Dacia Eterna nr.4

DACIA ETERNÃ REVISTÃ DE CULTURÃ - TRADITII, PROZÃ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ AN 1, NR. 4, IULIE 2014 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECÃREI LUNI

2

Anul I, nr. 4/2014

SUMAR Constantin Lupeanu,VACANTÃ/3

Pentru o Romãnie a Meritocratiei!

TRADITII Ioan Pãunescu, DIOSCORIDES SI DACIA - III / 4-6

Statuia regelui Decebal la Cazane

ARTA PLASTICÃ Vasilica Chifu / 7-8 PROZÃ Dinu Grigorescu, ÎN CHINA/ 9-13 AFORISME Valeriu Butculescu, FRAGMENTARIUM/14-20 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, VECINUL CEL BUN / 21-30 Raluca Ioana Maftei, SCRIS ÎN STELE / 31-35 TEATRU Dinu Grigorescu, NUNTÃ CU GIROFAR/ 36-40 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ Adian Daniel Lupeanu, CONFUCIUS - AFORISME/ 41-42 MEMORII Ion Andreita, RÃZLETE/43-45 CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Mihai Popescu, POEZIA SI ÎNTELECIUNEA CÃRTII/46 ESEU Traian Vasilcãu, INVIEREA DIN MORTI A CUVANTULUI/47-48

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-SEF: IOAN PÃUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însotite de fotografia autorului.

Colaborãrile nu se plãtesc. Reproducerea este permisã, cu citarea sursei.

Numãr ilustrat cu imagini dupã lucrãrile artistei Vasilica Chifu.

Coperta I: INCEPUTUL MILENIULUI III

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul I,nr.4/2014

VACANTÃ Iulie. Vrem nu vrem, zile bezmetice. Îi telefonãm câte unui prieten si aflãm cã el este la sute sau la mii de kilometri de capitalã. Dupã obicei, vara, bucurestenii petrec o sãptãmânã – douã la mare, apoi se retrag la tarã, în vila construitã cu bani câstigati prin muncã cinstitã, cum altfel?, la pãrinti sau la neamuri, dacã nu si-au ales o pensiune prospãt deschisã într-o zonã de deal sau de munte.

Un prieten mã cheamã, din timp în timp, sã-l vizitez pe undeva pe lângã capitala dintâi a Basarabilor. Vino, te rog, mã invitã el, ademenindu-mã: vino si scapã si tu o vreme de asfalt încins si de blocuri cenusii, fragii si zmeura si afinele te asteaptã râzând, eu te iau la cosit si la stivuit fânul în hambar; vino, dacã nu pentru mine, mãcar pentru toamna aceasta lungã si pentru ploile bogate si mai ales vino sã te minunezi cum se bucurã cerul si se lumineazã dupã ce ne împrospãteazã prin vânt si ploi; vino sã te duc la sãnius, ca-n copilãrie, aici iernile sunt blânde, iar zãpada, când cade bogat, ne este cea mai bunã prietenã; vino înainte sau dupã Sfintele Pasti, oricând, numai la noi vei descoperi cum rãsuflã pãmântul ca o fiintã vie. Promit de fiecare datã, însã de prea putine ori dau curs invitatiei generoase. Îmi amintesc de o cursã de lungã distantã cu o ratã prãfuitã de pe vremuri, mirosind usturãtor a motorinã, pe drumuri pline de gropi, spre undeva, cândva. Eu, cu un rucsac în spate, printre baloturi mari si mici, bãrbati duhnind a tutun alcoolizat, femei cu copii în brate. Rãmân în picioare pe poteca strâmtã dintre scaune, la picioare cu boccele, cosuri cu pãsãri, panere încãrcate cu te miri ce. Nu apucasem sã iau loc. Un bãtrân mã întreabã ce caut acolo. Acolo în autobuz, acolo în lumea lor. Vreau sã urc pe vârful ..., si îi spun numele unui munte. Mã mãsoarã cu privirea, neîncrezãtor. Excursionist, adaug. E evident cã nu mã crede în stare. Jos e izvorul ..., grãieste dupã un timp, si îmi spune un nume de negãsit în dictionare. Sã cauti sã bei apã multã, adaugã, apoi mã lasã în pace. Nu mi-a mai vorbit tot drumul. În schimb,

cum stãteam în picioare cam pe la mijlocul masinii, am ascultat eu conversatiile încrucisate peste capul meu. Câte nam auzit! Întâmplãri relatate pãstos cum greu reuseste sã o facã un romancier. Dacã le-as fi înregistrat, mi-am zis mai târziu, as fi publicat o carte cum nu e alta în literatura românã.

Dar despre ce sã scriem acum, cu soarele deasupra capului, privindu-ne cu o dragoste prea fierbinte?ªSi pentru cine sã scriem? Ne citeste cineva? Ceea ce scriem noi în aceste pagini conteazã? Ajutã în vreun fel creatiile literare din revista Dacia Eternã, ca de altfel din toate revistele literare din tara asta, cele adunate în cãrti si tipãrite în Bucuresti si aiurea, mii de titluri adunate în decursul fiecãrui an? Stie cineva rãspunsul corect?

Inaugurãm, cu numãrul pe luna August, o rubricã nouã: Dialog.

Vom publica punctele de vedere ale celor care citesc revista (oameni ai condeiului, pardon, nu mai existã aºa ceva, ar fi trebuit sã scriu: oameni ai tastaturii), aºa cum ne sunt ele trimise pe adresa de email: revistadaciaeterna@gmail.com.

Redactia nu va interveni în nici un fel pe textele pe care le vom primi. Critici si laude, ovatii si înjurãturi, le vom publica în ordinea sosirii.

Tocmai de aceea, prieteni, vã rugãm sã ne scrieti. Încercãm o confruntare cu Domniile Voastre, onorati cititori, a noastrã, pãrintii revistei Dacia Eternã, a autorilor care ne-au încredintat creatiile lor.

Fiecare dintre noi poate fi autor si cititor. Asa cum avem dreptul la creatie liberã, artã pentru artã, cum se socotea odatã, la fel avem dreptul la opinie neîngrãditã.

Vã rugãm, prin urmare, sã ne scrieti.

Vã asteptãm si ne dorim sã fiti cât mai drepti si cât mai rãi cu putintã, acolo unde este cazul, fiindcã progresul se naste din adevãr.

Constantin Lupeanu

URME DE LA ÎNCEPUT - VASILICA CHIFU

4

TRADITII

AnulI,nr.4/

Ioan Pãunescu

DIOSCORIDES SI DACIA (III)

410222

(continuare )

3. Riborastra /Rutastra (Lappa Major) Face parte din familia Compositae.

Nume populare româneºti: Brusture, Bapuc, Lipan, Clococean Denumirea în alte limbi strãine: Fr. Bardan, Gloteron; G. Grosse Klette; M. Közöséges bojtorjan; R. Lopuh balºoi Aria de rãspândire. E întâlnit pe teritoriul întregii tãri, pe terenuri necultivate, pe marginea drumurilor si a cãilor ferate, pe soluri fertile.

Remediile recomandate de Dioscorides: • Rãdãcina acestei plante, bãutã cu fructul de pin este de mare folos celor care au scurgeri de sânge si în cazul secretiilor purulente • Rãdãcina aplicatã sub formã de cataplasme este bunã în cazul luxatiilor • Frunzele aplicate tot sub formã de cataplasmã ajutã la vindecarea ulceratiilor vechi.

Medicina naturistã de azi o prezintã astfel: Descriere botanicã: Bianualã, erbacee. În pãmânt are un rizom vertical, care se continuã cu o tulpinã pivotantã cãrnoasã. În primul an, direct din rizom pornesc frunze mari în rozetã si numai în al doilea an apare tulpina, care poate atinge 2 m, roscatã, ramificatã si pãroasã, purtând frunze mici si flori purpurii grupate în capitule globuloase dispuse aproape la aceiasi înãltime, formând un corimb. Bracteele involucrului sunt încovoiate la vârf ca un cârlig. Fructul este o achenã. Înfloreste august – septembrie.

Datoritã secretiei abundente de nectar din flori, cât si al mirosului specific al acestora, sunt foarte frecventate de albine. Se poate ajunge la o produc ie de miere de circa 300 kg la hectar.

Pãrti de plantã folosite: Rãdãcinile (Radix Lappa) recoltate în toamna primului an de vegeta ie sau primãvara, în anul al doilea.

Frunzele(Folium Lappa), recoltate la maturitate.

Substante active: un principiu amar (lappatina), inulinã; acizi: palmitic, cafeic; ulei volatil, vitamine din complexul B, sãruri minerale, etc.

Actiune farmacodinamicã. Diureticã, antisepticã, hipoglicemicã, sudorificã, depurativã, carminativã, anti toxic capilarã. Întrebuitãri terapeutice.

Pentru uz intern. Sub formã de decoct, în cure prelungite, se recomandã în tratamentul diabetului, calculozei biliare, la diferite boli ale pielei, furunculozã.

Ceaiul de frunze este recomandat si în cazul bolilor de stomac, în tratarea gutei sau reumatismului.

Pentru uz extern. Cataplasmele sau spãlãturile cu decoct sunt utile pentru vindecarea plãgilor purulente, a ulceratiilor, furunculelor.

Apa de brusture se poate utiliza la spãlarea gurii datoritã actiunii sale dezinfectante si antiputride.

Decoctul de rãdãcinã de brustur, dacã e posibil în amestec cu urzici, se poate utiliza pentru frectii sãptãmânale ale pãrului, pentru întãrirea acestuia, evitându-se astfel cãderea lui. În medicina popularã: Planta a fost recomandatã astfel: Frunzele de brustur – tratamentul rãnilor, al ulceratiilor, al furunculelor Intern a fost recomandat în tratarea durerilor de stomac, al reumatismului, etc 4. Teudila/Tedila, Teidila (Mentha piperita) Face parte din familia Labiatae.

Nume populare româneºti: Izmã bunã, Ghiazmã, Giugiuma, Izmã de leac, Mentã, Mintã de grãdinã, Mãtãcinã Denumirea în alte limbi strãine: Fr. Menthe poivrée; G. Pfefferminze; M. Borzos menta; R. Miata perecinaia Aria de rãspândire. E întâlnitã pe teritoriul întregii tãri.

Remediile recomandate de Dioscorides:

Anul I, nr. 4/2014

•

Bãutã si aplicatã sub formã de cataplasme este de folos celor muscati de serpi • Fiertura are efecte diuretice • Ajutã la vindecarea fracturilor, la cei cuprinsi de spasme sau care respirã cu dificultate • Este bunã în tratamentul colicilor, a holerei si în cazul paraliziei • Planta bãutã cu vin este un antidot contra otrãvurilor sau la vindecarea celor bolnavi de icter • Bãutã cu sare si miere, omoarã viermii intestinali. Acelasi efect se obtine dacã este consumatã crudã si zdrobitã • Planta ingeratã în cantitãti mari, dupã care se bea zer, este un leac bun pentru cei care suferã de elifantiazã • Fructele zdrobite si introduse în vagin sunt un abotiv eficace si regleazã menstruatia • Sub formã de cataplasmã albesc cicatricele de culoare neagrã si îndepãrteazã pungile de la ochi • Este utilã celor ce suferã de sciaticã • Fiertura bãutã are un efect sudorific • Sucul plantei picurat în urechi, omoarã viermii Medicicina naturistã de azi o prezintã astfel: Descriere botanicã: Perenã, erbacee.

Rãdãcina este adventivã, fibroasã, ajungând la adâncimi de 40 cm.

Tulpina în patru muchii este puternic ramificatã, ajungând la peste un metru înãltime. Din mugurii situati pe portiunea de tulpinã lignificatã, se formeazã stolonii. Acestia sunt aerieni, din nodurile cãrora se formeazã rãdãcini adventive, tulpini si subterani, care au la noduri rãdãcinile.

Frunzele sunt opuse lanceolate sau oval-lanceolate, ascutite la vârf, crestate pe margini, lungi de 4-8 cm, late de 2-3 cm, pe partea superioarã netede, având culoarea verde închis, iar partea inferioarã ceva mai deschisã. Pe limbul frunzei se gãsesc niste granule lucioase galben-cenusii. Frecate între degete, aceste granule se sparg si frunza rãspândeste un miros aparte, datoritã uleiului volatil eliberat. Inflorescentele sunt spiciforme, asezate în vârful ramificatiilor tulpinei.

Florile au culoarea purpuriu - violacee.

Pãrti de plantã folosite: În scop terapeutic îsi gãsesc întrebuintarea frunzele (Folium Menthae piperitae) întregi, având culoarea cât mai apropiatã de cea naturalã, cu un miros pãtrunzãtor, iar gustul aromatic rãcoritor.

Substante active: ulei volatil (Oleum Menthae), tanin, substante amare, substante minerale, antibiotice, acid piruvic, etc..

Actiune farmacodinamicã. Antisepticã, gastro-intestinalã,

5 antispasticã, stimulentã stomahicã, colereticã, aperitivã, colagogã, etc. Întrebuitãri terapeutice.

Pentru uz intern. Izma se bucurã de pretuire generalã ca fiind planta care potoleste si vindecã durerile abdominale cauzate de gastroenterite: diaree, colici, convulsii, precum si dischinezii biliare, usureazã eliminarea gazelor din stomac si intestine si face sã disparã senzatia de vomã.

Frunzele au o actiune stimulentã si una sedativã asupra organismului.

Se administreazã sub formã de infuzie din douã linguri de frunze mãruntite într-un sfert litru apã, cantitate care se bea în cursul unei zile în 2 – 3 etape.

Pentru uz extern. O mânã de frunze pusã într-un vas cu capac în care apa dã în clocot, sub formã de inhalatie combate rãguseala, gripa, afectiunile laringelui.

Cataplasmele reci cu infuzie de izmã potolesc durerile de cap si durerile reumatice.

Uleiul administrat extern prezintã actiune anestezicã, cu efect benific în dermatologie, si oto-rino-laringologie.

Frunzele de izmã intrã în compozitia ceaiurilor antiasmatice, anticolitic, antidiareic, gastric si hepatic. În medicina popularã: Ceaiul de izmã este recomandat în: deranjamentele gastrice, în combaterea insomniilor, reglarea functionãrii vezicii urinare a copiilor. Cataplasmele cu aceastã plantã usureazã durerile reumatice. Vindecarea, prin spãlarea zonelor iritate ale pielii sau afectate de boalã cu decoct de plantã.

5. Stirsozila/Tubela (Erithreae centarium) Face parte din familia Gentianaceae Nume populare românesti: Fierea pãmântului, Cântaurã, Floare de friguri, Frigar, Frigãruicã, Herea pãmântului, Potroacã, Scânteiutã de friguri, Tintaurã.

Denumirea în alte limbi strãine: Fr. Herbe à la fierre, Petite Centaurée; G. Tausendgüldenkraut; M. Szazforintos földepe; R. Zalatotisacinik,.

Aria de rãspândire. Creste în toatã tara, prin fânete si pajisti umede, pe marginea pãdurilor, pe locuri însorite calcaroase, mai rãspânditã în zona de deal.

Remediile recomandate de Dioscorides: • Sub formã de cataplasmã, planta verde cicatrizeazã rãnile, curãtã ulceratiile vechi si le închide • Fiartã ºibãutã, este un bun leac pentru suferinzii de fiere • Fiertura folositã pentru clismã este bunã pentru suferinzii de gutã, descongestionând si îndepãrtând durerile • Sucul amestecat cu miere este un leac pentru suferinzii de ochi, curãtând opacifierea pupilei • Sucul introdus în vagin este un bun abortiv, înlesnind menstruatia • Ceaiul bãut este folositor si bolnavilor de nervi.

Medicicina naturistã de azi o prezintã astfel: Descriere botanicã: Anualã sau bianualã, erbacee.

Rãdãcina este putin adâncã, tulpina cu patru muchii, înaltã de 10 – 30 cm, glabrã, cu ramificatii superioare pornind opuse; frunze

6

Anul I, nr. 4/2014

oval-oblonge, cele de la bazã dispuse într-o rozetã si se usucã dupã înflorire.

Florile rosietice, rar albe, dispuse în corimbe terminale.

Fructul o capsulã bilocularã galbenã, cu numeroase seminte brune, mici. Înfloreste iulie – august.

Pãrti de plantã folosite. Întreaga parte aerianã a plantei tãiatã cu foarfecele sau cutitul în timpul înfloririi, iarba (Herba Centauri) fãrã miros, cu gust amar pronuntat.

Substante active: o substantã amarã (eritramarina), sau un glicozid (eritrocentaurina), un alcaloid (eritricina), o lactozã (eritaurona), grupe rezine; acizi: stearic si palmitic; zaharuri,mucilagii, rãsinã, cearã, etc.

Actiune farmacodinamicã. Stimulentã a activitãtii gastro – intestinale, febrifugã. Întrebuitãri terapeutice.

Actiunea tãmãduitoare a plantei era cunoscutã ºi de hipocratici si este evidentiatã si de Plinius cel Bãtrân.

Sub formã de infuzie, o lingurã de plantã la o jum tate litru apã, se recomandã în anorexie (lipsã a poftei de mâncare), pentru a stimula functiile stomacale si indirect pentru fortifierea functiilor stomacale si înlãturarea febrei.

Se stie cã înainte de aparitia chininei, tintaura si salcia erau utilizate contra frigurilor. În scopurile amintite mai sus se poate prepara si un vin tonic din 30 grame de tintaurã puse într-un litru de vin, lãsat sã macereze 8

zile, iar produsul obtinut, ca si infuzia, îndulcit, sau nu, se bea câte un pãhãrel înainte de mesele principale.

Infuzia de tintaurã este un antifebril eficace si totodatã un stimulent al sistemului nervos.

Extern. Decoctul de tintaurã se poate folosi la spãlãturi ale pielii în tratamentul arsurilor.

Intrã în compozitia ceaiului gastric, ca si în cea a ceaiului tonic.

In medicina popularã: • Era recomandat pentru calitãtãtilor febrifuge • Contra arsurilor stomacale, a greturilor, râgâielilor, colicilor • În bolile de inimã, etc Metode de preparare a ceaiurilor.

Infuzia – se preparã astfel : peste o cantitate prescrisã de plantã se toarnã o cantitate indicatã de apã în clocot. Se acoperã vasul si se lasã 10 –15 minute în repaos, dupã care se strecoarã iar lichidul obtinut se bea rece sau cald, îndulcit sau nu, cu zahãr sau miere.

Decoct – se preparã în felul urmãtor: în vasul special pentru ceai se pune la început cantitatea de apã si de plantã indicatã, se asazã pe foc si dupã ce dã în clocot se continuã fierberea încã 1 – 5 minute, apoi se pune deoparte acoperit si se lasã 10 – 15 minute, dupã care se strecoarã, iar lichidul rezultat se bea cãlcut sau rece, îndulcit sau nu.

Cataplasmele – se preparã astfel: pãrti de plantã bine mãruntite, amestecate cu apã pânã se obtine o pastã, care se pune între pãnze subtiri, care apoi se asazã pe portiunea de piele suferindã. (va urma)

GÃURI NEGRE - VASILICA CHIFU

Anul I, nr. 4/2014

ARTÃ PLASTICÃ

7

Vasilica Chifu

DESTÃINUIRE

Sunt nãscutã într-un sat de pe Bãrãgan, cu mult soare vara si multã zapadã si viscol iarna. Prima mea picturã, mai adevãratã, de care îmi amintesc, este un studiu de gladiolã din gradina parintilor mei, o acuarelã pe care am realizat-o la vârsta de zece ani. Apoi, în vara urmãtoare, am pictat un peisaj, în ulei, pe un carton. De aici înainte toate veneau din interiorul meu sau, mai degrabã, de undeva din afara mea, de parcã totul ar fi fost predestinat. Spun asta pentru cã,în clasa a X-a (eu fiind elevã la un liceu teoretic din zonã), un profesor m-a-ntrebat unde am sã merg mai departe, si eu am rãspuns, farã sã mã gândesc: “la Arte Plastice”. Nu auzisem niciodatã de aceste doua cuvinte: ,,arte plastice”. Parcã nu eu as fi rãspuns, surprinzându-mã si pe mine de ceea ce am spus.

Cred cã am mostenit un anumit talent de la tata si multã sensibilitate, si moralã de la mama. Ei fiind niste oameni simpli cred cã au înteles menirea mea si m-au sustinut întotdeauna în tot ce am întreprins mai târziu.

An intrat la Institutul de Arte Plastice dupã trei încercãri. Se intra foarte greu si erau câteva locuri. În facultate m-am cãsãtorit cu sculptorul Panaite Chifu (student si el pe vremea aceea). Am considerat cã este foarte important în viatã ca, sotul si sotia, sã aibã aceiasi preocupare. Împãrtim acelasi atelier, fiecare având coltisorul lui. Ne pierdem în propriile gânduri si nu ne încurcãm deloc unul pe celalalt, dincontrã, dezbatem diversele idei cu care ne întâlnim...Totul este constructiv si suntem foarte sinceri unul cu celãlat. Nu existã contradictii între noi si avem numai pãreri argumentate. Atunci când doi oameni trãiesc împreunã, acasã, pe stradã, în atelier, încep sã gândeascã la fel. Citim si comentãm aceleasi carti dar, cel mai des vorbim despre Univers,despre lumea aceasta, despre alte lumi, despre Absolut. Uneori, suntem coplesiti de micimea noastrã ca pãmânteni... dar, ne spunem de fiecare datã cã nimic nu este întâmplãtor si cã, probabil,o parte din misiunea noastrã pe acest Pãmânt este si aceea de a crea.

Prima carte cititã despre viata unui pictor a fost aceea despre Vincent Van Gogh. Am fost impresionatã si, cum nimic nu este întâmplãtor, în 1990 am fost invitatã în Olanda cu o expozitie si bineînteles am vazut si operele lui Van Gogh în muzeul dedicat acestuia. Am vãzut mai multi Impresionisti care, dupã o viata, îmi produc aceleasi stãri de admiratie..

Lucrãrile mele nu se încadreazã într-un anumit curent, într-un anumit stil. Am mers pas cu pas, cu multã rãbdare si cred cã, prin paleta cromaticã proprie unde albastrul predominã, vrând sã redau eterul, tusele uneori nelinistite, creând energii insesizabile în mod real, am încercat, uneori poate am si reusit, sã-mi creez propria mea cale. Lucrãrile mele sunt de dimensiuni mari pentru cã mã simt în largul meu când am în fatã o pânza mare, care îmi dã sentimentul cã pot sã redau mai mult din ceea ce simt pentru Univers. (Probabil cã aceastã plãcere o am pentru cã eu am terminat sectia de Artã Monumentalã). Picturile exprimã echilibrul între bine si rãu (,,Intre alb si negru,, ,,Purificare,,), dorinta de a mã apropia de Divinitate (,,Spre El,, ,,Ascensiune,,), curiozitatea mea de a vedea alte lumi (eu sunt convinsã cã sufletul este nemuritor), ,, Spre alte lumi,,, dar si uimirea mea fatã de aceastã creatie, care este Omul (,,Privind vei stii cã tu esti acela,,, ,,Nasterea,, ,,Ocenul cu suflete,,....). Uneori, când uit cât de micã sunt în acest Univers, mã revolt de ceea ce se-ntâmplã în lumea nostrã pãmânteanã, de controlul unora asupra altora, de toate nedreptãtile ce se comit.

Atrocitãti…(,,Începutul mileniului lll,,). Dar toate acestea trec destul de repede si mã gândesc prin ce ,,Gãuri Negre,, o sã fie absorbit sufletul meu, sau prin ce “Filoane de luminã”, cãi interplanetare, interstelare voi face pasii pentru care m-am chinuit, ca oricine din aceasta lume. M-as bucura enorm, dacã cineva, pãtrunzând cu gândul prin lumile lucrãrilor mele, ar reusi sã facã un pas în plus, din cei multi pe care ni-i dorim .

Anul I, nr. 4/2014

8

ASCENSIUNE - VASILICA CHIFU

Anul I, nr. 4/2014

9

PROZÃ

Dinu Grigorescu

In China (Din peripetiile unui gurmand de la Dâmbovita albastrã la Fluviul Galben) Rata Pechinezã Scrieri a la carte Simbol al bunãstãrii culinare rata denumitã pechinezã e la fel ca toate ratele din lume, dar ce o deosebeste de suratele vest-estcentral europene nu este decât modul de preparare. Chino-bucãtarii o gãtesc, nu pe varzã ca la noi, ci o frig-fierb ecologic dupã retete proprii. Nu e servitã întreagã, ci transatã în felii subtiri.

Rata patriei lui Confucius e ca purcelusul nostru de lapte cu trandafirul în gurã. Am vãzut-o vie, bãlãngãnindu-se pe ulicioarele Beijingului, în drumul meu spre o casã de copii si în curticica unei chinezoaice octogenare care avea fiica la Paris.

Rata pechinezã nu prea mãcãie pe scena politicã si nu poate fi amanta unui demnitar deoarece, sistemul este construit pe sobrietate. Rãtoiul cel corupt, dacã face potecã la PNA-ul chinez, risca sacrificarea.

Patria celor un miliard si trei sute de milioane locuitori ai Planetei este o permanentã care a rezistat imploziei tuturor imperiilor lumii din ultimii 5000 de ani, posedând o culturã specificã Asiei, tributarã budismului si în ultima parte a ultimului secol – comunismului devastator.

Zburând peste munti, câmpii, fluvii, si prejudecãti am realizat ridicolul. Euro-moralistilor, China e singuraticã. O lume suficientã siesi. Si dacã nu cunosti succesiunea dinastiilor ca sã poti face racorduri cu istoria Europei si a restului lumii, e dificil sã întelegi în profunzime lumea chinezã. Si evolutiile.

De douã ori pe Zidul chinezesc! Nepregãtit pentru un impact profund. În drum spre China survolezi Rusia. La Beijing, simti repede, dincolo de marele zid al limbii chineze - simpatia lor pentru români.

La întâlnirile cu scriitorii chinezi, observãm cu uimire cã ei ne cunosteau din filmele de la Buftea. Sentimentul respectului fatã de români la scarã popularã, nu l-am resimtit, din pãcate, în nici o tarã vesticã, unde încã suntem confundati în multe anumite medii, cu Ungaria sau cu Bulgaria, confundati cu sãrãcia... Vectorii de imagine: Dracula, Ceausescu, Sida si copiii strãzii, Nadia constituind exceptia de la imaginea maleficului. În China, tarã pe care o consideram neimportantã fotbalistic, Hagi al nostru e foarte cunoscut si apreciat. Politica de independentã a lui Ceausescu fatã de Sovietici încã ne favorizeazã.

Care o fi gradul nostru de rudenie spiritualã cu imensa China galbenã, rosie, portocalie?

Un distins literat chinez de 60 ani, descendentul unui clasic ilustru al literaturii hieroglifelor a tinut sã-mi facã urmãtoarea remarcã acidulatã: „Nu realizati cã Europa este de fapt o peninsulã a Asiei?” În niciun caz China comunisto-capitalistã nu va fi pentru nicio mare putere o anexã.

Remember 1992 N-am visat sã merg unde stiam cã nu puteam ajunge fãrã bani, fãrã relatii si fãrã invitatie.

China a venit ea spre mine, ca o iubitã misterioasã dar numai dupã ce am provocat-o… administrativ.

Primarul general ales prin vot democratic real nu cãlãtorea. Dupã vizita fãcutã peste ocean, la unchiul Sam si la primarul de-atunci al marelui Paris, Jacques Chirac, domnul Crin Halaicu evita deplasãrile si pentru motivul de a nu da apã la moarã presei carei monitoriza, printre altele, si cãlãtoriile. Si cum viceprimarii alegeau cu pasiune rutele occidentale, China pãrea abandonatã din preocupãri.

Bucurestiul, fieful opozitiei democrate, avea pe-atunci un atu mare - credibilitatea Divinei primãri depãsea credibilitatea structurilor guvernamentale unde se considera cã mai bântuiau, în diverse functii, stafii ale vechiului regim. Aceasta era perceptia. China nu prea intra în vederile de protocol ale edililor nostri. Functionau intens, devastator si prejudecãtile. Viziunea limitatã. Într-o bunã zi, am lansat o primã invitatie omologului meu, secretarul general al guvernului local al marelui Beijing (de a vizita Bucurestiul împreunã cu sotia - modelul vestic). Sotiile demnitarilor chinezi nu cãlãtoresc ca doamnele primar din administratiile locale occidentale pe care le vãzusem la conferintele unde participasem - diplomat de nevoie.

Adrenalinã româneascã si rãbdare chinezeascã 1992-1997 Municipalitatea chineza astepta însã un semnal al primarului si nu de la secretarul general. Cu acceptul unor consilieri bucuresteni, sefi de comisii, s-a întocmit un plan de colaborare, continând schimburi culturale, sportive, având în speranta iesiri. Între timp la nivelul orasului, s-au schimbat primarii, a plecat dl. Halaicu (1994) si venit dl. Victor Ciorbea; a plecat dl. Ciorbea - premier siam rãmas cu dl. Viorel Lis primar general interimar, apoi definitiv,

Anul I, nr. 4/2014

om care nu agrea initiativele subalternilor si nici stilul meu cvasiindependent. Nu fãceam parte din artistii agreati lui.

Un consilier, Iordan Popescu, de la Ambasada României din Beijing venit acasã în concediu, mi-a adus un mic evantai - sã-mi rãcoresc nãduful.

Zi de varã superbã. La Sinaia ministrul Culturii, pictorul Viorel Mãrgineanu – cavaler – m-a anuntat cã presedintele Chinei, dl.

Jiang Zemin se aflã în localitate si viziteazã castelul Peles. Eu care fãcusem din costum o uniformã de serviciu am împrumutat de la cineva o hainã, si cravatã. A venit presedintele Chinei cu suita.

Emotii. Aveam în fatã pe unul din conducãtorii planetei. Ne-a strâns mâinile cordial; n-am ezitat sã-i spun câteva fraze - cine sunt, ce institutie reprezint si demersurile fãcute la Beijing. Ne-am fotografiat cu oaspetele chinez. La plecare presedintele Chinei care dãruise Muzeului un cal din portelan (aveam sã vãd acesti cai în multe magazine de artizanat din centrul Chinei, chiar lângã templul Calului alb), dupã ce a semnat în cartea de onoare, mi s-a adresat.

Faxul de la miezul noptii N-au trecut multe zile de la aceastã întâmplare. Acasã faxul. Aud apelul dupã miezul noptii. Din aparat ieseau… hieroglifele. Apoi si textul în limba englezã. Mi se confirmã acceptarea vizitei la Bucuresti a secretarului general al guvernului local de la Beijing.

Era un fax istoric.

La scara avionului Domnul Fan Yanmou coboarã la Otopeni. Mã uit, are spre sau peste 50 de ani, dar ca toti chinezii pare mai tânãr decât vârsta din pasaportul diplomatic. E de înãltime medie, deloc obez si sobru.

- Sunt invitatii dumitale! Ocupã-te!

Primarul m-a lãsat cu ochii în soare cum se spune si cu seful de protocol, un tip care îsi deversa antipatia sefului cãtre mine (la fel cum o fãcuse si în timpul vizitei mele în Statele Unite unde, pentru a-mi anula întâlnirile oficiale cu primarul Giuliani al New Yorkului a trimis un fax care i-a socat pe diplomatii români, cum aveam sã aflu mai târziu, dupã întoarcere). În impozantul birou de la primãrie (nu stiam cã mobilierul apartinuse lui Nicolae Titulescu, mobilier împrãstiat repede dupã plecarea mea, pentru a se mobila în stil modern cabinetul) compensez prin densitatea si cãldura discutiilor, toate rãcelile primarului care, totusi, de curiozitate, acceptã sã primeascã delegatia, intrigând-o prin desele convorbiri pe telefonul mobil care suna deranjant, lucru de neadmis la chinezi în protocoale.

(Dacã chinezii n-au comentat aspectul, delegatia orasului Damasc, practicanta unui protocolul de înaltã tinutã, s-a arãtat surprinsã de telefoniada edilului-sef al Bucurestiului, mereu cu urechea la mobil si cu gândul, mai mult, în altã parte.)

Discutiile cu consilierii, sefii comisiilor de specialitate, au fost profesionale. Se contura o vizitã de succes pe cocoasa norocoasã a secretarului general.

10 Cinã cu noduri în gât În programul de vizitã mi s-a pãrut normal sã includ cinã oferitã de primarul general al Bucurestiului la care sã fie prezenti ambasadorul Republicii Populare Chineze si prefectul Capitalei.

Nu am cedat rugãmintilor sponsorilor dornici sa fie prezenti.

Lucrasem profesionist, dar nu-mi imaginam cã invitatia cãtre prefect nu va ajunge la destinatar (protocolul primãriei aflându-se la câtiva pasi de cabinetul domnului prefect Ion Iordan, profesor universitar de geografie) si cã dl. Primar general va întârzia o jumãtate de orã, venind de la un fotbal, îmbrãcat inadecvat la restaurantul Select. Dupã câteva schimburi de amabilitãti primarul dispãrea, lãsându-i pe oaspetii chinezi, sã susoteascã, câteva minute.

N-am avut replicã. A trebuit sã gãsesc o scuzã formalã. Masa era ratatã.

Pe Valea Prahovei - ambiantã regalã Pentru turistii strãini, obiectivul turistic Valea Prahovei e un fel de Zid chinezesc. În incinta fostei resedinte regale se aflã si hotelul Economat.

Directorul ce are de fãcut (a fãcut congestie cerebralã peste câtiva ani, alegându-se praful de toatã agoniseala care i s-a imputat la schimbarea Puterii) a sponsorizat.

Stãteam deconectati pe terasã si ne desfãtam cu privelistea Bucegilor. (Cu greu scãpasem de o întâlnire cu reprezentantii Europei la care mã invitase primarul, în compensatie.)

Mâncarea bunã, discutia suculentã, sentimentele prietenesti, în ascensiune, conditii optime. Brusc cade ca un trãsnet întrebarea lui Fun Yuanmou.

- Nu putem vizita castelul unde locuia Ceausescu?

Sã fie dusi si cazati acolo! Asta depãsea puterile mele decizionale si chiar ale sublimei primãrii. Nu am zis nu. Sunt initiative care probeazã calitãtile functionarului în situatii limitã. Am sunat la cabinetul premierului. Mi s-a sugerat sã apelez la cabinetul presedintelui. Un consilier al domnului Emil Constantinescu mia dat aprobarea cu rapiditatea unui fulger. Ordinul de la Cotroceni fusese atât de rapid dat încât s-a asteptat un sfert de orã ca el sã ajungã si la serviciul de pazã a Palatului Foisor. Ridicasem încã o barierã, probasem valoare pragmaticã. Chinezii nu uitã nimic.

Resedinta cu farmec arhitectural deosebit, i-a fascinat pe oaspeti ca si peisajul montan. Au fost cazati în aripa veche.

Foisorul rãmâne într-un fel „Palatul nostru interzis”. Fãceam istorie.

Peste câtiva ani Bucurestiul se înfrãtea cu Beijingul, dar eu murisem ca un soldat de teracotã pe frontul uitãrii.

Creveti opãriti - seara zilei de 14 iulie 1998 -Localul popular unde suntem condusi la Beijing de ghidul nostru, fan Hagi, are un mic separeu. (acest tip de separeuri abundã în restaurantele chinezilor.)

Intrasem într-o lume nouã, mirificã, pe neasteptate. Nu e atmosferã de bistrou sau de fast-food. E altceva. O masã rotundã - simbolul perfectiunii. Chelnerul pune pe masa rotundã o oalã sub presiune, umplutã cu apã fierbinte, si un castron plin cu creveti vii. Mici si condamnati la moarte. Urma ritualul gastronomic. Luarea crevetilor

11 si opãrirea lor. Noi, gurmanzii, adeptii friptanelor, nu ne gândeam la sadismul procedurii ci numai la deliciile stomacului.

A fost o cinã de neuitat. Ecologicã. Filozoficã. Preparatele nu agreseazã bila, n-ai nevoie de triferment. Cu betigasele a fost foarte greu, ele ne scãpau mereu printre degete.

Acrobati fãrã sira spinãrii Chinezii au coloana vertebralã, dar acrobatii lor, par a fi lipsiti de sira spinãrii, atât de elastici sunt. Uluitori. Fantastici. Nu mi-a fost dat sã vãd niciodatã atâta îndemânare în executia numerelor; bãrbati, femei si copii sfidau literalmente gravitatia.

O tarã cu asemenea acrobati nu poate ajunge decât foarte sus!

Cavaleri ai Chinei nocturne Orasul Beijijg e fabulos noaptea, cu cadentele si luminile multicolore. Asia si Europa fac jonctiune, ambele civilizatii se apropie de parcã ar dori sã fuzioneze, pãstrându-si specificitãtile.

Multi nemti pe strãzi. Hotelul gemea de turisti strãini.

La chinezi cina începe invariabil la ora 18 - dupã care gazdele se retrag. Cheful, lãutarul, dansul, distractia europeanã - doar în barurile de noapte, si acest lucru aveam sã-l constatãm abia la Shanghai.

Noi, cavalerii Bucurestiului, ne pregãteam sufleteste pentru întâlnirea oficialã stabilitã a doua zi dimineatã.

Primãria Beijingului 15 iulie 1998, ora 10 am.

Emotionati, pionieri ai Occidentului îndepãrtat în primãria din Beijing. Dragoni la intrare, curãtenie, civilizatie si multã vegetatie interioarã. Salonul de protocol. Ne întâmpinã unul din viceprimarii capitalei. E greu sã dai vârste aici… Domnul Fun Yuanmou lipseste?

Da. Mi s-a explicat cã nu mai era secretar ci vicepresedinte al Consiliului si cã actualul omolog al meu se aflã într-o reciclare, în sudul Chinei. Ne prezentãm orasele, atributiile, intentiile. Suntem prea bine pregãtiti? Arhitectul Sorin Gabrea, pe cheltuialã proprie, aduce primul un proiect pentru un cartier chinez la Bucuresti.

Simt cã vizita primarului e inclusã în bugetul anului urmãtor. „Veti reveni cu el” – „Nu voi veni cu el”, i-am rãspuns demnitarului asiatic cu premonitie. La sfârsitul anului 1998, adio primãrie!

Gastronomie fãrã lãcomie Tot ce miscã se mãnâncã. Portiile sunt mici dar vin în cascadã pe masã, în centrul universului culinar, dominã o tavã rotundã, rotativã. E ca soarele care îsi îndreaptã razele bunãstãrii si vietii spre noi care suntem devoratori de faunã, florã. Nu esti servit. Te autoservesti. Gusti din fiecare fel si mãnânci cât vrei, cât poti.

Sunt feluri dulci, amare, salate într-o fantasticã pentru noi prezentare, brânza e numai din soia, cascavalul lipseste. Pestele vine ca un meteorit, aterizeazã cam pe la mijlocul festinului.

Fiecare se repede cu furculita, cu betisoarele si smulge din crapul sau salãul chinezesc, cât poate prinde dar poate repeta.

Monstrul acvatic se dezgoleste treptat, pânã la schelet. E ca o pradã devoratã de corbi. Noi suntem mâncãii. Pâinea vine doar la comandã. Orezul e hrãnitor si ne obisnuim repede cu el. Supa e servitã în castroane mici. Diversitatea felurilor de mâncare

Anul I, nr. 4/2014

contrazice flagrant monotonia agresivã a stomacului românesc bombardat de sarmale, de friptane, de mici mari, de cârnãtãrie în farfurie. E altã filozofie. Un mod cumpãtat de a mânca. De aceea si chinezii sunt slabi, supli. Nu se îndoapã. Filozofia gastronomicã nu le permite supraponderalul. La desert apar dulciuri specifice… fructe, banane, kiwi si pepeni. Dar nu se pun ca la noi bostani pe masã. Felii subtiri, bucãtele mici. Ciocnim pentru prietenie. si o simtim din plin. De la aeroport pânã aici, la tort. Vin putin. O tãrie chinezeascã. Se bea foarte putin, masa nu degenereazã în chef.

Betigasele În ritualul servirii cele douã betigase cu rol de furculitã mã duc cu gândul la ciocul de pasãre. Chinezul ciuguleste, nu haleste. Mã chinui sã învãt. E foarte greu. Betigasele îmi alunecã printre degete.

Dar nu mã las. Pânã la urmã, reusesc sã le pãstrez între degete chinezeste. E un gest de curtoazie fatã de gazde. Nu totul îmi place dar majoritatea preparatelor sunt acceptate de stomac cu plãcere. Totul e fiert, dar chiftelutele nu. Mâncare ecologicã.

Broaste, pui de baltã. Sã fi mâncat sarpe? Supe în boluri mici. serpii îi voi înghiti la Bucuresti.

Foamea româneascã - cumpãrãturile Chinezul e cel mai bun vânzãtor din lume si aceastã constatare aveam s-o fac prima datã înainte la New York unde un tânãr vânzãtor chinez într-un magazin de jucãrii fabulos, nu s-a lãsat pânã nu m-a convins sã-i cumpãr ceva, desi nu doream sã cumpãr nimic. În China nu existã plictisul, comoditatea sau aroganta vânzãtorului fata de client. Se poate vorbi chiar de o agresiune continuã a comerciantului pentru a-si prezenta marfa, avantajele si o face cu o mãiestrie artisticã. Grupuri, grupuri de tineri aveau… învãtãmânt profesional!

Magazinul de mare prestigiu se închidea când mi-am adus aminte cã la etajul 3 uitasem o cumpãrãturã. Explic prin semne cã mi-am uitat un pachet. Mi se deschide usa. Urc cu scãrile rulante. În stânga si în dreapta mea vânzãtorii, vânzãtoarele se aliniazã se înclinã si trec printr-un culoar, viu de oameni-dragoni ai politetii excesive, incredibile!

Marele Zid 16 iulie 1998 O sutã de kilometri pe autostradã desparte Capitala Chinei de Marele ei Zid si vreo zece mii de kilometri Bucurestiul de una din cele sapte minuni ale lumii antice. Sã urci pe metrezele istoriei omului! si trebuie sã fii insensibil, turist placid, colectionar abstract de vizite ca sã nu ai în tine sentimentul mãretiei combinat cu inutilitatea pânã si a capodoperei. Se stie cã, se vede si din cosmos, zidul. Mã uluieste lucrarea generatiilor de chinezi care au trudit si au murit la constructia acestei cetãti a cetãtenilor, cu speranta unei apãrãri absolute. Nu existã invulnerabilitate totalã, vesnicã. Rachetele intercontinentale pot fi oprite de zidurile stelare? Întins pe mii de kilometri, zidul, serpuind pe crestele muntilor, în cele mai abrupte zone si teoretic de neatins, astãzi poate fi accesat prin câteva locuri special amenajate, în zona Beijingului. Pe orice

Anul I, nr. 2/2014

poartã ai intra senzatia este aceeasi - coplesitoare. Vederea este aceeasi: un fel de stradã cocotatã la 7-8 metri înãltime pe alocuri cu lãtimea unei strãzi de 4-5 metri lãtime la vârf, urmând o traiectorie bizarã, având baza zidului formatã din bolovani, pietre fasonate, un fel de beceauri de granit, lipite cu ciment etern. Ai merge pe creasta lui pânã la sfârsitul pãmântului. Nemurirea o întrevezi.

Ca si zidul fizic, limba chinezã stã de veghe în calea invaziei altor alfabete. Nesurpatã. Degeaba încerc sã mã orientez în acest univers straniu, degeaba mi se aratã cum se scrie în chinezã numele meu: Dinu Grigorescu. Nu mã pot imagina în altã scriere, descriere si spiritualitate.

Anunturile si reclamele scrise în englezã fac inaccesibilul un pic mai accesibil. Dar metafora zidului o descopãr si în stilul arhitectonic al palatelor, al templelor construite pe cu totul altã logicã decât bisericile de-acasã. Pagoda, sirul de 7 al templelor, urcând în pante, se subsumeazã aceluiasi secret.

Am urcat în cei mai înalti zgârie nori din Manhattan: am luat micul dejun la etajul 102 din blocurile turn înainte de acel fatidic 11 septembrie; am privit pãmântul din avioane, mãrile si oceanele cu spaimã, dar privelistea Zidului chinezesc traversând veacuri înspre noi milenii, a rãmas pentru mine una dintre cele mai fabuloase amintiri de viatã.

Se spune cã atunci când revezi miracolul el înceteazã de a te mai fascina, asa cum Turnul Eiffel de la Paris nu mai emotioneazã parizianul. Ei bine, urcând pe zid în octombrie 2003, a doua oarã, cu mica delegatie uluitã a scriitorilor români, am avut din nou, aceeasi emotie, sentimentul de miracol al miracolelor. Imaginativã un astfel de zid-balaur care ar pleacã de la Bucuresti spre Polonia, urcând serpuitor pe creasta Bucegilor, pe lângã Crucea Caraimanului, apoi întorcându-se brusc la Ploiesti, revenind dinspre Moldova pe Fãgãras, zvâcnind, dintr-o datã, spre Retezat, apoi virând brusc, cu întoarcere spre nord, în Muntii Apuseni, trecând în Maramures, si asa mai departe.

Primele vestigii apar datate în jurul anului 658 înainte de Hristos, dupã 3000 de ani de istorie parcursã. (Gândit ca o structurã militarã, zidul a contribuit la unificarea tãrii pe atunci divizate sub mai multe monarhii, ne explicã pliantele.) O contributie însemnatã la finalizarea si repararea portiunilor deteriorate au aduso regii dinastiei Ming (1368-1644). Înãltimea zidului oscileazã între 7-8 metri si 4-5 metri lãtime în vârf. Din loc în loc sunt construite turnuri-adãposturi pentru soldati. Dragonul de piatrã asa cum e înfãtisat marele zid în filmele proiectate pentru turisti, pleacã de la Muntii Hushan, trece în provincia Liaching în nordul Chinei spre Tibet.

Un furnicar de turisti. Chinezi si strãini. Cu aparatele lor de filmat.

Se vând o sumedenie de suveniruri: blãnuri si fulare, tricotaje, pulovere, electronice, dragoni, broaste testoase din metal, ceasuri, insigne, vase de ceramicã, câte si mai câte. Traditia se îmbinã cu kitschul Fiecare cumpãrã ce poate. Ne aflãm exact pe locul unde cu un an înainte urcase presedintele SUA, Bill Clinton cu Hillary.

Ne fotografiem pentru album. Se discutã în multe limbi ale pãmântului. În China scumpul este accesibil. Gazdele simt reactia

12 noastrã emotionalã fatã de monumentul vizitat. La întoarcere spre Beijing – vânzãtori de fragi, câti! Cosuri, cosuri. Un yen cosuletul.

Ori de câte ori vãd fragi (tot mai rar) în pietele noastre montane îmi revin în memorie fragii chinezesti, identici la gust cu cei românesti, dar nu si la pret.

Ceainãriile Vã place ceaiul? Vinul, berile, rãcoritoarele, Coca Cola si derivatele, lactatele, prãjiturile si cafelele fac ravagii în România unde cafeneaua si cofetãria e ceea ce la chinezi este Ceainãria. O institutie comercialã, istoricã, filozoficã, dacã vreti... Negru sau verde, deloc ieftin, ceaiul e bãutura traditionalã care tine spiritul treaz, încãlzind sufletele si asta se pare cã dureazã de câteva milenii.

Generatiile au trecut si trec, dar ceainãriile rãmân, indiferent de regimurile sociale. Chinezul nu se poate despãrti de ceaiul care e hieroglifa lui existentialã. Definitorie. Cinci mii de ceainãrii ar fi în acest Paradis de pe Pãmânt, cum denumea Marco Polo orasul Hangzou. Intrãm. Multe mese asteaptã clientii. În dreapta intrãrii, un bufet suedez cu diverse fructe, alune, jeleuri, accesorii pentru ceai. O familie a preluat ceainãria si mã aflu, iatã, chiar în decorul piesei „Ceainãria” a clasicului Lao She. Nu bãnuiam în acel sfârsit de octombrie 2003, cã Ceainãria mã va urmãri în România, dar a fost optiunea mea. Acest five o-clock chinez mi-a prilejuit bucurii spirituale si am fãcut tot ce mi-a fost posibil sã nu fiu profitorul unei conjuncturi ci creator de momente benefice.

Paradisul Chinei Intratã în rutinã, întâlnirea, are prospetime, autenticitate si prietenie realã, gazdele noastre, scriitorimea din Hangzou, fãcândune o primire emotionantã afisând chiar un baner cu „Bine ati venit” care mi-a readus în minte o primirea caldã de la Viena – Hertzlige Wilkomen – , si din Copehaga unde la sosirea delegatiei pe care o conduceam a arborat în holul fastuos al palatului administrativ, secolul XV, drapelul national al României.

De la vicepresedinta scriitorilor din acest conglomerat uman care numãrã o sutã de milioane de locuitori, centru istoric vechi, centru economic si capitalã a mãtãsurilor aflu tirajele de carte ale scriitorilor din China care ating cifra impresionatã, nu de 300 de exemplare ca la Bucuresti, ci de 300.000 la prima editie. Nu pachetul ci tona de carte ajunge în librãrii si bibliotecii.

Comunicarea dificilã m-a obturat în dezvoltarea subiectului cãci as fi dorit sã aflu mai multe detalii ca editor, ca scriitor. Probabil sistemul etatizat –comunist – în acest stat capitalist – acordã culturii si educatiei fonduri consistente si autorilor statutul meritat.

De altfel, cineva a tinut sã ne repete celebrul banc construit pe scheletul celor trei presedinti care se opresc la o intersectie: Coreeanul de nord, luând-o direct la stânga, rusul la dreapta, iar chinezul semnalizând stânga, dar cotind imediat la dreapta.

Un distins profesor universitar, care a predat la facultãtile americane, prezent la întâlnirea cu scriitorii din Hanghzoo în calitate de traducãtor ne-a oferit cartea de vizitã si disponibilitatea de a traduce un autor prin intermediul limbii engleze. Gazdele neau impresionat profund. Interlocutorii de la capãtul lumii stiau mai bine decât multi dintre noi acele filme românesti evocate - un liant între culturi. Specificitatea personajelor si a subiectelor

Anul I, nr. 4/2014

13 dintr-o lume si din alta nu obstaculeazã perceptia si întelegerea dacã fiorul artei autentice existã. Marii nostri actori de teatru care au fãcut film se pot mândri cu calitatea de ambasadori ai Carpatilor în cele mai îndepãrtate zone, de unde încep muntii Himalaya si se terminã continentul euro-asiatic.

A fost finalul cãlãtoriei, punctul ei culminant. Cãzut în derizoriu, ca tot omul, am alergat prin buticurile nesfârsite, cãutând mãtãsuri,

pantofi si cizme, dar de data acesta am fost pãcãlit si la numãrul, care nu coincidea cu cel cerut, si la calitate, negustorul din bazar – unde as fi putut sã dispar fãrã urme – dându-mi teapã. Pielea probatã la focul brichetei s-a dovedit la Bucuresti material plastic sadea.

Interferentã - VASILICA CHIFU

Anul I, nr. 4/2014

AFORISME

14

Valeriu Butulescu

FRAGMENTARIUM

În fiecare an trecem nepãsãtori prin ziua mortii noastre. x Din gheara diavolului am scãpat usor. Dar cum sã mã eliberez din îmbrãtisarea îngerilor? x Si nestiinta ar trebui ordonatã alfabetic. Un fel de enciclopedie a ignorantei. x Conjug de trei ori verbul a munci si simt nevoia sã mã odihnesc. x Glorie. Uitare cu efect întârziat. x O carte prost legatã. Am scuturat-o putin si ideile au început sã se împrãstie. x Puritatea copilãriei. Orice râu e limpede la izvoare. x Ziua se gândea la bani, iar noaptea visa acelasi lucru. x Criticii vãd muzica si aud pictura. x Poezia e cântec de delfin. Nu orice ureche o poate percepe. x Tu alergi odatã cu vântul, deci tu nu simti furtuna. x Ea îmi pãrea o floare, într-atât era de frumoasã, parfumatã si inactivã. x I-au luat boului jugul. Acum asteaptã ca el sã împingã benevol carul. x Oare scleroza timpurie tot precocitate se cheamã? x Ignoranta e cea mai grea povarã. Dar cel ce o poartã nu o simte. x Sã nu crezi cã dusmanul te admirã. El numai cautã punctul vulnerabil. x Pasãrea zboarã. Pe pãmânt, umbra ei se târãste. x Iar cel ce n-a vãzut muntii, uluit va fi de mãretia dealului.

x Doar cãmãtarii se bucurã de trecerea timpului. x Averea unora depãseste valoarea pânã la care ei pot sã numere. x Detest somnul. Atâtea ere am dormit. Atâtea ere voi mai dormi. x Si bunãtatea trebuie drãmuitã. Uneori, pomii se frâng sub greutatea fructelor. x Pasãrea s-a eliberat de pãmânt. De-acum, va fi captiva cerului. x Vulturul, chiar dacã prinde gãini, rãmâne vultur. x Pentru o ploaie banalã, atâta risipã de fulgere. x Mortii sunt liberi. Gardul cimitirului este fãcut pentru cei vii. x Ecoul întârzie. Glasul tãu rãzbate departe. x De ce din lut? Omul trebuia fãcut din otel inoxidabil. x Poezia s-a nãscut în noaptea în care omul a început sã contemple luna, constient cã nu e comestibilã. x Copiii sunt în primul rând ai mamelor. Nu întâmplãtor, bãrbatilor li s-au atrofiat glandele mamare. x De regulã, dupã un prag înalt urmeazã o prãpastie. x Atâtea vietãti trãiesc numai pentru a fi la un moment dat proaspete. x Rãzboiul nuclear este oricând posibil. Uraniul se înnobileazã mai usor decât oamenii. x Când se terminã jocul dragostei, privighetoarea tace. x Ce e sinucigasul? Propriul sãu cãlãu, sau propria sa victimã? x Când rage, leul încearcã sã stabileascã un dialog cu victima.

15 x În urma mea, multã vreme, acest munte va continua sã fie munte. x Mitologie. Bufnita doarme toatã ziua si trece drept pasãre a întelepciunii. x Cel rãtãcit descoperã drumuri noi. x În fata reformelor religioase, zeii au rãmas întotdeauna pasivi. x Pinguinul. O pasãre poate trãi între gheturi. Dar nu mai zboarã si nu mai cântã. x Diavolii. Dumnezeu tolereazã opozitia, dar îi pune coarne. x Înainte de a negocia cu lupul, pune-i botnitã. x Unanimitatea pietrelor naste temelii, sau avalanse. x Idolatrizãm vulturii, desi gãinile ne aduc servicii incomparabil mai mari. x Toti vor timona. Nimeni nu vrea sã vâsleascã. x O aspiratie nu moare. Cel mult se împlineste. x Am convenit ca lacrimile cerului sã se numeascã ploaie. x Educatie. Când dai viatã cuiva, lasã-i si modul de întrebuintare. x Când femeile îsi fac autocritica îsi gãsesc minunate defecte. x În fructele pomului sã nu vezi generozitate, ci numai sete de continuitate. x Dragoste. Orice fruct e prevestit de-o floare. x Avea dreptate sarpele. Nu poate fi rai, acolo unde nu e dragoste. x Din tot ce sunt nu va rezista timpului decât un calcul renal. x Asemenea râurilor, mergem pe linia rezistentei minime, si viata noastrã e un sir de meandre. x Moartea. Oare e punct sau virgulã? x Nu sunt nici mãcar umbrã. Sunt visul unei umbre. x Gravitatia trage toate sforile Universului. x Prometeu s-a jertfit, pentru ca noi sã ne putem aprinde linistiti tigãrile. x Din fericire încãlcãm geometria. Suntem egali, fãrã sã fim asemenea. x Sã nu dispretuim pleava. Ea a ocrotit aurul grâului. x Sunt cuvinte de care ne temem sã le scriem cu literã micã, cu toate încuviintarea gramaticii. x

Anul I, nr. 4/2014

Crucea s-a prefãcut în stea, în urma perfectionãrii tehnicii de crucificare. x El mã urmãrea pas cu pas, iar eu mã credeam steaua lui cãlãuzitoare. x Nu te mai gândi la opinia iepurelui, câtã vreme leii te-admirã. x Un copac desfrunzit, care se încãpãtâneazã sã freamãte. x În dragostea florilor, vântul hotãrãste. x Sã vizitezi toate muzeele lumii si sã nu-ti amintesti decât taxele de intrare. x Aceastã antologie seamãnã cu o groapã comunã. x Mereu ne e dor de un alt anotimp. x Centenarii. Spaima caselor de pensii. x Avem ceva din destinul merelor. Abia ne coacem si trebuie sã ne prãbusim. x Pânã la eliberarea actului de deces, nimeni nu se poate considera cu adevãrat mort. x O revistã adevãratã este o revistã care mã publicã. x Ajunsese foarte erudit, trãgând cu urechea pe la usile oamenilor culti. x Arheologii. Pe baza unui ciob ei reconstituie o întreagã bucãtãrie anticã. x Cocori, rândunele? Prefer modestia vrãbiilor, care înfruntã iarna alãturi de mine. x Fãrã detergenti, nu vãd rostul botezului. x Animalele care nu se lasã de bunã voie tunse si mulse sunt socotite sãlbatice.. x Din prime îmi achit sanctiunile. x Când judecãtorii vor face si treaba cãlãului, pedepsele vor fi mai blânde. x Lenea trebuie sã fie tare obositoare. Lenesii se odihnesc cel mai mult. x O fi existând lumea cealaltã? Vom muri si vom vedea. x Un mileniu s-a scris cu pene de gâscã. Gâstele au merite mari în promovarea culturii. x Timpul nu stã pe loc. Stii mai multe decât Pitagora si cazi la bacalaureat. x Urechile invidiazã ochii. Au pleoape.

Anul I, nr. 4/2014

x Pentru a întelege unii oameni, asemenea tablourilor în ulei, trebuie contemplati de la distantã. x Paradoxul justitiei. Cu cât urci mai sus, cu atât situatia e mai josnicã. x Douã greseli conjugate pot genera un mare adevãr. x În spatele zâmbetului se ascunde ascutimea dintilor. x O oaie nu va întelege niciodatã de ce trebuie sãrbãtoritã învierea cu carne de miel. x Unele vise se împlinesc. Am avut un vis în care se fãcea cã dormeam. x Pentru unii verigheta e un zero de aur. x La mãretia vârfului îsi aduc contributia si vãile, cu adâncimea lor. x Credeam cã Matusalem a fost un mare doctor. x Viata e precum apa. Cu cât e mai sãracã, cu atât e mai limpede. x Ahile îsi privea dusmanii drept în fatã. El avea cãlcâiul vulnerabil. x Sã nu fim superficiali. Darul de a pluti îl au numai lucrurile usoare. x Fericire dublã. Un zgîrcit îsi numãrã banii în fata oglinzii. x Un soare iresponsabil, pe punctul de a-si risipi planetele. x Acest cuc s-a hotãrât sã-si creascã singur puiul, spre indignarea generalã a cucilor. x Imaginatia cititorilor si greselile de tipar dau sensuri noi aforismelor. x Atâtea pietre încãtusate dureazã mãretia muntelui. x Voi încerca sã uit. Aduceti-mi numai aminte. x Diamantele se scot din cele mai întunecate locuri. x Oamenii, cu cât au mai mult bun simt, cu atât mai usor se lasã dominati. x Sunt un pârâu care vrea sã curgã cãtre izvoare. x Femeia e forta motrice a vietii. Bãrbatul e doar cheia de contact. x Caii au câstigat multe bãtãlii fãrã sã înteleagã ceva din mersul istoriei. x Ce pãcat cã la scoala vietii nu existã repetentie. x La sfârsitul unor cãrti, autorii prezintã bibliografia, încercând astfel sã se dezvinovãteascã. x

16 Pe cei mici îi linistesti cu bomboane. Pe cei mari, cu Lumea de Apoi. x De unele idei, ca si de tatuajele din tinerete, nu ne mai putem lepãda, oricât de rusinati am fi din cauza lor. x Nu de obosealã va muri Sisif, ci de plictisealã. x Nu invidia piatra. Nici ea nu e vesnicã. Si pe deasupra mai e si rece. x Bine cã nu mi se comunicã data mortii anticipat. De emotie, am muri mai repede. x Când zece cititori cascã, nu mã mai intereseazã pãrerea criticii de specialitate. x Vesnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos poem, va sti sã se prindã mereu de memoria oamenilor vii. x Poti demonstra cã albul e negru. Dar va trebui sã uzezi de o vastã bibliografie. x Sunt singurul meu sef. Dar nici de mine nu ascult întotdeauna. x A scris o poezie a zorilor, desi mã îndoiesc cã s-a sculat vreodatã asa devreme. x A te naste. Nefericire mai mare nu existã, decât poate aceea de a nu te naste. x Oare câti faraoni au bãnuit cã vor ajunge, din piramide, direct la British Museum? x Arheologii – în mod stiintific, profanând morminte. x Nimeni nu vrea sã fie porumbel. Fiecare se vrea vultur, adicã animal de pradã x Excesul de luminã orbeste, deci naste întuneric. x Independentul e în mare primejdie. El depinde numai de sine. x Unii cred cã a prãda hotii e onest. x Cu ochii atintiti pe steaua idealurilor, nu vedem cum cãlcãm în picioare iarba si florile. x Si în privirea omului de zãpadã am citit ambitia vesniciei. x Vreau sã cresc, desi stiu cã trãsnetul loveste copacii cei mai înalti. x Dizgratiosi si diformi, unii artisti amintesc de cochilia bãloasã a scoicii, nãscãtoare de perle. x Abia astept sã mã trezesc din somn. Sã pot visa cu adevãrat. x Taur sunã mai frumos decât bou. x Când prostia va primi aripi, se va întuneca cerul. x

17 Ideile sunt ca vapoarele. Fac senzatie numai cele ce se scufundã. x Nici nu stiti ce cãldurã simte un autor când îsi vede cartea folositã ca suport pentru o ceascã de cafea. x Dacã arborii îsi schimbã uneori patria, de vinã sunt numai frontierele. x Încerc sã fug, înãltându-mã. x Asprã pedeapsã. Aceea de a pedepsi. x Gloria e ca apa. Un pahar îti astâmpãrã setea. Un fluviu te îneacã. x Nu te las sã te scufunzi. Esti parte din corabia mea. x Multi pãrãsesc barca de salvare, când vãd spre ce tãrm pluteste. x În sufletele obscure ura persistã, precum zãpada pe versantul lipsit de soare. x Toamna rândunelele pleacã. Rãmân ciorile, coplesite de rãspundere. x Cei ce trãiesc degeaba se îngroapã cu cheltuialã. x Mã plictisesc rar si niciodatã singur. x Unii poeti amintesc de cãteii scosi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte. x Nu mi-e fricã noaptea în cimitir. Mi-e fricã ziua pe stadion. x Trebuie sã fii tare gol, ca sã te îmbraci cu meritele altora. x Îngropati-mã sub stejar. Sute de ani gândul meu va tremura în frunze. x Multi dusmani, asemenea unor microbi, sunt invincibili datoritã micimii lor. x Cãlãul, doar cu scara se poate ridica la înãltimea celui spânzurat. x Nu s-au mai preocupat de boala mea, de când au aflat cã nu-i molipsitoare. x Nu va zbura mai repede ca vântul cel dus de vânt. x Si umbra iepurelui crede în neputinta Soarelui. x Trec drept curajosi si cei ce nu sesizeazã primejdia. x Multi pãtrund în Pantheon, lãsându-si viata la garderobã. x Agonia florilor din vazã ne umple camera de parfumuri. x Nu teama de înãltime ne face sã ne aplecãm, ci dorinta de a ne înãlta. x Fii impartial si balanta se va înclina de partea ta. x

Anul I, nr. 4/2014

Stiinta nu a eliminat cruzimea. I-a dat un caracter stiintific. x Sã trândãvesti întruna si sã te plângi cã viata e scurtã. x Nu dusmanii ne amenintã, ci propriile noastre slãbiciuni. x Noroiul ne supãrã abia atunci când ne murdãreste pantofii. x Semãnãm generozitate, în speranta cã va rodi recunostintã.. x Iubirea e ca veninul sarpelui. Vindecã sau ucide. x Din marea masã a viselor atrag atentia acelea care accidental se împlinesc. x Zilnic cãlcãm în picioare pãmântul care ne hrãneste. x De remarcat cã porcul se terminã printr-o virgulã, denumitã popular coadã. x Lichidele vãd în vase numai închisoarea, uitând cã e singura lor posibilitate de a nu se risipi. x Nu voi crede în al doilea Soare pânã nu voi vedea umbra primului. x Arta dirijoralã. Dacã vrei sã privesti muzica în fatã, trebuie sã întorci spatele la public. x Cariatide. Numai un arhitect rãutãcios a putut pune atâta greutate în spinarea femeilor. x Fii demn! În tine s-au strâns si trãiesc toti strãmosii tãi. x Nici Satana nu e perfect. Uneori greseste si face fapte bune. x Din rana bradului se revarsã rãsina, adicã înmiresmata lui durere. x Unele femei sunt ca frunzele. Cu cât sunt mai vestede, cu atât sunt mai zgomotoase. x Nevoia de continuitate a dat parfum florilor si frumusete femeilor. x Acesta e omul. N-are motive si totusi trãieste. x Existã marionete care îsi trag singure sforile. x Din dragoste nu murim. Ne nastem. x Suntem ca norii. Ne mãrim pânã la destrãmare. x Sunt prostii extrem de complexe, pe care numai înteleptii le pot comite. x Unii oameni ar trebui sã trãiascã mai multe vieti, sã-si poatã ispãsi integral pedeapsa. x Dacã viata a apãrut întâmplãtor, mai are rost sã-i cãutãm un sens? x În artã nu e ca la munte. Fereste-te de drumurile marcate. x Bietii dinozauri. Au dispãrut, desi erau atât de mari.

Anul I, nr. 4/2014

x Orice rufã la uscat crede cã se luptã cu vântul. x Asemenea timbrelor, devenim valorosi, învechindu-ne. x Încearcã sã definesti nimicul. Vei avea nevoie de multe cuvinte. x Mã calcã în picioare. Sunt omul lor de bazã. x Dupã un timp, începem sã facem confuzie între ce nu a fost si ce putea sã fie. x Nu moartea celor dragi ne zdrobeste, ci amintirea lor. x Când altii se afundã, ti se pare cã te înalti. x Din contradictia palmelor se nasc aplauzele. x Visez o discutie între patru ochi. Cu omenirea. x Muntii sunt falnici, dar modestia câmpiei ne hrãneste. x Au pãrãsit satul ca sã poatã cânta la oras viata tãranului. x Faptul cã trãim nu este totdeauna o dovadã a existentei noastre. x Îmi voi iubi aproapele. Dar sã stea mai la distantã. x La oras, vreme bunã. La tarã, secetã. x Oare cât valoreazã nemurirea pe o planetã muritoare? x Cãrtile prea voluminoase inspirã respect, dar adeseori rãmân necitite. x Cei dintâi surzesc clopotarii. x Unii merg la bisericã, în speranta cã Dumnezeu verificã prezenta. x Dulce mai e povara cadourilor. x Consolarea fractiei algebrice. E infinitã, înainte de a înceta sã mai existe. x Viata e o stafetã. Poti câstiga cursa în altã generatie. x Unii mor fiind încã în viatã, altii trãiesc si dupã moarte. x Deosebim douã tipuri de pedepse: cu moartea si cu viata. x Nu mã tem de cãdere. Îmi pare rãu de cei pe care-i voi strivi. x Zeii au în ei ceva omenesc. Le plac ofrandele. x Turnul din Pisa. Trebuie sã te apleci, ca sã ajungi celebru. x Ce indiscreti sunt unii scriitori! Citesc cãrtile altora. x Oamenii ajunseserã atât de culti, încât se încãierau pentru o carte.

18 x Zmeul de hârtie sã nu râdã de sfoarã. Ea îl retine, dar îl si înaltã. x Timpuri bune. Ce tânãr si viguros este bãtrânul satului! x Prostia e mai putin densã decât inteligenta. De aceea e tot timpul deasupra. x Când materia îsi pierde energia internã, devine solidã. x Cel care întârzie mult cu rãspunsul riscã sã uite întrebarea. x Dacã vrei sã distrugi un segment, nu-l lovi cu securea. Vei avea în fatã douã segmente. x În caz de naufragiu, ultimii se îneacã optimistii. x Broasca ajunsã la oras se numeste batracian. x Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuialã. x Cetatea era atât de subredã, încât dusmanii se temeau sã o asedieze. x Cenusa sfideazã focul. x De câte ori cobora din avion, redevenea ateu. x Nu-i cere-ti Soarelui sã vã explice misterul noptii. x Mlastina te obligã la un studiu profund. x Secera valorificã virtutea grâului. Buruieni longevive triumfã pe miristi. x Unele corpuri absorb lumina. Setea de luminã le face putin vizibile. x Parazitii înfloresc chiar pe rana copacului. x Ne-am obisnuit cu gândul cã meteoritii trãiesc putin. Pentru noi, ei se nasc în clipa în care încep sã ardã. x Unii ajung vestiti, citând mereu fãrã sã punã ghilimele. x Sclipirea diamantului. O formã de a respinge lumina. x O sabie se coboarã mult mai greu decât se ridicã. x Viermele îsi sapã templul eternitãtii într-o parã. x Dupã un anumit timp, stratul de ruginã devine protector. x Un vampir sãtul poate deveni donator onorific de sânge. x Rãbdare. Nici o plantã nu plânge pe timp de secetã. x Câinele cel mai bun este câinele rãu. x

19 Poezia e ca aureola unei stele. Creste, când e privitã prin prisma unei lacrimi. x Existã o criticã a criticii, criticatã si ea din vreme-n vreme. x Vaza. Esafodul de cristal al florilor. x Adeseori, numai întunericul ne învatã sã pretuim lumina la justa ei valoare. x Suntem gata sã oferim totul, când nu ne-a mai rãmas aproape nimic. x Un tramvai deraiat se considerã independent. x Femeile ezitã seara si promit dimineata. Bãrbatii procedeazã invers. x Arta cu cei mai multi adepti rãmâne totusi arta culinarã. x Omul si-a gãsit multi prieteni în rândul animalelor, de regulã necomestibile. x Fericirea absolutã are la bazã o crizã acutã de idealuri. x Pomul fericirii. Fructele lui nu se doboarã cu pietre. x Conditia de afirmare a licuriciului. Un mediu cât mai obscur posibil. x Nu râdeti de zero. El e împãratul numerelor negative. x.

Regula adormitã naste exceptii. x Curcubeu. Superb aratã lumina în faza ei de descompunere. x Suntem tentati sã-i credem orbi pe cei care au ochi doar pentru lucrurile strãlucitoare. x Nu vã lãudati cu sclipirile. Orice ciob sclipeste, din vreme-n vreme. x Virtutea. Cred cã e arta de a-ti planifica pãcatele. x Nu ne-a mai rãmas decât speranta. Nimeni nu a vrut s-o cumpere. x Pentru un mare ecou e nevoie de un mare obstacol. x Ura fatã de muste se transformã usor în simpatie fatã de pãianjeni. x O aureolã cu adevãrat trainicã se monteazã direct pe coarne. x Cei ce se târãsc nu se împiedicã niciodatã. x Un munte se cutremurã numai dacã e lovit de un alt munte. x M-au cãlcat în picioare. Acum stiu cât cântãreste fiecare. x Sufletul unei femei e ca o carte. Trebuie sã fie prea bun ca sã-l citesti de douã ori.

Anul I, nr. 4/2014 x În acest gând mi-am pus o razã de soare, pentru noaptea infinitã ce mã asteaptã. x Cei mai multi milionari sunt copiii inflatiei. x Existã deserturi cu oaze de nisip. x Chiar dacã a gresi este omeneste, nu faceti din gresealã dovada omeniei voastre. x Sinucigasul nu se teme de moarte. Se teme de viatã. x În sufletele mici se ascunde ura cea mare. x M-a ucis. Din punctul lui de vedere. x Era atât de mic, încât trebuia sã stau în genunchi în fata lui. x Acelasi Soare, oricând în lume, pentru unii rãsare, pentru altii apune. x Câinele care latrã la lunã e ferm convins cã se face auzit. x Mare foamete. Slãbiserã si bucãtarii. x Dialog redus la un schimb de interjectii. x Sã-i multumim Soarelui, chiar dacã ne lumineazã inconstient. x Expansiunea Universului, adicã infinitatea sa crescândã. x Seara, ca o dimineatã a noptii. x În fiecare clipã simt animalul din mine, bine strâns în chingile educatiei. x Chiar si efemeridele îsi gãsesc timp sã se plictiseascã. x Zefirul. Un uragan trecut prin cenzurã. x Suntem îngãduitori cu diavolii altor religii. x I-am smuls cãlãului masca. Fata lui era plinã de lacrimi. x Dumnezeu a amestecat limbile, ca sã dea o pâine traducãtorilor. x Sunt curios cum apreciazã mãgarii muzica noastrã vocalã. x Nu mai avem detinuti politici în spitale de psihiatrie. Astãzi fiecare are voie sã facã politicã, indiferent de sãnãtatea sa mintalã. x Luminis. Moartea unor copaci. x Eu as fi declarat Balaurul monument al naturii, iar Sfântului Gheorghe îi ardeam o amendã. x Mã simt inutil, ca o aripã de înger prin vidul cerului. x Simt în mine un alter ego, fatã de care îmi consum întreaga rezervã de altruism.

Anul I, nr. 4/2014

20

x Oare ce drepturi au oamenii cinstiti sã se amestece în treburile interne ale hotilor? x O poezie a suferintei. Ah, acesti poeti care îsi gãsesc vreme sã facã durerea sã rimeze! x O carte de onoare, în care sã ne iscãlim cu totii. x Pãstrez ceva din filozofia salcâmului. Înfloresc doar atunci când sunt sigur cã e primãvarã. x

Noapte e numai neputinta ochiului. x Pasiunea cu care ne distrugem fostii idoli, incapabili sã mai sãvârseascã minuni. x Moartea lui Abel, promovarea lui Cain. x Cu asemenea solduri, acum zece milenii ajungea zeita fecunditãtii.

Fluenta - VASILICA CHIFU

(va urma)

21

ROMAN FOILETON

Anul I, nr. 4/2014

Corneliu Leu

VECINUL CEL BUN CAPITOLUL SASE Însã, acesta era mai mult geamãt. Strigãtul adevãrat, cel lipsit de satisfactie si fervoare, bântuia pe-alãturi de împerecherea lor: - Si pe asta, tot pe banii mei o încaleci, ticãlosule!... Hei, sãriti!... Sãriti!... Unde sunteti nenorocitilor?... Nu vedeti ce jignire mi se aduce!? - striga matahala legãnându-si în brate odorul, dezmierdându-l cu sãruturi dulci si masturbându-l ca sã nu-si iasã din stare – Unde sunteti?!!...

Iar, când câteva matahale ca si el se prezentarã la ordin încercând sã se-mbrace ascunzând urmele desfrâului din care gustaserã si ei pe de margine, le fãcu semn spre locul marii lui invidii: acela unde Vincentius o supunea bacantã ca un adevãrat învingãtor.

- Trãgeti-l din ea!

Cinci gealati se repezirã care cum puturã, venind de-acolo cu Vincentius ca si cum ar fi dus un urias peste zbãtãtor. Dar, exact ca la peste, fu de-ajuns sã-l slãbeascã o clipã din strânsurã pentru ca el, sãrind si amestecându-i-se clocotul sângelui cu dorinta de rãzbunare, transformându-si poftele de mai înainte în urlet, sã-si înfigã degetele în ochii si obrajii celui mai apropiat.

Zanes vedea la el colcãindu-i toate stupidele furii pe care ti le dã o asemenea stare criminalã, vedea si gheata matahalei lovind cu botul în pulpele femeii care, dezgolite, tot mai miscau lasciv nepãsându-le de pubertul care le era trimis la loc, dar vedea si celelalte matahale ridicând amenintãtor cutitele. Patru cutite gata sã se-nfigã în trupul lui Vincentius, în vreme ce acela îsi înfigea nebuneste degetele în ochii celui de al cincilea mardeias.

Si lupul din el se trezi. Agerimea luptãtorului de pãdure nãscu în sângele lui Zanes instinctul miscãrii surprinzãtoare în asa fel încât lovitura lui fu mai rapidã decât cutitele criminale ale celor patru. Sãri descumpãnindu-i si fãcându-i sã se loveascã unul de altul, îl smulse pe Vincetius de la victima lui asezându-si-l spate în spate, îl dezmetici în fata pericolului fãcându-l sã-si sincronizeze cu el loviturile bine tintite si, cu pumni, coate si picioare lovind precis, unde trebuia, reusirã sã punã mâna pe douã dintre cutitele acelora devenind ei amenintãtori si simtindu-se puternici ca si cum, de când lumea, exersaserã sã lupte împreunã.

Miscãrile lor erau prompte si egal directionate, rãsuflãrile pãreau sã se completeze una pe alta, prin exclamatii scurte se întelegeau perfect, ca si cum ar fi fost parteneri dintotdeauna. Sãreau prompt, loveau cu precizie, se redresau imediat revenind în pozitia de apãrare, spre ciuda matahalei care, apãsând cu o mânã fundul bãiatului spre pântecele bacantei, gesticula cu cealaltã blestemându-si simbriasii si ordonându-le sã-i omoare. În momentul acela se auzirã semnalele veghei a treia si miscãrile patrulelor care se schimbau. Lucid, Zanes se roti ca o armã mecanicã lovind si culcându-si pe nepregãtite adversarii, îl smulse pe Vincentius si, cu toate cã nu cunostea drumul, alergã cu el printre gardurile strãzilor înguste, sãri câteva si dispãrurã în întunecimea împãduritã a celei mai apropiate coline.

Adus la trezie de încrâncenarea cu care luptase, dar mai ales impresionat de dârzenia cu care celãlalt îl apãrase si-l dirijase

în luptã, Vincentius se sprijini cu triumfãtoare obosealã de zidul unui vechi edificiu si, gâfâind încã, exclamã cu admiratie: - Extraordinarule!... Viteazule!... Energicule!... - si recitã hexametric: „Spate în spate, noi doi am gonit toti dusmanii din preajmã...” - pentru a exclama din nou: Ca Romulus si Remus!... Tu esti fratele meu: te-am descoperit în luptã!...

Stiam doar cã pãrul tãu e ceva mai deschis la culoare, dar vorbirea limbii tale e foarte aproape de cuvintele limbii mele.

Stiam cã avem zei diferiti si nãravuri diferite, dar nu stiam cã putem face fatã unei lupte chiar cu aceeasi vitejie si cu aceeasi stiintã!...

Zanes îi simtea din plin sinceritatea si prietenia. Erau doi bãrbati tineri si obositi de plãcerea luptei în care învinseserã, iar celelalte amãnunte, cele care duseserã propriu-zis la luptã, nu mai contau. Vitejia lor, prezenta lor de spirit fãcuserã fatã

VECINUL CEL BUN unromande

Corneliu Leu

Anul I, nr. 4/2014 momentului critic. Mândri si nevãtãmati, ei pãseau alãturi de parcã ar fi fost camarazi în lupte de când lumea.

- Esti fratele meu de luptã - repetã Vincentius oprindu-se în fata unor porti discrete boltite în vechiul zid din vârful colinei - te voi rãsplãti cu cele mai nobile si mai frumoase matroane ale Romei!... Si, vãzându-i ezitarea, îl înghionti cu prietenie: Lasã sfiiciunea la o parte; aici si zeii se simt în largul lor! Circul de jos e pentru îmbogãtitii de acuma; spre Olimpul de aici te-au adus fãrã sã vrei, pasii tãi... Ignoti nulla cupido! – nu doresti ceea ce nu cunosti, spune pe dictonul. Tu, doar cu intuitia de frate al meu, ai apucat pe drumul colinei ãsteia. E colina marilor plãceri ale Romei; plãcerile rafinate si înãltãtoare, care te spalã de cele vulgare dar voluptuoase de jos. Ca viata: În culori pur-delicate si transparente, sau în vopseli stridente. Are nevoie de ambele, ca sã fie cu adevãrat viatã. Ambele sunt plãceri, iar bogãtia înseamnã sã le ai pe ambele.

Acolo jos se-ntãrâtã animalul din tine, aici se moleseste filosoful amorului diafan. Trebuie sã le cunosti pe toate ca sã fii fericit. Nici cel care vine numai aici, nici cel care se duce numai acolo, nu e!...

Ci eu sunt! Acolo am trecere fãrã sã dau nici a zecea parte din cât dau îmbogãtitii; aici am venit cu îngãduintã, dar acum am cãutare!... Sã stii cã nu pãtrunzi aici dacã n-ai acest inel – îsi arãtã el degetul pregãtit sã batã-n poartã.

Dar Zanes îl opri: - Vrei sã-mi faci o plãcere?

- Orice, pentru prietenia noastrã!

- Si, vrei sã-ti spun ce mi-a plãcut cel mai mult aici?

- Plãcerea ta e si plãcerea mea!

- Termele; termele mi-au plãcut. De dusurile lor reci si de aburul lor înfierbântat cred cã avem nevoie la ceasul acesta, înainte de a ne duce spre insula Tiberina.

- De ele vei avea parte! - spuse concesiv Vincentius si porni mai departe afundându-l prin niste bolte pânã când ajunserã la o altã poartã unde trebui sã arate strãjilor inelul.

CAPITOLUL SAPTE Stãteau amândoi, unul lângã altul, întinsi pe lespezile fierbinti, lenevind frumos si discutând calm, cu atât mai calm cu cât trãiserã înainte trepidatiile si agitatia nebuniei petrecãrete cel apucase pe Vincentius, ca si furiile bãtãii pe care el o provocase.

Acum, în paza centuriilor ce apãrau locurile senatoriale unde intraserã datoritã inelului sãu, în tihna serviciilor tãcute ale sclavilor dresati a urmãri doar plãcerea celor pe care-i serveau, mângâiati molesitor de abur si tresãrind deodatã la fiorul cãldãrilor cu apã rece aruncatã peste ei, se simteau prieteni de când lumea, apropiati ca de-o viatã de încercãri la care ar fi fost supusi împreunã.

Zanes vorbea despre tatãl sãu, de copilãria sa în preajma preotilor marelui calendar pe care-l citeau în stele si-n semnele matematice primite de la zeul-pãrinte, despre adolescenta petrecutã cu pãrintele sãu pe câmpurile de luptã unde venerabilul doctor alina suferintele celor rãniti, despre o fatã de rege din neamul barbarilor cu pãr roscat dinspre nord, adusã singurã în tabãra învingãtorilor dupã ce toti ai ei fuseserã ucisi, a cãrei dragoste a cãpãtat-o prin prefacerea urii ei înmuiate în disperare, în resemnare si, pânã la urmã, în privirile recunoscãtoare ale unor ochi plini de albastrã minune prin care-si înlocuia neputinta de a vorbi pe limba lui. Despre aceastã neputintã a comunicãrii lor, care l-a fãcut sã nu-nteleagã cã ea îsi cãuta moartea pe care, pânã la urmã, poate sia dobândit-o aruncându-se în mijlocul jivinelor pãdurii. Sau, poate, dimpotrivã: s-a alãturat acelora, nemaiavând din neamul ei cui sã se alãture; si astfel a devenit zeita lor, sau regina lor, asezându-si pe frunte coarnele lor si îmbrãcându-si pielea rozã în pieile lor, de unde îi vine si traditia de rãzbunãtoare nimfã a pãdurilor, care-si

22 aduce haitele de jivine în satele de granitã pustiindu-le asa cum fãceau altã datã neamurile ei.

Zanes si-a amintit cât de mult îl tulburase la ciudata si neasteptata lor prima si ultimã întâlnire. Cât de disperatã, vãzândul atât de tânãr, sãrise dintre soldatii bãrbosi care-o aduseserã cu grijã, ca pe-o cãprioarã rãnitã, parcã cerându-i lui ajutorul, cu toate cã nimeni nu-i fãcuse nimic altceva decât s-o despartã de ai ei si de spectacolul în care acei sãlbateci erau crunt pedepsiti. Cum, în vreme ce el îi scotea sãgeata din umãr tãind în unghi drept, cu acea stiintã de-a deschide rana spre a o feri de otravã, tresãltase în plânset auzind invocãrile cãtre Walhala pãdurilor nordului pe care le gemeau osânditii si cum, noaptea, când el s-a dus sã vadã dacã-i trecuse febra, ca-ntr-un instinct de conservare, se aciuase ea la pieptul sãu adolescentin tresãrindu-i pentru prima oarã sentimentele bãrbãtiei si fãcându-l sã se creadã stãpân pe trupul ei care i se dãruia cu cea mai fireascã fierbintealã. Dar si modul în care, sãlbãticiune perfidã, dãruindu-i-se si epuizându-l în zbaterea lor plinã de chemãri si pofte, îi pândise doar momentul adormirii, ca sã fugã goalã în pãdurile jivinelor ei. Acolo, s-a aflat de la cei multã vreme atacati, cã îsi fãcuse o armatã din fiare ale pãdurii pe care le comanda cu suiere si scheunãri din limbajul lor... Iar el îsi mai aminti cum, dupã aceea, cu ani mai târziu, când se dusese undeva spre depãrtãrile granitelor ca sã vindece rãnile soldatilor ce luptaserã cu fiarele sãlbãticiei ce se-ntindea dincolo de tara lor, cãzând cu numai alti doi osteni într-o ambuscadã si trezindu-se înconjurat de sãlbãtãciuni, sub blana uneia dintre ele descoperise frumosii ei ochi prelungi si recunoscuse strãlucirea albastrei lor minuni. I-a tintuit cu privirile lui si i-a retrezit, pesemne, toatã amintirea ghemuirii ei înfricosate si fierbinti la pieptul lui pe care de-abia începuse sã creascã pãrul bãrbãtesc. S-au fãcut, parcã, mai mari ochii aceia de minune albastrã, iar blana capului de jivinã cãzând de pe crestetul ei, a lãsat sã-i fluture mãtãsoasele bucle roscate. Mâna ei albã a iesit de asemenea de sub blana cu labã descoperindu-i umãrul si sânul într-un gest în care, sau ar fi vrut sã i se dãruiascã din nou, sau exprima dorinta de a-l ucide. Atât: o strãfulgerare a privirilor ei de frumoasã sãlbãticiune si o tresãltare de vrajã sau de moarte a sânului ei alb, deasupra cãruia, spre umãr, se descifra unghiul drept al cicatricei lãsate de hirurgicala lui îndemânare. Apoi, frumoasele ei buze senzuale devenirã de groazã scãpând un sunet ca din gât de fiarã, iar haita se-ntoarse zburândo si pe ea pe spinãrile jivinelor, pierzându-se-ntr-o clipã în depãrtãrile pãdurii... În vreme ce ambii sãi însotitori se închinau minunii cã scãpaserã, vrãjit încã, Zanes rostea cu buze mute chemarea unei sperante de-a o aduce înapoi. Þãranii din satele de fruntarii i-au confirmat prezenta ei printre haite amusinând mereu prada de oameni si vietãti ce nu lãsau nici o urmã. Ba, unii chiar spuneau cã fura copii si ajungea chiar la progenituri cu masculi din animalele cele mari, prin care voia sã-si refacã neamul rãpus în rãzboaie.

La rândul sãu, Vincentius, ascultând cu uimitã plãcere povestea si cerându-i cu pofticioasã curiozitate amãnunte despre desfãtãrile pe care i le dãruise regina-jivinã, îi povesti despre copilãria lui într-o cu totul altã parte decât Roma cea a cãrei trufie strãlucitoare era atât de agitatã. Cu toate cã tatãl sãu era nobil roman, copilãrise conform misiunilor militare ale aceluia într-o cetate a orientului a cãrui strãlucire era altfel orânduitã, fãrã sclavi si liberti parveniti la elegantã, cu bogãtii si mizerii mai mari, sau mai evident împãrtite, dar si cu altfel de legi. Acea lume mai plinã de mistere si ascunzisuri, dar mai lipsitã de impulsivitãti si fanfaronade îl adoptase cizelându-l, sau ungându-l cu toate mirurile ei, asa cum câstigau experientã multi dintre cei care ajungeau apoi sã domine la Roma, aducând asupra exuberantei si

23 precipitãrii la pumnal a celor din Latium, fata calmã a fanatismelor mai profunde si a perseverentelor mai mari din alte lumi, opulenta lor rafinatã în degustãri încete prin care Roma nu mai era de mult nici miezul cizmei italice, nici a zonelor iberice sau galice, ci a unei întregi omeniri cãreia îi culegea si initierile ascunse si nectarul de suprafatã. Zig-zagul unui destin luptãtor al familiei sale, îl adusese pe tatãl sãu comandant legionar în pãrtile transhispanice, cele de la oceanul cel mare care mai pãstra sub forme insulare urmele strãlucitoarei Atlantide si care, din pricina depãrtãrii fatã de imperiu se numeau acum Extremul Occident, cuprinzând o lume pelasgicã ce dãinuise si-n pãrtile uriasilor dinspre care venea Zanes, unde si acum invocãrile muzicale aduceau importante mesaje, având pesemne aceeasi limbã clarã din care se trãgeau cele ale lor. De acolo îi era mama, iar de la fruntariile dinspre oamenii blonzi lãrgite de legiunea tatãlui sãu, învãtase apoi exprimãri celtice mai complicate si mai putin muzicale, asa cum intraserã în limbã odatã cu oamenii recrutati acolo. Si, conform miscãrilor armatelor imperiale, acestia se transferau tocmai la alte fruntarii, cele extreme spre orient, amestecând neamurile si fãcând din contopirea sângelui atlantic, cu cel iberic, cel galic, cel italic sau grecesc, cel al egiptenilor strãvechi, al iudeilor care se lãsau greu amestecati, pânã la al hititilor si al persanilor, un nou amestec, mai larg si mai mare decât al Vavilonului legendar. Un amestec de rase si de nãravuri, de întelepciuni si de vitii, de perfidii si de credinte, de mijloace de luptã si de altare zeiesti înmultite cu sutele, dupã sutele de neamuri ce se amestecau în cãldarea imensã a imperiului care-i numea pe toti romani, fãcea din toate aceste milioane de suflete deosebite prin obiceiuri altfel cãpãtate de fiecare si prin instincte altfel formate la fiecare, cetãteni ai Romei.

Ai mãretei si universalei Rome, care numai cu zidurile se mai afla acolo, înconjuratã de Latiumul natal. Sufletul, însã, îi era exprimat de rigorile unei administratii universale si de capriciile unor imperatori stãpânind, poruncind si judecând, cu absolutul puterii de Zeus Maximus, asupra tuturor acelor milioane.

Iar gloria urbei crescuse înmiit latinizând lumea si delatinizându-se pe ea. Fatã de cei doi gemeni ajunsi comandanti ai micului grup compact de viteji latini, imperatorii de astãzi conduceau marea deslânare a omenirii. În cei vreo sase sute de ani, câti trecuserã de la întemeiere - ab urbe condita - Roma ajunsese stãpâna lumii, iar cetãtenii ei, chiar dacã nu aveau cum a o stãpâni cu totii, se considerau a face parte dintre cei hãrãziti sã stãpâneascã.

Oricât de rãspânditi ar fi fost ei în întreaga lume, în orice provincie supusã oricãrui fel de exarh, aveau mândria de a nu rãspunde în fata aceluia si a ostenilor sau a tribunalelor lui. Fiind recunoscuti cetãteni ai Marii Rome, erau cu totii supusi direct Senatului si primeau doar judecata Imperatorului. Prin aceasta, prin drepturile deosebite ale cetãtenilor ei, Roma îsi arãta puterea si deosebirea fatã de toate celelalte regate sau armate a cãror administratie localã o îngãduia si-i lãsa la voia ei teritoriul. Teritoriul si cetãtenii proprii, da; dar drepturile celor care ajunseserã a fi recunoscuti drept romani, drepturile familiilor care aduseserã servicii imperiului, primiserã recunoasterea Senatului si plãtiserã taxe direct imperatorului, nu se aflau la cheremul oricãrei judecãti locale, nici a satrapilor locali si nici a templelor ridicate pentru zeii acelora, ci numai Roma avea dreptul asupra lor: De a-i salva din mâinile oricãror trupe ale regatelor clientelare si a-i condamna sau nu dupã cum îi servise ei interesele. Vincentius relata asta cu plãcerea amintirilor de adolescent obraznic si provocator fatã de strãlucirea curtenilor strãjuiti de legiunea în care slujea tatãl sãu, convins ca oricare roman cã tocmai legile Romei îi fãcea pe cetãtenii ei trufasi si siguri pe superioritatea lor, oriunde s-ar fi aflat. Pentru cã, dupã cum pricepea Zanes lucrurile, tocmai în mãsura în care asigura

Anul I, nr. 4/2014 drepturi cetãtenilor ei, oriunde sar fi aflat, Roma dirija în interes propriu tãrile pe care ajunsese sã le domine. Si îsi dãdea seama mai bine de rezistenta lor, cu zeul lor, regatul lor si obiceiurile lor, acolo, la marginile pe care le impuseserã marelui imperiu.

Medita întelept în vreme ce frumosul tânãr militar îsi povestea odiseea de copil iber, sau chiar atlantic, trãit la antipod, în depãrtarea orientului cu cetãti de aur unde ajunsese doar marele Alexandru, retras apoi mai aproape, în luxuria si viciile pentru care popoarele orientului mediteranian construiserã, ca o replicã a Romei, cetatea Antiohiei si avansat mai târziu chiar în „ombilicus mundi”, în cetatea imperialã a vesnicelor petreceri si libertinaje de pe malul Tibrului, spre a pãzi togele cu distinctie de purpurã ale senatorilor, a avea dreptul sã poarte caligele, adicã ghetele rosii ale celor mai nobiliare insemne, sã deschidã portile palatine cu simbolul inelului sãu si sã se strecoare printre vãlurile paturilor cubiculare ale celor mai faimoase curtezane. Cele mai frumoase, cele mai rãsfãtate si cele mai celebre în împãtimirea femeiescdisimulatã a viciului suprem cu care-si disputau nurii în fata împãratilor.

Curtezanele!... Când ajungea la ele cu povestea, lui Vincentius începeau a-i sticli ochii, iar nãrile lui fremãtânde ca de tânãr armãsãras, fãceau sã-i tresalte buzele într-un provocator zâmbet concupiscent menit sã-nfrângã toate malitiile femeiesti si sã le supunã tremurãtoare în fata încãlecãtorului viciu bãrbãtesc.

Expresia lui avea o nerusinare frumoasã si dulce prin care se amuza de propriile sale dorinte, parcã pregustându-le din experiente trecute. Mizând pe o sinceritate lipsitã de pudoare si manifestând deschis îndrãzneala masculã, el nu putea sã nu facã poftã si altora, mai ales femeilor sau tinerilor invertiti. Si persevera deschis într-o dulce nerusinare a ofertei, câstigând în fata celor care, timizi, se dovedeau pânã la urmã mânati pe ascuns de aceleasi dorinte cu care el sfida. Cu acest mod direct, câstiga sigur dorintele împãrtãsite sau neîmpãrtãsite ale femeilor pe care le fãcea sã fie mai directe în chemarea cãtre masculi, dar chiar si prietenia obiectivã a bãrbatilor cu care glumea pe temele vulgare ale poftelor soldãtesti. Ãsta era farmecul lui de neînvins. Pentru cã, pe lângã tinuta atleticã de militar - tinutã care putea impune, dar nu încânta - el învãtase, asa cum învãtau doar ofiterii de mare rasã cu adevãrat romanã, sã-si sublinieze cu podoabe si arme purtate la vedere miscãrile precise ale muschilor. Dar agilitatea militarã pe care multi o deprinseserã fãrã a avea talentele lui de plãcutã aparitie, ajungea deseori a fi doar autoritarã, chiar înfricosãtoare prin ce stiau supusii cã are misiune sã facã un soldat. În vreme ce, la Vincentius, pe mãsurã ce soldatul era mai agil si mai bine legat la trup, pe mãsurã ce ofiterul era mai împodobit cu elementele decorative si cu armele uniformei, pe mãsurã ce gradul mare în ierarhia militarã îi sublinia mai bine tineretea, iar eleganta miscãrilor îi punea în evidentã nobletea, un atribut în plus i se dezvãluia tot mai simpatic, tot mai cuceritor, tot mai harismatic: Cel de armãsãras în putere care nu-si ascunde deloc bãrbãtia, nu-i încercat în nici un fel de vreun timid sentiment de pudoare ci, sigur de sine si atrãgãtor-agresiv, plãcutobraznic si putându-i-se citi pe fatã sau în gesturi însutitele experiente de cuceritor dedat la orice pofte, nu se sfia în nici un fel de impudicele instincte ale plãcerii ci, dimpotrivã, le afisa cu un soi de amuzament care spunea: „Ãsta sunt, asa mã port si, în felul acesta mã simt mereu capabil sã vã produc si vouã plãcerile pe care le doriti”!...

Totul cu un zâmbet cuceritor de superioarã intimitate si plãcutã impertinentã sexualã care topea femei de toate categoriile: de la virgine care tremurau dorindu-l, la matroane versate care sil disputau; de la rafinate care ar fi vrut sã-l subjuge si pânã la vulgarele care si-l pofteau deschis mãcar odatã; si, din treaptã-n

Anul I, nr. 4/2014 treaptã, la nobilele bigote care pãreau de neatins. Sub vãluri, sau mãcar sub coborârea pleoapelor, ele îsi ascundeau pentru o clipã poftele trezite de el, pentru a strecura apoi, din umbra genelor printre care priveau, scânteierile instinctelor dornice pe care le trezea masculul acesta tânãr a cãrui prezentã simpaticã atrãgea ca un potent magnet ce-ti umblã provocator pe la sex.

Femeile-l doreau, invertitii îl savurau, iar bãtrânii militari - comandanti importanti glorificati cândva prin cuceriri de spatii geografice si trupuri de femei sus-puse, îl admirau cu un paternal sentiment al celor care se simt continuati, sau rãzbunati, sau satisfãcuti prin altii, atunci când zeii le dãruiesc o senectute generoasã, lipsitã de invidii.

Asa si-l amintea Zanes în vila aceea albã, asezatã pe promontoriul unei coline de pe care se desfãsura panorama de aur rosu a diminetii romane sub rãsãritul soarelui, pe terasa cãreia ajunseserã revigorati de aburii si dusurile termelor, readusi la vigoare si mirosind îmbietor a uleiurile cu care sclavi uriasi si docili îi masaserã.

O vilã ca o navã plutind pe cerul de deasupra mãretei cetãti. O navã cãreia - în loc de pânze, pe terasele unde, tatonânduse si îmbiindu-se, persoane importante îsi practicau ritualurile preludiului la amor carnal - îi fluturau vãlurile de pe umerii curtezanelor sau togele unor însemnati bãrbati de stat. Fluturau în jurul trupurilor care se cãutau cu sexualitate-n priviri, se pipãiau cu lascive gesturi ascunse, se înclestau în câte-un sãrut cu despãrtiri bruste care lungeau savant pregãtirea. Iar, când cuplurile se încingeau semnalând împãtimirea bruscã a acuplãrii de dedesubt, vãlurile se desprindeau de umerii trupurilor dezgolite plutind singure în zefirul discret umblãtor prin pãdurile rãsãritului de soare.

Pe Zanes îl încânta siguranta de fecior rãsfãtat cu care Vincetiu îsi fãcuse intrarea în petrecerea aceea selectã si impudicã prin sex si vicii ridicate la mare rang nobiliar de prezenta celor mai înalte figuri ale imperiului. Fie ei militari, senatori sau curtezane, se simtea o selectie fãcutã altfel, pe criterii de mult mai neîngãduitoare castã decât cele de pe malul lacului de jos, unde prima doar mãrimea averilor sau a disponibilitãtii de a arunca cu banii, favorizând astfel parvenitii, libertii îmbogãtiti si aventurierii veniti de aiurea. Aici se simtea functionând o altfel de selectie, iar nobletea îsi demonstra rasarea si rafinamentul trãirilor instinctuale.

Cu toate cã, pânã la urmã, totul ajungea iarãsi si iarãsi la sex, în vreme ce dincolo poftele se-ngrosau si aveai mereu de-a face cu întâmplãrile vulgare ale excitãrii lor permanente, aici, pânã la a se ajunge la aceleasi gemete, îndemnuri, candori si invocãri ale împreunãrii, desfãsurarea bahicã avea un ritual mai pretios si mai nobiliar, vibratia sexualã fiind, parcã, de o altã naturã: Ca diferenta dintre muzica însotitoare a harpei, fatã de sunetele zgomotoase ale tamburelor si cornurilor.

Topit de-atâta cunoastere, într-o singurã noapte, a tot ce inventase ca perversã plãcere lumea care din altã parte se vedea ca un Olimp, recunoscãtor pentru aceasta proaspãtului sãu prieten care se dovedise atât de deschis si de generos, pe Zanes nu numai cã-l încânta acea rãsfãtatã sigurantã de sine, plãcut-agresivã în bãrbãtie - siguranta pozei cu care-si fãcuse intrarea Vincentius, dar, simtind cum îi cad de pe umeri toate timiditãtile educatiei sale austere, se trezi molipsit de acesta, imitându-l si manifestânduse ca un adevãrat conviv de veche experientã romanã: Luã femeile la rând, rãspunse obraznic bãrbatilor, îsi permise gesturi mai mult decât senzuale fatã de grupuri întregi si se simti apartinând deplin lumii aceleia cãreia îi savura din plin farmecul. A fost, aceea, noaptea unicã în care a înteles toate plãcerile unei alte lumi cu care, chiar dacã n-a mai avut apoi de-a face, a rãmas în suflet cultivând-o ca pe o dulce rezonantã ce l-a marcat definitiv.

24 A evoluat astfel alãturi de Vincentius, la fel de dezinvolt ca si acela. Pletele sale de culoarea bobului de grâu - nici aurii sau rosii, dar deloc negre, trezeau furori si chiar invidii. Se lãsa în voia femeilor cãrora le plãcea sã se joace cu ele si le clãtina în fata bãrbatilor cu priviri mieroase. Iar, dupã îndelungi jocuri, trecând pe la diverse partenere, s-a simtit deodatã apucat de mânã într-o poruncã fierbinte: „Lupule tânãr, vino!”. Si si-a dat seama cã se afla chiar sub privirile mãrite de atractie ale stãpânei casei - frumoasa matroanã cãreia, putin timp mai înainte, de-abia-i fusese prezentat cu politicoasã plecãciune. Atunci a simtit cum totul - marea din depãrtãrile bãnuite, vasta vilã albã ca un vapor ce spinteca norii, grãdinile ei în care se rãsfãtau primele raze ale soarelui, terasele încã navigând între luminã si umbrã iar, dedesubtul lor, al tuturor acestora, orasul - imensa cetate albã ca fildesul, strãlucitoare ca aurul, ondulând pe întinderile dintre coline si fluviu - toate acestea au început sã se învârtã cu el. Într-un vârtej tot mai cuprinzãtor, tot mai tremurãtor, tot mai devorator; un vârtej nebun si dulce invadat de parfumurile de pe umerii, de pe sânii, de pe gâtul fin miscând o bãrbie catifelatã deasupra cãreia ajungea rãsuflarea fierbinte, de pe pântecele cu ombilic tresãltând ale torsului încântatei tinere matroane ce-l cãuta din adâncurile ei acoperite de puf pubian, un vârtej total în care parcã se doriserã dintotdeauna... Odatã cu ea, odatã cu convulsiile, serpuirile si fierbintele ei efort, acolo, sub cerul latin, se pãrea cã întreaga Romã se dãruia acestui vânjos tânãr de semintie strãinã, dezbrãcat aici, întru libatiuni libere, de haina preoteascã prin care slujea stiintelor medicinii între muntii sãi pãdurosi. Munti vigurosi ca si vigoarea trupului sãu din care, parcã nãvãlea acum, asupra Romei, tot melosul urletelor îndepãrtate ale lupilor în cãlduri. Cãldurile care-l fãceau pe el sã geamã frãmântând-o-n plãceri despre care ea îi pomenea tot prin gemete.

Iar el nu mai era preotul, ci bãrbatul; nu mai era slujitorul auster, ci trupul tânãr. Tânãr si detinãtor al tuturor energiilor lumii, cu care poseda întreaga mãreatã Romã, prin trupul alb, cu brate si pulpe mereu unduioase, cu pântece si coapse si sâni vibrând în tot mai adânci si repetate cutremurãri, cu suierate vorbe de plãcere care-l înfãsurau ca si parfumurile trupului de sub el.

Si se simti deodatã moale, parcã adormind si visând pe-o pernã legãnatã de cer.

CAPITOLUL OPT Când se trezi - tinereascã trezire voinicã de soldat odihnit în minute putine - alcovul era pudrat auriu de lumini prefirate prin vãluri, iar perna de lângã el mai pãstra mirosurile de uleiuri dulci ale femeii. Dar el nu-si dãdu seama de lipsa ei; adulmecã doar, cu ochii închisi, înfundându-si în acele mirosuri nãrile si buzele, în vreme ce mâinile si genunchii si instinctele muschilor miscãtori de dedesubtul pântecelui cãutau cãrnurile fierbinti pe care le frãmântaserã pânã dincolo de contururile vãzute ale trupului femeiesc ce se dezvãluie bãrbatului prin sâni ce se strivesc si pulpe primitoare. Însã, acel molatec început de întãrâtare îi fu retezat de râsul cam rãgusit - rãguseala urmelor de chef în care ti-ai perorat entuziasmele, prin care se distingea hispanica sonoritate din glasul lui Vincentius: - Fii atent cavalere sã nu gãuresti salteaua; cã doamna nu mai e sub tine!

Se-ntoarse si deschise ochii ca un motan bosumflat, vãzându-l pe centurionul cu ochi de drac ghidus sub bretonul fruntii si trup de luptãtor încins în pieptarul de piele cu paftale si fibule strãlucitoare.

25 - Se pare cã ti-ai fãcut bine datoria - sunã strengar ironia aceluia arãtând spre o consolã de marmorã pe care se vedea împãturitã o tesãturã de stofã cu chenare de purpurã si, tot spre culoarea purpurei, o pereche de calige - acele ghete din piele rosie care marcau rangul cavaleresc al celui încãltat cu ele - Îmbracã-le; sunt ale tale. Þi le-a dãruit nobila matroanã.

- N-am nevoie! - rãspunse el cu un mahmur sentiment de jignire care-l fãcu pe celãlalt sã înteleagã fie cã întrecuse mãsura, fie sã-l considere lipsit de umor.

Asa cã îi explicã de-a dreptul: - Nu te speria ca un pudic ce esti! Aici nu-i vorba sã fii plãtit pentru bãrbãtia ta; e, mai degrabã, o mãsurã de precautie fatã de ochii vecini în lumina diminetii: Togi romane intrã si ies o multime prin aceste porticuri, în vreme ce hainele tale de tarabostes ar crea suspiciuni aparte la lumina zilei. Þi le vei lua la noapte, când ea te asteaptã din nou!... E, ce zici?!

Si nu se abtinu de la gestul acela glumet-sfidãtor prin care-si sublinia zâmbetul cu întelesuri de complice al plãcerilor dorite de frumoasele si perversele curtezane pe care el le domina si-n alcovurile cãrora intra fãrã sã se anunte, mai intim decât intimii cu care ele se afisau.

- Cred cã ar trebui sã-ti multumesc...

- Nu. Nu trebuie sã mi te arãti îndatorat... Te asteaptã. E prietena mea bunã si i-am fãcut prin tine un frumos cadou!

CAPITOLUL NOUÃ Pe strãzile ce coborau spre Forum, trecãtorii si negustorii îi salutau sau se dãdeau la o parte respectând dubla pereche de botine rosii ce mãrsãluia în cadentã tinereascã. Iar toga în care era îmbrãcat Zanes, togã amplã, cu multe falduri si tiv de carouri purpurii înconjurat de linii frânte grecesti, flutura prinsã pe umãrul sãu în fibula ce închipuia un bot de lup. Superba matroanã care, de plãcere îsi crispase degetele în pãrul sãu spunându-i „Lupule; lupule tânãr si frumos!”, tinuse minte pânã si acest amãnunt.

Printre tarabele, prãvãliile si speluncile strãzilor de sub grãdinile marilor vile, ei erau, evident, personajele cele mai importante ale acelei dimineti, traversând cetatea cu toatã importanta pe care plebeii le-o dãdeau... Pânã când ajunserã sã constate cã importanta aceasta se pierduse total. Oamenii îsi întorseserã atentia înspre o cu totul altã directie si chiar începurã sã se îndrepte cu totii într-acolo, unii chiar luând-o la fugã. Iar Vincentius, când îsi dãdu seama despre ce era vorba, exclamã: - Esti favorizat de zei! Ai norocul sã fi gustat de noaptea pânã dimineata din toate plãcerile Romei, iar acum sã ti le încununi cu una imperialã.

- Dar ce se-ntâmplã?

Printre aclamatiile, invocatiile sau, pur si simplu, chiar cuvintele de încurajare obscenã ale multimii, Vincentius îi explicã: - Trece Nero. De multã vreme petrecerile lui n-au mai prins zorii pe stradã. Când era mai tânãr avea obiceiul sã iasã singur, sã violeze ce-ntâlnea si sã provoace scandaluri... A fost epoca noastrã cea mai frumoasã!...

- Chiar asa, ca imperator?

- Ce, imperatorul n-are voie sã se distreze?

- În plinã cetate?

- Tinere ascet, superba cetate de aur a Romei, pentru asta e fãcutã!

- Dar marii lui preoti ce ziceau? - îsi aminti Zanes de întâmplarea cu printul lor care fugea periodic spre cetatea mãrii.

- Marele lui preot este chiar el - îi rãspunse Vincentius fãcându-i loc prin multimea care pãrea mai mult amuzatã decât

Anul I, nr. 4/2014 entuziasmatã - imperatorul cumuleazã toate comenzile militare, magistraturile romane si rangul preotesc de Pontifex Maximus.

- Atunci, ca Pontifex Maximus, ar trebui sã stea retras în convorbiri cu zeii!

- Ha!... Retras?... De ce retras?! Dimpotrivã: El îi aduce pe zei la petrecerile sale, îi îmbatã, le dã cele mai frumoase femei si cei mai cuminti bãietandri, fauni pentru felatii si sclave pricepute în a le trezi excitarea. Ba, mai mult: Eu cred cã se tãvãleste cu ei în paturile nuptiale, acolo, în palatele pe care eu le pãzesc pe dinafarã.

Noi pe dinafarã, iar olimpienii, cã si el e semizeu, ei între ei, înãuntru!... Nu-i grozav?!...

Soldat îndemânatec, el vorbea dar si mãrsãluia într-o directie anume, cam câsã, spre a strãpunge oblic multimea fãcândusi loc mai usor. Asa cã, dupã ce vãzurã lecticile printre oameni, fiindu-le mai greu sã priveascã îndeaproape obrazul dezabuzat, tãiarã pe-o laturã si iesirã la o rigolã cu mult înaintea alaiului spre care se îmbulzeau toti acei gurã-cascã ce-si clamau imperatorul cu îndemnuri parsive de bordel si hedoniste osanale lumesti de genul „Nero, Nero, Nero - Sfânt zeu al plãcerilor!”...

- Tu spui „ei între ei olimpienii”, ãstia îl strigã „zeu si sfânt”, dar eu nu vãd decât un betivan care... - bombãni dacul obtuz în sobrietatea principiilor sale, fãrã sã mai încheie ce-ar fi vrut sã spunã.

Iar mult experimentatul roman de la care cetatea a pãstrat pânã astãzi conceptul suprem de „dolce vita”, rãspunse fãrã sã-i pese cã vorbea credinciosului unui zeu ce sihãstrea în adânci pesteri: - Pãi el, dacã-i imperator, e zeu care poate face mai multe pe pãmânt decât alti zei!... Are statuia de aur mai mare decât a lui Jupiter.

- Se poate asa ceva? Uite, eu am alt zeu decât Jupiter si tot n-as face-o!

- Se poate - rãspunse cinic romanul. Caligula urca pe Capitoliu si stãtea de vorbã cu Jupiter spunându-i „frate”. Iar, o datã, asezându-se lângã statuia aceluia, l-a întrebat pe actorul Apelles care din doi i se pare mai mare. Si, fii atent: Fãrã ca acela sã-i rãspundã, numai vãzându-l cã ezita, l-a biciuit lãudându-i vocea cu care acela striga de durere „Uite ce voce frumoasã îti dau eu si nu Jupiter”!

- Dar, cum a murit Caligula? - întrebã cu un anume scop Zanes pentru ca, subliniindu-si râsul cinic, Vincentius sã-i rãspundã: - Cum o sã moarã si ãsta!... La fel cum o sã moarã si ãsta!... Dacã imperatorii se proclamã nemuritori, noi ne permitem sã-i omorâm. Cu cât se vor mai puternici si mai populari, cu atât mai multe pumnale îi amenintã.

Astfel, alaiul începu sã se apropie de locul pe care ei si-l aleseserã ca sã priveascã si, odatã cu alaiul, se apropiau si osanalele acelea pervers pofticioase care se pãrea cã fãceau plãcere personajului tolãnit în lectica de aur: „Nero, tu plutesti în cer/ Sã le faci la zei plãceri!”... Sau, chiar mai flatant la adresa imperatorului, fatã de zeul care nu-i mai putea fi superior: „Nero, tu pe Jupiter/ Îl înveti la noi plãceri/ SSi-n Olimp e cãutare/ Pentru falusul tãu mare!”...

- Obsedati de sex! - rosti Zanes diagnosticul în silã, întrebând: Cine-i învatã asta? - Si adãugã tulburat de o asemenea amestecare a zeilor printre cele lumesti: Cine face versurile astea stupide?!

Iar rãspunsul veni fãrã nici un fel de dubiu: - Chiar el. Marea plãcere a lui Nero e sã fie histrion. Sã joace pe scenã si sã ia mai multe aplauze decât altii. Cu cât dovedeste mai putin talent, cu atât îi invidiazã mai mult pe adevãratii artisti. Pe cei care aratã a fi mai talentati decât el si a

Anul I, nr. 4/2014 obtine mai multe aplauze, îi urãste ca si cum i le-ar fi smuls dintre cele meritate de el. Ba, pe unii i-a tãiat chiar acolo, în arena amfiteatrului. Actorii au învãtat sã se abtinã si aplaudã ei primii la orice râgâiturã a lui. Iar multimea a învãtat de la ei cã asta-i place: Sã se considere alesul muzelor. Prostimea primeste bani si îl aplaudã, sau îi scandeazã versurile. Nu prea multi bani, ci firfirici din astea cum vezi aruncându-se, cã e si zgârcit; dar îi obligã pe altii sã completeze pentru faima lui.

- Iar tu vorbeai de epoca voastrã frumoasã!

- Da: Când n-avea fricã. Era tânãr si nebun. Se-mbrãca în piei de animale si se repezea la femei si bãrbati înfigându-le-o unuia dupã altul. Pe atunci, toti fãceam la fel cu el tinându-i isonul, iar plãcerea cea mare era sã violãm vestalele virgine pe treptele templelor, ca sã dãm exemplu zeilor cum trebuie sã-si ducã viata.

- Adicã sã fie si ei obsedati numai de sex! Sã aibã mintea plinã de sex si balele...

Dar Vincentius nu simti dezamãgirea sa dezaprobatoare, tocmai fiindcã si mintea lui se-nvãtase a fi agitatã de acele obsesii: - Da; ãia au fost anii cei mai frumosi ai tineretii noastre!...

Dansam toti dansuri falice în jurul unui imperator zvãpãiat.

- Si, acum s-a cumintit?

- Nu, dar s-a însurat.

- Are nevastã?

- Are. Are si o nevastã femeie si o nevastã bãiat.

- Cum adicã?

- Normal. Asa cum se fac cununiile. Cã l-a obligat Senatul sã se cunune, ca sã nu se-ncurce cu maicã-sa.

- Cu maicã-sa?

- Da, Agrippina e încã o femeie pofticioasã; a fost amantã si nevastã de împãrat, iar el a încãlecat-o când mergeau împreunã în lecticã. Sau, poate chiar ea l-a încãlecat, pentru cã nu s-ar fi sfiit sã-i fie nevastã. Dar senatorii n-au acceptat pentru cã e femeia dracului si ar fi cãpãtat prea multã putere. Au motivat cã i-au mai dat o dispensã când s-a mãritat cu celãlalt împãrat bãtrân, cãruia îi era nepoatã, iar acum nu-i mai pot da ca sã se mãrite si cu ãsta tânãrul cãruia îi e mamã.

- Si? - Si l-au obligat sã se însoare cu o fatã de împãrat; cu Claudia. Fiica lui Claudius care a fost si sotul Agrippinei, deci îi este si lui tatã vitreg.

- Au fãcut nuntã?

- Mare!... Apoi, dupã ce a fãcut nuntã cu ea, s-a cãsãtorit si cu un bãiat de treisprezece ani, pe nume Sporus. L-a îmbrãcat în vãl rosu, l-a purtat prin cetate, i-a dat dotã si la fãcut sotia lui în vãzul tuturor, acolo, la o petrecere cum am fost noi asnoapte.

- Dar Claudia ce-a zis?

- N-a zis nimic, pentru cã a omorât-o.

- Pentru bãiatul acela fraged?

- Nu, pentru o altã femeie: Popeea, cu care trãieste acum.

- Dar legile permit cãsãtoria între bãrbati?

- Legile le facem noi; de ce avem Senat?!

CAPITOLUL ZECE Exact în momentul acestui rãspuns - care-l lãsa mut, nedumerit si pe deplin derutat de toate alambicãrile unei asemenea nebune obsesii dominând si contorsionându-se printre pofte si vicii si ambitii ale poftelor si delicii ale viciilor si vicii ale poftelor ambitioase si pofte ale ambitiilor vicioase, toate petrecându-se sin cer si pe pãmânt si la zei si la oameni si-n Olimpul nevãzut si-n Roma asta foarte concretã - pe vasta alee a cãrei margine o ocupaserã, apãru alaiul.Saltimbanci de tot felul, nãimiti dinainte sau iesind din public, o precedau dansând, cântând sau fãcând

26 tumbe. Pe un cal cu harnasamente aurite, însusi Tigellinus, tribunul gãrzii pretoriene si al tuturor spionilor imperiali, cam mahmur, cu figura bosumflatã a celui trezit dintr-un somn scurt, conducea pâlcul de pretorieni blocati între scuturi ce deschideau drumul, iar începutul propriu-zis al coloanei îl formau sclavi si liberti apartinãtori, pesemne, dupã tunicile asemãnãtoare pe care le purtau, unei bogate si importante familii romane. Ei înconjurau targa îmbrãcatã-n purpurã care, asezatã pe umerii a patru gladiatori, purta statuia de aur a unui mare falus - cizelat cu toate amãnuntele anatomice, dupã cum remarca medicul din Zanes - care înainta triumfãtor deasupra alaiului si multimii din jur, purtând inscriptia: „Lui Nero, venerabilul zeu care mi-a fãcut marea cinste sã se mãrite cu mine, sluga si bãrbatul sãu iubit Doryphorus”. În urmã, dupã încã un patrulater de scuturi pretoriene, venea mult împodobita lecticã în care se legãna un trup lenes sau obosit, ale cãrui trãsãturi nu se vedeau încã la fel de bine ca mâna dreaptã ce atârna inertã, într-o lâncezindã nepãsare, pe marginea de aur a scaunului imperial.

Dar Zanes, în toate complicatele sale curiozitãti, întrebãri si nedumeriri, fu mai grãbit sã cearã explicatii decât sã priveascã si sã cerceteze amãnuntit urmele desfrâului care-i fãcea cu atât mai multã plãcere împãratului cu cât era mai public: - Doryphorus? Cine e acest Doryphorus si în ce mod e el bãrbatul lui Nero?

- În modul cã-l reguleazã oficial, adicã s-a cãsãtorit cu el - rãspunse firesc Vincentius.

- Pãi n-ai spus cã Nero s-a cãsãtorit cu bãietelul acela pe care l-a îmbrãcat în vãluri roz?!

- Ba da; cu Sporus.

- Deci, de cãsãtorit, e cãsãtorit cu Sporus.

- Exact.

- Pãi n-ai spus cã Senatul l-a cãsãtorit cu Claudia?

- Claudia îi era sotia femeie, în vreme ce pe Sporus l-a luat ca sotie bãrbat.

- A fãcut nuntã oficialã si cu ea si cu el?

- Exact. Adicã... chiar douã nunti.

- Si atunci?... Acest Dyophorus ce cautã?

- Cu Dyophorus a fãcut a treia nuntã; dar inversã, adicã luându-l de bãrbat - rãspunse Vincentius fãrã sã stii dacã, în gravitatea afisatã, era doar serios, sau îsi bãtea joc de proaspãtul sãu amic.

- Adicã, cu Sporus s-a însurat, iar cu Dyophorus s-a mãritat?

- Bravo! Începi sã pricepi! - îl bãtu acela profesoral pe umãr: În vreme ce cu mã-sa s-a culcat, dar n-a luat-o de sotie, pe Claudia a fãcut-o nevastã, dar numai ca sã-l excite sã-l cãlãreascã pe Sporus în vreme ce Doryphorus îl cãlãreste pe el... Nu te mai mira, omule si nu te mai holba asa, cã e simplu: Pe Claudia a fãcuto nevastã ca s-o omoare si sã se poatã desfãta în vrãjile nemaipomenite ale sexului formidabil care stim multi cã-l are Poppaea; pe Sporus l-a fãcut tot nevastã luându-l de sotie, iar pe Doryphorus l-a luat de sot, ca sã-l încalece acela când oboseste la sotii sau amante.

- Sunteti o natiune pierdutã; obsedati de sex! - repetã Zanes spre înveselirea arãtosului sãu nou prieten care exclamã: - Dacã el e zeul nostru si cautã toate plãcerile lumii, noi trebuie sã-l urmãm si sã nu ne lãsãm mai prejos! E un îndemn pentru noi.

- Mai prejos decât la gâtul Claudiei, la sexul Popaeii, la fundul lui Sporus sau la mãdularul lui Dyophorus?! - atacã pentru prima datã Zanes.

Dar celãlalt, fie din superficialitate nu-l luã în serios, fie din desteptãciune nu dori sã-i dea cuvenita dreptate.

27 - Esti nedumerit! - îi spuse el ca si cum l-ar fi scuzat.

- Posibil. Cum sã nu fiu nedumerit?!

- Te nedumereste mãretia lui zeiascã! - proclamã Vincentius arãtând spre urâtenia buhãitã din lecticã, într-o solemnitate frizând, categoric, ironia - Altfel, ai întelege un lucru simplu: În vreme ce cu Sporus, imperatorul nostru s-a însurat, cu Doryphorus s-a mãritat. A fãcut cu amândoi nunti imperiale, asa cã unuia îi este sot, iar altuia îi este sotie. Ce te mai poate nedumeri?!...

Nodul întrebãrii sau al exclamãrii îi rãmase lui Zanes în gât. Lectica imperialã ajunsese chiar în fata lor si, pesemne, cu dreptul sau cu datoria sa de rang cavaleresc, Vincentius îsi întindea gâtul si buzele ca sã sãrute inelul de pe inelarul mâinii ce atârna inertã, precum o altã partea trupului care, când se învârtoseazã când se pleosteste fãrã vlagã.

Atunci îi rãsãri de-aproape chipul ticãlosit prin stricãciune al împãratului. Sub buclele presate de coroana frunzelor de laur vãzu o fatã puhavã, obositã de pofte si niste priviri înrãite de mistuiala poftelor pe care nu mai avea putere sã si le satisfacã. Un trup lâncezit în desfrâu trona lenevos sub haine pline de podoabe mai degrabã femeiesti, iar palma lui pleostea, în neatente balansuri meschine si penibile, gestul care ar fi trebuit sã fie riguros-ostãsesc: gestul bratului întins cu care salutau romanii.

Se afla fatã-n fatã cu stãpânul lumii; dar lumea pe care acela o stãpânea nu era, în nici un fel, cea a lui. Era o altã, o cu totul altã lume decât cea asprã si sobrã a muntilor sãi pãdurosi, a preotilor austeri din rangul cãrora fãcea si el parte, a... Dar nu mai continuã cu enumerarea, pentru cã îi veni în minte întâmplarea aproape mitologicã în istoriile locurilor lor carpatice: Cea cu printul care gustase din lumea aceasta levantinã si mediteraneanã; printul care dispãrea câte o sãptãmânã spre a se desfrâna în libatiunile dionisiace din cetatea ponticã. Acela o fãcea o datã pe an, ca un ritual dupã care se curãta în postul pesterilor; se pocãia, fapt pentru care fusese iertat si primit la Zeu... Dar aici, viciul nu are nici sfârsit, nici limite. E perpetuu în toatã nebuneasca sa desfãsurare; poate, doar la ceasurile toride ale amiezii, frenetica împãtimire sã mai lâncezeascã putin în vreme ce trupurile obosite îsi cautã odihna.

Acolo, la ei, cum s-a aflat, viciul a fost pedepsit, Aici, nebuneasca atâtare a poftelor începe chiar de sub aurul frunzelor de laur care acoperã creierii bãlosi ai imperatorului si se rãspândeste în toatã cetatea, de la cavaleri la cetãteni, la liberti, la sclavi si chiar la animalele atrase de-a valma în aceastã betivã obsesie sexualã. Aici colcãie drojdia care ar distruge toatã întelepciunea pãrintelui lor Zalmoxis dacã ei, acolo, la fruntariile lor, n-ar pune stavilã nãravurilor care se lãtesc si se întind ca o arsurã de decrepitudine umanã. Roma, strãlucitoarea si atotputernica Romã, nu e altceva decât...

Nu-si mai continuã meditatia în fata chipului puhav al obositei prezente imperiale, din pricina ghiontului pe care i-l dãdea Vincentius: - Salutã!... Grãbeste-te sã saluti; nu uita cã porti îmbrãcãminte de nobil roman! - îi suiera acela la ureche ridicândui cu mâna sa antebratul în semnul salutului - zi „Ave Caesar”!

- Ave Caesar! - rostirã fãrã entuziasm buzele lui în timp ce descifra parcã un fel de licãr în ochii adiposi si încercãnati ai aceluia ce, nu numai cã se pretindea zeu, dar chiar i se descifra acolo de fatã ca un zeu al perditiei.

Si, cine stie dacã, moliciunea glasului sãu sau vigoarea cu care i-l acompania de alãturi glasul lui Vincentius, sau alte reactii venite din glandele obosite ale imperatorului, trezirã în ochii aceluia un soi de curiozitate. Curiozitate fatã de tânãrul pletos îmbrãcat în togã romanã. Curiozitate, sau poftã, sau cine

Anul I, nr. 4/2014 mai stie ce reactie a imperialei minti încâlcite de bãuturã. Pentru cã, într-o legãnatã turmentare, mâna cu inelul imperial se desprinse de pe bratul tronului umblãtor, iar degetele ei cam nesigure, întro pornire de neputincioasã poftã, atinserã pletele lui de culoarea închisã a grâului copt. Si le mângâiarã într-un mod respingãtor pentru Zanes.

- Cine esti tu, cã nu te-am mai vãzut? - întrebarã mai mult din rutina instinctelor decât din vreo realã poftã momentanã, buzele senzuale dintre obrajii cãzuti ai împãratului, în vreme ce lectica trecea.

Iar Zanes îl vãzu cum adormea mormãind un fel de poruncã în sensul de a-i fi adus disearã în alcov, dupã ce imperialul trup obosit îsi va recãpãta fortele.

- Ai scãpat usor! - îi spuse Vincentius cu veselia sa ironicã - dacã ar fi fost mai în formã si nu l-ar fi obsedat gelozia lui Doryphorus, te urca lângã el în lecticã si ti-o trãgea acolo, cum ia tras-o mamei sale Agrippina.

- Ce vorbesti?!

- Vorbesc!

- Asa, în vãzul lumii?

- Astãzi da; cã se simte atât de zeu încât poftele lui sunt sfinte si trebuie aclamate în vãzul lumii; pe vremea aceea, însã, nu umbla în lecticã, ci umbla în litierã acoperitã. Pentru cã fãcuse mari dezmãturi iesind mascat de unul singur si hoinãrind prin lupanare. Ataca oameni si prãvãlii furându-le, viola nevestele, virginele si bãietii; iar noi, precum ti-am spus, veneam pe urma lui petrecând la fel. Era veselia tineretii, iar noi ne bucuram mult. Dar l-au bãtut unii bine, gata sã-l omoare pânã sã-si dea seama cã era împãratul. De atunci, se ducea la teatru numai în litierã închisã.

Dar, când o lua pe Agrippina cu el, vãzând cã ea îl sãruta incestuos si-l învãluia în mirosurile pomezilor cu care cucerise mai multi bãrbati si chiar un alt împãrat, se-ncingeau în el poftele, iar începerea spectacolului întârzia pânã la sosirea litierei imperiale care se oprea pe drum ca sã-si facã ei poftele...

Pe larga cale pe care se aflau, alaiul se îndepãrta în uralele derbedeilor strãzii si a celor plãtiti de Doryphorus ca sã scandeze versurile pe care si le fãcuse chiar Nero cântându-le mascat la spectacolele în care se îmbrãca în vizitiu spre a-si începe petrecerea în mijlocul vulgaritãtilor acestora. Aclamat de golani el ridica osanale prostitutiei, pentru ca apoi, odatã cu noaptea, s-o practice începând cu nevestele de nobili care n-aveau voie sã pãrãseascã lojile decât atunci când împãratul mascat o încãleca pe una dintre ele. Se spunea chiar cã el le obliga pe nobilele matroane sã învete roluri obscene pe care sã le joace acolo, în teatru, în fata lui si a tuturor celorlalti pentru ca sã-l excite si sã-l facã sã se repeadã asupra lor stârnind aplauze care, la rându-le, îl stârneau pe el.

Asa cã falusul de aur care se semetea pe targa ce deschidea alaiul, îsi merita din plin scandarea însotitoare a multimii: „Nero, tu, pe Jupiter/ Îl înveti la noi plãceri/ S-în Olimp e cãutare/ Pentru falusul tãu mare”!...

Si, totusi, în ciuda acestei scandãri care-l adormea în lectica lui ca un cântec de leagãn pentru un copil decrepit, simbolul care-i deschidea alaiul spunea altceva despre Nero. Prin dedicatia inscriptiei purtate el nu sugera bãrbãtia împãratului, ci recunostinta de bãrbat înrobit de plãcerile ce i se oferã, recunostintã pe care o manifesta sotul mult îndrãgostit de sotia sa ce se lãsa penetratã oferindu-i fierbintelile dinlãuntrul trupului sãu imperial. Era o întreagã si totalã invertire de roluri. Adicã lui Nero, care trebuia adulat ca împãrat, nu i se mai slãvea bãrbãtia ci feminitatea îndãrãtnicã pe care si-o dezvãluia ca pederast în patul marital.

Asta continua sã-l nedumereascã pe Zanes, în vreme ce, mereu voios-ironicul sãu atoatestiutor prieten, îi explica:

Anul I, nr. 4/2014 „Era acesta un mare tur de fortã si de inteligentã pe care îl fãcea bogatul libert Doryphorus, jucând rolul de sot subjugat spre a se pãstra în gratiile împãratului. Si se fãcea publicã aceastã invertitã calitate a lui Nero printr-o asemenea celebrare, tocmai pentru a i se slãvi omnipotenta manifestatã atât prin fierbinteli bãrbãtesti cât si prin fierbinteli femeiesti, omnipotentã ce demonstreazã originea sa divinã si apartenenta sa la înaltele sfere ale zeilor pe care oamenii de rând nu le pot atinge, ei fiind hãrãziti sã si ducã viata de fiinte simple si stupide în nevolnicia de a fi ori bãrbat, ori femeie, fãrã putintã de alegere”... Cam asa sunase chiar discursul unui senator din armata de lingusitori ai împãratului, când senatul acceptase sã-l celebreze, confirmându-i atât însurãtoarea cu copilandrul Sporus cât si mãritisul cu mai experimentatul Doryphorus.

Iar, cu toate cã acest întreg circ senatorial avea drept scop sã nu lase o femeie, sau un singur iubit sã-l stãpâneascã pe împãrat preluându-i cine stie ce atributii fãrã stirea senatului, cu toate cã strategia fãcea parte tot din principiul „divide et impera” al acelor servicii secrete care manipulau existenta imperatorului, Roma, cetatea cetãtilor, cu întregul gloatelor ei plebee si auspiciile rangurilor ei nobiliare, era obligatã sã celebreze si sã aclame aceste neîndoielnice calitãti multiplu-sexuale, considerate de lingusitori drept calitãti de zeu ale imperatorului ei, numindu-l astfel, pe bunã dreptate: „Divinus”!

- Divin, pe naiba!... E tartorul stricãciunii si nimic mai mult! - rãbufni Zanes. Dar Vincentius nu-l încurajã deloc: - E divin, nu întelegi?!... Pentru cã, dacã el e divin astfel, suntem si noi!...

CAPITOLUL UNSPREZECE - Sunteti cu totii pierduti în trup!... Dincolo de trup, înãltimile nevãzute la care se poate ridica sufletul omenesc, nu le mai cunoasteti!

Cândva, în drumul lor urmând cortegiul fãrã prea mare încântare si meditând la scârbavnica mutrã ce-i trecuse prin fatã, Zanes îsi aminti de învãtãturile austerului sãu zeu si rosti asa, parcã nici nu i le-ar fi spus celuilalt. Dar Vincentius se considerã avertizat si îi atrase atentia: - Suntem cuceritorii lumii; suntem stãpânii ei; suntem cea mai mare fortã de pe pãmântul ãsta, cu cele mai bune arme si cea mai bine instruitã armatã!

- Adicã muschi si fier! - pãru Zanes fie sã-i dea dreptate, fie sã-l încerce.

- Muschii soldatilor nostri sunt de fier, fierul armelor lor este otelit, strategiile generalilor nostri sunt cuceritoare, constructiile strategilor nostri sunt de necucerit, averile lumii se strâng la noi!

- Dar stricãciune lumii, unde?...

- Plãcerile lumii! - îl corectã centurionul.

- Plãcerile negândite, plãcerile care îti stâlcesc sufletul.

Plãcerile muschilor, cum bine spui.

- Pentru cã plãcerile muschilor îi exerseazã pe cei mai buni luptãtori, iar cu ei cucerim lumea.

- Dar cei mai buni gânditori, cum îi exersati?

- Gânditori?... E plinã lumea de-alde ãstia! Pânã de curând îi aduceam din Grecia; acum vin de peste toate mãrile.

- Tot e bine, dacã ai vostri învatã de la ei!

- Ai nostri n-au timp sã-nvete. Cine devine cetãtean roman trebuie sã lupte; iar ca sã stie pentru ce luptã, în restul timpului trebuie sã se desfete în plãceri. Îi învãtãm sã se desfete cum vor, ca sã-i putem învãta si sã lupte si sã moarã. Religia noastrã e desfãtarea!

28 - V-ati pierdut aripile cu care sã urcati la zei!... - conchise Zanes într-un târziu, fiindcã mândria afirmatiei aceluia îl pusese pe gânduri - Ati uitat initierile pe care le capãtã omul din înaltul necunoscut!... În loc sã vã urcati la zei, îi coborâti pe ei aici, ca sãi terfeliti în prostitutia voastrã!...

Dar si Vincentius se detasase de mândria bucuroasã cu care sustinuse ideile de mai înainte. Nu-l combãtu câtusi de putin, ci îl bãtu pe umãr convins de superioritate pragmatismului sãu: Dar le place; grozav le mai place zeilor ceea ce învatã de la noi!... Uite: Nu e decât un veac de când cezarii Romei au cucerit omenirea si am înaintat atât de mult încât ajungem sã-i cucerim si pe zei!

- Cu desfrânarea!

- Exact. Pesemne cã ei, în Olimp, n-o cunosteau atât de bine, cum am perfectionat-o noi - proclamã romanul, pentru a preciza cu modul sãu de obrãznicie simpaticã în care nu-ti dãdeai seama dacã glumea sau vorbea serios: Suntem cei hãrãziti sã perfectionãm lumea învãtând-o sã cunoascã toate plãcerile perditiei!

- Sunteti pierzania.

- Suntem copiii plãcerilor lumii!

- Infantilism de minti crude, nepregãtite pentru puterea muschilor pe care i-ati cãpãtat!

- Minti crude, dar care stim sã facem bani, sã facem averi!

- Bogãtiile la care ati ajuns prea repede, or sã vã joace feste.

- Avem destule neamuri sãrace în jur, care vor munci pentru noi.

- Iar voi ce le veti da?

- Apãrare. „Pax romana”. O Mediteranã care devine „Mare nostrum”! Noi suntem cei care am putut tãia cu adevãrat Nodul Gordian, iar armele noastre sustin si lãrgesc ceea ce n-a putut sustine Alexandru Macedon.

- El a ajuns prea tânãr la putere, iar voi sunteti un neam prea tânãr ajuns la putere.

- Posibil. Dar suntem mai multi, mai voinici si mai bogati decât el!

- Necopti la minte si bogati. Asta vã face si copilãrosi si pofticiosi si netemãtori de învãtãturile celor mai vechi.

- Învãtãturi?! - sãri Vincentius insolent - Crezi cã n-am auzit de prostul ãla de preot care l-a sfãtuit pe regele vostru sã taie vita de vie?!... Pãi, ce-i mai plãcut decât sã bei si sã te distrezi, cum, în ciuda lumii, face întreaga Romã!?... O face pentru cã are oamenii cei mai bogati, care trãiesc cel mai bine si au ajuns la unica întelepciune adevãratã: Aceea de a plãti cel mai bine armatele care o apãrã si îi aduc bogãtiile altora!... Plãtim armatele bine, le antrenãm, le facem arme cum trebuie, iar noi petrecem si facem bani!... - Strigã el într-o veselie, ducându-se spre sclavii ce încheiau alaiul cu un butoi tras pe roti, purtând inscriptia: „Beti pentru Doryphorus!”, din care dãdeau de bãut în jur.

Si, smulgând cel mai mare corn care purta insemnele de argint ale libertului sot de împãrat, îl bãu pânã la fund fãcându-si datoria sã strige cu subînteles, ca si cum ar fi corectat inscriptia: „Beti voi si pentru Doryphorus, care io trage; dar slãviti-l mai întâi pe divinul Nero, zeul tuturor plãcerilor pe care le avem pe dinãuntru si pe dinafarã!”... În urma butoiului din care - ori de câte ori turnau bãutura în cornurile, cupele si cãnile întinse de cãtre cei pregãtiti pentru asemenea ocazii, sclavii strigau cât îi tinea gura invocatii fortândusi rãrunchii ca sã se audã în lectica din fatã - se-nghesuiau dansatori cu falusurile fardate si dãntuitoare bete cãrora, de sus, de pe careta

Anul I, nr. 4/2014

29 ce ducea butoiul, li se turna bãutura în gurã si pe despuiala dintre sâni, ele miscând buricele fie ca s-o opreascã pe pântecul de pe care le-o lingeau trecãtorii, fie ca sã-i dea drumul între picioare muindu-si sexul. Apoi veneau douã rânduri de timbale si, înconjurat de multimea strãzii, înainta calul cu harnasamente aurite pe care, însusi Doryphorus, îmbrãcat dupã ranguri asiatice, deoarece ranguri nobiliare romane nu putea sã aibã cu toatã bogãtia sa, cãlãrea aruncând din când în când bani din punga de la brâu, obosit si fericit, jucându-si cu mândrie rolul de sot iubitor ce-si conduce epuizata sotie la culcare.

- Vivat Nero, zeul plãcerilor noastre! - striga Vincentius stimulând multimea sã strige la fel odatã cu el si, apropiindu-se de cãlãretul în aurãrii, glumi cu amenintare: Cãlãretule care n-ai voie sã fii cavaler, fereste-te c-am sã-ti fur nevasta!

Apoi reveni râzând cãtre Zanes care-l întreba: - De ce n-are voie?

- Pentru cã e un pârlit de libert cãruia, oricât i-am bea noi vinul - rãspunse Vincentius mai umplându-si cornul chiar de la sclavii aceluia - nu-i va permite nimeni sã acceadã în ordinul cavalerilor romani!

Si, spre ciuda fãlosului încãlecat, îi strâmbã din nas soptindu-i cu jumãtate de gurã: - Am sã-ti intru-n pat si am sã-ti fur nevasta!... Apoi, însã, luându-si inteligent mãsurile de precautie de a nu putea fi pârât, adãugã: Divinul nostru meritã mai multã iubire decât îi poti da tu!... Mãdularul tãu pãcãtuieste muindu-se lângã o asemenea divinitate!... Da, nu te supãra; ce, esti capabil sã fii într-o continuã erectie?!...

- Astâmpãrã-te, te priveste cu ochi de moarte! - îl avertizã Zanes - dar frumosul centurion, plin de curaj în dulcea lui betie, reveni imediat la aclamatia care-l apãra: - Vivat Nero cu toate plãcerile lui!... Vivat Nero cu toate plãcerile care sunt numai ale lui!...

Si dirijã cohorta de betivi, saltimbanci, gurã-cascã, ba îi dirijã chiar si pe sclavii care împãrteau vinul celui înjurat, mânându-i pe toti si asociindu-i pe toti la strigãtele sale de glorie: -Vivat Nero!... Vivat Nero!... Nero si numai plãcerile lui!...

Vivat, vivat, vivat; iubire pentru împãrat!...

Apoi, deodatã, adevãrat saltimbanc cu histrionic gest de amuzament, azvârli cornul bãut, care zburã pe lângã urechile libertului, direct în mâinile sclavilor de pe butoiul cãlãtor. Dar, fandând, se-ntoarse drept spre Zanes venindu-i ochi în ochi, privire în privire si, cu un luciu de ascuns siretlic în ele, din dorinta de a i se dovedi lucid într-un frumos act de prietenie, i se mãrturisi întrun confident suier acoperit prin amestecul cu hohotele unui râs actoricesc: - Ha-ha!... Pot sã strige ãstia „vivat” cât vor... Haha!... El tot de moarte de câine o sã aibã parte... Ha-ha!... Strigati „vivat”, ticãlosilor!... Beti vinul si aclamati Divinul!...

- Împãratul? - se sperie Zanes întrebând tot în soaptã, pentru a se minuna imediat de semnalul deosebit pe care i-l dãdea sinceritatea celuilalt - Despre Nero vorbesti?

- Dar de cine?! - suierã acela cu un glas de-al doilea, discret, pe sub ovatiile strãzii care se repezea la vin si la bãnutii aruncati - Soarta lui de câine e pecetluitã, oricât sar crede de zeu acuma. Nu l-ai vãzut, în fruntea coloanei, pe Tigellinus, paznicul si cãlãul sãu, ce priviri înnegrite de nesomn avea?!

- Si ce-nseamnã asta?

- Cã tot o s-adoarmã odatã, dând sanse conjuratilor.

- Existã conjurati?

- Un stat care se respectã, un stat modern, mare si puternic asupra lumii, cum este al nostru, din clipa în care îsi ridicã un nou împãrat, are si o nouã conjuratie împotriva lui. Traditia de a-i omorî pe cei care devin prea puternici, face parte din legile nescrise ale marii noastre puteri.

- Existã, deci, o conjuratie... - constatã Zanes cam dezamãgit fatã de dedesubturile meschine ale mãretiei ce i se arãtase.

- Chiar dacã nu existã - rãspunse Vincetius cu atotstiutoare priviri jucãuse care-l arãtau a considera fireascã aceastã existentã de pândã nesincerã si necinstitã - se formeazã ea, de cum se iveste prilejul!... Îl covârsea acel bãrbat ironic si parsiv si sigur pe el; îl covârsea cu sinceritatea aceea aproape nejustificatã în fata unui strãin si, tocmai din acest motiv, Zanes care-l înfruntase mai înainte cu principiile învãtãturii în care crescuse, simti nevoia sã-l întrebe solemn: - Sinceritatea ta e o dovadã de prietenie?

Dar acela nu se dovedi sentimental, ci pragmatic: - Poate cã mã satur si eu din când în când de zeii ãstia perversi si simt nevoia sã mã mãrturisesc unuia drept ca al tãu!

Atâta, doar, îi spuse; iar prietenia si-o manifestã prin bratul vânjos cu care-l cuprinse, pornind cu el pe urmele alaiului.

- Tu ai face parte dintr-o asemenea conjuratie? - insistã Zanes întrebarea; însã acela îi rãspunse tot indirect: - Spuneai de romani cã sunt neam tânãr si ajuns necopt la puterea lumii...

- Da: Niste copilandri rãsfãtati; uneori viteji, alteori chiar cruzi, mândri de armele lor moderne si de armatele ce-au cãpãtat întâietate fatã de restul neamurilor; buni la fãcut averi lumesti, dar încã naivi si nestiutori fatã de întelepciunile lumii acesteia - simti Zanes nevoia sã fie cât mai explicit, pentru a-l rãsplãti pe acela neascunzându-i nimic din ce gândea.

- Posibil - acceptã nobilul cavaler cu toatã trufia celui obisnuit sã decidã - Posibil sã fim încã niste copilandri nestiutori ai marilor învãtãminte, dar tine seama cã avem o traditie ce se confirmã prin repetare.

- Ce traditie?

- Cea despre care m-ai întrebat chiar adineaori. Poate cã n-avem alte traditii, dar pe asta ne-am cãpãtat-o: Noi ne ucidem cezarii tocmai atunci când ei cred c-au ajuns în cea mai mare stãpânire si glorie.

Fu rândul lui Zanes sã-l îmbrãtiseze subliniind mersul lor voios de prieteni tineri, ritmând cãlcãtura caligelor nobiliare în pielea rosie a cãrora erau încãltati amândoi.

- Esti prietenul meu, îti multumesc! - îi spuse el mai încolo - dar explicã-mi, atunci, de ce ai vrut sã-l umilesti pe libert punând golãnimea asta sã strige cã toate plãcerile sunt numai ale lui Nero?... Ai vrut, cumva, sã-l faci nevolnic în plãcerile lui?

- Þi-e milã de Doryphorus?

- Nu. Dar cred cã tot alaiul e plãtit cu banii lui; - Bine-nteles!... Un sot trebuie sã-si întretinã sotia. Crezi cã de altceva s-a mãritat cu el Nero?

- L-am vãzut si cum arunca bani ca sã se dea mare.

- E mai bine sã-i arunce el - spuse Vincentius cu tonul acela întelept care-l dovedea mai profund decât vorbirea-i glumetironicã.

PANAITE CHIFU GENESIS oak and nut tree

Anul I, nr. 4/2014

30

Dincolo - VASILICA CHIFU - Mai bine sã se bucure el risipindu-si averea, decât sã io ia împãratul dupã ce, tot îl va tãia, îl va strangula, îl va îneca sau îl va da la fiare!

- Crezi cã asta-l asteaptã?

- Neîndoielnic! Nero nu condamnã la surghiun. El condamnã la moarte. Si nu doar pentru cã iubeste crima, ci si din ratiuni practice: Legea spune cã doar averile condamnatilor la moarte intrã în posesia împãratului.

- În orice situatie?

- În absolut orice situatie, fiindcã mostenitorii sunt bucurosi dacã scapã ei cu viatã! - deveni el ironic - Sunt oricum bucurosi, numai sã scape cu viatã. Si respectã legea romanã care e sfântã. Om fi noi popor tânãr, de copilandri rãsfãtati, dar toatã lumea recunoaste cã avem cei mai buni legiuitori!

- Iar tu voiai sã-i atragi lui Doryphorus atentia asupra acestui lucru, nu?

- Nu... Nu lui Doryporus; putin îmi pasã de penisul lui mânjit în rahatul lui Nero!

- Atunci?

- Voiam sã atrag atentia; ai dreptate!... Dar altcuiva: Voiam sã atrag atentia spionilor Poppaeii.

- Poppaea nu e încã împãrãteasã, nu?

- E mai mult. Îi face toate poftele nesãtiosului ãstuia si, în curând, va gãsi ea calea sã i le satisfacã si pe acelea pe care astãzi i le satisface Doryphorus.

- E o rivalitate între ei?

- Doryphorus face parte dintre cei care luptã din rãsputeri sã-l împiedice pe Nero s-o facã pe Poppaea împãrãteasã.

- Iar tu esti de partea Poppaeii!... Acum înteleg: Ai strigat cã toate plãcerile sunt ale împãratului, adicã i le satisface ea.

- Cam asa, dar nu întocmai.

- De ce?

- Sã-ti explic: Nero este nesãtios si de nesãturat în poftele lui sexuale. Are o disperare care, ca-ntotdeauna, vine din nu prea multã putintã.

- Pãi, asta cred cã vã caracterizeazã pe toti. Ai spus foarte bine: Pofta disperatã care vine din nu prea multã putintã. Imaginatia bolnavã cu care compensezi impotenta - vorbi el ca medic, pentru a preciza: Faceti din sex spectacole chipurile ascunse, dar la care privesc sau participã si copiii, fiindcã nu mai stiti cum sã vã sãturati poftele fãrã putintã!...

Dar nu mai ajunserã alaiul din urmã si intrarã într-o tavernã cunoscutã pentru vinurile aduse din Falern, cu vita crescutã sub soarele Campaniei. Înãltând pocalul, Vincentius îsi recãpãtã zglobia ironie, fãrã sã-i pese cã si-o adresa chiar siesi: - Vezi, deci, dragã prietene cã, toate cele clamate de mine, nu erau ca sã-l înfrunt pe Doryphorus, ci ca sã-mi servesc o veche prietenã si matroanã pe care o cheamã Poppaea!

- O cunosti dinainte?

- Eu i-am împins-o lui Nero - spuse el nostalgic - am cam regretat sã pierd o asemenea femeie, dar îti jur cã flãcãrile pe care ea le scoate, meritã sã ardã un împãrat!

(vaurma)

Anul I, nr. 4/2014

31 Raluca Ioana Maftei

SCRIS I ÎN STELE Capitolul II, episodul 1

Era 1 martie 1939, lumea era în fierbere, pregãtitã de rãzboi. Prin Bucuresti, cafenelele erau pline searã de searã si împrejurul meselor si al paharelor cu sprit, oamenii se adunau si isi dãdeau cu pãrerea la ce se întâmpla în tarã, în politicã, în lume. Cu toate acestea, spiritele erau la fel de animate si românul la fel de dornic de vorbã si de distractie.

Neli Albu se plimba cu Andrei în cãrucior pe bulevard, era ziua lui de nastere, împlinea 1 an. Îi fãcuse un costumas tricotat nou, bleumarin cu câteva floricele albe si o ciupilicã cu ciucurasi sã se asorteze. Neli era ca de obicei foarte frumoasã, aranjatã si elegantã, cu un pardesiu bleumarin mulat pe talia subtire si cu pantofi cu tocuri potrivit de înalte. În mâna liberã tinea o pereche de mânusi din piele finã, crem. Pe cap o pãlãriutã de sub care rãsãreau câteva bucle aurii, rãzlete, ce încadrau chipul alb de portelan si ochii mari, albastri. Andrei avea si el pãrul blond foarte deschis si ochii la fel de mari si albastri.Se rãsucea în cãrut dupã vitrinele magazinelor si dupã oamenii de pe stradã. Lumea întorcea capul dupã ei la cât erau de frumosi si eleganti si se întrebau probabil de ce o tânãrã atât de drãgutã si elegantã, se plimba singurã cu bãietelul ei pe bulevard. Eticheta cerea ca duminica sãte plimbi cu întreaga familie, sau cel putin cu câte o prietenã, în nici un caz singurã.Neli însã nici nu se gândise la astfel de considerente când decisese sã iasã la plimbare în însorita zi de martie.

La un moment dat, Neli îi vãzu pe vãrul ei Nicu si pe sotia lui Raveca Dimoftache, sau Vetuta cum i se spunea acasã, apropiinduse de ea. Împreunã cu ei era încãun domn elegant, foarte bine, cu privire albastrã, otelitã.

“Bunã ziua Neli, ce mai faci draga mea, de când nu te-am vazut!” zice Vetuta si o sãrutã pe obraji pe Neli apoi se apleacã cãtre Andrei: “vaaai, da’ ce mare te-ai facut, hai dã-i un pupic mãtusii tale. Andrei o studiazã cu atentie apoi întinde o mânutã cãtre ea si începe sã se joace cu brosa care tine esarfa Vetutei.

“Bine, uite, ce sã facem, l-am scos pe Andrei la plimbare, e ziua lui astãzi si vreau sã-l duc la cofetãrie”.

“La multi ani flãcãu, sã-ti trãiascã draga mea” zice si Nicu. “Dãmi voie sã-ti prezint un vechi prieten de familie, el e Theodor Biman, pardon, Georgescu”.

Theodor apleacã capul curtenitor cãtre Neli si îi sãrutã mâna întinsã: “Enchanté madame”.

“Dar de ce aveti douã nume de familie?”. “Biman este numele mamei mele de origine germanã iar Georgescu este numele tatãlui meu adoptiv din Romania.”

“I-auzi, ce interesant”

“Prea putin. Pãrintii mei au venit în România în 1901 de la Berlin, tata era inginer, lucra la podul lui Saligny de pe Dunãre. A avut un accident nefericit însã, a cãzut de pe pod si a murit. Mama care era insãrcinatã cu mine, a rãmas in România si s-a îndrãgostit de un român, CosticãGeorgescu, cu care s-a si cãsãtorit si pe care l-am si cunoscut drept tatã. Dar nu vreau sã vã plictisesc cu detalii personale. Putem sã vã însotim la cofetãrie si sã-l sãrbãtorim pe Andrei împreunã?”

“Sigur”-zice Neli bucuroasã cã nu va mai fi singurã în aceastã zi.

“Eu mergeam la Ciresica, e aici aproape si au întotdeauna prãjituri proaspete. Andrei, puiul mamei, ia uite câti prieteni vin cu noi sã te sãrbãtoreascã”- zice Neli, dar Andrei e ocupat sã prindã roata cãruciorului care se învârte mereu si nu-i dã pace.

La Ciresica iau amandine, savarine bine însiropate si cu multã friscã, suc de zmeurã, dulceatã de trandafiri si apã rece. Râd, glumesc si Neli e fericitã, zâmbeste mai mult ca de obicei, ochii îi sunt mai strãlucitori.A uitat de grijile zilnice, de perioada zbuciumatã, de greutãtile pe care le intâmpina in a-si creste singurã copilul într-o societate dominatã de conveniente rigide.Vetuta si Nicu observã, isi fac semn discret si se uitã amândoi apoi la Theodor.El glumeste, povesteste, se joacã cu Andrei si din când în când o priveste pe furis pe Neli.

“Si cu ce vã ocupati domnule Georgescu, daca îmi permiteti aceastã curiozitate?”. “Vã rog, spuneti-mi Theodor”, “Bine, si eu sunt Neli”. “Tocmai m-am intors de la Paris unde mi-am petrecut ultimii douazeci si doi de ani si acum imi pun pe picioare afacerea aici, o micã tipografie pe care am adus-o cu mine din Franta.

Francezii au împachetat-o si m-au expediat în Romania cu tot cu ea când le-am spus cã sunt roman si nu doresc sã-mi schimb cetãtenia. I-a deranjat foarte mult când le-am spus asta, oricum a fost un gest de bravadã, poate cã n-ar fi trebuit sã proclam asta sus si tare, dar nu imi pare rãu sã fiu din nou in România. ara e prosperã, taxele sunt prielnice dezvoltãrii unei afaceri si românii sunt foarte prietenosi si primitori. Probabil va fi mai greu sã gãsesc muncitori priceputi în ale tipografiei, dar pânã la urmã îi învãt eu ce au de fãcut. Nu mã deranjeazã sã imi suflec mânecile si sã muncesc cot la cot cu ei”, zise Theodor zâmbind larg.

“Si mai era o treabã cu francezii ãstia ai tãi”- zice Nicu- “dacã nu erai oficial unul de-al lor, nu te puteau obliga sã plãtesti taxe si cred cã pânã la urmã ãsta a fost motivul care nu le-a convenit cel mai mult. De asta te-au si invitat sã devii cetãtean francez, ca sã te poatã obliga sã începi în sfârsit sã plãtesti si tu taxe de acelasi nivel cu ei”.

“A, cu sigurantã, dar uite cã tot i-am pãcãlit vreo douazeci de ani cu chestia asta!”- zise Theodor râzând cu gura pânã la urechi.”

Anul I, nr. 4/2014

“Câti ani aveai când ai plecat în Franta, erai destul de tânar, nu?”îl iscodi Neli.“De-abia împlinisem 15 ani, era în primãvara lui 1917. Rãzboi, agitatie, scoala era obositoare si plictisitoare. Am un prieten, Schmidinger, era sef de tren la rapidul de Viena. Am plecat cu el într-o searã pe sest, si când am ajuns acolo, mi-am fãcut rost de acte noi, le-am spus cã am plecat la Berlin sã-mi vizitez o mãtusã si cã mi-am pierdut actele. Noroc cã vorbeam germana fluent, marele avantaj pe care l-am avut de la mama. Mau crezut, mi-au eliberat de urgentã un pasaport nou si m-au îndrumat cãtre trenul care mergea la Berlin. Eu insã, cu ceva mãruntis de la Schmidinger, am plecat la Paris, unde aveam un prieten foarte bun, coleg de scoalã, Alex Ionescu. La Paris când am ajuns, l-am cãutat, l-am gãsit si am început sã-mi petrec timpul cu el. M-am înscris la o scoalã de tipografi de 2 ani, apoi din slujbele pe care le-am avut pe ici pe colo si cu ce ne-a mai dat unchiul lui Alex care avea o prãvãlie, am încropit niste bani si ne-am cumpãrat prima matritã pentru tipografie. A fost greu, am muncit mult, la început eram doar eu si cu el, nu ne permiteam sã angajãm pe nimeni. Tipãream etichete, afise, brosuri, bilete de tramvai si tot ce gãseam. Apoi, încetul cu încetul, am început cu cãrti mici pentru copii, apoi am trecut la volume serioase si am început sã obtinem contracte din ce în ce mai mari de la diverse edituri.”

“Dar erati asa de tineri, cum de vã stãtea vouã capul la treabã la vârsta aia?” întrebã Neli.

“Ei, crezi cã ne stãtea prea mult? La început, toti bãnutii pe care îi fãceam, îi cheltuiam prin cârciumi si prin Place Pigalle, cu scuzele de rigoare, doamnelor. Mai târziu când ne-a mai venit mintea la cap, ne-am dat seama cã dacã nu investim putin în afacere, nu vom reusi sã ne dezvoltãm deloc. Dar oricum, pentru doi pusti de 18 ani, Parisul rãmâne un loc mult prea fascinant si atractiv si în timp, devine ca un stãpân egoist, nu te mai poti desprinde de el, te acapareazã cu lumina si murdãria lui deopotrivã, cu luxul si tentatiile dar si cu decadenta lui. Dar dupã atâtia ani m-am vindecat de Paris, am luat tot ce e mai bun si mai rãu din el simi-a ajuns, acum trebuie sa învãt sa redescopãr frumusetile Bucurestiului”- si se uitã gales la Neli, apoi îi fãcu cu ochiul lui Nicu.

A trecut timpul, a început sã se însereze, Andrei se plictisise in final dupã ce isi mâzgãlise toatã fata cu friscã si cu ciocolatã, era timpul sa fie dus la culcare.

“Neli, imi dai voie sã te conduc acasã? N-ar trebui sã mergi noaptea singurã pe strãzi.” “Sigur, multumesc Theodor, dar trebuie sã oprim o trasurã, Andrei e obosit si as vrea sã ajung mai repede”.

“Neli, noi luam tramvaiul, te pupãm si te asteptãm pe la noi la o dulceatã”- si Vetuta si Nicu dispãrurã în întuneric.

Au ajuns acasã în apartamentul micut dar cochet pe care Neli îl închiriase pe cheiul Dâmbovitei si dupã ce l-au culcat pe Andrei, au rãmas de vorbã.

“Vrei o ceascã de ceai?” “De care ai?” “De tei.” “Bine, am sã beau, la Paris nu se bea ceai de tei si mi-e dor de un ceai de tei parfumat.”

“Iti pun si câteva picãturi de rom?” “Nu, cã si-asa sunt înfiebântat”zâmbi Theodor “si apoi încep sã mã bâlbâi”, adãugã repede când vãzu cã Neli începe sã se încrunte.

Dupã câte douã cesti de ceai fiecare, se vedea clar cã Theodor vrea sã întrebe ceva si nu stia cum.

“Ce-i, ai nevoie la toaletã? E afarã în curte, iti dau lampa dacã vrei sã mergi.”

“Nu, nu, multumesc, dar…nu despre asta e vorba. Nu îndrãznesc sã te întreb, cum de esti singurã cu un copil mic? Stiu cã nu e politicos din partea mea, dar mã intereseazã.”

32 “Ei bine, am avut un logodnic, am ramas însarcinatã cu el dar familia lui nu a fost de acord sã ne cãsãtorim, iar eu am decis totusi sã tin copilul. L-am nãscut, îl cresc singurã si acum familia lui sia dat seama cã au fãcut o gresealã si m-au judecat gresit si mã roagã sã mã întorc la Tecuci, sã mã cãsãtoresc cu Constantin. Dar eu nu mai vreau, dupa ce s-au purtat asa de urât cu mine, nu mai vreau sã stiu de ei”.

“Dar de ce s-au opus cãsãtoriei voastre?” “De ce? De prosti, sau nu stiu, de îngusti la minte ce au fost! Dupã ce am terminat scoala de croitorie la Tecuci, eram logoditã cu Neculai Iorga, fratele lui Nicolae. El a murit împuscat la un exercitiu de trageri, era subofiter in armatã. Eu nu am vrut sã mã cãsãtoresc cu altcineva, am vândut niste pãmânt de la Tecuci al pãrintilor si am venit în Bucuresti sã mã înscriu la facultate, la Stiinte Juridice. Aici când am ajuns, mi-am inchiriat o camerã la o rudã a uneia din fostele mele profesoare, doamna Fãrcãsanu. Mã plãcuse mult in scoalã, fusesem eleva ei favoritã si m-a ajutat când am ajuns aici, m-a recomandat câtorva cliente pentru croitorie. O mare parte din bani i-am împrumutat lui Nicu si Vetutei sã-si facã nunta. Nici azi nu mi-am mai vãzut banii inapoi. Am început sã fac croitorie ca sã mãîntretin. L-am cunoscut pe Constantin, ne-am logodit, l-am avut pe Andrei, ne-am despãrtit si…iatã-mã! Dar nu mã plâng cã sunt singurã. E o bãtrânã aici in bloc cu care îl las pe Andrei când am nevoie sã merg sã cumpar ceva, în rest, clientele vin la mine la probã, aici le iau mãsurile, croiesc, trag la masinã. Mã descurc, o femeie se descurcã întotdeauna mai usor când e singurã, decât un barbat. Si sunt fericitã cã îl am pe Andrei, e un copil foarte destept.

Sãrãcutul, uneori noaptea se sperie de manechinul pe care probez hainele, crede cã e cineva în camerã. Vreau sã-l mut pe hol, dar e cam greu, nu îmi dai o mâna de ajutor?”

Theodor si-a suflecat mânecile la camasã, a luat manechinul, l-a mutat pe hol, era sã si cadã cu el în brate.Au început sã râdã amândoi ca doi copii.

“Stii Neli, am colindat mult pe lumea asta, am vizitat multe tãri si am cunoscut o grãmadã de oameni. Am fost si cãsãtorit cu o frantuzoaicã cât am stat în Paris, dar avea probleme psihice si am internat-o într-un final laun spital de psihiatrie. Din pãcate nu am putut sã avem copii din cauza asta. Am divortat. Poate de aceea mam si bucurat cã plec din Paris, am închis un capitol trist. Dar am 38 de ani si simt cã nu mai sunt tânãr.” Theodor fãcu o pauza mai lungã si se uitã pe geam, în zare, la luminile felinarelor de pe marginea apei. Dâmbovita era de obicei ca o baltã murdarãce ducea cu ea la vale mizerii si stricãciuni. În seara aceea însã, luna se oglindea în ea si îi dãdea un farmec aparte, pãrea limpede, clarã si curatã. Era oare într-adevãr asa sau lumina lunii poate cã îi dãdea un farmec misterios, aparte? Sau poate asa o vedeau Neli si Theodor. Amândoi se simteau încãlziti ca de un fel de vrajã, sângele le curgea mai repede prin vene si cu toate acestea parcã aveau membrele grele si nu îndrãzneau sã se miste.

Probabil în seara aceea târzie de primã zi de martie, undeva sus în stele, s-a scris o poveste. Nici unul nici celãlalt nu se gândeau cã în momentele acelea începea ceva ce nu se va mai termina niciodatã. Neli era îngrijoratã de grija zilei de mâine, Theodor era deja trecut printr-o viatã în care fãcuse cât altii în zece. Si totusi, în seara aceea s-a produs un miracol. O scânteie s-a aprins undeva pe cer, în depãrtãri si în inima lor.

Mi-a amortit gâtul si spatele asa cum stau aplecatã la mãsuta la care scriu în curte. Mã ridic un pic sã mã plimb prin grãdinã. Fac o

33 turã prin poienita din fata casei apoi mã duc cãtre chiparosii înalti de la gard. Încerc sã zãresc ceva dincolo de ei dar sunt atât de desicã nu se vede nimic dincolo. Oare în Bucuresti de ce nu cresc asa de frumos? Gardul meu verde pare rar si chinuit pe lângã acesta. Bineînteles cãe vorba de clima mult mai blândã de pe Coasta de Azur si de soiul de chiparosi pe care nu îl gãsesti aclimatizat în tara noastrã.

Mã întorc în casã, mi-e poftã de o cafelutã cu lapte.Ma duc în bucãtãrie si selectez la aparat butonul de cappuccino. Apoi torn niste extra lapte si gust: mmm, l-am nimerit numai bun. Nici nu stiu cât e ceasul, dar parcã nici nu mã intereseazã, sunt suspendatã undeva în timp, între douã lumi si între douã tãri. Am mintea plinã de idei pe care de-abia astept sã le pun pe hârtie dar am si sufletul încã plin de emotie din cauza acestei neasteptate întâlniri.

Un vânt usor mã îmbrãtiseazã pe dupã umeri ca un amant iubitor.

Ador vântul pe Coasta de Azur. Poate fi biciuitor uneori, alteori e mai placid, întotdeauna însã mi se pare îndrãznet. Ca si caracterul francez. Franta este o mare putere pentru cã francezii au un mare tupeu sã batã cu pumnul în masã si sã-si sustinã ideile. Nu este amuzant cã sunt singura natiune din Europa care tine piept americanilor si face exact pe dos de cum zic ei? In fine, nu stiu cât de productiv este sã te iei mereu la trântã cu americanii în loc sã te raliezi cu ei si sã devii si mai puternic. Sau, si mai destept ar fi sãinitiezi un pol de putere, sã aduni alte tãri în jurul tãu si sã contrabalansezi forta Statelor Unite. Asta ar trebui sã facã Europa, sã devinã o realã fortã financiarã si economicã în contrapondere cu Statele Unite si cu Tigrul Asiatic.Dar Europa e plinã de orgolii, si la nivel macro si la nivel micro.Oamenii nu mai vor sã prestezediverse munci sau nici mãcar sã munceascã. La nivel european, dacã Franta zice ceva, Anglia trebuie sã zicã altceva si Germania exact pe dos decât fiecare dintre ele. Iar restul lumii nu prea conteazã.Uite, pe cea mai puternicã pozitiese situeazã Elvetia.

Nu vrea sã intre în UE pentru cã nu are nevoie. Atrage cei mai multi bani, are un standard de viatã la care noi probabil cã nu o sãputem aspira niciodata. Si desi e tarã neutrã, are si cele mai puternice si bine pregatite gãrzi de apãrare. Si cu toate acestea le lipseste aroganta francezã, au un soi de exclusivism care le conferã aceastã superioritate. Vo la! Mã simt bine dupã ce fac aceastã analizã si îmi vine în minte Alex. E foarte simpatic, tr s chic, tr s français. Am sã-l invit în România, o sã-l duc sã-mi cunoascã pãrintii si am sã-l duc la cãsuta unde am crescut alãturi de buni. Iar apoi am sa-l duc la cimitir, la mormântul ei si am sã-i soptesc lui buni cã i-am adus “o bucaticã de francez”. Asta era gluma noastrã, atunci când plecam undeva într-o cãlãtorie, sã zicem în Franta, si o întrebam ce i-ar plãcea sã îi aduc, îmi spunea “adu-mi o bucãticã de francez”!

Mmm, ce buna e cafeluta cu lapte!

Theodor si Neli s-au cãsãtorit la 1 aprilie.Nu ca o pãcãlealã, ci ca o încununare a dragostei lor care s-a aprins atât de repede în acea primãvarã frumoasã.S-au mutat împreunã într-o cãsutã cu grãdinã în Caporal Luca Gheorghe.Neli continua sã facã croitorie, clientele o recomandau de la una la alta si avea întotdeauna mult de lucru.Theodor se ocupa de tipografie. Timpurile erau agitate, Europa se pregãtea de razboi, lumea întreagã era în fierbere. Asa cã tirajele ziarelor cresteau de la o zi la alta si Theodor a trebuit sã mai angajeze oameni ca sã poatã face fatã volumului de comenzi.El însusi stãtea searã de searã pânã târziu si ajuta bãietii de la culegãtorie, pe cei care turnau spalturile, la corecturã.Seara târziu, când Theodor venea acasã, o gãsea pe Neli lucrând.Ea îi pregãtea

Anul I, nr. 4/2014 masa, vorbeau despre ce se mai întâmplase peste zi, de cum mai mergea politica, ce se mai auzea prin lume.

Theodor pãstrase legãtura cu prietenii lui socialisti din Franta.

Fiind plecat acolo din adolescentã, crescuse printre tinerii francezi cu idei proletare. Franta, de aproape douã sute de ani republicã, avea idei progresiste si un spirit de masã bãtãios. Theodor credea cu convingere în ideile unui socialism care ar fi trebuit sã aducã o sansã pentru toti oamenii si o sperantã de viatã mai bunã. Neli pe de altã parte crescuse toatã viata în Regat si era obisnuitã cu ideea cã unii se nasc sã aibã si sã ajungã ceva în aceastã lume spre deosebire de altii care nu vor avea niciodatã nimic si nu vor fi decât suportul pe care se vor ridica ceilalti. Cu toate cã familia ei avea pãmânturi, renuntase la spiritul rural, ludic si conservator al generatiilor înstãrite din trecutul familiei ei si îsi luase viata în propriile mâini, cu mult curaj si cu o mare ambitie. Ideea însã de a vedea dezvoltându-se o societate în care fiecare dobândea ceva, uneori doar prin munca altora, nu i se pãrea o solutie politicã corectã. Nu se potrivea cu delãsarea pe care o gãsea câteodatã în oamenii de aici din sud si din Bucuresti. I se pãruse cã multi sunt prea lenesi, bârfitori, clevetitori si invidiosi si nu întelegea de ce nu puteau pur si simplu sã se apuce de treabã în loc sã se plângã de cât de grea era viata.

“Gândeste-te Theodor cum ar fi dacã ar veni socialistii tãi la putere si toti puturosii ãstia care zac prin cârciumi toatã ziua la taifas, ar primi bani doar ca sã stea acasã si sã voteze cu ei.”

“Hai cucoanã cã habar n-ai cât de grea e viata oamenilor. Te-ai obisnuit sã vezi toatã ziua cucoane elegante si împodobite care stau continuu la taclale la cafele si dulceturi si bãrbati tantosi care se plimbã de colo-colo, afectati si preocupati, discutând politicã. În timpul ãsta, muncitorii trudesc prin fabrici pe bani putini, fãrã odihnã, fãrã concediu si zile libere, si de-abia au ce pune pe masã seara la copii. Nimeni nu le sprijinã drepturile, nimeni nu îi sustine, nimãnui nu le pasã de ei, cei multi care produc, toti patronii cautã numai profitul.”

“Mi se pare ca tu esti chiar unul dintre acei patroni care cautã profitul, nu?” zâmbi Neli. “Eu imi tratez bine oamenii, ei au duminica liber, iar cei care lucreazã în plus peste program, primesc si o platã suplimentarã. Ai vãzut vreo nemultumire la mine in atelier?”

“Nu încã, dar stii cum sunt oamenii, ei nu apreciazã ce faci pentru ei si uitã imediat ce i-ai ajutat. Când au o nemultumire însã, tin imediat sã ti-o scoatã în evidentã, li se pare ca au dreptul ãsta asupra ta deoarece tu esti patronul si trebuie sã-i întelegi.”

“Dar vãd cã te pricepi mai bine decât mine la psihologia oamenilor, ar fi trebuit sã-ti deschizi si tu un atelier de croitorie si sã produci mai mult cu mai multe croitorese, decât sa te chinui de una singurã.”

“Lasã ca eu sunt multumitã asa, eu mã bazez pe munca mea, dar nu as putea sã stau sã supraveghez si munca altora si sã am grijã si de casã si de Andrei si de tine. Si mi se pare cã nu gândesti deloc socialist, Teo dragul meu.”

“Vezi, aici nu intelegi. Dacã ti-ai deschide un atelier, ar produce celelalte femei pentru tine, tu doar le-ai supraveghea, n-ar trebui sa mai muncesti atât de mult. Sau si mai bine, ai putea sã-ti angajezi o supraveghetoare, o persoanã de încredere pe care sã te bazezi si care sã stie si sã facã diferenta între un lucru facut bine si unul fãcut prost. Ca un fel de argat la mosie. Nu asa fac mosierii? Au pãmântul, îl dau în lucru, ei iau majoritatea recoltei, arendasul ia putintel, iar oamenii care lucreazã nu iau aproape nimic. Iatã, exact sistemul despre care vorbeam înainte. Ai putea sã-l pui în practicã chiar tu.”

“Dar tu nu muncesti cot la cot cu muncitorii tãi?”

Anul I, nr. 4/2014 Theodor îsi dãdu seama cã nu mai avea argumente si tãcu.Cam asa se încheiau toate “disputele” lor pe orice temã, în final Theodor ceda si încheia pur si simplu discutia.Neli însã era foarte aprigã în discutii si avea sentimentul cã n-ar fi putut niciodatã sã o înfrângã.

Se mai încãpãtânase de cateva ori sã insiste pe un anumit subiect dar o stia cã e pãtimasã si cã se enerveazã repede si prefera sã îi dea ei dreptate.

Theodor o iubea foarte mult si ca orice barbat cu o nevastã mult mai tânãrã alãturi de el, era si foarte gelos.De câte ori mergeau la câte vreo petrecere, Neli nu stãtea o clipã, dansa de la începutul si pânã la sfârsitul petrecerii. El însã nu eraun mare dansator, dar nici nu încerca sã învete vreun pas de dans. Era prea mândru si tantos ca sã se facã de râs cu stângãcia lui si atunci prefera sã stea deoparte la un sprit cu unul dintre ceilalti invitati dacã se cunosteau, si sã discute politicã. Nu o scãpa însã niciodatã din ochi pe Neli si cu cât devenea mai morocanos si se îmbufna mai tare, ca un facut, cu atât mai mult veneau barbatii sã o invite la dans si iuresul continua pânã dimineatã. Când ajungeau însã acasã, ea îl observa cã e botos si ursuz si încerca sã îl ajute sã se calmeze.

“Si cum te-ai distrat Theodor? Ai vãzut ce lume multã s-a adunat sã-l sãrbãtoreascã pe Nae? Si muzica a fost superbã, mi-a plãcut foarte mult cã orchestra a cântat multe tangouri, sunt preferatele mele.” El scotea câte un mormãit, ea ciripea în continuare fãcânduse cã nu observã cã Theodor e ca o oalã cu apã clocotitã gata sã dea în foc. Îi plãcea sã îl tachineze sperând cã asta îl va determina odatã siodatã sã isi ia inima-n dinti si sã incerce mãcar sã danseze. Si de câte ori îi bãtea apropos-uri cã ar fi putut ea sã îl învete sã danseze acasã pe muzica unui gramofon pe care Theodor îl adusese cu el din Franta, el replica întotdeauna: “lasã, cã dacã o sã dansezi numai cu mine, o sã te plictisesti si nu o sã mai poti dansa cu toti junii care se înghesuie sã te învartã la dans.” “Si ce, oi fi gelos te pomenesti, cã bãrbatii care mã invitã la dans sunt mai tineri decât tine? Asa e de când lumea: sunt generatii care vin din urmã, noi îmbãtrânim, sunt cei mai tineri care ne iau locul si tot asa”. “Ce stii tu despre tineri si bãtrâni? La 25 de ani, viata nu merge decât înainte, nu ai timp sã te uiti în urmã, se întâmplã prea multe lucruri si prea repede, dar nu stai sã le analizezi, vrei si mai mult si mai repede si mai departe. Unii aleargã dupa un ideal si au impresia tot timpul cã mai au putin si îl ajung. Altii nu aleargã dupã nimic, pur si simplu îi duce viata înainte, îi mãturã valul odatã cu toti ceilalti.

Iar altii se împotrivesc tot timpul contra a ceva si împotriva tuturor si vor sã schimbe lumea si daturile firii si cred si simt cãau energie si resurse sã mute muntii din loc. Cei care nu fac nimic si stau ca spectatori si sunt luati de val, ajung uneori mai departe si mai bine decât cei care se impotrivesc si se luptã cu mentalitatile, exact pentru cã nu fac nimic si se lasã dusi cu valul. Sice merit au ei?

Nici unul! Multi nici nu-si dau seama unde se aflã, sau cã au ajuns undeva, trãiesc toata viata într-un soi de letargie, într-o continuã piesã stereotipã în care fiecare zi e la fel cu cealaltã. Mai sunt scuturati din când în cand de câte un bobârnac dat de soartã, de o loviturã sau cãzãturã, dar chiar si atunci acceptã totul ca pe o fatalitate, isi spun ca asa trebuia sã se întâmple, cã nu se pot împotrivi în nici un fel destinului si isi acceptã soarta si trãirile asa cum li se infatiseazã. Ceilalti, idealistii si neîntelesii, sunt fiecare în felul lor niste luptãtori fãrã oaste, singuratici, unii se înaltã deasupra valului si merg sau vor sã meargã mai departe decât el, ceilalti se învrãjbesc constant împotriva lui, încercând tot timpul sã demonstreze cã ei sunt altfel, cã ei dacã vor, pot schimba chiar cursul valurilor, cã ei nu se lasã mãturati de ape. Si unii si ceilalti ajung însã într-un final în acelasi loc, cu toatã zbaterea pe care o depun sã ajungã în altã parte, altfel.”

34 “Ei vezi? Este exact ce îti spuneam: tu nu întelegi maturitatea si bãtrânetea, nu întelegi resemnarea, tu faci parte dintre acei idealisti care se luptã sã schimbe lumea în loc sã o accepte asa cum este. Eu am trecut de patruzeci de ani, am început sã privesc lucrurile dintro altã perspectivã. Când eram mai tânãr, am fost si eu un revoltat.

M-am bãtut cu pumnii în piept si m-am asezat împotriva curentului.

Mi se pãrea cã valorile în care credeam eu erau cele adevãrate si unicele si ca eu aveam dreptate si nu cei care gândeau altfel decât mine. Dar fiecare are dreptatea lui si fiecare si-o sustine cu mai multã sau mai putinã convingere. Si cu cât încerci mai tare sã combati pe cineva si sã-i dovedesti cã se însalã în privinta unei idei, cu atât mai mult acel cineva se va ambitiona mai tare sã-ti dovedeascã cã el are dreptate. Ãsta e unul din motivele pentru care francezii m-au expulzat desi se cheamã cã în mod oficial mau invitat politicos sã plec: pentru cã nici în ruptul capului nu am vrut sã devin cetatean francez. A fost de fapt o combinatie de motive: le era greu sã priceapã cum de un cetatean român are origine germanã dar trãieste de douãzeci de ani in Franta. S-au temut cã as fi nazist, desi era clar cã sunt socialist pânã-n vârful degetelor, asa cum erau si toti prietenii mei. Apoi trebuia într-un fel sã mã oblige sã plãtesc taxe si ca persoanã particularã, nu numai ca prãvãlie.”

“Si ai renuntat la munca ta de douãzeci de ani si la tot ce ai agonisit acolo ca sã te întorci în România si sã o iei de la capãt cu totul?”

“Iubita mea, îmi place întotdeauna sã o iau de la capãt, desi sper cã de data asta a fost ultima datã când am facut-o. Sã stii însã cã o mare parte din economiile mele se aflã încã în Franta, prietenul meu Alexandru are acces direct la fondurile mele si la cutia de valori din bancã.”

Ochii lui Neli sclipirã. Nu fusese niciodatã super cochetã sau extravagantã, dar aprecia banii si obiectele de valoare.

“Pãi si pentru ce le tii acolo, pentru zile negre?”

“N-ai grijã! Alexandru stie cã m-am cãsãtorit si dacã se întâmplã ceva cu mine, tu vei fi asiguratã. Si oricum, dupã ce se vor mai linisti apele prin Europa, vom merge împreunã la Paris si vom recupera tot ce am depus acolo.”

“Si ce mã rog ai depus, ouã de aur, ca si closca din poveste?”

“Un fel de ouã de aur”- zise Theodor si îi fãcu cu ochiul. Dar pânã sã mergem sã le culegem din cuibar si sã le facem omleta pretioasã, mai stãm câtiva ani pe-aici sã vedem cum merg treburile. Oricum, în caz de rãzboi, ãsta va fi un loc mult mai sigur decât Franta. Sper cã România va avea prezenta de spirit de a rãmâne neutrã, un rãzboi ar fi deosebit de costisitor pentru tarã si ar pune în pericol din nou, granitele tãrii. Si nu cred cã Regele e destul de iscusit si matur sã poatã tine sub control toate partidele, astfel încât acestea sã manevreze corect finantele tãrii. E o chestiune foarte delicatã.” “ Si asa, ca fapt divers, ce fel de ouã a ascuns closca la Paris?”- îl întrebã Neli pupându-l pe obraz si luându-l de gât.

“Ei, niste fleacuri: titluri de stat, bijuterii si câteva lingouri. Si bineînteles câtiva franci care dacã stau câtva timp la pãstrare, numai bine se mai înmultesc si ei. Alexandru urmãreste piata îndeaproape si în caz de miroase vreo schimbare defavorabilã, va scãpa si de lichiditati si de titluri, si va cumpãra aur. Asta e o valoare care nu se va deprecia niciodatã. Aur, grâu si petrol, cele mai sigure investitii, ascultã la mine madame, cu astea nu dai gres niciodatã.”

“Eu stiu ce sã zic Theodor? Parca tot mai mare încredere am în proprietati. Pãmântul nu dispare si nu ti-l ia nimeni, e acolo de generatii si rãmâne peste generatii. Si apoi, poti sã-l vezi cum rodeste, se transformã sub ochii tãi si dacã ai grijã de el, te rãsplãteste cu bogãtii minunate. Ce poate fi mai frumos decât atunci când pãmântul tãu, pe care l-ai sãdit, l-ai udat si l-ai îngrijit, îti dã înapoi roade bogate?”

Anul I, nr. 4/2014 “Cucoanã, cucoanã, se vede cã tot la tarã ai crescut.” “Da, si sunt mândrã de asta. Nu ai sã vezi nicãieri meleaguri mai frumoase ca acelea unde am crescut eu. Eu am venit pe lume sub bolta de vie, acolo m-a nãscut maica mea. Si am crescut alergând prin pãdurile de salcâmi de la marginea Siretului si mirosind parfumul strugurilor copti de pe dealurile Nicorestiului. Când esti copil, nu percepi distinct toate aceste lucruri, fac parte din universul tãu cotidian si cresti printre ele.Când devii adult însã, îti revin cu nostalgie în gand locurile pe unde ai zburdat si pe unde te-ai ascuns de tovarãsii de joacã. Si acum simt cãldura uscatã a colbului atât de fin de pe ulitele satului unde trãia maica mea.”

Theodor se uitã lung la Neli: “Licuta, tare mi-esti dragã! Si sunt gelos pe fiecare clipã din viatã pe care ai trãit-o fãrã mine si pe toate clipele si zilele ce vor urma dupa ce eu nu voi mai fi pe lume.”

35 “Si când ziceai cã mergem la Paris?”- zise Neli ca sã destindã atmosfera. “Eu stiu? Hai sã vedem putin ce se întâmplã cu tara si cu lumea asta, nu-mi miroase a bine dacã începe rãzboiul, pe mine mã vor lua pe front si mã îngrozesc sã te stiu singurã aici cu un copil.”

“M-oi descurca singurã, dar sã sperãm ca rãzboiul nu va veni peste noi, cã tu nu vei pleca în necunoscut si ca eu nu voi rãmâne singurã cu un copil. Sau cu doi daca mai apare vreunul”. “Da, ar trebui sa lucrãm la treaba asta. Îngerul meu cu ochi ca seninul, n-am sã te pãrãsesc niciodatã!”.Theodor o strânse la piept si o sãrutã pe frunte. Apoi rãmaserã îmbrãtisati ascultând clopotele unei biserici ce chemau credinciosii la slujbã.

(vaurma)

Scrisoare cãtre propria fiintã - VASILICA CHIFU

36

TEATRU

Anul I, nr. 4/2014

DINU GRIGORESCU

NUNTÃ CU GIROFAR DISTRIBUTIA 31 PERSONAJE interpretate de 5 femei, 10 bãrbati) 3. „11 metri” + „Pro1. TERMOPAN, (un demnitar de vârf) 2. BAMBINA, (fostã Miss România) 3. GINA, (actualã Miss Puscãria) 4. PIA (amanta 1) + ELLA (mostenitoare) 5 NEGRESA (amanta 2) + O BÃTRÂNÃ, (mama termopanului) 6. RAMONA (o ziaristã) + CONTESA (musafirã europeanã ) 7. PRESEDINTELE (mascã) + HENT(arbitru priponit) 8. PREMIERUL (mascã) + ROMANALDO (fotbalist transferat) 9. MARESALUL (gardã de corp) + JUDECÃTORUL (corupt) 10. GENERALUL (particular) + NICKI (mostenitor) 11. CRAP (un peste) + CORNEL (sofer la demnitari) 12. ZDUP (managerul închisorii) + TROMBONILÃ (parlamentar) 13. MOTÃILÃ (parlamentar) + CREVEDIA (avocat) 14. SFORÃILÃ (parlamentar) + PARLAGEA (avocat) 15. SPERACLU (hot descuiat la minte) + SAFARIDIS (criminal redus mintal) + 4 MITINGISTI (“adusi din Piata Victoriei”): mãsti, portavoci, pancarte cu urmãtoarele înscrisuri: - 1. MASS MEDIA, prezentã la arestãri, - 2. TELEVIZIUNILE, prezente de la proces pînã la deces, - 3. ZIARISTI, chemati la acreditãri, - 4. ACTORI, chemati la decoratii, - 1. SRI-sti intrati în NATO, - 2. MASCATI pe traseu, - 3. DEMASCATI pe traseu, - 4. CONSILIERI personali, - 1. DEMNITARI EUROPENI, - 2. MINISTRI în trecere pe scena politicã, - 3. PARLAMENTARI chemati la consultãri, - 4. AMBASADORI chemati si rechemati la post FORMATII CELEBRE – 1. “Apel” + „Recurs”; 2. “Cãtuse reci” + „Mirese fierbinti” ;

zdup”; 4. „Curtea de conturi” + „Rîs-de-plîns” ; 4 pancarte cu : - HO-TII !!! HO-TII !!!

- drapel NATO - drapel UE - drapel national (gaurã) SCENA 1 O mascã (PREMIERUL) aleargã sã plãteascã, cash, “mitingistii” care au defilat cu pancartele albe, în tãcere (alãturi de o micã orchestrã formatã dintr-un violonist, un trompetist si un tobosar, care desi cîntã, nu se aud), de jur împrejurul publicului. Toti se evaporã, apare MARESALUL, dezactiveazã sistemele de ascultare si de filmare, apoi pregãteste intrarea PRESEDINTELUI. (mascã) PRESEDINTELE: Alergi dupã “corupti”, domnule... premier !? (mascã) PREMIERUL: Dupã voturi... domnule... presedinte !

PRESEDINTELE (fluturã câteva dosare în fata premierului ): Citeste !

PREMIERUL: Raport SRI... Raport DNI... Raport FMI...

PRESEDINTELE: Coruptie, coruptie si iar coruptie... Ce zice presa !?!

PREMIERUL : Cea mai mare parte o avem sub control... cu Publicitatea.

PRESEDINTELE: Domnule premier, e adevãrat cã porti doliu... dupã o mãtusã... (citeste în dosar) Tumora !?

PREMIERUL: Amin!... Metastazele calomniei, domnule presedinte... (scoate la schimb alte dosare): Au început sã cadã primele capete ...

PRESEDINTELE: (citeste) Proxeneti... prostituate... arbitrii de fotbal !?!... Plevuscã!...

PREMIERUL: Am dat la televizor si “gulerele albe”, care n-au justificat banii negrii... Au sponsorizat Puterea, dar si Opozitia...

Joacã la douã capete. Acum o sã joace... hora cãtuselor!

PRESEDINTELE: Mda... (aruncã dosarul) Subtire! (alt dosar) Cu adoptiile irationale cum mai stãm !?

PREMIERUL: Între ciocanul Americii si nicovala Europei.

Anul I, nr. 2/2014 PRESEDINTELE (soaptã): E adevãrat cã s-au vândut organe !?

PREMIERUL (tot soaptã): Numai functii !

PRESEDINTELE: (tare) Fãrã clientele politice! (aruncã dosarul) Pãstreazã-le pentru alegeri... Sã nu le pierdem ... (tunete si trãznete) PREMIERUL: (îi dã o umbrelã imensã) Luati umbrela... democratiei!... Va ploua... (alt dosar) cu arestãri!!!

PRESEDINTELE: (semneazã în dosar si-l dã înapoi) Bine!... Eu mã duc acuma la teatru... Trebuie sã decorez niste... actori.

PREMIERUL: Sã nu uitati sã pãstrati niste medalii si pentru politistii nostri. (Sunet girofar.) A venit ZDUP, ministru si manager.

ZDUP: (civil, dar militãros): Domnule Presedinte… Domnule Premier!... Sã ne trãiti cã ne trebuiti, ca sã ne integrati! Raportez si informez: am inaugurat azi ... (fericit) noua noastrã închisoare.

NEW ZDUP. La stindarde europene.

PRESEDINTELE : Câte “stele” ?!?

ZDUP: Fosta noastrã puscãrie „7 lacãte” a devenit seven stars...

Renovatã si termopanatã... Superlux... Piscinã... Jocuri de luminã...

PRESEDINTELE : Câti mari corupti dupã zãbrelele luxoase !?

ZDUP (sec ca o executie): Nici unul .

PREMIERUL : A fost unul: dar cum a intrat a si fost eliberat.. Prin hotãrarea instantei... Viciul de procedurã a devenit virtutea justitiei...

PRESEDINTELE: Arestati toti coruptii! Unul câte unul!... Sã-i vedem la stiri cum intrã la New Zdup, în sir indian... E clar? Ne trebuie condamnãri concrete... Nimeni nu-i mai presus de noi !... (iese condus de MARESAL) PREMIERUL: Reactualizati lista neagrã... Ai vreun nume nou !?

ZDUP: Pãi ar fi... parlamentarul Giani Termopan !!!...

PREMIERUL: Sã actionãm ca spaniolii: numai împreunã!.. La treabã!

PUBLICITATE (live): ZDUP (pancartã cu numele închisorii): Numai la New Zdup, vã veti odihni ca în strãinãtate... Celule confortabile, servicii de calitate… Brekfast, dinner, living scrum... Tenis si fitnes în toate pozitiile, cu toate conditiile!... Open non stop… V-asteptãm cu gratiile deschise...

GENERALUL (pancartã cu numele firmei): Stimati învinuiti din casta politicã: numai prin firma GENERALUL din Ploiesti, strada I. L. Caragiale, vã puteti procura sosii!... Câte una pentru fiecare...

Avem si fierãstraie pentru tãiat gratii!... Si foarfeci pentru tãiat panglici inaugurale!... Încercati!

CRAP (pancartã ca o carte de vizitã): Fost consilier guvernamental, Crap Vasilicã… Peste, proaspãt proxenet… neoliberprofesionist… vã asigurã cea mai înaltã calitate, cu cele mai stilate... prostituate... la New Zdup!!!

“PIA”: Apelati cu încredere la PIA... responsabilã cu COLIVIA...

Facilitãti incredibile... În drumurile dumneavoastrã, nu ocoliti Reteaua Colivia...

“NEGRESA”: Blondinã sau Negresã... Bronzatã natural... si depilatã total !... Vã astept non stop la orice cotiturã... Sex pe termen lung, mediu si… scurt!!!

SCENA 2 Momentul de publicitate este urmat de un talkshow” în miscare”: RAMONA vorbeste la microfon mergând alãturi de grupul de arestati, format din TERMOPAN, HENT, ROMANALDO, SPERACLU, care îsi fac “rondul”.

37 RAMONA: Domnilor, vã multumesc cã ati acceptat sã participati la acest talk-show în direct... Domnule Termopan, desi sunteti în stare de arest...

TERMOPAN : ...Preventiv!...

RAMONA: ... ce ne puteti spune despre noua locatie ?!

TERMOPAN : Doamna Ramona, eu la New Zdup mã simt exact ca la vila mea din... (bip lung)...

RAMONA: Domnule arbitru Haralambie Hent... dumneavoastrã de ce vã considerati arestat politic ?

HENT: Pentru cã desi sunt arbitru FISA... mi s-a confiscat întreaga colectie de fluiere!... Mã consider o victimã a Ligii neprofesioniste si a Federatiei securiste... Am fost luat pe sus chiar din mijlocul bãtãliei pe care o dãdeam în subsolul clasamentului.

ROMANALDO : Pentru promovare fãrã retrogradare.

RAMONA: Dumneavoastrã, domnule ROMANALDO, ce vi s-a imputat !?

ROMANALDO: Mie ?!?... Cã as fi luat “verde” din gazon, ca sãmi “cosesc” adversarii politici... Pãi eu... asa joc eu, doamnã...

Tare !

RAMONA : Domnule Speraclu, dumnevoastrã de ce ati ...

SPERACLU: Pentru cã n-am!... N-am prea reusit sã sparg lacãtele la italieni, si am spart în schimb vila generalului Corupãceanu…

Stiti, era una din vilele acelea cu epoleti... Profitasem si eu de o viiturã…

RAMONA : Se pare într-adevãr cã a fost o viiturã de arestãri!...

Multumesc! Publicitate!... (rãmâne brusc într-un mic con de luminã) Stimati spectatori, nu vã speriati: orice s-ar întâmpla, rãmâneti alãturi unul de celãlalt, si împreunã, alãturi de noi! Vom re-stabili imediat legãtura cu motelul Capri-Cornu, unde se odihneste o delegatie parlamentarã formatã din doi reputati deputati... Alo !... Iatã, avem legãtura în direct!!! (luminã, spatiul modificat) MOTÃILÃ (în fotoliu, beat): Nu mai motãi, mãi Sforãilã !

SFORÃILÃ (în fotoliu, beat) : Nu mai sforãi, mãi Motãilã !...

CRAP (intrã ca un chelner): Sefu’!... Domnu’ deputat!... Sunt Crap Vasilicã!

Pestele-consilier! V-am adus douã “mirese”... Pentru o nuntã... scurtã!... Asa, de reconfortare.

SFORÃILÃ : Mã simt cam epuizat... de la vizatul legilor...

MOTÃILÃ : Pãi dacã te-ai apucat sã votezi de douã ori aceeasi lege... eu sunt de vinã !?

SFORÃILÃ : Stai!... Sã n-avem în camera asta de hotel niste camere ascunse de politie, pe sub pat... Mai bine dã-le papucii mireselor!

MOTAILÃ : Mai bine le-am da pupicii mireselor... Cum sunt !?!

CRAP : Sunt chinezoaice: pe una o cheamã “Zori de mandat” si pe cealaltã “Apus de carierã”...

MOTÃILÃ: O sã le dãm si lor câte un bob de orez din indemnizatia noastrã...

SFORÃILÃ: Stai!... Sã aprobãm întâi legea pensiilor demnitarilor.

MOTÃILÃ: Voi, la opozitie, sunteti extremisti de morali... Suntem în vacantã, bre...

SFORÃILÃ: Suntem în misiune parlamentarã pentru realegeri...

Trebuie sã dãm bine la public.

CRAP: Haideti, Sefu’!... Delegatia fãrã sex, e ca legea fãrã text...

Hai fetelor, intrati!... First class senat... Escorte de lux... Pia e responsabilã cu colivia... si Negresa e de fapt blondinã ... Cum preferati?...

SFORÃILÃ: Preferãm sã nu afle partidul.

MOTÃILÃ: Sã nu afle presa de scandal.

Anul I, nr. 4/2014 CRAP : Avem presã bunã, sefu’... Presã bunã pentru fete si mai bune!!! Hai, zvãpãiatelor... întindeti caracatita plãcerilor, de la apartament la parlament!...

(Intrã ziaristii cu camere TV. Scandal. Întuneric. Se aud peste vacarm vocile indignate ale parlamentarilor) MOTÃILÃ: Televiziunea asta ne violeaza intimitãtile extraparlamentare...

SFORÃILÃ : O sã vã tãiem timpii de antenã...

RAMONA: (acelasi spot de luminã) Stimati tele-spectatori, v-am prezentat douã personalitãti ale momentului, surprinse live într-o delegatie pe banii contribuabililor... Publicitate!!!

SCENA 3 Din nou apar mitingistii, cu panourile si pancartele lor. Acum sunt scrise: 1. MASS MEDIA, prezentã la arestãri, 2. TELEVIZIUNILE, prezente de la proces pînã la deces, 3. ZIARISTI, chemati la acreditãri, 4. ACTORI, chemati la decoratii. GENERALUL îl ghideazã pe întuneric pe TERMOPAN, cu o lanternã mare.

GENERALUL: Poftiti! Pe aici!... Scuzati! O simplã panã de curent !

TERMOPAN : Nici o problemã. Stim... Ne-am ocupat si noi cu energia...

GENERALUL : Vedeti, numai bãietii destepti apeleazã la noi...(trage o draperie). Pe aici, la lumina naturalã. Uitati dosarul firmei noastre: TOTAL COLOSAL FENOMENAL CONFIDENT DETECTIV EXPRESS ... Un spatiu mic...

TERMOPAN : Ultracentral!

GENERALUL: O garsonierã...

TERMOPAN : Triplã !

GENERALUL: Birouri... o salã de odihnã...

TERMOPAN : Bravo!... Vãd cã ati pus si termopane !

GENERALUL: Mai avem si o vilã de politie si odihnã, la Azuga, lângã pârtia Soricica... Uitati: ... fotografii... articole din ziare...

TERMOPAN (citeste) „O balegã de beton într-o poianã carpatinã”.

GENERALUL: Asa au des-calificat-o ziaristii dependenti de independentã... Adicã eu poluez poienile patriei?! Pãi nu trebuie sã construim ca sã ridicãm tara - România noastrã - la cota Austriei ?!?

TERMOPAN: Sper cã termopanul de la vilã e fãrã plumb, ca în Elvetia ?!

GENERALUL: M-a costat mai mult termopanul decât vederea spre Caraiman, domnule ministru...

TERMOPAN: Fost!

GENERALUL: Si viitor!... Ati fost declarat martir politic... Firma noastrã TOTAL COLOSAL FENOMENAL CONFIDENT DETECTIV EXPRESS vã stã la dispozitie!.. Spuneti-mi ce doriti de la noi...

TERMOPAN : Am o nuntã!... si am urgent nevoie de o sosie.

SCENA 4 Pregãtiri de nuntã, probe de costume. Croitori.

Stilisti. Toti scanati si dotati de MARESAL cu cãsti pe urechi, sã nu audã discutiile. Muzicã cereascã. Se miscã precum în vis.

Final de paradã a modei.

TERMOPAN : Liniste. Sã ne întelegem. Fiecare îsi plãteste sosia.

HENT: Aoleu!... Pãi n-avem atâtia bani, baroane... Arbitrii e sãraci.

TERMOPAN: Adicã dumneata ai falsificat 15 campionate, si n-ai bani!? Ai scos lanterna de toamnã campioanã de primãvarã, si nai bani!? Ai falsificat regulamentul, ai închirat apartamentul rãmas gol dupã arestare, si n-ai bani!? Ai aplicat pe invers legile avantajului... Ai fãcut trafic de influentã la tusieri... Ai dat cadou

38 penaltiuri inexistente... ai anulat puncte din ofsaiduri imaginare... si esti sãrac lipit gazonului ?! Trebuia sã te las pe tusã, nu sã te pun la centrul combinatiilor...

HENT(umilit): Excelentã, ca pensionar si consilier la Liga nedreptãtilor de pretutindeni, abia îmi târãsc zilele... de la o închisoare la alta.

ROMANALDO: Sefu’, sã nu mã lãsati de izbeliste…Transferatimã si pe mine... de la New Zdup... la REAL Bucarest !

TERMOPAN: Nu pot!... Ai ratat toate probele cu martorii mincinosi... Ai ratat pânã si calificarea în Cupa Inter-prison...

HENT: Lãsati-l, sefu’, cã ROMANALDO se descurcã: a ajuns cotonogarul de aur al Carpatilor... Grija mare mi-e de dumneavoastrã, care din ditamai presedinte al sex-clubului, ati ajuns sub papucul de fier al doctoritei...

ROMANALDO: Aia plinã cu ifose de mare doamnã...

TERMOPAN: Domnilor, nu vã permit atacuri la mireasã!... Gina, logodnica mea, e o personalitate în lumea criminalisticii...

HENT(lui ROMANALDO): Corect, puiule!... Dânsa opereazã ligamente, entorse, fracturi de tibie... dar nu la toti fotbalistii din Seria B!... Numai la cei ai puterii...

TERMOPAN : Sper cã nu ati uitat cã viitoarea mea sotie l-a “operat” pânã si pe Trombonilã, Presedintele Camerei!

ROMANALDO : Vezi, mestere Hent, cum e cu gloria ?!... Când te aresteazã cu tam-tam, esti încã vedetã... La primele termene judiciare, tot vedetã... Da’ dupã priponealã, vin altii la rând... si esti uitat!... Patroane Termopane, sã stii cã-mi datorezi si mie ceva bani si recunostintã.

TERMOPAN: Eu, recunostintã, fotbaliatorule !?

ROMANALDO: Puteti sã-mi spuneti Romanaldo, cã nu mã supãr... Aici, la zdup, toti devenim egali... Ati uitat, sefu’, cã vã fãceam fericit când marcam din câte un unghi imposibil?!... sau chiar de la mijlocul terenului?!... V-am umplut visteria cu transferuri de milioane de dolari.

TERMOPAN: Lasã cã si tu ti-ai fãcut plinul: când trebuia, de la un milimetru de poartã, sutai peste!... Ce sã-i faci, tunurile astea frumoase au rãmas în cartea recordurilor... Acuma, cã vor ãstia sã te transfere de la “Salataseray” la “Termopan Carpati”, va trebui sã-ti plãtesti singur sosia, dacã vrei sã mai visezi vreodatã la... Puscãria Barcelona.

HENT: Apropo: pe ce stadion faceti nunta!? Cã m-am gândit saducem si formatiile noastre: „Apel”, „Recurs”, ”Cãtuse reci” si „Pro-zdup”...

TERMOPAN: Nt!!!... Nunta asta o fac la Casa Poporului!... Numai asa de-al dracului, sã umilesc tot Parlamentul... Îi invitãm pe toti 412...

HENT: Nuntã cu dar !? (se aude girofarul) TERMOPAN : Nt!!! Nuntã cu girofar !!!... Alinierea!... Vine mireasa !!!

GINA (intrã, mireasã): Giani, cum arãt ?!?...

TERMOPAN : Dragã... esti... super !

GINA: Parcã am mai slãbit, nu-i asa !?

ROMANALDO : Pãi da, de la regim... De la regimul închisorii !

HENT: Sau de la fericire!... Eh, fericirea... nunta...

GINA: Rochia asta de mireasã de unde e ?!... de la Micul Paris !?

TERMOPAN: Nu, de la marele Paris... Comandã specialã...

Ultrascumpã...

GINA: Dragule, nuntile cu staif costã... Dar, când îti trebuie ceva, iei !... Indiferent de pret!... Ia cu toate mâinile si fãrã nici o jenã tot ce ti se oferã...

Cere de la obraz, dacã nu ti se dã... Cere cât apreciezi tu cã meriti... Si nu-ti mai face scrupule... Într-o societate construitã pe dat , trebuie sã iei! Altfel pici de fraier... Acum e momentul nuntii tale, profitã!... (alint) Naivule...

Anul I, nr. 4/2014 TERMOPAN: Tu habar nu ai cât cere firma unchiului tãu pe echipamentele de firmã !... Sau cât cere “UNCHIUL” ãsta pe sosiile noastre !...

HENT: Noroc cã mai avem si noi suvecile noastre cu firmele de utilitãti, de la A la Z: Artificii, Bãuturi, Cartonase, Decoruri si Dopuri de sampanie...

ROMANALDO : Cu E ce-avem !?

HENT: ...Etc. !

GINA : Hai, cã pârleala... o scoateti voi din publicitate...

TERMOPAN: Am concesionat deja drepturile de transmisie ale evadãrii, canalului T... Pentru emisiunea “Oglinda moravurilor contemporane”!... Ne mai lipsesc doar sosiile!

GINA: Giani!... Pânã atunci, nu vrei sã evadãm putin pânã la Londra ?!?... ar trebui sã-ti iei si tu niste pantofi ca lumea... Nu se mai poate asa...

HENT: Da’ de ce vã grãbiti atât?!... Aici... avem timp berechet!

SCENA 5 Intrã soferul CORNEL, dupã ce trece printr-unul din filtrele laterale, cu un parbriz în mânã CORNEL : Sofer la demnitar!... Trecere liberã !

GINA: Ai adus deja biletele de avion?

CORNEL : Am adus avionul... Helicopterul !.. Nu-l auziti pe terasã ?!?

HENT(auz format) : Pãi... ãsta e al politiei rutiere...

TERMOPAN : Acum e al meu!... L-am cumpãrat de la politie!

GINA : Trebuia sã cumperi toatã politia, dragã.

TERMOPAN : Nu era de vânzare, dragã.

CORNEL: Boss, bine-începând de azi (aratã parbrizul cel nou), pilotul Cornel vã stã la dispozitie: prin aer, pe apã si peautostradã !

TERMOPAN : Da’ unde e soferul Costel?

CORNEL : Pãi la... (gest la încheieturile mâinilor)... re-examinare!

ROMANALDO : I-au “suspendat” carnetul !?

CORNEL (soaptã feritã) : 3 morti si l8 rãniti!

HENT: Normal !... Betia puterii motoarelor !!!

TERMOPAN (aratã parbrizul) : Nu-mi dau eu viata pe mâna ta.

CORNEL: Boss, aveti încredere: am tamponat eu si la Camera Deputatilor.

GINA: Hai Cornelus... nu fi modest: prezintã-ti tot siviul întreg !...

SOFERUL(dosar): Sofez si pilotez numai la demnitari!... Am deservit la Trombonilã, Motãilã, Sforãilã, Trãilã si Frãtilã... Stiu ce-i aia un secret de stat si un secret de pat!... Am lucrat si cu generalul Fosilã, si cu amiralul Budilã!.. Servesc si deservesc sefii pânã la moarte!!!

ROMANALDO : Numai avantaje, Hentule...

HENT: Numai dezavantaje, puiule... (aratã spre parbriz) Am impresia cã ãsta... nu prea le are la stop!

GINA: Hai cã e bun, Giani!... Angajeazã-l !

TERMOPAN: Fãrã concurs ?!?

GINA: Pãi... testeazã-l, dragã !!!

TERMOPAN: Bei?...

GINA: ... Fii sincer, Cornele.

CORNEL : Pînã la Dumnezeu!... Beau! Da’ numai la volan!... Bere fãrã alcool... Sã stiti cã la Parlament iar s-au schimbat masinile, asa cã v-am luat un Mercedes ML: masinã cu girofar, de prim ministru...

TERMOPAN: „Prim ministru”... Ce frumos sunã!... Eee...courile trecutului... Ia stai!.. De când ai carnetu’ !?

CORNEL : Pãi asta e, cã nu-l mai am, cã mi l-au luat înapoi !...

Abuziv!

GINA: Giani, nu suntem noi în stare sã-l recuperãm?!... Carnetu’?!

39 TERMOPAN: (Telefoneazã pe mobilul soferului.) Alo? ... Sunt Giani... Da, domnule chestor Boerilã, dupã cum bine stii, mã aflu la zdup - preventiv - dintr-o gravã eroare politicojuridicã! M-ai vãzut doar la emisiunea Ramonei. Uite ce te rog: am în plan o nuntã... si soferul meu cel nou, Cornel...

CORNEL (tare): Student la Facultatea Româno-americanã, sectia drept...

TERMOPAN : A spart un “geam”, întelegi ?!... Nevastã-sa... i-a taiat calea cu cutitul... Alerga dupã despãgubiri morale... Nu-i asa, chestore, cã îti pare si tie rãu de eveniment ?!!... Cum adicã îti pare bine ?!?.. A, de nuntã !!! Pãi... cum sã fie: e vorba de Miss România... Daaa!... A fost o frumusete rãpitoare... prin 95-98...

Mersi!... Vei fi pe lista viitorului meu guvern... (aparte) Da’ te mai rog ceva... asigurã-mi si mie coloana sonorã auto la nuntã...

Mersi! (cãtre Costel) Esti angajat... Poti sã circuli fãrã nici un stress... Acuma du-te la UNCHIUL, la firmã, si spune-i cã avem nevoie urgentã de cele 15 sosii... Sã caute pe Internet!... În lumea artistilor fãrã contract!... Eu i-am dat avansul, el sã-i dea bãtaie!...

Si citeste cu atentie noua lege a circulatiei!... Hai, la program toatã lumea! (ies toti, el rãmâne) SCENA 6 În timp ce TERMOPAN înceracã sã-si facã un joint, se strecoarã o femeie cu gâtul în ghips, dar cu esarfã decoloratã, de MISS. Aer de frumusete trecutã, dar energicã.

BAMBINA: Nemernicule!

TERMOPAN(speriat) Bambino, mã urmãresti mai rãu ca politia...

Lasã-mã liber mãcar la închisoare.

BAMBINA : Pe tine, care aproape cã m-ai bãgat la morgã ?!

TERMOPAN : Ascultã, externato... n-am acuma timp de lupte... conjugale.

BAMBINA : Da’ sã evadezi... ai timp, da !?!

TERMOPAN: Aoleu, esti mai rea ca opozitia... (soaptã) Fii atentã aici: dupã nuntã, altcineva se va întoarce în locul meu la închisoare...

BAMBINA: Deci... vrei faci nuntã cu... cu... cu... asta… cu...

TERMOPAN: Cu girofar, Bambino... Nuntã cu girofar !!!

BAMBINA (furioasã): Te omor! Fizic!... Pe tine te cotonogesc, iar pe cariata aia de stomato-oloagã... o ologesc !

TERMOPAN : Te rog, fãrã mahala!... Am intrat în lumea civilizatã!

Vezi cã Gina e specialistã: doctoritã... ginecoloagã de bãrbati...

Opereazã... prostate !

BAMBINA: Prost esti tu, desteptule!... (alint) Giani, te-ai lãsat îmbrobodit...

TERMOPAN: Lasã-mã, Bambino!.. Gata, am rupt gratiile destinului... Mã voi recãsãtori cu o femeie tânãrã, nemanelistã, intelectualã, care stie cum sã fie tandrã...

Care nu se plânge ca tine de insomnii, gelozii si alte prostii... Care nu mã streseazã...

BAMBINA : Da’ care te castreazã !... Cã vãd cã e obsedatã medical...

TERMOPAN: Pardon!... E consiliera mea pe probleme de sãnãtate sexualã si boli publice... E femeia medicament!... Tu mã tineai câte trei luni la distantã: cu ea merg cu sexu’... barã la barã... Adevãratã vitalitate!

BAMBINA: Adevãratã otravã, care ti-a intrat în sânge...

Monstrule!... (îl aleargã, lovind în aer)

Anul I, nr. 4/2014

40

SCENA 7 Intrã GENERALUL, care primeste pumnii femeii în cap.

GENERALUL: Stati doamnã, nu mai dati!!!

BAMBINA: E o bestie !... Si dumneata esti o bestie!

GENERALUL: Pardon, eu asigur protocolul închisorilor si al evadãrilor... Firma TOTAL COLOSAL FENOMENAL CONFIDENT DETECTIV EXPRESS ! (aparte) Avem semnat si un parteneriat: puscãriasii vin cu fanii... condamnatii vin cu anii... si noi strângem banii... (râde singur) BAMBINA: Ce puscãrie veselã!

GENERALUL: (brusc serios) Nu râdeti, doamnã! Vã asigur cã nu o sã mai întâlniti tristetea de altã datã... mizeria inumanã din trecut... Acum detinutiivin cu girofarurile personale, cu fetele si bufetele suedeze... A dispãrut ...

ciorba sãracului detinut... Acum avem alte standarde: Doamna Europa ne filmeazã si ne monitorizeazã... Zbirii au fost pensionati... si reangajati cu fatã de masã umanã... Facem sex protejat la garsonerã... (aparte) Acolo s-a si înfiripat idila... Si nunta!!!.. Ehei, cine poate, gratii roade... (tare) Dati-mi voie sã mã prezint: general Azorel Corupãceanu...

BAMBINA: Miss România... 199... si... Sunteti încã sexy, domnule...

GENERALUL (spãsit): Pensionar de invaliditate eroticã, gradul unu. Am fost împuscat la o vînãtoare de fazani, în... Oradea... Dar am o vilã nordicã la vama vesticã... “Vilã cu epoleti / ascunsã-ntre scaieti”. E bine camuflatã... sã nu se vadã cã-i cam umflatã!.. Sã nu i se vadã miliardele nejustificabile... Haideti sã vã povestesc!... (ies) ( va urma)

Spre El - VASILICA CHIFU

Anul I, nr. 4/2014

41

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ

CONFUCIUS - AFORISME

A TRÃI ÎN VIRTUTE O sectiune despre om, locuinta sa, comunitate, localitate si tarã în douãzeci si sase de texte, în care se insistã pe importanta calitãtilor morale ale fiecãrui om.

4.1. Viata în virtute într-o ambiantã omeneascã este bunã.

Cum ne-am putea socoti întelepti într-un loc sãlbatic?

4.2. Oamenii lipsiti de omenie nu sunt în stare sã se bucure de bunãstare.

Ei nu stiu nici sã trãiascã în sãrãcie.

Oamenii de omenie sunt multumiti când se poartã plini de omenie.

Oamenii inteligenti stiu sã se foloseascã de omenie.

4.3. Numai omul de omenie stie pe cine sã iubeascã si pe cine sã urascã, fãrã a da gres.

4.5. Fiecare om vrea sã fie bogat si sã ocupe pozitii înalte.

Numai cã, dacã nu i s-au oferit în chip firesc, omul superior nu le acceptã.

Nici unui om nu-i plac sãrãcia si pozitia umilã.

Numai cã, omul superior nu scapã de ele, decât pe cãi naturale.

Cum poate omul superior sã-si facã un nume, dacã renuntã la omenie?

Omul superior nu întoarce spatele omeniei, nici mãcar în timp ce mãnâncã, oricât ar fi de ocupat, oricât ar rãtãci din loc în loc.

4.6. Eu n-am întâlnit nici un om care sã iubeascã cu adevãrat omenia sau care sã urascã neomenia.

Cine iubeste cu adevãrat omenia se aflã pe treapta cea mai înaltã.

Cine urãste neomenia se poartã mãrinimos numai ca nu cumva sã fie influentat de neomenie.

Existã cineva care timp de o zi îsi foloseste întreaga sa energie pentru a se purta cu mãrinimie si omenie?

Eu n-am întâlnit oameni care sã nu posede

suficientã energie, dar nici nu i-am vãzut purtându-se cu mãrinimie si omenie.

Presupun cã existã asemenea oameni, dar nu i-am întâlnit eu.

4.7. Greselile oamenilor decurg din pozitia pe care o ocupã în societate.

Cercetând greselile cuiva, putem afla cu sigurantã dacã este sau nu om de omenie.

4.8. În dimineata în care voi afla cã tao sau calea cea dreaptã guverneazã lumea, seara voi putea muri linistit.

4.9. Cãrturarul care se strãduieste sã afle adevãrul, dar îi e rusine cã nu mãnâncã si nu se îmbracã bine, nu trebuie luat în seamã.

4.10. Omul superior nu are idei fixe legat de ceea ce este bine sã facã, nici nu stie dinainte ce nu se cuvine sã facã.

El actioneazã întotdeauna în concordantã cu dreptatea si respinge ceea ce este inechitabil.

4.11. Omul superior cultivã virtutea, omul mãrunt cultivã familia si neamul.

Omul superior cultivã legea, omul mãrunt cultivã propriul interes.

4.12. Cine actioneazã numai în propriul sãu interes este privit întotdeauna cu ostilitate.

4.13. Poate fi o tarã condusã din umbrã?

Dacã nu, care ar fi cauza?

O tarã nu poate fi condusã din umbrã, în felul acesta, oare nu va disparea orice urmã de ceremonial?

4.14. Nu lipsa unei pozitii oficiale ar trebui sã te nelinisteascã, ci absenta calitãtilor necesare pentru a primi o pozitie.

Nu faptul cã nu te stie nimeni ar trebui sã te nelinisteascã, ci absenta strãdaniei pentru a te face cunoscut.

4.15. Fiul meu, calea mea are la bazã o idee.

Discipolul Zeng Zi: Da. Dupã ce Confucius a plecat, ceilalti discipoli l-au întrebat pe Zeng Zi:La ce s-a referit?

Zeng Zi: Calea la care s-a referit învãtãtorul

Anul I, nr. 4/2014

42 este loialitate împlinitã cu iertare.

4.16. Omul superior întelege perfect ce este dreptatea.

Omul mãrunt întelege perfect propriul sãu interes.

4.17. Dacã întâlnesti un om bun, întelept, strãduieste-te sã-l întreci.

Dacã întâlnesti un om lipsit de întelepciune, analizeazã-te si pe tine însuti.

4.18. Pãrintii trebuie dojeniti cu pudoare, iar dacã ei nu tin seama de gândul nostru, rãmânem la fel de respectuosi si supusi, întristati, dar fãrã urã.

4.19. Cât timp pãrintii sunt în viatã, nu trebuie sã plecãm departe de casã, iar dacã este nevoie sã plecãm, ei trebuie neapãrat sã stie unde mergem.

4.20. Cine nu schimbã vrerea tatãlui sãu timp de trei ani, acela detine pietatea filialã.

4.21. Þineti minte vârsta pãrintilor. Întâi, pentru a vã bucura, apoi pentru a vã întrista.

4.22. În vechime, oamenii nu vorbeau mult, de rusine cã nu se vor tine de cuvânt.

4.23. Fãrã o conduitã ceremonioasã, nu ne vom abtine si vom comite greseli.

4.24. Omul superior este prudent la vorbã si rapid la fapte.

4.25. Omul virtuos nu este niciodatã singur. Întotdeauna se vor gãsi oameni care sã-l urmeze.

4.26. Discipolul Zi You: Dacã insisti sã-ti convingi superiorii, vei ajunge sã fii umilit.

Dacã insisti sã-ti sfãtuiesti prietenii, vei ajunge sã fii îndepãrtat.

Din lucrarea:

CONFUCIUS FRÂNTURI DE CONVERSATIE. O ENCICLOPEDIE A VIETII Editura Qilinul din Jad - 2010 –

Traducere din limba chinezã veche de:

Adrian Daniel Lupeanu

Purificare - VASILICA CHIFU

Anul I, nr. 4/2014

MEMORII

43

Ion Andreitã

RÃZLETE 6. Profesorul de Istorie …Si mã duc din nou la Bucuresti, sã dau examen la Filologie. De data asta ajung la timp, dar n-am noroc: nu se mai dã probã la Limba Rusã; a fost înlocuitã cu Istoria modernã si contemporanã. Si iau nota 3, pe lângã 7-le de la Istoria României si 8-ul de la Românã. În total: 18 puncte – media 6; s-a intrat cu 7,30. Dacã as fi luat un 7, pe cât învãtasem eu de bine limba tovarãsului Stalin (ne e glumã; nu era de glumit!) ãla eram: eram student.

Mã recunoscuse si corpolenta profesoarã de anul trecut; mi s-a pãrut cã simt si-n vocea ei o pãrere de rãu, când i-am spus c-am picat. Ea: „Poate la anul vei avea mai mult noroc”… – si asta m-a ambitionat si m-a determinat sã nu renunt.

Din nou, la Sectia Raionalã de Învãtãmânt, între primii solicitanti de suplinire. „De data aceasta ai noroc, tinere – mã întâmpinã, surâzând, tipul de anul trecut, cu ecourile sefului raional în minte – avem un loc bun, chiar în comuna ta, la Perieti.

Normã întreagã, Istoria – Anticã, Medievalã, Modernã si Contemporanã – la toate clasele: a V-a, a VI-a si a VII-a. Si douã ore de muzicã; am auzit cã la Greci te-ai descurcat”.

Apoi, fãrã sã-mi dea rãgaz sã spun si eu o vorbã, mãcar sã multumesc, conchide: „Esti acasã, dormi în patul tãu, boier; tine Decizia, si la 15 septembrie sã te prezinti la post”.

La 15 decembrie eram la post, decis ca de data aceasta sã nu mai ratez: ori devin student, ori nu mai plec din învãtãmânt; rãmân suplinitor si intru la Fãrã Frecventã, îmi completez studiile si sã mã titularizez pe post: la Istorie sau la Românã.

La deschiderea anului scolar am surpriza sã întâlnesc, printre dascãli, si doi consãteni, putin mai în vârstã decât mine: Dumitru Stanciu (Mitu) profesor de Limba si Literatura Românã – si Laurentiu Anton, asijderea. Amândoi, cu aere de superioritate si priviri vãdit dispretuitoare: aveau studii superioare! Absolviserã „Sorbonica” din Panduri – doi ani. Care „Sorbonicã”, adãugândui-se încã un an, a devenit „Sorbona” – si s-a numit, oficial, Institutul Pedagogic de 3 ani, menit sã pregãteascã mai rapid profesori pentru ciclul II (clasele a V-a – a VII-a) la scolile din mediul rural. Amicii mei, desi numai cu doi ani de studii, tineau coada pe sus: de, veneau din Bucuresti, din farmecul si mirajul Capitalei! E drept cã au fost nevoiti sã se zbuciume multã vreme, ani la rând, sã capete si cel de-al treilea an de Sorbona si ceilalti ani de la Universitate; în completare, la f. f. Acum, însã, oamenii

erau pe cai mari, iar noi (cã eram destui!) priveam admirativ de pe mârtoagele noastre.

Dintre cei sositi din alte pãrti îmi vin în minte tot doi: Nicolae Godeanu, de Matematicã, si Eugen Poznei, de Rusã.

Godeau avea trei calitãti: stãpânea foarte bine matematica, pocnea elevul din orice si bea de zvânta. Multe am petrecut cu el, în acel an de rãscruce. Dupã plecarea mea, n-a mai stat nici el mult în Perieti; s-a retras la Câineni, comuna lui natalã – frumusetea aceea de loc dintre Rm. Vâlcea si Sibiu – si n-am mai auzit de el.

Eugen Poznei era basarabean. Eu cred cã era pe trei sferturi rus. Înalt, masiv, roscovan, în puterea unei vârste de 40 de ani trecuti. Era titular la Rusã. Pe basarabeni: rusi, ucrainieni, gãgãuzi, ce-ar fi fost ei – doar cu o târã de sânge românesc, oficializat, în vene sã fi fost – nu-i întreba nimeni de acte: s-au pierdut în rãzboi, tovarãsi, din vina Armatei Române; dar stiau limba rusã si pãreau, cât de cât, intelectuali.

Poznei se pripãsise, mai întâi – se zvonea la Radio-sant – într-un sãtuc de munte, de pe lângã Curtea de Arges. Tot profesor de rusã. Trãsese în gazdã la o femeie vãdanã, care avea o fatã de 14 ani si un bãiat de 12. Când s-a sãturat de vãdanã, dupã vreo doi ani de trai comun, a cãutat s-o întindã. Dar nu singur: cu fata si bãiatul – sã-i usureze viata femeii nevoiase, bucuroasã cã va avea grijã de ei ca de copiii lui. Pe fatã, Tiuta, o ajutase sã termine liceul; bãiatul era în clasa a VII-a. Cu amândoi a coborât în câmpie, la Perieti.

Poznei era imbatabil la sah. Juca, iarna, cu învãtãtorii Gheorghe Lincã (unchiul meu, frate bun cu tata) si Virgil Olteanu: o litrã de tuicã partida – si ulciorul de trei kile, din gura sobei din Cancelarie, forfotea continuu.

Uneori iesea cu ambii copii, duminica, la plimbare, prin centrul comunei, pe la Cãminul Cultural. Mitu Stanciu, cam bâlbâit de felul lui, îi tot trãgea Tiutei clopotele: „Domn Poznei în sus, domn Poznei în jos”… – pânã s-a înfuriat rusul: „Auzi, Mitule, sã-mi lasi fata în pace, cã ajungem la crimã!”.

Si s-a cumintit Mitu.

Mai târziu – nu prea târziu, dupã plecarea mea – s-a aflat cã ingenua Tiuta era tiitoarea rusului; cu care a fost nevoit, spre a închide gura lumii (sau spre propria sigurantã) sã se cãsãtoreascã si sã-i dea numele lui: Poznei.

Dupã câtiva ani, familia Poznei s-a refugiat la Câmpulung Muscel. Mult a avut, aici, de pãtimit bãtrânul rus de la tânãra lui nevastã; care venea cu amanti peste el, în casã, drept rãzbunare pentru adolescenta si tineretea jecmãnite de babalâc. Aveau si o

44 fatã; frumoasã, desteaptã si profesoarã prin pãrtile Bãrãganului – dar cãzutã în doaga unei secte religioase, de nu se mai întelegea nimeni cu ea.

Ei, dar nu trebuia sã împing condeiul pânã aici – si sã rãmân la timpul când începe aceastã evocare: anul scolar 19571958. An în care mi-am luat în serios viata si destinul. Îmi pregãteam temeinic, acasã, lectiile de istorie; alcãtuiam câte douã rezumate din fiecare lectie: unul, mai larg, detaliat, pentru Facultate; celãlalt, mai restrâns, pentru scoalã. Clasa a V-a – Istoria Anticã; a VI-a – Istoria Medievalã; a VII-a – Istoria Modernã si Contemporanã. Învãtam rezumatele pe de rost – si mã strãduiam sã nu le încurc. În clasã, mã plimbam printre bãnci, cu mâinile la spate, si dictam. Rar, sã poatã sã scrie si ultima loazã. Apoi puneam un elev sã citeascã ce-a scris; mai îndreptam câte ceva – si, gata, ora se încheia. Cei mai multi plecau cu lectia învãtatã. Evident cã, la ascultare, nimeni nu lua mai putin de 8; chiar si când nu stia: de rusinea notei prea mari, se punea cu burta pe carte.

Târziu, dupã ani, am întâlnit la Rm. Vâlcea douã surori, foste eleve, acum femei în toatã firea, cu copii mari: Lucica Lutã (clasa a V-a) si Lelia Lutã (clasa a VI-a). Mi-au mãrturisit cã eram (si am rãmas) singurul profesor care nu mã uitam în carte, stiam lectia pe din afarã – si predam plimbându-mã. Mã admirau si fetele si bãietii; poate mã si iubeau – au adãugat ele.

O dambla care a fãcut ravagii în iarna acelui an scolar era pokerul. Stârnitã de popa Mezdrea, parohul bisericii. În tineretea lui, pânã-n rãzboi, se jucase la Perieti poker în draci: popa, învãtãtorul Lincã, ai lui Antonescu (unul era primar) ai lui Cosma.

Când se încingea jocul – de regulã, acasã la Sârba lui Cosma – femeia era argint viu si foc pe dedesubt: primenea vinul, schimba prãjiturile – si-l mai ducea pe câte unul (mai cu seamã pe Lincã: tânãr, chipes, fãlos; dar nici popa, curvar recunoscut, nu pierdea ocazia) într-o camerã alãturatã, sã se odihneascã. Se zice cã, în perioada aceea, se pierduserã la joc pogoane de pãmânt, se amanetaserã lefuri, se fãcuserã datorii la bãnci. Dar obiceiul jocului de cãrti (pe bani) se stinsese, sub razele socialismului victorios.

Acum, din senin, popa aflã (dracul stie, cum) cã Poznei stie sã învârtã foita. Stie si Godeanu – si se pare cã nici lui Mitu Stanciu nu-i e strãin decarul; o fi deprins si el ceva pe-acolo, prin cele facultãti. I-a invitat într-o searã la el si-au tãinuit, palmând cãrtile, pânã în zori. La despãrtire, popa le-ar fi zis: „Bã, aduceti-l si pe Jean al lui Mânzu, pe-ãsta, Andreitã, c-am auzit c-ar fi si el ceva dascãl pe-acolo”.

Pânã sã mã ducã, cei trei si-au pierdut toate dupã-amiezile sãptãmânii, ca sã mã învete sã joc poker: Godeanu mã turtea cu decantarea; Poznei, cum sã filez cãrtile fãrã sã se observe nimic pe fata mea; Mitu, în cea mai clarã bâlbâialã posibilã, îmi tot rãsturna formatii sub privire: ful, careu (de asi cu popã-n coadã) chintã (spartã si roialã) perechi, trei bucãti… SI se pare cã s-a lipit ceva de mine, dacã într-un moment de încordare maximã, preotul n-a mai rãbdat, rãbufnind: „Bã, al lui Mânzu? Tu nu esti fãcut de tac-tu, bã! Tu esti al lui Lincã, bã, cã numai ãsta ne regula si la cacealmale”.

Se lasã seara. Searã de sâmbãtã – cã numai sâmbãta se juca, sã ai timp a doua zi, duminica, sã-ti revii. La ora stabilitã: cioc! cioc! cioc! în poarta popii. Dupã poartã, popa trage, fãrã zgomot, zãvorul… Într-o camerã, o masã pãtratã, cu patru scaune; alãturi, încã un scaun – pentru a cincilea, prin rotatie. Pe un piedestal ceva mai înalt: o lampã nr. 11, cu luminã multã; o carafã de 2 kile cu vin si cinci pahare.

Popa scoate din sertarul mesei un pachet de cãrti noi. Si jocul începe. O mânã, douã – încãlzirea: cip, pas, parol, bun cip…

Anul I, nr. 4/2014 Apoi jocul se încinge: pe de doi… pe de trei… Priviri dusmãnoase.

Mâini îndemânatice. Cãrti lunecoase. Si potul, împovãrat cu multe pariuri, trece când la unul, când la altul – dar mai ales la popã, care, când îl trage spre sine, grebleazã masa cu rãschitorul degetelor.

Bagã banii în sertarul mesei, de unde scoate altii; „Nu e bine sã joci banii câstigati, e semn de pagubã, ghinion”.

Mitu oboseste – si-mi cedeazã locul. Godeanu si Poznei scheaunã; sunt în pierdere – si trebuie sã recupereze. Se dau cãrti.

Decartare. Popa – servit. Poznei – servit. Godeanu cere o carte. Eu – pe toate, trei. Si câstig. „Se mai întâmplã – zice popa – câteodatã dã norocul si peste prost” – si scoate bani proaspeti din cutia mesei.

Se apropie miezul noptii – si câstig mereu. Uneori mai ciupeste câte ceva si Poznei; si Godeanu. Popa, niciodatã.

Acum se oficiazã al doilea borcan cu vin. Aflasem cã popa atât oferã: un borcan cu vin la început si încã unul la miezul noptii; de câte doi litri fiecare. Strigã, nervos, la preoteasã: „Matildo, adu vinul ãla!”. „Nu pot, m-am dezbrãcat. O sã vinã fata”. Si Verginica apare în usã: descultã, într-o rochie roz, transparentã, cu carafa de vin în mânã – ca o nimfã a lui Dionisos.

Dispare ca o nãlucã, iar eu rãmân cu ochii în gol. Fãcându-se cã nu observã – sau, poate, tocmai observând – popa anuntã: „Nu mai facem pauzã, continuãm jocul” – si dã pe gât, pe nerãsuflate, paharul cu vin.

Am mai jucat vreo douã ceasuri, în care popa a pierdut continuu, iar eu am câstigat continuu.

La despãrtire, în poartã, ne-a zis: „Vã anunt eu, când ne mai întâlnim. (Dar nu ne-am mai întâlnit; sau, cel putin, eu nu am mai fost invitat, iar ceilalti n-au bãtut toba).

De la popa ne-am dus, toti patru, la Poduri, la nea Gheorghitã, si-am bãut o vadrã de vin – ca sã ne curãtim.

Nici acum, târziu, n-am înteles de ce m-a invitat popa Mezdrea la el acasã, la poker. Sã-mi vãd iubirea pierdutã? – si sãmi facã-n ciudã cã sunt la un pas de ea, dar n-am acces? Sau din lãcomie: sã-mi ia banii, sã-si batã joc de mine? – cã de lacom, era lacom.

Aceastã evocare ar fi trebuit, poate, sã se cheme „Cãruta cu maimute”. Iatã cum stã povestea. În comuna mea, Perieti, a luat fiintã primul Muzeu Sãtesc din tarã. În anul 1959 – cu tam-tam mare. Oficialitãti, locale si centrale, artisti plastici (Irimescu, Baba, Ciucurencu, alte nume însemnate) presã, localã si centralã, Radio si Televiziune (abia intratã în casele oamenilor avuti).

Muzeul a fost amenajat în cele cinci-sase încãperi ale Cãminului Cultural – un conac impresionant, al boierului Massu, înãltat pe o ridicãturã de pãmânt: arhitecturã de mare clasã, cu scarã largã, pe douã pãrti, (aidoma celei de la Castelul Fontainenbleau, as zice azi).

A venit muzica de la oras: „Doina Oltului”; fratii Rizea, guristi, guriste. S-a chefuit pânã-n târziul noptii, urându-i-se proaspãtului Muzeu, ca unui prunc, ani multi, viatã lungã, bucurii.

Cel mai încântat de aceastã frumoasã realizare a fost domnul Miticã Anton, directorul Cãminului Cultural. Fusese profesor de Muzicã, dar pentru cã fãcuse si Seminarul Teologic, a fost înlãturat de la catedrã, sã nu le strice copiilor constiinta despre lume si viatã. Degeaba a absolvit, apoi, liceul si Conservatorul – în scoalã n-a mai avut loc. Era un om tânãr, vesel, optimist – un „perfectionist”, s-ar spune azi – s-a multumit si cu Cãminul Cultural.

Multe a fãcut Miticã Anton pentru ridicarea gradului de culturã al concetãtenilor sãi, dar Muzeul l-a cucerit fãrã drept de apel. Aducea tãranii, grupuri-grupuri, periodic, printre exponate

Anul I, nr. 4/2014

45 (statui, tablouri, documente) si le explica. Îi învãta ce este frumosul – si cum se poate trãi frumos; chiar în acele conditii grele ale satului – ori cu atât mai abitir. Cum se conservã frumosul; amintindu-le vechile noastre cântece populare; refãcând „Cãlusul” nostru specific; alte obiceiuri ale locului.

Lansase invitatia în tot raionul Slatina, mai departe, în regiunea Arges – si nu era duminicã în care sã nu poposeascã la Muzeul din Perieti un camion cu oaspeti.

Pânã într-o zi; pânã într-o zi de dupã vreo doi ani. Când nu se stie ce i-a venit primarului Gutuitã, ori secretarului de partid Tântoc, ori amândurora, c-au tãbãrât pe bravul Miticã Anton, cu ordinul sec, indiscutabil: „Ia-ti maimutele si pleacã!”. Bietul om se uita buimãcit la ei. „N-auzi, bã! Ia-ti maimutele si pleacã! Avem nevoie de spatiul ãsta! Sarcinã de partid!”.

Si omul si-a încãrcat „maimutele” în vreo douã cãrute sia pornit-o pe drum, la vale… S-au spart statuile (multe din ghips) s-ai sfârtecat tablourile, curgea vopseaua de pe pânzele pictate.

Lui Miticã Anton îi siroiau lacrimile pe obraz. Cãrutasii se scãrpinau, nedumeriti, pe chelie.

A fost jale mare.

Operele, ce s-a mai ales din ele, au fost orânduite, tot ca muzeu, într-un alt conac: mai mic si nepotrivit pentru asa ceva – conacul lui Chiriac; nu departe de conacul colonelului Dinu. În fostul Muzeu si-a mutat Geaceul sediul: cu birouri pentru fiecare troglodit al agriculturii socialiste.

Vave, fost slugã (vãcar) la colonelul Dinu, a ajuns presedintele Colectivei.

Gutuitã si Tântoc, care abia puteau sã se iscãleascã, au cãlãrit încã multi ani comuna.

Miticã Anton a fost promovat la oras, la Comitetul Raional de Culturã.

De muzeu – primul Muzeu Sãtesc din România, inaugurat cu atâta fast – n-a mai auzit nimeni; s-a închis de la sine. Singura operã care a scãpat dezastrului – tabloul unei fetite din sat, carei pozase, atunci, lui Ciucurencu – se pare cã zace în subsolurile Muzeului Judetean Olt. A venit vara; din nou, august. Am plecat la Bucuresti, decis sã nu mã mai întorc.

Ion Andreitã (din volumul, în pregãtire, „În toamnã, amintirile…”)

Sâmbãtã, 10 august 2013 La Negoesti

Destin - VASILICA CHIFU

Anul I, nr. 4/2014

46

CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Mihai Popescu

POEZIA SI ÎNTELEPCIUNEA CÃRTII

ANTOLOGIE INCITANTÃ Poezia si Întelepciunea Cãrtii, antologie de poezie si maxime închinate cãrtii, gânditã si întocmitã de Prof. Dr. Mihai Popescu, Editura Militarã, 2010.

Câteva sectiuni edificatoare: carte, cititor, cuvânt, scris, limba românã, bibliotcã, uneltele de scris. Antologia se încheie cu epigrama celebrã semnatã de Cincinat Pavelescu: Uitând cã gloria e fum, Imprimi volum dupã volum!

Dar timpul crud, pe nesimtite, Cum le primeste, le si-nghite!

(Unui scriitor avid de nemurire) Antologia este sustinutã de nume mari ale literaturii române, începând cu cei dintâi cronicari si cu Dimitrie Cantemir. Lipseste pe nedrept Ion Minulescu. În schimb, Eminescu aproape cã patroneazã antologarea!

Este prezentã Mira Lupeanu, cu douã poeme antologice, Zodia cãrtii si Carte nouã. Citãm din acest ultim poem: Ne recitim destin în carte nouã, Re-nchipuiti de tot ce-a fost trecut.

Se rupe visul sub tãceri de rouã, Cu uluiala florii ce-a fost scut.

Cum porti coperta lumii desfãcute Pe crestet, cumpãnind pãmânt si cer, Mai cred cã ai în mânã pagini mute, Curate, ca si sufletul, de ger............

Romulus Vulpescu, prezent cu mai multe poezii, este tulburãtor în Rugã de cititor: Doamne, Dumnezeul meu, ..........................................

Mântuie cãrtile de calvar; Crutã-Le de rug si de Tartar; Clãdeste-ni-Le adãpost si Altar; Acceptã-Le-n Empireu, Ca pe un sacru trofeu; Deschide-n Rai bibliotec Sã putem citi-n veci de veci.

Antologia Poezia si întelepciunea cãrtii este cartea-pasaport la eternitate a unui cãrturar adevãrat, extras din stirpea Sf. Ieronim, sfântul paton al bibliotecilor.

Chiar si numai aceastã carte ar fi de-ajuns sã poarte, peste generatii, numele unui om de culturã si de rarã sensibilitate artisticã.

Bucuresti, Iulie 2014 Constantin Lupeanu

Anul I, nr. 4/2014

47

Eseu Traian Vasilcãu

ÎNVIEREA DIN MORTI A CUVÂNTULUI Învierea din morti a Cuvântului A fost odatã ca niciodatã pe-adevãratelea un Cuvânt. Si nu unul oarecare, din orice dictionar explicativ existent oriunde pe glob. Un fel de „bob-glob“, esinencian vorbind, adicã trup si suflet fremãtând si într-un picure de rouã în zori, si-n întreg universul.

Prin urmare, a fost odatã ca niciodatã pe-adevãratelea un Cuvânt. Atotcreator, fãuritor al lumilor vãzute si nevãzute de ochii muritorilor, El însusi înfãtisându-Se doar alesilor Sãi. Necuprins si Neânteles de mintea omeneascã, vesnicul Cuvânt e neschimbãtor si Atotprezent, Atotstiutor si Atotputernic. Atotmilostiv si Atotadeveritor, Atotdrept si Atotsfânt. AtotDragostea lumii, numai Cuvântul este desãvârsit si-L vedem, revãrsându-Se din creatiile Sale, fãrã ustensile mãritoare. Atoatelucrãtor, Atottiitor e numai Cuvântul, pe care slavoslovindu-L îl avem ân sufletul amurgit si-n gândul înseninat.

Amin! si de la capãt… Iubire.

Tocmai de aceea, Cuvântul trebuie cuvântat pretutindeni, chiar si-n voievodatul Tãcerii, fiindcã în Cuvânt toatele sunt de rod — pân’ si tãcerea!

A scrie în tãcere înseamnã a lucra pân’ la Istov, pentru a-i reda acesteia chip de Cuvânt. . ..Cel care este Calea, Adevãrul si Viata lumilor toate în curând va învia din morti. Sã-ngenunchem, ridicând din nepãsare si uitare, ca pe trupul de tainã si Duh al Mântuitorului, Cuvântul. Da, da, Cuvântul sublim al acestei tãri, al Europei si al Lumii.

Dacã iubesti — trebuie sã oblãduiesti. Sã investim asadar Dumnezeu în tãceri creatoare.

Sã investim Dumnezeire-n Cuvânt, Luminã în Luminã si, purificati de urgia pãcatului, sã ne-ntrebãm temãtori: „Cuvântul a înviat?“ ca sã rãspundem surâzãtori: „Cu-adevãrat, în toti a înviat!“ Întrebarea în cãutarea Rãspunsului A fi sau a nu fi în Tãcerea din lucruri — iatã o întrebare primordialã la care, de peste douã mii de ani, cãutãm un rãspuns concludent si aflãm …un cuvânt care doare.

A fi — a nu fi în Tãcerea cuvântelor? Ne întrebãm, rând pe rând, zilnic uitând invocarea rãspunsului esential în miracolul din fiecare.

La urma urmelor, ce-o mai fi si dãinuirea dãruitului cu har artistic în si întru Tãcerea cuvintelor, lucrurilor, tainelor, toatelor câte vor fi existat sub soare si lunã?! La urma urmelor, de ce ne-am întreba atât de categoric: a fi — a nu fi în Tãcere, când a fi în durere echivaleazã cu a nu fi în surâs, dar ambele stãri se regãsesc în iubire sau se confundã cu ea.

Facem o pauzã, luãm loc pe lespezi duse în brate de iarbã si contemplãm cu gândul Nesfârsirea.

A fi sau a nu fi în Nesfârsire? — iatã o nouã-vechestrãveche întrebare multimilenarã la care orisice creator valoros din univers, prin scrierile ce-i prefateazã ori postfateazã clipa-n vecie sau vecia în clipã, tot cautã, nãvalnic, un rãspuns.

Acesta, rãspunsul, se întelege, ca orice bunãvestire, blagian vorbind, „tare de departe vine“, ca si verbul „a iubi“, de altfel.

Creatorul din Basarabia, la rândul lui, nu e o exceptie în sensul cãutãrii cuvântului care sã exprime nu doar adevãrul, ci si calea, si viata, adicã sã-l poatã exprima în putine vocabule pe zãmislitorul de Lumi — pe chiar Dumnezeu.

Creatorul terestru e numai o Razã înduhovnicitã în Cuvânt.

Scris si pictat pe sevalete de cer, acesta, Cuvântul adicã, îsi desface larg aripile, în semn de invitatie la festinul spiritului românesc si universal.

A fi în Tãcere e si nu e un blestem. A nu fi în Tãcere echivaleazã cu „pururi învesmântat în manta-mi“, adicã si cu viata întrebãrii aflate vesnic în cãutarea Rãspunsului.

I.

Ordin de Toamnã, ordin întomnat

Pictorii ar trebui sã nu mai picteze, pentru cã pânzele naturii sunt de neântrecut, poetii ar trebui sã nu mai poetizeze ori sã nu mai tot poeticeascã aiurea, pentru cã mâinile ploii si ale zãpezii dumnezeiesti din înalturi scriu cea mai frumoasã nespunere din mileniile de pânã acum, iar compozitorii si interpretii vocali ar fi cazul sã-si aplece fruntea în fata privighetorii care zice nezisul artistic universal cum nu s-a auzit în vãz si nu s-a vãzut la auzul nici unui creator, ajuns, din nebunia lumii, genial.

Si ca o dovadã sigurã, de necombãtut, de vreme ce chiar din acest cuvânt, chiar din aceastã literã mã las de scris, iau de mã zmulg din mine însumi si mã frâng din scrisul infinit al clipei reci,

Anul I, nr. 4/2014 cãci scrie-mã-va mult mai bine ploaia, zãpada, vântul, moartea si preatãcerea unui gând de nimeni pe vecie înfiat.

Si om mai fericit nu s-a-ntâmplat!

II. Poem citadin Bunã dimineata, copilãrie, zic.

Iatã-mã ajuns din nou în mintea ta sau, mai bine zis, niciodatã plecat din tine cu adevãrat. Pentru cã tu esti un oras, un mirific si imens oras, visat mereu si nicicând cunoscut pânã la sfârsit de nici un locuitor al tãu, de nici un pãmântean chiar.

Dar are, oare, sfârsit copilãria, adicã orasul numit Copilãrie, care a apãrut pe lume la o datã (zi, lunã, an, secol, mileniu) anume si nu se mai terminã în veci?

Bunã dimineata, copilãrie, rezic!

Iatã-mã ajuns la o nouã zi de nastere a ta, mai bine zis: iatã-mã martor ferice la omagierea ta, adicã a noastrã, fiindcã, în fond, tu esti sinonim cu noi si viceversa.

Ce frumos spus: Noi suntem numai Tu, Tu esti doar Noi! Iar dacã în aceastã parte de cer si de pãmânt orice lucru fiintãtor, adicã orice fiintare lucrãtoare continuu la holdingul TimpuluiDumnezeu îsi are ziua sa, atunci si orasul numit Copilãrie are un hram propriu siesi, oras unic în care visele noastre, ca niste soldãtei de plumb, zilnic mãrsãluind pe strãzi, vegheazã mereu netrecerea clipelor de azi în ieri, a prezentului în trecut si a vietii în…

48 Cât despre ninsoare.

Nu a nins noiembrie, decembrie din 2004 si douãzeci de zile din ianuarie 2005 si ne tot întrebãm: s-a supãrat oare cerul pe românime?

Nu s-a mai supãrat, fiti pe pace, si ca un argument indubitabil de-o vreme ninge prãdalnic în univers.

Medalistii, inclusiv medalistele natiunii, se citesc, eventual, se cinstesc, privind cum ninge februarie la nesfârsit.

Deschid aparatul de radio.

Din el mã viscolesc melodiile singurãtãtii de aur.

Ce fericire sã fii nins cu melodiile nemãrginirii!

Deschid publicatia cerului. „Tãcere de-azur“ se numeste.

Citesc cu glas tare: „Ieri s-a împuscat la Belgrad vântul.

Suveranul l-a decorat post-mortem cu ordinul cel mai de pret: „Steaua Tristetii“.

Ce deznãdejde sã fii viscolit cu-ntristãri fãrã seamãn!

Sã intrãm în ninsoare ca-ntr-o catedralã a limbii române. ... Ninge din toate cele patru puncte cardinale.

Ninge miraculos si dramatic.

Miraculos de dramatic, mai bine rostesc.

Ieri m-am sãturat sã mor cât mai frumos.

Ieri m-am sãturat sã trãiesc infinitul.

Post-motto: La început a fost sfârsitul si ningea.

Bunã dimineata, Copilãrie!!!

III. Sinceritatea ca Sentinã Motto: Unii (s)cri-cri-itori nu trec pe la bisericã, pentru cã nu au invitatie oficialã de la Dumnezeu.

Noi, cei care scriem istoria clipei sau, cel putin, credem asa, ar trebui sã fim fericiti si sã punem de-o suetã tragic de bucuroasã din mai multe motive, nationale, desigur.

Marele tãran, desi nu prea e de acord, nu are încotro: s-a votat unanim, ca pe vremuri.

Prin urmare, va fi conformat cu de-a sila (cititi: de bunã (ne)voie).

Plãcut respins de câte se-ntâmplã sub stelele apocaliptice ale Chisinãului, nu pot decât sã salut prezenta medalistului Ghenadie Ciobanu în lista candorilor României.

Pentru ce nemerite, vã rog, îngenuncheat în „iarba verde de-acasã“, sã nu mã-ntrebati. … A nins si eu tot mai vreau sã refiu.

A refi? „Aceasta vine, tare de departe vine“. În viata aceasta, omul are douã alegeri si nu trei: adicã poate fi si, ati priceput, nu? poate sã si refie.

A refi echivaleazã cu faptul trãirii postumitãtii reale în antumitate, în starea de antum, mai bine scris. Faptul cã un gânditor e acceptat prin (si de) Tãcere e unul irelevant, insignifiant chiar.

Faptul cã acelasi gânditor îsi trãieste irealitatea-n real — iatã adevãrata, poate unica revelatie a pãmântescului din noi sub cer.

Lumea pe care zilnic o întâmpinãm cu inima si o petrecem cu privirea e atât de materialã, încât imaterialitatea acesteia devine o temã tabu pentru contemporaneitate. În plin mileniu al III-lea, romantic rãmâne doar Eminescu, plopii lui, mereu fãrã sot si ninsoarea.

O, de ni s-ar lua Eminescu, am duce-o fãrã probleme.

De ni s-ar lua plopii? Dar noi i-am prefãcut de ceva ani buni în lemne de foc.

IV.Pãunescu, Muntele rãmas Muntii, ciudat lucru, nu îmbãtrânesc. Ei se nasc bãtrâni, adicã nu devin în timp ceea ce prin sorgintea lor chiar sunt. „In vremea lui Balzac“, scria Eugen Barbu, „un individ (a ce citi: munte — n. a.) în genul lui Adrian Pãunescu nu ar fi surprins pe nimeni; biografia poetului seamãnã vãdit cu acea a marilor ambitiosi din „Comedia umanã“.

Cel mai productiv si turbulent poet al tuturor timpurilor, dar si prozatorul, textierul, gazetarul, editorul, tribunul, omul politic, mai bine scris: Pestetotul din Copãcenii Basarabiei, reprezintã prin scrisul sãu cât toatã cuprinderea României originale, adicã Mari, un univers în universul Poeziei fãrã sfârsit.

Acest „miner urias al cuvintelor* (Tudor Palladi), având „un adevãrat cult pentru plânsul lui Bacovia“ (acelasi Barbu), desi vine, logic vorbind, dintr-un sir prelung de cãrti si autori de marcã, dar unic prin vulcanicul sãu temperament liric, e scriitorul complet si incomparabil al literaturii române contemporane.

Tot el „o Niagarã de imagini, de tunete ca într-un cer de varã, acest mare poet este înainte de toate prin tot ceea ce face un spectacol“ (E. B.), în spectacol, as scrie si chiar scriu, ca o dovadã a coexistentei efemerului cu eternul, si viceversa, în Templul cotidianului prãpãstios de dulce, arareori.

Convins pe viatã, dar si pe moarte convins cã „Dintre toate pe planetã, / Ce frumos e omul, / Numai el nu se repetã, / Ce frumos e omul“, Pãunescu lucreazã la „istoria unei secunde“ cât o „viatã de exceptii“, unde n-ajung (sau ajung, totusi?) „cãrtile postale ale mortii“, aflatã „sub semnul întrebãrii”, precum e si „lumea ca lume“, aceastã „repetabilã povarã“, altfel spus, „pãmântul deocamdatã“ fiind. .....................................................................................

Cel mai popular poet român în viata antumã, dupã Eminescu, ce-i drept, Adrian Pãunescu de Basarab este, incontestabil, un munte între muntii românesti. (va urma)