Volum de proză scurtă - ediție on-line -

Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin

În parteneriat cu Cititor de proză – Republica artelor

Volum de proză scurtă - ediție on-line -

Fresh water for a hot tee - pictură de Maria Chibacu (Dublin - Irlanda)

”Peregrinări” ediția a V-a, Dublin, 2014 Realizator Dorina Șișu

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Concurs Peregrinări, ediția a V-a, proză scurtă Organizat de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin, parte a proiectului “Cititor de proză – Republica artelor”

Membrii juriului:      

Dan Mircea Cipariu (România) Mario Castro Navarrete (Suedia) Călin Sămărghițan (România) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Regulament: Textele se trimit în perioada 1 oct. – 15 nov. 2014, orele 24.00 ale Irlandei, la adresa de e-mail centruldepromovaredublin@gmail.com Fiecare participant va trimite proza scurtă în nume propriu și va primi un e-mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți!

Tema concursului este liberă.

O singură proză, exclusiv în limba română, de maximum 5 pagini, în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice și fără imagini care să însoțească textul. Dacă aceste cerințe nu sunt respectate, textele în cauză nu vor intra în concurs.

Textele participante la concurs nu trebuie să mai fi fost publicate anterior (pe suport de hârtie sau online).

Nu este permisă mediatizarea textelor pe parcursul desfășurării concursului, chiar dacă nu va exista și un vot al publicului.

Concurenții vor trimite în e-mail numele real și pseudonimul literar (dacă au unul), o fotografie jpg și adresa de domiciliu, pentru trimiterea premiilor după concurs (numai câștigătorilor, evident).

La concursul Peregrinări pot participa toți scriitorii de limbă română, indiferent unde sunt stabiliți.

Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune.

Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public votul juriului, luat individual.

Câștigătorii vor primi premiile în luna ianuarie a anului 2015, după ce va fi tipărit numărul 8 al revistei Itaca.

Textele vor fi postate de către organizator pe site-ul Centrului de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ cu numere de ordine, păstrându-se astfel anonimatul până la desemnarea câștigătorilor.

pg. 2

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărui text.

Jurizarea se face în două etape. În prima fază, membrii juriului vor nota, în ordinea preferințelor, 10 texte, cu note de la 10 la 1, fără a repeta vreo notă, după care se face un clasament în care intră primele 10 texte cu cel mai mare punctaj cumulat. În faza a doua, din aceste 10 texte, membrii juriului vor nota numai 3 texte, acordându-le următorul punctaj: 5 puncte pentru locul I, 3 puncte pentru locul II și 1 punct pentru locul III. Jurizarea se face între 17 și 30 noiembrie 2014, iar anunțarea câștigătorilor se va face pe 1 decembrie 2014.

Premii: Diplome tipărite Publicarea câștigătorilor în nr. 8 al revistei ”Itaca” (oct., nov., dec. 2014) Câte un exemplar din ediția tipărită (”Itaca” nr. 8) Cărți cu autograf din partea membrilor juriului: Dorina Șișu, romanul 7 ani, ed. Singur, Târgoviște, 2014 Călin Sămărghițan, pentru fiecare din locurile 1, 2 și 3 volumul de versuri "Fardad".

Viorel Ploeșteanu, romanul Fantasme, ed. Mantaua lui Gogol, București, 2014 și volumul de nuvele Nae Boierul. Ploaia, ed. Singur, Târgoviște, 2014 Concurs în parteneriat cu Editura ”Singur” care oferă câte un volum de proză fiecărui câștigător.

Partener: Cititor de proză - Republica artelor

pg. 3

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Câștigătorii concursului de proză scurtă ”Peregrinări” ediția a V-a, Dublin, 2014

LOCUL I: Cătălin

Marin (București)

cu textul Abner LOCUL II: Geraldine

Ghineț (Galați)

cu textul La conac

LOCUL III: Liliana

Negoi (Moșteni, Giurgiu)

cu textul Jacinta

Carla Francesca Schoppel (Brașov) cu textul O zi a singurătății

Angela Dina (București) cu textul Scorbură

Materialul acestui volum nu a suportat nicio corectură din partea realizatorului, reflectând întrutotul concepția autorilor.

pg. 4

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr.1 Recrutul

Autor Cristina Botalca (Gruiu, Ilfov)

Deci, o cumpărați sau nu?

Vânzătorul se uita la mine cu o privire acră. De parcă nu eram eu cea care mai cumpărase încă 5!

- Da, da, sigur. Numai puțin, să mă mai uit la ea.

- Dar ce e de văzut, pentru Dumnezeu? E o rochie!

Deja devenea obraznic. Cum era zicala aia? „Clientul nostru, stăpânul nostru”. Poate ar fi trebuit să îmi pun un ecuson în piept, atunci ar fi fost mai drăguț cu mine. Oricum, eram acolo să verific marfa, nu și angajații. De asta se ocupa colegul meu, Jefferson. Doamne, ar fi fost în stare să îi pună să facă și flotări în timp ce numărau banii...

- Domnule, vă asigur că nu plec de aici decât cu cele mai bune rochii.

Angajatul se înroșise la față atât de tare încât aveam impresia că emana căldură atunci când stăteam lângă el.

- Oricum, de ce vreți să cumpărați atâtea rochii? Întrebarea lui m-a uimit. Aveam pregătit un răspuns pentru orice eventualitate, dar, dacă aș fi fost în locul lui, m-aș fi bucurat că cineva îmi cumpără produsele, îl loc să mă îngrijorez cu privire la asta.

- Nu vă supărați, aveți salariu fix?

- Ce? - Adică sunteți plătit cu sumă fixă sau în funcție de ce vindeți?

- Avem un comision foarte mic, domnișoară!

- Atunci nu ar trebui să mai puneți întrebări. Nu sunteți singurul magazin de unde aș putea cumpăra, să știți!

Părea că și-a dat seama de faptul că eu îi plăteam acum salariul, pentru că s-a uitat în pământ și a rămas așa câteva secunde. Când și-a ridicat privirea spre mine, era mai calm, capabil să poarte o discuție cu un client fără să îl ia la bătaie. Jefferson nu o să aibă probleme cu el, e prea bleg.

- Bine, o să le iau pe cele pe care le-ați împachetat deja. Pe cea roșie puneți-o deasupra!

- Vă... vă rog să mă scuzați pentru comportamentul meu!

Așa mai vii de-acasă!

- Nu-i nimic, aveți noroc că sunt o clientă fidelă a magazinului.

M-a privit și a zâmbit. Probabil că s-a mirat că sunt atât de înțelegătoare, dar, din nou, omul era plătit din comision, deci nu putea să mai pună întrebări sau să fie nepoliticos. A ridicat rochiile, pe toate 6 – atât ne cerea șeful să aducem - și le-a pus pe tejgheaua pe care se afla casa de marcat. Mi-a spus prețul și i-am dat cardul meu de credit. Bip-ul care s-a auzit când suma a fost extrasă din cont a acționat ca un calmant pentru angajat. A zâmbit larg și mi l-a înapoiat.

- Vreau să vă mărturisesc ceva!

-

pg. 5

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

O, vai! Ce mai era acum? Și-a dat seama că e ceva în neregulă cu cardul?

- Vreau să mă justific în fața dumneavoastră, să vă spun de ce m-am purtat așa. Nu vreau să duceți mai departe vorba cum că magazinul nostru are angajați cu probleme comportamentale.

A făcut o pauză dramatică, timp în care și-a trecut mâna prin păr. Nu mai văzusem până acum asta, dar părul lui avea o culoare ciudată, era o nuanță foarte ștearsă de gri-violet.

- M-a părăsit soția!

Nici nu eram atentă la ce spunea, așa că l-am rugat să repete.

- Am spus că m-a părăsit soția azi de dimineață. Și vreți să sțiti și de ce?

Nu-i plăcea părul tău?

- Nu-i plăcea părul meu!

Oau, aș putea ghici viitorul! Sunt bună la asta.

- Dar ce e în neregulă cu el? am întrebat, prefăcându-mă că nu studiasem deja culoarea aceea caraghioasă.

- Nu știu, a zis ceva de culoare... Dumneavoastră vi se pare urâtă?

- Mmmm ... Da! E îngrozitoare! Parcă ai fi fost angajat la circ! Nu, e ... interesantă.

- Vedeți? Ea spune că e îngrozitoare. A râs de mine și mi-a spus că sunt circar! Îmi place soția ta, are ochi buni!

- Nu-i adevărat. E inedită. Și, în plus, s-a mai șters din culoare.

Nu știu de ce încercam să îl fac să se simtă mai bine, dar cumva îmi era milă de el. Aș fi vrut să am niște decolorant la mine în momentul ăla, poate aș fi putut să îi repar decizia proastă de a-și vopsi părul violet.

- Da, ne-am certat îngrozitor și mi-a spus că nu mai poate trăi lângă mine. Eu vreau să demisionez de aici, urăsc locul ăsta, e plictisitor, iar eu sunt făcut pentru aventură. Știți, așa ne-am cunoscut, făceam amândoi parașutism, dar acum a devenit femeie de casă, prea „de casă” pentru mine și vrea ca eu să îi urmez exemplul. Abia ne-am căsătorit, avem împreună doar 6 luni... Nu o înțeleg!

Biata femeie!

- Oricum, mulțumim că ați cumpărat de la noi!

M-am uitat pe ecusonul lui: Teddy. Totul e ciudat cu privire la omul ăsta!

- Tedyy, ce-ai zice dacă m-ai ajuta cu o afacere? 90% e aventură, să știi...

Jefferson o să mă omoare că am adus un boboc în echipă. Dar, hei! Și el a adus-o pe tipa aia, Jenny, care nici nu știe să spargă un cod P.I.N. la telefon.

- Aventură?

- Sigur, de ce nu? Dar mai întâi trebuie să știu dacă ești de încredere și dacă te-ai săturat într-adevăr să lucrezi aici.

- Urăsc locul ăsta!

Privirea lui se înseninase rapid, am văzut o flacără arzând în ochii lui și mi-am dat seama că era ceea ce ne trebuia pentru misiune.

- Uite ce e, Teddy, eu mă ocup cu jafuri.

Părea o glumă în opinia lui, căci a început să râdă cu poftă. Se ținea de burtă și se sprijinea de tejghea, ștergându-se la ochi din când în când. Am așteptat ca reacția lui să treacă până să îi spun că vorbesc serios.

- Pe bune?

De data asta părea mai mult speriat decât încântat.

- Da, asta fac eu. Eu și încă șapte colegi. Ne-ar mai trebui un om pentru jaful care urmează și mă gândeam că ai fi potrivit.

- Dar ... cum de îmi destăinui mie toate astea? Ai încredere că nu o să mă duc la poliție să te torn?

- Ah, nu îmi fac griji în legătură cu asta, am zâmbit eu, am colegi care se ocupă de martorii care ne fac probleme.

pg. 6

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Teddy s-a dat un metru mai în spate și s-a lipit de perete.

Nu e nevoie să te sperii. Tu pari un băiat bun, sunt sigură că nu ne-ai face probleme, nu-i așa?

D...d...da.

Perfect! Deci, ce spui? Te bagi?

S-a gândit o vreme până să îmi răspundă la întrebare, dar a fost de acord în final.

- Super! Diseară operăm. Aici.

- Vorbiți serios?

- Da, și, te rog, spune-mi Rosie.

- Deci de-aia ai venit să cumperi rochii de la noi!

- Sigur, eu testez marfa și un alt coleg, Jefferson, se ocupă de angajați.

- Adică... de mine?

- Da, m-am fâstâcit eu, urma să te sedăm pentru o oră, dar, pentru că ni te-ai alăturat, nu mai e nevoie. Noi avem cale liberă, iar tu poți să ai parte în sfârșit de aventura ta mult visată!

Din nou, Jefferson o să mă omoare! Dar, dacă am noroc, poate reușesc să îl cuplez cu Jenny. Doi boboci... O, vai!

Am pus detaliile la punct împreună cu Teddy, i-am explicat care este ierarhia în „clubul” nostru și lam asigurat că totul va fi bine. I-am făcut o schiță a misiunii și ne-am dat un loc de întâlnire, undeva pe lângă magazin. I-am spus să mă sune dacă are nelămuriri și ne-am luat la revedere.

Când am ajuns în stradă, am scos telefonul și l-am sunat pe Jefferson.

- Am găsit un mod să intrăm.

- Ce? Super! Cum? - Mmm... angajatul de serviciu se bagă și el.

Câteva secunde nu am auzit nimic la capătul celălalt al telefonului.

- Alo! am zis eu, asigurându-mă că Jefferson nu închisese telefonul.

- Da, sunt aici! Cum Dumnezeu ai mai capturat unul? Măcar știe să facă ceva, suntem siguri că e de încredere?

- Da, da, stai calm, tocmai l-a părăsit soția și este destul de vulnerabil.

- Soția? De ce?

- Părul lui e mov.

- Aha! Mi s-a părut că îl aud râzând, dar apoi a devenit serios și m-a întrebat dacă Teddy avea stofă de hoț.

- Hei, noi nu suntem hoți! am strigat eu, atentă ca în jurul meu să nu mai fie nimeni. Nu mi-a plăcut niciodată termenul ăsta!

- Bine, scuze, liber-întreprinzători. Deci, are?

- Omul are părul mov, o soție căreia nu îi place aventura și o slujbă pe care o detestă. Mie mi se pare că este exact ce ne trebuie.

- Da... un frustrat vulnerabil, dispus să își asume orice risc.

- Nu fii așa! Știi bine că nici Jenny nu este mai presus de asta.

- Au, a durut!

- Nu mă mai tachina și spune-mi: acționăm diseară sau nu?

- Normal! Pentru asta ne-am pregătit toată luna. Bijuterii și rochii scumpe, exact combinația care dă un bărbat pe spate.

L-am auzit din nou râzând, apoi a închis telefonul. Perfect! Iar îmi trântește telefonul în nas! Oare de ce mă mai chinui? Ah, da, pentru bani!

Am băgat telefonul în buzunar și m-am îndreptat spre trecerea de pietoni. Urma o zi lungă, dar seara avea să merite toată strădania. Doamne, omul ăla chiar avea părul mov!

-

pg. 7

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 2 Un singur acord Autor Laura Aprodu (București) Mozart se lăsă moale pe speteaza scaunului cam şubred. De fapt, lui nu i se spunea Mozart. Mozart era tasu. Seriosul, Leopoldul, conştiinciosul... El era Wolfy. Amadeus, cînd nu făcea prostii. Ceea ce nu se prea întîmpla.

- Ce idee..., spuse Wolfy cu glas tineresc, să ne lase aici, cu o harpă nenorocită, pipernicită cît un pudel...

- Mda, îi ţinu isonul Ceaikovschi, trecînd cu degetul peste corzile lăsate care scoaseră o mică suită de sunete jalnice... Ce dracu’ ai putea să compui la aşa ceva! Deşi tu, Wolfy, eşti în stare să faci un concert şi din trei note pe care le-a scăpat din portativ Beethoven.

Beethoven, luat prin surprindere, alunecă de pe norişorul care plutea la mică distanţă de podea şi oftă.

Ceaikovschi continuă imperturbabil: - Ce o fi fost în capul lor cînd ne-au cazat împreună... Nici măcar nu facem parte din acelaşi curent...

- Daaaa, preluă moale ideea Beethoven încercînd să-şi repoziţioneze dinapoiul înţepenit de sciatică pe acelaşi norişor care, între timp, hotărîse totuşi să-şi ia tălpăşiţa, ceea ce-l încurca vizibil pe Beethoven ce tot făcea nişte mişcări deloc demne de un compozitor de talia lui. E, într-adevăr, curent... Trage tare pe sub uşă.

Mozart chiţăi încîntat de momentul de nebuloasă din capul lui Beethoven şi, drept cadou, îi compuse pe loc un concert în trei părţi la scaunul şubred cu spătar, care scîrţia din toate încheieturile după cum îi dicta Wolfy şi la harpa pleoştită de căldură. Partea I, o introducere duioasă într-un soi de durere de oase, folosea cu preponderenţă sunete înalte, sacadate ca nişte fracturi alambicate pornite direct din cleiul vechi al spătarului, în timp ce partea a doua aducea un plus de harpă ce-şi lăţea corzile sub soare, împletind o linie aproape sonoră a gravelor ce se ridicau din şezutul tapiţat şi bătut în ţinte cîndva aurii. Partea a treia venea ca o avalanşă dură, albă, directă, în triluri bătute ca diamantele în monturi, ce păreau să rupă din încheieturi atît harpa, trecută parcă la exerciţii cardio în tensiunea corzilor de gută, cît mai ales scaunul, ce-şi rupea bucăţi de pluş pentru a acoperi glorios hărmălaia. Ceaikovschi pică pe gînduri.

- E clar, aşa dă Dumnezeu cu nemiluita ... har la toţi proştii...

Mozart nu se supără. În plus era de acord. Ce să facă el cu atîta talent? Murise oricum de foame cu el.

- Ştii ce e mişto cînd eşti mort? Întrebă vesel Wolfy.

Lipsa de reacţie a celor doi îl lăsă rece, aşa că îşi continuă ideea ca şi cînd se afla în plină baie de mulţime.

- Cînd eşti mort...

- Nu eşti viu, opină Ceaikovschi...

- Şi asta..., spuse Wolfy împăciuitor, privindu-l şmechereşte pe Beethoven căruia îi clămpăneau urechile în vântul primăvăratic. Dar cel mai bine e că, atunci cînd eşti mort, nu-ţi mai e foame!

Aşa că îţi dă mîna să faci şi, mai important decît orice, să fii cum vrei. Cum eşti tu în sinea ta.

Foamea, domnii mei întru suferinţa sunetului, este cea care ne face să mergem înainte, orice ar fi, să facem compromisuri pe care altminteri nu le-am face, să ne luptăm cu noi înşine pentru a ne

pg. 8

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ucide orgoliul, ambiţiile, dar şi lenea. Mai ales lenea! Cu alte cuvinte, foamea este împotriva naturii. Natura umană este ţinută departe taman de la adevărul suprem de această foame care ne mînă de la spate aiurea, fără nici o noimă. Cît despre muzică..., ce să mai spunem... Muzica adevărată, cea a sferelor, nu trece prin stomac. Mai pe scurt, ca să nu mai fac atîtea volute inutile, cînd eşti mort, nu-ţi chiorăie maţele. Şi dacă nu-ţi chiorăie maţele, poţi auzi muzica secretă a universului, decretă Mozart de a-i fi putut să juri că tocmai a pus bazele unui nou decalog.

- Mda, spuse Ceaikovschi. Cum ziceam..., un tîmpit... Înciudat de seninătatea lui Mozart, Ceaikovschi se întoarse spre Beethoven şi strigă cît îl ţineau plămînii: - Beethovoaneeee!

Ceaikovschi simţea uneori nevoia de a se arăta mai bădăran decît era. Învăţase asta pe vremea cînd suferea după nurii nepotului de conte pentru care şi-ar fi dat viaţa, averea şi faima. Uneori simţea că inspiraţia nici nu îi venea decît atunci cînd suferinţa ajungea într-un asemenea punct nevralgic, încît de acolo numai cerul mai putea să îl cuprindă.

- Ă, zise Beethoven uşor surprins că aude ceva.

- De cînd mă tot ţin să te întreb, cum îl chema pe tac-tu?

- Johann Van Beethoven!, răspunse mîndru şi tare Beethoven fiul, ca la şcoală.

- Şi pe tac-tu mare?, insistă Ceaikovschi.

- Ei, cine-i mai ştie... Da’ ce-ţi veni?

- Mă gîndeam care ţi-e patronimul... Numele luat după tată... Doar n-o fi „Van”?

Pînă să apuce Beethoven să arunce cu ceva după rus, pe uşă se iţiră două fălci impunătoare care atîrnau demn sub nişte ochi mici şi iscoditori.

- Johann!, strigă fericit Wolfy, intră, prietene, intră!

Emoţionat ca un copil, Ceaikovschi privi spre uşă.

- Cum, mă, Beethovoane, ăsta-i tac-tu?

Beethoven îşi roti ochii şi suspină pătruns de mila rusului.

- Nu, mă, rusnac prost şi cu deviaţii culturale, e Johann Sebastian Bach!

Johann Sebastian Bach îşi tîrî cu greu după sine importanţa prin uşă şi strîmbă din nas: - Vă las o secundă şi aţi şi umplut ţucalul...

Beethoven, prins cu musca pe căciulă se apără: - Eh, dar voi nu aţi observat? Aici, în rai, pînă şi rahatul duhneşte a trandafir...

- Nu, spuse ursuz Bach, eu sînt constipat de cînd am ajuns aici... Nu’ş ce naiba nu mi se mai dezleagă maţele...

- Eh, dumneata Johann eşti constipat de cînd te ştim...

Rîsetele sfruntate ale lui Mozart sugerară fără drept de apel o digestie impecabilă a tînărului compozitor, ceea ce îl prost-dispuse încă o dată pe Bach.

- Cît e ceasul? Se repezi neamţul să se uite pe cadranul solar atîrnat pe perete. A mai trecut un secol! Pfiiii, cum mai trece timpul! Ia, unde aţi ascuns telecomanda, nemernicilor?

Pentru că nici unul nu părea să îl bage în seamă, Bach aranjă sobru, ca şi cînd ar fi ţinut o ceremonie religioasă de care depindea soarta întregului univers, fiecare carte din raft perfect paralelă cu muchiile etajerei, fiecare partitură, trase cu grijă toate notele din partituri şi le reorganiză astfel încît să fie divizibile cu 8, îndreptă rapid două pene din coada unui înger care trecuse să facă verificarea de seară, apucă demn telecomanda de pe măsuţă şi apăsă pe singurul buton al acesteia, un buton mare, rotund şi albastru care făcea ape-ape. În locul unuia dintre pereţi, se revărsă ca un val mediteranean un soi de plasmă pe care începură să curgă diverse imagini în timp ce sunete stranii dansau în aerul rarefiat al încăperii ce se luminase deodată.

Mozart sărea de pe un picior pe altul, scoţînd nişte chiote ciunte, ca de piţigoi rănit, interpunîndu-se între ecran şi Bach. Burzuluit, Bach se uită chiondorîş la Mozart, dar nu spuse nimic. Îşi îndreptă ferm buclele care îi veneau în ochi şi ţinti iar ecranul.

pg. 9

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Văd că nimeni nu pare interesat de genul grunge.

Doar Beethoven gustă chestiile astea moderne. Dar el e surd..., rîse Wolfy şi continuă să se bălăngăne. Cred că de-aia le şi poate digera... că tot veni vorba de ţucal...

Trezit parcă după o beţie, Beethoven păru că pricepe ce i se spune.

- Da, da... Wolfy a compus un concert extrem de interesant. Un concert pentru harpă şi scaun cu spătar!

Bach păru pentru prima oară atent.

- Aşa...

Mozart, încîntat de asemenea atenţie bruscă şi asumat nemeritată, hohotea pe înalte zguduind toată casa.

- Şi ştii, dumneata, domnule Bach, cum se încheie concertul pentru scaun cu spătar şi harpă?, întrebă insinuos Wolfy.

- Nu..., spuse Bach prins pe picior greşit.

- Prin aşezarea scaunului cu spătar sub masă! La locul lui!

Beethoven rîdea ca un prunc grăsuţ, Ceaikovschi se lăţise pe podea, Mozart chiţăia ca un şoarece. Bach se îndreptă de spinare şi spuse părinteşte: - Foarte bine, foarte bine..., scaunul cu spătar la locul lui. Aşa şi trebuie. Şi harpa? Aia pe unde-aţi rătăcito?

-

**** - A venit apa caldă! Strigă pătruns de importanţă Ceaikovschi. Haideţi, haideţi, să nu mai pierdem vremea! Acum-acum o opresc ăştia şi aşteptăm iar un secol pînă la următoarea îmbăiere.

Ceaikovschi îşi căută frenetic biciuşca de mesteacăn şi se aruncă ca-n piscină în cădiţa în care abia încăpea să stea în fund. Privi mîndru cum îi plutesc ciolanele albe sub apa ce mirosea a ambrozie şi începu să-şi trîntească nuiaua pe spinare pînă aproape că-şi dădu sîngele.

Bach între timp molfăia o portocală. Sugea toată zeama din tecile feliilor şi apoi scuipa tacticos cojile şi sîmburii într-un castron care plutea la o distanţă potrivită sub nasul lui. Îşi privi colegul de cameră cum se biciuieşte şi comentă drăgăstos: - Ruşii ăştia... nişte barbari!

Wolfy rîse cu poftă, îi smulse lui Ceaikovschi biciuşca din mînă şi-l altoi pe Beethoven fix în creştet.

Beethoven alunecă de pe norişorul pe care adormise şi decretă în zbor: - Eroica-i nimic pe lîngă ce o să-ţi fac, Wolfy!

- Pam-pam-pam, paaaaam..., îngînă nătîng Ceaikovschi tema principală din Simfonia Destinului.

Beethoven se strîmbă: - Dacă-l prind pe Schindler, îi rup picioarele! Se găseşte cîte un mucos de biograf să emită judecăţi de valoare... şi ajungi de nu mai poţi spune nimic despre compoziţiile proprii, că deja gata, i-a pus ştampila un tîmpit. Şi, pînă să te dumireşti tu, te trezeşti că ai compus Simfonia Destinului!

Bach aranjă la milimetru sîmburii de portocală în castron astfel încît de deasupra să pară că fomează o floarea-soarelui. Împinse castronul de sub bărbie şi acesta plecă şi se aşeză pe masă.

- Ce ai vrut, atunci, să spui cu alea patru note?

- Nimic, recunoscu Beethoven simplu. Am scăpat ceaşca de ceai pe clapele pianului... era de pelin.

De-aia a şi ieşit simfonia aia aşa amară.

Pînă să răspundă Bach, Beethoven aţipi la loc ca un pui de crocodil pe malul Nilului.

Mozart rîdea de i se zguduia căpăţîna anormal de mare, iar Ceaikovschi, imperturbabil, îşi vedea de bălălceală dînd din labe pe sub apa care se tulburase de tot.

Nemaiavînd cu cine să combată tema destinului, Bach se răţoi la rusnac: - Ceaikovschi, ţi-a plecat lebăda! Acum hai afară din lac! Mi-e că opresc nenorociţii apa şi rămînem încă un secol nespălaţi!

pg. 10

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Pînă să se dumirească ceilalţi, mai bătrîni şi mai greoi, Mozart se scufundase deja în balta slinoasă de o lăsase Ceaikovschi în cădiţă. Bach, înduioşat, încerca din răsputeri să ajungă pe sub călcîile lui cu mîna şi să scoată pe pipăite dopul, dar Mozart sărea din stînga-n drepta împroşcînd totul în jur.

- Zău, stimate Johann, mă gîdili. Parcă ai fi bietul tata...

Bach se lăsă păgubaş. Leopold fusese mult mai nasol decît fusese ta-su, aşa că-şi retrase mîna din zoaie.

- În fine, spuse trist Bach, dacă-ţi place în jegul altuia...

Mozart rîse: - Nu te necăji, Johann, practic aşa am trăit!... Nu-i nici o noutate...

Coborînd din tavan ca un elicopter purtat de urechile ce i se învîrteau ca elicele, Beethoven se plînse: - Îmi vîjîie urechile astea tot timpul…

- Într-un fel, maestre, spuse Mozart cu o aplecare de orelist, asta se şi întîmplă! Situaţia e cît se poate de limpede! Din moment ce-ţi clămpăne continuu ca la elefanţi… uite ce-ar trebui să facem: să le coasem direct de perucă! Dacă ar sta mai fixe, cel mai probabil şi-ar îndeplini în sfîrşit scopul pentru care au fost lăsate. Pînă atunci, ia, ţine aci o căciuliţă din lînă să-ţi propteşti cît de cît urechile la locul lor!

Beethoven ţîţîi mărunţel din buze: - N-am auzit prostie mai mare!

- Asta pentru că n-auzi dumneata prea multe oricum de la o vreme încoace... Eu însumi am reuşit să spun prostii mult mai mari recent...

- În fine, spuse Beethoven schimbînd absent subiectul, nici măcar eu, stimate coleg, nu fac atîta mizerie! Te rog doar să nu faci şi pipi în cadă! Ţi-aş rămîne recunoscător...

- Ludwig, spuse Mozart, hai, zi cinstit, ce ai simţit cînd te-au numit „un al doilea Mozart”?

Beethoven se înnegură brusc, smulse o pană din coada unui înger care greşise traiectoria şi se nimerise pe la ei prin cameră şi i-o vîrî lui Mozart cu precizie de rachetă telecomandată în ochiul drept.

- Aaaaau!, strigă Wolfy sărind cît pe colo din cadă. Ce-ţi veni, maestre?

- Asta am simţit!, explică profesoral Beethoven.

Mozart alerga în fundul gol prin încăpere urlînd ca un apucat. Îngerul, neînţelegînd ce se întîmplă, încercă să iasă disperat pe fereastră, dar se împiedică în aripile prea larg deschise şi se prăbuşi pe spate.

- Na, spuse Ceaikovschi gospodăreşte. Doar v-am zis că trebuie să le stricăm cuiburile. N-ajunge că şi le fac chiar sub streaşină de stă să cadă casa pe noi, au mai ajuns şi de-ţi intră pe geam!

Bach dădu din fălci în semn de încuviinţare. De regulă nu-i plăceau ideile lui Ceaikovschi care erau de un supărător romantism fără nici o aplecare spre realism, dar de data rusnacul dăduse pe neaşteptate dovadă de un simţ practic demn mai degrabă de un preclasic în plină afirmare, aşa că Bach îl lăudă: - Şlăgărosule, ia nuiaua asta şi strică toate cuiburile alea de îngeri! S-au înmulţit mai ceva ca ciupercile după ploaie... Uite-aşa distrug bunătate de casă unor compozitori cumsecade... Unul să nu mai prind pe-aici! Îngerul se ridică ruşinat şi se retrase într-un colţ de cameră ca un elev. Mozart reuşi într-un final să-şi smulgă pana din ochi şi i-o întinse îndărăt îngerului.

- Na, poate vrei să notezi ceva... **** - Mă, urecheatule – îl alintă Mozart pe Beethoven care clămpănea duios din urechi. Ştii ce nu pricep oamenii ăştia? Că degeaba te duci la chimist să îţi explice componentele parfumului de liliac, el nu o să poată niciodată să îţi exprime frumuseţea, delicateţea, melancolia acestui parfum unic. Unic nu prin componente, dacă mă-nţelegim ci prin sentimentalismul pe care îl iscă în noi. Aia e, zise Mozart încîntat şi sări pe norişorul pe care Beethoven reuşise în sfîrşit să-şi întindă oasele.

- Da, da – simţi şi Ceaikovschi nevoia să se bage în vorbă… E ca şi cînd ai vrea să descrii sunetul unui clopot făcînd lista metalelor care compun aliajul. Drept zici, Wolfy…

pg. 11

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Mda, mormăi Beethoven căruia între timp nu-i trecuse obida pentru apelativul cu care Mozart făcuse aluzie la urechile lui surde şi simţi că e rost să se răzbune şi el pe cineva. La ce conexiuni culturale să te aştepţi de la un rus… Clopote! Mai rămîne să vină şi tataie, Bach, să ne zică şi el despre cum îţi intră chiloţii-n fund cînd sună orga în biserică, dar nu pentru că, nu-i aşa…, are orga tuburile făcute din metale sonore, ci pentru că ţi se strînge sfincterul cînd te gîndeşti la divinitate!

Pe Mozart îl amuză ideea în aşa măsură, încât dădu în sughiţ şi căzu grămadă de pe norişorul lui Beethoven ocupat abuziv: - Urecheatule, sînt aici nişte taine culturale…, altminteri ce mai plictis ar fi fost pe lume!

Beethoven se ridică în capul oaselor şi anunţă demn: - Wolfy, surzenia îşi are darurile ei. În urechile mele nici măcar un zgomot nu mai deranjează muzica!

-

**** Peste casa compozitorilor se făcu brusc întuneric. Mozart se agăţă cu ambele mâini de urechile lui Beethoven şi simţi cum alunecă în sus, tot mai sus, răsucit spre ceva ce-l atrăgea ca o scurgere de chiuvetă montată cu gura în jos. Îl auzi pe Ceaicovschi trăgînd după el harpa, în timp ce Bach părea să fi alunecat înainte, rotunjor, fluturîndu-şi buclele care pentru prima dată se ciufuliseră.

Un soi de praf auriu îi cuprinse pe toţi. Peste pleoape soarele cald, binefăcător sparse o lumină aproape de nesuprotat şi o uşurinţă nesfîrşită îi ridică spre ceva insuportabil de frumos.

Mozart oftă.

- Beethovoaaaneeee, strigă el. Vezi şi tu ce văd eu? Au greşit ăştia cînd au zis că la început a fost cuvîntul. Pur şi simplu n-au înţeles ce înseamnă cu adevărat frumuseţea vibraţiei purtătoare de sens, coerentă, armonică. Uită-te şi tu, măi urecheatule… Peste Turnul Babel era suficient să sufli un acord!

pg. 12

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 3 Nunta lui Hector Duende Autor Adrian Grauenfels (Israel) 1 Hector Duende înţolit fercheş de nuntă, îşi mişca conturul între linii paralele. A pus umbrela în vaza cu apă proaspătă şi un castor prăjit în chiuveta de smalţ. Foşnetul grijilor, dunga de la pantalonul impecabil, extaza cu prospectul miresei pliante, gulerului de vulpe în jurul fiinţei lui mirifice, aminteau a paradă mensuală cu ropote de paşi mici pe parchetul lustruit. Hector leşina în fiece vineri la ritualul numit biciul şi zgarda, se trezea repede cu săruri, ventilat de evantaiul pritocit de lebedele ce gălgăiau din goblenul sălii de mese. Oyster şi Zarkov luau dejunul plescăind o supă de fluturi balinezi. Erau negri, culţi, parfumaţi, în costume de baie cu plosca de rachiu atârnată la şold reglementar. Nimeni nu vorbea decât o franceză colonială, cu accent regal de om educat în nord. Tată, zise Hector distrat, crezi că vom avea copii? Se însura din plictis, fără alai turcesc, invitase doar vânătorii de capete şi câteva babe scunde să danseze pe mese, goale, spre protestele bucătarului canibal. Sexul celălalt se pregătea de petrecere cu creme, peruci, cu papagali fardaţi, aduşi de şapte cămile heterosexuale, bătute măr, gonite de veterinarul cocoşat. Ea nu-şi dorea mulţi urmaşi, ci doar orgii lungi cu eunuci cu maţe transparente şi bilete la operă în loja şambelanului. O cuprinse o disperare sublimată de strigătele muezinului înşurubat în pupila-i stângă. Urcă pe dinafară pagoda nupţială, calmă, cu mişcări agile de nevastă antrenată în lungi sesiuni de literatură scrisă cu dinţii, cu polipii relaxaţi după masajul postmodernist primit cu păpădie intern manipulată. Il vazu pe Oyster cu pantalonii debutonaţi citind cu lanterna broşuri cu sfaturi pentru tinerii violatorii, îl fluieră scurt şi dispărură amândoi legănaţi, în tufişurile de papyrus înalte..

2 Inegalabile, strălucitorule, stăpân clement, se linguşi un curier cu pene de păun la pălărie, tocmai văzuse o nuntă televizată şi îşi pusese pantofi galbeni furaţi de la regina smochinită, v-am adus o epistolă de la contele Zarkov, vă aşteaptă cu lăutari şi fete proaspete, de rezervă, în luntre. Dar eu m-am însurat zise Hector, cu un refuz ambiguu şi o mimică apostolică învăţată la maici, după ore lungi de antrenare în faţa oglinzilor nespălate, era o delăsare sufletească care ţâşnea din cotloanele camerelor prăfuite, patefoanele cântau Mahler, el asculta ore şi ore muzica la trompetă şi oboi pedofil minor, plângând în hohote tinereţea pierdută, lipsa aventurilor gondoliere, deşi agaţa pretutindeni felinare şi anunţuri, căutaţi-mă scria cu fum indian din pipa de abanos adusă din Gabon, iubiţi-mă ! cerşea la colţuri şi toţi îi aruncau în pălărie ouă clocite şi bani falşi creiţari, dolari balinezi, rupii cu poza gheişelor decoltate şi aboriginal cunoscute la orgii studenţeşti, uite asta e Suarez , zise ştergându-se de lacrimi, ba zâmbea fericit să vadă un vechi prieten travestit, doar studiaseră împreună arta costumării pe invers, sau subtila lepădare a sexului la nevoie, cu aplicaţii non liniare în câmpul slab electric, se simţea mulţumit, bărbat şi ginere potent, acum era gata să-şi întâlnească nevasta pentru o primă reuniune în patul nupţial cu baldachin şi busuioc ferchezuit, excitat de propria sa persoană parfumată, Zarkov să aştepte!, porunci cu o voce absolut dură, graseind cu plăcere la colţuri, cu paşi de acrobat agil sări în balconul soţiei nerăbdătoare, înconjurată de tabele sinoptice ce prevedeau cicluri cardioide şi zilele de clismă, Hi darling zise Hector şi leşină imediat într-o catalepsie plină cu vise de duzină, atât de neputincios că fu cărat de 4 eunuci în cămară şi aruncat dracului pe un sac de cartofi puturoşi, nici porcii nu-i mâncau, din mândria rasei, dacă

pg. 13

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

nu din scârbă.

3 Elefteria trecuse de vârsta codiţelor şi purta pistrui căpătaţi în plimbările virtuale prin care bântuia primăvara căutând caise, nuci, alune, flori de pus în păr şi mai ales melci galbeni cu care îl îmbia pe Zarkov, un fricos fără pereche, un depresiv, cu o moacă de mucenic schingiuit deşi se străduia să fie simpatic amicilor care îl înghionteau şi el cădea mereu în cele mai adânci gropi, în găurile negre de la marginea şoselei, acolo unde caii şambelanului defecau sforăind a mulţumire iar Zarkov urla de spaimă şi dezgust, căutând caramele în buzunarele sale enorme în care găsea alinări, gumă de mestecat, chei fără uşi şi uneori dacă avea noroc, câte un pachet de scrisori de amor de la Elefteria pe care nu le deschidea, erau la fel, începeau cu dragă şi se terminau cu tzok tzok, subiecte ce îl plictiseau teribil, despre vaca neagră numită Nero, mama Ascension, ce reparaţii are de făcut la paltonul de iarnă, şi ce o să poarte duminică la biserică. Le arunca necitite, nebănuind că erau culese de Hector care le parfuma şi apoi măsluia adresa, chipurile i-ar fi fost lui adresate. În casă le ţinea în lada de zestre împreună cu scoici şi inimi de marţipan prăfuite din care împărţea de ziua lui, amicilor şi nenorocitelor de curve care aşteptau în zadar clienţi la poarta oraşului. Îi plăcea să stea de vorbă cu ele, le mirosea de departe după cum râdeau de sub ruj, după cum vorbeau sclifosite ca domnişoarele de pension, alegea cu precădere brunete cu sâni mari şi le descosea de una, de alta şi ele râdeau cu capul dat pe spate, uitând că-s femei, uitând de sărăcie şi lipsa de miracole, ba chiar după un timp deveneau femei uşoare ca baloanele de săpun colorate în culori ultraviolete în ridicarea lor de la pământ, perechi perechi, ţinându-l de mână pe Hector în rotaţii largi cu fustele date peste cap, cu pescăruşii ciugulind din ele ca dintr-o ambrozie neaşteptată, picată din cer într-o eufonie vizuală, din care lipseau elefanţii roz, girafele lui Oyster şi ţipetele înecaţilor în Guayacanal.

Cineva se aplecase prea mult peste muchia norului, alunecând în vid cu toată şandramaua de circ, cădeau acum cu viteza luminii verificată în cărţile de fizică ale unchiului Max, erau toţi panică şi angoasă aşa că dădeau instinctiv din picioare vâslind aerul cu textura sa de molie fiartă, agăţându-se de cioturi de far şi ameninţări fără de folos, de orbitele meteoriţilor teoretici, nimic nu ajuta, prăbuşirea era iminentă, Elefteria mai auzi cum Hector se folosea de pandemoniu să ceară curvele de nevastă, dacă totul se va sfârşi cu bine, păcat că nu-l cred, e un om bun le spunea el, întrebaţi pe mama Ascension striga, notând numele celor care ziceau DA în carnetul cu scoarţe din piele ţipătoare, apoi se opri brusc din cădere şi ieşi printr-o găurică de nor în altă dimensiune din spaţiul complex, unde Zarkov şi Oyster zăceau sub o rădăcină pătrată, mâncând melcii Elefteriei cu gesturi de filfizon de oraş, inutil , nespălat, dar ce la păsa cât timp viaţa le făcea cu ochiul şi aerul mirosea a nesăbuinţă, a bani şi chiul nelimitat.

4 Elefteria trecuse de vârsta codiţelor, purta pistrui căpătaţi în plimbările virtuale prin care bântuia mai ales primăvara căutând caise, nuci, alune, flori de pus în păr şi melci galbeni cu care îmbia pe Zarkov, un fricos fără pereche, un depresiv, cu o moaca de mucenic schingiuit deşi se străduia să fie simpatic amicilor care îl înghionteau şi el cădea mereu în cele mai adânci gropi, în găurile negre de la marginea şoselei, acolo unde caii şambelanului defecau sforăind a mulţumire iar Zarkov urlă de spaimă şi dezgust, căutând caramele în buzunarele sale enorme în care găsea alinări, guma de mestecat, chei fără uşi şi uneori dacă avea noroc câte un pachet de scrisori de amor de la Elefteria pe care nu le deschidea, erau la fel, începeau cu dragă şi se terminau cu tzok tzok, subiecte ce îl plictiseau teribil, ca vaca neagră numită Nero, mama Ascension, ce reparaţii are de făcut la şuba de iarnă, şi ce o să poarte duminica la biserică. Le arunca necitite, nebănuind că erau culese de Hector care le parfuma şi apoi măsluia adresa, chipurile i-ar fi fost lui adresate. În casa le ţinea în lada de zestre împreună cu scoici şi inimi de marţipan prăfuite din care împărţea de ziua lui, amicilor şi nenorocitelor de curve care aşteptau în zadar client, la poarta oraşului. Îi plăcea să stea de vorbă cu ele, le mirosea de departe după cum râdeau de sub ruj, după cum

pg. 14

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

vorbeau sclifosite ca domnişoarele de pension, alegea cu precădere brunete cu sâni mari şi le descosea de una, de alta şi ele râdeau cu capul dat pe spate, uitând că-s femei, uitând de sărăcie şi lipsa de miracole, ba chiar după un timp deveneau femei uşoare ca baloanele de săpun colorate în culori ultraviolete în ridicarea de la pământ, perechi perechi, ţinându-l de mână pe Hector în rotaţii largi cu fustele date peste cap, cu pescăruşii ciugulind din ele ca dintr-o ambrozie neaşteptată, picată din cer într-o eufonie vizuală, din care lipseau elefanţii roz, girafele lui Oyster şi ţipetele înecaţilor în Guayacanal. Cineva se aplecase prea mult peste muchia norului, alunecând în vid cu toată şandramaua de circ, cădeau acum cu viteza luminii verificată în cărţile de fizică ale unchiului Max, erau toţi panică şi angoasă aşa că dădeau instinctiv din picioare vâslind aerul cu textură sa de molie fiartă, agăţându-se de cioturi de far şi ameninţări fără folos, de orbitele meteoriţi-lor teoretici nimic nu ajută, prăbuşirea era iminentă, Elefteria mai auzi cum Hector se folosea de pandemoniu ca să ceară curvele de nevastă dacă totul se va sfârşi cu bine, păcat că nu-l cred, e un om bun le spunea el, întrebaţi pe mama Ascension spunea, notând numele celor care ziceau da în carnetul cu scoarţe din piele ţipătoare, apoi se opri brusc din cădere şi ieşi printr-o găurica de nor în altă dimensiune din spaţiul complex, unde Zarkov şi Oyster zăceau sub o rădăcină pătrată, mâncând melcii Elefteriei cu gestul de filfizon de oraş, inutil şi nespălat, dar ce la pasă cât timp viaţa le făcea cu ochiul şi aerul mirosea a nesăbuinţa, a bani şi chiul nelimitat.

5 - Eşti aici? şoptii Oyster în timp ce căuta în traistă bandoneonul cu care avea chef să se antreneze pentru o tango serenadă la care se gândea de mult.

- ce vrei? răspunse morocănos Zarkov, care nu găsea soluţia la un puzzle complicat la care lucra de câteva zile, ajunsese la partea cu lac din care ţâşneau delfini cu boţ de porc în loc de sirene blonde cu sâni mari după cum arată reclama de pe cutie.

- groh groh, îl provocă Oyster şi se lăsă pe spate într-un tufiş de scufiţa popii, o floare banală care mirosea exact ca piciorele nespălate ale unchiului Alex cel găsit beat în bordelurile din Guayacanal. Avea acolo o concubine anorectică, o fătucă timidă care nu terminase 10 clase, nu ştia să înoate, nici să cânte la bandoneon, stătea ore şi-şi împletea codiţe din 5 şuviţe, privind icoanele sfântului Ramirez Santiago , apoi le despletea cu ochii închişi şi o lua iar de la capăt. Îl aştepta pe Alex, hidroinginerul de ţevi şi pompe, mereu ocupat cu desfundatul canalelor de orgă prin care înecaţii erau descarcaţi în mare. Alex îi aducea peşti încă vi, ţâşneau din geanta lui în ordine monotonă, din doi în doi, apoi pluteau transparenţi prin cameră fetei, de li se vedeau gândurile, până la valurile din care se născuseră.

Unii, se aşezau pufăind pe genunchii fetei, căutând locuri umede în care să se salveze.

Ea îi gonea ruşinată, le arata cu indexul oala de supă şi ei docili se aruncau în ea, se aşezau unul peste altul acoperindu-se cu ierburi şi mirodenii mototolite în zeama buiabezei. Clocoteau la foc mic înghiontiţi intre frunzele de dafin care îşi refuzau soarta şi sedimentau pe fundul oalei. Maria de Esteban, adaugă sare, gustă buiabeza şi apoi aruncă totul la gunoi. Era nefericită şi singură, Alex lipsea, nu mai avea bani de chirie pentru madama bordelului care cerea plata zilnică în creiţari şi dublezoni greu de procurat.

Apăruseră în oraş nişte tineri răufăcători călare pe cămile gravide, de speriau fetele aşezate la un popas prenupţial, toate se ocupau de zor cu spălatul prosoapelor şi cu pus flori de gunamar pe mormintele proaspete. Era ora două cinci fără fix când Oyster şi Zarkov se strecurară în salonul afumat, unde sub pozele împăratului erau aşteptaţi cu evantai, clopoţel balinez şi ceai de muşeţel aburind în ceştile de cristal de însăşi ea Elvira de Migrenas Major, femeie elegantă, păşind ca o nălucă verde în chimonoul desfăcut. Salve! zise Zarkov care era ceva mai curajos la fete, deşi se pierdea repede după primele 5 fraze trecând într-un void cultural, deşi ştia să citească, avea cărţi cu Sutre, şi calcula numerele inverse până la cifrele din complex, se înroşea, devenea bâlbâit, se trântea pe podea într-un recital de sughiţuri şi scâncete. Madama îl mătură afară cu pata grasă lăsată pe pardoseală.. puta de cabron,înjură, lasă zicea Maria împăciuitoare, o să lingă câinele tot. Oyster, mai norocos, era deja în camera infantei Nikanor

pg. 15

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Precida cu care se giugiulea grăbit, râdeau amândoi sincronizat, întâmplarea lui Zarkov. La urmă îi lăsă bani porceşti, lua rest in coclauri şi promisiunea de a reveni cu Hector care tot mai căuta mireasa. Încântate de manierele alese şi anticipările unor amoruri iminente Precida şi Maria rămaseră în prag cu mari bătăi de cord şi aripi de libelulă neglijent lipite de corsetele tatuate cu stigmatele stabilimentului.

Oftau şi se sărutau între ele ca să alunge norii.

6 Baba Oarba descinse din caleaşca cu doi cai gonflabili. Birjarul Mendes, unchiul Alex, ba chiar şi Maria de Esteban se puseră pe îngrijit caii. Aveau ambii cai oftică, igrasie şi cocoaşa imprecisă. Trebuie împuşcaţi! decise doctorul Macedonio adus în grabă cu telegraful nou nouţ care ştia să cârâie ca o buhă la nevoie. Şi era nevoie, cum să nu fie în această palindro-mie în care totul părea haos regizat. Lipsea doar Hector care leşinase după întâlnirea cu Elefteria, după cum îi era obiceiul. Se antrena la leşin la vederea tinerelor nubile ce dansau tangou vertical cu eunuci proaspăt castraţi, pasodoble şi cadrilate polci guyaneze. Elefteria îmbrăcată în pene şi mărgele de cristal sclipea ca un pocal umplut cu diamante. Toată freamăt şi mirare, îl vedea pe Hector pentru prima dată, se simţea protejată de garmentul nou, cumpărat la Secreţiile Victoriei pa calea cu acelaşi număr 6. Nişte studenţi la limbi moarte băteau din oase schelete că să ţină hangul dansurilor în desfăşurare. Baba Oarba reuşea să ţină pasul cu tinerele, dacă i se arătau tăbliţe scrise în braille, cum să facă piruetele exact necesare la timpul potrivit, după semnalele coreografului chel. Mendes o prinsese de umeri şi păreau un cuplu fericit iar Elefteria aplecată peste Hector îi făcea respiraţie gură la gură până îl scoase din cataplecticul vis cu valize, se trezi mestecând viezuri şi vedenii, virtuţi ventilate de vele legate de vasele virtuale în vântul vag ce bătea în vaza veche.

Vaiere, vulpi, vâsle, ventuze, verze voluptoase, veneau voioase din vestibulul văgăunii. Ah vorbele, viciile se vaită... Se destrămase farmecul volatil. I se uita Elefteriei direct între sâni, cu ochii pe o diagonală judicios aleasă şi leşină din nou într-un cerc de dantelă vicios şi simetric, era mulţumit de această dragoste palpabilă cu mănuşile de sudor. Vreau să beau, să mă îmbăt de fericire, ceru Hector, arătând spre cănita sa de tablă militară din care sorbea plosca pleosc un lichid inconsistent ca o teorie care nu ţine apa. Menta i se urcase la cap, confuz şi nesigur ceru un evantai, apoi oliţa de noapte, poze cu familia Ascension şi tata Leo, mere rase, trompeta de ofiţer cu şnur roşu şi nod aurit, ca să leşine din nou când găsi carnetul cu note din copilărie ducând până după eclipsa de peste Guayacanal. He he he râse, făcând cu ochiul complice fetei, că doar nu era să scrie pe întuneric la lumina lunii. Încântată de atenţia primită, Elefteria îi potrivi perna, se şterse pe buze cu mâneca brodată jupuită de amintiri. Îi plăcea de Hector, trezea în ea călduri ciudate în pântecul ei bronzat. Era gata să-i cedeze pe loc, chiar şi fără nuntă.

Dar el gândea în gândul gând: ce nimfă.. ce ochi adânci şi ce sâni fabuloşi ca rozul de la roză, de frumoşi.

Drace! se trezi brusc, îşi aminti de faunul lui Mallarme, cel posedat de diavol.

7 Rafel Coreea, poet nomad, cobora de pe cal în fata editurii ziarului situat lângă bordelul Elvirei. Între aceste două instituţii importante se petrecea o reală drama. Unchiul Alex transpirat şi fără cămaşa pe el se lupta cu Fernando Gades redactorul ziarului La Voce. Alex pretindea că este calomniat de ziar, ei

pg. 16

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

susţineau că nu, îl citaseră ad literam, ai spus că vrei "curve şi capodopere" striga Fernando, probabil erai beat criţă după cum ţi-e obiceiul, maimuţă senilă ce eşti. Apostrofat şi denigrat, nicăieri nu-s capodopere murmură.

La fereastra de la etajul 2 fetele în sutiene înflorate şi panglicuţe făceau semne cu batistele speciale de lăcrimat. Trimeteau bezele lui Rafael, cel chipeş, înalt, elegant şi proaspăt pomădat cu briantina de nucă.

Contrasta desigur cu cei doi bărbaţi ce se tăvăleau în praf. Coreea era cunoscut pentru traducerile sale din limbile portugheze, le dădea culoare pe fond, punea farmec din sufletul său profund vagabond, trubadur melancolic. Cu ochii nedezlipiţi de Maria Esteban recita mai mult pentru curioşi o stanţă care se potrivea situaţiei: Poetul este un falsificator care falsifică atât de perfect adevărul încât îşi schimba trăirile în reale dureri..

Maria înduioşată ceru voie madamei să coboare, aduse păhăruţe cu rachiu balinez, măsline, biscuiţi cu merdoladă şi servi trecătorii. Întârzie lângă Rafel, el nu vroia să bea, doar să fie lăsat să o ţină de mână, simţea poezia cum se revărsa din urechi, inima îi duduia ca un cazan sub presiune, Maria se înroşi şi cu o mică reverenţa se pierdu în mulţimea care făcea pariuri pe rezultatul luptei. Alex şi Fernando epuizaţi, îşi mai trăgeau din când în când câte un pumn în cap, apoi se limitară la gesturi obscene făcute cu degetul mijlociu ridicat în aer. Să facem pace domnilor, interveni Rafael şi-l ajută pe Alex să se ridice. Apoi culese pălăria de pai a domnului Gades şi i-o întinse curtenitor. Se făcuse tăcere, rachiul avea efect, spectatorii aşteptau madrigalele lui Rafael. I se aduse o ghitară şi un scăunel de pai, pentru picior. Câinii fură goniţi spre gherlă, poliţiştii cereau linişte în timp ce împărţeau amulete şi amenzi. Sosi şi Elefteria de la piaţă cu un pepene enorm, îl depuse pe caldarâm ca să audă mai bine recitalul lui Rafel: Ce înseamnă să fii condamnat? luciditatea mi-e teren de joacă nisipul nocturn creşte în pantofi dorinţe de dans oceanul se îmbracă femeia cu blana mimează piraterie valurile izbesc digurile din irealitatea imediată iubesc femeile, dunga cu ciorap de nailon studenţii ce gonesc spre hipodrom iarna când bunica evreică la gura sobei cu cărbuni godin ascultă discuri cu mereu nocturn Chopin trăiesc singurătatea nemesisul unor porniri îmi tai unghiile până la sânge din ele muşc, apoi vă scriu..

pg. 17

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 4

Comentariu din paradis totul pentru sine Autor Charlotte Toth (Cluj) Dumnezeu aşa a iubit lumea, ca i-a picat în mână un ghemotoc mare de ţărână, şi neştiind ce să facă cu ea a sărutat-o.

I-a dat numele de tărâm magic, l-a mângâiat un pic, şi când venea apă din el, a ştiut că va apărea şi Omul.

Omul urma să se nască peste câteva milioane de ani, din acel lichid insuflat cu viaţă de Dumnezeu, prin care ne-a trimis şi câteva mesaje magice.

Am înţeles pe urmă că Domnul există şi unii ştim asta chiar şi în zilele noastre, dar nu înţelegem încă perfect toate mesajele primite de la El, nefiind absolut siguri de modul Lui de a comunica. Comentariul din Paradis trimis spre noi din Univers este un singur principiu de aur în imaculata lui splendoare : “totul pentru celălalt”. Acesta va rămâne scopul tuturor mesajelor de pe tărâmul magic.

Descoperirile fenomenale ale Domnului au fost însuflate Omului de astăzi care se crede Dumnezeu…. “pentru că Dumnezeu a creat Omul după chipul şi asemănarea Lui.” ….Dar să vedem ce s-a întâmplat de fapt.

La început a fost sărutul, dăruit, repetat, prelungit. Iubirea era sărutul, şi sărutul era numai iubire. Trăim în numele lui. Îl aşteptăm şi nu vedem nici un pericol. De unde începeai Doamne?

Gura, obrajii, stop. Inspiră adânc, fruntea, tâmplele, ochii, părul, stop. Vârful nasului, bărbia, gâtul, stop.

Inima….stop. Dar nu se sfârşeşte odată? Unde vom ajunge? Galooop ca doi nebuni: mai vreau! Sau poate nu! Încă odată. Frânturi de cuvinte, şoapte neînţelese, suspin….aer, aer, stop. Se îmbrăţişează şi rămân aşa. Mâinile se înconjoară ca lianele dorinţelor încrucişate, confuz imaginate. Urmează să sărute haine şi să viseze sub ele corpuri minunate pline de taine. Săruturi peste săruturi după care « El » devine Dumnezeu, din cap până în picioare. Fără odihnă câteva zile. Nu tu apă, nu tu somn, doar sentimentul că altceva nu există doar ea şi numai « Ea ». Orice alt detaliu le aparţine, zeificaţi, înmiresmaţi, înfioraţi, confiscaţi prin sărut în numele iubirii. …….şi deodată se întâmplă din nou ceva.

Nu vreau! Este prea mult! Când sărutul dispare iubirea intră în agonie. Dacă cineva forţează ceva ce celălalt nu doreşte, ar fi bine ca amândoi să se respecte şi să-şi caute altundeva tandreţea.

Ce se întâmplă dacă sărutul transmite prea multă pasiune?

Unora le place, altora nu. Unii cunosc limita, iar alţii devin obsedaţi. Până ce mergea totul bine, aveai o părere înălţătoare despre femeia ta. Nu vedeai pe nimeni altcineva decât doar pe ea, doar pe ea, doar pe ea. Poate şi acum eşti obsedat de ea şi numai de ea.

După ce te refuză într-una începi să te mai gândeşti şi la alte fete drăguţe. Această experienţă negativă, bagă în tine teama, inhibiţia, neîncrederea...dar nu te laşi, cauţi obsedat pe altcineva,...şi iarăşi eşec..În această situaţie ce părere mai poţi avea despre ceilalţi?

N-ai decât să accepţi că-ţi venise şi ţie timpul ca dracu să-ţi deie o palmă peste fund. Dumnezeu ţi-a dat pe Eva ca să fie cu tine .............dar nu uita că i-a dat şi voinţă liberă să plece.

Adam a văzut-o pe Eva frumoasă pentru că nu avea pe altcineva pe care să poată imagina altfel……şi el era oricum mulţumit. Dar până când? Intervenţia şarpelui a pornit pe Dumnezeu împotriva lor. Imaginea

pg. 18

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

frumoasă a corpului nu era deja suficientă, imaginea celorlalti depindea deja şi de comportament. Orice om poate pierde foarte uşor şi repede impresia bună faţă de semenii săi.Comportamentul nostru trebuie să corespundă cu aşteptările societăţii. O părere formată la prima întâlnire este foarte greu de schimbat.

Mulţi oameni devin sensibili dacă aud ceva negativ despre persoana lor. Cei cu o stimă de sine bună nu sunt chiar aşa tare influenţaţi de părerea altora. Aceştia sunt cei care îşi cunosc propriile valori, şi în acelaşi timp îşi cunosc şi limitele lor personale peste care nu pot trece. Atâta le permite natura lor interioară. Există şi limite care omul şi le impune singur.

Indiferent ce impresie au oamenii despre tine, aceea rămâne doar o impresie de al lor, şi atât. Degeaba îţi comentează comportamentul chiar şi o societate întreagă dacă tu ştii cine eşti faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu te vede exact aşa cum eşti în realitate şi nu aşa cum cred alţii că ai fi.

Orice om se luptă pentru o reputaţie bună. Mulţi dintre ei calcă şi peste cadavre doar ca să ajungă în frunte. Mândru şi egoist eşti într-o eternă competiţie cu ceilalţi, şi cazi bolnav dacă eşti învins.

Nu are nici un rost această duşmănie pe tărâmul magic.

Există lucruri mult mai frumoase aici, dar din păcate omul care e sclavul competiţiilor, rămâne orb în faţa lor, şi nu va putea vedea niciodată divinul din celălalt om, până cănd doreşte să-l învingă cu orice preţ.

Competiţia este acceptată doar intr-un singur caz , atunci cand esti in competiţie cu tine însăţi şi in felul ăsta poţi să progresezi.

Care este diferenţa dintre un actor celebru şi un om obişnuit? Frumuseţea oare? Comportamentul? Ce valorează mai mult frumuseţea fizică care trece, orice am face, sau comportamentul frumos care necesită doar un pic de autocontrol şi rămâne imaculat? Frumuseţea o putem găsi în artă, în pictură, în muzică, în poezii, şi în orice lucru ce iese din mâna unui om oarecare. Menţinem frumuseţea noastră interioară descoperind talentele ascunse in noi. Talentul există în orice om de fapt care ştie cum să-l dezvolte. Totuşi cum nimic nu vine de la sine trebuie să ne trudim cu toţii pentru această frumuseţe ca să putem scoate în evidenţă talentul. Nici frumuseţea fizică nu vine totdeauna de la sine trebuie să luptăm şi pentru asta uneori, cu creme sau machiaj.

Nici frumuseţea interioară nu este 100% evidentă fără un minim efort din partea noastră.

De pe tărâmul magic e trimisă o vorbă către noi: “V-am dat talent ca să vă folosiţi de ea, şi cine nu trăieşte cu această frumuseţe acela va fi păcatul lui.” Unii sunt talentaţi în exprimare verbală, celorlalţi le place să se destăinuie în scis, sunt care pictează , desenează sau cântă cu mare plăcere, simţind în interior repede liniştea de care au nevoie. Alţii care nu au asemenea activităţi se îmbolnavesc mai uşor pentru că nu au cum să scape de tensiuni altfel. Aceşti oameni simt foarte rar sentimentul mulţumirii de sine.

Frumuseţea interioară e o plăcere atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi când se manifestă şi în afara noastră printr-un zâmbet simplu şi firesc. Zâmbetul sincer este frumuseţea cea mai adevărată pe care o putem accepta din partea altora. Această frumuseţe dacă apare pe chipul unui om antipatic cu o faţă mai urâtă de exemplu, îl poate face chiar şi pe el să-i placă cuiva.

Vor exista totdeauna oameni care apreciază frumuseţea şi vor exista şi alţii care refuză să simtă în sine, sau să observe pe ceilalţi această putere dătătoare de viaţă.

Adoleşcentă ruşinoasă şi adoleşcent vagabond. Două cazuri extreme greu acceptate de ceilalţi.

Adoleşcentă ruşinoasă acceptată de familie şi batjocorită de colegi. Adoleşcent vagabond admirat de colegii lui vagabonzi şi certat de părinţi. Este un paradox aici şi chiar o dilemă. Adoleşcenta ruşinoasă e cuminte, învaţă bine, e corectă, e serioasă, şi are tot ce-i trebuie ca să fie mândră . Dar de ce oare e aşa de ruşinoasă ? Adoleşcentul vagabond, chiuleşte de la ore, fumează, ciufuleşte pe cei valoroşi, este neruşinat şi nu-i pasă de nimic. Un astfel de vagabond poate strica viaţa unui om care ştie să-şi ducă crucea cu demnitate. Adoleşcenta ruşinoasă e plină de ruşine de frică să nu fie exclusă, cu totul că are o tărie de caracter şi un comportament frumos de care ar trebui să fie mândră. Ea e timidă totuşi şi nu e mândră. Iar adoleşcentul vagabond care în mod normal ar trebui sa fie ruşinea clasei, uite că nu este! Din contră, el este mai acceptat în colectivul clasei pentru că “şi ceilalţi sunt la fel”, şi el se simte în largul lui, în acest “paradis fals.” Ruşinosul să fie mândru, iar vagabondului să-i fie ruşine. Dar din păcate pe lumea asta

pg. 19

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

magică de multe ori totul este invers: un om care se simte tot timpul în paradis nu este aşa sigur că va şi ajunge acolo.

Omul care tace acela poate fi cel mai mândru, văzând şi analizând pe ceilalţi vorbitori care sunt ca şi nişte locomotive care pierd tot fumul încă de dinainte să plece la drum. Este vorba de sentimentul plăcut pe care îl simte cineva în momentul când conştientizează existenţa unui autocontrol propriu. Plăcerea de a vorbi devine la un moment dat jenă şi orice cuvânt rostit pare o diversiune grosolană şi exces în ochii celorlalţi. Iar ceea ce ai spus deja nu mai poţi trage înapoi. …..şi se adevereşte zicala: dacă tăceai, deştept rămâneai.

Omul deştept vorbeşte doar atunci când are de zis ceva. Astfel este mai liniştit şi împăcat cu ceea ce a zis.

Ridică-te în picioare, spune scurt şi la obiect ce ai de zis, şi ia loc din nou. E minunat acest sentiment!

Merită să încerci. Un asemenea om are parte de acceptare, aprobare, admiraţie şi în primul rând respect.

Iubirea fără condiţii este un sentiment foarte greu de realizat.

Omul în general când iubeşte are şi speranţa de a primi ceva răsplată pentru acest sentiment. Iubirea necondiţionată nu pretinde nici o recompensă, nici o revanşă sau recunoştiinţă de nici un fel.

E o dăruire pură, sufletească, fără nici un resentiment.

Răsplata odată şi odată va veni de la Dumnezeu fără sa-l mai ceri. ….şi răsplata aceea deja nu va fi echivalent cu ceea ce ai dat. Acea răsplată va fi ceva mult mai mult.

Cum s-a inventat limbajul? Omul începuturilor simţea un spaţiu vid, care i-a determinat o confuzie totală.

S-a pornit să caute ceva ceea ce îi era străin. Totul era necunoscut în acel haos al curiozităţii. Nu şi-a găsit nici vreun cuvânt care să-i vină în ajutor. Până ce dădu-se seama că are grai nu se gândea să încerce nici măcar un gângurit. Când graiul lui s-a deblocat brusc se înfricoşa crezând că se pierde ceva din el. La punctul culminant, au mai apărut şi alţii cu aceeaşi probleme. Pe parcurs încet încet se declanşa un vocabular bogat, şi încurcătura pe moment era rezolvată. Minunea a început când intervenea o a doua încurcătură: toţii vorbeau pe alte limbi. Replica celorlalţi umplea vidul dar se făcu în schimb o gălăgie mare. După marea gălăgie momentul următor era confuzia. Confuzia era preţul pe care trebuia să plătească fiecare pentru a putea inventa limbajul. Vidul era plin de cuvinte neinsemnate cărora cineva trebuia să le deie sens. În acele timpuri se construia turnul Babel. …. după care pe la urmă totul s-a rezolvat cu un mic ajutor ceresc.

Oamenii după ce învăţaseră să vorbească au încercat să exprime şi sentimentele. Dar nu reuşeau cu toţii să simtă în mod direct fericirea. A fost între ei câţiva care simţeau fericirea dar nu puteau să exprime. Cei care au rămas la acel nivel mediocru nu pot să exprime destul de bine ceea ce simt nici acum. Aceşti oameni nu pot exprima fericirea pentru că o caută în altă parte. Ei cred că fericirea este un scop pe care ar trebui să-l atingă, dar din păcate nu este deloc aşa. Fericirea există în noi! Fericirea nu este un scop, este o stare interioară pe care o simţim sau nu o simţim, şi doar atât.

Orice nenorocire s-ar întâmpla cu tine, cerul este totdeauna albastru. Trebuie doar să te uiţi în sus.

Să ai grijă cum te uiţi! Privirea ta preferabil să fie de jos în sus, admirând, şi respectând pe ceilalţi pentru inteligenţa lor, pentru modestia lor, pentru prietenia lor. Acesta este sentimentul nobil de a fi mândru de cineva. Această persoană poate fi un model pentru tine împreună cu toate valorile pe care îi atribui.

Pe partea inversă al monedei este pericolul de a se uita de sus în jos. În acest moment nu poţi avea nici o compasiune faţă de cel slab, şi vei fi judecat un om mândru cu nasul în sus.

Acest om mândru nu cunoaşte acel sentiment adevărat de a fi mândru de altcineva, el este mândru doar de sine însuşi. Trece cu cotul înainte, tot ce învaţă îşi păstrează numai pentru el, şi nu coboară niciodată la nivelul prietenilor adevăraţi, cei de toate zilele de care are nevoie. Cu un egoism extrem el caută omagiu având o nevoie permanentă de afirmare socială. Se crede mai mare, mai diferit, mai altfel. Comportânduse aşa, va fi exclus din colectivitate şi va râmâne singur.

Pe acest om nu-l poţi educa sau avertiza de dinainte de nenorocirea care o aşteaptă pentru că replica lui va fi: “Mie îmi place singur”, şi îşi continuă viaţa lui îmcrezută aparent fără probleme. Pare puternic şi de neînvins, dar dacă te uiţi un pic în sufletul lui, vei găsi o suferinţâ jalnică care provine de cele mai multe

pg. 20

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ori din trecut: părinţi severi, încăpăţânaţi, care vroiau neapărat să-l facă perfect. El aude acasă doar despre oameni răi care îi pun beţe în roate. În aşa fel se pot influenţa reacţiile lui comportamentale. Nu va mai avea încredere în nimeni alcineva decât în persoana lui, desconsiderând pe ceilalţi. În această situaţie delicată ce poţi să faci tu ca Om? Lasă-l în pace în mândria lui şi acceptă-l aşa cum e.

“Căci nu putem schimba nimica în viaţă numai dacă-l acceptăm” “Mă poţi şi îngenunchea dar când mă ridic te voi învinge.”

Cui aparţine acest gând? Al unui om modest, sau al unui mândru?

Nu-ţi vine să crezi? Da! Este mândru de modestia lui. Dar ce se întâmplă până când un om care se crede modest devine cu adevărat modest? În momentul în care tu zici altuia că eşti modest din acel moment tu nu mai eşti modest. Un om întradevăr modest nu are nevoie să mai şi spună cuiva pentru că modestia se arată prin faptele lui. Modestia nu este modestie până ce alţii nu văd. Modestia jucată (prefăcută) se numeşte deja mândrie. Nu trebuie să te mândreşti niciodată cu calităţile tale, pentru că acelea se văd! ...şi toată lumea le vede.

Si inca ceva despre dragostea lui Dumnezeu !

Dragostea e dăruire. Dăruirea adevărată este necondiţionată.

Adevărata dragoste nu spune niciodată: “Te iubesc pentru că…..”

Adevărata dragoste spune doar atât: “ Te iubesc necondiţionat orice ai face”. Omul pământesc totuşi spune: “Da! Te iubesc necondiţionat dar aceasta nu înseamnă neapărat că sunt de accord cu tot ceea ce faci!”

Iar Dumnezeu cât îi de bun iartă şi această boacănă de a noastră, pentru că principiul de aur în imaculata noastră capacitate rămâne: “totul pentru sine” ca sa nu fim si noi cumva ca El : Inca un Dumnezeu.

-sfârşit-

pg. 21

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 5 Şedinţa Autor Dragoș Niculescu (București) În sala de şedinţe, plină de lume, era o căldură greu de suportat. În plus, o muscă se tot învîrtea şi se aşeza peste tot, doar pe geamul deschis nu vroia sau nu nimerea să iasă; dispărea o vreme, apoi revenea în asalt cu forţe înnoite. La masa centrală era aşezată conducerea întreprinderii, iar în centru, invitatul, tovarăşul prim-secretar Burlacu. Oamenii muncii ocupau, pe scaune, mai toată sala, iar invitaţii de la Judeţeană ocupau locurile din stînga mesei. Decorul, simplu – cîteva glastre cu flori, iar pe pereţi, falduri de mătase roşie, prinse în cuie ori lunecînd de la un tablou cu motive politice la altul.

Tovarăşul Micşulescu, un omuleţ cu părul rar, altfel îmbrăcat cuviincios, asuda şi încerca să-şi plimbe privirea rătăcită în cîte un punct al sălii, dar parcă şi ochii îi obosiseră, aşă încît privea mai mult în jos, la covorul tocit de-atîţia ani şi paşi. ― Tovarăşul Micşulescu a greşit, tovarăşi, spuse preşedintele conducerii sindicale, şi fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm greşelile noastre. Eu îl cunosc de vreo douăzeci de ani pe tovarăşul Micşulescu, de cînd abia intrase pe poarta întreprinderii. L-am apreciat şi l-am susţinut întotdeauna, căci am văzut în el un element bun, promiţător, util scopurilor noastre. Aceasta poate să confirme şi dumnealui, iar întreaga conducere sindicală, aici prezentă, îmi e martoră. Iar aşteptările noastre nu ne-au fost înşelate, tovarăşul Micşulescu ajungînd, în scurt timp, un cadru valoros şi de încredere. Pînă astăzi, cînd din cauza unei neglijenţe şi nicidecum din rea-voinţă, încurcă planificarea cu cîteva zile, pînă cînd muncitorii de la secţia “Montaj” vor corecta deficitul. Cam aşa stau lucrurile în viziunea mea.

Directorul Tănăsoiu începea să moţăie în căldura sufocantă, dar primi la timp un ghiont care îl trezi: ― După părerea mea, tovarăşi, greşeala nu e a tovarăşului Micşulescu, ci a noastră, a tuturor.

Fiindcă iată cum ar trebui pusă problema şi unde cred eu că e buba: nu pregătirea şi evoluţia individului ca element trebuie să precumpănească şi să decidă mersul unui sistem, vezi bine cum e întreprinderea noastră, ci pregătirea şi evoluţia întregului colectiv, a întregii mase muncitoare. Tovarăşul Micşulescu e una din rotiţe, dar angrenajul merge prin învîrtirea încrucişată a tuturor roţilor. Ele se sprijină una pe cealaltă; cînd una nu mai poate sau oboseşte vine cealată şi îi ia locul, cînd una începe să scîrţiie vine cealaltă şi o unge. Nu individul, ci colectivul; nu cadrul, ci masa muncitoare. Ea îl călăuzeşte şi îl îndreaptă pe element.

Aici directorul Tănăsoiu se opri să bea o gură de apă, căci parcă nu mai avea aer. Cei din sală profitară de moment: ― Aşa e, aşa e, se auziră voci răzleţe din grupul muncitorilor invitaţi. ― De aceea, după părerea mea, greşeala tovarăşului Micşulescu se răsfrînge asupra noastră, a tuturor. E, în fond, o greşeală ideologică, o neînţelegere a doctrinei comuniste. Mersul înainte nu este uşor, tovarăşi, ci plin de încercări, dar astfel de încercări nu trebuie să se constituie în frîne, ci în motive de strîngere a rîndurilor între noi, de autodepăşiri şi verificări ale puterilor şi nivelului nostru politic. Vă mulţumesc şi sper că am fost bine înteles de toţi cei prezenţi la această şedinţă.

Spunînd acestea, directorul Tănăsoiu, care era un om corpolent, se prăbuşi, lac de sudoare, în scaun. Cei din jur se repeziră să-l readucă la viaţă şi-i turnară apă din carafă în pahar.

Era rîndul primului-secretar să ia cuvîntul. Ceea ce tovarăşul Burlacu şi făcu, ridicîndu-se alene de la masa de prezidiu:

pg. 22

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

― Tovarăşi, nu e nici un secret că, înainte de a veni aici, m-am înformat asupra tovarăşului Micşulescu. Şi, de ce să n-o recunoaştem deschis, tovarăşul Micşulescu a fost şi este un cadru solid al întreprinderii. Pregătirea sa politică este bună, munca sa este motivată de interesul întreprinderii şi nu de cel mărunt al cîştigului personal, iar în ceea ce priveşte familia, puţini cred că se pot lăuda cu o familie atît de întemeiată ca a dumnealui. Însă greşeala rămîne, şi, dacă aceasta poate fi depăşită, cine ne poate spune că mîine nu va urma una mai mare, a altcuiva, sau şi mai mare, a altcuiva? Ori aceste abateri nu pot fi tolerate şi nici scuzate, tovarăşi. Succesul este cheia evoluţiei şi nu greşeala ori înfrîngerea, planul pe care ne-am angajat să-l respectăm şi chiar să-l depăşim are la bază izbînda proletară şi nu eşecul. Partidul are nevoie de învingători şi nu de învinşi ori sabotori. Trebuie să înţelegem foarte bine aceasta. Am fost atent la tot ce s-a discutat şi, în urma analizei, vom stabili măsurile ce se impun pentru ca astfel de scăpări să nu mai aibă loc.

Un ropot de aplauze susţinu cuvintele mobilizatoare ale primului-secretar.

Nici nu apucă tovarăşul Burlacu să se aşeze, că, brusc, se ridică femeia de serviciu, tovarăşa Ifrimoaie Tamara, care se înscrise pe dată la cuvînt. ― Poftim, tovarăşă Tamara, vorbeşte deschis, nu te sfii, o încurajă directorul. ― Tovarăşi, eu sînt femeie de serviciu de mulţi ani în această întreprindere şi am văzut multe. De aceea, despre tovarăşul Micşulescu pot să spun că a fost un om cu mare suflet cînd cu casa. Ştiţi, eu am doi copii şi un bărbat, şi rîndul la listă nu mai venea. Şi m-a ajutat tovarăşul Micşulescu, săracu’, de avem azi unde să stăm, altfel rămîneam cu toţii pe drumuri. Eu nu mă pricep că unde-a greşit, dar atîta pot să vă spun: că e un om cu suflet mare şi îi mulţumim şi azi pentru ce a făcut pentru noi. În ochii tovarăşului Micşulescu sclipiră două lacrimi de caldă recunoştinţă. Se lăsă în toată sala linişte de parcă toţi şi-ar fi tras sufletul sau ar fi vrut să înţeleagă mai bine cum stă treaba. Preţ de cîteva clipe nu mai vorbi nimeni. Într-un tîrziu, liderul sindical se ridică şi spuse: ― Tovarăşe director, tovarăşi, eu propun s-o avansăm pe tovarăşa Ifrimoaie Tamara la o funcţie superioară, fiindcă merită, tovarăşi, e încă tînără, harnică şi cu un suflet onest, educaţia ei poate fi şlefuită.

Directorul Tănăsoiu se deschise la tot gulerul cămăşii şi respira ca peştele pe uscat. ― Păi… unde s-o punem, tovarăşe Burieş? Spune-ţi… spune-ţi şi dumneata părerea, că dumneata cunoşti cel mai bine serviciile. Să vadă şi tovarăşul prim-secretar, cu această ocazie, cît de deschis acţionăm noi chiar în situaţiile mărunte, ca aceasta. Păru că primul secretar fu plăcut impresionat de atenţia care i se dădea, căci se înfoi puţin şi sorbi, cu degetul mic uşor în sus, din ceşcuţa de cafea. ― Dacă-mi permiteţi, tovarăşe director, se introduse şeful biroului organizaţiei de bază. S-ar putea găsi un loc la arhivă. Cred că tovarăşa Tamara s-ar descurca acolo, pare că e bine orientată şi e o natură organizată. ― La arhivă nu se poate, tovarăşe director, sări zelos tovarăşul Burieş! Arhiva s-a mutat temporar în sala cea mică din spatele secţiei 5, amenajată pentru popice, că e temperatură bună şi nu e umezeală.

Nu putem s-o avansăm pe tovarăşa Tamara, nici măcar pentru început, de la mătură la popice. Şi-ar restrînge orizontul… ― Sau poate la garderobă. Cred că acolo ar fi nevoie de o persoană aşa de atentă la detalii, în special cu ocazia manifestărilor cultural-educative şi artistice. ― Nu se poate la garderobă, tovarăşe director, sări din nou şeful sindical Burieş, nu e loc, întrebaţi şi la personal! Pe lîngă asta, acolo avem un cadru foarte bun, pe tovarăşa Păznicăresei Aurelia, nu putem renunţa la ea. N-a încurcat niciodată vreo haină, ba odată a găsit un număr în căptuşeala unui palton. A scotocit în buzunarul spart al unui inspector de poliţie şi-a găsit numărul în fundul paltonului. Nici la Teatrul Naţional nu găseşti aşa garderobieră. ― Atunci, ia-o la dumneata, tovarăşe Micşulescu, calific-o la locul de muncă şi bag-o la secţia de vopsitorie, că e plin de femei acolo, fetele noastre, numai una şi una, are ce să înveţe. Ce spui tovarăşa Tamara? Îţi creşte şi salariul…

pg. 23

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

― Mă duc, tovarăşe director, cum să nu mă duc, zise zîmbind, bucuroasă, tovarăşa Tamara. Doar să-i spun celei care-o veni după mine de groapa aia de la canalizarea din hala de presă.

Toţi izbucniră în rîs. Directorul Tănăsoiu, pe care rîsul îl prinse cu paharul la gură, apucă să bea apă, care-i intră invers şi se înecă. Se congestionă, se făcu roşu-vînăt, de ziceai că acum dă ortu’ popii.

Săriră cu toţii, se repezi şi tovarăşa Ifrimoaie Tamara, şi-l bătură zdravăn pe spinare, de era să-l dea cu capul de geamul mesei de consiliu. Zîmbi pînă şi tovarăşul Micşulescu, din postura lui de condamnat la spînzurătoare.

După ce se liniştiră cu toţii, directorul Tănăsoiu, resuscitat complet, se ridică şi zise: ― Ei, după atîtea vorbe şi analize e cazul să îl invităm pe stimaţii noştri invitaţi – tovarăşul primsecretar Burlacu şi tovarăşii de la Judeţeană – în sala noastră de festivităţi, unde am organizat o modestă masă cu răcoritoare şi cu ceva de-ale gurii, că ne-o fi şi nouă, la toţi, pe căldura asta, nu ? ― Da, sigur că da, se auziră ovaţii de satisfacţie şi susţinere. ― Ce să ne faci tu, mă, Micşulescule! dădu binedispus, apostrofal, din cap directorul. Ei, ce ziceţi tovarăşe prim-secretar? ― Eu sînt… apucă doar să zică tovarăşul Burlacu, căci totul fu întrerupt de un cetăţean care dădu buzna în sala de şedinţă, mai-mai să spargă uşa. Era tovarăşul Malincov Desideriu, administratorul pe probleme de patrimoniu şi festivităţi. Toţi priviră la el uluiţi. ― Ce-i tovarăşe Malincov? Ce s-a întîmplat, de dai buzna aşa? îl întrebă directorul.

Tovarăşul Malincov gîfîia, abia putea să vorbească, se vedea clar că numai un incident de mare gravitate ar fi putut să-l aducă în această stare. ― Nenorocire, tovarăşe director! aproape că ţipă Malincov. Nenorocire!... ― Ce-i omule, spune răspicat! Ce nenorocire? ― Tovarăşe director, a intrat, nu ştiu pe unde a intrat, cîinele ăla sălbatic al paznicului de la poarta 4, deşertăciunea cui l-a fătat, că de-atîtea ori i-am spus tîmpitului de Mocescu: ia-l, domnule, de-aici, dacă nu, te duci şi dumneata cu el! A sărit în fugă pe masa din sala de festivitaţi şi prafu’ s-a ales de tot! Sînt pe jos numai sticle, vin alb şi roşu, gustări calde şi reci, iar tortul… – mai bîigui aproape plîngînd administratorul Malincov –, tortul e întins de la masă pînă pe capacul pianului pentru cor, brigadă şi repetiţii! Ah! gemu Malincov, frîngîndu-şi mîinile.

Toţi amuţiră şi o linişte de mormînt se lăsă în sala de şedinţe. Era atîta linişte, încît părea că-şi ţin cu toţii răsuflarea. Şi, în această linişte care nu prevestea nimic bun, registrul de acoperiri şi devize din mîna tremurîndă a contabilului şef se prăbuşi pe podea cu un zgomot infernal, iar musca aceea nebună se aşeză direct pe ţeasta pleşuvă a tovarăşului Micşulescu, parcă vrînd să-l ierte pentru totdeauna de nevinovatele lui păcate lumeşti.

pg. 24

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 6 De ce ne-am face scriitori Autor Andreea Moise (București) Îşi privi atentă chipul în oglindă. Părul castaniu, uşor ondulat la vârfuri, ce se revărsa pe umerii goi era ciufulit, iar ochii superbi, cu reflexe albăstrii, ȋn limpezimea cărora se oglindea parcă cerul, căpătaseră o ușoară tentă spălăcită. Părea obosită și ȋngrijorată. Cearcănele adânci, vinete, o ȋmbătrâneau, dar asta nu estompa deloc impresia de frumusețe lăuntrică. Ȋn priviri i se putea citi sufletul cu care părea să contemple tainele universului. Fata oftă. Luă peria, încercând să dezlege şuviţele de păr înnodate, dar gândul îi zbură departe. De câteva luni întorcea pe o parte şi de alta gânduri care nu o lăsau noaptea să doarmă. Gemând de durerea provocată de perie, renunţă. Îşi dădu părul pe spate şi îl prinse într-un coc în vârful capului, plănuind că în acea seară va face o baie la cap pentru a scăpa de încurcăturile şi nodurile din părul său. Părăsi oglinda şi se aşeză la masă, sorbind adânc din ceaşca de cafea. Îşi întinse mâna spre manuscrisul de pe raft şi îl aşeză pe picioare, începând să-l răsfoiască. Acele foi care nopţi la rând i-au provocat tăieturi în buricele degetelor, acele litere pe care le tasta în miezul nopţii pe jumătate adormită... toate acele cuvinte pe care le răstălmăcea minute după minute, doar pentru ca finalul să fie unul perfect.

Acela era romanul ei. Era truda mai multor ani, ȋn care, în loc să participe la excursii și petreceri zgomotoase, ca prietenii săi, se ȋnfunda ȋn scaunul de la birou şi încerca să dea o formă cât mai expresivă pentru minunatele sale gânduri și frământări. Nu regreta nicio clipă și nu i se părea că renunțarea la distracție ar fi un sacrificiu. Timpul petrecut la birou, scriind, ȋnsemna pentru ea un răgaz de liniște și de fericire. Simțea că scrisul e o evadare din fața unei realităti brutale ȋn care parcă nu-și mai găsea locul.

Scria pentru sine, dar simțea și nevoia de a ȋmpărtăși cuiva rodul gândurilor ei. Poate că într-o zi va vedea toate acele foi prinse de un cotor şi adăpostite ȋntre două coperţi, expuse pe rafturile unei librării sau, de ce nu, ale unei biblioteci... Prietenii ei culeg amintiri de la petreceri pe care le imortalizează ȋn fotografii...

Ea adună amintiri ȋntre filele unui roman... Probabil că într-o zi acele foi vor reprezenta mult mai mult decât fotografiile prietenilor.

Ochii îi alunecară pe încheietură, la ceas, şi simţi o nelinişte.Se ridică de pe scaun, aşeză cu mare grijă adunătura de foi în geantă, şi se încălţă. În mod normal acum mama şi tatăl ei s-ar înfăţişa la uşă, privind-o până se urcă în lift. Dar acum ei erau plecați ȋn stațiune, la tratament.Cine știe? Poate că din hotelul de la Băi cu un lift mai modern, o urmăreau cu gândul... Se împăcă rapid cu ideea că nu va mai fi condusă o vreme, apoi se ridică. Îşi trase pe ea paltonul gri, cumpărat din prima ei bursă, îşi aşeză geanta pe umăr şi ieşi grăbită pe uşă. O încuie, verifică încuietoarea, apoi, nemaiavând răbdare să aștepte liftul, se năpusti deja ȋn josul scărilor. * Oamenii se împingeau şi treceau cu viteza luminii prin faţa fetei, creându-i o stare de disconfort.

Strada era extrem de aglomerată, și slalomul pe care trebuia să-l facă printre trecători o obosea cumplit.

Siluete vaporoase treceau prin stânga şi prin dreapta, de multe ori aruncându-i priviri disprețuitoare. Sau cel puțin așa i se părea ei.

pg. 25

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Fata renunţă la conceptul fii politicoasă şi începu să-şi facă loc cu umerii prin adunătura de oameni. Deşi îi lovise pe câţiva dintre ei, respiră uşurată când coti şi intră într-o clădire modestă, vopsită într-o nuanţă spălăcită de maroniu şi care încă mai purta decoraţiuni clasice. Clopoţelul de la uşă îi anunţă venirea, mai multe perechi de ochi fixând-o cu privirea. Înaintă timidă, cu capul între umeri, până la un ghişeu. Uitându-se în jurul său, observă mai multe feţe ca a ei: ruşinate, liniştite, aşteptând politicos pe scaune, dar observă și un grup de studenţi îmbrăcaţi la patru ace care vorbeau tare, vrând parcă să acapareze privirile tuturor asupra lor. Păreau genul de oameni cu aere, care se cred atât de importanți, ȋncât toată lumea e datoare să-i cunoască și să-i laude.

Se ȋndreptă spre ghișeu, urmărită de privirile acide ale unuia dintre studenții zgomotoși. O doamnă bătrână, dar plină de energie, o întâmpină la ghişeu. Purta o rochie albastră, în dungi albe, iar pantofii cu toc făceau ca întregul hol să îi accentueze prezenţa.

- Ce dorești? întrebă aceasta, cu un glas ce se vroia blajin, dar suna glacial, profesional.

Fata îi explică bâlbâit că un domn Mircescu a rugat-o să se prezinte acolo, în legătură cu manuscrisul ei, în timp ce piciorul îi dezvăluia un tic vechi, ce-i făcea talpa să frece permanent podeaua.

Femeia o ascultă, deşi uşor neinteresată, apoi îi făcu semn către unul dintre scaune.

- Domnul Mircescu este ocupat momentan, vă voi anunţa când este disponibil. Bruneta mulţumi politicoasă, apoi se aşeză. Grupul de studenţi dezbătea subiecte la ordinea zilei, amestecate și superficiale, ca ȋntr-un show TV. Dacă acum discutau despre politică, în următoarele minute îşi împărtăşeau destul de fugar impresiile despre vreo lectură filozofică. Fata bănui că sunt ori de la Drept, ori de la Filozofie, iar simplul gând că adunătura aceea de îngâmfaţi ar fi putut călca vreodată la un curs de la Litere, o scârbea.

Toată viaţa sa şi-a imaginat că un student la Litere este o persoană mai aparte, cu care poţi vorbi deschis, inteligent, despre teme variate, pline de profunzime. Și-a imaginat că un astfel de student este nu doar un rafinat om de cultură, “laborator de idei și imagini”, după cum spune Eminescu, ci și un om de bun simț, care fiind conștient de talentul său, și-l modelează ȋn tăcere, nesimțind nevoia să-l afișeze. Talentul adevărat nu are nevoie de susținerea zgomotoasă a celorlalți. Opera genială, scrisă cu talent și cu bun simț, reduce cititorul la tăcere. De fapt ȋl incită la o discuție cu el ȋnsuși. Nu ştia în ce măsură ea, ca studentă la Litere ajunge la un asemenea ideal, dar ȋși dorea cu ardoare asta. Îşi scoase din geantă orarul de mâine. Privirea îi alunecă şi spre ceas, care arăta ora şase seara. Începu să-şi facă planuri cu privire la teme, la lecturile obligatorii pe care habar nu avea de unde le va procura, iar mintea o duse către tot felul de scenarii ale întâlnirii sale cu domnul Mircescu. Radu Gh. Mircescu era unul dintre noii scriitori contemporani, care marcaseră planul literar odată cu debutul său.

Era profesor universitar, şi idolul brunetei de asemenea. Îl cunoscuse la unul dintre cursuri, iar el aflase de la o colegă că fata scrie, ba chiar foarte frumos, şi o invită aici, în clădirea aceasta, în care probabil sute de alţi scriitori îşi simţiseră umerii greu apăsaţi de dorinţa debutului. Probabil că bruneta nu era cu nimic diferită de ei, dar spera. Spera ca scrisul, odată şi odată, să devină pâinea sa; să fie plătită doar pentru a scrie, să stea nopţi la rândul cu manuscrisul în faţă. Nu e ca şi când acum nu face asta, dar spera că circumstanţele se vor schimba. Nu scria pentru glorie, ci pentru că avea ceva de spus. Nu pentru că vrea să i se recunoască niște merite, ci pentru a-și implini menirea: aceea de a ȋmpărtăși celorlalți ceva din preaplinul său sufletesc.

Simţi mâna aspră a doamnei de la ghişeu pe umărul său, şi se ridică.Ţinând strâns manuscrisul, păşi în biroul marelui scriitor şi, o dată cu intrarea ei în încăpere. luă o atitudine pe care o credea degajată, dar nu-și putea ascunde emoția. *

pg. 26

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Domnişoară, credeţi că debutul se face aşa... bateţi din palme şi deja sunteţi membru de onoare al Uniunii Scriitorilor?! Mai bine lăsaţi copilăriile astea şi dorinţele deşarte şi axaţi-vă pe Facultatea dumneavoastră. Aveţi idee câţi alţii ca d-voastră îmi păşesc zilnic pragul, sperând să-i fac mari debutanţi?! Dar mai lăsaţi-mă! Doamna Madgearu v-a recomandat ca fiind o studentă cu potenţial.

Manuscrisul dumitale pare ... nu știu cum.... parcă mă trezesc recitindu-l pe Eliade... Domnişoară, înainte de toate un scriitor trebuie să fie original... Vă rog duceţi-vă şi reluaţi-vă cursurile. Păreţi o viitoare profesoară de liceu cu potenţial. Scrisul nu-i pentru oricine...

Cuvintele ȋi sunau ȋn creier ca un ciocan.... Nu-i venea să creadă! Cu amarăciune de nedescris în suflet, se ȋndreptă spre casă, ȋntorcând vorbele domnului Mircescu pe toate fețele şi simţind cum golul din stomac se adâncea cu fiecare pas.

Pe biroul bărbatului văzuse multe manuscrise ca al ei. A recunoscut printre ele unul semnat de Fiodor Gheorghiescu, un coleg de cenaclu... Ȋl cunoaște bine. Știe și ce cuprinde manuscrisul: citise din el un fragment la cenaclu... Este exact tipul de “scriitor arogant“, care te obligă să-l admiri, chiar dacă scrisul său este clișeic și banal, lipsit de substanță. Nu are nimic profund, cu atât mai puțin original. Și totuși, pe manuscrisul lui, cu roşu, scria cu litere mari şi hotărâte BUN DE TIPAR. Nu-și putea reveni din uimire. Cum să fie acceptat la tipar o creație fără valoare?

Iar ei i se spusese că manuscrisul său e fix Romanul lui Eliade? Ea îl citise pe Eliade, îl admira, probabil îi împrumutase din modul de exprimare, dar nu-l plagiase. Simţea cum totul se prăbuşește în faţa sa, iar cuvintele scriitorului pluteau grele în capul său.

- Afară mai am vreo zece debutanţi, cu ce aţi fi d-voastră diferită de oricare dintre ei? Toţi vreţi prestigiu şi faimă, doar fiindcă o profesoară politicoasă vă laudă compunerile. Dar mai duceţi-vă şi lăsaţi-mă, nu am ajuns să fac acte de caritate cu voi! Lansaţi-vă singuri, dacă tot vă consideraţi atât de mari talente.

Bruneta îşi şterse lacrimile şi se trânti pe canapeaua din sufragerie, suspinând.

Că Fiodor e lipsit de talent, asta era clar, nu doar pentru ea, ci și pentru alți colegi de cenaclu, dar, spre deosebire de ea, el are un atu: e plin de bani. Tatăl lui, mare afacerist. Oare talentul se cumpără? De când a devenit o marfă? Unde sunt zilele când valoarea autentică avea ȋntâietate la tipărit? În ziua de azi, dacă ai bani, poți să te trezeşti poet într-o dimineaţă şi pe deasupra și mare filozof. Celebritatea cumpărată ți-o oferă de multe ori și propaganda mass media: poți ajunge vedetă și pentru simplul fapt că apari la ştirile de dimineaţă sau ajungi să te laude Badea în emisiune... Ȋn această lume ȋn care banul dictează cine e valoros sau nu, debutanţii chiar și foarte talentați, dar săraci, sunt consideraţi fără şanse. Au murit zilele lui Rebreanu, Preda, Eliade, Nichita, Blaga, ... au venit zilele unor filozofi care știu să fabrice fraze prin care să manipuleze idei goale de conținut... Ei îi citează pe Marx, ori pe Tolstoi, ori pe alți titani ai culturii universale, doar fiindcă astea-s nume mari. E vremea când impostorii devin dictatorii ce sufocă tot ce are sufletul mai curat: speranța ȋn mai bine. Ne obligă să trăim ȋn minciună.

Tănăra strânse în pumn pătura de pe pat şi ţipă cât o ţinură balamalele. Nu îi păsa că există vecini, nervii îi acaparară ultima fâşie de demnitate. Se ridică şi păşi zgomotos până în bucătărie. Trase cu totul un sertar şi scoase din el un sac. Năvăli în sufragerie şi suflă în sac, apoi îl apucă cu o mână, cu cealaltă aruncând în el cărţi. Le trântea cu nervi, cu patos, întreaga sa fiinţă descărcându-se în momentul când duşumeaua era izbită zgomotos. Când biblioteca se goli, duse sacul la uşă. Luă unul nou, în care aruncă, fără milă şi fără remuşcări, zeci de trofee şi medalii. Se simţea în largul său, se simţea descărcată. Când termină, luă ambii saci şi coborî cu ei în faţa blocului, la ghenă. Îi aruncă într-un tomberon, apoi se întoarse acasă, mai mândră de ea ca niciodată. Păşind în sufragerie, privi rafturile complet goale, praful care purta forma trofeelor, şi începu să plângă. Adio, literatură, ai murit demult. În zadar te-am resuscitat

pg. 27

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

şi te-am tratat, eşti doar o urmă vie a ceea ce a fost şi niciodată nu va mai fi. Hai să-i plângem pe Eminescu, pe Eliade... să bocim cu lacrimi de foc. Hai să ne facem toţi scriitori şi să ne lăudăm cu sute de cărţi lansate, hai să cumpărăm cărţile lui Dostoievski la metru şi să-l învăţăm pe de rost pe Eminescu...

Hai să facem şi noi parte din noul peisaj literar care consideră urâtul frumos și sprijină originalitatea care lipsește cu desăvârșire....

Adio, literatură, te declar moartă... te aştept să mă bântui seara, când îmi găsesc liniştea în pacea unor cuvinte, iar apoi te voi elibera înapoi pe tărâmul tău de Dincolo...

pg. 28

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 7 Iubirile lunii Autor Mirela – Ioana Ghiță (București) Rădăcinile căpșunilor Soldatul ramase mult timp sub orbitoarea frântură de Lună, ce se mai putea observa...căci nu gândise până atunci că în viața sa (de om certat cu cele uimitoare) va vedea o asemenea minunăție. Rar i se întâmpla să se uite prin împrejurimi, să observe omătul sau plânsetul cerului, să se bucure de rodul lor cum numai un artist putea face; susurul fin al apei pe obrajii înfierbântați sau poate cochilia alburie din timpul iernii, sub care totul se păstrează intact, de parcă s-ar fi gasit o cale sa ocoleasca Timpul. El se gândea doar că alte tancuri vor fi împotmolite în zapada sau scufundate în noroi.

Tufele de căpșuni își amestecaseră rădăcinile pe un mormânt și mirosea a noapte sub frunzele lor vii. Ca un strigoi cu zâmbet fin, Klein Ortinau era tăcut în fața necuvintelor. E bine să tratezi energiile cu aceeași încărcătură emoțională pe care o și primești. Reflecta în mintea-i îmbibată de mirosul, gustul și textura morții, tot traseul din ziua aceea: el, trupe SS...dinspre gara Treblinka spre lagăr și înapoi...în timp ce la radio, singurul lucru ce se putea auzi era brutalul discurs al lui Himmler: "Toți ne trăim viața în imediata apropiere a morții. De aceea, să profităm de acest fapt. Să învățăm...[...] să stârpim..."

Tânărul a strâmbat din nas. Îl scârbea debandada aceasta de doi bani. În schimb....Luna lumina înfricoșător de bine cimitirul din fața lui. Tufa de capșuni părea așa de vie...(Dar era vie! Era, întrucat se hrănea cu trupul de mai jos.) "...națiunile inferioare!" și discursul înceta brusc. În mintea lui Ortinau, tot ceea ce reprezenta conducătorul poporului și adiacenții săi, nu era altceva decât blestematul testament al demenței supreme.

Sonderkommando Belzec der Waffen-SS, SS Sonderkommando Kulmho, Mauthausen, Treblinka, Riga, Kaufering, Landsberg, Stutthof, Dundaga, Dachau, Ravensbruk, Glowen, Birkenau-Auschwitz.

Muncă, moarte, crimă.

Un "Heil!" îl trezi și dezgustă. Klein salută cu jumătate de gest ofițerul din fața sa. Trebuia să-și reînceapă tura. " Primim carne proaspătă." zicea un alt ofițer, pe care soldatul îl auzi din întâmplare.

Treblinka...Nu mai voia! Se săturase. Când s-a servit primul fel de război era prea mic, iar acum era forțat să se îmbuibe cu al doilea. Se temea el însuși de ura asta a lui H. Era născut în Germania, crescut în Germania, dar stră-străbunicul său a fost evreu...evreu născut acolo.Cumva ( nici el nu știa prea bine cum anume mai era în viață...), până atunci nu i se întamplase nimic. Era nou în armată, dar norocul lui simțea că nu va mai dura prea mult.

"Forme severe de pedeapsă. Disciplină absolută. Greșeli pedepsite, slăbiciuni eliminate. Tineretul Germaniei se va ridica și va cuceri lumea."

Ortinau obișnuia să audă asemenea cuvinte în ultimii ani de liceu. De la el.El. Fur... . Moartea plutea pe cețuri tot mai mult către miazăzi.

"Ceea ce vrem noi este puterea..."mai auzea "-Nu-i așa, soldați?

-Așa-i! Heil!" ...Pe dracu'!

"Nimeni nu va putea să ne-o ia."

pg. 29

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

"-Așa-i, arienilor?

-Heil!" ...Pe dracu'!

Rădăcinile îl priveau cu un sentiment de datorie impregnat adanc în trupurile lor. __________________________________ Epilog Paralaxă Se zbătea între două lumi și niciuna nu îi dădea pacea cuvenită. Furtuna de atomi ce îl înconjura întocmai ca un demon, se năștea necontenit dinăuntrul Materiei, din miezul sublimului și umplea treptat golul din jurul bărbatului, cu scântei și prafuri.

Privea două ceasuri și asculta "clinchete"de "clopote". Unele acolo, în spate, în imensitatea vidului...iar altele dincolo, tot înainte, în corpul făra corp al viitorului.

Noaptea i-a șoptit: "Sub aripile mele te poți adăposti, suflet ciudat." __________________________________ Ortinau conștientiza chinul ce-l înconjura cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare, cu fiecare față de om mort care i se înfățișa în fața ochilor în chip de ultim testament. Îi era groază de tot ceea ce vedea, fiecare glonte ce pornea de pe țeava pistolului mitraliera MP41 îi aducea în prim-plan și chipul unui om sfârtecat. Își amintea ochii condamnaților, mari, sfidători, își amintea de mâinile lor ridicate spre cer, cu oasele ieșindu-le prin pielea scofâlcită, de rănile de pe corpurile lor( cei care încă mai aveau corpuri), de lacrimile lor poticnite în colțuile ochilor...ca apoi să....

Ofițerii înjurau, țipau, răcneau, băteau, violau...tot! Chiar acolo, în fața familiilor înfricoșate, chiar acolo, în imensele cimitire.

Era distrus.Numiți asta ( însuși Klein se gandește la acest fapt în același fel) un moment de nebunie eroică. Cand și-a revenit din rememorarea tuturor morților și faptelor abominabile, în capul său mai circula doar un singur gând: trebuia să....

"Arma politică cea mai bună este teroarea. Cruzimea impune respect. Oamenii n-au decât să ne urasca daca vor! Noi nu le cerem dragoste; doar teamă!"

"-Fir-ar al dracului, astăzi și mâine!" Klein a terminat scuipând lângă radio, în țărână, în fața imensitații lagărului. Credea că e singur în mijlocul drumului, doar cu radioul la picioare, răcnind neîncetat tirania celorlalti.

Stătuse așa ore întregi, în calea prizonierilor neajunși.

"-Diavolul!" a strigat un copilaș. Arăta cu mâinile scrijelite către steagul de deasupra lagărului.

Svastica strâmbă, întoarsă, semn al ghinionului, domnea peste întreg măcelul. În câteva minute, tot ce mai rămăsese din baiețel era un praf cenușiu și fumul negru și gros eliberat de crematoriu. În acele minute s-a blestemat și înjurat, dar merita! La dracu', merita! Putea face absolut orice, numai să-i gâdile pe ăștia nu putea. Și-a amintit de tufele de căpșuni, de murmurul mormintelor, de sângele ce țâșnea din rănile deschise ale rememorărilor.

Birkenau, Treblinka, Dachau. Moarte, oameni demni, holocaust, mă-cel.

"- Nemția."ziceau copii "-Germania."îi corecta Furherul "Da, da!"spuneau ei. "Mania."

Klein și-a scos pistolul Luger Parabellum POB (din dotare) și a tras. Un ofițer a căzut secerat de o răzbunare mocnită. Era răzbunarea lui! Avea, totuși, sânge evreiesc! Dacă până atunci nimeni nu-și dăduse seama, fie era priceput, fie nu avea să mai dureze prea mult.Se simțea dator "să ridice mâna"asupra lui, cumva, oricum, să-l doboare ca pe un vierme ce se hrănise prea mult timp cu rămașițele corpurilor inerte. Ăla nu era un diavol, căci așa ceva necesita frumusețe, artă, stil; era un vierme de pământ .

pg. 30

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Pac! a auzit... un singur foc de arma... Panicat, a început să fugă până în cimitirul acela și s-a oprit, cu dorința de a nimici sistemul, în fața tufei de capșuni. Spiritul răposatului îi privea necontenit de sub frunze. Amintirea Furher-ului pălea ușor din mintea lui Ortinau, în vreme ce picăturile de sânge îi îmbibau uniforma, făcând-o grea, a naibii de grea pentru trupul său frânt.

A tras și a doua oara. A nimerit alt ofițer ce alerga către el. Apoi alte trei focuri.

Sângele ce-i țâșnea din pântec îl alina. Curând simțea ca are să se termine si idioțenia asta de război.

Curând, simțea el, dar nu destul de curand.

Un coleg de-al lui Klein, prieten bun cu viața, cu ochii mari și limpezi, negri ca tăciunele, dar blond la păr și luminos la față, s-a apropiat de el zâmbindu-i înțelegator.

"-Au venit după tine, Ort. Eu știam deja. Cu ochii tăi periculoși și cu sclipirea asta a lor... Dar au aflat și ei și vin, te caută! Drum bun, amice!Pe tine n-au să pună mâna!"

Câteva siluete înveșmântate în negru se conturau din ce în ce mai clar, în ochii sticloși și periculoși ai lui Klein Ortinau. Părea că e și el acolo... parcă îl vedea, îl simțea, îl mirosea. Duhnea a ura, duhnea a pucioasă, a otravă... Nu i-a luat mult până când a reușit să observe clar chipurile ofițerilor, celor trei generali SS... dar el... Era așa de aproape fantoma aceea încât...

Cineva s-a aplecat și l-a luat de guler, scuipându-l în fața și lipindu-și tâmpla de a lui, pregatit să-l sfârtece cu baioneta. Klein și-a strâns pistolul între degete, l-a pus rapid la tâmplă și a tras. __________________ Epilog Paralaxă În țărâna pătată, lângă armele uitate ale ofițerilor morți , în vechiul cimitir, o tufă nouă de capșuni a răsărit. Era pestrița, mănată, părea chinuită. Vântul o usca, ploaia o înneca, arșița o topea, dar nimic nu reușea să o smulgă de acolo. Era încolăcită de mâna unui om mort, lăsat să putrezească printre alte zeci de mii de corpuri inerte, umbre ale oamenilor de demult, victime ale demenței.

Tufa stătea prinsă bine, sugând cu nesaț energia unui suflet ciudat, înălțându-se în fiecare zi, sfidând ce trebuia, glorificând ceea ce merita.

pg. 31

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 8 Încă o zi în libertate. Obsesia posesiei Autor Mihai Cotea (Baia Mare)

Să mă lamentez? Să-mi plâng de milă? Asta fac în restul timpului, azi doar spun…

Cine nu posedă, nu are nimic de pierdut. E o vorbă…în vânt?! Posezi măcar sufletul din dotare, deși nici de asta nu mai sunt sigur. Al meu e la amanet și tare curios sunt cine l-a dus acolo și la cât a fost evaluat. I-aș râde-n față… a luat plasă! E evident. Cum nici măcar acest bun nu e posedat de umilul, îmi permit să calc strâmb, mai pe românește, să risc. Cum mi-a venit ideea asta? Cred că stăteam la mall și ronțăiam un cartof prăjit, mă integrasem. La stânga mea, o puzderie de puști care aveau, fiecare, mult mai mulți bani decât am strâns eu în câteva săptămâni din compromisuri. Până și ei au mai multe posesii-n portofel. Și ce dacă?

Mâncam din nou… mâncam greșit, convins fiind că fac ce trebuie pentru sufletul meu. Se întâmplă oarecum regulat. Cunoașteți termenul comfort food? Ei, asta e! Mă consolez mâncându-mi problemele.

Sunt coprofag pentru că-mi consum problemele pe care eu însumi mi le creez. Ce dramatic, ce urât, e scandalos, veți zice. Astea nu-s posesii! Sunt creații fumigene.

Cum nu am nimic, nu-mi pasă nici de părerile voastre. Clasic. Petrec o altă zi liber în rezervație. De ce aici? Pentru că știu că mi s-a rezervat ceva și aștept. Am și compus câteva versuri pe tema aceasta în timp ce așteptam: Când m-am pierdut de mine?

S-aștept?

Nu văd niciun defect, sunt prea multe cortine…

Când m-am pierdut de mine?

Nu-i cine știe ce, dar cortinele există și-n realitate. Sunt groase, put a fum și-s găurite pe alocuri, dar insuficient pentru a vedea ce e dincolo. Mai am de așteptat… poate între timp am să mă și regăsesc, am să mă găsesc din nou, așa-mi place a zice. Voi da nas în nas cu noul din mine. După ritualul eschimoșilor ne vom așeza și…am mai încropit câteva versuri: Și s-a schimbat macazul, s-a spurcat iar talazul de întrebări acide hidoase, antropoide, cu izuri de înțelept.

N-o să-mi convină, asta am moștenit-o de la tine, bătrâno! Încăpățânarea și inflexibilitatea față de nou, îndoiala. Deși cine se îndoiește e flexibil, nu? Ah, ăsta e alt fel de a se îndoi, îndoitul sufletului mai degrabă… Asta posed, de fapt: metehne. Toate moștenite, toate uzate, modificate și răsmodificate, dar

pg. 32

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

niciodată adaptate la mine pe de-a întregul. Încă aștept… să cresc mare, probabil, pentru a mi se potrivi toate metehnele moștenite.

Ce-a fost toată asta? O zicere, un discurs care a curs de nicăieri spre alte maluri. Util?

Visare…nimic nu se compară cu propria-ți experiență în libertate. Să fugim oriunde! Suntem liberi și goi… buzunare, idei, precepte.

pg. 33

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 9 Inevitabila despărţire Autor Szakacs Nadina – Maria (Vladimirești, Arad)

Peter părea din ce în ce mai abătut. Refuza să-mi vorbească despre problemele şi frământările sale.

Nu îmi plăcea faptul că se închidea în sinea sa, că îşi plângea vreun necaz pe ascuns. Nu aşa mă învăţase. Îmi spusese mereu că orice se poate rezolva dacă vom fi împreună şi ne vom iubi.

Eram mai mereu tristă. Nu puteam fi veselă în aceste circumstanţe apăsătoare. Nu mai zâmbisem de mult. Şi cina o luam în tăcere, evitându-ne privirile.

Era atât de dureros. Mă simţeam pe zi ce trecea tot mai singură. Mai uitam de problemele mele când mergeam la cursuri. Nu trebuia să las aceste lucruri să-i afecteze şi pe copii. Într-o zi am deschis discuţia. L-am întrebat dacă am greşit cu ceva. Sau poate că nu mă mai iubeşte. Mi-a spus că în ceea ce mă priveşte totul e ok, că există unele probleme pe care nu le poate depăşi.

M-am dus într-o zi la el la serviciu. Aş fi vrut ca acea zi să nu fi existat în viaţa mea, să nu fiu eu cea care a trăit acele momente. Mi-a fost foarte greu să aud ce le spunea iubitul meu producătorilor: - Nu am absolut nimic cu străina aceea, totul s-a terminat. Munca mă ţine acum departe de tot, mai ales de ea.

Mă zărise şi ştiuse că auzisem tot. Nici nu ştiu cum am plecat de acolo. Am rătăcit până seara târziu pe străzi. Nu îl recunoşteam. Nu mai ştiam în ce şi în cine să cred. Mă simţeam rănită, trădată.

Bănuielile mi se confirmaseră. Cei de la serviciu făceau presiuni asupra sa pentru a-l determina să mă lase. Eram un lucru negativ pentru cariera sa. Eu nu eram un star. Doar o profesoară, care iscase prea multe discuţii în câteva publicaţii.

Ajunsă acasă am constatat că mă aştepta. Şi-a cerut iertare că nu-mi vorbise despre tensiunile ce apăruseră la locul său de muncă. Mi-a mărturisit că vrea să ne despărţim, că vorbele pe care le spuse producătorilor erau doar vorbe aruncate-n vânt.

Lacrimile îmi şiroiau şi mi-era ciudă că nu mă puteam opri din plâns. Aveam privirea plecată. Îmi vorbea într-una, încerca să mă liniştească, îmi spunea că totul va fi bine. Mă implora să-l privesc în ochi, lucru de care nu mă simţeam în stare.

Mi-aş fi dorit să îi fac tot felul de reproşuri, dar nu aveam puterea de a îngăima absolut nimic. Aş fi vrut să ţip, să-l întreb de ce, să-l lovesc. Să-mi descarc furia pe care o simţeam. Însă am preferat să stau cu capul plecat în timp ce el îşi făcea bagajul. Era o tăcere asurzitoare, nu o suportam, îmi doream să plece cât mai curând deşi ştiam cât de mult voi suferi.

Cel mai trist lucru, de nedepăşit chiar, este acela de a fi sfătuită de bărbatul iubit să iubeşti pe altcineva, să te direcţioneze spre altcineva ca şi substituent al său în viaţa ta. Era un fapt crud, care pălea orice vitalitate din mine...o palmă dată pe nepregătite, şi mai ales într-un moment inoportun.

La plecare, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi mi-a lăsat pe pat un imens buchet de trandafiri roşii. Şi mi-a spus un te iubesc în semn de adio.

pg. 34

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Am rămas până a doua zi întinsă pe pat, plângând şi privind la buchetul care odată însemna fericire. Acum însă, însemna despărţire, lacrimi, depărtare, dor, nonsens.

Rememoram clipele petrecute împreună. Era foarte greu, fiindcă acele clipe plăcute acum mă făceau să sufăr. Toată săptămâna am fost într-o continuă agonie, cu excepţia momentelor când eram la cursuri şi adoptam o înfăţişare rezonabilă.

Doar eu ştiam ce simte sufletul meu. Era bătut, maltratat. Cuvintele sale răsunau continuu în mintea mea. Refuzam să le cred reale, însă le simţeam de parcă erau aievea. De-acum eram numai o străină. O străină care nu mai însemna nimic, o străină a cărei iubire nu contase.

O străină pe care o va da uitării, pe care va uita cât a iubit-o dacă într-adevăr ceea ce simţise fusese real. Pur şi simplu am fost dată la o parte din viaţa sa.

Despărţirea aceasta mi-a rănit sufletul. O parte din mine a murit în ziua în care Peter a plecat. A luat cu el zâmbetul şi toată iubirea pe care le avusem până în acel moment. Mă lăsase pustiită, fără vlagă.

Eram foarte împlinită din punct de vedere profesional, iar în ceea ce privea viaţa mea personală, aceasta nu mai exista. Dăinuiau amintirile, mă chinuiau clipă de clipă. Nu-l puteam da uitării pe cel care acum o clipă făcea parte din viaţa mea.

El însă reuşise să mă dea uitării. Mai aşteptam un semn, o vorbă de la el, însă toate acestea întârziau să apară. Cât mi-aş fi dorit să mă înveţe şi pe mine să uit.

Mi-aş fi dorit să am inima sa schimbătoare, să pot iubi pe altcineva. Fiindcă el avea deja pe altcineva, o actriţă pe care nu are rost să o menţionez.

De ce nu-l pot uita? Nu-mi pot găsi alinarea în absolut nimic. Munca nu e de ajuns pentru a-l uita. Îmi impun adeseori să-l uit, dar fiecare tentativă de acest gen eşuează.

A pătruns prea adânc în fiinţa mea. L-am lăsat să se extindă prea mult în sufletul meu. Nu regret acest lucru, regret doar faptul că m-am împotmolit, că fără el simt că nu-mi pot continua drumul în viaţă.

Nu acceptam nici măcar prin absurd faptul că ar fi putut să mă uite. Însă faptul că avea pe altcineva lângă el, mă sfâşia în mii de bucăţele.

Mi-era teamă să-l întâlnesc pe stradă şi să lăcrimez în faţa lui. De fapt mă temeam să-i arăt îndurerarea mea, să îi dezvălui slăbiciunea pe care încă o resimţeam în ceea ce îl privea.

Cât de sfâşietor a putut fi ultimul sărut, iar acum publicaţiile în care apărea alături de noua sa parteneră. Mă durea, însă în acelaşi timp simţeam o imensă mulţumire ştiindu-l fericit. Dacă într-adevăr era fericit.

Nu exista vreo zi să nu mă rog pentru el, pentru binele lui. Doream să-l ştiu sănătos, fericit, iubit, lipsit de griji. Nu am mărturisit nici unui prieten vreodată faptul că mă rugam pentru el.

Eram conştientă că va ajunge la urechile sale, şi nu-mi doream acest lucru. Vroiam să-i fac un bine, rugăciunile mele să-l ajute fără ca el să aibă cunoştinţă de aceasta.

Pentru că s-ar fi simţit îndatorat, m-ar fi apreciat pentru acesta. Şi eu nu-mi doream să revină la mine în aceste circumstanţe. Nu-mi doream să-l determin în vreun fel să-şi conteste opţiunile în ceea ce privea viaţa sa.

Uneori gândurile mă doborau. Încercam să fac orice pentru a le alunga. Era o perioadă grea pentru mine. Trebuia să-mi păstrez echilibrul psihic. Să fiu conştientă şi de mine, nu doar de existenţa sa. Să nu-l mai pun în centrul universului.

Trebuia să îmi găsesc puterea de a merge mai departe. Fără el. Începutul era greu, însă credeam că timpul va atenua durerea.

Sufletul meu pătimea. Pătimea din prea multă dragoste. Speram ca această pătimire să fie benefică într-un final, să mă cureţe de tot ce era negativ şi de gândurile pesimiste.

Mi-era greu acum deoarece întotdeauna îl avusem sprijin şi alinare pe el. Acum situaţia era alta, deoarece, pricina suferinţei mele era chiar el. Şi nu-mi mai putea oferi nici o alinare, nu mai putea să-mi alunge tristeţea din suflet.

pg. 35

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Aş fi dorit să-mi zâmbească ca altădată, să facă tot felul de glume. Ca să nu simt durerea. Să nu mă simt atât de singură.

Mă simţeam singură, deşi eram înconjurată de atâţia oameni. Prezenţa lor nu era de ajuns pentru a suplini absenţa lui Peter. Eram asemeni unui grăunte care s-a ivit într-un spaţiu necunoscut. Nu mă regăseam în acele zile, nu mă simţeam a fi în propria piele.

Credeam că vom fi pretutindeni împreună, ţinându-ne de mână şi zâmbindu-ne mereu. Au existat şi astfel de zile, însă acum erau foarte îndepărtate. Uneori nici nu mi le mai aminteam.

Mi-era teamă să-l uit, să mă uite. Ştiam că nu-mi face bine să mă gândesc la el. Însă gândurile mele nu-l puteau părăsi. Nu pentru totdeauna.

Nu mai rezistam la Londra. Orice făceam dădeam de persoana sa. Mă loveam în orice loc de chipul său. Trebuia să fac ceva care să mă determine să îl uit. Voiam să mă îndepărtez de el.

M-am hotărât să plec în România. Aveam casa pe care o cumpăraserăm împreună la Braşov. Şi ea avea să-mi amintească de el.

pg. 36

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 10 Tumora de pe suflet Autor Elena Stan (Drajna de Sus, Prahova) Timpul s-a suspendat instantaneu.Am căzut în mijlocul drumului, pe trecerea de pietoni, iar oamenii săreau grăbiți peste trupul meu, până când cineva a spus autoritar: - Faceți loc! Sunt doctor și vreau să acord primul ajutor. În sfârșit, un om îmi dăruia din timpul său liber. Nu mai știu acum cum arăta, percepeam doar omenia din el. A cerut ajutorul celorlalți pentru mine și m-au scos pe brațe din intersecție pe trotuar. Cineva a dezbrăcat paltonul să-l pună sub mine.

Medicul se transformase în managerul omeniei și al funcțiilor mele vitale: îmi lua pulsul, îmi verifica tensiunea și respirația, apoi a sunat la urgențe.

Mi-amintesc sirena de la salvare: - Faceți loc, faceți loc, transport muribund!

Muribundul nu mai simțea pământul din el, plutea în zborul spre stele, vedea numai fluturi și îngeri albaștri în blocurile cenușii, în clădirile de pe care tencuiala albea capetele trecătorilor. Muribundul auzea ce se vorbea despre el în salvare. Descoperea astfel că anumiți medici își fac treaba și-n timpul liber, cum fusese salvatorul său, în timp ce alții înjură de mama focului pacienții pentru care nu și-au putut bea cafeaua liniștiți.

- De ce a plecat de-acasă, dacă a știut că este bolnavă? Să avem noi ce face acum. Lumea crede că personalul de la salvare este plin de bani și nu face nimic în schimbul lor. Ați văzut pe cineva urcându-se în vreo mașină și venind în urma salvării? Ne-o da și nouă aparținătorul, dacă există, cel puțin de o ciorbică? ”Eu mă îndrept către stele și îngeri albaștri, iar ei vor bani de ciorbică. Totul se reduce la ciorbică în lumea noastră...Doamne, pot gândi! Asta înseamnă că trăiesc și că luciditatea nu mi-a fost afectată.”

- O lăsăm la urgențe și plecăm! Să se spele pe cap cu ea. Nu vine nimeni în urma salvării. Persoana care ne-a sunat, a plecat grăbită. Este medic și este de gardă și și-a început frumos ziua. Așa-i trebuie dacă intră în serviciu de pe stradă!

Mă simțeam vinvată de criza mea inopinată și de tot deranjul cauzat. Am vrut să le plătesc efortul în cuvinte, dar acestea mi se opreau în gât. Mă înecam cu cuvinte și nu puteam să bolborosesc o scuză pentru ei. Mi se părea că și aceea este o plată, deși nu ar fi putut să-și cumpere nimic din cuvinte. ”Doamne, am mizat toată viața pe cuvinte, de aceea am ajuns la fundul sacului și la faliment.”

Am început să râd. M-am imaginat umplându-le buzunarele de cuvinte, iar ei făcând gestul acela de refuz elementar, adică înroșindu-se și spunând cu duioșie: - Nu trebuia! Noi ne facem datoria din conștiință!

Asta înainte de a descoperi șiretlicul, căci după ar fi spus: - De mulțumiri avem podul plin!

- Trebuie să scăpăm de caz rapid, spuse asistenta. Ia uitați-vă! Râde. A început să delireze, bolborosește în neștire și ne caută din ochi buzunarele. ”Ce naiba să pun în buzunarele voastre că am muncit să-mi întrețin viața și pentru asigurare medicală?”

Sunt dusă pe sus pe culoarele albe care au iz specific de spital. Doctorul de gardă mă examinează îndelung, îmi palpează tâmplele și gândurile, apoi îmi face o ecografie.

pg. 37

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Exact ceea ce am crezut de la început. Sunteți incurabilă. Aveți o tumoră imensă pe suflet. Știam că este acolo. Mă timora cu dureri răspândite în tot corpul, îmi accentua sensibilitatea și îmi paraliza orice întreprindere economică. Trăisem o viață, fără să am o proprietate pe numele meu, o mașină sau economii în bancă. Toți așteptaseră de la mine bani de o ciocolată sau de o ciorbică pentru orice serviciu pentru care achitam cinstit impozitele la stat. Tumora făcea parte din mine și nu putea fi operată.

De la naștere ursitoarele mi-au prezis că voi fi diferită, că mă va măcina sensibilitatea ieșită din comun, iar acum, examinam lucidă rezultatele.

Medicul dădea neputincios din umeri, cei de la salvare plecaseră trântind ușa și șoptind o ofensă la adresa pacienților săraci care nu au grijă de sănătatea lor...Toată viața trăisem cu tumora pe suflet, uneori oamenii mă ocolau așa cum fugi de un lepros. Supraviețuisem mult timp, fără să știu exact ce am, iar acum verdictul doctorului fusese necruțător.

- În noaptea acesta veți rămâne sub supravegherea mea la terapia meschinăriilor, mi-a spus medicul.

Când veți avea dureri insuportabile, apăsați butonul de panică, iar eu vin.

Nu am avut timp să protestez. Tumora de pe sufletul meu zvâcnea. Mă aflam în cameră cu cel puțin patru muribunzi. Pe patul meu stăteau deja trei aparținători, care s-au uitat intrigați la mine că îi stingheresc.

Simțeam nevoia să mă întind, să implor îngerii albaștri să mă ia în lumea lor. De pe patul meu, o tânără fardată strident, colecție ambulantă de bijuterii din aur, se adresa bunicului care-și trăgea ultima suflare: - N-ai fost în stare toată viața dumitale să-ți pui în ordine treburile! Mori și nu mi-ai lăsat averea pe numele meu. Este bine că am venit în spitale să-ți aduc apă și ți-am ridicat pensia ca să te hrănesc, iar apartamentul le rămâne moștenitorilor?

- Duduie, noi aici avem nevoie de liniște, îi atrage atenția un bolnav. În plus, uită-te mai bine, bunicul dumitale este mort. Dumneata cerți un mort?

Istericalele tinerei nu pot fi întrerupte nici cu poliția: - Boșorog nenorocit, m-ai lăsat pe drumuri! Să nu ai odihnă nici în mormânt. De când te rog să-mi faci testament sau act de vânzare-cumpărare... Încep să râd în hohote gândindu-mă ce norocoasă sunt că nu am nici moștenitori, nici o avere pentru care să fiu certată. Ofensată de râsul meu, doamna mă apostrofează: - Dacă ești nebună, să te ducă la balamuc, nu aici, unde oamenii aceștia de la terapie au nevoie de liniște!

O ignor voit și binecuvântez în gând tumora de pe suflet. Gândul că a pierdut apartamentul bătrânului o înnebunește: - Te ard, la crematoriu cu tine, moș nenorocit, că nu vin copiii din America să te înmormânteze!

- V-a iubit mult, îi spune de la obraz o pacientă, și după cum am înțeles de la el, v-a luat de la orfelinat și v-a crescut.

- Mai bine nu mă mai luau! Vă dați seama că mi-au stricat rostul. Statul îmi asigura locuință și serviciu!

Meschinăria meschinăriei...De sub bijuteriile de aur ale tinerei i se vede tot jegul existențial. Cineva apasă butonul de panică. Din încăpere este scos trupul inert al bătrânului și tânăra care-i lovește cadavrul cu pumnii.

- Am înțeles că dumneata nu ai pe nimeni. De ce nu te-ai căsătorit, mă mustră o bunică? Este bine că acum nu-ți deschide nimeni o ușă?

- Am vrut să evit scene cum au fost cea de acum câteva minute, îi spun, dar ea nu înțelege.

I se citește desconsiderația în priviri și dilemele: ori am fost prea dezmățată pentru a avea o familie, ori nu m-a vrut nimeni. Mă sfredelește cu ochi mici și răi, să-mi fie rușine de handicapul meu și să nu am unde să mă ascund de privirea aceea acuzatoare. Ușa se deschide brusc. Au venit vizitatori la ea, cele două fete cu nepoții. Rezerva se umple de zgomote, dar suportăm cu stoicism. Fata cea mare, o doamnă, scoate pe rând darurile scumpe din bagaje, inventariind ce i-au adus și prețurile.

pg. 38

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Bogăția lu’ mama, spune cu glas tare și ochi umezi de emoție bătrâna. Cum să trăiești de geaba pe lumea aceasta, fără să faci copii și fără nepoți?

Mustrarea mi-a fost adresată direct. Tumora de pe suflet nu mai zvâcnește, se amuză de naivitatea oamenilor.

- Ei, dacă dumnata ai avut grijă de noi, ne-ai adus pe lume și ne-ai dat la școli și noi avem! Să te faci bine cât mai repede că ți-am aranjat un loc la azil! Nicăieri nu vei fi îngrijită ca acolo!

Vestea cade ca un trăsnet pe capul bătrânei care-mi propovăduia nevoia de a avea urmași.

- Lăsați-mă să mor în casa mea, măi copii!

- Nici nu se pune problema, spune răspicat fata cea mare! Ce,vrei să ne pierdem serviciul și rostul?

Dumneata mori mâine-poimâine, noi mai avem de trăit!

Deodată pulsul mi se accelerează, capul se-nvârtește, amețesc și simt că îmi pierd funcțiile vitale. De undeva apare un medic: - A, un puseu de hipersensibilitate, spune plictisit și sună după asistentă. Să vă injecteze o doză de indolență sau de nesimțire, recomandă! Au cam același efect.

- Știți, domnule doctor, eu sunt alergică la astfel de tratamente, îndrăznesc să-i spun cu jumătate de voce...

- Dar, dumneata ai absolvit cumva Facultatea de Medicină, mă întreabă revoltat? Știu mai bine cum trebuie procedat în acest caz, credeți-mă!

Bolnavii din jur mă privesc contrariați. Când mi se va aplica tratamentul, voi muri sunt sigură de asta, dar ei mă vor imobiliza să-mi bage pe vene și pe gât doze mortale de nepăsare sau de nesimțire. Mă ridic cu ultimele puteri, îmi smulg acele care mă conectează la perfuzii să fiu hrănită artificial cu judecăți și valori sociale care-mi fac mai mult rău decât bine și alerg pe culoar. Mă voi izola într-un bordei, undeva în munți cu tumora mea de pe suflet și voi sfârși în deplină demnitate și în desăvârșită intimitate! M-am săturat să mi se asculte icnetele și să mi se numere grimasele de durere!

-

pg. 39

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 11 Omul şi câinele Autor Cristina Nălbitoru (Brezoi, Vâlcea) La periferia unui oraş trăia un mare bogătaş. Acesta avea o vilă impunătoare; un palat: cu piscină, grădină cu flori, garaje cu maşini de lux pentru fiecare membru al familiei, conturi în bănci şi afaceri peste afaceri. Pe cât era de bogat şi se lăfăia în plăceri, pe atât era de zgârcit cu angajaţii, pe care de cele mai multe ori îi ţinea peste program în schimbul unui salariu mediu pe economie. Omul făcea parte din baronii societăţii şi nu era străin de evaziunea fiscală şi afaceri necurate, fiindcă era un pion principal care „ajuta” elita politicienilor de la putere. Asta nu pentru că ar fi fost trup şi suflet pentru binele ţării, ci pentru a-şi acoperi spatele în faţa justiţiei. Însă când era vorba de vreun ajutor pentru săraci, sinistraţi, bătrâni sau copii bolnavi care aveau nevoie de un ajutor, chiar bani pentru operaţii în spitalele din ţară, cele executate în străinătate fiind foarte scumpe, nici nu vroia să audă.

- Eu mi-am clădit existenţa pe sudoarea frunţii mele! Să meargă la muncă nu la cerşit!

Bogătaşul mai avea badyguarzi care îl însoţeau oriunde îşi purta paşii şi la „palatul” personal îl păzeau cu credinţă şi mare supunere. Într-una din zile la poarta palatului apărură doi cerşetori jerpeliţi şi slăbănogi care veniră să cerşească un ban şi ceva de-ale gurii. Stăpâna casei îi privi cu trufie şi le zise: - La poarta mea n-a bătut nici un cerşetor până acum! Voi cine sunteţi şi de unde veniţi?

- Domniţă, noi am crescut la orfelinat. Când ne-am mărit, ne-au alungat şi am rămas pe drumuri.

Am trăit prin canale, dar au venit unii şi ne-au distrus adăpostul cu modernizările lor. Colţul de stradă unde cerşeam, ca să trăim de pe o zi pe alta, a intrat în „patrimoniul” unuia care ne lua aproape tot ce strângeam de la unii oameni cu suflet şi milă de Dumnezeu, se destăinui cu smerenie cerşetorul.

- Aşa că am fost nevoiţi să ne retragem la marginea oraşului, la groapa de gunoi, din apropiere.

Aici avem mai multă linişte, interveni şi femeia.

- Ne mai atacă haitele de maidanezi, sunt şi ei tot un fel de cerşetori, numai că ei au patru picioare, adăugă bărbatul.

- Ne-aţi întrebat de unde venim. Venim de nicăieri şi mergem nicăieri, completă cu amărăciune femeia.

- E plină lumea de voi! rosti cu ură cocoana.

- Nu purtăm noi vina, că aşa am fost ursiţi să trăim?

- Şi cine v-a trimis la poarta mea?

- Dumnezeu, Milostivul! răspunse, cu plecăciune, femeia.

- El ne-a îndrumat la boieri ca dumneavoastră, care, prin bunătatea sufletului, se vor mântui, dacă ne vor da şi nouă ceva de-ale gurii şi... câţiva creiţari.

- Hm!... Sunteţi şmecheri!

- Suntem amărâţi. Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate, belşug şi să vă înmulţiţi neamul ca să puteţi să ajutaţi şi pe cei nevoiaşi ca noi.

- Lăsaţi, lăsaţi... că ştim noi cum ştiţi să cerşiţi bani, pâine, ouă, slănină... găinile le furaţi şi câte şi mai câte! Mai bine aţi merge la muncă!

- Unde, doamnă, săru' mâna! Dacă aveţi nevoie, noi muncim la dumneavoastră şi pentru o strachină de ciorbă, o haină veche şi... un adăpost deasupra capului.

pg. 40

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Hei, dar neobrăzat mai eşti! Ce să fac cu de-alde voi?

- Vă rugăm nu ne alungaţi! Suntem flămânzi... n-am mâncat de trei zile.

- Aşteptaţi! O să vă trimit o slujnică cu o plasă cu merinde şi ceva bani.

- Săru' mâna! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

- Să nu vă mai prind pe aici! Aţi avut noroc, că n-a fost soţul acasă, că el asmuţea dulăii pe voi!

Cerşetorii mulţumiră cerului şi se închinară la porţile de fier din faţa vilei pentru sănătatea stăpânilor. Îşi luară bucuroşi pomana de la „cucoană” şi îşi îndreptară paşii spre groapa de gunoi a oraşului, unde reuşiseră să-şi înjghebeze un adăpost, în care să se apere de furia furtunilor vara şi a ninsorilor iarna.

Cei doi mergeau zilnic din poartă-n poartă, şi, aşa reuşeau să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta.

Adesea veneau la poarta palatului, dar de multe ori se întorceau întristaţi, fiindcă nu primeau nimic. Din când în când, atunci când se întâmpla să fie stăpâna acasă, se mai îndura de ei, dar când era fiul sau soţul nu primeau nimic. Într-una din zile, abia ajunseseră la poarta palatului, când apăru stăpânul cu maşina. Era tare furios, pentru ce numai el ştia. De cum îi văzu îşi vărsă oful pe ei.

- Nenorociţilor! Numai voi mi-aţi adus ghinion! Goniţi-i de aici! porunci badyguarzilor.

Doi malaci cu chip de fiare, care probabil niciodată n-au schiţat vreun surâs, îi apucară de braţe şi, mai mult pe sus, îi târâră din faţa porţii şi le dădură câteva şuturi în fund, făcându-i grămadă-n şanţ.

- Dacă vă mai prind la poarta mea, am să pun câinii pe voi, să vă sfâşie!

De parcă-i înţeleseră cuvintele, cei doi dulăi mari şi negri, care-şi aşteptau stăpânul după poartă, lătrară gros, mai mult a urlet, ca şi cum ar fi confirmat spusele acestuia.

Urmă o iarnă grea, cu ger şi zăpadă multă, şi spre fericirea bogătaşului perechea de cerşetori nu mai apăru.

Dar cum numai Divinitatea este singurul justiţiar la care nu se poate interveni prin „metodele lumeşti„ şi care nu face deosebirea între bogat şi sărac, îi dădu boierului răsplată după avariţia şi răutatea sufletului său.

După un scurt timp s-a îmbolnăvit subit, şi nici relaţiile, nici bogăţia nu l-au mai putut salva. * Un câine vagabond se apropie de groapa de gunoi. Era pricăjit şi abia se ţinea pe picioare de foame. Miasmele resturilor de hrană aruncate de localnici îl îmbiară şi grăbi pasul. Se strecură printre mormanele de gunoaie şi, în sfârşit, cu mirosul dezvoltat, adulmecă ceva într-un loc. Scormoni la repezeală printre resturi şi găsi ceva de ronţăit. Înfuleca pe nerăsuflate, când, deodată, o haită de maidanezi se năpusti asupra lui şi-l tăvăliră, sfâşiindu-i pe alocuri blana năpârlită. Abia scăpă dintre atacatori şi o luă la fugă schelelăind de durere şi groază. După ce se depărtă, dulăii maidanezi abandonară urmărirea şi se întoarseră la domeniul lor. Şchiopătând şi plin de sânge, câinele mai aruncă în urmă o privire îndurerată, apoi continuă drumul agale, amărât şi trist. În cale întâlni o colină, de unde zările se deschideau. La o distanţă destul de apreciabilă văzu o clădire grandioasă.

- Acolo trebuie să fie un palat. Cu siguranţă oameni buni locuiesc în el şi-mi vor oferi o bucată de pâine şi un adăpost, fiindu-le milă de mine, un biet animal părăsit, bolnav şi plin de răni.

Cu cât se apropia, cu atât acele locuri i se păreau mai cunoscute.

Până şi grandioasa vilă îi era familiară. Când ajunse la poartă : - Ham, ham! Cunosc acest palat! Dar de unde-l ştiu? Unde l-am mai văzut?

Deodată, doi dulăi negri apărură la poartă şi, printre zăbrelele de fier forjat, mârâiră la nepoftit: - Ham, ham! Pleacă de aici, jigodie împuţită! rosti unul din ei.

- Ham, ham! Bună ziua, fraţilor!

- Noi nu suntem fraţi cu tine! Eşti un mizerabil, rosti consoarta câinelui din curte.

- Boieri dumneavoastră, dar clădirea asta parcă aş cunoaşte-o de undeva! Îmi este familiară!

pg. 41

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Şi eu parcă te-aş cunoaşte după glas...

- Simt că şi pe voi v-aş „lua„ de undeva...

- Ha, ha, ha! Nu cumva tu eşti fostul stăpân al palatului, hapsânul care a murit acum un an!?

- Poftim? Asta demonstrează faptul că recunosc această vilă!... Atunci, chemaţi slugile să-mi deschidă larg porţile că li s-a întors stăpânul!

- Nu te uiţi la tine ce-ai ajuns după moarte!? Eşti o potaie, un maidanez jigărit, un gunoier! rosti cu satisfacţie câinele din ogradă.

- Dacă mă recunoaşteţi, înseamnă că voi sunteţi credincioşii mei dulăi! Cum puteţi să-i vorbiţi aşa de murdar stăpânului vostru? Am să vă alung!

- Te înşeli cumetre! Dulăii tăi au murit şi au ajuns cârtiţe; rosti dispreţuitor, de lângă dulău, femela .

- Noi suntem cei doi cerşetori pe care-i goneai de câte ori veneam să cerem o bucată mucegăită de pâine, iar tu, în loc să-ţi faci poamnă cu noi, ne loveai de ne schilodeai.

Deodată se aude motorul unei maşini, care se apropie.

- Vine stăpânul! rostiră cei doi dulăi într-un glas.

- Ce bine! Am să-i spun fiului meu să vă alunge!

O limuzină opri la poartă. Câinele vagabond mişcă voios din coadă, uitând de răni, şi sări cu labele din faţă pe capotă.

- Ham, ham! Fiule, sunt eu - tatăl tău!

Insul coborî şi-l lovi cu piciorul răsturnându-l în şanţul de alături.

- Piei din faţa mea, potaie!

- Aoleu, schelelăie sărmanul animal. Ce faci fiule? Mă loveşti? Uiţi că eu ţi-am lăsat, moştenire toată avuţia de care te bucuri?

- Împuşcă-l! strigă tânărul stăpân către badyguardul său care tocmai coborâse de la volan.

Badyguardul scoase pistolul şi trase două focuri. Maidanezul fu lovit la un picior din spate şi de durere şi groază o luă la fugă în trei picioare disperat şi schelălăind.

- Nu se poate aşa ceva! ... Fiu nerecunoscător!... Lichea!... Nu-ţi recunoşti tatăl din cauza bogăţiei pe care ţi-am lăsat-o! Am furat de la alţii şi i-.am oropsit ca să-ţi fie ţie şi numai ţie bine.

Badyguardul mai trase un foc de armă în aer ca să-l sperie şi mai rău. Maidanezul continua să-şi târască piciorul beteag către colina din apropiere. După un timp, scăpat de pericol, căzu pe burtă în iarbă.

- Doamne, oare cu ce-am greşit în viaţă, când am fost om?

- Chiar nu-ţi aminteşti, omule!? se auzi o voce din Cer.

pg. 42

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 12 Un student „probelemă” Autor Marian Pătrașcu (Râmnicu-Vâlcea) Pe data de 1 octombrie 1972, am început studiul chimiei în „romanticul Iaşi”, la Universitatea „A. I. Cuza”, dar l-am încheiat la Institutul Politehnic „Ghe. Asaki” în 1977, fiindcă, după anul II, din ordinul Elenei Ceauşescu, „montată” fiind şi de ambiţiosul academician Cristofor I. Simionescu, Facultatea de Chimie, cunoscută şi sub numele de „Chimie pură”, s-a unit cu Facultatea de Chimie Industrială, noua unitate de învăţământ primind numele de Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică. Încă de la începutul facultăţii m-am dovedit „un student-problemă”, fiind „luat la ochi” cel puţin de unii politruci şi turnători, dacă nu chiar de Securitate, cum se va fi dovedit mai târziu…

Nici n-apucasem să ne cunoaştem bine între noi, venisem din toate colţurile ţării, eram 120 de studenţi în anul I, 90 la „Chimie pură” şi 30 la „Fizico-chimice”, când am fost convocaţi toţi la o şedinţă în care trebuia să alegem şeful de an, şefii de grupe şi responsabilii pe diverse domenii de activitate: cultură, sport, turism, învăţământ politic. În faţa noastră, la prezidiu, erau secretarii de partid şi de UTC pe facultate, reprezentanţi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR) din facultatea noastră şi de la Centrul Universitar Iaşi. După deschiderea „lucrărilor”, preşedintele UASCR din facultatea noastră, un tip grăsuţ şi roşcovan, din anul III la secţia „Fizico-chimice”, a propus ca şef de an pe o anume Pitrinjel Tamara din Dorohoi, fostă colegă de liceu cu roşcovanul grăsuţ, cum aveam să aflu ulterior. Era o fată blondă, cu părul des, auriu-roşcat, tuns scurt şi cu ochi albaştri, luminoşi şi jucăuşi; ce mai – o fată destul de frumoasă! Domnişoara Pitrinjel, de cum s-a auzit propusă, s-a şi înfiinţat „heteşă” la masa prezidiului, fiind bătător la ochi de sigură pe alegerea ei. Scos din sărite de felul în care urma să ne fie vârât pe gât şeful de an, am cerut imediat cuvântul: – Să ne spună domnişoara Pitrinjel cu ce medie a intrat în facultate!

După câteva clipe de ezitare, Tamara Pitrinjel a răspuns cu voce tremurată: – Cu opt-douăzeci şi cinci.

– Domnule Pralea, pe ce vă bazaţi când ne propuneţi ca şefă de an pe domnişoara Pitrinjel?, l-am întrebat apoi pe roşcovan.

UASCR-istul, care nu se aştepta la o asfel de situaţie, a început să dea din colţ în colţ: c-o fi, c-o păţi, că e fată bună, c-a fost secretară de UTC pe liceu, că învăţa foarte bine… I-a sărit în ajutor şi un alt coleg de la prezidiu, Ion Atănăsoaie; la fel, şi acesta, a început să înşire calităţile domnişoarei Pitrinjel, deşi nu fusese coleg de liceu cu ea deci, n-avea cum s-o cunoască bine. Eu, însă, nu m-am lăsat convins de pledoariile celor doi, era clar că alegerile acelea urmau a fi mânărite, politrucii stabiliseră deja pe cei care urmau să fie „aleşi” şefi. Devenind dintr-o dată nervos, le-am replicat vehement celor doi activişti: – Nu, domnilor, astea nu sunt criterii valabile în cazul de faţă! În acest moment nu există decât un singur criteriu valoric prin care ne putem alege şeful de an: media de intrare în facultate. De ce? Foarte simplu! Ne cunoaştem doar de două săptămâni, e un fel de a spune că „ne cunoaştem”, am venit din toate colţurile ţării şi doar media de intrare în facultate ne poate ierarhiza valoric în momentul de faţă!

Politrucii UASCR-işti se făcură verde-albaştri, surprinşi fiind de o astfel de întorsătură.

Imperturbabil, am continuat, spre disperarea lor: – Rog să se ridice în picioare persoana care la examenul de admitere a avut cea mai mare medie, ştiu că n-a fost nici o medie de zece, prima medie de intrare a fost nouă-optzeci şi şase, dar încă nu ştiu cine a avut-o, am reţinut doar că este vorba de o colegă.

pg. 43

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Rumoare în amfiteatru… După câteva secunde bune, de undeva din spate, s-a ridicat timid o fată plinuţă, cu tenul alb, părul negru, cârlionţat, ochi negri migdalaţi, încadraţi de nişte gene şi sprâncene dese, lungi şi negre ca pana corbului, contrastul puternic dintre negrul părului, ochilor, genelor şi sprâncenelor, pe de o parte, şi albul de marmură al tenului, pe de altă parte, făcând-o nu neapărat frumoasă, ci mai degrabă plăcută.

– Vă rog să ne spuneţi cum vă numiţi şi de unde aţi venit?, am întrebat-o.

– Bordea Ana din Piatra Neamţ, am absolvit liceul „Petru Rareş”, a răspuns ea.

– Ei bine – am spus eu entuziasmat – domnişoara Bordea merită să fie şefa noastră de an! Întregul amfiteatru a izbucnit atunci în aplauze şi aşa a fost, spre disperarea politrucilor din prezidiu şi jalea Tamarei Pitrinjel care, în cele din urmă, a şi izbucnit în plâns… În acelaşi an, la sfârşitul lunii noiembrie, am fost convocat la Rectorat. Puţin speriat, mulţi studenţi habar nu aveau unde este măcar Rectoratul, darămite să mai fie şi convocaţi acolo, m-am dus la Gicu Surpăţeanu, consăteanul meu, care era asistent la aceeaşi facultate. Când a auzit despre ce este vorba, Gicu s-a şi repezit la mine: – Ce-ai făcut, bă, primitule? Vezi că ai încurcat-o: ori te cheamă ca să te facă informator, ceea ce nu prea cred în cazul tău, ori cine ştie ce dracu’ ai scos tu pe gura aia a ta mare şi te-o fi turnat vreunul. Ai grijă ce naiba spui acolo, nu e de glumă, ăştia te caută şi la al nouălea neam.

Informator eu, cu tetrapareza mea spastică? În nici un caz! Turnat la Secu’? E, asta, da! O băgasem pe mânecă, ce mai! În ziua şi la ora stabilite, m-am prezentat la Rectorat, era chiar deasupra Sălii Paşilor Pierduţi, în jumătatea de clădire dinspre Râpa Galbenă, care aparţinea Universităţii „A. I. Cuza”. Secretara a format la telefon un număr interior şi a spus doar atât: – A venit… Da, am înţeles!

Apoi, întorcându-se către mine, mi-a spus amabilă, arătându-mi o canapea mare, de piele maro: – Vă rog să aşteptaţi, luaţi loc!

N-am aşteptat prea mult. Am fost luat în primire de un tip bondoc, negricios, între două vârste, care purta nişte ochelari fumurii, cu rame groase, îmbrăcat într-o haină de piele neagră, trei sferturi, şi care, fără săşi spună numele, deşi secretara mă prezentase, m-a luat amical de braţ spunându-mi: – Haideţi să facem câţiva paşi…

Am trecut pe lângă bibliotecă şi pe lângă Aula „Eminescu”, apoi am străbătut tăcuţi Sala Paşilor Pierduţi până în jumătatea dinspre Copou a Universităţii, care aparţinea Institutului Politehnic. Acolo, cu coatele sprijinite pe pervazul ultimei ferestre, a început.... ancheta. Diplomat, individul m-a luat, la început, pe departe: c-o fi, c-o păţi, c-aşa şi pe dincolo... Cum spuneam ceva despre mine şi familia mea, cum individul trecea imediat la ceva general, lăsând impresia că ceea ce tocmai auzise de la mine era total neinteresant pentru el. La un moment dat, sătul să ne tot învârtim ca un câine în jurul cozii, am izbucnit scos din ţâţâni: – Domnule, mie să-mi spuneţi clar ce vreţi, de fapt, de la mine! Şi, la urma urmei, în ce calitate discutaţi cu mine? Nici măcar nu ştiu cine sunteţi!

– Tovarăşe student, nu am nimic cu dumneavoastră, dar ştiţi, fiind în anul I, veniţi din toate colţurile ţării, ne interesează să ştim cum v-aţi acomodat, care-i atmosfera în anul dumneavoastră, dacă v-aţi integrat în colectiv, dacă vă putem ajuta cu ceva ...

– Bun, şi ce legătură au toate astea cu familia mea şi ce discut eu cu colegii? V-am spus şi o repet: am un unchi care a fost sergent în Regimentul de Gardă Regală şi legionar, din cauza lui tatăl meu a fost dat afară dintr-o şcoală militară în 1948; ar fi culmea s-o păţesc şi eu tot din cauza asta după atâţia ani!

Mai am alţi doi unchi membri de partid încă dinainte de 1960, unul dintre ei s-a întors chiar din război membru de partid. Taică-meu a fost primit în partid în 1965, atenţie, nu la iniţiativa lui, i s-a propus asta.

Eu sunt utecist din 1967. La cămin, în Târguşor, condiţiile sunt mizerabile, stăm claie peste grămadă, câte şase în cameră în loc de patru. În cele patru cămine nu curge nici apă rece, darămite caldă, ne spălăm la o

pg. 44

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

pompă nenorocită, afară, în frig, veniţi să vedeţi ce coadă e dimineaţa. Pe cuvântul meu, într-o bună zi am să-i scriu tovarăşei Elena Ceauşescu, să vedem ce părere are dumneaei de aceste condiţii.

Pe măsură ce vorbeam, vocea mi se ridica din ce în ce mai tare, cuvintele mi se buluceau în gură, de la un moment dat începusem să şi gesticulez şi să tremur de furie. Chiar atunci când vorbeam şi gesticulam mai tare, pe coridorul din spatele nostru şi-a făcut apariţia, ieşind din cabinetul său, academicianul Cristofor Simionescu, purtând în mână o geantă din piele maro, mare, burduşită. Când a deschis uşa, s-au auzit triluri de canari, avea o mulţime acolo. A coborât lent cele câteva trepte de marmură în marea sală pictată de Sabin Bălaşa, s-a oprit o clipă în faţa noastră, ne-a aruncat o privire scurtă şi încruntată pe sub sprâncenele-i stufoase şi apoi a pornit agale spre ieşire. Bondocul ţigănos, total surprins, nici nu l-a salutat – cine nu-l cunoştea pe academician? –, iar eu eram prea ocupat să mă răţoiesc la el ca s-o mai fac.

– Dar liniştiţi-vă, vă rog, o să fie bine, acum sunt unele probleme, se vor rezolva..., a mai apucat să spună bondocul, oarecum speriat.

Eu am sărit iarăşi cu gura pe el: – Ia mai lăsaţi-mă, dom’le, dracului în pace!

I-am întors apoi ostentativ spatele şi, tremurând din toate încheieturile, am pornit săltat şi cu capul înainte spre ieşire, lăsându-l cu gura căscată… Într-adevăr, turnătorie fusese, acuzaţia era de anticomunism, am aflat eu mai târziu, Gicu Surpăţeanu mi-a confirmat-o. Tot de la el am aflat că în apărarea mea mi-au sărit decanul facultăţii, domnul Ioan Adam Schneider, titularul cursului de cinetică chimică, şi doamna Camelia Beldie, titulara cursului de termodinamică chimică, deputat în MAN şi membru supleant în CC al PCR, care, deşi nu începuseră încă să ne predea respectivele discipline, auziseră cum am întors eu votul la alegerea şefului de an, plus mersul meu ciudat… În special, cuvântul celei din urmă a fost decisiv pentru salvarea mea şi, drept urmare m-am simţit obligat ca, încă din anul următor, să o iau conducător al lucrării mele de diplomă, ceva „modern” cum îi răspunsesem atunci când doamna Beldie m-a întrebat cam ce aş vrea să lucrez şi aşa mi-a dat „Caracterizarea polimerilor prin difracţia razelor X”, care mi-a dat mari bătăi de cap…

Am terminat prima sesiune de examene cu media 10. Chiar înainte de a pleca acasă în scurta vacanţă dintre semestre din februarie, toţi cei care terminaserăm sesiunea cu note mari – eram patru în total – am fost convocaţi la Decanat, unde domnul Schneider şi conferenţiarul Ion Druţă, secretarul de partid pe facultate, ne-au propus să devenim membri ai PCR. Cine dorea să se înscrie în partid, trebuia să aducă două recomandări, una de la liceul absolvit, cealaltă de la un cadru didactic din facultate, să depună o cerere şi, evident, să cunoască statutul PCR. Eu m-am dus iarăşi la Gicu Surpăţanu pentru a-i cere părerea: – Domn’ Gicu, uite ăştia vor să mă facă membru de partid, nu mă prea trage inima, ce să fac? Neau dat timp de gândire două săptămâni ...

– Bă, băiete, dacă le spui că nu vrei să te faci, or să dezgroape turnătoria aia de care tocmai ai scăpat, aşa că fă-te la naiba, n-ai ce pierde!

A doua zi după ce am ajuns acasă, m-am dus la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu-Vâlcea, pe care-l absolvisem, pentru a face rost de acea recomandare. Am căutat-o pe doamna Olga Aftenie, fosta mea dirigintă, care îmi fusese în liceu ca o mamă: mi-a dat bursă, m-a trimis în tabere la mare, m-a scăpat din nenumărate încurcături… N-am găsit-o, îşi terminase orele şi plecase acasă.

– Dar ce ai tu cu doamna Aftenie, măi băiete?, m-a chestionat directorul liceului, domnul profesor Ion Ceauşescu, om de o prestanţă deosebită, exigent, dar care ţinea mult la elevii din liceul său. Hai în biroul meu şi povesteşte-mi cum e viaţa de student la Iaşi?, a adăugat domnia sa, nemaiaşteptând răspunsul meu.

pg. 45

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Pentru prima dată în viaţa mea m-am simţit un om important sesizând că domnul director Ion Ceauşescu mă trata acum de la egal la egal. După ce i-am spus că venisem la liceu pentru o recomandare ca să fiu făcut membru de partid, a conchis: – Cel mai bine e să-ţi dea recomandarea asta secretarul de partid pe liceu.

L-a chemat apoi pe „nea” Puiu, profesorul de ştiinţe sociale – el era secretarul de partid. Nea Puiu era un bărbat mic de statură, brunet, cu părul tuns scurt, de jur-împrejurul capului şi vâlvoi în creştet. Avea şi el un handicap, şchiopăta de piciorul stâng, care era mai scurt. Ca profesor, nea Puiu era foarte exigent: oricât aş fi ştiut, pe mine nu mă scotea din 7. Când a apărut în biroul domnului Ion Ceauşescu şi a auzit despre ce-i vorba, nea Puiu s-a înveselit îndată: – Păi bine, mă, prăpăditule, tu ajunsăşi student la Iaşi? Tu ştii, mă, că şi eu tot la Iaşi am terminat? Ia, zi-mi cu cine faci filosofia?

– Cu unu’ Movilă, domn’ profesor.

– Ha?! Nu mai spune! Păi tu ştii, mă, c-am fost coleg de facultate cu el? Era un tăntălău, dar uite c-a ajuns profesor universitar! În toată studenţia mea n-am avut decât o restanţă. La ce credeţi? La filosofie, la Movilă, unde tot prostul lua măcar 8! Cum ajunsesem să fiu luat la ochi de către fostul coleg de facultate al lui nea Puiu?

Din cauza gurii mele mari, evident! Două întâmplări l-au făcut pe Movilă să-mi hotărască soarta la filosofie, încă din timpul anului universitar. După două cursuri de antireligie, predate de Movilă cu încrâncenare şi ură, demne de un vajnic slujitor al marxismului ce era, înaintea celui de-al treilea curs, leam spus câtorva colegi: – Măi, dacă şi la cursul ăsta, Movilă tună şi fulgeră împotriva religiei, eu mă iau de el, pur şi simplu, nu mai suport, bate câmpii ceva de speriat!…

– Eşti nebun, ce ai?! N-ai de lucru? Lasă-l dracului de dobitoc să latre şi vezi-ţi de treaba ta!, m-a sfătuit Sucă, adică Viorel David, de loc din Celarii Doljului.

Bineînţeles că Movilă şi-a început cursul tot prin ponegrirea religiei. La un moment dat, nemaiputând suporta prostiile pe care le debita politrucul acela, am dat cu caietul studenţesc de bancă, nici eu nu mă aşteptam ca lovitura aceea să facă atâta zgomot.

– Ce e, ce s-a-ntâmplat?, a tresărit speriat Movilă.

Eu m-am ridicat repede în picioare şi am spus repezit: – Domnule profesor! Suntem la al treilea curs de antireligie. Tunaţi şi fulgeraţi împotriva religiei, împotriva creştinismului, găsindu-i numai şi numai părţi negative. Dar religia, şi, în special, creştinismul nu au avut, oare, şi părţi pozitive? Eu, unul, am convingerea că religia constituie baza culturii oricărui popor. În preistorie şi antichitatea timpurie, cine erau cei investiţi cu autoritatea supremă? Preoţii templelor! Unde au apărut primele cărţi? În mănăstiri! Unde au apărut primele şcoli? Pe lângă biserici şi mănăstiri! Cine au fost primii învăţători? Preoţii! Luaţi în derâdere Biblia şi ne cereţi s-o combatem, dar v-aţi întrebat, oare, câţi dintre noi am citit-o? Cum putem combate ceva ce nu cunoaştem?

Ca oricare politruc ateu, Movilă se credea mare şi tare având partidul în spate şi, de aceea, acum nui venea să-şi creadă urechilor! Luat prin surprindere de debitul verbal şi vehemenţa expunerii unui pârlit de student de la chimie, în primele secunde n-a făcut altceva decât să caşte nişte ochi de broască în spatele ochelarilor cu lentile groase şi rame aşijderea. Apoi, profitând de o pauză, făcută de mine pentru a-mi trage sufletul – mă ambalasem rău de tot, ca de obicei când nu eram de acord cu ceva –, Movilă a început să strige: – Tovarăşe student, cum îţi permiţi să mă întrerupi în timpul cursului? Părerile dumitale personale nu mă interesează şi nu au nici o relevanţă aici. Ia loc imediat şi ţine-ţi gura, altfel nu mai ai ce căuta la cursul meu!

Nu mult după acest incident, a avut loc o mare adunare cu anii I, II şi III, tema pusă în discuţie fiind felul în care erau predate ştiinţele sociale – filosofia, socialismul ştiinţific şi, respectiv, economia politică – studenţilor de la chimie. Eu am întârziat puţin, şedinţa începuse deja. M-am furişat tiptil şi m-am aşezat

pg. 46

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

în ultimul rând din amfiteatrul II-6. Habar n-aveam că la prezidiu, pe lângă profesorii de curs şi secretarul de partid pe facultate, cele câteva persoane pe care nu le cunoşteam, dar care fuseseră prezentate înainte de venirea mea în amfiteatru, erau reprezentanţi din partea Ministerului Învăţământului şi a UASCR-ului central. Bineînţeles, toţi băteau câmpii cu graţie. Plictisit, n-am avut de lucru şi am cerut şi eu cuvântul, aveam eu un „of” al meu, ceva foarte concret – credeam eu – în comparaţie cu banalităţile debitate de antevorbitori cu limbajul lor de lemn. Nu am spus decât o singură frază, că prezidiul a şi luat foc: – Cursul de filozofie este plictisitor, dar seminarul este foarte interesant şi ar fi şi mai interesant dacă domnul asistent ar mai şi veni din când în când să şi-l ţină!

Seminarul de filosofie îl făceam cu un asistent extrem de inteligent şi cultivat, despre care aveam să aflăm că era homosexual. Acesta venea la seminar cam când avea chef, înfuriindu-ne mai ales pe noi, băieţii, pentru că, pe de o parte, discuţiile cu el erau o încântare, iar pe de altă parte, dacă am fi ştiut că nu vine, ne-am fi dus la o bere în „II-6” (cârciumile frecventate de studenţii ieşeni aveau pe atunci nume de... amfiteatre sau biblioteci: „Copou” era „II-6”, „Vânătorul” era „III-10”, „Bolta Rece” era „Biblioteca Eminescu” etc.). Personal, eram surprins mai ales de curajul cu care asistentul iniţia cu noi discuţii libere pe diferite teme „sensibile”. La unul dintre aceste seminarii, s-a încins o discuţie aprinsă – evident, din cauza mea – pe tema drepturilor şi libertăţilor omului în România. Nemulţumit de părerile profund ipocrite şi oportuniste ale celor mai mulţi dintre colegii mei, deşi asistentul încerca să obţină şi unele păreri originale, eu mă tot foiam în bancă. Asistentul m-a observat şi, la un moment dat, m-a întrebat: – Dar tu, de colo, ce părere ai?

Am răspuns repezit, deranjat şi de faptul că asistentul mă luase la „per tu”, ceea ce, pe atunci, în Iaşi, era de neconceput, până şi elevilor de liceu erai obligat să li te adresezi cu „dumneavoastră”: – Eu cred că în România oamenii nu sunt pe deplin liberi!

Stupoare printre colegi… Abia scăpasem de acuzaţia aceea de anticomunism, în urma căreia fusesem convocat la Rectorat, că acum iar o „comisesem”. Asistentul era în continuare calm, doar o grimasă trecătoare i-a schimonosit figura la auzul răspunsului meu nesăbuit. După câteva momente de adâncă tăcere, m-a întrebat în sfârşit: – Cum aşa?! Păi cine te opreşte să te duci la Bucureşti, în Piaţa Palatului şi să strigi cât vrei tu: „Jos Nixon!”?

Fără să stau pe gânduri, i-am replicat pe un ton ridicat: – Da? Dar, dacă aş striga „Jos Ceauşescu!”?

Tăcere mormântală... Asistentul m-a fixat cu privirea preţ de câteva secunde bune, după care mi-a spus cu voce joasă, dar apăsată: – Nu ştiu, nu mă-ntreba, nu te cunosc!

pg. 47

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 13 Sirenele Autor Mihai-Batog Bujeniță (Iași) Cu pânzele întinse de răsuflarea zglobie a zeului Eol, corabia spinteca triumfătoare talazurile sinilii precum necuprinsul de deasupra. Între cer şi întinsurile mării, vitejii corăbierii cântau un imn de slavă închinat tuturor zeilor pentru că, în marea lor bunăvoinţă, le dăduseră nu numai victorie ci şi destule zile pentru a se bucura de ea. La proră, cu pletele în vânt şi cu inima plină de elanuri, Odiseu privea încrezător viitorul.

Cala corăbiei adăpostea o parte din comorile jefuite din Troia. Acea mândră cetate pe care doar isteţimea lui o făcuse să cadă pradă aheilor. În urma lor rămăsese doar cenuşa… Mult mai mult din pradă trimisese în Ithaca, regatul său, prin căpitanii corăbiilor pe care le comandase pe vremea asediului, oameni de mare încredere şi slujitori devotaţi. Tot prin ei trimisese şi straşnică poruncă reginei, Penelopa, draga şi credincioasa lui soţie, ca tot aurul să fie tăinuit în vistierie pentru ca să nu stârnească lăcomia altor neisprăviţi, nărăviţi în rele şi puşi pe furat de la oamenii cinstiţi. Mai ales că, la întoarcere avea un plan…

Acum însă, după ce mai jefuise şi câteva cetăţi de prin Efes, Taurida, Caria sau Libia, avea de gând să meargă în Cartagina pentru a cumpăra ceva sclave nubiene care se vindeau cu preţ bun în Siracuza, mirodenii pentru cetăţile de la Pontul Euxin, mătăsuri pentru iberii cei bogaţi, bijuterii şi podoabe din fildeş, în general, tot ce s-ar mai găsi pe la negustorii de acolo. Deşi îl cam bătea gândul şi de ceva jafuri numai că nu prea era de glumit cu afurisiţii de fenicieni, nişte tipi absolut imposibili, cu un spirit exagerat al proprietăţii, extrem de nervoşi, ca să nu mai vorbim de răzbunări. Aşa că, era mai bine să petreacă un timp cu hetairele feniciene, vestite pentru rafinamentele lor. Era şi acesta o formă de recompensă a marilor sale visuri. În fine, poate spre Coloanele lui Hercule va mai găsi ceva de pârjolit.

Apoi, cu corabia plină, va merge spre patria sa, unde, având bogăţii, va înarma un corp de armată din tinerii care acum se pregăteau pentru lupte avându-l în frunte pe fiul său, Telemac, şi va pleca în expediţie pentru a cuceri minele de aur ale Traciei. Va face desigur o alianţă militară cu spartanii şi va prinde ca într-un cleşte Teba şi Atena, le va umili transformându-le în ruine, iar el va deveni rege peste toată Attica.

Spartanilor le va da Peloponezul că la cât de ţărani sunt nici nu au alte pretenţii…

Frumoasele lui gânduri fură întrerupte de Aristocle, bunul său prieten din copilărie cu care trecuse, iată, prin tot felul de încercări. Aristocle era, în felul său un erudit! Ştia toate miturile şi poveştile lumii lor, ba mai mult, era şi un fel de profet fiindcă îi prevenea întotdeauna când era vorba de un pericol.

- Mărite rege, spuse Aristocle făcând o plecăciune şi dând dovadă că ştia deja ce gândea Odiseu, ne-am apropiat de ţinuturile sirenelor şi cred că, dacă vrem să scăpăm cu viaţă, va trebui să schimbăm cursul corăbiei ca să ne îndepărtăm de aceste locuri pline de primejdii…

Odiseu se întoarse spre el şi îi răspunse zâmbind fără nici un fel de teamă: - Bunule prieten îţi mulţumesc pentru grijă, să ştii însă că de multă vreme mă tot gândesc la acest eveniment. Cum marele nostru părinte, Zeus, ne-a dat minte, eu unul mă voi folosi de acest dar pentru a intra şi, mai ales, pentru a ieşi cu bine din apele sirenelor, ba, mai mult, le voi descoperi astfel secretele fără să-mi dau viaţa pentru asta. Şi, ca să mă înţelegi mai bine, uite cum vom face…

Peste puţin timp, conform poruncilor primite, Odiseu de afla legat de catarg iar vitejii săi companioni, cu dopuri de ceară în urechi, trăgeau uşor la vâsle deoarece vântul, ca prin minune, încetase

pg. 48

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

total şi un fel de linişte stranie se aşezase peste toată întinderea. Odiseu părea fericit de farsa pe care urma să o joace sirenelor. Le va asculta vestitele lor cântece fără să-şi piardă minţile, fără să se arunce în valuri, fără să-şi pună corabia sau echipajul în primejdie. Era el, vestitul Odiseu, regele cel mai inteligent şi viclean din toată lumea cunoscută. Îşi râdea deja în barbă cu gândul la viitoarele poveşti cu care îşi va uimi, în curând, ascultătorii…

Un vaier prelung îi ajunse la urechi… Începea…

- Odiseu… Odiseu… Te afli în teritoriile noastre şi va trebui, vrei, nu vrei, să te supui legilor noastre…

- Da, sirenelor, numai că iată, cu inteligenţa mea recunoscută încă de pe vremea când am născocit Calul Troian, vă voi înfrunta şi, astăzi, nimeni nu va pieri din cauza voastră!

- Odiseuuu, faptul că tu crezi toate prostiile pe care le-au inventat marinarii, cei mai mari mincinoşi din lume, arată că nu eşti decât un biet om pe care-l putem aiuri oricând vrem. Dar noi nu asta vrem, nu asta este menirea noastră… Te afli într-un câmp de rezonanţă inductivă, specific unor inteligenţe mult mai înalte şi care îşi propun ca scop conştientizarea omului, arătându-i greşelile şi, mai ales, spunând adevărul celor care, la fel ca tine, s-au înconjurat numai de lingăi.

Deşi simţea cum îi vâjâie capul şi nu prea înţelegea mare lucru din ce auzea, Odiseu spuse mândru: - Adevărul!? O, nu, nu! În nici un caz! La ce-mi trebuie mie adevărul şi mai ales la ce-mi foloseşte. Eu sunt deasupra lui, dar aţi putea să-mi spuneţi adevărul despre cei pe care trebuie să-i înfrunt şi astfel să-mi uşuraţi lucrul.

Odiseu, se dovedea clar, că este demnul înaintaş al tuturor grecilor. Ştia să întoarcă întotdeauna o situaţie în favoarea sa. De data asta doar prin negocieri.

- Odiseu… Cum crezi tu că noi vom deveni agenţia ta de informaţii? Tu eşti un dezaxat, un criminal, un mincinos şi un inconştient care a aruncat o lume în haos numai pentru a-şi satisface orgoliul.

Nu ai nici măcar scuza că eşti nebun! Nu, eşti doar dementizat de poveştile sângeroase care ţi-au fost prezentate, cu titlu educativ, ca fiind pline glorie.

Spui că eşti inteligent însă ai acceptat minciuna lui Agamenon fără nici o ezitare şi ai mers la război lăsând regatul tău, insula Itacha, cea frumoasă şi bogată, de izbelişte. Sigur, spartanii, aveau tot interesul să plece la luptă şi au inventat această minciună folosind-o ca pretext, deoarece în Sparta nici caprele nu au ce să mănânce, iar războiul este pentru ei singura formă de economie politică pe care o cunosc. Biata Elena oricum îşi lua câmpii, dacă nu şi viaţa, fiind înnebunită de mizeria, sărăcia, jegul şi apucăturile lui Menelau, dar şi ale întregii curţi spartane. Numai gândul la supa neagră care părea a fi hrana de bază şi la ceea ce ei numeau banchet o făcea să aibă spasme pilorice… De altfel, adevărul este că spartanii au încurajat-o pe Elena să fugă pentru a avea motiv să atace Troia. Şi asta nu pentru că Troia era un centru comercial important, oricum ei habar nu ar fi avut ce să facă cu ea, ci numai pentru a o jefui.

Dacă vrei să ştii însă, preţul final l-au plătit însă toţi aceia care au participat la jaf şi a fost foarte pipărat.

Vei fi aflat, spre exemplu, ce a păţit marele, puternicul, Agamemnon.

Vitejii vâslaşi priveau detaşaţi cum Odiseu se dă cu capul de catarg, urlă din toţi rărunchii iar din ochi îi curg lacrimi cât pumnul. Probabil, credeau ei, cântecele sirenelor erau foarte triste dar cum semnalul de dezlegare stabilit dinainte nu fusese încă dat, îşi vedeau liniştiţi de treabă gândindu-să că, uite, şi surzenia este bună la ceva. Te mai uşurează, la o adică. Sau îţi dă o scuză pentru a nu te baga în treburile altora…

- Odiseu… Tu crezi că aceste aventuri îţi vor aduce gloria. Eşti un nătărău! Din păcate, la fel ca toţi cei din lumea asta! Ce crezi că s-a întâmplat cu aurul pe care l-ai trimis în Ithaca gândind că dacă vei avea visteria plină puterea ta va creşte şi vei conduce petecul de pământ la care visezi?

- Devotaţii mei căpitani împreună cu preacredincioasa mea soţie…

- Mdaaa, pierdere de vreme… Nu Odiseu, aurul, în mare parte, a fost furat de cei pe care tu îi numeşti credincioşi, iar cel care a ajuns la Penelopa este acum risipit de ea şi de Telemac pe bijuterii,

pg. 49

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

haine scumpe, mătăsuri din India şi, desigur, banchete fastuoase la curtea săracă a acelei insule uitată de lume. Dacă ai fi avut grijă, ca rege, de economia ţării, acum ai fi fost mult mai bogat decât crezi că eşti după ce ai jefuit, incendiat şi omorât atâta amar de lume! Penelopa o fi ea virtuoasă, dar e femeie, o femeie încă tânără, iar legile firii o fac să se comporte în primul rând ca femeie şi apoi ca regină. Prin urmare, are o mulţime de amanţi, mai ales acum când dispune şi de ceva avere. Telemac, fiul tău, pe carel crezi preocupat de viitoarele cuceriri, trândăveşte, bea de stinge, s-a înhăitat cu alţi tineri ca el, umblă cu părul ondulat, sulemenit, poartă cercei şi tunică mult mai scurtă decât s-ar cuveni. Cu el vrei tu să faci războaie? Cât despre economia insulei, află că nici nu mai există. Mulţi bărbaţi, dar şi femei, au plecat care încotro urmându-ţi exemplul şi murind prin pustiurile Persiei sau ale Sciţiei cu iluzia că vor deveni bogaţi din jafuri. Trist, foarte trist, Odiseu, şi numai tu eşti de vină… Ca să nu mai spunem că atunci când te vei întoarce, nu va fi deloc aşa cum gândeşti! Vei fi un moşneag amărât de care vor râde toţi, Penelopa o babă acră, iar fiul tău, dacă va mai trăi, va oferi plăceri marinarilor perverşi prin porturile orientului…

Acesta este motivul principal al misiunii noastre: să spunem adevărul oamenilor pentru a-i face responsabili de fapte lor, de consecinţele acestor fapte, în aşa fel încât să se poată, eventual, îndrepta, iar dacă nu, să-şi ducă povara adevărului până când aceasta va fi uşurată de chinurile Tartarului…

- Şi cum oare, răcni Odiseu printre lacrimi, măreţele mele fapte vor fi uitate şi numai nenorocirile despre care aţi vorbit vor intra în istorie!?… O, zei, osândă mai mare decât asta nu se poate!

- Nu, Odiseu, din păcate, se va găsi, cam aşa se întâmplă întotdeauna, un poet care să-ţi nemurească tâmpeniile dându-le chiar forme eroice, deoarece ei, poeţii, poartă un blestem al lor. Dacă nui laudă pe cei puternici şi bogaţi nu au ce mânca şi mor. Aşa că bieţii de ei preferă să se înjosească şi să trăiască decât să moară în mod ruşinos, de foame. Trebuie însă recunoscut că operele lor, deşi sunt mincinoase, sunt atât de frumoase încât în negura timpurilor viitoare numele lor vor fi mai strălucitoare decât ale voastre. Şi poate asta este cea mai perfidă răzbunare a sorţilor…

Dar timpul tău acum a expirat… Sictir!

Odiseu făcu gestul convenit şi Aristocle îl dezlegă de catarg. O vreme nu reuşi să se ţină pe picioare, dar cum ceilalţi îşi scoseseră ceara din urechi iar vântul începuse din nou să bată, ignorară cu multă detaşare starea eroului iar ulcelele de vin începură să circule mult mai iute decât corabia, din mână în mână. Într-un târziu, Odiseu păru a reveni în lumea reală şi, intrându-şi ferm în rol, spuse răspicat şi, pentru prima oară de la dezlegare, coerent,: - Iaso, palicari! Zeii sunt de partea noastră! Trebuie însă găsit de urgenţă un fomist de poet căruia îi vom da noi descrierea faptelor de vitejie pe care le-am înfăptuit în aceşti ani, iar el le va face publice în frumoase versuri alexandrine. Desigur, fiecare dintre noi îşi va povesti aventurile iar de plătit se va plăti corect, nemţeşte!

Strigătele de ura, ura, izbucniră din piepturile vitejilor deşi nimeni nu avea habar cine sunt acei nemţi care vor plăti. Erau însă convinşi că zeii ştiu despre ce este vorba şi totul se va rezolva aşa cum se cuvine.

pg. 50

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 14 Scurt jurnal de tabără: Avrig Edenul transilvănean Autor Nicu-Dan Petrescu (Craiova) Săgeata albastră ce mergea în direcţia Sibiu..Braşov, trase la prima linie a gării proaspăt modernizată din Craiova. La trecerea prin faţă mea am căutat să găsesc vagonul cu nr. 3 în care aveam loc.Ca de obicei în acesta ţară, unde lucrurile sunt lăsate la voia întâmplării, vagoanele nu erau numerotate. În consecinţă m-am adresat ‘naşului” ce cobora plin de el dintr-un vagon.

-Dacă mergeţi spre Braşov, urcaţi într-unul din aceste vagoane.

-Puteţi alege orice loc.deoarece şi aşa nu se umple!

-La preţul de INTERCITY puţini îşi permit să meargă cu el, mai ales pe distanţe scurte.

Am urcat în tren şi m-am hotărât cu greu să îmi aleg un loc, din motive doar de mine ştiute, în calitate de inginer proiectant de vehicule pentru transport călători pe calea ferată. Aveam de unde alege, aşa că miam aranjat bagajele în portbagaj şi mi-am rezervat 2 scaune, unul pentru mine şi unul pentru o eventuală duduiţă cu care să mă întreţin pe durata călătoriei,lucru care din nefericire nu am avut parte, deoarece până la destinaţie, prin vagon dacă s-au perindat vreo zece persoane.

Odată cu plecarea trenului a început şi ploaia. De multe zile nu căzuse strop de ploaie şi tocmai acum când trebuia să ne adunăm în tabăra de creaţie şi recreaţie din imediată apropiere a Avrigului, la poalele muntelui Făgăraş, se stricase timpul. Mă consolam singur, ştiind că dacă eşti copil bun,ai şi noroc.

Aşa că la gândul că chiar dacă timpul nu ne este favorabil, la întâlnirea cu prietenii dragi cu care petrecusem minunat şi anul trecut în tabăra de la Câmpulung Moldovenesc, voi avea parte de clipe frumoase alături de ei şi acum, fapt care m-a liniştit. În ciuda stropilor ce cădeau tot mai zgomotos pe geamul murdar al vagonului ce şi mă împiedecau să privesc peisajul ce se perinda din viteză trenului, mă gândeam la clipele frumoase pe care dorisem să le petrec alături de prieteni în tabăra de acum 3 ani..în deltă..la Mahmudia, pe care o ratasem din cauza unor probleme de sănătate. Şi uite aşa, discutând cu gândurile mele şi având în imaginaţia mea greutăţile pe care probabil trebuise să le înfrunte cu tenacitate de care dădea dovadă deobicei, Rodica, preşedinta organizaţiei Universul prieteniei, cu sediul la Iaşi, care era iniţiatorul şi organizatorul acestor tabere străduindu-se întotdeauna ca aceste tabere să îşi atingă la superlativ ţelul pentru care erau organizate..Creaţie…. Recreaţie şi nu în ultimul rând PRIETENIE.. Şirul gândurilor a fost întrerupt de oprirea trenului într-o micuţă gară pe al cărui frontispiciu am putut citi,.că am ajus în Drăgăşani, locul în care este patria vinului oltenesc şi de unde îşi trage origina guvernatorul Băncii Naţionale. Urmărind şirul gândurilor mi-am amintit că după revoluţie..guvernatorul în semn de recunoştinţă pentru locurile natale a contribuit la restaurarea câtorva mănăstiri din zona,cum ar fi mănăstirea dintr-un lemn,nu departe de staţiune Govora sau mănăstirea Bistriţa, aproape de Horezu, patria olarilor din Oltenia..asta în comparaţie cu un alt oltean, Radu Berceanu, care şi-a construit la Govora o vila imensă pe un teren destul de mare, înconjurat de un zid ca de cetate, probabil pentru a se ascunde de privirile indiscrete, averea pe care o făcuse în mod ilicit!!..

Drăgăşniul mi-a amintit şi de o povestire din tinereţea bunicului,cârciumar în buza târgului din Craiova,care pentru a-şi atrage clienţii nu cumpără vin de pe domenile regale ce se aflau la Segarcea, câţiva km de Craiova,ci se deplasa cu carul şi buţile tocmai la Drăgăşani,de unde aducea vin pelin, a cărui faima se dusese în tot oraşul.

pg. 51

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Povestea bunicul, că într-un an după ce a umplut buţile şi a pornit spre casă, la o distanţă de câţiva km. din zdruncinături,vinul care nu era bine fiert a creat presiune şi a spart butoiul.Bunicul s-a întors la producător şi i-a arătat tărăşenia.Fără comentarii, acesta i-a dat un butoi nou cu vin din recolta anului ce trecuse, i-a adresat scuzele corespunzătoare,adăugând şi o damijana din cel mai bun de rachiu de tescovină. Şi uite aşa petrecând cu gândurile mele.m-am trezit că trenul urmarea în mersul lui, cursul Oltului..pe care. dacă nu aveam Dunăre la graniţa Olteniei, îl făceam pe el, Dunăre ..aşa cum bine zice rapsodul Tudor Gheorghe.născut şi crescut în inima Olteniei la câţiva km de Craiova.

Mi-am amintit că această zona pe care o străbăteam era binecuvântată de Dumnezeu, căruia în semn de recunoştinţă i-se ridicaseră o serie de mănăstiri de către cei care au stăpânit aceste teritorii…începând cu Mircea cel Bătrân, banul Mihai Viteazul şi sfârşind cu Sf. Constantin Brâncoveanu. Aici s-au tipărit una din primele cărţi în limba română,Pravilă de la Govora.Aici s-au ridicat mănăstiri ale căror biserici au fost pictate de pictori celebri ai acestei ţări,cum ar fi Tătărăscu care a pictat biserica mănăstirii Bistriţa unde se află moaştele sf. Grigorie Decapolitul.

Ploaia îşi terminase recitalul şi soarele începuse să zâmbească printre nori.Prin ferastra se zăreau rămăşiţele combinatul Oltchim de la Govora,semn că ne apropiem de municipiul Râmnicu Vâlcea. În ultimii ani trcusem de mai multe ori prin acest oraş,care în timp practic crescuse sub ochii mei. Aşezat la poalele dealului Capela,Rm. Vâlcea este un oraş frumos,destul de curat, unde prim-gospodării oraşului s-au preocupat de el cu dragoste şi chibzuinţă.După câteva minute de odihna pentru a-şi trage sufletul, săgeata albastră s-a pus din nou în mişcare urmând cursul Oltului spre munţii care se profilau la orizont.Nu peste mult timp,mecanicul ne anunţă cu voce gravă că urmează staţia Călimăneşti.Aici au coborât sau au urcat cei veniţi la odihnă şi tratament Pornim mai departe spre Braşov.

Malul Oltului este mărginit acum de hoteluri şi pensiuni cochete.Cunoscând locurile caut din priviri şi zăresc în mijlocul Oltului nu departe de centrul staţiuni, Mănăstirea Ostrov, unde un grup de măicuţe alcătuiau o obşte întru cinstirea şi mărire Domnului.

Staţiunea”Călimăneşti-Căciulata”, este dschisa în tot cursul anului, mai ales că în ultima vreme, de când a fost recondiţionată este plină de turişti care vin în principal pentru tratament de reumatism şi afecţiuni care necesită ape minerale. După ce trenul depăşeşte siluetele svelte ale celor 3 hoteluri din Căciulata,aştept să văd zidurile Mănăstirii Cozia pe care Oltul le scaldă şi loveşte cu putere de sute de ani, acum ceva mai usor deoarece l-a domolit barajul centralei hidroelectrice din imediată apropiere,una din numerosele microhidrocentale care s-au construit pe Olt. Încerc să zăresc pe undeva umbră lui Mircea.Se pare că ea a trecut ultima dată pe acolo după ce prim.ministru Radu Vasile…..cel Frumos a încheiat tratatul de pace de la Cozia cu ortacii lui Miron Cozma, punând cap ultimei mineriade.

Trenul îşi continuă drumul spre Sibiu, trecând pe lângă castrul roman de la Arutela lângă care se află un popas turistic,în imediată apropiere a şoselei ce lega Europa de Vest cu Orientul.

Veşnic acest popas era plin cu tiruri turceşti în tranzit, atrăgând aici o mare parte de fetiţe dulci din toata ţară care au găsit aici loc de muncă pentru practicarea celei mai vechi meseri. Oricât s-au străduit autorităţile locale,nu au reuşit ani de zile să scape de acest fenomen.Până când a venit o minte l;uminata şi le-a sugerat să retrocedeze terenul cu popas cu tot, mănăstirii Turnu din imediată apropiere, care solicitase acest lucru încă din 1991,conform legilor de retrocedare în vigoare, deoarce terenul aparţinuse mănăstirii încă din sec.XVII-a.Mănăstireai Turnu a preluat popasul l-a renovat şi acum este o oază de linişte, meditaţie şi punct de plecare pe traseele din masivul Cozia.

Un astfel de traseu îl străbătusem de curând cu prietenii mei din Asociatia de turism montan Veteranmont, în cadrul unei acţiuni stabilite pentru anul respectiv, în această zonă. Ţinta era,vârful Cozia pe care mai ajunsesem câteva ori, cu ani în urmă, când tinereţea şi condiţia fizică îmi permitea,intrând în masiv pe la Păuşa.Acum îmi propusem ca ţintă, Mănăstirea Stănişoară, locul de

pg. 52

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

care mă legau amintiri frumoase, de unde începe cel mai greu, dar scurt urcuş spre vârf. Frumuseţe şi complexitatea traseului te îndeamnă să-l reiei atât timp cât te mai ţin puterile.Esential este să-ţi cunoşti limitelele şi să nu te iei la trântă cu muntele.

Prima ascensiune pe vârful Cozia am făcut-o cu mulţi ani in urmă,cand de sărbătoarea de 1Mai muncitoresc!! am avut 3 zile libere şi după defilare am plecat direct la gară ,astfel că pe la ora 16,am ajuns împreună cu un grup de prieteni la mănăstirea Stănişoara, unde speram să găsim un loc de cazare.

Aici era nebunie mare, deoarece odată cu noi veniseră foarte mulţi amatori de petrcere a timpului liber la munte..mai ales că era o zi splendidă de primăvară.

Locurile de cazare în mănăstire nu satisfăceau solicitările, aşa că maica stareţă făcea mari eforturi să selecteze pe cei care nu îi vor crea probleme, mai ales că în imediată apropiere TAPL-ul amenajase un bufet cu mici şi băutură.

Un grup mai recalcitrant de tineri care doreau neapărat cazare ,au fost la un pas să o agreseze pe biata măicuţa. În această situaţie am intervenit noi care eram un grup destul de mare şi compact şi cu ajutorul lui Dumnezeu am ,reuşit să-i scoatem din mănăstire, pe platoul din faţa bufetului.

Măicuţa ne-a mulţumit şi ne-a dat imediat locuri de cazare.

Din tren zăresc Mănăstirea Turnu din imediată apropiere a popasului, pe care o cunosteam de pe cand era necăjită si ascunsă la poala masivului Cozia, dar acum proaspăt renovată si usor accesibilă datorită tunelului care strabate muntele,paralel cu cel al căii ferate,este un minunat loc de reculegere spirituală.

Trenul îşi continuă liniştit drumul spre izvoarele Oltului care culege de pe ambele maluri, apele râurilor ce coboră prin văile adânc săpate în colinele de pe versanţi.

Mi-am amintit că văile mai largi adăpostesc o serie de sate unde trdiţile populare încă se mai păstrează.

Pentru a le vedea şi simţii trăirile localnicilor,aşa cum sunt ele,Asociaţia de turism montan VETERANMONT al cărui membru fondator sunt, la sugestia, iniţiativa şi organizarea vicepreşedintelui Sporiş, organizase o excursie într-un sat amplasat pe o astfel de vale cu cazare la săteni.Aici am petrcut câteva zile minunate , atât prin ospeţia sătenilor,cât şi prin excursile făcute la locurile deosebite din împrejurimi.

Trenul opreşte pentru 1 minut în ultima localitate mai răsărită din Oltenia de sub munte..Câineni. Mi-am adus aminte de o călătorie făcută aici în adolescenţă împreună cu o parte din familia mea de onjuctura. În acest sat am ajuns într-una din vacanţe când ne-a Traian a observat că ne cam plictisim, drept pentru care într-o seară ne-a spus: -Pregătiţi-va că mâine am aranjat cu cineva să ne ducă la Drăgăşani de unde cu trenul mergem la Câineni.

-I-am dat telefon lui Ionică şi ne aşteaptă cu o căruţă la gara pentru a ne duce în sat.

-Vroiam să-i fac o surpriză,dar m-am gândit să va scutesc de drumul greu până în sat pe jos.

Eu nu prea văzusem muntele la mama lui acasă,dar ce am văzut acolo mi s-au părut peisaje din basme.

Desigur va întrebaţi..cum adică familie de conjuctură!!..

Este o familie pe care o face Dumnezeu atunci când doreşte să îi apropie mai mult pe oamenii deosebiţi.Familia mea de conjuctură se relizase odată cu intrarea mea la liceu.

Mergând la şcoală unde dădusem examenul de admitere în liceu,şcoală care era în drumul lui de întoarcere de la serviciu,pentru a vedea pe ce loc mă situasem la admitere, tata a intrat în discuţie cu un cetăţean care făcea acelaşi lucru.

Din vorba în vorba a aflat că fiul acestuia intrase printre primii, iar ca tată era în căutarea unei gazde pe perioada şcolarizării,avand domiciliul la distanţa de cca 6o km de Craiova.

Tată care era economist de profesie,a făcut rapid un calcul şi întrucât trăiam 4 persoane dintr-un singur salariu, mai era spaţiu în casă pentru o persoană ,iar mama care era casnică putea să mai aibă grijă de încă un copil,bineînţeles contracost.

Gândea tata:-Părinţii lui fiind învăţători într-un sat din Vâlcea, probabil îşi crescusera bine copilul,şi apoi dacă era un elev de excepţie putea să aibă o influenţă pozitivă asupra fiului meu….

pg. 53

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

În consecinţă i-a făcut o propunere corespunzătoare,iar după ce nea Traian,aşa îl chema pe cetăţean,a verificat condiţiile,au bătut palmă.

Interesant este că atunci când am fost puşi faţă în faţă s-a constatat o oarecare asemănare fizică între noi. Şi uite aşa timp de 4 ani cât a durat liceul am fost nedespărţiţi,deoarece am împarţit acelaş pat atât in timpul şcolii, cât si în toate vacanţele petrecute la Valea mare,unde nea Traian se bucură de copiii lui numai pe perioada vacanţelor. În această perioadă îşi frământă mintea cum să facă să ne simţim cât mai bine. Câinenii era localitatea cu gară unde nea Traian a trebuit să îşi care o parte din lucruri pentru a-şi aranja familia într-un sat de pe coclaurile muntoase, unde fusese deportat,deorece se opusese întovărăşirilor agricole,rezistând cu stoicism la toate metodele de intimidare încercate de secretarul de partid al comunei care nu era altul decât ţiganul fierar care se pripăşise în acest sat de oameni, majoritatea înstăriţi,cât de cât egali în deţinera de proprietăţi.Îl adoptaseră în comunitate neavând un specialist în domeniu.Şi cum el a fost considerat singurul exponent al clasei muncitoare,a fost pus în fruntea obştei.A uitat că fusese adoptat şi a tecut la fapte pentru îndeplinirea sarcinilor de partid.Cum nu era prost a găsit metode ceva mai blânde.Împreună cu jandarmii,i-a adunat pe cei ce s-au opus întovărăşirii, i-a urcat într-un camion cu prelata şi i-a plimbat o noapte întreagă în jurul satului, fără că aceştia să vadă pe unde sunt.Din timp în timp camionul se oprea,el urcă sub prelate,anunţă o oarecare locaţie situate la o mare distanţă de sat şi întreba dacă s-au hotărât să semneze.Care au cedat le-a dat drumul acasă,restul au fost duşi la postul de miliţia unde li-s-a făcut ordin de deportare,în satele izolate din munţii de la marginea judeţului. Şi uite aşa nea Traian a stat departe de sat cam 5 ani de zile până s-a terminat colectivizare prin ordonanţe de guvern care inventau diverse motive pentru expropierea terenurilor necolectivizate.

A avut norocul să fie găzduit la o familie de munteni care i-a adoptat în familia lor. Copiii lui nea Traian au crescut împreună cu copii muntenilor,şi s-au călit cu greutăţile muntelui odată cu ei.Au păstrat toată viaţă amintirile plăcute din copilăria petrecută în satul de pe munte.Privit din tren Câinenii de astăzi s-a schimbat radical.Au apărut drumuri şi străzi asfaltate,supermarketuri, pensiuni şi construcţii care şi-au pierdut din spiritual autohton.

Trenul se pune din nou în mişcare până la următoarea oprire , Turnul Roşu, pentru formalităţile de la vama de trecere în Transilvania,apoi ne reluăm drumul pentru un ultim popas, la Podul Olt, unde trenul se desface în două.O secţia va merge la Sibiu, iar cealalalte la Braşov, cu o prima oprire la Avrig, locul către care pornisem eu şi unde speram să petrec clipe frumoase în tabăra.Situat la poalele Munţilor Făgăraş şi îmbrăţişat de malul stâng al Oltului, micul oraş Avrig promite un potenţial cultural-turistic deosebit.

De la poalele munţilor udate de apele Oltului până la crestele munţilor Făgăraş cu vârfuri de peste 2000 de m altitudine, natură oferă un recital edenic deosebit. Acesta a fost şi motivul pentru care Baronul Samuel von Brukenthal a ales acest spaţiu încântător, pentru a-şi construi o reşedinţa de vara. Grădinile şi terasele palatului sau au adus renumele locului de „Eden Transilvănean”.Oraş din 1989, atestat documentar din 1364, Avrigul şi-a păstrat tradiţiile unicat, obiceiurile proprii, spiritul specific şi valorile.

Loc de tranzit între municipiile Sibiu şi Făgăraş, a avut misiunea culturală de a-i păstra vie memoria marelui cărturar transilvănean Gheorghe Lazăr. Brandul întemeietorului învăţământului superior în limba română, a fost singură soluţie de a cinsti acest mare spirit. O şcoală generală, un liceu, un muzeu, o stradă principala, o biblioteca şi recent, o librărie, îi poartă numele.Acest loc edenic din centrul ţării îşi poate deschide porţile, spre a creşte în ochii iubitorilor de tradiţii, valori şi frumuseţi locale. Credem că o tabăra de creaţie care să puncteze aceste aspecte, ar putea participa la brandul Gheorghe Lazăr, la consolidarea tradiţiilor populare, la promovarea valorilor culturale locale şi naţionale, cărora să le trezească interesul turistic pentru frumuseţile acestui orăşel frumos, cochet şi deosebit.

Asociaţia „Universul Prieteniei” îşi propune să aducă membri ei cât mai aproape de locaţii mirifice româneşti, care să stimuleze creativitatea şi să încânte sufletul artistic, iar după ce în anii anteriori au fost organizate astfel de tabere în Moldova, Dobrogea şi Bucovina, ne-am îndreptat atenţia asupra acestor locuri, atât de bogate şi frumoase.

pg. 54

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Pentru mine taberele de creaţie la care am participat au fost un prilej deosebit de a fi alături de oameni de cultură din generaţii diferite,de la care am avut numai de învăţat şi am prins curajul de a-mi aşterne pe hârtie gândurile şi trăirile mele,dar am şi aflat că mai am multe de învăţat pentru ca scrierile mele să nu fie etichetate ca simple mâzgăleli.Aici mi-am întărit prietenia pentru cei pe care i-am cunoscut sau îi cunoşteam mai demult şi pe care îi voi păstra cu dragoste şi consideraţie în inima mea.

pg. 55

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 15 Slalom printre amintiri: Severin Autor Doruța Dumitru (Craiova) Muzeul are în față o grădină mică a cărei taxă de vizitare este de 1 leu. Am vizitat-o doar prima oară. De fiecare dată doar stăm pe bancă, la umbră.

Mâncăm sendvișuri și visăm. Cum va fi peste 2, peste 5, peste 10 sau de ce nu peste 30 de ani?

Vom veni neapărat și atunci. Dar nu ne vom simți ca azi. Zâmbesc la imaginea celor doi bătrâni ce stau în închipuire în același loc. În soarele puternic al amiezii, Dunărea oglindește atâtea vise și speranțe! Viitorul și trecutul se întâlnesc sub apele unduioase.

Pe când eram copil am mers într-o excursie la un muzeu, unde mă fascinaseră ruinele poveștii dacice. Cu timpul, am uitat ruinele și numeroasele săli ale muzeului. Mi-a rămas în amintire doar demisolul, unde erau o mulțime de pești.

Doream să-l duc și pe el acolo. Numai că nu știam unde. Uitasem în ce oraș văzusem Muzeul de Pești, căci așa îi spuneam în amintire. Cum am spus deja, uitasem de ruine, lucru care m-ar fi ajutat enorm să descopăr localitatea ce adăpostea muzeul.

Până într-o zi când am plecat să facem o excursie la Herculane. La întoarcere, am întrebat un alt pasager al trenului dacă știe un astfel de loc. Din glumă sau din neștiință, ne-a spus că e la Orșova. Am coborât și am intrebat pe un localnic. Acesta nu știa nimic. Așadar nu era acolo. Am văzut însă Mânăstirea Sfânta Ana. Ne-am urcat în trenul spre Craiova. Și am dat peste o bucurie neașteptată. Un călător ne-a spus că ceea ce căutăm e la Severin. Din păcate concediul se terminase, astfel că trebuia amânată o atare expediție.

A fost mai frumos ca în amintire. Înăuntru e întuneric și răcoare ca într-o peșteră. Lumina artificială ce veghează imensele acvarii întărește această primă impresie. Putem vedea acolo pești mititei și frumos colorați. Mi-a spus el cum se numește fiecare. Dar nu am ținut minte; aceștia nu pot fi mâncați, întrucât sunt otrăvitori. Cel mai mult îmi place ultimul acvariu. E al unui monstru cu mustăți.

Am descoperit și celelalte săli: una cu sistemul solar, alta cu flora și fauna regiunii; la etaj e o sală cu interioare țărănești și unelte, costume populare și alte țesături. Urmează apoi departamentul istoric.

Incursiunea a durat cam o oră și jumătate. M-am simțit acasă. M-am simțit pentru prima dată liberă. Am umblat pe alte meleaguri, în alte timpuri; corpul a purtat alte haine, iar inima alte sentimente. Nu am dorit niciodată atât de intens să trăiesc, să fiu un eu care participă, să am curaj să-mi asum propriile vise și năzuințe!

Muzeul e inima Severinului. Dunărea și minunatele grădini ale orașului sunt incomplete fără el.

Inima mea e tristă pentru că nu pot pătrunde în curte. E voie! Dar mașinăriile lucreză de zor. Și nimic nu mai e la locul lui.

Ruinele păstrează zburdălnicia copilului, iar grădina taina dragostei năvalnice din tinerețe și speranțele noastre de atunci.

Mi-e dor de muzeu. De grădină. De noi odihniți sufletește și pregătiți a relua lupta cu viața.

Au durat ani lungi lucrările de restaurare. Și continuă. Nu știe nimeni până când. Lucrătorii spun că ,, s-a mai descoperit ceva ”.

pg. 56

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Ne-am mutat pe o bancă în port. E frumos. E plăcut. Însă prezența apei atât de aproape mă neliniștește. Valuri se izbesc de parapet și îmi readuc în minte fiece fărâmă de gând pe care vreau să o alung pentru câteva momente.

Cândva se va redeschide. Și veți găsi comorile despre care v-am povestit. Vor fi diferite, vor purta amprenta zilelor din urmă. Dar tot cred că vor merita văzute. Cândva îmi voi aduce aici copiii, apoi bătrânețea. Va fi altfel. Dar și eu voi fi alta!

pg. 57

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 16 ۩ ŞAH ۩ ۩ DA sau NU ۩ (mini-scenariu pe tema migraţiei forţei de muncǎ) Autor Ana Nedelcu (Ploiești)

(În mansarda casei; tatăl şi fiul joacă şah) Tatăl: Păi, ce faci?

Fiul: Schimbă tu !

Tatăl : N-ai pic de miros, simţ, eleganţă.

Fiul (ironic) : Da... ştiu... sunt un sac de oase putrede.

Tatăl : De ce te încăpăţânezi ? Stii că deţii controlul.

Fiul : Eşti un mişcător de inimi...

Tatăl: ...dar şi de trupuri. Că altfel nu mă aflam aici în faţa ta. Hai, ce faci? Te-ai blocat?

Fiul : Prea multă migraţie. Trebuie să te şi gândeşti un pic.

Tatăl: Ştiu că e cam greu pentru tine, dar, hai , fă un efort! Că joci cu Maestrul. Sau nu ştiai încă?

Fiul (ridicându-se nervos): Chiar nu poţi să te abţii??? Voi, generaţia asta de lături umblate prin lume aţi frânt mii , milioane de suflete care aveau nevoie de iubire!!! Întâi tu, apoi mama... Vă urăsc !!! Te-ai întors numai ca să te lauzi cu ce-ai adunat. În rest ? Nu-ţi pasă de nimeni şi nimic. Nici măcar de mama care este sclava lor. De ea nici atât... iar de mine... mi-ar fi mai bine fără tine... (iese).

Tatăl : Ce l-o fi apucat şi pe ăsta ? Tinerii din ziua de azi... Nu te mai poţi înţelege cu ei. Cine i-o fi educând aşa? (îşi continuă singur jocul de şah ; se stinge lumina) ~~~ (Dimineaţa ; tatăl citeşte ziarul ; intră fiul) Tatăl : Ce te tot învârţi pe aici ? Trebuia să fii la şcoală. E târziu.

Fiul: Încă nu încetezi? Nu te mai lua de mine. Nu eşti părintele meu.

Tatăl : Bine, dacă nu sunt, află că mi-au trimis o ofertă mai bine plătită. Aşa că...

Fiul : Aşa că du-te ! Ai pe cineva pe-aici ? Ţi-am spus clar că n-am nevoie de tine. Fă bine şi ia-mi o povară de pe umeri. Da’... nu uita că... de fapt...

Tatăl: Da, da, că de fapt trebuie să-ţi trimit bani de-acolo, că tu eşti un amărât infirm care nu poate munci.

Fiul: E de datoria ta. Dar asta o ştii deja. Că de aceea m-ai adus pe lume.

Tatăl : Mâine plec. Ştii cum stau lucrurile, că nu e prima dată când rămâi singur. Mai du-te pe la mătuşăta că s-o mai simţi şi ea singură.

Fiul : Scorpia aia ?!! Nici să nu te gândeşti... Hai, cum spui tu, numai pleacă odată !

Tatăl : Te las, că am drumuri de făcut. Ştii tu... formalităţile...

Fiul : Da, da... (tatăl iese ; lumina devine palidă ; fiul rămâne nemişcat, adunându-şi gândurile în jurnalul minţii sale)

pg. 58

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Azi, 19 aprilie, tatăl meu şi cu mama mea sunt uitaţi... undeva în această lume unde sunt sclavii propriilor euri sociale, unde nu se cunosc, nu cunosc nimic. Eu sunt acasă unde simt şi miros parfum de singurătate, parfum de rutină, de nedorinţă. Din mansarda mea se pică... şi se distruge... (pauză scurtă ; lumina devine mai puternică ; intră tatăl) Tatăl : Gata ! Totul e pregătit. Oamenii mă aşteaptă. Sunt cel mai tare !!! Le-am spus că nu mă mai leagă nimic de casă. Nevasta e plecată şi ea. Aaa, fiul meu se descurcă, că doar e băiat mare. Acum e o perioadă importantă pentru el; îşi dă bac-ul, trebuie lăsat să înveţe; vrea la facultate - e, asta mai vedem; costă şi facultaea asta; le are el pe-ale lui, nu are nevoie de mine; de mă-sa cu atât mai puţin.

Aşa-i, fiule?

Mâine în zori plec. Nu te deranja să-ţi iei rămas bun, că astea mă ucid. Aşa că, să fii fericit, sănătos ! (în timp ce-l bate pe umăr) Hai, că te descurci tu, stai liniştit !

Fiul, (pentru el) : Nu ştii tu nimic despre mine. Suntem ca doi străini care-şi venerează lumea în parc pe o bancă. (adresându-se tatălui) : Da, tată. Drum bun şi lasă-mi nişte bani pe masă pentru o perioadă bună.

Tatăl: Sunt cel mai fericit om!!! Păi nu ? Ce să faci aici ? Să pierd timpul migrând elemente de şah ? Mai bine migrăm cu folos. (tatăl iese ; muzică lentă acompaniază o lumină roşie ; fiul îşi continuă jurnalul) Jurnalul minţii unui adolescent : Acum chiar sunt singur. Pot să văd, să simt, să miros bucuria vieţii în toată splendoarea ei. Sunt al nimănui... Băieţii mă cheamă iar la viaţa noastră, a micilor. Mă tentează dar... să pătrund iar în acel loc al minţilor bolnave care nu se pot stăpâni, nu se pot controla. Controlul... este atât de greu. Nu, nu o voi face. Voi vorbi cu mine şi-mi voi da examenele!!! Voi ajunge un actor celebru şi voi da autografe, voi împărţi zâmbete şi lacrimi, iar oamenii mă vor iubi până dincolo de... E târziu, dar sunt poetul vieţii mele şi nu pot să renunţ. Cât poţi iubi viaţa asta??? (se stinge lumina; pauză scurtă ; mansarda e goală şi devine semi- întunecată ; intră fiul cu o gaşcă de prieteni) Fiul: Haideţi, că iar sunt liber! Liber ca pasărea cerului.

X: O, perfect! Să ne facem de cap!

Y: În casa poetului…

Z: Haideţi, lăsaţi-l, că e talentat!

Fiul: Vă rog, vă rog, fără comentarii agasante.

Y: Ce, nu-ţi place să ţi se spună poet ? Că doar ai aspiraţii de mare actor. În rolul principal...

Fiul (entuziasmat) : Da, da şi sala va fi în delir! Mă vor aplauda până ce nu-şi vor mai simţi podul palmei! mă vor visa...

Z: Hai că exagerezi! Chiar crezi în vise ? Eu m-aş uita mai bine în oglindă- vorbesc pentru tine binenţeles- un drogat şi-un vagabond... şi fără părinţi...

Fiul : Oi fi eu al meu şi numai al meu, dar tot primesc ceva bani de pe-acolo. Tu nici măcar nu ştii unde te vei afla mâine : în stradă sau în vreo casă de ajutor social.

Z : Da, am renunţat la tot. La ce bună şcoala? Când totul se reduce la experienţa propie... oricare ar fi ea.

Să ştii că am învăţat multe, deşi am ales să fiu un nenorocit.

X (râde ironic): Şi să mai spuneţi că e prost...

Fiul : Eu ştiu un singur lucru : scena e a mea.

Y: Păi dacă scena e deja a ta, să sărbătorim!! Haideţi, să sărbătorim, să ne distrăm, să râdem!! Toată casa e a noastră!!!

pg. 59

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Fiul: Sunt de acord. Să aduc nişte muzică şi să comandăm nişte pizza. Nu-i aşa că…

Z: Visurile astea dăunează grav sănătăţii. Păi am eu aici ceva care să te facă să te simţi excelent.

Y : Ei, eşti nebun, ai adus...

Z : Da, vom sărbători ca pe vremuri.

Fiul: Nu, nu, asta a fost de mult. Am trecut prin momente grele...

Y: Lasă, că n-ai să mai treci. E doar aşa, 4 fun.

X: Hai, că nu se întâmplă nimic. O să vezi ce bine o să ne simţim. Un pic şi gata.

(X scoate din buzunar o pungă cu praf; rămân toţi nemişcaţi ; se stinge lumina) (pauză scurtă ; se aprinde lumina, iar ei stau întinşi pe podeaua mansardei) X : Drăguţ aici la tine în mansardă...

Z : Da, dar e cam prea curat. (varsă un pahar cu alcool aflat lângă masă) Y: E, doar e casă de oameni serioşi cu mulţi bani şi o muncă stabilă.

Z: Exact ca ai mei.

X : Ca ai noştri vrei să spui !

Fiul : Ai tuturor... Da, mă simt bine; scena e deja arhiplină. Soarele străluceşte azi mai mult ca niciodată.

Z: Nu te opri, fabulează, fabulează... Asta îi menţine pe tinerii abandonaţi ca noi. Praf, lichid şi vise.

X : Vise albe... sau colorate... Dar nu coşmaruri.

Fiul: Nu, visul nu poate fi coşmar. Visul suntem noi.

Y: Coşmarul îl trăim zi de zi. (pauză scurtă) Z: Şi, ce mai zice tipesa aia mişto de la tine din cartier ?

X : A, e o curvă. Ca mă-sa. Ea pe-aici, mă-sa pe- acolo...

Fiul : Puteţi să tăceţi măcar un pic ?... Şi totuşi, momentul ăsta de extaz n-ar trebui trăit aşa...

Z: E? Ce ziceai înainte ? Ştiam eu, acum eşti omul nostru din nou... (se stinge lumina; pauză; lumina devine palidă) Scrisoare de la mama : Puiul mamii, sunt aici departe şi singură ca un arbore verde în mijlocul deşertului. Sunt sclava muncii, dar o fac pentru tine, copilule, pentru ca tu să-ţi urmezi visul. Te rog, nu mă condamna şi fii băiat cuminte! Ştii că te iubesc, iar experienţa mea este şi o experienţă a ta. Cândva ai fost aici cu mine, dar nu ai vrut să rămâi. Nu-i nimic. Trăirea ţi-a lărgit orizontul minţii. Te rog să nu mai treci prin acele clipe grele şi să ai grijă de sănătatea ta ! Vei uita împăcat şi acest an, apoi vei cutremura scena, iar eu voi fi acolo lângă băiatul meu...

Te iubesc, scumpul meu... mama. (se aprinde lumina) Fiul (în timp ce prizează): Da, să privim şi partea bună: înveţi să te descurci singur, iar dacă pleci este pentru că îţi doreşti să mai vezi şi altceva, să mai respiri un alt aer, să fii altcineva... Plecarea lor este pentru mine un test ; un test pentru 18 ani... Am trecut şi prin clipe grele, dar voinţa nu-mi dă voie să repet greşelile. Pentru ceva vreme mansarda este iar unicul meu părinte ; locul unde pot să-mi scriu viaţa... şi praful. (se stinge lumina; pauză scurtă; se reaprinde lumina încet; starea de rău este din ce în ce mai evidentă) Fiul : Alo, alo !!! Da, vreau să comand o nouă tablă de şah...că s-a tocit. Da, îmi joacă feste mutările.

Migrează unde vor. Da, piesele... Nu mai văd drumul, nu mai am control. Nu, eu sunt ok. Vi se pare că nu mă simt bine ? Cât ??? De ce atât de mult ? Păi n-am atâţia bani. Ce, să-mi dea taică-miu ? Păi e plecat. Şi maică-mea. Nu, nu pe lumea cealaltă, ceva mai aproape. Da, le zic să-mi trimită bani. Nu pot trăi fără şah

pg. 60

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

în casă. El e tot ce mi-a mai rămas. Şi praful... şi scena... Câţi ani am? Da’ ce treabă aveţi cu mine? Du-ten mă-ta !!!

Ce mă fac eu fără şah ? La dracu’ ! (se aude soneria) Fiul : Ah, ce nenorocire în casa asta ! Da, imediat! (intră mătuşa) Mătuşa: Ce faci, dragă? Vai, ce nenorocire în casa asta ! Fă, dragă şi tu un pic de ordine!

Fiul : Ce vrei, nu am timp ! Învăţ pentru bac. Ce-ar fi să vii dumneata să te ocupi un pic ? Şi-aşa n-ai altă treabă. Văd, totuşi, că nu ţi s-au lipit încă ochii de televizor, la telenovele alea...

Mătuşa: Ei, lasă, că aşa am supravieţuit până acum. Ia să-ţi explic eu cum stă treaba: ai două variante când te uiţi la o telenovelă: ori te îngropi de viu, ori te ambiţionezi să ai şi tu, pleci şi reuşeşti. Asta dacă eşti cu capul pe umeri şi te ţii de treabă; dacă ai un pic de noroc şi câştigi bine. Uite, cum a făcut unchi-tu. Îl aştept cu căruţa de bani. Parcă taică-tu nu tot de aia e pe- acolo. Să-ţi fie ţie mai bine. Să-ţi facă un viitor. Aşa că înţelege şi tu şi nu-l mai urâ.

Auzi, da’ tu nu prea te simţi bine, ai ? Săracu’, oi fi obosit de la atâta învăţat.

Fiul : Da, măcar de mi-ar spune şi mie asta... M-aş simţi mai bine. În schimb, el se comportă ca un... nici nu ştiu cum să-i zic. Sunt momente în care îl urăsc din tot sufletul. Numai şahul ne mai ţine vii.

Mătuşa: Şah, şah şi iar şah… Măcar nu v-aţi înscris la un concurs din ăla...

Fiul: Lasă, că nu e pentru concurs. E pentru cât de mult poate fiecare să-şi schimbe locul. Migraţie, cum îi spunem noi. Apropo, dă-mi şi mie nişte bani pentru un nou set. Ăsta e tocit şi...

Mătuşa: Poftim??? Tot mie-mi ceri? Parcă munceai şi tu pe ici pe colo.

Fiul : E... am examene...

Mătuşa : ...sau simt iar miros de praf. E praf peste tot. Mai şterge-l şi tu ! Hai că te las. Uite nişte bani.

Da’ vezi că-s cu împrumut. Să-i spui lu’ taică-tu.

Fiul: Da, da...

Mătuşa: Pa, pa. Vezi de praful ăla, că deja nu mai pot să mai respir ; am plecat.

Fiul : Bine. Ducă-te...şah, şah, şah.... (se stinge lumina ; pauză scurtă ; se aprinde lumina ; starea fizică este înrăutăţită ; stă singur la masa de şah) Fiul : Nu, nu aici. Ba aici. Jocul ăsta cere prea multă concentrare. De-aia nu mă duc eu la concurs. Mai bine migrează acasă după pofta inimii mele. Încercări : rateuri, câştiguri... deficit în educaţie, experienţe unice, bucurii, dezamăgiri, umiliri, câştiguri, bune şi rele. Poate că şi eu voi pleca la rândul meu. (cade la podea mort ; lumina devine palidă) Scrisoare de la tata : Băiatule, ştiu că de ani de zile mă consideri nedrept faţă de tine. Poate că ţi se pare absurd ceea ce-ţi voi spune, dar să ştii că în acest loc care pare lipsit de omenie, am reuşit să-mi adun gândurile şi să ajung la o concluzie. Mi-e dor de tine aşa cum nu mi-a fost până acum de când sunt departe. Poate pentru că am fost mereu orbit de dorinţa de a aduna cât mai mult. Am întâlnit aici oameni parcă trimişi, care mi-au deschis sufletul, o parte a mea pe care o uitasem aproape de tot. Nu vreau să intru în detalii nesemnificative. Vreu doar să te rog să nu ţii supărarea. Ştiu că ai trecut şi prin momente cumplite, dar sunt fericit că nu te-ai abandonat şi ai înţeles ceva mai mult. Eşti un copil deosebit. Poate că nu mă recunoşti în aceste momente, poate că-ţi par chiar un străin, aşa cum de altfel ai fost şi tu pentru mine.

Nu te rog decât să mă ierţi. Asta ar mai conta acum. Tata. (sfârşit)

pg. 61

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 17 Ferdinand Autor Dan David (Los Angeles) Când a murit „Nana Maria din Deal” s-a adunat lume multă la casa ei mică. Unii să o plângă, mai ales bărbaţii, cărora bătrâna le căutase de „belşug”, dar şi femeile, mai ales s-o bârfească. Trei zile, cât a stat nana Maria în coşciug în tinda scundă cu podeaua din pământ „lipită” cu lut galben maroniu, am fost nelipsit din preajma sa. Îmi plăcea şi mirosul de răşină al scândurilor din brad bătute în cuie mari ruginite, de Gligorul Floarei, vecinul îndemânatic.

Am fost prieten bun cu Nana Maria din Deal. Dintre copii, eu eram cel care intra în casa ei fără teamă; din contra, cu o bucurie ascunsă, cu o încântare instinctuală, parcă. Aşteptam întâlnirea cu ea cu mai mare nerăbdare decât intrarea în biserică, duminica, alături de părinţi. Era ca o mistică inconştientă în sufletul copilului de nici unsprezece ani care eram.

Icoana Sfintei Fecioare pe care nana o avea la căpătâiul patului, luminată continu de candela cu ulei de rapiţă, aşternea linişte în mintea de „copil nonconformist, cu probleme”, cum o auzisem pe doamna Frâncu, învăţătoarea de la a patra, declarându-i mamei cu glas jos îngrijorat, oarecum disperat. „Măi copile, văd în ochii tăi o fântână adâncă şi pe fundul ei, prin apa limpede, văd clar nisipul.

Parcă ar fi aici în faţa ochilor mei. Eşti un vrăjitor măi; porţi sufletul în umbra pleoapelor, ca pe o cămaşă.

Se vede printre gene, iese ca un izvor şi se revarsă în jur. Dacă ar fi o astfel de şcoală, te-aş trimite la şcoala vrăjitorilor, să înveţi să-ţi foloseşti darul pentru binele oamenilor, pentru binele tău.”

Eu o botezasem „Nana Maria din Deal”! Nu o chema Maria. În actul de împroprietărire întocmit în 1945 când a primit şi ea două jugăre de pământ pe Alom, înrămat şi agăţat pe perete sub icoană, alături de o altă ramă mare în care stăteau lipite pe un carton îngălbenit de ani şi pătat de muşte fotografii mai vechi, de pe la începutul secolului, era numită Rozalia Fătu, domiciliată la numărul 102 pe Uliţa din Vale.

Dar nici pe deal nu stătea! Căsuţa ei vopsită în albastru închis, cu o dungă albă sub acoperişul gros din paie, era în vale, aproape de Valea Zalăului.

Am numit-o „Maria” după numele Fecioarei din icoană, cu care semăna izbitor, şi i-am zis „ din Deal” pentru că nu se temea de inundaţii, de furia apelor Văii Zalăului. „La mine Valea n-a intrat niciodată. M-a ocolit mereu. Se teme de mine. Eu stau aici ferită, parcă aş fi în vârful dealului meu.”

Casa noastră era pe deal, într-adevăr. De la noi uliţa principală cobora continu, cu câteva ocolişuri doar prin faţa bisericii, prin faţa cooperativei, până la podeţul şubred din lemne înnegrite de vreme din faţa porţii nanei Maria. Dacă alergam mai îndemnat, în zece minute ajungeam la ea.

Stăteam multe ore împreună, mai ales vara şi toamna cât dura vacanţa, în cămăruţa din faţă luminată printr-un geam mic plin de ghivece cu garoafe cărămizii. Îmi citea din cărţile ei „sfinte”. Nu erau cărţi de rugăciuni; nici chiar cărți religioase. Scria acolo despre suflete, despre puterea nevăzută din ele, despre lucrurile ascunse „ochilor orbi pe dinăuntru”, cum îi descria nana Maria pe ai oamenilor de rând.

Era, aşa cum îmi voi da seama mult mai târziu, un psiholog și un psihiatru înnăscut. Ştia să citească în sufletele oamenilor şi adesea reuşea să le vindece sau doar să le liniştească puţin pe cele tulburate de „valurile vieţii”.

pg. 62

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nu avea leacuri, nu avea unsori sau ierburi miraculoase. Din când în când recomanda oamenilor care o vizitau, ceaiul de tei. Nu tuturor. Dar îi asculta cu atenţie, îi privea în ochi cu lumina aceea grea parcă, puţin violet-albăstruie, care aluneca plină de linişte ca o apă tihnită, din ochii ei negri.

Pisoiul Ferdinand era singura fiinţă din preajma nanei. Mare cât un miel, pisoiul avea blana cenuşie, lucioasă, şi ochii verzi-gălbui. La început când abia intrasem într-a treia m-a cam speriat, dar la scurtă vreme m-am obişnuit cu el şi îmi făcea plăcere să-l ţin în poală, să-l simt cum moţăie, în timp ce nana Maria îmi citea din poveştile ei sau doar îmi vorbea. „Când voi muri, te rog să-l iei tu pe Ferdinand, să ai grijă de el. Şi el o să aibă grijă de tine. E încă tânăr, ca tine, şi în ochii lui liniştiţi are o putere nesfârşită. Tu nu o poţi vedea încă. Eu o văd, ştiu că este acolo.

Când o vei putea vedea şi tu, sau să o simţi măcar, Ferdinand va fi al tău.”

De ce mă linişteam şi mă simţeam mai puternic, mai sigur de mine în timp ce îi mângâiam blana moale cenuşie, ţinându-l în braţe şi ascultându-i nanei Maria poveştile fascinante?

Au înmormântat-o pe Nana Maria din Deal în locul cel mai îndepărtat din cimitir, între trei pruni sălbatici. A plâns-o multă lume. Şi eu. Ferdinand părea nepăsător dar eu simţeam tristeţea din ochii lui verzi-gălbui. În primăvara celuilalt an neamurile le-au vândut vecinilor căsuţa şi curtea nanei Maria.

Toată vara şi toamna după înmormântare, când mai treceam pe la mormântul nanei să-i duc flori proaspete, îl întâlneam pe Ferdinand prin cimitir. Aş fi vrut să-l iau cu mine dar nu se dădea prins. Îl chemam cu glas moale îmbiindu-l cu bucăţele de pâine din porţia mea din ghiozdan. Privindu-mă, se retrăgea încet pe măsură ce încercam să mă apropiu. Parcă nu m-ar mai fi cunoscut, parcă aş fi fost un străin, un duşman chiar. Din ochii lui verzui mă izbeau cuie, suliţe duşmănoase. Să fi crezut oare motanul ca eram de vină pentru faptul că nana nu mai este? Nu pot spune. Liniştea şi puterea pe care odată mi le transmiteau ochii lui, nu mai erau. Simţeam o ură parcă, o respingere, o nelinişte duşmănoasă.

Crucea de la căpătâiul mormântului era zgâriată. Pe stâlpul firav care intra în pământ, şi care se va frânge peste câţiva ani, şi nu ştiu dacă va mai fi cineva prin preajmă să pună o cruce nouă, se vedeau proaspete zgârieturile pe care eram sigur că Ferdinand le făcea în momentele sale de tristeţe, de dor după buna lui stăpână.

Dar, oricât am zgâria în carapacea timpului, acesta nu se deschide, nu se întoarce.

Sau poate doar în anumite momente ale sale, în care nodurile timpului şi ale spaţiului se suprapun? Cine ştie?

Mâine e seara Crăciunului. În ajun mă întorc gânditor de la magazinul de cartier împingând căruciorul plin cu de toate. Puţin obosit, Dorothy Street urcă în pantă lină pe vre-o trei sute de metri de la Bundy Avenue, îmi şterg fruntea de transpiraţie şi îmi trag sufletul câteva clipe în holul blocului. În dreapta ascensorului, motanul doamnei Cuzics, vecina de la etajul doi, stă întins pe banca din faţa oglinzii largi cât întreg peretele din spate. Mare, lucios, gri, cu ochi verzi-gălbui. Mă priveşte blând, moţăind leneş. Îl privesc şi eu selectând în minte imagini vechi, aproape uitate. „E bătrân, vecine, nici nu ştiu câţi ani are. Mi l-a lăsat mama când a murit, cu doisprezece ani în urmă; cam în timpul în care v-aţi mutat şi voi în acest bloc.

Am vândut la scurt timp după aceea apartamentul nostru din Long Beach şi ne-am instalat aici, în apartamentul mamei. E aerul mai bun, e mai răcoare vara în Brentwood.”

Mi-o aminteam desigur pe vecina Sendersky, mama doamnei Cuzics. Era o femeie căruntă, puțin cocoșată, înaltă și subțire ca o prăjină; avea la vremea aceea peste optzeci de ani. Îşi târâia un picior rămas imobil în urma unui atac cerebral întâmplat cu mulţi ani în urmă. Într-o discuţie întâmplătoare, dusă cu câțiva aniîm urmă, toamna, în acelaşi hol al micului bloc de apartamente, pereţii încă nu îi erau căptuşiţi cu oglinzi, doamna slăbănoagă dar cu o ținută aristocratică mi-a mărturisit că este originară din Viena şi că a scăpat ca prin minune de pogromurile la care au fost supuşi evreii în anii 1940, pe timpul regimului fascist din Germania.

pg. 63

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Prinseseră ultimul tren spre Franţa, în grabă, şi nu luaseră aproape nimic din casă. Doar un pisoi cenuşiu, născut cu o săptămână în urmă. Îl ascunsese în buzunarul de la piept al paltonului, să nu îngheţe.

Motanul mă privea cu ochi umezi de om bătrân. Aşa cred că îi apăream şi eu, lui. „Hai Ferdinand, că e timpul să-i facem baie micuţului David. Acum se întunecă şi el adoarme devreme seara, puiul mamei.” Au urcat împreună în ascensor.

Am mai rămas câteva minute gândindu-mă la îndepărtata copilărie.

Dinspre Apus soarele îşi trimitea ultimele raze ale zilei prin geamurile de la stradă ale holului căptuşit cu oglinzi. Din oglinda de pe peretele din spatele băncii continuau să mă privească, în lipsa lui, ochii fantomatici ai motanului, înroşiţi acum de razele înserării.

pg. 64

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 18 Eu, căţelul sau jurnal de kătzell Autor Carmen Moraru (Cluj Napoca)

Salut. Eu sunt Căţelul. Kătzell, mai bine zis.

Astăzi este cea de-a şasea zi de când am revenit la noua mea locuinţă. E o poveste lungă de spus.

Azi e sâmbătă. Luni dimineaţă am traversat strada, de la Dispensar şi m-am gudurat pe lângă mama stăpânei mele, ca să fiu luat din nou în casă. Făcusem o poznă, ştiu, şi meritam să fiu dat afară. Da, am mârâit.

Dar mi-am învăţat lecţia. Am mai stat două zile pe stradă, asa cum am stat în ultimele două luni de când fostul meu stăpân a renunţat la mine şi m-a lăsat în curtea dispensarului. Mă aciuasem aici căci mai erau in spatele dispensarului doi căţei, primeam de mancare la dispensar şi oamenii se ataşaseră de mine.

Si eu de ei. Eram un fel de căţel al comunităţii dispensarului. Dar într-o zi începu să mă pască primejdia.

Pe motiv că unii pacienţi s-ar teme de mine, asistentele de la dispensar au hotărât să mă trimită la ecarisaj. Dar eu sunt blând. Nu am lătrat niciodată şi nu am muşcat pe nimeni. Norocul meu a fost că unul dintre oamenii binevoitori care îmi dadeau de mancare, un doctor, a întrebat-o într-o zi pe domnişoara care locuia vis-à-vis de dispensar şi îmi dădea şi ea de mâncare dacă nu mă poate lua ea. Doctorul avea doi câini, însă ea niciunul.

A acceptat să mă adopte. Dar m-am adaptat greu. Eu eram obisnuit să umblu din grădină în grădină, să trec prin toate găurile din garduri şi am sărit de căteva ori gardul.

Am fost adoptat într-o frumoasă duminica după-masă, final de luna iunie. De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Imi amintesc şi acum. Era o vreme caldă şi frumoasă. Si am fost lăsat liber să zburd prin curte. Am trecut şi prin gard în grădina vecină.

Imi plăcea foarte mult să stau lângă poartă ca să văd tot ce se petrece la dispensar, adică locul unde am stat de atâtea ori. Imi era atât de dor să stau acolo încât în noaptea respectivă am sărit gardul, urcându-mă pe căminul de gaz şi a doua zi dimineaţa eram în faţa porţii dispensarului.

Era pe la ora 7 dimineaţa. Doctorul era în faţa porţii domnişoarei, anunţând-o că sunt la dispensar.

A venit stăpâna mea la mine şi m-a chemat înauntru. Dar fiind puţin debusolat, neştiind ce anume urmează, nu m-am mişcat din loc. Si atunci m-a luat cu multă delicateţe în braţe şi am fost dus în bucătărie.

Am stat acolo cam până la ora 16, cand mi s-a dat drumul afară şi am primit o zgardă şi o lesă. In acest timp m-am jucat cu stăpâna şi am primit de mâncare.

Cand mi s-a pus zgarda şi lesa la gât am reacţionat urât. Fusesem tratat astfel de fostul meu stăpân, care nu punea deloc preţ pe sentimentele mele de căţel.

Dar acum lucrurile stau cu totul altfel.

Intr-una din zile, în timp ce am ieşit cu stăpâna mea la plimbare, am zărit vechea mea casă. Si am recunoscut căinii din vecini care mă lătrau. Insă nu mi-a placut acolo şi nici nu doresc să mă întorc. In timp ce coboram strada, o doamna a intrebat-o pe noua mea stăpâna dacă sunt căţelul ei sau dacă m-a găsit. A spus că seamăn foarte mult cu căţelul de la numărul 24.

Stăpâna mea era fericită că mi-a găsit stăpânul, dar îi părea rău să renunţe la mine. Si mie la fel.

Dar m-a dus la vechiul stăpân, în vârstă de 82 de ani, care a vrut să mă pună în lanţ şi care efectiv m-a târât după el. Inainte de a o cunoaşte pe noua mea stăpâna, mi se părea că e normal să fii tratat aşa. Ce

pg. 65

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

viaţă de câine! Oare de unde vine expresia asta? De ce se zice tot timpul “ce câine de om”? De ce nu se zice şi “ce om de câine”?

După ce am cunoscut-o pe cea care avea să îmi devină meastră, după ce am avut parte de iubirea oferită de ea şi de familia ei, nu mă puteam întoarce de unde am plecat. Nu îl voi uita niciodată pe bătrân, va fi mereu în inima mea, dar o stăpână ca domnişoara mi-am dorit intreaga viaţă. O stăpână care să se joace cu mine, care să mă ninireze. Cu care să alerg împreună. « Să alergăm prin ploaie ca doi copii / Desculţi şi cu părul în vânt ».

Aşadar am deciz să smulg lanţul din măna bătrânului şi să fug. El i-a zis stăpânei mele că nu ţine neapărat să mă ţină, că m-ar da la un om mai bun. Si că mă poate lua ea, dacă mă mai găseşte. I-a mai spus de obiceiul meu de a pleca de acasă nopţile, de a hoinări. Noaptea stăteam în faţa porţţii dispensarului.

Fusesem adus în această zonă în urmă cu trei ani, puiuţ fiind. Aşadar am fugit. Două ore mai târziu eram aproape de staţia de autobus, cu lanţul după mine, tremuram. Imi doream din tot sufletul să apară stăpâna mea, să fiu din nou în braţele ei, să simt căldura ei. Si în căteva clipe aparu de după colţ.

Ii păruse şi ei atât de rău că mă returnase la fostul stăpân. Se rugase pentru mine. “Doamne, te rog adu-mi căţelul înapoi. Promit că fac orice pentru el”.

Se pregătise să meargă în oras, dar inainte m-a cautat pe mine. Tremuram tot. Abia am putut să mă mişc. In fine, am ajuns acasă.

Lanţul pe care îl aveam la gât era lung (aşa fugisem de la bătrân, câteva maşini m-au şi călcat pe lanţ, asa că au hotărât să mă lege de un stâlp din garaj. Ea a stat toată după-masa cu mine. Stăpâna mea este terapeut Reiki , Theta Healing şi psiholog, a reuşit să îmi înţeleagă trăirile. In starea în care eram, mam culcat pe jos, nu mă uitam la nimeni, nici la ea, nici la mama ei, nu mâncam, eram tare speriat şi suparat. Suflam sacadat.

Atunci stăpâna mea a hotărât să îmi facă o şedinţă Reiki, ca intervenţie la nivel energetic. Mi-am revenit imediat, simţisem o curatare energetica, nu mai eram aşa de timorat şi am reuşit să adorm. Era o stare de toropeală.

Stăpâna mea a rămas lângă mine. Voia să atenueze şocurile pe care urma să le am în după-masa aceea.

Primul şoc când m-am trezit a fost că nu ştiam unde mă aflu. Era un spaţiu nou pentru mine, unde nu mai fusesem pănă atunci. Curtea o cunoşteam, însă garajul nu. Aşa că m-am ridicat în picioare şi am zbughit-o iute afară. Dar m-a cam strans lanţul de gât. Acesta a fost primul şoc. Am fost mângăiat şi înconjurat de căldura. Stăpâana a stat ore în şir cu mine. Chiar dacă eram supărat, i-am dat lăbuţa şi începeam să am încredereîn ea. Dar eram un pic debusolat. In seara respectivă am primit de mâncare, dar nu am mâncat nimic.

Inainte de a-mi spune noapte bună, stăpâna s-a incumentat să îmi facă o şedinţă de ThetaHealing, Vindecare prin unde Theta. E o tehnică care se realizează în faza de unde Theta a creierului. Atât la animale cât şi la om, creierul funcţionează la fel. Si toate organele. Iar, din punct de vedere energetic, există aceeaşi structură de chakre sau centri de forţă.

O şedinţă de ThetaHealing presupune că în timpul şedinţei terapeutul să ţină în mână palma pacientului. A ţinut lăbuţa mea. Nu mi-am retras lăbuţa. A venit aşa o energie frumoasă şi am avut o stare placută de relaxare.

Astăzi am primit din nou Theta Healing spre seară.

Stăpâna mea mea mă scoate la plimbare de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. La prânz m-a plimbat puţin prin curte. Se apropia ora mesei şi îmi era usor foame. Cand ne-am apropiat de brad, mi-am amintit că mâncarea pe care nu o mancasem cu două zile inainte fusese pusă sub brad şi era acum

pg. 66

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

acoperită cu crengi. Cu lăbuţele din faţă am tras crengile şi am păpat. Stăpâna mea a zis că sunt figură mare şi a început să râdă.

Spre seară, pe la şase şi jumătate am ieşit să ne plimbăm. Am văzut că se inorează, dar am mers liniştit. Am început însă să grăbesc pasul când am simţit că se apropie ploaia. Voiam să îmi protejez stăpâna să nu se ude, deoarece ştiu cât de neplăcut e de la ultima experienta pe care am avut-o de acest gen.

Cu patru zile în urmă, pe vremea când eram lăsat liber în curte, când a început furtuna am sărit gardul urcandu-mă pe căminul de gaz şi am vrut să mă adăpostesc la dispensar. Insă poarta de la dispensar era închisă. De sărit, am sărit, dar de venit inapoi nu mai aveam pe unde. Am stat în stradă, în ploaie toată noaptea şi nu mi s-a părut deloc romantic. Ploaia nu dădea nici un semn căare de gând să se oprească.

La ora şase în dimineaţa următoare eram în mijlocul străzii, la jumătatea distanţei dintre poarta dispensarului şi poarta noii mele locuinţe. Aa-i, putea să mă calce o maşină! A ieşit afară mama stăpânei şi m-a întrebat dacă vreau sa intru sau nu. Eram aşa de fericit că îmi găsisem o stăpănă pe cinste.

Aşadar am început să alergăm spre casă amândoi când a început să plouĂ. Pe drum ne-am întâlnit cu o mamică cu doi copii care ne-a intrebat unde se poate adăposti de ploaie.

Am ajuns acasă. M-am dus direct în garajul spaţios unde stau. Si m-am ulcat jos. Imi amintisem de ultima păţanie cu ploaia. Stăpâna se agita în jurul meu, iar eu stăteam nemişcat. Am fost acoperit cu o pătura roşie ca sa nu imi fie frig şi sa mi se usuce blăniţa. Era placuta senzatia de cald oferită de patură.

Am fost acoperit şi pe capt. Păturica se sprijinea pe urechile mele.

Am primit şi energie Reiki, energie pură, vindecătoare din univers.

Stăteam cu capul între labe. Stăpâna mi-a luat lăbuţa stângă în palma ei şi mi-a transmis prin palma sa energie vindecatoare (Theta Healing). M-a cuprins o stare de relaxare, de toropeala, în care puteam să mă cufund şi să mă refac complet. După ce am primit lăbuţa înapoi, am pus botul pe lăbuţa respectivă. Era aa de placută senzaţia aceea de visare, de plutire, de regenerare pe care nu o mai simţisem vreodată.

Nu adormisem. Mă bucuram de starea de toropeală în care eram. Stăpâna era pe scaunul aşezat lângă mine. S-a ridicat pentru a se retrage şi a mă lăsa să dorm. Dar m-am ridicat şi eu şi am mers în urma ei. Doream să îmi exprim recunoştinţa pentru păturica roşie şi pentru energia vindecătoare pe care mi-a transmis-o. Eu îmi arăt dragosea sărind cu lăbuţele pe ea. Si am sărit şi am dat din coadă. Aveam iubire în privire. Am primit mângăieri. Si am sărit şi a doua oară. In timp ce mă mângăia, stăpâna mi-a zis: “Si eu te iubesc, Kătzell, şi eu te iubesc”.

Sâmbătă, 19 iulie 2014 In această dimineaţă am ieşit la plimnbare la ora 7 şi 15. Athos, căţelul din vecini, a venit la gard şi m-a mirosit. E mare şi frmos. Are ochi maronii frumoşi, dar - dintr-un motiv anume - erau trişti.

Si Bobiţă m-a lătrat, căţelul care stă vis-à-vis de Athos.

La întoarcere, aproape de casa mea, trecea un domn pe rotile care plimba trei căţei. Ne-am oprit şi ne-am uitat la ei. Am lătrat. Domnul acela îşi dresează căţeii în parcul de la capătul nordic al străzii. De mâine voi fi şi eu dresat de stăpâna mea în curte.

Am ajuns în garaj repede. Se anunţă o zi caniculară, cu temperatură de 30 de grade. Stăpăna mi-a schimbat apa, aducându-mi apă proaspătă de la robinetul din curte. Insă în sticlă a mai rămas apă şi a dorit să îmi ude uşor blăniţa, ca să nu sufăr aşa de tare de la căldură. Cu foarte mare delicateţe m-a stropit cu câţiva picuri de apa. Nu m-am opus.

Apoi a pulverizat pe blanita mea o solutie răcoritoare cu miros de mentă. Are efect racoritor, dar nu îmi prea place. Insă nu am vrut să o refuz ca să nu se supere pe mine.

pg. 67

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Astăzi e 20 iulie, Sfântul Ilie. S-ar putea să fie furtună după-masă. Insă acum nu mă sperie nici tunetele, nici plogaia. Sunt în siguranţă. Am garajul meu, sunt fericit. Am căldură sufletească şi sunt un căţel iubit.

Energia cu cea mai mare putere de vindecare este energia iubirii.

Este ora 12 şi 15 minute. A venit stăpâna să mă vadă. Mi-a adus apă. M-a mângăiat. Cu toate că sunt aproape leşinat de căldură, m-am ridicat să mă joc cu ea. Am sărit pe ea şi i-am lins mana. A adus mătura să măture acele de brad care erau lăngă garaj. Un lucru interesant e ca noi câinii, dar şi pisicile, când ne vedem stăpânii cu mătura, credem că ei se joacă cu mătura. La fel şi eu. Intind lăbuţa după mătură.

Spre sfârşitul lunii septembrie, a sărit pe mine un lup şi m-a trântit la pământ. Nu m-a muşcat.

Eram la plimbare cu stăpâna. A zbierat la el şi atunci m-a lăsat în pace. A fost o păţanie neaşteptată. Nu mă puteam apleca să mănânc. Mă dureau toate. Dar iubirea stăpânei m-a ajutat. Am primit o şedinţă Reiki. Mi-am revenit destul de repede.

In data de 26 septembrie, stăpâna, care este Meastra Reiki, mi-a făcut iniţiere pe primele trei grade Usui Reiki. De atunci parcă trăiesc într-o altă lume. Nu mai simt fricile pe care le aveam înainte. Am multe traume psihologice care ţin de vremea copilăriei, de când eram puiuţ. Sunt mai încrezător în mine, parcă s-a trezit o forţă interioară în mine pe care nu o aveam până acum. Sau poate o aveam, însă nu conştientizasem că ea există.

O iubesc mult pe stăpâna mea, de acum Maestra mea. Petrecem mult timp împreună în fiecare zi.

In fiecare seară îmi dă un pupic pe botic şi îmi urează: “Noapte bună, Kătzell! Vise lacute, Kătzell!” E un miracol!

pg. 68

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 19 O zi aproape normală Autor Sava (Ontario - Canada) Zi de toamnă… Alarma ceasului îmi începe ziua, o zi ca oricare, poate cu mai multe gânduri, mai multe emoții… o zi obișnuită. Ies pe balconul meu de la etajul douăzeci, la fel cum fac în fiecare dimineață. Îmi umplu plămânii cu aerul crud de ora șase și jumătate dimineața și îmi spăl ochii cu imaginea ireal colorată a terenului de golf, aflat în apropiere, scăldat în primele raze ale răsăritului. Nu rezist tentației, îmi iau telefonul și fac câteva poze… nimeni n-o să mă creadă că nu sunt fotoshopate.

Copacii și iarba sunt lavă de soare, iar frunzele au transparențe metalice calde. Nuanțele-miracol ale răsăritului dizolvă într-o fracțiune de secundă neliniștea nopții și emoțiile. Rămâne doar bucuria mea intensă de spectator al tainei universului, surprins exact în momentul în care își schimbă veșmântul.

Magia ține preț de câteva minute, apoi se împrăștie cu discreție și se revine la formula obișnuită, de dimineață frumoasă de octombrie. Mmm. Mi-e bine.Va fi o zi reușită… Simt prin toți porii… Ascult știrile în timp ce mă îmbrac. Mă fardez în grabă, dar cu grijă, ca de obicei … Aroma cafelei fierbinți mă răsfață, completând tabloul stării mele de bine. O iau cu mine să mă consoleze în trafic. Lunea e ziua mea cea mai lungă. GPS-ul se trezește la viață mai greu… toți ne grăbim. Intru pe autostrada care taie centrul orașului în două, mă strecor cu abilitate pe banda a treia. În mașină e bine, miroase a cafea.

Nu-mi pasă că e luni, că mai am în față mulți kilometri… Ascult muzică și admir în trecere peisajul urban. În dreapta e lacul liniștit și întins, fără mofturi de luni sau marți. CN Tower-ul se joacă de-a vați ascunselea cu mine în funcție de șerpuirile drumului. E în dreapta, apoi în față, ca în sfârșit să-l las în urmă prin stânga. Autostrada pare suspendată între zgârie nori și, din cauza înălțimii, viteza pare mai mare. Mașinile sunt ca niște machetuțe colorate în benzi multe, intercalate și întortocheate. E luni dimineața și e o armonie ciudată între culoarea și mirosul dimineții, arhitectura orașului, liniștea lacului și mine, aflată la ora aceea, în locul acela, gata să primesc și să privesc minunea orașului frumos, trezit și el ca și mine prea de dimineață.

Mai am vreo douăzeci de kilometri și timp suficient să ajung. Chiar mă întreb ce voi face până la începutul programului. Însă ceva se întâmplă exact în acel moment și circulația încetinește brusc. În mai puțin de un minut suntem bară la bară. GPS-ul îmi sugerează o rută alternativă, care îmi salvează, zice el, opt minute. Mă decid să-l ascult. Fac câteva manevre rapide și reușesc, destul de greu, să ies de pe autostradă. Mă felicit în minte pentru alegere și vreo zece kilometri merg fără probleme. Sorb din cafea, mai fredonez… Azi îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Sunt puțin emoționată, vreau să fac impresie bună… Dar am încredere în mine… știu că mă descurc, profesional vorbind, sunt prietenoasă, plăcută, punctuală… Aștept la semafor. E roșu. Se face verde, dar mașina din față nu se mișcă. Nu văd ce se întâmplă în fața ei. Oare de ce nu pornește? În gând îl numesc adormit pe șofer… dar văd că și coloana de pe banda din dreapta e înghețată. Stau, stau, stau… Oare ce s-o fi întâmplat? În sfârșit coloana se mișcă…Dar nu pornește bine, că iar se oprește. Însă am suficient timp… nu intru în panică. Muzica începe să mă irite, așa că închid radioul și mă concentrez la trafic. Se merge bară la bară și aici. Cred că am făcut douăzeci de metri în zece minute. Nu cunosc zona. Nu am altă șansă decât să ascult GPS-ul, așa că rămân în coloana interminabilă, încercând să adun în minte motive pentru a fi calmă. De ce-oi fi ieșit de pe autostradă? Mi-am terminat cafeaua. Mi-e sete. Am apă, dar e pe bancheta din spate. Mai trec zece minute în care nu ne mișcăm de loc. Oops! Vreau la baie. Eh! Trebuie să rezist, nu poate fi prea mult… Cel din dreapta semnalizează că vrea să schimbe banda. Îmi pare rău, dar mă prefac că nu observ. Nu-i fac loc. Nu cedez nici un milimetru. Mă claxonează. Îl

pg. 69

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ignor. Mă uit doar înainte.Vreau la baie rău. Trebuie să găsesc o toaletă. Dar suntem bară la bară. Mă uit la ceas. Nu pot să cred. Când a zburat timpul? Dacă ies din coloană risc să nu mai ajung la timp la serviciu.

Eu nu înjur niciodată, adică așa de-adevăratelea. Fir-ar să fie! Ce bine mi-ar prinde să am în arsenal o înjurătură neaoșă, românească. Dar nu pot să înjur. Știu… nici măcar în trafic. Adică o dau cu de-astea: prostule, boule, amețitule, dar serioase nu… nu servesc. Înjurătura mea supremă (vai de steaua mea, că nici să-njur nu-s în stare) e pisici pe băț (dar trebuie să fiu nervoasă rău pentru asta) … Pisici pe băț… nu știu de unde am luat-o, de ce, dar o spun cu aceeași intensitate cu care alții își bagă și scot… ce? Orice. Am început a înșira pisici pe băț. Vezica e pe cale de a exploda. Trebuie să fac ceva. O s-o iau pe prima stradă la dreapta. Pare singura soluție. Semnalizez și intru hotărâtă cu botul mașinii în dreapta. Șoferul, paralel cu mine joacă aceeași tehnică ca mine, mai-nainte. Se preface că nu mă vede. Claxonez lung și intru cu agresivitate pe banda lui. N-are încotro. Nu-și pune mintea cu mine. Mă lasă să intru ca să își protejeze mașina. Se merge încet, extrem de încet. De ce-oi fi băut atât de multă cafea? Văd că urmează o stradă la dreapta. Trebuie să ies pe acolo cu orice risc. Nu mai e mult, dar cu viteza de melc turbat cu care ne mișcăm, distanțele au alte dimensiuni. Mă uit la ceas. În zece minute ar trebui să fiu la serviciu. Imposibil în condițiile date. Mai am opt kilometri și sunt blocată în trafic de mai mult de o oră. Nu mai pot gândi, nu mă mai interesează nici serviciu, nici șef, nici impresie… Singura mea dorință e s-ajung la baie. N-au decât să mă concedieze. ... Pisici pe băț, pisici pe băț... Coloana se mișcă... În sfârșit... dar cel din fața mea s-a hotărât sâ fie extrem de politicos și să dea prioritate celor care vor să-l depășească. Nu mai pot...pisici pe băț.... claxonez lung. Cred că se sperie și în sfârșit se mișcă. Dar ghici? Se face roșu... Mă perpelesc și îmi strâng picioarele cât pot... mă tot gândesc la soluții... Ah! Sunt îmbrăcată elegant, mai elegant decât de obicei, că deh, mă vede prima dată șeful cel mare. Am o fustă strâmtă, crem, până la nivelul genunchilor și tocuri cui. Nu mai pot... nu mai pot. Minunea se produce, se face verde, iar eu pornesc în trombă, trec razant, milimetric pe lângă mașina din față și evadez pe dorita stradă din dreapta. Și merg și merg... zonă de case. Nici un restaurant, benzinărie... ceva. Mă gândesc să sun la ușă la cineva să explic, că doar oameni suntem, toți cu aceleași nevoi fiziologice. Dar mi-e rușine. Mai merg... Ajung într-o zonă industrială, lângă o companie de rulote. Nu mai am timp de fițe. E suficient de dimineață să sper că nu e nimeni pe acolo.

Parchez mașina, ignorând cu bună știință semnul de oprire interzisă și mă duc țac, țac cu tocurile mele sonore între două rulote. Prima dată în viața mea când regret că nu sunt băiat... ce ușor se descurcă ei în situații ca acestea. După, am plecat cât de repede am putut, sperând că nu am bucurat pe nimeni cu priveliștea gratuită. M-am urcat la volan și, cu creierul limpede, în sfârșit am pus mâna pe telefon să anunț că ajung mai târziu și să explic situația (exceptând episodul cu... ). Și ce aflu?? Recepționista îmi spune foarte relaxată că tot orașul e cu fundu-n sus, că a fost un accident pe autostradă, s-a răsturnat un tir mare cu combustibil, că multă lume e blocată-n trafic și se miră ingenuu că eu nu știu, că s-a anunțat pe toate posturile de radio. Firește că nu aveam habar, doar închisesem radioul.

Ajung cu două ore mai târziu decât ar fi trebuit, hotărâtă să nu las incidentele să-mi strice ziua. Îmi refac fardul înainte să ies din mașină, îmi verfic ținuta. Da, sunt ok... Intru cu un zâmbet larg. Vorbesc cu toată lumea. Observ cum intră un individ de culoare, slab, cu freză rasta și un hanorac verde. Mă privește și îmi aruncă un zâmbet fugar, când trece pe lângă mine. Eu îl tratez cu indiferență, îmi văd de ale mele și-l ignor. În mod normal trebuie să fiu prietenoasă cu toată lumea și chiar sunt. Nu știu ce mo fi apucat... Mă întreb ce-o fi căutând individul aici, că nu pare deloc din peisaj... Am emoții, îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Mă străduiesc să fiu liniștită. Îmi aranjez lucrurile, calmă, focalizându-mă pe ceea ce am de făcut azi. Bate cineva la ușă și intră colega mea, împreună cu individul cu hanorac, de data asta fără hanorac, cu un halat alb și mi-l prezintă. E doctorul W. fondatorul unui lanț de clinici, șeful cel mare pe care așteptasem cu atâta nerăbdare să îl cunosc. Înghit în sec, mă roșesc, mă bâlbâi puțin, dar o scot la capăt onorabil. El zâmbește plăcut, e foarte politicos și amabil... Mă rog în gând săl lovească amnezia pentru ultima jumătate de oră... și poate ruga mi-a fost ascultată pentru că e foarte

pg. 70

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

prietenos și cald cu mine. În sfârșit pleacă... Nu e încă nici prânzul, capul îmi vuiește și îmi doresc cu disperare să merg acasă, să mă culc, să ajut ziua asta “normală”să se termine mai repede.

A trebuit să treacă ceva timp, ca să mă pot detașa și să pot râde cu poftă de ziua aceea de luni, când l-am cunoscut pe șeful meu, o persoană admirabilă care nu m-a judecat după primirea rece pe care iam servit-o în primele secunde, dar mai ales de aventurile unei ardelence (eu) ajunsă din disperare săși marcheze teritoriul între două rulote în inima metroplolei canadiene. Uf... Luni... nici iarba nu crește...

pg. 71

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 20 Cu gust de aramă Autor Mariana Răileanu (Chișinău) Patul pe care se urcă Hellen seamănă cu un petroi enorm, de 1,5 metri înălţime, şlefuit perfect în formă de paralelipiped dreptunghic. Aduce ceva cu mesele pe care le împing menajerele pe holul unui hotel. Aşternuturile negre care-l acoperă până în podea încălzesc atmosfera cu aer sumbru, de mucegai.

Nu este tocmai priveliştea pe care vrei s-o urmăreşti, şi nici locul pe care să-ţi aşezi capul, dar Hellen urcă anevoie cele două scări şi se întinde, supusă, peste pânzele negre. Aşteaptă, cu inima cuprinsă de ghiaţă şi cu ochii ţintiţi spre tavan.

Oamenii se îmbulzesc în jurul ei, cutremuraţi, în camera în care tronează, la mijloc, patul mortuar.

Aceştia se privesc unii pe alţii apoi îşi îndreptă, rătăciţi, privirile spre Hellen. Unii stau în uşă buimăciţi, alţii se opresc nehotărâţi în mijlocul camerei, ceilalţi încetinesc la un metru de pat. Pe faţa lor nu mai citesc frică, ci doar linişte, resemnare. Pe fiecare din ei îi aşteptă soarta lui Hellen, şi ei ştiu asta. Rămâne doar să aştepte. Să-şi ghicească rândul.

Mă uit la Hellen ca la un bolnav care stă pe masa de operaţie şi mai are doar 9 secunde până să închidă ochii, adormită de morfină. Dar Hellen nu este pe masa de operaţie, iar după cele 9 secunde nu are să mai deschidă ochii niciodată.

Hellen nu şi-a împreunat mâinile pe piept, cum făceau ceilalţi, şi nici nu a început să plângă.

Rochia ei violetă, împrăştiată peste aşternuturile negre ale patului, făcea un contrast puternic cu gândurile mele. Aş fi vrut să ies din cameră, să vomit, dar tocmai în acel moment s-a apropiat de ea căpetenia noastră (un moşuleţ trecut de 60 de ani, cu faţa plină de riduri, caldă şi cu paşi greoi) şi i-a luat pulsul de la mână. Mi se oprise un nod în gât şi nu mai puteam să respir. Speram că o să se întoarcă spre noi şi o să ne spună, măcar de această dată cu altă faţă, că Hellen e bine, dar a jucat impasibil acelaşi scenariu: s-a uitat la fiecare din noi pe rând, a lăsat ochii în jos şi a anunţat previzibilul: -A murit...

Patru bărbaţi s-au apropiat de pat şi au luat corpul neînsufleţit al lui Hellen în braţe.

-Pregătiţi sicriul, a ordonat moşul cu glasul stins, fără să privească spre fată.

Hellen era fiica lui şi puteam să-mi imaginez ce simte. Bărbaţii au dispărut cu moarta după uşă şi totul s-a terminat. Atunci, m-am apropiat fără suflare de bătrân şi l-am luat la întrebări, când ceilalţi se grăbeau atât de curând să uite şi să-şi vadă de treburi. Erau obişnuiţi cu moartea. Nu mai era nimic nou pentru ei. De fiecare dată participau la acelaşi spectacol şi nu mai aveau forţe să chimbe ceva. Ştiau că e deasupra putinţelor omeneşti şi că nu era sens să caute, să afle, să descopere imposibilul.

-De ce Hellen nu a fugit?, îl întreb pe bătrân, plină de speranţă. Toţi ceilalţi se dădeau jos din pat şi alergau în camera vecină, urmăreau înspăimântaţi, preţ de câteva secunde, pereţii goi ai încăperii apoi fugeau înapoi spre pat. Nu reuşeau să ne spună de ce procedau astfel, deoarece imediat cum se lăsau în aşternuturile întunecate închideau ochii pe vecie. Dar Hellen nu a fugit! A rămas în pat de la început până la urmă. Nu înţeleg! Poate încă nu a murit...

Bătrânul a întors ochii spre mine şi m-a privit cu blândeţe.

-Poate că nu ai observat, copila mea, atunci când ai dus mâna la gură şi ai lăsat capul în jos, că Hellen şi-a întors privirea spre uşă, preţ de câteva secunde, cu ochii măşcaţi şi cu gura strânsă şi a început să respire greu, îngrozită. Am văzut cum se înălbeşte la faţă şi cum i se lărgesc nările. Eram convins că vede sau aude ceva ce noi, ceilalţi, nu vedem şi nu auzim. Hellen a fost o fricoasă toată viaţa, poate de

pg. 72

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

aceea nu a vrut să se mai dea jos din pat. Nu i-a ajuns curaj, sau nu a fost îndeajuns de curioasă. S-a mulţumit doar să moară.

-Şi dacă sunt eu următoarea?, îl întreb îngrozită.

Bătrânul îmi zâmbeşte cu căldură şi îşi lasă palma peste capul meu.

-Tu ai doar 20 de ani, copila mea! Ai toată viaţa înainte!

-Hellen avea 33, îi amintesc îngrijorată.

Bătrânul a afişat o faţă tristă şi m-a lăsat. Poate că nu trebuia să-i spun asta, dar frica şi neputinţa mă rodeau din toate părţile. Ce o să fie cu mine când o să mă ajungă rândul? Ce o să simt când o să mă întind pe patul negru, fioros? Ce o să mi se întâmple după ce o să închid ochii pentru totdeauna? Erau întrebări care mă chinuiau, dar pe care nu vroiam să le aflu vreodată.

După Hellen au urmat un bărbat de 43 de ani, o bătrânică aproape de 80 şi două fete gemene ajunse la 25. La fiecare dintre aceştia, în palmă, le răsărea de nicăeri un semn aidoma unui tatuaj, ca cel încrispat în capul patului negru pe care urmau să se urce, şi astfel înţelegeam care dintre noi murea următorul.

Niciodată nu s-a întâmplat să moară mai mulţi odată, iar semnul apărea la o singură persoană, indiferent ce vârstă şi sex avea, la o zi, la două săptămâni, la trei luni sau chiar la un an de la ultima moarte. După ce mortul era dus din cameră pentru operaţiunile ulterioare, de către aceeaşi 4 bărbaţi care se părea că n-au să moară niciodată, fiecare începea să-şi controleze palmele, să vadă dacă nu au semne. Şi aşa până unul din noi ridica, plin de groază, mâna în sus ca să-i putem vedea inscripţionat în carne desenul negru. Alţii refuzau să se caţere pe pat, gândind că acesta e motivul pentru care oamenii mor, dar mureau oricum. Se întindeau pe spate, la podea, fără să-şi poată mişca mâinile şi picioarele şi închideau ochii pentru totdeauna. Unii din ei plângeau ca nişte copii până în ultima clipă. Cred că este îngrozitor să ştii că ai să mori dintr-un moment în altul...

Patul acela, aidoma unei mese de operaţii, fusese sfărâmat în nenumărate rânduri la ordinul bătrânului nostru, dar a doua zi era la loc, întreg şi la fel de fioros. Am încercat chiar să părăsim templul, să plecăm în deşert, imaginându-ne că locul pe care stăm trebuie să fie blestemat. Dar oamenii au continuat să moară şi în afara templului. Puţin timp după ce le ieşea semnul pe palmă. Nu puteam fugi de moarte, nu ne puteam ascunde nicăeri, puteam doar să acceptăm. Iar sfârşitul era acelaşi pentru fiecare. În dimineaţa când trebuia să împlinesc 21 de ani, m-am trezit încolţită, încă, de un vis ciudat.

Aşternuturile erau ude de la transpiraţia mea şi simţeam că mi se învârte capul. Vedeam cum pereţii din cameră dansează ca într-o peliculă defectă şi se mişcă tot mai aproape de mine. Aveam o stare semiconştientă de leşin şi nu înţelegeam ce se petrece, de ce îmi este atât de rău. Mă învăluia senzaţia că dacă închid ochii şi mă las pe valurile verzi-albăstrii care se prelingeau în ochii mei ca nişte curcubee cu stele era să-mi fie mai bine, corpul meu avea să se amăgească cu o stare de repaus şi nu aveam să mai simt durerea. Dar nu vroiam să dorm, vroiam să deschid ochii larg şi să simt totul, să ştiu că mai sunt prezentă. Mi-am dus mâna la frunte ca să-mi şterg şiroaiele de apă fierbinţi şi atunci am văzut. Semnul!

Era măşcat şi negrul, inscripţionat adânc în carnea mea şi mă privea sfidător. A început să-mi tremure mâna. Primul meu instinct a fost să ţip, dar mi-am dus palma la gură şi mi-am muşcat degetele.

Am preferat să rămân în aşternuturi şi să aştept, să mă găsească moartă în camera mea. În minte mi-a apărut imaginea cu patul fioros cu pânze negre. Nu puteam să mă urc pe el! Nu vroiam să mă urc pe el!

Eram îngrozită şi mi-am închipuit că o să mor dintr-o secundă în alta mai degrabă de frică. Atunci am avut primul atac de panică în faţa necunoscutului. Unde mă duc? Ce o să îndur? Ce o să rămână după mine? Cine o să-şi amintească că am existat?

Am simţit amar în gură... Amar de otravă? De sânge? De aramă? Cât de greţoasă poate să fie neputinţa în faţa cunoaşterii! În faţa incertitudinilor care rod în carnea noastră cum rod cârtiţele pământul.

pg. 73

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Bătrânul nostru, în toate filozofiile lui, ne îndemna să nu ne fie frică de moarte. Dar el a murit vreodată? A aşteptat vreodată moartea, ca să ştie ce simt eu acum? A fost vreodată de partea cealaltă ca să se întoarcă şi să ne spună că merită să credem în filozofiile lui?

Mi-a spus atunci, când a murit Hellen, că eu am toată viaţa înainte! Că cu mine n-o să se întâmple... atât de curând.

M-am ridicat în picioare ca o somnambulă şi a trebuit să mă sprijin cu mâna de pat ca să nu cad.

Mă simţeam deposedată de simţuri, dar puteam să-mi aud inima cum bate cu putere. Sunt ultimele clipe când mai lucrează şi îşi dă toată silinţa.

Să ştii că ai să mori dintr-un moment în altul şi nu poţi să faci nimic. Nu! Nu eram atât de curajoasă precum am crezut când am ales să trec singură prin asta. Aveam nevoie de oameni! Simţeam necesitatea să-i am în preajmă, să le simt căldura, să le văd înscrise pe chipuri părerile de rău, să mă compătimească şi să se uite la mine cu jale. Era ultimul cadou pe care mi-l puteau oferi.

Continua să mi se învârte capul şi să mi se clatine picioarele, iar somnul mă invita tot mai insistent la el în casă. Nu mai eram în facultatea de a-mi controla corpul, iar durerile se înteţeau, deveneau insuportabil de agresive. Nu, nu cele fizice. Cele care îmi întunecau gândurile.

Am ajuns în camera vecină celeia în care se află patul, în mijlocul oamenilor care nu presupuneau nimic, aşa cum eram îmbrăcată. În rochia albă în care dormeam noaptea. Am privit spre uşă şi am văzut limpede că patul îmi făcea cu ochiul. Simţeam nevoia să mă apropii, să urc şi să mă întind pe el. De undeva îmi venise ideea că în braţele lui trebuia să fie cald. Dintr-odată, aveam certitudinea că la sânul lui o să-mi găsesc liniştea şi răspuns la toate întrebările. Acea cameră a încetat, brusc, să mă mai înspăimânte. Trebuia doar să-mi adun puterile şi să ajung la pat, să mă agâţ de aşternuturile negre, să-mi aşez comod perna la fel de neagră, subţire, sub cap, şi să mă întind pe spate. Am încetat să mă uit la oameni şi am început să fac paşi mici înspre camera cu patul. Oamenii au început să se adune în jurul meu şi să se şuşotească, să mă urmeze. Bătrânul meu s-a apropiat de mine şi m-a întrebat cuminte, cu vocea lui părintească: -Ce ai?

Nu am privit în direcţia lui pentru că mă ademenea în continuare patul, parcă mai mic în dimensiuni şi mai puţin negru, de această dată. Bătrânul a făcut un pas îndărăt şi nu m-a mai întrebat nimic. Cred că a văzut semnul.

Chiar şi înconjurată de oameni, tot singură mă simţeam, şi mă durea. Nimeni din cei prezenţi nu puteau să facă nimic pentru mine. Îmi era frică. Foarte frică.

Nu mai aveam mult timp, simţeam asta. Am intrat în cameră cu toţi oamenii după mine. Am privit patul lung şi am făcut primul pas spre el. Mă duceam să îmbrăţişez moartea şi să mă abandonez ei.

Ceilalţi s-au împrăştiat prin cameră şi se uitau la mine hipnotizaţi. Ştiam că la un moment dat avea să-i ajungă şi pe ei rândul, şi nu mai conta dacă avea să se întâmple peste o zi sau peste 90 de ani. Îmi era milă de ei la fel de mult cum îmi era milă de mine, şi o lacrimă fierbinte mi-a încălzit obrazul. Eram mai fricoasă decât Hellen. Cu siguranţă eram mai fricoasă.

Ce o să fie cu mine?

M-am apropiat de pat şi am simţit în nări mirosul puternic de tâmâie al pânzei negre. Nu am ştiut până acum că patul acesta miroase. Întocmai ca ceilalţi, am păşit cele două scări şi am făcut un efort dublu ca să mă caţăr pe pat. M-am lungit pe suprafaţa lui şi mi-am îndreptat ochii spre tavan. Mi s-a părut că patul mă strânge, că se îngustează sub mine şi că vrea să mă înghită, să mă înăduşe. Mă trăgea în interiorul lui ca un aspirator şi am vrut să ţip. Atunci am întors ochii spre oamenii din cameră. Lumina acestora era atât de slabă încât am crezut că sunt singură în cameră, că văd doar umbre.

La scurt timp au început să se audă ţipete îngrozitoare din camera vecină şi aburi care veneau odată cu ţipetele pe uşă, către pat. Trebuia să văd ce se întâmplă...

pg. 74

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Rece toată, mai moartă decât vie, m-am dat jos din pat şi am mers spre uşă. M-am oprit la intrarea în camera vecină şi am înlemnit. În podeaua încăperii era o groapă fără fund, imensă şi îngrozitoare, în care ţipau şi se foiau ca nişte vermi, unii peste alţii, toţi oamenii care adineauri m-au condus spre patul negru. Era printre ei şi bunul meu bătrân. Se chinuia să se apuce cu mâinile de margini, să se ridice la suprafaţă odată cu fierbinţeala aburilor care ieşeau din groapă. Mă privea drept în ochi şi îmi făcea semne.

Mă chema, mă invita să mă alătur lor, mă ruga. Atunci n-am mai suportat şi am scos un ţipăt puternic.

Am început să-mi adun de nicăeri forţele şi să alerg către patul negru. Mi se părea singurul loc unde pot fi în siguranţă. Paşii mei erau tot mai mici şi simţeam că se apropie ceasul...

Vedeam în faţa mea că uşa de la camera cu patul negru se închide şi auzeam tot mai ascuţit mugetul vocilor în urechi. Nu, nu puteam să mor pe podea, trebuia să ajung la pat şi să mă caţăr pe el. Mam târâit pe jos în patru membre şi am început să plâng, mă frigea semnul din palmă. Patul! Patul se uita la mine şi mă chema. Era tot mai aproape. Îi simţeam mirosul tot mai puternic.

Am avut noroc! Am reuşit să intru în cameră înainte să se închidă uşa şi am lăsat după mine ţipetele îngrozitoare din podeaua camerei vecine. Oare toţi cei care au murit înaintea mea, care se dădeau jos din pat şi alergau în camera vecină apoi se întorceau îndărăt, au văzut şi au auzit tot ceea ce am văzut şi am auzit eu? Oare mă vedeau şi pe mine, alături de ceilalţi, zbătându-mă şi ţipând în groapa imensă şi înfricoşătoare din podea? Oare în acest moment, în cameră, sunt toţi acei oameni şi mă privesc, fără să-i văd şi eu, cum înfăptuiesc acelaşi scenariu pe care l-au făcut toţi însemnaţii înaintea mea?

M-am căţărat pe patul negru cu ultimile puteri şi mi-am lăsat capul pe perna subţire. Patul era rece.

Sau eu. Nu ştiu. Dar în cameră s-a făcut foarte întuneric şi foarte frig. Nu mai văd, nu mai aud şi nu mai simt nimic. Mor? Am închis ochii...

Nu ştiu dacă am murit cu adevărat sau nu, dacă trupul meu neînsufleţit a fost dus, ca şi altele, de către cei patru bărbaţi într-o altă cameră pentru procedurile finale, dar când am deschis ochii, am sesizat că mă aflu pe acelaşi pat negru pe care mă căţărasem ca să mor. Doar camera era alta, tot luminată slab, şi oamenii care se foiau pe lângă mine, discreţi şi puţini. Am vrut să mă mişc, dar corpul meu era paralizat.

Tot ce puteam să fac era să văd şi să vorbesc. Am aruncat o privire în jurul meu şi am înţeles că nu sunt nici în rai, nici în iad, chiar dacă atmosfera era din filmele de groază, apăsătoare şi sumbră.

Bărbatul masiv de lângă mine, în costum negru, mă urmărea şi nota ceva pe nişte foi.

-Unde sunt? Ce vreţi să faceţi cu mine?

Am văzut că bărbatul mă priveşte o clipă, serios şi impasibil, apoi porunceşte din ochi unui alt bărbat să facă ceva.

Mă simţeam ca un şoricel pe care se fac experimente şi îmi era frică. Mai frică decât credeam că poate să-mi fie. Murisem cu adevărat, simţeam asta, dar cine era bărbatul care dădea ordine, de ce nu mă puteam mişca şi ce urmau să facă cu mine?

-Acuş o să ştim ce facem cu tine, mi-a spus bărbatul cu voce rece.

Vorbea în altă limbă, dar îl înţelegeam de parcă ar fi vorbit în limba mea.

Atunci am văzut că se apropie de el bărbatul pe care l-a chemat adineauri, i-a spus ceva la ureche apoi s-a îndepărtat. A apăsat cu încuviinţarea primului pe nişte butoane şi din peretele din faşa mea au apărut două pătrate mari, alăturate, de dimensiuni identice. Unul era de culoare albă, iar altul de culoare neagră.

-Să-ţi numărăm faptele!, a spus bărbatul cu ordinele, privindu-mă ca un stăpân pe sclavul său, şi a poruncit bărbatului care execută să apese pe butoane. Acela a făcut întocmai şi pe cele două pătrate au început să crească numerele cu o viteză uluitoare.

Faptele? Oare vorbea despre faptele mele bune şi rele? Vroia să afle ce fel de om sunt ca să decidă ce să facă cu mine? Am văzut înspăimântată cum cresc cifrele cu repeziciune pe pătratul de culoare neagră, pe când pe celălalt pătrat acestea abia se mai ridicau de la numărul 20.

pg. 75

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Am închis ochii şi am început să mă gândesc la toate acţiunile pe care le-am făcut în scurta mea viaţă. Nu am fost un om prea bun, ştiam asta. Am făcut rău şi am procedat necuviincios de câte ori am avut ocazia. Nu m-am singhisit niciodată să spun minciuni şi să clevetesc. Am furat când am crezut că nu mă vede nimeni şi am râs de incompetenţa vânzătorului că nu mă poate prinde. Mi-am imaginat că merit totul şi că fericirea mi se cuvine fără să ofer fericire în schimb.

Am făcut toate faptele rele pe care poate să le facă un om, exceptând crima, şi acestea continuau acum să crească în pătratul negru. Nu m-am îndoit nici o clipă, din acest moment, că urmează să plătesc scump pentru greşelile mele. Îmi era doar greaţă. De mine, de patul cu aşternuturi negre, de frica mea bolnăvicioasă, de cele două butoane colorate, de moarte. În câteva clipe urma să aflu ce fel de om sunt şi ce mă aşteaptă, şi nimic în acel moment nu mai conta, nu mai avea importanţă.

Auzeam zgomotul cifrelor care continuau să crească pe cele două pătrate. Omul care comandă s-a postat cu spatele la mine, în faţa pătratelor, şi mi-a luat imaginea. Nu mai puteam să văd care culoare prinde întâietate. Zgomotul s-a oprit, dar a început să bată în locul lui inima mea înnebunită. Era singura din mine pe care o mai simţeam. Oare ce-o să spună bărbatul din faţa mea? Încotro urmează să plec?

-Nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva, îmi spune el întorcându-se cu faţa spre mine, dezamăgit. Dar nu mă aşteptam că şi tu...

Am făcut ochii mari şi am simţit cum patul mă strânge, mă înghite cu adevărat, de această dată.

Nu mai puteam să respir şi abia dacă vedeam cele două pătrate colorate când omul masiv se fereşte din faţa mea. S-au oprit fiecare la cifra 50! 50 ce? Procente? Mă aflam la jumătatea drumului dintre bine şi rău? Ce se întâmplă?

-Ce vreţi să faceţi cu mine?!, îl întreb speriată pe omul care comadă.

Acesta nu-mi răspunde, dar îi face un alt semn bărbatului care execută. Acela a apăsat pe două butoane şi pătratele colorate au dispărut în perete, apoi s-a apropiat de mine. De patul meu, mai exact, şi a apăsat cu putere pe semnul inscripţionat în piatra patului. Acelaşi semn care-mi apăruse în palmă înainte să mor.

-Acum nu-ţi facem nimic... aud vocea bărbatului în negru, înainte să dispară. Dispare şi desenul din palma mea...

Eu mă cutremur, pentru că încep să-mi simt trupul şi durerea pe care mi-o provoacă patul care mă înghite. Văd cum mă cufund în burta lui şi cum aşternuturile negre îmi cad peste faţă.

E întuneric şi nu mai simt nimic.

Deschid ochii pentru a treia oară. De data aceasta patul în care stau e alb şi camera puternic luminată. Mă şi dor ochii de la atâta lumină, dar îmi place mirosul pe care-l simt. E miros de viaţă! Îmi pot mişca şi corpul, dar durerea e încă persistentă şi nu mă lasă să mă ridic. Scot un oftat înăduşit. În aceeaşi clipă aud o voce cunoscută, de femeie, şi văd un chip frumos, cu cârlionţi negri, îndoindu-se deasupra mea. Aceasta râde înnebunită şi-i simt fericirea din glas. Aproape că înţeleg ce spune: -Andrei! Fiica noastră! S-a trezit!... A ieşit din comă!...

pg. 76

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 21 Înţelepciunea iepurelui „Cuvântul scris este amprenta nescrisă a sufletului” Autor Elena Olariu (Răducăneni, Iași) „Sunt multe minuni în lumea asta, spunea Sofocle în „Antigona”, dar nici una nu este ca omul. El este fiinţa care ştie să străbată marea întinsă în ceasul în care suflă vântul de sus şi vuiesc furtunile… Înarmat contra oricărei primejdii, el nu se află lipsit de apărare faţă de orice i-ar aduce viitorul…” Şi ştie să meargă împotriva curentului aş mai spune. Cum iepurele, înzestrat fiind de Dumnezeu, înfruntă primejdia alergând sprinten la deal - ceea ce-i oboseşte pe vânători, el, omul - de-şi va ascute bine urechile, auzul îl va înştiinţa din vreme de pericolul iminent şi, ca un bun luptător, se va retrage din calea taifunului; nu ca hârciogul în vizuină ci mai degrabă va lăsa deschisă calea puhoiului să treacă nestingherit la vale. Oricum curăţă totul în cale: rău şi bine, frumos şi urât, păcat şi curăţie, sminteală şi credinţă, ură şi iubire…

Dumnezeu nu a voit ca el, iepurele să urce în copac. La ce-i trebuie să-şi astâmpere foame cu mugurii din vârful pomului când jos, la poalele acestuia se află din belşug?...La ce bun să se caţăre după ghindă precum veveriţa când leagănatul vântului i le aduce la picioare pe cele mai coapte?!...La ce bun să-şi tocească dinţii pe tulpina sau ramurile frasinului când rădăcinile acestuia, dezgolite de puhoaie, îi lasă cale deschisă spre hrană…?

Cu boticul în permanentă mişcare, mereu adulmecând şi atingând pământul cu sensibilitatea mustăţilor, cu năsucul în permanenţă primenit, cu ochii pătrunzători de parcă ar vorbi de vigilenţi ce sunt, iepurele, dormind cu ochii deschişi precum femeile care de dragul frumuseţii şi reîntineririi suportă „n” şi „n” de operaţii estetice, cu urechile aici ciulite, somnolente, aici drepte ca săgeata, ascultă din care parte vine zgomotul şi, aparent indiferent, ciupind o floare de muşeţel din poieniţă, se ridică pe picioruşele din spate să vadă dincotro vine zgomotul. Nu, nu este lupul şi nici vulpea nu este; este stăpânul lanului care, pe motocicletă taie voind să ajungă cât mai degrabă. Tocmai şi-a înecat motorul cu praf şi fire de iarbă înaltă, înaltă. Fire de iarbă cosite anapoda de roţile neîndurătoare ale bolidului…

Este vremea cositului şi, după ploaia de azi noapte, iarba, cu sămânţa umflată de apă şi paiul copt şi gol pe dinăuntru, s-a plecat la pământ. Numai de n-ar bate vântul!...

Sunt multe lucruri minunate pe lumea asta dar niciuna nu este ca omul. Retras din învălmăşeala urât mirositoare a cotidianului şi înarmat cu voinţă şi iubire, îmbrăţişează aceste frumuseţi copilăreşti la prima vedere, trăind şi visând în perfectă armonie cu acestea.

Numai că nu este înţelepţit cu vigilenţa iepurelui!... Străbate lumea de-a lungul şi de-a latul pentru a-şi satura privirea cu frumuseţile pe care Creatorul ni le-a lăsat să ne bucurăm de ele, să ne hrănitm sufletul, să saturăm trupul, să nu schimbăm nimic însă!...

Dărâmarea munţilor ne coboară în valea plângerii şi sacrificarea brazilor, la umbra cărora îşi află sălaj iepurele, ne sufocă de lipsa oxigenului...

Nu putem lupta împotriva curentului de nu suntem bine pregătiţi! Înarmaţi cu voinţă, uneori peste fire de realizat, fără un piedestal din vreme durat, valurile oceanului ne acoperă, ne îneancă şi ne aduce la mal.

Cine ştie lupta împotriva curentului numai că are o pregătire temeinică, Oltul vieţii fiind apă violentă şi cu maluri drepte; să te prinzi de-o rădăcină de iarbă arareori vei izbândi. Brazii, din lăcomie

pg. 77

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

sacrificaţi de lama ascuţită a drujbei, lăcrimează prin crengile, încă verzi, rămase de izbelişte. Omului nu i-a trebuit decât tulpina. Conii, căzuţi înainte de vreme, se sting precum copiii avortaţi de mamă din dorinţa de a-şi păstra trupul tânăr, înfrumuseţat... Doar rumeguşul, până să vină puhoaiele, mai dau semne de viaţă frântă înainte de vreme, doar rumeguşul înroşit de soare, mai ţine umbră sufletelor care vor să păstreze viaţa aşa cum a voit-o Creatorul... Şi la umbra acestui munte de rumeguş îşi face culcuş omul.

Iepurele, vigilent, se ascunde într-o crăpătură de munte: acolo mai găseşte într-un căuş de piatră un ochi de apă cu care să-şi astâmpere setea; acolo se mai află la îndemâna-i câteva fire de iarbă care-şi aleargă crescutul spre lumina prelinsă prin crăpătura de piatră...

Nu-l va lua puhoiul însă! Nu a stricat nimic din armonia naturii cu Dumnezeu, nu a încercat să fie deasupra.

pg. 78

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 22 Reverie de artist Autor Dana - Ștefania Brașoavă (Târgu Jiu, Gorj) Mă lovesc de goliciunea pânzei caste, în fiecare zi. Nu o privesc niciodată, dar ne cunoaştem deja atât de bine. Ne urmărim în tăcere mult timp, iar în zilele în care mă găsesc plin de curaj, chiar îmi pregătesc pensulele şi îmi aşez culorile pe paletă. Apoi, simt cum fiori de originalitate îmi îngheaţă pe şira spinării, iar împlinirea mi se lipeşte de pensulă şi uită să se lase dansată pe pânză.

De multe ori spuneam că frumuseţea unei picturi stă în misterul din spatele ei. Chintesenţa jocului de culori se ascunde în săruturi furate şi cuvinte nespuse. Secretul nu e în alegerea unghiurilor sau în calitatea pensulei. Ceea ce da viaţă picturii e povestea pe care o înfăţişează. Pictor nu e cel ce realizează un echilibru perfect între lumini şi umbre, pictor e cel care jonglează cu sentimente. Cel care inspiră emoţia din jurul pânzei şi o expiră sub formă de culoare peste povestea albului.

Obişnuiam să am ceva de spus şi din acel ceva să îmi pictez propria lume. Ceea ce ieşea din mâinile mele avea un sens, era perceput de cei din jur şi chiar dacă nu toţi erau de acord, cel puţin mă bucura faptul că reuşeam să mă fac înţeles. Eram transparent, observam oamenii din jur şi mă lăsam inspirat de micile lor bucurii. Era un mod de viaţă. Cei din jur trăiau, se luptau cu suferinţă şi gustau fericirea, iar eu o picuram din pensulă, direct peste abisul din pânză. Apoi, ceva n-a mai mers…M-am trezit într-o dimineaţă cu o dorinţă nebună de a picta. Mi-era dor să fiu una cu propria-mi creaţie. Mi-am suflecat mânecile şi m-am pus faţă în faţă cu necunoscutul, iar în acel moment am realizat… Toată muncă depusă până atunci fusese o mare minciună. M-am întors speriat spre tabourile mele aliniate într-o perfecţiune obositoare şi realitatea m-a izbit. În acea secundă, mi-am auzit inima suspinând, în timp ce în urechi îmi bubuiau cuvintele fostului meu profesor de desen “Mediocrii nu sunt aceia care nu au talent, mediocritatea constă în imposibilitatea de a te cunoaşte pe ţine însuţi.”

Toţi anii mei închinaţi picturii erau pierduţi pe apa Sâmbetei. Cariera mea era un eşec. Nu eram eu, protagonistul din poveştilor cărora le dădeam viaţă. Erau trăirile altora, erau visele unor străini şi suferinţa trecătorilor de pe stradă. După atâta timp în care mă dedicasem doar creaţiei mele, îmi dădusem seama că eu uitasem să trăiesc şi asta era poate, cel mai rău. Eu nu aveam o poveste de transpus în culori.

Le ridicasem altora sentimentele pe piedestalul creaţiei, iar pe ale mele le călcasem în picioare de fiecare dată. Cum să mă mai numesc eu pictor, dacă tot ce fac este să îi copiez pe alţii, dacă nu reuşesc să îmi conturez o viaţă despre care să povestesc lumii întregi?

Din ziua în care soarta mi-a oferit cea mai grea de îndurat pedeapsă, intreagă mea existenţă s-a schimbat radical. În fiecare dimineaţă mă trezesc doar pentru a simţi căldură razelor de soare sau răceala lacrimilor ploii de vară. Aş putea picta despre asta, dar unde ar mai fi originalitatea? În artă, trebuie să ai curajul să spui ceva ce mândria sau teama nu te-au lăsat. Dar eu am uitat cum e să ai un sentiment care să te umple de fericire, pe care să vrei să îl împărţi cu cei din jur... * De câteva zile, am început să merg în locuri prin care nu mai fusesem de mult timp. Am început cu parcurile, aşa că am luat la picior Herăstrăul şi Cişmigiul. M-au deprimat îngrozitor tablourile alea perfecte ale îndrăgostiţilor aproape în zbor, pentru că iubirea cică îţi da aripi, aşa că am renunţat destul de repede la plimbările mele. Greu de crezut sau nu, nu mai intrasem într-o cafenea din vremea studenţiei.

pg. 79

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Astăzi, păşind pe dalele rupte din timp ale Centrului Vechi, mi-am făcut curaj şi am trecut pragul primei cafenele cu aspect boem, uşor diferită de cele observate până atunci.

Eu nu ştiu să cânt. Îmi place nespus muzica, dar nu ştiu să cânt, sunt afonul perfect. Cu toate astea, melodia de pe fundal e una dintre preferatele mele, nu o mai auzisem de atât de mult timp încât aproape uitasem cât de mult îmi place. Pentru că sunt un singuratic, ce preferă, totuşi termenul de mizantrop perfect, îmi aleg ultima măsuţă din colţ şi comand unul din fresh-urile de fructe din meniu. Atmosfera e una plăcută, aproape toate mesele sunt ocupate de oameni ce fac pauză din discuţiile înflăcărate, doar cât să mai tragă cu patos din câte o ţigară. E exact locul în care mi-aş petrece o seară de sâmbătă. Poate că aici voi găsi, în sfârşit o senzaţie destul de bună cât să fie pictată, deşi ar fi cam greu să văd ceva de fumul ăsta înnecacios…

Pe Ea o zăresc aproape instantaneu din mulţimea de râsete şi priviri cu subînţeles. Imediat ce pune piciorul în interiorul cafenelei, toate capetele se întorc spre ea. Nestingherită de toate acele priviri, se duce spre unul dintre ospătari şi îi spune ceva, iar acesta ridică din umeri a resemnare. Ea gesticulează.

Prezenţa ei e atât de enigmatică, încât aproape îmi taie respiaţia. Aş spune că este nespus de frumoasă, dar ar părea un clişeu în comparaţie cu chipul ei angelic. Debordează de feminitate în rochia verde, vaporoasă şi pantofii cu toc, înalţi cât să-i alungească silueta elegantă. Are fruntea lată şi părul prins cu o împletitură superbă, într-o coadă lungă. Deşi formele sunt conturate perfect, atât cât să-ţi trezească simţurile, ceea ce iese în evidenţă sunt buzele pline, roşii. În rest, nimic strident. Pare că e mereu atentă la postura şi dintr-o dată mi-o imaginez în rochia unei regine, căci simt că doar aşa i-ar sta bine.

Priveşte în direcţia mea şi degetele-i lungi şi subţiri ating micul medalion pe care-l poartă la gât şi mă pomenesc făcând acelaşi gest, imaginându-mi că îi ating mâna fragilă. Ochii i se întunecă şi mă priveşte lung. Pare tristă, dar e sublimă. Parcă e un personaj pierdut în povestea greşită. Mă fixează cu privirea, ochii îi sunt de o culoare pe care mi-ar fi imposibil să o descriu. Mă tulbură atât de tare încât încep să privesc atent paharul din faţa mea. Cum se poate să mă pierd într-un asemenea hal în faţa unui om pe care nu l-am mai văzut niciodată? Îmi fac în sfârşit curaj şi îmi ridic privirea. Pleacă. Se îndreaptă grăbită spre uşă şi cu graţia unei balerine, părăseşte cafeneaua noastră. Habar nu am cine e, dar deja mi-e dor să o revăd. Plătesc aproape mecanic băutura neatinsă şi ies din singurul loc pe care nu aş vrea să-l mai părăsesc. …Acasă, atmosfera e la fel de apăsătoare că atunci când am plecat. Îmi arunc repede haina pe fotoliul pătat cu acuarele şi mă aşez în faţă şevaletului. Amestec la întâmplare primele culori care îmi cad în mână fără să-mi iau ochii de la albul orbitor al pânzei. Cu ce să încep? Să îi desenez prima dată părul sau buzele? Sau poate e mai potrivit să îi conturez întâi corpul mlădios? Îmi prind capul între palme şi cu mişcări precise, încep să-mi masez tâmplele. Pur şi simplu nu e suficient, ceva lipseşte. Ceea ce contează nu e frumuseţea. Trebuie să surprind caracterul acelei femei, evoluţia ei instabilă în faţa vieţii, ceva ce nu vede toată lumea cu ochiul liber, ci ceva ce nu a mai surprins nimeni în culori. Trebuie să o mai văd, măcar o dată. * Îmi număr paşii şi fluier ca să nu mă mai simt atât de singur pe străzile pline de oameni ale Centrului Vechi. Mă îndrept în ritm alert spre aceeaşi cafenea unde sper să îmi revăd muza. Am un sentiment de nelinişte ce nu pot să mi-l explic şi cu toate astea intru nestingherit în cafeneaua noastră. Mă aşez rapid la aceeaşi masă din spate şi aştept. Dacă nu vine? Dacă era doar în trecere şi nu obişnuieşte să intre aici şi aseară a fost doar o întâmplare? Nu contează. O să vin aici în fiecare seară pentru restul vieţii mele. Într-o zi, trebuie să se întoarcă. Comand mecanic o cafea şi nu-mi dezlipesc nici o clipă ochii de pe uşa de la intrare. Şi după câteva minute, aşteptarea mi-e răsplătită. Îşi face apariţia că o vijelie, însă nu mai păstrează nimic din ce ar putea aminti de femeia din seara trecută. Cea de azi nu are nevoie de machiaj, e complet naturală. Ştiu că mă holbez, dar pur şi simplu numi pot lua ochii de la ea şi chiar nu înţeleg de ce. Nu are nimic care să-ţi amintească de una din femeile cu picioare lungi, buze roşii sau tocuri înalte şi fuste mulate. Dimpotrivă. Are o pereche de jeanşi decoloraţi

pg. 80

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

de uzură şi un maieu alb peste care şi-a aruncat neglijent o cămaşă în carouri. Teneşi roşii în picioare şi părul cu reflexe aurii lăsat liber pe spate. Aş fi crezut cu siguranţă că sunt două personae diferite dacă nu m-ar fi privit cu aceiaşi doi ochi mari, prea mari, de o expresivitate ieşită din comun. Lumina aia enigmatică pe care o emană, îmi arde sufletul şi mă face să mă cutremur. Aruncă o privire rapidă în jur şi alege să se aşeze tot în spate, dar la masa din colţul opus mie.

Simt că arăt ca un copil îmbufnat, dar nu mă pot abţine. Mi-aş fi dorit atât de mult să nu mai fie nici un loc liber şi să fie nevoită să se aşeze lângă mine… Îşi aşează nepăsător una dintre mâini pe masă şi îşi sprijină capul de ea. Rămâne privind în gol minute în şir, fără măcar să clipească. Involuntar, mă uit în direcţia în care i s-a blocat privirea, însă nu zăresc nimic relevant, aşa că mă întorc la a-i contempla chipul angelic. Îmi imaginez doar cât de bine s-ar mula chipul ei ingenu, pe pânza mea. Încep să mă gândesc ce culori i-ar încadra mă bine chipul sau din ce unghi ar fi mai potrivit să îi imortalizez privirea. Un lucru e cert: azi nu mai e supărată. Are privirea limpede, iertătoare, îmi lasă impresia că lacrimile ei ar fi capabile să spele toate păcatele unui artist fără viitor. Are ochii profunzi, aproape paşnici şi pare că nimic n-ar putea să-i tulbure liniştea. Şi din senin, se ridică şi iese la fel de rapid cum îşi făcuse apariţia, lăsându-mi amintirea unei fluturări energice a buclelor sale de culoarea mierii. …Colind străzi multe până să ajung acasă, pur şi simplu am nevoie de linişte. De linişte şi de ingrata pânză albă. Nonculoarea asta nenorocită nu îmi mai pare la fel de obositoare că înainte. Parcă mă aştepta de mult timp şi acum se străduieşte să mă facă să înţeleg cât de dor îi era de mine. Nici nu îşi imaginează cât de dor îmi era mie de ea. Dar nu mai dor decât de fata cu miros de cafea. Întrega ei fiinţă mi-a redat strălucirea de altădată. Sclipirea aia de originalitate care luceşte în fruntea unui artist încă de la naştere, mi-a redat-o fără să vrea, fără să aibe habar, prin simpa ei prezenţă. Aş spune că mi-a redat-o prin frumuseţe, dar o femeie care se poate laudă doar cu acest dar nu reprezintă pentru mine niciun interes. Cel puţin nu multă vreme…

Gândeşte-te doar pe lângă câte femei frumoase am trecut azi prin Centru Vechi sau ieri sau în fiecare zi a vieţii mele. Niciodată nu m-am oprit ca să încerc să-i surprind licărul ăla nebun din privire. Să fiu sincer, niciodată nu am considerat o femeie destul de demnă să o las să-mi pângărească creaţiile. Nu vedeam rostul. Credeam cu tărie că femeile sunt făcute doar pentru a fi iubite, nu pentru a le surprinde frumuseţea, pentru că ea e trecătoare, şi când trece, creaţia mea nu rămâne decât o amintire urâtă.

Dispreţuiam din tot sufletul toţi aceia care credeau că a scrie sau a fotografia sau a face orice pentru a ridica femeia la rang de artă, înseamnă a o iubi dincolo de realitate şi timp. Toată viaţa m-am concentrat pe timp, pe vârste blestemate, pe drumuri închise şi pe frânturi de viaţă. Eram orb, strângeam ploapele atât de tare, încât îmi striveam iubirea între ele. Uitându-mă în urmă, cred că mi-era teamă. Mi-era teamă de ceea ce puteam să văd dacă deschideam ochii, aşa că am decis să iubesc bezna şi să pictez poveşti fantonatice în nuanţele de pe paleta. M-a izbit realitatea când copila asta m-a luat de mână şi mi-a dat ochii ei enigmatici cu care să privesc lumea, iar la schimb mi-a fugit iubirea în palmele sale… Şi uite-mă aici, cu portretul aproape gata şi cu speranţa mai vie că niciodată. Dar nu am trecut de ce era mai greu… Ochii. Migdalaţi sau ovali? Genele lungi? Da, altfel nu-mi explic de unde venea umbra aia ce-i întunecă privirea când se supără… Culoarea? Verde la lumină fadă, căprui la întuneric şi aproape de galben la soare. Aşa… Cred că e gata. Reflectă perfect caracterul ei instabil şi farmecul desprins din serile de mai cu lună plină. Exact aşa cum o găsesc eu, nespus de frumoasă atunci când e liniştită şi veselă, şi urâtă atunci când e supărată şi gesticulează mult. Dar îmi place când gesticulează energic. Îmi place şi când rămâne nemişcată, cu privirea ţintuită în timp. Îmi place de ea, regina rătăcită din prima seară, dar şi de copila rebelă din cea de-a două… Şi în ora asta târzie a nopţii, privind portretul şi gândindu-mă la ea, reuşesc să fac un al doilea lucru pe care nu-l mai făcusem de mult. Zâmbesc. * Alerg. Am întârziat, o ştiu. Pur şi simplu aseară am adormit privindu-i chipul, iar dimineaţa m-a găsit făcând acelaşi lucru. Ca un Creator care s-a îndrăgostit de propria creaţie. Mă îndrept spre cafeneaua

pg. 81

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

noastră, ducând tabloul sub braţ. Ştiu că a ajuns. Simt mirosul înţepător de cafea şi de Ea. Dau buzna şi îmi caut înnebunit muza. E aici. Stă chiar la masa mea şi pare că priveşte spre mine. Instinctiv, mă uit în spate să văd dacă mai e cineva sau sunt eu cel pe care îl priveşte cu atâta interes. Zâmbeşte, dar contiună să ţină ochii ăia mari, ţintuiţi în direcţia mea. Surprinzător, se pare că pe mine vrea să mă îngenuncheze cu privirea nebună, în flăcări. Se poate să mă fi remarcat zilele trecute? Îmi strâng fiecare frântură de curaj care mi-a rămas nemistuită de flăcările ochilor enigmatici şi mă aşez pe scaunul din faţa sa. Mă simt umilit de frumuseţea ei, dar trebuie să îi vorbesc. Încerc să deschid gura, dar nu ştiu ce să îi spun. Mi se pare că orice cuvânt pe care i l-aş putea spune ar fi o jignire pentru fiinţă ei fascinantă. Şi atunci, o voce delicată, ca o ploaie de aprilie, mă trezeşte pentru totdeauna din letargie…

-Deci tu eşti pictorul care mi-a furat masa… chicoteşte. Şi nu o dată, chiar în două seri.

Nu reuşesc să-i răspund, vocea aia plină de candoare m-a hipnotizat.

-Şi spune-mi… Gata portretul?

-Ştiai? Îşi lăsă privirea în jos, ruşinată, apoi verdele nebun mă orbeşte de după genele lungi. Şi din fumul ăla înnecacios de ţigară, reuşesc să prind o şoaptă care mă aruncă într-o iubire vecină cu nebunia: -Singurul care m-a iubit doar cu privirea, deşi era pierdut într-o reverie de artist…

pg. 82

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 23 Abner Autor Cătălin Marin (București) Timpul trecea printre urechile de ac. Abner şedea cu fruntea în pervazul ferestrei deschise. Era bolnav de o apăsare pe suflet, avea şi febră. Noaptea locuia la parterul casei, pentru că ziua dormea în pod. Se cobora de-odată cu soarele şi întunericul şi se aşeza în acelaşi loc, la fereastra dinspre stradă, fără să privească prin ea, cu toate că o deschidea larg. Îşi proptea fruntea în pervaz, număra înapoi de la o mie, până dincoace de zero, în adâncul numerelor lipsei. Se oprea la minus două sute treizeci şi patru, mai înapoi nu ştia. „Cine sunt eu în mintea mea? În mintea mea cine sunt?” Îşi ridica el de la pământ întrebări, întotdeauna cu ochii deschişi. Ar fi putut foarte bine să îi fie şi rău, dar nu-i era. Ducea numai o ameţeală pe jumătate de cap, ceva simplu, ca o beretă de plumb. Şi-a aprins două ţigări, pe una a lăsat-o să ardă în scrumiera dintre tălpile desculţe, pe celaltă a început să o fumeze privind în jos către cealaltă: „Cine sunt eu în mintea mea? În mintea mea cine sunt?”

Se apropia miezul nopţii, deja fumase un pachet în tandemul ăsta, o ţigară el, o ţigară nimeni şi basca de plumb se prefăcuse în glugă, cu mantie cu tot. Abner se îndepărta grabnic de cei douăzeci de ani pe care nu îi mai avea de vreo alţi două zeci, şi începea să îi pese din ce în ce mai puţin, de ceea ce reuşise ori nu. Mintea îi juca feste, el îi făcea jocul şi se distra din ce în ce mai bine. Vecinii îl ştiau nebun, l-a început doar crezuseră, a reuşit să îi convingă într-o zi când a trecut indiferent pe lângă mulţimea strânsă în jurul unui cadavru ce aparţinuse, unui alt vecin, Tommy cumva, sărise de la etaj, lăsase un bilet pe care nu se înţelegea nimic. Tommy a fost unul din acei oameni despre care în general cei mai mulţi au o părere bună, din simplul motiv că de fapt, nu poţi avea o avea vreun fel de părere faţă de cei ca Tommy, iar cei care îşi dau cu părerea, în general post mortem, fie au păreri proaste despre cei vii fie nu au de loc, deci e bună. Tommy nu a deranjat pe nimeni niciodată, era cel mult vizibil către aparent, nu vorbea, dar asculta prostiile tuturor, saluta cu glas tare, nu umbla după femei, nu bea la cârciumă, era un funcţionar cum se cade, ce mai încoace şi încolo, Tommy fusese exact genul acela de om, de la care te aştepţi să se apuce de omorât în serie sau în masă. Norocul omenirii şi al cartierului, că şi-a început cariera cu el însuşi. „Cine a fost el în mintea lui? În mintea lui cine a fost?” Se întreabă Abner, privind pe fereastră către locul în care nu demult, vecinul despre care vorbeam mai devreme, îmbrăţişase astfaltul între coaste.

Se strânseseră toţi în jurul cadavrului în ziua aia şi îşi dădeau, evident, cu părerea, Abner a văzut şi a trecut mai departe.

- Abner, vino să vezi nenorocirea, Tommy s-a sinucis! L-a strigat domnişoara Liszt.

- O văd şi de-aici mulţumesc! I-a răspuns.

- De ce crezi că s-a sinucis? era aşa un băiat bun şi la locul lui.

- Întreabă-l pe logodnicul dumitale.

- Dar nu îl cunoştea pe Tommy? De unde să ştie el motivul? S-a mirat domnişoara - Atunci întreabă-l de ce nu se sinucide? Dumneata de ce nu te sinucizi?

- Ce vrei să spui cu asta? S-a oţărât domnişoara.

- Abner, nu fii golan! L-a repezit domnul Fowles, un fost lucrător la gară.

- Golan? Eu? Sau voi care staţi grămadă peste maldărul ăla de carne şi oase, bucurându-vă că s-a întâmplat în sfârşit ceva interesant în viaţa voastră?

- Ce-ai mă? Ce te-a apucat?

- Voi de ce nu vă sinucideţi? Vă spun eu de ce, de proşti.

pg. 83

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Da sinucide-te tu! Deşteptule!

- Eu sunt prea deştept ca să mă omor.

- De-aia lucrezi la săpat şanţuri, de deştept ce eşti.

- Sap şanţuri pentru că îmi place băutura, ai înţeles?

- Beţivule!

- Amărâţilor, în viaţa voastră n-aţi schimbat cu el mai mult de un salut, şi nu i-aţi dat atenţie mai mult de câteva secunde. Acum că e mort, e eroul cartierului. Toţi sunteţi îngăduitori cu morţii, fiindcă mai jos de-atât nu se poate, şi vă uitaţi la ei şi vă miraţi ca vitele o sută de ani, vă bucuraţi meschin, în mândria voastră, ca atunci când daţi bani la cerşetori. Dacă nu aţi avea în oase umbra spaimei de moarte, l-aţi lua acasă aşa cum e şi l-aţi împăia lângă şemineu, să repetaţi: „Bietul Tommy, era aşa un băiat cumsecade” - Eşti nebun, du-te dracului!

- De-al dracu ce sunt, rămân nebun.

Abner a plecat mai departe mut, nu putea să îi sufere pe nici unul, dar fusese prima dată când îi lua la rost. Din ziua aia toţi au început să îl discute şi să îl evite sfidător. Un fel de "Te vedem dar nu te băgăm în seamă". El îi saluta cu voce zgomotos şi plin de veselie, fapt care îi scârbea. "Ei cine sunt în mintea lor? În mintea lor cine sunt?"

Trecuseră vreo câteva zile de la incidentul lui Tommy, între timp îl şi îngropaseră. Numai Abner, un poliţist şi preotul fuseseră de faţă la eveniment. De-atunci începuse el să doarmă ziua în pod şi să stea noaptea la fereastră numărând înapoi până la minus două sute treizeci şi patru. În seara despre care am început să povestim, chiar la începutul povestitului, Abner a privit prin fereastră pentru prima oară de când întreprindea acest ritual.

- Bună seara domnule Pym? A auzit un glas de copil de sub pervazul exterior şi s-a aplecat pe fereastră, după cum spuneam, era la parter.

- Billy? Ce-i cu tine la ora asta?

Billy era fiul cel mic al profesoarei de pian, care nu predase niciodată, doamna Beckett. Era o femeie de provincie care învăţase câteva note pe când activa într-un bordel, nu ca pianistă. Fugise din oraşul originar în urma unei compromiţătoare îndrăgostiri şi amăgise un tânăr farmacist să o ia de nevastă. Îl cucerise cântându-i la pian şi culcându-se cu el pe spinarea sobrului instrument. Farmacistul a murit de tuberculoză (în condiţii suspecte după părerea cartierului), iar ea rămas singură cu averea şi cu David, fiul cel mare. Pe Billy îl făcuse din flori, ani mai târziu, la aproape patruzeci, vechile deprinderi nu se desprinseseră de ea şi nu, nu era o femeie cumsecade, era snoabă şi avară. Inventase o poveste cum că după moartea soţului a fost atât de sfâşiată că nu se mai putea apropia de claviatură, asta nu însemna că nu spunea mereu şi mereu alte poveşti despre succesele tinereţilor ei muzicale şi frumoasele concerte pe care le susţinuse. Billy pe de altă parte era un copil bun şi răsărit la minte, probabil semăna cu taică-su, avea vreo doisprăzece ani.

- Am ieşit pe geam, vroiam să văd luna, am visat o lună foarte mare azi noapte. A zis băiatul.

- De ce minţi? L-a întrebat Abner.

- Nu mint, chiar am visat!

- Aia poate, dar tu, nu după lună ai ieşit în seara asta.

- Ba da...

- Billy... te rog, băieţii nu ies noaptea să se uite la lună, nu-s atât de sensibili ca fetele... şi vârcolac nu cred că eşti.

Billy a roşit în obraji. Era destul de întuneric, dar Abner nu avea nevoie de lumină ca să vadă astfel de lucruri.

- Hai lasă! A continuat Abner, îmi zici tu mai târziu. La mine de ce ai venit?

- Vroiam să vă întreb ceva, dacă nu vă supăraţi.

- Nu mă supăr niciodată pe oamenii care întreabă, mă mai enervez aşa, dar nu mă supăr.

pg. 84

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Pe vecini v-aţi supărat, că v-am auzit, i-aţi întrebat pe toţi de ce nu se sinucid, mama zice că sunteţi nebun şi prost, mie nu mi se pare.

- Ascult-o pe mă-ta, dar fă ce vrei tu, dacă nu vrei să ajungi ca răposatul de bărbată-su. Ia zi, ce vrei să mă întrebi?

- Păi...

- Păi ce?

- Vreau să vă întreb ce v-a întrebat şi vecina... de ce credeţi că s-a sinucis Tommy?

- Eu cred că toţi trăim cu scopul de a fi fericiţi şi murim cu scopul de a nu mai fi.

- De a nu mai fi fericiţi?

- Nu, de a nu mai fi deloc.

- Ce scop el ăla?

- Şi fericirea ce scop e?

- E frumoasă, de-aia o vrea toată lumea?

- De unde ştii că e frumoasă?

- Fiindcă am văzut-o?

- Ei pe dracu, aşa devreme, ai numai doisprezece ani?

Billy roşeşte iar.

- De ce să vrei să nu mai fii? Atunci când nu mai eşti nu mai ai nici o şansă să fii fericit, aşa dacă eşti viu... tot mai există o şansă.

- Şi dacă ai realiza brusc, din timpul vieţii, că de fapt nu eşti şi nu vei fi niciodată fericit?

- Nu se poate!

- Ba se poate, dovada e vecinul Tommy.

- Cred că aveţi dreptate...însă e plin de oameni nefericiţi şi totuşi nu se omoară una două.

- Se omoară cu zile pe ei înşişi... unii pe alţii.

- De ce?

- N-am răspunsuri la toate întrebările şi multe dintre răspunsurile pe care le aveam, s-au mai schimbat de-a lungul timpului, cred că şi astea de ţi le-am dat azi se vor schimba, nu se ştie.

- Eu nu vreau să mă sinucid niciodată..

- Bravo, să te ţii de ideea asta. Acum du-te că te-aşteaptă.

- Cine să m-aştepte? Se miră Billy nevinovat.

- Ei lasă, hai fugi, noapte bună!

- Noapte bună domnule Pym şi mulţumesc!

Billy a dispărut iute printre tufişurile de gard viu de sub fereastra lui Abner, pe care furerea l-a mai lăsat. Nu mai avea ţigări, s-a dus în birou să-şi ia altele, de data asta a luat două pachete, ca să fie sigur că nu se va mai mişca de-acolo până dimineaţa. A coborât în bucătărie, i se făcuse foame, pe masă era o carte scumpă şi proastă a unui scriitor ieftin şi deştept, avea un slogan pe copertă, prea jenant pentru a fi enunţat. Un adevăr de tipul "Dacă vrei să îţi fie bine, trebuie să nu îţi mai fie rău". O uitase femeia care îi făcea curat în casă, îi tot recomanda "cărţi noi", observase ea că biblioteca e plină cu "cărţi vechi" jumulite, frunzărite şi mari. În urmă cu vreo câteva luni purtaseră o discuţie, ea îşi făcuse curaj să îi umble în cărţile pline de praf,el nu-i dădea voie, de teamă să nu le amestece sau să piardă foi din ele.

- Ce tot ţineţi cărţile astea vechi? Nu vedeţi că sunt făcute varză? n-aţi prea avut grijă de ele. A cutezat coana Juliette să-l dojenească.

- Se consumă şi ele.

- Păi de câte ori le citiţi de au ajuns aşa? De ce nu vă cumpăraţi nişte cărţi d-astea noi, vă recomand eu unele excelente, nu îmi vine să vă împrumut, că dumneavoastră le faceţi ferfeniţă.

- Astea nu-s cărţi de citit, sunt cărţi de studiat, nu-s poveşti, de-aia le tot iau, le răsfoiesc le pun la loc şi tot aşa.

pg. 85

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Am văzut eu că nu-s d-astea cu întâmplări sunt mai de ştiinţă, da-s vechi rău, mai e ştiinţa lor deactualitate?

- Ştiinţa adevărată nu-i perisabilă tanti... cum sunt cărţilea astea... de bucate.

- Ce cărţi de bucate?

- Am dat şi eu un exemplu.

Cam asta fusese cu cărţile. Abner privea spre broşurica cea frumos copertată: "E ca o domnişoară de consum, bună din când în când!" şi-a spus mestecând nişte covrigi uscaţi. Pe un perete s-a aşezat un fluture de noapte, dolofan, cu aripi mari şi tuciurii. Bărbatul gândea şi ronţăia covrigi, până când a zâmbit şi a spus către fluture: - Tu, Socrate, aşa te cheamă, auzi: tu în mintea ta cine eşti? În mintea ta cine eşti?

Atunci fluturele s-a aşezat pe podea şi s-a transformat într-un câine, o corcitură vagaboandă. Abner nu s-a mirat cât de puţin, nu avea halucinaţii, nu avusese niciodată. A râs de bucurie vreo câteva secunde, fericit că vede un lucru despre care nu va putea vorbi nimănui, fiindcă oricum nu l-ar fi crezut. A deschis uşa cămării şi a luat o ciozvârtă cu os dintr-un ciolan afumat, pe care a aruncat-o câinelui. "Socrate" a mirosit-o puţin, uitându-se temător-suspicios către Abner. S-a apucat de ronţăit şi molfăit: - Auzi Socrate, dă-mi şi mie o idee.

- Ce idee? Întreabă câinele într-o engleză stâlcită.

- O idee, tu eşti filozof!

Câinele a lăsat ciolanul, s-a pus în poziţia şezut şi a lătrat de câteva ori zgomotos.

- Hai că te faci al dracului! L-a certat Abner.

- Uite o idee! zice dulăul: Homo homini lupus.

- Asta nu e o idee e o trăznaie latinească, e valabilă şi la voi la câini?

- Eu nu sunt câine sunt fluture de noapte.

- Uite o idee de filozof: cât de mult suntem din cât de puţin am fost?

- Sec! Mi-e sete, vreau de băut dar nu apă, wiskey ai?

- Am pe undeva.

Abner s-a dus să caute prin cămară sticla de băutură. Când s-a întors a pus un pic într-un castron şi şi-a umplut un pahar. Câinele a mirosit castronul fără să bea, Abner nu mai zicea nimic.

- Dar văd că eşti generos, mai toarnă-mi, nu fi câine! Spune Socrate şi latră.

- O javră beţivă cu simţul umorului, ceva cu totul ieşit din comun.

I-a umplut castronul lui Socrate cu wiskey şi acesta a început să lipăie satisfăcut. Mai lipăia, mai mirosea, mai lipăia."Eu cine sunt în mintea lui? În mintea lui cine sunt" se întreba Abner, trăgând şi el sorbituri umede pe buza paharului de cristal, singurul de felul ăsta şi singurul cu care bea wiskey. Era un om plin de mofturi mărunte. I-a trecut prin cap să îl întrebe pe Socrate, de ce crede el că s-a sinucis Tommy, se gândea că poate îl cunoaşte, la urma urmei era un câine cunoscător de latină, dacă ştia latină, trebuia să ştie şi despre Tommy.

- Socrate, mai lasă băutura şi răspunde-mi şi mie la o întrebare!

- Te ascult după ce termin. Câinele a grăbit lipăiala, în final ajungând să caute cu limba, ultimele picături de pe pereţii castronului, exclamând: bună băutură! Zi întrebarea!

- De ce crezi tu că s-a sinucis Tommy?

- De unde ai vrea să ştiu? sunt numai un biet fluture de noapte, ţi-am mai spus.

- Dar latină ştii al dracului ce eşti?

- Şi tu ştii ceva latină, ştii şi despre Socrate, dar nu ştii cum o chema pe nevastă-sa.

- Ştiu că era o femeie a dracului. Fiindcă Socrate zicea aşa: "orice ar fi însoară-te, dacă vei găsi o nevastă bună vei fi fericit, dacă găseşti una rea vei deveni filozof", şi la cât de mare filozof a fost el, deduc de aici că a avut o nevastă pe măsură de a dracului.

- Câtă perspi..persp.pers-pi-cacitate, greu de pronunţat cuvântul ăsta. Mulţumesc de trataţie! Zicând astfel câinele s-a transformat la loc în fluture.

pg. 86

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Şi ideea mea?

Fluturele nu a răspuns, a zburat prin fereastra întredeschisă."Cine e el în mintea mea? În mintea mea cine e?" a tras Abner la răspundere pereţi, cu glas tare. S-a întors apoi încet la locul lui de la fereastră. De data asta nu s-a mai proptit cu fruntea de pervaz, s-a aşezat cu barba peste coatele împreunate şi a privit spre stradă. Billy se întorcea acasă ţopăind fericit pe mijlocul drumului. L-ar fi întrebat una alta, l-ar fi tachinat puţin, dar l-a lăsat în pace până la urmă, era simpatic puştiul. Cu puţin timp înainte ca Billy să treacă de colţ, Abner nu s-a putut abţine, a ieşit jumătate afară pe fereastră şi a strigat tare: - Hei Billy! Ce-a zis?

- A zis că şi ea! A zis că şi ea! A repetat băiatul plin de bucurie.

Abner se gândea că lucrurile sunt mai frumoase atunci când le înţelegi numai cu sufletul, şi nu cu mintea. A aprins o ţigară şi a început să numere înapoi de la o mie, număra încet, încet, încet... nouăsute şaptezeci şi şapte, nouă sute şaptezeci şi şase...Luna se ridicase deasupra casei cu trei etaje de peste drum, era o lună mare, ca un ochi de ciclop, lucru la care s-a gândit şi Abner, fiindcă l-a umflat râsul, o babă ieşită în noapte să-şi asiste potaia la împlinirea nevoilor, l-a văzut râzând şi i-a zis: - Eşti nebun!

- Mamaie! Tu ai auzit de Polifem?

Baba l-a ignorat şi nu tocmai, fiindcă şi-a văzut de drum pe urma căţelului, dar countinuând să bombăne şi să boscorodească. Nu ştiu dacă tu ai auzit de Polifem, deşi cred că de Ulise mai mult decât sigur, ai auzit. Dacă vrei să ştii, de ce râdea Abner cu gândul la ciclopi, citeşete şi tu dintr-o carte veche, despre întâlnirea celor doi.

pg. 87

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 24 Cartierul „hidelve” Autor Ioan Ciorca (Cluj Napoca)

Pentru că am vorbit despre gara Cluj, trebuie să menţionez că aceasta se află într-un cartier, de al cărui nume foarte puţini îşi mai amintesc. Dincolo de podul de peste Someşul Mic, în partea nordică a oraşului, începe cartierul „Hidelve”. De altfel, câteva construcţii impunătoare ale Clujului începutului de secol XX sunt situate în acest cartier. Printre acestea se numără palatele Berde, Elian, Urania şi hotelul Astoria. „Hidelve”, sau „Dincolo de pod”, este cel mai vechi cartier al Clujului, situat în vecinătatea cetăţii mediavale.

Constituit pe malul stâng al Smoeşului Mic, Hidelve cuprinde Fellegvár-ul – adică dealul Cetăţuii – perecum şi zona care mărgineşte foata stradă Ferenc Jozsef – actuala Horea – întinzându-se pâna la gara oraşului.

Cartierul, locuit de o importantă comunitate săsească, s-a înfiripat pe la sfârţitul secolului al XVII-lea, fiind atestat documentar în 1712, sub numele de „Vetus Extra moenia”, adică „Oraşul vechi exterior”.

Fellegvár De altfel, tot în acelaşi an, inginerul militar, Giovanni Morando Visconti, a realizat proiectul primei fortificaţii habsburgice din Transilvania, edificată apoi pe Fellegvár, la o altitudine de 60 de metri deasupra râului Someş, între anii 1715 și 1735. Fortificaţia – alcătuită din ziduri, bastioane de apărare, o redută şi un turn – adăpostea o garnizoană militară, un depozit de armament, precum şi diverse construcţii administrative.

Ea a fost ridicată din considerente de ordin politic şi militar, impuse de trecerea Transilvaniei sub stâpânire austriacă. Cu toate acestea „bastionul” în cauză a fost utilizat şi ca închisoare, mai ales în timpul Revoluţiei de la 1848. În „cetatea” de pe Cetăţuie, a fost întemniţat iar apoi executat, la 11 mai 1849, pastorul Stephan Ludwig Roth, militant activ pentru drepturile românilor din Transilvania. Alunecările de teren, din zonă, au afectat grav citadela de pe Fellegvár. Astăzi, din vechea fortificaţie se mai păstrează o parte a zidurilor, patru clădiri, precum şi rereduta. În prezent, ea a primit o nouă întrebuinţare, fiind utilizată drept turn destinat antrenementelor paraşutiştilor. La baza dealului Cetăţuia – de-a lungul malului nordic al Someşului – se întinde strada General Dragalina, iar accesul spre coama dealului este asigurat de Aleea Scărilor. În apropiere, la vest de acestă alee, se afla o importantă moară a Clujului, acţionată de apele Someşului.

Până spre sfârşitul anilor ’60, ai secolului al XX-ea, aleea Scărilor – mărginită de case vechi şi dărăpănate – urca piepţiş spre zona cartierului Gruia.

Abia între anii 1969-1970 – când pe dealul Cetăţuia s-a construit Hotelul Belvedere – construcţiile care mărgineau aleea Scărilor precum şi clădirile de pe latura sudică a citadelei au fost demolate, iar aleea a căpătat înfăţişarea actuală. În 1995, în apropierea hotelului a fost înălțată o cruce de fier, în locul celei dispăraute pe la jumătatea secolului XX. Crucea inițială a fost ridicată în memoria celor întemnițați în închisoarea de pe Cetăţuie.

pg. 88

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Împărăteasa Sisi La baza Cetăţuii, la mică distanţă, în stânga aleei scărilor, se află vechea promenadă a clujenilor. Pe această alee, ascunsă privirilor de vegetaţia bogată din jurul său, se mai văd şi astăzi urmele unui vechi monument care avusese în plan central bustul împărătesei austriece Elisabeta de Wittelsbach, cunoscută şi sub numele de Sisi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în oraşele Budapesta, Miskolc, Presov şi Cluj, au fost amplasate patru busturi ale prinţesei Sissi, operă a artistului Alajos Stróbl.

Astăzi mai există doar bustul împărătesei aflat la Miskolc. Despre cel de la Cluj, s-a vehiculat zvonul potrivit căruia acesta ar fi dispărut la scurtă vreme după instaurarea regimului comunist în România. De fapt, bustul nu a dispărut, ci doar s-a „rătăcit” într-un depozit al Muzeului de Artă. Se pare că bustul de bronz al împărătesei Sisi a intrat în patrimoniul Muzeului la data de 8 aprilie 1955, predat fiind de Saftul Popular al oraşului Cluj, aşa cum rezultă din evidenţele Muzeului.

Accesul la vechiul monument este asigurat de un pod metelic, întins peste Someş, în apropierea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, pod care face legătura între Parcul central şi Cetăţuie, unind Spaliul Independenţei cu strada General Dragalina, în zona vechii aleei care urcă pe pe coama dealului.

Atât podul, cât şi aleea, poartă numele împărătesei Elisabeta şi au fost realizate în anul 1901, la propunerea lui Károly Haller, primar al Clujului în acea vreme. Astăzi, la iniţiativa Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, se intenţionează reamplasarea la Cluj-Napoca a bustului împărătesei Sisi, ca o acţiune complementară demersurilor Primariei de reabilitare a podul Elisabeta.

Locuitorii cartierului Hidelve În ceea ce priveşte populaţia cartierului Hidelve, se poate spune că pâna în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aceasta a fost alcătuită din agricultori şi din crescători de animale.

Gospodăriile acestora – răspândite până hăt departe spre est şi vest, de o parte şi de alta a actualei străzi Horea – se se ridicau în mijlocul viilor şi livezilor care acopereau suprafaţa cartierului. Deşi populaţia era alcătuită din oameni aparţinând diverselor etnii şi confesiuni religioase, relaţiile umane nu au cunoscut turbulenţe generate de această cauză. Dimpotrivă, a existat un climat de pace şi bună înţelegere. Drept dovadă a toleranţei interetnice manifestată de populaţia Clujului, stau mărturie trei lăcaşe de cult construite în Hidelve, de-a lungul timpului. Este vorba despre Sinagoga Neologă ridicată între 1886-1887, Biserica reformată Milenium1 edificată între anii 1897–1898 şi Biserica ortodoxă Sfântul Nicolaie realizată în anul 1932.

Legenda lui Donath Şi pentru că am pomenit de viile cartierului Hidelve, trebuie să amintesc despre legenda lui Donath păstorul, cel care a dat numele său unei străzi din cartierul Grigorescu, aflată la extremitatea vestică a Cetăţuiei, în fosta zonă viticolă a oraşului.

De pe dealul Hoia – în apropierea Parcului Etnografic Romulus Vuia, care adăposteşte secţiea în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei – „încuiată” într-o grădină privată, statuia lui Donath veghează oraşul aflat la poalele lui, de aproape trei secole.

Contemporană cu statuia Sfintei Maria Protectoare, statuia lui Donath pare a fi născută după anul 1740, în atelierele sculptorului german Johann Nachtigall şi a celui bavarez Anton Schuchbauer, care au fost 1

Biserica a fost construită cu ocazia împlinirii a 1000 de ani de la creştinarea Ungariei, fapt pentru care a primit şi numele Millenium.

pg. 89

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

chemaţi la Cluj, pentru a realiza amvonul bisericii Sfântul Mihail. Statuia – prezentând caracteristici stilistice proprii atelierelor baroce locale – înfăţişează un bărbat îmbrăcat în armură romană. Personajul este îngenuncheat şi priveşte către cer.

Potrivit istoricilor, sculptura îl reprezintă pe sfântul Donatus, protectorul viilor. Ea a fost amplasată pe dealul Hoia, întrucât în zona respectivă – până în secolul al XIX-lea – s-au aflat viile Clujului.

O legendă datând din a doua decadă a secolului al XVII-lea, povesteşte despre un cioban clujean, pe nume Donath, devenit erou al oraşului.

Similitudinea dintre numele ciobanului şi cel al sfântului provine din faptul că în zona Europei centrale sfântul Donatus era cunoscut şi sub numele de Donath.

De asemenea, confuzia dintre cele două personaje se datorează şi faptului că ambii îşi desfăşurau „activitatea” în partea vestică a Cetăţuiei, în zona dealului Hoia: sfântul Donatus în calitate de protector al viilor, iar ciobanul Donat în postura de paznic al turmelor de oi. Legenda spune că într-o zi, ciobanul Donath, aflat ca de obicei cu oile pe deal, ar fi văzut că oştile otomane săpau un canal menit a devia Someşul Mic, spre Nadăş, în zona de acces spre cetatea Clujului, numită astăzi Tăietura Turcului.

Acţiunea pare a fi plasată în jurul anilor 1660, când Clujul se afla la hotarul Paşalâcului de la Oradea2.

Prin intervenţia lor în devierea Someşului, turcii intenţionau ca blocada ce urma a fi o instituiă asupra oraşului să fie de scurtă durată, lipsa apei silindu-i pe clujeni să se predea. Cel care le-a zădărnicit planul a fost ciobanul Donath. Acesta, înţelegând stratagema turcilor, a alergat într-un suflet să alerteze autorităţile oraşului. Efortul pe care l-a depus în goana lui neîntreruptă de pe dealul Hoia şi până la Casa Consiliului aflată în centrul cetăţii, l-a epuizat în aşa măsură, încât – asemeni eroului de la Maraton – după ce a dat alarma, sărmanul Donath a căzut stors de vlagă şi a murit. Datorită lui, clujenii i-au înfrânt pe turci. Apoi, în semn de recunoştinţă faţă de ciobanul care i-a prevenit dezvăluindu-le intenţiile otomanilor, locuitorii Clujului au ridicat o statuie cu chipul ciobanului, pe care au amplasat-o pe dealul Hoia. Nu se ştie cât adevăr cuprinde legenda, dar este cert că, în timpurile moderne, cartierul clujean de la poalele dealului Hoia a căpătat numele ciobanului Donath. Ulterior, denumirea i-a fost schimbată în „Grigorescu”. Numai strada care mărgineşte extremitatea sudică a cartierului, urmărind meandrele bazei dealului Hoia, de la Tăietura Turcului şi până la sediul radio-televiziunii clujene, mai poartă şi astăzi numele celebrului cioban. În prezent, statuia poate fi văzută doar de la distanţă, numai de către cei care ştiu exact locul în care ea se află. Este posibil ca autorităţile locale să o restaureze, ocazia cu care aceasta va fi aşezată pe un alt amplasament, accesibil tururor vizitatorilor.

Paşalâcul de Oradea s-a constituit în 1660, dată la care turcii au cucerit cetatea Oradiei. Paşalâcului a fost desfiinţat în 1692, atunci când cetatea Oradiei a fost cucerită de către austrieci.

2

pg. 90

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 25 Ego aliquis de nemo Autor Corina – Crina Popa (Alba Iulia, Alba) … Dacă aş fi o împătimită orbită de raţiune a fiecărui lucru mărunt ce pluteşte agonizant deasupra cupolei existenţei mele neînsemnate, m-aş opri chiar în momentul acesta la o concluzie sfâşietoare: rândurile mele sunt ca rugina ce bântuie metalul, destinate pieirii, poate chiar prozaice. Dar departe de mine gândul că aceste fiinţe mai cu seama pustnice, procreate din lut vor putea vreodată să îmi devoreze şi ultima fărâmă de posesiune asupra infamelor, mizeriilor şi nesocotitelor deziderate de autocunoaştere.

Nu depun jurământ solemn cum că m-aş regăsi în sfera absolută a bunelor moravuri, aşa cum nu de puţine ori îmi torturez mintea în mod iluzoriu, dar crezul meu păleşte la vederea tuturor bucăţilor de carne care îşi leagănă realitatea când pe un picior, când pe celălalt, pe cărări ursuze şi râvnitoare la divinitate. Privesc pasiv la tabloul năpăstuirii mele, la un dezolant cerc vicios care parcă e etern.

Aş îndrăzni să sper la o zeiţă eliberată de strânsoarea năframei din jurul ochilor, dar care, venerată şi de Hades, şi de Zeus deopotrivă, să poată sorbi din întinderea lichidă a lacrimilor otrăvitoare, intens răzvrătite, care nu suspină după nimic altceva în afară de pură dreptate.

Pe scânduri ude şi necrotice, acolo unde fumul umbrei nu poate vieţui, unde statornicia psihică eclipsează amărăciunea juvenilă, în acel tărâm neutru nopţile pulsează un bizar sânge acid, o epavă a egoului lăsându-se descoperită şi cunoscută în cele mai intime moduri posibile; Eu să fiu aceea? …

O făptură candidă ce este prădată de guri lacome, buze umede şi inimi negre… Din reveria mea pământeană, de sub armura impunătoare şi atroce, socotesc inhibarea sinelui drept un ultim răspuns la întrebarea existenţială a fi sau a nu fi. De ce? ... Pentru că în aceste vremuri vagi de pace deluzorie şi discordie iminentă, un strop de originalitate şi împărtăşire a personalităţii individului este asemenea unei picături infime de sânge într-un spaţiu oceanic imens – simţită şi ingerată numaidecât de către cele mai meschine fiare. Şi totuşi! Tot ceea ce rămâne în urma acestui proces nonetic este o concluzie: mai degrabă înveşmântat în stigmate decât dezgolit de individualitate!

pg. 91

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 26 Transcedere Autor Roxana - Cosmina Florea (Constanța) Nu voi putea uita vreodată acele zile mohorâte în care spiritu-mi era ferecat şi mintea rătacindă.

Prea multe întrebări se pierdeau în abisul ignoranței, iar răspunsurile lor mi se arătau arareori şi numai sub chip de fantasme. Erau produsul imaginaţiei mele, al cunoştinţelor mele amestecate. Creşteau precum un copil al păcatului în interiorul fiinţei mele, iar eu nu găseam o cale, o ieşire din infernul acestei efemere realităţi.

Mă loveam în fiecare zi de nepăsarea oamenilor ca de niște ziduri groase precum cele ale Constantinopolului de demult. Nimic nu-i putea schimba aşa cum nimic nu-mi putea alina sufletul sângerând. Nu mai aparțineam de lumea lor, iar ei o ştiau mai bine ca mine. Cu toate astea, corpul mă legă de ele, de fiinţele ce trec prin viaţă cu ochii acoperiţi de propriile mâini.

Multe gânduri mi se întipăreau în minte ca mai apoi să mă chinuie. Voiam să ştiu unde mi-e libertatea care mi-a fost încă de la naștere furată și după care tânjeam atât de mult. Bineînţeles, prin libertate înțelegeam, la fel ca acum, liberarea spiritului, calea sa de a se înapoia la origini, la forma s-a perfectă, divină.

Greu mi-am dat seama că eram o persoană ce căuta autarhia şi lungi au fost nopţile în care durerea pricinuită de neștiință, de neînțelegere îmi zguduia încrederea în lumea îndepărtată ce se relevă în faţa celorlalţi sub formă de poveste, de legendă, dar de care nădăjduiam că aparțin. Într-un final realitatea diferă de la individ la individ...

Rătăcind printre ruinele propriilor mele gânduri ca printr-o pădure deasă distrusă de incendiu am găsit cheia ce-a fost întotdeauna în mâinile mele. Din cauza indiferenței, a setei de miraculos, de fabulos a trebuit să îndur groaza neîncrederii, a întrebărilor precum spinii. Pentru cei care trăiesc pentru a cunoaşte cel mai înfiorător lucru este să pună la îndoială însăși cunoașterea.

Mă întreb cât timp am stat fără să fac nimic... Cât timp mi-a fost frică de mine însămi, de întoarcerea către ceea ce eram şi sunt de fapt. Temeri pe care le-aş numi prosteşti dacă nu mi-aş aminti intensitatea cu care le simţeam atunci şi dacă nu le-aş înţelege sensul, dacă n-aş şti că universul în toate dimensiunile şi fazele sale este impecabil structurat, iar nimic nu are loc din pură întâmplare. Nu exista "întâmplător" sau " fără rost", exista doar lucruri prin care trebuie să treci ca să creşti, ca să urci o treaptă pe scara fără sfârşit a întoarcerii la ceea ce ai uitat. Oare cât timp mi-a luat să înţeleg...? În noaptea aceea cerul nu avea nici stele, nici lună. Era o mare învolburată de nori așa cum eram şi eu. Probabil îmi era teamă de nereușită sau era altceva? Mă întinsesem şi-mi lăsasem mintea să cadă în acel spațiu străin ce se arată numai când trupul este perfect relaxat, zona în care trebuie să plutești până când mintea ţi-e adormită și ajungi mai adânc în tine. Cât de mult m-am luptat cu imagini ce nu voiau sămi dea pace... Cât m-au fermecat culorile indefinite, o parte din ele necunoscute, ce se amestecau în felurite forme... Nu m-am simţit niciodată mai aproape de absolut și nici nu-mi dădeam seama că mă aflu pe marginea unei prăpăstii foarte adânci... Și acum îmi amintesc cât de aproape eram de greșeala pe care atât de mulți o fac, de greșeala care mi-ar fi redus la tăcere vocea interioară şi m-ar fi lăsat să cred că sunt pe calea spiritului când de fapt eram o păpuşă mânuită de propriu-mi ego.

Zilele deveniră mai senine pentru mine, cea care avea impresia că înțelesese atât de multe. O făcusem. Pricepeam că senzațiile și sentimentele nu pot fi cu adevărat înțelese decât în clipa în care le experimentezi. Parcă uitasem de miile de întrebări care-mi secătuiseră ființa, lăsasem la o parte repulsia

pg. 92

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

pe care o nutream pentru societate... Cât de oarbă puteam fi? Încă sunt dezamăgită de mine, de felul în care nu puneam cap la cap sumedenia de informații, de cunoştinţe pe care o aveam. Eram prinsă într-o vrajă care nu mă lăsa să văd pânza groasă ce-mi optura vederea.

Am avut ocazia să întâlnesc și să aud discuții dintre oameni ce se credeau sus puși pe ierarhia spiritului. Cuvintele lor îmi zgâriau auzul. Niciodată n-am văzut atât de mult dispreț, cinism și aroganță.

Privirile lor aruncate de sus celorlalți mă amuzau. Nu am pus vreodată la îndoială înaltul palat al cunoștințelor și experiențelor lor, însă frumusețea nu ține loc de fundație și dacă temelia este șubredă atunci totul se va prăbuși, iar întreaga aparență a fost de prisos. Privindu-i parcă un gong mi-a răsunat în cap. Ce diferenţă era oare între mine și ei? La rându-mi îi priveam pe ceilalți cu o ușoară superioritate și mă credeam deja ruptă de trup și asta din cauza unei singure experiențe, unei singure noi descoperiri.

Atunci am reînceput să-mi găsesc vechile curiozități, să mă cufund în gânduri nebănuite, dar nu mai eram neputincioasă, cuprinsă de-o tristețe bolnăvicioasă. De-aș fi știut ce mă așteaptă la următoarea cotitură a labirintului...

Ploua mult în acea toamnă târzie. Îmi plăcea să mă plimb printre rafalele de vânt, să mă rătăcesc printre perdele de stropi. Era natura dezlănțuită ce mă făcea să mă simt mică și fără putere în fața măreției ei. Răceala picăturilor de apă ce mi se prelingeau pe piele mă trezea, smulgându-mă din cercul vicios al anticipării, al trăirii prin iluzii. Cu toate că instinctul mă împingea spre acea lume puțin cunoscută, slab luminată continuam să amân, să fac exerciții de introspecție în timpul lungilor plimbări prin ploaie.

După câteva zile de marș energic prin furtuna de afară zăceam în pat cu o carte pe care nu o puteam citi din cauza durerilor înfiorătoare de cap, lângă mine. Ațipeam adesea și nu suportam sentimentul că pierd timpul. Mereu am urât virozele care te leagă fără milă de saltea. Cât de recunoscătoare îi sunt acum acelei boli...

Eram prinsă între realitate și vis, trupul îmi era amorțit, moleșit, dar mintea la fel de puternică ca întotdeauna. Nu mai simţeam durerea sau pur și simplu dispăruse. Zgomotele din jurul meu se auzeau mult mai tare și le puteam simți vibrația. Aș minți dacă aș spune că nu știam ce se întâmpla. În timp ce corpul dormea, mă cufundam în subconștient, înaintam spre întunericul de care eram chemată. Simțeam o ușoară teamă. Acel necunoscut mă înfiora, iar lumina din spatele meu devenea atât de ademenitoare, de familiară și de caldă. Cândva citisem despre asta... Tibetanii spuneau că lumina este intrarea într-o nouă viaţă, iar întunericul rece și străin ieşirea din Samsara, dar eu nu murisem...

Mi se păruse că mă trezisem sau cel puțin mă simțeam trează. Mă uitam în jur și eram fermecată de uriașele edificii ce mi se arătau atât de vii, de zâmbitoare. Parcă le văzusem de nenumărate ori, iar de ele mă legau primele amintiri ale primilor pași făcuți pe pământ. Era oare nostalgia cea care îmi umplea ochii de lacrimi sau era eul închis, natura pe care n-am vrut niciodată s-o descopăr din tema de nu-mi pierd identitatea deja cunoscută.

Călcam pe marmura albă cu reținere. Gândul îmi zbura la templele grecești, la impunătoarea lor statură. Mergeam prin curtea interioară trecând printre coloane de-o frumusețe sacră pe care nu o pot descrie. În mărime depășea orice templu. Era o lume întreagă... Într-un capăt se zărea o poartă. Am admirat îndelung şi cu nedumerire baso-relieful ce-o împodobea. Deschizând-o am pătruns într-un loc luminat de-o sumedenie de torțe, iar mirosul puternic de tămâie era amețitor. Nici n-am observat când poarta s-a închis în urma mea. În lumina tremurătoare a flăcărilor mi se arătau mândre picturi ce reprezentau diferiți zei ai mitologiei universale. Într-o parte o vedeam pe Amaterasu însoțită de Hades, în alta pe Kali alături de Enki, iar un pic mai încolo erau Isis și Shiva... Nimic nu mai avea sens în mintea mea... Europa era legată de Asia, iar Asia de Egipt de parcă continentele s-ar fi unit. Înaintam derutată, dar fascinată spre locul în care ar fi trebuit să fie statuia zeului căruia îi era închinat templul. În locul acesteia era un scaun simplu înfrumusețat doar de o floare mare de lotus.De jos zeii păreau să prindă viață și fiecare m-a dus în lumea lui arătându-mi cât de frumoasă și demnă de admirație este. Bineînțeles că era doar închipuirea mea, dorința de a cunoaște lumi demult

pg. 93

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

apuse pe care nu le voi mai putea revedea niciodată. Spun revedea pentru că în decursul nenumăratelor mele vieți am trăit în fiecare dintre ele.

Ieșind cu greu din cauza porții ce se închisese, aerul răcoros al apusului mă izbi. Nu știam ce rost am eu în acea lume superioară. Sentimentul de nostalgie mă cuprinsese din nou. Parcă mai călcasem o dată pe acele plăci albe, însă pe atunci chipul îmi era traversat de o absolută fericire. Nu eram un oaspete în această feerie, ci eram o parte din ea. Nostalgia se transformase în durere iar aceasta în disperare. Nu, nimeni nu poate înțelege amalgamul de sentimente și de răni cu care amintirea vieților anterioare vine.

Plângeam probabil din cauza şocului provocat de nenumăratele morți prin care a trebuit să trec sau datorită durerilor inimaginabile. Posibil aș fi împietrit dacă acel infern nu ar fi fost stins de fericirea și bucuria ce-și aveau și ele lăcașul în fostele mele existențe. Reamintirea nu însemnă imagini, ci retrăire.

Când mi-am mai revenit, căci adevăratul impact pe care această experiență l-a avut asupra mea se va vedea doar mai târziu, mi-am aruncat privirea peste tot în căutarea lui. Singurul lucru care rămăsese încă ascuns în ceea ce mă privește. Nu a durat mult până când a apărut dintre coloane.

- De ce nu ai mers mai departe, ci te-ai oprit aici?a fost întrebarea care mi s-a strecurat printre buze fără voie, deși eram cuprinsă de o căldură protectoare și aveam impresia că nimic nu-și mai are rostul.

Zâmbi larg, iar ochii-i albaștrii îi deveniră mai senini.

- Pentru că mai sus guvernează doar pura armonie. Un suflet nu poate ajunge acolo decât în forma s-a completă, originară...

-... completă, originară, androgină! mă trezisem ţipând în camera goală...

Epilog În următoarele luni mi-am analizat revelația cu atenție și i-am descoperit cu greu fiecare înțeles ascuns, fiecare notă subtilă de îndemn. Nu mai priveam lumea ca pe o povară și nici viața ca pe o pedeapsă, căci mintea îmi era limpede și ordonată. Încercam să trăiesc în armonie cu ceilalți așa cum făceau diferiții zei de pe zidurile templului. Fiecare trebuie să poarte o luptă cu sine pentru a găsi adevărata dorință de a se cunoaște și apoi trebuie să aibă răbdare și tărie pentru a îndura valurile ce urmează să-i zguduie existența doar pentru a vedea cât de rezistentă este fundația. Secretul este să găsești echilibrul, metoda prin care poți fi fericit cu tine însuți, dar nu căuta acel ceva numit ”autarhie”, căci sufletul își este sieși suficient doar în forma sa întreagă. Magia universului se arată doar atunci cât omul este destul pe puternic pentru a o înțelege.

pg. 94

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 27 Zbor spre eternitate Autor Ion Nălbitoru (Brezoi, Vâlcea) Era la volanul maşinii sale pe care o achiziţionase de curând de la fabrică. De la radioul încorporat în bord se auzea o melodie duioasă, un vechi şlagăr românesc. Gândurile îi zburau aiurea dominate de sentimentul împlinirii. În curând va ajunge acasă, unde, ca de obicei, soţia îl va aştepta cu nerăbdare, iar în prag îi va sări în braţe sprintenă ca o căprioară şi se vor săruta cu pasiune. În minte îi apărură formele pline de armonie şi graţie ale trupului său, surâsul serafic al chipului, ochii cu privirea caldă, părul negru revărsat în valuri peste umerii albi.

Din când în când bărbatul arunca câte o privire către versanţii abrupţi şi stâncoşi care se înălţau de o parte şi de alta a drumului naţional şi pe care erau căţăraţi ca nişte alpinişti profesionişti arbuşti de foioase şi răşinoase. În dreapta sa, după parapetul de protecţie al şoselei, curge liniştit râul Olt. În ultima vreme fusese construită o salbă de hidrocentrale pe cursul său şi lacurile de acumulare se întindeau de la un baraj la altul, dându-i impresia că râul stă pe loc şi doar adierea vântului îi mai unduia alene apele. Din loc în loc peştii săreau după musculiţe şi-i spărgeau oglinda creând cercuri concentrice care se măreau către larg până dispăreau. Pe deasupra crestelor Munţilor Cozia se legănau alene câţiva nori albi cu frunţile expuse la soarele dogoritor al verii.

Reveria îl cuprinsese în mrejele sale ademenitoare ca o fata morgana şi îl rupsese parcă de realitate. Părea că este singur pe acest drum într-o linişte deplină. Deodată o negură îl învălui, auzi o bufnitură şi nu mai simţi nimic... * Soarele dogorea pe deasupra crestelor muntoase. Se afla pe o stâncă golaşă. În spate se ridica pădurea, iar în faţă se desfăşura versantul. Sta pe piatră fără să se întrebe cum ajunsese acolo şi ce căuta.

Puţin îi păsa de ceea ce se desfăşura în jurul lui. Parcă făcea parte din acel ţanc, parcă era parte din natura care îl înconjura. Simţea adierea vântului care-i mângâia obrajii, dar şi dogoarea razelor astrului. Îşi plecă încet privirile de pe culmile înalte către apele bătrânului Olt. Acestea continuau să alunece, abia perceptibil, la vale. Liniştea îi este tulburată de o sirenă. Şuierul acesteia se apropia din ce în ce mai mult.

- Oare ce s-o fi întâmplat? - se întrebă fără prea multă curiozitate. Cred că este poliţia. Iar au plecat la ciuguleală! Într-adevăr, maşina poliţiei se opri chiar sub stânca unde sta el cocoţat. Se concentră asupra locului şi zări un şir de maşini oprite de o parte şi de alta a carosabilului. Chiar sub stânca pe care sta, pe partea dinspre Olt, o maşină roşie era oprită într-un parapet. Şoferii de la autovehicolele din zonă se strânseseră în jurul celor doi poliţişti care coborâseră. Se gesticula, se ţipa, el nu mai înţelegea nimic. „Oare pentru ce atâta forfotă? Ce linişte era acum câteva minute!” îşi zise.

Deodată din depărtare se auzi o nouă sirenă al cărui ecou făcu să răsune valea Oltului. În câteva minute apăru un autovehicul roşu pe care scria SMURD. - Hei, dar acolo jos s-a întâmplat ceva serios!

Nişte tipi echipaţi în roşu puseră în funcţiune un aparat de sudură şi începură să taie maşina proţăpită în parapet.

pg. 95

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Hei, ce faceţi voi acolo? V-aţi apucat să devastaţi maşina omului ca s-o duceţi la fier vechi? Măi domnule propietar, unde te ascunseşi? Nu vezi ce-ţi fac ăştia?... Probabil e la pescuit sau... cu vreo mândruţă prin pădure! Ce om să-şi urce maşina pe parapet şi să plece la plimbare!?

O altă sirenă se auzi şi apăru ambulanţa.

- Ehei, aici e lucru serios! Poliţia, descarcerarea, ambulanţa... Toate la un loc nu anunţă în niciun caz o cununie!

Printre maşini venea în fugă, cu sufletul la gură, o femeie tânără.

- Este drăguţă! Uite cum îi fâlfâie rochiţa şi ce picioare zvelte şi frumoase are!...

Femeia se năpusti asupra maşinii ţipând disperată. Poliţiştii o prinseră de braţe.

- Aoleu, ăştia vor s-o aresteze!

- Lăsaţi-măăă!.... Soţul meeeu!... Doamneee, ce-i făcuşi?

Deodată tânăra se lăsă moale. Un asitent medical o prinse în braţe şi o întinse pe asfalt, iar medicul se repezi şi începu cu un aparat legat de urechi s-o „pipăie” pe piept.

- Nenorocitul, nu-i e ruşine, s-o pipăie ziua în amiaza mare în mijlocul străzii de faţă cu atâta puhoi de lume!... Parcă mi se pare cunoscută tinerica asta...

Curiozitatea îl mâna să se apropie, dar era să păşească în gol.

- Ei, asta mai lipsea să mă duc de-a berbeleacul peste ei! Uită-te, neică, pe unde calci! Şi totuşi din neatenţie păşi alături şi spre surprinderea sa nu se prăbuşi.

- Ohooo, nu ştiam că pot învinge gravitaţia! Mâine, poimâine omenirea nu va mai avea nevoie de maşini, trenuri sau avioane pentru deplasare, ci va zbura! Companiile petrolifere vor da faliment! Atunci să vezi trai!

Continuă să plutească pe deasupra arbuştilor, apoi a străzii şi a maşinilor înşiruite pe câţiva kilometri de o parte şi alta a drumului. Între timp femeia a fost resuscitată, iar dintre fiare a fost scos un tânăr.

- Uf, că urât mai eşti, măi băiete! Ce dracu, te-a prins somnul în maşină, iar ăştia ţi-o fac bucăţi să ţi-o trimită la fier vechi!... Săraca femeie, probabil este nevastă-ta. Uite cum se luptă cu hoţii de maşini, iar tu dormi buştean ca un nesimţit! Or să te livreze şi pe tine la REMAT! Se apropie şi mai mult de locul cu pricina.

- Măi, dar de unde o cunosc eu pe frumoasa asta!?... Sărmana, uite cum plânge, iar nenorocitul doarme!

Femeia se eliberă din braţele bărbaţilor şi se aruncă ţipând disperată peste trupul bărbatului scos dintre fiare.

El se apropie şi rămase o clipă uimit: - Dar seamănă cu soţia mea! Ce-o fi căutând aici şi de ce plânge? Dar şi individul, ce zace întins, mi se pare foarte cunoscut... Parcă aş fi eu...

Femeia continua să ţipe disperată. Poliţiştii reuşiră s-o ridice în timp ce doctorul îl tot lovea pe cel culcat în piept.

- Ce-ai bre cu el? Nu vezi că doarme somnul morţii!? Lasă omul în pace! Şi poliţia asta nu intervine în scandal, să-l ia pe nenorocitul ăsta în halat alb, probabil scăpat de la ospiciul de nebuni!

Deodată i se făcu milă de cel întins în stradă şi se hotărî să-i sară în ajutor. Simţi cum ceva, o forţă inexplicabilă, îl împingea către acel individ. Fără să vrea, se lăsă peste trupul acestuia cu care se contopi.

- A mişcat! Trăieşte! - strigă cineva din mulţime.

- Repede cu el în salvare să-l punem sub aparate! Îl salvăm! - tună doctorul victorios.

Bărbatul deschise ochii. Nu realiza ce s-a întâmplat cu el. Deodată zări ca prin ceaţă stânca de deasupra drumului, apoi privirea i se înceţoşă şi leşină.

- A avut moarte clinică, - şopti cineva în timp ce ambulanţa alerga către spitalul municipal.

pg. 96

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 28 Vizavi de lan Autor Alexandra Niculescu (București) Ziua aia are culoarea spicului de grâu. Nu dau culori tuturor zilelor, doar unora, când revin deodată peste mine și-mi arată singure cum au fost, ce culoare și ce gust au avut. Pentru gust, nu sunt sigur încă.

Eram ceea ce se cheamă un băiat, ce spun, băiețel, eram în vacanța dintre clasa a treia spre a patra, băiețel de oraș, toate rudele mele erau în oraș, n-aveam pe nimeni cui să mă trimită la țară, cum se întâmpla cu ceilalți copii din clasă. La sfârșitul anului școlar ne întrebam unii pe alții, pentru că asta-i auzisem pe părinții noștri întrebând: unde-ți petreci vacanța? Toți știam răspunsul, tot de la părinți: eu la bunici, la țară, se auzea din gura fiecăruia, și tu? Eu nu știu, bunicii mei sunt de la oraș, asta mă făcea să mă simt mândru, dar și nemulțumit pentru că trebuia să rămân în oraș, același oraș pe care oricum nu-l cunoșteam, mă plimbaseră pe câteva străzi din centru, câteva din jurul casei și asta era tot, habar n-aveam cum era orașul, nu-mi atrăsese atenția nimic, pentru că de fiecare dată ne grăbeam undeva și eu mă gândeam doar la ce-o să facem în locul ăla spre care ne grăbeam, loc în care eu eram lăsat la ușă să aștept, o ușă se închidea în urma mamei și deci nu aflam ce se petrecea înăuntru. Așa că e normal să fi reținut ziua aia.

Era deja jumătatea verii probabil, mă lăsau să ies din casă foarte puțin, să nu fac insolație și să mă ferească de radiații, se anunța mereu că sunt puternice, mai ales la ora prânzului, când îmi plăcea mie să ies, nu înțelegeau că nu-mi făcea rău căldura, o simțeam ca pe o prezență umană, îi ceream să mă însoțească peste tot pe unde mă plimbam sau ascundeam. Mama avea o prietenă învățătoare, vorbiseră cu câteva zile înainte ca să se întâlnească. Prietena aia, Dalia cred că o chema, trebuia să păzească școala unde lucra, nu știu exact de ce, n-or fi existat portari sau așa era regula, cert e că toată săptămâna ea trebuia să stea acolo, într-o școală gol-goluță. Nu înțelegeam de cine trebuia s-o păzească sau de ce ea singură. Și mama, cum era prietena ei și nu suporta s-o lase să se văicărească de urât ce-i era ei singurică acolo, s-a oferit să mergem noi doi să păzim școala cu ea. A trebuit să ne sculăm devreme și m-am enervat, eu eram în vacanță, îmi plăcea să dorm mult dimineața, să vină ea la mine, să mă îmbrățișeze, să se lupte cu mine să mă trezesc și să mă dau jos din pat, îmi plăcea să mă răsfețe, era mult mai bine decât atunci când mă certa pentru vreo notă mică, alea erau momente urâte despre care n-o să vorbesc. O întrebasem unde era școala asta și-mi răspunsese: pe aici, în oraș, o să vezi, nu-i așa departe. De fapt era foarte departe sau așa mi s-a părut mie atunci. Am luat un tramvai, era aproape gol, să mergi cu un tramvai aproape gol e plăcut, dar până la urmă m-am plictisit, mi se părea că mergem de zile întregi și mama nu mă băga în seamă, își luase o carte groasă cu ea și dădea pagină după pagină, eram sigur că uitase unde mergem și unde trebuia să coborâm și la fiecare stație o zgâlțâiam cât puteam: mamă, uită-te, aici e? nu coborâm acum? mai avem mult? n-ai zis ca e aproape? Mama abia arunca o privire pe fereastră, îmi ciufulea puțin părul în semn de stai-cuminte și-și vedea de citit. La capătul lumii, așa am simțit-o eu atunci, tramvaiul s-a oprit de tot: capăt de linie, s-a dat jos și șoferul, ne-am dat și noi, nu mai existau blocuri, doar căsuțe joase și tăcute, totul era foarte tăcut în jur, străzi largi și prăfoase care duceau undeva mai departe, n-aveam timp să mă opresc să mă uit bine, mama mergea foarte repede, poate nici ei nu-i plăcea să stea prea mult prin pustiurile alea. Dar căldura,acum dogoarea, era cu mine, în ceafă și-n spinare și asta mă liniștea, inspiram aerul transpirat și așteptam să ajungem.

Părea doar o casă veche, puțin mai mare decât celelalte, populată împrejur cu buruieni nemișcate, la pândă. Îmi amintesc acoperișul de un fost verde, uitat de mult și zidurile cenușii, astea n-aveau de ce să mă sperie, continuam să inspir aerul pufos de vară, aș fi putut să rămân în curte, dar mama m-a împins

pg. 97

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

înaintea ei pe ușă. S-au întâlnit prietenele, s-au pupat și îmbrățișat, Dalia a scos aceleași exclamații ca de fiecare dată: ce mare te-ai făcut, care mă enervau la fel de câte ori le spunea, nu-mi plăcea oricum de ea, avea mereu culori țipătoare pe ea și un ruj la care nu mă puteam uita, și-au turnat cafea în cești, tu n-ai voie, că pe urmă te apuci și de fumat, îmi adusese mama ceai de-acasă, nu suportam ceaiul și nici nu-mi era sete, mama m-a trimis să-nchid ușa de la intrare, eu am alergat, era o cheie ruginită, prea mică pentru broasca din ușă, totuși am învârtit-o de trei ori, am tras de ușă să văd dac-am închis-o, doar se presupunea că păzim școala, atunci de ce-am fi stat cu ușa deschisă, ele au început să râdă, mama mi-a strigat din cancelaria-bucătărie: poți să te joci prin orice clasă, dar ai grijă să nu strici ceva, ce era să stric, doar trăiam și eu atâtea ore într-o clasă în timpul anului, știam ce se poate găsi și ce se poate face. Era un miros nou pentru mine în școala aia, da, intrase și din zăpușeala de-afară, era și răceala normală a coridoarelor, mirosul de cretă și bureți îmbâcsiți, scaune vechi de lemn, pereți aproape umezi, deși era vară, sau poate tocmai pentru că era vară transpiraseră și ei, dar exista ceva în plus ce nu recunoșteam, mă plimbam pe culoar în sus și-n jos și nu-mi dădeam seama, până la urmă am conchis că era depărtarea de oraș, poate așa era mirosul de țară, asta nu arăta ca o școală-școală, ci ca o casă de țară-școală, asta trebuia să fie.

Intram în fiecare clasă și inspectam, nu urma să mă asculte nimeni, nu-mi dădea nimeni nicio notă mică, nu se întâmpla nimic. Atunci mi s-a năzărit că vreau să mă fac profesor, învățător, ce-o fi, dar să fiu eu cel care intră țanțoș în clasă și toți copiii se ridică în picioare, la noi la școală ușa era în față, în dreapta, credeam că doar așa se poate, învățătoarea intra și ne vedea imediat fețele și noi o vedeam pe ea, aici ușile erau în spatele clasei, mi se părea un caraghioslâc, cum să intre învățătorul pe la spatele elevilor, să vadă primul lucru spatele lor, s-or întoarce toți spre ușă sau așteaptă ca el să ajungă în fața clasei să le vadă în sfârșit și cealaltă parte? Ce conta era că aș fi intrat mândru, aș fi ajuns în fața clasei, aș fi strigat serios și dur catalogul și aș fi început să-i ascult. Asta da distracție, eram hotărât că asta o să fac, am închis ușa, mam uitat prin bănci să văd dacă nu și-a uitat careva ceva, la noi mereu se uita câte o carte sau vreun caiet, nimic n-am găsit, decât resturi de cretă, de ce le-or fi luat cu ei în bancă, și ei aveau tot felul de scrijelituri pe scaune și pe pupitre, erau toate prăfuite și nu-mi venea să mă așez, doar stabilisem că eu trebuia să stau în fața lor. Se auzeau râsetele mamei și sporovăiala cu Dalia, cum să se concentreze elevii mei cu toată hărmălaia din cancelarie, dar n-aveam de gând să ies, să părăsesc clasa. Am strigat catalogul, cu nume inventate de mine atunci, mă distra să inventez nume de familie, celor care urmau să ia note mici le puneam nume caraghioase, celor serioși le dădeam nume sonore, al meu era printre ele, pentru că acum eu mă numeam altfel. I-am ascultat la istorie, la geografie, la matematică, nu o duceau prea bine, începusem să mă plictisesc totuși, cu toate aberațiile pe care le spuneau. Le-am dat o lucrare, dacă n-au fost cuminți, și eu m-am dus la fereastră. Dădea în partea cealaltă, nu pe unde intrasem noi, trecea șoseaua fără niciun om și pe urmă le-am văzut. Dincolo de șosea începeau lanurile. Din când în când începeau să danseze ușor, pe o muzică doar a lor își unduiau gâturile. Căldura le făcea bine și lor, voiam s-o simt din nou, să simțim același lucru. M-am chinuit să deschid fereastra, dar era înțepenită, trăgeam cu toată puterea și degeaba, cineva făcuse ceva, poate le sigilau pe timp de vacanță să nu intre cineva, de ce-ar fi intrat cineva aici, cine ar alege tocmai o școală să intre, de ce nu o casă în care măcar se poate găsi ceva, aici doar cretă, praf și lemnărie veche. Și pereți asudați și acum două femei chicotind în cancelarie și un viitor profesor, cu clasa lui care avea lucrare. Nimeni n-ar vrea să dea peste așa ceva în plină vară. Mă săturasem de clasa aia, voiam să alerg prinre spice, nu mai suportam să stau închis. Știam că venise prânzul pentru că-mi ghiorăia burta de foame, o întrebasem pe mama ce-o să mâncăm, pregătise ea totul de seara, stai liniștit c-o să mănânci ce-ți place, acum eram înfometat, mă îndreptam spre ușa din fundul clasei, când am auzit un zgomot, nu eram sigur de unde venea, nici de cum sau cine îl provocase, mi-am imaginat că cineva spărsese un geam pe undeva, totuși copii jucându-se nu văzusem, nici nu se auzeau.

Din cancelarie a încetat brusc să mai răzbată vreo vorbă sau vreu chicot. Nu eram, cum să spun, un băiat, băiețel, curajos, dimpotrivă, orice mă cam speria, mă blocam și așteptam ajutor, dar de data aia, ca să cer ajutorul mamei, să aflu ce se întâmplase, ar fi trebuit să deschid ușa, să străbat singur coridorul pustiu și întunecat și să ajung până la cancelaria tăcută acum. Înlemnisem la jumătatea sălii de clasă, îmi venea să

pg. 98

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

mă ascund, dar nu știam dacă exista într-adevăr un pericol, îmi țineam respirația ca să aud mai clar vreun sunet dinafară. Nimic, îmi era frică să mai fac vreun pas, m-am sforțat și am reușit să ajung la ușă, m-am lăsat pe jos și mi-am lipit ușor urechea de ea, tot nu se distingea nimic. Dacă intrase cineva, de ce era așa liniște, de ce nu țipa nimeni, dar dacă nu intrase, de ce nu se mai auzea nimic din cancelarie, încercam să gândesc, să aflu ce se putuse întâmpla, ca să știu cât de periculos ar fi fost să ies din clasă. Dacă era un hoț, aș fi putut să-l opresc, să mă lupt cu el, s-o apăr pe mama? Dar ele, mama și Dalia, de ce nu făceau ceva ca să mă salveze pe mine? Eu eram copilul, m-am uitat în jur, n-aș fi putut folosi nimic ca eventuală armă, și oricum n-aș fi reușit, pentru că n-o mai făcusem niciodată și nici nu mă pricepeam. M-am târât din nou la geam, măcar să fiu cât mai departe de ușă, să-i văd fața, să știu cum arăta. Nu se punea problema să încerc iar să deschid fereastra, aș fi făcut zgomot și și-ar fi dat seama unde eram, iar dacă aș fi spart totuși fereastra și aș fi sărit afară și pe urmă descopeream că de fapt nu fusese nimeni, mă făceam de râs și mă certa mama și trebuia să mai plătim și geamul spart. Stăteam statuie cu ochii fixați pe lanul de vizavi, cât de aproape eram de el, de fiecare din spicele alea, câțiva metri și-mi era imposibil să ajung la el, la ele. Cum de lanul nu simțea frica mea, nevoia mea de ajutor, de ce nu venea să mă ajute? Până și mațele renunțaseră să mai facă vreun zgomot, am stat și-am stat, nu intra nimeni, dar nici mama sau Dalia nu se auzeau, dacă cel care intrase făcuse ce făcuse și plecase de mult, poate mai era încă timp să fac ceva? Telefon nu era, eram singuri în pustietatea aia, îmi era ciudă că eram așa fricos și nu reușeam să mă smulg de lângă imaginea lanului. N-am făcut nimic, am stat și-am așteptat. Atunci, ca și în multe cazuri de mai târziu, așteptarea m-a sufocat până la urmă mai rău ca frica, m-a obosit într-atât încât mi-am zis asta e, nu știu în ce stare de tremurat am ajuns la ușă, am deschis-o, coridorul era pustiu și negru, l-am străbătut pas după pas, fără să alerg, fără să mă grăbesc, am trecut pe lângă ușa de la intrare, era închisă, cu geamul întreg, pas după pas, pînă la cancelarie. Era goală, m-am gândit că însemna că totuși ceva avusese loc, un alt geam fusese spart și pe ele le luase, dar de ce mai închisese ușa de la intrare, am dat de plasa cu mâncare, știam că nu e bine să mănânc în timp ce lor li s-ar fi putut întâmpla orice, dar nu mai puteam, am scos tot din plasă și am început să mănânc, cu fiecare înghițitură mă simțeam mai liniștit, o să se descurce mama, îmi spuneam, am terminat porția mea, am început-o și pe-a ei, dacă tot nu era, mi-era foarte foame de la atâta frică și așteptare. Când am terminat, am auzit cheia rotindu-se în ușa de la intrare, acum, umflat după masă, nu-mi mai venea să mă mișc, am rămas pe scaun. S-au auzit chicotelile mamei și ale Daliei, râdeau ca-nainte, m-au găsit stând cuminte în cancelarie. Nu știu ce li s-a părut așa caraghios la figura mea, că nu se mai puteau opri din râs. Abia acum ai mâncat, e trecut de patru, trebuie să plecăm, am fost până la o vecină de-ale Daliei, aici aproape, te-am strigat înainte să plecăm, nu ți-a fost urât, nu?

Am dat din cap și m-au crezut deși aveam ochii înlăcrimați. M-aș fi dus să verific dacă se spărsese vreo fereastră într-una din clase, dar nu mă mai interesa, acum eram liber să ies, să alerg, să traversez iute șoseaua pustie și să mă bălăcesc în lan, dar n-am mai făcut-o, am plecat direct cu mama cu tramvaiul, acasă la noi și n-am mai aflat de la ce fusese zgomotul ăla, nici dacă ele îl auziseră sau nu.

pg. 99

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 29 Jacinta Autor Liliana Negoi (sat Moșteni, Giurgiu)

O chema Jacinta. Nimeni nu ştia de ce maică-sa o numise aşa la naştere – poate că sperase că, dându-i un nume de floare, urma să îi fie trecută cu vederea originea gitană (trădată, de altfel, din plin de trăsăturile oacheşe şi privirea ca un lac negru fără fund). Sau poate că atât de preţioasă îi fusese mica povară încât considerase că merita să fie numită după piatra cu care era împodobit un mic inel de alamă, singură comoară pe care, de altfel, ţigăncuşa o şi moştenise la moartea mamei ei. Indiferent de motiv însă, la venirea sa pe lume Jacinta se pricopsise cu numele acela, pronunţat cu un accent uşor portughez (genul ăla de accent rotund şi cărnos, care îţi umple gura cu totul, învăţându-te să atingi sunetele cu toţi muşchii cunoscuţi sau necunoscuţi ai cavităţii bucale).

Jacinta mergea încet spre casă, şontâc-şontâc, pe marginea bulevardului. Cele două cârje abia dacă o ajutau să se târască printre oamenii prea grăbiţi să o bage în seama. Bărbaţii nu ştiau mare lucru despre ea, iar femeile ştiau doar că, în schimbul unor sume de nimic, Jacinta le ghicea viitorul în ceştile de cafea, şi pentru asta o mai vedeai pe câte una chemând-o în vreo casă. Din când în când, unele îşi mai făceau pomană cu ea, dăruindu-i tot soiul de lucruri care lor nu le mai erau de trebuinţă – ba câte-o oală, ba câteva farfurii desperecheate, ba mâncare din când în când – dar care în locuinţa sărăcăcioasă a bătrânei ţigănci păreau să îşi recapete rosturile pierdute. Cea mai dragă din toate îi era însă Jacintei o ceaşcă de cafea, cu forme atât de delicate şi fine încât prima dată când o văzuse aproape că nu îndrăznise să o apuce cu degetele ei, bătrâne şi cioturoase, părându-i-se prea de preţ. Cu toate astea, ceaşca ajunsese în bucătăria ei, şi din acel moment, în fiecare zi la aceeaşi oră, Jacinta îşi servi cafeaua din ea, în compania celor câteva ghivece cu violete de la geamul chicinetei. Ca şi acum.

Femeia intră în casă încet, aproape fără zgomot, aruncă o privire ceasului cu cadran ciobit de lângă uşa, apoi şontâcăi mai departe, punând apă la fiert şi pregătindu-se de micul ei ritual. Curând, aroma amăruie a fierturii umplu toate cotloanele încăperilor, iar Jacinta se aşeză încet în colţul ei preferat şi îşi bău cafeaua cu sorbituri mici din ceaşca albă de porţelan, admirând arabescurile aurii împodobind cu eleganţă marginea acesteia. Zaţul se întinsese pe tot fundul ceştii, creând tiparul discret al unei cozi de păun punctată ici-colo de bucăţi de boabe scăpate cuţitului râşnitei. Jacinta o privi cercetător, încercând să nu îşi amintească de vremea când ochii unui mănunchi de asemenea pene o vegheaseră dintr-o vază enormă de lângă patul cu baldachin în care, când avea doar şaisprezece ani, învăţase ce gust au amăgirile.

Pe atunci picioarele Jacintei erau lungi şi nervoase, încolăcindu-se ca doi şerpi în jurul brâului lui...cum îl chema?...Cu un zâmbet amar Jacinta îşi dădu seama că nu mai ştie. „Şi se mai zice că prima dragoste nu se uită niciodată...ce minciuni...”

Culmea era că Jacinta îl iubise, într-un fel poate niţel mai ciudat, pe cel care avusese norocul (sau ghinionul?!) să o transforme în femeie. Îşi amintea clar felul în care carnea ei, frământată de mâinile muncite ale bărbatului (să zicem că îl chema Pedro – cu siguranţă nu acesta îi fusese numele, dar de dragul povestirii, şi pentru a asorta cumva numele lui la izul circumstanţelor, să zicem, cititorule, că numele lui fusese Pedro) fremătase, înnebunită de dorinţă, în noaptea aceea de demult. Îi plăcuse să fie a lui. Îi plăcuse ca, odată ea devenită femeie şi el plecat din aşternuturi, Pedro să fie cel care să îi carieze sufletul, sculptând-o pe interior precum un maestru din vechime (unul din aceia care sculptaseră statuile din biserica din piaţa centrală a oraşului, îşi imagina Jacinta) şi înlăturând acel

pg. 100

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

prim strat de inocenţă. Nu regretase niciodată, deşi ştia că nu existase nici cea mai mică urmă de intenţie onorabilă în gândurile lui Pedro atunci când o convinsese să intre cu el în camera aceea dosnică a conacului unde lucrau amândoi, el ca grădinar şi ea ajutându-şi mătuşa la bucătărie. Şi în fond nu o minţise. Nu îi promisese nimic, nici că o va lua de soţie, nici că va face din ea o femeie respectabilă. Şi nici ea nu vrusese aşa ceva.

Nu regretase nici faptul că, simţindu-se privită în acele momente de ochi ascunşi, parcă mai fierbinte îi fusese plăcerea, mai ample arcuirile trupului şi mai adânci gemetele. Atunci când rămăsese singură în cameră, după plecarea unui Pedro năuc şi satisfăcut, de undeva din întuneric se desprinsese o umbră, iar Jacinta îşi dăduse seama că ochii care îi arseseră pielea de la distanţă erau cei ai Stăpânului.

Singura ei teamă fusese ca acesta să nu o dea afară – puţinul pe care îl câştiga muncind la conac era mai mult decât necesar familiei sale. Dar când bărbatul de patruzeci de ani, măsurându-i goliciunea în tăcere, încet, nu o gonise imediat, Jacinta căpătase curaj, desfăcându-şi picioarele şi făcându-i acestuia semn să se apropie. Stăpânul nu o făcuse, şi îi spusese clar că nu vrea să se lege la cap cu astfel de aventuri. Însă îi ceruse ca, în schimbul tăcerii lui, ea să îl lase să îi privească pe ascuns, din întuneric, întâlnirile amoroase pe care, cu voia lui, Jacinta urma să le aibă în aceeaşi camera. Iar Jacinta acceptase. Să îl anunţe atunci când voia să intre acolo? Nu era nevoie, o asigurase el. În camera aia oricum se intra foarte rar, iar el avea să ştie când avea ea întâlniri. De unde? Nu era treaba ei, încheiase el scurt, cu o sclipire ciudată în ochi. Şi într-adevăr, de fiecare dată când Jacinta intrase în acea încăpere cu câte un bărbat, simţise plimbându-i-se pe trup privirea ascunsă de întuneric a Stăpânului, deşi acesta nu îşi trădase prezenţa decât poate o dată sau de două ori, şi asta doar după ce Jacinta rămânea singură, înfăşurată în cearşafurile de bumbac egiptean îmbibate cu mirosul ei intim. Era ceva în privirea aceea de un verde metalic cu care Stăpânul o fixa fără să spună nimic prin aerul mirosind dulceag a flori de chiparos (ce ciudat, şi azi, după cincizeci de ani, acel parfum continua să îi stăruiască în memorie), un ceva care îi făcea pielea să frigă şi interiorul coapselor să devină un clocot de lavă topită. Jacinta îşi înăbuşi amuzată un chicotit – simpla aducere-aminte a acelei priviri o făcea să simtă aceleaşi lucruri chiar şi acum, când picioarele-i nu mai erau decât două vreascuri care se chinuiau să o poarte, ajutate de cârje, din loc în loc. Fierbinţeala însă era încă acolo. Jacinta oftă.

Mutându-şi privirea în ceaşcă în lungul toartei subţiri, bătrânei îi căzu sub ochi o linie lungă şi tremurată, asemenea unui toiag noduros, şi deodată stafiile unor dureri de mult apuse îi fulgerară carnea.

Jacinta nu fusese niciodată căsătorită, însă o singură dată o încercase curiozitatea unei relaţii mai îndelungate. Poate că undeva, înăuntrul ei, femeia care devenise tânjea după o familie, dar niciodată nu spusese asta cu voce tare cuiva. Cel cu care vrusese să se schimbe însă suferea de două boli prea rele pentru a putea fi vindecate de leacurile obişnuite: beţia şi gelozia. Şi pentru că băutura era prea ieftină şi la îndemână, iar Jacinta prea frumoasă şi prea privită de orice bărbat care o întâlnea, nu o singură dată pe trupul ei înfloriseră buchete bogate, vineţiu-sângerii, care, oricât de mult încercase ea să le ignore, păreau să capete rădăcini tot mai adânci în curgerea zilelor. Înfiorată, femeia se scutură, aducându-şi aminte starea în care, într-un târziu, îndrăznise să îşi calce pe orgoliu şi teamă şi mersese în faţa Stăpânului, rugându-l cu cerul şi cu pământul să o ajute să scape, promiţându-i în schimb orice i-ar cere. Iar el, după ce tăcuse o vreme, cercetându-i de la distanţă urmele bătăilor de pe trup, dăduse uşor din cap, murmurând un singur cuvânt: „Bine.” Parcă eliberată din iad, Jacintei (atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani) i se luase brusc o greutate de pe suflet. Nu ştia ce făcuse sau nu făcuse Stăpânul, dar începând din ziua următoare ibovnicul ei dispăruse fără urmă, şi orice zvonuri încercaseră oamenii să răspândească, pe ea no interesa decât că scăpase de chin. Stăpânul nu îi ceruse niciodată nimic în schimbul ajutorului, iar viaţa ei revenise oarecum la cursul cu care se obişnuise, deşi vizitele din camera cu pat cu baldachin şi pene de păun se mai răriseră. Adevărul era că acum singurul motiv pentru care Jacinta mai voia să intre în acea cameră era faptul că ştia că undeva, în valurile de întuneric, se afla el. Nu ştia cum sau de unde afla Stăpânul acele momente când ea mergea acolo cu câte un bărbat. Se întreba dacă nu cumva chiar amanţii

pg. 101

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ei ocazionali erau cei care îi spuneau, dar oare s-ar mai fi dezlănţuit atât de sălbatici lângă ea în pat dacă s-ar fi ştiut priviţi? Împinsă de curiozitate, s-a hotărât într-o zi să intre acolo singură, întinzându-se goală pe cearşaf şi culegând din vaza de lângă pat o singură pană pe care apoi a început să şi-o plimbe la întâmplare pe trup. În ziua aceea Stăpânul nu s-a arătat din întuneric, însă un icnet involuntar, atunci când Jacinta îşi plimbase pana peste umezeala fierbinte dintre picioarele ei, îi dăduse de înţeles că el era acolo, aşa că nu s-a sfiit să înlocuiască pana cu o mână, şi apoi cu amândouă, închipuindu-şi, cu ochii închişi, că erau de fapt mâinile lui, iar la sfârşit zăcând aproape fără cunoştinţă, bucurându-se de propria ei plăcere. Care plăcere îi fusese atât de mare, încât îşi dăduse seama prea târziu că tremurul care îi zguduia trupul nu era provocat de valurile de satisfacţie inundându-i venele, ci de pământul care se răzvrătise deodată împotriva celor de la suprafaţa lui. Sau poate că atât de puternic fusese orgasmul acela încât până şi pământul se cutremurase de plăcere, se tachină Jacinta pe sine cu un zâmbet în colţul gurii. Cu o mişcare şovăielnică, femeia îşi şterse lacrimile de la ochi, privindu-şi picioarele – da, atât de mare îi fusese plăcerea încât aproape că o plătise cu viaţa.

Cutremurul din ziua aceea însemnase moartea pentru cei mai mulţi dintre cunoscuţii ei. Ea însăşi, dezmeticindu-se într-un final şi dându-şi seama că totul în jurul ei se dărâma, îşi trăsese la repezeală rochia peste cap şi vrusese să o ia la fugă spre ieşire, însă una din grinzile mari ale conacului, în căderea ei, îi prinsese amândouă picioarele sub ea, nenorocind-o pentru totdeauna. Jacinta crezuse că urma să moară acolo, laolaltă cu toţi ceilalţi. Cumva însă viaţa îi fusese cruţată, şi, privindu-şi cârjele, femeia îşi aminti blestemele tăcute pe care le adresase mâinii care o scosese de sub dărâmături, gândindu-se că o viaţă de târâtoare nu merita trăită. Timpul însă urma să o înveţe contrariul, iar acum femeia se întreba adesea cum ar fi dacă oamenii ar şti vreodată ce înseamnă cu adevărat să fii viu.

Auzindu-şi deodată numele chemat de o voce firavă, Jacinta se smulse din visarea în care o cufundaseră formele efemere din zaţ şi se îndreptă spre ultima cameră. În patul din mijloc, sub o pătură veche, peticită, zăcea un bătrân ale cărui plete argintii stăteau răsfirate pe toată perna. Cândva ochii lui avuseseră sclipiri verzi, metalice. Acum însă erau orbi, iar Jacinta le privi aproape cu duioşie irişii morţi, ajutându-l să bea apă pe bărbatul a căruia nu fusese niciodată, dar căruia îi aparţinuse dintotdeauna.

pg. 102

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 30 ,,Scrisoarea a doua-Alex, 22 martie 1990” Autor Valentina Nașu (Tecuci, Galați)

Nena, am amânat alte treburi urgente, pentru a-ți povesti evenimentele de aici. Cine știe, poate fi ultima mea scrisoare, evenimentele pot oricând escalada…

Mișcarea din culise n-o știu, dar îți voi povesti din ceea ce am auzit și văzut: 16 martie (vineri) La o farmacie de cartier, românii nu mai sunt serviți, iar cineva înlocuiește firma românească cu una maghiară (cu o zi în urmă se încercase schimbarea indicatoarelor de localități și a unor firme). Deasupra farmaciei, la etajul șase, se arborează dintr-un apartament steagul Ungariei. Urmarea: în câteva minute, steagul a devenit ținta a zeci de ouă. Se încearcă intrarea în apartament, dar clanța era conectată la 220 V. Chemată armata, va pătrunde înăuntru și va face ordine. Românii strânși în acel loc, pleacă apoi spre centru (nu știu numărul lor, dar se spune că erau câteva sute). În drumul spre centru, un Trabant intră cu viteză în mulțime. Bilanțul e de 12 români răniți (din câte știu, o fată e aproape moartă). Urmarea: șoferul este bătut rău, fiind transportat la spital. Trabantului i s-a dat foc!

17 martie Fiind sfârșit de săptămână (unii îi zic week-end aici, ca englezii), e timp liber, deci și prilej de noi manifestări naționaliste (irațional-ist-e!). Continuă protestul românilor față de evenimentele de la SatuMare (intonarea imnului Ungariei, printre altele). Nu știu cum, în clădirea primăriei erau mai mult oficialități maghiare (românii cereau demisia unui maghiar – Kincses Elöd; probabil că de aceea s-au retras oficialitățile române). Cineva, de la balcon, aruncă un cuțit în mulțime și este rănit un român.

Oamenii aflați în fața primăriei pătrund în clădire să-i caute pe maghiarii care se ascunseseră într-un soi de tunel (?!).

Din nou vine armata. Îi scoate cu ajutorul gazelor, încercând apoi să-i scape de furia celor de jos.

Tentativa de a-i transporta cu o mașină eșuează și cei câțiva maghiari ajung pe mâna celor de jos; sunt bătuți serios…

Se pare că în același timp au venit alți maghiari, să-i salveze pe ai lor. A ieșit scandal, dar s-a liniștit relativ repede. După amiază am trecut prin centru și nu era nimic grav. Trecătorii erau rari și păreau grăbiți, iar unele magazine erau închise. Probabil că nici maghiarii, nici românii, nu vor putea să se bucure o vreme de prezența celorlalți. Mă simțeam on the edge. Tolerat între două lumi!

19 martie (luni) Nu au mai fost incidente grave. Au demonstrat numai românii, cerând demisia acelorași persoane. În oraș au intrat grupuri de români din comunele vecine, pentru a-i liniști pe unguri. Am stat întreaga zi deoparte, așa că nu știu prea multe. M-am temut?!

20 martie (marți) La ceea ce avea să urmeze am asistat (să plusez și să spun că am participat e mult spus). Am participat la început, strigând alături de ceilalți români. După-amiază, după ora două, mă îndreptam spre centru. La o primă privire, am aproximat numărul celor din centru la câteva mii. Foarte mulți, poate zece mii. Am străbătut mulțimea fără nici o neliniște. Tot înaintând, mi-am dat seama că mă aflu printre

pg. 103

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

maghiari. Nu era nici o problemă! Doar nu știam nici limba. În cele din urmă, am ajuns la un cordon de milițieni. De partea cealaltă erau românii. Efective aproximative: maghiari 4-5 mii, români 2-3 mii, oricum mult mai puțini. Poate că în total nu erau chiar zece mii, dar s-a vehiculat numărul acesta.

Maghiarii veniseră primii și ocupau locul din fața municipiului, dar numai pe jumătate, pe flancuri fiind ceva români. În clădirea primăriei erau unguri, în cea a municipiului cred că erau amestecați.

Ungurii din prima linie aveau cuțite, răngi, sticle cu benzină. Din românii aflați în linia întâi, doar câțiva aveau bâte, probabil și cuțite; armele lor erau vocile.

Se strigau următoarele: ,,Limba română să fie stăpână”, ,,Cui nu-i place-n țară, să iasă afară”, ,,Trăiască, trăiască, să trăiască, Moldova, Ardealul și Țara Românească” , ,,Nu vă fie frică, Ardealul nu pică” (pentru încurajare), ,,Iliescu, nu uita, și Ardealu-i țara ta”; de ambele părți erau și foarte multe femei, fapt ce m-a descumpănit inițial.

După ce am mâncat, am ieșit iar. Intrase și-n mine spiritul justițiar!

Spiritele erau mai agitate acum. Mi-a fost teamă să străbat mulțimea. Am ocolit centrul, cu gând să intru la film. M-am răzgândit, întorcându-mă în tabăra românilor. Era aproape de ora 17,00. Un grup numeros s-a alăturat românilor. Forțe proaspete!

Se striga tot mai tare, mai amenințător: ,Mai aveți o șansă, să plecați acasă!”

Atunci s-a auzit în mulțime zvon despre venirea minerilor. De fapt, la Războieni, li s-a luat locomotiva. O altă garnitură de tren a fost oprită în Brașov. În schimb, au venit români din două sate (Hodac și Ibănești), înarmați cu furci, topoare, coase și bâte (unii aveau un fel de țepușe, de ziceai că-s din vremea lui Vlad Țepeș). Erau cam 100-200, dar impresia produsă era sinergică. Probabil că așteptau să facă joncțiunea cu minerii! Între timp, printr-o ambuscadă, românii au ocupat în întregime intrarea în municipiu. Tensiunea părea a crește în proporție geometrică. Bâtele se agitau de-o vreme… În momentele ce au urmat, eram la 15-20 de metri, pe extremă. Se striga în aplauze ,,Vin minerii!”… te înfiora! Înserarea ne încuraja determinarea, apropiind implacabilul.

Nu erau minerii, ci grupul cu pălăriuțe mici, din Hodac și Ibănești. Au intrat pe o stradă laterală și au ajuns la cordon. În momentele ce au urmat am avut senzația că totul s-a petrecut cu încetinitorul, ca la scenele de război din filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Măcelul a fost inițiat de grupul cu furci și coase, ce au intrat din plin peste maghiari. Odată cu ei, și ceilalți români au năvălit peste adversari. Ceea ce am văzut depășește imaginația. Realizez abia în fața hârtiei prin ce am trecut. Nu am avut ce să ofer obol atunci. N-aveam la mine decât pachetul de mâncare într-un fel de porthart mic. Am o lingură și nu mi-e teamă s-o folosesc! Acum am un pix. Scuză-mi descărcarea nervoasă, e imperioasă!

Dar să continui: pe o fâșie de vreo 50 de metri, maghiarii prinși… nu mai e nevoie să îți spun ce s-a întâmplat cu ei;unii au ripostat cu răngi și cuțite; Restul mulțimii de maghiari au fugit. După puțin timp, văzând că ai lor o încasează, s-au întors. Cu tot cu cuțite, sticle, bâte… Sticlele sparte lăsau urme impresionante!

A urmat fuga românilor, cu toată determinarea lor…

Când distanța dintre tabere s-a mai mărit, situația s-a schimbat. Cum distanța devenea apreciabilă, urma atacul românilor. După al treilea atac, am plecat. Se îngroșau rândurile răniților și mă temeam că vin și milițienii, sau armata. Cum mi-ar fi stat în beciuri, lângă alți arestați, poate și maghiari printre ei, nu doar români? Mai departe nu mai gândesc.

Pe drum, un autobuz cu români gonea spre centru. Unii mi-au arătat cuțitele. Vociferau sonor și agitau cuțite. În spatele mașinii, un transportor blindat. Cred că tot centrul îi era cap compas pentru că măcelul a continuat până târziu. O basculantă grea (condusă de un român) a intrat în mulțime, trecând peste maghiari, până s-a lovit de clădirea bisericii. Șoferul a murit, pe jos erau mâini smulse (povestesc din auzite).

pg. 104

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Cele mai multe victime le-a produs primul atac. În momentul începerii luptei, prezența miliției era inutilă (unii dintre ei au și încasat-o de la unguri). Noaptea nu mai știu ce s-a întâmplat, cred că au venit tancurile armatei. … am avut totuși un somn liniștit!

21 martie E greu de descris starea din județ. În centrul orașului, tancuri (foarte multe) separă românii de maghiari. Fiecare scandează amenințător, de la distanță. Elicoptere (cu parașutiști) zboară aproape de sol.

Am trecut prin locul măcelului. Piciorul nu mai calcă pe asfalt, ci pe cioburi. Oare femeile au fost cruțate? Numărul victimelor se știe – 300 de răniți, din care peste 30 cu leziuni foarte grave. Șapte morți.

Basculanta e încă lângă catedrală, cu un tricolor pe ea. Tensiunea e și mai mare. Românii sunt puțini, câteva sute, maghiarii câteva mii. Se adună mai mulți după serviciu. Între ei e spațiu liber, delimitat de două coloane de tancuri. Militarii sînt pregătiți de luptă. Cred că maghiarii ar putea fi opriți doar cu foc. Șoselele ce intră în oraș sînt blocate de tancuri. E ziua răzbunării! Fiecare zi ce va urma poate fi ziua răzbunării celor morți… În centru nu ai ce căuta fără bîtă (m-am lipsit de așa ceva).

Apare Gelu Voican Voiculescu care cere să vorbească cu trei români și trei maghiari. Se strigă tot mai tare: ,,Iliescu, nu uita, asta e opera ta!”, ,,Niciodată n-am cerut, nici o palmă de pământ”, ,,Jos cu bozgorii, limba română să fie stăpână”, ,,Cui nu-i place-n țară, să iasă afară”, și altele. În tabăra românilor se infiltrează și maghiari. Le capătă…

Apare iar Gelu Voiculescu. La rugămintea lui, lumea pleacă. Doar unii pe la casele lor! Eu plecasem puțin mai devreme, mă îndreptam spre cartierul Tudor. Pe drum mă opresc să vorbesc cu cineva (cu un maghiar-schimbamimpresii!?) și ne ajunge din urmă coloana de maghiari. Am ajuns cu bine unde trebuia, la fel la întoarcere, doar că nu vreau să-mi amintesc (pe motiv de stres posttraumă!). Se lăsase întunericul și păream toți la fel de mult români, chiar dacă se circula doar în grup străjuit de bîte!

22 martie (azi) Am ajuns în oraș cu o mașină de ocazie, pentru că a trebuit să răspund la controlul tanchiștilor. Stresul mă ghida: fă (și spune) doar ce e bine pentru tine, indiferent dacă te afectează personal. Nu te mira dacă vor fi efecte! Dar poate nu vor fi, iubita mea… La ce bun să deschid mai târziu cutia asta (cea mai) dureroasă? să doară iar... deja cam (can)doare…

Ce mult am scris. Nu-s scriitor decât de câteva zile. Sunt un scriitor care nu se respectă!? Păi cum să se respecte dacă scoate ediții limitate la un exemplar și face lansări la un sfert de secol, la care vin doi inși? mi-aș fi dorit nu ceva de anvergură, dar ceva care să aibă impact asupra unui segment uman, nu neapărat adult, nu neapărat ostil – TU! ...poate-i mai bine să scrii pentru copii; ai mai multe avantaje, le lipseste complet ipocrizia. Copiii noștri?!

Sună bine!

Inițial am vrut să-ți scriu o scrisoare banală, dar pentru că am un dinte ostil scrisorilor de când cu ideea ta genială, o voi pune în sertarul meu, să completeze colecția și să te mulțumească.

Dar să continui. În centru erau azi numai români, vreo 7-8 sute. Tancurile ocupau aceleași poziții, militarilor li se aduceau alimente. Laitmotiv, se strigă: ,,Niciodată n-ați avut, nici o palmă de pământ!”, ,,Iliescu nu uita, asta e opera ta!”. Unii strigă ,,Jos cu Kiraly Karol(y)” (e un etnic maghiar din guvern).

Am străbătut centrul în siguranță, în sechele tematice (!) și ceva fiori reci. Se așteaptă un răspuns din partea comisiei guvernamentale sosită aici.

Completări: în ziua măcelului (așa-i zice lumea, l-a botezat mulțimea), dimineața, maghiarii au oprit intrarea românilor în intreprinderi, după care s-a declarat grevă (am aflat ulterior). La fabrica de pâine au fost mai agresivi; seara și a doua zi orașul n-a mai avut pâine. Câteva mașini (din provincie) au adus pâine. Unele, pentru că… o mașină cu pâine, ce venea dinspre Reghin, a fost oprită de maghiari într-un sat. Cei trei români aflați în mașină au luat bătaie.

Evenimente asemănătoare au avut loc în tot județul și în mai tot Ardealul. Șoselele principale din județ au fost împânzite de protestatari. Cioburi, mașini arse, ciomăgite, dezmembrate. Unele nu mai

pg. 105

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

semănau a vehicule, atât erau de vandalizate. Trei autobuze au fost ciomăgite. Nu știu nimic despre pasagerii bătuți! Transportau români spre Târgu Mureș, în acea zi, pe 20.

Vreo șapte astfel de mașini dezaxate am văzut azi prin oraș. Atrăgeau ca un magnet privirile și întărâtau spiritele. Vedeai cum chipurile celor ce le priveau se crispau, trăsăturile li se înăspreau subit.

Răutatea le înflorea pe fețe, în urmă…

Se aude că maghiarii din Miercurea Ciuc au fost înarmați (cu ajutoare din străinătate… dinspre Ungaria). Asta o știe și guvernul, care pare o cloșcă cu capul sub pene!

Ieri, 21, a fost zi de doliu. Toate magazinele erau închise, ca și pe 20. Excepție doar vreo două-trei magazine periferice. Pe 20 nici telefoanele nu au funcționat. Tot atunci am văzut în centru o echipă de fotbal, în culori ce distonau cu peisajul de un gri mohorât. Îndatoririle zilnice am reușit de le-am făcut, totuși, iar… apa e potabilă!

Nu se întâmplau toate acestea dacă ungurii nu exagerau cu drepturile lor – limba oficială maghiară, câteva instituții și intreprinderi (!) ale lor, I.M.F.-ul doar al lor, să pregătească medici doar pentru județele Mureș, Covasna și Harghita. Numai atât? Nu: supremație politică, economică, culturală. Stat în stat! În felul acesta, Ardealul ar deveni o componentă a Ungariei. Păcat că cele două trenuri nu au mai ajuns… În cinci minute de muncă le-ar fi dat supremație… plenară!!! Oricum, cei din Hodac și Ibănești au o dragoste deosebită pentru ei și pe 20 le-au arătat acest lucru încă o dată.

Există însă un totuși. Ziua de 20 ar fi putut fi (cel mult) amânată, dacă în Tîrgu Mureș nu ar fi intrat români din alte sate. Spun cel mult pentru că etnicii unguri nu au renunțat la pretențiile lor (prin anunț oficial, susținut și de președintele Ungariei) și nu vor renunța. Oare ce gândește Gelu Voican? E cam greu pentru el, însă are acum oportunitatea reabilitării față de proasta publicitate din presă.

Ieri, când a cerut să ne dăm jos de pe tancuri, îl priveam de sus… rocadă!

Azi s-a reînființat pe treptele bisericii, corul femeilor. Ca și pe 20, au fost foarte sonore! La baza treptelor se află încă relicva basculantei. Atunci, pe locul acela erau maghiari… totuși, cum rămâne cu Trabantul?

Nu știu ce va fi mâine. E posibil orice, tensiunea se menține. Multe dintre evenimente mai bine că nu le știu. Se spune că medicii maghiari au refuzat să trateze români, iar spitalele sunt pline. Franța a trimis medicamente! Zvonurile circulă la fel de bine, poate chiar mai bine decât adevărul. Nu s-au deschis magazinele, nu mă va prinde întunericul pe stradă, trebuie să ajung odată acasă, lângă tine, sunt încă tânăr și ardent. Sunt tânăr, doamnă! lucruri am aşezat destul ca să pricep căderea din somn spre echilibru, dar…

Au fost și faze comice, înainte de lupte. Dar, altădată, azi mă simt solemn ca o faleză de nisip. Sper să apuc să îți citesc scrisorile, draga mea! Am avut coșmaruri cu ele zilele trecute! E atât de mult până atunci…

pg. 106

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 31 Să nu visezi imposibilul Autor Madeleine Davidsohn (Haifa - Israel)

Întâmplarea pe care vreau să o povestesc o să pară chiar imposibilă şi va contrazice fără îndoială titlul de mai sus, totuşi vă asigur de la bun început că lucrurile s-au petrecut întocmai, oricât de neobişnuite ar părea.

M-am născut într-o familie modestă şi am rămas de timpuriu orfană de tată. Mama a făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic, dar mie îmi făcea plăcere să visez la tot felul de poveşti, sau lucruri ieşite din comun, care ar putea să mi se întâmple. Asta pentru că viaţa pe care o duceam noi două în acel orăşel de provincie, mi se părea anostă şi plictisitoare. Cum spunea un mare scriitor ” Locul unde nu se întâmpla nimic”. Monotonia mă înăbuşea, îmi doream mai mult. Tot ce citeam prin cărţi, tot ce vedeam la filme, tot ce auzeam povestindu-se despre alte ţări, alţi oameni, îmi biciuia imaginaţia. Doream să revărs o întreagă paletă de culori peste cenuşiul meu cotidian Dar cuvintele mamei veneau să-mi limiteze şi mai mult orizontul. Înţelegeam încercarea ei de a mă ocroti în faţa vieţii, a deziluziilor , sau eventuale decepţii, totuşi, în loc să-mi tempereze aspiraţiile, vorbele mamei mă stârneau şi mai mult. „Să nu visezi imposibilul” obişnuia să-mi spună. Tatăl tău a făcut-o şi a murit de” inimă rea”.

Nemulţumirea te macină şi în cele din urmă te distrug. Mulţumeşte-te cu ce ai” Eu ştiam că tata a murit de un infarct, desigur şi asta se cheamă ” de inimă rea”, însă despre vase care să te omoare încă nu auzisem până atunci. Aşa dar, orice ar fi spus mama, nimic nu mă putea împiedica pe mine să visez la mai toate nebuniile posibile sau imposibile care îţi trec prin minte la vârsta aceea. De altfel mă şi întrebam ce-o fi înţelegând mama cu recomandarea ei.

Pe vremea despre care vorbesc exista un comerţ foarte intens cu China. De occident nu putea fi vorba, dar din China se importau lucruri de o rară frumuseţe, necunoscute pe la noi, vase din jad şi fildeş, bibelouri lucrate cu o artă desăvârşită, tablouri în email, cloasoneuri, etc. Toate aceste minunăţii te puteau duce cu gândul la ţinuturi de basm, sau legendele celor 1001 de nopţi, palate unde bogăţia pietrelor preţioase curgeau în valuri.

Deseori în plimbările mele rămâneam fermecată, minute în şir, în faţa vitrinelor, dar niciodată n-am îndrăznit să intru într-un asemenea magazin Asta până într-o zi când vocea vânzătorului m-a invitat înăuntru. Era ca o ademenire în faţa căreia e greu să rezişti. Totuşi am ezitat. Ştiam că nu are nici-un rost, că nu am nici-un ban în puşculiţă, totuşi n-am putut rezista tentaţiei.

Am păşit timidă în sanctuarul lui de frumuseţe. M-am plimbat printre măsuţele din lemn de santal şi trandafir sprijinite pe picioare subţiri şi delicate, adevărate opere de artă, printre dulapuri sculptate cu zmei şi balauri care păreau că trăiesc de-adevăratelea, am trecut pe lângă rafturile încărcate de minunăţii orientale.

--Alege-ţi ceva m-a îndemnat vânzătorul, un chinez mic de statură, acoperit din cap până în picioare cu un halatul tradiţional.

-- Oh nu! Am zâmbit eu stingherită. Am intrat numai să mă uit.

--Alege ceva a repetat vocea lui dulceagă şi ochii oblici au sclipit vesel. Nu toate lucrurile din magazinul meu sunt scumpe.

pg. 107

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-- Oricum ar fi, am răspuns, eu nu-mi pot permite.

--Bine. Atunci am să aleg eu.

Omul s-a îndreptat spre un dulap închis cu cheie. A descuiat alegând cheia potrivită de pe inelul pe care îl avea la cingătoare şi, atunci, am văzut că dulapul era plin de sertare . A privit un minut, după care a deschis cu siguranţă sertarul cel mai de jos. Când l-a încuiat din nou, chinezul ţinea în mână un obiect mic, un cap de dragon de mărimea unei palme. Doi ochi roşii străluceau în orbitele adânci. Imediat un miros înţepător s-a răspândit în jur, dar a dispărut tot atât de repede, înainte să-mi pot da seama de unde provenea --E al tău, mi-a spus şi, la gestul meu de împotrivire, a adăugat. Nu costă nimic. Ţi-l dăruiesc.

-- Nu se poate, am protestat eu. Nu pot primi daruri, n-am cum să mă recompensez.

-- Chinezul a zâmbit misterios şi colţul gurii dimpreună cu mustaţa subţire care îl acoperea, s-a ridicat uşor.

--N- avea grijă. Dragonul este recompensa admiraţiei pe care o ai pentru lucrurile din magazinul meu. Când le priveşti, în ochi ţi se citeşte dragostea de frumos. Nu oricine e în stare să aprecieze arta noastră. Te-am remarcat încă de prima oară când ţi-ai sprijinit fruntea de vitrină, crezând că nu te vede nimeni. Atunci ochii tăi vorbeau. Repet, dragonul este al tău. El te va ajuta să visezi şi să-ţi realizezi visele Am privit mută de mirare omuleţul de lângă mine, înfăşurat în halatul brodat cu păuni, cu flori şi fluturi de mătase azurii. Cum putea şti despre visurile mele de taină, sau dorinţele nesăbuite ale unei adolescente.

Gândul de a refuza, s-a înfiripat din nou în minte, dar palma chinezului a acoperit mâna mea în care tot el cuibărise dragonul sidefiu.

--E al tău, pe tine te aştepta.

Figurina era superbă. Miniaturală şi de o mare fineţe, îi simţeam totuşi în palma greutatea, de parcă ar fi vrut să-şi facă simţită prezenţa, de parcă ar fi vrut să-mi transmită un mesaj „Sunt aici. Din clipa acesta îţi aparţin,… sau, poate îmi aparţii tu mie?”

O stare ciudată, stranie, m-a cuprins în acel moment, împreună cu tentaţia de a înapoia imediat dragonul. Presimţeam că ceva se va întâmpla ca urmare a cadoului primit pe neaşteptate. Dar nu ştiam dacă e spre rău, sau spre binele meu. Insistenţa chinezului m-a convins în cele din urmă şi, o oră mai târziu, mă aflam acasă, în faţa dulapului meu cu caiete de şcoală. Am scos din penar creionul , tocul şi radiera, am învelit dragonul cu hârtie cerată şi l-am ascuns înăuntru. Nimănui nu i-ar fi putut trece prin cap că se află acolo. În sera aceea mama, care lucra la spital, era de gardă. Asta însemna că voi rămâne singură. N ştiu de ce am avut impresia că toate se aranjaseră într-un anumit fel, care să mă conducă spre cele ce urmau să se întâmple. Era un presentiment dar nu din cele fericite, ci mai curând o anumită îngrijorare, poate chiar puţină teamă. Cuvintele mamei mele mi-au revenit în minte, atunci când sera târziu, m-am hotărât dintrodată să deschid penarul cu dragonul ascuns acolo „Să nu visezi imposibilul”, mă certam singură, s-au mă certa ea, de undeva din camera de gardă şi, vorbele ajungeau până la mine ca un avertisment Dar nu eram în stare să mă sustrag acelei atracţii inexplicabile de a deschide penarul Am alergat la dulap ca şi cum mă temeam că n-o să-l mai găsesc acolo. Am deschis penarul şi am găsit pacheţelul în hârtia cerată, aşa cum o pusesem dimineaţa Am dat jos ambalajul şi ochii roşii ai dragonului au căpătat culoarea strălucitoare a cărbunilor încinşi. Sau aţintit într-ai mei, înţepenindu-mă cu vraja lor. Mirosul înţepător care exala din gura acum deschisă, îmi paraliza voinţa. Asemeni unui somnambul, care nu ştie ce face, am ieşit din casă şi m-am îndreptat cu paşi siguri spre magazinul chinezului. Acolo uşa era deschisă. Bogăţia din jur m-a impresionat încă şi mai mult la lumina strălucitoare a neonului. Fildeşul, jadul, cristalurile îţi furau ochii.

pg. 108

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Mirosul de ambră exala din lampioanele micuţe chinezeşti care se legănau pe pereţi. Eram ameţită, buimacă şi grozav de tulburată. Mă aflam în vecinătatea unei păpuşi superbe de porţelan de mărimea unui stat de om, când mâinile ei s-au mişcat, m-au strâns cu putere şi, m-au silit să intru în carcasa rece şi lunecoasă. Păpuşa era de fapt un înveliş de sarcofag. De spaimă mi-am pierdut şi bruma de cunoştinţă care-mi rămăsese.

Când m-am trezit, mă aflam într-o cameră bogat împodobită cu mobilă, perdele şi covoare minunate, cu vase şi tablouri, printre care multe se aflau şi în magazinul chinezesc. Uşile se deschideau singure în calea mea. Casa părea imensă, un adevărat palat, iar eu treceam dintr-o cameră în alta, uimită de atâta frumuseţe.

Dintr-odată am auzit o voce care mă striga şi am zărit-o pe fata care în magazin mi s-a părut că era doar o păpuşă. Trăia de-a binelea şi mânca dintr-o farfurie aurită un ciorchine de strugure. Şi totuşi faţa ei îmi părea şi acum albă şi nemişcată precum porţelanul, iar strugurele era din jad transparent.

--Unde mă aflu? aproape că am ţipat isteric . Cine eşti tu şi cum am ajuns aici? Spune-mi unde mă aflu -- Fata şi-a scuturat pletele negre a ridicat privirea spre mine şi mi-a spus cel mai absurd lucru cu putinţă.

--Te afli într-un fel de muzeu al frumuseţii, datorită chipului tău frumos . Din acelaşi motiv am ajuns şi eu. Aici se colecţionează tot ce pare că întruneşte perfecţiunea. Acum vom fi două şi, împreună, ne va fi mult mai bine decât mi-a fost mie singură.

-- Stai puţin şi fă-mă să înţeleg. De vreme ce spui că nu ţi-a fost bine, de ce n-ai plecat până acum?

-- Să plec ? a răspuns ea. Este absolut imposibil -- Dar nu văd ce te poate reţine. Nu văd nici-un paznic, nici-o umbră de om.

--Nici nu e nevoie. Sistemele de securitate cu care e prevăzută casă sunt suficiente. Imposibil să intre sau să iasă cineva fără permisiunea patronului.

-- Bine dar patronul acesta de care îmi vorbeşti ce nevoie are de noi. Sunt aici atâtea lucruri minunate. Te pot desfăta o viaţă întreagă.

-- Mă faci să râd cu naivitatea ta, a răspuns fata supărată. Probabil nu şti ce înseamnă o colecţie particulară. De fapt e o mare hoţie. Nimeni nu are voie s-o vadă. De obicei sunt lucruri furate, interzise, aduse pe ascuns, lucruri care odată ajunse aici nu vor mai vedea lumina zilei.

-- Eşti nebună? Vrei să spui că vom rămâne aici închise până la sfârşitul zilelor?

Cum pot să mă obişnuiesc cu ideea asta?

--Aşa cum am făcut şi eu. La început am crezut că voi putea scăpa Am colindat toate încăperile, am cercetat toate colţurile, uşile, ferestrele. Pământul e la distanţa cerului de noi . Imposibil să evadezi. Încetul cu încetul am renunţat la toate speranţele.

-- Eu nu voi renunţa.

Fata nu mi-a mai răspuns. S-a aplecat preocupată asupra ciorchinelui de strugure din care culegea când şi când câte o boabă. Intr-un moment m-am hotărât . Am lăsat-o pe fată acolo, aşezată pe scaunul aurit şi am părăsit camera. Am început să mă plimb prin încăperi mai întâi agale atingând cu ochii pereţii , podelele în căutarea unei nişe a unei ieşiri oarecare. apoi am început să alerg din ce în ce mai speriată. O singură idee îmi stăpânea mintea. Trebuie să existe o ieşire, trebuie s-o găsesc. Să mă gândesc, să mă gândesc, şi să nu mă las copleşită de spaimă, îmi repetam în neştire. Am închis ochii şi am încercat să visez, aşa cum îmi era obiceiul.

Imediat, mi-am amintit cuvintele mamei mele „Să nu visezi imposibilul” --Nu-i adevărat, am strigat cât am putut de tare, de parcă ea ar fi putut să mă audă.

Trebuie să visăm şi mai ales trebuie să sperăm că visele se vor îndeplini. Altfel nu se poate trăi.

Am întins disperată braţele, le-am ridicat din din ce în ce mai sus şi mai sus deasupra capului, până ce ele s-au prefăcut în aripi adevărate.

pg. 109

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Atunci mi-am luat zborul pe fereastra deschisă şi am aterizat lin pe pământ. Şi chiar în acel moment, am auzit că cineva mă strigă pe nume. Am tresărit speriată. Mă strigase era profesoara mea de literatură.

Cu voce răsunătoare , ca să audă clasa întreagă a anunţat că povestirea mea, compunerea pe care o scrisesem pentru concursul de literatură, a luat premiul întâi pe ţară.

--Premiul întâi, a spus profesoara emoţionată. O diplomă şi o excursie în China Mai întâi am crezut că n-am înţeles bine, apoi am fost sigură că visez. M-am ridicat în picioare atât de tulburată încât n-am ştiut ce să răspund când ea mi-a întins mâna şi m-a felicitat.

Am cuprins cu privirea clasa, colegii care îmi zâmbeau, am privit pupitrul meu pe care atlasul geografic era deschis exact la China. Dragonul, din penar mă străpungea cu ochii lui roşii, iar mirosul cunoscut din magazinul chinezesc îmi înţepa nările.

pg. 110

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 32 Puricosul Autor Nina - Elena Plopeanu (Focșani)

Mergea pe partea cealaltă a drumului, puțin în spatele bătrânei, pe care n-o scăpa, nici măcar, o clipă din ochi. Din când în când, se învârtea în jurul ei amintindu-i că este la post, gata s-o apere de orice primejdie. Pe la porți chipuri nemulțumite, bolborosind înjurături și sudalme, priveau spre mersul încet al femeii în negru. „Doamna cu cățelul! Doamna cu cățelul” strigau răutăcioși în urma celei ce nu catadicsea să-și întoarcă nici măcar o privire către ei. Se simțea în siguranță lângă garda ei de corp, de care nu se despărțea niciodată, de când murise cel ce-i fusese alături jumătate de secol. Înainte de a-și da duhul, bătrânul avusese grijă să-i lase pe cineva care s-o protejeze.

Câinele o iubea cu teamă. Nu uitase ciomăgelile pe care le primise când era doar un cățelandru fără minte, ce se repezea la puii de găină din bătătură, la care femeia, destul de ursuză de altfel, se uita ca la soare. Se mai trezea și acum, uneori, din somnul de peste zi, schelălăind de durere și privind cu dușmănie în jur. Nu-i mai purta pică. Lucrurile se schimbaseră. Se ocroteau unul pe celălalt de când stăpânul se mutase în lumea drepților. Ea îi dădea coaja lui de pâine cea de toate zilele, iar el îi era paznic, fie că urca la deal, fie că mergea la vale.

Uneori, supărată și nemulțumită, femeia îl suduia și îl amenința cu bățul: „De ce te ții tot timpul după mine, javră? Nu vezi, ce urât se uită lumea la noi?” El se așeza, la oarecare distanță de ea, se scărpina pe spate cu botul să-și mai lepede din purici și mârâia spășit. „Ce ne pasă nouă de lume? Ea cu ale lor, noi cu ale noastre.”

Puricosul îl botezaseră cei mici când l-au adus acasă din văioaga din pădure. Pentru nepoți devenise o jucărie vie. Și acum îi mai place să se gudure și să se joace, să prindă bucățica de pâine sau osul drept în gură, deși au crescut și el și copiii. Între el și stăpân era o prietenie necondiționată. Nu l-a certat, nu l-a lovit niciodată și nici măcar nu l-a legat. I-a fost milă. L-a lăsat să alerge în voie.

Abia aștepta să treacă săptămâna. Pentru el duminica era cu adevărat sărbătoare. Știa că merge săși viziteze salvatorul în cimitirul din spatele bisericii, plin de flori de tot felul, ale căror miresme îl făceau uneori să lăcrimeze. Încă de dimineață se așeza într-un loc prielnic de unde putea să urmărească toate mișcările femeii. Dacă o vedea că se primenește, că-și pune pantofii cei buni, că descuie și încuie ușile știa că e rost de plimbare. Devenea atent la gesturile bătrânei, ca nu cumva, să se furișeze și să-l lase acasă. Degeaba îl certa și îl amenința: „Să stai acasă! Să nu cumva să mai vii după mine, că-ți crăp capul.

Ai înțeles?” Câinele își micșora ochii, o privea blând și se lăsa pe pământ în semn de supunere. După ce poarta se închidea, își lua avânt, își încorda mușchii și sărea peste gardul înalt, fără ca măcar să-l atingă. Îi lua urma și apoi era ușor. Învățase drumul. Bătrâna se trezea cu el când nici nu se aștepta. Voios, nevoie mare, cu coada ridicată, de parcă ar fi spus: „Cum să pierd ocazia? Trebuie să-mi vizitez stăpânul. Să stăm de vorbă”.

După ce înfrunta furia sătenilor, bătrâna ajungea la biserică unde trebuia să treacă peste ironiile răutăcioase ale celor ce spuneau cu voce tare,ascunzându-și zâmbetele în batiste: „A venit Moartea. Are și câinele cu ea.” Se închina sfioasă și după ce aprindea lumânările pornea, înghițindu-și mânia, spre capătul cimitirului la mormântul soțului, unde păstrase un loc și pentru ea. Se îngrijise de făcuse cruce frumoasă din piatră. Pusese pe ea o poză a celor doi de la nuntă: „Să vadă oamenii cât de tineri și de frumoși am fost. Nu ca acum, muma pădurii”. Mângâia fotografia. Curăța locașul de ceară, unde aprindea

pg. 111

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

lumânări de acasă. „Cele ce se vând la biserică sunt prea scumpe – își zicea. Nu-mi dă mâna. Și așa cheltui prea mult, duminică de duminică, cu leturghia, cu pomelnicul, tămâia, lumânările și altele. Popii au destul. Să mă ierte Dumnezeu, mie nu-mi dă nimeni un chior. Cum să-mi ajungă trei milioane, pensia după răposatul. Eu m-aș descurca cât de cât, dacă n-aș avea și alte greutăți.” Vărsa câteva lacrimi pe care și le ascundea în mâneca roasă. Nu se tânguia ca celelalte văduve pe care le vedea smulgându-și părul. „La ce să mai plâng? Nu mai vine îndărăt și nici greutățile nu mile ia”, zicea trăgându-și nasul.

Câinele a asistat tăcut la ritualul prin care bătrâna și-a potolit durerea și, după ce a plecat cu pași moi spre slujbă, s-a dus lângă băncuța de lemn de lângă mormânt, pe care o umbră nevăzută se așezase deja.

- Ce faci, Puricosule? Ai sosit?

- Am venit la întâlnire, stăpâne.

- Văd. I-a spune ce noutăți ai?

- Nu prea bune. Fiul vostru cel mare s-a despărțit de nevastă și s-a întors acasă.

- Bătrânica mea ce spune?

- Ce să spună? S-a supărat, dar l-a primit. A zis că nu poate să-l lase pe drumuri. I-a dat una dintre camere să stea. Se bucura să mai aducă și el un ban în casă.

- E bine.

- E bine și nu prea.

- De ce?

- Pentru că băiatului îi plac jocurile de noroc. Tot ce câștigă se duce pe apa sâmbetei. Pe deasupra mai și fumează. Stăpâna își împarte pensia cu el.

- Ce-mi spui? Băiatul ăsta a trecut de cinzeci de ani și nu are minte deloc.

- E dator vândut. A ajuns de râsul satului. Bine că nu poți să auzi și să vezi.

- Aș vrea să-l pot ajuta, cumva.

- Eu zic să se ajute singur că, altfel, nu-l văd prea bine.

- Asta cam așa e. Dar de mijlociu ce poți să-mi spui. Am auzit o veste, cum că s-ar fi întors din Italia.

- Ai auzit bine. S-a întors, dar n-a făcut cine știe ce brânză. A mai venit și bolnav și fără niciun ban. Îl doare coloana. Toată ziua, cât este de mare, stă tolănit în pat și butonează calculatorul.

- Tot cu asta se ocupă?

- Păi, ce altceva ar putea să facă. Mai prinde în mreje câte o doamnă sau domnișoară pe care o vrăjește cu poeziile lui de doi bani. Îi merge. Se mai găsește câte o naivă și consideră că are talent. Unele i-au trimis bani și cadouri. Dar tot la bătrână apelează când nu are de țigări sau să-și plătească internetul.

- Dar cum poate să se descurce din puținii bani pe care îi primește?

- Așa cum ști, a fost foarte chibzuită în viață. Așa este și acum. Tot ar vrea să mai strângă câte ceva, să pună de-o parte, dar nu poate din cauza băieților. Câteodată îi ajunge cuțitul la os și îi face de tot râsul.

Degeaba. Ce știu tot aia fac. Așa cum o vezi, slabă și sfrijită, aleargă toată ziua, de colo până colo. În ea este baza. Mai aduce și acum câte un braț de lemne. Spală, face curat, face mâncare, sapă grădina.

- Dar plozii ăia ce fac?

- N-o prea ajută. Știi că sunt din ăia, care nu se pricep la treburi gospodărești.

- Dar până când o să mai poată și ea? E în vârstă și e doar o mână de femeie.

- Da. Și e bolnavă. Îi mai trimite cel mic, din când în când, bani de medicamente.

- De el ce mai știi? Nu pot să uit că nu voia nici la înmormântarea mea să vină. L-am așteptat cât am putut. Nu mă înduram să plec de pe lumea asta fără să-l mai văd, măcar, o dată. Când am înțeles că nu vine, mi-am luat gândul și rămas bun cu sufletul greu. Mi-aș fi dorit tare mult să-l fi strâns la piept, dar nu s-a putut.

- Da, dar ai văzut, până la urmă, a venit și te-a condus pe ultimul drum.

- Ce folos dacă n-am mai fost în viață. De vorbit oricum nu puteam, dar măcar să-mi fi rămas chipul lui întipărit în ochi.

pg. 112

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Dacă l-ai vedea! Îți seamănă leit. Este la fel ca tine în poza asta de pe cruce. Stăpâna îl pierde din ochi de drag ce îi e. Abia așteaptă luna august să se întoarcă acasă.

- Casa a terminat-o?

- Încă nu. Dar lucrează la ea în fiecare vară. În curând o să se mute în camerele de la etaj.

- Mai pleacă în Italia?

- Pleacă, pleacă. Ce să facă în țară?

- Tot așa rău este?

- Parcă, din ce în ce, mai rău. Oamenii pleacă. Își iau familiile și se stabilesc prin Europa. Rămân cei de la putere până când, nu știu. Chiar și fiul tău cel mic, în vara aceasta, își va lua fata cu el, s-o dea la școală acolo.

- Înseamnă că nu are de gând să se întoarcă. Îi mai bucura zilele mamă-si.

- Nicidecum. Nu are cu ce să trăiască aici. Ți-aduci aminte că înainte să plece a făcut foamea o perioadă.

Acum câștigă bine. Muncește și el și nevasta. Are mașină, o să-și termine și casa.

- Îi mai place distracția? Ți-aduci aminte ce chefuia de ziua lui. Își cinstea toți cunoscuții. Se îmbăta criță și se ascundea prin grădină să nu vadă nimeni când dădea la rațe.

- A lăsat-o mai ușor. E adevărat, cheltuiește cam mult, dar face treabă. În fiecare vară umple curtea de lemne să aibă bătrânica pentru iarnă. Când vine mă satur și eu de carne. Îmi umplu burta de la grătarele pe care le face. Întotdeauna rămâne și pentru mine, un cârnăcior, un mititel, o ciozvârtă mai grasă. Nu mai vorbesc de oase. Nu am cu cine să le împart. Îmi fac rezerve pentru zile negre.

- E preferatul ei. La niciun copil nu ține așa de mult.

- Așa este. Nici chiar pe fată n-o iubește atât.

- Da. Fata mea. A spus umbra cu un oftat. N-a mai venit de mult la mormântul meu.

- Nici pe acasă nu vine prea des. Din ce în ce mai rar, după ce anul trecut s-a certat cu frații. Și, mai ales, după ce s-a îmbolnăvit.

- Cât am fost în viață nu s-a plâns niciodată a rostit umbra oftând din ce în ce mai tare și mai des. După ce n-am mai fost, venea la mormântul meu și-mi istorisea crâmpeie din viața ei. Povestea și plângea, iar eu nu puteam să-i spun nici măcar o vorbă bună, s-o încurajez. O simțeam ca o frunză în bătaia vântului.

- Da. Se pare că n-a avut o viață prea ușoară.

- Nici nu avea cum. Singură printre străini. N-a suferit de foame. A avut întotdeauna tot ce i-a trebuit, dar nimeni pe umărul căruia să plângă. Într-un timp dorea să-și cumpere loc de veci, aici, lângă mine. Era obsedată de gândul că va muri și nu va avea cine să-i aprindă o lumânare la cap. Acum, se pare, că și-a propus, ca atunci, când va ieși la pensie, să se mute la un azil. Măcar la bătrânețe să nu fie singură.

- Să nu moară ca un câine, vrei să zici, nu-i așa?

- Știi că pe tine te iubesc toți cei din familie. Ești de-al lor. S-o găsi cineva să-ți facă o groapă. Dacă n-o să mori, cine știe pe unde, otrăvit sau schilodit.

- Asta cam așa e. Îmi place să duc o viață aventuroasă. Semăn cu tine. Tu m-ai învățat să-mi placă libertatea. Se mai ceartă și acum câte un vecin cu stăpâna din pricina mea. Sar gardul, la unul și la altul, și mai cotrobăiesc prin oalele lor după ceva bun de mâncare, mai ales iarna, când mă satur de pâinea uscată.

- Măi, da, ia vezi, tu, să nu ți se înfunde! Ceva urmași ai?

- Ca și ție, mi-au plăcut domnițele. Am lăsat câțiva cățelandri care-mi seamănă.

- Ce vrei să spui?

- Știi, prea bine, că și tu ai mai avut și alți fii în afară de cei despre care am vorbit.

- Ce tot spui acolo? De unde știi?

- Așa vorbesc cei de acasă că ar mai exista și alți moștenitori.

- Taci din gură! Să nu audă careva! Ăsta trebuie să fie secretul nostru.

pg. 113

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Nu mai e de mult un secret. Cam toată lumea știe. Norocul tău că nu ai fost prea bogat. Că altfel ar fi apărut și alții la împărțeală.

- Îți place să glumești. Vezi că s-a terminat slujba. Te aștept duminica viitoare. Să vii cu vești bune!

- Bune, rele, știi că ți le spun pe toate.

Umbra s-a lăsat ușor printre florile de pe mormânt dispărând printre ele. Puricosul s-a întins, a căscat, și-a scuturat puricii și s-a îndreptat către ușa bisericii. Așezat pe picioarele din față privea credincioșii și credincioasele cu fețele luminate de mulțumirea datoriei împlinite. Aceștia se obișnuiseră cu el. Nici nu-l mai băgau în seamă. Știau că e pașnic. Doar cârcotașii mai strâmbau din nas și-l priveau chiorâș și pe el și pe bătrâna, care ieșea printre ultimii. De fiecare dată își găsea de vorbă cu câte cineva.

Câinele și-a ciulit urechile să audă ce tot șopăcăiau cele două femei.

- Cum te mai împaci cu băieții tăi? o iscodea consăteanca.

- Nu prea bine. M-am săturat să-mi împart pensia cu ei.

- De ce nu le spui să plece, să-și găsească de treabă?

- Ce crezi că nu le-am spus? Dar n-am cu cine să mă înțeleg. Ce știu tot aia fac. M-am săturat până peste cap.

- Vecinul meu este polițist. Îl trimit după masă să stea de vorbă cu ei. Poate scapi de greutate.

- Da. N-ar fi prea rău, a răspuns bătrâna neîncrezătoare.

*** În noaptea întunecoasă de toamnă două siluete se strecurau pe lângă gardul ce adăpostea casa în care bătrâna își făcea rugăciunea de seară. De când plecaseră băieții, mai mult obligați decât de voie bună, se tot gândea cum să mai economisească lemnele și curentul, așa că, se strecura devreme în pat, deși noaptea era lungă și trecea greu ca postul paștelui. Ar fi trebuit să fie mulțumită. N-o mai supăra nimeni.

De vorbit, schimba o vorbă-două cu vecinii și se mai contra, din când în când, cu Puricosul. Seara, până adormea, deschidea radioul și auzea câte-n lună și-n stele. Avea la ce să se gândească. Nici prin gând nu-i trecea, însă, că cineva ar fi putut s-o viziteze, în toiul nopții cu gânduri rele.

Cei doi bărbați au așteptat până ce casa s-a cufundat în negura nopții.

- Mai așteptăm mult? a întrebat unul dintre ei?

- Încă puțin.

- Ai hrănit câinele?

- Da. I-am aruncat o bucată mare de carne.

- Să nu avem surprize. Știi ce credincioasă îi este javra.

- Stai liniștit! Am avut grijă.

- Azi a luat pensia. Am văzut-o ieșind de la poștă.

- A fost și la magazin. Cred că n-a cheltuit prea mult din bani.

- Nu. E prea zgârcită.

- Ai luat sfoara?

- Da. Uite și ciorapii. Să ni-i punem pe față!

- Ai grijă, s-o legi bine și să-i bagi batista în gură. Cât timp tu o aranjezi, eu o să caut banii.

- Ha,ha,ha! Mâine avem ce să bem! În liniște deplină cei doi au trecut prin gardul din care lipseau câteva uluci. Cu mâna înfășurată într-o mânușă, cel ce părea a fi șeful, a spart geamul de la ușă, a tras zăvorul și, cât ai clipi, s-au aflat lângă patul bătrânei.

- Unde ții banii? Spune repede că, altfel, îți luăm viața, a țipat bărbatul ce începuse să cotrobăiască prin boarfele de pe pat.

- Ce bani? a încercat să răspundă femeia care aproape nu mai avea glas.

pg. 114

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Ai luat pensia azi. Unde ai pus banii?

- Am plătit curentul și celelalte datorii la magazin.

- Să nu minți! Îți crăp capul! a strigat înăbușit bărbatul care tot căuta și nu găsea nimic.

- Uite aici sub pernă ce mi-a mai rămas, a mai apucat să spună bătrâna și s-a prăbușit într-o baltă de sânge.

Un urlet prelung care trezea și morții a cutremurat curtea și casa. Speriați, cei doi au încercat să fugă pe ușa larg deschisă. În prag i-a întâmpinat o arătare ce ieșise parcă din mormânt. Hoții au căzut cu fețele la pământ doborâți de mâinile uriașe ale scheletului ce le-a ațintit calea. Un tunet cu glas de om a chemat câinele.

- Puricosule, unde ești? M-ai trădat pentru o coajă de pâine?

- Iartă-mă, stăpâne! Mi-a fost foame.

- Băbuța încă trăiește! Fă-ți datoria! Latră! Cineva te va auzi!

pg. 115

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 33 Arşiţa Autor Corneliu Zeana (București) Prima zi toridă din acel an i-a luat pe locuitorii oraşului pe neaşteptate. Meteorologii cercetară arhivele în care erau consemnate cu scrupulozitate toate datele privind evoluţia vremii, nu foarte vechi, desigur, deoarece această ştiinţă se dezvoltase mai cu seamă în ultima sută de ani, s-au aplecat asupra hărţilor şi diagramelor, au ajuns la o concluzie comună după care fiecare dintre ei, cuprins de tristeţea celor care îşi bazează previziunile pe pe un volum consistent de date a căror exactitate nu putea fi contestată, îşi clătină capul, nu înainte şi înapoi, aşa cum s-ar încuviinţa un anumit lucru, ci întro parte şi alta, când spre un umăr , când spre altul, aşa cum se clatină un plop sub vântul puternic. Previziunile începuseră să se împlinească. Au constatat că se înregistrase un record, nicicând luna iunie nu avusese o zi atât de fierbinte. Spre deosebire de marea majoritate a oamenilor, pentru care previziunile nu au nici un fel de importanţă, contează doar banii şi feluritele distracţii, oamenii de ştiinţă luau în serios toată această perspectivă, deloc încurjatoare. Planeta, pe care oamenii continuau să o suprapopuleze, copleşită de densitatea umană, dădea semne de intoleranţă, se depăşise o anume măsură, un echilibru universal al vieţii, clima se încălzea vizibil, gheţurile polare se topeau, nivelul oceanelor creştea, numărul speciilor se împuţina dramatic, dar aproape nimeni nu dorea cu toată hotărârea să facă ceva pentru a se împotrivi catastrofei. Ridicau din umeri a nepăsare, iar viaţa lor continua ca şi mai înainte, căci doar o catastrofă îi putea trezi din acest mod de adormire în care complacerea părea universală.

Ziua aceea de iunie, cu temperaturi mai ridicate ca niciodată, a fost un fel de semnal. Urmase unei neobişnuite perioade de ploi, care saturaseră solul şi provocaseră chiar inundaţii, creşterea temperaturii provoca o mai mare evaporare a apei oceanelor, iar vântul nu întârziase să aducă şi să descarce norii asupra Europei. Seara însă, vremea se achimbase din nou, brusc, se iscase o furtună cu fulgere şi grindină care răcorise asfaltul încins peste zi. Spaima oamenilor se mai domolise. Ce s-ar fi întâmplat dacă zilele toride ar fi continuat sau ce va fi dacă vara se va arăta cu totul fierbinte şi secetoasă, cum se anunţa?

Autorul nu mai trebuia să facă un efort deosebit de imaginaţie şi nici să asigure forţa transpunerii în realitate a unei ficţiuni, pur şi simplu pentru că aceasta nu mai era de fel o ficţiune ci un rezultat convergent al tuturor ştiinţelor exacte, atât de dispreţuite de politicieni. Oamenii vor rămâne în case, aşteptând să treacă zăduful. Fiecare zi aducea însă temperaturi tot mai ridicate, proviziile se terminau, oraşul era ameninţat cu o criză de apă, fiecare îşi făcuse căteva rezerve în sticle şi bidoane, iar în cele din urmă oamenii, împinşi de nevoie, începură să iasă din case. Cei mai în vârstă, dar nu numai, începură să cadă pe stradă, ici şi colo, erau transportaţi cu grabă spre spitale, morţii, tot mai numeroşi, umpluseră morgile, astel de lucruri se mai petrecuseră în ultimii ani, la Paris, de pildă, fuseseră înregistraţi câteva sute de morţi din cauza căldurii, dar acum aceştia se numărau cu miile astfel încât primăria se văzu silită să ia măsuri urgente amintind de marile epidemii de ciumă din secolele trecute, pe cât de bine cunoscute pe atât de uitate, când cadavrele erau trensportate cu căruţele şi duse spre îngropare colectivă în mari gropi săpate în apropierea cimitirelor. Majoritatea cetăţenilor locuiau în blocuri de beton, înalte şi bătute de soare, fără subsoluri destinate garajelor şi care ar fi putut servi de refugiu în faţa valului de căldură.

Prin alte părţi, oamenii se refugiaseră în catedralele gotice, piatra şi înălţimea bolţilor se împotrivea căldurii, se dormea pe lespezile mai răcoroase ale pardoselii, îşi binecuvântau srămoşii care construiseră aceste minuni care acum se dovedeau salvatoare nu doar spiritului ci şi trupurilor, criptele deveniseră neîncăpătoare, iar încăperile aflate la subsol, unde fuseseră îngropaţi prelaţi şi călugări, erau rezervate

pg. 116

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

numai celor bolnavi şi copiilor mici, paza instituită la intrare împiedica năvala celor care, dornici de răcoare, le-ar fi aglomerat întratât încât în lipsa oxigenului s-ar fi instalat agonia şi moartea. Bucureştii nu aveau decât prea puţine astfel de refugii, şi nici nu avea o reţea de catacombe cum existau la Palermo dar şi în multe alte oraşe din Italia. Pivniţele celor câteva palate sau case dommneşti şi boiereşti care supravieţuiseră furiei comuniste care le demolase spre a şterge urmele clasei exterminate cu perseverenţă diabolică, erau pline până la refuz încă din prima săptămână caniculară . Casele mai vchi, construite cu spaima bomardamentelor americane care devastaseră Bucureştii mai cu seamă în zona Gării de Nord, unde bieţii refugiaţi din faţa urgiei armatei sovietice căzuseră victimă cu miile, erau înzestrate cu adăposturi antiaeriene, dar acestea nu-i puteau cuprinde pe deplin nici măcar pe locuitorii respectivelor locuinţe. O parte din locuitori descoperiseră un refugiu în pestilenţialele canale ale oraşului în care copiii străzii îşi improvizaseră nişte spaţii de locuit cu totul bizare. Aici nu sufereau de frig în zilele geroase ale iernii, nu îngheţau pe străzi ca atâţi oameni fără adăpost, alungaţi dn casele lor uneori de proprii lor copii, înşelaţi de o specie de răufăcători care le obţineau semnăturile pe aşa zise contracte de vânzare-cumpărare cărora justiţia le confirmase valabilitatea, oameni cu minţile rătăcite, alcoolici care cădeau pe străzi fără ca nimeni să le acorde vreun ajutor sau măcar să cheme serviciul de ambulanţă. Dealtfel, spitalele nici nui primeau, sau, mulţi îşi amintesc de cazul acelui bărbat abandonat de salvarea cu care fusese evacuat din Spitalul de Urgenţă lângă un gard, în apropierea „adresei indicate” , cu perfuziile încă active, prin acul înfipt în vena antebraţului picurase încă un timp serul fiziologic, după ce omul murise pur şi simplu de frig. Cauzul fusese relatat de presă, cam cu jumătate de gură, dar ecoul abia dacă a fost o nepăsătoare ridicare de umeri din partea unei doamne Ministru care în altă ţară europeană şi-ar fi dat demisia. Acum însă nu se murea de frig, ci dimpotrivă, de căldură, oamenii leşinau şi cădeau pe străzi, mulţi nu-şi mai puteau reveni din şocul caloric, deşi unii primeau un ajutor care consta din apă şi şi sigurarea unui loc într-un cort umbros. Spitalele, în majoritatea lor clădiri de beton fără nici o protecţie termică, nu făceau faţă aglomeraţiei, instalaţiile de aer condiţionat erau depăşite, suprasolicitarea reţelei atrăgea frecvente pene de curent , reparate cu întârziere de nişte electricieni sleiţi de puteri şi epuizaţi de căldură. Gândacii roşii mişunau prin noptiere, dulapuri, pe veselă, pe hrana bolnavilor, pe cearşafuri, se înmulţeau întrun ritm halucinant şi deveniseră rezistenţi la substanţele destinate să-i ucidă şi cărora le cădeau victimă mai degrabă bolnavii aflaţi întrun grad avansat de debilitate. Curând, infecţiile digestive îşi făcură apariţia, medicii se temeau de izubucnirea holerei, boală dispărută dar era suficient un singur caz venit de cine ştie unde şi care să contamineze întreg oraşul în care normele de igienă deveniseră o iluzie. Oameni îmbrăcaţi în nişte salopete special confecţionate, cu mănuşi şi mască, ridicau cadavrele din locuinţele în care fuseseră semnalate decese, uneori forţau uşile şi pătrundeau cu zgomot înăuntru, alungând şobolanii care devoraseră deja carnea obrajilor sau a altor părţi potrivit cu înclinaţiile lor particulare. Şobolanii nu sufereau prea mult deoarece îşi săpaseră adăposturile şi galeriile în locuri răcoroase, construiseră o adevărată reţea de canale subterane comunicante a căror adâncime creştea pe măsură ce suprafaţa străzilor devenea mai încinsă. Din aceste adăposturi nu ieşeau decât spre zorii zilei, când fierbinţeala se mai domolea înainte ca razele unui soare devenit nemilos să-şi facă apariţia, alungând până şi muştele înmulţite peste măsură care bâzâiau pretutindeni în căutarea cadavrelor şi gunoaielor potrivite pentru depunerea ouălor. Din cauza căldurii, ouăle eclozionau cu repeziciune iar viermii colcăiau în cadavrele neridicate. Cu toate că salariile celor de la serviciile de salubritate se dublaseră, apoi se triplaseră, tot mai greu se găsea acea mână de lucru dispusă să-şi asume astfel de activităţi dezagreabile, chiar şi cei care „în vremurile normale” nu se aveau prea bine cu apa şi săpunul nu se mai angajau decât dacă li se promiteau remuneraţii exorbitante. O lungă pană de curent, care părea iremediabilă, transformă în scurtă vreme întrun fel de pastă colcăitoare dar plină de oase care se iveau ici şi colo, cadavrele îngrămădite claie peste grămadă în imensul frigider al morgii, construit anume pentru eventualitatea unui dezastru de proporţii.

Crematoriile suprasolicitate nu puteau rezolva decât un număr cu totul limitat de cadavre, era un mit ideea că se puteau arde în cuptoare un număr cât de cât important, combustia cerea timp şi, mai ales, energie termică, era cu totul absurd să încerci să rezolvi în acest mod problema numărului mare de corpuri umane

pg. 117

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ameninţate cu descompunerea rapidă, viermuitoare şi atât de respingător mirositoare încât mulţi din cei aflaţi întâmplător prin preajmă leşinau sau erau cuprinşi de vărsături convulsive. Cuptoarele nu puteau rezolva decât serii mici de de cadavre, experimentul cu morţii de la începutul revoluţiei din 1989 de la Timişoara, aduşi la Bucureşti şi transformaţi în cenuşă, era elocvent în sensul că nu putea fi reprodus la o scară mai amplă. După instalarea la putere a celor prestabiliţi să o preia, cele circa 1500 de victime ale ipoteticilor „terorişti” pe care , ca şi în cazul extratereştrilor nimeni nu putea spune cu certitudine că i-ar fi văzut, au fost rezolvate fără a se recurge la ardere, având în vedere şi costul foarte ridicat al combustibilului necesar unei astfel de operaţiuni. Chiar dacă România era o ţară producătoare de petrol, nu-şi putea permite o astfel de extravaganţă. În toate localităţile, primarii, în urma ordinului categoric al Primului Ministru, trecuseră la săparea unor gropi cu dimensiuni adecvate unor calcule de previzibilitate, soluţie care fusese primită cu entuziasm de toate organizaţiile ecologiste , precum şi de oamenii simpli care considerau procedeul destul de creştinesc. Numărul excesiv de morţi a intrat în atenţia Parlamentului, convocat în sesiune de urgenţă, una din rarile situaţii în care aleşii au început să discute şi probleme de interes pentru ţară. Totuşi, parlamentarii proprietari de păduri au insistat ca să se analizeze prioritar modificarea legii cu privire la taierea pădurilor, adică să poată tăia în voie sub pretextul dezvoltării turismului prin construcţia de hotelui, parcări şi terenuri de sport pe ariile defrişate. Cât priveşte morţii, sa decis alinierea la normele UE. Încă de acum 15 ani, Germania, Olanda, Luxemburgul, Belgia şi alte state europene au făcut eforturi spre a limita arderea cadavrelor în crematorii, motivul, impus de ecologişti fiind supraîncălzirea planetei , reducerea consumului de combustibil importat din Rusia, respectarea tradiţiei etc. Costurile ridicate, listele de aşteptare, formalităţile descurajante, toate acestea au dus la scăderea drastică a numărului incinerărilor, permise însă în cazul străinilor care trebuiau repatriaţi.

Asociaţiile de romi şi numeroşii simpatizanţi au salutat aceste iniţiative. Tot statele mai sus amintite, pornind de la o veche tradiţie iudaică, au stipulat că nu se mai permite îngroparea folosind materiale nedegradabile, îndeosebi îmbrăcăminte din materiale plastice. Din antichitate şi până în zilele noastre, evreii îşi îngroapă morţii având trupul înfăşurat doar întro pânză de in, un linţoliu, nimic artificial, ori, la noi, mortul este pus la costum, cravată şi alte detalii decorative ca şi cum s-ar duce la un ultim bal.

Dezbaterile aprinse pe această temă au continuat neobişnuit de mult, stimulate de faptul că Parlamentul era una dintre puţinele instituţii care beneficiau încă de aer condiţionat, sistem progresiv restricţionat din motive economice.

Transportul devenise o mare problemă. Dilatarea şinelor a dus la imobilizarea multor tramvaie, trenurile înregistrau întârzieri considerabile, mergeau foarte lent de teama deraierii, pasagerii făceau cu greu faţă căldurii aproape insuportabile din vagoanele metalice care se târau sub soarele arzător. Pe şosele, asfaltul se deforma sub presiunea pneurilor care parcă se lipeau de suprafaţa devenită vâscoasă, îngreunând înaintarea. În aceste condiţii ritmul aprovizionării oraşelor cu alimente scădea de la o zi la alta, iar spectrul foametei aducea un plus de îngrijorare. Proviziile erau pe terminate, astfel încât, de nevoie, locuitorii începură să se aventureze în afara caselor. Renunţaseră la îmbrăcăminte, se înveleau în carşafuri ude, treptat adoptară stilul vestimentar al celor care vieţuiesc în deşerturile sahariene, adaptat de milenii sezonului fierbinte. Parcurile şi squarurile fuseseră sacrificate de multă vreme, oamenii au început să iasă în afara oreşelor, dar şi pădurile răcoroase de odinioară cazuseră victimă lăcomiei exploatărilor nemiloase, nu mai ofereau adăpost, izvoarele secaseră, oamenii se împiedicau în cioturi şi scormoneau în crăpăturile pământului cîutând rădăcini cât de cât suculente. În micile gospodării ale ţăranilor legumele şi fructele se împuţinau de la o zi la alta, animalele mureau de foame sau erau sacrificate , ţăranii plângeau atunci când erau nevoiţi să taie singura vacă, animal care făcea, întrun anume fel, parte chiar din familie, iar laptele său îi ţinea pe toţi. Recoltele erau pârjolite iar însămânţatul o iluzie, căci se risipeau inutil nişte boabe care mai puteau asigura hrana pentru o perioadă, desigur, scurtă.

Câinii îşi amintiră că la originea lor au fost lupi, iar instinctul lor comportamental, trezit din straturile profunde ale memoriei, îi readuse la starea de consumatori de cadavre. Nu atacau oamenii decât cu totul ocazional şi doar în haite, dar căutau trupurile de animale şi de

pg. 118

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

oameni morţi spre a-şi potoli foamea. Lupii sunt benefici, în sălbăticie, tocmai prin opera de curăţire a naturii de cadavrele animalelor care n-au rezistat gerului iernii, mai rar atacă, împinşi de foame, animalele debile sau bolnave, pe care le elimină, iar asupra omului nu se aruncă decât în situaţii cu totul excepţionale. Mai mult, sunt cunoscute cazurile de lupi care au ajutat femei să nască, au luat în grijă şi au crescut copii pierduţi de părinţi sau cu părinţi decedaţi. Omul s-a arătat foarte nedrept faţă de lupi şi nu numai. În istoria speciei lupilor, nu existau animale domestice, care nu se puteau apăra singure, abia foarte recent, în termeni de istorie naturală, s-au dedat atacării acestora, îndeosebi a oilor, toată istoria păstorilor Armâni sau de alte etnii este impregnată de ocrotirea animalelor care le asigurau traiul, îndeosebi faţă de lupi şi urşi. Mirosul fin al lupilor îi ajuta să descopere cadavrele celor care , în căutare de răcoare sau hrană, îşi aflaseră sfârşitul prin pădurile, puţine şi rărite, care mai rămăseseră. Forţa fălcilor şi, mai ales, capacitatea lor cu totul remarcabilă de digestie, ajungea să facă să dispară chiar cu totul cadavrele de copii. Lupii erau însă foarte rari şi nu se puteau înmulţi din cauza căldurii excesive. Câinii nu mai înregistrau performanţele digestive ale lupilor, astfel încât scheletul rămânea aproape întreg.

Dealtfel, spre deosebire de lupi, care erau în stare să înghită mai multe kilograme de carne la o singură masă, câinii se mulţumeau cu puţin, stomacul lor se micşorase odată cu domesticirea. În aceste clipe de restrişte, legătura cu totul specială creată între un om şi câinele său îşi dovedise valabilitatea. Chiar şi în condiţiile unei vieţi normale, au fost cazuri când, după moartea stăpânului, câinele a refuzat hrana şi apa, lăsându-se să moară, uneori chiar pe mormântul fostului său stăpân. În acele zile de foamete s-au petrecut însă şi lucruri cu totul neobişnuite. Astfel, când un om slăbit de înfometare trăgea să moară, câinele a plecat de lângă el şi a revenit după câteva ore aducându-i o bucată de carne, aşa cum lupoaica aduce carne puilor săi flămânzi. În memoriile unui ofiţer al armatei române, căzut prizonier şi dus întrunul din lagărele de exterminare de dincolo de cercul polar, regăsim episodul în care, sfârşit de foame, a fost salvat de un soldat care-i era credincios şi căruia, la rândul său îi datora viaţa, acesta aducându-i o gamelă cu carne cu gust dulceag, aparte, carne de om. La Canalul de tristă amintire Dunărea-Marea Neagră, unde deţinuţii mureau de foame cu sutele sau cu miile, se cunoaşte episodul prinderii şi sacrificării în taină a cânelui lup al unuia dintre torţionari, care fusese adesea asmuţit asupra bieţilor deţinuţi, bucăţelele de carne au fost împărţite, iar misterul dispariţiei animalului nu s-a putut dezlega, altfel pedepsele ar fi fost îngrozitoare. Prizonierilor germani din primele lagăre americane de la finalul ultimului război mondial, care erau ţinuţi la un regim de înfometare soră cu moartea, li se arunca din când în când câte un câine împuşcat, iar acesta era sfâşiat „încă din aer” spre distracţia soldaţilor americani, care, totuşi, au dat dovadă de mai puţină cruzime faţă de prizonieri în comparaţie cu sovieticii care erau întradevăr cumpliţi după deceniile de îndoctrinare comunistă.

Colonizarea Americii a început cu coasta de Est, interiorul continentului a rămas multă vreme un fel de terra incognita . Prima expediţie spre vest comandată de guvernul american a avut o soartă destul de tristă. Ampla coloană, cu peste o sută de participanţi, a trebuit să facă faţă unor situaţii la care nu se aşteptau: mlaştini, alternând cu zone stâncoase şi greu accesibile.

După un timp, rezervele de alimente s-au epuizat astfel încât au fost nevoiţi să sacrifice câinii, după care, împinşi de foame, i-au măcelărit pe indienii care le serviseră de călăuze şi care dovediseră un devotment desăvârşit, riscându-şi încâteva ocazii chiar vieţile. Desigur, nu fără regret au procedat astfel membrii expediţiei. Supravieţuitorii au relatat că cel puţin doi americani aveau lacrimi pe obraz în timp ce mâncau din fostele lor călăuze.

Reversul medaliei în relaţia om-câine nu este decât în mod excepţional valabil. În anii din urmă, chiar în 2011, războiul civil din Siria a provocat o lipsă alimentară atroce, astfel încât conducătorii islamici au decretat permisă consumarea cărnii de orice fel de animal, trecând peste barierele şi cutumele religioase. Câinii au fost mâncaţi în toate cetăţile asediate, trecem peste faptul că în China carnea de câine este considerată o delicatesă. În tmpul războiului dus de SUA în Vietnam, localnicii au săpat o complicată reţea de tuneluri subterante din care americanii nu-i puteau scoate. Au antrenat atunci

pg. 119

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

câini de luptă, de o mare ferocitate pe care i-au lansat în reţeaua de tuneluri. Spre regretul americanilor, sa petrecut invers faţă de dorinţele lor în sensul că vietnamezii i-au mâncat pe câinii de luptă şi nu invers.

Dar, să revenim la cumplitul val de căldură care lovise ţara şi, de fapt, întreaga Europă. Dintre feluritele etnii, singurii care făceau faţă mai bine căldurii toride erau ţiganii, denumiţi mai nou romi. Organizaţi în mici grupuri, trecură la spargerea şi jefuirea magazinelor alimentare. Supermarketurile au fost devastate, după care, în zilele următoare, puteai vedea bătrâni cum adună cu grijă de pe podeaua lucioasă boabele de orez risipite din pungile sparte, sau câte un cartof sau morcov rătăcit. Poliţiştii dispăruseră, dealtfel uniformele deveniseră de nesuportat din cauza căldurii, în fond erau şi ei oameni, iar la numărul de urgenţă 112 nu mai răspundea nimeni. Una din benzinării luase foc, iar celelalte au fost închise.

Motoarele se supraîncălzeau şi nu erau rare cazurile maşinilor care luau foc din te miri ce. Oprim aici prima parte a relatării despre acea vară toridă.

Căldura moleşea, copleşea, sleia puterile, iar foamea înnebunea, dezechilibrele mentale deveniseră tot mai frecvente, furturile din locuinţe, devastarea magazinelor şi omuciderile deveniseră evenimente curente, fiecare se temea pentru viaţa sa şi a familiei. Se vorbea despre dispariţii de copii. Atunci oamenii îşi amintiră, la început vag, apoi tot mai susţinut, de un trecut înfricoşetor, cel al perioadelor de foamete cumplită. Iată că istoria, în mersul său înainte, repetă tragediile. Scoaseră Bibliile, pe care nu le mai deschiseseră de multă vreme şi începură să citească, în căutarea unui semn de izbăvire. Ce aflară? Găsiră întrebarea profetului: poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează (?), dar şi răspunsul din vremurile acelei groaznice perioade de foamete consemnată în Biblie. Astfel, în Isaia, 49:15 şi Plângerile 4:10, au putut citi cuvintele pe care acum le înţelegeau prea bine: „femeile, cu toată mila lor, îşi fierb copiii, care le slujesc drept hrană în mijlocul prăpădului”. Sau, în Deuteronomul 28:56-57 aflară scris că „femeia cea mai miloasă şi mai gingaşe dintre voi, care de gingaşe şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă la bărbatul care se odihneşte, .....copiii îi va mânca pe ascuns din pricina strâmtorării şi necazului... „. Asemeni vechilor israeliţi, bucureştenii îşi aminteau de nelegiuirile lor şi se cutremurau atunci când citeau din Osea 13:9 şi 14:1 că „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva...Celui care te putea ajuta”, „ căci ai căzut prin nelegiuirea ta” Îşi amintiră cât de nepăsători se arătaseră atunci când pădurile României fuseseră tăiate fără milă, amintirea indolenţei de-atunci îi împinse spre revoltă, începură căutarea vinovaţilor, a jefuitorilor, dar aceştia nu erau de găsit, se puseseră de multă vreme la adăpost, dimpreună cu averile uriaşe dobândite prin jefuire trăiau acum pe alte meleaguri, lăsând destul şi copiilor, nepoţilor şi străstrănepoţilor din ce să o ducă bine. Furia mulţimii , tardivă de-acum, se arăta zadarnică. Ziarele scriseseră încă din 2012 că în China fusese completat codul penal astfel încât „crimele ecologice”, între care şi masacrarea pădurilor, se pedepseau cu moartea. La noi, pedeapsa capitală fusese abolită îndată după evenimentele din decembrie 1989, dar, dacă cei de la putere ar întreba poporul, prin referendum, dacă această pedeapsă ar trebui reintrodusă, răspunsul acestui popor creştin ar fi fost cu o majoritate ecrasantă în favoarea. Acum însă era deja târziu, ne ajunseseră din urmă schimbările climatice aducătoare de atâta nenorocire. Oamenii îşi amintiră însă de vremuri mai apropiate, de foametea provocată de Stalin în Ucraina şi, evident, în Moldova, când, îndată după încheierea războiului, populaţia spoliată de orice resursă de hrană ajunsese în aceiaţi situaţie relatată de Biblie, anume să-şi devoreze morţii. Cimitirele ajuseseă să fie păzite, deoarece înfometaţii scoteau cadavrele din morminte pentru a recupera puţină carne.

Omul împins de foame poate reveni oricând la canibalismul practicat de multă vreme pe scară destul de largă. Nu întotdeauna foamea împinge la canibalism, îl regăsim şi la unele animale, din instinct guvernat genetic, mecanism prin care se evita suprapopularea. Înmulţirea cu totul excesivă a unei specii determină canibalism şi unşir ăntreg de dezechilibre. Sunt cunoscute invaziile de lăcuste care distrug totul dar se şi devorează între ele. Deasemeni, marile invazii de şobolani. Din rândurile lor se selectează şobolanii „killer”, adică ucigaşi, devoratori de semeni. În Caucaz, georgienii au deprins arta de a transforma un şobolan obişnuit întrunul ucigaş, derivându-l de magneziu în principal. Aceşti şobolani ajung să-şi ucidă semenii fără nici un motiv aparent, ci doar din plăcerea de a ucide, care devine curând

pg. 120

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

deprindere. Caucazienii nu folosesc otrăvuri pentru combaterea acestor rozătoare, ci metoda mult mai „curată” a şobolanilor ucigaşi. Arta transformării unor şobolani în ucigaşi se transmite din tată în fiu, este o afacere de familie, cu secrete bine păzite şi, destul de profitabilă. Cohorta de torţionari şi ucigaşi din închisorile comuniste, alde Alexandru Vişinescu , Crăciun, Koller sau Ficioru au fost pregătiţi cu mare probabilitate prin procedee asemănătoare prin care se eradica orice urmă de compasiune. Torturau şi ucideau din plăcere, era modul lor de a se distra. De regulă, şefii comandau şi asistau doar la aplicarea torturilor, cum s-a petrecut la Piteşti, uneori mai împuşcau deţinuţii, mai cu seamă noaptea, după ce îi duceau , legaţi, întrun loc anuime, Valea Piersicilor de pildă. Aici, din sadism, simulau execuţiile, o zi, două, trei, spre a exercita mai deplin teroarea, aveau şi „rafinamente” psihologice, după care întradevăr îi împuşcau. Săpăturile descoperă şi astăzi gropi comune în care scheletele sunt aruncate unul peste altul, la Aiud de pildă, unde se construieşte un martirologiu (Martirolighion) (Gr) Cei care i-au pregătit-educat astfel le-au asigurat şi o protecţie eficientă timp de 25 de ani după căderea comunismului, mulţi dintre ei au emigrat peste Oceanul Atlantic, în Israel, în Olanda, ba chiar şi în Australia. Nu-i mai caută nimeni.

Dar, să revenim la discuţia despre canibalismul nemotivat de înfometare. Împăratul Bokassa îşi ucidea rivalii, ca oricare altul, veţi spune, dar îi şi conserva în frigidere dimensionate pe măsură de unde se înfrupta cu voluptate în anumite zile , după obositoarea muncă de rezolvare a problemelor statului. Fiul său, un distins gentelman, trăieşte acum la Paris, unde, cu averea moştenită, nu o duce tocmai rău.

Până în urmă cu 50-60 de ani, în Polinezia dăinuia încă obiceiul străvechi ca femeia rămasă văduvă să –şi devoreze soţul decedat, obicei care asigura transmiterea unei encefalopatii numită Kuru. Medicii britanici au dezlegat foarte târziu misterul contagiunii acestei boli, prin consumul cărnii persoanelor infectate, după care au impus interdicţii severe care au generat vii proteste în mediile tradiţionaliste, dar, sub imperiul pedepselor deloc blânde, obiceiul a fost stopat iar boala a încetat să se răspândească. Carnea defunctului era consumată ritual de toţi cei care îi păstrau o amintire frumoasă, ceea ce expunea la contamiinare nu doar fosta soţie dar şi concubinele şi prietenii adevăraţi, în timp ce duşmanii se fereau să mănânce. Nu este clar dacă vechea vorbă românească potrivit căreia soţia „îi mănâncă zilele bietului soţ” ar fi avut illo tempore, şi un corespondent postum. Desigur, în vremuri foarte îndepărtate în preistorie, când hrana nu se obţinea cu uşurinţa de astăzi..

Cum-necum însă, rotirea pământului în jurul bulgărelui de foc cosmic îl aduse spre toamnă, iar prima ploaie, îndelung aşteptată, fu primită cu urale. Oamenii au ieşit pe străzi şi se lăsau udaţi , cu braţele ridicate spre cer în semn de bucurie şi mulţumire.

De-acum, viaţa îşi reluă cursul obişnuit, parlamentarii îşi reluară certurile şi discursurile panglicarde, asupra pădurilor rămase încă în picioare se abătu din nou febra defrişerilor, Bibliile fură închise şi lăsate să se odihnească pe rafturi, preţul unui vot ajunsese la mai puţin de un kilogram de zahăr, iar corupţii zburdau din nou în voie. Vara cea fierbinte trecuse. Nu fusese însă decât un avertisment.

pg. 121

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 34 Sclavi Autor Carol Bur Harnagea (Iași) O iubisem, o iubisem o vară întreagă, când se aciuase la părinții mei în sat, pe vremea când mama își închiria locuința pentru a face agroturism. O iubisem frenetic, ca un atins de boală, de o viroză erotică nemaiauzită de medici, consumată și suportată de mine. Și la fel de intempestiv, o părăsisem, mai precis acceptasem să fie recuperată de soțul ei, pe care-l părăsise mult înainte de a o cunoaște eu. A fost ceva ascuns, nevastă-mea nu a știut nimic, iar eu nu am mai vrut să cunosc nimic despre ea (adevăr sau minciună...nu-și mai aveau rostul).

Apoi am reîntâlnit-o la cinci ani diferență, la reşedinţa lui Siebenblaurer, unde ambele familiei, a mea și a ei, făceau parte din invitații la o vânătoare de mistreți. Pentru mine, a fost ca un fel de convalescenţă: mă vindecasem pe parcursul vânătorii de o formă ciudată de boală negerminativă....îmi găsisem copilul neştiut(așa am crezut inițial despre cel de-al doilea copil al ei, cum că ar fi al meu)...; zdruncin, la propriu şi la figurat: acum scuturat de cal, acum de friguri, de teama că mi-ar putea fi refuzat dreptul biologic..; întremare psihică: eram un luptător, mă simţeam energic, cât să lupt împotriva lui Norrington...; lucid: pe cine amăgeam?! tipul era posesiv, strivitor ca orice om cu bani şi, după cum mi se povestise, extrem de gelos...; întremare psihică: eram tată, germinasem ... intrasem în rândul oamenilor normali...; febră şi arsură în stomac: Eva, Eva, Eva...cu ea, ce făceam?...aveam timp o oră să iau o decizie, o oră pentru o decizie de o viaţă....tic-tac...tic-tac...puls...soartă..tic-tac, seismograf cardiac...copil...inimă, care suspină după iubită... loialitatea şi Eva, trădarea şi Eva ... şarpele Iudei (eu) ...puls...febră, gânduri blocate...puls haotic...minte rece ...inimă ...creier ...schimb de organe, fiecare găsindu-se grefată în altă cavitate decât cea normală...trebuia să renasc odată cu fiul meu.... trebuia(verbul renaşterii)... să-mi înving febra... neputinţei ...puls ....febră ...vertij ... puls...puls...viață!

Apoi, mi s-a demonstrat că mă înșelasem: era totuși copilul lui, căci îi trecuse prin cap același lucru ca și mie și-și verificase odrasla. Chin! Cu majusculă! Să știu că iar ratasem posibilitatea de a deveni tată! De aceea, amintirea mea fu șubredă când era vorba de clipa despărţirii de Norringtoni.

Păstram doar uşurarea ce m-a învadat, când m-am strecurat la volanul maşinii, alături de soţia mea, Gertrude. Nu am catalogat nici un sentiment, nici o emoţie, demnă de arhivat într-un album, asupra căruia să ne oprim cu nostalgie la anii senectuţii.

Am privit acea reîntâlnire ca pe o trambulină de revenire la normal, după ce am cunoscut febra plecării, frisonul progresiv şi invadator al exagerării unor acţiuni, pe care mi le-am permis în afara cotidianului ( în care iar mi-am pierdut controlul și am iubit-o ca un disperat), mascând bolile (dependența totală față de Eva), ce stăteau în umbra unor amintiri, a unor torturi emoţionale, instinctuale, ancestrale, preschimbate în dureri musculare nemaiauzite și nedescoperite de către medici. Reveneam acasă tonifiat, lipsit de remuşcările unor păcate, mărturisite pe jumătate, îngropate în adevăr tot pe jumătate, bucuros cămi puteam relua rutina, iubirea plată, dialogul superficial şi toate aparenţele după care se înnebunea societatea, dar mai ales somnul din minte, din viaţă şi din speranţă. Şi mai ales cu o întreagă filozofie pusă la punct: că oportunităţile nu se mai întorc niciodată în cale, de vreme ce le-am ratat o dată în viaţă.

Numai că ea s-a întors la nici trei ani distanţă. Chiar în oraşul în care locuiam, imediat ce soarele apusese. Își părăsea din nou soțul, de data aceasta definitiv, zicea ea, târâindu-și acum trei copii după mea( și nu am mai întrebat de unde răsărise și al treilea prunc, pentru că eram acum matur, nu mă mai îmbătam cu apă rece). Inițial, am refuzat-o ( nu-mi păsa unde se ducea), dar când soțul a dat năvală peste

pg. 122

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

mine cu amenințări, m-am decis să o ajut să fugă mai departe, unde dorea ea. Mai aveam un centrimetru până să ating cheia din broască (a ușii de la hotel) și m-a cutremurat culoarea acesteia: un gri metalic, de piatră, de țintuit pentru vecie într-un monolit din cristale gri, negre. Și gri-ul metalic era otrăvitor, căci mia împânzit ochii și s-a scurs iute prin vene, până ce mi-a împietrit picioarele - doi butuci duri, denși ca plumbul - de n-am mai putut să-i urnesc din loc. Deci, m-am întors spre ea și am întins mâna după gâtul ei fragil și am sărutat-o cât să-i topească vertebrele spinării, să-i slăbească toate fibrele musculare și să-i evaporeze și ultimul fir de neuron, să o trasforme într-o boare, într-o respirație pe care să o inhalez ca un astmatic.

Eram un scelerat, un blestemat, în interiorul căruia fuseseră zăvorâți doi bărbați: unul veșnic tănâr, animat perpetuu de iubire și altul îmbătrânit, care se chinuia să ducă în ghebul din spinare pe duplicatul său nemuritor....și cel tânăr își dezdoise acum spinarea, cerându-și demnitatea lui de bărbat croit să iubească, întinsese brațul viguros după femeia lui, hărăzită de cine știe ce mână demiurgică, și se topea în acel sărut sfidător împotriva tuturor înscriselor umane.

O voiam toată, să o sorb, să o integrez în mine sub impulsul acelei beatitudini care mă îmboldea spre ea. Sărutul s-a prelungit până la sufocare, înăbușindu-ne agonic respirațiile, alergând prin vene ca într-un spațiu nesfârșit, pătrunzând în inimă, în plămâni, cotrobăind prin cele mai infime celule după balastrul unei imunități inutile, pe care urma să-l topească în bobi mărunți, germinativi de afecțiune eternă. Am ținut-o în brațe îndelung, sprijinindu-mă de ușa metalică de parcă ar fi existat o posibilitate să fim înțepeniți pentru durată în luciul ei metalic. Am râs sec în sinea mea, amuzat de imaginea șocantă: cear fi fost dacă ne-ar fi găsit lumea astfel, aidoma unei sculpturi metalice de-a lui Rodin, din seria Săruturilor, topită în metalul ușii, devenind primele exemplare dintr-un muzeu al îndrăgostiților înfierați?!

Ca un mișel, m-am întors aacasă, m-am lungit lângă nevastă, cu un singur gând: să plec a doua zi cu Eva. Definitiv. Stăteam pitit prin întuneric, fiindu-mi frică să nu fiu descoperit și pedepsit pentru obrăznicia de a mă înfrupta din fericire. Dar întunericul era gros, cald și liniștit și am stat așa suspendat în așteptare. În zori, proaspăt bărbierit și îmbrăcat elegant, ca pentru festivități, după ce am aruncat o ultimă privire în apartamentul-închisoare a visului, despre care crezusem ca un bătrân și resemnat elefant că reprezintă cimitirul oaselor împovărate de neîmpliniri, mi-am luat paltonul din cuier, diplomatul, cheile și speranța unei vieți noi. De la capăt. Fiindcă viața era o împletitură de capete, pe care trebuia să le descâlcești, ca să cunoști care-i firul bun...

Totul merge uns ca rotițele unui ceas elvețian, după vestita punctualitate nemțească, de parcă nu urmează să se comită un act de profanare a legilor morale. Trădare și păcat gratuit, ambele convertite în lustruire scuzabilă... spoiala unei fericiri ușor obținute. Mașina are rezervorul plin, cheia se rotește fără șocuri, șoseaua este degajată - nici un ambuteiaj - pot ajunge la bancă fără nici o opreliște, oficiantul este binevoitor, nu mă întâlnesc cu vreun cunoscut în față căruia să-i încropesc minciuni grotești și, în mai puțin de trei sferturi de ceas, lichidez depozitele de ani, cu excepția unuia pe care i-l las lui Gerti. Începe să mă cuprindă mustrarea de conștiință. Îmi trebuie doar voința de a ajunge în jumătate de oră la cofetăria unde mă așteaptă Penelopa mea și, de acolo, are să lupte ea pentru amândoi, să nu mă mai tem de retractări imaginare... Și se spune că soarta nu te anunță niciodată...! Ba da, mă anunță. Mi se dă un telefon. Amicul meu anunță o veste catastrofală: suzeta, pe care i-o dădusem la analize, dovedea că era tatăl celei de-a treia progenituri a Evei. Ce poate face o rătăcire de jumătate de oră în timpul unei vânători de mistreți?!

Rămân cu celularul lipit de ureche, chiar dacă Url a închis demult. Vestea îmi oprește pașii. Simt cum mi se alungesc colțurile gurii, râd. Sunt singur pe trotuar și nu am cui să-i împărtășesc bucuria enormă, dar ridic brațele înspre cer, sperând că acolo trebuie să fie careva părtaș la exaltarea din mine. În graba mea de a ridica osanale cerului, mă trezesc cu diplomatul încleștat în mâna stângă, silit să execute ploconeli ascendente. Aș striga Evrika, fiindcă mă resimt cum Arhimede trebuie să fi fost excitat de

pg. 123

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

revelația vieții, și dau vina pe decență, dacă mi se opresc în gât silabele extazului. Mă învârt tinerește jur împrejurul meu și gestul trebuie - îmi zic - să atragă atenția trecătorilor. Nimic. Lumea e ocupată, grăbită spre serviciu, spre casă, spre treburile banale, căci în ultimul timp Cetatea și-a pierdut interesul pentru mulțumirile individului, îmbuibându-se din ternul platitudinii. Sunt buimac și mă simt excelent în această stare, dansez câțiva pași, sar într-un șotron croit ad-hoc pe pavelele trotuarului. Sunt în aproprierea parcului și dincolo de alei se conturează cofetăria unde sunt așteptat de o Evă, chiar dacă nu mă numesc Adam. Și împreună avem o fetiță, al cărei nume nu i-l cunosc, dar am înainte o viață întreagă să aflu.

Descoperirea mă face să prind aripi, insuficiente pentru masivitatea mea, probabil aș arăta ca un dinozaur cu aripi de lebădă, iar, dacă lumea mi-ar cunoaște vârsta, ar crede că o fosilă de muzeu a fost animată în mod surprinzător și cotrobăie nestingherită pe străzi dis de dimineață. Firește că sunt fosilizat: am uitat ce înseamnă dragostea adevărată sau, mai corect spus, am fost atât de neîncrezător în firea ei, încât am confundat-o de la început cu comoditatea, cu adorația(a fi adulat de femeia convertită în soție), iar, atunci când a apărut filonul originar(Eva), i-am îngăduit manifestarea ca un păcat.

Gata cu naivitățile nejustificate ori, dimpotrivă... Sunt așteptat și, după ce voi depăși câteva alei, voi vedea în vitrina cofetăriei o tânără care ciugulește apatic dintr-o prăjitură, alături de copiii ei, dintre care unul este al meu. Al meu! Al meu! Săraca nu știe acest lucru, ceea ce o face să fie nesigură pe ea.

Dar eu îi voi da vestea, numai că se cuvine să nu o fac cu mâna goală. Mă întorc, știu că în colț există o florărie și, după ce consult ceasul de la mână, socot că este și deschisă. Am să-i cumpăr flori, flori albe, care să vestească marea bucurie, îmi tot revine în cap zicerea aceea, pe care o tot aproximez, pentru că nu sunt în stare să o înregistrez ca lumea: o bucurie la drum din toată dragostea, ba nu, mă corectase cu o seară înainte, ceva din mare dragoste, un dar, aha, un dar din mare dragoste...dacă nu cumva va fi și altfel.

Devin confuz în fața florăresei, care mă anunță că are flori albe: trandafiri, garoafe, crini, crizanteme, chiar și la ghivece...nu, nu mă interesează florile la ghivece, stau și calculez care dintre flori se potrivesc mai bine: crinii sau trandafirii, cel puțin cei din urmă au corola enormă, florăreasa îmi comunică soiul lor, dar denumirea îmi trece pe lângă urechi. Nu știu de ce ezit să-i cumpăr, ceva mă reține și vocea femeii mă ajută puțin: mă întreabă dacă îi ofer acum sau mai târziu, pentru că trandafirii sunt mai fragili, pe când crinii sunt mai rezistenți. Cum vom pleca la drum, decid asupra crinilor imperiali, trei fire, printre care nu doresc să strecoare nici un alt fir roșu, chiar dacă mi se explică importanța unei alternative cromatice. Vreau - acum sunt sigur - să nu existe decât alb pur, căci la mijloc este o veste de-a dreptul încântătoare și orice altă culoare mi s-ar părea o intruziune, o maculare.

De bine ce părăsesc florăria și mă încurc cu diplomatul și buchetul de flori(care în ce mână trebuie ținut), realizez că nu am fost deloc practic. Femeia căreia îi voi oferi florile pornește la drum, spre graniță, cu bagaje și trei copii și cu siguranță va fi incomodată de un buchet de flori elegant, pretențios, care ar putea să și bată la ochi. În fine, ajung în dreptul trecerii de pietoni - cea dinspre parc - și mă opresc, ca și ceilalți, așteptând schimbarea culorii semaforului, din roșu în verde. Suntem mulți cei care așteptăm de la viață un semn luminos pentru a ne continua drumul. Chiar, e curios, suntem cam mulți, și de o parte și de cealaltă parte, din sens opus, și mă întreb de unde au năvălit atâția oameni dintr-o dată, ca și cum ar ieși de pe un stadion(exclus, pentru că e abia ora 9.30 dimineața), de la o manifestație(tot prea dimineață e și pentru acest lucru), poate cel mai probabil se îndreaptă spre serviciu, cu toate că nu-mi amintesc să fie vreo fabrică, vreo suită de birouri, vreun tribunal, ceva...

Culoarea se încăpățânează să se schimbe sau timpul se joacă cu mine și îmi pune nervii la încercare. Pentru prima oară sunt nerăbdător în viața mea, trăiesc cu senzația că nu am timp și mă strecor printre celelalte trupuri vorbitoare și dornice de mișcare ca și mine. Cunosc semaforul de aici, chiar dacă din poziția unui șofer: mașinile opresc cu două secunde înainte de a apărea culoarea verde pentru pietoni.

Număr în gând: patru, trei...acum trebuie să fi apărut roșu pentru soferi...nu mai e timp de așteptat, pun deja talpa pe partea carosabilă, căci Eva e dincolo, în așteptare!

pg. 124

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Deodată, lumea se zgâlțâie, culorile se deformează, se alungesc și alunecă unele peste altele, ca într-un instantaneu cu un pictor novice, nesigur, care-și încearcă culorile pe paleta de lemn; culorile prăbușite scot sunete de glisare, dacă e posibil așa ceva, fapt pe care-l conștientizez imediat și admit că se întâmplă ceva straniu. De altfel și poziția oamenilor de lângă mine se schimbă. Toți își reunesc capetele ca petalele unei corole azurii, căci și cerul se mută în fața mea. Clipesc contrariat și sper că lacrimile sămi clarifice imaginea precedentă. Efectul este obținut, acum e mai bine, oamenii stau deasupra mea și mă admiră; mă răzgândesc: nu e admirație, ci privirea lor cercetătoare vrea să mă devoreze, dar tot nu-mi trece prin minte unde sunt, de unde încep și unde mă sfârșesc. Se aude un glas masculin, necunoscut mie, care le cere să-i facă loc, fiindcă e medic și fiindcă gloata îmi consumă tot aerul. Mie? Cum? Cine creează toată această harababură?!

- E în regulă, mă încurajează bărbatul salvator de vieți, dar are o grimasă ciudată, plină de oroare și cuvintele nu sună câtuși de puțin liniștitoare.

Băiete, îmi spun în gând, nu te pricepi să minți, nu știu ce-ai văzut tu, dar ești oripilat de imaginea aceea!

- Are creierul înprăștiat pe asfalt! țipă un altul din apropiere și bărbatul de deasupra mea îl apostrofează cu un Du-te dracului de-aici, mă descurc și singur!

Hotărât lucru, cuvintele lor îmi sună distorsionat în urechi, dar eu mă grăbesc spre parc, spre cofetăria cu femeia mea, cu fetița mea și am o viață înainte! Încerc să pornesc, dar nu mă urnesc din loc, gravitația lui Newton funcționează la turație maximă în acest loc, e singurul lucru care nu merge normal în această dimineață!

-Vrei să spui ceva? mă întreabă medicul și se apleacă la urechea mea, de unde deduc că trebuie să am această intenție de a rosti un cuvânt.

Murmur...sau pe aproape...Dar ce doresc să zic? Căci, în cele din urmă, pricep că sunt lungit pe asfalt și sunt privit de acolo.

Ultimele imagini înregistrate vag de creierul meu își pornesc retrospectiv defilarea: mai erau câteva secunde și privisem în stânga, observând că mașinile și-au oprit elanul, cu excepția uneia singure, la volanul căreia un roșcovan îmi rânjise lung, arogant, avertizându-mă că prezența lui urma să fie o ultimă imagine din viața mea normală.

Revin acum...sclipire de inteligență, conexiune neuronală bazată pe stimulare dirijată și comentez în sinea mea, după eternul meu obicei: roșcatul era precis un englezoi, din liota de detectivi angajați de Norrington, care să mă împiedice să ajung la Eva. Nu-mi spusese tipul că e în stare să facă orice pentru ași recăpăta soția?!

Sunt zguduit de un frison și medicul de lângă mine se emoționează profund din cauza mea. Deși intenția este să rostesc ditamai frază, se aud frânturi: parc...mă ridic...Eva...în parc.

Orașul se clatină din temelii, un vânt sfichiuiește la urechile mele și, cu toate acestea, resimt un clocot în măruntaiele mele, o vâlvătaie care mă mistuie...

Medicul se tânguie că ambulanța nu e atât de eficientă și întârzie...oamenii în ziua de azi!! sunt sclavi ai utilităților, se poate merge și pe jos la serviciu, doctore!(comentez eu ironic în gând, crezând că doctorul dorește să circule cu ambulanța fiindcă e un comod și jumătate). Bărbatul are fața inundată de transpirația inutilității, când eu ar trebuit să fiu cel inundat de sudoare pentru că intențiile mele de miriapod se izbesc de inerția unui mastodont, ca într-o osândă veșnică, silit să urce pe panta vieții, fără conștiința că vârful se atinge în agonia morții.

Mă domolesc. Nu știu din ce cauză. Picură de sus. Cu petale albe; primesc un botez nou, catifelat, din petale albe, deși mi-aș dori să fi fost din busuioc, ca să-mi poarte noroc... hm, creez și rime, ceea ce înseamnă că nu e chiar atât de grav.

Am vocea sugrumată de emoție... fals! e înecată în ceva, mă înec și doctorul sesizează acest fapt și mă întoarce într-o parte. Gândurile își iau zborul din mine. Mintea mea merge în hopuri. De pildă, acum două clipe, mă gândeam la ceva, dar nu-mi amintesc la ce...în fața mea e un trotuar cu bordură înaltă,

pg. 125

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

dincolo de care nu zăresc nimic, poate din cauza faptului că viața e un șir de borduri opace, peste care tropăie în ritm zilnic, robotizat, pantofi, cizme, încălțări de tot felul, golite, descarnate, fiindcă oamenii sunt fabrici de iluzii multiplicate în oglinzile azurului, visarea cuiva, sunt șterși de o multitudine de carențe - fizice, fiziologice, morale - până devin evanescenți, doar încălțămintea lor durează mai mult, le supraviețuiește...

Sub tălpile lor, sunt presate, mustuite, stoarse... petalele cu mireasmă ciudată de crin, deși de la depărtare ele seamănă cu cele de trandafir. Lângă bordură, se prelinge un fir de apă murdară - cine știe de unde scurs - care supune unei incontestabile alunecări un muc de țigară, o frunză de salcâm, o pană minusculă și petale albe - corăbii fragile, sterile de catarge, risipite-n van..Și în fața acestor ridicături ale orașului, îmi zăresc prin ceață mâna stângă, cu degetele înghețate, care tremură într-un gest spasmodic, ce scapă atenției celor din jur, așa cum scapă din vedere toate gesturile mărunte iscate din istovirea oamenilor înfometați de viață, de iubire. Mă simt ușurat la modul propriu, replămadit, pentru că acum nu mai suntem doi(tânăr/bătrân), ci doar unul singur, eu cu adâncurile mele, întrupat într-o zi fastă sau nefastă, când, sub lumina țâșnită din cer, picură cu petale albe.

Iar eu, o pâlpâire, percep undele sonore ale pașilor, fără să mă clintesc, cu toate că-mi simt trupul frământat, sunt plămădit din nou, eficient, până devin ca un balsam-elixir, o conștiință topită-n boare, ușoară, tot mai ușoară, purtată de beatitudinea ascensiunii, de unde resimt un sfârșit de toamnă, rece, invadat de cortegii de frunze, adunate din parcuri, unde Eve - pline de farmec, de fecunditate, de suferință, de un tragism insuficient transcris în condica vieții lor - așteaptă întoarcerea lui Adam.

pg. 126

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 35 Pribeagul Autor Valentin Falub (Beclean, Bistrița - Năsăud) Povestirea noastră începe la puţin timp după debutul anului 1527, an marcat de un ger năpraznic, precum năpraznică a fost şi moartea la mijlocul lunii ianuarie a lui Ştefăniţă Vodă, „otrăvit de doamnă-sa după cum remarcă cronicarii vremii Macarie şi Grigore Ureche, doar 23 de ani după ce a trecut la cele veşnice marele voievod Ştefan cel Mare, scaunul de la Suceava, rămânând fără domn după cel de-al treilea voievod din stirpea marelui domn. Ştefăniţă, fiul nevârstnic al lui Bogdan şi care a domnit sub supravegherea lui Luca Arbore, portarul Sucevei, înconjurat de marii boieri, care şi-au făcut de cap asuprind ţărănimea.

Portarul Sucevei, Luca Arbore, un bărbat puternic, asemănător unui stejar secular din codrii Sucevei, văzând că ţara a rămas fără domn, a chemat la sfat marea boierime, la Suceava strângându-se toţi marii demnitari din toate colţurile Moldovei, de la Galaţi, până la Chişinău, Cernăuţi şi Rădăuţi, din cele mai îndepărtate colţuri ale Moldovei, fiecare boier fiind însoţit de câte o ceată de oşteni, înarmaţi până în dinţi, purtând asupra lor după rang, de la spadă şi hanger, până la arc şi tolbă de săgeţi şi ghioagă ţintuită, toţi invadând cetatea de scaun. Suceava era invadată de o gloată pestriţă de oşteni, cazată pe la hanurile prea puţine, alţii pe la curţile boiereşti, alţii în adăposturile mănăstireşti, chiar şi în curţile târgoveţilor. De peste tot răzbăteau zgomote asurzitoare, sunete de cobză şi alte instrumente muzicale, chiuituri scoase de oşteni beţi, vinul curgând în oale de lut ars confecţionate la vestita olărie de la Vicovul de Sus, care aproviziona întreaga ţară a Moldovei cu produsele sale. Totul dădea impresia că cetatea se pregătea de ceva, de război, de ospeţe, de înscăunare de domn nou. Toţi îşi dădeau cu părerea, dar nimeni nu ştia ce anume se întâmplă.

La palatul voievodal, un fel de castel fortificat, cu creneluri în turnurile de apărare, un şanţ protector, vara plin cu apă, acuma îngheţată bocnă, dar păzit cu străşnicie de oştenii de strajă, care nu lăsau să intre în castel decât cei chemaţi de curte.

Acum treburile cetăţii de scaun erau conduse cu mână de fier de portarul Sucevei, vornicul Luca Arbore, om înalt, de statură atletică, cu o privire strălucitoare, rareori fizionomia feţei schimbându-se odată cu apariţia unui zâmbet fugar în urma unor vorbe de duh rostite de câte unul din invitaţii săi. Întâlnirea din acea zi, a divanului domnesc, era programată în jurul amiezii, urmând ca la sfat să participe toţi boierii cu rang din toate provinciileMoldovei.

Când clopotele bisericii domneşti din cetate anunţară orele amiezii, vornicul Luca Arbore, portarul Sucevei, boierul cu cel mai înalt rang în ierarhia Moldovei, după domn, dădu semnalul începerii sfatului ţării şi cu o voce metalică, gravă şi pătrunzătoare, începu să tune: – Domniile voastre, boieri, au fost chemate în cetatea de scaun la sfat important pentru ţară, pentru a lua hotărâri importante pentru a pune ordine la domnie. Precum ştiţi, Măria sa Ştefăniţă vodă nu mai e.

Moldova a rămas fără domn, aşa că trebuie degrabă să purcedem la alegerea unui domn nou, mai ales că ţara se simte ameninţată. Păgânii au ieşit învingători cu ungurii la Mohacs (n.n. Bătălia de la 1526) şi Soliman Magnificul are cale liberă spre Europa, iar duhul marelui nostru Ştefan cel Mare ne porunceşte să nu stăm degeaba, poruncindu-ne: „Fraţilor, săriţi să apăraţi Sfânta Cruce! Creştinătatea este în pericol!

Moldova este în pericol!” Aşa ne porunceşte Măria sa Ştefan, iar noi ce facem, măriţi boieri? Ne gândim doar la noi, la bunăstarea noastră, iar pofta noastră îi nemulţumeşte pe cei mulţi, poporul este nemulţumit, Moldova trebuie să-şi aleagă un domn nou, întrebarea este însă, pe cine?

pg. 127

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Întrebarea marelui vornic, stârni rumoare în sala tronului unde avea loc întâlnirea sfatului ţării, boierii se strânseră în grupuri mici, dându-şi cu părerea despre spusele primului boier al ţării, respectatul Luca Arbore, pus în fruntea trebilor ţării încă de pe vremea marelui Ştefan cel Mare. O bătaie cu toiagul în duşumeaua sălii tronului, în semn de atenţie şi chemare, aduse linişte în sala tronului, marele vornic Luca Arbore, îşi reluă discursul cu acelaşi ton metalic, răsunător, dar şi convingător: – Domniile voastre, în aceste ceasuri grele pentru ţară, ÎPS mitropolitul Moldovei, Daniel are a vă spune ceva, se înclină primul boier al ţării, în semn de respect faţă de înalta faţă bisericească, dar şi ca o invitaţie.

Sprijinindu-se în toiagul mitropolitan, spre centrul sălii tronului înaintă un bătrân înalt, cu ochi arzători, având o bărbie bogată slobozită până la mijlocul pieptului. Întreaga sa înfăţişare sugera încredere, îndârjire, dar şi sfinţenie, boierii din sfatul ţării făcându-i loc cu respect, pregătindu-se să-l asculte pe părintele Daniel, care înainte de a începe să cuvânteze, mângâindu-şi barba îi privi pe rând pe fiecare dintre cei prezenţi. Unii dintre boieri suportară privirea pătrunzătoare a înaltului prelat, alţii se foiră şi îşi coborâră vinovaţi privirea.

– Bine a grăit, domnia sa marele vornic Luca. Ţara se simte ameninţată, ea fiind ameninţată de peste tot de duşmani, care râvnesc la ceea ce avem, iar Moldova a rămas în aceste împrejurări fără domn, noi fiind chemaţi să-l alegem după legile strămoşeşti, care ne poruncesc ca acesta să fie urmaş din familia muşatinilor. După Ştefăniţă vodă, care a fost ucis şi înlăturat prin vicleşug, otrăvit fiind de femeia sa şi complicii săi în floarea vârstei. Legea strămoşească ne porunceşte ca noul domn să fie din aceiaşi viţă, să aibă sânge de domn, aşa că noi ne-am gândit că singurul care îndeplineşte aceste condiţii este fiul marelui voievod Ştefan cel Mare, care trăieşte departe de noi, la Hârlău. Acesta este feciorul măriei sale Ştefan, Petru Măjăriul, om destoinic şi bun gospodar, care deşi nu-i boier, este fiul recunoscut al marelui nostru Ştefan. Aşa că este singurul care împlineşte legea străbună şi pe care noi trebuie să-l chemăm la Suceava să preia destinul ţării. Moldova are nevoie de domn nou şi acesta este Petru Rareş da la Hârlău, staroste de pescari, aşa că ne mai rămâne ca divanul ţării să consfinţească acest lucru. Aceasta este singura cale arătată de Dumnezeu! Îşi încheie cuvântul înaltul ierarh.

– Da! Este singura cale legiuitoare, cea pe care ne-a arătat-o Sfinţia Sa, părintele Daniel. Degrabă vom trimite solie de boieri la măria sa Petru ca să-l invităm la Suceava şi să ia în stăpânire tronul tatălui său.

Pentru aceasta ne-am gândit că cel mai potrivit este postelnicul Toader, care să-şi alcătuiască o suită de boieri şi să purceadă de grabă la Hârlău! Încheie marele vornic Luca, lovind cu toiagul în duşumeaua tronului în semn de încheiere a sfatului ţării.

Luând drept hotărâre a divanului domnesc, cele spuse de mai marii ţării, mitropolitul şi marele vornic, boierimea strânsă la sfat se mulţumi să se adune în cete şi să comenteze cele auzite, pe mulţi cele auzite mulţumindu-i, pe alţii spusele celor doi demnitari le iscară fiori, mai ales că o parte dintre ei au făcut parte din grupul complotiştilor care l-au otrăvit pe ultimul domn, pe Ştefăniţă vodă, aceştia din urmă fiindu-le teamă de răzbunarea noului domn, care se spune că semăna mult cu tatăl său, Ştefan cel Bun. În altă parte a sălii tronului, postelnicul Toader, un bărbat încă în floarea vârstei, cu părul uşor grizonat, ochi pătrunzători şi o privire aşijderea, barba tunsă scurt, toate aşezate pe un corp atletic, întruchipând voinţă şi dârzenie. Postelnicul Toader era înconjurat de un grup de boieri tineri şi nerăbdători în împlinirea misiunii pe care le-o încredinţase marele sfat al ţării.

– Domniile voastre, boieri, să purcedem degrabă la Hârlău şi să-l aducem în scaun pe măria sa Petru.

Moldova îl aşteaptă, oştirea ţării la fel. La drum vitejilor! Încheie postelnicul Toader, apucând hotărât mânerul paloşului cu care era încins peste hainele boiereşti cu care era îmbrăcat. Vom duce cu noi însemnele domniei. Aşa să ne ajute Dumnezeu! În acelaşi timp, la Hârlău, un târg acoperit în această iarnă de zăpadă, cu străzile şi uliţele puţine, zăpada bătătorită scârţâind sub paşii puţinilor trecători, viaţa îşi urma cursul obişnuit. La cea mai arătoasă casă din târg, cea a târgoveţului Rareş, stăpâna casei, Răreşoaia ieşise din casă, sumeţindu-şi fustele de sub cojocul miţos cu care era îmbrăcată, înaintând pe cărările curăţate de zăpadă spre acareturile aşezate spre

pg. 128

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

gardurile din lemn cu care era înconjurată casa, un fel de conac, din turlele căruia, la acea oră, fuioare de fum alb se înălţa spre cerul albastru, anunţându-se pentru această vreme, o zi însorită.

– Catrino! Se întoarse stăpâna către femeia care o urma la mică distanţă. Pregăteşte mâncarea pentru jupân Petru, la fel şi merindea pentru drum lung la Iaşi şi Suceava, ca să ducă peştele pentru aceste cetăţi.

Sunt zece care pline, aduse azi noapte de la Galaţi.

– Totul este gata, stăpână. Când se scoală stăpânul cel tânăr, masa estre întinsă în sala de ospeţe pentru el şi ortacii săi, spuse slujnica, o femeie încă tânără, întorcându-se şi intrând în conac.

Răreşoaia, rămasă singură în curte, se uită împrejur, mai făcu încă câţiva paşi spre acareturile din faţa ei, apoi strigă către grajduri: – Gheorghe, măi Gheorghe. Deşteptarea măi!..

– Aici-s, stăpână, spuse un bărbat în vârstă, deschizând uşa unui grajd, aflat al marginea adăposturilor. Am adăpat boii şi i-am pregătit de drum, precum a poruncit aseară jupân Petru.

La întoarcerea în casă, Răreşoaia găsi în camera destinată servitului mesei, aşezaţi în jurul unei mese lungi de scândură de brad, o ceată de bărbaţi pregătiţi şi discutând despre drumul lung care îi aşteaptă, despre recolta mare de peşte culeasă şi pe care speră să obţină un preţ bun. În fruntea mesei, cu un urcior de vin în faţă stătea un bărbat în floarea vârstei, cu părul încă auriu, ieşindu-i de sub căciula brumărie de miel pe care o purta pe cap, având o ţinută demnă şi care impunea respect, bătu în semn de atenţie în tăblia mesei din faţa sa, aşternându-se liniştea în sala de mese.

– Mămucă, ia loc şi matale, să auzi ce vis visat-am astă noapte şi să-ţi spui părerea, spuse bărbatul făcându-i loc lângă el. Răreşoaia luă loc lângă fiul ei drag, gândindu-se fulgerător la asemănarea izbitoare cu tatăl său, Ştefan cel Bun, cu care îl zămislise din dragoste în urmă cu aproape 40 de ani într-o şedere mai lungă la Hârlău, în drum spre cetăţile din est. Maria Răreşoaia, luă loc lângă fiul ei şi se pregăti să audă povestea lui Petru, care începu. Se făcea că dealul ăsta înspre Bârlad şi de o parte şi de alta era totul din aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi totul se ridica, se închina şi jucau înaintea mea.

La auzul celor povestite, mama sa, Răreşoaia, nu spuse nimic, a rămas dusă pe gânduri, dar unul dintre cei zece cărăuşi a carelor cu boi încărcate cu peşte, care poposiseră la Hârlău, zise la un moment dat: – Bun vis ai visat, jupâne. De cum om sosi la Iaşi şi la Suceava, cum om vinde peştele tot, spuse convins argatul, mai în vârstă, aprobat afirmativ din cap de ceilalţi cărăuşi. În acest timp uşa ce da înspre cuhnii, se deschise larg şi în pragul ei îşi făcu apariţia stăpâna cea tânără, nevasta jupânului Petru, staroste al negustorilor de peşte, de aici fiind aprovizionate cele mai mari cetăţi ale Moldovei cu peşte, Iaşi şi cetatea de scaun Suceava.

– A venit mâncarea, domniilor voastre, spuse Maria, soţia stareţului, o femeie tânără încă, arătând o vârstă de 35-40 de ani, de înălţime mijlocie, cu păr auriu, slobozit pe umeri. Provenea din neamul boierilor Movileşti, cei ridicaţi la rang înalt de bătrânul Ştefan Voievod, din rândul răzeşilor. Era o femeie firavă, bolnăvicioasă. Era urmată de două slujnice, care aduceau coşurile şi platourile de mâncare, în timp ce jupâneasa Maria puse pe masa de brad o oală de lut plină ochi cu un vin negru, puterea ursului, cum îi spuneau localnicii. Printre faldurile rochiei sale, îşi iţea privirile curioase, cel mai mare fiu al Mariei cu Petru Rareş, Bogdan, care de curând împlinise vârsta de zece ani.

– Bună dimineaţa, Maria, n-ai fost de faţă când le povesteam acestor cinstiţi oameni despre visul meu de astă noapte, spuse Rareş ridicându-se în întâmpinarea nevestei sale.

– L-am auzit, Petru. Uşa era întredeschisă, aşa că l-am auzit. Într-adevăr, frumos vis. Poate vor fi schimbări în viaţa noastră, o să vinzi bine măjile de peşte cu care ai venit aseară, dar poate o să fie şi altceva. O să vedem noi!

– Bogdane, feciorule, hai la tata! Nu te-am văzut de când am venit de la Galaţi, spuse el zărindu-şi băiatul ascuns în spatele mamei sale. Hai să vedem cât ai mai crescut!

Bogdan, cel mai mare copil al lui Petru Rareş, din cei doi pe care îi avea cu jupâneasa Maria, un copil zvelt, blond, cu trăsături care-l asemănau cu mama sa, îşi făcu ruşinos apariţia în văzul celor aşezaţi la

pg. 129

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

masă, iar bunica sa, Maria Răreşoaia, îi făcu prietenos semn să se apropie, acesta înaintând sfios spre capul mesei.

– Stai aici, mânzule, i se adresă Petru făcându-i loc între el şi bunica sa. Bogdan va fi un pescar de nădejde, oameni buni, spuse Petru hotărât, mângâindu-şi pe cap băiatul. Să ne închinăm Domnului, şi să ne punem la cale burta, oameni buni: „Binecuvântează Doamne, bucatele date noastre. Doamne ajută!” Poftă mare! Încheie starostele Petru, invitându-i pe meseni să atace bucatele întinse pe masa cea mare din iatac. În timp ce mesenii se înfruptau din bucatele puse pe masă, închinând din ulcele de lut pline ochi cu un vin negru, uleios, numit de localnici „puterea ursului”, de afară răzbătură zgomotele şi sforăiturile unui cal oprit din alergare, după care în curte se iscă un zgomot şi vânzoleală caracteristică gospodăriilor şi târgurilor de ţară, după care uşa camerei în care Rareş, starostele pescarilor din Hârlău servea masa de dimineaţă, ştiind că-l aşteaptă drum lung spre cetăţile Iaşi şi Suceava unde se ducea să vândă peştele adus de la Galaţi, se deschise larg şi în cameră intră un oştean domnesc, având însemnele curţii muşetinilor de la Suceava.

– Iertare, măria ta, spuse oşteanul, înclinându-se spre locul din capul mesei, unde era aşezat Rareş, dar este mare grabă să-ţi aduc veste de la curte, spuse oşteanul trăgându-şi sufletul...

– Care-i treaba, oştene?...Doar n-or fi năvălit tătarii?!...

– Sunt trimis de postelnicul Toader, măria ta...

– Măria ta ?!...spuse cu mirare Petru.

– Da! Măria ta. Postelnicul Toader m-a trimis să vin cât pot de repede să te prind acasă la Hârlău şi să-ţi aduc vestea cea mare..

– Vestea cea mare?! Continuă mirat Rareş.

– Postelnicul Toader a poruncit măria ta, să-ţi dau vestea că Divanul ţării a hotărât ieri la Suceava să fii ales domn al Moldovei, mai spuse oşteanul înclinându-se adânc. Domnia sa, postelnicul, vine din urmă cu o suită de boieri să-ţi aducă însemnele domniei, pe la prânz trebuie să ajungă...

Cei aflaţi în cameră se ridicară în picioare şi bătură din palme şi se înclinară în semn de respect.

De mult am aşteptat eu ca una ca aceasta să vie! Iată, deci ceea ce am visat eu azi noapte, spuse Rareş întorcându-se către mama sa, Maria Răreşoaia îmbrăţişând-o, trăgându-i aproape pe soţia sa şi pe fiul său Bogdan pe care îl mângâie pe cap. Îndată în casă, dar şi în acareturi începu vânzoleala. Toţi îşi dădeau cu părerea, argaţii alergau încoace şi încolo, iar slujnicele se strânseră al bucătărie să pregătească ospăţul care da să vie. Maria, Răreşoaia cea bătrână se retrase cu ele să stabilească bucatele care urmau să fie pregătite pentru oaspeţii aşteptaţi pentru prânz.

– Dar cu carele cu peşte ce vom face, doamne? Întrebă un argat mai apropiat de noul domn.

– Să fie carăle cu peşte, cu boi cu tot, a voastre. Să veniţi după mine, să vă fac cărţi de scuteală, să nu daţi nimic la dijmele mele. Veţi fi scutiţi de orice datorie pentru curtea de la Suceava! Vă cer doar să aduceţi din când în când peşte pentru domnie pentru care veţi fi plătiţi ca şi alţi neguţători de peşte.

– Mulţămim, măria ta! Mai spuse argatul mai în vârstă. Cât despre peşte, lăsaţi pe noi!

Aşteptând oaspeţi, proaspătul domn ieşi în curte şi împărţi câteva porunci, după care se reîntoarse în bucătărie şi porunci ca oşteanul ce-i aduse vestea să fie ospătat, după care se retrase în urma mamei sale spre bucătărie, pe care o luă de după cap şi se retrase la sfat de taină cu mama sa într-o cameră mai izolată, unde nu puteau fi deranjaţi de nimeni.

Odată rămaşi singuri, mama îşi îmbrăţişă cu tandreţe fiul, spunându-i: – De mult mi-a fost teamă de o asemenea veste, care va să vină.

– De mult aşteptata-m eu una ca asta, mămucă! Ştiam că o să vină, spuse cu convingere Petru, mai ales că în ultima vreme s-au întâmplat multe la Suceava, iar vrerea părintelui nostru venită din ceruri este să nu zăbovim pentru că Moldova are nevoie de noi în acest ceas de cumpănă. Nu-ţi fie teamă, mămucă!

– Vremile s-au schimbat. În ţară boierii nu mai sunt aceiaşi, mulţi au interese numai pentru ei, iar poporul este oprimat, supus la biruri grele şi îmi este teamă că nu vei fi primit de toţi aşa cum se cuvine, dar

pg. 130

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

aşa a vrut Dumnezeu, care sper să-ţi lumineze drumul. Ultima noastră speranţă este El, Doamne! Conchise Răreşoaia. Între timp, în curtea conacului, se adunaseră o grămadă de târgoveţi în frunte cu arhimandritul Casian, stareţul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul”, locaş de rugăciune ridicat de măria sa Ştefan cel Mare în anii de glorie a domniei sale, când hoardele de tătari au fost alungate din părţile de răsărit ale Moldovei, întărind cetăţile de la graniţă cu oşteni pregătiţi dintre răzeşi şi conduşi de comandanţi destoinici, formaţi în bătăliile purtate pentru apărarea credinţei strămoşeşti împotriva turcilor şi tătarilor care urmăreau subjugarea teritoriilor româneşti la nord de Dunăre, Moldova lui Ştefan cel Mare fiind în fruntea rezistenţei împotriva semilunii.

Ieşit în cerdacul conacului, Petru Rareş îi salută pe târgoveţi, ridicând deasupra capului mâinile încrucişate. În frunte cu stareţul Casian, aceştia se înclinară în semn de respect, apoi stareţul înaintă câţiva paşi în faţă şi înclinându-se până la pământ, spuse: – Să ne trăieşti, măria ta!

– De mult am aşteptat eu una ca asta, părinte. Ţara ne cheamă că are nevoie de noi, iar noi ne-om duce la Suceava să facem cele orânduite. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Între timp, tropăit de cai se auzi din ce în ce apropiindu-se.

Era ceata postelnicului Toader care se apropia de curtea târgoveţului Petru pentru a-i aduce vestea cea mare.

pg. 131

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 36 Barca Autor Cristina Nistor (Ploiești)

-Vasile, vezi?

Vasile nu vedea mare lucru. Prin ceața deasă, luminată slab de cerul întunecat, deslușea doar apa neagră a lacului, pe care barca de lemn plutea aparent în derivă, de fapt, se îndeparta mereu de el, de parcă nu dorea să fie prinsă.Vasile mergea prin apă, având mâlul până la genunchi. Nici trestiile pustiite nu-l ajutau, nici vocea care mai mult îl tulbura, dar voia barca. Venele-n tâmple stăteau să pocnească sub tensiunea dorinței, iar fața vineție îl făcea să pară un înecat ridicat din ape. Se apropia tot mai mult de barcă, ochii luceau în întuneric, iar chipul lui căpăta un rictus.

-Vasile! îl striga vocea care venea din toate părțile.

Vasile…nimic. Puse mâna pe barcă, iar inima începu să-i bată cu puterea fericirii. După câteva încercări eșuate de-a poseda barca, Vasile se văzu învingător. ,,Cu greu, dar te-am prins”, spuse Vasile, rămânând cu ochii goi, pironiți în peisajul care nu promitea nimic. Ceața era mută, lumina slabă arunca umbrele trestiilor înțepenite pe luciul șters al apei. Vasile privea. * -Vasile, vezi?

-Vad! Tu vezi?

Mateea își încheiase și-n seara asta rolul, pe care și Vasile ajunsese să-l știe pe de rost. Mateea, o actiță purisană și puțin ratată, ținută-n distribuții pentru datoria directorului teatrului față de tatăl ei, care fusese și el actor pe scena subredă.

-Trebuie să părăsești teatrul, îi spuse Avram, proaspăt pus în funcția de director, lui Dimitrie.

-Asta nu-i cu putință! Nu-mi poți face una ca asta, mai ales acum după ce Ana m-a lăsat pe drumuri și cu un copil în brațe, spuse Dimitrie uitându-se spre Mateea, care era o copilă și privea totul de după cortină.

Ana, frumoasa lui soție, o actiță de mare succes, puțin frivolă, avea patima jocurilor de noroc, iar după ce și-a jucat casa la cărti, s-a spânzurat.Ana avea obiceiul să vină noaptea târziu acasă, lucru care nu-l deranja pe Dimitrie. El prefera să-și petreacă timpul de după spectacole cu Mateea.

-E tot ce-am avut de spus, Dimitrie. Astăzi joci pentru ultima dată aici. Dă tot ce ai mai bun.

Avram plecă lăsându-l pe Dimitrie în loja în care-și repeta rolul. Mâinile albe îi acoperiră chipul, lacrimile, iar Mateea îl privea neputincioasă.

Sala se umplu de oameni, care în scurt timp făcură liniște. Finalul i-a șocat pe toți care au fugit mancând pământul. Dimitrie făcu o reverență inedită, la ultima ridicare a cortinei…apăru spânzurat. Sala s-a golit imediat, doar Mateea rămase înmărmurită în culise, de unde reușea să-l vadă parțial pe tatăl ei, in balansul specific spânzuraților.

Mateea a rămas în grija directorului căruia i-au fost necesare săptămâni pentru a-si reveni. Se simțea vinovat până în măduva oaselor și-i era cu neputință să-și continuie viața având conștiința atât de încărcată. După ce a stat preț de câteva luni internat, Dimitrie se consola cu ideea că măcar Mateea a rămas în grija lui, astfel se poate achita într-un fel de datoria și păcatul față de Avram.

pg. 132

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Pe toată durata piesei, Mateea te-a privit. Chiar si la reverențe. Ba chiar ți-a facut cu ochiul, sopti Alecu în urechea lui Vasile. Să nu pui inimă și suflet, Vasile! Nu merită! A fost femeia tuturor din teatru….și au fost mulți actori pe aici.

Vasile se ridică de pe scaun și începu să se strecoare printre ceilalți spectatori, care se îndreptau spre ieșire.Respirația i se tăia de emoții la fiecare pas, iar Alecu nu făcea decat să-l împingă tot mai mult în brațele ei. Porii pielii se umeziră, tâmplele-i zvâcneau sub plăcerea păcatului care se născuse-n mintea lui. Vasile puse mâna grosolană pe cortina de după care știa c-o va vedea. O îmbrațișă pe Mateea care-l respinse o dată, de două ori….de trei, dar zâmbetul ascuns în colțul gurii roșii și cărnoase ca o cireașă proaspăt coaptă, îi dădu lui Vasile speranță și curajul de-a insista.

-Ce crezi că faci? întrebă ea, aparent timidă și pierdută-n situație. ,,Cu greu, dar te-am prins”, spuse Vasile în sinea lui strângând-o mai tare în brațele-i puternice îngropându-și nasul în zulufii ei întinși pe perna, în ochii lui. * Timpul trecea, întunericul domnea. Vasile începu să pipăie prin barcă după vâsle. ,,Una?”.

Continuă să mai caute, dar fără spor. ,,Trebuie să mă mulțumesc și cu asta”. După ce trase puternic aer cu miros de mâl, Vasile începu să dea la ….o vâslă. ,, După ceața asta e lumină. Acolo trebuie să găsesc ceva”, se încuraja Vasile. Se îndrepta spre lumină, dar lumina se îndeparta, lacul se lungea la fiecare vâsla lăsată în apă, ceața nu dispărea, iar trestiile tot înțepenite rămâneau. Burboane de sudoare apăreau pe fruntea lui.Dorința de-a ajunge la un mal, îl ardea. Arunca hainele de pe el gâfâind din ce în ce mai epuizat. Nu pleca, nu ajungea, nu atingea. Imaginea din fața ochilor era mereu aceeași. Cu un țipăt tribal sparse liniștea nopții. Începu să țipe ca apucat și trânti vâsla in apă, fără să-i dea drumul. Simți că atinsese ceva. Apucă de-o cârpă și începu s-o traga la suprafață. Tot mișcându-și mâinile în acolo și-n coace, dădu de păr, păr lung, zulufi răsfirați în apă. Îi întoarse fața către pâlcul de lumină și-o zări. ,, Urâtă te-au mai făcut viețuitoarele lacului”, spuse Vasile îngrețoșat lâsând leșul să alunege în apă.

* Anii treceau, iar mariajul cu Mateea era tot mai greu de tolerat. Alecu și-ale lui vorbe îl bântuiau neîncetat. După atâtea sfaturi, Vasile a pornit orbește în viață alaturi de Mateea, dar motivul supărării lui, nu venea din vorbele malițioase ale pasagerilor vieții. . ,, Mai e puțin și se termină șă stagiunea asta”, își spunea Vasile. ,,Directorul n-o mai primeste. Să văd de unde o să mai vină noaptea târziu. Cine o să-i mai ravasească zulufii”.

Stagiunea se termină, nu și nopțile ei pierdute departe de Vasile, nu și biletele de amor trimise de amanți făra pic de reținere.

Cocoșii anunțau o nouă zi, iar Mateea rasucea usor cheia în ușă. Vasile își făcu și el apariția din bucătarie, unde pierduse noaptea în aburi de alcool.

- Nu dormi? Întrebă Mateea fără să-l privească.

-Nu! Ai putea să mă privești! o îndemna Vasile aprinzîndu-i o lanternă în ochi.

Lumina slabă și prost poziționată, arăta un chip bizar, necunoscut ochilor lui. Machiajul săpase riduri adânci de-a lungul vremii, iar gura….gura era ca o cireașă amară și trecută….iar zulufii…zulufii erau ciufuliți, dar nu de el. Ce mai văzu Vasile? Ce-l îngreșoșă pe Vasile? Sângele din colțul gurii și ochiul umflat al Mateei.

- Urâtă te-au mai făcut amanții. *

pg. 133

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Distrus și răpus, Vasile se aruncă din barcă și începu să tragă de ea.,, Nu mă duci tu la mal, te duc eu”. Cu apa până aproape de nas, Vasile se încăpățâna să tragă de barcă. Căutând o ieșire printre trestii, zari o lumină care era tot mai clară și tot mai aproape. Apa începea să scadă, iar Vasile rasufla tot mai ușurat. Casa părintească se înfățișa în ochii lui.

-Dă-te, mamă, că strici!

-Ce stric? întrebă femeia.

-Rujul! răspunse Vasile sarcastic uitându-se lung la buzele ei pictate în roz.

- Da, rujul mă strică. Nu-mi trebuie. Se văd trăsăturile frumoase ale tinereții.

- Am greșit, mamă! Spuse Vasile cu amărăciune abandonându-se în brațele calde ale mamei.

Totul era înțepenit. Doar vântul mai flutura baticul mamei, lăsând să se vadă ochii ei cusuți.

pg. 134

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 37 Pomul nefermecat Autor Gabriela Dimitriu (București) Era o noapte din acelea când nu sclipeşte nicio stea şi totul pare încremenit. Luna era înceţoşată, încinsă cu un halou la fel de neclar, ce iriza în galben, portocaliu, roşu şi verde, toate contopite într-o culoare pentru care nu s-a inventat încă un nume.

Măriuca rămăsese lipită de fereastră şi nu se mai dădea dusă, când simţi cum un fior străbate aerul nemişcat şi vârful unei aripi umbreşte pentru o clipă faţa rotundă a lunii.

- Mamă, mamă, am văzut o pasărea-nopţii! strigă ea zbughind-o spre bucătărie.

- Copilă, pasărea-nopţii nu există decât în legende.

- Dar eu am văzut-o!

- N-aveai cum, ştii doar că pasărea-nopţii nu se-arată oamenilor. Ai mai auzit vreun copil zicând că a văzut-o?

Cum Măriuca rămăsese tăcută, neavând niciun răspuns la argumentul final al mamei ei, aceasta o îndemnă blând: - Hai, du-te la culcare, că, uite, s-a făcut târziu!

Fetiţa ieşi, îndreptându-se încet spre camera sa. Se sui în pat, ştiind bine că nucul din dreptul ferestrei îi va asculta povestea fără s-o contrazică. Aproape în fiecare seară vorbea cu el, până când din vorbe nu mai rămâneau decât gândurile, iar gândurile se transformau în vise şi Măriuca adormea.

Dar acum, deşi crengile aproape atingeau pervazul, ea nu mai reuşi să le vadă – părea că o beznă deasă le înghiţise. Sări din pat şi se repezi spre fereastra deschisă, dar tot nu reuşi să le distingă.

- Ştiu că eşti aici, zise ea încet. Mama spune că nu exişti, dar eu te-am văzut mai devreme. Tu eşti pasărea-nopţii.

O vreme nu se întâmplă nimic, iar apoi, deşi liniştea nu fu spartă de niciun sunet, copila desluşi un răspuns: - Deci mă vezi. Hmm, ciudat, foarte ciudat.

- Ce faci aici?

- Am venit cu treabă, răspunse acelaşi glas neauzit.

- Da, ştiu că tu fereşti copiii de visele rele, dar eu încă n-am adormit. Cred că azi ai ajuns mai devreme şi astfel am reuşit să te văd. Şi totuşi în alte seri, deşi m-am străduit să rămân trează mai mult, nai apărut niciodată.

- Ei, acum am venit cu altfel de treabă. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, cred m-ar ajuta dacă ai merge şi tu cu mine.

- Ce treabă? Unde?

- Pui prea multe întrebări, la care eu n-am încă voie să-ţi răspund, dar promit că la un ceas după miezul nopţii vei fi înapoi.

- Sigur promiţi?

- Domnişoară, dacă poţi să mă vezi şi să mă auzi, ar fi trebuit să ştii deja că păsările-nopţii nu mint.

- Da, ai dreptate, vin.

Abia termină de rostit cuvintele, că şi simţi o uşoară smucitură şi văzu cum i se desprind picioarele de pe duşumea, cum trece prin cadrul ferestrei, printre ramurile nucului şi apoi cum se înalţă tot mai sus.

pg. 135

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Luminile caselor se făceau tot mai mici şi, pe măsură ce ea se depărta, păreau să se contopească în aşa fel încât, atunci când a atins primul nor, din ele nu mai rămăsese decât o pată mare galbenă.

Cu norii însă era o altă poveste: unii erau denşi şi întunecaţi, alţii pufoşi şi translucizi, iar alţii păreau ca un caier de lână destrămat de o pisică jucăuşă. Abia când se ridicară şi mai mult şi îi lăsară dedesubt, Măriuca observă că ei formau palate, grădini suspendate, poduri, munţi argintii şi râuri învolburate. Fără să fie nevoie să-i spună cineva, ştia că a ajuns în lumea poveştilor.

Asupra acestui tărâm veghea Luna Regină, îmbrăcată într-o rochie ţesută din fir de aur şi argint şi încununată cu o diademă de diamante. Era atât de strălucitoare, încât, pe măsură ce se îndrepta spre ea, fetiţa simţi nevoia să-şi ferească privirea. Uitându-se în jur, remarcă dintr-odată mulţimea de fiinţe ce se strânsese ca la o adunare şi care o despărţea de Lună. Nu le distingea încă foarte bine, dar, pe măsură ce pasărea-nopţii o purta printre ele, putu să recunoască zânele, vrăjitoarele, prinţesele şi feţii-frumoşi, piticii, unicornii, centaurii şi chiar, undeva mai departe, balaurii, zmeii şi căpcăunii. Cu toţii îi făceau loc să treacă, privind-o foarte miraţi şi murmurând cuvinte pe care nu reuşea să le priceapă.

Ajunse curând în faţă. Cum nu ştia ce trebuie să facă, rămase tăcută şi cuminte, privind în jos, mai mult pentru că era orbită de strălucirea Lunii decât din sfială.

Regina o privi un timp cu o nedisimulată uimire şi, în cele din urmă, întrebă: - Ce caută copilul acesta aici?

- Măria Ta, zise pasărea-nopţii, în timp ce căutam un răspuns pentru situaţia ivită ieri, fetiţa a apărut la geam şi a început să-mi vorbească, de parcă m-ar fi văzut. Credeam că doar îşi imaginează, dar a putut auzi vorbele mele şi atunci m-am gândit să o aduc aici, că poate ne ajută să dezlegăm problema care ne frământă.

- Aşa deci, te-a văzut. Foarte neobişnuit, într-adevăr. Ai făcut bine că ai adus-o. Dar să începem cu începutul – zise Luna şi făcu un semn.

Se apropie atunci un fel de boare întunecată şi Măriuca ştiu – nici ea nu-şi dădea seama de unde – că acela era un vis rău. Se trase câţiva paşi înapoi, până se ciocni de o zână micuţă. Dădu să-şi ceară scuze, dar zâna îi zâmbi şi-i făcu semn să tacă, apoi o strânse uşor de mână, ca pentru a-i spune că n-are a se teme de nimic.

Visul rău începuse să explice: - Seara trecută am reuşit să mă strecor pe lângă pasărea-nopţii ce veghea împrejurimile casei în care stă copila aici de faţă, zise el arătând spre Măriuca, şi tocmai mă pregăteam să intru pe fereastră, când mam încurcat în crengile nucului din dreptul geamului. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să mă desprind.

Doar ivirea zorilor m-a făcut să mă destram şi să mă preling printre ramuri şi abia am avut timp să mă întorc în lumea poveştilor înainte ca soarele să apară la orizont.

Când visul rău tăcu, pasărea-nopţii prinse a grăi: - După cum ştiţi cu toţii, nici copacii, nici alte plante şi nici vreun animal nu-i pot opri pe locuitorii lumii poveştilor din treburile lor. Prin urmare, la porunca Măriei Sale, Luna, am pornit într-acolo să aflu ce s-a întâmplat. Din câte mi-am dat eu seama, nucul cu pricina este un pom ca toţi pomii, nu-i fiinţă magică şi nici alte puteri miraculoase nu pare să aibă. Tocmai dădeam să mă întorc, când fetiţa aceasta apăru la geam şi prinse a-mi vorbi. Restul îl cunoaşteţi, mai zise pasărea-nopţii, iar apoi tăcu.

Toată suflarea prezentă îşi îndreptă privirile curioase spre Măriuca, iar Regina o întrebă, căutând o confirmare: - Aşa este?

- Nu ştiu, începu ea timid. Eu am văzut pasărea-nopţii când a coborât din lun..., adică de aici şi i-am zis mamei, dar ea nu m-a crezut şi m-a trimis la culcare. După ce m-am suit în pat, am vrut să-i povestesc nucului, dar era atât de întuneric, că nu reuşeam să-i văd crengile. Şi totuşi Măria Ta erai sus pe cer şi ar fi trebuit să i le văd. Chiar şi în nopţile întunecate i le pot vedea. Şi atunci am ştiut că e pasărea-nopţii.

- Nucul tău e aşadar un copac vorbitor? făcu Luna mirată.

pg. 136

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Nu, el nu vorbeşte. Eu îi povestesc ce mi s-a întâmplat peste zi şi el mă ascultă. Uneori îmi imaginez ce mi-ar răspunde dacă ar putea vorbi, dar nu vorbeşte.

- Prin urmare, n-ai nicio idee de ce visul rău a rămas prins între crengile sale? o întrebă Luna.

- Păi, cred că nucul a vrut să mă apere.

- Lucrul acesta e evident, dar n-ar fi trebuit să poată, dacă nu e fiinţă magică.

- Dar nici eu nu sunt şi totuşi am văzut pasărea-nopţii.

- Câteodată, copiii ne pot vedea. Ce-i drept, se întâmplă din ce în ce mai rar. De copaci însă, n-am mai auzit până acum.

- Cred..., începu fetiţa nesigură, ...cred că e din cauză că eu vorbesc cu el. Ceilalţi copii vorbesc şi ei câinilor sau pisicilor, dar niciodată copacilor. Ar râde de mine dacă ar şti că stau de vorbă cu nucul meu.

- Poate că aici e cheia sau poate că nu, grăi gânditoare Luna. Lucruri ieşite din comun sau inexplicabile se întâmplă chiar şi în lumea poveştilor.

Rămase tăcută o vreme, apoi adăugă: - În sfârşit, se pare că noi vom mai adăuga un mister în Cartea Ermetică, iar pentru tine a sosit timpul să te întorci acasă.

Măriuca îşi dorea să mai stea, dar înainte să apuce să-şi exprime dorinţa, simţi cum pasărea-nopţii o ridică şi o poartă pe drumul de întoarcere, spre palatele, podurile şi munţii de nori. Uitându-se în urmă, realiză că toate făpturile adunate în jurul Lunii aveau veşminte divers colorate, care se estompau pe măsură ce distanţa creştea şi, pe când trecură şi de norii cei pufoşi, nu se mai vedeau decât ca un halou de o culoare stranie ce înceţoşa un pic strălucirea lunii.

- Măcar acum o să ştiu când va fi iar adunare în lumea poveştilor, îşi spuse Măriuca, încercând să-şi alunge tristeţea că nu putuse rămâne mai mult.

Câteva clipe mai târziu era din nou în patul ei, hotărâtă să-i povestească nucului toată întâmplarea, dar nu mai apucă să spună decât: - Mulţumesc frumos! şi apoi adormi.

pg. 137

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 38 O zi a Singurătăţii Autor Carla – Francesca Schoppel (Brașov) Lucrurile pe care ți le voi relata au mai fost consemnate până acum. Deși sunt o figură cât se poate de misterioasă celor care au auzit sau au născocit de-a lungul timpului întâmplări despre întâlnirile noastre, prezența mea a lăsat urme. Știu că fiecare dintre voi face un scop ultim din aceste grefe ale timpului, crezând că dacă despică memoria cuiva cu secera întâlnirii, rămân cumva nemuritori.

Cu mine lucrurile s-au petrecut altfel. Poate din acest motiv unii dintre aceia care m-au cunoscut potrivit intemperiilor bătrâneții, încă se tem să-mi spună numele. Amenințați de ecourile mele, scrâșnesc din dinți în paturile lor care miros a somn și a boală. Se zăvorăsc în celula trupului fără a-și da seama că acolo mă găsesc cel mai lesne, printre gânduri și amintiri, înainte de somn, când singurul film pe care îl rulează memoria este acela al eșecului și al fricilor. În orașele lor interioare, oamenii se împopoțonează cu timpul de aur al vreunei copilării din care strigau să scape, pe vremea când atârnau în copaci cu pantalonii lor de cârpă și bretele scămoșate. Minunata lume nouă îi înfățișa navigatori până la capătul lumii, și mi-e milă că a trebuit să îi întâlnesc în cele din urmă chirciți și înfricați. Uneori eu însămi simt că am trăit prea mult printre siluetele străvezii și rămân retrasă prin unghere gri, prin umezeala clădirilor părăsite. De acolo ritmul se schimbă și văd filmul acestui oraș care repetă zarva. Bărbați cu brațe puternice cară lăzi cu fructe pârguite, amintindu-mi de anotimpuri erotice și de damele care mi-au fost cunoscute. Cu pași lenți, cadențe de tocuri de opresc înaintea tarabelor și privesc la ochii înghețați ai peștilor care stau stivuiţi în mormane. Știu că într-o zi mă voi întâlni cu ei toți. Capetele lor, acum înălțate, vor fi ascunse între umerii colțuroși. Își vor frământa mâinile și își vor croșeta părul șuvițe între degete.

Cu toate astea, am suficientă răbdare. Știu când mă cheamă și când trebuie să părăsesc piața asta ticsită cu fuste și coșuri, pentru a vedea și acea față -acum- nevăzută a orașului. Aceea, cu camere dezolante și lumini sub cupola cărora se scrie istoria familiilor, destinul și infinita odihnă. În urmă cu douăzeci de ani însoțeam o veche prietenă la un spital aflat în provincie. Era primul nostru drum parcurs împreună, lucru care o făcea să fie neliniștită și să verifice obsesiv conținutul valizei. Îmi părea curios cât de burdușit îi era bagajul, luând în considerare faptul că nu avea de gând să rămână peste noapte în azil. Pe sub apele fustei din atlas bleumarin îi ghiceam încordarea gambelor la fiecare apăsare a pedalei de accelerație. Ne întâlniserăm cu câteva luni în urmă, chiar înainte de internarea celui pe care urma să îl vizităm acum, tatăl ei bolnav de schizofrenie. Acum aveam parte de o altă primă dată alături de ea, căci aveam să văd cu adevărat figura bărbatului mototolit în portofelul prietenei mele.

Mașina a plecat din fața casei la ora 3 dimineața. Îi plăcea să conducă noaptea căci, spune ea, “atunci mă pot gândi liniștită la ale mele”, fiind infinit excluse situațiile neprevăzute. Am urcat pe locul din față cu siguranța celor care se îmbarcă spre capătul celălalt al lumii, fiindu-mi promise câteva zile liniștite pe câmpiile Spaniei. Nu am avut bagaj. M-am gândit și răs-gândit înaintea călătoriei la ceea ce mi-ar putea trebui, fără folos însă.

Acum, că o vedeam pe ea la volan, neclintită și repetând conținutul valizei, mă abțineam să nu pufnesc în râs. Imaginând ciorapii cu funde, pălăriile de brocart și mărgelele, aproape credeam că particip la o farsă.

De ce ar căra cineva toate fandoselile de budoar într-un mediu atât de ostil ca acela al unui spital?

Jülide nu a vorbit tot drumul. Ofta și aprindea câte o țigară, pe care de la jumătate o stingea violent în scrumiera fordului. Verifica machiajul, acele cozi ascuțite de rândunică ce îmbrăcau pleoapele și care

pg. 138

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

tindeau să se lungească de la lacrimile care scăpau pe furiș. Când mă privea, era pierdută. Simțeam ticăitul din arterele ei, bătând timpul mort al unei dureri care nu este vizibilă.

Unde am eu de gând să merg? Exclama din când în când, ca pe o confirmare că în sfârșit găsise curaj să părăsească mizerabila cameră din apartamentul de pe strada Şamlar. Știam că de aceea eram alături de ea. Căuta confirrmări și se temea că deciziile pe care le ia au toate șansele să o abată de la firul destinului. Totuși, când cineva nu știe nici încotro vrea să o apuce nici de ce se află unde se află, acțiunile nici nu mai pot fi numite decizii. Jülide plutea în derivă, rotindu-se în jurul unui punct care îi era marele labirint. Văzând obiectiv lucrurile, nu puteam interveni. Zvâcnea în mine neputința, creșteau rădăcini și mă socoteam un călător atât de trist pe pământ.

Am adormit curând. M-am trezit câteva ore mai târziu, în fața unei porți mici. Bolnavii de aici se pare că erau de încredere sau paza era foarte bună, căci și un copil de grădiniță s-ar fi putut strecura printre barele lărgite ca niște guri de leu ale porții. Locul ăsta avea ceva familiar, parcă simțeam că am revenit acasă.

Jülide a deschis portbagajul și imediat valiza. Și-a legat funda de la gulerul cămășii, a prins părul în coc cu o agrafă și a îngrămădit țigările sub ceva ce părea o jupă albă cu broderie. Încă își mai ascundea viciul? În final, am tras amândouă aer în piept. După lipitul portierelor ne-am făcut drum prin grădina care despărțea parcarea improvizată de intrarea spitalului.

Bună ziua! Ne și întâmpină o soră în costum călcat-apretat. Ochii ei zâmbeau. Curios lucru, ne aștepta, trecând rapid peste oficialități. Mulțumeam deja în gând Jülidei că m-a adus aici.

Sora a întins brațele subțiri spre un mâner rotund cu ornamente, scuzându-se pentru faptul că a îmbătrânit clădirea, ruginind. Am urmat-o preț de patru etaje. Ne-am strecurat pe culoare înguste și luminate de soarele de afară. Câțiva bolnavi își târâiau papucii asemenea melcului care își trage leneș mucusul. Încercănați și evident obosiți de viață și boală, se zărea o oarecare sclipire în ochii lor cenușii. Jülide dădea din cap a salut iar eu îi urmam exemplul deși priveam mai mult în jos, la vârful pantofilor nostri, antrenați într-o sarabandă miraculoasă pe dalele mozaicale ale coridorului.

Salonul 27 era chiar în capătul holului de la etajul 4. Trebuia să glisezi o ușă verde, după care se întindea un regat al saloanelor de spital. M-am năpustit de îndată la fereastră, de unde cuprindeam curtea mare a spitalului în care se foiau micuțe uniformele surorilor. Departe se zărea o frumoasă grădină, cu răzoare perfect aranjate într-o geometrie sacră, ca și cum un uriaș direcționase din burta văzduhului gardurile vii perfect aliniate și tunse.

Dintr-odată Jülide izbucni în plâns. Sora oftă și trase ușor ușa verde în urma ei, într-un scârțâit care să-i sublinieze și mai mult stânjeneala. Sala se lărgea ca o umbră la asfințit. Am privit la bărbatul din patul de la fereastră și mi-a părut un băiețel într-o barcă, cu pânza cearșafului fluturînd de la curent ca o pânză. J plângea și părea să vadă în albul patului mai degrabă un steag care flutură a predare în fața morții decât o pânză de barcă.

Am venit să-mi iau la revedere, tată!

Băiatul care domnea pe teancul de perne a surâs: Dragă Jülide, e doar un concediu perioada asta. O să mă întorc acasă! Pe pământul ăsta -vale a plângerii.

Ca un musafir ce eram, am zăbovit și mai mult înaintea ferestrei. Din nou, simțeam ceva familiar și mă temeam că în câteva ore maximum ar fi trebuit deja să părăsesc acest turn de fildeș al îngândurărilor.

Bătrânul privea și el mai mult spre fereastră decât spre fiica lui care sufla nasul de parcă asista la înmormântarea tatălui.

Ce-i circul ăsta? Sunt bine! Fusese bătrânul gând la gând cu mine.

Nu ești deloc, tată! Ai întuneric în pori! Fața se scurge într-o semilună ciudată!

De când mă aflu aici, Jülide, am avut timp să mă gândesc la multe. Am colegi de salon – și arăta către doi domni- care îmi povestesc zilnic. El este Bariş, fost profesor de istorie iar Hakan om al literelor care nu și-a pierdut abilitatea de a-mi spune povești Să-nțeleg că a venit rândul cuiva să te poarte printre zâne și fauni? Spuse aproape zâmbind, parcă cu vocea copilului care a fost cândva dar care era acum închis după iluzia asta de om mare.

pg. 139

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Ah, nu! Hakan are altfel de povești. Viața sa ar trebui reținută mai abitir decât a mea. Cât o fi ficțiune și cât nu, nu mă interesează. Noi, cei de aici, ne vom aminti mereu de viața lui ca de a unui șoarece de bibliotecă! răspunse tatăl.

Am uitat în curând să privesc la cei doi. Din când în când auzeam râsul de clopoțel al lui Jülide, întrerupt de sughițurile veseliei. Sora intra în cameră și livra pastile mici colorate ca și cum ar fi premiat cu bomboane o cursă împlinită cu grijă. Hakan și Bariş mai mult dormeau, lucru pe care de data aceasta îl făcu și tatăl, de îndată ce pastila îi cunoștea măruntaiele. În fața somnului, ca un martor temător, Jülide își strângea buzele. O cunoșteam prea bine dar nu am vrut să cred despre ea că va fugi ca o lașă. S-a apropiat de fereastră de parcă se furișa. Am crezut că vrea să se arunce pe geamul deja crăpat, imaginând ce zgomot s-ar auzi de-a lungul coridorului de pe care puteam auzi oricum până și respirația bătrânilor. Dar nu, Jülide și-a scos acul din păr și a desenat un ochi pe geam, parcă pentru a privi ca printr-un telescop la grădina pe care o observasem și eu ceva mai departe.

O să plec- spuse ea. Mi-ar plăcea să-l știu ca acum, orice s-ar întâmpla și mi-ar plăcea să mă știe râzând, pipăind manșetele cămășii și spunându-i că sunt ca în pozele copilăriei. De aici mă descurc.

N-am știut ce să fac. Îmi plăcea locul ăsta. Am interpretat monologul său ca pe un adio spus nu doar tatălui ci și mie. Într-adevăr, cred că de aici se descurca. Aveam și eu nevoie de o pauză, poate chiar de noi prietenii. Nu e ușor să stai cu o femeie ca Jülide. Sper să nu știe că gândesc asta, deşi ar fi de acord cu mine.

Tocurile ei păreau bomboane de ciocolată prelinse spre ușă. Mergea atât de încet încât dintr-odată mă făcusem mică și mă vedeam prinzând-o de tocuri, ca o ultimă încercare în fața unei despărțiri care poate nu era corectă. Nu știu cât am rămas sprijinită de pervaz. De îndată ce s-a lăsat noaptea am privit cum din vinele lunii țâșnea lumină lăptoasă și înghițea împrejurimile în argint viu. Când a venit dimineața eu eram încă acolo. Bătrânul a deschis ochii și mi-a zâmbit. Nu a întrebat de Jülide, de acum eram doar noi.

S-a ridicat parcă mai sănătos ca niciodată și l-am urmat.

Curtea era cufundată în crepuscul. Din pieptul spitalului ieșeau târâș pacienții în plimbările lor. Noi ne-am îndepărtat de grupurile care se țeseau lângă zidurile cenușii ca niște pete între uniformele angajaților.

Pașii lui erau ca mecanismul ceasului pe care îl aveam gravat în minte. Un tic tac perfect, fără vreo întârziere. Nu știu de cât timp mergeam. Compania lui îmi făcea bine. Vorbea fără oprire și știam că mă așteptase. Atât de departe de orașul în care zornăia totul, aici parcă mă întâlnisem cu mine. În fiecare zi ne plimbam în grădina aceea. De-a stânga și de-a dreapta noastră, pereți înalți de gard viu păreau înălțați până la albastrul cerului, cu noi mici de tot în măruntaiele lor. Cu cât înaintam mai mult, cu atât deveneam parcă mai mari. Plimbările ne lungeau într-atât încât ne-a rătăcit până şi de noi înşine, pentru a ne locui apoi centrul ocrotit. Ştiu că o vreme voi rămâne aici. Are nevoie de mine, acest biet tată.

Singurătate mi-e numele şi voi veni printre voi când inimile voastre vor bate un ceas mort, în momente de cumpănă.

pg. 140

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 39 Pierdute amintiri recuperabile Autor Mircea Băduț (Râmnicu-Vîlcea)

Contextul La 15 kilometri sud de Râmnicu-Vâlcea se află "ţara" unde am copilărit. Acolo am avut eu şi primele întâlniri cu apa – apa ca mediu de alternativă explorare.

La alţi 2-3 kilometri mai la sud de casa bunicilor pufăia uzinal o staţie pentru procesarea/transportul de fluide petroliere. (O găsim şi astăzi, dar ceva mai suplă, mai modernizată. Localnicii o numesc tot ca odinioară: "Compresoare".) Iar o anexă tehnologică a respectivei staţii era suită undeva pe dealul care începea chiar în spatele micii uzine. O anexă destinată răcirii apei industriale şi constând din două bazine, cu câte un turn structural (aproape cubic) din vârful căruia cădea prin duze şi scurgeri potrivite respectiva apă. Beton, fier, apă şi mătasea broaştei.

Cum vremurile de care vorbesc nu prea puneau temei pe sintagma "proprietate privată", acele două bazine erau accesibile, adică fără nici-un fel de oprelişti, oricui voia să facă baie într-o apă realtiv curată şi potrivit de rece/caldă – constituind deci o atracţie pentru copii şi tineri pe toată perioada verii. (Come on!

Recunoaşteţi că nu mulţi copii se puteau lăuda în mileniul doi cu o astfel de... facilitate de vacanţă!)

Prima experienţă Cred că aveam cinci ani când tatăl meu ne-a dus acolo, pe mine şi pe fratele mai mare. Cum apa din bazinul de la Compresoare îmi depăşea net frageda înălţime, mi s-a spus atunci că pot să intru în apă doar dacă mă ţin permanent cu mâinile peste bordura de ciment a bazinului. (Asta în timp ce la un metru-doi de mine înotau, săreau şi se zbenguiau toţi cei mai mari decât mine.)

La un moment dat mâinile mi-au obosit şi am alunecat, vertical, spre fundul apei. Doar că întâmplarea (împletind instinct de conservare şi curiozitate) a făcut să ţin ochii deschişi în acea cădere lentă, şi astfel – în loc să mă sperii de pericolul situaţiei ("copil la apă!") – m-am lăsat pătruns de fascinaţia a cum se vedea, în acea lumină solară, peretele de ciment acoperit de colorată depunere organică. Secundele acelea de linişte subacvatică, ca revelaţie a noului univers descoprit, aveau să mă-mprietenească de-atunci cu apa. Apa, sub al cărei luciu, simt deseori chemare...

Revenind la prezent S-au scurs mai bine de patru decenii. Şi iată că, trecând nu de mult prin zonă, mi s-a aprins ideea de a căuta acel loc – loc al unei prime experienţe sublime, dar şi al unor plăcute şi ulterioare amintiri estivale. În aprilie am făcut întâia încercare: am ajuns la poalele dealului, am recunoscut o parte din cărare, dar nam găsit locaţia finală. Însă aflându-mă acolo m-am lăsat invadat de o miriadă de micro-amintiri, gândurile chemând detalii uneori incredibile: de la textùrile şi rugozităţile suprafeţelor betonate (pipăite odinioară cu tălpile goale ori cu palmele), la fractalii de alge verzi din extremele bazinelor; de la poteca alternativă de acces, la chipurile şi vorbele altor copii văzute/auzite pe-atunci; ori de la mirosurile vegetaţiei, la gustul porumbelor şi murelor ce complementau în antract experienţele acvatice; ş.a.m.d.

Degeaba: conformaţia dealului respectiv, prin invazia vegetală, s-a modificat aşa de mult că n-am dat de acele bazine. Ba mai mult, câţiva localnici "de pe uliţa copilăriei" mi-au spus în aceeaşi zi că ele n-ar mai exista.

pg. 141

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Mi-am înghiţit dezamăgirea, dar n-am clasat subiectul. Cumva mintea-mi refuza să accepte că putea să dispară un lucru atât de... semnificativ (gândind că ceea ce fusese pentru mine probabil că însemnase şi pentru alţii, atunci, acolo). "Cum adică, să ne fi rămas doar aduceri aminte, şi acelea tot mai subţiri!? " Aşa că în zilele următoare, în momente de răgaz, m-am tot întors la idee.

Folosind un software de proiectare asistată de calculator (şi s-a potrivit că tocmai testam AutoCAD 2015 Release Candidate) am încercat să schiţez din minte cele două bazine alcătuind acel "colţ de rai din copilărie". Le-am desenat la scara 1:1 (adică la dimensiuni reale, aşa cum mi le aminteam) şi chiar în 3D (tridimensional, care-va-să-zică). O înverşunare tehnică (mică recapitulare de abilităţi CAD) dar şi emoţională (din sentimentul că astfel constitui un suport neperisabil pentru o amintire ce nu trebuie să se piardă).

Apoi am căutat punctul respectiv pe harta Google (adică pe web/internet), cu ideea de a-mi geo-referenţia acolo desenul meu digital. Şi – surpriză! Hărţile satelitare (fiind ele fotografii cvasi-ortogonale asupra scoarţei terestre) arată că bazinele din dealul Compresoarelor ar exista. Verfic data publicării fotogramelor. 2014! Trebuie deci să ajung din nou acolo, pentru că se pare că nu dispăruseră, ci doar se ascunseseră un pic de mine.

Am suprapus desenul meu peste contururile din fotograme (cât permitea rezoluţia hărţii Google) şi am găsit abateri de câteva zeci de centimetri. (Foarte acceptabil, mi-am zis, pentru patru decenii de memorare organică.) Apoi am tipărit harta satelitară.

Iar astăzi, 14 iunie, am ajuns în zonă. Cu harta într-o mână şi cu aparatul foto în cealaltă. De data aceasta, mai bine pregătit, am mers la fix: am traversat mărăcinişurile ce anterior mă opriseră şi am ajuns la destinaţia dorită.

Nu, n-am fost dezamăgit de starea de abandon în care am găsit bazinele, fiind eu oarecum "vaccinat" în acest sens.

A fost chiar o dublă bucurie, molcomă precum căldura ce se ridica din solul acelui deal la început de vară.

Bucurie pentru că – iată! – locul nu dispăruse, ci intrase într-o mică veşnicie, o comuniune 'naturalcultural' ce nu-mi stârnea vreun resentiment, nici estetic nici de antropică autoironie. Şi, da!, un bob de satisfacţie pentru că nu renunţasem, şi astfel amintirile, din iluzorii sinapse, pot trece acum pe un suport mai puţin muritor.

pg. 142

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 40 Pasărea pe sârme Autor Anca Băduț (Râmnicu - Vâlcea) „De boala de care sufăr Nu se moare, Ci se trăieşte ().

E o boală impecabilă, O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă Laminată în văzduhul asurzitor, O cădere Căreia, numai pentru că e fără sfârşit, I se spune zbor.”

(Ana Blandiana – ‘Zbor’) O să-ţi întindă mâna, precum o pasăre sălbatică-şi întinde aripile. O să se joace apoi cu degetele tale de copil, te va învăţa să mergi, să desenezi, să-ţi pictezi dragostea în culori vii şi tristeţea în culori reci. Are să-ţi arate cum să fii prietenul mării, cum să nu uiţi niciodată de apus sau de răsărit, de stelele ce apar sau dispar, rând pe rând, îndrumate de fiecare cuvânt al tău. Tot ea, peste ani, te va pune să alergi, să alegi între două colţuri ale aceluiaşi univers, să întâlneşti noi stele, să alegi între ele. Iar când lacrimile nesiguranţei te vor înconjura, ea îţi va pune piedică, fără să-ţi spună dacă sau cum să continui drumul, să cauţi ceva nou… Vei rămâne suspendat în vid, fără nicio cale de scăpare, plutind între da şi nu, între doi oameni, între doi sori, între două cuvinte, între două amintiri. Şi acum, că vei fi învăţat să alergi, va trebui să te înveţe să iei o pauză şi să aştepţi ca timpul să treacă, să auzi ceasul şi să tresari la fiecare ticăit. Are să se joace aşa cu tine până când va şti că eşti pregătit să afli cine este ea… Atunci îşi va înclina capul respectuos, aşteptând salutul tău, şi se va prezenta: “Viaţa”.

Astăzi mi s-a prezentat şi mie, dar eu, obosită de alergări, speriată de ziua de mâine, ştiind că nu pot să aleg între real şi ireal, între da şi nu, între două iubiri, am refuzat să mă prezint la rându-mi. Am înclinat un pic din cap, încercând să-i mulţumesc că mi-a spus în sfârşit cine este ea, cea care astăzi îmi spune că jocul a început şi că jocul se va sfârşi. Am crezut la început că sfârşitul jocului va fi unul plăcut… Asta până când am făcut greşeala s-o întreb: “Şi cum îmi voi da seama că s-a terminat, că fuga asta printre lacrimi s-a sfârşit?”

Mi-a răspuns mâzgălind pe cerul negru, înstelat, două cuvinte mari, strălucitoare, impunătoare: “Game over”. Atunci mi-am dat seama că prefer să joc, prefer să-mi pictez dragostea în culori reci, dând cerului poruncă să plângă şi el odată cu mine. De parcă cerul m-ar asculta… Nu, nu are să plângă decât în momentul în care îi voi propune un schimb, iar viaţa se va juca cu el, va deveni o marionetă, legată cu prea multe sfori de mâinile neatente ale celei ce m-a pierdut azi în univers, în vid, cea care mă va îmbrăca-ntr-o cămaşă de forţă dantelată, spunând că e vina mea că nu pot fi mulţumită nici chiar când râd, când uit de mine, când iubesc şi sunt iubită. Undeva, în interiorul meu, ceva-mi şopteşte c-am să-i dau dreptate. Dar am să merg mai departe fiindcă acelaşi ceva îmi mai spune că eu conduc viaţa, nu ea pe mine... Şi am să cred aceste ultime cuvinte, precum un copil crede în zâmbetele părinţilor săi, precum un copil crede că muzica şi mai ales oamenii şi stelele nu mor. Aşa cum am crezut şi eu că toţi îmi vor fi alături până când jocul va lua sfârşit, pentru toţi deodată, ca şi când priza la care vom fi fost legaţi,

pg. 143

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

conectaţi, va fi scoasă din funcţiune... Şi în locul oamenilor, un scris verde, fosforescent, ca de ceas digital, va împăienjeni Pământul: “Game over!” Da! Aşa am să mă mint în ziua în care viaţa mă va pierde în mijlocul universului. Aşa am să mă mint începând de azi...

Azi, nimic nu mai e la fel. Sunt o marionetă abandonată de un copil – viaţa – care, peste ani, îşi va aminti de mine. Sunt o jucărie care prinde aripi spre a se întoarce înapoi de unde a pornit, în faţa unui geam, în faţa unei ierni, privind spre Cer, privind o pasăre în zbor, gândindu-se, întrebându-se unde se duce şi apoi schiţând un zâmbet, în timp ce pescăruşul se pierde în pustiul orizontului. Da, un pescăruş.

Dar are să devină porumbel ş-apoi colibri, atât de nepăsător de gerul iernii. Un nestatornic colibri ce va învăţa să se odihnească pe sârmele de telegraf, aşa cum şi eu încerc să mă învăţ cu sărmele ce-mi dirijează mişcările, făcându-mă să par o glumă, un mecanism cu buze roşii, pictate... “Încotro?”, mă întreb.

Mă trezesc brusc, surprinsă de complexitatea visului meu, de jocul cu viaţa. Mă despart de orice amintire a pustiului şi iau o carte. Nichita... Prea puţină lume mai înţelege acum cuvintele sale, prea puţini oameni îşi pot spune “da, şi eu am devenit un cadavru”, sau, ca şi mine, “chiar şi eu trăiesc din vise, visez să fiu o pasăre, dar sunt doar o marionetă”. Prea puţini mai înţelegem cuvântul abandon. Fiecare cuvânt al lui Nichita îmi indică visul, un vis cubic căruia am să-i cer iertare, pentru că i-am ciobit un colţ, neînţelegând despre ce a fost vorba... Un singur cuvânt: alegere. Aşa cum, atunci când mâna mea se întinde instinctiv către bibliotecă, ochii mei trebuie să aleagă. Aşa cum azi l-am ales pe Stănescu, fiindcă şi el m-a ales pe mine... Aşa cum numai eu ştiu ce am să fac mâine şi tot numai eu ştiu ce am să fac ieri, sau, mai bine zis, cu ziua de ieri. Eu ştiu dacă o s-o şterg cu grijă, încercând să nu las vreo urmă, dacă am să-i mai adaug câteva nuanţe calde, sau am s-o sfărâm în mii de bucăţele, transformând-o în nisip. Aşa cum unii dintre noi trebuie să aleagă între două suflete, două iubiri, sau – mai rar – între propria viaţa şi vieţile altora... Ştiu. Acum ştiu că nu pot să mă las atârnată de viaţă, ca o păpuşă cu zâmbet trist. Nu trebuie să fiu ghidată. Trebuie doar să învăţ să ghidez... Apoi voi încerca să mă obişnuiesc cu ideea. De ce? Fiindă nici măcar viaţa nu mă poate ghida uşor, dar apoi eu, sufletul ăsta care tremură încă pierdut în mijlocul universului?

“Acum vom sta înăuntrul unui ochi, văzuţi din toate părţile” (Cântec), răsună-n gîndul meu vocea lui Nichita. Fiindcă astăzi sunt pierdută în labirintul gândurilor, strâmtorată de atâtea priviri ce-mi cer să zâmbesc, să râd, să alerg din nou, aşa cum făceam pe vremuri, cu mult înainte ca viaţa să-mi pună piedică... Zâmbete ce-mi spun să chem din nou vîntul să se joace-n părul meu... “Suntem doi şi singuri, şin loc de inimă ne bate luna.” Singuri, păsări în devenire, marionete ce vor prinde aripi, căci azi mi se alătură Nichita. Frica şi gerul trec prin noi, amintindu-ne că lângă noi e luna şi printre noi sunt stelele, amintindu-ne că nici pământul nu-i aşa departe. Iar vidul îmi spune că am nevoie de aer, nevoie de iubire, îmi aminteşte că viaţa doar din milă m-a adus aici, mi-a pus piedică încercând doar să-mi calmeze fuga bezmetică, vrând să iau o pauză, să mă gândesc, să mă întorc apoi în zbor, să uit de marionetă, să aleg una dintre miile de flori, dintre nori, şi, mai ales, fiindcă asta are să fie cel mai greu, dintre doi... Doi ochi ce sticlesc, ochi negri – o noapte – sau ochi de argint – un visător cu plumb în ochi –, două ore între şoapte, o oră la braţ, pe drumuri şi prin ploaie, o oră în desenul meu de pe zidul camerei, portretul zilei de ieri, singurul desen pe care doar timpul îl poate schimba, îndemnându-mă să aleg o culoare: negru, roşu, mov... Am să mă întorc, fiindcă eu hotărăsc unde sunt, doar eu, iar eu sunt un pescăruş, dansez deasupra mării iar viaţa nu mă mai poate opri. De data asta nu ea m-a învăţat să dansez, să respir, să zâmbesc, să aud sunetul mării. Asta am învăţat singură.

“Din când în când, marea azvârle-o meduză la ţărm şi ea devine deodată opacă, apoi o suge nisipul şi nu mai rămâne nimic în ora săracă.”(Ţărm) Şi tot ea, viaţa, nu m-a învăţat să mă-ncred în timp, să privesc spre alţii, cu milă sau cu groază, cu răbdare sau întristare. Viaţa m-a învăţat să iubesc, apoi a plecat, m-a lăsat aşa, m-a pus să aleg şi niciodată nu am auzit-o şoptindu-mi vreun cuvânt. O fi vina mea.

Poate, cât timp ea s-a jucat cu mine, eu am pus-o pe sârme şi am dat-o cu ruj roşu, am forţat-o să

pg. 144

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

zâmbească, uitând-o apoi prin bibliotecă... Iar eu, spre deosebire de ea, am uitat s-o învăţ cum să prindă aripi. Acum “stă plictisită şi foarte frumoasă, părul ei negru este supărat, mâna ei luminoasă de mult m-a uitat” (De dragoste). I-am afişat “Game over” vieţii, căci azi este vorba despre mine, despre mine pe două drumuri, între două destine. Azi am să învăţ să aleg. Tu – acolo, el – aici. Trebuie doar să-mi ridic mâinile spre ochii negri sau ochii de-argint, ca ei să privească spre mine, tremurând întrebători, gândind că tot de azi, în timp ce viaţa mea atârnă pe sârme, a lor are să zboare mai departe, uitând în spate sârmele de telegraf, uitând în spate alte păsări. Dar nu ştiu... Nimeni şi nimic nu mă mai poate ajuta acum. Poate doar cerul, aerul, speranţa, visul... Poate. Căci Nichita s-a retras din joc, el n-a putut să aleagă între “ou şi sferă”. Însă el m-a învăţat să cer iertare cercului, căci l-am sfâşiat în două şi mi-am izbit tâmpla de stele...

“Atât” (Lecţia despre cerc).

Timpul de mâine e un mister, fiindcă n-am să pot alege azi; am să alerg până mâine în necunoscut, şi-apoi până poimâine, şi după mă voi întoarce la ieri, luând totul de la capăt. “Atât” – mister în aripile mele...

Aripi egoiste.

Urlet egoist, fiindcă lacrimile ce le plâng acum sunt pentru mine. Da. Trebuie să aleg şi am să aleg prost. Un copil cu zâmbetul fericit, pentru ochii tăi negri. Şi ştii de ce? Fiindcă nu am curaj. Pur şi simplu nu am curajul să-ţi spun că, deşi mă cunoşti doar de acum, sau doar de ieri, poate doar de un an, eu parcă te-aş ştii de-atâta vreme.

Vreme în care nu am putut să-ţi dau măcar un sărut pe obraz, atâţia ani în care inima a pulsat mereu pentru a doua zi, în care stiloul meu a îngânat aceleaşi cuvinte ciudate şi fără sens – şi el un mare credincios al timpului. Precum limbile ceasului, captive în timp, au uitat ce zi arată. Pe ele nu le-a învăţat viaţa nimic, nu le-a pus pe sârme şi nu s-a jucat cu ele, ci ele însele au devenit sârmele de care eu, marioneta de adineaori, mă spânzur melancolică...

Prea egoistă sunt şi azi ca să-nţeleg ce se ascunde de fapt în ochii tăi. Fiindcă mă uit doar la ai mei... Am aripile întinse deasupra mării, plângând uşor, cu capul în jos, privindu-mi ochii în adâncul lor căprui, până când apa se tulbură cu propriile-mi lacrimi, şi cercuri distorsionate îmi distrug clipa. Cercuri distorsionate văd azi şi în tine, cu inima-ţi rotundă şi oasele-ţi rotunde încercând să scapi de mine, prea dezamăgit de simplitatea şi adevărul vorbelor mele. Preferi irealul, o minciună rotundă... Am să te mint şi eu: nu-mi pasă. Tu alegi. De azi tu eşti viaţa, iar eu sunt o marionetă, am să-ţi fac jocul. Pentru că nu are să-ţi pese deloc de aripile pe care am învăţat să le creionez şi-n care am învăţat să mă încred. Încep să-ţi fac jocul cu cât mă îndepărtez mai mult de trecut, de copilul cu ochi cuminţi şi gri, cu zâmbetul creionat doar pentru mine. Dar, spune-mi!, are jocul ăsta vreo legătură cu jocul vieţii? Are să-mi închidă ochii pironiţi pe ecranul “Game over” pentru totdeauna? Are să mă ia drept o marionetă? Îţi vei da seama într-o clipă că, de fapt, nimic din glasul meu nu te-a atras, şi-mi vei pune piedică şi tu, mă vei arunca în vid, voi deveni o amintire, acolo unde voi putea spune că te iubesc la nesfârşit fiindcă nimănui nu-i va păsa. Poate ai vrea să mă întrebi de ce zic toate astea. De ce mă gândesc brusc la viitor. Răspunsul e în ochii mei, aceiaşi ochi căprui de până acum. Am ales. Am renunţat la vocea fără curaj din mine, am închis-o într-o cuşcă, odata cu visătorul cu plumb în ochi; i-am transformat într-o amintire.

“Trăim pe-o planetă rotundă, şi ea trăieşte odată cu noi”. Te-ai putea întoarce în timp, întâlnindute cu tine, urmărindu-ţi trecutul de pe marginile unui cerc. Te-ai putea opri, am putea da timpul înapoi, am putea lua alte decizii, am putea schimba întreaga lume. Dar vom sta cuminţi să privim pe geam. Asta aş numi teamă. Teamă în ghearele noastre şi noi în ghearele ei. Ne-ar putea înghiţi, dar se teme şi ea. La rândul ei, atârnă şi ea de limbile ceasului din perete, pe care-l aud suspinând în fiecare noapte, în linişte, surd şi suav în acelaşi timp, în fiecare secundă. Amintindu-mi că mie îmi e simplu şi lui îi este greu, că de pe umerii lui curg stele, cad în gol, se lovesc de duritatea nimicului şi se sparg în mii şi mii de bucăţele, care au să se transforme apoi în umbre nesfârşite şi în alte stele. Tot ceasul, cu timpul lui cu tot, acceptă naşterea unor noi galaxii. Fiindcă ei – ceasul şi timpul – nu se pot opune. Doar plâng şi iubesc zâmbind.

pg. 145

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Au iubit mai mult ca nimeni altcineva, au omorât din iubire, s-au certat cu viaţa, au încercat să se sinucidă şi tot asta mai încearcă şi azi.

Timpul. Refuz pentru prima oară să dau vina pe el pentru greşelile mele. El ştie viaţa mai bine decât mine. El mi-a întâlnit viaţa: au făcut cunoştinţă, aşa cum eu încerc azi să te cunosc pe tine. Pot trece trei minute fără să mă gândesc la tine?, mă întreb. Nu. Căci fiecare ticăit al ceasului, fiecare lacrimă pe drum, fiecare fulg pictându-şi forma printre nori urlă îngheţat numele tău. Tocmai de aceea te vreau lângă mine. Uite, îţi întind mâna! În jurul meu e viaţă, în jurul meu e timp... Lipseşti doar tu. Am să zâmbesc sperând c-ai înţeles, sperând că ai să vii. Uite, drumul e deschis! Nu poţi spune „nu”. Eu ţi-as putea fi viaţa. Cândva, îngândurat, întristat, vei scrie despre mine: “O să-ţi întindă mâna, precum o pasăre sălbatică-şi întinde aripile. O să se joace apoi cu degetele tale de copil, te va învăţa să mergi, să desenezi, să-ţi pictezi dragostea în culori vii şi tristeţea în culori reci. Are să-ţi arate cum să fii prietenul mării, cum să nu uiţi niciodată de apus sau de răsărit, de stelele ce apar sau dispar, rând pe rând, îndrumate de fiecare cuvânt al tău. Tot ea, peste ani, te va pune să alergi, să alegi între două colţuri ale aceluiaşi univers, să întâlneşti noi stele, să alegi între ele. Şi chiar atunci când lacrimile nesiguranţei te vor înconjura, ea îţi va pune piedică, fără să-ţi spună dacă trebuie sau nu să continui drumul, să cauţi ceva nou… Vei rămâne suspendat în vid, fără nicio cale de scăpare, plutind între da şi nu, între doi oameni, între doi sori, între două cuvinte, între două amintiri. Şi acum, că te va fi învăţat să alergi, va trebui să te înveţe să iei o pauză şi să aştepţi ca timpul să treacă, să auzi ceasul şi să tresari la fiecare ticăit. Are să se joace aşa cu tine până când va şti că eşti pregătit să afli cine este ea…Asta doar dacă va vrea să-ţi spună.

Altfel, vei înţelege că ai întors spatele unui univers întreg, că ai ales să uiţi de lună şi de stele, ai ales să-ţi creezi propria lume. Vei lucra la micul tău vis sute de ani, poate chiar mii, până când ea va înceta să te iubească şi îţi va scrie un mesaj pe nisip, pe cer, jucându-se cu norii, pe drum, prin ploaie, indiferent de gândurile tale. Cuvintele vor fi aceleaşi. Aceleaşi două cuvinte, sau altele, sub aceeaşi formă: “Tu rămâi!”. Se va prinde cu mâinile ei tremurânde de sârmele timpului, îşi va transforma aripilen cârpe, îşi va desena zâmbetul cu-n ruj roşu, se va transforma în marionetă şi, atunci când ceasul va bate oră fixă, are să se arunce în gol, să se izbească singură de vid, în timp ce tu, instinctiv, ai s-o urmezi spre sfârşit, dându-ţi seama că ai iubit-o.”

pg. 146

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 41 Scorbură Autor Angela Dina (București)

Atinse lacătul de pe centura de zale a Copacului cu un smoc de iarbă, lăsând vederii o intrare întunecată şi zugrăvind mută mirare pe chipul omului care-l privea de la câţiva paşi depărtare, încremenit într-o chemare abia rostită: Scor-bu-ră!

Se prelinse ca o pisică prin bortă, scoarţa copacului închizându-se în urmă-i, alungând şi ultimul fir din lumina fierbinte a zilei... Se bucură de-aşa întâmplare pentru nevolnicii săi ochi. Făcuţi asemenea celor de om, n-aveau rost adevărat decât dincoace, doar aci atingând cu puterea lor zgomotele, simţind fiece aripă de căldură ori de răceală dinspre sortiţii tărâmului ăstuia... * Uns paznic de când se ştia la rădăcina Copacului Lumii, de puţină vreme aici, de mai multă dincolo, încălcase deavalma oprelişti, mereu setos de neînţeles şi primejdie, strecurându-se înspre oameni, căutând lumea lor.

Prevăzătoare, Muma îl trecuse de trei ori prin ţărâna de la rădăcina Copacului Lumii şi-l întrupase pentru a nu bătea la ochi, de s-ar fi dus în cealaltă parte. Ştiuse ce ştiuse de la bun început! Îl ardea miezul de stâncă-de-foc, împingându-l să dea iureş printre oameni.

Nu săvârşise nici o nefăcută încă, dar oricând ar fi putut isca pe-afară pozne care să se prăvălească în tumult până dincoace, în bezna grea de sub pământ, nu?!

De asta se nevoi ea să schimbe câte ceva din rânduieli. Mută chiar Copacul Lumii. Îl duse pe-un plai neluat în seamă, chiar uitat, pe-o coastă pieptişă de sub munte.

Trecuse ceva timp, iar în lumea de dincolo abia de se ivise înspre Copac un pumn de oameni, scormonitori în vintrele pământului după fier şi, mai apoi, meşteri în lemn. Tăcuţi nevoie mare, întunecaţi la chip, cu glas încet şi dulce, se ţineau departe de ce le-ar fi tulburat tihna traiului şi aşa greu...

Dinspre ei se-ntorsese el mereu nemulţumit. N-aflase nimic de la muţii ăştia, n-avea cum să se grozăvească în faţa alor săi... Poate numai cu vestea că nimeni dintre oamenii aceia nu băga de seamă că nu lasă umbră Copacul Lumii!

Muma îi spusese că cei de dincolo n-au cum să vadă lipsa, poate doar aleşii! Cu glas răspicat îi lămurise că nici asta nu-i posibil decât dacă paznicul de la rădăcina Copacului ar slăbi vraja învăluitoare.

Sub povara adevărului, se făcu a înţelege spusele Mumei, împăcat... * Şi iată cum azi ajunsese de dincolo un ghem de freamăt. Da! Se-ntâmplase! Pentru întâia dată intrase în vorbă cu el un om! Da, da! Şi-l pricepuse! Văzuse-n mintea aceluia ceva care-i mersese la suflet... da! Părea un strigăt! Ca un nume! Îi plăcuse, luându-l să fie al său! Scor-bu-ră! Scor-bu-ră! zgudui cele două lumi vorba repetată. Şi când rostise fără să ştie ce-nseamnă cuvântul, amintirea vălătucilor de aer dintre el şi om îl împresurase cu miresme de apă-fier-tare, de scoarţă putredă de copac, de pământ aspru, fărâmicios, umed... Şi atât îi plăcuse, încât l-adusese acasă ca pe-o adevărată şi minunată pradă!

pg. 147

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Fiindcă dintre toţi paznicii avuţi de Copacul Lumii el se dovedise a fi cel mai vrednic, nu fu dojenit că se grozăveşte cu fleacuri, că-şi pierde vremea... Atâtea rotiri de apă-fier-tare pe sub pământ nu le schimbase cu nimic rânduiala!

Nu-i trecu Mumei, însă, prin minte că, odată cu numele străin, fusese adus şi ceva neprielnic lumii lor?! * Nu ştiuse şi nu va şti niciodată ce-l hotărâse! Simţise de multe ori un cui rece împungându-l... Tot aşa îl sfredeli şi-acum, pân-o făcu şi gata!

Cum la rădăcina Copacului un izvoraş abia susura, îşi strecură palma-i micuţă în firicelul viu ca şi-alte dăţi. Numai că acum, firava şoaptă venită dinspre apă se-nlănţui pe miezul său de stâncă-de-foc precum o spirală şi o amorţeală dulce îi luă în stăpânire fiinţa.

Se strânse tot în propria-i palmă, lăsându-se purtat de curgerea zglobie! Uitase, pesemne, îndemnul Mumei, să nu părăsească mai mult de o zi-sunet rădăcina Copacului Lumii, să nu ia în derâdere rostul său! În răstimpuri, spre odihnă, preschimba câte-un deget în răsucirea de apă. Ba chiar poftea să se cufunde în unda subţire, să se contopească de tot cu ea! Dar îşi lua degrabă seama, fiindcă ce s-ar fi ales de stânca-de-foc? S-ar fi prăpădit! Nu?! Şi stăpânită nebunia chemării, se lăsa mai departe purtat de apa care-l urca şi-l cobora, când zbuciumat, când lin, când pe ocolite, când...

Tot de la Muma ştia că izvorul sfânt adună multe ape şi curg laolaltă, tot curg. Şi, pe loc, taman acum, o crăpătură-scrâşnet rece se prefăcu în întrebare! Adică unde să curgă izvorul întărit?! Şi pe loc simţi cum crăpătura se lărgi într-o cavă uriaşă, cum miezul său de stâncă-de-foc plesneşte şi se stinge în aceeaşi clipită, stâmpărând fierbinţeala c-un sfârâit în undele apei.

Ciudat! Contopirea nu-l sperie! Palma care-i ţinuse toată fiinţa se destrămă, dispăru, ba nu, se făcu apă-fier-tare!

Curios şi iar curios, dar nu-l încercă nici o părere de rău, nimic! Se cercetă strigându-se: Scorburăăăă! Un ghem de bulbuci se roti deasupra apei, semn de mare bucurie pentru el...

Curse mai depare. Apa creştea tot mai mare... Devenit lichid, i se păru că-i încolţit din toate părţile... Parcă fu încătuşat în corpul curgând... N-avea cum a se-ntoarce! Să meargă mai departe, da! Tot mai departeeee!...

La un timp, întunericul rece-ud, alunecos şi greu începu să se umple cu forme, cu multe forme uşoare. Înţelese că nu sunt goluri în apă; mai degrabă le simţi ca pe nişte murmure. I se şterse pe dată părerea c-ar fi înghesuit. Apa-fier-tare, primind la sine murmurele, îşi îmblânzise unda...

Plăcut surprins de ce simţea, nu înţelese de la-nceput ce se-ntâmplase. Din amintiri ascunse răzbătu zicerea Mumei că, tot la şapte rotiri, apa-fier-tare ia cu sine sufletele oamenilor deja morţi spre a le duce către sălaşul veşniciei. Şi, mai mult decât orice, pătrunse adevărul strigat cândva de ea. Acum abia se legară hotărât în minte, precum zalele unui lanţ, murmurele din apă şi sufletele oamenilor morţi.

Deşi erau nenumăraţi, unii, tineri, alţii, bătrâni, vârtejuri de bucurii ori de nevoinţe, unii, senini, alţii, plini de regrete, Scorbură îi simţea doar ca pe nişte unde, unele mai calde, altele, mai reci ori ca pe nişte zvonuri, mai blânde sau, dimpotrivă, mai zgomotoase! Atât!

Până la urmă îi jucă iar în faţă altă rostire a Mumei: mai devreme ori mai târziu, ajungem cu toţii în apa-fier-tare din adâncul pământului, să se ştie!

Alte nedumeriri îl încolţeau. Nu înţelegea ce rost îşi căpătase acum. Şi-şi bolborosea nelămurirea.

Tare voia să priceapă, altfel nu scăpa de cazna apăsătoare a gândurilor!

Treptat pătrunse tâlcul shimbării. Nu mai era doar apă-fier-tare printre murmure-suflete de oameni morţi... Nu părea în zadar fuga sa de la rădăcinile Copacului Lumii! Ştia sigur asta, simţind cum

pg. 148

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

prin el se prefirau amintirile tovarăşilor de călătorie... şi lucruri... şi glasuri... glasuri – nişte spirale de aer cu miroznă de soare, de munte, de pasăre, de floare, de fluture, de lună, de stele...

Covârşit de toate, se ghemui mai tare în unda rece de apă-fier-tare... Cum, în afară de rânduielile Mumei, mai erau de aflat multe, încă multe?! Şi dădu să se prelingă încetinel pe lângă murmurele-suflete, să le pătrundă rostul, să afle, să înţeleagă... necunoscutul!

Tresăltă bucuros în curgerea sa, fericit că se duceau cu toţii într-acolo, înspre departeeee! Spre cât mai departeeee!... * La un moment dat, un mănunchi de scântei orbitoare îi săgetară împletitura de unde şi, pe loc, se năimi parte la cele aflate, la noile adevăruri, unul desprins dintr-o aducere-aminte, abia bănuit, dar acum desluşit: ieşise! Pătrunsese în lumina din tărâmul oamenilor... Şi curse mai departe zglobiu, strecurându-se printre vinovăţie şi bucurie, vinovăţie, că încălcase spusele Mumei şi se abătuse de la drumul scris, bucurie, că împlinise dorinţa murmurelor-suflete de morţi de-a mai ajunge odată prin locurile unde le fusese drag! * -Ai auzit? îşi întrebă femeia peste gard vecina, potrivindu-şi testemelul pe frunte.

-Ce s-aud?! se opri cea strigată din culesul perelor aurii, căzute doldora pe iarba grasă din curte.

-Ăl mic al poştaşului a fost martor la o minune! continuă prima.

-E, te pui la mintea pezevenghilor ăstora! Numai la snoave le stă gândul! Ce minune?!

-Minune, zău! Tot satul ştie! În dumbravă, din stejarul ăl bătrân a ţâşnit apă! Au cercetat deaproape, e un izvor în toată legea, pornit dintr-o scorbură! stărui prima.

-Aci, la noi?! Pe pămânul ăsta?! Păi, nu va dura cine-ştie-cât şi-l va sorbi adâncul secetos! zise printre icneli de efort vecina.

-A fost şi popa acolo, să citească spre sfinţire! întări dovada cumătra atotştiutoare.

-Ei, brava, îl caută omul pentru rânduieli de botez, de nuntă ori de-nmormântare şi el bate crângul! se-nciudă vecina, aplecată asupra coşului cu pere strânse spre mulţumirea grabnică a celor doi godaci din coteţ.

-L-a şi botezat popa! lămuri prima.

-Aşa ceva n-am mai pomenit! Izvor botezat?! se ridică din şale, mirată, surata cu perele.

-Da, da… Apa Sâmbetei i-a zis! Că sâmbăta s-a-ntâmplat minunea!

-Halal să-i fie! Nu putea găsi nume mai cu noroc?! Sâmbăta se sfârşesc toate… se oţărî cumătra.

-S-o fi gândit popa, săracul, să fie de pomenirea morţilor… încheie firoscoasă prima femeie, trăgându-se dinspre gard spre cunia unde fierbeau oalele, în aşteptarea omului şi a copiilor ce aveau să sosească acasă curând...

pg. 149

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 42 Cum să-i vorbești îngerului de la telefon Autor Ioana - Codruța Tudoriu (Brăila)

Și oamenii-perete îți vor spune mereu, că iubirea-i un clișeu...

Dar tu să n-o pierzi, cum am pierdut-o eu.

Alo! Bună seara!

Bună seara! Aici Serviciul Îngeresc! Cu ce vă pot ajuta?

Imposibil! Îngere, de când te caut!

Lichidul e rece, în curgere, pe jumătate de trup. I se sucește sufletul ca unui mare învățat. Îi mulțumește învățatului neștiind de fapt că luminează în el, ca propriul său Dumnezeu.

- Vine mare potop, îngere! Și în fiecare dimineață te caut. Săptămâna trecută am întâlnit un bărbat pe stradă. De fapt îl văd în fiecare zi, în colțul străzii, la anticariat. Cântă. Când îi dai un ban se înclină în fața ta. Când nu îi dai, iarăși se înclină. De obicei e înger... dar vinerea trecută a fost mai înger ca niciodată pentru că plouase și el a rămas să cânte în ploaie din fluierul ăla. I-a suflat vântul pălăria cu tot cu bani. Dar cântecul lui parcă a fost mai cu foc atunci. Eu eram tristă... Dar tare m-am bucurat când l-am văzut în ziua aceea. De atunci trec mereu pe lângă el ... Știu că ești tu acolo, în inima lui... Și mi-e drag!

- Da... Înțeleg! Dar știu că nu te-ai gândit nicicum că amărâtul acela care cântă din fluier ești tu.

De fiecare dată când îl privești și treci pe lângă el, ești din ce în ce mai aproape de tine. Îngerul ești tu.

Când te roade sufletul pe dinăutru.. știi că niciodată nu pleci. Niciodată cel care cântă nu pleacă. Noaptea nu-l vezi... Dar știi că e acolo. Că rămâne cu tine. Pentru că tu rămâi cu tine mereu. Zâmbești și mergi înainte. Cânți și dansezi în ploaie...

- Se poate să fie negarea o problemă de suflet?

- Se poate, cum să nu! Dar ca să negi, trebuie să fi crezut în ceva...

- Dar dacă n-ai crezut în nimic? Vreau să spun... să fii gol.

- Imposibil... Golul e Dumnezeu. Te naști gol. Te naști cu Dumnezeu...

- Îngere, îți dau un bănuț și mă treci podul. Acum!

- Mi-e cu neputință! Am mai discutat despre asta... Demult!

- Îți dau un bănuț!

- E ca și cum m-aș vinde ție.

- Dumnezeu e lângă tine nu-i așa, îngere? De-asta ți-e teamă!! Lașilor! Și Dumnezeu e la fel de laș ca și tine! Pe voi, cei din ceruri Dumnezeu v-a învățat să fiți lași!

De partea cealaltă a telefonului, era întradevăr Dumnezeu. Singur. Fără de înger.... Și oamenii se mai întreabă de ce au fost inventate rețelele de telefonie mobilă. Plus cele sociale. Se întâmplă ca unii să se izoleze, condamnându-le. Dar nimeni nu s-a gândit că fiecare om își caută Dumnezeul. Chiar și online. Chiar prin telefon. Pentru că lui Dumnezeu trebuie să-i scrii și să-i spui.

-

*Până la urmă ne-am născut din cuvânt...

pg. 150

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 43 Zărbuşca Autor Gabriela Ioniță (Valea Seacă, Iași) Aşa pui de ger nu-şi amintea să mai fi simţit Răducu, feciorul lui Georgel, în toată vieţişoara lui de unsprezece ierni petrecute.

-Să aprind un foc, tată?

-Să ne prindă pădurarul, tată?!

Erau în pădure la lemne; se cheamă că nu le furau deoarece carpenul s-a strâmbat aşa din trunchi după vijelie, iar ei cu securea l-au ajutat să nu mai necăjească restul vieţii ghebos, dar nici cumpărate nu erau!

Nu săraci, nu bogaţi, aveau văcuţă, căruţă cu un cal, ce pune pe masă pentru trei suflete, ei doi şi bătrâna.

-Bunică, de ce-a plecat mama?

-De iubire, maică!

-Cum adică de iubire şi eu ce mă fac fără ea?

-A iubit-o Dumnezeu mai mult şi-a luat-o; tu, tu ai să sileşti s-ajungi preot, s-audă mămica Cântările din gura ta, să mă duci şi pe mine când m-o chema bunică-tu la el.

Au terminat de încărcat căruţa atât cât poate duce Lica, iapa sură de culoarea pădurii acum, dar mai sunt lemne de-un transport. Ar fi păcat să le lase acolo, noaptea-i lungă, au vreme să facă două drumuri, să tragă şi-un pui de somn până-n ziuă, doar că trebuie păzite. Doritori să-ncarce lemne tăiate şi stivuite de alţii sunt destui.

-În două ceasuri îs înapoi. Securea ţine-o lângă tine, lupi nu-s la noi, n-ai teamă; să umbli picioarele, nu care cumva să te prindă somnul, îngheţi, nu te mai trezeşti!

L-a frecat binişor din cap până-n picioare, să-i încălzească sângele, nu l-a sărutat părinteşte, doar l-a îmbrăţişat, erau doi bărbaţi de nădejde ce se despărţeau pentru o treabă şi pentru scurt timp. Când să ia calul de căpăstru să se aştearnă la drum, Georgel s-a închircit ducând mâna dreaptă la inimă: -Un junghi, m-a luat un junghi, aman geru ăsta! Să umbli picioarele, auzi?

Răducu n-a putut să-l petreacă cu privirea mult, căruţa pierzându-se în adâncimea pădurii.

-O mai avea bunica zărbuşcă? am mâncat numai o dată în castronul mic.

Amintirea borşului dres cu chişleag şi ou, mămăliguţa aruncată prin el îl fac să plescăie din buze, umezindu-le - pradă bună pentru ger. Când pleci la furat nu-i vreme de stat la masă, nu şi-au luat mâncare. Îi scârţâie zăpada sub picioare, rotocol a făcut în jurul stivei de lemne, mergând mai mult repejor decât odihnit.

-Ce compunere frumoasă am să fac, pădurea o să fie o prinţesă, o prinţesă ţinută prizonieră într-un cer de sticlă! iar am să iau zece! iar o să-mi zică doamna c-am s-ajung scriitor! şi despre bunica am să scriu; cum a făcut ea zărbuşca nesărată!

Cele două ceasuri s-au scurs demult, dinspre drumeag nu s-aude nicio urmă de glas de om, de căruţă, doar copacii trosnesc când şi când; de văzut nici atât! Are genunchii atât de ţepeni încât cu greu îi îndoaie; se grămădeşte pe stivă, conturul pădurii prinde a se înceţoşa, iar gândurile a-i dănţui prin creier de capul lor.

-Să nu mănânce tata zărbuşca toată, să-i lase şi lui!

pg. 151

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Toată sticla de sus s-a aciuat la el în picioare, sticlă spartă; cine-a spart-o? şi oala cu zărbuşcă s-a spart, curge!

S-a ridicat zvâcnit cu mâinile întinse după oală; un milion de ace îi străbat trupul din vârful degetelor ascunse în ghete până în creştet.

-Să umblu picioarele!

E ca o mogâldeaţă, ca o stafie, ca un spiriduş, când merge domol cu mâinile subsiori, când ţopăie ca iepurii, când se-apleacă, când se ridică…

O geană albineaţă, pirpirie, ca o părere, începe a se ridica peste vârfurile copacilor aşezându-se încet, încet dar hotărât peste toată întinderea. Nu mai este liniştea din noapte, nici copacii nu mai bolborosesc la fel, s-a muiat şi gerul, dar nicio o nelămurire dinspre cărarea pe unde a plecat Georgel, niciun umblet, nimic, pace!

-Nu mai mâncăm chişleag două zile niciunul, ba o săptămână întreagă, să facă bunica zărbuşcă în oala mare, în care face pomana pentru mama.

Cu dinţi, soarele a ajuns aninat în creştetul cerului aruncând o poleială aurie peste dumbravă, vesel şi el de sosirea căruţei.

-Mata bunică, da tata?

-Odihneşte, i-a răspuns bătrâna apucând un leaţ şi aşezându-l cam cu prea mare grijă de-a lungul inimii căruţei.

-Să nu zici c-a mâncat toată zărbuşca?

-Of, că zăludă mai sunt, mi-am pierdut minţurile, tu eşti flămând! bagă mâna prin gura bondei şi a flanelei, scoate la iveală un ştergar cu ceva în el. Mănâncă, mai este zărbuşcă, mai este!

Boţul de mămăligă, pătat în jarul sobei, brânza topită dinăuntru, aşterne pe chipul copilului soarele tot.

Stă când cu spatele, când cu faţa lipit de cal. Iapa bătrână, cu mânz cândva, parcă înadins întoarce capul spre el fornăindu-i aer cald.

-Ce faifarlâc turcesc, bunică, boţu ăsta-i de-o mie de ori mai bun, ce de-o mie, de-un milion!

Mănâncă cu poftă tropăind, bâţâindu-se parcă-ar dansa şi vorbind într-una; nu poate uita ziua în care Simina, fata directorului, a servit toată clasa-şi pe el, fireşte- cu-n fel de rahat turcesc, împletit în fel şi chip, tăvălite bucăţile care prin nucă măcinată, care prin amestec de fructe tăiate, colorate toate de-ţi luau ochii.

-Faifarlâc turcesc este, serviţi! a spus ea , împăunată toată şi că era ziua ei şi că nimeni nu mai văzuse sau auzise de faifarlâc şi că numai ea luase 10 la compunere.

Pe săturate a plâns el atunci, pe săturate şi făţiş, nu pe-ascuns, de i-a trebuit bătrânei juma de-amiază să-l descoase a afla ce-are: -Zece, o fi vrut să-i facă şi doamna o bucurie, doar era ziua ei! pentru-atâta plângi tu căpruiu ochilor? şapoi nouăle tău îi de cinste şi el…

-La compunere, bunică?! a ţâşnit din pat oţărât tot, pe bunică-sa acum, care nu pricepea un lucru atât de limpede, nimeni nu-i şi nu trebuie să fie mai bun ca el la compunere!

-Nu mai pupă ea 10 bunică, peste mine! ce compuneri frumoase am să scriu …ce, ea a simţit gerul tot grămadă în spinare, a vorbit cu copacii sau cu lupul care nu-i la noi? a simţit puterea iernii ca o zbatere la inimă? a auzit ea glasul clopotului nostru cum sparge cristalul cerului? chiar, bunică, de ce-a tras clopotul, a murit unchieşu, nu?

Bătrâna dă doar din mână cu ochii ţintă la lemne.

După ce ieşi din pădure, drumul o ţine întins, vreme de-un ceas, până la două ţâţişoare rotunjoare, ce aţâţă cu parfumul lor simţurile oricui le vede toamna pe vremea coacerii strugurilor; de-a-mprejur stau casele

pg. 152

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

oamenilor, ca aluniţele: mai mici, mai mari, cu şindrilă pe acoperiş, cu tablă, mai gospodăreşti sau ţărăneşti, după puterea, starea şi priceperea fiecăruia. La răspântia dintre dealurile cu vii, drumul lor o ţine tot stânga, trecând pe lângă casa mortului, unchieşul, cel mai bătrân om din sat.

Răducu, sus pe lemne, îmbrobodit peste căciulă cu o bertă de culoarea cărămizii arse, cu ochii cârpiţi de somnul greu şi repezit, nu mai ia seama la vorbă când vede doliul, o fundă neagră prinsă deasupra uşii şi bucuros îi spune bătrânei: -Uite, bunică, a murit unchieşu, vezi c-am avut dreptate, am ştiut eu!

De bucurie că a avut dreptate a uitat să zică Dumnezeu să-l ierte! Se iţeşte mai bine, îşi trage berta să i se vadă faţa toată, nu aşa numai vârful nasului. Poţi şti cine iese în cale, poate Simina directorului?

Pe ulicioara lor întâi se înfăţişează fereastra zăbrelită a bucătărioarei, o cămăruţă de chirpici acoperită cu carton smolit, apoi casa. Prinde a-i clocoti sângele în obrajii obosiţi, ochii a-i juca, clipind cu importanţa cuvenită -a petrecut o noapte în pădure, doar, singur, singurel! - se foieşte pe lemne să se vadă mai bine.

-Bunică, ştii câtă zărbuşcă am să mănânc, să nu mai zică tata că…da de ce-ai pus pânza neagră la uşă, doar nu te-a chemat bunicul la el, nici eu popă nu-s…o umbră de tremur i se strecoară în glas…de ce?

Au băgat la timp căruţa cu lemne în ogradă, o altă pânză tot atât de întunecoasă ca cea de deasupra intrării şi-a aruncat colţurile, înfăşând pântecul de pădure şi ţâţişoarele cu aluniţe, ca pe un boţ de om!

pg. 153

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 44 Chiar dacă...

Autor Diana Purcărin (Arad)

M-a prins dimineața rugându-mă.

Stăteam lânga pat, în genunchi, cu mâinile strânse. Se înroșiseră de-atâta rugă. Ochii îi aveam deschiși, ațintiți către podea.

Nu puteam nici să plâng, nici să râd, nici să vorbesc.

Nu știam ce să fac.

Să mă duc la el? Să-l întreb? Să-l întreb, ce?

De ce-a plecat sau...., de ce-a mai venit?

M-am rugat toată noaptea Cerului să-mi dea un semn, un semn care să mă îndrume, să-mi spună cum să trăiesc mâine. De fapt.... Azi..... Acum. Am "călătorit" anii ăștia, respirând ziua când se va întoarce, în fiecare zi. Așa am rămas în viață; am inventat mii de scenarii pentru clipa când ne vom reîntâlni, mi-am învățat replicile pe de rost, mi le-am repetat în oglindă, am votat, împreună cu toate femeile din mine, rochia câștigătoare pentru revedere și am ales-o, la casting, pe femeia care se va întâlni cu el.

Toate deciziile au fost luate în urma unor luuungi și complexe studii de caz.

Mi se par niște Rătăciri, acum....Am pierdut atât de mult timp gândindu-mă... Și totuși, gândurile acelea m-au ținut Vie. Gândurile și Chipul lui, fața lui frumoasă, păcat că nu e la fel de frumos și interiorul lui, ce folos....

Vorba fetiței mele: -Sunt "cute", mami?

-Da, dar în poze, râd eu, iubind-o .

Așa e și el, e frumos, dar în poze...sufletul lui e contorsionat, gri și atât de trist uneori, că nu-mi pot opri lacrimile, nu de milă, ci de neputință...

I-aș da Alb de la mine, dacă nu ne-ar fi viețile proprietăți personale, drepte paralele, fără niciun punct tangent.

Fiecare trebuie să-și curețe singur valea pe unde-i trece apa destinului, de nisip, de pietre și de nămolul grijilor, de fricile vâscoase.

Ies din transă. Sunt sfârșită, amețită. Mă uit la ceas. S-a facut opt.

Mă ridic.

Nu-mi mai simt genunchii, sunt roșii. Mă uit în oglindă. Roșii, ca și ochii mei. Părul îmi stă în toate părțile, cearcănele care îmi încadrează ochii sunt negre, contrastul face toți banii.

Rochia asta de pe mine ar trebui să o arunc în cușca câinelui, atât e de urâtă și de veche...

Ies în curte, soarele îmi spune "bună dimineața", intru înapoi după apă să-mi ud panseluțele, și să pun deo cafea.

Aud un zgomot la poartă.

Mă întorc.

E el.

Asta-i bună!

Mai urâtă de atât nu puteam fi nici dacă mă duceam la vreun salon de machiaj, să mă pregătească pentru Halloween.

pg. 154

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Mă îndrept către inima lui din piept, mă uit în direcția inimii lui, nu în ochi, nu la el.

Plâng.Vin singure banditele astea de lacrimi, fără să le chem, mai ele lipseau din peisaj.

Mă ia în brațe, rămân acolo nu știu cât, și numai ce-l aud șoptidu-mi la ureche: "Ești atât de frumoasă!"

Chiar dacă nu a fost parte din viața mea ani buni, chiar dacă nimic nu mi-a lipsit mai mult decât să-i simt fața odihnindu-se pe sânul meu cald, chiar dacă nu ne-am trăit împreună singurătatea, chiar dacă ... el e Aici.

"- De ce te-ai întors? îl întreb.

- Pentru că am știut cum m-aștepți."

Legendă: *cute-drăgălaș, drăguț-din engl.

pg. 155

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 45 Ciupa și Cionciu Autor Ana Ghiaur (Timișoara)

Avea șase ani. Ochii vioi, albaștri ca cerul senin, iscoditori. O față frumoasă, de înger blond, cu părul vâlvoi, cârlionțat. Gura mică, cu buze subțiri și o voce ca trâmbița. Când țipa, se auzea din capătul celălalt de sat. O chema Maria, al doilea din cei patru copii ai unei familii de țărani bănățeni, Petru și Elena. Aveau o casă mare, cu trei camere la stradă, un gang larg, podit cu scânduri și o ușiță de lemn la intrare, la capătul treptelor înalte.

Uica Gheorghe, băiatul cel mic al bunicului, o poreclise Ciupa. Porecla-i venea de la ciuful de păr auriu, mereu vâlvoi, încâlcit de atâta zbenguială. Toată ziua umbla de colo-colo, ca argintul viu. Iute de picior, n-o întrecea nimeni la fugă, alerga într-una prin curtea largă, plină de păsări și animale. Numai în cămara bunicului nu avea voie să intre. Era tare curioasă să știe ce-o fi acolo de n-o lăsa înăuntru. De afară se vedeau, prin ușa întredeschisă tot felul de lanțuri și cercuri de fier, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puțin ruginite, atârnate în piroanele bătute în perete. Butoaie de lemn, pline cu țuică de prune sau vin, se zăreau în fundul cămării. Bunicul avea o trăgulă cu care scotea țuică într-o ulcică de pământ, pe care o ținea pe butoi și de câte ori intra acolo, sorbea din ea, satisfăcut. Așa că totdeauna ieșea un pic mai vesel decât a intrat. De sub pălăria veche i se vedeau ochii sticlind șiret. Ciupa avea un frate mai mare, Gheorghe, dar pentru că nu putea pronunța când era mică, i-a zis Cionciu. Bunicul la ea ținea cel mai mult, chiar dacă nu era băiat. Așa se zicea, că băiatu-i stâlpul casei. Dar fata era vioaie și energică, se bătea cu fratele ei și de multe ori îl biruia.

- „ Așa, tato, țuc-o tata!” îi zicea bunicul. Îi placea că era plină de viață, mândră și hotărâtă, „ ca vița lu` Mihai ”, cum le zicea-n sat. O fi fost careva Mihai la știomp, om cu greutate și satul i-a poreclit după numele lui.

Ciupa avea și două surori mai mici, Lenuța și Ana. Cea mai mică, Ana, îl pândea pe bunic când uita cămara deschisă. O punea pe Lenuța să stea de pază și căuta prin ulcelele din cămară să vadă în care găsește bani. Bunicul le da bani numai duminica, când ieșea de la biserică. Atunci se așeza pe bancă, în fața bisericii, cu mai mulți bătrâni din sat, ca să vadă jocul. În fiecare duminică era joc în sat. Flăcăii și fetele abia așteaptau, veneau toți îmbrăcați în costume populare la horă și jucau de trosneau pietrele, până seara târziu. Cei mai bătrâni își aminteau și ei de tinerețe, privindu-i de pe margine.

- „ Să veniți la mine când ies de la biserică, să vă dau bani de înghețată ”, le zicea bunicul fetelor, ca să vadă sătenii că avea grijă de nepoate.

Ziua, fetele se jucau în ocol, făceau buchi, dar când venea fratele lor, Cionciu cu căruța, le certa, că nu avea pe unde să intre. El era mai mare și-i ajuta pe părinți la câmp. Era un băiat liniștit, cuminte, nu prea făcea năzbâtii. Numai într-o zi, când venea de la școală, s-a oprit să scoată apă la fântâna lui Nicoară, vecinul de peste drum, că murea de sete. Era cald și cum nu era obișnuit să poarte sandale, se descălțase și le ducea în mână. Când a scos apa le-a pus jos lângă fântână și le-a uitat acolo. A băut apa, s-a răcorit și sa dus acasă. Abia către seară și-a amintit că a lăsat sandalele la fântână.

- „ Of, sandalele mele! ” se văicărea. Era mare lucru să ai sandale în picioare. A fugit repede la fântână, dar nu le-a mai găsit. Tare s-a necăjit că a rămas fără sandale!

Mama lor se trezea devreme, o așteptau în ocol păsările și animalele să le dea de mâncare, altfel făceau o larmă de sculau toată casa. Copiii se trezeau mai târziu. Singuri, începeau să se bată cu pernele,

pg. 156

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

să alerge și să sară prin paturi. Când venea mama, se lua cu mâinile de cap. Avea în mână o joardă de alun, care scotea sânge când plesnea cu ea pe unde apuca. Ciupa, mai iute, o zbughea pe ușă. Lenuța, moale, blândă și docilă, punea mâinile peste ochi și sta acolo să primească loviturile. Ciupa o trăgea de mânecă: - „ Hai tu, proasto, nu sta să te bată! ” îi zicea indignată. Într-o zi, Ciupa s-a îmbolnăvit. Avea febră mare și tatăl nu era acasă. Era plecat în pustă, în Regat, cu căruța plină de mere și prune coapte, să le schimbe pe grâu și porumb pentru animale. Trăiau din creșterea animalelor: cai, vite, porci și oi. Aveau și mult pământ, dar era pământ de deal, bun mai mult pentru livadă. Aveau mere Ionatane, o frumusețe, prune Anașpet, dulci ca mierea, pere Pergamute, ca soarele. Atâta rod, că toata iarna se ducea Petru lu` Mihai în piață la oraș cu lăzile pline și se-ntoarcea cu chimirul doldora de bani.

Acuma însă era plecat în pustă și se-ntorcea abia peste două sau trei săptămâni. Mama, Elena, nu știa ce să facă. Copilul, atât de vioi de obicei, era palid și abia respira. Bunicul, aspru din fire, a luat-o pe Ciupa in brațe, a turnat pe ea o vadră de țuică, a învelit-o repede într-un cearceaf și a aruncat-o în pat.

Fata a început să țipe și să tremure din toate mădularele.

- „Taci, mama ta de fată ”, striga bunicul, „ că nu mori!”

I-a făcut o frecție zdravănă și după câteva ore alerga prin curte, de parcă n-ar fi avut nimic.

Aveau un sălaș în grădina de la marginea satului. Cei tineri stăteau mai mult acolo, de răul bătrânilor, care nu se prea înțelegeau cu părinții copiilor, mai ales cu mama, Elena. Aveau ce aveau cu ea, că la pețitul miresei, tatăl fetei pusese o condiție, adică să fie trecută jumătate din avere pe numele Elenei.

De atunci, mama Mariei nu mai avea liniște. Sălașul avea o cameră de locuit și un grajd cu animale.

Ciupa făcea numai prostii. Alerga mama după ea cu prăjina prin grădină, dar n-o putea prinde. Odată s-a împiedicat și a căzut. Fata a a început a râde și a-i face ciudă.

-„ Las`că te prind eu în casă, când ți-o fi foame!” i-a zis mama. Ciupa a stat prin grădină până seara, când a venit tata acasă.

- „ Uite, m-a ținut flămândă toată ziua, de ciudă că nu m-a putut prinde!” s-a smiorcăit ea. Și tata a crezut-o, ori s-a prefăcut a o crede.

- „ Hai, vino-ncoace, fetița lu` tata.” Și a luat-o pe genunchi.

Mama, ce să mai zică? Se chinuia cu ea toată ziua, iar seara tata o mângâia pe creștet. Semăna cu fratele lui, Gheorghe, avea aceeași fire nestăpânită. Nici el nu se da bătut când își punea ceva în cap. Băiat frumos, oacheș, bine legat, îl cam sorbeau din ochi fetele din sat. Dar lui îi plăcea una la care se ducea seara târziu. Intra pe geam, să nu-l vadă nimeni, că bunicului nu-i plăcea fata. Nu avea zestre mare și zicea că nu-i de viță bună. Dar era frumoasă și Cionciu, cum îi zicea Maria, nu se lăsa de ea.

Cionciu era plecat în armată la Brașov, la aviație. Când venea acasă, în permisie, Maria era prima care-i sărea-n brațe. O ciufulea și râdea: - „ Ce ispravă ai mai făcut, Ciupo? ” o întreba vesel.

La plecare, îi zicea să iasă-n ocol și să se uite pe cer, că el trece cu avionul și-o vede. Așa că de câte ori se auzea un avion, fata ieșea repede în curte și făcea cu mâna, țipând și țopăind, până nu se mai vedea avionul. Într-o zi, Ciupa i-a găsit pe bunici triști, cu lacrimi în ochi. Chiar și mama ei plângea. Ce s-o fi întâmplat?

-„ Nu mai vine Cionciu al tău!” zicea bunica plângând și mai tare.

A aflat apoi că Cionciu nu mai era. Li s-a spus că s-a îmbolnăvit și a murit. C-ar fi avut un buboi mare, care a trebuit operat, dar s-a infectat și l-a doborât. Nu le venea să creadă. Cum se poate, un om așa de sănătos și viguros, să fie doborât de un buboi? Fratele lui, Petru și bunicii au plecat la Brașov să afle adevărul. Acolo nimeni nu voia să le spună nimic. Cionciu era mort și îngropat. Bunicii nu voiau să plece fără el. După multe rugăminți și intervenții, li s-a aprobat să dezgroape trupul și să-l aducă acasă.

pg. 157

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Se zvonea că ar fi fost omorât chiar de comandant. Acela avea o fată care-l plăcea pe Cionciu.

Comandantul i-ar fi propus să se însoare cu ea, dar el a refuzat. Îl aștepta fata din sat, la care ținea foarte mult. I-a spus verde-n față comandantului că lui îi place altă fată. Așa că a plătit cu viața. Dar cine putea dovedi toate astea? Era distanță mare din Banat până-n Brașov, nu cunoșteau pe nimeni acolo, așa că zvonul a rămas uitat. Și apoi, cum ziceau bătrânii: - „ Orice-am face, pe Cionciu nu-l mai putem învia.”

Au venit acasă și l-au îngropat în cimitirul satului, în mormântul familiei. De atunci, bunica îl căuta în fiecare noapte plângând prin pod, prin grădină, prin pivniță și striga: - „ Gheorghe, mamo, vino să te văd, că nu mai pot de dorul tău!”

Dar nu venea nimeni.

Parcă n-ar fi fost destul răul, așa cum se spune, aduce după el alt rău. Într-o zi, părinții Mariei s-au dus în grădina casei, unde aveau de lucru la niște sere cu legume. Între curte și grădină erau grajdurile.

Poarta de la grădină, mare și grea, nu putea fi deschisă de copii.

Ciupa voia să vadă ce fac părinții ei în grădină și nu avea pe unde să intre. La colțul grajdurilor crescuse un copac înalt, cu crengile peste acoperișuri. S-a gândit ea că din vârful lui ar putea să vadă în grădină. Cum nu era nimeni prin curte, s-a cățărat în copac, tot mai sus, până aproape de vârf, unde trunchiul, mai subțire, se clătina în vânt. Părinții fetei, văzând-o în vârful copacului, s-au speriat și au strigat la ea. De spaimă, fetița a scăpat trunchiul pe care se cățăra și a căzut, sub ochii îngroziți ai părinților ei. Sub copac era un butoi de lemn, pus la uscat cu gura în jos. Trupul fetiței a lovit butoiul, apoi a căzut pe pământ, pe spate și acolo a rămas. Nu se mai mișca și fața i se învinețise. Mama ei a început să plângă. Au strigat-o, s-au agitat, degeaba. Era ca și moartă. Au ridicat-o încet și au dus-o în casă. Când au întins-o pe pat, și-au dat seama că respira încă. Foarte slab, dar era o speranță. A rămas așa, inertă, destul de mult timp. Seara târziu, a deschis ochii și i-a văzut pe toți pe lângă ea, plângând. Tatăl ei ținea în mână o lumânare. Nu mai știa ce i s-a întâmplat. După un timp, și-a amintit. Și-a dat seama că a scăpat ca prin minune. Cum se spune, și-a văzut moartea cu ochii. De atunci, s-a potolit cu cățăratul prin copaci. Dar nu și cu năzbâtiile.

Ciupa purta poale și cătrânță. Așa umblau îmbrăcate toate fetele din sat. Cum casa ei era foarte aproape de stradă, mereu treceau căruțe prin fața casei. I-ar fi plăcut să se plimbe cu căruța. Dar cum să facă să nu o vadă căruțașul? Alerga în spatele căruței și sărea pe oiște. Mergea o bucată de drum, apoi sărea jos și alerga după alta. Odată însă, când să sară jos din căruță, i s-au agățat poalele de loitră și a târât-o după căruță, o bună bucată de drum, până când căruțașul și-a dat seama că trage ceva după el.

Căzuse cu fața în jos și cum drumul era plin de pietre, avea fața toată brăzdată de zgârieturi. Plină de sânge, cu poalele rupte, s-a întors acasă plângând în hohote. Biata mama, ce să-i mai facă? S-a apucat și-a oblojit-o, dar până i s-au vindecat rănile, arăta ca un obrezar. Oricum, de atunci nu i-a mai ars de alergat după căruțe.

Avea o vecină ceva mai mărișoară, care s-a dus la școală în clasa întâi. Ciupa vedea că fata învață să scrie și să citească și era foarte curioasă să știe și ea. Atât de curioasă, că într-o zi s-a dus cu vecina ei la școală. Învățătoarea a întrebat-o ce căuta acolo.

- „ Am venit să învăț și eu să scriu și să citesc ”, i-a răspuns fetița cu îndrăzneală.

- „ Dar nu se poate, tu ești încă prea mică, o să vii anul viitor ”, a zis învățătoarea.

- „ Eu vreau să învăț acuma ”, a insistat Ciupa, „ lăsați-mă și pe mine să stau aici.”

- „ Bine, dar nu ești înscrisă în catalog ”, a încercat s-o convingă doamna.

Se mira ce-i cu fata asta care ținea cu tot dinadinsul să vină la școală. Dar Ciupa s-a dus în fiecare zi, până când învățătoarea n-a avut ce face și a trecut-o și pe ea în catalog. Mai ales că era foarte isteață și prindea repede tot ce-i spunea doamna. Pe deasupra, avea o voce minunată, cânta ca un înger. Într-o vară, tatăl copiilor a dus vitele la pădure. Mergea din când în când să vadă de ele și să le ducă sare. Într-una din zile, a văzut că o vacă lipsește. A căutat-o peste tot, dar n-a dat de ea. Se înnopta și a trebuit să se întoarcă acasă. Era multă treabă, nu putea să-și piardă și ziua următoare prin pădure. I-a

pg. 158

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

trimis pe Cionciu și Ciupa să caute vaca. Au mers ei prin pădure încoace și încolo, până au ajuns în vârful dealului, dar vaca nu era nicăieri. Deodată au văzut, la o oarecare depărtare, un foc. Doi bărbați, unul mai tânăr, celălalt mai în vârstă, frigeau niște carne pe jăratec. După cum erau îmbrăcați, păreau a fi fugari.

Cionciu și-a tras speriat sora lângă el. Dacă până atunci vorbeau tare, strigau, doar îi va auzi văcuța și se va ivi de undeva, acum băiatul îi făcu semn fetei să tacă. Cei doi bărbați erau la oarecare distanță de ei. După cum își vedeau liniștiți de treabă, părea că nu-i văzuseră. Mai bine!

Băiatul își amintea că-i povestise tata de niște legionari. Nu prea știa ce sunt aceia, dar se pare că tuturor le era teamă de ei. Un bărbat din sat, un om puternic, cu o statură falnică, Traian, hâtru din fire, pusese rămășag într-o duminică cu un oarecare Brangiu, care avea și el o fire pe măsură și-i spusese că nu-l crede în stare să strige în mijlocul jocului „Trăiască regele!”. Regele abdicase, la putere erau comuniștii, nu era puțin lucru să faci așa ceva. Brangiu însă nu era un om oarecare. Bine legat, mândru, curajos, nu se prea da bătut, așa că se încumetă să pună rămășagul. Când jocul era în toi, se duse la muzicanți și le zise să tacă. Aceștia, obișnuiți să-l asculte, se întrebau oare ce-o avea de zis. Nu numai ei, ci toți cei din joc întoarseră mirați capetele spre el. Iar când strigă odată, cu voce ca de tunet, „Trăiască regele!”, toți rămaseră nemișcați, încremeniți de spaimă. Se știa că nimeni nu avea voie să pomenească numele regelui, „ dușmanul poporului ”, așa cum îi ziceau comuniștii. Erau întemnițați oamenii și pentru mai puțin, dar să spui în gura mare că simpatizezi cu dușmanul puterii, era prea de tot. Asta numai dacă ți s-a urât cu viața.

Ca să nu fie luat la întrebări, Brangiu fugi chiar în seara aceea în pădure. Știa că undeva pe acolo se ascundea un pocăit, despre care oamenii ziceau c-ar fi legionar. Se auzea în sat că cei doi au început săi amenințe pe sătenii care aveau ghinionul să-i întâlnească, cerându-le bani și mâncare. Oamenii din sat erau nevoiți să le ducă mâncare în fiecare săptămână, pentru că le era frică să nu-i omoare. Dar nimeni nu știa unde se ascundeau. Brangiu era însurat și venea uneori noaptea acasă, pe furiș, să-și vadă nevasta. Într-o noapte, femeia i-a spus că jandarmul, Lambă, îi tot dădea târcoale.

-„ Nu mai pot scăpa de el, mă amenință că o să vină noaptea peste mine!” zicea ea.

De furie, Brangiu s-a dus să-l caute pe jandarm, să-i ceară socoteală. Era hotărât să-l omoare. Cum acela era de strajă, l-a găsit și l-a înjunghiat. Nu știa că acolo era și primarul, care, de frică, s-a ascuns.

Când să plece, Brangiu l-a văzut. Și-a dat seama că-l poate da în vileag. L-a luat cu el și l-a dus la marginea satului, la moară. Era o noapte neagră, pe drum nici țipenie de om. Când s-au oprit la moară, primarul, care tremura din toate mădularele, a căzut în genunchi și a îndrăznit să zică, cu voce stinsă: - „ Brangiule, nu mă omorî, că-mi lași copilul fără tată!”

- „ Nu te omor, mă!” s-a îndurat acesta, „ doar ești prietenul meu din copilărie, dar să nu aud c-ai vorbit, că ești mort! Nu scapi de mine nici în gaură de șarpe!”

L-a lăsat acolo și-a dispărut în noapte. Primarului nu-i venea să creadă c-a scăpat cu viață. Îi înghețase sângele în vene de groază. Cu inima cât un purice, se furișă tiptil spre casă. Nu suflă un cuvânt despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Oamenii bănuiau cine l-a omorât pe jandarm, dar nimeni nu scotea o vorbă. Oricum, Brangiu și Pocăitu erau căutați pentru trădare.

Acum cei doi copii se uitau la ei, ascunși după copaci. Pentru că, după cum arătau, bănuiau că ei sunt cei doi fugari.

- „ Ăștia frig acolo vaca noastră!”zise fata încet, cu lacrimi în ochi. „ De-asta n-o găseam!”

Băiatul înclină să-i dea dreptate, deși nu avea de unde să știe că așa era. Oricum, lăsară și vacă și tot și se furișară grăbiți printre copaci, cât mai departe de cei doi bărbați. La un moment dat, fata se uită în urmă și nu-l mai văzu pe fratele ei. Începu să-l strige șoptit, ca să nu bage de seamă fugarii, dar acesta nu răspundea de niciunde. Se gândea ce să facă, singură nu știa drumul spre casă. Îi era teamă să nu dea peste ea fugarii, ce se va face atunci, cum se va putea apăra? Dar dacă au dat peste fratele ei și l-au luat cu ei? Își punea tot felul de întrebări, de spaimă își imagina tot felul de lucruri de speriat și-i era și mai frică. Într-un târziu, văzu un stâlp mare de curent. Știa că și în sat sunt astfel de stâlpi și se gândi să se ia după firele de curent. Doar că, de la un stâlp la altul, trebuia să treacă prin tufișurile mai mari decât ea.

pg. 159

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Cum să se descurce? Renunțase să-și mai strige fratele, îi era teamă să n-o audă oamenii aceia. Se gândea că trebuie să ajungă cât mai repede acasă, până nu se înserează, să-i spună tată-său să-l caute pe băiat. Dar Cionciu tocmai atunci apăru.

- „ Unde-ai fost, zăpăcitule? De ce m-ai lăsat singură, dacă dam peste vreo jivină sau mă găseau oamenii ăia? ” îl întrebă furioasă.

Cionciu râdea satisfăcut că i-a ieșit figura.

- „ Las`că te spun eu la tuțu, numa`să ajungem acasă!”

Așa și făcu. Cum au ajuns acasă, după ce au povestit ce văzuseră în pădure, fata, indignată de purtarea fratelui său, îi spuse tatălui: - „ S-a ascuns de mine și m-a lăsat să umblu singură prin pădure. Era să mă rătăcesc.”

- „ Ce-ai făcut, mă nărodule? Trebuia să ai grijă de ea, că ești mai mare, și tu ce faci? ” se supără tatăl. Îl luă de urechi și vru să-i tragă și câteva palme, dar tot fata se rugă: - „ Lasă-l acuma, tuțule, că s-o fi învățat minte!”

Tot îi părea rău de el, doar era fratele ei.

Până la urmă, ce doi fugari au fost trădați de cei care le duceau mâncare. Aveau o colibă săpată în pământ și acoperită cu frunze. Într-o seară, pe când așteptau mâncarea, numai ce aud: - „ Ieșiți afară, sunteți înconjurați, nu aveți cum să scăpați!”

Brangiu a cerut să-și mai vadă o dată soția. Știa că va primi o pedeapsă grea. Îi crescuse barba și pletele, era impunător așa, cu ochii mari și triști.

- „ Atunci l-am văzut ultima oară. L-au luat cu o mașină și dus a fost.” spunea soția lui, cu ochii în lacrimi.

Unii spun că primarul ar fi aranjat să fie omorât în închisoare, de frică pentru viața lui, deși Brangiu îl amenințase doar pe săteanul care-i ducea mâncare: - „ Vin eu de acolo, o să-ți iau capu` ăla strâmb! ” Dar n-a mai venit. A fost condamnat la muncă grea, o fi murit de istovire sau de bătăi. Comuniștii nu aveau milă. Brangiu avea un frate mai mic, l-au închis și pe el, l-au bătut, se zice c-ar fi murit acolo de tuberculoză.

Traian, cel care a pus rămășagul de la care a pornit totul, a avut o moarte cumplită. Puternic, plin de sine, trăgea câte o beție în fiecare sărbătoare. Umbla cu muzicanții după el pe ulițele satului. Într-o duminică, după un chef strașnic, s-a simțit așa de grozav, că s-a dus pe deal, la marginea satului și a început să urle: - „ Unde ești, Dumnezeule, să mă lupt cu Tine?”

Se bătea cu pumnii în pieptul puternic, râzând. Era sănătos „ca un taur”, cum spuneau sătenii.

După o săptămână, Traian cel de neânvins s-a îmbolnăvit dintr-odată. Nu fusese bolnav în viața lui, nu știa nimeni ce are. Nu i-au dat de leac și în câteva zile a murit. A vrut să se lupte cu Dumnezeu, dar n-a mai apucat. Cine poate lupta cu Dumnezeu? L-a mai lăsat să trăiască o săptămână, ca să se căiască, dacă o fi făcut-o. Unul din copiii lui a murit tânăr, celălalt și-a schimbat numele, de teamă. Și-a luat plata și pentru viața lui Brangiu și a fratelui său, că dacă nu l-ar fi întărâtat el, acela n-ar fi luat calea codrului.

Oricum, Dumnezeu i-a răspuns la îngâmfarea lui. Dacă l-a iertat pentru Brangiu, nu l-a iertat pentru mândrie. Cine se poate măsura cu puterea Creatorului? Omul, muritorul, sigur nu!

pg. 160

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 46 Oraşul de Neon Autor Laurențiu - Alin Dumitrache (Pitești, Argeș) Întunericul acoperise nu de mult Oraşul de Neon când lumini ce se aprindeau una după alta începuseră să spargă negura. Din îndepărtări se puteau vedea contururile clădirilor scoase în evidenţă de către lumini plăpânde iar apoi aceleaşi clădiri afişându-şi ostentativ tuburile de neon ce le ofereau strălucire. Neoanele puse pe clădiri formau litere, simboluri, erau prezente peste tot de la zgârie-nori până la cele mai sordide clădiri cu faţade aproape în ruină.

Culori roşu-oranj, albastre, verzi, violet, galbene parcă se împleteau împreună cu muzica electronică şi te purtau într-un trip psihedelic de culori şi arome de narcotice ce te lăsau amorţit plutind într-un eter al scânteilor şi al metalului.

Dacă ziua Oraşul nu era nimic altceva decât un loc mort unde cerul plumburiu veghea deasupra clădirilor de metal şi a cartierelor pustii, noaptea totul începea să prindă viaţă odată cu locuitorii ce-şi făceau apariţia de nicăieri şi erau precum cutremure pentru pavaj, toţi parcă dorind să se piardă într-un abis al agitaţiei, al dansului şi al depravării.

Aproape totul strălucea în lumina aceea bolnavă, până şi aleile obscure, totul mai puţin o clădire lăsată la o parte, ceva mai departe de centru, înghesuită de celelalte, o clădire pe care se puteau citi nişte litere plăpând luminate în verde-roşu: N O H O T L ceea ce ar fi putut însemna Neon Hotel. La lumina celor câteva tuburi faţada clădirii se arăta una jalnică ce prezenta crăpături, ferestre sparte, totul parcă stând să se prăbuşească la prima ocazie. Cu excepţia unei ferestre de unde se auzea muzică dată tare totul părea mort şi dezolat.

Acea fereastră ducea spre o cameră oarecare unde un tub ieftin de neon lumina cu întrerupere mobila veche şi degradată, un sistem audio ce făcea pereţii să vibreze şi în jur de patru siluete ce zăceau dărâmate pe unde apucau în dezordine alături de sticle goale de băutură, seringi folosite, bălţi de alcool şi urină, vapori ieşiţi din substanţe ce nu aveau pe unde să părăsească încăperea şi rămâneau prinşi acolo.

Din acele trupuri toropite unul dintre ele a început să facă mişcări pentru a se ridica doar ca să alunece înapoi în alcool şi să dea cu capul de canapea. După un geamăt prelung a reuşit să se ridice, un barbăt ce ar fi putut fi înalt dacă nu ar fi stat cocoşat, şi s-a dus spre baia vecină unde nici măcar podeaua nu era destul de rece ca să îi aline fierbinţeala trezirii. Sprijinindu-se cu mâinile de chiuvetă s-a uitat în oglinda crăpată ca să vadă în reflexie un chip palid şi slab, cu riduri adânci pe frunte deşi părea a fi tânăr, ochii roşii, cearcăne adânci şi obrajii supţi. După ce s-a privit timp de aproximativ un minut a dat drumul la robinet şi s-a spălat pe faţă cu apa foarte rece şi ruginie dar a trebuit să se oprească deoarece o stare de vomă i s-a instalat rapid şi a trebuit fugă la closetul deja plin de vomă şi dejecţii pentru a regurgita. Întors să se spele pe faţă oricine ar fi putut observa că ochii lui aveau lacrimi în colţuri.

pg. 161

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Cu un uşor oftat şi un clipit prelung după ce şi-a văzut prietenii încă zdrobiţi pe podea a ieşit din camera de hotel nu înainte să verifice încă o dată apartamentul de resturi de droguri sau alcool. Mergea apăsat în penumbra holului jegos până la scările ce stăteau să se dărâme şi apoi pe lângă sala de recepţie goală de unde a trebuit să îşi pună mâna la ochi din cauza luminii orbitoare de afară până ce ochii i s-au obişnuit şi a putut să iasă afară, în căldura emisă de întregul oraş.

Trecea printre ceilalţi oameni indiferent cu privirea lăsată şi apăsat de ceva mult mai puternic decât el însuşi, printre străzi unde prostituate umane şi robot aşteptau clienţi, dependenţi mai mult morţi făceau cozi la distribuitoarele de droguri controlate de stat, maşini de lux treceau pe deasupra şi în sfârşit, Centrul. Focarul mizeriei şi al prăpastiei dintre bogat şi sărac, unde moartea vine în toate formele. Totul într-o permanentă mişcare epileptică în timp ce el făcea tranziţia din centru spre un complex de apartamente apropriat. Zeci de clădiri arătând la fel, cenuşii ziua, curcubee noaptea. Ştia exact în care dintre clădiri să intre deoarece fără să ezite a intrat într-unul oarecare, a traversat holurile comune până la uşa care ştia că duce spre apartamentul său. Înăuntru ordine, cărţi aflate pe rafturi şi pe podea alături de reviste de specialitate, un computer pe masuţa din cameră restul încăperii constând doar dintr-o canapea şi uşi de acces spre alte camere. S-a aşezat pe canapea şi pornind computer-ul ce avea pe post de wallpaper o fotografie cu doi oameni mai în vârstă ce păreau a fi părinţii lui şi-a deschis mail-urile, nu înainte să zăbovească puţin la poză, pentru a-şi descărca banii ce-i veneau lunar pe un depozit de stocare al memoriei bazat pe cuarţ ce îl avea introdus deja la portul de conectare.

După descărcarea de câteva secunde a scos dispozitivul şi l-a introdus în buzunar iar apoi s-a îndreptat spre uşa ce ducea la balcon. Sprijinindu-se de balustradă şi-a lăsat privirea să zboare melancolică în zarea atât de luminoasă şi apoi spre cerul întunecat ce era doar vid şi atât. A dat din cap negativ şi a privit în jos, oameni ca insecte ce-şi vedeau de vieţile lor de nimic şi maşini deasupra lor. Părea pierdut în hăul neputinţei şi al durerii, muşchii feţei sale erau încordaţi cu dinţii scrâjnind şi mâinile sale începând să strângă balustrada din ce în ce mai tare până la a-i tremura doar ca să se întoracă cu un gest brusc înapoi în cameră şi să pornească cu pas grăbit până afară, de acolo spre cel mai apropriat distribuitor de droguri şi să-şi ardă toţi banii pe ele. Începuse să transpire, avea drogul într-o mână şi ezita să pornească undeva până când parcă fără voia lui corpul i-a pornit hipnotizat spre Centru. În inima Oraşului de Neon.

pg. 162

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 47 Tablou rural Autor Mihai I. Cepeha (Vatra - Dornei, Suceava) Moşul îşi îndeasă în chimir punga de tutun uscat în păpuşi la soare şi proaspăt tocat şi dă să iasă pe poartă. Femeia ce tocmai scotea nişte ţoale din troaca de lângă fântână îl urmăreşte din ochi.

- Ce-i nevastă, ce te uiţi aşa la mine?

- Unde te duci?

Stârnit fiind de zarva copiilor de pe uliţă, câinele din dreptul porţii latră arătându-şi vrednicia.

- Taci mă, Puţă, îşi mustră moşul câinele, că lumea are treabă şi vorbeşte stăpâna! Ce ziceai?

- Unde ai plecat, că ziua-i dusă?!

- La poartă, fă. Stăm pe scândură în faţa porţii şi ne uităm.

- Cu cine, că nu văd pe nimeni.

- Las’ că vin ei.

- Şi ce faci cu caietul ăla?.

- Scriu despre ce facem noi.

- Care noi, Ilie?

- Eu, tu... satul.

- Da, mă!? mai spune femeia şi îşi vede de-ale ei.

Moşul se aşează pe banca din faţa porţii, îşi meştereşte o ţigară din foiţă de ziar umezită cu limba şi se uită la plozii care aleargă de să-şi rupă oasele după o băşică dezumflată. Şleaurile făcute de ultimele ploi sunt acum aproape nivelate şi în loc de glod până sub genunchi, seceta a aşternut un strat gros de colb fin pe care copiii îl transformă în nori mici şi efemeri. În vale se văd doi boi care târâie un car plin cu vreji de porumb adunaţi după căpălit. În vârful carului se lăfăie un plod mândru ca un tractorist de sarcina pe care o are. Pe lângă boi, un bărbat cu o jordie în mână păşeşte agale.

- Mai fă o pauză Lisandre! îl sfătuieşte în glumă bătrânul din faţa porţii. Mai ai, mai ai?

- Să trăieşti moş Ilie! Mai am, parcă mata nu ştii, treaba nu se termină niciodată.

- Aşa-i!

- Da’, matale ce mai faci?

- Io? Am atâtea de făcut, încât, nu ştiu de ce să mă apuc. Aşa că, nu fac nimic.

Lisandru râde în timp ce-şi îndeamnă boii s-o ia din loc.

- No, să ai spor în toate! încheie moşul pentru a nu rupe omul de la treburi.

Carul dă să facă la dreapta pe un fost drum abrupt, acum mai mult o râpă şiroită de ploi. O umbră ca o „săgeată neagră” trece prin faţa carului şi se pierde în bozia din marginea drumului. Boii zmucesc speriaţi într-o parte. Oiştea scapă cuiul din rostul lui şi se desprinde de restul carului, care o ia la vale cu spatele, oprindu-se brusc în şanţul din dreptul moşului Ilie rămas mut de spaimă. Plodul din vârful vrejilor aterizează în curtea acestuia tocmai lângă gardul făcut din pari şi nuiele.

Mare noroc. A leşinat, dar nu s-a înfipt în gard. Moşul scapă ţigara, altfel veşnică în colţul gurii, adună copilul de pe jos şi-l aşează cu grijă pe târnaţul casei.

- Nu-ţi fă griji, n-a murit! strigă el către Lisandru intrat pe poartă cu sufletul la gură. Uite, a deschis ochii.

Puştiul îi priveşte cu ochi înceţoşaţi şi fără a scoate un scâncet.

pg. 163

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Tatăl tace, simţindu-se vinovat că nu a verificat atelajul. Îşi priveşte copilul, apoi il ia în braţe şi pleacă spre casă, lăsând totul baltă.

La poartă, discuţiile sunt în toi. Copiii de pe toloacă îşi explică unul altuia ce şi cum, iar câţiva bătrâni adunaţi de zarvă îl judecă în lipsă pe Lisandru. Moş Ilie îi mustră: - Ia lăsaţi omul în pace! S-a întâmplat, că doar n-a făcut-o cu bună ştiinţă. Băiatul n-are nimic, mâine va fi la grămadă cu ceilalţi.

Autoritatea moşului Ilie, recunoscută de mai toată lumea, îi risipeşte pe la treburile lor, pe banca de lângă poartă rămânând doar cei ce au încăput pe ea.

- Valea şi voi! se răsteşte moşul către copiii ce continuau să se agite şi să gesticuleze în apropiere.

Brusc se face tăcere, copiii se pleoştesc şi încep să se rotească pe picioare dezorientaţi, neştiind încotro so apuce.

- Ei, hai! încearcă moşul să-i dezmeticească. Uite, vă dau o idee: mergeţi şi vă umpleţi burţile din dudul ăla, ştiţi voi care... la care râvniţi.

- Da!? Da’... începe să se codească puştimea, da’ ne e frică.

- Nici o frică, vă păzim noi, îi încurajează sfătuitorul. Nu-i aşa, moşnegilor?

Moşnegii nu se obosesc a răspunde, dar aprobă dând din cap. Având astfel de asigurare, plozii o zbughesc.

La jumătatea drumului unde trebuia să urce carul era, pe dreapta, o casă părăsită, ascunsă de un dud negru uriaş şi plin ochi de poame. Doar cei bătrâni îşi mai amintesc de saşii care au stat acolo şi care au plecat demult. Copiilor nu le pasă de istoria casei, ar fi dat ei iama în poame, hă,hă,hă, dacă sătenii nu ar fi scornit poveşti cu fantome şi draci negri ce populează casa şi curtea. Era singura cale de a domoli dorinţa copiilor şi nu numai, de a devasta locul.

De data asta, având încuviinţarea dată de bătrânii sfătoşi din marginea drumului, mai mult ca să nu le fie tulburată întrunirea de fiecare zi, trupa de copii încalecă gardul interzis şi se risipesc prin curte pentru a verifica dacă este adevărat că acolo sălăşluieşte diavolul.

Zgâindu-se printre scândurile târnaţului, prea înalt pentru a fi escaladat, unul dintre puşti vede o „mogâldeaţă neagră” cu ochii galbeni însemnaţi de sus în jos cu o dungă neagră, holbându-se fix la el prin aceiaşi crăpătură. După ce scoate un ţipăt de spaimă, se retrage şi rămâne cu mâna întinsă spre locul cu pricina. Ceilalţi vin să-i urmeze indicaţia, dar nu apucă. Aceiaşi „mogâldeaţă neagră” aproape că le sare în faţă şi o zbugheşte drept în dudul cel râvnit şi acum ignorat din cauza altor curiozităţi, ascunzând-se vederii celor de jos. Pentru copii e îndeajuns. Gardul şi poarta nu mai constituie un obstacol. Toţi o iau la fugă în vale şi se opresc doar în faţa porţii lui moş Ilie, după care sunt gata să se ascundă.

Moşii râd de li se umezesc mustăţile. Badea Şandor îi întreabă: - Mai vreţi dude, păduchioşilor?

Copiii nu înţeleg de ce îi face păduchioşi, că ei nu au astfel de gângănii. E drept că prin poieţile cu fân în care mai dorm în nopţile prea fierbinţi au de luptat cu purecii, dar nici chiar aşa. Ionuţ, nepotul lui moş Ilie, un puşti de oraş mai umblat şi mai răsărit la minte şi care îşi petrece vacanţa la bunici, se răzvrăteşte: - N-avem păduchi, Moşule!

- Bine, băi isteţule, am zis şi eu aşa... ca să vă dezmierd şi să nu aruncaţi cu pietre după mine...

- Care pietre, şogore? Ai uitat că la noi nu sunt pietre şi ca să-ţi faci o fântână trebuie să sapi o groapă largă de cinci metri şi să aduci piatră de la mama dracului?

- Iaca şi tu! Măi copii, ca să nu fiţi supăraţi pe mine, mergeţi în grădina mea şi mâncaţi câte poame vreţi voi şi de care vreţi. E bine aşa?

- Sigur că e bine, nici că se poate mai bine. În timp ce copii dispar în curtea lui Şandor, aflată ceva mai la vale, de peste drum vine în fugă ţaţa Niculina.

- Ce-i babo, ce te frămânţi aşa? întreabă Ilie.

- Ioi, moare Pandele!

pg. 164

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Da’ ce, iar ţi-a luat cloşca de pe ouă şi a dat-o pe băutură?

- Ptiu, drace! Nu. E lat în casă şi cu spume la gură.

- Ia, hai să-l vedem.

Un alai de patru moşi pătrunde în odaia în care Pandele atârnă din pat deasupra unei vedre din tablă şi icneşte de să-i sară ochii din cap.

- Ce-ai mă, ce-ai băut, ce-ai mâncat? e luat la întrebări cel de pe pat.

Omul se şterge la gură cu mâneca şi se ridică în şezut pe marginea patului, arătând spre femeie: - M-a otrăvit baba. Mi-a pus otravă în mâncare.

- Care mâncare, beţivanule, că ţi-ai copt singur ouăle, că nu-ţi place cum le fac eu! Ce, am pus otravă în ouă? se apără femeia.

- Ai pus în ulei, mai spune el în timp ce îşi sterge iarăşi spuma de pe buze.

Moş Ilie îi ştie de când lumea şi nu-i crede pe nici unul în stare de lucruri rele, chiar dacă se împung toată ziua. Oricare dintre ei ar dansa în dosul casei la moartea celuilalt, dar să moară fiecare în treaba lui, nici prin minte altfel.

- Unde-i strachina din care ai mâncat?

- Uite colea, zice Pandele ridicându-se şi apropiindu-se de masă.

- Şi aia de lângă tigaie ce-i?

- Uleiul.

- Care ulei, mă omule? se miră baba Niculina. Ala e detergent de vase.

- Ne-am lămurit, zice moş Ilie. Să mergem, boşorogilor, că ăsta e mai prost decât credeam.

Ies lăsându-i pe cei doi nu prea lămuriţi. Din curte îi aud sfădindu-se, dar nu mai prezentau interes pentru cei patru trecuţi prin prea multe de-a lungul vremurilor.

Timpul trece. Moşnegii de pe bancă pufăiesc tutun din chimir fără întrerupere, unul termină, celălalt aprinde şi fumul îi învăluie continuu. Dracu’ ştie ce vorbesc, împortant e că nu reuşeşc să termine.

De peste drum se aud ţipete tot mai dese. Ţaţa Niculina urlă. Soarele e gata să se ascundă după deal.

Copiii din grădina lui Şandor apar pe uliţa colbuită. Nepotul lui Ilie se miră: - Parcă ţipă cineva!

Moş Ilie: - Mergeţi unul din voi până acolo şi vedeţi ce se întâmplă. Nu vă temeţi, pe copii nu-i alungă niciodată.

Copiii se întorc nedumeriţi: - Ne-au trimis la popă, să vină să le facă maslu, că sunt pe moarte.

- Pe dracu! Sunt morţi de beţi. Da’, mai ştii? Dacă v-a trimis, mergeţi!

Gloata de copii porneşte în deal spre casa popii şi în scurtă vreme, în faţa porţii celor betegi soşeste întrun nor de praf o frumuseţe de maşină. Părintele coboară cu alaiul lui şi intră în casa Niculinei şi a lui Pandele. Îi găseşte pe cei doi răstigniţi în pat, unul lângă celălat, văitându-se de toate cele lumeşti. De sub pat, o „mogâldeaţă neagră” îi fixează cu o privire sălbatică, făcându-l pe părinte să-şi întârzie slujba, apoi, fără întrebări, ia de bune cele spuse de copii şi îşi face datoria. Încheie: - Dumnezeu vă aibă în grijă! Amin! În acest moment, Pandele, tăcut şi cuminte în tot timpul cuvântării, întinde mâna spre slujitorul domnului ca şi când ar vrea să-l pipăie. Nu reuşeşte, dar ceva tot se întâmplă în mintea lui. Cu chipul răvăşit şi ochii bulbucaţi, se ridică în capul oaselor şi-i spune popii: - Părinte, că tot eşti în picioare, dă-i o cană de apă nevestei mele.

Popa ia foc: - Netrebnicilor! Să muriţi de-a binelea şi nu mai vin la voi! Căutaţi-vă alt duhovnic!

Slujitorii Domnului ies în drum făcându-şi cruce şi urmaţi de motanul negru de sub pat. Dând cu ochii de moşnegii ignoraţi la sosire, popa îi ia la rost: - Ce face-ţi oameni buni?

- Ce să facem, ca moşnegii.

pg. 165

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Ca să nu se facă de pomină, părintele nu pomeneşte nimic din cele petrecute în casă, dar nu uită să le amintească: - Mai treceţi pe la biserică! Sau nu aveţi păcate de iertat?

- Avem destule, dar ne mişcăm greu la deal, răspunde moş Ilie. Şi-apoi, buletinul meu expiră peste 47 de ani.

- Şi a nostru la fel, aprobă ceilalţi.

Popa nu pare să fi înţeles, dar îi lasă în plata Domnului. Se urcă în maşină şi dă să facă manevre de întoarcere, când, un alt nor de praf se apropie din vale şi cele două maşini se încrucişează în faţa lui moş Ilie. Între ele, motanul negru caută refugiu când sub o maşină, când sub alta.

- Semn rău! rostesc bătrânii în cor şi îşi fac cruce. În timp ce maşina părintelui se îndepărtează în sus, din maşina nou venită coboară Neluţu, fiul mioşului Ilie şi Moriko, nevasta lui.

- Aţi venit să-mi luaţi nepotul, îi bănuieşte moşul pe cei doi. Tocmai că nu-i acasă.

- Să trăieşti, tată socrule! spune femeia în loc de răspuns.

- Bună, tată, bună moşilor! salută Neluţu pe toată lumea, fiind mai politicos decât soţioara care i-a ignorat pe ceilalţi. Tot aici, tot aşa?

- Păi, unde şi cum?

- Aveţi dreptate, aprobă Nelu şi-apoi către taică-su: - Trebuie să-l aducem pe Ionuţ, mâine plecăm la mare.

- Amu? Nu se poate! Vine el singur. Nu plecaţi nicăieri până mâine. Vezi bine că se întunecă şi pe-aici nu sunt felinare ca la oraş. Şi mai e şi motanul ăla afurisit.

- Ce motan?

Până să primească răapuns, o „mogâldeaţă neagră săgetează” pe lângă el în direacţia curţii lui Pandele.

- Ce-a fi cu mâţa asta, parcă a turbat!? se miră unul dintre bătrâni.

- S-a zăpăcit bietul motan. Nici el nu mai înţelege nimic din lumea asta. Să intrăm în casă, iar voi, către babele voastre! hotărăşte moş Ilie.

Nimeni nu obiectează. Numai Puţă dă din coadă şi latră fericit.

pg. 166

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 48 Revenirea Autor Mihaela - Alexandra Rașcu (Târgu Mureș) Totul i se părea atât de mic acum, atât de redus comparativ cu dimensiunile pe care şi le amintea şi se întrebă dacă era posibil ca timpul să facă lucrurile să se dizolve pur şi simplu. Străzile, care altădată i se păruseră adevărate bulevarde se transformaseră în alei, curţile caselor înaintaseră vertiginos în vegetaţia de pe malul Someşului, iar acoperişurile coborâseră ameninţător spre pământ. „E o iluzie” îşi spuse cu inima strânsă, căutând din priviri casa părintească. Cât timp trecuse oare de la ultima lui vizită? Opt sau zece ani?

De parcă mai avea vreo importanţă! Poate că, dacă şi-ar fi făcut timp să mai dea pe acolo, şocul n-ar mai fi fost atât de imens. Fusese ocupat! Hm, asta chiar ar fi putut fi o explicaţie dacă nu ar fi trecut atâta amar de timp de când fusese într-adevăr ocupat, adică de când terminase facultatea. Căutase ceva de lucru, asta fusese în principal ocupaţia lui de ani buni. Grei ani! Acceptase chiar să servească la terase şi să spele vase, gata să mototolească frumoasa diplomă de inginer şi să-şi arunce la gunoi visele măreţe. Abia când cel mai de jos prag al existenţei fusese atins, când în cele din urmă înţelese că nu îşi mai putea permite să plătească o chirie şi să mănânce măcar odată pe zi, se gândise la revenire.

Pe tren, de-a lungul drumului, îşi construise mental, zeci de scenarii. Ce avea să le spună tuturor? Nu putea să accepte să recunoască eşecul! Asta, nu! Niciodată! Cel mai bine ar fi fost să le spună că venise în concediu, apoi mai vedea el.

Bună ziua, îl trezi din gânduri un salut liniştit.

Clipi încurcat. Primul lucru pe care îl zări fu un piept generos, peste care, o ie cu broderii roşi,i stătea întinsă, gata să plesnească. Sfinte Dumnezeule! Sophia Loren era nimic pe lângă ţărăncuţa aceasta.

Bună, mormăi, conştient că se holba cu ochii ieşiţi din orbite, ca un broscoi, nepoliticos.

O urmări cu privirea, involuntar. Sau… voit? O, frate! Îi veni să râdă. Ce-ar mai fi bârfit colegele lui de facultate şi ce coate şi-ar fi tras colegii! Fata avea un mers rapid, hotărât. Îi zări pentru o fracţiune de secundă gambele puternice, bronzate mai ceva ca la solar, ieşind de sub pliurile fustei bogate. Uitase că în acele locuri femeile trebuiau să fie puternice, să poată duce în spate o gospodărie! „Oricum, n-ar fi trebuit să semene cu nişte vaci de lapte” îşi zise vizualizând în minte fetele din cluburile pe care obişnuia să le frecventeze. „Nişte căprioare”.

Zărind în cele din urmă poarta casei părinteşti, i se puse instant un nod în gât. Era atât de ruginită!

Modelele întortocheate pe care le admirau cândva toţi vizitatorii micului oraş, nu mai erau acum decât nişte spirale mâncate de rugină. Un câine-lup dormea pe scările din faţa uşii. Acum aveau şi câine? Se simţi cumplit de străin! Până şi casa i se părea străină, cu tot aerul familiar care o înconjura. Mama n-ar fi acceptat niciodată un câine, pe bune! Se opri în faţa porţii, încercând să prindă în raza vizuală vreo mişcare din spatele perdelelor sau poate din curte. „Dezolant”. Smocuri de iarbă răsăriseră lacome printre plăcile terasei, desenând un mozaic sălbatic până la vechiul păr, acum măcinat de boală. Singurul care se mişcă fu animalul.

Căscă plictisit, deschise un ochi, îl studie o clipă, după care adormi la loc.

Nu sunt acasă!

Peste gardul lateral, pe jumătate putrezit, se ridicase un cap înfăşurat cu o basma neagră.

Buna ziua, ştiţi cumva unde aş putea să o găsesc pe Florica Moraru?

Nu îşi recunoscu vocea! Gâtuită, aspră, cumva străină, ieşise sugrumat dintr-un piept cuprins de sentimente prea complexe ca să poarte un nume. Basmaua dispăru pentru un moment, după care, un trup

pg. 167

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

mărunt, înveşmântat în port popular, se strecură cu abilitate prin spaţiul căscat între câteva scânduri rupte.

Chipul animat de nişte ochi mici, cercetători, i se părea foarte familiar. Îndrăzni să întrebe: Tanti Dedea?

Femeia zâmbi sfios, ştirb, cu puţinii dinţi de o culoare atât de îndoielnică, încât ai fi zis că toată viaţa rumegase iarbă.

Măi, băiete! Măi, Răducule, tu eşti?

Ciudat, dar îi făcu plăcere să-şi audă numele de alint. O răsplăti cu o strângere de mână, cordială.

Eu sunt, Tanti Dedea!

Măi copile, sunt cu toţii la biserică, îl îngroapă pe Cheşu.

A murit Uncheşu?

Femeia dădu grav din cap. Da, muriseră şi Ruţa, şi Sanda, Vlad plecase în Germania, Ioana nu mai venise pe acasă de mai bine de cinci ani. El încercă să îşi facă în minte o statistică a clanului Moraru şi a celor care mai rămăseseră prin zonă. Femeia turuia în continuare, părând dornică să-l ajute să-şi aşeze cumva în minte nume şi evenimente petrecute în decursul mai multor ani, aşa, ca să nu pară căzut din Lună. Aşa află că mama lui fusese bolnavă, că după ce-şi pierduse cele două surori luase o fată în gazdă, o profesoară de la Liceul Pedagogic, că Uncheşu fusese operat, că din verişorii lui nu mai locuiau nici unul în orăşel şi că verişoarele se măritaseră bine, unele în ţară, altele în străinătate. În toată nebunia aceea de informaţii îşi dădu seama că se îndreptau spre biserică. Oricum nu avea unde să se ducă altundeva! Se ţinu de vecina mamei sale care părea să ştie unde trebuie să ajungă şi intră prin valul de oameni care aşteptau sfârşitul slujbei şi împărţirea pomenilor. Îngheţă în prag. Abia reuşi să-l recunoască pe Uncheşu în trupul întins în sicriul deschis. Privirea îi alunecă de pe gura deschisă, de-a lungul sacoului ponosit şi îi ajunse la picioarele încălţate în nişte sandale scâlciate prin care se vedeau ciorapii negrii, departe de a fi noi. Un val nebun de lacrimi îi năvăli în ochi, arzându-l. Uncheşu fusese ani de zile directorul Liceului Pedagogic. Nu şi-l amintea altfel decât îmbrăcat în costum, ţinând în mână un baston, încălţat cu pantofi perfect lustruiţi şi plin de demnitate. Ce avea acum în faţa ochilor puteau fi foarte bine resturile pământeşti ale unui om al străzii.

Răducu!

Chemarea blândă îl făcu să îşi dorească să pară mai stăpân pe sine şi mai detaşat. Din mama mai rămăsese o palmă de om. I-ar fi recunoscut, însă, ochii, dintr-un milion. Curaţi, credincioşi şi plini de bunătate. O îmbrăţişă şi nu se mai dezlipi de ea cât dură slujba. Îşi pierduse fratele şi surorile, dar fiul ei revenise lângă ea. Putea să-i citească pe faţă toate stările prin care trecea, tot aşa de uşor cum ar fi privit mersul norilor pe cer. O foame cumplită şi înnebunitoare îl chinuise încă de la gară, făcându-l să se întrebe ce ar trebui să facă ca să poată primi şi el măcar un colăcel mic din cei care se împărţeau la uşa bisericii. Dar, nu! El era rudă, iar colăceii se împărţeau celorlalţi participanţi. Nu putu însă să-şi alunge speranţa că va avea loc, până la urmă, la o masă de pomană. Îndură cu greu minutele în care sicriul fu coborât în pământ şi chiar îi veni să se repeadă în praf, pe burtă, împreună cu copiii de ţigani, să culeagă câteva monede dintre cele aruncate de mama lui la ieşirea din cimitir. Dumnezeule, ce devenise! Un calic flămând şi fără nici un viitor.

Umblase ca prin vis, însoţindu-şi mama şi nici nu îşi dădu seama cum ajunseră acasă. Înţelese în cele din urmă că nu era nici o masă de pomană. Îşi înghiţi saliva acră, disperat. Erau singuri în casă, doar ei doi, nici urmă de neamuri sau de musafiri. Poate dacă se întindea puţin…

Am închiriat camera ta!

Glasul stins al mamei îl opri în pragul fostei sale încăperi. O privi ca un animal hăituit, neştiind încotro să o apuce sau ce să facă. În cele din urmă, se aşeză pe unul dintre scaunele de la masa din sufragerie. Îşi turnă un pahar de apă din cana de sticlă acoperită cu şervetul alb cu margini roşii pe care şi-l aducea perfect aminte.

Mama lui se aşeză şi ea pe un scaun şi porni să plângă încetişor. Nu ştia ce ar fi trebuit să-i spună, aşa că rămase tăcut lângă ea, mângâindu-i mâinile slabe, aproape străvezii. I se părea că mobila înaltă, atât de modernă altădată, era gata să se prăbuşească peste ei, mâncată de carii ascunse. Cuverturile din lână roşie, miţoase, cu care erau acoperite cele două canapele, îşi schimbaseră demult culoarea aprinsă pe care o ţinea el

pg. 168

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

minte, iar covorul era atât de rărit pe margini, încât acum arăta ca o rogojină. Pendula veche se mişca mecanic, măsurând timpul sec, cu un zgomot liniştitor.

Pierduse deja noţiunea timpului când se auzi o voce din veranda lungă: Am venit, tanti Florica!

Radu putu vedea cum mama lui îşi şterse imediat ochii. Părea că vocea cristalină, de femeie tânără, era tot ce aşteptase. El se întoarse pe scaun într-o poziţie din care să poată vedea mai bine uşa sufrageriei. Primul apăru bustul. O, Doamne! Sophia Loren! Înghiţi fâstâcit prezentările: „Radu, băiatul meu, ea e Nina, profesoara care stă la mine în chirie şi care mă ajută cu gospodăria”. O mână puternică îi strânse degetele scurt şi, în doar câteva minute, pe masă apărură farfurii, tacâmuri… mâncare. Nu îşi dădu seama dacă mâncase lacom sau dacă reuşise să se controleze suficient cât să nu pară prost crescut. Ştia doar că aromele îl ameţeau imediat ce îmbucăturile îi atingeau cerul gurii. Supa dulce cu găluşte mari şi pufoase, plutind printre steluţele de grăsime şi ploaia de pătrunjel verde, urmată de feliile de friptură de pui scăldate în mujdeiul care picura şi pe cartofii pai, îl năuciră atât de rău, încât, după masă, fu nevoit să se întindă pe patul vechi din dormitorul părinţilor. I se părea chiar că întreaga cameră dansează cu el. Poate aţipise, poate doar închisese ochii pentru câteva clipe, cert era că un zgomot puternic, sacadat, îl făcu în cele din urmă să se ridice din pat şi să iasă din casă.

Era pentru prima dată când vedea o femeie care tăia lemne. Nina se schimbase într-un pantalon uşor de trening şi un tricou roşu, larg, iar acum spărgea lemne în curte, cu lovituri precise, puternice. Pieptul îi tresărea obraznic, la fiecare smucitură a toporului, iar lemnele îi cădeau supuse la picioarele uşor depărtate, pe care materialul se întindea de fiecare dată când se apleca la pământ după butuci. Poate că ar fi trebuit să se ofere să o ajute, doar era casa lui. Dacă mai era casa lui… Nu-şi mai amintea de când nu mai prestase o astfel de muncă fizică. Poate că muşchii lui, sau ceea ce mai rămăsese din ei, l-ar fi făcut de ruşine.

Bună, îi spuse ea, simţindu-i prezenţa. Te-ai odihnit?

Am stat puţin întins…

Mda, vreo şase ore.

Radu nu avea ceas, dar vedea deja pe linia Someşului cum cobora un apus incendiar, care se îngropa în fundul grădinii. Totul părea atât de sălbatic!

Cât stai?

Cu ce drept îi punea ea o astfel de întrebare? Era viaţa lui! Mama lui! Casa lui! Oraşul lui! Pe care îl părăsise cu mult timp în urmă, da, dar acum revenise. Pentru ce? Păi… încă nu ştia, dar îşi va da seama cât de curând, după ce îşi va mai reveni din furia pe care o lăsase în măruntaiele lui viaţa plină de lipsuri pe care o suportase în ultimul timp. De ce-ar fi trebuit să-i răspundă ei? Pentru că făcea de mâncare pentru mama lui?

Pentru că plătea o chirie? Pentru că ajuta la gospodărie? Nina îl privea fără a se opri din lucru, cu ochii prea înţelegători pentru o biată profesoară de provincie.

Nu ştii?

Am venit în concediu…

Fu surprins şi el de cât de sigur venise răspunsul. Ea zâmbi, iar lui i se păru că o făcuse cu neîncredere. Se înfurie. Ce putea ştii o biată profesoară de provincie, care arăta ca o… o… nu-i veni în minte nici o altă comparaţie decât „vacă de prăsilă”? Dădu să se întoarcă când zări un tânăr cu braţele proptite de gardul din lemn. Era Marius Dedea, prietenul lui din copilărie. Înainte de a apuca să-l salute sau să se apropie de el, Marius se strecură prin gardul spart şi se apropie de Nina, ignorând prezenţa lui Radu.

Ei, ce zici, te măriţi cu mine?

Radu îi privi perplex. O idilă la ţară? Se părea, însă, că profesoara nu îl lua prea în serios pe vecinul lui. Îşi continuă treaba, nestingherită, până ce mormanul de lemne se epuiză, timp în care Marius îi turnă cu nemiluita de la complimente până la promisiuni, un şir interminabil de poveşti răsuflate, cu care, în nici un club n-ar fi agăţat o fată, se gândi Radu, pe care îl pufni râsul. Vecinul se întoarse furios: Ce e de râs şi cine eşti tu?

Hai, lasă-mă! Te pomeneşti că ai orbul găinii!

pg. 169

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Radu?

Dacă se aştepta să îl salute călduros sau măcar să îşi strângă mâinile, se înşelase. Nu mai găsi în Dedea nimic din tot ceea ce îi legase în copilărie şi îşi dădu brusc seama că fostul lui prieten era gelos. Pe el. Râse şi mai tare, privind-o pe profesoară. Hai, zău! El nu se uita la astfel de femei. Nu umbla după o gospodină care să facă o ciurdă de copii şi să ţină o casă, printre altele… Nina îl privi şi ea, cu ochii mari, verzi, umbriţi de gene lungi, negre, care nu cunoscuseră în nici o viaţă rimelul. Candoarea din ei îl izbi violent. Îşi dădu seama că ea înţelese exact motivul pentru care el se distra. Ei, acum! Doar n-o să-l facă să-i fie ruşine de ceea ce gândea!

Ce cauţi tu aici? Întrebarea lui Marius Dedea îl enervă.

Adică? Nu mai e casa mea? Nu aici locuieşte familia mea? Ştii bine că nu asta am vrut să spun! Nu te-a interesat niciodată să rămâi în oraşul acesta, aşa că nu mă aştept să fi venit ca să rămâi. Te întrebam doar ce te aduce pe aici? Nu că mi-ar păsa prea mult, asta în varianta în care nu te amesteci în treburile mele. Curând mama ta îmi va vinde casa voastră şi atunci…

Parcă îl arse cu fierul înroşit în foc. Să vândă casa? Dar, de ce? Probabil că se gândea că el avea unde să stea, că îşi făcuse un rost în capitală… Năucit, clipi în direcţia Ninei, căutând parcă un colac de salvare.

Profesoara ridică din umeri şi porni spre magazie, cu braţele pline de lemne. Dedea se repezi să o ajute, iar Radu nu se lăsă mai prejos, supărat că vecinul îndrăznise să pună mâna pe lemnele lui. La intrarea în magazie se îmbrânciră din umeri, gata să se ia la harţă. Se priviră urât.

Trebuie să închid, ieşiţi afară, îi alungă Nina, uşurându-i pe rând de povară.

Mâine am să repar gardul, anunţă Radu, să nu mai treacă vecinii nepoftiţi pe proprietatea noastră.

Proprietatea aceasta va fi în curând a mea!

Poate în visele tale! Acum ieşi de pe proprietatea mea şi să nu mai prind pe aici neinvitat! Întâlnirile romantice să ţi le dai unde vrei tu, dar nu aici!

Fusese grosolan. Ştia asta! Aprecie însă că profesoara nu ripostase. Le întorsese spatele şi intrase în casă.

Ar fi trebuit să-şi ceară scuze faţă de ea. Ce naiba îl apucase? El nu fusese aşa! Nu îndrăzni să meargă după ea în fosta lui cameră şi aşteptă în sufragerie până ce o auzi ieşind şi apoi trebăluind la bucătărie. Se rezemă de tocul uşii, privind cu câtă abilitate mânuia vesela, cunoscând rostul tuturor obiectelor din jur, de parcă era casa ei.

De când stai cu mama mea?

De aproape trei ani, de când a rămas doar cu Cheşu. Îi era greu să aibă grijă şi de el şi de gospodărie, iar eu aveam nevoie de un loc în care să stau. Pot să îţi eliberez camera dacă vrei…

Ah, făcea pe deşteapta acum? Dar, ce era să zică? El se purtase oribil, revendicând instant proprietăţi care se presupunea că îi aparţineau şi de care nu-l duruse capul o grămadă de vreme. O privi cum pregătea un tort de mămăligă, în straturi, mustind de grăsime şi cu bucăţi imense de carne şi cârnaţ afumat prin el. N-ar fi mâncat aşa ceva, în ruptul capului! Bomba calorică fu apoi scăldată într-un strat gros de smântână. Cerule mare!

Ai plătit pentru ea!

Nu-i răspunse. Îşi continuă meticuloasă treaba, iar când fu suficient de mulţumită de rezultat, prinse să întindă masa în sufragerie. Un val de miresme delicioase se strecurară pe lângă el odată cu vasele purtate solemn, într-o ceremonie simplă dar ameţitoare. În cele din urmă, se predă aromelor şi se aşeză la masă alături de cele două femei. Mama lui mânca cu înghiţituri mici, rostogolind bucăţi prin sosul de smântână, cu gândurile departe, iar chiriaşa mesteca atentă, fără zgomot, concentrată asupra farfuriei. O cină tipică în familie, îi trecu prin minte, înainte de a respinge ideea care îl sâcâia că ele ar fi fost o familie, iar el străinul.

Mama lui se purta lejer în faţa profesoarei, aruncând din când în când priviri crispate spre el. Asta era pentru că nu ştia la ce să se aştepte din partea lui, cu siguranţă.

Mi-a spus Marius că vrei să-i vinzi casa, îndrăzni Radu.

pg. 170

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

De ce n-aş face-o? La ce să ţin ditamai căsoiul de trei camere? Şi tu? Ce vei face?

Dacă se aştepta să-i spună că se va muta cu el în capitală, fu surprins de răspunsul senin: S-a deschis o casă de bătrâni aproape de oraş. Cu pensia m-aş descurca!

Adică… un azil?

Voi sta împreună cu alţi bătrâni, vom depăna amintiri şi va avea cineva grijă de noi.

Se simţi mizerabil. Aceasta era femeia care îl crescuse, care îi trimisese bani şi pachete pe toată perioada facultăţii şi care se străduise să nu-i lipsească nimic. Ar fi întrebat-o ce pensie are, dar deja făcuse un car de greşeli în ziua aceea. Nu mai voia să adauge încă una.

Nu eşti nevoită să faci asta!

Murmurul său făcu să se întoarcă privirile ambelor femei spre el. Nu înţelegeau pentru că nu le trecea prin minte că pentru el locul acela era ultimul colac de salvare. Nici nu aveau de unde să ghicească, de fapt, cât de disperat venise acasă. Hainele îi erau moderne, încălţămintea la fel, iar faptul că nu avea nici un bagaj probabil că lăsa să se înţeleagă că nici nu avea să facă mulţi purici prin zonă. Dacă mama nu îl întrebase cât rămânea, era, probabil, de teamă că va pleca prea curând de lângă ea.

Nina spune că poate aşa e mai bine!

Hai, nu mai spune! Păi Nina vrea să se mărite cu Marius şi să se mute definitiv în casa ta ca o stăpână adevărată. Îi ieşise porumbelul din gură. Profesoara îl privea sfredelitor, fără să pară deranjată de remarca răutăcioasă. Mama lăsă furculiţa în farfurie, fără zgomot şi vorbi blajin: Nina nu este obligată să mă întreţină! O face de mai bine de doi ani. Valoarea chiriei nu se ridică nici la jumătatea costurilor pe care le are ea cu mine. Medicamente, facturi, lemne… Dacă vrea să îşi facă propria familie, foarte bine, mă bucur, pentru că acesta este rostul tinerilor de la o anumită vârstă. Iar locul bătrânilor care nu au nepoţi de crescut şi pe nimeni în preajmă, e la căminul de bătrâni. I-aş fi lăsat cu dragă inimă ei casa, dacă ar fi acceptat!

Radu simţi că nu mai are aer. Ar fi trebuit să înţeleagă că, la şaizeci de ani mama lui, bolnavă şi firavă cum era, fără nimeni prin preajmă nu avea cum să se descurce din pensia mică de fostă educatoare. Cu toate acestea, nu s-ar fi gândit că profesoara o îngrijise ca pe propria ei mamă, aşa cum el ar fi trebuit s-o facă.

Abia îndrăzni să-şi arunce privirea spre tânăra femeie. Luminile chioare ale becurilor slabe formau un nimb de raze prin părul ei de culoarea mierii, cuminte prins într-o cordeluţă de catifea roşie. Aşa, părea un înger.

Drăgălaş, cu buze apetisante şi un piept demn de Sophia Loren. Mai că începea să-l înţeleagă pe Marcel Dedea.

Acum sunt aici, spuse într-un târziu, sugrumat. „Şi ce-i cu asta?” se întrebă singur, speriat de ceea ce sunase ca un fel de angajament. Ce schimba prezenţa lui în casa părintească? Venituri nu avea, nu se pricepea la muncile din gospodărie, ce sprijin i-ar fi putut acorda mamei sale? Sau, poate, Nina ar fi găsit o soluţie, aşa capabilă cum părea că o credea mama lui.

Acum… cât? Întrebarea îl puse în cumpănă. Noroc cu profesoara, care, găsi de cuviinţă să înceapă a strânge masa, sugerând că fusese o zi obositoare şi că se putea discuta şi mâine, în linişte, când toată lumea era pe deplin odihnită. Poate pentru că dormise înainte, poate pentru că nu reuşea să asimileze bine informaţiile, sau poate din cauza saltelei de pe canapeaua din sufragerie, Radu nu putu să adoarmă. Se strecură din casă şi înaintă încet prin grădina plină de bălării, cu gândul de a se plimba pe malul Someşului, care, îşi amintea că trecea pe lângă poarta din fundul curţii. Nici nu deschise bine portiţa când o zări, scăldată în razele lunii, aşezată pe un pietroi, cu picioarele cufundate până la genunchi în apa rece. Profilul profesoarei părea desenat de un artist pe fundalul întunecat al sălciilor.

Nu poţi dormi nici tu?

pg. 171

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Îşi întoarse capul şi îi surâse enigmatic. O, cerule! N-ar fi putut interpreta nici într-o mie de ani amestecul acela de tristeţe, împăcare, linişte şi viaţă, care o lumina, curat. Ştiu instant că avea sufletul pur şi că orice ar fi vorbit cu ea, nu ar fi lăsat loc de interpretări sau răutăţi.

Nina, eu…

Nu ştia ce i-ar fi putut spune, atâta timp cât nici el nu ştia ce ar fi putut fi în sufletul şi în mintea lui, golite instant, într-o singură zi. Îi făcu loc lângă ea, pe piatră, iar lui i se păru cel mai firesc gest să se descalţe, să îşi ridice pantalonii până la genunchi şi să îşi lase tălpile goale lângă ale ei, în apa criminal de rece.

Ai venit să rămâi, nu-i aşa?

Radu dădu încet din cap. Nu era prea greu să ghicească asta, după cât de atentă fusese la el toată ziua. Întorcând capul spre ea, îl învălui un parfum discret de mentă şi levănţică, atât de real şi de curat, că nu găsi nici un comentariu la îndemână din repertoriul atât de bogat pe care îl deţinuse cândva, în facultate. Rămase cu ochii pironiţi pe pieptul ei, gândindu-se cum i-ar fi stat ca mamă şi cât de fericiţi i-ar fi fost copiii. Îi apucă mâna care se sprijinea pe piatră, ca şi când ar fi căutat şi el un sprijin. Nu o simţea străină. Poate pentru că avusese grijă de mama lui, poate pentru că se purtase delicat cu el deşi ar fi avut motive să-l înjure, sau cine ştie din ce alte motive. Palma ei era aspră, muncită, iar degetele cu unghii tăiate scurt păreau de oţel. Se aplecă şi le sărută, pe rând, unul câte unul. O, dar ce-ar mai fi râs colegii şi prietenii lui dacă l-ar fi văzut cum săruta mâinile unei profesoare de provincie! Dar nici că-i păsa acum! Se simţea bine, radios şi cumva, în mintea lui îşi făcuse loc înţelegerea că ea însemna legătura. Cu mama, cu casa şi cu viitorul.

pg. 172

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 49

Ingredientul secret Autor Andreea - Cristina Bădici (Alexandria, Teleorman)

Să nu rănești inocența… îngân eu cu voce tare închizând volumul cartonat “How to kill a mockingbird”. Îi fac un semn chelneriței să-mi mai toarne puțin ceai cu aroma de merișoare. Aceasta se apropie cu pasul apăsat și sigur.

- Un sfert de oră…. Curios lucru. Adesea îmi spunea că punctualitatea îl face pe om mai frumos.

Se refera la prietena mea, Andreea. În fiecare sâmbătă dimineața la ora 8 ne întâlnim la ceainăria “La belle vie”. Este tradiția noastră. Indiferent de vremea de afară. Ne începem weekend-ul sorbind din ceșcuțe la masa noastră –cea din colț, de unde poți observa toți clienții- și ne împărtășim gândurile de pe parcursul săptămânii. Nu a lipsit niciodată. Chiar și în ziua aceea de octombrie rece, când ceața densă te sufoca, iar eu voiam să renunț. Mi-a spus că acest lucru este imposibil, căci făcusem Pinky Promise. Pare copilăresc, dar acest jurământ este pentru ea un adevărat legământ, încălcarea lui denotând lipsa demnității și a onoarei.

-Va apărea. De altfel, nu mă deranjează. Puțină meditație nu strică nimănui. Și nu mințeam. Ultimele săptămâni au fost așa haotice, încât nu am avut timp să-mi fac ordine în gânduri.

Liceul este obositor. Nu înteleg de ce vâscul profită de vasele liberiene ale arborelui pentru a-și extrage substanța organică pe care și-o poate procura și singur folosindu-și propriile cloroplaste cu clorofilă și mai este și colegul acela care mă întreabă mereu de ce sunt tristă. M-am săturat de asta. Nu vorbește niciodată cu mine, defapt singurele discuții pe care le-am avut au fost legate de tema la engleză și totuși simte mereu nevoia să mă șicaneze cu întrebarea aia nesuferită. Ce îl face să creadă că sunt tristă ?! Este așa stresant să mă prefac că râd de fiecare dată când îl văd, doar pentru a evita fatala intrebare “De ce ești tristă ?”.

Mă uit la ceas. Într-adevăr, trebuia să apară până acum. Sunt sigură că nu a uitat, căci are o memorie de elefant. Zilele trecute, când am vizitat-o, mi-a arătat toți ursuleții de pluș din copilărie prezentându-mi-i în ordinea cronologică a achiziționării și cu lux de detalii precum prima ieșire în parc sau ocazia cu care șiau pierdut unul dintre ochii. Ce-i drept, arătau puțin sinistru, dar nu o deranjează. Este o persoană tare interesantă. În mod ironic, numele ei este unul dintre cele mai commune și banale din țara noastră, dar personalitatea duce a Holly Golightly din “Breakfast at Tiffany’s”, excentrică și misterioasă. Andreea este genul de fată despre care lumea scrie cântece. Într-o zi m-a sunat doar pentru a-mi împărtăși dilema ei în legătură cu modul de funcționare al gumei de șters. Un adevărat personaj.

Se aude clinchetul clopoțelului de la ușă și o fată intră în grabă. Se așează la masa mea.

-Îmi pare rău. Am crezut că am estimat cum trebuie situația, dar se pare că nu am luat în calcul timpul de așteptare la lift. Vecinii mei sunt foarte activi la sfârșit de săptămână. În orice caz, mă voi revanșa.

-Asta implică împrumutul noii tale palete de culori de la Elf ?

-Bună încercare, râse Andreea. Se apleacă și scotocește prin geanta voluminoasă hippie de la piciorul mesei. O are de acum doi ani când se reprofilase pe curentul flower power, ba nu, asta a fost mai curând, atunci era perioada verde când încerca să salveze balenele, planeta și o specie de libelule din Ljubljana.

Aici erai! strigă ea atrăgând atenția unor doamne ce își așteptau fursecurile cu stafide. Se ridică și pune pe masă o caserolă.

pg. 173

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

O deschid curioasă. Un miros dulce de scorțișoară plutea în aer.

-Este o monstra din faimoasa plăcintă de dovleac a bunicii! îmi explică radiînd de fericire. După grele încercări i-am aflat incredientul secret. Ia și gustă, este extra-mega-ultra delicioasă.

Nu exagera. Papilele mi-se topeau de fericire la fiecare înghițitură.

-Multă dragoste ? încercai să elucidez misterul ingredientului surpriză.

-Presupun că da… pe lângă zahăr și toate cele, dar ele sunt cunoscute deja. Am surprins-o punând în compoziție și o lingură de untură. Cine ar fi crezut ?! Dacă ar afla mătușă Matilda s-ar gândi de două ori înainte să se delecteze cu desertul, doar ști cât ține la silueta ei trasă prin inel.

Am șovăit puțin. Lingurița cu untură nu suna foarte atrăgător, dar asta nu m-a oprit să mă răsfăț cu încă o felie din delicatesă.

-Ceva nou zilele astea ? încercai să mă pun la curent scuturându-mi frimiturile din păr.

-Mănânci ca un porc. Dar nu-i băi, asta înseamnă că te bucuri de sursa ta de glucide. O, da. Nina a fost eliminată în ultimul episod din American Next Top Model, dar din fericire Marvin merge mai departe.

Deși presupun că nu te interesează.

-Câtuși de puțin, aprobai eu. Totuși, mă bucur pentru Merlin.

-Vrei să spui Marvin. Merlin este vrăjitorul cu Excalibur. Irelevant. Văd că ai terminat volumul, spuse arătând către cartea așezată pe marginea mesei.

- Bien sûr, Mademoiselle. Pe lângă asta, vorbești cu cunoscătoarea tuturor statelor africane. Este destul de amuzant. Am descoperit o plăcere în a încerca chestii noi. Stăteam acum două săptămâni și mă gândeam când a fost ultima dată când am încercat un lucru pentru prima dată. Și a trecut mult timp. M-am simțit bătrână. Plafonată. Mediocră. Am doar 16 ani. Vreau să simt viața curgându-mi prin vine, să fiu curioasă. Să mă întreb de ce nu se prăbușește podul sub greutatea camioanelor și de ce mierea nu se strică.

Cred că am o revelație. Ieri am chiulit de la geografie ca să dau preselecții pentru trupa de teatru. A fost uimitor, Andreea. Am început să ascult muzică celtică și să fac yoga. Și nu, nu am purtat colanți portocalii din latex ca în filmele din anii 80.

-Ăia se poartă la fitness, mă întrerupse.

-Da, cred că da. Oricum, ai priceput idea. Vreau să ies din zona de comfort și să descopăr lumea. Să cunosc persoane. Să mă definesc pe mine. Îmi doresc să merg la concerte, să văd filme și să citesc cărți.

Să trăiesc momentele alea inedite pe care le voi povesti nepoților. Cum urcam pe acoperiș seara ca să număr stelele sau cum cântam la chitară alături de prieteni în curtea unei policlinici abandonate. Poate învăț și să gatesc…

- E timpul ca tu să strălucești.

-Înseamnă mult. Defapt tu ești cea care m-a motivat. Ești o inspirație. Și am continuat să vorbim. Despre cum o să cânte o harpă la nunta ei, unde se duc rațele din parc iarna și tumblr. Chelnerița stătea în colț și trăgea cu urechea. Zâmbea adesea. Încă era tânără, dar sunt sigură că primele ei riduri vor apărea în jurul ochilor. Le va purta mândră căci îi dezvăluie caracterul. Într-o zi mi-a spus că și ea avea o prietenie ca a noastră, un om de bază în care își punea toate visele și speranțele. Se regăsea în mine și Andreea. Dar asta e altă poveste. Una demnă de spus nepoților.

pg. 174

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 50 Visul…

Autor Georgiana - Diana Vasile (Băile Olănești, Vâlcea)

Fericirea nu e interesantă ca literatura. E o lumină intensă, care, tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanţe şi pare banală. Îşi aminti de „somnul” din noaptea aceea, şi asta îl făcu să se simtă mai bine. Avea, prin urmare, ceva deosebit în el, care emitea semnale, îi dădea de ştire, trebuia să fie mai atent la aceste semnale.

Cu mulţi ani în urmă privea pierdut pe fereastra îngradită cu grilaj de fier. Peste case plumburii, departe, se zăreau doi plopi bătrâni şi resemnaţi. Când înverzeau plopii, ştia că e primăvară şi îşi spunea: iată, a venit primăvara… Se ridica de la masa sa, deschidea ferestruicile şi privea in stradă. Treceau oameni fericiţi pe trotuar şi soarele îi zâmbea. Întâlnea atâtea ispite cand se pleca şi privea pe ferestruică…De aceea se temea să privească şi se aşeza mai frumos la masa sa.

Primăvara, odaia era tristă. El nu vroia sa fie tristă, dar aşa era. Afară era soare mult şi nelinişte, şi ghicea zbor de albine, şi ramuri înflorite, şi castani umezi. În încăpere, soarele aducea lumină multă, dar lumina se revărsa pe ferestre, înapoi afară. Şi atunci îşi amintea de toamnele reci şi umede, şi cât de fericit era în singurătate… Privea în jarul sobei de zid şi gândea: Poate, la toamnă, nu voi mai privi singur jăraticul şi nu voi mai asculta singur vântul…Apoi râdea şi îşi spunea: De câte toamne nu gândesc acelaşi lucru?...

Un fior rece îi străpunse trupul, deşteptându-l parcă dintr-un somn adânc. Simţea că ceva neaşteptat avea să se întâmple însă nu ştia ce. Somnul ii era atat de drag si de strain, căci el era singura legătură cu fericirea sa. Prin somn învăţase cum să devină mai puternic, dar niciodată nu ajunsese să-şi foloseasca puterea. Credea cu tărie că fericirea se poate obtine usor, avînd multe întelesuri, dar misterele literaturii şi ale cunoasterii erau atşt de imense încât fericirea părea un minut in mijlocul eternităţii.

Experienţa îi spunea că această cunoastere dobândită din cărti îi salvase viaţa de nenumărate ori şi că mintea e deasupra materiei, că poate ocoli primejdiile. Cu toate acestea simţea că somnul nu mai era o simplă necesitate biologică - îi devenise scop. O vroia pe fata din vis. Fiinţa care îi răscolea simţurile cu atâta splendoare. Avea nevoie de fortă si cunoastere. Forţa i-o dadea somnul, dar cunoasterea cine i-o dădea ? Doar literatura putea raspunde acestei întrebari.

Câte nu visase din patul de lemn roşu… Nu trebuia să fie trist dacă visurile rămăseseră vise, daca el n-ajunsese fermecător, daca nu se îndrăgostise nicio femeie de el…Visa acum vise noi şi dulci. Iar visele se strecurau în viaţa sa, şi lui îi păreau viaţă iar altora le păreau vise. În fata mesei, prin ferestruica, zărea ferestrele unui iatac. Sunt fericiti într-însul doi tineri, pe care nu-i cunoaste nimeni. Îşi făgăduise atunci o soţie mică şi caldă, care să-l sărute şi să-i pronunţe numele clar ca un surâs. Citea până tarziu, când noaptea se liniştea, se transfigura, rece, tainică, albastră. Lumina se stinsese în iatacul vecinilor, brusc. Citea înainte, cu ochii osteniţi. Când se făcu din nou umbră în iatacul cu umbre, cartea se vădise deodată inutil şi stearpă. Adormi cu gandul la deşertaciunea trupului şi a lumii. Ce fericit se simţea uitând tristeţea. Păşind către alt tărâm, fiorul îi străpungea trupul cu sete şi patimă. Cum să nu-l cunoască şi să nu-l îndrăgească, când lăcrimase în atâtea amurguri aproape de el? I se descoperea numai lui. Il ghicea în fiecare carte, în fiecare cadră, în fiecare amintire. E întipărit pe ziduri, pe rafturi. Vieţuia cu toate aceste umbre străvezii lângă el, iar el paşea înainte, ele rămânând în aceleaşi locuri, stinghere.

pg. 175

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

În curand, va fi altul. Va arăta celorlati că fluviul sufletului său se poate revarsa şi în altă matcă.

Va rodi pretutindeni roade noi. Va lumina alte întunericuri şi va urca, sângerat, alte trepte. Ce-i pasă lui de ochii pe care îi istovise citind carţi? Ce-i pasă de alţii pe care îi pierduse ca să se pregătească pentru faptele pe care nicoodată nu le va împlini? Ce-i pasă de bucuriile, de nazuinţele, de durerile, de răzbunarile sale? Toate se coborâseră departe de sufletul său, cazuseră în ape întunecate iar el le privea de sus, zâmbind. De acum începea adevărata viaţă. Si adevărata luptă. Lupta împotriva lumii, lupta împotriva sa, cea mai crâncenă luptă…

Ceea ce fremăta până acum sfios in el, se frământa uriaş si asurzitor. Puteri neasteptate îl covârşeau. Siţtea pulsând atât de sălbatic viaţa, încât se înspăimânta privindu-şi semenii. În chipul fiecărui trecător nu întâlnea oglindită decat o comică miniatură a făpturii sale. Întoarse capul şi întâlni alături trupul ibovnicei, într-o rochie albastră, cu franjuri, cu dantele multe. Avea mânuşi negre, lungi, care îi făceau mai albe braţele. Se retrase deodată, oprindu-se caţiva paşi de pat, şi-l privi lung. Îşi scoase alene o mănuşă şi o zvârli peste capul lui, pe măsuţa de alături.

Mirosea acum mai puternic a parfum. Simţi deodată o mână caldă mângâindu-l pe obraz. Tot sângele i se scursese din vine; căci senzaţia acelei mâini calde ₋ şi totuşi de o căldură nefirească, inumană – era îngrozitoare. Voia să strige de teroare, dar nu mai gasea nici o forţă, glasul i se stinsese în gâtlej. Şoaptele ei îi năuceau sufletul. Vorbea încet, rar, uneori cu multă melancolie în glas. Îl privea nesăţioasă, înfometată. Şi totuşi, în ochii ei sticloşi se cobora câteodată o umbră de infinită tristeţe. În acea clipă se deşteptă brusc. Îşi amintea cu o extraordinară precizie fiecare amănunt al visului.

Nu mai era înspăimântat. Toată fiinţa lui era răvăşită ca după un mare efort. Ceea ce l-a mirat întâi a fost mirosul puternic de parfum. Îşi frecă ochii, îşi trecu de mai multe ori palma pe frunte, dar parfumul stăruia ameţindu-l. Zări deodată, alături de el, mănuşa neagră. Nu m-am deşteptat din vis, îşi spuse el înspăimântat Trebuie să încerc ceva să mă deştept. Am să înnebunesc dacă nu mă deştept. Se mira el însuşi de luciditatea cu care cugeta. Ar fi vrut în acea clipă să sară jos şi sa aprindă lampa. Dar zări, la doi paşi de el, în picioare, nemişcată, silueta bine cunoscută. Mai făcu un pas. Foşnetul rochiei de mătase se auzea cu o extraordinară claritate. Nu se pierdea nicio nuanţă, niciun detaliu. Cu acelaşi pas feminin, graţios, se apropie de fereastră. El nu avusese curajul s-o urmărească. Rămăsese cu pumnii strânşi aproape de corp, acoperit de sudoare rece, singur în întuneric.

Multă vreme n-a mai auzit nimic. Îşi dăduse seama că încerca să se păcălească singur, pentru că el ştiuse clipa precisă când femeia plecase din odaie. Simţise cum dispare in spatiu prezenţa ei terifiantă.

Continuase totuşi să aştepte, fără să aibă destul curaj să întoarcă capul spre fereastră. Sări din pat înfricoşat, căută chibriturile şi aprinse lampa cea mare. Lumina prea puternică speriase un fluture mare de noapte, care începuse să zboare deznădăjduit, lovindu-se cu zgomote surde de pereţi, atingând uneori sticla lămpii. Îi fu deodată frică de singurătatea lui. Stinse lampa şi se aşeză pe marginea patului. Somnul nu i se lipi de ploape decât când începu să se lumineze de ziuă şi cocoşii cântaseră pentru ultima oară.

pg. 176

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 51 Afaceri cu final neprevăzut Autor Constantin Năstase (București) La lumina unui reşou, improvizat dintr-o căramidă albă, tip BCA şi două sârme de nichelină în formă de arc, negocierile privind afacerea secolului erau în toi.

- Vinul roşu de Vrancea este excelent! Gândeşte-te numai la ce porcării beau prin cârciumi papagalii ăstia de greci.

Costache îşi insoţi cuvintele cu o grimasă edificatoare.Figura i se schimonosi la comandă si căpătă o paloare de parcă tocmai înghiţise o combinaţie de albastru de metil şi verde de Paris. Dacă cineva s-ar fi îndoit vreodată de faptul că vinurile româneşti din restaurantele comuniste sunt proaste, ar fi trebuit sa-l vadă pe Costache în acel moment. S-ar fi convins cu siguranţă că lucrurile stau cu totul pe dos.

- Da’ în shop cum stă treaba ?, îndrăzni Moldoveanu - În shop se găsesc vinuri bune dar grecii nu se-apropie de ele că-s pe dolari şi dolarul e 16 lei. Un vin de-acolo e cam 10 dolari. Eşti student la matematică, fă un calcul şi vezi..

Moldoveanu era într-adevăr student la matematică în anul al II-lea. Venise din Focşani să urmeze tradiţia familiei , ambii parinţi predând, la liceu, aceeaşi materie.

-Băi, la noi în familie toată lumea vorbeşte în limba matematică, înţelegi ? Mama, când îl ceartă pe tata ca n-a cumpărat ce trebuie de la piaţă ştii ce-i spune ? Măi omule, nu trebuia decât să-ţi imaginezi o paralelă pe un plan înclinat între ultima tarabă din colţul pieţei şi unghiul pe care aceasta îl face cu hala de carne. Acolo e caşcarabeta cu ouă de raţă. Tata, ce crezi că-i raspunde ? Dragă, în plan trigonometric ai dreptate. Auzi tu ? În plan trigonometric ai dreptate..

- Păi am putea macar să încercăm, nu ? reluă discuţia Moldoveanu . Vinul nostru e bun, asta am stabilit deja, dar ca să-l vindem la greci ne mai trebuie sticle, dopuri, etichete. Şi apoi, pe astea din urmă cum dracu le lipim? Şi mai ales, cum băgăm dopurile?

Figura studentului la matematică se relaxă brusc. În privirea lui se instalase ironia fină ,întâlnită doar la spiritele alese, capabile să ofere cu usurinţă replici acide pe bandă rulantă.

- Dom’le, dacă ţi-aş spune că ai un creier atrofiat sunt convins că ai crede că-ţi fac un compliment. Nu vezi că legătura ta cu lumea reală e la Dolhasca? Şi-apoi cum se poate mă să studiezi filosofie şi să te cheme Costache? Trebuie neapărat să-ţi schimbi numele în ceva mai adaptat. Poate Costachevici ar suna mai bine. Toţi marii filosofi de care am cunoştinţă au fost evrei.

Costache luase examenul la facultatea de filosofie din a treia încercare. Aşa se făcea că la cei 25 de ani ai lui era încă student în anul al II-lea, fară să fi repetat vreodată clasa. Era un caz special în felul lui fiind singurul student din toată facultatea care anterior admiterii nu făcuse armata cu termen redus şi, în plus, lucrase ca strungar în trei schimburi la o fabrică de rulmenţi. Prima dată căzuse la 16 sutimi sub ultimul admis pe listă, lucru care-l întristase dar îl şi ambiţionase. Învăţa noaptea cu capul în dulapul atelierului unde lucra, lăsând strungul automat să facă inele de rulmenţi de capul lui. Dimineată, jumătate din producţie era rebut dar Costache pleca acasă cu încă o lecţie învăţată. Colegii lui, copii de profesori în marea lor majoritate, păreau să aibă un oarecare avans intelectual şi cultural . Cu toată moştenirea grea, fostul strungar se descurca însă onorabil la cursuri, aparent fară eforturi deosebite.

Afacerea pusă la cale de cei doi studenţi avea la bază principiile economiei de piaţă, deşi conceptul le era mai degrabă necunoscut eroilor noştri, în anul de graţie 1989.Vinul românesc de Vrancea, procurat vrac

pg. 177

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

de Moldoveanu din zona Focşanilor, urma să fie îmbuteliat şi promovat la export în căminele ocupate de studenţii greci de la facultatea de educaţie fizică şi sport. Cererea era consistentă. Grecii se imbătau în fiecare seară cu ce găseau prin magazine sau cârciumi după care urlau unul la altul ca descreieraţii malaka, malaka, malaka. Ce dracu însemna malaka asta nu se prea ştia dar după felul în care gesticulau cu mâna făcută căuş înainte şi înapoi era clar un termen de mare valoare intelectuală.

Condițiile de piață fiind îndeplinite, businessul întâmpina totuși o problemă majoră legată de transformarea cantității într-o nouă calitate . Bețivi notorii, grecii preferau sticlele cu etichete care să ateste originea controlată, soiul și anul de producție. Un avantaj competitiv major îl reprezentau specificațiile în limbi străine de pe sticle, adică dovada supremă a faptului că vinul era produs pentru export sau, după caz, era importat. În ambele cazuri, era bun de băut. În privința viselor de îmbogățire, după ce aveau să dea lovitura vieții lor, gusturile celor doi studenți erau total diferite. Costache, aspirant la titlul de profesor de filosofie, ar fi vrut să-și investească profitul obținut în achiziția unei mansarde. În noua casă, pereții urmau să fie tapetați cu cărți rare de filosofie în timp ce lumina soarelui musai trebuia să pătrundă difuz, pentru a nu-l deranja pe creatorul unei noi gnoze menite să schimbe soarta umanității..Și pentru ca totul să fie perfect, locatarul se visa la rândul lui în ton cu atmosfera locului, adică un pic slăbit ca să nu spunem un pic bolnav.

-Orice filozof care se respectă trebuie să arate palid și suferind, eventual de o boală de plămâni sau măcar de ceva probleme la articulații. E de bon ton chestia asta. Nu poți trăi într-o mansardă, printre cărți rare, fără să fii în ton cu locul, mă înțelegi ?. Cine a mai văzut filozof gras și sănătos?, adaugă el.

De cealaltă parte, deși mai pragmatic, Moldoveanu n-avea o idee clară în legătură cu banii ce urmau, aproape garantat, să-i intre în buzunare. Se gândea să mai repete un an de facultate pe socoteala lui dar, cum să explice asta acasă ? În plan trigonometric, era aproape imposibil să-i convingă pe profesorii de matematică de faptul că viața de student trebuie trăită pe îndelete, fără grabă. Pe de altă parte, era zgârcit iar zgârcenia lui devenise proverbială printre colegi. Se spunea de pildă, că atunci când primea portocale de acasă, lucru rar în acele vremuri, le arăta celorlalți colegi de cameră de la o distanță rezonabilă iar gestul de supremă prietenie față de ei însemna: Vrei să le miroși un pic ? Atât și nimic mai mult.

Planul era gata. De la Vinalcool-ul din Focșani, acolo unde Moldoveanu avea relații urmau să fie procurate sticle, dopuri și etichete folosite la export. Toate acestea în cantități mici la început, pentru a testa potențialul pieței. Din aceeași sursă provenea și vinul, un merlot rubiniu, învechit timp de doi ani în butoaie de stejar și folosit în zona folclorică Vrancea numai ca monedă de schimb pentru diverse combinații. În săptămâna următoare, o primă tranșă de produse premium destinate exportului local își făcu simțită prezența în camera de cămin de la etajul 3, acolo unde se afla head-office-ul viitoarei afaceri de succes.

Un bidon de 20 de litri de vin, zece sticle goale de trei sferturi, curate ca lacrima, nenumărate etichete inscripționate în nemțește cu litere mari – “Rumanischen Wein” și o duzină de dopuri mari de plută, de culoare crem-gălbui își așteptau dreptul la glorie, frumos așezate pe etajera plină de obicei cu cărți de filosofie. Spectacolul îmbutelierii putea să înceapă iar tonul la șlagăr îl dădu Moldoveanu.

Uite cum trebuie făcut. Apucăm sticla cu mâna stângă în timp ce cu dreapta imprimăm pensulei o mișcare de rotație în găleata cu clei. Acum atenție, privirea la mine. Eticheta trebuie lipită respectând standardele internaționale de calitate. Asta înseamnă trei dungi subțiri, verticale, nu două și nici patru. Se aude și în fund, la domnul? Costache zâmbi.

- Și dacă imprimăm pensulei o mișcare de revoluție în loc de una de rotație, ce se-ntâmplă? În afară de faptul că o să te murdărești de clei până la coaie n-o să se întâmple nimic notabil îi răspunse iritat Moldoveanu. Vei rămâne înțepenit și te vei transforma într- o statuie ce va fi expusă în clădirea Rectoratului. Cum crezi că ar suna “Statuia filozofului ascetic Costachevici cu coaiele pline de clei pentru etichete”?

pg. 178

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Ca orice filosof în devenire, Costache era lipsit complet de abilități practice, astfel că întrebarea privind mișcarea de revoluție a pensulei nu avea darul să surprindă. În adolescență obișnuia să trimită scrisori către prieteni cu mențiunea propriei adrese la rubrica “Destinatar” respectiv a adresei amicului la rubrica “Expeditor”. Scrisorile se întorceau invariabil în cutia poștală a lui Costache, fără să fi fost citite de cineva, iar eroul nostru era foarte surprins că astfel de lucruri i se puteau întâmpla numai lui. Dădea vina pe funcționarii poștali care încurcă borcanele, ba chiar într-o zi îi făcuse unuia și o reclamație. În mintea lui lucrurile erau cât se poate de simple. Din moment ce el, Costache, alegea destinația epistolei, nu înseamna că tot el avea și calitatea de destinatar al acesteia? Viceversa, Expeditorul nu putea fi altcineva decât persoana căreia îi era expediată scrisoarea, căci altfel ce sens ar fi avut să se numească aşa?

Moldoveanu reuși cu destulă ușurință să lipească etichetele pe mijlocul sticlei de vin, dar o problemă serioasă veni să umbrească șansele de reușită ale celor doi manageri de proiect. Dopurile de plută erau mai mari decât gâtul sticlei și în ciuda eforturilor conjugate, niciunul nu reuși să finalizeze operația de îmbuteliere. Lucru bizar. Era nevoie de un aport de know-how pentru a depăși obstacolul și Moldoveanu recunoscu pentru prima dată că este depășit de situație. Costache încercă să-i vină în ajutor.

-Băi, dacă le cioplim un pic cu cuțitul, de jur împrejur, sigur intră în sticlă, îndrăzni filozoful.

-Sigur, îi răspunse Moldoveanu, cu sarcasmul obișnuit. Întrebarea e cum s-o facem, printr-o mișcare de revoluție sau printr-una de rotație ? Ce-ai zice s-o facem în plan trigonometric? În ciuda lipsei de abilităţi practice, Costache veni touşi cu o idee mai apropiată de realitate.

-Băi, în lume nimic nu se pierde, totul se transformă. Asta înseamnă că și dopul ăsta, sub acțiunea unor factori își poate modifica forma, adică se transformă dintr-un dop umflat , într-unul subțire. Ce-ar fi să-l băgam în apă clocotită? Poate se înmoaie și nu mai opune rezistență când îl băgam în sticlă.

Fără să vrea, Moldoveanului îi plăcu ideea, motiv pentru care reșoul improvizat dintr-o cărămidă albă tip BCA, și două sârme de nichelină în formă de arc luă forma unui instrument de importanță strategică în derularea afacerii. O oală în care Costache fierbea din când în când cartofi fu umplută cu apă și pusă la fiert, devenind astfel centrul speranțelor pierdute și renăscute ale celor doi eroi. Când apa începu să clocotească, Moldoveanu aruncă câteva dopuri în oală. Sub acțiunea temperaturii, acestea își pierdură elasticitatea, devenind moi. De aici și până a le băga pe gâtul sticlelor, era doar o formalitate.

- Costache, nu ești prost deloc, trebuie să recunosc. Cum de ți-a venit ideea?

- Păi să-ți explic: În univers, infinitul mic îl conține pe cel mare. Îl conține dar nu-l cuprinde, ca să fim clari. Și-acum vine poanta: Între infinitul mic și infinitul mare nu poate fi o relație, decât în prezența Timpului. Altfel, ambele devin defective de sens. Asta zice un filosof bulgar, nu-i de la mine.

Client constant al remarcilor răutăcioase venite din partea prietenului său, Costache reușise acum să dea lovitura. Moldoveanu rămăsese prosternat în fața sa pentru că nimeni până atunci nu-i vorbise atât de încâlcit și totodată atât de frumos. Deși nu înțelesese nimic, simțea fluturi în stomac.

- Costache, nu te supăra, poți să mai repeți a data? Aș vrea să notez, să nu uit ce-ai spus. Diseară mă văd cu Esmeralda, și în timp ce ne plimbăm prin parc o să-i spun asta cu infinitul. După partea cu “defectivele de sens”, sigur ajung cu ea în pat. Esmeralada, prietena și colega lui de grupă era o brunetă bine făcută, cu picioare lungi și alura sportivă, moștenind-o pe mama sa, o săsoaică din reginea Brașovului. Împreună formau o pereche cel puțin bizară, fata măsurând undeva spre un metru optzeci în timp ce prietenul ei era mai scund cu vreo douăzeci de centimetri. Subiect al băşcăliei pe această temă, Moldoveanu se apăra spunându-le tuturor bancul cu Dumnezeu care atunci când a creat organul bărbatului l-a pus pe acesta să-și aleagă singur dimensiunea după principiul “ridică mâna spre cer și vezi ce reușești să apuci”. Astfel bărbații scunzi s-au ales cu mărimile mari, singurele la care puteau ajunge, în timp ce dimensiunile mici au rămas pentru oamenii înalți.

Rezolvarea spinoasei probleme a fixării dopurilor în sticle a impulsionat brusc calendarul de afaceri al celor doi studenți. La scurtă vreme, cele zece sticle destinate testării pieței erau aliniate elegant pe masa pliantă, model camping 1988, cumpărată de Costache cu câteva zile în urmă de la un magazin Auto-motovelo-sport din centrul orașului. Etichetele noi, impecabil lipite pentru a respecta standardele europene în

pg. 179

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

domeniul calității, înscrisurile în nemțește, cu litere gotice mari, negre pe fond alb, și, nu in ultimul rând, capișoanele argintii cu o bandă roșie la vârf, destinată accesului rapid la dop al consumatorului grec, arătau nu doar profesionalismul afacerii ci și grija pentru client manifestată de acționari. Până la marea încercare mai era puțin.

Veni și ziua cea mare. După cursuri, cei doi întreprinzători ai comunismului târziu sau, dacă vreți, ai capitalismului timpuriu își făceau simțită prezența în căminele grecilor, încărcați cu zece sticle de vin rubiniu depozitate în rucsacii din care tocmai descărcaseră cărțile de matematică, respectiv de filosofie.

Batură cu elan la prima ușă de la etajul 1 de unde ieși, în chiloți, un grec cât malul, probabil practicant de haltere sau sporturi de contact.

- Ţe vreți mei? întrebă muntele de om, vădit deranjat.

Moldoveanu, proprietarul francizei și șeful antreprizei, își luă inima-n dinți.

- Avem vin bun pentru tine, de Germania măi, calitate extra. Nu vrei să cumperi ?

- Arată la grecu mei, să vedem, răspunse malacul, brusc intersat de ofertă.

Moldoveanu îi făcu semn lui Costache să prezinte marfa. Costache se execută, asumându-și, fără prea mult elan, rolul de personaj secundar în afacere. Sticlele arătau impecabil, etichetele aurii, inscripționate în limba germană cu caractere gotice lăsând o impresie plăcută ochiului. Grecul cumpără pe loc 3 bucăți, fără să se uite atent la ce scria pe ele, impresionat de cum arată marfa. Vesel, îi invită pe eroii noștri să revină ori de câte ori mai aduc o nouă tranșă din marfa lor.

Succesul părea asigurat. Moldoveanu și Costache au urcat apoi la etajul al doilea al căminului unde au vândut și restul de sticle. Când au ajuns la cel de-al treilea nivel, marfa era deja epuizată.

Voioși și cu buzunarele pline cei doi eroi tocmai coborau agale scările căminului fără să bănuiască măcar ce nori negri se adunau pe cerul business-ului lor. Când au ajuns la scara ce cobora către etajul 1, acolo unde grecul cel fioros le făcuse safteaua, se dezlănțui infernul. Din camera sa, malacul, roșu de furie, ieși în viteză strigând în gura mare malaka, malaka,malaka m-ați înșelat, români hoți și escroci ce sunteți, pun eu mâna pe voi imediat !

Stupoarea se instală brusc pe chipul celor doi studenți.Costache tremura din toate încheieturile în timp ce pe Moldoveanu , mai pragmatic își rotea ochii de jur împrejur în căutarea salvării. Între ei și taurul comunal nu era decât un rând de scări. În față nu puteau înainta iar în spate n-aveau unde să ajungă. În plan trigonometric, lucrurile erau complicate.

-Totul e pierdut, să fugim !, strigă Costache. Din reflex, filozoful îl prinse de mână pe prietenul său și împreună începură să urce câte trei trepte în viteză spre etajele superioare, fără vreo speranță concretă, doar cu gândul de a amâna , măcar pentru câteva clipe un deznodământ dinainte anunțat. Grecul îi urmă dezlănțuit, hotărât să le aplice constituția elenă în fapte, tradusă printr-o o bătaie soră cu moartea. În timp ce alergau spre ultimul etaj, Moldoveanu își rememoră într-o secundă întreaga viață, într-o viziune panoramică retrospectivă specifică doar oamenilor aflați în fața morții. Se vedea copil, șterpelind bani din buzunarele surorii sale mai mari, se vedea student, demonstrând o teoremă în fața clasei dar mai ales se vedea făcând sex cu Esmeralda, fapt care nu i se întâmplase însă niciodată în viața lui. Ciudat lucru si creierul uman!

Ajunși la ultimul etaj al clădirii, în fața întreprinzătorilor noștri se întrezări o vagă speranță de scăpare.

Căminul avea o trapă prin care se putea ieși pe terasa clădirii iar această era deschisă. Fără să ezite Costache urcă primul scările, urmat de Moldoveanu. În urma lor închiseră trapa și se proptiră amândoi cu picioarele pe ea. Când grecul încerca să o deschidă împingând cu umărul, cei doi eroi își luau elan și săreau din sens contrar cu picioarele, Trapa se închidea de fiecare dată la loc. Lupta ar fi continuat minute în șir dacă grecul, obosit, nu s-ar fi retras în camera lui de unde urmărea activitatea pe scară, convins fiind că cei doi escroci vor trebui să coboare de pe clădire.

După o vreme, liniștea se așternu pe terasa căminului de studenți greci. Doar cerul înstelat mai era deasupra eroilor noștri căci legea morală din ei suferise deja schimbări spectaculoase. Nu-și puteau imagina ce se întâmplase cu planul lor dar nici nu aveau timp să se gândească prea mult la asta,

pg. 180

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

preocupați fiind să ajungă cât mai repede acasă. Descoperiră curând că de pe terasă se putea ajunge la cealaltă scară a clădirii, acolo unde locuiau studenții mediciniști și pentru că norocul părea să le surâdă până la capăt găsiră trapa larg deschisă.Mulțumită lui Dumnezeu, în câteva minute erau deja în camera lor de cămin, acolo unde îi aștepta, cu vădit interes Esmeralda.

- Guten Abend meine Herren, îi salută ea voioasă, în limba moștenită de la săsoaica de maică-sa. Constat că ați vândut tot. Dar ce-i cu voi de sunteți așa de palizi ? Să fie beția succesului ? Să fie oboseala negocierilor? Hai, vărsați tot, că sunt tare curioasă!

- Poate vrei să-ți fac baie într-o sticlă cu Pepsi, o amenință Moldoveanu, nervos, de pe poziția bărbatului fatal care-și domină autoritar partenera. Ți se pare că sărbătorim ceva ? Nu vezi că abia mai respirăm? Era cât p-aci să ne-o furăm rău de tot.

- Păi cum așa, întrebă mirată Esmeralda, nu le-a plăcut grecilor vinul? Ia adu o sticlă să-l mai testăm odată.

Băieții îi povestiră aventura, cu lux de amănunte, după care supărați, dar și dornici să uite cât mai repede experiența trăită, destupară exemplarul master al afacerii, păstrat cu sfințenie în frigiderul Fram, moștenit de la generația de studenți care absolviseră facultatea.

Esmeralda gustă din licoare și plescăi din buze în semn de satisfacție. Vinul era într-adevăr foarte bun.

Roti sticla în mână,ca o cunoscătoare, admirând eticheta scrisă în limbă germană cu litere gotice. Apoi se ridică în picioare și izbucni într-un râs isteric din care nu se mai putea opri.

- Păi cred și eu că v-ați furat-o, zise fata. Pe etichetă scrie Weißwein, adică vin alb pe când în sticlele voastre era vin roșu. Ăla e Rotwein. Cum să nu vă ia grecul la omor ?

pg. 181

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 52 Crăciunul miroase a portocale Autor Sorin - Valentin Chiperi (Iași)

-Lasă Bunuică, când am să cresc mare îți pun piatră până la poartă, să nu mai mergem prin noroi. Îmi scuzați cacafonia, aveam doi ani jumătate când cocoțat în spatele bunicii, prin noroiul de pe ulițele înglodate de ploile de toamnă mergeam la șosea. Petrecusem toată vacanța de vară la bunici. Fusese prima vară, iar părinții veniră în fiecare week-end să-mi aducă câte ceva dulce. Uneori îmi aduceau și baloane pe care mă chinuiam câte o ora să le umlfu, iar când reușeam, le puneam sub tricou ca să seamăn cu mama. Ce mai râdeau când mă vedeau mergând ca o gravidă cu balonul sub tricou.

Acum mergeam la Iași, la maternitate. Mama îmi născuse o surioară, iar eu de abea așteptam să o văd.

Când am ajuns la apartament tata ne aștepta cu supă de pui.

-Veniți să mâncați, că după mergem la maternitate.

Bunica se chinuia să mă schimbe de haine când tata apăru în pragul ușii. Cu doar o parte din haine sării din pat, căzând pe podea ca Spiderman, iar apoi mă aruncam în brațele tatei. Sprijinit pe antebrațul lui mă ducea în bucătărie și mâncam.

Când am ajuns la maternitate sugeam dintr-o acadea pentru că mâncasem tot la masă ca un copil cuminte.

La biserică preotul spusese că îngerii sunt îmbrăcați în veșmânt alb. Vedeam halatele albe ale doctorilor umflându-se în curentul ce se forma în graba lor. Tata mersese să vadă cum se simte mama, iar eu așteptam cu Bunica pe hol.

-Bunică, aici e Raiul?

Bunica râse și începu să mă legene.

-Da bunică hăi, îngerașii sunt în saloane.

Tata îi făcu semn să o urmeze. Am intrat în salon și am văzut-o pe mama întinsă pe pat. Cu mâinile întinse spre ea, încercam să scap din brațele bunicii, prioritățile se schimbaseră. Stând în picioare pe genunchii mamei dominam toată încăperea. Mă uitam la halat, dar nu mai vedeam umflătura. Am început să mângâi zona.

-Dar balonul?

-Balonul?

Mă luă în brațe și merseserăm spre pătuțul în care gângurea Andreea.

-Ea e sora ta.

Ochii mi s-au bulbucat când mama mă pasă tatei, iar ea o luă în brațe pe sora mea. Ăsta era îngerașul de care zicea bunica? Nu semăna deloc cu un îngeraș. Unde era coronița aurie?

-Nu o vreau! Putem să o lăsăm aici?

-Nu putem.

-Dar nu o vreau.

Tata încercă să mă convingă, dar fără șanse de izbândă.

La câteva săptămâni am început să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai eram centrul atenției. Acum nu mai râdea nimeni când umblam cu balonul pe sub tricou prin cameră.

Trecură câteva luni până veni și Crăciunul. De obicei mergeam la Bila, lângă Gară să facem cumpărăturile. Era al doilea supermarket din Iași după Metro. La intrare era raionul cu fructe. De fiecare dată țâșneam la raionul cu portocale și întindeam mâna printre gratii. Tata vedea că nu ajung așa că lua

pg. 182

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

una și mi-o punea în mână. Cât timp ei făceau restul de cumpărături eu ronțăiam coaja amară de portocală și îmbibam nasul cu parfumul acesteia. Întotdeauna mi-au plăcut portocalele, poate pentru că le mâncam doar de Crăciun. Nu știam din ce țară vin, nici acum nu știu, sincer să fiu, dar cât timp am portocale de Crăciun, mă simt fericit.

La fiecare Crăciun mâncam portocale, și la fiecare Crăciun eram martor la certurile părinților. În primii ani auzeam din gura tatei o singură vorbă: -Nu avem bani. Am lăsat țigările, nu merg la cârciumă, ce vrei să mai fac.

Mama avea crize de isterie din care nu înțelegeam mare lucru. Nu înțelegeam ce zice pentru că mereu țipa și plângea, îi scotea toate hainele tatei din șifonier și-i pregătea bagajul, iar apoi tot ea le strângea la loc.

Toate sărbătorile urmau aceeași rutină, indiferent că era Craciun, Anul Nou, Paști: cumpărături, ceartă, curățenie generală, gătit, oaspeți, zâmbete. În mintea mea de copil nu puteam înțelege cum în urmă cu o oră se certau ca la ușa cortului, iar când veneau oaspeții păreau mai fericiți ca niciodată. De fiecare când puneam masa, rămânea un loc liber la care tata și mama se uitau în gol după care duceau scaunul în altă cameră. Se întorceau la oaspeți și continuau discuțiile.

Când am învățat să citesc, am terminat biblioteca de acasă într-o vară, dar nu dădusem peste următorul cuvânt. Îl găsisei scris pe una dintre fișele medicale ale mamei. ”Bilet de externare” puteam să citesc, dar nu știam ce înseamnă avort.

-Mamă ce înseamnă A-V-O-R-T, citisem cuvântul pe litere ca să fiu sigur că mă înțelege, dar ea luă repede hârtia și-mi spuse să nu-i mai umblu prin lucruri.

Fiecare vacanță de vară o petrecusem la bunici. Am crescut cu mirosul de fân proaspăt cosit, cu fuga după șopârle prin vie, cu tăieturile aspre ale frunzelor de popușoi, cu cireșele, vișinile și corcodușele mâncate direct din copac.

Dacă primele veri am stat singur, în următoarele mi s-a alăturat și Andreea, iar eu eram un ghid în uriașa curte. Într-o zi își puse două corcodușe în dreptul ochilor și începu să se hlizească la mine, dar când le feri și descise ochii văzui că erau la fel de galbeni. Era să cad din copac la cât de tare mă speriasem.

-Bunica! Bunica! Am început să țip.

Ne-am dat jos din copac, când bunica ajunse la bază.

-Ce-i dragii bunicii?

-Uite!

Andreea se uită cu ochii bulbucați și galbeni. Bunica se albi la față.

-Haideți să vă îmbrăcați.

-Dar de ce? Mai vreau corcodușe.

-Bunica? Te-ai suparat? Întrebă Andreea.

-Nu dragii bunicii, mergem la Iasi cu niște treabă.

Dar copii simt întotdeauna când ceva nu e-n regulă. Acum stătea Andreea în spatele bunicii, iar eu de mână cu bunicu. Trebuia să mergem doi kilometri până la șosea să luăm ocazie. Când să urcăm în mașină bunicu îmi strecură 5 lei în gentuță.

Ajunși acasă mama ne luă în brațe pe amândoi.

-Comorile lu’ mama comori!

Chiar eram comori, într-un fel, pentru că ochii erau galbeni ca aurul. Nu ne schimbasem de haine.

-Pune-le repede să mănânce, mergem la spital.

Bunica ne pregăti să mâncăm cât timp mama se schimbă de haine.

Din toată discuția dintr doctor și mama am prins un singur cuvânt, cuvânt pe care nu l-am înțeles, dar care o făcu să plângă pe mama.

-E doar hepatită A. Cu tratemnt și regim se vindecă. Ficatul e singurul organ care se regenerează. Așa că trebuie să avem grijă, da?

Se uită la noi și ne zâmbi din toată ființa, dar mama încă plângea. M-am uitat în ochii ei și atunci am înțeles motivul, erau la fel de galbeni.

pg. 183

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Următoarele două săptămâni am stat în spital. Deși în acea perioadă a anului portocalele erau foarte rare și scumpe, tata ne aducea portocale. Era mijlocul verii, iar eu mâncam portocale, nu puteam fi mai fericit. În spital am aflat că mai veniseră pacienți din sat la bunica. Era epidemie. Unii aveau hepatită B. Când a venit mama în vizită am început să-i pun întrebări.

-Ce e hepatita?

-O boală a ficatului.

-Și hepatita A? -E boala celor care nu se spală pe mânuțe.

Mă atinse ușor, dar simțisei ce vrea să spune, așa cum numai o mamă știe să o facă.

-Și hepatita B? -E boala celor care beau vin.

-Bunicu are hepatită B? -Nu, el are alte boli.

-A.. B.. este și hepatită C? Am întrebat mai mult în glumă.

-Da! Este și hepatită C. Oftă adânc. Oftă de parcă ar fi vrut să îngroape un gând în adâncul ființei.

După cele două săptămâni am ieșit din spital. Acasă am prins o discuție a părinților. Eram în bucătărie. În sfârșit nu se mai certau. Eu mă jucam liniștit pe hol. Mama încerca să-l îmbărbăteze pe tata, dar el privea și mai în gol. M-am ridicat și m-am dus la gentuță de unde am scos bacnota de 5 lei de la bunicu.

-Uite tată!

-Nu e nevoie, nu asta e problema, îl podidiră lacrimile.

Mă luă în brațe și am început să-i mângâi fața. Mi-am oprit degetele în jurul ochilor.

-De ce sunt galbeni?

Dar tata nu apucă să răspundă că Andreea îi sări în brațe, iar mama ne luă în brațe pe toți.

-Comorile lu’ mama!

Mi-am reînceput activitatea de școlar, iar Andreea cea de preșcolar, dar în anul acela aflai că nu există Moș Crăciun, aflai că părinții ne lasă cadourile sub brad, iar asta mă enervă. Cum aflai? Un băiat îmi spuse într-o zi pe hol. M-am luat la harță cu el, dar învățătoarea ne despărți.

-Ce ați pățit?

-A spus că nu există Moș Crăciun!

Am țipat așa de tare încât tot copii de pe hol se opriră.

-Nu există Moș Crăciun? Cum să nu existe Moș Crăciun? Unii începură să plângă. Se crease o isterie generală.

-Există Moș Crăciun, încercă învățătoarea să o dreagă. M-a pus la colț pentru restul pauzei.

Părinții nu fură prea încântați de isprava mea, dar ajunși acasă erau prea ocupați cu treburile casei, așa că nu mă pedepsiră. De când am găsti fișa cu avortul nu am mai umblat prin lucrurile mamei, dar într-o după amiază am văzut teancul umflându-se din cauza curentului. Am început să cotrobăi, iar o chitanță luată de vânt căzu pe podea. Era chitanța de la alocație. Am întors-o pe verso și am recunoscut scrisul tatei: “ Zâmbește cu ficatul!” Cum poți să zâmbești cu ficatul? Am încercat să-mi imaginez asta, dar mă izbucni o criză de râs de mă tăvăleam pe jos. În cele din urmă m-am obișnuit și cu ideea că nu “există” Moș Crăciun, iar când veni Crăciunul tata îmi spuse că trebuie să scriu o scrisoare Moșului.

Enervat de gândul că părinții sunt defapt Moș Crăciun, enervat de gândul că am fost cu toții în Rai când am luat-o pe Andreea, dar nu am rămas cu aura de sfințenie, iar mama tot era bolnavă, am început să scriu apăsat cu creioanele.

“Dragă Moș Crăciun, Sau ar trebui să spun Moș Mama și Moș Tata, pentru că până la urmă am aflat că tu te deghizezi în părinți. Unii spun că nu exiști, dar eu tot cred în tine, așa că te rog ca de Crăciunul acesta

pg. 184

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-părinții să nu se mai certe -să aflu de ce are mama hepatită -ce înseamnă avort -de ce avem tot timpul un loc în plus la masă -și să nu uiți de portocale.

Cu drag, Vali!”

I-am dat scrisoarea tatei și m-am întors mândru de ispravă la jucăriile mele. Le împrăștiasem în toată sufrageria, și pe ale mele și pe ale Andreei. Căutam Lego-urile, dar niciodată nu le găseam. Doar de Crăciun le scotea tata din cutie și mi le dădea să mă joc sub brad.

Anul Acela nu am avut oaspeți, am primit doar câțiva colindători. La miezul nopții ne-am așezat la masă.

Mă uitam la locul gol de sub brad. Instalația era singura sursă de lumină în camera.

-Ei Moș Crăciun, acum să te văd!

-Poftim? Întrebă mama.

-Nimi, nimic.

“Adevărul e că anul acesta nu s-au mai certat. Mi-ai îndeplinit o dorință Moș Crăciune, dar restul? Se pare că va trebui să întreb singur.”

-Mamă, de ce ai hepatită C? Ce înseamnă avort? În mintea mea de copil mic știam că toate au o legătură, toate au o legătură.

Mama se uită la mine cu ochii de culoarea aurului alb, nu mai erau galbeni.

-A trebuit să avortez, iar doctorul nu a sterilizat ustensilile.

-Ce înseamnă avort?

-Știi când îngerul rău a fost dat afară din Rai? -Da. -Așa a pățit și mama. Îngerașul pe care trebuia să-l nască a vrut să iasă mai devreme.

-Și voi n-ați făcut nimic? Nu ați dat în judecată spitalul?

-Nu aveam bani, între timp boala a devenit inactivă, nu mai e la fel de periculoasă, spuse tata.

Atunci am simțit cum ideea de Rai se destramă în mintea mea. Am înțeles de ce crizele mamei aduceau a delir, de ce de fiecare dată îi făcea bagajul tatei, iar apoi tot ea scotea hainele din geantă și le punea la loc în șifonier.

Tata desfăcu o portocală și îmi întinse miezul. Atmosfera se destinse. Coaja de mister ce se adunase asupra minții mele se desfăcuse, iar în sufletul meu parfumul de portocală al adevărului se instală în liniște.

pg. 185

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 53

Zilele trebuie puse pe sol Autor Ioana Farcaș (Baia - Mare)

Personaje:Gheorghe Emanuel Cristian Veset Scena întâi Cei patru stau la cârciumă, învăluiţi de un nor de fum, care era realizat bineînţeles de pipele lor.

Foarte relaxaţi, prea relaxaţi povesteau.

Gheorghe: - Fraţilor, ori de câte ori citesc despre diabetul fratelui meu am impresia că în curând voi face şi eu diabet. Ştiu că fratele meu a făcut această boală după ce antrenorul l-a aruncat în bazin fără să-l prevină. Aşa că de fiecare dată când mă duc la bibliotecă, una din cele cinci cărţi pe care le-mprumut este despre diabet. Bineînţeles că mă uit la imagini şi-mi amintesc de rana fratelui meu de la coapsă, care nu se mai închide din cauza diabetului. Văd imaginile în carte şi-mi amintesc automat de rana lui. Şi când mă duc să fac duş, bineînţeles că-mi analizez coapsa. La un moment dat m-am hotărât să scap de acest fenomen. La început am ezitat să-l caut pe prietenul meu, care este doctor. Ştiam că asta ar putea fi o soluţie. M-am gândit îndelung, apoi mi-am făcut o programare şi m-am dus să-i explic acest fenomen. Ma ascultat cu atenţie, a zâmbit şi mi-a prescris următoarea reţetă:1000 de paşi în fiecare zi; nu mai judeca; detaşează-te; fără cărţi despre diabet; 100 de minute pe zi control asupra respiraţiei; alintă-ţi corpul; ia un loc; fii generos cu fratele tău; 10 minute de vorbărie cu el; nu relua ceea ce a trecut; nu dispera;uită.

Emanuel: - Ultima dată când am fost în Arizona, mi-am pierdut portofelul cu cardurile, actele mele. Eram disperat. Nu era de ajuns acest lucru, dar nu ştiu cum să vă spun, după ce am ieşit din avion, în atmosferă parcă plutea ceva, iar mirosul, fraţilor! Îngrozitor! Nu aveam cu cine să vorbesc. Nu ştiam ce era mai bine să fac. Mi-am luat bagajele şi aveam la mine telefonul. Deci pe cine sun? Unde? Şi ce spun?

Dar unde mi-am pierdut portofelul? Mirosul era atâta de greu că simţeam că îmi iau nările foc. Mergeam înainte fără să fiu foarte atent şi m-am trezit la periferia oraşului, unde s-a săpat o groapă adâncă şi acolo se ardeau plasticurile. Acum, m-am lămurit! M-am rătăcit! Am început să strănut, să tuşesc. Căutându-mi un şerveţel, am dat peste agenda mea, în care aveam o invitaţie la vernisaj şi certificatul de naştere.

Astfel, m-am salvat. În fiecare zi când ieşeam din hotelul aerul mă năucea.

Cristian îşi stinge, pipa.

Cristian: - Eu, tocmai am divorţat. Libertatea pe care o am, acum este, ca aerul acela năucitor al tău. Mă înnăbuşeşte. În fiecare tipă, cu care ies, caut ceva din soţia, de care, după cum ziceam, tocmai mam despărţit. Caut culoarea părului ei, tonalitatea vocii, mâinile acelea catifelate, mersul acela specific ei, gustul mâncării parfumul acela. De fiecare dată când îmi amintesc de unul din aceste detalii simt că plutesc. Acuma, atâta mi-a rămas- simt că plutesc.

Fumul din încăpere, iese pe geamuri. Cei patru protagonişti nu povestesc, nu se uită unul la celălalt. Fiecare cu gândurile lui. Cristian se joacă cu degetele pe masă. Bate ritmul.

pg. 186

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Veset: - Nu am divorţat, nu am fost în Arizona, fratele meu nu are diabet, întrucât mi-am luat o garsonieră şi prin urmare stau eu cu mine şi cu umbra mea.

Scena a doua Se trezeşte într-o cameră cu pereţii albi, perdelele albe. Încearcă să deschidă ochii, dar nu poate.

Ochiul stâng îl doare înfiorător. În jurul lui se-nvârt trei paravane. Îl înconjoară. Se rotesc în jurul lui.

Veset ameţeşte. Ameţeşte. Ameţeşte. Ameţeşte. Primeşte palme. Simte cum cineva îi scutură patul.

Adoarme. Adoarme. Se trezeşte. Se spală pe faţă. Se-mbracă şi se-ndreaptă spre cârciumă. Cei patru stau la cârciumă, învăluiţi de un nor de fum, care era realizat bineînţeles de pipele lor. Foarte relaxaţi, prea relaxaţi povesteau.

Veset: - Nu am divorţat, nu am fost în Arizona, fratele meu nu are diabet, întrucât mi-am luat o garsonieră şi prin urmare stau eu cu mine şi cu umbra mea. Astfel suntem de fapt trei persoane, dar în fond şi în urma urmei sunt doar eu. Să fii tu cu tine este cumva interesant, dar omul nu este creat ca să fie singur. La ce folos să am apartament în bucuricul oraşului, să fiu avocat şi să mă trezesc ameţit fără să ştiu din ce cauză? La ce folos? Apoi, la ce folos să împart toată ameţeală aceasta cu cineva?

Gheorghe: - Dragi prieteni, ori de câte ori citesc despre diabetul fratelui meu am impresia că în curând voi face şi eu diabet. Ştiu că fratele meu a făcut această boală după ce antrenorul l-a aruncat în bazin fără să-l prevină. Aşa că de fiecare dată când mă duc la bibliotecă, una din cele cinci cărţi pe care le-mprumut este despre diabet. Bineînţeles că mă uit la imagini şi-mi amintesc de rana fratelui meu de la coapsă, care nu se mai închide din cauza diabetului. Văd imaginile în carte şi-mi amintesc automat de rana lui. Şi când mă duc să fac duş, bineînţeles că-mi analizez coapsa. La un moment dat m-am hotărât să scap de acest fenomen. La început am ezitat să-l caut pe prietenul meu, care este doctor. Ştiam că asta ar putea fi o soluţie. M-am gândit îndeln, apoi mi-am făcut o programare şi m-am dus să-i explic acest fenomen. M-a ascultat cu atenţie, a zâmbit şi mi-a prescris următoarea reţetă:1000 de paşi în fiecare zi; nu mai judeca; detaşează-te; fără cărţi despre diabet; 100 de minute pe zi control asupra respiraţiei; alintăţi corpul; ia un loc; fii generos cu fratele tău; 10 minute de vorbărie cu el; nu relua ceea ce a trecut; nu dispera; Uită.

Gheorghe: - Am respectat reţeta întru totul şi mă simt excelent. Este o reţetă scrisă cu profesionalism. Prin urmare nu am mai judecat, disperat, am uitat şi am iertat. Câteodată fac cei o ,, 1000 de paşi,, şi cu fratele meu. Pot să spun că mă simt mirific. Tocmai de aceea nu mai reiau ce am spus.

Gheorghe se ridică la masă, dă mâna cu toţi şi pleacă.

Emanuel îşi stinge pipa.

Emanuel: - Ultima dată când am fost în Arizona, mi-am pierdut portofelul cu cardurile, actele mele. Eram disperat. Nu era de ajuns acest lucru, dar nu ştiu cum să vă spun, după ce am ieşit din avion, în atmosferă parcă plutea ceva, iar mirosul, fraţilor! Îngrozitor! Nu aveam cu cine să vorbesc. Nu ştiam ce era mai bine să fac. Mi-am luat bagajele şi aveam la mine telefonul. Deci pe cine sun? Unde? Şi ce spun?

Dar unde mi-am pierdut portofelul? Mirosul era atâta de greu că simţeam că îmi iau nările foc. Mergeam înainte fără să fiu foarte atent şi m-am trezit la periferia oraşului, unde s-a săpat o groapă adâncă şi acolo se ardeau plasticurile. Acum, m-am lămurit! M-am rătăcit! Am început să strănut, să tuşesc. Căutându-mi un şerveţel, am dat peste agenda mea, în care mi-a găsit invitaţie la vernisaj şi certificatul de naştere.

Astfel, m-am salvat. În fiecare zi când ieşeam din hotelul aerul mă năucea. Spre sfârşitul şederii acolo, mirosul acela a dispărut. A fost ca o binecuvântare. Întors, acasă mi-am reluat vechile obiceiuri de a scrie pentru acelaşi ziar, de a face recenzie, de a participa la toate evenimentele culturale ce se desfăşoară, în acest oraş. Am numărat evenimentele, zilele, orele petrecute pentru a scrie şaptesprezece rânduri de fiecare dată. Orice aş face să scriu mai mult, nu se poate.

pg. 187

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Cristian: - Eu, tocmai am divorţat. Libertatea pe care o am, acum este, ca aerul acela năucitor al tău. Mă înnăbuşeşte. În fiecare tipă, cu care ies, caut ceva din soţie, de care, după cum ziceam, tocmai mam despărţit. Caut culoarea părului ei, tonalitatea vocii, mâinile acelea catifelate, mersul acela specific ei, gustul mâncării parfumul acela. De fiecare dată când îmi amintesc de unul din aceste detalii simt că plutesc. Acuma, atâta mi-a rămas- simt că plutesc. Nu ştiu dacă plutesc pe sol, pe nori sau prin aer. Nu ştiu, chiar nu ştiu. Câteodată noaptea devine zi, iar ziua- noapte. Şi prin urmare este cam acelaşi lucru, cel puţin pentru mine. Visez, dorm, visez, mă trezesc, privesc, mă culc, visez, fac curat. Nu există zi, în care să nu fac curat. Când fac curat, calc pe sol.

Scena a treia Veset îşi scoate cheia din buzunar. Intră în casă. Casa lui constă dintr-o cameră, care ţine loc şi de sufragerie şi de cameră de dormit. Mai are o baie, iar cămara o foloseşte pe post de bucătărie. Mobile sunt amestecate şi uzate, iar draperia decolorată. Se desprinde un aer de abandon, în care stă doar de el.

Podeaua este de lemn şi este pătată cu vopseaua de la pereţii proaspeţi zugrăviţi. În unghiul lateral, din spatele televizorului se află un colţar, care înlocuieşte un bar şi pe care se află o prinsoare de păr, nişte ace de gămălie, o sticlă de vin pe jumătate goală. În dreapta, spre ieşirea din scenă se află pe o măsuţă un telefon. În faţa televizorului se află o canapea vişinie, iar lângă ea un radio. Deasupra ei pe perete se găsesc două tablouri ilustrându-i pe cei doi soţi. Paralel cu canapeaua se află uşa, pe unde se poate intra sau ieşi din culise. Lângă uşă se află o masă cu patru scaune. Se-nnoptează.

Scena a patra Emanuel şi Cristian povestesc încă la cârciumă.

Emanuel: - Ultima dată când am fost în Arizona, mi-am pierdut portofelul cu cardurile, actele mele. Eram disperat. Nu era de ajuns acest lucru, dar nu ştiu cum să vă spun, după ce am ieşit din avion, în atmosferă parcă plutea ceva, iar mirosul, fraţilor! Îngrozitor! Nu aveam cu cine să vorbesc. Nu ştiam ce era mai bine să fac. Mi-am luat bagajele şi aveam la mine telefonul. Deci pe cine sun? Unde? Şi ce spun?

Dar unde mi-am pierdut portofelul? Mirosul era atâta de greu că simţeam că îmi iau nările foc. Mergeam înainte fără să fiu foarte atent şi m-am trezit la periferia oraşului, unde s-a săpat o groapă adâncă şi acolo se ardeau plasticurile. Acum, m-am lămurit! M-am rătăcit! Am început să strănut, să tuşesc. Căutându-mi un şerveţel, am dat peste agenda mea, în care mi-a găsit invitaţie la vernisaj şi certificatul de naştere.

Astfel, m-am salvat. În fiecare zi când ieşeam din hotelul aerul mă năucea. Spre sfârşitul şederii acolo, mirosul acela a dispărut. A fost ca o binecuvântare. Întors, acasă mi-am reluat vechile obiceiuri de a scrie pentru acelaşi ziar, de face recenzie, de a participa la toate evenimentele culturale ce se desfăşoară, în acest oraş. Am numărat evenimentele, zilele, orele petrecute pentru a scrie şaptesprezece rânduri de fiecare dată. Orice aş face să scriu mai mult, nu se poate. Nu se poate. De fapt eu corectez toate paginile, fiecare literă, virgulă, punct. Şi prin urmare mi se cuvin şaptesprezece rânduri.

Cristian: - Eu, tocmai am divorţat. Libertatea pe care o am, acum este, ca aerul acela năucitor al tău. Mă înnăbuşeşte. În fiecare tipă, cu care ies, caut ceva din soţie, de care, după cum ziceam, tocmai mam despărţit. Caut culoarea părului ei, tonalitatea vocii, mâinile acelea catifelate, mersul acela specific ei, gustul mâncării parfumul acela. De fiecare dată când îmi amintesc de unul din aceste detalii simt că plutesc. Acuma, atâta mi-a rămas - simt că plutesc. Nu ştiu dacă plutesc pe sol, pe nori sau prin aer. Nu există zi, în care să nu fac curat. Când fac curat, calc pe sol.

Cortina cade.

pg. 188

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 54 Niciodată să nu spui niciodată!

Autor Carmen - Manuela Pop (Baia - Mare) Se spune că acolo unde era speranța era și disperarea.

Ce poate cel mai mult să doară în afara morții? Dispariția copilului tău minor? Soțul - prietenul tău cel mai bun - care în fiecare zi se comportă din ce în ce mai bizar, sau persoana care încercând să te ajute, acum zace pe podeaua salonului luând cu el oribilul secret?

La prima vedere, viața lui Carol Huston este demnă de invidiat. Arhitecta, mamă a doi copii simpatici și soția unui renumit avocat din Manhattan, Carol are tot ce-și poate dori o femeie.

Brusc, în viața ei revine o persoană din trecut. O ființă orbită de ură care vrea să-și însușească tot ce aceasta are. O persoană psihotică, cu tendințe criminale care e capabilă s-o ia de la început a mia oară, doar ca să o poată distruge pe Carol. Rutina noului început părea un joc învechit pentru ea, iar răul ce-l seamănă în jur îi este vital.

Carol nu știe cine se ascunde în spatele tuturor nenorocirilor ce încep să-i apară în cale. Secretele întunecate ce ies la suprafața unei existențe aparent obișnuite, o debusolează și aproape o pun la pământ.

La rascruce de drumuri, binele și răul se întâlnesc, iar lupta dintre acestea va afecta pentru totdeauna multe destine.

Prefaţă În ochii lui se vedea jena, dar trebuia să-i spună.

-Pot să vorbesc şi eu? întrebă el.

-Da, zise ea întorcându-se spre el. Stai să te privesc în ochi, ţi-e mai uşor să mă minţi aşa! N-ar fi pentru prima oară.

-Am cunoscut-o acum două săptămâni. O cheamă Rebecca…

Ca şi cum numele avea vreo importantă!

-A fost chiar necesar s-o prezinţi copiilor?!

-Devine serios între noi…

-După doar două nenorocite de săptămâni?! Am în frigider o cutie de suc de portocale mai veche decât relaţia ta! Ştii ce înseamnă asta?

-Că ar trebui să cumperi suc? Nici nu termină bine fraza că deja regretă. Îl plesni cu toată forţa.

-Îmi pare rău, zise el frecandu-şi obrazul. Dacă te poate ajuta cu ceva, să ştii că mă simt culpabil…

-Culpabil, dar bine, nu-i aşa? Şi nu, nu mă ajută cu nimic. Acum ieşi dracului afară din casa mea!

Oare când relaţia lor fantastică se tranformase într-una de coşmar? Trecuseră de la paharele de cristal, la cele de plastic. Nu-şi dorea să-l mai vadă. Poate doar o dată, când era cu Rebecca. Îşi imagina că ea era la volan, şi ei… sub maşină, unde altundeva?!

Avea al şaselea simt foarte dezvoltat. Cum n-a putut detecta pericolul care-i devasta casa şi investiţia ei de paisprezece ani? Se spune că cel de al şaselea simt te poate avertiza împotriva pericolelor cu suficient timp înainte pentru a le putea evita. Era un amestec între principiul mental şi cel spiritual şi sfida orice descriere. Tot aşa cum la ora actuală viaţa o sfida pe ea.

pg. 189

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Întotdeauna a crezut că atunci când ţi-e frică, găseşti cumva curajul de a rămâne pe linia de plutire, găseşti forţa de a te ridica şi a merge mai departe…

De ce atunci simţea că atât curajul cât şi forţa au părăsit-o şi s-au dus naibii, lăsând-o singură şi dezolată, rănită, şocată şi furioasă. Furioasă pe cine? Pe Daniel care a călcat cu bocancii plini de noroi în viaţa lor, pe ea că a fost prea ocupată să-i ofere lui şi copiilor confortul de care aveau nevoie, sau pe noua doamnă a sufletului soţului ei? « -L-ai controlat vreodată pe Daniel? » o întrebase prietena ei Miranda într-o zi. « -Nu, am încredere în el » «- E foarte admirabil din partea ta! Verifică totuşi! » « - Tu l-ai controlat pe Ben? » « -Am angajat chiar şi o detectivă particulară. » « -Se dau joburi din astea la femei? » «- Atâta timp cât se abţin să facă prăjituri, sex oral şi să plângă în timpul serviciului, sunt acceptate » Poate că ar fi trebuit să fie mai atentă, sau să controleze, aşa cum îi sugerase Miranda. Dacă el nu era cine credea ea că e? Dacă era un maniac sexual ce a minţit-o întreaga viaţă?! Poate că sâmbetele când zicea că merge la birou se ducea la agăţat… Dar de ce ar face asta?! Ar fi capabil să i-o tragă unei curve doar aşa, pentru că putea? Pentru că era avocat, şi multe femei oneste sau mai puţin oneste, îşi doreau un avocat sau un medic? * -S-a oprit în uşa biroului lui şi l-a surprins stând pierdut în gânduri.

- Lucrezi? A tresărit. „Înainte tresărea de plăcere îşi zise ea, acum tot ce-i pot oferi, e o criză cardiacă. Ar fi şi asta o obţiune dacă într-adevăr mă înşală...”

-Aaa, nu...Încerc, dar nu reuşesc... zise el trist, obosit şi parcă dintr-odată cu zece ani mai bătrân.

Suferea şi se vedea, iar ei i se făcu milă de el. Orice ar fi făcut în afara relaţiei conjugale, nu era fericit.

-Cazuri grele la birou?

-Mda...cam aşa ceva. E doar o pasă proastă. Va trece...

Despre ce vorbea? Şi dacă era doar o pasă proastă, de ce era atât de afectat?

-Pot să te ajut cu ceva? încercă ea -Nu, îţi mulţumesc... deşi aş vrea.

Nu intenţionase să o spună. Fusese mai mult ca un gând rostit cu voce tare. Un fel de trădare a creierului inconştient.

-Poftim? întrebă Carol -Nu, nu, nimic!

-Ai spus că ai vrea să te ajut. Ei bine, sunt la dispoziţia ta.

-Nu Carol, mulţumesc. Am greşit, mă gândeam la altceva.

-Când ai greşit? încercă ea O minciună, gândi el, era mai bună ca adevărul...mai ales dacă îl scotea din încurcătură. Ridică din umeri fără să ştie ce să spună.

-Mă duc să mă culc. Vrei să-ţi aduc ceva înainte de a urca?

-Nu mulţumesc, spuse el privind-o blând, cu ochi disperaţi.

Se simţea copleşită de tristeţe, dragoste şi milă. Ce rost avea să-l chinuie cu întrebările?

-Carol...

-Da. -Eşti o femeie extraordinară! Mi-eşti tare dragă.

Nu, Carol te iubesc, ci Carol mi-eşti dragă! Părăsi încăperea fără să zică nimic. Cretin condescendent, îşi spuse ea în timp ce urcă la etaj cu cei cincizeci de saci de ciment pe umeri.

pg. 190

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

* În acea miercuri, Sydney dădu nas în nas cu David, la ieşirea din restaurant. Amândoi erau singuri.

-Bună Syd, ce mai faci?

-Tocmai am terminat de mâncat şi mă întorceam la birou.

-Te grăbeşti? o întreba David.

Ea se gândi puţin, după care îi zise: -Depinde. Ai ceva interesant de propus?

Se văzuseră de câteva ori de la acea petrecere, dar niciodată între patru ochi.

-Foarte interesant, nu, dar cu o cafea aş trece testul?

-Cafeaua e perfectă, spuse ea zâmbind.

-Pari că şi cum ţi s-ar fi luat o piatră de pe inima... Doar nu crezi c’aş fi îndrăznit să-ţi fac o propunere indecentă?

-Nu, nici vorba nu mi-ar trece aşa ceva prin cap, spuse ea serioasă.

-A... şi de ce, mă rog?

-Păi eşti homosexual, nu? continuă ea serioasă, deşi nu credea aşa ceva.

-Pot să-ţi demonstrez că te înşeli amarnic, zise el repede.

-Cum? -Dacă eşti disponibilă în week-end-ul asta, te duc la un meci de fotbal, te înfund de hot dog-uri şi cipsuri, după care te ignor jumătate din seară... Îi plăcea spontaneitatea lui şi faptul că nu era genul supărăcios. * „Ce păcat că e interzis de lege să iei viaţa unei curve! gândi Samantha. Sunt sigură că-i plăcea sexul oral, dar făcea pe marea doamnă. ” -Sunt asistentă dentară, minti Sam. Tu? -Eu sunt arhitectă. „Bibliotecara nimfomană, asta eşti! Dacă ţi-aş lua gâţii, sunt sigură că zână alibiurilor mi-ar face un mic cadou”.

-Drăguţ, zise ea în schimb.

-Eşti căsătorită? o întrebă Carol facand-o sa se simta ca la Ghestapo.

-Nu. Am avut o relaţie de câţiva ani cu un medic superb, minţi Sam. -Şi ce s-a întâmplat? „Eram în faţa altarului, şi tocmai când trebuia să spună ’’da’’, m-am trezit din vis”.

-Cunoşti regula: deştept, frumos, binecrescut, şi zero în pat.

-Oh... Îşi aduse aminte că mironosiţei nu-i plăceau deloc vulgarităţile. Doamna perfecţiune cu un băţ în cur!

-Da, continuă Sam, ironia soartei, era impotent.

-Şi ţi-a trebuit mai mulţi ani să descoperi asta? Sau a „venit” pe parcurs? „Oare insinua că-i omorâse ea scula, prietenului ei imaginar?!”

-Bănuiesc că avea alte calităţi din moment ce ai stat atâta cu el, încercă Carol să-şi rectifice gafa.

-Nu, nu chiar. Îmi alinta bine păsărică.

Carol se foi jenată pe scaun. „Bingo” isi zise Sam. -Tu eşti căsătorită, ai copii?

-Da, la amândouă întrebările.

-Fain. Deci sunt mătuşa unui copil pe care încă nu-l cunosc...

Carol se făcu că nu aude, şi lua o sorbitură din sucul proaspăt de portocale.

-N-ai de gând nu-i aşa, să mă prezinţi familiei tale?

-Ah ba da, mă gândeam doar, când avem timp liber. Ştii, soţul meu e avocat, şi munceşte enorm de mult.

pg. 191

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

„Bineînţeles că e avocat! Al meu este ori într-un cabinet medical, ori în lumea afacerilor” -Deci? insistă Sam fără jenă.

-Ştii ce? Da-mi numărul tău de portabil, şi te sun după ce discut cu Daniel. E bine aşa?

-Daniel îl cheamă? Ştii ce înseamnă numele ăsta în religie? Şi fără să aştepte vreun răspuns, spuse: înseamnă „Dumnezeu te va judeca”.

Felul în care o spusese, îi dădu frisoane pe şira spinării lui Carol.

-Dumnezeu ne va judeca pe toţi, nu-i aşa? întrebă aceasta din urmă încet. „Da, dar pe el îl v-a judeca pentru că se v-a culca cu surioara ta mai mică şi inocentă!”

Ca şi cum vedea în ea, Carol îi zise: -Şi de altfel, soţul meu e atât de bun, încât chiar cred că va vedea Raiul. „Înainte să ajungă în Rai, îţi promit eu c-o să-l ridic în Paradis...”. Sam îi zâmbea dulce, imaginându-se deja cum îi călărea soţul.

pg. 192

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 55 În orice căsătorie mai veche de o noapte, există argumente pentru divorţ!

Autor Gelu Dragoș (Lucăcești, Maramureș) Se simţea tare obosit. Acasă îl tracasa o nevastă mereu cu un pas în urmă în ceea ce trebuia să facă în calitatea ei de soaţă. De multe ori mergea la serviciu cu cămaşa necălcată. Dacă îi pica ceva de iubit?!

Cum să se dezbrace la hotel cu o cămaşa şifonată şi un chilot decolorat de la maşina de spălat? Dar nu numai asta îl enerva. Mai era ceva, mult mai important. Fiind executor judecătoresc, Cristian trebuia să pună în executare sute de sentinţe lunar, iar unele erau date cu fundul de instanţa de judecată! Erau total eronate adică, din varii motive: bani, neştiinţă, neglijenţă. De fapt, când a dat concurs la Ministerul Justiţiei pentru a ocupa acest post, un prieten cu fratele lui, avocat cu experienţă, i-a spus:” Cristi, stai în banca ta! Meseria asta pe lângă faptul că este riscantă, este şi deosebit de solicitantă. Psihic, mă refer! Şi mai e pentru cei slabi de înger ispititoare datorită banilor, femeilor, băuturii care-ţi pică zilnic, a anturajului la nivel înalt.” Cristi a ascultat spusele avocatului, dar tentaţia de a fi „Domnul executor judecătoresc” a învins şi s-a prezentat la Bucureşti împreună cu alţi şase sau şapte pretendenţi pentru acest post, iar el a luat examenul cu 8,90! Ordinul de numire a fost semnat de dl. director în MJ Cristian Telu.

Ce bucurie la întoarcere pe el. Au venit împreună maramureşenii şi învingătorul şi învinşii. Dacă unul dintre ei a băut de bucurie, ceilalţi au băut de supărare. Pălincă de prune, 56 de grade! La 24 de ani îşi permitea câte o noapte de genul acesta, organismul se refăcea cu repeziciune! Acum la aproape 30 de ani, cu nopţi nedormite din cauza stresului la servici ori acasă, cu probleme de diferite feluri după 1990, Cristi îşi găsi scăparea sau antidotul în băutură şi femei! Ca majoritatea bărbaţilor! Politica nu-l interesa deloc! Spunea adesea” Politica în România o fac doar oportuniştii şi cei din ţeapa lui Nicolae Filimon, adică parveniţii şi cei fără caracter!” În ziua aceea avea de pus în executare silită o sentinţă prin care reclamanta Ştefania B. avea să-şi ridice lucruri personale din locuinţa fostului soţ dar şi două garnituri de mobilă din stejar masiv (cadou de nuntă), după un divorţ lung, în care era vorba de mulţi bani dar şi de gelozie sau dragoste neîmpărtăşită.

Aşa cum spunea Ion Creangă, dragostea era împărtăşită 50%, doar din partea lui! De unde ştia Cristian toate aceste detalii? L-a învăţat un fost executor, Băgăceanu, acum în pensie, că înainte de a merge pe teren să treacă pe la arhivă şi să citească dosarul în întregime, iar dacă nu-i ajunge timpul, măcar motivele pentru care reclamantul sau reclamanta (în cazul de faţă) a cerut divorţul. Zis şi făcut! Pe la ora 8 şi ceva s-a prezentat la Arhive cu o ciocolată „Africana”, la doamna grefieră C. şi i-a cerut dosarul cu nr.

18(..)/1994. Spre marea lui surprindere află că motivul pentru care Ştefania B. doreşte divorţul este „impotenţa soţului cât şi manifestările violente, atât fizice cât şi verbale, asupra ei”.

Pe la ora 9,10 îşi face apariţia reclamanta la Biroul executări silite de la Judecătoria Baia Mare, aşa cum a fost programată.

Cristian întreabă: - Doamna B. aveţi un autoturism la dispoziţie să ne putem deplasa în localitatea dumneavoastră?! Ştiţi mai am şi alte dosare de rezolvat astăzi! Plus un camion şi vreo patru oameni să încărcăm repede mobila şi să nu facem circ în sat! Cu poliţia am vorbit telefonic dar le-am făcut şi hârtie în acest sens pentru a mă însoţi la ex-soţul dumneavoastră.

- Sigur că da! Mă aşteaptă afară un verişor cu maşina, iar vecinul meu are camion, maşina C.A.Pului, că a fost şofer pe ea şi acum a cumpărat-o. Ştiţi, am ceva pentru dumneavoastră!

- Nu aici! îi reteză scurt executorul.

pg. 193

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Cei doi, după ce Cristian mai rezolvă câteva probleme curente, pleacă din birou şi se urcă în maşină, o Dacia 1310, de culoare roşie care era parcată pe strada 1 Mai, în spatele judecătoriei. Drumul a durat o jumătate de oră. Cristian, deşi o cunoştea foarte bine după ce i-a citit dosarul de divorţ, inclusiv declaraţiile martorilor, pro sau contra celor doi, a tras-o puţin de limbă: - Doamna B. eşti atât de tânără şi frumoasă, care este motivul pentru că divorţaţi după un jumătate de an?

- Ştiţi, motivul este nepotrivire de caracter!

Cristian insistă: - Se vede că aţi avut avocat bun după răspunsul dat! Şi n-aţi ştiut lucrul acesta înainte de a vă căsători, mai ales că sunteţi din acelaşi sat?!

- Părinţilor mei le-a plăcut tare mult de el şi pe undeva n-am vrut să-i supăr, dar dacă ştiam prin câte voi trece nu m-aş fi căsătorit cu el în vecii vecilor. Chiar dacă rămâneam fată bătrână, să râdă babele din sat de mine!

Cristian, considerându-se un gentleman, schimbă subiectul şi spuse: - Satul tău e tare frumos, cu oameni harnici şi primitori. Chiar săptămâna trecută am fost la cineva aici, în legătură cu o suprafaţă de pământ. M-a însoţit un inginer topograf, A.M. - Ştiu domnule Cristian, chiar oamenii aceştia, care îmi sunt rudenii de gradul II, mi-au spus să apelez la dumneavoastră pentru punerea în executare a sentinţei mele deoarece mi-au zis că sunteţi tare de treabă!

- Mulţumesc! Adică nea Micle, mi-a făcut-o! Avea o pălincă de-ţi crapau măselele!

- Şi ce? Credeţi că noi nu avem? Ba chiar mai bună! De pere puturoase sau de cireşe! La alegere, deşi taică-meu bea doar „piţiană”, adică de mălai, ca să nu-l doară stomacul.La birou vroiam să vă las doi litri de pălincă de corcoduşe.

- Nu se poate la birou dragă. Un coleg de-al meu a primit nişte pălincă din zona Seiniului, dar nu avea dop bun, s-a răsturnat şi a umplut biroul de miros, de ziceai că eşti într-o horincie din Boiu Mare. Şi cum Michiduţă se joacă cu sufletele pământenilor tocmai atunci a sosit Liviu Doru B. vicepreşedintele Tribunalului Judeţean, cel care răspunde de noi pe plan ierarhic, şi ne-a ţinut o lecţie de etică şi moralitate mai ceva ca-n şcoala generală la orele de dirigenţie.

Nici nu termină de spus asta Cristian, ca maşina opreşte în faţa unei case mari, cu vreo 4-5 camere, dată recent în terasit şi Ştefania spune mândră: - Aici locuiesc eu! Mama a pregătit un mic dejun! Vă rog să poftiţi!

- Nu se poate, întâi mergem la comună, la Postul de poliţie, îl luăm pe poliţist şi ne deplasăm la fostul soţ cu agentul de poliţie, dacă e aşa de violent după cum spuneţi şi scrie aici în motivarea sentinţei. Camionul cu oamenii să vină într-o jumătate de oră, dar mai întâi trebuie să-i aduc la cunoştinţă fostului soţ că sentinţa este definitivă şi executorie şi nu poate să se opună aplicării ei.

Mai am o rugăminte! Să nu spuneţi nimic. Ştiu că a avut o avocată bună şi el şi sper să-i fi spus să nu se opună executării silite, ca are de-a face apoi cu Parchetul,ceea ce nu cred că merită. El o să vă provoace, dar dumneavoastră demonstraţi că n-aveţi nici o vină că această casnicie n-a mers!

Tind să cred că el este un frustrat şi un mincinos în acelaşi timp. Ştefania l-a privit pentru prima dată cu mai multă atenţie pe domnul Cristian, chiar cu drag şi a reuşit să spună, cu voce stinsă, aceste vorbe: - Aşa am să fac! În fond şi la urma urmei, dumneavoastră veniţi pentru mine aici, nu?

- Discutăm mai târziu! „ Pe cai, că se filmează!”

Cristian, Ştefania şi şoferul, verişorul ei, Ioan s-au grabit să-l ia pe poliţist şi să ajungă la casa fostului soţ, Gheorghe B. Ajung, în jurul orei 10,30 la adresa fostului, unde apare o casă cu etaj, în curte un autoturism marca „Toyota”, de culoare albastru închis. În plan îndepărtat un grajd imens, în spatele şurii un ţarc mare, dovadă că era crescător de oi, dar şi o livadă cât vezi cu ochii, de pruni, peri, cireşi, nuci.

Cristian se legitimă, după care întreabă pe un ton ferm, dar totuşi prietenos:

pg. 194

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Dumneavoastră sunteţi Gheorghe B. din localitatea S., numărul 128?

Da, eu sunt. Ştiu pentru ce-aţi venit! Putea să vină şi singură. De fapt eu am o prietenă şi luna viitoare o să mă însor cu ea. Nu stau într-o singură femeie! Aşa să ştiţi!

- Casă de piatră, domnule B. Aş dori să-mi prezentaţi un buletin de identitate, dacă se poate.

- Cum să nu? Imediat. Mă duc în casă să-l aduc! Între timp, executorul judecătoresc deschide porţile să poată intra camionul pentru a încărca mobila.

Gheorghe B. se întoarce cu buletinul, după ce-l verifică îl roagă să intre, cu toţii, într-o încăpere cu masă pentru a putea întocmi procesul verbal şi a nu asista la ce se întâmplă aici sătenii curioşi care deja auziseră de sosirea executorului judecătoresc şi se strânseseră pe uliţă. Gura lumii, ce să-i faci!

Nu o poţi astupa numai cu pământ, nu-i aşa? Gheorghe B. spune la auzul acestor vorbe: - Dumneavoastră domnule executor şi domnul poliţist Pop, pe care-l ştiu de mult, pot intra, dar ea, „curva” nu!

- Nu-i frumos să-i spunem aşa, mai ales în prezenţa unor străini,chiar dacă ar fi aşa. Vă respect dorinţa, dar la final am s-o invit totuşi să semneze procesul verbal.

- Bine, sunt de acord cu acest mod. Hainele i le aduc eu personal!

Mai bombăni ceva mama lui Gheorghe B. o femeie în jur de 60 de ani, iar tatăl acestuia stătea resemnat de gardul din interiorul curţii şi avea o privire tristă, parcă ajunsă pe alt tărâm.

Cristian se gândea: „Azi merge cu dosarul execuţional parcă mult mai uşor ca altă dată. Oare îşi revin românii? Încep să respecte legile ţării, încep să înţeleagă democraţia?!” Se trezi din nou la realitatea momentului, cât despre democraţia din România postdecembristă vom vedea în următorii ani! Ştefaniei i-au fost aduse pe treptele casei, de fostul soţ, hainele personale, nu exagerez, în jur de vreo 20 de costume şi rochii, lenjerie intimă, alte nimicuri, pe care le-a preluat ea cu mare atenţie, fiind atentă la fiecare detaliu al rochiilor. El mai înjura, îi mai reproşa că el i le-a cumpărat, dar ea tăcea mâlc, aşa cum a învăţat-o dl. Cristian. Băieţii încărcau de zor mobila, bine că nu era expusă la etaj, că la cât de „vânjoşi” şi puternici erau după ce au consumat ceva tărie, nu terminau nici la două noaptea! În jurul orei 13,30 treaba era făcută, procesul verbal semnat de toată lumea: reclamantă, pârât, organul de poliţie, martori (4) şi executor judecătoresc. Un proces verbal model, de pus în ramă, aşa cum îi plăcea preşedintei Mariana I. Cred că toată lumea are fericită: avocaţi, executor judecătoresc, reclamantă, mai puţin Gheorghe B. şi tatăl acestuia.

- Aţi făcut o treabă bună domnule Cristian! Acum puteţi veni la masă la noi? întrebă pe un glas mieros Ştefania.

- Cred că da, dar îl invităm şi pe domnul Pop, nu-i aşa? Şi încă ceva, poţi să-mi spui Cristi!

- Bineînţeles!

Toţi trei s-au urcat în maşina lui Ioan, Dacia roşie, nou-nouţă, şi au plecat la domiciliul fostei mirese acu 6 luni, unde a cântat un mare artist maramureşean. Acolo, îi aşteptau o masă plină de bunătăţi. Cristian, după două pahare de pălincă insistă către Ştefania: - Ştefania, rogu-te îmbracă-te cu rochia cea roz. Cred că-ţi stă mai bine decât în blugi şi tricou. În demersul lui, puse o vorbă bună şi domnul plutonier Pop care servise şi el vreo 2-3 pahare de pălincă, ba insista, pentru plăcerea lui Cristian, chiar mama Ştefaniei, iar aceasta se conformă. Peste nici cinci minute apăru o fată cu o rochiţă roz, de 24 de ani în buletin, dar cu părul lung şi mătăsos despletit, negru şi un decolteu generos ce îi arătau sânii tari ca nişte gutui în septembrie, de nu-i dădeai nici 18 ani!

Din păcate, pe drumul de întoarcere a plecat doar Cristian cu vărul ei Ioan şi cei doi litri de ţuică promişi de Ştefania.

- Ştii măi Ioane, nu te căsători niciodată dimineaţa, că nu se ştie niciodată pe cine vei întâlni noaptea în pat! Mai e o vorbă, dacă femeia e bună gospodină în pat şi o femeie uşoară în bucătărie şi nu ştie ţine strâns legătura de chei a casei, s-a dus pe Săsar căsnicia omului! Aici ştiu că a fost vorba de altceva, dar parcă şi bogăţia unuia, tinereţea altuia, nu fac o căsătorie durabilă! Şi apoi să stai în casă cu o soacră care toată ziua vrea să te comande, e prea mult! Mai ales la fineţea Ştefaniei!

-

pg. 195

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Vedeţi domnule executor judecătoresc de ce sunt aşa de fericit? Eu îs fecior tomnatic şi m-am logodit cu singurătatea! Credeţi că, el, cucul, nu-i fericit? Şi încă cum! Era să uit domnule executor Cristian, Ştefania mi-a dat acest bilet pe care scrie „Pentru Cristi” pentru dumneavoastră.

pg. 196

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 56 Doi impar Autor Andreea Cruț (Vlăsinești, Botoșani)

Poveștile încep cu ” A fost odată ca niciodată...” și în mod cretin și ingrat se sfârșesc cu ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Prostii, nu e nimic adevărat. Știu asta sigur. Viața mea a început când totul s-a sfârșit. Tragic, nu?

Numele meu este... sau este mai bine să nu știți cum mă numesc, puteți să îmi spuneți A. Inițialele identității mele absolut necunoscute sunt A.M. Vreau să vă spun ceva despre mine: sunt un tip incredibil de egoist, înfumurat și enervant; asta spun cei din jurul meu, eu nu știu ce să spun despre mine. Știu doar că sunt un om, un simplu om și nu mă gândesc să îmi atribui alte titulaturi.

Mama a fost profesoară, iar despre tata nu știu nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. Să trecem însă peste - nu cerșesc milă. Pe mine mă doare ceva. Mă doare că am văzut-o pe mama cum a murit. Eu am condus-o către lumea cealaltă, eu am ținut-o de mână pe patul de spital. Mie mi-a adresat ultimele cuvinte înecate în durere. Ăsta a fost sfârșitul sau poate chiar a fost începutul. Da, a fost începutul vieții mele!

Au trecut rând pe rând orele, minutele, secundele, s-au scurs toate. Am intrat la Universitate și miam petrecut tinerețea într-o cameră întunecoasă a subsolului mătușii mele. Nu am fost un elev strălucit, asta a fost o certitudine chiar după prima sesiune. Dezastru după dezastru. Prostie curată. După patru ani de chin și teroare am absolvit plin de repulsie față de societate și față de creaturile ce pretind că sunt net superioare oricărui alt individ in specia lor: oamenii.

De aici am plecat eu și vă mărturisesc că nu am ajuns nicăieri, nu mi s-a revelat marele mister al cunoașterii nici în cea din urmă clipă. M-am retras la țară, în pustietate, într-o colibă cu o mică fereastră.

Aveam un pat cu o saltea de paie – Doamne ce mai foșnea când mă întindeam! – peste care am așternut ca un snob un cearșaf de bumbac, care numai alb nu era din cauza umezelii. Mai aveam o masă ce servea și ca birou și ca obiect de mobilier pe care se întindea ”Cina cea de Taină” a ignoranței, a condamnării mele la neștiință, la prostie. Nu prea aveam ce mânca, dar nu sufeream din cauza asta. Asta era tot ce aveam, așadar nu aveam nimic. Mă scăldam la nesfârșit în sărăcie, dar știți, a sosit, fulgerător, un moment în care m-am simțit bogat. Mi-a luat mult să îmi dau seama de ce am avut senzația asta. Am început să scriu, să scrijelesc cuvinte prostești, unul după altul, unul după altul. Mi-am imaginat că sunt altcineva, dar mă găseam tot pe mine și nu eram mulțumit și căutam în continuare, căci nu mă suportam, încă speram să întâlnesc pe cineva plăcut.

După vreo câteva săptămâni de la sosirea mea în Albești, nicio diferență, viața mea tot neagră era, dar într-o zi mi-a bătut la ușă ea, o fetișcană cu ochii repezi și cercetători. A bătut în scândurile semidezintegrate ce serveau drept ușă; i-am deschis și a năpustit în ”umila mea locuință”(clișeul preferat al bogaților) – era revoltător de umilă. Mi-a adus un bol cu mâncare, căci în sat se zvonea că sunt un pustnic, fără niciun Dumnezeu, că nu am nimic, că nu se poate alege nimic de mine, că nu muncesc și nu am ce mânca.

A intrat și mi-a spus sec: ” Ți-am adus de mâncare!” și apoi a plecat. Nu a mai spus nimic, a plecat pur și simplu. Am rămas uimit. Am mâncat și a fost gustos și apoi m-am gândit la ea. O văzusem pentru prima dată, dar era mai vie decât mulți indivizi ce debordau de entuziasm; ea trăia prin toți porii și expira viață, și viața ei mă inunda pe mine, cel neînsuflețit, cel lipsit de orice urmă de trăire. Ăsta a fost impulsul de care am avut nevoie în viață. Am simțit că trebuie să mă eliberez și am început a scrie cu adevărat de acum. Am consemnat cele mai mari prostii pe care le puteam gândi. Toate reunite, adunate, puse cap la

pg. 197

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

cap au format Povestea Clipelor ce Mor. Da, clipele mor, la fel cum voi muri și eu și în întunericul absolut mă voi desface în mii de părți. Am dreptate când spun asta, nu? Și apoi puteți să nu fiți de acord, că doar dreptatea nu e ceea ce consfințiți voi, dreptatea voastră nu e dreptatea mea; e ca și cum aș împrumuta de la voi gândirea și simțămintele, dar la ce bun când eu am gândirea mea, care e doar a mea.

Pentru prima oară m-am simțit împăcat cu mine însămi și părea așa o prostie că am reușit să fac asta. Știți ce e un fior? Sigur că știți. Asta am simțit eu când am văzut-o. Propriile trăiri m-au părăsit, au fugit toate de mine și în schimb m-a ocupat viața ei, m-a cucerit vigoarea ei. Am aflat că se numea Ilinca.

E plăcut să mă gândesc la amintirea ei; în zilele astea trăiesc doar din amintiri. Am văzut-o atât de puțin încât nu mai știam cum arată. Știu că era ca o rază plină de mister. Visul vieții mele e aproape. Îl simt, îl știu aproape de mine și mă cutremur, mă sfărâm de dorul lui și vreau să fac ceva să fie al meu. Vreau să fie al meu! Noaptea vreau pace, vreau liniște, iar astea nu le pot avea decât atunci când visul meu va exista, iar el îmi va cuprinde sufletul. Atunci voi fi fericit, atunci voi avea ce mi-a lipsit întotdeauna, voi avea speranță, și poate o voi avea pe ea, dar până atunci mă scald în povești fără contur,fără idei, fără Dumnezeu.

M-am apropiat destul de mult de clipele ce mor și acum sigur și eu voi muri, dar nu vreau să se întâmple asta în singurătate, ci în însingurare. Vreau să o mai văd!

Ce a urmat după acest imperativ, nu vreau să îmi amintesc. Vă spun doar că a fost puțin, am trăit doar foarte puțin. Când credeam că îmi țin visul în mână, ea a plecat. Nu știu de ce, eram doi și un întreg, a plecat și suntem tot doi, căci trăiesc eu și amintirea ei, am rămas eu, un simplu doi impar. Dar eu sufăr mai mult decât oricine pentru că ea a plecat fără să știe ce simțeam eu. De altfel nici eu nu știam prea bine ce simțeam. Acum o vizitez tot timpul, o ating și este rece, rece sloi, dar poate că e așa din cauză că îmbrățișez o cruce cu numele ei mult prea frumos, gravat mult prea urât.

Ilinca a murit când eu eram mult prea ocupat să-mi promovez ideile cretine ( a murit în timp ce eram plecat la București), într-o lună biata s-a stins, iar eu nu i-am fost alături. Mi-aș fi vândut sufletul doar să-i fi putut simți ultima răsuflare, să-i fi atins mâna, să mă fi pierdut în hăul ochilor ei, dar am ales să rătăcesc printre creaturi simulacre de prieteni și cunoștințe. Prostia e cea mai mare comoară a mea, de fapt a tuturor ignoranților. Sfidător, Povestea Clipelor ce Mor m-a făcut să mă simt toată viața vinovat.

Simțeam că am primit ceva în schimbul căruia am oferit prea mult înapoi. Eu cred în legea compensației: forța divină îmi dă ceva, iar eu renunț la altceva. Așa funcționează mintea mea.Ilinca a murit de tuberculoză. S-a dus. Eu am rămas, doar că nu știu când vor bate clopotele care vor anunța călătoria sufletului meu.

A și M, primele două litere pe care le învață a scrie copiii la școală; inițialele numelui meu sunt începutul, dar oare și eu sunt începutul a ceva? Există vreo rânduială care începe cu mine? Mă îndoiesc.

Uneori mă consider elementul perturbator al universului. Din tot haosul pe care l-am trăit vreau, sau mai bine spus aș fi vrut, precum Iona, să am un grătar la intrarea în sufletul meu pentru ca nimeni să nu-l poată cunoaște și să-l rănească. Și am mai învățat că timpul este ceva ce nu va avea sau nu va poseda nimeni niciodată cu adevărat. Am înțeles asta după ce am aflat că Ilinca a murit cu jumătate de oră înaintea sosirii mele. Trebuia să ajung mai devreme în Albești, însă am stat prea mult la editură și apoi a fost totul tardiv.

Nefericirea este moașa geniului spunea Napoleon Bonaparte. Nu am fost și nici nu sunt un geniu, dar am fost și sunt cu prisosință nefericit. Deci unde e urma de geniu din mine? Poate s-a pierdut pe traseu la fel ca toate celelalte lucruri la care am sperat și nu au mai ajuns.Ca și Iona sunt singur, nemaipomenit de singur; asta e singura certitudine a vieții mele, căci, în rest nu mai știu nimic...sunt plin de vid și trăiesc în vid. Am avut un vis ca o stea. Ei bine, acea stea nu a fost a mea, m-a lovit, m-a ars și mi-a presurat sare pe răni și ce este mai rău e că urmează această îngrozitoare zi de zi, noapte de noapte fără oprire.

Eu găsesc cuvintele materie pură, materie din care suntem alcătuiți toți. Un cuvânt poate apropia și tot el poate trimite două persoane la kilometri distanță. Totuși sunt furios; cuvintele mele ajută pe alții și niciodată pe mine, cel ce le rostește. Mereu îmi spun: nu te amăgi, nu se cuvine, căci nimic din ce nu

pg. 198

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

aștepți nu vine.. Aș vrea ca sufletului meu să i se aplice legea segregării, vreau să separ nebunia și înțelepciunea - dacă ea există totuși – din mine. Omul este o ființă duală, dar el nu este prin excelență bun sau rău, el este o ființă cu bune și rele. Este încăpățânat, dar este și maleabil, urăște lucruri, dar face asta pentru că înainte de a le urî, le-a iubit. Voi nu puteți înțelege suferința mea, iar eu nu pot să o înțeleg pe a voastră. Probabil veți crede că sunt nebun, dar pe mine iluzia mă hrănește mai bine decât certitudinea. De certitudini toți vor să aibă parte, eu vreau o iluzie. Am avut una și s-a spulberat. Vreau încă una! Știți ce este totuși cel mai important? Vă spun. Eu nu m-am născut învins, ci m-au doborât ele, elementele legate de mine prin tot felul de alianțe dubioase. De altfel am zâmbit și eu cândva, însă nu mai știu cum e, nu am mai făcut asta de mult. Mă apropii de sfârșitul vieții, îl aud venind în goană, tropăind, dar spre deosebire de al celorlalți muritori de rând, al meu e înveșmântat în alb, căci eu voi trăi numai după ce voi muri. Trupul meu a fost foarte greu, atât de greu încât sufletului meu i-a fost imposibil să-l mai ducă în spate. Pământul pe care îl tasez acum cu greutatea corpului meu, în curând îmi va deveni casă. Mi-e dor de casă, mi-e dor de liniște! Am lăsat în urmă clipele ce mor, căci mă îndrept spre un loc al marilor întâlniri. Păcat că nu pot scrie despre asta. Ăsta am fost eu, Aron Mungiu, am trăit o poveste ca toți ceilalți, dar să știți că nu am avut o viață de poveste și cel mai important e că nu am trăit fericit până la adânci bătrâneți.Și apropo, era să uit: voi dormi printre rădăcini, dar cei care vor ajunge pe lângă acele rădăcini îmi vor vedea cetatea, iar la intrare în ea vor rămâne, atâta vreme cât timpul va dori, următoarele versuri: Am trăit până la adânci bătrâneți Dar nu am fost fericit Mereu am construit cetăți Unde neîntrerupt am ars mocnit.

pg. 199

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 57 Istoria unui vis şi a unei iubiri ucise Autor Daradici Ladislau (Deva, Hunedoara)

SĂPTĂMÂNA ACEASTA AM PETRECUT aproape o noapte întreagă cu Iulia, iubita mea din adolescenţă. Am spus aproape, pentru că visul a fost întrerupt de două secvenţe stranii, aproape de coşmar: mai întâi o rătăcire stânjenitoare într-o mulţime dementă de oameni înghesuindu-se pe o stradă pietruită şi strâmtă, amintindu-mi de Sibiu ori mai degrabă de Sighişoara, iar mai târziu, înspre zori, un răstimp de neputincioasă aşteptare la picioarele unui pod bombardat, aproape scufundat în ceaţă, într-un oraş trist şi parcă ireal de pe Dunăre, din Serbia. Atât îmi mai aminteam, cu spaima înşurubată încă în suflet, plus miraculoasele clipe petrecute, desigur, cu Iulia... Eram din nou adolescenţi, dar parcă şi adulţi în acelaşi timp, ea fiind la fel de frumoasă şi la fel de delicată ca la şaisprezece ani, iar eu la fel de romantic şi de naiv ca în acel timp ales al inocentei noastre iubiri. Ciudat este că în vis ne purtam ca doi căsătoriţi, ca şi când n-am mai fi fost despărţiţi în toţi acei treizeci de ani, fiecare cu familiile noastre, cu speranţele şi deziluziile, cu durerile şi morţii noştri... Ne-am ţinut în braţe ca doi orfani, însă nu mai aveam nici unul aceea nerăbdare adolescentină; am făcut dragoste ca doi adulţi ajunşi la deplină maturitate, deşi în vis n-aveam nici şaptesprezece. Stăteam întinşi alături, emoţionaţi şi neprihăniţi, dezmierzându-ne, sărutându-ne ochii săraţi de lacrimi; i-am cuprins în palme sânii mici, rotunzi, i-am sărutat pântecul catifelat, ameţitor, i-am căutat sexul cu palma, mângâindu-l până l-am simţit primitor şi fierbinte, în cele din urmă dăruindu-ne unul altuia, cald şi uşor, cu înfiorarea celei dintâi iubiri, pentru că o făceam pentru prima oară, deşi amândurora ni se părea că ne iubiserăm o viaţă întreagă, era deopotrivă ca un început şi ca un apogeu ultim de patimă şi de dăruire… Când ne-am revenit, extenuaţi, încă plângeam amândoi ca doi copii şi nu ştiu de ce am întrebat-o pe Iulia cum o să-i explice asta mamei ei, o doamnă extrem de cultivată şi lucidă, şi atunci ea mă privi cu ochii nedumeriţi şi negri, mari cât o moarte de copil, parcă reproşându-mi, cu o tristeţe dezarmantă: Mama mea a murit de cincisprezece ani...

DOAR ÎN ZORI, REAMINTINDU-MI CLIPELE atât de limpezi ale visului, am înţeles nedumerirea Iuliei: în realitatea destinelor noastre, doamna Elena se stinsese în ultimul deceniu al veacului trecut; aflasem întâmplător de moartea ei. Cu câţiva ani în urmă, Iulia îşi pierduse şi tatăl într-un accident stupid de maşină, pe o trecere de pietoni. Pentru doamna Elena însă avusesem o stimă şi o admiraţie aparte în toţi acei ani senini ai adolescenţei mele, simţindu-mă în deplină siguranţă în preajma-i. Revenisem pentru nişte treburi în oraş, pe Iulia n-o mai văzusem de aproape cincisprezece ani, şi un fost coleg de liceu mă întrebase dacă am aflat că ea îşi pierduse de curând şi mama… Mi s-a părut ciudat: mama Iuliei din visul meu, a adolescentei pentru care mi-aş fi dat şi viaţa pe vremea aceea, murise deja; era ca şi când Iulia, la şaisprezece ani, ar fi ştiut că mama ei avea să fie moartă când ea va împlini treizeci şi cinci. Cum se explica, însă, că în vis eu nu ştiam, deşi în realitate aflasem despre acest nefericit eveniment? Am rememorat din nou visul şi am început să-mi fixez cu migală detaliile care mi se relevau încetul cu încetul. Mi-am dat seama că dacă ne dorim cu adevărat un lucru, acesta poate deveni posibil. Aşa se întâmplă şi cu visele, dacă te străduieşti puţin câte puţin să-ţi aminteşti, în cele din urmă poţi reface în întregime filmul, totul e să pui cap la cap faptele şi să nu te înspăimânţi când îţi vei aminti şi lucruri din vis care, iniţial, pot părea iremediabil pierdute, reivindu-se apoi, lucruri deseori înfiorătoare şi la care ai prefera să nu te mai gândeşti. Singura explicaţie rezonabilă, îmi ziceam, ar fi că eu, cel din vis, eram

pg. 200

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

adolescentul de odinioară, iar Iulia, deşi am perceput-o ca pe cea de atunci, în consistenţa esenţei sale era cea matură de acum. Totuşi, sunt sigur că atunci când am atins punctul culminant al întâlnirii noastre, sufletul şi mintea mea erau cele ale bărbatului de acum; eram înarmat cu înţelepciune şi cu răbdare, plus alte abilităţi pe care, atunci, în adolescenţă, în lipsa experienţei, nu le-aş fi putut avea...

MAI EXISTĂ CÂTEVA LUCRURI STRANII privind această noapte deosebită. Camera în care am făcut dragoste, în vis, cu Iulia, era cea în care am iubit-o prima oară pe cea care avea să-mi fie soţie peste câţiva ani. Cu atât mai mult, iubind-o în vis pe Iulia, nici măcar o clipită nu m-am gândit că locul ar fi nepotrivit pentru această întâlnire esenţială şi nici la Veronica, perechea mea, căreia, în toţi aceşti ani, i-am rămas fidel. A doua zi însă, ambiţionându-mă să-mi amintesc, să-mi retrăiesc de fapt cu nerăbdare visul, am realizat aproape cu spaimă că întreaga mea atitudine şi comportare în timpul acelei nopţi fierbinţi de dragoste cu Iulia era cea pe care o aveam de atâţia ani cu cea care-mi era soţie şi pe care o atingeam şi după douăzeci de ani cu aceeaşi înfiorare şi dorinţă, ea acceptându-mă cu aceeaşi înţelegere şi tandreţe; oare cum ai putea înşela o astfel de femeie cu o adolescentă din tinereţile tale aproape uitate? Ceva nu se lega... În zori, trezindu-mă asudat şi frânt, cu pijamaua-mi lipită de abdomen şi coapse, am intrat sub duş, ca pe urmă, cuibărit smerit lângă Veronica, să-i simt parfumul şi îmbrăţişarea caldă şi s-o iubesc cu dăruire, dar şi cu remuşcare.

M-AM DESPĂRŢIT DE IULIA CU CÂTEVA luni înainte de a termina amândoi liceul. Începusem s-o simt, cumva, tot mai înstrăinată. Deşi cu o inteligenţă sclipitoare şi cu o memorie de invidiat, îi lipsea ceva dincolo de rafinamentul şi perfecţiunea ei, la un moment dat depărtându-ne pe nebănuite unul de celălalt, eu eram obsedat deja de Faulkner, Camus şi Joyce, de Borges şi Marquez, ea preferând romanele siropoase de dragoste dintr-un veac trecut; eu eram impregnat de Genesis, Pink Floyd şi Rahmaninov, ea fiind înnebunită după disco şi muzica uşoară. Continuam să ne petrecem timpul împreună, deseori rămânând singuri în camera ei când părinţii plecau, uneori chiar pentru două, trei zile, la nişte bunici suferinzi, dezbrăcându-ne, într-un joc erotic perpetuu şi istovitor, dorindu-ne, descoperindu-ne; îi plăcea la nebunie să danseze, minute în şir, despuiată, înfiorându-mi simţurile şi bucurându-mi sufletul, ajunsesem să cunosc şi ultimii pistrui de pe trupu-i imaculat, desăvârşit, îi sărutasem de o mie de ori sânii, îi mângâiasem de sute de ori pântecul cald şi sexul misterios, mirosind a iasomie şi migdale, practic satisfăcându-ne de zeci de ori, deşi dragoste n-am făcut niciodată. Promisesem doamnei Elena acest lucru, căci era o femeie deschisă şi avea o încredere totală în noi, poate ceva mai multă în mine decât în propriai fiică; n-aş fi dezamăgit-o pentru nimic în lume. E bine pentru o fată să rămână fecioară, spunea, dacă vă iubiţi şi vă veţi căsători cândva, vă veţi avea o viaţă întreagă unul pe celălalt. O viaţă întreagă şi încă multe-multe vieţi; mi-au plăcut nespus aceste vorbe, deşi pe atunci abia dacă le înţelegeam tâlcul. Dar parcă bănuia că lucrul acesta n-avea să se întâmple, eu intenţionam să-mi continui studiile, să citesc, să scriu, iar Iulia, în schimb, visa doar să trăiască. Ne-am despărţit când l-a cunoscut pe viitorul ei soţ şi am urât-o atunci, îngropând-o în disperarea mea împreună cu zecile ei scrisori de dragoste caligrafiate impecabil, cu toate fotografiile ei şi poemele pe care i le scrisesem în toţi anii aceia în care fusesem atât de îndrăgostit şi de fericit. Practic, am ucis-o din mine; cred că aceasta este cea mai oribilă crimă pe care o poate săvârşi un bărbat, cu durere şi înverşunare, uitând apoi cu desăvârşire de fapta sa... Acum ştiu că m-aş fi sinucis dacă n-aş fi făcut-o, deşi odată cu Iulia a murit şi o bună parte din mine, aproape tot ce ţinea de anii aceia, de adolescenţa şi de tinereţea mea... Mai târziu, când am aflat că a divorţat, revăzând-o aproape monstruos schimbată, de nerecunoscut, alături de copilul ei, devenise deja o străină pentru mine şi abia atunci am conştientizat, cu spaimă, crima abominabilă pe care o săvârşisem... Există încă două lucruri despre care trebuie neapărat să vorbesc, cu asta încheind această relatare târzie şi neobişnuită de dragoste, de viaţă şi moarte, povestea unui vis la urma urmei pe care, dacă n-aş fi reuşit să mi-l amintesc, l-aş fi pierdut pentru totdeauna, aşa cum pierdem, de-a lungul anilor, zeci, poate sute de vise care ne-ar putea ajuta să desluşim o mulţime de lucruri rămase neînţelese în sufletele şi în destinele noastre. Primul

pg. 201

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

se referă la accidentul meu de acum zece zile când, pierzându-mi cunoştinţa, m-am prăbuşit pe stradă şi doar datorită unor străini binevoitori care m-au sprijinit şi m-au dus la spital n-am sfârşit acolo, poate cu capul zdrobit, poate călcat de automobilele trecând în viteză... Al doilea l-am aflat a doua zi după vis, spre seară, când cineva m-a sunat să-mi spună că Iulia a murit în după-amiaza zilei precedente, în urma unui atac cerebral... Reînviase, aşadar, în vis, ca să ne consumăm dragostea netrăită în anii aceia îndepărtaţi şi miraculoşi, în ciuda promisiunilor noastre adolescentine de a nu o face înainte de a ne căsători...

Reînviase ca să moară apoi, pentru a doua oară, de data asta însă, cu adevărat... Iar aceasta este istoria tristă a acelui vis magic şi a acelei trădate iubiri. Căci nimic nu poate fi mai trist decât aducerea aminte a visului din dimineaţa celei dintâi zile, după ce ai murit…

pg. 202

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 58 Ascensorul lui Fănel Autor Dorina Pop (Timișoara) Linia orizontului îmbrățișa întinderea de apă. Soarele săruta valurile. Rușinate și gălăgioase, acestea își ascundeau trupul în nisipul obosit, acompaniate de zâmbete, muzică, forfotă. Într-un cuvânt – viață.

Aglomerația de pe plajă transmitea o stare de anarhie. Cu toate acestea, grupurile compacte își vedeau fiecare de bucata lor de libertate.

Pe terasa Acapulco, la o masă, o pereche de tineri japonezi făceau fotografii. Ajunseseră în Eforie Nord cu două zile în urmă. Hiroshi, fiul unui prosper om de afaceri nipon, și-a invitat prietena într-o excursie prin Europa. Usaghi, o minune de fată, provenind dintr-o familie mai modestă, nu l-a putut refuza. Era șansa vieții ei să viziteze Parisul, Viena și poate chiar Londra. Ce căutau atunci în Eforie Nord? Hiroshi a fost trimis de tatăl său în portul Constanța pentru intermedierea unor afaceri. Și-ar fi dorit să se cazeze în Mamaia, dar hotelurile erau pline ochi. Un taximetrist care rupea puțin în engleză i-a adus la Steaua de Mare. Nu-i cunoștea nimeni. Libertatea i-a luat de mână și i-a aruncat pe nisip. Doar generic se putea vorbi de libertate. Hiroshi trebuia să analizeze câteva oferte și să-i transmită tatălui concluziile. Îi sugerează prietenei lui să viziteze singură stațiunea. Așa ajunge Usaghi în oficiul poștal, de unde cumpără vederi pentru a le trimite prietenelor ei și părinților. Era deja un obicei. De multe ori cărțile poștale ajungeau după revenirea ei. Era ca un fel de reîntoarcere în acele locuri, ca o joacă a unui copil mai mare. Împlinise 23 de ani iarna trecută, dar inocența o ținea încă ascunsă într-un buzunar.

Curioșii îi aruncau zâmbete ciudate. Inițial se speriase puțin, dar observând că sunt inofensivi, s-a liniștit. Totuși nu putea hoinări singură într-o lume străină, a cărei limbă n-o cunoștea...

Se decise să se reîntoarcă la Steaua de Mare. Făcând o rotație, căuta cu privirea un taxi. Goneau pe lângă ea, ce-i drept, dar în viteză și toate ocupate. Resemnată își târâie pașii spre faleză. Paralel cu marea, era așa de simplu să ajungă la hotel. În drum spre faleză, ghidată de furnicarul uman și zgomotul valurilor, zărește agățate pe câțiva copaci niște veșminte. I se pare ciudat. Se apropie de locul cu pricina. Câțiva vânzători ambulanți înjghebaseră un mic talcioc, unde vindeau obiecte de artizanat: ii, mici sculpturi în lemn, prosoape țesute și multe alte nimicuri. Avea bani la ea, dar nu lei. Se plimbă puțin admirând minunățiile artistice. O ie brodată cu flori multicolore îi trage cu ochiul. Se apropie de vânzător și încearcă să comunice cu acesta.

Greu. Se folosește de limbajul semnelor. Cumpărase ia cu 50 de dolari. Fericită, grăbește pasul spre faleză. În aglomerația din jurul ei se simțea un fluture care alerga spre floarea lui. I se făcuse dor de Hiroshi, dar își hrănea privirea cu valurile care se spărgeau de dig. Se așează la umbră, pe bordura de pe faleză și privește spre mulțimea care se bălăcea în apa plină de alge. Degajată, face câteva fotografii.

Parcă era de-a casei. În fața ei, terasa Acapulco o va ghida spre Steaua de Mare. Se oprește la o tarabă și cumpără două porții de plăcintă turcească. Distanța dintre ea și iubitul ei se tot micșora. Mai avea puțin.

Inima îi bate cu putere. O iubire sinceră îi leagă de vreo doi ani. Se visa deja doamna Li, dar trebuia să aștepte. Gândurile îi fug spre țara ei.

Fănel, un pârlit din Urziceni, zăcea toată vara pe litoral, urmărind străini și buzunărindu-i. Știa ceva franceză, engleză, rupea puțin și-n italiană. Nu era un băiat prost, dar nu-i plăcea munca. Prefera să obțină banii mai ușor: azi un telefon, mâine un portmoneu. Așa trecea vara, iar toamna revenea pe capul bunicii...

pg. 203

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Din instinct, Usaghi grăbește pasul. Agitația de pe plajă rămăsese în urma sa. Ajunsese lângă hotel.

Deodată simte o mână pe poșeta ei, iar alta îi apasă pe spate ceva metalic.

– Doamne...

– Nici un „Doamne”, dacă vrei să nu-ți zbor creierii!

– Putem negocia. Cât vrei?

– Nu aici. În liftul hotelului...

Fetei îi scapă un OK cu voce tremurată. Fănel o prinde de braț și intră cu ea în hotel. Trec repede de recepție și se îndreaptă spre lift. Ghinion. Liftul era plin, iar ușile se închid în fața lor. Îi face semn că vor urca pe scări. Usaghi se codește, dar nu vrea să fie implicată într-un scandal iscat în cealaltă parte a lumii.

Ce-ar spune părinții lui Hiroshi? Se lasă manipulată de îndrăznețul blond. Urcă. La etajul întâi domnea liniștea. Se oprește și-l privește pe agresor în ochi.

– Cât vrei să mă lași în pace?

Fănel se face că nu înțelege. Nu știe cum să demareze mai departe acțiunea, pentru a nu exploda „inițiativa” sa cu urmări la poliție. Putea să-i smulgă poșeta cu bani și să fugă, dar voia mai mult, simțea că poate da lovitura. Un zgomot scurt îl avertizează că ascensorul s-a oprit aproape de ei. Liftiera iese grăbită. Într-un impuls de moment se aruncă cu tânăra japoneză în lift, înainte de a se închide și apasă butonul pe cifra 8. Fata îi face semn că trebuia să apese pe 3. N-o bagă în seamă. Scoate din nou pistolul pentru a-și domina victima. Usaghi era tulburată. Nu știa ce va urma. Din instinct ridică mâinile. Poșeta și plasa îi cad. Fănel voia altceva. Ochii micuței nipone se împăienjenesc. Se apropie de ea și o percheziționează. Printre lacrimi îi scapă un NU răgușit.

– Stai liniștită, proasto, că nu te violez!

Bucuros că descoperise ceea ce căuta, se calmează. Într-o engleză stâlcită îi explică fetei ceva în legătură cu 2 000 de dolari.

– 2 000 de dolari?

– Da, pisicuțo, asta dacă vrei să scapi neviolată...

Usaghi înțelege rapid. Se cerea o răscumpărare. Cu telefonul fetei în mână, Fănel așteaptă puțin.

– În regulă. Trebuie să-l sunăm pe prietenul meu.

– Tu suni și eu vorbesc! Fără comentarii sau complicații, zise Fănel îndreptând pistolul spre ea.

Usaghi tresărise. Transpirația amestecată cu lacrimi i-a invadat tricoul. Accesează numărul lui Hiroshi și îi întinde telefonul blondului. Sigur pe el, Fănel, în câteva cuvinte îi explică despre ce-i vorba.

Hiroshi voia să vorbească cu Usaghi, să se convingă că prietena lui este teafără.

Printre oftaturi, Usaghi îi spune că momentan n-a pățit nimic. Negocierile sunt scurte. Încolțit, Hiroshi îi promite 2 000 de dolari, sugerându-i ca tranzacția să aibă loc pe terasa hotelului, peste jumătate de oră. Fănel insistă: – 15 minute sau iubita ta va zbura fără parașută!

Lucid și înțelept, Hiroshi acceptă rapid. Pentru Usaghi timpul parcă încremenise. Nu conștientiza ce i se întâmplă. Trăia un vis urât sau realitatea își bătea joc de ea? Palma dreaptă a lui Fănel o bruschează, dirijându-i pașii spre scara de acces a terasei exterioare a hotelului. Un corp metalic i se înfipsese parcă pe spate. Răspunde printr-o imobilizare generală. Se simțea un bolovan care tot creștea, până când o barieră de neclintit izvorea din neant. În liniște, ușor se auzeau stropi călduți care mângâiau bolovanul. Plângea natura neputincioasă? Probabil...

– Scârboaso, ce dracu faci?

Lacrimile acompaniază „ploaia” care explodase într-un interior răvășit. Picioarele lui Usaghi se urnesc greu, dar jenate, din balta provocată de picăturile de lichid. Un fulger a atins-o în creștetul capului și bolovanul s-a transformat într-un corp inert. Fănel o târâie greu, căutând cu privirea un loc pe terasă.

Inventiv, leagă fata de o balustradă cu propria ie, transformată în sfoară imobilizatoare. Își însușește plăcinta fetei, dar se retrage câțiva pași pentru a nu amesteca mirosurile. În depărtare, valurile se rupeau sacadat. Tot așa bătea și inima lui Usaghi. Tremura pentru viața ei, fără să-și dea seama că pistolul lui

pg. 204

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Fănel era o imitație de jucărie foarte reușită. Imaginația îi încurcă gândurile. Dacă-l va sechestra și pe Hiroshi? Dacă-i va omorî pe amândoi? Întrebări la care clipa refuza să stabilească răspunsul.

Peste 20 de minute, privirea de gheață a lui Hiroshi pătrunde pe terasă. Taciturn, japonezul face câțiva pași. Fănel îl întâmpină cu mâna întinsă. Fără să rostească un cuvânt, Hiroshi îi întinde dolarii.

Legată undeva în depărtare, iubita lui era în viață și teafără. Fănel numără banii, apoi îndreptând pistolul spre cei doi, dispare în interiorul hotelului. În răcoarea clădirii își face calcule. Își va cumpăra o mașină.

Zâmbind fericit, se îndreaptă spre ascensor. Ciudat. Ușa liftului era deschisă. În interiorul acestuia, o pereche de cătușe îi șoptesc că totuși nu avea suficient mărunțiș să-și permită un vehicul. Și în fond și la urma urmei, nici nu prea avea loc în celulă să se plimbe cu mașina...

pg. 205

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 59 Lefter şi sucit Autor Paula Lavric (Londra)

Aşadar, eram încă aici. Nici nu puteam fi în altă parte decât acolo unde erau urmele mele. Eram aici şi nu puteam fi altundeva. De fapt, aş fi putut fi şi altundeva... Mă gândesc la Ştefania, vecina şi iubita mea din copilărie. Am părăsit-o de atâtea ori încât îmi este ruşine să mă mai gândesc la ea. Trebuie să mă urască mult... Îmi doresc ura ei! Măcar de-ar fi ceva care îi aminteşte de mine, măcar ura... Am visat-o noaptea trecută. Pentru prima dată, Ştefania se mutase (în locul meu), iar ochii mei rămăseseră printre ochiurile gardului de plasă care ne separa curţile. Groaznic sentiment! Cel mai emoţionant film de groază, cel mai de impact coşmar! Lăcrimam în urma ei, ca o creangă de copac retezată, ca un rug de viţă de vie plângăcioasă. Udasem patul. Bine că nu o oprisem peste noapte pe Angelica; ar fi râs de mine şi aş fi fost nevoit să îi dau dreptate că uneori nu sunt îndeajuns de bărbat. Ea mi-a recunoscut: se vede cu mine doar pentru bani – chiar şi de puţinii bani pe care i-i scap eu printre degete, căci (recunosc) nu mă ştiu prea darnic.

Din doi paşi eram înapoi acasă, în apartamentul meu semi-mobilat, cu uşi din lemn cariat şi pereţi mânjiţi cu var alb-gălbui. Ca de obicei, am intrat încălţat, iar în urma bocancilor, zăpada murdară s-a topit rapid pe linoleul în dungi. Angelica mă aştepta pe sofa. Machiajul i se scursese până sub bărbie şi nu se sinchisea să îl împrospăteze cu puţină pudră, cum făcea de obicei. Am înghiţit în sec. Unde era mirifica Angelica, plină de viaţă, care nici bine nu intra pe uşă, că sărea pe mine şi mă făcea să mă simt ca un armăsar de rasă? Am strigat-o pe nume, cu vocea fugindu-mi. Părea că nu mă aude. Am strigat-o din nou... Mă făcea să mă simt străin în propria-mi casă, şi aş fi dat-o afară, în şuturi, dar ea stătea acolo mică, mititică, cu palmele strâns împreunate între bulane, cu ochii abătuţi şi roşii de plâns; iar eu eram inutil, ca un tată văduv care trebuie să discute cu fiica lui despre prima menstruaţie. Nu mi se potrivea rolul...

Stăteam cu mâinile la spate – la propriu – şi o urmăream cum îşi şterge nasul cu palma desfăcută, pe care apoi a plimbat-o de-a lungul materialului aspru ce îmbrăca spătarul din partea dreaptă... Cât pe ce să-i scap o palmă! Mă durea să văd cum portocaliul acela vesel căpăta umbre de rimel şi mucoasă nazală.

Probabil mi-a citit durerea şi indignarea de pe chip, căci, ca plesnită peste faţă, a sărit din locul confortabil şi din absenţa în care se aflase până atunci, scuzându-se: – Iartă-mă, am rămas fără şerveţele...

Zicând acestea, continua să frece stofa mea preferată cu manşeta puloverului îmbibată în lacrimi. Fără vorbe, dintr-un impuls sălbatic, am luat-o de după umeri şi, târând-o după mine, am dezbrăcat-o din mers.

– Mircea, se poate fără să ne-o tragem? m-a întrebat cu ochii rotunzi, gata, gata să izbucnească din nou în plâns.

Până să ajungem în baie, am lăsat-o complet goală. Am potrivit apa la o temperatură moderată şi am tras-o (puţin cu forţa) în cabina de duş, care era cam strâmtă pentru amândoi. Pe măsură ce apa curgea, intram la apă; spaţiul se lărgea în jurul nostru, iar noi ne apropiam unul de celălalt, până ce am simţit-o lipită de cămaşa udă de pe mine.

Ah, mirosul pielii ei! Aş fi murit să simt mirosul pielii ei când plouă.

Mirosea fascinant a mort. O vedeam zvârcolindu-se printre stropii reci, iar pielea îi mirosea a mort... de câteva zile.

– Prea rece, mi-a spus cu dinţii încleştaţi.

pg. 206

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Am potrivit din nou apa. I-am spălat faţa şi, pentru prima dată, o vedeam pe adevărata Angelica, fără pic de fard, cu ochii încă roşii şi încercănaţi. I-am sărutat mâinile palide şi i-am promis că n-o mai las să plece.

– Ce-a durat atât? m-a întrebat.

Mi-am imaginat-o transpusă în fiinţa destoinică a unui căţel, scuturându-şi blana, gudurându-se şi lingându-mă în palmă. Mi se făcea cunoscută o nouă latură a Angelicăi.

Timpul a trecut fără unităţi de măsură. Am închis robinetul abia când mi-am dat seama că ni se încreţise pielea. Înfăşurând-o într-un prosop mare, cu imprimeuri florale – lucru obişnuit pentru baia unui celibatar – am cărat-o până în dormitor, şi am simţit cum îmi adoarme în braţe.

Niciodată nu mi-am pierdut noaptea cu fleacuri – până acum – asta pentru că niciodată nu o mai oprisem peste noapte pe Angelica. Mi-am petrecut noaptea, fără pic de somn, cu toată atenţia aţintită asupra respiraţiei sale grele, neregulate, asupra sânilor ce se umflau sub pătură şi asupra pleopelor ce dădeau să i se deschidă... În cel mai firesc mod posibil, mi-a zis un bună dimineaţa neaşteptat, iar eu, cu o viteză de care nu mă ştiam în stare, m-am tras de deasupra ei, dar n-am avut timp să mă prefac că dormeam.

– Ce te sperii? Aşa nasoală par dimineaţa?

Cum să îi descriu cât de fascinat eram de felul în care i se borcănau nările – ca o floare de Reginanopţii? Că nu mai dormisem până atunci cu o femeie? Poate doar cu mama, cu mult înainte să încep a avea amintiri.

– Numai ce mă deşteptasem şi eu, i-am îndrugat printre dinţi.

Angelica nu a insistat deloc pe tema aspectului ei fizic; pesemne ştia cât de bine îi stă cu părul nu prea lung, răsfirat pe perna mea.

– Pregăteşte cineva micul dejun? Întrebarea ei m-a panicat şi mai tare. Eu nu mâncam dimineaţa, poate fiindcă eram prea leneş să gătesc ceva, sau fiindcă tot timpul eram în întârziere la cursuri.

– Înţeleg, eu voi fi cea care pregăteşte micul dejun, a spuse ea, deloc indispusă, fiind pe punctul de a se ridica de pe pat. Pentru că eu mănânc! Iar când mănânc, mănânc, nu mă sclifosesc ca altele, a adăugat ea, cu o naturaleţe ce nu îi era caracteristică.

– Nu, nu, femeile nu gătesc în bucătăria mea! am întrerupt-o eu, trăgând-o înapoi pe pernă.

Ce să pregătească? Mi-am dat seama că nu aveam nimic în afară de câteva pliculeţe de ceai de fructe de pădure şi câteva batoane de cereale. Frigiderul meu era pe post de mobilier – îmi pusesem în el hainele de vară, pe care nu le îmbrăcam în afara sezonului, iar deasupra lui, tot felul de obiecte inutile: de la o vază fără flori, până la nişte chei de la cine ştie ce iale schimbate, un mileu nespălat dinaintea celui de-al doilea război mondial, beţisoare igienice cu vata murdară de ceară din urechi, fotografia înrămată a bătrânilor care au locuit în apartament înainte să dea ortul popii, un încărcător universal şi câteva baterii toshiba epuizate, strânse între dinţi. Îmi dădeam seama că sunt un distrus, mai mult plecat, decât cu minţile acasă. Oare ce mâncasem până atunci?

Văzând că nu iau măsuri, Angelica a întrebat din nou: – Totuşi, femeile primesc de mâncare în casa ta?

Să nu mă recunosc! Cum de n-o dădeam afară din casa mea? Adică, după ce că-i oferisem adăpost atâtea ore, acum făcea gât că vrea mâncare?

– Femeile sunt servite la pat, fiindcă acesta este locul în care le stă cel mai bine, nu la cratiţă, cum insinuează unii bărbaţi... burtoşi.

Ei, în această privinţă îmi dădeam dreptate; nu aveam pic de burtă – că doar nu degeaba alergam zilnic pe malul Bahluiului.

– Şi mă aşteptam să discutăm puţin înainte de micul dejun, am mai amăgit-o eu ca să trag de timp.

– Un fel de regula casei?

– Nu femeilor le place pălăvrăgeala?

pg. 207

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

– Eşti puţin ipocrit. Cui nu-i place pălăvrăgeala? Dacă are cu cine, desigur... Şi s-a oprit, dar pentru puţin timp.

– Te simţi vreodată singur?

Cred că eram în una din zilele cu dereglări hormonale, fiindcă, cu fiecare vorbă, Angelica mă bloca cu multe zăvoare, ca pe o uşă.

– Să ştii că începi să-mi placi, m-am trezit eu vorbind.

Ea a căscat nişte ochi negri expresivi, şi s-a ridicat la marginea patului. Atât i-a trebuit!

– N-o să bănuieşti ce pot să fac, exclamă ea. O dată am stat patru ore într-un picior! Şi aş fi stat mai mult, dar bătuse şeful de scară la uşă că voia să-mi citească contorul de apă.

– Sper că n-ai de gând să faci vreo demonstraţie. În patru ore eu trebuie să fiu la facultate.

– La fel şi eu! Poate altă dată...

– Nu ştiam că studiezi.

– Ce altceva mai vrei să ştii de spre mine? m-a întrebat, dispusă să-mi răspundă la orice.

– Ai vrea să dau draperiile la o parte? am întrebat-o la rându-mi, dar ea negă, mimând că este orbită de razele soarelui. Ce ai, nu vrei să te laşi privită? am continuat eu.

Devenisem interesat de ea. Incredibil cât te schimbi dacă petreci noaptea alături de o femeie! Începe să îţi placă. Şi ce este mai frumos decât femeia dimineaţa? Femeia dimineaţa… Are sprâncenele dezordonate şi ochii încercănaţi, iar pe fruntea lată i se formează hărţi ale insomniilor de pe cearceafurile neapretate. Este neputincioasă şi nu vrea scoasă la plimbare; are vocea groasă şi refuză să discute despre ce a făcut fiecare în ziua anterioară, sau despre cum iubesc bărbaţii femeia cu părul roşu-castaniu aprins şi ondulat; desigur, ar face orice pentru câteva minute de lenevire cu draperiile pe geam. Iubesc femeia!

Iubesc femeia neîndemânatică, femeia care priveşte aiurit atunci când o pui să-ţi facă nod la cravată, iar în loc de nod, îţi face un ghemotoc, cu care se lasă ademenită, ca o pisică.

– Nu că aş intenţiona să te privesc... Singurele părţi corporale care m-ar atrage la o femeie sunt coapsele şi poate puţin deasupra, până la zona pieptului.

– Să mă simt onorată că m-ai văzut în întregime? îmi zise, în timp ce îşi trăgea hainele pe ea.

Nu înţeleg de ce, faptul că urma să plece îmi dădea emoţii. Voiam să o opresc, să o trag din nou lângă mine, dar cumva să nu mă creadă dintr-o dată obsedat de ea. Doar am avut-o de atâtea ori şi se va mai fi întors – probabil când îi vor trebui bani de chirie. Dar eu o voiam atunci, goală, eventual ca însoţitoare la cursurile obligatorii de Criminalistică.

– Pleci? am întrebat eu, când puteam să îi cer să mai stea.

– Nu se vede? Şi şi-a îndesat boneta albastră pe cap, în timp ce m-a întrebat dacă am mărunt.

– Angelica, când te laşi de fumat?

– Nu te priveşte! Am pierdut câteva ore bune... Îmi vei zice că iar ai rămas fără bani?

Era nedreaptă. Doar ea mă implorase să o primesc. Am stat toată noaptea de veghe... Acum, se ţinea cu coada pe sus, de parcă profitasem de ea. Ticăloasa, îmi găsise punctul slab!

– Vezi în portofel!

Dar ea îi găsise deja, şi îi transferase în buzunarul de la piept al gecii bufante de fâş, în care mai-mai că se pierdea.

– Îţi las şi ţie?

– I-ai pe toţi! Mai am câţiva pe card, i-am zis bosumflat, de printre perne.

Minţisem în privinţa banilor de pe card, dar bine că măcar rezistasem tentaţiei de a o conduce până la uşă.

– Să mă suni! a strigat ea, exact înainte de a părăsi apartamentul.

– Naiba te sună! i-am replicat în şoaptă.

Eram lefter, gol pe dinăuntru, nervos, fără chef de cursuri, dar cu o dorinţă tâmpită de a consuma droguri.

pg. 208

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

– Poate că nici naiba nu o sună!

Trebuia să fac ceva. Mi s-a făcut foame; mi-am amintit că şi Angelicăi îi era, iar eu n-am fost în stare să-i dau măcar un cotor de pâine. Oare aş fi impresionat-o cu ceaiul şi batoanele de cereale?

Dintr-o singură mişcare am sărit de pe pat. Deupă ce am înnodat sacul cu gunoiul adunat în coş, am înhăţat paltonul din cuier şi m-am îmbrăcat în timp ce coboram scările două câte două. Aruncasem la gunoi un sac menajer negru, mat, plin cu sentimente diferite. Ce se petrecea cu mine? Doar nu mă îndrăgosteam de o asemenea fiinţă?! Ea avea nevoie de bani, nu de iubirea mea naivă!

Stăteam zgribulit la colţul blocului, cu părul ciufulit şi pantalonii de pijama în bătaia vântului. Nu simţeam frigul care îi închircea pe toţi oamenii de lângă mine. De fapt, nu vedeam pe nimeni trecând pe lângă mine. Am intrat în alimentară. Cu mâinile deshidratate, tremurând, căutam o bancnotă ca să îmi cumpăr o pâine intermediară. Dar la magazin nu primesc şi fotografiile alb-negru uitate în portmoneul uzat. Chiar eram lefter! Am băgat portmoneul înapoi în buzunar şi i-am urat vânzătoarei o zi bună. Mă cunoştea, eram client fidel, însă nu îmi dădea pe datorie. Ca Angelica, şi ca orice alt cunoscut de-al meu.

M-am întors acasă după hainele pe care aveam să le port la cursuri; deşi n-am auzit de ţinută obligatorie în incinta facultăţii... Îmi doream ca Angelica să-şi fi uitat ceva la mine. Femeile întotdeauna îşi uită câte ceva... Îşi uită genţile prin cafenele, aşteptând ca bărbaţii să fugă după ele prin tot oraşul, iar ele, la schimb, să ofere un bileţel pe care şi-au notat numărul de telefon, cu ultima cifră lipsă, însă nu din neatenţie, ci fiindcă lor li se pare mai conform sorţii. N-am găsit nimic de-al ei, nici în hol, nici în dormitor, nici în baie. Până şi tuşul negru de pe marginea chiuvetei se scursese pe ţeavă, odată cu apa care trecuse peste pielea ei... Pentru prima dată, mi-o doream! Să o frământ cu degetele, să o apuc de păr în timp ce o sărutam pe gât, în spatele urechii... Eram un om cu minţile sucite. Lefter şi sucit!

Seara m-a găsit în amfiteatrul gol. Nu aveam dispoziţia să plec acasă, unde aşteptau tot nişte pereţi goi, gălbejiţi, cărora le pierdusem numărul. Probabil nici nu mă aşteptau pe mine. Ce să mă mire?

Probabil că o aşteptau pe Angelica, să prindă puţin contur pe după părul ei roşu-castaniu, moale, încâlcit...

Căci cine nu o aştepta pe Angelica?

pg. 209

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 60 Răsfoind sufletul unei.... oare ce am fost eu pentru tine?

Autor Camelia Suruianu (București)

Prolog Dupǎ zece ani în care am stat captivǎ într-o relaţie sentimentalǎ am hotǎrât sǎ las totul în urmǎ şi sǎ plec din ţarǎ. Explicaţiile le-am considerat inutile şi ca urmare m-am gândit sǎ-i scriu omului pe care cândva l-am iubit o scrisoare. Fǎrǎ a mai sta pe gânduri am aşternut în grabǎ câteva rânduri, care parcǎ au curs din mine asemenea unui şuvoi de apǎ. De mult nu mǎ mai descǎrcasem în felul acesta, de fapt niciodatǎ nu avusesem curajul sǎ-i mǎrturisesc fǎţiş cât de mult mǎ dezechilibrase emoţional, energetic, mǎ consumase, la propriu, acest om, sau mai bine spus aceastǎ pasiune, pe care cei mai mulţi dintre noi o numim: iubire.

Dupǎ ce am scris textul am rǎsuflat uşuratǎ. Sper ca Matei sǎ fi înţeles ceva din frǎmântǎrile mele sufleteşti. Oricum, în momentul de faţǎ nu am nici cum sǎ aflu şi nici nu caut, nu am de gând sǎ-i sun amicii ca sa-i aflu pǎrerea. De data aceasta, EU sunt cea care contez. Şi fac aceastǎ mǎrturisire în primul rând faţǎ de mine şi mai apoi faţǎ de cel pe care l-am considerat cândva un om deosebit.

Răsfoind sufletul unei.... oare ce am fost eu pentru tine?

Când vreau să evadez din pivniţele memoriei, să scap slăbiciunea de pătimaşul trup, (care parcă mă sufocă, îmi ia aerul scufundu-mă într-un abis, strâmt şi întunecat) mă privesc ca într-o oglindă spartă. Şi observ că tocmai acest aer de incertitudine mǎ îndeamnă să-ţi scriu acum.

Conştiinţa este busola omului. Fara ea am fi pierduţi. Conştiinta este acel martor sufletesc ce se roagă alaturi de noi să nu mai greşim, dar şi care, atunci când gândul şi fapta bună ne cuprind fiinţa, îşi găseşte popas sufletesc alături de noi pe aşternutul curat al fiinţei noastre împăcate. M-am împăcat cu mine însumi. Cu această lipsă, în care caldul şi recele au curs asemenea unor entităţi de sine stǎtǎtoare, care îmi dǎdeau senzaţia cǎ port în mine o cruce.

Nicio pasiune, nicio credinţă, nicio obsesie dacă nu sunt trăite până la capăt, nu au fundament, consistenţă, într-un cuvânt: viaţă. Ne modelăm viaţa nu doar prin ceea ce facem, ci, mai ales prin ceea ce nu facem. Prin ceea ce nu îndrăznim să îndrăznim, să dorim, să visăm.

Majoritatea regretelor se leagă de goluri pe care nu mai avem cum să le umplem, de dorinţe pe care nu le-am înăbuşit. În fapt, cine stabileşte limitele vieţii sentimentale ?

A spera prea mult, e oare o nebunie ? A crede prea mult e un păcat ? A iubi prea mult e un gest reprobabil ? (adică cu dus şi întors) Într-o zi m-am decis că-i mai interesant să trăiesc la nivelul amintirilor decât la nivelul realităţii.

Timpul nu se mulţumeşte să treacă. El uzează. Şi nu uzează doar fizic, uzează şi memoriile. Te sileşte să observi că şi iluziile îmbătrânesc. La un moment dat, nu mai găseşti forţa să accepţi adevărul. Sub ochii nu vezi decât o distanţă, şi nu una spaţială, ci una temporală, impusă în mod clar de bǎrbatul iubit. Ştii cei mai cumplit în acel moment ? Că în urma unei simple introspecţii observi că nu ai încotro. Şi atunci fie accepţi fie renunţi.

pg. 210

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

S-a întâmplat să mă număr printre femeile care fără să vrea a luat iubirea în serios. Adevărul este că, la acea datǎ, copilǎ zburdalnicǎ ce eram, trebuia să depind mereu de ceva, de o speranţă, de un gest, de o vizită, chiar şi de o tristeţe, o lacrimă, un oftat, un supliciu. Pentru că aşa eram eu.

A fi liber e mare lucru. Ei bine, eu recunosc că nu sunt o femeie liberă. M-am născut captivă şi am rămas captivă. Am încercat uneori să scap de această captivitate, să devin şi eu un om liber, dar nu am reuşit. Ştii de ce? Pentru că nu putem ieşi din destin!

Pentru mine viaţa e un drum, între o naştere şi o moarte. Dar de multe ori în suflet simt cum se strecoară îndoiala, teama de zădărnicie. Adeseori mă întreb, descumpănită şi melancolică, dacă viaţa, pentru mine e mai mult decât o lecţie pe care, trebuie s-o învăţ? Şi toate greutăţile pe care le port astǎzi cu mine, nu sunt decât martorii fireştii că am învăţat să iubesc, să mă descurc singură, să fiu pe picioarele mele, să îngenunchez şi să mă ridic. Lev Tolstoi scria undeva: « Obstacolele sunt oglinzi în care se reflectă forţa noastră interioară. » Am simţit pe drept cuvânt câtǎ greutate au avut asupra mea cuvintele acestui înţelept.

Pentru a împlini un destin trebuie să pui la bătaie întreaga fiinţă, fără limite şi reţineri. Dacă nu ar fi existat femeia ar fi descoperit bărbaţii pasiunea? Şi ce este o pasiune dacă nu o formă de exces. Ai întâlnit pasiuni moderate? Ţi se pare că pasiunea autentică poate fi trăită cu măsură?

Nimic nu regret. Dar ştii de ce, pentru că eu nu mai sunt acel copil pe care l-ai cunoscut. Tu, ocupat cu prosperitatea vieţii tale, nici nu ai observat cât de mult am crescut. De exemplu, ai observat cât de calmǎ sunt când îţi vorbesc ? Cât de atent îmi caut cuvintele ? Pun pariu cǎ nu ţi-ai dat seama. Am devenit aşa doar cu tine. Cu prietenii mei sunt tot colericǎ. În prezenţa ta, cam de trei ani încoace, îţi urmǎresc toţi paşii. Mai exact, de câţiva ani caut singurǎ argumente, nu de altfel dar vreau sǎ mǎ conving, cǎ am iubit o iluzie, un om pe care l-am creionat în mintea mea aşa cum am vrut eu sǎ fie. Şi ca urmare, uşor uşor te-am dezbrǎcat de toate învelişurile. Ţi-am dat jos masca misterului.

Omul misterios întotdeauna atrage. Mǎ surprinde însǎ un lucru, cum poate un om sǎ pretindǎ cǎ iubeşte o femeie, dar s-o neglijeze atât de mult ? De-abia acum îmi dau seama cǎ tu prin acest comportament ai vrut sǎ ascunzi, faţǎ de mine, o lipsǎ. Omului când îi lipseşte ceva încearcǎ sǎ ascundǎ cusurul. Ai avut dreptate, a fi om de afaceri trebuie sǎ ai doar intuiţie, nu ai nevoie sǎ ştii limbi strǎine, sǎ ai o culturǎ, diplome sau facultǎţi. A fi admirat în societate ai nevoie de culturǎ. Limbile strǎine, cultura generalǎ este utilǎ doar oamenilor cu deprinderi subţiri. Celor care frecventeazǎ teatrul, opera, baletul, bibliotecile, ş.a.

Ai avut dreptate. Aşa e ! Dacǎ te-ai fi cǎsǎtorit cu mine, m-ar fi plictisit discuţiile tale mediocre. Şi pentru cǎ ţi-ai dat seama, cu mult timp înaintea mea, de diferenţele dintre noi ai mizat totul pe o singurǎ carte.

Sincer, interesantǎ mişcare. În viaţǎ o sǎ fac acelaş lucru, cand mǎ voi afla dezarmatǎ în faţa unei provocǎri, o sǎ las sǎ se înţeagǎ cǎ ştiu multe, pot multe, ca sǎ nu fiu cititǎ.

Mie nu-mi este ruşine de viaţa mea. Am trăit întotdeaună moderat, nu am făcut excese. Ştii cei ciudat ? Nu-mi plâng păcatele. Chiar consider că nu prea am. Amorul nu-i păcat, el poate cădea în carnal, dar cât timp îţi dă fiori, şi te cuprinde ca-ntr-o cămaşă a dispobililităţii, dragostea pǎtimaşǎ poate ţine captivǎ orice femeie. Îţi admir ascuţimea minţii, cerebralitatea cu care ţi-ai mişcat pionii de pe tabla de şah.

Dacă m-aş întoarce în timp, sunt sigură că tot în braţele tale aş ajunge. Regretele sunt bune doar pentru cei care nu pot trăi fără amintire. Chiar dacă acestea poartă în ele amarul dar şi dulcele, aduc cu sine trecutul. Şi astfel, când amintirile în trecut încep să mă cheme, Pe drumul vechi şi cunoscut te chem din vreme în vreme…

Pun pariu, cǎ nu ai habar cine a scris versurile. Îţi spun eu Mihai Eminescu, un alt melancolic incurabil.

De ce unele amintirile nu pot fi uitate ?

pg. 211

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Pesemne ca sunt bucăţi de suflet pe care le purtăm în noi. Şi parcǎ ne îmbrăţişează la pieptul lor, spunând prezentului că omul este singur pe pământ.

Trecutul, când mǎ gândesc astǎzi, îl pot asemǎna cu un fum, cu o fantomă, care ani de-a rândul mi-a trecut prin faţă în nopţile în care adânc am simţit doar o tăcere. De multe ori trecutul mi se pare un străin, care dispare discret în pivniţele memoriei.

Mă întreb: există fericire de care să-ţi aminteşti fără ca sufletul să-ţi fie brăzdat de o trinsteţe? Nu! Pentru că iubirea este un sentiment nǎvalnic. Cine crede cǎ iubirea este un sentiment pasiv, se înşealǎ.

Te-ai întrebat vreodată de ce Shakespeare i-a « omorât » pe Romeo şi Juletta ? Îţi spun eu. Pentru a nu tăgădui iubirea lor. Dramaturgul nu a vrut să o murdărească, să o lase să coboare în carnal. Peste zece – douǎzeci de ani Romeo ar fi devenit un bărbat grosolan, fustangiu, cartofar, iar Juletta o drăgălaşă doamnă de societate. Şi în acest context s-ar fi ales praful şi cenuşa de iubirea lor purǎ.

Pentru că mie îmi plac poveştile am să-ţi mai spun una. Relaţia dintre Kierkegaard (filozof danez) şi Olsen a rămas până astăzi o enigmă. După o prietenie sinceră şi o logodnă trăită cu mare intensitate, Kierkegaard a refuzat să se căsătorească cu femeia iubită. Olsen, distrusă sufleteşte, întrebându-l de ce a rupt logodna, primeşte din partea acestuia răspunsul: « - Te părăsesc, nu pentru că voi căuta alinare în braţele altei femei, nimeni nu-ţi va lua locul, voi fi veşnic alături de tine tocmai pentru că nu ne-am aparţinut unul altuia niciodată.»

Kierkegaard nu s-a căsătorit niciodată. În schimb a lăsat în urma sa numeroase pagini de literatură în care emoţia, nobleţea, admiraţia, sunt nu numai calităţi şi sentimente ci personaje în sine. Ştii de ce ?

Pentru că el n-a încetat să iubească, să admire feminitatea sau mai bine spus ambra elipsoidală ascunsă în sufletul delicatei Olsen. Deşi această femeie a decăzut în carnal, s-a îndrăgostit de un alt bǎrbat şi a devenit o simplă doamnă de societate.

Cu toate cǎ Olsen avea calităţi nobile (candoare, gingăşie, suavitate, farmec) s-a dovedit în final o femeie superficală. Ea nu a ieşit din tipar! Înţelegi ? Nu a înţeles sacralitatea NEÎMPLINIRII. Sincer semăna cu tine. Era chiar tiparul tău, desigur în variantă feminină. Kierkegaard nu s-a supărat pe ea. Dar spre sfârşitul vieţii, reîntâlnind-o în cadrul unui dineu, nu a menajat-o, ci direct, în stilul său inconfundabil, i-a spus răspicat: « Mă bucur că te-am părăsit. Viaţa ta a fost firească. Nu ai epatat cu nimic. Ai fost doar soţie, şi aceea de categorie inferioară. Ai fost o floare care cândva a avut un discret parfum, care s-a dus în clipa în care ţi-am dat ultimul sǎrut. Atunci pentru mine, tu ai avut o importanţǎ deosebitǎ. Dar trebuie sǎ-ţi spun cǎ în locul tǎu putea fi şi o altǎ femeie.»

Orice iubire dacă este trăită până la capăt, se goleşte, îşi pierde sacralitatea. Emoţia, chimia interioară, pot ţine sentimentul pe loc. Iubirea nu-i angajament, e ca aerul, n-o poţi ţine captivită. E aici, dar e şi dincolo, e aproape dar poate sta ascunsă şi într-un loc îndepărtat. E singurul sentiment, sǎ-i spunem aerat. Singurul !

Dragul meu, dacă aş fi stat mai mult în jurul tău poate cǎ, nu te-aş fi iubit. Dupǎ un timp, ţi-aş fi numărat toate greşelile. Fii sigur cǎ s-ar fi consumat sentimentul ! Sunt o femeie pretenţionasă, am un ochi critic, văd multe, chiar dacă tac, observ. Ţine minte « a vedea » nu este echivalent cu « a privi ».

Simt când sunt evitată. Am vǎzut cum te ascundeai de mine, fugeai parcǎ. Ai omis un lucru, în timp am învăţat să aştept omul din faţa mea. Şi ca urmare sǎ te observ, fǎrǎ sǎ-mi tresare sufletul. Am câştigat în faţa ta tocmai datoritǎ rǎbdarii. Ce ciudat, m-am despovǎrat de tine, printr-o rǎbdare. Ştii cum stau lucrurile. Am citit pe undeva în Anna Karenina, o maximǎ deosebit de interesantǎ.

Suna cam aşa: « Cel ce iubeste are doar iubirea, iar pierderea ei e mai grea decât găsirea. » Frumos nu ?

Peste câţiva ani poate vei medita asupra acestor cuvinte. Acum eşti mult prea ocupat cu zǎdǎrnicia vieţii tale. Te-ai gândit vreo datǎ cât de mult te-ai risipit pânǎ acum? Sincerǎ sǎ fiu, risipa este cuvântul care te caracterizeazǎ. Te risipeşti continuu în muncǎ, vorbǎrie inutilǎ. Desigur, nu pentru cǎ te-ar pasiona serviciul, ci pentru a epata. Nu am uitat povestea vieţii tale. Copil orfan, crescut din mila unei mǎtuşe, plecat la liceul internat, pe la 14 ani, îmbrǎcat sumar, încǎlţat cu o pereche uzatǎ de ghetuţe, legate cu sârmǎ. Dragul meu, sunt puţini, ca sǎ nu spun foarte puţini, oamenii care dupǎ o copilǎrie tragicǎ,

pg. 212

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

umilinţe, şi tot soiul de peripeţii prind norocul ! Te admir doar pentru dorinţa de a face ceva cu viaţa ta. Îţi admir puterea de convingere, strǎdania de a construi o firmǎ. Dar o altǎ calitate, în acest moment, în ochii mei tu nu mai deţii. Dincolo de viaţa ta între hoteluri de cinci stele, peripeţii prin lume, lucruri care în urmǎ cu zece ani mǎ fascinau, astǎzi, nu-mi mai trezesc nici un sentiment.

Nu mi-am dorit nicio clipă să te iubesc. Acest sentiment a fost pentru mine o mare pedeapsă, un blestem, o durere, un chin. Dar dincolo de aspectul sumbru, cel mai mult m-a durut, modul în care ani dea rândul am simţit, cum doreai cu orice chip sǎ mǎ ţii la distanţă. O distanţă care m-a făcut să te iubesc. Ai greşit ! Tocmai acest gest facil, ţi-a dat o aură în ochii mei. N-ai avut curajul să trǎieşti la maxim ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Chiar dacă, la un moment dat, aşa cum spune latinul, Alea iacta est ! ( Zarurile au fost aruncate). Ai ales să te bucuri de mine, parcǎ doar ocazional, pentru a nu te ataşa prea mult. Ai fugit din calea mea, nu pentru cǎ nu mǎ iubeai, ci pentru cǎ iubeai mai mult statutul de burlac. Sau mai exact permisivitatea pe care ţi-o putea da. E şi acesta un mod de viaţǎ socialǎ. Lipsa unui angajament îi poate da omului linişte interioarǎ. Chiar sunt de acord cu tine. Sǎ dea Domnul sǎ te bucuri de acum încolo de multǎ multǎ linişte interioarǎ. Tu nu ai nevoie de o jumǎtare, pentru cǎ, tu eşti chiar întregul !

Ai o intuiţie, o ascuţime ciudatǎ a minţii, specificǎ, desigur, oamenilor perverşi. Ştii intuitiv, cǎ misterul, bine jucat, poate fi o carte foarte bunǎ. Ce ciudat, de-abia acum îmi dau seama. Pe semne cǎ, iubirea, care mǎ legase atâţea ani de tine, dǎ semne de trecere. Totuşi, spune-mi: nu ai luat niciodată în calcul necesiatea de a consuma sentimentul tǎu? În faţa ta mă consider o femeie incompletă. Greaşeala mea a fost, cǎ parcǎ m-am băgat oarecum forţat în viaţa ta, deşi tu mi-ai spus de nenumărate ori că nu vei renunţa la libertate pentru nicio femeie. Îmi cer iertare. Să ştii că eu nu am uzurpat locul nimănui, mi-am dorit locul meu, nu frimituri ocazionale.

Dacă ai fi investit mai mult în mine poate că m-ai fi făcut fericită. Îţi spun sincer, alǎturi de tine am avut parte de câteva momente de bucurie, doar atât. Pǎcat cǎ nu ai vrut să rupi din viaţa ta, un timp şi pentru mine. Dacǎ aş fi ocupat o funcţie importantǎ şi ţie ţi-aş fi fost utilǎ, sigur ai fi stat ore în şir la uşa mea, cǎutând cu vorbe mieroase sǎ mǎ impresionezi.

Se spune că omul când moare îşi revede întraga viaţă, dar şi pe semenii sǎi. Acest aspect reprezintǎ de fapt consolarea mea. O să simţi atunci tot ceea ce-am simţit eu. Ai să vrei să-mi ştergi fiecare lacrimă, dar nu vei mai putea. Vei fi singur, doar cu tine însuţi, şi vei simţi toate momentele în care m-ai ignorat, m-ai ţinut la distanţă, m-ai umilit, jignit şi multe altele. Îmi aduc aminte un lucru pe care mi l-ai repetat de nenumǎrate ori. « Dacă o să reuşeşti în carierǎ o să te iubiesc şi mai mult. Şi voi fi mândru că eşti prietena mea. » Deci pentru tine important era doar statutul ocupat. Şi nu eu ca femeie, învinşii vieţii nu au ce cǎuta în jurul tǎu, indiferent de potenţialul lor.

Drǎgǎlaşule, literatura universalǎ este plinǎ de aşa numiţi « învinşi ai vie » care au rǎmas în memoria posteritǎţii. Nu mai vorbim de geniile care trǎiau din mila semenilor. Ştii care este cel mai mare pǎcat al tǎu, îţi mai spun o datǎ superficialitatea. Dacǎ o vei cultiva în continuare vei murii la fel de gol cum te-ai nǎscut. În zece ani nu ai vrut să mă cunoşti. Mă citeşti. Dar nu-mi cunoşti faţelele inimii, pentru că tu ca individ nu ai profunzime. Tu trăieşti doar clipa.

Rǎmâi cu bine dragul meu şi îţi mulţumesc pentru tot ceea ce am învǎţat de la tine.

pg. 213

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 61 Început de drum Autor Georgeta Fodor (București)

Obosit, trenul se opreşte cu un scrâşnet lung în vechea gară a Romanului. Abia deschisă uşa unui vagon, o tânără zveltă, cu o valiză nu prea mare, coboară grăbită şi se îndreaptă spre ieşire, nu fără să examineze curioasă forfota de pe peron, obişnuită la sosirea rapidului de la Bucureşti. Observând la celălalt capăt al peronului două fete care se ţineau de mână şi se fereau, parcă speriate, de şuvoiul de călători, se îndreaptă spre ele, pune valiza jos şi le îmbrăţişează călduros: - Gata, am sosit! Doar voi sunteţi?

- Guţă nu a apărut! Ştiu că ai fi vrut să fie el în locul nostru, dar..., spune una din ele, cu păr negru şi ochii puţin saşii.

- Ei şi tu, Mariţo! Mă bucur mult că aţi venit la gară să mă aşteptaţi. Ce fac mama, tata, sunt bine?

Hai să plecăm spre casă!

- Mama este bine, te aşteptă cu un borşuleţ, aşa cum îţi place ţie, iar tata, la uzină ca de obicei., spune cealaltă tânără, Anicuţa, luând voiniceşte valiza de jos. Şi gata, ai terminat facultatea, nu-i aşa, Nunuţa?

- Unde ţi-au dat postul de profesoară de sport?, întreabă Mariţa, luând-o de braţ şi toate trei, se îndreaptă voioase spre ieşirea din gară.

- Ei, vă povestesc eu acasă. Acum sunt în vacanţă şi vreau să mă bucur de ea. Este ultima mea vacanţă, doar! Dar poate mă ajută tanti Dida să nu mă duc în acel orăşel din Basarabia, la...capătul lumii...Nu ştiu nimic despre Cahul, este doar un punct mic pe hartă!

- Dar eşti obligată să te duci acolo?, întreabă Mariţa.

- Da, am fost bursiera statului timp de patru ani de zile, doar ştiţi că tata nu-mi dădea decât câţiva lei de buzunar şi asta din când în când. Totul, căminul, masa, stagiile la munte şi la mare, intrau în cadrul bursei. Până şi echipamentele pentru ski. Şi ce elegante sunt! Am să vă arăt fotografiile făcute de fotograful facultăţii, domnul Vesa. Dar ce mă bucur că sunt acasă! Hai să mergem!

Cele trei surori, fetele şefului uzinei electrice din Roman, Gheorghe Voiculescu, se îndreaptă cu paşi repezi, în ciuda geamandanului greu, către casă. Trei fete frumoase şi suple, aproape toate de aceiaşi înălţime, doar tunsoarea şi culoarea părului fiind diferite. Părul şaten al Nunuţei este tuns modern, dezvelind cochiliile roz ale urechiuşelor fine. Pletele negre ale Mariţei sunt drepte şi lungi până aproape de umeri, pe când la mezină, Anicuţa, o claie de păr ondulat şaten deschis îi atârnă pe umeri.

Vacanţa, ultima vacanţă şcolară a Nunuţei, a trecut repede, aşa cum trec de altfel toate vacanţele, cu plimbări, bunuţuri pregătite de mama Aglaia pentru cei patru copii, acum toţi strânşi în sânul familiei.

Da, venise şi Ionel de la Iaşi, unde făcea facultatea de Electrotehnică. În timpul zilei, fetele o ajutau pe mama lor la treburile în casă şi bucătărie. Tare îi plăceau serile petrecute în grădiniţa uzinei, cînd lua vioara şi acompaniată de Ionel la ghitară, cântau cântecelele la modă, în ciuda zumzetului de fond al motoarelor. Nelipsită de la aceste seri muzicale era Aurora, buna prietenă a ei şi uneori, dacă era în localitate, Guţă, un chipeş sublocotenent de cavalerie. De multe ori, scoţând vioara din culcuşul ei de mătase, se gândea cu nostalgie şi cu oarecare regret la faptul că fusese nevoită să renunţe la Conservator, pe care îl urmase doi ani de zile.

pg. 214

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Da, Nuţa a vrut să facă conservatorul şi s-a dus la Bucureşti să se înscrie acolo. Fiind cea mai mare dintre fete, a fost îndrăgită de o mătuşă, sora mamei ei, Elena Ionescu, care era căsătorită cu un militar şi care o lua adesea în frumoasa lor casa din "vale", practic fiind crescută de ei, de tanti Dida şi nenea Ştefan, până s-au născut băieţii acestora. Ei sunt cei care au încurajat-o să urmeze conservatorul, secţia vioară, Nuţa dând dovezi certe că are talent. Nu poate uita cât era de emoţionată când, însoţită de nenea Ştefan, ajunsese la Bucureşti, într-o lume mult diferită de cea din orăşelul ei şi mergea ţinând strâns la piept vioara, copleşită de clădirile impunătoare, de forfota din jurul ei şi zgomotul asurzitor al circulaţiei. Se îndreptau către conservator, când nenea Ştefan a fost oprit de o cunoştinţă: - Bună ziua, domnule Ionescu! Ce faceţi prin urbea noastră, însoţit de această tânără şi frumoasă domnişoară?

- Bună ziua, domnule doctor! Este nepoţica mea, vrea să se înscrie la examenul de admitere la Conservator!

- De ce nu dă la Educaţie Fizică? O văd suplă şi cred că-i place să alerge, nu-i aşa, Domnişoară?

Este primul an când se primesc şi fete şi dacă este printre primele zece fete, primeşte bursă de la stat. În paralel, poate să facă şi conservatorul. Şi aşa cum întâmplarea intervine în viaţa noastră, schimbându-ne adesea drumul, domnul doctor fiind chiar medicul facultăţii, Nunuţa a intrat cu bursă la Facultatea de Educaţie Fizică şi la Conservator, secţia vioară. Au urmat patru ani frumoşi, în afară de studiile teoretice, facultatea impunând stagii de ski la munte în timpul iernii şi tabere la mare în timpul verii. Căminul, masa, hainele şi echipamentele sportive erau asigurate de facultate, în cadrul bursei. A fost şi în echipa de dansuri populare a facultăţii, cu care a participat la diferite congrese şi festivaluri, desfăşurate în Cehoslovacia, Grecia, Egipt, mărturie fiind frumoasele fotografii adunate în două albume, făcute de fotograful Vesa, care o însoţea pretutindeni.

Perioada de studenţie a fost pentru Nunuţa o perioadă fericită din viaţă, de care vorbea adesea cu multă plăcere. Din păcate, nu a terminat studiile de vioară, ne mai având timpul necesar.

Ei, dar nu este timp de regrete. Nu peste mult timp trebuie să plece la post şi trebuie să se ocupe şi de trusoul ei sumar. Strângându-şi bruma de lucruri şi punându-le frumos în geamandan, îşi aminteşte că tatăl ei făcuse pentru ea, atunci când a intrat în liceu, o poliţă de asigurare la una din băncile corpului didactic.

- Lenţica noastră va avea o dotă frumoasă când va termina liceul!, spunea el Aglaii, atunci când lunar, împărţeau bruma de leafă în diferite scopuri. Nu vom mai avea grija ei!

Dar, din păcate, directorul băncii a fugit în străinătate cu toţi banii, banca a dat faliment şi din banii daţi pentru poliţă, ea şi-a putut cumpăra doar un pardesiu, cel pe care îl are acum.

Dar zilele trec şi se apropie 1 septembrie, când trebuie să fie la post. Îngândurată, intră în cămăruţa ei întunecoasă, casa şefului uzinei electrice fiind neîncăpătoare pentru familia lui numeroasă.

- Cine ştie când mă voi întoarce aici?, se gândeşte ea cu nostalgie. Ba da, la Crăciun vom fi cu toţi aici! Doar e vacanţă!, şi înveselită deodată, se roteşte pe piciorul drept, apoi, puţin dezechilibrată, se opreşte brusc şi se sprijină cu amândouă mâinile de comodă. Să nu uit să iau cu mine această fotografie, spune ea cu voce tare şi, de pe vechea mobilă, ridică o ramă de lemn pirogravat, apropiindu-se cu ea de fereastra acoperită cu o perdea groasă din bumbac croşetat.

- Da, vreau să o am cu mine, mi-e foarte dragă., şi cu ochii puţin umezi, examinează fotografia: o femeie slăbuţă, cu o faţă frumoasă, dar puţin crispată, cu un coc sofisticat pe creştetul capului şi îmbrăcată în negru este aşezată pe un scaun, ţinând în picioare lângă ea, o fetiţă bucălată, cam supărată, cu o rochiţă lungă până la mijlocul gleznelor, suficient de scurtă ca să i se vadă ciorăpeii dungaţi orizontal. Perişorul fetiţei, tuns breton, este prins pe ambele părţi cu funde. În spatele scaunului, un bărbat slab, dar cu două mustăţi falnice, ţine în braţe un copilaş de vreo şase sau şapte luni, cu rochiţă, şi picioruşele goale atârnând în jos. Da, sunt părinţii Nunuţei, cu ea şi cu frăţiorul ei Ionel. Ce tineri erau!, exclamă Nuţa, emoţionată, mângâie fotografia şi o pune la locul ei.

pg. 215

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Tatăl, Gheorghe Voiculescu, de profesiune mecanic, era muntean. Făcuse o şcoală de meserii şi fiind foarte capabil şi muncitor, fusese trimis în Germania, la firma Siemens pentru un stagiu de pregătire, în vederea montării motoarelor electrice în diferite oraşe lipsite până atunci de electricitate. A organizat astfel uzine electrice în diferite oraşe ale Munteniei şi Moldovei, până s-a oprit la Roman, unde i-a căzut cu tronc o tânără moldoveancă, Aglaia Hârjeu, dintr-o familie de răzeşi moldoveni, cu care s-a căsătorit. Şi deorece a socotit că i-a venit timpul să se statornicească şi el, a montat uzina electrică şi a rămas şeful acesteia. Deşi muncea de dimineaţă până noaptea abia putea să-şi întreţină familia numeroasă, iar dotă pentru cele trei fete nu a putut strânge, aceasta fiind o condiţie în vederea unei căsătorii mai pricopsite.

Pentru Nunuţa, fata cea mare, ambiţioasă şi muncitoare, diploma de facultate ţinea locul dotei, dar mai erau şi Mariţa, a cărei privire puţin saşie, care îi dădea un aer aşa de drăgălaş, putea fi pentru unii un defect şi Anicuţa, prea mică să se gândească la măritiş. În ultimele zile de vacanţă, pregătindu-şi bagajul modest, se uita adesea la micuţul punct de pe hartă, pe cealaltă partea a Prutului, ceva mai sus de Galaţi şi nu-i venea să creadă că destinul o alunga undeva în Basarabia. În liceu, la istorie, învăţase că acest ţinut, jumătatea Moldovei, a fost cedat de imperiul otoman Rusiei prin tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812, în urma încheierii războiului ruso-turc. Fusese aşa de fericită la Bucureşti, încât nu-i venea să creadă că sub cerul senin al acelui oraş a fost parafată vânzarea ţării Muşatinilor de către turci, ruşilor.

Nimeni nu o poate ajuta. Fusese bursieră şi trebuie să accepte postul repartizat de Ministerul Învăţământului, măcar un trimestru, un an sau cine ştie cât? Da, trebuie să plece!

Dimineaţa plecării este întunecată. Noaptea, în timpul căreia o ploaie măruntă şi rece formase bălţi nenumărate în curtea uzinei, parcă nu vroia încă să plece, iar ziua întârzia să se arate, razele soarelui fiind neputincioase să străpungă pătura groasă de nori. Din plopii de pe alee, picături de apă cădeau din când în când, contribuind la tristeţea acelei zile. În casa familiei Voiculescu era zarvă mare, fiind terminate pregătirile pentru plecarea Nunuţei.

- Cum te duci tu, Lenţico, singură, la ruşi?, o întreabă, nu ştiu pentru a câta oară mama ei, conducând-o până la portiţă şi două lacrimi i se preling pe faţa vestejită. Îi pune o mână pe umăr, iar cu cealaltă mână îşi şterge cu capetele basmalei, lacrimile de pe faţă.

- Dragă mamă, ţi-am mai explicat. Sunt moldoveni ca şi noi, în ciuda celor o sută şase ani petrecuţi sub stăpânire rusească. Te rog să nu mergi la gară, este departe şi ştiu că nu te simţi bine. Nu trebuie să plângi! Vom petrece Crăciunul împreună. Vine şi Ionel!

- Sunt eu femeie simplă, dar ştiu că în acest timp Rusia ţaristă a lichidat o mare parte din boierime şi din răzeşii lui Ştefan cel Mare şi a permis plevii ruseşti şi ucrainiene să se stabilească acolo. De altfel, îmi aduc bine aminte ce zarvă mare a fost şi cu unirea lor cu patria-mamă. Se alesese în 1917 Sfatul ţării, care a hotărât autonomie, apoi independenţă. N-am prea înţeles noi atunci care este diferenţa între autonomie şi independenţă, dar ştiu că nu au vrut unirea lor cu patria-mamă, cu toate insistenţele politicienilor. Ei, ce poţi să crezi?

- Dar, mămico, noi am învăţat la liceu că unirea Basarabiei cu România a fost votată de Sfatul ţării în 27 martie 1918 cu multe voturi. Doar ucrainienii şi ruşii s-au abţinut de la vot.

- Da, aşa este, dar după multe insistenţe din partea noastră, a românilor. Dar să lăsăm asta... Vine şi Guţă de Crăciun?

- Ei şi mata, mamă...Doar ştii că-i bun prieten cu Ionel...Dacă capătă permisie, sigur vine să-şi petreacă sărbătorile acasă! Hai să ne luăm rămas bun şi te rog, nu mai plânge!

Nunuţa sau Lenţica, aşa cum o mai alintă mama ei, îi sărută mâna, în timp ce mama o sărută cu căldură pe obraji. Sărută apoi mâna tatălui ei şi obrajii roşii ai Anicuţei, sora ei mai mică, care se apropiase între timp.

- Ce Lenţico, ai uitat că merg cu tine la gară? Sau, mai bine zis, mergem, îi spune ea, văzând un sublocotenent, un bărbat înalt şi frumos, făcut parcă să poarte uniforma militară, că se apropie de ei. Ce păcat că Mariţa este la servici!

pg. 216

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Ei, dacă este şi Guţă cu voi, sunt liniştită, puteţi să plecaţi, iar noi să intrăm în casă, spune mama, îndreptându-se încet către casă de braţ cu soţul ei.

- Sărut mâna, doamnă, sărut mâna! Bună ziua, domnule Voiculescu! Fiţi fără grijă, o predau eu pe Nunuţa mecanicului de locomotivă! Bună fetelor! Hai să plecăm!, spune el şi ia valijoara din mâna Nunuţei.

- Măi, da ce glumeţ mai eşti!, spune Nunuţa dojenitor, dar obrajii îmbujoraţi şi ochii albaştri zâmbitori, trădau bucuria intensă a întâlnirii neaşteptate cu acest prieten.

După o călătorie istovitoare, pe parcursul căreia doar amintirea lui Guţă o distrăgea să se gândească la viitor, a ajuns cu trenul la Galaţi, urmând să plece mai departe, acel "mai departe" fiind neguros şi îngrijorător. Ca o primă dovadă, singurul mijloc de transport până la Cahul era o....veche trăsură trasă de un cal costeliv, în care toate locurile erau deja ocupate de nişte domni, care mai de care mai burtoşi şi care va afla, pe parcursul drumului, a fi un avocat, un negustor de pantofi şi un profesor la şcoala profesională de băieţi din Cahul. Când au văzut-o pe tânăra profesoară aşa stingheră şi timidă, gata să renunţe şi să aştepte eventual o altă trăsură, i-au creat imediat loc lângă ei şi aşa, plină, trăsura a plecat pe un drum necunoscut pentru ea, printre lanuri de porumb încă nerecoltat, pâlcuri de copaci şi sate rare.

Trecerea Prutului îi dădu certitudinea începerii unei noi vieţi şi obosită după o zi anevoioasă de călătorie, urmărind fuga înapoi a plopilor reflectaţi în luciul bălţilor de la marginea drumului, abia zăriţi prin praful ridicat de copitele calului, se abandonă destinului. Cu mare curiozitate, începu să-şi examineze companionii. Cel din faţa ei, avea o faţă ovală, pe care doi ochi vioi, de culoarea neagră, erau umbriţi de două sprâncene stufoase. Fruntea, deosebit de înaltă, îi conferea un aer fin, intelectual, în ciuda părului negru, destul de rar, tăiat scurt, care se cârlionţa vesel acoperind o parte din urechi. Faţa rasă cu grijă, era marcată de o bărbie voluntară, numai buzele groase, senzuale, trădau pofta de viaţă. Purta un costum bine croit, de calitate, care îi venea impecabil în ciuda căldurii şi prafului care îl învăluia. Lângă el, se înghesuia un domn foarte gras, cu o faţă rotundă, cu ochi mici de culoare gri lăptoasă şi mustaţa groasă sub nasul borcănat, deasupra tăieturii gurii cu buze înguste, care transpira violent, fiind nevoit să-şi şteargă în permanenţă cu o batistă mare violet, picăturile de sudoare de pe faţă. Peste costum, avea un halat de călătorie din pânză cafenie, ceea ce denotă obişnuinţa de a călători. Lângă ea, pe banchetă, era un tânăr subţirel, îmbrăcat în haine sport, cu o mutricică veselă şi nişte ochi albaştri, jucăuşi.

Domnul fin, cu cârlionţi, care se prezintă drept avocat, începu o discuţie despre binefacerile revenirii Basarabiei la patria mamă.

- Dar, aşa cum mi-a spus mama, se amestecă şi Nunuţa în conversaţie, basarabenii au trebuit să fie convinşi să voteze unirea. La 27 noiembrie 1917, Sfatul ţării a votat doar autonomia Basarabiei, deşi Ionel Brătianu cerea unirea acesteia cu România.

- La sfârşitul lunii ianuarie, a fost votată independenţa Basarabiei, interveni şi domnul cel gras, care era un negustor de pantofi, cu toate că şi mareşalul Averescu, în calitate de prim–ministru, a cerut basarabenilor unirea.

- Da, aveţi dreptate. Şi ministrul de război, generalul Ianculescu a venit la Chişinău şi a pledat pentru unire, fără nici un rezultat, completă avocatul. Mai mult, la 5 martie, după încheierea armistiţiului de la Buftea, şi noul guvern Marghiloman a avut misiunea să-i convingă pe basarabeni să se unească cu România.

- Tata mi-a povestit, interveni şi tânărul de lângă ea, care era profesor, că l-a ascultat la Chişinău pe Constantin Stere, rectorul universităţii din Iaşi, care după ce a pledat pentru unire în şedinţa Sfatului ţării, a vorbit pe stradă. Toţi au ascultat cu mare respect, au aplaudat, dar nu se făcea nimic. De ce la 27 martie Sfatul ţării a hotărât, din proprie iniţiativă, să pună la vot unirea Basarabiei cu România?

- Ei, bine, văd că vă înteresează! Am să vă spun secretul, spuse avocatul. În armata ţaristă, devenită acum armata sovietică, se găseau foarte mulţi şi anume, aproape 100000 de recruţi din Basarabia, răspândiţi de la Nistru şi până la oceanul Pacific. Ori, dacă Basarabia vota unirea cu România,

pg. 217

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

aceştia ar fi fost consideraţi trădători şi luaţi prizonieri. Din această cauză, Sfatul ţării a hotărât în secret ca întâi să-i aducă în ţară şi apoi să voteze. Astfel, s-a format o delegaţie din trei oameni, condusă de deputatul Păscăluţă, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin formarea unui corp de armată al Basarabiei din tinerii basarabeni.

- Şi Lenin a fost de acord?, întrebă negustorul, ştergându-şi transpiraţia abundentă care îi şiroia pe faţă.

- Aş, de unde! Directorul de cabinet al lui Lenin, auzind că sunt din Basarabia, i-a dat afară, pe motiv că Lenin este foarte ocupat şi nu poate fi deranjat. Stăteau ei pe sală, supăraţi şi osteniţi, când au văzut un ofiţer sovietic că întră într-o cameră şi la salutul lui, răspunsul a fost "Să trăieşti, frate".

Bucurându-se că au auzit vorbindu-se româneşte. după plecarea ofiţerului sovietic, au îndrăznit să intre în acea cameră, unde era aparatura de transmisie a guvernului Lenin, locotenentul-major care o deservea fiind din Basarabia. Acesta i-a întrebat ce vor şi auzind că au fost daţi afară, le-a spus: "- O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chişinău! Cum vă puteţi închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împuşcaţi la zidul acela."

- "Deci nu se poate?"

- "N-am spus că nu se poate, dar voi aţi început prost", şi, după un moment de gândire: - "O să facem împreună un ordin de-al lui Lenin şi îl trimit eu" - Şi?, întrebară cei trei ascultători într-un glas.

- Ei bine, la începutul lunii decembrie 1917, a fost transmis la toată armata sovietică ordinul ca toţi ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii născuţi în Basarabia să primească foi de drum cu destinaţia Chişinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva duşmanului din vest, a României. Şi după ce toţi puii Basarabiei au fost acasă, în siguranţă, s-a trecut la votarea unirii cu România.

Urmă un moment de tăcere, în care doar tropăitul monoton al calului s-a auzit. Doar negustorul întrerupse tăcerea cu un mormăit abia imperceptibil: - Sunt înţelepţi în Sfatul ţării !

- Şi cum îl cheamă pe acel locotenent-major, care şi-a asumat marele risc să facă un ordin fals?, întrebă Nunuţa curioasă.

- Nu se ştie, deoarece ar fi fost imediat anihilat de sovietici. Dar răspunsul care mi s-a dat şi mie la această întrebare şi care mi s-a părut cel mai potrivit, este : Sufletul reîncarnat al lui Ştefan cel Mare !

După aceste cuvinte, toţi au rămas pe gânduri, iar sporovăiala veselă a tovarăşilor ei de călătorie reîncepu doar după o tăcere îndelungată. Nunuţa urmărea ultimele raze roşiatice de soare care se reflectau neputincioase în oglinda nemişcată a apelor care înconjurau drumul, doar cu mici constelaţii de străluciri diamantine pe ici şi colo, spartă de salturile după pradă ale peştilor. În perdelele de stuf de la marginea bălţii, de verde intens pătat de aurul toamnei, o lume ascunsă, mirifică, îşi semnala printre tropote, prezenţa, printr-un concert inedit.

Dar, până să ajungă la Cahul, ea află tot ce o interesa: numele celei mai bune gazde, în oraş nefiind hotel, la ce birt se poate mânca o mâncare gustoasă, curată şi ieftină, unde să-şi cumpere pantofi, deşi având numărul 34, era mai bine să-şi facă încălţările la comandă la Galaţi, şi chiar unele mici bârfe despre profesoarele care îi vor deveni colege. Şi, încetul cu încetul, în ciuda faptului că era departe de casă, încrederea că totul va fi bine, că va reuşi să se descurce, o cuprinse. De altfel, tanti Dida îi promisese că nu o lasă prea mult timp în acest post. Nu ştia ce-i pregăteşte destinul.....

pg. 218

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 62 Distorsiune Autor Violeta Pușcariu Înainte de-a pleca îmi întorc privirea.Nu e exact o casa impunătoare,dar este casa în care mi-am trăit întreaga viață.Există persoane care nu se consideră împlinite dacă nu lasă ceva în urmă,obligând umanitatea să-și amineastă.Eu nu am avut niciodată astfel de probleme.Cei aproape 70 de ani ai vieții mele au fost cât se poate de liniști.Chiar nu pot înțelege de ce unii oameni se complica. Îmi încep promenada.Eu locuiesc la parter.La etaj este un apartament separat pe care obișnuiesc să îl închiriez.E destul de departe de centrul orașului,dar prețul e rezonabil.Acum,nu am pe nimeni,dar sunt sigur că va apărea cineva.Îmi pernit să aștept.Nu duc lipsă de bani.

E primăvară,iar ziua e însorită.O zi perfectă pentru o plimbare în parc.Din păcate nu reușesc să ajung in parc.Nu mă depărtasem prea mult de casă cât mă aud strigat.

-Domnule Brooke!

Mă întorc.Peste drum observ un bărbat înalt,zâmbindu-mi.Lângă el se află o fată care cu greu îi ajunge pînă la umeri.Trec strada și sa aproprie.E clar că vor să îmi vorbească.

Bărbatul pare să fie de vreo 35 de ani.E brunet și are ochi căprui.E îmbrăcat cât se poate de normal.O persoană cât se poate de obișnuită aș putea spune.Totul despre persoana lui inspiră încredere.Îmi pare cunoscut.

Creează un contrast foarte puternic cu companioana lui.E o fată de vreo 16-17 ani.Stă perfect dreaptă și mă privește direct în ochi cu dispreț.Ca și cum aș fi o ființă inferioară.E îmbrăcată într-o rochie albă,lungă până la genunchi și e învelită într-un șal.Unul dintre acelea care acoperă întreg spatele și e lăsat răzleț în față.Are părul de un negru ca pana corbului,lung până la talie și foarte des.De câteva suvițe sunt suspendate diferite bijuterii.Trebuie să fie false.Dar sunt tentat să cred că sunt veritabile.E mărunțică și pare foarte fragilă.Până îi observi ochii.Foarte ciudați ochi.De un auriu aprins,par să vadă drept prin tine.Au o aură fantasmagorică.Mă cheamă și mă alungă in același timp.Nu am văzut niciodată astfel de ochii.

E foarte frumoasă fata asta.Observ trecătorii întorcându-și capul pentru a o privi.

-Domnule Brooke,începe bărbatul,cât mă bucur să vă văd după atâta timp.Nici nu mai știam dacă mai traiți.Desigur că nu vă mai amintiți de mine.Am fost chiriașul dumneavostră acum aproape 20 de ani. Încet-încet amintirile revin.Acum 20 de ani,l-am avut chiriaș.Piotrek,îl chema.

Nu s-a schimbat el prea mult în acești ani.Aceiași față care inspiră încredere.Un vechi prieten de-al meu.Venise la universitate în oraș împreună cu o prietenă de-a lui,Aniela.Erau străini.O țară estică din câte am înțeles.Căutaseră în tot orașul un loc să stea.Când au ajuns la mine își pierduseră mare parte din speranță.Nu își permiteau nici apartamentul meu.

Atunci ea mi-a spus,visătoare: -Nu contează.Vom găsi noi ceva.Nu am să mă întorc înapoi în aceea țară.Vreau să rămân aici. Iar ei îmi observa calitățile.Și pe cele a lui Piotrek al meu.

Era o fata frumoasă cu părul negru și ochii albaștri,foarte limpezi.Îi ajungea cu greu la umeri acelui băiat.Avea propriul ei farmec.Bărbații întorceau capul după ea.Spunea că se trage dintr-o familie nobilă și că frumusețea ei este doar o reflectare a nobilimii sângelui ei.Era foarte mândră de sângele ei.

Le-am micșorat chiria și i-am lăsat să stea.

pg. 219

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Erau un cuplu foarte ciudat.Ea avea un caracter dominant și se comporta cu el ca și cum ar fi fost un servitor.El îi facea pe plac.Făcea orice pentru ea.O privea precum un cățel loial care își iubește stăpânul.Sărmanul băiat,o iubea. Și ea părea să îl iubească în felul ei.Suferea îngrozitor dacă el pățea ceva.Era singura persoană de care îi păsa.Nu avea alți prieteni.Erau mereu doar ei doi.O relație foarte apropriată.

Rămăseseră în urmă cu chiria.Vroiam să îi dau afară.Aliena se ruga de mine să le mai dau timp.I-am spus că le-am dat destul.Câteva ore mai târziu îi puteam auzi certându-se.Apoi aud ușa deschizându-se aproape fără zgomot.Era seară.

Era ceva ce ea obișnuia să facă.După ce se certau,se strecura la mine își găsea o pătură și, așezându-se pe un fotoliu de lângă canapea, se învelea în ea.Nu zicea niciodată nimic.Realizam că e prea familiară cu mine,dar o lăsam în pace.Adevărul era că îmi plăcea să o privesc stând liniștită și gânditoare.Precum am spus era o fată frumoasă.Piotrek mereu venea să își ceară scuze.El era mereu de vină,din cîte se părea.Se împăcau.

O privesc cum intră in cameră cu pași de panteră.Tace.Ochii ei sunt tulburi.Pot vedea că se luptă să nu plângă.Se asează în fotoliu și se acoperă cu pătura.

Trebuia să o întreb.

-Ce s-a întâmplat?

Mă fixează cu privirea și nu spune nimic.Face asta des.Nu doar cu mine dar cu majoritatea persoanelor pe care le întâlnește.Piotrek spune că e felul ei de a-ți arăta că realizează că exiști. Era o persoană mândră.În ochii ei era mereu dișpreț.Aproape mereu.Nu și atunci când îl privea pe acel băiat.

-Îmi dau silința.Chiar încerc...Dar el nu înțelege,răspunde într-un final.

-Sunt singur că va înțelege.Totul va fi în regulă. Încercam să o încurajez.

-În final,nici nu contează.Nu în lumea mea.Piotrek al meu se va realiza într-o zi.Și atunci va fi destul de puternic să îi învingă.Sper ca atunci își va aminti de mine.

Ochii ei deveniseră visători.Nu prea înțelegem despre ce vorbea.Dar știam că acel băiat nu ar părăsi-o niciodată.

-Desigur că își va aminti.Te iubește.

Ochii ei deveniseră jucăuși.

-Nu mă iubește.Eu mereu am fost o creatură a pământului.Mereu m-am târât.Dar,el va zbura într-o zi.Crezi că se va mai uita în jos după ce va reuși să atingă cerul?

Nu o puteam înțelege pe acestă fată.Ea era cea ce îl refuza și nu invers.

Mai târziu,Piotrek a venit și și-a cerut scuze ca de obicei.Niciodată nu am înțeles care era relația dintre ei.

Doi ani au stat la mine. Într-o seară,Aliena a venit la mine.De data asta nu se mai certaseră.Mi-a adus toți banii pe care mi-i datorau.Părea îngrijorată.

-Plec,îmi spune ea.

-Ați găsit un loc mai bun? întreb.

Mă privește mirată un timp.Apoi zâmbește.Își lasă capul pe o parte cu un gest fermecător și răspunde cu o voce dulce.

-Mă căsătoresc.Și plec în Germania.Piotrek spune că e o greseală,dar e cea mai bună șansă care mi-i se oferă.

Am rămas mut.Sărmanul băiat,părea foarte rănit când l-am văzut a doua zi.Ea a plecat peste câteva zile.El a plecat de asemenea după câteva săptămâni.

Nu am mai auzit nimic de ei.

Mă uit la fata cu ochii aurii din nou.Chiar îi seamănă.

-Da,răspunde aceasta la întrebarea mea nerostită.Sunt fiica ei.

pg. 220

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

O privesc pentru câteva secunde.

-Ce s-a întâmplat cu ea? întreb.

Privirea lui Piotrek se întunecă.Dar companioana lui își înclină capul cu un gest fermecător,și răspunde pe același ton jucăuș ca înainte.

-Ea murit acum 10 ani.Era bolnavă.Tatăl meu era bătrân și moartea mamei l-a distrus.A urmat-o un an mai târziu.Ei m-au lăsat cu unchiul,a spus fericită privindu-l pe bărbatul înalt de lângă ea. Îl consideră unchi pe cel care a iubit-o atât de mult pe mama ei încât a acceptat să crească fiica rivalului lui .O,ironia...

A continuat pe un ton copilăresc.

-E mai bine cu el.M-a plimbat prin toate tările lumii.

El o privește cu reproș.

-Ti-am spus să nu mai vorbești cu atâta ușurință despre părinții tăi.Ai puțin respect.

Dacă am învățat ceva în lunga mea viață e faptul că în lume există tot felul oamenii,unii fericiți,alții triști,unii relaxați,alții îngrijorați,unii pe care îi poți citi ca pe o carte,alții imposibil de înțeles.E o bucurie să întâlnești cât mai mulți.Fiecare are propria lui poveste ce merită spusă.

Micul diavol mă privește,ascunzându-și lent ochii de pisică cu frumoasele ei sprâncene. ............................................................................................................................................................

Sărmanul domn Brooke nu a fost decât un simplu observator al dramei acestor cunoscuți ai săi,deci putem spune că viziunea lui asupra evenimentelor nu e atât de clară precum ar fi de dorit.Din păcate pentru noi,este singura relatare pe care o avem,fiind nevoiți să ne tragem concluziile de pe urma ei.

pg. 221

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 63

Portativul îndurerat Autor Adrian - Leonard Ostafi (Suceava) Clopoțeii de deasupra ușii cafenelei de la periferie sunau, lăsându-i pe oamenii de la mese să înțeleagă că a intrat cineva. Se numeau oare aceia oameni? Toate fețele acelea șterse, mirosul de alcool si perdeaua de fum în care erau învăluiți era oare realitatea concretă sau doar o altă metaforă a iadului? Un disc învechit se rotea pe pick-up-ul prăfuit invocând o piesă tristă de dragoste. Omul in costum iși făcea loc printre mese si strigăte ca să ajungă la locul unde bărbatul cu barbă, în geacă de piele îl aștepta. Cu ochii calzi, dar fioroși în același timp, nefericitul bărbat își amesteca zahărul în cafea. Elegant și impozant, nouvenitul s-a așezat pe canapeaua paralelă, fiind acum față în față cu cel ce îl aștepta de vreo jumătate de oră.

- Iar ai intrat în belele, frățioare?

- Vechile obiceiuri, știi tu...

- A trecut ceva vreme.

- A trecut mai mult decât ne-am putea închipui.

Deși părea mult mai matur acum, bărbatul în geacă de piele a rămas la fel de cald în voce și privire.

Prietenul său nu putea ințelege cum după atâta timp în care nu s-au văzut, acesta se purta ca un ignorant convins. între timp chelnerul a ajuns la masa lor, iar omul în costum a comandat de asemenea o cafea. Cu o oarecare ezitare i-a făcut un semn de mulțumire celui care l-a servit si continuă: - De ce ai plecat, Radian?

- Sunt atâtea răspunsuri la această întrebare.

- Îi este dor de tine, știi asta?

- Nu sunt chiar persoana de care să îți fie dor.

- Și copilul tău?

- Eu eram un copil, Jacobin, pentru Dumnezeu!

- Toți eram.

- Da, însă tu mereu ai fost mai matur decât mine. De aceea tu ești cel căruia îi spune tată, iar eu sunt doar o altă ființă pamânteană demnă de milă.

- Și acum ce? Te aștepți să ascult poezia ta ieftină despre viață și alegeri proaste? Ar fi trebuit să rămâi.

Avea nevoie de tine. Doamne, toți aveam nevoie de tine, Radian! Iar tu ai zburat exact ca o pasăre rănită.

- Nu aveam alte opțiuni.

- Mereu există alternative.

- Nu și pentru mine.

- Tu știi cât de mult am suferit toți după plecarea ta? Știi că mama ta a murit rostindu-ți numele? Te-am sunat, am încercat să dăm de tine, dar nu erai de găsit.

- Crezi că sunt indiferent la toate astea? Crezi că nu îmi pasă? Regret în fiecare clipă ziua în care am decis să părăsesc orașul.

- Ai fi putut să mă anunți.

- Și ce ai fi făcut? Amândoi știm că ai fi încercat să mă oprești.

- Normal că te-aș fi oprit. Aș fi făcut-o pentru binele tuturor.

- Tu auzi ce vorbești? La 17 ani nu puteam să am grijă de mine. Cum aș fi putut fi un tată bun?

- Nimeni nu devine peste noapte un tată bun. Copilul ăsta ar fi putut fi biletul tău spre o viață mai stabilă.

pg. 222

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Te-ar fi maturizat. Toți, eu, Kosmin, Tavian, Viktoris, toți am fi fost gata să te ajutăm, să îți fim alături.

Dar tu ai fugit, ai lăsat-o pe ea să îndure toate grijile, toate problemele.

- Te-a avut pe tine.

- Dacă asta e scuza ta, ești mai jalnic decât credeam.

Jacobin a scos din geantă un plic în care erau foarte multe poze cu Damien, copilul lui Radian. Printre ele se afla o scrisoare. Aceasta începea cu "Dragă tată..."

- A scris-o acum câteva zile.

- Si de ce îmi arăți asta? E doar o dovadă de mândrie? Vrei să îmi arăți ce am pierdut? Poate sunt eu jalnic și desfrânat dar tu ai rămas la fel.

- Tu chiar crezi că mândria mea este mai presus decât copilul tău? Decât copilul de care am avut grijă 8 ani? Ți-am arătat scrisoarea doar pentru a-ți arăta ce înseamnă dragostea unui băiat față de familie.

- Eu nu sunt familia lui. Eu nu am familie.

- Ai putea avea. Tot ce trebuie să faci este să rămâi aici definitiv.

- Cum aș putea să mai dau ochii cu Lucy după tot ce i-am făcut? Cum m-ar putea accepta Damien ca tată când tot ce știe este că tu l-ai îngrijit și eu sunt doar un străin?

- Lucy plânge în fiecare seară uitându-se la poza cu voi doi. Nu te-a uitat și probabil nu te va uita niciodată. Damien e mic și nu înțelege multe lucruri, dar dacă îți pare rău și dorești cu adevărat poți recupera totul. Totul, Radian.

- Trăiești un vis, Jacobin.

- Și de ce să nu încercăm să îl transformăm în realitate? Cu 8 ani în urmă, toți 5 ne-am jurat loialitate.

Voi sta de partea ta orice s-ar întâmpla.

- Am încălcat această loialitate, tu nu înțelegi?

- Până și cel mai mare păcătos poate fi iertat. Până și fiul risipitor a fost primit cu brațele deschise de către tată.

- De asta mi-ai plătit daunele? Ca să mă convingi să mă întorc?

- Ți-am plătit daunele pentru că tu nu ești un hoț. Ești doar un suflet pierdut care poate fi incă salvat.

- Încrederea ta e oarbă. Nu ai nicio garanție că voi deveni omul bun, omul responsabil. Dacă acum că am scăpat de probleme mă voi întoarce la viața de fugar?

Jacobin a rupt un colț de hârtie, pe care a scris o adresă. Ochii lui Radian erau pierduți în ceașca goală din fața lui.

- Dacă mâine la ora 12 vei fi la adresa asta, înseamnă că ești de acord să rămâi aici definitiv. Ai o noapte la dispoziție să te gândești.

- Și dacă nu vin?

- Bănuiesc că și absența e un răspuns.

Jacobin s-a ridicat fulgerător de la masă, a plătit întreaga cosumație și a ieșit agale prin norul de fum ce devenea din ce în ce mai mare, lăsându-l pe Radian gânditor în urma sa. Ce poate fi mai crâncen decât suferința unui suflet care a pierdut totul și încă nu știe dacă merită să recupereze acele lucruri? În mintea lui Radian avea loc un adevărat război psihologic. Oare era capabil să devină o persoană demnă? Merita să lupte pentru ceea ce a iubit cândva sau să dea încă o dată cu piciorul acelei ocazii? Trist, dar în același timp drept ca un stâlp, a ieșit melancolic din barul din ce în ce mai gol, ascultând pentru câteva secunde versurile lui Sinatra. Să fi fost Sinatra totuși? Oricum nu mai conta.

Străzile orașului erau pustii. Noaptea se așeza pe măsură ce lacrimile bărbatului se abțineau din a ieși la suprafață. Din buzunarul de la piept a gecii murdare scoase una dintre pozele cu Damien. S-a așezat pe o bordură și a inceput să plângă în hohote. Tot ce se putea auzi era doar suferința lui exteriorizată. Era ca un copil pe punctul de înec. Prin fața ochilor lui treceau cu o viteză inimaginabilă imagini și clipe trăite cândva. Simțea cum diavolul din interior urlă de bucurie, cum sufletul de mult pierdut mai moare încă o

pg. 223

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

dată. Radian a numărat până la 10, ridicându-se apoi ca un om schimbat. A plecat spre garsoniera închiriată din puținii bani și a adormit buștean.

pg. 224

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 64

Fiori Autor Andreea - Alexandra Terebeși (Pitești) Afară ploua cu tunete şi fulgere.

Un bărbat călătorea într-un autobuz învechit de vreme, către un loc care îi dădea fiori pe şira spinării. Era îmbrăcat într-un costum gri, vechi şi cu o pălărie care suferise aceeaşi soartă. Omul părea bizar la o primă vedere. Din foile pe care le ținea în mâinile lui muncite, rezulta că destinația sa era un loc uitat de lume, o comună aproape abandonată, pe numele ei, Glemt. Ceilalți indivizi alături de care călătorea, se compuneau din oameni de la țară, simpli, îmbrăcați specific zonei, în haine ponosite, care trăgeau cu ochiul în răstimpuri sperând să citească din priviri omul de lângă ei, care nu li se părea nicidecum cunoscut, nicidecum de prin părțile locului, care nu călătorise cu ei niciodată şi al cărui mister îi măcina pe dinăuntru. Erau obişnuiți să se cunoască între ei şi orice apariție necunoscută le ridica interesul pentru născocirea poveştilor, dar şi suspiciunile cu privire la motivele sale. Dar el îşi vedea de treaba lui (conştient fiind totuşi de privirile partenerilor lui de călătorie) scrutând monoton zarea pe geamul ud, locurile pe lângă care trecea, animalele uitate în câmpii şi fulgerele ce se întindeau peste văi. În autobuz plutea un miros închis care se ridica din scaunele antice din autobuz, dar şi de la oamenii care urcau în uzi fleaşcă. Picăturile de ploaie intrau pe ferestrele autobuzului, udându-i marginile şi scurgânduse mai apoi pe lângă scaune, până în podea. Era umed înăuntru şi, deşi şoferul dăduse drumul la căldură, era încă foarte frig şi destul de incomod.

Bărbatul ar fi fumat o țigară, însă nu ajunsese încă într-un loc unde să-şi permită un asemenea lux şi încercă să îşi scoată ideea din minte. Scoase din buzunarul hainei un portofel uzat şi căută un bilețel pe care era scrisă adresa oamenilor la care trebuia să ajungă. Lângă acest bilețel, era legitimația sa, pe care scria numele de Marlowe Cobbler, Detectiv de Fenomene Incredibile. Era o slujbă care într-o lume normală ar fi părut fantezistă, dar nu şi în lumea în care trăia el. În lumea lui nu era nimic obişnuit, iar oamenii din jurul lui ajunseseră încetul cu încetul să înțeleagă acest lucru. Acum unul dintre vechii lui clienți, Magnus, îi făcuse o vizită şi îl trimisese la adresa care se afla pe un biletul mic şi mototolit din mâna lui Cobbler. *** -Ce faci aici, Magnus? întrebase Cobbler când se trezise cu el la uṣă Se aşezară la masă. Magnus Mars încă îl privea pe Cobbler, căzut în admirație.

- Ascultă, spuse el misterios. E un orăşel la vreo 50 de km de oraş. Este destul de pustiu şi liniştit.

L-am vizitat săptămâna trecută într-o călătorie de afaceri. Mă duceam la muncă şi autobuzul în care călătoream s-a stricat, aşa că a fost nevoie să petrecem câteva ore pe-acolo. Era destul de urât afară şi îmi era teamă că o să înceapă să plouă şi că o să-mi strice costumul, aşa că am căutat un bar în apropiere. În timp ce stăteam la masă, a intrat un moş în bar. De când l-am văzut, am avut senzatia că era ceva diferit la el. Avea ochii măriți de groază iar mâinile erau strânse în pumni atât de tare încât unghiile îi intrau în carne. Mergea cocoşat şi tremura. Apoi se urcă pe o masă şi începe să spună că are fantome în curte şi că cineva ar trebui să aibă grijă de asta. M-am speriat, dar localnicii au început să râdă de el şi să-l numească nebun. Nimeni nu îl credea. Nici eu nu l-aş fi crezut dacă nu aş fi trecut prin propria mea întâmplare.

pg. 225

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Cobbler îl urmărea curios, iar Magnus se ataşase atât de tare de poveste, încât tremura de emoție în timp ce povestea. Luă o gură de ceai şi continuă.

-L-am urmărit în timp ce ieşea din bar. L-am prins din urmă şi i-am zis că eu îl cred şi că vreau să ştiu povestea. Mi-a spus. Este uimitoare. Este supranaturală. Şi ştiu sigur că tu îl poți ajuta. Sunt pregătit să te plătesc dacă te duci acolo şi mă ții la curent cu ce se întâmplă. Vreau doar să ştiu povestea. *** Magnus îi povestise întâmplarea pe scurt, însă Marlowe nu se baza foarte mult pe povestea lui, presărată cu elemente de entuziasm fanatic. Dorea să audă povestea cu urechile lui, să îl vadă pe moş cu ochii lui şi să-şi semneze declarațiile lor în agenda personală. Începea să se apropie de destinație şi ploaia persista. Fața lui era slabă, suptă şi avea cearcăne pe la ochi din cauza lipsei de somn. Ochii săi păreau încă vii, dar trişti. Părul îi era aproape alb iar mâinile îi trădau vârsta. Un scârțâit puternic anunță coborârea unei alte persoane din autobuz. La următoarea oprire cobora şi el. Mai scoase odată biletul din buzunar şi îl privi. Într-adevăr, calculase bine distanța şi deja vorbise cu şoferul să îl anunțe când ajunge la casa pe care o căuta.

Când vorbise pentru prima oară cu şoferul, un personaj scund, bondoc şi mustăcios (care la prima vedere părea să fie rudă cu Magnus) acesta fusese atât de şocat de înfățişarea lui Cobbler, încât aproape că adoptase o atitudine defensivă. Cumva, cuvintele lui Marlowe ajungeau la urechile lui ca o amenințare, dar ascultându-le mai bine, realiză că omul voia doar să fie anunțat când trebuie să coboare. Soferul dăduse din cap, încă în stare de şoc şi promise că îl anunță când trebuie să coboare.

Câteva minute mai târziu, Marlowe cobora din autobuz, cu un semn de mulțumire către omul care îl ajutase şi care răsuflă uşurat când coborî. Mai merse câțiva paşi până când ajunse la o casă uitată de vreme, separată de restul satului, însă mică, lipsită de ceva deosebit. Bătu la poartă. Un moşneag micuț veni în fugă înspre el după câteva minute, timp în care Marlowe înghețase complet de frig. Îl conduse în casă şi îi oferi un scaun lângă foc.

Casa moşului şi a nevestei lui era la fel de puțin impresionantă pe dinăuntru pe cât era pe dinafară.

Era dărăpănată, pe alocuri erau crăpături în pereți şi în tavan. Vopseaua părea că fusese dată cu mai mult de 20 ani în urmă şi se cojise de pe pereți. Plutea un miros de mucegai, dar care nu părea să-i supere pe locatari. Uşile scârțâiau, iar podeaua părea uneori nesigură.

După ce se încălzi câteva minute şi soția gazdei sale îi puse o cană de ceai în mână, cei doi bătrânei şi Marlowe se aşezară în fața şemineului. Cobbler îşi scoase carnețelul său de notițe, la fel de înghețat şi de ud ca proprietarul.

-Vă deranjează țigara? întrebă el în timp ce-şi scotea deja pachetul de țigări din buzunarul hainei.

Cei doi bătrânei dădură din cap că nu.

-Puteți să-mi spuneți despre ce este vorba? continuă el. Am primit câteva informații, dar aş vrea să aud povestea de la dumneavoastră, spuse el cu o voce groasă, de fumător.

-Acum câteva săptămâni, într-o noapte ploioasă, am auzit nişte zgomote venind din hambarul din curtea de alături. Nu mai locuieşte nimeni acolo de ceva timp, aşa că îl folosim noi uneori, dacă este ceva urgent. Am încercat sa ignor sunetele, dar erau...nu erau nişte sunete uşor de ignorat.

Moşulețul se exprima cu multă dificultate şi părea să aibă un vocabular limitat. Acest lucru trezi interesul lui Cobbler. Simțea o teamă în cuvintele bătrânului, de parcă îi era frică doar să vorbească despre subiect, ca şi cum fiecare cuvânt amenința să-l hăituiască. Mâinile şi le strânsese în pumni, exact aşa cum povestise Magnus, iar pumnii i se albiseră de atâta efort.

-Era ca şi cum cineva era prins înăuntrul lor şi cerea ajutor. Ne-am speriat, continuă el dupa câteva secunde, uitându-se la soția lui ca şi cum îi cerea o confirmare. Îmi strecura teamă în suflet, deşi încercam să mă împotrivesc. Simțeam cum mă pătrunde, mă treceau fiori pe la spate şi mă temeam de orice sunet.

Aşa că m-am ridicat din pat şi am decis să mă duc să văd ce se întâmplă, cu orice risc. Dar nu mai puteam

pg. 226

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

sta acolo, atât de neliniştit, atât de speriat, era ca şi cum mă rodea pe dinăuntru. Am luat cei doi câini ai noştri după mine şi am intrat în curtea alăturată ca să verific hambarul.

-Mă scuzați de întrerupere, dar îmi puteți explica ce este cu acest hambar?

-A aparținut vecinilor noştri, dar ei au murit acum un an, aşa că în curând casa a început să se dărâme şi locul să se sălbăticească, dar nimeni nu vrea să cumpere locul, aşa că a rămas acolo, părăsit.

-Vecinii dumneavoastră nu au copii?

-Nu, nu au. Au trăit toată viața lor singuri şi apoi am murit împreună.

-În acelaşi timp? întrebă Marlowe neîncrezător.

-Da. Au fost găsiți morți în casa lor acum aproape un an. Cred că în câteva săptămani se face un an. Da, în câteva săptămâni, repetă el gânditor.

Cobbler incepuse sa aiba idei deja.

-Şi cauza morții se ştie? întrebă Marlowe din nou.

-Frica.

-Frica? Cobbler ridică din sprâncene, aproape amuzat.

-Se spune că au murit de frică.

-Stiți că este o metaforă, nu? Nu se poate muri de frică.

-Au murit de frică, intră şi bătrâna în discuție. Nu încape îndoială. Nu existau urme de nimic altceva. Nu erau loviți la cap, nu exista miros de gaze în casă...şi ochii lor erau larg deschişi şi gurile la fel. Se citea groaza. Văzuseră ceva care i-a speriat destul cât să moară de frică.

Dacă ar fi trăit într-o lume normală, Marlowe ar fi râs de această poveste. Dar nu trăise şi era conştient că nici nu va trăi vreodată, aşa că începuseră să-l ia şi pe el fiori reci pe şira spinării.

-Să revenim, spuse Marlowe. Spuneți-mi povestea hambarului.

-M-am dus în seara aceea în curtea vecinilor mei. Era aproximativ două dimineața şi ploua la fel de furtunos ca acum. Câinii mei erau neliniştiți, dar am zis ca probabil este din cauza furtunii. Am ieşit în curte. M-am apropiat de hambar, dar sunetele care ieşeau de acolo erau tot mai cutremurătoare cu cât mă apropiam de ele. Începea să-mi fie din ce în ce mai frică şi fiori reci mă făceau să tremur din toate încheieturile. Toate lucrurile rele care mi s-ar fi putut întâmpla îmi treceau prin cap, iar inima îmi bătea ca o tobă, spuse el bătând cu pumnul în piept. Dar curiozitatea mă împingea tot mai departe, deşi îmi era teamă. Apoi când am ajuns în uşa hambarului, am înțepenit de frică şi voci se auzeau înăuntrul capului meu. Era ca şi cum o mulțime de oameni şopteau în acelaşi timp în mintea mea, însă la început nu înțelegeam ce spun. Apoi am început să le ascult şi ele au început să se audă tot mai tare. Vorbeau despre lucrurile de care îmi era teamă. Vorbeau despre cutremure şi despre animale prădătoare şi războaie. Eu sunt veteran de război şi numai eu ştiu ce-am văzut pe frontul de luptă. Nu am putut discuta cu adevărat cu nimeni despre ce s-a întâmplat acolo, nici măcar cu soția mea. Dar vocile acelea ştiau şi în curând am început să-mi amintesc groaza care o simțeam în fiecare zi în timpul războiului, teama că voi fi omorât, vedeam camarazii mei de luptă căzând la picioarele mele încă odată şi încă odată, cu ochii larg deschişi, îngroziți la fel ca şi mine. Vocile îmi vorbeau despre victimele cutremurelor din lume, despre urmările acestora, despre oamenii care şi-au pierdut viețile. Frica lor era frica mea. Mă făceau să-mi amintesc tot ceea ce-mi provocase teamă. Am înlemnit acolo şi nu am vrut să deschid uşa hambarului, dar vocile începuseră să-mi şoptească să intru. Dar m-am speriat atât de tare că am refuzat să merg mai departe şi mam întors acasă. Dar acasă lucrurile erau la fel ca atunci când mă trezisem. Se auzeau în continuare şi nu mă lăsau să dorm. Am încercat să adorm aici lângă foc, însă imediat ce închideam ochii, începeam să am coşmaruri. Astfel a venit dimineața fără ca să închid un ochi. Dar apoi ploaia s-a oprit şi când a ieşit soarele, vocile din capul meu au dispărut. In cele din urma, am adormit şi nu m-am trezit până seara. Apoi m-am aşteptat din nou să aud vocile, dar nu le-am mai auzit. Am povestit oamenilor din sat ce-am pățit dar nu au vrut să mă creadă. Apoi când a mai venit o furtună, nevestei mele i s-a întâmplat acelaşi lucru.

Cobbler termină de notat şi se întoarse către bătrânică.

-Până la ora aceasta ați mai auzit vocile? întrebă detectivul Cobbler.

pg. 227

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Nu, nu încă. Dar o să înceapă la un moment dat. Întotdeauna se aud atunci când plouă.

-A mai plouat de-atunci? întrebă el.

-Da, de vreo două ori. Dar nu la fel de tare ca acum. Dar vocile au revenit, am petrecut alte nopți de groază, dar nu am mai avut curajul să mă duc până la uşa hambarului.

Cobbler îşi notase toate elementele cheie în carnețelul său. Concluzia sa până în momentul respectiv era că orice se întâmpla în acel hambar, se întâmpla numai pe timp de ploaie şi dacă se oprea furtuna până primea el toate detaliile, risca să stea mult acolo.

Câteva minute mai târziu, cei doi bătrânei se oferiră să îl conducă pe Cobbler în camera lui. Era o cameră modestă, micuță. Nu conținea decât un pat vechi, o măsuță, un scaun şi o noptieră cu o lampă pe ea. Dar era călduț în cameră datorită focului din şemineu şi Marlowe nu dorea nimic mai mult decât să stea acolo şi să nu-l mai doară oasele. Dar era de asemenea hotărât să nu doarmă în noaptea aceea. Aşa că rămase îmbrăcat şi se aşeză la mica măsuță pe care o mută la geam, cu fața înspre hambarul vecinilor. Îşi luă o carte şi începu să citească, în timp ce aştepta. Dar orele treceau şi afară continua să plouă şi el nu auzea nimic. Apoi îşi aminti că bătrânelul îi zisese că el începuse să audă vocile pe la 2-3 noaptea, aşa că mai avea de aşteptat. Se uită la ceasul lui bătrân. Ticăia slab şi părea să aibă şi el reumatism. Cobbler se gândi că ar fi fost cu adevărat interesant să descopere că de fapt cei doi oameni aveau halucinații şi că el venise acolo degeaba. Pe la două dimineața începuse să îl ia somnul de la căldură şi începea să creadă că toată povestea nu era decât o invenție. Focul din şemineu îl făcea să fie tot mai somnoros. Apoi, uitânduse pe geam, încercând să se adune, îl văzu pe bătrânel cum o ia la fugă pe terenul ud. Acest lucru îl trezi din amorțeală pe Cobbler. Se apropie de geam ca să vadă mai bine, însă ploaia răpăia în fereastră. Îşi luă sacoul şi pălăria după el şi ieşi afară în ploaie după gazda sa. Într-adevăr, acum putea să audă şi el. Nişte voci îngrozitoare, ca de oameni aflați în chinuri groaznice, voci hârşâite, triste dar amenințătoare. Dar Cobbler era pregătit pentru situație, sau aşa credea el. Îşi băgă nişte dopuri de ceară în urechi, ca să acopere sunetele. Dar vocile continuau să vorbească în capul său, chiar dacă nu auzea nimic în afară de ele. Niciun alt sunet. Nici ploaia, nici foşnetul copacilor, nici noroiul pe care aluneca, dar auzea vocile.

Marlowe Cobbler mai avusese de lucru cu astfel de fenomene şi până atunci. Ştia că trebuie să aibă grijă la fiecare mişcare pe care o face. Asa că încerca să-şi controleze mintea să nu se gândească la nimic, pentru ca vocile să nu poată simți lucrurile de care se teme el. Înainta pe pajiste, urmărindu-şi gazda, însă fără a-i atrage atenția. Îi spusese că ultima oară se oprise înainte de a deschide uşa hambarului. Se întreba dacă se va opri şi acum sau va reacționa diferit. Cobbler ar fi preferat să se uite de la distanță o perioadă până când avea să înțeleagă despre ce era vorba. Îşi luase cu el şi un mic aparat de fotografiat pe film, însă se îndoia că va prinde ceva foarte clar cu o asemenea lipsă de lumină. Bătrânelul ajunse la uşa hambarului. Se opri câteva minute şi se uită în direcția uşii. Cobbler scoase aparatul de fotografiat şi făcu o poză. Apoi bătrânelul deschise cu mâini tremurătoare uşa hambarului şi înelmni. De unde vedea Marlowe toată scena, lucrurile nu păreau deloc normale. Un fel de material negru ieşi din uşa hambarului şi nu părea foarte dens. Era ca o bucată de cârpă neagră, însă aproape transparentă, lăsând impresia că este ca un fel de umbră imposibil de atins, dar uşor de văzut.

Apoi umbra îl învălui pe bătrânel, lăsându-l pe Marlowe Cobbler stupefiat, inutil în fața pericolului. Apoi începu să se zvârcolească în noroi şi să urle din toate puterile, ca şi cum umbra aceea îl consuma pe dinăuntru. Marlowe fugi înnebunit după el, încercând să-l salveze, dar până când ajunse el acolo, umbra se ascunsese înapoi în hambar, lăsându-l pe bătrânel lângă uşă, fără cunoştință. Marlowe coborî în genunchi şi îi verifică pulsul. Avea, însă era foarte slab. Ar fi fost inutil să sune la spital pe o asemenea furtună, aşa că îl cără el însuşi înapoi în casă, prin ploaia torențială şi îl aşeză pe pat lângă şemineu, aşteptând să vină dimineața.

Gâfâia mai mult din cauza sperieturii decât din cauza efortului de a-l căra pe bătrân. Nu prea realiza ce tocmai se întâmplase, dar se temea. Scoase o țigară şi încercă să se calmeze. După câteva secunde, începuse sa pună lucrurile cap la cap. Acum că stătea să se gândeasca, restul casei dar şi restul satului era într-o linişte de mormânt, deşi lui Marlowe i se părea că zgomotul ar fi putut trezi şi morții.

pg. 228

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Spre dimineață gazda sa îşi mai revenise, deşi se simțea atât de obosit, încât interogatoriul lui Marlowe amenința să se desfăşoare pe toată ziua, doar pentru a strânge minimul de informații. Până în momentul respectiv, aflase următoarele: că gazda sa auzise din nou vocile în capul lui, de data aceasta chemându-l la ele. Aşa că încercase la început să se împotrivească, dar în cele din urmă se trezi îmbrăcat şi gata să iasă pe uşă. Avea scurte momente de luciditate dar îi lipseau majoritatea acțiunilor. Străbătu terenul până la hambar, după care vocile din capul lui, devenind tot mai puternice şi mai chinuitoare, îl făcuseră să deschidă uşa hambarului, chiar dacă el ştia că este un lucru rău. Apoi vocile intraseră în capul său şi începură să capete formă şi logică, coerență în vorbire, însa vocile lor sunau precum nişte viori acordate prost, sau precum nişte fierăstraie, cum ținuse bătrânelul să menționeze. Vocile se plângeau lui, erau chinuite şi sufereau, iar apoi au început să se hrănească cu temerile lui, cu amintirile lui, până când Marlowe, venind în fugă pe teren, le speriase şi intraseră în hambar.

Dar mai mult de-atât nu reuşise să scoată nimic, decât că omul se simțea atât de obosit încât nici nu putea să stea în picioare. Dar Marlowe îl urmărise toată ziua şi când îl lua somnul, începea să se zvârcolească în pat, apucat de friguri şi să transpire îngrozitor, uneori să țipe în agonie cuvinte pe care Marlowe nu le înțelegea, dar pe care încercă să le noteze în agenda sa, sperând să facă o legătură la un anumit moment. În rest, îşi petrecuse ziua stând pe scaun lângă şemineu şi privind neliniştit hambarul.

Avea de gând să petreacă şi următoarea noapte în acelaşi loc. Şi avuse noroc. Spre seară o altă furtună se apropie şi că începu aproape imediat să tune şi să fulgere. Marlowe Cobbler nu era genul de om care să piardă timpul. Cobbler îl rugă pe bătrânel ca oricear fi, în seara aceea să nu mai plece în căutarea vocilor.

Ploaia începuse să cadă mai puternic ca niciodată. Picături mari coborau din cer, spărgându-se zgomotoase pe pervazul geamului lui Cobbler şi împrăştiindu-se mai apoi în fragmente a ceea ce fuseseră.

Când tuna, se cutremura pământul, iar fulgerele luminau atât de puternic încât pentru o secundă era lumină precum în timpul zilei. Apoi mai începu să cadă şi grindină, bucăţele de gheaţă care ameninţau să spargă toate geamurile. În faţa camerei lui Marlowe, se dezlănţuia iadul. Copacii se luptau cu vântul, însă pierdeau lupta cu ploaia. Se auzea în depărtare cum trozneau copacii şi cum li se rupeau crăcile una câte una. Era ca şi cum pământul se răzbuna pentru toate relele făcute de om în ultimele mii de ani. Apoi pe la două noaptea, începu din nou să se audă mişcare de la hambar. Uşile începură să se zbată cu sălbăticie, deşi nu era nimeni împrejur. Marlowe dezvoltase teoria conform căreia umbrele începeau să capete viaţă numai în prezenţa unui suflet din care să se hrănească. Dar se înşelase amarnic. Chiar dacă nu era urmă de om în apropierea hambarului, umbrele erau atât de dornice să se hrănească cu amintirile oamenilor încât se luptau să găsească unii şi ar fi căutat oriunde. Uşile hambarului se zbăteau din ce în ce mai tare, în ploaia torenţială. Marlowe nu putea să creadă că ar fi fost capabile să scape de-acolo, s-ar fi riscat enorm. Însă erau înnebunite, doreau să simtă sufletele oamenilor în jurul lor, era timpul lor, era momentul în care-şi exercitau drepturile şi puterile. Apoi, sub ochii lui Marlowe, uşile hambarului au explodat, rupând lemnul care le ţinea legate şi peste zece umbre ieşiră din hambar, mişcându-se cu atâta rapiditate încât era imposibil să le vezi dacă nu aveai ochiul format pentru aşa ceva. Marlowe îşi luă hainele şi ieşi din casă fugind nebuneşte. Încercă să nu se gândească la nimic care i-ar putea trăda sentimentele. Plecă în căutarea umbrelor, dar deja se răspândiseră în tot satul intrând în casele oamenilor, hrănindu-se cu amintirile şi sentimentele lor. Oamenii începură să urle în agonie până când rămaseră fără aer. Marlowe se simţea singur şi şi-ar fi dorit ca oamenii lui să fie acolo şi să-l ajute.

Trebuia să se oprească şi să gândească. Dar cum să facă asta cu atâta nebunie în jur? În dupăamiaza aceea, cât studiase problema umbrelor, ajunsese la concluzia că singurul lucru care putea speria umbrele, era lumina. Dar umbrele ieşeau pe timp de noapte şi de ploaie. Nu era niciun pic de lumină, din niciun loc. Căzuse curentul din cauza furtunii. Punând elementele cap la cap, decisese că orele la care apăreau umbrele erau de asemenea cu o anumită semnificaţie. Oamenii dormeau la orele acelea. Era întuneric şi în casele lor, beznă. În concluzie, unica modalitate de a le forţa pe umbre să plece din sat era să le facă poze, pentru că ce altceva distrugea mai bine o umbră decât un blitz de aparat de fotografiat pe

pg. 229

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

film? Aşa că începu să alerge disperat prin sat, încercând să prindă umbrele în pozele sale, însă fără un rezultat satisfăcător. Apoi umbrele începură să îi acorde atenţie. Cu un sunet sfâşietor al unui om ce pierise în chinuri groaznice, umbrele începură să iasă din casă şi să se orienteze în urma lui Cobbler, ca şi cum primiseră un semnal de atac. Acesta înţelese ce se întâmpla şi începu să fugă nebuneşte către un loc unde nu implica oamenii din sat, în adâncimea pădurilor. Dar ploua atât de tare, încât îi era greu să alerge fără să alunece şi să scape aparatul din mâna, care era singura sa scăpare. Cu o ultimă încercare, hotărî să le facă nişte poze, destul cât să le sperie şi să le facă să plece. Ieşi şi când umbrele se pregătiră să atace, el făcu câteva poze rapide, speriindu-le. Situaţia se linişti, în timp ce ele se retraseră pe câmp. Cobbler rămase acolo următoarele minute, trăgându-ṣi sufletul, apoi plecă în căutarea lor.

Umbrele deja începuseră să se răspândească prin sat. Cobbler începu să alerge oriunde se auzeau ţipete. Intră în casele oamenilor, în curţile lor, oriunde putea şi încercă să prindă umbrele în pozele sale.

Era o muncă tiranică şi nu se bucura de mulţumirile oamenilor. Dar atrase atenţia asupra sa. Umbrele, furioase, se întoarseră împotriva lui Cobbler care nu mai avea suflare şi nici nu mai era tânăr. El făcea frenetic poze, iar ele nu păreau să gândească în vreun fel, aşa că se aruncau înspre el, direct în braţele morţii lor.

Marlowe Cobbler îşi făcuse temele. Cât fusese în acasă, îşi sunase vechii colegi de muncă şi le ceruse să îl ajute cu informații. Astfel aflase că erau umbre, ale oamenilor pierduţi în neant care nu gândeau şi nu simţeau, decât acţionau şi erau mânate de dorinţa de a se prinde de un corp uman. Cobbler se tot gândea cum ar reacţiona el dacă ar pune vreuna din ele stăpânire pe mintea şi pe corpul lui. Îi era teamă, dar reuşi să se salveze de ele şi să îi salveze şi pe oamenii din sat. Motivul pentru care umbrele se refugiaseră în zona aceea, era din cauza pustietății în care stăteau oamenii de acolo. Era un loc sigur pentru ele, un loc unde curentul cădea des şi unde erau ploi torențiale în cea mai mare parte a anului. Aşa murisera şi vecinii celor doi oameni la care stătea Cobbler. Între timp, ploaia începuse să răpăie cu mai puţină furie, în timp ce detectivul se întorcea obosit înspre casa gazdelor lui. Nimeni nu avea să înţeleagă ce s-a întâmplat, nimeni nu va putea să accepte vreodată ceea ce s-a desfăşurat în faţa ochilor, vor presupune ceva mult mai departe de adevăr. Cum ar fi un atac terorist, sau un cutremur sfâşietor. Le-ar fi mai uşor să creadă că au înnebunit pentru scurtă vreme.

Lui Marlowe Cobbler îi ajunsese o viaţă întreagă de explicaţii. Era mult prea obosit ca să se lupte cu minţile înguste ale oamenilor de rând. Se săturase ca oamenii să omită să vadă ceea ce era în faţa lor. Se săturase de atâtea prejudecăţi la adresa înfăţişării lui şi la atâtea priviri lipsite de încredere atunci când explica fenomenele inexplicabile. Avea de gând să se mulţumească cu un trai normal. Era de ajuns ca el şi numai el să ştie că nu trăieşte într-o lume normală.

Marlowe Cobbler se întoarse la familia lui pentru prima oară în 20 de ani şi muri câţiva ani mai târziu.

pg. 230

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 65 Mihăiţă, tună şi fulgeră !

Autor Diana - Mariana Apopi (Sighetu Marmației, Maramureș)

Vara e anotimpul meu preferat. Și iarna îmi place, mai ales când stau cu Mihăiță lângă șemineu și bunicii spun povești, dar vara am parcă, mai multă libertate. Pot să alerg pe unde vreau, să cutreier dealurile din apropiere, ies cu Mihăiță și vițelul la păscut. El paște, noi ne jucăm, povestim, strângem flori și căutăm zmeură și mure. Eu sunt mic și le zăresc cu ușurință. E de ajuns să dau o raită printre tufe, că le și văd deasupra capului. Eh și cum vă spuneam eu, vara e anotimpul meu preferat. Se pare că și a lui Mihăiță. N-ar sta o clipă locului. Dar să se mai pună la timp la culcare? Nici vorbă ! Ar privi stelele în neștire. Eu cred că încă așteaptă momentul în care, Steaua lui, se va hotărî să-i spună o poveste. Cine știe, poate cândva, chiar se va întâmpla. Orice e posibil, nu-i așa?

Mi-am adus aminte astăzi, văzând că plouă, de o zi din viața mea alături de Mihăiță. Una mai specială, în care l-am ajutat să treacă peste o frică imensă pe care o avea. Despre ce este vorba? Acum vă și povestesc. Într-o zi toridă de vară, bunicii lui Mihăiță s-au hotărât să meargă în satul învecinat la târg.

Desigur că l-au chemat și pe copil, însă acesta era prea toropit de căldură și a hotărât să rămână acasă.

- Am să ma joc cu morișca prin curte când se pornește puțintel vântul.

- Dacă ți-e prea cald, bagă-te în covată, că apa-i deja caldă și o să te simți mai bine, îl sfătui bunica.

- Așa am să fac. Mergeți fără grijă. Doar sunt un copil mare acum, ce pot să pățesc câteva ore cât lipsiți voi?

- Bine dragul meu. Rămâi dacă așa ți-e voia. Și bunicii înhămară la căruță cei doi căluți și plecară. Dintr-un colț al prispei unde stăteam cu limba scoasă de căldură, parcă-mi răsunau întruna vorbele lui Mihăiţă: ce poate să se întâmple în câteva ore cât lipsesc bunicii...chiar ce s-ar putea întâmpla? Mai ales pe o asemenea căldură? Pfuu, bine ar fi să ploaie! Dintr-o dată, parcă cineva acolo, sus, m-a auzit, că s-a și pornit un vânticel. Nu vă zic pentru că sigur știți și voi cât e de plăcut să adie vântul atunci când e foarte foarte cald, chiar prea cald. Parcă te-ar mângâia Dumnezeu pe creștet ! Mihăiță e bucuros nevoie mare că se poate juca în sfârșit, cu morișca.

Azi nu prea mă bagă în seamă, e prins în joaca lui, dar sincer, nici eu n-am chef de nimic. Respir doar liniștea din jurul meu. Liniștea ca liniștea, dar știți voi că atunci când e prea multă, ceva trebuie să se întâmple! Și n-a trecut mult timp până când l-am auzit pe Mihăiță țipând: - Doamne, Iubilici uite ce nori negrii vin ! O să vină furtuna !

- Eh, furtuni au mai fost, nu poate fi ceva ieșit din comun. O să plouă nițel. Tocmai bine pentru că și așa pământul s-a crăpat de la atâta arșiță.

- Dar tu nu înțelegi, Iubilici, o să fie furtună mare ! Mare de tot !

- Cât de mare? întreb eu.

- Nu știi, nu știi nimic, îl aud pe copil murmurând. Și chiar a început o vijelie cum demult n-am mai văzut. Grăunțele păsărilor au fost luate de vânt, cocoșului îi sufla creasta când în stânga, când în dreapta, acoperișul de la cotețul găinilor a fost luat pe sus într-o clipită, iar bietele păsări au rămas descoperite. Dar cum vă ziceam că toate animalele din curtea bunicilor se ajută între ele, înaripatele au fost poftite în grajd de către văcuța și puiul ei. Cerul s-a făcut negru ca și cărbunii din sobă și a început o ploaie torențială. În două minute, curtea s-a umplut de apă, iar picurii mari cât semințele de floarea soarelui făceau bulbuci peste tot. Mihăiță a fugit în casă, a închis

pg. 231

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

geamurile și s-a ascuns în camera lui. Și eu normal, trebuia să fiu lângă prietenul meu. Ce să fac singur?

Măcar să ne ținem de urât unul altuia.

- Hei, Mihăiță hai să ne jucăm ceva în casă, până trece ploaia asta.

- Lasă-mă în pace! Acuma nu vreau nimic, doar să treacă ploaia!

- O să treacă, nimic nu e veșnic, ai puțină răbdare, i-am spus.

Dar ce răbdare? Ploaia părea că nu vrea să înceteze și dintr-o dată, uitându-mă pe geam, am văzut cerul parcă tăiat în două de o sabie strălucitoare, mai ceva ca cea a lui Zorro. Toată camera s-a luminat brusc și apoi am auzit un zgomot puternic. Zici că tot pământul s-a zguduit, că avea să ne întoarcă cu susul în jos. M-am speriat așa de tare că m-am ascuns direct în gaura din peretele prin care intru în camera lui Mihăiță.

- Ajutorrrrr ! O să morrrr !

Doamne, m-am gândit ce se întâmplă? E Mihăiță ! Mi-am scos capul din vizuină și l-am văzut pe copil ascuns sub pat, cu niște lacrimi imense care-i coborau pe obraji. Fața îi era desfigurată de spaimă.

Am fugit la el pe loc: - Ce-ai pățit? Te-ai lovit? Te simți rău? Te doare ceva? Ce s-a întâmplat?

- Nu-mi plac fulgerele și tunetele ! Mereu mi-a fost frică de ele. Dacă o să mor? Dacă o să murim cu toții?

Dacă trece un fulger direct prin camera asta și mă lovește? O să mor ! Și încă o dată s-a luminat camera și în scurt timp s-a mai auzit o bubuitură.

- Dar, Mihăiță astea sunt furtunile. Așa se întâmplă vara. Sunt ploi care durează puțin, ce vin însoțite de tunete și fulgere. Nu o să țină mult, ai să vezi, îi spun eu. Și încă un fulger și încă un tunet. Mihăiță își ținea genunchii la piept, ghemuit sub pat, cu mâinile peste urechi și cu lacrimi șiroaie pe față. Toată casa răsuna de urletele lui de spaimă. Ce să fac? Cum să-l ajut? Și mie mi-e teamă de tunete și de fulgere, să nu vă închipuiți că sunt atât de viteaz. Mi-e teamă, dar nu frică. Mă sperie, dar nu mă îngrozește. Ce să fac să-l ajut pe Mihăiță?

- Mihăiță hai să-ți spun. Ascultă-ma, ia mâinile de pe urechi și ascultă ce-am să-ți zic.

- Iubilici, lasă-mă în pace !

- Cu ce te ajută să țipi și să plângi acuma? Ce crezi că ai să rezolvi cu asta? Crezi că ai să oprești ploaia?

Că fulgerele nu o să mai brăzdeze cerul și nu vei mai auzi tunete? Încetează cu plânsul că mă sperii şi pe mine. Pariu că toate animalele te-au auzit urlând. Ce le-ai zis bunicilor când au plecat? Că ești un copil mare deja, nu? Ei să știi că nu te comporți ca atare. Ploile sunt un fenomen normal. Așa cum iarna ninge câteva zile întruna, de ai impresia că numa nu o să se mai oprească, așa și vara. Plouă.

- Dar mi-e frică. Nu-mi place când tună și nici când fulgeră. Nu știu când se întâmplă toate astea și mă sperie.

- Păi întotdeauna e fulgerul prima dată, după care, la scurt timp se aude și tunetul. Asta-i ordinea. Știi cemi povestea mami când eram mai mic și ploua la fel de tare? Și mie îmi era frică, dar apoi am înțeles de ce trebuie să fulgere și să tune, iar acum mi-a rămas doar puțină teamă, atâta tot.

- Ce-ți povestea mama ta? mă întrebă copilul.

- Păi, știi că, Zeus este cel mai mare dintre zei. El este stăpânul tuturor zeilor, nu-i așa?

- Da. - Eh, se zice că, atunci când ceva rău se întâmplă, undeva pe pământ, Zeus își trimite supușii să rezolve problemele. Aprinde câte un fulger ca să le lumineze calea, iar tunetele sunt de fapt zgomotele pe care le fac porțile cerului atunci când se deschid. Așa, supușii lui Zeus ies din împărăția lui și coboară pe pământ să îi ajute pe cei buni și să-i pedepsească pe cei răi.

- Serios?

- Așa e legenda, dar știi tu că fiecare legendă are un sâmbure de adevăr.

- Deci fulgerele și tunetele n-au nimic cu mine? Adică nu o să mă rănească pe mine, nu-i așa?

- Atâta timp cât nu faci lucruri rele, nu, i-am răspuns.

- Înseamnă că m-am speriat degeaba.

pg. 232

Commented [U1]: IMG 9

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Păi nu e chiar degeaba. Într-adevăr nu sunteți obișnuiți voi, oamenii și nici noi, șoriceii cu zgomote așa de puternice. Vezi tu doar că ploi de astea nu sunt decât vara și e normal să ne sperie, dar nu ar trebui să ne fie frică prea mare.

- Hmm...cam ai dreptate. Auzi? Parcă nici n-a mai fulgerat acuma. Nici tunet n-am mai auzit, cat am povestit noi doi, nu-i așa? mă întrebă Mihăiță.

- Hai să ne uităm pe geam.

Cerul era deja aproape de tot curățat de norii negri. Din depărtare se vedeau câteva raze de soare.

Animalele stăteau în ușa grajdului gata să o zbughească iar la joacă, iar eu îl priveam pe Mihăiță cum stătea gânditor și se uita la norii care parcă zburau deja.

- Deci, așa e cu tunetele și fulgerele, îngână băiatul. Auzi, Iubilici? Pariu că bunicii mei s-au speriat? La pariu că și lor le-a fost frică? Ha ha ha ! Am să le spun povestea ta și ai să vezi că-i tratez eu de frică ! Or să se minuneze cât sunt de deștept !

- Ah, da? Nu crezi că uiți nimic? l-am întrebat invidios și puțin supărat, după ce că eu am fost cel care iam spus povestea și l-am oprit din plâns.

- Păi...tot deștept o să par și dacă le voi spune că am auzit povestea de la un înțelept. Deștept pentru că am ținut-o minte și am aplicat-o și în cazul meu. Astfel nu mi-a mai fost frică de tunete și fulgere. Merge așa?

Ce zici? mă întrebă Mihăiță.

Ce să-i mai zic băiatului? Are dreptate pe undeva. Dar lasă, că vedem noi la următoarea ploaie cum se comportă !

- Merge, Mihăiţă, dacă nu, facem noi cumva să meargă !

pg. 233

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 66 Secretul Nănucăi Autor Argentina Damian (București)

Am cunoscut-o pe Nănuca printr-o întâmplare legată de fiica mea care pe atunci avea aproximativ patru ani. Doream să întâlnesc o persoană care să predea limba engleză la copii. Nu era uşor să găsesc o profesoară pentru un copil preşcolar care nu citeşte şi nu scrie. A venit o zi în care dorinţa mea s-a împlinit. Pe atunci locuiam împreună cu părinţii. Tatăl meu, care fusese la cumpărături în oraş, mi-a spus vestea cea mare: - Cred că am găsit ceea ce cauţi tu.

Pe geamul de la uşa de intrare în bloc era un mic anunţ pe care abia puteai să-l observi, cu următorul conţinut : "Profesoară, predau limba engleză la preşcolari". Acest anunţ parcă era special pentru mine. Scrisul era citeţ, ordonat, cu litere mici egale. Puteai deduce că persoana care a scris anunţul este modestă, dar îţi inspira încredere. În colţul de jos era un număr de telefon. Mama mea m-a încurajat să apelez la numărul respectiv, dându-mi următoarea explicaţie: - Ai spus că anunţul îţi înspiră încredere, dar în primul rând aminteşte-ţi că tatăl tău de obicei atrage noroc. Încearcă.

Aşa a fost. Am luat legătura prin telefon şi am stabilit pentru a doua zi o întâlnire la dumneaei acasă, bineînţeles cu fetiţa. Bucuria a fost deplină când am constatat că locuia în blocul de vis-à-vis, deci la o aruncătură de băţ.

Nănuca locuia cu soţul într-un apartament de două camere. Ne-a întâmpinat cu multă căldură şi bucurie, de parcă am fi fost din aceeaşi familie şi ne întorceam acasă după o scurtă călătorie. Aşa era Nănuca. În preajma ei era linişte, înţelegere, într-un cuvânt, te simţeai bine.

Fiica mea a fost primul ei elev, deoarece era venită nu de mult timp în capitală dintr-un oraş de provincie. Întâlnirea şi conversaţia care au urmat m-au convins că am găsit ceea ce căutam. Metoda ei de predare era ingenioasă şi atractivă. În camera în care se ţinea lecţia era un coş mare plin de jucării. Copiii aveau impresia că se joacă, nu că sunt siliţi să memoreze cuvinte străine. Ei învăţau denumirea în engleză a fiecărei jucării din "marele coş", după care urma perioada când formau asociaţii de cuvinte de genul pisica se joacă cu mingea, iepurele mânâncă. Totul era o joacă şi copiii veneau cu plăcere la ore. I se spunea "Nănuca", cu toate că altul era numele ei. De unde acest apelativ? Un nepot pe care îl botezase, în semn de afecţiune, în loc de nană, a răsfăţat-o inventându-i un diminutiv: - Nănuca-, pe care l-a adoptat toţi elevii, indiferent de vârstă. Pe parcurs s-au adunat elevi de la preşcolari până la vârste înaintate.

Nănuca nu ridica tonul, nu se supăra (poate că ştia să nu exteriorizeze momentele mai tensionate). Îşi avertiza elevii cu următoarea ameninţare spusă pe un ton şugubăţ : - Fiţi atenţi, că în curând am să scot flăcări pe nas şi scântei din cerul gurii.

Copiii care au avut şansa să stea în preajma ei au învăţat nu numai o limbă străină fără efort, dar au beneficiat de o instruire completă. Ea corija şi ţinuta copilului şi conversaţiile şi deprinderile. Foarte des o auzeam pe fetiţa mea : - Mă duc la Nănuca.

- De ce, o întrebam eu?

- Mi-e dor de ea.

pg. 234

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

După ce au trecut câţiva ani şi a ajuns elevă, nu era nevoie să meargă la bibliotecă pentru a găsi cartea care-i trebuia, mergea la Nănuca. Acolo era o bibliotecă aproape completă, cu cărţi în toate limbile de circulaţie universală.

După cum am spus la început, apartamentul avea două camere. Dormitorul era aranjat cu obiecte cu motive naţionale. Mobila aleasă cu gust vorbea despre arta meşteşugului românesc. Erau puse cu grijă alese costume populare. Patul era acoperit cu ţesături de mână. Covorul avea desene care vorbeau de Moldova, Oltenia sau alte ţinuturi de la noi. În a doua cameră, unde primea şi educa copiii, pereţii erau acoperiţi cu cărţi. Doar o singură latură a camerei avea rafturi pentru colecţia de discuri şi benzi de magnetofon, aranjate cu grijă de soţul dumneaei. Compozitorii erau clasaţi în aşa fel ca să te descurci repede între sonate, concerte, simfonii. Mă duceam cu plăcere să o conduc pe fiica mea la ore, fiindcă simţeam că acolo beneficiez de o baie de cultură. Nănuca educa copii, dar în acelaşi timp îi educa şi pe părinţi. Te contamina fără să-ţi dai seama. Cum să nu admiri şi să încerci să pleci la fiecare sfârşit de săptămână cu bicicleta prin împrejurimi? Aproape de cartierul nostru era un drum pe care îl denumisem aleea cu nuci, fiindcă de o parte şi de alta a drumului erau nuci cu coroane dese şi răcoroase. Mai departe ajungeai la un fel de parc sălbatec unde ne opream să ne odihnim. Mergeam aproape la fiecare sfârşit de săptămână uneori numai noi (Nănuca, soţul ei, eu şi fiica mea). Alte ori veneau şi alţi copii cu părinţii. Se încingeau jocuri care antrenau pe toată lumea. Nu se mai ştia care sunt copiii, care sunt părinţii. De unde avea Nănuca atâta energie?

Câteva luni din an lipsea din Bucureşti.. Pleca cu soţul dumneaei pe munte. Aveau anumite trasee pe care trebuia să le străbată cu piciorul. Iubeau muntele şi ştiau cu precizie cum trebuie să se echipeze şi ce locuri neştiute să viziteze. Într-o zi de toamnă a intrat tata în casă cu un zâmbet pe buze spunând: - S-au întors Antoneştii. Şi ce zâmbeşti?

- Mă amuză şi mă mir cum pot duce în spinare atâta greutate fără să-i forţeze nimeni.

Când am întâlnit-o pe Nănuca, mi-a spus: - Ne-am întâlnit la întoarcere cu domnul Damian care se uita parcă cu milă la noi şi după ce ne-am salutat, am spus cu oarecare reţinere şi parcă vinovaţi: - Am fost pe munte.

Domnul Damian a spus doar atât: - "Cât s-o mai pute."

Tata era moldovean şi a vorbit astfel, ştiind că şi ei iubesc graiul moldovenesc.

Au trecut ani destui, astfel că am devenit prieteni, nu doar atâta, parcă eram din aceeaşi familie.

Există dascăli, din păcate puţini, care se implică atât de mult în viaţa copiilor pe care îi educă, încât le pot trasa drumul pe care să apuce în viaţă. Exemplul cel mai concret este Cristina. Ea de la o vârstă mică începuse să scrie mici povestiri. Cine a sărit în ajutor? Nănuca! Îi aprecia fiecare cuvânt scris.

I-a întocmit un dosar pe care îl păstrăm şi astăzi pe care scrisese: -Încercări literare ale Cristinei. Îmi spunea mie: - Aţi observat ce comparaţii frumoase reuşeşte asta mică să combine? Scrie cu mare uşurinţă şi vă spun că acest copil va trăi din scris. Aşa a fost! A stat în preajma ei, i-a corectat scrisul cu blândeţe, a încurajat-o de a ajuns să-i fie publicate "încercările literare" în reviste pentru copii.

Nănuca iubea toţi copiii şi pe fiecare în parte îl încuraja dacă dădea dovadă că se iveşte o fărâmă de talent. Îmi amintesc de un băieţel care avea talent la limbi străine. Copilul acesta fugea de acasă în orele libere ca să vină la Nănuca să converseze în engleză, franceză sau germană. Cu copiii talentaţi proceda astfel: Întrebarea era în engleză, răspunsul în franceză sau germană. Aceşti copii au crescut, au ajuns oameni în adevăratul sens al cuvîntului şi datorită iubitei noastre "dăscăliţe" şi nu numai atât, putem să-i spunem prietenă sau soră mai mare.

pg. 235

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Totuşi, în jurul Nănucăi plutea un mister. Ne întrebam de multe ori de ce această profesoară talentată, dotată de la Dumnezeu să educe copii, de ce nu predă într-o şcoală unde ar putea fi un exemplu şi pentru alţi profesori mai mult sau mai puţin înteresaţi de menirea lor ca dascăli. De câteva ori a încercat să deschidă un subiect oarecum dificil. Am ezitat. Ni se părea că este destul de greu să înceapă discuţia.

Se întâmpla acest lucru când mergeam uneori seara să ascultăm muzică aleasă cu grijă de ea. Imi amintesc că uneori ascultam poezii recitate de ea şi înregistrate pe muzică de Bach sau Ceaikovski. Avea o cultură muzicală solidă şi nu numai atât, se vedea că trăieşte şi se bucură când ascultă muzică aleasă. Într-o seară eram numai noi două, deoarece soţul era plecat. Ascultam muzică, ştiu precis ce anume – Cântece ţigăneşti de Sarasati. Mi-a spus: - Doresc să vorbesc despre mine.

Avea o mimică atât de încordată şi gravă cum nu o mai văzisem până atunci. M-am speriat puţin şi ca o reacţie de apărare i-am spus: - Nu acum, poate altă dată.

Nu ştiu cât am greşit în acel moment, dar nu eram pregătită pentru o astfel de confesiune. Aşa cum o ştiam eu pe Nănuca, intuiam că este vorba de ceva special, ceva care nu poate fi ascultat oricum. Au trecut anii şi am preţuit-o când se implica cu toată puterea ei în necazurile care apăreau la unul din "copilaşii" ei. O afecta în mod deosebit tot ce era legat de sănătate. Nu avea linişte până nu trecea perioada dificilă a celor din jur. Pentru un elev care era diagnosticat cu o afecţiune gravă, scria şi noaptea scrisori la instanţele din ţară şi străinătate care ar fi putut să-l ajute. Mă uitam la ea cum suferea, dar nu-şi pierdea curajul. Insufla acelaşi curaj şi încredere în Dumnezeu şi celor din jur. Cred că şi datorită dăruirii ei copiii care au avut probleme grave le-au depăşit. Încă odată şi încă de mii de ori. De unde avea atâta putere, atâta dăruire, atâta energie?

Vorbeam de multe ori în familia mea despre Nănuca şi ne explicam totul prin credinţa ei puternică în Dumnezeu, prin educaţia din copilărie, prin structura ei sufletească specială. Datorită echilibrului mintal era şi sănătoasă. Nu o auzeam să sufere de ceva sau că este obosită. Singurul lucru de care se plângea era că nu-i ajunge timpul, că trec prea repede orele şi nu poate să facă tot ce-şi doreşte. Începuse să înveţe sanscrita, să studieze cultura indiană. Avea ea de dat răspunsuri la nişte întrebări numai de ea ştiute. Nănuca preţuia timpul, care niciodată nu trecea fără folos. Conversam, ascultam muzică, ne plimbam cu bicicletele în jurul oraşului. Dorea ca elevii ei să cunoască oraşul şi împrejurimile, să le vorbească despre locuri importante, despre clădiri, etc.

Uneori în zile speciale primea oaspeţi. Pregătirile şi le făcea singură şi îmi spunea: - Am grijă întotdeauna să nu "otrăvesc pe nimeni".

Toate pregătirile erau minunate, dar în modestia ei se oprea doar la această dorinţă – să nu facă rău la nimeni. În aceste zile se îmbrăca decent şi cu gust, iar pe masă tronau două pahare de cristal care erau desemnate doar pentru ea şi soţul ei, din care serveau când erau împreună în zilele mai importante pentru ei. Îşi dorea să viziteze şi alte ţări. În vremea aceia, era greu să depăşeşti graniţele. Cu răbdare şi perseverenţă a reuşit.

Din prima căsătorie a soţului avea o fiică plecată cu mult timp în urmă în America. Datorită acestui fapt cu ajutorul ei au plecat în ţările din Europa unde a venit şi fiica din America. Au vizitat Franţa, Grecia, Italia. Când se întorceau din călătorie aduceau albume, ilustrate, mici obiecte care nu costau foarte mult, dar vorbeau despre acele locuri puţin accesibile nouă. Cu talentul ei de povestitoare, cu capacitatea ei de intelectual rafinat, ne descria tot ce văzuse, încât aveam impresia că am vizitat şi noi aceste locuri.

Dar cine era Nănuca? Nu ştiam.

Nu ştiam de unde vine, câţi ani are, trecutul ei. Părea destul de tânără cu toţi anii care trecuseră numai de când venise în Bucureşti. Când a fost la Paris şi a vrut să viziteze Luvru, nu au vrut să creadă că

pg. 236

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

are peste 60 ani. A trebuit să le arate buletinul de identitate. Atunci când ne-a povestit întâmplarea, am aflat şi eu vârsta ei şi bineînţeles că nu ne venea să credem că Nănuca a adunat destul de mulţi ani.

Aşa cum am mai scris, Nănuca nu avea timp niciodată. Ea nu făcea vizite, doar primea. Într-o zi am fost surprinşi cu toţii când la uşă a sunat cineva şi acel cineva era Nănuca. Asta se întâmpla după mulţi ani în care timp doar noi îi călcam pragul şi Cristina de câteva ori pe zi. Era ora prânzului. Am învitat-o în casă şi cu toate că era o oră nepotrivită pentru vizite, a intrat. Aşteptam cu nerăbdare să-mi spună motivul venirii la noi, credeam că era ceva prea important care a determinat-o să ne viziteze. Nu mi-a spus nimic deosebit, a fost o discuţie obişnuită şi ceea ce m-a intrigat era că vizita s-a prelungit fără nici un motiv.

Mă întrebam în sinea mea dacă această persoană este Nănuca, cea care ştie exact cum să se comporte şi care nu deranja pe nimeni la ore nepotrivite. Mie mi-a făcut plăcere că a venit la noi, dar mă îngrijora schimbarea ei.

Acesta a fost începutul sfârşitului. După câteva zile mi-a spus soţul dânsei că s-a internat în spital pentru analize. Când s-a întors acasă m-a chemat să o văd. Nu mai era ea. Era o persoană obosită, fără vlagă, parcă cineva care semăna fizic cu ea, dar căreia îi lipsea toată bogăţia sufletească, curajul, interesul pentru tot ce merita să întereseze. În câteva zile Nănuca s-a stins. A fost ca un meteor, care a dispărut fără să ştim de unde vine şi de ce a plecat.

Domnul Antonescu, soţul Nănucăi, a supravieţuit doar 6 luni. În această scurtă perioadă, probabil din dorinţa de a discuta cu cineva suferinţa prin care trecea, mi-a făcut următoarea descriere a vieţii lor.

S-au născut şi au trăit prima perioadă a vieţii într-o localitate din Moldova. În perioada studenţiei s-a legat între ei o prietenie transformată în iubire. Erau tineri, frumoşi, încrezători. Era perioada anilor 1950, când aveau loc manifestări de revoltă în special ale tinerilor, care erau pedepsiţi, urmăriţi sau închişi. În una din închisorile comuniste pentru femei a ajuns Nănuca deoarece fiind urmărită s-a descoperit că ducea pachete cu alimente la tinerii din închisori. A stat în temniţă şapte ani. Iubitul ei nu mai ştia nimic despre dânsa şi nici nu avea posibilitatea să afle unde este şi dacă se vor mai vedea vreodată.

Când a fost eliberată era alt om, mai matur, mai călit. Dar fără să-şi piardă încrederea în oameni.

Spiritul ei de sacrificiu nu s-a stins, din contră a devenit persoana care se dăruia cu toată sinceritatea când cineva era în suferinţă. În perioada detenţiei, iubitul ei s-a căsătorit, avea o fetiţă care după terminarea studiilor a plecat în America. Soţia domnului Antonescu după o boală care nu iartă s-a prăpădit.

S-au întâlnit iarăşi, doi oameni maturi cu experienţă de viaţă dură pentru amândoi. Şi-au unit destinele pentru anii care le-au rămas. Au fost nedespărţiţi, aveau aceleaşi gusturi, aceleaşi preocupări, erau două fiinţe într-una singură. În această perioadă de 7..8 ani cât au stat departe de ce se întâmpla în afară, Nănuca a luptat ca să supravieţuiască ca să poată să ajute pe cei din jurul ei, care poate nu aveau puterea de a trece peste atâtea încercări. Născută să fie dascăl, să înveţe cu dăruire pe alţii, a încropit şi acolo un fel de şcoală pentru a preda limbi străine. Munca la care erau supuse ca să lucreze cu acul pe os, obiecte de mare fineţe şi valoare care erau trimise la export, fiindcă acolo erau multe tinere cu studii, învăţate, tot ceea ce agonisise până atunci, transmitea la cei din jur. Se făcea un fel de schimb dar nu de monezi, era un schimb de inteligenţă. A învăţat alfabetul Morse ca să poată comunica între ele la distanţă.

Spre sfârşitul detenţiei, una din colegele încarcerate a suferit şi a murit după o boală contagioasă (se pare că a fost hepatită). Ca pedeapsă, fiindcă Nănuca a fost prinsă când comunica cu ajutorul alfabetului Morse cu alte colege, a fost dusă în camera în care stătuse colega cu hepatită. Bineînţeles că a contractat şi ea boala respectivă, dar nu a putut fi tratată şi nici să respecte un anumit regim. Oricât ar fi de puternică o persoană, totuşi suferă.

După eliberare nu s-a dus să-şi controleze sănătatea, boala a evoluat destul de ciudat. S-a evidenţiat că sfârşitul este aproape. Probabil că una din explicaţiile acestui sfârşit neprevăzut a fost şi această boală necruţătoare care a răpus-o spre surprinderea tuturor, chiar şi a ei. Nănuca nu se temea decât de Dumnezeu. Trecuse prin prea multe suferinţe, decantase cu inteligenţă situaţiile care meritau sau nu

pg. 237

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

atenţie. Singurul aspect la care nu s-a gândit, nu avea timp, a fost propria ei sănătate. Avea timp doar pentru ceilalţi, asta era chemarea ei pentru care a trăit indiferent dacă trecea prin clipe negre sau luminoase. Aceasta a fost Nănuca...

pg. 238

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 67 Amintiri furate Autor Marinela Porumb (Sibiu)

Părinţii Manuelei cunoşteau o familie de oameni cumsecade şi credincioşi care locuiau mai sus de Şugag, aproape de Dobra. Se numeau Dochia şi Ilia Panti. ,,Panti” era porecla bărbatului adăugată prenumelui şi venea de la faptul că avea casa şi grădina aşezate pe panta unui deal.

Ilia era un bărbat frumos, înalt, vânjos, cu părul blond arămiu şi ochi albaştrii, părea un rus desprins din picturile vechi. Un om vesel şi bun. Îşi luase o nevastă urâţică, frumuseţea conta mai puţin în ochii lui.

Femeia avea alte calităţi mai de preţ în lumea aspră a sălbăticiei: era gospodină, creştea vaci, porci şi găini. Ţinea bătătura curată, iarna ţesea la război în casă preşuri din zdrenţe, covoare şi năfrămuţe. Torcea lâna, o răsucea, o depăna şi tricota ciorapi de toate mărimile, pe care îi făcea cadou cunoscuţilor de la oraş când veneau în vizită. Era curajoasă şi aprigă cum sunt muntencele.

Vara ieşeau şerpii din valea râului şi se târau pe cărare, căutând locuri însorite să-şi încălzească trupul rece. Dochia omora şerpii lovindu-i cu bâta de alun, apoi îi lua cu vârful ei şi-i îndepărta aruncându-i în bălării. Ilia nu omora şerpii, mai bine se distanţa grăbit, ocolindu-i. ……………………………………………………………………………………………

Harieta, Ulpia, Manuela şi Anuţa, sora mai mică a Manuelei şi-au descărcat bagajele din maşina impozantă cu care tatăl Harietei urcase până sus la Şugag. Fetele veneau să petreacă o lună din vacanţa de vară la familia de munteni.

Din staţia de autobuz până la casa gazdelor, cărarea ducea de-a lungul râului, trecea o punte şi apoi urca pe coasta dealului. Casa mică, acoperită cu şindrilă şi văruită proaspăt în fiecare primăvară înainte de Paşti era alcătuită din două camere şi înconjurată cu un cerdac în forma literei L. În dreapta porţii construiseră o bucătărie cu un gemuleţ mic şi o uşă scundă. Mobilierul căsuţei era compus dintr-o masă, două scaune, un credenţ pentru vase, o poliţă şi un scăunel aşezat în faţa sobei spoite cu var. În grădina de pe coastă sădiseră pomi fructiferi: meri, peri, pruni, iar mai jos, aproape de vale, se îndesase o pădurice de vişini sălbatici. Proprietatea familiei se termina chiar pe marginea râului cu o fâşie arabilă îngustă, o ,,luncuţă”, unde semănau păstăi şi castraveţi. Locul era umbros şi rece. În valea îngustă soarele răsărea târziu şi apunea devreme, iar recoltă cu zarzavaturile nu prea era. Venea bruma şi le topea pe toate înainte de a-şi da tot rodul.

Pe unda râului, plutaşii duceau la joagărul din vale buşteni mari de brad şi apa se ridica mult peste ferigile înalte până trecea tumultul. Toată valea păstra răcoarea umedă. ……………………………………………………………………………………………

Manuela se apropie de Harieta şi prinse una din cele două barete ale sacoşei, în care se aflau două pâini mari, să-i mai uşureze greutatea.

- Nu înţeleg de ce te încăpăţânezi să mergi singură după pâine, aş fi venit şi eu cu tine să te ajut, nici nu am observat când ai plecat!

- Poate am un motiv să merg singură, nu te-ai gândit?

Manuela o privi surprinsă. Harieta zâmbea cu aerul ei misterios, abia stăpânindu-se să nu-şi destăinuie secretul ce îi stătea pe buze de două zile.

- Hai, spune! Ce ai mai inventat?

pg. 239

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Habar nu ai ce minune mi s-a întâmplat! Stăteam în staţia de autobuz când v-aţi dus voi cu prima tură de bagaje, vă aşteptam şi mă gândeam cât de plictisitoare va fi vacanţa asta a noastră. Am şaisprezece ani şi iubiţii mei n-au fost până acum decât nişte tineri timizi. Nici măcar să sărute nu ştiau. Până să înveţe bine, mă plictiseam şi îmi trecea dragostea. Mi-am dorit întotdeauna să întâlnesc un bărbat adevărat ca artiştii din filme. Am citit undeva că iubirea de la şaisprezece ani e cea mai totală, nu o vei putea uita niciodată! Unde e iubirea mea? Spune-mi? Unde să o întâlnesc dacă voi m-aţi adus în colţul ăsta de lume?

- Lasă, nu-ţi face griji, o vei întâlni! Când va veni vremea ei! încercă Manuela.

Harieta zâmbi cu subânţeles. O fixă şăgalnic printre genele lungi.

- Am întâlnit-o! Aici am cunoscut iubirea vieţii mele! Acum ce mai zici?

- Aici n-am văzut alţi bărbaţi în afară de gazda noastră, de Moş Cernat şi de morarul Arsân. O fi unul dintre ei? se opri Manuela în loc râzând.

- Da de unde! L-am întâlnit alaltăieri. Când v-am aşteptat pe voi.

- Văd că nu pierzi deloc timpul! Cum ai ajuns, cum ai ,,agăţat” un tip! Ce faci şi cum îi atragi, chiar nu ştiu! De ce nu ni se întâmplă şi nouă astfel de întâlniri?

- Pentru că sunteţi proaste, de aia! Pe voi nu vă interesează decât cărţile de poezii, de călătorii!

Dragostea? Vax! Habar nu aveţi! Trece iubirea pe lângă voi şi nu o vedeţi! 2 Harieta se îmbujorase gândindu-se la bărbatul frumos care oprise şareta când o văzuse în staţie lângă bagaje, aşteptând. De două zile ardea de nerăbdare să îi povestească şi Manuelei întâlnirea, dar până acum nu se întâmplase să o prindă singură, Anuţa se ţinuse scai de sora ei mai mare.

- M-am îndrăgostit de el din clipa când privirile noastre s-au întâlnit. Are nişte ochi negrii, adânci ca noaptea, mi s-au înmuiat picioarele şi m-am aşezat pe bancă. A coborât din şaretă şi s-a apropiat de mine cu aerul cel mai firesc şi mi-a spus că pe mine mă aştepta.

- Şi tu crezi? Cum să te aştepte dacă nu te cunoştea?

- Acum eşti rea! Fiecare om aşteaptă marea iubire şi când o întâlneşte o recunoaşte într-o clipă! Tu n-ai auzit de dragoste la prima vedere?

- Am auzit, dar nu ştiu dacă se întâmplă cu adevărat.

- Mie mi s-a întâmplat! N-am stat mult de vorbă, se grăbea să ajungă la un pacient!... E doctor! Neam dat întâlnire şi poimâine.

- De ce nu mi-aţi spus că mergeţi după pâine, veneam şi eu! le strigă alergând în întâmpinarea lor Anuţa, sora mai mică.

Fetele izbucniră în râs şi îi lăsară în braţe sacoşa grea, pe care Anuţa, vrând să-şi dovedească utilitatea o târî până în bucătăria de vară. ***** Trecuse mai mult de o săptămână de la venirea lor în căsuţa de pe coastă şi nimeni nu mai aducea vorba despre plecare. Fetele erau mulţumite de drumeţiile în care adunaseră fructe de pădure, de frumuseţea peisajului, de simplitatea traiului de la munte, de cântecul păsărelelor, de ţârâitul greierilor, de liniştea după-amiezilor în care citeau întinse pe o pătură la umbra pomilor din grădină. Cea mai fericită părea Harieta, aerul curat de munte îi înflorise bujori în obraji, râdea veselă cu şi fără motiv şi-şi petrecea dimineţile aranjându-se şi pregătindu-se pentru a coborî în sat, unde se întâlnea pe ascuns cu doctorul.

Singura ei nemulţumire era că-şi luase prea puţine rochii, pantofi şi accesorii şi nu avea cu ce să se schimbe la fiecare întâlnire. În după-amiaza aceia, Manuela intră în bucătăria de vară şi lăsă pe masă şuştarul din tablă emailată, pe care i-l dăduse liţa Dochia. Căută în credenţ o cratiţă şi turnă laptele prin strecurătoarea deasă în ea, încet, aspirând mirosul de proaspăt muls. Mai puse câţiva coceni de porumb în sobă şi stârni din jăratic o vâlvătaie. Aşeză cratiţa cu lapte la fiert.

Ulpia apăru brusc în cadrul uşii şi se uită în interior să vadă dacă Manuela e în bucătărie. Intră şi trânti uşa din plasă în urma ei. Era agitată şi avea faţa uşor congestionată.

- Nu s-a întors! Încă n-a venit şi e ora şase! Sunt foarte îngrijorată.

pg. 240

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Manuela nu-i răspunse, îşi văzu mai departe de treabă; clăti şuştarul şi îl atârnă afară într-un par din gard, să se scurgă de apă şi să se zvânte pe dinăuntru. Mătură pragul şi alungă cele câteva găini ce se învârteau pe lângă uşă, murdărind locul. Se întoarse în bucătărie, luă dintr-un sertar al credenţului o pânză de etamină ce avea pe ea desenat un motiv floral şi se aşeză la masă să-şi continue lucrul de mână. Mima calmul, dar nu era nici ea liniştită.

- Ce s-a întâmplat? De ce nu s-a întors? insistă Ulpia.

- Lasă că vine ea. Poate o fi întârziat autobuzul!

- Da, de unde! Autobuzul vine la ora două. Poate chiar trei, Harieta mai face o oră până acasă. Să spunem la cinci, cel mai târziu trebuia să ajungă.

- Tu o ştii pe Hari, poate s-a întâlnit cu cineva şi stă la discuţii în vreme ce noi ne perpelim degeaba.

Lasă că vine ea! Până se întunecă afară mai este mult timp.

Ulpia se aşeză pe scăunelul de lângă sobă. Îndrăzni o insinuare: - Auzi! Crezi că s-a întâlnit cu doctorul?

Manuela zâmbi: - Doar nu cu moş Arsân! De ce crezi că se oferă Harieta să meargă ea după pâine la autobuz? E a treia oară când merge şi nu vrea să o însoţim! În sat nu era magazin alimentar, muntenii îşi aduceau pâinea de la oraş. Ca să nu le împovăreze pe gazde cu o grijă şi un deranj în plus, părinţii fetelor au convenit ca din două în două zile să le trimită câte două pâini pe autobuzul de Dobra şi fetele să aştepte în staţie. O pâine pentru ele şi una pentru gazde.

- Ce spui, să mă duc înaintea ei? întrebă Ulpia agitată.

- Unde crezi că o găseşti? Dacă s-a întâlnit cu doctorul nu cred că stă în staţie.

- Oare vine pe punte sau trece prin vadul râului? 3 - Dacă o conduce doctorul vine pe punte, dacă nu, trece prin vad, e mai aproape.

- Apa e învolburată că a plouat la munte! Dacă a alunecat când a trecut prin vad?

- Stai liniştită Ulpi, că vine ea. Uite, îmi dă laptele în foc!

Manuela suflă în spuma laptelui ce se ridicase, aproape să curgă pe sobă. Prinse cratiţa de toarte cu o cârpă de vase şi o trase la marginea plitei. Luă de pe poliţă trei căni şi turnă în ele laptele fierbinte, apoi puse cănile pe masă.

- Mai stăm puţin, până se răceşte laptele poate ajunge şi Harieta cu pâinea. Avem marmeladă, dar nu mai e pâine deloc. Hai să o aşteptăm pe coastă!

Ieşiră afară şi se aşezară pe marginea şanţului. Era cald şi un roi de musculiţe se învârteau în jurul lor. Ulpia se ridică şi începu să-şi scarpine pulpa piciorului: - Cred că m-am aşezat pe o urzică. Mă ustură de nu mai pot! Manuela, tu crezi că Harieta are ceva cu doctorul?

- Posibil. Dacă ar fi să ne gândim numai la cât de nerăbdătoare a fost să meargă şi astăzi după pâine.

S-a dus cu o oră mai devreme, ca să se fâţâie prin staţia de autobus îmbrăcată cu rochia ei nouă!

- Tu te bazezi pe ceva sau zici doar aşa? E vreun secret şi mie nu mi-l spui?

- Nu e nici un secret. Am văzut ceva şi nu ştiu ce să mai cred. Alaltăieri Harieta plecase devreme după pâine. Pe la ora două m-a trimis liţa Dochia să-i duc o oală cu prune ,,bogătanului” cu care face schimb de prune…

Liţa Dochia avea un soi de prune văratice altoite, galbene şi mari, foarte gustoase. ,,Bogătanul” era mult prea zgârcit şi nu se îndura să cumpere prunele ce îi plăceau atât de mult, aşa că se învoise să dea în schimbul lor tot atâtea prune brumării, toamna, când se vor coace în prunii lui.

- …Când am ieşit la drum, mi s-a părut că o văd pe Harieta pe cealaltă parte şi am vrut să o strig.

Autobusul se întorcea la oraş şi trecea chiar atunci. S-a interpus între noi, iar după ce a trecut, Harieta nu mai era. ,,Poate a intrat la dispensar”, m-am gândit şi am alergat după ea să îi spun să mă aştepte, doar las prunele şi ne întoarcem amândouă acasă.

- De ce s-a dus la dispensar, e bolnavă?

pg. 241

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Şi eu am crezut aşa şi mi-am zis: ,,dacă Harieta e bolnavă şi s-a ascuns de noi, să nu ne strice vacanţa?” Am intrat în sala de aşteptare şi era linişte, nu era nimeni. ,,Mi s-o fii părut că am văzut-o” miam zis şi am vrut să plec. Atunci am auzit din cabinetul doctorului râsete înfundate. ,,Înseamnă că nu-i bolnavă, Hari a noastră”. Şi m-am uitat pe gaura cheii...

- Ai auzit-o pe Hari râzând în cabinetul doctorului!... Cum îl cheamă, tu ştii?

- Da, mi-a spus Harieta: Ka-rai-ghi-ropol Iliaş. E grec, Karaighiropol Iliaş... E un bărbat frumos...

Harieta zice că are ochi negrii, păr negru ondulat şi gene lungi...

- Da, grecii sunt frumoşi. Mi se pare tare bătrân a trecut de douăzecişicinci de ani.

- Harieta spunea că e însurat. E trist, se simte foarte singur, nevasta lui nu stă aici cu el.

- Asta nu-i bine deloc. Nu mi-ai spus ce ai văzut când te-ai uitat pe gaura cheii?

- Pe Harieta! Se săruta cu doctorul!

- Nu se poate!

- Nu mă crezi, vezi? M-am gândit eu că nu mă crezi!

- Te cred... numai că e aşa de... de... neaşteptat şi... ruşinos mi se pare.

Laptele se răcise în căni, focul era stins demult în sobă, nicio scânteie în jeratic nu mai sclipea. Se însera. Pe dâmbul din marginea şanţului Manuela, Ulpia şi Anuţa aşteptau neliniştite. Harieta încă nu venise. Din acest motiv nici nu îndrăzneau să intre în casă, să dea explicaţii. Se simţeau jenate de neliniştea şi supărarea ce o pricinuiseră gazdelor, iar Manuela se credea răspunzătoare, pentru că părinţii ei aranjaseră vacanţa la munte.

Luna, luna plină răsărise printre copaci, rotundă, galbenă şi mare. Pe ea se zăreau forme abstracte din care imaginaţia compunea spaime înfricoşătoare. Manuela schimbă subiectul: - Am citit că în perioada Lunii Pline, nu sunt indicate luarea deciziilor, desfăşurarea petrecerilor, călătoriile, intervenţiile chirurgicale. Luna Plină este nefastă şi pentru întâlnirile amoroase.

Ulpia tresări speriată: - Harieta şi-a ales un moment nefast pentru întâlnire! Dacă doctorul a omorât-o?

- Nu are el porniri criminale! E doar un bărbat îndrăgostit.

- Parcă poţi să ştii? Şi criminalii par oameni normali până într-o zi! mai atenuă Ulpia din îndârjirea împotriva doctorului. 4 - Acţiunile începute în perioada de influenţă nefastă a Lunii Pline pot să aibă o direcţie negativă, însoţită de diverse complicaţii, continua Manuela.

- Exact asta spun şi eu! Deja complicaţiile le întrevăd. Povestea asta nu se poate termina bine. Lună plină... pe lună plină ies şi vârcolacii...

- Astea sunt prosti, eu nu cred! Uite ce lumină e ca seara! şopti Anuţa, făcându-şi curaj.

- Tocmai de aceea, există o legătură între entităţile astea ciudate şi fazele lunii.

Se auzi un foşnet, trosnet de crengi şi paşi. Câinele începu să latre şi să se zbată în lanţ. Fetele ascultau speriate, dar cu speranţa că poate o fi Harieta. Când umbra se desluşi bine în lumina lunii Ulpia îl recunoscu pe Moş Cernat, bătrânul care vindea fructe în faţa Sfatului din Şugag. Locuia mai la deal.

Mergea uşor împleticit, era clar că venea de la cârciumă.

- Bună seara, moş Cernat! îl salutară fetele.

- Bună să vă fie inima! Nu v-aţi culcat?

- Nu! Mai stăteam de poveşti! E lună plină şi vorbeam de vârcolaci! spuse Manuela zâmbind. Ulpia zicea că există cu adevărat, dat eu cred că sunt basme!

- Sunt vârcolaci şi pricolici? Matale i-ai văzut? îl chestionă Ulpia.

- Sânt, dară că sânt! zise bătrânul.

Ulpia o privi pe Manuela cu dezaprobare. Dacă i-ar fi interceptat privirea Manuela ar fi desluşit în ea un reproş: ,,Vezi? Ţi-am spus eu? Dar tu, nu şi nu!”

Omul îşi lăsă bâta şi haina jos pe dâmb şi se aşeză alături de fete, lungindu-se pe iarbă şi sprijinindu-se ca ciobanii într-un cot, bucuros că are cu cine povesti.

pg. 242

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Cum arată?... Ăştia? îndrăzni şi Anuţa să întrebe ferindu-se să le pronunţe numele.

- Da cine i-o văzut? Ştiu şi eu din auzite. Pricolicii au trup de lup şi cap de om sau trup de om şi cap de lup, ori, mai rar sânt oameni cu coadă. Ei sânt totdeauna în slujba Diavolului.

- Cum?? Unde apar creaturile astea? întrebă Ulpia înfiorată.

- Pricoliciul iasă întotdeauna în toiul nopţii, în locuri pustii, la răscruci de drumuri sau în păduri neumblate. Poate străbate orice obstacol şi poate făptui lucruri rele în locuri aflate la distanţe mari unul de celălalt.

- Dar cum apar ei, de unde?

- Pricoliciul poate să se fi născut de obicei ca al nouălea frate dintre nouă fraţi lunatici, ori poate fi un copil din incest. La a treia generaţie născută din păcat se face pricolici. Se poate face pricolici şi dacă e blestemat sau i se fac vrăji diavoleşti. Oamenii se pot preface în fiare şi îşi pot lua firea acestora, devorând alte animale şi chiar oameni.

- Şi vârcolacii? Ei sunt altfel?

- Da. Am auzit că te poţi preface în vârcolac dacă eşti muşcat de lup turbat. Ori dacă bei ud de lup, dintr-o urmă prin pădure... O femeie cică o băut apă în pădure din urmă de lup şi s-o făcut aşa, de ăsta...

Pricoliciul este purtător de molime, din cauză că se hrăneşte, pe lângă copii şi cu animale bolnave sau moarte. Trăieşte puţin, cât un lup. Dacă îi rănit, ori muşcat de schinare şi îi curge sânge se poate preschimba la loc în om şi să rămână om.

- Vai! Nu se poate face nimic împotriva lui?

- Împotriva lui se poate folosi iarba numită coada pricoliciului, ce creşte în păduri, ori usturoi, cu care se freacă uşile şi fereştile... Mai sânt şi tricolicii, ăia îs mai răi... ăia îs copii de lupi făcuţi cu femei.

Am mai auzit şi de un bărbat numit Siluţ Priculiciul, de la o verişoară a lui, am auzit! Mi-a povestit că Siluţ se putea schimba în lup...

- Mie mi se face frică! Hai să mergem în casă, o strânse Anuţa de mână pe sora ei.

- Au! Pe mine au început să mă pişte ţânţarii, se plânse Ulpia şi începu să se scarpine.

Bătrânul se ridică anevoie, îşi luă haina şi bâta: - Acum io m-oi duce. Sara bună! Culcaţi-vă şi voi, nu mai staţi!

- Ne ducem, moş Cernat, că ne pişcă ţânţarii!

Fetele au intrat în curte privind cu nelinişte în dreapta, spre pâlcurile de pomi din grădină, în jos spre vale şi în spate spre tufişurile din marginea şanţului. Începuse să adie vântul şi frunzişurile se clătinau proiectând umbre mişcătoare. Spusele bătrânului nu făcuseră decât să le genereze o stare de încordare nervoasă, pe lângă agitaţia de care erau cuprinse din pricina Harietei.

- Mă duc să iau o căpăţână de usturoi. Aşteptaţi-mă! le spuse Ulpia şi alergă spre bucătăria de vară.

Acolo se opri în prag şi le strigă: Haideţi şi voi! Să ţineţi uşa deschisă! 5 De fapt îi era frică. Nu ştia de ce. De întuneric, de ceva paranormal, de ,,şarpele casei”?

Intră precaută căutând cu privirea şarpele ce îşi avea culcuşul într-o gaură sub vatra sobei. Nu avea nici un chef să calce pe el dacă acesta simţindu-se singur în casă, ar fi ieşit afară din ascunzătoarea lui.

Liţa Dochia le povestise că fiecare casă are şarpele ei păzitor, care iubeşte oamenii, nu se teme de ei şi nu le face rău. Nu există casă sau fântână fără şarpe veghetor. Dacă stăpânii casei se mută din ea sau mor, acesta rămâne credincios locului şi nu îl părăseşte. Şarpele acesta îl văzuseră şi fetele, nu făcea nimic rău, doar scotea capul din când în când, din gaura lui de sub vatra caldă. Privea în jur parcă să se asigure că totul e în ordine, apoi se retrăgea. Vara stătea lungit la soare, pe un pietroi cu care se oprea uşa deschisă.

Uneori lipăia lapte din farfuria pisicii. Ilia Panti spunea că e mare păcat ca cineva să omoare şarpele casei, pentru că va pieri de moarte năprasnică în şase săptămâni, iar casa va fi părăsită de noroc pentru totdeauna. Cu frica superstiţioasă în suflet bărbatul nu se încumeta să omoare vreun târâtor, de teama că nu-l poate deosebi şi să nu atragă blestem asupra lui.

Usturoiul stătea împletit într-o funie, agăţată în cui, pe stelajul cu rafturi din lemn de brad. A smuls o căpăţână mare de usturoi din legătură şi a ieşit grăbită afară, răsuflând uşurată când a ajuns lângă fete.

pg. 243

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Au desfăcut mai mulţi căţei din foile uscate şi au frecat cu ei uşa de la intrare în casă şi marginea primei ferestre. Mai rămăsese o fereastră, cea din spatele casei, dar se terminase usturoiul şi nu s-au mai dus să ia altul. Acum se simţeau mai liniştite.

- Încuie uşa, Manuela! şopti Anuţa. Dacă vine Hari să ne strige! Noapte bună! Îşi trase pătura din lână deasupra capului, izolându-se sub acoperământul ei. Stătea ghemuită cu picioarele strânse la piept şi număra ,,oile”. Era o poveste veche pe care o ştia de la bunicul ei: ,,Un cioban avea o mie de oi şi trebuia să le treacă o punte. Oile treceau pe rând, una câte una, cu pauze între ele cât ar fi fost necesar în acţiunea de trecere: una... două... trei... patru... cinci...” niciodată n-a aflat ce se întâmpla după ce trecea puntea toată turma. Adormea. Acum se prefăcea că doarme ca să poată asculta ce vorbeau fetele mai mari. Le auzea oftând, tuşind. Se foiau în aşternut, răsucindu-se. Gânduri, gânduri neliniştite le treceau fetelor prin minte. Ţeseau scenarii şi le destrămau repede de teamă să nu se împlinească, să nu atragă răul cu imaginaţia lor, să nu ,,cobească” - cum ar fi spus liţa Dochia.

- Să ştii că a omorât-o doctorul! Da’ eu să ştii că nu mă duc la proces! zise Ulpia.

- Stai liniştită, tu Ulpia, că nu a omorât-o. Eu mă tem să nu-i fi făcut altceva... să nu-şi fi bătut joc de ea. Pe urmă, ne ceartă tanti Veronica, zice că noi nu am avut grijă de ea!

- Dar dacă a omorât-o? Să ştii că nu mă duc la proces! replică fata vădit tulburată.

- Mai termină tu, Ulpi cu obsesia asta! Dacă l-ai fi văzut cum o săruta, cu câtă pasiune! În liniştea nopţii se auzeau greierii cu ţiuitul lor strident. O cucuvea, buhăia undeva în noapte. Ţipătul ei prorocea ceva? Ulpia oftă, indispusă: - Acum cântă şi cucuveaua! Se zice că cine o aude pierde pe cineva drag.

- Cântă departe, nu o lua în seamă! Vrei să dormi cu lumina aprinsă? o întrebă cu condescendenţă Manuela. Ştia că Ulpia mai are coşmaruri deşi trecuseră atâţia ani de la odioasa crimă la care fusese martoră, iar presupusa dispariţie a Harietei o tulburase, răscolind în sufletul ei vechi şi zguduitoare temeri.

- Nu, e în ordine.

- Bine. Cred că e trecut de miezul nopţii, nu mai vine ea dacă nu a venit până acum!

De afară se auzi un zgomot ca un fâşiit, paşi înăbuşiţi pe scările din lemn ce scârţâiră prelung; paşii nu se opriră la uşă, continuară în lungul cerdacului...

Ulpia tresări: ,,fereastra dinspre grădină n-am uns-o!” Se ridică în şezut şi aşteptă speriată.

Discuţiile despre creaturile şi apariţiile fantomatice îi provocaseră o stare de irascibilitate, de încordare încât acum se aştepta să se întâmple ce era mai rău. Din noapte să năvălească cei ce pricinuiesc neajunsuri celor vii. Uitase de Harieta. Urmărea cu ochii măriţi de spaimă şi ascultând înfiorată paşii uşori, strecuraţi tiptil până sub fereastra din spatele casei. Se auzi un icnet...

Obloanele din lemn zdrăngăniră, se dădură în lături din afară, fereastra cu şase ochiuri subţiri se deschise pocnind, sticla se desprinse din chitul învechit şi alunecă lovind pervazul, spartă în aşchii ascuţite lucind în lumina lunii, lame metalice, cioburi ţipând îngrozite... ....în cadrul îngust apăru Harieta trecându-şi în cameră cu dezinvoltură picioarele lungi şi frumoase.

pg. 244

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 68 Piața Autor Cristina Melinte (Suceava)

Doar sunetele pașilor. Tocuri stridente, scârțăitul tălpilor de plută, țipătul ascuțit al cauciucului târât în grabă pe pavele. Printre ele, câte un strop de ploaie, ici și colo, dar dintre toate, scoate sunetele cele mai vibrante. Parcă pământul ar face valuri sub sărutul rece al apei. Se strâmbă neputincios sau strănută. N-am de unde să știu, nu ne cunoaștem atât de bine! Dar îl văd că e într-un freamăt continuu...

Ploaia plesnește frunzele copacilor supărată că le întâlnește în drum. Poate își dispută dragostea pamantului…

Absorbită de aceste imagini, ajung între tarabele pieței. Ce caut eu aici? Aveam o listă pe undeva, dar la câte buzunare am... of, mai bine o puneam în geantă! Renunț la căutare și îmi scormonesc memoria, care, sper, că nu m-a lăsat încă.

Ați mers în piață toamna? E incredibilă! Culorile copacilor parcă au coborât peste tarabe. O multitudine de nuanțe te invadează din toate unghiurile și eziți să te oprești undeva anume.De parcă taraba următoare e mai frumoasă și mai frumoasă.

- Cumpărați de la mine! Dau ieftin!

Privesc nedumerită suprafața goală a mesei, atrasă de glasul acela baritonal. O pereche de ochi, într-o culoare nedefinită, treceau prin mine, sfredelitori. Citindu-mi mirarea, și-a dezvelit dantura, într-un zâmbet perfect: - Vând iubire, doamnă!

Mă uit prostită la el.

- Faci prostituție sau ce vrei să spui?

-Nu, doamnă, vând iubire! Am un elixir special!

Aha, m-am prins. O fi vreun vânzător de care am văzut prin filme. Îi lipsea căruța și mulțimea de gură-cască pe care să o prostească.

Supărat că mi-a citit gândurile, s-a răstit: - Ce cauți pe aleea asta? Aici vin doar cei care știu ce vindem!

Mă gândesc:” Sunteti mai mulți?” Ridic ochii și privesc înmărmurită. Curiozitatea mă împinge să fac câțiva pași până la următoarea tarabă.

- Ce vindeți?

- Copii. De care vreți?

- Cum adică de care vreau? întreb stupefiată.

- Brunet, blond, cu ochi căprui, verzi, înalt, slab...

- Aveți de toate felurile? intru în jocul nebunului.

- Da! Mă blochez.

- Și cum facem dacă vreau unul blond, cu ochii negri, de exemplu?

Scoate un praf pe care vrea să îl arunce peste mine.

- Sunteți sigură? Vă costă cinci ani din viață!

- Brrr! Nu, mulțumesc! Doamne, iartă-mă, unde am ajuns? Vreau să ies de aici!! mă trezesc strigând în mijlocul pieței.

pg. 245

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Gogoșarii și vinetele parcă se uită ciudat la mine.

- Vă simțiți bine, doamnă?

Flutur din mâini ca o bezmetică și ies repede, cât nu am iar surprize. La ieșire, un banner mare, mă întâmpină cu litere de-o șchioapă: “AJUTATI-VĂ DRUMUL VISELOR SĂ SE INTERSECTEZE CU REALITATEA DE ZI CU ZI” “Nu, mulțumesc. M-am lecuit să visez printre atâtea culori. Data viitoare am să iau lista de cumpărături la mine!”

pg. 246

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 69 Către urmași Autor Daniel Benderleu Clasa XI Pastorală Seminarul Teologic Ortodox “Veniamin Costachi” M-rea Neamț Jud. Neamț /Romania Fiind sâmbă-tă, aveam program liber până seara, aşa că am hotărât să vizitez cetatea Neam-ţului, acea faimoasă construcţie care se spune că ar fi adăpos-tit după zidurile sale pe Oltea si Voichiţa - mama şi respectiv soţia Marelui Voie-vod Ștefan. Conform legendei, de pe meterezele acestei cetăţi i-ar fi strigat Oltea fiului său Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul încoronat cu flori, atunci când acesta fiind învins de turci căuta scăpare dupa zidurile cetăţii.

Acum mă plimbam şi eu acum printre acele ziduri pline de glorie şi admiram acele vestigii ale trecutului. La un moment dat, am hotărât să mă retrag în unul din turnuri ca să pot să admir frumuseţea pesajului ce se întindea la poalele cetăţii. Intrând, am văzut un bărbat care stătea nemişcat privind în zare.

Am crezut că se toarnă vreun film deaceea m-am retras. Ceea ce m-a făcut să gândesc astfel erau hainele necunoscutului. În picioare avea opinci, era îmbrăcat într-o cămaşă lungă care îi cădea peste iţarii strânşi pe picior, la mijloc era legat cu un brâu de după care se vedea lama încovoiată a unei săbii scurte.

Pe cap avea un fes iar faţa-i era încadrată de o barbă deasă. Aş fi băgat mâna în foc că se joacă vreo piesă de teatru cu tematică istorică dar văzând că personajul meu nu s-a mişcat de acolo vreo jumătate de oră, timp în care eu reuşisem să colind toată cetatea, am hotărât să mă apropii de el. L-am salutat întrebându-l care e motivul pentru care s-a îmbrăcat aşa. A fost surprins pentru moment dar apoi mi-a spus că el e Decebal, regele Daciei de odinioară. L-am întrebat cum a reuşit să treacă prin secolele care ne despart la care mi-a răspuns că Zamolxis le permite celor mai viteji ostaşi, o singură dată, să treacă prin timp pentru a revedea locurile în care au luptat apărându-şi ţara. Am rămas surprins văzând cât de bine cunoaşte evenimentele care au urmat de la o sută şase pe pământul românesc. Se simţea o notă de tristeţe în vorba lui, l-am întrebat care e cauza şi mi-a răspuns că mereu s-a simţit şi se simte vinovat pentru faptul că n-a putut să-şi apere ţara în faţa cuceritorilor romani: ,,Doar din cauza mea s-a destrămat acest colţ de rai. Să nu fi pierdut eu acel război împotriva lui Traian poate că această țară n-ar fi fost învinsă niciodată, poate ar fi avut aceleaşi hotare care erau pe timpul lui Burebista. Cât de mult au avut de suferit aceste pământuri din cauza năvăli-torilor care mereu au râvnit la bunurile noastre.“ Văzând cât de întristat şi cât de supărat pe sine era regele am încercat să-l consolez. I-am spus că el a făcut tot ce a putut pentru a apăra independenţa ţării sale, dar era imposibil să reziste în faţa unui asemenea gigant ca Roma.

Astfel împăcându-l cu sine l-am convins că nu purta nici-o vină pentru ce s-a întâmplat cu Dacia, l-am lăsat singur cu gândurile sale, eu plecând de acolo pentru ai îngădui să mediteze în linişte.

pg. 247

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 70 Humuleşti - leagănul ,,Amintirilor din copilărie” Autor Vlad Constantin Clasa a X-a Pastorală Seminarul Teologic Ortodox “Veniamin Costachi” M-rea Neamț Jud. Neamț /Romania Motto: Memoria se prezintă sub trei aspecte: ea este memorie, întrucât îşi aminteşte lucrurile; este imaginaţie întrucât le alterează şi falsifică; este spirit creator, întrucât le modifică şi le organizează armonios. Pentru toate aceste motive memoria a fost numită m u m ă a m u z e l o r .

Firi sensibile ce îmbină în creaţiile lor raţiunea şi afectul, numeroşi scriitori au înfăţişat cu tonul cald şi duios al evocării vremurile luminoase ale copilăriei, întâm-plările proprii sau ale altora, chipuri de dascăli sau de colegi de odinioară, oameni şi locuri dragi, dar nici unul dintre ei n-a făcut-o cu căldura şi fiorul profund răscolitor cu care Creangă îşi deapănă amintirile.

El vorbeşte despre toate acestea cu emoţie în glas, iar ochii sunt expresia melancoliei căci regretul şi duioşia îşi fac loc când prin minte şi suflet i se derulează momentele acelei vârste fericite care a rămas în urmă. Copilăria însăşi, oamenii, întâmplările, apar zugrăvite în cadrul natural şi existențial al Humuleștiului, acesta fiind leagănul Amintirilor din copilărie de aceea imaginea satului natal este evocată la începutul fiecărei părţi a operei.

Pentru Creangă, Humuleștiul nu înseamnă numai locul naşterii ci o adevărată axă a lumii, axis mundi a întregului univers în care copilul s-a format. Încă din prima parte a Amintirilor scriitorul vorbeşte cu mândrie despre acest sat mare şi vesel împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii. Nu este un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului.

Cea ce apreciază autorul la comunitatea rurală căreia îi aparţine este nu numai frumuseţea fizică, ci şi cea morală, locuitorii satului distingându-se prin hărnicie: gospodari tot unul şi unul, flăcăi voinici şi fete mândre ce ştiau a învârti hora dar şi suveica de vuia satul de vătale în toate părţile.

Locul naşterii - Humuleștiul este asociat casei părinteşti evocată la începutul celei de-a două părţi a Amintirilor. Enumerând detaliile semnificative ale interiorului ţărănesc, Creangă creionează de fapt cadrul în care se desfăşoară jocul şi jocurile pline de hazul şi farmecul copilăresc, în care există ca într-un veritabil tărâm al fericirii caracterizat prin voie bună: copiii şi copilele megieşelor erau de-a pururi în petrecere cu noi, lipsa de griji a copilului: casa ne era îndestulată şi prin starea de sănătate desăvârşită a familiei: şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi. Într-un astfel de orizont existenţial în care toate mergeau după plac, fără leac de supărare, copilul are sentimentul satisfacţiei depline pe care o retrăieşte şi la maturitate: parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! … şi, Doamne, frumos era pe atunci de parcă era toată lumea a mea!

Deşi satul Humuleşti este înfăţişat ca o aşezare arhaică păstrătoare a unor date şi obiceiuri străvechi, la începutul părții a treia, scriitorul precizează că nu-i un sat lăturalnic, mohnit şi lipsit de priveliştea lumii

pg. 248

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ca alte sate, realizând astfel deschiderea satului spre lume (G. Călinescu). Raportat la vecinii săi, Humuleștiul apare ca o oază de frumuseţe şi moralitate desăvârşită, ca un loc de trecere pentru o lume bogată şi aleasă, pentru oştiri străine, crai şi împăraţi, căci humuleștenii nu-s trăiţi ca-n bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna.

Acest sat, locul copilăriei lui Nică și al formării sale ca om, reprezintă matricea de care este legat definitive, de aceea drama dezrădăcinării din acest univers este simțită cu acuitatea unei dureri fizice şi exprimată într-o comparaţie triplă realizată prin subordonate modale, comparative la începutul părţii a patra: Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855 când veni să plec la şcoală după stăruinţa mamei.

Humuleștiul reprezintă universul rural văzut ca un tărâm al fericirii, ca un spaţiu şi un univers ideal al unei copilării lipsită de griji, de care copilul este legat prin mii de fire. Aici l-a fascinat şi-l fascinează universul geografic cuceritor prin pitorescul şi ineditul său. De sat îl leagă dragostea de părinţi, de tovarăşii de joacă dar şi de întreaga comunitate, aici e locul primelor iubiri, al unei co-munităţi puternic ancorate în tradiţii, care perpetuează în timp obiceiurile şi creaţia po-pulară. De aceea afecţiunea lui Nică se îndreaptă către Cetatea Neamţului, către Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, către dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu flori şi mândrele dealuri, dar şi către cei dragi: mama, tata, fraţii şi surorile, băieţii satului. La fel de mult iubeşte şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat.

Humuleștiul, paradisul copilăriei lui Nică, este evocat şi în momentul despărţirii de sat, căci era în zi de sărbătoare, când flăcăii şi fetele gătiţi frumos foiau în toate părţile cu bucuria zugrăvită pe fețe, ceea ce sporeşte tristeţea dezrădăcinării care se accentuează pe măsura depărtării de acele lucruri dragi. Plecarea la Socola înseamnă despărţirea definitivă a lui Nică de vatra satului natal. Odată cu dezrădăcinarea de Humuleşti s-a încheiat o etapă din viaţă, cea a copilăriei trăite într-un rând al fericirii, într-un paradis terestru, trecând acum într-un alt stil de viaţă care-i va marca evoluţia ulterioară.

Copilul duce însă definitiv cu sine universul mitic fabulos al satului în care a văzut lumina zilei, lumea fascinantă a paradisului copilăriei, imaginea neestompată de vreme a chipului părinţilor, a tuturor celor dragi dar şi a celor care într-un fel sau altul au alcătuit universul uman în cadrul căruia Nică s-a format.

Aşa se explică faptul că scriitorul şi-a iubit aşa de mult satul încât în toate etapele vieţii a dorit întoarcerea către locul natal şi când n-a mai fost posibil a încercat reconstituirea universului rural aşa cum a făcut-o atât de inegalabil în opera Amintiri din copilărie cât şi în fascinantele sale Poveşti, unde existenţa personajelor este stăpânită de normele obişnuite ale vieţii ţărăneşti.

pg. 249

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 71 Pe urmele lui Ion Creangă…

Autor Cipriana Diacon Clasa X Patrimoniu Seminarul Teologic Ortodox “Veniamin Costachi” M-rea Neamț Jud. Neamț /Romania Humuleşti ... ce nume molcom, cu sono-rităţi de leagăn, dar jucăuş în acelaşi timp. Când rosteşti Humuleşti, rosteşti inevitabil copilărie. Cu toţii avem Humuleștiul nostru, propriile amintiri, bucurii amestecate cu regrete, cu toţii ne întoarcem fără încetare la acea perioadă mi-nunată a vieţii noastre, pentru a retrăi fumoasa nebunie a primilor ani, când grijile nu ne apasă.

Spunea Creangă: ce năcazuri are un copil ? De ele se îngrijesc părinţii... El, copilul nu-şi vede decât de joaca lui care este, nu-i aşa, unica lui preocupare.

Atunci când citeşti Amintiri din copi-lărie, ochii minţii încearcă să recompună spaţiul humleștean cât se poate de bine. Şi, la un mo-ment dat, începi să te întrebi: oare există cu ade-vărat acest sătuc ascuns în depresiunea Neam-ţului, oare există apa Ozanei, cea frumos curgă-toare şi limpede ca cristalul, oare există cireşul, teiul, pupăza, toate acele elemente care contu-rează în spaţiul idilic, o copilărie feerică, aproa-pe ireală. Tentaţia de a reconstitui acele clipe este atât de mare, încât aproape fără să vrei pur-cezi în călătoria spre copilăria perenă, spre acel colţ paradisiac al Moldovei–Humuleștiul.

Cum ieşi din Târgu-Neamţ, îndreptîn- du-te spre Piatra Neamţ, treci un pod peste o apă mică, al cărei curs şerpuieşte printre fâșii de nisip. Este râul Neamţu-Ozana, cum îi spun localnicii cu mândrie. Aproape nu observi indi-catorul şi, pe nebănuite pătrunzi în spaţiul de poveste. Aparent nimic nu este schimbat.

Dar, dacă te uiţi mai atent la chipurile oamenilor nu ai cum să nu remarci îndârjirea acestora, o oare-care repreziciune a vorbii şi a gestului. Nimic răutăcios ci, dimpotrivă, o nuanţă ghiduşă, ironică, însoţeşte permanent pe humuleșteni.

Aşa trebuie să fi fost şi Ion Creangă: blând şi răutăcios, deopotrivă, iubitor de oameni buni, dar neîndurător cu lenea şi prostia omenească. Instictiv, cauţi cu privirea un copilaş blond cu ochi albaştri, pus pe șotii. Găseşti o sumedenie de Nică şi, îţi spui că ai nimerit bine acasă la Ion Creangă.

Desigur, modernitatea a ajuns şi la Humuleşti, case frumoase, gospodari harnici, maşini ce străbat neîncetat şoseaua dar nimic nu poate distruge spiritul copilăriei... Este Humuleștiul un spaţiu mitic, de basm, unde tim-pul pare a se fi oprit în loc. Fie vară, fie iarnă, locuitorii din Vatra Satului, Delenii şi Bejenii, respiră un aer pur încărcat de legendă, propice reveriei. Parcă retrăieşte propria-ţi copilărie şi este pătruns de un sentiment de uşoară nepăsare în faţă prezentului, mânat brusc de dorinţa de a te juca.

Cobori scările şi ajungi la oborul de vite. Trebuie să fie o zi de luni pentru că este aşa de multă lume... Într-un colţ al iarmarocului, o mulţime veselă, agitată, îţi atrage atenţia... Din mijlocul ei, la un moment dat, ţâşneşte o pasăre, în hohotul de râs al celor prezenţi. Apoi, un băieţandru fuge după ea de parcă ar vrea să-şi ia zborul. Plânge fiindcă pentru copilul şturlubatic ca vântul în turbarea sa, pasărea reprezintă o problemă fundamentală, nu era de șagă.

Am o străfulgerare a gândului, dar paşii mă poartă pe un alt drumeag. Întru fără să vreau într-o grădină...

Aici, mare agitaţie. O mătuşă cu un băț în mâna fuge după un copil... Este acelaşi băieţandru, parcă... dar nu am mult timp de gân-dire, pentru că sunt asaltată de imaginea unui alt băieţandru, la fel de blând şi cu ochii albaştri. Numai că, vai ce ruşine, este în pielea goală şi fuge, plângând de ciudă, că l-au văzut fetele satului aşa, după ce mama lui i-a furat hainele de pe malul Ozanei, unde se scălda.

pg. 250

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Imediat ajung în pragul unei porţi. Ce de baiețandri şi de fetişcane, jucându-se într-un nor de praf! Intru în casă şi văd mâţele care se tăvălesc în jurul motoceilor legaţi de cuptor, observ prichiciul vetrei, unde oalele abia aşteaptă să fie smântânite. Aud un zgomot şi mă întorc. O femeie, cu privire dumnezeiesc de blândă, pare a nu-şi mai vedea capul de trebi, dar cânta şi muncea cu atâta dragoste. Ea este mama, iubirea întruchipată, o inimă atât de mare într-un trup aşa de firav. Şi atunci înţeleg că Nică, poate, nu a existat, dar cu siguranţă există un copil etern a cărui amintire va dăinui peste timp.

Privesc în jurul meu şi văd cum toate personajele poveştilor lui Creangă vin la mine şi mă cheamă în lumea lor. Mă întorc în spaţiul mitic al copilăriei pe care nu mai vreau să-l părăsesc niciodată.

Aici, în leagănul Humuleștilor, unde poveştile prind viaţă şi unde nu există rău, mă simt cel mai bine.

pg. 251

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 72 Sunt mândru că sunt Român!

Autor Luca Ștefan Clasa X Patrimoniu Seminarul Teologic Ortodox “Veniamin Costachi” M-rea Neamț Jud. Neamț /Romania De când mi-a vorbit doamna profesoară despre proiectul acesta, m-am tot gândit la motivele pentru care sunt mândru că sunt român și am tot adunat argumente și argumente prin care voi încerca să vă conving în cele ce urmează că sunt român. Prin urmare, sunt mândru căsunt român pentru că: •Trăiesc într-o țarăfrumoasă, în care găsesc și liniștea munților și vuietul mării, în care mă pot bucura atât de păduri, cât și de câmpii, în care există zone în care parcă timpul a uitat să mai curgă și pentru că, român fiind, știu că veșnicia s-a născut la sat; • Prin însăși firea poporului meu, știu că atunci când îmi e mai greu trebuie să râd, să cred, să sper. Pentru că istoria mi-a dovedit de nenumărate ori că cei care au răbdare vor birui, până la urmă. Pentru că știu că necazurile se întorc descumpănite înapoi atunci când sunt întâmpinate de zâmbete calde și pline de nădejde.

• Pentru că nu trebuie să citesc traduceri din Eminescu, din Blaga, din Rebreanu. Pentru că știu că Brâncuși a fost la fel de român ca și mine, purtând în suflet aceleași doruri și dragostea pentru același pământ.

• Pentru că știu și cred că dorul este sentimentul nostru caracteristic, pentru că știu că în el îl regăsesc atât pe a avea, cât și pe a vrea, pentru că știu că el te apropie de cer și de pământ, de cel pe care îl iubești și care e departe, dar care, tocmai prin Dor, devine nespus de aproape.

• Pentru că, atunci când văd frumusețea mănăstirilor bucovinene, nu sunt tentat să mă întreb dacă icoanele nu sunt, cumva, închinare la idoli și pentru că știu că albastrul de Voroneț s-a născut tot din dorul poporului meu.

• Pentru că știu cine au fost Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu. De fapt, gândindumă la persoana ultimului domnitor menționat, sunt mândru că sunt român se transformă, pe nesimțite, în sunt cutremurat că sunt român. Sunt nespus de fericit să fiu parte a unui popor care a înțeles nevoia sacrificiului pentru idealuri și credință și, chiar dacă sunt încă departe de măsura lor, trăiesc cu nădejdea să lucreze ei în sângele meu aceeași tărie. În aceeași ordine de idei, sunt mândru că sunt român pentru că știu că a existat un Valeriu Gafencu și un Radu Gyr, pentru că știu că au fost oameni pentru care Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane a fost mai important decât părelnica libertate. Pentru că știu că am tăiat / peste câmpii / drum cu trupurile noastre / valurilor cenușii / ale Dunării albastre și pentru că știu că Nu pentr-o lopată de rumenă pâine, /pentru patule, nu pentru pogoane,pentru văzduhul tău liber de mâine, /ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

• Pentru că știu că strămoșii mei nu au primit nimic gratis, ci au luptat crâncen pentru fiecare bucățică de pământ, de ideal și de credință. Pentru că știu că a fost nevoie să treceți, batalioane și să luptăm, pentru că am văzut cum, în 1918, visele s-au împlinit. Pentru că știu că Prutul e o mare minciună, că aceeași inimă bate și dincoace și dincolo și pentru că de la Nistru pân’ la Tisa tot românul plân-su-i-s-a (lui Eminescu, desigur).

• Pentru că știu și cunosc cântarea clo-potelor și chemarea lor, pentru că știu că ele aduc în suflete puterea și curajul de a merge mai departe, pentru că știu că sunetul lor poate fi, în fiecare zi, promisiunea că mâine va fi mai bine.

pg. 252

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

• Pentru că știu cine au fost Andrei Șaguna, Dumitru Stăniloae, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Adrian Păunescu. Pentru că știu cine sunt, astăzi, Nicolae Manolescu și Andrei Terian, șiBaștovoi.

• Sunt mândru și extrem de fericit că nu cunosc România cu un rucsac în sate și cu un aparat de fotografiat în fața ochilor. România e mai mult decât atât și cred cu tărie că nu ajunge să stai cu o camera în mână pentru a ști ce înseamnă, de fapt, să fii ROMÂN!

pg. 253

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 73 Veșnicia și satul tradițional românesc Autor Iustina Diacon Clasa X Patrimoniu Seminarul Teologic Ortodox “Veniamin Costachi” M-rea Neamț Jud. Neamț /Romania

La început era Cuvântul… Apoi a fost un loc unde a rodit dragostea și unde Cuvântul s-a materializat… mai apoi a fost un loc unde toate viețuitoarele pământului erau în tihna și siguranța Creatorului. Mai târziu, Cuvântul a luat lut și suflând suflare de viață asupra lui l-a binecuvântat în existență… și, adormindu-l, i-a făcut bărbatului femeie. Și mai apoi, a fost șarpele, care l-a amăgit pe om și, astfel, acesta a căpătat înfățișarea pe care o are astăzi. Și dacă n-ar fi fost păcatul?! Nu ne-am mai fi întors toți în același lut din care suntem plăsmuiți; nam mai fi tânjit după, ci am fi gustat câte-un pic din ea în atemporal, în univers, în propria ființă; nu neam mai fi gândit la mântuire și la El, ci am fi judecat o posibilă cădere luciferică. Și Cuvântul a poruncit: Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul pentru ca mai apoi, pe pământ, să fie mulțime mare de oameni.

Iar oamenii își căutau identitatea, bâjbâiau în întuneric din cauza păcatului si-L căutau pe Cel ce ia creat, mânați de sentimentul de apartenență la veșnicie, se spărgeau în mici bucăți de patimi, se impersonalizau și, de la jumătatea distanței dintre pământ și cer, își priveau interiorul necurat, apoi prindeau speranțe din brizele verii și fugăreau iluzii printre roșul aprins al macilor. Iar inima le bătea mai tare, când priveau spre soare, căci știau că de undeva de acolo îi privește o Făptură Supremă, o Ființă intangibilă decât prin rugăciune... Știau că de acolo îi privește Dumnezeu prin ale cărui brațe trebuiau, ca la sfârșit, să-și încredințeze sufletul inundat de remușcări și uitare, extaz și deplinătate. Și apoi, mult, dar mult mai târziu, a fost satul, locul unde s-a născut veșnicia și locul unde omul absolut, adică țăranul, a fost menit să trăiască. I-a fost dat să crească pentru cer, dar omul a ales pământul, pe care Dumnezeu i l-a dat în stăpânire și apoi, după căderea sa în păcat, să-l muncească pentru roade și pentru ca să mai reamintească de iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru oameni.

Pentru a se contopi cu pământul, țăranul umblă în picioarele goale, umblă desculț, aleargă prin vise și crede că fiecare firicel de praf din colțul de pe drum, care se ridică atunci când talpa sa îl calcă apăsat de graba muncii, e praf de stele coborât din înalturi… Și nu-i naiv să creadă asta… e lut atingând lut! Sunt urme lăsate pe drum, sunt urme lăsate spre uitare, iar Dumnezeu, care, înțelegând zbuciumarea omului, îl saltă pe acesta, într-un loc binevoitor, în spatele Său imens… cât pentru o omenire întreagă.

Să simtă el, țăranul, cum mâna lui așează în huma sfințită de picioarele lui Iisus, bobul, ce la primăvară va rodi și-i va da posibilitatea să-și hrănească copiii.

Se mulțumea cu puțin și înălța rugi pentru sănătatea și iertarea păcatelor pentru ca, mai apoi, să-i citești în ochii sclipitori de fericire pacea și liniștea pe care o găsea atunci când simțea că riturile și cântările sale către Cel de Sus nu au fost trecute cu vederea... că apucă și ziua de mâine și că astăzi are roade bogate. Se culca atent pe bucata înverzită din fața casei sale și, înainte să-l fure somnul, zicea că ascultă cum crește iarba și cum fiecare gâză încearcă să se regăsească prin labirintul firelor înalte, pentru

pg. 254

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

a se odihni. Mai dormea și pe prispă cu mâinile sub cap și privea de după acoperișul casei cum stelele clipesc speranțe și schimbă culori de iubire pură în jurul lunii care zidea cercul de lumină palidă.

Peste zi, Dumnezeu a binecuvântat pământul cu o ploaie și a început a străluci în fiecare picătură.

La scurt timp, a început să lege un curcubeu fermecător în mijlocul norilor. De undeva, din imensitatea pământului, de pe un câmp uitat, un om simplu îmbrăcat în cămașă albă, împreună cu nevasta și copii lui, și-a dat jos pălăria și, așezându-se pe arătura udă, a rămas pentru câteva clipe împietrit de timp, înconjurat de spectacolul dungii de pe cer. S-a pierdut în incomensurabil și în abisul plăcerilor curate și dumnezești, uimit de natură și de creație.

S-a întors mai spre seară acasă și, uitând de grijile de peste zi, își privea copiii jucându-se. Era atâta inocență în jocurile lor… atâta suflet, patimă și dedicare, încât cuvintele nu puteau servi decât la accentuarea zâmbetului debordant ce îl aveau pe față. Trăiau momente de libertate absolută, singurele momente din zi în care părinții nu-i puneau la muncă. Băieții jucau prinselea pe ulițele din capătul satului, iar fetele culegeau flori sau stăteau de vorbă între ele. Soarele asfințitului scălda praful de pe drum în lumini de aur și se juca în pletele copilelor ce fugeau să prindă musculițe sau buburuze. Vântul răvășea puful păpădiilor...

Tinerele neveste învârteau între timp mămăliga într-un ceaun pe cuptor și își chemau odraslele și bărbatul la masă. Intrau în casă și se așezau pe scăunele mici din lemn sau direct pe podeaua din lut în jurul unei mici mese pe care aburea mămăliga și zeama de fasole. Țineau toate posturile de peste an...Și după ce mâncau, rosteau cu inima împăcată: Mulțumesc, Doamne, și bogdaproste de pâine și de sare, dă la toată lumea, dă-mi și mie. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin. -se mai auzea câte-un săru'mâna pentru masă și lumânarea se stingea... Țăranul ducea o viață simplă… trăia cu frica lui Dumnezeu și conștientiza că ceea ce are se datorează numai Tatălui Ceresc. Mergea la Biserică și asta însemna pentru el cu adevărat intrarea în Casa Domnului. Nu îndrăznea să-și abată gândul de la rugăciune în timpul slujbei, căci, parcă vedea cum ochii din Biserică îl privesc aspru și cum toți Sfinții se foiesc pe pereți, să vadă dacă și lui îi convine să fie deranjat la Sfânta Liturghie.

Săruta cu buzele umede Crucea din mâna preotului, având un deosebit respect pentru cele Sfinte. Înțelegea Scriptura și se străduia să res-pecte învățăturile ei pe cât putea de bine și cădea în genunchi la icoana Mântuitorului Slăvindu-L și mulțumindu-I. Ținea la tradiții, ca la ce avea mai scump, și se oprea în loc, își ridica ochii spre veșnicul albastru de deasupra sa și medita la nemurirea sufletului ori de câte ori un eveniment mai important se petrecea în satul său.

Nașterea unui prunc era o bucurie. Ei creșteau și li se făcea nuntă, unde cel mai important moment era ceremonia care sfințea comuniunea mirilor cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca mai apoi copiii să aibă la rândul lor copii, iar țăranul să simtă din ce în ce mai mult că lanțurile bătrâneții se slăbesc.

Acceptată cu resemnare și fără teamă de către bătrânii care și-au trăit viața cu credință și frică de Dumnezeu, moartea îl aduce pe omul de la sat în situația de a realiza efemeritatea condiției umane și înțelegerea faptului că fiecare clipă a vieții trebuie să fie un prilej de bucurie și să fie frumos trăită. În momentul morții, oamenii satului se află în situația de a fi cel mai aproape de Dumnezeu, căci știu că prin moarte redau trupului libertatea de a fi ceea ce doar la început a fost, și anume pământ, pulbere și praf, fire pătate cu lacrimi de uitare și regret, iar sufletul… sufletului îi cheamă îngeri care să-l poarte până la porțile raiului.

Astăzi, puțin din ceea ce a fost satul, se mai păstreză, căci în satul nostru se întâlnesc două lumi: una care se stinge și una care se naște și pe care cei care o edifică nu au încă înțelepciunea să o ancoreze în fundamentele vechii civilizații rurale.

Nu pledăm pentru satul patriarhal, pentru un picior de plai, pe-o gură de rai ci pentru un sat care să fie capabil să-și păstreze țăranii cu sufletul de mai demult, un sat unde:...se vindecă setea de mântuire / și dacă ți-ai sângerat picioarele / te așezi pe un podmol de lut / unde: Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, /

pg. 255

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streșini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte / unde mâna omului crează spre renașteri absolute, timpul îngheață și ne dă posibilitatea să ne ascultăm pe noi înșine, pentru a realiza că poate ar trebui să-i ascultăm mai mult pe alții, întrebându-ne dacă nu cumva vocea noastră s-a ascuns la ei, unde Dumnezeu mai coboară din când în când pe pământ, pentru a resfinți și a ne redescoperi pe noi însămânțați cu bobul dragostei și al purității nepământene după ce la început a fost Cuvântul.

Satul mai păstrează și astăzi puțin sfințenia de altădată, însă ceea ce conservă el este ceea ce din timpuri regenerate s-a vrut să fie amprenta unei realități imediate de care oamenii să se bucure atunci când vorbesc de locurile în care în decursul istoriei au evoluat, transformându-se… în satul de acum, unde încă mai trăiește acel om, care bucurat de propria existență, de natura din jurul lui, de aproapele său și de bunul Dumnezeu își cheamă copiii cu glas smerit și simplu la pieptul său: Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei / Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

pg. 256

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 74 La revedere, căsuţo...

Autor Iulia Cuncev (Moldova, r. Taraclia, s. Valea Perjei)

Opriți, vă rog. Vă mulțumesc. Poftim banii. La revedere.

La revedere.

Iată câmpurile, iată iarba, drumul, ogrăzile oamenilor şi liniștea care atinge spiritul omenesc, dăruindu-i puritatea aerul de la sat. Sunt acasă, dar simt pustietate şi văd că nimeni nu mă așteaptă, şi parcă... sunt străină. E ridicol, însă nu mi s-au întipărit amintiri plăcute. Doamne! Cine-am fost şi cine-am ajuns? Eram o simplă Maricică de care nimeni nu avea nevoie şi iată că acum am devenit persoană publică şi totuşi soțul şi copiii-mi sunt unicele suflete dragi... Am avut şi tată, şi mamă, şi chiar trei frați..., dar toţi s-au împrăștiat, cum sar picăturile de apă când se bălăcesc copiii în ea.

Casa mea deja-i risipită... Cu oalele şi ferestrele sparte. Ierburile continue să năbușească ograda şi porțile... Laița pe care, fiind mică, îmi plăcea să stau aşezată... Oh, doar ea mai așteaptă încă. Copacii au frunzele prăfuite – ar fi o dovadă a singurătății, ba mai bine zis a pustietății acestei clădiri, ce cândva se numea casă. Îmi vine greu să respir, deoarece mă apasă amintirile. Este nevoie de multă forță lăuntrică pentru a te afla pe locurile unde-ai vrut să fii fericit, dar unde nu ţi-a reușit nimic.

- Andrieș, vino acasă! Nu vezi că-i noapte?!

- Vin-vin!

- Ionel, hai şi-ai mânca! A venit şi tata!

- Vin mamă! Hai, Andrieş, noapte bună.

- Noapte bună. Mâine tot aici ne întâlnim?

- Da. Pe mâine.

- Pe mâine.

Ce-ar fi fost de şi mama îmi purta această grijă? Stăteam zgribulită, ca o păsăruică în timp de iarnă, şi ea nici habar n-avea... Iartă-mă mamă, dacă... chiar mi-a fost greu. Câtă foame, câtă durere şi cât frig am tras. Câte lacrimi neprihănite am vărsat şi totuşi te-am iubit, mamă!.. Tată... te-am pierdut fiind copil şi crezi că nu ţi-am simțit lipsa, n-am înţeles unde-ai dispărut? Greșești. Eram convinsă că vei trăi în Împărățiile Cerului, căci timpul te găsea în biserică. Şi iarăşi, mamă… cum ne-ai lepădat? Cum te-a lăsat sufletul? Cum ai putut permite să simțim atâta suferință, atâta înjosire, având puteri să ne crești? Doar erai sănătoasă, slavă Domnului. Atâtea lacrimi sărate am înghițit şi am zâmbit atunci când plângea totul în mine. Oare să nu ne fi iubit? Nu cred, erai mamă. Nu te-am urât nici când mă loveai cu palma aspră, nici când adormeam flămândă, murdară, nici când m-au încleștat pereții internatului, şi nici atunci când aplecam capul la reproșurile mătușii Liza, la care-mi petreceam adeseori vacanța.

Nu s-a schimbat nimic, poate doar că a îmbătrânit totul. E grozav, căci nimeni nu mă cunoaşte, de fapt, n-am fost demult pe aici. Nici chiar familia nu ştie unde mă aflu. S-a produs întâmplător călătoria pe aceste meleaguri, m-au izbit amintirile. De ce nu ştie familia? Pentru că ei nu cunosc istoria deplină a vieții mele, iar eu n-am curajul să mă destăinui – e prea dureros pentru mine… Ţin minte cum după moartea tatălui mama s-a recăsătorit în curând, iar de noi uitase, de parcă nici n-am fi existat vreodată. Ne-a lăsat singurei în casă şi s-a mutat cu traiul la noul său ursit. Cel mai mult am plâns atunci eu, şi fraţii mă tot linişteau. Acum îmi dau bine seama că plângeau şi ei acolo, undeva -

pg. 257

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

prin adâncimile fibrelor inimii, doar că trebuia ca cineva să fie mai tare, era necesar să mă pot sprijini în ei. În casă era frig, iar în jur – dezordine totală. Pe fundul ceaunului de pe plită se uscau rămăşiţe de mâncare, nici nu mai ţin minte de care. Noi însă flămânzi ne adunam într-un colţ al patului, ne cuprindeam ca să ne fie mai cald şi închideam forţat ochii pentru a adormi mai degrabă. Cineva poate să spună că a fost şi vina noastră, că trebuia să pregătim noi mâncare, să facem ordine, dar e atât de simplu să judeci nişte copii care n-au văzut niciodată cum se realizează acest lucru. Îmi amintesc bine copilăria. Până a fi internată, mătușa Liza mă luase la ea. O stimam mult, deoarece unica mai venea, din când în când, şi ne gătea câte ceva de-ale gurii. Avea grijă de noi, dar, pare-mi-se că, eram totuşi abuz pe capul ei. Adesea ne reproșa ceva şi totuşi o iubeam. Nu pot spune că ne punea la lucru greu, pur şi simplu... nici acum nu-mi pot da răspuns la întrebarea: De ce ne adăpostea sub aripa sa în fiecare vară, fiindu-i totodată greu? Avea familie şi, posibil, din această cauză ne mustra, căci cum ai da, copiii străini adesea se prefac în nişte obiecte de prisos. Mă străduiam să n-o supăr, pentru că simțeam că n-aveam dreptul.

Când augustul îşi petrecea ultimele zile, mătuşa Liza mă dădea în primire internatului. Mă simţeam o jucărie, o becisnică transmisă dintr-o mână în alta.

Doamna Larisa – directoarea internatului – era o femeie bună la suflet, care ne iubea, ne întâlnea în prag cu blândețe în ochi şi cu zâmbet atât de cald pe buze. Mă bucuram s-o văd, dar când îmi reaminteam câtă pustietate mă așteaptă anul întreg, mă luau fiorii. Condiţiile în care trăiam îmi păreau bune, însă veşnic simţeam lipsa părinţilor.

Aveam o mică iconiţă, pe care o purtam pretutindeni în buzunar, iar noaptea o puneam sub pernă. Înainte de somn, spuneam în gând „Tatăl Nostru”. După asta Îl rugam pe Domnul s-o ajute, mai întâi de toate, pe mama, pe mătuşă, pe fraţi şi pe mine. Îl rugam şi de tata să nu uite, să-l asigure cu căldură eterică. Mulţumeam pentru tot ce mi-a dăruit în ziua trăită, îmi sărutam cruciuliţa de lemn agăţată de gât şi închideam ochii. Iar în vis o vedeam pe mama cu zâmbet, cum mă îmbrăţişează şi-mi sărută creştetul capului, apoi se apropie tata şi ne îmbrăţişează pe ambele. Cum fraţii mei veseli, plini de viaţă fac o colivie şi o pun în copacul din ogradă. Din bucătărie iese un miros îmbătător de pateuri cu varză...

Dimineaţa însă, deschizând ochii, reveneam la realitate şi ziua iarăşi se strecura după orarul monoton.

Visam asta aproape în fiecare seară. Visam, probabil, de aceea că aceasta era atmosfera, pe care voiam s-o văd în familia noastră. Atunci când aveam timp liber, mă gândeam cum ar fi fost viaţa, dacă am fi fost acum împreună? Mă aşezam pe un oarecare scaun şi, stând singură, îmi revărsam lacrimile într-o năframă dăruită de maică-mea la una dintre aniversările zilei mele de naştere. Plângeam până simţeam că nu mai am lacrimi şi apoi mă ridicam încetinel şi mă duceam în dormitor, sau în altă parte, fiind deja înconjurată de ceilalţi copii.

Atâta timp cât am trăit acolo, niciodată n-am vrut să fiu înfiată de cineva. Îmi părea că astfel îmi voi trăda familia, chiar dacă n-o mai aveam. Îmi părea că odată ce-mi voi părăsi fraţii, îmi voi căpăta pedeapsa pe veci de a nu fi iertată.

Am fost jignită amarnic de soartă, însă Domnul mi-a dat puteri şi am putut supravieţui, am putut trece cu picioarele goale prin jăraticul fierbinte al sorții.

Ieşind din lanţurile internatului, m-am simţit liberă. După asta viaţa s-a schimbat. M-am îndrăgostit, iubesc şi sunt iubită. Am copii, care-s încă mici şi care nu ştiu multe lucruri din viaţa mea.

Nici n-aş vrea ca ei să le cunoască, deoarece am văzut anii copilăriei infernali. Mi se părea că lumea s-a întors cu spatele şi râdea cu poftă, arătându-mi asta prin zguduirea trupului său.

Acum însă stau pe laiţa de lângă casă şi nici măcar o lacrimă nu-mi înfierbântă obrazul. Totul e-n trecut. Au rămas doar amintirile, care uneori mă răscolesc în ceasul nopţii, mă pun pe gânduri şi mă întorc în trecut. Am revenit pentru a-mi simţi din nou copilăria, care mi-a adus atâta durere...

Se zăreşte. Soarele palid se ridică de după deal de mână cu razele sale somnoroase. Am petrecut stelele, care timp de o noapte mi-au ascultat durerea. Am venit. Am văzut. Mi-am amintit. Dar iată că e timpul să plec. Unde mi-e telefonul mobil? Iată-l, aşa...

pg. 258

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-

Alo, taxi?

Da, doamnă.

Vă rog să veniţi în satul ***, pe strada***, nr. ***.

Bine. Peste o jumătate de oră voi fi.

Mulțumesc. Aștept. Îmi iau rămas bun căsuţo – căsuţa mea plină cu amintiri amare... Alături de tine am încercat să visez la o viaţă frumoasă, pe tine te port în măduva amintirilor mele.

Atâta timp cât m-am aflat aici, m-am simţit din nou acel copil îngenuncheat de soartă. În doar o clipă am pierdut puterea spre care am mers o viaţă, dar de această dată nu-mi pare rău. Mă las dusă de greutatea situaţiei şi accept durerea care mă asediază şi cu toate acestea, pentru prima dată, mă simt aici fericită întrucâtva…

- Doamnă, urcaţi, vă rog.

- Da-da, mai am nevoie doar de o singură clipă.

Privesc, posibil, pentru ultima oară răsăritul soarelui în sătucul acesta. La revedere căsuţo, la revedere drumule, la revedere satule unde am avut şi tată, şi mamă, şi fraţi...

pg. 259

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 75 Noroi şi lacrimi Autor Vali Slavu (Aninoasa, Hunedoara)

Ilina se trezi, înainte de a suna ceasul. Întinse mâna să aprindă lampa de veghe, dar îşi aminti că nu mai avea curent electric, de câteva zile. Se ridică, trase draperiile grele şi invită lumina macaralei de pe şantier să pătrundă în cameră. „Cred că mai am timp să lenevesc…” Se întoarse în pat, unde cei doi copilaşi ai ei încă dormeau duşi.

De când i-a murit soţul, se descurcă singură, iar Magdalena, deşi are doar zece ani, îi este de mare ajutor. Necazurile o maturizaseră prea devreme, asumându-şi, cu răspundere, rolul de soră mai mare, fără a neglija şcoala. Doru, la cei şapte anişori, era un ştrengar şi jumătate, semn că problemele cu care se confruntau nu-l afectaseră.

După ce se convinse că sunt bine acoperiţi cu plapuma, îşi pironi ochii în tavanul scorojit. Locuiau la ultimul etaj al unui bloc vai şi-amar şi, la fiecare ploaie, apa le intra în casă. Acest tavan era, pentru ea, ecranul pe care se proiecta, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, câte un „scurtmetraj”. Secvenţe din viaţa ei: copilăria, anii de şcoală, nunta, naşterea copiilor, acel accident stupid, în care i se prăpădise bărbatul, într-o zi de toamnă. Un motiv în plus să urască acest anotimp. Oricum, toamna e atâta disperare în încercarea frunzelor de a rezista cât mai mult agăţate de ramuri. Cu aceeaşi disperare se agăţa şi ea de câte-o speranţă şi, cu aceeaşi neputinţă, pica la pământ.

Pe tavan, începu a se derula un episod din propria-i copilărie. Îmbrăcată cu rochia de catifea roşie, sufla cele şase lumânări de pe tortul uriaş de ciocolată, înconjurată de colegii de grădiniţă. Alarma ceasului făcu să se termine „filmuleţul” înainte de a apuca să guste din tort.

Opri repede soneria, să nu se trezească micuţii. Se gândi că începe o zi ca toate celelalte. Urma să-i pregătească pe copii pentru şcoală, apoi o aşteptau opt ore de muncă istovitoare, la fabrică. Şi, totuşi, nu era o zi ca toate celelalte…

La baie, se privi în oglindă. Începuse să nu-i mai placă, de la o vreme, chipul pe care îl vedea acolo.

Unde e, oare, femeia veselă de altădată? Ridurile care i-au brăzdat faţa şi părul albit înainte de vreme, o îmbătrâneau cu vreo zece ani.

Când ieşi de la baie, copiii erau treji şi şuşoteau. Îi sărută pe frunte şi merse la bucătărie, să pregătească micul dejun. Încălzi ceaiul şi unse câteva felii de pâine cu margarină. „Au uitat că azi e ziua mea…”

La fabrică, timpul s-a scurs mai greu ca de obicei. Muncea întruna, nu avea timp de palavre, de aceea, în atâţia ani, nu se împrietenise cu niciun coleg. În secţia unde lucra, abia dacă îşi ştiau unii altora numele, darmite să-şi cunoască data naşterii. În timp ce porţiona aluatul pentru pâine, se gândi cum să-şi drămuiască banii. Trebuia să pună pe masă, măcar astăzi, ceva mai de doamne-ajută.

La sfârşitul programului, se simţi epuizată. Reuşi să cumpere câte ceva de la piaţă, negociind fiecare frunză de pătrunjel. Pe aleea din cartier, salcâmii îşi parfumaseră hainele de primăvară, dar ea era prea îngândurată pentru a se bucura, ca altădată, de mirosul lor. Ajunse în faţa blocului cu trei sacoşe pline.

Urcă, anevoie, până la etajul IV. În faţa uşii, propti plasele de perete şi căută cheia. Ce urma să găsească înăuntru? Gândul că nu avea cine să-şi amintească de ziua ei o întristă peste măsură. Chiar şi copiii

pg. 260

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

uitaseră. Reînvie, pentru o clipă, amintirea vremurilor când aniversările erau prilej de mare bucurie, în familia lor.

Intră în holul întunecos al garsonierei, trecu prin cameră şi ajunse în bucătărie. Observă lipsa copiilor, dar bănui că sunt la joacă. În timp ce aşeza cumpărăturile în debara, se gândi ce ar putea să prepare pentru cină. „Unde or fi, totuşi?” Ieşi la fereastră şi îi căută cu privirea în jurul blocului. Îi strigă, dar nu primi niciun răspuns. Şi doar îi rugase să nu se depărteze de bloc. Era neliniştită şi furioasă în acelaşi timp. Începu să cureţe cartofi, deşi nu ştia sigur ce va găti. Gândul îi era la copii.

Când auzi uşa de la intrare, răsuflă uşurată. Val-vârtej, cei doi intrară în bucătărie şi se opriră, zâmbitori, în faţa ei.

- Mami, ştii… începu băiatul.

- Da, ştiu, îl întrerupse ea, furioasă. Ştiu că muncesc din greu pentru voi, iar când ajung acasă, obosită, care mi-e răsplata?

- Dar, mami..., încercă fata să spună ceva, cu glasul tremurând.

- Tu să taci, domnişoară! Eşti mai mare şi în tine trebuie să am nădejde. Uite cum aţi intrat în casă!

Asta mai lipsea! Nu puteaţi lăsa pantofii plini de noroi la uşă? Sigur aţi fost pe şantier, de v-aţi murdărit în halul ăsta!

Copiii se întoarseră la uşă, să se descalţe, iar Ilina începu să şteargă urmele de noroi. Când ajunse în hol, zări în mânuţele lor câte un bucheţel de lăcrămioare.

- Ştiam că e ziua ta, zise Doru, dându-şi seama că mama a văzut florile.

- Nu pe şantier ne-am murdărit, adăugă fata. O colegă ne-a dat voie să culegem lăcrămioare, din grădina ei, pentru tine.

Inima i se strânse de durere. Doamne, cum a fost în stare să le vorbească aşa urât? Cum de nu şi-a dat seama că ascundeau ceva la spate? Cum n-a observat, de dimineaţă, acea lumină jucăuşă, pe care o aveau în priviri, atunci când puneau ceva la cale?

Luă florile din mânuţele copiilor, îi strânse tare la piept şi simţi în suflet adierea primăverii. Privind lăcrămioarele, în ochi îi înfloriră două buchete de lacrimi.

pg. 261

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 76 Din jurnalul unei muze Autor Rafila Radu (Iași) Motto: ”De ce vă mai puneţi aceste probleme, doamnă?

Las’ că voi scrie eu o carte despre totul cum a fost” Poetul ............un îndemn tacit, izvorât dintr-o înţelegere , la fel, tacită care, nu diminuează ci sporeşte apetitul cunoaşterii, a cărei judecată dreaptă se aşteaptă a veni dintr-un alt spectru al realităţii, greu de conceput, imposibil de imitat. ...........un joc inventat, intuitiv, invitaţi cei sortiţi să şi rămână.La uşă rămâne tot ce-i profan, grotesc: răutate, gelozie, ură, concurenţă neloială, îmbrăţişate ca-ntr-o formulă chimică, rămân elementele care sporesc aura misterului: demnitate, respect de sine, respectul unuia faţă de celălalt, dragoste, multă dragoste despre care nu se vorbeşte dar, se simte, loialitate, apărarea unuia de către celălalt în orice împrejuarare în care i-ar putea fi aduse prejudicii de imagine, ocrotire, multă ocrotire şi toate acestea fiind îmbălsămate într-o divină taină ce concură la dobândirea conştiinţei de sine. ...........o bombă atomică capsulată în acest angrenaj , lăsată la vedere, care emană energii ce pot propulsa spre modificări de conştiinţă ale acelora care voit, nevoit sau din întâmplare fac atingere cu fenomenul numit joc inventat. ...........din mare milă pentru mine, văduvita unei reale trăiri absolute, mi-a pregătit marea aruncare într-o iluzie, rezervându-şi sieşi aruncarea ulterioară în, chiar, adâncul acestei iluzii, scoţând cuvinte de-o mare valoare intelectuală şi morală. ............de când lumea continuă povestea, dar, acum îşi face cale prin inim mea, rănind-o, iar glasul meu caută, în hău, răspuns. E dreptul meu să ştiu dinspre unde vine ecoul. ............eram în stările lui:prizonieri ai propriului joc. ............iubirea care nu anulează alte iubiri, dimpotrivă le sporeşte aura, unindu-le între ele .............am pornit la drum cu prematurul gând: imposibilă întâlnire, ireal dialog, ireală bucurie a cunoaşterii,totul, totul între real şi ficţiune, între sacru şi profan, între sublim şi grotesc, între trevzie şi adormire. ..............povestea noastră-nchisă într-un mit.Auzisem, doar, despre iluminaţii care, vedeau unul în celălat pe, chiar Insuşi, Dumnezeu.. .............joc angajat, asumat care antrenează o largă gamă de sentimente, asocieri subtile de idei. ............apărarea principiului feminin şi al principiului masculin, dobândirea echilibrului.

pg. 262

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

.........mi-e dor de mine însămi şi caut voci în faţa cărora să pot rămâne aşa. .........această poveste-i fără început, fără sfârşit.Dacă vrei îţi spun: încep cu plinul din conţinut.Dar va fi tot aşa: cuvintele, un amestec de adânc şi de înalt, cuvinte care ard, topind în ele clipe, când şi cum coborâse peste noi har? Ne făcea bine depărtarea, vedeam unul cu ochii celuilalt, vorbeam unul cu gura celuilalt, ştiam că se împlinea menirea: înmulţeam, astfel, harul. ........să ne ai în mila ta. Si ţinându-ne mereu ascunşi, vei afla o uriaşă Bucurie guvernată de legile divine, Bucuria Creaţiei. .........a ars în lumina propriului cuvânt, prea curând ascuns, ocrotit de braţul marii linişti. ..........cât ne-ar fi deranjat că eram fată, că era bărbat? De tot, de tot, de tot, pe lucrul acesta l-am uitat. .........într-un fel, mi-am lăsat fiinţa traumatizată, neîntrerupând la timp regia, supusă fiind unei nebuloase,dar, oare, nu eu iubeam iluzia în care mă cuibărisem confortabil, din care ieşeam luminată, crezând că eu sunt femeia din creaţiile sale, nebună mă puteam considera, chiar eu însămi şi într-o situaţie şi alta. Ce mai conta ce cred şi alţii? ........auzisem, văzusem, ştiam din biografiile unor mari creatori sau ale altora mai puţin mari creatori, despre cum îşi ucideau muzele. Unii le ascundeau existenţa, alţii le distrugeau opera, alţii le defăimau. Ma ucis şi pe mine, privindu-l, cum, de fapt, se sinucidea, ascunzându-mă, sub pretextul că mă ocroteşte de tot răul din lume. .........ascultătorul virtual impune mult.Cu ce-aş putea începe?Din prea marea încărcătură, orice început poate fi sfârşitul poveştii şi cu tot ceea ce aş crede eu c-ar putea fi fraza de sfârşit , la fel, poate fi şi cea de început. ...........prea marea lui personalitate copleşea, intimida, inspira teama de sfârşit al misterului creat, al vrajei care conţinea ADN-ul lucrării mari care ne cuprindea. .........el a iubit iubirea.Din iluzie-şi făcuse o gară.Mereu în aşteptare, cu teama, însă, ca EA să nu, carecumva, să apară de pe undeva. Imposibilul îi era mult mai la îndemână, era golul pe care mereu îl umplea cu trăiri noi, faţete noi, de fapt, a aceleaşi iubiri. ..........l-am iubit ca pe un geniu,m-a slăvit, într-o zi, ca pe-o prinţesă, iar, în altă zi, m-a umilit.Eram simplu femeia, iar el mă vedea venind din istorii, făcând şi refăcând istoria, eu eram simplu femeia, continuând cu mine, însămi, lumea, continuând prin mine, însămi, lumea. ..........amândoi vinovaţi de-a crea cadrul unei mari iubiri imposibile. ............ne-am înrolat într-o mare absenţă, iar dacă o mare absenţă ar fi echivalentul morţii, înseamnă că noi doi am murit iubindu-ne, iubire prin absenţă, un dor prelung din care să nu te mai întorci. ..........cine-ar fi bănuit prizonieratul din tranşee diferite şi, tocmai, în distanţa dintre ele se afla laboratorul unei necunoscute literaturi.

pg. 263

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

.........fiecare, dintre noi doi, păream vulturi planând peste imaginea disperată , pe când alţii devorau cu plăcere fiinţa pe care nu o puteam, nicicum, salva. ..........născuţi cu ADN-ul insidios al poeziei în sânge, căutam mereu şi mereu aceeaşi lungime de undă pe care o respiram ca pe un drog. ...........nu o boală, o excepţie, se pare, neputinţa de adaptare într-o prea sufocantă existenţă în care valorile spirituale dispar, ele se disting, sporadic, dar numai la modul teoretic. ............modestia, timiditatea, prea multul prea bun simţ te pot , sigur, scoate din locul binemeritat.

Găsirea unui limbaj incifrat te-nvăluie într-un spaţiu numai al tău, confortabil, în deplină libertate, în care nimeni nu minte pe nimeni, totul îţi aparţine în dreptate şi adevăr. .........dintre toţi cei chemaţi, prinşi în lucrare, nu toţi cunosc drumul iniţierii către marea taină, iar dintre cei fragezi ca vârstă, unii şi-au pierdut memoria divină, împământenindu-se. Nu toţi pot duce pe inimă miracolul crucii: cerul şi pământul la un loc, materia şi spiritul. ..........Doamne, este Săptămâna Patimilor, niciodată singurătatea nu s-a simţit pe cruce cu Tine, Doamne, sfârşind! Când nu-i cine să te-asculte nici spovedania nu are suflu. ...........acolo unde există mister nu încape şi interes, nu există justificări, scuze sau acuze, nu există materie ci, doar, spirit. ...........odată apărută ea, implicarea, amândoi şi eu şi Poetul am recunoscut, unul în celălalt, seminţia din care ne tragem. Făceam parte dintre acei oameni care, odată începând un lucru, neapărat acel lucru trebuia să fie dus până la capăt. O datorie de onoare, o dulce implicare. .........dacă nu ai nimic de pus în joc, ceva scump pe care să-l joace zeii la ruletă, nimic nu o să-ţi iasă, poezia cere facere şi prefacere, osmoză a firescului, devenind nefiresc, adică literatură gata făcută. ...........unii îşi trăiesc iubirea iar alţii devin filozofi. Numaidecât ar trebui, cel puţin, să ai geniu pentru a te putea apropia de un alt geniu şi câtă, câtă nebunie să-l mai şi poţi plimba prin toate călimările posibile! ............plată ori răsplată, poezia în univers? Si una şi alta. Dacă plată ar fi, tocmai, faptul că ea, această răsplată este percepută şi menţinută, doar, în planul ideatic, iar revelaţia că ea, poezia, numai ea poate coborâ în plan real ireala trăire, e ca într-o naştere: durere şi fericire în acelaşi timp, bucuria rodului, rodul iubirii. ............teama de-a nu-l robi politici, de-a nu-l supune, de-a nu-l aservi partidul, căci numai unul,doar, era pe-atunci.Pe marginea prăpastiei era Poetul şi într-o situaţie şi în alta. Nici disidenţa nu-i aducea confortul necesar creaţiei, pe când în verbul poezie sale vibrau germenii unei mari iubiri netrăite, neîmplinite. ............atât de străini printre incertitudini, ne-am făcut poveste cu jumătate de înţeles. ............ştia ce ştia Tudor Arghezi: „niciodată, nevastă, doar, logodnică, doar, amantă”.Cele spuse , fiind întărite şi de eruditul Mircea Eliade:”mai curând logodnică sau soţia altuia”- literatură gata făcută, nefirescul bun conducător de adrenalină, o pârtie de schi fără sfârşit, fără scăpare, care te conduce fie înspre ţintă, fie înspre necunoscut. Să aduci de aici ştirile, iată, Destinul acceptat!

pg. 264

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

...........această poveste cu privirea ei iconoclastă, pe nimeni nu lasă să se apropie de ea cu judecăţi după legea umană.De la început curgerea ei pe deasupra , plută în aer menţinând mentalul colectiv departe de real, adică în sublimul său. ............nu contează, nu mai contează , oricare clipă care mi-a fost cerută, care mi-a solicitat veghea , nu mai contează frământarea, îndoiala, uneori teama la care mă expuneam, nopţile albe pândind luna trecând prin faţa geamului meu, pătând cu lumină nesomnul meu, patul meu, cuvintele curgeau în prelungirea altei simţiri din acest spaţiu, exprimată în aceeaşi limbă.Nu contează, după cum spuneam, cu generozitate, dau locul meu de onoare, tuturor femeilor care se regăsesc în poemele Poetului, după cum se ştie, de nenumărate ori a declarat că nu va spune, niciodată, numele femeii. ..............dovadă a dorinţei sale de tăinuire, este ultima dintre puţinele convorbiri telefonice înlesnite de bunul Angelo, martor la acest sacrilegiu (despre Angelo, plecat foarte repede de la acest eveniment,voi vorbi, mai pe larg, în altă parte) ...............Poetul nu a dorit coborârea acestui fenomen unic de creaţie întru iubire, întru cunoaştere şi sfinţenie, cerându-mi şi mie, astfel, participarea la sacralizarea lui, pecetluindu-l cu un plâns sfâşietor( martor,Angelo), promiţându-ne că va scrie el o carte despre totul cum a fost(cartea nu a mai apărut) .............”maestre, dacă şi Dvs., vă doriţi, aş putea să iau eu totul pe umerii mei, unii vor înţelege puţin, unii nu vor înţelege nimic, alţii vor arunca, desigur, cu noroi.....” .............”de ce vă mai puneţi aceste probleme, doamnă? Lăsaţi că voi scrie eu o carte despre totul cum a fost” ...............”fantastic, fantastic”, zise şi Angelo. A zis că va scrie el o carte despre toate acestea. Uite-l cum se depărtează, greoi, clătinându-se , parcă ar pleca definitiv.

Eu nu eram acolo, dar sufletul meu era şi vedeam totul cu ochiul treaz al simţirii.Cred că acum eram toţi trei îngeri. Toţi trei eram acelaşi suflet în trei trupuri diferite.Mă simţeam învăluită de un cer coborât. ............pe Divina , întotdeauna, am confundat-o şi am comparat-o cu altcineva, aşa mi-a mai spus Angelo când s-a întors din marea noastră conspiraţie, de-a fi emisarul fragedei poveşti şi în acelaşi timp, ocrotitorul ei. De fapt, numele de Angelo, i-l dădusem eu, îl chema altfel. .............tot universul, parcă, se prăbuşea, dar totul se replia pe un alt centru al său, acea carte nouă pe care o va scrie el, despre totul aşa cum a fost; era un alt început al speranţei, de-a retrăi totul la alte dimensiuni ale firescului. ............a mai durat doi ani, apăruse, ce-i drept, o carte, un nou volum în care eu nu mă regăseam nicicum.

Nimic, nimic despre vibraţia trăirilor cosmice, nuntind două astre la mare depărtare, iubindu-se prin bucuria de-a fi şi imposibil de-a se apropia unul de altul, sfârşind,astfel, catastrofal. .............acum începe marea mea dramă, pierderea identităţii, nu mai eram nicăieri.Arta îmi furase în totalitate fiinţa, absorbind-o, înstrăinându-mă pe mine de mine, golită de tot ceea ce îmi făceau viabile toate celulele corpului meu, respiraţia, iubirea pentru tot ceea ce mişca în univers, pentru tot ceea ce se numea viaţă în univers, mişcare, fenomene, armonie, sentimente.

pg. 265

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

.............dar, toate acestea nu mi-au fost, parca, îndeajuns, la câteva luni Poetul se stinge din viaţă. ..............telefonele mele disperate la Angelo, smulgându-i toate tainele din discuţiile lui cu Titanul, cum îl numea el.Nimic, nimic despre mine, despre opera mea, despre itenţia mea, despre putinţa mea, despre prăpastia mea.Angelo nu-mi descifra nimic, parcă, mai tare le incifra pe toate.”Ai să vezi, ai să vezi totul pe cealaltă lume.Eu mă duc, mă duc şi eu, aşa să ştii.”.”Cred că eşti prost, cum să pleci ,avem treabă!”.Miraculos peste o lună se prăpădeşte şi Angelo cu tainele lui cu tot, cu adevărurile lui amestecate cu cele ale Titanului.

Ingerul iubirii s-a acuns şi el. .............cu sufletul gol, pe un pământ gol, de-aici începe pentru mine oricare altă cucerire.

pg. 266

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 77 Umbrele Autor Liliana Bogos (Cluj Napoca)

Insomnia iarăși își face apariția, la fel ca în ultimile săptămâni. Și, ca și cum ar fi dușmanul meu de moarte, nu mă lasă niciun moment să adorm, nici să ațipesc măcar... Aștept să treacă un minut, cu speranța că se va petrece o minune, însă acel minut se scurge atât de încet de parcă ar fi o oră... Închid ochii și mereu simt nevoia să-i deschid; de ce? Din cauza fricii care-mi provoacă halucianții. Privesc în întunericul din jur și totuși disting o urmă...și încă una. Acestea se înmulțesc și devin nenumărate.

Mi-e frică și vreau să aprind o lumină, dar sunt paralizată de groază și nu pot să fac niciun gest.

Aud o răsuflare înceată ce-mi șoptește în ureche să merg să scriu acum, cât pot, cât am inspirație, dar corpul nu mă ascultă. Mintea-mi dictează să fac ceva, însă corpul e total împotrivă.

Parcă acele contururi prind o formă mai vizibilă și acest lucru mă zcârbește...mi-e frică și aș vrea să țip, dar știu că voi trezi copii din camera alăturată și soțul care doarme fără nicio griijă în patul unde mă aflu și eu ca o mumie, incapabilă să mă mișc. Mai fac un ultim efort să mă ridic căci voi pierde momentul de inspirație. Am un subiect bun pentru o nouă povestire, însă nu pot să-l aștern pe hârtie. Mă intrigă faptul că al meu corp e atât de lăsător și nu ascultă comenzile mele, dar totuși îl înțeleg. Frica îl paralizează... sau să fie poate altceva?

Vreau să mă ridic, însă constat că nu pot oricâte eforturi aș face și imediat îmi amintesc: accidentul. Mă opresc din a-mi persecuta corpul să-mi răspundă la comenzi deoarece îmi amintesc că sunt paralizată cu adevărat. Nu doar frica m-a paralizat, ci și fisura de la coloană își spune cuvântul.

Accidentul...eram singură în mașină... eram bucuroasă că abia primisem vestea că voi avea încă un copil. Eram însărcinată pentru a treia oară și urma să mai fac bucuroasă încă o mică creatură de a vedea lumina zilei. Tocmai ce-mi sunasem soțul să-i dau minuntata veste, iar o clipă de neatenție m-a costat foarte mult... am intrat într-un tir roșu, cu numere străine, cu o maimuță mare care zâmbea la mine lipită pe capul tirului. Parcă acea jucărie de pluș stia ce urma să se întâmple și-mi râdea în silă. Atât e tot ce-mi amintesc... apoi un zgomot teribil și după asta nimic. Atunci când m-am trezit din coma în care intrasem de o săptămână eram singură în acel pat nenorocit de spital, fără ca cineva să fie alături de mine și să-mi explice, să-mi dea unele lămuriri. Sufeream de amnezie. Nu puteam să-mi amintesc nimic, nici cine sunt, nici de unde vin, nici măcar câți ani am. Știam doar de camionul roșu și zâmbetul drăcesc al maimuței.

M-am trezit înspăimântată de locul unde mă aflam, de aparatele care ticăiau în jurul meu, de toate firele ce mă conectau de aparate. Vroiam să mă ridic și nu puteam. Înspăimântată am început să țip, iar atunci am simțit durerea... cea mai cumplită pe care o avusesem vreodată. O durere acută în piept mă împiedica să mai respir, iar durerea îngrozitoare venea de la coloană. În următoarea clipă numeroase persoane dubioase, în halate albe, au alergat într-un suflet în camera mea, având pe față o expresie plină de uimire. Mai târziu am aflat că nimeni nu-mi dădea nici cele mai mici șanse de a ieși din comă. După ce s-au convins că sunt amnezică, m-au îndopat cu medicamente și seruri astfel încât eram mereu ca în transă.

M-am trezit la un moment dat cu niște persoane în camera de spital: un bărbat și doi minunați copilași, o fetiță și un băiat cam de vreo nouă ani. M-am uitat mirată la ei, și am fost dezgustată că niște persoane total necunoscute vin și mă îmbrățișează și varsă lacrimi pentru mine. Copii s-au apropiat temători și după câteva momente de ezitare m-au luat în brațe și mi-au zis: “mama”. Nu-mi plăcea să mi

pg. 267

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

se zică așa. Cine erau ei? Vroiam să fiu lăsată în pace, vroiam să mă odihnesc și să nu mă mai strângă atâta în brațe. Știu că ar trebui să fie înduioșător să fii numită mamă, însă pe mine nu m-a cuprins nicio emoție, nicio senzație sau amintire, ci numai un gând: acela de a fi lăsată în pace, ca acei copii să nu mai fie atât de lingușitori. Nu mai vroiam să mă mai sufoce cu apropierea lor căci și așa primeam puțin oxigen în plămânii mei bolnavi.

Când eram singură în acea cameră sinistră mă simțeam cel mai bine. Nu era nimeni care să mă sâcâie la cap, să-mi pună întrebări la care nu puteam să le răspund, să-mi facă nenumărate analize. Mă simțeam ca și cum aș trăi în lumea mea, lumea care mă înțelegea perfect și îmi înțelegea suferința fără să mă compătimească. Nu vroiam compătimirea lor și nici regretul. Nu-i cunoșteam și punct. Și apoi, într-o seară au început să apară... au început câte una... și au venit pe rând... fără milă, egoiste și capricioase. Ele cred că vor face ce vor și mă vor lua cu ele, dar nu le voi permite încă. Vreau să mai gust din viața pe care am uitat-o, care nu mi-o amintesc. Vreau să simt sentimentul de vinovăție ce-i macină pe toți și să mă hrănesc cu suferința lor, cu durerea și amărăciunea acestora.

La început apăreau mai rar, dar acum apar noapte de noapte și-mi distrug somnul. Abia reușesc să adorm. Imediat ce închid ochii deja le simt apăsarea grea pe piept și trebuie să mă trezesc ca să nu mă răpească. Prima dată când m-au amenințat că mă vor duce cu ele a fost foarte șocant. Am crezut lumea s-a sfârșit și că Iadul va apărea în fața mea. Mă tot întrebam cum vor reuși ele, niste umbre, care abia dacă aveau o formă să mă ducă undeva. Eu nu puteam face niciun pas, nicio mișcarem deci nu eram de niciun ajutor. Mi-am zis în gând că pe mine nu se vor putea baza și le-am râs în față mulțumită că nu vor putea pune în aplicare amenințarea. Dar odată cu trecerea timpului a devenit tot mai serios. De câteva ori chiar au reușit să mă ridice un pic, dar am luptat cu îndârjire și mi-am recăpătat teritoriul și de atunci îmi tot dau târcoale și mă amenință. Umbre afurisite! Mi-e frică de ele. Sunt speriată...

Ziua e mai bine, căci nu mai apar umbrele, însă tot într-o continuă “lupta” mă aflu cu neghiobii ăia care sunt copii mei. Au trecut luni de când sunt zi de zi cu ei și nu am niciun sentiment pentru ei. Nu simt nicio mângâiere când sunt în apropierea mea. Evit pe cât pot să nu stea prea mult lângă mine. Off, noaptea război, ziua iar război. Omul care e soțul meu mă privește mereu cu compasiune și a încetat să mă mai sărute când pleacă și când vine de la servici de când i-am zis că mă dezgustă acest lucru. Și el mia înțeles decizia și mă evită pe cât posibil.

Nu am mai dormit de trei nopți: ziua nu pot, iar noaptea nu mă lasă umbrele. Îmi spun că ele fac parte din viața mea și mă vor însoți chiar de-ar fi să mor. Nu le cred, căci știu că sunt doar în imaginația mea și dacă mă strădui vor dispărea. Am reușit o perioadă să le dau uitării, dar mai apoi am aflat vestea că sunt însărcinată. Aveam burta mare... m-am bucurat foarte mult... Și nu m-am gânditi niciodată cum e posibil una ca asta din moment ce sunt paralizată. Credeam că e o minune. Aveam un motiv în plus să mă lupt cu umbrele. Vorbeam cu copilașul căruia i-am pus și nume. Îmi placea la nebunie să-l alint Deni. El îmi răspundea și știam că mă iubește... mi-a zis odată că mă va ierta că nu voi putea avea grijă de el deoarece sunt paralizată și că își va găsi altă mămică. M-a supărat tare, foarte tare... până la extrem... și leam permis umbrelor să reapară în viața mea căci eram nemulțumită de copil și vroiam să scap de el.

Umbrele mi-au zis că dacă nu le însoțesc mă vor înnebuni, ceea ce deja începuseră să facă. Și le reușea acest lucru, încetu cu încetu căci nu fusesem însărcinată. Era doar imaginația mea. Le contraziceam și le arătam copilașul care-l țineam în brațe ca să le dovedesc că ele se înșeală, dar îmi ziceau cu nepăsare și răutate că ele nu văd nimic și că ar fi de preferat să mă uit mai atent. Și m-am uitat cu mare atenție... nu era nimic, în schimb însă, în jurul meu, era o baltă de sânge. Desigur... tot imaginația mea. Într-o seară am putut merge... m-am ridicat încet de pe pat și am pășit. Am simțit răceala parchetului, însă umbrele îmi spun că e imaginația mea, că ele mă înnebunesc... le contrazic mereu, iar ele la fel...

Vreau să le omor. Sunt nervoasă pe ele. Mereu mă tratează ca pe o imbecilă, ca pe o paralizată... dar eu pot merge de mult. Pot chiar să și dansez. Ele mă contrazic. Au încercat odată să-mi demonstreze

pg. 268

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

că nu am dreptate și mi-au zis ca să merg ziua, la lumina soarele... nu am reușit, dar știu că ele mi-au stat toate împotrivă și din acest motiv nu am putut merge pe picioarele mele.

Ooo... mi-am omorât fetița... era atât de drăguță scăldată în sângele ăla cald. Eram bucuroasă pentru ceea ce făcusem, că scăpasem umbrele de o treabă. Le-am ușurat munca, că tot se plângeau că au multă treabă și eu nu mă mai las odată convinsă să le urmez. Băiețelul stătea și râdea lângă ea și închipuie-ți că fata s-a ridicat din morți și a început să se joace cu frățiorul ei. Umbrele încearcă să mă înnebunească și-mi tot spun că fetița dormea și nicidecum nu era moartă... dar știu că victoria e a mea...

Acum sunt mai limpede la minte ca oricând, văd totul cum trebuie. În întuneric devin o femeie puternică, așa că voi trăi pe veci în întuneric, ca să pot să-mi satisfac toate dorințele mele. Dorințele care la umbre li se par imbecile. Vreau doar să dorm, nu am mai dormit de mult. Îmi simt capul amețit, învârtindu-se. Cred că voi urma sfatul umbrelor, le voi urma. Mi-au promis că mă vor lăsa să dorm cât vreau. Poate reușesc să le păcălesc și după ce dorm vin înapoi odihnită și cu noi puteri să dansez în fiecare noapte. Abia aștept să valsez iar căci în ultimul timp mergeam noapte de noapte la baluri și eram invitată la dans de cei mai frumoși cavaleri...

Le voi păcăli și mă voi întoarce... așteaptă-mă!!

pg. 269

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 78 Tase Autor Sorin Petrescu (Sinaia)

Tase mergea alene prin praful drumului. “Încă nu-i atât de cald pe cât ziceau oamenii ăia la radio…Da’ mai încolo să te ţii…Ştiu ăştia ce zic…Cu atâta tehnologie…” Stă o clipă, cu mâna streaşină la ochi, ţintind cerul sticlă. Soare şi atât. “O nimeresc ăştia şi astăzi…” În jur ţipenie. Câmp, câmp, câmp. Câte-o piatră ici şi colo; şi drumul plin de praf cotind când şi când, pierzându-se undeva între azuriu şi gălbuiul peticit al pământului. “Şi dacă plouă unde, doamne iartă-mă, să te ascunzi?…”

- Mai e mult până-n sat?

- Fir-ar…Săru’ mâna…M-aţi cam speriat…

Blugi scurtaţi cu foarfeca, un tricou lălâi, sandale pe piciorul gol. Stă pe marginea drumului pufăind harnic dintr-o ţigară.

- N-am vrut…credeam că m-ai văzut.

Zâmbeşte şăgalnic cu ochii mijiţi de fum, de soare, cine-o şti, apariţie roşcată tunsă scurt, scurt, cu faţa plină de pistrui, privindu-l cu capul uşor aplecat pe-un umăr.

“Parcă-i un puşti…De unde-o fi apărut?”

- Păi, dac-o luaţi încolo…şi-i arată spre partea de unde venea…până la fântână ar fi vreo…jumate de ora…cred…iar apoi satu’ nu-i departe. Da’ pe soarele ăsta…şi cu capul gol…Mai bine v-aţi pune asta pe cap.

“Basmaua bunicii. Nu s-o supăra de atâta lucru…O să arate cam şui cu broboada, dar decât insolaţie…Şii zic s-o lase la Tunsu’, că nimereşte uşor.”

Scormoneşte prin rucsac.

- Cred că-i mai bine cu asta…Beţi o cola?

“Ce mi-o fi venit? Da’ pe vipia asta nu strică.”

- Mulţumesc…Eşti drăguţ. Apropo, eu sunt Angela.

I-a întins mâna, fără să se scoale, privindu-l tot cu ochii mijiţi şi capul aplecat pe-un umăr.

- Şi nu sunt chiar de săru’ mâna. Salut.

- Salut. Io sunt Tase. Pot să…

- Te rog.

Se aşază lângă ea, cotrobăind după o ţigară.

- Dă-mi şi mie un foc, te rog…iarba dracului, ce să-i faci…

Râde uşor, privindu-l cu ochii mijiţi, fante de verde, ţinând sticla de cola şi pufăind din ţigară.

- Nu pari de pe-aici…De unde-ai aterizat în pustietatea asta?…iartă curiozitatea…Pari studentă…io ştiu…elevă?…Şi io tot student sunt…în vacanţă…neamurile, bunica, chestii d’astea…

Ridică alene mâna cu ţigara şi-i arată undeva, perpendicular pe drum, peste câmp, zâmbindu-i abia schiţat cu ochii mijiţi.

“Ciudat!”

- Peste câmp?...A, am înţeles…te-ai rătăcit…Nici nu-i greu în pustietatea asta…nu tu indicatoare…praf…câmp şi atât. O pană, cauţi ajutor şi gata, eşti în plin Stephen King…Scuză-mă, o mai iau razna, îs la litere, mă rog, filologie…Tot n-am treabă, te ajut cu plăcere…

“Pâine pot să iau şi mai târziu, ce mama naibii.”

pg. 270

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Şi dacă aş fi o zână, sau un spiriduş, sau peştişorul de aur…

“Cuuum? Ciudat…puţin spus…” Îl privea acum direct în ochi, pupile verde smarald fosforescente, parcă, prin fumul ce se ridica alene din ţigara pufăită în colţul gurii. “În miezul zilei…e insolaţie sigur!”

- …şi ai avea trei dorinţe, să zicem, că la una singură vă hotărâţi greu, ce-ai zice? De obicei, la bani vă gândiţi toţi…

De undeva de prin blugii tăiaţi scoase un chibrit şi-şi aprinse o nouă ţigară, răsărită nu se ştie cum în colţul gurii, nedezlipindu-şi privirea din ochii lui.

“Căldura…sigur…şi cola…M-oi fi stricat la stomac.”

- …asta-i cel mai simplu. Sau poate gagici. Nu? Eşti un tip simpatic. Săritor. Peste gagici o să treci. Poţi şi singur. Sănătate…da…unii se gândesc şi la asta…

“Totul e normal…Totul e normal…Trebuie să iau pâine…şi…”

- …pentru ei şi pentru familie. Şi ţi-aş mai zice…copii frumoşi, copii deştepţi, palate, putere, primministru, general…

Privirea agăţată de ochii lui, scuturând tacticos ţigara, mai sorbea din cola, soarele ardea.

“Vasile n-o să mă creadă sigur. Cred că nici bunică-mea.”

- …bineînţeles, mă poţi alege şi pe mine. În multe variante. Variate. Sau două ca mine. Hm? De obicei vă hotărâţi greu. N-ai cumva o ţigară? Pe-ale mele le-am terminat…

“Demenţial…Să încerc un răspuns?...Poate dacă nu se întâmpla…”

Declic. Lunecare. Pupile verzi.

Tase mergea alene ocolind băltoacele, prin ploaia sâcâitoare, zgribulit sub umbrela peticită verde smarald…

pg. 271

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 79 Jurnal: cele două anotimpuri ale sufletului meu Autor Diana - Cristina Epure (Cluj Napoca) Motto: „Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat pe pânza gândurilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.” („Sărmanul Dionis”, Mihai Eminescu) Demult, într-o filă de poveste prăfuită de timp, la începuturile omenirii, când oamenii gândeau cu mintea, vorbeau cu ochii şi iubeau cu sufletul ... te-am pierdut într-un vis. Amintirea ta îmi e tulbure şi astăzi, însă prezenţa ta dăinuie în mine, adevărată, ca mine însămi. Te cunosc dintotdeauna, deși nu te-am văzut niciodată. Însă indiferent de timp și spațiu, nu uita că eternitatea mea îți aparține pe veci.

Demult, ursiţii se regăseau în luciri de oglindă şi treceau peste orice împreună indiferent ce încerca să îi despartă: foc, apă, vânt, lacrimi, sau chiar moarte. Cu ochii mari şi înlăcrimaţi, privirea tulbure şi sufletul lovit de deznădejdi, aveau convingerea că nimic şi nimeni nu îi va despărţi şi că dincolo de destin se află ei: două suflete pereche, despărţite prematur, ce se caută necontenit în vâltoarea vieții efemere.

Toamna I E toamnă afară ... şi-n sufletul meu trist ... Mă întreb: „Cum se simte al tău?” Oare tu nu simţi thanaticul ce pluteşte în aer? Ce-ţi inundă plămânii de fiecare dată când respiri? Ţie nu-ţi pare rău de frunzele palide ce se sinucid fără speranţă în amurg şi peste care călcăm cu nepăsare?

Cuprul anotimpului îmi picură în vene vise neîmplinite, acrișoare ca strugurii necopți. Vântul îmi răzbate eul, alinându-mi rănile adânci și uitate ale inimii copleșite de emoțiile toamnei. Un fior îmi străpunge brusc liniștea când îmi amintesc de tine, sufletul meu pereche călător de șapte vieți, tovarăș de drum etern. Te simt pretutindeni în jurul meu ca o nălucă ce mă cuprinde, mă adoarme - obsesie fără sfârșit. Inima mea te cheamă prin fiecare bătaie și pare obosită, tăcerea ta o face să pulseze regrete în vidul Universului.

Am să-ţi spun atâtea ... dar nu pot ... doar te privesc, şi-n ochii mei, adânc, se conturează silueta unui înger diafan (al meu?). Măcar de aş fugi, de m-aş putea asunde de tine ... dar Cineva mă îndeamnă poruncitor să alerg la tine, să-ţi şoptesc un secret pe care inima mea nu-l mai poate cuprinde singură, ce mă apasă asemeni unei poveri ... mă doare!! Taina mea este calea vieţii mele, iar numele ei stă pe buzele tuturor. O regăsesc în ochii omului orb de la colţul străzii, în soarele iernii, în inima ta.

Oare tu nu simţi nimic din ce simt eu? Chiar nimic? Suferinţa mea pare atât de străină sufletului tău, zbuciumul meu nu e oare oglindă reflectată în tine? Şi dacă nu, de ce atâtea frământări? Atâtea rugăciuni?

Poate că niciodată n-ai să fii al meu, dar eu te-aştept în fiecare ceas din noapte şi din zi, să ţii de urât sufletului meu care începe să se învineţească, şi te tot aştept şi astăzi ... Fiindcă eu încă nu pot să uit

pg. 272

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

că sufletul meu este legat de al tău printr-o taină pe care mintea omenească n-o poate pătrunde, doar Dumnezeu şi îngerii Lui ... dintre care unul eşti tu, dar eşti prea sus şi nu te pot ajunge.

De aceea e toamnă ... sufletul meu e trist ...

II Nostalgie – ăsta este cuvântul care-mi spală sufletul în această nouă zi de toamnă. Nouă pentru alţii, pentru mine e acelaşi cântec funebru a cărui casetă s-a stricat de atâtea ploi şi care acum se repetă halucinant în capul meu, şi aşa obidit de alte griji. Afară – culoare, zâmbete, lumină; în interior – negru, tristeți și întuneric. Cu toate acestea, continui să te găsesc în tot: în ploaie, ochi, stele, morminte, şi, mai precis, în nimic.

Mi-e atât de teamă ca ceaţa ce a început să îmi acopere privirea să nu mi te fure, atât de frică să te uit. Ştiu că dacă cumva amintirea mea efemeră de muritoare te va uita, voi înceta să mai exist. Sufletul meu va rătăci veşnic în van pe trunchiuri de copaci scorojiţi şi goi, lăsându-se vrăjit de nimfe tinere, ademenitoare. Viața mea derivă din a ta, pentru că eu sunt doar TU spus altfel. Același trecut și același viitor construit în amintiri, vise, speranțe. Același gând, același drum, o singură iubire nemuritoare.

Tu, cea mai mare chemare a fiinţei mele, oare când o să-mi răspunzi?

Ieri, astăzi, mâine ... niciodată. Nu vreau să mă mai zbat într-un mormânt rece şi gol, e toamnă şi e un frig cumplit aici unde sunt eu (unde tu nu eşti) şi te strig ... dar tu niciodată nu mă auzi (probabil am înnebunit, dar vorbele se-ntorc ca-ntr-un ecou la mine), deci cuvintele nu mai au niciun sens ... nu are rost să mai insist, oricum sunt ultimele fraze.

Nu, nu o lua ca pe un „Adio!” – nu a fost un început, e doar un armistiţiu naiv între sufletul meu şi îngerul din vis, care din fericire sau nefericire purta chipul tău. Nu te mai reţin, e frig şi e târziu în noaptea asta tomnatică a spiritului, iar eu trebuie să găsesc drumul spre casă. Acolo, lacrimile mele se vor usca singure şi n-am să-mi mai amintesc niciodată de tine, putându-ma închina din nou la Crucea mea.

Brusc, văd un alai de îngeri îmbrăcaţi în negru. Feţele lor angelice sunt umbrite de picături de ploaie, ce curg şiroaie pe obraji albi ... sunt trişti. Sufletul meu obosit a adormit pe-un taler de argint, purtat de-un serafim. Nu mai era soare, nici lună, nici cer, ci doar un spaţiu compact ... un vis?? Zăream, prin tunele lungi ale minţii mele, frumuseţea lor cerească. Pluteam prin paşi şovăitori, a căror cale îmi era total necunoscută.

Primăvara I Nu mă simţisem niciodată mai fericită ca în acel vis: temeri piereau, stele cădeau, vise odată stinse se reaprindeau în flăcări străluminându-mi inima. Chipuri sfinte de îngeri se plimbau nestingheriţi pe uliţele sufletului meu, luminându-l cu aura frumuseţii divine, umplându-l cu podoabe multicolore.

Fericirea purta chipul unei zeiţe frumoase, imaginată într-o rochie vaporoasă de şofrănel, cu părul blond atât de lung cât să înconjoare cu el pământul de trei ori. Ea mă răsfăţa ca pe un norocos al Sorţii, şoptindu-mi descântece de dragoste, de ploi eterne, făcându-mă să gust din fructe interzis de dulci. Şi parcă din beatitudinea ce o simţeam profund înlăuntrul meu, izvora puterea mugurilor şi florilor ce străpungeau ramurile zărzăliului meu iubit, a cărui mireasmă nu încetam s-o mai inspir, aerisindu-mi astfel toate cămăruţele sufletului meu. Fluturi grozavi îmi răvăşeau interiorul cu aripile lor vibrante.

Purtau praf de aur ce mi-l răspândeau în ochi, pe chip, în suflet. Şi aceşti vraci mă-mbiau ademenitor să gust dintr-un nectar al zeilor, ce-mi turna în vene o fericire dulce ... mă făcea nemuritoare.

pg. 273

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

II Poate nu am primit mereu ceea ce mi-am dorit şi de aceea m-am împotrivit adesea Sorţii mele, însă de curând am deschis larg ochii şi am privit un cer senin, cu un soare ce mă privea zâmbăreţ, numai pe mine. N-am realizat pe loc ce se întâmplă, ci am intuit o altă farsă a destinului meu ce în ultima vreme îmi joacă nişte feste amare. Dar te-am zărit pe tine, mai strălucitor ca oricând, stând mândru în centrul inimii mele asemeni unui Zeus. Mi-era teamă să îmbrăţiţez gândul pe care inima mea îl ghicise însă dinainte şi pe care îl pompa cu bătăi nerăbdătoare în toţi porii. Involuntar, am început şi eu să strălucesc alături de tine, la început cu spaimă, apoi cu încredere.

Sufletele noastre îmbrăţişate păreau a se cunoaşte dintotdeauna, iar cunoştinţa era pentru eternitatea. Dragostea ta, lucrul cel mai preţios din lume, mi l-ai aruncat în braţe ca pe-un soare primăvăratic. L-am aprins luminos să ardă în sufletul meu ca o făclie - far al naufragiatei mele inimi, chiar şi în zilele unei viitoare toamne ce ne va găsi la fel de reci şi visători pe amândoi. Nuntă între îngeri, totul e alb, e pur, Frumos. Mâinile ni se întâlnesc, identificându-se prin inele de raze solare ce luminează cărarea comună a tuturor vieților noastre trecute și viitoare. Iubirea noastră se confundă cu primăvara, cu cerul, cu marea – infinită. Parfum de cireși înfloriți și soare îmi pătrund pârâiașele inimii formând curcubee de sentimente eterne. * Însă nouă nu ne-a fost scris de la bun început să fim împreună, Noi – căi ce se întretaie, dar nu se unesc, căi înşelătoare ale umbrei sufletului. Sabia necruțătoare a destinului străpunge tăios legătura noastră sacră, ucide, nimicește asemenea unui călău. Și ne face să uităm de noi, de tot ceea ce este mai adevărat.

Astfel că, sufletul tău, fără ca azi să şi-o aducă aminte, a fost odată în pieptul meu. O, tu, monadă haotică, ce forţă divină te-a trimis spre a despărţi două universuri inexplorabile ce se opun, dar se atrag?

Povestea inimilor noastre zace încă nescrisă, ascunsă undeva în Dumnezeul Însuşi. Astfel că două suflete pereche călătoare se pierd printre norii proprii uitării, îngropate în veacul iubirilor neîmplinite; dar care tot învie în fiece anotimp.

pg. 274

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 80 Prinţesa preoteasă Autor Iulia - Andreea Ghirvu (Letea, Bacău) clasa a VIII-a Şcoala Gimnazială Letea Veche, com. Letea Veche, Jud. Bacău O legendă veche aminteşte de un palat ciudat, în care locuiau fiinţe necunoscute şi în care trăia o familie regală, care era diferită de celelalte dinastii de pe continent. Această dinastie avea o poveste foarte diferită de ceea ce fusese dat pe pământ până atunci.

Povestea ciudată începe cu întemeierea regatului. Totul se construia prin vărsare de sânge; nu din lupte, ci din sacrificii umane şi animale sacre. Aceste sacrificii odioase erau înfăptuite de o preoteasă, provenită din familia regală de pe teritoriul mongolian, virgină şi care avea darul de a prezice viitorul.

Viziunile acesteia erau puternice şi clare dacă sacrificiile erau opulente. Ceea ce trebuia să vadă această preoteasă erau ameninţările de război sau pierderea teritoriilor regatului denumit Silla, de la numele împăratului coreean întemeietor, Sillaon, provenit dintr-un trib străvechi şi care a pus graniţele acestuia pentru prima oară. Ceea ce era nemaipomenit era că această preoteasă făcea singură aceste sacrificii în altarul său sacru, fără ca nimeni să cunoască acest lucru. Toate erau în contrast cu frumuseţea şi delicateţea acesteia afişate în faţa familiei regale.

Silla era un pământ dorit de orice fiinţă de pe pământ: ţărmuri bogate cu ape sărate şi ape dulci, oameni de o frumuseţe nemaivăzută şi viaţă lungă, supuşii cunoscând o plantă, ginsengul, ce creştea doar pe la ei, îi ajuta să trăiască peste 300 de ani.

Regele Sillaon era vestit pentru vitejia şi ambiţia sa, pentru expediţiile şi cuceririle sale pentru trecerea duşmanilor prin sabie şi foc. Impresiona pe câmpul de luptă graţie staturii sale uriaşe, încununată de plete ondulate, de culoarea corbului. Soţia sa, Sillene, era cea mai iubitoare din regat, grijulie cu toţi cei din jurul său şi în special foarte înţeleaptă. Din dragostea celor doi s-au născut doi copii: un băiat, Bae care ajunsese mare general, în mâna căruia regele pusese destinul tronulului şi comanda armatei, ajutându-l pe tatăl său să iasă învingător în batălii. Numele său însemna ,,inspiraţie”. Aveau şi o fată, Chung-Hee la ale cărei picioare supuşii se închinau datorită onestităţii şi generozităţii sale, numele ei însemnând ,,cinste şi plăcere”. Chung -Hee însă la o vârstă destul de fragedă devine rebelă şi nu mai respectă legile după care fusese crescută. I se interzice orice ieşire în afara palatului. Spiritul său închis se răzvrăteşte şi, pe ascuns iese de nenumărate ori din palat, este prinsă, pedepsită, dar încăpăţânarea ei nu are limite şi continuă să-şi dăruiască scurte momente de libertate. Închisă în interiorul palatului se bucură de confruntările cu sabia şi arcul cu fratele său din care iese mereu învingătoare.

- Eşti mai mare ca mine, mai puternic, dar nu eşti rapid. O singură viaţă ai şi în luptele pe care le vei avea va trebui să înveţi să te mişti ca un leu. Duşmanul se apără şi este motivat să ucidă. Balanţa nu te ajută.

- Draga mea prinţesă, nu ai fost în toiul luptei niciodată ca să vorbeşti. E altfel.

- Tare aş vrea să lupt alături de tine, palatul este ca un mormânt pentru mine.

- Maiestatea Sa, regina, vă cere să mergeţi la Marea Preoteasă, prinţesă Chung-Hee! spuse o coreeancă pitică îmbrăcată în veşminte aurite cusute de preotesele din templu.

- Vin numaidecât!

pg. 275

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Marea Preoteasă era de o frumuseţe nemaivăzută şi nu o priveau decât membrii familiei regale.

Aceasta admira ceva straniu la Chung-Hee şi o urmărea încontinuu pentru a descoperi atracţia aceasta, darul ei primit de la zei şi neapărut în viziunile ei, o îngrijora.

Chung-Hee intră în iatacurile ei spaţioase şi foarte aparte. Perdele fine şi uriaşe de culori lila şi purpuriu atârnau demenţial pe ferestrele curbate armonios. Porumbeii albi fâlfâiau pe deasupra compunând o simfonie ademenitoare de onomatopee.

Cuvintele preotesei curgeau ca un cântec şi povesteau despre viaţa prinţesei, despre succesele fratelui general, despre ambiţiile tatălui şi despre lipsa de autoritate a mamei. Prinţesa nu auzea nimic, destinul ei nu îi permitea să-şi urască fiinţele de acelaşi sânge cu ea.

Clinchete ademenitoare s-au făcut auzite în toată camera; proveneau de la paharele de cristal, umplute cu apă în ordine crescătoare şi lovite de baghetele sale din fildeş aşezate pe un suport din argint.

Când ceaiurile preotesei şi atmosfera halucinantă din încăperi au adormit-o pe Chung-Hee, ea s-a trezit derutată, confuză şi singură, aşa cum nu se simţise niciodată până atunci.

- Am greşit? Sunt Chung-Hee? Ce mi s-a întâmplat?

A şoptit şi alte întrebări… Nu a găsit răspunsuri la niciuna dintre ele şi speriată a încălecat calul său şi a fugit în galop, cu lacrimi pe obraz şi plete lungi dând frâu liber podoabelor din împletituri spre ţărmurile crestate ale oceanului unde milioane de boabe de nisip îi înţelegeau suferinţa. Îi încolţise în inimă un cuvânt care o înjunghia şi o durea: regatul. Se străduia să nu gândească, să nu simtă, să nu ţipe. Inima şi sângele nu mai erau ale ei. Fiinţa sa era împărţită în două: o fiinţă adorabilă şi o luptătoare care dorea putere. Marea preoteasă o schimbase. Îi furase şi dramul de libertate pe care ţi-l dăruia în schimbul pedepselor repetate.

Fratele său a simţit tulburarea surorii sale şi chemat de destin s-a dus şi a căutat-o. Nu cunoscuse o mâhnire mai mare decât cea simţită la gândul că sora sa este tristă. S-au întâlnit ca doi străini pe o plajă cu bambuşi uriaşi, bananieri şi dune lejere de nisip, plin de scoici. Chung-Hee era palidă şi tăcută.

- Sunt Bae, fratele tău. Mă recunoşti? Ce ţi-a întunecat atât de groaznic chipul şi sufletul?

Destăinuieşte-te şi împreună vom învinge ca de fiecare dată. Suntem într-un impas…

Dragul meu, sunt confuză… Stranii sentimente îmi râcâie inima. Am păşit în iatacul Marii Preotese şi de atunci nu mai am linişte. Cu siguranţă doreşte să descopere ce forţă am şi de ce nu poate avea viziuni cu mine. Sufletul este hain. Dacă mă apropii de palat sufăr îngrozitor. Rămâi cu mine pentru a o învinge. Cred că doreşte să ne ia regatul şi pe noi să ne ofere sacrificiu zeilor deoarece avem putere prin sângele nostru regal.

Draga mea, nu poţi gândi astfel. Marea Preoteasă este cea care ne-a ajutat să avem teritorii de care nici nu mai ştim, ea ne-a salvat de boli, ea ne-a descoperit ceaiul ce ne face să traim atât de mult.

Nu poţi crede aşa ceva!

Ba da… Asta vrea să credem: că ne-a a ajutat să ne împlinim. De fapt urmăreşte tronul. A pronunţat o profeţie pe care, însă nu mi-o amintesc şi cred că depinde de o putere de-a mea, putere pe care nici eu nu am descoperit-o încă. Totodată cred că nu mă poate vedea niciodată pe unde sunt. Îşi aminteşti că nu mă găsea niciodată când dispăream?

Ai dreptate. Am ticluit un plan. Ne iubim părinţii şi trebuie să salvăm ce au construit ei. Te întorci la palat şi te prefaci fericită, ca înainte. Pătrunde în universul Marii Preotese şi descoperă adevărul.

Eu îi iau pe părinţii noştri şi îi ascund într-un loc pe care tu nu îl cunoşti. Foloseşte-ţi cinstea cu care te-a înzestrat natura la naştere şi vom reuşi.

Eşti inspiraţia mea, fratele meu. Îţi voi urma sfaturile şi voi găsi punctul slab al Marii Preotese şi ne vom reuni curând. Îmi şterg lacrimile şi lupt şi eu pentru prima dată, dar nu cu sabia pe câmpul de luptă, ci cu inima şi darurile mele pentru a avea grijă de ţară şi popor.

Pe curând! şopti fratele ei îndepărtându-se.

Reîntoarsă în palat Chung-Hee este întâmpinată de Marea Preoteasă. Aceasta o conduce spre altar unde un miros de tămâie destul de puternic şi o linişte eternă o debusolează.

pg. 276

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-

Bine ai revenit în locaşul meu, Înălţimea Ta! Te aşteptam!

Vocea ei răsuna ca un susur şi nu părea deloc pământească.

Chung-Hee se gândea la Budha, zeii din ceruri care îi apărase neamul de când se născuse. Și se gândi atât de profund încât își pierduse cunoștința. Viziuni ciudate i se perindau prin fața ochilor minții: Preoteasa sacrifica în modul cel mai crud supușii regatului și animalele sacre denumite "qilin" cu un corp al unui cerb, coada unei vaci, copite şi o coamă, dar şi un corn, în vârful unui cap de dragon, animale ce nu puteau fi capturate de nimeni și nici ucise.

Prinţesa s-a trezit brusc. Nu îşi amintea nimic, dar era înspăimântată. Avea o putere şi nu ştia ce să facă cu ea. S-a rugat la Budha şi a înţeles. Marea Preoteasă trebuia ucisă, sacrificată pentru ca fiinţele create de zei şi familia sa, alături de supuşii săi să îşi continue existenţa frumoasă de până acum.

Purta de mică la gât o amuletă de culoarea rubinului, dăruită de un semizeu. Nu ştiuse de ce o poartă. Acum aflase. Acea amuletă purta praful magic al onestităţii şi pentru oamenii care nu respectau frumosul şi adevărul devenea otravă şi îl făcea pe cel care îl inspira să se sfărâme în mii de bucăţele.

Tactica înfrângerii era simplă. Pentru că prinţesa se apropia de vârsta de treizeci de ani, puterile ei deveneau clare pentru ea. Avea viziuni dese care îi arătau calea. Cu mult curaj a pătruns în camera Marii Preotese şi a împrăştiat conţinutul amuletei peste straiele ei albe. Un nor roşiatic s-a ridicat de pe patul moale şi a fost înconjurat de unul uriaş şi dus în ceruri.

Familia prinţesei s-a întors în palat.

Prinţesa a devenit Marea Preoteasă şi a demonstrat că numele pe care îl poartă îi face cinste întregului regat. Fratele ei a devenit cel mai iubit conducător şi niciunul dăruind urmaşi. Neamul lor s-a stins, dar legenda spune că au devenit zei şi veghează de sus soarta supuşilor lor pe vecie.

pg. 277

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 81 Sufletul Autor Ioana - Raluca Șchiopoiu (Râmnicu Vâlcea) Colegiul National „Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea Clasa a XI-a D

Alerg cu speranță, dar și cu teamă. Simt cum sufletul îmi alunecă spre divinitatea neatinsă, dar cum mă îndrept cu frică, simt numai rău și un gol în piept prin care parcă îmi trece un vânt nul care îmi gâdilă celelalte organe din torace.

Holul mare, parcă, nu se mai termină și nu fac diferența între vestibulul verde și camera gri a cărei ușă e mereu deschisă. Simt sudoriile cum curg pe frunte și-mi gâdilă tâmplele, inima existentă, însă nebătătoare, jucându-mi feste. Coloanele imense, frumos decorate se înmulțesc rapid, iar ochii mei văd scările în spirală care dau spre următorul cat, unde mi-aș găsi sufletul. Încep să grăbesc pasul și picioarele prind control asupra corpului meu, rochia fiind ținută de mâinile care parcă nu mai fac parte din corpul meu și e doar un eu diferit care vrea să preia controlul odată cu picioarele.

Torțele ard pe pereții din piatră rece și întunecată care mă disting din greutatea lumii. Tușesc din cauza fumului dat de o torță mai făloasă care stătea să cadă. Dau să o sting și mă împiedic. Văd un ciob de geam colorat în urma mea, pe treapta de abia trecută, și îmi umplu ciorapul de lichidul roșu care nici nu-mi dădeam seama că îmi mai curge prin vene. Tresar rapid și îmi îndrept privirea către ușa îndepărtată.

Aud puternice zgomote și șuierul vântului care aduce în mine un demon speriat de inima încă caldă. Încep să mă răcesc în mine și apuc clanța ușii imense de lemn și împing cu umărul, cu respirația aproape luată. Tresar când pașii mei mă aduc în locul meu în siguranță. Bibloteca plină de cărți prăfuite mă atinge pe suflet și tresar cu respirația întretăiată.

Mă îndrept către oglinda din mijlocul odăii și caut în mine un suflet pierdut pe scări. Văd doar un corp mic și firav în reflexia de dinaintea mea. Părul lung și negru ca pana corbului mă sufocă... Nu mă revedeam chiar așa cu un păr negru puternic strălucitor chiar și în întuneric. Întunericul lipise ploapele tuturor oameniilor, încât simțeam că sunt singura supraviețuitoare. Acest întuneric major le făcuse visele mai adânci și pe ei mai străini cu duhul. Suflă peste oameni un aer rece care mă înfioră , iar pe ei i-a distrus pe interior.

Dar în momentul ăsta cuvintele „oamenii ceilalți” nu mă făcea să mă îngrijorez. Nu mai însemna nimic pentru sufletul meu pierdut.

Pasărea mea neagră stinse flacăra lumânării din colțul stâng al odăii. Tresar și simt cum un vânt îmi ajunge pe gâtul acoperit de părul meu despletit. Un junghi îmi străbate spatele și rămân înțepenită. În întuneric privirea lui arată altfel și lumina din odaie se aprinse instant. În colțul stâng al odăii, un corp bine făcut îmi adormea ochii, minte mea ducându-se în păcat. Se apropie și parcă intră în mine când mă atinse. E un duh sau un demon, dar pare a fi inger... Orice ar fi, mă conduce în păcat. Tușesc și îl văd cum se mută în partea opusă. Mă îndrept către lumânare și o iau în mâna dreaptă, îndreptându-mă către oglinda ovală în care se afla sufletul meu. Îmi îndrept mâna în care lumânarea își lăsa ceara fierbinte către casa sufletului meu pierdut.

-Dar această idee a dumneavoastră nu e una tocmai bună! îi aud vocea asemănătoare domnului meu.

Nu spun nimic și îndrept lumănarea către oglindă, captându-mi sufletul în flacără.

pg. 278

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Lasă jos aceea lumânare! auzi totul ca un ordin plin de disprețuire, urechiile afundându-se de emoții.

Vocea lui pătrunzătoare mă inhibă, însă revin repede către reflexia mea și suflu către lumânare. „Sufletul meu trebuie capturat de un înger, nu de un demon!” spun în gând, și mă las în întuneric. Închid ochii și trec peste pragul ușii având în mâna dreaptă lumânarea și o carte de pe noptieră. Nu spun nimic și merg în continuare, ferindu-mă de umbrele mereu mișcătoare din apropiere. Picioarele mele fără nici un material de protecție încep să mă doară și simt milioane de ace pișcându-mi pielea plină de sânge al piciorului stâng. Gem de durere și continui să cobor. În câteva secunde pașii mei mici devin din ce în ce mai mari, până corpul meu o ia razna și totul începe să se miște cu rapiditatea unui glonte mortal.

Simt zeci de umbre cum îmi acoperă spatele și frica îmi produce mii si mii de fiori care iau control asupra coloanei mele vertebrale. Spatele meu tremură și se încovrigă și se roti de teama fioriilor demonici.

Picioarele mele căutau cu grabă un covor pe care să se odihnească și care să le încălzească. Alerg fără aer în piept și mă opresc doar de frica întunericului. Încerc să spun ceva, însă gura nu vrea. Tot ce văd în fața mea e un corp masiv și lung. O iau la fugă în partea opusă și încep să cobor în grabă scările din estul castelului. Cărămida rece și veche mă sperie, încât mintea obligă toate organele să funcționeze cu câteva trepte de viteză mai repede. Strănut și mă închid în prima cameră din care ar trebui să ies direct în curtea mare. Respir prelung și privesc cerul infernal. Nori negri care se îndreaptă cu repeziciune spre mine.

Ajung să îmi duc capul pe spate și simt cum picioarele se înmoaie. Simt milioane de umbre reci și dure cum trec cu repeziciune pe lângă mine. Întunericul îmi furnică pielea și cad din picioare.

Mă trezesc într-un infinit de negru. Îmi ridic capul și caut cu teamă o cale de scăpare. Nu sunt în castel. Știu asta... Sunt într-un loc pustiu și întunecat. Piciorul îmi săgeată și îmi amorțește! Mă las înapoi pe negrul puternic și îmi presez mâna de picior, încercând să masez locul dureros. Lichidul roșiatic curge din nou din picior și umple podeaua închisă de ceva strălucitor și lipicios.

Lucruriile încep să prindă formă pe retina mea și tușesc la vederea miilioanelor de eu din pereți. Rămân șocată și încă sper să găsesc o cale de scăpare. „Patru pereți de oglindă... Deștept! ” îmi zic și mă postez în mijlocul camerei stând turcește. Simt mici adieri de vânt, apoi câteva îmi mișcă părul din ce în ce mai mult. Vuietul produs de vânt lovind oglinziile într-un „du-te - vino” continuu, mă face să simt că nu am făcut destule. Poate trebuie să investighez?! „Așa te va prinde!” îmi aud gândurile salvându-mă. Îmi poziționez corpul cât mai comod, neîncercând în nici un fel să scap din această „cușcă”, ascunzândumi cât mai mult cu putință toate friciile și plansetele.

-Calypso! aud o voce dulce, șoptind. Calypso! îmi aud din nou numele.

Nu răspund, însă devin din ce în ce mai stresată, simțindu-mi inima cum îmi bubuie în piept. Aud încă o dată acel șoptit din partea mea stângă... Apoi din cea dreaptă... Apoi din spate... Apoi asta e tot ce aud și rămân înlemnită! Un fior extrem de rece îmi îngheață toate simțurile și cad lată.

Poate că atunci când EL îți vrea sufletul, face orice să îl obțină, indiferent că e vis sau realitate!

pg. 279

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 82 Călătoria Autor Dumitru Hriscu (Hîrlău, Iași) Nu știu de când nu mai ascultasem cel de-al doilea cântat al cocoșilor. Oare fusese atunci când, plecând, seara, spre stâna baciului Haplea, împreună cu bunicul, ne rătăcisem, eu îmbătat de strălucirea astrelor, iar bunelu amețit de mulțimea gradelor de alcool contrafăcut, luat pe sub mână de la Gălbănoaia, ajungând acasă când bunica ducea vițica pe toloacă? Ori când fugisem, prin popușoi, pe la miezul nopții, ca să văd filmul Nemuritorii, iar gazdele, două fete, cam într-o ureche, mă provocară să mă joc „de-a nunta”, iar eu mă fâstâcisem atât de tare că m-au cuprins frisoanele vreo săptămână. „De, dac-ai jucat fără măsură...Așa-ți trebuie!” bolborosea bunica nemulțumită de așa prietenii, dar doftoricindu-mă cu ierburi culese de prin rarele ei peregrinări.

Așa era ea: mă dăscălea, fără a obosi, ceas de ceas, până când întunericul nopții se așternea peste viile Gostatului, acoperind și bujla în care locuia, de peste treizeci și cinci de ani (adusă din centrul satului de bunicul Costică, care tocmai se întorsese de pe front), dar îmi făcea toate hatârurile, permițându-mi toate năzbâtiile copilăriei și tinereții, interzise sau, măcar, cenzurate de părinții mei. În dimineața aceea de iunie, cerul parcă-și făurise o aură azurie, ca un zid de apărare împotriva cetelor amenințătoare ale norilor. Bunica mă trezise cu glas duios, mângâietor, care-mi amintea de cireșele proaspăt culese în seara dinainte, ajutat de mormăielile deloc cuviincioase ale bunicului, care-și făcea de lucru pe lângă scară, mai mult încurcându-mă: Unde mai pleci Ileană, amu în toiul trebii? se prefăcea el că o ceartă pe bunica, care nici măcar nu era acasă, știind că vorbele lui, odată și odată, tot vor ajunge la cunoștința consoartei. Ce vă trebuie vouă să vă duceți, cale de câteva ore, ca să vă zgâiați la niște oase îngălbenite de vreme? mă luă el și pe mine la rost. Mai bine v-ați duce să-l vedeți pe Ceaușescu, c-am auzit că vine mâine pe la Hîrlău!

- Păi, îi răspunsei eu din vârful pomului sângeriu, parcă matale nu te închini noaptea la icoanele sfinte... De ce te mai chinui să faci metanii, dacă nu-ți pasă de sfinții din calendar?

- Ei, nu-mi pasă, se apără bunicul, întărind scara cu țărâna adunată de la prașila recentă, eu cred în Dumnezeu, dar nu-mi pasă de sfinții lui de pe pământ! Nu mai există sfinți mai aproape de Suceava?!Uite, târgul nostru-i mai aproape! În realitate, supărarea lui era izvorâtă de apropiata plecare a bunicăi la sora ei, Monica, care locuia în apropierea vechii Cetăți de Scaun a Moldovei. În fiecare vară, o ajuta la C.AP., întorcându-se încărcată de rodnicia pământului și hărnicia oamenilor locului, care, parcă erau mai bogați decât cei de prin părțile noastre. Cum bunicul nu se înțelegea cu cumnații, e de la sine înțeles că nu prea avea ce căuta pe-acolo, așa încât, de la jumătatea lui iunie începeau certurile și bruftuielile, cuprinzând toată casa, ajungând, chiar, și la urechile vecinilor.

- Să nu te prind că și anul ăsta pleci la soră-ta și mă lași singur cuc! începea, întotdeauna bunicul, în timp ce-și înnoda nițele opincilor, grăbindu-se să ajungă la sectorul zootehnnic, unde-l așteptau tovarășele lui mulgătoare.

Bunica se întorcea pe partea cealaltă a patului, prefăcându-se că nu-l aude. De-abia după ce ecoul pașilor lui se stingeau în rourii dimineții, iar lătrăturile câinelui vecinului Burlacu îl conducea, cale de câțiva metri, până la fântână, bunica îi răspundea, strâmbându-se: - N-ai să piei tu două săptămâni! O să te îndrume bunul Dumnezeu! se încredința ea, urnindu-se din pat ca să zorească împlinirea treburilor zilnice.

De fapt, după ce-am crescut, am constatat că cea mai mare

pg. 280

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

grijă a bunicului n-o constituia lipsa bunicii, ci faptul că nu știa să gătească! „Bărbatul e menit cu lucrul pe-afară!” mormăia el înciudat, atunci când, rugat de bunica să deretice prin casă, mai întotdeauna spărgea câte-o strachină ori vreo altă „bucată de sticlă colorată”.

- Cum bunico, o întrebam eu, în timp ce legam strâns traista, ajutând-o să o așeze pe umerii firavi, nici măcar omletă sau cartofi prăjiți?!

Asta face și un copil de grădiniță! mă minunai eu, pioner în clasa a treia, socotindu-mă mare bucătar, de când o ajutasem pe mama și pe bunica să facă magiun și tocană de bureți.

- D-apoi voi nu știți ce zace în mintea lui, începea ea să se vaite, socotindu-mă sol pentru părinții mei, așa l-a hărăzit Cel de Sus! Peticit, nevolnic, dar din cale-afară de fudul, începea ea să înșiruie defectele soțului, începând de la naștere și ajungând, după vreo jumătate de ceas, înapoi de unde a început, și, pe deasupra, căpcăun și necredincios!

Eu doar zâmbeam mânzește, dar bunica, veșnic neîncrezătoare, mă privi, pe sub ochii albaștri, așteptându-mi aprobarea. Văzând că nu scot o vorbă, începu să mă zorească: - Hai mai repede că neapucă noaptea! mă îndemnă ea, deși noaptea nu fusese învinsă de zorii zilei. Ți-ai legat strâns șireturile?

Ai pus totae hainele? Și flaneluța de lână? Știi că pe le ei e mai răcoare... N-ai uitat șapca? se interesă ea, nedorind ca vreo scăpare de-a mea să-i zădărnicească zilele petrecute la Suceava.

După ce toate viețuitoarele ogrăzii erau hrănite, timp în care eu trebuia să verific adăpătorile – „ca să nu chiară(piară) bietele de ele de sete”, bunica încuia ușa de la casa cea mare și de la hâj(magazie), apoi, făcându-și trei cruci spre răsărit, mă îndemna s-o urmez pe cărarea îngustă ce da la ulița mare.

Abia se zărea de ziuă, iar cocoșii începură să-și facă de cap, stârnind larma câinilor și a orătăniilor. Bunica mă prinse de mână și, amândoi, ca două fantasme, străbăteam întunericul ce cuprinse dealul, făcându-ne, cu grijă, loc, prin roua bogată a dimineții și prin desimea sălciilor de pe malul Bahluiului.

Am ajuns uzi la șosea, dar bunica, prevăzătoare, rostuise ca să schimbăm cizmele de gumă cu încălțări mai ușoare: mie îmi cumpărase teniși chinezești, albi, ca spuma laptelui, iar ea se încălță cu o pereche de sandale, pe care dăduse, după spusele ei, două sute de lei. „O avere!” se minuna ea, ducându-și degetul arătătător la buze, ca să n-o deconspir năzurosului ei soț.

Când și când câte-o „mașină mică” ne arăta că suntem pe o șosea adevărată, stropindu-ne cu picuri mici, îngălbeniți de colbul înmuiat.de pe marginea potecilor făurite de mulțimea navetiștilor. - Uite, îmi arătă ea o hală mare, aflată la marginea unui rând de căsuțe, încovoiate de trecerea anilor, asta-i clădirea fabricii de conserve... iacă-tă c-am ajuns și noi în târg! se minună bunica, satisfăcută de plănuirea călătoriei, nedezlipindu-și mâinile ei moi de palmele mele mereu umede. „Dar nu aveam nici cea mai mică emoție!” mă împotrivii eu fără glas. „De câte ori nu mai ajunsesem, împreună cu matale ori, mergând țanțoș, în căruță, de-a dreapta bunicului, până în marginea orășelului! Ba, chiar, o dată, mă furișasem pe lângă haldanii din hatul(hotarul) grădinii, trecusem puntea și, cu luare-aminte, ca să nu mă zărească tanti Mărioara sau vreo altă vecină aprigă de-a matale, alergai, pe malul apei, până în dreptul Podului Contăș, de unde mă fugăriseră îndărăt pietrele aruncate de găliganul lui Druc...”

- Vai de mine, se opri ea, înspăimântată, dar eu n-am știut nimic! Și cum ai scăpat?

- Ehei, mă ridicasem eu în vârful picioarelor, l-am pocnit c-o piatră-n cap și m-a lăsat în pace!

Bunica îmi mângâie, drăgăstos, țeasta tunsă „chilug”, preocupată de procurarea biletelor de călătorie. Minciuna fusese rostită, clar și răspicat, așa că nu mai puteam să dau înapoi. De fapt, simțind primejdia, o tulisem înapoi, îngăimând: „Prostul dracului, începusem eu să mă și înfoi în pene, la adăpostul câtorva zeci de metri și a porumbului înspicat, dacă nu mi-ar fi fost frică de pietroaiele aruncate, ți-aș fi dat și ție un ciubuc din marginea târgului!”

Da, ciubucul și înghețata de casă, luate de la poarta unei vechi locuințe evreiești, mi-au marcat o bună parte a copilăriei! Dar, astăzi, era prima oară când aveam să trec peste

pg. 281

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

mirosul mititeilor perpeliți la birtul „La Găină” ori al animalelor vândute în obor, ca să ajung la biserica Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Și câte povești nu-mi depănase bunica, în nopțile lungi de iarnă, când bunicul era „de noapte” la sector, iar noi, înfofoliți în plapuma de lână, ascultam, înfiorați, șuierul crivățului, care, parcă, răzbătea până la butucii aprinși din sobă! „Ce grozăvii mai pătimiseră bieții români din pricina necredincioșilor!” auzeam vocea ei molcomă, înfiorată de pedepsele îndurate de bieții creștini. Apoi, la insistențele mele, în ciuda oboselii de peste zi, continua firul poveștilor, auzite de pe vremea când fusese slugă la casa preotesei: „Dar se iviseră și la noi conducători de ispravă, care căutau să-i arunce pe dușmani peste munte și mare... Așa era și Alexandru cel Bun, din familia Mușatinilor, care, auzind cum osemintele sfântului erau întinate de necredincioși, le răscumpără, cu sute de pungi, pline cu galbeni de aur, aducându-le la noua biserică, construită în Cetatea Sucevei.Deatunci, credincioșii se roagă la racla sfântului, vrând să dobândească sănătate, putere ori mai știu eu ce...”

Autobuzul cu burduf se puse în mișcare, scârțâind din toate încheieturile. Pe marginea drumului, puținii drumeți se uitau, cu invidie, la chipurile noastre zâmbitoare. „Ce-aș da și eu să fiu în locul tău!” parcă-mi spunea un bătrân, care-mi făcuse cu mâna, dindărătul porților mari ai fabricii de brânzeturi.

Cu cât ne apropiam de centrul orașului, steaguri tricolore fluturau pe fiecare stâlp, iar grupuri de oameni coborau din remorcile tractoarelor, adunându-se, la ordinele unui milițian, în spatele unor garduri de metal, care zăngăneau, necontenit, la perindarea continuă a oamenilor.

- Astăzi vine tovarășul Ceaușescu! ne informă, cu o voce, prefăcut dezinteresată, șoferul. - E prilej de mare bucurie, uăi Fănică! se băgă în vorbă un ins mărunțel, care, la îmbarcare, dăduse din coate, ca să ocupe scaunul din dreapta șoferului. Să vezi ce de mâncare se va aduce la alimentară!

- Fugi de-aici bade, îl repezi șoferul, căznindu-se să-și aprindă o țigară, n-o să pupăm nimic, căci de-aseară cară șefii cu portbagajele!

- Ia mai lasă gargara și te ține de volan! îi atrase atenția un tinerel, îmbrăcat la costum gri deschis. Ai văzut tu cine ce căra, se rățoi el, că de-abia îți puteai duce grăsimea, de beat ce erai! Șoferul nu se sinchisi prea tare de vorbele grele aruncate, scăpă o înjurătură printre dinți și opri autobuzul în stație. Dar, înainte de a se buluci oamenii, în fața mașinii se proțăpi un milițian, care-l chemă la el pe nemulțumitul Fănică. Călătorii, dornici de a afla ce taine-i leagă pe cei doi, se ridicară în picioare, fiecare dându-și cu părerea: Aha, se auzi vocea plângăreață a unei precupețe de usturoi, îl înhață și pe omul ista bun! Și de câte ori n-a oprit el la Copălău să mă ia, deși era cu mașina plină! îi luă ea apărarea.

- Lasă, că așa-i trebuie, hoțului! răbufni o voce groasă din spatele autobuzului.Cine-l pune să uite să taie bilete!

- Poate are și el copchii acasă de crescut! auzii și vocea firavă a bunicii.

- Dar eu n-am, îi răspunse furios mărunțelul, părăsindu-și scaunul, cinci băieți am mătușă, dar n-am pus mâna pe bunurile poporului!

- Taci din gură, Costache, rosti șoferul, prevenitor, că te mai aude cine nu trebuie și nu știu pe unde-ți scoși cămeșa. Oameni buni, se adresă el tuturor călătorilor, coborâți aici, căci autobuzul trebuie să meargă în altă parte!

Un vacarm se stârni în hardughia motorizată, acoperind puterea motorului. Oamenii îi cereau socoteală șoferului, care ridica neputincios din umeri, arătând spre milițian: - Ordinul Partidului, fraților! se apără omul, făcând cu ochiul spre omul legii.

- Haida uăi, coborâți mai repede că pun ghioaga pe voi! se rățoi milițianul, rânjind satisfăcut. Ordin de la împărăție! Și noi, se adresă politicos tânărul aranjat, cum ne putem continua călătoria? Avem și noi interesele noastre...

- Mai presus de ale Partidului? se arătă mirat milițianul. Vezi să nu te iau la secție și să-ți verific toate interesele! hohoti el, aclamat de majoritatea zâmbitoare a oamenilor.

- Și banii, se interesă mărunțelul, cine ne despăgubește? Că avem și noi familie...

- Tacă-ți gura,

pg. 282

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Costache, se auzi vocea amenințătoare a omului cu chipiu albastru, căci, dacă mă superi, o să-ți vezi familia la paștele cailor!

- Doamne iartă-i! se închină, evlavios, bunica, despinzându-și degetele înțepenite din încleștarea mâinii mele.

- Ce-i mătușă, se tulbură și mai tare milițianul, de te cutremuri așa de tare, doar nu l-ai văzut pe dracu! Marș afară cu toții și așteptați alt mijloc de transport! Fănică, îi atrase el atenția șoferului, repede-te la Cotnari, ca să-i iei pe cei de la Combinat!

- Am înțeles, tovarășe comandant! se grăbi șoferul să se facă nevăzut din fața omului legii.

Oamenii rămași în stație priveau deznădăjduiți, neștiind cui să se adreseze pentru a-și continua călătoria. Murmurul mulțimii atrase atenția câtorva bărbați eleganți, care tocmai coborâseră dintr-o mașină neagră. Cei cinci bărbați se apropiară de milițian, luându-l la rost pentru forfota mulțimii.Omul legii, roșu la față, se chinuia să le explice motivele oamenilor, dar, din gesturile lor, se vedea că „tovarășul comandant” o să ajungă, „dac-o să aibă vreo proptea mare”, în vreun post de poliție, pitit pe la marginea câmpului. Cu fruntea nădușită, el se întoarse pe călcâie, salută grupul celor cinci - „sigur securiști din Capitală”, apoi, apropiindu-se de oamenii lăsați de izbeliște pe trotuar, îi luă la rost: - Din cauza voastră, iaca-mi pierd eu pâinea! Încolonarea și, fără nici o vorbă, ne îndreptăm spre stadion! După ce-o pleca Tovarășul o să vă întoarceți și voi la treburile voastre! Hai, mai repede, înainte marș! comandă el furios. La început, mulțimea se oprise locului, mută de uimire de întorsătura nefirească a lucrurilor. Sunetul prelung al fluierului milițianului îi trezi din letargie. Mergeau ca roboții, alături de alte grupuri compacte de oameni, aduși cu fel de fel de autovehicule, mai vechi ori mai noi. Doar privirile rătăcite și înspăimântate îi deosebeau de mașinăriile minune, care așteptau, din zi în zi, după comunicatele Partidului, scrise cu litere de-o șchioapă, să ajungă pe Lună ori pe planeta Marte.

Ajunși la stadion, fuseseră din nou încolonați, pentru a acoperi toate laturile pistei de atletism. Pe zgura pistei, se adunară laolaltă, grupuri de pioneri, uteciști, muncitori și funcționari, alături de un pluton de gărzi patriotice, toți nădușind în așteptarea Conducătorului. În spatele fiecărui grup, cu bastoanele de cauciuc la vedere, câte zece milițieni păzeau oamenii, îndemnându-i să strige sloganurile afișate pe panourile înșirate pe marginea terenului de joc.

Degeaba se împotriviseră unii, refuzând să strige ori făcând bășcălie de regulile cotidiene, căci, pe loc, răsăriseră, ca din pământ, figuri necunoscute, îmbrăcați civil, care-i escortau la ieșirea din stadion, bruftuluindu-i și împingându-i spre cele două dube cu numere de București. Deodată, rafale de vânt se abătuseră asupra mulțimii, stârnind panică printre purtătorii de șepci sau pălării, dar și pentru părul fetițelor atent și îndelung aranjate. Bunica începu să-și facă, din nou, cruci mici, uitându-se, cu coada ochiului la cel mai apropiat „însoțitor”. Mâna ei se răcise, stârnindu-mi și mie frisoane. Elicopterul coborî spre centrul dreptunghiului verde, aterizând, cu mișcări încete, dar sigure, în cercul alb. Doi vlăjgani îl însoțeau pe Nicolae Ceaușescu, ferindu-l de vârtejul elicelor. Îl conduseră spre o scenă, improvizată chiar lângă vestiarele jucătorilor, unde era așteptat de personalități locale, toți aduși din spate, care se ploconeau în fața Conducătorului Suprem.

- Bă, dar mic mai e Tovarășul! se miră Costache cel mărunțel.

- Tacă-ți fleanca, uăi! îi atrase atenția milițianul nostru. Unul dacă mai vorbește, amenință el, va ajunge la Canal!

- Dar Tovarășul nu are nevastă? mă prefăcui eu surd la amenințările omului legii și imun la pișcăturile binicii, gândindu-mă că n-are ce căuta un copil la marea construcție socialistă.

- Tu crezi că președintele nostru e ca voi? se răsti milițianul, ștergându-se de sudoare. Ei se plimbă prin toate locurile, iar, seara, se întâlnesc cu miniștrii și dau ordine: uite, baba asta n-are coșgiug... să-i dăm, domnule, că n-are nic dinți în gură, lui Fănică , fiindcă mai șterpelește ceva mărunțiș, o să-i dea vreo doi ani la ocnă...

- Dar matale, tovarășul milițian, nu vrai nimica? se interesă bunica.

- Lui Nechifor milițianul, răspunse el militărește, o să-i dea un grad în plus!

pg. 283

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Taci, uăi Vasile, că n-auzim ce spune Tovarășul! îl admonestară milițienii din ultimul rând. După o clipă de liniște, stadionul se umplu de țipetele oamenilor. Nicolae Ceaușescu își terminase discursul, în aplauzele frenetice ale mulțimii. În cinci minute, scena se goli, iar oamenii Sfatului Popular îl conduseră la elicopter, în uralele necontenite ale spectatorilor. Din spatele milițienilor, oamenii încercau să se apropie de președinte și să-i înmâneze scrisori, în care-și scriseseră păsurile, dar puține ajungeau în mâinile oamenilor lui, fiind luate, cu discreție, de miliția locală.

- Bunico, o trăgeam eu de mână pe bunica, mai mergem la Suceava?

- Unde să ne mai preumblăm, copile, se arătă ea blazată, nu vezi că și-a băgat Necuratul coada și ne-a întors planurile?! Hai, mai bine, să cumpere bunica două sute de grame de parizer și un chil de roșii, daco să mai prindem, cu-atâta amar de lume...

- O să găsești mizel pe la toate alimentarele, mătușă, o încurajă Costache, apucând o pancartă uriașă, căci s-au burdușit rafturile magazinelor! Măcar cu-atât să mă aleg și eu pe ziua asta! îmi făcu el semn cu ochiul, arătându-ne bucata de lemn de brad, acoperită cu pânză roșie.

- Hai, băiete, îmi prinse bunica din nou mâna dreaptă, aruncându-și traista pe umăr, să ne omenim și noi! De-amu, oftă ea, mai ajungem la Sfântul Ioan, când o să ne ajute Cel de Sus...Hai, mă zori ea, cacușica se întoarce bunică-tu și ne dă lipsă la apel! zâmbi ea, căutând să scape, mai repede, din înghesuiala mulțimii. Amiaza ne găsi gâfâind, în timp ce urcam dealul, care ajungea până înaintea prispei căsuței bunicilor. Găinile ne primiră cu cotcodăciri ironice, iar pisoii se întortocheaseră printre picioarele noastre, stârnind mânia câinelui prins în lanț.Mai rău era cu bunicul, care ne aștepta înaintea cuptiorașului, încântat de insuccesul călătoriei noastre. Mestecând mămăliga, ne pofti, ceremonios, pe scaunele improvizate, împrejurul mesei de stejar, apoi, așteptă tânguirile noastre. În zadar, căci bunica, ostenită și necăjită, nu mai dorea să vorbească despre peripețiile zilei, știind că, între timp, bunicul a aflat, prin cine știe ce binevoitori, despre eșecul călătoriei.

- Nu ți-am spus eu, Ileană, să te liniștești, acasă, o interogă el, cu blândețe prefăcută, căci mâine avem de strâns fânnul ăla de pe deal?! Mi-a povestit Fănică, când se întorcea cu oamenii de la Cotnari...

Am crezut că v-a luat Ceaușescu cu el în elicopter, ca să vă duceți la Suceava! se porni el să râdă zgomotos, în timp ce bunica, rușinată de veselia bărbatului, îmi luă mâna, parcă dorind să-mi promită succesul viitoarei călătorii. „Și nu uita de înghețată și ciubuc!” mă pomenii eu că-i aduc aminte bunicii de dulceața copilăriei.

Fragment din romanul De mână cu bunica

pg. 284

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 83 Întâlnire în amurgul vieţii Autor Carmen - Bernadeta Anghel (Piatra Neamț)

„Poate acum am să reuşesc. Nu vreau să mai pierd o şansă, aşa cum mi s-a mai întâmplat. Şi motivul a fost acelaşi, de fiecare dată... lipsa de experienţă. Nu m-am gândit că va fi atât de dificil să-mi găsesc un loc de muncă. Şi când ştiu cât am învăţat...” Grăbi pasul. Mai avea de mers până la staţia de autobuz şi ninsoarea se înteţise. „Când am ieşit de la interviu parcă nu ningea atât de tare, dar se pare că fulgii aceştia sunt din ce în ce mai mari şi mai deşi. Abia aştept să ajung acasă! Şi când mă gândesc la anii copilăriei... la cât de frumoasă era iarna în acea perioadă... şi cum o mai aşteptam... cu multă nerăbdare... Mă bucuram de fiecare fulg, de fiecare petec de zăpadă, simţeam că vin Sărbătorile... Dar, e drept, nici grijile mele nu erau atât de mari pe-atunci. Eram un copil vesel, eram...”

– Bună, Ioana. Ce faci?

– Daria? întrebă ea mirată şi, totodată, puţin nedumerită.

– Da, eu sunt. Abia te-am zărit prin ninsoarea aceasta deasă, dar cât mă bucur că te-am întâlnit!

Zâmbi şi îşi îmbrăţişă fosta colegă de facultate.

– Şi eu sunt fericită să te întâlnesc, mai ales că... a trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut.

– Da, Ioana. S-au scurs câteva luni bune de la absolvire.

– Dar cum de ai rămas aici? Nu spuneai că te întorci la tine în localitate?

– Ba da, dar am hotărât să mai stau un timp. Am considerat că am şanse mai mari să mă angajez.

– Şi eu la fel. Şi... ai reuşit, Daria? Ţi-ai găsit serviciu?

– Da. Din fericire. După multe încercări.

– Mă bucur pentru tine! spuse cu sinceritate Ioana şi adăugă în gând: „Deci, se poate. Înseamnă că sunt speranţe să-mi găsesc şi eu un loc de muncă.”

– Dar tu?

– Eu? Deocamdată nu. Şi acum, de-altfel, mă întorc tot de la un interviu. Am mai fost la câteva, dar nu am reuşit să mă angajez.

– De data asta simt că o să ai noroc.

– O, îţi mulţumesc. Mi-ar plăcea să fiu şi eu la fel de încrezătoare.

– Trebuie, Ioana. Dar ce s-a înteţit ninsoarea. Să mergem să bem o ciocolată caldă şi să mai vorbim, dacă nu te reţin...

Ioana se bucură când auzi propunerea fostei colege. Îi făcuse plăcere această întâlnire. În anii de studiu se înţelesese destul de bine cu Daria. Făceau parte din aceeaşi grupă şi, nu de puţine ori, lucraseră împreună la proiecte.

Intrară într-o cafenea din apropiere şi se aşezară la o măsuţă aflată mai lângă fereastră.

– Să mai privim şi noi dansul fulgilor, Ioana. Parcă sunt mai frumoşi de aici, din interior.

– Aşa este. Înainte să ne întâlnim mă gândeam la copilărie. De fapt,... la iernile din copilărie. Eram atât de veselă şi de fericită pe-atunci...

– Aşa se spune – anii copilăriei sunt cei mai frumoşi dar, totodată, se mai spune şi că fiecare vârstă are farmecul şi bucuriile ei. Depinde de noi cum ştim să trăim şi să ne preţuim viaţa... fiecare zi... fiecare

pg. 285

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

clipă... Aşa am fost educată – să mă bucur şi să mulţumesc pentru lucrurile bune şi frumoase, dar să accept şi încercările.

– Daria, ştiu că în timpul facultăţii obişnuiai să faci voluntariat în cadrul unei fundaţii. Acum?

– Şi acum. Am mulţi prieteni implicaţi în acest proiect. De-altfel, peste puţin timp, în preajma Sărbătorilor, vom merge la un cămin pentru persoane vârstnice. Dorim să le facem o bucurie. Dacă vrei, poţi să vii şi tu cu noi.

– Nu ştiu... Nu ştiu dacă am puterea să fac acest pas... Adică... este impresionant... Atâtea poveşti de viaţă – multe dintre ele, dureroase – pe care le poţi citi pe chipurile acelor oameni...

– Da, dar cei pe care-i vom vizita vor simţi o bucurie dăruită cu multă căldură din sufletele noastre.

– Primiţi cu colindul?

– Primim! Primim! se auziră glasurile emoţionate şi marcate de trecerea timpului. Încântaţi, tinerii începură să interpreteze câteva dintre cântecele specifice Sfintei Sărbători a Crăciunului. Ioana hotărâse să se alăture grupului de voluntari şi să meargă la căminul pentru persoane vârstnice. Cântă cu însufleţire colindele – „Vreau să ajungă la sufletele acestor oameni. Fiecare cuvânt şi fiecare sunet să se transforme într-o rază de speranţă şi să pătrundă în inimile lor.” La finalul micului concert închise ochii pentru câteva clipe şi, în acel moment, simţi cum lacrimile pe care încercase să le reţină, îi alunecară pe obraji. Voi să le şteargă, dar auzi glasul Dariei: – Ioana, e timpul să oferim cadourile!

Se îndreptă către locul în care se aflau pachetele pe care le pregătiseră pentru a fi dăruite şi luă unul dintre ele. Se uită prin încăpere şi, la un moment dat, zări doi ochi blânzi şi un trup firav, acoperit cu o pătură. Iar când se apropie, auzi un glas mai mult şoptit: – Ioana...

Tresări, dar încercă să-şi ascundă gestul cu un zâmbet. „Cum de-mi cunoaşte numele?” Dar explicaţia veni imediat, tot cu acelaşi glas şoptit: – Am auzit-o pe tânăra de-acolo când te-a strigat pe nume, şi îşi îndreptă privirea către Daria, care se afla ceva mai departe.

– Înţeleg, spuse şi zâmbi din nou. E pentru dumneavoastră! continuă ea, oferindu-i darul. Să aveţi Sărbători frumoase şi liniştite.

– Mulţumesc, Ioana. Mi-e drag numele ăsta. Şi pe nepoata mea o cheamă tot Ioana.

Ochii blânzi începură să strălucească. „Este fericit când vorbeşte despre nepoata dumnealui. Cred că i-a fost aproape în anii copilăriei şi poate că şi ea îl vizitează des.” îşi spuse tânăra şi după aceste clipe i se adresă din nou: – Eu nu mi-am cunoscut bunicii. Eram foarte mică atunci când... Mi-ar fi plăcut să-i am alături sau să-mi petrec măcar vacanţele la ei.

– Nici eu nu am avut bucuria să-mi cresc nepoata.

– Nu? Am crezut că...

Ioana o văzu pe Daria apropiindu-se şi nu reuşi să-şi exprime gândurile în totalitate.

– Trebuie să mergem, Ioana.

– Deja? Îşi îndreptă din nou privirea spre cei doi ochi blânzi şi spuse: – Mă bucur că v-am cunoscut.

– Dumnezeu să fie cu tine, Ioana.

– Vă doresc tot binele!

Tinerii ieşiră pe poarta căminului. Afară era frig, dar ei purtau în suflete zâmbetele calde, cuvintele de mulţumire şi urările pe care le primiseră din partea acelor oameni deosebiţi.

– Ioana, cum te-ai simţit? o întrebă Daria.

pg. 286

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

– Eu... pur şi simplu, nu pot să-mi descriu sentimentele.

– Am văzut că ai stat de vorbă cu bunicul Ştefan. Îmi pare rău că v-am întrerupt.

– Bunicul Ştefan?

– Da, aşa îi spune toată lumea care-l cunoaşte. Se află de mulţi ani la cămin. Şi, ştii, când l-am văzut prima dată – în urmă cu aproape patru ani – am rămas şi eu impresionată de blândeţea-i din privire şi de sufletul lui bun.

Ioana petrecuse sărbătorile de iarnă împreună cu familia, în micuţa localitate natală. Îi plăcea să revină acasă, la părinţii ei dragi. Dar timpul... se scurgea atât de repede... fiecare vacanţă, fiecare sfârşit de săptămână, fiecare zi...

– Pleci din nou, Ioana? o întrebă mama sa într-o seară.

– Da, mamă. Mai ales că aştept răspuns de la interviu.

– Să fie cu noroc, Ioana.

– Mulţumesc, mamă. Îmi doresc atât de mult să reuşesc! Şi Ioana plecă. Plecă, luând cu ea şi vechiul album al familiei. Îi plăcea să-l răsfoiască, mai ales în momentele în care simţea nevoia unui sprijin sufletesc. Se întoarse în marele oraş universitar. Avea multe speranţe, dar şi o dorinţă – să meargă din nou la căminul pentru persoane vârstnice. Voia să-l revadă pe bunicul Ştefan.

Ioana intră în cameră. Bunicul Ştefan stătea în pat, cu spatele sprijinit de perne. De sub căciula tricotată i se puteau zări câteva bucle albe-argintii. Tânăra se apropie şi îl salută.

– Ioana...

– Am vrut să vă revăd. Atunci nu am putut să stau prea mult...

Bunicul Ştefan îi făcu semn să se aşeze pe scăunelul de lângă pat şi o întrebă: – Ai avut Sărbători frumoase, Ioana?

– Da, le-am petrecut alături de familie, în localitatea mea natală, spuse cu o uşoară reţinere. Se simţea vinovată la gândul că îi răspunsese astfel: „Oare pe bunicul Ştefan l-a vizitat cineva apropiat în această perioadă? Poate nepoata dumnealui, despre care amintise în conversaţia trecută?” Erau întrebări la care îşi dorea să primească răspunsuri, dar pe care nu îndrăznea să i le adreseze.

– În localitatea ta natală? Am crezut că te-ai născut aici, o luă prin surprindere bunicul Ştefan.

– Nu. Şi Ioana îi comunică numele oraşului ei natal. Acolo m-am născut şi am crescut. Aici m-am mutat când am început facultatea şi am hotărât să rămân şi după absolvire, să-mi caut serviciu.

– Cu ani în urmă, am trecut şi eu prin acele locuri... „Câtă emoţie i se poate citi în voce! Şi în ochi parcă i s-au ivit lacrimi... Nu vreau să-l tulbur, să-i stârnesc amintiri, poate, dureroase.” Şi, în acel moment, Ioana zări pe noptieră o cuprinzătoare carte de rugăciuni. Bunicul Ştefan sesiză că privirea tinerei era aţintită asupra cărţii şi spuse: – Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să-mi păstrez vederea, să pot citi. Am de mult timp cartea asta. Citesc din ea în fiecare zi şi-mi aduce linişte.

Linişte pe care o simţi şi Ioana când văzu că tulburarea bunicului Ştefan începu să dispară. Mai schimbară câteva cuvinte şi tânăra îl întrebă înainte să-şi ia rămas-bun: – Pot să vă mai vizitez?

Bunicul Ştefan încuviinţă şi adăugă: – Mulţumesc, Ioana!

Peste câteva zile fata reveni la cămin. De cum intră în cameră, bunicul Ştefan o întrebă: – Ce-ai păţit, Ioana?

– Eu...

– Te văd neliniştită, spuse cu îngrijorare.

pg. 287

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

– Nu cu mult timp în urmă, am mers la un interviu de angajare şi... astăzi trebuie să primesc răspunsul...

Muta telefonul mobil dintr-o mână într-alta şi era nerăbdătoare şi emoţionată.

– Mare-i Dumnezeu, Ioana! Fii încrezătoare!

Telefonul sună. Ioana ezita. Parcă nu îndrăznea să răspundă.

– Curaj, Ioana! „Alo...”

Pe măsură ce convorbirea se derula, chipul tinerei devenea din ce în ce mai luminos şi, după ce închise, spuse cu entuziasm: – Am reuşit! Sunt angajată! Am şi eu un loc de muncă, în sfârşit!

– Ce veste bună! Mă bucur pentru tine, Ioana!

– Vă mulţumesc! Acum trebuie s-o sun şi pe mama. E la serviciu, dar sper să o pot găsi. Cât de fericită sunt!

Apelă în grabă numărul de telefon. „Alo! Vă rog, aş dori cu doamna Sofia!... Sunt Ioana, fiica... Mai târziu... Revin... Mulţumesc!”

"Sofia! Sofia!" şopti bunicul Ştefan şi oftă prelung, dar Ioana nu-l auzi. Era afectată de faptul că nu reuşise să ia legătura cu mama ei, să-i dea vestea cea mare.

Săptămânile treceau. Ioana începuse serviciul şi era foarte încântată. „Îmi place şi mă simt împlinită!” îşi spunea. Continua să-l viziteze şi pe bunicul Ştefan. O îngrijora faptul că părea din ce în ce mai slăbit. Doar ochii îi rămăseseră la fel de blânzi. Într-o zi, bunicul Ştefan îi spuse: – Nu ţi-am vorbit până acum despre viaţa mea, despre familia mea...

– Nu... de fapt, mi-aţi spus că aveţi o nepoată care poartă acelaşi nume ca şi mine.

– Da... Ioana... M-am căsătorit pe când aveam 26 de ani. Pe cea care mi-a devenit soţie o cunoşteam de mai multă vreme, da` am zis că trebuie să-mi fac mai întâi un rost şi-apoi să-i cer mâna.

Am învăţat, am reuşit să m-angajez şi, cu ajutorul părinţilor, mi-am aranjat o gospodărie frumoasă. Şi-n ziua nunţii am fost aşa de fericit... Şi soţia mea... Nu ne lipsea nimic, atunci, la început... Mă simţeam aşa de norocos... Şi la doi ani de la căsătorie, soţia mi-a dăruit o fiică... cea mai frumoasă... cel mai scump copil... Câtă bucurie! Până-ntr-o zi, când...

Se opri. Ioana nu îndrăznea să-l privească. Îi simţea întristarea. „Cât îi este de greu să-mi relateze toate acestea...” reflectă ea. Trecură câteva zeci de secunde până ce bunicul Ştefan îşi reluă povestirea: – Am avut un accident, Ioana! Un accident grav... Urmele lui... au rămas pentru toată viaţa.

Situaţia mea era incertă. Şansele... foarte mici... Când a aflat, soţia mea a fost atât de afectată, s-a consumat mult. Şi fetiţa noastră... nici nu împlinise un anişor. Am avut nevoie de luni întregi de recuperare şi mi-am revenit destul de bine, numai că... pentru soţia mea a fost prea târziu... s-a îmbolnăvit şi... s-a stins. Ea a suferit mult pentru mine... mult... Şi pe mine m-a durut cumplit pierderea ei. „De ce ni s-au întâmplat nouă toate astea?” mă tot întrebam cu disperare. „De ce?” Durerea care mi-a cuprins sufletul a făcut ca starea mea de sănătate să se înrăutăţească din nou. Şi fetiţa noastră...

Bunicului Ştefan îi era din ce în ce mai greu să-şi continue povestirea. Câte amintiri dureroase...

De această dată Ioana vru să intervină, dar o opri: – Nu... Trebuie să-ţi povestesc... Ai să-nţelegi! Fetiţa noastră a rămas în grija unor rude de-ale soţiei, care locuiau în altă localitate. Mamă nu mai avea şi situaţia mea – a tatălui ei – era critică.

Ioana încerca să-şi stăpânească lacrimile. Ştia că, dacă va arăta cât este de emoţionată, bunicul Ştefan se va întrista şi mai tare. Păstra totul în sufletul ei.

– Fetiţa a avut, totuşi, o viaţă bună. A fost iubită, îngrijită şi ocrotită. Când mi-am mai revenit, am mers să o văd. Crescuse... era aşa de drăgălaşă... Era copilul meu, numai că... nu ştia şi nu am vrut să afle.

Aşa am considerat de cuviinţă... Nu am vrut să o smulg de lângă părinţii ei adoptivi. Iar eu... am rămas „un prieten de familie”. Nici nu îndrăzneam s-o vizitez prea des... momentul despărţirii era aşa de dureros

pg. 288

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

pentru mine... nu puteam s-o tulbur şi pe ea. Cu siguranţă, emoţia mea i s-ar fi transmis. Părinţii ei adoptivi însă, îmi scriau şi-mi trimiteau fotografii cu ea... până într-o zi când... „au plecat” şi ei... Şi când primeam câte-o scrisoare sau câte-o fotografie, ce bucurie simţeam, da` şi durere... durere pentru că nu iam fost alături la cele mai importante evenimente din viaţa ei... în clasa I şi la fiecare început şi sfârşit de an şcolar, la serbările la care participa, la absolvirea studiilor, la celebrarea căsătoriei ei şi... în fiecare zi.

Am păstrat cu multă grijă toate fotografiile... amintirile mele, alături de primul ei scâncet şi de cel mai dulce surâs pe care obişnuia să ni-l dăruiască – mie şi mamei ei. Şi nu i-am fost alături nici în ziua în care a adus-o pe lume pe nepoţica mea.

– Pe Ioana?

– Da... Ioana... mulţumesc pentru că mi-ai ascultat povestea... şi pentru că ai venit la mine deatâtea ori.

Tânăra îl privi înduioşată, fără însă să rostească vreun cuvânt. Doar îi prinse uşor, în palmele sale, mâna dreaptă care-i era aşezată peste pătură.

– Ioana, vreau să-ţi dăruiesc ceva, şi îşi îndreptă privirea spre cartea de rugăciuni care se afla, ca întotdeauna, pe noptieră.

– Eu... Este cartea dumneavoastră...

– E a ta, Ioana. Te rog s-o primeşti.

O luă cu emoţie şi rosti: – Mulţumesc, bunicule Ştefan! Şi pe chipul bunicului Ştefan apăru un zâmbet atât de cald şi de sincer! În acea seară, Ioana se simţea încă tulburată de povestea de viaţă a bunicului Ştefan. Luă cartea de rugăciuni şi o deschise cu grijă. „Cum de mi-a dăruit-o mie?” se întrebă. Şi între paginile cărţii găsi un plic. Nu era lipit. „Oare să-l deschid?” Nu ar fi îndrăznit. Văzu însă că pe spatele plicului scria cu litere mari:”"Pentru Ioana”. „Oare să fie pentru mine? Sau poate îi este destinat nepoatei dumnealui.” Dar din plic alunecă o fotografie şi Ioana o recunoscu – o reprezenta pe ea, când era foarte mică. Ştia atât de bine acea imagine surprinsă în ziua în care împlinise un an. Tresări şi aproape că strigă: „Nu este posibil!” Cu mâinile-i tremurându-i, scoase din plic şi alte fotografii. Le privi pe toate, deşi pe unele dintre ele le mai văzuse de-atâtea ori... în albumul de familie. Şi pe spatele fiecărei fotografii se găsea, pe lângă anul în care a fost realizată, şi câte o menţiune, după caz: „Împreună cu iubita mea soţie şi cu scumpa noastră fetiţă Sofia – o familie fericită”, „Sofia, fetiţa mea – mi-e aşa dor să te revăd”, „Ioana, nepoţica mea – oare-am să te-ntâlnesc vreodată?”... „Bunicul Ştefan... bunicul meu...” rosti cu emoţie, Ioana.

Noaptea veni, dar ea nu putu să doarmă, iar a doua zi, de dimineaţă, se îndreptă nerăbdătoare spre cămin. Voia să-şi îmbrăţişeze bunicul. Dar în cameră nu mai era nimeni...

pg. 289

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 84 Zi roz și noapte albă Autor Gog Guigou (Tg. Jiu, Gorj) Trecuseră mai bine de două ceasuri de când stătea cu ochii proptiți în tavan. Insomnia îl măcinase încă de când închisese ochii pentru prima oară, când simțise ca printr-o intuiție că va avea o noapte albă. Se zvârcolise în zadar, pe toate părțile, încercând să simtă acel gust dulce al somnului. Un minut, două minte, cinci minute; o oră, două ore, nimic. S-a ridicat însetat din pat. Îi era cald. Gândul i se oprise în gol și refuza să se gândească la cele întâmplate cu câteva ore înainte. Știa că o să-l tulbure și mai mult. Și totuși, din când în când liniștea îi era zdruncinată de amintirea ei; ei doi; momentul lor. Deși repudia orice astfel de gând, o exaltare imanentă se strecura sporadic și atunci zâmbea; un zâmbet sincer, natural, voluptuos.

Ce-o fi oare acum în sufletul ei? Dar în sufletul meu? Știu bine că nu mă iubește, niciodată nu m-a iubit. Și atunci de ce toate astea? Un drog, nu sunt altceva decât un drog; pupile dilatate, extaz, libertate, infinit; uitare de sine și de alții, prezent și numai prezent; plăcere și lacrimi; minciună și remușcări; o voce necontrolată în mintea ei; jeux d’enfants.

Se găsește dintr-odată furios pe eșecul lui în lupta cu gândul la cele întâmplate.

Se întâlniseră ca de obicei, într-o zi cu soare, pentru prima dată la solicitarea lui. Etienne era încă hipnotizat de precedentele două întâlniri și coincidențele din acele zile. De mult nu o mai găsise atât de atrăgătoare. Avea un maiou alb care lăsa să se vadă un pic din formele ei ca de adolescentă, acoperit de un cardigan simplu, negru, prins doar în câțiva nasturi. La gât purta o eșarfă cu nuanțe proeminete de roz, impregnată cu parfumul care avea să-l obsedeze mai târziu pe Etienne. “Arăți foarte frumos astăzi!” îi spusese el, ridicând degetul opozant, ca pentru o confirmare. Îi plăcea să-i arunce priviri duioase atunci când ea nu era atentă.

Clipele i se păreau că au trecut, ca întotdeauna, foarte repede alături de ea. Câteodată se mai uitau la ceas uimiți de trecerea timpului. Nu înțelegeau nimic din cele ce se întâmplau într-un ritm în care se pierdeau cu totul. Se priveau în ochi fără să-și spună nimic, scăldați în aburi de alcool. Ea îi pipăia mâinile, le strângea în palmele ei și uneori le mușca. Cântau în șoapte, fără să-și întrerupă privirile.

Soarele apunea fără ca ei să-și dea seama și lumina era din ce în ce mai slabă. Etienne îi cuprinse în palmă obrazul fierbinte. Ea închise ochii și se abandonă în mâna lui. O sărută încet pe gât, pe frunte; își lipi obrazul de obrazul ei și îi simți respirația caldă ca pe adierea unui vânt firav. Îi mângâie blând obrazul și continuă s-o acopere cu buzele lui.

– Te rog să nu mă săruți, îi șopti ea, cu glas slab, întretăiat, lipsit de orice vlagă. Îi întâlni privirea și-i spuse domol, cu un zâmbet ușor: – Stai liniștită draga mea.

Ea nu reușea să-și smulgă obrazul din palma lui și părea din ce în ce mai pierdută; o aprigă uitare de sine părea s-o învăluie de pretutindeni. Își înfipse buzele moi în gâtul ei și rămase acolo pierdut. Sorbea necontenit din parfumul acela dulce ispititor și cu greu reuși să se desprindă din mreaja lui. Plutea viu și gol într-o livadă de cireși, cu ochii ațintiți după fluturi. Îi apucă cu gentilă siguranță obrajii care ardeau, șii simți buzele reci.

– Mă simt ca și cum aș fi într-un vis, adăugă el, fără s-o privească. Îi era teamă să deschidă ochii, să se trezească.

– Știu că nu e vis și totuși așa pare, continuă Etienne pe tonul cel mai liniștit posibil.

pg. 290

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Urmă o perioadă în care cei doi se mulțumiră să se privească îndelung și să-și vorbească deschis. Fără să-și dea seama, simți dintr-o dată buzele ei moi și umede ca pe o ploaie care-i invada întreg chipul; nu mai erau reci, ci emanau o nedeslușită frăgezime.

Gesturile ei languroase îl luaseră prin surprindere și nu știa cum să reacționeze. Nu răspunse prin niciun gest, deși știa acum că buzele ei i-ar fi cedat aproape instant. Ghigua îi luă mâna, o mângâie ușor și o lipi de obrazul ei, în continuare fierbinte. Încetaseră de mult să se mai întrebe ce se întâmplă între ei.

“Merg pe mâna destinului” obișnuia să zică el. “Fie ce-o fi!” Ea nu credea în destin, dar îi plăcea să se lase dusă de val. În cele din urmă, au părăsit separeul. Afară, ea se stârni într-o fugă bruscă, fără niciun motiv. O ajunse din spate și o cuprinse strâns în brațe. Și-ar fi dorit ca printr-o singură mișcare s-o întoarcă spre el și s-o sărute fără să-i lase răgaz să spună ceva. Ea se întoarse, totuși, spre el și îl împinse în zăpadă; căzură amândoi. Râdeau acum ca niște copii, în timp ce se scuturau. Îl împinse iar, și de data aceasta ateriză în brațele lui. Izbucniră din nou într-un râs care se pierdu neașteptat de brusc. Se priviră un moment, fix, respirând agitat, închiseră ochii și, ca din inerție, buzele lor se împletiră într-un sărut meteoric. Contopire; prodigioase piscuri de munți albi și verzi; paradis scăldat în lacrimi de fericire și raze de soare ; explozie de voluptate; fulgerător acces de beatitudine; vis.

Când deschise ochii, ea îl ajută să se ridice și se îndepărtă de el în fugă. Etienne era încă exaltat, încă sorbea din plăcerea acelui sărut, încă visa. Urma să afle că pentru ea n-a însemnat nimic. Acest gând îl trezi din reverie. Camera îl strângea, îl apăsa, pereții îl împresurau; se sufoca. Se smulse din pat și se îmbrăcă la nimereală, în beznă. Nu-și mai amintea cum ajunsese în stradă. Nu știa ce o să facă, încotro o să meargă. Apucă la întâmplare prima stradă la stânga.

Tremura necontrolat; de frig, de nervi. Ninsese exagerat de mult în acele zile și înainta cu greu prin ruinele de nămeți. Fața îi înghețase și încerca să-și țină bărbia în piept, ferită de vânt. Mergea apăsat, fără direcție sau sens. Din când în când mai ridica ochii din pământ, căutând din priviri o altă prezență. Ar fi vrut ca cineva să-l oprească, să-i vorbească: “Te simți bine băiete?” dar nimeni nu-i întâlnea privirea disperată. Se simțea copleșit de singurătate. Țipă cu un glas înfrânt, auzit numai de el; își mușcă buzele și își pipăi fața înghețată. Se găsi dintr-odată ostenit. Și-ar fi dorit să se prăbușească în zăpadă; furia, principalul catalizator, se epuizase. Un calm neliniștit îl învăluise. Plutea acum în derivă ca un fulg de nea răscolit de viscol. Fără să-și dea seama, ajunsese în Parcul Central. Bănci pustii îngropate în omăt, copaci adormiți, cărări înguste și prăfuite de un strat diafan de nea, căci începuse din nou să ningă.

Nu mă iubește, știu bine că nu mă iubește, îl iubește pe el. Ghigua e a lui, nu e a mea, mereu a fost a lui, niciodată a mea. Acest gând îl biciuia cu forțe noi de fiecare dată. Etienne se ghici dintr-odată deprimat; o inefabilă, nemărginită tristețe. Atunci, gândul la moarte ca singura eliberare, îi apăru pentru prima oară. Mintea i se întunecă brusc. Trecu cu repeziciune gardul care despărțea aleea pietonală de râul care străbate întreg orașul, îngenunche și izbi violent gheața cu pumnul; nimic, doar o infimă crăpătură.

Mai izbi o dată, și încă o dată. Cu o forță nebănuită, izbi din nou gheața ce acoperea o bună parte din râu.

Mâna i se scufundă și-și simți întreaga față inundată. Lacrimi? Din păcate, nu. Izbucni în râs, amuzat de izbânda sa. Un râs tâmp, emfatic. Se ridică și păși nepăsător pe gheața din ce în ce mai subțire, fără să observe dâra fină de sânge care se prelingea din pumn până în vârful degetelor și apoi în picături pe covorul alb, imaculat.

Când simți că a atins limita suportată de gheață, își înălță mâinile ca într-o cruce și își lăsă capul pe spate. Vedea mii de stele printre fulgii de nea care-l înviorau de fiecare dată când se așterneau pe chipul lui palid. Închise ochii și-și proiectă imaginea sub apa teribil de rece. Spera să nu se zbată, să accepte moartea cu ochii deschiși și demnitate. Dar întunericul acela rece al apei îl înspăimânta. Își duse mâinile la tâmple, parcă să-și alunge toate gândurile. Mai făcu un pas, de data aceasta timid, încordat și se opri… .

De parcă oamenii își suprimă viața, așa, cu una cu două, se gândi Etienne. Da, nu mă iubește; foarte bine; nici eu n-o iubesc pe ea. Am vrut, am încercat, am sperat; în zadar. Eu nu sunt capabil să iubesc, nam iubit niciodată. În inimile lor n-am fost decât un nomad grăbit. Suflet banal și chip urât. Atât și nimic

pg. 291

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

mai mult. Mi-au dat o cămăruță absconsă, acolo, pe undeva, și cu prima ocazie m-au izgonit cu priviri plictisite și uitare.

Ar fi dat orice să poată să plângă; lacrimi uriașe care să măture în calea lor fulgii de nea, contopindu-se în adevărate șiroaie de eliberare.

Ca o consolare, gândul îi fugi la familia lui, la prieteni și copilărie, la beții și târfe de lux. Știa de acum că cedase. Simțise cum i se scursese tot curajul, lăsându-i picioarele moi ca două crenguțe gata oricând să cedeze sub o anumită povară. Era dezgustat de lașitatea lui, de gândul lui nefinalizat; îl simțea acum fără noimă, de neînțeles, moft morbid al unei minți întunecate pe care acum o renega. Își ținea dinții încleștați; ar fi vrut să muște cu voracitate ceva, să-și înăbușească acel țipăt de durere cumplită care îl străbătea.

Descoperi mâna lui sângerândă și fu cuprins de panică. Își clăti repede mâna, fără s-o simtă. Acum se recunoaștea cu adevărat învins, ca orice muritor. Cu un gest consolat, își aplecă ușor capul și se înapoie acasă. Se azvârli în pat cu tot cu haine, oftă și închise o clipă ochii, apoi… . Alarma sună. O nouă zi la muncă. Își bandajă mâna și plecă îmbrăcat așa cum era. Avu o clipă tentația să-și aranjeze părul răvășit, dar își simți mâna rănită și renunță. Străbătu iar nămeții de zăpadă, plictisit. Întârziase, dar nu-i păsa. Lumea începuse să vina încă de la prima oră.

Am mintea pustie, își spuse el. Aș vrea să mă gândesc la ceva, la orice, dar nu reușesc. Sunt înconjurat de oameni străini. Necunoscuți nervoși care se agită mult, înjură abundent și lovesc cu palmele. Nu-i suport; prezența lor mă tulbură, mă neliniștește. Avea o poftă cruntă să-i umilească, să-i privească în ochi și să-i scuipe în față.

Vă detest! Vă disprețuiesc! Nu vedeți asta? De ce mai stați pe lângă mine? Plecați! Plecați la prietenele sau la nevestele voastre, luați-le în brațe și sărutați-le, dar lăsați-mă în pace. Plecați la copiii sau nepoții voștri, jucați-vă cu ei și învățați-i să respecte, dar lăsați-mă în pace. Ce căutați voi în viața mea? Voia să se deschidă o gaură în pământ și să-i înghită pe toți. Să rămână singur. Deși era speriat de singurătate, acum o îmbrățișa ca pe o mântuire. Orice numai să stea liniștit jos și să citească; atât, doar atât. Dar cu cât îi disprețuia mai mult cu atât deveneau mai numeroși, mai nervoși, mai gălăgioși, iar el era nevoit să le zâmbească. În acest moment, mintea îi fu inundată de un singur gând, acela al ratării, al eșecului. Se simți mic și neputincios; infim. Un ratat printre alți mulți ratați.

Dar asta, de fapt, e lumea lor, promiscuă și ordinară, nu poate să fie și lumea mea, răbufni Etienne. În lumea mea e multă lumină, cum am ajuns eu în întunericul acesta? Pe nepregătite, ochii i se umeziseră; o lacrimă își aduna toate forțele în provocarea unei revărsări care nu mai avea să vină. Aceasta îl tulbură și îl indispuse îngrozitor de mult.

De ce toate mi se întâmplă mie? De ce nu pot să fiu și eu fericit? Doamne, pe mine de ce nu mă iubești? Se simțea nedreptățit, călcat în picioare și abandonat de o soartă care n-ar fi trebuit să fie a lui.

Se uită împrejur și întâlni aceleași fețe străine și reci. “Băiatu’, fă-mi și mie o cafea!” se auzi de undeva. Îl recunoscu pe individ și gândul să-i compromită cafeaua îi trecu ca un fulger prin minte. S-ar fi vrut a fi un gest de refulare, de dreptate săvârșită, însă era doar un gest ieftin, de cea mai joasă speță. Și-ar fi dorit, totuși, pentru o clipă, să fie capabil de o asemenea mârșăvie. Să fie un grobian bătut în cap, lipsit de orice capacitate de a judeca drept. Prost, dar fericit.

Gândul îi fu întrerupt de zgomotele violente din jur, devenite de mult timp insuportabile. Îi scrută pe toți cu o privire plină de scârbă și dezgust.

Măcar de-aș avea nebunia să iau la bătăie pe cel puțin unul dintre acești nemernici. Să-i stâlcesc fața de perete, să-i simt frica în ochi și țipătul de durere.

Dar violența îi era la fel de străină și detestabilă ca acești oameni. Își pipăi sufletul umilit peste putință și orgoliul fărâmițat în infinite particule fine de oase sfărâmate. Dorea nespus de mult să le arate tuturor că locul lui nu e aici, că sufletul său năzuiește și poate mai mult, că viața sa rezonează în altă lume, că e o victimă nefericită a unei glume de prost gust a destinului. Dar pe nimeni nu interesa victimizarea sa deplorabilă. Până și pe el începuse să-l dezguste o asemenea descătușare de gânduri. Îl luaseră prin

pg. 292

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

surprindere și nu știa cum să reacționeze, unde să se ascundă. Le-ar fi vrut înăbușite, sugrumate de alte gânduri mai curate, mai pure și mai optimiste.

Ceasul închiderii sosise și Etienne încă plutea în gânduri negre când ajunse acasă. Mi-e silă teribil de mine, mi-e silă de voi și de timpul irosit, se lamentă el în timp ce se răsucea în pat. Trecuseră mai bine de două ceasuri de când stătea cu ochii proptiți în tavan.

pg. 293

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 85 Noaptea Dictatorului Autor Ionel - Mony Constantin (Focșani, Vrancea)

Textul de mai jos, l-am primit fără titlu pe mailul redacţiei de la un necunoscut. Avea ca preambul o precizare sumară: ”Vă garantez autencitatea lui; dacă doriţi, îl puteţi publica. Titlul îl stabiliţi dumneavoastră”. La început mi-a venit să râd: cum putea, oare, un necunoscut să-mi garanteze că tot ceea ce scrisese el este adevărat?

Apoi am început să citesc... *** -Ionică, vino să stai puţin lângă mine.

- Si abuelo, i-am răspuns, cu toate că ştiam că nu-i place să-i spun astfel. Prefera să folosesc cuvântul românesc bunicule, dar spaniola devenise a doua mea limbă „maternă” şi îmi venea mai uşor aşa.

Prin fereastra deschisă, simţeam adierea brizei făcând să foşnească frunzele palmierilor. În depărtare, soarele se pregătea să -şi termine periplul diurn, împurpurând orizontul spre ţărmurile abia bănuite ale Floridei.

-Juan, a răsunat, dincolo de gard, vocea subţirică, în schimbare, a lui Pepito, fiul menajerei noastre.

Hai să facem ultima baie în mare până nu se întunecă.

Paznicul de la poartă, s-a întors neliniştit spre mine, întrebându-se dacă să-l alunge sau nu; dar a răsuflat uşurat când m-a auzit strigând: -Nu pot, abuelo nu-mi dă voie, trebuie să rămân acasă. Nu se simte prea bine!

M-am întors întrebător spre el, cred că şi roşisem puţin pentru minciuna mea nevinovată. Bunicul a dat din cap în semn de,” lasă nu-i nimic”, şi a dat să se ridice de pe pat. M-am repezit să -l sprijin; se mişca déjà greoi de câtăva vreme şi am tras scunul să se aşeze la biroul unde se afla calculatorul. Nu-l folosea, cred că nu ştia nici cum se deschide. Oricum, official, îi era interzisă folosirea lui. Prefera să asculte la radio posturile româneşti şi, de o vreme, şi cele în spaniolă pe care începuse să o vorbească binişor.

Studiam la colegiu, dar, după puţină vreme, m-a scos de la internat şi m-a adus, după ce s-a mutat, să stau cu el la vilă unde trăiam într-o izolare aproape totală. Acolo, m-au înscris la liceul din localitate într-o clasă specială creată numai pentru mine. Eram dus la destinaţie cu o Volgă veche şi învăţam separat de restul elevilor. Şoferul era un negru voinic, un companero despre care am aflat mai târziu că face parte din trupele de seguridad, la fel ca şi paznicul şi menajera de la vilă. O vreme mi-a fost coleg şi fiul consulului sovietic, Ivanov, dar, după ce Uniunea s-a destrămat, acesta a dispărut, la fel cum a dispărut şi Volga. Locul ei a fost luat de un autobuz şcolar, dar izolarea mea s-a menţinut, pentru că în timpul transportului nu aveam voie să vorbesc cu nimeni. Nu-mi prea plăcea aranjamentul ăsta, dar nu aveam încotro, el lua deciziile, iar eu trebuia să-l ascult. Odată, când eram singuri amândoi în cameră, întrunul din puţinele momente în care acceptase să discute cu mine, bunicul îmi mărturisise că, după ce emigrase, toate conturile sale din Occident fuseseră blocate . În Cuba regimul comunist nu-i permitea să deţină valută şi fusese obligat să o predea la stat de unde primea, periodic, anumite sume de bani.

-“Pentru nevoi personale, restul vă asigurăm noi la cerere”, i se explicase de către Raul , fratele mai mic al dictatorului . Dar realitatea fusese alta. Domiciliul la vilă, aproape de golf, era, de fapt domiciliu obligatoriu, iar serviciile erau asigurate tot de oamenii lor. “Totul are în vedere protecţia dvs.”, fusese asigurat de către ofiţerul care îl ajutaseră să se instaleze.” Doar nu vreţi să o păţiţi la fel ca Troţki”*.

pg. 294

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Bunicul ştia despre ce este vorba, aşa că nu a mai obiectat nimic. De fapt, cu Fidel nu ajunsese să vorbească niciodată nici măcar la telefon, dar –mi-te personal. Îl vedea doar la televizor şi chiar şi atunci se ridica plictisit, după vreo oră, dând din mână a lehamite, obosit de interminabilele sale discursuri.

-Frate, frate, da’ brânza-i pe bani… mai apucase să-mi spună înainte de intrarea neaşteptată a bunicii, care l-a săgetat cu o privire rea de viperă, ceea ce l-a făcut să se bâlbâie mai tare ca de obicei.

-N-aam spuus nimic, s-a jeluit el, dar ea a pus degetul la buze, apoi a arătat spre pereţi unde ştiam şi eu, oricât de ignorant păream, că sunt instalate microfoane. Asta s-a întâmplat înainte de decesul bunicii , cam la vreo lună după accidentul prietenului său, Vasile Măluţan, aşa cum îl credeam eu pe atunci.

Moartea acestuia, prin 1995, îl tulburase mult, chiar mai mult decât dispariţia ei, dar nu înţelesem de ce.

Pe bunica nu o iubisem niciodată, o consideram o scorpie, de care mă feream cât puteam şi simţeam că sentimentul este reciproc. Probabil că şi el încetase de la un timp să o iubească, oricum mai puţin ca în tinereţe. Îi mai legau doar trecutul sau cine ştie ce secrete întunecate.

-Ionică, i-am auzit din nou vocea peltică, alterată de bătrâneţe, trebuie să stăm neapărat de vorbă, poate că, peste câteva zile va fi prea târziu. Curios lucru, în ultimele săptămâni încetase să se mai bâlbâie, chiar dacă mai stâlcea unele cuvinte aşa cum făcuse întotdeauna de când îl ştiam.

-Am rămas singur şi fără niciun pretin, l-am auzit şoptind trist cu capul sprijinit în mâini, în timp ce amurgul se insinua treptat în încăpere.

-Mă ai pe mine, i-am spus, mângâindu-l uşor peste părul ondulat, alb în între- gime, pe care încetase să-l mai vopsească, în ultimii ani, după ce observase că începe să chelească. Mai semăna încă totuşi, cu cel din fotografiile decupate din ziare, fără nici un text, peste care dădusem întâmplător după venirea noastră aici. Le-am găsit într-un plic vechi, pe care, de obicei, îl ţinea închis cu cheia, în biroul său. În toate era împreună cu bunica şi, felul în care erau îmbrăcaţi şi zâmbeau, mi-a confirmat, încă de atunci , bănuiala că acasă fusese un fel de ştab mare, un nomenclaturist despre care nu aveam voie să aflu nimic. Mă lovisem de un zid al tăcerii şi, atunci când întrebasem despre trecutul lui, despre părinţii mei sau despre alte rude rămase acolo departe, peste ocean.

-A fost una din condiţiile impuse atunci când ne -au primit aici şi ne-au dat o altă identitate, să o rupem definitiv cu trecutul, a fost singurul răspuns pe care am reuşit să i-l smulg, când l-am întrebat. În cameră se făcuse întuneric. Am aprins o lampă chioară de birou, am închis fereastra , am tras plasa pentru mosquitos, apoi m-am apropiat de el. S-a întors spre mine şi m-a privit în ochi. Avea o privire tragică.

- Ai crescut destul de mare să afli tot adevărul. La iarnă, dacă mai apuc, prind optzeci. Nici nu mai speram atât, după toate prin câte am trecut, împreună cu ea. Acum pot să o recunosc, era răzbunătoare şi avidă de putere, dar a fost totuşi nevasta mea şi am iubit-o cu adevărat până la sfârşit, contrar a tot ce probabil ai crezut tu. De aia am lăsat sertarul deschis atunci, să o vezi când era tânără şi frumoasă. Erau singurele fotografii pe care le-am putut salva… A fost până în ultima clipă sfătuitoarea mea…

-Acolo, pe raft, s-a întors el spre bibliotecă, ar fi trebuit să fie operili mele, unde am arătat poporului, drumul pe care urma să meargă România spre comunism. Au luat tot; Omagiul meu a devenit marfă pentru bişniţari…

-In ţara asta, mi s-a spus, nu poate fi decât un singur lider, El Lider Maxi- mo,Companero Fidel!

Marele Cârmaci nu mai există, a murit demult.

Asta o ştiam şi eu, nu mai era nevoie să mi-o mai spună ei încă o dată.

Respira sacadat şi mi s-a făcut frică să nu i se facă rău. S-a oprit câteva minute să se liniştească şi mi-a făcut semn să-i aduc un calmant de pe noptieră. Am umplut o ceaşcă din ceaiul Mate care îi plăcea atât de mult. L-a sorbit zgomotos, a oftat adânc şi a continuat, strângându-şi neputincios pumnii: - Eu, care eram cu adevărat un lider de talie mondială, pretin cu regina Angliei şi cu preşedinţii Americii, am fost nevoit să accept şi să mă umilesc. Am avut o lume întreagă la picioare şi iată-mă sfârşind aici, eşuat pe o plajă aproape pustie.

- Apropo, tu ştii cum se numeşte locul ăsta unde locuim noi acum? şi-a intrerupt el brusc istorisirea.

pg. 295

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Si,Bahia de Cochinos, bunicule,Golful Porcilor.

-Exact, Ionică. Aici i-a zdrobit Castro pe americani cu tancurile ruseşti , când au vrut să-l alunge de la putere. Ăsta a fost modul lui de a fi ironic cu mine. M-a obligat să-mi sfârşesc viaţa aici, în Golful…

E lecţia lui despre cum se păstrează puterea. A avut dreptate, aşa trebuia să fac şi eu!

-Acum din tot ce am construit, s-a ales praful, iar ei au avut grijă să fiu permanent informat de tot ce s-a întâmplat. România trebuie să intre în NATO, România trebuie să fie în Europa, numai despre asta trăncănesc tot timpul.

Au jefuit ţara şi acum o vând bucată cu bucată. Toate combinatili construite din sudoare poporului muncitor, au fost “ privatizate” pe nimic. În Casa Poporului se lăfăie tot ei. Acum distrug agricultura. Iar noi, doar “am întinat nobilele idealuri ale comunismului”, parcă aşa zicea KGB- istul ăla “reşapat” când a preluat puterea. Avea dreptate tovarăşa când îmi spunea ”pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti“. Mi-a rămas numai caseta cu procesul şi execuţia. Serviciul lor de seguridad mi-a trimis-o cu o insripţie: Memento Mori.

-Ce înseamnă asta bunicule, l-am întrebat profitând de o pauză.

- Mi s-a spus că e un avertisment,” Nu uita că vei muri”. Tu nu trebuia să afli niciodată nimic, asta a fost condiţia mea şi a fost acceptată. Ţi-am arătat-o totuşi odată, mai spre sfârşit, atunci când te-am adus să stai cu mine. Ştii scena cu execuţia… Asta pentru ca, mai târziu să îţi aduci aminte cu uşurinţă de ea.

Nu înţelesesem decât o parte din ce îmi povestise, însă avea dreptate. Eram încă mic, abia împlinisem şaisprezece ani , dar de casetă nu uitasem. Brusc mi-am reamintit totul şi, pe filmul memoriei, l-am revăzut căzând sub ploaia de gloanţe, cântând Internaţionala.

Eram cu totul uluit; dacă el era mort, atunci cine este cel din faţa mea. Sau poate…

Mi-a pus mâna pe braţ, să mă liniştească.

- Ai intuit bine, mi-a citit abuelo gândurile. Orice dictator are o sosie, iar în cazul nostru, dictatura bicefală, cum ne-au spus mai târziu, erau două, una pentru mine şi alta pentru tovarăşa. Trebuia să câştigăm timp, pentru a organiza rezitenţa; aşa că s-au sacrificat pentru noi. I-am asigurat că totul este pus la punct. Au crezut până în ultimul moment, că vor fi salvaţi. Bunicul tău a murit convins că asupra lui se trage cu gloanţe oarbe.

Când Măluţan ne-a luat de pe Comitetul Central şi ne-a dus cu elicopterul la Snagov , văzuse că am la mine o valiză de documente. Am intrat cu ea în Palat, unde ne aşteptau ceilalţi, îmbrăcaţi la fel, gata să-şi ia rolul în primire. Noi am rămas înăuntru, iar ei au plecat cu Măluţan. Ăsta, care zburase de atâtea ori cu mine, şi-a dat primul seama cine sunt şi i-a abandonat pe drumul Târgoviştei. Cu noi a rămas însă tatăl tău, era fiul lor, lucra acolo ca un fel de administrator. El trebuia să ne ajute, să fugim. A şi făcut-o de altfel, avea un Aro pregătit în livadă. Cu el am trecut la sârbi unde pretinul meu Miloşevici**abia ce luase puterea în fruntea Partidului. Părea că lucrurile încep să meargă spre bine, dar asta nu a durat prea mult. Curând a început şi la ei războiul civil, Belgradul a devenit nesigur, iar Slobodan a scos tancurile în stradă. Ce să o mai lungesc, ştiam la ce putea duce asta, aşa că tovarăşa a propus să ne luăm zborul de acolo. Uite aşa am aterizat toţi trei în… Cuba, unde Fidel declarase că ne primeşte. Aici ne-am despărţit de tatăl tău. A mai venit doar o singură dată să mă vadă, cu tine de mână, când aveai şapte ani, apoi a dispărut definitiv. De maică-ta nu am aflat niciodată nimic. Nicu murise de curând, Zoe nu avea copii, iar Valentin a fost mereu departe de mine… Aşa că am hotărât să devin eu bunicul tău. Tovarăşa nu a vrut, la început, dar să nu-i porţi pică.

Bunicul s-a oprit. Avea ochii în lacrimi şi pe frunte i-se adunaseră broboane de transpiraţie.În sufragerie am auzit bătând pendula, ora zece.

Trăiam ca într-o poveste, dar de data aceasta era o poveste adevărată. Am rămas tăcut o vreme, dar nu m-am mai putut abţine şi l-am întrebat copilăreşte: -Şi cu valiza ce-ai făcut?

- Tu ce crezi ?

pg. 296

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

*Troţki lider comunist opozant al lui Stalin, a fost asasinat din ordinal acestuia în Mexic **Slobodan Miloşevici, lider comunist sârb.

pg. 297

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 86

AnitA (capitol extras din C'est un rêve) Autor Cristian Borcan (Călărași)

-

“ - Cât de liniştită sunt aici, ce frumoasă este camera noastră!

- Mă bucur că îţi place atât de mult! Să fiu sincer, nu mă așteptam să fii atât de fericită.

- Sunt acasă, cum să nu îmi placă? Vrei să ne jucăm? Hai să vedem cine câştigă! Îmi întinde mâna şi văd săgeţile de la jocul de darts.

- Cum vrei tu.

Zâmbesc, ador să o văd cum se bucură ca o copilă, atât de frumoasă, atât de inocentă.

Am câştigat! Îmi spune triumfătoare, cu un zâmbet ce reușește mereu să îmi atingă sufletul.

- O să am grijă mereu de tine, mereu o să fii micuţa mea!

Vine repede, mă sărută și se așează în brațele mele. Suntem amândoi în pat, am grijă să fie bine învelită, iar ea își închide ochii.

- Dormi în braţele mele, să nu îţi faci griji niciodată pentru nimic, sunt aici! Te iubesc!

- Te iubesc! Îmi şopteşte.

O mângâi mereu, o strâng mai tare la pieptul meu, iar ea adoarme. O sărut pe frunte şi îi spun cât de mult o iubesc şi că nu vreau să adorm pentru că mi-ar fi dor de ea, vreau doar să o privesc, să o simt lângă mine. Închid ochii lângă ea, încerc să adorm, dar deodată mi se face frig, foarte frig... “ ...și îmi ridic capul de pe betonul rece. Din nou sunt viu și nevătămat, deși la câțiva metri de mine motocicleta este făcută bucățele.

Mă ridic în picioare, încercând să îmi dau seama unde sunt; pare că mă aflu în interiorul unui oraș. Șoseaua a dispărut, locul copacilor este luat de blocuri cu patru etaje, singurul lucru rămas din ceea ce îmi amintesc înainte să cad de pe motocicletă este zidul din spatele meu. În stânga mea, pe strada alăturată, văd nişte copile, ce nu cred ca au mai mult decât vârsta liceului, cum se dezbracă aproape complet în faţa unor fotografi, pozând cât mai provocator. Altele își lipesc fotografiile pe stâlpi și cerșesc atenția umbrelor ce trec, nepăsătoare, prin ele.

“Sunt aici...”

Aud o voce mult prea cunoscută, venind dinspre parcul din dreapta mea. Fără ezitare, intru în parc, ascultând vocea care pare a fi a lui Cathy. Acest loc este pustiu, nu văd pe nimeni...

pg. 298

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

“Vino repede, iubire...” Îi aud rugămintea din nou, pare că ar veni dinspre fluviul ce trece pe lângă acest parc. Merg imediat spre el și mă opresc înaintea treptelor ce duc spre apă, ascultând-o cum mă cheamă, mă ademenște.

Luna este atât de mare, reflexia ei în apă îmi provoacă halucinații: îmi desenează, fără milă, perfecţiunea chipului angelic al lui Cathy... Închid ochii şi mă întorc cu spatele, nu mai rezist! Strâng tare din pumni, încercând să previn renașterea sentimentelor reprimate, dar lacrimile își regăsesc drumul pe obrajii mei.

“Chris, vino...” Îmi spune vocea din spatele meu. Cât mă chinuie vocea ei, cât de mult îmi ard buzele în căutarea sărutului ei, cât haos este în interiorul meu fără liniștea mângâierii ei.

- Sunt aici! Vin la tine... Îi răspund, hotărât să intru în apa ce mă cheamă, să renunț la tot acest chin.

Cobor fiecare treaptă pregătit să mă pierd de această lume, să devin nimic, oricum nimeni nu îmi va simți lipsa, voi rămâne doar o fotografie ștearsă de timp din memoria străinilor cu ochi de piatră.

E aproape gata, mai am un singur pas. Dar deodată apa devine tăcută, calmă, în timp ce dinspre parc se aud strigăte de durere ce mă trezesc. Dumnezeule! Nu pot să cred ceea ce tocmai era să fac! Chiar să-mi fi pierdut mințile definitiv?! Țipetele care se aud din ce în ce mai tare mă fac să mă grăbesc să urc treptele. Am ajuns înapoi sus, iar din stânga mea, din întunericul parcului, apar trei persoane. Doi bărbați destul de înalți și o fată ce pare a fi chinuită de către aceștia. Unul dintre ei este foarte slab, iar celălalt este mai solid, ambii au desenate diferite simboluri pe fețe, fiindu-mi imposibil să îmi dau seama cine sunt.

Privesc între ei spre fata, ce își ține capul plecat, cum este împinsă de aceste brute, o smucesc, în timp ce se îndreaptă spre mine. Ajunși mai aproape, aceasta își ridică privirea. Șocul mă dă câțiva pași înapoi!

Este chiar fata mascată ce mi s-a arătat de nenumărate ori până acum! Este ținută prizonieră de aceste bestii, având un fel de zgardă în jurul gâtului.

Se opresc atunci când îmi întâlnesc disprețul din ochi. Din nou, nu îmi pot explica gândurile, parcă tot ceea ce am trăit până acum nu ar mai conta, nimic nu mai contează, ci doar să pot salva această persoană ce mă privește cu ochi îndurerați. Mă uit spre ei cum lasă fata în genunchi și se pregătesc să mă atace, iar tot ceea ce simt este dorința de a-i ucide, de a-i alunga definitiv din această lume.

O ură infinită mă cuprinde, respirația îmi devine grea, dar liniștea din jur mă calmează. Le pot auzi și simți fiecare pas, arunc bluza ce mă incomodează și îi invit pe cei doi să vină spre mine, zâmbind, știind că iadul îi va aștepta după ce voi termina cu ei.

Omul cel gras se apropie de mine cu brațele întinse, încercând să mă prindă. Nu a fost nevoie decât de o lovitură de pumn în plină figură pentru a-l trimite cu spatele pe beton, la câțiva metri de fata ce privește speriată întreaga scenă. Amicul său ezită pentru un moment, se dă câţiva paşi înapoi, iar apoi încearcă să mă lovească printr-un croșeu de dreapta în timp ce vin spre el. Îmi las capul jos, evitând lovitura și îi aplic o lovitură de genunchi direct în abdomen, iar apoi o lovitură de cot în spate îl lasă aproape întins pe jos, fiind o țintă ușoară pentru piciorul meu ce îi lovește din plin figura, lăsându-l inconștient. Înainte să reușesc să mă întorc, celălalt mă prinde de la spate, încearcă să mă imobilizeze, dar nimic nu mă

pg. 299

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

poate opri acum! Îi reduc din înălţime cu o lovitură de cot în stomac, ce îl lasă vulnerabil, iar apoi mă întorc şi cu o lovitură de pumn împreună cu una de genunchi în plină figură îl las şi pe el inconştient în dreptul fetei ce a rămas îngenuncheată în timpul acestei lupte.

Mă îndrept cu o emoție pe care nu o pot înțelege spre ea, mă las în genunchi şi îndepărtez imediat acea zgardă de la gât. O privesc în ochii în care se pare că mi se pierde orice coșmar; o pereche de ochi albaștri, ce alungă orice furtună, se uită spre mine atenți, confuzi, temători. Ne ridicăm amândoi în același timp. De această dată, spre deosebire de celelalte întâlniri ale noastre, pare mult mai temătoare, foarte timidă. Își mută privirea în jos și începe să fugă.

- Stai! Nu pleca! Îi strig și plec imediat în urmărirea ei.

Nu, nu vei pleca şi de data aceasta, am așteptat mult prea mult să îți vorbesc!

Alerg după ea, o prind de braț și o întorc cu faţa spre mine. O țin cu mâinile de umeri, având grijă să nu o rănesc, nu aș vrea să mai plece din nou. Îi eliberez umerii și îi îndepărtez încet masca ce îi ascunde chipul pe care mi-am dorit să-l descopăr încă de când am văzut-o prima dată. În furtuna din jurul meu, ecoul ei de liniște naște mii de sentimente, ce dansează în distanța dintre noi; chipul ei dezgolit trezește în mine umbra de viață pe care am închis-o în cele mai adânci temnițe ale sufletului. O întreagă lume arde în jurul nostru și prinde viață din propria-i cenușă, un cer plin de stele moare și renaște, îngeri și demoni se opresc din războiul etern și se îneacă într-o liniște asurzitoare. Cum a reușit, oare, să imprime un zâmbet pe buzele mele ruginite? Acestea îmi tremură în căutarea cuvintelor pe care să i le adresez în acest întuneric solemn în care fiecare literă își pierde din sens și se topește în confuzia inimii.

- Cine eşti? De ce te văd peste tot? De ce apari mereu și apoi pleci fără niciun cuvânt? De ce...?

Nu îmi permite să îmi termin întrebarea. Îmi oprește buzele cu degetul ei, făcându-mi semn să tac, apoi își plimbă mâna cu unghii negre pe chipul meu, o trece prin păr și îmi prinde ușor capul. O pot simți cum preia controlul asupra fiecărei fibre din corpul meu, așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată, iar oricât aș vrea să mă împotrivesc, nu pot schița nici măcar un gest. Se apropie de buzele mele cu o mișcare hotărâtă și își închide ochii săi senini ce reflectă o frumusețe pură, absolută. Parfumul ei îmi induce o stare de hipnoză, mă face să îmi închid ochii pentru ca în următoarea clipă să pot simți gustul cu iz de libertate al buzelor ei trandafirii. Pentru o clipă am trăit cea mai frumoasă moarte, pentru o clipă tot acest haos a avut sens, pentru o clipă am simțit o liniște nemaiîntâlnită în care, deși eram prizonierul ei neajutorat, eram liber.

Momentul a trecut, dar încă sunt prins în brațele ei. Îşi apropie buzele de urechea mea, îmi şopteşte cu voce lină ”Uită!”, apoi mă eliberează și face un pas înapoi. O prind imediat de mână, nu vreau să o las să plece, simt că ea are toate răspunsurile pe care le caut şi, într-un fel, chiar și răspunsurile pe care nu le caut. În timp ce o țin de mână, observ pe încheietura sa un fel de tatuaj. Îi ridic antebrațul și citesc, scris cu negru, ”AnitA”.

- AnitA? O întreb, cu gândul că acesta ar fi numele ei, mângâindu-i cu un deget încheietura cu tatuajul ce îi dispare puțin câte puțin.

pg. 300

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Îi privesc cu nedumerire îngrijorarea ce îi revine în ochi, uitându-se la braţul meu drept.

- S-a întâmplat ceva? O întreb, confuz. Îmi mângâie antebrațul, plimbându-și mâna spre eşarfa lui Cathy. O ia fără nicio împotrivire din partea mea și începe să se îndepărteze, cu pași mici, din ce în ce mai repede, uitându-se din când în când în urmă, până se pierde în întuneric.

O las să plece de această dată, dar mă întreb dacă am luat decizia corectă. Trebuia să mă împotrivesc când mi-a luat eşarfa lui Cathy? AnitA... Cine eşti?

Nu pot înțelege ceea ce tocmai s-a întâmplat, ce mi-a făcut, cum m-a făcut să nu mai fiu un suflet pierdut într-o lume străină, de ce nu am reușit să îi opresc brațele din a mă ține captiv, de ce nu am reușit să îi opresc buzele din a face ceea ce vor cu mine, de ce urăsc totul în această lume, dar numai pe ea nu. Am simțit o ură nemărginită pentru orice am întâlnit până acum, pentru oricine a stat între mine și Cathy; dar nu și pentru AnitA, nu, ceea ce simt pentru ea nu este ură. Îmi amintesc de teama din ochii ei când mi-a privit braţul, îl ridic şi observ că mi-au apărut nişte linii, desenate cu aceeaşi culoare pe care am văzut-o pe încheietura Anitei, cât jumătate din antebraţul meu. ”Uită!”, ce a vrut să îmi spună cu asta? Să o uit pe Cathy? Cum aș putea? Cum aș putea să distrug totul, fără să mă înec în acel fum? Aș putea oare să mai respir fără să mai cunosc aerul? Ha! Voi arde focul și voi stinge apa, mă va topi cea mai rece zăpadă și mă va îngheța însuși soarele! Dar să o uit? În care viață?! În acest moment mă aflu la răscruce, nu ştiu încotro să merg. Înainte, stânga, dreapta, oriunde m-aș uita, totul pare la fel. Deodată aud pași în urma mea, întorc privirea şi îl descopăr pe omul fără chip la un pas de mine. Înainte să reacţionez, ridică țepușa sa imensă și mă loveşte puternic peste cap cu ea.

Cad...

pg. 301

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 87 .

Lacrima vieţii Autor Daniela Bîtca (Moldova, Ialoveni, Puhoi) Familia Munteanu locuia într-un oraş de prin regiunea sudică a ţării. La prima vedere părea o familie simplă, dar vecinii observau că între ei se întâmplă ceva. Familia nu era mare, alcătuită doar din trei membri: Cristian, Eva şi fiica lor Angelica, care avea nouă anişori. Într-o zi, Angelica făcea o plimbare prin parcul din apropierea casei. Avea impresia că cineva o urmărea. Se făcu deja noapte. Fetiţa încă nu se întoarse acasă şi părinţii îşi făceau griji. Ea nu răspundea la telefon, ceea ce i-a făcut să se pornească în căutarea ei. Străzile erau pustii, doar luna mai domnea în singurătatea nopţii. Cristian şi Eva au cutreierat toate străzile din cartier, dar nimic. Evei i se făcu rău, nu se putea stăpîni. Soţul o încuraja, spunîndu-i că o vor găsi numaidecît. S-au întors acasă, era foarte tîrziu.

Spre dimineaţă se auzi un sunet la telefonul lui Cristian. El a sărit iute şi s-a uitat ce e, poate era vreo informaţie despre Angelica. Primi un mesaj web în care scria: „Fiica ta e în regulă, dar totul depinde de voi.” Nu ştia încotro să meargă, ce să facă pentru a-şi salva fiica de primejdii. I se părea că totul capătă contur ireal, ceva asemănător cu filmele pe care prefera să le vizioneze. Ce necaz totuşi îl stăpânea, conştientizînd realitatea. Cristian, fiind agitat, i-a spus totuşi Evei despre asta. Se gîndeau la un singur lucru: cine putea să trimită acel mesaj? Acesta a decis să scrie o cerere la poliţie în raport cu situaţia creată şi să-şi găsească cît mai curînd fiica. Iată că îi mai venise un mesaj cu avertizarea „Nu încerca să anunţi poliţia. Va fi mai rău! Dacă doreşti să-ţi întorci fiica, vei avea nevoie de 200.000 $.” Cristian şi-a anunţat imediat soţia şi frica i-a obsedat pe ambii.

-Ce ne facem acum? Spuse cu lacrimi în ochi Eva. Nu avem această sumă de bani…

-Totul va fi bine, draga mea. O vom găsi în curînd, menţine-ţi calmul. Îşi linişti el soţia.

-Trebuie neapărat să colectăm banii, nu vreau să-mi pierd fiica! Va trebui să vindem maşina şi vila…

-Mă voi ocupa eu de asta. Te asigur că fetiţa noastră e în regulă.

-Bine, dar nu trebuie să stăm locului şi să aşteptam, căci poate fi mai rău. Am eu un cunoscut care ne poate ajuta. E un fost coleg de-al meu care se ocupă cu astfel de cazuri, îl cheamă Victor.

-Nu trebuie, Eva. Ţi-am spus că voi soluţiona singur această problemă. Mîine voi căuta cumpărători pentru maşină.

-Atunci eu voi posta pe site-ul de anunţuri informaţia cum că vindem vila.

Cristian şi Eva aşa au şi făcut. Uitîndu-se prin anunţurile postate pe internet, Eva a observat un lucru straniu. Acolo deja era plasat un anunţ în care se vindea vila lor; Postat din numele unei domnişoare – Andreea. Eva a hotărît să ceară ajutor de la fostul său coleg şi să nu-i spună nimic soţului. Ei s-au întîlnit într-o cafenea.

-Bună, îţi mulţumesc că ai venit.

-Voi fi bucuros să-ţi acord ajutor oricînd va fi nevoie! Ce s-a întîmplat?

-Vreau să te informezi despre această domnişoară, dacă ai timp.

-Păi, povesteşte-mi mai întîi ce s-a întîmplat.

Eva i-a povestit totul, iar Victor i-a promis că va face ce-i stă în puteri.

A plecat liniştită acasă. În ultimul timp soţul ei se întorcea tîrziu de la serviciu, spunîndu-i că este permanent ocupat, şi ea îl credea. În acea seară el iarăşi se întoarse tîrziu.

-Ce ai mai aflat nou?

pg. 302

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Încă nimic. Azi am vîndut maşina, iar mîine trebuie să mă duc la vilă, să le-o prezint cumpărătorilor.

-Doamne, de-ar fi totul bine cu Angelica! Nu-mi pot găsi locul.

-Nu te gîndi la rău, eu simt că ea este în siguranţă acum. Hai mai bine să ne odihnim, mîine vom avea o zi grea.

A doua zi Cristian a plecat la serviciu, iar Eva a rămas acasă. La un moment dat primi un apel de la Victor, care i-a spus că trebuie neapărat să se vadă.

-Salut, abia aşteptam să ne revedem. Ce-ai mai aflat?

-Andreea e amanta soţului tău…

-Cum adică amanta? Poate e o greşeală?

-Nu, nu e greşeală. Astăzi, de dimineaţă am avut o întîlnire cu ea, am fost în calitate de cumpărător.

-Ce cumpărător? Adică ea…?

-Da, ea vinde vila. Era chiar şi soţul tău acolo.

-Nu pot să cred! Cum a putut face una ca asta?...

-Îmi pare foarte rău, poate nu era cazul să intervin.

-Nu-i nimic, Victor. Îţi mulţumesc din suflet pentru ajutor, îţi voi fi recunoscătoare.

-Pentru puţin…

Eva era foarte agitată după cele aflate. De fiecare dată cînd se afla în astfel de stare, ea îşi păstra calmul, dar nu înceta să se gîndească la ceea ce îi provoacă atîta durere. Pentru a evada din lanţurile gîndurilor teribile, ea se plimba şi iată că, plimbîndu-se pe locurile dragi, zări dintr-o dată că dintr-un bloc ieşea soţul ei cu amanta lui şi cu Angelica. Eva a fugit repede spre ei să-şi ia fetiţa, însă nu a reuşit. Ei au urcat în maşină şi au plecat fără a da vreo explicaţie. Ea a rămas distrusă. De fapt, nu aştepta explicaţii, pentru că ştia deja totul.

Ceea ce s-a întîmplat în viaţa de pînă atunci a fost plănuit. Se părea că pînă atunci trăia o viaţă falsă, totul s-a destrămat dintr-o dată, ceea ce a făcut s-o doară mai mult. A hotărît că e mai bine să nu-şi contacteze soţul, pentru a nu crea conflicte. Ea spera că timpul, dar şi răbdarea ei, îi vor schimba destinul.

S-a întors paşnică şi plină de încredere spre biserică – doar asta îi putea menţine liniştea sufletească. Se ruga… se ruga pentru fetiţa sa, dar şi pentru acei care aveau grijă de ea. Prin rugăciune poţi ajunge la scopul propus, la o dorinţă, iar femeia e cea care trebuie să poarte mereu rugăciunea în gând pentru a-şi şterge păcatul primordial. Eva continua să se roage Domnului pentru binele lor. Era gata să jertfească totul, doar pentru a-şi revedea copiliţa. Femeia era singură pe lume, dar nu-şi pierdea speranţa şi cumpătul.

Nu trecuse mult timp de la acea întîmplare care îi schimbase viaţa şi iată că un singur sunet de telefon îi readuse zîmbetul pe buze. A auzit vocea fiicei sale, care părea puţin tristă. Angelicăi nu-i plăcea noua sa viaţă, chiar dacă locuia în lux şi avea de toate. Totul îi părea trist fără mamă.

Ultima dorinţă a Evei era să-şi vadă din nou fiica fericită, ca să se readucă la viaţă. Fetiţa nu-şi accepta mama vitregă, dar nici aceea nu era în relaţii bune cu ea, nu încerca să-i ofere niciun pic de afecţiune. Eva considera că Angelica era destul de mare pentru a înţelege această situaţie. Convorbirea lor s-a sfîrşit foarte greu. Mai urmă un apel. De data asta era altă voce: -Bună, Eva. -Cu cine vorbesc?

-Cu Andreea…

-Şi de ce ai sunat? Poate aveţi nevoie de ceva?

-N-am sunat pentru asta. Acum mi-am dat seama că n-am procedat corect cu tine şi nu trebuia să-ţi distrug viaţa.

-Păi, de ce ai facut-o? La ce bun?

pg. 303

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Am dorit să văd şi eu cum miroase faima banilor; mi-e ruşine să spun aceste cuvinte şi mi-e foarte greu.

-Acum, cînd totul e invers, cînd soarta cîtorva oameni deja e sfărîmată încerci să te îndreptăţeşti?

-M-am gîndit mult la acest lucru şi m-am convins personal că orice copil trebuie să fie lîngă mama sa, iar eu… eu nu am şi nici nu voi avea acest noroc... Te rog, crede-mă.

-Ce ai în vedere? La ce te referi? Dar Cristian ce va spune?

Deodată apelul s-a-ntrerupt. Eva era agitată şi nu-şi putea stăpîni gîndurile... Se auzi un sunet la uşa ei. A deschis-o şi... de necrezut, în prag erau chiar Victor şi Angelica. Se afla în nedumerire, atunci Victor i-a povestit Evei totul.

Cristian şi Andreea au fost învinuiţi în privinţa unui furt a unor sume mari de bani şi a unor lucruri preţioase. De asta s-a ocupat chiar Victor, s-a mai adăugat şi cazul cu Angelica. Soarta s-a întors împotriva lor. Rău faci – rău găseşti. Eva era disperată, dar în acelaşi timp şi foarte fericită. Nu-şi putea exprima emoţiile pe care le trăia în acel moment şi nu se putea împăca cu gîndul că soţul ei a făcut una ca asta.

Timpul a trecut, dar amintirile au rămas. Eva, Victor şi Angelica locuiau fericiţi împreună. Şi-au unit destinele, între ei s-a născut o dragoste frumoasă care a durat şi au trecut peste toate obstacolele împreună. Erau o familie fericită!

Această întîmplare ne face să cădem pe gînduri. Au fost persoane care au căpătat noi experienţe şi au scos în evidenţă valoarea umană. Au fost şi bune şi rele, dar toată viaţa trebuie să înveţi cum să trăieşti.

Uneori viaţa se întoarce împotriva ta şi asta o observăm pe tot parcursul acestei istorii, dar toţi învăţăm din greşeli şi nu putem respinge ceea ce ne este oferit de către Dumnezeu.

pg. 304

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 88 La conac Autor Geraldine Ghineț (Galați)

- Cu domnul Brandușoiu, vă rog…

Vocea Virginiei era sugrumată de emoție. Viața, cu clipele ei zgribulite ca niște vrăbii în toiul iernii, zbura fără noimă prin fața ochilor ei îmbătrâniți și afundați în orbite. Părul alb și lung era atent pieptănat și ridicat în vârful capului, lăsând descoperită o frunte înaltă și ridată peste care se abatuseră cele mai sumbre gânduri. Camera, înghețată în nemișcare, îi întorcea o senzație stranie, aceeași care o însoțise de când își plănuise acest telefon cu ani în urmă, după incendiu. Oare își mai amintea de ea? O mai cunoștea? Oare timpul s-a scurs pentru el la fel de nemilos, înghițind hapsân acea zi cu ceață fină și soare ireal… ziua când s-au cunoscut?

Era 1943… zi de mai, când la conac soseau tinerii din București în așteptarea vacanței de vară. Ea avea 17 ani și un neastâmpăr cum rar întâlneai la fetele de la țară. Cele mai mari speranțe se legau de viitorul ei, pe care nu avea de gând să și-l îngroape în traiul de soție onorabilă de țăran. Urmărea pe furiș invitații de la conac de pe prispa casei sale și se bucura că avea gara atât de aproape.

Oamenii din sat vorbeau că trenul albastru cu vagoanele sale luxoase oprea în plin câmp, în fața conacului, pentru ca proprietarul să coboare. Întotdeauna elegant, sprijinindu-se ușor în bastonul de fildeș, scruta mândru împrejurimile țesând planuri de vacanță și sărbătoare.Țăranii se bucurau, căci petrecerile câmpenești se țineau lanț, gata să distreze iluștrii invitați ai moșierului ce manifestau o dorință vie, dar temporară de întoarcere la tradiții.

-

-

Cine îl caută?

Virginia… Orezeanu, îngână cu vocea stinsă. Își îndreptă o cută imaginară pe rochia ce arăta caraghios pe ea, însă o păstrase atâta timp cu sfințenie exact pentru acest moment. Ponosită de vreme, abia își ținea țesătura pe trupul bătrânei ce aștepta înfrigurată răspunsul cu receptorul lipit de ureche, pentru a nu pierde niciun cuvânt.

Așteptați o clipă, vă rog….

Desigur, a așteptat atâția ani... ce ar mai conta o clipă?! Un neastâmpăr o cuprinse și simți nevoia să se așeze. Se întinse după scaun și o durere îi săgetă șira spinării și se opri ca un ghimpe în inimă. Începu să respire sacadat și o amețeală rău prevestitoare o paraliză. Aproape plângea încet părându-i-se că decorul se preschimbă și imagini din trecut i se lipeau de momorie redefinind realitatea: ea era la celalalt fir al telefonului, cu foarte mulți ani în urmă, încercând să ia legatura Brandușoiu. A fost momentul când a aflat că fermecătorul tânăr de care se îndrăgostise, era plecat în voiaj de nuntă. La o analiză rece, îi era ciudă că în câteva zile se legase iremediabil de el. Serile petrecute pe furiș în chioșcul conacului plin de trandafiri englezești o încătușaseră într-o duioasă stare de visare și agonie. Dar Brândușoiu please vesel spre București trimițându-i bezele de la fereastra trenului ce parcă îi furase viața. Câteva luni zăcu secerată și uimită că durerea nu dispărea, ba chiar se transforma într-un suav sentiment de melancolie,

pg. 305

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ceea ce i-a determinat familia să grăbească nunta aranjată pentru ea cu ofițerul rus ce îi făcea curte de ceva vreme, într-o manieră timidă și neconvingătoare. Nunta și-o amintea ca prin vis de parcă nici nu fusese acolo. Toate rudele petreceau în curtea casei părintești cu un sumbru sentiment că Armata Roșie ce se instalase la conac nu poate fi un semn bun.

Anii treceau și Virginia își umplea viața cu iluziile unei căsnicii ce trebuia să fie în orânduiala lumii.

Totul se derula în ritm alert, fără sens. Nimic care să prevestească depresia în care se zbătea soțul său.

Prea ocupată cu propriile dezamăgiri și incapabilă să observe în jur, se trezi într-o dimineață cu trupul lui Ivan atârnând în ștreang, de una din grinzile casei. Vremuri tulburi, îngânau vecinii, conștienți că moartea bărbatului avea legătură cu forțele comuniste ce își impuneau politicile represive în țară.

Virginia nu se recăsători. Nu era făcută pentru a ține o familie. Continua să viseze la Brândușoiu de a cărui ascensiune politică mai auzea din când în când. Își găsea loc în casele rudelor pentru a le îngriji copiii. O bonă pentru un blid de mâncare și un acoperiș deasupra capului, iată cum viața o resemnase și o purta molcom prin anii insipizi ce mușcau nemilos din trupul său.

La 60 de ani se retrase în vechea casă părintească, reparând ce mai putu din ea. Îngrijea cele 2 capre și câteva găini ducându-și traiul de pe o zi pe alta. Scăpaseră de comuniști, dar democrația nu o încălzea.

-

Îmi cer scuze, tatăl meu nu este acasă. Îmi puteți lăsa un număr de telefon pentru a vă contacta când revine?

Oare cât să fi avut fiica lui Brândușoiu? Cum o fi petrecut el anii aceștia? Cum își clădesc oamenii viața îndârjiți în acel Trebuie căruia nu îi găsesc rosul în momentele de sinceritate cu ei înșiși? Sau poate unii oameni trăiesc tihniți, fără întrebări care să le scuture existența. Virginia rămase meditând, apoi închise telefonul și se ridică anevoie de pe scaun. Dezordinea din cameră îi reflecta ultimii ani petrecuți în această căsuță ce își pierduse tot farmecul copilăriei. Se prăpădise la fel ca și ea. Singurul loc care rămăsese, oarecum, în picioare era bucătăria, afumată de plita în care trosneau lemnele când dădea frigul.

Un bec anemic în mijlocul tavanului arunca o lumină incertă peste rafturile de cărți pe care le colecționase la întâmplare - cărți găsite prin anticariate, căci banii nu îi ajungeau pentru cele noi, cărți siropoase sau de colecție, cu unele pagini îndoite și rânduri subliniate în vreun moment de lectură în care avea impresia că descoperă un sens al vieții ascuns ei.

Trăise cu impresia că ceva se va întâmpla, ceva dramatic să o scoată din înșiruirea de zile, de ani. Însă nimic nu se întâmpla. Cel puțin nu ei. În jur, viața își urma cursul firesc. Copiii pe care ea îi îngrijise erau mari, se căsătoreau, aveau copii. Îi trimiteau vederi și câțiva bănuți, iar bătrâna Virginia, în revoltătoarea ei sărăcie, se încăpățâna să nu moară. Șocul l-a avut în urmă cu câțiva ani, când un incendiu iscat de niște vagabonzi prinși fără bilet și debarcați din tren, din plictiseală, au dat foc conacului. Privea neputincioasă de pe prispă fumul gros ce se ridica pe cer ca o rugăciune și plângea amar, de parcă focul ar fi mistuit-o și pe ea, căci era o legătură tainică cu acel loc, iar flăcările nemiloase îi înghițeau părcă și amintirile atât de prețioase. Își luă o haină ceva mai groasă, bastonul, și ieși afară. Începuse din nou să plouă, iar cerul se destrăma fin peste copacii îngălbeniți ce abia își mai țineau frunzele. Drumul ce ducea spre conac șerpuia printre tufele

pg. 306

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

de mărăcini crescute haotic de o parte și de alta și se înfingea în cioturile clădirii ce stăpânea fantomatic împrejurimile. Grajdurile nu mai erau, iar hoții de fier vechi distruseseră până și jardinierele de piatră pentru a le fura armătura metalică. Virginia trecea pe lângă ruine, dar privirea sa admira imaginea suprapusă din trecut, atunci când acel conac era bijuteria locului, când figure ilustre ale vremii soseau pentru partidele de vânătoare și serbările câmpenești. Revedea decorațiunile ceramic, lucrate cu migală și dăruire de meșteri pricepuți pe zidurile exterioare ale clădirii, camerele somptuoase cu mobilier de lux, căci fetele din sat ce trudeau acolo, pentru a face șederea plăcută invitaților, îi povesteau totul la șezătoare. Știa de caii de rasă din grajduri, de piscina în care se îmbăiau oaspeții în zilele toride de vară, sau de crama amenajată în movila de pământ, purtând o răcoare binecuvântată datorită pietrei de râu care îi îmbrăca pereții.

Zâmbea în timp ce picuri grei de ploaie se îngrămădeau pe chipul ei, căci Virginia nu mai era băbuța cocoșată de ani, ci tânăra care schimba replici inteligente cu proaspătul sosit la conac domn Brândușoiu. Nimeni nu avea cum să prevadă că în scurt timp Armata Roșie avea să confiște moșia și să forțeze proprietarii să fugă peste hotare.

Conacul de azi, fără acoperiș și podele, cu cele trei ziduri ce mai stăteau în picioare trimiteau un strigăt disperat pe care doar ea îl mai auzea. În unele zile îi părea că zidurile gem, că le aude fisurile cum se cască desprinzând nemiloase căramizile. Doar intrarea își păstra câteva trepte intacte și ceea ce fusese antreul mai purta picturile scorojite de vreme ce încântau de fiecare dată vizitatorii.

Bătrâna pășea cu grijă prin iarba îngălbenită ce împrăștia un miros pe care îl adora. Când ajungea aici, cele câteva clipe de fericire pură trăite demult puneau stăpânire pe ea. Începea să nu mai vadă ruina, să nu mai fie toamnă, să nu mai fie bătrână. Însă, când revenea acasă totul se golea de sens. Și acum, după câteva ore petrecute la conac, se întorcea pustiită, împovărată de ani și tristeți inexplicabile. Închidea cu grijă poarta, și motanul ce îl avea în grijă o urmărea la o distanță respectabilă, așteptând să fie invitat în casă la căldură. Se așeza tacticos lângă sobă privind-o fără să o judece, ca un cunoscător fin al ființei umane ce știe ce este singuratatea.

Virginia se întinse în pat și simți o sfârșeală mai puternică ca alte dăți. Poate este somnul cel din urmă, își zise după ce își facu o cruce. Nu o speria, aștepta calm să se întâmple. Și telefonul sună. Se ridică cu greu, bâjbâind pe întuneric după receptor și răspunse cu vocea sugrumată un “Alo” abia perceptibil. Apoi zâmbi.

- Virginia? Chiar tu ești?

pg. 307

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 89 În lipsa lor Autor Josephine Marcu (Vaslui)

Două boabe în aceeași păstaie. Nu așa le spunea lumea? Prietenii singuri se uitau cu jind la ei, de fiecare dată când împărțeau aceeași masă în cafenelele din oraș. Cei cuplați se uitau cu nedumerire și invidie.

Ascunse între ei, sub formă de zaruri rău prevestitoare sau basme care se termină inevitabil în gol.

Doar ea știa mai bine de atât. Două boabe, da. Și în păstaie strânsă fin. În aceeași, nu. Niciodată.

Se sprijinise de el într-o noapte nebună, înecată-n alcool și fum stricat de țigără. Rămăsese agățată de atunci fără scăpare, încercând disperată să coboare cu picioarele pe pământ în fiecare zi. Pe pământul ascuns sub tone de beton suspendate spre cer, până la etajul patru unde ea cobora alene și nesigură în fiecare dimineață. Pe dușumeaua rece și lucioasă de la marginea patului. În care dormea el. Sau se făcea că doarme. Îl simțea mereu cu ochii pe ea. Chiar și când nu era acolo, sau se așezau nedisimulat în camere diferite, ca să schimbe aerul, priveliștea și realitatea. De care se simțeau amândoi înecați, prinși și prespălați în același timp.

O bântuia. Cu ochi lui albaștri spălăciți, în care nu vedea niciodată cu claritate dacă o privește direct, sau se uită prin ea. La altceva, sau altcineva, care o înlocuise treptat sau încă de la început, în mintea și sufletul lui pierdut în spațiu. Sau în timp.

Erau împreună de 6 luni.

Se înțelegeau din priviri și se interpretau din gesturi. Și toată lumea-i credea o rezultantă a sorții. O iubire scrisă-n stele care apare o dată la o sută de ani. Când scriitorii rămân fără cuvinte, pictorii fără amestec pe pânză și lumea întreagă așteaptă ceva nou de cântat.

Se iubeau ca doi nebuni. Zi și noapte. Până rămâneau sleiți de puteri pe unde-i apuca miezul și priveau amândoi tavanul curbat, care și el le sorbea iubirea. Aia unică și nemaiîntâlnită care nu era de fapt a lor. În momentele de uscăciune nu îndrăzneau să se privească în ochi. Erau doi necunoscuți sechestrați împreună, într-o poveste fără sens.

Toată lumea vedea că se iubesc. Le citeau pasiunea în priviri, le vedeau mâinile agățându-se una de alta, ca trase de-un magnet făcut praf în venele lor cu poli inversați. Le ghiceau gândurile fierbinți, în micile neatenții cu care-și atingeau coapsele când ieșeau în oraș. Le priveau din colțul ochilor, sărutările pătimașe pe care le împărțeau pe drumul spre casă.

Nimeni nu le observa tăcerea.

El vorbea mult, dar niciodată direct cu ea. În rarele ocazii când tandrețea nu-i scutea de cuvinte, el scotea sec din buznarele minții expresii standard. De necunoscuți întâlniți la coadă la pâine sau prieteni vechi pe care nu-ți dorești cu adevărat să-i revezi. Apoi apela la citate. Le știa pe toate. Sau cel puțin așa i se părea ei. Care căuta cu disperare un cuvânt neîngrădit, o literă scăpată din mână, o virgulă care să aparțină sufletului, ca să înceapă să înțeleagă.

La rândul ei, fără bilet de ordine, vorbea doar în “da” și „nu”. Într-o zi, când a încercat un “da, dar …” șia lovit buzele în dinții lui tăioși, care-i smulseră punctele direct din răsuflare. O mânuia ca pe o vioară fără orchestră și ea-l cânta ca pe un Stradivarius. Când muzica nu se mai oprește, urechile încep să surzească.

pg. 308

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Într-o dimineață, se trezi singură. Cu un sentiment teribil de gol și uitare amnezică. De lipsă necontrolată, ca tremurul de hipotermie blândă. Se gândi la el și se simți aruncată într-o lume fără etichete și semne de circulație. Nu-i știa numele de familie. Vru să-l caute și se trezi rătăcită în pădure de oameni, cu cărări care duc peste tot, mai puțin la el. Nu-i știa adresa.

Era prima dată când nu erau în același loc. Când avea voce și nu avea cui s-o ceară. Pentru că avea cuvinte, dar îi lipsea aerul. Și numărul de telefon.

Nici o linie. Liberă, sau ocupată, către el.

Nu se așteptau, dar se prefăceau că nu-i bucură deznodământul. Realitatea lor era mai clară fără ei doi în ea. Avea din nou sens. Și direcție. Nenorocitul. Printre lacrimi și îmbrățișări miloase, ascunse în cuvinte reci de îmbărbătare, lumea lor reveni la normal mai repede ca a ei. Uită-l.

Pe cine? Îi știa doar ochii. Și nici aceia nu fuseseră ai ei pe deplin.

Dar pământul se învârte. În primele luni după el, putea jura că-l simte. Stătea în picioare lângă patul mare și pustiu, cu tălpile goale pe aceeași dușumea și o privea ghicindu-i mișcarea-n rotații. Se vedea un punct indescifrabil pe o rocă mare și găunoasă, care se învărte uruind în tot universul. Și dacă se învârte, timpul trece, memoria roade încet și sufletul începe să tacă.

Uneori gri-ul e plăcut. Lăptos, în zilele înnourate de toamnă, cu ceață cuminte așezată uniform peste piscuri. Sau strălucind în nestemate false, de care toată lumea se bucură orginal în după-amiezile cu soare puternic. Îi plăcea soarele. Cerul se curba ușor când ajungea în vârf. Căldura îi toropea corpul și mintea, fără s-o atingă. Fără să-i explice. Îi plăceau zilele toride de vară, cu talpa pe nisipul fierbinte în care urmele nu rezistă mai mult de o clipă. Cu voci de copii fericiți și naivi, alergându-și viața în jurul ei, și prosoape uscate, de adulți care sfidează vârsta îmaginându-și că soarele încă-i mai ține.

Numai vântul o necăjea. Adierea răcoroasă, senină, care apucase a bate într-o doară de la primele ore ale dimineții. O dimineață cu semn de început și formă de continuare fără repaus. Pentru că noaptea trecuse pe lângă ea fără să o atingă.

Ațipise între gânduri. Două minute, sau poate ore. Când valurile mari se auziră la picioarele ei și vântul îi opri pentru o clipă respirația în loc. Se simți microscopică în firele tremurătoare de pe braț, care se întinseră cu dor.

Soarele născocea raze întrerupte prin pălăria mare de paie, cu care-și închise privirea pentru că tânjea.

După saci de gunoi aruncați fără noimă și vase spălate de trei ori ca să-i țină mâinile ocupate. După anii de întrebări spumoase la psiholog și vise dureroase pe bancheta din spate a mașinii parcate strâmb. În refugii de străzi neumblate și drumuri necunoscute unde poți numai să te ascunzi. Printre flori parfumate de grădină pe care nu le primise niciodată. Dar și le amintea în fanteziile nestinse. Pe care venise să le înece aici.

Vântul se oprise din nou ascultător și valul mare îi certă genunchii, spălând nisipul fin care îndrăznise. Să o atingă. Să o împresoare. Să o ridice, acoperind-o.

Nici marea nu înțelegea. Cum de începutul se așează uneori la mijloc și lasă finalul fără capăt. Cine îndeasă sufletul în coașca mică și îl uită acolo fără să numere până la zece. Clipe sau vieți. Dintre care doar una te trăiește vie. Când lucrurile capătă sens fără direcție și volum fără margini. Și te lasă așteptând în zadar, un nod pe care să-l desfaci ca să intri în horă. Deși n-ai ieșit.

Vântul bătu scurt și lent, ritm de ceasornicar bătrân care le-a văzut pe toate. Valul se întorse din nou, dansându-i sânii mici peste costumul colorat de baie. Se uită însă-n picături și o acoperi cu rouă. Rece ca gheața. Pe pleoapele ei calde și peste ochii reci. Apoi plecă ducând în creste jumătate din ea. Jumătatea cea mai bună. Cea care se zbate și răzbește. Cea care arde și frige și smulge tot. Au mai rămas stropii. Și o jumătate de suflet. Și o palmă caldă pe inima ei. Lângă o pereche de buze fierbinți care-o respiră înadins și apăsat ștergând-o de rouă.

pg. 309

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Albastru mai e cerul. Pe sub valul mare care dansează sălbatic. Prin fruntea lui înaltă care smulge bucată din el ca să rămână tot albastru. Sufletul ei o privește întreg din doi ochi uitați care o văd din nou pentru prima oară. Vocea lui se sparge încet între ape și-i oftează gândurile, născute din adâncuri și rostite în glas de șoaptă, cu vis de ieri și chip de mâine: - Unde tot vrei să pleci? Nu te-am întrebat niciodată ...

pg. 310

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 90 Cuib zdrobit Autor Victoria Toma (Moldova, Ialoveni, Puhoi)

Alexandru era în birou, odihnindu-se după o zi de muncă. Părea extenuat. Avea 45 de ani. Era redactor-şef într-o revistă. Şi-a finalizat articolul şi dorea să plece acasă.

Gândurile îi zburau. Voia să-şi vadă copiii şi soția, căci, din cauza programului pe care îl avea, nui mai rămânea timp pentru ei. Era bine-dispus şi dorea să-şi împărtășească bucuria cu toţi.

Lui Marius îi procurase o tabletă digitală, iar pentru Alexa – CD-ul cu muzica ei preferată.

Trecuse şi pe la magazinul de bijuterii. De aici achiziționase o brăţară elegantă de aur pentru soția lui, Iulia.

Ajunse acasă, îşi îmbrățișă cu drag copiii şi-şi sărută nevasta. Era supărată, însă zâmbetul lui o făcu mai veselă.

-Ura, tata a sosit! spuse Alexa, fiica lui.

Era o adolescentă rebelă. Asculta muzică rock şi era obsedată de muzică.

-Îmi pare bine să te văd. Mama a gătit pui la cuptor, iar eu brioşele tale preferate.

Copiii şi Iulia erau încântați de cadouri.

Telefonul sună pe neașteptate, şi câinele părea agitat.

-Alo! Alexandru?! Tu eşti?

-Da, sunt eu! Îi recunoscu vocea fratelui său, Vitalie. Pentru că-şi simţea capul pulsând, Alexandru se aşeză şi îl sprijini în mână. Era cam iritat din motive întemeiate. Nu mai comunica cu fratele său de ani de zile. A plecat de acasă, lăsând în urmă tristeţe şi lacrimi.

Avea 12 ani când mama lui a murit. Tatăl său s-a recăsătorit cu o femeie de prin Estul ţării – avea o inima de piatră. De atunci s-a pus capăt zilelor frumoase şi liniştite. Se tot certau, spărgând inimile copiilor. Tatăl lor muncea din greu, iar cuvântul lui nu mai însemna nimic, din cauza Eugeniei (soţia acestuia).

-Tata a murit – a zis Vitalie îndurerat.

Brusc, Alexandru s-a simţit zdruncinat de parcă a primit o lovitură puternică.

-Ultima lui dorinţa a fost să ne adunăm la casa părintească, continuă acesta.

-Da-da, chiar acum mă pornesc spre casă… Închise telefonul şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

-Ce s-a întâmplat, dragul meu? a întrebat Iulia.

-Tata a murit…

Domnea liniştea. Ea ştia cât de mult Alexandru ţinea la tatăl său, chiar dacă nu au comunicat de mulţi ani.

-Eu trebuie să plec acasă, a fost dorinţa cea din urmă a tatălui.

Prevedea că va fi greu, dar...

-Vin şi eu cu tine, voi lua şi copiii.

-Cred că e o idee proastă, spuse Alexandru.

-De ce? Aş vrea să-ţi cunosc fratele şi sora mai bine. Cred că trebuie să uiţi ce-a fost în trecut şi să treci peste asta. Sunteţi o familie şi în venele voastre curge acelaşi sânge.

pg. 311

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Alexandru tăcu o vreme. Iulia era o persoană perfectă şi îl iubea necondiţionat. Fără ea nu-şi închipuia viaţa. Părinţii i-au murit când avea 5 ani şi de atunci a crescut cu mătuşa sa.

A cunoscut-o pe când el era anul trei de liceu. Era o puștoaică de 16 ani. S-au îndrăgostit şi nunta urma în curând. Le-a fost greu în prima perioadă din cauza lipsei de bani, însă situaţia s-a ameliorat, când Alexandru a început să lucreze ca redactor.

Vorbind amândoi, nici n-au observat că Alexa şi Marius erau acolo. Stăteau în spatele lor nedumeriţi.

-De ce trebuie să plecăm? au întrebat ei.

-Fiindcă bunicul vostru a decedat.

Marius şi Alexa nu-l cunoscuseră niciodată. De multe ori au auzit de la părinţi şi prieteni despre bunic şi bunică, însă acestea nu erau pe înţelesul lor. Cunoşteau doar jumătate din istorie, căci Alexandru nu dorea să-şi împărtăşească tristeţea care-1 urmărea de mulţi ani. În drum spre casă se gândea la satul natal şi era copleşit de sentimente. Au ajuns. Aici era altă lume.

O băbuţă scotea apă din fântână.

-Bună ziua, mătuşă!

-Bună să-ţi fíe inima, băiete. Îi măsură cu privirea, şi-şi dădu seama că erau orăşeni.

-Ce te-a adus pe aici, dragul mătuşii?

-Dorul de casă.

Alexandru nu dorea să-i spună mai multe. Credea că bătrâna nu l-a recunoscut, însă nu era chiar aşa. Şi-a adus aminte că era acel ştrengar pe care l-a prins în livada de mere, care a vărsat ulciorul cu lapte şi care făcut o mulţime de pozne. Sătenii de aici purtau în memorie nimicurile vieţii.

Văzând că bătrâna a bănuit ceva, Alexandru şi cu ai lui repede au plecat. Marius şi Alexa se uitau uimiţi. Vedeau astfel de privelişti doar la calculator. În sfârşit au ajuns şi au intrat în casă.

Aici stăteau fratele Vitalie şi sora Nadejda. S-au uitat un pic unul la altul.

-Avea cancer, spuse Nadejda şi izbucni în plâns. – Am stat lângă el până s-a stins. Eugenia l-a părăsit pentru un alt bărbat. Niciodată nu 1-a iubit. El ne-a spus că ultima sa dorinţă este să venim acasă şi să-1 petrecem pe ultimul drum.

Era mezina. Ea a plecat în India pentru a trata copiii de o epidemie contaminoasă. Era medic.

Avea o rochie neagră care o prindea de minune.

-Eugenia spune că vrea o jumătate din averea tatei, însă nu va primi niciun bănuţ –a spus Vitalie enervat – ea i-a distrus viaţa.

După o clipă a ieşit din casă să ia o gură de aer. Era derutat.

Copiii au ieşit afară, pentru a se juca cu câinele pufos din curte. Iulia vorbea cu Nadejda.

Alexandru s-a dus în pivniţă. Acolo erau tablouri nemaipomenite. Mama lui a fost pictor şi a murit de leucemie.

-După ce a decedat s-a schimbat totul, a spus Vitalie, stând cu Nadejda în spatele fratelui său.

Alexandru a deschis o cutie cu diverse amintiri. S-au aşezat şi s-au uitat la nişte fotografii. Şi-au adus aminte de vremurile când încă mama lor era în viaţă.

-Se iubeau nespus de mult, a spus Nadejda.

-Erau făcuţi unul pentru altul, însă soarta i-a despărţit şi ce-a fost mai bun şi mai frumos s-a stins odată cu ea, a adăugat Vitalie.

Când au ajuns acasă, totul a revenit la normal. Alexandru s-a refugiat în biroul său şi a început să scrie. Îi plăcea liniştea. Uneori putea să se regăsească doar meditând… Odată ce scria răsfoia prin gând cele întâmplate curent. Încerca să-şi explice în ce constă sensul vieţii, dacă după ea nu poţi conduce cu nimic… Pe de altă parte, viaţa părinţilor lui i-a creat pe ei… Ridicând ochii, a zărit pe perete afirmaţia lui Aurelian Silvestru: Nu există succes în umbra căruia să nu zacă mai multe vise zdrobite. Aceste cuvinte iau oferit răspuns la multe dintre întrebările lui.

pg. 312

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

pg. 313

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 91 Cântec Autor Anton Tobin (Plostina, Gorj)

Pornind dinspre munţii Parâng, înalţi şi laţi, ca umerii unui uriaş, acoperiţi de rotocoale de nori albi care ascund sau lasă la vedere poieni şi păduri de brad, mergând de-a lungul Jiului ce străbate mai întâi povârnişuri ce-l fac să se reverse în valuri înspumate, ca pe urmă să curgă alene prin văi de podiş, ca o şuviţă de apă albastră cu vitralii de lumină, ajungi la un mănunchi de dealuri ce lasă între ei văi drepte ce se termină în lunca râului Motru. Între aceste coline, ca nişte valuri uriaşe, umbrite sau dezvelite de copaci, se află conacul bunicilor, înalt, cu două caturi, cu terase şi coloane în stil brâncovenesc, cu ancadramente sculptate la ferestrele largi şi luminoase. În spatele său se văd hambarele, grădinile şi plantaţia de vie, iar trecând de pădure ajungi la livadă. De aici se vede culmea dealului Prigor cu copaci rari, învăluiţi de o ceaţă albăstruie şi dincolo e întinsa luncă a Motrului cu lanuri de grâu, ca o mare aurie ce-şi leagănă spicele la baterea de vânt.

Anul 1920 ne-a adus o recoltă bogată. Muncitorii aduc saci plini de grâu în hambare. Se lasă seara, soarele coboară în spatele dealului lăsând în urmă-i o pânză de lumină roşietică amestecată cu umbrele lungi ale merilor şi buştenilor de vie. Din firele de iarbă se înalţă cântecul tărăgănat al greierilor.

Pe cărarea adumbrită de copaci, se văd oamenii întorcându-se spre casă. Alături de ei merge şi bunicul. Deşi e boier, stă mereu lângă lucrători iar uneori participă la muncă.

Unchiul a început să cânte la cobză. Muzica tremură deasupra noastră, pare că ea răsare din fiecare părticică a pământului acoperit de vălurile înserării, că este cântată de greieri, de stele, de oamenii ce se aşează la mese, vorbesc cu copiii sau soţiile lor. Pe la vetre se aprind focuri şi se spun poveşti. E o seară plină de farmec, cântecul te leagănă, te înfioară şi uneori se aude strigătul unei păsări din crâng sau zgomotele stinse ale cuiva care aşează ceva pe laviţă.

Mama mă învaţă să citesc. Poartă o rochie albă cu guler înalt.

-Foarte repede înveţi. Eşti mai presus decât toţi.

Răsfoiesc cartea de basme de Anderson şi după fereastra cu draperii lungi de catifea îmi pare că văd zăpada albă strălucitoare şi pe o bancă de gheaţă cum stă Crăiasa Zăpezii cu degete lungi şi reci, iar pe cerul albastru nesfârşit zboară îmbrăţişaţi veşnicii îndrăgostiţi. Încă înainte de a răsări soarele, am pornit spre fratele bunicului. Pe cerul ca de brocart lucesc stelele palid. E linişte şi doar vântul se aude şi mersul domol al trăsurilor noastre. Trecem un pod foarte lung suspendat deasupra văii adânci a râului ce se loveşte de bolovani vuind şi spumegând, iar în depărtare se vede conacul unchiului. Casa sa este mare şi are candelabre de cristal luminoase, iar pe paturi sunt numeroase perne brodate. După ce se îmbrăţişează, merg pe veranda de la parter, umbrită de meri ce foşnesc adormitor, şi încep să-şi povestească despre sora lor care la vârsta de patru ani, luând parte la o înmormantare, a întrebat de ce oamenii se mai nasc dacă tot trebuie să moară. Apoi despre acea mătuşă cu rochii înflorate, care era mereu veselă, care avea o căsuţă cu geamuri mari cu multe flori şi mie îmi pare că o văd cum îmi face cu mâna de pe verandă. Despre acel naş înalt şi blond care ne dădea curmale şi care încă stăruie în mintea mea ţinând în mâini acele fructe. Apoi despre fiul unui lucrător care atunci când boierul Costain i-a spus să-i transmită tatălui său să vină la îngropat de porumbi, el înţelegând greşit, i-a

pg. 314

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

spus să vină la înmormântare. Râsetele răzbat de la un capăt la altul al verandei. Apoi vorbesc despre leagănele pe care şi le făceau atârnate de creanga unui nuc înalt. Şi parcă acel moment din copilărie răzbate din trecut, pluteşte în lumina soarelui şi se aşează pentru o clipă pe feţele lor.

Se aude o trăsură în curte. Eu şi vărul meu, Iulian, privim pe geam.

-Au sosit, strigăm entuziasmaţi şi alergăm spre intrare.

Două trăsuri cu roţi mari, trase de câte doi roibi, au oprit în faţa casei. Dar deja pe geamul uneia din ele un băiat de vreo şapte ani scosese capul afară şi striga: -Mihail, Iulian!

Uşiţele trăsurilor se deschiseră şi din ele săriră râzând toţi verii noştri: Petruş, cel care strigase, Ancuţa, Mia şi Dănuţ.

Am alergat unii spre alţii şi ne-am îmbrăţişat.

-Am prins un fluture mare cât palma, spune Petruş.

-Am adus şi căţelul, zice Mia. Văzând câinele, îl ridicăm sus, îl strângem în braţe şi îl mângâiem.

-Ce frumos e!

Lângă noi, se îmbrăţişează părinţii şi bunicii noştri.

Alergăm spre poiană şi căţelul după noi. Păpădia, cu capete albe diafane, se leagănă în vânt ca o mare învolburată şi împrăştie nori de puf.

Câmpul dintre păduri e albastru, greierii cântă tărăgănat. Licuricii se aprind brăzdând văzduhul cu scânteie. Din vale răsună cântecul femeilor care se întorc de la izvor. Vocile când urcă şi când coboară, într-o îmbinare armonioasă, când plânge, când râde, ca viaţa omului. De departe răsună trilul acelei păsări care pare să strige pe cineva iubit de mult pierdut.

-Vrei să o căutăm, mă întreabă Sonia.

-Da, i-am răspuns. Şi eu îmi doream de mult să o văd. Am mers prin pădurea de salcâmi.

-Ce frumos, zice ea arătându-mi printre crengi luna imensă şi strălucitoare. Astrul când apărea, când dispărea şi noi îl urmam. În sfârşit, un peisaj fermecător ni s-a arătat. Pădurea se sfârşise şi luna se vedea deasupra luncii ca un pocal de foc călător. Ne-am aşezat pe iarbă şi nu mai ştiu cât am stat aşa. Aş fi vrut să-i spun Soniei: “De-ai ştii ce dragă îmi eşti.”

De ieri unchiul s-a stins. Oglinzile mari din salon sunt acoperite cu pânze albe. Noi, copiii, ne-am adunat în cameră, am îngenuncheat şi ne-am rugat pentru el. În jurul său, sunt adunaţi mulţi oameni, vorbesc şoptit, se aude un plâns încetişor, iar trei femei cântă şi-l cheamă la viaţă. La priveghi rămân numai câţiva. Este întuneric şi doar lumânările lucesc palid. De pe pereţi, tablourile cu străbunii noştri vegheaza şi ele. Gândurile mele se aprind în mănunchiuri complexe legate între ele ca firele de apă ce trec netulburate din drumurile lor bine calculate, ca muzica ce se ridică alene din mâinile cântăreţilor, pian şi vioară, unduirile lor spasmodice rezonând în sufletul meu cu amintiri sau vise. Viaţă sau moarte, mie îmi par asemeni. Simt broboane de sudoare pe fruntea mea. Ceara îşi picură lumina pe chipurile noastre.

Purtate de gândurile mele, lucrurile prind a se învârti în jur, îl revăd pe unchi cântând la cobză, lumina luceşte deodată mai tare şi oprindu-se pe chipul său, văd că broboanele de sudoare sunt pe fruntea lui.

Dimineaţa, înainte de a-l duce la cimitir, verişoara Mia s-a apropiat de el şi l-a luat de mână.

-Tată, tatăl meu, vino, i-a spus ea. În drum spre biserică, în spatele carului se înşiruiau oamenii îmbrăcaţi în negru. Turla, acum tristă, cu ferestre întunecate străjuia deasupra gropii deschisă ca un ochi al pământului în care avea să se piardă unchiul pentru totdeauna.

pg. 315

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Urc dealul cu ierburi verzi, pitice din care se avântă fire înalte, temerare, îngălbenite de timp care înfruntă vântul ce se formează în îndepărtate zări şi călătoreşte prin multe locuri până să ajungă aici. De o parte se află gardul din pari de lemn, pe care s-a aşezat un strat de argint, al mâinilor vântului şi zăpezii anilor ce vin şi trec din înceţoşate amintiri. Aici, între straturile de muri care se încolăcesc pe pari, în gard se află o mică spărtură şi dincolo e infinitul, de acolo izvorăsc toate poveştile, istoria lumii, tot ceea ce se cunoaşte sau încă nu, acolo se află vieţile tuturor oamenilor ce au trăit, oameni cu ochi albaştri sau negri, curajoşi sau visători, sunt acolo împreună cu copiii lor, fraţi şi mătuşi, şi-şi trăiesc în continuare visele vieţii lor infinite.

Privirea-mi alunecă pe coline spre valea râului de mătase diafană, înconjurată de câmpii pline de lumină, cu tufişuri în care se găsesc mărgăritari şi deasupra cărora zboară porumbei. Acolo luceşte acoperişul rotund al bisericii. Alături este cimitirul iar eu mă întreb dacă oare morţii visează.

Am mers la liceu în Craiova şi revin rareori acasă. Acum m-am întors şi m-am plimbat cu Sonia pe potecile dealului. Nu ştiu cât am mers aşa unul lângă altul şi mie-mi părea că aşa am mers mereu, de ani de zile şi că nu era nimic mai firesc decât aceasta. Ne-am aşezat pe iarbă şi ne priveam în ochi, atât de aproape. Ochii ei păreau mari ca nişte aştrii. Aş fi vrut atâtea să-i spun, sa-i povestesc despre ce am citit.

Să-i spun cum am citit “Dama cu camelii” şi că ea şi numai ea a fost mereu în gândul meu. Să-i spun de “Idiotul” şi despre Nastasia Filipovna, despre “Un erou al zilelor noastre”, despre “Moş Goriot” şi depre “Povestirile unui vânător”. Oh, Sonia, oh, Sonia, aş fi vrut atât de multe să-ţi spun şi să stăm aşa mereu şi să ne privim în ochi. În vacanţa de iarnă am mers la mătuşa de la Iaşi. În ferestrele casei se cuibăriseră straturi de zăpadă făcând-o strălucitoare. Când am intrat pe uşă, am văzut venind din hol o tânără cu rochie lila, cu părul lung şi blond. Văzându-mă, faţa i s-a destins într-un surâs cald şi inima mi-a stat o clipă în loc asemuind-o în gândul meu cu o crăiasă sau o rusalcă venită să-mi răpească sufletul pe care eu însumi i laş fi dat de bunăvoie fără să cuget. Era Sonia. Venise la mătuşa Alexandrina cu care se înrudea şi ea prin alianţă de câţiva ani.

-Eşti aici? Să mergem să ne plimbăm! Oraşul e atât de frumos acum, i-am spus.

-Să mergem.

Pe străzile vătuite de zăpadă, mergea alături de mine Sonia cu haina şi căciula de blană albă. Am trecut pe lângă biserica cu turle înalte, rotunde ca din poveşti, în parcul cu lacul îngheţat deasupra căruia zburau pescăruşi şi lişiţe. Din când în când sălciile îşi scuturau crengile de omătul greu. Departe se vedeau umbrele caselor în ceaţa luminată uşor de un soare palid, iar noi păream pierduţi în această lume albă.

Sonia a plecat. S-a lăsat întunericul şi pe marginea drumului se văd luminile caselor. Toate îmi amintesc de Valsul Mascarada al lui Aram Khachaturyan. Nu am ştiut până acum ce frumos e. Aş fi mai fericit dacă aş fi îngropat undeva în zăpadă, gerul să mă cuprindă şi să îmi îngheţe gândurile. Sania mătuşii merge, aş vrea să tot meargă, să se piardă în munţi, să nu ştie nimeni că a exista vreodată o astfel de sanie.

Am început şcoala medicală. Studiem anatomia pe cadavre. Pe pereţi, în dulăpioare sunt aşezate borcane cu formol în care se află copii ce s-au născut morţi sau cu diverse diformităţi.

Cu hainele jerpelite, un cerşetor stă în faţa bisericii de lângă spital. Preoţii îl pun să ude grădina uneori. El se bucură pentru că spune că a reuşit să facă o afacere bună şi anume că a primit o sumă mare de la facultatea de medicină.

-Cum vine asta? îl întreabă cineva.

pg. 316

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Am fost de acord ca ei să folosescă corpul meu după ce voi muri pentru disecţiile lor. Şi zâmbeşte într-una arătându-şi dinţii ştirbi. Şi mie îmi pare că îi văd pe anatomişti pândindu-l cu ochi sticloşi, ca nişte corbi, cum pregătesc bazinul cu formol în care va înota preţiosul său corp.

Deseori mă simt ca o cometă ce orbitează solitară în spaţiu. Aceste corpuri alcătuite din substanţe îngheţate, vin din locuri îndepărtate lovindu-se de alte planete care le propulsează spre sistemul solar.

Aici sunt repinse de Soare şi împinse mai departe, unele neavând să se mai întoarcă, iar altele vor fi prinse de atracţia gravitaţională a vreunui corp şi vor efectua o mişcare eliptică în sistemul nostru, vizibilă o dată la zeci de ani, până când Soarele le va topi. Îmi place să privesc cum creşte iarba. Ce miracol al naturii, din nişte substanţe organice, lumină şi apă să se formeze un copac uriaş.

Aşa cum atunci când o pădure este arsă şi la scurt timp repopulată în mod miraculos, la fel gândurile mele se umplu de amintirea Soniei la fiece pas.

Aş vrea să-mi opresc gândurile dureroase. Acum au ajuns pe stradă numeroşi cerşetori. Unul din ei se plimba aiurând. Un plâns fără sfârşit m-a cuprins. Ce pot face eu? Am văzut că cineva mă urmărea.

Am grăbit pasul, nu voiam să văd pe nimeni. Dar el se ţinea mereu de mine. Când am cotit pe Splai, acesta a alergat şi s-a aşezat pieziş în faţa mea.

-Crezi că poţi să scapi de mine?

-Cine eşti?

-Ai uitat ce ţi s-a spus, că eşti mai presus de ceilalţi oameni?

-Lasă-mă, nu vreau să ştiu nimic.

Am alergat spre casă, dar acesta se ţinea de mine. Am intrat în cameră, dar el era acolo. Din stradă se auzeau ţipetele unor oameni care se certau.

-Câtă suferinţă este în lumea asta…O vezi? Se plimbă liniştită pe stradă.

M-am aşezat în pat şi m-am învelit în pătură. Umbra omului care mă urmărise se profilează în geamul luminat slab de felinarele din stradă. Se aude scârţâitul unei porţi. Oare Sonia a existat cu adevărat sau am visat-o?

Am pornit în război pentru a ajuta răniţii. De departe răzbat până la mine dangătul trist clopotului bisericii şi un murmur ca al unei femei ce îşi plânge copilul. Păsări zburlite stau pe gardul putrezit. Un fior cuprinde lumea toată şi parcă pământul se cutremură.

E întuneric, târziu. Răniţii au adormit, doar uneori se aude câte un geamăt. Negura se dă la o parte ca vălătucii de ceaţă şi din mijlocul ei răsare chipul luminos al Soniei. Am sărit speriat din pat. Un sentiment zguduitor m-a cuprins, cum că noi vom muri şi nu ne vom mai vedea nicicând. Şi chipul ei născut din numeroase particule, se va împrăştia în Univers şi nu se va mai reîntregi nicicând în această formă, atât de sublimă, născută din jocurile naturii şi dată omenirii pentru câteva clipe.

Un zgomot puternic făcu să trosnească pereţii, se aprinse o lumină şi tavanul începu să se dărâme. Şi din durerea mea ţâşneşte cântecul perfect, precum nişte cristale plutitoare, ca acei îndrăgostiţi din cărţile de poveşti şi pe care nu i-am mai găsit, alcătuit din petale de mătase, bucăţi de sticlă colorată, cântece de copil, copaci învăluiţi în ceaţa tuturor dimineţilor cu toate dealurile şi copiii, cu mătuşile, părinţii şi bunicii, cu animalele iubite, cu leagănele noastre, alune şi curmale. Războiul se sfârşeşte şi oamenii se iubesc din nou şi trăiesc în bună pace şi înţelegere. De departe cântecului meu îi răspunde un ecou, purtat ca un murmur prin păduri albastre, pe câmpul galben, din ierburile căruia răsare soarele, apar cu toţii, şi bunicul şi unchiul şi acolo eşti şi tu, Sonia, cu ochii tăi aşa cunoscuţi mie, ca ai părinţilor mei,

pg. 317

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

ca plânsul bătrânului timp, al femeilor aplecate de atâta vreme peste morminte, ca un cântec de leagăn care se stinge încet, încet.

pg. 318

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 92

Lenea încercatului Autor Mihaela Țăranu (Letea Veche, Bacău) Trecuse peste bolta plină de vată a cerului, soarele necruţător de iulie. Încă se mai fugăreau, purtate de vânt, forme bizare ale unor berze cotonoage, copii cu obrajii bucălaţi, cai înaripaţi , coame fluturânde. Era un prilej teribil de a visa cu ochii deschişi.

Stăteam târşită în fundul curţii şi mă bucuram din plin de aşa zi.

Casa noastră era o hardughie neîngrijită, aşezată în cucuiul dealului între alte coline, înconjurată de vie nelăstărită, ridicată pe nişte haragi putrezi, căzuţi ici-colo. Printre butucii bătrâni, dar plini de aguridă, lujere firave şi înalte de mărar îţi opreau înaintarea dacă te porneai năvală, fugărit . Nici mlădiţele de vişin răsărite la întâmplare nu te prea ajutau. Noi ne găseam loc . Eram sfrijiţi. Pe unde se strecura javra noastră, Screapi, încăpeam şi noi. Nu ne-ar fi dat prin cap, însă să luăm o secere şi să face loc, doar acuş’ venea toamna şi se uscau toate.

Era linişte şi plictiseala mă ucidea. Stăteam lângă un butuc de otonel, striveam între degete un lăstar fraged şi zgârâiam insistent pământul. Fraţii mei se auzeau nicotind prin cealaltă parte a curţii. Îşi căutau şi ei de joacă, că de treabă nu se lipea niciunul.

Sub umbra palmelor ciuciulite de vie, timpul trecea. Praful aşezat uniform era dovada vie a lipsei ploii. Eram plictisită tare. Mă gândeam să mă arunc în cada de stejar pe care tata o scosese din beci şi o umpluse cu apă ca să se umfle doagele, ca să nu curgă mustul negru după dat la teasc, dar mă trecea o lenea prea grea ca să mă ridic.

Brusc, printre gene, am surprins o mişcare fină, dar constantă. Ceva ridica cu putere pământul.

Inima a început să-mi bată frenetic. M-am lipit de cele câteva firmituri de pământ răscolite. Am ascultat.

Nu se auzea nimic. Guguloaiele de tină păreau lipicioase. Câteva râme speriate au ieşit la suprafaţă gonite, ameninţate. S-au întins cât erau de lungi. Dacă nu erau pârlite de soarele neîndurător, de care şi eu mă ascunsesem, erau prinse de mine. Vreo două le-am chinuit rupându-le bucăţele (auzisem că aşa se înmulţesc). Mute, s-au zvârcolit sângerând. M-am tupilat spre prispa din lut cu grinzi de lemn şi am tras uşor un hârleţ. Avea coada strâmbă şi noduroasă; nu cred să-l fi cunoscut pe tâmplar.

Am revenit încordată. Aveam ceva de făcut. Pământul dormea ostoit de raze necruţătoare. Am aşteptat cu respiraţia oprită. După câteva minute muşuroiul a zvâcnit din nou. Eram curios cum arăta vietatea aceea care ridica cu atâta forţă, ca o maşină, atâta pământ. Şi trudea insistent. Şi mă făcea tare curioasă.

- Mărie, adă o găleată cu apă ! Vine mă-ta şi trebuie să facă măligă, îl aud pe tata strigându-mă de prin curte.

Tac. Mă fac că nu aud. Nu îmi ridic ochii de la muşuroi. << Să se ducă el. Ce , eu sunt un copil ! Şi pot aduce şi băieţii apă … până una, alta.>> - Mărie, unde eşti ? aud din nou vocea, ceva mai răstită. Du-te şi adă apă, n-auzi? <<O dată dacă mă mai strigă, cred că mă duc…>>, îmi zic. Şi rămân cu ochii pironiţi şi nemişcată.

- Măi băiată, nu mai auzi? Îţi piuie urechile alea nespălate? Toată ziua ai trândăvit. Du-te şi tu măcar după o găleată cu apă!

pg. 319

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

<<Încă o dată dacă mă mai strigă, promit să mă duc.>>, îmi zic iarăşi în gând, dar fără nici o intenţie de a mă ridica. Şi picioarele rămân nemişcate şi mâinile strânse pe hârleţ. Aştept. << Încă o dată dacă mă strigă, mă ridic şi plec. Ce mare brânză o găletuşă de apă...>> Nu mă mai strigă. Uit de tata. Îl mai aud boscorodind câtva timp şi îl întrezăresc printre rândurile de butuci cum coboară pe uliţă spre fântână. Trânteşte poarta în urma lui. E nervos. Dar mie nu prea îmi pasă.

Mă apuc tacticos să sap. Dezvelesc mai întâi muşuroiul. Găsesc canale în toate părţile. Mă miră strategia cu care se protejează. Mă întreb cum de nu se sufocă, cum de nu se îneacă când plouă.

Munceasc. Descopăr zeci de canale. Nu simt oboseala. În urma mea parcă a râmat un porc. Nici urmă de dihania aia care mă făcuse să o caut ore în şir, să o văd măcar. Parcă nici nu a fost. Nici urmă de ea.

Sunt nedumerită. Nici nu îl observ pe tata cum pândeşte. Mă lasă în pace. Preocuparea mea e aşa de mare încât nu aud şi nu văd nimic. Tata se distrează pe seama mea. Coace el ceva...

Nu mă mai arde atât de tare soarele. Cine ştie cât timp trecuse.

Nici pe mama nu o observasem venind. Mi-era cam fomică, la cât hămălisem după cârtiţă (am citi despre ea într-un manual de-al fratelui meu, Fili). Ne-a strigat , săraca, să mâncăm.

M-am ridicat. Am scos capul dintre buruieni şi veselă m-am îndreptat către masă. Mămăliga era aburindă. Brânza şi smântâna erau deja în farfurii. Nu vedeam nici stânga, nici dreapta de foame. Toţi se aşezaseră deja la masă. Tata spunea rugăciunea. Am presimțit ceva, și tot m-am apropiat de masă.

Iute pe picioarele mele goale s-a încolătăcit o nuia unduioasă şi am început să urlu de ziceai că mă omoară cineva.

- Ţi-i foame, ai! Da, când te strigam eu, unde erai? Nu-ţi era foame, nu? O făceai pe-a mortul în păpuşoi? Na, papară! Azi nu ai ce mânca. Mâine mănânci , de-i aduce apă. Valea!

Am uitat de ghiorăielile din burtă. Ca un câine plouat am intrat în casă. Eram plină de pământ. Miam frecat ochii înroşiţi de lacrimi cu mâinele murdare şi m-am mânjit toată de negrul pământului. M-am pus într-un colţ al patului şi am adormit dus.

Am simţit, ca prin somn, o mână caldă pe frunte şi o pătură trasă uşor peste mine, bietei mame îi fusese milă de mine.

M-a cuprins moleşeala. Visam. Ochii mă dureau. Parcă asistam la un teatru. Se făcea că venise verişorul, Robert, la noi şi, de la oraş fiind, făcea numai nazuri la mâncare. O uscătură – osul şi pielea.

Sclifosit şi cu nasul pe sus. Haine noi , curate şi călcate.Tuşa îl adusese la noi pentru că era foarte obraznic şi vroia şi ea să plece o săptămână la mare cu unchiu şi să scape de zgâtia lor. L-a adus pe capul nostru. Avea peste cinci ani şi nu mânca decât lapte cu zahar, încă la biberon. Tetina era ruptă de la jumătate ca să curgă repede pe gât laptele îndulcit.

Dar mama nu avea timp de el. Noi eram cinci şturlubatici. Unde ai tu timp de un sclifosit cu atâta treabă pe cap şi cu serviciu.

La primul prânz, ne-a pus mama o farfurie cu o bucată mică de carne de pui, mult usturoi ca s-o întindem şi un bucătoi de mămăligă tăiată cu aţă de papiotă, la fiecare. Văru - tot ifose: că trebuie să-i aleagă carnea de pe oase, că mămăliga frige, că el nu mănâncă usturoi... Noi - joacă şi puşi pe şotii. Şi friptura nu era de iertat: pui fraged, de două luni.

-Văru, uite un piţigoi! Nătăfleaţă se uită în sus şi, noi, harşt! i-am lăsat farfuria goală.

Lapte, nu. Zahăr nu. Mămăligă , nu. Burdihanul forfotea. Şi noi îl chinuiam pas cu pas.

A doua zi la fel. A treia zi altfel...

La sfârşit de săptămână, tuşa intră îngrijorată în curte, gândindu-se că i-a murit copilul de foame cu ifosele lui, că soră-sa, mama, nu prea a avut timp de el, că nu l-a spălat nimeni. Se vedea că nu îi priise marea.

Ei, toate bune. I se mai descreţeşte frunte când îl pupă. Copilul vioi.

pg. 320

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Ne aşezăm la masă. Robert era cu ochii-n patru. Ager ca o mâţă. A turnat mama mămăliga, Robert al nostru a luat fundul cu tot cu mămăligă şi, după casă, rupea din ea cu dinţii, puiul mamii.

- Mărie, leneşo! Scoală-te şi adă apă! Te-ai lecuit de lene? Te-ai tratat de surzenie, ai ? Du-te, că iar vine mă-ta şi schimbăm iar placa.

De data asta am sărit ca arsă şi mi-am luat, ascultătoare, găletuşa de cinci litri. Coboram pe uliţă şi mă gândeam că alte treburi nu am. <<Mare brânză atâta treabă !>>, dar gândul la prinderea cârtiţei nu îmi dădea pace şi muşuroaiele ridicate peste noapte mă întărâtau şi mă atrăgeau ca un magnet: măcar să o văd, să o pipăi…

pg. 321

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 93 Depăşire Autor Dorina Plescaci (Moldova, Ialoveni, Puhoi)

A început totul cu fraza Afară, eşti concediat! Doar cîteva cuvinte şi totul s-a risipit, totul ce a fost costruit cu anii – cariera. Avea 40 de ani, era bogat, însă nu avea ceea ce doar cu timpul a înţeles că-i trebuie – familie. Se numea Angel şi ceea ce a considerat el în tinereţe important – cariera, acum, în doar cîteva clipe, se dărîmase.

La replica şefului nu zise nimic. Se întoarse şi plecă, deşi ceva, ca un imbold, îi spunea să rămînă. Mergea pe stradă, dar, cu siguranţă, gîndul nu era cu el, ci undeva pe culmile deja hoinărite. Ajuns acasă hotarî că nu este cel mai rău lucru ce i se poate întîmpla unui om, deşi spera să întoarcă totul. Primele zile le-a dedicat apartamentului. L-a înfrumuseţat, a făcut menajul şi mai avea putere să pregătească şi bucate, doar că n-a făcut-o, a considerat că n-are pentru cine, crezînd că pentru sine va găsi o gustare. Aşa a trecut prima săptamînă şi cu toate că printre altele căuta şi un serviciu, încă nu găsise. Era un specialist bun în domeniul afacerilor hoteliere, tocmai acesta fiind şi principalul motiv pentru care nu-şi găsea o slujbă, căci angajatorii nu doreau concurenţi.

Trecuse o lună şi doar atunci înţelese cu adevărat ce înseamnă singurătatea, căci acum chiar simţea că e singur, ieşea pe stradă şi se bucura de oamenii ce treceau cu familiile, însă cînd intra în casă şi vedea că nu-l aşteaptă nimeni era mai rău ca o sentinţă. Ar fi vrut ca cineva să-i atingă lucrurile, să nu le găsească exact aşa cum le-a pus. Dorea să muncească nu pentru că simţea necesitatea de bani, ci, pur şi simplu, că avea nevoie de o ocupaţie. Drept fapt că nu era primit în cîmpul muncii, hotărî să-şi procure cărţi şi să citească, doar că mai întîi se gîndi să le citească pe cele pe care deja le are. Aşa şi făcu, însă avea ciudatul obicei ca înainte să purceadă la citit, să răsfoiască cartea.

A cugetat mult şi s-a gîndit să recitească romanul ROMEO şi JULIETA. Începînd să-l răsfoiască, observă că din carte căzu ceva, se miră, se aplecă să ridice şi, spre uimirea sa, văzu că căzuse o lalea galbenă uscată şi atunci îl copleşiră amintirile. Îşi aminti, era laleaua ce i-o dăruise iubita lui Gloria, în semn că se despart, căci aşa se ştie, lalelele galbene sunt vestitorii despărţirii, iar el găsi de cuviinţă s-o pună anume în această carte. Acum Angel nu mai gîndea ca înainte şi singurul lui scop era s-o găsească pe Gloria. Aşa că se apucă de treabă. La scurt timp, cu propriile forţe, dar şi cu ajutorul vechilor cunoscuţi, avea adresa Gloriei în mînă.

Era mai fericit ca niciodată, însă parcă fericirea îi era un pic surpată de teamă. Într-o zi, cînd parcă toată natura radia de fericire şi o transmitea oamenilor, Angel hotărî că anume acum era timpul să-şi întîlnească prima şi poate ultima dragoste a vieţii sale. Luă adresa şi porni spre strada indicată. Nu ajunse uşor la destinaţie, căci după adresa ce o deţinea, se dovedi că Gloria locuia tocmai la periferia oraşului, pe cînd el îşi avea locul de trai în centru. Cu chiu cu vai, ajunse la locul indicat, însă acum altceva îl frămînta: e corectă sau nu adresa şi cum se va întîlni cu prietena sa şi, dacă o va recunoaşte. Se aşeză pe o bancă din faţa blocului şi, fără să observe, îl furară gîndurile. Îşi imagina cît de bine i s-ar fi aşezat viaţa, dacă alegea să creeze o familie împreună cu Gloria.

Gîndurile lui se risipiră la auzul unei voci. Deschise ochii şi nu-i venea să creadă pe cine vede, era Gloria, la fel de frumoasă şi stilată ca 20 de ani în urmă, ba chiar îi părea că pentru ea timpul n-a trecut, ci din contra vremea i-a dat farmec, căci parcă o vedea mai frumoasă ca înainte. Cîteva clipe pe acel teritoriu a dominat liniştea, căci nici Gloriei nu-i venea să creadă pe cine vede, însă, într-un final, ea a rupt strunele

pg. 322

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

tăcerii şi l-a întrebat pe Angel ce caută aici şi cum îi mai merge, el îi răspunse că o caută chiar pe ea, iar în viaţă nu i-a mers chiar bine, căci nu şi-a mai format o familie. După scurta povestire, Angel o întrebă pe Gloria: -Ţie cum îţi merge?

- Îmi merge bine, la scurt timp după despărţirea noastră m-am căsătorit, am doi copii şi sunt fericită, am făcut studii superioare, iar acum lucrez învăţătoare de clase primare.

Au mai conversat ei puţin, iar apoi s-au despărţit, ea urmîndu-şi fericirea, iar el singurătatea.

După întîlnirea cu Gloria, judecata lui Angel s-a schimbat, el hotărî cu orice preţ să scape de singurătate. În marţia fiecărei săptămîni mergea la librărie şi-şi procura cîte o carte, cel mai des lua cîte un manual de psihologie. Aşa au trecut trei luni şi acum, în această dimineaţă, Angel se îmbrăcă la patru ace şi ieşi din casă foarte fericit, binevoitor, de parcă cineva îl schimbase. Mergea pe stradă şi se saluta cu toţi, împărţind bucuria sa tuturor. Într-una din zilele acestor trei luni care trecuseră, la Angel a venit şeful său, rugîndu-l să se întoarcă la serviciu, promiţîndu-i şi majorare, însă el refuză, fiindcă acum avea alte scopuri în viaţă, dorea să fie şi el fericit. În această frumoasă dimineaţă, el a pornit undeva. În drum spre acel loc cumpără multe dulciuri şi jucării. A mai mers puţin şi a ajuns la destinaţie, a intrat pe poartă, iar pe prima uşă era scris ORFELINATUL nr. 5. A intrat, a vorbit cu directoarea şi pe urmă a mers direct la copii. Le-a oferit multe daruri şi le-a spus că de acum înainte va fi protectorul lor. Ei au întrebat: -Cum adică?

Iar el le spuse: -Acum voi lucra aici, aşa că mă puteţi considera tată!

Aşa s-a şi întîmplat, căci deja trecuseră şase luni, iar Angel mergea cu plăcere la acest serviciu. Datorită copiilor şi faptului că ei îl iubeau, el se simţea împlinit. Acum avea şi el familie şi atît de mulţi copii cum n-are nimeni, căci nu degeaba se spune: MAI MULŢI COPII, MAI MULTE BUCURII!

pg. 323

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 94 Culori Autor Maria - Mădălina Chiriță (Târgoviște) Când eram student în anul trei, locuiam într-o garsonieră. Lucrasem peste vară şi stânsesem suficient cât să-mi plătesc chiria pe câteva luni. Scriam şi articole la un ziar şi stabilisem că puteam câştiga destul cât să mă întreţin. Locul nu era cine ştie ce, era o zonă destul de gălăgioasă, dar eram mulţumit că nu mai depindeam de nimeni. Îmi plăcea să stau singur şi încercam pe cât posibil să stau izolat de ceilalţi. Chiar şi la facultate, stăteam mereu separat de restul colegilor, răspundeam rar la cursuri şi nu mergeam niciodată împreună cu ceilalţi la masă sau la o plimbare. De obicei când ajungeam acasă mâncam ceva, apoi citeam sau mă uitam la un film. Uneori stăteam pironit la fereastră şi număram oamenii care treceau prin parc. Într-una din zile, cred că era octombrie, mă trezisem destul de târziu, pe la 10. Afară era destul de frig şi părea că tocmai se oprise ploaia. Mi-am făcut un ceai şi m-am dus la fereastră. Surprinzător, cineva se plimba prin parc, parcă căutând ceva. Din când în când, mai lua câte o frunză de pe jos, o examina iar apoi o punea la loc pe jos, cu grijă, de parcă ar fi fost de sticlă şi s-ar fi putut sparge. Cred că am privit-o vreo cinci minute până mi-am dat seama că semăna cu cineva cunoscut. Era Daliana, o colegă de facultate. Nu prea vorbisem, aşa că nu ştiam foarte multe lucruri despre ea. Era genul de fată care îşi făcea toate temele la timp, răspundea la cursuri şi lua note bune. Era calmă tot timpul, şi se îmbrăca numai în culori. Nu o văzusem niciodată purtând negru. Era singurul om din aceea clasă cu care aş fi vorbit, dacă era nevoie. M-a surprins să o văd pe vremea aia mohorâtă, în ziua noastră liberă, într-un parc pustiu, câutând frunze. Aşa că m-am îmbrăcat, am pus restul de ceai într-un termos şi am ieşit şi eu în parc. M-a observat destul de repede. Ea nu părea surprinsă. Zâmbea cald. Ne-am salutat.

-Nu sunt nebună, să ştii, a spus ea brusc.

-N-am spus că ai fi, i-am zis eu.

-Nu, dar te-ai uitat la mine ca şi cum aş fi.

-Ţi s-a părut, i-am spus. Deşi e puţin ciudat să adune cineva frunze pe vremea asta. Ea dădu din cap uşor, zâmbind.

-Şi tu te plimbai pe vremea asta cu un termos în mână pentru că... adăugă ea zâmbind. Glumesc, glumesc. În fine, nu sunt pentru mine. Le adun special pentru cineva. Numai că nu găsesc ceea ce vreau.

-Sunt atâtea frunze aici.

-Îmi trebuie frunza perfectă. Cei mai frumoşi arţari sunt în parcul ăsta, spuse ea uitându-se în jur.

Ce ciudat. Locuiam acolo şi nu ştiam ce fel de copaci sunt. Îi trecusem de la bun început sub titlul de „copacii din parc”. Nici măcar nu mă obosisem să fac vreo diferenţă.

-Crezi? am spus. De ce trebuie să fie frunza asta aşa perfectă?

-Da, chiar sunt frumoşi. Fiindcă el nu vede. Nu a văzut niciodată. Are şapte ani şi tot ce a văzut până acum e negru. Nicio formă, nicio culoare. Aşa că îl ajut să cunoască lumea. În fine, spuse ea zâmbind, sunt aşa fericită. Acum o să aibă şi o poveste. Mamei lui întotdeauna i-a plăcut toamna, aşa că vrea să-i facă un cadou. Un caiet cu toate frunzele toamnei. Plus că, aşa, spune el, vede şi el toamna. Ieri i-am dus mesteacăn şi stejar.

-O poveste? Ce poveste? am spus.

-Să vedem, ce poveste... Am căutat-o împreună cu cineva. Două păreri sunt mai bune decât una, spuse. O să mă gândesc la ceva pe drum.

-Nu ştiu cât de bun aş fi la aşa ceva, i-am zis. Era prima dată când chiar mi se părea greu să aleg o frunză.

pg. 324

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Ne descurcăm noi cumva. Imaginează-ţi doar că nu ştii cum arătă frunza de arţar, apoi închide ochii şi încearcă să-ţi dai seama dacă poţi să vezi forma ei aşa.

-Îhmm, am îngânat. Am luat o frunză de jos şi am făcut cum mi-a spus. Dar deja aveam în minte imaginea frunzei. Pur şi simplu o conturam după ceva deja existent. Am scuturat din cap. De culori cum îşi dă seama? Sau cum i le explici? am întrebat-o după câteva minute. Era concentrată cu o frunză.

-E destul de greu, trebuie să încep mereu de la negru, mi-a răspuns, ţinând ochii încă închişi. Aşa că recurg la simţuri. Verdele, de exemplu, l-a descoperit într-o vară. Eram în pădure, ne-am aşezat pe câte o bucată de muşchi, apoi am rupt nişte frunze şi le-am mirosit. Când am ajuns acasă, l-am pus să miroasă şi pătrunjel cu mărar. Galbenul e căldura soarelui toamna, de fapt, soarele din septembrie, şi gustul de pară şi gutuie şi are mirosul tufănelelor. Albastrul e mirosul de muşeţel, dar şi o pernă pe care pui capul după ce ai lăsat-o să se încălzească la soare, sau liniştea unei după-amiaze de vară şi are gust de zahăr. Arămiul e foşnetul frunzelor toamna şi gustul merelor coapte. Roşul e combinaţia dintre gustul de căpşuni, fragi, cireşe şi zmeură, dar şi gustul mustului, şi miroase ca lalele. Rozul e mirosul florilor de cireş şi al zambilelor şi gustul şerbetului de trandafiri. Portocaliul are gust de piersici şi miroase a crizantemă.

Movul e mirosul liliacului şi gustul murelor. Albul miroase a flori de zarzăr, tuberoză şi zăpadă, şi are gust de lapte. Odată am fost la munte, plouase şi tocmai se ridicau norii. Şi aşa a descoperit griul. I-am dat gustul coacăzelor. Cu negrul am avut o mică problemă. „Şi negrul cum e,” m-a întrebat într-o zi?, „Negrul e ceea ce vezi tu tot timpul,” i-am zis. „Dar eu nu văd negru, eu văd culori,” mi-a zis. Negrul a devenit apoi mirosul florilor de regina nopţii şi cântecul greierilor, dar nu i-am găsit un gust încă.

-Aa, am îngânat eu. De când oare nu mai ascultasem o persoană aşa atent?

-Am găsit, am găsit, a spus ea veselă dintr-o dată, deschizând ochii. Cred că asta-i bună, a spus ea. Şi uite, are şi puţin verde, şi galben şi portocaliu.

Am luat frunza din mâna ei. Am închis ochii şi mi-am imaginat că simt aceea formă pentru prima dată.

Am încercat să încadrez în forma aceea mică şi galbenul, şi verdele şi portocaliul. Câte lucruri ascunse putea ţine o frunză. Privesem de atâtea ori copacii, şi niciodată nu văzusem ceva special la ei. Privisem, de fapt, de atâte ori culori, şi nu-mi dădusem seama niciodată câte lucruri ascunse se află în fiecare dintre ele.

-Da, e bună, i-am spus, deschizând ochii. I-am întins frunza înapoi. Aaa, ăsta era pentru tine, am continuat, oferindu-i termosul. Poţi să mi-l aduci mâine la curs. Am să mă gândesc la un gust pentru negru.

A doua zi, ne-am întâlnit la curs. Uitase să-mi aducă termosul, dar nu prea îmi păsa. Nu reuşisem nici eu să găsesc un gust potrivit pentru negru, dar nici ei nu prea îi păsa. Am mai vorbit de câteva ori până la sfârşitul anului. Apoi ne-am mutat fiecare în alt oraş. Mi-am luat un apartament mai mare, dar tot cu vedere spre parc. Am rămas cam la fel de singur ca pe timpul facultăţii. Am o prietenă care mă vizitează odată pe săptămână. În fiecare dimineaţă, îmi beau ceaiul şi privesc culorile. Şi aştept, în fiecare toamnă, ca cineva să caute o frunză în care să fie încadrată o lume.

pg. 325

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 95 Inter-viu între-rupt (o poveste cu dragoste) Autor Rodica Brad Păuna (Italia)

El era înalt. Eu mă aflam în perioada aceea, în care, nu mă regăseam. Parcă îmi lipsea în permanență câte un organ, câte un sfârșit de săptămână, o eșarfă, iubitul.

El era îmbrăcat într-o pelerină gri și mi-a cerut să-l las să-mi pună întrebări, să pună lucrurile în linie și punct, un fel de inter-viu. Așa a frânt cuvântul, așa l-am primit. Am acceptat, din cauza cuvântului frânt. Îmi deveni în chiar aceeași clipă, aliat, poate de unde nu avea întrebările pregătite.

Făcea un efort încruntându-și sprâncenele, dar vocea îi era clară și sigură. Ar fi pornit de una singură pe străzi. Mă ducea gândul la un turn cu două clopote, sunau pe rând ora exactă. Orele târzii mi le amintesc perfect. Porneau singure pe străzi.

Eu purtam îmbrăcămintea care se potrivește oricărui anotimp: un pantalon și o flanelă ușoară. Abia mai târziu am înțeles că nu era reporter. Îl chemasem, cumva și venea de departe, el știa că îl aștept.

Ne vedeam pentru prima oară, dar parcă ne cunoașteam din alt timp, cum am fi cunoscut amândoi noaptea ce trecuse și alte nopți și zile.

Zilele și nopțile, aceleași trec peste toți, anul Domnului, 2014.

Inter-viu între-rupt -

Unde se află acel loc, în care nu te-ai mai întoarce?

Nu m-aș întoarce în anii 80.

Ce loc e acela?

Un loc ce m-a surprins fără apărare.

De cine ar fi trebuit să te aperi?

De necunoaștere. De prea multă forfotă în simțuri. De tinerețea cu aripi de fluture. De mult cer nefiresc de albastru. De mult cer ce se putea vedea până și în pietre. Dar lasă pietrele, eu am văzut scânteind pietre, dintre cele ce se aruncă în morminte.

Pauză. Cină. Așternuturi moi. Contraste în simțuri.

-

-

Ai umeri de fecioară, îmi place să-i mângâi.

Da? Umărul... știi? Brațul e pe fundul mării. Cineva l-a smuls.

Construiește-te din nou!

Am început. E greu să înțelegi creația. Ai nevoie de cuvinte izbăvitoare.

Cuvântul e precum aerul, la fel de greu e să trăiești în lipsa lui, precum sângele.

La fel e și cu iubirea. Poate doar tăcerea, după înțelegere, îl egalează în profunzime.

Omoplații și apoi pe șira spinării , mâinilor mele le e din ce în ce mai ușor. Ce coloană fluidă, aproape ca un val în reflux, ondulatorie. Acum îmi vine în nări mirosul părului tău, amestec de frunze, și aripi, și nisip de mare. Aș putea crede că ai purtat saci cu sare, cu numeroase caravane de vînt!

pg. 326

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Pe drumul Damascului, mi-au rămas multe urme-n deșert...

Poate zeița aceea sfărâmată, de sare.

Degetele mele ar putea scrie, pe trupul tău, o poveste nemaiauzită.

Cum sub ochii mei se desmembrează pământuri, se scufundă biserici sub apă, se materia unui mileniu învechit, iubiri neîncepute. Se întețesc plânsuri, tristeți, fericiri.

-

dezintegrează

Plecări și întoarceri.

Aș pune un sărut pe fiecare punct cardinal ce se ridică din tine, care te-a rănit și tot n-am putea echilibra răul în lume.

Dacă îmi las săruturile, mi-e frică doar de vânt!

- Eu simt cum inima se poate rupe în două. Uneori o parte atârnă pe acoperișul casei.

Acolo stă omul cu pelerină cenușie și mă privește fără glas.

Tăcerea, cu o aripă de întuneric, se plimbă pe sârmă, ca un saltimbac.

Sunt binecuvântată să am ochii, mereu, cu mine! Când privesc și am auzul întreg, parcă văd, cum se aliniază planetele într-o ordine cuminte.

Undeva, în cetăți deschise, se descifrează pergamentele păcii. Și deodată tresar, pleopele îmi devin două cortine de fier și atunci știu că, nu poate fi nimic atât de perfect.

Odată am văzut un pianist, care şi-a coborât pianul în stradă...mirosea foarte tare a carne friptă pe străzi.

Apoi, tocmai în centrul lumii, un carusel, cu multe animale răpuse, rotindu-se.

Atunci când simt durerea, senzaţia mi-e însoţită mereu de o viziune stranie, un arbore falnic cade secerat.

Mă privește și tace.

Mai tarziu, mâinile lui urmează traseul deja învăţat, trup de salcie. Cu atât am rămas.

-

Contraste -

-

-

Toate străzile, care ți-au înconjurat trupul, acestea te dor! Ar putea să te secționeze! Voi avea mare grijă când voi mângâia mijlocul, pântecul pentru pruncii din vis, iar sânii îi voi acoperi cu palmele.

Sânii n-ar trebui expuși lumii, e ca și cum mama ta ar hrăni niște hoți.

Dar tu ești doar cel ce scrie un inter-viu, cum poți să știi?

Tu întrebi , cum poți să mă aperi de întrebările pe care nu le-ai pus? Eu însă, nu am răspunsuri, eu caut.

Eu am doar o mână de cuvinte, de care mă leg, mă leg de vocile lumii printr-un crez.

Nu îmi iese, nu e tocmai uşor să te acordezi vibraţiilor. Atunci mă apropiu de lut. E ceva uimitor în miezul de pământ frământat. Învăț să sculptez. În camera mea intră mai des înserările și umbrele îmi opturează perspectiva, însă formele ies mai moi...

Dacă ai fi acceptat să vii la mine, te-aș fi culcat în așternuturi de hârtie... Îmi place, însă, să mă rasfăț în cearșafuri moi, cu multă culoare, ca o tușa de Van Gogh!

N-ai înțelege asta, poate.

E momentul să răspunzi din nou.

Inter-viu între-rupt

pg. 327

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-

Dacă te-ai putea întoarce Acolo, ce ai schimba?

Acolo? În anul 80.

Ah, în acel loc. Nu aș schimba nimic, nu așa trebuie să fie. Aș vrea doar să înțeleg.

Ce te-a intrigat? Erai tânără. Aveai o eșarfă în culori luminoase, cu ea acopereai lampa de citit și lumina cădea mai aromitoare pe fața ta, se domoleau sunetele seci.

Ce te-a intrigat?

Cu cât mai tare voiam să arăt rostul inimii, cu atât mă străpungea câte o așchie de niciunde, de peste tot, din marginea lumii, din marginea ființei. Și mersul, cu mersul aveam probleme serioase, nu reușeam nicidecum să merg cu pași siguri, se adăugau tone de greu. Pași.

Când umbli prin lume îți amintești fiecare pas. Și acolo e tot memorie, cum e în fiecare celulă, ce se naște în tine.

Memoria despre mine, cea care nu-mi dă de ales.

Mergeam doar spre soare-apune și știi, umbrele îmi opturau perspectiva.

O dată m-am trezit fără picioare. Nu mai știam cum să trec. A venit îngerul și mi-a adus altele, mult prea sprintene, nu mai reușeam să mă coordonez. Uneori mă duceau doar prin văi.

Alteori doar pe culmea dealurilor, abia le-am învățat că eu ador peisajele unduitoare, deal-vale, râs-plâns, mai ales cele peste care, curcubeul face pod de lumină.

Inter-viu între-rupt Și cu toate acestea ai făcut o întoarcere. Ai înțeles? Știi despre întoarcere? Era o rană veche și rănile dor până la moarte.

Am văzut odată niște flori de piatră, cu adevărat îți spun , florile își găsesc forma cel mai bine și tot răzbesc în înflorirea lor!

Ce stranie singurătate mi-a fost dat să trăiesc după aceea.

Dar va rămâne o rană cu care pot viețui. Precum altele, multe altele.

Ce să faci cu trupul numai răni?

-

-

N-am să iau această întrebare de la tine.

Numai timpul vindecă şi recompune secundele, numai universul e mereu întreg.

Eu am dăruit timpul meu unei sculpturi...poţi să ghicești ce am realizat?

Am venit să-ți eliberez întrebările, iar nu să mă umplu cu întrebări care ard. Și apoi, de ce ai coborât din cuib, de ce?

Mă asemeni cu o pasăre?

Nu. Îmi pari un ou, căruia aș putea să-i ating rotunjimea cu privirile numai, cu gândul adesea, cu mâinile mereu. Rămâi lângă mine, pregătește-te de expulzare în lumina dimineților mele!

După toate încercările mele, până la urmă, doar pe mine m-am modelat, pe mine mă căutam. Și nu înțelegeam. Într-un anume fel, știam că vei veni tu , de foarte departe, cu o corabie uitată, cu ochii orbiți de florile apei. Acum știu. Şi e o blândă curgere a timpului în el însuși, o adâncime în mine până la sinele meu!

Acum scriu bilețele de memorie, memoria despre mine însămi, cea care nu-mi dă de ales. Când nu eşti, încă eşti, despre asta îmi vorbeşte fiinţa mea modelată în lut.

El era înalt și parcă dădea să plece. Şi-a mai întors o dată capul, apoi a știut și el.

Nici-un orologiu nu va bate cu această rană.

pg. 328

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 96 Italiam non sponte sequor!

Autor Pavel Nedelcu (Italia) -

-

-

Ai de gând să îl speli azi? Hai, hai, mișcă-te, că nu am toată ziua la dispoziție!

Ana se opri deodată din spălat. Degetele de la mâna dreaptă, cea în care ținea cearceaful cufundat în apă rece pentru a-l înmuia, îi înghețaseră. Abia dacă mai putea apuca săpunul, darămite să mai și spele materialul. Lipsită de vlagă (Mirco uitase să îi cumpere de mâncare săptămâna aceea, așadar fusese nevoită să-și oprească porții considerabile din hrana Ginei, dezgustătoare, alcătuită numai din legume pasteurizate), melancolică și cât p-aci să cedeze lacrimilor care abia așteptau să se întreacă de-a lungul obrajilor ei palizi, se lăsă pe marginea căzii și privi involuntar pe geamul strâmt al băii. O cioară tocmai poposise pe pervaz.

Bătea puternic vântul tomnatic, așa încât perdelele semitransparente ale ferestrei oscilau, lovindu-se tăcut de geam. Pasărea cu cioc lung și ascuțit se simți amenințată. Cu o bătaie de aripi neașteptată își făcu elan înapoi înspre pădure.

Bunicule, ce pasăre era aceea?

Ce să fie, răspunse bătrânul, o cioară. Dacă au apărut așa devreme înseamnă că va fi o iarnă lungă. Va trebui să ne mai cumpărăm o căruță de lemne...

Bunicule, de ce nu putem noi, oamenii, zbura? De ce nu putem să plecăm departe, departe ca păsările?

O dar putem, Ana, desigur că putem numai că nu zburând. Oricum, nu zburând cu aripile noastre. Putem însă zbura cu avioanele. Iar dacă nu, să știi că pământul sau marea ne stau la dispoziție și ne pot purta pașii foarte foarte departe, dacă așa ne stă scris în destin, în locuri de care doar am auzit vorbindu-se. Așa cum spun englezii far, far away!

Cei care îi cunoscuseră bunicul aveau de spus numai lucruri bune despre el. Unii îi apreciaseră spiritul liber, chiar și atunci când îmbătrânise, spuneau, în ciuda bolii ce îl slăbea, vruse să mai plece într-o ultimă excursie, vruse să se desprindă de Europa și să vadă America de Sud, să vadă ce e dincolo de strâmtoarea Gibraltar. Mare om, Nae Esilu, mare om, continuau să repete neamurile și prietenii, îmbrăcați în acea zi în negru. Pahare de colivă circulau din mână în mână alături de pahare de vin. Toate din plastic. Nimeni nu ciocnea. Ce mai contau vorbele bune când îi aruncaseră cu lut galben peste sicriu? S-au murdărit pe mâini, toți eleganți, s-au spălat turnându-și apă minerală unul altuia, dintr-o sticlă, în spatele bisericii. Sau urcat în mașini și au plecat pentru totdeauna. Nici nu a mai văzut Ana, mai apoi, pe vreunul dintre ei.

Pe harta lumii, harta din cartea sa de geografie, bunicul marcase Atlanticul cu un mare, roșu X. Deteriorate de timp, toate manualele Anei fuseseră returnate mai puțin cel de geografie. Diriginta, profesoară de engleză, o amenință cu scăderea notei la purtare în cazul în care manualul nu ar fi apărut în cel mai scurt timp. Atunci Ana, speriată, returnă manualul însă cu o pagină ruptă. Spre norocul ei, prinsă în monotonia birocrației, diriginta nu observă.

Așa, măi Ana, ți-am spus eu să cauți mai bine! Uite, vezi că l-ai găsit? Că doar ești fată responsabilă, premiantă, nu se poate tocmai tu să-mi faci una ca asta! Vorba aia, mă trag și pe mine la răspundere, n-am ce face, the law is the law!

Există, desigur, o cale de scăpare din orice, se gândi Ana înainte să intre în casă. Tatăl ei aflase de Marius.

Era pentru prima dată când sărutase un băiat. Înăuntrul său, sentimentul de nemaipomenit se amesteca cu cel de teamă. Va spune că nimic nu s-a întâmplat, că Marius era doar un prieten bun, coleg de bancă și nimic mai mult. Suficient pentru a scăpa de mânia necontrolată a tatălui, se gândea. Nici nu își dădu seama când ajunse în fața intrării apartamentului. Odată închisă ușa în urma sa, tatăl apăru din sufragerie

pg. 329

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-

-

-

-

-

împietrit. Ochii săi negri străluceau de parcă ar fi avut altă culoare, distingându-se în bezna coridorului.

Ana simți cum un obiect zburător îi trece pe lângă obrazul drept, apoi auzi cum telecomanda televizorului se face țăndări în urma sa izbindu-se surd de ușa de la intrare. Inima ei își acceleră bătăile, o căldură ciudată îi cuprinse tâmplele în timp ce tatăl se apropia din ce în ce mai mult, întunecând holul cu trupul său uscățiv.

Fane las-o, Fane, ai înnebunit, vrei să o omori? – strigă de undeva mama sa, cu voce plânsă.

Tu să taci, Marie, să taci, că mereu i-ai ținut palma, ce vrei să facă, să ajungă pe străzi? I-am zis clar, ori cartea, ori la muncă, că doar nu suntem bancheri să ne permitem să o ținem în puf fără ca ea să miște vreun deget!

Mă duc la muncă, zise Ana înghițindu-și lacrimile, la muncă doar și vreau să mă duc.

Te duci pe naiba să te ia! Stai și învață că o să-ți pară rău mai târziu! O să muncești dar nu cum am muncit eu o viață, în praf, ca ultimul om, pe ploaie, pe soare, pe zăpadă, de mi-am distrus sănătatea. Sau vrei să muncești ca maică-ta, în fabrică, să stai în picioare toată ziua să sortezi confecțiile? De ce crezi, mă, că ne-am sacrificat noi până acum? Nu tot pentru tine, nu să îți plătim facultatea să ajungi cineva și tu?

Gesturile tatălui său erau din ce în ce mai energice. Atunci când voia să se facă înțeles explica folosinduse de mâini. Ana nu mai contenea cu plânsetele iar maică-sa îi tot pasa, discret, șervețele uscate.

Din casa asta nimeni nu pleacă fără știrea mea! – spuse tatăl Anei împungându-l pe Marius la nivelul pieptului cu degetul arătător. Altădată să vii la ușă și să îmi ceri voie să o scoți în oraș, nu așa, cu pietre-n geam ca golanii, dacă aluneca în timp se sărea peste geam? Te durea pe tine în fund dacă-și rupea vreo mână, vă știu eu pe voi, craii ăștia de la răsărit. Când dau de belele, pe-aici li-i drumul! Hai, acum că ți-ai terminat cafeaua, du-te acasă, nu mai sta și te uita ca prostul la zaț!

Hainele sale îngrijite și modul în care se purta o cuceriseră pe mama Anei: Foarte frumușel s-a făcut Marius, se poartă îngrijit, îmi place de el. Atât mi-aș fi dorit poate, să fie ceva mai înstărit...

Indispus, cu o țigară aprinsă și fumată pe jumătate, stătea pe canapea, în fața televizorului din sufragerie, tatăl Anei. Parcă îmbătrânise prematur, ridurile îi năpădiseră fruntea înaltă iar părul începuse să i se albească de-a lungul tâmplelor adâncite. Slab, așa cum fusese mereu, de ceva vreme parcă slăbise și mai mult. Apoi, deodată, când nimeni nu se mai aștepta să răspundă, răbufni cu o voce epuizată: Cine s-ar fi așteptat să vrei să te măriți tocmai cu sărăntocul ăla! Iubirea, să știi și tu, nu ține de foame! Și apoi iubirea trece, rămân neajunsurile. Îți va veni de două ori mai greu... tu, care ai trăit toată viața la oraș.

Joaca se terminase. Acum totul devenise sacru, părinții îi dăduseră binecuvântarea iar fericirea ce o cuprindea gândindu-se că va locui împreună cu Marius era nemărginită. Casa lui de la țară îi amintea de cea a bunicului Esilu, cu cerdacul de lemn ce dădea înspre pădure. Abia aștepta să se ghemuiască în brațele calde ale soțului, în timp ce ploaia ar fi căzut cu picături reci pe frunzele lucioase, imitând sunete de voci umane. Inima sa, fragilă ca o piersică, ar fi bătut atât de încet. Ochii săi, între pleoape, ca bălțile între firele de iarbă, ar fi privit, plini de speranță, cerul înnorat. Nu și-ar mai fi dorit să plece departe ca odinioară. Și câtă liniște îi oferea acest vis!

Kilogramele în plus nu ar fi trebuit să constituie o problemă, știa că rochiile de mireasă ascund mereu micile defecte. Trebuia să îi placă întru totul, să fie convins că nu ar fi putut face o alegere mai bună. Ea și numai ea, el și numai el, în fața sfântului altar.

Lăsându-i brațul, Ana rememoră cuvintele tatălui. Nici în biserică, în ultimul moment, conducând-o la altar, nu se putuse abține de la dezaprobări: Faci o greșeală, îi șoptise la ureche, renunță la el, nu e de tine! Dacă aș fi în locul tău aș lua-o la galop...

Marius se aplecă asupra ei cu o oarecare jenă. Din spate, câțiva prieteni apropiați, cu flori albe în piept, îi strigau: Sărută mireasa, Mariuse, sărut-o!

pg. 330

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-

-

-

Nici nu realiză când ajunseră acasă. Era cufundată în rememorarea episoadelor nu tocmai plăcute ale petrecerii. Tatăl ei se îmbătase criță și ieșise în evidență prin remarci jignitoare: Ce ginere mi-am tras, spusese el cuscrilor, bălăbănindu-se în mijlocul nuntașilor, cu un pahar de vin pe jumătate golit în mână, la urma urmei ce știe el? I s-a nărăzit fetei mele să se mărite cu un țăran!

Odată intrați în casă, liniștea odihnitoare a satului, după o noapte de muzică asurzitoare, îi făcu să adoarmă instantaneu. Ana simțea că în sfârșit are dreptul, fără ca nimeni să mai poată contesta, de a dormi în patul celui atât de iubit ei. Se așeză cu urechea lipită de pieptul lui și îl cuprinse cu brațele. Soarele răsărise, se auzeau primele căruțe trecând agale pe drum.

Pavel se născuse mai devreme decât era prevăzut. Puiul ăsta de om, cu ochii aceia strălucitori, căutând cine știe ce forme în aerul dens al sălii maternității, pus alături de ceilalți pui gălăgioși, tăcea. Avea aerul unuia ce contemplează. La intervale inegale de timp, închidea și deschidea ochii. Atunci când îi deschidea, zâmbea larg indiferent dacă Ana se afla sau nu dinaintea sa. Zâmbea lumii, acelei lumi anoste în halate imaculate ce se perinda în toate direcțiile, gândacilor ce mișunau de asemenea, noaptea, de-a lungul pereților crăpați ai salonului, fără să înțeleagă, probabil, care este diferența între un gândac și un om. Poate diferența stătea doar în distanța de la care erau observați. Oamenii, de departe, păreau gândaci iar gândacii, de aproape, oameni. Iar asta îl amuza nespus pe micuțul Pavel.

Râsetele nu mai conteneau atunci când Ana își vizita părinții. Parcă și tatăl ei redevenise cel de altădată atunci când își vedea nepotul târându-se în patru labe pe covor. Nu fuma niciodată în prezența copilului și avea grijă ca întotdeauna sufrageria să lucească. El însuși mătura covoarele și curăța parchetul în fiecare săptămână. Cât despre maică-sa, mereu spunea că nepotul îi seamănă lui Marius; ce-i drept, semăna leit.

Dat fiind că era gras iar Ana îl îmbrăca mereu în verde, bunica îl poreclise micul Hulk.

Seara, când Marius ajungea acasă de la muncă, micul Hulk îl aștepta mereu în pragul ușii. Odată intrat în casă, băiatul începea să alerge în jurul său și să se prindă de picioarele lui. Marius îl lua în brațe și îl arunca în sus de câteva ori. Apoi îl punea alături de el la masă și îl învăța cum să mănânce singur. Ana îi privea zâmbind pe cei doi bărbați ai familiei. Inima i se umplea de fericire. Se simțea atât de mândră de ceea ce realizase și nu își dorea nimic altceva decât ca acea fericire să dăinuie mereu. Când făceau dezordine în casă, jucându-se, chiar dacă mutau din loc fiecare lucru pe care ea îl rânduise cu toată atenția, era ca și cum nu s-ar fi produs nici un deranj. Știi ce îți mai trebuie acum, iubito? – o întrebase Marius, odată, după cină.

Ce? – răspunse Ana curioasă.

Un loc de muncă. Pavel crește, iar cheltuielile se vor mări. Va veni grădinița, apoi școala. Eu nu știu dacă o să mă mai pot descurca singur. Ce zici, te simți în stare să lucrezi?

Toate colegele de muncă o indiviau. Doar douăzeci și trei de ani avea și era atât de frumoasă! Avea deja un băiat de patru ani și un soț de-a dreptul fermecător. Radia de fericire și dimineața și seara, așa încât nici nu îți dădeai seama când se prezenta și când se întorcea de la muncă. Deveni în câteva luni cea mai lăudată angajată a fabricii. Confecționa ca nimeni alta iar numele ei era pe buzele tuturor șefilor. Cu toate acestea, adânc în inima sa, în cele mai profunde cavități ale cugetului ei, Ana simțea că ceva nu merge.

Marius o îngrijora în fiecare zi tot mai mult. Se ruga în fiecare seară în fața icoanei Maicii Domnului, agățată în camera lor, pentru a-i călăuzi pașii soțului ce păreau, încet încet, a se îndepărta de ea. În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh... Ținea Marius la copilul lui ca la lumina ochilor săi. Adeseori îl cuprindea însă simțământul că prea e grea sarcina pe care trebuia s-o poarte. Devenea din ce în ce mai dificil să înainteze, de parcă literele alfabetului din abecedarul lui Pavel s-ar fi complicat într-atât încât nu mai era chip să inițiezi cu ele vreo frază. Nu-i venea să creadă că fiul său e în clasa întâi. Atât de mult crescuse în ultimul timp iar el, mai mereu plecat de acasă în deplasare, nu avusese timp să îl privească dezvoltându-se. Despre relația cu Ana nu mai știa ce să creadă, abia de o mai vedea seara în zilele când se întâmpla să fie acasă și îi părea, din zi în zi, tot mai obosită. Nu își amintea nici cât timp trecuse de când nu o mai sărutase. Trăgeau amândoi însă în direcții diferite, așa cum trag caii tineri la plug.

pg. 331

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-

-

-

Un minut dacă ar mai fi întârziat. O secundă chiar dacă ar mai fi rămas acasă în acea dimineață. Și-ar fi putut bea cafeaua pe care, cu atâta meticulozitate, i-o pregătise Ana. Se grăbea însă. Nici pe Pavel nu îl mai salutase. Ieșise val-vârtej, cu trusa de scule în mână și plecase cu mașina. Îl chemaseră de urgență să repare o conductă de gaz ce se spărsese în mijlocul unei intersecții din oraș. Era ceață în acea dimineață, o ceață deosebit de deasă. Drumul șerpuia periculos prin inima pădurii, niciodată mai periculos ca atunci.

Iar prin acea ceață, în acea dimineață, așa cum lui Pavel îi plăcea să se ascundă în spatele canapelei, tot așa și moartea, copilă nebună, sub tirul și mai nebun, s-a pitit, s-a făcut pulbere și praf.

Viața. Ce mai e viața când nu mai e? Pentru a doua oară Ana privea cum cei care au venit la înmormântare s-au spălat pe mâini, de lut, în spatele bisericii. Tot așa se spălase și Pilat. Apoi, ca odinioară, s-au urcat în mașini și au plecat. Au mai rămas pahare din plastic pline de colivă și vin, au mai rămas colaci împletiți, lumânări, pe masa din lemn, lungă, acoperită de pete. De acolo a mai umplut preotul un lighean, cărându-l tiptil în biserică, zâmbind, urmat îndeaproape de dascălul ce îi căra, la fel de vesel, cădelnița. Numai părinții i-au rămas alături. Pavel mergea între ei, gânditor, încruntat, părând a nu înțelege ceea ce oricum ar fi fost de neînțeles. Așa stătea scris în destin. Expresia aceea sumbră din salonul maternității era acum justificată. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit, acolo i-au explicat lui Pavel că s-ar fi odihnit, pe veci, tatăl său.

Zi și tu după mamaie, Pavel, zi și tu, Dumnezeu să-l ierte!

Where to go now? Far, far away! Bunicul Anei știa engleză și nu știa în van. Așa spun englezii și bine spun. Ei mai spun că legea e lege așa că, înainte de a pleca, Ana mai trebuia să pună la punct un ultim detaliu. Ieși din casă zâmbind.

Xeroxul copia mașinal certificatul de deces. Cu acel certificat mai apoi, Pavel ar fi beneficiat de pensia de urmaș încă vreo opt ani, până la majorat. Fabrica de confecții dăduse faliment, șomajul Anei se terminase. Însă o vecină inimoasă, încercând să o ajute, îi făcuse într-o zi o propunere. Nu ar vrea să încerce să facă pe îngrijitoarea la o bătrână, în Italia? Salariul foarte bun, munca nu părea nici pe departe una istovitoare.

Anei i se păru varianta ideală pentru a strânge o mică avere. Destinul se părea că îi surâde. Când se va întoarce acasă, peste opt ani, cheltuielile legate de facultatea lui Pavel nu ar mai reprezenta o problemă.

Băiatul va plânge, se va dispera, însă peste ani va înțelege, atunci când va renaște din nimic.

You are not alone a lui Michael răsuna dinspre camera Ginei. Bătrâna asculta la radio programul de seară.

Ușa întredeschisă permitea ca vocea divină să încânte urechile Anei. Mirco, fiul bătrânei, venea acasă o dată pe săptămână să se intereseze de soarta mamei sale și să o plătească pe Ana. Tot atunci aducea și alimentele, pentru mama sa cele indicate de medic, iar pentru Ana... ce se nimerea. Mirco îi amintea Anei de tatăl ei atunci când era mai tânăr: îndărătnic și slab.

Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci; cerul arareori curat. Toamna își făcea simțită prezența prin ploi reci, mocănești, dese. Mirco uitase să îi aducă mâncare în urmă cu o săptămână, iar în acea dimineață venise mai devreme cu două ore, cu o falcă în cer și una în pământ. Ochii lui scoteau jăratec mai ales când dete cu ochii de bătrâna sa mamă, întinsă în mijlocul patului într-un morman de fecale.

Ana, strigă el din toți rărunchii, vino aici! Schimb-o! Fă-i patul, ia cearceaful ăsta și spală-l, haide, mai repede, să te văd eu! Ce păzești tu aici? Tu nu vezi în ce hal arată mama?

Ana se conformă nevenindu-i să-și creadă ochilor că îl lăsase pe Mirco să asiste la un asemenea spectacol.

De obicei reușea să pună totul în ordine înainte de venirea lui. Se ocupă de bătrână în mod obișnuit, în timp ce Mirco supraveghea atent fiecare mișcare a sa. Însă, ca și cum nu ar fi fost îndeajuns de stânjenitor, în timp ce spăla cearceaful, Mirco intră peste ea în baie parcă și mai îndrăcit ca adineaori: Ai de gând să îl speli azi? Hai, hai, mișcă-te, că nu am toată ziua la dispoziție!

Ana se opri deodată din spălat. Degetele de la mâna dreaptă îi înghețaseră. Cât p-aci să cedeze lacrimilor, se lăsă pe marginea căzii și privi pe geamul strâmt al băii. O cioară tocmai poposise pe pervaz.

pg. 332

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

pg. 333

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 97 Copilăria familiei mele Autor Iulia Simulescu (Petroșani) clasa a X-a E Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu,, Petroşani Este deja noiembrie şi Crăciunul se apropie, şi fiind sărbătoarea familiei, trebuie să devenim sentimentali, căci „Spiritul Crăciunului” e peste tot. Cel mai frumos lucru e să-ţi petreci sărbătorile alături de familie. Nu şi în cazul meu. Noi nu suntem ca toţi ceilalţi, şi vă pot dovedi. Dar, pentru asta trebuie să ne întoarcem în timp, să facem un salt cam de 14 ani. Gata? Am pornit! Vrum! (iulie, 2000) Am ajuns. Pentru început, eu sunt Iulia. Familia mea e formată din mami, tati, eu, iar pe restul, o să-i cunoașteți pe drum. Şi începem cu cea mai bună prietenă a mea, amica mea de ceartă, sfătuitorul şi ajutorul meu, Emi, sora mea mai mică,(ca să ştiţi, toţi sunt mai mici ca mine, dar m-am obişnuit, cred. Eu sper că o să-i îndrăgiţi!).

Nu pot să spun că-mi amintesc multe de când aveam doi ani, dar am câteva poze care mă ajută să-mi menţin vii aceste incidente unice. Să-ţi plimbi sora nu e aşa uşor, mai ales când eşti de-o şchioapă, faci întindere ca să ajungi să împingi de cărucior şi mai ales nu ştii ce-ţi rezervă drumul prin grădina casei, la propriu: nu vedeam nimic. Conduceam fără să am vizibilitate, şi bineînţeles că am derapat de pe potecă, am căzut şi căruciorul a ajuns cu roţile în sus. Ce e interesant e că am supravieţuit amândouă şi Emi nu mă urăşte. Asta spun eu soră!

Pot fi sigură că am fost un copil slab. Nu aveam poftă de mâncare. Şi de ce aş fi avut când eu mâncam nisip atunci când eram la joacă şi hârtie igienică la baie (doar roz, curată, de pe sul); şi aşa ca să ştiţi, nisipul e sărat…

Nu am stat mereu la bloc. A fost o vreme când locuiam la casă şi, la uluitoarea vârstă de patru ani, aveam multe responsabilităţi: să dorm, să mănânc, să mă joc, să am grijă de sora mea şi să adun ouăle de la găini. Într-o dimineață, mami voia să facă omletă, cred, şi m-a trimis după ouă. Am deschis poarta de fier, am intrat în ogradă şi m-am dus la coteţ. Am luat tot ce am găsit şi pe când să ies, cocoşul se uita urât la mine: eram un hoţ şi el nu avea de gând să îngăduie aşa ceva, aşa că a-nceput să fugă după mine şi eu am început să plâng şi să ţip, până ce mami m-a auzit: trebuia să ia ouăle, nu conta ce păţeam eu, eram gata să mă sacrific pentru o cauză bună (cam asta e ce credeam eu), şi totuşi am supravieţuit. În 2002 ne-am mutat la oraş, chestii de familie, loc de muncă, dorinţa de afirmare pe plan naţional şi internaţional. Dacă plecam, nu puteam lăsa găinile acolo, aşa că mami şi tati au hotărât să le bage-ntr-un sac şi să le ducă bunicii, pentru că avea casa în drumul nostru. Problema a fost că au legat sacul, şi găinile nu au putut respira, aşa că, logic au murit, şi nu au făcut din ele nici perne. Ce risipă!

Poate că până acum v-aţi format o părere despre mine, şi anume că mă pricep la fabulat, dar ca să fiţi siguri de asta, vă pot spune de unde a luat naştere acest talent înnăscut: povestindu-i lui Emi. Una din poveşti e despre cum eu am fost la nunta părinţilor mei, chiar dacă barza cu odrasla, eu, a venit la doi ani după eveniment, am avut un martor: buni. Emi s-a dus s-o întrebe dacă e adevărat, şi ea fiind adormită a spus „Da”, aşa că eu aveam dovada, deci nu minţeam.

La scurt timp după ce ne-am mutat, în plan a apărut Toni, sora mea cea săritoare, drăguţă, îndemânatică şi bebeluşul din toate jocurile de-a „mama, copilul şi câinele sau pisica”. Eu eram mama, Toni, bebele şi Emi, păi ea era mereu animalul găsit pe stradă, dar n-o deranja, sau cel puţin asta cred. Nu

pg. 334

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

sunt o soră rea,doar că mereu fac multe prostii. Eu, Emi şi Toni ne jucam de-a trenuleţul, peste mobilă, pentru că mami şi tati renovau. Şi locomotiva, bineînţeles eu, a sărit peste o canapea, şi Toni, primul vagon, a sărit şi-a dat cu dinţii la mine-n cap, a început să sângereze, dar dinţii au rămas la locul lor. Nu voiau să cadă şi pace; eu cred că nu e un lucru chiar rău.

Ce ai putea face cu un spray Nivea? Vă spun eu ce, dacă sora ta mai mică insistă s-o dai cu spray, n-o poţi refuza. Iar eu nu i-am putut face asta la Toni, aşa că am apăsat cu încredere pe buton,dar s-a mişcat şi i-am dat în ochi; dar şi ea a supravieţuit.

Când părinţii tăi sunt ocupaţi cu treburi importante: acte, studiu, meditaţii, cumpărături, meci; tu nu prea ai ce face. Dar pe mine asta nu m-a oprit niciodată să încerc lucruri noi, şi când nimeni nu se uita, am desfăcut un pix şi am încercat să scot pasta din el ca să văd cum arată. Şi-am tras tot aerul din acel tub, până a ajuns aproape de ieşire şi ultima dată am inspirat cu putere şi multă, multă pastă albastră mi-a puşcat în gură. Era amară şi cleioasă, şi nu se mai ducea de pe limbă; dar până-n ziua de azi s-a dus.

Nu-mi plăcea mie la grădiniţă deloc, dar până vine mami sau tati după tine, ce-ai putea face ca sa-ţi ocupi timpul? Eu am încercat să stau cu gura deschisă către cer şi să văd ce se întâmplă, şi ştiu că pare ciudat, dar păsările-şi dau drumul în zbor, iar eu am avut șansa să prind un norocel. Nu ştiu exact câte tuburi de pastă de dinți am consumat atunci, dar trebuia să scap cumva de gustul de „noroc”.

Nu-mi prea plac oamenii care ştiu să facă ceva deosebit ţin totul secret, mai ales cei de la reclame, care din apă şi flori fac gel de duş sau parfum, aşa că eu şi Emi am încercat, în două sticluţe de propolis să facem parfum din apă şi săpun ras. Cum razi săpunul? Se ocupă Emi; eu mâncam nisip, ea săpun. Hai, echipa! Dar după cam două luni, totul devine vâscos şi când mai află şi mami şi tati, nu iese deloc bine.

Rezultatul? Am fost obligate să golim uluitorul parfum în chiuvetă, să spălăm sticluţele şi să le dăm adulţilor. Şi aşa mi-a fost spulberat visul de a-mi face propria afacere cu parfumuri.

Acum să mă relaxez puţin şi să vă spun ce ştiu eu despre cum faci cunoştinţă cu un om ”mare” când ai doar şase ani. Eram cu familia la bunici, la Sibiu, şi tati a intrat la o bancă. Eu, mami, Emi şi Toni eram afară şi el nu mai venea. Aşa că am fost trimisă de mami pentru a inspecta cazul. Am intrat , uşile erau glisante, m-am uitat în stânga şi-n dreapta, fără să fac vreun pas şi se aude o voce: „Ce cauţi, domnişoară?”. Era un poliţist, şi mie mi-era frică de ei, aşa că am încercat să fug, dar uşile nu au putut ţine pasul cu mine şi am dat cu capul zdravăn înainte să se deschidă, şi să pot scăpa. Şi având în vedere că am fost la un supermarket cu verişorii mei, şi m-au strigat să vin căci ei plecau acasă, şi-am dat cu capul de un geam pentru că nu l-am văzut, cred că eu sunt problema sticlei şi nu ea a mea. Ştiţi că sunt ofertele 1+1 Gratis! Cam aşa a fost şi când eu mi-am dorit un frate, Ionuţ, şi a apărut şi Nico. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri, cum îl plimbam pe Ionuţ în braţe şi dintr-o dată el a vrut să coboare, instinctele mele nu erau pe fază şi buf! Cade şi dă cu capul. Staţi calmi! A supravieţuit şi-i merge mintea brici. Oare am şi eu meritele mele? Îmi surâde ideea de tatuaj, dar de ce să dai bani când eu ţi-l pot face gratis?? Am încercat să-l răsucesc pe Nico acum câţiva ani, dar tot ce-am reuşit a fost să-i frec fruntea de covor de-a rămas cu modelul câteva ore. În prezent, lucrez la un proiect nou: să nu-l scap pe Alex (cel mai mic frate al meu şi dorinţa lui Toni pentru una din aniversări), în cap deloc! Sper ca totul să decurgă cum trebuie.

Nu mă pot lăuda cu o colecţie uluitoare de telefoane, dar mă pot mândri că le-am ales pe cele mai bune. Până acum am avut trei, şi toate au făcut cunoştinţă cu vasul de la toaletă. Fraţii mei au demarat proiectul, iar eu am făcut partea grea: uscatul, stresul, plânsul. Cel mai recent a fost aruncat actualul meu telefon de către Alex. L-a luat în mână, ca să facă „Alo?!” şi până să mă descalț, o aud pe mami: „Ce-ai aruncat, micuţule? E ceva negru… Iulia, acesta nu-i telefonul tău?”. Şi după două zile de stres şi una de uscat, încă funcţionează.

Viaţa poate fi crudă, ca atunci când te dai cu bicicleta şi apare Emi de nicăieri, vă ciocniţi, cazi pe ciment, îţi curge Dunărea din genunchi şi mami vorbeşte cu o vecină despre scumpirea roşiilor, dar mai

pg. 335

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

crud e când ai de făcut un insectar. E ok să prinzi insecte, dar când bagi acul în ele şi le pui într-o placă de polistiren, şi ele se zbat toată noaptea, nu mai e ok.

Cei mai mulţi prind insectele cu borcanul sau plasa de fluturi sau prin intermediul unui adult, dar nu şi eu. Eu sunt un vânător dur ce se bazează doar pe propriile forţe. Cum adică? Vă spun eu cum: stăteam pe o bancă împreună cu nişte colege şi jucam un joc, şi de nicăieri apare o albină. Şi ce-şi spune Iulia?: „Asta-i bună pentru insectar” şi haţ! am prins-o cu mâna liberă, dar m-a înţepat şi n-a mai fost bună de nimic, şi mi-am pus şi viaţa-n pericol, dar am fost salvată de-o colegă, deşi nu sunt alergică la aşa ceva. Şi după cum am spus, mă pot descurca oricând. Aveam la insectar o rădaşcă mare şi frumoasă, doar că s-a cam prea uscat şi i s-a rupt capul. Dar pe mine nu mă opreşte atât să iau 10 la biologie, aşa că l-am lipit cu „Picătura”. Poate că l-am lipit puţin strâmb, dar tot ce contează e că am luat 10.

Eu sunt un copil ascultător, şi în caz de urgenţă chem ajutoare. Aşa am făcut şi când mami s-a blocat în lift. Am urcat scările, am auzit pe cineva că e blocat, dar nu m-am oprit să-i spun că-l voi ajuta, ci pur şi simplu m-am furişat şi-am mers mai departe. Când am ajuns acasă l-am trimis pe tati să ajute, şi ta da!! am salvat-o pe mami. Şi în loc să-mi mulţumească şi să spună că o să-mi rămână veşnic îndatorată, anceput să mă certe că nu m-am oprit să-i spun c-o ajut, pentru că deja o durea mâna de la cât bătuse. Asta înseamnă recunoştinţa faţă de salvator! Îmi place să ascult muzică, şi de asta-mi las căştile pe unde apuc, iar pe Alex îl tentează pentru că sunt roşii cu negru, adică sunt colorate. Şi într-o zi mi-a înghiţit o parte de la o cască, şi timp de două zile am studiat scutece împreună cu mami până am găsit-o. Şi dacă tot am spus că se apropie Crăciunul, şi se fac multe cadouri, anul trecut am primit un inel de la tati. Şi când am făcut duş, l-am dat jos. A doua zi, nu-l găseam nicăieri, şi am început să cred că-l aruncasem cu beţişoarele de urechi . Am căutat în gunoi, dar deja presupusul fusese aruncat, aşa că m-am dus cu mami şi am început să caut cu o mătură în containerul din spatele blocului, dar era ca şi cum aş fi căutat acul în carul cu fân, adică imposibil. M-am întors acasă dezamăgită, la insistențele mamei, şi când am intrat în apartament, vine Emi fericită: „Iulia, inelul tău era în baie, lângă burete!”. Şi dacă se poate, aş dori să închei această unică lucrare, cum alta nu-i sub soare, cu o discuţie între mine şi tati: -”Vai, Iulia, cât îţi place să vorbeşti fără rost!”

-„Dar, tati, trebuie să recunoşti că spun numai adevăruri!”.

pg. 336

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 98 Gândul, o artă nevăzută Autor Anamaria - Gabriela Roşca (Petroșani) clasa a IX-a A Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani Mereu te vei gândi la diferite lucruri, altele mai mirifice, altele lipsite de frumuseţe, dar mereu vei tresări când mintea îţi va fi tulburată de un gând sau lucru, un vis ciudat ce s-a năruit.

Gândul este o artă plină de secrete. Toţi gândim diferit, dar teama de a spune ceva greşit care ar putea răni persoana dragă ne inundă, iar brusc gândurile noastre devin secrete. Gândul este imaginea unei pensule ce trece lin peste vălul de pânză . Gândul este sunetul fiecărei clape a pianului, atinse de mângâierea mâinii. Gândul este fiecare mişcare, pas, privire din dansul celor doi îndrăgostiţi ce tocmai şiau depus iubirea într-un cufăr al inimii, închis cu un lacăt şi străjuit de mii de soldaţi. Multe dintre gânduri sfârşesc prin a deveni secrete, la un moment dat pierdute. Gândurile sunt cuprinse între dragoste şi ură, bine şi rău , bucurie şi tristeţe, niciodată sigure.

Iubirea intervine când este vorba de gând. Fiecare gând îţi trezeşte fiori de iubire. Gândul la părinţii tăi îţi trezeşte fiori de iubire pură, caldă, inevitabilă şi inegalabilă. Gândul la prima dragoste a adolescenţei , la primii fluturaşi în stomac, prima mângâiere pătrund în tine. Chiar dacă sunt o simplă adolescentă de nici cincisprezece ani, nu înseamnă că nu gândesc, simt, compar, iubesc. Uneori cred că vârsta de pe chip nu este aceeaşi cu cea a gândului. Oamenii judecă greşit, dacă ai cincisprezece ani nu înseamnă că nu poţi gândi matur. Zâmbetul pur de pe chipul adolescentei este trădat de tristeţea din ochi.

Doar ea ştie din pricina cărui lucru suferă. Doar ea ştie cine a dezamăgit-o şi cine nu, doar ea ştie ce se întâmplă în viaţa ei. Nu trebuie sa ai cincizeci de ani să ştii ce e suferinţa . Cum Dumnezeu nu alege florile pe care le ia după vârsta lor, aşa nu alege nici picăturile de tristeţe cui să i le dăruiască.

Pun capul în pământ , ca un copil şi uşor îmi aduc aminte de băiatul care îmi devenise cel mai bun prieten. Am găsit în el un refugiu faţă de probleme. El nu putea fi comparat, schimbat, izolat. Gândeam la fel, simţeam la fel. Ştiam că indiferent de problemă, de situaţie, de oră, de moment, indiferent de cât de supărat poate fi pe mine, mă puteam baza pe el. Mă ajuta mereu. Când eram jos era singurul care rămânea lângă mine şi îmi spunea „Fii sigură pe tine, nu te teme!” . Momentul ciudat s-a instalat repede.

Am ales să am încredere în el pentru că mi-a promis că nu voi regreta, dar nu a fost aşa. Nu mai era la fel.

Am început să cred că orice minune nu ţine mai mult de trei luni. Am construit un zid urât şi gri, şi într-un final ne-am izolat, ne-am îndepărtat. Totul era schimbat. Tot ce avea sens şi logică în viaţă s-a schimbat, s-a destrămat, s-a năruit. Totul era pierdut. Fiecare gând nu era la locul lui. Ca orice comoară şi minciuna a fost descoperită. Amintirea trădării, dezamăgirii a făcut ca iubirea să fie transformată în ură. În mintea şi inima mea era un amestec, simţeam cum toţi fac acelaşi lucru ca el. Mă gândeam că toţi mă mint, toţi mă trădează şi uşor, uşor mă îndepărtează. Asta se întâmpla doar în mintea mea. Cum trandafirul frumos al iubirii a murit, s-a născut dorinţa de a plăti cu aceeaşi monedă. Ca orice soldat puternic, mi-am verificat terenul. Văzând că acesta este împânzit de soldaţi conduşi de suferinţă, m-am retras victorios. M-am gândit că nu e spre binele nimănui să plătesc cu aceeaşi monedă.

Acea ură era acoperită de vălul de iubire nesfârşit. Amintirile frumoase au spart supărările. Ochii lui îmi dezvăluiau iadul, dar îmi plăcea căldura. Am încercat să reparăm tot ce era stricat, însă ca orice farfurie spartă care a fost lipită la loc, nu mai era la fel. Ne îndepărtasem. Nu mai eram ca acei doi fraţi din altă mamă, eram pur şi simplu doi prieteni. Orgoliul era şi el prezent în toată această nebunie, vroiam

pg. 337

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

să plec şi să uit toată această prietenie, dar nu puteam. Orgoliul desparte sufletele. Mereu mă fulgera un gând „Oare e bine ce fac? Oare de ce nu plec? Eu de ce nu pot fii aşa indiferentă cum a fost el?”. Simţeam că nu îmi stă în caracter să plec şi să uit, să nu îmi pese.

Am putut ierta, dar mi-a fost imposibil să uit. Dezamăgirea lui m-a schimbat, mi-a deschis ochii, dar mi-a închis inima, a simţit-o şi el. Îmi spunea de multe ori că m-am schimbat, şi că îşi doreşte să fie din nou cum era, dar pentru mine era imposibil. Îmi arăta că îi pare rău, dar eu eram prea orgolioasă să uit.

Simţeam că nu vreau să mă întorc, mă gândeam cum să uit, dar nu puteam. Exista mereu un „dar”. Acel „dar” nu reuşea să dispară în întunericul indiferenţei. Încrederea nu o mai ofeream la fel de uşor, ca pe un dar uimitor. Simţeam şi mă gândeam că toate persoanele sunt ca el, un el mai bun sau mai rău. Aş fi vrut să dispară acel el care îl regăseam în toţi oamenii. Totul se întâmpla doar în mintea mea. Nimic nu era adevărat, poate unii semănau cu el, dar nu erau în întregime la fel.

Timpul zburase, iar eu m-am obişnuit cu gândul că s-a terminat. Eram pregătită să dispar, să fug, să încep iar, să evadez într-un ţinut magic. Uram tot ceea ce se aşternuse peste aceste momente ale vieţii, dar iubeam ce am devenit. Am învăţat că voi fi dezamăgită de foarte multe ori şi voi risca să am încredere în ei. Îmi era teamă să mai cred în omul care m-a dezamăgit, dar omul care nu a făcut-o putea primi încrederea mea. Aşteptam mângâierea lui pe obraz. L-am ascuns în suflet, să nu îl pot răni. Aş fi vrut ca tot ce a fost să nu fie adevărat, iar noi să nu ne mai minţim frumos. Ne-am ascuns sentimentele şi gândurile în spatele cuvintelor. Dacă nu am putut câştiga după regulile jocului, am schimbat regulile.

Am evadat în ţinutul fericirii, în braţele calde de neînlocuit ale părinţilor. Două persoane divine care mă iubesc necondiţionat, ale căror gânduri sunt legate de numele, corpul şi sufletul meu. Tata, un simplu miner, duce în adâncul sufletului pământului, gândul iubirii ce ne-o poartă nouă, copiilor lui. Tata , persoana care ne-a vegheat fiecare pas, care ne-a îndrumat spre calea cea bună , care a fost mereu îngrijorat să nu ne lipsească nimic, care ne-a ascultat, care ne-a îndeplinit toate dorinţele. Mama, o femeie casnică ce ne poartă în gând la fiecare drum umblat, fiecare pas făcut, cuvânt grăit. Mama persoana care ne oferă dragoste din fiecare privire, gând, cuvânt, mişcare. Mama, persoana care ne-a vegheat încă de când eram doar un simplu punct în pântecul ei. Când mă gândesc la părinţii mei , mă gândesc ca la luna şi stelele ce întregesc pământul. Aceste persoane care m-au creat din iubirea ce şi-o poartă, părinţii sunt persoanele pe care le port, le-am purtat şi le voi purta în gând neîncetat. Aceste fiinţe mirifice, uimitoare, divine care îmi sunt întipărite în minte , în suflet, în ochi şi pe buze oriunde mă duc, orice fac, orice simt.

Le ador! Aceste persoane , aceşti oameni simpli , consideraţi de mulţimea de oamenii ca fiind simpli muritori, pentru mine sunt magicienii din poveste , sunt regii din basme şi cei doi oameni cărora le datorez totul. Ei au acea sclipire în privire, care mă face să cred ca orice problemă are rezolvare, că există orice zână şi că totul este posibil.

Arta de a gândi este legată cu un lanţ de arta iubirii. Când te gândeşti la o persoană şi simţi pentru ea ceva. Este greu să te gândeşti la o persoană şi să spui că nu simţi ceva pentru ea. Părinţilor le este imposibil să spună că nu simt ceva pentru noi, pentru ei nu există acest gând. Gândurile ce îţi dansează în minte sunt cuprinse de valuri de iubire, indiferent de ce aspect au. Iubirea este pictată de cele mai multe ori pe pânza gândurilor, când ne este greu să spune ce simţim este de ajuns să ne gândim.

Gândul este arta nevăzută , modelată de orice îndrăgostit de pe faţa pământului . Însă nu trebuie să ştie nimeni ceea ce gândeşti când eşti trist, pentru că oamenii sunt ca rechinii: dacă văd răni pe chipul tău fragil, sar pe tine. Nu lăsa pe nimeni să vadă ce se petrece cu adevărat în inima şi mintea ta, s-ar putea să te doară. Oamenii au mii de măşti cu care te-ar putea falsifica chiar şi pe tine. Oamenii sunt răi.

Gândeşte tacticos înainte să vorbeşti cu ei, gândeşte-te la cuvintele care pe tine te dor, cuvinte spus prea uşor, încearcă să nu fii ca alţii. Pentru ce să irosim cuvinte? Pentru ce să irosim explicaţii? Pentru ce să irosim gânduri? Această artă nevăzută nu merită să fie irosită.

Visele într-un gând pot deveni realitate. Gândul este transformat de fiecare într-o artă nevăzută, prin fiecare lucru pe care îl simţim. Gândul este transformat de pictor, ca o picătură de culoare pe pânza

pg. 338

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

de un alb pur. Gândul este transformat de muzician, ca o atingere lină pe vioara amăruie. Gândul este transformat de acei doi dansatori care şi-au jurat iubirea în faţa lui Dumnezeu, în clipe magice.

Gândul o artă nevăzută vrăjit de culoarea iubirii, simţit de orice om indiferent, răspândit în tot universul.

pg. 339

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 99 Omul cu mâna cea aspră Autor Sergiu - Gabriel Berindea (Petroșani) clasa a X-a E Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani În Valea care dă lumină milioanelor de oameni se aprind și sting alte suflete stinghere născute doar pentru a da naștere unor prunci și a scoate din mină căldură și lumină oamenilor. Acolo, în fundul munților ei își iau cazmaua, lopata și lanterna întrând în lumina lor unică. Ei nu au familie și nici măcar cer, sub picioarele noastre, sub pământ și sub pașii copiilor lor, care îi strigă să se întoarcă înapoi îsi scurg sudorile și lovesc cu tristețe bucata de cărbune ce are să devină pâinea noastră. Îndrăzneam, în zadar, să înțeleg de ce când traversam Defileul Jiului să ajung în partea estică a țării zâmbetul îmi apărea pe față, simțeam că toate visurile mele, ba chiar și visele mele vor prinde cândva viață. Mă desprindeam de Valea Jiului precum un actor care juca un rol secundar, iar în scurt timp era poziționat pe scenă, toată lumea îl privea, iar el era Hamlet.

E vineri, 19 iunie.

Obișnuiesc de câțiva ani, ca vacanțele de vară să îmi bucure sufletul și să îmi provoace stări melancolice dese, să urc în tren în prima sâmbătă din vacanță, iar după trei luni de zile să mă reîntorc acasă.

Meteorologii anunță pentru mâine douăzeci și cinci grade Celsius. Cred că în bagaj e nevoie să îmi îngrămădesc toate hainele subțiri pentru a nu trebui să îmi cumpăr altele de la Brașov.

- Sărut mâna! Până la Brașov mâine dimineață. Elev.

- La 7:40 cu schimbare la Deva; îmi răspunde politicos o doamnă de varstă medie, care mai mult ca sigur, este soția unuia din acei ortaci care salută "Noroc Bun!" când te întâlnesc pe străzile prăfuite ale Petroșaniului, și pe care când îl intrebi cât mai are, își îndreaptă privirea în jos, acolo unde a slujit o viață, ochii i se umplu, iar prin barba stufoasă și albă îți răspunde simplu, ca și cum toată viața lui a reprezentat o jertfă subteranului.

- Șase luni... ies cu ordonanța din Decembrie ca să pun de-o parte ceva și pentru fată. Vrea să meargă la facultate la Cluj. Înțeleg răspunsul general dat de toți minerii, părinți. Pe ei îi înțeleg și când sunt în capitala Văii, și când schimb trenul la Deva pentru a urca în cel de Brașov sau Tulcea.

Ora 23:45 Încep să scriu ceva. E târziu, iar mâine la șase jumătate sună alarma telefonului. La 5:50 iau un taxi pentru a mă duce direct la gară. Cu maxi taxi trebuie să traversez pasarela și e destul de periculos - când eram mai mic aveam rău de înălțime - .

Stau la birou și îmi programez întâmplările obligatorii pe care trebuie să le fac la Brașov. Primesc un mesaj pe telefon. E de la Georgiana. "Sergiulică, nu uita. Pe trei august ne întalnim la mare, la Mangalia.

Te pup". Nu știu ce să mai scriu. Toate gândurile mi s-au șters. Tata e de acord să merg cu prietenii la mare, mai trebuie să îl anunț data. Pentru astăzi nu mai scriu nimic în cartea mea de amintiri. SFÂRȘIT! Deși îmi închisesem caietul pe care aștern gândurile nespuse cuiva, iar creionul l-am introdus în penar punându-le pe amândouă în rucsacul de munte. Rucsacul e unul greu. E mare. Pentru oameni puternici, iar tata, de fiecare dată, când mă aștepta pe peronul gării îmi șoptea încet la ureche:

pg. 340

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Ai și tu de dus un rucsac în viață, Sergiulică. De abia ce l-am dat eu jos și deja l-ai luat tu.

Nu făcea nicio referire la greutatea rucsacului sau la faptul că mi-l duc singur, ci asemăna viața, viitorul meu cu un rucsac. Îmi zvârlesc de fiecare dată acea greutate în spate și plec la drum cu fruntea sus, deși umerii m-ar trage în jos.

Caietul de amintiri va fi o lecție de dirigenție pe care le-o voi oferi copiilor mei. Am scris în el când eram în tren, în pat, la birou, în pauzele de la școală sau langă crucea din Făgăraș sau chiar și în mansarda de la țară. În vacanța de Paște citeam mai mult decât oricând. Citeam cărți ale autorilor români. Erau multe pasaje în care se descriau cum priveau cerul din mansardă prin geamul care era poziționat deasupra patului. Mă simțeam aproape de ei. În ajunul sărbătorilor de Paște mă trezeam datorită clopotelor de la Biserică. Acolo unde slujește părintele Serafim la care mă spovedeam în fiecare an. Clopotele se auzeau din depărtare. Eram singur în camera mea din mansardă, iar când m-am ridicat din pat și am făcut semnul crucii de trei ori privind spre clopotnița bisericii și am zărit un porumbel care ateriza în gol cu viteza luminii. Nu cred că cineva ia făcut rău. Sper că era bolnav. Am scris și întâmplarea asta în tablou.

Sâmbătă, 20 iunie.

Am ajuns cu bine la Brașov. Rucsacul nu a fost foarte greu. Avea dreptate tata când îmi spunea: - De acum înainte va trebui să schimbăm rucsacul. Să luăm unul mai mare.

La Deva am așteptat trenul care a întârziat douăzeci de minute. Îmi place să mă uit la trenuri cum pleacă și vin într-o gară. Nu mă bucură cele care nu opresc. Se fac, parcă, că nu ne cunosc. Conductorul crede că asta e o gară mizerabilă pentru el.

Soarele se pregătește să meargă la culcare. Oboseala mă cuprinde și pe mine și nu pot nici măcar să gust aerul muntelui. De mâine, vacanța mea începe. Vreau să îmi revăd prietenii în luna august la Mangalia, pentru că în Vale mă voi reîntoarce de abia în septembrie, înainte de a începe școala. În tabloul meu, caietul greu și cu pagini groase nu am scris toată vacanța. Nu am avut timp, am trăit noi experiențe, am cunoscut alți oameni, mi-am făcut noi prieteni și mi-am propus ca în clasa a zecea să învăț cel puțin la fel de bine.

După o perioadă de vreme, m-am reobișnuit cu Valea prăfuită și am reînceput să respir praf de cărbune. Orașul e renovat. Încă de la Hațeg simțeam că vin în locul unde m-am născut, unde am prietenii și familia. Dar, aici e și locul unde ai dreptul să visezi fără să se împlinească vreun vis.

Mă cuprinsese setea, iar când am intrat în cel mai apropiat magazin am zărit în spatele tejghelei o femeie de vârsta medie și foarte simplă. Mi-am dat rucasul jos de pe spate pentru a scoate bani, iar pană să ridic privirea din portofel, tresar auzind-o pe vânzătoare că mi se adresează ...

- Cum a fost vacanța? Ai profitat de ea, că imediat începe școala.

- Da! Sărut mâna. A fost foarte frumos; i-am răspuns uimit și nedumerit de unde mă cunoaște. Avea mâinile foarte aspre. Aproape că erau dure. Femeile nu lucrează subteran, dar eram surprins de cât muncește.

I-am mulțumim ieșind încă nedumerit și rușinat din magazin. Chiar dacă eram bronzat se observa roșeala din obraji.

pg. 341

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 100 Sacrificii în numele iubirii Autor Alina - Petruţa Dăbulici (Petroșani) clasa a IX-a A Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani Când iubim pe cineva , suntem fericiţi să facem din când în când sacrificii pentru acea persoană . Sunt de părere că ne place să ne arătăm dragostea în acest fel . Dar a face sacrificii înseamnă multă iubire în suflet , înseamnă să avem rezervoarele de iubire pline . Şi dacă lucrurile nu ar sta în felul acesta , nu am putea vorbi de sacrificii în numele iubirii . Întrucât sacrificiul este asociat cu dragostea , mulţi îndrăgostiţi îşi sacrifică dorinţele doar pentru a-i face pe alţii fericiţi şi atât de mult dau de la ei încât ajung să nu mai ştie ce vor . În acest caz , dacă sunt întrebaţi ce doresc , ei cred cu tărie că ceea ce vor este să-i facă fericiţi pe alţii . Însă , consider că iubirea nu necesită sacrificii . Iubirea adevărată e ceva simplu , dar lucrurile simple sunt complicate şi atât de greu de obţinut . Simplitatea nu se referă şi la forma lui de a fi , deoarece oricât de simplu ne-ar fi să ne îndrăgostim , asta nu înseamnă că nu poate fi un sentiment profund , o parte a fiinţei tale , dar totodată ceva ce îţi poate tăia aripile . Iubirea te face cel mai fericit şi totodată cel mai trist . Şi cum tristeţea e ceea ce reprezintă un obstacol pentru noi , încercăm şi facem tot ce ne stă în putinţă pentru a evita existenţa cesteia . De aici apărând sacrificiile.

A-i face fericiţi pe alţii este doar dacă vrem , dar trebuie să ştim că este numai o parte din ceea ce ne dorim . Lăsând la o parte dorinţa de a-i face fericiţi pe ceilalţi , trebuie să ne întrebăm repetat ce ne dorim să fim fericiţi , pentru că oricum ar fi , dacă ne axăm numai pe fericirea altora , uităm cu adevărat de noi , adică de ceea ce ne dorim ca să fim fericiţi .

Poate că uneori ar trebui să ne prefacem că suntem egoişti şi să ne permitem să fim temporar supăraţi şi pretenţioşi şi astfel , rămânând în contact cu acestea ne va ajuta tocmai pentru faptul că ne vor duce înapoi spre ceea ce ne dorim cu adevărat . A face sacrificii în numele iubirii ar însemna iubire necondiţionată . Mai există ea în aceste timpuri? Iubirea înseamnă multe , dar pentru că pe zi ce trece ne schimbăm din ce în ce mai mult , vom uita şi de acest sentiment puternic şi călduros care poate de multe ori ne-a schimbat viaţa...în bine .

De pe urma sacrificiilor în numele iubirii , cei care nu ştiu să iubească vor profita de asta , vor profita cei egoişti care nu sunt în stare să-şi deschidă inima şi să simtă pe pielea lor ce înseamnă a fi un om mai bun, mai darnic , mai călduros...a fi altcineva . De obicei când eşti îndrăgostit , viaţa prinde aripi , te simţi mai bine , mai puternic şi din ce în ce mai fericit . Dar iubirea adevărată ce e ? În ce constă ea ? Ei bine , iubirea este atunci când simţi că nu mai vrei să vorbeşti cu o altă persoană , în afară de cea iubită , atunci când vrei să fiţi mereu împreună , când îl suni noaptea târziu doar să îi auzi vocea şi să îi simţi lipsa în fiecare secundă când nu este lângă tine . Iubirea nu e ceva ce poate fi exprimat în totalitate , ea este necondiţionată . Dragostea este atunci când ai mii de fluturi în stomac şi tremuri de nerăbdare că trebuie să vă întâlniţi . Aceasta nu trece în câteva ore , zile sau săptămâni , ci luni , multe luni de zile . Iubirea e atunci când trăieşti o adevărată relaţie de dragoste , cu greutăţi , urcuşuri şi coborâşuri .

pg. 342

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Eu cred că iubirea este legea lui Dumnezeu . Trăim pentru a putea învăţa să iubim .

Iubim pentru a putea învăţa să trăim . Nici o altă învăţătură nu i se cere omului . Şi ce înseamnă a iubi , decât cu acela care iubeşte să se contopească de-a pururi cu cel iubit , încât perechea să devină una . Iubirea este seva vieţii , în timp ce ura este puroiul morţii . Însă iubirea , asemenea sângelui , trebuie să curgă prin vine fără oprelişti . Puneţi stavilii sângelui şi el se va preschimba în primejdie şi năpastă . Iubirea nu este o virtute . Eaeste o trebuinţă mai mare decât pâinea şi apa , mai mare decât lumina şi aerul . Eu zic că iubirea nu are limite , iar dacă chiar iubeşti cu adevărat o persoană şi nu ştii de ce , abia atunci începi să trăieşti în viaţa de zi cu zi , în lumea iubirii .

Iubirea poate fi de mai multe tipuri şi anume : iubirea de tată , soră , frate , de animale , de prieteni , dar cea mai importantă e iubirea de mamă . De ce ? Pentru că mama e cea care ţi-a dat viaţă , cea care te-a purtat nouă luni de zile în pântecele ei , cea care s-a chinuit ca să îţi fie ţie bine , cea care te iubeşte mai mult decât oricine şi este cea mai importantă persoană din viaţa fiecăruia .

Pe de altă parte , iubirea nu are vârstă . De ce spun asta ? Pentru că te poţi îndrăgosti şi la vârsta de paisprezece ani , da , întradevăr nu e o dragoste atât de intensă , dar acolo , în interiorul tău simţi măcar 5% din iubirea adevărată .

S-a dovedit ştiinţific că unui băiat / bărbat îi ia şapte secunde să se îndrăgostească , iar unei fete / femei îi ia cincisprezece zile . Din punctul meu de vedere cred că este adevărat .

Chiar mi s-a întâmplat ca o persoană să mă placă de când m-a văzut , dar la mine a mai durat , deoarece în ziua de azi de abia mai poţi avea încredere în prieteni , dar mai ales într-un necunoscut care îl vezi pentru prima dată şi spui tot felul de fraze , ca de exemplu : „ ce frumos e “ , „ este atât de drăguţ ” , „ cred că e super de treabă „ . Una e să spui acele cuvinte doar când îl vezi şi una e să spui „ e atât de adorabil “ , „ e un dulce ” , după ce începeţi să vorbiţi şi să vă cunoaşteţi .

Iubirea este ceva unic şi se întâmplă doar o singură dată în viaţă să fi cu adevărat îndrăgostit şi să iubeşti din tot sufletul . Fiecare persoană are felul său de a fi , felul său de a trăi , de a-şi arăta sentimentele fie bune sau rele şi felul în care face persoana de lângă să se îndrăgostească mai mult pe zi ce trece . „ Dacă nu iubeşti , nu vei fi iubit “ este foarte adevărat , fiindcă dacă desconsideri sentimentele cuiva aşa vei păţi şi tu la rândul tău . În concluzie iubeşte când ai de ce şi pe cine , deoarece mai târziu poate nu vei mai avea această ocazie minunată .

pg. 343

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 101 Raiul pe Pământ Autor Alexandra Plăcintă (Petroșani) clasa a IX-a E Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani

Cine a spus că nu există Rai pe Pământ? Copilăria este Raiul omului,”Copilăria este cadoul pe care ni-l dă viaţa”.Mama primelor lacrimi,a celor mai sincere zâmbete,a inocenţei si a dragostei adevărate este perioada lipsita de griji,tristeţi,ură,invidie,când singura preocupare a omului este joaca. Această etapă a vieţii,când omul descoperă lucruri cu voia sa,le analizează si stochează informaţiile,este primul pas in formarea unor cunoştinţe. Apoi,încet ,încet,omul transformă bunăvoinţă intr-o necesitate,o obligaţie,copilul astfel învăţând sub îndemnul părinţilor si al profesorilor. Acest lucru constituind marea povară si greutate a celui ce a ajuns in pragul scolii. Vremea trecând,copilul se maturizează,îşi dă seama de semnificaţiile circumstanţelor şi încearcă să iasă de sub controlul adulţilor,crezându-se si ei maturi.”Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri:cum să fie mulţumit fără motiv,cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte”. În viziunea copilului din mine,tristeţea era...Ce era tristeţea? Sentimentul sincer pe care-l simţeam doar atunci când prietena mea cea mai bună se supăra pe mine,iar supărarea se sfârşea rapid si ajungeam sa împărţim dulciurile,sau când,în timp ce săream coarda,mă împiedicam si cădeam. Ajunsă la vârsta pe care o am acum,cincisprezece ani,îmi dau seama că,tristeţea în sufletul unui copil se dezvoltă odată cu maturizarea lui,în copilărie dovedindu-se a fi un sentiment neînsemnat,cum spun adulţii”copilăresc”. În timp ce am încercat să descriu tristeţea,mi-am amintit de jocurile pe care le jucam in faţa blocului împreuna cu prietenii. Deşi eram micuţi,duceam”o luptă” puternică pentru a ieşi învingători,în cazul jocurilor de masă: cărţi,”Monopoly”,”Remy” şi nu în ultimul rând,”Nu te supăra,frate!”,cu toate că întotdeauna sfârşeam supărându-ne unii pe alţii .Unii trişau,câteodată si eu mă număram printre cei din această categorie,alţii se zbăteau aprig pentru a câştiga. Un exemplu bun este prietena mea,Teodora,care se supăra în caz de nu câştiga.”Copilării”,cum spunea mama...Aceste jocuri nu ne ajutau sa ne consumăm energia,aşa că apelam si la “De-a v-aţi ascunselea”,”Floare,floare,deschide-te!”,”Prinselea”.”De-a v-aţi ascunselea”,un joc foarte vechi,jucat de părinţi,chiar si bunici,care ne consuma întreaga energie si ne aducea un somn lung si neîntrerupt când ajungeam acasă,însa,pe lângă acestea,jocul se sfârşea nu din voia noastră,ci a vecinilor,care nu evitau sa ne certe pentru gălăgia pe care o făceam.”Acesta nu este parc de joacă!”,era replica unui vecin care mereu stătea la fereastră şi ne privea cu ură.”Prinselea”,jocul care-şi lăsa amprenta pe trupul nostru prin loviturile din genunchi,semne care au rezistat până acum si sper sa mai reziste si de acum încolo,ele fiind dovada copilăriei mele frumoase .În sfârşit,am ajuns şi la “Floare,floare,deschide-te!”,care transforma papucii albi in papuci gri şi,seara când ajungeam acasă,mama punea din nou la spălat teneşii pe care cu o zi înainte ii spălase .Aşa proceda in fiecare zi .Era ceva în neregula daca nu mă murdăream măcar puţin .Acum,după ce am vorbit despre aceste jocuri,vreau să amintesc şi jocurile cu mingea. Mingea,spectaculosul obiect de o zi,nouă si intactă dimineaţa,spartă şi învechită seara.”Raţele si vânătorii”..cât ne mai certam să ajungem fiecare pe post de vânător .Şi acum mai simt unele lovituri zdravene provocate de mingea pe care copii mai durdulii o aruncau cu putere. Mai

pg. 344

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

târziu,când am mai crescut,am adăugat în colecţia noastră de jocuri si alte jocuri ştiute de la televizor,cum ar fi handbalul şi voleiul. Astfel,am enumerat câteva jocuri jucate de mine in copilărie,cărora le-am stabilit propriile noastre reguli pe care niciodată nu le respectam.

Deşi am cincisprezece ani,vârsta adolescenţei,când toţi vrem sa fim maturi,ne considerăm maturi,credem ca părinţii ne doresc răul când nu ne permit sa mergem în unele locuri sau când ne spun sa ne trăim în continuare copilăria. De fapt,părinţii,prin toate spusele acestea,ne vor doar binele,îşi arată dragostea pe care ne-o poartă. Dragostea e ca vântul,nu se vede,dar se simte,însa părinţii pentru copiii lor întotdeauna au transformat imposibilul în posibil. Ei ne dau posibilitatea de a vedea dragostea prin sfaturi şi fapte care sunt in folosul nostru. Părinţii au fost si ei copii si încă sunt. După părerea mea,sufletul fiecărui om ar trebui sa rămână mereu un copil, indiferent de vârsta pe care o are,deoarece “Copilăria este inima tuturor vârstelor”.Asemăn sufletul nostru cu miezul unui fruct proaspăt,tânăr,iar trupul este coaja cu defecte si diferite aspecte,cu lovituri,bătută de soare,vânt şi ploi,acestea alcătuind greutăţile omului.

La fel cum fructele nu pot fi identice,nici oamenii nu sunt. Nu toţi copiii au avut o copilărie ca a mea,nu toţi copiii au avut copilărie frumoasă. Eu am descris copilăria perfectă pe care am trăit-o. Pe lumea aceasta există şi copii care păşesc direct in etapa maturităţii,neavând posibilitatea de a cunoaşte copilăria. Aceştia au doar vârsta,dar nu au sufletul potrivit vârstei. De ce ajung astfel?O mare parte din vină o au părinţii. Părinţii joacă cel mai important rol in viaţa noastră. Ei ne asigură,astfel,şi o copilărie firească,plină de bucurii,dar lipsită de necazuri,de greutăţi. Până la urmă,albumul amintirilor este format in cea mai mare parte din clipele primei etape a vieţii. Fără copilărie amintirile nu ar mai fi atât de însemnate. Viaţa mi-a pus în faţă astfel de situaţii în care persoana de vârsta mea nu poate defini copilăria,nu pentru că nu vrea,ci pentru că nu a trăit aşa ceva. Copiii rămaşi fără sprijinul unuia dintre părinţi sau copiii puşi sa cerşească sunt cazuri ce spun “Stop!” copilăriei. Aceşti copii rămân marcaţi întreaga viaţă,iar supărarea le domină sufletul.

Odată cu evoluţia tehnologiei,copiii au ajuns să uite de jocurile vechi pe care le-au jucat părinţii. Aceştia preferă jocurile virtuale,fie de pe tableta,calculator sau telefon. În curând,tehnologia va pune stăpânire pe sufletul întregii lumi,ea fiind lipsită de sentimente si de umanitate. Acest fapt mi se pare absurd şi,consider că fiecare părinte trebuie sa ia unele măsuri în privinţa această,trezindu-şi copilul la adevărata copilărie cu jocuri si prieteni adevăraţi,nu virtuali. Prietenii virtuali nu pot fi consideraţi prieteni,ei nefiind de încredere. Prietenia are la baza încrederea,iar un prieten virtual nu o merită.

Mă consider o persoana norocoasă,deoarece am părinţi care mi-au asigurat o copilărie minunată,o viaţă deosebită. Copilăria mea continuă si n-aş vrea sa se încheie niciodată. Până în prezent,sufletul meu este neatins de griji,doar de grija obţinerii rezultatelor bune la învăţătură. Privind în jur,îmi dau seama că,spre deosebire de alte persoane,trăiesc o viaţă de poveste si mă simt mândră că fac parte din categoria celor care ştiu ce înseamnă copilăria,care au trecut prin această etapă. Închei această lucrare cu vorbele măreţe ale lui Petre Sălcudeanu,vorbe care descriu copilăria la fel cum o descriu şi eu: „Copilăria e o stare fără vârstă, ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară si gâzele, parte si ele din acest întreg fabulos numit natură.”

pg. 345

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 102 Schimb de experienţă în Turcia Autor Andrei Mătuşa (Petroșani) clasa a IX-a A Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani Împreună cu colegii şi cu profesorii ne-am întâlnit în gară unde cu un entuziasm şi fericire am aşteptat sosirea trenului. Odată cu venirea trenului ne-au aşteptat multe surprize. Urcând în grabă doi dintre părinţi au rămas fără voie în tren şi a izbucnit o mică ceartă între profesori şi controlor, deorece trenul nu a staţionat cele cinci minute ci a plecat mai repede din gară. Într-un final cei doi părinţi au reuşit să coboare la prima staţie.

După cele întâmplate a fost o călătorie de lungă durată, dar frumoasă. În timpul călătoriei am aflat fără să vrem că domnul profesor de matematică îşi uitatase actele la Petroşani şi un verişor al unui coleg a venit cu actele la Bucureşti. Odată cu trecerea timpului ne apropiam cu repeziciune de Bucureşti. Ajunşi în capitală a trebuit să avem grijă de lucrurile noastre şi a durat un timp până am luat un mijloc de transport pentru a ajunge la hotel. Noaptea petrecută în Bucureşti a trecut repede, dar şi cu emoţii aşteptând ziua plecării din ţară.

Ziua cu pricina sosise şi treziţi cu noaptea în cap am luat mai multe maşini şi ne-am îndreptat spre aeroport. Nu trecuse mult timp şi am intrat pe porţile aeroportului unde pregatiserăm actele necesare pentru decolare. Intraţi în avion aşteptam cu sufletul la gură decolarea şi descoperirea unor noi hotare. Pe timpul zborului am avut multe tulburenţe şi nu ne-am simţit prea bine. După o perioadă de o oră am aterizat pe aeroportul “Ataturk” din Istanbul.

La aterizare am fost primiţi cu prietenie şi ospitalitate de către turci. Am văzut femei cu văl şi îmbrăcăminte neagră din cap până-n picioare lucru care m-a surprins. De la aeroport am plecat spre şcoală unde ne-am întâlnit cu gazdele la care am fost cazaţi pe perioada petrecută în Turcia. Entuziasmaţi, am discutat cu gazdele noastre şi am aflat multe informaţi interesante despre familia şi religia lor, dar şi despre locurile pe care le-am vizitat.

Prima impresie lăsată de familia la care am stat a fost iubirea şi prietenia cu care m-au primit. În acea zi am rămas cu familia gazdă, dar şi cu colegul meu pentru a afla şi mai mult în legătură cu proiectul. La o oră din noapte m-au trezit din somn semnalele de rugăciune care reprezentau o parte din slujbele zilnice specific turcilor.

Odată cu venirea celei de a doua zi am luat masa cu familia gazdă şi ne-am întâlnit cu colegii şi profesorii noştri, dar şi cu partenerii turci. După aceea am plecat de la şcoală cu un autobuz spre Palatul Topkapî bine cunoscut unde se afla sabia lui Ştefan cel Mare. Cu o antichitate şi o febleţe numai de turci ştiută erau croite şi aranjate vejmintele turceşti pe care le-am observat în muzeu. După o căutare de lungă durată am reuşit să găsim şi locurile în care erau expuse “Mâna Sfântului Ioan Botezătorul” şi “Toiagul lui Moise”. Timpul a trecut foarte repede şi a trebuit să ne întoarcem la şcoală unde am fost primiţi cu căldură de elevii turci. Elevii aveau uniforme cu simbolurile şcolii. După ce ne-au ospătat cu mâncăruri, kebab cu frigărui turceşti din carne tocată, cu sos de iaurt şi roşii, ca desert rahat şi prăjitură cu mere şi ceaiul turcesc, împreună cu familia gazdă am plecat să urmărim o cursă la hipodrom. Cursa a fost interesantă, dar şi palpitantă deoarece nu mai participasem niciodată la un asemenea spectacol.

pg. 346

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

După o zi plină de activităţi deosebite în drum spre casă am văzut ritualul de rugăciune. Acesta constă în a face de cinci ori pe zi o rugăciune ce aparține celor Cinci Stâlpi ai Islamului. Pe lângă rugăciunile zilnice, există rugăciuni speciale făcute vinerea, sâmbăta. În casa gazdei frânţi de oboseală am adormit cât ai clipi, dar aş fi vrut ca această zi să fie cât mai lungă. Noaptea a trecut fulgerător de repede.

Dimineaţă ne-am reîntors la şcoală unde eram aşteptaţi de un nou program cu noi activităţi. De data aceasta împreună cu o parte din copiii înscrişi în proiect am plecat în grabă spre feribot pentru a cutreera Strâmtoarea Bosfor, unde am rămas surprins de diferenţele de organizare a celor două părţi, cea Europeană şi cea Asiatică. Timpul trecuse cu o nemaipomenită viteză şi a trebuit să ne întoarcem la şcoală. Cu o părere de rău ne întorceam spre casa gazdei deoarece era ultima noapte pe care o petreceam pe meleguri străine. Pentru a compensa părerea de rău au venit doi colegi şi am depănat amintirile petrecute în Turcia în această perioadă.

Venirea zorilor ne-a întristat mai mult şi odată cu aceasta a trebuit să ne pregătim pentru plecarea spre ţara natală. Ajungând la şcoală însoţiţi de gazde ne-am întâlnit cu colegii şi profesorii români, dar şi cu cei turci. Era o atmosferă de tristeţe şi ne-am luat rămas bun de la prietenii noştri făcuţi în Turcia.

Ajungând la aeroport am primit un timp pentru a ne cumpăra suveniruri pentru cei dragi.

Sosind timpul decolării ne-am îmbarcat şi am decolat cu o uşurime numai de piloţi ştiută. În timpul zborului am discutat cu colegii şi profesorii noştri de sentimentele pe care le-au petrecut în timpul petrecut în Turcia.

Din vorbă în vorbă am aflat spre surprinderea noastră că am aterizat pe Aeroportul Henri Coandă unde ne aştepta o vreme posomorâtă. De la aeroport am luat un autobuz cu care am ajuns în Gara de Nord unde am petrecut o periodă de câteva ore în care ne-am plimbat până la sosire trenului. Nu durase mult până a sosit trenul şi urcaţi în acesta, obosiţi de drum am adormit în aşteptarea de a ajunge în oraşul natal .

Deodată, speriat, am fost trezit de către profesori care mă anunţau de ajungerea în Petroşani. La coborârea din tren eram aşteptaţi de prieteni şi familie care erau entuziasmaţi să ne vadă după această perioadă petrecută departe de casă.

Plăcut surprins de cele văzute doresc să revin împreună cu familia mea şi să revăd aceste meleguri pline de istorie şi tradiţie turcească, dar aştept momentul când vor veni prietenii turci în vizită la şcoala noastră şi voi avea deosebita plăcere să le fiu gazdă şi le voi arăta frumuseţile şi obiceiurile româneşti cu care mă mândresc.

pg. 347

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 103 Membrii Krotti Autor Bianca Klauszman (Petroșani) clasa a IX-a E Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani Capul clanului Krotti, Alexandru Arcașu, om învățat,educat dar cu o încredere prea mare în prietenii săi de ani buni .Acesta are o soție,Maria, minunată,grijulie și muncitoare. Acum ceva ani,a apărut si Teodor,fiul lor. Trăiau într-o bogăție si un lux de nedescris,aveau camera câte voiai și o curte cu atât pământ cum doar pe câmp găsești.

A sosit și ziua în care Teodor este nevoit să-l ajute pe tatăl său. Era agitat,dar foarte mândru de el,a venit timpul să afle cu ce se ocupă acesta...nimeni nu știa exact cum și ce face Alexandru pentru acest trai extrem de luxos. Se îmbrăca Teodor într-un costum cu fir de catifea,butoane superbe,și o cămaşă furată din garderoba tatălui său. Șoferul îl aştepta afară,se urcă in mașină si pornește spre locul de muncă. Șoferul îl întrebă pe copil: -Auzi? Cum o să poți rezista presiunii cu firea ta, atât de sensibilă?!

-Sensibilă?! Asta s-o crezi tu,Nea' Ștefan,zise băiatul indignat. Ce tot spui acolo, presiune?

-Vei vedea copile,nu e ceea ce crezi...

Teodor, nervos, închide trapa mașinii și-l lasă pe Nea' Ștefan să vorbească de unul singur. Ajungând la destinație, privește pe geam și vede o fabrică veche, dărăpănată... iar pe tatăl său în fata acesteia împreună cu trei necunoscuți. Teodor iese emoționat din mașină și se îndreaptă cu pași mărunți către aceștia.

-Băiatule, de ce ești aşa de speriat? Nu te jupuim, calmează-te!...zise Arcașu cu un glas milităresc.

-Bună ziua!Sunt fiul lui Alexandru...Teodor, încântat de cunoștinţă!

- Teodor,eu sunt Ion Secui, râzând pe sub mustață. Iar aceștia sunt Albu Hagiu și Narcovescu Anton.

Alexandru îl luă pe copil de după cap intrând în fabrică. Era un frig incredibil, înăuntru fiind doar o masă și câteva scaune. S-au pus la masă,au început să discute despre câteva schimburi. Teodor, înfricoșat de împrejurul său, se ridică și ieși din dărăpănătură... Arcașu îl urmează.

- Ce este, Teodor? Văd că te-am cam plictisit.

- Nu, tată, doar că nu mai vreau să vin aici, iar planurile voastre sunt de-a dreptul prostești.

- Bai! Nu ai ce face...du-te acasă și pregătește-te pentru diseară! Voi veni şi te voi lua.

Acesta, după porunca tatălui său, pleacă acasă nedumerit fiind de spusele acestuia. Se duce pe acoperișul casei și-și aprinde o țigară. Gândește ce gândește,trece timpul și vine și ceasul plecării. Teodor pleacă jos, așteptându-l pe tatăl său. În acel moment se ivesc vecinii: Cristina şi Voicu.

- Teodor,ce e cu tine în frigul ăsta? zise Voicu.

- Îl aștept pe tata, Nea' Voicu, mergem undeva.

- Sper că nu te-a dus la cea fabrică...o să îți distrugă toata firea ta,o sa te facă să devii ca și dânsul...aspru și plin de ură.

- Nea' Voicu, despre ce vorbiți?!

- Copile, pleacă cat mai ai timp...nu te băga în orgoliul lor!

Acesta înfricoșat de spusele vecinului său, ia mașina familiei și pleacă de acasă. Era târziu... Alexandru ajunsese acasă și-l căuta pe băiat în toată casa,dar nimic,își dădu seama că acesta auzi vorbele vecinilor și fugi. În fuga, plecă și el, luându-i-o pe urme. Teodor se afla pe un colț de prăpastie... fumându-și ţigara,îl

pg. 348

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

vede pe tatăl său cum fuge spre el, acesta sare din mașina și o ia la fugă printre brazi. Dar Arcașu știind locul bine, imediat l-a prins. Izbindu-l de un copac îi spune deranjat de acțiunea băiatului: - Prost ești, te-am crezut mai descurcăreț!

- Tată,spune-mi ce vom face și voi veni.

- Copile, tu conduci, nu trebuie să ştii ce se va întampla, nu e nevie să știi! îl ia pe Tudor de gât și-l aruncă în mașină. Pe drum îi iau și pe Ion, Hagiu și Anton. După o oră de condus, aceștia ajung la un hotel. Cei patru intră în clădire, lăsându-l pe Teodor în mașină. Trece ce trece timpul și se aud sunete de pistol .Băiatul își ia inima-n dinți și urcă sus, auzindu-l pe Narcovescu cum urlă în camera.

- Băi tembelilor! L-ați lăsat pe țâncul ăsta să intre în camera?! zise Albu.

- Unde este tata? Spune-mi acum!

-E aici! strigă Secui din baie cu un glas răvășit.

Todor intră în baie și îi vede pe cei doi legați, Arcașu fiind împușcat în umăr. Fără să își dea seama,Anton vine din spate și-i pune cuțitul la gât băiatului. Fiind înfricoșat se zbate, și se zbate, dar degeaba. Anton îl cheamă pe Hagiu să-l ajute.

- Hagiule, pornește și tu apa in cadă,să-i facem lu' tasu' un duș.

Hagiul dă drumul apei să curgă,îl ia pe Arcașu și-l dezleagă. Ținându-l strâns, îl trântește în genunchi, îl ia de cap și-l îneacă în apa rece. Acesta se zbate, ţipă sub apă. Anton îl leagă pe Tudor... iar Ion, nesupravegheat, scapă și fuge să ceară ajutor. După ceva timp de chin pentru cei doi, apare Ion cu doamna Arcașu și vecinul. Urca ușor pe scara hotelului și intra în cameră. Voicu și Ion fug să-l ajute pe Tudor,se năpustesc asupra lui Anton. Tudor o strigă pe mama sa din cameră ca din gură de șarpe.

- Tudor mamă,ești teafăr?!

- Dezleagă-mă odată! țipă acesta la Maria.

Anton era la pământ,era vânăt. Maria și Voicu îl leagă pe Anton și pleacă spre casă cu el. Teodor, neînfricat, fuge să-l ajute pe tatăl său .Acesta, fiind împuşcat în umăr nu putea nici să se miște.

- Tată, stai liniștit aici, spuse, așezându-l pe o canapea.

Ion sângera... era distrus din cauza măcelăriei cauzate de Hagiu. Teodor îi dăduse o palmă acestuia: - Om nebun! Ce crezi că faci?! O să primești totul înapoi...în curând!

- Copil prostănac, ce ai de gând tu să-mi faci? rostind cuvintele cu mare calm.

Teodor de data asta îi dă un pumn, și-l puse la pământ. Hagiu tăcu și se potolise. Apoi aceștia plecă acasă, pe Hagiu îl aruncă în portbagaj, pe tatăl său și pe Ion lăsându-i în locurile din spate.

- Băi Hagiule,ce i-ai făcut la Ion,sângerează din toate părțile!Nemernicule!

- M-a înjunghiat... de trei ori chiar, abia vorbind, Ion. - Hagiu, ai dat de naiba!

Ajung acasă, iar pe cei doi trădători îi leagă de stâlpul casei,atât de strâns încât aveau mâinile vinete, Arcașu lăsându-l pe Teodor să stea cu ochii pe ei. Ion era întins pe podea,durerea groaznică pe care nu mai avea putere să o suporte, îi cauza-se înțepături oribile la nivelul toracelui. Arcașu a văzut ca acesta respira chinuit, a fugit să-l ajute. Și-a strigat soția pentru ajutor. În momentul acela Tudor strigă: - Nemernicilor...este doar vina voastră!Cum de suportați sa mai vă ridicați privirea din pământ?!

- Teodor, copile, vino aici, spuse Ion cu o voce ușor întristată.

- Am greşit...totul a fost din vina mea, iartă-mă, Nea' Ion! - Nu copile, ești un om puternic, nu uita asta.

Ion în acel moment lăsă ultima lacrimă să curgă pe obrajii reci, și un zâmbet de fericire îi învii pe toți.

Teodor îl strânse puternic de mâna și îi spuse: - Mulțumesc, om bun...păzește-mă!

Ultima suflare a lui Ion dăduse start suferinței, Alexandru era sfâșiat, la fel și fiul său...iar Maria,nu mai avea suflare,lacrima cum niciodată nu o mai văzu cineva. Alexandru s-a ridicat îndurerat mergând spre cei doi.

- Oamenilor, plecați înainte de a-mi lăsa nervii să va sugrume...plecați!

pg. 349

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Hagiu și Anton fiind dezlegați de către Teodor,o luară la fugă pe cărări spre scăpare auzind țipetele lui Alexandru.

După înmormântarea mâini drepte a lui Arcașu... acesta îşi luă băiatul de mâna,înlăcrimat și cu mâinile tremurânde.

- Teodor, ești om puternic,iar eu un moș care în curând va fugi după liniște. Fii deștept,fără mânie...dar cel mai important fără ură Teodor.

- Tată,vei fii mândru de mine!

- Deja sunt, copile!

Cei trei Arcași au plecat acasă fericiți,deoarece prietenul lor era întru-un loc mai bun,unul meritat. Copilul ținând cuvintele bărbatului minte toată viața.

pg. 350

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 104

Desenul, pasiunea mea Autor Mirela - Cristina Spridon (Petroşani) clasa a IX-a E Colegiul Naţional de Informatică ,,Carmen Sylva,, Petroşani Desenul, încă din cele mai vechi timpuri, a fost un mod de a comunica, a fost ceva eficace. În epoca de piatră oamenii desenau pe pereţii peşterilor fel de fel de simboluri ce ilustrau zei, sau putea fii un mod de a lăsa ceva urmaşilor. De-a lungul anilor, până în zilele noastre, a devenit una dintre artele mute. Ce este captivant la această artă? Simplu: Faptul că nu ai nevoie de niciun fel de cultură pentru a desena. Mulţi filosofi si oameni de știință ar putea nega cu ușurință această afirmaţie , însa eu o susţin cu tărie. Fiecare dintre noi am făcut măcar o dată, când eram mici, acele mâzgălituri haotice şi abstracte lipsite de orice logică. Artiştii, ar spune că acele ''desene'' nu sunt desene, ci doar ceva instinctiv ce nu transmit nimic. Însă eu risc sa ii contrazic pentru ca desenul în sine reprezintă chiar ceva instinctiv raţiunea fiind nefolositoare în acele momente.

Desenul este pasiunea mea .Prin ea trăiesc, reuşesc să mă exprim, să îmi exprim gânduri, unele înțelese doar de mine, gânduri care ar fi imposibil sa le transpun în cuvinte. Când creionul din mâna mea atinge pânza inocentă , se mişcă necontrolat de mine , condus de o altă forţa, eu fiind doar un obiect de care se foloseşte.

De obicei, la ora de desen, profesoara ne pune sa desenăm ceva, limitat de nişte reguli. Atunci începe războiul cu mine însămi. Mintea este conştienta de ce trebuie să fac, însa acea forţă de care spuneam se opune. Încearcă să schimbe desenul, iar până la urmă reuşeşte, iar eu cedez neputincioasă.

Forţa este legată de ceea ce simt. Niciodată nu am putut desena ceva ''la comandă''. Din punctul meu de vedere, desenul nu ar trebui introdus în şcoli ca materie. Nu este ceva care se învaţă ca o formulă sau un sport. Este ceva cu care te naşti. Exista şi oameni care reuşesc să facă desene minunate, ce sunt exersate.

Dar dacă ii pui sa facă ceva ce simt ei , pe moment, ce nu este exersat , nu ar putea.

Ce simt eu atunci când desenez? Simt cum mă desprind de forma mea umană şi mă transpun intr-o altă lume, o lume aflată in interiorul meu, lumea în care mă refugiez , o lume creată de mine, sau de ceva din mine, in care simt că port un dialog interior transpus de către narator intr-un produs finit. .Toate trăirile mele se adună intr-un loc si formează un întreg. Un desen! Este un moment ireal, ca un vis, însă produsul este real, adevărat şi palpabil. Nu aş putea face niciodată o meserie din asta. Este ceva ce nu vreau sa împart cu restul lumii. Poate că par egoistă, dar simt că este ceva intim ce nu pate fii răscumpărat in bani sau laude şi premii.

Este incredibil cum o simplă schiţa, o creaţie din câteva linii arata totuşi artistic, însă apoi când începi sa pui umbre , desenul se schimbă, evoluează deosebit, transformându-se într-un portret sau o natură statică. Această succesiune a desenului este la fel ca atunci când iţi vezi copilul crescând. Mi s-a întâmplat ca de multe ori, când eram in timpul desenatului , să încep să plâng, ori sa rad, să mă înveselesc, sa mi se umple sufletul de bucurie doar prin banalul fapt, de a pune câteva linii şi umbre pe o foaie. Când era timpul de a pune culoare, le alegeam , mai presus de toate in concordanţă cu sentimentele nepăsândumi că nu va exista armonie între ele. Era important că mie îmi place si ca îmi aminteşte de o trăire, că mă transpune într-o stare . Când mă aflam în situaţia de a copia un desen mă simţeam vinovată de ceea ce

pg. 351

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

făceam, ca un intrus, ca un furător.

Câteodată nu mă bucur de acest dar. Când mă cuprinde inspiraţia, asemenea unui robot ce primeşte o comandă, încep să schiţez, riscând certuri şi critici.

Dacă aş încerca să definesc această artă , în mod ştiinţific ar fii modul de a pune linii si culori ce se împletesc şi formează un întreg plăcut ce transmit sentimente, iar daca ar fii sa definesc din punctul meu de vedere ar fii ceva necesar pentru existenţa mea.

pg. 352

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 105 Conştiinţa- profunzimea gândirii Autor Emilia Simulescu (Petroșani) clasa a VIII – a B Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Petroşani Motto: „Raţiunea este metoda lentă şi întortocheată prin care cei ce nu știu adevărul îl descoperă” (Blaise Pascal) Viaţa este uneori mult mai mult decât ar vrea alţii să creadă sau să vadă. Este un ansamblu de fapte care la rândul lor sunt rezultatul gândurilor noastre. Orice realizare care a schimbat cursul vieţii noastre a fost la început o mică idee, o licărire de speranţă într-un ocean de cunoştinţe.

Dar oare cum poate o simplă convingere să schimbe şi totodată să îmbunătățească existenţa omenirii? La fel ca o plantă, ca un pui, ca un copil are nevoie de îngrijire, răbdare şi credinţa că într-o zi va fi mare şi frumoasă. Această „mamă” a tuturor judecăţilor noastre este conştiinţa. Ea ne ghidează-n drumul nostru, iar cea mai mare parte a realizărilor noastre i se datorează ei.

Fiecare om are o astfel de „mamă”, mai mult sau mai puţin exigentă. Ea este vocea care ne „sună-n cap” şi care ne îndrumă, ne arată care-ar fi calea cea bună de pe urma căreia să obţinem tot noi cât mai multe foloase. Chiar dacă unii cred că ar fi o a doua voce a noastră, ea este de fapt modalitatea de a ne sfătui cu Dumnezeu, este dialogul nostru neîntrerupt cu adevăratul Părinte, care ne va ajuta mereu.

Totuşi, în pofida acestei legături strânse şi permanente, cei mai mulţi ajung s-o neutralizeze, „Trăieşte-ţi viaţa!” ghidându-le acţiunile, conducându-i pe calea distracţiei şi a trişării.

De ce oare din ce în ce mai mulţi adolescenţi aleg să fumeze, să se drogheze, să bea, să se distreze mereu, în loc să citească o carte sau să meargă la un film? „Pentru că nu e cool”, ar fi unul din răspunsurile care se datorează lipsei de meditaţie, de acordare a unui timp pentru a face o alegere. „Ce-ţi ia atât să te gândeşti?” este una din întrebările care sunt puse în următoarele zece secunde de la emiterea unei idei, propuneri, provocări. Nu se mai gândeşte nimeni că poate nu ar fi rău să iei în calcul mai multe posibilităţi, să-ţi consulţi „vocea interioară”, nu să arunci răspunsuri mai ceva ca reducerile la magazinele de pantofi.

Repede, acum, aici, sunt cuvintele ce domină viaţa oamenilor care trăiesc parcă fugitiv. O simplă formulare „Stai puţin să mă gândesc”, ar putea să provoace unor asemenea oameni şi un atac de cord, întrucât, ei nu îşi permit o întârziere de două minute în superviaţa lor, pentru că tu ai un mod de analiză şi cugetare din epoca de piatră, şi nu poţi fi scurt şi la obiect. Mulţi cunosc zicala „a scoate apă din piatră seacă”, ce are ca înţeles aşteptarea unui rod dintr-un loc sterp, ceea ce ştim cu toţii că e imposibil. Oare acest lucru nu ar putea fi valabil şi pentru noi? Cum să scoţi un gând frumos şi profund, un sfat bun, sau pur şi simplu o vorbă cât de cât înţeleaptă, dintr-un „cap gol”. Fiecare are drepturi, la fel are şi opinia noastră dreptul de a se dezvolta, din puţinul care ne rămâne de la şcoală, din cărţi, filme, poveşti, şi mai departe de a o exprima.

Viteza poate defini lumea în care trăim, şi după cum bine ştim, aceasta poate duce inevitabil la un accident, care să distrugă viaţa celui ce abuza de ea. Tot aşa se poate întâmpla şi cu gândirea, căci modul

pg. 353

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

accelerat în care se petrec lucrurile nu ne permite să analizăm, fie şi numai un minut ce ni s-a întâmplat, să căutăm o explicaţie, să „despicăm firul în patru”.

Acest mod de degradare voită a gândirii, raţiunii, conştiinţei, ne poate fi fatală. Cel mai simplu, actual şi totuşi complex exemplu ar putea fi răspunsul dat pentru cererea-n căsătorie. Cu siguranţă că fiecare fetiţă şi-a imaginat cum acel „Da” îi va schimba viaţa într-un vis, şi totuşi dacă nu privim cu ochii larg deschişi şi cu mintea limpede, acest fapt s-ar putea dovedi a fi o cale de a ne pecetlui soarta, semnându-ne singuri condamnarea.

Unul dintre scriitori mei preferaţi, Ken Follett, m-a atras şi uimit mereu prin complexitatea metodelor de analizare a unei probleme. În fiecare din cărţile sale, personajele feminine sunt puternice, adică ferme, deştepte, ingenioase şi mai ales ambiţioase. Un bun exemplu ar putea-o înfăţişa pe Jane din cartea „Pactul leilor”, care văzând un arab în prezenţa soţului ei, ce se ridică în momentul în care ea îşi face apariţia în cameră, i se pare la început nesemnificativ, dar mai apoi prin analizarea mai amănunţita a fiecărui gest, află că singur bărbatul şi-a trădat identitatea, fiind un rus, spion al armatei rivale în Afganistan. O altă eroină cu o puternică conştiinţă este reprezentată de Toni Gallo din romanul „Alb infinit”, directoarea de securitate a unei firme de cercetări din Scoţia, care află pornind de la mai nimic, dar trecând mereu toate amănuntele prin filtrul minţii, acordând o importanță majoră dialogului cu ea însăşi, află şi opreşte un complot care ar fi putut distruge omenirea.

Astfel ajungem să ne întrebăm de ce nu putem face şi noi asta, şi răspunsul vine parcă singur: nu acordăm deloc importanţă lucrurilor profunde, cum ar fi analizarea detaliilor, cercetarea, scormonirea şi dorinţa de a afla adevărul. Putem citi în cărți formulări „Mergea aşa îngândurat şi apăsat de griji că nici nu auzea gălăgia din jurul lui”, care ar duce acum la exprimare unor răspunsuri răutăcioase precum „Eşti surd, sau ce ai de nu mi-ai răspuns la salut?”, dar cred că cea mai bună întrebare ar fi „Mai avem lucruri la care să cugetăm atât de profund, care să ne preocupe atât de mut?” sau mai ales dacă ne mai permitem luxul acesta!

De ce citim? Din plăcere, dar indirect şi inconştient pentru a ne forma o părere despre „lume”. Exact în oglindă stau lucrurile când stăm la calculator, căci judecata noastră stagnează, iar pentru că mereu o supunem acestei „torturi”, ea se „atrofiază”, noi devenind nişte simple roboţei lipsiţi de puterea de-a mai distinge. Suntem capabili de aceste lucruri uimitoare, pentru că avem cea mai puternică metodă de analiză din lume, cel mai bun sfetnic al tuturor timpurilor: conștiința, şi totuşi noi singuri îi inhibăm activitatea de bună voie prin superficialitatea cu care o tratăm. Faptul că nu o ajutăm şi pe ea să crească, să înfrunzească şi să înflorească, ci o lăsăm să moară în stadiul de sămânţă, este cel mai mare rău pe care ni-l facem fără să conștientizăm.

Dar cred că aceste lucruri s-ar putea schimba, întrucât şi eu, citind am descoperit că „a doua noastră voce” ne poate ajuta, fiindu-ne mereu la dispoziţie, doar că trebuie ascultată. Iar cine nu are ar putea să își procure una, exact ca în Pinocchio, micuţa păpuşică de lemn, care era ghidat de greieraşul Jiminy, el fiind întruchiparea conştiinţei.

A analiza un lucru nu-ţi poate dăuna, ci din contră te ajută să afli cum să ocoleşti răul pe care alţii parcă ţi-l impun. Ar fi bine ca mereu să ne consultăm conştiinţa, înainte de a acţiona, de această părere fiind şi cei mai mari filozofi şi scriitori, printre care şi Miguel de Cervantes, căci „a vorbi fără a gândi, înseamnă a trage fără a ţinti.”

pg. 354

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 106 La o răsuflare de sfârşit Autor Elena Stredie (Iași) …Ţurţuri de gheaţă, ramuri ninse, pustietate şi doar, ici-colo, câte un câine răguşit semnalându-şi prezenţa. În casa aflată spre periferia oraşului, era cald şi mirosea a cetină de brad.

Lia – femeie înaltă, suplă, cu ochi căprui şi nemaipomenit de limpezi se privi îndelung în oglindă pentru a găsi un semn cât de mic al trecerii timpului. Repede, însă, inima îi reveni la loc – n-avea niciun motiv a se teme, nu arăta a fi o femeie trecută cu mult peste cincizeci de ani.

Râse, făcu o piruetă, alergă la fereastră de parcă de-acolo-şi aştepta vindecarea şi, deschizând-o cu putere, privi iscoditor în jur.

Lia închise ochii, trase cu nesaţ aer în piept şi, sub vraja momentului, uită de toate lăsându-se purtată spre o lume aşa cum şi-ar fi dorit-o. Aştepta o minune, aştepta, de când a rămas singură, un glas să o cheme… „Vise de femeie răpusă de doruri, fără o mângâiere, fără o încurajare. Unde e veselia de altădată, unde sunt petrecerile care ţineau până în zori?!”

Căzu pe gânduri. Părea un fuior de maramă ce se tot răsucea în sus, până la ceruri, ca, de-acolo, iscodind pământul, să-şi caute fericirea, dar, în zadar, n-o află.

La ea tristeţea nu dura mult mai ales că, de ceva vreme, presimţiri ciudate îi tot dădeau târcoale.

La acest gând, închise fereastra, miji ochii de plăcere, se ridică pe vârful picioarelor şi, pe o muzică lăsată în surdină, făcu câţiva paşi de dans.

Părea o lebădă plutind pe ape, părea un fulg de nea venit aiurea şi de pe nicăieri. Chemări sfâşietoare, vibrări nepământene, braţe imaginare strângând-o la piept… În astfel de momente, inima, ca a unei adolescente, o lua la goană, visele puneau cărămidă peste cărămidă înălţând o altfel de lume – o lume râvnită cu atâta ardoare de o femeie plină, încă, de dorinţe.

Se răsuci, se lovi la picior, se aşeză repede pe scaunul de lângă masă şi-nşfăcă ziarul cu gând de a-l citi. Ochii îi poposiră, mai întâi, asupra unui chenar cu „Anunţuri matrimoniale”. Se-nfurie. „Oameni de nimic – marfă expusă pe tarabe spre vânzare, asta sunt!” Şi, nici după câteva secunde, reveni la gânduri ceva mai bune. „Mai ştii?! Lumea evoluează, lumea e grăbită, nu mai sunt vremurile de altădată!”

Cineva din lăuntrul ei o instiga, o testa şi nu mai era cale de întoarcere.

Formă numărul. În receptor o voce îşi semnală prezenţa. Pentru o clipă, Lia uită să respire, să gândească şi era cât pe ce să renunţe.

- Da, vă rog, pe cine căutaţi?

- Bună-ziua şi… la mulţi ani! îngăimă ea cu un firicel de glas. Mă numesc Lia… Lia Tomescu şi m-ar interesa dacă dumneavoastră aţi dat anunţul în ziar.

- La mulţi ani şi dumneavoastră, scumpă doamnă! Da, eu am dat anunţul şi… mai e valabil. Vă simt emoţiile, nu e cazul, credeţi-mă.

Lia reînvăţă să respire. Vocea celui de la capătul firului inspira încredere.

- Într-un fel, dacă-mi permiteţi comparaţia, semăn cu iepuraşul din povestirea „Fricosul” a lui Emil Gârleanu. Sărmanul, gonea, gonea prin frig şi zăpadă poate-poate îşi va găsi un prieten aşa cum am făcut şi eu cu anunţul.

pg. 355

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Lia, cu ochii minţii, se văzu în faţa unui vas de croazieră. Căpitanul o tot îndemna să urce şi să aibă încredere că o va duce într-o lume de vis şi ea ezită.

Au vorbit mult. …După ce aşeză telefonul în furcă, Lia rămase, pentru câteva momente, ţintuită locului. Nu ştia ce să creadă. Privi în jur şi, sub magia discuţiei purtate, avea impresia că totul vibrează de aceleaşi emoţii, că ea nu mai este ea, cea de dinainte, că o baghetă magică a atins-o şi a dus-o într-o lume de vis.

Se ridică brusc, îşi cuprinse umerii şi străbătu camera când cu îndoieli în suflet, când cu încurajări şi proiecte.

Se trânti iar în fotoliu, închise ochii şi imaginaţia ei o luă, din nou, razna. …Se văzu într-o sală imensă, o sală de judecată.

- Regreţi gestul făcut? strigă acuzatoarea.

- Adică, ce-mi reproşezi?

- Tu, ca femeie şi mai ales cadru didactic care face educaţie, să abordezi, la telefon, un necunoscut!

- Într-o prietenie, nu-i lege primul pas să-l facă numai bărbatul. Apoi, mi-am dat seama că Dinu e un om manierat, atent şi cu bun simţ.

- Deja îţi place de el?

- Îmi place. E ceea ce caut, e ceea ce-mi doresc.

- Şi, dacă după ceva timp, te trezeşti cu el la uşă?

- Îl invit în casă, cum e şi normal. În sală rumoare. Repede s-au format două tabere: pro şi contra.

- Bravo! Îl inviţi în casă, apoi?

- Stăm la masă, vorbim, ba aprind şi două lumânări pentru a da notă de zi specială. Ce rău e în asta?

- Vai, ce-mi este dat s-aud! Şi, mă rog, tu cum te vei comporta?

- Eu voi fi dulce, senzuală, atentă la tot ce fac şi la tot ce spun, aşa cum ar trebui, de fapt, să fie toate femeile.

Sala începu să aplaude.

- Şi dacă la ceva timp, în noapte, deschide uşa la tine?

- Să vină, abia aştept să mă cuibăresc în braţele lui.

- Faci sex cu el? urlă acuzatoarea de era să se dărâme pereţii.

- Nu! Fac dragoste cu el, asta e altceva.

- E groaznic, asta se cheamă dezmăţ. Domnule judecător, aprobaţi aşa ceva?

Cel desemnat să facă dreptate zâmbi îngăduitor şi făcu semn ca discuţia să continue.

Spumegând de furie şi văzând că pierde teren, acuzatoarea strigă demenţial: - Cum, faci dragoste cu el fără a trece, mai întâi, pe la Starea Civilă aşa cum e normal?

- Fără, am dreptul la iubire şi, în mod sigur, vom face pasul şi spre legalizarea actului. Nu contează ordinea lucrurilor. Ce, nu s-au văzut cupluri fericite şi fără să aibă o banală hârtie?!

- Lia, trezeşte-te! Ai o vârstă, o educaţie, nişte reguli.

- Nicio Lia! Am dreptul la iubire, iar vârsta e un număr, tinereţea din tine contează. Şi, supărată, se-ntoarse, de astă-dată, ea spre judecător.

- Ce părere v-aţi făcut despre mine? Mi se aduc acuzaţii grave, aşa cred. În sală se stârni un vacarm de nedescris.

Judecătorul cu ochi negri, pătrunzători, privind pe sub ochelari, strigă: - Linişte! Sunt pus să fac dreptate. Am tot căutat în cărţile noastre şi n-am aflat legi care te-ar condamna. Îţi admir sinceritatea, curajul şi felul cum priveşti lucrurile. Eşti liberă, dreptatea e de partea ta.

pg. 356

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Sala ovaţionă îndelung. Acuzatoarea se chirci de parcă cineva i-ar fi trântit un ciocan în creştet.

Nu mai avea glas. Se-nălţă ca un fum gros şi, de mânie, ori din neputinţă, dispăru prin fereastra larg deschisă către alte zări.

Lia clipi şi, încet-încet, reveni pe pământ. Simţi că se eliberă de orice îndoială, de orice temeri şi prejudecăţi. Ştia care îi era drumul, ştia ce are de făcut.

pg. 357

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 107 Povestea unui vârcolac Autor Maria Aniței (Letea Veche, Bacău) clasa a VIII-a Școala Gimnazială Letea Veche, sat Letea Veche, județul Bacău 30 octombrie 1999. Seară furtunoasă și friguroasă. Fulgere luminează pământul. Stropi mari de ploaie răsună pe acoperișurile sărace ale unor case vechi. În liniștea adâncă se aude un țipăt al unei femei care tocmai dă naștere unui băiețel. Câteva urechi se ciuliesc și adorm neștiind ce s-a întâmplat. Femeia tremură de frig sub pătura mucegăită și rece.

Au amuțit scâncetele. Un sătean se gândi curios să vadă ce fusese cu acel scâncet. O zări pe Catinca-Vârcolaca, așa o numeau oamenii locului. Era ciudată la înfățișare: temătoare, puternică, blajină.

Istovită femeia se uita la nou-născutul său, învelit într-o pătură soioasă și neprimitoare. Îl cercetă așa cum face fiecare mamă cu puiul ei.

Brusc, privirea îi rămase înmărmurită: bebelușul o privea cu ochii larg deschiși, dar destul de ciudați, deoarece un ochi avea o privire rece și crudă, iar celălalt era iubitor, blajin și părea că plânge. Și săteanul era uimit. Vestea s-a răspândit repede. Mama l-a numit Rubin, bine și rău, așa cum ochii lui transmiteau teama și fericirea. În timp mama mai descoperi și un semn destul de ciudat pe gât-o sabie înfiptă-ntr-o cruce.

Au trecut trei ani, s-au mai perindat alți șapte și apoi încă cinci, și acum băiatul era un flăcăiandru de 15 ani, înalt, puternic și foarte frumos. Pe cât era de atrăgător, pe atât era de ciudat, singuratic, trist. O singura ființă, Denisa, putuse să-i pătrundă în suflet. Era drăguță, subțirică, deșteaptă și foarte modestă. Își povesteau toate nimicurile. O singură enigmă Rubin nu i-o putea mărturisi și asta îl durea. Trăia cu o teamă veșnică și ar fi dat orice să aibă liniște.

Avea perioade de timp pe care nu și le putea aminti. Și în aceste hăuri, licăriri sângeroase îl îndurerau. Bănuia și nu vroia să creadă că și-a ucis mama pe care o iubea mai mult decât orice în lume.

Ochi plini de reproșuri îl înconjurau zilnic. Nu știa nimic. Era dual. O atracție nestăvilită o simțea și față de Denisa. Era înspăimântat. Trebuia să fie lucid pentru a se descoperi. Îi era frică să nu o ucidă…

După nopți chinuitoare a decis să plece departe. Dis- de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui a plecat. A mers încontinuu prin păduri, a trecut dealuri, ape, lunci. Când s-a istovit cu totul s-a oprit la o peșteră și așezat într-o rînă a adormit dus. Ore sau zile s-au scurs și vise îl chinuiau.

Când a deschis ochii o fată cu zâmbetul ei cunoscut și drag i-a surâs. Era Denisa. Au stat și au povestit. Denisa avusese aceeași soartă ca a lui: un tată necunoscut, semnul sabiei înfiptă într-o cruce, certitudinea că și-a ucis mama. Toate etapele vieții ei erau aidoma vieții lui Rubin.

S-au îmbrățișat. Trupurile li s-au încălzit într-un mod straniu și au început să se transforme în vârcolaci. O putere uriașă le curgea prin trupurile de fiare. Au alergat zile întregi fericiți ca doi copii care se bucură de libertate, departe de oameni și de reproșurile lor. Au vânat. Și-au potolit setea și foamea.

Anii au trecut.

După sute de ani s-au născut gemenii, Lius și Elize. Fericirea era completă. Libertatea deplină.

Legende cu cei doi au ajuns și la urechile oamenilor, dar nimic nu s-a adeverit.

pg. 358

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 108 „Să aibă nuntă când se va dezlega nodul”.

Dantela de prins visele Autor Mihaela Rotaru (Cluj Napoca) Din copilărie își aducea aminte prea puțin... S-au cernut toate. S-au risipit precum praful, precum colbul suflat de pe o carte veche. Dintr-o palidă vreme, neguri se adunară și-l făcură să uite tot: frământări, neliniști, întrebări damnate să rămână fără răspuns. Doar chipul mamei îi rămânea puternic întipărit în minte, în tulburata sa ființă. Așa era el, docil, obedient până la depersonalizare, însă demn, nicio clipă dezertor, ci mereu același, zâmbitor, cu lumină pentru ceilalți. Alteritatea, oh, alteritatea! Cum să trăiască pentru sine, când mama lui l-a învățat să trăiască pentru ceilalți?! Da, și mai câte l-a învățat buna sa Mamă! Nu cunoștea cărțile, dar avea acea știință de viață pe care toate cărțile la un loc nu ți-o pot da.

O pânză de vise i se țesea pe dinainte, era vis sau trezie? Nici el nu știa. Pe Basil îl știa de mult.

Vasile era el, Bazil îl chemau toți. De pe lângă Prut veneau bătrânii lui, venituri, da, ca el, că nici ai săi nu erau de pe-aici, numai că te duc pașii. Doamne păzește, își zice în sine-și. Omul e făcut să aibă soață, să se împlinească prin rodire, prin naștere de prunci. Gândea el, cum e posibil? Un coleg de școală îi predica despre celibat. Iartă-l, Doamne, că nu era cu toate! Bine măcar că fiica lui era mare acum, la casa ei, avusese el grijă să o căpătuiască. Până la o vârstă, te căsătorești tu, apoi lelea din sat, apoi cel cu coarne, dacă mai are vreme și de asta, că doar are multe de dres, are o grămadă de sarcini pe cap, are de umblat ca leul, răcnind, cum zicea mama. Ah, da, pe cine să apuce.

O palidă lumină invadă odaia. Durerea de cap îl mai lăsase, parcă, un pic, dar tot îl mai sâcâia. Ah, și Bazil care nu voia să se însoare! Babele din sat i-au scos povești, gura satului ca roata morii. De încerci să o oprești, îți prinzi urechile. Oare picăturile și le-a luat? De la o vârstă, îți cam uiți adresa. Măi, tolomacule, unde ți-e capul? Ia-ți pastilele, reumatismul mai doare încă două săptămâni după ce îți cântă popa prohodul. Odihnească-se robul lui Dumnezeu. Otita, noroc cu picăturile prescrise de medic, că altfel turba de durere. După o săptămână, parcă l-a mai lăsat.

Ce seară apăsătoare, își zise, o încruntare de nori, o boltă impregnată de gânduri, ca viespile, nu altceva!

Oftă. Nu departe, de cealaltă parte a uliței, un lătrat surd. Câinele Domnicăi? Ce nume plin! O doamnă mai mică să fie? Da, numai ea, surda, mai are câine pe ulița noastră. Ceilalți? Cum ceilalți? A, unul călcat, altul otrăvit. Care, care? Nu-și mai amintea. Parcă cel al Stancăi călcat și cățeaua lui Bazil otrăvită. Sau invers, memoria încurcată. Oftă. Circulația mă lasă și asta, frig la mâini și la picioare, în rest cald. Am sudoare pe frunte, și se privi într-un capăt de oglindă, ce mai rămăsese din oglinda în care o viață se bărbierise. Cu lighean, afară, în curte, când era soare și era de mers la biserică. Iarna, în casă, la lumina lămpii. Fotoghin mai este? petrol, așa zic domnii, mai bine merge cu fotoghin. Zâmbi moale.

Chipul alb al lui Bazil îl vedea iar. Capul ăsta al meu gol, bostan greu și gol, ce am de nu mă îmbie patul, ca în alte seri? Cu găinile mă culcam, nevasta mă osândea cu asta. Se oțăra și mă frigea mereu. Cu asta și cu altele, odihneasc-o în pace! El, batăr, a avut nevastă, dar Bazil... Vrăjuri la mort a auzit el că i s-au făcut. Vrăjuri... Iscoade spurcate, babele astea! Au minte hodinită, au vreme de născocit boscoane, de înnodat cununii. De legat. Se corecă îndată. ...când s-a deznoda nodu aista, atuncea să te însori tu. Să miroși ca hoitu, să fugă de tine femeia, să nu poți fi cu ea, să te amețească, să te năucească, da să nu poți avea muiere, să fi tâmp, să fii sterp, să nu poți nimica face cu muierea pă care ț-o alegi, să te râdă satu, să

pg. 359

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

piei ca fumu, ca ceara de la fața focului, ca ceața de dimineață, ciorile să te plângă, nime să nu hie lângă tine, fără lumnină să mori, calea cătă rai să îți hie întisă, să nu vadă sufletu tău drumu cătă fața cea sfântă a lui Dumnezău, să știe lumea că..., se cutremură la gândul că memoria îl mai ajută. La rele, că la cele bune vede că nu. Smintit e omul, cât trăiește, numai de ghidușii se ține. Mama pomenea de lelea Veronica, Nica i se zicea. Să te ferești din calea ei, de-a pururi, cât îi trăi tu, fiul meu drag! Nu vede, nu aude, dar aude și vede ce omul nu vede și nu aude. Legiuni de demoni joacă în calea ei, umblă cu ea, o mână dracul. Are oamenii lui, ce crezi tu?! Tu ești neștiutor, îi face școli multe, fiule, la oraș îi altăceva, dar la sat... Oameni slabi de injer, da răi, cu dracu umblă și nu cu Dumnezău. Da tu, fiule, numa pă tine te am.

O lumină fulgeră în odaie, nu de la lampă, fulgeră afară. E Sfântul Ilie poimâine. Se uită în calendar, pe perete, Ilie, Pălie, Foca, trei sărbători mari, praznice împărătești, ba nu, numai Ilie, restul cu cruce albastră. Dar se țin toate trei, căci e pericol mare. Oamenii din sat știu. Se tem și nu o dată a auzit de fulger pe cer senin, că l-o trăznit pă cutare. Știi tu pă ginerele lui badea David de la Coaste? Ala da om!

Bărbat cât părul ăsta din fața casei, înalt, năzdrăvan. L-a mai prins, dar nu mult, că l-a trăznit. Strângea snopi în sfântă zi de Ilie, vezi, fătu mamii? Bazil... O smucitură îi zgudui mama. No, să-ți fie de învățătură. Praznicele împărătești îs de la cer, nu de la oameni. Să le ții cu sfințenie. Auzi tu?! Ilie lovește cu bota. Să nu lucri, să lași lucru. Mânios pă cel care lucră, în loc să șadă, nu iartă, dă, dă rău. Părul acela de om, zdravăn la minte să strângă snopi de Ilie?! L-au aflat ars pe câmp, era cerc mare în jurul lui, ielele au jucat, i-au cântat, l-au horit jalnic.

Nu a mai apucat să o ia pe Angela, chipeșă vulpe!

Acum se întreaba care din cei doi?!

Botașii cu bota au făcut deja chemările, popa strigările, maică-sa pregătirile, zestre făcută, carele umplute, perinele urcate, țoalele cățărate în vârf și mirele mort. Trăznetul, oh, trăznetul mâniei lui Ilie.

Pământul își cere zălog an de an, din cei mai zdraveni fii. Cad flăcăi nu pe front, nu se mai fac războaie, ci pe hotar, la lucrul câmpului, orbiți de muncă și de avere. Numai asta le trebuie, în loc să-și trăiască viața și tinerețea. Îngropăciunea i-au făcut, da, știe, el știe. L-au însurat cu o creangă de brad, îmbrăcată în mireasă, nunta mortului, cu multă durere în zâmbetele celor prezenți. Și de pe alte sate au venit să vadă mortul. Era frumos, cântărețul a pus pânza pe față, a cerut familia. Prea se uitau femeile la ochii lui, ce gând era în privirile lor? Bocea Nica, bocea... Te speriai mai mult de ea decât de mort. Ochii mortului erau frumoși și ochii Nicăi ardeau.

Tinerețea, uite, el, de pildă, era ca floarea câmpului, ușor de tot, mânca seara, ori la mama, ori unde era... Toate îl așteptau cu cina gata, îl cunoșteau de mâncăcios. Și, în plus, nu era gingaș la mâncare, pretențios, cum zic domnii. Găina bătrână, bine friptă, era fragedă, mai fragedă era clipa... Nu de bucătăreasă avea el nevoie. Ca mama lui nu gătea nimeni. Da nu refuza, cu burta goală nu poți strânge cum ai vrea... Câte a ținut el în brațe? Nu-și mai amintea, era mult de atunci. El, spinul din călcâiul bărbaților. Avea rivali mulți, ieșeau la iveală duminica și în sărbători, la joc, când se băteau pentru una frumoasă. Toate erau frumoase, pricină de sfadă. Era de Crăciun, nu-și aducea aminte, da..., de Crăciun.

Era tizeș, răspundere mare. Îl lovise tare în față! Avea pumn greu Bazil, pumn greu... Un somn adânc îl dobora acum. Pleoapele îi ardeau, inima îi ardea atunci de dorul, de dragul Ilenei lui Toader. Și ce fragedă era...! O dată a avut-o, numai o dată, prea cu sete îl lovise atunci Bazil, a doua oară nu a mai încercat. E una să vrei, alta să și poți. Bazil era pe urmele lui mai tot timpul, își strigau ca holteii, de pe un câmp pe altul, gata, Bazil? Gătași? Dumnezău să ajute, să margă coasa cu spor. În carne ar fi mers, dar suntem cu frică de pedeapsă. Coasa mergea, da cu inima era mai greu. Cu sângele luptă și mai mare. Numai cine cunoaște știe chemarea sângelui. Atunci faci și moarte de om. O mai dorea pe Ileana, Ileana era promisă lui Bazil, promisă, el era sărac, Bazil era cu stare, oi și avere multă. Ciobani din tată în fiu era neamul lui, tot neamul. Oameni cu stare, adică. Gândea el, lumina lămpii părea a se stinge, a se subția. O durere mare în tâmple îl străfulgera, Sfinte Ilie, mă duc, mă duc...

pg. 360

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Noapte rece, o ploaie nesperată. Toate vor crește și munca lui nu va fi în zadar. Norocu-i schimbător, așa auzea el din bătrâni, dar ți-l mai faci și tu. În caz că nu ți-l fac alții, da, alții... Și chipul lelii cu vrăjurile îi apărea insistent. Ce o fi? Își făcu cruce, duhule rău, du-te la cine te-a trimis. Se scuipă în sân, se însemnă iar.

Fiica lui nemăritată atâta vreme. De la mănăstire i s-a zis să aducă pământ de pe mormânt. Multe drumuri la mănăstire, posturi și liturghii nenumărate. Bine că facerea are și desfacere.

Un vânticel subțire se strecura pe sub ferestrele mici cât palma. Aveau cruce de lemn, ca la țară, casa lui era dintre cele mai bune, bune, adică puteai trăi omenește în ea, acoperiș peticit, pereții albaștri, avea peretar, cosele, făcute de mâna maicii lui, dragă, drăguță/ Când la tine m-oi uita/ Inima mi-a tresălta, așa scria măicuța lui cu litere de ață pe bucata de pânză de pe perete. Soba cizmă, da, soba care scotea fum, dar s-a obișnuit cu ea, știe cum să bage pe foc, cum să îl ațâțe ca să nu iasă fum, ...sau să iasă mai puțin. Să nu uite de perdele, puține case au perdele, acolo unde este femeie, unde doar bărbat bătrân, nu prea. Sticlă goală, casă pustie, muiere dusă, prunci plecați. Care pe unde, alții în cer, alții departe.

Destinul te mână pe unde nici nu cutezi să gândești. Fata lui? Pe unde o fi ea, draga, draga de ea. Miruna tatei dragă... Un rând de stropi udară ferestrele, sudori reci îl treceau fără să știe de ce. I se părea sau aievea băteau clopotele? Nu aveau să fie clopotele, era prea târziu și noapte. Clopotarul doarme acum, cine să tragă clopotele? Și pentru cine? I se pare. Bazil avea, da, fără urmă de îndoială, legate cununiile.

Când s-a dezlega nodu, atuncea să aibă femeie, da nodu nu să deznoadă. Bazil nu să mai însoară, fie-i țărâna ușoară. Preotul cel tânăr (mai mândru glas avea cel bătrân sau poate că oamenii s-au obișnuit cu el), tare frumos i-a zis! Mai cu seamă când l-au dus la groapă. Toți aveau ochii în lacrimi, greu de imaginat, dar și mai greu de trăit. Mamă-sa mare, la cam optzeci de ani, bocea, urla că vrea să intre cu el în mormânt, că locul ei era acolo, nu al lui nepotu-său. Sfântul Ilie nu s-a îndurat de bătrânețile ei.

Sărmana lelea Onica, așa și-o amintea el, măruntă, dar aspră din fire. Mai suduia, lui îi displăcea sudalma, era calm și împăciuitor. De câte ori nu intrase el între feciori? Erau încinși, mai după joc, mai după căldura așternutului, se găsea mai întotdeauna gazdă la cei frumoși și cu stare. Ileana lui la câți o fi fost gazdă, uite că acuma, la bătrânețe își punea și el întrebarea?! Pe câți i-a ascultat, pe câți i-a așteptat, ca pe el, cu lăcomie? ...hm, Ileana, ca o zvârlugă... Întunericul pătrundea prin geamurile mici cât palma, acelea cu perdele vechi, dar curate. Îi plăcea să fie curat, la armată învățase cum stă cu rânduiala lucrurilor și a firii. Bărbații de odinioară, căliți în război sau fiecare unde era trimis. El la Neamț fu trimis, vai, ce mai povară pe biata sa mumă!

Prin negura timpului abia întrezărea chipuri. Blajinul Bazil, calda lui Ileană, blânda sa mamă.

Numai el a mai rămas, dar vine ea, vremea, da, vine... Flacăra lămpii cu petrol pâlpâia, un abur ușor zvâcnea parcă, un țiuit auzea în urechi. Icoana lui sfântă căzuse ieri de pe perete, așa, din senin, da, icoana, ah, canceul cu vin se crăpase, așa, brusc, da, îl vedea și acum, era cu badea Miron aseară, sau poate în altă zi, nu-și mai aducea aminte. Pentru el, timpul de mult nu mai are nume. Și cum beau ei, se crăpase canceul, numai fundul rămase pe masă, tăiat ca de un cuțit, de o mână nevăzută, oh, să cadă și el, nu altceva, Doamne, ce trăire! Să vezi, așa, cum ceva, cineva, taie sticla.

Sângele strugurilor mirosea a trup fraged, al Ilenei lui? Nu înțelegi? Nu a ta, era promisă lui Bazil, de ce nu mai știi? Sângele tău e vechi, numai vinul vechi e bun, nătângule! O perdea grea de întuneric cădea peste lampă, o mână dojenitoare îi apăsa umerii. Culcă-te, ce mai stai, nu vezi cât e de târziu? Toți au adormit și tu stai trez ca atunci când erai holtei și te prindeau zorii spre mama. Icoana de jos privea canceul retezat pe la jumătate. O transpirație rece uda ferestrele mici, cât palma, cu perdele curate.

pg. 361

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 109 Dragă Anonimi îndurerați, Autor Flavius Simion (Galați)

Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit vreodată, iar dacă v-am întâlnit vă rog să mă iertați, nu vreau vă cer sămi spuneți de două ori durerea voastră pentru că în acest mod aș multimplica-o. Am încetat de mult să mai folosesc lacrimile ca un scut pentru tristeți iar sângele a început să curgă fericit șiroaie peste univers.

Nu sângele meu, pentru că nici nu știu dacă mai am o astfel de substanță în trup, acum vorbesc de cel al soarelui, că spre el alerg. Spre lumină am început să alerg.

Nici nu îmi mai simțeam picioarele, puterea cu care mintea mea visa devenea incontrolabilă. Nu mai eram stăpân pe ceea ce făceam. Începusem să mă simt ca o jucărie în mâinile copiilor.

Mă simțeam folosit, și nu de oameni sau de însăși societatea. Mă simțeam folosit de soartă. Avea mereu dreptul să se schimbe, să aducă fericire sau lacrimi. Avea voie să rănească cele mai firave ființe și să le îmbărbăteze pe cele mai puternice. Dar eu mereu am fost conștient de faptul că nedreptatea își ștampilase cruzimea încă din copilărie și acum toată treaba cu destinul nu-mi mai răpea decât un mic zâmbet puțin trist. Nu era o tristețe lacrimogenă ci mai degrabă una de compasiune sau milă.

Compasiunea o păstrez pentru viitoarea generație. Eu deja mă sting și urmează să întru în sufletul vântului spre infinit. De fapt pentru voi îmi zbat picioarele să aducă fericire. Eu am avut-o pe a mea chiar dacă a fost una tristă. La mine a fost o scurtă fericire tristă. Fericită pentru că s-a terminat dar tristă pentru că nu am avut nicio fericire.

Speram cândva să vă scriu o scrisoare de adio dar cerneala minții mele s-a evaporat. Această boală de pierdere a memoriei mă urăște teribil. Dar probabil aici vorbim de soartă pentru că și eu am urât-o la început.

Ne naștem iubind, creștem urând și murim cerând iertare. Acesta este groaznicul ciclu emoțional al vieții.

De ce nu am putea fi constanți și să ne alegem un sentiment cu care să trăim. Deoarece și așa există oameni buni și oameni răi. Ne-ar trebui două lumi diferite pentru a-i despărți. În ce lume ai fi primit tu?

Mă gândeam ieri în timp ce-mi continuam alergarea după leacul fericirii și am realizat un lucru în mintea mea goală. Oamenii devin din ce în ce mai triști pentru că ei nu găsesc fericirea oricărui lucru simplu. Și în timpul meu de căutare m-am oprit la fiecare persoană în parte să-i ascult povestea. Trebuie să vă mărturisesc că nu am auzit nici măcar un gram de fericire din glasurile lor plăpânde. Le zâmbeam tuturor din fericirea mea dar ei de fiecare dată îmi vărsau lacrimi din amărăciunea lor. Soarta lor nu a fost ca și a mea? Îmi amintesc că acum vreo cinci ani o fetiță la vreo zece ani m-a oprit să-mi spună și povestea ei. Și mam oprit desigur, am ascultat-o spunându-mi despre prințese și căluți roz sau despre castele cu balauri și sirene dar până și poveștile ei erau umplute de tristețe. Iubirea dintre cei doi prinți era interzisă. Balaurii ucideau ființele bune și castelele erau fermecate cu magie neagră. În ce lume tristă trăim de până și fetițele care visează să fie prințese sunt prinse de groaza iubirii interzise?

Am vrut să vă scriu o carte dar timpul nu-mi ajunge nici să vă mărturisesc câtă goliciune îmi lovește inima.

M-am oprit din alergat imediat cum am dat de o răscruce de drumuri. Drumul pe care am mers până în acel moment a fost unul normal și lipsit de pericole. Mă pierdusem complet. Nu îmi pierdusem calea pentru că știam în ce direcție duea fiecare drum. Îmi pierdusem dorința arzătoare și siguranța.

pg. 362

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Îmi sclipi fața de la drumul din față poleit cu aur. În partea dreaptă însă era construită o biserică modestă din lemn care îți oferea sentimentul de siguranță numai cum priveai înspre ea. Însă în partea opusă ei, drumul spre stânga ducea către un cimitir melancolic, fără viață și orchestrat de sunetul unei ciori de pe un gong trist și asurzitor. În punctul care unea cele patru drumuri crescuse un trandafir roșu perfect și atât de parfumat încât mi se îmbibase toată fericirea de care nu avusesem parte în trup.

Dorința omului după avere a vrut să mă conducă pe poteca plină de aur. Copacii erau făcuți din aur, până și cerul era nuanțat auriu. Dar mă cunoșteam prea bine și totuși eram o persoană echilibrată.

Din vibrațiile gongului am început să aud o voce caldă strigându-mă, mă atrăgea. Ba chiar am făcut vreo câțiva pași către cimitir. Doar tăcerea bisericii mă făcu să nu îmi îndrept corpul spre acel loc. Ce înșelătoare era tristețea cimitirului.

Am apucat strâns de trandafir simțind cum mi-a străpuns toată mână în țepii protectori ai săi însă nu simțeam niciun fel de durere ba chiar eram atât de fericit încât în nebunia mea începusem să sar. Imediat după ce m-am liniștit și mi-am ridicat ochii din culoarea sângerie a trandafirului mi s-a arătat fiecare cale exact așa cum era ea. Aurul s-a transformat imediat în noroi, cerul s-a întunecat iar pomii au devenit uscați și fără rod. Sunetul atrăgător al gongului de pe drumul cimitirului se schimbase cu un cor de voci implorând ajutor. Acela a fost momentul care mi-a adus aminte de oamenii care îmi erau apropiați în trecut. Iar biserica cea din lemn acum era de o frumusețe incomparabilă. Numai drumul meu rămăsese la fel, sec și fără emoții la fel cum am fost și eu până să întâlnesc fericirea care mi-a fost atât de aproape. Nu există un leac pentru tristețe, există doar lucruri care înving tristețea. Probabil singurul leac pentru tristețe este mintea noastră, care în durere creează un astfel de sentiment.

Eram foarte fericit, îmi găsisem liniștea iar, acum, la finalul alergării, am conștientizat fiecare aspect al vieții. Aparențele întotdeauna sunt înșelătoare.

Acum urmează să pun punct scrisorii și să mă adăpostesc în sufletul vântului încet care îmi va da o viață nouă și plină de emoția unei fericiri fără sfârșit.

Al vostru, Noul Destin.

pg. 363

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 110 Blestemul vârcolacului Autor Diana Ciuche (Letea Veche, Bacău)

Era un șapte ianuarie copleșitor, anul 1990. Afară era un ger cumplit. Era noapte. Luna plină veghea casele care dormeau sub zăpada grea. În una dintre casele ce dormeau sub zăpadă locuia un om foarte sărac , văduv, soţia sa murise de ani buni. Locuia alături de fiica sa, Sandra, soţul acesteia, Tom și singurul lor copil în vârstă de 16 ani.

Tom ascundea un secret foarte mare si înfricoşător, iar pentru el si fiica sa avea să fie cea mai neagră noapte. Pentru ea avea să fie o noapte care îi va schimba radical viaţa.

Tom era de fapt un vârcolac ce provenea dintr-o familie absolut normală, dar înainte de a-l naşte, mama sa fusese blestemată de o vrăjitoare, din ce motiv nu aflase și nu va afla niciodată. Pe tatăl său nu îl întrebase niciodată și nici nu a avut curajul să îl supere cu astfel de întrebări care l-ar fi întristat.

Era nouă noiembrie 1960. În casa sărăcăcioasă în care locuia mama sa si fratele mai mic, Klaus, se dădea o luptă crâncenă. Între Tom si mama sa apărea marele conflict, deoarece luna plină se apropia, iar Tom se simţea altfel. Ca un apucat se avântă spre fratele său și îl smulse din brațele mamei.

- Tom! Lasă-l în pace! Revino-ţi!

Dar acesta nu îi luă în seamă vorbele. O putere de necontrolat îl făcea să continue să îşi rănească fratele. Mama sa căzu în genunchi. Fiul, prin învălmășeala sângelui și nebunia minții parcă simţi durerea mamei şi se opri. Când luna plină îşi făcu apariţia, Sofia, mama sa, trebuia să ia măsurile drastice de siguranţă. Trebuia să îl lege cu lanţuri în pivniţă, deoarece nu putea risca ca restul oamenilor să afle despre secretul lor. Cunoștea istoria celorlalți vârcolaci din oraş şi chiar dacă ştia că atunci când este lună plină se transformă într-un lucru extrem de înfricoşător, nu putea să îl dea pe mâna autorităţilor pentru a-l omorî. Era mamă. Îl iubea așa.

- Mamăăăă, nuuuu!Te rog! Promit că o să fiu cuminte!

- Dragul meu...

Iar ea continuă să îl târască în pivniţă, în ciuda durerii din suflet. Era umilitor și necesar în același timp. După ce l-a legat, chiar dacă el se împotrivea, a urcat scările pivniţei cu capul în jos şi lacrimi în ochi. Se simţea vinovată. Știa că dacă nu făcea acel lucru greşit, nu ar fi fost blestemată, iar Tom ar fi avut şansa la o viaţă cât se poate de normală.

Tom ajunsese la vârsta de 16 ani. Mama îl izolase complet de lume. Era o persoană foarte singură. Mama sa îşi făcea griji.

Peste ceva timp, în oraş se organiză un bal de Crăciun. Toate fetele și toţi băieţii necăsătoriţi din oraş trebuiau să vină costumaţi la bal. Tom se îmbrăcase într-un costum negru și cu o mască pe faţă. A dansat cu foarte multe fete, dar una îi răpise inima.

Avea o rochie lungă de culoarea azurului. Cu umerele goale și un păr lung, blond, foarte bogat și ochii albaştrii. Tânăra îl vrăji.

- Cum te numeşti, scumpă prinţesă?

- Sandra. Dumneata, prinţe?

- Prinț Tomas, dar prefer, Tom, zise zâmbind șăgalnic.

- Oo, Tom. Al cărui tron eşti moştenitor?

pg. 364

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Dar dumneata, de ce regat aparţii?

- Eu sunt doar o fată simplă, săracă.

- Eu? Şi eu sunt doar un umil fiu de rege.

O teamă necunoscută o determină pe tânără să se retragă politicoasă.

- Scuză-mă, dar trebuie să plec! La revedere!

- Unde locuieşti?

Vorbele îi zburară în atmosfera de sărbătoare. Era prea târziu, aceasta fugise.

Peste ceva timp, cei doi se întâlniră întâmplător. Un ceva straniu îi atrase unul spre celălalt. Nu mai ştiau că se cunoscuseră la bal. Dragostea plutea în aer. Era îndrăgostită a doua oară. Întâlnindu-se de câteva ori, Tom nu şi-a dezvăluit secretul de teamă ca Sandra să nu-l părăsească, deoarece ar fi suferit prea mult. Era și el îndrăgostit de ea și pentru el era femeia ideală.

Simțea că-și putea depăși condiția sa. Știa că ceva magic, adus de puritatea acestei ființe, îl va salva.

S-au căsătorit. Tom o iubea foarte mult. De asemenea și Sandra avea nişte sentimente puternice pentru el, dar lui îi era din ce în ce mai frică să-i dezvăluie marele său secret.

Prima lună plină a fost cea mai grea. El s-a frământat mult până a găsit ideea potrivită pentru a se ascunde pe timpul transformării. În timp ce cutreiera pădurea de stejari din apropierea casei, găsise o pivniţă. Era uluit peste măsură. Trecuse de mii de ori prin acele locuri.

Curiozitatea l-a împins să cerceteze locurile. A coborât trepte pline de paianjeni. Descoperi niște lanţuri din argint foarte vechi. Tom rămâne surprins la vederea acestora. Îl măcinau gânduri și imagini mai vechi. De ce se afla în acest oraş? Cum ajunsese aici? Îngândurat hotărî să se ducă la bibliotecă și să caute în arhivă. Ce rost avea o pivniță în mijlocul acestei păduri? De ce a descoperit-o chiar el?

Multe tomuri vechi, rufăite, cercetate, se pare, cu patimă.

Locul era plin cu vârcolaci. Nu înțelegea nimic. O carte veche, legată sul, din piele de animal, îi atrase atenția. A aflat legenda. Pivniţa fusese locuința un tânăr prinţ, prinţul Stefan, ce devenise un monstru feroce printr-un blestem făcut de o vrăjitoare bătrână de peste 1000 ani, numită Tamara.

Curios să afle detalii despre acea babă. Își amintea de numele ei. Mama lui îl pronunța adesea în rugăciunile sale către Dumnezeu. Ea era cea care îi măcinase liniștea zilelor. Tom descoperi că aceasta încă trăieşte şi din foile cărților bănui locul unde aceasta locuia. Cu noile informaţii, el pleacă spre o pădure înfricoşătoare în care se petrecuse un vestit masacru asupra vârcolacilor, într-o biserică veche, de aceeaşi vârstă cu mătuşa Tamara.

Grăbit și transformat, cu mintea tulbure, dar cu o voință de neclintit, Tom străbătu un drum lung.

Ajuns la un castel dărăpănat, este întâmpinat de o femeie care avea un nas ascuţit, pletele de culoarea corbului, lăsate liber în bătaia vântului din pădure. Era hidoasă.

Aceasta îl văzu şi-l trată cu indiferenţă.

Tom observă asta, își dădu seama că baba știa despre cine este vorba și îi vorbi răstit: - Cu ce-a greşit mama în faţa ta?

- Cu multe… De asta ai păţit ceea ce ai păţit, iar dacă ce cred e adevărat, eşti un vârcolac, nu?

- Da, aşa e. Eşti mândră de ce-ai făcut?

- M-am răzbunat în locul fiului meu decedat.

- Şi ce legătura are asta cu mama? Ce legătura ai tu cu ea? De ce trebuie eu să sufăr?

- Întreabă-ți mama pentru a afla secretul. Ea este de vină pentru tot, pentru ceea ce eşti, ce-ai devenit! Doar ea!

- Taci!

Strigătul său se auzi în toată pădurea şi atunci, în acel moment, Tom se transformă în vârcolac, creaţia sa.

- Taci din gură! Nu mai vorbi prostii!

pg. 365

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Tamara văzând cum se transforma cel blestemat de ea, o luă la sănătoasa prin pădure, Tom fiind în transă nu mai putu să o urmărească.

După transformare, el îşi reveni şi se întoarse acasă confuz. Nu știa sigur ce s-a petrecut mai devreme.

Iubita sa soţie îl întâmpină cu o veste bună : - Dragul meu, am o veste fabuloasă, spuse cu o vocea sa blândă si duioasă.

- Spune, draga mea, te ascult.

- Vom avea un copil!

- Poftim? Ce vrei să spui cu asta?

- Nu eşti fericit? Credeam că cea mai mare bucurie a ta ar fi asta…

- Da, dar…ai dreptate, aşa este. Îmi pare rău, draga mea, doar că am fost puţin surprins. Nu mă înţelege greşit! Ştii doar cât de mult ţin la tine. Nu-i aşa?

- Ştiu, cum să nu ştiu? Nu-i nimic, este şi normal să fii surprins, mai ales că te-a luat pe nepregătite.

Cu toate că veste era una bună, el se temea cel mai mult ca soţia sa să afle şi să-i îndeplinească cea mai mare teamă, chinul pe care îl avuse toată viața și de care va suferi și fiul său – a fi vârcolac.

Copilul se născuse. Era o fată frumoasă cu nişte ochi albaştri ca smaraldul si părul blond ca al mamei sale. Cârlionții îi înfrumusețau privirea.

Timpul trecuse și fetiţa vârcolac crescuse, tatăl său aştepta momentul favorabil pentru a-i spune adevărul despre blestem şi transformările sale.

Era momentul. Seara cu lună plină venise. Cerul era senin, iar Tom ştia ce să facă în astfel de momente deoarece cu timpul învăţase să-şi controleze puterile, dar fata sa era abia la început, aşadar Sarah, nu ştia ce o va aştepta de acum înainte în zilele cu lună plină. Îi era frică, nu ştia cum să abordeze situaţia, dar într-un final îşi făcu curaj : - Draga mea, trebuie să discutăm serios.

- Ce s-a întâmplat,tată?

- Este timpul să ştii tot adevărul.

- Care adevăr?

Cu lacrimi în ochi, nu ştia cum să-i spună, deoarece îi era teamă să nu se sperie. Durerile începuseră. Strigătele erau din ce în ce mai asurzitoare. În acel moment, tatăl şi fiica dispar împreună în pădure sub clar de lună.

A doua zi dimineaţă, Tom îi povestise fiicei sale, Sarah, despre blestemul de la naşterea sa şi îi dezvălui și faptul că acest blestem se va răsfrânge la toți copii și nepoții lui. Baba Tamara trebuie ucisă pentru a rupe vraja.

Trecuse o lună de la transformarea Sarei în vârcolac şi venise momentul uciderii vrăjitoarei. Cei doi se pregăteau din greu pentru marele moment, amândoi fiind nerăbdători. Când ziua sosise, sângele lor fiebea în vene, plecând în pădurea de stejari.

Odată ajunşi acolo, Tamara nesimţind primejdia, cei doi, tată şi fiica, o atacară. Vârcolacii din ținut scăpară de vrajă, căci baba era moartă. Sângele ei negru era dovada vie a răutății ei.

- Am reuşit, Sarah! Îţi mulţumesc mult, draga mea.

- Te iubesc, tată. De acum vom fi oameni?

- Da, draga mea, vom fi oameni.

- Ce bine!

Ce doi se întoarseră acasă uşuraţi. Peste câţiva ani, familia s-a mărit cu încă doi gemeni, Jack şi Damon; Tom nu-şi mai făcea griji în legătură cu transformările pe timpul lunii pline. Era oameni simpli, fericiți și ca un dar, muritori.

pg. 366

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 111 Fără iubire Autor Iana Iuhas (București)

Femeia stătea pe marginea gropii cu lopata în mână, cu obrajii uzi de lacrimi şi de ploaia care şiroia neîncetat de parcă s-ar fi spart cerul sau Dumnezeu Însuşi s-ar fi supărat pe oameni şi ar fi hotărât să trimită din nou potopul asupra lor, să-i înghită. Îşi lua rămas bun de la iubire, era timpul s-o lase în urmă şi să meargă mai departe, să-şi vadă de viaţa ei, aşa cum o sfătuiseră toţi. “Care viaţă?” se întrebase ea de nenumărate ori, căci nu înţelegea cum poţi trăi fără să iubeşti. “Ce-ţi mai rămâne de făcut atunci?” Dar se părea că cei din jurul ei aveau deja răspunsul la întrebarea asta, căci toţi se lăudau că o duc foarte bine de când au încetat să mai iubească.

“Aşa o fi!” îşi zise ea oftând şi se aşeză pe jos, în noroi. Îi venea greu să se despartă de iubire, o cunoştea de mică, de când bunica ei o luase pentru prima dată în braţe. Atunci lumina din privirea bunicii ajunsese până la inima ei, încălzind-o şi risipind bezna. Ştia că odată cu iubirea urma să îngroape şi amintirea bunicii şi a tuturor acelor zile în care fusese cu adevărat fericită.

Apoi îşi aminti de băiatul din vecini – cel mai frumos băiat din lume, şi cel mai deştept, şi cel mai… Îl întâlnea în fiecare vară când mergea cu bunica la casa ei, în vacanţă. Primul dar: un pachet de bomboane, atunci când alunecase pe nisip din cauza lui şi îşi zdrelise genunchii. Îşi aminti cum aruncase bomboanele pe jos, printre crăpăturile parchetului şi le călcase în picioare ca să nu le împartă cu verişoara ei. Oricine ştie că darul primit de la băiatul pe care îl iubeşti nu se împarte cu nimeni: nici cu rudele, nici cu prietenele, e numai şi numai al tău. Îşi aminti apoi de alt băiat, întâlnit într-o tabără, care încerca să se împrietenească cu o altă fată, mai mare şi mai frumoasă decât ea. Uneori e atât de greu să te faci observată, e ca şi când ai porni la luptă cu mâinile goale. În cele din urmă dansase cu ea la petrecere, nu cu cealaltă, fusese primul vals al vieţii. Îşi aminti pe rând de toate micile sau marile poveşti de dragoste pe care le trăise până atunci. De toate dansurile, de toate strângerile de mână, de primul sărut care o ameţise ca după o noapte de beţie. Îşi aminti de toate bătăile de inimă, de toate gândurile nebuneşti, de fuga de-acasă, de orele lipsite de la şcoală… De prima noapte de dragoste, apoi de toate celelalte, pe rând. Fantomele iubirilor trecute defilau prin faţa ei arătându-şi chipul. Le recunoscu pe toate ca şi când abia s-ar fi despărţit de ele. Părea ciudat să se simtă atât de apropiată, despre unele chiar credea că le lăsase în urmă, dar nu e niciodată aşa.

Se ştie doar că iubirea e fără de sfârşit şi tot ce nu are sfârşit nu ţine niciodată de trecut. E ca un copac care îşi are rădăcinile în adâncul inimii: câtă vreme inima e vie, copacul creşte, se înalţă tot mai sus.

Apoi îşi aminti de toate durerile, de toate dăţile când fusese părăsită, uitată. De toate lacrimile şi zilele în care părea că moartea e un prieten mult mai bun şi mai drag decât viaţa. De toate nopţile pustii şi strigătele zadarnice către Dumnezeu. De faptul că toţi cei pe care îi iubise îi întorseseră spatele până la urmă, ca şi când i-ar fi deranjat până şi simpla ei prezenţă. Era blestemată, cu siguranţă. Nimeni nu putea să fie atât de lipsit de noroc.

Nici măcar părinţii n-o mai doreau prin preajmă, iar copilul abia aştepta ca ea să plece din casă ca să-i ocupe camera, i se părea mai confortabilă. Nu mai avea nici o importanţă acum. Atunci când iubeşti cu adevărat nimic din toate astea nu contează, ierţi totul tuturor pentru că aşa e iubirea, lipsită de logică şi de discernământ. Sau poate doar generoasă.

pg. 367

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Îşi aminti şi de cei care o iubiseră de-a lungul timpului, fără ca ea să fi simţit nimic asemănător pentru ei. De obicei nu-şi pierdea vremea gândindu-se la asta, de oamenii care te-au iubit fără speranţă nu-ţi aduci aminte decât atunci când eşti într-un mare impas sau când sufletul tău urlă de singurătate ca un lup rănit şi părăsit de ceilalţi în pustiu. Asta e latura noastră egoistă, cealaltă faţă a iubirii.

Stătuse şi se gândise multă vreme, se gândise în chip şi fel, se întrebase ce era de făcut ca să nu mai sufere atât, să rupă cercul disperării şi al aşteptării zadarnice şi să meargă şi ea înainte, ca toţi ceilalţi.

“Scapă de iubire, îi spuneau toţi, nu face altceva decât să te încurce!” “Foarte bine, îşi zise, dacă asta e singura cale, sunt gata s-o fac. O să sap adânc în pământ şi o să îngrop iubirea acolo. Să n-o mai găsească nimeni niciodată. Nici măcar eu.”

Acum stătea în noroi, pe marginea gropii, cu sufletul greu. Era timpul. Se ridică şi-şi smulse iubirea din piept, o azvârli în adâncul gropii şi începu să arunce pământul ud peste cioburile iubirii ei de-o viaţă. Ca să fie sigură că nimeni nu va putea ajunge la ea, se descălţă şi sări înăuntru. Călcă pământul cu picioarele, încercând să acopere totul cât mai bine, dar într-o clipă de neatenţie se tăie în talpă în ciobul ultimei iubiri. “O, Doamne, sper să nu fie o tăietură prea adâncă”, gândi ea ieşind şi grăbindu-se să termine treaba, să poată ajunge cât mai repede acasă. N-avea nici un rost s-o lungească la infinit. În sfârşit aruncă ultima lopată de pământ, se încălţă şi porni către casă.

“Aveau dreptate prietenii mei”, îşi spuse cu uimire. “Ce uşoară mă simt, ce liberă. Ce simplu e totul atunci când nu iubeşti.” Ploaia se oprise şi piciorul nici n-o mai durea, uită că se tăiase, părea că s-a vindecat de la sine. “Ar trebui să-ncep să mă gândesc la carieră, îşi zise ea din nou. Ar trebui să-mi cumpăr şi eu o casă, ar trebui să găsesc un bărbat bogat sau celebru cu care să mă mărit. De ce nu? Aşa face orice femeie deşteaptă, îşi vede interesul.”

Femeia zâmbi, cufundată în gânduri. Trecu pe lângă mica cerşetoare fără s-o bage în seamă.

Aceasta se miră, era pentru prima dată când nu primea nimic de la ea. “Cred că nu m-a văzut”, zise copila către îngerul ei păzitor. “Mă îndoiesc că o să te mai vadă de acum încolo”, îi răspunse acesta. “De ce?” îl întrebă. Îngerul nu răspunse. Privea către femeie cu tristeţe. Ştia ce avea să urmeze, căci toţi îngerii pot vedea în viitor. Iubitul ei trebuia să se întoarcă în curând, dar ea nu avea să-l mai recunoască niciodată.

Nici el n-avea s-o mai recunoască, deşi urma s-o caute tot restul vieţii. Doar uneori pe stradă, văzând-o venind către el, urma să i se pară că ea şchioapătă uşor…

“Hai cu mine să-ţi arăt ceva” îi zise îngerul copilei. Aceasta îl urmă până când ajunse în dreptul gropii, acum acoperită cu totul. “Aşează-te aici să te încălzeşti”, vorbi îngerul din nou şi fata puse mai întâi mâinile pe pământul care se uscase deja, ca prin minune. “E cald”, zise ea bucuroasă şi se ghemui deasupra. Îşi lipi urechea de locul cel mai fierbinte şi ascultă mirată. I se părea că aude o inimă bătând.

“Da, zise îngerul citindu-i gândurile, a fost inima ei, dar de acum… inima asta nu va mai aparţine nimănui.“ “De ce-a îngropat-o aici?” mai întrebă copila înainte să adoarmă de-a binelea. “Pentru că a oferit-o tuturor, dar nimeni nu a vrut-o.”

pg. 368

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 113 Io mi-s...

Autor Mihaela Suciu (Bacău)

- Tulai Doamne! Intră! Bine c-ai vint! Așe tare mă bucur! Tăt mă uitam la oră... vine or nu vine?

- No, no că dară nu dădeau turcii! S-o hi răcit? Mîîî, tu Mărie faci ai mai bună cafe. Să gust dăn haioș.

Mîîî, să topchește-n ceru’ gurii. Mîîî, mîîî!

- Lasă tu, vecino, nimicurile ăste’, să-ți spui, îs așe supăratăăă... da tu, năcăjită-năcăjită, rău.

- ???

- O sunat nepotu-mneo. Pleacă-n Anglia dacă nici acu nu iasă la putere ăla pe care-l vre ăi tineri, că s-o săturat de tăt ce-i în țară, că ăi bătrîni s-o bolînzit, că nu pricep mnica, de-un sfert de veac o țîn tăt așe. Ni la el! I-am zis: Dară cin’ te-o șters la c..r cînd erai pruncuț, copile? Dară cin’ te-o făcut ficior, ’nalt, deștept? Io, no? Acu la bătrînețe mă lași? Moș-tu mortu-i ăn țintirim iară eu rămîn sîngură. N-am dreptate? Ioi, mare năcaz! Do’mne, dă-i minte că prostu-i!

- Dreptu-i! Io ruga-tu-m-am la ’Mneozău pentru mintea soacră-mi și n-o dat nica. Ba o dat, o vint popa ăl tînăr. Io n-am fo’ curioasă. Soacră-me, mintenaș, o fo’ la slujbă. Ieee! Cînd s-o-nturnat: Mămică, cum îi popa? Tulai copilă, ocoș îi! Și ce-o zis popa, mămică? Păi draga me, nu țiu minte dară așe fain voroveaaa... No, lucru’ slab la ie. A doua zi popa la ușe me. Fleoș în dreapta, fleoșc în stînga, oblu pă tăte mobilele și mileurile mele. Rogu-te părinte ai milă! Dară el mnica, dădea ’nainte cu busuiocu’ să vază averea no’stră. Pe ormă m-o luat la rost: Nu v-am văz’t la beserică! și i-am spus oblu: Părinte, la cetit?

Nici io!

- Vecino, bine c-ai omu’ de tătă isprava.

- Ion? Îi dă tătă minunea. Îți spun doar ție, dară să nu mai spui la nimne. Să paț io, femeie bătrînă, așe roșine?

- Care?

- Tulai Do’mne! O vint sara ș-o zgherat dăn ușe: Muiereee! Beutură!... O țîrucă! Să șterg ormele popchii. ’Mneozăii mă-sii! Aduci au ba? Muiere, nu hi pre... Tulai Do’mne, cum o zis? No, am uitat cuvîntu’ ăla, dară mintenaș o beut juma de litră. Tuuu, așe dragă-mi ești! Hai, să facem sex! Dară cum îi ăla? Tu și mio esplicat. Să pic dăn picio’re. La tv îs tăte blestămățiile, s-o căpiat omu’ mio. No, no, șezi molcom, omule. Ioaneee, asurzi-tu, șezi locu’! Tulai Domne! Vrai ca animalele or să mă răstignești ca pe Sfântu’ Andrei? No, no! Ioaneee!

- Mai poate?

- Cum nu! Mîncă precum porcu’, be ca bou’ și-i ca buhaiu’. Tăt tătîne-su, așe vorovește mumă-sa. Dară nici io nu mă las.

- ???

- Îi pun ’nainte tri litre palincă, să vîre-n el cît vre și socot că dacă o da ’Mneozău, ș-o da ’Mneozău... să-l îngrope soacra cîtu-i în putere că io mi-s... io mi-s... no, no că-mi stă pe limbă...

- Economă?

- Nu, Mărie, mi-o zis omu’ cuvântu’... mă tăt amărăște că-s pre... samănă cu scrinu... iote pe limbă-mi stă...

- Mare păcat! vecino.

pg. 369

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Ie, păntru mine. Mărie, ruga-tu-te-ai păntru sufletu’ mneo?

- Io ziceam de Ion. Fain omu’!

- O hi. Îl vrai? Ie-l, tu! Tăt zice că io mi-s... io mi-s... com ăi spune la cuvîntu’ ăla? Călca-l-ar nevoia!

Ptiu, Satano! Do’mne, iartă!

- Tu, io îl ieu, dară trăbă să pleci dăn sat.

- Musai?

- Ie! Nu se cade: io, tu și Ion, tăți ’olaltă. E bai! Batăr să nu hi sîngură, vorovesc cu nepotu-mneo să te ieie cu el?

- Să mer, io, ăn Anglia? Să mă țup ăn avion? Cu slană, palincă, pită și tătă helea? Ăia habar n-au de mîncare. Tuuu, beutura ălora, o zis șogoru’ Șoni, miroasă a ploșnițe. Do’mne feri! Nu poci, Mărie dragă!

Nu poci și pace! Io mi-s, io mi-s... îmi stă pe limbă... Ioi, tîrziu-i! No, rămîi cu bine! Domne-ajută!

- Doamne-ajută, vecino! ........

- Mulțam Do’mne! Mi-o vint cuvântu’, dară no-s proastă. Să nu uit, batăr pănă mînie, la cafe: No, Mărie, așe mi-o spus omu’ mio, că io mi-s... pre comodă!

pg. 370

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 114 Yanni Autor Cristian - Emanuel Ștefănescu (Câmpulung Muscel, Argeș)

Yanni se pregătea de culcare. Îşi spuse rugăciunea, cu lacrimi în ochi, neuitând să implore, ca de fiecare dată:”Doamne Sfinte, Te rog, vreau să am părinţi. Te rog, nu vreau să mai fiu al nimănui, orfan…” Îşi întinse trupşorul ostenit sub pătura aşezată neglijent pe patul de la orfelinat şi într-o clipită lacrimile i se uscară pe obraji, iar el adormi suspinând.

O noapte cu furtună înrămă visele băiatului. Ferestrele “gemeau” de durere, lovite de acustica violentă a tunetelor, camera era plină de umbrele picăturilor de apă ce curgeau absorbite de pământul nocturn. Pe holul orfelinatului domnea liniştea, pe cât de ucigătoare, pe atât de balsamică pentru somnul copiilor din “această casă a lor”.

Yanni, ascuns în “toposul” păturii sale, visa…

Zorii dimineţii se iviră timid; furtuna părea doar o himeră; singura dovadă că, ar fi avut loc, era pământul jilav. Chiar Soarele părea să fi răsărit, doar pentru a îndepărta zvonurile că “întunericul de furtună” durează la nesfârşit. Băiatul orfan se trezi vioi şi se repezi către patul colegului său de cameră, David, pentru a-i povesti visul său de noapte: -David, David, trezeşte-te măi, hai odată! spuse Yanni nerăbdător.

-Ce e, Yanni, ai înnebunit? Ce ai, ce-ai păţit? replică băiatul somnoros.

-Vreau să-ţi povestesc ce am visat azi-noapte. Am avut cel mai frumos vis posibil…Se făcea că... …eram într-o grădină mare, plină de tot soiul de copaci, nu semănau cu cei de afară, din curtea orfelinatului, erau foarte frumoşi iar în grădina aceea se jucau mulţi copii, nu-i cunoşteam, însă ei parcă mă cunoşteau toţi, mă salutau şi mă chemau la joacă. Mi-aduc aminte că m-am dus să explorez locul şi am văzut o femeie foarte frumoasă care stătea pe marginea unui lac, murmurând ceva …părea tristă, dar exact când vroiam să mă apropii de ea, m-am trezit brusc…şi…iată-mă aici…Ce crezi că înseamnă?

-Prostii… şi eu am visat azi-noapte o pisică neagră. Ce să cred acum: că o să am ghinion? Fii serios, astea sunt prostii! spuse David sceptic.

-Da, probabil că ai dreptate …vise…de parcă vom scăpa vreodată de aici…de parcă va veni cineva să ne ia … încheie pesimist Yanni.

De la visul acela, au trecut multe zile, până când, ceva absolut uimitor i se întâmplă copilului: a fost adoptat.

Noua sa familie trăia la o fermă liniştită, nu prea departe de vechiul orfelinat. Yanni avea acum o mamă şi un tată, având sorţii de partea lui în încercarea de a deveni un băiat normal şi, ce era mai important, fericit.

Totul era minunat acum. Yanni era un copil ascultător, îşi ajuta tatăl la diversele munci de pe lângă gospodărie. Avea şi el acum propria cameră în care se aflau multe jucării, lucruri pe care le privea cu admiraţie dar şi cu teamă, să nu dispară a doua zi, deoarece la orfelinat singura jucărie de care îşi aducea aminte, fusese o broscuţă făcută dintr-o coală de hârtie .

pg. 371

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Părea că aici îi e locul. Părea că aceştia sunt oamenii care îl vor ajuta să uite că, pentru o parte însemnată a copilăriei sale, nu a fost decât unul dintre miile de suflete uitate…părăsite în voia sorţii de către propriii părinţi. Însă, într-o zi, lucrurile aveau să se schimbe…

Era miezul unei nopţi de decembrie. Yanni era acasă cu mama sa adoptivă, când tatăl se întoarse de pe la treburi, intrând în casă cu un aer violent şi duhnind a băutură.

-Femeie, du-te de pregăteşte patul! Hai mai repede, că mi-e somn! Mişcă-te! o apostrofă bărbatul pe femeia pierită de spaimă.

-Bine, mă duc imediat. Yanni, vezi de-i pune lu’ taică-tău ceva de mâncare, că o fi lihnit…spuse femeia supusă.

-Hai, copilu ‘străzii, adă-mi să bag ceva la burdihan! zise bărbatul, orbit de aburii alcoolului.

-Bine, tată, bine, imediat! spuse Yanni, având în colţul ochiului o lacrimă arzătoare (deşi mai venise beat acasă şi în trecut, fermierul-tată nu-i vorbise niciodată atât de urât).

-Poftim, tată…

-Ce-a durat atâta, bastardule?

-Îmi pare rău, tată, dar, te rog, nu-mi mai spune aşa! zise băiatul îndurerat.

-Ce-ai zis, pocitania dracu’? De când îmi dai tu mie ordine în casa mea?

Deodată, bărbatul cu gândurile “înnegrite” de licoarea bahică, se ridică şi îi dădu o palmă băiatului .

Yanni ţipă şi o luă la fugă pe uşă afară. Între timp, mama, auzind ţipetele, se repezi în bucătărie şi dânduşi seama că băiatul fugise, ieşi îngrijorată pentru a-l ajunge şi a-l linişti.

Yanni fugea cu inima zdrobită de durerea usturătoare pe care i-o provocase tatăl său. Nu răspunse la chemările mamei sale, continuă să fugă, vrând parcă să lase în urma lui, întreaga durere a acelei palme primite pe nedrept. Nu a trebuit decât o fracţiune de secundă, ca băiatul să ajungă pe şosea, unde o maşină nu a mai putut să-l evite şi l-a lovit în plin…

De-aici, urmară săptămâni petrecute în comă la spital, până când veni ziua când inimioara sa încetă să mai bată. Părinţii adoptivi ai orfanului erau devastaţi, în special tatăl, care se simţea vinovat pentru tot ce se întâmplase. El îmbrăţişă cu dragoste trupul băiatului aflat pe patul de spital, pentru a-şi cere iertare, însă totul era inutil acum:Yanni nu mai era…

Era un cer închis, păsările nu mai zburau, norii începeau să lăcrimeze într-un tandem straniu, în timp ce în aer plutea o “mantră”ortodoxă : “Dumnezeu să-l ierte!”…

Vorbele rostite de preot, parcă săgetau chiar inima Pământului, încremenit în tragedie…tragedia mamei, a tatălui, a lui David, care avea acum şi el părinţi şi a gliei aruncate, să sigileze pe veci un destin nefericit…

Yanni deschise ochii. Era înconjurat de copii ce-l salutau, de o grădină mare în care erau tot soiul de copaci pe care nu-i văzuse niciodată până atunci, deoarece nu creşteau în curtea orfelinatului. Nu ştia ce e cu el, nu ştia cine sunt toţi străinii aceştia care îl salutau, dar parcă într-un mod straniu, mai văzuse aceste lucruri. Începu să se plimbe prin grădina aceea, ajungând în cele din urmă la un lac. Pe marginea lui, stătea o femeie foarte frumoasă, ce murmura într-un cântec trist, ceva...nu înţelegea ce, însă o forţă nevăzută descleştă buzele copilului şi îi puse un cuvânt pe limbă, un cuvânt care, odată strigat, opri timpul în loc: -Mamă!...

pg. 372

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 115 Clubul studentelor de zece Autor Maria Postu (București)

-Diseară după cursul de franceză cu Troceanu, rămâneţi câteva minute!

Aceasta e vocea Adrianei Dima, şefa de grupă.Are deja un aer arogant şi superioritatea celor născuţi spre a conduce. Blondă, un blond artificial, care nu se potriveşte deloc cu tenul ei măsliniu şi ochii negri,înaltă, masivă, după standardale actuale de frumuseţe ale top modelelor, având cam zece kilograme mai mult faţă de actualul etalon al frumuseţii, cu o eternă pereche de blugi (cred că are mai multe perechi de blugi de aceeaşi marcă, pentru că nu sunt niciodată uzaţi), Adriana nu dă explicaţii şi te priveşte dispreţuitor când întrebările tale i se par deplasate sau naive.Se afişează cât se poate de des cu iubitul ei, un jucător de baschet, de 1,90, cu o musculatură vizibilă, cu o privire imbecilă, de parcă nu ar şti niciodată dacă ceea ce vede în faţa lui e o fiinţă sau mingea de baschet care trebuie pasată mai departe. Se pare însă că este o mascotă ideală pentru fetele din categoria Adrianei.Se învârteşte într-un cerc elitist, alături de Cecilia, căreia apropiaţii îi spun Cici, alături de Carmen Dună, pe a cărei faţă scria „asceză”, călugăriţă sau fată bătrână, tot aia, după mine.O altă Adriana face parte din lumea lor în care eu nu am avut de la început acces.E Adriana de la Franceză-română, blondă, delicată, fragilă, se îmbracă tot timpul în negru şi fumează alături de cealaltă Adriana altceva decât eternele snagoave sau beteuri. Le invidiez? Poate , deşi, dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum, le-aş fi compătimit.Adriana Dina a plecat cu baschetbalistul ei în Canada, nu are copii, din orgoliul ei de şefă de promoţie nu s-a ales nimic şi toată mândria pentru toate notele de zece pe care le primea cu uşurinţă la obiectele acelea care mă înfiorau de teroare şi la toţi profesorii care îmi bântuiau nopţile, nu a rămas nimic.LRC...Sau Teoria literaturii cu Bălaşa!(Prinsesem o asemenea alergie la numele de „Bălaşa”, încât mai târziu când am avut o colegă de serviciu, simpatică, de latină cu acest nume, nu am reusţit să o privesc cu alţi ochi decât ca pe o urmaşă a clanului Bălaşa provocator de insomnii şi dătător de fiori ce mă oripilează şi acum.Dumnezeule, era cel mai înspăimântător profesor care ştia să transforme în ceva şi mai imposibil de învăţat, o materie aridă.Mă înspăimânta atât de tare, cu privirea aceea de şobolan adaptat de minune la experiementele din retortele comuniste, încât numai văzându-l pe holurile universităţii, începeam să tremur.Acum, după cum am aflat de pe situl respectivei universităţi de provincie, fiul lui, vorba cronicarului, „urma lui luasă, cum se întâmplă din pom bun, roade bune or să iasă”, este tot profesor, tot de teoria literaturii, la aceeaşi universitate.Numai că, n-am să urmez vorbele Cronicarului şi nu-mi voi trimite fiica să-mi calce pe urme, după principiul, „Capra sare masa, iada sare casa!”Sărmanii studenţi de acum ...n ani!Da, dar acum profesorii nu mai au voie să-i terorizeze, nici cu nota, nici cu privirea, nici măcar cu gândul.Pe când atunci! Ce vremuri, ce moravuri comuniste după care suspină atâţia nostalgici!La examenul de teorie a literaturii, am făcut o criză când Maestrul, aşa cum îi spuneau toţi colegii mei, aspiranţi la postul de asistent al acestuia după terminarea facultăţii, cum ar fi, Gh. V, actualmente un distins profesor doctor la aceeaşi universitate, graţie tuturor mâinilor pe care le-a pupat şi tuturor mutrelor acre în faţa cărora s-a înclinat cu umilinţă, dar mai ales, graţie căsătoriei reuşite cu N., fiica Decanului, m-a întrerupt când eu peroram cu o voce stinsă despre structuralism , şi pentru că orice încercare a mea de a răspunde sau măcar de a para cu inteligenţă întrebarea Maestrului se izbea de încăpăţânarea acestuia şi de dorinţa de a a-mi pune beţe în roate, (cel puţin aşa vedeam eu pe atunci problema, cu ochelarii de cal ai spiritului meu rebel suferind de mania persecuţiei, căreia i se părea întotdeauna că cineva este pornit să-mi demoleze fragila

pg. 373

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

personalitate în formare), în loc să continui să răspund după desele întreruperi, am izbucnit în plâns.Acum, o asemenea situaţie ar duce la sancţionarea profului şi la transformarea mea în victimă la posturile tv.Atunci însă, Maestrul, nu m-a lăsat să mă liniştesc, m-a obligat să vorbesc printre lacrimi şi mi-a dat cinci.Mulţumesc, Maestre! Oricum, nu voiam să fiu şefă de promoţie.Îi uram pe cei care alergau după note mari visând repartiţii grandioase şi cariere în învăţământul superior.Parvenitismul lor rudimentar pentru care trebuiau să afişeze un servilism permanent faţă de profesori, mă dezgusta.Hei, Monica, eşti mulţumită? Te văd pe situl universităţii la loc de cinste, Monica Ivăncescu, Şefă de Departament, Lector universitar doctor, în curând profesor universitar doctor. Dar tu, Adriana? Nu ţi-am văzut niciodată mormântul.Pe el probabil scrie:Adriana Creţu, 1958-1983 alături de o fotografie ce ar face să plângă şi pe cei mai indiferenţi oameni.”Atât de tânără...”Păcat! Ani de zile, în anii când mi-am pierdut vremea încercând să profesez, până când în sfârşit am înţeles că nu aceasta era adevărata mea vocaţie, dintre toate colegele de la Filo, de grupă, pe tine te invidiam cel mai mult.Oare de ce?Pentru că erai fragilă ca o statuetă chinezească, uşor de spart cu o simplă atingere, pentru că erai mereu atât de intangibilă şi nu coborai în mijlocul muritoarelor de rând printre care mă număram şi eu, pentru că mă dispreţuiai că eram atât de ...paysancă, era un cuvânt des folosit pe atunci în jargonul vostru, de clubul vostru neoficial de studente de zece.Pentru că deşi te îmbrăcai doar în negru, erai mereu cea mai elegantă, cea mai curtată, cea pe care profii o priveau întotdeauna ca pe o bijuterie de preţ care nu trebuie atinsă , pe care o salutau cu respect pe hol, ca şi cum ai fi fost colegă cu ei, era normal, nu tatăl tău era Secretarul de partid al Universităţii? La examene, m-am nimerit odată cu tine în sală, deşi eram cu o literă de la mijlocul alfabetului, doar pentru că lipsea o studentă.Nu ai fost sclipitoare, erai speriată, în ciuda protecţiei de care te bucurai şi totuşi, pe carnetul tău scria zece, pe al meu, şapte.Ani de zile m-am tot gândit la tine, ce faci, ce post ocupi la universitate, cu cine te-ai căsătorit, dacă ai sau nu copii, dacă scrii într-o revistă celebră sau dacă ţi-ai deschis o afacere. Deveniseşi o obsesie pentru mine dar nu ştiam nimic despre fostele mele colege când întâmplător m-am întâlnit cu singura colegă cu care mai vorbeam despre vremurile apuse, Ştefania,foarte rar, şi ea ca şi mine, fără să facă parte din Clubul studentelor de zece, dar pendulând mereu cu dibăcie între cele două cluburi, al celor de zece şi al celor cu note sub 7.

-Ce face Adriana Dima?

-E în Canada, am mai vorbit...

-Ştiu, ştiu, nu ea, cealaltă...

-A, Adriana Creţu...Nu ştii?

-Probabil e într-un post călduţ, pe vreo editură sau revistă literară, spun cu indiferenţă.

-Nici măcar nu s-a dus la repartiţie!

-Păi bănuiam, era de aşteptat nu?

-Nu ştii?Chiar nu-ţi pasă?A murit imediat după repartiţie... :A murit?!.... Nu mă bucuram, era pentru mine o victorie uşoară, pentru care nu luptasem şi pe care nu o dorisem.

-De ce?Accident?

-Nu, avea ciroză.Nu ştiai?

Nu, nu ştiam, eu nu mă învârteam în cercurile acelui club ca tine, Ştefania.Nu ştiam.Nu aveam acces.Neam despărţit fără promisiunea unui telefon şi a unei revederi.Ce-am fi avut să ne mai spunem?Trăisem întotdeauna în altă galaxie decât colegele mele de curs, indiferent că făceau parte din Clubul studentelor de zece sau al celor de şapte.

Trăiam un sentiment foarte ciudat.Nu de eliberare, nu de mulţumire ci de amărăciune.De neputinţă.Clubul nu o putuse proteja împotriva morţii.Când eu o credeam ocrotită împotriva oricăror agresiuni ce i-ar fi putut altera fineţea şi puritatea învelişului de porţelan, altceva, din interior, îşi făcea drum rozând edificul de sentimente şi tăceri misterioase din care trăia, şi iată că într-o zi, ajunsese la suprafaţă şi îl spărsese.Şi ce dacă nu a avut în patru ani decât priviri dispreţuitoare pentru mine?Ea ştia. Ştia ceea ce eu nu bănuiam.Rezistenţa mea de paysancă, aparenta mea forţă o iritau, o deconcertau.Cum de ne făcusem loc

pg. 374

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

în aceeaşi lume şi stăteam amândouă atât de aproape una de cealaltă, bucurându-ne de aceleaşi privilegii, chiar dacă în carnetul ei de studentă domina zecele iar în al meu, rar zâmbea câte un opt sau nouă?După patru ani, amândouă deveneam egale din nou. Cineva însă avusese grijă să risipească iluzia egalităţii.Moartea.Eu triumfam încet, fără să fiu pe deplin conştientă împotriva acelor adriene şi monici protejate de nume şi funcţii importante în ierarhia Universităţii comuniste şi a oraşului. Ştefania nu ştia nimic din tot ce suferisem în anii de facultate, toate frustrările, toate umilinţele, toate complexele teribile, cu greu mascate sub aparenţa unui nonconformism şi a unui jemanfishism enervant probabil sau derutant pentru cei din jur.Nu ştiu dacă bănuia cineva cine eram cu adevărat.Nu lăsam pe nimeni să se apropie de mine.Mă încuiam în cetatea mea de tabuuri şi puneam la intrare şi câteva obstacole pe care să nu le descifreze nimeni . Mimam absenţa nevoii de prietenie şi comunicare.Ce greu mi-a fost când, din cauza aversiunii teribile pe care o aveam pentru profesorul de pedagogie,altă „somitate” a universităţii, nu mergeam la cursuri iar la examen nu am avut cui să-i cer cursurile lui, el neacceptând alte surse de pregătire, în condiţiile în care nu-şi publicase cursul la universitate.Şi ce dacă?

Mai bine altă restanţă decât umilinţa de a cerşi Clubului de zece un caiet ca să-mi copiez cursurile.Nu-mi păsa, nu trebuia să-mi pese de ele!Sau să mă sinchisesc de cealaltă Adriana, Adriana Dima?! Cu ea mă întâlneam şi marţea la orele de pregătire militară unde grupa reunea fetele de la ambele specializări deoarece multe studente erau scutite din diverse motive.Adriana Dima nu se scutise şi mă miram că nu o făcuse, familia ei putând oricând să-i facă rost de o scuză parafată de somităţile medicale ale oraşului, aşa cum îi oferea în fiecare an, în septembrie, când, noi Filologia, eram trimişi la practica agricolă, de obicei la Şimian, la Turnu-Severin la cules struguri sau pe undeva pe lângă Caracal la cules mere.N-aş fi ratat această experienţă pe care colegele mele o urau, pentru nimic în lume.Nu vă faceţi griji, se scuteau şi de această practică, sub diverse pretexte, ele, distinsele membre ale Clubuluistudentelordezece.Cum ar fi putut să doarmă ele în camera-hangar dintr-un cămin de lucrători zilieri pe care ferma îi angaja vara?Cum ar fi putut ele să foloseasca WC-ul comun din curtea fermei şi să se spele undeva la câteva chiuvete amplasate în aer liber, unde fiind septembrie, era totuşi destul de rece dimineaţa?Cum ar fi putut ele să accepte să fie conduse de un brigadier cu patru clase care să le impună o normă de struguri pe zi şi să urmăreascsă dacă nu risipesc prea multe boabe pe jos?Mai lipsea botniţa din proza lui Zaharia Stancu, spuneau ele ca să justifice de ce nu plecau în practică.Nu, în nici un caz, nici cele două Adriene, nici Cici, nici Carmen, nici Ilona, iubita apoi soţia unui solist rock, devenit destul de cunoscut după Revoluţie, care tot încearcă an de an să se reinventeue nesesizând câtuşi de puţin ridicolul situaţiei, nici Sabina, nu, practica agricolă nu era pentru ele.Până şi profesorul coordonator care era obligat să vină să-şi lase postul căldicel de la Universitate pentru 21 de zile de practică, cu greu putea fi găsit.De obicei tot ea, Draghicescu era cea care ne însoţea şi încerca cu comentarii amuzante să ne facă să iubim pâinea cu gem de dimineaţă şi supa de legume şi tocăniţa vegetariană de la prânz, în mod sigur, mai bio decât ce ne oferă magazinele de profil de azi, alimente pe care le consumam cot la cot cu muncitorii anagajaţi cu ziua.

Oare ce voia de la noi Adriana impunându-ne pe un ton autoritar să rămânem după ultimul curs la 8 seara ? Nu prea aveam chef să rămân, mai ales că era seara când trebuia să-l văd pe Sandu, care de asemenea nu ştiu ce mai voia de la mine.O relaţie terminată e o relaţie moartă.Punct.În sfârşit, madam Troceanu de franceză, rosteşte ultima frază dar, ca de obicei, Ştefania se duce s-o mai reţină un pic doar ca să ne enerveze şi doar ca să demonstreze ce studentă interesată de cursul de franceză este ea.Mi-o amintesc pe Ştefania la începutul primului an de facultate cu câtă abilitate s-a priceput să le intre tuturor profesorilor sub piele, să le câştige simpatia celor ce încă de pe atunci dădeau semne că vor forma Clubul studentelor de zece, şi în acelaşi timp, cum reuşise cu instinctele ei de supravieţuire de fată de la ţară, să creeze o barieră între ea şi noi cele de la ţară ca şi ea dar care nu beneficiam de bunele ei instincte de orientare în timp şi spaţiu.Avea grijă să vină dimineaţa prima la curs, împreună cu Ella, colega noastră care avea nevoie de însoţitor spre a se deplasa.Era iarăşi un mister pentru mine, cum reuşise Ştefania să devină cea mai bună prietenă a Ellei care o primise să locuiască gratuit la ea în schimbul ajutorului dat de Ştefania dimineaţa, când soseau la cursuri, primele şi seara când se încheiau cursurile.Se aşezau

pg. 375

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

întotdeauna în prima bancă şi la seminar, ea, Ştefania, cu un aer inocent, ridica mâna, se prezenta, Nedelcu Ştefania, şi apoi debita ceva vag legat de ceea ce întrebase profesorul dar care o făcea să fie reţinută de seminarist şi uite aşa, încetul cu încetul, şi-a clădit Ştefania o bună reputaţie pentru care, recunosc, o invidiam enorm.Apoi Ella, ridicându-se în picioare, rezemată de cârjele ei înduioşătoare, dar pe care le afişa cu mândrie ca şi cum ar fi fost însemnele unei dinastii a suferinţei care nouă ne era inaccesibilă, completa ceea ce începuse Ştefania dar trebuie să recunosc că avea să demonstreze de-a lungul celor patru ani că le domina cu mult pe membrele Clubului studentelor de zece şi de aceea nici nu am considerat vreodată că ar putea face parte din el.E drept că avea un avans de câţiva ani înaintea noastră, boala o ţinuse departe de universitate dar totuşi citea enorm, era şi grozav de inteligentă şi avea un curaj al negării şi demontării eşafodajului de idei al profesorului, indiferent că era LRC , filozofie sau socialism ştiinţific.O făcea cu atâta profunzime şi seriozitate încât nu ne stârnea invidia ci doar admiraţia.Cât despre aşa-zisa ei infirmitate, a ştiut întotdeauna să nu se lase compătimită de nimeni, dovedind nu doar că este egală cu noi ceilalţi, „ normalii”, ci că ne este mult superioară.De aceea n-o pot judeca pe Ella cu aceeaşi unitate de măsură ca pe celelalte colege.

Aşadar am rămas să văd ce surpriză ne rezervase Adriana.

Nici nu plecase bine profa de franceză că am şi ieşit pe hol să fumăm.Ah, ce vremuri fericite pe care cei din ziua de azi, îndoctrinaţi cu toate ameninţările şi pericolele care cică te pasc, dacă fumezi nu le mai pot gusta.Anii de studenţie nu pot fi frumoşi fără ţigări şi sex ilicit.Dar ce ştiau studentele de zece?Nimic ce ar fi fost demn de semnalat.Urmăresc ca pe o hartă destinul lor, cu întreruperi, desigur, şi nu este nimic pe traseul lor care să mă mai facă azi invidioasă.Nimic care să mă facă să regret că nu am fost şi că nu sunt în locul lor.Nici postul de conferenţiar al lui Cici la aceeaşi universitate unde am învăţat noi, nici destinul Rodicăi, profesoară în Germania (dar câte compromisuri a trebuit să facă până a ajuns acolo, nimeni nu poate şti întreg adevărul, nici cei mai atenţi biografi pe care îi va avea când opera ei ştiinţifică o va face celebră), nici destinul lui Carmen, şefă a nu ştiu cărei organizaţii internaţionale , având sediul în Belgia.

Nimeni nu-mi stârnea invidia sau regretul sau dorinţa de a face schimb de destin, dacă acest lucru ar fi fost posibil.Pentru că, în seara aceea, s-a deschis pentru mine o uşă spre un destin care avea să mă facă să las departe amintirea clubului studentelor de zece şi care avea să-mi ofere toate compensaţiile posibile, nevisate vreodată de mine, pentru toate notele de zece care îmi erau interzise, pentru toate seminariile la care răspunsurile mele nu contau iar numele meu nu era reţinut de nici un profesor ca fiind acela al unei studente eminente, pentru toate magazinele care îşi etalau toaletele luxoase pentru altcineva decât pentru mine, pentru toate cărţile pe care le ascundeau vânzătorii în spatele rafturilor oferindu-le nu celor care citeau mai mult ci celor care ofereau mai mult, pentru toate balurile la care nu am fost regina balului, pentru toate zilele de marţi când nu puteam lipsi de la pregătirea militară pentru că nimeni nu era dispus să-mi ofere o scutire valabilă, pentru toate insomniile provocate de locuitul şi dormitul în căminele agronomiei.Stăteam pe hol, fumam, ingnorând vocile colegelor, comentariile lor vizavi de cursul ce abia se încheiase şi tema care se pare că le speria foarte tare.Încet-încet, se goleau celelalte săli de curs, ieşeau profesorii salutându-se pe un ton oficial şi aruncând priviri mirate spre grupul nostru care nu pleca acasă.Şi atunci am văzut-o ieşind de la Decanat pe Drăghicescu, responsabila grupei.Alături de ea, era un bărbat tânăr, ai fi zis că e student, poate un nou coleg, de ce nu, eram 25 în an, 23 de fete şi doar 2 băieţi.Vorbea atentă cu el, concentrată asupra dialogului, nimic din atitudinea ei nu trăda o apropiere sau o lipsă de respect ca atunci când te adresai unui student.Se apropiau de noi dar nu ştiu de ce, parcă se oprise timpul în loc, mergeau atât de încet, mersul, atitudinea acelui bărbat aveau ceva fascinant, care m-a făcut să arunc ţigara neterminată şi să îl privesc cu atenţie.Pentru câteva clipe m-am văzut pe holurile Liceului de Artă unde îl aştepam, nu cu mult timp în urmă, doar cu trei ani, pe Alex să-şi termine ora de pian şi să plecăm apoi împreună.În sfârşit, se aud ultimele note ale piesei de Şostakovici pe care o pregăteşte pentru examenul final , pianul se închide, iese profesoara de pian şi apoi şi Alex, mă ia de braţ şi coborâm amandoi fericiţi scările îndreptându-ne spre casă.Nu vreau să-mi amintesc celelalte imagini legate de Alex. Le-am închis definitiv în adâncul conştiinţei mele şi mi-am promis să nu le mai derulez

pg. 376

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

niciodată ca şi cum banda filmului, uzată de-atâtea derulări în săli de cinema pline de fum şi gălăgie, s-ar fi rupt, ar fi fost lipită stângaci la loc pentru că, oricum, nimeni nu ar fi sesizat discontinuităţile din destinul personajelor. În sfârşit , au ajuns în dreptul nostru.Profesoara avea o voce amabilă, cum nu se prea întâmpla.

-Fetelor, poftiţi în sală!Vi-l prezint pe Alexandru Neamţu, profesorul vostru de cor!

S-au auzit murmure, în timp ce ne aşezam .

-Cor? Ce e asta? O nouă disciplină de examen?

-Fetelor, după cum ştiţi, în fiecare an facultatea noastră participă la Festivalul Cântarea României.L-am invitat pe tovarăşul Neamţu , profesor de muzică şi angajat al Filarmonicii ,să ne ajute şi a acceptat cu plăcere.

Era profesor de muzică şi dirijorul corului nostru, care de fapt nu existase până atunci.Dar avea să existe de acum încolo.Alex avea să producă acest miracol.Cu corul şi cu mine.L-am privit şi am ştiut asta din prima clipă.M-a privit şi el cu uimire, cu teamă, cu speranţă, în timp ce restul colegelor comentau nemulţumite dispoziţia Rectoratului de a ne transforma pe noi în victime ale festivalului.Dincolo de zgomote, de mirosul de fum care încă venea de pe hol, dincolo de vocea doamnei Drăghicescu care încerca să calmeze spiritele, privirile noastre îşi făcuseră un culoar protector, pe care înaintau una spre cealaltă, în siguranţă.Se agăţa de privirea mea pe care o recunoscuse imediat ca de o navă salvatoare.

Studentele de zece îl examinau cu dispreţ. Le-am aruncat o privire rece, indiferentă, compătimitoare.Numi mai păsa de studentele de zece.Se produsese un miracol, la care ele n-aveau să aibă niciodată acces.

pg. 377

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 116

Întâmplare Autor Lenuța - Gabriela Ocneanu (Bacău)

Mă opreşte pe stradă şi-mi întinde o iconiţă-carton a fecioarei Maria cu pruncul şi o foaie xeroxată. Le iau politicoasă, îi mulţumesc, dau să plec, dar … : - Du-te la părintele să te miruiască ! îmi zice femeia.

Unde, aici, lângă magazinul de electrocasnice, mă întreb!?!

Da. Acolo este părintele ce chiar miruia pe cineva!!!

O fată ce primise înaintea mea aceeaşi iconiţă şi foaie xeroxată se întoarce din drum şi le înapoiază: - Nu, mulţumesc, spuse ea.

Fac acelaşi lucru.

Se poate. Să te răzgândeşti, gândesc.

Mă simt infinit de apropiată de străina ce nu s-a lăsat miruită de “părintele” lângă magazinul de electrocasnice.

Compătimesc femeia ce împarte fluturaşi şi iconiţe.

Nu ştiu de ce o compătimesc, dar o compătimesc. Şi pe părintele.

pg. 378

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 117 Acum 15 ani Autor Roxana Gavrilut (Drăgușeni, Suceava) Îmi ating faţa fără să simt aproape nimic, în afara unor mânuţe de bebeluş.

De jumătate de oră nu mă mişc. Stau. Doar stau şi ascult cum vântul de afară intră prin geamul spart. E mijlocul lui noiembrie, dar afară s-a aşezat un strat gros de zăpadă. Înainte să plec mi-au spus ’’Încă nu! Mai stai puţin!’’ Acel puţin însemna jumătate de an. Nu puteam sta atât în acea încăpere, alături de zece oameni necunoscuţi, cu care împart doar un singur lucru…întâmplarea.

Acum sunt în siguranţă. Aşa cred. Nu mai am curent de vreo 7 zile. Lumânările s-au terminat aseară.

Acum doar întunericul mai poate lumina aici.

Ce-i drept, noaptea mă cam înfior. Uşa scârţâie, obloanele se lovesc zgomotos de peretele aproape dărăpănat iar eu nu am ce face. Mă uit mereu la acele schiţe şi nu-mi dau seama. Eu le-am scris? Sau întâmplarea a făcut ca în acea zi să fiu la locul potrivit, întâlnind persoanele potrivite? Memoria începe să mă lase. Deşi ochii-mi sunt închişi, somnul mă evită cât de mult poate.

Stau pe un vârf de munte, într-o cabană părăsită. Zăpadă peste tot. Totul e prea alb, poate mult prea alb. Şi culoarea care se potriveşte cel mai bine decorului e roşu…roşu ca vinul, roşu ca buzele Albei-caZăpada…sângele.

Acum 15 ani, pe zăpada din faţa cabanei, atunci abia construită, pasta roşie lipicioasă dădea un aer de siguranţă, de împlinire. Curgea atât de încet de parcă ar fi fost în slow motion.

Eram cu ei, cu acei necunoscuţi, a căror identitate nu am reuşit vreodată să le-o aflu. Dar nu-mi pare rău, şi eu m-au ştiut mereu drept Lena.

Ei cred că am murit. Sper să nu mai vină aici pentru că astfel m-ar descoperi. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să rămân ascunsă atâta timp cât voi avea resurse. Voi mai putea însă ieşi?

Sunt debusolată. Am nevoie de linişte, dar nu această linişte. În curând ticăitul ceasului de pe peretele din faţa patului mă va îngropa de vie într-o mare de nisip. Tic-tac, tic-tic-tac, tic-tic-tic-tac. Pendulul are o mişcare de du-te-vino care, de la un moment dat, încetineşte. Pleoapele, în sfârşit! Simt cum plapuma pufoasă mă cuprinde, ca un val, ca o rază de soare. ’’Nu uita că te vom găsi oriunde te-ai ascunde. Nu uita că tu ne aparţii. Nu ştii absolut nimic despre noi, necunoscuţii. Orinde vei fi, noi te vom găsi. Oriunde.

Vei. Fi.” M-am trezit răpusă de zăpuşeala din încăpere. Cu ochii întredeschişi cercetez camera. Nu mai e întuneric, e primul gând. Instantaneu mă înfricoşez. M-au găsit. M-au găsit. Iar acum mă vor omorî.

Mă pun la loc pe pernă şi încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat şi mai ales când. În ce zi suntem?

Deasupra uşii e un calendar, cu data încercuită. Caut repede cu privirea…19 noiembrie. A trecut doar o zi, de fapt, o noapte. Trebuie să evadez.

Uşa se deschide cu un sunet prelung. O femeie îmbrăcată în alb mă priveşte cu compasiune.

-Bună dimineaţa, domnişoară. Sper că aţi dormit bine.

-Suntem cumva într-un…?

-Da, într-un spital. Aţi fost adusă acum trei ore de către tatăl dumneavoastră.

Tata? Nu l-am mai văzut pe tata de acum 15 ani, când am plecat de acasă fără permisiunea lui. La acea vârstă credeam că e vina lui, că eu am dreptul să fac tot ce vreau.

-Tata? Tatăl meu? Sunteţi sigură?

-Da, un bătrânel scorojit, dar cu un umor nemaiîntâlnit.

pg. 379

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

M-a găsit! Tata.

-Pot să-l văd?

-Imediat. Îl voi vedea pe tata. A îmbătrânit. Probabil merge cu o cârjă după el.

-Aud pe hol cuvinte şoptite.

-Helen, de ce i-ai zis că eu am adus-o? Va vrea explicaţii iar eu nu sunt în stare de aşa ceva acum.

Gândeşte-te. Mă va întreba.

-Va fi în regulă, domnule. Nu mai e un copil.

Deschide uşa. Am un sentiment de déjà-vu. S-a mai întâmplat vreodată? Tata se apropie de pat. Încă mai are acelaşi chip, neîmbătrânit de timp.

-Cecilia? Şi acelaşi glas suav. Pot să-l urăsc pentru că a vrut să mă apere?

-Tatăă!

Mi-a pierit vocea. Orice aş încerca să fac sunt înţepenită.

-Staţi să vă ajut eu.

-Asistenta mă ridică din pat cu grijă.

Mă apropii de tata. Acum a venit momentul.

Dar sunt din nou în hăul dintre munţi, doar într-o rochie de vară, cu picioarele degerate în zăpadă. Înaintea mea sângele se scurge încet, încet.

El? Era acolo, cu un pistol de vânătoare în mână? Rochia? Era roşie, la fel ca balta vâscoasă care mi-a atins picioarele?

Da, el. Avea acelaşi zâmbet îmblânzit. De ce zâmbea?

Mii de imagini mi se perindă prin faţa ochilor. Delirez.

Simt o mică împunsătură în umărul stâng.

Un calmant, probabil.

Când mă trezesc, lampa de lângă scaun e aprinsă. Tata stă pe scaun.

-Ce s-a întâmplat acum 15 ani?

Tăcerea lui nevinovată îmi dă toate gânduri peste cap.

-Atunci? Expiră adânc şi încearcă să-şi găsească cuvintele dintr-o mare de cuvinte. Nu mai ţii minte?

-Era sânge… iar eu într-o rochie de vară. Aveai un pistol îndreptat spre mine, dar nu pe mine m-ai împuşcat.

Lacrimi? Chiar erau lacrimi pe faţa tatălui meu?

-Cecilia… nu am vrut să-ţi fac nici un rău. Totul s-a întâmplat sub impulsul îngrijorării. L-am omorât pe şeful sectei fără să…fără să ştiu că vei avea de suferit.

Deja simţeam că vorbeşte de o altă persoană. Am nevoie de explicaţii.

-Ce s-a întâmplat apoi?

-Te-au împuşcat în spate. Ai căzut jos. Apoi au venit alţii să-l salveze pe cel împuşcat de mine. Era prea târziu. Ceea ce puteau face era să se răzbune pe mine. Şi cum puteau mai bine decât făcându-ţi viaţa un calvar. Toţi anii aceştia am fost mai mult mort decât viu. Mi-am blestemat toate zilele şi am încercat orice, dar în zadar.

-Cum m-ai găsit ieri?

-Ştiam că te-ai retras din ’’echipă’’. Şi bănuiam că singurul loc unde te-ai putea ascunde e cabana. Am văzut că eşti acolo, dar nu puteam da buzna cu una cu două. Apoi mi s-a ivit ocazia, dar cu toate acestea era destul de periculos.. Oamenii tăi te-au găsit. Erai însă leşinată din cauza frigului şi a lipsei hranei. Am sunat la poliţie şi i-au prins pe ’’necunoscuţi’’. Am chemat Salvarea, apoi te-am adus la spital.

-Nu mă urăşti?

Asta, cred, că a fost picătura care a umplut paharul.

-Nu…

pg. 380

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

-Nici măcar puţin?

-Nici măcar atâta.

Mă întorsesem la viaţa pe care am trăit-o acum un deceniu şi jumătate?

-Mama unde e?

-…Ei bine, mama ta a fost răpusă de cancer.

-Când?

-Acum patru ani.

Nu-mi puteam crede urechilor. Murise? Iar eu nici măcar nu am fost lângă ea?

-Îmi pare rău, spun abia auzindu-mi vocea.

-Va fi bine, Cecilia. Va fi bine.

Mă îmbrăţişează ca atunci când aveam şase ani şi făceam năzbâtii. M-am întors, tată. Mi-a fost dor de tot!

pg. 381

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 118 Întoarcerea la pământ Autor Gheorghe Șeitan (Tulcea) Zile de toamnă, cu soare călduţ, ca o primăvară falsă.Prin vii, zboară frunze şi grauri, pe talpa magaziei lui Coconel se gustă ţuica nouă şi se discută, fel de fel.

- Am auzit că nu mai sunt bătrâni în sat, zise Socotitu.

Erau acolo mai mulţi moşnegi, pe scaune, ori pe buturugi : Coleaşă, Pepenoaică, Bordei, Calnegru. Doar Coconel, aflat puţin mai sus decât ceilalţi, îi domina de pe talpa magaziei. Începură sa numere batrânii rămaşi în viaţă, pornind de pe uliţa întâi, apoi uliţa morii şi tot aşa, pînă în capătul celălalt al satului, unde începea cimitirul. Mai găsira bătrâni, puteau, încă, sa stea liniştiţi, doamna cu coasa mai avea de lucru, până să-i caute pe ei.

Cel mai bătrân era Vizea care bătea spre suta de ani si se credea ca chiar va trece de o sută. Păi nu fusese ăsta, toata viata lui, paznic ?. Unii in bastoane şi cam vestejiţi, un fel de obiecte cu termenul de garantie expirat, dar altii inca drepti si, dacă ar fi vrut, ar fi putut rupe coada sapei.Însă. era o regulă nescrisă, ca aceşti bătrâni, cum împlineau şaptezeci de ani, să se depărteze de muncile câmpului. Se mulţumeau cu pensia primită de la ceapeu, adică acel doi la sută şi redescopereau drumul spre biserică.Ieşise şi un cântec Când oi sta cu doi la sută Groapa gata e făcută…

După revoluţie (sau ce-o fi fost la sfârşitul lui 89) s-a intâmplat ceva care i-a scos brusc din uitare , pe aceşti bătrâni, făcându-i totodată cei mai importanţi oameni ai satului. Căci de ei, de aceste epave ale istoriei, brusc scoase la suprafaţă, depindea acum viitorul satului.Iată pe scurt cum au decurs lucrurile.

Imediat după desfiinţarea ceapeului, apăruse o lege prin care colhoznicii de altădată ori urmaşii lor, urmau să-şi reprimeasca pământurile luate cu japca de comunişti. Ori, cine le avusese, pe acte şi in registre, cu cine se făcuse cândva colhozul, dacă nu cu aceste umbre ale vremurilor trecute ? Albiţi de ani şi cocârjaţi de reumatisme, ei între ei, îşi aruncau glume pe seama bătrâneţii : - Coconele,fii atent, dacă cumva ajungi prin Bucureşti să nu intri în muzeul satului.De te-or prinde ăia, nu-ţi mai dă drumul …

Chestiunea era că, ei, nu păreau a se grăbi să-şi primească loturile de pământ agricol, avute cândva în proprietate particulară. La primărie se infiinţase camera agricolă, iar ca agent agricol fusese numita Gina, fosta tehniciană a ceapeului, o fată pentru care anii treceau şi măritişul nu mai venea.Alminteri destul de cinstită şi corectă. Cât fusese ceapeul işi luase rolul in serios,întrucât silueta ei pe bicicleta era o adevărată sperietoare pentru ţăranii care mai şterpeleau câte un ştiulete-doi ori alte produse de pe câmp. Acum, la cameră, scuturase praful de pe registrele din arhiva primăriei, isi pregatise şi cererile gata a fi completate, dar nimeni nu-i trecea pragul, de parcă destinul ei de fată necerută de nevastă se mutase la serviciul din care trebuia să-şi câştige pâinea.

Oare nu mai voiau ţăranii înapoi, pământul ?

- Ei, ce facem, il luăm ? întrebă Pepenoaică, un bătrân rotofei care, datorită unei boli de piept, respira mai greu.

Gustară din ţuică, fără grabă, apoi întoarseră chestiunea pe toate feţele. Ce le trebuie lor, acum pogoanele din câmp? Câţiva metri, acolo, de pământ galben, în cimitir, nu-i destul?Dar dacă dânduli-se loturile inapoi, le vor lua pensiile ? Nu se iau ?Şi ce să facă cu pământul ăla? Nu tu cai, nu tu carută, nu tu plug şi alte alea ! Cu cel să-l munceşti?Ehe, ce ştiu ăştia!?

pg. 382

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Fără nici un rezultat au fost si vorbele domnişoarei, trimisă prin sat pentru lămurire de către primar, crezâdu-se că nu se ştie, ori nu s-a inţeles corect noua lege. Ba mai mult, bătrânii începură să intre şi la bănuieli: ar putea cineva să-i oblige să ia acel pământ dacă ei nu-l vor?

- De ce nu ?, dădu răspunsul la întrebare Coconel, de pe talpa magaziei.Ia amintiţi-vă, nu cu forţa vi l-a luat în colhoz? Ei, tot aşa, vor da acum un decret să vă forţeze să-l luaţi !

Mai toţi avuseseră, înainte de colhoz, câte zece-douăzeci de pogoane în câmp, pe care le lucrau, pentru ei şi animalele gospodăriilor lor.Doar un singur ţăran, în tot satul, pe numele lui Moldoveanu, fusese mai avut, cam pe la vreo treizeci de hectare.Moldoveanu ăsta, considerat fruntaşul satului, altceva nu ştia decât să muncească, să strângă bani şi să cumpere pământ, atunci când avea ocazia. Comunistii, precum Secăreanu-cizmarul satului şi Caraman – unul dintre săraci, l-au declarat chiabur şi duşmanul poporului, fusese arestat şi trimis la reeducare prin puşcării, unde avea să-i şi putrezească oasele. Iar cazul lui avea să le foloseasca celor din comisia de lămurire, pentru a-i speria pe ţăranii îndărătnici şi a-i determina să semneze cererile de intrare în colhoz. În cazul în care mai exista căte un ţăran ce nu se lasa totuşi lamurit, tovarăşul activist de la raion, îl lua deoparte, intra cu el în casa, la o discuţie intre patru ochi. De fapt, acea scena confidenţială se derula cam asa : cei doi se asezau pe cate un scaun, pregatiţi să discute, apoi tovarăşul activist scotea pistolul din buzunar şi il aşeza pe masă, in timp de ţăranului i se cerea să aleagă de partea cui se află : - Eu, tovarăşe, zic asa! Tu ce părere ai ?

Ce mai, democraţie in toată regula ! Da, de acea comisie de lămurire işi aduceau aminte cei mai in vârsta, văzând-o acum pe Gina cum se agita, si cum la fel ii îndemna să semneze o cerere, fără să-i intrebe, fără să-i consulte, de parcă destinele lor erau deja hotărâte în altă parte, undeva sus, la un centru.

- Du-te fata de-aici şi te mărita !,o refuzau bătrânii politicos…

Apoi, aflând că fusese trimisă de primarul fesenist, să-i lămurească, şi-au adus aminte de fostele partide.Ei ştiau de cele de dinaintea razboiului, liberalii, ţărăniştii, Bratianu, Maniu. Cum adica, fe-se-ne, frontul salvarii naţionale?Pe front fuseseră şi ei, unii la răsărit, precum Gheorghe Toba care ajunsese până la cotul Donului, alţii la apus.

- Şi, mă rog, ce salvează frontul ăsta ? îi întrebă Coleaşă.

- Pe tine ! il arata cu degetul , Coconel.Nu-ţi dă pământul înapoi ?Ori , te pomeneşti că tu, domnule Coleaşă, nu vrei să fii…salvat ?!

- Da? Să vedem cine-l ia !

Se ţineau tare pe poziţii, chit că, mai nou, nu doar de la primărie ci şi tineretul ţinut pe lângă case, ori cei plecati la orase să-şi găsească vreun rost, îi îndemnau să facă pasul, adică să semneze acele cereri. Cum să refuzi ceva care ţi se dă si mai ales ceva care ţi-a aparţinut? Asta nu se inţelegea.

- Domnule, eu îl iau nu zic nu,facu Coconel, dar cu o conditie… Şi aici facu o pauza. Duse ceaşca la gură,bău, apoi nu mai zise nimic.Ei, ce conditii?, aşteptau bătrânii să continue.

- Să-mi dai tu statul înapoi, în contul caruţei şi cailor care mi i-ai luat, în locul plugului şi boranei, să-mi dai tractoarele care le ai !

Ei, uite că la chestia asta nu se gândiseră niciunul.Dar, într-o zi, se întâmplă ceva neaşteptat care-i puse serios pe gânduri şi hotărâră că nu mai pot amâna prea mult semnarea acelor cereri.Înviase Moldoveanu !

Până la urmă se aflase că nu murise la canal, la muncă silnica,aşa cum se credea, supravieţuise, iar dupa ce fusese eliberat din închisoare, emigrase in America. Acum revenise în sat şi-şi semnase cererea sa de retrocedare.

- Cum, domnule, mai trăieşte Moldoveanu ?

- Uite că trăieşte!

- Şi şi-a luat pământul?

- L-a luat!

- Domnule, ăsta-i beleşte pe toţi alde Secareanu şi Caraman !

pg. 383

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Apoi, se gândiră că dacă Moldoveanu l-a luat o fi ceva, ăsta fusese întotdeauna cu un pas înaintea lor, ştia dincotro bate vântul. Şi începură să ia drumul către camera Ginei, unul căte unul, semnănd fără nici un chef acele hărtii de retrocedare, puţin trişti că de-acum iarăşi vor trece în uitarea celor tineri şi fără minte şi care puţin pricepeau la ce se înhamă, preluând acele proprietaţi. Vai de steaua lor !Auzi, să ai pământ dar să n-ai cal şi căruţă !! Păi ce să faci tu cu pământul ăla !?Dar, în secret, tot mai continuau să spere că vor primi tractoare: -Va sa zică, ăştia de acum, guvernul,au dat înapoi ţiganilor,aurul confiscat ? L-au dat! L-au scos din seifurile băncilor şi le-au dat salbele înapoi. I-au băgat înapoi, în casele lor, pe proprietarii de case naţionalizate ? I-au băgat! Unul era de la ei din sat, Soceanu, avusese casa primăriei, el şi-a luat-o înapoi, iar primăria se mutase deja în fosta clădire a gradiniţei.Se auzea că şi regele urma a-şi primi castelele şi moşiile ce le avusese. Bun!Pe ţăran de ce nu-l despăgubeşti ? Ii pui pământul ăsta in braţe, dar cu ce să-l lucreze? Eu te înteleg, ai făcut marea prostie să trimiţi la abator, pentru salamuri, caii care mi i-ai luat.

Mai ziceai că nu-s buni caii, consumă mult, de parcă tractoarele or fi mergând cu aer.Pricep că nu mai ai uneltele luate din bătătura mea,adică plugul, prăşitoarea, grapa, le-ai pierdut cu anii, dar, domnule, ai tractoare ! Dă-mi, să zicem, câte unul pe uliţă !

Dar, curând se lămuriră că ouăle la care râvneau ei, fuseseră furate cu cloşcă cu tot : tractoriştii se privatizaseră şi-şi luaseră ei şi doar pentru ei tractoarele fostului S.M.A. - Ei, acum să vedeţi cum o să stăm la mâna lui Nodurel...

Aşa s-a şi întâmplat, tractoriştii, doar dacă vroiau şi pe bani grei lucrau şi pământul celor lipsiţi de mijloace. Înainte, pe timpul ceapeului, tractoriştii furau cel mai mult de pe tarlale.Ţăranul fura cu bicicleta- tractoristul cu remorca. Năravul prost, de oameni lacomi, nu şi l-au schimbat,iar acum pretindeau sume prea mari pentru lucrări.

- O să-i îmbogăţim pe tractorişti !

Cine nu avea bani să plătească găsea câte o mărţoagă de cal şi zgâria pământul cu vreun plug şi acela vechi, scăpat ca prin minune de urgia comuniştilor. Câmpurile ce nu se puteau munci rămâneau pârloagă, ceea ce nu se întâmplase de pe vremea ultimului război. Se inmulţiseră teleguţele ,trase de către măgari, care erau mai ieftini decat caii, dar care nu puteau fi puşi la plug.

Speranţele celor care mai credeau, în acele zile de dupa revolutie, că satul se va întoarce la vechile rânduieli, existente în perioada dintre cele două războaie, când fiecare îşi lucra fâşia lui de pământ şi era liber să facă ce vrea, se năruiau cu totul. Parcă întradins, primarul şi cu Gina, numeau acele loturi de pământ pe care le reprimisera scriptic, cu un cuvant de neinteles pentru ei : exploataţii agricole. Nu înţelegeau niciunul cum devine, deşi întoarseră cuvântul acesta ciudat pe toate feţele.Într-un final, Coconel, parcă luminat, se uita fix in ochii lui Coleaşă : -Isplutatorule !

Adica, domnul Coleaşă, având o exploataţie agricolă, se cheamă acum că a devenit, din simplu ţăran, unul care exploateaza ceva.Cu alte cuvinte, au căzut comuniştii de la putere şi au înviat exploatatorii !? Să te cruceşti !!

Curând, bătrânii au redevenit aceleaşi obiecte cu termenul de garanţie expirat, după ce retrocedarea terenurilor agricole se incheiase., un fel de vagoane trase pe linie moartă.Acum, la întrebarea pusă în parlamentul de pe talpa magaziei, dacă mai sunt ori ba bătrâni în sat, se răspundea altfel.Nu prea mai erau, semn că foarte curând, le va veni şi lor rândul să dispară, îmbraţişaţi doar de câţiva metri de pământ galben, în cimitir.

pg. 384

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 119 Raiul lui Eminescu Autor Georgiana Tudor (Brăila) Săptămâna trecută m-am trezit din comă, mi s-a spus că am zăcut câteva zile. Nu-mi aduc aminte mare lucru, doar faptul că am avut un accident de maşină. Dar acestea sunt detalii insignifiante! Abia acum am primit o foaie , un pix şi permisiunea de a le folosi. Trebuie neapărat să scriu experienţa pe care am trăit-o în timpul morţii clinice. Mi-e frică să nu dispară, să nu o uit sau că nu voi fi crezut. Am mai citit despre astfel de fenomene însă nu m-am gândit niciodată să apuc să fiu subiectul unuia. Martorii au afirmat existenţa unei dimensiuni spirituale, dincolo de cea a lumii de pe Pământ, de asemenea au descris o întâlnire cu o Fiinţă de lumină sau cu Dumnezeu Însuşi. Desigur, mă număram printre sceptici, însă după ce am păşit în această suprarealitate nu prea mai am ce spune.

Totul începe printr-o durere puternică, asta dacă eşti suficient de conştient încât să o simţi, apoi intensitatea acesteia scade pe măsură ce simţi o uşurare nefirească a trupului ce ar putea fi asemănată cu pasajele despre imponderabilitate descrise în jurnalele astronauţilor. În cele din urmă pluteam înconjurat de o lumină orbitoare ce îmi forţa ochii să stea închişi. Încet , încet nu vă pot da măsura exactă a timpului, am început să pipăi cu vârful degetelor de la picioare o podea, vreme în care ochii mei mijiţi prindeau curaj să se deschidă. Întrevedeam silueta unei camere şi a unui înger de lumină. O fi vreun Sfânt ori poate chiar Dumnezeu? Dar mare-mi fu mirarea când am recunoscut chipul poetului Mihai Eminescu, trebuie să precizez că reproducea portretul tînărului de 19 ani. Într-adevăr este sau era un bărbat foarte frumos cu trăsături masculine ce se îmbină cu cele feminine fără a exista însă vreo preponderenţă. Ochii mari negri, fruntea lată-culme bătută de gânduri- m-a cucerit pe loc. Părea un Androgin, ori un ou astral ce se tot foia în jurul unei mese roase ce ţinea probabil locul unui birou acoperită cu vrafuri de hârtii măzgălite şi mototolite. Odată lumina dilatată, au început a se distinge culori normale. Cămăruţa era pardosită cu cărţi pe trei dintre cei patru pereţi, căptuşită cu pânze de păianjen pe la colţuri, şoricei alergând printre cărţi, urechelniţe ale căror paşi se auzeau spre surprinderea mea şi o mâţă leneşă se tolănea pe pervazul unei ferestre a camerei. Credeam, iniţial , că acesta este raiul , dar nu-mi puteam închipui că poate găzdui asemenea lighioane. Uşor nervos pentru că nu reuşea să găsească o foaie, poetul nepereche ridică privirea şi se miră la vederea intrusului, eu!: ai venit să-mi tulburi singurătatea? …O, îmi cer iertare, n-am mai văzut fiinţă omenească de foarte mult timp! Ia un loc, te rog! Tu-ţi neamu’ nevoii! Trebuia să-mi opresc mai multe scaune! Uite, aici, stai pe scaunul meu, iar eu voi sta pe pat sau mai bine ,nu. Te deranjează dacă rămân în picioare? Îmi place să mă plimb în timp ce vorbesc şi gândesc-peripatetizez. Dar unde-mi sunt manierele? Vrei un pahar de vin, o poezie pentru vreo iubită sau să-ţi cânt vreo baladă?

Blocaj! Eminescu! Jur că îmi pare rău că nu am avut prezenţa de spirit să-l rog să-mi cânte “Barbu Lăutarul”, ar fi fost inedit să-l aud cântând în rai, aş fi spulberat orice mit . De necrezut, de fapt, bănuiesc că nu foarte multă lume se va grăbi să dea credit spuselor mele. Ospitalitatea sa m-a uimit, era îmbrăcat modest şi toate costumele ce le-a avut vreodată erau înşirate soldăţeşte pe umeraşe pe peretele rămas liber. Tăceam holbându-mă la a lui ponosite haine şi la bocancii ca vai de lume. Se vede că gazda a băgat de seama nedumerirea mea şi-mi şopteşte : Ştii, Biblia nu minte, după faptă şi răsplată! Pe pământ îţi aduni comori în ceruri! Ia te uită la ale mele! Şi încă multe mai aveam ,numai că m-am rugat de Sf. Petru să-mi dea o cămăruţă mai a cătării cu o mâţă şi şoricei ronţăitori de Homer. Ce mai ceartă, l-am pus întrun mare impas. Dar ce să fac eu cu un palat? I-am sugerat să-l dea vreunui sărman, însă susţinea sus şi tare că actele de caritate nu mai sunt posibile după moarte. Am primit ceea ce meritam, mi-a spus. A stat

pg. 385

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

el pe gânduri şi văzând că sunt nefericit, ceea ce nu prea e permis în rai, mi-a propus să fac schimb cu un oarecare, om bun sărmanul. Zis şi făcut! Bucuros mi-am luat câteva avuţii şi iată-mă aici! În raiul acesta mucegăit. E sublim , nu crezi? Ia zi-mi ce mai fac românii? De mult nu am mai văzut faţă omenească.

Stupefiat încă de faptul că mă aflam chiar în raiul lui Eminescu, au trecut căteva secunde până să prind curajul să răspund: -Cam prost , sincer, iarăşi nu mai au ideal!

-Trist şi rece…brr…de ce mi-a fost frică nu scap „ văd istoria lumii înainte-mi repeţită”. Mereu la fel. Măcar aici e cald şi bine, nu mai sunt chinuit de friguri. Se mai ceartă lumea pe seama mea?

-Mai mult ca niciodată! Eşti subiect de satiră. De anecdotă. Unii se întrec în ipoteze legate de relaţia ta cu Veronica, alţii închină câte un pahar în numele tău gândind că aşa îţi plăcea ţie. Unii te idealizează, alţii te denigrează poticnindu-se în micimi după măsura fiinţei lor.

-Da, da. Cunosc povestea. Ce mai festă le-am jucat, nu crezi? Tuturor. Nici unul nu scapă confruntării cu mine. Îşi tocesc creierii încercând să mă dezlege. Prea grea sarcină pentru om să cunoască alt om. Poate aşa îşi mai ascut şi ei puterea de a avea idei, cum se numea oare? Idioţie? A , nu, e altceva.

Hai s-o numim inteligenţă. De-ai şti ce mă mai distrez ce mă mai distrez privindu-i la tv din când în când.

Dumnezeu a avut umor când ne-a creat, uite acolo cum se strofoacă încercând o mie de sensuri pentru un vers de-al meu! Ce delectare!

-Eşti demon, am spus privindu-l fix. Atunci a clipit cu o întunecime morbidă în ochiul stâng şi şi-a întors capul, ca apoi să revină cu aceeaşi mină senină şi veselă.

-Ştii, eu m-am jucat toată viaţa cu ideile, cu figurile de stil, cu scumpele şi truditele mele rime.

Acesta e sensul: ei cred că se joacă cu poeziile mele, cu articolele şi cu cuvântul fad pe care îl urăsc „biografie”, din care sincer îţi spun că n-am reuşit să prinză nici măcar un colţ din viaţa mea. De fapt, ei sunt jucaţi de creaţia mea, eu le-am făcut jocul, iar ei sunt pionii! Iar la rândul meu am fost jucat de predecesori. E un joc de domino ce începe şi se termină cu Dumnezeu. Diferenţa constă în faptul că unii sunt sortiţi să fie jucătorii , iar alţii programatori. Dar deja ţi-am spus prea multe…

pg. 386

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Nr. 120 Povestea unei cărți de haiku Autor Mihaela Cojocaru (Constanța) Haiku:arta conciziei Roland Barthes Era o vară frumoasă cu zile însorite aici la malul mării, în frumosul oraș Constanța. Natura era atât de frumoasă și mă îmbia la plimbare, încât era greu să rezist tentației de a străbate străzile orașului ori a merge pe faleză . De când mă știu iubesc natura, plantele și animalele, și marea. Mă atrag și mă uimesc totodată prin culorile și miracolele lor.

Pasiune mea, încă din adolescență, a fost să scriu, să aștern pe hârtie, acum mai nou pe calculator, gândurile, năzuințele, ideile,visele, sau să redau ceea ce văd în mirifica lume înconjurătoare.

Deși era foarte cald scriam, pentru că aveam mult de lucru și proiecte mai vechi așteptau cuminți pe birou de mult timp. Nu știam eu că în curând aveam să las deoparte ceea ce scriam și să pornesc într-o adevărată cursă contra cronometru. Să răspund unei adevărate provocări, căci de multe ori subconștientul lucrează independent de voința noastră și ne îndplinește cele mai ascunse năzuinți. Această năzuință a mea avea să se concretizeze după două luni într-o frumoasă și deosebită carte de poeme haiku însoțite de imagini!

Dar să revenim la poveste....... În timp ce scriam mi-am ridicat ochii și am privit pe geam, era întradevăr o zi foarte frumoasă. Dar privind natura și frumusețile ei, mi-a fugit gândul la poezie, dar nu orice fel de poezie , ci la poezia de tip haiku, care este prin excelență poezia naturii. De mult doream să scriu astfel de poeme dar nu prea știam cum. În ultimul an participasem la colocvii, simpozioane și chiar și la Festivalul de Haiku, organizate de Societatea de Haiku, aici la malul mării. La evenimentele respective, am fost impresionată de dăruirea și pasiune cu care vorbeau scriitorii de haiku despre această bijuterie a liricii nipone, care este poemul naturii și al momentului.Și astfel s-a născut dorința de a scrie eu însămi haiku-uri. Acum acest gând îmi dădea iar târcoale tulburându-mi liniștea și lucrul. Și mi-am zis: - De ce nu!?

Am lăsat totul de o parte și m-am apucat ca un elev sârguincios să adun materiale ca să mă inițiez în acest domeniu. Am scos din bibliotecă cărți și reviste de haiku și aveam chiar și un manual de haiku, am căutat pe site-uri teorie și poeme și m-am apucat serios de învățat. Din ce citeam tot mai fascinată eram de cel mai scurt poem din lirica universală, haiku-ul.

După ce am citit și răscitit tot ce aveam am început și eu să scriu, acum venea adevărata provocare, fiind învățată să scriu poezie clasică tot spre genul acesta de poezie mă îndreptam și acest fapt nu-mi era de folos de loc. Mijloacele artistice ale poemului haiku sunt foarte restrânse, spre deosebire de poezia clasică, și trebuie să depui multă muncă și iscusință să obții haiku-uri bune și foarte bune . În tot acest timp fiul meu, care este colaboratorul și criticul meu asiduu, mai ales la munca cu calculatorul, el fiind cel care scanează, tehnoredactează, corectează, traduce, și-mi dă idei cum să realizez textele literare, m-a încurajat foarte mult și după ce am scris câteva haiku-uri mi-a spus:

pg. 387

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

- Scrie și mai multe poeme și desenează imagini pentru fiecare din ele și apoi editează o carte.

Sfatul lui era fosrte bun dar mai ales avea o bază, eu mai publicasem cărți și făceam și cursuri de pictură, și vorba aceea pentru orice copil, îndiferent de vîrstă, mama este un ,,Super om,,. Așa că m-am pus serios pe treabă. Au fost două luni de vară pe care nu le voi uita niciodată .....

Nu era de ajuns să scriu trebuia să am și confirmarea că poemele mele sunt chiar haiku-uri și se încradează în cerintele literaturii de tip nipon, așa că le-am trimis spre verificare Președintei Societății de Haiku C-ța, o doamnă profesoară, scriitoare de poeme de tip nipon, care a realizat și un manual de Haiku, manual care mi-a fost de mare folos în tot acest timp.A verificat cele câteva poemele pe care le scrisesem, i-au plăcut ,mi-a confirmat că sunt haiku-uri și m-a îndemnat să scriu mai multe pentru a edita o carte.

Iată că ideia fiului meu avea susținători!

Numai că se apropia cu pași repezi Colocviul Național De Lirică Japoneză Ediția a XX-a,organizat la Constanța și sugestia dânsei era să fie gata cartea, până atunci, pentru a o prezenta în cadrul Colocviului.

Era o mare provocarepentru mine, mai ales că timpul era foarte scurt și vroiam să fie un volum trilingv(român, englez, francez). Mai publicasem cărți dar în ediții bilingve, acum ridicasem ștacheta! Întrucât nu mai era vorba de un simplu exercițiu de a scrie haiku-uri, ci de un proiect important, care implică o răspundere majoră, căci o carte este o operă importantă și pentru cel ce o scrie și pentru cel ce o citește și care urma să facă parte din literatură , am hotărât să mă instriesc și mai mult în domeniu și să studiez și mai aprofundat haiku-ul. Așa că am solicitat din nou ajutorul doamnei Președinte a Societății de Haiku și a încă două doamne profesoare, deasemenea membre a Societății, toate fiind scriitoare de haiku și nu numai și care au în cadrul Societății de Haiku o activitate importantă, contribuind la cunoașterea și cultivarea, în tară și peste hotare a poeziei clasice de tip nipon, creată de scriitorii români. Mi-au pus la dispoziție cărțile pe care le-au scris în stil haiku și haiga(poeme însoțite de imagini) inclusiv cărți ale altor autori, m-au încurajat, ajutat și sfătuit cu discreție,îndemnându-mă să cutez când nu îndrăzneam s-o fac.

M-au sfătuit, ca și fiul meu, să realizez și desene pentru poeme. Era o provocare!

Tematica cărții este marină, eu fiind locuitoare a acestui oraș de la malul mării, Constanța, antica Cetate Tomis și fiind o mare iubitoare a mării. Am încercat să surprind cât mai bine peisajele dar și sentimentele pe care le vedem sau simțim în apropierea mării și să le redau cu sensibilitate și fidelitate și astfel să mă apropii cît mai mult de esența celui mai scurt poem din lirica universală, haiku-ul. În paralel cu scrisul mă ocupam acum și de realizarea desenelor. Petreceam multe ore studiind desene pe diverse site-uri, încercând să găsesc cel mai potrivit și sugestiv desen pentru coperți și pentru fiecare poem în parte. Apoi îmi trebuiau alte ore pentru a le desena și picta foarte bine, să pară cât mai simplu ca realizare dar să fie încărcate de informații.

Era o muncă frumoasă care mă pasiona cu fiecare zi care trecea, văzând conturându-se nouă carte!

Dar lucrând mult și fiind presată de timp la un moment dat am obosit. Chiar dacă vroiam să lucrez nu mai puteam și era de ajuns ca un desen sau poem să nu-mi iasă bine și aproape ca mă blocam. Cu cât doream să realizez mai mult cu atît mai încet înaintam, nu erau momente ușoare dar am avut tot timpul susținerea familiei și a prietenelor, a celor trei mentore ale mele în haiku și în literatură în general! În tot acest timp am avut și ajutorul necondiționat al fiului meu, el ocupându-se de partea de realizare din punct de vedere tehnic a cărții, care nu a fost ușoară de loc. De multe ori fiind nevoie să reluăm aceeași operație fie că era copiere, scanare, tehnoredactare sau traducere în limba engleză.

De multe ori am refăcut desene sau texte, pe care le reluam iar și iar și aceasta implica și schimbarea celor două traduceri ale textelor.

Traducerile au fost realizate după cum am spus, în limba engleză de către fiul meu Tiberiu, sub îndrumarea unei doamne profesoare de limba engleză, iar în limba franceză de o doamnă profesoară de limba franceză, toți trei sunt foarte talentați și au colaborat de mai multe ori în această echipă.

După ce a fost totul gata,titlu, texte, imagine și coperți, plus materialele de la începutul și finalul cărții și traducerile făcute în cele două limbi, am început faza finală, tipărirea la editură și apoi corectura

pg. 388

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

și retușurile. O dată ajunsă cartea la editură, echipa noastră muncitoare și ambițioasă s-a imbogățit cu încă o persoană talentată care lucrează cu pasiune, cred că ați ghicit că era vorba de domnișoara de la editură!

Până a edita prima carte am crezut că cel mai greu este să scrii, dar după aceea mi-am dat seama prin câte alte etape mai trece o carte și cât de mult timp și multă răbdare necesită. Fiecare amănunt este important, fiecare detaliu contează!

Cartea de HAIKU a fost gata cu o zi înaintea începerii Colocviul Național De Lirică Japoneză. Am reușit să respectăm termenul pe care ni-l propusesem pentru tipărire și să prezentăm volumul în cadrul Colocviului. Pentru mine era un dublu debut, era primul meu volum de poeme Haiku și totodată primul volum ilustrat de mine, la celelalte eu realizând numai coperțile.Conjunctura a fost de așa natură încât am reușit să trimit cartea în mai multe orașe din țară și chiar în alte țări.Sper ca cei ce o citesc să se bucure de ea !

Acum la final pot spune că după două luni de muncă susținută, realizată de o echipă talentată și muncitoare, căreia îi mulțumesc și pe această cale, încă o dată, interesanta noastră carte de HAIKU a văzut lumina tiparului.

A fost o dovadă a ceea ce înseană să -ți propui să realizezi ceva și să lupți cu toată convingerea pentru a reuși.

A fost o carte realizată cu multă dragoste și pasiune!

pg. 389

Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” Concursul “Peregrinări” – proză scurtă – 2014, ediția a V-a, Dublin

Mulțumiri autorilor participanți la acest concurs de proză scurtă!

Mulțumiri juriului pentru dăruire.

Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin, urează tuturor autorilor și colaboratorilor Sărbători fericite și un An Nou încărcat cu împliniri!

pg. 390