Dobrogea culturală, mai 2017

Motto: Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor, Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Rudyard Kipling

Lectură plăcută

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 primeşte aripa dreaptă a Diviziei a 9-a şi întregul front al Diviziei a 13-a. Bătălia se întinde apoi spre tot frontul Diviziei a 9-a, de la Mărăşeşti la Cosmeşti, iar spre dreapta peste frontul Diviziei a 10-a”.

Cum după 13 zile de lupte inamicul nu putea să se resemneze rămânând în poziţia iniţială pentru că echivala cu înfrângerea. Din acest motiv a încercat acest atac decisiv, cu forţe considerabile în centrul sectorului românesc de la Mărăşeşti, şi care să coincidă cu ofensiva de la Oituz. Sectorul pe care l-a ales a fost locul ocupat de Diviziile a 13-a şi a 9-a, foarte încercate, comandată de generalul Scărişoreanu (nu cavaleristul) dispunea numai de 4.500 de militari, cu tunuri, dar 14 erau inutilizabile.

Lupta s-a dat între un inamic care nu se împăca că până acum nu obţinuse victoria, format din Divizia a 12-a bavareză şi a 76-a germană. Era lupta dintre Goliat şi David, cu un avantaj de 10/1 din ambele puncte de vedere: numeric în oameni şi armament. Atacul asupra fabricii de zahăr, din marginea de sud a satului Mărăşeşti, întâlneşte grindina de grenade a Regimentului 9 vânători şi inamicul este oprit. În această situaţie, inamicul îşi îndreaptă atacul la ambele flancuri ale vânătorilor.

Favorizaţi de porumburi netăiate de la flancul drept al Regimentului 40, permit germanilor să se strecoare şi atacă puternic în ambele flancuri.

Vânătorii generalului Scărişoreanu „...văd pentru întîia oară pe germani cu căştile metalice de asalt; înşelaţi de asemănare, îi iau drept români cu căşti franceze şi-i lasă să se apropie de tranşee.

Atunci, atacaţi din imediată apropiere, începînd să primească focuri de mitraliere din spate, unde duşmanul izbutise să se strecoare, companiile nu pot să reziste mult timp şi cedează. Vînătorii fac sforţări să menţină fabrica. Bătute infernal de artileria duşmană, zidurile fabricii se năruie huruind sub loviturile obuzelor de mare calibru. O luptă furioasă cu grenada şi cu baionete se încinge printre ruinele fumegătoare ale marii fabrici. Tunurile duşmane execută un tir de baraj în spatele fabricii; o mână de oameni se poate strecura prin linia barajului.

Restul celor rămaşi în viaţă sînt făcuţi prizonieri.

La 10,15 linia întîi şi fabrica sînt în mîna

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘEȘTI (fragment din volumul III România în primul război mondial Iulius Preduşel) La orele 6,30 dimineaţa ordinul de declanşare a bombardamentului artileriei grele şi uşoare germane s-a năpustit asupra centrului şi flancului drept al Diviziei a 13-a române, atât în tranşeele liniei întâi, cât şi în spatele frontului unde se aflau bateriile şi adăposturile rezervelor. În acelaşi timp, încep să tragă şi bateriile trupelor române, mai ales că inamicul dăduse atacul de infanterie prin şiruri de trăgători, strecurându-se printre porumburi şi podgorii. După două ore şi jumătate, obuzele şi şrapnelele cădeau şi la flancul stâng al Diviziei a 9-a, peste fabrica de zahăr şi satul Mărăşeşti.

Canonada, de o violenţă fără comparaţie, se generalizase. „Basul profund al marilor calibre se întrece cu alto-ul tunurilor de cîmp, întretăiate de răpăiala precipitată a mitralierelor, de şuierul gloanţelor de puşcă şi de zăngănitul metalic al exploziilor, topindu-se într-o maiestuoasă fanfară a morţii”.

Sub năprasnicul bombardament al artileriei germane, prima linie de apărare cu sârmă ghimpată şi tranşee, este sfărâmată, iar militarii sunt omorâţi sau îngropaţi, după care infanteria inamică, în valuri succesive, a început atacul spre locurile unde s-au produs spărturi în liniile de apărare ale trupelor noastre. Înaintarea inamicului este organizată pe două valuri de puşcaşi, dar înaintea primului val, atacă aruncătorii de grenade; după al doilea val de puşcaşi, urmează mitraliorii. Companiile de rezervă, la 200 m în spatele celor dintâi puşcaşi, după care se află aşezate în luptă rezervele de batalion. În spatele acestor linii inamice, ofiţerii germani, cu rândurile rărite, sub focul nimicitor al artileriei noastre”. Acest sistem de a ataca în luptă, este folosit pentru prima oară în războiul cu românii. După 25 de ani, draconica metodă a fost folosită de bolşevici când au preluat contraofensiva începând Stalingradul. „Dar rânduri proaspete urmează după rândurile căzute şi acum, iată-i în faţa primei noastre linii de apărare. Cea dintîi lovitură o

3

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 germanilor. Vînătorii s-au retras pe a doua linie de apărare, pe marginea de sud a satului Mărăşeşti”. La flancul stâng al vânătorilor, Regimentul 40, rămas şi el descoperit în dreapta şi atacat serios de inamic, se retrage, însă o companie de rezerve cu mitraliere, restabileşte legătura între cele două regimente.

Inamicul, dispus pe patru valuri, atacă în sectorul alăturat al Diviziei a 14-a, unde se afla Regimentul 55 şi este respins cu pierderi foarte mari. Mitralierele numeroase şi artileria inamicului atacă continuu noua linie română şi totuşi nu mai pot înainta. Germanii „...sînt seceraţi de focurile încrucişate, pornite de pe cele două laturi ale unghiului intrînd pe care-l face marginea de sud, retranşată, a satului Mărăşeşti. Nici contraatacurile încercate de români nu-l pot scoate pe duşman din linia lui.

Un moment el reuşeşte să se strecoare prin golul ivit între diviziile româneşti 9 şi 14.

Dar e imediat observat; artileria Diviziei a 14-a deschide un foc de baraj violent, iar intervenţia infanteriei respinge pe duşman şi închide golul, restabilind legătura între cele două divizii. Violenţa atacului s-a domolit în sectorul din faţa Diviziei a 9-a; acţiunea principală are loc la dreapta diviziei, unde duşmanul atacă din flanc gara Mărăşeşti, şi mai cu seamă în sectorul Diviziei a 13-a”.

Astfel, românii, cu ajutorul rezervelor, au reuşit să construiască un nou front în faţa gării. În centrul frontului, linia română de apărare este străpunsă de valurile repetate ale germanilor. O puternică coloană inamică a reuşit o înaintare de 1 km în adâncime şi situaţia Diviziei a 13-a în acest sector devine foarte critică. Iluzia inamicului a fost de scurtă durată, pentru că, în acest moment, comandantul Diviziei a 13-a, generalul Ion Popescu, a introdus în luptă ultimele sale rezerve, cele două batalioane, precum şi un batalion de rezervă al Regimentului 47/72 infanterie, comandat de colonelul Radu R. Rosetti, fost şef al Biroului de operaţiuni din campania 1916. „Contraatacul simultan al acestor trei batalioane asupra flancului forţelor germane – atac susţinut şi de un bombardament violent şi bine direcţionat – a fost decisiv. Pentru o clipă, nemţii ezită. Atacaţi la baionetă şi cuprinşi de

panică, fug derutaţi spre pădurea Răzoarele, lăsând pe câmpul de luptă numeroşi morţi şi răniţi”.Cu toate că satul, gara şi fabrica Mărăşeşti, atacate dinspre sud şi vest, supuse unui bombardament violent, în care nu se mai distingeau de norii de fum, praf, gaze şi flăcările care mistuiau totul, inamicul era ţintuit pe loc şi n-a reuşit să scoată pe români de acolo. În schimb, la cealaltă extremitate a sectorului Diviziei a 13-a, în faţa flancului drept al Regimentului 54, unde, pe o lungime de 150 m lipseau reţelele de sârmă ghimpată, inamicul a exploatat locul şi a atacat furios, și era pe cale să întoarcă flancurile interioare ale celor două regimente. „Rezervele de batalioane sar în ajutorul supravieţuitorilor din liniile răsturnate şi pulverizate şi luptă cu disperare, corp la corp, cu duşmanul ce copleşeşte din toate părţile.

Batalionul 2/51, cel mai apropiat de linia inamicului, e distrus în întregime. Soldaţii Batalionului 1 luptă cu disperare. Morţii şi răniţii cad cu sutele de o parte şi de alta. Toţi comandanţii de companii sînt ucişi. Aripa stîngă a Regimentului 47 e şi ea aproape distrusă; comandantul regimentului, colonelul Rosetti, cade rănit. Pădurea Răzoare e aprinsă de focul artileriei. La ora 11, toată linia întîi a Diviziei a 13-a, afară de aripa dreaptă a Regimentului 47, e în mîna germanilor. Restul bravilor apărători se retrage spre linia a doua.

Duşmanul a obţinut un succes important, care trebuie exploatat.

Valuri puternice se revarsă acum prin larga spărtură făcută în frontul român. Ele se îndreaptă către nord-est, spre cota 100, obiectivul principal de atins”. „O luptă sălbatică, pe viaţă şi pe moarte, se dădea pentru stăpînirea cotei 100, pe care e stabilită a doua linie de apărare română. Din nenorocire, această a doua linie nu e o poziţie complet organizată. Sunt numai crâmpeie de tranşee. Pieptul oşteanului trebuie să umple lipsurile.

Comandantul diviziei, generalul Ion Popescu, a înţeles gravitatea situaţiei.

Criza trebuie biruită cu orice preţ. Şi, în timp ce rezervele de regimente şi de brigăzi au intrat în luptă, comandantul dă ordin întregii rezerve a diviziei, de la Rateşu lui Haret, să alerge la

4

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 locul primejdiei. Ajunge-va ea la timp şi fi-va în stare să oprească puhoiul? Soarta bătăliei şi a ţării se jucau în acel loc şi ceas”.

Aici, la cota 100, se afla compania de mitraliere a Batalionului I din Regimentul 51 infanterie, companie comandată de căpitanul Grigore Ignat, care primise ordinul de a rezista „cu orice preţ” până la sosirea rezervelor diviziei existente la Rateşu lui Haret.

Asupra companiei de mitraliere, inamicul trăgea cu şrapnele, iar infanteria acestuia se revărsa val după val. La post, mitraliorii lui Ignat au dejucat două încercări de învăluire. În ultimul moment, când nu mai dispunea de înlocuitori, toţi fiind căzuţi, a ordonat: „Ofiţerii şi gradaţii la mine!” (după generalul Dabija şi „Ofiţerii şi gradaţii la piese!” [după Constantin Kiriţescu]). Căpitanul Ignat s-a instalat la piesa nr.1, dar puhoiul inamic a trecut peste cadavre. „Cei din urmă servanţi, rămaşi în viaţă, sunt ţintuiţi cu baionetele pe mitralierele lor. La postul său, căpitanul Ignat, străpuns de zeci de baionete, cade, îmbrăţişând ţeava înroşită a mitralierei...”.

Bombardamentul executat de inamic, a lăsat pe câmpul de luptă o tranşee plină cu două rânduri de cadavre. „Dedesubt, printre mormane de benzi şi tuburi arse, opt mitraliere îngropate sub dărâmăturile tranşeei”. Aici se afla căpitanul Ignat şi toţi mitraliorii români. Jertfa lor a însemnat întârzierea înaintării inamicului şi sosirea rezervelor diviziei la locul primejdiei, la cota 100.

Germanii, reuşind să ajungă aproape de cota 100, s-au organizat pe o poziţie de rezistenţă, cu numeroase mitraliere. În acest timp, sunt introduse în luptă toate rezervele Regimentului 51, care îi loveşte violent de front şi de flanc pe inamici, chiar în timpul pregătirii pe poziţie. Inamicii, pierzându-şi cumpătul, dau înapoi, iar românii îi lovesc cu furie, şi-i urmăresc cu un curaj ieşit din comun.

Sergentul Iliescu Ignat, cu subunitatea pe care o comanda, reuşeşte să pună mâna pe 4 mitraliere şi toţi servanţii cu comandantul lor.

Duşmanul, sosind cu grosul trupelor dinspre pădurea Răzoare, rezervele trupelor române atacă şi înaintea crestei cotei 100, are loc o violentă luptă cu inamicul, care soseşte în

valuri din ce în ce mai numeroase. Pentru că nu mai era timp de ochit românii, lovesc sălbatic cu baioneta, ca un torent în pădurea Răzoare; românii se retrag pas cu pas.

Militari constănţeni jertfiţi în bătălia de la Mărăşeşti Bătălia de la Mărăşeşti, cea mai amplă confruntare de pe frontul românesc din vara anului 1917, s-a desfăşurat pe parcursul a 29 de zile între, în perioada 24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917. 16 zile au fost de luptă (10 în ofensivă şi 6 de contaatac) şi 13 au fost zile de relativă acalmie, necesare restructurării dispozitivului sau aprovizionării trupelor.

La această confruntare au participat 170.000 militari români. La terminarea bătăliei trupele române au avut următoarele pierderi: 5.125 morţi (125 ofiţeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruţi (118 ofiţeri, 9.700 trupă) şi 12.467 răniţi (367 ofiţeri, 9.700 trupă.) În prima etapă - perioada 24-30 iulie/6 august-12 august, Armata 1 română şi Armata 4 rusă au dus lupte de apărare.

La 26 iulie /8 august, Divizia 9 Infanterie, reorganizată, primeşte din nou botezul focului, înlocuind trupele ruseşti şi trecând la apărare în lungul şoselei Podul Cosmeşti – intersecţia şoselei Focşani – Mărăşeşti .

Divizia 9 Infanterie, care la sfârşitul anului 1916 fusese practic desfiinţată, a fost reorganizată, dotată cu armament modern, militarii instruiţi să utilizeze acest armament şi să desfăşoare forme şi procedee de luptă eficiente.

Un sprijin esenţial au primit militarii români, pe parcursul celor aproximativ şase luni, cât a durat reorganizarea diviziei, din partea militarilor din Misiunea Militară Franceză.

La 2/15 iunie 1917, Divizia 9 Infanterie, în faţa regelui Ferdinand I şi a generalului Henri Berthelot, şefului Misiunii Militare Franceze, a prezentat o aplicaţie cu trageri de luptă, urmată de o defilare, care a lăsat o frumoasă impresie participanţilor, care au apreciat în mod deosebit vigoarea şi ţinuta ofiţerilor şi trupei.

Divizia 9 Infanterie era organizată astfel: Brigada 17 Infanterie cu Regimentele 34 şi 36 Infanterie; Brigada 18 Infanterie cu Regimentele

5

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 35 şi 40 Infanterie; Regimentul 9 Vânători, Regimentele 13 şi 18 Artilerie, Batalionul 9 Pionieri, Divizionul 9 Cavalerie şi formaţiunile de servicii.

Ziua cea mai grea din această primă perioadă este cea de 27iulie/9 august, când Regimentele 34 şi 36, din cauza retragerii precipitate a militarilor din Divizia 71 Infanterie rusă, au trebuit să execute mai multe contraatacuri pentru recucerirea poziţiilor abandonate de ruşi.

Pierderile celor două unităţi sunt foarte mari, ele rămânând practic cu efectivele câte unui batalion fiecare.

Pentru vitejia şi avântul cu care au luptat ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii regimentului, în crâncenele lupte ce s-au desfăşurat la sud de Mărăşeşti, în zilele de 27 şi 28 iulie 1917 drapelul de luptă al Regimentului 34 Infanterie a fost decorat cu ordinul “Mihai Viteazul”, clasa a III- a cu următoarea motivare: În noaptea de 26/27 iulie, a ocupat o poziţie rusă, care avea o mascare la nivel de individ, fără să aibă o apărare adecvată. În ziua de 28 iulie, după un un violent bombardament de distrugere, trupa covârşitoare de infanterie, din Divizia 12 Bavareză, a dat trei atacuri puternice, pe care însă le-a respins acest eroic regiment, apoi contaatacând cu furie, respinge şi urmăreşte pe inamic până în a 2- a linie a lui şi îi capturează 2 mitraliere şi 62 prizonieri.

La 28 iulie, efectivul regimentului, deşi redus la un singur batalion, din cauza pierderilor din ziua precedentă, porneşte din nou la atac şi atinge toate obiectivele ordonate, dând dovadă de un înălţător spirit de sacrificiu“ Sub presiunea inamicului militarii dobrogeni se vor retrage şi la 29 iulie/11 august vor reuşi să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul: fabrica de parchete, gara şi satul Mărăşeşti, Pădurea Călini.

Remarcabilă este acţiunea Regimentului 9 Vânători, al cărui comandant, col. Racoviceanu, a dat cel mai scurt ordin din toată campania - “Al 9-lea aici moare!” Deşi a pierdut în luptă în 15 ofiţeri şi 500 soldaţi, regimentul şi-a menţinut cu fermitate poziţiile.

Printre cei jertfiţi s-a aflat şi sublocotenentul Kiazim Abdulachim.

Acestui erou, poetul constănţean Cruţiu Delasălişte, îi va dedica în anul 1927 poezia “Odă eroului musulman” Etapa a doua s-a consumat în perioada 31iulie/13 august – 6/19 august şi s-a caracterizat prin sporirea intensităţii ofensivei inamicului, organizarea temeinică a rezistenţei trupelor române şi eşuarea ofensivei inamicului.

Divizia 9 Infanterie, cu numai 29 de companii rămase, totalizând aproximativ 4.500 de luptători, se afla pe direcţia loviturii principale a inamicului având misiunea de a apăra gara şi localitatea Mărăşeşti.

Find atacată în ziua de 6/9 august de forţe net superioare ale inamicului - Divizia 12 bavareză şi Divizia 76 germană - Divizia 9 Infanterie reuşeşte, inclusiv prin lupta la baionetă, să menţină controlul asupra localităţii Mărăşeşti.

Acest succes a fost, aşa cum declara generalul Eremia Grigorescu ”mormântul ofensivei germane pe frontul românesc”. Pierderile diviziei au fost aşa de mari încât a fost înlocuită de pe front pentru refacerea capacităţii de luptă.

A treia etapă - 7/20 august – 21augut/3 septembrie s-a caracterizat prin slăbirea cosiderabilă a intensităţii confruntărilor, inamicul făcând un ultim efort ofensiv pentru îmbunătăţirea poziţiei din zona Varniţa – Muncelu.

Divizia 9 Infanterie va staţiona în raionul Domneşti, Pufeşti, Ciorani, până la 15/28 august, când va primi ordin ca împreună cu Divizia 14 Infanterie să recâştige poziţiile pierdute de ruşi în zona Muncelu. Atacul nu reuşeşte şi divizia va trece la apărare pe valea Zăbrăuţului în ziua de 16/29 august. În perioada următoare divizia va mai participa la câteva acţiuni ofensive, dar capacitatea de luptă scăzută a unităţilor va ieşi în evidenţă.

Urmare a acţiunilor desfăşurate în această perioadă şi drapelul de luptă al Regimentului 36 Infanterie”Vasile Lupu” va fi decorat cu ordinul “Mihai Viteazul”, clasa a III- a, cu următoarea motivaţie: ”În aprigele lupte de la sud Mărăşeşti, din 27 iulie 1917, precum şi cele de la Zăbrăucior şi Budiu-Calciu, din 16-22 august1917, luptătorii acestui eroic regiment s-au distins în mod deosebit prin marea putere de jertfă de care au dat dovadă” La 21august/3 septembrie Divizia 9

6

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Infanterie va fi înlocuită pentru refacere.

Conform datelor descoperite în arhivele constănţene în timpul luptelor de la Mărăşeşti un număr de 91 de militari dobrogeni şi-au pierdut viaţa, iar alţi 34 au fost răniţi.

Pe localităţi situaţia se prezintă astfel: Adamclisi – 4 morţi; Albeşti – 1 invalid; Anadalchioi – 1 mort; Băneasa – 1 mort; Bărăganu – 2 morţi; Carvân – 1 mort; Cerchezu – 1 mort şi 1 invalid; Cernavoda – 4 morţi şi 1 invalid; Chirnogeni – 2 morţi; Ciobanu – 1 mort şi 2 invalizi; Cobadin – 3 morţi; Cochirleni – 3 morţi; Constanţa – 17 morţi şi 2 invalizi; Corbu – 1 invalid; Cotu Văii – 1 invalid; Ciocârlia – 3 morţi; Cumpăna – 1 mort; Cuza Vodă - 2 morți; Deleni – 1 mort; Dobromir – 1 invalid; Dumbrăveni – 1 mort şi 1 invalid; Faclia -2 morţi; Fântânele – 1 invalid; Grădina – 1 mort; Gura Dobrogei – 1 mort şi 1 invalid; Hârşova – 1 mort; Independenţa – 2 morţi; Istria – 1 invalid; Limanu – 1 mort; Medgidia – 1 mort; Mereni – 2 morţi şi 1 invalid; Mihail Kogălniceanu – 3 invalizi; Movila Verde – 1 mort; Negreşti – 1 mort şi 2 răniţi; Negru Vodă – 1 mort şi 1 invalid; Nicolae Bălcescu – 3 morţi şi 1 rănit; Osmancea – 1 mort; Ostrov – 1 mort; Ovidiu – 2 morţi şi 1 invalid; Pantelimon – 1 invalid; Pecineaga – 2 morţi; Peştera – 1 mort şi 1 invalid; Plopeni – 1 mort; Poarta Albă – 3 morţi; Rasova – 4 morţi şi 1 invalid; Saraiu - 1 mort; Seimeni – 2 morţi; Sibioara – 1 mort; Târguşor – 1 invalid; Techirghiol – 1 mort; Topalu – 1 mort; Topraisar – 2 morţi; Tortomanu – 1 invalid; Tuzla – 2 invalizi; Ţepeş Vodă – 1 mort; Viroaga – 2 morţi şi 1 rănit; Vulturu – 2 invalizi. În semn de recunoaştere a faptelor de vitejie şi în cinstirea memoriei celor decedaţi pe câmpul de luptă, la aniversarea a 40 de ani de la celebra bătălie a Mărăşeştilor, DIVIZIA 9 INFANTERIE a primit denumirea onorifică "MĂRĂȘEȘTI" pentru a aminti peste veacuri imensul sacrificiu al ostaşilor dobrogeni şi rolul important pe care l-a avut acestă mare unitate în istorica bătălie a Mărăşeştilor.

Col. (r) Remus Macovei, Preşedintele Asociaţiei „Cultul Eroilor”, Constanţa.

Nu plânge, Maică Românie „Nu plânge, Maică Românie, Că am să mor neȋmpărtășit!

Un glonț pornit spre pieptul tău, Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!

E rândul nostru să luptăm Și din pământul ce ne arde Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim; Copiii noștri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !

Adună tot ce-i bun sub soare; Ne cheamă și pe noi la praznic, Când România va fi Mare!”

Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn anul 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură. „Slăviţi de-a pururi fie-acei bărbaţi Ce moartea înfruntând-o se luptară Căzând semeţi cu faţa spre Carpaţi Cu numele tău sfânt pe buze ţară!

Cinstindu-ni-i , cum ne cinstim strămoşii, Mari torţe aprindem-jerbe pământeşti La Jiu, Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti Pe unde-şi dorm somnul glorioşii”.

Versuri de Ion Segărceanu Urmașilor eroilor de la Mărășești „Pe-acest pământ, pământ de glorii, Legende multe ne-aţi lăsat Se-adună frumuseţi ca în palate; Priveşte stalactitele şi-nvaţă Cum din dureri poţi să te-nalţi în viaţă.

La tot acest palat să iei aminte Şi să-l păstrezi în suflet, nu-n cuvinte, Să te-nsoţească în lumea de afară, Când soarele în suflet îţi coboară” Versuri de Geo Vlad

7

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Între 1932-1996, a publicat 27 de cărţi, „toate referitoare la România", două dintre ele - „Les Motzi" („Moţii"), apărută în anul 1942, şi „Roumains et minorités ethniques en Transylvanie" („Români şi minorităţi etnice în Transilvania"), apărut în anul 1990, cărţi „care le dau, şi azi, dureri de cap extremiştilor unguri".

Cărţi pentru care, în 1997, a fost distins cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Mare Cavaler", de către preşedintele României, Emil Constantinescu. De asemenea, i s-a decernat „Les Palmes Académiques", cea mai înaltă distincţie acordată, în Franţa, în 1998, unui slujitor al învăţământului public.

La 1 iunie 1948, a devenit membru corespondent străin, iar la 9 martie 1991, Membru de Onoare din străinătate al Academiei Române.

Acestui om, după cum se ştie, „cvasinecunoscut marelui public, România şi românii îi datorează enorm de mult". „Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm şi contribuţia însemnată la Marea Unire de la 1918 şi la naşterea unei Românii Mari, pe atunci, în frontierele ei.

După încetarea Primului Război Mondial şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, după Marea Adunare Naţională a Românilor de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, au fost organizate recensăminte, au fost întocmite hărţi ale unor zone transilvane, după naţionalităţi, pentru trasarea noilor frontiere ale noilor state. „Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc., apăreau ca pustii, fiind dincolo de aşanumita «creastă militară», dincolo de ce se vedea din văile accesibile. Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe, în care românilor le era interzis să se aşeze, şi în satele de câmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecinţele ce ar fi urmat de aici.

Câteva misiuni de geografi francezi, conduse de Robert Ficheux, au urcat pe toate cărările transilvane şi au inventariat şi anunţat existenţa a numeroase comunităţi româneşti, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit, determinant, la decizia marilor puteri

Robert Ficheux - Omul căruia ROMÂNIA îi datorează graniţele Cred că foarte mulţi români întâlnesc pentru prima oară acest nume şi se întreabă, pe bună dreptate: chiar cine a fost Ficheux? „Francezul Robert Ficheux a fost un mare intelectual, unul dintre cei mai mari geografi ai timpului, un foarte bun vorbitor de limbă română şi un mare prieten al României.

Alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, a fost unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării noastre". Un francez, „un om căruia România îi datorează mult". Unii susţin că-i datorează chiar „graniţele României Mari".

Născut la 12 august 1898, la Saint-Omer, Franţa, cu studii superioare la celebra Universitate Sorbona, licenţiat în istorie şi geografie, încadrat, „în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de Înalte Studii din Bucureşti (1924-1927), şi-a ales, ca teză de doctorat, studiul geomorfologic al Munţilor Apuseni („Les Monts Apuseni"), teză publicată în anul 1996, la Editura Academiei Românie, cu concursul Ambasadei Franţei în România.

Revenit în România în anul 1932, a fost numit secretar general al Institutului Francez din Bucureşti, până în 1935, apoi al Misiunii Universitare Franceze din România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviţă, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj, unde a predat geografia fizică, până în anul 1938, când s-a întors în Franţa.

8

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 la încheierea Tratatului de la Trianon, prin care Transilvania a revenit României.

Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Româneşti de la Alba-Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei.

Marile puteri victorioase, hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregăteau înfiinţarea de noi ţări şi frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. Apăreau ca pustii, fiind dincolo (de aşa-numita – n.r. creastă militară), de ce se vedea din văile accesibile. Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde românilor le era interzis să se aşeze – n.r.) şi în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecinţele ce ar fi urmat de aici. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, poate azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc".

Etnologul, publicistul şi scriitorul Radu Anton Roman, în urmă cu un deceniu, spunea cele de mai sus, explicând „de ce suntem, pe veci, datori lui Robert Ficheux."

Deci, acele misiuni de geografi francezi, conduse de Robert Ficheux, au dovedit existenţa românească, din vremuri de demult, înaintea altor neamuri, pe aceste locuri din Ardeal.

Robert Ficheux „făcuse şi dăruise istorie şi geografie României. O Românie care, din nefericire - spunea Radu Anton Roman -, l-a uitat, de tot, după trecerea sa la cele veşnice", la 1 august 2005, la cei 107 ani, la Aubagne, în sudul Franţei, înhumat, potrivit dorinţei sale, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse. „N-am auzit nicăieri - scria Radu Anton Roman - să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa. Acum încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalităţii lui Robert Ficheux, să povestim şi altora despre cine a fost el şi cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranţa că anii ce vor veni şi, poate, generaţiile de după noi îl vor aşeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României".

Slabe speranţe din partea mai-marilor zilei şi a generaţiilor care vor veni, atâta timp cât valorile reale, tradiţiile, personalităţile, memoria identitară, istoria, cultura sunt dispreţuite şi date de pământ!

Da, Robert Ficheux a contribuit la formarea României Mari, a acelei „Românii dodoloaţe", cum o numea Lucian Blaga.

Pe aceste meleaguri mioritice, încetul cu încetul, încep să fie uitaţi Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Porumbescu, Iorga, Blaga, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Cioran, Eliade, Iancu, Ivireanul, Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Şaguna… Pentru că aşa sunt „preţuite", din 1990 încoace, marile valori româneşti! Pe-aici, recunoştinţa devine o floare tot mai rară!

Surse: www.wikipedia.org; Dan Er. Grigorescu - „Monsieur Ficheux", în Geographia Napocensis, anul VI, nr. 1, 2012; Radu Anton Roman: „In memoriam Robert Ficheux (1898-2005)".

TIMP ÎN OGLINDĂ S-or cerne zilele de-acum şi până când Oglinda-şi va întoarce iar privirea Spre clipa-n care nemaiaşteptând S-a aşternut sub stele nemurirea Timp în oglindă, ceasul despre care Tot vrem să ştim de cine-i hărăzit Trist suflă zilei noaptea-n lumânare De parcă unii dintre noi ar fi pierit Şi doinele-au să cânte fluturând Printre zăpezi de nimenea chemate Cum viaţa trece-n moarte surâzând Sperând că se va-ntoarce-n libertate S-or cerne zilele de-acum şi până unde Cenuşa timpului o să renască iară Din fostu-i trup, în care se ascunde Oglinda-n care ne-am privit întâia oară Liviu Băieţel

9

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 În timp ce poetul se afla pe insula Elba, Ilva Tireniană (denumirea latină a Elbei Toscane, unde a fost și primul exil al împăratului Napoleon I Bonaparte, între 1814-1815).

Augustus hotărăște exilarea lui Ovidius la Tomis, pe tărâmul îndepărtat al Mării Negre, fără o hotărâre prealabilă a Senatului. Motivele exilului sunt încă necunoscute, învăluite în mister, Ovidiu însă bănuia că motivul ar fi o poezie și o greșeală ”carmen et error”. Poezia incriminată ar fi cu mare probabilitate Ars amatoria, care a venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului. Ovidiu se referă la faptul că ”ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vază”, adică ”ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus”.

Această operă fusese publicată cu câțiva ani înainte. În primele sale opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane, erotice, de exaltare a sentimentului de dragoste. El este ”cântărețul glumeț al dragostei ușoare”, dar și al dragostei nefericite, înșelată sau neîmpărtășită. El cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum el însuși se autodefinește. Întors acasă din Insula Elba își petrece ultima sa noapte trist, în scurtul răgaz ce i se acordase.

(Triste, 1,3) De disperare i-a trecut prin cap gândul sinuciderii, de unde l-a salvat unul dintre amicii săi credincioși. Această ultimă noapte a descris-o într-o celebră elegie (Triste, 1, 5.v.1-6). Înainte de exil, Ovidiu a scris următoarele poeme: ”Iubiri”, în 3 cărți, cuprinzând 49 elegii; ”Eroine” sau ”Scrisori ale unor eroine”, scrisori fictive de dragoste; ”Arta iubirii”, poem erotico-didactic, în 3 cărți, cuprinzând învățăminte privind arta seducției și a dragostei; ”Remediile iubirii”în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei; ”Îngrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.

Printre poemele mitologice ale lui Ovidiu, amintim: ”Metamorfozele”, cuprinzând 250 de legende, desfășurate cronologic (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, o plantă sau o constelație), de la formarea universului până la Cezar, divinizat ca o constelație; ”Sărbătorile”, calendar versificat al sărbătorilor romane (operă întreruptă prin exilul poetului). Cuprinde doar

PUBLIUS OVIDIUS NASO 2000 de ani de la moartea poetului, exilat la Pontul Euxin

Statuia din fața Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Publius Ovidius Naso, cel mai apreciat poet latin după moartea lui Horațiu, a fost exilat la Tomis (azi orașul Constanța). După însăși însemnările lui, s-a născut la 20 martie 43 î.H., în orașul Sulmo (astăzi Sulmona) situat la aproximativ 145 km depărtare de Roma. El devenise unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Virgiliu și Horațiu.

Poetul se dedică carierei artistice, completându-și cultura la Atena, deși tatăl său, care aparținea nobilimii, îl călăuzise spre funcțiile publice. Întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer. Întors la Roma intră în cercul literar condus de Messalia Corvinus, ducând o viață lipsită de griji și extravagantă alături de protipendada romană. Încă de la început operele lui sunt gustate de înalta societate, inclusiv de împăratul Augustus, care se afla și el printre protectorii săi.

10

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 lunile ianuarie până în iunie; Din poemul ”Phaenomena”, descriind diverse apariții cerești, s-au păstrat doar câteva fragmente.

Din ”Tragedia Medeea”, nu a mai rămas aproape nimic, s-a pierdut aproape în întregime, operă de mare renume în antichitate.

Printre manuscrisele pe care le-a pus pe foc cu mâna lui s-a numărat și cel al Metamorfozelor, socotind că poemul era greoi.

Poetul și-a dezvăluit în epistole peripețiile privind călătoriile sale chinuitoare de la Roma la Tomis, în frigul lui decembrie, în mugetul furtunilor sălbatice spre uimirea Cicladelor și chiar a autorului, al cărui talent nu a fost secat nici de zbuciumul mării, nici de cel al sufletului său greu lovit de soartă. Furtunile teribile de iarnă s-au dezlănțuit în largul mării și i-au surprins corabia între valurile nemiloase ale zbuciumului mării timp de câteva zile, în care nu mai avea speranță de scăpare. Poate, cu ajutorul zeilor sau al cârmaciului priceput sau spre norocul poetului nava a biruit, deși se socotea naufragiat.

Viața poetului la Pontul Euxin nu era ușoară, de aceea a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus, însă toate au fost lipsite de succes.

Nici Tiberius, urmașul lui Augustus, nu l-a rechemat la Roma.

Poetul a scris în exil ‘Tristele‘, în 5 cărți și ”Scrisori de la Pontus Euxin (Marea Neagră)” sau ”Ponticele” în patru cărți. Ambele opere sunt cugetări de elegii personale, trimise din Tomis sub forma unor scrisori, și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor, cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma. Scrisorile prezintă ”situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de casă, de Roma, de familie și de prieteni”. Încă înainte de moartea sa, (Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr., iar după alții în anul 18 d.Hr.) poetul a trimis soției sale, în parte poetic, în parte ironic, sub forma unei scrisori, următorul text:

Ovidiu este întâiul mare romantic european.

Românii sunt astăzi mândri de a evoca pe marele poet, născut acum mai bine de 2000 de ani la Sulmona și mort în România. Publius Ovidius Naso este al italienilor, dar este și al lumii întregi.

Sosirea lui în primăvara anului 9 e.n. la Tomis a făcut ca integrarea lui să fie definitivă în glia și cultura noastră. Pentru localnicii care nu cunoșteau latina a scris în limba getă un poem asupra morții lui August și altul asupra familiei imperiale. ”Barbarii” l-au îndrăgit pe poetul latin și l-au învățat obiceiurile locului, l-au îmbrăcat cu piei de animale sălbatice și l-au ospătat cu vin, iar drept răsplată poetul le-a închinat ode.

Vasilica Mitrea

nam poenam minuit.

Recunoaşterea păcatului este foarte folositoare, fiindcă micşorează pedeapsa. (c. 2 a Elegiilor)

Păcat Privesc de jos, cu sufletu-mi turtit Cum zile negre-n mersul lor stricat, Se duc şi vin, aşa cum s-a ursit Şi totul pare trist şi e păcat.

Privesc plângând, cum zilnic acest gând Se-aşterne-ncet ca lenea din căscat, Şi-n paginile vieţii rând cu rând, Totul mi se pare trist şi complicat.

Privesc de sus şi spaimă port Rămân instantaneu şocat, Găsind că trecutu-i îndepărtat şi mort Iar viitorul pare trist şi e … păcat.

(Alexandru Birou - „Nelinişti la malul mării”101 Ovidiene)

”Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.”

11

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Patria a găzduit şedinţa festivă, cînd Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a anunţat hotărîrea ca echipajul Niculescu-Precup să revină la Bacău şi să dea vestea că românii din Transilvania se vor uni cu ţara. Iar la Palatul Mitropolitan s-a hotărît să se ţină o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, pe 1 decembrie.

La plecare, avionul ducea un document oficial, care a avut drept consecinţă realizarea celui mai important eveniment din Istoria românilor.

Atunci, mulţi şi-au exprimat dorinţa şi sub o formă neconvenţională, punîndu-şi semnăturile pe pânza avionului.

După acest moment, ce a schimbat prezentul şi viitorul unei ţări, toată lumea s-a aşteptat ca locotenentul Vasile Niculescu să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Ceea ce nu s-a întîmplat. Iar eroul s-a retras încet-încet, a schimbat mai multe oraşe, s-a bucurat şi s-a întristat de anonimatul său.

Literatura de aviaţie îl mai ţine minte.

Manualele de istorie, mai puţin. Cariera lui aviatică s-a oprit în 1926, la cererea sa, după ce a fost transferat la Centrul de Recrutare din Rădăuţi, prin Ordinul 37368/ 1926, emis de ministrul de Război. Cîţiva ani mai tîrziu, fostul aviator ajunsese în Regimentul 96 Infanterie, iar în ‘37 era căpitan în rezervă.

Din 1918 pînă în 1937, aviatorul a lucrat la Comandamentul Şcolii de Aeronautică (19241925), după ce devenise căpitan, în 1923, graţie înaltului Decret Regal nr. 5634, emis în 24 octombrie 1932. În vara lui 1919, la mai puţin de un an de la zborul istoric, Vasile Niculescu a mai fost încercat de destin, încă o dată. La 23 iunie, avionul pe care îl pilota în timpul unei acţiuni de recunoaştere în Transnistria a aterizat pe liniile bolşevice, iar el a fost luat prizonier la Odessa, unde a fost reţinut timp de o lună întreagă.

Ultimele două decenii de viaţă, în plină Epocă de Aur, le-a trăit într-un Bucureşti cu puţine urme de normalitate. Doar în 1961, în decembrie, a primit, se pare, o scrisoare de la Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, care amintea celebrul şi extraordinarul episod pe care i-l datorează istoria românilor. În rest, uitare…

Eroi Adevăraţi... și Necunoscuți...

O fapta eroică despre care n-am știut nimic, spre rușinea Neamului!

Povestea aviatorului erou care a zburat la -40 de grade cu documentele Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

La cimitirul din Rădăuţi, singurul din ţară traversat de o cale ferată în uz, se află, din primăvara lui 1981, un mormânt pe a cărui cruce stă scris numele de Vasile Niculescu, un bătrîn ceasornicar, care s-a stins discret, ba chiar în anonimat, la 90 de ani.

Povestea lui se leagă, însă, puternic de unul dintre cele mai importante momente din Istoria românilor: ziua de 1 Decembrie 1918. Atunci, Vasile Niculescu era pilot… Două vieţi a trăit de fapt Vasile Niculescu, două vieţi diferite, ca două romane care se întîlnesc într-un punct crucial.

La 23 noiembrie 1918, un aparat de zbor pilotat de Vasile Niculescu şi capitanul Victor Precup a plecat de la Bacău spre Blaj, mai exact spre Cîmpia Libertăţii, pentru a duce mesajul despre Unire al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, act hotărîtor pentru convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central nu puteau comunica decît pe calea aerului, din cauza iernii aspre. În avionul care a aterizat în dupa-amiaza de 23 noiembrie pe Cîmpia Libertăţii, aducînd mesaj de pace, se aflau un sac plin cu manifeste şi o geanta sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Bratianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Zborul se efectuase la doar 2 600 de metri, cu un Farman 40 nr. 3240.

Fiecare membru al echipajului avusese faţa protejată de un strat gros de parafină, singura soluţie pentru a supravieţui la -40 de grade Celsius. Piloţii nu avuseseră nici paraşute, nici armament, iar carlinga fusese deschisă pe tot parcursul zborului.

După ce au fost întâmplinaţi cu urale de mulţimea care aştepta sosirea lor, cei doi temerari au mers la Palatul Mitropolitan, iar avionul a fost păzit de 8 soldaţi din Garda Naţională, care se schimbau din oră în oră, pentru a se încălzi la un foc aprins cu lemne. La 6 seara, Restaurantul

12

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Iată textul scrisorii: „Nu este prilej de sărbătoare creştinească şi naţională care să nu trezească în mine amintirea zborului dvs. la Blaj, atunci, la începtul iernii, în anul 1918.

Zborul acesta rămîne înscris în istoria şi în analele întregirii Neamului Românesc. Camarazii zburători v-au aşezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătoreşti din războiul cel mare şi sfînt.

S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii ţării din acele vremuri au avut-o faţă de dvs., de a nu vă acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu ştiu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea şi la actul de dreptate ce vi se cuvin”. În urma acestui om a rămas o poveste.

Povestea unei Mari Uniri...

Publicat în Lecturi la lumina ceaiului.

Ioan Oscar Beneș

REPUBLICA MOLDOVA: O ROMÂNIE NOUĂ ȘI UNITĂ DINCOLO DE PRUT În toamna anului trecut a fost o greșeală capitală susținerea de către România a candidatului Maia Sandu pentru funcția de președinte a Republicii Moldova.

Prezentarea unei trimise a curentului globalismului nivelator și a cultural-marxismului ca expresia românismului și unionismului la Chișinău a avut un efect de bumerang împotriva intereselor României.

Societatea moldovenească tradițională, conservatoare și cu simpatii seculare pentru spațiul euro-asiatic a ales președinte pe Igor Dodon, refuzând discursul ”progresist” al Maiei Sandu pentru comunitatea LGTB și împotriva societății tradiționale și a Bisericii ortodoxe.

Pentru victoria lui Igor Dodon s-a făcut vinovat și Bucureștiul care a sprijinit un reprezentant care era mai degrabă vocea Bruxellului, nu a românismului.

Sincer când îi auzeam pe președintele Klaus Iohannis sau pe premierul Dacian Cioloș că vor unirea României cu Republica Moldova în cadrul Uniunii Europene, nu în cadrul granițelor României unite istorice, era clar că moldovenii îl vor alege pe Igor Dodon ca președinte, ce poza în familist cu trei copii și un pios pravoslavnic și prieten cu Putin. În schimb, Igor Dodon cu ofensiva sa împotriva simbolurilor românești, nu înțelege că se izolează îm primul rând de popor,

Iertare, vouă veterani Iertare, vouă veterani, Pentru răbdarea voastră-n ani, Pentru purtarea voastră pură, Trăită într-o viaţă dură.

Eraţi faimoşi când vă luptaţi, La Dunăre şi pe Carpaţi, La Mare şi la hotare, Pentru România Mare.

Iertare, vouă veterani, Pentru răbdare, pentru ani, Pentru a voastră biruinţă, În adevăr şi în credinţă.

Noi vă zidim în marile amintiri, Şi vă regăsim printre martiri.

Cununi vă-mpletim întru slăvire, Vouă, ce aţi intrat în nemurire.

Alexandru Birou

13

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 și apoi de București și Moscova. Să vii astăzi ca să susții înlocuirea Tricolorului cu bicolorul și înlocuirea limbii române cu cea moldovenească înseamnă că nu cunoști istoria milenară a moldovenilor, ca trunchi principal al românismului istoric. Pe 15 ianuarie de Ziua Poetului Mihai Eminescu a recitat din poezia ”Criticilor mei” a Poetului Național.

Se ridică întrebarea firească dacă președintele moldovean a tradus cu ajutorul dicționarului din limba ”moldovenească” în limba română poezia lui Eminescu?

Dincolo de glumă susținerea limbii moldovenești e motiv de schițe umoristice în cabinetele academiilor de la Moscova sau București. E ca și cum ai spune că austriecii vorbesc limba austriacă și nu înțeleg să-l citească pe poetul Goethe în limba germană. B.P. Hașdeu, Ion Creangă sau Grigore Vieru se înțeleg la fel de bine fie la Pitești, fie la Botoșani, fie la Cimișlia sau Bălți, doar inimă și minte să-i înțelegi să ai!

Republica Moldova este o construcție statală pe un străvechi teritoriu românesc al Basarabiei, ce a aparținut de Țara Românească în sec. XIV, deci este absurd să promovezi teoria moldovenismului, cu un alt popor, altă limbă și alt drapel național. Moldovenii și românii sunt același popor și simt la fel de bine, povestirile lui Creangă, balada Miorița sau ”Doina” lui Eminescu indiferent că locuiesc pe dreapta sau pe stânga Prutului.

E adevărat, așa cum îmi spunea acum câțiva ani, amicul meu, fostul ambasador al Rep. Moldova de la Viena că cei peste o sută de ani, de la 1812 la 1918, de stăpânire a Imperiului țarist în momentul când se forma conștiința națională modernă în Principatele Unite și Transilvania, și-a pus amprenta pe elita intelectuală de la Chișinău, care are și o empatie spirituală rusească firească, dar asta nu-i face mai puțin români pe locuitorii dintre Prut și Nistru.

La această cezură istorică se adaugă și stăpânirea sovietică dintre anii 1944 – 1991, care a impus rusificarea instituțiilor moldovenești. Din perioada sovietică s-a născut ideea statalității Moldovei.

Dodon e produsul acestei nomenclaturi stataliste de origine sovietică. O altă greșeală pe care o face președintele modovean este de a se apropia de Rusia încercând să promoveze teoria moldovenismului

pe care Moscova a spus clar că nu o susține și că a fost doar o invenție geopolitică contra României pe perioada URSS-ului. Rusia a denunțat Pactul Ribbentrop – Molotov din 1939, Dodon se pare că nu.

Președintele Igor Dodon cere Guvernului eliminarea din programa școlară a Istoriei Românilor și introducerea, în locul acesteia, a unei noi discipline – Istoria Moldovei. „În cei 25 de ani de existență a Republicii Moldova ca stat independent, nouă, cetățenilor acestei țări, ni se impune o concepție ce nu recunoaște poporul moldovenesc și statalitatea lui”, afirmă Igor Dodon în scrisoarea expediată la Guvern, pe care a publicat-o pe pagina sa de Facebook purtătorul său de cuvânt, Ion Ceban. Istoria Moldovei este Istoria românilor, deci cererea lui Dodon nu are obiect științific și deranjează atât Moscova, cât și Bucureștul. Nomenclatura de la Chișinău crede că apropierea de Rusia lui Putin se poate realiza prin despărțirea de istoria românilor și de limba română, ceea ce este absurd și nu are sprijinul Kremlinului, care vrea, se pare, rezolvarea situației Republicii Moldova prin unirea cu România. La sfârșitul lui ianuarie, Igor Dodon a anunțat crearea unei comisii de „expertiză istorică”.

Propunerea a fost lansată în cadrul unei ședințe cu tema „Semnificația marilor evenimente istorice întru consolidarea statalității Republicii Moldova”, la care au participat istorici considerați promotori ai teoriei „moldovenismului”, care au vorbit despre acțiunile ce s-ar impune în vederea consolidării statalității și identității moldovenești, potrivit lui Igor Dodon. Moscova, în realitate, vrea rezolvarea problemei Transnistriei în favoarea sa, iar Republica Moldova fără această regiune separatistă, cu industria sa dezvoltată, nu poate exista. Liderul de la Tiraspol, Evgheni Șevciuc, a semnat un decret privind punerea în aplicare a rezultatelor referendumului din 2006 la care 97% dintre transnistreni au votat pentru independența regiunii secesioniste și aderarea ei ulterioară la Federația Rusă.

La mai bine de 10 ani de la referendumul din 2006, în care majoritatea populației din stânga Nistrului s-a pronunțat pentru independența regiunii secesioniste și aderarea la Federația Rusă, liderul de la Tiraspol, Evgheni Șevciuc, a

14

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 decis legiferarea plebiscitului și punerea în aplicare a rezultatelor acestuia. Liderul regimului transnistrean Vadim Krasnoselski a respins categoric propunerea premierului Moldovei, despre inițierea discuțiilor privind acordarea unui statut special regiunii transnistrene, în cadrul unui singur stat moldovenesc.

Un rus din Donbas este reprezentantul Transnistriei la Moscova, fapt ce arată apropierea dintre separatiști și Moscova. Igor Dodon și o parte a nomenclaturii de la Chișinău trebuie să înțeleagă că Transnistria nu vrea federalizare ci recunoașterea statutului de regiune a Federației Ruse, fapt recunoscut de Duma de stat de la Moscova. Armata a XIV -a rusă nu va pleca de la Tiraspol. Încercările lui Igor Dodon de apropiere de Moscova vor fi niște nereușite, pentru că Rusia nu va accepta ca Transnistria să fie sub controlul Chișinăului. Încăpățânarea președintelui moldovean de a face dese delegații la Putin nu vor avea nicio reușită, pentru că Federația Rusă joacă geopolitic la scară continentală și are tot interesul să mențină Transnistria în sfera sa de influență ca un cap de pod între România și Ucraina.

Demersurile lui Igor Dodon de a face pe plac Moscovei sunt expresia mai degrabă a disperării liderului nomenclaturii stataliste de la Chișinău decât expresia unei politici internaționale corecte și responsabile. Rusia vrea mai degrabă relații bune cu România decât susținerea unui stat care fără Transnistria nu poate supraviețui economic și demografic. În 25 de ani populația Moldovei a scăzut de la 4.300.000 la 2.900.000 astăzi, dintre care circa un milion de basarabeni sunt cetățeni români.

Republica Moldova nu va putea supraviețui ca stat independent, iar unirea cu România este inevitabilă, iar Putin realizează acest lucru.

Federația Rusă vrea o colaborare cu România unită nu cu un stat artificial care fără Transnistria e condamnat disoluției.

Dovada e că la ultima întâlnire a lui Dodon cu Putin de la Kremlin, liderul rus l-a primit rece.

Vladimir Putin l-a ţinut pe preşedintele moldovean Igor Dodon să aştepte patru ore pentru o întâlnire pe care preşedintele rus o convocase. Deşi întrevederea trebuia să aibă loc la ora 13.00, preşedintele moldovean a fost

obligat să stea patru ore până când Putin şi-a făcut apariţia. După ce preşedintele Rusiei şi-a făcut apariţia, cei doi au discutat despre relaţia dintre cele două ţări, Dodon mulţumindu-i lui Putin pentru amnistierea migraţională a unor categorii de cetăţeni moldoveni.

Totuși, în semn de mulţumire că ruşii au ridicat restricţiile de transport pentru mai multe companii vinicole moldovene, liderul Republicii Moldova a adus în dar mai multe sticle de vin.

Igor Dodon decât să se războiască inutil cu românismul și unionismul și să se supere degeaba pe sat, vorba românului, ar trebui să devină campionul susținerii renașterii unei Românii independente, tradiționale, creștine și profunde dincolo de Prut, să creeze un model de dezvoltare românească bazate pe valori, biserică și identitate proprie, de fapt un cap de pod pentru România unită, care să nu mai fie subordonată colonial Bruxellului.

Moldova este România și teritoriul de dincolo de Prut, ar putea fi șansa istorică a renașterii României unite, iar Chișinăul să devină al doilea oraș important al țării românești.

Republica Moldova ar putea fi pentru România unită așa cum a fost marca lui Dragoș de pe Siret sau mitul lui Negru Vodă al întemeierii Munteniei pentru românii din Transilvania.

Păstrând proporțiile ideologice, economice și spirituale putem spune că Rep. Moldova poate fi pentru România cum a fost RFG pentru DDR la sfârșitul anilor `80.

O Românie nouă se va naște dincolo de Prut.

Poate fi semnul unei resurecții românești și salvarea demografică și geopolitică a României în Europa mare a lui De Gaulle.

Ionuț Țene

15

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 care, din pudoare poate, Ion Neicu nu le prezentase în articolul său. Iată aşadar câteva cazuri.

Citim în ziarul local “Dacia”, din 11 iulie 1923, următoarele: “Ieri după amiază a venit spre judecare înaintea Secţiei I-a a Tribunalului local, procesul de calomnie prin presă, intentat de dl.

Ilie Mecu, inspectorul Băncii Naţionale şi preşedinte al Casei de Gaj, împotriva pretinşilor ziarişti Francisc Popovici şi Gr. Atanasiu directori ai organului <<Ecoul Dobrogei>>. În faţa judecătorilor I. Oprescu şi D. Stoicescu, avocatul I.N. Roman a susţinut cauza reclamantului, prezentând articolul din ziarul amintit prin care “se aduc o serie de injurii la adresa d-lui Mecu”. Fraza care deranjase cel mai mult în acel articol era cea prin care Ilie Mecu era “învinuit că a cumpărat conştiinţe pentru clubul liberal”. Iată ce scria ziaristul mai departe despre pledoaria avocatului: “Făcând o aspră imputare celor ce încearcă să tragă în noroi numele unora din conducătorii vieţii publice, pentru a realiza beneficii materiale, a conchis cerând pedepsirea acuzaţilor. Dl. procuror Vârnav s-a raliat la concluziile părţii civile şi a cerut aplicarea în cauză a articolelor 29 şi 297 din codul penal, combinat cu 26 din noua Constituţie”. După examinarea probelor de la dosar, instanţa a condamnat pe cei doi ziarişti la câte patru luni de închisoare, plata a 3000 de lei amendă către stat şi 1 leu pentru partea civilă, ca despăgubiri.

Ajunsă apoi în faţa Curţii de Apel din Constanţa, această cauză a fost din nou în atenţia presei locale. Senatorul şi avocatul I.N. Roman a pledat pentru achitarea inculpaţilor, afirmând că “nu sau întrunit elementele cerute pentru calomnie”.

Despre procurorul general Paul Mironescu, aflăm că acesta a relevat “greşeala ce o făptuiesc inculpaţii că nu denunţă pe autorii care poate că se ascund de teama răspunderii” şi a cerut condamnarea lor. După o scurtă deliberare, Curtea a admis în parte apelul inculpaţilor şi le-a redus pedeapsa la câte 15 zile de închisoare şi 1 leu despăgubiri civile.

Procesele referitoare la calomnia în presă au ţinut prima pagină în acea vreme, nu doar datorită interesului public faţă de personajele implicate, dar şi pentru că jurisprudenţa în domeniu nu era clară. Astfel a fost cazul în procesul în care ziaristul Constantin N. Sarry era

“Aria calomniei” în presa veche constănţeană Numele lui Ion Neicu este cunoscut celor care au studiat publicistica dobrogeană a primei jumătăţi a secolului trecut, atât prin lucrările sale cât şi prin articolele publicate în diverse periodice locale. Am pornit de la un articol al său, apărut în anul 1929 şi intitulat “Ziariştii”, în care căuta să deosebească adevăraţii jurnalişti de profitorii care intraseră în breaslă din scopuri murdare. Ion Neicu ne anunţa de la început că: “ cel ce scrie aceste rânduri nu este un ziarist de profesie şi nu se pretinde a fi nici măcar diletant sau începător” şi se oprea apoi asupra acelor nechemaţi, ce tulburau apele în presa constănţeană: “căci îşi închipuie oamenii aceştia că oricine poate fi ziarist şi că oricine poate face gazetărie. Nu dau nume, nu dau fapte. Gazetarii au o expresie: apaşi ai condeiului. Eu aş mai crede că sunt şi profitori ai condeiului, adică un fel de … peşti ai condeiului. (…) Aceştia sunt intruşii, aceştia fac gălăgie în jurul statutului pe care din obrăznicie şi l-au apropiat, aceştia sunt calomniatorii şi şantajiştii”. Am căutat să găsim în presa veche constănţeană acele exemple pe

16

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 acuzat de calomnie, de către prefectul N. Negulescu, acuzele din presă vizând însă nu atât activitatea prefectului ci ţinuta sa morală, acţiunile sale din perioada anterioară, când se afla la conducerea liceului. Iată şi de la ce a început conflictul: în ziarul din 3 iulie 1923 Sarry scria: “începând de mâine vom înfăţişa pe morocănosul, necinstitul şi veninosul prefect de Constanţa, ca om şi ca demnitar public în toată goliciunea, sau obrăznicia abjectei sale mutre”.

El se referea în ziua următoare la “felul cum prefectul de Constanţa, director pe atunci al liceului din localitate, a înţeles să se poarte cu soţia celui mai bun prieten al D-sale, funcţionar superior în Ministerul Cultelor şi al cărui copil îl botezase, profanând astfel în chiar localul şcolii şi legăturile de prietenie şi un aşezământ public, unde generaţiile tinere încredinţate educaţiunei profesorilor vin să se pătrundă de morală”. În aceeaşi perioadă se judeca la Tribunalul din Constanţa un alt caz, ce viza pe ziaristul Duployen, acuzat de defăimarea unui sublocotenent de marină Toni Ionescu, într-o corespondenţă publicată în ziarul “Presa”. În opinia procurorului Bădescu, tribunalul nu era competent să judece asemenea delicte, iar în cea a avocatului Scipio Vulcan (punctul de vedere al părţii civile), după apariţia noii Constituţii, asemenea procese nu mai puteau fi declinate către curţile cu juraţi. Tribunalul, ţinând cont şi de o circulară a fostului ministru de Justiţie Jean Th. Florescu, a considerat însa cǎ poate judeca procesul, punând astfel bazele unei jurisprudenţe în domeniu. Pe fond opiniile judecătorilor au fost însă divergente, unul optând pentru achitare, iar celălalt cerând o condamnare de o lună închisoare.

Ulterior, alte tribunale din ţară au declinat totuşi competenţa către juraţi, în cazuri similare, invocând ambiguitatea articolelor constituţionale 25 şi 26. În procesul Negulescu – Sarry amintit mai sus, ziaristul Sarry şi prefectul Negulescu erau apăraţi de jurişti consacraţi, ca Istrate Micescu, H. Aznavorian, M. Mora şi Dem Dobrescu (preşedintele Uniunii Avocaţilor din România), care au susţinut şi ei ca tribunalul să-şi decline competenţa. După deliberări ce au durat patru zile, instanţa condusă de prim-preşedintele I. Oprescu şi-a asumat procesul. În aceste condiţii, în ziua de 11 decembrie 1923 s-au

prezentat în audienţă la ministrul Justiţiei George Mârzescu, următorii reprezentanţi ai breslei jurnaliştilor: Constantin Bacalbaşa preşedintele Sindicatului Ziariştilor, Constantin Mille preşedintele Asociaţiei Generale a Presei şi Streitman, preşedintele Uniunii ziariştilor din Capitală. Scopul demersului lor era acela de a prezenta situaţia procesului de la Constanţa şi, după cum scria presa, de a-i solicita ministrului “ca procesele de presă să fie judecate conform prevederii vechii constituţii de către curţile cu juraţi, iar nicidecum de către tribunalele ordinare, după cum prevede noua constituţie, deoarece nu s-au elaborat încă legea şi regulamentul special”.

Un caz aparte este cel al ziaristului Miltiade Cutava, proprietarul ziarului “Strălucitorul”, cu tentă naţionalistǎ şi antisemită; în februarie 1925 acesta era chemat în judecată fiind acuzat că “după asasinarea fostului prefect Manciu ar fi făcut apologia crimei săvârşite de studentul Zelea Codreanu”. Instanţa constănţeană însă l-a achitat de faptele impuse. La aceeaşi vreme, un alt complet de judecători (Stoian şi Andronescu) analiza campania dură dusă de ziarul “Marea Neagră” împotriva avocatului constănţean Dan Alecu (şi acesta cocheta cu meseria de gazetar).

Cei doi directori ai ziarului, Stelian Ştefănescu şi Cruţiu Delasălişte au fost condamnaţi la câte 3 luni de zile închisoare şi un leu despăgubiri civile.

Desigur sentinţa a fost atacată de cei doi ziarişti ai oficiosului guvernamental.

La rejudecare, după cum aflăm din presă, “d. avocat Dan Alecu în calitate de reclamant a declarat în instanţă că d-sa nu doreşte condamnarea lor, ci numai să-şi recunoască vina că l-au calomniat. Tribunalul, în urma pledoariei d-lui avocat Traian Berberianu din partea inculpaţilor, a achitat pe ambii directori ai ziarului <<Marea Neagră>> de orice penalitate”.

Tot în vara anului 1925, avocatul Vasile Măscurei din Constanţa publicase două articole în ziarul “Dobrogea Jună”, intitulate “Încă o crimă liberală” şi “Opera liberalilor”, în care critica administraţia liberală de la primăria oraşului, mai ales pentru prelungirea bulevardului Ferdinand prin dărâmarea şcolii de fete nr. 1, din centrul oraşului. Răspunsul apare imediat, în presa ce susţinea puterea vremii, dar într-o notă virulentă, ce face obiectul unui rechizitoriu, din

17

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 al cărui text vom cita în continuare: “Dl. V. Vasiliu-Măscurei, avocat din Constanţa, reclamă parchetului Constanţa că a fost calomniat prin ziarul <<Marea Neagră>>, printr-un articol publicat în nr. 253, anul II, în ziua de 1 iulie 1925, pe prima faţă, la mijlocul ziarului. D-sa arată ca autori pe Stelian Ştefănescu şi Cruţiu Delasălişte şi accentuează că prin acel articol <<îmi aduce injurii, bătându-şi joc de numele meu şi de persoana mea>>”.

Conform judecătorului de instrucţie, “în acest articol autorul se referă la un personaj pe care îl numeşte Măscurici, Măscărici şi Mascara, personaj care <<iarăşi tună şi fulgeră împotriva administraţiei comunale, care a şi început lucrările pentru prelungirea bulevardului Ferdinand până în strada Mircea>>, personaj care <<se declară împotriva acestei lucrări şi deodată este apucat de un acces de nebunie>>, personaj care <<aleargă la medic… aici se convinse de gravul adevăr, când medicul aşezându-şi mâna pe umerii-i îi zise: suferiţi de tâmpenie generală iar, sifilisul s-a încuibat printre creierul mic>>, la care diagnostic autorul pune personajul său să afirme: <<Da, adevărat, simt şi eu că sunt tâmpit>>”.

Cât despre autorul articolului, documentul ne spune clar: “Stelian Ştefănescu recunoaşte cǎ el e autorul articolului, că prin acest articol nu a vizat pe dl. avocat Vasiliu-Măscurei şi că articolul este scris sub o rubrică <<de spirit>> în care se vorbeşte despre un individ Măscărici”. Cât despre soarta procesului, amintim doar că în anul 1928 era încǎ pe rol la Curtea de Apel din Galaţi. În anul 1926, ziaristul Leonida Moscu intră în vizorul anchetatorilor, fiind acuzat că a publicat două articole în ziarul “Dacia”, prin care a calomniat pe maiorul Ştefan Ichim, la rândul său un personaj cunoscut în epocă, ce a ajuns şi şef al centrului militar, la un moment al carierei sale.

Iată proba prezentată în instanţă, o parte din articolul apărut la 26 august: “Sunt mai bine de 6 luni, de când prin birourile Marelui Stat Major al Armatei, se preumblă un voluminos dosar ale cărui file cuprind probele neîndoioase ale josniciei maiorului Ştefan Ichim, o obscură personalitate, care prin acţiunile-i banditeşti şi imorale, coboară prestigiul armatei şi totdeodată, produce o revoltă legitimă în sufletele acelora ce urmăresc isprăvile numitului, aşteptând în zadar

sancţiunile cuvenite. Profităm de faptul că d-l general Lupescu, Şeful Marelui Stat Major al Armatei, se află în localitate, spre a-i reaminti că nu suntem dispuşi a lăsa lucrurile baltă, până ce infamul descendent al robilor eliberaţi de domnitorul Cuza, nu va fi completamente descalificat şi scos din rândurile armatei, ca o măsea stricată. Omul care snopeşte in bătaie pe soldaţii ce-i încap în mână, care s-a fǎcut culpabil de a fi lovit o femeie bolnavă şi care, până şi în viaţa-i intimă umblă cu bâta ţiganului de şatră – dovezi există în arhiva tribunalului Constanţa – nu este demn a sta alături de ofiţerii, ce alcătuiesc fala oştirei noastre”. Chemat în instanţă directorul ziarului constănţean a fost apǎrat de avocatul Octav Goruneanu, care a prezentat Tribunalului Ilfov (unde se judeca acţiunea) dovezi privind lovirea unui cioban de către militarul acuzator, fapt expus în alt articol incriminat. În acelaşi timp aduce noi date, ce în concepţia sa justificau “calificările ce a atribuit reclamantului prin ambele articole”, anume: “inculpatul servind ca martor în divorţul soţiei reclamantului, acesta a ţinut să se răzbune şi peste 2-3 luni, întâlnindu-se la o familie, în Bucureşti, reclamantul a bătut pe Moscu şi pe soţia lui, fără alt motiv”. Ca dovadă avocatul prezenta instanţei un exemplar din ziarul “Dacia” din 27 martie 1926, cuprinzând scrisoarea semnată de preotul dr. Marin C. Ionescu, ce fusese martor ocular al acelei scene. În aceste condiţii, inclusiv procurorul a cerut achitarea ziaristului, care a scăpat de acuzaţia de calomnie nu însă şi de aceea de insultă, pentru care avea să ajungă la o instanţă inferioară, Judecătoria de ocol Constanţa, care la 18 august 1927, l-a condamnat “să plătească 500 lei amenda în folosul comunei Constanţa”. În vara anului 1929 este rândul altor doi ziarişti locali, acuzaţi de calomnie în presă, să plătească pentru maniera incorectă de a-şi exprima ideile politice. Iată însă cum nota ziarul “Dacia”, direct interesat în speţă, această ştire: “Tribunalul local secţia I-a, compus din d-nii judecători Mangiurea şi Idieru, fotoliul ministerului public fiind ocupat de către d. procuror V. Constantinescu, a judecat ieri procesul de calomnie intentat de către directorul nostru Leonida N. Moscu, membru în delegaţia permanentă judeţeană, împotriva celor doi apaşi

18

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 ai presei constănţene, Stelian Ştefănescu şi I. Raţiu, ambii de la ziarul oficios liberal <<Marea Neagră>>. Este îndeobşte cunoscută campania deşănţată dusă sub trecutul regim de către aceşti doi apaşi, din ordinul patronului lor V.P. Sassu, împotriva d-lui L.M. Moscu. Toate calomniile, toate invectivele posibile au fost consemnate în coloanele imundei apariţiuni, cu scopul bine definit de a stăvili campania îndreptată de ziarul <<Dacia>> în contra procedeelor sassiste. Acum a sosit ceasul ispăşirii.

Judecând acţiunea introdusă de către d. Moscu, tribunalul a dat completă satisfacţie atât opiniei publice ultragiată, cât şi reclamantului, condamnând pe ambii apaşi la câte 5 luni închisoare şi câte 10.000 lei despăgubiri”.

Un alt proces de presă, început în anul 1930 avea să se încheie abia în anul 1936, fapt ce explică de ce de multe ori cei vizaţi de calomnia prin presă evitau să-şi apere cauza în instanţă.

Iată despre ce era vorba.

La acea vreme ziarele din capitală foloseau drept corespondenţi la Constanţa diverşi ziarişti de aici, mai mult sau mai puţin potriviţi. Unul dintre ei era Vasile Burlan corespondent al ziarului“Universul” şi personaj destul de cunoscut în Constanţa interbelică. În ziua de 25 august 1930 el publica în ziarul amintit un articol intitulat “Faimos spion arestat la Constanţa”, prin care îl acuza pe un anume Erminio Begoti din Constanţa că ar fi fost spion al Sovietelor şi că ar fi încercat să fugă de sub escortă, lovindu-l pe lt.

Marinescu, pe când era condus la arest. Neputând dovedi cele scris în ziar, Vasile Burlan a fost condamnat de Tribunalul Constanţa la o lună închisoare corecţională şi 2.000 de lei amendă statului, urmând ca S.A.R. Universul să achite lui Begoti suma de 20.000 lei ca despăgubiri. În urma apelului făcut de avocaţii ziarului, Curtea de Apel Constanţa a decis în anul 1936 ca numitul Begoti să primească doar 5.000 de lei de la patronii ziarului, având în vedere că în urma publicării articolului incriminat, Erminio Begoti “nu a avut nimic de suferit materialiceşte; că din postul de profesor suplinitor (la şcoala comercială, n.n.) a fost înlocuit ca titular şi că în fine mutat fiind la Tulcea, nu a fost retrogradat ci din contră a fost avansat ca director la sucursala din acea localitate” a băncii Agricole. Pe de altă parte, prin jurnalul din 31 mai 1934 Curtea de

Apel Constanţa declarase stinsă prin amnistie acţiunea privind pe Vasile Burlan, în baza legii pentru amnistierea delictelor de presă, din 27 martie 1934.

Spicuim în continuare din presa vremii şi reţinem ştirea conform căreia Valentin Popescu, la acea vreme preşedintele Camerei de Comerţ din Constanţa, simţindu-se vizat de articolul apărut în luna mai în ziarul local “Ziua”, cu titlul “Jaful de la Camera de Comerţ, s-a adresat justiţiei “cerând trimiterea în judecată pentru calomnie prin presă a conducătorilor numitului ziar”. Cât priveşte jurisprudenţa în asemenea speţe, a suferit şi aceasta modificări, după cum aflăm dintr-un alt caz, datând din martie 1932: “înalta Curte de Casaţie Secţia a II-a, sub preşedinţia d-lui C-tin G. Rădescu a luat în cercetare în şedinţa de ieri, recursul introdus de Al. Dratski zis Doinaru împotriva sentinţei Curţii cu Juri din Constanţa, prin care numitul a fost condamnat la 14 zile închisoare şi 1 leu despăgubiri civile, pentru ultraj prin presă, adus prin ziarul “Ziua” membrilor Consiliului de război din localitate. În urma concluziunilor puse de d. procuror Ciurea, înalta instanţă a respins recursul, stabilind astfel jurisprudenţa că şi ultrajul prin presă este de competenţa Curţilor cu Juri. Sentinţa rămânând definitivă, Al. Dratsk urmează a-şi executa pedeapsa”. Încheiem cu o frază scrisă de consilierul Ion Berberianu, atacat şi el de aceşti aşa-zişi gazetari, în anul 1914: “Nu ştim dacă denumirea de <<Apaşii presei>> este destul de drastică pentru a înfiera pe aceia care având la îndemână o foiţă oarecare, caută să ponegrească din chiar senin, recurgând chiar la minciuni, pe acela pe care în alt fel nu lar putea discuta”.

Constantin Cheramidoglu

19

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 imperială a Constantinopolei, prin glasul sfinţilor părinţi adunaţi în sinod s-a restabilit cultul sfintelor icoane şi a fost condamnat iconoclasmul (mişcare bizantină începută în anul 726, îndreptată împotriva cinstirii sfintelor icoane).

De aceea, au fost alese ca figuri emblematice de pictori-iconari sau apărători ai Teologiei icoanei Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Teodor Studitul.

Totodată, aşa cum am arătat, anul 2017 este şi anul comemorativ Justinian Patriarhului şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, de la a cărei trecere la Domnul se împlinesc anul acesta 40 de ani.

Vrednicul de pomenire patriarh Justinian Marina s-a născut în jud. Vâlcea, în anul 1901, şi a devenit al treilea patriarh al României în anul 1948. Hărnicia sa fusese dovedită atât în conducerea seminarului şi apoi a tipografiei din Râmnicu-Vâlcea, cât mai ales în timpul ocupării scaunului chiriarhal de la Iaşi. Deşi nu a stat în această funcţie decât câteva luni, scurtul timp i-a fost suficient pentru a reorganiza sectoarele de activitate ale Eparhiei, a reface clădirile administrative, devastate de război, şi de a organiza lungile procesiuni cu Moaştele Sfintei Parascheva, aducătoare de ploi binecuvântate în judeţele moldave pârjolite de secetă.

După cei 29 de ani de patriarhat (1948-1977) deşi condiţiile au fost vitrege, conducerea statului acţionând împotriva Bisericilor, astăzi putem admira roadele muncii sale: alcătuirea şi adoptarea legiuirilor bisericeşti în toate domeniile de activitate, canonizari de Sfinţi Români – pentru prima oară în Biserica noastră, reeditarea ,,Bibliei sinodale” – în 1968 şi 1975, construirea de noi lăcaşuri de cult (302 biserici), restaurarea altora (2345, dintre care 999 monumente istorice) etc. Protestul său din 1959, la apariţia Decretului nr. 410 prin care monahismul romanesc era redus doar la puţine mânăstiri, populate cu vieţuitori bătrâni şi bolnavi, i-a adus şase luni de domiciliu obligatoriu la Schitul Dragoslavele de lângă Câmpulung-Muscel, reşedinţa de vară patriarhală...

Aşa cum am arătat mai sus, anul acesta sunt comemoraţi şi toţi cei care, prin orice mijloc, au

Anul 2017 – un an cu însemnătate deosebită în viaţa Bisericii Ortodoxe Române Anul pe care abia l-am început a fost declarat în Patriarhia Română, de către Sfântul Sinod, ca anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi, totodată, ca anul comemorativ Justinian Patriarhului şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Sfintele icoane sunt o prezenţă vie în Ortodoxie, concentrează multă Teologie, sunt pictate după norme canonice şi ermineutice amănunţite şi îndeplinesc un rol deosebit în viaţa Bisericii noastre, în spaţiul cultic, în casele particulare, în şcoli, în spitale etc.

Iconarii şi pictorii bisericeşti îşi pot exprima talentul doar în limita acestor norme, susmenţionate. Munca iconarului şi a pictorului bisericesc este o trudă duhovnicească, de post şi rugăciune. Artistul se smereşte prin reluarea temelor, a cadrelor şi a culorilor şi prin lipsa semnăturii pe opera creată. Diferenţierea o face totuşi forţa expresiei, lumina, amănuntul, fineţea executării ş.a. Întreaga această muncă şi rolul deosebit al icoanelor în viaţa Bisericii sunt astfel omagiate anul acesta, când se împlinesc 1230 de ani de la întrunirea celui de al VII-lea Sinod Ecumenic.

Atunci, în anul 787, la Niceea, lângă cetatea

20

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 apărat valorile Ortodoxiei în timpul comunismului.

Perioada neagră din anii 1945-1989, prin opresiunea exercitată asupra a tot ceea ce însemna credinţa, neam şi identitate naţională, a dus la apariţia opoziţiei făţişe, sau tacite, în toate domeniile.

Valorile strămoşeşti ortodoxe au fost apărate, aşa cum este şi firesc, întâi în spaţiul familiei, unde copiii erau crescuţi de mici în trăirea credinţei.

Apoi, în spaţiul instituţional, unde, fără a se accentua latura spirituală, valorile erau apărate şi păstrate (e.g. biserici şi mânăstiri restaurate nu atât ca sfinte lăcaşuri, cât ca ansambluri arhitecturale, monumente de istorie sau de arhitectură; sau picturi, cărţi bisericeşti, sfinte vase etc., restaurate şi păstrate nu atât ca obiecte de cult, cât ca obiecte de artă cu valoare istorică etc.).

Pe lângă acestea, sunt cunoscute protestele intelectualilor vremii, în special istorici şi critici de artă, faţă de demolările sfintelor lăcaşuri în anii ’70-’80 şi eforturile de salvare a unor biserici, prin ingenioasa metodă a translării lor, în anii ’80.

Nu în ultimul rând sunt comemoraţi anul acesta mărturisitorii din închisorile comuniste.

Preoţii şi călugării ortodocşi (peste 2000 de nume cunoscute) au fost în atenţia specială a aparatului opresiv. Alături de alţi intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori etc., împreună cu care au format un grup al celor socotiţi ca inamici ai noii ordini instaurate în anii 1945-1948, au urmat calea închisorilor şi a deportărilor.

De foarte multe ori, nu vreo convingere politică sau vreun statut social au fost cele care au dus la întemniţarea acestora, ci mărturisirea credinţei strămoşeşti. În condiţii de tortură inimaginabilă, înfometare, bătăi, frig, muncă forţată, izolare, anchete prelungite etc., sau a diavolescului experiment al reeducării, singura credinţă a fost cea care le-a dat mărturisitorilor putere să reziste sau să moară în linişte sufletească... Din această ultimă categorie, 207 sunt preoţi şi călugări ortodocşi (în alte surse numărul acestora este mult mai mare).

Cine nu a auzit astăzi de nume ca Arsenie Anghel Papacioc, Mihail - Mina Dobzeu, Daniil Sandu Tudor, Bartolomeu - Valeriu Anania,

Grigore - Gherasim Iscu, Dumitru Staniloae, Ilarion Felea, Constantin Voicescu etc., acestea fiind doar unele dintre cele mai cunoscute ale clericilor trecuţi prin regimul închisorilor. De asemenea, o lungă lista a călugăriţelor, ca maica Tatiana Răduleţ, stareţa mânăstirii Tismana, şi a mirenilor, ca Valeriu Gafencu, Radu Demetrescu-Gyr, Vasile Voiculescu, Aspazia Oţel etc., o întregeşte pe cea a clericilor...

Sunt mulţi, iar noi îi cunoaştem doar în parte.

Numele tuturor celor prigoniţi sunt scrise în Ceruri, iar pe mărturisitori noi îi cunoaştem sub numele generic de Sfinţii închisorilor.

Iată că, în a doua parte a veacului al XX-lea, pe când în multe părţi ,,civilizate” de pe glob era de bonton să afişezi cel puţin indiferenţa faţă de valorile creştine sau, mai rău, să te declari ateu convins, România a dat Ortodoxiei mii de mărturisitori.

Pe lângă aceştia, apărătorii taciţi au făcut posibilă păstrarea Bisericii active, ţara noastră fiind singura în care majoritatea covârşitoare a copiilor a fost botezată, iar a lăcaşurilor de cult a funcţionat. Mai mult, s-au putut construi biserici, iar atunci când unele sfinte lăcaşuri au căzut pradă furiei demolatoare a proletcultismului, mânia poporului s-a îndreptat împotriva conducerii partidului.

După căderea dictaturii comuniste, românii se declarau 86,81 % creştin ortodocşi, iar din totalul populaţiei, doar 0,05 % se declarau atei şi 0,11% fără religie, restul aparţinând celorlalte culte religioase. Statistica spune mult despre păstrarea şi trăirea valorilor Ortodoxiei în poporul nostru, în condiţiile prigoanei ateist-comuniste.

Astfel, anul 2017 devine un timp al omagierii, în care ne facem datoria sfântă a preţuirii trudnicilor artei bisericeşti a picturii, şi al comemorării, în care evocăm exemplele vii de mărturisitori creştini, din imediata noastră istorie. pr. Gruia-Mihail ZAMFIRESCU bis. Izvorul Tămăduirii – Mavrogheni Bucureşti. Articol preluat din Prietenul albanezului, Spiritualitate, Nr.183-184 - Ianuarie - Februarie 2017

21

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 moşiile mânăstirilor închinate”, a explicat, profesorul de istorie Ionela Lepărdă, din cadrul Liceului „Emil Racoviţă” din Vaslui. „Un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului” Iniţial a fost discutată doar secularizarea averilor mânăstirilor închinate dar ulterior prin legea din 13/25 decembrie 1863 au fost trecute în proprietatea statului toate averile mânăstireşti din România. Un sfert din teritoriul ţării a devenit patrimoniul statului ceea ce a mărit suprafaţa de care dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire. În text erau cuprinse aşadar mai întâi averile aşa-ziselor mânăstiri închinate puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhilor Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire şi un prestigiu sporit. În Muntenia aceste bunuri reprezentau 11,14% adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova 12,16%. Adăugând şi suprafeţele deţinute de mânăstirile pământene rezultă un total de 25,6 % din suprafaţa agricolă. Practic un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi intereselor străine ţării.

Istoricii din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României relatează despre o întâmplare a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia, Arhimandritul Nil, ultimul egumen grec al Mânăstirii Floreşti, din judeţul Vaslui a fost determinat să părăsească administraţia egumenică. Relatarea are la bază un memoriu al fostului „băet” de casă al Arhimandritului Nil, Gheorghe Drob, şi se regăseşte în paginile cărţii dedicate Mânăstirii Floreşti de preotul Ion Antonovici.

Arhimandritul Mânăstirii Floreşti, era apreciat ca un bun administrator, drept care este numit şi inspector bisericesc al mânăstirii Cotroceni, pentru a controla eficient avuţia acesteia, în folosul Sfântului Munte. „Într-o zi de vară, Cuza Vodă vizitează Complexul Cotroceni, însă Arhimandritul Nil, deşi ştia de intenţia domnitorului, a plecat în Bucureşti, lăsându-l pe feciorul de casă să-l întâmpine pe acesta şi să-i raporteze ulterior totul. Cuza Vodă soseşte pe la orele trei după amiază cu o mare suită de civili şi militari şi trage alături, la celălalt palat, aflat la 50 de metri de „palatul egumenesc”, mânăstirea fiind în centrul celor două palate domneşti de vară. Domnitorul

Ce avea Cuza cu averile Bisericii?

Observăm, şi din acest moment istoric, că de cîte ori îi merge ţării bine, aici în acest episod readucerea în patrimoniul naţional a unui sfert din avuţia sa, eroul pozitiv al faptei trebuie pedepsit. Averea secularizată a mănăstirilor a stat la baza împroprietăririi, de către Cuza, a ţăranilor români. Domnitorul Cuza a murit în exil, sărac, departe de ţară.

N-am fost la Muntele Athos, dar am constatat cu mare durere că după multe veacuri de folosire nejustificată a unui sfert din averea neamului nostru suntem singurul stat ortodox care nu avem o mănăstire a noastră ci numai două schituri supuse unor mănăstiri greceşti. În consecinţă stareţii schiturilor noastre nu sunt membri în parlamentul acestui stat momahic. Iar noi, în Parlamentul nostru avem 18 parlamentari ai etniilor … fără a fi votaţi că românii …

Ce avea Cuza cu averile Bisericii şi cum a confiscat avuţia sutanelor de lux: „Unui călugăr nu-i trebuie palate, ci o chilie mică, în care să se culce jos, pe ,, rogojină”. Cuza preciza că: „toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului”. Într-un mesaj către ministrul de externe otoman căruia îi explica raţiunea secularizării, Alexandru Ioan Cuza i-a scris: „În această chestiune Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi.”

Secularizarea averilor mânăstirești, adoptată în 1863; Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872; BOR s-a înființat după 9 ani de la secularizare... și azi ei ne cer averile înapoi. Care averi sfinția voastră? Preafericiților, biserica voastră (BOR) nici nu exista la vremea aia. „Dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mânăstireşti a reunit pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă vreme aşteptată.

Domeniile mânăstirilor au fost acumulate de–a lungul timpului prin daniile domnilor şi boierilor.

Un număr mare de moșii fuseseră închinate mânăstirilor de la muntele Athos, patriarhilor şi altor organizaţii religioase din Orientul Ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti din afara ţării care îşi delegau reprezentanţi pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe

22

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 se aşează pe o canapea aflată în balcon, iar membrii anturajului domnitorului sunt dispuşi pe scaune în jurul lui. Aghiotantul domnesc îi porunceşte băiatului de casă, autorul memoriului, să-i servească cu apă rece şi dulceaţă. Acesta se execută numaidecât şi îi omeneşte pe oaspeţi cu dulceaţă orânduită în veselă de argint aurit, de mare preţ. Privind cu atenţie paharele şi linguriţele din metal preţios, domnitorul face următoarea remarcă: „oare cu acest lux se cuvine a se servi de ele un călugăr”. Potrivit relatărilor fostului slujitor, domnitorul l-a sfătuit pe Arhimandritul Nil să elibereze Palatul egumenic de la Cotroceni, invocând că nu are nevoie de palate, ci de o chilie mică şi o rogojină. „Chiar dacă cel chestionat pare intimidat de autoritatea sa, principele continuă în nota discuţiei: „Măi băete, să-i spui stăpânului tău că unui călugăr nui trebuie palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă”. La urmă, când trebuia servită cafeaua, Cuza Vodă refuză categoric pretextând că „noi Românii nu voim cafele greceşti”.

Reîntors la „palatal egumenesc”, Arhimandritul Nil ascultă raportul cu privire la vizita lui Cuza Vodă şi, cu mare amărăciune, porunceşte eliberarea „palatului egumenesc”.

A doua zi (20 iunie 1862), foarte devreme, tot „bagajul” a fost încărcat în şase căruţe şi transportat în camerele din palatul Şerban Vodă.

Ierarhul grec mai zăboveşte un timp în Bucureşti în încercarea zadarnică de a face presiuni asupra principelui Alexandru Ioan Cuza. Într-o seară, adânc mâhnit şi fără speranţă, i se confesează băiatului de casă, spunându-i: „Ce gândeşte domnitorul vostru Român de zdruncină pe unul ca mine, cunoscut în toate împărăţiile? Şi să ştii tu, măi băete, că am putere să-l fac să-şi piardă domnia; dar nici odată un mic Domnitor Român nu-şi va însuşi averile mânăstirilor închinate sfântului Munte şi sfântului Mormânt. Dumnezeu nu-i va ajuta!”

La câteva săptămâni distanţă, bunurile arhimandritului Nil din palatul Şerban Vodă din Bucureşti au fost inventariate şi rechiziţionate de către statul român. Odată cu acele bunuri au fost confiscate şi hrisoavele moşiilor mânăstireşti închinate sfântului Munte Athos aflate în posesia egumenului grec.”

Ca urmare a secularizării averilor mânăstireşti, Arhimandritul Nil a plecat pe Muntele Athos, unde a fost înălţat la rangul de arhiereu, respectiv mitropolit al Pentapolei. Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci au circulat mai multe legende. Una dintre ele reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea: „Văcăreşti mânăstire.

Văcăreşti penitenciar”. „Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mânăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis.

Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese.

Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mânăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”. Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito.

Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mânăstiri, cerând găzduire.

A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere.

Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mânăstire. „Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”.

Astfel, unele mânăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Alexandru Birou

23

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Acesta pare o epavă. Uite bisericuţa! Uşa scorojită, murdară, încuiată cu un lăcătoi ruginit, dovadă că el se află de multişor. Împrejur, gunoaie, bălării, sălaş al pisicilor şi al câinilor stradali. În tot locul mirosea urât”. Se întristă. Îşi dădu seama de starea sătenilor „Doamne, cum au putut decade în asemenea hal? Să lase biserica în paragină!?”

Bătu la prima poartă din apropiere. Ieşi alene un bărbat îmbrăcat sumar,curios dar binevoitor.

După ce-l ascultă pe străin, acceptă să meargă împreună la biserică. Reuşiră să spargă lacătul şi intrară, ferindu-se de pânzele păianjenilor împrăştiate peste tot, dar şi de praf.

–Cum de aţi ajuns în această stare de decădere, de necredinţă? spuse îngândurat. Văzându-l pe om nepăsător la cuvintele sale, gândi: „Decăderea asta se pare că se află fără capăt!” În grabă se şi adunaseră oamenii să-l vadă pe străin. De multă vreme nu mai văzură străin venind în sătucul lor. Bărbatul, se bucură şi li se adresă cu blândeţe.

–Aţi uitat de credinţă, de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu aşteaptă cu îngăduinţă să vă îndreptaţi din lene, din nepăsare. Această criză este o încercare. Duceţi-vă la casele voastre. Eu o să fac ordine şi curăţenie în Sfântul locaş. Care dintre femei se oferă să mă ajute? Mâine în zori toţi, cu mic cu mare să fiţi la biserică.

–Şi copiii, omule?

–Da, da. Mai ales copiii, de la patru, cinci ani.

Ne trebuie aceste suflete curate.

S-au adunat în curtea bisericii, aşa cum le-a spus omul de bine. Când i-au auzit cântarea duhovnicească au căzut cu toţii în genunchi. Deacum ştiau că au de-a face cu un om a lui Dumnezeu, un preot. La îndemnul lui, au rostit împreună rugăciunile „Tatăl Nostru” şi „Crezul”.

Au pornit apoi spre câmpie. „O să mergem pe acest câmp în fiecare dimineaţă pentru a ne ruga la Dumnezeu să ne ierte şi să ne dea ploaie, dar şi să hărnicim. Să strângem uscăciunile, să facem claie. Să curăţim tot câmpul”. Acest lucru să-l faceţi şi în ograda voastră.

Au trecut patru zile în rugăciuni, în hărnicie, în cuminţenie, în post. Văzându-i pe unii cum au căzut în deznădejde, le-a spus cu blândeţe. ,,Să nu fiţi dezamăgiţi că nu vine ploaia. Păcatele voastre câte zile şi luni s-au înfăptuit? Răbdare, pocăinţă, smerenie şi speranţă, dragii mei. Să ne

C R E D I N Ţ Ă ȘI H Ă R N I C I E Florica Stanciu Avem modele duhovnicești, bune de urmat, mai ales în zilele noastre Au existat cândva, în vremea copilăriei mele, adică prin anii 1925-1939, pe vremea când se declanșa o criză a naturii, o serie de practici duhovniceşti, cu multă credinţă în Dumnezeu.

Acest obicei se mai practică și astăzi în unele locuri, însă nu-i suficient. De aceea amintesc de un moment din acele timpuri, constituind exemplul pentru vremurile de astăzi.

Criză prelungită, lipsă de apă în sol, arşiţă puternică. În unele regiuni, furtuni năprasnice, distrugând case, livezi, recolta, tot ce s-a semănat, s-a lucrat în agricultură. Mai recent, în 20l4, 2015, 2016, mari alunecări de teren, îngrozind oamenii satelor, comunelor. Ele pot dispărea în adâncul pământului. Ce-i de făcut?

Propun să urmărim povestea sentimentală dar şi duhovnicească, care poate constitui adevărate exemple de urmat. Într-o asemenea zi toridă de vară, un autobuz oprise în câmpie pentru a coborî un cetăţean.

Acest bărbat, slăbuţ, cam de 40-50 de ani purta pe spate o desagă doldora, iar în mâini coşuleţe tot atât de încărcate, învelite cu ştergare înflorate.

Se observa oboseala şi suferinţa omului de atâta mers pe jos, în praf, cu greutate, dar mai ales pe o asemenea căldură înăbuşitoare, sufocantă. Când şi când se oprea. Îşi lepăda desaga şi coşuleţele pentru a-şi şterge transpiraţia de pe frunte, ceafă şi obraz. Se dăduse jos din autobuz cu gândul să meargă mai întâi în satul unde şi-a trăit tinereţea ca preot, bunicul său. Avea în minte tot ce bunul îi povestise despre frumosul şi bogatul sătuc, aflat între văi şi dealuri.

La un moment dat, bunicul a fost numit protopop în alt judeţ. A rămas însă cu dorul în suflet la locul unde, atâta vreme a slujit ca preot, dar şi ca învăţător. Acum nepotul încrezător, doritor de a călca pe urmele bunului său, de abia aştepta să ajungă în aceste locuri. În sfârşit, s-a văzut la marginea sătucului.

Răsuflă uşurat şi binecuvântă pe Dumnezeu că la ajutat să ajungă cu bine aici. Rămase însă contrariat de ce vedea. „Oi fi nimerit în alt loc?

24

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 rugăm în continuare şi acasă. Să trăim cu gândire bună. Acum cu toţi în genunchi şi să cântăm tare, după mine. „Doamne, Dumnezeul nostru! primeşte rugăciunea noastră!” Să strigăm, cu ochii spre cer: „Dumnezeule Bun, iartă-ne şi dăne apă. Nu ne omorî cu foame şi cu sete pe noi oamenii şi dobitoacele. Cu milostivire porunceşte norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească şi să crească iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor şi să aducă roadele cele de trebuinţă vieţii noastre, ca să preaslăvim Sfântul numele Tău, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, Amin!”

Deodată cerul s-a umplut de nori groşi, spre uimirea şi bucuria oamenilor.

–De mult nu am mai văzut nori pe cer! spuneau sătenii, închinându-se cu multă evlavie. „Iartă-ne Doamne, că ne-am îndoit!” Ne iartă și dumneata părinte că te-am necăjit cu pretenţiile noastre.

Imediat picături mari se revărsară peste ei şi peste tot satul.

–Această apă căzută din cer, s-o numim „Aghiazmă” dăruită nouă de Bunul şi Iertătorul Dumnezeu. Acum să îngenunchem, să-i mulţumim cu multă simţire şi evlavie duhovnicească. Să nu uitaţi de credinţă, să mergeţi cu toţii la biserică! Şi vrednicul preot, le-a dat multe alte îndrumări, sfaturi duhovniceşti, învățate de la diferiți sfinți, scrise prin cărți, dar și de la bunicul său. Pentru încetarea ploii, inundând case, roadele din câmpii, aşa cum auzise de la cei veniţi din acele locuri, trebuie să procedeze la fel ca aici. Numai că ruga se schimbă, adică cerem prin rugăciune, încetarea ploii. Cu toţii să cântăm, pentru a nu se uita această rugăciune: „Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, primeşte smerita noastră rugăciune şi nu ne pierde, cu vărsarea ploilor necontenite şi vântului turbat. Porunceşte norilor să se împrăştie şi razele soarelui să strălucească pe pământ, iar vântului, să-şi potolească nervii, spre înmulţirea roadelor pământului şi adunarea a toată îndestularea lor, având, să preamărim Numele Tău, Al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!”

Cu toţi s-au rugat şi pentru zonele unde, nu mai încetau ploile şi vântul puternic, care făceau prăpăd gospodăriilor, pădurilor, răsturnând

maşini, rupând pomi. Acest blând preot a reuşit să imprime sătenilor dragostea pentru aproapele, pentru rugăciune, pentru hărnicie. În felul acesta, ne sfătuiește acest mare sufletist, trebuie să procedeze toţi oamenii din zilele noastre, mai ales unde s-au inundat case, distrugându-se sate întregi de la acele tornade înfricoşătoare, pustiind totul în calea lor. Numai Bunul şi Iertătorul Dumnezeu poate să ne scape de aceste urgii ale naturii. Să ne ierte relele, pe care le-am înfăptuit, de-a lungul anilor, rele și asupra naturii. Să ne rugăm întotdeauna şi pentru aproapele nostru, pentru cei năpăstuiţi, aşa cum este scris şi în Biblie –Eu aș adăuga, să avem mai multă grijă de natură, așa cum era cândva,în vremea copilăriei mele. S-o iubim, s-o păstrăm curată. Mă doare sufletul, văzând astăzi, asemenea practici. Vrând să facă pe milostiva, rupe crengi cu poame cu tot și le dă în dar sau de pomană vecinilor, prietenilor. Pom sădit și îngrijit de o sufletistă.

Acum pomul este ciuntit, uscăcios. Deci, nu era nici pomul ei personal. Îmi amintesc de un mare cuvios părinte, spunând despre natură: ,,Natura este de fapt oglinda omului. Dacă omul este bun și natura manifestă dărnicie, bunătate. Pentru răutate, nepăsare, natura devine aspră. Se manifestă și ea după cum se comportă omul. Așa că, atenție la natură, s-o ocrotim, s-o iubim”.

Să-l ascultăm însă, pe omul de bine ce sfaturi le mai dă acestor săteni..

-Este necesar să începem să şi hărnicim oleacă. Prea ne-am lenevit. Nu mai ştim de muncă, de respectarea și iubirea naturii, iubirea aproapelui nostru. Iubirea, cum se cuvine a credinței.

Am amintit de aceste fapte de credință, cu nădejdea de a imprima în voi, crezul adevărului.

Numai cu fapte demne,cu sentimentul bunătății în suflet și pentru aproapelui nostru, cu smerenie, cu rugăciune către Bunul Dumnezeu putem scăpa de urgii, de neajunsuri, de necazuri chiar de unele boli.

Pe vremuri în școli se învăța religia, imprimând respectul față de Dumnezeu, de tot ce-i sfânt. Se învăța în acest sens, poezii adecvate, cum ar fi, despre creatorul cerului și al pământului. Dar iată, un copil vrea să ne spună o

25

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 poezie, învățată de la părintele care a plecat”.

Această poezie se află și în cartea noastră, amintește el. Spune, copile, poezia:

Un alt fel de sport, de mare folospentru menţinerea sănătăţii mintale.

Mătăniile

O poveste îmi spune mama, Cum că Dumnezeul cel Sfânt A făcut, zicând o vorbă, Soare, lună, cer, pământ.

Le-am aflat în cartea ,,ANTOLOGIE DE SFATURI ȘI ÎNDRUMĂRI” ale SFÂNTULUI PORFIRIE trăitor și pe SFÂNTUL MUNTE. Pentru că acest sfânt a practicat acest ,,sport” încă din tinerețe și ca un binevoitor ne atenționează că sunt, de folos și mătăniile la fel ca și gimnastica, pe care o practicăm de regulă astăzi.

Dacă facem și mătănii, folosul este dublu și pentru suflet și pentru trup. Trupul pentru că, astfel, își întărește mușchii adomeniului și se fortifică. Sufletul se folosește pentru că, prin mătănii, cere iertarea și mila Domnului. Și părintele PORFIRIE, ne arată cum să executăm aceste mătănii. După ce ne facem cruce, îngenunchem, atingem pământul (podeaua) cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar și iar, în timp ce rostim rugăciunea (pe care o știm sau pe care dorim să o adresăm lui Dumnezeu).

Cine este acest înțelept, Porfirie? Se trage dintr-o familie foarte săracă. De copil muncea pe ogoare pentru a-și întreține familia, munci destul de grele pentru un copil. Tatăl plecase la muncă, dar nu a mai venit. Micul Evanghelos, cum se numea din familie, a urmat doar două clase primare. Pe când păștea oile a început să citească din cărți, învățând mai bine literele. A început să citească Sfânta Evanghelie și apoi alte cărți de cult. Când a citit din cartea ,,Viața și faptele Cuviosului Ioan Colibașul” a dorit să-i urmeze lui. Așa că, la vârsta de 13-14 ani a plecat spre Sfântul Munte, stabilindu-se într-o chilie.

Din viața acestui părinte, trăitor pe Sfântul Munte, dar și în alte locuri, uneori chemat special, pentru multele sale activități, folositoare oamenilor de atunci, mai ales, afla imediat boala omului, diagnostica precis ce boală are și cum se poate vindeca. De aceea, era folosit de toți doctorii. Un timp se stabilise la Policlinica din Atena, tocmai în acest scop, solicitat de doctori, dar și de bolnavi.

Aflate și subliniate de Florica Stanciu

Și plăcându-i ce făcuse, A zâmbit, de două ori, Și din zâmbetul acela, Răsărit-au mii de flori!

Asemenea poezii, completează părintele, dar și povești frumoase cu Dumnezeu și Sfântul Petru, care, colindând prin lumea largă, lua legătură cu fel de fel de oameni. Învățându-i ce este cinstit, cum să te comporți cu cei nevoiași, dând chiar exemple concrete, prin însuși Făptura Sa, Dumnezeiască.

Se deghiza, ba în sărac, ba în bogătaș. Ca sărac, era alungat de la masa nuntașilor, după care sosea tot aici, într-o caleașcă lux, un domn, îmbrăcat cu haine scumpe. Era primit cu plecăciuni, așezat printre cei mai de seamă meseni. Numai că ,,Bogătașul Acesta” adică Dumnezeu, a turnat vinul și mâncarea pe aceste haine scumpe.

Fiind nedumeriți de gest, a explicat: -Când am venit în haine sărăcăcioase m-ați alungat. Cinstiți îmbrăcămintea, luxul, nu omul.

Nu aveți nici o milă pentru cei săraci. Și multe alte povețe, bune de urmat și pentru noi, cei de astăzi și cei de viitor, i-au sfătuit acest inimos părinte.

Această poveste inspirată din vremea copilăriei mele, cu frumoase îndemnuri pentru o adevărată credință ortodoxă, de iubire între oameni, iubire față de natură și de hărnicie.

26

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 BALADA PROSTULUI DE BUN

IISUS HRISTOS ÎNVIAT ESTE PREMERGĂTORUL CELOR DREPŢI, DESTINAŢI ÎNVIERII – poem în proză Constantin BEJENARU

Trăiesc o vreme-n care neamul meu Este vândut pe treizeci de monede, Deşi înfometat mi-e sufletul mereu De cel ce doar Bună Vestire în El vede.

Credinţa în învierea morţilor face parte din învăţăturile cele mai de seamă ale lui Iisus Hristos.

Acest adevăr era pe cât de nou pe atât de greu de înţeles. Nu este dar de mirare că unele comunităţi creştine din Biserica primară nutreau îndoieli cu privire la el şi cereau explicaţii.

Pentru lămurirea corintenilor, apostolul Paul în „Întâia scrisoare către corinteni” face apel la dovada cea mai convingătoare: învierea lui Iisus Hristos, învierea omului fiind urmarea învierii Omului – Dumnezeu Iisus Hristos. Una nu poate fi înţeleasă fără cealaltă. Dacă Iisus Hristos nu a înviat, el nu este nici Fiul lui Dumnezeu, nici Mesia, nici Mântuitorul lumii. Atunci, toţi care credem trăim întro nălucire înşelătoare, un vis care ne conduce, buni şi răi, fericiţi şi nefericiţi, la acelaşi sfârşit al stingerii fără urmă, fără supravieţuire, fără răsplată, nici pedeapsă.

Dar fapt este că Iisus Hristos „primul născut dintre morţi” a înviat. Deci şi noi vom învia, pentru că Iisus Hristos înviat este premergătorul celor drepţi, destinaţi învierii. Dacă moartea a venit prin Adam, viaţa vine prin Iisus, pentru cei care se împărtăşesc cu harul Lui. Prin botez suntem sădiţi în Iisus şi avem parte de Viaţa Lui care duce pe Calea Adevărului, până la învierea din morţi. Aşadar Iisus, învingătorul păcatului şi morţii, este în mod firesc dătătorul Învierii şi Nemuririi.

Da! Învierea şi Nemurirea – ce divin de frumos sună aceste cuvinte! – răspund celor mai adânci năzuinţe ale Omului. Dar felul în care se va înfăptui revenirea corpului la viaţă scapă înţelegerii minţii. Un fapt este sigur: corpul nostru actual va fi preschimbat într-unul plin de măreţie şi spiritualizat. Va fi eliberat de încătuşările materiale, de sclavia durerii şi suferinţei. Şi, după cum grăuntele semănat în pământ dă naştere unei fiinţe noi, astfel Învierea ne va da o existenţă nouă, netrecătoare, nemuritoare şi definitivă. Dixi!

O, Doamne-ngăduie să-ţi spun Că n-aş fi precum firul ierbii verde De fericit şi-ndrăgostit şi Prost şi Bun, În Tine dacă zilnic nu aş crede!

BOCET-RUGĂ Iartă-i Doamne, pe bandiţi, Doamne! Şi-osândeşte-i pe cinstiţi, Doamne!

Doamne, suntem proşti de buni, Suntem punctum şi rumuni, Suntem punctum şi rumuni, Doamne!...

Iartă-i Doamne pe bogaţi, Doamne!

Pe mişei şi îmbuibaţi, Doamne!

Doamne, suntem proşti de buni, Suntem punctum şi rumuni, Suntem punctum şi rumuni, Doamne!...

Iartă-i Doamne pe meschini, Doamne!

Pe mincinoşi de rău plini, Impostori, falşi pelerini Avizi de sex şi ţechini, Denunţători la străini, Doamne!

Doamne suntem proşti de buni, Suntem punctum şi rumuni, DOAM-NEEEEEEE!...

27

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 vedetele care şterg pe interiorul televizoarelor noastre ecranele 24 de ore din 24, am rămas surprins la primele 8 răspunsuri! Să ştii tu Andreea cine a scris „Moara cu noroc”, „Ion”, „Moromeţii”, să ştii tu că domnul Goe a fost dus la Paris, să ştii că Marea Unire a avut loc la 1 Decembrie 1918, chiar şi organele reproducătoare ale femeii, e adevărat, cu un pic de ajutor din partea masculului prezentator…!

Oooooo!!!!! Începusem să-mi fac reproşuri că am judecat-o greşit pe sărmana fată şi să cred că… chiar (cacofonie voluntară) e vedetă, când, cu un zâmbet ştrengăresc (ştia el ce ştia), guralivul prezentator i-a adresat o întrebare de mare încărcătură intelectuală şi de o complexitate cel puţin pentru un doctorand în filologie sau etnografie, care suna ciudat, astfel: -Cine a scris balada populară „Mioriţa”?

Vedeta Andreea a „belit” ochii, i-a rotit până nu i s-au mai văzut pupilele pe globul ocular şi-a ţuguiat buzele siliconate, le-a plimbat stângadreapta într-o strâmbătură profundă, apoi a slobozit răspunsul cu un dram de nesiguranţă: -Maria Cârneci…?

-Îţi dau variante…a continuat prezentatorul (căruia o să-i spun de-acum înainte Cătălin, ca să nu ne lungim).

-Păi dacă ai şi variante…i-a luat vorba din gură vedeta. Trebuia să-mi spui că ai şi varianteeeeeeeee! s-a maimuţărit ca o copilă bosumflată Andreiuţa. M-ai lăsat să risc…Dacămi dădeai variantele ajutătoare de la început, sigur, nu aveam cum să greşesc (râs zgomotos!).

-Maria Cârneci, Laura Lavric, Matilda PascalCojocăriţa sau Sofia Vicoveanca şi-a prezentat Cătălin cu seriozitate variantele.

-Maria Cârneci, doar am spus din prima! ne-a lămurit sigură Andreea tresărind într-o reacţie de învingătoare, legănându-şi trupul mlădios de parcă ar fi valsat.

-Maria Cârneci???!!! a întrebat mirat Cătălin încruntându-şi sprâncenele a mirare şi dezacord…

-Nu e ea? Nu ea a scris-o? s-a fâstâcit un moment vedeta, dar şi-a revenit iute aşezându-se pe poziţia cea mai de sus, pe un fel de bancă şcolară aşezată în platou, aruncându-şi piciorul stâng peste cel drept şi aşezându-şi-le într-un fel de X, nu înainte să ne arate culoarea neagră a chiloţeilor ce întâmplător îi purta.

CINE A SCRIS MIORIŢA? Tănase Carașca În viaţa fiecărui om sunt clipe când, făcând un anumit lucru timp îndelungat, epuizarea îşi face simţită efectele şi ca să se revigoreze, să poată continua cu succes, el, omul, încearcă o diversiune capabilă să-i împrospăteze forţele, să-i reîncarce bateriile.

Eu, care nu fac excepţie de la regula generalvalabilă, într-una din zilele trecute, exasperat fiind de consumul de timp „dăruit” transcrierii unor interminabile şi monotone texte aparţinând unui coleg de breaslă care nu mai are cum să „aplice” activităţi pe calculator aceasta presupunând eforturi greu de asimilat la o anumită vârstă, am abandonat pentru scurt timp ceea ce făceam şi ca să mai diversific, m-am lungit în pat şi am început să butonez telecomanda televizorului.

Pe un anume post (nu facem reclamă!) unde, într-o emisiune cu un rating ce se tot autoproclamă cu audienţe la vârf, un tânăr prezentator palavragiu, obraznic şi cu mult tupeu, are invitaţi de toate neamurile şi mai, mai, dar şi mai…ceva mi-a atras atenţia. De această dată prezentatorul emisiunii avea invitată „o mare vedetă” românească. O Andree, bineînţeles moldoveancă din acelea care arată bine aproape tot ce are, dar când deschide gura şi încearcă să arate şi cât de deşteaptă e, te cruceşti de micimea organului aflat la mansarda trupului, ce-i drept, dotat în rest. Nu am prins discuţia dintre cei doi de la început, dar din momentul în care am nimerit postul cu pricina, am înţeles că puseseră un fel de rămăşag care consta într-un test de cultură generală, iar acest pariu se finaliza cu o pedeapsă ce urma să fie generată de rezultat: Dacă Andreea (să mă ierte Andreele, unele sunt chiar fete sclipitoare şi la organul de care vorbeam mai sus), răspundea la 10 întrebări de cultură foarte generală (simple), prezentatorul trebuia să cânte, dacă nu, ea, vedeta, VIP-a, să facă un dans la bară. Era un rămăşag care în final viza divertismentul, că doar asta presupunea să realizeze emisiunea respectivă. Întrebările… foarte uşoare, într-adevăr de cultură generală, cel mult gimnazială, dar, gândind la volumul de cunoştinţe acumulat acolo în globul mansardei de

28

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 -Nu e ea! Andreea, fii atentă la întrebare, a mai încercat Cătălin să lămurească situaţia. Cine a scris balada, ba-la-da po-pu-la-ră Mioriţa!?

Cătălin guraliv, ştia el ce ştia şi ca să nu provoace confuzii dintr-un motiv mult prea simplu, a accentuat şi a despărţit subiectul în silabe.

-Atunci…Matilda Cojocăriţa, sigur e ea! Ea a scris-o! a încercat Andreea alintându-se, să ne convingă, fiind aproape sigură pe ea.

-Eşti sigură că Matilda Pascal-Cojocăriţa a scris balada populară Mioriţa? a mai încercat Cătălin să dreagă busuiocul. De ce crezi asta?

-Pentru că are un nume mai exotic aşa…a răspuns VIP-esa senin, făcând un semn vălurit cu mâna…

-Dar de ce n-or fi mai mulţi autori, adică…

-Ahaaaaaaaa!…Toate patru? Toate patru au scris-o? s-a mirat Andreea surprinsă că nu i-a trecut prin cap o asemenea posibilitate. M-am gândit că a scris-o doar una…dar acum m-am luminat.

-Nuuuuu!… mai mulţi, a insistat Cătălin, de aceea este populară!

-Aaaaa!!! s-a lămurit în sfârşit vedeta, am înţeles…au scris-o toate patru, adică Maria Cârneci, Mat… -Nuuuuuuuuuuuuuuuu, a sărit Cătălin în sus dându-şi o palmă zdravănă peste frunte, este o baladă populară, deci nu are autor!

-Nu înţeleg! Dacă n-are autor…atunci cine a scris-o? s-a mirat Andreea parcă trezită dintr-un somn adânc.

-Poporul!!!!! a strigat Cătălin fără a mai nădăjdui că va ajunge la capătul firului pe care îl tot răsucea de atâta timp.

-Poporul, poporul, dar cine-i autorul că eu tot nu înţeleg s-a dezvinovăţit invitata care părea chiar şi acum foarte sigură pe ea…

-Poporul, este o baladă populară care a circulat pe cale orală, deci nu are autor!

-Orală? Eu ştiu ce înseamnă oral, adică în gură!

Dar şi baladele!?

-Nuuuu în gură...pthiu, aia e cu totul altceva, din gură în gură Andreea! Adică, din a mea în a ta...şi tot aşa...

- Eu ştiu că se zice “în gură”, adică oral, dar dacă zici tu...fie! Şi totuşi, Cătălin, în cazul acesta, cine a scris balada asta populară până să circule ea din gură în gură pe cale orală, aşa cum spui tu?

-Andreea, am să te lămuresc mai târziu, acum va trebui să faci un dans la bară pentru că ai pierdut pariul, a încheiat Cătălin cu o satisfacţie mascată. Nu am mai privit-o pe Andreea desfăşurându-şi trupul pe bara improvizată în platoul respectivei televiziuni, am simţit un rău de la stomac, mi s-a făcut greaţă şi m-am repezit iute la baie… În urma mea, urechile mi-au prins începuturile unei melodii lascive cântată de faimosul Joe Cocker, numită pare-mi-se “You can leave yor hat on”, interzisă pe timpul tinereţii mele.

La baie, după ce am tras apa, mi s-a limpezit imediat mintea în care persistau mari semne de întrebare. Răspunsurilor corecte şi prompte de la celelalte opt întrebări, le-am găsit explicaţia: ori au fost pregătite din timp, ori erau citite pe prompter aşa cum se obişnuieşte azi pe la toate televiziunile. Ultimele două întrebări au fost surpriza ce trebuia să furnizeze ineditul care de altfel a reuşit de minune întrecând orice aşteptare.

Nu a mai fost nevoie de a X-a întrebare. Cine ştie ce mesaj de valoare ne-ar mai fi transmis şi aceea!

No comment!

NĂSTRUŞNICUL DE LÂNGĂ NOI -sonet cu acrostihUrmare unei emisiuni TV. De-o elocinţă înduioşătoare A apărut în straniul peisaj Năstruşnicul ce poartă un mesaj Parcă-ncropit o lume să-nfioare Un val entuziast de simpatie Răzbeşte-n arealul carpatin Iar vrednicii-ntru spirit l-întreţin Cu harul lor, mai luminos să fie Iubirea şi credinţa au rodit Un exemplar cum rar găseşti în viaţă Biruitor şi vrednic de iubit Iar forţa lui un neam întreg răsfaţă.

Respectul meu se-ndreaptă către el E un reper, un strălucit model.

Dominic Diamant

29

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Pagina epigramistului

Atleții români după JO Când se-ntorc de la Olimpiadă Îi vom pune paznici la tezaur Fi’ndcă toată lumea poa’ să vadă, Sunt cinstiți, nu se ating de aur.

Dan Norea Politețe la cimitir Socrul meu, un mucalit Chiar și în a vieții toamnă, Lângă groapă a rostit: “După dumneavoastră, doamnă!”

La Sfânta Paraschiva La coada lungă - șapte kilometri Vreo douăzeci de babe-au leșinat Cu tensiunea mult sub parametri.

Noroc cu Sfânta! Nouășpe-au scăpat!

Politețe pe stradă Pe stradă dacă mă ciocnesc De-un ins grăbit, sunt galanton: “Vă rog să mă scuzați, pardon!” Și-abia pe urmă îl pocnesc.

Transporturi Autostrada nouă e sfințită De un impunător sobor de popi Și-o inaugurează o elită De tipi din minister ce dau în gropi.

Nu râdeți la urnă!

Pe soacra ei n-a prea bocit-o, Dar dup-un râs mai prelungit, Din urnă, clar, s-a auzit: “Mai taci din gură, nesimțito!”

Unui supraponderal Un somalez sărman și slab Ce doarme sub un baobab Și duce lipsă de mâncare... Și-a tatuat o burtă mare.

Cine râde la urnă? În seara zilei de votare Din urnă-o voce înfundată A râs, discretă: “La mai mare!

I-am păcălit și de-astă dată!”

Învățăturile lui Nea’Goe Pe copii îi sâcâia Cu un singur sfat, ca râia: “Conjugați a câștiga Numai la persoana-ntâia!”

La ora de istorie Profesorul la oră predă în fața clasei: “Sunt două mari mistere ce-n timp m-au provocat, Mărimea piramidei și-aroma tămâioasei…

Diseară merg în cramă, lucrez la doctorat.”

Șeful Cultura lui nu este prea bogată, Când i-amintești de leafă, bunăoară, Cuvântu-acesta foarte simplu, plată, Înseamnă pentru el doar apă chioară.

Final de legendă Când prințul din poveste l-a-nvins pe crudul zmeu, În cramă, cu băieții, păți un mic dezastru, Bău atât vin roșu că deveni plebeu: I-a dispărut din vene tot sângele albastru.

Protestul pușcăriașilor din august E grevă la noi la pârnaie Și-avem doar o revendicare: Ne trec transpirații șuvoaie, Degeaba-am intrat la răcoare?

Gimnastica românească la JO Am așa un simțământ Că din piept îmi iese-un vaier: Solul este la pământ, Paralelele în aer...

Cititul și scrisul Eu nu citesc, nu că nu știu, Dar lenea e prea mare, În schimb, din când în când mai scriu, Când stau la închisoare!

30

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Rămân o clipă doar și plec apoi din viață.

Sunt negustor, prieteni, ca marfa să-mi desfac, Venit-am eu pe lume cu gând s-o vând la piață. ”În acest distih ne amintește că nimeni nu este nemuritor și că într-o zi toți vom pleca de pe acest pământ. Viața pe pământ este trecătoare, iar oamenii trebuie să trăiască în relații de iubire și respect pe lumea aceasta”.

Iar dragostea față de oameni o exprimă astfel: Eu n-am venit la voi să semăn vrăjmășie, Ci să v-aduc iubire, cu drag să vă veghez.

Prietene, primește în suflet armonie.

Alt suflet, din lumină, doresc să modelez. ”Yunus Emre ne transmite că esența dragostei față de oameni se află în Creator și, într-un mod foarte simplu ne declară că, a-l iubi pe om înseamnă mai întâi de toate a-l iubi pe Dumnezeu:

EMINESCU ŞI YUNUS EMRE

Mihai Eminescu rămâne cel mai prodigios scriitor, cel mai citit și omagiat de toți românii, atât în țară cât și în afara țării. În data de 20 februarie 2017, Asociația Culturală Yunus Emre ne-a făcut o mare surpriză, invitându-ne la Muzeul de Istorie și Arheologie, la o întâlnire cu poezia marelui poet Yunus Emre și Mihai Eminescu. Cu acest prilej, mari personalități ale culturii române și turce au dezbătut pe larg amintiri din viața și creațiile celor doi mari poeți.

Prof. dr. Ozkul Cobanoglu, președintele secției de Folcloristică Turcească din cadrul Facultății de Litere a Universității Hacettepe, președintele Centrului Turcologic al Universității de Stat Crimeea-Ucraina, Secției de Turcologie a Universității Hoca Ahmet Yesevî din Kazahstan și ocupând și alte funcții, autor a 12 cărți și 250 de articole, în cuvântul domniei sale a vorbit despre simbolul toleranței și al iubirii care a fost Yunus Emre, primul mare poet al literaturii turce pe care Anatolia l-a oferit. ”În orice secol oamenii au avut și vor avea nevoie să ofere și să primească iubire. O dezvoltare sănătoasă în natura universală a omului este asigurată prin iubire. A trăit în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea. A scris poeziile în limba vorbită de popor. Astfel ne spune cu sinceritate și credibilitate prin aceste versuri: Nu-s hotărât, pe-acest meleag, veacul să-mi fac.

Vino, dar, să ne-mpăcăm, De ești străin, să ne cunoaștem, Calul să-l încălecăm, Zburând spre aștri, să renaștem”.

Omul trebuie să aibă credință, nu trebuie să uite niciodată de efemeritatea lor, să depună eforturi pentru a ajunge la realitatea divină.

Trăim mereu un fel de examen, unde oamenii trebuie să întrețină relații bune cu cei din jur, Să ne educăm dorințele pentru a uita de ambiție, invidie, lăcomie – aceste urâte trăsături, care îl fac pe om, până la urmă, nefericit! ”să iubim, să fim iubiți, căci lumea n-o s-o moștenim.” Și acesta este un vers care îl caracterizează pe Yunus Emre și ne arată cum să ne trăim viața!

O amplă expunere despre poetul nostru nepereche, Mihai Eminescu, voievodul poeziei românești, a avut-o, printre alții, și domnul prof.univ.dr. Angelo Mitchievici.

A trecut în revistă cele patru portrete eminesciene și a avut o expunere documentată asupra sculpturilor lui Eminescu și a autorilor.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, fiind al șapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, în contact cu oamenii și cu natura, într-o totală libertate de mișcare. Toate aceste stări le evocă mai târziu, cu

31

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 adâncă nostalgie în poeziile ”Fiind băiat păduri cutreieram”, sau ”O, rămîi”. A fost poet, prozator și jurnalist român.

Nu poate nimeni să conteste frumusețea stihurilor lui Eminescu. El a fost un reper al versurilor despre iubire și natură. Iată, deci, o legătură puternică între cei doi autori de versuri, care au cântat iubirea, idei împletite în jurul dragostei de patrie, de mamă, de iubită, de natură, și nu în ultimul rând, de Univers și Creator.

Acești doi poeți rămân nemuritori, unde și peste ani sau secole, le sunt citite și cântate operele.

pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Și Cenaclul literar ”Mihail Sadoveanu” l-a omagiat și sărbătorit pe Mihai Eminescu printrun program susținut de membrii cenaclului prin recitaluri de poezie, cîntece și muzică folk. Prof.

Taner Murat a fost autorul unui volum de Eminescu – ”Luceafărul”, scris în trei limbi, pe care l-a și prezetat și l-a oferit cu autograf.

Vasilica MITREA Lansându-mi o idee Moto- „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”

Mihai Eminescu Lansându-mi o idee în eter Spre slava unei Rumânii eterne N-o fac din disperare şi nu cer Nimic tăcerii care se aşterne

Ce e amorul ? ”Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încât să n-o mai poți uita Viața ta întreagă.”

Din infinită dragoste o fac Încrezător în forţa minţii mele Ce venerează spiritul de dac Viteaz, ce n-are voie să se-nşele

Mihai Eminescu, cântând iubirea, ne amintește că ea este și un lung șir de durere, de suferință.

Ideea mea-i exact precum o stea Ce din adâncul sideral răsare Şi, bezna sfârtecând-o, ar putea Să nască un tărâm fără hotare

La mijloc de codru des La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș, La voiosul luminiș, Luminiș de lângă baltă, Care-n trestia înaltă Legănându-se din unde, În adâncu-i se pătrunde

Iar dacă astăzi pare un mister Ce sufletele n-are cum străbate Eu ştiu c-asemenea idei nu pier Şi se transformă în realitate Fie ca gândul meu de costoboc De a crea o Rumânie Mare Din Tisa până la Vladivostok Să îşi găsească nalta-ntruchipare

Natura, aici evocată în mijlocul codrului, îl surprinde prin bogăția sa, în care se leagănă trestia, iar păsările care ies, fac să prindă viață totul în jur.

George Călinescu, despre moartea poetului, scrie câteva cuvinte: ”Astfel se stinse al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest

Să nu mai fie nimeni urgisit, Toţi oamenii s-o ducă-n armonie, Pe un tărâm ce nu s-a pomenit Şi, veci de veci, un altul n-a să fie.

Dominic Diamant

32

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 acceptabilă înfiinţarea multor cămine pentru persoane vârstnice. Profesoara Amalia Maria Ionescu trăieşte de mai mulţi ani într-un astfel de cămin constănţean şi era firesc să cunoască diferite destine care au emoţionat-o şi astfel s-a născut următorul volum Un amurg spre infinit (2013), în care sunt evocate poveştile de viaţă ale mai multor pensionari, cărora li se adaugă istoria unei ctitorii, cea a bisericii Sf. Pantelimon, datorată preotului paroh Gheorghe Chircalan, duhovnicul enoriaşilor din acest cămin, prietenul şi partenerul de dialog pe teme teologice, al autoarei şi coautor al acestui volum.

Volumul Crucea lui Moş Stone, apărut la aceeaşi editură, în 2017, reprezintă o etapă superioară în proza doamnei Amalia Maria Ionescu, deoarece memorialistica şi ficţiunea se întâlnesc în mod fericit. În cele opt capitole apar două personaje memorabile, în dialogurile copilăriei cu senectutea despre frumos, viaţă, moarte, speranţă, credinţă, apocalipsă şi soluţii de salvare a umanităţii aflate în pragul disoluţiei morale. Moş Stone are un corespondent real în Antonie Stan, cioplitor de cruci şi îngeri, în satul natal al autoarei, de pe malul Dunării, originar din Rucăr, născut în 1848 dintr-o familie respectabilă de învăţători şi preoţi, el fiind oaia rătăcită, căci a dorit de mic să sculpteze în piatră, a fost dus la Şcoala de Arte şi Meserii din Târgul Mureş şi aşezat în satul dunărean, unde piatra albă îl aştepta, să umple cimitirul cu cruci frumoase şi îngeri.

Personajul narator este o fetiţă de nouă ani, care avea de alcătuit, în vacanţă, o compunere, la cererea doamnei învăţătoare şi astfel, povestea vieţii sculptorului, al cărui renume trimite la cuvântul englezesc, va fi repovestită de către copilul devenit matur, cu o viaţă greu încercată de boală şi singurătate.

Măiestria prozatoarei, confruntate, ca toată generaţia vârstnică cu revoluţia tehnologică a comunicării şi comunicaţiilor are ideea năstruşnică să folosească tableta electronică, pentru a-l readuce pe moş Stone în zilele noastre, deşi omul murise în 1952, la vârsta de 104 ani.

Moş Stone se întâlneşte, pe banca de piatră de la poarta casei sale, cu o octogenară care îi reaminteşte povestea de demult şi urmează pe lângă amintirile luminoase ale trecutului

Crucea lui Moş Stone de Amalia Maria Ionescu Amalia Maria Ionescu m-a rugat să-i prefaţez volumul abia încheiat, Crucea lui Moş Stone şi citindu-l cu răbdare şi plăcere, intervenind şi cu acribia redactorului şi corectorului de profesie, am meditat asupra modului cum am învăţat, ştim şi reuşim să ne gestionăm finalul vieţii. Am certitudinea că scrisul, pictura şi oricare preocupare intelectuală şi artistică au efect terapeutic. Întâmplarea a făcut să mă apropii de o colegă de breaslă, profesoară de istorie, cu har de povestitor şi să-i citesc volumul memorialistic Parfum de liliac, a cărui primă parte a apărut la Editura Muntenia, în anul 2009.

Cea de a doua parte, Încotro, lansată în anul 2010, s-a bucurat de o prefaţă substanţială a marelui istoric şi om de cultură, prof. Dr. Gheorghe Dumitraşcu, iar celei de-a treia parte, Dezvăluiri incredibile, 2012, i-am realizat, cu mare plăcere, cuvântul introductiv. Ştiu că autoarea intenţionează o nouă ediţie a cărţii Parfum de liliac, reunind cele trei părţi, şi-i doresc succes în acest demers, deoarece oferă o imagine a opt decenii, din perspectiva unui intelectual, fin observator al oamenilor şi vremurilor. Îmbătrânirea evidentă a poporului nostru şi drama singurătăţii vârstnicilor a impus ca soluţie

33

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 îndepărtat, evocarea lumii din ceruri, de unde nu s-a întors încă nimeni şi tabloul vieţii pe acest pământ, care se îndreaptă dramatic spre apocalipsă, în toate planuri existenţiale.

-Ce mai faceți?

-Stau de șase! zice el șoptit, aproape conspirativ,uitându-se repede în jur ca și cum s-ar teme să nu fie surprins.

-Păi de ce? îl întreb curios să-i aflu jocul pentru că nu pare tocmai locul în care să se producă vreo infracțiune.

-De prost! zice el. …???

-Dacă nu știi, afli acum de la mine că, atunci când se iese la furat, cel mai prost și mai mototol stă de șase iar ăia mai voinici și mai sprinteni sar gardul și îndeasă în saci.

Mă grăbeam spre serviciu dar e prima dată când ridică fruntea și mă privește în ochi așa că îl ascult maideparte -Era la noi în sat un băiat cu doi ani mai mare ca mine, Liță Perniță îl strigam, un copil bolnăvicios, cu carnea moale, care adormea și la școală și la joacă. Avea și picioarele rășchirate uite-așa! (îmi arată cu degetele osoase cât de crăcănat era Liță). Ta-su avea o livadă bogată și când mergeam acolo la furat de pere ori de gutui îl luam și pe Liță să stea de șase, să nu cumva să vie ta-su să ne prinză. Când ieșeam cu traistele pline îi dădeam și lui o fructă că ăla care stă de șase primește mai puțin. Așa de prost era că se bucura de gutuia aia furată din curtea lui…

Aș pleca dar mi-e clar că moșul mai are ceva de spus. Ba chiar se ridică pentru a da greutate cuvintelor lui: -Uită-te la mine, am aproape nouăzeci de ani… și n-am știut până acum că eu sunt Liță Perniță. Mă bucur de pensia pe care mi-o dau din munca mea, de mersul gratis cu ITB-ul și de două buline la preț redus și stau de șase să fure ei până nu mai pot căra! se așază din nou pe scaun.

-Sănătate bunicule! zic eu… Și eu stau de șase, cred că stăm toți de șase!

-Mergi sănătos, Liță! spune el.

Are dreptate bătrânul. O țară întreagă stă de șase ca să se poată fura pe ea însăși!

Este valorificată cultura bogată a autoarei, cu lecturi istorice, filozofice, sociologice, politice şi în mod special teologice, deoarece ambele personaje, dezamăgite de degradarea morală a societăţii, dominate de forţa distructivă, a răului, ca efect al exacerbării egoismului şi al îndepărtării de Dumnezeu, sunt în căutarea soluţiei salvatoare şi aceasta este credinţa în iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Remarcabilă este arta dialogului, care conferă cărţii tensiune, dramatism şi veridicitate.

Prof. univ. dr. Olga Duţu

Salut, Liță Perniță !

Trec în fiecare dimineață prin intersecția de la Lujerului în drumul meu către tramvaiul 41 și mai departe spre serviciu. De multe ori întâlnesc în intersecție, aproape de Mega, un bătrân cu păr și barbă ninse, îmbrăcat mereu cu camașă albă și care cerșește fără a privi trecătorii, așezat pe un scăunel cu trei picioare ca un arbust înflorit cu rădăcinile ieșite din pământ. Astăzi trec pe lângă el, îi pun 10 lei în cutia de carton din față și îl intreb amical fără să aștept neapărat un răspuns:

Ion Teleanu

34

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017

Senryu Dan Norea Pokemoni Pierde-vară în bibliotecă ascuns un pokemon plină de elevi

e primăvară înflorește-un ghiocel și-un pierde-vară

maratoniștii cu telefonu-n mână la finiș pokemoni

vară toridă în elementul lui doar un pierde-vară

blonda pe alei căutând un pokemon bătrân și bogat

toamnă târzie toți alde pierde-vară rămași fără job

Accesorii pentru sex Mese ajunsă acas’ păpușa gonflabilă își dă aere

masa de șah transformi pionul în damă și-apoi cazi la pat

căldură mare până și vibratorul s-a cam înmuiat

masa de poker ai noroc dacă intră dama de pică

polițista spre birjar - tu aduci biciul eu cătușele

masa de ping-pong ferește-te de bombe când joci cu arabi

Banca mea

Selfie

credit la bancă timp de douăzeci de ani n-am voie să mor

selfie politic femeia puternică mereu în spate

n-am bani de rate îmi caut altă bancă undeva în parc

în orice selfie barba iese alb-negru telefon defect!?

în parcul pustiu mă gonește-un vagabond asta-i banca mea

album cu selfie în pădure soacra mea parcă-i muma ei

35

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017

FĂRĂ ÎNTOARCERE Iau ca punct de reper cărarea şerpuită Care urcă spre cer Este cea mai adevărată cale Şi cea mai sigură Drumul acesta e fără de popas ca o inimă care bate ca un nou răsărit de soare.

E o întâmplare că plec, rătăcindu-mă în zborul cocorilor toamna.

Gândurile mele trecătoare purtându-mă spre apus, după cum se roteşte soarele, ajung la tine făcute bucăţi.

Tu le aşezi cu migală pe tava lunii Încă generoasă cu noi.

Iubirea se coace precum strugurii, Dar e prea târziu să degustăm secundele, Căci vin ploile toamnei Să şteargă urmele de pe aceeaşi cărare şerpuită

Elena NETCU NAUFRAGIU ÎN PĂDURILE TOAMNEI Numele tău e ca o urmă Încrustată într-o peşteră de acum cinci mii de ani.

Să presupun că ai trecut pe acolo ca un don Quijote?

Sau poate ai făcut saltul înapoi Şi te-ai luptat cu leii lui Enkidu Pentru o iubire vremelnică, Căci nu-mi explic de ce pierzi mereu Partida de vânătoare de vise, Naufragiind bezmetic Prin pădurile toamnei.

Până şi păsările zăbovesc pe ramuri Curmându-şi zborul spre apus, Îndurându-se de tine. Îmi tot spui că nu e timpul, Că s-au pierdut secundele în clepsidra aşteptării, Că nu mai poţi despica apele, Dar sufletul meu se caţără pe o stâncă abruptă ca o piatră funerară, Numele meu se face floare de colţ, Încremenindu-mă ca o amintire În aceeaşi amăgitoare înserare, Aşteptându-te.

unde tu mă tot aştepţi pentru un alt răsărit, pentru un nou început.

NEPĂSARE Pe atunci, octombrie Era greoi Împovărat de mâl şi ploi Neştiuţi de nimeni Eram şovăitori Ne depărtam… de infinit!

Se încovoia şi vântul În coama lui de cal Îmi desprindea corabia de mal.

Pe atunci, cu uşurinţă, Ne spulberam secundele triumfător Şi tu şi eu Încremeneam în dor Cu faţa spre apus nepăsători Pe atunci, octombrie greoi Se uita la noi şovăitor…

36

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017

POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT

Poveste veche

Prin învălmăşeala ierburilor Hărţuite de razele soarelui Doar un biet fir de iarbă se visează veşnic.

Se ascunde neştiut de nimeni în pământ Acoperit de coaja protectoare Ca o piatră de mormânt.

Pentru această râvnire a lui Eu îl iubeam total.

Celelalte buruieni se năpusteau de-a valma peste el Dar aşa strivit cum era îşi păstra în rădăcini Visul încolţirii M-aş prinde şi eu în această poveste fără sfârşit, Privindu-i starea de increat, Dar ştiu că, inevitabil intru şi eu în păcat Şi nu pot să-mi ascund povara înmuguririi.

Cine mă aruncă în anotimpuri Ca să arăt lumii agoniseala sufletului meu deo viaţă?

Tu, firule de iarbă, ţine-mi şi mie rând Când va fi să ajungi veşnic!

Poate n-am ştiut prea bine Să m-ascund de ceaţa vremii Şi să caut prin cuvinte Somn cernitelor vedenii Nu am înţeles că totul O furtună-i, de nisip, Zile ferecate-n noaptea Înrebări fără chip Poate n-am ştiut că dorul E un timp fără hotare Ce din când în când mai uită Iar uitarea lui ne doare Nu am vrut să leg frăţie Cu minciunile-adăpost Nici din ură şi mândrie N-am ajuns să-mi fac un rost Poate n-am ştiut că viaţa E un timbru pe-o scrisoare Şi-am rămas visând la chipul Unei lumi nepieritoare

CIOPLITORUL DE PIATRĂ Cioplitorul de piatrăÎn genunchi în faţa blocului de marmură!

Cea mai frumoasă nemurire!-îi spun, privindu-l cum aşchiile sar ca nişte clipe, ca şi cum ar ara pământul ca şi cum ar despica apele ca şi cum ar răscoli în jarul cuvintelor Într-un poem fără de sfârşit.

-Trăiesc!- îmi strigă, în timp ce stropi de piatră ţâşneau, izbindu-se de pământ şi de cer până când oasele lui se făceau lucioase Iar ochii se îngropau În marmura lui de mătase...

-Sunt trecător!- continua el să-mi strige neîncetat, arătându-mi palmele însângerate sau poate mi se părea mie că piatra se făcea curcubeu Şi plângea în ea Dumnezeu...

Nu ştim tot ce-i scris în stele Şi nici mâine ce-o fi...nu ştim Ferecatele adevăruri Ce se tot cuprind în ele Pentru care-n veşnicie Toţi luptăm şi vrem să fim Sunt mereu tot mai departe În nisip, pierind, castele.

Liviu Băieţel

37

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 -Uite căpitane am aici un pachet de ţigări, dacă ţi-l dau tu câte fumezi? îl întreb.

-Hâc, două, că am şi io unu, spune căpitanul scoţând un pachet din buzunar.

-Bravo căpitane ! Dar dacă îţi dau două sticle de whiskey tu câte bei ?

-Trei, că am şi io una la mine! zice căpitanul.

Dar cu o condiţie, continuă el.

-Care?

-Cu multă gheaţă! Tu aduci gheaţa!

-Din momentul acela, căpitanul semăna perfect cu… Băsescu! Măi să fie, nu ştiam ce să cred.

-Măi căpitane pe tine nu te interesează ce face echipajul…

-Ba mă doare! Îl văd cum dă jos tricoul acela cu mărul şi cu dungi verticale, pardon orizontale şi se întoarce cu spatele la mine. Pe spate avea tatuată harta lumii.

-Vezi unde mă doare?

-Unde?

-În Coasta de Fildeş!

-În momentul acela m-am trezit. M-am frecat la ochi şi m-am uitat la ceas, ceasul pe care l-am cumpărat din Singapore, care arată şi ziua, luna şi anul: 2016.

M-am liniştit, Băsescu nu mai e marinar şi slavă Domnului nici preşedinte. Cine ştie poate mă invita şi pe mine să mă urc pe masă să-mi arate cum se face resuscitarea, cum i-a zis unei ziariste la Timişoara.

Nevastă-mea m-a şi întrebat: Ce-ai visat măi bărbate, că toată noatea te-ai zvârcolit? Ce puteam să-i spun, că am visat că am fost pirat sau să-i spun că sunt simpatic!!

-Interesant vis, dar spune-mi ceva care s-a petrecut în realitate!

-Da, am o amintire foarte amuzantă. Era noaptea de revelion pe un pescador, în cabina de comandă, căpitanul vasului şi primul ofiţer, amândoi bine aghezmuiţi, încearcă să traseze ruta pe baza poziţiei constelaţiilor.

-În manualul de navigaţie scrie că la această latitudine, chiar deasupra noastră, în stânga lunii ar trebui să se afle Crucea Sudului, spune căpitanul.

-Bine, bine, în stânga lunii, dar care dintre ele?

Acum, pe cer sunt două, nu-i aşa, domnule căpitan?

PIRATUL Am avut un vis ciudat astă-noapte. Se făcea că eram pe mare, pe o navă de piraţi. Eu eram piratul cel mare, dotat cu tot arsenalul, picior de lemn, cârligul acela celebru şi ochiul de sticlă.

-Cum s-au întâmplat toate astea?

-Când am fost aruncat din navă şi am plutit timp de două zile până când echipajul m-a salvat, un rechin m-a muşcat de picior în timp ce mă scoteau din apă.

-Foarte emoţionant. Dar cârligul?

-Pe când mă luptam cu un alt pirat pentru o comoară, mi-a tăiat mâna.

-Şi ochiul cine ţi l-a scos?

-Ei bine, într-o zi, un pescăruş s-a aşezat pe faţa mea şi s-a uşurat pe ochiul meu pe când dormeam pe punte.

-Ţi-ai pierdut ochiul numai dintr-un găinaţ de pescăruş?

-Era prima zi în care purtam cârligul la mână!

-Ăsta-i tot visul?

-Nuuuu!

-Spune mai departe, începe să fie palpitant.

-Stai să vezi! Într-o zi întâlnim o navă franceză şi, după ce o cucerim, îl întreb pe căpitan: -Auzi căpitane, dacă-ţi dau două pachete de ţigări tu câte ai fi în stare să fumezi ?

-Unul, răspuse acesta înspăimântat.

-Mâine vei fi decapitat, i-am răspuns.

-A doua oară am întâlnit o nava britanică şi povestea s-a repetat: -Căpitane dacă îţi dau trei sticle cu whiskey tu câte sticle ai vrea să bei?

-Două, răspunse acesta.

-Vei fi şi tu decapitat, nu ai dat un răspuns corect.

-A treia oara (şi ultima) am întâlnit o navă fără drapel şi, după ce am cucerit-o, am întreabat de căpitan căci acesta nu a participat la luptă. Un prizonier îmi spune că stă beat în magazia corabiei. Ducându-mă acolo i-am spus: -Măi căpitane, să ştii că ţi-am cucerit corabia, ţi-am luat comorile, oamenii tăi sunt prizonieri acum ...Dar căpitanul: -Hâc, măi să ştii că-mi eşti simpatic !

38

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 -Nu, domnule ofiţer, sunt trei, nu două. Două chiar în stânga noastră şi una puţin mai la dreapta, îl contrazice căpitanul.

-Eu cred că am băut amândoi prea mult. Mai bine să-l întrebăm pe pilot.

-Zis şi făcut. Cei doi cheamă pilotul şi-l întreabă: -Auzi, lămureşte-ne şi pe noi, câte luni sunt acum pe cer, două sau trei?

-La care pilotul se uită atent, scrutează orizontul şi întreabă: -Câte luni sunt... dar pe care rând?

-N-am înţeles, tu cine erai?

-Pilotul, bineînţeles!

-Eu cred că şi ăsta tot vis este!

-Nici eu nu-mi aduc bine aminte, parcă toate visele s-au întâmplat în realitate! Aşa-i cu viaţa asta de marinar:

Neologismele”........ de Andrei Pleşu Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cizmarii şi chiloţarii sunt designeri. Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie. Nici gând.

S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabula-rul limbii române, şi cu gramatica ei. Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un şpriţ, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu mai avem cazuri, ci speţe. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimţim, ci achiesăm. Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!!

Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feedback. Nu mai avem frizeri şi croitorese, avem hair stilişti şi creatoare de fashion.

Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm în expectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag ..." sau cu concluzia absolut aca-demică: "Un căcat !!!" Motto: "Ca să înţelegi că eşti prost, trebuie totuşi să-ţi meargă mintea !!!"

“Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea.

Marea îţi e oglindă şi sufletul ţi-l vezi Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea Şi spiritul e haos pe care-l celebrezi” Alexandru Birou - (din cartea în curs de apariţie „Povestiri din armată”, vol.2 – Vise la vârsta a III-a)

39

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 a numit Otto. A fugit în imperiul Austro-Ungar în 1872 unde a inventat ciclul Otto, pe care, de rușine și pentru a evita expunerea la public, l-a atribuit unui austriac necunoscut „Nikolaus Otto” deși era în fapt denumit după numele măgarului său. În 1863 a început să lucreze cu un neamț get-beget Wilhelm Maybach cu care au făcut un motor foarte eficient, care din păcate a fost brevetat de Karl Benz. Mai târziu toți au devenit prieteni și au făcut mașinile azi cunoscute ca Mercedes-Benz iar pentru oameni și mai bogați, Maybach.

Alexandru Graham Beliu. A.G.Bell-Phone.

Născut în 1847 în Edinbrugh, Scoția, tatăl său a fost un lucrător la gaterul din Sinaia iar mama sa o scoțiancă care a stat 5 ani în România să predea engleză Regelui Carol. Prima invenție a tânărului Alexandru a fost pâinea graham, pe care a făcut-o din pleavă de la moara scoțiană a clanului McSunder. Pentru a comunica cu alte clanuri pe plaiurile scoțiene Alexandru Beliu a inventat telefonul, un aparat care pe vremuri funcționa cu fire și stătea pe o piesă de mobilier (nu era portabil).

Alin Țuring.

Denumit „părintele calculatoarelor”, Alin Țuring s-a născut în 23 iunie 1912 în Brăila, tânărul fiind ostracizat de comunitatea de brăileni pentru că era homosexual. A emigrat în Anglia, unde a studiat la Universitatea Politehnică și apoi a fost recrutat de spionajul britanic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a decoda mașina Enigma, folosită de germani pentru a transmite mesaje codate. Deși codurile pentru Enigma au fost furate de un prieten (și posibil fost iubit) brăilean care a trădat regimul Antonescu, ca să justifice „spargerea codurilor” și să își protejeze prietenul, Alin Țuring a trebuit să inventeze un calculator.

A fost castrat chimic fiindcă nici în Anglia nu erau tolerați homosexualii. La 60 de ani mai târziu guvernul britanic și-a cerut scuze pentru castrare dar nu a recunoscut că era român.

Maria curista din Slobozia. Cea mai faimoasă femeie de știință din istorie a avut origini umbrite de o profesie rușinoasă. Lucrând într-un bordel din Slobozia, Maria „curista” a devenit preferata unui excentric nobil francez Pierre Curie, care a dus-o în Polonia unde i-a dat numele de Maria Salomea Skłodowska (numele din urmă fiind versiunea in poloneză a toponimului „Slobozia”).

Mari români necunoscuţi multora din noi, surprize foarte mari !!! Ştiaţi că Nicolae Teslea, Liviu Pasteur, G. Daimler, Al. Graham Bellu, Alin Turing şi Maria Curie au fost români, originea lor fiind tăinuită?

Deseori în istoria glorioasă a științei românești nume de geniu ale acestei nații au fost umbrite de către presa internațională care a vrut să fure românilor, neam bătut de soartă, gloria unor mari invenții.

De la frații Wright, care au „furat” primul zbor de la Traian Vuia, „istoricii străini” în fapt agenți ai unor puteri mondiale, au trecut în umbră originile românești ale următorilor oameni de geniu români: Nicolae Teslea. Probabil cel mai faimos caz, Nicolae Teslea s-a născut la 10 iulie 1856, în actuala Croație, localitatea Smiljan, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Măndici, o româncă care purta tricolorul în păr zi de zi. Deși a fost cea mai luminată minte a secolului XXI, inventând curentul wireless și tunul Teslea, Nicolae nu a uitat niciodată că este român, și mai ales Ortodox. Nu vorbea des despre originile sale, dar a avut mai multe răbufniri în fața presei în timpul „războaielor” purtate cu Thomas Edison (n. Tibor Arpad Edvarson) pe care l-a făcut „bozgor împuțit”.

Liviu Pastor. Louis_Pasteur. Născut pe 27 decembrie 1822 în Franța într-o familie de văcari-tăbăcari români săraci aduși de boierul Montebaron din Hunedoara să restaureze un chateau din Jura, Franța, tatăl Ion Iosif Pastor și-a modificat numele într-unul franțuzesc pentru ca fiul lui să poată prindă un loc la Școala Normală Superioară. Liviu Pastor era chinuit de consumul de lapte, pe care trebuia să îl bea la insistențele tatălui său, „că așa beam în Hunedoara și mă făcui ficior puternic, na!” Liviu a început să fiarbă laptele cu mămăligă și a observat că nu se mai strică și nu îi mai dă dureri de burtă. Asta a condus la descoperirea procedurii pasteurizării, un procedeu industrial deosebit de important pentru distribuirea lactatelor pe piață.

Goțlib Daimlăr. Evreu român născut și crescut în mahalalele Bucureștene, în copilărie Goțlib Daimlăr trebuia să împingă o roată imensă la Moara lui Assan cu ajutorul unui măgar pe care l-

40

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Cei doi s-au căsătorit și Maria Skłodowska a luat numele lui Pierre Curie dar spre sfârșitul căsătoriei Pierre a început să o otrăvească pe Maria cu substanțe radioactive. Maria și-a acceptat soarta din dragoste pentru soț, dar înainte să moară a studiat efectele și structura otrăvurilor. Cel mai potent element radioactiv l-a numit întâi Slobonium, dar după moarte Pierre Curie i-a schimbat numele în Polonium pentru a mușamaliza originile româncei.

Îndemn Iubeşte-mă de parcă timpul s-ar sfârşi Iubeşte-mă în fiecare zi Iubeşte-mă din frunze şi din flori Iubeşte-mă şi dincolo de nori Iubeşte-mă din nou ca la-nceput Iubeşte-mă şi mâine şi-n trecut Iubeşte-mă să uit c-o sã pierim Iubeşte-mă să învăţãm sã fim Iubeşte-mă cum numai tu iubeşti Iubeşte-mă cu lacrimi îngereşti Iubeşte-mă în fiecare zi Iubeşte-mă de parcă timpul n-ar mai fi

PRIMĂVARA Cu zâmbete timide, doar schiţate Se-aud în muguri numai strigături Şi jocul căluşarilor străbate Pământul înnoit de arături.

Uneori nu

O rază caldă, luminează floarea Caisului, florar de primă clasă Şi deodată vezi cum toată zarea E pregătită-n rochii de mireasă.

uneori nu mai ţin minte de când te iubesc uneori nu mai ştiu cuvintele de mai înainte uneori nu mă cred când încep sã-mi vorbesc uneori nu mi-e teamă cã privirea ta minte

Şi ghioceii albi, mărgăritare Ca nişte suliţi ce străpung omătul Apar zâmbind şăgalnic înspre soare Ca să-i mărească primăverii potul.

uneori nu mă văd peste anii ce vin uneori nu visez decât ceea ce sunt uneori nu m-ascund într-o cană cu vin uneori nu-mi simt trupul dezlegat de pământ

Arunc cojocul, mă îmbrac în ie În clorofilă, dorul e nebun, Din cer se-aude tril de ciocârlie Şi verdele devine iar stăpân.

uneori nu am timp să mai cred în ceva uneori nu mai simt decât gol împrejur uneori nu-mi ajunge decât dragostea ta uneori nu mai sunt nu mai am nici contur

Şi-adună ziua orele-ndărăt Recucerindu-şi rolul de regină Punându-şi echinocţiul logofăt Să-mpingă emisfera spre lumină.

uneori nu sunt eu dacă tu nu mai eşti uneori nu am lacrimi să plâng lumea înfrântã uneori nu exist dacă nu mă iubeşti uneori nu mai sunt...e doar liniştea sfântă

E anotimpul florilor dintâi, Când tinerii gândesc doar la perechi Copiii cu cireşe la urechi Cu toţi pornesc spre noul căpătâi.

Liviu Băieţel

Se-nmoaie primăvara în căldură Şi încovoaie-n florile de mac, Spicul de grâu, visându-şi bobu-n sac În vara despoiată de armură.

Tănase Carașca

41

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Poezie umoristică Decât s-ajung cocotă masculină Prefer în Piața Mare să-mi dau foc, Să zbor spre cer, cometă longilină Și-n urma mea, la mii de ani lumină S-aud o voce fără echivoc “Poftiți, vă rog, factura la benzină!”

Dragoste la prima vedere Ne-am cunoscut pe internet aseară, Am stat de vorbă ore-ntregi pe mess Și-atât de bine-n scris ne-am înțeles Că am simțit fiori întâia oară.

Tu mi-ai trimis albume în exces, Fotografii de când erai fecioară.

Vibrau în mine-acorduri de chitară La gândul că te trec în palmares.

Dan Norea Judecata de Apoi

Să ne cunoaștem fără-ntârziere A fost o primă (îmi doream) etapă, Dar chipul tău dorea să îți confere

Morala de-i pre-judecată, De cei mai mulţi e încălcată; Când ea ne judecă pe noi E Judecata de apoi.

Un loc de cinste-n cele trei himere... Și-a decedat ‘nainte să înceapă O dragoste la prima ei vedere.

Am un exemplu,-l spun îndată: Am cunoscut demult o fată, Doar dacă-i atingeam veştmântul, Creştea în mine simţământul.

Regula intervalului Am întâlnit o fetișcană-n bar, Trăgea dintr-o țigară și, ușor, Își mângâia erotic un picior, Picior al unui grațios pahar.

Dar când să trec la subiect, Dintr-un exagerat respect Şi-o etică pre-judecată, Nu am atins-o niciodată.

Când e nevoie sunt un bun actor, Am replici inspirate, plin de har.

O agățam necesarmente, dar Mi-am amintit o regulă-n amor.

Azi regretăm; pentru-amândoi E Judecata de... apoi.

Cometa

Când îți alegi, la vârsta mea, amica, Să fie nu mai mare ca nevasta Și-n niciun caz mai mică decât fiica.

Eu nu mă vând, iubito, pe-un sonet Ce mi l-ai spus în clipe de extaz Când caldă, pe cearșaful de atlaz, Ți-ai exersat talentul de poet.

Privind spre bar, îmi spun în minte: Basta!

Destul cu șovăiala și cu frica, O să încalc și regula aceasta.

Eu nu mă las purtat de-al tău talaz Ce vrea, ca într-un complicat balet, S-adune scriitori într-un buchet De diamant, opal, safir, topaz.

42

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut, plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină.

Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită.

Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet.

Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ, ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii.

Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu.

Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al

Nicolae Vălăreanu Sârbu Reflecţie şi poezie Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau caii înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb, când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise.

Dar, dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul, se estompează şi

43

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare.

Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie, ca şi prin celelalte arte, fără excepţie, căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea sa devine opera sa.

Doamnă N-am să-ţi mai scriu în taină, doamnă, poeme ce în suflet sunt fântâni, se apropie de tâmple înc-o toamnă, şi caii lunii plimbă pe stăpâni.

Iar vara se topeşte-n praf toridă într-o angoasă veche păstrată la dospit cu gustul acru-n miez de hesperidă din care anii înfloriţi s-au risipit.

Vin vremuri de restrişte şi de brumă când totul se rosteşte cu sfială şi lumea-n sine rabdă, se consumă într-o lentoare matrimonială.

M-adun pe file scrise într-o carte în caligrafii cu litere de mână, de poezie nu mă pot desparte cât Eminescu-i limba română. Şi când gândesc la masa mea de scris la dragoste, soarta mă condamnă, fără să am o umbră de proscris, doar o iubire pentru tine, doamnă.

Poeme

Clawnul trist

Cremene sclipitoare

Împrumut prea repede trăirile altor oameni, se strecoară-n echilibrul lăuntric aşa cum priveşti un clawn ce-şi transferă tristeţea-n bucurie prin gesturi suprapuse şi largi.

Deseori prins în obişnuinţă, rutina te seacă şi încerci să sapi la rădăcinile firii aruncând zarurile pentru un câştig la vedere ce te atinge cu umbra răcorii.

Omul-clawn rămâne ascuns în mască, îşi joacă rolul plin de convingere, creează momente hazlii şi bizare, îşi lasă dezinvolt amprenta pe situaţii.

Cremene sclipitoare pusă pe umerii dorinţelor până ce aşteptarea de veghe se termină cu ecoul ajuns în fierbintele cărnii, ciorchini de săruturi în rotunjirile buzelor.

Toţi care-l urmăresc şi mai ales copiii îi spulberă amărăciunea prin aplauze şi mirajul se-ncheagă-n spectacol, de timpul trece pe neobservate.

Impulsul pătrunde până la inimă cu aprinderi electrice de arc, lumini de fulger în unghiuri vindecări fragede nasc, de sufletul palpită-n vid.

Abia la sfârşit începi să înţelegi starea de bine inoculată în care te afli, ce clawnul şi-o impune pe scenă iar spectatorii văd ce vrea el să vadă.

44

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 se împlinească. Dar era preocupat, se întreba cum va fi viața lui de acum înainte, în largul mării albastre și unduitoare. Îl conduceau părinții și prietena lui Ana. Ana era tovarășa lui de drumeții reale sau imaginare, cea cu care a împărtășit gânduri și vise de iubire și alături de care dorea să fie tot restul vieții. Asculta cu atenție sfaturile date de părinți, dealtfel foarte utile, pentru noua lui situație de viață. Timpul a zburat cu repeziciune și momentul despărțirii a venit. Și-au luat rămas bun cu nostalgie în suflet, dar și cu promisiunea fermă de a-și scrie cât mai des…

Urma să cunoască oameni și locuri noi. Marea aventură începea!

La sosirea pe navă a fost impresionat. A privit cu uimire și încântare nava pe care urma să-și desfășoare activitatea de acum înainte. Aceasta era o vedetă, un vânător de submarine, din categoria corvetelor. Era o navă care putea face față misiunilor, pe mare, era pregătită să participe la realizarea celor mai îndrăznețe obiective. La bordul ei se executau misiuni de la apariția amenințării, semnalarea incidentului până la distrugerea lui.

Odată ajuns pe navă, la început, se simțea stingher printre atâția străini, dar au făcut, repede, cunoștință și mai târziu a legat prietenii cu noii lui colegi. Erau și ei în aceeași situație ca și el, viitori lupi de mare, îngrijorați, curioși dar și cu multe speranțe. Uniforma de marinar, pe care a primit-o, era frumoasă îi stătea și foarte bine îmbrăcat cu ea. Echipajul era format din câteva zeci de marinari, împărțit în echipe, fiecare cu îndatoririle ei precise pe mare.

Deși nu trecuseră decât câteva zile, i se părea o veșnicie de când plecase de acasă, de lângă cei dragi. Îl copleșa dorul de ei. Abia acum își dădea el seamă, cu adevărat, cât de mult îi iubea pe cei lăsați departe. Aștepta cu nerăbdare vești de la părinți și de la Ana, iubita lui. Erau scrisori de încurajare și îmbărbătare, ca să suporte mai ușor despărțirea de ei și de casă. Și el, la rândul lui, le scria despre noua lui viață, despre camarazi, navă și mai ales despre mare și cât de frumoasă este. În zilele senine și însorite, când era cald, marea era liniștită, oglinda ei albastră era ca o acuarelă, iar nemărginirea ei se unea cu cerul în îndepărtatul orizont. Era o plăcere și o încântare să o admiri. Andrei se întreba, cum o fi viața în

MARINARUL ȘI MAREA „.ne întâlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii, meniți a împărtăși aceeași soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.”

Jurnal de Bord - Jean Bart (19001) Este o zi frumoasă de toamnă aurie, în Constanța. Orașul, scăldat de apele Mării Negre, poarta țării, deschisă către zarea albastră, spre mările și oceanele planetei, este încălzit de razele palide ale soarelui autumnal. Natura îmbracă urbea, cu straiele-i din frunze galbene și ruginii, purtate prin văzduh de o adiere de vânt.

Andrei privește visător marea, pe care o iubește dintotdeauna și care îi trezește amintiri dragi. Era toamnă, ca și acum. Deși au trecut zeci de ani de atunci, își amintește totul, parcă a fost ieri…

La Centrul de Recrutare, din Constanța, era agitație mare, se auzeau voci din toate părțile, sfaturile nu lipseau și se simțea în ele multă duioșie și mai ales nostalgie. Andrei se afla și el printre cei ce așteptau să plece spre noi încercări ale sorții, spre noi orizonturi ale lumii. Urma să devină marinar. Era un tânăr înalt vânjos dar mlădios ca o trestie, cu ochii verzi ca marea și o fire liniștită, dar hotărâtă. Încă din copilărie se visa navigând, pe mările și oceanele planetei.

Stătea ore în șir cu Atlasul Geografic în față și luneca cu gândul, pe ape, până în cele mai îndepărtate zări ale lumii. Acum visul lui avea să

45

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 adâncurile ei enigmatice. Căci vorbăreața mare își păstra bine secretele!

Dar noua viață își urma cursul. A început să învețe cu curiozitate și sârguință noile noțiuni despre viața de marinar, navă, sarcinile și misiunile pe care le aveau de îndeplinit pe țărm și pe mare. Participa la o pregătire complexă, la activități de instrucție și acțiuni în care executau exerciții, la un nivel cât mai înalt, care să le asigure succes în misiunile pe care “vedeta” le îndeplinea singură sau în colaborare cu alte nave.

Trebuiau să aibe operațiuni reușite, să încheie cu succes activitățile și să obțină rezultate pozitive, în cadrul acțiunilor de securitate națională și internațională. Să fie foarte bine pregătiți pentru inspecții și misiuni.Totul era o nouă provocare pentru tinerii marinari. Andrei era ambițios de felul lui, îi plăcea să fie bine pregătit și să-și ajute colegii. Pentru el era o încântare să iasă în largul mării, pentru că nu avea rău de mare, dar pentru o parte din echipaj era un chin pe care-l suportau cu greu.

Existau însă și momente în care marea își dezvăluia adevărata frumusețe și atunci Andrei se lăsa în voia visării. În serile liniștite aceasta era calmă și cerul senin, iar alba și rotunda lună era înconjurată de un cerc luminos și mii de stele sclipitoare. Era o imagine feerică, aproape ireală.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie o astfel de frumusețe nepământească. În timpul liber Andrei se ocupa cu îngrijirea propriei ținute, care trebuia să fie impecabilă, repeta ce învățaseră la cursuri, se uita la tv la emisiuni educative, scria celor dragi și citea beletristică, mai ales despre mare, visându-se lup de mare pe întinsele mări și oceane ale lumii. La început citise “Jurnal de Bord” de Jean Bart, schițe marine și militare, apoi “Marea Crudă” de Nicholas Monsarrat, carte care descria viața de marinar pe o navă asemănătoare cu cea pe care era el acum, dar actiunea cărții se petrecea în timpul celui de al doilea război mondial.

Viața nu era ușoară pe navă. În timpul misiunilor pe mare îi veneau în minte atâtea lucruri, încât credea că ar putea să scrie un roman, numai că gândurile nu aveau continuitate. Și totuși marea avea mai multe fațete iar Andrei a reușit să le cunoască pe fiecare în parte.

Uneori situațiile erau nu tocmai plăcute. Își amintea cum, odată, erau în larg, unde nu există

valuri, ci doar creșteri și scăderi ale nivelului apei. Valurile se formează doar în apropierea țărmului, acolo unde își sparg spuma albă de mal.

Apa era, mai întîi, ca o oglindă, liniștită și erau stele pe cerul senin, apoi în scurt timp totul s-a acoperit cu o ceață foarte densă, era o “ceață londoneză”. Nu se mai vedea nimic, se auzea doar. Îi era greu să descrie senzația pe care a trăit-o. După ce a fost înconjurat de ape și ceață, mai mult timp și a văzut, în cele din urmă, un oraș, noaptea, l-a încearcat un sentiment straniu, i s-a părut că era rupt de lume. Acolo, pe mal, erau oameni, ar fi dorit să se afle printre ei, nu conta că nu-i cunoștea!

După multe luni de navigat, pe întinsa mare, sosea momentul când coborau pe uscat. Atunci se simțeau precum copiii care învață să meargă.

Aveau mereu tendința să se aplece într-o parte și în cealaltă pentru echilibru. Li se părea ciudat că nu se mișcă pământul sub picioarele lor nesigure.

Odată coborât pe țărm, pe Andrei îl încercau sentimente nedefinite: nerăbdare, bucurie, tristețe, toate în același timp.

Dorul de cei dragi era foarte mare. După o perioadă petrecută pe navă a mers, acasă, la părinți și la fata iubită. Ce bucurie a fost când lau văzut după atâta timp și ce bine arăta în uniformă! Tatăl său i-a spus cu mândrie că acum este bărbat în toată firea, nu mai este un adolescent și este o cinste că poartă această uniformă, pentru el și pentru țară. Andrei le-a povestit cum era viața pe navă și pe mare, cu bucuriile și greutățile ei. Cât de frumoasă și splendidă era marea în momentele de calm și liniște și cât de năprasnică era pe vreme rea și furtună. Cum luptau din toate puterile, echipajul și nava, să facă față tuturor situațiilor apărute pe schimbătoarea mare. Reîntâlnirea a fost emoționantă!

La întoarcerea pe navă și-a reluat îndatoririle, de zi cu zi și aventurile pe mare și-au făcut simțită prezența. Câteodată aceasta era foarte crudă, în adevăratul sens al cuvântului, nu lipseau situațiile critice când se luptau cu stihiile naturii și capriciile învolburatei mări. Atunci acționau toți ca un singur om, trup și suflet, când își uneau forțele să invingă valurile și vânturile, aninați între hăul apei și cer.

După încheierea primei părti a perioadei de pregătire, a fost acceptat la “Școala de Gradați”,

46

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 la absolvirea căreia a devenit Instructor. Acest fapt implica o răspundere foarte mare. A fost o etapă în care a avut în subordine mai mulți marinari, tineri camarazi, sosiți de curând pe navă. Împreună cu ei a participat la activități complexe de instrucție și de executare a unor misiuni importante. A trebuit să demonstreze că era capabil, că avea potențial și un nivel de pregătire ridicat, ca să poată duce la îndeplinire sarcini și misiuni, pe mare și pe uscat, alături de echipa sa și în colaborare cu alte echipe. Trebuiau să aibe operațiuni reușite pentru ei și pentru ceilelți cu care lucrau. Să încheie cu succes activitățile maritime, să aibe rezultate pozitive în cadrul acțiunilor de securitate națională și internațională. În același timp se pregăteau și pentru inspecțiile care se efectuau, periodic, pe navă.

Una din ieșirile în larg a fost parcă cea mai rea.

Marea avea o culoare verde închis, era agitată și furioasă. Nava se banda, atât de tare încât îi era imposibil să stea pe punte fără să se țină de ceva, lua apă la tribord, cât și la babord și la provă. Era ca un submarin acoperit de ape. Nu se vedea mai nimic în jur, iar vuietul furtunii îl asurzise, nu mai auzea aproape nimic, cu greu percepea sunetul comenzilor date de siflii…

Andrei era tăcut de felul lui, vorba proverbului ”vorba multă săracia omului!”. Dar cântărea, în minte, bine, oamenii și știa, folosind cuvinte puține și bine alese, să-i facă pe cei din preajma lui să vrea să devină mai buni și la carte și la muncă. Cu trecerea timpului deprinsese tainele meseriei dar și tainele sufletului omenesc. Căci aici, pe mare, unde zi de zi lucra și trăia pe navă, îi vedea pe camarazi la bucurie și la necaz, la bine și la greu, în situații plăcute și mai puțin plăcute. Se confruntau cu fel de fel de situații și cu vicisitudinile vremii... În timpul iernii, era foarte frig și ger.Vântul puternic bătea în rafale, din toate părțile, sficiuind nava și oamenii și provocând valuri mari, periculoase pentru navigație. Iar apa era rece ca gheața. Marinarii și nava luptau din răsputeri să învingă sloiurile și crivățul. Vremea vitregă și marea cea ostilă, aproape că le zădărniceau toate misiunile..

Dar timpul a trecut și cu amintiri frumoase sau mai puțin frumoase, Andrei se afla acum la sfârșitul unei perioade de doi ani lungi.

Străbătuse marea până în cele mai îndepărtate zări, văzuse tot ceea ce mintea omului poate cuprinde, dar nu bănuiește că există. Era, acum, mult mai matur psihic și fizic.Viața îi dezvăluise și o altă față, dură, colțuroasă, uneori. Poate de aceea, acum, el prețuia și mai mult clipele de bucurie, de mulțumire și de ce nu, chiar de fericire, alături de oameni, de semenii săi, de cei dragi și de iubita lui. În pofida necazurilor, de pe mare, nu uitase nici frumusețea mării, atunci când aceasta era splendidă, liniștită și albastrul ei nesfârșit se contopea cu cerul senin, nici senzația stranie pe care o trăise, când nava era purtată cu furie de învolburata mare.

Acestea sunt gândurile și faptele pe care și le amintește Andrei, acum, când admiră marea, deși a trecut foarte mult timp de la acele întâmplări.

Mereu, în inima lui, au fost și vor fi două iubiri imense și de neuitat, alături de care vrea să rămâne toată viața, Ana și marea! Între mare și cel ce o străbate, în pofida greutăților, cel care este îndrăgostit de frumusețea ei și nu o abandonează, niciodată, se naște o legătură trainică și de aceea vor fi, întotdeauna, nedespărțiți, marea și marinarul!

Mihaela Cojocaru

47

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 lungime, decorată cu motive ce ne amintesc de solzii şarpelui (având desigur scopul de a camufla, de a face în aşa fel încât atenţia privitorului să nu fie atrasă de acest amănunt relativ neimportant) – cu un rol uşor de determinat: acela de a întări susţinerea capului statuii şi de a umple un gol creat prin arcuirea gîtului acestuia în sus.

Un amănunt care deosebeşte radical maniera de realizare a acestei piese sculpturale, chiar şi de cea a celor găsite alături de ea este evidenta grijă cu care s-a încercat reproducerea detaliilor greu vizibile cum ar fi solzii ventrali ai şarpelui, solzi pe care doar un examinator foarte atent are ocazia de a-i remarca. Era însă de presupus că religiile şi cultele suficient de puternice să lase în urmă asemenea dovezi arheologice, nu aveau cum să se piardă complet. Şi într-adevăr, alături de şarpele creştin malefic, prezent azi în toate culturile Europei în forma creată în Biblie, miturile româneşti menţionează o prezenţă benefică, şarpele de casă, şarpele alb din visele interpretate de bătrânele vrăjitoare înţelepte. Să fie acest şarpe alb ceva mai mult decât un mit dacic (tracic)/oriental supravieţuitor? Avem de-a face cu un animal sacru în genul cunoscuţilor şerpi ai lui Asclepios?

Este clar o alegorie – un animal sumă a atributelor tipologice ale altora: şarpele nostru poate fi blând ca o oaie, înţelept ca un om, viclean desigur ca unul din neamul său şi viteaz ca un leu a cărui coadă a împrumutat-o. Dar la ce-i serveşte asta? Şi cui?

Este foarte posibil să fie vorba de creaţia pseudoprofetului Alexandros din Abunoteihos, de Glycon (în traducere „Binevoitorul”), de şarpele lui Esculap, protector al Paflagoniei, aşa cum sugerează marea majoritate a celor care au studiat acest obiect. Aceasta, ca de altfel toate celelalte ipoteze, nu explică însă nici unicitatea reprezentării şi nici singurul detaliu furnizat de antici în privinţa acestui şarpe – felul în care a fost aşezat deasupra însoţitorilor săi de-a lungul călătoriei prin timp, devenind astfel apărătorul lor. Cel mai probabil este să avem de-a face cu o divinitate sincretică, aşa cum erau atâtea de-a lungul şi de-a latul vechii lumi elenistice. Este însă clar că oricum l-ar fi numit adoratorii săi – Glycon ca în Grecia, Kneph ca în Egipt, Şarpele Casei ca în Africa şi printre traci, aceasta este

STATUIA ŞARPELUI GLYKON „Monumentul a fost descoperit în „Tezaurul de sculpturi” de la Tomis, alături de alte 23 piese, în anul 1962. Marmură de culoare uşor cenuşie; h 0,66 m, dm bază 0,56 m., lungimea desfăşurată, de la bot la capătul cozii 4,76 m. Cu foarte mici deteriorări la o ureche, la o şuviţă de păr şi la soclu, monumentul s-a păstrat foarte bine.

Statuia a fost lucrată dintr-o singură bucată de marmură, împreună cu baza, şi reprezintă un animal fantastic, cu un trup de şarpe, bot de mamifer, ochi ficşi ca ai unui câine, urechi şi plete umane, coada terminată printr-un smoc de păr, asemănătoare celei de leu. Şarpele încolăcit este aşezat pe un postament circular cu marginea profilată. Capul şarpelui este susţinut la ceafă de o bară mică, lucrată în spirală, care face legătura cu masa inelelor; acest adaos nu strică armonia piesei. Inelele şarpelui au fost executate cu multă abilitate.

Statuia constituie un unicat în plastica epocii, până acum negăsindu-i-se nici o analogie. A fost datată la sfârşitul sec. II – poate începutul sec. III p. Chr.” Din comentariul unui film difuzat la televiziune documentat de o serie de personalităţi şi instituţii de cultură printre care şi Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa se afirmă, în rezumat că este o sculptură mică, că imaginea ar fi redată şi pe unele monede din secolul II e.n., în timpul împăratului Antonius Pius. În schimb, prezentarea nu corespunde cu cele din citatul de mai înainte. Că ar avea cap de ovină, de antilopă; capetele de ovină, de antilopă sunt asemănătoare?

Urechile asemănătoare cu cele umane. Într-o altă prezentare se spune: „un animal fantastic, cu trup serpentiform, botul unei ovine, ochi, urechi şi păr uman şi coada terminată cu un smoc sugerând coada unui leu. Şarpele încolăcit este aşezat pe un postament discoidal cu diametrul de 50 de centimetri, tăiat din acelaşi bloc de marmură. S-a observat că statuia în ansamblul său se înscrie într-un con perfect, trădând astfel măiestria artistică dublată de cunoaşterea unor canoane clar determinate. La aceiaşi concluzie ne conduce şi examinarea unui suport, aparent fără nicio legătură cu obiectul reprezentării artistice – o tijă de circa 9 cm.

48

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 fără îndoială una din acele descoperiri arheologice care continuă să trezească curiozitatea şi interesul arheologilor” Dar, iată analiza la care a ajuns un alt autor care nu este arheolog de profesie. Acesta afirmă: Şarpele Glykon nu este o simplă operă de artă sculpturală (...) pletele ce apar pe creştet (...) în traducere esoterică, reprezintă o îngemănare de caracteristici zooumane şi cripto-antropomorfe.

Dintr-o analiză mai atentă se poate afirma că această operă artistică este cu totul deosebită.

Capul lui Glykon nu are nimic comun din capul şarpelui, mai mult întruneşte caracteristicile unui cap de mamifer patruped, fie al unui cerb, berbec, cal, inorog, leu tânăr etc. Atitudinea sa formată din linia cap-gât-corp trăind cu impresia că ar fi şarpe, este una inofensivă. Nu are nimic ofensiv, este una blândă, umanizată la extrem, o atitudine măreaţă, maiestoasă, magnifică a unui personaj mitoezoteric, creat pentru a stăpâni un imperiu secret ori a-şi apăra şi demarca graniţele acestuia.

Privind şi analizând corpul din lateral se profilează înnodarea unui opt culcat simbolizând acel semn matematico-filozofic al nemărginitului.

Din conectarea sub formă de şnur a capătului cozii cu partea terminală a pletelor şi a gâtului, ajungem la un detaliu ascuns tainic, mistic, expresia înlănţuirii interne din cadrul lui Yang (rezultatul în ansamblu specific corpului serpentin), adică legătura de cauzalitate dintre Yin şi Yang. Acesta fiind conform perceptului taoist care ne informează că „din miezul lui Yin se naşte Yang-ul!” În totalitate forma Şarpelui Glykon este expresia unei forţe cosmice superioare. Având în vedere că motivele serpentine le găsim încrustate artistic în obiecte de artă în ceramică, lemn etc. pe întreg cuprinsul României şi în special în Maramureş, se poate afirma că statuia şarpelui Glykon este şarpele primordial al dacilor, simbolul Imperiului Pelasgic, creat în Arcul Carpatic de forţa latentă a Cosmosului. Este simbolul zeilor-extratereştri, albi, arieni.

Motivele serpentine se află şi pe şuviţele zeului Fortuna, inclusiv pe poalele zeului Pontos, pe unele capiteluri romane dar şi pe părul şi pe coroniţa statuetei de bronz aurit a zeiţei Artemis (Diana) descoperită la Sarmizegetusa; pe coroniţa statuetei Afroditei (Venus-Venera) descoperită la

Potaisa-Turda, pe stâlpul din stânga al stelei funerare de la Căşei-Dej, pe delimitările monedelor dacice de argint, pe obiectele de ceramică dacică lucrate manual, pe diferite obiecte artistice (artizanale) lucrate în lemn sau ceramică de pe întreg teritoriul României, în special în zona Maramureşului. „Şarpele era un simbol al zeilor albi, arieni. La sumerieni, Enki şi Marduk / Ra (m), creatorii Omenirii vechi şi noi erau Marii Şerpi. Leuce / Leuke, Insula Albă a lui Apollo este acum Insula Şerpilor. Şi alţi zei şi zeiţe din mitologia greacă apar ca zei-şerpi.”

Mişcarea simbolistică a utilizării modelului serpentin a fost adaptată de către întreaga zonă etno-cultural-filozofică a civilizaţiilor generate de dacii arieni: înaintea, în timpul şi după expediţia militară a prinţului Rama. Ca semn al puterii faraonului şi ocrotitor al popoarelor egiptean şi nubian era şarpele (cobra) aflat pe mitra faraonilor egipteni şi nubieni. În Biblie – Vechiul Testament, în cea de-a doua carte a lui Moise, ca deţinător al puterilor mitico-divine, îl găsim în Exodul, a doua carte a lui Moise, versetele 1-5 : „(N. edit.: Atribuită lui Moise dar scrisă mai târziu, de alţi autori, suferind ... mii de modificări pe parcursul timpului. Textul arată clar că nu Moise e autorul. În vremea acestuia, evreii nu aveau scriere proprie iar Moise ar fi trebuit să scrie cu hieroglife) : Şi Moise a răspuns şi a zis: „Iată că nu mă vor crede, nici nu vor asculta de glasul meu, căci vor zice: Nu ţi s-a arătat Domnul! / Şi Domnul i-a zis: Ce ai în mână? El a răspuns: un toiag / Şi El i-a zis: Aruncă-l la pământ. Şi el l-a aruncat la pământ şi toiagul a devenit şarpe.

Moise fugea dinaintea lui. / Şi Domnul a zis lui Moise: Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă. El a întins mâna şi l-a apucat şi a devenit toiag în mâna lui / ca să creadă că i s-a arătat Domnul...”.

Deasemenea, fenomenul serpentin se repetă în cartea Numeri 21/6: „Atunci, Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, încât mulţi oameni din Israel au murit ...Şi Domnul i-a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină şi oricine este muşcat şi va privi spre el, va trăi” Regina-faraon a Egiptului, Cleopatra a preferat moartea prin muşcătura şarpelui, considerată o

49

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 cale rituală sacră, în locul celei provocată de perlele otrăvitoare. În schimb Budha, în copilărie a fost apărat de o cobră. Astfel, în India şarpele este reprezentat pe multe monumente sculptat sau pictat, precum: „Naşterea lui Gautama Budha”, aflată în Muzeul din Calcutta, din secolul II e.n.

Din sec. X la Muzeul Naţional din New Delhi se află o sculptură din bronz a lui Rama provenind din Tanjore, în care şarpele este redat pe ţesătura din jurul şoldurilor acestuia; apoi pe suportul posterior al statuii zeiţei Ganga, sculptură în piatră din sec. XII; pe statueta din fildeş Sarasvati, soţia lui Brahma, zeiţa poeziei şi a muzicii la hinduşi.

Din mitologia vedică este reprezentat sub forma corpului clarvăzător, numit Şarpele Kundalini, înfăţişând forţa energetică a Cosmosului în stare de a distruge viaţa omului. Într-o altă viziune mitologică numită Adisesha sau Ananta, acest şarpe primordial reprezintă Infinitul, imensitatea, imaginat de o cobră cu o mie de capete, pe care Vishnu stătea nemişcat pe acest şarpe sacru care plutea şi el dormind pe Oceanul de apă. Şarpele primordial Adisesha a apărut pe Terra în urmă cu 500 milioane de ani ca primul animal.

Motivul şarpelui dacic serpentin se află reprezentat în arta tuturor neamurilor atlante, pelasge şi daco-gete care au migrat din Fortul Carpatin în întreaga lume, mai întâi între Atlantic şi Ind. „Motivul şarpelui dacic a avut o putere de extensie colosală, cuprinzând cultura şi arta întregii Terre civilizate, din vechimi şi până în prezent! Câteva exemple în acest sens, sperăm să fie edificatoare.

Motivul se reflectă parcă din Dacia spre China şi invers, el figurând chiar pe acelaşi tip de suport tematic, artistic şi uzual. Astfel, cei doi dragoni „privindu-se”, se constituie, de fapt, cele două toarte ale „Vasului mare de bronz, lucrat în tehnică cloissonne” (aflat la Muzeul de Arte Aplicate, Viena), cu puţină „bunăvoinţă” se pot socoti reflectarea motivelor serpentine de pe reversul Tabletei de bronz dacice de la Polovragi reprezentând animale afrontate în faţa vasului cu apa vieţii.” Şarpele este forma sacră a Universului, forma dublului serpentin sau fluidic, ciudata formă a

înlănţuirii vieţii, Demiurgul care a ordonat ansamblul sistemului nostru galactic, reprezentat de anatomia subcuantică a moleculelor vieţii, cu ciudata formă a înlănţuirii de tip A.D.N. Sistemul nostru galactic a fost înţeles de M. Eminescu în poemul Scrisoarea a IV-a: „Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte, Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.”

Mihai Eminescu, prin atributele romantice: simental şi modern şi clasice: arhaic şi naiv are conştiinţa acută a pierderii integrităţii dată de natură din unitatea originară şi prin aventura eroului său ca demon este marcat de cădere, trăieşte nostalgia nemângâierii vârstei de aur, a copilăriei, a naturii, rămase în urmă, departe.

Cosmogonia este comunicată precum un martor la creaţie, cu amintirile începuturilor, ale copilăriei lumii magice, a naturii pline de puteri secrete: „El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu; Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede căi ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore, De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;” Mihai Eminescu Demiurgul care a ordonat ansamblul sistemului nostru galactic în variante îl găsim bine conturat şi în alte poezii ale lui Mihai Eminescu, confirmând Teoria conceptului serpentin al daco-arienilor, urmaşii pelasgilor şi a străbunilor atlanţi. (urmare la pagina 70)

50

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 îşi spun printre atâtea hohote, dar am zâmbit în sinea mea auzindu-i cum se distrează.

M-am lăsat impresionată de acea atmosferă zgomotoasă în felul ei, de primăvără dornică de viaţă, de adierea subţire ce-mi mângâia aripile, dar mai ales de clipocitul voios al izvorului de munte. Apa rece străbătea pietricelele mângâind malurile înverzite.

Un clinchet puternic şi destul de aproape de mine m-a făcut să tresar speriată. N-am mai putut să rămân indiferentă şi pe sub petala aceea mare şi roşie care îmi umbrea fiinţa, am privit curioasă în direcţia de unde se auzea acea vibraţie intensă.

La câţiva paşi de mine, un viţel speriat îşi striga mama cu un glas piţigăiat. Din depărtare, un muget prelung îi răspunse. Micuţul, fornăind ca un cal, îşi clătină gâtul în jurul căruia atârna un clopot nu prea mare şi în acustica produsă de clinchetul propriului gât, el fugi către mama lui, depărtându-se de mine. Ce drăgălaş şi frumos era!

Păsărelele ciripeau gălăgioase, zburând pe desupra viţeluşului şi certându-l probabil, că s-a distanţat prea mult de mama lui, astfel că a ajuns să se rătăcească.

Din sens opus, cu o coadă pe care o învârtea de bucurie ca un lasou, venea în viteză Maya, cea mai încântătoare căţeluşă din apropiere, a cărei stăpână o cam lăsa să zburde liberă pe pajiştea de lângă râu. Sărea în sus după fluturi, mânca muşte şi răscolea pământul cu ghearele, doar-doar de o vedea vreun arici ieşind din ascunzătoarea lui.

Apoi, înnebunită de parfumul florilor, se învârtea în cerc până obosea şi cădea aproape leşinată.

Am râs pe cinste privind-o.

Frumoasă şi mult aşteptată primăvară, o libertate fără frâu, o izbucnire a mediului înconjurător, o renaştere plină de însufleţire şi desfătare adevărată. Îmi plăcea acel tablou mirific, dar trebuia să fug, să nu cumva să vină cineva şi să mă descopere sub acea ascunzătoare a florilor de maci.

Am aterizat pe o pietricică, în mijlocul râului.

Ei bine, aici nimeni nu mă putea ataca, eram prea departe de cele două maluri, iar cei care ar fi putut alerga ca să mă prindă, n-ar fi putut ajunge la mine. Dar ochii mi-au căzut pe oglinda strâmbă reflectată de apa care curgea şi, pentru

Proză scurtă

Buburuza Nu mai ştiu exact cum am ajuns în acea poieniţă plin de maci. Nu ştiu dacă era aievea sau visam, dar mă simţeam bine, iar razele soarelui îmi încălzeau spatele. Petalele mici şi roşii îmi făceau cu ochiul şi mă îndemnau să le răsfoiesc cu nesaţ, filă cu filă, precum paginile unei cărţi.

Le-am adulmecat parfumul suav, le-am pipăit, înregistrând în memoria mea volatilă acea scientilaţie caldă, dată de lumina unui soare jovial şi tandru.

Am privit înainte şi am văzut un munte imens de verdeaţă, cu buruieni, cu iarbă, dar şi copăcei ce se întindeau în faţa mea, ca o împletire măiastră a naturii, veşnic nemuritoare, veşnic ciclică. Am citit fiecare firicel de iarbă scris în răsăritul de soare, am atins cu ochii norii albi şi pufoşi, apropiindu-mă tot mai mult de cer, m-am întors cu faţa în sus şi am dat fericită din picioare. O umbră mare însă s-a interpus între mine şi acele acuarele cereşti şi m-am liniştit imediat. În fond, la aşa o umbră, nu avea cum să mă vadă cineva.

De departe, se auzeau glasuri cristaline de copii, râzând veseli, jucându-se de-a v-aţi ascundelea ori poate jucându-se cu mingea. Miera prea bine ca să mă întorc şi să privesc pieziş la ei printre frunze, ori să încerc să descifrez ce

51

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 prima oară în viaţa mea m-am văzut în toată ciudăţenia, precum Narcis din mitologia greacă, doar că în sens opus.

Am crezut că sunt atât de importantă încât mi se părea că toată lumea îmi aparţine, dar studiindu-mi chipul în oglinda apei, am rămas decepţionată. Eu nu eram decât o simplă Buburuză, cu un corp mic şi negru, cu picioruşe negre şi cu aripi roşii ca de catifea pe care fetiţele o iau în palmă şi cântă cu bucurie: „Gărgăriţăriţă/Zboară-n poieniţă/Şi acolo unde vei ateriza/Acolo mă voi mărita.”

-Tanţa, n-am timp de glume. Întârzii la serviciu.

Te sun eu mai târziu. Şi-i închid mintenaş. Pun bic-ul pe obrazul drept şi când să fac o brazdă serioasă, bate cineva la uşa de la intrare.

-Paştele mă-sii!, înjur nervos.

Mă hotărăsc să ignor bătaia din uşă şi încerc să-mi îndepărtez spuma de pe faţă. Un timp bătaia nu s-a mai auzit. Răsuflu uşurat. Înseamnă că acel cineva s-a răzgândit. Cu gâtul bărbierit şi cu jumătate din obrazul drept terminat delicat, o pornesc tiptil către uşa de la intrare, să mă uit pe vizor. Oare cine să fi fost? Îmi îndrept ochiul drept către rotiţa cu lentilă şi suflu pe gură, să nu mi se audă respiraţia prin uşă.

-’Tu-ţi morţii mă-tii de panaramă ce eşti!, aud un glas iritat. Ieşi afară, în gâtul mă-tii de golan! Să vezi ce-ţi dau...

Privesc uluit şi mă întreb cine să fie persoana de dincolo de uşă. Mai privesc o dată siderat. Cu picioarele pe preşul de la intrare şi cu un ochi băgat cât mai aproape de vizor, un bărbat înalt de doi metri şi lat în spate cam tot pe atât, căuta sămi inspecteze, din exterior, intimitatea din sufragerie, prima cameră care se găsea în faţa uşii de la intrare.

-Te-am văzut, boule!, răcneşte omul nervos. Eşti acasă. Şi nici una, nici două, aud un zgomot asurzitor făcut de un pumn bine plasat în noua mea uşă metalică. M-am speriat şi m-am îndepărtat instinctiv.

-Să vezi ce-ţi fac când te prind! Nu plec de aici până nu ieşi. Trebuie să ieşi odată şi odată. N-o să stai la infinit închis în casă...

Intru în panică şi mă gândesc serios să chem poliţia, când îl aud deodată pe amicul meu ţipând cât îl ţinea gura: -Ţi-a plăcut, mă, să te culci cu Anca? Ştiai, mă, că e măritată? Io îs bărbat-său, fraiere! Îmi plesnesc una peste frunte şi mă fac mic, ghemuindu-mă pe gresie. „Ancuţo, nenorocito, mi-ai făcut-o!”, gândesc nervos. Mă târăsc în patru labe înapoi în baie, în timp ce bătăile se înteţesc. Mă bărbieresc la repezeală, tăindu-mă pe alocuri destul de tare, mă spăl cum pot deşi uit să mă spăl şi pe dinţi. Ce să fac, ce să fac? Sun vecinul de deasupra mea: -Florine, sunt Gabi, vecinul de la trei, de sub tine.

Coşmarul unei zile M-am sculat buimac şi nici că-mi dau seama de ce. Doar n-am băut aseară, ci acum trei nopţi.

Azi ar fi trebuit să fiu proaspăt precum o floricică, dar sunt afumat şi simt că-mi plesneşte capul. Strivesc în scrumieră ultima ţigară din pachetul de Assos şi mă uit precum viţelul la poartă nouă în pachetul gol. Mă îndrept febril către dormitor în căutarea pantalonilor pe care ştiu că i-am aruncat aseară undeva pe jos sau pe scaun parcă. Caut, mă lupt cu hainele împrăştiate peste tot, ridic cearceaful căzut pe duşumea - cum de a ajuns acolo? - şi-l azvârl pe patul vraişte, mă aplec într-un genunchi şi privesc cu interes sub pat, dar degeaba. Mă holbez la ceasul care se încăpăţâna să ticăie ca nebunul şi care arăta culmea! - opt fără douăzeci. Şi nici nu m-am spălat, nu m-am bărbierit, nu m-am îmbrăcat, nam făcut nimic. Iar la opt fix trebuie să fiu la serviciu.

Găsesc în cele din urmă pantalonii pe un scaun. Îi îmbrac în timp ce alerg spre baie cu un picioar îmbrăcat, să mă spăl. În cea mai mare viteză îmi arunc spuma de ras pe faţă şi încerc să mă spăl şi pe dinţi în acelaşi timp. Constat cu nervozitate că nu se poate şi una şi alta concomitent. În consecinţă, amân spălatul dinţilor. Telefonul mobil începe să urle melodia rock pe care i-am setat-o săptămâna trecută, când m-am făcut praf cu Tanţa în clubul Divino.

-Da, răcnesc în telefon.

-Hey, dar ce-ai, bre, ce ţipi aşa? Ori ai văzut vreo fantomă?, râde Tanţa de se prăpădeşte.

52

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 -Ah... Salut!

-Auzi scandalul?

-Da, aud. Dar care-i treaba?

-Salvează-mă! Omul a venit cu chef de ceartă.

Florin iese triumfător din apartament şi coboară scările molcom.

-Căutaţi pe cineva?, întreabă nonşalant şi teribil de senin.

-Da, îl caut pe boul ăsta care stă aici.

-Îl cunoaşteţi? Ştiţi cum arată?, continuă Florin senin.

-Nu, dar o să-l cunosc acum, răspunde namila nervoasă.

Nici una, nici două, mă uit subtil pe vizor şi văd cum Florin, ia namila de gât şi coboară împreună scările, în linişte. Florin spunea ceva încet, trezind intereseul celui agresiv. Răsuflu uşurat şi brusc îmi aduc aminte de ceas. Indica ameninţător ora opt şi cinci minute. Mă îmbrac fuga-fuga şi ies pe uşă precaut, cu ochii în toate părţile. Nici urmă de Florin, nici urmă de namilă.

Oare unde s-or fi dus? Şi, mai ales, ce ar fi putut să-i spună, de a calmat gorila atât de repede?

Nu am timp prea mult la dispoziţie, aşa că mă arunc în maşină şi gonesc cu viteza a cincea către firmă. Ăştia iar vor spune că îmi pasă de organizaţie cât negru sub unghie.

Ajung în faţa clădirii, parchez maşina la bordură şi sunt întrebat: -Doriţi să vă parcăm maşina în parcarea subterană, domnule Dumitrescu? Sau plecaţi iar?

-Nu plec nicăieri, Nelule. Parcheaz-o unde ştii.

Intru furtunos la recepţie. Clara zâmbeşte cu toată gura.

-Sunteţi aşteptat, domnule.

-Cine?, întreb curios fiindcă ştiu că azi nu aveam nimic în plan. Agenda era goală.

-Câţiva domni de la Agerpress. Doresc să vă ia un interviu. Întorc ochii peste cap, semn de vizibilă greaţă, şi mă îndrept către lift.

Când ajung în antecameră, Anca zâmbeşte galeş. Îmi vine să-i spun vreo două, dar acum nu am timp. O privesc furios, cu sângele clocotind încă şi-mi aduc aminte într-o fracţiune de secundă de mutra aceea hidoasă din faţa uşii mele care mă ameninţa în gura mare. Noroc de Florin, că altfel nu aş fi ieşit azi din casă. Păşesc hotărât către biroul meu şi deschid uşa. Rămân

consternat de tablou şi mă transform instantaneu într-o statuie simţind penibilul situaţiei. Inima mi se strânge de frică, iar glasul meu de bariton se transformă într-un chiţăit de şoricel.

-Bună ziua, zic sfios. În faţa mea nu stătea nimeni altcineva decât namila din dreptul uşii mele de acasă pe care o zărisem nu cu mult timp în urmă. Lângă el, era chiar vecinul meu, Florin, care zâmbea complice, dezvelindu-şi cu generozitate toţi dinţii. Toată lumea zâmbea azi la mine şi toţi mă enervau cu mutrele lor batjocoritoare, de parcă se vorbiseră să-şi bată joc de mine.

-Bună ziua, domnule Dumitrescu, tună gorila ridicându-se în picioare şi întinzând mâna cât o labă de urs.

Mă fac că mă împiedic de ceva nevăzut pentru a evita un contact direct cu el. Sare în ajutor prinzându-mi braţul pe care-l simt ca într-o menghină.

-Sper că nu v-aţi lovit, spuse el zâmbind.

Florin chicotea aidoma unui căţel care ştie că a făcut o trăsnaie şi aşteaptă rezultatul.

-Mă numesc Simion Pascale şi sunt redactor şef la Agerpress. Am dori să vă luăm un interviu în legătură cu firma dv. deosebit de prosperă.

Domnul aici de faţă, domnul Florin Stan, lucrează la televiziune.

Casc ochii cât cepele şi-i privesc prostit, când pe unul, când pe altul. Tocmai îmi dau seama de coşmarul acestei zile.

Aurora Cristea - Galaţi

53

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Şi-n vise... străini

Poezie

Calc pe vise ca pe spini, Sângerează noaptea-n mine, Ne-ntâlnim ca doi străini În adâncuri clandestine.

Nici măcar nu ne vedem, Ne ghicim după poeme, Versul meu cu eritem, Patologic, iarăşi, geme.

Pe-o cochilie de melc Înfloreşte-o anemonă, Tu-mi reciţi versul cobelc Şi navigi fără timonă Treci prin mine, ce coşmar!

Nu vezi munţii grei de sare, Nu simţi gustul cel amar Din pocalul cu uitare.

Trecător fără bagaj, Călător din floare-n floare, Te exclud din peisaj Ca pe-o jalnică eroare. cobelc: răsucit, spiralat

Şi n-ai aflat...

Vedeţi, în mine sunt furtuni, Nelinişti ce încep să doară, Dar pe sub piele simt minuni Şi cântec dulce de vioară.

Tornadele mă răscolesc Şi-mi împletesc un gând cu altul, Dar irişii îmi înfloresc Şi, violet, ating înaltul.

Deşert şi secetă găseşti Într-un cotlon pitit sub pleoape; De-mi vezi albastru-ntinereşti Şi ceru-mi este mai aproape. În braţe, toamne ruginesc Îmbrăţişările din vise, Iar veri, pe glezne, înfloresc Şi ierni, în palme, stau să mi se Aşeze la taifas în zori Cu primăveri pe inelare; Tu m-ai citit de-atâtea ori Şi n-ai aflat că sunt şi floare...

Primăvară siluită Nu înţeleg ce spune vântulMă pălmuieşte fără milă.

Mi-a zdrenţuit în zori cuvântul Cu setea-i crudă de reptilă. Îmi bate duşmănos la uşă, Cu dinţii muşcă din ferestre, În lăcomia-i de căpuşă.

Ce diabolice orchestre, Cu decibeli lovesc în liră!

Viorile se-ascund chircite Şi cântecul nu mai respiră Sub uragane ilicite.

M-a invadat până la sânge, Călcând pe vechea rânduială. Şi primăvara asta plânge Ca într-o criză mondială.

54

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Eu ştiu, iubite, că umbla-vei razna, Să-mi mai săruţi, o dată, gura-fragă.

Te-a speriat iubirea mea nebună Şi-acum mă răstigneşti pe-un colţ de lună...

Iubim oricum Iubim sublim, iubim banal Iubim finit, universal Iubim precar, iubim stabil Iubim vizibil sau subtil Iubim devreme sau târziu Iubim albastru, cenuşiu Iubim uşor, iubim şi greu Doar uneori, sau chiar mereu.

Iubim total, sau parţial Iubim puţin sau abisal Iubim trufaş, iubim sfios Iubim zgârcit, mărinimos Iubim grosier, manierat Iubim în cort sau în palat Iubim real sau doar în vis Doar uneori iubim în scris.

Iubim letal sau imortal Iubim şi fals, original Iubim astral sau pământesc Iubim fanatic şi firesc Iubim tăcut sau turbulent Iubim mai stins, iubim ardent Iubim mai lent sau furtunos Oricum iubim, iubim frumos.

Pe trupul meu doar poezie În ochii mei e-atâta poezie, că fiecare geană e un vers Şi freamătă un val pe-o mare vie, ca ploile ce cântă-n univers.

Pe frunte un sonet baudelaire-ian îşi caută concluzia firească, Pe-o uvertură-n stil wagnerian, cu o Izoldă şi-un Tristan cu mască.

Obrajii în rondele înfloresc, în simfonia sevelor astrale, Pe gură se mai naşte o idilă, cu buze sub săruturile tale.

Alunecă pe umeri elegii, cu lacrima tăcerilor durerii, Vin braţe pline de melancolii, poveri s-alunge în amurgul serii.

Romanţe răscolesc o amintire şi timpul mai pictează înc-un rid, În meditaţie stau braţele, spre tine, un colţ de cer aş vrea să mai deschid.

Genunchii cântă psalmi pe lutul rece, pe talpa goală mai răsare-un zeu, Un vis închide pleoapa şi petrece un pas timid în drum spre Empireu.

Un imn de pace cântă-n mine, Doamne, când poezia-şi face cuib în cerÎn ceru-albastru unde nu adoarme, nicicând o muză la hotarul meu.

Violetta Petre

Negarea iubirii Nu mă lovi cu nefireasca ură, Mai bine ia o piatră şi loveşte!

Mă doare mai puţin o lovitură A stâncii ce-n tăcerea ei mugeşte. Şi chiar de curge sânge, rana trece, Dar ura ta rămâne-nfiptă-n carne, Poemele pe rând să le înece Şi primăverile să îmi răstoarne.

Ca şarpele ce victima-şi pândeşte, Aşteaptă ura ta să mă lovească, La orice colţ de viaţă urmăreşte, O cupă de otravă să-mi servească.

Voi bea veninul, uşurându-ţi cazna, Iar muşcătura ta-mi va fi mai dragă;

55

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Existenţa simbolicǎ a unor indivizi, ceva mai dotaţi decât majoritatea, nu justificǎ cu nimic, dreptul natural de a exista în comunitǎţi, cu drepturi aparte.

Recompensa pentru lider, nu trebuie sǎ facǎ obiectul unor abateri, de la normalitate, ci pur şi simplu, trebuie sǎ reprezinte, contribuţia la bunul mers al obştei.

Aceasta nu implicǎ o existenţǎ specialǎ, în afara colectivitǎţii, ci o continuare a dreptului celui care îşi asumǎ hotǎrâri, riscuri, pentru colectivitate, dar nu peste ceea ce, îi poate colectivitatea asigura, în mod natural.

Marian Iacob

O anume filozofie de viaţǎ Ne-am nǎscut, numai, pentru cǎ existǎ viaţǎ pe planeta Pǎmânt. Putem considera cǎ suntem norocoşi!!. Cu ce suntem noi mai îndreptǎţiţi, sǎ ne afirmǎm prioritǎţile faţǎ de fiinţe, care au apǎrut cu mult înaintea noastrǎ. Numai, cǎ am ajuns la posibilitatea de a gândi, nu este suficient, pentru a emite gradul de superioritate.

Natura ne-a înzestrat şi cu posibilitatea de a comunica - vorbirea, dar tot nu înseamnǎ, cǎ avem dreptul de a hotǎrâ, asupra celorlalte fiinţe, mai mult decât in mod natural. Ne putem asigura hrana, fǎrǎ de care nu putem exista, dar în mod natural, ca şi celelalte vietǎţi. Cine ne dǎ dreptul, ca fiinţe egale cu tot ce existǎ pe Pǎmânt, sǎ hotǎrâm şi în numele cui, anumite lucruri, prin care aducem un enorm prejudiciu acestei planete, tuturor vieţuitoarelor şi implicit speţei umane!!

De mii de ani, de când avem cunoştinţǎ, despre evoluţia omenirii, nu a fost nimic fǎrǎ luptǎ, pentru supremaţie, ceea ce şi în ziua de azi observǎm. Cui i-au folosit aceste conflicte permanente?. Numai, pentru acaparare şi pentru cǎ anumite grupuri sǎ huzureascǎ, în detrimentul marei majoritǎţi, principala producǎtoare de bunuri pentru toţi.

Am apǎrut sǎ acumulǎm bunuri, care ne trebuiesc sau nu, sǎ trǎim prin viclenie şi egoism pe spatele celor, care produc averea materialǎ, dar întrebarea fireascǎ este de ce are nevoie omul, ca sǎ se simtǎ bine pe acest Pǎmânt ?!!.

Oare faptul, cǎ adunǎ aur şi diamante sau alte lucruri, precum vile, pǎmânturi, insule, utilitǎţi tehnice precum vapoare, avioane, bǎnci , firme comerciale, firme abstracte IT, fǎrǎ de care omenirea ar fi mult mai ponderatǎ, mult mai liniştitǎ, etc. (considerate convenţional „valori„).

Gruparea, de-a lungul istoriei umane, a unor indivizi cu aşa-zise veleitǎţi de conducǎtori, au produs în final, ceea ce trǎim astǎzi. Interesul celor vicleni, escroci şmecheri, au demonstrat tot timpul, necesitatea existenţei „tartorilor” pentru evoluţia socialǎ. Nu contestǎ nimeni, cǎ societatea umanǎ nu putea sǎ existe, fǎrǎ prezenţa unor lideri, dar care sǎ nu iasǎ în afara contextului social.

Fă-ţi timp În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis, Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor, Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi, Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…

Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini… În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat, Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai, Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi, Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ţi timp, acum!

Să ştii: zadarnic ai să plângi, Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!

Rudyard Kipling

56

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 comuniste, cu deosebire la tratamentul deținuților politici, „dușmani ai poporului”, evidențiindu-se ca metodă de bază „reeducarea” prin tortură. În această parte, apelând la o dispunere invers cronologică, autoarea începe cu percepția de astăzi, a contemporanului nostru față de tragicele evenimente ce constituie conținutul scrierii. Se trec, astfel, în revistă evenimente și acțiuni dedicate victimelor – deținuți politici și deportați - , în cadrul Simpozionului Pitești, prin care s-a adus „un modest omagiu celor ce au avut puterea și curajul de a lupta împotriva comunismului” (cap.I), cu preluări din propriul articol, „Pitești – Memorialul durerii”, unde sunt inserate fragmentele cele mai reprezentative din interviurile participanților. Astfel se creează un mozaic original din punctele de vedere ale supraviețuitorilor, dar și ale unor oameni politici actuali. Trebuie să remarc aici două strofe din poetul Radu Gyr, fost deținut politic (decedat: 1975), amintite de fiica sa, strofe ale căror versuri dezvăluie explicit mobilurile pentru care acești autentici eroi au înțeles să sufere și să se jertfească: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!/ Pentru sângele neamului tău scris prin șanțuri,/ Pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane.”

Este remarcabilă observația reprezentantei Fundației ICAR, dr.Camelia Doru, în expunera sa din cadrul Simpozionului, cu privire la nepăsarea urmașilor învestiți cu funcții și însărcinări de a dezvălui și corecta măcar acum, atât de târziu, acest trecut întunecat: „Suntem o țară cu sute de mii de victime și o recunoaștem prin Legea

IMPOSIBILA IERTARE (Note și comentarii la cartea scriitoarei Vasilica Mitrea, Detenție și Iertare) Moto: „Să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați” (Romulus Vulcănescu) Despre scriitoarea Vasilica Mitrea am spus-o și cu alte prilejuri, vorbind despre creația ei beletristică, ceea ce este oricum vizibil, și anume că are – incontestabil – talent literar-artistic. Iată, însă că referindu-ne la această cea mai recentă carte, Detenție și iertare, deși un documentar, se constată același lucru: surprinde și captivează. Nu intervine în acțiune, nu-și îngăduie să schimbe nimic din adevăr, spre a-l face mai patetic, mai senzațional, dar reușește să te țină „prins” până la sfârșit, chiar dacă evocă, după cum singură apreciază, „triste realități, nu fapte imaginare”. (cap.I. Simpozionul Pitești, pag.12) S-a scris mult, impresionant de mult despre acele acte abominabile petrecute în temnițele comuniste, făptuite cu convingerea că nu vor ieși niciodată la lumină. Adevărul, însă, mai devreme sau mai târziu răzbate din urzeala meșteșugită a minciunilor.

Ca structură compozițională, volumul cuprinde un Cuvânt înainte, datorat prof.univ.dr.Olga Duțu, un Argument al autoarei și patru capitole: în primul capitol se tratează aspecte generale, referitor la închisorile

57

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 118/1990, dar care nu suntem în stare să aducem un singur vinovat în fața justiției” (cu excepția torționarului Vișinescu n.n.), în situația în care directorul Centrului Cultural Român, Freiburg – Germania -Mihai Neagu Basarab afirmă că „Scopul acestui Simpozion este de a extrage istoria cât mai reală și de a învăța din aceasta”, căci „Numai aici se spun lucrurilor pe nume, la nivelul maximei sincerități.” (idem) În același capitol autoarea acordă un spațiu comemorării tătarilor din Crimeea, amintind nume și date de referință. Întâlnirea acestora avusese loc în mai 2008 la Simferopol, și în Bachcisarai. Prigoniți, deportați în Siberia, au ajuns în cele din urmă, după multe peregrinări, în Constanța, unde s-au stabilit, nereușind, însă, săși piardă urma încă multă vreme.

Sub titlul Metode de tortură în închisorile comuniste, scriitoarea compune o listă a groazei cu cele mai înspăimântătoare chipuri de schingiuire fizică și psihică a ființei umane, metode ce urmăreau depersonalizarea practicată de ființe grotești, creaturi descinse, parcă, din cărțile lui Lombroza, total dezumanizate, adevărate fiare cu chip de om. Aceste secvențe mi-au readus în memoria afectivă scene din Jurnalul fericirii al părintelui Nicolae Steinhard, unde proaspătului arestat – pentru nimic, evident – i se arată doi deținuți cu state mai vechi – ca model și avertisment pentru el - : un bărbat scheletic cu privirea rătăcită, redus (prin tortura la care fusese supus) la o ființă subumană, indiferentă, ca de pe altă lume, cu voința frântă; precum și o femeie, ce părea să nu mai aibă nimic uman în ea, cu o expresie de spaimă întipărită pe chip, gata să accepte orice, cu demnitatea distrusă. Erau profesioniști, slugile Securității ! În capitolul al II-lea, Calvarul închisorilor comuniste, scriitoarea aduce în prim plan, individualități. Masa, ca personaj colectiv, face loc unor figuri distincte, fiecare cu proprietățile caracteristice ale personalității proprii. Extragerea unor figuri din mulțime devine aici metodă de creație mai convingătoare, cu atât mai mult, cu cât știm că e vorba de ființe reale, dă forță și persuasiune scrierii, atrage cititorul în miezul faptelor, focalizându-i atenția asupra unor ființe concrete. Astfel, mai mult decât colectivitatea anonimă – generalul – impresionează persoana cu

specificitatea sa – particularul -, cu nume, cu o biografie; impresia de real este mai accentuată. (mai ales că „personajele” din carte, sunt chiar persoanele din viață, care există, trăiesc – doar unele dintre ele - , își amintesc, iartă sau nu pot ierta.) Procedând astfel, extrăgând selectiv biografii reprezentative, apelând la mărturiile familiei, ale martorilor (Eufrosina Sârbu, Elena Popa, Enescu Mihai, etc.), Vasilica Mitrea creează un autentic documentar, nelipsit, însă, de valențe artistice.

Partea a III-a intitulată Infernul din închisorile comuniste, conține confesiuni ale unor implicați direct, dintre care unii au povestit, ba chiar au scris și publicat cărți despre numitul infern.

Dante ar fi avut ce învăța de aici: „Infernul” lui – prin comparație – pare destul de acceptabil.

Mărturiile lui Paul Andreescu, Mirel-Marin Stănescu, preot Traian Moșic, Negip Hagi Fazâl, Ali Osman Bekmambet sunt cutremurătoare. În Siberia dus- întors, armeanul Levon Harutiunian evocă intenționat sec, detașat, fără patetism – dar cu atât mai impresionant – răstimpul existenței sale – că „viață” n-o putem numi – în Siberia, tot acolo, în aceeași înghețată taiga siberiană, în cel mai de nord cap al Asiei, Peninsula Taimâr, unde fusese întemnițat și tatăl meu, Hrant Sarchisian și de unde, după 11 ani, nu s-a mai putut întoarce acasă.

Dincolo de conținut, identificăm în text o structură compozițională atent urmărită de scriitoare, ori poate rezultată firesc ca efect al experienței îndelungate a scrisului, din autoperfecționarea continuă, adică din talent. Am numit gradația, ca figură de construcție: Tensiunea acumulată încă din primele pagini crește, se intensifică, atinge cote înalte, tulburătoare; este ceea ce putem numi punctul culminant al povestirii, măcar că există mai multe astfel de momente, când suferințele inimaginabile ale condamnaților schingiuiți cu sadism sunt gata să declanșeze o uriașă răbufnire, explozii de indignare și revoltă. Brusc rămâi uimit că zbuciumul sufletesc, încordarea, compresiunea nervilor întinși la maximum nu declanșează în cele 180 de pagini ale acestei cărți, o detonare cataclismică, împrăștiind schije de suflet o dată cu fragmente măcinate de hârtie scrisă. Nu se întâmplă asta, totuși te simți rănit, îndurerat chiar

58

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 fizic. Se spune că marile dureri sunt mute, însă doar cuvintele le avem la îndemână spre exprimarea sentimentelor, atunci când ele sunt covârșitoare și imposibil de reprimat. Întemnițații, acești „dușmani ai poporului”, aceste „elemente periculoase”, „acuzați fără probe, condamnați fără judecată, vinovați fără vină”(Op.cit) au pierit aproape toți și își dorm somnul de veci risipiți pretutindeni în pământul țării: în Bărăgan, la Bicaz, la Canal (Canalul Dunăre – Marea Neagră n.n.), în stufărișul Deltei Dunării ori chiar în străina și ostila Siberie. „Dispăreau oamenii, ca și cum i-ar fi înghițit pământul” spune autoarea. Și, de fapt, chiar pământul îi înghițea.

Stresul, batjocura, ultragierea demnității erau cel mai greu de suportat. În cartea sa „Siberia dus – întors” Levon Harutiunian își amintește o astfel de scenă. Puși să sape o groapă uriașă, după o zi întreagă în care au trudit câinește să smulgă bucăți de pământ din taigaua înghețată, condamnaților li se spune s-o umple la loc. „Noi n-avem nevoie de munca voastră, nouă ne trebuie chinul vostru” îi lămurește unul dintre paznici, cu un râs sardonic. La această batjocură se adăuga, desigur, și stresul de a nu ști în ce scop se face groapa. „Oare ne vor arunca aici, după ce vom fi împușcați?” ar fi putut gândi unii. Nu s-a întâmplat asta, dar supraveghetorii înarmați au avut categoric în vedere și acest aspect. Țelul prioritar al regimului comunist – la noi – era exterminarea membrilor partidelor istorice și a familiilor lor, a tinerilor, îndeosebi, a intelectualilor acestei țări. Și, în mare parte, au reușit. Se împărțeau anii de muncă silnică și deportarea cu multă generozitate: 8 ani muncă silnică pentru deținerea de publicații interzise, 12 ani dacă te „calificai” ca dușman al poporului(?!), pentru absolut nimic luai 3 ani(v. și Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni) Au fost acestea articole de lege ori bătaie de joc?

Cartea scriitoarei Vasilica Mitrea, serios documentată, conține și fotografii, facsimile din ziarele vremii ori documente, fișe matricole penale (!), bibliografie.

Uneori, după textul propriu-zis, scriitoarea notează câteva observații, concluzii, păreri personale. Rostul acestor intervenții rezidă, probabil, în păstrarea continuă a legăturii cu

cititorul, în a-i aminti periodic că în spatele grozăviilor expuse este cineva care le cunoaște, le consemnează, le condamnă. Cartea aceasta nu se scrie singură.

Despre capitolul Torționarii nici hârtia nu rabdă să fie scrisă. E o carte despre oameni, nu despre fiare, nu despre creaturi modificate genetic, nu despre bolnavi de cruzime incurabili.

Putem doar să-i condamnăm la uitare. Dar faptele lor să nu le uităm.

Revenind la titlu, se constată că obiectul investigaței este detenția cu toate formele ei înfricoșătoare, pe care scriitoarea le evocă tocmai spre a fi cunoscute și niciodată repetate, așa cum explică în Argument. Cât despre iertare, în afara câtorva note fulgurante nu se tratează și e normal să fie așa, căci autoarea și-a propus un documentar, nu un eseu. Despre iertare este provocat cititorul să se pronunțe, devenind astfel un colaborator al creatorului. Cititorul este pus în temă: să cunoască, să înțeleagă și să judece dacă și cât se poate ierta. De altfel, în cărțile Vasilicăi Mitrea mereu există ceva provocator, care să-l atragă și să-l includă pe cititor în actul creației, să-l oblige a avea o atitudine activă și responabilă față de faptele narate. În felul acesta cartea, pe lângă caracterul documentar și estetic, pe lângă cel etic inclus, dobândește și valențe de educație morală, conștient asumată de scriitor și imperios reclamată cititorului. Încercând un răspuns la provocarea Vasilicăi Mitrea în ceea ce privește iertarea, mi se pare limpede că este imposibilă: întâi de toate, pentru că nu avem calitatea de-a o acorda; iertarea –dacă ar exista – ar fi atributul unei instanțe superioare căreia nu i ne putem substitui; adică iertând, am absolvi de pedeapsă pe făptuitor și, implicit, de vină. Asta n-ar însemna cumva că îi justificăm fapta? Asta nu ne-ar face complice la faptă?

Această atitudine tolerantă n-ar însemna oare înțelegere și acceptare a răului făptuit împotriva ta însuți? Și n-ar fi aceasta o situație complet nefirească, absurdă, inexplicabilă decât printr-un masochism exacerbat? Deci, nu!

Poate că înțelegând prin iertare renunțarea la răzbunare, s-o considerăm acceptabilă. Totuși, uneori iertarea este aparentă, e doar o răzbunare mascată, spre a te considera superior prin caritate creștină. Nu spune personajul Răzvan

59

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Voi n’aţi fost cu noi în celule (B.P.Hasdeu, Răzvan și Vidra) că „Răzbunarea cea mai crudă este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun și dânsu-i rău”? Astfel, iertarea deghizată și ipocrită s-ar anula de la sine. În situația de față, însă, nu poate fi vorba de o așa iertare: cei ce au trăit suferințe atât de cumplite nu au dispoziția de a se lăsa atrași în jocuri metafizice. Presupun că au acumulat destulă ură și revoltă în ei pentru a nu trece cu vederea atrocitățile torționarilor. Totuși, spre surprinderea noastră, unii par dispuși să ierte. Asta, probabil, fiindcă sunt conștienți că trecutul nu mai poate fi schimbat, că răul a fost făcut, că anii pierduți nu mai pot fi recuperați și că, în fine, după atâta timp, iertarea, devine o vorbă fără sens, golită de conținut semantic.

Mai mult decât atât, în plan metafizic, consider că nedreptatea făptuită și neasumată poate provoca un dezechilibru cosmic. (Nu este locul aici pentru o explicație exhaustivă!) Pentru a restaura echilibrul și stabilitatea universului este necesară nu iertarea, ci ispășirea; nu căința, ci penitența (pedeapsa). Aceasta, singură, poate duce la expiere. În ansamblu, opera de față a Vasilicăi Mitrea este o carte care, paradoxal, e greu de citit fiind întunecată, impresionantă prin conținut, dar ușor de citit datorită fluenței limbajului, petelor de culoare pe care le dau figurile de cugetare (interogația și exclamația retorică, imprecația) și cele de construcție (cronologia inversă, parafraza, gradația, rezumarea). Ea vine să se adauge la numărul mare al scrierilor document, niciodată destule, despre „nefericitul accident istoric”, care a fost epoca de tristă amintire a socialismului.

Voi n-aţi fost cu noi în celule să ştiţi ce e viaţa de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu ştiti ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte, străpunşi de cuţitul trădării.

Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-aţi dus povara durerilor sfinte spre slava şi binele ţării. În cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereţii, voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind după harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârţâie osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare cum minte speranţa şi visul, când uşile grele se-nchid în zăvoare, şi-n teama de groaznica lui încleştare pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate gonind după fast şi orgoliu, nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate, nici candel-aprinsă şi nici libertate, doar ghimpii imensului doliu.

Prof. Arșaluis Sarchisian Gurău scriitoare

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi că pumnul e singura faimă.

Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi, când noi cu obrajii ca pământul de vineţi, gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate şi morţii vor prinde să urle, când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate, voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-aţi fost cu noi în celule.

Radu Gyr

60

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Dedicată colegelor mele de promoţie

Proză scurtă Dan Norea

Turuie-n română despre sănătate Hipertensiune, cord, regim, proteză, Dar când vine vorba despre-a lor etate -Fourty, fifty, sexy - totu-i în engleză.

CASCADA (fragment din volumul GONDOLA DE CONSTANȚA)

-E adevărat, destul de des, cineva aducea vorba despre colesterol, hipertensiune, probleme la coloană… Am aflat că există colesterol bun şi colesterol rău. Rău e când ăla rău e mare şi invers. M-am cam mirat, e ca şi cum ai spune că există şi hipertensiune bună. După mine, orice denumire din medicină nu poate fi decât rea. Dar m-am băgat şi eu în vorbă, dându-mă expert.

-Acum doi ani am mers cu analizele la doctorul de familie şi mi-a zis că am colesterolul mărit. Mi-a recomandat să mănânc în fiecare dimineaţă un kiwi, în fiecare seară două nuci şi, de câte ori pot, somon, care conţine Omega 3. Şi să ştiţi că e un regim foarte plăcut.

-Zăău ? Şi a scăzut ? s-au arătat interesate câteva colege.

-Nu ştiu, de atunci nu mi-am mai făcut analizele.

-Dezamăgire generală.

-Sâmbătă dimineaţă am plecat în excursie.

Avem traseul nostru, pe şosea, apoi pe un drum forestier, cam o oră, până la poale de munte.

Acolo, într-o poieniţă, există o masă din lemn pentru cei care poposesc şi două indicatoare: "6 ore până la Vârful Omul" şi, un pic mai sus, "1 ora până la Cascada Urlătoarea Clincei". În anii trecuţi ne opream în poiană, culegeam fragi, beam un gât de tărie şi făceam poze în jurul mesei. De data asta, Laurenţiu Orăşanu a propus să mergem pînă la cascadă.

-Dacă nu mergem anul ăsta, la anu' s-ar putea să nu mai putem !

Fac o paranteză. Dintr-un punct de vedere, Laurenţiu şi cu mine ne deosebim de restul grupului. Amândoi suntem mai puţin ingineri, în sensul că avem câte două mâini stângi. Amândoi avem un neastâmpăr care ne îndeamnă să mergem pe căi nebătătorite, în particular literare.

Diferenţa este că el, având calităţi de lider, este cel care zice "Hai!", pe când eu mă arunc într-o aventură numai după ce aud acest "Hai!". Aşa a fost în 2002, când Laurenţiu mi-a zis:

Dragă Ina, pentru început trebuie să-ţi spun că epistola ta despre sărmăluţe mi-a plăcut - mă refer nu numai la umplutură, ci şi la înveliş - şi nu văd de ce nu ai continua sub formă de serial.

Doar atât, am observat că nu prea are virgule suficiente... adaugă la sfârşit un rând plin, să şi le pună cititorul unde vrea el.

Obsesia ta pentru sarmale mă îndeamnă să îţi scriu tot despre mâncare. Am fost trei zile la Bran, cu câţiva colegi de facultate. Unde tragem cu toţii o cură de mâncare, băutură şi bună dispoziţie, totul printre amintiri din facultate, fotografii îngălbenite şi povestiri despre copii şi nepoţi. Enumăr aşa, un pic, fiindcă te ştiu pofticioasă: bulz, păstrăvi, ciorbe, grătare, miel la proţap, cinci feluri de tărie, şapte de vin, zece de prăjituri…

Fiind ingineri, deci oameni care preţuiesc precizia, fiind mai în vârstă, deci conservatori, ne vedem în fiecare an, fix în al treilea weekend din iunie, la aceeaşi pensiune. Doar că acum a fost un pic mai deosebit. Anul ăsta am împlinit sau vom împlini cu toţii 60 ani, lucru care a marcat întreaga desfăşurare a întâlnirii. Jocuri de cuvinte- sexagenari- sex- sexy… Tort cu inscripţia "La mulţi ani 2 x 30!", şampanie, cântece de petrecere, dans - totul pentru a (ne) dovedi că noi, cei care ne întâlnim la Bran, suntem mai tineri decât vârsta din buletin. La vederea inscripţiei "2 x 30", cineva a protestat: De ce nu "3 x 20" ?

-Păi mai rezişti la aşa ceva ?

-Am profitat de ocazie și am recitat două epigrame scrise special pentru acest eveniment.

Dedicată mie şi colegilor mei de promoţie Uitându-mă în calendar, Constat: sunt un se-xa-ge-nar, Dar brusc, un junghi acut în plex Mă întrerupe: sunt un sex...

61

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 -Norică, mi-a plăcut poezia ta, de ce nu o postezi pe un site literar, poezie.ro?

Revin la drumul spre cascadă. Cum părea să fie o continuare a celui forestier, am plecat la drum jumătatea mai curajoasă a grupului. Din păcate, a urmat o cărăruie prin pădure, în pantă lină, apoi panta s-a accentuat şi am continuat mai mult de ruşinea faţă de cei rămaşi. Obstacole apăreau la tot pasul, cred că cineva ne punea la încercare. Buşteni prăvăliţi deasupra cărării, care trebuiau escaladaţi. Zone mlăştinoase, din care ieşeam înnămoliţi până la gleznă. Căldură sufocantă, cerul gurii uscat - apă nu luasem cu noi. La unul dintre copacii transversali, m-am aşezat, simţind că îmi dau duhul. Norocul meu că n-aveam cui să-l dau, ceilalţi erau mai în faţă.

Decizia de a continua n-a fost grea, alternativa era să mă întorc singur. Cel mai greu a fost să o pun în aplicare.

La un moment dat o muscă m-a pişcat pe ceafă. Cu un gest reflex, am omorât-o. Mare greşeală, în următoarea jumătate de oră s-a format în jurul meu un alai de înmormântare care m-a însoţit pînă la cascadă.

Cascada - în sfârşit am ajuns la ea. În acel moment, toată oboseala a pierit. Nu pentru că ar fi arătat nemaipomenit. Dar noi - noi eram nişte învingători, tineri, puternici, veseli, cărora nu le pasă de eforturi, oboseală, muşte, sete, obstacole...

-Şi, mai ales, care nici gând să aibă cei 60 ani din buletin...

Doar că de câteva luni, constat că treaba bate pasul pe loc. Să-ţi povestesc ce păţesc în fiecare seara când mă aşez la calculator. Mai întâi deschid outlook-ul să văd - oare n-am primit vreun mesaj? Ba da, totdeauna am, cum deschid un pic uşiţa cutiei poştale, se revarsă spamurile peste mine. Le arunc la coş şi îmi zic: înainte de a trece la treabă, să văd dacă n-a mai apărut un text interesant pe agonia. Au apărut. La unul din ele scriu o replică. După care revin la outlook, aşteptam un mesaj de la cineva. N-a venit încă.

OK, trec la treabă. Dar mai întâi, ia să văd, la replica mea de pe agonia n-a răspuns ? N-a răspuns.

Constatând că nu mă pot concentra, mă duc să-mi fac o cafea. Mai slabă, că e seară. În timp ce o fac, mă uit la televizorul din bucătărie.

Cafeaua e gata, dar stau să văd filmul până la sfârşit. Plec cu cafeaua la calculator. Până beau cafeaua, hai să fac un “spider”. Îl termin, termin şi cafeaua şi evident, mă uit întâi la mesaje şi la agonia… Pe agonia mi-a raspuns, în sfârşit, dar mă strâmb, răspunsul e cam nesărat. În schimb au mai apărut câteva texte cu titluri incitante. Le citesc şi mă strâmb iarăşi. Renunţ, ca să nu rămân strâmb şi revin la outlook. Oo, două mesaje. Mă aşez mai bine pe scaun şi le răspund tihnit, câte juma' de pagină fiecăruia. Îmi place să compun scrisori, e o adevărată delectare, mai ales când corespondentul dovedeşte aceleaşi aptitudini epistolare. În sfârşit, mă hotăresc să încep selecţia epigramelor de unde rămăsesem, cam pe la începutul lui 2008. Dar când văd câte texte şi comentarii s-au adunat între timp, îmi zic: parcă se lucrează mai cu spor cu muzică. Intru pe youtube şi îmi aleg ceva de Leonard Cohen, unul dintre preferaţii mei. Când se termină, constat că aceeaşi melodie a mai cântat-o cineva. Ia s-o ascult. Din aproape în aproape ajung la nişte canţonete cântate de Pavarotti.

Văzând că muzica mai mult mă face să pierd vremea, ies din youtube, ies din outlook, ies din agonia şi intru în bucătărie. E seară, mă cam roade stomăcelul, dar la ore atât de târzii mâncarea trebuie dată duşmanilor. Nu văd niciunul prin jur, aşa că îmi spăl un măr. Mere ai voie. E adevărat, stomatologul mi-a interzis să le muşc, să nu-mi rămână în ele dinţii cei noi. Dar am un instrument minunat: Mărunţica. E o rozetă

ACCELERAREA TIMPULUI (fragment din volumul GONDOLA DE CONSTANȚA) Ina dragă, scrisoarea ta despre aventurile jupânului în spitalele italiene m-a făcut să-ţi scriu una de răspuns, lungă cât o zi de post, despre spitalele din România. Însă, recitind-o, nu ţi-am mai trimis-o fiindcă, zău, n-avea niciun haz. În general, zilele de post n-au niciun haz.

Aşa că am trecut la un subiect mai digerabil.

Mi-am propus încă de anul trecut să public un volum de epigrame. Pentru asta trebuie să culeg toate catrenele de peste tot, inclusiv replicile, să fac o selecţie la sânge, să mai cizelez un pic unde e cazul, să le grupez pe capitole şi cu asta, volumul e gata.

62

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 pe care apeşi şi obţii feliile de măr, separate de cotor. Nu mi-am botezat niciodată obiectele, nici măcar prima mea maşină n-a avut vreun nume.

Dar Mărunţica mi-e tare dragă. Obiect pentru oameni leneşi, la fel de utilă ca o telecomandă. În timp ce mestec tacticos feliile de măr, studiez problema: de ce îşi botezau oamenii Daciile proaspăt cumpărate? Păi le luau cu sacrificii, renunţau la mâncare, deci la o parte din propriul organism. Le considerau, la propriu, nişte fiinţe vii. Pentru mine, o maşină e un morman de tablă. Da, dar eu am burtă.

Ronţăi cotorul şi, după ce e prins criminalul (noroc că filmul era pe terminate), revin la calculator. Când mă uit la ceas, e trecut de 10 seara. Of, asta nu e oră să începi o activitate serioasă. Îmi aduc aminte că, la ultima lansare de carte, poetul care făcea cinste, în vârstă de peste 70 ani, m-a luat prin surprindere (nici nu credeam că îmi ştie numele): -Domnule Norea, te-am căutat pe google, ai peste 20 pagini.

-Ei, e normal (zic eu modest), scriu epigrame şi haikuuri, multe şi mărunte.

-Aşa că intru pe google, tastez "dan norea" şi dau Search. Îmi apar pe rând toate site-urile unde am postat vreodată ceva. Cel mai des - agonia, cu toate variantele în limbi străine. Dar şi site-urile de haiku ale lui Cornel Atanasiu sunt multe. Apar apoi revistele şi ziarele cu variantă electronică, începând cu Conexiunile lui Laurenţiu Orăşanu şi terminând cu ziarele constănţene. Uimit, constat că, în câteva bloguri particulare, îmi fuseseră preluate diverse texte. Într-unul din ele am găsit o rubrică intitulată “Umor cu Dan Norea”, unde mi-am recitit cu plăcere câteva poezii. În altul am găsit o epigramă comentată.

“Qui s’aime se taquine dintotdeauna mi-a plăcut proverbul acesta francez, însă după ce am descoperit, întâmplător, epigrama omonimă, semnată de Dan Norea (Norică), a devenit brusc una dintre vorbele de duh care-mi sunt la suflet :) Mă ia mereu peste picior Iar eu mă fac mereu că plouă Căci mâine, tremurând de dor, O să mă ia peste-amândouă.”

Probabil o domnişoară, amatoare să facă instrucţie cu iubitul: un-doi ! E un sentiment

ciudat, parcă îţi bate inima un pic mai tare, văzând că ai ajuns ca folclorul, din gură-n gură.

Frunzăresc mai departe. Ia te uită, măgarii !

Găsesc pe un blog clasamentul la un concurs de proză SF, desfăşurat în 2008, unde figurez cu menţiune. Iar pe mine nu m-a anunţat nimeni nici până în ziua de azi.

Stai puţin, ce caut eu pe youtube? Trebuie să fie o greşeală. Mă uit mai atent, nu e. Cineva mia luat de pe agonia.ro un sonet, “Masca” și l-a inserat într-un videoclip cu măști venețiene și cu muzică “Rondo' Veneziano - Capriccio Veneziano”. Parcă e făcut special pentru tine.

Cine s-o fi ascunzând sub numele Gaviota?

Termin cu google şi merg la culcare. Cu ochii fâlfâind de oboseală, întins în pat, pe întuneric, îmi reproşez: cum dracu am reuşit să nu fac nimic timp de patru- cinci ore ?

Ei bine, de curând am primit explicaţia. Ştii că pe net circulă tot felul de mesaje. Unul din ele anunţă sfârşitul lumii în 2012, cu nişte argumente cam eterogene - calendarul mayaş, alinierea cosmică plus o mulţime de termeni tehnici, care te umplu de respect. Un pasaj mă lămureşte de ce nu am eu timp suficient să lucrez la volumul de epigrame: rezonanţa Schumann dovedeşte accelerarea timpului, adică în loc de 24 ore avem la dispoziţie numai 16 ore. Totul descreşte, astfel încât în 2012 vom avea timpul egal cu zero.

Eh, îmi zic, le-am luat-o înainte, la mine timpul deja este egal cu zero. Şi apoi, chiar dacă îmi scot volumul, în 2012 cine îl va mai citi ?

Vine apocalipsa!

Pe centură Să stai o zi întreagă-n ger Tot așteptând să vin-un tip să Îi cânți în poală Leru-i ler E-a doamnelor Apocalipsă! Întâlnire aranjată Să te-ntâlnești după renume C-o domnișoară cu un chip să Îți vină să te duci în lume E-a domnilor Apocalipsă!

63

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 jocuri și cântece parodice, rondeluri și parabole, Brumărelele.

Claudia Croitoru-propune proverbe, zicători și expresii-mod de utilizare.

Florentina Loredana Dalian-nume consacrat creației literare, ea fiind inginer chimist, recompensată pentru efort și talent Scrie proză, poezie, dramaturgie. Este membră a Cenaclului ”Mihail Sadoveanu” și participă la concursuri literare organizate de acesta. A frecventat și Societatea de Haiku, Constanța.

Ananie Gagniuc-cu o activitate remarcabilă, cu un talent nativ, cultivat, îngrijit, frecventează Cenaclul ”Mihail Sadoveanu” încă din anii 1980.

De la începutul colaborărilor și participării la concursuri naționale s-a impus și a câștigat:premii, distincții, diplome și prietenia noastră și împărtășim bucuria de a-i fi aproape și de a-i savura glumele. A scris multe cărți și articole.

Constantin Gornea-s-a făcut cunoscut mai ales cu creație romanescă, chiar și în specia roman umoristic, tâlcuiri, epigrame, povestiri umoristice și senryu.

Constantin Iordan-fin matematician și pasionat cercetător, care a atras și grupe de elevi în spațiul creativității tehnice. Multe volume literare, multe prezențe discrete la Cenaclul”Mihail Sadoveanu” și nu uită de umorul, prin calambur logic, care la noi a avut predecesor de prestigiu, numai dacă ne gândim la prof. univ.dr. Grigore Moisil.

Liviu Kaiter- descinde din lumea Marinei și a Academiei militare, cu atracție pentru scrierile umoristice începând cu 2009, textele fiind intitulate, cu intenție mărturisită.

Leonte Năstase- format la Școala de Arte Frumoase, București, a devenit prin talent și sârguință cunoscut în țară și străinătate.

Caricatura sa , cu sau fără text, va rămâne și în cărțile multor contemporani un model de descifrare a umorului conținut.

Dan Norea- inginer specializat în programare calculatoare, frecventează societăți literare: cu inițiativă s-a zbătut pentru fondarea Clubului Umoriștilor, Prăvălia cu umor din 2008, Societatea de Haiku Constanța, Romanian Kukai (on line), și este membru al Cenaclului ”Mihail Sadoveanu”. Participă la concursuri naționale,

MOMENTE PLĂCUTE ȘI DE UMOR CALD Clubul Umoriștilor Constănțeni a izbutit să tipărească o nouă carte „Containerul cu umor”.

După cum ne anunță de pe coperta I vom întâlni epigrame, poezii vesele, fabule, proză scurtă, caricaturi și senryuri. La editura Dobrogea, Constanța, 2016 a fost publicat volumul. Din afirmațiile membrilor: ” Această carte a văzut lumina tiparului cu sprijinul S.C. SOCEP S.A. cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la începerea lucrărilor de construcție a primului terminal de containere din Portul Constanța” Coperta I-IV Marian Avramescu; Lector și corector: Floare Brânză; Tehnoredactare și prepress: Daniel Brănescu. Cuvântul înainte este semnat tot de grupul de umoriști. Se face un istoric al activității portuare înainte de Revoluția din 1989 și după, mai exact din 1991 când s-a înființat compania SOCEP S.A. care a progresat și a efectuat activități unicat în vederea operării mărfurilor containerizate, în țară. Cartea cuprinde 18 autori prezentați în ordine alfabetică, cu un CV-date biografice, bibliografice, activitate în diferite societăți literare, publicații, recunoaștere: premii, distincții,diplome, după care fiecare a întrat în memoria cititorilor cu fragmente din diferite tipuri de creații.

Traian Brătianu- este cel care s-a ocupat de umor și umoriști, mai ales în spațiu dobrogean, este prezent cu epigrame, senryuri (o specie lirică a literaturii nipone), poezie umoristică, proză umoristică, cărți de teorie literară antologată.

Recompensat cu multe premii și distincții, în țară și peste hotare, fiind cadru didactic universitar este și formator de tinere condee. A scris peste 45000 articole și multe cărți de creație. Este membru al multor societăți literare și al Cenaclului”Mihail Sadoveanu” Petru Brumă-profesor de fizică, fost coleg de cancelarie la Liceul Economic Nr. 1, Liceul Nr 9 (al Petromarului) a activat și la revista literară Agora, la Clubul Umoriștilor Constănțeni fiind în ambele cazuri membru fondator. Are un număr de publicații, în domeniul literaturii satirice, este membru al Cenaclului ”Mihail Sadoveanu”. S- a remarcat la multe concursuri în țară și a fost recompensat pe măsură. Se recomandă prin

64

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 recompensat fiind cu premii și distincții. A scris cărți de genuri diferite. Colaborează și la ”Dobrogea culturală”.

Aron Petru- un distins cercetător științific și practician, care și-a descoperit și resurse umoristice expuse în cartea ”Ia-o ca o glumă”, un volum original care parcurge anecdotica familială și impune un limbaj-tip algoritmic, care este dens, cu multe glume spuse laolaltă.

Ana Ruse- nume impus prin performanțe: excursii în țară cu grupe de elevi, a vizitat peste 60 de țări fiind și încadrată în vechiul ONT, formată ca ghid turistic, scriitoare- cărți de călătorii, cărți pentru copii, cărți cu conținut religios, creație lirică (tradițională și de tip nipon), epigrame și alte tipuri de texte umoristice.

Ion Ruse-provine din mediul militar și din 2008 s-a dedicat umorului, fiind membru fondator al Clubului. Este apreciat, recompensat, publicat în reviste colective, autor al cărții ”Ariciul de mare”, 2015.

Luminița Scarlat-o prezență plăcută, talentată, preocupată de pictură, teatru pentru copii. Are umor și scrie epigrame și poeme în versuri, povești. Anul trecut a fost recompensată cu patru diplome”Crizantema Imperială” la Concursul Life&Art, 2016, a patra ediție, Tokyo, Japonia. A intrat în Antologia bilingvă ”Just for you, Japan”, Ed. Rafet, 2017.

Ion Tița-Călin- despre care aflăm dintr-un interviu acordat dnei. Prof. univ. dr. Olga Duțu și care-i realizează și un profil de scriitor în ”Dobrogea culturală”Nr.1/2016, că a abordat toate genurile publicistice, că a publicat peste 20000 de articole. Prin activitatea sa de sociolog și psiholog la Șantierul Naval, Constanța , a avut ocazia să cunoască multe tipologii umane pe care le-a fructificat în povestirile umoristice scrise, pamflete, epigrame, articole scrise la Cuget liber, Constanța. Este apreciat și prezent mai în toate activitățile Cenaclului ”Mihail Sadoveanu”Este prezent în această antologie cu texte savuroase, pline de învățăminte. Este recompensat cu diplome și premii.

Ion Daniel Țucă- un jurist cu un umor sănătos, spontan , așa cum s-a dovedit la activitățile Cenaclului ”Mihail Sadoveanu”. Face echipă ”bună” cu alți câțiva umoriști de calibru.

Are volume personale, participări la concursuri în țară soldate cu premii și diplome. A intrat în Antologie cu epigrame și rondeluri.

Roland Voinescu- împătimit de scris și fotografie, s-a remarcat în Cenaclul”Mihail Sadoveanu”prin scrierile sale umoristicosarcastice. El vizează personaje din diferite medii sociale, cu accent pe limbajul inadecvat utilizat, creând astfel un umor suculent. De regulă preferă dialogul pe care-l speculează și pentru creionarea personajelor. A scris câteva volume bine primite.

Cel mai recent este volumul ”Teatru” în care reușește să încadreze personaje cu încărcătură istorică, ce prind contur într-un mediu actual.

Satirizează și construiește dialoguri cu personaje proscrise prin titulatură și fapte, vizând cele mai variate aspecte ale unei societăți în derivă. Este un protest camuflat împotriva toleranței față de răul social. Un arsenal dramatic bine mânuit și promițător. Așadar, acest volum de antologie umoristică este foarte bine venit prin conținut și mai ales că include valori umane și literare. Este creat cu multă seriozitate și de distinși creatori contemporani.

Alexandra Flora Munteanu Umor În umor eu m-am găsit, De când pe lume am sosit.

Cu umor am fost crescut, A fost frumos, a fost plăcut, La început nici n-am crezut, Până când nu l-am pierdut, Ca apoi să-l regăsesc, În mediul scriitoricesc, Unde am aflat că, în loc de râs, Cu un poem te faci de plâns.

Umorul, ca să se ştie, Nu este comicărie, Umorul înseamnă libertate, Şi te face mai atent, La unica posibilitate, De a evada din existent.

Acolo unde el nu rezistă Nici omenia nu există.

Umorul este o binecuvântare: Salvarea din lagărul de concentrare.

(Alexandru Birou - „Nelinişti la malul mării”)

65

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Dunării, o problematică mereu actuală.. A realizat o lucrare amplă referindu-se la semnificația portului Sulina în plan european, drept o îmbinare remarcabilă a mai multor servicii diplomatice, printre care Comisia europeană a Dunării (CED). Palatul a fost construit între 1860-1868. Comisia a fost înființată în 1856 în urma Tratatului de pace de la Paris semnat la sfârșitul războiului Crimeei (1853-1856) având obligația de a controla navigația la Gurile Dunării.

Din 2005 organizează un ceremonial de omagiere a eroilor marinari căzuți la datorie: Sulina, Constanța (faleza Cazino) și în alte porturi ale țării. Liga Navală Română se implică în aniversări: Ziua Marinei, Ziua Apelor Române, Ziua Internațională a Mării Negre, susținerea cercurilor de istorie navală, jurnalism nautic, cercul literar ”Jean Bart”, editarea revistei ”Marea Noastră”, repararea și recondiționarea unor nave și se implică în organizarea concursului anual de selecție a lucrărilor cu specific marin, de sub egida Clubului Amiralilor. În anul 1931 apare revista ”România Maritimă și Fluvială”, iar în 1933 devine ”Marea Noastră” până în 1949. Colectivul redacțional a avut nume prestigioase: Eugeniu Botez (Jean Bart), fondator și director comandor Aurel Negulescu-redactor, secretar-locotenent Dimitrie Știubei (picturi marine). După Revoluția din decembrie 1989, în noiembrie 1991 revista ”Marea Noastră” își reia apariția. În anul 2010 revista se reorganizează și dobândește o calitate grafică aparte, cu un conținut specific, ajungându-se ca în 2016 să obțină diploma Crizantema imperială, la un concurs Life & Art, organizat în Japonia, cu concursul familiei Cristina Cărbune și Shinia Inoguchi, pe lângă Biserica ortodoxă, preot dr.

Cristian Gheorghiu și din România scriitoarea Floarea Cărbune, membră a Ligii Scriitorilor Români, filiala Dobrogea, 2016, eu făcând parte din echipa de traducători și selecționeri. Vasilica Mitrea, formată în mediu militar cunoaște regulile de protocol în momente de desfășurare a activitățilr de comemorare în cazul de față desfășurat la Monumentul Eroilor Marinari, Sulina. Apoi a urmat la Primărie un Simpozion.

De 10 ani se organizează atari comemorări, comunicări.

SULINA ȘI DELTA DUNĂRII de Vasilica Mitrea A apărut la Editura StudIS, Iași, 2016.

Cartea este o trecere în revistă a zonei Deltei Dunării, cu frumuseți și locuri de neuitat. Apoi se referă la istoricul Ligii Navale Române, organizație non guvernamentală, datând din 1928, asociație non profit. Se manifestă ca un organism ce coagulează toate valorile și tradițiile lumii marinărești, asamblează spirite care sunt dedicate: cercetării navale, construcției de nave, utilarea zonei portuare cu montaje moderne. Sunt oameni dedicați prin specificul muncii promovării transportului mărfurilor românești de înaltă calitate, competitive.

Oamenii care asigură și au asigurat, cu competență navigația românească, au o pregătire superioară, în cele mai multe cazuri au luptat pentru impunerea drapelului românesc cu toate prilejurile. Aceștia au fost și sunt adevărații formatori ai tinerelor cadre. În paralel au promovat, prin sesiuni științifice, cunoștiințe din domeniu, din istoria națională, cercetare marină, au stimulat îndrumarea și susținerea unor concursuri școlare și interșcolare pe discipline: concursul de matematică pentru clasa a VIII-a ”Vasile Ursianu”, care s-a susținut și anul acesta.

De asemenea organizează omagierea eroilor marinari în Constanța și în alte porturi. Sulina este o locație de veche tradiție despre care au scris mulți cercetători și entuziaști istorici.

Regretatul ing.

Petrică Covacef afirma :”Schimbările climatice sunt o altă provocare ce amenință mii de specii de plante și animale și zeci de tipuri de ecosisteme aducând după sine: inundaţii mai frecvente, perioade mai lungi de secetă, rezerve scăzute de peşte şi biodiversitate redusă. Delta Dunării se bucură să fie printre primele zone pilot ale inițiativei europene Rewilding Europe , cu sprijinul căreia această zonă unică poate dezvolta o serie de activități bazate pe natură care să aducă beneficii comunităților locale și deltei în egală măsură.

Lucrările de reconstrucție ecologică și o bună gestionare a ariilor protejate din lungul Dunării oferă o serie de beneficii socio-economice care pe termen mediu și lung vor duce la prosperitate și dezvoltare a comunităților locale”. (Sursă Internet). Acestea în cadrul renaturării luncii

66

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Anul trecut au fost susținute de: contraamiral (r) dr. Aurel Constantin, președinte L.N.R., filiala Dobrogea, dr. Carmen Atanasiu, prof. univ, istoric, a derulat un film istoric documentarsituația navelor de luptă, participanți, victime, misiunile Marinei Regale, bilanț al sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial; Dr. Andreea Croitoru-”155 de ani de la înființarea Forțelor Navale”; Dr. Ioan Damaschin-”Sulina, orașul erou din linia întâi”; Dr. Olimpiu Glodarencocomentarii pe marginea Legii 217/2015; Comandor (r) prof. univ. dr Ionel PredaPrezentare de istoric al reperelor culturale din Marina Militară, lucrări publicate de Mihail Drăghicescu, despre lucrarea sa ”Istoricul principalelor puncte de pe Dunăre de la vărsarea Tisei până la mare și de pe coasta mării de la Varna la Odessa”, ”Manuale de navigație, Hidrografie, Geografie Maritimă, Calcule nautice, Marinărie- prima hartă românească a Dunării”. Prins de curentul european de cercetare, investit cu multiple atribuții: ofițer, prin 1866 comandant al canonierei ”Fulgerul” România, ”Ștefan cel Mare”, comandant al transporturilor fluviale militare, director și profesor al Școlii Copiilor de Marină la Galați, Șef de stat major al Corpului Flotilei (18891994), Comisar maritim la Sulina. A participat și la Războiul de Independență, 1877.

Dr. Nicolae Papadopol, născut în Sulina, rememorează date istorice privind transportul naval cu nave și șlepuri, perioada când a fost bombardată, rolul Regelui Carol al II-lea care a asigurat o numeroasă flotă comercială.

Fiind legat prin tot ce a realizat, de Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța, a fost și este cel care a organizat Ziua Internațională a Mării Negre, la Constanța împreună cu Institutul de cercetări marine, Constanța.

Contraamiral (r) Nicolae Ștefan, vicepreședinte al L.N.R., filiala Dobrogea-trece în revistă activitatea din ultimii 10 ani a Ligii la Sulina. General (r) Oscar Beneș aduce un omagiu eroilor căzuți la datorie, specificând rolul important al Ligii de a organiza comemorări.

Excursia a continuat cu 8 vizite în oraș. Paulina Cocineanu, o localnică, văduva unui profesor de matematică-fizică a introdus-o pe autoare în locuința sa, acolo unde, cu ani în urmă, Jean Bart locuise cu chirie.

Erau multe evenimente legate afectiv de numele scriitorului, autorul romanului ”Europolis”, despre Sulina și Delta Dunării, un membru fondator al Ligii Navale Române. A creat jurnalul de bord și schița marină. Între 1909 -1919 a fost comsar maritim la Sulina. Între 1916-1918, în timpul Primului Război Mondial a fost comandantul militar al acestui port.

Un alt autor dobrogean a publicat recent Istoria Dobrogei ”Dobrogea preistorică, de la începuturi până la epoca fierului” Vol I, ed. Next Book, 2017, Constanța.

Printre altele stabilește, în funcție de bibliografia parcursă cum s-a format ”un alt brațSulina, care s-a desprins din paleo Dunăre, respectiv din brațul Sf. Gheorghe, în dreptul localității de azi ”Nufăru”. (p.32) Cartea Vasilicăi Mitrea este o plăcută călătorie prin peisajul mirific oferit de Delta Dunării, prin amintiri, popasuri culturale. Stilul său te implică în frumoasa poveste, cu eroi, cititori, cercetători, oameni destoinici.

Prof. drd. Alexandra Flora Munteanu

Delta, în rugă Doamne-al nostru, zeule de seară, Om al trudei şi-al lucrării sfânt, De când intră Dunărea în ţară Ni-i şi nouă bine pe pământ.

Gâşte, pelicani, găini şi raţe, Sturioni care-o străbat invers, Delta, miracol cu trei braţe Ce ţin Marea Neagră-n Univers.

Doamne-al nostru, luminiş de ape, Trestiiş în veci necunoscut, Dă-le apa ei să se adape Vitelor plecate la păscut.

Adrian Păunescu

67

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 vest, / Cu dealuri suprapuse-n depărtare /…/ Mam închinat spre dealul luminat / Şi-am mulţumit naturii înflorite / Că de milenii lungi, îmbătrânite / Pe Sfântul Tei nicicând nu-l dă plecat. / O! floarea mea de tei mereu virgină / Tu nemurirea sufletului meu / Am să te port şi-am să te simt mereu, / Aleasă-n veci, mireasa mea divină.

(Teii). În poemul „Am fost azi acolo…” ni se destăinuie nervos şi abrupt, însă fără teribilism, ci cu şarm amar şi uşor revoltat care integrează vagromanţat-ironic „trăsături constitutive” cu cel mai clasic potenţial poetic: „Azi, am fost în locul / în care Dunărea / pleacă în trei direcţii, / prin trei braţe / care de fapt şi de drept / duc tot acolo / … / Am fost azi într-un / cimitir vechi, ponosit, / uitat de vreme şi de / oameni./ Am auzit acolo / bocetul românesc al / grecilor, evreilor, / ruşilor, ucrainenilor, / tătarilor, turcilor, / englezilor, nemţilor / şi… doina românească / ce mângâia / toate dorurile… / şi sufletele…/ M-am aplecat în faţa tuturor… Eu cred că Sulina merită / o statuie a tuturor popoarelor, / lucrată fără mari pretenţii / într-o formă de… / OM”.

TĂNASE CARAŞCA – Un „Poet vizual” pentru care lumina este ţesătura însăşi a poemului Constantin BEJENARU Scriitor important (romancier, poet, umorist, eseist, publicist) pentru viaţa culturală tulceană, Tănase Caraşca a fost, este şi şi suntem (în ceea ce ne priveşte) siguri că va fi un reper important al culturii nord-dobrogene şi nu numai. Cărţile publicate până-n prezent (trei romane şi patru volume de poezii) exprimă vocaţia umanistă a unui romancier şi poet de excepţie. În noul său volum de poezii „Printre stropi”, mergând fără umbrelă, cum se confesează la Fericitul Augustin, îşi trăieşte însingurat condiţia de poet sacerdotat:Îşi încredinţez Ţie / Doamne, / sufletul meu şi / viaţa / care atârnă / fluturând de / cuiul înfipt / în mâna lui Iisus Hristos / înviat dim morţi… / în slava Golgotei / însângerată cu ouă roşii. / Astup rana / deschisă Doamne,/ Cu viaţa mea…

(Mărturisire) Existenţa poetului e o condiţie a fiinţării Lumii, iar rugăciunea ia forma cuvântului care rodeşte, Cuvânt-Lumină pe care îl vede doar el, poetul-sacerdot ce poate înţelege rostul iubirii ca flacără spirituală care prevede o nouă naştere – naşterea christică dintr-o mireasă divină: „Atent, cu nasu-nfipt în pala slabă / M-am scuturat de visele târzii, / Parfum discret dosit în poezii, /Am inspirat adânc şi fără grabă. / Atunci, privirea mea iscoditoare / S-a atârnat de-un evantai celest / Plecând din nord spre est, prin sud spre

În poemele „Iluzii”, „Aurul Dobrogei”, „Ploaia”, „Dans”, „Stuful” întâlnim o reverie a materiilor aspre şi a nervozităţii poetico-virile: „Văzut-am zdrăngănele, farbarale, / Piercing în nas, sprânceană, în buric, / În limbă, buze şi… părţi sexuale / Şi găurite toate, vreau să zic!”

Unele poeme precum”Nesomn”, „Din Deltă”, „Pastel îmbobocit” „Mai lasă-mă mamă”, „Vama sufletului”, sunt o întoarcere pe filon rustic, la lirica anilor ’60: „Oftez şi mă sucesc în sens de ceas / Să nu înfrunt al timpurilor ornic / Dar nici al vieţii programat ceasornic / Nu-l deranjez, muţind cu nici un glas. / Sunt treaz şi ţip în noapte-năduşit / Să nu m-

68

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 aud nici eu în strigăt mut / Şi mă sucesc în axul meu tăcut / Încă o dată înspre infinit” (Nesomn).

Tănase Caraşca, acest poet profund îndrăgostit de satul său natal, mi se pare a fi ispitit ca spirit, de totalitatea artelor, poezia, Doamna Poezie rămânând desigur preocuparea sa fundamentală: ”În satul meu din mijlocul pădurii / Acolo unde soarele-i brodat / Şi raza lui ne mângâie curat / Pulsând viaţa-n sufletul naturii, /…/ Ce bucurie, zumzăia albina / Prin fericirea florilor de tei, / Culege mierea dusă în ştiubei, / Iar noi ne bucurăm că-i dulce cina”. Ca Raiul, simte nevoia să adauge cititorul care sunt eu, tot într-un sat divinissim născut…

Un „poet vizual” pentru care lumina e trăsura însăşi a poemului se dovedeşte a fi Caraşca şi în „Mai lasă-mă mamă” mai ales prin aceste versuri care mi se par geniale: „Mă uit înspre zarea umbrită cu plumb / Şi-un fus de lumină se scurge / Din caierul tulbur, cu firul tălâmb / Al norului negru de sânge”; „Despre dor”, „Plecând”, Mi-e trupul cimitir…”, „Vis”, „Reproş”, Mereu iubire”: Mi-e trupul cimitir de lacrimi / lin, prohodit din cristalin, / Cânt de lumini şi de senin / în dulce grai plătit prin patimi” (Mi-e trupul cimitir…).

Aşadar „Printre stropi” de nemurire lirică, poezia lui Tănase Caraşca se materializează întro veşnică muză, alias Nimfă de Lumină ce întrupează deopotrivă Ceriul şi pământul (Geea biblică), pământul natal dorit, pierdut şi regăsit de truverul teliţean printr-o încercare pătimaşă de a păstra amintirea, strămoşii rămânând garanţi ai apartenenţei sale la lumea românească, versurile din „Vânt dobrogean”, „Arome de toamnă”, „Crăciuniţa”, „Fulgi”, „Sud-est” şi mai ales „Printre stropi” care de altfel, dă şi titlul cărţii despre care facem vorbire, atestând afirmaţiile-mi anterioare, cu asupra de măsură.

Astfel putem conchide că, asemenea balerinelor, „Poetul Vizual” Tănase Caraşca îşi trăieşte poezia şi viaţa smerit, în vârful picioarelor, întru îndumnezeită nemurire şi iubire.

PRINTRE NUFERI Printre nuferii albi trupul meu pur se strecura prin apa limpede a bălţii care ne aştepta vara cu dragoste, să-i tulburăm liniştea cu neastâmpărul şi chiotele noastre de bucurie.

Nuferii ne mângâiau trupurile fragede şi intrau în jocul nevinovat al copilăriei legănaţi de valurile stârnite de neastâmpărul zglobiu al mâinilor şi picioarelor noastre ce băteau apa în ritm de vals.

Umbrele trupurilor noastre proiectate pe fundul apei dansau şi ele odată cu tijele nuferilor lungi ca nişte obleţi jucăuşi care se unduiau mişcând florile ce ne zâmbeau galeş din mijlocul îngălbenit.

Ne bucuram şi sărutam cu inocenţă, puritatea pe care ne-o dădea nufărul alb, strălucitor, pe care acum îl fac din frişcă pe tortul amintirilor.

Din mijlocul galben, o lacrimă se prelinge pe obrazul meu mângâindu-mi gândurile.

Tănase CARAŞCA

69

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Eroul din „Rugăciunea unui Dac” ajuns la scara morală îngăduindu-i să se împovăreze cu toate suferinţele umane ca un Demiurg:

(urmare de la pagina 50) Mihai Eminescu atras de aceste amintiri lucrează ca un demiurg, precum un mag se străduieşte să desfiinţeze spaţiul şi timpul, să pună stavilă cunoaşterii. Ecourile învăţăturii supreme prin trepte de iniţiere vibrează prin trepte dramatice ale îmbunătăţirii şi înţelepţirii.

Prin acestea se ajunge la starea iniţială, „ca eon din prima creaţie, asociat la demiurgie”.

Demiurgul privind din cosmos, află şi înţelege tarele omeneşti.

Demonul încearcă să unească lumea din temelii şi cu pasionate discursuri să ne amăgească:

„El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii!”

Mihai Eminescu Dar, Hyperion se poate înfăţişa în acelaşi timp în înger şi demon, transcensând, în cele două stări: neclintit şi vecinic, din care să nu mai cadă. „Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul...”

„În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate.”

Dacii-arieni când au pus pe steagul lor simbolul şarpelui alături de capul de lup nu au făcut-o la întâmplare. Ei cunoşteau însuşirile şi simbolistica şarpelui, iar lupul era considerat Apollo, zeul şarpe. Delta Dunării a fost numită de greci „Stroma”, adică gură de lup şi Dunărea era coada de şarpe din steagul dacic. Şarpele era şi este considerat salvatorul vieţii, ca dovadă îl găsim şi astăzi pe firmele farmaciilor şi pe unele ambalaje farmaceurtice, cu cei doi şerpi înlănţuiţi. „Este posibil ca Steagul dacic de război să-i reprezinte pe daci în ipostaza unor deţinători ai tehnicii de polarizare a energiei cosmice pasive – Yin, cu energia cosmică activă – Yang. În steag, lupul este Yang; şarpele este Yin. Cel ce deţinea această tehnică de polarizare este un zeu, căci prin ea viaţa poate fi incredibil de mult prelungită dar, ceea ce e mai important, pot fi eliberate forţele subtile umane, odată cu „pornirea” „microstaţiilor latente” care, ştiinţific, se numesc centri psihici. În acest caz, numele de zeu (Arya, aryan) este pe deplin justificat, cum pe deplin justificată este şi expansiunea dacilor-arieni pe Terra...În contextul concluziei de mai sus, este pe deplin justificată casta brahmanilor pe care ei au instituit-o în imperiul indian nou-cucerit, sub prinţul Rama, dar şi cea a essenienilor – în zona Orientului Mijlociu; cea a Magilor – în Persia străveche; cea a preoţilor Soarelui – în Egipt; a

Mersul vremii nu trebuie tulburat de ispita înşelătoarelor aparenţe: „Nici încline a ei limbă Recea cumpănă-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii...”

Din „Glossa” de Mihai Eminescu.

Acelaşi sfat, clipa de uitare, găsim şi la eonul Hyperion din poema „Luceafărul” ca eroul să rămână „nemuritor şi rece”, după îndemnul de cunoaştere şi iniţiere dat eroului care şi-a uitat originea şi natura, de către Demiurg, prin opţiunea lui Hyperion, privind propria sa situaţie, precum din aceeaşi „Glossă”: „Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece.”

Mihai Eminescu

70

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 leviţilor – în imperiul religios al Palestinei străvechi; cea a druizilor – pe pământul britan; cea a mandarinilor – în China antică etc., etc.

O altă variantă este steagul dacic de război – corpul şarpelui – locul de baştină al dacilor arieni: o anumită zonă din Calea Lactee - capul de lup – vehiculul cosmic care a adus pe Terra pe „fiii lui Dumnezeu” cu misia de împreunare cu „fiicele oamenilor”, ceea ce explică pe deplin, atât expansiunile militare ale daco-arienilor, inclusiv dreptul lor de implementare a culturii spiritual-mistice şi religioase în noile terenuri ecologico-demografice cucerite, sub prinţul Rama, cât şi cultul falus-ului, cult practicat pe toată aria subcontinentului indian cucerit de dacii-arieni, inclusiv în zonele de la est de acest subcontinent (China, Indochina, Japonia şi insule), zone culturalizate religios de daco-arieni; de fapt un cult extins odată cu extensia culturii hinduse spre est, sud şi sud-vest!

Vom descifra varianta a treia: varianta procesului mistic zamolxiano-prechristic, în care şarpele are un rol uluitor, ca simbol preconizat de Domnul Iisus Christos! Înainte de apariţia vreunui destin a vreunei fiinţe, lucru sau fenomen „apare” (în fapt, preexistă!) precursorul său divin, tiparul său cosmic, lumina sa noesică anterioară. Acest tipar, precursor sau lumină noesică anterioară, împreună cu altele, de genuri infinit diverse şi crescând în număr în funcţie de scopul divin, preexistă în oceanul mecanistic-subtil şi divin al transcedenţei!

Transcendenţa, principiu divin şi acţiune divină, totodată, preexistentă dar şi subzistentă oricărui fenomen sau proces dual, străbate lumea fenomenală informând structura subtilă receptivă, vie şi adaptabilă, aflată la o altitudine informaţională care rezonează cu gândirea divină!

Persoanele care se ridică la necesitatea şi capacitatea înţelegerii transcendenţei îşi pot explica toate problemele aparent învăluite de mister şi pot crea, pentru ei înşişi, punţi de legătură nezdruncinată cu Inima, Mintea şi Sufletul Cosmic! Important pentru lectorul spiritualizat al prezentului tom este de a pătrunde ideea că mentorii mistici ai Daciei edenice au înregistrat mesajele fundamentale pe care Iisus Christos, din Trinitate, le-a expediat.

Astfel, asemenea marilor înregistrări subtile privind împărtăşirile divine (cunoscute sub denumirea iniţiatică de revelaţie) şi aceasta privind cuvântul – imagine – şarpe a fost percepută şi aplicată de daci: şarpele ca valoare iniţiatică pro şi prechristică. Şarpele înseamnă, în contextul învăţăturii evanghelice pământene proapostolice, subtilitatea interioară (esoterică!) a neofitului creştin, capabil de a-şi automodela pornirile temperamentale instinctual-negative în vederea obţinerii facultăţii de a ocoli impactul dur, în procesul interactiv. Şarpele înseamnă, conform învăţăturii christice, sinuozitatea adaptativ-comportamentală a creştinului doct, premiza pozitiv-morală prin care se construieşte „evitarea angajamentului violent şi, ca atare, se generează toleranţa socială. (Fiţi vicleni ca şarpele şi blânzi ca porumbeii! Matei 10:16)” Desigur, capul de lup, diametral opus ca semnificaţie, sugerează, în ansamblul simbolistic al steagului dacic de război, ideea-corolar ce se rezumă în cea mai simplă frază strategică: „Noi, dacii suntem în stare, ca şi şarpele, de-a fi ocolitori de vrăjimăşii şi violenţe dar, dacă altfel nu se poate, vă devorăm precum sângeroşii lupi!”

Un ansamblu spiritual-cosmic a cărui traducere exhaustivă este imposibilă dar care, într-o măsură indefinibilă, penetrează adevărul istoric, politic, militar şi cultural al unui popor unic din a cărui genă se trage Omenirea!”

Simbolurile geto-dacice: „motivul circular dacic, complementar celui serpentin dacic şi cel al complexului steagului dacic de război au fost implantate de migratorii plecaţi din Fortul Carpatic, ajunşi până în Mesopotamia. Cercul, simbol uluitor de important generat de gândirea daco-vedo-aryană poate fi regăsit, în toată densitatea, în panorama artei plastice mesopotamiene, singular, dar, ceea ce este mult mai important, şi conjugat cu motivul serpentin dacic: în schiţare detaliată!

Exemple de cercuri punctiforme găsim pe poala veşmântului de pe Statueta închinătorului de daruri (sau sacrificii – Muzeul Louvre). Pe acoperământul capului apare motivul serpentin dacic.

La acelaşi muzeu, se află Statueta unui alt închinător (numit Lunanna), a cărui barbă oferă, artizanal vorbind, acelaşi motiv circular punctiform (proeminent) dacic.

71

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017 Pe statuia de bronz a lui Sargon din Akkad (2234-2279 î. Chr.) se poate uşor distinge stilul artizanal corespunzător motivului dacic serpentin atât pe detaliul bărbii lui Sargon, cât şi pe acoperământul său capilar.

Pe Sigiliul (c. 2340-2180 î. Chr. ) înfăţişând o călătorie a lui Ghilgameş, aflat la British Museum, apare clar, pe interstiţii, motivul serpentin dacic, cu plasare verticală. În Vultur cu cap de leu (cu zoomorfism heteroclit amintind clar prototipul daco-aryan al „thal”- ului steagului dacic de război), din aramă forjată (ciocănită), apar motive circulare plasate pe pieptul făptuirii zoomorfe eteroclite.

Pe Sigiliul akkadian (c. 2360-2180 î. Chr.) de la British Museum înfăţişându-l pe Şamaş, zeulsoare, pe zeiţa Iştar (cu leul ei) şi pe zeul Ea, reapare motivul dacic al liniei sinuoase (motivul serpentin dacic).

Pe Piatra de hotar numită Kuduru, aflată la British Museum, apar complexele plasticosimbolizante care se integrează în panorama plastică vedo-aryană, căci conţine: a) motivul dacic al cercului; b) motivul dacic serpentin; c) motivul aryan al componentelor „desfăşurate” ale svasticii; steaua complexă, cu cerc în miez; semiluna: elemente serpentine faţă în faţă; d) animale reprezentând zeităţi locale minore: dragon, leu, crab; e) elementele arhitecturale schematice, toate „trădând” sincretismul semnelor criptice vedoaryene cumulate, influenţă a extensiei spirituale aryene în Asiro-Babilonia.

Relieful lui Ghilgameş îl arată ţinând în stânga leul, iar în dreapta şarpele, simbolul dacic care apare şi în prezentările egiptene ca simbol al puterii cumulative, cinegetice şi stratego-militare.

Sculptura asiriană a unui animal cu zoomorfism straniu şi incert (viţelul-taur) presupusă imagine a zeului Bel-Adad (Muzeul din Damasc) care ţine între coarne şi la subţioara stângă cercul dacic secţionat la interior şi este flancat (stânga imaginii) şi acoperit peste coarne printr-un detaliu de relief sugerând şarpele dacic.”

Iulius Preduşel

Se întâmplă în Japonia 1.Din clasa întâia până în a 6-a se predă o materie ”drumul despre bunul simț” în care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!

2.Nu rămâne nici un elev repetent din clasa întâia până la clasa a 7-a, fiindcă scopul este educația și implantarea principiilor și nicidecum invățământul și stocarea informațiilor 3.Japonezii cu toate că sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzatori de educația copiilor!

4.Elevii japonezii, zilnic și timp de 15 minute fac curat în școlile lor împreuna cu educatori, învăţători și profesori, lucru ce a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul curățenie și igienă!!

5.Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă și în acest mod învață de mic cum să se păstreze igienic!

6.Profesorii iau masa cu 30 de minute inaintea elevilor, ca să fie siguri că mâncarea este bună și nu este alterată, fiindca elevul este considerat viitorul țării și trebuie protejat !!

7.Gunoierul în Japonia este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar” și are un salariu de 5000 până la 8000$. Pentru a ocupa acest post candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orală!

8.Este interzisă utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise și mobilul trebuie setat pe modul ”bun simț” care la ei este foarte important!

9.Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez vei vedea că fiecare pune în farfuria lui, atât cât îi trebuie, nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!

10.Media de întârziere la trenuri pe an este de 7 secunde!!

Dobrogea culturală – nr.14 - Mai 2017

In memoriam Gheorghe Dumitraşcu Într-o zi geroasă de iarnă a acestui an, istoricul şi profesorul Gheorghe Dumitraşcu, a cărui inimă, greu încercată de viaţă şi de vremuri, a încetat să mai bată.

Cel care a format generaţii de studenţi şi a sădit în inima fiecăruia noţiunea de patriotism era dobrogean get-beget, fiind născut la Nisipari, (actualmente sat aparținând de comuna Castelu) din judeţul Constanţa. Profesorul şi-a legat iremediabil destinul de locul natal.

Pe Gheorghe Dumitraşcu îl ştiam înainte de '89 de la pregătirea cadrelor unde era invitat de către conducerea Diviziei 9 „Mărăşeşti” să prezinte diferite teme mai puţin cunoscute publicului larg, subiecte legate de cunoaşterea istoriei locale, în mod expres, despre istoria orală şi despre viaţa spirituală a localităţilor ţării, prin oameni. După anii '90 l-am remarcat prin apariţiile de la televizor şi din ziarele vremii în calitate de senator al României.

Târziu, în vara anului 2009, aveam să-l reîntâlnesc, în carne şi oase, la cenaclul literar "Mihail Sadoveanu" unde a fost invitat la lansarea cărţii mele "Să te împaci cu tine", o carte dedicată veteranului de război Constantin Iancu.

M-a surprins faptul că citise cartea şi a avut un cuvânt de apreciere la adresa mea. A spus: "am

citit pe nerăsuflate această carte, este o carte excepţională, mai rar am citit o descriere atât de fidelă a evenimentelor din acea perioadă şi mai ales a luptelor la care a participat veteranul aici de faţă. Felicitări d-le colonel!" M-a impresionat modestia şi familiaritatea lui, îi plăcea cartea.

Atunci l-am apreciat şi mai mult. Ne-am revăzut de câteva ori prin faţa magazinului Tomis şi schimbam impresii despre starea de sănătate, dar şi despre evoluţia societăţii în general şi despre cenaclul literar în special. Eram interesat să obţin de la dânsul un articol pentru revistă legat de toleranţă şi conveţuirea în Dobrogea. Mi-a spus că pregăteşte ceva în sensul acesta. Nu ne-am mai întâlnit şi nici domnia sa nu a mai venit la cenaclu, era bolnav.

Documentându-mă să scriu acest articol am găsit exact ce cătam în revista Datina, un amplu interviu despre subiectul ce mă interesa. Citez din revistă: "Detest şi contrazic cu violenţă noţiunea de toleranţă în raport cu atitudinea statului român faţă de minorităţile sale etnice.

Nu de toleranţă e vorba, e jignitor, ci de acea modalitate de convieţuire între români şi alţii/ români şi ei, cetăţeni români / pentru ca viaţa să fie normală în urma raporturilor de normalitate între oameni egali.

Acum câteva ore, s-a anunţat că noul Ministru al Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a fost numită Sevil Shhaideh, de origine turcă sau tătară.

Este primul ministru din istoria României de după 1878 din această etnie, cea mai credincioasă statului român. A depus jurământ pe Constituţie şi pe Coran. Puţin mai înainte, şi primul general tătar din armata română, studentul nostru Nezir. În condiţiile în care Preşedintele României e un neamţ. Nu de toleranţă e vorba, ci de inteligenţa şi dimensiunile sufleteşti ale neamului românesc. În această „lumină” lină, am vorbit despre mine şi ai noştri, de orice limbă şi credinţă, dar una, români şi locuitori ai Nisipariului. E, totuşi, vorba de altă dimensiune". „Adio, domnule profesor Dumitraşcu” Alexandru Birou

POŞTA REDACŢIEI Dragi scriitori, consacraţi sau în devenire, confraţi ai noştri, POŞTA REDACŢIEI creatori de proză, poezie, teatru, eseuri, Dragi scriitori, consacraţi sau în devenire, confraţi ai noştri, Primim cu multă plăcere scrierile dumneavoastră, pe care le vom creatori de proză, poezie, teatru, eseuri, discuta responsabil, cu discernământ şi în timp util.

Primim cu multă plăcere scrierile dumneavoastră, pe care le vom Temele sunt laresponsabil, liberă alegere, dar vă oferimşişiîncâteva alte teme, discuta cu discernământ timp util. pe care le veţi trata, sau nu, după voie: Temele sunt la liberă alegere, dar vă oferim şi câteva alte teme, pe care le veţi trata, sau nu, după voie: ● Orizont deschis ●●Inimă impasibilă Orizont deschis ● Gaura cheii ● Inimă impasibilă Senectute ●●Gaura cheii ● Astre ● Senectute

Stimaţi cititori, ● Astre Colectivul de redacţie doreşte fie într-un permanent dialog cu Stimaţisăcititori, dumneavoastră. Iată de ce, pentru ca această colaborare să fie Colectivul dede redacţie să rugăm fie într-un permanent dialog benefică ambeledoreşte părţi, vă să ne scrieţi şi să ne cu dumneavoastră. deobservaţiile, ce, pentru capărerile aceastăşicolaborare comunicaţiIată toate sugestiile să fie benefică dereferitoare ambele părţi, vă rugăm să ne scrieţi să Suntem ne dumneavoastră la materialele publicate de şinoi. comunicaţi toate observaţiile, părerile şi sugestiile interesaţi, de asemenea, de orice articol, documente, fotografii dumneavoastră referitoare la materialele publicate de noi.

Suntem etc., care ar ajuta la editarea acestei reviste. Cei ce doresc să interesaţi, de asemenea, de orice articol, documente, fotografii primească revista noastră sunt rugaţi să ne scrie în acest sens. etc., careorice ar ajuta la editarea acestei reviste.peCei ce doresc să Aşteptăm mesaj de la dumneavoastră, adresa redacţiei. primească revista noastră sunt rugaţi să ne scrie în acest sens.

Aşteptăm orice mesaj de la dumneavoastră, pe adresa redacţiei.