Secretul lunii, autor Virginia Paraschiv

VIRGINIA PARASCHIV

Secretul lunii

EDITURA TRANSILVANIA 2018

VIRGINIA PARASCHIV SECRETUL LUNII

Colecţia CITITOR DE PROZĂ este coordonată de Emanuel Pope, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii

Redactor: MIHAI GANEA Tehnoredactor: ALIN OLTYAN Coperta: MAIA MARTIN

© 2019 by Editura TRANSILVANIA www.portilenordului.ro ACPN, Editura TRANSILVANIA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PARASCHIV, VIRGINIA Secretul lunii / Virginia Paraschiv. - Baia Mare : Editura Transilvania, 2019 ISBN 978-606-8423-35-7

821.135.1

Printed in ROMÂNIA

VIRGINIA PARASCHIV

SECRETUL LUNII

EDITURA TRANSILVANIA - 2019

CUM O FI, CARTE SĂ FIE Tot omul e dator să lase câte ceva în urma sa: un copac genealogic cu ramuri ancestrale străpungând prezentul, un prezent încremenit în așteptare: câțiva puradei cu acte doveditoare de flămânzi, înfrigurați și goi, numai buni de capturare a indemnizațiilor susținătoare a sporului demografic popular; o mână de amintiri băloase și lacrimogene, de uz domestic în singurătate și la bătrânețe; un cufăr burdușit cu haine second hand demodate, mirosind a castraveți murați sau a parfum de trandafiri, altminteri în perfectă stare pentru reciclare; o bandă audio cu ecouri ale logoreei sapiențiale; poze de la nunți, botezuri și înmormântări, rentabile, cu daruri și pomeni cutumiare. Și ar mai fi câte ceva detalii, dar în principiu, susnumitele elemente materiale 5

și imateriale, ar fi cam tot ce datorăm, per individ, ca urme ale trecerii prin tăvălugul existenței noastre pe acest pământ cu cap turtit. Dar când n-ai nimic din cele clasic juruite, vei da ghes unor porniri ceva mai ingenioase și sofisticate. Le aduci pe toate, prin imaginarul din capul tău privat, unic și irepetabil, îngrămădite într-o carte, virtuală și, după posibilitățile pecuniare, chiar și niște exemplare printate, pentru autentificare și punere la păstrare în depozitele din biblioteci. De voie și fără de voie, intri în rândul protipendadei literare locale, cu deplinătatea drepturilor de autor. Scrâșnind din dinți, cu ochii scoși din orbite, din apă, foc și scrum, te identifici, în vecii vecilor, ca scriitor. O carte ESTE. Das Sein din nimic pentru nimic. Din fericire, cartea nu se mai citește. Pui în ea ce te taie capul, ce găsești de-a gata de la alții, și te-ai mântuit. Cum o fi nu mai contează, carte să fie.

6

NOAPTEA URII GRAȚIOASE Mulţimea scanda incendiar lozinci negativiste. Piaţa guvernului gemea de scutieri. În faţa Parcului Central stăteau bară la bară autobuzele din care se revărsaseră mitingiştii. Incidentele săreau de făceau scântei şi înteţeau animaţia populară.

Undeva, într-un flanc, o tânără femeie ţipa din gură de şarpe. Era o bondoacă, îndesată şi înfofolită într-un cojoc artizanal şi o broboadă de lână groasă. Un poliţist dăduse să se apropie de ea, cu intenţii terapeutice.

Vuietul mulţimii clocoti ameninţător: „ Asasini! Asasinii!”. O ploaie de pietre şi de murături se abătu asupra omului legii oficiale. Poc, poc, poc, în cască, peste omoplaţi. O pietricică mai vitează îl nimeri peste fluierul piciorului. Poliţistul icni şi bătu 7

în retragere şchiopătând amarnic. Încerca să scape de bondoaca singulară care-i luase urma şi se agăţase straşnic de piciorul teafăr.

Poliţistul avea pistol.Verbul punitiv rima însă cu puşcă, asta e. Biruit în lupta corp la corp cu răzvrătita, poliţistul se împletici şi se întinse cât era de mare pe carosabil.

Bondoaca prinse avânt şi se sui pe poliţist.

Avea ce-avea cu casca, o fremăta un spasm erotic. Poliţistul simţea cum mâinile dibace ale femeii îl strângeau de gât. Omul de ordine stătea supus, de teamă să nu fie linşat şi desfăcut bucată cu bucată. Un om în uniformă, mort la datorie, este, precum se ştie, un erou… O moarte demnă este, din când în când, istoric necesară. Poliţistul nu voia să moară, avea de gând să ajungă până la adânci bătrâneţi, ca pensionar onorabil.

Aşa că-şi desfăcu grijuliu casca şi aşteptă răbdător reacţia combatantei. Femeia o smulse în triumf, se rostogoli cu ea la piept. „ Jos căştile, jos găştile! ” Poliţistul aştepta emoţionat etapa clasică „ jos pantalonii!”.

Era un pudic şi un subordonat cu frica şefilor în oase. Pricepu uşurat că haita nu-i mai voia capul, ci avea chef de hârjoană. Şi alţi colegi 8

ajunseseră la post desculţi şi în indispensabili.

Ruşinaţi, învinşi, dar reutilizabili. Omul nostru însă călcase regulamentul. Purta egării nevestei pe sub pantaloni. Erau nişte colanţi cu romburi vişinii, portocalii şi roz. Ce circ mediatic ar fi ieşit pe seama lui ... Din fericire lumea avea altceva de făcut. Uitase de poliţist pentru că bondoaca născuse un bebeluş. O naştere uşoară, executată public, o naştere model, fără spital, perfuzii şi panică prostească.

Femeia îşi executase corect mandatul civic de contribuabilă la sporul demografic.

Tânăra mămică îşi adună copilul de pe stradă, îl înfăşură iute în broboadă şi îşi puse prompt casca trofeu pe cap. Îşi salvase imaginea şi reputaţia. Cum i-ar fi stat unei martire populare cu capul descoperit? Dacă, în plină apoteoză mediatică, ea, femeia din popor, ar fi fost filmată în prim plan, fără broboadă şi fără cască? I s-ar fi văzut machiajul şi coafura şic. Ea, femeia totală, ea, mama etalon, era de fapt o balerină din trupa siderală şi îşi asumase rolul de animatoare, ca membră a mişcării radicale.

Rolul ei era să facă o prestaţie telegenică prin 9

care să le scoată pe gospodinele inerţiale din cartiere şi comune. „Murim, luptăm şi pruncul l-apărăm”, intona la unison personajul colectiv.

Victima feminină agită bebeluşul din plastic în mărime naturală şi tângui un bocet de dor şi jale la portavoce: „Copile, copilaşul meu/ Pe ce lume te-am adus/ În ce leagăn mi te-am pus/ Cine mi te-o alăpta/ Cine mi te-o înfăşa/ Ghete ci`nţi-o cumpăra/ La şcoală cin` mi te-o da/ Dacă eu, măicuţa ta/ Nu voi şti a cuteza/ Drept în ochi a-i scuipa/ În faţa naţiunii/ Şi a televiziunii/ Pe guvernanţii găunoşi, mincinoşi şi monstruoşi”.

— Stai pe coarda populară, ieşi din perimetru de neologisme! I se suflă prin microfonul din cercel.

— Voi, gospodine, mame de ispravă şi de bine, nu mai staţi, nu vă mai holbaţi, luaţi ce apucaţi, obiecte de uz casnic din bucătărie, oale, polonice şi tigăi, şi veniţi aicea între noi, ca să-i coborâm pe sfântul caldarâm, pe guvernanţoşi pe slujitorii lor.

Un lider de-al carbonarilor interveni într-o tonalitate mobilizatoare: 10

— Uoooooo, ruşine lor, să-l chinuie pe bietul popor. Uoooooo, să defileze câinii cu facturile în coadă.

Teleobiectivul surprinse imaginea unui poliţist văzut din spate, şchiopătând, cu capul descoperit. Urma mama cu pruncuţul într-o poză statuară. Un pâlc de fecioare se mlădia în jurul ei. Cercul se desfăcu şi se mulă într-o spirală ce se derula lent. Vestalele intrară printr-o cadenţă apăsată, crescendo, până la vertijul unui ritm nebun, iraţional, păgân.

Coardele de scutieri şi de mitingişti se palpau şi se îmbrăţişau iniţiatic. Piaţa guvernului trepida: „ Două fire, două paie, ia guvernul la bătaie!”

O incantaţie universală, fără bariere, frontiere şi prejudecăţi. O ploaie de stele albastre cădea din elicopterele venite din senin. Totul se rostogolea şi şerpuia în ondularea magică. Spectacolul de sunet şi lumini nu omitea nimic. Elicopterele se roteau în jurul pieţei, elevat, solemn, silenţios. Spiritul comunitar extatic plana peste mulţime. O revoltă folclorică spectaculoasă îşi ţesea scenariul. Ici, acolo, mai apărea câte un acces identitar, răzleţ. Un 11

domn îşi duse mâna speriat la buzunar. Îi dispăruse portofelul. „Hoţii, hoţii!” O doamnă corpolentă îl puse scurt la punct: — Ei, hoţii, sunt altfel decât noi, dar sunt ai noştri. Fiţi tolerant şi generos!

Domnul se conformă placid, nu sparse bucla spiralei, ci se lăsă înfăşurat de semenii lui ce aderau din mers la potenţarea enigmelor ordonatoare.

Brigada antitero fu străfulgerată de un fascicul de steluţe în picaj. Grupul negru de introvertiţi deveni imprudent de imprevizibil.

— Puneţi-vă ochelari! răcni conducătorul trupei de elită atemporală.

Trupa se execută şi se afundă sub acoperirea anonimatului istoric legalizat.

Unul din mascaţii cu cagulă fredonă ca pentru el: „ Două fire, două paie,/ Ia civilii la bătaie,/ Ca să facă vânătaie,/Hop şi aşa!”.

Apostolii Puterii prinseră din zbor parola şi o clamară în cadenţa unui marş eroic. Mica abatere stilistică de la distihul neelegiac, trecu neobservată. Ţeava inoxidabilă scuipa pe gură jeturi de lumini portocalii.… Luna se piti în nori, însingurată şi mâhnită.

12

Un cerşetor rămase pironit, cu mâna întinsă.

Se codea să intre în corul nemulţumiţilor.

Mâna sa jelindă nu avea mână pereche.

Unica lui mână, harică, cerea de parcă ar fi vrut să dea.

— Hai, bătrâne, fă un ultim şi suprem efort integrator! îl apostrofă un mistic militant.

Misticii şi cerşetorul cel beteag pluteau deasupra unor lespezi de beton transcedentale. Clădirea guvernului era scăldată într-un nimb albastru. Era o noapte transparentă. Îngrijitoarele băteau mocheta cu papucii de serviciu. Lustrele se clătinau legănate. Guvernul se golise de obiectul muncii. Serpentine de hârtie ieşeau prin faxuri şi fluturau printre perdele. Vuia răscolitor solul şi subsolul strămoşesc. În aval, pe-o gură de canal, premierul şi locoteneţii săi lucizi, coborau o pantă lină.

Echpa oficială intră într-un buncăr din patrimoniul de protocol. Pe ecranul de sticlă antiglonţ, nu puteai desluşi făpturi umane, de atâta praf şi fum. Crainica îşi irosea privirea în eter. O pânză de păianjen se balansa din tavanul scund.

13

— Domnule Premier, cât ne mai ţineţi în suspens, n-a căzut nici acum guvernul? vociferă cu arţag tânăra femeie.

— Fă-te blondă, pentru credibilitate, se auzi o voce în subteran.

— Daţi-mi un pont, o ştire, o minciună convenabilă, o informaţie, ce-o fi, din culisele Puterii. Trebuie creată iluzia accederii la marile secrete de stat.

Publicitate. Urmează reclama cu crema hidratantă pe care o vom anihila cu clăbucii de la reclama pentru detergent.

— Dă-te la o parte, şedinţa de cabinet se va derula în direct. Urmează Apelul către ţară. Punctul unu: guvernul e viabil.

— Puteaţi să mă lăsaţi pe mine să anunţ. Tot mă ia cu somn şi-mi scade cota de audienţă.

— Lasă, că te ţine tatăl tău pentru mandatul următor, conchise vocea inconfundabilă a purtătorului de cuvânt.

Premierul e între colegi. Sughiţă şi i se văd sechelele din vechiul sistem. Cedează timpul de antenă ministrului globalizării. Premierul va bea apă ca să-i treacă sughiţul şi va pleca de bunăvoie în opoziţie pe stradă. Vrea la 14

aer, e mahmur. Preia ştafeta energicul ministru al globalizării. Domnia sa vă va ţine un discurs. Vorbiţi liber, maestre, vorbiţi liber.

— Mulţumesc, colega, pentru introducerea în situaţie. Fiica mea, retrage-te în plan secund. Deci, iubită naţiune, psihogramele centralizate atestă o recrudescenţă a melancoliei pe plan mondial.

Deşi, ca specie, am ieşi cu brio din stadiul puberal, persistă păguboasa suferinţă a crizei de identitate. Apolinicii şi dionisiacii, dilematicii şi evazioniştii, vizionarii mesianici, cabotinii, snobii şi rebelii, frustraţii, s-au coalizat vremelnic într-o proferare solidară de interjecţii nihiliste.

Limbajul comunitar e surmenat de arhaisme şi de regionalisme reziduale, de înjurături incoerente. Existenţa tubulară, cap-coadă, coadă-cap, este perturbată de isterici. Deci ce e de făcut cu maniacii umanişti? Simplu, vom subvenţiona o televiziune tehnocrată.

Vom renunţa la televiziunea umanistă, o copie palidă şi aproximativă a realităţii. Vom construi o televiziune esenţială, nonfigurativă, şi enunţiativ-afirmativă. În faza 15

de tranziţie, ecranele vor emite triunghiuri, cercuri şi pătrate. Telespectatorii se vor calma şi vor reveni la normal. M-am consultat cu ministrul psihologiei colective.

Dânsul are o opinie tranşantă în subiect. Vă poate confirma.

— Adevăr vă zic vouă, sunt ministru psiholog.

— Ministrul captării publice este adept al suspendării televiziunii primitive.

Vă va vorbi.

— Totul va fi bine, sunt ministru captator.

— Sunete celeste vor vectoriza fluidul informaţional. Realitatea nu e ce se vede, ci ceea ce se crede. Este o opinie neechivocă a ministrului trecutului istoric. Va lua cuvântul.

— Cred la fel ca antevorbitorii.

— Am fost avertizat asupra magnetismului viabil din paradigma timpului încremenit, de către ministrul mitologiilor active. Îşi va exprima părerea.

— Am, ca toată lumea, o identitate în pustiu. Mentor stilistic mi-a fost ministrul artei de a trăi.

16

— Sunt un hedonist larvar, mă conformez şi gata.

— Mi s-a atras atenţia asupra pierderilor suspecte în resurse şi idei. Se poate vorbi de instaurarea sindromului cuprins în paradigma „ dor de ducă”. Este încredinţarea fermă a ministrului circulaţiei virtuale.

— Aşa este.

— Vom recurge la o nouă generaţie de biotipuri guvernatoare. Părintele societăţii civile lucrează la geneză.

— Exact, mai e puţin şi renaştem din cenuşă.

— Ne vom debarasa de cutumele tribale. Ne vom elibera de veacul obsedant.

Vom peria limbajul de stereotipia idioată.

Vom reforma limbajul ca să ieşim din criza de comunicare. Vom subvenţiona orezării.

Vom profesa o guvernare cerebrală. Vom liberaliza inteligenţa.

— Tati, e o delegaţie de hackeri în studio. Cică vor să penetreze până la tine şi să intre în dialog. Nu mă cred că nu ştiu unde eşti. Zi-le tu ceva, dă-le „bună-seara”.

17

— De unde ai informaţia că e seară?

De ce nu-ţi vezi de treaba ta şi-i agasezi pe oameni cu spectrul nopţii? La ora când zici tu „ bună seara”, milioane de oameni veghează şi lucrează pe interfaţa luminoasă a globului. Pe unii îi arde soarele în cap, fac insolaţii, sub dogoarea soarelui torid, diurn.

Alternanţa ciclică zi-noapte va fi abrogată printr-un edict de urgenţă.

— Tată, asta mai lipsea, să mă faci pe mine vinovată. Măi, băieţi, lăsaţi-mă în pace.

Nu mă loviţi, mă doare. Vă rog, nu mă trageţi de păr. Vă jur că nu ştiu unde este tata. Nu mai daţi în mine, nu mai daţi, sunt doar o piesă componentă a marelui sistem.

— Guvernul, cu organigrama remaniată, finalizează Edictul de Urgenţă.

Televizorul face purici pe ecran.

Manifestanţii s-au oprit din tropăit. Liderii sau retras pentru negocieri. Oamenii de ordine au luat repaus pentru mic dejun. Din pământul reavăn adus pentru gazon, răsare o râmă în spirală cognitivă.

18

LENTILA DE CONTACT ȘI DAMIGEANA Viforniţa nocturnă din Piaţa Centrală îşi epuizase energia militantă şi obturase coerenţa statului ordonator. Cei dintâi au dat semne de plictis oamenii în uniformă şi fără chip. Primiseră gamelele de ceai, pâine şi câte o conservă pe care o desfăcuseră meticulos. Urma mâncatul propriu zis. În dreptul gurii îşi croiseră cu briceagul o deschizătură pentru dumicaţii regulamentari.

Dar când muşca omul din pâine, îl gâdilau fărâmiturile sub barbă, pe după urechi, pe după gât. Altul îşi gresa mustaţa cu pasta de carne, în loc s-o ducă la gură. Pâinea udă, pasta unsuroasă, ceaiul opărit, o dură contradicţie între a vrea şi a putea să sorbi, să mesteci şi să înghiţi.

19

— Oare mai ţinem mult cârpa sub obrazul nostru identitar? Se semeţi retoric către comandant o namilă care muşcase năpraznic din gamelă, crezând că e tartina.

— Fiule, am ostenit cu toţii în exerciţiul funcţiunii. Dezinhibaţi-vă, flăcăi.

Ridicaţi cagulele şi rulaţi-le sub formă de fes.

Săltaţi în sus şi ochelarii.

— Aşa mai merge, domn’ comandant, arătăm a oameni de treabă, grăi un oacheş mustăcios. Oare dumneavoastră cum vă stă cu fes?

— Iertaţi-l de întrebare, atâta îl duce mintea de brută iniţiată. Ascultă, măi intrusule cu caş la gură, tu nu ştii că domnu comandant care ne este ca un tată, lucrează tot timpul sub acoperire, şi are nu numai cagulă, ci şi lentile de contact? interveni un veteran cu tactul necesar şi oportun al subalternului vocaţional.

— Soldat, de unde ai informaţia cu lentile de contact?

Veteranul înlemni. „ M-am dat de gol ca prostu.” Numai eu am fost tâpitul care era să fie prins în dormitorul şefului, când mă hârjoneam cu nevastă-sa. Am stat, ca în 20

comediile ieftine, sub pat, o noapte întreagă, silindu-mă să nu strănut, de câte ori sub arcuri, cădea câte un smoc de câlţi îmbibaţi cu praf. Mi-a zis nebuna de muiere să ne jucăm de-a cucu bau prin casă. Băieţii m-au avertizat că nebuna are fantezie frenetică, dar ce mi-au văzut ochii şi ce mi-au auzit urechile în noaptea aceea m-au copleşit.

Când a intrat omul în casă, femeia nu avea pe ea decât scufiţa albă şi un şoţuleţ decorativ de dantelă. Aşa cum era, a ţâşnit în faţa bărbatului, a făcut o reverenţă, a pus mânuţele la ochi şi a început să debiteze: — Mi-a fost dor de tine, nestemata mea cazonă, m-am jucat de-a gospodina, friptura miroase a fum, am dat-o la sărmani, ştii, am avut o viziune…

L-a luat de mână, tipul o urma, moale şi ascultător, a intrat în jocul de-a cucu bau cu ea, s-a lăsat mânat în dormitor. Nebuna se simţea bine cu el în pat şi cu mine dedesubt.

Când dădea omu să închidă ochii, ea, „cucu”.

Amorţit de somn, bărbatul răspundea la parolă, apoi, la porunca ei, cobora din pat, cotrobăia după şoşonii ei de pluş. Nemeritul bâjbâia cu mâinile sub pat, tipa se tăvălea de 21

râs, îşi arunca din nou şoşonii, şi tot aşa. Într-un târziu au adormit. Peste noapte se făcuse frig. Dârdâiam de încordare, ochii îmi lăcrimau. Când am simţit că şeful doarme adânc, am vrut să mă subtilizez. Şugubeaţa m-a simţit şi mi-a dat un avertisment sever, aplecându-se spre mine şi pocnindu-mă în creştet cu şoşonii. M-am retras strategic, mam îndârjit şi eu, am tras de pled, ea ţinea de învelitoare cât putea. În cele din urmă, s-a înfăşurat ea singură cu tot pledul, noi doi, eu şi el, am cedat cavalereşte, numai să ne lase în pace maniaca. M-am simţit solidar cu şeful meu, ca de la bărbat la bărbat. Ba mai mult chiar, când omul se echipa, dimineaţa, şi a scăpat o lentilă de contact, începând să orbecăiască după ea, eu i-am înmânat-o personal. L-am scutit de efortul de a scotoci prin covorul prăfuit. Recunăscător şi tandru, mi-a sărutat mâna, mi-a mulţumit şi mi-a urat somn uşor, să fiu frumoasă şi cumninte. Cum stăteam cu pielicica goală, singur singurel, chior de somn, neajutorat, m-a cuprins un dor arhaic de tiparul matricial: — Mamă Venus, tu cea cu întreite atribuţii, mamă, senzor erotic şi stăpână a 22

lumii din cer, din străfund de ape şi de pe pământ! Sunt trist şi cu popoul gol în infinitul cosmogonic.

— Acoperă-mi goliciunea, tu, maică ocrotitoare, măcar cu o cămaşă şi un pantalon! Trăzneşte-l cu puterea ta divină pe soţul încornorat, dă-i un condur zeiesc în pat, scapă-mă de curtea marţială. Zeiţa a avut milă de mine, muierea adormită a chicotit în somn un „cucu bau”. Bietul om, aşa cum sta de-a buşilea, în contemplare şi extaz, a tresărit înspăimântat şi s-a lovit cu fruntea de muchea patului. La slujbă i se vedea cucuiul de sub năframa protectoare. Eu am reuşit să scap de beleaua de femeie pentru că ludica dormea neîntoarsă. Am ieşit din casă deghizat în coana lăptăreasă. Ştiam secretul: ochii şefului erau căprui, lentilele albastre.

— Soldat, nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Domnule comandant, cu tot respectul, vă informez că de câte ori am dat cu gaze lacrimogene în manifestanţi, ochii dumneavoastră au rămas uscaţi şi reci. Am intuit că, din motive de maximă securitate, ochii dumneavoastră sunt blindaţi.

23

— Acum, că tot plecaţi la vatră, vă pot spune aşa, ca de la om la om, că puterea este încopciată între secret şi paradox. De pildă, fiecare dintre voi s-a legănat, pe rând, cu iluzia că nevastă-mea îmi pune coarne. Mai întâi că nu am avut nicio nevastă. Muieruşca pe care aţi abordat-o era o simplă practicantă de la departamentul de sexologie fricţionară.

Era musai să vă testăm comportamentul în situaţie de criză. În mare parte, v-aţi descurcat foarte bine. Aţi trecut cu brio testul de fideliatte.Toţi aţi făcut stagiu de o noapte, goi, goluţi, pe după draperie sau sub pat. Ştiu că nu v-a fost comod. Puteaţi să mă asasinaţi, să-mi daţi foc la casă, să-mi haliţi antricoatele din frigider. Niciunuia nici nu i-a dat prin gând măcar umbra vreunei fapte infamante. Poate m-aţi invidiat, poate m-aţi urât, poate v-ar fi plăcut să vă bateţi joc de mine, sau să-mi umblaţi prin fişier şi să-mi extrageţi documente. Am privit cu multă atenţie înregistrările video. Nu vă uitaţi aşa la mine. Eu, comandantul vostru, mi-am regalat puterea în maieu şi pijama. Asta în vreme ce rezerviştii de la guvernare, se dau de ceasul morţii să ţină situaţia sub minimul de control, 24

cu diagnoze, prognoze şi cu secretare sexy.

Cabinetul mesianic se pregăteşte să plece în exil. Cine ştie dacă vor reveni? Din păcate vor lua cu ei şi solda voastră. Bieţii de voi sunteţi un pachet de nervi şi muşchi. Aş pune de o dictatură militară, dar sunteţi în criză de idei şi de timp. Prin mijloacele mele specifice de informare, am aflat că dinspre depoul de tramvaie vine o procesiune de obsedaţi în căuturea adevărului absolut şi istoric. Nu e tactic să le stăm în cale.

Abandonaţi efectele, inclusiv tăbliţele de înmatriculare şi bocancii. Păstraţi-vă fesul, pentru că în trenuri şi camioane este curent.

Dispersaţi-vă silenţios printre manifestanţi.

Am încredere în steaua norocoasă a iminentei corporaţii de dezertori. Sunteţi liberi să fugiţi. Privatizaţi-vă rapacitatea.

Băieţii stăteau înmărmuriţi, niciodată şeful nu le ţinuse un discurs. Se vede treaba că se întâmplase o mare nenorocire.

Comandantul se întoarse cu spatele la ei, se îndepărtă agale şi gârbovit, silueta lui fu înghiţită de ceaţă, bocancii erau încărcaţi într-o furgonetă de nişte indivizi în halate albe, armele rugineau văzând cu ochii, sediul 25

fostului guvern era împresurat de bălării, un stol de ciori tăcute îşi căutau un punct de sprijin, o damigeană goală împrăştia un damf de cloroform. O ţinea în braţe un tânăr ce dormea în iarbă, descălţat, cu fesul tras pe ochi. „ Cine a tras în noi”, se tânguia o frunză din plopul secerat în unduirea ei nătângă, acolo, în oraşul cu memoria castrată. După zece ani: „Băgaţi site-ul cultural în dubă” zise omul fără chip.

26

CADE, NU CADE Oraşul mustea de viaţă vegetală. Ici colo răsărea câte o mogâldeaţă omenească, înfăşurată în vinilin. O ploaie tâmpă şi inerţială lingea copacii ramoliţi. Premierul recuzat, ud fleaşcă, zgribulit şi derutat, tatona timid, cu pantofii chiftind de apă şi noroi vâscos, băltoacele tentaculare. Cravata se făcuse şomoiog. Era inadecvată pentru a pentru tenta cu ea vocaţia înălţării transcendente.

O dată se rupsese creanga, a doua oară nu făcuse bine nodul şi-şi sucise glezna în cădere, a treia oară nu încăpuse capul pentru că laţul era prea strâmt. Patru nu e număr 27

fatidic. Cravata se jigărise şi ieşise din uzul suicidar. Şi pe deasupra, fostul demnitar era prea istovit şi rebegit. Bâigui cu înţelepciune: — Mai bine aştept să treacă ploaia asta ticăloasă şi voi scenariza un gol istoric, în câmp de mohor, purificat de conjunctura slinoasă şi urduroasă a arealului politic temporal. Rapsozii criminalişti vor provoca hermeneuţii să mă decripteze ca protagonist alternativ în mitul pastoral. Când o să mor, o să duc în groapă şi secretul contului bancar.

Bodogănind ciudos, martirul mazilit ţopăia din piatră în piatră, după ce-şi suflecase cracii de la pantaloni. O broască în mărime naturală i se proţăpi în cale şi se holba placid la oratorul ambulant. Omul smulse celularul din buzunarul de la piept şil proiectă energic înspre batracianul insolent.

Celularul făcu plici: — Măi animalulule, nu dau interviuri, clamă patetic teleleul. Broasca sări cu agilitate printre picioarele agresorului, telemobilul se activă ca prin minune. Din mocirlă se auzeau mesaje disperate: „Domnule premier, am rămas blocaţi în bunker. Suntem închişi pe dinafară. Daţi-ne o 28

şansă să ne reabilităm. Ni se termină proviziile de apă minerală”.

Omul păşi decis şi strivi sub călcătură aparatul. Dă-l dracului de fetiş. Decât să le aud horcăitul când li se termină rezerva de oxigen, mai bine ascult muzica sferelor.

Numai de-ar înceta dezmăţul hidrologic al norilor obtuzi. La câţiva paşi se întrevedea silueta metalică a unui semafor. Trecătorul îşi drese cât putu, ţinuta, pentru traversarea pe trecerea de pietoni, conform tabieturilor citadine. De bucurie că scapă de proximitatea copacilor vâscoşişi a broaştelor de cartier, pietonul se precipită cam imprudent. Se împletici la mers şi se propti în semafor. Beat de fericire, se dădea cu capul de fierul civilizator, îmbrăţişându-se cu stâlpul, îmbrăţişarea pătimaşă fiind de bun augur. În zona unde fusese reprezentarea pictural vărgată a traversărilor pedestre, se lăfăia obscen un crater uriaş. Zăceau de-a valma cabluri încâlcite, un trailer frânt. Din mormanul de fiare contorsionate, strălucea insinuant moţul unui girofar. Domnul priponit în stâlp, privea stupefiat sincopa rutieră. Ploaia plesăia cu nesimţire.

29

...Tribalismul tehnologic se sublimase în hău metalizat.

Marea Trecere-i făcea cu ochiul, omuleţului murat până la piele, şi-l făcea să uite vremelnic de gâtul înţepenit, de nevralgie, frison şi junghi intercostal.

Mâinile alunecau insinuant pe stâlpul rece şi rigid.

— Cade, nu cade, se auzi un murmur din boschet. Dintr-o colibă vegetală, drapată cu luminătoare de polietilenă, trei capete ciufulite ieşiseră afară.

— Oameni buni, salvaţi-mă, trăgeţimă de aici! Alunec, sunt gata să mă prăbuşesc.

— Lasă-te bre, în jos, vino spre noi de-a buşilea, ca racul, îl îndemnă un ciufulit.

— Mi-e frică.

— Păi uită-te în sus, nu te holba cu ochii în groapă.

Zis şi făcut. Cu o sforţare providenţială de voinţă, trecătorul poticnit pe buza gropii, reuşi să se echilibreze şi să revină pe caldarâm, urmând fără crâcnire sfaturile severe şi eficiente. Ciufuliţii se retraseră 30

strategic în colibă. Domnul se îndreptă spre ei, cu intenţia expresă de a le mulţumi.

— Moşulică, stai acolo unde eşti, ca să te spele ploaia.

— Domnilor, aş vrea să vă mulţumesc, nu vreau să deranjez. Mi-aţi salvat viaţa, vă sunt profund recunoscător.

— Lasă gargara, tataie, dă-ne talonul de pensie, tichetele de masă, pantofii, cravata şi sacoul. Pe aici nici morţii nu trec nevămuiţi, se răsti un ciufulit cu păr roşcat, sârmos.

Demnitarul solitar nici nu crâcni, execută orbeşte instructajul.

— Să zici mersi că nu ţi-am luat şi pantalonii. Dă-ne şi cureaua. Na-ţi o sfoară şi o treanţă uscată. Puneţi-o pe cap, interveni al doilea păros, cu plete negre şi lucioase.

Ciufulitul cu claia aurie nu zicea nimic, căsca a somn şi a plictiseală.

Domnul în şosete era neliniştit. Nu avea tichete şi nici talon de pensie. Nu ştia cum să le spună binefăcătorilor săi tristul adevăr. Din fericire, roşcatul se mulţumi cu harnaşamentul aşa cum era, fără să facă inventar. Luă lucrurile, le băgă de-a valma 31

într-un sac, şi se refugie în adăpost. Ploaia deşănţată îşi făcea de cap, isteric. Domnul dârdâia şi privea cu jind către tufişul ocrotitor.

— Mână, bre, la drum, nu te mai holba la noi. Ne deochi ecosistemul. Întristat de noncomunicare, demnitarul simplificat la rang de cetăţean al străzii, se urni din loc, lăsându-i în plata lor pe boschetarii mizantropi. O luă pe o cărare ce se ghicea prin parc. Merse drum lung, sau, poate, oboseala mărea excesiv durata. Simţea că, dacă se va opri, se va prăbuşi în neştire.

Ploaia gâlgâia indiferentă. Fobia de brotaci îl împingea din spate, să iasă, să iasă din natura cea cleioasă. Melcii umflaţi lăsau dâre translucide prin lăstăriş. Râmele se lăbărţau insidios pe drum. În cele din urmă poteca ieşi din parc şi continuă spre şosea. În pribegia sa, exclusul zilei ajunse la margine de oraş. Ploaia plescăia pe carosabil. Şosetele îl gâdilau la tălpi, când picioarele întâlniră pietrişulşi petice bombate de asfalt. Crengile ude şi noduroase se întindeau spre el, cu duioşie sclerozată. Degeaba. Omul nu avea apetit pentru natura vegetală. Prefera să stea 32

cu zarea gândului la câmp deschis, cu pieptul costeliv ciocănit de darabana ploii. Se opri pe un dâmb de piatră mai stabil, inspirat de o zicere de mânie acră la adresa mamei sale spirituale, patria energofagă: — O patrie, tu maşteră cu fiul tău, ales al naţiunii! Cu ce-am greşit de-mi generezi electorat primitiv şi visceral? Cu ce-am păcătuit, de m-ai împresurat cu o bandă de tâmpiţişi trădători? Cum să te guvernez, când mârlănimea mă invidiază şi mă priveşte chiorâş în direct şi la televizor? Ai tu idee cum plebeii m-au făcut să sufăr, cum mi-au lezat mândria, cum mi-au maculat imaginea, cum m-au împroşcat cu invective? Ştii tu oare ce se scrie despre mine pe garduri şi pereţi?

— Le-ai studiat subconştientul subversiv? Ştii tu, augusto şi frigido, cu câte babe m-am pupat, câţi ţânci au făcut pe mine, când m-am pozat cu ei în braţe, cât mălai de dat la vrăbii îmi atârna prin buzunar? Le-am dăruit cândva, baloane, tricouri, pungi de plastic, calendare, brelocuri şi găleţi. Câtă sponsorizare am băgat pentru portofoliul guvernamental! Unde e recunoştinţa 33

individului massificat? Am rămas singur în ploaie, ud din cap până în picioare, mi-au spart sticla cu tărie, mi-au luat cravata de la gât, sacoul şi cureaua de la pantaloni, m-au descălţat de pantofii mei de protocol. Pe mine m-apucă bâlbâiala de foame şi de frig, iar vulgul din oculta din boscheţi se-nfruptă cu hartane din vaca sacrificată. Ce timpuri!

Ce moravuri! Ce muget polifonic social mi-a rănit auzul!

— Mama ei de viaţă patria vulgata!

Mă duc unde-oi vedea cu ochii, în exil. Şi se porni la drum ministrul exilat.

Merse el ce merse, cu demnitatea refăcută de discursul de clarificare sufletească, şi văzu o flacără ce pâlpâia la sol. La început crezu căi bântuit, că are halucinaţii. Lumina învăpăiată rămânea pe loc, în timp ce el se apropia. Mergea pâş-pâş, atent să nu-şi zdrelească unghiile de vreun pietroi mai ascuţit. Cămaşa-i ieşise demult din pantaloni şi atârna îngreunată de apa ce şiroia de pe umeri până la poale. Era un om liber, în confruntarea cu stihiile naturii, nu-i mai păsa de aparenţe. Realitatea brută avea ceva provocator în ea. Focul perceput din 34

depărtări era aievea. În jurul lui stăteau trei doamne cu fuste colorate, lungi cu trenă.

Focul pâlpâia portocaliu în noaptea ce îmbrăţişa cu nori de câlţi câmpia.

— Sărut mâna, bună seara, doamnelor, grăi solemn ex demnitarul itinerant. Aş vrea să mă primiţi, dacă se poate, pentru o noapte, la focul dumneavoastră. M-am luat cu jogging-ul şi m-am cam rătăcit.

— Bonsoir, domnule dragă, aşează-te pe o buturugă. Scoate-ţi oroarea aceea de ţol de pe cap. Vă umpleţi de insecte dăunătoare şi nu cadrează cu night clubul unde adăstaţi acum.

— Vă mulţumesc, zise drumeţul, şi se conformă spuselor doamnei cu zulufi zglobii, de lângă buturuga sa. Îşi scoase ţolul de pe cap, îl puse în faţa buturugii, se şterse bine de noroiul de pe tălpi, apoi se cuibări tacticos cu faţa către foc. Se pripăşise convenabil şi încerca din răsputeri să facă o bună impresie.

— Aşadar, cu cine am onoarea? întrebă politicos bărbatul.

— Poţi să ne spui pe numele de scenă.

Eu sunt Lisa ciufulita (când auzi cognomenul, oaspetele tresări cu spaimă, 35

faptul trecu neobservat în bezna nopţii), ea e Taisa scofâlcita, şi cea care adună vreascuri, este Vanesa troglodita. Suntem surori după mamă, taţii sunt cam dispersaţi. Băgaţi tărtăcuţa sub umila noastră copertină, trageţi buturuga mai spre foc, să nu vă gâlgâie ploaia pe după gât.

— Cum aţi călătorit până la noi? Se băgă în conversaţieTaisa, ciugulind din poală nişte seminţe de bostan.

— Cum să vă spun, aş zice că am avut noroc, devreme ce am ajuns până aici. Ştiţi, s-ar putea să mă cunoaşteţi, am condus ca prim ministru cabinetul de vizionari.

Complotiştii m-au gonit, iar gărzile de corp m-au lăsat din strânsura lor vigilentă. Am plecat pe străzi, era să cad într-o groapă...

Vanesa veni cu un mănunchi de vreascuri şi începu să înteţească focul.

Cioatele de lemn erau ude şi fumegau, în loc să dea lumină şi căldură. Vanesa se îmbufnă şi scormoni jarul cu un băţ. O pală de fum îi dădu în ochi. Vanesa cea înlăcrimată drăcui.

— Fă nebuno, o interpelă Taisa, ţine-ţi clanţa, că spargi nucleul narativ.

36

Drumeţul se uită neliniştit la cele trei vedete rutiere. „Asta-i bună, te pomeneşti că se iau la păruit în gineceu”!

Lisa, care până atunci picotise sub dogoarea focului, se învioră brusc şi o fulgeră cu privirea pe Vanesa.

—Vezi ,vezi, să nu te frig la gioale cu un retevei. Ieri, când te-am trimis după ghebe, ai venit cu mâna goală.

— Lisa, ţi-am spus că misionarii vegetarieni cheliseră pădurea de ciuperci.

— Lisa, Vanesa, nu vă mai fandosiţi, lăsaţi omul să cuvânte. Iar tu nu mai martiriza lacrimogen, freacă-te la ochi şi-ţi trece.

Vanesa bodogăni ceva în legea ei şi se calmă. Lisa privea meditativ, sprijinită cu bărbia într-un făcăleţ. Din focul pâlpâind se deşirau iluzii nutritive.

— Şi dumneata, străine, ce-ai amuţit?

Revino în spaţiul colocvial, te-ai oprit la episodul cu gărzile de corp din guvernul perimat. Ziceai că rătăceai pe nişte străzi cu dâmburi şi hârtoape, sau aşa arată, cel puţin în mentalul tău de marginalizat, infrastructura barocă tradiţională.

37

— Domnule, sări din culinara ei visare, Lisa, sora mea, Taisa, posedă un registru lexical izbit de o dambla divină, nu sunteţi de acord?

— Ştiu şi eu, domnişoară, cum să mă pronunţşi să nu vexez pe cineva dintre dumneavoastră....

— Domnule, se vede treaba că nu teai degresat politic, ai încă apucături de om la vârf, te scalzi în compromisuri artizanale, vai de capul tău, ai luat un şut de la electoratul anarhist.

— Lisa, se băgă în vorbă Taisa, lasă-l să vorbească, bietul om nu are nici măcar o folie antipluvială. Dacă-l cauţi en detail, e ud leoarcă, sub cămaşă şi sub cracii de la pantaloni.

— Taisa, eu nu pun mâinile mele fin părpălite pe amărâtul ăsta ud şi desuet.

Vanesa, poate tu eşti curioasă.

— Doamnelor, nu vă osteniţi. Nu am nici bani, nici tichete pentru zahăr şi untdelemn, nici cupon de pensie, nu am nimic să vă ofer pentru ospitalitate. Am fost gentil cu boschetarii care m-au salvat de la căderea în abis.

38

— Cică să te iei după aparenţe, mormăi Vanesa. Îţi faci milă de el, că-i bătrân şi decăzut din funcţii, iar el cochetează prin boscheţi.

— Fantezii electorale, surioară. Nu-l băga în seamă. Oricum ghiujul ăsta e mai pudic decât secretarul tău de stat.

— Taisa, tu m-ai trimis acolo. Mi-ai spus că am talent şi că voi zdrobi inima puterii. L-am flagelat pe internet până i-am tăbăcit toate fişierele. Şi baza de date a PIBului e plină de echimoze.

— Vanesa, nu fi regresivă, scormoneşte jarul, s-or fi copt cartofii. Hai că mi-e foame şi pic de somn.

Vanesa luă trei andrele şi le înfipse cu precizie. Cu abilitate le trase iute, să nu se încingă de dogoare. În vârful ţepelor improvizate sfârâiau cartofii. Vanesa înfipse andrelele în pământul umed. Fiecare fată se pregătea de ritualul cinei sub cerul liber.

Bătrânelul se uita cu jind, dar nu ar fi îndrâznit să ceară. Era mulţumit că nu-l goniseră de lângă foc. Se chirci pe buturugă, moţăind cu capul în piept. Nici că-i mai păsa de ploaie, de bigrafia sa secretă, de borna 39

kilometrică fosforescentă de peste drum. Îmbătrânise într-o zi cât alţi muritori în zece. Îmbătrânea şi dormita. Fetele mâncau şi şuşoteau.

— Mai este un cartof în plus, nu-i dai şi lui?

— Pssst. Tu taci şi înteţeşte focul, că mă ia cu frig, grăi Taisa. Lisa, ce zici, îi dăm şi lui?

— Pune-i-l acolo, sub preşul de la picioare. E totuşi om şi el, chiar dacă a minţit poporul cu televizorul. Dă-l dracului de boșorog epuizat și expirat.

40

EȘARFA PURPURIE Părintele comunitar inamovibil stătea sub copertina de stuf decorativ, la adăpost de ţepii radiali ai soarelui impertinent. Sub ochii lui abstract sclerotici, se unduia textura de mătase purpurie a defilării oamenilor muncii.

Clasa muncitoare valsa încolonată solidar, ademenită de fanfara cu chipiu şi epoleţi. În superbia ei astrală, soarele sfida mitologia regională care-l împerechea cu luna, pentru năşirea nunţii alegorice. Tradiţia spunea că la o defilare, bărbaţii trebuiau să poarte soarele pe piept, iar femeile să vină cu luna pe corset. Graţie proiectului de urbanizare şi uniformizare a civilizaţiei tehnocrate, cohortele de proletari fuseseră extrase de sub incidenţa ficţiunilor rurale, şi costumaţia fusese standardizată; toată lumea era 41

înfăşurată în mantii roşii de mătase. Era muşuroiui istoric fusese zgâlţâită de progres.

Tatăl naţiunii emancipate era satisfăcut. Spiritul de gloată fusese estompat.

Vărguţa disciplinei reglase bioritmul corpului obştesc. Celebrarea muncii strict divizate pe competenţe şi abilităţi, se derula cu eleganţă şi rafinament. Grohăiturile arhaice, isteria masselor încinse de bere şi mititei, tropăiala cetelor agresate, lozincile icnite din rărunchi, erau deja de domeniul trecutului defunct. Zbenguiala bahică, de sorginte hedonistă, prin sacru şi profan, se calmase. Liderii instigatori, poeţii şi trubadurii străzii, fuseseră trimişi în activitatea productivă.

Cu faţa posmogită de cutele gândirii reflexive, terapeutul şef al mulţimilor instinctuale, tuşi discret şi-şi drese vocea sa dogită de scamele inhalate prin depozitele en gros: — Zâmbeşte, draga mea, şopti el bacantei conjugale aşezate lângă el.

Multe eforturi de acomodare făcuse tânăra femeie de dragul charismaticului ei soţ, se lăsase chiar şi de fumat, de dragul 42

propăşirii naţionale, pe drumul mătăsii de rubin, dar exerciţiul static de respectabilitate o sâcâia peste măsură.

— Scurtează ceremonia, că-mi pierd răbdarea şi îmi dau în petec, replică femeia de după evantaiul izolant.

— Dar cum aşa, e o ceremonie sedativă de toată frumuseţea, cum s-o irosesc din cauza unui capriciu feminin? Mă uit şi mă tot minunez de această organigramă ondulată a perfecţiunii, de spectacolul lumii ordonate liric, prin muzică şi dans.

Femeia suspină şi reveni la poza statuară de serviciu. Zâmbea cu un rictus tâmp, dând curs recomandării oficiale. Ea era, în fapt, ultima prostituată atestată cronologic, pe care soţul ei o promovase pe scara socială şi o întorsese din relele purtări.

Fostele colege se lăsaseră demult de vechea meserie şi profesau cu vrednicie croitoria şi broderia artizanală. În atelierul de reconversie profesională a curtezanelor, rămăsese un singur post vacant, cel de cârpit steagurile găurite. Or, ea era antitalent la lucrul manual, lucru învederat încă de pe băncile şcolii. Deât să 43

fie condamnată la ac şiaţă, mai bine să dea curs destinului de primă doamnă, măcar că te treceau toţi dracii de plictiseală. Siderius o mângâie pe furiş pe Vanda, plimbându-şi mâna stângă pe încheietura mâinii drepte a cooperantei sale soţii. Defilarea glisa uşor la vale, pe planul străzii axiale. Trenele cu falduri de mătase măturau asfaltul, aspirând subtil particule de praf dansante.

Inamovibilul terapeut contempla extatic defilarea roşie de mai. Cu degetele sale chircite pulsatil pe frageda încheietură a curtezenei domesticite, Siderius reflecta la facerea dintru început a carierei sale de misionar.

Pe vremea dihotomiri militante, îşi conservase, prin puternic autocontrol, simţul estetic. Din prispa casei sale părinteşti, privea cu întristare şi dezgust, spectacolul agitatorilor cu steaguri la căruţe, nişte fetişuri jalnice de cârpă roşie, asezonate grosolan cu nişte simboluri ale unor unelte primitive, o sceră intersectată cu un ciocan.

Aflat în rezistenţă estetică pasivă, şi-a croit, încet şi sigur, o reputaţie de designer pentru cravate roşii, de lux. Intrat în lumea 44

modellingului pentru uniforme, şi-a câştigat şi faimă şi relaţii, şi, desigur, bani. După declicul restituirii integrale cu opinteli legislative, şi-a pus la bătaie rezerva sa secretă de baloturi de mătase, dosită de tatăl său, un vestit angrosist. Baloturile cu pricina fuseseră stivuite într-o grotă moştenită de la bunicul său miner, situată pe un deal transmisibil din moşi-strămoşi, oieri, cimpoieri şi câte ocupaţii vor mai fi fiind în nomenclatorul arborelui ancestral. În paralel încercase şi comerţul cu damigene irizante, ţurţuri de cristal, corpuri de iluminat cu vaci fosforescente.

Afacerea se dovedise un fiasco: florile de mină erau clocite şi degajau un damf de criptă vegetală. Cu stocul de mătase dăduse lovitura. Vălătuci de ţesătură purpurie se deşirau din deal până la poale, se mulau irezistibil pe formele de relief, pe ape curgătoare, pe ziduri, pe acoperişurişi pe corpuri omeneşti. Siderius deţinea monopol pe sortiment. Mătasea roşie era la modă, întrun prezent continu al forţei de sugestie şi de reprezentare. Domnul negustor se căţăra politic, văzând cu ochii. Iniţial se lansase ca 45

membru fondator al Ligii Pentru Prostituţia Canonică. Îşi construise un puternic grup de sprijin în ghiujii autoritari şi astmatici, care aveau şi timp şi bani şi logistică modernă pentru acţiune. Seniorii reuşiseră în timp record să detecteze damele stradale fumătoare. Acestora li se făcea de zor publicitate negativă. Într-un clip devenit deja celebru, cocota fumătoare era arătată cu degetul acuzator de către un client dezamăgit, care scanda un text educativ: „ această femeie îşi neglijează şi-i stresează pe clienţi, cu gândul lor fugar după ţigară”.

Programul promoţional de castitate provocată făcea furori în publicul gerontofil.

Siderius gestiona cu brio afacerea mătăsii roşii, în paralel cu campania de salubritate pietonală.

Prin transfer spontan de zvonuri, se acredita speranţa unor înfocate voturi pentru virtuosul negustor. În înălţarea sa către locul unu din din vârful piramidei etatiste, neguţătorul avea o singură oprelişte. În drumul pe culmile drepţilor iluminaţi, Siderius se poticnea din cauza unei cocotine de duzină. Vanda vagaboanda, care hălăduia 46

independent pe străzi, viciată, rea de gură, fără asistenţă socială, flămândă, beată, cu brichetă şi ţigări în geantă, slabă de duh şi fără căpătâi, în fine, un vot de blam sintetic pe programul lui politic.

Cavalerul Căii de Mătase se angajă în faţa personajului colectiv electoral s-o aducă pe rebela Vanda pe altarul de purificare sacrificială a oiţei rătăcite. Când ajunse în punctul de repaos al amintiri, Siderius zâmbi duios matroanei cizelate şi-şi încleştă cu fierbinţeală afectivă pasageră, dgetele sale noduroase de nervoasa ei încheietură.Vanda oftă cu resemnare şi zâmbi anemic. Siderius s-ar fi cerut la toaletă, dar nu era momentul, era obligat de datoria publică să se abţină, întrucât un prost exemplu al incontinenţei iar fi contaminat pe unduioşii lui manifestanţi. Se salvă de la ruşine, înnodându-şi firul readucerii aminte.

Aşadar neguţătorul o reperase după îndelungi filaje ale serviciilor secrete opţionale, într-o parcare. Era şi nu era femeia din portretul robot. El remarcase înfiorat de o presimţire pozitivă, silueta ei fragilă, bătută de ploaie şi de vânt, sub cerul liber, cu 47

cârlionţii arămii pleoştiţi de vrerea pluvială.

Minuscula făptură era muncită de întrebări retorice simpliste: „ Oare nu se îndură niciun trecător să mă remarce şi să-mi dea măcar o ceaşcă de cafea?”

Taman când ea se chinuia dubitativ, un domn cu pălărie şi umbrelă coborî dintr-o lumină palidă şi rece, pe caladrâmul alunecos şi pătrăţos. Siderius văzu sirena de sidef dârdâind de frig pe trotuarul plat. Eruditul septuagenar adulmecă intuitiv tehnica şi discursul de abordare: — Stimată duduie, permiteţi-mi să raportez eşecul artelor stătute. Maeştrii au pietrificat în siluete ţepene şi reci, divinităţi antropormorfe şi muieri fictive mirosind a mucegai. Noi, bărbaţii idioţi şi culţi, îmbrbodiţi de ideal, venerăm pietre glaciale şi tăcute. Ignorăm minunea vieţii curgătoare.

Căci iată-vă, cum sub lumina chioară a unui reflector răzbătător dintr-un tufiş, îmi sugeraţi plânsul cald şi tainic al miresei agresate de prejudecăţi şi de grămezi de gură-cască neiniţiaţi.

48

— Lasă,domnule, vrăjeala, zi ce vrei şi cine eşti, că nu mă bag în vorbă cu necunoscuţi.

— Domnişoară, sunt un biet celibatar itinerant, o abordă prudent bătrânul pe regina nopţii de pripas. Mi-e dat să fac o haltă nocturnă sub acest şopron de sticlă şi beton armat, monologă străinul, arătând cu vârful ascuţit al umbrelei protectoare, către hotel.

Acordaţi-mi compania dumneavoastră. Ne vom plictisi tihnit în doi, ne vom târşâi papucii, de comun acord, vom viziona, episod după episod, serialul cu gândaci dresaţi, pe sticlă.

— Domnule…

— Siderius, aşa mă cheamă, de când măicuţa anonimă m-a născut şi tatăl meu oficial m-a declarat la primărie.

— Domnule Siderius, sunteţi, mă scuzaţi, predicatorul maniac la televizor, care le-a băgat pe Miţa, Siţa şi Miliţa, prietenele mele, la servici, cu stat de plată şi cu concediu de austeritate?

— Desigur, domnişoară…

49

— Vanda mi se zice, bănuiesc că ştiţi cu ce ne ocupăm.

— Cum vă spuneam, duduie Vanda, filiaţia mea…

— Apetitul dumneavoastră epic este ceva de speriat, îl întrerupse Vanda. Ca damă de consum ce sunt, m-am deprins să fiu operativă şi practică. Ziceaţi de o odaie, dacă v-am înţeles eu bine, haideţi că mă plouă, mi-ar prinde bine un aperitiv prenupţial, la căldurică, pe cheltuiala domniei tale.

Moşul se îndreptă de şale, cu porii dilataţi de mulţumire.

— Aveţi dreptate, domnişoară, nici eu nu aş opera tranzacţii cu nesimţiri frigide.

Urmaţi-mă, vă sunt client cu trup şi suflet, cu banii mei din portofel, în cel mai mercantil nivel semantic al termenului. Cu banii nu se pune problema, nu voi putea să-i cheltuiesc în brevitatea probabilă a unicei mele vieţi.

Totuşi nu strică să-mi comunicaţi chiar dumneavoastră tariful uzual.

— Păi cât să fie? Pentru fandoseala lexicală, trei cenţi pe cuvânt, cu spor de stress pentru gemete şi gâfâieli, în alternanţă sacadată cu şoaptele intimizante.

50

Zis şi făcut. Domnul Siderius se îngropă într-o tăcere aprobatoare. Femeia nu era o primitivă neaoşă, ci o profesionistă riguroasă şi o stilistă cu care se putea păşi decent în feeria cognitivă. Se silea să-şi ţină trupul drept şi demn, ignorând avertismentul dureros al spondilozei torţionare.

Cuplul improvizat intră în ambianţa specific hotelieră: marele hol cu pluşul disponibil pentru călcatul în picioare, cu ghete, cizme, şlapi lipăitori şi lăbărţaţi, sau cu pantofii proţăpiţi cu toc, candelabrul ultracentral, cu camere ascunse în ugere de sticlă, sub formă de bobiţe rubinii. Până la lift, femeia se poză din faţă, din profil.

— Pe aici, domniţă, zise craiul triumfal. O să facem numaidecât duşul fumigen preliminar.

Femeia se conformă şi apăsă butonul filtrului de sterilizare. Se simţi pierdută în ceaţă, printre vaporii dezinfectanţi. Puţeau ca deobicei a apă de colonie autohtonă, simţea pe limbă un gust înţepător, dulce acrişor.

Domnul se ţinea cu mâinile de nas şi gură, să nu tuşească în faţa unei doamne. Odată libaţiunea încheiată, intrară în camera de 51

locuit. Jetul fumigen se imprimase în memoria corpului.

— Mata aşează-te pe taburet şi bea-ţi cana de lapte, eu trebuie să-mi spun rugăciunea de seară.

Omul era creştin fervent din noul val, secta misticii private. Îşi puse cu pedanterie laptopul peste genunchi, îl deschise şi se conectă la marea lui familie spirituală. După predica de seară, tastată de un contabil afroasiatic, urmă binecuvântarea cifrelor de afaceri, a lichidităţilor de prin saltele, a cotei de audienţă a spoturilor publicitare pentru vigoarea comerţului politic, apoi bătrânul participă smerit la o chetă virtuală, în beneficiul negustorilor politici falimentari, târnosiţi de presă şi de datorii pe mapamond.

Prozeliţii misticii private pupară sincronizat monitorul relelor vestiri şi închiseră fişierul sacru.

Purificat de ispitele balastiere, omul religios o măsură din cap până în picioare pe Vanda. Aceasta era descumpănită. Nimerise cât se poate de prost. Ceva auzise ea de pe la surate, dar în plan real nu pusese niciodată piciorul în acest hotel, o rezervaţie pentru 52

amorezii lacto-vegetarieni. I se făcuse rău privind cana cu lapte, dar nu avea încotro, sub ochii vigilenţi ai clientului, dăduse laptele pe gât, zicând în gând ceva de dulce fermelor de vaci. Multe văzuse şi pătimise la viaţa ei, mai avusese de-a face cu puritani perverşi, dar ca deshidratatul ăsta chelios, nu o mai tratase nimeni în halul ăsta de ascetic.

— Şi acum, femeie, că m-ai văzut, mai ascultat şi m-ai urmat, îţi vei face datoria civică până la capăt. Mă vei percepe aşa cum sunt, fără „ vreau la mama”, sau „du-mă la restaurant”. În seara asta îmi vei citi cărticica de statistică până voi adormi. Mâine te iau oficial de nevastă. Te salt din condiţia de concubină prezidenţială. Vei merge la reşedinţa mea, sub pază militarizată, şi vei rămâne în custodia mea. În rest, om trăi şi om vedea, rosti Siderius în timp ce se băga sub plapumă, într-o ţinută relativ lejeră, maiou, iţari cu breteluţe, şi şosete de mătase vişinie. Vandei îi aruncă peste pat, ca să se îmbrace de noapte, halatul şi boneta roşie de infirmieră.

Aşa se face că strada a fost epurată de ultima tentaţie a eternului anarhic feminin.

53

Corpul electoral fusese stabilizat şi echilibrat. Siderius guverna în linişte şi pace.

Prezenţa afrodisiacă a Vandei îl inspira politic. Cât despre viaţa lui erotică, este adevărat că până la convieţuirea cu prima şi ultima lui femeie, Vanda, aceasta se petrecuse într-o lungă acoladă digresivă.

Acum recupera intesiv capitolul erotic restant. Uneori, între două tele-conferinţe, dădea fuga fuguţa în dormitorul conjugal şi se implica activ în jocul lui erotic preferat. Îi plăcea la nebunie ipostaza de amant terifiant.

Dădea buzna peste Vanda, agitând o eşarfă purpurie, rugând-o să urle şi să plângă de groaza strangulatorului potenţial. Odată Vanda îl lăsase chiar să-i înfăşoare gâtul cu eşarfaşi să strângă puţintel de ea. Pentru comprehensiunea ei subtilă, Siderius era profund recunoscător. Avea să-i facă şi o surpriză, s-o lase să cuvânteze în spaţiul public. Nici că se putea prilej mai nimerit decât împurpurata defilare. Siderius fremăta uşor neliniştit. I se curmase amintirea şi-l săgeta vezica urinară de durere. Idila cu massele unduitoare începea să nu mai aibă haz. O strânse din răsputeri pe Vanda de 54

încheietura mâinii, dar femeia nu reacţiona, parcă amorţise senzorul durerii. „Ia te uită, iar are căutătura aceea curioasă, i-o fi amorţit simţul datoriei conjugale. Şi te pomeneşti că mi-a pus pamperşi subţiri”, gândi în sinea lui Siderius, simţind că parcă îl trece umezeala prin pantaloni. Se pipăi cu mâna dreaptă în buzunar. Adulmecă răcoarea binefăcătoare a eşarfei şi începu să tragă cu delicateţe de mătasea fină şi uşoară. Era momentul culminant al grandioasei manifestări dansante. Siderius scoase încet eşarfa pe care avea s-o fluture în semn de rămas bun, maiului muncitoresc aniversar. Vanda se cripăşi deveni lividă, simţind boarea eşarfei peste faţăşi peste gât. Îşi ascunse cu dexteritate chipul şi suspină înfricoşată.

Lacrimi mari i se prelingeau peste obraji.

Femeia murmură încet, ca pentru ea, cu vocea înecată de plâns: - Siderius, ajunge, Eşarfa rău mă strânge, Trupul mi se frânge, Viaţa mi se stinge…

55

CĂRAREA ÎNGERILOR — Iar miroşi a clor, dobitocel!

Aşa era de multă vreme ritualul întoarcerii acasă.

Comandantul penitenciarului intra în hol, Elvira îl întâmpina oripilată şi mocnit ostilă. Marin se dezbrăca maşinal până la piele, îşi aşeza meticulos costumul pe umeraş, îşi lepăda agale lenjeria într-un recipient încăpător, de plastic, cu pedală şi capac, şi, gol goluţ, glisa către balcon, cu picioarele afundate în cipici de casă. Îşi punea costumul şi şireturile de la pantofi la aerisit. Mic de stat şi pântecos de la mâncarea îngurgitată la popotă, îşi purta 56

hilara goliciune până la baie, unde se curăţa de jegul zilei. Spălat şi parfumat ca o cocotă flască, ofilită, se înfăţişa nevestei în deplinătatea domesticităţii unui soţ cuviincios, înfăşurat în halat şi pijama.

Confortul languros al căminului conjugal îl stingherea. Avea o uitătură etern buimacă până când Elvira îl îndruma : Dobitocel, la uşă, Grăsunel, în hol, în bucătărie, Lăcomel, Crănţănel, în sufragerie, la televizor, cazarea în dormitorul mic, noapte bună, orfănel.

Elvira îl seconda cu stăruinţă să nu se abată de la tabietul marital. Dietă, siluetă, program, verificare, asceză, diureză, conformare.

Junghiul datoriei nu-l lăsa să doarmă decât iepureşte. Dis-de dimineaţă somnola în capul oaselor, rezemat pe perna roz. Se freca la ochi cu mâinile pufoase şi dolofane şi îşi plimba căutătura peste degetul cel mare de la piciorul drept, iţit din aşternut. Singur singurel în aşternutul său, îşi savura cu o secretă voluptate clipa evadării din sistem.

Suporta cu stoicism cocoloşeala oţărâtă a Elvirei. Degetul de la picior semnaliza febril că se apropia perfid cota de avarie a revenirii la realitate. Elvira îl fulgera cu îndelung 57

premeditată perplexitate pe omuleţul în pijama vărgată cu dungi portocalii, pus pe violarea intimităţii consoartei, cu susurul şerpuitor al întrebării idioate: „ Scuză-mă dragă, chiloţii, unde sunt chiloţii, de unde-mi iau chiloţii?

— Chiloţi, iar te prefaci că nu-ţi găseşti chiloţii? Ţi i-am presărat prin toată casa, cu decenţă şi prudenţă.

— În vaza japoneză nu-s, sub Codul de drept Civil, nici atât, sub saltea nicio pereche, în buzunarele de la haină, nu, pe sârmă la uscat, nimic, în şosete am găsit două batiste înflorate, şomoiog, ieri au fost chiloţi acolo...

Marin dădea raportul stins, cu ceasul biologic bătând alarma întârzierii la serviciu.

— Sub faţa de pernă, ai dormit pe ei, ţi i-am pus sub nas, poate-ţi adulmeci obsesia cazonă, obscenă şi perversă. Du-te-n stabilimentul tău de şef, cu harnaşament cu tot şi cu nevolnicia ta ocultă.

Elvira vegeta apoi stereotip în luxul ei capitonat cu tabieturi şi manii. Lăcaşul sufletului ei, sterp, pustiu şi vlăguit. Imună la cleveteala otrăvită a târgului justiţiar şi 58

moralizator, a ignorat cei şapte ani de la ingropăciunea băiatului hotărniciţi pentru parastasele de pomenire. Plictis de adolescent, arţag domestic, etern iresponsabila crizetă de teribilism, damful precoce de alcool, crăişor rutier adorat de mami şi de tati, a apăsat cu patimă smintită şi voiasă pe pedala de acceleraţie a limuzinei şparlite din garajul procurorului Iustin, vecin de palier cu familia Marin. A fost, după coliziunea de pe pod, moarte subită. Cinci trestii necugetătoare s-au curmat în accident.

Cinci vieţi netrăite, frânte. În cursa nebunească, în geana de răsărit a zilei de după bairamul de la discotecă, fusese rândul lui Marius la depăşire, după ce Luiza şofase în avans, în chiotele răguşite de triumf ale celor trei amici de gaşcă, şi ei puştani de lume bună. S-au dus la cer, râzând. Licuresc pe cer cinci stele. Într-o simetrică şi rece însoţire, două câte două şi mai sus, pe boltă, încă una, pâlpâind stingher în tărâmul cernit al nimănui. ...Elvira a rămas să lâncezească în simulacrul ei de viaţă, îmbălsămat cu iz de cloroform. Ea nu ieşea deloc în lume, chema 59

acasă, după program, zile şi ore fixe, coafeza, manichiurista, cosmeticiana, croitoreasa şi maseuza. Damele cu pricina nu se intersectau, bine plătite, prestau la domiciliu, serviciu silenţios, discret. Bunicii materni o învăţaseră de mică pe Elvira că onomastic şi dinastic ea se distingea de Mărioara, Geta, Catrina, Leana sau Gherghina, dar şi de noul val de parveniţi urban, Georgiene, Andree, etc. Fetiţe isteţe şi vioaie, dar alergice isteric la avatarurile partiturilor de Chopin. Părinţii, mai pragmatici, s-au integrat formal în noile direcţii: autobiografii redactate la îndemnuri şi recomandări condescendente, carnetul roşu de partid, carieră umilă şi versatilă, dar certă, resemnare plată între seceră, ciocan şi lozinci. Planul de urbanizare şi de sistematizare a adus într-o bună zi buldozerul concret şi progresist. Casa bătrânească, nucul, curtea cu gazon, sobele de teracotă azurii, chioşcul de vară, aleea cu pansele, crini, regina nopţii, au murit de moarte naturală în movila de moloz. Câinele de casă, un caniche anarhist şi tont, s-a însoţit cu o maidaneză din vecini, nu au urlat 60

melodramatic după bunii lor stăpâni, ci s-au îmbârligat sănătos, câineşte, s-au prăsit fără desuete prejudecăţi, s-au impus şi s-au extins autoritar, după tradiţionala luptă corp la corp, după principiul dinte pentru dinte, în stilul care pe care, pentru statuarea sferei de influenţă în tufişuri şi boscheţi, din noul cvartal de blocuri în devenirea lor semeaţă.

Concurenţi, rivali adversari, s-au supus fără crâcnire convenabilei condiţii de câini clientelari.

Bunicii, părinţii şi fetiţa, au fost repartizaţi la bloc, într-un apartament de trei camere, dar cu sufrageria nedecomandată.

Bunicul s-a răzvrătit, a murit scurt şi malițios, după trei luni. Bunica, paşnică, s-a pus pe respectarea cotei de supravieţuire logenvivă, cu scleroza ei cu tot. A blocat ani buni dormitorul de la intrare, drept care fiica, absolventă de liceu şi de facultate (dreptul la fără frecvenţă), a prestat doar jumătate de normă la locul ei de muncă, la Consiliul Popular, în restul timpului a slujit-o pe mămica până la deces, cu tot dichisul: pastilele, linguriţa, scutecele pentru ud, muşamaua, plosca, iar când se mai stabiliza, 61

oliţa. Ginerele, inginer de drumuri şi poduri, era mai mult plecat, pe şantiere, poposea mai rar pe acasă, distant şi taciturn. Elvira, copilul şi speranţa de viitor a casei, era conştiincioasă şi premiantă. Exersa muteşte pe clapele de la pian. Auzea fiorul muzicii în gând. A crescut pe neştiute, frumoasă şi cuminte. Camera bunicii oportun defuncte a permis ursuzului tată să se adune de pe drumuri, instalat în fine, comod, acasă, pe fotoliul personal. A adus cu sine zestrea de relaţii uzuale. În apartament se perindau, prin camera Elvirei, amatori de table şi de pocker, bancuri şi glume neaoşe, băutori de cursă lungă, truditori nocturni la chiolhan privat.

Stăpâna casei se culca devreme, imună la voia bună şi la mizeria din baie. Se regăsea pe sine la serviciu, unde lucra acum cu normă întreagă şi unde rămânea de bună voie pentru ore suplimentare. Stătea cu drag peste program. Elvira nu a intrat la conservator. Sa măritat rapid. Căsătoria cu Marin a fost aranjată de grijuliii ei părinţi. Marin avea referinţe excelente, chiar dacă prea molatec pentru un şef de penitenciar. Orfan din faşă de ambii săi părinţi, Marin fusese crescut de 62

stat, corect, principial, cuviincios. Istoria cu pruncul lepădat la leagăn de către o minoră vagaboandă nu avea suport legal. Un zvon răutăcios, atât, un zvon. La rubrica părinţimamă şi tată, pe certificatul de naştere al lui Marin, scria negru pe verde, Mioara şi Ion. Elvira a păşit cu dreptul în cariera ei maritală. Socrul mic nu s-a îmbătat la nuntă, nici nu a dat pe acolo. Proaspăt avansat în carieră, a şters-o de acasă cu o puiculiţă proletară şi s-a făcut uitat într-un hotel.

Mirele s-a ocupat de nuntă. Toată lumea a plecat sătulă, distrată şi multţumită. În viaţa de alcov a fost o mică vânzoleală. Elvira era creştin ferventă şi oarecum inapetentă în patul conjugal. Marin a înţeles şi a consimţit la abstinenţă, de îndată ce a avut încredinţarea că va avea urmaş. Elvira a avut tot confortul psihic în dormitorul ei capitonat. Băieţelul a fost dat la creşăşi apoi la grădiniţa cu orar prelungit. Marin i-a fost şi tată şi mamă băieţelului. Mama era sensibilă la zgomot. Copilul nu se smiorcăia nici când îl durea în gât. Când s-a învoinicit pentru cruzimile învăţăturii de la şcoală, o fostă deţinută, condamnată pentru un delict 63

minor, altminteri o fată de ispravă şi cuminte, s-a oploşit pe lângă casa domnul comandant şi a vegheat cu grijă asupra copilului. A rămas în casă până la tragicul accident. După moartea băiatului, Victoriţa s-a măritat cu un sublocotenet. Acum se produce un hiatus narativ.

Revenind asupra dimineţii când Marin nu şi-a găsit chiloţii nici sub pernă, omul nostru şi-a luat mapa şi s-a dus direct la penitenciar. În puşcărie ziua de lucru se anunţa normală, fără evenimente. O bună parte dintre deţinuţi erau plecaţi din zori, la fermă, la cules de vie. Ca să-i mai treacă timpul, domnul comandant s-a hotărât să dea o raită pe acolo. Ploua mărunt, vremea era supărată, iar Marin a aţipit în maşină. Larma din vie l-a trezit din somn. Aerul l-a înviorat.

Grăsuliu şi jovial, Marin trecea agale printre culegători, deţinuţi şi subalterni înfrăţiţi întro bachică devălmăşie. Marin a pus ochii pe un strugure mai acătării. S-a aplecat cam brusc după ciorchine, unul cu boabe brumărite, rubinii. A auzit la început un chicot, apoi un hohot, un hohot de râs 64

clocotitor. Marin a înţeles că a pleznit cusătura de la pantaloni. Nu avea chiloţi.

S-au auzit pocnetele de la împuşcături.

Marin îşi descărca pistolul şi se învârtea în cerc. Gloanţele spărgeau tăcerea îngropată în pământ. O voce stinsă: „Săracu domn comandant, a înnebunit!” ...Elvira vegetează în elegantul ei apartament netulburată. Nici nu se mai pune problema spaţiului locativ excedentar. E văduvă de militar. Legea e mai permisivă.

65

TURMA BÂNTUITĂ Eu, ca narator neostenit, mai am încă niște personajele aflate încă în stoc. Ciobanii. Și nu orice fel de ciobani. Ciobanii din arhiva mea sunt trei. Toți trei. Cifra fatidică rămâne, pentru veșnica lor pomenire, când o fi să fie. Altminteri, apartenența lor regională este cumva mai diferită mai diferită, unu-i moldovean, altul e muntean și ultimul din serie e fără identitate regională, dar desigur e tot românaș.

Ei bine, ca orice grup de interese, în speța noastră, strict ovine, într-un moment fatidic, înțelegerea și armonia uzuală scrâșnește și se depreciază. Așadar doi din cei trei ciobănași, munteanul și românașul pripășit prin nu știu ce arbore genealogic, mări se vorbiră și se sfătuiră să coboare 66

definitiv și irevocabil undeva la vale și să se pripășească pe unde-or apuca. Așadar au pus la cale în doi și numai în doi, înțelegerea secretă, și-au jurat credință și loialitate. Pe fratele lor moldovean nu l-au inclus în planul lor de evadare, pentru faptul că acestea avea o natură contemplativă. Lor se făcuse, pur și simplu, dor de ducă și de furtișag. Ei bine, făcură și făcură și și-au mânat în taină mare turma de mioare de la stână. N-au lăsat în urma lor nicio oiță din inventar. La prima escală din drumul lor secret, le-au împărțit în două, după principiul ancestral, una mie, una ție.

Ciobănașul muntean Adi a luat-o pe miriștea europeană, cu fluier și cojoc artizanal. Celălalt, zis românașul Ion, s-a îmbarcat pe un vapor, și s-a dus cu oi cu tot, la turci. A ajuns la o măcelărie clandestină, nu intrăm în detalii întristătoare, acolo, măcelarii și-au făcut cu brio meseria.

Ciobănașul și-a pus banii în cont și s-a pus pe chibzuință și pe înțeleaptă așteptare.

După ce s-a plictisit de atâta așteptare a nu știu ce va să fie, într-o bună zi s-a dus la o salon cu păcănele. Acolo, niște domnișoare unduitoare, ca iedera în jurul unui burlan, iau zâmbit subtil și l-au adus din salon în 67

salon, care de care mai ademenitor, până ce feciorașul anonim, migrator prin miresmele orientale, a ajuns pe caldarâm într-un tărâm extravilan. Cu pieptul pus în lumina soarelui pârjolitor, Ion , rămas fără cămașă, doar cu ițarii naționali, aproape gol goluț, fără un sfanț. În fața sorții crude și nedrepte, se dădea cu fruntea de piatra din pavajul secular. Se dădea și nu simțea nimic, turbanul, simbol al voinței sale de integrare, îi amortiza durerea. Setea-i mistuia putința de a înțelege ieșirea lui din paradisul voluptăților îmbietoare și fără de păcat. În cele din urmă și-a găsit și liniște și un sălaș pentru tot restul vieții lui. Anticipăm, tocmai ca să nu reținem cititorul printr-un suspans lipsit de orice utilitate narativă. Ei bine, vom lăsa în negura încremenirii fatidice, ciobănașul românaș va muri, va muri de bătrânețe, va muri de moarte bună. Un bătrân cu două capre în dotare și cu o legătură de vreascuri în spinare, l-a găsit, în drumul său cel de toate zilele, pe bărbatul ars de sete și de văpaia dogoritoare. Caprele au behăit a socializare cu feciorul doborât pe caldarâm și bătrânul ghiuj a dat o aprigă strigare de ajutor umanitar. Niște puști ascunși la umbra unei stânci din preajma pavajului fatidic, au 68

venit ca la un semn înspre bătrân, au luat voinicește victima și au lăsat-o în curtea bătrânului, sub un copac ocrotitor. Fiica bătrânului l-a oblojit cu devotament pe amărâtul cules din drum, după ce a dat puștimii halviță, în semn de mulțumire pentru bunăvoința lor. Încet, încet, beteagul s-a pus pe picioare, pășea cam legănat, dar mergea și el ca oamenii, pe cele două picioare. Nu știa să scrie, nu știa să citească, nu știa să silabisească decât niște incoerente interjecții. Fecioara otomană îl înțelegea însă prin semne. Nu aveau nevoie de cuvinte ca să comunice laconic între ei.

Bătrânul era foarte mulțumit că tânărul nu bea și nu fuma, putea să-l ducă în văzul lumii fără regrete și fără rușine. I-a dat în grijă cutia de lustruit pantofii și i-a cedat locul de la colțul unei străzi centrale, să practice cu cinste meseria, așa cum este datina, din tată în fiu. Românașul adoptat a găsit și alte obiecte ale muncii, fără a deranja concurența: aducea acasă teniși și adidașii soioși ai bătătorilor de mingii pe maidane, îi încredința fecioarei , și amândoi spălau cu pedanterie încălțările , de noroi, de praf, de transpirație, de urina care ricoșa 69

obraznic de după gard, și tot așa, firfirei cu firfirei, se aduna câte o sumă bunicică, pentru cele de trebuință ale familiei insolite.

Adăugăm și valoarea adăugată a laptelui de capră. Bătrânul titular al casei s-a dus la ceruri, cu împăcare, fata lui avea un ajutor cinstit în casă, gospodăria nu rămânea de izbeliște. În sinea lui, bătrânul trăgea nădejde că fata și băiatul vor păcătui. N-a fost să fie așa, cei doi s-au întrecut în castitate, și astfel căminul nu a avut și urmași. Pantofarul a îmbătrânit și el, a murit de bătrânețe, nu de boală, a murit frumos.

Despre fecioara cea bătrână nu mai știm nimic. Bănuim că și fecioara întristată a murit, singură și neplânsă. Pe mine, ca modest și prea cinstit povestitor, m-a ținut treaz interesul până la trecerea la odihna veșnică ciobănașului după evadarea de la stână. În rest, de trecerea lui la ceruri nu mă mână niciun interes metafizic, morții cu morții, viii cu viii.

Să mergem acum pe firul narațiunii la cel de al doilea ciobănaș fugit cu oile.

Ciobănașul cel muntean, a plecat în băjenie în Europa. A mers ce-a mers cu trenul, oile au fost cazate într-un vagon de marfă, date în grija unui muncitor 70

disponibilizat. Afacerea europeană a eșuat, oile, nici vii nici moarte, nu au avut căutare în occident. Lâna, nici atât. Feciorașul nostru nu s-a pierdut cu firea, a înțeles rapid cum stă treaba în epoca modernă. Să pogori din mit direct în epoca de aur tehnologică, nu a fost ușor. De voie de nevoie, s-a întors la șes, în spațiul non mioritic românesc, cu oile și grijile din dotare. La sugestia îngrijitorului, a făcut o tranzacție, ce-i drept oneroasă, cu un șmecher conațional, patronul unei agenții de campanie electorală. Mulgea fără milă, și de la stânga și de la dreapta.

Așadar ciobănașul românaș a închiriat oițele cu câini cu tot, acestui magician electoral rural. Managerul rustic, căci asta îi era și vocația și specializarea, l-a pus mai întâi , pe un hair stilist, să tundă oile. Apoi le-a dat drumul pe un câmp, în libertate de păscut și de acțiune.

Oile, chelite după tuns, tremurau umile în bătaia vântului, fără lideri, fără câini și fără stăpâni. Hair stillistul le tatuase suplimentar cu siglele partidelor competitive, din vopseluri vegetale. Ovinele militante patrulau de-a lungul șinelor de cale ferată , acolo pe unde, din când în când, se mai arătau niște oameni. Navetiștii, turiștii, 71

pasagerii uzuali, erau extrem de supărați pentru că oile politice mergeau de-a valma, dreapta cu stânga, conservatoarele cu extremistele, și tot așa mai departe. Ba mai mult, necuvântătoarele behăiau polifonic într-o veselie, iar în urma lor, rămâneau aceleași bobițe monocolor, de căcărează apolitică. Nimeni nu mai știa cu cine să voteze. Afacerea cu campania electorală din oieritul spontan itinerant, a eșuat. Fane, căci așa îl chema pe afaceristul reprezentărilor zoomorfe, nu s-a dat bătut. A pus să fie mânate oile în satul lui de proveniență. Oile au fost adunate de pe câmpii. Jegoase și flămânde, behăiau de rupeau băierii văzduhului.

Fane, managerul rustic din Valea Oieritului habitual și-a deschis un mini market, în fapt o bodegă privatizată, într-un spațiu de la stat, fosta primărie comunistă.

Noua primărie, cu ideologie actualizată, se răsfăța acum într-o clădire cu termopan și cu mochete. Bodega era plină ochi de mușterii. În ziua de plată pentru pensii, alocații și ajutoare sociale, bodega colcăia de patimă etilică. Apoi, cam după o săptămână, țăranii deveneau mai tăcuți și gânditori, umpleau caietul cârciumarului cu datorii, până la 72

plățile din luna viitoare. Acolo, la bodegă, era viață, viață adevărată. În rest, satul era mort.

Până și halta satului a fost dezafectată.

Muncitorul cu fanionul soios era la datorie, omul, fiind o fire întreprinzătoare făcuse în cămăruța statului o clocitoare pentru pui, mirosea a găinaț și a furaje avicole de te trăznea, dar cui ce-i pasă, trenul zilei încă își făcea cursa regulamentară, dar nu mai oprea.

Mecanicul îmbătrânise de când mâna locomotiva deșelată, dus-întors. Mai avea omul câteva săptămâni până la pensie, și apoi HALT, trenul se înțepenea pe unde apuca.

Deja buruienile se formaseră în desișuri viguroase peste șinele tocite. Nici măcar oile vopsite nu mai pășteau vegetația lemnoasă.

Fane le pândea cu destoinicie, pusese niște trențăroși minori, migranți de prin canalele urbane, eșuați în haltă, să le numere și să le mâne cu subtilitate către grajdul din fundul bătăturii sale. Acolo amenajase un abator improvizat.

Trecem peste amănunte, măcelărirea pute, reținem doar că Fane a făcut o afacere ingenioasă și bănoasă cu carnea oilor politizate inutil.

73

Ciobănașul muntean a început să vândă oaie cu oaie. vindea la preț de nimic, nu mai avea încotro. Mărunțișul primit de la vânzare, îl cheltuia la bodega lui nea Fanea, când avea mai mult, dădea de băut la țărani și se îmbăta alături de ei. Jeleau viața lor nefastă, jeleau patria cea osândită la ruină și la faliment, jeleau cu gând de dor de ducă.

Jeleau și adormeau cu capetele prăvălite peste mesele de lemn. Ciobănașul a băut și a jelit până la ultima oaie din ce fusese cândva o turmă. Avea el o vagă bănuială că nea Fane l-a cam înșelat la numărat, dar bănuiala nedovedită rămâne bănuială. Și apoi, munteanul înțelept știa că va veni și ziua ultimei oițe de vânzare, mai devreme sau mai târziu.

Când țăranii au simțit că e falit, au început să-l ocolească, nu s-au mai băgat cu el în vorbă, brusc și-au adus aminte că e cioban și doar atât, un simplu cioban, fără casă și fără pământ. Adică un bețiv milog prin sat. L-au gonit într-o bună zi, până dincolo de sat. până și câinii de la stână l-au lătrat și l-au hăituit, pentru că stăpânul, în drumul de pierzanie de la munte până la vale, uita de ei, iar când îi avea în fața ochilor, arunca adesea cu reteveiul după ei, 74

împroșcându-i cu înjurături nedemne și nedrepte. A ajuns din mândru ciobănaș , un cerșetor cu o straiță murdară în spinare, cu sumanul zdrențuit și jigărit. Câteodată mai dădea la vaci prin grajduri, ca să fie lăsat să doarmă la adăpost de implacabilele intemperii. Mai primea de pe la gospodine câte ceva de ale gurii. Învățase drumul spre biserici, stătea în pragul lor, ca un pomanagiu versat, și se pierdea cu gândul în dangăte de clopot și vocile imperative popilor, emanate de stațiile de amplificare. În rest, nu se mai poate urmări traseul biografic, personajul nu are măreție, așadar nici destin.

Are și el o soartă pierdută în marele anonimat al oamenilor amărâți și rătăciți.

Din corectitudine auctorială mai pot spune doar atât, cum că într-o lizieră de pădure a fost găsit un om mort, otrăvit de la niște ciuperci coapte la jar și consumate. Când a fost găsit de trecători, omul nu mai avea suflare de viață. Se zice că s-au găsit asupra lui un amnar, o brișcă și un chimir. Și un bilet de tren, expirat de ani buni…

Să revenim la ultimul din triada păstorească ciobănașul moldovean contemplativ. Feciorașul moldovean intrase în adormire, după ce se troznise voinicește cu 75

niște trascău adus cândva de niște creștini vizitatori. Când s-a trezit, s-a spălat în apa de izvor și cu mintea limpezită de netrebnica și rușinoasa mahmureală, s-a uitat în jurul stânii. Bântuia o liniște nătângă. Miorița behăia a pagubă. Ciobănașul moldovean și-a chemat câinii și a intrat în întunecimea adâncă a codrului. A mers la pas, a ajuns la o gură de peșteră, a dat pietrele și crengile deoparte, meticulos. S-a auzit un behăit colectiv, de oi flămânde. Contemplativ sau nu, ciobănașul moldovean fusese pus în gardă de mioara lui prevestitoare, cu privire la jaful ce se punea la cale. Cât timp frații trădători șușoteau și urzeau în taină planul lor malefic, ciobănașul moldovean, într-o vrednicie de-a dreptul suspectă, a muls oile în amurgul magic. A dat cu grijă la o parte câteva din cele zdravene și fătătoare, și le-a mânat în peșteră. Tovarășii lui s-au furișat în miez de noapte, nu au stat să numere oile din turmă.

Ciobănașul moldovean, unic rezident rămas la stână și pe pajiștea cu iarbă grasă, și-a adus mioarele din peșteră, în bună stare.

Oile au intrat nestingherite în procesul de perpetuare, ciobănașul moldovean și-a întocmit o turmă frumoasă și rentabilă.

76

Vestea turmei fermecate behăind pe vârf de munte, s-a întins prin lume. Veneau negustori de brânzeturi și de miei, veneau turiști naționali și internaționali să poposească în vacanțe eco-culinare.

Ciobănașul își tocmise niște ucenici, el nu mai avea altceva de făcut decât să stea în vârf de băț și să cânte din fluieraș de soc.

Stâna a fost renovată din temelii, s-a extins și pentru ospitalitate pastorală. Ciobănașul sorbea acum băuturi fine, de la oraș. Avea și păhăruțe pentru musafiri cu care stătea de vorbă, pe îndelete. Iarna își trecea zilele în singurătate îndestulată, câinii fioroși păzeau mioarele de fiarele sălbatice. Într-o bună zi, zi divină de primăvară, la ușa stânii s-a arătat un fecioraș bălai, angelic, fața palidă, ochii melancolici și întrebători. Ținea un buchețel de toporași în mână și își ascundea căutătura printre genele plăpânde.

Ciobănașul nostru, obișnuit cu vizitatori flămânzi și însetați, îi făcu semn să intre și să se așeze pe scaun, la masă. Îi pune o carafă de lapte proaspăt muls și o bucată de mămăligă rece. Apoi se duse să îngrijească de un mieluț mai pirpiriu, parcă nu se îndura să-l taie pentru carne, era numai piele și os, nu se alegea nimic din el. Îl hrănea cu 77

biberonul, oaia mașteră îl abandonase și se readunase cu turma la păscut. Stătea așa, îngândurat, cât era de subțiat hotarul dintre viață și moarte, și se trezi cu feciorașul cel bălai, timid întrebător. Avea nevoie musai de-o oglindă. Ciobanul nostru il trimite să se oglindească în luciu de apă, nu era departe.

Bălăiorul narcisiac făcu ce făcu o grimasă de nemulțumire, și se mulțumi cu oglindirea ancestrală. S-a făcut că nu aude că trebuia să ia și un ceaun pentru spălat, mânușițele sale nu suportau funinginea. Narcisistul tot nemulțumit, ceru să i se dea un gel mai parfumat, să miroasă a zambile. Ciobanul făcu urechea toacă, se luă cu treburile lui.

Blonduțul, după el era flămând, dar nu voia să stea locului la masă. Brânzăria îi mirosea urât, se ținea cu mâinile de nas. Ciobanul îl mână afară, îi dădu un scăunel să șadă unde o vrea, numai să nu-i stea în cale. Feciorașul delicat și iritabil se foia fără astâmpăr, îi admira părul ciobanului, negru ca pana corbului. Mirosul și strălucirea de la seu, îl smulgeau cu brutalitate din accesul său de calofilie. Șampon, șampon și gel de duș, șoptea el cu intensitate apocaliptică. Cum să scape de străinul obsedat și exaltat, se gândea ciobanul care nu mai apuca nici să-și spună 78

rugăciunea. Un pas dacă făcea, copilandrul după el, cu lacrimi de obidă, ba că pute stâna, ba că nu are cabină de duș și toaletă cu hârtie fină. Cum să întrebuințeze el frunze ștergătoare?! Ziua se trecu cu stiluri ireconciliabile de abordare și de comunicare, în sensul că ciobanul trăgea la oile și câinii de la stână, copilandrul răsfățat, pripășit și în perpetuă inadaptare, nu se împăca nicidecum cu viața pastorală ancestrală. Serile se consumau între virtute și candoare.

Ciobănașul moldovean rânduise pentru plângăcios, un pat cu un rând de așternuturi de la oraș, în cele din urmă a trimis să se aducă traiste cu cosmetice de soi, cu bomboane, ciocolată, sucuri și cafea, citrice, banane, hăinuțe de mătase albă, cu dantele, ghetuțe verzi și roșii, cu un toculeț discret, umbreluțe, o poșetuță cu garnitură de mărgele, măsline și brânză franțuzească, pe scurt, bălăiorul avea tot ce râvnea , inclusiv cabină de toaletă personalizată. Bălaiul cu chip angelic nu mai dorea oglinda, luciul apei era prielnic pentru oglindire unduioasă.

Se obișnuise să petreacă ceasuri lungi de răsfrângere a chipului său în apă. Se știe bine că oamenii frumoși sunt făcuți să petreacă ceasuri lungi de adorare a sinelui, de ce ar 79

face excepție neo narcisistul pastoral.

Primăvara prinsese vigoare, cu toată forța vitalității ei native. Blondul părea că prinsese rădăcini adevărate și ferme, cu atât mai mult cu cât și rândașii dădeau semne de sensibilitate și gingășie. Se spălau pe mâini și înainte și după sfânta masă, se spălau cu sârg și pe picioare, la culcare, gălețile pentru lapte sclipeau și pe dinăuntru și pe dinafară, ața pentru mămăligă era de unică folosință , ruptă dintr-un mosorel păstrat într-o cutiuță.

Seara cântau melodios din fluier, nu mai înjurau prea des, cămășile pe ei erau curate, este adevărat că de mers tot desculți mergeau, cu gleznele atinse de roua dimineții. Și-au dat jos claia de păr de pe capete, s-au tuns frumos, cu breton, nu se mai scărpinau maniacal, foloseau șampon, ca și fratele lor, blondul pripășit. Foloseau gel pentru luciu, își tratau tenul cu mască din ouă și buruieni. Într-un cuvânt, un aer de igienă magică, pusese stăpânire peste tainicul imaș. Staulul oilor era curat, iar gardul ce făcea ocolul stânei, era împodobit cu cununițe din flori proaspete, necomestibile, oile nu le mâncau, erau și ele grijulii cu formatul decorativ al patrimoniului floral. În amurg, băieții stăteau la cafea și la o tainică 80

țigară, și visau în comun frumusețea vieții în vale, la oraș. Încă nu se dădeau duși, traiul lor în libertate magică, îi ținea pe loc. Era o armonie magică la stână. Blondul, cu privilegiile sale particularizate, nu stârnise pizmă printre băieți. Toți, până la unul, îl adorau. Orice început, fie el frumos armonios, are până la urmă și un sfârșit.

Bălaiul cu părul de aur, nu mai socializa voios cu ei, nu mai zâmbea la masă, nu se mai hârjonea cu ei. Stătea mai mult izolat de viața patriarhală de la stână, se oglindea aproape zi lumină în luciul de la izvor. Oile așteptau cu resemnare să se însereze, ca să se adape. Rândașii, nici nu îndrăzneau să sufle prin preajma apei cristaline de la izvor. Beau apă clocită din găleți, ca să-și stingă setea, mai ales după câte o dușcă de rachiu.

Ciobanul de acum îmbătrânit și ostenit, stătea mai mult la umbră, cu un ștergar peste ochi, să nu i se piardă imaginile contemplative ale visării și ale melancoliei.

Devenise mai mult decât sedentar și întristat.

Percepea conflictul mocnit între generații, și asta dăuna grav oieritului și, în subsidiar, cașului de oaie. La izvorul monopolizat de bălaiul nostalgic, nu se întâmpla nimic deosebit. Băiatul se uita la sine însuși, și, din 81

când în când tulbura cu mâna lui finuță, apa lin curgătoare. Oglindirea nu-l mai mulțumea. Nu-i mai plăcea aproape nimic, nici mâncarea, nici sulemenelile puse la păstrare prin desagi, nici așternutul rânduit numai pentru el. Murmura o doină de dor și jale, oile ciuleau aproape imperceptibil urechile, și se întorceau la ale lor, la pășunatul uzual alături de niște vaci intruse în teritoriul lor. Băiatul luă o decizie și într-o zi se prezentă la ciobanul care îl luase cu drag în custodie. Ciobanul molcom moldovean. I-a spus că-și strânge bocceluțele dacă i se permite să ia cu el cele de minimă trebuință, haine, încălțări, merinde , obiecte de igienă personală… Ciobanul cu sufletul pustiit de părere de rău, n-a stat în calea băiatului. I-a dat nu numai cele de cuviință, îndesate în desăgi învelite cu folii de plastic, să nu intre umezeala în zestrea băiatului, ci și o sumă de bani pentru instalarea decentă în viața de la oraș. L-a întrebat ce bai îl mână dintr-odată în lume. Băiatul a răspuns sec și hotărât.

— Mă duc la prietenele mele, Bergonele, au mare nevoie de mine să le organizez și să am grijă de ele. Și dus a fost.

82

La stână, oaia cobitoare nu mai avea demult audiență. Tăcută și neprevestitoare, se însingurase. Turma de oi se risipise pe la casele oamenilor. Se pripășeau și ele care cum putea, pe unde le semnaliza talanga că sunt în transhumanță spontană și ilicită.

Ciobanul contemplativ și sapiențial a murit de moarte bună, bătrân sărac și celibatar.

Moarte fără spovedanie la popă și fără car alegoric cu stele și cu lună.

Pe o cărare a codrului magic și întunecat, s-a găsit un trup fără suflare, un trup al unui tânăr cu țeasta spintecată, cu părul blond udat de frunze și cu desagii goi goluți. Nu s-a găsit nici măcar ploscuța pentru apă. Părea că doarme, fiarele sălbatice îl ocoliseră cu duioșie. Niște creștini l-au îngropat și l-au jelit. Niciun rândaș de la stână nu s-a arătat să-l pomenească și să-l plângă. Ceva sau cineva îl opriseră pe băiat din drumul lui cel întristat, spre Bergonele.

83

BERGONELE PE CÂMPII Bate vânt de primăvară, bergonelele ies afară, pe câmp de verdeață, de-a lungul și de-a latul șoselelor patriei natale. Sunt fete modeste, de la țară și de la oraș, de prin cartierele mai mărginașe. Fetele emancipate sunt demult ”afară” escorte angajate pe la domni. Studentele și tinerele doamne, dame cu acoperirea unei ocupații de însoțitoare pentru persoane vârstnice și dependente, fac furori prin Europa. Și se află sub protecția unor firme care le-au angajat. Bergonelele noastre au ieșit din iarnă cum au putut și ele, pe sub scări de bloc, clădiri ale parcurilor industriale părăsite, sau, unele mai norocoase, la bunica, eterna bunică naivă, iubitoare și credulă. Piața de clienți s-a cam subțiat, bergonelele concurează între ele la luptă dreaptă, șuturi, drăcuieli, se trag de păr și de rochițele rutiere. Când se arată câte un străin, sunt numai zâmbet cu dulceață, se lasă alese și plimbate la șosea. Rivalele rămân pedestre în așteptare înfrigurată. Fetele nu 84

mai ies la drumul mare neapărate de protectorii lor ascunși prin tufișuri, gata să intervină la cea mai mică stare conflictuală cu clienții. Există o lege nescrisă a muncii de la șosea, conducătorii auto sunt obligați să li se adreseze cu bună cuviință și să plătească taxa pentru conversația incipientă, de negociere. Altminteri, băieții ies fulgerător din bălării și dau cu parul peste mâini și peste căpățânile înfierbântate. Nu tare, doar atât cât să se încingă un cucui avertizor. Nu contează dacă au păr pe cap sau chelie transpirată și lucioasă. Fetele stau grupate după principii teritoriale. Locul de expunere la soare la margine de drum, este tarifat de stăpânul invizibil și prudent. Fetele își plătesc chiria pentru loc, unor băieți cu tatuaje și rași în cap, băieți buni, nu le cer decât taxa, cu anticipație, taxă simplă fără tva. Fetele, furnizoare de servicii, se au bine și cu autoritățile, cele mai multe notează din ochi numerele de mașini ale clienților, mai fac și câte o înregistrare cu aceștia în toiul freneziei intime.

După identificare, conducătorii auto, cei mai mulți oameni de vază și cu vârste respectabile, primesc poze sau videoclipuri nu foarte liniștitoare pentru mariajul lor. Cu 85

tiriștii nu se pune nicio problemă, aceștia sunt băieți miloși, duc fetele la prânz sau la o cină, nu cer nimic la schimb, vor ca fetele doar să le țină de urât cu istorioare din meseria lor atât de rău famată. Când cred că au socializat suficient, cer unui coleg, de pe contrasens, prin stație, să le ducă înapoi de unde le-au luat. Băieți tineri, educați și galanți cu bietele fete truditoare, multe dintre ele frumușele și grațioase. Ei, să nu idilizăm, erau și fete chinuite, urâte, supraponderale, negricioase și cu păr ieșit din nas. Ele se mulțumeau cu bani de o cafea și de un pachet de țigări ieftine, poate cândva fuseseră și ele în vogă, acum stăteau la drum mai mult din inerție. Erau și ele foarte bune la ceva, le consiliau pe fete cum să se lase la timp de meserie și să se mărite, cu acte, mai bine fără acte, ca să tragă și ele un ajutor social. Și să facă asta în plinătatea harului pentru fertilitate. Dar cine stătea, în pârgul verii, să dea ascultare unor meseriașe expirate.

Comunitatea bergonelelor se conduce după legi secrete, în fapt aproape nimeni nu știe de unde vin și unde se tot duc, aceste autostopiste mâncătoare de semințe. Uneori, în presă apăreau niște știri despre o moarte produsă prin violență, victima, o tânără 86

neidentificată, fusese găsită pe câmp, acoperită cu flori de maci. Imagini la televizor nu se dădeau, din motive de impact emoțional. Odată, un reporter nonconformist, a vizitat reședința unor bergonele pripășite în incinta unei centrale termice dezafectate.

Fetele trăiau frumos, aveau de toate de la domni, clienții lor, foarte discrete nu au pomenit niciun nume, profesii da, cei mai mulți erau avocați și consilieri, așa ziceau ele, credibilitatea lor este, din naștere, îndoielnică. Din naștere, apoi de la tinerețe până la bătrânețe, dacă apucau. Tușeau din toți rărunchii, fumau cu săbăticie pasională.

Nu prea le mai plăcea să fie fete, din motive numai de ele știute, visul lor era să dea un tun, să adune bani cu nemiluita, pentru schimbare de sex. Aveau și ele un secret.

Fete contemporane, emancipate, aveau și pagina lor de socializare pe internet. Pentru ziua cu pricina, pregătiseră o tocană de legume cu conservă de pește. Un adevărat festin. Pentru că nu avuseseră bani pentru epilare, fetele nu au vrut să le fie filmate picioarele. Chipul, nici atât, protecția persoanei. Mâinile le țineau înfășurate în cârpe, aveau tatuaje individualizate. Se fereau de gabori, nu de televiziune. Nu aveau 87

prea multă minte, precum se vede din urmările zilei de mediatizare. Centrala dezafectată era prea bine cunoscută. Nicio instituție media nu a mai auzit de ele, nu le-a mai văzut, vecinii din cartier nu mai știu nimic de ele. Atâta a mai rămas în urma lor, un pled și o saltea. Și cutia de conservă. Au plecat care cum încotro. Sau au fost luate, cineva le-a luat. Bergonelele de la centură sunt la locul lor, prestatoare de servicii, în orice anotimp, orice oră orice vreme. Nu li se mai permite foiala prin oraș. Locul lor e pe centură, la șosea, în vecii vecilor. Într-o bună zi, niște polițiști indiscreți, iscoditori, au luat la scanat câmpia bergonelelor de-a lungul șoselei pentru autostop. Fetele au observat obsedanta foială polițienească, și, toate câte erau, s-au adunat într-un pâlc de grații itinerante. Un domn cu un camion pentru pietriș, de data asta gol, gol și spațios a oprit brusc și fără ambiguitate.

Fetele, țuști, în camionul muncitoresc și duse au fost, cu fustițe și fundițele de recunoaștere. Șoferul era un mare și bun ocrotitor al zânelor rutiere, din acest punct relatarea nu mai are continuare, pentru că este o stare de necesitate să ne întoarcem la hoardele de polițiști. Polițiștii alergau de le 88

sfârâiau bocancii după fetele zburătoare, aveau asupra lor niște desagi patriotici, în trei culori cu stemă. Dintr-o desagă mai în etate, fâlfâiau în zbor planat, pe covorul impregnat de clorofilă, niște cartonașe plastifiate. Bărbații zbierau cu disperare: — Stați domnișoarelor, nu vă facem nimic, v-am adus cărțile de identitate.

— Ai dracului polițiști, iar ne-au fotografiat când am fost invitate de ei, la sediu, la cafea.

Fix atâta a fost comunicarea între fete și masculii generoși. În rest nu s-a mai întâmplat nimic, fiecare și-a urmat destinul și cărarea. Fetele în salon, polițiștii de planton.

La întoarcere, după misiunea lor ratată, polițiștii înjurau imprevizibil, înjurau și adunau cartoanele plastifiate, bâjbâiau pe brânci în iarba moale și mătăsoasă. În iarba neumblată și nerăscolită, strălucea în soare un pantofior.Un condur de lac, de la târgul din oraș. Un condur și un cornet de înghețată.

Mai încolo, o fată încremenită parcă dormea, dormea cu ochii reci și fără vlagă.

O zână rutieră adormită în somnul ei de veci, pe câmp de mohor…

89

ORAȘUL MEU Oraşul meu este oraşul despre care nu am amintiri din copilărie. Nu am amprenta memoriei paradisiace despre bălăceala în râul clipocitor. Nu am nici imaginea toxinelor barate diafan cu batista dată de mame copiilor aflaţi în drumul lor spre şcoală. În oraşul meu de adopţie, ruinele Parcului Industrial stau să se năruie peste oamenii străzii chirciţi în adăpostul clandestin; aurolaci resemnaţi, vagabonzi, cerşetori, prostituate, le zicem oamenii străzii, de fapt sunt oamenii nimănui. Mii de tone de deșeuri, pirită amestecată cu cianuri stau depozitate în locuri cu accesul betonat.

Cimitir industrial. Orașul meu mai are și alte cimitire. Cimitirele pentru oameni, de toate confesiunile. Confesiunea și popii arondați pentru înmormântare. Avem și un cimitir cu 90

locuri vacante, aici vor sta în viața veșnică muritorii în diversitate de confesiuni.

Rezervație funebră supra profesionalizată.

Vine numai decât iarna, frigul și facturile restante. Pensiile „purtate în cârcă” de salariaţi, se vor rări, pe cale naturală.

Oamenii bătrâni sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, în fiecare zi li se dă de înţeles că sunt un fel de încurcă lume guvernamentală, şi pleacă în tăcere, suspinând uşor. Pentru că atunci când vine rândul „la murit”, fie pe patul de spital, fie acasă, între cei dragi, nu este frumos să deranjezi şi să faci zgomot, la oraş e complicată înmormântarea, trebuie răbdare şi insistenţă cu firmele de cattering.

Bătrânii se desprind de astă lume cu decenţăşi sobrietate. Undeva, nu departe de oraşul meu, o fătucă pierdută şi uitată de Dumnezeu, şi-a îngropat pruncul în grădina casei, l-a omorât şi l-a băgat în pământul secretos şi primitor. Și în oraşul meu, mame îşi leapădă sau îşi omoară prunci. Este un lucru bine ştiut de oameni, presa liberă ne dă funesta veste, din când în când. Mama criminală de care pomenesc, şi-a pus totuşi pruncul mort într-o grădină, să-l vadă Dumnezeu. Bine că nu l-a pus la containerul de la blocul meu. Pentru că la mine, în 91

cartier, la container mişună puradeii vii, scotocesc cu mare dexteritate după mâncare.

Olga, o fostă bergonelă ratată, vine zilnic.

Nu ştiu câţi prunci are. Ea însăşi e aproape un copil stingher şi speriat. Cu greu am convins-o să stea şi să-şi lase copiii să se joace un pic mai departe de container, pe un petic de iarbă. Gardul cimitirului, un gard devastat de trecătorii amatori de drum pe scurtătură, prin cimitir. Copiii, aşa zicând, să se joace. Joaca lor e aproape ritualică, vin cu mânuţa întinsă pentru pufuleţi. Cu mine s-au obişnuit, nu se mai sperie şi nu mai fug. Olga şi copiii ei sunt murdari, slăbuţi şi uitaţi de soartă. Olga nu ştie cu cine a făcut copiii, zice aşa, de ochii lumii, că are casă şi bărbat.

Alţi supravieţuitori sunt mai norocoşi, se organizează şi formează grupuri de acţiune.

Chiar azi am citit într-un ziar local ce utilă şi rentabilă este cotrobăiala prin gunoaie, e vorba de privilegiaţii care au pus monopol pe groapa de gunoi a comunităţii. Norocoşii găsesc de toate, alimente, bani, bijuterii, tigăi şi jucării. Ba chiar şi mobilă în bună stare. În oraşul meu se face ordine stradală, cerşetorii sunt săltaţi şi puşi la adăpost, adăposturi provizorii, până trece campania electorală. Vin domni din capitală, domnii 92

sunt sensibili, nu suportă vecinătatea vietăţilor umane care put. Până acum oraşul meu dormita patriarhal. Boema literară schimba opinii la cârciumă. Copiii se dădeau cu rolele prin parcuri. Puţinii salariaţi mergeau cu mândrie la serviciu. eu trăgeam cu coada ochiului prin gardul de la Clubul Pictorilor, vegetaţia de acolo e dătătoare de emoţie şi de mister, s-au făcut acolo şi nişte scene de film, un film despre corbii politici contemporani. E gata şi Turnul Măcelarilor, peste drum de Piaţa invadată de samsari. Din când în când mai ne picură o ploaie acidă, dar nu-i nimic, efectul e cu întârziere, tuşim puţin, închidem geamul şi trăim. Oraşul meu are şi viaţă, nu numai pecete funerară. Are viaţă şi destin spiritual. Oraşul meu e mândru şi izolat. Noroc cu politicienii care fac puntea între Maramureş şi metropolă, ei circulă cu avionul înspre şi de la Bucureşti. I-a apucat un mare interes pentru oraşul meu. Suntem vizitaţi, curtaţi, îmbiaţi cu un destin măreţ, european, televiziunile locale fac bani frumoşi, dă Doamne să fie mereu campanie electorală,” ne dă” făină, zahăr, pe la colţuri, pe furiş, să ni se orienteze intenţia de vot. E competiţie pentru un loc de deputat în parlament. Mamuţii partinici ţin oraşul meu 93

sub asediul susurului electoral. Suntem mângâiaţi pe creştet, maternal şi paternal.

Bandele de cartier s-au poziţionat partizanal politic. Devoţiunea pentru candidatul preferat se lasă cu crestături de sabie şi de cuţit. Poliţia îi mână la sediu, pentru anchetă şi cercetări. Acolo combatanţii etnici minoritari o dau la pace, îşi bandajează rănile şi se împacă, au ajuns la înţelegere pentru definirea sferelor de influenţă.

Campania s-a terminat. E linişteşi pace în oraş. Ecoul ademenelilor electorale nu se mai propagă prin portavoce. Au mai rămas afişe stafidite de aracet. Şi banere. Şi corul analiştilor politici răguşiţi de răcnetele de alarmă în pustiu. Ceva, ceva tot s-a schimbat.

Au fost montate containere protejate de gard metalic. Locul unde ducem acum gunoiul e curat. Olga şi puradeii ei nu mai au unde cotrobăi. Şi nu mai vin.

Miroase democratic din subsolurile de la „bloc”. Miroase a canalizare. Și plouă cu șuvoaie.

94

CONFESIUNEA CLEMENTINEI Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stă pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plicitisit şi mahmur, se uită la femeia din faţa lui, nu ştie cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se tot bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

— Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci când civilii suspecţi erau recalcitranţişi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante.

Domnul Costiniu era vestit pentru tactul 95

manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

— Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă într-un pătrat.

— Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă, ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

— Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

— Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă, m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul periculos, mi-au spus că vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat, dar mi-au pus nişte întrebări indecente, cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.

— Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, 96

i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu mai plouă, uite, aveţişi termosul cu ceai fierbinte.

— Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

— Aţi stat în ploaie, acolo în parc.

— Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă. Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

— Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

— M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

— Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului colonel.

97

— Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu, femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

— Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţişi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

— O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

— Pelerina vă dă o notă de mister şieleganţă, nu vă faceţi griji.

— Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie, galben olive, cromatica Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ, mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu soţ.

— Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi 98

dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

— Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite. Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut. Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi 99

avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii, să insulte astfel o doamnă poetă.

— Am o votcă terapeutică, dacă nu vă supăraţi vă pot oferi expres o duşcă clandestină.

— Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru socializarea de bon ton cu diva de la trei.

Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire 100

despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit pentru că îl opărise chiar stăpâna lui. Dar astea îs poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată. Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit, aşezat prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că nici Clementina nu a insistat. Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

— Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de votcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui 101

lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării.

Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat, şi-a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea pironită la oglindă.

Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată.

Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţe zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare cu bichonul permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă, o raţă rustică şi proastă.

Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din 102

mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă.

Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta primadonă de la teatrul de revistă.

Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul mortuar şi pusese sub sicriu o sacoşă cu prune uscate şi cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă, era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident.

Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor.

Numai că Renata nu se mai putea opri din 103

sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoria şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele sau petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă.

Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot, simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu 104

detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un hâc hiperbolizant, sa împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata, într-un repaos oarecum forţat. Între timp, de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană, şi a plecat pâş-pâş din zona de alertă.

Când să iasă de pe alee, bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi, nu s-a mai lăsat dat dus, iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, 105

dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoşşi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina,( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă.

Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal: — Bun, când i-aţi luat galoşul, precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina nu se mai putea concentra.

Obosise de atâta povestit.

— Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi pe partea dorsală şi pe ceafă?

— I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

— I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

—Am pus-o cu botul în apă, să se răcorească.

106

— Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

— Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îş işterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu.

Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul.

Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama, uite biscuitul.

Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos. Oraşul se scufundă în noapte. Costiniu păşeșt a agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi. În oraş domnește juruita ordine parohială, fără zgomot, fără violenţă.

107

Azilul are acum două locuri vacante.

Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

Iar în orașul meu viața mustește clandestin, surd și rece.

108

DOAMNA DE LA A IV-A B ȘI LITERELE CU ZULUFI Un cap de bou ursuz se bălăngănea prin flamura înfăşurată pe băţul coborât în bernă.

O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ.

Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag, în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de 109

conţinut feroviar.

Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte nutreţ ce deborda prin găurile executate de nişte profesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest episod funebru întunecă nemotivat trama narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi câţi vor fi rămas după marea emigrare a forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe timp de ploaie nişte tineri reuniţi pentru socializarea minimală. Singura persoană care nu se amesteca deloc cu mâncătorii de seminţe era Doamna. Era doamna învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu un pix, un caiet dictando şi un catalog pe care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala foc, Doamna a scos copiii din clasă pe 110

fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi a ieşitşi ea, tot prin geam, cu catalog cu tot.

De-a lungul biografiei profesionale şi sociale, doamna pierduse felurite obiecte, şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe pământ, foc, apă, aer, fusese deturnată de la vocaţia originară. După incendiul devastator, şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii, la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit felicitări, o diplomă de onoare de la primar şi un card pentru eliberarea unor bonuri de masă, pentru şase luni. S-a luat curentul în oraş, pentru facturi isterice neachitate de locatari şi de municipalitate, aşa că bancomatul nu a mai funcţionat. Două ciori înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a jale şi pustiu. Inevitabil, Doamna a rămas şi fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în patrimoniul unor recuperatori de datorii private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi 111

fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe colina care duce către cer. La început a fost oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi înjurături, în cele din urmă spiritele încinse sau potolit. A venit un popă de la cimitirul dezafectat şi a făcut ordine şi linişte mormântală printre autoexilaţii patetici.

Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa apoi în monolog interior. O anumită stare de anxietate se vedea pe chipul lor când atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul gardului de la cimitir. De dincolo de împrejmuire se auzeau, strigăte păgâne şi chiuituri. Casele de marmură şi de beton adjudecate prin luptă corp la corp, emanau miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii ciuguleau din boabele de la coliva virtuală afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din 112

cimitir şi să i se accepte programul de alfabetizare pentru puradei, în contul unui adăpost vremelnic într-un mormânt capitonat. O dureau încheieturile şi adăpostul din pasajul subteran era cu multă umezeală şi curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu era chip să pună geană peste geană.

Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte, băncile fuseseră rechiziţionate ca lemne de foc pentru peregrinii urbani. Unde să se adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi gânditoare? Doamna avea un gând de care nu putea să scape, gândul la inscripţia cu litere buclate. O inscripţie amprentată cu ruj de cea mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros străbătător prin duhoarea de urină şi de chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu putea fi nicio îndoială. Scrierea cu câlionţi în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului primar municipal, în vremurile când oraşul mustea de viaţăşi de prosperitate. Domnul primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale.

Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără plebee, de cartier, plecase după un coup de 113

foudre pentru un rapsod stradal, într-un periplu european. Şi nu s-a mai întors în căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de presă că tânăra şi graţioasa lui soţie se află la un tratament după un groaznic accident domestic, zicea comunicatul cum că femeia căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj până la parter, cu tava de cafele pentru musafiri. Gura lumii avea o altă versiune, femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de prinţesă în literele buclate. Avea un scris inimitabil, vocale şi consoane înotau printre zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi executa un microrecital la pian, spre deliciul oamenilor politici locali. Primarul avea un copil model, de o cuminţenie şi o docilitate uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat 114

că are în gestiunea sa paternă o domnişoară, numai bună de măritat. Scaunul municipal se clătina ameninţător, în oraş se se construise conspirativ germenele incomod al opoziţiei.

Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi balanţa înclina către un tinerel obraznic, un urmaş al neamului nomad, cu studii europene, mlădiu, focos dănţuitor şi mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea prenupţială de la Altar. Un cal mergea la trap în ritm fără cusur pe itinerariul prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal, cu pedigriul cam alterat (el se trăgea din princiara Izabella a lui nea Fane, dar o princiară cu prestigiul şubrezit după aventurile de noapte prin păşunile vecinilor), s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din mariajul programat de tatăl său pragmatic.

Unde s-adus, nimeni nu a băgat de seamă, în 115

urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la un pantof. Fata primarului a dispărut şi gata.

La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart.

Mirele trădat s-a îmbătat de supărare.

Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă.

Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi doamna şi-a împlinit destinul. S-a pus pe caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în mână făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un văl, un văl de mireasă. Restul de material fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră de-a capitularea în război, cel puţin aşa se zice din om în om, luăm cu beneficiu de inventar orice se transmite anonim, pe cale orală.

116

VIS PONTIFICAL Ţânţarii îmi stârnesc o pornire asasină.

Oare călugării medievali îndurau tortura gângăniilor rotitoare, când caligrafiau cu pana, la pâlpâirea intimă a lumânării, slovele de foc ale ascezei? Nu ştiu să se fi vorbit în vreun manuscris de vreo sminteală a omului, cu etiologie ţânţărească. Cu misionarii europeni, în teritoriile păgâne, cu risc de paludism, e întru totul altceva. Revenind la mănăstirile europene, iau act din sursele colaterale despre perturbaţiile perceptive şi cerebrale datorită ploşniţelor, numai că acestea defilau în hoarde vizibile pe pereţii chiliilor, era comod să le striveşti, cu vinovată voluptate, avea ce face toată noaptea creştinul insomniac. Apoi mai erau şi puricii dansanţi pe epidermele asprite de eforturile fizice diurne, precum şi nişte insecte foşgăitoare prin pletele şi bărbile lucioase, al căror nume ţine de secretul confesional.

117

Mă flagelez isteric în fel şi chp, îmi dau palme peste palme, peste ochi, peste obraz, fără milă. În vremurile de fadă normalitate, nu mă pedepseam cu atâta vrăjmăşie de sine, aveam o paletă cu care îi vânam, sau îi absorbeam cu furtunul de la aspirator. Într-o noapte am tras o spaimă soră cu moartea. Îi potolisem pe cei mici din hârjoneală, am crezut că i-am lăsat dormind, după ce i-am învelit şi am stins veioza.

Stăteam în camera de alături, de veghe cu ţânţarii, frunzărind anemic un volum de logică patriarhală, când, deodată am auzit urletul fetiţei. Ţipa copilul îngrozit: — Şarpele, mamă, şarpele în pat.

Mamă, şarpele.

Nu ştiu cum am ţâşnitşi cum am ajuns în camera copiilor, cu mâna pe întrerupător.

— E mama aici, nu e niciun şarpe, ai visat urât.

— Şarpele, uite şarpele, ia-l, mamă, de pe mine.

Am smuls cearceaful. Fetiţa ţipa cât o ţinea guriţa, dar nu mişca, ţinea mânuţele pe piept, cu ochii îndreptaţi cu fixitate spre tavan. Acolo nu era nimic, decât poate nălucirea ei, avea coşmar copilul, am dat s-o iau din pat. Băiatul părea că doarme profund, 118

nu mişcaşi nu scotea niciun sunet. M-am aplecat cu grijă să iau în braţe fata, s-o liniştesc, şi, mai degrabă din instinct, l-am dezvelit şi pe băiat. Am înţepenit. Băiatul părea că doarme dus, cu masca de gaze pe figură. Se vede treaba că furtunul de la mască o îngrozise pe fetiţă. L-am scuturat de umăr pe băiat.

— Scoate-ţi porcăria asta de pe tine, uite cum ai speriat-o pe surioară. El, nimic.

— Tu nu auzi ce-ţi spun? Te ţii de glume proaste? Scoate-ţi singur masca, te-ai jucat destul.

Băiatul tăcea mâlc. Îmi venea să-i trag vreo două, dar fata sughiţa de plâns, aşa că mi-am abţinut pornirea de mânie. Şi apoi, orice poznă ar fi făcut, băiatul avea replică la toate, în cine şi de ce să dai, că nu apucam să fac pe supărata, histrionul meu, în baza dreptului cutumiar de cel dintâi născut, juca scena candorii neprihănite, cu o prezenţă de spirit şi cu umor de căpiere, de începeam instantaneu să râd. Chiar şi acum, cum stătea cu masca de cauciuc peste mutriţă, arăta comatic. Până şi fetiţa se mai potoli, se uita cu interes la fratele mai mare, nu părea deloc străină de jocul de-a masca.

119

— Daniel, nu te face că nu auzi, ia-o pe Cristina lângă tine, şi scoate de pe faţă prostia de cauciuc, nu-mi pune răbdarea la încercare, ridicai strategic tonul, apucându-l uşurel de mână…Era inertă…Am tras de mască, tremuram ca varga, băiatul nu avea aer, se asfixia.

— Adu foarfeca la mama, Cristina, dute fuguţa acolo, ştii tu unde e, vino repede cu ea, vezi să nu te împiedici, spiriduş.

L-am întors pe Daniel într-o parte, fata mi-a adus foarfeca, încercam să tai, dar cauciucul opunea rezistenţă, până la urmă mam trezit cu masca în mână, am aruncat-o speriată, băiatul era vineţiu la faţă, a început să tremure cu spasme.

— Respiră, Daniel, respiră.

Din vânăt s-a făcut galben ca turta de ceară, şi a început să verse. Toată noaptea iam ţinut ligheanul şi i-am pus prosopul ud pe frunte. Nici a doua zi nu putea ţine capul sus pe pernă, şi-a revenit încet din greaţă şi torpoare. Cristina nu s-a dezlipit de lângă el, se ţinea de fratele mai mare ca o umbră şoptitoare: — Daniel, mai e şarpele în burtică?

120

După ani şi ani, cu o noapte înainte ca Daniel să dispară de acasă, a venit în toiul nopţii la mine şi m-a întrebat din uşă: — Mamă, dacă murea Cristina încă de atunci, în noaptea jocului cu masca, mai eram copilul tău?

M-am uitat la el nedumerită.

— Lasă, nu e greu să intuieşti că pe Cristina o ciupeau ţânţariişi eu o apăram cu masca până adormea, numai că atunci, bestia de mască s-a înţepenit pe faţa mea. Norocul nostru, pentru că în nicio noapte Cristina nu a murit cu masca pe figură.

— Închide uşa, Daniel, miroşi dezgustător a băutură. Şi Daniel a ieşit spăsit, a închis cu grijă uşa… …Oare să fie adevărat că spiritele celor morţi şi dispăruţi suflă în lumânare? Iar reverenţa delicată a zveltei lumânări, cu licărirea-i scurtă, prevestitoare de întuneric, să fie semnalul avertizor că am luat-o razna, ciupită de ţânţari, prin habitatul senzorial?

De unde şi până unde mi-a venit ideea să confer corporalitate şi consistenţă narativă unor biete umbre pâlpâind înfricoşate pe pereţi? De nu o fi să fie înfiripare narativă, asta e, mă duc mâine seară cu o pagină cerată 121

şi le zic colegilor de cenaclu că revelaţia figurativă este obturată pe pereţi. Le dau foaia la control şi-i las pe ei să se descurce cu runele de ceară pe care le întipăresc cu vârful ascuţit al pixului.

Aşa să fie, dar mai întâi să bâjbâi după brichetă, fac lumină ca să presar pe albul paginii, picăturile firbinţi ale lacrimilor de ceară. Nu-i a bună, mi se năzăreşte o femeie verde şi strălucitoare, miniaturală, pe podea.

E o femeie goală goluţă, un nud armonios, o siluetă decupată dintr-un vis, un vis diafan, în acelaşi timp angelic şi obscen, un vis pontifical. E frumoasă când stă cu mâinile lipite pe lângă corp, apoi, acelaşi corp miniatural perfect, se lăbărţează sau se chirceşte în fel şi chip, lasciv, provocator. Întind mâna mea strâmbată de reumatism spre ea, dar creatura nu se sinchiseşte, îşi face numărul, imperturbabil. Nu sunt pudibondă, nu am prejudecăţi, dar nici să stau bot în bot cu o stripteuză de bordel, fie ea şi miniaturală, parcă nu am nici răbdare şi nici chef. O preoteasă a amorului perversă, numai asta îmi lipsea, parcă-mi face cu ochiul şmechereşte, ca să-i aştern melodramatica poveste pe hârtie. Poţi să dai din fund şi din buric, cucoană, du-te la 122

autoare feministe, piei din ochii mei, cocotină fosforescentă! Ia te uite nesimţita, cum se răsuceşteşi se rostogoleşte, se crede eroină de scandal în „Strania Poveste a Nimfomanei în Delir”. Şi totuşi e reală, nu e nălucire, e bricheta pe care mi-a dat-o Kuki lunea trecută. Chiar nu e decât bricheta, o aprind la lumină, nu se vede nimic, o sting, nu se vede nimic, dacă o ţin pe verticală, dacă stă culcată pe suprafaţă plană, începe să dea din mâini şi din picioare fata, de era să cred că a dat nebumia imaginativă peste mine. Bravo, Kuki! Te duceai afară la fumat nu din sfială faţă de noi, adulţii, şi nici spre a reflecta asupra erorilor gramaticale monitorizate de Carlos, pur şi simplu te duceai să-ţi priveşti dama dezbrăcată.

Beleaua de brichetă a creat o breşă prin fumul de ţigarăşi de lumânare. Şi dacă-mi râde în nas un poeţel empiric, laolaltă cu gaşca lui de liceeni, nu face nimic, râsul e semn de sănătate. Poate ar fi fost mai înţelept din partea mea să nu-l opresc din râs pe Daniel, când fabula tot felul de drăcării, într-o poveste cu un moş şi o gară în care bâzâiau greieraşii electronici, toată stratagema lui avea în vedere să fenteze 123

răspunsul la întrebarea despre note şi despre teme. Tot aşa şi puştimea de la cenaclu e pusă pe succes instant şi pe destructurare normativă.

Scrâşniţi sau fulguranţi, adolescenţii îşi profesează plictisul ca artă de a fi. Nu degeaba Carlos îi sancţionează drastic pentru impostură şi tupeu: — Na-vă genericul de rumegat, „Vaca şi salcâmul”. Faceţi să trepideze burta vacii umflată de floare de salcâm! Voi, gaşcă liceală, scutiţi-ne de teoria „meta” şi de serialul cuvintelor compuse: metabolism, metaforă, metamorfoză, metadonă, metalurgie, mă mir că aţi sărit peste metastază.

— Exact, metastazele Cristinei, mă trezii şi eu glăsuind mecanic.

— Pauză pentru fumat, decretă Carlos placid.

Asta a fost lunea trecută. Diseară o să invoc o scuză infantilă că nu am găsit acoperirea în cuvinte pentru ideea visului pontifical… Daniel, pripăşit prin Occident, nu s-a mai întors în ţară, niciodată, nici viu nici mort. A dispărut din lista nouă de recensământ. .

124

SALEUL PROVIDENȚIAL Pe ţeava de la calorifer râgâie a nu ştiu câta oară o idee narativă, dar nu mă duce mintea cum s-o-nhaţ între cuvinte. M-apuc să număr elemenţii. Sunt tot atâţia câţi erau şi ieri, şi-acum o săptămână, şi-acum treizeci de ani când mi-am cumpărat apartamentul.

Bag de seamă că şi cei patru pereţi ai camerei sunt la locul lor, nederanjaţi de niciun cutremur. Parchetul scârţâie o confidenţă, dar lirica imobiliară mă lasă rece.

La geam nu-mi bat crengi de copac, înzestrate metafizic. Simt pe gură gustul de sărăţele al celebrităţii, în fiecare luni e la fel.

Sponsori hieratici ai cenaclului municipal ne dau saleuri, apă minerală şi cafea. După ce trecem de momentul crănţănitului, ne apucăm de treabă.

Managerul nostru este un vizionar energic, nu ne lasă s-o zbughim acasă până nu se execută tot programul. Eu sunt ultima venită în grup. Am picat la ţanc, nu mai era nicio secţiune disponibilă, decât cea a prozei 125

psihotronice, cu aromă de vaselină industrială şi tămâie. Bună şi asta la nevoie, numai că fratele Carlos, artizan coleric al suspensului maltez, este foarte greu de mulţumit. Lunea trecută ne-a ţinut un logos virulent, care mi-a scurtat speranţa de viaţă cu cel puţin zece minute. Mi-a reproşat că nu mă implic emoţional în acţiune, că personajele mele sunt nişte mortăciuni uscate, că mă ascund pe după peisaj, că dezumflu tensiunea cu propoziţii afirmativ enunţiative, că sluţesc suflul epic, şi aşa rarefiat, cu cuvinte second hand, că sencheagă laptele de vacă şi torentul artei, sub pixul meu de gheaţă şi de cremene.

— Frate Carlos, inchizitorul meu suprem şi necesar, m-am adresat pios şi cu spăsită umilinţă, îndură-te măcar de rândul 143. Am pus acolo, nevrednica de mine, cu mare milă şi osârdie livrescă, un strop organic din opera domniei tale. Din cadavrul dinamic putrezit şi invadat de viermi, din povestirea dumneavoastră cu uriaşul păros, şi chinuit pe patul colcăielii vegetale, am luat, cu respect imitativ, un viermişor, l-am lungit niţel, l-am ridicat, cu forţe proprii, pe inelul terminal al cozii, în ipostază verticală, şi lam transformat într-o râmă ageră şi curioasă.

126

Credeţi-mă că şi mie mi-e milă de uriaşul muribund, dar nu puteam să mut toţi viermii în peisajul meu, pentru că trebuie şi ei săracii, să trăiască simplu, natural şi viermănos, fără licăriri de conştiinţă.

— Uite ce e, Stagirito, eu înţeleg cam unde baţi, cu perfidia ta specifică. Din partea mea, poţi să calci şi legea dreptului de autor, fură metafore, idei, imaini, inspiră-te de la maeştri, dar nu distorsiona obiectul literaturii. Poţi aduce cât încape, lighioane, mână pe hârtie gândaci habsburgici, libelule balistice, albine teutone, greieri sapienţiali, şobolani — Vorbeşti ca Stagirita, ţâşni iluminată Scyntia.

— Ia nu te mai hlizi, că-mi creşte tensiunea, mormăi încurcat , Carlos.

— Dacă-mi permiteţi, aduc şi eu o mică obiecţie, să nu se supere doamna Stagirita, pe care o respect, dar nu o înţeleg ca autoare, personajele dânsei seamănă exagerat de mult între ele, îşi formulă ideea, chinuit de îndoială, Clodius, trezorierul prozelor de dor.

— Lasă-mă să duc până la capăt gândul, nu mă întrerupe şi tu. Deci, Stagirito...

127

— Eraţi la şarpe.

— Şarpe, păianjen, capre, bivoli, vaci, fă-i să guiţe, să muşte, să dea iama în carotidă, să sfâşie ori să crape de efort, să ucidă.

— Parcă tarantula dumneavoastră e mai brează.

Managerul ofuscat se făcu că nu aude.

Clodius pocni din maxilare şi se porni.

— La dumneavoastră indivizii nu au identitate de vâstă, sex, obiceiuri, idealuri.

— Lasă Clodius, fii mai clar şi mai concis; personajele sunt pur şi simplu artificiale.

— Şi mumificate, sări cu gura Lelia digresiunii crustacee, cu respiraţia sufocată de fumul de ţigară pe care Vertex o aprinsese tacticos şi calm.

Simţeam că pleznesc de indignare. „Ăştia se coalizează între ei, o să am zile fripte la serviciu şi pe stradă, că sunt răi de gură şi influenţi. O să mă dea afară din registrul de evidenţă a populaţiei, îmi pierd şi creditul pentru ţigări, dacă mă toarnă Lelia la Buletinul Cultural că nu am vlagă epică. Ia so iau cu binişorul.”

— Doamnă Lelia, în chestiunea cu mumificarea aveţi dreptate suverană.

128

Recunosc că mi-au ieşit nişte momâi descriptive, nişte paiaţe stafidite.

— Care seamănă penibil între ele şi vorbesc la fel ca dumneavoastră, se stropşi şi Kuki, extinctorul de hormoni liricoidali.

— Huo, pe rând, tună Carlos, cu ochii ieşiţi din orbite, că mă zăpăciţi la creier, şi Stagirita asta aşteaptă să-mi ies din fire şi să mă reped la voi. Măi fată, de fapt nu am nimic cu tine, îmi eşti simpatică, dar într-o proză autorul moare de gât cu eroii lui.

— Domnule Carlos, profitai de uşoara acalmie, nu-mi purtaţi de grijă, de murit o să mor şi eu ca tot omul, îi trag şi pe nemeriţii mei imaginari în groapă, nu-i bag pe gât posterităţii.

— Bine, bine, poate ai şi tu un gând secret, fii sinceră cu noi şi zi-ne de ce i-ai făcut aşa uscaţi.

— Saleurile, domnule Carlos, saleurile mi-au împins subconştientul în păcat, troznii şi eu cu disperare. Şi dacă tot îmi prevestiţi muritul cu ei de gât, măcar sunt curaţi şi dezinfectaţi. Tot nişte bestii şi nişte tâmpiţi, ca în viaţa reală, dar nu-s fetizi şi nu se descompun organic. Îi cizelez şi eu stilistic, până la golire de formă şi de conţinut, ca să nu vomit pe ei, la finala îmbrăţişare.

129

— Ei, v-am zis eu că e om de înţeles, interveni Isaura irealului pragmatic. Sper că doamna Celia, conotativa nostră perspicace, a consemnat în procesul verbal numai de bine. Cinthya metaforei portocalii, se legăna pe scaun, evadând în legea ei din scandal.

Lelia şi Celia boscorodeau ceva tete a tete.

Clodius mocnea cu mâhnire, iar nu se făcuse înţeles. Tedy, rătăcitul printre rime, chicoti tam nesam şi începu să debiteze o epigramă.

El vorbea, el asculta. Poetul bavarez, bonom de felul lui, îi zise „bravo” şi bătu din palme recunoscător că onorata adunare trecuse peste incident. Cantemir, temnicerul sintagmelor oculte, poza într-o tăcere expresivă, nu tapa pe nimeni la sistem.

Arareori grăia flegmatic câte un aforism eliptic de predicat. Atunci Carlos dădea din cap aprobator, îl iubea pe Cantemir deoarece nu avea logoree partizană. Tedy se afla încă în treabă şi debita nişte glumiţe despre vrejul de fasole şi despre blegeala falică a unui demnitar local bumbăcit de presa independentă. Poetul bavarez zâmbi verde albastru, trăgând cu coada ochiului la doamne. Lelia şi Celia, prietene nedespărţite, prinzând momentul critic, se pregăteau să plece. Carlos vorbea la telefon, pândindu-le 130

pe dezertoare. Cine ştie ce intrigă puneau la cale, cu şuşoteala lor impertinentă. Isaura se făcu că le reţine, nu de alta, dar dacă le lăsai să plece, cochetau cu ideea că nu sunt binevenite.

— Fetelor, nu v-aţi formulat comentariul despre text.

— Păi nu e nimic de comentat, textul este ratat, colega pune alb şi negru, nu are imaginaţie nici măcar pentru gri, aruncă peste umăr Lelia.

— Bagă, bre, treizeci de milioane, răcni Carlos către interlocutorul să de pe reţeaua mobilă.

Cinthya se sperie, încercă să se stabilizeze pe scaunul de chibzuinţă, acesta se descleie în timpul bălăngănelii, cu un trosc asurzitor, şi mica poetesă se trezi pe jos. Lui Tedy i se stinse rânjetul, poetul bavarez înţepeni. Cantemir tăcea absent, Clodius se crispă, Lelia şi Celia ieşeau pe uşă ciripind, Carlos se holbă descumpănit, Vertex îşi stinse tacticos ţigara, iar Isaura irealului pragmatic o ajută pe Cynthia să se adune de pe jos, după ce se asigură că fata n-a păţit nimic. Carlos închise telefonul cu un plescăit de mulţumire.

131

— Vedeţi, băi, cât bănet trece prin voi, că de aia e bine să vină omul la cenaclu, să stea regulamentar pe scaun, să dea pe piaţă artă literară, nicidecum scamatorii lingvistice precum Stagirita, care e de a noastră, nu zic nu, dar să nu-i nenorocească pe cititori cu epitete şi verdicte personale. Când te uiţi pe foaie, gata, strada şi grămada, şi un politician despre care autoarea îşi dă cu părerea, în loc să-i lase pe seama judecăţii noastre pertinente. Să fie Stagirita dură la ea acasă, nu în frăţia noastră spirituală.

— Carlos, fii suav, dă-mi voie să zic şi eu ceva, că v-am lăsat pe toţi să vorbiţi, n-am întrerupt pe nimeni şi n-am rostit nicio silabă, susură insidios Vertex, antroposoful bizantin.

Managerul simţi că i se urcă sângele la cap.

— Vertex, toată stima mea, dar fii scurt, nu divaga şi nu băga strâmbe şi şmecherii socratice. Ştiu că ţii cu Stagirita, din motive pe care toată lumea le cunoaşte şi le tolerează, mă rog, e treaba ta, n-am nimic cu gustul omului, dar când te-am recrutat în grupul nostru, rolul tău era să fii mai bătăios, să faci scântei cu pixul, nu să ne dai tocmai nouă la cap, cu eseuri erudite, de mă înjură şi 132

prietenii şi duşmanii, şi fata de la calculator.

Universalismul tău misterios îmi ţine pe loc tirajul de la vânzare. Şi mi-am găsit beleaua cu încă o mostră de esoterism, un Sfinx cu fustă, care destructurează legile naraţiuniişi ironizează temele fundamentale, viaţa, moartea şi natura. Şi credinţa, punctă cu promptitudine Clodius trezorieul. Şi monştrii au dreptul la mântuire.

Vertex mototoli pachetul cu ţigări. Se simţea cu musca pe căciulă. Era adevărat că, tacit, legase un fel de legământ cu mine, un pact de neagresiune, tolera spiritul meu ludic, deşi panseurile mele poate nu-i spuneau nimic. El agrea regatul ideatic al condiţiei umane, îi psihanaliza pe cavalerii erorilor criptate, era sarcastic cu tot felul de „isme” nivelatoare, avea idiosincrazie la bătutul zgomotos pe burtă, nu se inflama sentimental, îşi purta cu stoicism stigmatul de inteligent nerentabil. Omul suferea de viciul analogiilor interzis. Spiritul său hermeneutic şi universalist trezeşte multora instincte reziduale, până şi cei mai serafici caligrafi visează să-i facă şniţele din creier.

Carlos îl acceptă ca pe un rău necesar.

Vertex, o versiune interesantă de intelectual, nu se supără pe oamenii conjuncturali, nu-şi 133

iroseşte timpul în martiraje reactive, el scrie ce gândeşte, cum respiră, iar Carlos, după mârâieli şi cârâieli, îl publică şi-l lasă să înoate singur prin boicotul general.

Antroposoful e distant faţă de locurile comune ale ideaţiei, aşa cum sunt şi eu detaşată faţă de anti eroii mei imaginari, de unde şi discreta empatie dintre noi. Carlos, şi când zbiară, pune suflet, aşijderea şi Clodius, suferă şi se frământă de focul decăderii mele din paradisul inocenţei primordiale. Odată m-a întrebat dacă nu mi-e teamă că voi fi lapidată.

— Nu se mai poartă bolovănirea magică prin Europa, i-am spus eu dintr-o suflare. De altminteri nici nu mai este necesară excluderea prin ritual. Exită uzanţe administrative, mai practice şi mai operative.

Mă gândeam desigur la experienţa mea strict personală cu executorii judecătoreşti.

Clodius S-a uitat la mine cu reproş. Din punctul lui de vedere eram incurabilă. Noroc cu Carlos, care are darul trecerii rapide din sacru în profan şi l-a repezit pe Kuki, care nenorocise un text sublim cu o cacofonie ce l-a adus în pragul exasperării şi l-a făcut să pună capăt, brusc, controverselor: 134

— Gata, sunteţi o adunătură de diletanţi, dacă nu vă băgaţiminţile în cap, vă tai sponsorizarea şi-mi caut oameni serioşi. Şi se făcu o linişte de puf în cenaclu.

Isaura făcea ordine în vraful de manuscrise. Începu o conversaţie mai paşnică, se comentau ultimele veşti de presă şi de la televizor. E o temă în care nu mă mai amestec. Portăreii m-au curăţat de toate obiectele de uz casnic, inclusiv televizorul.

Nici nu-mi pare rău după el. Sistemul mi-a făcut un mare bine. Petrec acum o noapte liniştită. Am răgaz să mai agăţ o tramă narativă, să palpez un personaj viabil, fără să mai iau act de viaţa fermentată într-un tronson de ştiri. Poate-mi găsesc şi eu un mic segment de cititori, sub aripa oblăduitoare a lui Carlos. Păcat că nu am fost ageră şi nu am subtilizat din inventarul bibliotecii confiscate, „Decalogul hărţuirii cotidiene” pe care Vertex m-a rugat mai demult să i-l împrumut. Recunosc că am fost căscată, Vertex nu e omul să te roage de două ori, oricum, acum o să fiu mai atentă, o să-i spun să caute cartea la anticariat. Îmi pare rău de icoana orbului, cumpărată într-o zi de târg de la Obor, o icoană pe sticlă, de buzunar, făcută de unul dintre copiii de la şcoala de 135

nevăzători. Nu ştiu cum îl cheamă, erau vreo şapte băieţei, are de care mai vioi, s-au ţinut scai de mine, nu m-au lăsat în pace până ce n-am cumpărat bucata de sticlă colorată. Era s-o arunc la primul coş de gunoi, dar nu mam îndurat, am avut parcă o strângere de inimă, am dus-o acasă şi am lăsat-o la vedere pe birou. Când au venit hamalii şi au ridicat mobila şimaşina de scris, icoana a căzut pe jos, printre ziare şicărţi, hamalii au călcat-o în picioare, praful s-a ales de ea, m-am tăiat la mână cu cioburile colorate. Tot răul spre bine, cine ştie ce reacţie ar fi avut Clodius, dacă i-aş fi dăruit-o, e foarte posibil să mă fi pus la index, cu încă o blasfemie. Nici tactul Isaurei nu m-ar fi scos basma curată. Se zice că cioburile de oglindă poartă ghinion, dar nam habar cum e cu cioburile de icoană. L-aş întreba pe Steriade, iacobinul esteticii epistolare, el e foarte avizat în superstiţii optice. Mai bine sa nu-l zădărăsc şi pe ăsta, să nu creadă că vânez cine ştie ce interes.

Steriade trage sfori la centru, să-l pună în con de umbră pe Carlos şi gruparea lui. În fapt, el a aderat mai mult formal la procedura cenaclului municipal, el este ochiul de veghe asupra fantasmelor provinciei spirituale. Cică locuieşte într-o cazemată blindată, pavoazată 136

cu grafitti, de la barosanii consacraţi. De nar fi firul telefonic decuplat, i-aş da un telefon lui Vertex, mai mult ca sigur mi-ar răspunde cu amabilitate, nu s-ar mira că-l sun aşa târziu, mi-ar da ca temă de reflecţie necesară, miracolul fluidului din Cupă şi limitele scrutătorilor ferestrelor fractale. Mă simt bine în timpul meu subiectiv, în care clipele îmi par o veşnicie. S-a stins şi becul, m-au debranşat, aprind o lumânare cu bricheta, e ca un făcut, am rămas şi fără ţigări. Trebuie să mă adun în jurul unei idei, bearcă, stearpă, cum o fi, numai să aibă cursivitate narativă şi pregnanţă a eului auctorial. Se face deja luni şi mi se va face executare silită. Sper să mă încadrez în timp.

Mai am până la ziuă câteva ceasuri, pe urmă mă mut într-o baracă părăsită, am acolo un pat, o pătură şi o cană. Cu duşul am aranjat cu Bebe, băiatul de la centrală. Din luni în luni o să particip şi la cenaclu, membrii grupului sunt colegi de treabă, o să-i rog să nu se mire şi să nu se supere că-mi fac provizii de saleuri, vor înţelege situaţia, aşa cum e, fără întrebări curioase, iau şi eu saleuri până luni. Cât despre chelfăneala pentru stil, aceasta n-o să dureze, o veşnicie, mi-a spus Isaura să am răbdare, că trebuie să 137

las şi eu de la mine, că şi Carlos, e om şi el, o să obosească de atâta dădăceală şi o să-mi dea pace. Pâlpâie nerăbdător silueta unui personaj , pe un perete. Mai văd unul şi încă unul, e în regulă, vin eroii mei pe coala de hârtie. Pe rând, drăguţilor, nu vă grăbiţi, e loc pentru fiecare la „Serata mitului de ceară”! .

138

SECRETUL LUNII — Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi umbrela cu tine, s-ar putea să plouă. Hai, că trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la uşă.

Domnişoara închise telefonul. Făcu o piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile, drăcui criza de spaţiu locativ, şi deschise uşa, să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi cum.

Odată, Pussy venise după miezul nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul mortuar, peste care cioclii argintii aruncau găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete, alerga printre cadavrele strivite pe trotuar, zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă, 139

plezniseră din cusături, lăsând în urma lor dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş.

Fuseseră executate în pripă şi improvizat, de muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză „vrem să muncim, nu să cerşim”. După aventura funebră, Pussy ajunsese acasă ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma şi volănaşele de la vestuţă. Pussy miorlăia patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt precis şi decis în căruciorul pentru handicap, din hol.

Căruciorul era un model din vechea generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi impunătoare, sofisticat spiţate ( odată se făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe).

Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la balul închinat de municipalitate, vârstei a treia. Mediile viu interesate o invidiau. În epoca demult apusă, a umanismului spontan, domnişoara făcuse o afacere rentabilă, închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile cojilor de pepeni glisante, asigurau profitul.

Se-nroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete, pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea 140

convalescenţei patriarhale trecuse de demult.

Libera iniţiativă a domnişoarei, fusese sugrumată de un odios proces de calomnie.

Rudele unui venerabil pacient ţintuit în faimosul cărucior, o dăduseră în judecată, pentru rele tratamente aplicate unui om în suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de accident şi de subita abstinenţă, se văieta că i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips şi se credea şi om păianjen. Încerca să se caţere pe pereţi. Utilajul folosit de domnişoară nu avea centură de siguranţă.

Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său de a escalada pereţii, s-a ales cu capul spart.

Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit pentru daune morale şi materiale. Afacerea sa dus de râpă, domnişoara a rămas compromisă, şi a rămas fără venit suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns până la ea recesiunea. Oraşul somnola.

Agenţii economici moţăiau. Primarul asista neputincios la picoteala enoriaşilor electorali.

De când cu debranşarea şi raţionalizarea utlităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la subsol. Criza avea şi ea partea ei bună; amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici, înjurând guvernul, reforma şi instalatorul.

141

Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se relaxase şi prinsese drag de politica uşilor deschise.

Domnişoara a fost şi ea primită în audienţă, împinsă de râvna dialogului constructiv. Aflase de proiectul de reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji pe Pussy, pisica magică din anturajul intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol, primise în gestiune vipera vivantă, la borcan.

N-avea nicio grijă, aştepta placid deznodământul idilei răsuflate.

Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflându-le teroare şi decenţă, în abordarea vedetei deificate. A dracului pisică vagaboandă, lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de prima serie de peţitori, pisica s-a dus la cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii din serai. Ea a sărit la vena jugulară a unui eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică, ascunsă ochilor profani de brâul de apă din acvariul circular. Eunucul privea bălăceala simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor de fete. Atunci era momentul să invoce energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim 142

trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii fluturând, zbierând dezonorat, dar fără oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea să se dea de şapte ori cu fruntea de o pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim frustratul, era planificat să-i crape ţeasta cu un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se bifurca, Ibrahimîşi refăcea seraiul, prin jaf şi prădăciune, precum predecesorii, iar fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile, despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor stăpân, frumosul Ibrahim, şi se strâmbau a crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă, pentru că avea perucă şi era mandatată să transfere posterităţii, prin cântări, tragica poveste.

Eunucul n-a mai apucat să intre în pielea slugii omorâte, din cauza pisicii egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul bietului flăcău. Acesta a dat un răcnet de spaimă şi durere, strict autentic.

Desincronizarea grosolană de planul calculat al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul, pentru neglijenţăşi indisciplină la locul de muncă. Un tânăr frezor aşchietor la combinat, aflat pe lista de aşteptare a 143

reconversiei profesionale silite, a ocupat urgent postul vacant, de eunuc.

Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat, înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu se ştie unde. O caută nişte copii cărora domnişoara le-a promis rasplată.

Cum se zvonise că se bagă peşte în meniul sclavagist, copiii incercară să ia urma pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu.

Gladiatorii nu-i mai întărâtau, părăsiseră arena şi se regrupaseră sub copertina birtului persan. Nici vorbă de festin cu peşte, gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note violente de protest. Oştire de ultima ora confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi anume ca atestatul de sclav profesionist va fi conferit în exclusivitate culturiştilor de la trupele speciale care aveau nevoie de finanţare extrabugetară. Protestatarii erau ferm hotărâţi sa nu cedeze presiunilor şiameninţau ca, în caz de nesoluţionare a revendicărilor lor, vor tine piept agresiunii, cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din dotare.

Copiii au şters-o englezeşte din zona de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate 144

şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi ale păcatului originar.

Cuplul primordial venea agale de la piaţă, de unde procurase un coş de mere agăţătoare. Perechea se târguise mult cu neguţătorul din Carpaţi.

Merele fosforescente erau casabile, aşa că tinerii însurăţei păşeau cu grijă. Ii păştea în ziua aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci când se apropiau de capătul aleei paradisiace, le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci când cânta aria seducţiei funeste, se uita la dublură. La rândul ei îl îl suspecta că se căsătorise din interese meschine şi că amâna consumarea actului nupţial, din lipsă de afecţiune şi pentru că era pervers. Stripperul adamic nu mai suportă insinuările, se înfurie, trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei cărări din perimetrul genezei fructifere.

Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit.

Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintrodată se auzi un zgomot asurzitor. De sus, Icar făcea lumii semne vesele cu mâna. Nu 145

venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor. Şarpele gonflabil din copac explodase împroşcând-o pe mireasa amărâtă, cu un şuvoi de gel. Pussy fu proiectată spre Icar care, vigilent, luă repede înălţime. Pisica plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel cadrele didactice erau prea preocupate cu exersarea descăpăţânării, ca să le mai ardă de şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant; niciun impostor nu era admis la ritualul ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil, altminteri tragica grandoare aluneca în ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau avea o gestualitate studiată şi o fizionomie adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici justiţiare oportune, la tăierea capului.

Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate.

Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca fruntea, în semn de reculegere sfioasă în faţa despărţirii subite a capului de trup.

146

Procedura se desfăşura repede şi bine; mai urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ paricid, un tâlhar de drumul mare şi un şarlatan de duzină.

Puştii scăpară neobservaţi o tuliră pe după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era nimic deosebit. Se săturaseră demult de strâmbături şi de schimonoseli în oglinda zgâriată şi plină de spărturi. Se simţeau mai în largul lor în câmpul din afară de oraş, un maidan pur sânge, bun de joacă şi de ştrengării. Între timp se înserase binişor. Se făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o treeabă bună, platoul strălucea de curăţenie.

Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene, îşi făceau promenada preliminară. O bătrânică ţinea căuşul palmelor peste lumânările pe care tocmai le aprinsese, una pentru vii, alta pentru morţi. După ce-şi făcu o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafoduluişi se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte.

Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea cu oamenii, acolo, pe platou, dar nu o mai ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici 147

să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când vedea că vine convoiul de dezertori tunşi chilug, ştia că mai durează mult programul. Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare, cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă bunătate şi răbdare.

Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea distribui prea multe bilete. Era plin platoul de blatiştişi de invitaţi de onoare, de gazetari acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fusese exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu ştia nimic de Pussy. Mai avea o zi şi trebuia s-o predea pe Pussy, Cleopatrei. Primarul îi spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile ecrane. Numai domnişoara ştia cum o scosese la capăt cu despăgubirea, după proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o 148

în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări primite de la soldaţi. Zărindu-i pe viitorii delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate pentru micii detectivi se topiseră peste batistă. Dominşoara privi cu jind la eşafod. În vreme ce proiectoarele se aprindeau deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi făceau un foc independent, din paie, frunze şi crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica de lăbuţe, cu şireturi. Se opintiseră cu animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atâta forţă.

Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii, copiii bolboroseau descântece şi formule de exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena avea un farmec primitiv. Unul dintre băieţi avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui, eunucul dat afară din serviciu, se infectase la gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital, să moară în intimitate acasă. Ăsta micu fugise speriat de agonia fratelui său, care se 149

făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe prâslea şi apucase să-i şoptească: „ Bă, e naşpa cu banii pentru bicicleta ta!” Băiatul tresări înfiorat de amintire. Copiii dădeau de zor cu formalităţile de legalizare a torturii finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi… Nu mai există niciun apoi, nici implicit nici explicit. Urmează doar secretul lunii, un secret clasificat...

150

RAUL, STRĂJERUL VOIOȘIEI Vila de lângă parc are pereții scorojiți.

Pe un balansoar arhaic stătea în neclintit repaos un bătrân cu o pătură peste picioare. I se vedeau papucii matlasați pe sub pătura ocrotitoare, cu franjuri atârnați pe podeaua de ciment. Potaia casei, lătrătoare în gol, reușise în cele din urmă să facă gaură prin gard și să iasă în lumea mare și amețitoare a câinilor maidanezi. Libertate canină sub scutul câinilor cu stagiu de supraviețuire stradală impunător. Mignonul de companie sa jigărit , lațele îi atârnau șmecherește, mânca de sub mese pe la cârciumile ancestrale ce nu duceau lipsă de clienți consumatori. Curtea părintească a rămas pustie după evadarea bijuteriei cu patru lăbuțe , bijuterie rozătoare mai ceva decât șoarecii profilați pe libera circulație. Nici pisica nu s-a omorât cu firea să petreacă nopți anoste pe burlane ruginite cu miasmă 151

de ploaie acidă. Și nici nu a mai avut chef să stea în poalele bătrânului moțăitor. A tulit-o și ea pe la periferia orașului, unde încă mai atârnau cârnații pe sforile de rufe. Cârnați cu zgârciuri și cu aromă de boia și de piper, ai dracului de picanți, dar în fine, cârnați numai buni de capturat și de târât prin tufișuri și prin șanțuri. În afară de vietățile suspomenite au rămas în vilă doamna și domnul, doamna Valerica și domnul Raul, Georgescu, altfel spus familia Georgescu.

Doamna și domnul nu aveau copii. De doamnă ne ocupăm mai pe îndelete după prezentarea de caz a domnului Raul, Raul Georgescu, o somitate a orașului din cele mai vechi timpuri. Fusese mare șef de garnizoană pentru soldații neinstruiți și recalcitranți, puși să tragă la lopată pe șantierul dezvoltării tovărășești ai industriei și agriculturii. Șanțuri urbane și brazde pe ogoare, ambele obiective rezolvate tehnologic cu lopata. Să trecem peste aspectele prozaice din cariera militară a domnului Raul Georgescu, o autoritate de necontestat în istoria misiunilor militare zonale. Pentru contribuția sa la disciplinarea prin muncă a tinerilor, domnul Raul Georgescu a fost avansat la gradul de colonel și acolo a încremenit. Domnul 152

Georgescu a fost trecut discret în rezervă pentru simplul fapt că într-o dimineață a fost identificat beat mort, pe stradă, în compania unei femei rău famate, din șosea, în văzul cetățenilor săraci și abstinenți. Se țineau intim unul de altul și răcneau în duet, sfidând ierarhia militară și de partid. Cariera militară a încetat abrupt, pentru meritele incontestabile de până atunci, a fost pensionat și gratulat cu o pensie generoasa.

Dama de campanie a făcut șase luni de reeducare prin muncă, la dat cu mopul pe coridor la primărie. Sancțiunea s-a vădit inspirată și eficientă, dama s-a metamorfozat într-o doamnă educată și stilată. Bărbații adevărați, de bună condiție, din etajerele superioare ale primăriei, erau extrem de mulțumiți de randamentul educației prin muncă a tinerei femei. Ulterior a urmat și niște cursuri pe scurtătură la seral și a fost promovată la rangul de funcționară de protocol. Cu etilicul Raul contactul i-a fost interzis.

Domnul colonel în rezervă și-a pierdut relațiile sociale și a rămas să vegeteze în curtea vilei sale. Ocupația cu grădinăritul nui pria, hârlețul și cazmaua îi măcinau subconștientul cu amintiri cazone nu foarte 153

liniștitoare. Pe scurt, domnul Raul a fost cotat de comunitate, melancolic fără leac. Au trecut anii peste domnul Raul, nu i s-a mai întâmplat nimic, a îmbătrânit alături de prea tânăra și supusa lui soție. Doamna Valerica îl așeza pe balansoar la ceas de dimineață pe prea iubitul și nemișcătorul ei soț, iar apoi se lua cu treburile domestice uzuale, nu înainte să-și savureze în solitudine cafeaua. Urma tabietul hrănirii cu lingurița, bietul domn, la bătrânețe, nu mai înghițea decât mâncărică de legume pasate și un ceai călduț. La prânz același menu. Cina era ceva mai frugală, un biscuit înmuiat în ceai. Hrana ecologică și sănătoasă îl ținea pe bătrân în stare bună. Să meargă nu mai putea, să vorbească nici atât, era greu de știut dacă nu chiar imposibil, dacă domnul Raul își recunoștea măcar soția. Doctorii redactaseră un dosar de boală impunător și intimidant, drept care la generoasa pensie profesională s-a adăugat și o frumușică indemnizație de handicap.

Doamna Valerica, stăpână acum pe viața ei, era foarte econoamă, aduna cu sârguință banii pentru când, Doamne ferește se va întâmpla inevitabilul. Avea de gând femeia să-i facă o înmormântare elegantă, pentru mult prognozatul eveniment întristător, avea 154

banii puși deoparte. În rest, făcea draconic economie și punea lunar banii la bancă, pe numele ei. Domnul stătea mai mult afară, indiferent de anotimp, aerul nu avea cum să nu-i priască distinsului pacient, toamna și iarna bine înfofolit. Contul în bancă se aduna cu spor, lună de lună, an de an. Terapia ocupațională preferată pentru doamna în îndelunga ei așteptare metafizică, era aceea de a scrie poezii. Poezii de dragoste, dragoste adolescentină, ideea permanentă a așteptării alesului în viață, imaginat ca un gentleman îndrăgostit de ea. Scrisorele imaginare, cu flori și inimioare, declarații patetice, jurăminte absolute, în fine, un tânăr imaginar, tremurând de nerăbdarea revederii și a tandreții colocviale. Dar mai ales melancolica și însingurata Valerica se ocupa tematic de drama iubirii ei pierdute. În subsidiar, poeta evoca și deplângea o poveste de dragoste copleșitoare în versurile ei cinstite și candide. O sămânță roditoare poetic, de adevăr biografic, se ascundea în lamentațiile ei amestecate cu visări diafane.

Cândva, ca elevă de liceu fusese îndrăgostită de un coleg, trompetistul formației școlare, Gică, pe numele de catalog Gheorghe Asaftei. Gică era frumos, cu breton și geacă 155

foarte specială, ochi albaștri și buze ispititoare. Gică se uita în treacăt la colega Valerica, dar n-o vedea. Mintea îi stătea la trompetă , trompeta cumpărată de părinții lui, oameni cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, costase o avere. Își păstra trompeta lucitoare ca pe ochii din cap, sufla în ea duios, cu grijă. A terminat liceul fără bacalaureat, a fost dus la armată. Și-a luat trompeta ca ajutor la oaste, gândea că va intra în formațiunea suflătoare militară. De unde să știe juvenilul recrut că în garnizoana orașului, unde patrona în deplină autoritate și suveranitate domnul comandant Raul Georgescu, guverna în actul artistic ultimul răcnet în tehnologie, partiturile trompetiste erau înregistrate audio și se făceau auzite, din zori și până în noapte, ritmic și la foc automat. Chiar și în câmpul muncii, ca sfeșnic audio la lopată, muzica mobilizatoare la scurmat pământul, însoțea gloata păgână de recruți, spre și din bazele militare adiacente. Termenul de sfeșnic are, desigur, în vedere și imnurile religioase, cu funcție transcendentală și sedativă. Iar Gică, deși i se permisese să-și aducă trompeta, nu grăia din ea melodic, o ținea ca amuletă. Regulamentul era permisiv cu păstrarea amuletelor în 156

dormitor. Bine și așa. Unul adusese o păpușă, o ținea în brațe când îi venea să plângă. Să nu facem abuz de divagații și să păstrăm firul narativ central, cu referință la viața de ostaș a lui Gică. Gică era băiat cuminte, nici codoș nici conflictual, unde-l puneai acolo se ținea de treabă, dădea la sapă și lopată ritmic, cu idei cântătoare în cap, de unde și ritmul unduios al muncii lui. Într-o bună zi, la întoarcerea după o zi truditoare, Gică s-a cerut să iasă din coloană, pentru niscaiva necesitate stringentă. La ordinului domnului comandant Raul Georgescu, mare calofil, pauza pentru urinare era strict interzisă, perfecțiunea alinierii, dobândită cu instrucție înverșunată, nu putea fi defectată. Gică a mers ce-a mers, el știe cum, a rezistat amarnic, până aproape de intrarea în cazarmă. Inevitabilul s-a produs, pantalonii s-au udat vizibil și ireversibil. Hohote de râs sănătoase și bărbătești. În dormitor tot așa. A fost noapte albă pentru recruți, subofițerii chelăcăiau și ei, a doua zi, la raport toți ochii îl pironeau pe tăntălău. Într-o noapte i-a dispărut trompeta. Prinde hoțul ia-l de unde nu-i. Și Gică a tăcut, a tăcut, până ce a găsit o sfoară și un copac. Înmormântarea a fost discretă, în toiul nopții recrutul sinucigaș a 157

fost dus la casa lui, cu sicriul sigilat și cu groapa pregătită lângă gardul cimitirului.

Părinții au primit și o sumă frumușică pentru parastasele de pomenire. Din vorbă în vorbă vestea nenorocirii a ajuns și la Valerica. De la dispariția lui Gică în pământ, Valerica a trăit cu privirea mai mult plecată, tăcută și cu chipul ofilit prematur. Tot se ducea cu gândul la mormântul fără cruce, și își tot închipuia o cruce frumoasă, de flori. O cruce imaginară, în memoria unei relații imaginare.

Din când în când fata se plimba agale pe o alee străjuită cu flori comemorative. Într-o după amiază stearpă și fără noimă, la ieșirea din cimitir, un domn matur, în uniformă de străjer al minților voioase, a abordat-o direct și fără ocolișuri. Valerica l-a urmat cuviincios, nu a pus întrebări nepotrivite, domnul a iscodit-o cu atenție și i-a pus în vedere să nu-i contamineze pe tinerii din generația sa de melancolie . I-a pus o oglindă în față, și a ordonat ca în termen de o oră, să-și remanieze expresia feței, dacă nu poate râde sau zâmbi, măcar un rictus rânjitor să stabilizeze pe mutra pleoșcăită. Altminteri ... altminteri există și pentru domnișoare șantiere cu muncă manuală în aer liber, până la maturizarea cu riduri de expresie proletară 158

avântată. Păcat de frumusețea ei nativă.

Valerica a înțeles avertizarea, știa că în orașul ei oamenii arătau de la naștere până la bătrânețe, și apoi până la moartea pe cale naturală, o nesfârșită bucurie de a fi. Domnul comandant stătea la glume cu întristații, munca la șantier era soluția pentru voie bună în câmpul muncii și în viața privată de familie. Valerica a învățat de la providențiala întrevedere să zâmbească și să râdă pe toate tonurile. Și se făcea pe zi ce trece tot mai frumoasă și mai seducătoare. Domul comandant o mai chema din când în când pe la birou și se întreținea colocvial cu fata lecuită de întristare.

La rândul ei, fata lecuită prin terapia fermă și persuasivă a domnului comandant, părea că a uitat de Gică, și când era convocată la biroul domnului ofițer, venea într-un suflet, fredonând cu voie bună, un imn al străzii libere, venea cu pas ușor și elegant, cu tictacul tocurilor subțirele. Deschidea biroul veselă nevoie mare, domnul comandant Raul se minuna cum recomandările de viață înseninată și sănătoasă, făcuseră dintr-o păpădie inexpresivă o domnișoară plină de nuri. Pe scurt, Domnul Raul a cedat unor sentimente umane comune și a luat-o pe 159

Valerica de soție, a luat-o cu acte semnate la primărie. Soțul cu îndelunga sa experiență de viață, i-a deschis soției sale un nou început de drum, drumul conjugal în vila domniei sale, o vilă demnă de un comandant, ornată interior cu trofee de vânătoare împăiate. Prea fericita și tânăra mireasă fără văl și fără nuntă vulgară, și-a intrat în atribuțiile de reprezentare pentru oaspeții noului ei cămin exclusivist, într-un ritm igienic și fără de cusur. Actul nupțial nu s-a consumat, a rămas așadar visătoare și neprihănită, pe termen nedefinit. Ritualul nocturn cu soțul era simplu și cuprinzător. Femeia se prezenta în dormitorul conjugal înveșmântată într-o cămașă din pânză de cânepă, alb gălbuie, își prezenta succint o dare de seamă asupra activităților domestice, soțul adormea în patul său cu lenjerie pufoasă dantelată, și tot așa. Valerica se retrăgea cămăruța sa de dormitor, o cămăruță cu afișe din regulamentul conjugal. În societate nu ieșea, Valerica era ținută în vilă, avea de toate, nu-i lipsea nimic, viața curgea lin fără hârtoape, cu ofițerul taciturn. Până în ziua fatidică în care ofițerul în rezervă, Raul Georgescu, a fost lovit de dambla. Tihna vieții de pensionar, fără recruți recalcitranți, fără 160

șantiere de reeducare, fără ideologia zâmbetului la ordin, obligatoriu, pe scurt, viața pe alăturea cu mersul frământat al societății, l-a descumpănit pe beneficiarul vilei și al pensiei generoase. Din melancolie a dat în prosteală și agitație, o striga la ordin pe Valerica, aceasta, ocupată cu zacusca, nu îl auzea, sau nu voia să-l mai audă. Și uite așa într-o bună zi, picioarele i s-au muiat, inerte, gura a rămas în linie oblică, mâinile iau bâțâit frenetic. Încetul cu încetul s-a îmblânzit, adică s-a stabilizat. Mai de nervii neîmplinirii sociale, mai de bătrânețe, domnul ex comandant Raul Georgescu s-a tâmpit, tâmpeală clasică, de bătrânețe.

Doctorii l-au supravegheat și l-au tratat cu zel, Valerica alerga la farmacia militară după medicamente, își făcea cu prisosință datoria.

A primit cu înțeleaptă recunoștință balansoarul cu rotile, l-a așezat acolo, cu pledul regulamentar. Și s-a pus în liniștită așteptare. Dar ziua hotărnicită nu mai venea.

Bătrânul supraviețuia eroic. Mânca și respira fără oprire. Valerica rezista. El viețuia patriarhal, fusese dezlegat de orice servitute.

Valerica rezista. Domnul Raul se usca văzând cu ochii, Valerica rezista. În timpul liber, doamna nu citea nimic, era prea 161

epuizată existențial, de scris scria cu vrednicie și cu patos. Era tânără, frumoasă, la împlinirea sorocului funebru, putea să se lanseze ca debutantă, cu jurnalul ei secret, ademenitor, putea chiar să-și refacă viața, bani avea, o aventură romantică era visul ei nocturn, un vis în care se regăsea pe sine însăși, bani avea cu îndestulare. Valerica se gândea și la probabilitatea unui tânăr sărac și fără de noroc, tânăr numai bun de companie în călătorii. Turismul prenupțial este o poveste fără de sfârșit. Deocamdată în jurnalul ei secret, Valerica evoca o imaginară poveste de dragoste cu un licean plecat la oaste. Liceanul devenea matur, avansa pe scara socială, se făcea temut și autoritar, își primea epoleții strălucitori cu firul auriu atârnat pe umeri, povestea se împlinea printro căsătorie din dragoste, iar iubirea celor doi juni, ea casnică și doamnă de lume strălucind pe la baluri, era fără început și fără de sfârșit, fără localizare și fără limitare în vremelnicia timpului mistuitor. Tânărul de vis din jurnalul ei secret, avea talent la arta muzicală, se făcea că într-un moment de glorie militară, ofițerul, generos, dona o trompetă din adolescența sa de nonconformist, unui tânăr sărac din 162

batalionul său, pentru ca acesta să intoneze live deșteptarea și adormirea de la orele 22.

Iar domnul ofițer, în amintirea vieții sale aventuroase, de adolescent, lepădată cu luciditate în favoarea carierei militare, și-a cumpărat un flaut princiar subtil, cu care susura iubitei chemarea pastorală prin pășunile Daciei edenice. Între două misiuni domestice, tânăra închina iubitului versuri de dragoste care se amestecau prin notele de jurnal, cum ar fi prețul dovleceilor și al fructelor de sezon, pampersuri durabile la ofertă, dozele pentru fierturile vegetale etc.

Poezia și gospodăria, visul și realitatea invazivă. Și timpul trecea, domnul Raul parcă se simțea din ce în ce mai bine, stătea mai mult cu ochii închiși, dar respira, iar inima lui simțitoare valsa netulburată de intemperii. Doamna Valerica ieșea la piață, în oraș în centru, se uita la trecători și la mașini. Acasă nimic nu o trezea din romantica ei visare. Poeziile inserate în jurnal, erau din ce în ce mai îndrăznețe și patetice, aproape că Valerica părea gata de acțiune cu un june poet, o glorie locală premiată de primărie la un festival de primăvară. Știa acest personaj și rolul lui de protagonist, din afișul lipit pe poarta curții ei.

163

Of, tinerii ăștia, nu mai au nici teamă nici rușine de nimic. Da, dar cum să reclami un poet, tânăr și premiat, că a spurcat gardul unei vile cu un petec de hârtie?

Doamna Valerica a avut o inedită inspirație într-o zi. A dat învelitoarea de pe oglindă și s-a uitat cu intensitate în luciul ei perfect. Ce-a văzut nu i-a plăcut. De acolo o privea o bătrână sfarogită, îmbrăcată într-un sac cu mâneci, și cu papuci de cauciuc. Din delicatețe față de sexul frumos și sensibil, ne abținem de la detalii indecente. Trecem pe scurt la concluzii, oglinda arăta o babă tristă și întunecată. Noroc că domnul Raul Georgescu, de multe decenii, nu mai avea putință de evaluare. El stătea în balansoarul lui, cu trăirea lui în alt tărâm. Când și-a privit adevăratul chip direct și fără tăgadă a adevărului istoric și biografic, Doamna Valerica și-a pierdut și ultimul dram de poftă de mâncare, îl hrănea mecanic pe stăpânul ei cu niște terci de ovăz, haplea conjugală înghițea hrana vegetală direct cu lingurița, nu cu paiul. Într-o bună zi, la ceasul de versificație nocturnă, doamna Valerica a avut un atac de tristețe violentă, s-a prăvălit de pe taburetul de bucătărie, peruca i-a zburat dincolo de prag, afară. Bătea un vânticel 164

răcoritor, balansoarul cu domnul Raul se legăna, așa l-a văzut o vecină atentă și grijulie, legănat, cu pătura zburată și ea pe jos, cu picioarele dezvelite, și, mai mare rușinea, fără pampersurile absorbante.

Domnul urina non stop pe el, frigul nopții dăduse cep la udătură. S-a dat alarma publică.

Doamna Valerica a fost înmormântată operativ și creștinește.

I-au pus la căpătâi jurnalul cu reflecții existențiale, rețete culinare, poezii, într-o nebuloasă eterogenitate.

Orașul era impresionat de devoțiunea conjugală a defunctei față de prea trăitorul ei bărbat, de iubirea ei nețărmurită față de domnul Raul Georgescu. Ce dragoste, ce cuplu romantic, ce model pentru tineretul cu moravuri deraiate, cine va mai îndrăzni să creadă că marea diferență de vârstă stă în calea dragostei pure și nealienate!!!

Bătrânul domn nevorbitor și nemergător, unic moștenitor al contul din pensiile sale cumulate și bine păstrate de iubita și prea devotata lui soție, a fost preluat de o mănăstire de surori creștine, pentru ocrotire și îngrijire. Surorile creștine aveau grijă de hrana pentru copiii străzii, îmbrăcau și adăpau oamenii săraci, adăposteau creștinii 165

prea certați cu legea etc. Surori misionare drepte și pioase. Atâta doar că mănăstirea era plasată într-un vârf de munte, aproape niciun creștin oropsit nu putea ajunge de unul singur până în vârf de munte. Copiii străzii se descurcau cu furatul și cerșitul în mediul urban. Era și convenabil și la îndemână. Plus aromitorul euforizant de prin punguțe. Și atunci călugărițele misionare așteptau în rugăciuni să treacă ora amiezii, și apoi se hrăneau cu bucatele pregătite pentru nevoiași. Nu era niciun păcat. Cât despre păcătoșii prea certați cu legea, nici aceștia nu se înghesuiau să facă alpinism spre mănăstire. Unul singur, un evadat, un tâlhar vestit, a fost adăpostit omenește și creștinește, cât a vrut el să zăbovească printre clopote și miros de tămâie. Când i-a venit bine, a plecat în lumea largă cu bunuri mănăstirești de valoare și transportabile, bani, icoane, veșmintele popești ale preotului paroh, conserve și tacâmuri de argint.

Călugărițele l-au binecuvântat pentru întoarcerea lui pașnică printre mireni.

Așa că singurul creștin adăpostit și îngrijit de măicuțele montane, a rămas domnul Raul Georgescu.

Prea drept credincioasele l-au uns cu mir, să-l aibă 166

printre ele ca pe sfintele moaște. Se zice din bătrâni că prea vajnicul Raul Georgescu trăiește și în zilele noastre, ultra centenar și îngropat într-o veșnică și iertătoare uitare de sine.

167

MAJORETELE ELECTORALE Majoretele electorale au ajuns ude fleașcă după ploaia cu bulboace instaurată spontan și fără preambul picurător, s-au adăpostit, așa zicând, sub streașina turtită a unei case vechi. Așteptau ca ocrotitorii lor politici să ajungă la ele cu limuzinele din dotare și să le ia la adăpost. Au așteptat degeaba până seara târziu, rebegite și pradă aluziilor deocheate ale trecătorilor întâmplători. Cine să se mai afișeze cu niște biete paparude, la lumina naturală a amurgului pluvial. Se putea băga de seamă cum erau cam bătrâioare și epuizate de atâta țopăială pe asfalt. Căruțele decapotabile pentru parada electorală, cu cai fornăitori, nervoși, mergeau agale.

Folcloricii susținători, gospodari de vază, de la munte, au tras coviltirele rulante. Grupurile de susținere înțelepțite după veacurile de turații ale stăpânirilor legale, peste oamenii de rând, oameni simpli, cum se zice, stăteau la adăpost sub coviltire, înfășurate în sumane 168

ciobănești. Bărbații și femeile voinice, își înecau amarul cu câte o dușcă de rachiu. ”Ceasul rău ne-a pus să ne băgăm în politica lor, miriștea nu mai e bună de cosit, o să raționalizăm fânul pentru dobitoace”. Copiii anexă ronțăiau semințe și le scuipau la țintă, în băltoace. Mai nimereau și câte un pelerin electoral pietonal, dar iureșul de apă și vântul sălbatic, neprotocolar, estompa pornirile rurale ale minorilor. În urma cailor rămânea inevitabila baligă plescăitoare.

Hăitașii contra manifestanților rămăseseră fără obiectul alergării și al salturilor prin mulțimea anarhistă. Ceea ce nu reușiseră tulumbele de apă, din cisterne, reușise ploaia vajnică și sănătoasă. De tulumbe te mai puteai feri, țopăind de colo colo, dar de ploaia căzătoare, nu puteau scăpa. ”Hoților, strigau contramanifestanții în risipire, ne vedem și data viitoare”…

Fugeau de mâncau pământul. Iar pământul se împestrița cu bannere mobilizatoare din ambele tabere.

Vopseaua devizelor electorale, amestecată cu apă din belșug, trasa niște gârle policrome prin rigolele tradiționale.

Haidamacii păzitori ai prețioaselor mutre și popouri politice, se făcuseră una cu 169

pereții proptitori, înșirați de-a lungul și de-a latul bulevardului plouat.” Nu ne-au dat diurna, ne-au lăsat în bătaia vântului istoric, flămânzi și derutați”. Mai aveau puțin și rămâneau în cămașă populară și ițari, uniformele de unică folosință, erau puse peste costumele populare. La nevoie, aveau instrucțiuni să-și lepede pantalonii și sacourile în gura unui bou de paradă dintr-un car alegoric, și să-și continue misiunea lor de gărzi de corp, sub acoperire, când alaiul urma să defileze în fața tribunei oficiale a corpului diplomatic. Care corp diplomatic dispăruse și el, cu tribună cu tot, tribuna gonflabilă și confortabilă, fusese înțepată cu furculițele șterpelite de la tarabele cu mititei, de niște pușlamale. Carul alegoric, derapase, cu bou cu tot.

— Da ce păcate ispășim, că astăzi nu am apucat să dăm măcar un cot sau un șut în fund, am ținut pasul de defilare cu încetinitorul, mulțimea atașată liderilor ei, a stat cuminte, nu s-a repezit niciun petiționar cu plicul, nicio mamă nu a țâșnit să ceară casă, niciun calic nu a venit cu mâna întinsă pentru zahăr și ulei. Confrații de pe marginea paradei, ei bine, da, ăștia au avut de lucru, au dat cu bâta, cu tulumba răcoritoare, au 170

scuipat curent electric prin mănuși. Deloc nu s-au plictisit, până nu a venit ploaia asta afurisită. Noi însă, cum să ne ducem la popotă, în ițari, ne râd camarazii în nas, au băut toată votca, au mâncat grătarele, nici pâine nu ne-a mai rămas, după ce s-au ghiftuit, au dat-o la porumbei. Mama ei de haină militară perisabilă, iată-ne întorși la vatra populară, cu cămășoaiele astea largi, nu ne-au dat nici chimir și nici izmene protectoare, unde dracu să ții mâna pavăză, ne suflă vântul pe sub poale.

— Eu am slip, mă, proștilor.

— Ai pe dracu, slip, slipul roșu, luptător cu fese împurpurate. Își făceau curaj și se strecurau pe lângă ziduri și garduri.

— Fraților, da domnul comandant nu e cu noi, cine ne-a dat comanda să rupem rândurile?

— Domnul comandant e demult cu ștabii politici, e beat mort sub masă într-o bodegă elitistă, ageamiule.

Din vorbă în vorbă au ajuns într-un târziu la unitatea lor extravilană. Porțile blindate ferecate sus, la postul de pază, soldatul dormea, mai mult ca sigur. Înjurând din toți bojocii, membrii gărzilor de corp s171

au înghesuit unul în altul, printre baloturile de paie din fața porților, baloturi de camuflaj, au adormit, în acel decor paradiasiac, rupți de foame și de somn. De unde să știe umblătorii cu ițari , că dincolo de porțile metalice, unitatea era pustie și dezrobită de tirania militară. Când au făcut ochi, s-au trezit cu un individ trâmbițând din bucium deșteptarea, să intre în formație de extremă urgență - formația de propagandă pe la sate. O conservă și un codru de pâine, niște gumari pentru autenticitate, și, înainte marș, soldat, în misiune. Și duși au fost prea vajnicii feciori lăieți și cu țoalele de reprezentare rustică, jegoase și ferfenițite.

Mardeiașii în civil, insinuați profesionist prin mulțimea cârtitoare, chiar dacă era masiv încorporată turmei de aplaudaci, erau ochii și urechile de veghe neabătută. Când vreun individ hăhăia în front, acesta era subtil extras din alai, prea voiosul miștocar cu intenție destabilizatoare a măreției ceasului istoric, se trezea pe caldarâm plutind, îmbrățișat cu duioșie de gealați. Apoi inadaptatul se trezea în duba prevestitoare de corecții corporale, la adăpost de văzul lumii. Nu intrăm în detalii cu 172

privire la tehnicile de bumbăceală și înjurăturile de avertisment, cert este că individul cu porniri anarhice, intra la locul lui, în defilare, entuziasmat și cu urale de adeziune împrospătate.

Majoretele, căruțele cu cai, hăitașii, haidamacii și mardeiașii scoși din uz de o banală ploaie, asta este peste putință de crezut. Oamenii s-au dispersat din dispozitivul compact și ordonat, în consonanță cu o stare naturală prea firească într-o zi de vară. În fond ce se întâmplase altceva decât un duș răcoritor în dogoarea caniculară. Și atunci de unde acest aer crepuscular, de sfârșeală generală? Ce lipsea cadenței populare să meargă până la sediul partidului de guvernământ, cu prețul unui disconfort minuscul și al devoțiunii necesare.

Numai cine nu a defilat la mitinguri electorale înălțătoare, nu poate înțelege subversiva eroziune. În primul rând, lipsea fanfara mobilizatoare, din cauze obiective, cine poate performa la instrumente de suflat, cu apa de la ploaie în gură. Nici percuția nu putea să fie pusă în funcțiune, din aceleași motive suspomenite.

173

Și mai era ceva, acel ceva învăluit în cel mai mare mister. Lipseau protagoniștii, liderii partidului pentru care se dăduse startul tevaturii festive. Liderii partidului, de la mic la mare, de la primarii comunali și municipali, în ordine urmau factorii puterii regionale, și apoi, ca un corolar întregitor în suișul pe treptele ierarhice, ar fi urmat să se petreacă în desfășurare, șirurile de limuzine de la centru. În miezul atenției populare, urma să se arate la fereastra automobilului blindat, să se arate și să facă alene un salut cu mâna delicată, marele lider absolut, liderul ovaționat de câteva decenii, la fiecare primenire a turului de scrutin. Primenire care-l valida mereu și iar mereu. Mahărul politic și guvernul lui, mai dădeau câte o raită și prin coclaurii provinciali, așa, mai mult ca să se întindă pe la câte un chiolhan, la adăpost de ochii lumii cârtitoare. Acolo, în geospațiul mirific patriarhal, majoretele evlavioase puneau bucatele din oalele de lut înfășurate în ștergare artizanale, ștergare imprimate la prăvălia cu tricouri pentru puștii microbiști. Ștergarele aveau chipurile convivilor, pe două părți, pe una era fizionomia vip-ului flămând și însetat, verso era înfățișat același chip, dar sătul și adăpat 174

peste măsură. Aceleași majorete, după ce se debarasau de șorțulețele stropite cu sosurile condimentate, îi însoțeau pe oaspeți pe scările abrupte întocmite din lemnul preistoric, îl îndrumau cu grație pe fiecare sătul și adăpat, în dormitor, îl stropeau cu apă de busuioc, și îngânau cântece de leagăn pentru drumeții osteniți. Iar acum, blestemul meteo al unei ploi, a stricat toată rânduiala atent planificată. Marele om, în limuzina lui capitonată, să fi ordonat o schimbare imprevizibilă în program? Să se fi dus în ospeție pe la nevrednicii lor vecini, cu oile lor costelive și fezandate în oțet de mere împuțite? Unde să fie milostivul lor conducător? Zumzetul de zvonuri croncănea cu ciudă înfiorată de misterul de nepătruns.

Fanfara mai scâncea a nevolnică și nemerită cântare pe sub streșinile potopite cu găinațul de porumbei de pe acoperișul ocrotitor.

Mulțimile necuvântătoare și împotmolite moțăiau din picioare. La un colț de stradă un manifestant se pupa frenetic cu o contramanifestantă. În sfârșit, pe telefonul fără fir s-a întrupat în creștere un zvon lămuritor.

Marele om fusese condamnat. Forțele de ordine l-au arestat, l-au băgat în dubă și l-au 175

mânat la pușcărie. Miniștrii au luat-o la sănătoasa peste granița mântuitoare. Oamenii săraci, rămași fără gălețile și pliantele cadou, au compensat din mers daunele materiale. Au confiscat niște automobile și le-au făcut clocitoare pentru ouăle de prepeliță, în așteptarea boom-ului avicol.

Majoretele electorale s-au întors în satele natale, la casa părintească, pentru cosit și măritiș cu nuntă și cu popă.

Deținutul era cazat într-o celulă proaspăt văruită și capitonată să nu se audă dezvăluirile și bocetul de singurătate nocturnă. O majoretă i-a făcut o vizită în sala de primire, la comun, i-a spus cu mare bucurie că va avea un urmaș, peste patru luni, că-l va face cu mândrie tătic, în ciuda opreliștelor politice și sociale. Marele om înțepeni de uluire, din ce știa el însuși despre sine. Era steril ca boul de tracțiune, dar ce mai conta asta acum. Majoreta bolborosea cum vor avea ei dreptul la camera matrimonială de după zăbrele, după ce popa din penitenciar le va pune pirostriile pe cap.

Deținutul, fostul premier numit democratic, după votul poporului anesteziat cu țuică naturală și cu bâtele ordonatoare, dădu din cap aprobator. Era gata de însurătoare. Își 176

luă cu demnitate pachetul cu alimente, zâmbi anemic la majoretă, prea dulce născătoare. Își trecea zilele de pușcărie, în celula lui confortabilă, cotrobăind alimentele din pachetul adus de majoretă. Ceapa roșie și usturoiul le-a a dat la coș din prima zi, miasma străbună nu-i pria. Roșiile strivite miroseau a pește , majoreta îi pusese generos un păstrăv la grătar. Prăjiturelele de casă erau fărâmițate. Pentru friptura grasă de porc avea contraindicații de la nutriționist. Pâinea fusese scobită de vigilenții gardieni, care dăduseră miezul proaspăt la câinii de asalt de lângă zidurile pușcăriei. Din aproape în aproape, scotocind cu meticulozitate, locatarul din celulă nu găsi nimic comestibil, în afară de două mere pricăjite. Luna și pachetul, în celula capitonată, pentru deținutul scotocitor.

*

177

VIRGINIA PARASCHIV NOTE BIOGRAFICE CURRICULUM VITAE, cu precizări privind activitatea publicistică, artistică, şi de critic literar şi de arte plastice, desfăşurată în exclusivitate după Decembrie 1989. Înainte de Decembrie 1989 m-am putut realiza în exclusivitate prin cariera profesională de profesor de limba şi literatura latină. Am realizat performanţe naţionale de excepţie, prin calitatea pregătirii asigurate elevilor mei din liceele din Focşani, elevi încununaţi cu premii şi lauri la Olimpiadele Naţionale de Limbă Latină.

Născută la 11.08.1947, Buzău.

-

-

Absolventă a Liceului Mihai Eminescu, Buzău 1961-1965 Admisă la Facultatea de Limbi Clasice, Universitatea Bucureşti 1965 Absolventă a Universităţii de Limbi Clasice 1970; Diploma de absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice, Bucureşti, media 10 -Gradul I didactic, media 10 -Activitatea profesională, didactică apreciată în toţi anii de carieră cu calificativul FOARTE BINE, iar în anul 2000, calificativul EXCEPŢIONAL - Diplome judeţene şi naţionale pentru performanţa didactică în pregătirea elevilor la Olimpiadele de limba latină 178

În perioada studenţiei, membru fondator al trupei de teatru contestatar şi de avangardă,Podul(spectacol memorabil: Conu’Leonida faţă cu reacţiunea, lectură a piesei clasice ,într-o versiune aluzivă la atmosfera comunisto-patriotardă); - Membru al Societăţii de Studii Clasice; - Actriţă principală în spectacolul din partea României, amfitrioană a Congresului de Latină Restitută;spectacolul regizat sub egida Teatrului Naţional, a fost susţinut integral, în limba latină, după textul lui Erasmus din Rotterdam, “Senatulus muliercularum”. Am strecurat în rol, profitând de ignoranţa “organelor”, un paragraf de protest la adresa politicii demografice a lui Ceauşescu(1970).

- Mentori spirituali:Cicerone Poghirc,Petru Creţia, Eugen Cizek, Iancu Fischer, Mihai Nichita, Dan Mihai Sluşanschi, Gheorghe Ceauşescu, Traian Zeccheru.

- 1970- Repartiţie guvernamentală la Focşani, la Liceul Unirea şi Liceul Al.I.Cuza; nu mi se respectă repartiţia.

- 36 de ani de carieră didactică, profesor de limba latină, marginalizat de autorităţile locale 1985 – profesor I, gradul didactic I, Lucrarea ştiinţifică “Poetica lui Lucreţiu”’ -

-membru în comisiile naţionale de propunere de subiecte şi de corectură la olimpiadele locale şi naţionale, nicio contestaţie în activitatea mea de profesor - evaluator, la şcoală, la bacalaureat şi la olimpiade -

1989 – Proiect de reformă a latinităţii predate în învăţământul preuniversitar, “Poetica latină în 179

-

-

-

-

-

-

şcoli”publicat în Revista Noastră, Focşani; Principiile emise în proiect vor intra în programa şcolară liceală, de după 1989; Profesor preparator( secţiunea literatură) al reprezentanţei elevilor din România pentru Olimpiada Internaţională CERTAMEN CICERONIANUM, de la Arpino Profesor evaluator la Licitaţia 010, anul 2000 pentru manualele de limba latină, numit prin Ordin de Ministru Membru al rezistenţei anticomuniste, cu un puternic şi sever autocontrol al eticii în spatiul public comunitar 1970-2009 căsătorită cu expertul în istoria mentalităţilor europene, Florin Paraschiv.

Excelentă solidarizare în idei şi acţiuni, parteneriat cultural cu Florin Paraschiv. După moartea acestuia, mi-am propus să caut sprijin pentru publicarea postumă a celor două volume care nu au apucat să vadă lumina tiparului:”Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu”, “Prinţul Terorii, Saint Juste”. Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu a apărut în 2015, după o muncă de restituire postumă a manuscrisului, cu ajutorul partenerului actual de viaţă, doctor-scriitor şi editor, Mihai Ganea 1990, Consilier Şef la Inspectoratul de Cultură Vrancea, numit de ministrul Andrei Pleşu, la propunerea CPUN Vrancea, şi la recomandarea Facultăţii de Studii Clasice; 1990-1996 militant al opoziţiei democratice, purtător de cuvânt Alianţa Civică Vrancea,PNŢCD Vrancea, Convenţia Democratică Vrancea; 180

-

-

-

-

-

Colaborator al ziarului “Cotidianul”(19911994); Colaborator al revistei rezistenţei anticomuniste din Paris,”Lupta”,susţinută moral şi mediatic în ţară de Antonia Constantinescu Publicist, pamfletar, editorialist al ziarelor locale vrâncene;Milcovul Liber, Unirea, Informaţia zilei Membru fondator al Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu; Prozator, proză politică, şi redactor “Oglinda literară”; Cercetător ştiinţific în domeniul esoterismului pitagoreic, finalizată cu analiza comparată a poeticii în limba latină a lui Milton, cu poetica lui Ovidiu; Traducător din Milton, secţiunea poemelor în limba latină; Unul din colaboratorii sociologului Michel Dion în activitatea lui de cercetare şi investigare a adevărului despre evenimentele din 1989 , cu focusare pe judeţul Vrancea. Am intrat adesea în polemică tranşantă cu privire la perspectiva cercetării sale istorice, dar am devenit erou privilegiat în cartea sa “Essai sur le fanatisme contemporain, Des hommes nouveaux de Roumaine aux combattants d’Allah” editura L’HARMATTAN, 2002, Paris( Michel Dion, membre du CNRS). Am dedicate mai multe capitole unde sunt caracterizată ca personaj Jean d’Arc de Roumaine , personaj asimilat rezistenţei morale antisistem definite de Vaclav Havel şi acceptate de Michel Dion.

Comentator de texte:române, proze scurte, poezie, studii umaniste şi esoterice; 181

-

-

-

-

-

Promotor de resurse umane talentate, sensibile şi ignorate mediatic; Membru al Cenaclului Asociaţiei Duiliu Zamfirescu,Focşani; Autor al unui studiu de caz literar deosebit, atipic în literatura română postdecembristă, LOLI, Ed.Transilvania/2002; Colaborator al revistei Agero, Stuttgart, Germania; Autor al volumului de proza , ”Noaptea urii graţioase”; Colaborator al cotidianului Ziarul de Vrancea, autor al unui triptic analitic, “Vrancea franceză”; Membru al Comisiei Naţionale de Limba Latină, coautor al programelor şcolare din gimnaziu şi liceele româneşti, după Decembrie 1989 Aplicaţie în activitatea didactică permanentă a ideei europene, agreate şi promovate în comentariile literare ale elevilor de liceu.

2010, Căsătorită cu romancierul şi poetul Mihai Ganea, care, în dubla sa calitate, de scriitor şi de om de ştiinţă, mă sprijină în realizarea unor proiecte de comun acord, în spiritul ideii europene de tradiţie umanistă.

Redactor critică literară revista virtuală FALEZE DE PIATRĂ, Londra Redactor critică literară revista print şi virtuală ITHACA, Dublin Administrator şi coordonator de proiect la site-ul cultural Cititor de proză Coordonator de proiect, împreună cu scriitorul şi jurnalistul Mihai Ganea, al site-ului CENTRUL DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI PORŢILE NORDULUI- România, Baia Mare 182

-

-

-

-

-

-

-

Realizator emisiune tv Plus cultura, la studioul TL plus, Baia Mare Autor a peste 300 de texte publicate: proză, eseuri, critică literară şi de arte plastice, cronici de teatru, texte de atitudine civică împotriva monopolului în artă şi cultură practicat de vechii slujitori ai dictaturilor comuniste, stalinişti şi ceauşişti, mulţi din ei cosmetizaţi cu aura confecţionată a dizidenţei de lux.

Redactor de carte, prefaţator la editura Transilvania al unor cărţi semnificative în spaţiul culturii româneşti, prin ineditul informaţiei şi prin valenţele formatoare ale bunului gust în cultura umanistă Moderator al unor emisiuni de Dialog Cultural cu personalităţi de excelenţă ale artelelor: artişti plastici, regizori de teatru , interviuri postate pe Centrul de Excelenţă Porţile Nordului Colaborare permanentă cu UAP, Sucursala Baia Mare, în vederea promovării manifestărilor de artă susţinute de artiştii plastici băimăreni şi maramureşeni Promovarea, continuă, prin textele scrise şi publicate, a necesităţii dezvoltării în România postdecembristă a alternativei de asociere liberă a oamenilor de cultură în afara sistemului moştenit de la la sistemul comunist defunct Redactor al revistei PORŢILE NORDULUI, print şi on line, o revistă de cultură şi civilizaţie, care selectează valori de creaţie artistică, ştiinţific-umanistă, din România şi Diaspora Realizator de evenimente culturale în spaţiul maramureşean, evenimente de ţinută, cu ecou public de prestigiu.

183

-

-

Invitat de onoare la vernisajele de artă plastică din Baia Mare şi din ţară, pentru a susţine punctul meu de vedere aplicat, hermeneutic, asupra artistului şi operei sale Activitate susţinută la evenimentele de lansare de carte, literatură, istorie, artă, invitată de către autori să prezint Cuvântul de Întâmpinare. O lansare deosebită a fost aceea organizată on line, cu ajutorul site-lui Cititor de proză, pentru unul din evenimentele editoriale ale Editurii Transilvania, consacrat în exclusivitate scriitorului MIHAI GANEA, pentru BATALIONUL DE PEDEAPSĂ, o carterechizitoriu la adresa abuzurilor criminale ale sistemului comunist în domeniul practicii medicale Activitatea mea profesională de clasicist, de creaţie literară, de evaluare critică, de cercetare şi de promovare, a fost recunoscută în spaţiu public. Am în portofoliul personal nenumărate Diplome de Excelenţă sau de Recunoaştere, locale, naţionale şi internaţionale.

Medalia VIRTUTEA LITERARĂ conferită de Liga Scriitorilor Români Cea mai mare parte din creativitatea mea publică de creaţie artistică şi intelectuală, se poate accesa pe internet, unde am folosit site-rile culturale de prestigiu pentru promovarea publică a activităţii mele, scrise sau audio-video.

Menţionez că înainte de 1989 am fost autor interzis, laolaltă cu Florin Paraschiv, soţul meu, aşa cum se 184

deduce şi din dosarul obţinut postmortem de la CNSAS, pentru Florin Paraschiv. O piesă de teatru, Striveşte firele de iarbă, scrisă în 1982, a avut parte de recunoaştere publică de abia în 2010, deci după 28 de ani-Premiul II la Festivalul Naţional de Teatru Mihail Sorbu.

- Personaj demn de respect în studiul de istorie şi sociologie al prestigiosul cercetător MICHEL DION ESSAIS sur le FANATISME CONTEMPORAIN; Des Hommes Nouveaux de Roumanie aux combattants d’Allah, editura L’HARMATTAN, 2002, Paris (Michel Dion, membre du CNRS) Notă: Activitatea mea de natură umanist culturală, precum şi opiniile şi acţiunile mele civice sunt reflectate prin comentariile din presa naţională şi internaţională, vizibile pe internet.

Virginia Paraschiv Baia Mare – iunie 2019

185

CUPRINS Cum o fi, carte să fie Noaptea urii grațioase Lentila de contact și damigeana Cade, nu cade Eșarfa purpurie Cărarea îngerilor Turma bântuită Bergonele pe câmpii Orașul meu Confesiunea Clementinei Doamna de la a IV-a B și literele cu zulufi Vis pontifical Saleul providențial Secretul lunii Raul, străjerul voioșiei Majoretele electorale Virginia Paraschiv - Note Biografice, CV

5 7 19 27 41 56 66 84 90 95 109 117 125 139 151 168 178

Redactor: Mihai Ganea Coperta: Maia Martin Tehnoredactor: Alin Oltyan Bun de tipar: mai 2019. Apărut: iunie 2019 Editura TRANSILVANIA, Str. Luminișului nr. 5/7 430333, Baia Mare, Tel: 0362401599 Tel. Mobil : 0748859034 E-mail : mihai_ganea10@yahoo.com TIPĂRIT ÎN ROMÂNIA

VIRGINIA PARASCHIV On reprendra le récit de Victoria mais il faut insister sur la portée de son acte, préciser sa signification éthique et politique. En chooisissant le jour anniversaire du rattachement de la Transylvanie à la Roumanie pour defier le parti, Victoria se pose en Roumanie qui, telle une Jeanne d'Arc, boute symboliquement l'ennemi hors du pays et affirme son identité nationale.

MICHEL DION Dintre persoanele care se detaşează puternic de figuranţii “revoluţiei” şi autorii „restauraţiei”, cercetătorul francez o alege pe profesoara Virginia Paraschiv, prezentată ca personaj emblematic al rezistenţei anticomuniste şi al destinului celor care au crezut în decembrie 1989 că regimul s-a schimbat.

VALENTIN MUSCĂ Descrisă, în cartea lui Michel Dion sub numele de Victoria, Virginia Paraschiv este eroina „revoluţiei de o zi” de la 1 decembrie 1989 din Focşani. Evenimentele care au urmat acelei zile de început de iarnă, au dus, ulterior la răsturnarea dictaturii comuniste din România, cel puţin din punct de vedere emoţional, pentru câteva săptămâni istorice. Ce a urmat vedem azi şi ne minunăm. Acesta este „Secretul lunii”.

MIHAI GANEA

Volum editat și tipărit cu sprijinul Consiliului Local Baia Mare

Baia Mare

ISBN 978-606-8423-35-7