Comoara blestemata

ION NĂLBITORU

COMOARA BLESTEMATĂ

EDITURA PETRESCU, RÂMNICU VÂLCEA, 2012 1

Tehnoredactare – Ion Nălbitoru Corectura – prof. dr. Ana-Maria Udrescu Machetare grafică – Valentin Ovidiu Ciorobea Coperta – Valentin Ovidiu Ciorobea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ISBN: 978-606-8416-00-7

2

Legenda ca un summum de adevăr istoric şi imaginaţie Prozatorul Ion Nălbitoru face parte din stirpea romancierilor care abordează realitatea din unghiul în care imaginea ei se deformează în oglinda concavă a legendei, aşa cum au fost la noi aromânul Dimitrie Anghel, Radu Albala, George Bălăiţă, etc.

Romanul acesta cu care autorul se prezintă în faţa cititorilor, intitulat simptomatic, Comoara blestemată este o sinteză condensată a unei splendori baroce a imaginaţiei, în care mai descoperim originalitatea fantezismului alegoric şi livresc.

Structurat în treisprezece capitole, având titluri incitante ce amintesc de prozatoarea italiană Matilde Serao, dar şi de unele povestiri sadoveniene care recompun istoria, romanul acesta are, practic, două corpuri distincte. Primul este naraţiunea ce se desfăşoară în trecutul istoric, având la bază legenda ce se întinde din Ţinutul Severinelor şi până în Ţinutul Vâlcelelor, trecând prin Ţinutul Gorjiilor. A doua parte plonjează în contemporaneitate, cu căutători de comori, cu legenda care circulă prin comunitate, despre familia Pătru şi Elena Valdescu, inclusiv descoperirea Testamentului, scris de Pătru Valdescu, principele Vâlcelelor, ce a făcut fericită nu numai pe moştenitori, dar şi pe unii oameni din această zonă mioritică.

Aici, descoperim savoarea prozatorului de sorginte renascentist întârziat, cu voluptăţi şirete pentru pagini inedite din istorie şi pline de miez, un împătimit de trecut cu viziuni neoplatonice, în fine, un degustător rafinat al cuvintelor încărcate de legendă pe care le scormoneşte pătimaş în memoria colectivă, dar şi în hrisoave.

Citind paginile despre principele Radu Valdescu din Ţinutul Severinelor, despre principele Vâlcelelor, principele Pătru Valdescu, căpitanul Preda, sau a căutătorilor de comori, mi-am adus aminte de ce zicea poetul Grigore Vieru: „Nimeni nu poate făuri de 3

unul singur destinul patriei, după cum nici Patria nu poate cârmui de una singură o soartă individuală”.

E limpede însă că autorul vede cu alţi ochi erudiţia fantastă pe care o pune în pagină, fiindcă aceasta n-are decât rolul de recuzită alegorică. Gustul pentru istorie, dar şi pentru legendă, poate fi o prelungire a unui rafinament, nu în sensul manierist al livrescului ce triumfă aici, cât acela al oglindirii legendei în oglinda concavă a prezentului, chiar dacă autorul învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe de adevăr. Fiecare capitol în parte este extrem de rafinat în descriere, de o concizie a relatării aproape neverosimilă, povestirile sunt îmbibate de imaginaţie şi estetism ca un burete de apă, însă unul întors în registru parodic, uneori grotesc, din care se şi naşte viziunea parabolică.

Personajele, Mariţa lui Gogonete, dracul, denumirile toponimice ca Pădurea Vrăjită, Pădurea Blestemată, Castelul, şi mai ales cuplul picaresc Pătru şi Elena Vladescu ce rătăcesc într-o stare de buimăceală continuă, subtilizând după modelul sofiştilor şi visând la ceţoasa comoară, întregesc atmosfera anistorică a romanului. Parabola e aici destul de clar sugerată, deşi autorul se fereşte să formuleze străveziu adâncimea textului.

Aerul vetust, uneori cronicăresc al romanului sunt convenţii asumate, fiindcă întreaga atmosferă a cărţii, se întoarce împotriva artificiului, datorită legendei pe temelia căreia s-a construit naraţiunea, altfel impecabil insinuată. Metoda nu e a deriziunii, ci a estetizării: „Petrecură două nopţi la rând în turn, acolo unde avusese viziunea cu acea cameră poleită în aur. Pornind de la acea vedenie decisese să amenajeze o cameră special pentru tinerii îndrăgostiţi care binevoiau să-şi petreacă în intimitate clipele amoroase”. În acest roman nu avem doar economie a stilului, ci şi maliţie, fiindcă Ion Nălbitoru ştie să ridice banala legendă la solemnitatea adevărului relativ, pentru a distila legenda până la esenţa ei pură.

Citind capitolul VIII, „Calea sub talpa iadului“, mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran: „Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa puţin sânge pentru libertate. Suntem o ţară 4

de răzmeriţă. Un popor cu instinctul libertăţii trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sunt meschine şi imorale numai în decadenţă, când se apără prin ele un vid de conţinuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sunt virtuţi.

Toate triumfurile sunt morale“.

Caracterul fantastic al întâmplărilor e mereu dublat de unul fabulistic, maliţios şi realist. Ambiguitatea e şi mai pronunţată prin introducerea în povestire a unei zoologii fantastice, cum ar fi dracul, cu scopul, desigur, de a spori nota de halucinaţie a protagoniştilor prinşi în jocul confuz al existenţei ce se împleteşte cu legenda, la limita dintre proiecţia onirică şi percepţia reală. Descoperim voluptatea prozatorului pentru stilul senzual, catifelat. Cuvintele au o încărcătură concisă a semnificaţiei, fraza este îmbibată de materialitatea imaginilor, curgerea ei este lentă şi vâscoasă, iar efectul e tras cel mai adesea din topică şi comparaţii. Personajele autorului trăiesc, deopotrivă, în trecut şi viitor, ele sunt scrise de destin, precum romanul însuşi e produsul unui text misterios şi infinit, sunt aţâţate în permanenţă de gustul imaginaţiei şi al supliciului. E o lume care trăieşte sub semnul misterului şi al nestatorniciei, al transcendenţei şi al confuziei. Aşa cum timpul se desfoliază, ca o cortină grea de pluş, arătându-şi când faţa trecută, când aceea viitoare, tot astfel misterul fuzionează cu sublimul, spiritualul cu visceralul, angelicul cu demonicul, realul cu visul, aparenţa cu esenţă, moartea cu viaţa, ficţiunea cu istoria.

Protagoniştii au când carnaţia fiinţelor celor mai palpabile, când transparenţa himerelor. Ei pot fi simple halucinaţii ale naratorului, dar şi proiecţii alchimice şi oculte ale unor experienţe magice.

Viziunile spagirice sunt, de altfel, foarte frecvente în această proză, deşi nu rigoarea hermetică triumfă aici, cât imaginea ei intuitivă, uneori genuină. Sensul adânc al acestor proiecţii ar putea fi acela de a sugera o concepţie emanaţionistă. Totul pare o copie a legendei, a unui spirit plonjat în istoria lucrurilor, existenţa însăşi fiind o formă de autodevorare, de macerare lentă, de extincţie predestinată, pentru care fatalitatea e un destin presimţit. Imaginea e de Ev Mediu, deşi proza are mereu un fundal istoric precis, cu suspiciuni inchizitoriale 5

şi duhuri maligne, cu o foarte apăsată conştiinţă a păcatului. Vezi discuţia dintre Pătru şi Elena Valdescu.

Din acest complex tablou nu lipsesc nici cei patru căutători de comori, două perechi de tineri, care prin dispariţia lor pun pe gânduri o întreagă comunitate.

La conflictele dintre personaje participă, parcă, şi natura, mai ales când dinspre creasta muntelui se revarsă peste regatul Ţinutului Vâlcelelor o rază de lumină cerească, ce-l face pe Tudor să se adreseze tatălui, spunându-i să lase aurul şi să „ne salvăm viaţa”.

Eveniment petrecut în partea istorică a romanului.

Personajele naratorului trăiesc, deopotrivă, în trecut, prezent şi viitor, ele sunt scrise de destin, precum romanul însuşi e produsul unui text misterios şi infinit, sunt aţâţate în permanenţă de gustul instigaţiei şi al supliciului. E o lume a transcendenţei şi a confuziei.

Totul se joacă pe pământ şi în propria închipuire, lumea trecutului istoric fiind o formă a visului, o ficţiune cu rădăcinile în legendă, trăită prin experienţa esoterică. Fantezia e regimul autoritar al acestei proze şi în amestecul tuturor posibilităţilor trebuie să vedem şi semnele unui păgânism spiritual ce frisonează creştinismul.

O parte din personaje trăiesc, în formă concentrată, întregul evantai al existenţei lumii, cunoaşterea concentrează în practici onirice sau alchimice toată experienţa a unei istorii locale. Însă proza lui Ion Nălbitoru, cu toată aparenţa ei de cronică, e ruptă totuşi din cel mai curat spirit globmodernist (curent literar teoretizat de Al. Florin Ţene), chiar dacă vicleniile artistice ale autorului dau o altă înfăţişare legendei.

Sfârşitul romanului mi-a sugerat faptul că „Demonul seamănă mult cu Dumnezeu prin pretenţii, dar în nici un fel, prin intenţii“.

(Monseniorul Vladimir Ghika) Descoperim în Ion Nălbitoru un prozator admirabil, talentat, ce stăpâneşte rafinamentul imaginilor şi al stilului.

Al. Florin ŢENE - preşedintele Ligii Scriitorilor Români

6

I. PACT CU DIAVOLUL Patru călăreţi aleargă nebuneşte pe drumul din Ţinutul Severinelor lăsând în urma lor un nor de praf. La o răscruce se afundară pe o cărăruie în pădure ca să ajungă mai repede la destinaţie. Deodată, printre tufişuri, zăresc pe o colină un castel ridicându-se impunător deasupra stâncilor, sub straja falnicilor brazi din apropiere. Pătrund într-un luminiş şi, fără nici cel mai mic răgaz pentru odihna animalelor, urcă panta până la porţile cetăţii. Un străjer ce-i văzuse încă de la poalele muntelui se arată pe metereze, cu arcul şi tolba cu săgeţi la spate, timp în care le strigă cu voce puternică, de războinic valah: - Cine sunteţi domniile voastre şi cu ce treburi prin ţinutul nostru?

- Deschideţi porţile! O rudă foarte apropiată stăpânului tău doreşte să vorbească cu Principele Radu Valdescu.

- Un moment, să anunţ solia!

- Deschide!... Nu-i vorba de nici o solie, ci de însuşi fratele său din Ţinutul Vâlcelelor! tună căpitanul Preda.

- Mă iertaţi domniile voastre, dar, nu v-am recunoscut!

Principele vostru sosea de obicei cu mare alai şi îşi anunţa venirea cu câteva zile înainte printr-o solie rapidă…

- Domnia sa vine în secret… Dar ce-ţi dau ţie explicaţii, deschide odată!

- Deschideţi! strigă străjerul.

Uriaşele porţi de stejar masiv sunt larg deschise. Din dosul lor apăru un tânăr căpitan care, după ce-i salută pe oaspeţi, anunţă cu voce răsunătoare: - Principele Valdescu din Ţinutul Vâlcelelor!

Pătrunşi în curte, călăreţii descalecă şi urcă în grabă treptele întortocheate care duc în sala de primiri. Între timp, principele din 7

Ţinutul Severinelor este anunţat de vizita inopinată a fratelui său şi iese în întâmpinare: - Dar ce vânt te aduce la mine, frate dragă!? rosti cu oarecare ironie în glas.

- Treburi importante, frate!

- Ei, mă uimeşti! Mica neînţelegere dintre noi cu privire la împărţirea Ţinutului Gorjiilor, după decesul fratelui nostru mai mic, Dumnezeu să-l odihnească în pace, este de domeniul trecutului.

- S-a prăpădit de tânăr, la doi ani după tata. N-a apucat nici măcar să se însoare şi să lase un moştenitor.

- Dacă ar fi făcut-o nu mai aveam motiv de ceartă şi ură cu împărţirea ţinutului.

- Tu ai fost hapsânul! Vroiai totul!

- Am doi feciori, pe Tudor şi Mihai. Prin averea fratelui nostru răposat, îi împac pe amândoi în mod egal, fiecare cu ţinutul său după moartea mea. Tu nu ai moştenitori, aşa că… Dar să lăsăm trecutul! Pofteşte la masă şi să degustăm vinurile de tămâioasă din podgoriilor mele!

- Ca să pecetluim împăcarea noastră vino să te îmbrăţişez!

Fraţii rivali se îmbrăţişează cu căldură, căci prin venele lor curge acelaşi sânge de viţă nobilă.

- Să vină vinul! porunci Principele Severinelor. Puneţi de urgenţă un viţel la proţap pentru un ospăţ în onoarea fratelui meu mai mare! Între timp, principesa Elena Valdescu îşi făcu apariţia într-o rochie elegantă.

- Fii bine venit, cumnate!

- Mă bucur să te revăd, dragă cumnată.

- Era cazul să lăsaţi supărarea şi să trăiţi în bună înţelegere ca fraţii. Duşmanul bate la porţile cetăţilor noastre. Uniţi-vă forţele şi ajutaţi-vă reciproc la vreme de nevoi ca să-l alungaţi cât mai departe de aceste meleaguri!

- Acesta-i motivul pentru care am sosit, să facem un pact!

- Tare mult am regretat pierderea scumpei tale principese.

8

- Totdeauna, eu şi soţia mea, am fost impresionaţi de calităţile tale deosebite.

- Dragă Petre, să nu exagerăm! Soţia ta era de o eleganţă uimitoare şi de o bunătate cerească. Păcat că s-a prăpădit. Cu siguranţă acum veghează din ceruri asupra ta şi a ţinutului tău.

Câteva minute discutară despre de-ale vieţii, apoi Elena Valdescu se retrase în iatacul său, iar cei doi fraţi rămaseră cu problemele lor.

Vinul curge din butoaie în pocale de aur, iar friptura din carne de viţel este adusă pe platouri de argint. Boieri de vază şi distinşi căpitani de la curte se ospătează pe săturate alături de stăpânii lor.

- Dar ce vânt te-a adus la mine? Să nu-mi spui că dorul de frate, că nu te cred! zise într-un târziu gazda.

- Am o propunere avantajoasă pentru amândoi. Acum doi ani soţia mea s-a stins din viaţă...

- Ranchiuna ţi-a răvăşit orgoliul că nici nu mi-ai împărtăşit trista veste...

- Eram prea îndurerat… Am iubit-o foarte mult. În plus, rivalitatea dintre noi a fost ca un zid de netrecut.

- Acum sper că este o pricină serioasă pentru viitorul principatelor!?

- Sunt singur, fără soţie, fără moştenitori, fiindcă Bunul Dumnezeu a fost aspru cu mine şi nu m-a înzestrat cu un fiu sau chiar o fiică. Gândul îmi zboară în fiecare zi la răposata… Simt că nu mai am de petrecut prea multă vreme în această lume. Mă întreb cu îngrijorare, munca şi agoniseala mea cui rămâne?

- Într-adevăr eşti pus într-o situaţie delicată.

- Bătrâneţea şi tristeţea mă copleşesc şi am decis să am alături un tânăr care să vegheze asupră-mi în zilele ce mi-au mai rămas de trăit. Iar când voi părăsi această lume să-mi poarte numele şi să apere ţinutul de vrăjmaşi. Tu ai doi feciori. M-am gândit la cel mic, să devină fiul meu legitim şi în acelaşi timp moştenitorul de drept al Vâlcelelor.

- Învoiala nu e rea, ba chiar mă bucură că mă scoţi din încurcătura cu împărţirea averilor.

9

- Atunci batem palma! Îi laşi celui mare partea ta, adică lui Tudorel, iar eu celui mic, Mihăiţă, partea mea!

- Ai uitat legea primului născut? Aşa se întâmplă şi la curţile regale. Întâiul născut ajunge prinţul moştenitor al tronului.

- La noi nu-i vorba de regat şi regi. El devine urmaşul meu direct şi nu mai are treabă cu domeniile tale.

- Sunt fratele tău. Tu nu ai copii, iar eu devin moştenitorul tău de drept. La rândul meu împart noul regat după voia mea.

- Vrei să domneşti peste cele trei principate?

- Te deranjează!? De mult visam să devin Principe al Severinelor, al Gorjiilor şi al Vâlcelelor!

- Eşti nebun! Şi la bătrâneţe ai rămas avar!... La urma urmei nu m-ar deranja dacă aş fi sigur că-ţi ţii cuvântul… Am nevoie de un tânăr lângă mine! Îl prefer pe fiul tău cel mic căruia să-i rămână Ţinutul Vâlcelelor, iar celui mare Severinelor şi Gorjiilor.

- După unirea celor trei ţinuturi într-unul singur nu mai este necesar să-l împart la cei doi feciori. Va rămâne unificat, devenind astfel un regat puternic, iar principe va deveni, conform tradiţiei, fiul cel mare.

- Şi fiul cel mic?

- Ce-i mai trebuie!? Va avea totul ca şi fratele său! Singura diferenţa va fi că Tudorel va conduce Principatul Unit!

- Eşti sigur că se vor înţelege? Nu te-ai gândit că între ei s-ar putea naşte o ură de moarte?

- Aşa-i când te naşti prinţ! Vor cădea la pace, iar de nu, va câştiga cel mai tare!

- Vai de mine, cum vorbeşti astfel despre fiii tăi, sânge din sângele tău?

- Hai, mai bea un păhărel să pecetluim înţelegerea. Tu dă-mi principatul, că de restul mă ocup eu!

- Te înşeli, dragă frate! Ai impresia că mă duci cu vorba aşa uşor? Am nevoie de cineva lângă mine care să-mi mângâie sufletul acum, în pragul bătrâneţii.

10

- Ha, ha, ha! În zadar te zbuciumi atât! După moartea ta numai eu sunt moştenitorul de drept! N-ai altă scăpare! Eşti liber pe drumul morţii, iar eu pe cel al puterii!

Principele Vâlcelelor se ridică brusc în picioare rostind tare şi răspicat: - Dacă nu te învoieşti la propunerea mea, niciodată nu vei ajunge stăpânul Vâlcelelor!

- Ha, ha, ha! Tu vei veghea neputincios din mormânt, iar eu îţi voi conduce împărăţia!

- Fii blestemat, iar diavolul să nu permită intrarea nimănui în cetatea mea! Îi face semn căpitanului Preda şi iese vijelios. Cei patru coboară în curte şi încălecă armăsarii. La poartă Preda strigă: - Deschideţi!

- Dar boieri dumneavoastră, de ce nu poposiţi câteva ceasuri, până apar zorile? Călătoria în toiul nopţii este primejdioasă mai ales că prin aste locuri bântuie tâlharii.

- Nu-i treaba ta! Deschide odată sau te joc în copitele calului!

Oşteanul cheamă un ajutor şi deschiseră porţile care din nou scârţâiră asurzitor sub greutate, iar cei patru călăreţi se pierdură în umbrele pădurii ca nişte năluci.

Alergară în galop la lumina lunii până îi prinseră zorile din urmă. Răcoarea dimineţii le pătrunse în oase revigorându-i. Ca la un semnal lăsară caii la trap pentru odihnă. De când plecaseră de la castel principele nu scosese un cuvânt, dar nici căpitanul nu îndrăzni să-i distragă atenţia cu vreo vorbă aruncată în vânt. Acum, odată cu primele raze de soare, se citea pe chipul lui Valdescu tristeţea şi amărăciunea neîmplinirii şi a trădării. În cele din urmă se opriră la un han să-şi potolească foamea şi să-şi odihnească armăsarii. Hangiţa, o fată tânără şi rumenă la faţă, îi întâmpină cu voioşie: - Bine aţi venit, boieri dumneavoastră! Sunt bucuroasă că domniile voastre îmi calcă pragul, mai ales acum dimineaţa când alţii se pregătesc de plecare. După feţe presupun că aţi călătorit 11

toată noaptea!? Dar nu-i bai! Paturile cu aşternuturi curate vă aşteaptă!

- Nu poposim pentru somn, hangiţo dragă, îi răspunde căpitanul.

- Atunci ospătaţi-vă şi bucuraţi-vă aşa cum fac boierii de rang!

- Dorim să ne potolim foamea şi setea. Un argat să dea fân şi apă animalelor căci în curând pornim din nou la drum.

- Ce eşti aşa grăbit, frumosule! Mi-ar plăcea să-mi încerci patul!

- Şi mie! zice Preda făcându-i fetei pe plac, căci e plină de nuri pe care-i remarcaseră şi privirile iscoditoare ale voinicilor.

- Dar de unde veniţi şi încotro vă îndreptaţi cu aşa grabă?

- Tare curioasă mai eşti! Vezi-ţi de ale tale şi dă-ne friptură şi câte o ulcea de vin!

Drumeţii se ospătară din belşug fără să lase vreo bănuială cine este boierul cel în vârstă care nu scotea nici un grai.

După vreun ceas cei patru călăreţi alergau iar ca nişte năluci, lăsând în urma lor un nor uriaş de praf.

Către înserat ajung în ţinutul Vâlcelelor, iar în amurg poposesc la umbra unor stejari bătrâni. Aici, Principele Pătru Valdescu îl trage deoparte pe căpitanul Preda şi, luându-l părinteşte de după umeri, îi zice cu blândeţe: - Căpitane Preda, mi-ai fost credincios ca un câine şi pentru serviciile tale doresc să te răsplătesc.

- Întotdeauna ai fost recunoscător, Măria Ta, dar departe de mine gândul că te-aş fi slujit pentru recunoştinţa în galbeni, păduri sau pământ.

- Nici nu m-am referit la aşa ceva. Simt că mă topesc din zi în zi…

- Măria Ta, ai călărit tot drumul şi la ducere şi la întoarcere ca un tânăr de treizeci de ani!

- Nu oboseala fizică mă macină, ci oboseala sufletului. Trupul îmi este vânjos şi călit de atâtea războaie şi năvăliri, în schimb, sufletul îmi este îndurerat de neputinţa că nu las ţinutului un urmaş 12

din sângele meu, dar şi de dorul nebun de soţie. Într-o bună dimineaţă voi refuza să mă ridic din pat şi să cobor în salon la masă.

Deja voi fi plecat din toiul nopţii, tiptil, prin somn, la aleasa inimii mele pe care o visez din ce în ce mai des şi care mă cheamă de fiecare dată să părăsesc această lume şi să urc la ea în cer.

- Ce vorbă-i asta, Măria Ta? Ai datoria strămoşească să aperi aceste meleaguri!

- În locul meu vei veghea asupra ţinutului doar o scurtă perioada de timp până va sosi fratele meu. Să-l primeşti cum se cuvine. Cu siguranţă îţi va propune să rămâi în continuare căpitan în slujba sa. Dacă accepţi, să fii cu băgare de seamă că, din invidie, apropiaţii săi îţi vor întinde capcane. Decât să sfârşeşti într-un ştreang, mai bine te retragi la conacul tău sub motiv că sănătatea îţi este şubrezită după atâta trudă în slujba principatului. Astfel, vei trăi fericit alături de familie până la adânci bătrâneţi.

- Cum porunceşti, Măria Ta! - Aici nu-i vorba de poruncă, ci de siguranţa familiei tale după ce eu nu mai sunt trupeşte printre voi… O parte din secretul meu ţi-l voi divulga, iar alta o voi lua cu mine în mormânt. În săptămânile următoare o să ai ocazia să priveşti pentru ultima oară pădurea seculară cu lacul din inima sa, plin doar când apele cascadei de lângă cetate cresc în timpul ploilor torenţiale şi se revarsă din matca râului printre arbori. Nu vei mai avea niciodată ocazia să admiri aceste frumuseţi ale naturii.

- Despre ce vrajă este vorba?

- Îţi voi explica la timpul potrivit. Din acest moment eşti legat prin jurământ că cele aflate prin viu grai de la mine să le iei cu tine în mormânt în vecii vecilor!... Hei, dar cu vorba ne-am depărtat de ceilalţi. Să ne întoarcem că ne-a prins amurgul pe drum.

- În curând ajungem la castel, Măria Ta! Până mâine dimineaţă vă odihniţi în linişte şi pace în patul domniei voastre.

- Mai puţină linişte, căci gândurile şi dorul de nevasta mea mă vor năpădi din nou. Acestea mă ucid cu fiecare zi care se scurge. O aştept cu nerăbdare să mă viziteze iarăşi de la miezul nopţii până în zori.

13

Ajunşi sub stejarii seculari încălecară şi fără grabă porniră la un trap uşor printre copacii stufoşi pierzându-se treptat în adâncurile codrului.

După câteva săptămâni, mâhnit şi decepţionat că nu se înţelesese cu fratele său, Radu, prinţul slăbise şi pălise îngrozitor.

Dorul de soţie îl chema de dincolo de moarte. Se izolase în camera sa în suspine, înecându-şi amarul în lacrimi. Întreaga suflare din cetate era îngrijorată din această pricină şi pretutindeni domnea o atmosferă apăsătoare. Într-una din zile Pătru Valdescu îl chemă pe căpitanul Preda şi-i zise: - Mâine în zori pleci în munţi. La grota dintre Stâncile Diavolului vei găsi o babă hidoasă. Să nu te sperii de ea şi, mai ales, să nu-i treci pragul. Înfrânează-ţi curiozitatea şi strig-o de la câţiva paşi. Te sfătuiesc, pentru binele tău, să nu te îndemne necuratul să pătrunzi în grotă. Îi zici să vină în grabă la castel pentru treburi importante. Apoi, pe dată, să faci cale întoarsă şi să nu-ţi arunci înapoi nici măcar o singură privire.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, căpitanul Preda încălecă pe murgul său, ţâşni ca o săgeată pe sub arcada de la poartă şi se pierdu printre trunchiurile bătrânilor stejari. Pe la prânz ajunse la poalele Munţilor Căpăţânii. Pentru el nu era un ţinut necunoscut, fiindcă aici se retrăsese de multe ori, îşi organizase ceata de voinici şi apoi năvălise asupra celor ce le încălcau principatul, alungându-i până la apele Oltului unde-i înecau şi-i măcelăreau fără milă.

Pe la amiază pătrunde între nişte chei sălbatice şi după puţin timp se trezeşte în faţa Stâncilor Diavolului. Se apropie uşor strunindu-şi calul care da semne de nervozitate. Prin inima căpitanului trece un fior rece. În faţa sa, între două stânci ce poartă numele stăpânului întunericului, apare o grotă.

- E cineva acolo?

Glasul său răsună în ecouri. Din interiorul grotei se aude o voce răguşită: - Dar tu cine eşti de îndrăzneşti, tam-nesam, să-mi calci împărăţia fără învoială?

14

- Vin din partea lui Pătru Valdescu!

- Să nu te apropii de lăcaşul meu… Stai cuminte acolo unde te afli. Sau te mănâncă pielea? Ai cumva râie?

- Ferească Dumnezeu!

- Ptiu! Să nu mai rosteşti acest nume! Vrei să-mi pierd puterile şi întreaga împărăţie?... Spune ce ai de spus şi pleacă! Nu mă privi în ochi că sunt o piază rea pentru voinici. Îţi vei pierde minţile şi vei bântui toată viaţa rătăcind prin munţi alături de fiarele sălbatice care în miez de noapte te vor sfâşia cu lăcomie ca pe un pui de căprioară!... Dar ce doreşte stăpânul tău?

- Principele te cheamă la el. Nu mi-a zis cu ce treburi.

- Mâine noapte să lase porţile larg deschise şi să mă aştepte în turnul cel mai înalt şi mai întunecos al castelului. Hai, acum fugi! se răsti deodată cotoroanţa de vuiră văile. Şi să nu întorci capul că te vor prinde din urmă toate relele pământului!

Calul se ridică în două picioare, necheză speriat de răsunară ecourile până pe crestele cele mai înalte ale munţilor şi ţâşni pe drumul de întoarcere.

Ziua următoare, locuitorii cetăţii şi slujitorii castelului, o trăiră într-o tensiune febrilă fără să-şi dea seama care-i misterul. Seara erau toate pregătite pentru primirea zgripţuroaicei şi întreaga suflare aştepta cu nerăbdare strania apariţie.

Se întunecase de mult, iar străjerii moţăiau pe metereze.

Adierea vântului le produse o somnolenţă ciudată. Liniştea nopţii e tulburată de o vijelie iscată din senin. De după creasta muntelui năvălesc nori negri, fioroşi, care acoperă luna şi întinderile rămân în negură. Vuietul vântului este spintecat de fulgere ce luminează pentru câteva clipe întinderile şi înălţimile, urmate de tunete şi trăsnete îngrozitoare. Se porneşte o ploaie torenţială în rafale. Este o noapte de coşmar. Străjerii se adăpostesc la repezeală care pe unde apucă, făcându-şi speriaţi semnul sfintei cruci.

Deodată prin negură, la lumina fulgerelor, zăresc o umbră hidoasă, cal şi călăreţ, care se apropie ca o săgeată. Arătarea pătrunde pe porţile larg deschise, descalecă şi dispare pe o scară întunecată. Cei prezenţi nu-i văzură chipul fiindcă strania apariţie 15

era înfăşurată într-o mantie neagră. Un fior sumbru le săgetă inima de parcă odată cu cotoroanţa sosise însuşi diavolul. Unul dintre ei, mai tare de înger, se repezi să prindă calul de căpăstru, dar acesta se ridică în două picioare şi necheză de tresăriră vietăţile din toate cotloanele castelului. Pentru o clipă o lumină orbitoare spintecă noaptea şi aproape instantaneu, undeva în apropiere, se dezlănţui un trăsnet asurzitor iar animalul dispăru în pădurea întunecată. Îngroziţi, câţiva oşteni închid uriaşa poartă de stejar. Prin zid trece o umbră, se furişează în curte şi se prelinge pe treptele scării. O zăresc la lumina fulgerelor căţărându-se pe ziduri până în turnul unde principele îşi aştepta musafira. Pe moment, Preda are intenţia să pună mâna pe spadă şi să urce scările întortocheate şi întunecate, dar un oştean îl atinge pe umăr făcându-i semn să se liniştească şi să nu încurce treburile principelui.

Trei zile şi trei nopţi nimeni nu află ce se petrece acolo sus.

Doar un străjer ducea o singură dată pe zi, la prânz, apă şi pâine în faţa uşii celei mai întunecate încăperi din turn. Cândva, în acel loc erau închişi trădătorii de neam osândiţi la moarte. Străjerii observară că de fiecare dată la miezul nopţii o umbră hidoasă trece prin poartă, se caţără pe ziduri şi dispare printr-o ferestruică în turn.

Cei ce o zăriră amuţiră până spre ceasurile dimineţii când, după cel de-al patrulea cântat de cocoş, umbra misterioasă se retrăgea pe unde venise. În a treia noapte, spre revărsatul zorilor, un nechezat straniu se aude la poartă. Oştenii o deschid şi un cal năvăleşte înăuntru şi se opreşte în dreptul scărilor. De după un cotlon întunecat, vrăjitoarea se aruncă pe ciudatu-i armăsar şi, sub clarul de lună, dispare ca o nălucă pe drumul din pădure. Pe dată se porneşte un vânt puternic şi în urma ei aceeaşi umbră ce-i înspăimântase nopţile trecute cu prezenţa sa, se face nevăzută pentru totdeauna.

Pe dată căpitanul Preda, care trăise în tensiune de grija stăpânului, se avântă pe scări săltând peste trepte câte trei patru odată. Cu sufletul la gură ajunge în turn şi rămâne stupefiat când îl găseşte pe principe încremenit ca o stană de piatră şi galben ca ceara de parcă văzuse pe necuratul. Poate că aşa a şi fost. Pe moment 16

căpitanul îl crede mort şi se cutremură, dar apropiindu-se constată că trăieşte. Îl ridică pe braţe ca pe un copil şi-l coboară în camera sa.

Porunceşte să-i schimbe straiele şi să-i aducă bucate calde. În cele din urmă bătrânul adoarme ca un prunc până a doua zi la amiază.

Fusese extenuat de groaza şi spaima prin care trecuse acolo în turn doar cu baba forţelor întunericului. Spre surprinderea celor de faţă principele refuză să dea orice detaliu cu privire la ce se întâmplase în acele nopţi pline de mister.

După câteva săptămâni Pătru Valdescu se simţea din ce în ce mai rău, dându-şi seama că obştescul sfârşit este aproape. Nu se temea de momentul morţii, ba chiar îl aştepta cu nerăbdare ca să termine odată cu chinul ce-i măcina sufletul şi trupul. Într-una din zile îl chemă pe căpitan la el şi-i vorbi cu blândeţe: - Predo, prieten şi tovarăş de luptă, pentru mine se apropie ziua de apoi. În curând vei veghea asupra ţinutului până va afla fratele meu că m-am prăpădit. Spre dezamăgirea sa, în afară de întinderile acestui ţinut, altă avere nu va afla, căci o parte ţi-o voi încredinţa ţie pentru devotamentul de care ai dat dovadă faţă de mine, iar alta o voi ascunde. Reţine, nu mă ating de vistieria principatului; s-o folosiţi cum se cuvine în interesul său.

- Măria Ta, mie nu-mi trebuie recunoştinţă în aur…

- Ştiu, bunule căpitan. Faci ce-ţi pofteşte inima cu darul meu… Cealaltă parte intenţionam s-o las moştenire lui Mihăiţă, dar din pricina hapsânului de frate-meu voi căuta o ascunzătoare. De acel loc vei şti numai tu. Pentru asta am chemat vrăjitoarea la mine.

- Ai încredere în cuvântul unei zgripţuroaice?

- Niciodată! În schimb comoara va fi ocrotită chiar de slujitorul ei, diavolul!

- Vai de mine! se înspăimântă căpitanul.

- Galbenii, pădurea în care îi ascundem şi castelul, sunt blestemate. După moartea mea nimeni să nu mai pună piciorul în aceste locuri. Cel ce va pătrunde în ţinutul interzis se va rătăci şi se va prăpădi. Totuşi, cândva, poate se va rupe vraja, atunci şi doar atunci când unul dintre stă-strănepoţii mei care îmi va purta numele 17

se va căsători cu una din stă-strănepoatele tale. Şi mai află ceva, jumătate din aurul ascuns aparţine necuratului. Asta-i vrerea ce-o vroiesc!... În a treia noapte să ai pregătiţi trei cai. Aproape de miezul ei, înfăşuraţi în câte o mantie neagră ca să nu ne recunoască nimeni, vom ieşi pe poartă. Aranjează ca de pază să fie un oştean de încredere. Doar galbenii îi ducem în codru, bijuteriile le ascundem în turnul unde am stat cu vrăjitoarea.

- Pe acelea tot dracul le va păzi?

- Nu. Le va proteja blestemul care înconjoară castelul şi iscusinţa noastră să le ascundem. Nici vrăjitoarea nu ştie de acest plan. În firidă punem şi o cruce sfinţită din argint. Să dea Domnul Dumnezeu ca odată cu comoara urmaşii noştri să descopere şi ascunzătoarea din cel mai întunecat turn al castelului.

Tocmai când de după vârfurile golaşe ale munţilor răsărea luna, de la colţul clădirii apar două umbre. O a treia le aduce trei cai şi pe şaua unuia dintre ei leagă o ladă. Celelalte două încalecă şi se îndreptă în tăcere spre ieşire. O mogâldeaţă le deschide poarta şi o închide la repezeală în urma lor. În jur pluteşte o linişte apăsătoare tulburată doar de tropotul cailor. Principele Valdescu şi căpitanul Preda, căci ei sunt, pătrund în adâncurile pădurii cu animalele la trap. Deodată tăcerea este spintecată de cântecul huhurezului, apoi de urletul unui lup. Din instinct, căpitanul pune mâna pe spadă. Împrejurimile sunt sumbre şi înfiorătoare. Pe lângă el ţâşni o umbră hidoasă şi calul se poticni speriat, dar nu necheză de parcă îi pierise graiul. Principele îi face semn să nu scoată o vorbă şi să continue drumul la pas. La lumina lunii, undeva între luminişuri, o arătare neagră se strecoară printre stejari. Atmosfera devine din ce în ce mai stranie. Preda aruncă o privire către stăpânul său şi tresare.

Privindu-l la lumina lunii observă un chip necunoscut şi întunecat din care se prelinge o umbră misterioasă. Se opri surprins. Cel de lângă el înaintează tăcut fără să-i sesizeze ezitarea. Reporni agale pe urmele sale meditând: „Acesta nu seamănă cu principele. Sau am vedenii?” Deodată, de parcă i-ar fi ghicit gândurile, acesta întoarce capul şi rosteşte cu voce gravă tulburând liniştea nopţii: 18

- Haide odată! Nu-i mai pune lui dracu răbdarea la încercare!

I-am călcat teritoriul şi ne-a verificat identitatea! Se convinge de felul cum îngropăm comoara pe care i-o încredinţez spre păstrare.

Alungă-ţi teama că nu ne face nimic.

- Măria Ta, mai bine înfruntam cel mai fioros duşman care ne călca ţinuturile decât să am de-a face cu satana!

Deodată liniştea din miezul nopţii este sfâşiată de ţipete disperate urmate de mieunături de pisici şi un plescăit în baltă.

Abia acum realiză că se află la câţiva paşi de lac.

- Observi cât este de grijuliu? Ne avertizează să nu cădem în iaz, glumi Valdescu descălecând.

Preda îi urmă pilda. Principele scote o cheie din buzunar, se apropie de lada de pe şa, o introduce în încuietoare şi porunceşte: - Ridică capacul şi scoate un singur galben.

Nedumerit, Preda execută ordinul, apoi Pătru răsuceşte cheia în sens invers şi adăugă: - Pentru ca legătura de sânge să se împlinească, îngropă acest galben la rădăcina unui stejar. Alege-l!

Fără alte comentarii căpitanul alese un stejărel şi-şi privi întrebător stăpânul.

- Perfect! Eşti isteţ! Dacă alegeai unul bătrân putrezea până se împlinea sorocul.

Preda săpă o gropiţă lângă rădăcina copacului şi puse galbenul, apoi o astupă cu pământ şi deasupra aruncă câteva frunze.

- Acum urmăreşte-mă cu atenţie. Vom ocoli lacul dar în sens invers naşterii, adică de la apus spre răsărit. Cel care nu respectă această rânduială va cădea sub blestem. În partea cealaltă, exact pe această direcţie unde-i luminişul dintre cei doi stejari scorburoşi, vom îngropa lada. Lângă ei sunt nişte tufani care, până se va împlini sorocul, vor ajunge mari şi falnici.

- Care este rostul acestui galben?

- Acest galben are rolul şi istoria sa secretă. La anii bătrâneţii să nu povesteşti, nici măcar sub formă de basm, la vreunul din nepoţi despre taina sa, fiindcă vraja va fi legată pentru totdeauna şi împăratul întunericului se va supăra pe urmaşii noştri că i se divulgă 19

secretul înainte de împlinirea îndatoririi pe care o are prin legământ… Dar se face târziu şi comoara trebuie îngropată până cântă cocoşii.

- Să ne grăbim! Abia aştept să scap de privirile sale iscoditoare. Brrr! Ptiu, piei drace!

Dar nu termină vorba că o flacără îi aprinse mantaua. Se aruncă disperat la pământ şi spre norocul său nimeri într-o băltoacă.

- Niciodată să nu te joci cu diavolul.

Cei doi încălecară. Căpitanul, pentru a prinde curaj, simţi nevoia să-şi audă glasul şi povesti o amintire din anii copilăriei.

- Când eram mic, ca să-mi întărească Dumnezeu îngerul păzitor, mama îmi spunea să scuip în sân, să-mi fac semnul Sfintei Cruci şi să zic: „Cine are cruce să vină la cruce, cine n-are cruce să fugă de cruce!” În acel moment se auzi un urlet lugubru de se cutremurară umbrele pădurii şi o dihanie se aruncă asupra lui, îl trânti la pământ, apoi îl ridică în aer cam la un stat de voinic şi-l azvârli de trunchiul unui stejar. Câteva clipe bărbatul zăcu nemişcat apoi se ridică încet.

Principele îl sfătui cu blândeţe: - Nu-l mai deranja. Vrăjitoarea a făcut o înţelegere ca să fie martor la operaţiunea noastră. La urma urmei el rămâne paznicul de temut până la ruperea vrăjii.

- Nu-i place figura mea! adăugă ca pentru sine şi încălecă.

- L-ai iritat cu acele cuvinte sfinte interzise în împărăţia sa.

Pe dată doi porumbei albi făcură câteva rotocoale printre arbori şi în final se aşezară câte unul pe umărul drept al călăreţilor.

- Asta ce mai este? întrebă nedumerit căpitanul în timp ce porumbeii se făcură nevăzuţi.

- Nu te speria, îl linişti principele. Aceştia-s îngerii noştri păzitori. De regulă nu se arată oamenilor, deşi îi însoţesc pretutindeni. De această dată s-au îndurat de noi, iar pentru întărirea credinţei ne-au dat de înţeles că suntem sub paza lor.

Deodată pădurea vui de răsunară văile şi un urlet îngrozitor de fiară sălbatică cutremură împrejurimile. Urmă un hohot de râs a 20

batjocură, un ţipăt de cucuvea la care-i răspunse o bufniţă şi un huhurez îndepărtat.

- Văleu! Diavolul ne urmăreşte gândurile din ţinuturile întunecate ale pădurii!

Instantaneu un plescăit se aude în apele lacului şi cineva ţipă „Mă-nec! Mă-nec!”

- Cineva se-neacă, Măria Ta! tresare căpitanul şi se îndreaptă spre mal.

- Ai înnebunit? Astea-s ispitele necuratului! Urmează calea stabilită. Orice abatere de la înţelegere ne poate costa viaţa.

- Ha, ha,ha!... răsună codrul de un râs ce se pierdu în ecouri.

Caii se ridicară în două picioare speriaţi.

- Măria Ta, pentru ce donezi necuratului jumătate din comoară?

- Pentru bună pază. Eu n-am făcut pact cu el. Vrăjitoarea a negociat. Baba deţine miracolul vrăjitoriei numai prin puterile diavolului, iar după moarte sufletul îi ajunge pe veci în fundul iadului.

Undeva în apropiere se auzi un urlet de sălbăticiune. Caii se poticniră.

- Să ne grăbim până nu-şi pierde răbdarea. Dacă până în zori nu suntem în pat putem da de dracul!

- Ce să mai dăm că este lângă noi, încercă să glumească Preda şi ca drept răspuns o creangă de stejar îl plesni peste faţă. Nu prea mă are la suflet.

- Nu are aşa ceva! În sfârşit ajung în partea opusă a lacului pe direcţia stejarului unde îngropaseră galbenul. O arătare cu aripi uriaşe se desprinde dintre umbrele nopţii, zboară pe deasupra pădurii şi se opreşte între doi stejari tineri. Caii nechează speriaţi şi se ridică în două picioare gata să-şi trântească stăpânii la pământ. Din gâtlejul ciudatei păsări ies sunete înfiorătoare, apoi aruncă pe cioc o flacără ce pârjoleşte iarba din jur. Cal şi călăreţ încremenesc. Zburătoarea îşi desface aripile arătându-şi ghearele puternice şi fioroase în lumina lunii care se strecoară printre nori şi, cu un croncănit diabolic, dispare în 21

negura codrului. În acelaşi timp pe deasupra planează cei doi porumbei albi şi se înalţă către vârfurile stejarilor.

- A fost dracul în persoană! Stai liniştit, îngerii păzitori s-au arătat din nou. Suntem în siguranţă. Descalecă şi sapă groapa între cei doi stejărei unde ne-a marcat locul.

Preda săpă mai mult din disperare decât din hărnicie. Deodată un trăsnet loveşte un arbore care ia foc. Flacăra fulgerului şi suflul trăsnetului din apropiere îi trânteşte la pământ. Şerpii de foc şi tunetele lugubre se înteţesc dezlănţuind o ploaie torenţială cu o vijelie ce se transformă în furtună. Plini de noroi pe chip, pe mâini şi haine săpară o groapă adâncă de vreo doi paşi în care aşează lada cu galbeni. Căpitanul cu apa până la brâu abia urcă pe mal. Împreună aruncară pământ peste comoară.

- Gata căpitane, putem pleca.

- Fără să o dăm în primire!?

- Îţi arde de glume cu împieliţatul? Ne aflăm sub vrajă numai până în zori..

Când încălecară un foc gălbui se iscă chiar din locul unde îngropaseră comoara.

- Să ne grăbim! Începe jocul galbenilor.

Ocolesc lacul pe marginea cealaltă până la locul unde ascunseseră primul galben. De acolo se ridică o flacără aurie destul de firavă. Întorc capul şi zăresc cum printre arbori flacăra se prelinge pe luciul apei, traversează lacul şi se uneşte cu cea de la galbenul îngropat la rădăcina stejărelului. În acel moment nu mai au teamă, ci, din contră, o dorinţă de aventură. Cu toată ploaia rece care cade în rafale şi fulgerele îngrozitoare însoţite de tunete asurzitoare, simt cum căldura îi copleşeşte şi s-ar fi aşezat cu plăcere la dogoarea acelei vălvătăi. Preda vrea să descalece, dar pe deasupra se ivesc iarăşi cei doi porumbei. Atunci Pătru Valdescu tresare şi strigă: - Căpitane, evită ispita şi întoarce capul de la flacăra pierzaniei! Comoara nu mai este a noastră! Dă pinteni calului şi ţine direcţia porumbeilor! La galop!

22

Călăreţii treziţi ca dintr-o amorţeală visătoare resimt şuvoiul rece al ploii ce le inundase şira spinării. De groază şi disperare se pierd ca două năluci în negura pădurii.

Două umbre pătrund ca o săgeată pe porţile deschise ale cetăţii Vâlcelelor, descalecă şi dispar în castel pe o scară secretă. În urma lor o altă nălucă închide prin furtună porţile şi duce caii la adăpost.

A doua zi, pe la ceasurile amiezii, principele şi căpitanul se întâlnesc în salon, îşi aruncă o privire plină de subînţelesuri şi îngroapă pentru totdeauna acest secret.

23

II. SUB SEMNUL BLESTEMULUI Într-o dimineaţă însorită principele intră vesel în salonul de oaspeţi şi chemă la ordin pe cei mai distinşi şi credincioşi slujitori.

- Voinicii mei, m-aţi slujit cu credinţă până acum. Şi de azi înainte, nu-mi doresc decât acelaşi respect din partea voastră, iar din când în când să vă aduceţi aminte de faptele noastre vitejeşti pentru apărarea acestor meleaguri străbune. Pe tine, căpitane Preda, te învestesc cu răspunderea pentru siguranţa şi apărarea acestui ţinut alături de voinicii tăi. V-am lăsat vistieria principatului aproape plină pentru a plăti tribut Sultanului, în caz de ameninţare cu războiul. Aveţi grijă ca locuitorii să nu cadă în foamete şi sărăcie indiferent de secetă sau pârjol în faţa duşmanului.

- Ce vorbe fără rost sunt acestea, Măria Ta? - Deşi mă simt foarte bine am o presimţire… Astăzi doresc să fie zi de sărbătoare! Tăiaţi berbecii cei mai frumoşi şi aduceţi butoaiele cu vinurile cele mai alese din pivniţele castelului! Vom da cel mai mare ospăţ din istoria acestui principat! Dacă Domnul se îndură de mine vreau ca acesta să ţină trei zile şi trei nopţi ca în poveşti!

- Iertaţi-mi îndrăzneala şi curiozitatea, dar pe cine sărbătorim?

- Tovărăşia noastră de o viaţă. În orele uneia din după amiezile următoare ne vom lua rămas bun!

- Plecaţi în peţit? întrebă naiv unul din căpitanii mai tineri căruia abia îi mijise mustăcioara.

- Aşa-i! rosti principele cu un zâmbet de satisfacţie pe buze.

Mă voi duce la iubita mea! Plec la fiinţa blajină care v-a ocrotit ca pe proprii săi copii, la răposata principesă! Locul meu este lângă ea în împărăţia liniştii şi păcii eterne. În acea Împărăţie voi scăpa de griji, de năvălitori, de pizma fratelui meu. De acolo, de sus, voi veghea asupra ţinutului strămoşesc pe care să nu-l înstrăinaţi niciodată. Când ne vom întâlni în cer vă voi trage la răspundere pentru încălcarea poruncilor mele!

24

- Prea multă linişte nu vom avea, căci fratele Domniei Tale va sosi cu mare alai să intre în posesia moştenirii.

- Poruncesc ca nimeni să nu sufle o vorbă despre moartea mea!... Totuşi, ca orice muritor de rând, am şi eu rivali şi este posibil ca vreo iscoadă să-l înştiinţeze… Nu vreau vărsare de sânge… Să-l atenţionaţi că locul este blestemat, iar dacă intenţionează să domnească şi să unească cele trei ţinuturi, atunci facă-se voia sa! Dacă va avea grijă de cele trei principate ca de propria-i inimă, Domnul să-l ajute!

Pe dată în curte sunt înjunghiaţi şi puşi la proţap cei mai frumoşi berbecuţi, iar din pivniţă sunt scoase la lumina zilei butoaiele grele din stejar cu vinul roşu ca sângele care curge în pocale şi ulcele de argint. Întreaga suflare din castel şi din zonele învecinate, fără deosebire de rang, este invitată la ospăţ. În a treia zi, aproape de asfinţitul soarelui, principele Pătru Valdescu dă pentru prima oară semne de oboseală. Cei din jurul său îl îndeamnă la odihnă. Cu faţa palidă, dar cu un zâmbet luminos pe buze, li se adresează calm şi cu blândeţe: - Voinicii mei, continuaţi ospăţul până în zori şi nu întrerupeţi lăutarii din cântecele lor. Cântaţi şi chefuiţi căci aşa îmi este voia.

Nu părăsesc această lume cu regrete. Să nu mă plângeţi, ci să fiţi mândri că aţi avut un asemenea principe. Când îmi voi da duhul să vestiţi stingerea mea în urale şi să curgă vinul în pocale! Plec în cealaltă lume ca un tânăr viteaz, unde mă aşteaptă frumoasa mea prinţesă… Sau nu ştiţi că dincolo de moarte renaşte o nouă viaţă în care omenirea este egală, frumoasă şi în floarea vârstei?... Când vă vine rândul vă voi primi cu alai îngeresc în Împărăţia Cerurilor unde toţi, indiferent de gradul de nobilime, avem acelaşi stăpân, pe Bunul Dumnezeu cu Grădinile Raiului...

Acest bărbat blajin cu supuşii săi, dar aprig cu duşmanul şi trădătorii, îşi păstră demnitatea şi în ultimele clipe ale vieţii sale şi primi moartea cu fruntea sus ca pe o cunună de lauri. Se ridică în picioare cu pocalul de aur în mâna dreaptă şi rosti: - Dumnezeu să vă binecuvânteze împreună cu ţinutul Vâlcelelor, precum şi cel al Gorjiilor, Severinelor, Dunărenelor, cu 25

întregul pământ al Valahei de la Muntele de Miazănoapte până la Dunăre şi Marea cea Mare!

Cu toţii urmează exemplul stăpânului şi închină cupele cu vin în cinstea tuturor valahilor. Pătru Valdescu bea vinul din pocal până la fund. Deodată acesta îi scapă din mână, se rostogoleşte pe podea şi principele duce instinctiv mâna dreaptă la inimă şi cade moale pe jilţ.

- Măria Ta! strigă mesenii disperaţi.

Dar era prea târziu. Principele deja trecuse hotarul dintre cele două lumi, acolo unde iubita sa soţie îl îmbrăţişă cu căldură, apoi uşori ca doi fulgi de nea plutiră pe o cărăruie spre aleile înflorite ale Raiului…

Un murmur de durere străbate salonul. Căpitanul Preda urcă pe masă cu pocalul plin în mână şi tună: - Locuitori ai acestei cetăţi şi ai împrejurimilor, luaţi aminte la cele ce vă voi spune! Poruncesc în numele Principelui Pătru Valdescu care tocmai s-a stins din viaţă şi a trecut în lumea celor drepţi alături de principesa sa, deci, poruncesc să-i fie respectată ultima dorinţă!

Trâmbiţele sună, clopotele răsună în clopotniţe.

- În onoarea celui care ne-a călăuzit paşii în luptă pentru apărarea acestor meleaguri să continuăm ospăţul până în zori, iar de mâine dimineaţă ne vom ocupa, conform tradiţiei şi datinii acestui neam, de înmormântarea sa. Să-l ducem în camera de veghe şi pe rând să-i aducem înlăcrimaţi întreaga noastră recunoştinţă! Să sune trâmbiţele şi să bată clopotele în continuu trei zile şi trei nopţi ca să răsune ecourile din munte în munte!

Dorinţa pe care o exprimase principele ca întreaga suflare să continue veselia până în zori, nu i-a putut fi îndeplinită pe deplin.

Cui îi mai ardea de ospăţ la aşa pierdere?

A doua zi întregul ţinut al Vâlcelelor află de moartea lui Valdescu şi de la boieri la ţărani îl plângeau cu regret. În a treia zi, la înmormântare, se strânse mulţimea ca să-l conducă, după datina străbună, pe ultimul drum.

26

Au mai trecut câteva săptămâni şi viaţa în principat îşi reluase cursul normal. Totuşi, unii dintre boieri se întrebau ce va urma, temându-se de vreo năvală vrăjmaşă care să pustiască ţinutul.

Acesta constituia un motiv în plus să-l sprijine pe Preda cu tot interesul. Într-una din seri, la o oră mai târzie, căpitanul, care tocmai aţipise, auzi ţipete disperate pe unul din metereze. Alergă cu sufletul la gură până acolo şi lângă zid găsi un străjer cu ochii holbaţi, părul vâlvoi şi mut. Încercă să-l readucă la realitate, dar acesta abia a doua zi reuşi să îndruge câteva cuvinte. Oşteanul povesti că în toiul nopţii zărise o creatură cu coarne, urechi lungi, coadă stufoasă şi gheare cu care se căţăra pe zid. Lansase o săgeată asupra acelei arătări, dar aceasta o smulsese din piept fără să curgă nici o picătură de sânge, îi rânjise batjocoritor, apoi sărise peste zid făcându-se nevăzută. Peste vreo două zile găsiră un alt oştean leşinat dincolo de metereze. Când îşi reveni le povesti că o dihanie cu coarne l-a smuls de la locul său, l-a purtat prin aer şi l-a aruncat în afara cetăţii printre copaci. Intrigat de cele două întâmplări, căpitanul hotărî să facă de strajă câteva nopţi la rând în locul cu pricina. Bănuia că nu-i ceva curat, dar spera că încă mai este sub protecţia vrăjii şi nu i se poate întâmpla nimic rău. Totuşi, teama îl cam încerca şi luă în companie doi voinici. De cum căzu înserarea urcară pe metereze.

Cercetară împrejurimile cu privirea, apoi se aşezară la poveşti ca să treacă timpul mai uşor. Se întunecase de-a binelea când de după coama dealului se arătă roata lunii inundând întinderile cu razele sale pline de mister. Trecuse de miezul nopţii şi o boare rece le mai alungă somnolenţa care-i cuprinsese în mrejele sale ca o vrajă.

Tocmai când luna se ascunse în frunzişul copacilor din apropiere, liniştea nocturnă fu deranjată de fâlfâitul unor aripi. Undeva în depărtare o bufniţă îşi anunţă prezenţa. Ca replică, un huhurez accentuă şi mai tare tensiunea şi misterul unei nopţi destul de apăsătoare. Străjerii tresar şi inima li se face cât un purice.

Căpitanul îşi dă seama că duhurile rele ies din adâncurile pământului. Scrâşneşte din dinţi şi pune mâna pe mânerul paloşului.

Este pregătit să înfrunte demonul şi-şi face de trei ori semnul sfintei 27

cruci, apoi aşteptă ca un şoim cu privirea aţintită la orice mişcare din împrejurime. Ceilalţi doi oşteni îi urmează exemplul. Deodată, un vultur uriaş ţâşneşte dintre stânci, îşi desfăşoară aripile imense şi se năpusteşte asupra străjerilor. Căpitanul Preda izbeşte cu paloşul în pieptul acvilei. Instantaneu aude un ţipăt înfiorător de se cutremură turlele castelului şi cei doi străjeri sunt prinşi de ghearele fioroasei păsări. Câteva clipe tinerii plutesc prin aer, apoi sunt azvârliţi printre ramurile copacilor. Căpitanul priveşte uimit acest spectacol îngrozitor. Cu o forţă nevăzută prinde vânjos o suliţă şi o aruncă în direcţia răpitoarei. Satana o prinde cu ghearele, o rupe în două ca pe un băţ, apoi se îndreaptă spre el cu ochii roşii şi ciocul deschis din care iese o limbă lungă. Preda loveşte cu disperare.

Ciocul acvilei rupe arma în două. În clipa următoare căpitanul este înfăşurat de limba acesteia şi purtat prin văzduh. Din gâtlejul vulturului ies croncănituri răguşite de tresar stâncile din apropiere.

La asemenea zarvă întreaga suflare din cetate iese care mai de care cu ce apucă în mână. Dar oare cine se poate întrece cu forţele întunericului? Uriaşa pasăre croncane cu aripile larg deschise planând pe deasupra turnurilor. În cele din urmă Preda reuşeşte să scoată arcul de pe umăr şi ţinteşte spre gura larg deschisă a vulturului. Săgeata ţâşni şi instantaneu acvila îşi trase limba scoţând un ţipăt de vuiră văile iar căpitanul îi scăpă din gheare în dreptul turnului cel mai înalt. Din reflex se prinde de un colţ al acoperişului legănându-se în gol. Îşi dădu seama că dacă alunecă se face praf de stâncile de la baza zidului. Ridică privirea şi văzu că diavolul înaripat mai face un rotocol pe deasupra castelului, aruncând flăcări pe cioc, apoi dispare în negura munţilor. Jos este zarvă mare. Care mai de care alergă în toate părţile fără să ştie pe ce să pună mâna ca să-şi salveze căpitanul. Un oştean mai lucid strigă: - Aduceţi scările şi înnădiţi-le! Să-l coborâm până nu se întoarce satana!

Nu peste mult timp în ogradă cântă cocoşii.

- Este salvat! Necuratul nu se mai întoarce. La cântatul pintenaţilor se ascunde în întunecimea sa!

- Aduceţi scările. Căpitanul este sleit de puteri.

28

Preda este coborât de pe acoperişul turnului. Pricepu că întunecimea sa se instalase ca stăpân, conform pactului şi le da de înţeles să părăsească zona.

Ca urmare a celor întâmplate, căpitanul convocă de urgenţă sfatul boieresc.

- Boieri dumneavoastră, sunteţi îngrijoraţi pentru soarta averilor domniilor voastre, dar dacă apare principele din ţinutul Severinelor, să-l primim cu ascultare. Principatul Vâlcelelor are nevoie de un conducător. Dacă Radu Valdescu va binevoi unirea celor trei principate, atunci puterea si siguranţa noastră va creşte.

Un murmur de dezaprobare se iscă printre boieri.

- Vă mai aduc la cunoştinţă o veste mai puţin îmbucurătoare.

Cetatea este bântuită de forţele întunericului. Suntem nevoiţi să ne retragem. Pe viitor sfatul boieresc se va întruni la unul din conacele domniilor voastre.

- Să fie fantoma principelui?

- Nu, domnia ta. Alta este explicaţia. Un blestem nenorocit a căzut peste cetatea de scaun şi pădurea din împrejurimi. Cel ce va pătrunde în zonă se va rătăci. Înainte să-şi dea ultima suflare, principele mi-a şoptit la ureche să vă dezvălui acest secret, dar fără alte detalii.

Căpitanul povesti despre cele întâmpinate în acea noapte de groază cu demonul transformat în vultur în timp ce boierii îngroziţi îşi făcură semnul sfintei cruci şi rămaseră cu ochii holbaţi de spaimă.

După ce puseră de comun acord toate propunerile şi pecetluiră deciziile finale, participară la un ultim ospăţ în cinstea răposaţilor stăpâni. Odată cu căderea serii demonii se furişară pe la colţurile întunecate ale castelului îngrozind musafirii.. Speriaţi de şicanele diavolilor, boierii îşi luară trăsurile şi fugiră prin noapte spre conacele lor. Dar duhurile rele îi însoţiră rânjind şi strâmbându-se la ei pe la răscrucea drumurilor din pădure. Le speriară caii care rupseră hamurile şi dispărură în umbrele nopţii. Bieţii boieri, prăfuiţi, cu hainele rupte, zgâriaţi de mărăcinii din coclaurile prin 29

care-i târâseră dracii, abia către orele dimineţii ajunseră în sfârşit în sat.

Căpitanul şi câţiva oşteni tineri transportară cu căruţele toate proviziile la conacul unui boier bătrân, lipsit de moştenitori. Acesta puse la dispoziţie nu numai spaţiul de depozitare şi pivniţele, dar şi un salon pentru întruniri şi consfătuiri. În a treia lună de la decesul lui Pătru Valdescu iată că un adversar de-al lui Preda trimise o iscoadă în ţinutul Severinelor şi-l înştiinţă pe principele Radu despre moartea fratelui său. Acesta, în loc să se mâhnească de asemenea veste, puse trâmbiţaşii să vestească întreaga suflare din cetate ca pe un motiv de bucurie.

Principesa, Elena Valdescu, nedumerită de forfota care se iscase în curte se duse direct la principe: - Dragul meu, explică-mi ce se întâmplă?

- Scumpa mea, fratele meu a decedat acum trei luni, dar abia astăzi am aflat. Voi merge în ţinutul Vâlcelelor ca să pun treburile la locul lor. Ca frate, am datoria sacră să nu las ţinutul la cheremul hoţilor, tâlharilor şi năvălitorilor.

- Ai dreptate, dragul meu. Fă cum îţi dictează conştiinţa.

Principesa se arătă îndurerată de pierderea cumnatului şi se retrase tristă în camera sa.

Radu Valdescu chemă degrabă pe fiul său cel mare, Tudor şi-i zise: - Fiule, fratele meu din principatul Vâlcelelor s-a stins! În acelaşi timp, fiul cel mic, neînţelegând cei cu atâta zarvă, dădu buzna la taică-său.

- Mă ierţi, Măria Ta, dar nu pricep ce se întâmplă în curte...

- Unchiul tău din Vâlcelelor este mort.

- Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-i fie ţărâna uşoară.

- Eu sunt moştenitorul! triumfă cu mândrie şi aroganţă Principele Severinelor.

Mihai consternat de atitudinea tatălui său părăsi încăperea cu faţă posomorâtă, îndurerat de vestea morţii acelui om blând şi bun la suflet.

30

- Tudor, vei deveni moştenitorul direct după moartea mea, iar pe fratele tău îl vei ţine la curtea domnească, având grijă să nu-i lipsească nimic. Nu vreau ca principatele să mai fie fărâmiţate.

Doresc să fac din ele o mare putere care să-i alunge pe cotropitori pentru totdeauna dincolo de Dunăre.

- De mult visai să devii principele celor trei ţinuturi. Iată că visul s-a împlinit!

- Am planuri şi mai mari! Vom întemeia un principat cu o forţă armată care să alunge vrăjmaşii de la hotare. Fiule, tu eşti omul meu de încredere şi urmaşul la tron. Am un plan diabolic! Vei fi un mare domnitor! Am să-ţi ofer marele principat înainte de moartea mea.

- Dacă asta-i porunca ta, o voi respecta, zâmbi cu satisfacţie Tudor.

- Firea omului este schimbătoare, vicleană şi laşă. Să-ţi apropii tineri credincioşi, dar să ai mare grijă cu vulpile bătrâne.

Dacă nu dai dovadă de curaj şi cutezanţă îţi vei pierde prestigiul.

- Întotdeauna ţi-am ascultat poveţele şi niciodată nu ţi-am ieşit din cuvânt. Eşti un mare conducător! Eşti plin de vicleşuguri şi tactici necunoscute.

- Mai am un mare secret!

- Întotdeauna ţi-am jurat credinţă!

- Intenţionez să punem mâna pe ţinutul Dunărenilor.

Vestea îl lăsă pe băiat cu gura căscată.

- Ca să-mi duc la bun sfârşit planul am nevoie de un complice.

Cine ar putea fi cel mai de încredere om al meu? Desigur cel care-mi va urma la tron, fiul meu, întâiul născut!

- Vărul tău din ţinutul Dunărenilor este bolnav?

- Deşi bătrâneţea îşi spune cuvântul, în realitate este sănătos ca un taur! Îl voi invita la un ospăţ şi-i voi pune în vin o otravă lentă. Se va veşteji treptat şi va da ortul popii doar după câteva luni!

- Eşti cel mai deştept principe din lume! explodă de bucurie Tudor. Va exista un singur ţinut până la malurile Oltului!

- Vom întemeia un principat străjuit la miazănoapte de lanţul muntos, la miazăzi şi apus de Dunăre, iar la răsărit de Râul Olt. Dar 31

visul nu se opreşte aici! Vom merge la Sultan să-i punem la picioare daruri şi lada cu galbeni ca să ne dea întregul ţinut până la Marea cea Mare. Orbit de strălucirea aurului va alunga principii de acolo şi mă va înscăuna voievod al Valahei! Iată fiule ce moştenire uriaşă te aşteaptă! După câţiva ani de domnie îţi voi încredinţa tronul neamului de la nordul Dunării! Voi alcătui o armată puternică şi bine instruită!

Conform planului întocmit de tată şi fiu, peste câteva zile porniră cu alai spre ţinutul Vâlcelelor. În drumul lor se opriră în cetatea Gorjiilor. Căpitanul Vladimir, împuternicit să administreze aceste meleaguri în numele său, îl întâmpină la o răscruce de drumuri cu o ceată de călăreţi.

Radu Valdescu poposi două zile la curtea domnească şi-şi vesti intenţia de a unifica cele trei ţinuturi într-un singur principat mare şi puternic. Între timp, cei din Vâlcelelor primiră vestea cu îngrijorare şi convocară sfatul boieresc - Mai bine te alegem pe tine voievodul Vâlcelelor decât pe acel avar care ne va suge sângele. N-aţi aflat ce biruri a pus în Principatul Gorjiilor?

- Tu ai fost mâna dreaptă, cel mai destoinic şi cel mai de încredere căpitan al bunului nostru principe. Tu cunoşti toate dedesubturile, strategiile şi vicleşugurile în bătăliile cu năvălitorii, tu eşti spaima păgânilor.

- Boieri dumneavoastră, chiar dacă îmi apreciaţi faptele vitejeşti, consider că nu este dreptul meu să domnesc, fiindcă n-am sânge nobil. În cele din urmă căpitanul Preda îi convinse că este firesc ca fratele lui Pătru Valdescu să fie primit cum se cuvine şi să ceară înscăunarea ca Principe al Vâlcelelor pe Mihai, nepotul răposatului.

Ca urmare a acestei înţelegeri formară un mic alai care se deplasă la castel să-i facă primirea lui Radu. De asemenea, hotărâră să-i divulge încă din prima seară despre bântuirea ţinutului de forţele întunericului şi să nu se hazardeze în înfruntarea acestora că-i lucru necurat ce se poate solda cu tragedii.

32

Cu pregătirile necesare aşteptară sosirea principelui din Severinelor. Tinerii oşteni şi câţiva boieri mai bătrâni, cu îngerul tare, deciseră să fie alături de Preda şi să rişte o noapte în cetate împreună cu întunecimea sa dracul.

Cândva, de mult, undeva între munţi într-o grotă se retrăsese un călugăr bătrân.

A doua zi dimineaţa căpitanul Preda încalecă pe roibul său şi se pierde în pădurea de brad pe o cărare ştiută numai de el. În curând ajunge între nişte cheiuri sălbatice printre care se strecoară cu agilitate. Deasupra, la hotarul cu bolta cerului, un vultur se roteşte în planări uşoare urmărindu-şi cu privirea ageră prada undeva printre arbori. Deodată în cale îi apare o cascadă spectaculoasă care răspândeşte în jur un zgomot continuu, asurzitor, ce se ridică în ecouri spre marile înălţimi. Călăreţul descalecă, leagă armăsarul de un brădui şi se lipeşte cu spatele de stânca umedă.

Păşeşte încet lăsând şuvoiul de apă să treacă pe deasupra sa.

Curentul rece şi tumultul masei de apă ce se rostogoleşte în gol îl fascinează. Ajuns pe malul celălalt al cascadei mai aruncă în urmă o privire plină de admiraţie pentru spectacolul sublim oferit de mama natură, apoi se caţără pe stâncă şi privirile îi descoperă o peşteră, ca un altar, în faţa căreia îl întâmpină un bătrân gârbovit, slab, cu barba albă până la brâu şi pielea gălbuie ca de cadavru.

- Te aştept, tinere! rosti cu voce răguşită.

- Iartă-mă că ţi-am tulburat liniştea sufletească…

- Fii binecuvântat!

- Părinte, n-am venit pentru binecuvântare, ci pentru…

- Ştiu scopul vizitei tale. Acum fă cale întoarsă! Mergi cu Dumnezeu înainte că te voi ajunge din urmă!

- Cum să mergi pe jos că-i cale lungă?

- Calea lungă a fost pe unde ai venit tu.

- Alta mai scurtă nu există!

- Dacă treci creasta muntelui cobori chiar în spatele castelului.

- Poftim? se înfioră căpitanul. Dar acolo-i prăpastie!

- Căile Domnului sunt multe. Depinde pe care o alege fiecare!

- Părinte eşti o minune!

33

- Eu nu sunt minune! Sunt un simplu slujitor al lui Dumnezeu!

Pentru mine credinţa este mai presus de orice, chiar şi decât acest trup gârbovit care stă neputincios în faţa ta. Eu îl slujesc pe Domnul, voi de regulă pe adversarul său.

- Am nevoie de dumneata chiar în seara asta!

- Oare prezenţa mea îl va potoli pe necurat? Te înşeli! Prin această faptă vei deveni cu adevărat duşmanul său. Mie nu are ce să-mi facă, fiindcă sunt ocrotit de Cel de Sus. Întoarce-te că voi ajunge înaintea ta!

- Nu mai pricep nimic!

- Când vei avea adevărata credinţă în suflet abia atunci vei înţelege cu adevărat căile Domnului!

- Te voi primi cum se cuvine…

- Nu am nevoie de primirea voastră. Nu spune nimănui despre prezenţa mea în cetate şi nu mă căuta. Voi fi acolo cu sufletul.

Ispitele întunecatului sunt mari, dar jocul său demonic va înceta dacă vei crede în permanenţă în Dumnezeu…Nimeni nu va vedea venirea şi plecarea mea.

- De fapt cine eşti? şi căzu în genunchi în faţa bătrânului pustnic.

- Ridică-te voinice! Nu lăsa gândurile la voia întâmplării.

Deocamdată nu sunt sfânt, ci un simplu muritor ca şi tine, doar că am credinţă. Dar pleacă odată, rugăciunile mă aşteaptă! Mergi cu Domnul şi nu te teme de necurat. În permanenţă poartă în inimă şi suflet credinţa în Puterea Sa. Pustnicul îi întoarse spatele şi pătrunse în grotă.

Era dezamăgit de duritatea cu care îl înfruntase acest bătrân gârbovit care abia îşi târa picioarele şi pe moment se îndoi de promisiunea sa. „Oare cum să vină acest unchiaş noaptea peste munte? Sau are vreo peşteră secretă? Se va strecura pe întuneric peste stânci şi izvoare subterane…Pusnicul este un Sfânt! Numai printr-o minune se poate ţine de cuvânt!... Dar să nu mă îndoiesc de onoarea acestui preot că-l voi supăra pe Dumnezeu! Sfatul şi povaţa sa sunt sfinte şi nu mă voi lăsa pradă ispitei diavoleşti. Orice îndoială înseamnă sminteală, iar necuratul abia aşteaptă.”

34

Se închină în faţa Sfintei Cruci care străjuia intrarea în grotă, apoi coborî printre stânci la cascadă şi se strecură uşor pe lângă peretele pe sub şuvoiul de apă. Admiră cu nesaţ încă o dată această privelişte de basm. În cele din urmă, deşi nu-i venea să se despartă de acest loc minunat, încălecă şi, dând pinteni calului, dispăru pe cărarea întortocheată printre cheiuri pe lângă râul ce curge zgomotos printre bolovanii de piatră.

Pe la prânz, căpitanul îşi adună ceata de oşteni şi porniră către castel. Odată ajunşi, începură pregătirile pentru primirea celui ce urma să le fie stăpân şi să le călăuzească paşii în războaie împotriva celor ce le vor călca pământul strămoşesc. Câţiva slujitori sosiseră încă din zori aducând cu ei provizii pentru ospăţ, printre care trei viţei şi patru butoiaşe cu cele mai bune soiuri de vin din pivniţele răposatului.

După orele amiezii, doi călăreţi pătrunseră pe poarta larg deschisă a cetăţii. Însuşi căpitanul Preda îi întâmpină şi-i asigură că Radu Valdescu este aşteptat aşa cum se cuvine unui principe.

N-a durat mult şi dinspre pădure s-au auzit tropotele cailor şi trâmbiţele alaiului se contopiră cu cele de la curtea domnească.

Principele înainta ţanţoş şi autoritar ca un adevărat stăpân. În curte, gazdele se înclinară cu respect şi-l primiră cu bunăvoinţă. Căpitanul Preda, cu privirea-i pătrunzătoare şi faţa dură de viaţa austeră şi grijile atâtor bătălii, unele pierdute, dar cele mai multe câştigate, rosti cu vocea-i puternică: - Măria Ta, sunteţi binevenit în Principatul Vâlcelelor care vi se supune şi închină cu credinţă pentru cârmuirea sa pe mai departe în locul răposatului tău frate!

Principele Radu îl cunoştea pe căpitan mai mult din faptele sale vitejeşti şi îl văzuse doar de câteva ori. I se păru un bărbat hotărât, viteaz, dârz, foarte deschis, dar aprig la mânie. Îi plăcu şi spera să devină unul dintre cei mai de încredere sfătuitori şi conducători de oşti în incursiunea sa spre marele vis, marele voievodat, Valaha! Înalţii oaspeţi sunt conduşi în salonul de primiri.

35

- Căpitane Preda, îţi prezint pe fiul meu cel mare, Tudor, viitor moştenitor al tronului!

Căpitanul îl privi fix în ochi, apoi rosti cu tâlc: - Mă bucur, Măria Ta!... Să sperăm că moşteneşte şi deprinderea cârmuirii, aşa cum o fac cei din sângele din care se trage.

Valdescu sesiză nuanţa ironică din glasul lui Preda şi, după ce se aşeză comod în jilţul său, răspunse zâmbind: - Tinereţea îşi spune cuvântul, dar are timp să fie instruit de căpeteniile de vază ale Marelui Principat.

- Domnia Ta mai are un fiu, Mihai. Nu l-aţi adus să se obişnuiască cu treburile stăpânirii?

- Este timp suficient şi pentru aşa ceva!... Mai bine să înceapă ospăţul! încheie principele Severinelor, evitând astfel suspiciunile şi întrebările şirete ale gazdei.

Se înfruptară din friptura rumenă adusă de la proţap şi stropită din belşug cu vin roşu. După un timp, viitorul domnitor îl luă pe Preda de după gât şi-i şopti: - L-ai slujit cu credinţă pe fratele meu, răposatul, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. Te-aş ruga să faci în continuare acelaşi lucru şi sub domnia mea. Braţul tău va sta pavăză la hotarele Marelui Principat! Voi uni cele trei ţinuturi sub un singur nume!...

Ce părere ai?

- Precum ţi-i voia!... Dacă în faţa domniei tale părerea mea contează, apoi, ideea nu-i rea! În timpul ospăţului continuară discuţia până când principele se ameţi de licoarea miraculoasă a vinului. Cu toate acestea nu-l scăpă gura despre adevăratele sale intenţii de a-l otrăvi pe vărul său din ţinutul Dunărenilor şi a cumpăra tronul Valahei de la Sultan cu aurul fraţilor săi. Într-un târziu, Preda se furişă afară din salon şi întrebă câţiva dintre oştenii săi de încredere, dacă n-au observat un bătrân gârbovit, într-o pelerină neagră, strecurându-se prin umbra cotloanelor. Toţi negară. Îi avertiză că, dacă apare acel straniu personaj, să-l ducă la loc de cinste, într-o cameră special amenajată, 36

şi să-l înştiinţeze imediat. Ceasurile se scurgeau unul după altul şi străjerii se temeau de apariţia duhurilor rele. Către miezul nopţii liniştea pădurii este tulburată de ţipătul unei cucuvele. „Semn rău!” îşi zise căpitanul. „Unde o fi sfântul?” Îşi făcu semnul crucii şi şopti ca pentru sine: „Doar m-a asigurat că va veni, deci nu mă îndoiesc de cuvântul său. În plus, m-a avertizat că nu se va arăta nimănui în această noapte. Ori este ascuns şi se roagă, ori fiind sfânt s-a făcut nevăzut, ca să lupte cu forţele întunericului. Are dreptate, nu poate ceva material să se războiască cu un duh. Ca urmare, în cetate se vor confrunta două forţe, demonul şi sfântul. Credinţa mea în Dumnezeu ne va ocroti prin puterea şi bunătatea sa. Doamne, rogu-te, ai grijă de noi în această noapte, dar şi de acum încolo, ai grijă şi de locuitorii acestui ţinut, ocroteşte-ne de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.”

Cercetă din priviri curtea cetăţii, apoi se întoarse în mijlocul oaspeţilor plin de încredere în ocrotirea Atotputernicului.

Către orele dimineţii musafirii zăceau care pe unde apucaseră prinşi atât de oboseală şi nesomn, dar mai ales de aburii beţiei.

Câţiva oşteni schimbară străjile, iar căpitanul, după ce se asigură că totul este în regulă şi la orizont se arată zorile, se duse într-un colţ să aţipească câteva ceasuri. Era fericit că forţele iadului i-au ocolit în această noapte. Pustnicul avusese dreptate, iar acum, probabil, se întorcea la locaşul sfânt pe calea secretă numai de el ştiută.

Pe la orele prânzului oaspeţii începură să-şi revină din amorţeală. Principele se simţea ameţit de licoarea vinului şi porunci să i se aducă o ulcea cu apă rece pe care şi-o turnă pe cap.

Preda se prezentă la ordinele noului stăpân. Acesta făcu semn celorlalţi să-i lase singuri. Pesemne aveau de discutat treburi foarte serioase. Radu Valdescu îl privi fix în ochi şi-l întrebă fără nici un fel de ocolişuri: - Căpitane, vreau să ştiu unde ţine fratele meu comorile!

- Mă iertaţi, dar lucrurile personale ale domniei sale nu mi-au fost aduse la cunoştinţă.

37

Valdescu încercă toate tertipurile ca să-l tragă de limbă, dar Preda tăgădui că ar avea cunoştinţă de existenţa sau locul unde răposatul le-ar fi ascuns.

- Nu voi părăsi cetatea până nu dau de urma lor! decise neîncrezător în afirmaţiile lui Preda. Este imposibil să le fi lăsat de izbelişte! Cineva ştie de existenţa aurului!

- Măria Ta, de acum înainte principatul vă aparţine. Până vă veţi stabili o reşedinţă în Vâlcelelor v-aş ruga să poposiţi la unul din conacele din sat.

- Şi de ce nu în castelul scumpului meu frate, răposatul, Domnul să-l odihnească în pace!?

- Vă fac o mărturisire. De la moartea stăpânului nostru cetatea şi pădurea sunt bântuite de diavoli şi fantome.

- N-am văzut nici o fantomă astă noapte! râse principele. Tare ciudaţi şi superstiţioşi mai sunteţi!

- Nimeni nu cunoaşte comportamentul celor din împărăţia întunericului. Noaptea împieliţaţii dănţuiesc în voie pe ziduri, în turnuri şi colţurile întunecate ale clădirii. Am părăsit locul, fiindcă ne-am trezit cu ei, pacoste pe capul nostru. Efectiv ne-au gonit de aici.

- Nu cred în bazaconiile voastre şi nu mă tem de acele presupuse duhuri necurate. Pregăteşte un nou ospăţ, iar cel care îmi va găsi comoara, va fi recompensat pe măsură! porunci principele încheind discuţia.

Odată scăpat de sub observaţia noului stăpân, Preda se furişă de privirile indiscrete, încălecă pe roibul său şi se făcu nevăzut pe cărarea dintre munţi care ducea la cascadă. Se strecură pe sub şuvoiul de apă, se căţără pe stânci şi ajunse în faţa grotei, unde, spre surprinderea sa, îl aştepta pusnicul cu toiagul în mână, nemişcat ca un sfinx. După câteva clipe, ce părură o eternitate, pe chipul bătrânului se aşternu un surâs de admiraţie: - Vezi? Iar te aştept!

- Mă uimeşti, sfinţite părinte! Eşti mai degrabă o vedenie decât un om în carne şi oase. Eşti un înger, care iei formă umană, ca 38

să ne îndrumi cu poveţe înţelepte şi să ne ocroteşti cu rugăciunile tale.

- Te înşeli, voinice! Sunt un simplu slujitor al Domnului! Sunt muritor ca şi tine şi în curând mă voi ridica, cu voia Lui, în lumea celor drepţi.

- Eşti plin de mistere, zise şi căzu în genunchi în faţa bătrânului. Te-am căutat noaptea trecută, dar aşa de bine te-ai ascuns, că nu te-a dibuit nici cel mai iscusit străjer.

- Am fost chiar acolo lângă voi, dar n-aţi avut ochi să mă vedeţi.

- Părinte, îţi mulţumesc pentru ajutorul acordat. Am fi ajuns batjocura diavolilor. Vroiam să te aduc în faţa domnitorului şi să te rogi pentru viitorul marelui principat.

- Fiule, nu te grăbi în afirmaţii deşarte!... Niciodată nu cunoşti puterea vrăjmaşului de lângă tine!

- Totuşi, explică-mi prin ce vicleşug te strecori noaptea pe întuneric printre stânci, peste creasta muntelui, aşa bătrân, căci şi anii ţi-ai uitat la număr, slab şi lipsit de forţă, că abia îţi târşeşti picioarele? Sau cunoşti vreo peşteră secretă?

- Chiar vrei să afli acest mister şi această minune?

- Desigur! În câte bătălii am fost, n-am găsit stratagemă asemănătoare: să mă strecor în coasta vrăjmaşului şi să-i distrug oastea.

- Ba ai făcut-o, dar nu ţi-ai dat seama! Aţi crezut cu toţii în biruinţa voastră şi în ajutorul Ceresc.

- Te-aş vrea călăuzitor…Din nefericire mă-ntorc ca un dobitoc, că n-am priceput taina ta.

- Desfundă-ţi urechile, i-aţi cârpa de pe ochi, eliberează-ţi sufletul şi inima de povară şi lasă-ţi cugetul liber. Abia atunci te vei contopi cu Forţa Divină şi nimic în lume nu va mai fi un mister pentru tine. Cu trupul am fost în Grota mea Sfântă, dar cu inima şi sufletul alături de voi, la castelul bântuit de diavoli. M-am rugat toată noaptea în genunchii aceştia care-s numai piele şi os, fără să mă clintesc până în zori.

39

- Cum? tresări buimăcit de veste. Deci n-ai fost acolo? I-ai păcălit pe diavoli?

- Pe dracul nu-l păcăleşti, iar dacă o faci, intri în jocul său.

Credinţa ta în prezenţa mea şi în puterea lui Dumnezeu a fost aşa de puternică, încât necuraţii nu s-au putut apropia de voi.

- Părinte, te rog, veghează în continuare asupra noastră.

Principele Radu mai întârzie în cetatea interzisă.

- Ştiu! Caută comoara! tună deodată bătrânul de răsunară văile. Radu Valdescu se va convinge personal că acel loc este bântuit. Deocamdată a scăpat de urgia forţelor întunericului, fiindcă a fost sub ocrotirea credinţei tale în Domnul, dar de acum încolo va face ce va voii. Nu Domnul îl îndeamnă pe drumul ce-l va urma. El îşi va decide destinul. Tu încearcă să-l aduci pe calea cea bună, dar nu insista! Dacă se întrece cu diavolul, este treaba sa! Te sfătuiesc, evită pe cât posibil să-l însoţeşti în aventurile sale în căutarea comorii, care se va transforma în căutarea Iadului!...Fii binecuvântat, întoarce-te pe calea pe care ai sosit şi, spre binele tuturor, nu te abate din drumul tău!

Rostind aceste ultime cuvinte se apropie uşor, parcă plutind, făcu semnul sfintei cruci deasupra capului căpitanului, apoi ca purtat de nişte aripi nevăzute, dispăru în grota sa. Între timp, duşmanul ascuns, care trimisese iscoada să-l înştiinţeze pe Radu Valdescu despre moartea fratelui său, află de plecarea lui Preda şi furişându-se la noul domnitor îi şopti: - Stăpâne, răposatul avea legături cu o vrăjitoare!

- Oho, la asta nu mă aşteptam! Să nu-mi spui că trăia cu ea în ascuns! râse batjocoritor.

- Nu stăpâne, dar zgripţuroaica a făcut vrăji ca să nu descopere Domnia voastră ascunzătoarea cu galbeni şi bijuterii.

S-au ascuns în turnul cel mare trei zile şi trei nopţi.

- Acolo este comoara!

- Nu cred, fiindcă doi călăreţi au dispărut într-o noapte în pădure cu trei cai.

- Aha!... Spune-mi unde-i comoara şi te voi îmbrăca în aur!

40

- Nu cunosc locul, dar vrăjitoarea cu siguranţă ştie unde a fost îngropată. Dar aveţi grijă, aceste locuri sunt bântuite de diavol!

- Cum? tresări Valdescu. Deci este adevărat că aţi avut probleme cu dracul? Mâine în zori plec în căutarea vrăjitoarei. O schingiuiesc până îmi arată ascunzătoarea. Unde îşi are lăcaşul?

- Într-o peşteră, pe o vale, între Stâncile Diavolului. Să mă cereţi călăuză, dar în aşa fel încât Preda să nu bănuiască vreun moment complicitatea mea. Scăpat de sub urmărirea sa, vă voi purta paşii la zgripţuroaică. Dacă îşi dă seama de intenţia domniei tale va trimite în secret pe cineva să mute comoara în alt loc.

- Bine! Acum du-te! Mâine dimineaţă mă vei însoţi împreună cu oştenii mei. Îţi voi fi recunoscător, iar recompensa va fi pe măsura efortului!

Trădătorul făcu o plecăciune linguşitoare şi dispăru în dosul unui perete.

- Am să-ţi tai capul, trădător împuţit! Aşa vei proceda şi cu mine mai târziu! râse principele cu amărăciune.

Când se întoarse Preda din treburile sale, principele îi zise: - Căpitane, ultima oară când m-am întâlnit cu fratele meu, acesta mi-a divulgat un secret. Se temea ca nu cumva boala care-i măcina sufletul să nu fie din cauza unei vrăjitoare care trăieşte undeva prin apropiere în munţi. Vreau să ştiu unde este!

- Măria Ta, eu unul…

- Nu-i nevoie să mă însoţeşti sau să-mi divulgi locul. Te înţeleg, ai făcut probabil un jurământ pe care nu-l încalci. Ai fost un aliat fidel fratelui meu şi acest lucru mă bucură, căci mai rar sunt oameni ca tine. Am s-o caut singur.

- Să nu vă rătăciţi. Locurile sunt sălbatice şi bântuite atât de animale sălbatice cât şi de duhurile rele.

- Nici o grijă. Voi găsi o călăuză în tot regatul!

- Precum ţi-i voia, dar să nu intraţi în grotă că-i blestemată.

- Să lăsăm asta pe mâine, acum să înceapă veselia şi voia bună! Să cânte lăutarii!

Chefuiră până noaptea târziu. Căpitanul Preda tresărea la orice zgomot sinistru care spinteca liniştea nopţii până în depărtări. Era 41

îngrijorat de ce va urma în această noapte, dar se pare că forţele răului îl simpatizau pe Radu Valdescu pentru gândurile sale negre şi nu-i puneau piedici în îndeplinirea lor. Probabil le intrase în graţie şi asta nu prevestea nimic bun.

A doua zi, oaspeţii se treziră pe la orele prânzului. Până mâncară şi mai turnară câteva ulcele de vin pe gât, ca să le treacă durerea de cap, se făcură ceasurile amiezii. În cele din urmă, câţiva călăreţi se furişează pe drumeagul din pădure către munţi, urmează poteca ce şerpuieşte printre stânci şi ajung pe firul unei ape repezi şi zgomotoase ce se prăvăleşte furioasă la vale. O traversează când pe o parte, când pe alta, apoi, fiindcă râuşorul e străjuit de pereţii abrupţi, înaintează prin vad. Pesemne, iscoada rătăcise calea, iar acum încearcă să-şi repare greşeala. Locuri sălbatice, dar în acelaşi timp încântătoare, se desfăşoară în faţa ochilor. Nimeriră între nişte cheiuri înguste prin care se zăreşte doar un petic din cer. Cu cât se apropie, cu atât răzbate până la ei un zgomot asurzitor. De după o stâncă privirile descoperă o privelişte încântătoare, de basm. O cascadă tumultoasă îşi revarsă apele de undeva de sus, în hău, se loveşte zgomotos de stânci şi se prăvăleşte vijelioasă la vale. Din acest loc înaintarea călăreţilor este blocată.

- Ai greşit drumul, nemernicule! se răsti principele la iscoadă.

Dacă, până la lăsarea nopţii nu am vrăjitoarea la picioarele mele, trupul îţi va atârna în ştreang, în bătaia vântului din munţi.

Se întorc din cale până la o răscruce unde sluga descoperă poteca spre ţinutul zgripţuroaicei. Se strecoară printre hăţişuri şi stâncării şi ajung în faţa grotei. Din interior îşi face apariţia o arătare gârbovită, cu părul vâlvoi, ochii ieşiţi din orbite şi un nas coroiat. Cu un glas piţigăiat întreabă: - Cine îndrăzneşte să-mi calce împărăţia ?

- Apropie-te, cotoroanţo, să discut cu scârboşenia ta!

- Plecaţi din regatul meu, altfel vă blestem să rătăciţi pribegi printre stânci până ce fiarele sălbatice vă vor sfâşia de vii!

- Îţi vom face plăcerea să plecăm paşnici dacă-mi dezvălui locul unde fratele meu, Pătru Valdescu, a ascuns comoara.

42

- Ha, Ha, Ha! hohoti piţigăiat baba. Domnia ta cauţi aurul!?

Ha, ha, ha! Există un legământ cu diavolul care nu poate fi rupt! E zadarnică încercarea ta, fiule! Poartă-ţi paşii pe unde ai venit, că dacă te prinde noaptea, te vor ajunge dracii din urmă! Ha, ha, ha!

Enervat de obrăznicia babei principele dădu pinteni calului şi se opri în faţa ei.

- Ascultă afurisit-o, dacă refuzi să-mi îndeplineşti porunca, te voi arde de vie.

- Nu înţelegi, nepricopsitule, că există un pact cu diavolul! Tu eşti stăpân peste pământurile tale, dar vrăjile mele depăşesc poruncile tale. Dacă îndrăzneşti să-mi treci pragul grotei, te blestem să putrezeşti pe veci lângă ascunzătoarea comorii!

- Legaţi-o, băgaţi-o în peşteră şi daţi-i foc! porunci însoţitorilor trântind-o cu piciorul la pământ.

Doi tineri vânjoşi săriră de pe cai, o prinseră de braţe, o legară fedeleş cu o frânghie, în timp ce zgripţuroaica ţipa cât o ţineau plămânii. O târâră în peşteră şi-i dădură foc. Flăcările izbucniră ca dintr-o căpiţă de fân uscat, pârjolindu-le faţa şi părul. Oştenii ţâşniră din grotă tăvălindu-se printre pietre să stingă focul de pe haine.

Noaptea se lăsă pe nesimţite, iar focul cuprinse întreaga grotă şi pe dinăuntru şi pe dinafară. De usturimea arsurilor vrăjitoarea urla de răsunau văile. În chinurile morţii implora diavolii s-o salveze de la condamnarea păcătoşilor. Însă dracii, eliberaţi de puterea zgripţuroaicei pe care o slujiseră cu credinţă zeci de ani, îşi începură dezmăţul. Chiote de bucurie şi râsete străbat din adâncul grotei, iar şopârle uriaşe ţopăie de pe o stâncă pe alta.

Deodată, dinspre creasta muntelui, o rază de lumină cerească străpunge negura luminând cărarea.

- Tată, să lăsăm aurul şi să ne salvăm viaţa, imploră Tudor în disperarea sa. Îngerii păzitori ne luminează calea!

- Nici prin gând, fiule!

- Te implor! Eşti legat la ochi? Nu vezi că Dumnezeu ne dă o şansă de salvare din calea furiei duhurilor întunericului? Ăsta-i un semn divin!

43

- Fiule, în cer hotărăşte Domnul, dar aici pe pământ doar voinţa noastră contează! Fără aur suntem neputincioşi în faţa vrăjmaşului de la hotare! Niciodată aurul nu trebuie sacrificat, chiar dacă te abaţi de la calea cea dreaptă. În acel moment de refuz total din partea principelui, raza de lumină dispare, iar negura învăluie din nou împrejurimile cu aripile sale îndoliate. Doar în zona grotei jocul diabolic al limbilor de foc se ridică deasupra stâncilor împletindu-se cu ţipetele disperate ale vrăjitoarei şi dansul balaurilor ce o scoseseră afară din grotă, pârjolind-o cu flăcările ce le ieşeau din gură. Prin norul de fum apare o alură de om cu corniţe, o coadă stufoasă, picioare hidoase ca nişte copite de cal şi braţe ca de maimuţă în care ţine o furcă din care ţâşneşte foc. Din gâtleju-i răguşit articulează cuvintele: - Nu mai suntem supuşii tăi!... Puterea ta asupra noastră dispare, iar sufletul tău intră în posesia întunecimii sale, stăpânul nostru! Te-am slujit destul pe pământ! Este rândul tău să fii roabă pe veci în fundul împărăţiei noastre: iadul!... Acolo vei zace pe veci în flăcări şi smoală!... Ha, ha, ha!... Pentru pretenţiile pe care le-ai avut de la noi şi pentru miracolele făcute în slujba şi folosul tău, te trimitem sub talpa iadului!... Ha, ha, ha!...

Apoi necuratul sare din stâncă-n stâncă până în faţa lui Radu Valdescu şi-i zice: - Iar tu, pentru că ne-ai scăpat de jugul zgripţuroaicei, devii aliatul nostru! Pune-ţi orice dorinţă şi ţi-o îndeplinim în schimbul sufletului tău!

- Vreau aurul fratelui meu! rosti din instinct principele.

- Nu pot să ţi-l dau! În schimb, dacă pătrunzi în adâncul pădurii, îţi dezvălui ascunzătoarea comorii. Ha, ha, ha!... Te vei sătura de aur! Ha, ha, ha!... Acolo îţi vor putrezi oasele. Ha, ha, ha!...

- Tată, nu te pune cu dracul!

- Ha, ha, ha!... rânji împieliţatul şi se transformă într-un balaur fioros şi aruncă asupra lor o flacără care-i răsturnă de pe cai. O parte din însoţitori îşi pierdură viaţa în chinurile sălbatice ale focului.

44

În disperarea lor, cei rămaşi în viaţă, încălecară armăsarii speriaţi pe care abia îi mai struneau şi o luară la vale orbecăind prin întuneric pe drumul de întoarcere.

Coborâră din munţi pe drumeagul ce duce spre codru. Negura nopţii şi urletele sinistre ale duhurilor rele îi înspăimântară, iar îngerii păzitori, îngroziţi de hazardul îndrăcit al principelui, părăsiră sufletele din trupurile oştenilor, ridicându-se disperate la cer, implorând îndurare puterii Divine să-i salveze pe tinerii nevinovaţi.

Alergau nebuneşte de ceva vreme dar nici urmă de castel.

Parcă intrase în pământ!

- Am rătăcit drumul! Unde-i călăuza? răcni stăpânul ca turbat de furie.

- Mă iertaţi, dar parcă mi-a înnodat dracul minţile. Pe cât îmi erau de cunoscute aceste locuri pe atât de străine îmi par acum.

- Nenorocitule, te joci cu răbdarea mea?

- Îndurare, Măria Ta! - Singura iertare ţi-o mai poate da popa! rosti furios şi scoţând paloşul îi reteză gâtul dintr-o lovitură. Ţeasta i se prăvăli la rădăcina unui tufan, iar calul speriat dispăru printre copaci cu trupul iscoadei balansându-se într-o parte şi-n alta până căzu ca un sac burduşit cu pământ.

Chiote de veselie izbucniră din adâncul pădurii, vuiete şi râsete răsunară în ecouri, umbre cu forme hidoase se prelinseră printre luminişuri sub sclipirea palidă a stelelor.

Deodată, la miezul nopţii, undeva în faţa călăreţilor se ivi o flacără firavă lângă un stejărel. Treptat limbile focului de un galben auriu se înălţară către bolta întunecată a cerului.

- Aici este comoara! exclamă deodată Radu Valdescu în culmea fericirii. Este ceea ce se cheamă jocul galbenilor sau flăcările aurului! După mine, voinicii mei!

Ceata de oşteni îl urmă orbeşte. Cu cât se apropiau, cu atât focul se întindea ca o dâră de lumină către adâncul pădurii apoi crescu în intensitate, în pâlpâiri fascinante.

- Acesta-i drumul spre adevărata comoară! Acolo-i îngropată lada cea mare!

45

Ajuns în dreptul tufanului unde fusese îngropat singurul galben, o arătare îi blocă principelui drumul. Calul necheză speriat şi se ridică în două picioare gata să-l trântească de copaci. Acelaşi demon cu chip omenesc, coadă, copite şi furcă care i se arătase la grota vrăjitoarei, i se ivi în cale rânjind: - Ţi-am promis că-ţi arăt ascunzătoarea comorii în schimbul sufletului tău!

- N-am făcut nici un legământ cu tine! Pieri din cale mea!

- Între viaţă şi aur ai ales aurul! Dacă te întorceai de unde ai venit, nu aveam nici o putere asupra ta!

- Oricât de sinistru pare, aurul l-am găsit şi-mi aparţine! răcni din nou principele înnebunit de strălucirea metalului preţios, încât nici de dracul nu se mai temea.

- L-ai descoperit cu ajutorul meu. Deja jumătate îmi aparţine prin jurământ!

- Cu sau fără voia voastră voi lua comoara! şi plin de curaj dădu pinteni calului răsturnând diavolul.

Acesta nu se supără, ba chiar se tăvăli pe jos de râs de îndrăzneala principelui: - Tare grăbit mai eşti să ajungi în împărăţia mea! Te aştept cu plăcere în cazanul cu smoală clocotită! Ha, ha, ha! răsună pădurea de hohotul său şi se transformă într-un balaur cu multe capete ce aruncă flăcări peste oşteni, apoi din câteva salturi dispăru în iaz.

Călăreţii se zbăteau neputincioşi cu flăcările în chinurile morţii.

- Tată!Tată! îl implora disperat fiul său Tudor. Întoarce-te, tată!

Radu Valdescu urmă dâra de foc ca să ajungă cât mai iute la comoară, dar se afundă în lac, urmat de feciorul său cel mare şi ceata de oşteni. Se împotmolesc în mlaştina cu mâluri mişcătoare, unde, de picioare, li se încolăcesc şerpi care-i trag spre fundul iazului. Se afundă până la brâu în acel noroi plutitor, apoi până la gât în urlete disperate de durere şi groază, căci dracii dănţuiesc veseli pe capetele lor. Pe rând se îneacă până la ultimul oştean în 46

chinurile cele mai groaznice sub chiotele, dansul Ĺ&#x;i dezmÄƒĹŁul diavolilor.

47

III. PRINCIPELE MOŞTENITOR A doua zi dimineaţa, căpitanul Preda observă lipsa principelui şi un gând straniu îi străfulgeră prin minte. Pe dată adună câţiva oşteni şi alergă în grabă pe calea cea mai scurtă la grota vrăjitoarei.

Mai spera, ca în nebunia sa, Radu Valdescu să nu fi încălcat teritoriul zgripţuroaicei şi acum să rătăcească prin munţi.

Când se apropie de locul cu pricina observă de la distanţă cum din peşteră încă mai ieşea fum, iar împrejur totul era pârjolit. Aici avusese loc dezmăţul diavolilor cu hidoasa babă. Cu fiorii fricii în inimă făcu cale întoarsă, fără să arunce măcar o privire înapoi.

Ajunşi la poalele muntelui ordonă unuia dintre oşteni ca în ziua următoare, împreună cu câţiva tovarăşi de-ai săi, să zidească intrarea în cheiuri cu bolovani şi trunchiuri de copaci, ca nimeni să nu mai pătrundă vreodată în acea zonă blestemată.

La o răscruce de drumuri zări urmele cailor ce duceau în pădure. Din impuls dădu pinteni armăsarului, dar un camarad mai tinerel îi prinse căpăstrul: - Ce faci căpitane? Pătrunzi în ţinutul interzis?

- Poate că încă mai rătăcesc prin codru. Mergem să-i salvăm!

- Căpitane, i-a luat dracul astă noapte!

- Indiferent de năpasta care s-a abătut asupra lor, avem datoria sacră, să apărăm acest pământ strămoşesc de robia altor neamuri, dar şi pe domnitorii noştri interveni Mircea Potcoavă.

- Adevărat grăieşti, căpitane! Când n-oi mai putea să ridic sabia şi buzduganul vei prelua comanda în locul meu.

- Aş fi onorat, dar până atunci este nevoie de tine. Când trupul ţi se va înmuia, ne vei fi de folos prin sfaturile tale.

- Atunci arată-ţi curajul şi să tragem o raită până la iaz. Să nu ne abatem de la drum indiferent de ispite.

Cei doi se afundară în adâncurile codrului, iar ceilalţi oşteni rămaseră în aşteptare. După o goană nebună ajunseră la marginea iazului şi mare le fu uimirea, când zăriră în mlaştină leşurile cailor 48

din care câţiva corbi se înfruptau croncănind la drumeţii nepoftiţi.

Se înfiorară atât de spectacol cât şi de ce se întâmplase noaptea trecută spre plăcerile şi deliciul vicleanului. Fără să zăbovească, făcură cale întoarsă în galop până la poarta cetăţii. Căpitanul Preda porunci celor prezenţi să-şi strângă în grabă lucrurile de valoare şi să părăsească fără zăbavă aşezarea şi pădurea. Oştenii se supuseră fără nici o întrebare, bănuind că la iaz se petrecuse o tragedie groaznică.

Peste două zile, Preda însoţit de Mircea Potcoavă şi încă doi călăreţi, porniră în zori cu durerea în suflet spre ţinutul Severinelor cu trista veste a dispariţiei principelui şi a fiului său cel mare, moştenitorul de drept. În drumul lor poposiră în ţinutul Gorjiilor la căpitanul Vladimir, cel învestit de Radu şi Pătru Valescu să se ocupe de administrarea şi apărarea principatului până când cei doi fraţi vor cădea la o înţelegere.

- Căpitane Vladimir, îi zise Preda cu tristeţe, îţi aduc veşti proaste de pe meleagurile Vâlcelelor.

- Au năvălit cumva turcii?

- Încă nu, dar o vor face în curând fiindcă am rămas fără stăpâni. Acum câteva luni s-a prăpădit Pătru, iar acum trei zile şi fratele său Radu.

- O adevărată tragedie! E vai de soarta noastră!

- De aceea am plecat către Severinelor şi, dacă ai bunăvoinţa, te-aş ruga să mă însoţeşti. Trebuie să-l înscăunăm pe Mihai ca principe al celor trei ţinuturi.

- Vor urma frământări mari cu vecinii dornici de cotropire.

Vom porni în zori fără zăbavă! În dimineaţa următoare, când încă nu se mijise bine de ziuă, şase călăreţi alergau nebuneşte spre ţinutul Severinelor. Către seară poposiră la un han să-şi potolească foamea şi să înnopteze. Se interesară despre ce se aude de la cetatea de scaun. Primiră răspuns că este linişte şi pace, că principele este plecat în Vâlcelelor, la fratele său care-i pe patul de moarte. Cei doi căpitani îşi aruncară câte o privire cu subînţeles şi-i mulţumiră hangiului pentru veşti şi pentru bunătăţile oferite.

49

Pe la ora prânzului ajunseră la destinaţie. Porţile sunt larg deschise şi solia este anunţată măritei Doamne: - Au sosit căpitanul Preda din ţinutul Vâlcelelor şi căpitanul Vladimir din ţinutul Gorjiilor!

- Dar principele Radu unde-i? tresări doamna Elena Valdescu şi un fior îi străbătu inima.

Cei doi căpitani pătrunseră în salon cu feţele întunecate.

- Ce s-a întâmplat?

- Jale mare, Măria Ta! zise Preda cu lacrimi în ochi.

- S-a întâmplat ceva cu soţul meu?

- Sunt nevoit să vă anunţ că Domnia sa nu mai este printre noi.

- Cum? apucă să mai rostească principesa şi se prăbuşi pe un jilţ.

Două servitoare aduseră apă şi leacuri. După câteva minute doamna îşi mai reveni.

- Şi fiul meu cel mare?

Căpitanul rămase tăcut cu capul aplecat.

- Dar vorbiţi odată! se răsti ridicându-se disperată în picioare.

Ochii celor doi căpitani se umplură de lacrimi. Principesa înţelese nenorocirea abătută asupra familiei sale şi, cu un ţipăt disperat de durere, leşină în braţele slujnicelor.

Tragica vestea se răspândi în întreg ţinutul cu viteza fulgerului.

După o săptămână doamna Elena Valdescu îşi mai reveni.

- Mărită Doamnă, poporul are nevoie de sprijinul tău. Mihai trebuie grabnic înscăunat pe tronul celor trei principate, rosti Miron Potcoavă.

- Unirea Severinelor, Gorjiilor şi Vâlcelelor era marele vis al domnitorului Radu Valdescu.

- Dar Mihai este prea tânăr pentru aşa ceva!

- Domnia ta vei veghea alături de el, iar noi şi sfatul boieresc, alcătuit în mod egal din cele trei principate, îl vom sprijini până la moarte. Este un tânăr isteţ şi-l vom îndruma atât în meşteşugul 50

mânuirii armelor, al strategiilor în război, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile cu turcii.

- Toate s-au năruit pe capul unui copil şi al unei biete mame!

- Noi căpitanii rămânem aceiaşi credincioşi…

- Nu mă îndoiesc de credinţa voastră. Zilele trecute am primit o solie de la vărul nostru principele Dunărenilor. Domnia sa este grav bolnav, iar înainte de moarte vrea să-şi vadă căsătorită unica sa moştenitoare. Doreşte unirea familiilor noastre dăruindu-i lui Mihai pe unica sa fiică şi întregul ţinut al Dunărenilor. Mă întreb cum ne vom descurca cu o asemenea întindere?

- Liniştiţi-vă, Mărită Doamnă! Gândul principelui Radu mergea mult mai departe! Mihai va fi acela care îi va duce la îndeplinire măreţu-i vis! Fiul tău, Mihai, ne va însoţi în cele două ţinuturi rămase fără stăpân. Poporul trebuie să-şi cunoască viitorul conducător, la fel şi boierii care-l sprijină la tron.

- Precum ţi-i voia, căpitane! Nu mă îndoiesc de înţelepciunea ta.

- Iar la întoarcere îi facem o vizită principelui din Dunărenilor şi vom stabili data căsătoriei! interveni căpitanul Vladimir.

Duşmanul va afla că aceste principate nu mai sunt cârmuite şi se va grăbi să le asuprească după pofta sa. Nu avem vreme de pierdut!

Oastea trebuie reorganizată, hotarele noului regat întărite, relaţiile cu vecinii revizuite.

- Şi când porniţi la drum?

- Cu voia Măriei Tale vom purcede chiar mâine în zori! Totul este pregătit de plecare, inclusiv tânărul şi viitorul principe este nerăbdător să-şi ia în primire noile atribuţii!

A doua zi dimineaţa, Mihai primi binecuvântarea mamei sale şi însoţit de căpitanii Preda, Vladimir, Miron şi câţiva oşteni, luă drumul spre ţinutul Gorjiilor. Boierii de acolo îl primiră cu braţele deschise: - Bine ai venit pe plaiurile noastre, Măria Ta! În sfârşit, Domnul s-a îndurat de noi şi ne-a dăruit un conducător care să ne apere vieţile şi averile de năvălitori.

51

- Îţi vom sprijini domnia cu galbeni, vom plăti tribut turcilor, numai să ne lase în pace.

- Iar de va fi nevoie, vom sări la război cu mic cu mare, adăugă un voinic în floarea vârstei.

Tânărul principe colindă trei zile ţinutul în lung şi-n lat. Atât neamul boieresc, cât şi ţăranii, îl primiră cu bucurie şi speranţă în ciuda vârstei fragede pe care o avea. Mihai Valdescu prinse încredere în propriile-i forţe şi le promise, hotărât, că atât cât va domni el, nimeni nu se va atinge de principat. Totodată stabiliră şi membrii din Gorjiilor care vor face parte din viitorul sfat boieresc al domnitorului.

Pe meleagurile Vâlcelelor localnicii ieşiră la porţi, cu mic cu mare, să privească curioşi la ceata călăreţilor învăluiţi într-un nor de praf. Adesea, aceştia se opresc şi stau de vorbă cu sătenii sau poposesc la vreun conac unde fericitul boier oferă cinstiţilor oaspeţi ceea ce are mai bun. Într-una din seri Mihai îşi trase căpitanii deoparte şi le zise: - Dragii mei căpitani, sunt mişcat şi-n aceeaşi măsură uimit de primirea de care am avut parte pe parcursul călătoriei noastre.

- Chiar au nevoie de cineva tânăr şi viteaz! Răposatul tău unchi, după moartea soţiei sale, se izolase.

După ce colindară ţinutul Vâlcelelor şi stabiliră cine va face parte din sfatul boieresc, Mihai dori cu orice preţ să viziteze cetatea, castelul şi pădurea care i-a adus sfârşitul tatălui şi fratelui său.

- Este o faptă nesăbuită să le călcaţi pe urme. Domnia sa nu mi-a ascultat sfaturile înţelepte şi s-a prăpădit.

- Insist, căpitane Preda!

- Atunci te voi duce la reşedinţa răposatului, dar cu condiţia să rămânem doar o singură noapte! Vă avertizez pe cei care ne însoţiţi la cetate, că dacă nu sunteţi tari de înger, nu aveţi ce căuta acolo.

Acele locuri sunt bântuite de forţele răului. Dacă îmi veţi urma sfatul, totul se va termina cu bine.

Preda îşi programase să fugă în zori până la pustnic, dar dacă i se va simţi lipsa vor intra la bănuieli că ascunde ceva şi iarăşi va 52

începe disputa despre dispariţia comorii, căci dracul e meşter în a încurca iţele după voia şi plăcerea sa. În cele din urmă rămase cu trupul alături de ceilalţi, iar cu gândul la pustnic. Ştia că acesta îi va afla gândurile şi-i va transmite acelaşi mesaj: „Du-te cu Dumnezeu, că voi fi acolo! Numai credinţa ta în Domnul îl va alunga pe diavol!” În ziua următoare, pe la amiază, ajunseră la castel unde domnea o atmosferă stranie.

Deşi nimeni nu avea chef de ospăţ, nişte lăutari încercau să dezmorţească atmosfera. Muzicanţii lălăiau pe limba lor din ce în ce mai încet de teamă să nu trezească din somn duhurile rele. Deodată din curtea castelului apăru un străjer disperat şi cu faţa albă: - Căpitane, s-au întors împieliţaţii!

Rumoarea şi spaima cuprinseră sala.

- Staţi liniştiţi şi aveţi încredere în spusele mele! Cineva acolo sus veghează asupra noastră! rosti demn Preda.

- Căpitane, doresc să văd personal ce se întâmplă afară! rosti cu hotărâre tânărul principe.

- Numai un conducător viteaz şi devotat are curajul să înfrunte vrăjmaşul, oricine ar fi el!

- Aşa-i! rostiră în cor căpitanii Vladimir şi Miron. Iar datoria noastră strămoşească este să ne însoţim domnitorul oriunde şi oricând!

Ieşiră în curtea castelului cu Mihai Valdescu în frunte. Un moment tânărul simte cum inima i se face cât un purice şi are o clipă de ezitare. Din instinct pune mâna pe paloş. Un spectacol nemaiîntâlnit i se desfăşoară în faţa ochilor. Pe ziduri se perindă chipuri hidoase, ale căror forme se transformă ca nişte umbre, când în păsări răpitoare, când în animale sălbatice. Pe rând, pe metereze, se aprind ca din senin făclii, ale căror flăcări pâlpâie în diferite forme. Urmează câteva chiote, zbenguieli ale diavolilor, râsete sinistre rostogolindu-se în ecouri, apoi, pe rând, făcliile se sting şi umbrele dispar în negura nopţii.

- Ce-a fost asta? întreabă Miron.

53

- Necuratul ne-a transmis un salut din împărăţia sa! râse Preda.

- Sincer mă temeam de ceva mai rău, replică Vladimir revenindu-şi din buimăceală.

- La diavol te poţi aştepta la orice.

- De regulă au obiceiul să se mai întoarcă? întreabă viitorul principe oarecum îngrijorat că era posibil ca jocul şi dansul dracilor abia să înceapă în toiul nopţii.

- De regulă, diavolii nu au nici reguli, nici principii, dar să sperăm că-şi văd de alte treburi mai importante decât să se zgâiască la noi. Propun să intrăm în castel. În salon se aşezară la masă şi mai turnară câte o ulcică de vin să le vină inima la loc din pricina spaimei.

- Căpitane, care-i misterul de s-au retras aşa repede şi ne-au lăsat în pace?

- Simplu! Măria Ta ai sosit pe aceste meleaguri cu gânduri paşnice ca să uneşti ţinuturile de acelaşi neam şi nu să le deranjezi împărăţia! rosti căpitanul Preda cu un zâmbet ascuns a cărui semnificaţie doar el o ştia. „De parcă lui dracul îi pasă de acest neam! Tocmai întunecimii sale căruia îi plac la nebunie învrăjbirile, încâlcelile, durerea şi groaza!” îşi zise în sinea sa.

A doua zi pe la prânz, viitorul domnitor însoţit de căpitanii Preda, Miron şi Vladimir părăsesc castelul şi pătrund în pădurea bântuită de forţele necuratului. Un vânticel rece şi reconfortant le flutură pletele. E o linişte specifică pădurilor de foioase, tulburată doar de foşnetul frunzelor şi trilurile păsărelelor. Căpitanul Preda se află în fruntea convoiului ca bun cunoscător al acestor meleaguri.

Deodată caii nechezară speriaţi.

- Ce-a fost asta? întreabă nedumerit principele.

- Un moft al animalelor, zâmbi cu înţeles Preda. Vreun duh rău ne dă târcoale, iar patrupedele simt pericolul înaintea omului.

După vreo două sute de paşi în faţa ochilor li se desfăşoară o privelişte încântătoare în mijlocul căreia se află un lac cu apa ca lacrima. Acesta este mărginit de o poieniţă înverzită presărată cu flori multicolore de câmp, iar împrejur falnicii stejari se ridică spre 54

bolta cerului ca nişte străjeri neclintiţi de la datoria lor, împreună creând o imagine de vis. În schimb nu se aude foşnetul frunzelor, dar nici melodiosul cânt de paseri. Această linişte mormântală pe care nici măcar adierea vântului n-o deranja, îi înfioră pe nepoftiţii oaspeţi.

- Nu vă lăsaţi purtaţi de vraja de basm pe care o întâlniţi aici.

Este o capcană. Cei ce vor păşi pe aceste meleaguri se vor rătăci.

Vor pribegi până la pieire în ghearele necuratului…

Preda nu sfârşi cuvintele, că un urlet prelung tulbură liniştea pădurii până în adâncurile sale. Ca din senin se porni o vijelie, iar apele lacului se tulburară. Din adâncul lor se arată un balaur cu multe capete. Caii nechează speriaţi şi se ridică în două picioare, că stăpânii lor abia reuşesc să-i strunească.

- Nu vă temeţi! tună căpitanul Preda. Dacă fugiţi, sunteţi pierduţi!... Piei diavole! şi ridică paloşul. Întoarce-te, blestematule, în bârlogul tău!

Deodată şerpi ţâşnesc din gura satanei.

- Nu fugiţi! ordonă căpitanul. Îngerii sunt cu noi, iar Dumnezeu este deasupra noastră, pretutindeni şi oricând. El este stăpânul nostru! Întoarce-te drace la talpa iadului tău!

Urlete sinistre sfâşiară liniştea pădurii. Necuratul se înfurie de îndrăzneala omului şi se ridică ameninţător deasupra lor.

- Dispari, Satana, în unghierele tale întunecate, în locuri neumblate sau blestemate. Du-te la vrăjitoarele tale care te slugăresc, ia-le sufletul şi pârjoleşte-l în focul iadului tău, hrăneşte-le cu smoală, dar lasă omenirea cu necazurile, bucuriile şi păcatele sale să fie judecată de Domnul, nu de tine, împărat al întunericului!...Deodată o lumină strălucitoare inundă pădurea.

Urletele lugubre se sting treptat în ecouri, iar balaurul se transformă într-un vârtej şi dispare în adâncuri.

Se aşternu liniştea şi pădurea îşi reluă freamătul cu şoaptele sale duioase. Din nou, în faţa ochilor li se desfăşoară lacul cu apa de cristal ca în poveşti.

55

- Măria Ta, în acest loc plin de mistere şi-au dat sfârşitul tatăl şi fratele tău. Principele Radu nu mi-a ascultat povaţa şi l-a căutat pe necurat chiar în împărăţia sa.

- De ce l-ai părăsit? rosti Mihai îndurerat.

- A venit fără ştiinţa mea! Dumnezeu să le ierte greşeala şi să-i odihnească în pace!... Le-am călcat teritoriu şi suntem în pericol. Să ne întoarcem cât mai repede.

Tot drumul au fost cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot.

La ieşirea din codru răsuflară uşuraţi că au scăpat teferi din ghearele diavolului şi lăsară armăsarii să meargă la pas.

- Căpitane Miron, tata m-a lăsat în grija ta să mă înveţi meşteşugul mânuirii armelor şi secretele strategiei la vreme de război, fapt pentru care îţi mulţumesc. Niciodată nu credeam, nici măcar în visele mele cele mai frumoase, că voi ajunge să conduc un ţinut aşa de mare.

- Şi încă nu şti ce te aşteaptă! interveni Preda. Cu domnia ta în frunte avem datoria sacră să împlinim voinţa principelui Radu Valdescu.

- Marea Valahă! intui căpitanul Miron.

Ajunşi la porţile cetăţii, Preda decise: - Măria Ta, nu mai înnoptăm aici! Vă am în pază până la unificarea principatelor şi înscăunarea voastră...Astăzi i-am deranjat destul pe împieliţaţi. Un boier fidel unchiului tău ne va fi gazdă!

Ajunseră la conac şi cinară în linişte. După evenimentele petrecute în timpul zilei nimeni nu avea poftă de vorbă. Abia într-un târziu, când se pregăteau de culcare, căpitanul îi şopti principelui: - Măria Ta, mâine dimineaţă mă veţi însoţi, singur, într-un loc anume. Vă citesc pe faţă nedumerirea, dar aveţi încredere în mine!

A doua zi, principele Mihai, călăuzit de căpitanul Preda, porni la drum către sălbăticia munţilor. Înaintară pe o vale îngustă pe firul unui râu care se revarsă în cascade tumultoase ce tulbură liniştea munţilor. În anumite zone descălecară şi ţinând armăsarii de căpăstru se strecurară pe lângă pereţii abrupţi, pe deasupra abisurilor ce se deschid ameţitoare sub picioarele lor. Principele îşi urmă cu grijă căpitanul, un bun cunoscător al acestor locuri 56

neprietenoase. Ajunseră în dreptul unor abrupţi stâncoşi unde îşi legară caii de nişte pinteni de piatră, în apropierea apelor înspumate ale unei cascade ce domină înălţimile cu vuietul său. Principele se opri fascinat.

- Aşa ceva n-am văzut până acum! exclamă fermecat de privelişte.

- Măria Ta nu cunoaşte frumuseţile acestor meleaguri! De acum încolo nici un colţişor din acest rai nu-ţi va fi străin. Vei domni şi apăra acest pământ strămoşesc păstrat cu sângele şi lacrimile înaintaşilor noştri.

- Aceste locuri chiar mă liniştesc.

- Într-adevăr, această privelişte minunată, pe care domnia ta nu ai mai întâlnit-o, va dăinui ca o frumoasă amintire în memoria ta. Însă scopul acestei călătorii este vizita la un pustnic în carne şi oase.

- Doar n-o să apară aşa deodată ca un înger pe vârful unei stânci sau din apele învolburate ale cascadei!?

- Se află într-o grotă. Urmează-mă cu încredere! îl lămuri căpitanul Preda cu un surâs binevoitor.

Acesta păşeşte către şuvoiul de apă care se revarsă de pe culme. Parcă vrea să se arunce în vâltoarea lui. Dar spre uimirea tânărului, căpitanul îşi continuă drumul pe lângă peretele abrupt şi deodată dispare. Mihai se opreşte, neînţelegând ce se întâmplă.

Preda reapare din dosul peretelui de apă şi îi face cu semn cu mâna să-l urmeze. Face câţiva paşi cu oarecare nedumerire şi descoperă, spre uimirea sa, că între lama de apă ce se prăvale de pe stânci şi peretele este un spaţiu prin care să treci nestingherit. Se amuză de această surpriză şi chiar poposi un timp sub apele ce se revarsă de pe munte şi lăsă vântul să îi mângâie pletele.

De după colţul unei stânci privirea îi întâlni o grotă în spatele căreia se înalţă masivul muntos cu pereţii săi abrupţi. De partea cealaltă, pe unde urcaseră, se deschid prăpăstiile adânci şi ameţitoare. Singura cale de acces este potecuţa pe sub cascadă şi acei pinteni din piatră pe care se căţăraseră.

Un norişor coboară agale de pe culme şi poposeşte în dreptul grotei. De acolo apare o formă umană cu pletele şi barba complet 57

albe, ochii ageri, dar afundaţi undeva în adâncul feţei, trupul îmbrăcat în straie negre şi un toiag în care se reazemă obosit de povara anilor.

- Căpitane, căpitane, iar mi-ai călcat ţinutul! şopti rar cu vocea-i blândă.

- Am venit să-ţi mulţumesc pentru rugăciunile cu a căror putere ne-ai ocrotit atât la castel cât şi în Pădurea Blestemată.

- Nu eu v-am ocrotit, ci Domnul şi credinţa voastră în puterile Sale nemărginite!

- Eşti unul din trimişii săi să veghezi asupra acestor ţinuturi.

- Te-nşeli, căpitane! Sunt doar un biet păcătos pe care Domnul l-a uitat aici în creierul munţilor! rosti deodată cu un glas puternic.

Tânărul se întrebă cu uimire de unde avea acest bătrân uitat de vremi atâta forţă, căci vocea i se rostogoli ca un tunet şi răsună în ecoul munţilor.

- Nu te speria, fecior! Aceasta-i vocea Domnului ce rosteşte prin păcătoasa mea gură! Dar, mă rog, cu ce treburi aţi venit la mine?

- De parcă n-ai şti! râse Preda cu subînţeles.

- Numai Bunul Dumnezeu le ştie pe toate!

- Ţi l-am adus pe tânărul principe, Mihai Valdescu, viitorul stăpân şi Domn al ţinuturilor Vâlcelelor, Gorjiilor, Severinelor şi Dunărenilor, ca să primească de la tine binecuvântare!

- Apropie-te cu încredere, tinere cavaler!

Principele vrea să îngenuncheze, dar un braţ firav şi slăbit i se aşează pe umăr: - Niciodată să nu-ţi pleci genunchii, nici în faţa duşmanului, dar nici în a cea a prietenului! Tu ai menirea să domneşti peste marile ţinuturi ale acestui neam! Fii binecuvântat şi Bunul Dumnezeu să-ţi însoţească paşii pentru dreptate şi cârmuirea Principatului! Să te pleci doar în faţa lui Dumnezeu!

Pustnicul îi face semnul sfintei cruci şi-l sărută părinteşte pe frunte.

- Acum mergeţi cu Domnul înainte şi să nu vă temeţi decât de mânia Sa! El le rânduieşte după bunul Său plac şi întru dreptatea 58

Sa! Să credeţi întotdeauna în Bunătatea Lui şi în iertarea păcatelor voastre lumeşti.

- Vă mulţumim din suflet! se lumină deodată la chip tânărul principe.

- Şi căpitane, îl dojeni bătrânul cu vocea caldă şi cu un surâs blând al ochilor, aceasta este ultima dată când îmi mai spurci sfântul lăcaş cu trupul tău păcătos! Când eşti la ananghie să ridici cu demnitate privirea către Cer şi să-l implori pe Atotputernic. Poate voi fi şi eu, pe undeva, pe acolo, printre argaţii săi şi-ţi voi pune o vorbă bună.

- Poate aveţi nevoie de merinde, haine…, rosti Mihai.

- Eu am nevoie doar de mila Domnului!... Gata, plecaţi de aici! De acolo, de sus, vă voi urmări la fiecare pas! Aveţi grijă de poporul vostru! Domnul să vă aibă în paza Sa! Cu un ultim bun rămas, căpitanul Preda şi principele Valdescu făcură cale întoarsă. La coborâre era mai dificil, dar cu chiu, cu vai, ajunseră la cascadă. Sub torentul de apă Mihai se opri din nou câteva clipe.

Ca din pământ se porni un huruit şi muntele se zgâlţâi. Mihai încremeni. Preda îl prinde de braţ şi-l smuceşte de sub cascadă.

Se declanşă o avalanşă de pietre chiar prin faţa lor. Deodată aud o huruitură asurzitoare şi o stâncă imensă se prăbuşeşte în cascadă. Valea vuieşte în ecouri, brazii par că vor să se smulgă din rădăcini. După scurt timp muntele se pironi locului.

- Ce-a fost asta?

- Un cutremur… Pustnicul a intuit fenomenul şi ne-a gonit în grabă de acolo... Dar grota l-a ferit. Drumul pe sub cascadă a fost blocat definitiv şi nimeni nu va mai ajunge la el. Poate peste sute de ani apele vor căpăta alt curs sau vor deschide altă cărare. Doar corbii şi vulturii îi vor simţi prezenţa… Dumnezeu să-l aibă în pace!

Cu aceste ultime cuvinte Preda încheie pentru totdeauna discuţia despre pustnic şi locaşul secret devenit locul său de veci.

Străbătură valea îngustă, sărind peste cioturi, trunchiuri răsturnate de vijelie, pinteni de stâncă, mici cascade, până ajunseră 59

la poalele muntelui. Se afundară pe cărăruie în pădure, iar după un timp ajunseră la lizieră, de unde zăriră conacul care-i găzduia.

A doua zi, Mihai Valdescu trimise o solie către ţinutul Dunărenilor, principelui Vlad.

Peste câteva zile un mic alai format din căpitanii Preda, Vladimir, Miron, alături de boieri mai tineri ai sfatului domnesc şi câţiva viteji de vază, porniră din ţinutul munţilor spre colinele Marelui Râu. După două zile, sub dogoarea şi arşiţa nemiloasă a soarelui, pătrunseră în principatul Dunărenilor. Nici nu puseră bine piciorul pe acel târâm că o ceată de călăreţi apăru ca o negură la orizont.

- Domnia Ta, călăreţii însoţiţi de norul de praf ce se ridică spre bolta cerului vin în întâmpinarea noastră. Sunt trimişii lui Vlad să ne însoţească la cetatea de scaun. În curând cetele se întâlniră în chiote de bucurie, că locuitorii aceluiaşi neam vor lupta sub un singur steag, al tânărului domnitor, Mihai Valdescu!

După două zile de goană şi o singură înnoptare la un boier gras şi pus pe şotii, dar cu suflet de bunic, ajunseră la porţile cetăţii.

De îndată acestea au fost larg deschise sub uralele locuitorilor şi muzica ţiganilor. Însuşi principele Vlad le ieşi în întâmpinare îmbrăţişându-l cu căldură pe viitorul ginere!

- Tare chipeş te-ai făcut Mihăiţă! Când te-am văzut ultima oară erai un copilaş zburdalnic şi plin de năzdrăvănii! Acum eşti flăcău în floarea vârstei şi a puterii! Ai braţul vânjos! Aşa te vreau!

La început, tânărul se cam fâstâci de atâtea laude, dar treptat prinse curaj.

- Am aflat că atât unchii cât şi tatăl tău împreună cu fratele s-au prăpădit, fie-le ţărâna uşoară. Şi eu sunt pe ducă. Doresc să grăbesc căsătoria ta cu fiica mea şi să preiei cârmuirea acestor meleaguri.

- Dacă cei care mă înconjoară consideră că sunt demn să cârmuiesc aceste ţinuturi la un loc, apoi aşa voi face!

- Aşa să faci, fiule! Neamul nostru, şi acest sânge strămoşesc, trebuie ocrotit în veacul veacurilor! Şi mai ţine minte un sfat de la 60

mine, cei de dincolo de Râul cel Mare până la Marea cea Mare, sunt de acelaşi neam cu noi. Să nu te războieşti cu ei, ci să trăieşti în pace şi ajutor la război, dacă va fi nevoie.

- Domnia Ta, gândurile mele urmează calea ambiţioasă a tatălui meu, Radu Valdescu!

- Nu cumva visezi la unirea tuturor ţinuturilor de-a lungul Dunării până la Marea cea Mare şi Muntele de Miazănoapte?

Acesta-i lucru mare!

Pe dată începură ospeţele domneşti.

Principele Vlad se pregătea să i se prezinte tânăra domniţă.

Atât Mihai, cât şi fata abia aşteptau să se cunoască. Erau curioşi dacă se vor plăcea, deşi fiecare din ei puseseră iscoade ca să le aducă veste despre chipul şi frumuseţea celuilalt. Erau lăudaţi şi tare încântaţi. Dar buna dispoziţie îi dispăru tânărului principe cu câteva momente înainte de a-i fi prezentată prinţesa. Căpitanul Preda, pus pe şotii, cam rar aşa ceva la el, îi şopti principelui că fata-i tare frumoasă doar că este şchioapă şi în ultima vreme i-a apărut un neg în vârful nasului! Mihai se întristă. Chiar atunci în salon pătrunse tânăra domniţă de o eleganţă şi o frumuseţe uluitoare. Mihai rămase uimit. Apoi scrâşnind din dinţi se întoarse către Preda, dar acesta deja se afla în celălalt colţ al salonului şi râdea în hohote împreună cu Vlad. Gluma plăcu celor prezenţi, numai fata nu ştia care-i motivul pentru care se amuzau cu atâta poftă. În cele din urmă se potoliră şi ospăţul continuă în veselie şi voie bună, iar cei doi tineri se retraseră într-un salonaş unde, nestingheriţi, să se poată cunoaşte mai bine şi să-şi spună şoapte de iubire!

A urmat o nuntă ca-n poveşti.

După căsătorie şi liniştirea apelor învolburate ale amorului s-a făcut mare sfat domnesc la care au participat boieri de rang din cele patru ţinuturi. Acolo se decise unirea principatelor sub domnia lui Mihai Valdescu. În anul următor se strânse mult aur şi domnitorul, însoţit de cei mai viteji căpitani, plecă la turci să cumpere tronul domniei până la Marea cea Mare. Vestea îi bucură pe localnici şi chiar pe boierii cei mai avuţi fiindcă vor scăpa de jugul otoman. Turcilor, la rândul 61

lor le convenea situaţia, că în loc să alerge după biruri, preferau să plătească tribut noul voievod. Văzându-l tânăr, îl considerară fraged la minte, poate slugarnic, şi-l acceptară ca domnitor al întregii Valahii. Dar otomanii nu luară în considerare uneltirile viclenilor căpitani şi forţa boierilor care nu-i înghiţeau, fiindcă sultanul le subţia visteria proprie. La nici doi ani de la înscăunarea pe tronul Valahei a principelui Mihai Valdescu, turcii suferiră cea mai mare înfrângere pe care o avuseseră vreodată şi acordară autonomie acestui ţinut de la Dunăre la Marea cea Mare şi până la Muntele de Miazănoapte!

62

IV. O VIŢĂ NOBILĂ, UNDEVA ÎNTRE CARPAŢI Au trecut foarte mulţi ani de atunci…

Istoria acelor ţinuturi demonstrează că după perioada de domnie a lui Mihai Valdescu, oarecum mai liniştită, au urmat vremuri frământate cu multe războaie, unele câştigate, altele pierdute, cu vaiete şi jale. Secole la rând poporul şi-a apărat hotarele cu sabia în mână. Mult mai târziu ţara a scăpat de jugul otoman câştigându-şi independenţa prin luptă. Ţinuturile carpatice de acelaşi neam s-au unificat. Frământările sociale au continuat. În lupta pentru putere, s-au născut şi au apus imperii, iar omenirea a fost cutremurată de două conflagraţii mondiale.

Undeva, într-o zonă nordică a fostului regat, cândva numindu-se ţinutul Vâlcelelor, la poalele munţilor, se află un sat traversat de un râuşor gălăgios mai ales când plouă. Acesta se numeşte Râul din Cascadă, fiindcă izvorăşte din stânca muntelui, iar la câţiva metri se revarsă într-o spectaculoasă cascadă. Este greu de pătruns în acel loc; terenul este foarte accidentat şi abrupt. Încercase de câteva ori să ajungă acolo tânărul căsătorit Pătru Valdescu, despre care gurile rele spuneau că s-ar trage dintr-un neam de principi valahi, iar soţia sa Elena că ar fi descendentă a căpitanilor Predeşti.

Tânărul se amuza pe seama acestei legende: - Dacă aş fi din viţă nobilă n-aş mai trudi la vite şi la fân pentru o găleată de lapte şi un kil de brânză! Aş trăi într-un palat şi nu într-o casă bătrânească care la o vijelie mai puternică s-ar prăbuşi peste noi!

- Nu vorbi cu răutate, bărbate, îl dojeni tânăra soţie.

- Lasă-l să-şi spună oful că e la casa lui şi a intrat în rândul bărbaţilor! exclamă un vecin, Costache al lui Turcu, răsucindu-şi tacticos mustaţa căruntă şi stufoasă.

63

- Aşa vă e sămânţa! Când erai fecior, repede cu băieţii la horă-n sat, iar când te-ai însurat fuga la cârciumă cu bărbaţii! îl mustră nevasta-sa, o femeie cumpătată dar harnică şi iute ca argintul viu.

- Veto, Veto, dacă nu te prindeam în horă rămâneai nemăritată!

- S-o crezi tu, Costache! Deja un prinţ bogat cu două care cu boi, şapte vaci, un măgar şi douăzeci de oi îşi pusese în gând să mă răpească! Dar şi eu aveam zestre bună de la tata, un ţap şi treizeci de capre!

- Te-ar fi mâncat călcâiele să fugi cu el!?

- Ai avut noroc c-ai fost mai iute de picior! De fapt nu tu, ci calul pe care m-ai aruncat în seara aceea înstelată şi fără lună când te agăţaseşi în pârleaz.

- Şi sărise tat-o cu securea…

- Nu-l bârfi! Intenţionat te-a scăpat ca să nu te scarmene pe şira spinării!

- Îi era teamă că rămâi nemăritată, aşa că mai bine s-a împiedicat! Iar tu mă zoreai, „fuga, fuga să nu ne prindă tătuca!”

Erai focoasă ca o vulpoaică şi iubăreaţă ca o viperă!

- Afurisit boşorog, şi se luă după el cu un par smuls dintr-un gard.

- Ai grijă tinere, aşa ai să păţeşti şi tu la vârsta mea dacă nu-ţi struneşti cum trebuie iapa în tinereţe! exclamă şugubăţ unchiaşul şi o luă la fugă de parcă avea treizeci de ani cu bâta ce zbură pe urmele sale gata să-i îndrepte cocoaşa căpătată de-a lungul anilor.

Tânăra familie nu are avuţii. Trudeşte de dimineaţa până seara ca să-şi facă o amărâtă de căsuţă în care să-şi crească copilaşii pe care şi-i doreau cu atâta ardoare. El este un bărbat chipeş, atletic, iar ea o mândreţe de femeie după care toţi întorc capul când ies duminica la horă în sat să mai uite de muncă şi necazuri. Este o pereche curăţică şi elegantă în ciuda sărăciei. Sunt respectoşi cu localnicii şi au o bunătate care de multe ori le atrage invidia unora.

Dar vrăjmaşii să nu-i cauţi peste mări şi ţări că te împiedici de ei de cum ieşi din curte. O astfel de persoană neagră la suflet se află la 64

două case de locuinţa lor, o zgripţuroaică uitată de timp, că nimeni din sat nu ştia ce vârstă avea. Aceasta este în conflict cu toţi locuitorii cătunului, ce o evită, fiindcă baba se ocupă de vrăjitorie şi învrăjbeşte familiile, stârpeşte dobitoacele din curte, ia rodul pomilor de prin livezi sau veştejeşte recoltele pe ogoare. Chiar şi câinii cei mai furioşi fug schelălăind când o zăresc din depărtare cu nasu-i coroiat, părul alb ca lâna strâns sub o basma neagră, cocoşată şi înveşmântată în aceleaşi zdrenţe murdare pe care probabil le poartă ziua şi noaptea, cu o bâtă într-o mână şi o desagă ţărănească pe spate. Uneori apare în târguri şi târgoveţii se îngrozesc de hidoşenia şi duhoarea pe care o lasă în urma sa ca o dâră.

Astfel, într-una din zile, proaspătul căsătorit, Pătru Valdescu, la braţul gingaşei sale soţii, se plimbă bine dispus prin târg. El intenţionează ca din toată sărăcia să-şi cumpere un cal pe care să-l folosească la muncile agricole. Pe când cerceta cu admiraţie un frumos armăsar cu care se şi împrieteni de cum îi puse mâna pe coamă, mângâindu-l cu blândeţe şi fără teamă, deodată printre puhoiul de lume se formă un culoar prin care înaintează gârbovită, slută şi urâtă Baba Cloanţa. Tânăra Elena Valdescu îşi strânge speriată bărbatul de braţ şi se ascunde temătoare după trupul său.

- Ce s-a întâmplat, dragostea mea?

- Baba, şopti Elena.

Pătru se întoarce şi zărind-o, zice: - Nu te teme, este atât de bătrână şi neputincioasă încât şi moartea a uitat-o!

Aceasta, care probabil ori are auzul ascuţit, ori preaplecatele sale slugi, diavolii, infiltraţi în sufletul şi creierul său îi şoptesc orice mişcare din jur, se opri în dreptul tinerei perechi şi spuse cu vocea tremurând de furie: - Obraznicule, sunt o adevărată prinţesă, iar tu mă jigneşti cu neruşinare?

- Dacă aşa arată prinţesele din poveşti, n-ar mai fi disputa între zmei şi feţi-frumoşi!

- Ai să mi-o plăteşti!

- Nu mă tem de ameninţările tale, răspunse Pătru.

65

În jurul lor se adună pe dată puhoi de lume curioasă. Unii îşi fac semnul sfintei cruci şi scuipă în sân înspăimântaţi de puterile vrăjitoreşti ale babei.

- Praful şi pulberea se va alege de gospodăria ta dacă nu-mi cazi la picioare, aici, în mijlocul târgului, să te vadă întregul sat!

- Ha, ha, ha! S-o crezi tu că mă voi înjosi în faţa ta! N-am pentru ce să-mi cer iertare, fiindcă nu te-am jignit! Am făcut doar o constatare! Eşti bătrână că nu mai şti nici câţi ani duci în cârcă.

- Doamne, iartă-l că nu ştie cu cine se pune! exclamă o bătrânică de alături făcându-şi semnul crucii.

- Ptiu! tresări vrăjitoarea. Să nu aud acest nume în jurul meu că fac prăpăd!

- Ţi-e frică de Dumnezeu!? rosti băiatul.

- Taci, prăpăditule, că te blestem de nu-ţi mai rămâne nici cenuşa din vatră!

- Eu unul nu cred în bazaconiile tale!

- Pleacă fiule! Nu-ţi pune mintea cu ea că-i de rău, strigă un bărbat din mulţime.

Pătru ridică braţele către cer şi rosti la fel de zâmbăreţ: - Oameni buni, nu vă temeţi de puterile sale! Diavolul în realitate nici nu există! El este numai în obsesia noastră şi numai ideea existenţei lui ne domină şi ne întunecă mintea şi sufletul.

Această babă este neputincioasă!

- Atunci de ce ne mor vitele şi se prăpădesc recoltele când face farmece pe broaşte, gheare de pasăre, oase de morţi sau de peşte? întrebă o femeie contrariată.

- Numai Dumnezeu le ştie pe toate.

- Şi preotului din sat i-au murit, săptămâna trecută, nişte găini şi cocoşul cel mare…

- A fost prea bătrân sau s-a dat la găinuşele altuia mai tânăr, glumi Pătru.

- Blestemele mele te vor ajunge din urmă! piţigăie iritată vrăjitoarea.

- Chiar dacă există duhuri rele, apoi acelea sunt prigonite de Puterea Cerească. Doar n-o să trăieşti o veşnicie!

66

- Trăiesc cât vor muşchii mei!

- Poate muşchii de pădure că din tine au mai rămas doar nişte oase sfrijite învelite într-o piele zbârcită şi urât mirositoare!

- Măi băiatule, vezi-ţi de treabă că eşti tânăr şi ai viaţa înainte, interveni o cucoană durdulie.

- Mai degrabă te-ai înţelege bine cu ea, că sunteţi vecini, să-ţi facă câteva descântece ca să-ţi meargă bine şi să înjghebezi şi tu o gospodărie ca toţi oamenii.

- Mai lăsaţi-l în pace, îl apără un bărbat cu faţa dură. Aşa am pornit şi eu la drum, nu aveam de nici unele. Este o familie tânără şi ambiţioasă!

- Iubitule, să mergem, îi şopti soţia înspăimântată.

- Nu te teme, draga mea! L-ai auzit pe domnul de acolo?

Avem viitorul în faţă!

- L-ai avut, derbedeule! De acum încolo dracii te vor juca cum vor ei.

- Ha, ha, ha! Am să ţi-i trimit înapoi plocon să te speli cu ei pe cap! Să-i foloseşti în loc de leşie şi săpun!

- Vei veni târâş până la ograda mea să-mi ceri iertare!

- Babo! se enervă Valdescu, ştiu că faci vrăjitorii şi umbli cu necuratul, dar eu unul nu cred în aşa ceva şi când nu crezi nu ţi se întâmplă nimic rău.

- Vei simţi pe propria piele!

- Dacă faci magie neagră, de ea să ai parte! Odată şi odată răul pe care l-ai făcut sătenilor se va întoarce împotriva ta. De zgripţuroaică ce eşti şi moartea te ocoleşte! Ce să facă cu tine? Să se împiedice diavolii de hidoşenia ta prin iad sau să le răstorni cazanul cu smoală?

- Ptiu, diavol ce eşti, te aranjez cât de curând! şi vrăjitoarea plecă furioasă mai departe bombănind cuvinte neînţelese. Mulţimea se dădu în lături ca să treacă slujitoarea diavolului şi strâmbă din nas scârbită de duhoarea pe care o lăsa în urma sa. Toţi o ştiau bătrână şi gârbovită de când lumea şi presupuneau că împuţiciunea vine de la viermii ce forfotesc în ea din cauza blestemelor şi vrăjilor făcute cu sprijinul împieliţatului.

67

- Du-te învârtindu-te, cotoroanţo! Nu mă tem de făcăturile şi farmecele tale! Rămâi cu dracii tăi! Într-o bună zi se vor sătura de tine şi te vor lua în întunecimea iadului să le serveşti ca untură pentru prăjelile drăceşti! chiui fără reţinere tânărul.

- Nu vorbi cu răutate, băiete şi nu te întrece în glume cu slujitoarea necuratului că mare pacoste se va abate asupra ta, îl dojeni Mariţa lui Gogonete, o femeie tare afurisită din satul vecin care se ciondănea cu sătenii din motive neîntemeiate.

- Lasă băiatul în pace! sări Leta lui Mandache. Toată lumea ştie că mergi tiptil pe lângă gard, seara pe negură, ca nu cumva să te vadă careva şi intri în ograda vrăjitoarei. De ani de zile îţi face de măritiş şi degeaba! Nici prostul satului nu se uită la tine că eşti acră la maţe cu vecinii.

- Făăă, te dau în judecată pentru calomnie!

- Voi strânge cetăţenii satului şi vom depune mărturie împotriva ta!

- Şi ce-o să-mi faceţi? Na! şi-şi ridică poalele deasupra genunchilor arătându-şi mândră coapsele.

- Ptiu! Nu-ţi e ruşine că te vede o lume întreagă cât eşti de nebună!

- Fă, la mine au bărbaţii ce vedea!

- De-aia te-au tăvălit atâţia şi ai rămas fată bătrână!

Mariţa se repezi la femeie şi începu păruiala. Cei din jur se strânseră curioşi şi în batjocură le încurajau pe rând.

- Ce vă amuzaţi de prostia unora, despărţiţi-le! strigă poruncitoare Veta lui Costache a lui Turcu.

- Apoi lasă-le să se înfierbânte niţel că le-om despărţi până să-şi scoată ochii sau să rămână fără păr! interveni Mitru Fieraru un om robust şi autoritar, recunoscut ca cel mai bun potcovar al ţinutului.

Bărbatul intră între bătăuşe şi, prinzându-le pe fiecare cu câte o mână de ceafă, le ridică la o palmă de pământ. Săracele femei dădeau din mâini şi din picioare fără noimă.

- Lasă-mă jos că vă omor pe amândoi! ţipă Mariţa.

68

- Îi spun lui bărbatu-meu că te legi de mine! ameninţă cealaltă.

- Duceţi-vă în treburile voastre! că se strânse puhoi de târgoveţi ca la urs…şi le făcu vânt în lături.

Deodată din mulţime apare Mandache ca turbat: - Potcovarule, te iei de muierea mea?

- Vezi-ţi liniştit de nevastă-ta că ţi-o chelea Mariţa lui Gogonete! Sau vrei să te potcovesc niţel! zâmbi împăciuitor Mitru Fieraru.

- Ce păţişi, fă? se îndreptă bărbatul către nevastă cu o figură dură de credeai că o face una cu pulberea.

- Nenorocita s-a legat de bietul băiat al lui Valdescu! sări ţanţoşă muierea sfidând figura ameninţătoare a soţului.

- Aşa-i băiete? se întoarse brusc către tânăr, dar fără să mai aştepte aprobarea adăugă către consoartă: Măcar i-ai dat?

- Ei, aşa şi aşa! zise nevasta cu mândrie.

- Dacă nu loveşti zdravăn nu te mai încurca! Mai bine roagă-mă să te învăţ tehnica bătăii, bineînţeles pe pielicica ta! şi izbucni în hohot de râs alături de cei din jur.

- Nea Mandache, chiar credeam că răstorni munţii după moaca pe care o făcuseşi! chiui Pătru.

- Te cam speriaşi, nu!? Întreg satul mă ştie ca om paşnic, glumeţ şi pus pe şotii!

Cei doi tineri căsătoriţi au o poveste aparte. Părinţii lor se aflau cândva doar la câteva case unii de alţii şi erau buni prieteni. Se ajutau reciproc la bine şi la greu. Dar în lumea asta nu toate legile existenţei umane sunt perfecte. Destinul nu ţine cont de bunătatea sau de răutatea oamenilor şi moartea, vameşul vieţii, ia sufletele la întâmplare. Astfel, într-o toamnă târzie, undeva în pădure, un arbore cu coroană uriaşă se prăbuşi peste carul cu boi şi peste familia fetei.

A fost jale mare iar fetiţa, unicul copil, rămase în grija bunicilor din partea tatălui. În primăvară o altă năpastă se abătu asupra satului. În urma topirii zăpezilor şi a unor ploi torenţiale de câteva zile şi câteva nopţi, pârâul din apropiere se umflă în pene şi apele năvăliră într-o noapte peste casa Valdescilor dărâmând-o peste ei şi 69

omorându-i. Aceştia aveau un băieţel care era prieten de copilărie cu Elena, fetiţa Predeştilor. Soarta făcuse ca în acea seară bunicii fetei să-i roage pe Valdeşti să lase băiatul să doarmă la ei, fiindcă Pătru era o fire veselă şi în joaca lor o făcea pe Elena să mai uite de dorul părinţilor. Ceea ce a urmat după catastrofa produsă de urgia apelor a îndurerat împrejurimile. Pătru îşi pierdu orice zâmbet şi aproape că amuţi câteva zile. Aşa ceva nu se pomenise de când lumea ca două familii să dispară subit una după alta doar la câteva luni. A fost doliu şi jale mare. De data aceasta Elena contribui la încurajarea băiatului. Bunicii fetei hotărâră să-i crească pe amândoi cu ajutorul lui Dumnezeu. Băieţelul şi fetiţa erau ca doi fraţi. Între timp, odată cu adolescenţa, sentimentul frăţesc al prieteniei se transformă în cel mai pur sentiment de dragoste. Bătrânii observară acest lucru şi tare mult se bucurară că pe tineri suferinţa îi unise în fericire şi iubire.

- Dragii tatei, pe voi în afară de prietenia copilăriei nu vă leagă nici o rudenie. Simţurile părinteşti îmi şoptesc că vă iubiţi…

- Bunicule, cum poţi vorbi aşa! se ruşină Elena.

- Nu te sfii, fata mea! Şi eu eram timidă ca tine, dar până la urmă l-am luat pe bunicul tău de bărbat, zise cu blândeţe bunica.

- Pătrule, din moşi strămoşi se pare că pe aceste meleaguri ar fi fost un principe al cărui nume îl porţi.

- Să fiu de viţă nobilă şi aşa de sărăntoc? râse tânărul.

- Este poate doar o simplă coincidenţă… Oricum, s-a dus vremea principilor!

- Noi am îmbătrânit, aşa că ne bucurăm dacă între voi s-a născut o dragoste curată, adăugă bunica.

- Când consideraţi că v-a sosit sorocul, luaţi-vă! Noi vă dăm din toată inima binecuvântarea!

Bătrânii nu mai apucară să se bucure de nunta celor doi tineri îndrăgostiţi şi-şi dădură obştescul sfârşit. Din respect pentru cei care-i crescuseră, mai zăboviră un an doar ca prieteni, apoi urmă căsătoria la care participă întreg satul.

Singura care nu fusese invitată la nuntă era vrăjitoarea. La început n-o prea interesa tânăra familie, fiindcă avea de lucru cu 70

fruntaşii satului cărora le făcea farmece să le moară păsările şi animalele, să li se pârjolească ogoarele, să se măneze viile şi pomii. Într-una din zile îi zise Mariţa lui Gogonete: - Soro, să vezi cum au sărit sătenii în ajutorul noilor familişti!

- Ai fost la nuntă?

- Am fost! Am crezut că acolo îmi voi găsi vreunul, dar după tăvăleala de o noapte, nenorocitul a dat bir cu fugiţii. Era însurat!

- Aranjăm noi cumva… Dar ce-ţi trebuie bărbat? Tu îmi vei duce pe mai departe „dregătoriile şi copilaşii”!

- Lele, mă cam tem de spurcăciunile tale. Dacă nu mă vor?

- Deocamdată le sunt stăpână şi respectă poruncile mele.

- Îmi este teamă să-mi vând sufletul…

- Dacă vrei să trăieşti ca o prinţesă…

- A dracului prinţesă mai eşti aşa gârbovită şi urâtă de toată lumea!

Cotoroanţa la aceste cuvinte o plesni furioasă cu bâta pe spinare: - Să nu mai zici aşa ceva că te fac pradă „mieluşeilor”!

- Dacă îmi zboară gândul numai la măritiş!

- Ce-ţi mai trebuie măritiş când poţi avea orice bărbat doreşti?

Aliaţii mei îţi vor îndeplini dorinţele!

- Parcă îmi e necaz, soro, că sărăntocii ăştia făcură nuntă, iar eu tot fată bătrână rămăsei. Şi cât i-a ajutat întregul sat…

Dar iată că de la târg Pătru se alese nu numai cu un armăsar de toată frumuseţea, dar şi cu un duşman de temut.

După ce se tocmi la preţ cu vânzătorul armăsarului, îl încălecă dintr-un salt, apoi luându-şi soţia de subţiori o aruncă lângă el şi porniră la galop pe uliţa satului către casa părintească.

- Dragul meu, dacă baba ne aruncă vreo făcătură?

- Să fim tari de înger şi să nu credem în puterea vrăjitoriilor sale. Maica Domnului îi va spulbera puterile necurate şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi alături de copii noştri.

- De multe ori mă gândesc sub ce blestem ne-au căzut părinţii de s-au prăpădit aşa de timpuriu.

71

- Dacă nu erau bunicii tăi, ce ne făceam? Dumnezeu le rânduieşte pe toate şi îndreaptă nedreptăţile legilor nescrise ale destinului. Aşa a dorit El ca noi să ne iubim şi nimic să nu ne despartă până la moarte.

- Vreau să-ţi spun un secret… De fapt nu sunt sigură, dar după simptome bănuiesc c-ar fi posibil…

- Să avem un copil?... Iuhu! chiui în culmea fericirii şi dădu pinteni calului.

Terminară în grabă treburile gospodăreşti şi odată cu sosirea serii făcură o mămăliguţă cu brânză şi smântână, fripseră un puişor şi cinară în tihnă. Vestea anunţată de frumoasa şi graţioasa Elena, că în curând vor fi mamă şi tată, trebuia sărbătorită cum se cuvine. Se cinstiră cu vin roşu dintr-un butoiaş pus deoparte doar pentru sufleţelul lor şi se ospătară pe îndelete. Din când în când ciocneau paharele şi, ameţiţi de licoarea lui, se sărutară lung şi leneş. Apoi buzele băiatului alunecară pe gâtul fraged al fetei, presărând săruturi lângă săruturi spre lobul urechii pe care-l ciupi uşor cu dinţii, cea ce o făcu să tresară de plăcere şi să scape un ţipăt scurt. Instinctiv îl strânse dornică în braţe, ceea ce-l incită şi-şi afundă faţa între sânii senzuali. Atingerea pielii fragede şi catifelate îl făcu din nou să tresalte de dorinţă şi plăcere şi-i prinse pe rând sfârculeţele de la ţâţişoare cu vârful buzelor, făcând-o din nou să scoată suspine de fericire şi plăcere divină. Îşi lăsă capul pe spate şi primi extaziată dezmierdările bărbatului. Fiorii dorinţei şi ai iubirii se aprinseră într-o vâlvătaie ce incendiară parcă întreaga planetă, iar sentimentele năvăliră ca norii unei furtuni. Soţul îşi purtă pe braţe gingaşa soţie până la pătucul lor rustic. Acolo dădură frâu liber sentimentelor. Atâta dorinţă şi plăcere era în sufletul lor încât trupurile parcă se contopeau într-unul singur, apoi se unduiau ca valurile mării într-o zi liniştită în care briza abia se făcea simţită.

Câtă dăruire şi pasiune, câtă idolatrie putea exista în aceste făpturi! Într-un târziu adormiră îmbrăţişaţi.

Nu trecuse bine de miezul nopţii când nişte zgomote sinistre răzbătură de afară. Tinerii pluteau pe aripile visului, undeva între bolta înstelată şi plaiurile mioritice, ca într-o grădină de rai cu valuri 72

de verdeaţă şi flori multicolore ce răspândesc în jur un parfum ameţitor. Dar atmosfera din ogradă se tensionă şi deodată calul necheză, păsările din coteţ se agitară, vaca mugii, oile şi berbecii behăiră iar câinele se repezii schelălăind de la poartă la pridvor.

Pătru auzi zarva prin somn şi întredeschise ochii. Lumina de la lampă pâlpâia agitată aruncând pe pereţii albi umbre cu forme ciudate. Buimăcit, se frecă la ochi şi se retrase uşor de la pieptul soţiei ridicându-se în şezut. Femeia îi simţi mişcarea neliniştită şi se ridică înspăimântată: - Petruţ, ce se întâmplă?

Zarva sinistră de afară se amplifică. Băiatul continua să asculte în tensiune. Nevasta vru să-l mai întrebe ceva, dar el îi puse degetul pe buze în semn de linişte.

- Care eşti acolo de vrei să ne sperii? strigă Pătru.

De afară nici un răspuns.

- Au venit lupii la animale? şopti femeia.

Misterele nopţii sunt deranjate de un rânjet răguşit, iar la fereastră apăru la lumina lunii un chip de animal sălbatic care în loc de ochi parcă avea două lumânări, un bot păros, două coarne ca de bivol iar labele din faţă, pe care le rezemase pe pervazul geamului, păreau de urs.

Bărbatul sări ca un resort şi luă puşca de alături gata s-o descarce prin geam. Femeia se sperie şi ţâşni din aşternut în braţele sale. Instantaneu puşca se descărcă, geamul se sparse, hidoşenia dispăru, iar glonţul ricoşă din fruntea acesteia pe lângă ei în peretele din spate. Buimăciţi de această întâmplare care îi putea costa viaţa, rămaseră câteva clipe neclintiţi, stane de piatră.

- Cred că-i necuratul, reuşi să şoptească femeia tremurând ca varga de spaimă. Vrăjitoarea l-a trimis să ne sperie sau chiar să ne facă rău… Se răzbună pe noi. Nu trebuia să te iei cu ea la harţă.

Acum e vai de pilea noastră!

- Stai liniştită! Să nu crezi în puterile demonilor. Aşa ne-a învăţat bunica ta. Nu te teme, dragostea noastră este mai puternică decât farmecele babei.

73

- Să te audă Bunul Dumnezeu! Aprind nişte tămâie şi stropesc cu agheasmă, adăugă ezitând.

- Îţi este teamă!? zâmbi bărbatul şi luând-o în braţe ca pe un fulg deschise uşa dintre camere, apoi o lăsă să alunece uşor pe lângă trupul său şi cu ajutorul unui chibrit aprinse lampa din bucătărie.

Pătru scormoni după câţiva tăciuni aprinşi din vatră, îi puse pe un făraş de tablă şi presără câteva bobiţe de tămâie. Mirosul plăcut al acesteia invadă ambele încăperi. În urma sa veni Elena cu sticla cu agheasmă şi stropi pereţii, ferestrele, uşile şi tavanele.

- Acum te bagi liniştită în aşternut. Eu trag o raită prin gospodărie să văd cu ce neghiobii ne-a însemnat Aghiuţă.

- Nuuu! strigă disperată femeia şi se aruncă din nou în braţele sale.

- Nu te îngrijora, în casă nu mai pătrunde fiindcă fuge de mirosul de tămâie şi nu-i place apa sfinţită.

Bărbatul deschise uşa la intrare fără să mai aştepte aprobarea femeii. Aceasta îngrozită se ţinu scai după el. Din prag cu puşca în mână somă: - Sarsailă, mai eşti aci? şi descărcă în aer un foc de armă de răsună uliţa satului. Urmară câteva minute de linişte mormântală, Deodată cocoşul din ogradă bătu din aripi şi cântă.

- Dacă ne cântai mai de vreme plesnea împieliţatul! rosti soţul. Hai la culcare că am scăpat de musafirii nocturni! Până la ziuă mai sunt câteva ceasuri.

74

V. CĂUTĂTORII DE COMORI Într-una din seri apărură în sat două perechi de tineri cu rucsacurile în spate şi poposiră în lunca pârâiaşului din apropiere.

Noii sosiţi îşi instalară două corturi, strânseră vreascuri din zăvoi şi aprinseră un foc să-şi pregătească de-ale gurii. Câţiva săteni îi observară şi se întrebară nedumeriţi ce-i cu acei musafiri nepoftiţi pe meleagurile lor.

- Măi bărbate, ce-i cu tinereii ăştia de se aşează tam-nesam pe moşia omului? zise Veta lui bărbat-său.

- Muiere, pesemne că-s turişti... Se vorbeşte mereu la televizor de turismul românesc…

- Care televizor unchiaşule? Nouă de-abia ne-au plantat stâlpii pentru reţeaua electrică…

- Am fost uitaţi până şi de Dumnezeu pe vâlcelele astea …

Dar în curând ne vom moderniza şi vom ajunge în rândul civilizaţiei.

- Ce civilizaţie îţi mai trebuie la vârsta asta? De acum încolo avem nevoie doar de linişte, sănătate şi zile multe!

- Eheeei! Nu eşti zgârcită cu pretenţiile!

- Fiindcă vreau să trăiesc atât cât o da Domnul, dar să dea!...

Tu ai chef de pălăvrăgeală, iar eu nu-mi văd capul de treburile casei… Dacă eşti curios, vezi cei cu ei pe lotul nostru.

- Doar n-o să le cer bani pentru o noapte sau două cât vor poposi pe averea ta!

- Ferească sfântul de aşa ceva! Mai bine du-le o pâine din cele două din cuptor şi o oală de lapte covăsit că le-o fi foame.

- Ce-ai zice dacă-i cinstesc cu o litră de ţuică?

- De atâta drum or fi obosiţi săracii. Fă-ţi pomana întreagă şi du-le o jumătate!

Zis şi făcut! Costache al lui Turcu puse într-o paporniţă ţărănească o pită din ţest, o ulcea de pământ cu lapte de vacă, o 75

sticlă de ţuică din cele mai tari şi o luă agale pe cărăruie până în luncă. Acolo se opri la câţiva paşi de cort şi grăi: - Bun lucru şi bine aţi venit în ţinuturile noastre.

- Bine te-am găsit, tataie!

- Nu sunteţi de prin zona noastră!?

- Venim din metropolă, zise una din fete zâmbind îmbietor.

- Şi dacă nu vă este cu supărare, cu ce treburi pe la noi?

- Suntem într-o campanie de explorări în vederea îmbogăţirii tezaurului…, zise unul a cărui figură nu prea inspira multă încredere.

- Avem de făcut nişte prospecţiuni! exclamă cealaltă tinerică.

- Adică nişte investigaţii ştiinţifice pe teme istorice şi arheologice, adăugă al doilea tânăr zâmbind înfumurat şi cu subînţeles.

- Apoi atunci, dragii moşului, vă vom ajuta cu ce putem în cercetarea voastră. Şi pentru că veniţi de departe, obosiţi de atâta drum, v-am adus nişte merinde şi o ţuiculiţă să dormiţi neîntorşi la noapte!

- Mulţumim, tataie şi mai pofteşte pe la noi că eşti tare simpatic, zise cu fală una din fete.

A doua zi câte o muiere îşi făcu de lucru prin preajma străinilor. Tinerii aveau interesul să capete încrederea sătenilor.

Pe la amiază îşi făcu apariţia Mitru Fieraru: - Despre ce cercetare vorbeaţi, flăcăiaşilor?

- Dorim să reconstituim adevărata istorie a zonei. La facultate am învăţat că prin aceste locuri ar exista o cetate cu un castel medieval.

- Cum să vă răspund aşa, tam-nisam, la orice întrebare fără să ştiu cui dau asemenea informaţii?

- Eu sunt John, numit şi Artistul, ea este Giovana, zisă şi Profesoara, el este Michel, căruia i se spune Exploratorul, iar dumneaei Giorgiana, cunoscută sub numele de Muzeografa.

- Apoi eu n-am aşa nume sofisticate ca dumneavoastră cei de la oraş. Mă numesc Mitru Fieraru şi sunt potcovarul satului.

76

- Dar sunteţi bine făcut, adică solid şi puternic! îl admiră Giovana.

- Şi ce bicepşi! adăugă Giorgiana Muzeografa. Un adevărat pachet de muşchi! Sunteţi de toată admiraţia!

- Aşa-i neamul meu din tată-n fiu cu constituţia robustă şi puternici de ia taurul de coarne şi-l trânteşte jos!

- Uau! exclamară cele două tinere.

- Bădie, interveni Artistul, nu ne-ai spus ce-i cu castelul…

- Are şi comori? se interesă Giorgiana, dar primi pe dată o privire furioasă de la John. Adică lucruri de valoare, de artă, cum ar fi tablouri cu picturi vechi pe care să le depunem la muzeul de artă.

- Nu cunosc amănunte. Vă sfătuiesc părinteşte să nu vă aventuraţi în Pădurea Blestemată... Se pare că pe timpuri a domnit un mare principe şi nu s-a înţeles cu o vrăjitoare… Avem şi acum una în sat. Ne face numai necazuri.

- Ştie să ghicească?

- Umblă cu necuratul!

- Asta înseamnă că are bani, îi şopti Michel lui John.

- Şi unde stă? întrebă John. Vrem să evităm o eventuală întâlnire cu ea când ieşim în sat ca să culegem informaţiile necesare pentru lucrarea noastră de doctorat.

- Aaa, veţi fi medici! se dumirii Mitru Fieraru spre stupefacţia celor patru tineri care abia se abţinură să nu izbucnească în hohote de râs de ignoranţa potcovarului.

După plecarea acestuia cele două perechi trecură la planuri.

- Să aflăm exact unde-i castelul, zise John Artistul.

- Îi scotocim toate cotloanele, adăugă Michel Exploratorul.

Dacă de sute de ani nimeni n-a călcat pe acolo, este imposibil să nu fi rămas măcar vreo urmă de comoară.

- Asta da, afacere! interveni Giovana Profesoara.

- Te cred şi eu, îi râse în nas Exploratorul, în străinătate primeai cât îţi da proprietarul bordelului şi ce-ţi mai lăsa clientul!

- Îţi lăsa euroi, că de aia te numeşti Profesoară! Şi pe deasupra îţi satisfăceai plăcerea pe banii altora!

77

- A dracului plăcere când nimeream câte un babalâc, fleşcăit şi scârbos, de-i curgeau balele din gură când mă pupa.

- Dar aveai noroc şi de tineri frumoşi şi eleganţi.

- Drept să-ţi spun, aşa-i! Era câte unul de mă lăsa paf de la început şi chiar îl rugam să mai treacă pe la „familia” noastră.

- Lasă-ţi dracului amintirile din străinătate şi să plănuim acţiunea, interveni nervoasă Giorgiana.

- Eu cred că vrăjitoarea are bani. Dăm atacul la noapte!

- Eu cred că pădurea ascunde un mister, medită Giovana.

- Gata cu pălăvrăgeala, să trecem la acţiune că s-a înserat, decise ferm John Artistul.

- Strângem tabăra şi odată cu întunericul, dar până răsare luna, fetele o ia pe cărarea de lângă pârâu, trec podişca şi se îndreaptă pe drumeagul de pe colină către codru şi ne vor aştepta la lizieră. Între timp noi ne punem câte un ciorap pe cap, sărim gardul prin dos şi pătrundem peste babă. O jefuim şi dispărem în noapte, decise prompt Expertul.

Cei patru aşa zişi cercetători, cu diplomă de borfaşi, îşi strâng în grabă cele două corturi. Fetele îşi pun rucsacurile în spate şi pornesc către gârlă, după planul întocmit. Trec pârâiaşul pe o podişcă ca vai de mama ei şi ajung la poalele dealului, unde se opresc câteva minute să răsufle mai mult de spaimă decât de oboseală.

- Şi dacă băieţii sunt prinşi asupra faptului? Am o presimţire că se va întâmpla ceva rău.

- Termină cu cobelile tale! Niciodată n-ai fost aşa suspicioasă ca în seara asta! Haide să plecăm de aici până nu ne simte vreun câine. Şi cele două tinere pornesc mai departe către culmea dealului. Între timp băieţii se strecoară pe uliţa satului până la o răscruce unde sar peste un gard şubred, din nuiele. Din pricina întunericului rătăcesc o vreme prin grădini. Din întâmplare ajung la un pârleaz. Îl sar şi nimeresc în curtea unei gospodării peste o capră care behăi speriată.

- Aoleuu! Am dat de dracul! ţipă disperat Michel.

78

- Taci! îl admonestă John în şoaptă.

Dar nu termină vorba că primi o pereche de coarne în turul pantalonilor, plană prin întuneric şi se prăvăli, dincolo de pârleaz, peste un muşuroi de cârtiţă. În clipa următoare se rostogoli peste el colegul său.

- Afurisit de ţap, ce spaimă am tras!

Din scurta hărmălaie din ogradă se treziră câinii.

- Acum chiar că am dat de dracul, şi aleargă la întâmplare.

Doi dulăi ciobăneşti nimeresc pârleazul şi se năpustesc pe urmele lor. Tinerii, cu o ultimă sclipire a minţii, se aruncă peste un gard, probabil în alt ogor. Totuşi, au un dram de noroc, fiindcă stăpânul iese afară şi-şi cheamă dulăii. Rămân neclintiţi câteva momente până când spiritele animalelor se domoliră, apoi bâjbâind prin negură se orientară după luminiţa firavă a unei căsuţe. Ajunşi la un gărduleţ din uluci, una da şi patru ba, se strecoară cu uşurinţă printre ele în ograda vrăjitoarei.

- Nu doarme, scorpia! zise Michel - Şi dacă are musafiri? se cutremură deodată John.

- Fii serios! Cine dracul s-o viziteze!?

- Cum cine?... Dracul!

- Ptiu! se înfioră celălalt.

După o scurtă ezitare John decide: - Ultimul plan: năvălim înăuntru şi o ameninţăm cu moartea dacă nu ne dezvăluie ascunzătoarea cu bani. E posibil ca hoaşca să aibă aur şi argint sau chiar bijuterii de valoare. Tu cotrobăi după indicaţiile sale, în timp ce eu o strâng de gât, să nu urle sau să facă vreo vrajă şi să ne împietrească.

- Ptiu!... Apoi?

- Apoi îi mulţumesc frumos pentru colaborare şi dintr-o smucitură îi sucesc gâtul şi pe-aci ţi-e drumul! Între timp va răsări luna şi vom ajunge cu uşurinţă pe colină, la fete.

Se strecoară tiptil până la pridvor şi urcă pe trunchiul de stejar care ţine loc de treaptă la scară. Se apropie de uşă, dar deodată pe perete zăresc două umbre mai negre decât negura nopţii care se clatină ca în adierea vântului. Se opresc surprinşi.

79

- John, ce-o fi astea? şopti Michel.

- Seamănă cu nişte lupi ridicaţi în două picioare care ţin în labe câte o furcă.

- Sunt străjerii babei, probabil duhurile rele care îi sperie pe hoţi.

- Să-i ignorăm şi să dăm buzna peste cotoroanţă.

Ca la comandă lovesc împreună cu umărul în uşa care sare din balamale şi se rostogolesc în mijlocul unicei camere a bojdeucii.

- Eheeei! Cei cu voi nepoftiţilor de-mi deranjaţi consiliul? piţigăie cu voioşie baba.

Tinerii rămân înmărmuriţi de scena din faţa ochilor. Se găsesc în mijlocul unei adunări prezidată chiar de vrăjitoare. De jur împrejur le rânjesc jivine cu chip hidos, cu gheare şi coadă stufoasă.

Traumatizaţi de acest spectacol surprinzător, ţâşnesc ca o săgeată prin golul uşii, dărâmă poarta de la curte şi aleargă la întâmplare pe una din uliţele satului. O haită de câini se ia după dânşii şi le sfâşie pantalonii şi-i umplu de sânge. Între timp răsărise luna plină. Aproape de liziera pădurii îi aşteaptă fetele care îi zăresc de departe cum fug.

- Vai de mine, cred că-i aleargă sătenii.

- Ba eu cred că din cauza câinilor ce-au făcut zarvă adineauri.

Tinerii trec ca glonţul pe lângă ele şi abia după vreo sută de paşi se prăbuşesc la pământ, extenuaţi. Fetele se apropie speriate şi-i întrebară ce s-a întâmplat, dar aceştia nu le recunosc şi bolborosesc într-una ceva neînţeles. Privirea lor este rătăcită de parcă-l văzuseră pe Satana. Şi chiar aşa era! Îi strânseră în braţe şi cu chiu cu vai îi mai liniştiră. Nu puteau însă articula nici un cuvânt de parcă amuţiseră.

- Oare ce s-a petrecut în sat? se îngrijoră Giorgiana.

- Pe cine au văzut de s-au speriat aşa tare? adăugă Giovana.

- Pe dracul! exclamă deodată John.

Din acest moment nimeni nu mai întrebă nimic şi se ghemuiră unii în alţii pe muşchiul de pământ de la rădăcina unui stejar cu coroana stufoasă, aşteptând cu înfrigurare ivirea zorilor. Încet-încet ochii li se împăinjeniră şi adormiră.

80

Când se treziră, după câteva ore de somn, soarele era deja sus. Învioraţi de răcoarea dimineţii se dezmeticiră repede, înfulecară în fugă câte un sandvici, apoi se afundară în pădure ca nu cumva vreun trecător să le dea de urmă. Nici unul dintre ei nu dorea să-şi amintească de cele petrecute în toiul nopţii, deşi damele erau curioase să afle adevărul. Cavalerii doar atât le ziseră: - Mai bine nu cunoaşteţi amănuntele că vă îngroziţi. Avem o misiune de îndeplinit. Vă vom povesti peripeţiile din noaptea groazei în timp ce vom vântura printre degete galbenii cu zornăitul lor zglobiu.

- Voi savura din plin plăcerile vieţii! chicoti Giorgiana uitând pentru moment riscul la care fuseseră expuşi.

- Îmi voi deschide cea mai modernă casă de prostituţie din lume! exclamă Giovana cuprinsă de euforia aurului. Iar pe cei mai arătoşi şi musculoşi bărbaţi îi voi păstra pentru patul meu pufos, plasat în cea mai luxoasă cameră!

- Numai la sex îţi zboară gândul! o înfruntă Exploratorul.

- Dacă dovedeşti un comportament elevat poate îţi ofer o şansă să te bucuri de trupul meu.

- Ai de gând să adaugi ceva la el în afară de ce are acum!?

Sădeşti cumva garofiţe în jurul sexului!?

- Eu voi înfiinţa cea mai puternică bancă din lume! exclamă John visător. Voi practica cele mai mici dobânzi şi voi acorda cele mai mari credite, doar pe cartea de identitate, pentru omul simplu, iar rambursarea când are bani. În schimb pentru borfaşii îmbogăţiţi prin furtul economiei naţionale, din pricina cărora am rămas pe drumuri, pentru hoţi şi tâlhari, voi aplica legile viclene ale cămătăriei şi îi voi jupui de vii, le voi secătui averile până dincolo de pragul sărăciei. Să ajungă cerşetori la colţul străzii şi gheena de gunoi bătându-se cu câinii vagabonzi, iar ca răzbunare, pe fiicele şi nevestele lor le voi seduce pe maidan!

- Până la urmă şi tu tot la sex te opreşti! constată cu ironie Muzeografa.

81

- Gata cu pălăvrăgeala! scurtă Michel conversaţia fără noimă.

Discuţia v-a readus avântul pentru îmbogăţire şi elanul tineresc pentru a trăi din plin viaţa.

Cu rucsacurile în spate se afundară în desişul pădurii pe un drumeag care după înfăţişare nu mai fusese umblat de secole. Totul este acoperit de ierburi şi muşchi, iar printre trunchiurile seculare crescuseră tufişuri. Pe alocuri înaintarea le este blocată de arborii smulşi de urgia vijeliilor. Ocolesc, sar, se strecoară pe sub ei, dar nu cedează.

Uneori urlete sinistre ale animalelor sălbatice răzbat din dosul copacilor şi se pierd în depărtări. Alteori liniştea este sfâşiată de ţipetele stridente ale păsărilor răpitoare ce ţâşnesc speriate din tufişuri. Această atmosferă ciudată creează confuzie în mintea tinerilor împletită cu frica de necunoscut. Pulsul li se acceleră inima părea că vrea să spargă cutia toracică. Se deplasează fără nici o orientare în această junglă, iscodiţi de ochii fioroşi ai fiarelor sălbatice sau se feresc de şerpii care se preling pe ramurile stejarilor şi de şopârlele ce sar dintr-o parte în alta.

- Băştinaşii vorbeau despre legenda unor comori ascunse de un principe care s-a prăpădit din cauza unei vrăjitoare cu care ar fi avut nişte legături, medită Artistul.

- Dacă ne prinde noaptea în sălbăticia asta ce siguranţă avem în cort? se nelinişti Profesoara..

- La noapte nu avem răgaz de somn! În această perioadă a anului are loc legendarul „joc al galbenilor”. Vom fi atenţi la orice luminiţă, la orice pâlpâire de flacără, rosti John. Încet-încet ziua se scurse şi umbrele invadară pădurea. Se opriră să-şi potolească foamea şi setea. După un sfert de oră porniră iarăşi printre hăţişuri. În curând descoperiră un iaz cu apa verzuie, năpădit de bălării şi mătasea broaştei.

- Cu siguranţă principele a ascuns comoara undeva pe lângă lac, intui Michel.

- Şi eu presimt acest lucru, aprobă Giorgiana.

- Voi femeile aveţi un simţ acut al premoniţiei.

82

Înconjurară lacul printre tufişuri şi bălării şi ajunseră de unde au plecat.

- Eu una sunt dezorientată. Nu realizez unde-i răsăritul şi nici apusul, constată Giovana.

Se priviră stupefiaţi. Într-adevăr se rătăciseră.

- Am trecut peste comoară! exclamă deodată în culmea fericirii Exporatorul. Din moşi-strămoşi se spune că atunci când păşeşti peste locul unde este îngropată o comoară cu aur, te rătăceşti chiar dacă eşti în plină zi. Dar după ce o dezgropăm ne vom reveni la normal!

Abia căzu crepusculul şi deja prin misterioasa pădure încep să bântuie duhurile rele ca nişte umbre ce se strecoară pe lângă trunchiurile copacilor sau fâlfâie cu aripile întunecate prin tufişuri.

Din când în când se aude câte o bufniţă căreia îi răspunde din depărtări cântecul huhurezului. Dintr-un copac alăturat spintecă semiobscuritatea ţipătul cucuvelei. Un fior trece prin inimile tinerelor fete care se ghemuiesc tăcute, dar înspăimântate, lângă trupurile bărbaţilor. Aceştia le simt răsuflarea sacadată de spaimă şi, ridicându-şi propriul moral, le încurajează că totul se va termina cu bine.

Din moşi strămoşi se transmisese legenda blestemului ca nici un picior de om să nu se pătrundă în această pădure. Cu timpul vraja îşi mai pierduse din putere şi în câteva rânduri încercaseră cei mai curajoşi bărbaţi din satele vecine să dezlege misterul. Cei care nu trecuseră cu piciorul peste locul unde era ascunsă comoara nu se rătăciseră. Alţii însă, care în neştiinţa lor avuseseră nenorocul să păşească peste acel loc blestemat, dintr-o dată parcă aveau minţile sucite şi, complet dezorientaţi, nu nimeriră drumul spre casă şi ajunseră în ţinuturi necunoscute, dincolo de lanţul muntos. Se spune, că acum vreo câteva decenii, un grup de cinci voinici certaţi cu cinstea şi onoarea, dornici de aventuri spectaculoase, se învredniciră să înnopteze în codru aşteptând jocul galbenilor. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre dânşii. Gândul că li s-a întâmplat ceva îngrozitor îi înspăimântă pe localnici şi de atunci nimeni nu mai îndrăzni să verifice vigilenţa necuratului.

83

Noaptea nu era atât de răcoroasă pe cât tremurau de teamă pentru neprevăzutul ce putea să apară din clipă în clipă. Întunericul acapară întinderile şi spaima îi cuprinse şi mai mult. Aşteptau cu nerăbdare răsăritul lunii când deodată, la câţiva paşi în faţa lor, o flacără galben-albăstruie începu să pâlpâie la rădăcina a doi stejari falnici.

- Asta este clipa mult aşteptată! exclamă Artistul.

Se apropie tiptil de flacăra care în pâlpâiri fascinante se ridică de la pământ cam la înălţimea unui om.

- Nu seamănă deloc cu un foc normal, rosti stupefiat Exploratorul.

- Nici eu n-am văzut aşa ceva până acum. Ştiam de jocul aurului doar din legendele bătrânilor.

Focul se depărtează şi dintr-o dată se formează o dâră gălbuie către iaz.

- Ohooo! exclamă Artistul!

- Ce-i? se nedumeri Exploratorul în timp ce fetele parcă muţiseră.

- Jocul galbenilor se transformă într-o horă! Se întinde prin codru! Iată că avem de-a face cu o comoară uriaşă! şi se urni din loc după dâra focului. Ceilalţi trei, încurajaţi de îndrăzneala partenerului, îşi reveniră din spaimă şi porniră pe urmele lui.

Flacăra se extinse peste apele iazului către malul opus şi se aprinse dintr-o dată într-un foc ce depăşi vârfurile stejarilor.

- Acolo este adevărata comoară! După dimensiunea flăcării trebuie să fie ceva foarte serios! chicoti în culmea fericirii Artistul.

- O să avem un incendiu! exclamă speriată Muzeografa.

- Nu vă temeţi, acest foc nu arde! Veniţi cu încredere după mine! Şi cei patru porniră spre focul cel mare călcând fără teamă peste flăcările mai mici care se întind de la cei doi stejari îngemănaţi peste iaz până la alt pâlc de arbori seculari. Întreaga pădure este invadată de lumină. Aventurierii orbiţi de strălucirea aurului nu realizează că pătrund în iaz, la început până la genunchi, apoi până la brâu şi abia când apa stătută şi urât mirositoare le 84

ajunge la piept simt că picioarele li se înfăşoară în ceva câlţos şi parcă nişte gheare îi apucă de labe. Îngroziţi se dezmeticesc din vraja goanei după aur la auzul unui râs în hohote, însoţit de chiuituri batjocoritoare. Pe suprafaţa înverzită de mătasea broaştei a lacului mişună şerpi. Flăcările pâlpâie din ce în ce mai slab, luna îşi face apariţia doar cu câteva raze printre crengile înverzite ale arborilor, iar dracii se desfată în plăceri nebuneşti cu cele patru fiinţe umane cărora strălucirea metalului preţios le luase minţile şi-i aruncase în ghearele împieliţaţilor. Ţipetele de disperare şi groază ale tinerilor sunt auzite în adâncurile pădurii doar de duhurile necurate care îi chinuiesc cu jocul lor demonic. Într-un final, după o luptă istovitoare între moarte şi viaţă, cu trupurile mutilate în cele mai groaznice forme, se împotmolesc în noroiul de pe fundul iazului şişi cedează sufletele în ghearele necuratului ce-i târî în împărăţia iadului întunecat şi înspăimântător.

Dispariţia subită a celor patru tineri dădu unele bănuieli sătenilor întărind şi mai mult misterul acelei legende despre Pădurea Blestemată sau Pădurea Vrăjită cum se numea de secole.

85

VI. ZONA DUHURILOR RELE Zvonul despre dispariţia celor două perechi de tineri împânzi la repezeală satul. Mariţa lui Gogonete, prietena vrăjitoarei Buha, dădu fuga la surata sa: - Dar ce s-a întâmplat Mariţo? Te-ai fi îndrăgostit de careva şi n-am cunoştinţă? Sau ai fost cerută de muiere?

- Ehe, ce bine ar fi fost! Te-aş fi invitat la nuntă!

- Ha, ha, ha! Dacă vin eu în loc de nuntaşi vei avea la masă neamul drăcesc de la mic la mare, iar soliste în loc de lăutari, drăcoaicele! Ha, ha, ha!

- Mai lasă-mă cu prostiile tale! Prin sat au trecut două perechi de tineri, nişte cercetători, turişti sau oameni de ştiinţă şi cultură, nu am înţeles prea bine ce hram purtau, şi care au dispărut aşa deodată…

- Ştiu, zise liniştită zgripţuroaica, au fost şi pe la mine.

- La ghicit?

- Au venit doi porumbei alaltăieri noapte să mă…

- Ce să-ţi facăăă?... Şi te-au violat?

- Ce bine-ar fi fost! Dar nemernicii au venit cu gândul să mă jefuiască şi să-mi facă de petrecanie!

- Şi i-ai transformat în stane de piatră sau în şobolani?

- I-am lăsat în pace. Eram într-o şedinţă cu aghiotanţii mei şi-i muştruluiam că nu şi-au făcut datoria…

- Nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu "peţitorii"!?

- Au zbughit-o ca doi bezmetici! Au crezut că tot ce străluceşte înseamnă bogăţie, iar când au ajuns acolo au dat de dracul! De unde şi zicala: „banul ochiul dracului!”... Dar nu de grija lor mor eu acum. Principala mea preocupare este să te instruiesc ca să-ţi predau ştafeta! Cu oştenii întunericului nu-i de glumă! Au nevoie de activitate în permanenţă că altfel se întorc 86

împotriva ta! Vreau ca eleva să fie mai ceva ca profesoara, zâmbi cotoroanţa cu viclenie ca s-o atragă de partea sa şi a cetelor întunecate.

Deodată la poartă se auziră bătăi în bulumac. Baba se ridică sprintenă şi luându-şi „toiagul fermecat” ieşi în prag: - Cine mă deranjează?

- Poliţia!

- Intră dacă ai curajul!

- Ba vino tu mai aproape că am o vorbă ca să-ţi spun.

- Dacă îmi faci percheziţie, ziua nu găseşti nici un diavol în casa mea. Ca să-i cunoşti, te invit la miezul nopţii, dar n-o să-ţi facă plăcere. Cum mie nu-mi prea place uniforma ta s-ar putea ca nici dânşii să n-o agreeze…

- Sunt plutonier Miron Popescu, şeful de post! Mă aflu în exerciţiul funcţiunii şi datoria mă apropie de casa ta că altfel… Şti ceva de dispariţia unor tineri care…

- I-am zărit doar aşa în treacăt, într-o noapte, când au dat buzna peste mine, dar au tulit-o mai repede decât au sosit.

Neciopliţii, nici „sărut mâna, doamnă” n-au zis! Tineret prost crescut!

Cotoroanţa ieşi în drum şi exclamă: - Ehe, dar am oaspeţi de vază ziua în amiaza mare! Ce mai faceţi doamna primar, Saveta Ionescu? Dar poftiţi în căsuţa mea modestă, rânji baba vicleană.

- Mulţumesc, dar n-avem vreme de pierdut.

- Înţeleg! Aveţi treburi urgente în primărie! Spune draga mea, ce vânt te aduce la conăcelul meu? Te supără careva pe la prefectura judeţului sau te doare capul de la privirea oacheşă a vreunui voinic şi vrei un descântec de deochi?

- Îl însoţesc pe domnul Miron Popescu în ancheta pe care o desfăşoară cu privire la…

- Draga mea, ocupă-te de problemele social-administrative ale localităţii şi lăsaţi-i pe dispăruţi. Dacă nimeni nu le revendică dispariţia, vedeţi-vă de treabă. E bine ca unde nu vă mănâncă să nu vă scărpinaţi că s-ar putea ca mâncărimea să facă răni ca râia.

87

- Să ne laşi sătenii în pace, zise şeful de post. Mi-au sosit zvonuri pe la ureche că ai ceva de împărţit cu familia Valdescu…

- Zvonuri, zvonuri domniile voastre, mai adăugă şi se întoarse în curte la ale sale.

Când pătrunse în casă, Mariţa o asaltă cu întrebările, dar baba îi făcu semn că nu-i nimic serios.

De babă nu îndrăzneau nici măcar autorităţile să se lege. Mai încercaseră unii de la judeţ şi la întoarcere au avut accident cu maşina de au stat trei luni în spital. Totuşi, Buha îşi cam făcea de cap prin comunitate şi dicta după bunul său plac, ameninţând în stânga şi-n dreapta cu puterea farmecelor sale. Neliniştea în rândul sătenilor crescu şi în disperarea lor intenţionau s-o lichideze. Dar cine se încumeta la această acţiune periculoasă? Baba aflase de complot prin intermediul drăcuşorilor săi şi-şi luase măsuri de precauţie. Astfel, cei care numai gândiseră la aşa ceva rămaseră fără grai câteva zile, ca învăţare de minte, iar altora li se sucise mâinile şi picioarele şi doar după multe slujbe la biserică scăpară de povara mutilării.

La îndemnul autorităţilor şi al sătenilor preotul Popa Ştefan decise ca duminică după Sfânta Liturghie, împreună cu alaiul de la sfânta biserică, să descindă pe nepusă masă la cotoroanţă acasă şi să sfinţească locul cu tămâie şi agheasmă, citind în acelaşi timp rugăciuni către Domnul pentru alungarea necuratului şi aducerea pe calea cea dreaptă a păcătoasei. De cum se apropiau pe uliţele satului, satana o înştiinţă şi zgripţuroaica ieşi în drum cu mătura în mână ameninţând disperată: - Fugiţi nenorociţilor de la poarta mea!... Dispăreţi cu cetele voastre de îngeri mincinoşi!... Lăsaţi-mi încornoraţii în pace!...

Părintele, în fruntea alaiului, rosteşte rugăciuni de alungare a necuratului. Cu o mână ţine în faţă crucea de argint, iar în cealaltă are un mănunchi mare de busuioc pe care-l înmoaie în agheasma dintr-o căldare purtată de doi voinici şi stropeşte din belşug uliţa satului, gardurile, casele şi curţile oamenilor. Din când în când lasă buchetul de busuioc în găleată şi din spate se apropie cu paşi mărunţi şi repezi cântăreţul care-i înmânează cădelniţa cu tăciuni 88

aprinşi peste care presară din abundenţă tămâie, lăsând în urma lor o dâră uriaşă de fum şi miros îmbietor.

- Fugiţi, fugiţi hoţilor şi mincinoşilor de la poarta mea!...

Pleacă prăpăditule din calea ortacilor mei… Pleacă Ştefane cu ceata ta!... Dispari Ştefane cu aghiotanţii tăi din rai… Văleuuu, ăsta coboară raiul pe pământ!... Credincioşii mei cu codiţă din adâncul pământului, nu mă părăsiţi!... Pleacă cu fumul ăsta înecăcios că-mi alungi puişorii… Văleu, parcă a erupt un vulcan de tămâie!... Pleacă cu ploaia ta din busuioc că-mi îneci cetele!... Aoleuuu, ce mă fac întunecimea ta?... S-a abătut potopul asupra noastră!... Nu mă părăsi!…

Nerezistând torturii Dumnezeieşti baba trânteşte poarta şi alergă în pridvor. În curte se dă o adevărată bătălie cu forţele nevăzute ale duhurilor rele. Alaiul de exorcizare se poticneşte şi cântările sunt întrerupte de urlete înfiorătoare ce ies din gura femeii.

O voce groasă şi înfiorătoare îi ameninţa să nu-i calce teritoriul că le suceşte mâinile şi picioarele sau le piere graiul. Cântăreţului i se înceţoşă mintea şi uită cântările, voinicilor li se înmuiară picioarele şi căzură în genunchi. Părintele Popa Ştefan se izbi de diavolii nevăzuţi, dar credinţa în puterea rugăciunii şi îngerul păzitor nu-l abandonă. Strânse în palmă sfânta cruce de argint din altar şi o ţinu în faţa tuturor ca pe un scut. Puse piciorul pe buşteanul care servea drept scară, dar deodată acesta îi înţepeni. Atunci lovi cu crucea stâlpul casei şi mii de scântei săriră împrejur ca nişte artificii. Luă buchetul de busuioc, îl înmuie în vasul cu apă sfinţită şi stropii din abundenţă spre uşa întredeschisă. Urlete, ţipete de groază, fulgere şi flăcări izbucniră prin uşă gata să-l pârjolească. Cântăreţul aduse cădelniţa cu jar şi tămâie. Preotul cu mişcări înainte şi înapoi făcu ca fumul să se îndrepte spre deschizătura pe care fugise Buha în locaşul său. Deodată geamurile se făcură ţăndări şi lighioane săriră din cameră în pridvor. Credincioşii se retrag înspăimântaţi. Însuşi părintele se îngrozi dându-şi seama că acolo sălăşluiau regimente întregi de diavoli şi omul material nu se poate măsura cu ceva imaterial. Abia când ajunseră în drum se mai liniştiră din groază.

Atunci se dezlegă şi limba preotului: 89

- Dragi credincioşi, necuratul este înghesuit şi cuibărit în cocioaba celei ce şi-a vândut sufletul lui. Nu vă apropiaţi de casa sa, nu vorbiţi cu ea să nu-i vindeţi ori să cumpăraţi ceva de la ea.

Trebuie izolată să rămână împreună cu lighioanele sale. Oricum, după exorcizarea satului, puterile diavoleşti au scăzut şi asupra gospodăriilor voastre s-a pogorât Sfântul Duh. Dacă observaţi ceva în neregulă să ne adunăm iarăşi cu toţii şi cu ajutorul lui Dumnezeu să-l alungăm pe necurat din casele voastre şi să-l trimitem înapoi sub talpa iadului.

Mai trecură câteva săptămâni şi liniştea se restabili în sat. Între timp Pătru Valdescu simţea un impuls să evadeze în necunoscut. Noaptea nu avea somn şi se zvârcolea în aşternut.

- Ce ai, dragule? De câteva nopţi eşti agitat. Nu cumva ţi-a făcut păcătoasa vreo vrăjitorie?

- Mă frământă un gând nebunesc. Zvonurile că m-aş trage dintr-un neam de principi, iar tu dintr-unul de căpitani, îmi zvârcoleşte inima şi sufletul.

- Vai, ce te frământă pe tine! râse fata.

- Încerc să alung aceste gânduri ispititoare şi nu reuşesc. Mă întreb de multe ori dacă nu cumva este adevărat!? Aproape în fiecare noapte visez o cascadă ce iese din munte. Apoi dintr-o dată mă trezesc parcă în altă parte, pe o vale sălbatică pe care înaintez până la un perete stâncos ce-mi stopează calea. Dar spaima şi agitaţia din somn mă trezesc, buimac şi lac de transpiraţie.

- Să-i spui părintelui Popa Ştefan să-ţi citească ceva din cartea sfântă.

- Sau la vrăjitoare să-mi descânte! surâse soţul.

- Te rog, nu face astfel de glume! Mă trec fiorii când îmi amintesc de chipul său hidos.

- Am un plan! Într-o zi mă voi aventura pe drumul din vis.

- Să nu te rătăceşti pe acele coclauri şi până seara să te întorci acasă. Nu vreau ca noaptea să-mi dănţuiască împieliţaţii pe la fereastră şi de spaimă să pierd copilul. Şi, mai ales, evită Pădurea Blestemată.

90

- Am pătruns pe marginea sa când eram copil. Mi s-a părut o linişte apăsătoare şi ciudată, apoi cuprins de fiori am făcut cale întoarsă spre sat. Bătrânii spuneau că a fost o vreme când nici păsările nu zburau pe deasupra codrului. Nu se auzea nici un tril, nici un urlet de animal sălbatic, decât foşnetul frunzelor, vuietul vântului şi dezlănţuirea cutremurătoare a trăsnetelor pe timp de furtună. De secole n-a pătruns picior de om în acele locuri. Abia în zilele noastre s-au mai aventurat în grup câte unii mai curajoşi şi tari de înger, dar cum se apropia soarele de orizont, spre apus, se întorceau degrabă.

- Dar pentru ce-ţi rişti viaţa când deja ai acasă o soţie pe care o iubeşti şi un prunc care se va naşte peste câteva luni?

- Un impuls necunoscut mă îndeamnă în această aventură.

Bărbatul o cuprinse cu gingăşie în braţe şi o sărută uşor parcă să nu trezească mica vietate din burtica mamei… În noaptea următoare acelaşi coşmar îl teroriză. Obsedat de misteriosul vis se trezi dis-de-dimineaţă şi-şi făcu de lucru prin curte cu treburile gospodăreşti. Când apărură primele raze de soare, deja îşi terminase activitatea şi pătrunse în casă. Soţia îi simţi prezenţa şi se ridică somnoroasă în şezut: - Unde pleci aşa de noapte, dragul meu?

- Nu plec, ci mă întorc! Vreau să te scutesc cât mai mult de efort pentru ca micuţul din pântecele tale să stea confortabil.

- Atunci vino în aşternut să fii cât mai aproape de copilaşul nostru.

Bărbatul se apropie bucuros şi-i puse palma pe burtă. După câteva secunde exclamă: - A mişcat! S-a trezit!

Soţul îşi apropie urechea şi ascultă. Soţia îl mângâie pe păr şi-l întreabă în şoaptă: - Ce zice? Spune-mi şi mie!

Pătru îşi îndreptă faţa către chipul nevestei presărându-i scurte sărutări pe sânii dezveliţi ce-şi scoseseră ostentativi şi provocatori sfârculeţe trandafirii: 91

- Zice să explorez comorile tale! rosti zâmbind şi-şi strecură palma pe sub cămaşa de noapte mângâindu-i cu tandreţe pielea catifelată a coapselor.

- Explorează-le, exclamă extaziată de plăcere şi fericire şi-l primi la pieptul său cu braţele deschise, simţindu-se din plin iubită şi împlinită…

Pe la ora prânzului Elena deschise ochii şi zărindu-şi soţul dormind ca un prunc, îl sărută uşor pe buze. Pătru simţi gustul dulce şi apăsarea moale a buzelor şi o cuprinse drăgăstos în braţe dând din nou frâu liber sentimentelor… Într-un târziu, cu privirile pierdute în tavan, Elena rupse vraja tăcerii: - Scumpul meu, nu-i oare mai bine să abandonezi definitiv gândul aventurii în acele ţinuturi montane necunoscute şi să stai în permanenţă lângă mine, iar eu să-ţi ofer iubire şi alintare de câte ori va dori inimioara şi sufleţelul tău?

- Lângă tine uit de toate greutăţile şi necazurile vieţii, dar sunt sigur că iarăşi va reveni coşmarul ce mă bântuie nopţi la rând. Ori acum ori mai târziu voi dezlega acest mister ce-mi zbuciumă visele şi-mi macină răbdarea. Azi voi merge la preot să-mi dea binecuvântare, sări deodată bărbatul din aşternut. Iar mâine dimineaţă voi porni pe cărările necunoscute ale munţilor. Ai încredere în mine şi-n instinctul meu de orientare în orice situaţie, oricât de surprinzătoare ar fi ea.

Spre seară cei doi tineri strigară la poarta preotului Popa Ştefan.

- Dar ce s-a întâmplat dragii mei, îi întâmpină preotul cu blândeţe.

- Părinte, de câteva nopţi mă chinuieşte un vis…

- Apoi dacă situaţia este aşa de serioasă, să mergem în sfânta biserică.

Preotul îi ascultă cu atenţie, le dădu câteva sfaturi, le citi câteva rugăciuni şi-i binecuvântă.

La cină schimbară doar câteva cuvinte. Înainte de culcare rostiră câteva rugăciuni, aprinseră tămâie şi stropiră cu agheasmă 92

uşile, ferestrele şi pereţii încăperilor, apoi cu mir făcură semnul sfintei cruci pe geamuri, uşi, pereţi şi tavan. De fiecare dată bărbatul era pus pe ghiduşii, iar femeia abia aştepta îmbrăţişările sale. De data aceasta soţul îşi strecură braţul pe sub gâtul firav al soţiei care se cuibării cuminte la pieptul său. Gândurile le zburau aiurea.

Deodată Pătru şopti parcă mai mult pentru sine: - Cu siguranţă mă voi întoarce cu bine din călătorie şi împăcaţi sufleteşte ne vom continua viaţa pe care ne-a lăsat-o Bunul Dumnezeu. Ne vom creşte cu drag copiii şi poate vom avea parte, ca la anii bătrâneţii, să ne legănăm pe genunchi nepoţii.

- Te voi aştepta cu sufletul la gură… Nu voi avea linişte până nu-ţi voi simţi iarăşi răsuflarea caldă la pieptul meu. Abia atunci voi fi convinsă că te-ai întors cu adevărat din această aventură plină de primejdii.

- Nu te teme! Ai încredere în mine şi-n destinul nostru. Într-un târziu adormiră îmbrăţişaţi cu un suspin pe buze.

A fost un somn liniştitor fără nici un vizitator nocturn.

Abia se iviră zorile la orizont că Pătru, cu ultimele încurajări îşi sărută soţia, apoi ieşi sprinten în ogradă, sub privirile pline de admiraţie ale consoartei, încălecă pe roibul său şi, după ce străbătu uliţa satului, se îndreptă către coline.

Ajunse la poalele munţilor. Soarele este sus şi străluceşte cu putere. Fascinat de măreţia muntelui pătrunde între nişte cheiuri strâmte, printre ierburi şi arini, pe lângă şuvoiul de apă ce se rostogoleşte învolburat şi zgomotos, dar limpede ca lacrima şi rece ca gheaţa. Poposi doar să-şi potolească setea şi să admire crestele de piatră. Cu calul de căpăstru se strecoară pe lângă firul apei. De secole această zonă nu mai fusese umblată şi era firesc ca sălbăticia naturii să se fi reinstalat. În cele din urmă descoperi o potecuţă pe care păşeşte atent la tot ce se întâmplă în jurul său. Se depărtă de puhoiul de apă şi desluşi trilul păsărelelor care nici nu se sinchisiră de prezenţa sa. În urechi îi persistă acel vuiet continuu şi armonios produs de micile cascade. Simţi în păr şi pe obraji adierea răcoroasă a vântului ce-i revigoră forţele.

93

Merge pe firul apei, iar după câţiva zeci de metri se împotmoleşte în iureşul cascadelor care sunt din ce în ce mai înalte şi mai furioase. Se furişează cu băgare de seamă pe lângă pereţii abrupţi ai muntelui, ca să nu alunece în râul din ce în ce mai vijelios. Deodată cheiurile se deschid într-un luminiş de unde răzbate un zgomot infernal şi rămâne stupefiat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor. Un şuvoi imens de apă se revarsă de undeva, de sus, de pe munte, şi pluteşte zgomotos în gol, apoi lovindu-se de stânci se prăvăleşte înspumat într-un mic lac. Înaintează fermecat de această imagine de basm până simte pe obraji curentul creat de rostogolirea apelor în gol, iar stropii mărunţi îi răcoresc chipul. Se întreabă dacă nu cumva visează. Din această reverie plăcută de simplu spectator, îl readuse la realitate calul care, apărându-se de muşte, smuci din cap şi Pătru Valdescu simţi căpăstrul în mână.

- Murgule, aşa ceva n-am văzut noi niciodată! exclamă cu satisfacţie.

Calul dădu din cap de parcă înţelese vorbele stăpânului.

Tânărul, cuprins de exuberanţă, se aventură până aproape de cascadă savurând plăcerea valului de aer reconfortant şi exclamă entuziasmat: - Iată că visul meu a devenit realitate!

De bucurie ridică braţele spre cer şi continuă: - Deci, tu, frumoasă cascadă îmi tulburai liniştea nopţilor!? A meritat să te cunosc! Cândva voi escalada abruptul ca să găsesc locul de unde izvorăşte apa ta. Deocamdată nu sunt încă pregătit, dar te asigur că mă voi ţine de promisiune! Mă bucur că te-am descoperit, frumoasă împărăţie a visurilor mele!

Pătru Valdescu admiră minute în şir acest spectacol măreţ oferit de mama natură. În cele din urmă mai aruncă o ultimă privire acestor privelişti de o minunăţie mirifică, îşi luă calul de căpăstru şi coborî încet şi îngândurat printre stânci, brazi şi micile cascade până ajunse la ieşirea din munţi.

94

Era miezul zilei şi ceva parcă îi şoptea că în visul său mai apăreau nişte stânci, apoi un abrupt şi o pată neagră. Se abătu instinctiv din drumul său pe lângă masiv şi păşi pe o vale îngustă, fără apă, un fel de povârniş cu conglomerate, apoi se afundă într-o pădure deasă. Oare ce căuta în aceste locuri? Mergea dezorientat neştiind ce doreşte.

După un timp pădurea se răreşte şi doar ici colea se iveşte de după câte o stâncă un grup de arbuşti. Este o linişte deplină că nici adierea vântului nu se simte. Nu zări nici o vietate şi nu auzi nici un tril de păsărele. În jurul său pluteşte o atmosferă apăsătoare. De după curba unui abrupt stâncos îi apare în faţa ochilor masivul sterp, rece şi ameninţător. Câţiva fiori îl cutremură, întrebându-se instantaneu ce caută pe aceste meleaguri lipsite de orice urmă de viaţă. Privirea îi coboară lent de pe crestele ameţitoare care se adună în jurul său ca o uriaşă căldare. Undeva, sub povârniş, observă o stâncă cu o pată neagră.

- Vai de mine! exclamă surprins. Asta-i zona neclară care îmi apărea în vis şi de aici începea coşmarul cu umbre negre care se ridicau deasupra înălţimilor, cu vulturi uriaşi, fără penaj… Brrr…

Mă trec fiorii! Ce o fi acolo? Să dezleg misterul dacă tot am ajuns până aici! Şi Valdescu, care niciodată nu dăduse dovadă de teamă, îşi lasă murgul lângă abrupt şi se caţără cu grijă până sub stânca cu pricina. Când ajunge sus şi ridică privirea, descoperă că de fapt acea pată mare şi neagră nu este altceva decât o grotă în munte.

- Măi să fie! exclamă stupefiat. Atâta muncă pentru o cavernă!... Dar dacă aici sălăşluieşte vreun moş Martin Carpatin uitat de Dumnezeu? Vai de pielicica mea! Fuga înapoi până nu se trezeşte domnia sa!

Dar înainte să pună în practică planul de refugiu, aruncă instinctiv încă o privire de ansamblu şi observă cu surprindere că în peretele stâncos erau săpate câteva litere. Citi cu atenţie: „Zona duhurilor rele”.

- Eheee!... Asta înseamnă că a mai fost careva pe aici!... Sau să fie de sute de ani?... Imposibil! Doar nu aveau şi atunci aceeaşi 95

scriere ca acum!... Sau mai ştii?... Vezi cumetre Pătrule dacă nu înveţi carte, n-ai urmat o facultate ca alţii, nu le şti pe toate şi nici nu le poţi explica! se dojeni tânărul. Dar la urma urmei ce-s de vină că m-am născut sărac şi democraţia nu mi-a dat şansa să fiu alături de cei deştepţi!?

Mai citi odată inscripţia în stâncă şi adăugă: - Cineva face glume proaste în creierul munţilor!

Ca o replică la gândurile sale, calul se ridică în două picioare şi necheză de răsună valea în ecouri.

- Şi dacă zona este într-adevăr bântuită de duhurile necurate?

Inscripţia să fie oare un avertisment din partea celor care au trăit pe aici momente înfricoşătoare? Îngândurat şi speriat, coborî de acolo şi prinse calul de căpăstru. Acesta nu pricepea ce se întâmplase cu Pătru. Puţin mai la vale, animalul se cutremură de teama faţă de o putere nevăzută. Se agită nervos gata să-şi ia stăpânul târâş printre stânci şi brazi.

- Doamne ce mi-a fost dat să văd!... Oare turiştii care au trecut prin sat nu cumva s-au rătăcit săracii pe aceste meleaguri?

Porni pe drumul de întoarcere spre casă, dar un gând din umbră îl tot sâcâia. „Dacă tot ai ajuns până aici, de ce nu tragi o raită prin pădure, că doar sunt destule ceasuri până se întunecă. Ce să faci şi acasă! Totu-i bine, ca de obicei, femeia te aşteptă, cu o mămăliguţă fierbinte, cu smântânică, brânză şi cu un pui fript pe frigare scăldat în mujdei de usturoi, taman pe înserat! Pentru ce să ajungi mai devreme să-i strici planul? Lasă-i această plăcere deosebită să se simtă cu adevărat o nevastă iubitoare ce îşi întâmpină soţul aşa cum se cuvine!” „Ai dreptate gândule! Ce m-aş face dacă n-ai fi tu cu ispitele tale! Dacă tot am ajuns până aici, atunci să pătrund în pădure că n-am mai făcut-o de când eram copilandru! O mai fi iazul acela sau a secat? Ia să văd! Poate dau peste vreo comoară şi nu mă întorc cu mâna goală! Sau chiar descopăr ascunzătoarea acelui legendar castel şi dau de aurul ascuns!” Zâmbi satisfăcut de ideea năzdrăvană şi, dând pinteni calului, se îndreptă către adâncurile pădurii. Hoinări la întâmplare, ascultând foşnetul codrului şi trilul melodios al păsărelelor în 96

liniştea sufletească ce-l cuprinsese. Stejarii seculari făceau parcă parte din familia lui.

Ajunse la un iaz acoperit aproape în totalitate de un pod de verdeaţă. Orăcăitul broaştelor nu-l înspăimântă, ci din contră îl amuză. Descălecă şi lăsându-şi murgul liber se apropie de mal.

Strâmbă din nas scârbit de imaginea micului lac şi mirosul puturos ce plutea în jur. Când să se retragă atenţia îi este atrasă de un fenomen neobişnuit. Mătasea broaştei se mişcă lent grupându-se în litere. Se frecă la ochi şi se ciupi de lobul urechilor ca nu cumva să fie vreo vedenie. Dar nu era. Desluşi pe suprafaţa iazului următoarele cuvinte care-l înspăimântară: „Zona duhurilor rele”. Se retrage buimăcit şi nimereşte între îngemănarea a doi stejari seculari. Era să zică „Pardon!” dar zâmbeşte de propria-i prostie. „Când strângi în braţe un stejar mare şi falnic, acesta îţi redă din forţa şi puterea sa”. Aşa că îi luă pe rând în braţe. Deodată îl cuprinde o ameţeală ciudată. Cei doi stejari parcă se rotiră în jurul său împreună cu pădurea şi iazul cel înverzit de alge. Ridică instinctiv privirea către bolta cerului şi printre coroanele copacilor observă cu uimire că şi soarele îşi schimbă poziţia. Deşi astrul zilei era aproape la apus, părea că acum răsare. Pierdu controlul punctelor cardinale, nordul deveni sud şi invers, iar răsăritul şi apusul se schimbară între ele. Îşi scutură capul ca să-şi reamintească ce-l învăţase cândva doamna învăţătoare, că după muşchiul copacilor te poţi orienta care-i miazănoapte şi care-i miazăzi! Dar pe care din părţile tulpinii cresc acei muşchi de pădure? Se zăpăci dea binelea.

- M-am rătăcit! Am trecut peste comoară!... Ce mă fac?...

Deci se adevereşte zvonul că dacă din întâmplare treci peste locul unde este îngropat aur pe dată te rătăceşti... În ce direcţie este satul?... Dacă mă prinde noaptea voi cădea pradă duhurilor rele…

Doar mi s-au arătat semne şi nu mi-am băgat minţile în cap…

Trebuia să mă întorc acasă şi să nu mă aventurez în pădure…

Acesta-i blestemul vrăjitoarei…Oare ce vor face soţia şi copilaşul meu fără mine?

97

Se învârti disperat de jur împrejurul celor doi arbori, apoi se opri fără speranţă că va mai scăpa teafăr. Deodată în ceafă simte o suflare fierbinte. „Acesta-i diavolul! Se joacă cu mine… E sfârşitul tinereţii mele…” Continuă să simtă din ce în ce mai aproape acea răsuflare fierbinte. În culmea disperării se întoarce brusc şi rămâne uimit. Calul îi tot sufla în ceafă să-şi revină odată din situaţia în care se afla. Stăpânul îl privi cu nedumerire. Deodată animalul se ridică în două picioare şi necheză de răsună codrul. Stăpânul continuă să-l privească nedumerit. Animalul bătu nervos pământul cu copitele şi necheză din nou şi mai furios de parcă vroia să-i spună ceva. Pătru de această dată îşi scutură capul, se frecă la ochi şi în cele din urmă înţelese mesajul. Roibul este salvarea sa! Acesta îl îndemna de zor să-l încalece căci el ştie drumul de întoarcere.

Treptat crepusculul învălui întinderile. Trecuse vreme destulă de când se învârtise ca un nebun în jurul copacilor pierzând orice orientare în timp şi spaţiu. Încălecă în grabă şi se lăsă purtat de armăsar la voia întâmplării. Acesta ieşi în grabă din pădure cu noaptea pe urmele sale.

Tânărul nu avea nici un fel de orientare, iar când pătrunse pe uliţa satului nu recunoscu absolut nimic. Calul mergea la pas cu povara încremenită deasupra sa bălăngănindu-se, când în stânga când în dreapta, de parcă dormea buştean.

Era o oră destul de târzie când calul se opri la o poartă.

Călăreţul continuă să-i stea povară în spate şi nu descălecă să-i deschidă. Îl lovi de câteva ori cu coada dar nici un semn de pricepere. Atunci parcă enervat de letargia în care-i căzuse stăpânul, se ridică în două picioare nechezând în speranţa că doar l-o auzi stăpâna şi-i va da drumul în curte. Dar spre surprinderea sa omul parcă adormise în şa că-l simţi cum pluteşte prin aer şi cade ca un sac plin în colbul drumului. Abia când atinse pământul bărbatul îşi reveni din rătăcire şi realiză că ajunsese, fără să ştie cum, chiar în faţa casei sale...

De partea cealaltă, din curte, apăru un bărbat: - Tu eşti Pătrule? Ce dracu cauţi pe jos? Ai pierdut ceva? îl întrebă Costache.

98

- De ce eşti în casa mea? S-a întâmplat ceva?

- Eram disperaţi că nu mai apăreai odată! Lăsaşi frumuseţe de nevastă şi plecaşi hai hui, după cai verzi pe pereţi, prin ţinuturi prin care a înţărcat dracul iapa!

La auzul acestor vorbe armăsarul necheză şi-l împinse cu botul ca să nu se mai lege de nevestele sale şi să-şi vadă de muierea lui.

Când Pătru pătrunde în casă cei de faţă rămân îngroziţi.

Bărbatul are chipul galben ca ceara. Soţia sa Elena, care plângea în hohote la pieptul Vetei lui Costache, rămase buimacă, cu privirea fixă la acel chip de mort. Pătru care abia îşi revenise din muţenie rămase şi el uimit de felul cum era privit.

- Dar ce s-a întâmplat? Ce-i tăcerea asta mormântală?

- Eşti galben ca ceara. Ce-ai văzut? întrebă îngrijorat Costache.

- Este o poveste lungă… Cum te simţi, draga mea?

Pătru o cuprinse în braţe. Elena de bucurie reizbucni în plâns la pieptul soţului şi printre suspine, abia şopti: - Unde ai fost, dragul meu? M-am îngrijorat când s-a făcut noapte şi n-ai apărut.

- Cum s-a înserat m-am trezit cu ea la poartă plângând disperată şi mi-a zis că ai plecat în zori de acasă şi nu te-ai mai întors, interveni Veta.

- Vroiam să vin după tine, dar, sincer, n-am avut curajul să pătrund noaptea în pădure, adăugă Costache.

- Când ne-a mărturisit că ai lut drumul munţilor, ne-am temut pentru viaţa ta.

- Doar ştii că prin preajmă sunt locuri blestemate prin care bântuie diavolii! Cine dracul te-a îndemnat să pleci aşa de nebun în ţinutul lor, să-i scarpini între coarne?

- Cum cine? Dracul!

- Lăsaţi-l, vă rog, nu-l mai dojeniţi că arată ca vai de el, interveni înduioşătoare soţia.

99

- Am să-mi revin, răspunse bărbatul recăpătându-şi treptat culoarea în obraji. Am întâlnit locuri cu privelişti de basm, dar am trăit şi experienţe îngrozitoare.

- Elena, scoate nişte carne de porc din oală şi hrăneşte-l c-o fi sleit de puteri după atâta colindat, îi sugeră Veta.

- Şi o ţuică să ne întărim puterile şi să-i vină poftă de vorbă! propuse Costache.

- Că bine zici, vecine! se învoi tânărul. Încinseră un chefuleţ dar nu prea lung că după vreo două pahare de ţuică, Pătru, care nu prea era obişnuit cu băutura, dar şi din cauza oboselii, se trânti în pat şi aşa adormi neîntors până a doua zi pe la prânz!

100

VII. SOLII ADÂNCURILOR Femeia se simţea aşa de bine la pieptul bărbatului încât ar fi stat toată ziulica în pat.

- Nu mi-ai povestit pe unde ai colindat.

- Am pornit pe râu spre obârşia acestuia şi m-am împotmolit în faţa unei cascade spectaculoase… Promit solemn că după ce vei naşte, te voi duce în acele locuri mirifice! Totuşi, am o senzaţie stranie. Simt un anume imbold de evadare spre necunoscut. Uneori parcă aştept pe cineva să apară în miez de noapte şi să-mi dezvăluie un mare secret!

- Să înţeleg că acest imbold te-a mânat în munţi? Şi ce-ai făcut acolo, doar n-ai căscat gura cum curge apa din vârful stâncilor în hău!?

- Am rămas profund impresionat de farmecul oferit de cascadă… Dar să-ţi povestesc pe îndelete prin ce am trecut…

Femeia asculta cu atenţie, iar din când în când îşi lipea cu gingăşie buzele senzuale de pieptul bărbatului în semn de apreciere, iubire şi dăruire.

- Mă pune pe gânduri viziunea pe care ai avut-o la iaz…

- Nici acum nu-mi explic ce-i cu acele cuvinte: „Zona duhurilor rele”. În cele din urmă, când soarele era deja sus, se ridicară din pat şi ziulica întreagă se ocupară de treburile din gospodărie.

Odată cu căderea amurgului, Mariţa lui Gogonete se furişă pe uliţa satului şi se opri la poarta dărăpănată a zgripţuroaicei. Bătu cu un băţ în bulumacul gardului, semnalul ştiut numai de ele, apoi pătrunse tiptil în curte. La uşă se opri o clipă, ciocăni sacadat consemnul, apăsă pe mânerul de la clanţă şi deschise. Deodată un fior o cutremură din creştet până în vârful unghiilor de la picioare. În odaie, la o măsuţă joasă şi rotundă, ţărănească, pe două scăunele, se aflau faţă în faţă baba şi o hidoşenie pe care n-o mai văzuse 101

niciodată. Arătarea rânjea cu chipu-i fioros, cu coarne, urechi lungi, corpul păros prelungit cu o coadă stufoasă, picioare terminate cu copite iar braţele cu labe ca de urs.

- Intră, surato, piţigăie baba. Nu te teme de viitorul tău colaborator!

Mariţa rămase ca o stană de piatră pe care vâlvătăile din vatră aruncau lumini şi umbre.

- Ia loc pe scăunel lângă domnul dracul, ce rămăseşi ca o mumie!?

Mai mult de spaimă femeia se aşeză încet nedezlipindu-şi privirea de la necurat.

- Ce te holbezi la el? Să nu te îndrăgosteşti, că încă nu ţi-a venit sorocul! chicoti vrăjitoarea triumfătoare.

Diavolul îi zâmbi a bineţe.

- Ai căzut la ţanc, fiindcă am un mic consiliu cu spurcăciunea asta ce nu-şi îndeplineşte îndatoririle faţă de stăpână-sa!

- Domnia sa este supusul tău? şopti Mariţa.

- Ha, ha, ha! Este aliatul meu cel mai credincios alături de cetele diavoleşti din talpa iadului! chicoti Buha.

- Aşa-i? îndrăzni musafira să întrebe privind către musafir.

- Precum vezi! auzi în urechi un glas venit parcă din adâncuri.

Spune mărită stăpână ce voieşti că în această noapte mai am şi alte chemări.

- Sunt foarte mânioasă că nu mi-ai respectat porunca, iar Pătru se desfată în braţele muierii de parcă nici nu îi pasă de făcăturile mele.

- Valdescu a călcat ţinutul interzis. I-am urmărit paşii.

- Ptiu, dracilor, că tare neîndemânatici mai sunteţi! Şi pe unde i-au colindat mădularele?

- A fost în munţi într-un loc unde cândva aveam o aliată foarte puternică…

- Cu puteri mai mari ca ale mele?

- Înmiit mai mari! Era într-adevăr uitată de moarte.

- Vreau să fiu la fel ca ea!

102

- Dacă mă mai zgândări mult rişti să le pierzi şi pe cele care le ai, o ameninţă necuratul înfoindu-se la ea.

Baba se ridică brusc în picioare şi-l apostrofă: - Să nu ridici tonul la mine! Avem un pact!

- Ţi-am spus de la început condiţiile. Înţelegerile făcute înaintea venirii tale nu-şi pierd valabilitatea. La fel cele făcute de tine nu le vor dezlega elevele tale.

- Zici să te încrezi în dracul! exclamă nemulţumită de rezultatul negocierii.

- Gata cu sporovăiala că noaptea e scurtă şi iar cântă cocoşul.

Să-l tai să nu mă mai deranjeze când sunt oaspetele tău!

- Eşti musafir când doresc eu, deocamdată îmi eşti supus!

- Ba chiar slugă! interveni instinctiv Mariţa ca musca-n lapte.

Diavolul îi aruncă o privire furioasă: - Tu să taci!

- N-o speria că-ţi va fi parteneră de afaceri! râse cotoroanţa.

- Eşti pus pe şotii, îşi luă Mariţa inima în dinţi şi-l înfruntă pe drăcuşor după exemplul profesoarei sale. Să te mai cizelezi, iar când discuţi cu o adevărată doamnă, să te comporţi cavalereşte!

- Când îţi vei vinde sufletul împărăţiei noastre atunci eşti considerată aliată. Până atunci pentru mine eşti o simplă muritoare.

Mariţa prinse tupeu şi ridicându-se cu mâinile în şold se răţoi: - Auzi soro ce obrăznicătură! Măi împieliţatule, eşti un şarlatan lipsit de codul bunelor maniere!

- Promite-i sufletul şi relaţiile dintre voi vor fi altele, o îndemnă vrăjitoarea.

- Fără nici o patalama la mână?

- Ori eşti cu noi, ori împotriva noastră!? Ce-ai căutat duminică la biserică? se înfurie reprezentantul întunericului. Hotărăşte-te şi treci de partea mea! Te avertizez că n-am prea multă răbdare să te joci cu mine. Mie îmi trebuie sufletul, nu ajutorul tău!

Femeia se fandosi curajoasă prin faţa necuratului în speranţa că-l pune la punct atât cu tupeul, dar mai ales cu atracţiile trupului: - Chiar ai devenit obraznic din cale afară! Respectă-mă ca pe o adevărată doamnă, împieliţatule! Măcar de-ai fi mai arătos!

103

Auzisem cândva că vă transformaţi în flăcăi chipeşi de n-aveţi pereche pe lume şi seduceţi femeile frumoase aşa ca mine, dar bag seamă că eşti impotent!

Dracul, deranjat la culme de idioţeniile muierii, îşi ieşi din fire şi suflă foc pe gură aprinzându-i hainele şi părul. Femeia cuprinsă de flăcări fugii pe uşă urlând de groază şi usturime. În disperarea sa alergă inconştientă spre gârlă.

- Nu trebuia s-o pedepseşti. Cui îi mai predau ştafeta? se supără Buha.

- Ai timp suficient să-ţi pregăteşti altă ucenică. Acum alerg să-i dau o mănă de ajutor, şi ţâşni pe uşă cu coada-i lungă şi stufoasă.

Mariţa ajunge la gârlă şi se aruncă disperată în apă. Flăcările se sting, întunericul o cuprinde, iar o arătare hidoasă o îndeasă cu capul în noroi până îşi dă duhul în chinuri. Între timp vrăjitoarea ridică din umeri puţin nedumerită: - S-a supărat cam repede, dar şi ea l-a zgândărit. Aşa-i când te joci cu dracul şi nu-ţi cunoşti măsura. Acum dacă o luă, s-o aibă în grija sa! Până la urmă sufletul tot în iad i-a ajuns. Măcar să fi profitat ca mine cât a fost în viaţă. Asta e! Găsesc altă naivă să-i predau ştafeta vrăjitoriei. Dar să-mi pregătesc şedinţa de vrăji. Chiar dacă împieliţaţii fac nazuri, tot voi distruge familia lui Pătru. Până la urmă duhurile rele îi vor bântui casa şi nevastă-sa va înnebuni.

Ha, ha, ha! Nici nu ştie ce-l aşteaptă! Şi aproape de miezul nopţii hoaşca îşi luă traista dintr-un cotlon şi ieşi în curte. În mijlocul acesteia era pregătită din timpul zilei o grămadă de lemne. Aprinse focul. Scânteile se pierd prin negură ca nişte licurici, iar lumina flăcărilor inundă ograda, întunericul retrăgându-se în dosul gardului.

- Acum începe dezmăţul! Cine mă vede aşa să amuţească şi să sluţească până la Rusalii când numai dansul căluşarilor îl va scăpa de povara ce va cădea pe capul său în această noapte a vrăjilor!

Cotoroanţa îşi aruncă straiele şi basmaua slinoasă, îşi despleti părul şi rămase în pielea goală. Din traistă scoate un craniu, oase de mortăciuni, coloană de peşte, gheare de pasăre pe care şi le trece pe 104

rând printre pântece, bolboroseşte cuvinte neînţelese şi ţopăie diabolic în jurul focului. Luminile flăcărilor îi aruncă pe chip umbre cu forme nedefinite. Din podul casei se aud zgomote ciudate apoi un mieunat înfricoşător de motan de ţi se face părul măciucă. Şi cum necuratul nu face biserici, dar potriveşte întâmplările după bunul său plac, tocmai atunci se întorcea de undeva de la oraş Mitru Fieraru care abia găsise o ocazie, un camion ce-l lăsase la vreo cinci km pe drumul naţional. Acesta nu avea teamă decât de Dumnezeu, aşa că o luă peste câmp orbecăind pe întuneric, dar nu se rătăci căci cunoştea bine tarlaua. Ca să treacă timpul lălăi vreo două doine. Când pătrunse în sat îşi încetă repertoriu ca să nu deranjeze somnul consătenilor. Mergea tăcut pe uliţă când atenţia îi este atrasă de o lumină.

- A luat foc o şură de paie… Să sar în ajutor…

Dar mare îi este uimirea când zăreşte în curtea vrăjitoarei dansul drăcesc al acesteia. Pe moment se opri buimăcit. Se frecă la ochi ca nu cumva să aibă vedenii, fiindcă oricât de tare era de înger parcă i se înmuiaseră picioarele. Îşi luă inima în dinţi şi se apropie de poartă: - Du-te, fă, dracului cu implorările tale diavoleşti! Lasă lumea să doarmă că mâine merge la muncă. Sau vrei să ne sperii cu bazaconiile tale?

- Ha, ha, ha! Ai feştelit-o de data asta, Fierarule! Am să te aranjez! chicoti zgripţuroaica continuându-şi dansul demenţial.

- Poate eşti ne păruită, zise bărbatul şi-şi continuă drumul.

- Unde te grăbeşti? Nu te atrage trupul meu feciorelnic!? rosti ţopăind spre poartă. Te rog, poposeşte o clipă pe la împărăţia mea!

Haide, pătrunde în curte, că tare drag îmi eşti aşa chipeş şi puternic!

- Poate să-ţi smulg părul sau să te pârjolesc pe foc, adăugă morocănos.

Dintr-o dată simţi că nu are control asupra picioarelor şi se îndreptă, fără voia sa, spre poartă. O împinge brusc şi se apropie de vrăjitoare cu un sentiment ciudat. În faţa sa, în locul acelei hidoşenii, apăru o frumuseţe de fecioară cu sânii provocatori, păr bălai şi ochii ca două văpăi. Răscolit de dorinţă, o cuprinde cu 105

voluptate în braţele-i vânjoase şi îşi lipeşte buzele de ale crăiesei apărute din senin. „Dar unde dispăru cotoroanţa?” se întreabă în sinea sa. „Este vis sau realitate?” Un fior de gheaţă îi străpunge inima. Deschide ochii şi vede o flacără ciudată ce arde în privirile acelei fiinţe feciorelnice. Realiză că se află în faţa unei făpturi demonice şi dintr-un impuls interior, cu o forţă supraomenească, o îmbrânci brutal, răcnind: - Ptiu! Piei drace din cale mea şi ascunde-te pentru totdeauna sub talpa iadului! şi o zbughi pe poartă fără să întoarcă privirile înapoi. În ogradă vrăjitoarea chicoti veselă de ispravă, apoi dintr-o dată se înfurie: - Nenorocitule, mi-ai scăpat! De când îmi doream o aventură amoroasă! Fugiţi de mine ca neghiobii! şi reîncepu dansul diabolic în jurul focului a cărui intensitate mai scăzu.

După vreo oră de vrăjitorie, cotoroanţa ieşi pe uliţa satului, goală şi despletită, cu două torţe aprinse în mâini şi ţopăind, într-un ritual cunoscut numai de ea, bolborosi o magie prin care imploră forţele întunericului s-o urmeze la gârlă, unde aruncă făcăturile pe apă. Din baltă se aud plescăituri şi orăcăituri de te cuprind fiorii. Împieliţata dănţui pe malul apei o jumătate de oră, apoi îşi îndemnă duhurile rele s-o urmeze la locuinţa unde intenţiona să abată făcăturile. În dreptul casei lui Valdescu loveşte cu piciorul în poartă cu o forţă diavolească încât aceasta sare din balamale. Pătrunde în ogradă chiuind şi ţopăind ca o dementă, deşi nu cântă nimeni. Dar lăutarii nu întârzie şi o muzică stranie o acompaniază din văzduh.

Elena se întoarce cu faţa la fereastră şi zăreşte o lumină care se mişcă în continuu prin curte. Instantaneu câinii schelălăie, iar animalele mugesc a groază. Inima i se face cât un purice.

- Pătrule! Pătrule, trezeşte-te! zice în şoaptă.

- Dormi, că acum se face ziuă.

- Trezeşte-te! În curte s-a aprins un foc.

- Poftim? sare bărbatul în mijlocul camerei şi prin geam vede o vâlvătaie care se mişcă, iar în urechi îi răsună o zarvă mare.

106

- A pus cineva foc… Baba!... Sau o fi diavolii săi! se sperie femeia.

Bărbatul deschide uşa şi iese în prispă. Câteva secunde rămâne buimăcit de ceea ce vede. Elena încremeneşte în spatele său.

Pătru cu sânge rece şi curaj, răcneşte: - Babă spurcată, acuş te-nvăţ minte să-mi mai tulburi liniştea!

Dar nu termină de rostit aceste cuvinte că Elena, în ciuda feminităţii şi a frăgezimii sale, deja adusese puşca.

Un moment soţul rămâne uimit de reacţia soţiei sale, zâmbeşte satisfăcut, apoi coboară scara de lemn: - Ieşi din curtea mea, împeliţat-o!

- Ha, ha, ha! Nu aveţi nici o scăpare…. Ha, ha, ha! Sunteţi sub mreaja vrăjilor mele! chicoti Buha continuându-şi dansul.

Pătru descarcă un foc de armă în aer de răsună valea.

Surprinsă de reacţia tânărului zgripţuroaica piţigăi: - Zevzecule, îţi vor înţepeni degetele pe trăgaci!

Tânărul trage în direcţia vrăjitoarei şi glonţul îi şterge umărul. Înspăimântată o ia la fugă prin curte căutând poarta. Se loveşte de stâlpul acesteia şi o torţă îi scapă din mână aprinzându-i părul despletit. Buha aleargă despuiată în flăcări pe uliţa satului cu cealaltă torţă în mână, pătrunde în propria-i ogradă şi bagă capul în găleata cu apă din pridvor.

- Vai de mine, ce mă făceam dacă nu aveam apă?...

Intră în casă şi la măsuţă sta diavolul care se amuza de mama focului. Buha îşi puse mâinile în şold ofensată: - Dobitocule, râzi ca un nesimţit cum mă pârjoleam de vie!

- Mi-a plăcut spectacolul, replică dracul. Am să propun acest supliciu şi în împărăţia noastră. Ha, ha, ha!

Enervată, împinge scăunelul cu piciorul şi răstoarnă diavolul. Împieliţatul continuă să se amuze.

- Afurisitul şi-a bătut joc de mine! Era să mă omoare!

- Şi crezi că nu avem locuri de cazare în împărăţia iadului!?

Dar să nu-ţi închipui că te vom primi cu flori şi lăutari pe pajişti însorite!? Vei avea parte de o primire grandioasă în cazanul cu smoală fierbinte! Ha, ha, ha!

107

- Nenorocitul dracului, dacă mă împuşca?

- O supusă în plus sub talpa iadului!

- Nemernicule, râzi ca un prostovan în loc să-mi iei apărarea.

- Doar n-o să plâng de neghiobia ta! Noi pentru asta suntem lăsaţi pe Pământ şi-n adâncurile sale, să vă învrăjbim, înceţoşându-vă minţile, şi să vă tăiem aripile credinţei, ca să nu vă înălţaţi la cer! Ai uitat că asta-i menirea noastră? Bineînţeles, noi doar vă ispitim, alegerea însă vă aparţine!

- Cu puterea voastră obţineţi orice.

- Nu-i chiar aşa de simplu că-l deranjăm pe Marele Împărat.

Câteodată mai sărim gardul în ograda Lui, dar imediat ne pedepseşte, izgonindu-ne în adâncurile Pământului. Ai uitat că suntem îngerii întunericului şi avem o zonă bine delimitată?

- Când am făcut pactul cu voi mi-aţi promis îndeplinirea tuturor poftelor inimii şi dorinţelor sufleteşti.

- Ha, ha, ha! N-ai vrea să te trimitem în rai? Acolo stă un Judecător. Cine nu i-a câştigat Împărăţia pe Pământ va ajunge într-a noastră! Noi vă primim cu braţele deschise în chinurile purgatoriului! Ha, ha, ha! Voi vă alegeţi calea! Ai ajuns un hoit, de vreo două sute de ani, în care mişună viermii şi care imploră moartea să-l ia, dar doamna cu coasa strâmbă din nas de împuţiciunea ce iese din tine.

- Cu puterea ta transformă-mă într-o zână iubită de cei mai drăgăstoşi flăcăi!

- Prea multe îmi ceri pentru o cârpă de suflet ce abia mai pâlpâie în pieptul tău! Sunt plictisit de existenţa ta.

- Avem un legământ!

- Când faci legământ cu dracul, de dracul dai! Am intrat la miezul nopţii în trupul tău. Asta-i explicaţia de te-a văzut Fieraru ca pe o fecioară!

- Lasă-l pe potcovar! Vreau să mi-l aranjaţi pe Pătru sau pe nevastă-sa! Vă poruncesc ca în fiecare noapte să-i bântuiţi casa, să vă arătaţi pe întuneric la ferestre, să-i înspăimântaţi până înnebunesc. Pociţi-i! Schilodiţi-i!

108

Diavolul se ridică alene de pe scăunel, lungindu-se până în tavan, apoi se răsuci ca un vârtej şi dispăru prin acoperiş în timp ce scăunelul de lemn se aprinse din senin şi flacăra inundă camera de lumină.

- Ptiu, drace, că mare pagubă îmi făcuşi! exclamă înciudată baba.

Prinse din instinct căldarea ce o avea lângă vatră şi aruncă apa peste vâlvătaie. Dar mare îi fu mirarea când flacăra se înălţă până-n tavan şi scaunul se făcu scrum.

- Să-mi aducă jilţ de aur în locul ăstuia de lemn! În cele din urmă, după ce mai bolborosi câteva cuvinte, trânti uşa, trase zăvorul şi se tolăni în pat obosită după atâta trudă.

A doua zi Leta lui Mandache îşi duse gâştele la apă, dar, cu cât se apropia, cu atât i se desluşea mai clar un trup într-un colţ noroios al gârlei. Înspăimântată de ce-i văzură ochii, îşi puse mâinile în cap şi începu să urle disperată: - Aoleu, săriţi, oameni buni! Săriţi, nenorocire mare!

Câţiva săteni ieşiră la poartă nedumeriţi de isteria şi ţipetele femeii.

- Dar ce păţişi, fă, întrebă Bebe Nastasiu ieşindu-i în întâmpinare.

- Jale mare, Bebe! Jale mare!

- Spune odată, să jelim şi noi, o luă în batjocură bărbatul.

- A murit Mariţa!

- Cum să moară, fă, că doar umbla după măritiş!

- Zace înecată în lac. Şi alaiul format din câţiva bărbaţi şi o droaie de muieri curioase luă drumul spre gârlă. Când ajunseră acolo se minunară de ce văzură.

Peste puţin timp sosi maşina poliţiei cu sirena şi girofarul pornite de parcă uliţa satului era magistrala din Bucureşti.

- Ce s-a întâmplat? întrebă plin de sine şeful de post.

- Un înec! exclamară femeile în cor.

- Chemaţi medicul din localitatea vecină să declare decesul şi vom începe investigaţiile conform procedurii.

109

- Ce procedură mai vrei, Miroane, e moartă de-a binelea! râse Mandache, soţul Letei.

Nu peste mult timp sosi doctorul şi primăriţa. Sătenii scoaseră înecata la mal.

- Ce-o fi căutat noaptea aici? se întrebă Leta.

- Pe dracul, o lămuri bărbatu-său.

Medicul se apropie de ea căutându-i pulsul, apoi o consultă atent cu stetoscopul.

- N-o mai gâdila, domn doctor, că-i dusă de mult! Vă garantez fără aparatură, râse Mandache.

- Este decedată, confirmă Viorel Cornescu.

- Anunţ autorităţile de la judeţ şi procuratura, decise primăriţa.

- De caz mă ocup personal, doamna Ionescu, salută şeful de post.

- Pe cine vrei să prinzi Miroane, pe dracul!? râse doctorul.

Oricum, pacienta a decedat.

- Deci să consemnez în procesul verbal: moarte prin deces! se făli Miron Popescu spre amuzamentul celor de faţă.

- Să-l anunţăm pe preot…

- Eşti cam certat cu biserica, doctore! Spânzuraţii şi înecaţii nu se îngroapă cu popă, fiindcă sunt ai necuratului.

- Mă rog, eu mi-am făcut meseria şi semnez certificatul de deces.

- Şi totuşi, nu încercaţi procedura de resuscitare? interveni poliţaiul.

- Ce resu…, aia să-i mai facă, că-i rece şi ţeapănă ca lemnul! interveni pe neaşteptate Mitru Fieraru care tocmai ajunse la faţa locului.

- Domnule Fieraru, dacă aveţi ceva de declarat vă aşteptăm la postul de poliţie.

- Azi-noapte dădusem de dracul cu vrăjitoarea! Îmi sucise cotoroanţa minţile că era cât pe ce să fac sex cu ea în mijlocul curţii, la căldura focului.

- Te ştiam om la locul tău, îl admonestă Veta lui Costache.

110

- Păi dacă-mi luase minţile! Era în mijlocul curţii în pielea goală şi dansa cu părul despletit. Am vrut să-i dau vreo două şuturi în fund, dar m-am temut că-i sar aghiotanţii în ajutor. Dar drăcia dracului că picioarele nu m-au ascultat şi mă pomenii în ogradă în braţe cu o frumuseţe de prinţesă. Când să mă apuc de treabă, îmi reapăru chipul diavolului şi o luai la fugă amuţit spre casă. Săraca nevastă-mea s-a speriat când m-a văzut cu părul măciucă în cap, cu ochii holbaţi şi mut. M-a păzit toată noaptea şi s-a rugat în faţa icoanei, a stropit cu agheasmă, a aprins tămâie şi abia spre dimineaţă mi-a revenit graiul. Când i-am povestit ce am păţit a rămas înmărmurită.

Primăriţa interveni prompt pe un ton serios: - Oameni buni, este consăteana noastră şi obştea are obligaţia s-o îngroape. Vorbesc cu preotul pentru un loc într-un colţ al cimitirului.

- Vai de mine, doamna primar, sări ca arsă Leta, să nu faceţi aşa ceva! Dracii vor veni s-o peţească şi vor invada cimitirul!

- Stai liniştită, Leto. Deja Mariţa este mireasa lor şi se destrăbălează cu ea după pofta lor, râse Fieraru. În aceeaşi zi săpară o groapă într-un colţ al cimitirului, coborâră coşciugul cu moarta în ea şi o astupară cu pământ. Preotul parohiei, Popa Ştefan, nici măcar de curiozitate nu veni la faţa locului. Afirmă că nu se cade să spurce sfânta biserică cu simpatizantele necuratului.

111

VIII. CALEA SPRE TALPA IADULUI În urma celor întâmplate cu Mitru Fieraru şi păţania Mariţei lui Gogonete, Elena Valdescu îi zise soţului: - Dragul meu, e cazul să-i spunem preotului că vrăjitoarea ne-a călcat curtea şi ne-a făcut farmece.

Zis şi făcut! Odată cu căderea amurgului cei doi tineri bătură la poarta slujbaşului lui Dumnezeu unde îi întâmpină preoteasa: - Poftiţi dragii mei în camera de oaspeţi. Tocmai am terminat cu treburile gospodăreşti şi vroiam să cinăm.

- În acest caz nu vă deranjăm tihna de la masă, se fâstâci tânărul.

- Dar nu vă faceţi griji! Suntem doar noi doi, copiii sunt plecaţi la oraş. Când avem pe cineva la masă parcă ni se umple casa de bucurie. În timp ce tinerii se lăsau rugaţi apăru în prag preotul: - Dar ce-mi staţi la poartă ca peţitorii? Poftiţi înăuntru, casa mea-i deschisă tuturor celor cu sufletul blând şi inima curată.

Tânăra pereche pătrunse cu stângăcie în casa parohială. La biserică mai fuseseră, dar în casa unui preot, niciodată! Coana preoteasă le puse pe masă bucate apetisante cum numai cei înstăriţi îşi permiteau. Preotul era vesel şi pus pe glume, făcându-i în sfârşit pe oaspeţi să se simtă în largul lor. Bărbaţii cinstiră câteva păhărele de ţuică de-ţi lua gura foc, iar femeile gustară un vin roşu cu aromă de tămâioasă regală. Încet, încet, tinerii se acomodară noii situaţii.

- Părinte, începu femeia cu un uşor tremur în glas, noaptea trecută sperietoarea satului ne-a călcat ograda…

La această veste Popa Ştefan se schimbă brusc la faţă şi rămase cu furculiţa în mână ca împietrit.

- Am tras două gloanţe după ea. La primul foc am vrut s-o sperii, dar împieliţata nu s-a sfiit de avertismentul meu şi a făcut aşa de urât încât din instinct am apăsat pe trăgaci şi cred că am atins-o la umăr.

112

Elena şi Pătru povestiră de-a fir a păr cele petrecute în acea noapte. La sfârşit, preotul îşi cuprinse faţa între palme şi medită câteva minute în linişte.

- Presimt că sunteţi ocrotiţi de Forţa Divină. Evitaţi gâlceava cu Buha, iar dacă noaptea apar vedenii şi năluci la geam, nu ieşiţi afară, staţi liniştiţi în cuibul vostru. Să aveţi în permanenţă o candelă aprinsă. Vă dau de la biserică smirnă, tămâie, agheasmă şi busuioc să stropiţi prin camere şi mir să ungeţi sub formă de cruce pereţii în interior şi exterior.

După ce-i sfătui ca preot şi-i încurajă ca un părinte să fie tari de înger, că nu vor fi părăsiţi de Dumnezeu, tânăra pereche mulţumi de găzduire şi cu inima împăcată porni spre casă. Mergeau îmbrăţişaţi sub clar de lună, fascinaţi de strălucirea stelelor.

Când trecură prin dreptul gospodăriei vrăjitoarei auziră un hodorogit prin podul casei, mieunat de mâţe, apoi un râs sinistru.

Inima femeii se făcu cât un purice şi se ghemui la pieptul bărbatului. Acesta o strânse protector în braţe şi o sărută pe frunte.

Depăşiră zona curţii şi brusc în spatele lor auziră o bufniţă umflându-se în pene căreia îi răspunse un huhurez în depărtări.

Dintr-un salcâm, ţipătul cucuvelei vesti moartea cuiva.

Merseră înfriguraţi, de teama ispitelor diavoleşti, până pătrunseră pe poartă şi răsuflară uşuraţi. De acolo Pătru o purtă în braţe până la uşa pe care o împinse cu genunchiul, apoi îşi aşeză cu graţie podoaba nestemată în aşternutul moale din pătucul ce tresări parcă de plăcere. Înfierbântaţi de licoarea lui Bachus, cu care-i cinstise cucernicul părinte, ajunseră pe neaşteptate în lumea fericită a viselor.

Trecuse de miezul nopţii când dintr-o dată se auzi o bubuitură asurzitoare.

- Ce-a fost asta, întrebă Elena în şoaptă cu glasul tremurând de groază.

Ascultară cu urechile ciulite la orice zgomot.

Ceva le pocni în fereastră şi geamul se făcu ţăndări. Cei doi săriră în picioare îngroziţi. Un mârtan mieună în odaia cealaltă şi răsturnă oala cu lapte.

113

- Ai uitat mâţa înăuntru? întrebă Elena înspăimântată.

Dar nu termină întrebarea că uşa de la intrare sări din balamale crăpându-se în două de peretele opus. La o secundă, o flacără ca un fulger lovi perdeaua prin geamul spart.

- Huuu!... se sperie femeia. Pătrule, ăsta-i diavolul! Ne arde de vii!

Elena în culmea disperării, smulge din perete icoana cu Maica Domnului în braţe cu Pruncul şi o pune în calea flăcărilor ce le atacă chipurile. Un şarpe de foc se roti pe tavan împroşcând scântei şi tăciuni aprinşi, apoi ieşi pe unde intrase. Pătru ţâşni în cealaltă încăpere luă crucea de argint de pe peretele de lângă uşa de la intrare şi năvăli furios în mijlocul curţii: - Piei, satano, şi du-te învârtindu-te la cine te-a trimis! N-ai ce căuta pe locul unde Domnul şi-a plecat privirea!

Lângă el apare Elena în cămaşa de noapte ce-i flutură în adierea vântului dezvelindu-i coapsele frumos conturate. Ca printr-un miracol soţul îşi reveni din criza nervoasă şi cu zâmbetul pe buze şopti: - Acum oare cine mă ispiteşte, făptura gingaşă de lângă mine sau diavolul care mă trimite înapoi în dormitor…

Femeia îl privi oarecum surprinsă, apoi pricepând aluzia surâse duios: - Iubirea noastră este atât de pură şi de puternică încât şi necuratul este învins.

Mai ascultară câteva minute, dar o linişte mormântală se aşternu peste întinderile învăluite de negura nopţii.

Bărbatul o ridică prin surprindere în braţe ca pe un fulg.

Femeia tresări şi scoase un ţipăt uşor.

- Este cazul să fim copii cuminţi şi să aprindem tămâie. În plus, nu te gândi la lucruri păcătoase când purtăm cu noi o icoană şi o cruce.

Din coteţ se auzi un bătut din aripi şi cocoşul cântă „cucurigu” de răsună uliţa. Pe rând se prinseră în joc toţi pintenaţii satului.

- Haide liniştită la culcare că nu se mai întoarce… Ai pus un pumn de tămâie pe jar că iese fumul pe geam ca pe horn! glumi 114

soţul şi strecurându-se sub aşternut lângă soţie o cuprinse în braţe, iar ea se cuibări firavă lângă trupul puternic al soţului şi adormiră îmbrăţişaţi.

A doua zi dimineaţa bărbatul merse la geamgiu să-i monteze alt geam la fereastră. Îl chemă apoi pe tâmplar şi spre norocul lor acesta avea în atelierul său o uşă pe măsură.

După amiază plecară spre casa parohială.

- După cum arătaţi de posomorâţi, iar v-au deranjat forţele diavoleşti, zise preoteasa grijulie.

- Prin credinţă îi vom birui împreună, interveni preotul încurajator.

- Nu numai că ne-au deranjat, dar ne-au produs şi pagube, rosti Pătru. Răul trebuie distrus de la rădăcină. Într-o bună noapte voi da foc casei în care îşi duce veacul Buha şi-şi instruieşte odraslele drăceşti. Să piară împreună în flăcări.

- Vai ce gânduri funebre îţi trec prin minte, tresări Elena puţin agitată. Nu-ţi dai seama că necuraţii o ţin la curent cu intenţiile tale şi se va baricada în spatele farmecelor?

- Elena are dreptate, o aprobă preoteasa. Ascultă de cuvântul şi sfatul preotului.

- Împreună să luăm hotărârea cea mai înţeleaptă. Nu uitaţi că diavolul abia aşteaptă o greşeală din partea voastră şi de aceea vă ispiteşte într-una, chibzuii slujitorul Domnului.

Cei doi tineri povestiră cele petrecute în noaptea precedentă.

- Mergeţi liniştiţi acasă şi faceţi niţică ordine…Către seară voi veni cu cântăreţul şi cu câţiva credincioşi să facem feştanie la locuinţă şi la clădirile din gospodărie, la ogradă, la garduri, adică la tot.

Cei doi tineri plecară încurajaţi spre casă, convinşi că de data aceasta se va termina cu jocul insuportabil al vrăjitoarei şi cu făcăturilor sale.

După căderea serii, preotul satului însoţit de cântăreţ şi de câţiva credincioşi apropiaţi bisericii sosi la gospodăria familiei Valdescu. Pe dată se răspândi vestea pe uliţele satului şi vecinii se adunară la ceremonie. Fără nici o altă introducere, preotul îşi pune 115

patrafirul din mers, pătrunde de poarta larg deschisă şi rosteşte rugăciunile de dezlegări de farmece şi alungarea necuratului.

Tămâie curtea, grajdurile animalelor, coteţele păsărilor, încăperile locuinţei. După alte rugăciuni stropi cu apă sfinţită în aceeaşi ordine întreaga gospodărie. După terminarea ritualului, Popa Ştefan se aşeză pe un scăunel pe prispă şi grăi cu blândeţe: - Dragi credincioşi, ispitele necuratului sunt nenumărate, dar noi muritorii să nu-i dăm satisfacţie şi să nu ne pierdem speranţa în mântuirea Domnului. Îngerii întunericului abia aşteaptă să ne manifestăm slăbiciunea în faţa lor că ne şi ispitesc prin vicleşug pe căile întortocheate ale pierzaniei. În primul rând să fim tari şi să nu ne temem. Asupra fiecăruia dintre noi veghează câte un înger păzitor. Familia Valdescu este un astfel de exemplu. Să sperăm că duhurile rele au părăsit pentru totdeauna această gospodărie.

- Sunteţi sigur părinte că nu se vor întoarce? întrebă smerită Elena.

- Eu aşa trag nădejde. Dar în caz că reapar, aprindeţi la miezul nopţii tămâie, stropiţi cu agheasmă prin camere şi lăsaţi o candelă aprinsă care să ardă zi şi noapte.

- Dormiţi la noi, interveni o vecină.

- Să-i las să se destrăbăleze în casa mea? replică Pătru. Asta niciodată!

- Aşa-i! îl încurajă preotul. Nu daţi bir cu fugiţii că poate asta este intenţia şi plăcerea lor. Dacă vă părăsiţi locuinţa este ca şi când o abandonaţi în favoarea lor. Faceţi precum v-am sfătuit, iar dacă reapar aşezaţi-vă în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului şi, cu mâna pe cruciuliţe, rugaţi-vă pentru ocrotirea familiei. Aşa voi face şi eu la casa parohială, mă voi ruga pentru voi.

Popa Ştefan îi binecuvântă şi plecă spre locuinţa sa, înălţând rugăciuni către puterile cereşti pentru ocrotirea tinerei familii.

Se făcuse deja târziu şi ceasul din perete arăta ora douăsprezece. Elena, grijulie, puse câţiva tăciuni pe vătrai şi câteva bobiţe de tămâie şi-i zise soţului:

116

- Cred că este momentul să afumi cu tămâie fiindcă eşti bărbat, apoi cu buchetul de busuioc şi agheasmă să stropeşti camerele.

Pătru îndeplini ritualul rostind în permanenţă Tatăl nostru, apoi amândoi, unul lângă altul în genunchi în faţa icoanei şi cu cruciuliţele de argint în palme, citiră din carte rugăciunile indicate de preot.

Era o linişte desăvârşită. Dar cam pe la ora unu răzbătu de afară un tropot de copite şi nechezături de cai, mieunături de pisici, iar cineva prinse să bată darabana pe acoperişul casei.

- Avem musafiri, şopti bărbatul.

- Taci şi citeşte, îi porunci femeia.

- Să-i cinstesc cu un pahar de ţuică sau le trimit un glonţ în dar!? zâmbi bărbatul simţind cum trupul femei tremură uşor lângă el.

- Eu sunt îngrozită, iar ţie îţi arde de glume.

- Părintele ne-a asigurat că nu ne fac nimic după slujbele sale…

- Din contră, după sfintele slujbe, sunt şi mai iritaţi. Aşa mi-a şoptit coana preoteasă la despărţire.

Deodată de afară răzbătu o bubuitură ciudată.

- Ce-i zgomotul ăsta? Parcă s-a răsturnat o căruţă în drum şi cineva cere ajutor…

- Stai locului şi citeşte. Nu te pune cu ispitele vicleanului.

Cei doi se închinară, făcură câteva mătănii, puseră tămâie pe jarul din sobă şi-şi continuară rugăciunile cu inimile înfricoşate.

De afară răzbate un vuiet, ferestrele plesnesc în cioburi, uşa cea nouă se face ţăndări, acoperişul se zgâlţâie puternic, iar ţiglele sar prin aer şi pocnesc în ogradă ca nişte artificii. Într-o criză nervoasă, Pătru smulge puşca din cui. Instantaneu Elena se năpusteşte asupra-i: - Nu, Pătrule! Nu trage!

- Am să-i ucid!

- Potoleşte-te! ţipă trăgându-i de armă. Nu poţi împuşca un duh!

117

- Trage, Pătrule! Trage! auzi o voce răguşită de afară.

Din încrâncenare arma se descărcă. Glontele ţâşneşte prin tavan, iar prin gaura făcută apăru capul unui şarpe cu limba scoasă. Îngroziţi, cei doi se retrag într-un colţ. Afară tronează o hărmălaie de nedescris.

Vecinii auziră zarva şi văzând iureşul necuraţilor îşi luară inima în dinţi şi înarmaţi cu cruci, icoane, lumânări, agheasmă şi tămâie năvăliră în ajutorul tinerei familii. Ca la un semn pintenatul din coteţ simţi urgia de afară şi încalcă legea orei la care trebuia să cânte. Din gâtlejul său ieşi un „cucuriguuu” destul de răguşit de parcă cineva îl strângea de beregată. La al doilea cântat fraţii săi din coteţele vecine îi ţin isonul şi duhurile necurate pocnesc la răscruci şi se pierd în negura nopţii. Localnicii îi găsesc pe cei doi soţi într-un ungher cu chipurile împietrite de spaimă şi fără grai. Abia îşi revin la realitate, iar vecinii nu-i părăsesc decât la ivirea zorilor.

Unul din ei alergă la Popa Ştefan să anunţe păţania. Preotul se cutremură, apoi grăi: - Anunţă întregul sat că la noapte ne vom lupta cu diavolul!

- Binecuvântează-ne părinte să avem această tărie!

- Binecuvântat fie numele Domnului! Şi făcând semnul sfintei cruci îl îndemnă să se grăbească. Întreaga ziulică satul fremătă de la mic la mare. Autorităţile locale hotărăsc să ceară la judeţ mandat de arestare pentru Buha. Un domn le răspunse la telefon că le trebuie un motiv bine întemeiat ca să elibereze un asemenea mandat. Ba chiar, unul din magistratură, care probabil era ateu, le ceru o dovadă că baba a fost văzută pe uliţele satului, ziua în amiaza mare, la braţul diavolului! La asemenea inepţie din partea celor cu putere în stat, primăriţa se lăsă păgubaşă. Singura soluţie în rezolvarea acestei situaţii era slujitorul bisericii cu harul său. În cele din urmă preotul îi sfătui să termine cu hărmălaia ca să nu dea de bănuit cotoroanţei de planul lor. În curând seara se aşternu liniştită peste întreaga comunitate.

Aproape de miezul nopţii, ca la un semnal nevăzut, se adunară cu mic cu mare la procesiunea de exorcizare a localităţii. Gospodarii aprind focuri în ogrăzi, apoi ies pe uliţe cu făclii şi lumânări aprinse, 118

cu icoane şi cruci. Din toate părţile se strâng pe drumul principal bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. În fruntea lor, preotul rosteşte rugăciuni către Domnul şi stropeşte în dreapta şi în stânga cu apă sfinţită. Din urmă vin enoriaşii cu cănile cu jăratic peste care presară smirnă şi tămâie. Ajung în dreptul locuinţei familiei Valdescu şi rugile se înteţesc. Pătrund pe poarta larg deschisă şi părintele după câteva rugăciuni începe să cânte molitvele Sfântului Vasile urmate de dezlegări. Întreaga suflare îngenunchează şi îşi face în continuu semnul sfintei cruci. Dintr-o dată din ungherele întunecate ţâşnesc şerpi şi şopârle, capre şi ţapi, lupi şi păsări răpitoare de noapte. Un balaur aruncă spre credincioşi flăcări pe nări şi gură, dar acestea se sting de cum se apropie de ei. Cu cât cucernicul părinte citeşte mai tare sfintele slujbe, cu atât necuraţii simt o văpaie care-i pârjoleşte. Deodată se produce un miracol. De la biserica din deal răsună dangătul clopotelor. Instantaneu, cineva nevăzut bate toaca. Pentru moment, părintele se opreşte din rugăciune şi întreaga suflare omenească din curtea lui Valdescu întoarce uimită capul spre biserica din deal. Dangătul clopotelor continuă să răsune misterios, iar toaca îi face să se cutremure. Un glob luminos se revarsă peste sfânta biserică învăluind-o într-o aură argintiu-aurie. Din ungherele întunecate ale uliţelor, de la răscruci, din copaci şi şure, din umbrele înfricoşătoare ale nopţii şi din cotloanele cele mai sumbre ţâşnesc împieliţaţi cu coadă, furci şi coarne, ţipă ca din gură de şarpe, urlă şi chirăie de pârjolul şi arşiţa Slavei Dumnezeieşti care se pogoară asupra satului ca o pâclă fosforescentă. Şi mai înverşunaţi de neputinţa lor, dracii se înfurie pe vrăjitoarea Buha care-i tot mână spre acea aşezare de unde vine o vâlvătaie care-i arde şi-i pârjoleşte. Încet-încet, aura se înalţă către bolta empireului şi se pierde printre stele. Atunci părintele cu cetele sale îngereşti rosteşte şi cu mai multă convingere rugăciuni Împăratului Ceresc şi Maicii Sale. Prin negura nopţii aleargă arătări în flăcări, când la deal, când la vale. Pe uliţa satului trec în galop cai cu coarne spre gârlă şi sar în ea. Apoi, din apa murdară, ţâşnesc bivoli fioroşi ce iau în coarne gardurile de la curtea vrăjitoarei, se transformă în şopârle care sar pe bojdeucă şi dispar pe hornul 119

acesteia. Baba, speriată de năvala lighioanelor în odaie, ţipă disperată. Este conştientă că-i scăpase de sub control şi aceste momente puteau însemna sfârşitul său.

- Opriţi-vă neisprăviţilor, că rămân fără aer!

- Ne-ai jucat cum ai vrut! răcni unul din împieliţaţi cu vocea răguşită.

- Cum îndrăzniţi să-mi nesocotiţi poruncile? Derbedeilor, nu sunteţi buni de nimic! Avem o înţelegere şi trebuie respectată atât cât voi dori eu!

- Ne trebuie una mai tânără căreia să-i predai ştafeta! zise un alt drăcuşor.

- Vă poruncesc să ieşiţi din casa mea şi faceţi-vă datoria faţă de stăpâna voastră!

- Te-am slujit destul conform legământului! Acum este rândul tău să faci plăcerea destrăbălărilor noastre! Nu uita că noi suntem stăpânii întunericului! Noi întocmim şi tot noi anulăm legile iadului!

- Voi găsi o fată tânără pe care în următorii optzeci de ani s-o pregătesc şi să-i predau ştafeta! piţigăie Buha disperată de încolţirea dracilor.

- Ne-am săturat ca în întunecatul iad să avem numai sfrijite, scofâlcite, urâte şi hidoase ca tine! Ne plac fetele frumoase! rosti spre amuzamentul celorlalţi cel care părea şeful lor.

Buha realiză că nu-i de joacă cu voia drăcească, iar prin vorbă bună nu-i putea îndupleca. Aşadar încercă din răsputeri să-i intimideze.

- Afară cu voi din casa mea! ţipă cât o ţinură plămânii.

- Poftiţi înăuntru! Vă ordon! râse satana.

Diavolii continuă să coboare pe horn în vatra cu cărbuni.

- Văleu! Nu încăpeţi şi îmi huruiţi pereţii! Îmi dărâmaţi frumuseţe de casă!

- Ha, ha, ha! se distrează îngerii întunericului continuând să-i invadeze strâmta odăiţă.

- Idioţilor! ţipă baba şi punând mâna pe mătura din colţ îi loveşte fără milă.

120

Satana-şef, iritat la culme de obrăznicia cotoroanţei, scoate pe gură o flacără care-i pârleşte părul şi faţa, iar hainele ponosite de vreme se aprind.

- Văleuuu! Unde-i găleata cu apă? urlă disperată de durere şi îngrozită de flăcările focului.

Unul dintre diavoli prinde vânjos găleata cu apă şi o varsă peste vrăjitoare. Satan suflă foc şi din apa clocotită ies aburi. Buha urlă de durere şi usturime, iar pieile i se jupoaie de pe faţă, picioare şi mâini. Un altul aruncă pe ea un pumn de sare şi urlete îngrozitoare răzbat până la alaiul din curtea lui Valdescu, unde se ţine procesiunea de exorcizare a locului. Deodată, din pricina aglomeraţiei şi învălmăşelii, acoperişul sare în flăcări, pereţii se huruie, iar mulţimea drăcească împreună cu baba sunt aruncaţi în curte. Prin flăcări dracii joacă şi dansează în dezmăţ şi chiote de veselie. Un împieliţat se apropie de Buha care urlă disperată de usturime. Cu ghearele lungi şi ascuţite îi sfâşie zdrenţele aprinse de foc şi îi zgârie pieptul din care abia se prelinge un firicel firav de sânge.

- Păcătoaso, nici sânge nu mai ai în tine! se amuză cu poftă necuratul.

- Un vampir moare de foame dacă-i cazi în braţe! o batjocori un altul.

Vrăjitoarea ţopăie îngrozită de durere.

Din umbra întunericului apare cu chip de craniu o nălucă înfăşurată într-o pelerină neagră cu glugă şi o coasă pe spinare: Moartea!

O parte din draci se dau pe margine sfioşi, în timp ce alţii îi rânjesc ostentativi. Moartea se opreşte, îşi coboară coasa de pe umăr şi de sub pelerină scoate o piatră de gresie pe care o trece de câteva ori pe ascuţişul uneltei.

- Strici piatra degeaba, rânjesc câţiva împieliţaţi puşi pe snoave.

- Las-o pe mâna noastră c-o aranjăm pe placul tău, le ţin isonul alţii.

121

Deranjată, fără nici un avertisment, moartea trage cu coasa prin ei. Dracilor le sar capetele, copitele şi coarnele. Urlă, se zbat, dar pe rând braţele, picioarele şi capetele revin la locul lor. De data aceasta se retrag sfioşi din faţa cele-i fără zâmbet care nu admite glume sau compromisuri. Vameşul de la graniţa celor două tărâmuri, al vieţii şi al morţii, se apropie trufaş de babă.

- Te rog din inimă mai păsuieşte-mă vreo douăzeci-treizeci de ani, doamnă Moarte, o imploră vrăjitoarea.

Cea cu pelerina şi cu coasa pe spate o privi sobră, iritată de îndrăzneala şi obrăznicia acestei muritoare de rând.

- Rup pactul cu diavolul şi-l fac cu tine! insistă Buha.

- Eu nu fac pact cu nimeni! îi replică Moartea. „Hârşc! Hârşc!” îi retează mâinile şi picioarele. Baba ţipă de durere. Palmele şi labele picioarelor se zvârcolesc prin nisip.

Deodată, „hârşc” şi capul îi cade în colbul bătăturii, iar trupul se rostogoleşte zbătându-se neputincios. Ochii îi sar din orbite şi degetele de la palme parcă-i caută pe jos. Câteva zvâcnituri şi rămăşiţele trupeşti împrăştiate prin ogradă rămân ţepene.

Moartea scoate cu calm o cârpă neagră de sub pelerină şi şterge tăişul coasei de puţinul sânge ce-l mânjise. După ce-şi duce la bun sfârşit ritualul îşi trage gluga pe cap, îşi pune coasa pe umăr şi se pierde în negura nopţii. Odată cu dispariţia executoarei, dracii izbucnesc în chiote de bucurie ca la o mare victorie.

După câteva clipe, din trupul împrăştiat al vrăjitoarei se desprinde un abur străveziu, inform, care se înalţă uşor către cer. În acelaşi timp, pe deasupra, un înger firav se roteşte fâlfâind din aripioare. Câţiva draci zăresc sufletul babei cum se ridică tiptil către înger. Se reped furioşi în calea sa şi-l aruncă în braţele lui satan. Începe un joc amuzant pentru împieliţaţi. Sufletul este aruncat dintr-o parte în alta şi lovit cu copitele ca o minge. Îngerul încearcă să-l smulgă din ghearele necuraţilor şi să-l salveze, dar dracii suflă flăcări mistuitoare asupra-i. În cele din urmă, după numeroase încercări, îngerul nu reuşeşte să salveze sufletul păcătoasei din ghearele satanei şi se lasă păgubaş, înălţându-se la cer, amărât şi întristat.

122

Din nou dracii izbucnesc în chiote şi urale de bucurie că repurtaseră o nouă victorie în faţa îngerilor.

Satan prinse între copite globul luminos şi făcând o piruetă într-un vârtej de foc, sfredeli pământul şi dispăru în adâncurile iadului împreună cu confraţii săi. Pe aici, pe acolo, câte un jar mai pocneşte, arzând mocnit în câte o bârnă de lemn din rămăşiţele casei. În final totul se transformă în scrum, iar adierea vântului de dimineaţă ridică cenuşa ca pe un nor negru prevestitor de furtună şi o prăvăli în apele gârlei. În acele momente de dezmăţ diavolesc credincioşii îşi continuară procesiunea până în zori, apoi mulţumiţi de reuşită şi biruinţă, cu ajutorul Împăratului Ceresc, se retraseră fiecare la casa sa.

123

IX. UN MUSAFIR CIUDAT Vestea cu întâmplarea din Colinele Vâlcelelor se răspândi ca fulgerul în întreg judeţul şi întreaga ţară. Peste două zile sosiră de la televiziunile naţionale şi particulare, jurnalişti şi reporteri. Aceştia luară cu asalt primăria care mai de care să prindă răspuns la câte o întrebare de multe ori pusă anapoda.

- Doamna primar, este adevărat că în acea noapte vă aflaţi alături de cetăţenii satului în curtea domnului Valdescu? întrebă unul tot întinzând microfonul.

- Este foarte adevărat!

- V-a fost frică să rămâneţi acasă sau datoria faţă de comunitate v-a îndemnat să riscaţi întrevederea cu diavolul?

- Dragă, dar este o tâmpenie ce spui!

- N-aţi încercat, ca autoritate locală aleasă prin vot democratic, să negociaţi?

- Amice, în societatea actuală orice negociere duce la un compromis. Dacă domnul dracul dorea un post de consilier ministerial, cu probleme de etică şi morală, se înscria într-un colegiu, râse un tânăr reporter.

- Vă rog, n-o stresaţi pe doamna Primar Saveta Ionescu! interveni ferm şeful de post.

- Apropo, domnule poliţist, i se adresă o altă reporteriţă, dumneavoastră ce măsuri aţi luat? Întâi aţi somat şi apoi aţi făcut uz de armă?

- Nu am folosit nici un fel de armă!

- Câţi aţi arestat până în prezent şi câţi sunt direct vinovaţi sau complici, se băgă ca musca în lapte unul de la o televiziune privată.

- Stimaţilor, cred că aţi picat examenul la Academia de Poliţie şi aţi ajuns la televiziune! le replică haios domnul şef de post, întorcându-le spatele şi baricadând-o pe primăriţă în biroul său.

- Dar vă rugăm deschideţi, mai avem câteva întrebări.

124

- Mergeţi la preot să vă lămurească! râse reprezentantul poliţiei şi le trânti uşa în nas.

Alţii năvăliră la casa lui Valdescu şi-i umplură curtea.

- Ce-aţi simţit când v-au vizitat dracii?

- La început am fost cam stingheri unul faţă de altul că nu ne cunoşteam, dar după câteva pahare de ţuică ni s-a dezlegat limba şi mie şi lor! Am chemat şi lăutarii din sat şi s-a încins o horă ca-n poveşti, le răspunse cu ironie Pătru.

- Nu ne luaţi peste picior…

- Vă fac cunoştinţă cu dânşii!? Poate le luaţi un interviu!

Vorbesc în orice limbă! Să-i filmaţi că sunt tare arătoşi! Unii sunt bruneţi şi cu ochi albaştri, iar alţii blonzi cu ochii verzi!

- E foarte interesant ce afirmaţi! se minună o duduie cu fustiţa de-o palmă.

- Sunt foarte simpatici! De unde şi vorba: frumos ca dracul! o ironiză Pătru. În ziua următoare sosiră cu tam-tam senatori şi deputaţi, să se intereseze de situaţia materială a localnicilor şi de necesităţile stringente ale comunităţii.

- Domnilor parlamentari, îi luă în primire Mitru Fieraru, până mai ieri nici nu ştiaţi de existenţa localităţii Colinele Vâlcelelor.

Probabil credeaţi că-i vreun pisc năpădit de tufişuri şi mărăciniş.

- În proiectul nostru european intenţionam să ne ocupăm şi de acest minunat cătun în care încă mai predomină elementele mioritice, încercă să-l convingă un domn senator, rotofei ca un balon.

- Venirăţi cu toţii ca la pomană, sări cu gura Costache al lui Turcu.

- O comisie va ajunge la dumneavoastră ca să vă instruiască cu privire la noile legi mondiale despre condiţiile moderne ce trebuie respectate în creşterea animalelor şi a păsărilor, precum şi tehnologia de preparare a produselor animaliere la standardele impuse de comunitatea europeană, completă un deputat ale cărui şunci se revărsau peste nădragii produşi la o firmă renumită din străinătate.

125

- Probabil aţi aflat de la radio…

- Poate de la radio şanţ, râse Leta lui Mandache.

- Mă rog, de la orice sursă mass-media, îşi continuă peroraţia senatorul. Deci, există viruşi foarte periculoşi pentru organismul uman, cum ar fi gripa porcină…

- Ai dreptate, am un purceluş care strănută ori de câte ori soseşte în sat un domn parfumat, aşa ca tine!

- …gripa aviară…

- De, avioane tuşind n-am auzit… Mai trec unele pe deasupra lăsând o dâră de fum.

- …şi boala vacii nebune.

- Nu-i bai! Asta-i la noi de când lumea! E un obicei încetăţenit din tată-n fiu să rosteşti când o pui la jug: „Na, boalo! Hăis, Joiano!

Cea, Priano!”

- Uf! răsuflară uşuraţi cei doi parlamentari. Ce ne-aţi mai speriat cu glumele dumneavoastră!

- Calmaţi-vă, oameni buni, interveni împăciuitoare doamna primar.

- V-aţi zbătut singură să ne faceţi o şcoală elementară şi să nu desfiinţeze biserica, căci domnii de la capitală parcă sunt mori de vânt şi nu v-au luat în seamă doleanţele care erau ale noastre, ale tuturor, se răţoi Leta lui Mandache.

- Lasă-i soro, ţara-i mare şi n-au avut timp să vină şi pe coclaurile noastre. Probabil când ajungeau la marginea satului li se termina mandatul, le luă apărarea în batjocură Veta, nevasta lui Costache.

- Dacă trăiţi numai la oraş, nu ştiţi ce înseamnă viaţa la ţară şi mai ales în acest capăt de lume uitat de toţi, adăugă altul.

- Toamna şi primăvara e vai de capul nostru! Pe drum e nămolul până la genunchi.

- Vă promitem solemn să vă sprijinim în elaborarea de proiecte şi atragerea de fonduri europene…

- Domnule senator, zâmbi primăriţa, până obţinem aprobările se scufundă satul! Aici nu ajunge nici un mijloc de transport pentru muncitori. Cei care lucrează pe şantiere, când revin o dată pe lună în 126

sânul familiei, merg pe jos câte zece-cincisprezece kilometri traversând pădurea peste dealul de la răsărit.

- Vom solicita primului ministru o ordonanţă de urgenţă prin care să fie alocate imediat fonduri pentru infrastructură.

- Nu-nţelegem ce structură urmăriţi dumneavoastră, dar noi muritorii de rând, ţăranii acestei zone, ştim concret ce ne lipseşte.

- Domnul Fieraru se referă la drumuri şi poduri, la renovarea şcolii, a bisericii, la înfiinţarea unui dispensar, la electrificarea zonei, la introducerea unui autobuz, explică doamna Saveta Ionescu.

- Cum? N-am ştiut că în societatea românească mai sunt încă sate neelectrificate sau care n-au asistenţă medicală!

- De jur împrejur vedeţi vreun stâlp cu fire? Sau vi s-a pupăzat văzul de atâtea griji pentru ţărişoara asta? se enervă Mitru Fieraru care era un om dintr-o bucată din pricina vicisitudinilor care-i apăsau umerii laţi şi puternici. Ceea ce traversează satul e reţeaua principală, dar nici primăria nu este legată la curent…

- Ar trebui să ştiţi că şi noi v-am dat votul, sări Costache al lui Turcu.

Astfel toate posturile de radio şi televiziune şi întreaga presă vuiră cu acea ştire senzaţională despre minunea minunilor din localitatea Colinele Vâlcelelor, unde Harul Domnului se revărsase în plină noapte peste aşezările omeneşti, iar diavolii fuseseră alungaţi.

Autorităţile statului, spre marea lor ruşine că niciodată nu ascultaseră şi nu luaseră în seamă doleanţele primăriţei, hotărâră să întreprindă o amplă acţiune de ridicare a nivelului de trai al populaţiei din această zonă primitivă pentru acest secol şi demarară proiecte serioase care să fie puse în aplicare imediat.

Ministrul cultelor investeşte fonduri în renovarea bisericii. Un mare baron din metropolă sponsorizează înfiinţarea unui dispensar cu dotarea necesară de ultimă oră. Ministerul Energiei Electrice alocă fonduri pentru electrificarea acestui colţ de lume, uitat de civilizaţie. Ministerul învăţământului ia măsuri pentru modernizarea 127

şi dotarea şcolii cu cele necesare desfăşurării unei activităţi didactice adecvate societăţii contemporane.

Un miracol parcă se produse în Colinele Vâlcelelor.

Odată cu trecerea zilelor cetăţenii se obişnuiră cu zgomotul infernal al utilajelor şi aflară cu bucurie că o parte din ei vor fi angajaţi pe un salariu frumuşel. Femeile şi bătrânii îşi văzură în continuare de treburile gospodăreşti şi de muncile agricole. În cele din urmă sătenii îşi dădură seama că într-adevăr sosise şi pentru ei clipa mult aşteptată prin care statul se implică în interesele lor. Peste câteva zile utilaje moderne invadează uliţele satului. Pământul este decapat şi în locul său autobasculantele aduc balast. Un buldozer îl împrăştie în urma lor, iar un vibrocompactor îl compactează în straturi subţiri. Lucrările se desfăşoară pe drumul principal al localităţii, apoi acţiunea este extinsă pe uliţele secundare, astfel încât niciuna să nu rămână nemodernizată. După câteva săptămâni o maşinărie ciudată începu să toarne asfaltul.

Pătru Valdescu se angajă la firma de drumuri şi poduri şi e fericit când se întoarce seara acasă de la lucru şi-şi îmbrăţişează soţia cu patimă. Într-o vineri seara el sosi de la serviciu şi-i zise Elenei: - Draga mea, sunt obosit şi doresc să ne culcăm mai devreme.

Cred că şi tu eşti extenuată de povara muncii din gospodărie şi a sarcinii din pântece.

- Aşa-i. Abia aştept ca după cină să ne băgăm în culcuş. Eşti obosit după o săptămână de trudă, dar nu-i bai că mâine-i sâmbătă şi dormi cât doreşti! zâmbi înţelegătoare tânăra nevastă.

- Te înşeli, scumpa mea! Am hotărât, împreună cu şeful, să lucrăm şi mâine. Trebuie să terminăm lucrarea până încep ploile de toamnă.

După vreun ceas, tânăra pereche se regăsea în aşternut, femeia pe braţul bărbatului, iar acesta cu palma celeilalte mâini mângâind burtica însărcinatei. Deodată acesta tresări: - Micuţul a mişcat!

-A început să fie obraznic şi zburdalnic! Mereu mă loveşte cu picioruşele.

128

- În timpul zilei te osteneşti prea tare şi probabil nu-i place!

Am să vorbesc cu un copil de-al lui Mandache să te ajute în treburile gospodăreşti. Şi aşa îi trebuie fân la iarnă pentru animale.

Aşa că îl vom recompensa cumva, că doar n-o să rămânem datori. Şi aşa pălăvrăgiră vrute şi nevrute vreun ceas, cu lumina lămpii stinsă, deoarece prin perdelele de la geamuri răzbătea până la ei lumina lunii.

- Mă frământă nişte gânduri. Îmi doresc o viaţă mai bună pentru feciorul sau fiica noastră, să nu trudească asemenea nouă la munca agricolă, ci să ajungă la şcolile înalte din ţară, zise femeia scăpând un oftat.

- Şi mie îmi dau târcoale gânduri măreţe.

- Acum câteva săptămâni cine se gândea că vom avea parte de o asemenea schimbare în satul nostru? Societatea a evoluat, iar noi suntem obligaţi să ţinem pasul cu ea.

- Am auzit de la domnul inginer, care coordonează lucrările, că în zonă se vor deschide noi şantiere pentru mulţi ani. Spunea că vor fi elaborate proiecte pe care nu l-au visat din moşi strămoşi locuitorii acestor meleaguri.

- Dar cu Pădurea Blestemată ce au de gând?

- Nimeni nu vorbeşte despre ea…ca şi când n-ar exista.

Oficialităţile înspăimântate de cele petrecute în satul nostru nu vor să se aventureze în acea zonă misterioasă. Totuşi, cred că în ascuns caută specialişti pentru descifrarea acestei enigme. Într-un târziu Ene vine pe la gene şi cei doi soţi adormiră unul în braţele celuilalt, cu chipul luminos şi zâmbetul speranţei pe buze.

Luna apusese, iar întunericul îşi întinsese aripile sale imense peste sat. Doar stelele licăreau firave pe bolta cerului ca nişte licurici. Aerul era mai rece decât de obicei, fiindcă se apropia toamna cu roadele sale, cu acea cromatică ce încântă privirile inspiră poeţii, pictorii şi muzicienii, dar şi cu capriciile sale, cu vremea tristă şi mohorâtă.

Deodată, la miezul nopţii, de la poartă răzbate un strigăt: - Pătrule!... Pătrule!...

129

Tânăra familie continua să zburde în lumea fascinantă a viselor.

Din nou acel glas răguşit tuşi de două ori de se zguduiră pereţii şi geamurile de la ferestre: - Pătrule!... Trezeşte-te, bre, odată!... Pătrule!...

Prin somn bărbatul auzi chemarea şi dintr-o dată deschise ochii speriat. Bezna îl învăluia şi, răsucindu-se brusc, se trezi pe podea. Zgomotul produs o făcu pe Elena să sară buimacă din somn.

- Petruţ, unde fugi? întrebă înspăimântată prin întuneric.

- Nu fug nicăieri! Am avut un coşmar. Visam că eram cu tine şi băieţelul nostru pe un plai înflorit, iar dintr-o dată parcă m-a strigat cineva şi când m-am rostogolit, m-am prăbuşit pe podea.

- Pătruleee!... răzbătu de afară aceeaşi voce bărbătească.

- Cine o fi la ora asta că doar nu este dimineaţă!?

- Aprinde lumânarea de pe măsuţa de la capul patului. Acolo-i şi chibritul.

O lumină firavă inundă cămăruţa, apoi tânărul aprinse lampa din cui.

- Pătrule!... Trezeşte-te odată, Pătrule, că mă prind zorii zilei şi am o vorbă doar să-ţi spun!

- Cine îmi strică odihna, acum, în miezul nopţii? şi se duse la fereastră.

Trase perdeaua de un colţ, dar prin negură nu zări nimic.

- Ieşi niţel până la poartă să-ţi spun o vorbă!

Pătru deschide uşa şi din prag, la licărul stelelor, zăreşte în drum un individ într-o mantie neagră, iar pe cap cu o pălărie cu boruri largi de aceeaşi culoare.

- Ce doreşti cumetre? întreabă din prag bărbatul.

- Vino mai aproape!

Elena se strecură tiptil în spatele soţului cu un tremur uşor în trup.

- Iubito, tu stai în casă, zise bărbatul, şi se apropie cu oarecare reţinere. Cine eşti de mă deranjezi în plină noapte? întreabă deschizând poarta.

Doi ochi ca două făclii îl ţintuiesc de stâlpul porţii.

130

- Nu te speria, sunt dracul! Nu te holba aşa la mine că mă deochi! rânji diavolul cu satisfacţie. Ne-am întâlnit şi cu alte ocazii când făceam pe sperietoarea pe la ferestrele tale la doleanţele Buhei! Ha, ha, ha! Ce mă mai distram când te speriam! Ha, ha, ha!... Baba îşi îngroşase gluma şi nu pricepea în prostia sa că eu de fapt am altă treabă cu tine.

Deodată Pătru se smuceşte de lângă stâlp, dar o gheară lungă şi vânjoasă îl prinde de turul izmenelor.

- Unde fugi? Dacă n-aveam ceva de gând cu tine, demult te-aş fi terminat.

- Cine-i? întreabă cu un tremur în glas femeia din pragul uşii, neînţelegând ce se petrece la poartă.

- Ucigă-l toaca! exclamă subit bărbatul, dar femeia nu înţelese cuvintele. În acel moment diavolul îl izbi cu putere de stâlpul porţii.

- Termină cu prostiile, creatură obraznică! Acuşi apar zorile şi nesuferitul de cocoş îmi ia puterile cu cântecul său. Să fi pregătit de plimbare că mâine noapte vin să te iau!

Omul încremeni.

- Ce rămăseşi cu gura căscată ca la dentist? În împărăţia iadului nu sunt facultăţi de stomatologie! Sunt numai întreprinderi de prelucrarea smoalei! Ha, ha, ha!

- Nu merg cu tine pe acelaşi drum!

- Am o sarcină de la împăratul nostru, din adâncul pământului, şi trebuie s-o duc la îndeplinire. Dacă refuzi, va fi vai şi amar de familia ta! Aştepţi un copil sau vrei să se nască un monstru? Deci, pregăteşte-te să mă însoţeşti în cea mai palpitantă aventură pe care un muritor o are alături de un drac! Ha, ha, ha!

- Nu-mi las soţia singură, mai ales că-i însărcinată, iar eu să umblu haihui, sub clar de lună, în compania unui drac!

- O lăsăm în grija unui frăţior de-al meu, tânăr şi şugubăţ, care nu face nimănui nici cel mai mic rău. E pus numai pe şotii. Se vor distra de minune împreună!

- Cum? Să-mi las nevasta pe mâinile unui drac?

131

- M-ai înţeles greşit! El rămâne ca un străjer s-o apere de… de nici eu nu ştiu de cine! Prin urmare, să nu-i fie urât!

- Ce urât mai mare poate avea decât prezenţa unui drac?

- Îl aranjez niţel! Îi mai tai din barbă, ba chiar îl rad de tot! Îi pun nişte ochi albaştri… Ba nu, că ăia deoache… Îi tai din gheare...

Să vezi ce frumos şi atrăgător o să fie! Se vor distra de minune până la ziuă!...

- Cum să-i spun aşa ceva soţiei? O să moară de spaimă!

- Las-o pe doamna Moarte în pace! Este foarte meticuloasă în programul pe care-l are! Lucrează mai ceva decât voi muritorii pe internet! Ha, ha, ha! Să nu-mi faci prea multe şicane cu ifosele tale sau să divulgi secretul cretinului de popă, că se ia cu cetele de îngeri după noi, şi-i vai de pielicica voastră! Gândeşte-te la soţie şi pruncul care se va naşte, şi demonul dispăru.

Bărbatul rămase câteva minute nemişcat lângă stâlp întrebându-se dacă a fost o halucinaţie sau totul s-a petrecut aievea.

Deodată se auzi din coteţ cântecul cocoşului. Abia atunci îşi reveni. Îşi luă femeia în braţe, care tremura ca varga de spaimă, şi pătrunseră în dormitor.

- Cine a fost, dragul meu?

- Un beţiv! exclamă din instinct bărbatul. Îţi povestesc mâine dimineaţă! Acum mor de somn, minţi Pătru căruia numai de dormit nu-i ardea. Îşi alintă soţia până ce aceasta adormi, apoi căzu pe gânduri. „Să-i destăinui cucernicului părinte despre vizita întunecimii sale?

M-a sfătuit să nu afle nimeni în afară de nevastă-mea. Cu ăştia nu-i de glumit. S-au întors la mine şi după moartea vrăjitoarei. N-am altă alternativă. Dar cum să-i spun Elenei că plec noaptea alături de un drac?... Dacă de spaimă avortează? La cine să apelez pentru un sfat?

Indiferent cât de secretos aş fi, diavolul va afla că l-am trădat şi atunci se va întoarce împotriva familiei mele şi păţim ca Buha. Fie ce o fi! Trebuie să risc cu Dumnezeu înainte! Îl voi însoţi mâine noapte în acea plimbare misterioasă. Facă ce-o vrea cu mine, dar să scape măcar soţia şi copilul de urgia lor. Poate reuşesc să fac un pact cu el să-i lase în pace pentru totdeauna. Dar cum să-i spun 132

Elenei acest lucru? O voi lua cu binişorul şi o voi minţi că diavolul mi-a promis că totul va fi în regulă cu mine şi mă va aduce nevătămat acasă. Am la dispoziţie o zi întreagă… Vai, dar mâine lucrez! Dimineaţă mă învoiesc la şef sub motiv că a apărut o situaţie neprevăzută şi sunt nevoit să rămân acasă. Am o nevastă puternică şi cu siguranţă va face faţă situaţiei.” Într-un târziu aţipi într-un somn fără vise.

133

X. FRATE CU DRACUL A doua zi dis de dimineaţă Pătru Valdescu alergă la serviciu.

- Meştere, am o mare rugăminte la dumneata. Învoieşte-mă astăzi!

- Nu-i obligatoriu să lucrezi sâmbăta, dar aşa am stabilit împreună. Dacă n-ai vreo treabă serioasă este păcat să pierzi nişte bani.

- S-a ivit o problemă familială… La noapte sunt nevoit să plec undeva şi nu ştiu cum să-mi pregătesc soţia să rămână singură…

- Nu te-aş sfătui să laşi asemenea făptură singurică, râse maistrul, un om cărunt şi cu obrazul ridat de anii petrecuţi pe şantier şi de vicisitudinile pe care le înfruntase indiferent de anotimp. Îmi amintesc cu nostalgie de anii tinereţii, când mă întorceam acasă la săptămână sau chiar la lună, iar prietenii făceau glume pe seama mea. Sunt obişnuit ca la rândul meu să procedez la fel cu tinerele familii. Gelozia neîntemeiată e o slăbiciune, o prostie.

- Şi mata n-ai fost gelos niciodată?

- Cum dracu’ să nu fi gelos când ai muiere tânără şi frumoasă ca un înger şi soseşti acasă o dată la lună? Ne-am luat din dragoste, dar iubirea noastră a fost aşa de puternică încât şi acum ne comportăm de parcă ieri ne-am cunoscut. Ia aminte la un om bătrân care se apropie de patruzeci de ani de căsnicie!

- Oho! Mulţi ani înainte!

- Mulţumesc la fel! Să nu pui la suflet nevinovatele glume făcute de colegi. Amicii şi acum mai fac şotii cu mine: „Meştere, când ajungi în capul satului să dai telefon acasă ca să aibă vecinul timp să sară gardul! Sau vrei să-l găseşti spânzurat într-un par?” Iar eu le dau imediat replica: „Nici o problemă, am un consemn cu nevastă-mea care-mi zice: Nu te grăbi, dragul meu, c-ai fi obosit de muncă!” Şi atunci mă opresc vreo două ore pe la birt ca să nu lase treburile neterminate! Dar şi femeile au glumele lor despre noi. A 134

mea le zice la vecine: „Fă, vezi că-mi vine bărbatul deseară acasă, poate ai mâine ceva de reparat prin curte, că eu plec până la mama vreo trei-patru ore!” Dar să lăsăm pălăvrăgeala. Uite ce-ţi propun: rămâi până la douăsprezece. Astfel nu pierzi ziua de muncă, iar după masă îţi rezolvi treburile de familie. Întâi o iei cu binişorul, o alinţi, o săruţi… Ce rămăseşi cu gura căscată? Doar eşti tânăr şi ştii mai bine ca mine! zise maistrul şi se porni pe un hohot de râs că abia după câteva minute se opri. Gata cu taifasul! La treabă că la sfârşitul lunii vă uitaţi lung în pungă!

Când ajunse acasă, la pauza de masă, soţia îl întâmpină în prag.

- M-am învoit la şef. Hai să mâncăm şi îţi voi povesti despre ce-i vorba.

Se aşezară la masă. Pătru scoase o ţuiculiţă.

După prima ceşcuţă bărbatul îi mai turnă una.

- Ce faci? Vrei să mă îmbeţi? Sau vrei ca micuţul să se facă cârciumar?

- Am să-ţi spun un secret.

- Ai aşa ceva faţă de mine!? zâmbi tânăra viitoare mămică puţin ameţită de aroma de prună. Deja ai intrat în rândul bărbaţilor maturi cu probleme care se discută doar între voi cei cu „pălărie”!?

- Este o situaţie delicată… În noaptea asta lipsesc de acasă…

- Lucrezi în schimbul de noapte?

- Nu. Este legat de întâmplarea de aseară…Nu a fost un beţiv… De fapt, tu nu eşti slabă de înger. Adesea ne-am confruntat cu forţele răului...

- Poftim?...Astă noapte ai stat la poartă de taclale cu diavolul? se sperie fata, dar se şi înfurie în acelaşi timp. Sper că n-ai de gând să coalizezi cu el şi s-o iei pe urma Buhei! Copilul nostru n-are nevoie de părinţi care pactizează cu necuratul!

- Ascultă-mă cu atenţie şi nu mai turui ca o moară! se răsti pentru prima dată Pătru la Elena. Nu facem nici un pact. La noapte voi pleca cu diavolul…

- Ceee?... Pleci aşa telea-lelea cu el de cot?

135

- Nu am altă soluţie. Mi-a explicat destul de clar. Dacă-l refuz va fi vai şi amar de familia noastră. Şi apoi mi-a promis solemn că mă aduce teafăr înapoi.

- Şi cine ţi-o confirmă?

- Dracul!

Femeia se ridică stupefiată de pe scaun exclamând: - Eşti nebun de legat! E pentru prima oară când aud că un diavol promite unui muritor că-l protejează necondiţionat!

- Iar tu vei rămâne până mă întorc sub protecţia unui frăţior de-al dumnealui!

- Ceee? Să nu îndrăznească să-mi calce gospodăria că toaca-l mănâncă! zise femeia disperată.

- M-a asigurat sub jurământ…

- Ce jurământ poate face necuratul în faţa omului?

- Atunci vorbesc cu vecina să dormi la ea.

- Nu-mi părăsesc casa! Dacă este să se întâmple ceva rău, atunci mai bine acum decât să-şi bată joc de noi toată viaţa şi să ne urgisească şi copilaşii.

Mai urmară câteva replici, iar când deja primul conflict din viaţa lor era pe cale să izbucnească, deodată bărbatul o cuprinse gingaş cu braţele de mijlocel, o lipi de trupul său şi fără nici un cuvânt o sărută apăsat şi lung. Fata abia reuşi să răsufle câteva secunde că un alt sărut îi asaltă buzele. Cuprinsă de vraja plăcerii îşi înmuie nervii şi zâmbind şăgalnic, îi zise: - M-a cuprins furia la gândul că vei rătăci prin pădure alături de piază rea, iar eu voi avea dădacă pe frate-său.

- Întotdeauna ai fost tare de înger, aşa că nici de data asta nu vei dispera!

- Dacă drăcuşorul paznic îndrăzneşte să pătrundă în ogradă îl voi arde pe jar cu tămâie! Să stea la poartă, iar dacă-i e somn, pune-i o glugă de coceni, să nu răcească! se amuză Elena prinzând curaj. Îţi voi coase la cămaşă tămâie să te apere de vicleşugurile sale. Între timp cerul se înnoură. Erau semne de schimbare a vremii.

136

După cină, Pătru şi Elena, aşteptară cu înfrigurare să apară ciudaţii musafiri. Femeia regreta în sinea sa că nu acceptase propunerea să doarmă la vecină. În cele din urmă îi cuprinse o toropeală şi aţipiră.

Către miezul nopţii cineva bătu uşor în uşă. Pătru tresări şi-i şopti Elenei: - Au sosit împieliţaţii. Stai liniştită în pat! şi ieşi în pragul uşii.

- Credeam că deja eşti gata sau vrei să mergi în chiloţi?

- Imediat mă echipez! şi-i trânti uşa în nas. Însă necuratul nu avea nevoie de deschizătură şi trecu ca un duh prin ea.

- Ce faci bre? Intri neinvitat în casa omului?

- Scuze, dar sunt nevoit să-i predau consemnul semenului meu să-ţi păzească muierea!

- Cu cine vorbeşti dragule? strigă Elena din camera cealaltă.

- Cu domnul dracu!

Pătru Valdescu se îmbrăcă. Elena îl sfătui să-şi ia şi pelerina în caz că plouă. La insistenţele demonului, femeia iese în prag şi în faţa sa apare un bărbat înalt cu o pelerină neagră şi o glugă pe cap cu care îşi ascunde faţa.

- Partenerul meu te va distra. Să nu te temi de el. Este un drăcuşor tânăr şi pus pe ghiduşii. Cere-i orice!

- Dacă am încredere într-un demon, înseamnă că mă îndoiesc de dreapta mea credinţă!

- Avem şi noi legile noastre şi o anumită ierarhie în iad. Într-adevăr, porţile noastre sunt larg deschise pentru omenire. La noi nu este ca la Poarta Raiului unde sunt oamenii triaţi. Noi îi aşteptăm cu trâmbiţe şi lăutari. De fiecare dată încercăm să înclinăm balanţa în favoarea noastră, dar îngerii sunt greu de păcălit la vamă…Dar să lăsăm taclalele! Iată-l pe protectorul tău până ne întoarcem din misiune!

Din negură apare un maimuţoi sfrijit şi rânjit.

- Vezi ce drăguţ este? Nu te teme de el! Este foarte jucăuş şi glumeţ. Nici nu vei realiza când vor trece orele nopţii în prezenţa sa!

137

Pe femeie pe de o parte o trec fiorii, la gândul că rămâne sub protecţia unui demon, iar pe de alta îi vine să râdă de înfăţişarea lui.

- Cine să mă păzească? Ăsta? Poate invers, să am eu grijă de el să nu-l sfâşie vreun dulău sau să-l scarmene vreo mâţă! chicoti Elena.

- Dacă aveţi nevoie de ceva, daţi un chiot şi sunt lângă domnia voastră cu ce vă doreşte inimioara, piţigăie drăcuşorul.

- Uite la el ce manierat este! se minună Pătru râzând.

- Să nu zici că dracii nu-s distractivi! râse cel în vârstă. Dar gata cu sporovăiala că se face ziuă şi mă prinde pe coclauri „cucurigu” blestematului de cocoş!

Bărbatul îşi sărută soţia pe frunte şi strângând-o cu putere în braţe o încurajează: - Să fii tare de înger că sfrijitul ăsta nu-ţi face nici un rău!

- Să ai grijă de tine, dragule!

Pătru încălecă armăsarul şi ieşi pe poartă cu acel bărbat exagerat de înalt ale cărui picioroange parcă se lungesc cu cât se grăbeşte mai mult. Femeia îi urmăreşte din pragul uşii, apoi făcându-şi semnul sfintei cruci şopteşte: - Doamne, apără-l cu puterea ta împotriva necuratului!

Deodată aghiuţă, care rânjea la ea din pridvor, se izbi de stâlpul casei de se cutremurară pereţii şi se zgudui acoperişul.

- Ce faci femeie? Îmi dăduşi o palmă aşa de tare că era să mă trezesc drept în fundul iadului!

- Ce ai, ucigă-te toaca! Eu nici nu te-am atins! În acel moment un suflu îl trânteşte cu cracii în sus în mijlocul curţii.

- Femeie, dacă mai continui loviturile cu palmele şi pumnii, plec acasă şi trimit unul furios, care nu se lasă biciuit de cuvintele tale, cu Nuiaua Cerească!

- Poftim? tresării femeia. Acum pricep! zâmbi destinsă.

Cuvântul Domnului pentru tine este un supliciu! Bagă de seamă că dacă mă superi te voi biciui până va cânta cocoşul!

Atunci aghiuţă se aruncă la picioarele femeii implorând-o: 138

- Te rog şi îţi jur pe întunecimea mea că nu te mai deranjez. Îţi promit să te distrez de minune şi să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.

- Atunci scapi ieftin! Eu merg la culcare, iar tu stai liniştit la poartă să nu vină lupii la animale!

- Şi dacă visezi urât şi avortezi din pricina neglijenţei mele?

Stăpânul meu mă va pedepsi aspru pentru neglijenţa mea şi mai primesc avansare în grad la dracul aşteaptă!

- Hai, spală putina şi lasă-mă să mă odihnesc!

- Precum ţi-i voia, domniţă! Dar la care din putini te referi, la cea cu varză sau la cea cu prune pentru ţuică?

- Mai bine te-ai spăla pe tine că miroşi a hoit…

- Nici o problemă, gârla-i aproape! Şi drăcuşorul ţâşni peste gard cu direcţia gârlă unde se bălăci în voie.

Elena, uşurată că a scăpă de el, închide uşa şi se strecoară sub aşternut. Dar abia aţipise că la fereastră auzi o voce care fredona, fals, o melodie. Deschide instinctiv ochii şi mare-i e mirarea când vede prin geam un chip frumos care se bâţâie într-un dans obscen, iar în loc de ochi parcă are doi tăciuni aprinşi. Se ridică în picioare, deschide fereastra şi-l admonestează: - Nu mă laşi în pace să mă odihnesc?

- Nu pot! Am poruncă de la întunecimea sa, să te ţin trează până dimineaţă.

Demonul se schimonosi în toate felurile şi-şi schimbă înfăţişarea în lup, în urs care ameninţa să smulgă fereastra din toc, apoi în capră ce-şi chema iezişorii, dar în locul lor apăru un ţap fioros.

- Termină cu prostiile! ţipă Elena. Mă îngrozeşti! Mă voi plânge stăpânului tău că m-ai supărat şi va fi vai de pielicica ta!

Arătarea se opri pe moment consternată că nu reuşise s-o amuze şi începu să se jelească: - Vai de mine, ce mă fac? Îmi pierd avansarea în grad, pentru că nu sunt în stare de nimic! Ăsta-i examenul meu de licenţă…

Dacă nu-l trec mai am dreptul la o încercare peste şaptezeci de ani şi dacă nu reuşesc nici atunci rămân prost la talpa iadului…

139

- Ha, ha, ha! se amuză Elena de jalea care se abătu asupra străjerului său.

- Vezi? Jalea noastră o luaţi ca distracţie, iar amuzamentul nostru la voi înseamnă spaimă… Ajută-mă să nu-mi pierd diploma de împieliţat şi-ţi fac un număr faimos de circ!

- Daaa!?... Să văd ce poţi! se învoi femeia fără să cugete la ce-i mai trece prin gând dracului.

Fiul lui satan sare voiniceşte în cameră şi se transformă într-un tânăr chipeş dar cu gheare şi copite.

- Oricum nu mă cucereşti că tot alură de drac ai…

Atunci se răsuci ca un titirez, se formă un vârtej şi într-o muzică orientală se transformă în cobră. Reptila îşi ridică semeaţă capul scoţând adesea limba şi ameninţând pieptul femeii care se retrase înspăimântată. Cobra dansează în coadă şi o ameninţă periculos că o muşcă de piept. Elena sare disperată în vârful patului şi se retrage până ajunge cu spatele lipit de perete. Şarpele se află la o palmă de ea şi-şi continuă ritualul cu limba jucăuşă să-i atingă sânii. Se preface că o atacă îngrozind-o cu exhibiţiile sale. Femeia îşi adună forţele şi ţipă disperată: - Ajunge!...

Cobra îşi retrage limba şi o priveşte fix ca şi cum ar dori s-o hipnotizeze.

- Nu-mi place jocul ăsta! Altceva mai frumos, demn de un cavaler al nopţii, nu ştii?

Ca la o poruncă împieliţatul se transformă într-un armăsar negru, pana corbului, care se ridică în două picioare, necheză şi scoase flăcări pe nări.

- Nici asta nu-mi place! A fost înţelegerea că faci ce-mi place mie şi nu ce vrei tu!

Consternat că numerele sale de circ drăcesc nu avură succes asupra acestei muritoare, se posomorî şi se transformă din nou în acel tânăr sfrijit.

- Cucoană, nu ştiu cine să te mai înţeleagă, dar dracul în nici un caz! Eşti un chin pe capul meu!

140

- Dacă vrei să fi un adevărat cavaler, mergi de sparge buturuga din fundul curţii şi aprinde-mi focul.

Demonul dispăru din casă. Elena răsuflă uşurată că în sfârşit scăpă de el. Avusese o inspiraţie de moment că-şi adusese aminte de acea buturugă ce zăcea de vreo doi ani în fundul curţii şi pe care nimeni nu reuşise măcar o aşchie să desprindă din ea. Aşa era de câlţoasă. Dar spre stupefacţia sa, peste câteva minute, se pomeni cu musafirul, cu braţul plin de lemne.

- Ai spart-o?

- A fost floare la ureche! se lăudă împieliţatul şi pe dată aprinse focul.

Elena se învârti pe lângă drăcuşor ţinându-l de vorbă şi pregătind ceva.

- Ce tot învârţi pe acolo? întreabă aghiuţă, simţind că muierea pune la cale vreo surpriză.

- Mă gândesc să-ţi pregătesc o friptură!

- Nu-i rău! Când mă transform în om, parcă am poftele voastre!

- Te servesc şi cu o ţuiculiţă…

- Adu-mi sticla întreagă! Sunt rezistent! Noi ne simţim foarte bine când ne îmbătăm! După un chef pe cinste ieşim în lumea voastră cu poftă de distracţie!

- Îmi dau seama ce fel de distracţie poate fi pe seama muritorilor! Dar s-a făcut jar suficient în sobă…

- Să-ţi arăt o scamatorie! şi drăcuşorul se aruncă cu fundul pe plită şi începe să strige: Mi-e frig! Îngheţ de frig! Aduceţi-mi o plapumă!

Pe plita încinsă se formează un strat de gheaţă.

- Hei! Nu-mi stinge jarul că am nevoie de el!

Demonul sare de pe plită, suflă în gura sobei şi metalul se înroşeşte gata să se topească.

- Nici chiar aşa că-mi ia foc casa! Scoate un făraş plin de jar şi ţine-l în gheare.

Dracul luat prin surprindere de asemenea dorinţă se supune. În acel moment femeia aruncă peste tăciunii aprinşi un pumn de 141

tămâie. Deodată părul se zbârli pe împeliţat, scapă făraşul cu jăratec pe podea, urlă disperat că se îneacă cu fumul şi mirosul de tămâie. În cealaltă mână Elena ţine o sticlă cu apă sfinţită pe care o toarnă pe el.

- Văleuuu! Mă arde! De unde-i apa asta clocotită pe care nu pot s-o răcesc? urlă întunecimea sa.

Atunci femeia scoate din sân o cruce de lemn, pe care o avusese sub pernă ca pavăză, şi-l loveşte cu putere în cap, strigând: - Cine are cruce să vină la cruce, cine n-are cruce să fugă de cruce!

Elena mai lovi odată cu forţă şi-n acea clipă se produse o scânteie ca un fulger urmat de o pocnitură asurzitoare şi diavolul crapă ca după o explozie şi dispare în pământ.

Femeia surprinsă de propria-i acţiune curajoasă şi de rezultatul acesteia se retrase înspăimântată în aşternut. Se temea că l-a deranjat peste măsură şi se va întoarce cu furie împotriva sa. Între timp Pătru alergase călare pe murgul său pe uliţele satului şi apoi luase muchia colinei.

Dracul fuge alături de el, dar deodată îl vede cum sare ca un cangur câte patru-cinci paşi deodată, depăşindu-l. În câteva secunde acesta se făcu nevăzut. Bărbatul avu tendinţa să se oprească, dar din negură reapare acel pelerin dubios: - Te mai joci mult cu nervii mei? Abia te mişti cu mârţoaga ta!

- Dar l-am alergat de curg spumele pe el!

- De asta sunteţi aşa de înapoiaţi că folosiţi drept model un cal putere! Dacă aţi introduce în ştiinţa voastră „un drac putere” aţi fi mult mai avansaţi. Şi rostind acestea se băgă sub bietul armăsar şi cu el în spate o zbughi peste dâmburi şi tufişuri afundându-se în pădure. Săracul cal simţindu-se purtat pe sus necheza disperat de mama focului şi lovea cu copitele prin aer. Dar nici gând ca dracul să-l elibereze din spinare, căci îl prinsese zdravăn cu ghearele de pulpane de-i dăduse sângele. La rândul său, Pătru surprins de reacţia diavolului, îşi încleştă degetele pe ham şi-şi lipi pieptul de coama animalului.

142

Parcă zburau cu o viteză uluitoare şi bărbatul se aştepta ca din clipă în clipă să fie trântit de trunchiul vreunui copac.

Câţiva şerpi de foc brăzdară cerul înnourat. Pe moment Valdescu crezu că-i fapta duhului necurat, dar instantaneu, din cer, se prăvăliră un şir de tunete de răsună codru. Se apropia furtuna.

Rafalele vântului îi biciuiau nemiloase obrajii. Dintr-o dată diavolul se opri brusc. Cal şi călăreţ se rostogolesc grămadă la rădăcina unor stejari seculari. Amândoi sunt ameţiţi că rămân câteva clipe nemişcaţi, apoi calul se ridică speriat şi sărind în două picioare necheză gata s-o zbughească la întâmplare prin întuneric. Dar animalul nu făcu trei salturi că o gheară uriaşă se înfipse în coama sa şi-l trânti la pământ. Pătru Valdescu revenindu-şi din buimăceală se ridică uşor cu ochii ţintă la mişcările însoţitorului.

- Ce te holbezi la mine? Sau n-ai mai văzut drac noaptea în mijlocul pădurii? Dacă nu, ai acum posibilitatea să-l vezi în carne şi oase! Normal suntem duhuri, dar când nevoia o cere, luăm forma diferitelor vietăţi.

- Pentru ce m-ai târât până aici?

- Am de îndeplinit o misiune importantă. Dar ridică-te odată şi struneşte-ţi armăsarul!... Au!...Cred că mi-a rupt o unghie! Merită să fac cârnaţi din el pentru neamul împărăţiei mele!...Leagă-l de stejarul ăla! Dacă nenorocitul pintenat dă „cucurigu” în sat, se duce vraja şi-i vai şi amar de neamul tău.

Valdescu se ridică ascultător să nu înrăutăţească şi mai mult situaţia. La lumina fulgerelor îşi priponi armăsarul care sărea ca disperatul în două picioare şi necheza ca un sălbatic. Prin întuneric zări acei cărbuni aprinşi în globul ocular al încornoratului.

- Peste câteva momente vei asista la un spectacol nemaiîntâlnit până acum în viaţa ta!

- Sincer nu mă interesează miracolele tale! Vreau acasă lângă soţia mea!

- Apropo de soţioara ta scumpă şi dragă, ştii ce ispravă a făcut în lipsa ta?

Sărind la gâtul demonului: - Te sugrum cu mâna mea dacă i s-a întâmplat ceva!

143

Dracul îi făcu vânt trântindu-l pe muşchiul moale al pădurii şi se amuză în hohot: - Aşa ceva n-am mai întâlnit până acum! Fapta ta va intra în istoria iadului! Auzi la el, drac strâns de gât de un om! Ha, ha, ha!

Ai întrecut-o pe nevastă-ta în pocinoage!

- Ce s-a întâmplat cu ea?

- Cu ea nimic rău, numai că mi-a pârjolit şi opărit frăţiorul.

Săracul, era fără experienţă şi aspira la un loc de frunte în ierarhia drăcească! Ia pocnit pielea şi s-a trezit sub talpa iadului, unde va sta pedepsit şaptezeci de ani de acum încolo. Afurisită femeie ţi-ai luat!

Zici că-i rudă cu drăcoaicele noastre!

- Pentru care motiv m-ai purtat în miez de noapte în sălbăticia asta?

- Mă cam enervezi! N-ai răbdare câteva momente ca să admiri cu plăcere spectacolul pe care ţi l-a pregătit strămoşul tău! În câteva minute se dezlănţuiră fulgere şi trăsnete înfricoşătoare urmate de o ploaie torenţială, în rafale.

Deodată de lângă ei, la rădăcina unui stejar secular, apăru ca din senin o flacără plăpândă a cărei vâlvătaie se ridică treptat cam la un metru.

- Sper că ai auzit de jocul galbenilor? Dar atenţie că banul e ochiul meu!

Dracul bagă gheara în pământ la rădăcina unui stejar bătrân şi de acolo scoate un galben strălucitor pe care îl introduce între dinţi şi-l taie în două. Valdescu tresare cuprins de frică. Satan pune o jumătate în palma tânărului care rămâne stupefiat, iar cealaltă o ascunde între dinţi. În acel moment, de la picioarele lor, se desprinde un firicel de foc care înaintează cu repeziciune spre iaz. Surprins de ceea ce se petrece în jurul său, Pătru Valdescu uită de fulgerele şi tunetele înfricoşătoare care cuprinseră pădurea.

- Adevărata surpriză abia acum începe! Cărarea în flăcări ne duce spre un loc secret.

- Şi rolul meu care este în povestea asta?

- Să fi părtaş cu mine, ca un frate!

144

- Sunt pierdut! se cutremură Pătru.

- Ha, ha, ha! N-ai altă scăpare decât aceea să mă urmezi orbeşte! Viaţa ta este în mâinile mele! Ha, ha, ha! Urmează-mă!

Pătru rămase pironit locului.

- Hai odată, şi cu gheara îl prinde de guler şi-l trage după el mai mult târâş.

Ocoliră iazul prin dreapta, în timp ce focul traversă apa şi se opri undeva între doi stejari din care numai scheletul rămăsese.

Flacăra se înălţă deasupra coroanelor copacilor şi pâlpâia voioasă.

Dracul îl târăşte după el până ajunge în partea opusă a lacului.

Acolo diavolul îl eliberează şi pătrunde între flăcări unde scormoneşte pământul cu ghearele până se afundă în groapă. Apoi ridică o ladă pe care o pune pe mal. Suflă asupra sa şi din flăcări rămase doar o rămăşiţă galben-albăstruie. Imediat introduce unghia ghearei în încuietoare şi capacul se ridică brusc. Valdescu este orbit de strălucirea aurului şi rămâne cu gura căscată. Împieliţatul se amuză de înmărmurirea omului: - N-a văzut asemenea bănet neam din neamul tău de la principe încoace! Iată că m-am ţinut de legământ! Te-ai speriat că te trag în furcă, dar te-am făcut bogat!

- Cum? E al meu? Şi ce să fac cu atâta aur? Autorităţile îl vor confisca!

- Nimeni nu se atinge de bogăţia ta. Dacă eşti deştept, o poţi înmulţi de mii de ori!

Pătru se aplecă şi-şi afundă amândouă palmele în galbeni exclamând în culmea fericirii: - Aur! Aur! - Nu te bucura prea mult că jumătate este al meu!

- Poftim? tresări bărbatul sărind ca un resort în picioare.

- Precum ai auzit! Jumătate din comoară îmi aparţine! Aşa a decis strămoşul tău! Asta-i dobânda oferită ca s-o păstrez în taină, sute de ani, până te-ai născut domnia ta! Acum înţelegi de ce am împărţit acel galben în două? Aşa a fost scris: jumătate-jumătate!

- Mă rog, dacă aşa a hotărât înaintaşul meu… Dar tu ce faci cu banii?

145

- Pe ăştia îi voi folosi momeală pentru cei avari, hrăpăreţi şi lacomi! Le voi oferi celor ce-şi doresc bogăţie şi pentru care nu mai contează nici frate sau soră , mamă sau tată. În schimbul aurului le voi lua sănătatea şi sufletul. În final vor muri pe avere ca nişte cârpe neputincioase. Ha, ha, ha!... Dar să mergem! Şi satana aruncă lada pe umăr.

- Ne continuăm drumul până ajungem la locul unde am găsit primul galben, pe care l-am împărţit frăţeşte, conform pactului făcut de principe cu mine prin intermediul unei vrăjitoare de temut.

Traseul stabilit de străbunicul tău trebuie respectat întocmai!

- De unde ştii toate acestea?

- Fiindcă sunt dracul!

Făcură înconjurul lacului şi se opriră la locul primului galben.

Acolo diavolul redeschide lada şi scoate din ochi o lumină, apoi răstoarnă galbenii pe muşchiul verde. Valdescu îl priveşte curios.

Satana ia câte doi galbeni şi unul îl pune cu grijă înapoi în ladă, iar pe celălalt îl aruncă în iaz. Când ajunge pe la jumătatea numărătorii Pătru îndrăzneşte să-l întrerupă: - Nu-i păcat să-i arunci în iaz atâta timp cât în lume există atâţia oameni săraci?

- Dracul nu face milostenie! Ăştia sunt destinaţi deopotrivă şi săracilor şi bogaţilor cărora le putem cumpăra sufletele! Aşa că vezi-ţi de treaba ta şi iroseşte-ţi partea cum crezi de cuviinţă, dar nu te amesteca în treburile mele!

După ce termină de împărţit comoara, dracul închise capacul la ladă, o aruncă pe cal, îi făcu semn călăreţului să încalece: - Este ora dimineţii. Dă bice calului şi nu te opri decât acasă.

Sâmbăta viitoare te iau într-o nouă călătorie! Aventura ta nu s-a sfârşit! Ca să-ţi fie viaţa mai frumoasă şi plină de împliniri poate te hotărăşti să devii aliatul meu…

- Sufletul nu ţi-l dau!

- Bănuiam eu! Rămâne de văzut…Cine se dă cu dracul, cam de el are parte! Ha, ha, ha! Haide, valea!

146

Şi împieliţatul scoate de sub manta o furcă cu care abia atinge fundul animalului că acesta ţâşneşte ca o săgeată şi se pierde printre fulgere şi tunete în negura pădurii.

147

XI. CASTELUL BÂNTUIT Întreaga săptămână familia Valdescu stătu cu frica în sân ca nu cumva demonul să le divulge secretul. Bănuiau că reîntoarcerea acestuia, pentru ultima oară, în viaţa lor putea însemna chiar sfârşitul. Era posibil ca aghiuţă să fi urmat calea blestemului, dar acesta, odată rupt, să uneltească împotriva lor. Femeia era îngrijorată că-l umilise pe drăcuşor, în acea noapte când îşi permisese să-l batjocorească prăjindu-l cu jeratic şi tămâie, opărindu-l cu agheasmă şi lovindu-l cu sfânta cruce. De teamă, Elena respectă în fiecare seară ritualul religios, cu rugăciuni, tămâie şi apă sfinţită, ca să-l ţină departe de locuinţă. Duhurile rele însă nu se sinchiseau, fiindcă de când dispăruse vrăjitoarea Buha, se simţeau în libertate şi aveau destui muşterii care veneau la ei de bună voie, fără vicleşuguri sau ispite. Abia făceau faţă cerinţelor fireşti ale celor care păşeau, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, pe cărările întortocheate ce duceau spre infern.

Vineri seara femeia, după ritualul obişnuit şi după o săptămâna de post, îi zise bărbatului: - Dragul meu, sper ca mâine seară să fie ultima confruntare cu diavolul. Bunul Dumnezeu să ne ocrotească cu bunătatea Sa şi să ne ajute să ieşim cu bine şi din această încercare!

- Îngerul păzitor este alături de noi, şi bărbatul o sărută pe frunte.

- Dar dacă printr-un vicleşug ne smulge comoara?

- Decât să-mi pierd familia, mai bine mă lipsesc de galbeni! rosti Pătru din toată inima.

- Se zice că atunci când îţi iubeşti mai mult aproapele decât banul, Dumnezeu face dreptate şi te apără de ispitele şi smintelile necuratului. Şi astfel încurajându-se reciproc aşteptau vizita demonului.

Pe la miezul nopţii auziră un glas piţigăiat: - Pătrule, ieşi că avem treabă!

148

Pătru şi Elena aşteaptă în tăcere reacţia diavolului.

- În loc să mă primeşti cu braţele deschise că te-am îmbogăţit, tu mă întâmpini cu cele ostile iadului, fum de tămâie şi apă sfinţită!? Asta îţi este recunoştinţa?

Soţii se priviră întrebători ce să facă? Dacă necuratul se enervează ?

- Nu mă mai sfida, că n-ai scăpare!

La aceste vorbe tinerii tresăriră.

- Este ultima noapte în care ne mai vedem pe pământ!

- Vai de mine, tresări femeia. Ţi-a pus gând rău! Vezi dacă te-ai înhăitat cu el la bogăţie? Acum vine să-şi ia răsplata!

- Pătrule, nu-mi încerca răbdarea că-ţi sparg geamurile. Ba chiar îţi arunc o căruţă de pietroaie în casă de scoţi la ele o săptămână şi tot nu termini.

- Draga mea, cu ăsta nu-i de şagă! rosti bărbatul deschizând uşa. Care eşti acolo de mă deranjezi în plină noapte din somn?

- Eu sunt! Dracul! Doar te-am avertizat că te iau la o mică promenadă sub clar de lună!

- Văd şi eu un drac pe lumină, că tare arătos mai eşti pe întuneric!

- Dacă vrei mă transform în femeie…

- Nuuuu! ţipă disperată Elena.

- Ha, ha, ha! râse necuratul din poartă. Voi damele sunteţi foarte geloase! Pătrule, de-ai şti ce drăcoaice drăgălaşe avem în întunecimea noastră… Îţi este de ajuns o simplă aventură şi nu te mai dezlipeşti de ele! Şi ce manierate sunt!

- Piază rea să nu-mi duci bărbatul la bordelul vostru că vă blestem cu sfânta cruce!

- Ha, ha, ha! Acum este în puterea mea! Tu rămâi singură în această noapte, fiindcă ţi-ai bătut joc de frăţiorul meu. Dacă te temi de fantasmele nopţii, strigă, şi o diavoliţă de prin preajmă îţi va ţine companie! Dar să nu vă păruiţi!

Pătru Valdescu îşi sărută soţia şi ieşi la poartă unde-l aştepta dracul.

149

- De data asta sper că mârţoaga ta aleargă mai iute. Nu-mi place să mă lălăi pe drum, chiar dacă ai început să-mi devii simpatic!

- Îmi dau seama ce înseamnă în iadul vostru să îndrăgiţi pe cineva!

- În această noapte vraja se va rupe definitiv. În schimb noi doi putem rămâne prieteni în situaţii mai speciale! se bucură dracul.

Voi oamenii aveţi în permanenţă nevoie de noi şi în fiecare zi ne pomeniţi numele! Aşa că nu putem rămâne nepăsători la cerinţele voastre rostite cu insistenţă!

- Asta se datorează vicleşugului şi ispitelor voastre. Dacă nu v-aţi băga coada să ne învrăjbiţi ar fi pace pe pământ. Şi lălăind vrute şi nevrute, din galop se pomeniră mergând la trap.

- Ehe, iată un drac păcălit de om! zise deodată împieliţatul.

Mă cam duci cu vorba! Acum mă prind zorile pe drum şi nu-mi duc misiunea la bun sfârşit. Ce m-ar distra dansul vostru disperat în flăcările iadului!

Pătru se înspăimântă la aceste afirmaţii şi din instinct îşi struni calul. Pe dată însă diavolul se băgă sub el şi o zbughi în pădure pe o cărare întortocheată. Cal şi călăreţ urlau disperaţi de mama focului.

Pătru pentru prima oară îşi pierdu definitiv speranţa şi realiză că demonul îl păcălise. Parcă în jurul său ardeau flăcări, iar din ele chipuri hidoase îi rânjeau satisfăcute de prezenţa sa.

- Lasă-mă jos necuratule! Piei satana din calea mea! În zadar Pătru Valdescu îl blestema cu cele sfinte că dracul părea că nu se sinchiseşte.

Deodată demonul se opri brusc şi trânti calul cu călăreţul pe un muşuroi de pământ.

- Ai înnebunit, pământean păcătos? Eu te duc la castel şi tu mă opăreşti cu vorbe fierbinţi? Mi-ai pârjolit pielea şi părul de pe spinare! Meriţi să te arunc în fundul iadului şi nu pe muşuroiul acesta, care-ţi poate fi mormânt, se înfurie dracul transformându-se într-un balaur care aruncă flăcări printre trunchiurile arborilor.

Bărbatul încremeni.

150

- La câteva sute de metri în faţă te aşteaptă, de secole, cetatea şi castelul principelui Pătru Valdescu al cărui urmaş eşti! răcni luând iarăşi înfăţişare de om.

- Ridică-te odată şi urmează-mă, idiotule!

Pătru, înspăimântat de furia diavolului, încălecă armăsarul şi-l urmă docil. După vreo sută de paşi, printre nişte stânci şi trunchiurile copacilor, zări la lumina lunii o construcţie impunătoare. Pe moment un fior îi săgetă şira spinării, întrebându-se dacă n-a ajuns cumva la poarta iadului.

- Vezi cum te comporţi la intrare că s-ar putea să ai o întrevedere plină de surprize!

Ajunşi la poartă o arătare cu o furcă în mână rosti: - Sfrijitul ăsta e moştenitorul? Ia vino mai aproape cumetre să-ţi văd chipul!

Bărbatul se apropie sfios.

- Dar nu arăţi chiar aşa de rău! Eşti chiar frumuşel, drăguţule.

Mi-ar place o scurtă aventură, de vreo două sute de ani, alături de tine! Şi arătarea cum termină de rostit acele cuvinte se transformă într-o fetişcană cu părul lung până la călcâie, cu un trup subţirel, cu sâni îmbietori. Pătru rămase cu gura căscată la aşa frumuseţe.

- Îţi plac? Trupul meu te incită? şi deodată femeia îşi smulge straiele dezvelind un piept păros din ai cărui sâni ies capete de şerpi.

- Ha, ha, ha! Credeai că a dat norocul peste tine? Ţi-a şi zburat mintea! Păi ce să fac cu tine prăpăditule? Eşti oare în stare să-mi faci ceva? Încercăm? zise amuzându-se şi apropiindu-se. Sau crezi că ţi-am păzit castelul degeaba!?

- Nu te-am pus eu…, reuşi să articuleze bărbatul.

- Acum îmi vreau răsplataaa! şi pe gură scoaseră capetele câţiva şerpi.

Pătru se retrase îngrozit, dar tovarăşul său de drum interveni salvator.

- Gata, lasă-l! Nu-l mai speria!

- Dacă mă rogi tu, drăguţul meu, îl iert de data asta!

151

- Pătrule, îţi prezint amanta mea! Ai văzut vreodată o drăcoaică?

- Nu, îngăimă Valdescu buimăcit.

- Nici să nu-ţi doreşti aşa ceva! Sunt afurisite şi niciodată nu se întorc cu mâna goală! Acum este o excepţie.

- Ha, ha, ha! Ai avut noroc că n-ai căzut pe mâna mea, că te transformam într-un „făt frumos” cu picioarele sucite, patru perechi de mâini, nasul în formă de rât, cu ochii la spate şi mustaţă pe gât!

Ha, ha, ha!

- Lasă-l, dragă, şi pleacă în treburile tale!

- Rămâi cu bine, frumosule! Te-aş săruta, dar te las fără buze şi fără dantură! Ha, ha, ha! şi dispăru ca un vârtej de foc printre arbori.

- Pătrule, mă grăbesc că am şi alte îndatoriri de rezolvat.

- Mă laşi singur în plină noapte, în mijlocul pădurii? se înspăimântă voinicul.

- Dar eşti la tine acasă! Pădurea, cetatea şi castelul îţi aparţin!

Doar n-ai vrea să-ţi ţină de urât însuşi dracul! Asta ar fi culmea ironiei! se amuză diavolul.

- Şi dacă se-ntoarce drăcoaica? Nu-i de glumă cu ea! N-are scrupule!

- Fii pe pace! Din acest moment castelul nu mai este bântuit, iar tu ai o misiune de îndeplinit! A fost al principelui. Acum îţi aparţine!

- Aici în mijlocul dracilor?

- Dar noi suntem peste tot! Gata, nici pădurea şi nici castelul nu mai sunt blestemate! Chiar şi iazul, din această noapte, nu ne mai aparţine! Gata, vraja s-a rupt! Împărăţia noastră este cât cuprinde pământul! Noi avem şi altceva de făcut decât să-ţi păzim ţie comorile şi domeniile. Pătru Valdescu, principele acestor ţinuturi, este stă-străbunicul tău. În turnul cel mare a făcut de strajă o drăcoaică focoasă! Dacă eşti cu adevărat bărbat, urcă! N-ai ce pierde! Şi demonul dispăru fără să-şi ia rămas bun.

- Ce drac ciudat să dispară fără un adio! îşi zise tânărul.

152

Îşi luă căluţul de căpăstru şi se apropie de poartă. O împinse cu umărul şi spre surprinderea sa aceasta se întredeschise. Încă mai era lună şi la lumina sa aruncă o privire întrebătoare în curte. Totul era în paragină, iar ierburile şi mărăcinişul invadaseră până şi pietrele din ziduri. O atmosferă misterioasă plutea în jurul său. Între timp, uitase de pericolul reapariţiei drăcoaicei şi întreaga atenţie şi concentrare se canaliză asupra acestei construcţii impunătoare. Era fascinat. Încă nu realiza că, ceea ce-l înconjura, îi aparţine în întregime. Dar cum să dovedească autorităţilor că el, Pătru Valdescu, este moştenitorul principelui? Oare să fie doar un vis fantastic sau un coşmar în mintea sa?

Treptat zorile îşi anunţară prezenţa la orizont.

Se pare că am scăpat de draci! Se luminează de ziuă.

Pătru Valdescu pătrunde pe scara din faţă într-un coridor întunecos şi rece. Înaintează cu precauţie prin semiîntuneric şi se opreşte în dreptul unei uşi. O împinge şi aceasta se deschide cu un scârţâit asurzitor. În faţa ochilor i se desfăşoară o sală imensă. „Probabil aici era salonul de ospeţe”, gândi bărbatul. Rămâne impresionat de coloanele care sprijină plafonul, precum şi de arcele care le unesc. „Cât de deştepţi au fost strămoşii noştri şi cât de proşti suntem noi, marea civilizaţie!”, rosti involuntar nepotul principelui care, trăind într-un mediu mediocru, nu avea cunoştinţă despre marile progrese ale omenirii. Dacă satul lor fusese uitat de guvernanţi, habar nu avea cât de modernă era societatea în afara graniţelor micuţului cătun în care se născuse şi trăise. După ce se holbă minute în şir la acea sală, îşi continuă investigaţiile pătrunzând în altă încăpere, apoi dădu într-un coridor întunecat şi se trezi pe nişte scări întortocheate. „Probabil acestea duc spre turnul cel mare de care a pomenit Sarsailă!” Dintr-o dată îi dispăruse orice teamă şi ceva parcă îl îndemna să urce acolo unde făcuse de strajă acea faimoasă drăcoaică. „O mai fi acolo? Oare ce ispite mi se pregătesc? S-o înfrunt sau să fug?” Dar picioarele continuă să urce încet, pe întuneric, şi doar din loc în loc lumina pătrunde firav prin câte o nişă sau printr-o spărtură din zid. „Ce bine mi-ar fi prins o lanternă sau vreo feştilă… Nici măcar chibrituri nu am la mine…

153

Cap sec, să plec în ambele nopţi fără sursă de lumină şi să mă las pe seama diavolului! Mare tâmpit sunt! Mai ai Doamne asemenea specimene în Împărăţia Ta!? Dacă da, atunci să ai grijă de ele, dacă vrei să le mai ai!” se amuză Pătru cu gândurile zburându-i aiurea.

Era aşa de zăpăcit de cele petrecute în ultima vreme că nu reuşea să le mai stăpânească. Fragmente de imagini din peripeţiile precedente se perindau prin mintea sa şi nu reuşea să se concentreze asupra prezentului. În cele din urmă ajunse la capătul scărilor. Aici probabil fusese o uşă din lemn masiv, dar care din pricina umezelii putrezise de-a lungul timpului. Pătrunse înăuntru, fiindcă nu se mai temea de necunoscut după experienţa pe care o avusese cu forţele întunericului. „Dacă nici dracul nu s-a lipit de mine, atunci de cine să mă mai tem!?” îşi zise cu satisfacţie în gând. „Sarsailă mi-a îndreptat paşii aici, unde zicea că mă aşteaptă o drăcoaică…Oare cum mă voi înţelege cu ea? M-a avertizat că sunt foarte furioase, mai ceva ca ei. Dacă-i o capcană?” Brusc simţi o ameţeală. Îşi scutură capul. În faţa ochilor i se desfăşura o încăpere intimă, frumos mobilată, poleită în aur, cu aşternuturi din mătase şi un pat matrimonial în care îl aştepta o fetişcană goală de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Fermecat de acea apariţie se apropie, dar se trezi lângă perete, la o nişă. Privirile îi alunecară afară, peste pădurea de stejar. Turnul se roti din nou cu el şi simţi cum îl cuprinde ameţeala.

Niciodată nu privise în jos de la asemenea înălţime. Deodată îşi aduse aminte de făptura gingaşă din patul de alături şi tresări: „Asta-i drăcoaica! Dacă-mi face vânt peste zid?” Instantaneu întoarse capul şi rămase blocat. Se afla într-o cameră goală înconjurată de un perete rotund de piatră, iar de tavan stă agăţată o maimuţă care rânjeşte, gata să se năpustească peste el. Îngrozit, se dădu un pas în spate şi se lovi cu capul de perete. Pe dată vedenia dispăru. Rămase ca o stană de piatră nepricepând ce se întâmplase cu el. „Oare diavolul mi-a influenţat mintea şi am luat-o razna?” Se cutremură şi se rezemă de zid ca să nu se prăbuşească la podea.

Oare fusese o vedenie sau diavolul i-a luat minţile şi se află la un pas de nebunie? După câteva minute îşi mai reveni şi se întoarse cu faţa către nişă. Se apropie din nou de perete şi privi afară. De data 154

aceasta nu mai este surprins de înălţimea la care se afla. Stejarii păreau nişte pitici, iar soarele se ridicase câteva palme de la orizont.

De acolo, de sus, îşi lăsă privirile în voie, în zare, pe deasupra pădurii de foioase. Admiră cu plăcere şi satisfacţie această privelişte minunată. Simţi că îşi reveni din halucinaţie. Se retrase şi se deplasă în partea opusă, unde se afla altă ferestruică. Spre surprinderea sa privirile i se opriră pe peretele abrupt al muntelui ce se ridică impunător. Deodată îşi aduce aminte unde se găseşte, dar nu ştia de fapt ce căuta. „Oare nu-i îngropată vreo comoară între aceste ziduri de peste un metru grosime.” Cu palmele pipăie pietrele, iar unde acestea se mişcă, trage de ele dar… nimic. Într-un târziu se aşează pe o piatră să se odihnească. „Cred că voi lăsa pe altă dată căutările.

Deja este târziu şi am uitat de casă. Soţia mea, probabil, este foarte îngrijorată. Deja o ceată de tineri, în frunte cu şeful de post şi adjunctul său, au pornit în căutarea mea. Este cazul să mă întorc degrabă până nu se alarmează întregul sat!”

Când să plece, o dâră roşiatică din zidul din partea dinspre apus îi atrage atenţia. Se apropie curios şi lovi cu un pietroi în acel loc. Spre surprinderea sa nisipul începu să curgă dintre ele. Cu o febrilitate neobişnuită scormoni cu degetele şi unghiile până-i dădu sângele. În final, smulge o piatră şi descoperă ceva de metal. Atunci mai scoate încă una şi descoperi o lădiţă. „Aici erai ascunsă micuţă comoară!” şi fără s-o mai deschidă, o luă sub braţ şi coborî treptele scării întortocheate. Ajuns în curtea castelului, încălecă, şi aruncând o ultimă privire înapoi spre grandiosul castel năpădit de liane şi bălării, luă calea de întoarcere spre casă.

155

XII. PARADIS ÎN INFERN Soarele se ridică de două palme pe cer şi Pătru încă nu ajunse acasă. Elena se trezi de dimineaţă, îngrijorată. Se rugă în genunchi la icoana Maicii Domnului, apoi, pentru un timp, se ocupă de treburile gospodăreşti. Se întreba într-una, ce i se întâmplase soţului şi ezita să ia o decizie. Era sfânta duminică şi vroia să meargă la biserică. Dar dacă o întreabă careva, unde-i Pătru? Ce răspunde, că a plecat la miezul nopţii împreună cu dracul? Lacrimile îi inundară ochii şi se retrase în odaia sa. Deodată, parcă auzi o şoaptă. Se opri din plâns şi ascultă cu atenţie în linişte. Trase de colţul perdelei şi privi pe fereastră. Pe ulicioară nu era ţipenie de om. „Majoritatea sunt la biserică, la sfânta slujbă”. Pentru sărmana Elena Valdescu minutele treceau, când prea încet, când prea repede. Soarele era deja sus şi soţul său nu mai sosea. „Dacă se face noapte şi nu apare? Ce s-o fi întâmplat? Nu trebuia să aibă încredere în necurat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă… Vai de mine, ce mă fac?” Deodată, i se năzări că aude un tropot apropiindu-se şi ieşi repede în pridvor.

Aşteptă aproape o jumătate de oră cu sufletul la gură, dar zgomotul dispăruse de mult. „Nu-i semn bun!” îşi zise cu amărăciune. Urcă pe scară în fânar, sperând că de la înălţime îl va zări pe Pătru undeva pe coline, la liziera pădurii. Din depărtări un punct se apropie vijelios de sat. Bucuroasă bătu din palme ca o fetiţă: - El este, iubitul meu soţ!

Dar nu termină vorba că o musculiţă îi pătrunse în ochi. O scoase cu colţul de la şorţ şi privi din nou în zare. Spre dezamăgirea sa realizează că din atâta concentrare, acel punct ce se apropiase vijelios, nu fusese decât sărmana musculiţă. Amărâtă şi ca vai de ea o apucă ameţeala şi în stomac simţi un leşin. Se afundă pe spate în fân, ca să nu cadă din fânar, şi cu privirea spre bolta cerului aţipi…

156

Pătru descalecă la poartă şi pătrunse în curte. Era îngrijorat de starea nevestei, mai ales că în gospodăria sa nu este nici o mişcare. „Unde o fi? La vreun vecin?... Dacă i s-a făcut rău?” Ca un uragan pătrunde disperat pe uşă.

- Elena! Unde eşti iubito? În camere nu este nimeni. Iese din nou în pridvor, nedumerit.

Calul îl priveşte curios din ogradă, neînţelegând ce are stăpânul de este aşa speriat şi aleargă disperat când în casă, când afara. „Probabil a uitat unde a pus ceva foarte important şi îl caută de zor”, gândi animalul. „Băi stăpâne, tare aiurit mai eşti! Ce cauţi este legat de şaua mea! Ia odată povara asta de pe mine!” Bărbatul uită de lădiţă, în aceste momente fiind preocupat de dispariţia Elenei.

Derutat, iese pe poartă şi deodată îşi zăreşte soţia în fânar ridicându-se încet şi frecându-se la ochi.

Rămâne o clipă locului înmărmurit, întrebându-se ce căuta acolo, apoi din câteva salturi este lângă ea.

- Vai de mine, e dimineaţă! exclamă Elena buimăcită. Dar ce-i cu mine aici? Te-ai întors de mult, dragule?

- Linişteşte-te, iubito! o mângâie Pătru ca să n-o sperie.

- Am aţipit, dar nu-mi amintesc cum am ajuns aici…

- Eşti încă somnoroasă…

Bărbatul o cuprinde în braţe şi o sărută cu patimă. Amândoi se afundară în fânul a cărui aromă îi copleşi...

Unul lângă altul, cu faţa în sus, privesc cu nepăsare la norii răzleţi care iau cele mai ciudate forme. Fascinaţi de acea transformare se rup de realitate şi se lasă purtaţi de jocul văzduhului.

Deodată Pătru sare în picioare ca ars.

- S-a întâmplat ceva, dragule?

- Comoara! Am uitat-o priponită pe şa. Ce noroc că armăsarul n-a ieşit din curte!

Valdescu coboară din fânar.

- Hei, ce faci? Mă laşi aici? întrebă femeia nedumerită. E mai importantă comoara decât mine?

- Nu iubito! adăugă prinzând-o în braţe.

157

Dezlegă lădiţa de pe şaua calului. Acesta necheză bucuros, că într-adevăr stăpânul îşi aduse aminte de el.

Cei doi tineri pătrund în casă, pun lădiţa pe masă şi cu vătraiul forţează încuietoarea care cedă cu uşurinţă. Când ridicară capacul rămaseră stupefiaţi. În faţa ochilor strălucesc cele mai frumoase bijuterii. Elena rămâne nemişcată, cu gura căscată de strălucirea lor.

La rândul său Pătru nu le atinge de teamă ca acest vis frumos să nu se destrame. În cele din urmă, femeia, care întotdeauna prin natura firii sale a fost încântată de bijuterii, introduce ambele mâini în cutie şi cu degetele răsfirate le înşiră pe masă. Nu le vine să creadă ce frumuseţi au în faţa ochilor. Femeia, în culmea fericirii, începe să cânte şi să danseze, jucându-se în acelaşi timp cu colierele, brăţările, inelele…Bărbatul îi urmează exemplul. Erau în al nouălea cer.

- Eşti cea mai frumoasă şi bogată soţie din lume! exclamă entuziasmat.

La fundul cutiei găsesc un papirus pe care scrie cu caractere pe care nu le înţeleg.

- Acesta-i probabil testamentul! zise Pătru. În ce limbă o fi scris? Sunt oameni de ştiinţă care descifrează vechile scrieri. Mă voi interesa.

- Ce facem cu atâta aur? Dacă ni-l confiscă autorităţile? Oare este vreo lege legată de descoperirea comorilor?

- Poate ne luminează Dumnezeu mintea.

- Îl transformăm în bani şi cu ei ne ridicăm o căsuţă cu etaj, facem un magazin, o şcoală, un dispensar…

- Ia stai! Să ne scoatem creierii de la dospit şi să ne gândim bine ce facem cu aurul. Pe la şantier aud de privatizări şi investiţii. Într-adevăr, situaţia nu este chiar aşa de simplă, iar cei doi nu au cunoştinţă de legislaţia cu sensurile sale întortocheate. Lui Pătru Valdescu îi sclipeşte mintea, dar nu are bagajul de cunoştinţe prin care să rezolve problema în litera legii.

A urmat o săptămână destul de stresantă. Pentru prânz îşi lua mâncare în traistă şi nu mai venea acasă. Mereu găsea motiv să se întâlnească cu inginerul şef al lucrării. Intrase pe sub pielea acestuia şi şeful îl aprecia pentru isteţimea şi devotamentul său. În pauza de 158

masă intrau în tot felul de discuţii. Într-una din zile, inginerul îi zice: - De ce vorbeşti despre ţinuturi necunoscute şi comori ascunse de înaintaşii noştri?

- În zonă există o pădure blestemată în care nu poate pătrunde nimeni. Se spune că ascunde comori.

- A, deci asta-i problema! Vrei să te faci căutător de comori!

- Mă întreb ce face un cetăţean care dezgroapă, de exemplu, o ulcică cu galbeni?

- S-ar îmbogăţi!

- Nu i-o confiscă statul?

- Există nişte mici portiţe, căci legile aşa sunt făcute. Depinde cine o găseşte! Dacă-i un barosan, are parte de ea! Dacă-i vreun amărât, rămâne cu degetul pe buze! Cu un avocat bun are şi el şanse de izbândă! Dacă are un act doveditor că a descoperit-o pe moşia sa, atunci lucrurile înclină în favoarea sa. Totuşi, pentru valoarea sa va plăti un anume impozit la stat.

Vorbele inginerului îl mai liniştiră. La cină îi povesti soţiei despre discuţia cu şeful şi întocmiră un plan de bătaie. În cele din urmă, într-o seară merseră la Popa Ştefan care-i primi în camera de oaspeţi.

După câteva schimburi de amabilităţi, Valdescu scoase dintr-o gentuţă documentul cu caractere ciudate.

- Ce zici sfinţia ta că ar putea fi?

Părintele şi preoteasa priviră documentul cu luare aminte, apoi rosti: - Unde l-aţi găsit?

- În podul casei, într-o lădiţă veche, pe care vroiam s-o arunc pe foc, interveni inspirată femeia.

- Măi, dar acesta-i un act de valoare. Datează de câteva secole…

- Şi ce scrie? întrebară cei doi cu inima strânsă de curiozitate.

- Nu am cunoştinţele necesare să dezleg aceste slove, dar la noi la Episcopie este un călugăr învăţat care se ocupă cu scrierile vechi. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, am să copiez pe o coală de 159

hârtie caracterele şi am să i le dau spre descifrare. Cu siguranţă nu mă va refuza.

- Luaţi-l că nouă, deocamdată, nu ne serveşte la nimic…

- Nu, nu! Aşa ceva nu se face cu documentele originale!

Păstraţi-l cu grijă până primim răspunsul şi atunci mai vedem!

Mulţumiţi că făcuseră un pas uriaş în elucidarea enigmei, se întoarseră liniştiţi la căsuţa lor.

De la un timp femeia luase obiceiul ca seara să-şi pună câte o podoabă din cutia cu bijuterii. De această dată îşi puse mai mult de un sfert din conţinut la gât, pe mână, degete şi la urechi.

- În unele părţi ale lumii se pun podoabe şi la picioare! glumi bărbatul.

- Da? Atunci, fie! chicoti femeia şi-şi împleti câteva lănţişoare de aur pe glezne.

- La asemenea bijuterii îţi trebuie o rochie aleasă!

- O pun pe cea nouă?

- Nu dragă! În furou şi cu zorzoanele astea de aur pe tine arăţi minunat! şi o cuprinse cu voluptate în braţe.

- Mi-ar plăcea să facem dragoste plini de podoabe!

- Ca o adevărată prinţesă! şi se rostogoliră peste aşternut… În săptămâna următoare îl iscodi pe şef cu privire la modul cum a reuşit patronul să cumpere atâtea utilaje şi să plătească forţa de muncă din banii săi.

- Ehe, tinere! Este privatizat! A demarat o mică afacere acum câţiva ani. Fiind om serios a atras forţă de muncă şi a câştigat la licitaţii lucrări pe care le-a predat la timp. Este om de afaceri! El îşi recuperează valoarea lucrărilor. De exemplu, aceste drumuri sunt făcute din fonduri europene şi guvernamentale. Din toate acestea îi rămâne un profit. O parte din el îl reinvesteşte în tehnică de lucru şi astfel devine mai performant odată cu creşterea profitului.

- Deci dacă dispui de bani…

- Întocmai! Ai nevoie de un capital!

- Asta mi-ar trebui şi mie un om deştept şi corect ca dumneata!

160

- Ai de gând să-ţi deschizi firmă? zâmbi inginerul. Baftă!

Oricând vei găsi în mine un sfătuitor şi un bun prieten!

Peste câteva zile Popa Ştefan trimise un aghiotant de la biserică la Pătru să-l cheme de urgenţă.

De data aceasta preotul părea destul de grav, fără acel zâmbet specific pe buze cu care îi întâmpina de fiecare dată. Îi pofti în camera de oaspeţi şi după câteva momente de aşteptare în tensiune, părintele grăi: - Dragii mei, documentul are o valoare deosebită. Deja am vorbit şi cu un istoric să cerceteze amănunţit viaţa principelui care a domnit în aceste locuri acum câteva secole, precum şi pe cea a eventualilor descendenţi din neamul său…Totuşi, acest act ne dă un indiciu despre urmaşii săi din ziua de azi…Iată descifrarea testamentului: „Eu, Pătru Valdescu, principele Vâlcelelor, las aceste bijuterii nestemate şi comoara de lângă iazul dracilor moştenire aceluia din sângele neamului meu care-mi va purta numele de Pătru Valdescu şi se va căsători cu una din descendentele căpitanului Preda. Până atunci, comorile, castelul şi ţinutul în care se găsesc ascunse, vor rămâne prin vrajă ascunse de fiinţa omenească şi încredinţate spre pază diavolului. Odată cu împlinirea sorocului vraja să se rupă, iar urmaşii, prin grija lor, să redea viaţă acestor locuri. Semnez, eu, Pătru Valdescu, principele Vâlcelelor” şi peste semnătură este pus sigilul.

Cei doi tineri se priviră stupefiaţi de cele auzite.

Urmară câteva momente de tăcere profundă după care preotul grăi din nou: - Acest testament nu l-aţi găsit în podul casei, într-o lădiţă, ci undeva în zona despre care se vorbeşte. Adevărul trebuie să iasă la iveală ca să elucidăm misterul. Nu vă doresc răul, ci din contră, vreau ca moştenirea voastră să nu încapă pe mâinile unor şarlatani.

Bărbatul povesti despre ispita diavolului care-l luase de acasă şi-l plimbase prin pădure, apoi păţania cu castelul şi impasul în care se aflau.

- Copii mei, aveţi deplină încredere în mine că sunt om cu frica lui Dumnezeu. Nu divulgaţi secretul. Mă voi interesa la judeţ 161

despre procedura ce trebuie îndeplinită. Nu scoateţi la vedere nici o bijuterie sau galben care să dea de bănuit. La timpul potrivit, prin bancă, schimbaţi galbenii în bani şi demaraţi o investiţie de folos atât vouă cât şi localităţii noastre. Acum mergeţi liniştiţi acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Pătru îşi propuse să stea cât mai mult prin preajma inginerului ca să afle câte ceva din culisele lumii afacerilor. Dar uneori visurile trec pe lângă realitate, iar pentru materializarea lor îţi trebuie oameni de încredere, mult efort şi implicare.

Popa Ştefan se sfătui în secret cu primăriţa. La început aceasta rămase surprinsă de cele auzite. Era o situaţia nemaiîntâlnită. Planul lor trebuia desfăşurat în cel mai mare secret astfel încât să-l ajute pe Valdescu să-şi reintre în drepturi. Cu relaţiile fiecăruia, prin oameni sus-puşi, dar şi serioşi, cu un avocat de notorietate, făcură demersurile de declarare a comorii şi a bijuteriilor. Bineînţeles că se loviră de un şir întreg de probleme şi formalităţi. Între timp iarna se apropia, iar Elenei îi venea sorocul să nască. Sărmanul Pătru a parcurs de nenumărate ori drumul din sat la reşedinţa de judeţ şi înapoi. Uneori, cum clarifica un aspect în locul lui apăreau cinci neclarităţi! În cele din urmă îl luară în primire doi domni experţi în finanţe şi după ce lămuriră şi finalizară actele, îl plasară la alţi experţi în investiţii şi privatizare.

Pătru se trezi dintr-o dată înconjurat numai de oameni importanţi şi tratat de la egal la egal cu marii afacerişti. Nici nu apucă să schimbe galbenii în euro că deja primi oferte de proiecte.

Unul din specialişti îl ascultă cu atenţie ce şi-ar dori şi înţelegându-i perfect ideile, îl asigură că-i va oferi cele mai bune soluţii pentru îndeplinirea lor. Între timp tânărul nostru, fiind o fire isteaţă, se emancipă repede. Cu efervescenţa caracteristică vârstei şi a celor ce vor să realizeze ceva în viaţă, mai ales când destinul le surâde, se apucă serios de treabă. Vorbea la telefonul mobil cu orele, tocmai el care acum două luni nici nu ştia de existenţa sa!

Pe neaşteptate sosi iarna. În prag de sărbători avu cea mai mare bucurie a vieţii sale! Deveni tată! Într-o dimineaţă se născu 162

urmaşul său, un băiat de toată frumuseţea, vioi şi jucăuş! Dar nu avu parte de prea multă linişte că imediat, după Sfântul Ioan, fu chemat iarăşi în Capitală.

Se întoarse din metropolă cu o echipă de arhitecţi şi proiectanţi cu care, la iaz şi castel, discutară proiectul pentru ridicarea unui complex turistic. Între timp, doamna primar, profitând de această oportunitate, elaboră un proiect pentru asfaltarea căilor de acces la castel şi lac.

Urmară demersuri pe la prefecturi şi guvern, intervenţii la echipele europene, alergătură multă, dar şi rezultate pe măsură.

Dar iată că sosi momentul ca galbenii să fie transformaţi în bani! Banca Naţională îşi însuşi aurul şi lui Pătru Valdescu i se deschise un cont bancar. Totuşi, ca să aibă o amintire pe care s-o transmită mai departe nepoţilor şi strănepoţilor, opri o mie de galbeni pe care-i puse la păstrare într-un loc sigur. De asemenea, scoase la licitaţie câteva bijuterii pe care obţinu o sumă frumuşică.

Restul păstrându-le ca amintire pentru urmaşi.

Zilele se scurg cu repeziciune şi deodată nămeţii de zăpadă încep să se topească, temperatura creşte, râurile se dezgheaţă şi prin crâng se ivesc primii ghiocei.

Trei firme specializate în lucrări de restaurare a monumentelor istorice, de construcţii şi de amenajare amplasamente turistice îşi aduc tehnica din dotare.

Odată cu tradiţionalul mărţişor începură lucrările la complexul turistic din incinta fostei cetăţi de scaun al principelui Pătru Valdescu şi a castelului acestuia, precum şi amenajarea împrejurimilor, a pădurii ce adăpostise comoara şi lacul, a fostului iaz de desfătare al dracilor. Întreaga vară se simţi o forfotă continuă în acea pădure care, acum câteva luni, nu putea fi călcată de picior de om din pricina demonilor ce o bântuiau. Urmă o toamnă frumoasă şi lungă în care se lucră cu spor şi aproape de începutul iernii complexul turistic era gata amenajat. Deşi încă nu era dat în folosinţă, fiindcă pe timpul iernii trebuia dotat cu mobilierul adecvat, totuşi, Valdescu invită întreg satul, alături de constructori, să petreacă Revelionul la cetate.

163

De sărbătorile de iarnă întreaga comunitate renăscu, fiindcă drumul principal împreună cu ulicioarele erau asfaltate, dar mai ales că fiecare casă era inundată de lumină artificială! Electrificarea localităţii atrase după sine emanciparea sătenilor. Acum aveau televizoare, telefoane şi chiar internet. Modernizarea cuprinse această zonă cândva uitată pe harta ţării.

Petrecerea Revelionului la castel, produse vâlvă prin intermediul mass-media în întreaga ţară. Cu această ocazie, prin intermediul reclamelor, se duse vestea chiar şi peste hotare despre noua staţiune construită undeva la poalele Munţilor Căpăţânii, într-un loc pitoresc, cu izvoare limpezi şi reci, cu cascade şi un lac amenajat cu bărci şi ştrand. În primăvară, când totul a fost pus la punct a avut loc sfinţirea complexului turistic de un sobor de preoţi veniţi de la Episcopie.

Autorităţile deciseră ca incinta grotei, unde trăise vrăjitoarea pe timpul principelui Pătru Valdescu, să fie împrejmuită şi marcată cu indicatoare de avertizare şi declarată „zonă interzisă”.

Iată cum în acest loc, patronat de infern datorită unui blestem şi a unui pact cu diavolul, vraja de secole se rupse şi ţinutul se transformă treptat într-un paradis!

164

XIII. SFÂNTUL SCHIT Un om de afaceri îi recomandă lui Valdescu câteva persoane foarte abile şi capabile pentru postul de director în staţiune, un contabil şef şi o agenţie de turism renumită prin care să atragă turiştii. Pe la începutul verii apărură primii vizitatori. Datorită preţurilor tentante, pe care le practica pentru atragerea clienţilor, staţiunea se umplu de turişti atât din ţară cât şi de peste hotare. În acelaşi timp, Elena deja devenise clienta de bază a celor mai vestite saloane din reşedinţa judeţului pentru coafură, manichiură şi pedichiură, precum şi la casele de modă. Furată de trăirile efervescente ale lumii mondene şi de dragostea pentru vlăstarul ce creşte pe zi ce trece, îşi neglijă soţul. Uitaseră de bucuria dragostei din perioada de sărăcie. Acum, când pătrunseseră în lumea afacerilor, uitaseră parcă să-şi trăiască propria viaţă. „Trebuie să mergem undeva în străinătate pe o insulă unde să nu ne mai deranjeze nimeni. Voi propune soţului, ca la anul, să ne petrecem vacanţa pentru o lună de zile departe de toţi. Vreau cu adevărat clipe fericite alături de el şi copilaşul nostru!” îşi zise Elena exasperată că în orice discuţie se aducea vorba despre venituri şi cifra de afaceri, dar de dreptul lor la viaţă, nu! Într-o duminică tânăra familie îşi ia băieţelul şi se urcă în barcă. Elena este într-o rochiţă vaporoasă, iar Pătru doar în pantaloni scurţi. Este o zi senină de început de toamnă cu o adiere uşoară de vânt care te reconfortează cu răcoarea sa. Pe oglinda lacului plutesc la voia întâmplării alte câteva bărci cu tineri îndrăgostiţi care lăsaseră vâslele deoparte şi se sărutau, contopiţi parcă cu freamătul codrului şi şoaptele apelor. Pătru îi priveşte cu admiraţie, apoi, după câteva clipe de reverie privirea îi alunecă agale pe coapsele dezvelite ale soţiei şi atunci parcă resimţi fiorii dragostei. Privirile învăluiră voluptoase trupul frumos conturat al femeii, cu sânii îmbietori şi ostentativi ce-i jucau la orice mişcare pe sub decolteul fără sutien. O dorinţă posesivă puse stăpânire pe el şi din instinct începu să vâslească din ce în ce mai repede. Elena simţi 165

intenţia soţului şi-i zâmbi cu subînţeles, încântată de idee. De mult nu mai descoperiseră acest imbold şi această atracţie trupească.

Efervescenţa proliferării bogăţiei îi îndepărtase de acele nevinovate dar sincere plăceri ale iubirii. Realizară cât de mult se înstrăinaseră şi doreau să-şi redescopere dragostea din primele zile ale căsătoriei.

Se aflau unul lângă altul satisfăcuţi că fiorii sacri ai iubirii nu dispăruseră. Elena observă cum o umbră întunecă în valuri chipul bărbatului.

- Dragul meu, tu îmi ascunzi ceva…

- Am avut vreodată secrete faţă de soţia mea? Într-adevăr, am fost ocupat în ultimul timp…Sau eşti geloasă? tresări Pătru.

- Mă nelinişteşte misterul ce pluteşte în jurul tău. Ceva nu-i în regulă. Ori te doare ceva, ori afacerile merg prost, ce-mi ascunzi?

- De la un timp mă bântuie un gând…Îţi mai aduci aminte când eram săraci şi am plecat de nebun în munţi?

- Şi ai ajuns la o cascadă! Nu cumva pe acolo mai zace vreo comoară şi i-a sosit timpul s-o aduni de pe drumuri!? zise Elena mai în glumă mai în serios.

- Aproape în fiecare noapte visez că mă caţăr, ca alpiniştii, pe acel perete abrupt şi, deodată, deasupra cascadei apa dispare undeva în munte, iar în faţă mă loveşte o lumină puternică. Mă trezesc de fiecare dată ca orbit de strălucirea sa şi când readorm visul se repetă. Acest lucru mă incită. Cred că-i o viziune, o premoniţie, nici eu nu ştiu cum să-i zic.

- Cu siguranţă este un semn!

- Nu am altă cale de ales! Voi urca muntele ca să-mi potolesc curiozitatea şi să descopăr de unde izvorăşte cascada!

- Cum crezi de cuviinţă şi cum îţi dictează cugetul, aşa să procedezi! Nu mă mai tem că ţi se poate întâmpla vreun rău. Dacă-ţi era sortită vreo cumpănă, o aveai până acum la câte experienţe de groază ai avut parte.

- Peste câteva zile voi urca pe munte!

- Precum îţi este voia, scumpule! Toate acestea se înlănţuie cu evenimentele din familie...

- Ce-ţi lipseşte, scumpo?

166

- O fetiţă!

- Poftim? tresare bărbatul. Eşti însărcinată!?

Bărbatul o cuprinde în braţe şi se învârteşte cu ea chiuind de bucurie.

- Dacă este fetiţă vom avea pereche şi voi fi cel mai fericit tătic din lume! Deseară sărbătorim evenimentul la castel în turnul cel întunecat!

Petrecură două nopţi la rând în turn, acolo unde avusese viziunea cu acea cameră poleită în aur. Pornind de la vedenie decisese să amenajeze o cameră specială pentru tinerii îndrăgostiţi care binevoiau să-şi petreacă în intimitate clipele amoroase. Ce ironie a sorţii! Acum câteva secole adăpostea la răcoarea sa deţinuţii cei mai fioroşi, iar acum constituia cel mai tentant dormitor pentru amorezi! În a treia dimineaţă, odată cu ivirea primilor zori, Pătru pătrunde în grajd, încalecă pe murgul său preferat şi se pierde pe o alee în adâncul pădurii. Primele raze ale soarelui îl ajung din urmă pe cărarea şerpuitoare de lângă râul gălăgios. De după un pinten stâncos, în faţa ochilor i se desfăşoară spectaculoasa cascadă. Noi energii i se preling prin vene şi o sete nebună de a-şi trăi viaţa din plin îi cuprinde întreaga făptură. Îşi priponi calul de un pinten stâncos şi se căţără până sub apele reconfortante care se prăvălesc de undeva de sus, plutesc câteva clipe în văzduh, apoi se lovesc de o stâncă formând un mic lac de vâltori, iar în final se prăvălesc furioase la vale în mici cascade. Pătru Valdescu este fascinant de priveliştea înconjurătoare oferită de amfiteatrul munţilor şi de spectacolul tumultuos al apelor care se rostogolesc vijelios la vale. În cele din urmă se dezmetici din starea euforică, de reverie şi cercetă o cale care să ducă deasupra minunatei cascade. Încercă să se strecoare între lama de apă şi peretele umed al versantului dar fără sorţi de izbândă. Atunci se retrase vreo câţiva paşi mai la vale ca să aibă o perspectivă mai amplă. Într-adevăr era o posibilitate de acces pe malul celălalt dacă se caţără pe colţurile stâncoase ale abruptului. Sare de pe un bolovan pe altul ca să traverseze râul.

Deodată piciorul îi alunecă de pe piatra umedă şi cade în valurile 167

învolburate ce-l rostogolesc la vale. Îşi feri capul de lovituri, înghiţi câteva guri zdravene de apă rece ca gheaţa după care reuşi să înoate până pe malul stâng. Îl cuprinse un râs isteric de propria păţanie. Înaintă pe lângă abrupt până când acesta se contopi cu râul. Se dezbrăcă la chilot şi-şi puse hainele pe stâncă la soare. „Ce bine dacă aveam câteva noţiuni de alpinism!” îşi zise cu regret.

Se prinse zdravăn cu degetele de colţurile pietrei, apoi se ridică în braţe, sprijinindu-şi degetele de la picioare pe câte o muchie care de multe ori părea să-i pătrundă în carne. Nu privi în hău ca nu cumva să ameţească şi urmări cu privirea doar înălţimea. Încet, încet ajunse aproape de partea de sus a cascadei, când deodată, simţi că palma i se duce cu braţul undeva în adâncime.

Ajunsese pe un platou. Se ridică şi mare-i fu mirarea când descoperi că, de fapt, cascada pornea de undeva mai sus, iar peretele era aşa de abrupt şi lucios că nu mai putea urca. Apa izvorăşte direct din munte, iar mai sus se desfăşoară doar abruptul. Alături, la câţiva paşi, se află o grotă. Pătru se apropie tiptil şi pătrunde înăuntru.

Deodată se retrage speriat cu ochii bulbucaţi. În cavernă, într-un colţ, pe o treaptă de stâncă era întinsă o mumie. Auzise de aşa ceva, dar nu-şi închipuia cum arată în realitate. „Oare chiar mumie să fie?

Dacă-i ceva necurat? Un cadavru putrezea şi doar scheletul mai rămânea din el.” Îl cercetă cu atenţie, dar nu-l atinse. „Trebuie să anunţ preotul de această descoperire. Asta este o minune!”

Când să se întoarcă rămase buimac: „Cum mai cobor de aici?” Într-adevăr la urcare a fost mai uşor, în schimb la coborâre era foarte dificil. Neavând altă alternativă se lăsă pe perete, uşurel, dar degetele de la picioare nu reuşesc să se sprijine pe colţul pietrei. Se ridică la locul iniţial, se sprijini în degetul mare de la piciorul drept, se răsuci şi privi în gol. La câţiva metri sub el apa clocoteşte înspumată. „Şi dacă-i vreun pinten stâncos ascuns în valuri?” Se cutremură. Mai privi încă o dată şi după cum bolborosea şuvoiul de apă părea suficient de adâncă. „Să nu-mi pierd luciditatea! Mă va învârti ca pe o morişcă!” Îşi desprinde palmele de pe stâncă şi împinge cu forţă în piciorul de sprijin ca să-l arunce cât mai departe de peretele muntelui. Câteva clipe pluteşte prin aer, apoi se izbeşte 168

de vulcanul de apă sub el şi se afundă în necunoscut. Mişcările îi sunt dezordonate şi se zbate disperat. Este când afundat în adânc şi răsucit în toate părţile, când scos la suprafaţă că abia trage câte o gură de aer. Operaţiunea părea că se repetă la nesfârşit în acest vârtej şi forţele încep să-i cedeze. Deodată simte sub piciorul stâng ceva tare. Este un pinten stâncos. Împinge în el şi se aruncă în afara vâltorii. Se rostogoleşte la vale, cade în gol în altă cascadă, iar la următoarea reuşeşte să se retragă la margine şi să scape de iureşul apelor. Poposi pe mal câteva minute să-şi revină din ameţeală. În cap auzea un tumult continuu. Recăpătându-şi stăpânirea de sine se tolăni pe piatra fierbinte să-şi recapete puterile.

Refăcut, Pătru îşi luă sub braţ hainele aproape uscate şi sărind din bolovan în bolovan traversă râul. Pe malul celălalt al apei se îmbrăcă, îşi mângâie armăsarul care necheză de bucurie că stăpânul nu-l părăsise în această singurătate, apoi dintr-un salt se aruncă în şa şi porni pe cărare. Către orele amiezii pătrunse pe poarta castelului.

Soţia sa tocmai îşi plimba bebeluşul prin curte. La sosirea călăreţului tresări şi-i alergă în întâmpinare: - Dragule, nu mă aşteptam să apari aşa repede! De obicei veneai târziu din astfel de escapade!

- Scumpa mea, am pornit la drum cu noaptea în cap. Dar după cum observi, de data aceasta m-am întors cu traista goală!

- Dacă eşti întreg la trup, restul nu mai contează! Să stăpânim sănătoşi ce avem!

- Dar am şi noutăţi chiar foarte curioase! Am găsit o mumie!

- Ceee?...

- Un cadavru stafidit!

- Schelet poate vrei să zici!

- Nu dragă! Pilea i s-a făcut maronie, dar s-a stafidit şi s-a lipit de oase! Are şi păr pe cap şi barbă!

- Brrr…, se cutremură Elena. Şi nu ţi-a fost frică?

- Nu m-am speriat de diavol şi mă tem de o biată fiinţă umană mumificată acum câteva secole!?

169

Seara, Pătru Valdescu merse la preotul localităţii şi-i povesti cele descoperite. Acesta se scărpină în cap pentru a reflecta mai bine: - Acela a fost vreun pustnic care, probabil după vreo schimbare a reliefului, a rămas izolat pentru totdeauna.

Nemaiputându-şi procura hrană a slăbit, s-a stafidit şi a murit în rugăciuni. Datorită credinţei sale, Dumnezeu ne-a lăsat un semn că acel pustnic a devenit un sfânt. Este posibil ca prin atingerea moaştelor sale să se producă minuni. Adică să vindece boli incurabile, să întărească sănătatea trupească, să alunge vrăjmaşul şi să stabilească pacea şi înţelegerea între oameni…Este poate cea mai mare descoperire pe care ai făcut-o în favoarea creştinilor...Cu averea pe care o moşteneşti îţi poţi permite să faci o cale de acces până acolo.

- Să mergi şi sfinţia ta să-l vezi!

- Eu nu pot urca muntele. Nu c-aş fi bătrân, dar sunt născut tare de mult! zâmbi şugubăţ preotul.

- Îl coborâm cu nişte frânghii…

- Şi dacă nu vrea să coboare?

- Ce vorbă-i asta, părinte? întrebă nedumerit Pătru.

- Adică dintr-o dată devine foarte greu că nici cu macaraua nu-l poţi lua! Poate că sfântul doreşte să rămână în continuare acolo.

Ca să te binecuvânteze Dumnezeu şi să-i aduci mulţumire pentru şansa vieţii pe care ţi-a dăruit-o, chemi la faţa locului câţiva ingineri proiectanţi şi arhitecţi. Aceştia vor studia posibilitatea ridicării unei bisericuţe!

- Acolo unde doar vulturii ajung?

- Nu-ţi frământa capul că sunt persoane cu studii superioare care ştiu ce au de făcut în orice situaţie. Vor propune mai multe soluţii şi am să fiu şi eu prin preajmă să luăm cu toţii o decizie înţeleaptă şi pe voia Domnului! Şi într-adevăr Pătru Valdescu, sfătuit de preotul Popa Ştefan şi de doamna primar Saveta Ionescu, luă drumul spre oraş la firma de proiectări cu care mai lucrase. Patronii promiseră că în două-trei zile se vor deplasa la faţa locului şi vor studia terenul şi posibilitatea 170

construirii unei căi de acces. Apoi, odată accesul asigurat, vor studia varianta ridicării unei bisericuţe într-un mod aparte, în conformitate cu ondulaţiile şi accidentările terenului stâncos. Între timp, preotul Popa Ştefan alergă la Episcopie şi aduse Preasfinţitului la cunoştinţă descoperirea acelei mumii în creierul muntelui. Prea Sfinţia Sa se minună şi rugă preotul satului să intervină pe lângă lucrători să nu denatureze situaţia existentă până soseşte dânsul acolo. Până atunci să construiască o cale de acces.

Episcopul recunoscu că acela este un semn Dumnezeiesc şi pustnicul trebuie canonizat ca sfânt. Şi iată că acest nou eveniment puse în mişcare întreaga comunitate din Colinele Vâlcelelor. Care mai de care venea cu cele mai sofisticate idei! Să-i fi văzut cum îşi scotea fiecare telefonul mobil şi-şi suna prietenii şi cunoştinţele! Până mai ieri nici nu aflaseră de existenţa acestui aparat minune, iar acum devenise mai necesar decât izmenele de pe ei din toiul iernii!

Sosi de la oraş un grup de ingineri care făcură măsurători, ridicări topografice şi ulterior întocmiră planuri de execuţie. Firma specializată în drumuri şi poduri sosi cu planurile în braţe şi se apucă de treabă. Conform înţelegerii, proiectanţii nu afectară prea mult cadrul natural existent, iar executanţii interveniră cu exploziv numai la colţurile stâncoase ca să lărgească drumul conform proiectului. Câteva utilaje şi maşini realizară calea de acces până sub cascadă în cel mai scurt timp posibil.

Apoi aduseră o automacara cu braţ telescopic cu care transportară domnii proiectanţi şi preotul satului pe acel mic platou din faţa grotei sihastrului. Studiară cu atenţie fiecare metru pătrat şi întocmiră zeci de schiţe la faţa locului pe care le puseră pe calculator şi definitivară proiectul ridicării unei bisericuţe aici pe abruptul stâncos al muntelui. Împreună deciseră ca acea cavernă să constituie altarul. Celelalte părţi ale bisericuţei, naosul şi pronaosul să urmeze, la fundaţie şi ziduri, forma reliefului. Astfel, doar o parte din pereţi şi din acoperiş să fie construite din materiale de construcţie, restul adaptându-se la configuraţia pietrei muntelui.

171

Ideea îi plăcu şi episcopului şi aprobă această variantă propusă de echipa de proiectanţi şi arhitecţi.

După execuţia drumului întrerupseră activitatea deoarece în munţi sosise deja iarna! În primăvară, executanţii primiră şi proiectul unui pod suspendat din versant în versant, pe profil metalic, care să traverseze râul chiar prin faţa cascadei. Ceea ce realizară deveni unic pentru această zonă mirifică!

La ridicarea sfintei biserici se aduseră motocompresoare şi picamere cu care ajustară anumite denivelări mai pronunţate şi încastrară armătura şi a betonul în stâncă.

Undeva în interiorul bisericuţei, într-un fel de cavernă naturală, săpară în munte un fel de cavou unde aşezară sfântul şi deasupra puseră un geam. Echipa de meseriaşi ridică biserica în câteva luni. La sfârşitul verii o echipă de pictori realiză, în limita spaţiului, câteva picturi cu sfinţi direct pe piatră şi pe tencuială.

Catapeteasma şi iconostasul au fost realizate de o echipă de sculptori în lemn de stejar şi apoi pictate în ulei. Unul dintre artişti avu într-o noapte o viziune, şi legându-se de configuraţia sfântului, îi realiză un chip palid şi smerit din care parcă se degaja lumină şi căldură. Această icoană o puseră alături de sfintele moaşte.

Odată cu terminarea ultimelor finisaje, un sobor de preoţi, în frunte cu Preasfinţia Sa Episcopul, veniră, aici, în creierul muntelui, unde ţinură slujba de sfinţire a bisericuţei. Acele moaşte au fost canonizate ca aparţinând unui sfânt pe care l-au numit „Sfântul pustnic, ocrotitorul celor rătăciţi şi însinguraţi”.

Acest Sfânt Schit este dat spre îngrijire unui preot bătrân de la o mănăstire de peste munte şi a unui ucenic mai tânăr care să-l însoţească.

Nu trecu mult şi Elena Valdescu născu al doilea copil, o fetiţă de o frumuseţe rară, ca o Ileana Cosânzeana!

Mare bucurie în familie, dar şi în întreaga localitate care prosperase de când moştenirea ajunsese unde fusese sortită.

Aproape că întreaga comunitate îşi construi pensiuni, bineînţeles cu ajutorul şi sprijinul Valdeştilor!

172

O nouă viaţă şi un nou surâs înflori pe chipurile cetăţenilor, urmaşii locuitorilor de acum câteva sute de ani care au luptat şi apărat cu sângele lor acest ţinut fermecător!

Probabil, în aceste momente, principii Valdeşti şi căpitanii zâmbesc din Grădinile Raiului mulţumiţi de realizările urmaşilor lor!

SFÂRŞIT

ION NĂLBITORU S-a născut la 6 ianuarie 1956, la Bălceşti, jud. Vâlcea. Este inginer, scriitor (romancier, poet, dramaturg, epigramist, memorialist), membru al Forumului Cultural al Râmnicului (2009), membru fondator şi preşedinte al Forumului Cultural Brezoi (2009), membru al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor-Regina Maria” – Fil. Jud. Vâlcea, Subfiliala Brezoi (2010), membru al Ligii Scriitorilor Români - Filiala Vâlcea (2010) şi al Societăţii Culturale „Anton Pann” – Râmnicu Vâlcea (2010), membru fondator al Cafenelei Literare „Info-Cozia” Călimăneşti (2010). Începând cu anul 2009 publică o serie de pamflete, epigrame, poezii, parodii, fabule, articole, reportaje, recenzii, schiţe şi fragmente din romanele proprii în mai multe reviste din ţară şi din străinătate: „Info Cozia” (Călimăneşti), „Scurt Circuit Oltean” (Slatina), „Constelaţii diamantine” (Craiova), „Art-emis” (Rm. Vâlcea), „Memoria slovelor” (Rm. Vâlcea), „Povestea vorbei” (Rm. Vâlcea), „Cultura vâlceană” (Rm. Vâlcea) „Agora literară” (Cluj Napoca), „Naţiunea”, „Starpress”,„Actualitatea românească” (Italia), „Itaca” (Irlanda), „Cititor de proză”, „Confluenţe literare”, „Slova creştină”,etc.

173

Volume publicate: Cascada Tinereţii, roman, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2007; La poarta destinului, teatru, vol. I, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2007; Stăpânul soarelui, teatru, vol. II, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2008; Fântâna Sângeroasă, roman, Bucureşti, 2009; Edenul şi infernul unei lumi, teatru, vol. III, Bucureşti, 2009; Arhimandritul Mina Stan – un slujitor devotat Domnului, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011; Arhimandritul Mina Stan – omul rugăciunii, omul suferinţei, Ed. Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2012.

Volume în lucru: Urmaşul lui Dracula – roman; Castelul bântuit – roman.

A publicat o serie de referinţe şi evocări în două volume realizate în colective de autori: Personalităţi de seamă ale Bisericii Ortodoxe Române. Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim Cristea, Arhiepiscop al Râmnicului, la 97 de ani – volum aniversar, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011 (volum îngrijit de Eugen Petrescu); Costea Marinoiu – un dascăl al culturii vâlcene, în Volum omagial.

Costea Marinoiu 75 de ani de la naştere, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2012 (volum îngrijit de Eugen Petrescu), ); Epigramiştii se prezintă, Vol I, la Editura Grafit Bacău 2012 (volum coordonat de profesor Rodica Hanu); Dincolo de cuvânt (confesiunea poetului, prozatorului) Editura Arhip Art Sibiu, 2012, (coordonator Valentina Becart).

Ion Nălbitoru este prezent în trei dicţionare: Liga Scriitorilor Români – dicţionar biobibliografic, vol. I, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011, pp. 279-280 (coord. Anda Dejeu); Enciclopedia Judeţului Vâlcea, vol. I, Ed. Fortuna, Rm. Vâlcea, 2010, p. 849 (coord. prof. dr. Ion Soare); Enciclopedia Judeţului Vâlcea, vol. II, Ed. Fortuna, Rm. Vâlcea, 2012, p. 677 ( coord. Prof. Dr. Ion Soare).

174

CUPRINS Al. Florin Ţene - Legenda ca un summum de adevăr istoric şi imaginaţie ---------------------------------------------------------- 3 I. PACT CU DIAVOLUL -------------------------------- 7 II. SUB SEMNUL BLESTEMULUI ----------------------- 24 III. PRINCIPELE MOŞTENITOR -------------------- 48 IV. O VIŢĂ NOBILĂ UNDEVA ÎNTRE CARPAŢI ------ 63 V. CĂUTĂTORII DE COMORI ----------------------- 75 VI. ZONA DUHURILOR RELE ---------------------- 86 VII. SOLII ADÂNCURILOR ------------------------- 101 VIII. CALEA SPRE TALPA IADULUI ------------ 112 IX. UN MUSAFIR CIUDAT ------------------------- 124 X. FRATE CU DRACUL ----------------------------- 134 XI. CASTELUL BÂNTUIT --------------------------- 148 XII. PARADIS ÎN INFERN --------------------------- 156 XIII. SFÂNTUL SCHIT -------------------------------- 165 Ion Nălbitoru----------------------------------------------------- 173

175

176