinit într-un toiag lung, cu propriul lui fiu Eleazar, pe care l-ați măciulie de argint-semn distinctiv al făcut mare preot. Împăratul spera de puterii,apoi îi aruncă o căutătură înfapt să-ți afle tainele sau ce puteri trebătoare femeii care-l urmărește de moștenești. Dar bieții păstori n-au pula podea cu o privire smerită, umitut să dezvăluie nimic din ceea ce nu lă. Se apropie de ea, se apleacă și o știau. Ei au mărturisit doar că v-au înmângâie sfios, cumva părintește, apoi soțit de la apa Meribei – locul de unde o ajută să se ridice și îi întinde milos a scos Moise apă lovind cu toiagul în un strugure. Femeia ciugulește cu evstâncă – până la muntele Hor – locul lavie boabele, în timp ce el îi șterge pedepsei lui Aron, fratele lui Moise, lacrimile șiroite pe obraji. pentru necredința lui din trecut. Așa – Numai funia cărămizie atârnaam aflat că Aron a fost lăsat să moară tă de la acoperișul casei prin dreptul pe muntele Hor și Eleazar i-a preluat ferestrei m-a salvat, spuse Rahav, îneveșmintele de mare preot, dar iscoacată de plîns. Semnul de recunoaștere, dele noastre n-au știut să ne spună de rămas de la plecarea iscoadelor. Alce n-a moștenit și puterile lui Moise, tfel, acum aș fi fost măcelărită laolaltă de n-a fost uns conducător… cu ceilalți. Războinicii tăi n-au cruțat – Da, ați avut iscoade bune, nipe nimeni. Nici femei, nici copii, nici Brâncuși, Piatra de hotar mic de zis, recunoscu Yeshua Ben bătrâni. Totul a fost trecut prin sabie. Nu înțeleg de ce totuși ai trimis iscoadele? Doar știai Nun, dus pe gînduri, și e păcat că împăratul Ierihonului că victoria îți va aparține. Îți era necesară o precauție în le-a luat viața de pomană.Nu e nici o taină de ce n-a fost plus? Oricum Dumnezeul tău te-ar fi condus la biruință. ales Eleazar succesorul Iui Moise, căci mesajul Domnului, trimis poporului prin gura lui Moise, la capătul vieții Sau poate că te-ai trezit încercat de-o firavă îndoială? – Nu puteam lua Ierihonul până nu știam ce gân- lui, a fost clar și concis. În ziua aceea, la muntele Hor, desc locuitorii lui. Trebuia să fiu absolut sigur, trebuia Moise ne-a adunat pe toți și ne-a cuvântat: „Astăzi am să știu cum lucrează voința lui Dumnezeu în gândurile împlinit o sută douăzeci de ani, și fiindcă nu pot să mai stau în fruntea voastră, Domnul mi-a poruncit: Să nu treci voastre…

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Proză

Iordanul! Domnul-Dumnezeul tău îl va trece înaintea ta și va nimici din fața ta toate neamurile acestea pe care voi le veți stăpâni. Însă cel care va trece va fi Yeshua Ben Nun! Îl voi însoți pretutindeni și-1 voi ajuta în orice!” Atunci Moise m-a chemat în fața poporului și mi-a spus: „Fii tare și viteaz că tu vei duce poporul în Țara Făgăduinței! Domnul te va însoți și va fi mereu cu tine, până la capătul zilelor tale așa că să nu te temi de nimic…!” Câteva zile mai târziu, Dumnezeul nostru l-a anunțat pe Moise: „Zilele tale s-au sfârșit! Cheamă-l pe Yeshua Ben Nun și intrați amândoi în Cortul Descoperirii…” – Poate dacă am fi avut și alte iscoade printre voi, am fi aflat cu adevărat cum ai moștenit puterile lui Moise, în Cortul Descoperirii, îi răspunse Rahav, surprinsă. Așa cetatea noastră n-ar fi fost luată nici în ziua de azi… – Greșești, femeie, dar din neștiința, nu din rea voință! Dumnezeul nostru s-a arătat în stâlp de nor la ușa cortului și i-a vorbit iarăși lui Moise: „Tu vei adormi, cu părinții tăi, iar poporul tău se va desfrâna după niște dumnezei străini găsiți în țara în care vor intra. Mă vor părăsi și vor strica legământul încheiat cu mine, și atunci îi voi părăsi și eu, pentru ca după aceea să fiu regăsit și rechemat în mijlocul nenorocirilor și a strâmtorărilor… Numai că atunci mă vor regăsi cu cântări de jale, pe care le vei lăsa tu, moștenire…” Așa că vezi tu, femeie, nu mi s-a transmis nici o putere deosebită, ci doar o previziune pentru mai târziu… – Nu se poate, altfel n-ai fi dărâmat niciodată lerihonul…Iartă-mă că sunt neîncrezătoare. Trebuie să ți se fi dat ceva, o putere magică, celestă, ceva ce te înalță mereu deasupra celorlalți oameni. Poate că ți-a dăruit Moise din lumina care i-a însoțit chipul în ultimii ani de viață. Oamenii noștri spun că nu-i puteai vedea fața, era strălucitor ca soarele. Pentru ca să nu-i orbească pe ceilalți își purta chipul ascuns într-o năframă… – Poate ai dreptate, Rahav, dar deocamdată din chipul meu încă nu erumpe lumina… Atunci, în Cortul Descoperirii, Moise și-a pus mâinile peste capul meu și mi-a transmis duhul înțelepciunii. Când am ieșit afară tot poporul s-a înfricoșat și mi-a dat ascultare. Acum știau cu toții că după exodul din Egipt urma o nouă epopee: Luarea Ierihonului și intrarea în Pământul Făgăduinței… – Cum a murit Moise? – Ca un om obișnuit, sătul de zile… După ce Dumnezeu i s-a arătat ultima oară, Moise a urcat din câmpie pe înălțimile Moabului, traversând creasta muntelui Mebo până în vârful Pisga, care veghează asupra Ierihonului. Acolo Domnul i-a arătat Pământul Făgăduinței, ce se întindea în zare.Era o dimineață senină, în care se distingeau clar câmpia Iordanului și șesul Ierihonului. Înainte să-i ia vederea, acolo sus, pe vârful muntelui, Dumnezeu i-a reamintit: „Ți-am arătat Țara promisă, însă nu tu vei intra în ea…” Aproape orb, Moise a mai găsit puteri să coboare întristat înapoi, în câmpia Moabului; s-a așezat BANCHETUL 7-8-9 / 2016

pe pământ, cumplit de ostenit, și s-a stins lângă Bet-Peor, unde l-am și îngropat. Ceea ce mi se pare ciudat este că a doua zi , niciunul din tabără n-am mai fost în stare să-i regăsim mormântul, de parcă l-ar fi înghițit nisipurile. L-am jelit treizeci de zile, fără încetare, de dimineața până seara… – Da, în timp ce voi îl jeleați pe Moise, noi ne pregăteam deja de apărare! Iscoadele noastre vă pândeau zi și noapte. Împăratul a poruncit să fie întărite toate zidurile Ierihonului dinspre Iordan. Toți ne presimțeam cu siguranță sfârșitul, cu toate că aveam provizii – hrană și apă – pentru a rezista unui asediu de câteva luni… Apărătorii dormeau pe metereze. Toți au fost legați prin jurământ să nu părăsească zidul nici morți, să fie stavilă cu trupurile lor… – Degeaba, Rahav, degeaba… Nimeni nu se poate împotrivi voinței Domnului, cu oricâte ziduri s-ar înconjura. În următoarea noapte după ce am încheiat jelirea lui Moise mi s-a arătat Dumnezeul nostru, într-un stâlp de nor, și mi-a poruncit cu o voce înfricoșătoare: Treceți Iordanul și intrați în Țara pe care o dau copiilor lui Israel! Orice loc pe care-1 va călca talpa piciorului vostru îl veți lua în stăpânire, din pustiu și Liban până la Eufrat, Țara Hitiților și marea cea mare, înspre apusul soarelui… Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Voi fi cu tine cum am fost și cu Moise, și n-am să te părăsesc niciodată, dar să nu te abați nici în stânga nici în dreapta de Ia Lege, ca să izbutești în tot ce faci. Cugetă mereu asupra Legii, și numai așa îți vei păstra înțelepciunea. Să nu te temi de nimic, dacă eu sunt cu tine vei izbuti în orice… O zi mai târziu am trimis cele două iscoade din Sihem, ca să cerceteze Ierihonul. Doi bărbați curajoși, care n-au pus preț pe viața lor… – Îmi amintesc. Când au venit războinicii împăratului să le predau iscoadele tale, ți-am ascuns oamenii pe acoperișul casei, sub niște mănunchiuri de in. Doar așa le-am salvat pielea. Însă toți care eram în cetate tremuram deja pentru viețile noastre. Auzisem deja cum la ieșirea din Egipt Dumnezeul vostru a secat apele Mării Roșii înaintea voastră, ca după aceea să nimiciți împărații Amoriților. Ne simțeam pierduți, fără scăpare… – Într-adevăr, prin cele două iscoade am aflat cât erați de înspăimântați de venirea noastră. Mai ales că știați că Dumnezeu ne făgăduise Țara Canaanului. Când s-au întors iscoadele, am chemat căpeteniile și le-am poruncit: „Pregătiți merindele, căci peste trei zile trecem Iordanul și vom cuceri Țara promisă de Domnul! Nevestele, pruncii și vitele să rămână pe loc, în Țara dăruită de Moise, dar toți bărbații care pot ține o armă în mână vor trece Iordanul! După ce vom lua în stăpânire Pământul Făgăduinței, cine vrea se poate întoarce înapoi, în Țara lui Moise, dar mai întâi trebuie să împlinim voința Domnului…” Și atunci tot poporul mi-a jurat credință, prin glasul căpeteniilor care au strigat: „Dacă Dumnezeu va 87

Proză

fi cu tine, cum a fost cu Moise, te vom urma oriunde și oricând, îndeplinind orice poruncă, iar cel ce nu-ți va da ascultare va fi ucis!” – De asta ne-am temut cel mai mult, că Dumnezeul vostru va face o minune prin care ne va încredința că într-adevăr vom fi dați în mâna voastră! Împăratul Ierihonului a poruncit să fie omorâte toate iscoadele întoarse dintre voi. Ca să nu se afle ce-au văzut când ați trecut Iordanul și să nu intre groaza în locuitorii din cetate. Dar degeaba le-a fost luată viața iscoadelor.Noi deja știam din gura magilor și a prezicătorilor că Dumnezeul vostru secase apele Iordanului, chiar din clipa când preoții voștri pășiseră înainte, prin albie, purtând Chivotul Legământul în fața oștirii. Atunci chiar c-a intrat groaza în noi toți. Fiecare locuitor din cetate s-a ascuns pe unde a putut, tremurând neîncetat de frica voastră. Până atunci nimeni din Ierihon n-a mai văzut apele Iordanului despicate în două, despărțite parcă de o mână nevăzută. Cu adevărat Dumnezeul vostru este mare și înfricoșător, iar voi sunteți aleșii lui… – Cred că a fost o adevărată tortură pentru voi, cei din cetate, să vedeți cum se scurge dușmanul către ziduri, printr-o albie secată brusc… – Erați mulți, ca firele de nisip spulberate de vânturile serii, începu să plîngă Rahav. Numărătoarea voastră s-a oprit la patruzeci de mii de războinici! Când ultimul dintre voi a trecut Iordanul, apele au năboit iarăși în albie și atunci am știut că a venit sfârșitul Ierihonul. Numai că nu ne-am închipuit cum va fi sfârșitul acela… Împăratul a poruncit să se împartă vin la toată lumea și să nu intre sau să mai iasă nimeni din cetate. Toți au ținut-o într-o beție continuă, până la moarte… – Nici noi n-am știut cum va sfârși Ierihonul. Doar Dumnezeu a știut, și ne-a sfătuit ce să facem. Nici măcar eu n-am bănuit că cetatea voastră se va surpa ca o movilă de nisip spulberată de vânt, numai datorită strigătelor noastre dintr-a șaptea zi de înconjur al zidurilor. În viața mea n-am crezut că voi trăi să văd cu ochii mei cum se năruie meterezele unei cetăți fără ca noi s-o asediem. Dar asta a fost voința Domnului… – Află dar că mai mult de jumătate din locuitori au murit de groază, văzând cum se surpă Ierihonul. După aceea războinicii voștri au măcelărit niște supraviețuitori fără putere, încremeniți și vlăguiți. Se zburlește și-acum pielea pe mine, numai când îmi aduc aminte. De atunci am început să cred în Dumnezeul vostru, și nimic nu mă va abate de la credința asta. Îți voi rămâne devotată cât trăiesc. De azi înainte mă consider sub oblăduirea ta și a Legii voastre… Intră intempestiv Acan, comandantul oștirii-tînără căpetenie îmbrăcată de război, brunet cu părul lung și un început de barbă, aruncând la picioarele lui Yeshua Ben Nun flamurile cetății cucerite, sigiliile și sceptrul împăratului, cu o plecăciune.

– Ierihonul a fost trecut prin foc și sabie, Ierihonul nu mai există! Poporul tău a cucerit azi cel mai vechi oraș al pământului, și de-acum încolo putem construi o lume nouă! Iată însemnele puterii sfărâmate! Nimeni și nimic nu ne mai stă în față! Yeshua Ben Nun se plimbă gânditor și oarecum fioros. – Spune-mi dacă ai adus toată prada de război la Casa Domnului, și dacă ai mai lăsat pe cineva în viață! Acan ezită. – În afară de curva Rahav, slujitoarea ta, aici, de față, și de neamul ei, oploșit la noi în tabără, nimeni n-a mai rămas viu, nici măcar animalele! Toată prada de război a fost adusă la cortul tău, în Casa Domnului. Yeshua Ben Nun își ridică toiagul, apocaliptic: – Atunci blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou Ierihonul! Cu prețul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile! Înfricoșați, Acan și Rahav îngenunchează, se prosternează și bat pământul cu frunțile, de trei ori, în timp ce Yeshua Ben Nun se reașează distins pe jilțul de conducător. Nu îndrăznesc să se ridice până când acesta nu-i atinge cu toiagul, protector. – Care-ți este porunca următoare? întrebă Acan. – Să prăpădiți și cetatea Ai, de lângă Bet-Aven, la răsărit de Betel! Tu, Acan, fiul lui Cârmi, vei fi iarăși în fruntea oștirii mele! Ce ți-au spus iscoadele întoarse din cetatea cu pricina? – Că o vom lua ușor, fiind o fortăreață mică și neînsemnată, cu puțini apărători! Nu mai e nevoie să deplasăm toată oștirea! O voi asedia numai eu, cu patru-cinci mii de războinici! – Atunci te împuternicesc ca în numele Domnului, cel târziu mâine, la apusul soarelui, să fie trecută prin foc și sabie și cetatea Ai! O vei cuceri cum s-a cucerit și Ierihonul, cu ajutorul trâmbițelor și al strigătelor… Acan se înclină și iese de-a-ndărătelea. Rahav revine la picioarele lui Yeshua Ben Nun, ca un câine credincios, întinzându-i cu venerație o pietricică: – Ia-o! Am păstrat pietricica asta ca amintire, din zidurile Ierihonului! Căci atât a mai rămas din mândra cetate, o banală pietricică. Dar ție ți se cuvine, și nu este bine să rămână în posesia mea, căci atunci m-ar atinge blestemul. Numai învingătorii au dreptul să păstreze astfel de amintiri. Să iei câte-o pietricică din oricare cetate cucerită, căci acestea vor fi semnele puterii tale… Yeshua Ben Nun studiază curios pietricica, întorcând-o pe toate fețele, apoi o vâră într-o pungă din piele la brâu. – De n-aș simți, când voi muri, toate pietrele astea apăsându-mi sufletul. De nu mi s-ar face sufletul de piatră… (fragment din volumul cu același nume, în curs de apariție)

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PROZĂ

Dumitru Augustin DOMAN

NAȘUL

enone Moț este președintele fondator al Partidului Oamenilor Cinstiți, partid uniprocentual, creditat adică exact cu 1 la sută, dar aflat mai mereu la guvernare. Ce partid din România refuză o alianță cu Partidul Oamenilor Cinstiți, adică POC? Partidul acesta dă imaginea guvernării. E un partid democrat, toți membrii lui având libertate deplină să-l aleagă președinte pe Benone Moț la toate congresele, ordinare sau extraordinare. Că, vorba vestitului politolog Murphy: democrație este atunci când vaca are dreptul să-l aleagă pe cel care o va mulge. Partidul are, e adevărat, unu la sută, dar trezoreria secretă a POC-ului zici că e contul sultanului din Brunei. Pentru partidul domnului Moț s-a creat un minister mai aparte, Ministerul Cinstei, Onoarei și Interesului Național. Cu procentul ăsta vesel de unu la sută, POC are câțiva secretari și subsecretari de stat, directori generali prin agenții guvernamentale și câte un director de instituție descentralizată în fiecare județ. Cum îi place să spună lui Moț, partidul este ca o familie, puțin mai mare, dar o familie. El susține mereu de zece ani că familia POC va ajunge în curând la un milion de membri. Un milion de membri, dar intenția de vot rămâne nesmintit de unu la sută. Consecvența în politică e totul. Lui i se spune, desigur, Nașul. Din mai multe motive, dar cel mai important e pentru că el cunună toate tinerele perechi din partid. La București, la Huși sau la Segarcea sau Calafat, orice pereche de membri ai POC e cununată cu tot fastul de generosul domn Benone Moț, care cu darul de la nuntă pune temelia materială a noii și fericitei familii. Este el părintele partidului, dar e și nașul lui, chiar Nașul, așa, cu majusculă. Un naș adevărat care trăiește cu finele lui. Dar nu oricum, nu ca-n codru. Trăiește numai cu ultima, totdeauna doar cu ultima. Și e veșnic romantic, are cusurul acesta. Își ia fina de la serviciu sau de la sala de forță, o duce la un prânz romantic BANCHETUL 7-8-9 / 2016

în mijlocul săptămânii, joia, dar mai ales miercurea (cina luând-o ea cu soțul, în familie), o plimbă prin magazine să-și aleagă ea ce vrea, apoi la hotelul parlamentarilor, în cuibușorul de nebunii, iar seara o lasă cu mașina Camerei Deputaților în fața casei. Și fina are parte de acest tratament de partid și de stat până când părintele grijuliu al partidului cunună următoarea pereche și atunci se iubește cu noua fină. Că el e un tip principial: nu bea vin roșu la saramură de crap și nu se culcă decât cu ultima fină. Pe care o iubește cu tot respectul și cu toată prețuirea, fără să-și piardă însă uzul rațiunii însă, pe care o iubește până se orientează spre noua fină, iar acesteia îi redă libertatea dimpreună cu o sumă frumușică de bani, că el are și principiul acesta: dragostea fără plată e ca dromaderul fără cocoașă, nu-i așa! Dar, recent, principialitatea lui a suferit o lovitură mortală. Aurelia, Aurica, ultima lui fină, proaspăta soție a șefului organizației POC dintr-un orășel prahovean, i-a întors înzecit darul de nuntă. Iar de primit bani sau alte cadouri de la Benone Moț – nici vorbă! I-a spus-o de la obraz la nici o săptămână de la nuntă: „Dragă Benone, nașule, eu sunt o femeie cu principii. Eu nu accept să fiu plătită pentru că ne culcăm împreună. Unde-ți găsești plăcerea, acolo trebuie să plătești – acesta e principiul meu. Așa că mie-mi place, eu plătesc, dacă vrei să te culci cu mine, să faci bine să te lași plătit și cu bani, și cu daruri, măcar simbolice: un pardesiu, un costum Armani, o asigurare CASCO, un plin de benzină la mașină. Unde s-a mai pomenit să plătească Nașul?! Nașul trebuie plătit el, că de aia e Naș, ce dracu, mai ales când e părinte de partid aflat la guvernare. Păi, dacă plătește mereu președintele, se duce partidul de râpă, ajunge-n sapă de lemn.” Ciocnirea principiilor nașului Benone și finei Aurica a devenit motorul progresului Partidului Oamenilor Cinstiți. POC! 89

PROZĂ

Cornel NISTEA

ARDEI IUTE

ergea grăbit, fața iradiindu-i de bucurie sau, oricum, de-o satisfacție ce tocmai o trăia. – Salut, Livius, unde te duci așa grăbit? E vreo promoție la Mall sau îi fi câștigat la loto? – Nu, e altceva, nu am timp să-ți explic. Mă grăbesc… – Ești grozav, dar nu înțeleg de unde starea asta de exaltare. Nu te-am mai văzut atât de bine dispus de douăzeci de ani de când Ripensia a câștigat campionatul de fotbal și ne-am dus la Metropol de-ai făcut cinste tuturor prietenilor. – Ei, ce viață pe vremea când juca Ripensia de bătea toate echipele din campionat, iar acum nimeni nu mai vorbește de echipa noastră de suflet ce-a adus glorie orașului și țării… – Așa-i, dragă prietene, viața, lucrurile sunt în continuă mișcare și transformare. Cine a visat în urmă cu douăzeci de ani că vom avea internet și vom putea vorbi la mobil peste ocean… – Mă bucur să te văd, vorbim altădată, acum n-am vreme, deși ești singurul om din lume cu care aș putea vorbi de gloria Ripensei… – Stai, m-ai făcut curios, de ce nu-mi spui unde te duci așa grăbit? – Dragule, am treabă, nu e destul că îți spun asta? – Nu, te văd atât de entuziasmat, vreau să știu de ce? Sunt prietenul tău cel mai bun. – Nu mi-au plăcut niciodată curioșii. Omul poate are o jenă și tu ce și cum, unde te duci, de ce ești bine dispus, de ce, de ce și iar de ce… – Așa e. N-aș insista cu întrebările astea dacă n-am fi prieteni și nu de azi, de ieri… Livius a dat să plece, ier eu l-am prins de mâneca vestonului. – Stai, nu așa. Nu-mi place secretomania asta a ta. Mi-a zâmbit decepționat: – Pompiliu, sunt de acord să mă chestionezi dacă m-ai vedea suferind, dacă aș avea vreun necaz, dar că sunt grăbit te rog lasă omul în pace să se bucure dacă s-a ivit posibilitatea asta și nu te mai vârî în sufletul lui… – Așa, carevasăzică să nu te abordez când ești fericit… – Nu-mi place curiozitatea ta… – O.K. Unde te duci? S-a uitat la mine contrariat de insistențele mele. – Dacă tot insiști iacă îți spun. Mă duc în piață să-mi cumpăr un kilogram de ardei iute. Iată, ți-am spus. Ești mulțumit?

– Glumești sau îți bați joc de mine? – Nu, îți spun adevărul. – Și pentru atâta lucru ești tu atât de expansiv, atât de vesel? Nu se poate. Mă batjocorești!... – Tâmpitule!, tu nu urmărești la televizor emisiunea „plante, fructe și legume miraculoase”? – Din păcate n-o urmăresc. – Ei bine, eu o urmăresc și-am aflat că ardeiul iute, consumat zilnic, micșorează riscul de infarct cu cincizeci la sută și mărește speranța de viață cu zece ani… – Și-acum te duci la piață să-ți cumperi ardei iute? – Întocmai, ce te miri așa? – Nu mă mir, dar îmi pare ciudat să… – Să ce? – Să crezi că dacă vei consuma ardei iute zilnic vei trăi cu zece ani peste ceea ce-ți e dat… – Ce vorbă mai e și asta, peste ceea ce ți-e dat? Nu crezi în chestia asta, te privește. Eu am verificat informația pe Google din mai multe surse… – Așa, și ce-ai aflat? – Asta ce ți-am spus, te rog nu mai fi idiot cu întrebările tale. Ardeiul iute e cel mai bun și eficace medicament nu doar în cazul bolilor cordului, dar și împotriva cancerului, inclusiv a celui de prostată. L-ai putea încerca și tu!... – Ia te uită! Și de unde știi tu că eu am cancer la prostată? – Nu știu, doar bănuiesc. Fața ta de o vreme e smeadă, ba chiar cadaverică… – Măi, ce chestie! Să vin și eu la piață cu tine, să te însoțesc să-mi iau un kilogram de ardei iute? – Uite ce e, Pompiliu, mă duceam spre piață cu gândul, cu speranța asta. Eram vesel, iar acum tu vrei negreșit să-mi strici ziua, vrei să-mi ruinezi încrederea în miracolul ce-l produce ardeiul iute… – Iartă-mă, Livius, nu credeam că discuția noastră va degenera într-o dispută… – Asta e, ce mai pot eu face acum. Să te iau de gât, să-ți dau palme că îmi ruinezi speranța?... – Ce să-ți mai zic? Dragule, suntem prieteni, te rog când te reîntorci din piață să treci pe la mine să-mi dai și mie o mână de ardei iute… – Idiotule, așa ești tu, niciodată n-ai avut încredere în ideile mele benefice pentru omenire… Alba Iulia, aprilie 2015 BANCHETUL 7-8-9 / 2016

PROZĂ

Raluca PAVEL

SECRETUL ZÂMBETULUI ROȘU

easul vechi din holul mare ticăia obsedant… Se apropia miezul nopții. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat și se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Scoase pungile. Locuia împreună cu iubitul său într-o apartament semidecomandat de două camere, în chirie. Studentă în an terminal, Tania era nelipsită de la cercetările de criminologie, fiind interesată, în mod special, de înțelegerea comportamentului criminal. Spera să se poată angaja curând în sistemul penitenciar, să poată fi de folos celor de după gratii, morților vii, așa cum îi numea ea pe deținuți. Susținută de profesori universitari, drumul pe care și-l alesese Tania părea a fi de nezdruncinat. Sensibilă și puternică, nu s-a speriat niciodată de criminali, ci a încercat doar să le înțeleagă traumele ce i-au împins la crimă. Cu un aer liniștit, scoase și bucățile. Una câte una. Cu calm și precizie. Le-am curățaț destul de bine, nu văd nicio pată de sânge, se gândi ea. Dar oare îmi ajung pungile? Ei, am să le potrivesc astfel încât să-mi ajungă, doar i-am tăiat așa cum mi s-a spus. Admiră cu un surâs bucățile pe care le avea înșirate în fața ei. Erau albe și pure, ca zăpada. Numai că nu erau moi și pufoase, ci rigide. Luă cele șase mâini, le îndoi de la coate și le îngrămădi în cea mai mică pungă. Mai avea trei pungi. Probabil, nu îmi vor ajunge. Unde am să le bag pe toate? Cap, picioare, trunchi? Trebuie să găsesc o soluție. Înghesui picioarele, toate cele șase fiind secționate din jurul genunchiului. Eh, nu a fost așa greu. Să vezi acum, la trunchiurile astea bătaie de cap. Își încordă corpul, încercând să introducă primul trunchi în pungă. Greutatea trunchiului o făcu să-l scape din mâini și să-i provoace o ușoară neplăcere la spate. Încercă din nou. Fir-ar să fie de pungă! Se ridică nervoasă, păși atent peste trunchiurile și căpățânele așezate în ordine pe parchetul din holul mic, trecu prin sufragerie și coti la stânga, înspre bucătărie. În treacăt, aruncă un ochi înspre ușa de la intrare. Da, e închisă bine, am pus și siguranța, e ok. În bucătărie, scotoci prin toate sertarele. După câteva minute, răsuflă liniștită. Slavă cerului că există sacii de gunoi! Îi luă zâmbind și se întoarse la treabă. Bucățile o așteptau așa cum le lăsase. Cu aceeași răceală. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

După o muncă silnică, reuși să umple sacul de gunoi cu cele trei trunchiuri. Buuun, să vedem acuma căpățânele astea!!! Le analiză atent, de parcă atunci le vedea pentru prima dată. Frumoșii și frumoasa mea, cum o să stați în pungi și nu o să vă găsească nimeni… Atunci își dădu seama. Ce am să fac cu pungile? Unde am să vă duc eu, măi, pe voi, să nu vă găsească nimeni? Să vedem… aș putea să vă las în gunoiul unui hotel… nu, nu, acolo e prea evident… undeva unde să nu vă găsească nimeni… aș putea să vă duc pe munte, că e aproape… poate am noroc și vine o avalanșă și, uite-așa, nu vă mai vede nimeni, zâmbi Tania triumfătoare. Și dacă vă găsește? Hmm, ce ar trebui făcut? Ce ar trebui? Frumoșilor, cred că am să vă desﬁgurez puțin, doar puțin, cât să nu vă recunoască nimeni. În liniștea muncii ei, Tania auzi brusc televizorul. Simți un ﬁor rece pe șira spinării. Din holul mic putea vedea televizorul… și puricii de pe el… și sunetul acela bizar… Respirația îi deveni sacadată. Nu am deschis deloc azi televizorul, gândi ea. Ce naiba? Se ridică tremurând pentru a aprinde lumina de pe holul mic. Nu se aprinse, doar pâlpâia, aidoma un bec gata să se ardă. Aproape alergă până în sufragerie pentru a aprinde lumina. Televizorul deschis din senin o speria, întunericul îi mărea însă spaima. Nici lumina din sufragerie nu se aprinse. Și aici becul părea să se ardă. Ajunse pe holul mare, aprinse cu succes lumina și deveni palidă. Ușa de la intrare era întredeschisă. O broboană de sudoare îi traversă fruntea lată. A doua zi, Liviu, iubitul Taniei, deschise ușa de la apartament. O curățenie debordantă îi sări în ochi, de la primul pas făcut în casă. De obicei, era curată casa, Tania avea grijă de asta, dar acum strălucea. O strigă pe iubita sa, dar nu primi niciun răspuns. Intră în dormitorul lor, patul era nedesfăcut. Ceva îi atrase atenția. O imagine. Pe oglinda pe care o folosea Tania când se aranja. Era un zâmbet desenat cu ceva roșu. Se apropie. Înainte să analizeze zâmbetul, văzu o foaie. Citi în gând: Criminalitatea are chip de femeie. Remarcă sângele din zâmbet. Nu era ruj. Televizorul se aprinse brusc.

PROZĂ

Profesor Colonel(r) CONSTANTIN ZAVATI

MEMORII DIN COPILĂRIA MEA STROSCHNEIDER LA BACĂU

ntr-o dimineață eram în curtea școlii și așteptam să intrăm în clasă, când a sosit DIDI IONESCU, fiul cofetarului, care ne-a spus: „Măi băieți, am o veste mare, a sosit STROSCHNEIDER și a întins o sârmă groasă de la HOTELUL CENTRAL și până la clădirea de peste drum și de azi va merge pe sârmă!”. Didi locuia cu familia în centrul orașului, cofetăria era în față, iar locuința lor se afla în spate. Așa ceva nu mai văzusem, ca un om să meargă pe sârmă la mare înălțime. Abia am așteptat să se termine orele, iar în loc să plecăm acasă ne-am dus toată clasa în centru să vedem minunea. La ora aceea am văzut sârma groasă întinsă, dar nici urmă de austriac. Era însă un om cu o goarnă care anunța publicul că a doua zi, la orele 4 după-amiază, urma să aibă loc prima reprezentație, ca apoi, în celelalte zile, programul urma să înceapă la orele 6 seara. A doua zi, de la orele 3.30 după-amiază, am fost în centru, împreună cu foarte multă lume. Deodată s-a făcut liniște și din podul hotelului a apărut un om îmbrăcat în haine kaki, cu o prăjină lungă în mână, a salutat publicul și a început să meargă pe sârmă. Prima dată a parcurs distanța cu un mers obișnuit, apoi, la întoarcere, a simulat o cădere de pe sârmă, care a produs o mare îngrijorare în public. A doua tură a fost cu câteva opriri, așezare culcat pe sârmă, apoi a adus un scaun și s-a așezat pe el, după care l-a dus înapoi și a traversat sârma mergând cu spatele. Publicul stătea cu sufletul la gură, nimeni nu scotea nici un sunet, iar când el mai scăpa câte un picior, femeile în special țipau de spaimă. Următoarea figură a fost cu bicicleta, fără cauciucuri bineînțeles, bicicleta cu o singură roată, cu care a străbătut distanța dintre cele două clădiri, mergând când înainte când înapoi. Ne uitam cu atenție la prăjina din mâinile lui, care oscila când într-o parte când în alta, iar unii privitori spuneau că aceasta îl ajuta să-și mențină

echilibrul. Spectacolul a durat cam jumătate de oră, în care am trăit emoții foarte puternice, pentru că la orice mișcare greșită putea să cadă de la înălțime, mai ales că el simula în anumite momente că-și pierduse echilibrul. A terminat programul, a coborât în stradă și a început să umble printre oameni cu o cutie în mână ca să adune bani. Majoritatea celor prezenți au dat bani, numai noi copiii nu am contribuit cu nimic pentru că nu aveam nici un ban. La Bacău a stat cam o săptămână, așa că am uitat că aveam teme de scris și eram mereu prezenți la spectacolele lui. De fiecare dată venea cu ceva nou, care ne mărea foarte mult emoțiile. Reprezentația de adio a fost ceva cu totul deosebit. După ce a făcut programul obișnuit cu mers înainte și înapoi cu spatele, cu bicicleta, a adus o masă pe care erau niște farfurii cu mâncare și un scăunel pe care s-a așezat și a început să mănânce tacticos. Nouă ne era frică de nu mai puteam, pentru că în acel moment putea să cadă, dar așa ceva nu s-a întâmplat. A urmat apoi ultima demonstrație, de data aceasta cu bicicleta pe o roată și cu o raniță în spate, iar când a ajuns la mijlocul sârmei, s-a pornit un joc de artificii din ranița din spate și totodată a desfășurat un mare drapel tricolor. Toată lumea a început să aplaude, iar la coborâre a urmat aceeași colectă de bani, iar de data aceasta cutia s-a umplut cu vârf. A fost pentru prima dată când a mulțumit publicului, într-o română stâlcită, afirmând că a fost cel mai bun public de când sosise în România. Publicul l-a aclamat din nou, apoi fiecare a plecat în drumul său, păstrând o amintire deosebită despre curajul lui STROSCHNEIDER. Peste câțiva ani s-a răspândit zvonul că STROSCHNEIDER a căzut în timpul unei reprezentații. Ne-a impresionat profund vestea și parcă-l vedeam în fața noastră, ca atunci când dăduse reprezentații la Bacău și nu ne puteam imagina că nu mai putea merge vreodată pe sârmă. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

SAPIENTIA

Raluca PAVEL

SEMINȚE CĂZUTE PE DRUM 1. Toată poezia luminii stă ascunsă în ochii mamei mele. 2. Nimeni nu știe câte cicatrici poartă un suflet. Nici măcar sufletul nu le ține socoteala. 3. Sunt statornică asemenea unei flori a soarelui în nestatornicia mea. 4. Câteodată, când vezi că un om plânge, trebuie să-l lași să plângă. E posibil să fie singura modalitate de a redeveni puternic. 5. Ești singura poezie care merită trăită și nu așezată pe o coală de hârtie. 6. Dacă vrei să citești un suflet așa cum ai citi o carte de căpătâi, lasă ochii să-ți spună povestea. 7. Când crești cu minciuna de mână, cu greu mai deosebești coșmarul de realitate. 8. Prin ochii mei iarba călcată își plânge durerea. 9. Arta e descântul care te lecuiește de boala sufletului. 10. Câteodată mi-aș dori să fiu normală, chiar de-ar exista riscul de a mă plictisi de mine. 11. Să nu mă întrebi de ce soarele a apus mai devreme azi. Ți-ar lua ani până ai înțelege. 12. Noaptea, îmi iau uneori în inimă doar gândul de tine și pot visa cu ochii deschiși. 13. Spune-i curcubeului să mă lege la ochi, să nu-ți văd tristețea din noapte. 14. Soare, mai lăsă-mi-te o clipă, să pot găsi drumul spre tine în întuneric. 15. Sunt masca pe care o porți noaptea, ca ziua să îmi poți vedea umbra. 16. Soarele mi s-a aciuat în păr și nu vrea să se mai dezlege de mine. Nu-l vreau, vreau doar ca ceilalți să mă poată privi așa cum sunt. 17. Nu am în spate decât răsăritul, în față-mi face din ochi doar apusul. 18. Fulgii sunt visurile iernii. Speră să devină realitate atunci când sărută pământul. 19. Nu-mi amintesc să mă fi izbit vreodată de altceva în afară de viață. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

20. Pe unde mi se irosește sufletul, mâine vor crește nuferi și va ploua. 21. Singurătatea poate fi mai rece decât orice noapte la Polul Nord. Acolo nu e nimeni, în afară de sufletul tău gol. 22. Câteodată, îmi vine să te închid în Sipet, să nu ne pierdem urma nicicând. 23. Viața asta are un obicei prost. Exact când ți-e visul mai frumos, te trezește la realitate. 24. Cel mai greu război e cel pe care îl porți cu răul dinlăuntrul tău. 25. Nu trebuie să mă vezi ca să mă simți aproape.

Brâncuși, Vrăjitoarea

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

AFORISME Să vezi o posibilă parte pozitivă și în negativ… Problemele vieții sunt mai grele decât problemele matematicii. Viața urmează și nu urmează niște reguli… Pentru a-ți menține corpul tânăr, trebuie să-ți menții mintea tânără (exersând-o, învățând mereu ceva nou, făcând ceva diferit, vizitând locuri nemaivăzute). Pentru sănătate, e recomandat să schimbi des felurile de mâncare. Clima dulce te face dulce… Îmi trebuiesc câteva zile să adulmec această duminica densă. Trăiesc repede. Trăiesc prea repede. Să trăiești viața din plin! Mă adaptez bine… la rău… Spirite se-ncing și ideile se excită. Am vizitat cât am putut și-am scris cât am putut. Îmi place așa de mult colierul de scoici făcut cadou de tahitiana de la pensiune, că nu-mi vine să mai mă despart de el. L-am ținut și-n avion la gât, și în Pape’ete. Am nevoie de lumină, precum coralii… Mă simt un atol în oceanul vieții… atol care se scufundă încet… Natura, cel mai important pictor și sculptor. Eu numeam Tahiti „Insula lui Gauguin”. De aceea am și fost s-o văd. Scriu de bucuria cunoașterii și de libertatea călătoriei. Popularitatea unora deranjează pe alții… Ce frumoasă e dragostea la început, și ce urâtă la sfârșit! Când am câte-un necaz mare, fac o excursie mare, exotică – pentru a-l contrabalansa… Trebuie mereu să-nveți ceva nou – să-ți menții creierul tânăr. Visele sunt legate de obsesiile noastre, refulate/ inmagazinate în subconștient. Sunt și multe lucruri pe care e bine să nu le știi… Întotdeauna pentru faptele celor mari, plătesc cei mici. Unii se bat, și alții câștigă!

Să ﬁi nesimțit în viață, dar simțit în poezie… Oltețul a fost paradisul copilăriei mele. Oriunde ai multe de văzut. Te documentezi, înveți. Călătoritul te menține în formă. Noi facem parte din lume, iar lumea face parte din noi. Amicul din liceu a devenit cel mai mare critic al meu! Dușmani ascunși în prieteni… În viață totul trece… Mai ales viața!

Brâncuși, Himera

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

TRANSLAȚIUNI

NICHITA STĂNESCU în limba lui CERVANTES „Poetul nu are biograﬁe: biograﬁa lui este, de fapt, propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.”

„El lirico no tiene biograﬁa: su biograﬁa es, de hecho, su propia obra, mas buena o mas mala, mas grandiosa o menos grandiosa.”

Nichita Stănescu)

(Nichita Stănescu)

VIAȚA MEA SE ILUMINEAZĂ

MI VIDA SE ALUMBRA

Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru și de sare. Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat, ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

El pelo tuyo es mas descolorido de sol ardiente, mi reina de nero y de sol caliente. La orilla se ha roto de mar y te ha seguido, como una sombra, como un serpiente dormecido.

Trec fantome – ale verii în declin, corăbiile suﬂetului meu marin.

Pasan fantasmas de verano en acaso, las arcas de mi animo marino.

Și viața mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenușiu ca pământul la amurg. Oho, alerg și salt și curg.

Y mi vida se alumbra, bajo tuyo ojo verde a mediodia, ceniciento como la tierra en crepúsculo. ¡Ay! Corre y salto y corro.

Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un ﬁr de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă.

Dejame mas un minuto. Dejame mas una segunda. Dejame mas una hoja, un hilo de arena. Dejame mas una brisa, una onda.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Dejame mas una estación, uno aﬁo, uno tiempo.

Din: „SENSUL IUBIRII” (1960)

Brâncuși, Muza adormită

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

TRANSLAȚIUNI

CREDO

Mi-adaog ﬁrul vieții la dunga arcuită

Me añado el hilo de la vida a raya arqueada

a timpului ce mișcă pământul pe orbită,

del tiempo que mueve la tierra en orbita,

cu ﬁece răsuﬂet al pieptului s-apropii cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii Iar cât de piatră-i piatra, călcâiul de mi-atinge o-ntorc din drum, și-o dărui, cu fragedă meninge.

con cada aliento del pecho acerque el cielo redondo, con los soles que mis ojos bendice. Pero quanto de piedra es la piedra, de me toca el talon la torna de su camino, y la regalo con delicado seña bueno.

Din: „SENSUL IUBIRII” (1960)

Brâncuși, Nou născut

Lași mirosul tău în aer de metal și de femeie și de car încins pe lutul al întinderii caldee, de coloană viitoare dintr-un secol nenăscut de zid ars de o văpaie care-o arse și pe Ruth. Și îmi pari că ești aievea ploaie aspră, fraged nor dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor.

Dejas olor tuyo en aire de metal y de mujer y de carro ardiente sobre el barro en extension ayer, de columna proxima desde un siglo sin llamada de muro quemado de un brillo que la quemada y a Ruth, famosa. Y me pareces que eres de verdad lluvia áspera, blando nube mi dulce antigüdad de un siglo porvenir.

Din „NECUVINTELE” (1969)

JOC DE UNU

JUEGO DE UNO

Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri Cu-ntregul ei alai de foșnete și lamuri

La luz sonrio en hierbas y ramas con su entero séquito de murmullos y oriﬂamas

În care îți afunzi uitarea și te pierzi.

en cual te sumerges y te pierdes.

La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie,

A que han mas alucinado en mi via, ﬂexible,

și fruntea ta-n zuluﬁ de umbră vie,

y tuya frente en rizos de sombra viviente,

și ochii tăi, ca doi paianjeni verzi ?…

y tuyos ojos, como dos arañas verdes ?…

Din „SENSUL IUBIRII” (1960)

En español por Petrișor CIOROBEA

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

TRANSLAȚIUNI

Dorina ȘIȘU

poeme

doi nebuni la masa vieții

two insane people sitting at the life’s table

viața te obligă să te joci la un pian vechi apeși pe clape aștepți să auzi chestiuni organizatorice deja rezolvate pătrunzător timpul te pune la colț nu ai ce face și începi să numeri zilele nopțile grijile iubirile treci în alt gând privind femeia ca o satisfacție și simți că mori pentru că lumina cade pe capul tău firesc ud leoarcă prinzi ușor ticul nebuniei o agonie venită ca un amanet cu o abilitate de fluture bați cu aripile în clapele pianului dar nu auzi nimic jobenul te face ursuz nu auzi chemarea publicului jonglezi în mișcările ciudate ale timpului și te crezi învingător să dansăm dragule pe situația ta statică suntem doi nebuni în plus prea în plus la masa de joc a vieții

life forces you to play at an old piano pressing on the flaps waiting to hear problems already resolved penetrating time puts you in the corner you have nothing to do but starting to count the days the nights the worries the loves you pass into another thought watching the woman like a satisfaction and you feel like dying because the light falls on your natural head soaking wet you easily catch the madness a torment coming like a mortgage with a butterfly’s ability you beat with the wings on the flaps of the piano but you don’t hear anything the topper makes you grumpy you don’t hear the call of the public you juggle with the weird moves of time and you feel like winning let’s dance dear on your static situation we are two more insane much too more at the life’s table

drumuri

ways

se duce și iarna pe drumul ei s-a terminat sezonul și acum pleacă mă țin după ea să-i găsesc casa să văd cum doarme cum mănâncă cum plânge se duce bolnavă și-i tristă i-aș spune un salut ceva sau o glumă poate că o să râdă dar mai bine să-mi văd de drumul meu bine nu e chiar un drum

and winter goes on it’s way its season is over and it is leaving I trace it to find its house to see its way of sleeping, eating and crying… it goes ill and sad I would say a little hello or maybe a joke to see it laugh but better to watch about my road well, not quite a road but

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Translațiuni

e mai degrabă o potecă amărâtă pe care urc și cobor zilnic prin care plâng și râd uneori fluier și urlu că nu pot să fiu mută în pustiul meu veșnic nu mă opresc niciodată fără să spun măcar un cuvânt fără sens aproape de banal și aproape de hilar un cuvânt care poate să nu însemne nimic el nu se duce el rămâne eu nu rămân eu mă duc

rather a bitter path I’m climbing descending daily, while crying and laughing. sometimes I whistle and scream cause I can’t stay silent in my eternal solitude can’t ever stop not saying a single word almost meaningless trivial and hilarious word a world that can mean nothing it goes away but it stays, I do not stay and I leave…

mă ascund după brazi uneori să le miros verdele ăla de nu-l vezi să simt viața aia care nu-i ca la oraș să aud lupii cum plâng și de emoție să plâng împreună cu ei să mă întind peste piatră cu ochii la cer nu ți-am spus că am prins de vatră o stea căruntă o privesc cu poftă în fiecare noapte și mă necăjesc că nu pot să fiu ea iar ea râde că nu e ca mine

I sometimes hide behind trees to smell the green you can’t see to feel that life you can’t feel in the city to hear wolves crying and crying together to lie over a stone with eyes to heaven, I didn’t tell you I caught a gray star by the hearth I wach it wide over each night and I am sad I can’t be it and she laughs that it’s not like me.

în lanțuri

in chains

Motto: mă crezi că eu am dat refuz la viață? dulcegăria pasului pe care o tot înghite pământul, s-a prins de ochii mei și acum nu văd decât un lanț de rânjete focoase, un lanț de oameni falși care s-au prins în hora mea, se caută de averi și se șterg pe picioare de sufletul meu.

Motto: Can you believe that I refused life? the sentimentality of the step that the earth is still swallowing, has caught my eyes, and now all I can see is a chain of fiery grins, a chain of fake people who were caught in my dance, looking for fortunes and cleaning their feet from my soul.

uneori cuvântul stă la rând așteaptă căderea lanțului sau poate o viață să o jupoaie de lacrimi ca și cum nu mai permite ruga de a zăbovi între coaste ca oameni sau ca altceva mult mai simplu de a fi uneori iubirea stă la rând așteaptă întoarcerea urmei rătăcite un ochi să privească întorsul pe dos ca și cum nu ar cunoaște viața.

sometimes the word stands in a row waiting for the fall of the chain or maybe a life to rip it off tears as if it could not allow the pray of resting between the ribs like people or like something much easier to be sometimes love stands in a row waiting for the return of the trace an eye to look for the returned as if it wouldn’t know the life. Translated in English by Dorina ȘIȘU

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

TRANSLAȚIUNI

Dr. David KIDECKEL *

„Gigi Nicolau’s Roșu Adânc de Valea Jiului…” / „Cartea lui Gigi Nicolau, Roșu Adânc de Valea Jiului…”

igi Nicolau’s Roșu Adânc de Valea Jiului has arrived like a refreshing wind off the Parâng Mountains. Many published examinations of Romanian communism seek to account for the brutalities and contradictions of daily life; so many, in fact, that probing the slag pile of communism has become an industry in itself. But many authors of these tomes were complicit to their eyebrows with the rot of the regime and the blistering inequality of possocialism. Many write to obscure their own histories and compromises. Not Gifi. Those who know Gigi, know him to be as honest as he is foolhardy, as consistent as outrageous, and as insightful as indiscreet. Using thes qualities, Gigi Nicolau offers us a rollicking read about difficult times. As Gigi makes clear, the people of the Jiu Valley have lived through tumult and events of consequence for close to seventy years. Because of its coal deposits, the Valley came under earlz, detailed, and often brutal Communist attention and control. In the three decades, from the 1960s through the 1990s, the span covered in this book, the Valley was rocked continuouslz by coal production campaigns, the miners’ strike of 1977, the violence of the mineriade (the miners’ attacks in 1990s Bucharest at the behest of Ion Iliescu), and the restructuring of mining and the mass unemployment that followed. Gigi chronicles much of this like some latter-day Samuel Pepys, or better yet, Woody Allen’s Zelig in cammys and kerchief. Through his personal experiences as protagonist and observer we get a first hand taste of the bizarre BANCHETUL 7-8-9 / 2016

artea lui Gigi Nicolau, Roșu Adânc de Valea Jiului, a apărut ca o adiere proaspătă dinspre Munții Parâng. Multe dintre analizele comunismului românesc se străduiesc să pună accentul pe brutalitățile și contradicțiile vieții de zi cu zi din acea perioadă; atât de multe sunt aceste analize, încât cercetarea comunismului a devenit o industrie în sine. O bună parte, însă, a autorilor unor astfel de volume au girat, prin complicitate, falsitatea regimului și inegalitatea bolnăvicioasă a postsocialismului. Mulți scriu pentru a face uitate istoriile și compromisurile personale. Nu și Gigi. Cei care îl cunosc pe Gigi știu că este pe cât de cinstit pe atât de temerar, pe cât de consecvent pe atât de ofensator și pe cât de introspectiv pe atât de nechibzuit. Cu ajutorul acestor calități, Gigi Nicolau ne oferă o lectură vioaie despre o perioadă dificilă. Așa cum evidențiază Gigi, oamenii din Valea Jiului au trăit în tumult și evenimente pline de consecințe aproape 70 de ani. Datorită zăcămintelor de cărbune, Valea a atras de timpuriu atenția nedisimulată și controlul deseori brutal ale comuniștilor. În cele trei decenii, între anii 1960 și 1990, perioadă la care se referă cartea de față, Valea a fost permanent zguduită de campanii concentrate asupra producției de cărbune, de greva minerilor din 1977, de violența mineriadelor (atacurile minerilor din 1990, de la București, la ordinul lui Ion Iliescu), de restructurarea mineritului și de șomajul în masă care a urmat. Gigi face cronica acestora țn maniera târzie a lui Samuel Pepys, de exemplu, ori, mai exact, în cea a lui Woody Allen din Zelig. Prin prisma experiențelor lui personale, ca protagonist și observator, captăm gustul nemijlocit al unei vieți 99

Translațiuni

fun-house quality of life in the time of the Ceaușescu, of Miron Cozma and the League of Jiu Valley Miners, and even of Bill Clinton in Bucharest. Never one to stoop to formality of suffer fools easily, Gigi’s personality and inconoclasm show through on every page. The book’s organization reminds me of a Quentin Tarantino movies; a Mobius strip of reminiscence, paying only minimal attention to chronology or convention. But despite the frenetic structure and pace, Gigi’s narrative still manages to pull off every layer and subterfuge of the Communist domination of the Jiu Valley, its coal industry, society, schools, and personalities, and the Valley’s influence in Romania more widely. Gigi’s presentation of events range from youth to early middle age, from recollections of the entrapment of his mother by authorities for reunning a successful knitwear atelier, to denigrating Miron Cozma, the former leader of the LSMVJ, Miner’s Union, while surrounded by Cozma’s „boys” at a union-controlled club. Gigi’s telling of these tales is authentic, raw, humorous, courageous, usually bawdy, and brutally honest. You can open the book at anz place and find, in one and the same text, critical history in the guise of humorous vignette, told in colorful vernacular, with an antropological eye for dtail. Chapter 19 comes to mind… a crazy story recounting bribing teachers and the absurdities of high school curriculum in socialism, while poking fun at some of the craven and compromised „stuffed shirts” of the Petroșani educational establishment. This chapter, like many others, left me „open mouthed” at Gigi’s „cheek”, but its detail especially justifies the „Deep Red” title of the book. Most important, Gigi’s recolltections are not just vivid description, but also celebrate the wisdom of the street and resistance to foul systems, supported by horrible people. So, closing the book, I am left with both a sense of hopefulness and foreboding. Some bright spots in the Valley have appeared, but struggle to break free from the dominant but retrograde classes who still hold sway. I am impatient for Gigi’s next installment. There is a lot of material out there yet.

amuzant-bizare din perioada familiei Ceaușescu, a lui Miron Cosma și a Ligii Minerilor din Valea Jiului, și chiar a lui Bill Clinton la București. Nefiind o persoană supusă formalităților sau care poate fi cu ușurință amăgită, personalitatea și iconoclasmul lui Gigi marchează fiecare pagină. Organizarea cărții îmi amintește de un film al lui Quentin Tarantino; o bandă Mobius de reminiscențe, acordând doar o atenție minimă cronologiei și convenției. Însă, în ciuda structurii și ritmului frenetic, narațiunea lui Gigi reușește totuși să străpungă fiecare strat și fiecare subterfugiu al dominației comuniste în Valea Jiului, cu industria sa minieră, societatea, școlile și personalitățile sale și cu influența pe care Valea a avut-o asupra întregii țări. Prezentarea pe care o face Gigi evenimentelor se întinde din tinerețe până la maturitatea timpurie și trece în revită amintiri legate de șicanele la care mama sa a fost supusă de autorități pentru administrarea cu succes a unui atelier de tricotaje, de denigrarea lui Miron Cosma, fost lider al LSMVJ, Sindicatul Minerilor, de momentul în care a fost înconjurat de „băieții” lui Cosma, la un club controlat de sindicat. Gigi povestește într-o manieră autentică, crudă, umoristică, curajoasă, deseori obscenăm și brutal onestă. Oriunde deschideți cartea, veți găsi într-unul și același text, o istorie critică mascată de un umor aparent, povestită într-un argou colorat și impregnată de atracția, aproape antropologică, pentru detaliu. Îmi vine în minte, spre exemplu, Capitolul 19… o poveste nebună despre mituirea profesorilor și absurditățile pe care le conținea programa liceală în perioada socialistă, despre amuzamentul iscat pe seama unor cadre didactice compromise din Petroșani. Capitolul acesta, ca multe altele, m-au lăsat fără cuvinte în fața „obrăzniciei” lui Gigi, însă justifică, întru totul, titlul cărții, Roșu adânc. Și mai important încă, amintirile lui Gigi nu sunt numai descrieri intense; ele colorează înțelepciunea străzii și rezistența necesară pentru a păcăli sistemul sprijinit de oamenihidoși. La sfârșitul cărții, rămân cu speranța și încrederea. Căci, au apărut deja unele insule luminoase, însă lupta pentru îndepărtarea claselor dominante, dar retrograde, nu trebuie adandonată. Aștept, nerăbdător, următorul fascicul al lui Gigi. Este încă mult material acolo care trebuie să iasă la lumină.

* Professor Emeritus, Antropologie Central Connecticut State University, Bethesda, Maryland SUA

100

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

CRITICĂ

Ovidiu GHIDIRMIC

RECURS LA METODĂ

roblema metodei este esențială pentru orice domeniu al cunoașterii. Nu se poate întreprinde nimic fără metodă. Termenul de „metodă” vine – după cum se știe – de la grecescul „methodos”, care înseamnă „cale”, „drum”, altfel spus, modalitate de investigație, de cercetare. Ca să ajungem, cu bine, la capăt, trebuie să știm, mai ântâi, să ne alegem calea, drumul, metoda. Studiul literaturii nu se poate face decât în chip metodic și sistematic. În ultima vreme, de câteva decenii încoace, nu numai la noi, dar și pe plan universal, se manifestă, însă, o preocupare cam exagerată, excesivă, pentru metodă, mergând până la un fel de exhibiționism și până la o anumită ostentație metodologică. Se uită, prea adesea, ca metoda – cu toată importanța și necesitatea ei – nu este decât un mijloc și nu un scop în sine, că finalitatea demersului critic o constituie cunoașterea, înțelegerea (comprehensiunea) și evaluarea literaturii, indiferent de metodele folosite. Critica a început, de la o vreme, să reflecteze prea mult asupra propriilor posibilități, căi și mijloace, să se autocontemple, și să se preocupe mai puțin de obiectul ei, care este literatura. Asistăm, astfel, la un soi de narcisism critic, care devine, în cele din urmă, steril și inoperant. Trebuie să înțelegem, din capul locului, că nu metoda face critica, ci critica face metoda sau – mai bine zis – critica își alege metodele cele mai adecvate în funcție de realitatea textului literar, reclamate de structura și particularitatea operelor analizate. Simpla utilizare a unei anumite metode nu asigură, în mod automat și de la sine, calitatea demersului critic, așa cum se amăgesc mulți dintre prozeliții metodelor de ultimă oră. În special, noile metode sunt îmbrățișate fără rezerve, fără spirit critic și discernământ, cu un entuziasm nereținut și cu o exaltare de neofiți, de proaspăt convertiți la o nouă religie. O asemenea atitudine, de preluare necritică a noilor metode, trădează un fenomen BANCHETUL 7-8-9 / 2016

de snobism și de mimetism, de aliniere la modă și de imitație servilă a metodelor. De regulă, aceste metode nu sunt bine asimilate și sunt aplicate la un mod diletant și superficial, mai mult după ureche. Pe de altă parte, se manifestă, uneori, din păcate, și un anumit fanatism și exclusivism metodologic, izvorât din convingerea că numai o singură metodă, văzută ca un panaceu universal, rămâne valabilă, iar celelalte metode trebuie excluse din sfera criticii și istoriei literare. Este aproape de prisos să subliniem că o asemenea mentalitate este reducționistă și simplistă. Deoarece, la ora de față, mai domină încă multă confuzie, în critica și istoria literară, și se pare că ne mai aflăm, încă, într-un Turn Babel al metodelor, în care riscăm, la un moment dat, să nu ne mai înțelegem, considerăm că sunt necesare și binevenite câteva clarificări și precizări de ordin metodologic, în spirit cât se poate de logic și cartezian. Critica face parte din hermeneutică, vastă disciplină, consitituită încă din Antichitate, care se ocupă cu studiul și cu tehnica interpretării. Termenul de „hermeneia”, care înseamnă „interpretare”, a fost lansat de Platon, care l-a derivat de la numele zeului Hermes, divinitate polifuncțională la vechii greci, funcția sa cea mai importantă fiind aceea de mesager și interpret al voinței divine. Hermeutica nu este numai o disciplină, dar și o metodă, în același timp, una dintre cele câteva metode universale de cunoaștere, alături de dialectică, fenomenologie și structuralism. Critica este, deci, înainte de toate, interpretare. Dar, nu interpretăm numai de dragul interpretării, ci interpretăm ca să înțelegem. Înțelegerea constituie finalitatea oricărui demers hermeneutic. Interpretarea și înțelegerea sunt cele două noțiunicheie, de bază, ale hermeneuticii. Înterpretarea și înțelegerea sunt echivalente, ele înseși, cu un act de creație. Astfel, G. Călinescu – care a practicat o 101

Critică

hermeneutică extrem de complexă, de suplă și de subtilă – spunea – încă dintr-un articol din tinerețe, Simțul critic (1927), despre „înțelegere”: „A înțelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul inițial al operei”. G. Călinescu punea problema „înțelegerii” operei în termenii originii sale, în spiritul genezei textului literar, așa cum o aborda și Schleiermacher, fondatorul hermeneuticii moderne, în Hermeutica sa. A interpreta înseamnă a crea puncte de vedere noi în raport cu opera: „Rostul criticului și istoricului literar – spunea același G. Călinescu, în articolul Tehnica criticii și istoriei literare (1938) – este de a crea puncte de vedere noi în raport cu opera, din care să iasă structuri acceptabile”. Criticul trebuie să interpreteze opera din perspective multiple și complementare, făcând apel la o serie de discipline auxiliare demersului critic: filosofie, psihologie, istorie, lingvistică, mitologie, etnografie, antropologie, geografie, economie, sociologie, științele naturii etc. Interpretarea este circulară. Orice interpretare se desfășoară în cerc. Cercul nu este numai o figură geometrică – forma cea mai pură și desăvârșită din toate – dar și o figură a spiritului, a cunoașterii. Despre importanța „cercului hermeneutic” (sau „cercul interpretului”, cum a mai fost numit) vorbesc toate tratatele de hermeneutică, din cele mai vechi timpuri. Interpretul trebuie să se așeze în centrul operei sau într-un „cogito” al operei – cum spune Georges Poulet, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai noii critici și ai hermeneuticii moderne, în Metamorfozele cercului – adică să adopte o poziție privilegiată în raport cu opera, din care să îmbrățișeze întreg ansamblul operei. Interpretarea se adresează, în primul rând, nivelului superior al operei, din care se desprinde un „Weltanschauung”, o concepție filosofică despre lume și viață, pentru că toate operele mari au un „Weltanschauung”, o concepție despre lume și viață. Interpretarea are, prin urmare, ca prim obiectiv și cel mai important, „filosofia operei”, pe care criticul trebuie s-o descifreze, s-o descripteze, în textul literar, după care să intre în detalii analitice și stilistice. Iată de ce nu suntem dispuși să acordăm o importanță prea mare biografiei scriitorilor. În privința raportului biografie – operă, putem spune că nu biografia explică și luminează opera, ci invers, opera este aceea care luminează și explică biografia. Biografia scriitorilor nu poate fi interpretată și înțeleasă decât din perspectiva operelor lor. Biografia

102

scriitorilor, luată în sine, fără o permanentă raportare la operă, nu ne spune mare lucru. Viața scriitorilor poate să nu se deosebească prea mult de viața oamenilor comuni, obișnuiți, de rând. Scriitorii devin excepții, în plan ontologic, existențial, numai prin operele lor, prin care se abat de la destinul comun, de specie, de serie biologică. Opera reprezintă cel mai important eveniment din viața scriitorilor, în afara căruia biografia creatorilor n-are niciun sens. De aceea, suntem împotriva aglomerărilor nesemnificative de date biografice, cu care ne-a obișnuit istoria literară tradițională de tip factologic, practicată de tot felul de documentariști și arhiviști, aceste harnice albine sau termine ale istoriei literare. Contribuțiile documentare pot fi, uneori, utile, într-o anumită măsură, până la un anumit punct, dar nu sunt, niciodată, decisive, pentru înțelegerea vieții și operei unui scriitor și nu se ridică, nici pe departe, la înălțimea și valoarea exegezelor propriu-zise. Nu orice modest documentarist și arhivist sau colecționar maniac de documente poate fi considerat exeget sau hermeneut, pentru că nu are spirit critic și nicio cultură filosofică și estetică, necesară interpretării operelor. Unii dintre acești documentariști și arhiviști au fost și mistificatori de documente, cum a fost, ca să dăm un exemplu, Octav Minar, în cazul lui Eminescu. Pe acești așa-ziși „eminescologi”, G. Călinescu îi numea „necrofori” eminescieni (Octav Minar, necrofor eminescian, 1932). Despre acești așa-ziși „eminescologi”, G. Călinescu avea cea mai proastă părere și spunea că „se așează ca mușița pe suprafața problemei eminesciene și o umplu „cu cangrenă fetidă și verzuie” (Eminescologi, 1932). Documentarea și informația sunt faze prealabile ale examenului critic, care – în absența unui punct de vedere nou, creator – își dovedesc perisabilitatea, caducitatea. Aceasta este soarta ingrată a tuturor documentariștilor și arhiviștilor, despre care G. Călinescu scria rânduri extrem de severe și lipsite de menajamente, dar care pot constitui un prețios îndreptar, „vademecum” pentru orice cercetător adevărat: „Poate un cercetător să pună tom peste tom în cercetarea unei așa-zise probleme și să considere studiul exhauerient; un punct de vedere creator face din tot studiul lui un morman de hârtie” (Tehnica criticii și istoriei literare). Contribuțiile documentariștilor și arhiviștilor nu numai că sunt lipsite de prea mare însemnătate, dar, uneori, frizează ridicolul, prin detaliile lor nesemnificative și prin motivațiile puerile și prezumțioase. Despre Augustin Z. N. Pop, BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Critică

documentarist, harnic și tenace, dar interpret modest al operei lui Eminescu, regretatul nostru profesor, criticul și istoricul literar Alexandru Piru făcea o butadă cum nu se poate mai semnificativă, atunci când spunea, cu un umor irezistibil, că Augustin Z. N. Pop „a descoperit plopii fără soț într-un depozit de lemne din București”! Metodologic vorbind, viața scriitorilor poate fi pusă în paranteză sau redusă la principalele momente biografice. Criticul nu trebuie să adune date peste date sau să colecționeze cât mai multe documente, pentru a reconstitui biografia scriitorilor. Criticul trebuie să facă, însă, cu totul altceva, să realizeze o biografie interioară, să definească personalitatea scriitorului și să-i alcătuiască portretul moral și spiritual, așa cum au procedat, în cazul lui Eminescu, Titu Maiorescu, în studiul Eminescu și poeziile lui (1889), Dumitru Caracostea, în studiul Personalitatea eminesciană (1925) sau G. Călinescu, în inegalabila monografie Viața lui Mihai Eminescu (1932). Biografia scriitorilor nu poate fi tratată decât în acest mod. Cealaltă disciplină importantă care se ocupă de studiul literaturii este poetica. Termenul de „poetică” a fost folosit încă din Antichitate, de Aristotel, în celebra sa Poetică, în care încerca să definească statutul, condiția literaturii. Dar, poetica este o disciplină nouă, născută din impactul metodei structuraliste în literatură. Poetica a luat locul vechii retorici. După Tzvetan Todorov, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai structuralismului literar și unul dintre cei mai redutabili poeticieni actuali, hermeneutica, pe care o numește „critica propriu-zisă”, și poetica rămân cele două discipline fundamentale ale comentariului literar, așa cum susține în Poetica sa. Hermeneutica și poetica sunt două discipline complet opuse, ce se situează la antipozi, dar care, cu toate acestea, nu se exclud. Între hermeneutică și poetică se instituie un șir întreg de opoziții, dintre care ne oprim numai la câteva pe care le considerăm mai importante. Cele două discipline au obiective diferite, deși obiectul lor este comun, același: literatura. Hermeneutica este preocupată de conținutul de idei, de explorarea sensurilor și semnificațiilor și de mesajul operelor literare, în timp ce poetica este preocupată de forma, structura și limbajul operelor literare. Altfel spus, hermeneutica este interesată de ce se spune în opera literară, poetica, dimpotrivă, de cum se spune în opera literară. Dacă metoda de bază a hermeneuticii o formează interpretarea, metoda de bază a poeticii este BANCHETUL 7-8-9 / 2016

descrierea. Hermeneutica interpretează conținutul de idei, decriptează sensurile și semnificațiile, decodează mesajul operelor, poetica descrie structura operelor. După poeticieni, orice operă nu este, în cele din urmă, decât manifestarea unei structuri abstracte. Poetica studiază legile generale ale discursului manifestate în cadrul particular al unor texte. Prin urmare, nu atât structurile concrete, particulare, încearcă să le descrie poetica în demersul ei, ci mai ales structurile abstracte, generale, ale operelor. Orice operă este alcătuită dintr-un „mesaj” și un „cod”. Poetica încearcă să substituie, sistematic, mesajul prin cod. Poetica privește opera ca un sistem de semne. Nu literaritatea, ci literalitatea formează obiectul poeticii. Hermeneutica interpretează opera în funcție de contextul social-istoric care a produs-o, poetica face abstracție de contextul socialistoric. Hermeneutica este diacronică, poetica este sincronică. O ultima mare opoziție între hermeneutică și poetică apare în privința evaluării operelor literare. Hermeneutica încearcă să emită și judecăți de valoare. Dintr-un demers poetic nu aflăm dacă o operă literară are valoare sau nu, întrucât aceleași legi generale ale discursului se pot manifesta și în cazul operelor minore, lipsite de valoare. De aceea, Tzvetan Todorov, în Poetica sa, asociează critica literară cu hermeneutica și consideră poetica o disciplină aparte, care poate veni în sprijinul criticii literare. Ambele discipline, atât hermeneutica, dar și poetica, trebuie privite cu limitele lor firești. Hermeneutica poate cădea în capcana neglijării complete a aspectului formal și chiar a disprețului față de formă. Există mari hermeneuți, printre care și Georges Poulet, care susțin că numai ideile sunt importante, că forma operelor nu contează, ci numai spiritul ce la animă, că numai spiritul e pur, în timp ce orice formă este impură și coruptibilă, departe de a fi perfectă. Riscul poeticii îl formează, dimpotrivă, formalismul și abstracționismul. Poetica poate fi acuzată, de unii dintre marii hermeneuți ai secolului nostru, și de „lipsă de umanism”, pentru că nu este interesată de mesajul literaturii, care este, prin definiție, umanist. Cu toate aceste deosebiri esențiale, hermeneutica și poetica sunt două discipline complementare, chemate să colaboreze. Un examen critic, cât mai complet, trebuie să fie permanent „dute, vin-o” între hermeneutică și poetică. Tzvetan Todorov, care este unul dintre cele mai lucide și 103

Critică

echilibrate spirite ale structuralismului contemporan, numește poetica o „disciplină de tranziție”. De-a lungul timpului, s-a creat un dezechilibru masiv între interpretare și descriere, în comentariul literar, în favoarea interpretării. Poetica s-a născut tocmai din necesitatea refacerii echilibrului dintre interpretare și descriere. Odată cu restabilirea acestui echilibru, Tzvetan Todorov consideră că misiunea istorică a poeticii va fi, definitiv, încheiată, iar poetica va trebui, în cele din urmă, să se sacrifice pe altarul hermeneuticii, adică al bătrânei critici, dintodeauna. Critica și istoria literară fac parte nu numai din hermeneutică, dar și din axiologie, altă disciplină vastă, care se ocupă cu studiul valorilor (gr. „axia” înseamnă „valoare”). Prin spirit critic trebuie să înțelegem capacitatea de a emite judecăți de valoare. Judecata de valoare formează axul criticii literare. Demersul critic este de neconceput în afara judecății de valoare. Acesta este chiar sensul primordial, de bază, al termenului de „critică” (gr. „krinein” – „a judeca”; „kritikos” – „judecător”). Critica de astăzi și-a complicat și și-a rafinat, și-a sofisticat discursul, dar a pierdut ceva din vigoarea inițială, tocmai prin escamotarea judecății de valoare. Se pare că traversăm o perioadă de alexandrinism critic, de rafinament și decadență a criticii literare. Magisteriul critic trebuie să-și redobândească demnitatea și vigoarea, pe care le-a pierdut. Critica nu mai poate face astăzi abstracție de o serie de metode noi, moderne, cucerite între timp, cum ar fi: psihocritica, psihanaliza, critica arhetipală, poetica elementelor, textualismul, semiotica etc. Ceea ce trebuie să vizăm, în ultimă instanță, este un integralism critic. Dezideratul „criticii totale” a fost formulat, de mai multe ori, în cultura noastră, și în special de Garabet Ibrăileanu, care chiar utiliza, adeseori, expresiile de „critică totală” sau „completă”. Dar, dezideratul „criticii totale” se dovedește a fi, mai curând, o frumoasă utopie, un deziderat irealizabil, întrucât practica criticii literare ne-a demonstrat că există, într-adevăr, mari critici, dar nu și critici totali sau compleți. Critica totală rămâne mai mult o aspirație, decât o realitate. Se pune și în critică, nu numai în literatură, problema raportului dintre tradiție și inovație, față de care trebuie să ne situăm pe o poziție cât mai justă și mai corectă. De felul în care rezolvăm acest raport fundamental, depinde înțelegerea literaturii și a criticii literare. Tradiția formează baza unei

104

culturi. Inovația se adaugă la tradiție și este asimilată de tradiție, în măsura în care se dovedește reală și rezistentă în timp. Adevărata critică se plasează, în mod logic și necesar, între tradiție și inovație. Critica nu trebuie să renunțe cu totul la metodele tradiționale, verificate în timp, dar trebuie să arate, în același timp, deschidere și receptivitate față de noile metode și să nu le respingă aprioric. Toate metodele rămân valabile, în ultimă analiză, în critica literară, cu condiția să fie bine și cu eficiență aplicate. Ibrăileanu vorbea de „anatomia operei” și compara crticul cu un chirurg, iar opera cu pacientul, care suportă operația. Totul este – cum spunea, nu fără umor, Ibrăileanu – ca pacientul să nu moară pe masa de operație. Mulți scriitori au sucombat, din nefericire, pe masa de disecție a criticilor literari. Chiar marii clasici au fost omorâți, de atâtea ori, sub povara noilor metode. Criticul trebuie să stăpânească tehnica vivisecției și a însuflețirii operelor. Critica presupune „trăire”, ca și poezia, de altfel. Conceptul de „trăire” („Erlebnis”) a fost lansat de Wilhelm Dilthey, în celebra sa lucrare Trăire și poezie. Așa cum nu există poezie autentică fără trăire, nu există nici critică adevărată fără o trăire a ideilor. Critica nu este, în ultimă instanță, decât o formă de viață și o retrăire a literaturii. Fără această retrăire a literaturii, nu există o vocație critică. În sfârșit, o ultimă problemă importantă este cea a limbajului critic. Marii critici au folosit, întotdeauna, un limbaj cât mai accesibil. Mulți dintre criticii de astăzi, de fapt, pseudocritici, criticastri, folosesc un limbaj prețios și bombastic, „gongoric” (termen, cu o accepție degradată, care vine de la numele marelui poet spaniol baroc, Luis de Gongora!), un fel de „păsărească”, așa cum ar fi spus Eminescu) aceasta fiind una din expresiile sale favorite), ajungând până la o adevărată „beție de cuvinte”, după formula memorabilă a lui Titu Maiorescu. În spatele acestui limbaj se ascunde o lamentabilă fugă sau lipsă de idei. În special, studiile, concepute după metoda structuralistă, recurg la un limbaj, adeseori, prea tehnicist și rebarbativ, care îndepărtează cititorii. Toată lumea aspiră spre elevație, dar elevația nu este o simplă chestiune de limbaj, așa cum se crede, deobicei. Elevația este un produs al gândirii, al ideilor, cărei îi corespunde, în plan formal, o puritate a expresiei, un „aticism” al limbii. „Simplitatea” ține de formă, de puritatea limbii, pe când „simplismul” nu este decât expresia unui mod reducționist și simplist de gândire. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

CRITICĂ

Iulian CHIVU

RĂSCRUCI DESTINALE, ÎNTR-UN ROMAN AL LUI LIVIU COMȘIA

ulte cărți bune de poezie și de proză trec pe lângă criticii noștri literari care roiesc în jurul câtorva nume, fără îndoială remarcabile, însă excesivului îi urmează pe de altă parte insuficiența ce nu se reabilitează cu evocarea unor cauze, e adevărat obiective, ci cu mai mult interes pentru ceea ce tot critica a produs prin recul; o linie a doua a numelor, haotică și greu decantabilă, nu neapărat o a doua linie valorică. Autorii – prea mulți, cărțile – și mai multe, revistele – prea permisive presupun, în consecință, dezechilibrarea valorizării și, mai apoi, decredibilizarea valorii ca atare. Cu astfel de credințe, dacă nu și convingeri, obișnuiesc să-i citesc atent pe cei tineri, pe cei ocoliți, pe cei mai puțin cunoscuți și scriu doar atunci când simt că trebuie să scriu și când aș vrea ca scrisul meu să reechilibreze lucrurile. Un astfelde gând încerc citind, nu prea târziu, un roman al lui Liviu Comșia (Filiala USR Brașov), tipărit în Teleorman: 365 de zile sau întâlnirile și revelațiile Mariei Magdalena (Tipoalex, 2014). Cu un personaj din lumea obscură a orfelinatelor, o adolescentă, Maria Magdalena, cu un nume deloc întâmplător, sortită a îngroșa lumea prostituției, precum în literatura balzaciană a curtezanelor, romanul lui Liviu Comșia, deși ne deschide, în lumini și umbre, o lume concupiscentă, imundă, abandonată de prozatorul modern ca anacronică, trece cu abilitate din planul plăcerilor primare prin toată paradigma existenței și ajunge până la descoperirea trebuințele religioase – planul convergențelor inevitabile. Romanul se citește cu ușurință și cu interes la tinerețe, dar și la vârsta când tot la tinerețe te întorci cu gândul, fie și pentru reproșuri. Firul epic este unitar, lipsit de divagații derutante, și își culege cititorul cu abilitate din confuzii aducând tot mai în centru figura unei tinere care a copilărit în orfelinatul de la „Prichindelul”, dar care vine împotriva, în urma și abia mai apoi în întâmpinarea conotațiilor numelui său, BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Maria Magdalena; un nume cu rezonanțe evanghelice. „Sunteți Maria Magdalena Visarion? (Așa mă botezase în maternitate asistenta șefă, după numele ei de fată, dându-mi identitate)” – p. 62. Destin și hazard, viață și moarte, împliniri și dezamăgiri, sacru și profan, dar nu întocmai ca la iluminiștii francezi (Denis Diderot), nici ca în literatura galantă a lui Bernardin de Saint-Pierre, nici ca la preromanticul Chateaubriand, ci parcă mai aproape de realiștii Balzac și Dumas-fiul, însă la fel de aproape și de destinalii Dostoievski, Camil Petrescu sau Gala Galaction. Abandonată în maternitate de mama care „a dispărut în vârtejul colorat al lumii”, Maria Magdalena are momente în viața de adolescentă când caută în amintire, ca sprijin, ca terapie a spaimelor, figura mamei, însă găsește aceeași „nebuloasă care se răsucea în jurul meu amețitoare. Din mijlocul acesteia se desprindea chipul ei care se legăna deasupra unei forme minuscule ce avea înfățișarea mea” (p. 19). Copilăria e tristă, încărcată de lugubru, de violențe traumatizante, dominată de ticăloșiile directorului de orfelinat, Virgil Neag, care siluia fetele. Maria Magdalena este luată în plasament de Mama Ileana, o femeie săracă, dar cu mult suflet. Ea, ca angajată a centrului de plasament, salvează optsprezece copile de ororile orfelinatului, nu însă și de ororile vieții. De la ea primește o pildă de prevedere adolescentină, sfaturi minimale de igienă intimă și la primul ei pas în pubertate e botezată premonitiv: „Bine ai venit între proastele pământului!” (p. 71). Ceea ce era inevitabil pentru o tânără din orfelinat se produce și Maria Magdalena se împacă cu acest statut social. „Nimeni nu m-a obligat să devin curvă, am început cu violență. Nu trebuie să mă menajați. Am vrut s-o pedepsesc pe mama care m-a abandonat într-o maternitate” (p. 31), îi spune ea Sofroniei, care o „angajează” ca damă de companie pentru fiul ei, Radu, bolnav de leucemie în stadiu morbid. Acum, deja Maria 105

Critică

Magdalena este absolventă de Litere, dar nu are șansa să se titularizeze datorită proastelor referințe. Lipsită de bucuriile copilăriei și ale adolescenței, condamnată la corvoada de a furniza plăceri primare bețivilor, defulaților perverși și unor potențați ticăloși, Maria accede către judecăți superioare și se vede nevoită să poarte crucea unui destin nemeritat: „Răstignirea îmi bântuia mintea de ceva vreme. Semnificația aleasă de biserică mi se părea unilaterală și incompletă”, crede ea pentru început (p. 13). Singura bucurie, aceea de a gândi liber, îi aduce și ea tristeți nebănuite, chiar și pe aceea a suicidului: „Era un gând vechi, încă din primii ani ai adolescenței, determinat de capacietatea mea blestemată de-a trece dincolo de aparențe” (p. 72). Cu Radu, companionul ei de care se apropie ca de un obiect fragil, cu teamă la început, are bucuria să-și continue reflecțiile, să descopere alte orizonturi de adevăr. Radu, fiul nelegitim al unui fost securist, acum prosper om de afaceri, care își proclamă ascendența în voievodul transilvan Ștefan Mailat, presimte că între el și tată nu e o legătură biologică naturală, ci o taină bine păzită și, cu toată grija pe care i-o poartă, prezența lui, chiar și a mamei, îl inhibă pe bolnav. Suferindul simte cu ușurință de ce a fost adusă în preajma lui Maria Magdalena și gesturile ei de curtezană îl țin la distanță: „Nu-i nevoie, a spus el cu voce joasă și fermă. Nu vreau nimic din ce ai fost plătită să faci, e clar?” (p. 84). Confesiunile sumare, de curtoazie, găsesc pentru cei doi interferențe de gândire, de cauzalitate, de proiecție. Totul converge, în cele din urmă, în Dumnezeu spre care vine fiecare dintr-o cu totul altă direcție. Radu, cititor pasionat de literatură SF, ar fi vrut să scrie un roman cosmogenetic dintr-o perspectivă cu totul străină de cea biblică, poate ceva mai aproape de opțiunea lui Asimov: atacurile dintre supercivilizații au dus, în disperare de cauză, la soluții controlabile în afara Terrei. Pornind de la această idee, Radu găsește o altă explicație pentru cărțile Torei (Pentateuh), pentru misiunea lui Moise; o erezie coerentă numai pentru cititorii de SF (vezi p. 53 și urm.). Dumnezeu nu poate fi totuși anulat ca omniprezență, omnisciență și mai ales ca omnipotență: „Dumnezeu, Forța Inițială, nu ne permite să intervenim în istoria unei civilizații, mai ales dacă ne este inferioară” (p. 55). În prezența lui Radu, a spiritului său îndrăzneț, Maria Magdalena se lasă cucerită de ceea ce altfel i-ar fi rămas necunoscut, nebănuit. Îl însoțește în Țara Oltului, în ultima lui vizită în satul copilăriei, la bunica, Mama Tore, o femeie care reprezintă tipul tradițional de percepție a lumii, pe criteriile scripturistice, chiar și atunci când recurge la un act de magie apotropaică tradițională: „ – Cum ai zis că te cheamă? (întreabă Mama Tore) – Maria Magdalena, am răspuns(...) – Ca pe...(...) – Da, ca pe...” (p. 119). Bătrâna crede în destin tot așa cum au crezut și înaintașii ei și îl acceptă ca pe un dat: „Cu el (cu Radu, n.n.), neamul

106

nostru, al lu› Lup-Purcar și cel al Mailaților, se stinge. Așa o vrut Domnul să ne pedepsească pentru păcatele noastre...” (p. 125). Radu însă are o perspectivă eliadescă a destinului și îl înfruntă coborând spre incipiențe, într-un illo tempore regenerator. Maria Magdalena are deja argumente și suspiciuni să creadă în predestinare: „Radu a fost pedepsit să descopere moartea și, deci să nu-l vadă pe Dumnezeu cel din Inaltul cerului” (p. 88). O licărire de speranță pare să-i surâdă suferindului, dar numai atât cât să cunoască iubirea; Maria Magdalena este îndrăgostită de el și i-o mărturisește cu sinceritate, cu un gând eretic spre Isus Hristos și Maria Magdalena, prima femeie vindecată de Mântuitorul scoțând din ea șapte demoni, cea care, de altfel, va fi aproape de El în evenimentele cruciale ale vieții Lui pământești (la răstignire, la mormânt, la învierea Lui), ceea ce a întreținut unele speculații. În ciuda blasfemiilor care au însoțit imaginea Mariei Magdalena, Evangheliile nu o menționează ca prostituată, ci, din contra, poate fi menționată ca apostol pentru prezența ei în preajma lui Isus, prin apostolat, iar un document apocrif în limba coptă îi atribuie „Evanghelia după Maria Magdalena”, lucrare gnostică din secolul al II-lea d.C. Convergențele romanului 365 de zile sau întâlnirile și revelațiile Mariei Magdalena, al lui Liviu Comșia, se conturează spre final, în redescoperirea lui Dumnezeu cel etern. Radu, lângă zidul Bisericii, în ultimele lui clipe de viață, se roagă. Se roagă din convingere și cu căință: „Își ridicase ochii și privea țintă turla care despica seninul adânc al cerului cu crucea. S-a așezat pe trepte: – De ce, Doamne? a șoptit și întrebarea s-a înfipt în lumina de aur. De ce? Dacă iubirea e totul, pe ea se clădește viața, de ce să plătesc eu prin moarte?” (p. 166). Scena are măreția celei din Evanghelia după Matei (27:46): „Și pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: Eli, Eli, Lama Sabactani?” Altfel decât multe romane aride, fără substanța și culoarea comunicării, cu care ne-au obișnuit mulți postmoderniști și la care trimiteam de la început, cartea lui Liviu Comșia urmează concomitențe și incitante contrarietăți de idei, intersectează ascendențe și descendențe ale spiritului, apoi punctează sensul deschis, chiar evaziv al finalului (finis coronat opus): „Doamna vă transmite că sunteți liberă, mi-a spus Anuța fără să mă privească”, p. 171. Trecuseră 365 de zile de când Maria Magdalena intrase pe poarta de fier forjat a Vilei Mailat. Așadar, chiar mai mult decât în Viața după Matei (2011) și decât în Justina (2012), alte două romane ale aceluaiși autor, cu 365 de zile sau întâlnirile și revelațiile Mariei Magdalena, Liviu Comșia se apropie atent nu numai de o lume reală, incontestabilă, ci și de o mai veche nedumerire transcendentală, intrinsecă efemerității ființei și imanentă factualului de care, sociologic, aceasta nu se poate detașa nici prin aspirații.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

CRITICĂ

Menachem M. FALEK

NOAPTEA FACE PENTRU ULTIMA OARĂ AMOR Despre cartea poetului Lucian Vasilescu „Țara mea, viața mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală” (postfață)

ucian Vasilescu este unul dintre cei mai distinși poeți contemporani din România. A publicat mai mult de zece cărți de poezie, care au atras atenția și au fost apreciate. Printre altele, Lucian Vasilescu a fost distins cu premiul „Mircea Ivănescu” la Festivalul „Artgothica”, Sibiu, ediția 2015, festival co-organizat de asociația culturală „Direcția 9 – Poezia Vie” din București. Asemenea altor poeți români pe care i-am cunoscut (afirmați după căderea regimului Ceaușescu), și Lucian Vasilescu a căutat (și a găsit) o direcție personală în poezie, așa cum voi arăta în continuare. În ultimul său volum – Țara mea, viața mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (ed. RENTROP & STRATON, 2014), Lucian Vasilescu construiește un univers original, un univers întunecat, care se întinde încă și după moarte, în viitor. Dacă vorbim despre această carte, trebuie să poposim în preajma unor motive ca soartă, distrugere, anihilare. Pe de altă parte, trebuie să acordăm atenție și motivelor „din înalt”, precum lumea îngerilor, lumea divină. Poetul privește în oglinda superioară a lumii, dar aceasta se dovedește a fi, de cele mai multe ori, fie o oglindă strâmbă, fie o „Fata Morgana” însă atât de atrăgătoare, încât poetul o adoptă ca pe o dimensiune a vieții, a existenței și a meta-existenței sale. Astfel stând lucrurile, nu ne surprinde faptul că și „ideea de Dumnezeu” o vom întâlni în aceeași cheie. Uitarea și uitarea de sine sunt și ele prezente, uneori dobândite pe calea alcoolurilor care te poartă printre lumi și între lumi, într-o realitate paralelă, greu de definit, fără granițe ferme. Acest balans foarte personal al cuvintelor pendulând între lumi pare a fi ars poetica lui Lucian Vasilescu. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Cinismul se împletește cu ironia și atunci când poetul ne așază în față o oglindă „beată” în ea se reﬂectă, nu de puține ori, personaje „tâmpite”: „dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine. vremea, pe aici,/ e frumoasă./ apa e liniștită. locuiesc la același etaj cu doi oameni drăguți: un tâmpit/ și-o tâmpită.” Primele pagini ale cărții sunt și primii pași ai „eroului” și ai celor care-l vor însoți până la final. În urmă, după ce au străbătut o lume întunecată, complicată și specială, personajele se reunesc întrun ultim poem, înaintea epilogului, identice însă, de data aceasta, egalizate: „dragii mei, a trecut ceva vreme de când n-am mai scris. dar totul e bine iar eu/ sunt cuminte, cum am promis. mă mulțumesc cu puțin. duc o viață tihnită./ locuim la același etaj – doi tâmpiți și-o tâmpită.” Astfel, autorul și-a circumscris cartea și călătoria într-o „ramă” din care nici el, nici personajele sale nu au scăpare. Una dintre temele importante ale cărții (la fel ca și la alți poeți români, de pildă Ion Mureșan Cartea Alcool sau Adrian Suciu – Profetul popular) este aceea a băuturii. Dar, în cazul lui Lucian Vasilescu, acest „motiv” este dezvoltat într-o manieră personală: „de pe buzele dulci ale paharului am aﬂat voluptatea. între/ buzele mele și buzele lui am strivit durerea, spaima, singurătatea.” O astfel de abordare, o astfel de descriere te poate duce cu gândul la descrierea iubitei, ale cărei forme se identifică cu acelea ale paharului. Dar iubita dispare și viziunea ei este înlocuită pe dată de realitatea strictă a paharului: „pe zi ce trece dragostea asta sporește, se face mare și pe măsură/ ce crește se ține tot mai greu în picioare. iar lumea ne judecă...” În poemul următor [am spus că beau…], legătura cu alcoolul este încă mai directă, așa cum se 107

Critică

observă încă din primul vers, pentru a atinge punctual culminant în final: „beau din toate puterile,/ dar zilele mele se chircesc și se fac/ tot mai puține.” Tema băuturii este prezentă și în alte texte – direct: „de uitat, însă, nu puteam uita nimic. beam mult, puțin câte puțin, un pic/ câte un pic” sau indirect – „nici nu mai știu de când am ma i turnat nicio vodcă în mare”, dar marea din text este tot marea propriei ființe, în preajma căreia cresc „copaci de fum”, precum în preajma meselor din cârciumă: „să mai torn și eu o vodcă în mare. să crească în jurul meu copaci de fum...” În altă parte, băutura ne este sugerată printr-o frumoasă personificare: „dimineața abia se mai ține-n picioare. îngână un cântec. încetișor// într-o odaie vecină, pentru o vodcă,/ noaptea face pentru ultima oară amor.” Deși alcoolul condimentează consistent „firul narativ” al cărții, motivele principale ale volumului sunt, de fapt, destinul, moartea, non-existența. Aceasta se vede încă de la început, când ni se spune: „sunt un om rău. de aceea, pe unde mă prind,/ pe loc mă și calc în picioare. sunt mincinos...” La fel și în textul următor: „armate de îngeri știrbi și mahmuri îngână refrenul/ pe o mie de voci, din o mie de guri.” Scena continuă, apocaliptic: „sunt mincinos:/ îmi vine să urlu, dar spun că nu mă doare.” și se încheie astfel: „eu sunt sfârșitul. sunt știma cuvintelor./ aleluia!/ eu sunt pustia.” Acesta, simbolul pustiului, al deșertului uscat, locurile unde viața este un calvar cotidian îl însoțesc pe poet pe parcursul întregii cărți. Morții însăși i se rezervă rolul de personaj principal – ea este mai importantă în economia volumului decât autorul: „în chiar clipa de dinainte de a mă naște, prin fața ochilor mi-a/ străfulgerat moartea întreagă. m-am opintit înapoi, în pântecul mamei, împotrivindu-mă./ dar m-au dibuit și tot m-am născut. și sfârșitul a luat-o, atunci, de la început.” Relevante pentru atmosfera întregii cărți sunt și versurile: „sunt de genul masculin, regnul animal./ mă trezesc mahmur, dimineața, pe același pat de spital./ ca s-o iau de la capăt. Cu deznădejdea și cu speratul./ că în fine, la noapte, mă voi preface în altul./ pentru asta veghez, pentru asta mă prefac că sunt viu./ pentru asta mă rog în pustie./ pentru asta trăiesc în pustiu.” Și calvarul continuă: „câtă mai am, viața e-o nesfârșită neputință./ aici, cu prima geană de lumină a dimineții/ viața dăunează foarte grav sănătății.” Revin obsesiv temele morții, ale vieții-moarte, ale vieții de după moarte – cartea este, de fapt, un traseu, o călătorie a autorului prin propria viață, prin cea de dinainte și prin aceea de apoi, o confruntare

108

cu propriul destin, asistat de îngeri care și-au pierdut puterile. Și, peste toate acestea, este și multă singurătate. Nu întâlnim pe cărarea cărții figuri omenești care să-l însoțească pe autor – întâlnim doar îngeri răniți și obosiți, ba chiar și pe Dumnezeu, dar nu pe cel atotputernic, așa cum era cunoscut. Drumul cutreieră printre stele, pe marea furtunoasă, peste valuri, printre sticle cu băutură. Pustiul cărții este etern, el nu are început și nici sfârșit. Traversarea dinspre trecut, prin prezent și către viitor este însoțită doar de singurătate și de băutură (aceasta din urmă se dezvăluie a fi cauză și efect, deopotrivă, a singurătății). Sentimentul apăsător, pesimist, pe alocuri macabru pe care îl induce lectura acestui volum este generat și de prezența unor interpretări populare, iraționale, ale relației cu îngerii, cu divinitatea, cu bolta cerească, cu pustiul, cu moartea. În aceasta constă și unicitatea universului construit de Lucian Vasilescu, și atracția pe care poemele lui o exercită. Dar și textele ars poetice au unicitatea lor. De pildă: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârșire nefolositoare”. Sau, în continuare: „scrisul nu-i decât o sminteală, la fel ca și speranța”, urmat de concluzia: „voi veți învinge. pe voi v-am ales/ să dați sfârșitului lumii un nou înțeles.” În respectul relației cu textul pe care o propune, poetul scrie „pagini întregi cu liniuțe și cu bastonașe, n-aveam habar/ că acelea aveau să fie cele mai bune texte pe care/ le voi fi scris vreodată.” Prin această percepție asupra artei scrisului, Vasilescu găsește și se exprimă într-o relație unică și originală cu limba și cuvintele ei. Pendulând între adânc și înalt, între un Infern cotidian și reprezentarea Paradisului, Vasilescu pare a propune o comunicare non-verbală, având drept singur interlocutor singurătatea. Pendularea de care aminteam pare a fi motivul întregii cărți, și anume acela al „vagabondului”, al călătorului, al celui care caută și își caută calea. Către propria sa Țară (Țarină), către viață, către dragoste, ca paradigmă existențială. Poetul „vagabond” nu este unic doar pentru dificultatea „traseului” pe care l-a ales, dar și prin demersul său patriotic. De dragoste de propria țară și de propria limbă, sentimente frecventate din ce în ce mai puțin în graba lumii de azi. Țara mea, viața mea, dragostea mea... nu este o carte lesne de citit, gândurile și intențiile poetului nu sunt ușor de urmărit, dar răsplata de după lectură merită tot efortul: volumul propune cui izbutește să-l însoțească pe autor până la final un catharsis pur, mental și spiritual, intelectual și artistic. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Critică

Daniel MARIAN

Când ești miliardar în cuvinte poți crede în valoarea de schimb a iluziilor Lucian AVRAMESCU: BUNĂ SEARA, IUBITO

u un ochi aruncat în spațiul personal și cu celălalt șmecherește trimis să aștearnă așternutul iubitei, Lucian Avramescu își haiducește cuvintele scânteind magnetic ca între doi poli subversivi. În vreme ce incantația iubirii se face firesc, de la stânga la dreapta, răzmerița sinelui pătruns de îndoială are direcții necunoscute și chiar nebănuite: „c-est la vie” – spui/ «pe dracu» – spun/ «crede și nu cerceta» – spui/ «pe dracu» – spun/ «cu puțin noroc ajungeai departe» – spui/ «pe dracu» – spun” (Dialog). Cu poetul nu e chip de a scoate la capăt iubirea, decât pe un teren neutru unde nimeni nu e stăpân, granițele sunt bine trasate și au însemne mari cât Statuia Libertății: „Ia seama, femeie, te iubesc infernal/ te doresc cum călugărul ivirile sfinte/ dar atenție, principesă de stal,/ ia aminte// nu-mi cere supunere oarbă și nici/ nu-și fă giuvaier la dești înainte / niciun ham n-a-ncăput pe creștetul meu/ ia aminte// tu, care gemi în fierbinți zvârcoliri/ și-apoi blândă rămâi, nefiresc de cuminte/ îți aparțin că vreau eu,/ ia aminte// un miliard de cuvinte am în inima mea/ „la început a fost cuvântul” –/ eu sunt miliardar de cuvinte/ pot să-ți dăruiesc cea mai înaltă statuie de aur/ dar niciun gram din metalul libertății mele/ ia aminte!” (Ia aminte). Categoric, nu s-a inventat un alt mod de a fi pentru poetul făcut dintr-o bucată, chiar trecut prin toate caznele remodelării îl avem iar și iar cum a fost, de la capăt de timp: „du-mă la remaiat; du-mă la-ntors, țes-mă din nou,/ zugrăvește-mă, punemi alt guler,/ altă manșetă, alt zbenghi,/ dă-mi alt număr la pantofi,/ toacă-mă mărunt/ și umple-mă cu condimentele moralei tale,/ împunge-mă cu o mie de sfaturi,/ împrăștie-mă în patru vânturi/ și vei observa că acolo unde cad/ se umple locul de mine” (Despre ambiția cuiva de a face alt om din mine). Extrem de serios atunci când e vorba despre cutezanța de a cere, după ce primit a fost darul de a fi pe lume, Lucian Avramescu conștientizează fatalitatea fără însă a face nicidecum caz de ea: „respirăm până când ne ia dracu/ și atunci se cheamă că am murit/ primul lucru care-ți sare în ochi este într-adevăr/ BANCHETUL 7-8-9 / 2016

greva plămânilor/ ei stau de parcă ar pândi ceva, de parcă ar ciuli urechea,/ nu mai forțează găicile vestei/ apoi inima și celelalte încetează lucrul/ ca la o carieră de piatră/ niciun ciocan, nicio bubuitură,/ nici un ecou;// ce se petrece în acest timp cu sufletul?/ greu de spus/ dar zău, dacă n-aș da oricât să aflu” (Intrarea în grevă a plămânilor). De altfel, se pare că doamna fatalitate ar avea și ea bunul ei simț, nu vine chiar așa, brambura la oricine și când are chef, de parcă nici n-ar fi vorba de fatalitate: „mi-e rușine să mor,/ mi-e rușine de prietenii care m-au împrumutat cu o droaie de bani/ – spuse chefliul veșnic dator –/ iată de ce/ presupun că voi trăi/ o lungă și zbuciumată bătrânețe” (O lungă bătrânețe). Dacă există o putință de evaluare și chiar o tehnologie a iluziilor, atunci cred că poetul se apropie de o formulă demnă de băgat în seamă: „cred în valoare de schimb a iluziilor/ ele se scarpină în ureche cu piciorul/ ele funcționează mereu pe dos,/ iluziile sunt arma cu care împușcăm râsul/ iluziile sunt foarte amuzante/ la orele de audiență/ îndrugă verzi și uscate/ și nici nu-ți vine să crezi ochilor/ câtă credință pun ele în ele însele” (Iluziile). Eram obișnuiți la Lucian Avramescu, cu poemele de iubire declarative, însă iată că printre ele se strecoară ca un fel de grăunte radioactiv și poeme care tocmai că amână iubirea, ce-i drept cu părere de rău o pun în ceață ca pe o conjunctură prea imperfectă pentru a merita trăită: „drace, am zis,/ pe tine te doare măseaua minții/ pe mine mă doare măseaua iubirii/ drace, am zis,/ pe tine te doare oja de pe unghii/ pe mine mă doare măseaua iubirii/ drace, am zis,/ pe tine te doare frumusețea alteia/ pe mine mă doare măseaua iubirii/ drace, am zis,/ pe tine te doare dracu mai știe ce / pe mine mă dor plopii fără soț/ drace, am zis/ și ce înger de femeie era” (Un înger de femeie). Ei bine, până la urmă, perla coroanei, aceea pe care o știm, „Bună seara, iubito”, departe de a pune capăt incertitudinilor, le amplifică printr-o îndelungă așteptare, timp în care negreșit se întâmplă poezia în forma ei împlinită. 109

CRITICĂ

Prof. dr. Mihai POPESCU

POEZIE SAPIENȚIALĂ DE AVANGARDĂ

ncă de la primul său volum de poeme, Octavian Mihalcea a ocolit cu fermitate orice ispită de apropiere de vreo modă literară, căutând și reușind, cu fiecare nouă carte de versuri, să-și impună un remarcabil stil propriu. Cu precizarea că, pentru el, stilul înseamnă mereu uitarea oricărui stil. Am avut privilegiul să citesc, imediat după apariție, toate volumele publicate de el până acum, însă am tot amânat sine die să scriu impresiile după fiecare lectură. Dar am inclus un poem al său în antologia Poezia și înțelepciunea cărții, publicată în 2010, când Biblioteca Militară Națională a împlinit 150 de ani. Cea de-a șasea carte de poeme a lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), îmi amintește intuiția inițiaților conform căreia, prin gândurile și cuvintele noastre, noi ne creăm propria realitate. Poetul ne invită solemn: Urmăriți artefactul omenesc nud (Orologii), anunțând ca împăratul din poveste: Așteptăm pe cineva dispus la estetice încadrări (Care coboară). Fiecare poem în parte solicită din partea cititorului o altă panoplie receptoare, pentru că vorbele, culorile, sunetele dau neîncetat naștere unei noi lumi. Frânturile de gânduri, detaliile plastice și sugestiile sonore generează un discurs poetic extrem de bogat: Vin adânci destăinuiri, treptat, prăpăstii pe drumul enigmei. Mistuiri voluminoase. Într-o geografie

110

înclinată respiră neștiutele arome. Robia marilor fantasme. Ritmul sângelui, al vinului. Din când în când scriem poeme sepia. Definitiv, poetul pictează povești. Așa cum ne-a obișnuit. (Poetul pictează povești). Reperele aparent spațiale (Lângă mine, Lângă noi) devin repere sufletești într-un univers recreat din temelii: Fereastră îngerească plus altă amprentă – ocru discret pentru viitor. Ieșit din epicriză, rescriu tot pe aceleași țărmuri acea scufundare, undeva între pericolul retezării și Salomeea dansând. Va veni ziua … (Lângă mine). Recunoaștem în urzeala textului de mai sus două din titlurile altor volume ale poetului. Dar admirăm permanent carnavalul vieții, cu înfățișările sale neprevăzute: Copilărie incandescentă, grabnic trecătoare, printre betoanele primelor anotimpuri. Suntem sărutații soarelui, doar iluzoriu, în timp ce direcția prea polivalentă tot construiește alte grădini pentru viitor. Deși schimbate între ele, niciodată nu vor dispărea măștile de carne. Mereu măști roșii. (Măști). Cu toate că: Instalația de avangardă funcționează (Mostră), poetul ne invită într-un cadru de început de lume: Nicio emoție, numai și numai imagini în amfora unor imposibile coincidențe. Peisajul vămilor schimbă semnele. Misterioase încercări. Aruncare între bănuitele raze ce ne-au ferit odată. (Ne-au ferit). Ritualurile de trecere dinspre firesc spre nefiresc și invers se înscriu în cotidian: Iar în pantă vrei să culegi toate întâmplările. Ușile sunt deschise, ca și când ai ști a cui e pielea care acoperă sufletul. Sfârșit spre început. Vorbe sărutate cu vorbe BANCHETUL 7-8-9 / 2016

CRITICĂ

peste memoria cărților. Amintirile sunt lângă noi, cei îngenunchiați. Poate vor ﬁ trecute ușor vămile. (Lângă noi). Cum viața în sine își pierde conturul obișnuit, însăși învierea se poate petrece în medii abstracte și relative: Ai putea stăpâni lacrimile înﬁerate, picătură peste picătură. Doar așa învie armele victoriei în inima diverselor ierni. Nebănuite ascunderi după soare vor domina vehiculele nopții. Nu e nevoie de altceva. De sus vei aminti despre durerea culorilor iubind curenții întorși la viață. (Așa învie). Inefabilul și palpabilul dansează în ritmuri care tind să rezoneze: Poverile sunt necunoscute. Parcurs vibrant peste o artă plutitoare, nu întotdeauna albă. De multe ori versul trăiește dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină. Urmează sentința. Braț la braț cu ordinea aprigelor trădări, îngerul poartă un stigmat. Lacrima aripilor desfăcute cândva. (Versul trăiește dincolo). Evitând căile mai bătute ale poeziei lirice sau epice, poetul Octavian Mihalcea deschide noi „ferestre

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

îngerești” pentru descoperirea lumii sale și a lumii noastre, asigurându-ne totuși că: Putem simți frumosul greu încadrabil. (Greu încadrabil). Situată în mod evident în neo-avangardă, poezia din acest volum al lui Octavian Mihalcea mi se pare că se încadrează într-o specie literară multimilenară și destul de rar abordată în vremurile mai noi: poezia sapiențială. În acest caz, mijloacele lingvistice, plastice, sonore, conceptuale dau impresia că sunt folosite ca într-o joacă de brainstorming și asistăm cum „realitatea” începe „din goluri a se naște”: Mistuitele căi aurii, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant. Apariție fără milă. Câteodată inflamabilă. Apoi melancolie pentru fiecare pod tulbure. Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare. (Apariție). Bineînțeles că fiecare cititor poate descoperi alte comori în universul poemelor din acest volum sobru și ludic, aspru și delicat, firesc și straniu în același timp. Maturitatea poetică la care a ajuns Octavian Mihalcea este susținută cu finețe de ilustrațiile lui Alex Ivanov și de întregul aranjament grafic al cărții.

111

ÎNSEMNĂRI DESPRE CEI CE VIN

Ionel BOTA

NOUL SPECTACOL ONIRIC. POEZIA DANIELEI VARVARA

naripata (Constanța, Editura Ex Ponto, 2011, 108 p.) este volumul prin care Daniela Varvara, voce autentică între femininele noilor promoții lirice din Dobrogea istorică, arăta și confirma că începuturile i se află pe un drum bun. Cartea era salutată de Arthur Porumboiu, într-o originală întâmpinare iar capitolul reflecțiilor critice avea texte consemnând la modul elogios un debut exemplar, semnând cuvintele acestei fericite escorte Mirela Savin, Nastasia Savin și Ioan Florin Stanciu. Și există destule argumente că ne aflăm în fața unui volum reușit, în fața unei poezii de un farmec aparte, un lirism al discursivului potopit în bricolajele oniric-ontologice, un mod de a exista în acest inedit spectacol generativ de revelație contaminantă și de simplitate cuceritoare. Prin poemele sale, autoarea ne îmbie la un dialog deschis al sinelui cu lumea supraviețuirilor, poezia este drogul paralizant și elanul vivificator, misterul pierzaniei și al terapiilor ființei, moartea-viața propriei cosmogonii. În primul ciclu, Tânguiri. Din îngeri, poemul-evocare, precum în cazul oricărui debutant, definește etapa căutărilor utile, episodul acumulărilor firești. Tema timpului, de exemplu, arată o atitudine aproape dezinhibantă a eului liric, mimând o luare în stăpânire a imaginarului cu lejeritatea autorilor din generația matură, deodată pregătiți să transforme realul, de la caz la caz, în evanescențe ale serialității materiei (melancolia maladivă e, aici, alt gest de originalitate, vituperare nu cantilenă) sau în povară ideatică justificând, astfel, un mit al sinelui, capriciul oricărui poet la început de carieră: „Cupă răsturnată dintr-un înalt/ ce curge șuvoi peste mine,/ amestecându-mi-se cu toate organele,/ pământ și cer/ amirosind a moarte…// Ridică-te, întoarce-te de la mine,/ să nu te transform în trecut!” (Timp interior, p. 39) În secvența a doua a cărții, Rescrieri. Din umbra zborului, demitizarea e, aici, automutilare, proiect de-constructiv și neoexpresionist invocând puritatea pierdută a lumii omului, configurând simbolici ale unui mental enstatic de contaminare a spiritului sangvinar, revolut, cu încifrările noului spectaculos oniric. Mitul modern e încastrat în senzorialul inutilului, desțeleni-

112

rile imaginarului extenuează criterii ale non-identității, negarea e complicele altui temporal, intuirea – a actualității sufletești. E ca și cum destinul e dejucat în trombă și rafalele emoțiilor pulverizează de sens o alt fel de măsurătoare a transcendentului. Stilul autoarei te menține, vrând-nevrând, cu întreagă doza de luciditate, în acest vast câmp de experiență: „În cochilii strâmte/ utere diforme/se zbate înfricoșat urletul nașterii mele;/ unde ești, moarte? – îi strig/ după fiecare zvâcnire ce mă conturează,/ dar ea mă azvârle mai aprig/ de limba de ceas care încearcă/ să-mi înghesuie timpul în vene;/ rănire continuă cu pas cadențat,/ lăsând urme cleioase/pe nou șlefuitele punți;/ sub fiecare bocanc mă târăsc/ să-mi vărs clipele îmbibate de viață;/ ceasuri prea multe și din ce în ce mai mari/se căscă înaintea mea,/ ca niște guri de prăpastie,/ la fiecare deschidere-a pleoapei;/ să mă nasc? Să mai stau?/ Trupul meu pendulează/ între cântec și somn, durere – extaz;/ o sevă subțire și purpurie se prelinge/ de pe acele timpului pe podele,/ împuținându-mă, astfel,/ înainte de a mă naște.” (De profundis, p. 56) Chiar și când e forțată, demitizarea menține, în proiectul autoarei, raporturile de echivalență și spiritul poeziei încorporează alte funcțiuni de antropomorfizare, și ea mimată, desigur, a sensurilor. O cântare a necântărilor și Calvaria – punctul zero al vieții mele de pelerin, ultimele două cicluri ale cărții vor să fie mai degrabă sfidări ale sentențiosului dar fidelitățile eului se așază într-o graniță labilă iar infernul citadin e revizitat, totuși, ca lume complementară, ca real turbionând doar costumațiile simbolice ale ființei. Imaginarul mântuit poezie este. Daniela Varvara trebuie, deci, salutată cu speranță în patria poemelor. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

NIHIL SINE DEO

Octavian APAHIDEANU (15.05.1939 – 03.09.2015)

QUO VADIS, DOMINE? – despre volumul lui Adrian GEORGESCU, „Anastasis”, No14 Plus Minus, 2013

arcurgem în prezent o perioadă de criză complexă, referitor la care menționez doar câteva aspecte morale: manipulări, debusolări, crize de identitate individuale și colective, crize de socializare, de orientare, de sens, ranversări și/sau minimalizări ale sistemelor de valori diriguitoare până inclusiv în perioada interbelică: triada lui Platon (Bine, Frumos și Adevăr) și valorile religioase esențiale și etice (Decalogul și celelalte precepte generoase). Apare legitimă întrebarea „Quo vadis, Domine?”. Răspunsul meu, preluat parțial de la scriitoarea contemporană Ioana Pârvulescu: în cel mult 1-2 generații, sătui de haos valoric,

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

detracări, vulgaritate, vicii și asasinate literare și artistice, ne vom întoarce la pilonii de rezistență ai culturii europene: filosofie elină, drept roman și creștinism. Creștinismul are direcționări înalte, pe verticală (credința în Dumnezeu, nemurirea sufletului, Judecata de Apoi) și direcționări orizontale, menite să ne asigure viețuirea și conviețuirea (asistența socială, cultura religioasă și etica religioasă). Direcționarea pe orizontală, cu preponderență etica creștină, este slujită de preoți (o parte din sarcinile lor) și de oameni religioși de marcă, spirite creștine luminate, repere spirituale, sare a pământului – exempli gratia scriitorul Adrian Georgescu, prin el însuși și prin cărțile sale. Despre scriitorul Adrian Georgescu, în mod paradoxal, se pot spune multe și puține. Dintre cele multe: creștin, cultivat, erudit, politicos, depozitar de toleranță creștină, modest, smerit, generos și cu multe alte calități. Despre cele puține: parcimonios în oferirea datelor biografice personale. Din modestie, smerenie și pentru evitarea trufiei. Mostre: neobișnuitul sumar al datelor biografice în toate cronicile și exegezele cărților domniei sale; aceeași reținere și discreție la întâlnirile cu cititorii, rejectarea calificativului scriitor în favoarea unei sintagme de încântătoare modestie și smerenie – doar „un om care scrie”. Însoțitori de marcă: Julien Green („Singura mea ambiție este să fiu om”), Petre Țuțea („Nu sunt filosof, doar un gânditor creștin”) și alții. Despre cărțile domnului Adrian Georgescu s-ar putea glosa mult. Ultrarezumativ, – 23 de cărți, în majoritatea lor apărute în mai multe ediții, „Anastasis”, a 24-a; 113

NIHIL SINE DEO

– originalitate incontestabilă în idei și scriitură; – loc bine deﬁnit, rezervat, în literatura română.

artea „Anastasis”, lansată recent, împlinește un triptic cu același nume. Asemenea oricărora dintre cărțile unui triptic, „Anastasis” poate fi citită independent de celelalte, în cazul tripticului neexistând particularitatea din trilogii, „urmare a cărții precedente”. Titlul primului volum al tripticului, „Descensio” și spiritul volumelor doi și trei evocă o scufundare introspectivă cu revelarea condiției sufletești chinuite, o coborâre dantescă în purgatoriul propriu. Volumul al doilea, intitulat „Chilii” detaliază alternanța interioară între – citez următorul cuvânt – „putregaiurile” din suflet, calcinarea prin rugăciuni și distilarea prin mângâierile Sfintei Treimi și Maicii Domnului. Volumul al treilea, „Anastasis”, confirmă din plin adagiul latin „Finis coronat opus”. Cartea poate fi receptată fie ca o sumă de solilocvii, amintind prin dialogul cu propria conștiință și prin calitățile literare de „Solilocviile” Sfântului Augustin, fie ca un jurnal al trăirilor duhovnicești ale autorului, prin extensie ale creștinului. Meditațiile și trăirile autorului, alias creștinului sunt rânduite în capitole, intitulate invariabil la fel, „Ziua”, „Noaptea”, „Ziua”, „Noaptea”… Procedeul pare menit să evoce unirea cu Dumnezeu, – iarăși citez din volum – „în chip inseparabil în orice timp și în orice loc”. Credința fiind aceeași zi de zi, marcarea zilelor calendaristice ar fi fost de prisos.

114

Frământările sufletești ale autorului/ creștinului, în crescendo spiritual de-a lungul cărții, tind treptat către limpezire. Îndoielile se răresc, întrebările devin retorice, slava Sfintei Treimi se purifică. Cu o frecvență progresiv crescândă pe parcursul cărții, autorul se socotește bătrân și promite ceea ce știe că Dumnezeu așteaptă de la el: blândețe, smerenie și adevăr. A realizat metanoia, adică schimbarea pozitivă a spiritului, orientarea fundamentală a vieții, pe calea către îndumnezeire. Cred că metanoia este cea care a dat titlul volumului și tripticului, „Anastasis” însemnând în limba greacă Înviere. Spre finalul cărții, autorul mărturisește pe Dumnezeu cu scrisul, cu inima, și cu mintea. Iubirea lui de Dumnezeu s-a extins și la iubirea de oameni. Sub aspectul scriiturii, „ochiul structurant” (Jean Starobinski) al exegetului sau recenzentului observă de la primele pagini un stil perfect adaptat conținutului. La fervoarea mistică a autorului (flux, șuvoi, tornadă uneori) stilul este aproape vorbit, muzical, vioi, pasional. Nici o alegație, nici un aparat critic, care să împiedice curgerea continuă. Șuvoi. O carte dintr-o suflare. Totul de la sine, natural, invocativ adesea, cu incantații, metafore, simboluri (prunii, pomii cu rod, frunzele roșii, sângerânde, etc.), expresii aparent necenzurate, epitete tari, baudlerisme, sintaxă proprie și alte licențe șocante. „Limba este casa ființei” spune Heidegger. Prin ea, ființa, autorul creștin, se nemurește și sub aspect literar. Oscar Wilde are dreptate: perenitatea unei opere literare o dă stilul. În ansamblul ei, cartea „Anastasis” îl reprezintă pe autor (Homo religiosus), convinge prin conținut (al unui Homo eticus) și prin stilul inconfundabil (al unui Homo aestheticus). În loc de concluzii adaug convingerea că autorul, scriitorul Adrian Georgescu se orânduiește și se rostuiește în onoranta galerie de chilii Țuțea – Steinhardt – Zoe Dumitrescu Bușulenga, iar cartea „Anastasis”, va fi pentru cititorii ei o poartă deschisă către spiritualitatea tradițională creștină. (decembrie 2013) BANCHETUL 7-8-9 / 2016

NIHIL SINE DEO

Constantin STANCU

ARCA LUI GABRIEL PETRIC

abriel Petric încearcă să urmeze firul cugetării critice și teologice românești în cartea Tragicul și creștinismul, girată de Editura Emia – Deva, 2005, o carte care îndeamnă la reconsiderarea celor doi termeni: tragic și creștinism, la legătură dintre aceștia, la rezultatul care poate ridica vălul de pe tainele care ne macină atât timp cât nu vom accepta salvarea noastră ce vine din trăirea după un model de viață creștin. Autorul aduce și un argument pentru carte și pentru tragicul ce există în lume ca mod de trăire a suferinței la limitele ei posibile, în tangență cu valorile creștine care rezolvă ieșirea noastră „la loc larg”, cum este scris în Biblie. E o tensiune în această carte, dar și o descoperire a frământărilor pe care le încearcă ființa umană în fața lucrărilor lui Dumnezeu în lume și descoperi brusc că pe mulți oameni de cultură i-a frământat problema aceasta, că au fost atinși de întrebare, de revelație, de lacrimă … În spatele cărții se află o bibliotecă, o arcă de cărți citite și studiate de autor pentru a găsi răspunsul, de la filozofia veche la cărțile moderne, nume grele care au căutat răspunsul la tensiunea tragic/creștin. Pornind de la faptul că în lume cercetarea raportului tragic/creștinism este abordat cu mult curaj, Gabriel Petric se lansează spre o temă nu prea mult abordată în cultura română, dar de fapt explicabil, având în vedere istoria noastră și perioadele acide prin care am trecut, tragice raportat la istoria altor popoare și în căutare de valori creștine permanent. Cartea redă modul cum această temă este reprezentată în cultura română în toate formele ei de manifestare, lucru meritoriu, de altfel. Autorul a renunța intenționat la viziunea proprie, căutând să construiască o viziune a românilor asupra temei BANCHETUL 7-8-9 / 2016

prin modul cum atacă și tratează scrierile din cultura românească, prin modul cum sunt lăsați lăstarii temei să-și urmeze calea prin meandrele gândirii naționale, iar rezultatul este unul pe muchie de cuțit, spectaculos în planul dezbaterii, dar timid în planul soluțiilor individuale. De fapt, studiului lui Petric este unul sinuos, unul care își caută o cale de navigare printre valorile creștine așa cum apar ele în Biblie și mai ales în Evanghelie și valorile creștine așa cum au fost rafinate de intelectuali de mare calibru. Este în această abordare o tragedie în sine pentru că, în general, Cuvântul are întâietate înaintea operei unor intelectuali, filozofi, cărturari, teologi, tensiunea este, deci, și mai adâncă. De fapt, marea provocare a creștinismului pentru om este trăirea, nu filozofarea, fapt recunoscut de autor. Autorul apelează la sursele bibliografice românești, la cercetarea temei din perspectiva hermeneuticii textului biblic și posibilitatea acceptării unui tragic creștin, în ciuda făgăduințelor din Biblie, care sunt non-tragice. Se declanșează aici un paradox în tratarea temei, dar în creștinism paradoxul este regula, pentru că Dumnezeu este și jertfa și preotul, în același timp, care inițiază și realizează jertfa, un paradox neînțeles de om, dar care acceptat, duce la salvarea omului. Poate o abordare mai profundă din perspectiva teoriei paradoxismului, ar fi fost mai acceptabilă, având în vedere și lucrările lui Florentin Smarandache, un alt român care este interesat de esențele gândirii din perspectivă modernă. Gabriel Petric ne introduce în fenomenul tragic al lumii, dar și al sufletului românesc aflat în matca divinului, adică acasă. 115

Nihil sine Deo

Problema esențială a cărții este problema tragicului creștin, o problemă greu abordabilă și o problemă de conștiință a creștinului care trăiește după modelul divin. Tragicul creștin este pus în antiteză cu tragedia greacă și zeii care dominau credințele vechii Europe înainte de creștinism. Cartea pune în valoare sensul existenței, un sens necesar, pentru a ajunge la starea de îndumnezeire la omul căzut inițial. Sensul existenței, rezolvat, ar duce la acceptarea istoriei ca mod de a ieși din timpul nostru limitat de oameni în căutarea Paradisului pierdut. Cartea ne ajută să ne apropiem de ipostazele căderii și ale libertății în Biblie, pornind de la epopee și atingând tragedia. De la căderea îngerilor la căderea omului, păcatul care a afectat lumea, la eroii tragici ai credinței, de la Iov la Hristos, care deschide perspectivele, care rezolvă tensiunea. Autorul ne lasă să vedem în Hristos divina tragedie în jocul acelor perspective, dar ideile, așa cum am arătat, sunt extrase din lucrările realizate de cultura română. Personal aș aprecia că în creștinism nu există tragedie în sensul filozofiei clasice, ci suferința este modul de cunoaștere profund dat omului, de fapt Dumnezeu chiar afirmă despre Fiul Său că îl va învăța prin suferință, e de fapt singura modalitate certă prin care omul învață de la Dumnezeu. Atâta vreme cât Hristos stă la dreapta Tatălui și mijlocește pentru om, era nevoie să cunoască tot ceea ce îi este dat omului și nimic să nu-i fie străin, pentru ca această mijlocire să poată avea finalitate efectivă, în plan real pentru noi. Toate acestea sunt explicate la modul profund de Apostolul Pavel în epistolele sale către Romani și către Evrei, cărți teologice care stau la baza credinței creștine, dar și de Hristos care a acceptat patima sa conștient, pentru a împlini Scripturile. E aici planul lui Dumnezeu și din această perspectivă Petre Țuțea avea dreptate, o babă pe genunchi într-o biserică de lemn, la țară, un om simplu acceptă salvarea prin credință, se smerește, pentru a fi înălțat. Poate, această temă a tragicului în creștinism, trebuia tratată mai mult din perspectiva teologiei biblice, care a rezolvat problema sensului în istorie. Modul de tratarea temei este, însă, unul elitist, cu termeni greu accesibili omului obișnuit, ceea ce face din carte una greu abordabilă, autorul limitându-și sfera de cititori cu toate că tema abordată este interesantă pentru creștinul trăitor. În cartea 1 Corinteni Apostolul Pavel pune, în fapt, accentul pe diferența majoră dintre înțelepciunea umană și înțelepciunea lui Dumnezeu, o diferență tragică, pentru că înțelepciunea omului nu poate rezolva problema sensului existenței.

116

După citirea cărții realizezi cât de mulți oameni de cultură au tratat temele Bibliei, ca teme venite de sus, cât de mult au fost apăsați de aceste teme. Putem cita, referitor la Iov: „Privit din interiorul credinței – notează Ileana Mălăncioiu –, Iov nu este un personaj tragic, de vreme ce Dumnezeu îl verifică în vederea salvării”. Apoi autorul, lăsându-se pe mâna cărturarilor români, scrie despre confruntarea din cartea Dialoguri de seară, adică un colocviu spiritual de mare interes între părintele Galeriu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, la schimbul de replici dintre aceștia, referitor la condiția sufletului eliberat de trup, la finitudinea care se menține și după eliberarea din trup. Sunt teme profunde, dar rezolvate de creștinism încă din primul secol. Gabriel Petric abordează tema cărții din perspectiva culturii române influențată de ortodoxism, lăsând o mare zonă neatinsă, zona culturii abordată de creștinii evanghelici, nou – testamentari, poate dintr-o obișnuință „clasică –tradițională” în cultura română, dar fenomenul creștin în România nu poate fi limitat doar motivat de această tradiție, el există pur și simplu și România este un model de îngăduință creștină puțin acceptat și aflat în Europa, acesta fiind un dar de la Dumnezeu pentru noi, privit din perspectiva providenței istorice. De exemplu, autorul nu face referire la scrierile lui Richard Wurmbrand deși acesta este tratat ca unul din marii creștini ai lumii și poate unul din creștinii care au trăit tragedia credinței în comunism, acceptat ca atare pe plan mondial. Sau poate Iosif Țon, un alt autor creștin profund, care abordează prin scrierile sale valorile creștine. De fapt influența creștinismului din est asupra culturii române este accentuat, limba slavonă a fost prezentă în Biserică până la începutul secolului al XX–lea, iar slavona era ceea ce este acum engleza pe plan mondial, în această parte a lumii. Dincolo de toate, cartea este un moment de sărbătoare, o recapitulare a modului cum Dumnezeu a lucrat în cultura română, cum s-a deschis El oamenilor, iar bibliografia pe care s-a bazat autorul este una impresionantă, stufoasă, densă, dar și argument pentru credință, pentru acceptarea valorilor creștine, în general. Ar fi de apreciat și aspectele mai puțin fericite alte cărții: elitismul, limbajul rece, reflexiv, cu termeni care provin din teologia profundă, construcția doctă a cărții și depărtarea ușoară în acest mod de Biblie, pentru că Biblia se interpretează tot prin Biblie. Din acest punct de vedere, trebuie să vedem și mesajului lui Hristos, eliberator: veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi, scris pe paginile Evangheliei. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

TRADUCERI

BALÁZS F. Attila

Poeme

Fatum drumul se năruie de sub picioarele tale fără ca tu să poți observa dacă aripile ți s-au deschis?

Îngerul negru odată prins în vâltoare știi că avansarea e totodată o continuă revenire în același punct sau poziție sau stare viteza te amețește obosești amorțești și uitându-te împrejur te regăsești mereu în aceeași poziție un cerc vicios doar inima încearcă să-ți bată în ritmuri diferite doar fumul zboară neuniform doar vântul îți poartă în ochi nisipul cu nesimțire nici măcar rădăcina cățărată pe cheile muntelui nu ia la cunoștință acest dans mortal cumplit și umbrele ajung la un acord cu lumina. start drumuri terminându-se bifurcându-se pe ecranul laptopului BANCHETUL 7-8-9 / 2016

ai de toate doar iluziile risipite pe drum nu-s de găsit c-un simplu search și te complaci îți întinzi mâna îngerului negru cel care îți ia amprenta în mijlocul deșertului

Memento lut istovit zbârcit și secat în dezmierdarea criminală a soarelui peste semnele înțepenite ale atingerii ale modelării și-ale abandonului veghează amprentele

Vânătoare de frumuseți Timpul stă suspendat pe limbile-ncovoiate ale ceasului omul cu cheile zăvorăște ușa cu grilaj tăind lumina în fâșii frumusețea se scurge printre vergele iar imaginea se-ncheagă pe retină

Sunet înalt

Brâncuși, Tors de băiat

la niciun instrument n-ai putea atinge sunetul acela înalt 117

TRADUCERI

ascultat de ticălosul care suge sângele bătăile inimii îți răsună-n urechi

Marele pictor peisaj de toamnă în culori pastelate precum un tablou pe care vopseaua încă nu s-a uscat

aprinzi lumina dar nu-l vezi locul de unde vine zgomotul e pustiu

mă gândesc la mâna care ține pensula și care-și exprimă dragostea prin culori

te bagi sub plapumă și nu știi în ce moment te va fura somnul dimineața când privești în oglindă cartea lui de vizită îți scapără pe frunte

cuvintele sunt imperfecte și-s puțini cei cărora li se adresează Brâncuși, Principesa X

Balázs F. Attila (1954, Târgu-Mureș) este poet, prozator, traducător, directorul revistei de cultură Szőrös Kő și editor (Ed. AB-ART). Scrie în limba maghiară. În anul 1990 se stabilește în Slovacia. Debutează publicistic în anul 1969 în revista bucureșteană Jóbarát, iar debutul editorial vine în anul 1992 odată cu publicarea volumului de poezii Maszkok (Măști) la Editura Madách din Bratislava. Autor și coautor a peste 10 titluri, dintre care amintim doar câteva, cele traduse în limba română și cele cu o relevanță sporită publicului de limbă română: Egy zacskó cseresznye (Antologia poeziei contemporane românești). Ed. AB-ART, Bratislava, 2009; Metamorfozele lui Casanova, în limba română în traducerea lui Ildikó Gábos-Foarță, Ed. Grinta, Cluj, 2011; Minimal, în limba portugheză în traducerea lui José Eduardo Degrazia, Editora Aty, Porto Alegre, Brazilia, 2013; Casanova’s Metamorphoses, în limba engleză în traducerea lui Adrian George Sahlean, Ekstasis Editions, Canada, 2013; Cravata lui Villon, în traducerea lui Șerban Foarță, Ed. TipoMoldova, Iași, 2014; Lună pe cale de a se îneca, trad. în limba română de Ildikó Gábos-Foarță, prefață de Ion Deaconescu și postfață de Nicolae Coande, Ed. Arc, 2014 etc. A tradus foarte multă beletristică din opera unor autori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Es. Pop, Robert Șerban, Gabriel Chifu sau Mircea Petean. Bucurându-se de o reputație internațională deosebită, opera lui Balázs F. Attila a fost tradusă în limbile română, engleză, spaniolă, cehă, slovenă, macedoniană, sârbă, italiană, slovacă, suedeză și franceză. Este prezent în zeci de antologii naționale și internaționale. Dintre premiile dobândite amintim: Premiul Madách, 1994; Premiul Festivalului Internațional de Poezie din Sighetu Marmației, 2009; Premiul Poesis pentru traducere, Satu Mare, 2010; Cetățean de onoare al orașului Nandaime, Nicaragua, 2010; Premiul USR ﬁliala Arad pentru traducere, 2010; Marele premiu Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 2011; Premiul festivalului internațional de poezie din Vancouver, 2012; Premiul Academiei Mihai Eminescu pentru traducere, 2012; Premiul de excelență al festivalului internațional de poezie Antares, Galați, 2013; Premiul Ex Libris, Dunajská Streda, 2014; Marele premiu al Festivalului internațional de poezie din Chișinău; Cetățean de onoare al orașului Tg. Cărbunești, 2014; Marele premiu Opera Omnia Tudor Arghezi, Tg.-Jiu, 2014. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Asociației Scriitorilor din Slovacia, al Uniunii Scriitorilor Maghiari, al Ligii Scriitorilor Maghiari din Ardeal respectiv directorul editurii AB-ART din Bratislava, vicepreședintele Asociației Culturale Dellart din Cluj și vicepreședintele Asociației Culturale Grenzenlose Literatur, Frauenkirchen.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet și traducător literar. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul

Universității din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier (ACBS, respectiv Erasmus). Colaborator constant al revistelor Familia, Várad, Echinox și Vatra. Apariții sporadice în: Mozaicul, Conta, Dilema Veche, Ziarul Financiar, Scriptor, Prăvălia Culturală, Tiuk, Subcapitol, Itaca (Irlanda), Szőrös Kő (Slovacia), Lelkigyakorlatok (Ungaria). Autor a două volume de poezii Șantier în rai (2013) și winrar de tot (2015), ambele la Editura Tracus Arte. Câștigător al premiului De-aș avea... (2014) acordat de revista de cultură Familia. Redactorul-șef al revistei ﬁlologilor orădeni, orașul 2d. A tradus în limba maghiară antologia Constantin Virgil Bănescu – Zidul de mătase / Selyemfal și cel mai recent volum al lui Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice / Hajnali négy. Otthonos énekek. Are în pregătire două volume integrale de traduceri din poeții maghiari Krusovszky Dénes respectiv Balázs F. Attila.

118

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Traduceri

Aileen BREARLEY

POEME

Vicii cruțate de timp Țin seama de toate avertismentele ṣi am notat sfatul Să fiu sinceră mă simt sănătoasă ṣi în formă. Ceea ce-i plăcut! Am renunțat la țigări, am redus băutura, am început să mănânc rațional. Trebuie să pierd încă 6,35kg. Desigur, că-am tras o linie N-am să-mbrățiṣez abstinența sau veganismul iar pofta constantă de nicotină îmi calcă pe nervi. Dar perseverez efectiv, deṣi-mi este foarte greu. Exersez zilnic Până la epuizare. Încerc să-mi accelerez pulsul cu-un fel de mers-alergare. Și-n ciuda caniculei recente M-am protejat de soare. Mi se spune că dacă continui astfel Pot adăuga câțiva ani Sunt întrebări pe care însă le-aṣ dori răspunse ca să-mi potolesc teama. Pot să-mi aleg aceṣti ani în plus? Hai să spunem, doi, să-i adaug când am împlinit douăzeci, când să stai la soare nu era tabuu ṣi puteai să mănânci ṣi să bei după voia inimii. Alții trei, ar fi grozav, când am ajuns pe culme la treizeci. Eram în formă, închieturile nu-mi erau înțepenite ṣi fumatul nu era „Murdar” Dacă supraviețuiesc celor din generația mea ṣi prietenilor ṣi dacă locuiesc acasă de una singură. Voi petrece anii pe care i-am adunat aṣteptând lângă un telefon mut?

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Va fiu singura schimbare de decor de la aceasta – la o criptă vie, să petrec timpul evitând privirea altora în sala de aṣteptare a medicului? Ce cuvinte vor trece printre buzele mele când îmi voi da ultima suflare? Voi fi recunoscătoare pentru viața pe care am dus-o sau voi regreta o moarte prematură OK. Voi trăi în moderație ṣi mă voi distra mult. Îmi doresc însă sănătate ṣi pe cei dragi să ne bucurăm împreună de timpul rămas... Reîncarnarea mea va fi binevenită cu plămâni noi, sănătoasă ṣi voioasă. La prima respirație ma veți auzi strigând. „Ei bine Sunt aici. Hai să petrecem!” (Din ciclul de versuri Bright Aspect)

Nu aduce ceasul ce aduce clipa Soare arzător. Cer fără nori. Privesc cu grijă pe furiṣ urmăresc păsările care zboară deasupra trebuia să-mi țin ochii-nchiṣi. O plimbare plăcută prin turbărie, mă opresc să admir priveliṣti ce-mi iau răsuflarea. Cărăruia-i uscată – te rog, explică-mi atunci de ce mă afund până la genunchi? Plimbându-mă-n poiană nu demult, am alungat cu mâna o învălmăṣeală de muṣte ca să urmăresc cum vitele rumegau. Nu îndrăznesc să privesc în ce-am păṣit La malul mării, la reflux sunt ferită de ruta măgăruṣilor de plimbare. Știi ce mă supără de fapt? Refluxul care mi se-nspumează la glezne.

119

TRADUCERI

Crezi că-s în siguranță la uṣa casei mele. Dinții-mi clănțănesc, frigul mă pătrunde-n oase. De ce chiar în acest moment, zăpada alunecă de pe acoperiṣ. Este o conspirație, deṣi nu am vreo dovadă.

Încă mai am speranță, Încă mai am vise ṣi nu am trecut încă de cealaltă parte.

Lumea o numeṣte „Legea lui Murphy” Știu că am ajuns la capătul răbdării. Sunt udă pân’ la piele ṣi strig „DE CE EU?” la automobilul acum la distanță, care s-a năpustit spre mine.

Versurile au fost traduse de Mariana ZAVATI GARDNER cu permisiunea editoarei Linda Storey, care a editat ṣi publicat volumul SPANGLED LIGHT, scris de Aileen Brearley la Richmond Print Ltd, Richmond, North Yorkshire, 2012.

(Din ciclul de poezii Light Reﬂections)

(Din ciclul de versuri Shades of Blue)

În stare perfectă Dealul meu este la orizont Îl pot vedea când mă joc Priveṣte-mă cum sar, cum sar coarda, cum alerg. Dealul meu mi-e în cale Pare încă departe Învăț, cresc, progresez. Delaul mă cuprinde-n umbra lui Se face tot mai aproape Muncesc, iubesc, sunt tânără. Dealul se conturează peste mine cu picioarele de lut Mă simt greoaie, vreau să zăbovesc, ṣovăi când fac pasul următor Priveliṣtea este mult mai clară de aici de sus toate apar mai conturate Pot să-mi folosesc trecutul, pentru a trăi acum ṣi să fac planuri de viitor. Priveliṣtea este mult mai clară la acest nivel definit de razele soarelui Pot vedea unde am greṣit, unde am fost dusă de nas ṣi unde am rezistat. Priveliṣtea-mi ia răsuflarea sunt aṣa de aproape de vârf, aici vreu să rămân Am experiență, am liniṣte, am viață. Din acest punct pot să derulez fiecare pas al călătoriei mele mereu tot de la capăt Cum am râs, cum am cântat, cum am dansat. Vârful îmi este accesibil luminos cu aceeaṣi nesiguranță ṣi cu promisiunea zorilor care vor veni fie orice-a fi

120

Brâncuși, Adam și Eva

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

TRADUCERI

August STRINDBERG

PROLOG LA SĂRBĂTOAREA MUZICII * Suedezi, a sunat adunarea: a fost înțelesul semnalului – eu văd camera plină de la podea până la tavan de compatrioți veniți din toate părțile împărăției, de la strâmtoare și fiord, de la râu și pădure, de la munte și lac, eu vă urez bun venit! Anul trecut s-a făcut schimbarea legală a împărăției, vechiul gard dintre proprietăți a fost dat jos din nou, o dispută veche de-o sută de ani cu felinarul vecinului; am căzut de acord asupra propriei case și propriului steag, în jurul propriilor amintiri, propriilor cerințe; cu propriul om de seamă și propriile legi. Dar arta guvernării dezbină adesea simțurile, pe tânguirea lucrului și murmure adunate, acolo nu de multe ori există armonie, acolo se va lupta pentru a învinge; dar am pus bănci aici pentru o a doua țintă, de concurență pașnică pentru jocuri olimpice cu cântece și jocuri riguroase, pentru prima dată feerie; pentru prima dată se adună compatrioții pentru un fel de cântec cu tonuri native în țara cântecului, este o zi însemnată care se scrie în arta ascunselor tradiții. Pe timpul iernii reci a venit primăvara, simțurile s-au trezit și au stârnit memoria; o chemare s-a auzit pe uscat și pe maluri, răspunsurile au venit în diferite dialecte, aici am fost de acord, deși mai multe limbi am auzit vorbind, este un singur ton, și în muzică suntem compatrioți: acolo nu există nicio apofonie, tremă, deschis, sfârșit, nu al meu, nu al tău, dar al nostru, acolo unde-i doar cor, armonia va domni. Tonul cântecului suedez în timpuri deja preistorice, a devenit cântec, bunul cântec popular, un poem fără titlu în cuvinte și ton, care încă trăiește veșnică tinerețe. Dar mai târziu acolo s-au auzit nume; să ne amintim de Duben în timpul marii puteri, Karl al unsprezecelea Rudbeck, patriotul romantic, Olof Rudbeck, și-a timpului libertății Roman, doar nume dar foarte puține beneficii, n-am auzit nici măcar ecoul tonurilor lor, pentru că au răsunat în larma muzicilor de război. Apoi e o pauză, probabil de-a lungul unui secol, în care cântecul suedez trăiește doar pe credite BANCHETUL 7-8-9 / 2016

de pe piața externă, plătit aici acasă, lungă a fost așteptarea, fără sfârșit, fără speranță… dar a venit o zi, la începutul secolului trecut, atunci când cântecul și povestea au renăscut, atunci poezii pe jumătate uitate, tonuri vechi din pietre funerare, ruinele bisericii au fost descoperite. Cu Geijer și Afzelius și Richard Dybeck cântecul suedez s-a născut pentru a doua oară, iar mai apoi a îmbrăcat o haină nouă, a intrat pe scenă, în salon, cu Lindblad, Josephson și Wennerberg, până la Söderman, a preluat scala cea potrivită, legea lui Strömkarl** de la însuși bărbatul râu a învățat-o, din lojă, hambar, gol și tăcut el a luat tonuri și cu măiestrie apoi le-a împletit; el a fost cel mai aproape de noi, el stă încă acolo, și nimeni din cei mari nu l-au insultat; și mari avem: Berwald, Norman, cu ei am deschis această sărbătoare; dar nu lăsați acum ca cei mari și morți să-i omoare pe cei vii, care de-asemenea au dreptul de-a trăi; dar ei să nu ceară niciun preț, aici nu se dă așa ceva, darul cântecului este propria sa recompensă. Însă ovațiile voastre care răsună din nou vor întări și dubla sunetul tonurilor, reproșul vostru tăcut devine un imbold pentru a crea mai frumos și mai bine, data viitoare. Deci vom începe azi, mâine vom termina, poimâine ne vom despărți și vom pleca prin țară să trăim în colibe sub frunze verzi, fie să ne-amintim atunci această celebrare, împăcare, să mânăm țapul ispășitor în uscatul deșert încărcat cu ura noastră moștenită, invidia noastră, mica noastră iritare, atunci mama noastră Svea se va bucura, maica noastră, mica mamă, destul de des vitregă, și vom merge mai departe, către luminoase timpuri, mai bune de noi victorii, noi cântece de luptă. Acest poem a fost ales ca prolog la primul Festival de muzică suedeză, de August Lindberg, la un concert la K.Opera, 31 mai 1906. Înainte de a fi citit pe scenă au intrat trompetiștii și au suflat semnalul de chemare. ** Strömkarl – erou de poveste care dezbrăcat cântă la vioară în torente vuitoare și despre care, în trecut, se credea că are puterea de a atrage oamenii pentru ca apoi să-i înece. *

(August Strindberg – Efterslåtter: berättelser, dikter, artiklar)

121

Traduceri

PENTRU LIBERTATEA CUGETULUI (6 noiembrie 1882) I Trompetistul își curăță alba trompetă și bucătarul șef trebuie să gătească. El sparge homari și aluatu-l frământă; pune slănină-n chiftele să le frăgezească. Mareșalul curții a făcut un meniu pentru sărbătoarea de azi, unul nou. Garda albastră pe cai e-ncălecată fiindcă azi o sărbătoare va fi celebrată, o sărbătoare pentru libertatea cugetului. În cor suflă gardiștii gărzii din turnul bisericii, la ora dimineții. Își închid băncile bancherii iar negustorul își trimite afară clienții. La școală nu se țin lecții, nici rugăciunea, Azi, la atelier, omul își pierde leafa, pentru că mai marele a poruncit așa, trebuie sărbătorită această zi peste tot, o sărbătoare pentru libertatea cugetului. II În biserica Riddarholm este gală azi, e-o vânzoleală de militari și cântăreți de operă, femei de toate tipurile printre detectivi și demnitari. Arhiepiscopul ține un discurs frumos, actorii cântă un coral armonios, locotenenți albi și locotenenți albaștri, se simt mândri să fie aici, să săvârșească o sărbătoare pentru libertatea cugetului. Și-n cele din urmă, pentru onoarea celui mort se sacrifică o flamură nouă. Semnul l-am văzut dar am gândit: gândește-te dacă i-am fi ghicit semnificația! Ar trebui să mă-ntreb neînfricat, o mică speranță, ce nu se-nspăimântă de strigătul speranței, puțini gândesc aceleași gânduri deodată fără să fie protejați de puști și bastoane la o sărbătoare pentru cugetul liber! III În amvon stă referentul și se uită la bustul martirului; el gândește gânduri atât de libere dar gândește atât de tăcut, atât de tăcut! Când creionul a obosit să descrie uniforme și toalete de doamne, el își răcorește privirea pe arcade, vai, biserica miroase a sudoare.

122

Ochiu-i chinuit se odihnește pe un înnegrit trofeu necunoscut de steaguri în fade culori printre care foarte puțin poate vedea. Dar printre pânze întunecate acolo strălucește roșu ca sângele, ca și când rănile vechi încă n-au sfârșit de sângerat. El caută în registru grupul numărul șapte „O flamură de mătase roșu închis!” Acolo trebuie să fie! „În acest drapel”, – se spune – „un sublocotenent imperial învelit, din zel pentru credință și doctrină de eroii necredinței a fost ucis.” El gândește gânduri atât de libere, dar gândește atât de tăcut, atât de tăcut, aici este astăzi doar un singur erou, o credință, o doctrină, un bust. IV Pe Smedjegatan de Nord, între hoteluri obscure, acolo este așa de întunecată și solitară capela catolică. Astăzi nu-i slujbă și poarta este încuiată, nu s-a ținut Te Deum și nicio Victorie n-a suflat. Acolo în micuța capelă paznicul bisericii este singur, în dezordine, el șterge de praf altarul Mariei ca și cum ar aștepta o vizită. Apoi aude zornăitul ferestrelor de împușcături și muzică de regiment, se gândește: ”Suedezul prost, el este întotdeauna egal cu el însuși; cu douăsutecincizeci de ani în urmă l-am ucis pe regele lor, și noi care aveam motive să jubilăm nu le-am făcut durerea grea. El s-a luptat pentru credința curată pentru tocana nouă-a lui Luther. Sărbătorește acum sectantul… „Ah ca! Mais c’est mauvais goût!” BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Traduceri

V Valetul invită cu gest politicos că acum se servește cina. Aici sunt toate gazde și nici un invitat și nimeni nu se simte jenat. Un gin mic cu caviar, dă umor și economisește energie, ah, supeul este cu adevărat splendid. Un somon divin: somon à la Leipzig, umplut cu icre și homar. Un à la daube vraiment magnifique! Castane, bureți și maioneză, Bordeaux, Burgundia și vin de Rin care sfârâie, supeul este măreț la Palatul Regal, și fericit cel ce-a fost invitat, că pe el nu-l paște niciun risc să nu fie socotit în sfânta societate. Tu, gloată sfântă în tunică militară, unde a fost onoarea ta dobândită că singură ai venit în turmă să-ți lași în seara asta burta coruptă de bucătăresele reginei și bucătarul regelui? Astăzi nu se întreabă de recrutare sau alocare, deși nu-i chiar complet greșit că nu toată gloata e recrutată. Dar liniște, acum țipă nichelata trompetă; în depărtare capacele lovesc. Sacra societate își pleacă furculițele ștergându-și mustățile cu șervete de Damasc. Ei lasă în voia soartei un boeuf à la Lützen, vai, gâturi de argint au lăsat gheața-n găleată. Suflă, trompetistule, în jurul bufetului; un pahar de șampanie pentru Gustav Adolf și pentru libertatea cugetului!

el face dovada deplină a zilei că Gustav Adolf – a venit acum din burtă o tuse rea și memoria-l lasă – barja istorică s-a blocat în noroi, vai, prin fum el vede – și sughiță – doi prieteni vechi, dar cu priviri de foc și un zâmbet strâmb, unul singur, dar colosal; și a văzut că pentru urechi surde el n-a vorbit. A fost civilul pentru acest camarad de arme, ce n-a primit din mâncarea regală. știau că el nu a fost invitat deoarece el n-a crezut în noul Dumnezeu. El a fost de asemenea concediat de la regiment pentru că el n-a urmat regulamentul în exercițiu atunci când a scris o istorie critică, și s-a-ntâmplat să se amestece într-o anume politică. El stă acolo singur cu rana lui și cu zâmbetul și deranjează considerabil plăcerea credincioșilor. Dar ar fi fost ca musca în varză dacă și-ar fi arătat la supeu figura, el ce nu avea credința adecvată, dar a primit o insultă-n castronul jubiliar. Și ce-ar fi făcut el la acea festivitate, el care s-a agitat pentru libertatea religioasă? VII Credința catolică, asta a fost lucrul pentru care eroul era destinat să lupte dar pentru a nu o lua în spate el trebuie, după obiceiul timpului, să se potrivească. El adună împreună treizeci de mii de oameni, persoane expuse la doctrina pură, din care cel puțin tot al doilea a ars de zel pentru cauză și onoare.

Discursu-i încheiat și mâncarea s-a terminat; oamenii-ncep să-și caute pelerinele. Sentimentele mari ele trebuie arătate, trebuie să se meargă la Regele Karl pentru-a fuma!

Așa s-au dus, cu lovituri și gloanțe și-i bătură pe catolici până la sfârșit. Doctrina catolică a rămas vie dar catolicii au fost arși.

Așa că pentru credința lui el și-a dat viața, dar onoarea a fost lăsat să și-o păstreze, și mulțimea peregrinează la mormântul lui cu speranța să vadă cadavrul făcând minuni.

La „Regele” stă un om îmbrăcat în negru și răsfoiește ziarul radical. Costumul este civil, dar atitudinea, se poate observa c-a fost dobândită în parade militare. El stă singur lângă raftul cu ziare și ascultă gălăgia, în fum și beție, despre Gustav Adolf și Magdeburg și Lützen, așa de mare și impunător – și așa de nou după aceea! Un căpitan gras din neamul nostru recrutat, ce tocmai a intrat în istorica societate, laudă cu voce tare, înainte și-napoi despre un tocmai născut sens eretic în sacra istorie a regelui erou. El își înmoaie logoreea cu cicoare arsă și dă foc credinței cu o sticlă de călugărească: „Ascultați aici, domnii mei” – și după o înghițitură BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Eu cunosc un om care pentru o altă credință a trebuit să-și dea onoarea dar și-a păstrat viața și mulțimea nu se liniștește până viața lui nu-i distrusă. Ce artă-i aia de-a muri cu bun gust și pe un catafalc să porți coroană. Nu, atunci e mai greu să suferi și să rămâi cu viața dar fără onoare. (Poeme în proză și versuri – Rană febrilă) Traducere – Dorina Brândușa Landén

123

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE

Mihaela OANCEA

CE NE ÎNVAȚĂ RÂNDUNICA?

De la mare distanță, răsunau și acum glasurile u câtva timp înainte să vă povestesc aici întâmplarea, o rândunică înveșmântată-n frac ascuțite ale celor doi, deveniți dușmani din pricina boțului negru-albăstrui, codiță bifurcată, piept alb ca neaua, de caș. Silvestru prinse chiar a o îmbrânci pe Marta, care poposi pe mușchiul crud al pădurii de salcâmi aflate se agăță de gulerul popândăului. Luptă în toată regula, ce la marginea unui sat de oameni harnici. Numele ei era mai vorbă... Într-o clipă, rândunica ajunse din nou în preajma Eufrosina, ceea ce înseamna ,,cea senină”. Fiind mămică, zbura peste câmpul din apropiere și prin pădurea de lor, însă, pe negândite, un botgros cu penajul viu colorat, salcâmi în căutarea unei plante deosebite cu care obișnuia aproape o învârti în zbor pe Eufrosina și, lacom, își înfipse să-și hrănească puii în lunile de vară până toamna târziu. ciocul gri-metalizat, în bucata de caș și se făcu nevăzut. Haios este că nici Silvestru, nici Rostopasca, întrucât despre ea este Marta nu băgară măcar de seamă că le vorba, creștea în zone umbroase, în dispăru obiectul disputei înverșunate, mănunchiuri bogate. atât de pornit era fiecare să-și facă Rândunica despre care vă povesdreptate cu forța. tesc își făcuse cuib încropit din pene, – Potoliți-vă! intră în vorbă paie, puțin lut și crenguțe chiar sub Eufrosina. Asta este exemplul pe care streașina unei case din preajmă, iar căvreți să-l dați copiilor voștri? Cașul nici suța ei fusese primită cu încântare de cănu mai e aici! tre oameni, căci spuneau că le va aduce – Cum??! strigară amândoi în cor. noroc și spor în gospodărie. Buimaci, cei doi realizară brusc Cum plonja razant cu solul după că ceea ce făceau ei nu se cuvenea și, tijele gustoase și fragede, ce plăceau atât într-adevăr, nici nu-i ajuta în vreun fel. de mult copiilor ei, zări un popândău, Fiecare se retrase, își aranjară blănița, Silvestru, ce se sfădea de zor cu o cârtiță, iar cand înțeleseră că buclucașa bucata Marta, pe un boț de caș căzut vreunui Brâncuși, Cap de băiat de caș fu deja luată de un botgros, drumeț prin iarba fragedă și cărnoasă. Nu cădeau la pace care o zărise primul și, ca atare, cui i se se porniră pe un râs de zile mari. Marta și Silvestru își dădură mâinile, mulțumiră Eufrosinei că îi făcu să cuvenea. Zbură în apropierea lor și interveni curajoasă: – Orice pricină ați avea, nu e frumos să ridicați priceapă ridicolul situației și plecară fiecare în treaba lui, nedumiriți cum s-au putut comporta atât de necugetat. tonul unul la celălalt. Rândunica apucă spre cuib, mulțumită de rezultatul – Ce te amesteci tu? se zburli cârtița. E pricina ta? – Deloc, dar nici cașul nu va spori, nici cearta trai întâmplării. Ajunsă la casa gospodarilor, casă bine bun n-o să v-aducă! Mai înțelept ar fi s-o împărțiti egal îngrijită, cu o grădiniță de flori cu miros dumnezeiesc, privi încântată spectacolul de culori, modul în care se ori s-o lăsați pentru vreun alt suflet înfometat. Zicând aceasta, rândunica se duse pe drumul ei, profilau mângâiate de brațele scânteietoare ale soarelui. spre pădurea cu delicate note de parfum. Frunzișu-i Garofițele lila străjuiau delicate pe partea dreaptă, chiar fremăta alintat de razele jucăușe ale soarelui, mișcându-și spre cuibul Eufrosinei și mirosul lor puternic plăcea alene corola de-un verde crud ce sclipea vălurit căpătând tuturora nespus. Ce credeți voi, copii, că și-a învățat Eufrosina nuanțe de chihlimbar. Ici-colo, mierle zglobii cu glasuri puișorii? Aveți dreptate: să nu-și însușească ce nu-i al lor, răpitoare te-ademeneau din depărtare. Eufrosina găsi florile gălbui, lucioase, rupse câteva să fie cumpătați în tot ce fac și vorba din popor, potrivit tije încărcate cu firavele rochițe și se-nălță spre cerul cu căreia, când doi se ceartă, al treilea câștigă! Apoi, puii își văzură mai departe de ale lor, pomeți de azurit ce surâdea cu subînțeles. Veselă că se va întoarce degrabă la puișorii pe care-i adora, Eufrosina, bucuroși și zglobii ca întotdeauna, iar eu mă grăbii să agilă, făcea piruiete și acrobații în zbor, își scutura aripile vin să vă împărtășesc povestea și vouă, pentru că știu cât sunteți de nerăbdători. atât de rapid, că ți-era greu s-o urmărești...

124

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

MEMORII

Vasile C. IONIȚĂ

POVESTEA UNUI DINTE

parțineam părții oropsite a ofițerimii fostului regiment de artilerie antiaeriană care a păzit Reșița în timpul războiului și a continuat s-o păzească până târziu în anii acelui război numit eufemistic rece. Inamicul nostru dinspre apus, în imediata graniță a tării, în coasta Banatului, era fosta Iugoslavie condusă ani mulți de un personaj celebru până când încet, încet a devenit o umbră a acelor vremi fierbinți totuși, chiar dacă războiul se numea rece. Generațiile tinere nu și-l amintesc. Este vorba de Iosif Broz Tito. Menționez doar câteva repere din prodigioasa sa activitate. În timpul celui de al doilea război mondial a fost comandantul suprem al armatei naționale de eliberare și al detașamentelor de partizani din Iugoslavia. Pentru meritele sale i s-a conferit, în 1943, titlul de mareșal al Iugoslaviei (DER, IV, p. 672). Din motive știute, volumul citat apărut în 1966 ocolește precizarea că a fost singurul opozant, nealiniindu-se URSS-ului, mai precis spus „lagărului socialist”, condus fățiș sau ascuns de „marea Uniune Sovietică”. Noi, românii, fideli Moscovei, cu firave momente când neam desolidarizat, îl numeam pe „mareșal” Ti(topor). Nici regimul iugoslav nu stătea degeaba. Într-o zi, am plecat de la Cantonul 17 unde slujea – după cum spunea Tatăl meu Costache – ca „cheferist”, la Reșița, tăind-o pieziș prin fânețele și ogoarele Govândarului, vatra de astăzi a cartierului Lunca Bârzavei, denumire neutră care, artificială fiind, nu spune decât puțin, dar denumirea veche avea un sens cu adresă precisă pe care l-a dibuit etimologic Iohan Bethisch, profesor plecat de ani buni în Germania, apoi comentată pe larg în unul din volumele mele de lingvistică. Rezum explicațiile de-acolo: moșia mare a Câlnicului, dar și a altor așezări umane, era cu strictețe parcelată mai ales în privința pășunatului; împărțită judicios pentru vitele mari, porci, capre, oi etc. De la cuvântul sârbesc goveda „vite; bovine” s-a format govedar „văcar”, românii folosindu-l cu referire la zona destinată pășunatului vitelor mari, după modelul existent în toponimia minoră Purcaru, Căpraru. Așadar, după ce traversam toată Lunca Govândarului, urcam pe lângă haldina Combinatului Siderurgic și poposeam în inima Reșiței Montane. Cu toată graba de a depăși obstacolul de lângă Dealul Crucii, am zărit ceva în iarbă. L-am luat și mi-am dat seama că era un afiș propagandistic, dintre cele despre care mai auzisem, aruncat de sârbi în zborurile de noapte ale unor avioane care se ridicau de pe aerodromurile de la Vârșeț, Panciova etc., BANCHETUL 4-6 / 2016

aflate la doar circa 30 km. Afișul, cam cât o coală A4, înfățișa un colț citadin, care reprezenta una lângă alta reședințe numite cu pseudoprefixul sov și rom, adică „sovietico român”: „Sovrommetal”, „Sovromcărbune” etc., afișul prezentând și alte denumiri inexistente, dar aluzive, în sensul că totul era pe mâinile sovieticilor, ca de exemplu „Sovromcovrigi”. Într-un stingher colțișor al afișului se găsea un lustragiu care avea deasupra capului o firmă „Romvax, lustragerie sută la sută românească”, Dar cel care ținea cisma pe suportul lustragiului român era un falnic ofițer sovietic. Așa că existența regimentului de artilerie antiaeriană era absolut justificată, dovadă că „bandiții lui Titopor” pătrundeau pe furiș până deasupra Govândarului. Înainte de a poposi promoția mea de proaspeți ofiteri ieșiți pe porțile Scolii de la Orașul Stalin, denumire a Brașovului, un astfel de avion – sau cum se spunea pentru urechile celor mulți „un avion de școală” – s-a rătăcit și a aterizat în fața fostei piețe de lângă Casa Muncitorească. Pilotul a plecat cu escortă la București, iar avionul a fost depus întreg – căci aterizase forțat – pe locul actualei „Săli de Box” în vederea transportării sale tot la București. Denumirile foste le mai țin minte, cele noi, cum este cazul sălii destinate reprizelor de box cândva, era atunci, pe vremea Regimentului A.A., remiză pentru tunurile de calibru 88 mm, „Krup”, rămase „moștenire” de la forțele militare germane și care au fost utilizabile până la epuizarea rezervelor de muniții, când s-a înființat baza centrală de rachete, pe care o singură dată am fost s-o vizitez, atunci când imediat după Revoluție, fostul locotenent-colonel Nicolae Coropceanu, „șeful Spatelui”, m-a anunțat pe mine și pe fostul căpitan Olaru, să fim oaspeții unei întâlniri, ca reprezentanți ai foștilor ofițeri. Amintirile mă îndeamnă să explic ce însemna în terminologia armatei Spate, și să mai adaug că nepoata celui care răspundea de Spatele regimentului, Lucuța, a fost colegă la Medicină cu nepotul meu, Răzvan, „trădător” al corpului medical românesc, stabilit cu soața lui în partea nordică a Germaniei, Westfalia. Ce era Spatele unui regiment vor ghici cititorii mei, dacă vor avea în vedere că artileriștii nu se hrăneau cu proiectile și nici nu se îmbrăcau cu prelate. Dar de Lucuța nu văd de ce s-ar interesa careva. Am început rândurile acestui capitol scriind că „făceam parte din cei oropsiți” așa că revin și spun că ne socoteam oropsiți din cauză că nu eram însurați, nu aveam familie și eram uitați pe dealurile Reșiței, 125

MEMORII

dormind deseori cu capul pe lada cu muniție, gata să intervenim când ar fi dat Titopor peste noi. Gândiți-vă că distanța până la ei era de 30 de km, și era destul să se ridice în aer vreun aparat de-al lor, încât noi să-l socotim intrat în raza primă de acțiune a tunurilor, să intervenim imediat ce s-ar fi apropiat de Cetatea de Foc. Așa că mă gândeam cu toată seriozitatea să pun capăt burlăciei, deși aveam doar 23 de ani. Oricum însă, nu e chiar ușor să te însori când stai toată ziua doar cu tunurile și cu tunarii. Ne distram și noi cum puteam, căci de imaginație nu duceam lipsă. Una din baterii, la care am stat multă vreme, a fost cea de pe dealul dinspre Clocotici. Pe lângă baterie trecea cărarea pe care coborau și urcau clocoticenii ducând tobele cu lapte reșițenilor și cumpărându-și cele trebuincioase. Demonul etimologiei îmi dă ghionturi și nu-i pot rezista. De ce zic reșițenii orașului lor Recița, cu ci în loc de și, accentuând denumirea pe silaba a doua, respectiv cea cu -ci-? În câteva vorbe vă voi spune, deși am mai scris prin nu știu care volum despre această însemnată chestiune. Da, însemnată, după cum veți vedea, ca și cazul Govândarilor. Primele case ale Reșiței se găseau lângă Ateneu, urme existând și acum. Erau puține, multe, dar exista în mod firesc și un cimitir, ale cărei urme sunt vizibile sau erau acum 20-30 de ani. Valea Bârzavei, începând de la Berzovia, străvechiul Berzobis, cetate a dacilor, și până la Grădiștea din coasta Semenicului era des călcată. Reșița de pe vremea aceea nu se putea ascunde, era în ochii celor care treceau pe vale și nu de puține ori călcată. Iată de ce s-a mutat pe Valea Domanului, mai sus de stadion. Cum se va fi chemat așezarea înainte de mutare nu știu. În orice caz nu Reșița sau Recița; după ce s-a mutat și și-a mărit numărul de case a început să fie vizitată de crașovenii din satele existente și azi, mai precis de cei din apropiere: Clocotici, Vodnic, Rafnic, Lupac. În diverse ocazii când se duceau la străinii (românii) de pe Valea Domanului spuneau că merg „u Recițe”, adică „la Pârâu”, căci ei zic în limba lor reĉica (pronunțat recița), adică „râu mic”, „pârâu”. Și Recița i-a rămas numele.

În jurul bateriei se găseau ogoarele, livezile mai ales, ale clocoticenilor, cu pruni, cireși ș.a. Artileriștii noștri nu ședeau cu ochii beliți pe „cerul patriei”, ci pe cireșii clocoticenilor, mai ales când observau că s-a înroșit verdele coroanei. Cei care deosebeau roșu de verde, căci eu nu deosebesc nici acum cele două culori. Deosebesc „verdele La Doman –1955 crud” bacovian de roșul sângeriu. Doar atât. Așa că, ce să mai lungesc vorba, artileriștii, în așteptarea sârbilor „dușmani” declarau război cireșilor sârbilor minoritari de la noi… Rog pe cei care știu mai multe despre crașoveni, cei care l-au citit pe Emil Petrovici sau pe alt slavist, să lase la o parte detaliile istorico-lingvistice despre crașovenii noștri. Primeam și plângeri de la proprietarii livezilor, dar fără urmări de a-i opri pe jefuitori. Apoi au început bravii noștri artileriști să se fure între ei, așa că trebuiau să-și păzească rezervele de cireșe. Un control venit de la centrul de comandă al Regimentului, de la Garnizoană, căci avea și acest atribut, să controleze starea tehnică a aparatelor. Fiecare tun a fost descoperit, i s-a luat manșonul din capătul țevii, aceasta a fost coborâtă la orizontal și doi ochi ageri ai cuiva din colectivul de inspecție s-a uitat pe la închizător spre capătul țevii și nu a văzut cerul. A dat ordin să se ia manșonul protector, dar cerul nu s-a arătat. S-a dus spre celălalt capăt și a privit dinspre chiulasă, dar s-a dovedit la fel de întuneric. A observat însă un capăt de sfoară care se strecura hoțește spre interiorul țevii, a tras de ea și nu mult timp după această descoperire s-a arătat un săcotei subțire, nu mai gros decât calibrul tunului (88 mm), lung cât un cârnat apreciabil, în acesta găsindu-se nu carne, ci cireșe. Ce a urmat se înțelege. Am ajuns de râsul regimentului și și-a făcut fiecare porția de arest. Eu la arestul ofițeresc, convenabil pentru mine, căci dacă mă pricopseam cu „arest la domiciliu”, trebuia să-l fac în Turcu, acolo unde se găsea cantonul cheferistului Costache Ioniță. Nu eram însurat ca să am un domiciliu mai aproape, în Reșița sau în Câlnic. Dar curând mă voi însura, însă aceasta e altă poveste, care merită să fie relatată, căci în anul de grație 2015 vom împlini, eu În bateria „mea” se purta și uniforma îngalonată, dar și pantalonii scurți, precum și bustul gol

126

BANCHETUL 4-6 / 2016

MEMORII

Monica, Manți, Violeta, Luci, Lavinia, Lenuța, Gelu – 30.VII.64

cu mireasa mea de-atunci, cu nefasta de acum, 60 de ani de căznicie. Când ni se dădea voie să plecăm din dispozitiv, zburam pe cărarea clocoticenilor și nu ne opream doar când dădeam cu capul în birtul care pe atunci era cunoscut sub denumirea de Ștol. Trăgeam câte trei romuri, unul după altul, astfel punând bazele și obsesivului meu gând de a scăpa de cătănie, căci ulcerul a fost scăparea mea de armată, peste 4-5 ani devenind „inapt serviciului militar, boala fiind contractată și agravată din cauza și în timpul serviciului militar”. Nu?! Corespondam cu Lenuța lui Turculeț, fostul meu învățător din Poiana Dolhascăi sucevene și proiectasem o întâlnire în care să punem bazele unei prealabile logodne. Și iată, astfel, am ajuns la „povestea unui dinte”… Cu zece zile înainte de a lua drumul Moldovei, unde mă aștepta mândra mea, am mușcat cu nădejde dintr-un măr. Eternul măr de unde i se trag atâtea omenirii… Ori pofta mea a fost prea mare, ori mărul nu îndestul de copt, dar mi-a rămas înfipt în măr un dinte, un canin, dacă n-o fi fost și cel de minte. Cum să mă duc știrb, căci nu puteam deschide gura și să nu se vadă știrbătura. Eram năuc și nu știam ce să fac. Cineva mi-a spus că există în Reșița un dentist, pe numele său Ignea-Rista, mare meșter stomatolog, însă este greu abordabil, caci de curând abia scăpase din mâinile Miliției din cauza unei pâri că ar fi lucrat cu aur dinții cuiva. Cum să motivez proiectata întâlnire? Nu era numai faptul că voiam cu orice preț să ies din clanul oropsiților, dar eram realmente îndrăgostit de mândra mea. O văzusem o singură dată, ne-am scris, mi-a scris și Gigel, fratele ei, „dușman oficial” al ofițerului artilerist care eram, el fiind ofițer de aviație. Acesta mă îndemna s-o cer în căsătorie. Dar iată că un nenorocit de dinte ce mă alarmase, e drept, căci luasem cunoștință de caria care se adâncea, dar nici așa să se rupă când nu trebuia. Să mă fi îmbrăcat civil nu era mare lucru, căci mai încercasem ducându-mă într-un costum gri, care aștepta să ia locul uniformei BANCHETUL 4-6 / 2016

cu bumbi până sub bărbie. Îl îmbrăcasem când eram la bateria din pădurea Domanului, căci am fost pe toate dealurile care aveau tunuri de 88 mm, numai pe Dealul Crucii, cu tunuri Reimental, n-am fost, acestea având calibru de 37 mm. Și-apoi trebuia să spun dentistului ce învârt, nu puteam să mă ascund într-un costum civil. Nu știam nici cât de tare îl speriaseră milițienii, dacă nu cumva avusese de furcă și cu confrații lor de la Secu. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus. Mi-a deschis el, m-a poftit înăuntru, am luat loc pe scaunul din bucătărie, aceasta fiind și cabinetul dentar. Am fost convingător. Poate și tremurul glasului îl va fi impresionat, căci a decis pe loc să casc gura. Nici n-ar fi fost nevoie s-o fac, căci văzuse despre ce era vorba în timpul pledoariei mele. I-am precizat când are loc întâlnirea cu pricina (aveam timp până atunci doar de 8 zile), s-a gândit nu prea mult și mi-a spus să-mi fixez o oră a doua zi. Eram în regim de cazarmă, nu în dispozitiv, așa că serviciul dura doar de la deșteptare până după masă, la patru. Nu aveam ce alte calcule să-mi fac, așa că am spus repede: „La ora cinci, după masă”. Un zâmbet subțire i-am văzut pe față, căci nu ar fi putut fi vorba de cinci de dimineață, înainte de deșteptare. Prima ședință stomatologică s-a desfășurat banal, doctorul Ignea având-o de ajutor pe soția lui, cei doi gemeni, de patru-cinci ani, rămânând în grija bunicii lor. După plimbatul prin gura mea, cu instrumentele de rigoare, mi-a fixat următoarea ședință după două zile, cu recomandările de a avea grijă de plomba temporară. Nu mai lungesc vorba, căci peste 6 zile se găsea implantat în rădăcina, sănătoasă – m-a asigurat dentistul – un dinte cu șurub. Am plecat rânjind, m-am întâlnit cu fiica lui Turculeț și am decis, în mare, că anul viitor va fi cel al nunții, logodna făcând-o în lunile de iarnă, simplu, modest doar ca o ceremonie prealabilă marelui act care urma să mă scape de pacostea insului „fără familie”. Peste ani, mai precis peste 9 ani, eram șef al Comitetului pentru Cultură și Educație Socialistă al orașului Reșița. Avusesem secretară pe o fată tânără care se măritase lăsându-mă fără ajutor în scriptologia aculturală, când ușa s-a deschis și a intrat o femeie nu prea în vârstă, dar ciudată într-un anumit fel. Și mă refer la îmbrăcăminte, cam de modă veche, atenția fiindu-mi atrasă de o vulpe aruncată pe după gât cu coada atârnând pe piept. A întrebat dacă eu sunt tovarășul Ioniță și, confirmându-i, mi-a spus că o trimisese domnul Goian de la secretariatul Sfatului Popular pentru a-mi fi secretară. I-am spus să vină dimineață, dar înainte de a deschide ușa să iasă, am adăugat pe un ton liniștit că trebuie să se îmbrace cam cum văzuse că sunt îmbrăcate celelalte funcționare ale Sfatului. Să lase vulpea pentru alte ocazii ca să nu dea prilejul discuțiilor și bârfelor sau chiar să stârnească nemulțumirea anumitor șefi. Mi-am întrerupt sfaturile și am întrebat-o indecis: „Dar parcă ne-am mai văzut cândva, undeva, nu?” „Eu sunt soția dentistului Ignea, 127

MEMORII

Nuți, Mama Aglaia, Lenuța

care a murit. Cred că l-am ajutat să vă facă o lucrare dentară”. Așa e, doamnă Ignea, dar e mult de-atunci, vreo zece ani. M-am însurat, dar nu cu Lenuța din Moldova, ci cu altă Lenuță, am și o fetiță. E mult deatunci, dar n-am uitat gestul de bunăvoință al soțului Dumneavoastră, Dumnezeu să-l odihnească”. Am văzut o strălucire în ochii noii venite, o seninătate a întregului chip. Va fi impresionat-o că mi-am amintit de întâmplare, că l-am pomenit pe Dumnezeu, nu știu… Curând, începând de a doua zi, în puțină vreme noua mea secretară, Nuți Ignea, a prins tainele unei „deținătoare de secrete”, care erau niște banale îndatoriri: evidența unor situații, hârtii, telefoane primite și date etc. Găseam clipe de răgaz și ne povesteam necazurile sau bucuriile din familie. Astfel, am aflat că cei doi copii gemeni, fetița, Lavinia, și Gelu, frate-său, acum erau elevi de școală generală, că erau cuminți, nu-i făceau necazuri. Că locuia împreună cu mamă-sa și sora, nemăritată atunci, care își va lua mai târziu ca soț un om bun, blând, simpatic, mânuitor al acordeonului. Că lângă casa lor cu o curte comună ședea medicul orelist Ghibuș, pe al cărui fiu, mai târziu, când voi fi redactor al gazetei locale „Flamura Roșie”, îl voi iniția în tainele ziaristicii. Pompos spus, căci nu erau cine știe ce taine, dar eu aveam experiența lectorului împuternicit al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, apoi redactor al ziarului, după ce Cenzura a fost predată Comitetului de Cultură, la nivel central intrând pe mâinile Suzănicăi Gâdea, motiv ca eu să calamburez într-o pretinsă epigramă că învățământul nu poate fi spornic (ministrul de resort era Aneta Spornic), de vreme ce la Cultură șefă era celebra Suzana Gâdea, copie fidelă a Tovarășii academician, Suzănica fiind oficial etichetată gâde, „călău”. Mai vârstnică decât mine cu câțiva ani bunicei, Nuți a întins mâna intimității, a prieteniei, care se va amplifica până ce familiile noastre au devenit o singură familie. Mai ales după ce ne-am mutat din casa socrilor de la Câlnic în locuința din Govândari. Eu îi ziceam Nuți, ea mie Ică. Și Ică am rămas și azi: la peste 80 de ani, cei din familie, prietenii apropiați, cei

128

din colectivul Radioului unde am fost 14 ani colaborator, coleg și dascăl al frumoșilor și harnicilor băieți și fete, părinți de copii unii, inițiativa fiind al starostelui Radioului, Doru Dinu Glăvan, mi se spunea Doctor Ică (ei având cunoștință de gradul meu științific), iar eu am contras cele două segmente lexicale și mă autodezmierdam, zicându-mi Doctor-ică. După ce frații Ignea, Lavinia și Gelu, au ajuns studenți la medicină la Cluj, le-am făcut câteva vizite, le lăsam uneori câțiva bănuți de cheltuială, neuitând că Mama lor ne-a ajutat cu cunoștințele ei multe printre reșițeni, dată fiind poziția socială și profesională a răposatului ei soț. Ne-am aranjat apartamentul, uneori ne împrumuta cu bani, dădea un telefon cutăruia și cutăruia de care aveam cine știe ce nevoi, plecam împreună la „Casa din Turcu” pomenită pe larg în volumul memorialistic „Meandre”. I-am păzit casa când studenții erau la facultate, iar ea pleca în concediu în vreo stațiune. De la birou, înainte de a intra ofițer de serviciu, treceam pe la ei să-mi umplu termosul cu un ceai cald. Când am trecut printr-o cumplită încercare familială și înghițisem tot Napotomul (somniferul) pe care îl aveam, hotărât să mă sinucid, Gelu a fost acela care a alergat din celălalt capăt al orașului la locuința mea din Govândari unde pluteam între viață și moarte. Necazurile au trecut și a venit vremea să mă duc să dau examenul de admitere la doctorat, la Cluj, îndrumător oferindu-se regretatul profesor Romulus Todoran. Nu prea știam în ce constă examenul, dar eram cunoscut la Cluj, căci îmi apăruse primul meu născut, „Glosar toponimic…”, prefațat de regretatul profesor Ioan Pătruț, bănățean din Ohaba Forgaci și primit neașteptat de favorabil de către confrații întru lingvistică, mai exact printre onomasticieni. Tocmai atunci, cu câteva zile înainte de a mă prezenta la Universitatea „Babes-Bolyai” de la Cluj, m-am trezit că șurubul cu dintele pus de răposatul doctor Ignea atunci când voiam să mă logodesc s-a desprins din gipsul care îl fixa în rădăcina originară. Mă gândeam că va trebui să comentez la examenul de admitere vreun text dialectal, să pronunț sunetele cuvintelor clar și mă refer la cele specifice graiului bănățean, dentale, siflante, labiale etc. Și iarăși mi-am pus întrebarea: „Cum să mă prezint la un examen (și de fonetică) cu golul dintre dinții din față-dreapta?”. M-am dus alarmat la doctorul dentist de la Policlinică, i-am împărtășit necazul, iar el m-a liniștit și mi-a spus să-l urmez în laboratorul dentar. Aici surpriză! M-a prezentat unei tinere, frumoasă, zveltă, cu o înfățișare deschisă, dar nu și-a terminat el spusele că e laboranta care m-ar putea ajuta să-mi pun șurubul dentar la loc, căci noi ne-am și îmbrățișat. Era Lavinia, care terminase facultatea și era tehniciană dentară. Frate-său era chirurg undeva prin Moldova. După ce Nuți se stinsese din viață, legăturile dintre noi și Gemeni se răriseră, nemaiștiind unii de alții. Eu eram ziarist atunci, ei ceea ce am spus. Lavinia mi-a pus în două-trei zile dintele la loc, iar eu am luat drumul Clujului, dar nu BANCHETUL 4-6 / 2016

MEMORII

În drum spre Garmisch

am avut ocazia să-mi demonstrez cunoștințele despre fonetismul graiului bănățan, căci eram cunoscut de la participările mele la simpozioanele, sesiunile, întrunirile care se țineau des la Cluj-Napoca. Apoi, îmi apăruse – cum am spus – „Dicționarul toponimic” care și astăzi este citat în diverse articole de specialitate, chiar dacă de atunci, din 1972, au trecut peste patru decenii. Curând după Revoluție, cei doi gemeni Ignea s-au strămutat în Germania, fiecare cu familia sa, Gelu cu o a doua căsătorie, din prima rămânându-i o fată vrednică, realizată și stabilită și ea în Germania. În prezent, Lavinia mai practică tehnica dentară în orașul Prien din Bavaria, soțul este (bănuiesc) pensionar, dar s-a acomodat greu, bănuiesc că nici acum nu a realizat această necesară acomodare, când îți schimbi Vaterlandul, chiar dacă Heimatul îți rămâne în sânge, în inimă. Gelu a profesat chirurgia în țară undeva în Moldova, apoi s-a transferat la Oțelu Roșu, recăsătorindu-se cu lugojana Adriana. S-au stabilit la München, dar nu pentru multă vreme, căci autoritățile germane i-au trimis ca misionari-medici în diverse țări din Africa. Când erau în Zambia, am scris despre expatriați în general, despre ei în special, într-o gazetă de după 1990 cu existență efemeră. Multă vreme au profesat în Etiopia. Veniți în țară m-au vizitat la secția cardiologică a Spitalului din Reșița, unde îmi consumam infarctul, urmare a nechibzuinței mele. Ne mutaserăm la casa socrilor, căzută în paragină, ei la pat, cineva trebuind să aibă grijă de doi neputincioși. Am lăsat apartamentul copiilor și ziua încercam să salvez casa de la pieire. Racordarea la conducta de apă era o prioritate, după cum și cea la canalizare, fiecare aflându-se la câte circa o sută de metri de casă. Aveam cunoștință de ceva nereguli ale inimii, dar nu le luam în serios. Săpam ca un apucat, așa cum multe le făceam, neputându-mi impune un ritm mai domol. Când oboseam mă odihneam… Din tabietul odihnei nu lipsea cafeaua, țigarea și unul, două păhărele de BANCHETUL 4-6 / 2016

răchie din prunii lui socru-meu. Cât a fost în interiorul curții casei, săpătura șantului nu a ridicat probleme, dar trecut de poartă și încercând să traversez drumul pietruit, bătătorit, trebuia să fac un efort care întrecea puterile mele, însă nu voiam să mă las bătut. Trebuia să ajung la conducta de apă, mai ales că toamna se arătase deja pe dealuri. La doi metri de poartă am căzut „ca bou’-n breazdă” – cum zice țăranul. Și așa m-am trezit cu infarctul pe patul spitalului. Când Gelu și Adi m-au vizitat era spre consumarea actului, dar le-a venit inima la loc și ne-am despărțit. Cu sănătatea ciupită, avântul meu s-a potolit, vrând-nevrând. Gelu îmi mai trimitea din când în când unele medicamente. Nu mult însă după această încercare am descoperit că un ochi își dezvolta vertiginos cataracta. Ba chiar și celălalt se străduia să-și ajungă din urmă confratele. Cu ajutorul șefului Cadastrului, cu care eram prieten, am ajuns la soția sa, medic oftalmolog de prestigiu. A dat telefon medicului timișorean Gh. Chercotă, orăvițean de origine. Am fost programat și mi-am operat ochiul cu cataracta avansată până a nu mai distinge chiar nici lucruri mari. Când mi-a scos a doua zi pansamentul abia m-am abținut să nu dau un chiot: citeam cele scrise pe pachetul de țigări de pe măsuța medicului. Dacă îl închideam pe cel operat, cu celălalt nu vedeam mai nimic. Am plecat schimbând o stare de bucurie cu alta de îngrijorare, dar… În starea aceasta mă găseam când m-a sunat Gelu din Etiopia și m-a întrebat ce mai fac, cum merge cu sănătatea, gândindu-se desigur la inima mea cea largă devenit cord. I-am spus că nu am probleme în afară de faptul că sunt chior. Lucrurile s-au lămurit repede și Gelu a decretat fără drept de apel. „Fugi repede și te operează”. „Da, o să mă duc. Numai că aștept să-mi fete vaca”. Nu era greu de înțeles că-mi lipseau cei 300 de dolari ca să-mi scot și ochiul celălalt. Iarăși, Gelu a intervenit voind să știe cât costă scoarerea unui ochi, respectiv o operație de înlocuire a cristalinului. Auzind suma a izbucnit așa cum îi era felul: „Fu..-le muma-n….! Păi știi cât costă aici (adică în Etiopia, precizez eu) un cristalin? Douăzeci de dolari”. Și-a hotărât: „Ică, ce număr ai la ochi, căci la ochi e ca la picior, cu numărul de pantoﬁ”. Pierdusem bilețelul cu măsurătorile făcute de doctorul oftalmolog. „Uite cum facem – a continuat el – trimit trei cristaline cu trei numere diferite, cu speranța că unul se va potrivi, lui soru-mea, la Prien. Ea le trimite lui soră-ta de la Augsburg, iar aceasta ție, cum o ști, dar repede”. Așa am ajuns cu micul colet care conținea trei cristaline la Vlad Chercotă, ﬁul lui Gheorghe, cel pe care îl cunoșteam eu. Lucra la un cabinet particular. M-a întrebat și el de număr, după ce a văzut cele 3 cristaline, auzind că nu-l mai știam, m-a măsurat din nou și a constatat sec: „Nu se potrivește cu nici al unuia din aste trei”. Am muțit și n-am mai putut să fac 129

MEMORII

Acum șase ani am cunoscut o altă Lavinie (numele este real, nu metaforic, fiind vorba de fata Preotului Bendaru, Lavinia) Noua meșteră în șuruburi dentare era o femeie simpatică și deschisă, volubilă, de la prima întâlnire cu ea și primul consult, investigație bucală, s-a topit toată gheața inerentă cunoștinței prime cu cineva, mai ales că acel cineva este prin definiție „pseudoostil” nouă celor suferinzi. Însă eu am avut norocul să cunosc o mulțime de medici printre care circa zece dintre ei mi-au devenit prieteni. De-ar fi să numesc doar doi dintre aceștia, trecuți dincolo de apele Stixului, care mi-au fost ca frați. Și lor le voi închina câte un medalion în albumul meu sentimental. În cartierul Fuggerei, „inima” Augsburgului Ca să nu mai vorbesc de cel de al treilea, șeful unei secții unde mă duc ca acasă, mai ales că altceva decât să caut coșul de gunoi decis să le calc în „îngerii lui Liviu” mi-au fost trei dintre ei elevi, picioare și să plec cu Dumnezeu și cu cataracta mea dragi și în această postură, dragi și acum când din nenorocoasă… Nenorocită, ar trebui să spun. Oricum, când în când în rezerva Internelor depănăm amintiri nenorocul era al meu. Intuindu-mi intenția, Vlad mi-a dintr-o altă viață: Simona a fost membră a Cercului de luat cristalinele și a spus blând, încercând să-mi potoLimbă Română care a fun cționat la Școala Generală lească mânia. „Lăsați-le la mine. Găsesc eu un număr. nr. 6, asistenta Nora, fostă elevă, al cărui nume l-am Hotărâți-vă când vreți să vă operez. Dar la Clinică, nu împrumutat pentru eroina povestirii mele „Oglinzi aici la Cabinet. A mai adăugat așa ca pentru el că la Clinică se plătește în Euro, adică 250, dar: „Nu plătiți infidele”, adevărata eroină fiind colega ei de bancă, dar nimic. Mie îmi rămân cele trei cristaline etiopiene.” purtând un alt nume, și Mana-Mana, de fapt Manuela, Am hotărât, m-am operat, nu m-a costat nimic decât dar așa-i ziceam eu, pe vremea aceea fiind en vogue tratamentul ulterior înlocuirii. Acum, când mă intrea- personajele animate numite Mapeți, unul fiind numit bă câte cineva cum văd, îi răspund nenuanțat, plat, că așa: Mana-Mana. Din prima vizită la laboratorul văd și ce nu trebuie…. și așa este. Cărțile, cele 21, mi stomatologic, am început să-mi fac ordine în cavitatea le-am scris cu ochiul lui Gheorghe Chercotă, celălalt bucală serios, dramatic chiar, deteriorată. În partea fiind al lui fii-său, al lui Vlad, de fapt „vițelul fătat de dreaptă mai spre față, ca prin minune patru dinți au vaca lui Gelu”. Nu mă deranjează și nici alții nu se fost salvați. Printre ei se găsea și cel înșurubat de tatăl simt deranjați că noul cristalin e de proveniență un- lui Gelu și al Laviniei, a doua oară de însăși Lavinia. După trei ședințe ne tutuiam, deși între mine și gurească; mi-a refăcut vederea, dar vederile au rămas ea se găsea prăpastia a aproape 50 de ani. I-am spus, cele de totdeauna. Raporturile mele cu tot felul de unfără să-mi fac iluzii că mă va asculta, să-mi salveze guri ar merita (și voi face-o) în alt capitol. dintele cu șurub, căci acesta are o valoare simbolică, În cele două ieșiri în Germania când am fost în pe care însă nu i-am relatat-o atunci. S-a străduit și vizită la sora mea, stabilită din 1979 la Augsburg, l-am dintele acesta – care a fost martorul logodnei mele nevizitat pe Gelu și Adi, nu și pe Lavinia, nefiindu-mi la împlinite din alte motive, nu din cauza lui, al unui moîndemână. Cei doi locuiau la țară și am profitat să văd ment important în viața mea, examenul de admitere la habitatul rustic, rural, al Germaniei, în această parte doctorat, deși nu l-am solicitat să mă ajute, împreună a ei, una încărcată de istorie și împodobită cu frumucu alt treilea dreptaci și cu încă doi stângaci – îmi ajuseți (lacuri, castele, păduri) ale Bavariei. Ele au rămas tă să vorbesc, să mănânc și chiar să râd cu gura până în memoria mea și au schimbat mult viziunea despre la urechi. Eu nu i-am mulțumit decât cu infimul cost această țară. Am colindat și în partea sud-estică a lanal intervenției, i-am trimis alți doi clienți-pacienți, pe dului; nu pot uita zona castelelor rămase de la neferi* fi ică-mea și nepoata, i-am dat o carte sau două din cele citul Ludovic II al Bavariei. scrise și atât. * Asta e povestea dintelui meu cu care sper să trec Pe la mijlocul verii trecute (adaug la corectură), dincolo, unde nu este nici întristare, nici suspin și nici Lavinia i-a scris fiicei mele, fiindu-i frică să-mi scrie didurere de dinți și măsele. rect mie, căci îmi cunoştea starea jalnică a emotivităţii, anunţând-o că după o scurtă suferinţă Gelu a murit în locuinţa ei, de pancreatită. Ciudăţenia este că, cu câteva zile înainte de corectură, am ocolit, cu înţelepciunea medicului

130

chirurg, operaţia de pancreatită, cu dureri atroce, care m-au iertat după 24 de ore de perfuzări intense.

BANCHETUL 4-6 / 2016

MEMORII

Profesor Colonel(r) Constantin ZAVATI

Proză din MEMORIILE UNUI PROFESOR DE CHIMIE ÎN COMUNISM Distrugerea proprietății private, conﬁscarea abuzivă a terenurilor și demolarea caselor particulare

dată cu instalarea Comunismului în România după alungarea MS Regelui MIHAI I și transformarea țării în Republică Populară, au început reformele ordonate de Moscova, mai întâi de lichidarea inteligenției, apoi electrificarea și industrializarea țării. Pentru a putea realiza aceste mărețe planuri era necesară o foarte mare mână de lucru, atât necalificată, cât și de înaltă calificare, de atragerea unui număr vast de oameni ai muncii în zonele unde se găseau marile șantiere și de aceea s-a luat una din cele mai dificile măsuri și anume: atragerea unui număr cât mai mare de țărani la oraș, pentru că aceștia constituiau clasa politică înfrățită cu cea muncitoare. De aceea a început reconstrucția orașelor. Era o mare necesitate de locuințe pentru noii muncitori, care astfel puteau fi mai ușor supraveghiați de organele statului, Securitatea și Miliția. Era mult mai ușor să fie supravegheați la bloc decât împrăștiați prin nenumărate sate. Conform Planului de Sistematizare, conceput după învățămintele Moscovei, s-a prezentat o machetă populației, în care se arătau noile amplasamente de blocuri și casele care urmau să rămână, lucrare pe care soția mea, farmacista Iulia Zavati a văzut-o pe când funcționa ca Directoare la Oficiul Farmaceutic Județean Bacău. Proprietatea socrilor mei, învățătorii pensionari Ion și Elisabeta Bucur, de pe strada Casele Naționale nr. 8, nu era inclusă pentru demolare. Peste câteva săptămâni însă, ca urmare a manevrelor pe bază de relații și șpagă a unor vecini incluși pentru demolare – după cum am aflat de la alți vecini a căror proprietăți au fost demolate BANCHETUL 7-8-9 / 2016

în final – aceeași machetă a apărut modificată, proprietatea socrilor mei, casa și grădina cu flori, livadă și vie, fiind de această dată inclusă pentru demolare. Casele vecinilor din dreapta și din stânga proprietății socrilor mei, deși incluse să fie demolate în prima machetă, nu mai apăreau pentru demolare, iar în loc, proprietatea socrilor mei era marcată pentru demolare. Nu m-am mirat, pentru că regimul comunist era corupt din rădăcini. Casa vecinului din stânga casei socrilor mei a scăpat de la demolare pentru că fratele vecinului era Ministrul Apărării Naționale. Dintr-o discuție confidențială cu vecinul din dreapta casei socrilor mei, acesta mi-a mărturisit că „nu eram prost să pierd casa părintească”. Unii proprietari de case din împrejurimi zvoneau cum ca dânsul ar fi mers unde trebuie cu un automobil trimis de fratele soției – frate care locuia atunci în Germania de Vest. Cine știe care a fost realitatea în acele timpuri de mare tensiune emoțională! Între timp, socrul meu, învățătorul pensionar Ion Bucur, decedase, iar urmașii legali erau soacra mea învățătoarea pensionară Elisabeta Bucur, soția mea, farmacista Iulia Zavati și fratele ei, profesorul universitar dr. Constantin I. Bucur.

Învățătorul pensionar Ion Bucur, fost director de școală (Arhiva Profesoară Mariana Zavati Gardner)

131

MEMORII

Învățătoarea pensionară Elisabeta Bucur (Arhiva Profesoară Mariana Zavati Gardner)

Soacra mea a primit ordinul de confiscare și demolare. De supărare, a căzut la pat, cu miastenie, nu s-a mai putut mișca, dar era perfect conștientă și prezentă intelectual ca și înainte. Maria Ghinea, care fusese spălătoreasa noastră de ani de zile și era mai în vârstă ca soacra mea, un suflet de o bunătate rară, stătea cu dânsa toată ziua până soția mea revenea de la farmacie. Dânsa o îngrijea în timpul zilei, făcea curat în casă și-i servea masa, de asemenea dădea de mâncare la păsări, pisici și la câinele gospodăriei. Pentru a realiza noile condiții de viață ale omului de tip nou și pentru a pune în aplicare Planul de Sistematizare, a început marea operă de reconstrucție a orașelor, care a implicat confiscarea abuzivă a terenurilor și a imobilelor, precum și demolarea unor cartiere întregi, pentru a face loc noilor construcții. Printre primele care au apărut și în Bacău au fost 3 blocuri model de tip sovietic, construite chiar în plin centru. Au apărut noi cartiere în Bacău, începând cu demolarea unor clădiri frumoase și transformarea Centrului orașului, apoi Cartierul de la URA, pentru amploiații de la Fabrica de avioane, Cartierul de la Cornișa, etc. În acest mod se creau condiții moderne pentru locatari, care dispuneau de spații de locuit mai mari, aveau majoritatea acces, pentru prima dată în viață – la baie și WC în casă, dar care nu mai dispuneau acum de grădina de legume și flori, de animalele de curte, precum și de libertatea de a-și organiza viața precum găseau de cuviință. După un timp, a venit și rândul Sectorului Gară, unde au fost ridicate Trei Blocuri Turn, cu spații comerciale în față, iar în spate, a fost clădit un Bloc Bară, prin demolarea unor clădiri în stil Art Deco foarte frumoase. Pe Strada Avram Iancu, au fost construite două blocuri A1 și A3, unde locuiesc și eu acum din 1963. Mai rămăsese strada Casele Naționale și

132

alte câteva străzi din apropiere, cu case solide din cărămidă, gospodărești, cu grădini cu flori, legume și pomi fructiferi, unde locuiau și socrii mei, învățătorii pensionari Ion și Elisabeta Bucur. Din Ordinul direct al celui mai iubit tovarăș, Tov. Nicolae Ceaușescu, pentru a pune în aplicare Planul de Sistematizare, prin Decret de Expropiere 292 din 1981 și această zonă a intrat în transformare până la Calea Ferată spre Mărgineni într-o direcție și spre Strada Energiei, Mioriței, etc. în altă direcție. Au început demolările și pe Strada Casele Naționale. Acei proprietari care nu au putut interveni cu șpagă sau influență s-au mutat în blocurile construite rapid în apropiere. De la București, Ministrul Apărării Naționale, dădea mereu telefoane presante Tov. Matei, interesânduse „dacă nu s-a mai terminat cu baba aceea!” pentru că soția vecinului avea doi nepoți de la sora ei care locuiau în cartierul CFR și care voiau să se mute lângă mătușa lor. Era demolată o casă proprietate personală pentru a construi un bloc de apartamente tot proprietate personală! În urma presiunii de la București, într-una din zile a sosit pe Strada Casele Naționale, în vizită de lucru, Tov. Găinușă, Prim-Secretar la Județ, însoțită de un tovarăș și o tovarășă. Noi nu am fost anunțați, așa că nu am fost prezenți, precum unii din vecini, care au fost informați dinainte. Tovarășa însoțitoare a intrat în casa soacrei mele, care nu era niciodată încuiată – Maria Ghinea era prezentă. Tovarășa a exclamat, convinsă că soacra mea, care era la pat, dormea și nu putea să o audă: „De ce dracu, baba asta nu mai moare!” Soacra mea a deschis ochii și a asigurat-o că nu murise încă și i-a cerut să părăsească locuința. Tovarășa a rămas fără replică și a ieșit imediat din casă. Această întâmplare a fost un șoc profund pentru soacra mea, care s-a pierdut într-o săptămână de inimă rea. Cum a început demolarea imobilului, vecinul din stânga, precum și ceilalți vecini din spatele casei socrilor mei și-au extins grădinile – pe o parte din cei 1000 de metri pătrați din fosta grădină a socrilor mei – pe când vecinul din dreapta a pierdut și dânsul o parte din grădină, care a fost luată pentru construirea unui Punct Termic, precum și a căii de accces către spatele blocului ce urma să fie construit. După 1990, vecinul din stânga și-a vândut casa, inclusiv cu extinderea în fosta grădină a socrilor mei, care nu-i aparținea. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

MEMORII

Familia noastră a primit o ofertă de despăgubire insigniﬁantă pentru valoarea casei din carămidă, cu patru încăperi mari, mansardă, lemnăria toată din stejar, grădina cu pomi fructiferi pe rod și vie nobilă producătoare. Inginerul care răspundea de despăgubiri a invitat-o pe soția mea la dânsul în birou pentru a discuta suma despăgubirii, dar soția mea, care a fost toată viața cinstea întruchipată, înțelegând că era vorba de șpagă, nu s-a prezentat. Vecinii cu case din materiale inferioare și grădini mult mai mici ca suprafață au primit sume de două ori mai mari. Aceștia s-au mirat că soția mea a acceptat suma inițială. Această sumă a revenit soției și fratelui dânsei, ca moștenitori direcți. Înainte de începerea demolării, toate bunurile mobile au fost date de soția mea Familiei Gheorghiță Bucur – ﬁul fratelui ilegitim al socrului meu – și partenerei lui Lenuța Cozma cu cei 14 copii ai lor, domiciliați în satul Viforeni, comuna Ungureni, județul Bacău, cărora soția mea le trimitea lunar bani și alimente. La data de 25 noiembrie 1982, s-a întocmit Procesul verbal de Predare de către Tov. Palade D. din partea ISGCL Bacău și mine, ca reprezentant al celor doi moștenitori – soția mea, Iulia Zavati,

Via din spatele casei (Arhiva Profesoară Mariana Zavati Gardner)

care era lividă de supărare nu a putut fi prezentă, la fel și fratele dânsei, Dr. Constantin Bucur, care era profesor universitar la Timișoara și era în plin an academic. A început demolarea: – mai întâi s-a întrerupt curentul electric, prin ridicarea contorului, – apoi a fost întreruptă apa, – a urmat tăierea livezii cu pomi fructiferi pe rod. – a fost secerată vița de vie nobilă producătoare. – s-a trecut la asaltul asupra imobilului, care fiind foarte solid construit nu a cedat și a trebuit să fie adus un tanc de la armată, care a reușit în cele din urmă să demoleze casa.

Casa de pe strada Casele Naționale Nr. 6/8 în ziua demolării (Arhiva Profesoară Mariana Zavati Gardner) Livada din spatele casei (Arhiva Profesoară Mariana Zavati Gardner)

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

133

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Petru- Ilie BIRĂU

DETERMINĂRI GEOGRAFICE ÎN CULTURA POPULARĂ

e o importanță majoră în cercetarea tipologiilor multiple ale artei populare din țara noastră este coordonata spațială, determinată de diferitele regiuni unde creația are caracteristici comune, în contrast cu trăsăturile mai mult sau mai puțin esențiale care diferă în alte regiuni. Importanța determinantei spațiale, ca factor de influență în creația populară, a fost semnalată de majoritatea cercetătorilor din domeniu. În filozofie spațiul este redat ca reprezentare a unei forme universale în care se manifestă materia sub aspectul unui întreg exprimat în ordinea existenței lumii. Spațiul geografic este o unitate particulară în care se desfășoară viața umană sub forme și pe trepte de evoluție specifice. În cadrul unui spațiu antropizat, activ socio-cultural, determinat geografic, având un număr mai mic sau mai mare de componente interactive, poate fi luat în considerare și spațiul cosmic aferent acestuia, cu diferitele forme de influențe mitico- magice sau religioase, uneori datorate condițiilor climatice (exces de ploi, frig, arșiță, succedarea anotimpurilor, etc.) Deosebirile sunt evidente între spațiile geografice românești mai întinse (județe, sau regiuni mai mari, denumite în trecut „țări”, cum sunt „Țara Bârsei”, „Țara Hațegului”, „Țara Loviștei”, „Țara Vrancei”, „Țara

moților”, „Țara Codrului”, „Țara Oașului”, etc.), unde au acționat anumite influențe, generând diferențe mai mari sau mai mici, după cum remarcă etnologul Paula Popoiu:”Zona etnografică este un teritoriu aproximativ delimitat, în funcție de caracterele etnografice unitare dominante, determinate de tradiție și cristalizate sub forma așezărilor, ocupațiilor, arhitecturii, artei populare și practicilor spirituale, portului popular. În prezent, conform cercetărilor efectuate pentru alcătuirea Atlasului Etnografic al României, pe teritoriul țării avem între 60-120 zone etnografice, care cuprind circa 600 de așezări rurale.1 Influența spațiului este esențială și pentru caracteristicile straielor tradiționale. Așezările aglomerate din câmpie și zonele cu gospodării răsfirate, specifice arealului carpatic și subcarpatic, prezintă trăsături distincte în alcătuirea hainelor tradiționale, mai ales sub aspect estetic. Principalele regiuni cu diferențe în înfățișarea hainelor populare din țara noastră sunt influențate de caracteristicile locului unde dăinuiesc, cu interferențele și influențele graduale corespunzătoare zonelor istorico-geografice: Moldova, Transilvania, Muntenia, Banat, Maramureș, Crișana, Oltenia, Dobrogea. Principalele repere în diferențierea costumului popular de pe teritoriul românesc sunt, așa cum susțin etnologii, forma și culoarea: „Specificul portului apare prin două note fundamentale: forma și culoarea.”2 Ca formă costumul popular a înregistrat o evoluție comună, de la simplu la complex, de la utilizarea unor piese alcătuite din planuri mari, până la disiparea și structurarea lor aproape mozaicală, din unele regiuni, în zilele noastre. O exemplificare a evoluției croielii avem în prezentarea făcută de cercetătoarea Lucia Apolzan costumului tradițional vechi din Apuseni: „Analizate în cascada Paula Popoiu, Etnologie, Cluj- Napoca, Editura Mega, 2007, p. 143. 2 Lucia Apolzan, Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni, cu 120 fotografii, 23 schiţe, 6 cartograme, 2 diagrame şi 1 hartă, Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică condusă de D. Gusti, Sociologia României, 5, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1944, p. 94. 1

134

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

generațiilor, piesele de port femeiesc și bărbătesc deopotrivă, cu cât sunt mai vechi cu atât sunt mai simple. Note de podoabă apar în port și în legătură cu destinația piesei: pentru zilele de lucru, sau de sărbătoare având cusături mai multe. De asemenea cele mai vechi au culori naturale, mai șterse, oscilând între alb, negru și roșu, iar cele mai noi în culori vii, pe de o parte din motivul că așa se găsesc în comerț, iar pe de altă parte fiindcă așa cere gustul evoluat al zilei.”3 Importante modificări în forma straielor populare arhaice au fost operate odată cu apariția unor materiale diferite. Altfel stă pe corp o haină confecționată din lână, in sau cânepă, față de una din „jolj”, bumbac sau supraelastic și atunci croitura a trebuit să fie adaptată în funcție de materiale, cele mai noi trebuind să fie din mai multe părți pentru a se apropia de un volum pe care lâna îl asigura prin consistența ei. Același lucru s-a petrecut cu piesele din piele, înlocuite de catifea („barșon”), sau mucava. În ceea ce privește forma hainelor populare românești avem o paradigmă comună evidențiată în costumul tradițional femeiesc vechi, prin așa numita „cămașă întreagă”, care apoi, cum era previzibil, a su3

Idem, p. 217, 218.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

ferit transformările cele mai însemnate, femeile fiind și creatoare ale straielor, încercând să le îmbogățească pe ale lor, atât estetic, cât și funcțional. Cămașa femeiască lungă este mărturia originii arhaice a straielor tradiționale românești, prezența ei fiind atestată în trecut pe tot cuprinsul țării noastre: „Cămașa lungă sau „cămașa întreagă”, prețuirea ei constă în identificarea primului element comun al vechiului port românesc în toate zonele etnografice de pe teritoriul românesc, deși această formă de cămașă lungă a ieșit din uz, totuși a fost întâlnită în Bihor, Zărand, Valea Crișului Alb, Valea Ampoiului, Mocănime, în Țara Moților, Târnave, Cîmpia Ardealului, Sălaj, Maramureș, Pădurenii Hunedoarei, Severinul Banatului, Țara Hațegului, din zona Gorjului fiind semnalată și în Țara Oltului, cu o răspândire mult mai mare în tot Ardealul, Banat, Oltenia, Muntenia și Moldova. Această cămașă lungă purtată de femei pe teritoriul românesc este de origine dacă după cum confirmă figurile de pe Columna lui Traian, dar mai ales cămășile femeiești de pe monumentul din Adam Klisi.4 Ecaterina D. Tomida, Cusăturile şi broderiile costumului popular din România, Bucureşti, Editura Tehnică, [1972], p. 198. 4

135

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Vestigii ale cămășii întregi femeiești, prezentă în portul popular românesc din trecut, regăsim și în studiile Luciei Apolzan din zona Munților Apuseni: „Poalele formează astăzi o piesă independent de cămașe. Mai demult erau fixate de cămașe având deci exact lărgimea cămășii (patru lați). Deși nu mai sunt fixe lărgimea a rămas aceeași. În mentalitate constituiesc totuși o singură piesă.”5 Prezența cămășii întregi în ținuturile jienești a fost semnalată în urma cercetărilor efectuate de către etnologi în anii ’50.6 O mărturie despre cămașa întreagă, pe care încă o purtau femeile prin anul 1920 în zona Văii Jiului, am întâlnit și la Nicolae Răscolean (n. 1933) din cătunul Răscoala, care mi-a spus că prin anul 1950, mama sa, Răscolean Dumitra zisă Marea (pe numele de fată Măgar, născută în anul 1898, în cătunul Răscoala, decedată în anul 1985 la Cimpa) mai păstra câteva astfel de „cămăși întregi, albe cu motive negre cusute pe ele.”7 Peste aceasta se purta pieptar din piele și catrințe legate la brâu. Cămașa întreagă a fost succesiv modificată mai ales în ultimii 60-70 de ani, fiind despărțită în două piese, ie sau ciupag și poale, pe care motivele cusute au cunoscut o evoluție diferită pentru fiecare zonă în parte. Studiind această determinantă spațială a creației populare înțelegem că arta populară românească a răsărit de la începuturi ca un florilegiu pe trunchiul incomensurabil Lucia Apolzan, op. cit., p. 152. Nicolae Dunăre, coordonator, Arta populară din Valea Jiului,[Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963, p. 336- 344, passim. 7 Relatare orală din 23 ianuarie 2015. 5 6

136

al culturii umane și că ea nu ar ﬁ putut să apară și să înﬂorească atât de minunat în nici un alt spațiu, ca în acest areal carpato-danubiano-pontic.

BIBLIOGRAFIE Apolzan, Lucia, Portul și industria casnică textilă în Munții Apuseni cu 120 fotografii, 23 schițe, 6 cartograme, 2 diagrame și 1 hartă, București, Institutul de Științe sociale al României, 1944; Apolzan Lucia, Carpații- tezaur de istorie, Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987; Bernea, Ernest, Cadre ale gîndirii populare românești, [București], Editura Cartea Românească, 1985; Blaga, Lucian, Filozofia stilului, Ediție anastatică, Târgu-Mureș, Editura Ardealul, 2011; Dunăre, Nicolae, coordonator, Arta populară din Valea Jiului,[București], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963; Dungă, Aurelia, Ii și cămăși românești, București, Editura Tehnică, 1981; Frunzetti, Ion, În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998; Marian, Simion Florea, Pamfile, Tudor, Lupescu, Mihai, Cromatica poporului român, București, Editura Saeculum I. O., 2002; Oprescu, Gheorghe, Arta țărănească la români, București, Editura Cultura Națională, 1922; Petrescu, Paul, Stoica, Georgeta, Arta populară românească, București, Editura Meridiane, 1981; Popoiu, Paula, Etnologie, Cluj- Napoca, Editura Mega, 2007; Tomida, D. Ecaterina, Cusăturile și broderiile costumului popular din România, București, Editura Tehnică, 1972; Vulcănescu, Romulus, Etnografia: Știința culturii populare, București, Editura Științifică, 1966.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Petru HAMAT

FEȚELE TEATRALIZĂRII LA RADU STANCA. INIȚIERE ȘI SUBSTITUIRE ÎN HORA DOMNIȚELOR

ragedie baladescă, piesa lui Radu Stanca, Hora domnițelor, este construită în structura emoțională a momentului reprezentării, printr-un un anume joc mimetic cu umbrele, cu fantasmele, aflate în act al suspendării timpului și spațiului. Discursul teatral se constituie în acord cu dinamica unei iubiri neîmplinite, a unei dorințe oprite, brusc, în scenariul dintre două lumi. Lumile din teatrul lui Radu Stanca se supun trecerii în alt topos, acela al nuntirii cu moartea, cu arderea continuă, nesfârșită, misterioasă. Fluxul teatralizării și modelul concepției artisticului, precum și contextualizarea estetică a termenului de himeric, iluzia și dispoziția inițierii în lumile carcerale, se construiesc într-un imaginar al reflecției, în oglinda propriei deveniri a eroului-eu teatral. Rotirea, în același joc ambiguu, codifică împlinirea în arhetip, în constructul conjuncției ideii de horă, de joc, emergent proiecției în toposul altor substituiri și dorințe. Aspecte ale mitului și convenționalul folcloric românesc se regăsesc în reprezentarea sistematică a vectorului artistic. Teatrul lui Radu Stanca derulează filmul desfășurării unei logici prestabilite, totul este supus trecerii, arderii și rupturii de matricea propriilor trăiri. Starea, care angrenează funcția limbajului și modelarea, în simbol, este redată de actualitatea estetică. Punctul teatral al reprezentării devine act mimetic, convergent artei și tradiției, ce urmează să fie asimilate în gest și sens. Cei cinci negustori italieni, aventurieri, precum și imaginea himerică a călugărului, se înscriu în soluția estetică a viziunii și complexității tipologiei personajelor, pentru că discursul piesei stanciene dezvoltă poetica unor încercări și a unor sensibilități. Dualitatea și ambivalența înscenării eroilor-himere sfârșesc în spectacolul tenebrelor, în tragicul destin al traversării ființării, prin reflecția din spatele scenei, a ființei „sui generis”. Dinamica discursivă a dramei se manifestă în superficialitatea teatralității, în acel moment, ce instituie o moarte, ce nu dovedește decât intrarea în spațiul și timpul tanatice, în acea „magmă” BANCHETUL 7-8-9 / 2016

a cursului firesc, natural, organic, al spectaculosului și fabulosului. Factorii, care influențează strategia iluziei și inițierii în fantazare, se încadrează în situația liricizată a dramei propriu-zise, pentru că, atât descoperirea iubirii, în jocul horirii, cât și căderea, în mrejele fantasmelor, se reflectă în mimeticul bine ticluit al morții. Actualitatea demersului dramatic, din debut, stă sub semnul, inflexibil și ireversibil, al motivației imaginarului, al fluctuației tanaticului, pentru că moartea lui Gianni este substituită de dorința de răzbunare, de psihologia normală a intenției și individualului. Ideea de substituire este definită prin intermediul mereu acelorași umbre, fantasme ale spectacolului de lumini și intenții. Ceea ce se ermetizează este fatalitatea particularului. Pentru ca destinul să urmeze cursul normal și configurat al perspectivei tragice se instituie artisticul, cu fețele sale, prezente ori absente, ce singularizează reflexul tragic, manifestat în conflict. Imaginea călugărului amplifică situația discursului, pentru că, astfel, se realizează inițierea în tainele mitului, în artificiul tehnic și materialitatea doxei, în obiectul ce se sustrage unui destin, în care jocul și iluzia, taina și farmecul negru, se atrag și se resping reciproc. Atenționarea călugărului pentru negustori, cu privire la statutul și starea în care urmează să intre și să se afle Antonio, are rolul de a amplifica și mai mult tensiunea, după pierderea lui Gianni. Asistăm la un joc al iluziei și al substituirii eroului cu omul al cărui destin se încadrează în acea fugitivă coordonare de acte dramatice, în care se află și se supune ființa înflăcărată. Eroul îndrăgostit devine element al intuiției „acadabrante”, prin care se modelează ființa, prin stările de tensiune și dorință, care se succed unui ideal propriu. Proiecția, în arhetipul singular, al constituirii unui destin propriu, fără implicarea celorlalți membrii ai grupului, înseamnă a redefini punctul de pornire al piesei lui Radu Stanca. Anume, se prezintă un acord 137

Cercetări științifice

cu lumea internă, descoperită prin căutare intensă, alchimică, fantastă. Misterul, taina, poezia fețelor teatrale, sunt obiecte proprii eroului îndrăgostit și atras în vraja metodică a dispariției, în care se justifică fiecare acțiune și fiecare îndatorire. Fiecare iluzie transpare într-un joc al identităților, rupte din natura și organicitatea dedublării în horă. Răzbunarea va deveni act erotic, împlinit în tanatic, pentru că Antonio și Milița vor înfăptui o iluzie, în care unul rămâne în afara jocului, prin substituire. Călugărul confirmă că inițierea, în hora domnițelor, nu este doar un simplu joc, ci este vorba despre amplificarea unei dorințe, ce se va estompa, în chiar demersul de a răzbuna, este o ermetizare într-un spațiu nedefinit, suspendat în vremuri tăinuite. Din acest intuitiv moment al reprezentării nu se poate ieși decât prin moarte, prin acceptarea unei alte condiții a ființei umane. Actul ultim este acumulat prin așteptare și cădere în abisul iubirii eterne: „SIMONE: Sortit pieirii? Cum așa? CĂLUGĂRUL: Nimeni nu e în stare să joace cu domnițele. Oricine se prinde în horă e cuprins, pînă la sfîrșit, de oboseală. NICCOLO: Lucru firesc! CĂLUGĂRUL: Firesc pentru ei, dar nu și pentru domnițe. Acestea nu cunosc oboseala. Dănțuiesc înainte, iar celui prins în hora lor îi pornește sîngele pe nas, pe gură, pînă îl înăbușă, pînă îl ucide. NICCOLO: Ca lui Gianni! CĂLUGĂRUL: Întocmai. Niciunul din cei ce s-au prins pînă acum în horă n-a ieșit viu din ea! Iar comorile au rămas neatinse. PAOLO: Prin urmare, comorile nu sunt o născocire. Există. CĂLUGĂRUL: Păzite însă cu cea mai mare strășnicie de horă. SIMONE: De ce o fi intrat Gianni în ea? CĂLUGĂRUL: L-or fi momit domnițele. SIMONE: Și-acum aceeași primejdie îl pîndește pe Antonio? CĂLUGĂRUL: Da! PAOLO: Doamne, Doamne! Rău ne-ai mai pedepsit! NICCOLO: Poate că totuși Antonio o să se răzgîndească. În înflăcărarea de la-nceput, nu și-o fi dat seama ce vrea să facă. CĂLUGĂRUL: Dacă n-o-ncerca să se prindă-n horă, mai e nădejde. PAOLO: Părinte, nu-l putem ajuta cu nimic? CĂLUGĂRUL: Nu știu. PAOLO: Dacă ți-e milă de noi, aleargă după el poate-l mai găsești - și întoarce-l din drum. Sau dacă e prea tîrziu, încearcă cel puțin să-l ferești de hora domnițelor!” (Actul I, Scena 4)

138

Atitudinea directă a eroilor suplimentează comunicarea, în integralitatea mitului, a ceea ce urmează să se întâmple, a modelului de a accede la arca ermetică a apropierii rapide de tanatic prin eros. Ceea ce justifică posibilitățile de interpretare, rezumate la capacitatea de a construi, în materialitatea teatrală, un cod de intuiții și de înlocuiri, se produce prin efectul variabil al discontinuității efective a tensiunilor, a stărilor și a gesturilor. Imaginile și dorința se asumă prin raportarea la itemii problematici ai etosului românesc, la hora tradițională, a împlinirii prin dans, pentru că jocul rotirii reflectă actul convențional al unei tradiții estetice, prin inițierea în folclor. Substituirea tipologicului se amplifică prin accesul la coordonata flexibilă a dinamicii, pentru că modelarea verbului „a hori” se constituie ca sistem al acțiunii artistice, al fluidității și reflexivității textului. Cadrul și perspectiva teatrului lui Radu Stanca impun, condiției stilistice, actul tradițional, rolurile și măștile liricizării, căutate și regăsite. Hora domnițelor este element al cauzei, al deciziei și al discreției de a intra în jocul lor. Antonio este duplicitar în răzbunarea sa, taina erotică se răsfrânge asupra sa, prin scoaterea din orizontul său de acțiune, atât a perspectivei mitice și misterioase, în care se rotește Milița, cât și prin pătrunderea în alt imaginar, din care va ieși îmbrățișând salutul extincției. Matricea dramaticului, din piesa lui Radu Stanca, sistematizează obiectul și subiectul teatrului stancian, prin resurecția figurii mitice, moartea ce pândește în fiecare colț și la orice pas, prin intrarea și acceptarea sfârșitului, anunțat ca singură posibilitate de a înțelege taina. „Horirea”, prin care se numește funcția progresiei artistice în model, în abscons și în statutul estetizant al valențelor creatoare, devine construct al primei etape, în care personajul-erou își pierde identitatea. Fețele stării și tensiunii, în care își dejoacă propriul destin, rămân a se descoperi într-un obsesiv, complex și complet scenariu. Prezentarea ideii de „horire” este înțelegere a tensiunii, în care se derulează conflictul, care mocnește în sufletele eroinelor, pentru că ele nu apără doar comorile, ci ele se constituie într-o „magmatizare” de himere, ce rămân supuse unei iluzii. Momentul iluziei este materia care concepe plânsul și bocetul, ambele în interiorul misterului, ce leagă, în mreje, vraja tanatică, aceea ce nu se substituie idealului domnițelor-muze ori domnițelor-fantasme, ci încearcă și reușesc să substituie pe cei care le calcă identitatea, în mijlocul horei. Rememorarea Despinei, Ruxandrei,Voichiței, Bălașei și Ioanei delimitează spațiul, în care acționează BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Cercetări științifice

blestemul horei, și judecă. Situațiile date se definesc prin proiecție într-un imaginar divers, altul decât cel al mântuirii, prin receptarea tensiunii și simbolurilor. Semnul, pe care îl așteaptă, din negura vremii de afară, provoacă stare de confuzie, pentru că neapartenența lui, la iluzia horei domnițelor, consemnează rescrierea și redescoperirea mitului dansului de horă, precum și revenirea la ordinea prestabilită: „DESPINA: Ori de cîte ori opream hora, toate se opreau și ele în loc. RUXANDRA: Dacă opream noaptea, zorile nu se mai arătau pînă cînd noi nu începeam din nou să ne rotim! PROFIRA: Dacă ne opream ziua, ciobanii nu vedeau răsăritul luceafărului pînă cînd noi nu începeam din nou hora! VOICHIȚA: Ce lungi erau verile în care stăteam la geamuri să privim frumusețea cerului, în loc să dănțuim! IOANA: Ce lungi toamnele cînd ne cocoțam pe ziduri ca să privim turmele! BĂLAȘA: Părinte, furtuna de-afară va îneca totul! Vom pieri și noi, desigur, dar vom pieri cu inima mulțumită că nimeni nu s-a atins de ceea ce ne-a fost dat în pază. Nu crezi ce-ti spunem? Gîndește-te atunci: e vreun semn, de cînd am întrerupt hora, că furtuna se va potoli? CĂLUGĂRUL: Nu! Nici un semn! Ai dreptate. Vom pieri!” (Actul II, Scena 5) Imaginea cuplului neîmplinit Antonio-Milița se construiește în textul intuiției și al regăsirii în același timp și loc, în aceeași stare inițiatică. Finalitatea jocului de „horire” se reflectă în noutatea tragediei, al cărei „continuum” artistic este valorificat, în model și artă ale proiecției, în oglinda sfârșitului. Reușita lui Antonio, de a intra în joc, înseamnă, de fapt, nu regăsirea iubitei, ci proiecție în tanatic. Comunicarea este, astfel, o primă stratagemă a artisticului și construirii, în lumea tenebrelor, a viziunii teatralizării condiției umane și împlinirea acesteia, în structurile himerice. Focalizarea, în etosul folcloric, este inițiere și subtituire, în același timp, pentru că personajele stanciene acționează în duplicitatea intenției lor de a se căuta, găsi, regăsi și pierde în fatalitatea contextuală. Momentul de final aduce în discuție folclorul ielelor din tradiția românească, fiind dezvoltată acea implicare în realizarea configurației și factorului teatral, care condiționează rolul simbolic al jocului, al instituirii rotirii, în timp și spațiu, raportate la sfârșit, la condiția însăși a morții, în vraja spectacolului. Refuzul de a trăi starea afectivității, prin ispășirea BANCHETUL 7-8-9 / 2016

pedepsei de a nu o reîntâlni pe Milița, constituie un element singular, care supune personajul masculin la un „chagrin” al valenței încăpățânării, rupturii și căderii în abisul resurecției condiției umane. Antonio este transfigurat în condiția sa, cerută cu râvnă și acceptată, iar parcurgerea unei mutații „in absentiae” amplifică starea și dinamica reflexivă. Inițierea lui Antonio și a Miliței se află în același centru estetic, unde se produce înscenarea tanatică, prin refuzul de a se supune vicisitudinilor vieții și paradoxului condiției umane. Hora domnițelor este hora amplificării jocurilor cu stările și trăirile, este finalitatea perspectivei, care induce, în actul dramatic, tensiunea și conflictul. Mobilitatea eroilor devine constantă a teatralizării măștilor, a iluziei și a substituirii, în relația cu imaginarul convențional, al reprezentării ielelor. Căderea, în abisul conștiinței, devine, pentru Antonio, complicitate la jocul domnițelor. Accesul la iluzie se face prin reîntâlnirea iubitei, care, acum, se sustrage eroticului, și împlinește ordinea stabilită de horă. Este, de fapt, o supunere a celor doi protagoniști, prin inițiere. Antonio trebuie să se lase dus, până la capăt, de vraja jocului, iar Milița să joace, pentru împlinirea erotică a cuplului, în iluzie. Actul final nu înseamnă ruptura definitivă de lume, ci este o plecare, în spațiul în care stăpânesc umbrele stanciene, acolo, unde se intră prin spate, prin intermediul măștii, care ascunde și se ascunde, prin accept și modelare: „ANTONIO: Am izbutit… am izbutit! … În sfîrșit, am intrat în horă… De-acum o să te regăsesc, domniță… MILIȚA: Dar prea tîrziu… căci nimeni nu te va mai scoate din horă viu… ANTONIO: Ce-mi pasă, din clipa cînd îmi voi regăsi domnița! MILIȚA: Străinule, ieși dintre noi! ANTONIO: Nu! Jucați! MILIȚA: Surioarelor, surioarelor, alungați-l pînă nuncepe hora… ANTONIO: Haideți! Ce stați? Jucați! Vreau să văncerc pașii. MILIȚA: Ah, nenorocitule! (Hora începe.) ANTONIO: Aha! Acum am să o regăsesc! MILIȚA: Domnița ta eu sînt… Antonio, Antonio, iubitule, de ce te-ai ucis pentru mine? ANTONIO: Antonio!… Mi-ai spus tu numele? Antonio, iubitule!… Așadar, într-adevăr, tu ești domnița mea… MILIȚA: Da, eu sunt… Milița… ANTONIO: O! Cît de fericit sînt că te-am regăsit. Vino! Vino! Să ne desprindem din hora aceasta și să mergem să fim fericiți… 139

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

MILIȚA: Prea tîrziu… De-acum trebuie să ne supunem amîndoi horei… Eu trebuie să joc… tu trebuie să te lași dus de ea pînă la capăt…” (Actul IV, Scena 4) Inițierea din piesa lui Radu Stanca, Hora domnițelor, este instituită de unitatea complexă a himericului, pentru că se realizează, în structurile estetice, o împlinire erotică a cuplului, prin moarte. Observăm adusă în discuție perspectiva tanatică, astfel încât modalitatea scenică, de valorificare a mitului și proiecția lui, în afara măștilor, conduce spre împlinirea statutului cuplului erotic stancian. Mântuirea și rugăciunea, care se cer călugărului, sunt construcții ale focalizării estetice, în interiorul simbolului morții, pentru că, dincolo de mască și poantă, rolurile atrag modelul propus coagulării și ermetizării. Antonio se sacrifică pentru împlinirea iubirii, cu toate că jocul „horirii” este ambivalent, duplicitar și artificial, moartea înseamnă nu mântuirea, regăsirea ființei iubite, ci intrarea în axiologicul tanatic, în mortea care cere purificarea. Revendicarea destinului, prin taina morții, este, pentru cuplul din piesa lui Radu Stanca, o însuflețire în materie, în spațiul care cuprinde nu doar așezări ciudate, limitate de marginal, de iluzie, de modalitatea de realizare a inițierii, ci și posibilități de a exploata tensiunea eroilor. Puterile sufletului, despre care amintește călugărul, se metamorfozează într-o euforie a ființei, strigătul, din cotloanele timpului, neidentificat, rămâne o constantă, care evaluează și prin care se realizează destinul unui damnat, în funcția sa, pasageră, prin lumea umbrelor: „CĂLUGĂRUL: Omule, omule… ai fi fost în stare să sfărîmi așezări de veacuri numai pentru a putea face să biruiască o clipă puterile sufletului tău… IOANA: Să te rogi pentru odihna lui… BĂLAȘA: Pentru că n-o va avea… CĂLUGĂRUL: Cum așa?… Nu e mîntuit…? MILIȚA: Sufletul lui o să se zbată mereu… mort, după mine cea vie… iar cînd va învia din nou, după mine cea moartă… sufletul lui – pasăre în căutarea unui adăpost pe marea nemărginită… CĂLUGĂRUL: Am să mă rog totuși pentru mîntuirea lui… MILIȚA: Cine o să te asculte, dacă el n-o să vrea… CĂLUGĂRUL: Ciudate așezări…” (Actul V, Scena a 2-a) Matricea estetică, reprezentativă, a activității scenice, din Hora domnițelor, a lui Radu Stanca, se constituie în spectacol și fabulos al nuntirii cu materia, printr-un acord cu mitul și folclorul românesc. Tematica propusă, prin jocul ielelor, aceste fantasme

140

din constructul artei, se concepe în momentul sublim al inițierii, prin tipul de personaj și de discurs propuse, pentru că jocul domnițelor este convențional, misterios, mitic și tragic. Ceea ce singularizează reprezentarea este însuși actul dramatic, prin care se substituie și se interpretează „horirea”, pentru ca, în spatele măștilor și al jocului, să întâlnim constante ale funcției tanatice. Acestea succed unor acte ludice și lucide, suficiente intenției de a regiza tradiționalul, prin reflexul dinamicii și al autenticității, în iubire și moarte.

etru HAMAT este licențiat al Facultății de Litere, Istorie și Teologie de la Universitatea de Vest din Timișoara cu studii doctorale la aceeași universitate. A urmat masteratul de Literatură și lingvistică franceză la Universitatea Artois din Arras (Franța), ﬁnalizat cu o disertație de studiu comparatist despre mitul lui Iona în opera lui Albert Camus și Marin Sorescu. „Petru Hamat s-a apropiat de opera lui Radu Stanca nu doar cu înțelegerea exactă a profunzimii creației acestuia, dar și cu intuirea amplitudinii opțiunii culturale pe care opera sa o reprezintă, nu doar în spațiul românesc, ci și în racordarea culturală europeană. Așa se explică și studiul comparatist pe care îl realizează pe teatrul lui Radu Stanca și teatrul francez, cu accent pe opera lui Jean Giraudoux și Jean Anouilh. Teatrul lui Radu Stanca este analizat sub semnul unei permanente deschideri spre elemente de cultură mereu viabile în spațiul european.” Prof. univ. dr. Alexandru Ruja

Brâncuși, Eileen Lane

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

FILOSOFIA ARTEI

Mihail DIACONESCU:

„ELABORAREA OPEREI DE ARTĂ ESTE O MANIFESTARE INEFABILĂ A PUTERII DE CREAȚIE” Dialog notat de Lucian Cristian PĂDURARU – Stimate domnule Mihail Diaconescu, aș dori să continuăm discuția începută la întâlnirea pe care ați avut-o cu lectorii cărților D-Voastră la liceul din Domnești-Muscel. Vă amintiți, desigur, că, la un moment dat, una dintre doamnele profesoare v-a întrebat cum se realizează, în mod concret, actul elaborării unui roman, la masa de scris. Răspunsul D-Voastră la această întrebare a fost unul dintre cele mai emoționante momente ale întâlnirii. Păcat! Mare păcat că nu l-am înregistrat. Nu uit acest răspuns, îndeosebi ideea de efort creator mereu reluat, pe care ați discutat-o succint, din mai multe perspective teoretice și aplicative. Am înțeles astfel mai bine cât de complex, de uimitor și de fascinant, aș zice, este actul creației artistice.Ați adăugat însă că despre actul elaborării se poate discuta în continuare… Ceea ce ați spus atunci m-a îndemnat să continuăm acest dialog pe teme teoretico-estetice și literare. Sunteți de acord? – Bineînțeles… Faptul că ideile și convingerile mele teoretice vă preocupă mă onorează și mă bucură. – Prima întrebare ar fi următoarea: de unde, cum și de ce, în viața și preocupările unui artist, apare ceea ce, în termeni oarecum convenționali, am putea numi o tendință creatoare, respectiv preocuparea, mai mult sau mai puțin clară, mai mult sau mai puțin intensă, mai mult sau mai puțin durabilă, pentru realizarea unei anumite opere? – Cred că nu greșesc dacă afirm că preocuparea pentru o anumită înfăptuire sau pentru mai multe înfăptuiri este înscrisă profund în sufletul, mintea și viața fiecărei persoane… Omul, chip al lui Dumnezeu, este destinat spiritualizării. Toți suntem chemați la îndumnezeire… Dumnezeu a creat lumea și o creează în continuare. Energiile divine necreate lucrează în lume și în istorie, respectiv în diverse epoci, societăți, culturi și în fiecare om. Așa cum Dumnezeu este Creatorul a toate, și persoana umană, care are o scânteie divină în ea, tinde BANCHETUL 7-8-9 / 2016

să înfăptuiască mereu ceva… Fiecare persoană este creatoare… În fiecare persoană, pornirea de a crea este o manifestare a caracterului nemuritor al sufletului său. De la copiii care desenează căsuțe simple, cu linii nesigure, în anii de la grădiniță, până la marii filosofi ai lumii sau geniali descoperitori ca Nicolae Paulescu sau inventatori precum Henri Coandă, fiecare om se manifestă vizibil, între altele, prin necesitatea de a înfăptui, de a crea, de a realiza ceva. Dorim tot timpul să realizăm ceva… Elanul creației este puternic. El este o componentă fundamentală a ființării noastre personale, a conduitei umane. În cuprinsul teoriilor sale despre stil, Lucian Blaga a reflectat în mod deosebit asupra impulsului creator în trăirile persoanei. Termenul de „nisus formativus” (apetitul, impulsul formei), cu care el operează, numește pornirea (necesitatea) omului de a construi forme articulate, consecvente, corespunzătoare dorințelor, închipuirilor și idealurilor sale. „Nisus formativus”, afirmă Blaga în Orizont și stil (1935), se manifestă ca năzuință constructivă, dar și stilistică. O năzuință este o dorință puternică și consecventă spre ceva, o aspirație, o tendință, o râvnă, o pornire către un țel. Pentru Blaga, „nisus formativus” (impulsul, apetitul, năzuința formativă) este un loc categorial fundamental al „matricei stilistice”. Prin „matrice stilistică”, el înțelege un „mănunchi” de categorii stilistice, eterogene ca natură, distincte una de alta, dar convergente și complmentare, formând laolaltă un temei, o „vatră” inconștientă, dar puternică și consecventă a creației culturale. În Geneza metaforei și sensul culturii (1937), o altă lucrare reprezentativă a lui Blaga, găsim următoarea caracterizare a „matricei stilistice”: „O matrice stilistică trebuie să posede în structura ei atâtea categorii abisale câte sunt necesare pentru ca, prin însumarea lor convergentă și arhitectonică, să se obțină un cosmoid”. 141

FILOSOFIA ARTEI

Blaga exprimă convingerea că stilul este o „complexitate cosmoidală”, realizată ca o pluralitate de factori abisali. Teoria sa despre modul cum stilul devine un „cosmoid”, respectiv un întreg monolitic de categorii abisale, se află în capitolul Cosmos și cosmoide din volumul Geneza metaforei și sensul culturii. Blaga precizează, de asemenea, tot în Orizont și stil, că năzuința formativă poate fi cugetată ca un tipar, ca o formă, ca o expunere pe care o ia atât revelația misterelor, cât și creația culturală, fie ea materială sau spirituală. Năzuința formativă, adaugă Blaga, se manifestă atât la nivelul persoanei, respectiv la nivelul unei creații individuale, cât și la nivelul culturii. Mai ales – la nivelul culturii. În acest sens, năzuința formativă creează și dezvoltă o formă, pe care o împlinește evolutiv, în conformitate cu direcțiile de afirmare ale unei stăruitoare consecvențe lăuntrice. Blaga afirmă: „«Nisus formativus» este apetitul formei, nevoia invincibilă de a întipări tuturor lucrurilor, care zac în zona întruchipărilor omenești, tuturor lucrurilor care ajung în atingere cu virtuțile noastre plastice, nevoia, zicem, de a întipări tuturor lucrurilor din orizontul nostru imaginar forme articulate în duhul unei stăruitoare consecvențe. Lucrurile acestea pot să fie simplu închipuite, dar ele pot să fie și realizate prin tehnica umană, într-un fel, în spațiu și în timp: o statuie, un templu, o compoziție muzicală, personajele unei tragedii, o stare lirică, un efort moral, o organizație socială etc. Însemnăm că apetitul de forme al omului nu poate fi satisfăcut numai de «forme în genere»; apetitul acesta are pretenții serioase, el cere forme cu dezvoltări în spiritul unei logici proprii acestor forme. Acest apetit se îndreaptă totdeauna spre forme variate în spiritul unei consecvențe inerente acestor forme. Dacă apetitul de forme al omului ar fi satisfăcut de forme în genere, omul s-ar mulțumi, desigur, cu ceea ce-i oferă natura în orice împrejurări, și nu ar simți necesitatea creației culturale, în genere, și a celei artistice, în special. În fond, diferența dintre formele pe care ni le îmbie natura și acelea pe care le găsim mai mult sau mai puțin vizibile în creațiile de cultură consistă în faptul că formele aparținând creațiilor culturale nu sunt forme brute, ci reprezintă forme care vibrează într-o masă de derivații formale, dezvoltate potrivit logicii proprii acestor forme. Latura curat formală a unui stil se caracterizează prin două aspecte deopotrivă de importante: prin formă și prin consecvență în variația formală. Dacă în bio-

142

logie sau în natură «năzuința formativă» este factorul creator de forme, în «cultură» «năzuința formativă» este factorul care creează o formă și o dezvoltă susținând-o pe liniile unei consecvențe lăuntrice” (în Orizont și stil, Capitolul Năzuința formativă). Vorbind despre „apetitul formei”, Blaga reia, într-o perspectivă strict personală, una dintre cele mai vechi probleme filosofice. Despre problema formei au scris Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Kant, Hegel și mulți alții. Există, de asemnea, o psihologie a formei (Gestaltpsychologie) ilustrată de personalități precum Max Wertheimer, Wolfgang Köhler, Paul Guillaume, Maurice Merleau-Ponty și alții. Esteticienii vorbesc despre relația dintre conținut și formă. Matematicienii discută despre formele fundamentale ale unei suprafețe, despre forma trigonometrică a numărului complex, despre formele binare, studiate de Joseph Louis Lagrange, creatorul mecanicii analitice, și despre forma canonică. – Este clar faptul că „nisus formativus”, de care vorbește Blaga, ține de condiția omului. Așa cum am spus, pe mine mă preocupă însă chestiunile care țin de actul elaborării unei opere literare. Revin deci la întrebarea cu care am început dialogul nostru… Cum și când „nisus formativus” devine o preocupare clară pentru elaborarea operei de artă, respectiv a unui roman? Mai precis: cum și când începe orientarea acestui elan, puternic, desigur, dar nedefinit, spre actul scriptural, desfășurat în fața foilor albe, la masa de cris? – Începe în momentul când elanul creator, puternic dar imprecis, așa cum bine ați observat D-Voastră, devine dorință. Putem vorbi de dorință doar în momentul când elanul puternic dar nebulos al afirmării personale, profund subiectiv, acel „nisus formativus” de care Blaga vorbește atât de frumos, se manifestă în mod conștient. Pentru că dorința apare ca elan, ca tendință, ca impuls, ca necesitate profundă, chinuitoare uneori, numai, subliniez, numai dacă e clară în mintea unei persoane. Dorința poate fi înțeleasă însă doar prin raportare la obiectul ei. Așadar, ea este subiectivă, dar se realizează în obiectivitatea ei. Dorința se manifestă instinctiv, când îmi e sete, de pildă, sau când o persoană aflată sub vraja dulce a impulsului erotic este preocupată de apropierea sufletească de alta. Dorința se manifestă însă și ca înfăptuire, ca necesitate de a crea forme care n-au mai existat. În lume și în natură, ne atrage atenția Toma d’Aquino, reluând și nuanțând o idee a lui Aristotel, totul tinde BANCHETUL 7-8-9 / 2016

FILOSOFIA ARTEI

spre formă. Altfel spus, trece de la posibilitate la realitate… Trece de la materia informă, respectiv de la materia posibilitate, la forma percepută ca realitate. Cu cât forma este mai clară, mai nuanțată sau mai impunătoare, cu atât ceea ce comunică ea este mai complex… Toma d’Aquino are dreptate… Fără formă, materia este mai greu perceptibilă, chiar imperceptibilă și, ca o consecință, mai greu de înțeles. Într-un plan mai larg, continuă Aquinatul, întreaga creație aspiră permanent să treacă de la posibilitate la realitate. Cea mai înaltă treaptă a acestei treceri este pură realitate – spirituală și eternă. Realul trecător aspiră să treacă spre realul nemuritor. Ceea ce este real își are sursa în Dumnezeu Realitate Creatorul și Proniatorul a toate. Realul tinde însă spre spiritualizare. În conformitate cu teologia dogmatică, cosmologia și antropologia ortodoxă, lumea întreagă se spiritualizează prin om, care este preot al creației. Credem aceasta. Și afirmăm aceasta. Pentru că lumea nu-și are sursa în ea însăși, ci în Dumnezeu Rațiunea Voința și Realitatea Supremă, Care a creat-o. Lumea are sens numai prin raportare la Dumnezeu, care a creat-o. De aceea, problema sensului este fundamentală în teologie și filosofie. Dorința, ca manifestare conștientă a impulsului de a înfăptui, ne ajută să înțelegem problema sensului. Și tot dorința, ca tendință impulsivă, devenită însă conștientă, foarte puternică uneori, ne spune ceva profund și emoționant despre situarea omului în raport cu semenii săi și cu existența, în general. În plin secol al XV-lea, Nicolaus Cusanus a atras atenția asupra faptului că omul tinde spre Dumnezeu susținut de o dorință firească. Este o dorință care trece de la mulțimea infinită a aspectelor lumii la unicitatea lor întru Dumnezeu Creatorul. Toate ale lumii fenomenale sunt manifestări ale Unului. Toate aspectele lumii sunt orientate spre Dumnezeu, spune Cusanus. Toate susțin experiența contemplativă ca treaptă spre trăirea mistică. Toate pot deveni obiect al contemplației pornind de la dorința de cunoaștere. Gândindu-ne la problema dorinței, înțelegem că ea are înțelesuri profunde și uimitoare. – Vorbiți despre dorința de înfăptuire ca afirmare conștientă a elanului creator, specific fiecărei persoane, dar și ca manifestare a energiilor divine necreate care lucrează în om, în lume și în istorie. Vă rog să insistați BANCHETUL 7-8-9 / 2016

asupra ideii de formă spre care tind toate cele existente în lume, dar mai ales în viața omului. – Am amintit de Toma d’Aquino… Am amintit, insistând ceva mai mult, de Trilogia culturii și de Orizont și stil, prima ei parte. Blaga a realizat în Orizont și stil, o interpretare profundă și cuprinzătoare a concepției despre „nisus formativus” generator de stil. Concepția aceasta l-a ajutat să discute chestiunea apriorismului abisal românesc, legată de categoriile stilistice fundamentale ale culturii noastre naționale. Filosofii nu prea discută despre un moment sau altul din actul elaborării unei opere de artă… Discută însă insistent despre relația dintre apetitul de formă al omului și al naturii și aspirația omului spre spiritualizare. – Care este relația dintre tendință, voință și „nisus formativus” de care discută Blaga? – Este o relație firescă… În cuprinsul tendinței, ființa acționează de la sine, în mod natural. Tendința de a crea este specifică fiecărui organism viu… Omul trăiește această tendință într-o infinită varietate de forme. Tendința este mereu prezentă, de la actele prin care învățăm ceva până la asimilarea tot mai mare de cunoștințe, de la experiența personală și socială până la insațiabila dorință de acumulare – de cunoștințe, de avere, de capital, de invenții, de bunuri culturale. Pentru discuția noastră, importante sunt tendințele afective și cele intelectuale. Tendințele se caracterizează prin gradul lor variabil de intensitate și complexitate… Firește, tendințele susțin voința persoanei în dorința ei de înfăptuire. Voința se manifestă în etape, ca motivare, deliberare, decizie și înfăptuire. Socrate și Leibniz au asociat voința cu acțiunea rațională. Melancolicul și mizantropul Arthur Schopenhauer (1788-1860), un adversar al postkantienilor Fichte și Hegel, a reflectat insistent asupra problemei filosofice și psihologice a voinței. Binecunoscuta sa lucrare Lumea ca voință și reprezentare (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1818) este o dovadă în acest sens. Pentru Schopenhauer, voința de viață se manifestă ca dorință. Dar voința omului se lovește de atâtea dificultăți și adversități, încât creează doar suferință. Voința se manifestă în raport cu necesitatea. Ceea ce se petrece în confruntările voinței cu necesitatea, respectiv cu realitatea trăită omenește, în mod empiric și subiectiv, are caracter orb, copleșitor, irațional, distructiv. De aceea, crede Schopenhauer, omul nu se poate manifesta liber în actele vieții sale cotidiene, ci doar în plan spiritual, în relație cu problema morală a opțiunii. 143

FILOSOFIA ARTEI

Tristețea și disperarea pot fi lecuite însă prin puterea noastră de judecată, prin atitudini reflexive și contemplative. Asceza este cea mai bună cale de a scăpa de teroarea voinței oarbe. În acest punct, opiniile lui Schopenhauer se întâlnesc cu teologia ascezei, afirmată în Ortodoxia noastră. Înțelegem astfel mai bine motivele pentru care Eminescu, apologet consecvent al Ortodoxiei noastre strămoșești, a putut fi interesat de creația filosofică a lui Schopenhauer. În plus, Schopenhauer crede că ravagiile voinței, care acționează orb și strivitor, pot fi evitate măcar parțial, dacă nu total, prin actele de creație artistică. Percepția operei de artă aduce în sufletul, judecata și sensibilitatea persoanei care o contemplă o stare aparte, în care ridicarea subiectivă spre cerul înalt al ideilor filosofice devine posibilă. Mai ales artistul genial, în ființa căruia voința devine încordare creatoare supremă, îl duce pe cel ce contemplă opera finită spre universul ideilor. Sunt ideile de care, în Antichitate, a vorbit și Platon. Deși a dorit să se distanțeze în mod categoric de contemporanii săi, îndeosebi de Fichte (1762– 1814), de Schleiermacher (1768-1834), de Hegel (1770-1831) și de Schelling (17751854), pesimistul și misoginul Arthur Schopenhauer se înscrie ferm în marea tradiție filosofică germană, pe care, de fapt, a ilustrat-o într-un mod original. Modul cum Schopenhauer înțelege relația dintre voință și artă merită să fie menționat în acest dialog despre actul creației. – Vă rog să-mi iertați încăpățânarea. Aș dori să revenim, totuși, la întrebarea de la care am pornit. Vă rog deci, încă o dată, să vorbiți despre actul elaborării unui roman. Pentru că despre asta s-a discutat la Domnești, când ați vorbit de perioadele dedicate documentării, de schițele prealabile ale subiectului, de capitolele reușite și de cele aruncate la coș, de primele lecturi în compania celor care doresc să știe ce ați mai scris, de reluări și de ameliorări ale textului… Ce se petrece în mintea, în imaginația, în sufletul celui ce stă la masa de scris și înșiră cuvinte, propoziții și fraze pe pagina albă?… Ce înseamnă, de fapt, o manifestare creatoare, respectiv o existență creatoare?… În fond, cei care v-au adresat această întrebare sunt doritori să afle nu numai opiniile D-Voastră despre relația dintre imaginație, actul creației și realitatea empirică de la care creatorul pornește. Ei vor să știe mai multe despre experiența D-Voastră de autor epic… Insist deci să vorbiți despre modul cum înțelegeți D-Voastră actul elaborării artistice. Vă adresez această întrebare, pentru că și eu doresc să înțeleg ceva, măcar ceva, din infinita varietate a modalităților de rea-

144

lizare a actului artistic. Știți, desigur, că în unele proclamații literare, zise avangardiste, tocmai actul realizării artistice a fost interpretat într-un mod șocant, declarat o contribuție la „distrugerea” societății existente, îndeosebi a tradițiilor, oricare ar fi natura lor, mai ales a celor spirituale… Un act dinamitard… – Unii scriitori sunt geniali… Alții sunt mediocri sau submediocri… Alții sunt, pur și simplu, niște nechemați… Alții sunt niște impostori sau ticăloși morali, precum cei care și-au spus avangardiști… André Breton, autoproclamat fondator al suprarealismului, unul dintre cei mai devotați slugoi ai lui Leon Troțki, Filippo Tomaso Marinetti, principalul reprezentant al așa-zisei tendințe futuriste, dar și co-fondator al fascismului italian, Vladimir Vladimirovici Maiakovski, imitatorul său servil în Rusia, Marcel Duchamp, Louis Aragon, marxiști-leniniști militanți, și alții ca ei, eiusdem farinae, ilustrează categoria impostorilor literari în cultura europeană a secolului al XX-lea. Ei vorbesc despre actul creației considerându-l un fel de impuls de a șoca publicul. Pentru futuriști, suprarealiști, dadaiști și alții ca ei, actul creației are caracter arbitrar, ceva care n-are nimic comun cu reflecția, cu talentul, cu puterea de judecată, cu principiile morale, artistice sau filosofice. Ei ne spun că actul artistic este un fel de ciudățenie care îi șochează atât pe cei ce o elaborează, cât și pe cei care o percep. S-a mers până acolo încât impostorul Breton, care a fost un medic psihiatru ratat, a pretins că bâlbâielile, incoerențele și viziunile schizofrenicilor și paranoicilor, ale sadicilor și ale altor bieți bolnavi cu manifestări patologice pot constitui materia artei. În acest sens, Breton l-a elogiat pe marchizul de Sade și a inventat mizeria numită dicteu automat. Breton leagă toate aceste insanități mentale de conceptul de „revoluție mondială” și de cel de „revoluție permanentă”, de care a vorbit stăpânul și modelul său Leon Troțki… În perspectiva pseudointelectualilor și pseudoartiștilor care-și spun avangardiști, actul creației artistice, respectiv cel al elaborării operei, nu are nici o importanță, pentru că – zic ei – el este o manifestare neașteptată, nihilistă, distructivă, revoluționară, maladivă în unele cazuri, șocantă neapărat. Avangardismul, despre care unii impostori discută și azi cu un aer pretențios, dar și găunos, ridicol totdeauna, a fost finanțat gras din fondurile Kominternului și din bugetul Uniunii Sovietice. El este un caz tipic de anticultură, dar mai ales de subcultură… În orice subcultură, valorile culturii sunt distorisionate, hulite, caricaturizate, inversate. Simbolurile creațiilor reprezentative și persoBANCHETUL 7-8-9 / 2016

FILOSOFIA ARTEI

nalitățile emblematice ale culturilor sunt batjocorite de impostorii care practică subcultura. Batjocura aceasta ține de psihologia și sociologia devianței. E vorba aici de un dezechilibru psihologic, de o stare patologică, manifestată paranoic și schizofrenic, prin pretenții artistice. Nu întâmplător, André Breton, care este un pseudogânditor, dar și un agitator foarte activ și foarte abil uneori, delirant totdeauna, a asociat ideologia lui zisă literară cu preocuparea pentru dicteul automat, pentru „viziunile” schizofrenicilor și paranoicilor, cu patologia crimelor sexuale, cu alte aberații și insanități mentale. Declarat manifestare șocantă, morbidă, nihilistă și distructivă, cum fac avangardiștii de diverse nuanțe, actul creator n-are, de fapt, nici o importanță pentru ei… Nu întâmplător, avangarda a pierit tot atât de repede precum a apărut… Ea este amintită totuși prin diverse broșuri și broșurele „literare” mai ales pentru ciudățeniile ei. – Există totuși autori care, în zilele noastre, vorbesc despre avangardă cu o anumită înțelegere… – Ei pot vorbi… Există în literatură, ca și în alte domenii, persoane care vorbesc doar ca să se afle în treabă… De fapt, arta zisă în mod pompos și găunos avangardist, nu există. Ea a fost mereu proclamată, mincinos anunțată, vehement justificată, dar, de fapt, nerealizată. Avangardiștii n-au avut puterea de aînfăptui ceva cât de cât relevant în domeniul artei. Neputiincioșii autori avangardiști au dorit totuși să fie considerați artiști. Au dorit aceasta, fără ca ei să facă dovada unei minime conștiințe estetice și vocații creatoare… Când Marcel Duchamp expune obiecte sanitare din faianță, cumpărate la magazin, pretinzând că ele sunt opere de artă, bune mai ales pentru cei ce suferă de rinichi, el se manifestă ca un individ cinic, cu o personalitate cam accentuată, vorba psihologilor și a psihiatrilor, dar și ca un neputiincios, respectiv ca un mitoman care pretinde că „dinamitează” arta, cultura și spiritualitatea tradițională… Numai cu nihilisme, negativisme, destructivisme și proclamații sforăitoare arta nu poate fi înfăptuită. E necesară o minimă putere de a crea. Relația dintre dorință, intenție, posibilitate și realizare este fundamentală atunci când vorbim despre actul de creație în artă. Intenția creatoare, ca disponibilitate, respectiv ca orientare mentală și sufletească spre înfăptuirea unei opere, se risipește dacă un autor nu dispune de o minimă capacitate de a transforma ideea în act. Pentru ca să se manifeste, intenția se bazează pe o minimă putere sufletească, în special pe voință. Orice stare a conștiinței are ca atribut intenționalitatea. BANCHETUL 7-8-9 / 2016

Preotul, teologul, filosoful, psihologul și moralistul Franz Brentano (1838-1917), practicant al metodei asociaționiste în descifrarea stărilor sufletești, ne-a atras atenția asupra acestui fapt în lucrarea sa fundamentală Psihologia din punct de vedere empiric (Psychologie vom empirischen Standpunkt, 1874), în care a reluat preocupările speculative scolastice dedicate direcțiilor de manifestare ale realului. În lucrările care l-au făcut cunoscut, Brentano vine din sfera teologiei și se arată a fi preocupat, în egală măsură, de logica formală, de etică, de epistemologie și de psihologie, ca domenii (discipline) ale filosofiei. El a marcat definitiv evoluția acestor domenii cu creațiile sale fundamentale, îndeosebi cu celebra Psychologie vom empirischen Standpunkt. Ca fondator al fenomenologiei, prin care înțelege circumscrierea, descrierea și interpretarea fenomenelor conștiinței, el a dat un nou curs filosofiei europene în secolul al XX-lea. Țin să precizez faptul că interesul meu special pentru opera lui Brentano se explică, între multe altele, prin calitatea sa de teolog. Modul cum teologia impulsionează și susține preocupările teoretice ale lui Brentano este, pur și simplu, fascinant. Totul este fondat la Brentano, care, ca filosof, teolog și psiholog, admite și punctul de vedere empiric pe noțiunea de intenționalitate (sau direcționalitate), pe care a preluat-o din filosofia medievală scolastică. Filosofii scolastici n-au despărțit niciodată filosofia (în special ontologia) și logica de teologia creștină militantă. Intenționalitatea mentalului, respectiv direcționalitatea emoțiilor, îl poate duce pe subiectul cunoscător la obiectul concret, pe care îl percepe corect sau incorect (în funcție de diverși factori perturbatori). Intenționalitatea, ca putere de judecată orientată, apare astfel drept cel mai important aspect al conștiinței. Maurice Merleau-Ponty (1908-1961) a vorbit despre fenomenologie ca știință (ca studiu) a esențialului (o știință eidetică; eidos – formă, esență, specie, imagine în filosofia antică, respectiv la Leucip, Democrit, Parmenide, Platon și alții). În acest sens, Merleau-Ponty vorbește de esența percepției, de esența conștiinței, de esență ca natură a unui aspect al realului. Este demn de consemnat faptul că, în lucrările prin care a fondat fenomenologia, Franz Brentano a pornit, ca și filosofii scolastici, modelele sale, de la studiul sistematic al operei lui Aristotel. În acest sens, Brentano a 145

FILOSOFIA ARTEI

scris Despre multipla semnificație a ființei la Aristotel (Vom der mannigfachen Bedeutung des Seienden nach Aristoteles, 1862), Psihologia după Aristotel, în special doctrina sa despre Nous Poietikos (Die Psychologie des Aristoteles, insbesondere seine Lehre vom Nous Poietikos, 1867). Sunt lucrări în care moștenirea aristotelică devine obiectul unor interogații și interpretări profund personale, uimitoare totdeauna. În doctrina lui Aristotel, Nous înseamnă intelect, spirit, inteligență. Poietikos este un adjectiv derivat din substantivul Poietike, care înseamnă artă, știință a creației, știință productivă. Unul dintre cele mai cunoscute tratate pe care le moștenim de la Aristotel are în original titlul Peri Poitikis (Despre arta poetică). El se ocupă de literatură ca mimesis, prin care înțelege o reprezentare a realului, respectiv a acțiunilor și atitudinilor omenești. Cum se produce efectiv actul elaborării unei opere literare, ce se întâmplă în mintea, în sufletul și în disponibilitățile autorului care stă la masa de scris nu aflăm însă din Poetica lui Aristotel. Brentano apelează la Aristotel, pentru a-și lămuri propriile întrebări. În plin secol al XIX-lea, el este un neoaristotelist. Trebuie să recunoaștem că apelul la opera lui Aristotel a rodit binefăcător în scrierile teologului și filosofului Brentano. Așa au procedat în Evul Mediu și unii filosofi scolastici conceptualiști (aflați la mijlocul distanței dintre nominalism și realism), precum raționalistul Pierre Abélard și cei care se găsesc în acord cu el: Henric de Gand, Haerveus Natalis, Petrus Auriol, Durandus de Saint Pourcain, William Occam, precursor al doctrinei empiriste (în special în lucrările Philosophia naturalis, postum, 1937 și în Summa totius logicae, tot postum, 1965). Discutând despre intenție, sintetizând, într-un mod profund original principiile teologiei morale creștine, sugestiile oferite de filosofia antică, de marii gânditori scolastici și de psihologia științifică a epocii sale, Brentano ne ajută să înțelegem că intenția, fondată pe o minimă putere de a voi, este asociată, în cazul creației artistice, cu idealurile autorului, cu valorile în care el crede, cu ceea ce dorește să comunice, cu puterea de a insista asupra lucrului binefăcut, cu preocuparea pentru reacția publicului, cu necesitatea de a-și ameliora și perfecționa opera. Când stă la masa de lucru, în fața paginii albe, animat de elanul creator, toate acestea conlucrează în mintea, imaginația și puterea de lucru a scriitorului. Care este însă ponderea unuia dintre aceste elemente în raport cu celelalte este foarte greu, de fapt este imposibil, de spus.

146

Mai ales această dorință de ameliorare, respectiv idealul înalt al perfecțiunii, îi caracterizează pe adevărații artiști. În acest sens, experiența lor de viață, îndeosebi experiența intelectuală și artistică, este decisivă în actul elaborării. Rainer Maria Rilke, indubitabil cel mai important poet austriac, pe care noi, românii, îl iubim, nu numai pentru că este un mare scriitor, ci și pentru că a avut un respect profund față de Brâncuși, pe care l-a cunoscut la Paris, în atelierul lui Rodin, dar și pentru că a întreținut o relație epistolară activă cu Ion Pillat, a mărturisit la un moment dat că, pentru a scrie un singur vers, poetul trebuie să fi trăit mai mult, mai revelator, mai intens, mai dramatic decât semenii săi. Rilke are dreptate. Experiența sensibilă, puterea de judecată și idealul înalt al lucrului binefăcut orientează, susține și potențează actul elaborării artistice, inclusiv al scrierii unui roman. – Vă rog să evocați și această problemă a relației dintre experiența de viață, experiența intelectuală și experiența estetică în actul elaborării operei de artă. – Este o relație fundamentală. Este limpede pentru oricine se preocupă de astfel de probleme că, în cazul unui autor, experiența sa de viață, respectiv experiența intelectuală și cea estetică, realizată îndeosebi prin contactul cu marile opere de artă ale umanității, sunt decisive în actul elaborării operei. Putem înțelege mai bine acest lucru dacă ne gândim la faptul că mulți autori evoluează în raport cu propria lor creație. În acest sens, operele lor de maturitate sunt diferite, respectiv mai împlinite artistic, mai profunde, mai convingătoare prin mesajul lor decât cele din tinerețe, tocmai din cauza experiențelor estetice pe care autorii le-au trăit între timp. Experiența, respectiv cunoașterea obținută prin traiul cotidian, prin observație directă, care poate fi întâmplătoare sau deliberată, prin diverse încercări și probe, la care, de cele mai multe ori, artistul nu se așteaptă, prin reacția firească a sensibilității sale la diverse solicitări, unele foarte drastice, prin contactul cu infinita varietate fenomenală a realului, cu marile creații estetice din istoria umanității, au o valoare decisivă în actul elaborării operei de artă. Există filosofi care afirmă că întreaga cunoaștere omenească este un rezultat al experiențelor subiective și colective. În acest sens, cred ei, ceea ce este empiric, altfel spus – fundamentat pe experiență, este nu numai diferit, ci și opus puterii noastre de judecată. John LocBANCHETUL 7-8-9 / 2016

FILOSOFIA ARTEI

ke (1632-1704), David Hume (1711-1776), un agnostic și un sceptic încarnat, Etienne Condillac (1715-1780) și alții, până în secolul al XX-lea (Ernst Mach, Richard Avenarius, Moritz Schlick, Rudolf Carnap, Ludwig Wittgenstein, Otto Neurath) susțin această idee, opusă în mod categoric preocupărilor de orientare raționalistă, îndeosebi celor speculative și metafizice. Empirismul se opune în mod special raționalismului practicat de René Descartes (1596-1650) și tuturor celor ce ilustrează neocartesianismul (românul Constantin Noica se numără printre aceștia). Orientarea empiristă în filosofie a rodit puternic, mai ales în știința secolelor al XIX-lea și al XX-lea, când s-a discutat tot mai des despre raportul dintre experiența comună și experiența științifică, practicată metodic și sistematic în laboratoare special amenajate. Sunt experiențe științifice efectuate cu ajutorul unor aparate (eprubete, cântare, dispozitive electrice, diverse alte sisteme de combinat și măsurat substanțele și reacțiile lor). Este binecunoscut faptul că experimentarea este principala preocupare a cercetătorilor din domeniul științelor naturii. Claude Bernard (1813-1878), profesor de fiziologie la Collège de France, este, în acest sens, autorul lucrării Introducere în studiul medicinei experimentale (1869), care a devenit cartea de căpătâi pentru romancierul Émile Zola (1840– 1902) și pentru toți scriitorii de orientare naturalistă (Edmont Goncourt, Jules Goncourt, Gustave Flaubert, Alphonse Daudet, germanul Georg Kaiser și alții). De fapt, ideile din cartea lui Claude Bernard despre medicina experimentală sunt reluate și comentate în scrierile teoretice ale lui Émile Zola (Romanul experimental și Naturalismul în teatru). Zola credea că a găsit metoda practică pe care o putea utiliza orice scriitor în actul elaborării operei. Este o naivitate, o eroare, ca să nu spunem o bazaconie. Zola n-are vocație teoretică. Doctrina empiristă și cercetările experimentale în știință au avut, indubitabil, un impact puternic în literatură. Toți empiriștii, inclusiv scriitorii de orientare naturalistă, atâția câți sunt, în diverse culturi europene, indiferent de epoca și contextul cultural în care au trăit, acceptă ideea că numai și numai experiența este criteriul adevărului. Pornind de la empirism, psihologul William James (1842-1910), un adept fervent al cercetărilor experimentale în domeniul său, cel mai important cugetător ameBANCHETUL 7-8-9 / 2016

rican de la începutul secolului al XX-lea, a dezvoltat, alături de epistemologul Charles Sanders Peirce (18391914), filosofia pragmatismului, care afirmă că adevărul nu este altceva decât ceea ce se verifică a fi util (oportun, practic) pentru intențiile, comportamentul și modul nostru de a gândi. În acord cu tezele pragmatismului, zeci de scriitori americani au creat opere epice în care analiza psihologică a personajelor este realizată din perspectiva unor comportamente foarte atent detaliate. Nu este exagerat să afirm că acest comportamentism este o caracteristică importantă a prozei americane în secolul al XX-lea. Este o proză care afirmă cu cele mai variate personaje, situații și exemple, precum în filosofia pragmatistă, că o idee adevărată este un îndreptar (doar un îndreptar) într-o acțiune reușită. Un exemplu de proză comportamentistă este opera lui Ernest Miller Hemingway, un reprezentant al așa numitei „generații pierdute”. Romanele sale, de care unii critici literari americani fac oarecare caz, sunt, de fapt, submediocre. Deși a fost ziarist, Hemingway scrie greu, încâlcit, confuz. Eroii săi sunt nu numai lipsiți de cultură și de iluzii, ci și violenți, în buna tradiție a filmelor americane. Toată doctrina psihologică și politologică behavioristă (comportamentistă) americană parazitează modul lui Hemingway de a-și concepe personajele. Empirismul său este grosolan și antiartistic. Americanii îl scot însă în față pe Hemingway, pentru că altceva nu prea au ce să propună. Din exemplele cu Zola, cu alți naturaliști și cu Hemingway rezultă, cred eu, foarte clar faptul că problema teoretică a experienței de viață, a experienței intelectuale și, bineînțeles, a experienței artistice, pot fi invocate atunci când încercăm să explicăm ceea ce se petrece în cuprinsul eforturilor pe care un autor le depune pentru elaborarea operelor de artă. Rilke are dreptate… Artistul dispune de experiențe de care alți oameni nu au parte. Există pictori care au lucrat ani de zile ca să finalizeze un tablou. Există scriitori care au stăruit ani de zile la masa de scris, ca să exprime cât mai convingător experiența de viață și experiența lor artistică. Așa cum există filosofi care și-au construit sistemele lucrând toată viața la perfecționarea lor. În cazul tuturor, experiența devine un fundament sigur al unor abordări îndrăznețe ale domeniilor pe care creatorii de valori intelectuale le cultivă în operele lor. 147

FILOSOFIA ARTEI

– Stimate domnule Mihail Diaconescu, am discutat împreună, situându-ne în diverse perspective teoretice, despre „nisus formativus”, despre dorință, despre principiul intenției teoretizat de Brentano, despre raportul dintre voință și act în creațiile intelectuale, despre experiența artistică înțeleasă ca acumulare a unor succesive încercări și reluări ale autorilor… Ne-am plimbat împreună prin culturi, secole și milenii… Dar tocmai despre misterul fascinant al elaborării concrete, în momentele de grație, când scriitorul stă la masa de scris și umple pagină după pagină, nu prea am discutat… Și eu tocmai problema acestui mister aș fi dorit s-o aprofundez, cu ajutorul Domniei Voastre… V-o spun deschis, și vă rog să nu vă supărați. Aveți un mod foarte abil de a vă feri de răspunsuri clare și categorice la întrebările mele. De ce procedați așa? – Nu mă feresc de întrebările D-Voastră… Tocmai pentru că nu mă feresc de ele, am acceptat să dialogăm… Dar starea de grație, când autorul se află la masa de scris și înșiră cuvintele sale pe foile albe, este greu dacă nu chiar imposibil de explicat… Recunosc că, deși am publicat zece romane și felurite tratate științifice, nu sunt în stare s-o descriu și, cu atât mai mult, s-o explic în mod adecvat… Este nu numai o stare de grație. Este și o stare… inefabilă. În raport cu această stare, cuvintele sunt, pur și simplu, neputiincioase. Leibniz a spus despre această stare că este ceva indicibil, un nescio quid. Contemporan cu Leibniz, eruditul abate iezuit Dominique Bouhours, un autentic savant și un teoretician literar foarte subtil, personalitate reprezentativă a epocii clasiciste în Franța, a vorbit, și el, despre „je ne sais quoi” ca principiu al dimensiunii spirituale a impresiei, pe care arta o produce asupra noastră. Eminescu, „omul deplin al culturii române”, cum i-a spus Noica, a vorbit, și el, despre acel nu-știu-ce al femeii care întreține pasiunea erotică a bărbatului înamorat. Dar nu numai filosofii, esteticienii și poeții vorbesc despre inefabil, ci și marii autori mistici. Pentru cei ce vorbesc despre extazul mistic, cum fac Sfântul Apostol Petru și Sfântul Apostol Pavel, natura sa este profundă, intensă, copleșitoare, dar și incomunicabilă. Toți marii contemplativi, toți marii mistici din istoria creștinismului au trăit stări de extaz, pe care însă nu le-au putut comunica și nici explica în mod adecvat.

148

Cuvintele nu le-au fost de ajuns pentru a vorbi despre ceea ce au trăit. Numeroase aspecte ale lumii în care trăim ni se înfățișează ca atracție foarte puternică, dar și ca mister. Nenumărate miracole ne asaltează zilnic, ne fascinează uneori, fără ca noi să le putem explica integral. Puterea noastră de judecată, aflată într-un progres continuu, este limitată. Constatăm acest fapt, care trezește în noi sfiala și ne îndeamnă la smerenie, fără să avem sentimentul că ne înjosim. Smerenia, ne spun monahii, și ei au dreptate, ne înalță pe cele mai înalte culmi ale spiritualizării, așa cum trufia ne doboară și ne zdrobește, pentru că este un păcat de moarte. Asupra relației de o inepuizabilă complexitate dintre creația literară și misterele lumii au reflectat mai ales scriitorii romantici și cei simboliști. Eu sunt convins, profund convins, că elaborarea operei de artă este o manifestare misterioasă și inefabilă a puterii de creație a unui autor. Subliniez înadins cuvântul inefabilă. Cu mai bine de un deceniu în urmă, respectiv în 1994, am publicat un volum d estudii, comunicări, eseuri și articole intitulat Istorie și valori. În acest volum, găsiți un interviu pe care, de acord cu prietenul meu Claudiu Istrate, care a avut bunăvoința să mi-l solicite, l-am intitulat Misterul artei face parte din misterul existenței umane (dacă vă interesează, îl găsiți la paginile 431-438). Vă rog să-mi permiteți ca, în încheierea acestui dialog, să mă citez (eu am obiceiul să-mi argumentez uneori afirmațiile cu diverse citate extrase din cărțile mele): „Știu că literatura este aspirație și inspirație, act de voință, artă, realizare supremă a celui ce a făcut din scris un mod de viață. Știu ce urmăresc să demonstrez într-o parabolă epică… Mai știu și altele despre literatură, în general. Câtă legătură există între textul finit și sursele îndepărtate și obscure de la care el a pornit, nu știe însă nimeni prea bine. Nu știu nici eu. Motivele pentru care un roman a căpătat o formă sau alta, de ce este așa și nu altfle, nu sunt integral demonstrabile. Misterul artei face parte din misterul existenței umane” (la pag. 438). Afirmând că elaborarea operei de artă este o manifestare inefabilă a puterii de creație a unui autor, am spus ceea ce este mai important despre infinita capacitate de atracție, dar și despre misterul fascinant al eforturilor sale.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

TIFF la a cincisprezecea ediție

in prima zi a TIFF-ului, Clujul s-a animat brusc și s-a aglomerat mai mult decât îl țin balamaD lele porților sale medievale. Hoarde de cineﬁli curioși au

dat buzna pe străzile burgului, au luat cu asalt terasele, magazinele, gelateriile. Ca suporterii echipelor de fotbal ce joacă în deplasare, dar mult mai potoliți, mai civilizați. Au pus stăpânire pe trotuare și pe carosabil, pe parcări și bănci, pe localuri și pe cinematografe (goale înainte). S-a umplut orașul cu cinefili discreți, localnici sau veniți de departe, adulatori fără rezerve, seduși de magia filmului și cu producători (de minuni), hrăpăreți, pregătiți să împuște premii, să se afirme, orgolioși și emfatici, gălăgioși, ce mai! vedete în exercițiul funcțiunii. Pe străzile înguste s-au adăugat decoruri medievale reprezentând ziduri crenelate. De la festivitățile sfârșitului de an universitar, absolvenții facultăților clujene au intrat direct în sălile de cinema, abandonându-și, desigur, toga și tichia de la ceremonii. Într-un fel de apoteoză a primei zile de festival, francezii de la Transe Express au zburat pe deasupra lui Matia Corvinul, înțepenit olimpian pe cal alături de cei patru generali ai săi. Celebrul ansamblu statuar conceput de Fadrusz János în 1902 n-a fost niciodată mai bine evidențiat ca valoare artistică în sine, fără conotații politice sau marșuri revizioniste. Jocuri de lumini și culori, acrobații incredibile, costume de epocă, artiști și prestidigitatori, veritabile atribute extrase din magia filmului și revărsate în viață, direct, pe viu, după care publicul prezent în Piața Unirii s-a lăsat cutremurat de comedia lui Caranfil 6,9 pe scara Richter... Așa a început a 15-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Și a continuat cu salba de proiecții, extinsă la 15(!) locații pentru 245 de filme, câte am numărat eu în caietul-program Aperi TIFF, recoltă record. Primăria a renovat și pus la dispoziție sala vechiului cinematograf Dacia din cartierul Mănăștur, iar organizatorii au valorificat anul acesta și Parcul „La Butuci”/ Someș Open Air de pe malul Someșului din cartierul Grigorescu, ceea ce a adus un plus de pitoresc în urbanistica artistică a orașului. Ca întotdeauna, unele pelicule au încântat, altele au dezamăgit. Nu poți satisface toate gusturile. Dar neîndoios că proiecția aniversară Taxi Driver al lui Scorsese (40 de ani de la lansare) a fost pe placul publicului, la fel cu interesul maniBANCHETUL 7-8-9 / 2016

festat pentru Ingrid Bergman, despre ea însăși (producție Suedia 2015 în regia lui Stig Bjorkman, cu Isabella Rossellini, Robert Rossellini și Liv Ulman) sau cu documentarul Hitchcock/ Truffaut, încropit de Kent Jones despre cei doi monștri sacri ai ecranului mondial, inclus în secțiunea Cinema, mon amour. Pe lista subiectivă a reușitelor acestei ediții aș include documentarul Un moment istoric al lui Sergei Lozitsa despre tentativa sovietică de lovitură de stat din 19 august 1991, incursiunea în universul nipon contemporan propusă de Retrospectiva Sion Sono (din 10 filme abia am reușit să văd 4), actul beckettian În stoc al lui Jack Zagha Kababie venit din Mexic și Fiul lui Saul, prezentat la ziua maghiară, în regia lui László Nemeș, care-l are printre protagoniști pe Levente Molnár, actor la Teatrul Maghiar din Cluj. Printre filmele care m-au dezamăgit se numără Un loc la umbră (Franța, 2015, regia Nathan Nicholovitch) și Aurora care vine din Lituania, în regia Kristinei Buozyte. Primul e un film hidos, o introspecție în mediul sordid din Phnom Penh, spațiu imund traversat de către un travestit care-și câștigă existența din prostituție. Îmi mențin afirmația și după ce actorul David D’Ingeo a fost recompensat cu Premiul pentru cea mai bună interpretare. Prezentat drept o melodramă SF, filmul Aurora nu m-a convins prin alambicata succesiune de scene și imagini delirante în care autoarea încearcă să îmbrace o simplă idilă. Momentul de vârf al ediției l-a constituit apariția în Cluj și pe scările din fața Teatrului Național a celebrei Sofia Loren, în seara când a primit Premiul pentru întreaga carieră. Ea a fost întîmpinată ca o adevărată divă, purtând simbolic în trena rochiei gloria celor peste 90 de filme în care a jucat, aducându-i notorietatea internațională. Din păcate, deoarece prezența ei la festival nu era sigură până în ultima clipă, organizatorii au programat un singur film cu ea: Căsătorie în stil italian. Dar fanii ei au rememorat nostalgic scene din Quo Vadis, Ciociara, Cidul, Sechestrații din Altona, Madame Sans-Gene, Omul din La Mancha, Floarea-soarelui sau multe altele. Trofeul Transilvania l-a obținut Câini de Bogdan Mirică, evidențiat, cu puțin timp înainte, și la Cannes. Dar despre el, numai când va intra pe ecranele din cinematografele noastre. 149

VIS PLASTICA

Petru-Ilie BIRĂU

CRISTIAN SERGIU IANZA ÎNTRE TELURIC ȘI SUBLIM

ernisată în 8 iunie 2016 la Castelul din Hunedoara, expoziția personală de sculptură și ceramică a artistului Cristian Sergiu Ianza, relevă un creator aflat la deplina maturitate a exprimării plastice și în plinătatea forței de transpunere a unor concepte artistice autentice, originale, încărcate de semnificații. Artist plastic profesionist, membru al U.A.P. din România, B.B.K din Germania și IAA-AIAP UNESCO, Franța, format la Universitatea Națională de Arte „Nicolae Grigorescu” București, secția ceramică, având zeci de expoziții naționale și internaționale la activ, fondator al Fundației Culturale „Ianza-Art Inter-Cultural” Petroșani prin care organizează ample manifestări artistice, Cristian Sergiu Ianza întrunește calitățile unui om de cultură multivalent, creator și promotor al artei. În expoziția de la Castelul Huniazilor am intuit acea temeinicie a creatorului, care a luat un boț de lut și l-a frământat îndelung, l-a întins într-o peliculă subțire din care apoi, cu o delicatețe ce ține de simțul artistic, mai mult decât de tehnică, a modelat ondulările unor panoplii pe care a decupat ogive sau ferestre ce lasă lumina să scape spre înalt, sau ocrotesc flacăra unei lumânări, într-un spațiu de chivot păstrător al focului sacru. Cristian Sergiu Ianza cunoaște foarte bine cele patru elemente morfogenetice sacre: pământul, focul, apa, și aerul, lucrând cu ele ca un Demiurg, cu dragoste și pasiune. Creația sa este vastă și poate fi împărțită în multe categorii, în funcție de materiale ori tehnici (ceramică, bronz, sculptură, porțelan, pictură, grafică, etc.) dar și de viziuni și stiluri, de la realism, până la simbolism și alegorie. Voi face referire aici la două categorii de lucrări ale artistului și anume la cele din ceramică, despre care am amintit deja și la bronzurile în care artistul înfățișează cu predilecție îngeri căzuți și fe-

150

mei, urmașe ale Evei, căutătoare de izbăvire de sub spectrul patimilor adus de păcatul originar. Deși având dimensiuni reduse (50-70 cm), unele dintre lucrările din lut ars, nevopsit, dau senzația unor catedrale imense în care pare că o orgă cântă în surdină, iar lumina și flacăra crează un univers sacru, înălțător, ambientul sălii de expoziții „Sufrageria Bethlen” de la castel valorizându-le prin efectul de taină al încăperii medievale. A reuși să faci argila, să cânte astfel, strălucind în dansul unei flăcări reprezintă sublimarea în artă, apogeul cunoașterii efectului estetic și al deținerii tainelor desăvârșirii artistice. Dealtfel plasticianul Tibor Fazakas, unul dintre prezentatorii expoziției remarca acest aspect subliniind: „Multe dintre aceste proiecte realizate în ceramică pot fi transpuse la scară monumentală”. De o factură specială sunt bronzurile lui Cristian Sergiu Ianza, iar dacă în cazul alegoriilor din ceramică un univers celest este cumva apropiat spre pământ, în lucrările din bronz artistul exprimă prin îngeri căzuți și femei o încercare a pământescului de a se desprinde către Divinitate. Deși aparent redate într-un repaus total, înfățișările feminine evocă angoasa, disperarea, conștientizarea dezastrului, ca și îngerii căzuți ale căror aripi atârnă fără vlagă pe pământ și plini de remușcarea conștientizării efectelor căderii, par a încerca să se înalțe din nou, dar aripile nu îi mai ajută, asemeni umanității reprezentată de artist prin femeie (purtătoare a vieții), care caută spiritualul dar nu are puterea să ajungă la el fiind îngreuiată de multele dorințe pământești. Prin tot ceea ce crează Cristian Sergiu Ianza dovedește că talentul, însoțit de o cultură vastă și de pasiunea ardentă duc la o creație valoroasă, originală, impresionantă, înscriindu-l pe artist în rândul celor mai importanți plasticieni contemporani.

BANCHETUL 7-8-9 / 2016