Explozia, autor Gheorghe Neagu

Explozia O bubuitură infernală, dislocă tăcerea nopţii strămutând-o în alte locuri.

Oraşul îşi iţi luminile pe la ferestre, neştiind ce să creadă. Abia trecuse prin cutremur, abia îşi închisese rănile de atunci, dar spaimele din suflete, încă mai dăinuiau.

- Ce-a fost asta?, se auzi tot mai des pe străzile ce începuseră să se populeze în plină noapte.

Sirena salvării se întrecea cu ţiuitul strident al miliţiei şi cu alarma clopotului de pe maşina pompierilor. Toate se îndreptau spre zona industrială. De acolo se auzise explozia ce deşteptase oraşul. Şi tot de acolo, se putea vedea cerul colorat de flăcările ivite, mărturie că totul se petrecuse aievea.

- Dă-mi procuratura!, ceru din cabinetul directorului, căpitanul Istrate.

Directorul nu venise încă. Întârzierea era pusă pe seama faptului că nu avea maşină.

- Să meargă maşina noastră, spuse căpitanul. Ăilalţi trebuie să caute benzină, pe când tu nu, îi spuse el sergentului de la volan, ca o justificare.

- Procuror de serviciu, Haralamb!, se auzi la aparat.

- Haralambie taică, anunţă pe cine vrei să vină la uzină. Istrate la telefon!

- Dar ce s-a întâmplat?

- E lată rău. Nu pot să-ţi spun. Anunţă-l şi pe şef. Al meu vine dintr-o clipă într-alta.

- Bine, s-a făcut!, zise Haralamb, închizând.

Căpitanul ieşi afară. Îi spuse portarului: - Oricine vine sau iese, indiferent de funcţie îl legitimezi. Auzi bă? Chiar şi pe director, ai înţeles? Îi treci în registru!

- Maiorul Hoştină de la corpul de pompieri!, se prezentă ofiţerul ivit din curtea uzinei, întinzând o mână udă.

- Noroc! Ne cunoaştem, nu-i aşa? E grav?

- Deocamdată ne străduim să stingem focul. E de la rezervorul centralei. E aproape pulverizat. Vreo doi ani nu va mai fi nimic de făcut. Avem, probabil, câţiva morţi şi răniţi, încă nu pot să mă pronunţ. Salvarea cară întruna.

Pe poarta uzinei intră directorul Szanta. Cu paşi repezi, alergând, cu o figură cuprinsă de spaimă, se îndreptă spre cabinetul său.

Căpitanul şi maiorul se luară după dânsul. Îl găsiră dând telefon, în timp ce la interfon era chemat cu insistenţă.

- Ce-i Martine?, răspunse la apelul interfonului.

- Tovarăşe director, bine că aţi venit!

- Scurt, scurt la mama dracului, îl întrerupse acesta. Ce-i?

- Rezervorul de hidrogen!

- Pagube?

- Toată centrala!

- Ichim e acolo?

- Da. E cu pompierii. Scoate oamenii…

- Atenţie la reactoare!

- Unul e foarte atins!

1

- Cheamă echipele de intervenţie. Opriţi lucrul!

- Am chemat. Suntem puţini. Schimbul de noapte s-a subţiat de tot!

- Gura, vin acolo!

- Nu veniţi. Vine şi tovarăşa prim. Am anunţat-o…!

- Bine!

- Salut tovarăşi!, le zise el celor doi ofiţeri. Acţionăm cu toţii sau fiecare în domeniul său?

- Noi mai târziu!, zise căpitanul Istrate cu subînţeles.

- Atunci spargeţi uşa de la inginerul şef şi intraţi acolo. Aveţi telefon direct. Ăsta niciodată nu lasă cheia la poartă. Iar noi, se adresă el maiorului, să acţionăm.

Am mare nevoie de reactoare. Să nu ajungă flăcările pe ele, că sare oraşul în aer!

- Bine, directore!, zise maiorul ieşind.

- Aţi anunţat securitatea?

- Ar fi bine să fie şi ei anunţaţi!, zise directorul.

Căpitanul ieşi. În faţa uşii se trezi cu tovarăşa prim.

- Să trăiţi!, o salută disciplinat.

- O explozie. Este şi directorul!, zise căpitanul dându-se la o parte.

- Să trăiţi tovarăşa prim!, zise Szanta, ieşindu-i în întâmpinare.

- Ce-i?

- Tovarăşa prim, au explodat cazanul cu hidrogen, rezervorul, tancul!, zise el bâlbâindu-se.

- Şi de ce stai?

- Nu stau, acţionez!

- Acţionezi, de aici, din birou, aşa se acţionează?

- Nu. dar trebuie să stea cineva şi aici! Vă las pe dumneavoastră!

- Şi eu ce să fac aici? Să mergem la faţa locului!

- Spuneai că e închisă, directore. Dar e deschisă şi uşa şi seiful metalic!

- Nu se poate. Nici când se ducea la WC, scuzaţi tovarăşa prim, nu lăsa descuiat.

- Serios?

- Da căpitane, în mod absolut sigur!

- Cheamă-l!

- A fost chemat. Are maşina lui. Trebuie să vină.

- Să mergem directore!, zise tovarăşa, ieşind.

Telefonul sună strident.

- Tovarăşa prim, pe dumneavoastră vă caută!, zise directorul.

- Nu sunt!, zise ea, ducând telefonul la ureche.

- Şi de ce nu sunteţi aici? Să vină cu toţii. Cred că ştii ce te aşteaptă colonele. Nicio clipă. Toată lumea!

- Tovarăşe Santa, nu mai avem apă. S-a spart conducta principală.!

- Pompierii?

- Au cinci maşini. Toate funcţionează!

- Să vină şi din judeţ!, zise directorul.

- Maiorul spune că-s prea departe!

- Atunci să golim reactoarele!, zise Szanta disperat.

- În niciun caz!, se auzi glasul inginerului şef Martin, care tocmai intrase pe uşă.

- De ce?, întrebă tovarăşa prim.

2

- Avem prea puţine rezerve. De importat nu mai importăm, iar fără granule suntem în plop!

- Atunci?

- Atunci, tovarăşa prim, ne străduim să salvăm reactoarele. Dacă vom putea. Dacă nu, Dumnezeu cu mila. Tot aia e!

- Atunci acţionaţi!, zise ea.

- Tocmai asta făceam. Dar cu cap şi calm. Noi n-avem ce căuta acolo. Noi de aici trebuie să demonstrăm că suntem creierul uzinei!

- Iar acolo?

- Acolo sunt specialiştii noştri. Culeg date, informaţii, analizăm şi le dăm soluţii pe care tot ei le aplică. Acolo am fi nişte observatori în plus. Lipsiţi de legături, copleşiţi de dramă!

- Mă rog, cum credeţi!, zise ea conciliant.

- Nu cred!, zise Martin directorului. Cine-i de tură?

- Iordache!, zise Szanta, uluit de limbajul inginerului şef.

- E bine! Să chemăm şi schimbul unu! Dă-mi voie, zise el, în timp ce-l chema la interfon pe Iordache.

Maistrul Ichim Iordache, ca unul dintre cei vechi, răspunse liniştit.

- Io mi-s tov-ule!

- Care-i situaţia la reactoare?

- Faină. Mai am puţin şi pot prăji pita pe tabla lor!

- Ascultă bătrâne, fă pe dracu în patru şi răceşte pereţii!, zise inginerul şef.

- Păi cu ce? Scuipatul nu-mi ajunge. Pârliţii ăştia de pompieri n-au decât te miri ce în hârburile lor. Într-o oră cred că sărim cu toţii în aer…!

- O oră, ai spus?

- Cam aşa!

- Garantezi?

- Musai!

- Dă-nainte. Fă ce poţi. Îţi trimit ajutoare!, zise inginerul şef în faţa celorlalţi, ce amuţiseră, de cele auzite.

- Tovarăşă prim, ajutaţi-ne cu maşini de pompieri şi de la vecini. Într-o oră, ar putea veni!

- Bine, încerc!, zise ea ieşind precipitat. Directorul Szanta Güorgy o însoţi.

- Mă ţii la curent directore. Îţi mai trimit şi alte mijloace?

- Cisternele alimentare ale viei şi vinului pline cu apă, de la I.T.A., de la I.G.O. Apă tovarăşa prim, apă şi armată. Pompierii trebuie ajutaţi.

- Bine. Ţii legătura pe direct, zise ea în vreme ce şoferul demară în trombă. În urma ei, ţiuind din toate sirenele, veniră două maşini de miliţie. Intrară.

- Colonelul Panait!, se prezentă bărbatul înalt, brunet şi corpolent spre cei de faţă.

- Tovarăşe colonel, sunt căpitanul Istrate…!

- Dă-i drumul, îi întrerupse formulele de prezentare colonelul - Tovarăşe colonel, cred că e ceva necurat la mijloc. Priviţi şi dumneavoastră. Uşa inginerului şef spartă, seiful gol, de unde şi bănuiala că focul n-a izbucnit aşa din senin.

- Atunci e de resortul tău Ştefane!, zise colonelul, maiorului sosit odată cu el în cealaltă maşină.

3

Cu tenul măsliniu, cu fruntea înaltă şi ochii de un verde intens, maiorul Ştefan Oprescu, intrase în rândurile securităţii, încă de la începutul carierei sale.

Ascultase, cu calmul său aparent, cele relatate de căpitan. Un neastâmpăr interior deosebit, îl făcea întotdeauna deosebit de activ în momentele sale de fiecare zi.

Numai ochii îl dădeau de gol şi tremurul buzelor fragile. Sensibilitatea nativă, brodată de o bogată experienţă de viaţă, făcuse din el un personaj de temut. Înconjurat în permanenţă de o bună dispoziţie debordantă, maiorul Oprescu trăda uneori, pentru cei iniţiaţi o mare tristeţe. Dar nimeni n-ar fi putut bănui, dacă sufletul lui era copleşit de tristeţe sau de veselia afişată. Spuse zâmbind: - Era şi cazul. De mult nu mai găseam ceva de lucru. Noroc de voi! O uşă, un seif gol şi gata. Pâine caldă! În primul rând, ce era acolo?, zise el pe acelaşi ton, arătând spre seif.

- Documentaţia de fabricaţie!, zise inginerul şef.

- Veche de câţi ani?

- De trei luni. Era în faza de omologare. Probe tehnologice, ce mai!

- Şi?

- N-o stăpâneam încă. Ne mai uităm în ea, zilnic!

- Păi sigur. Iar miliţia s-a mulţumit doar cu un seif! Unde vă e sistemul de alarmare?

- Este, dar nu merge. S-a ars celula foto. E de import. Trebuia să mai avem, dar…!

- Dar, las-o baltă, inginere. Mâine. Deocamdată sigilaţi şi treceţi la director!, zise el unuia din subalternii cu care venise, aşteptând ieşirea celor prezenţi din birou.

Un grup de maşini de tot felul, venea într-o lungă coloană spre poarta întreprinderii. Zeci de muncitori se precipitau în fugă spre aceeaşi poartă. Flăcările de la bazinele cuprinse de pojar, luminau curtea ca ziua. Pompieri cocoţaţi pe scări sau pe instalaţiile vecine, dirijau jeturi de apă peste inima focului.

- Idioţii!, zise Martin. În loc să aibă grijă de reactoare, risipesc apa degeaba.

- Dom’le căpitan, n-am cum să-i trec pe toţi în registru!, zise cu glas speriat paznicul de la poartă.

- Ai feştelit-o, amice!, zise maiorul zeflemitor.

- Lasă-l dracului de registru!, ţipă la el furios directorul.

Paznicul dispăru, în vreme ce inginerul şef striga la interfonul din cabinetul directorului.

- Ascultă bătrâne, dă drumul pişătoarelor alea de reactoare. Eşti om cu scaun la cap, ce naiba. Spune-i maiorului că asta ne interesează!

- Păi, îi spusei, dar el nu şi nu…!

- Ichime, te duci la el şi-i spui că răspunde cu capul. Vine la voi directorul acum!

- Atunci e bine. Că eu nu mai poci de unul singur. Ingineraşii noştri încă nau venit, iar muncitorii numai cu mine lucră!

- Calm, bătrâne, calm. Vine acum!, îl încredinţă el urmărind din uşa biroului plecarea directorului.

4

*** Zgomotul exploziei se auzi până departe. Flăcările izbucnite sfâşiau mantia nopţii fără cruţare. În conacul boieresc, părăsit de toate şi de toţi, Dorina îşi găsise refugiul potrivit pentru cele câteva zile pe care şi le propusese să le petreacă departe de lumea pe care o suportase până acum. Întâlnise poate, „viaţa ei”, pierdută cu multă vreme în urmă, visată numai, dar niciodată până acum găsită aievea. Simţea, în toată fiinţa ei, o tainică şi adâncă înfiorare. Simţea, în inima ei, plutind mari speranţe, pe care numai cutezanţa lor o făcea altădată, să se înspăimânte. Cu trupul încordat, ascultase zgomotul exploziei, ridicându-se neliniştită în capul oaselor. Bărbatul pe care îl aştepta nu venise încă. Trebuia să sosească din clipă în clipă.

Uşa se deschise brusc. Paşii grăbiţi ai celui aşteptat, se auzeau gonind furtunos pe treptele conacului.

Ea se ridică precipitat, îndreptându-se spre uşa camerei. O deschise, gata să-şi cuprindă iubitul în braţele fierbinţi de aşteptare.

Din semiîntunericul scărilor, el se ivi alergând, sărind mai multe trepte deodată. Se cuprinseseră în braţe, sărutându-se frenetic. Buzele lor se contopeau într-un tot, înăbuşind cea mai mică încercare de respiraţie. Trupul ei prelung şi înfiorat se cutremura sub năvala îmbrăţişărilor. Din când în când, câte un suspin lăsa loc aerului să le pătrundă dureros în trupul mistuit de chemări îndelung amânate.

- Vino, îi spuse ea!, luându-l de mână. În sufletul lor înflorise noaptea, cu toate tainele ascunse până atunci sufletelor lor.

Târziu, când pacea le coborâse în trupurile îmbrăţişate încă, lumina incendiului din oraş îi trezise uşor. Şi toate florile păliră.

- Ce-a fost în oraş?, spuse ea.

- Nimic, a izbucnit un incendiu la una din întreprinderi!

- La care?

- Cred că la cea cu chimia! Dar ce importanţă are asta? Priveşte în ochii mei şi bucură-te de bucuriile mele!, o îndemnă el tandru.

Mâna lui, îi întâlnise mâna, iar degetele se înlănţuiră ca nişte liane de foc.

Ea gemu.

- Mă iartă!, îi spuse el, crezând c-o doare.

Ea îi acoperi gura cu sărutări prelungi, pecetluind parcă plăcerea suferinţei fizice. Gura lui deschisă sălbatic, o cuprinse din nou, de parcă ar fi vrut să-i spulbere respiraţia, asemenea vântului pornit prin lanuri întinse de păpădii. Iar frenezia trupurilor deveni şi mai tiranică decât fusese până atunci. Se doreau răni vii şi părţi ale unui întreg, pe care orice desfacere ar fi fost dureroasă. Înlănţuiţi de mii de fire nevăzute, se treziră pentru o clipă, regretând trezirea. Fiecare găsea în felul lui, răspuns sărutărilor şi mai ales răspuns simţirilor înăbuşite, de când conştientizaseră problemele existenţei umane. Fiecare se regăsea pe sine în celălalt. Fiecare se redescoperiseră în celălalt, iar bucuria acestor trăiri se împlinea fără nicio sfială în trupurile lor însetate de iubire şi de înţelegere.

Adormiră înlănţuiţi, sufocându-se cu fericirea regăsirilor.

5

Dimineaţa, paznicul conacului îi trezi cu zgomotul tusei tabacice şi al paşilor târşiţi pe treptele roase de vreme.

Cu ochii măriţi, se uitau unul la celălalt, nevenindu-le să creadă că fuseseră o noapte, o noapte întreagă împreună. Visaseră la ea de când se cunoscuseră.

Fiecare plănuise cu toate precauţiile de care fuseseră în stare, fuga din domiciliul conjugal, din trăirea anostă pe care o duceau de mai bine de zece ani, alături de cei cărora, nu mai simţeau nici măcar milă.

El, directorul Institutului de Cercetări din oraş, căsătorit c-o severă funcţionară, ea tehnolog şef, al întreprinderii unde avusese loc explozia, jumătatea temutului Dumitriu. Se întâlniseră de mai multe ori, se admiraseră în tăcere ani îndelungaţi şi numai rigoarea socială în care fuseseră educaţi îi opriseră să se apropie. Totul fusese sfărâmat la elaborarea noii tehnologii de fabricaţie, când Dorina Dumitriu sau D.D., cum i se spunea în cercul celor apropiaţi, se pomeni înlănţuită fără putinţă de scăpare de mintea lui Andrei Marinescu.

Director de excepţie al unui institut de prestigiu, la o vârstă când alţii încă se mai străduiesc să-şi potrivească cunoştinţele din facultate cu cele din producţie, Andrei Marinescu se întrecuse pe sine prin cutezanţa unui proiect îndrăzneţ de fabricare a unor substanţe chimice cu proprietăţi deosebite. Brevetată, invenţia se dovedise mai mult decât salvatoare pentru întreprinderea de profil din oraşul lor, care-şi trăgea zilele de la o perioadă la alta, din comenzile mai puţin rentabile şi mai puţin importante ale confecţiilor îngăduitori. În seara când fusese invitat la familia Dumitriu, directorul pusese atâta patos spre a-l convinge pe inginerul şef să treacă la aplicarea metodei, încât acesta se lăsă păgubaş de a-l mai contrazice mai ales că-şi văzuse soţia pledând pentru acelaşi lucru. În sinea lui Andrei se bucurase ca un copil. Ceva din tot ce se întâmplase acolo îl făcu să se surprindă întrebându-se dacă are într-adevăr dreptate. În calitatea ei de tehnolog, Dorina începuse a studia temeinic detaliile metodei propuse de cutezătorul director. Se întâlniseră de mai multe ori. La început mai rar, apoi din ce în ce mai des. Discuţiile lor depăşeau adesea cadrul profesional. Amintiri şi năzuinţe, în faţa nimănui rostite până atunci, erau spuse cu credinţa celui care are siguranţa că este înţeles. Nu mult după aceea se simţiră atraşi în egală măsură. Sufletele lor atât de disciplinate în respectarea riguroasă a principiilor sociale, se treziră revoltându-se împotriva a tot ceea ce altădată fusese mândria lor. Mamă, Dorina se simţi cuprinsă de spaima pe care o au fecioarele în faţa unui viol neîmplinit. Andrei, adesea agasat de “succesul” pe care nu şi-l dorea în lumea femeilor, se pomeni deodată dorind prietenia acestei femei, întrevăzând în ea, amintirile adolescenţei sale înşelate. Timizi, se întâlniră pentru prima dată la restaurantul unei localităţi învecinate. De parcă fiecare ar fi aşteptat îndelung această întâlnire, se destăinuiră pe îndelete, apărând fiecare cu lungi tăceri eşecurile, strângându-şi cu sfială mâinile fierbinţi. Întâlnirile care urmară îi încredinţară din ce în ce mai mult că sunt unul pentru altul.

Sufletele lor îşi păstraseră castitatea, de parcă ceea ce se întâmpla în adâncul lor, era firesc. Iar faptul că nu făcuseră public adevăratele sentimente, era datorită în mare parte, aceloraşi canoane sociale dobândite încă de pe vremea copilăriei. Poate că o vreme ar fi fost condamnaţi, dar frecvenţa unor astfel de întâmplări în lumea lor, ar fi iertat totul. Numai suferinţa copiilor îi oprea, deopotrivă, de la marea ruptură. Sufereau fizic şi sufleteşte, întreaga dramă a adevăratei iubiri. De aceea, se bucurară de prilejul nesperat, ce se ivise. Conacul 6

boieresc, lăsat în părăsire, fusese o vreme grădiniţa comunei din vecinătatea oraşului; apoi depărtarea mare pentru copii, determină transformarea ei în casă de odihnă pentru sindicaliştii dornici de aer liber şi de retragerea pentru câteva ceasuri, în afara oraşului, departe de zgomotul şi iureşul citadin. O vreme, mersese. Treptat, sindicaliştii începură să plece în marile staţiuni. De aceea conacul părăsit rămăsese mai mult în seama lui moş Procopie, pensionat ca paznic de pe vremea grădiniţei, ce nu se îndura să-l lase în părăsire. O vreme era ajutat de baba lui, cum îi plăcea lui moş Procopie să zică, în amintirea ei. După ce ea se duse, rămas singur, moş Procopie pune la dispoziţie cui ar fi vrut camerele conacului, grijindu-se să treacă neobservat de sporadicii oaspeţi rătăciţi pe acolo.

Conacul, atât cât mai rămăsese din el, nu era confortabil, dar asigura o discreţie totală. De aceea se hotărâseră amândoi să se întâlnească aici. Unul plecase în delegaţie, altul la părinţi, iar noaptea le venise în ajutor.

Fericiţi, încă nedezmeticiţi de noaptea în care fuseseră pentru prima dată împreună, paşii moşului nu-i determinară să ia nicio atitudine. Rămaseră în pat, căutându-se fără cuvinte. Îmbrăţişarea veni dureroasă ca toată existenţa lor. Nici nu sesizaseră zgomotul unei bufnituri şi geamătul lui moş Procopie.

- A fost cea mai fericită noapte din viaţa mea spuse Andrei.

- Mi-e şi teamă de-atâta fericire!, zise Dorina acoperindu-i buzele cu palma fierbinte. El îi sărută pătimaş podul palmei, apoi cu iuţeala unei treziri frenetice, îi sărută degetele subţiri şi prelungi.

Trupul ei se lipi şi mai tare de trupul lui, în vreme ce cu cealaltă mână se agăţă disperată de ceafa puternică a celui iubit.

- Îmi place mirosul trupului tău!, îi spuse ea şoptit.

El o sărută prelung, apoi sălbatic, cu disperare. Ea suspină dureros.

- Trebuie să plecăm!, zise ea suspinând.

- Taci!, o rugă el şoptit.

Regretul venea înaintea gestului despărţirii - O să-mi închipui că ai plecat în delegaţie!, zise ea.

- Ce delegaţie? Aşa nu se mai poate, nu se mai poate!

- Taci iubitul meu, taci, îl domolea!, ea şoptit.

- Nu mai pot!, gemu el înăbuşit.

Se strânseră mai tare în braţe. De parcă şi-ar fi dorit pieirea, trupurile lor se regăseau într-o strivire supremă. Cu buzele uscate şi dureros crăpate, gurile lor se căutau rănindu-se. Îşi amânau conştienţi clipa supremă într-un delir erotic ireal.

Nici că le păsa de patul tare sau de lenjerie mototolită de zbuciumul trupurilor bolnave de iubire. Târziu, când soarele răsărise pe cer, pătrunzând prin ferestrele înalte, Dorina îi spuse: - Oare suntem normali?

- Dacă a fi fericit înseamnă a fi anormal, prefer să fiu aşa. Nimic nu mă mai poate opri. Tu îmi dai forţă. Tu mă faci om…!

- Taci, taci iubitul meu. Te-am văzut om întotdeauna. Omul meu drag. N-am niciun merit. Eşti atât de inteligent, atât de delicat…

- Iartă-mă!

- Pentru ce?

- Pentru că te iubesc, pentru că nu mai pot fără tine, pentru că-mi eşti dragă, pentru că-ţi cer să fii a mea pentru totdeauna…

- Cum mă mai dor vorbele tale!

7

- De ce?

- Pentru că nu pot. Pentru că n-am dreptul să distrug fericirea copiilor mei…!

- M-ar iubi!

- O ştiu, dar îşi iubesc tatăl!

- Şi n-o să fim niciodată împreună!

- Ba da, ba da!, îi spuse ea ezitant. Şi-apoi…

- Apoi ce?

- Sunt atât de bătrână. Am trecut de mult de treizeci de ani şi am născut. Iar peste câţiva ani, când ridurile se vor îndesi, iar pielea mi se va zbârci, tu vei fi un bărbat în floarea vârstei!

- Spui prostii! Oare crezi că din cauza frumuseţii tale neasemuite sunt nebun după tine. Cu ce fel de frumuseţe rămâne un om până la urmă, cu cea fizică? Nu, numai frumuseţea sufletului rămâne singura dovadă a calităţii umane, draga mea! Ai şi-acum riduri, iar la mine în institut sunt destule stagiare, care abia aşteaptă, să fac un semn, că aş fi dorit să fiu cu ele. Şi zău, sunt frumoase. Credemă că nu de o astfel de frumuseţe am eu nevoie. Eu de frumuseţea sufletului tău am nevoie. Nu vezi că sunt ca un invalid. Da, sunt apreciat, sunt deştept, am fost promovat director, am invenţii, dar ce este viaţa mea, viaţa adevărată? O mare suferinţă. Însurat cu femeia pe care n-am iubit-o niciodată, dar în calităţile căreia am sperat, iată că după atâţia ani, constat că m-am înşelat. Îmbătrânesc lângă o femeie care se mulţumeşte cu cratiţa sau nici măcar cu atâta. Şi ce talentată era!

Vocea lui tristă se aşează duşmănoasă între dânşii. Ochii lui străluceau în razele dimineţii, trişti, acoperiţi de lacrimi, pe care numai orgoliu-i nemăsurat le oprea curgerea. Ea îl privi înspăimântându-se odată mai mult. Bărbatul o iubea cu adevărat, iar dragostea lui venind atât de năvalnic, o făcea să regrete marile-i ezitări cu care venea de câtva timp să-şi întâlnească iubirea.

Orice cuvânt era de prisos. Omul acesta adevărat, dragostea lui atât de puternică şi atâta de curată, avea nevoie de jertfe. Va putea să i le aducă, aşa cum credincioşii antici în puritatea credinţelor aduceau pe altarele zeilor, jertfele cele mai dragi sufletului lor?

Gândurile triste o treziră cu totul. Se ridică să se îmbrace.

Andrei, cuprins brusc de un sentiment de vinovăţie, se ridică la rându-i, îngenunchează în faţa trupului ei pe jumătate îmbrăcat, în timp ce cu braţele întinse, îi cuprinse mijlocul fierbinte încă, ascunzându-şi faţa între coapsele ei lipite pudic într-o încordare ce le făcea să tremure uşor.

- Iartă-mă, iartă-mă iubita mea. N-am dreptul să sper atât de mult, n-am dreptul decât să fac totul pentru a te şti fericită.

Glasul lui sufocat de emoţie, era curmat adesea de intensitatea cu care trupul îi era părtaş la cuvintele rostite. Ea îi cuprinse capul între mâini, îngenunchind la rându-i. Îl sărută uşor, cu teama celui care nu vrea să destrame frumuseţea clipelor trăite. Îl ştia atât de sensibil şi atâta de plin de delicateţea specifică unui suflet ales, încât nu putea să-l lase singur în suferinţa lui. Vroia să fie egala lui, măcar atunci când era în faţa lui. Înţelegând-o, Andrei se ridică fericit, începu să se îmbrace grăbit. Aşa făcea întotdeauna, cu lucrurile nedorite. Ar fi vrut să se termine totul cât mai târziu sau niciodată. Oftând îşi aprinse o ţigară.

- De ce nu mai vine oare bătrânul nostru, zise ea zâmbitoare? Îl îndrăgise pe moş Procopie de cum îl văzuse. Îl făcuse părtaş la toată trăirea ei. Îi plăcea felul lui de a fi, de a se mişca în spaţiu de a vorbi puţin şi domolit.

8

- Mă duc să-l caut!, zise el îndreptându-se spre uşă.

Doina îl opri din drum. Cu braţele pline de iubire îi cuprinse capul şi-l sărută prelung, înfiorându-se. Se îmbătau de atâta simţire curată. Cu greu îşi desfăcură trupurile înlănţuite.

Andrei se strecură cu repeziciune pe uşă, cu gândul de a se întoarce repede la clipele de fericire trăite. Ea îi urmări zgomotul paşilor îndepărtându-se, apoi oprindu-se pe scările ce duceau la parterul conacului.

Conacul nu era un conac în adevăratul sens al cuvântului. Cu un singur cat, acoperit cu ardezie, avea toate cele necesare unei familii numeroase. Bucătăria vastă, c-o plită mare în centru, sufrageria începea după ce treceai de veranda de sticlă a intrării şi, din care pornea scara spiralată ce ducea la dormitoarele de sus, era completată cu alte dormitoare ce dădeau parterului o întindere mai mare decât etajului, ajutând pe dinafară construcţia să capete un contur mai zvelt şi mai apropiat, de ceea ce se înţelege prin conac. Scara se termina la etaj, cu un podium aşezat pe grinzi solide de stejar. Suficient pentru o masă cu nişte fotografii.

Tavanul de la podul propriu-zis, era tot din stejar, în carnea căruia se deschidea o trapă ce permitea accesul la pod.

Cu urechea atentă la paşii omului drag, Dorina se alarmă pentru cele câteva clipe, liniştea ce urmă zgomotului făcut de mişcarea paşilor, o percepu anterior.

Deschise uşa dormitorului. Privi de sus în josul scării interioare. Îl zări pe Andrei aplecat asupra a ceva, ce părea a fi un trup omenesc. Simţindu-i privirile, Andrei îşi ridică fruntea mare de sub care răzbăteau priviri pline de îngrijorare. Spuse energic, în felul lui, atât de autoritar şi atât de drag iubitei lui: - Intră în casă!

Dorina se retrase, îngrijorându-se la rândul ei. Ar fi dorit să coboare, dar dorinţa bărbatului era mai presus de voinţa ei. Îi plăcea să respecte omul iubit. Ştia că asta îl face să se simtă mai puternic, mai stăpân pe forţele lui, mai recunoscător celei ce nu cuteza a i se împotrivi şi asta îi făcea plăcere.

Andrei intră în urma ei.

- Moşul a fost omorât!, zise el cu glasul uşor tremurat. E lovit la tâmplă cu o nenorocită de secure. Are acea parte a capului de nerecunoscut. Trebuie să anunţăm miliţia. Rămâi aici, zise el în trombă fără a se gândi nicio clipă la ei înşişi.

- Nu!, spuse ea. Eu trebuie să plec. Nu vreau să fiu găsită aici! *** Maiorul Oprescu privea contrariat raportul din faţa sa. Nu putea crede aşa ceva. Explozia se produsese datorită nerespectării unor elementare măsuri de precauţie.

- Eşti sigur de cele ce spui, locotenente?

- Ca de mine însumi!

Sub privirea maiorului, locotenentul se fâstâcea ca un şcolar.

Venise plin de timidităţile începutului în grupa de cercetări a maiorului, gata de muncă la uitarea de sine. Moldovean de prin părţile Romanului, cu o minte plină de fantezie, gata oricând de sacrificiu, locotenentul emitea adeseori ipoteze din cele mai năstruşnice. Adesea zeflemisit de colegii maliţioşi, locotenentul se avânta fără sfială pe drumuri, ce păreau imposibil de urmat.

9

Faptul că în copilărie fusese un elev strălucit al şcolii de muzică din oraşul natal, că şi acum mai ducea dorul violoncelului la care studiase cândva, îl făcuse mai puternic în faţa ironiilor colegiale. Se bucura ca un copil ori de câte ori viaţa îi aducea o realizare cât de mică. Căutător neobosit, obţinuse chiar un brevet de invenţie. Era mândru şi nu se sfiia să arate celor care, pentru scurtă vreme, îl înconjurau cu prietenia lor. Dar de cele mai multe ori, prietenia înceta în faţa optimismului exuberant pe care locotenentul îl împrăştia cu dărnicie în jurul său.

Adeseori maiorul se revedea pe sine în tinereţe, fapt pentru care îl apropie şi-l încurajă în multe din acţiunile sale. Cunoscându-i preocupările, maiorul îi încredinţase o parte din cercetările pe care trebuiau să le ducă la bun sfârşit în unitatea lor.

- Eşti atât de sigur, de ce?

- Absenţa oricăror urme de detonant din afară. Explozia a avut loc numai şi numai din interiorul instalaţiei. Dacă ar fi fost vreun răufăcător, ar fi pus explozibilul la reactoare. Distrugerea ar fi fost mai mare, iar bănuielile ar fi fost destul de greu de demonstrat…

- N-a fost un specialist atât de mare ca tine!, îl întrerupse maiorul.

Aşa proceda adesea cu cei, pe care vroia să-i determine să adâncească profunzimea judecăţii, sperând să obţină alte şi alte detalii. Cu locotenentul nu dăduse greş. Niciodată până acum, dar acum citi pe fruntea lui, nori de supărare.

- Am glumit dragul meu, am glumit!, zise împăciuitor maiorul.

Nu-i plăcea să-şi chinuiască interlocutorii, fie că-i erau subordonaţi sau numai nişte interlocutori pur şi simplu. Considera că nu joacă cinstit cu semenii lui.

- Dar pe dumneavoastră tovarăşe maior, ce vă determină să nu credeţi în ipoteza mea?, întrebă locotenentul brusc.

Maiorul se trezi în postura locotenentului. Zâmbi în faţa curajului şi inteligenţei locotenentului. “Apărarea e cel mai bun atac”, gândi el, pregătindu-se pentru o lungă pledoarie.

- Cred că nu trebuie exclusă ipoteza unui sabotaj, pentru că lucrăm unde lucrăm, se trezi el spunând ca un începător lamentabil.

Locotenentul zâmbi.

- Cu asta n-aţi fi convins nici măcar un copil tovarăşe maior! De ce vă place să glumiţi?

- Nu glumesc de loc!

- Adică noi trebuie să pornim cercetarea de la premiza, că orice lucru neplăcut este un act de sabotaj, numai ca să ne dea nouă o pâine?

- Ei, nu chiar aşa!

- Atunci?

- Atunci locotenente, eu zic că ar trebui să chemăm nişte specialişti!

- M-am gândit şi eu la asta, dar nu puteam risca. Ştiţi, cheltuieli de deplasare, cazare. Tracasarea specialiştilor autohtoni etc. etc.!

- Lasă asta pe seama mea. Ocupă-te de ce ţi-am spus!

- Cu cine să încep?

- Cu cine vrei!

- Cred că ar trebui să încep cu cel ce a făcut metodologia de fabricaţie!

- Foarte bine locotenente! Îl cunoşti?

- Nu! - Păcat, cu asta ar fi trebuit să începi!

10

- De ce?

- Pentru că ai fi aflat că o mare parte din cheltuielile de deplasare se reduc.

Proiectantul e din oraşul nostru. E şi o bucurie dar şi o mare răspundere!

- Nu văd unde!

- Locotenente, ori eşti naiv cu adevărat, ori te prefaci. Dacă se dovedeşte că institutul nostru a greşit, va fi vai de capul celor pe care îi ştim noi. Ai să vezi atunci destituiri, câte n-ai să poţi cuprinde. Iar toţi vinovaţii ăştia ne vor deveni “prieteni”.

- Vă înţeleg ironia, dar nu văd de ce să ne împiedicăm de astfel de lucruri.

- Bravo, dacă o spui tu, nu mai am nicio grijă!

- Eu n-am tovarăşe maior!

- Atunci, începe cu directorul institutului, cu Andrei Marinescu. *** La judeţeana de partid, era mare fierbere. Se constituise o comisie din cadre de nădejde, cu sarcini precise de evaluare a pagubelor, de repunere în funcţiune a instalaţiilor avariate, de recuperarea rămânerilor în urmă, de sprijinirea organelor de cercetare în lămurirea situaţiei, de stabilire a cauzelor. Fuseseră informate şi organele centrale, care urmau să sosească dintr-o clipă în alta la faţa locului.

Toată noaptea pompierii şi armata, muncitorii şi voluntarii de la alte fabrici şi uzine luptaseră cu focul.

Neobosită, tovarăşa prim dăduse dispoziţiile necesare, de sprijinire a eforturilor celor constituiţi în comandament în stingerea incendiului. Sirenele salvărilor, ale maşinilor de pompieri, treziseră toată suflarea oraşului. Îl căutaseră pe directorul institutului de cercetări la telefon.

- Este la Bucureşti!, îi răspunseră o voce morocănoasă.

Atunci prima secretară se hotărî să aştepte întoarcerea lui, ocupându-se îndeaproape de soarta celor accidentaţi. Se deplasă personal la spitalul judeţean, sprijinind pe cât putea nevoile materiale pe care medicii le solicitaseră. În sinea ei se bucură că nu aveau niciun deces. Cazurile de arsuri cât se poate de grave, soldate unele chiar cu mutilări pe viaţă, o îndurerau, dar o făceau să privească mai optimist asupra celor ce avea de făcut în viitor. Nu cunoştea prea bine aparatul propriu. Abia de împlinise câteva zeci de zile, de când fusese numită în acest judeţ. Orice început e greu, îşi spusese ea, suflecându-şi mânecile gospodăreşte, punând umărul la rezolvarea treburilor judeţului. La început mai timid, din ce în ce mai energic, încerca să elimine neajunsurile ce se cuibăriseră prin cele mai neaşteptate locuri. Încercând să convingă, de justeţea măsurilor instituite, atât pe cei din imediata apropiere, cât şi pe muncitori, încercă satisfacţia pe care ţi-o dă munca bine împlinită.

Izbucnirea incendiului o surprinse. Niciodată nu se aşteptase la aşa ceva, iar acum când evenimentul se produse, încerca să-şi menţină calmul necesar în asemenea situaţii. Raportase la nivelele superioare, se angajase să rezolve singură totul şi îşi luase toate măsurile pe care le avea la îndemână pentru asemenea evenimente.

- Să-mi pregătiţi maşina!, spuse ea obosită. Dumneata vei merge cu mine, mai adăugă secretarului cu probleme economice.

11

Acesta, îngrijorat de cele întâmplate, se înclină, îndreptându-se spre uşă. În maşină, ea îl întrebă: - Pe scurt, care este părerea dumitale?

- Tovarăşa prim, sincer să fiu, nu am încă o părere formată, ar trebui să mă consult cu specialiştii, să cercetez eu însumi, la faţa locului…!

- Ce să cercetezi tovarăşe secretar?

- Cauzele catastrofei…

- Ce catastrofă? Am devenit defetişti?

- Nu tovarăşa prim, dar…

- Dar folosim cuvinte specifice. Auzi acolo, catastrofă! Datoria organelor de miliţie şi a securităţii este să cerceteze cauzele incendiului. A dumitale, să se rezume în primul, rând la recuperarea rămânerilor în urmă. Ai vreun plan în acest sens?

- Încă nu, dar…

- Bineînţeles, după ce te vei consulta cu specialiştii, vei veni să spui că din cutare şi cutare motive tehnice, planul va rămâne sub cifrele scontate, se va solda, mai mult ca sigur, cu cel puţin o lună de zile de nefuncţionare. Află dumneata că un asemenea plan, nu are nicio valoare în ochii mei. Vreau să te văd, tovarăşe secretar, informând comitetul nostru de partid cu un program de măsuri care să fie viabil. N-am nevoie de vorbe, vreau fapte secretare, fapte!

- Aşa va fi, tovarăşă prim secretar!

- Îţi atrag atenţia că ai mai spus aşa ceva şi în alte situaţii şi nu te-ai ridicat la înălţime. Aşa ceva să nu se mai întâmple, zise ea, în timp ce cobora din maşină. În curtea întreprinderii, maşinile de intervenţie mergeau mai încet, de parcă ar fi fost obosite. Câţiva miliţieni şi câţiva soldaţi, se ocupau, sub îndrumarea colonelului Panait, de îndrumarea celor care trebuie să facă ceva în vălmăşagul iscat.

- N-ai plecat tovarăşe colonel?, zise ea bucuroasă de devotamentul acestui bărbat, pe care îl bănuia de comoditate, dar care îi infirma bănuiala.

- Nu tovarăşe prim secretar. Permiteţi să vă raportez, că în cel mult două ore vom elimina orice pericol. Numai că, încheie el ezitant…

- Numai că, îl încurajă ea, ce colonele?

- Oamenii sunt obosiţi. Ar trebui să fie schimbaţi!

- Şi ce vă opreşte?

- Lipsa lor. Au venit toate forţele de care dispune întreprinderea.!

- Dar de la celelalte unităţi economice?

- Ar mai fi rezerve. În special cei de la transporturi!

- Tovarăşe secretar, se adresă ea secretarului economic, ar trebui să te ocupi dumneata personal de această problemă!

- Tocmai vroiam să vă propun!

- Atunci, la treabă!, zise ea îndreptându-se spre locul accidentului.

Vroia totuşi să vadă cu ochii proprii, străduindu-se totodată să nu incomodeze pe cei care acţionau fără odihnă acolo. Într-adevăr, lucrurile nu stăteau chiar aşa de rău, cum încercaseră unii să se plângă. Pericolul fusese îndepărtat de la reactoarele vecine. Rămăsese totuşi o grupă de supraveghere sub ochiul atent al unui bătrân simpatic.

- Mă Săndele taică, nu te-nfige aşa ca un berbec, că s-ar putea să te-avem fript, păcatele mele şi n-om avea cu ce să udăm friptura!, îl domoli el pe unul dintre 12

tinerii ce se apropiaseră peste limitele prudenţei, de flăcările ce mai răbufneau din când în când.

- Bună dimineaţa, tovarăşi!, nu se putu abţine prima secretară.

- Apoi nu-i prea bună, de vreme ce nu ne-a lăsat în pace!, zise cu glas răguşit bătrânul.

- Mai puteţi?, încercă ea o apropiere.

- Şi dacă n-om putea, cine o veni în locul nostru?

- Asta-i cam aşa!, conveni ea.

- Dar dumneata cine eşti, ce treburi pe la noi?, o iscodi bătrânul Iordache.

- E tovarăşa prim secretar!, se grăbi a-l lămuri colonelul.

- Atunci, bine aţi venit la noi, am auzit de dumneavoastră, dar de văzut nu vam văzut până acum. În schimb am simţit ajutorul pe care ni l-aţi dat azi-noapte!, spuse el reţinut.

Intervenţia colonelului o indispuse pe prima secretară. Ar fi vrut să-l mai iscodească pe bătrânul acesta simpatic, ar fi vrut să şi-l apropie şi mai mult. Încercă din noul - Aici e locul dumitale de muncă?

- Aici tovarăşă, aici!

- Şi de ce crezi dumneata că s-a produs incendiul?

- Parcă poţi ştii? O fi fost vreun adormit!

- Sau poate o mână criminală!, completă colonelul.

- Da de unde, aici e luminat ca ziua, nu ca-n alte părţi! Iar noi ce păzim?

Doar dacă venim tot la vorba mea, dacă o fi adormit vreunul din noi. Că n-aveam de unde ştii toate celea, zise el în doi peri, de parcă n-ar fi cunoscut oamenii cu care lucra.

- Păi, aveţi şi astfel de oameni?!

- N-avem, dar o fi fost şi el la vreo nuntă sau la vreo duduie, că doar suntem la început de săptămână!, îşi continuă el ideea, fără a fi convingător. Ceva din spusele lui lăsa să se întrevadă îndoiala. Prima secretară simţi acest lucru, dar instinctul ei de femeie o făcu să simtă că orice încercare ar fi fost sortită eşecului - Cum te cheamă pe dumneata?

- Iordache Ichim!

- O să te mai caut!

- Oricând tovarăşă prim, oricând!

Lăsându-l pe secretarul economic să se ocupe de cele stabilite anterior, intră în biroul directorului. Cu faţa congestionată de oboseală, inginerul şef o întâmpină cu gesturi de om îmbătrânit. În acelaşi birou se afla şi maiorul Hoştină şi inginerul Săndulache.

- Pot să plec tovarăşe inginer şef?, zise acesta brusc.

- Desigur, desigur!, conveni inginerul Dumitriu.

- Bună dimineaţa, tovarăşi!, spuse prima secretară, intrând cu un zâmbet tonic pe faţa ce nu voia să-şi trădeze oboseala.

- Bună dimineaţa tovarăşă prim!, spuseră ei.

- Mai puteţi, mai puteţi?

- Încercăm să terminăm în aceeaşi formulă de atac!, zise maiorul optimist.

- Dar tovarăşul?, arătă ea spre inginerul Săndulache.

- El a fost de la începutul începutului. E prea obosit. Îl vom înlocui noi!, spuse inginerul şef grăbit.

13

- Dar pe dumneata, cine te va înlocui?

- Nu, nu sunt obosit încă, tovarăşă prim!

- Atunci, cu ce vă pot ajuta?

- Mulţumim, ne ajunge. Tovarăşul secretar a luat deja legătura cu cei de la transporturi. Au început să vină înlocuitori de şoferi. Oamenii din schimbul întâi sosesc odihniţi şi ei. Nu mai avem nevoie de nimic.

- Foarte bine că aveţi încredere în forţele dumneavoastră. În cât timp veţi recupera pagubele?

- Pagubele nu le putem recupera!

- Ba da, tovarăşe inginer şef, prin beneficii suplimentare, prin reducerea consumurilor, prin producţii mărite!

- Şi aşa suntem la limita consumurilor!

- La cea superioară, dar până la limita adevărată mai aveţi!, spuse ea încercând să-l mobilizeze.

Inginerul şef tăcu. În sufletul lui era convins că politicianul din faţa lui, era în posesia unor date de care el nu dispunea încă. Şi el era conştient că mai aveau ceva rezerve, dar considerase că nu era oportun să forţeze. Mai ales că aveau cote suficiente de materii prime şi de materiale. Pretextând ceva, maiorul se retrase discret. Rămaşi singuri, femeia şi bărbatul se studiau în tăcere, aşa cum o făcuseră de-a lungul existenţei istoriei devenirii lor. Inginerul şef o găsi, ca femeie, prea puţin atrăgătoare, ea îl găsi obosit, plictisit, fără elanul cu care se obişnuise să-l întrevadă la oamenii cu munci de răspundere.

- Care e părerea dumitale în legătură cu cele întâmplate?, îl încercă ea.

- Cred că a fost un accident nefericit. Nu pot crede că s-ar fi pus ceva acolo!

- Adică, ce să se pună?

- Vreun explozibil sau altceva. Nu mă pricep!

- S-au dus vremurile când trebuia să ne luptăm cu tot felul de rătăciţi din afară, tovarăşe inginer. Acum cele mai multe rătăciri sunt în noi sau în mijlocul nostru, printre noi. Va trebui să pregătim fabricaţia în aşa fel, încât în cel mult o săptămână, să revenim la capacitatea maximă de producţie!

- Imposibil!

- N-aş prea să vin să mă ocup personal. Vei vedea, e posibil. Iar în perioada următoare, va trebui să producem mai mult, cu cel puţin zece procente. Numai aşa vom reuşi să recuperăm pierderile! E clar, tovarăşe inginer şef?

- Da, tovarăşă prim secretar!

- Vei prezenta în două zile un program de măsuri, cu sarcini foarte precise şi concrete. Îţi vom acorda sprijinul! Unde-i directorul?

- La sala de maşini a reactoarelor chimice. E cu secretarul de partid.

Urmăreşte reacţiile chimice în regim sporit de temperatură. Ştiţi, reactoarele au fost supraîncălzite de incendiu! Să-l chem?

- Nu e nevoie. Îi comunici dumneata tot ce am stabilit. Bună ziua…!

Inginerul şef o urmă cu priviri îngrijorate. În sufletul lui începea să-şi facă loc o teamă desluşită. Avea să dea socoteală pentru fiecare nesăbuinţă făcută.

14

*** Telefonul zbârnâi cu stridenţă pe biroul maiorului Oprescu. Ofiţerul de serviciu, din anticameră ridică grăbit receptorul. Ascultă, mişcând uşor din cap. În timp ce ascultă, se ridică de pe scaunul pe care-şi aşezase trupul ostenit.

- Cum?! În receptor se auzea o voce masculină.

- Nu vă atingeţi de nimic, venim imediat, staţi pe loc!

Trântind receptorul, se năpusti asupra telefonului alăturat, formând cu mare grabă un număr de telefon.

- Tovarăşe maior!, strigă el în receptor. Am primit acum o informaţie care ma năucit. Bătrânul paznic de la conac a fost ucis. L-a descoperit directorul institutului. Vă aşteaptă la conac!

Celălalt îi spuse ceva.

- Am înţeles!, zise ofiţerul scurt şi bondoc, trecându-l toate năduşelile.

*** Aplecaţi asupra cadavrului, Andrei şi Dorina fură cuprinşi de cele mai funeste gânduri. Toporul sau securea, cu lama colbuită, zăcea aruncat pe treptele scării interioare. Se feriră să-l atingă.

Cu faţa cuprinsă de mute întrebări, Dorina îşi ridică privirile spre el, bărbatul iubit, aşteptând o idee salvatoare. Se ridicară în acelaşi timp, cuprinşi de un tremur al trupului, cutremuraţi până-n străfundul sufletului de imaginea bătrânului mutilat.

Maşinal, ea aranjă lenjeria patului, în timp ce îşi aprinsese ţigara, cu mâini tremurânde.

- Cumplită pedeapsă, spuse el într-un târziu. Mai bine eram eu în locul lui.

Mai bine eram noi!

- Nu vorbi ce nu se cade!, îl opri ea. Între ei se aşezase cadavrul unui bătrân pe care abia de-l cunoscuseră.

Cuvintele îşi găseau cu greu locul potrivit. Tăcerea adusese cu ea spaime neînţelese în sufletele lor.

- Va trebui să anunţăm poliţia!, spuse Dorina cu glas tremurător, fără nicio urmă de echivoc în asemenea situaţie. Andrei o privi înfiorat de gândurile ce-i tulburau puterea de a acţiona. Se hotărî brusc: - Vei merge acasă. Nu vei spune nimănui nimic. Iau asupra mea totul!

- Adică!

- Voi spune că am trecut pe aici în vederea studierii posibilităţilor de cazare pentru o eventuală petrecere de grup. Tu nu trebuie să apară în nici…

- Dragul meu, dar ar fi ca o condamnare a conştiinţei mele!

- Da, dar ar fi mai puţin dureros decât dacă ar fi întinată memoria clipei noastre de oprobriul celor ce s-ar grăbi să catalogheze ieşirea noastră!

Dorina medită. Soluţia lui o durea. Şi, pe măsură ce se gândea, nu vedea o altă ieşire. Aranjă patul mai bine. Curăţă câteva fire imaginare de existenţă a trupului ei în această cameră, sub privirile atente şi vigilente ale bărbatului iubit. În sufletul lor, teama nu-şi avea locul. Iubirea îi făcuse mai tari. Se sărutară prelung, 15

se îmbrăţişară fără nicio reţinere, după care se îndreptară spre maşina ce staţiona în faţa conacului. Plecară în tăcere. În urma lor, silueta unui bărbat se furişa spre partea opusă a şoselei, dispărând ca o umbră. *** Ajungând acasă, Dorina nu fu surprinsă de faptul că Martin nu venise încă.

Fetele o aşteptau să vină mai târziu, dar nu se mirară de venirea ei neanunţată.

- Să ştii că a luat foc întreprinderea lui tata!, o vesti fata cea mare.

- De unde ştii?, o întrebă ea îngrijorată.

- Mi-a spus tata. A spus că nu vine acasă toată noaptea, au sunat sirenele pompierilor. El a rămas acolo să stingă incendiul. Toţi sunt acolo, mi-a spus că dacă vii, să te duci şi tu!

- Bine Miruna, o să mă duc, dar mai întâi să dau un telefon!, zise ea îndreptându-se spre măsuţa telefonului.

Fata o privi cu interes. Evenimentele nopţii o captivaseră ca pe orice copil de vârsta ei. Cu surioara ei nu prea avea ce să discute. Cu cei de-o seamă cu ea, nu se întâlnise încă.

- Ce faci?, se auzi vocea din camera alăturată. Am sosit abia acum. Trebuie să vin neapărat?…

Mirunei i se părea că mama n-ar fi vrut să plece de acasă. Ascultă mai departe convorbirea. Nu pricepu prea mare lucru din detaliile tehnice pe care mama ei le schimba la telefon cu tatăl ei. De aceea, când îşi întreabă mama dacă se duce, deja ştia răspunsul.

- Trebuie, îi spuse mama scurt. Ai grijă de Adriana când vine de la şcoală. Îi dai mâncare şi o pui să-şi facă lecţiile. Tu le-ai făcut?

- Da mamă. Am stat ieri după amiază!

- Păi, n-ai fost la şcoală?

- Ba da, dar dacă am fost singură, am mai învăţat!

- Bine fetiţa mamei!, zise Dorina, cuprinsă de mustrare. I se părea nedrept ca ea să-şi mintă copiii. O durea sufletul pe care îl păstrase curat şi cinstit atâta vreme. Telefonul sună strident.

- Da!, răspunse ea grăbită. Pe faţa ei se citea neliniştea. Pe măsură ce asculta, chipul se acoperea de o paloare nefirească.

- Bine, bine, voi veni!, murmură ea închizând telefonul.

- Ce-ai păţit mamă?, o întrebă Miruna.

- Nimic fetiţa mea, nimic. Trebuie să plec la serviciu. Au nevoie de mine, acolo. Au mare nevoie, spuse ea plecând în fugă. Miruna rămăsese nedumerită.

Niciodată mama ei nu se purtase astfel. *** După ce o lăsă pe Dorina în oraş, Andrei se întoarse repede la sediul consiliului popular din comuna pe care o părăsise. Sună la miliţie calm, fără ncio urmă de emoţie. Îi răspunse ofiţerul de serviciu, care îşi notă cele comunicate, rugându-l să nu părăsească locul faptei. Andrei se întoarse la conacul boieresc.

16

Bătrânul Procopie zăcea în aceeaşi poziţie. Sângele începuse a se usca, căpătase culoarea maronie. Andrei se îndreptă spre camera în care fusese atât de fericit. Mai verifică odată lucrurile din cameră. Citise el în cărţile de spionaj, că se vor căuta urme. Se apucă să şteargă cu batista, locurile pe care presupunea că ar fi putut fi atinse de Dorina. Era hotărât s-o apere cu orice preţ. Sosirea celor pe care îi anunţase despre eveniment, îl găsi calm, stăpân pe sine.

- Fiţi amabil şi povestiţi-ne cum aţi ajuns să descoperiţi cadavrul?, îl întrebă locotenentul.

- Am venit să mă interesez de condiţiile în care s-ar putea organiza o escapadă…!

- Singur?

- Singur. Doar nu era să vin cu trâmbiţaşii după mine!, zise Andrei uşor iritat.

- Se-nţelege, conveni locotenentul. N-aţi observat nimic suspect ?

- Nu! - Tovarăşe locotenent!, zise unul dintre cei care-l însoţiseră, priviţi aici!

Pe planşeul unde se terminau scările, se puteau desluşi urmele unor pantofi bărbăteşti, conturate destul de slab cu urme de praf.

- Luaţi amprente de peste tot!, ordonă locotenentul. Fotografiaţi totul şi cereţi celor de la laborator să ridice cadavrul. Aici vom sigila totul. Toporul ăsta ciudat îl luăm pentru amprente. Cercetaţi fiecare colţişor, mai zise el, invitându-l cu un gest pe directorul Marinescu să-l urmeze. Ieşiră pe treptele de la intrarea conacului. În urma lor echipa operaţională lucra cu calm.

- De unde aţi telefonat?

- De la sediul primăriei!, spuse maşinal directorul.

- Tovarăşul director, poate că totuşi aţi mai văzut ceva, insistă locotenentul.

- Absolut nimic!, îşi menţinu punctul de vedere Marinescu.

- Atunci, vă mulţumim pentru ajutor, iar în cazul când vă mai amintiţi totuşi ceva, vă rog să ne comunicaţi!

- Bineînţeles!, îi asigură sec Marinescu. Îşi strânseră mâinile în tăcere, despărţindu-se. În urma lui locotenentul mai inspectă încă odată locul crimei. Avea de ce. Ridicându-şi privirile spre tavanul de deasupra urmelor găsite de echipa operativă, tresări. Chepengul ce închidea intrarea la pod avea urme proaspete pe marginea lui.

- Dacă aţi terminat aici, arătă el cu mâna spre urmele găsite, să-mi aducă cineva o scară.

- Imediat tovarăşă locotenent!, zise unul dintre cei ce-l însoţeau, plecând cu repeziciune.

Rămas pentru câteva clipe singur, locotenentul îşi pipăi tocul pistolului. L-ar fi scos, dacă nu s-ar fi ştiut supravegheat de ochii însoţitorilor. În mintea lui îi plăcuse întotdeauna să se compare cu pistolarii făcători de dreptate ce-i hrănise fantezia copilăriei. Se abţinu şi pentru faptul că nu bănuia că ar fi putut da de cineva acolo sus, iar gestul ar fi fost ţinta tuturor răutăţilor colegiale. Aşteptă nerăbdător să i se aducă scara.

17

*** Inginerul şef îşi aşteptă nerăbdător soţia. De cum intră pe poarta întreprinderii o zări, ieşindu-i în întâmpinare.

- Vino în biroul directorului, te rog, spuse el cu faţa uşor surescitată, - Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă ea imediat.

- A luat foc instalaţia de piroliză!, zise el agitat.

- Şi de ce trebuie să fii atât de îngrijorat?

- Sunt, cum să nu fiu, a fost pe aici şi tovarăşa prim…!

- Şi ce dacă?

- Nu s-a găsit documentaţia de fabricaţie. Seiful meu a fost forţat şi documentaţia sustrasă!

- Înseamnă că a fost cineva interesat de ea!

- Da, da, desigur!, conveni el.

- Atunci nu văd de ce eşti atât de agitat?

- Probabil sunt obosit!

- Doar dacă n-ai făcut vreo prostie!, continuă ea să-l descoase. Îl cunoştea.

De câte ori avea ceva care nu era tocmai în regulă pe suflet, se alarma. Agitaţia nu şi-o putea stăpâni niciodată.

- Nu, n-am nimic pe conştiinţă!, zise el grăbit. Sunt foarte obosit, da, foarte obosit.!

- Atunci, du-te acasă şi te refaci. Rămân eu, nu-i prima dată. Mă voi descurca!

- Atunci, mă duc la director să-i spun că plec, zise el precipitat, îndreptânduse spre uşă.

- Bine, conveni ea făcându-i un semn prietenesc cu mâna. El nu-l luă în seamă. Preocupat de ceva anume, părăsi biroul. În urma lui, Dorina se întreba: ce anume îl putea face atât de speriat. Nu găsi niciun răspuns. Grijile lui se transmiseră ei. Poate că aflase ceva despre escapada lor. O îngrijora acest lucru, dar n-o înspăimânta. Constată cu uimire că adevărul n-o înspăimânta în niciun fel.

Poate că ar fi fost mai bine să se termine totul. Avea să-şi ia copiii şi să-şi refacă viaţa alături de omul iubit. Să facă totul pentru el, pentru copiii ei. Cândva dorise să facă ceva pentru ea, dar o năpădise grijile vieţii mărunte, pe care fusese nevoită so ducă alături de cel pe care-l crezuse capabil să-i aducă fericirea. Desele lui căutări în lumea celor ce nu aveau nimic de spus, alături de pahare de vin ce-i otrăviseră existenţa, aduseseră certuri interminabile şi situaţii jenante în familia lor.

De fiecare dată fusese nevoită să ascundă copiilor adevărata faţă a lucrurilor. E tatăl vostru spunea, când ei încercau să desluşească misterul unei anumite stări de lucruri ivite în casa lor.

Soneria telefonului o scoase din gânduri. Ridică, răspunzând maşinal. Era el. Obrajii i se îmbujoră, ochii îi străluciră violent, iar glasul începuse a-i tremura.

- Ce-i cu tine?, o întrebă Andrei.

Faptul că deşi era departe, îi simţise tulburarea, o zăpăci şi mai mult. Îşi dădea seama pentru a nu ştiu câta oară că era într-adevăr iubită.

- Nu-i nimic, încercă ea să spună, dar nu reuşi decât să-i spună: „mi-e dor de tine dragul meu”. În realitate nu rosti nimic. Tăcerea ei, îl îngrijoră pe Andrei peste măsură.

18

- Dorina, vorbeşte, te implor, spune ceva. Sau nu, mai bine vin acum la tine.

Vin imediat!, zise aproape ţipând în receptorul aparatului.

- Nu. Nu veni!, se auzi glasul ei şoptit.

- Ce-i cu tine?, insistă el.

- Nimic, totul e bine, fii liniştit!

- Cum liniştit, aşa vorbeşte un om liniştit?

- Fii liniştit, dragul meu, te iubesc atât de mult!

- Dacă mă iubeşti cu adevărat, atunci spune-mi te rog ce-i cu tine?

- Ce să fie iubitul meu, m-am întors. El e aici, iar eu nu mai pot. Mi-e dor de tine. Aş vrea să fiu toată viaţa cu tine, înţelegi?

- Vino. Cine te opreşte? Te aştept şi te doresc la fel de mult, vino!

Ea tăcu, chemarea lui o îmbăta, o ameţea. Glasul lui o învăluia plăcut, iar siguranţa pe care cuvintele lui i-o dădea în aceste momente, îi făcea bine.

- Îţi mulţumesc iubitul meu, pentru că mă primeşti!

- Eşti nebună, cum adică îmi mulţumeşti? Eu trebuie să-ţi mulţumesc.

Zăpăcita mea dragă, ce-i cu tine? Ai necazuri de încerci să te umileşti? N-ai să reuşeşti decât să aduci o nouă durere sufletului meu, n-ai să te simţi umilită niciodată. Tu oare nu înţelegi, cât de mult te iubesc?

- Ba da, da iubitul meu. De aceea sunt atât de sinceră, atât de deschisă. Aş vrea să zbor la tine, dar nu se poate. Am copii, tu nu ştii ce înseamnă acest lucru…!

- Pentru că n-am?

- O iartă-mă, nu pentru asta, pentru că nu ţi-am spus zbuciumul din inima mea!

- Da-l ştiu, iubita mea, îl ştiu. Şi cred că ei te-ar înţelege. Iar pe mine m-ar iubi!

- Poate, dar n-am curajul încă să le-o spun. Nu pot să mă duc în faţa lor şi să le distrug tot ce le-am clădit despre mine şi despre familia mea!

- „Castele neadevărate”...

- Aşa este, dar altă soluţie nu era pe atunci. Trebuie să ai răbdare cu mine.

Trebuie să fii mereu lângă mine, aşa cum eşti acum, aşa cum te simt că eşti. Nu trebuie să regretăm niciodată nimic. Ai avea de suferit, iar eu nu vreau să te fac să suferi. E poate lucrul la care ţin cel mai mult. Te iubesc aşa cum nu cred că se mai poate numi iubire. Te iubesc mai presus de iubire. M-am simţit şi mă simt pentru prima oară femeia. Iată de ce nu mi-e ruşine să-ţi spun, că mi-e dor de tine, mi-e tare dor. Aş vrea să pot pleca şi acum, dar aş distruge totul. Te-aş întina cu nesăbuinţa mea. Mă înţelegi?

- Da, spuse el stins, am să aştept oricât!

- Îmbătrânesc dragule şi mai târziu nu voi mai fi femeia visurilor tale!

- Hai, ce-i asta? Dacă ştiam că vei spune asemenea lucruri nu-ţi mai telefonam. Am vrut să ştiu cum te simţi, am vrut să te aud spunându-mi vorbe de iubire, iar tu mă pedepseşti fără nicio vină. Cu ce-am greşit, de-mi spui asemenea lucruri? Ce, acum eşti mai tânără? Iar când tu vei fi aşa cum spui că vei fi, eu nu voi fi un moş? Hai, lasă lucrurile astea şi spune-mi ce-i la fabrică?

- Nici n-am fost prin secţie. Nici nu mă interesează!

- Ba nu, trebuie să te intereseze. Te duci, iubita mea şi vezi tot, faci tot, ştiind că sunt alături de tine. Asta îţi va da putere, da?

19

- Bine, am să mă duc. Cred că ai dreptate. Cu tine alături îmi va fi mai uşor.

Te sărut sau nu, mai bine la revedere. La revedere iubitul meu!

- Pe curând draga mea! *** Locotenentul raportă sec, fără niciun fel de adăugiri inutile, tot ce credea că poartă o urmă de interes pentru maiorul Oprescu.

- Asta-i tot?, se trezi maiorul spunând aproape fără voia lui.

- Ar mai fi ceva!

- Dă-i drumul. Ce te codeşti atâta?!

- Într-una din camere, cred că a fost cineva!

- Cineva care are vreun amestec în toată povestea asta?

- Nu ştiu!

- Atunci?...

- Cred că totuşi persoana sau chiar persoanele ar fi putut da detalii utile cercetărilor noastre!

- Şi pe cine crezi că am putea întreba despre identitatea celor pe care-i bănuieşti a fi fost în camerele conacului?

- Am întrebat eu însămi. Nimeni nu ştie nimic. În podul conacului, întipărită în praful vechi de ani de zile, am găsit urma toporului ciudat de care spuneam în raport.

- De ce-i tot spui ciudat?

- Pentru că are coada prea mare pentru lama pe care o poartă, de parcă ar fi fost făcut anume pentru a ucide sau mă rog, pentru a fi folosit ca o armă!

- Am să văd şi eu cum arată o astfel de armă! Dar urme nu sunt?

- Ba da, identice cu cele de pe podiumul superior al scărilor, dar nu atât de bine întipărite!

- Firesc, ale provin de la săritura pe care individul a făcut-o din pod. Şi totuşi, de ce a trebuit să se urce în pod ca să-şi caute unealta crimei?

- Habar n-am tovarăşe maior!

- Uite, vezi locotenente, asta nu-mi place. Să fi fost în locul individului, aş fi procedat oare aşa? M-aş fi complicat cu un topor din podul casei?

- Numai dacă aş fi fost dinainte în pod şi dacă aş fi fost surprins acolo!

- Asta-i, ce să caut eu într-un pod părăsit?

- Nu ştiu, tovarăşe maior!

- Ar trebui să ştii, ar trebui, iar acolo unde nu ştim, ar trebui să aflăm prin intuiţia noastră infailibilă. Că doar de asta mâncăm pâinea statului. Măcar flerul să ne fie o justificare pentru marile noastre greşeli!, zise persiflând cu maliţiozitate.

Locotenentul nu-i mai răspunse nimic. Încă nu-şi cunoştea şeful, dar ştia că sub vorbele uşor ironice, arunca adeseori sferturi sau chiar sugera anumite soluţii, pe care numai cei dotaţi cu fler adevărat, le puteau desluşi şi folosi. Maiorul putea să aibă dreptate. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, maiorul continuă: - De fapt, pentru ca să-mi fac şi eu o idee, la faţa locului, cred că ar trebui să merg şi eu în vizită la conac. Mă conduci?

- Cu plăcere, tovarăşe maior!, se grăbi locotenentul să-l urmeze.

Plecară în maşina ce stătea gata pregătită, pentru orice situaţie neprevăzută.

20

*** Ajuns acasă, inginerul Dumitriu se trânti frânt pe divanul din sufragerie.

Miruna nu plecase încă la şcoală, dar nici nu se grăbi să-i vină în ajutor tatălui obosit. Îl bănuia băut, aşa cum mai făcuse el de multe ori. Şi, cu toate că mama o sfătuise să fie îngăduitoare şi bună cu tatăl ei, ea nu putea fi. Se întrista când tatăl pe care ea îl divinizase într-o vreme, venea acasă clătinându-se.

Telefonul sună strident. Miruna se grăbi să-l ridice. Răspunse cu vocea şoptită. Era mama.

- Ce face tata?, întrebă ea, sec.

- Doarme, abia s-a culcat, să-l scol?

- Nu, dar când pleci la şcoală, lasă-i un bilet în care îl rogi să mă sune de urgenţă.

- Bine mama, spuse ea zâmbind. Îşi iubea mama, aşa cum numai o fată la vârsta întrebărilor o poate iubi. O simţea deopotrivă prietenă şi mamă. De fiecare dată îi admirase calmul şi tactul cu care reuşea să aducă liniştea în familia lor. Nici nu se putea compara cu vecina lor de la etajul de sus, care se certa în gura mare, ori de câte ori îi venea soţul aghesmuit. Clipele petrecute numai în compania tatălui erau rare şi apăsătoare. Pe când, cele petrecute în preajma mamei, erau pline de farmec. Dansau uneori fără nicio sfială, de parcă ar fi avut aceeaşi vârstă, iar când cea mică era cu ele, hârjoana devenea stăpâna absolută a casei lor.

Zâmbetul ei se prelungea în faţa aducerilor aminte, în faţa clipelor frumoase ce i se perindau în memorie cu iuţeala gândului cuprins din zbor, în clipele rare de seninătate sufletească. Închise telefonul, după care rupând o foaie din caiet, scrise biletul cerut. Se mai fâţâi de colo-acolo, după care se pregăti pentru plecare. Cea mică nu se grăbea să vină.

Avea să sune la uşă, mult şi bine, până când avea să se trezească el să-i deschidă. *** Dorina se mai linişti, după ce află că el se găsea acasă. Ghicise în glasul Mirunei imputaţia pe care fata se obişnuise s-o aducă tatălui şi soţului ei. I se păru nedrept, dar o iertă. Avea multe circumstanţe. Liniştită, Dorina ieşi din biroul directorului şi se îndreptă spre locul ei de muncă. Spre ea venea în pas grăbit, maistrul Iordache: - Noroc nea Ichime!, îl salută ea ca de obicei, camaradereşte, aşa cum ştia că-i face plăcere bătrânului maistru.

- Sărut mâna, doamna inginer!

- Încotro aşa de vioi, n-ai lucrat azi noapte?

- Ba, chiar eu am fost de tură!

- Şi?!

- Păi, trebuia să plec. Mi-o spus domnul inginer şef să stau şi am stat. Acu mă duc să-i spui ce şi cum!

21

- A plecat nea Ichime, eu l-am trimis. Era frânt şi mi-a fost milă. Dar dacă ai nevoie de ceva, cere-mi mie. Ştii că nu e prima dată.

- Păi, cum să spui? Maistrul se scărpină cu stângăcie în creştetul capului transpirat de neodihnă, dându-şi pe ceafă bascul plin de fum şi decolorat de timp.

- Aşa cum e mai bine, îl încurajă ea, presimţind că încurcătura lui nu este de bun augur.

- Mi se pare că nu e prea bine. Am vrut să mă sfătui cu domnul inginer şef, mai înainte ca să mă întrebe careva ceva!

- Spune-mi mie!

- Nu ştiu de-i bine!

- Hai nea Ichime, ce naiba, aşa ne ştim noi?

- Dacă zici mata, ţi-oi spune!

- Hai în cabinetul directorului, acolo o să avem mai multă linişte!, spuse ea întorcându-se. Aşa îi dădea şi maistrului timp să-şi adune gândurile, să prindă curaj.

- Dă-i drumul!, îl mai îndemnă ea încă odată, de cum intră în cabinet.

- Să-i dau. După cum ştiţi, eu am fost de serviciu azi-noapte. Eram la cazane, la instalaţie cum se zice. Reacţiile ce se petreceau în măruntaiele ei, mi sau părut ciudate. Piroliza era după nişte date noi. Ni le dăduse domnul inginer. Nu mai băgasem niciodată asemenea proporţii. Totul s-a petrecut rapid. Temperatura a crescut brusc, dar explozia a izbucnit fără ca noi să mai putem face ceva. Eu cred că asta a fost cauza incendiului. De aceea voiam să stau de vorbă cu el. Să ne mai uităm odată în documentaţie. Poate s-a greşit ceva, poate am vreo vină!

- Bine nea Ichime, o să mă uit eu prin ele. O să-l chem şi pe soţul meu deacasă şi o să vedem. Cam pe la ce oră a început instalaţia să dea semne de ceva care ar fi în neregulă?

- Cam la o oră după ce am venit de la masă!

- Bine, voi studia personal. Voi avea grijă, îţi promit!

Maistrul o lăsă singură. Dorina se trezi surprinsă de spaimă.

Un gând,nelămurit încă, încerca să se strecoare în sufletul ei, iar curgerea timpului adâncea teama. De multe ori în viaţa ei o încercase spaime pe care timpul i le aduce necruţător în suflet, dornic de împliniri fericite.

De câte ori i se întâmplase să primească în suflet asemenea nelinişti, se pregătea de tot ce putea fi mai rău. *** Andrei ajunse la institut, cutremurat de răspunderea pe care şi-o asumase.

Neliniştit, telefonă. Vocea ei nu-l linişti.

Simţea cu fiecare fibră a trupului său, că Dorina era în primejdie.

Nu vedea de unde ar fi putut apare, dar presimţea că ceva plana asupra ei.

Iar starea i se transmitea în egală măsură. Trebuie să se despartă de gândurile cei năpădise, pentru a putea să-i fie de folos.

Cui ar fi de vreun ajutor lamentările gândurilor, dacă n-ar fi fost în stare să acţioneze? Îşi chemă secretara.

- M-a căutat cineva?, întrebă el ca de obicei.

- Astăzi nu!

22

- Dar când?

- Nu ştiu de ce am spus aşa ceva, zise ea roşind. Cu adevărat, rostise ceva ce nu-şi găsea nicio explicaţie. Tăcu. Nu putea să dea nicio explicaţie. Îşi preţuia directorul. Îl venera şi niciodată n-ar fi dorit să-l supere.

- Mă iertaţi, nu ştiu de ce am spus asta!

- Bine, bine!, o concedie el, indispus.

De parcă ar fi vrut să contrazică spusele secretarei, telefonul sună strident.

Andrei ridică nerăbdător.

- Salut directore!, îl întâmpină o voce mai mult decât cunoscută.

- Salut, Stoienescule!, îi răspunse cu bucurie.

- Bucuros de oaspeţi?!

- Eşti aici?!

- Da. Sunt la gară!

- Vin şi te iau!

- Nu de asta ţi-am telefonat. Am maşina judeţeană la scară. Merg direct la ei. Ştii ceva despre avarie?

- Nimic sau mai nimic!

- Păcat, credeam că era mai bine dacă mă puneai la curent cu ceva amănunte. Mă cunoşti doar. Nu-mi place să fiu luat aşa pe nepusă masă. Aş fi vrut să ştiu câte ceva.!

- Mai bine să vin cu tine!, zise Andrei.

- De ce nu, m-ar bucura. Te aştept la intrare în judeţeană!

Andrei închise grăbit. Îi spuse secretarei locul de unde ar fi putut să-l ia şi se îndreptă în fuga mare spre judeţeana de partid. Îl cunoştea pe Stoienescu de câţiva ani, înainte de a fi numit director.

Colaborase cu el la câteva teme de cercetare şi îi admira felul deschis de a fi, de a lucra. Între ei nu existau obişnuitele suspiciuni ce se creează între cercetătorii avizi de glorie. Gloria nu-l interesa.

Vroiau să facă ceva, asta era esenţa existenţei lor. Temele la care lucrează erau de fiecare dată adevărate descoperiri. Nimănui nu-i trecea prin cap soluţiile aparent simple ce duceau la rezultate frumoase. Brevetele curgeau, iar prietenia lor era tot mai mare. De aceea, când se pusese problema numirii unui nou director la institutul lor, nu surprinsese de loc, ardoarea cu care Stoienescu sprijinise candidatura lui Andrei. Degeaba gurile invidioşilor încerca să arunce mărul discordiei între ei.

Se întâlniră ca de obicei, cuprinşi de sentimente de prietenie adevărată.

- Cum o duci?, fu prima întrebare cu care Stoienescu îl întâmpină.

- Bine, bine, îi răspunse Andrei maşinal.

- Tot nu vrei să vii la Bucureşti?

- Nu ştiu, mai vedem!

- Ura, e primul semn că, în sfârşit, ştii ce vrei!

- Nu, nu e asta prietene. E altceva. O să-ţi spun vreodată!

- Bine că ai început să crezi în steaua ta. Avem nevoie de oameni ca tine. În minister au început mari “măturări”. Fosilele dispar ca gândul. Avem nevoie de oameni cu idei, de oameni gata să răstoarne pământul. Trebuie să facem tot ce nam făcut până acum.

- Tot aşa de entuziast ai rămas. Credeam că funcţia de consilier tehnic te va schimba!

23

- Eşti nebun dragul meu. Ce înseamnă o funcţie? Eu sunt om. În primul rând, om. Iar ca om, n-am făcut mai nimic!

- Bine, bine, dar ca specialist ai făcut destul!

- Dacă ai început să gândeşti aşa, nu te mai recunosc!

- Nu, n-am început. Dar de prea multe ori, mahării din centrale şi ministere ne dau a înţelege că n-are rost să ne luptăm!

- Iar eu sunt mahăr?!

- Nu, dar eşti mare!

- Andrei, aş vrea să fiu mare ca om, nu ca mahăr! Ce-i cu tine?

- Nu ştiu, vom vedea, să mergem!

Portarul judeţenei îi privea nedumerit. Nu-i era să vadă prea des delegaţi din ministere îmbrăţişându-se pe treptele judeţenei, cu localnicii. *** Maiorul Oprescu se urcă în pod cu încetineala vârstei şi a lucrului ce nu se face grăbit. Paşii locotenentului îi recunoscuse fără nicio greutate. Erau paşi de om grăbit, gata de acţiune, scrutători şi plini de agitaţia drumului necunoscut. Paşii celuilalt, erau şovăielnici, gata de fugă. Conturate pe lateralele exterioare, de parcă s-ar fi codit, urmele necunoscutului se opreau deasupra camerei în care fuseseră descoperite urme fără niciun înţeles. Maiorul se opri la rându-i, întrebând: - Aţi fotografiat totul?

- Întocmai tovarăşe maior!, veni răspunsul locotenentului.

Nedumerit de lipsa altor deplasări, maiorul se gândea în penumbra podului părăsit, uitat de lume.

- Spune să aprindă lumina în cameră!

Ordinul lui fu executat fără nicio şovăire. Prin scândura podului o rază de lumină ţâşni ca o lamă tăioasă.

- Ce-i cu urmele astea?, întrebă el arătând spre ceva nedefinit conturat în colţul podului. Locotenentul nu-i răspunse. Într-adevăr, pe stratul de praf se puteau abia ghici urme uşoare, circulare, crăpate, pe care n-ai fi avut cu ce să le compari.

Maiorul se aşeză în genunchi, întrebând mai înainte încă odată dacă se fotografiase totul.

Locotenentul îl asigură încă odată, urmărindu-şi superiorul nedumerit.

Acesta se aşeză în genunchi, privind pe direcţia razei de lumină ce sfredelea scândura podului. Satisfăcut de cele ce văzuse, maiorul spuse: - Priveşte locotenente şi spune-mi ce vezi.

Locotenentul se aşeză în locul lui, încercând să vadă ce nu văzuse. Printr-o gaură pe care n-o zărise până atunci, desluşi un pat cu lenjerie cunoscută.

- Dar este patul din camera în care am descoperit urme pe care nu mi le-am putut explica!, zise el cu uimire.

- Bineînţeles. M-aş fi aşteptat la aşa ceva. Şi pentru a nu-ţi părea prea deştept, pot să-ţi spun că directorul nu e străin de patul acesta!

- Atunci a minţit?

- Nu te grăbi. Graba ta este specifică vârstei, dar încurcă cercetările noastre. Vom vedea. Deocamdată trebuie să păstrăm tăcerea ce mai adâncă. Bine că am văzut acest lucru. Cred eu că ne va fi de mare folos. Va trebui să cercetezi, 24

să afli tot ce se poate afla despre bătrânul Procopie. Cred că vom afla lucruri interesante!

- Am înţeles tovarăşe maior!

- Voi vedea ce-ai înţeles. Deocamdată îţi ordon să taci. Nimic despre cele văzute aici. E un ordin. *** În biroul primului secretar, Andrei şi Stoienescu luară contact cu datele exploziei. Stoienescu fusese delegat din partea ministerului pentru a ajuta organele locale la stabilirea cauzelor ce ar fi putut declanşa dezastrul. Primul secretar le cerea deopotrivă colaborare, pentru a afla adevărul despre incendiu, despre recuperarea pagubelor ce se iviseră. Îi pusese în legătură cu secretarul cu probleme economice, cu maiorul Hoştină, cu colonelul Panait şi cu maiorul Oprescu. Pe fiecare avea voie să-i consulte şi să-i solicite în cercetările pe care aveau să le întreprindă. Plecară împreună la institut. Stoienescu se întorcea de fiecare dată cu plăcere la institutul în care experimentase nenumărate procedee tehnice. Colectivul de cercetători era întotdeauna unit în faţa greutăţilor. Fiecare căuta să aducă după puterile sale, câte ceva pentru înlăturarea piedicilor ce se iveau la fiecare clipă a cercetării.

- V-a căutat un maior, tovarăşe director!, îl informă secretara.

- Bine, bine, fă te rog două cafele!

- A lăsat dispoziţie să vă fac legătura imediat ce sosiţi!

- Serios?

- Da tovarăşe director, trebuie…!

- Dacă trebuie!, zise Andrei intrând în birou uşor descumpănit, nedumerindu-şi prietenul.

Telefonul sună imediat. Andrei îl ridică vădit stânjenit. O clipă Stoienescu simţi nevoie să-l lase singur, apo se hotărî să afle despre ce anume e vorba.

- Marinescu la telefon, tovarăşe maior… Da… Despre ce? De acord… Mai bine … Peste o oră e foarte bine… La revedere! Închise telefonul, indispus. Stoienescu îl privi câteva clipe în tăcere. Apoi hotărându-se brusc, sparse tăcerea: - Ce voia maiorul de la tine?

- Să ne întâlnim în problema avariei. A descoperit ceva care mă va interesa.

- Adică de ce să te intereseze pe tine, în ce sens?

- Naiba ştie!

Tăcerea se instală între ei. Secretara intră cu cafelele. Stoienescu încercă din nou.

- Andrei, cât de prieten mă consideri pe mine?

- De ce mă întrebi?!

- Fiindcă simt că-mi ascunzi ceva. Nu eşti tu cel pe care-l cunosc de când îl cunosc. Te frământă ceva?

- Nu, n-am nimic!

- Atunci, te văd trist, preocupat, să te ajut?

25

- N-ai cum, prietene. Sunt situaţii când numai noi înşine ne putem fi de ajutor. Te rog să mă crezi că dacă aş fi avut nevoie de ajutorul cuiva, la tine m-aş fi oprit în primul rând, ţie ţi-aş fi solicitat sprijinul!

- Atunci, sper că nu-i nimic grav, din moment ce nu-mi ceri ajutorul!, conveni Stoienescu resemnat. Mai bine spune-mi, ce ştii despre accident?

- Mai nimic. doar că seiful inginerului şef a fost spart, iar documentaţia furată!

- Atunci, trebuie să luăm o altă documentaţie! Ai vreun exemplar?

- Desigur, le am pe toate!

- Ia vezi, verifică să nu ai şi tu vreo surpriză!

- Le-am verificat dis-de-dimineaţă, sunt toate la locul lor. La noi nu se poate sustrage nimic. de fapt piesele importante nici nu se mai află la noi. Detaliile au fost predate, iar lucrurile de ansamblu sunt destul de generale pentru a nu mai prezenta interes!

- Te înşeli, unii experţi pot reconstitui şi după astfel de date generale detaliile de care au nevoie.

- Ar fi trebuit să fie prea în urmă pentru a mai recurge la aşa ceva. Eu unul, n-aş găsi nimic nou în documentaţia rămasă. Numai la producător au mai rămas detaliile care ar prezenta interes. Dar ele erau asigurate.

- Tu le ai?

- Nu, dar le ţin minte sau le pot calcula şi deduce!

- Atunci să mergem. Îţi mulţumesc pentru cafea!

Pe parcursul drumului, nu scoaseră o vorbă. Fiecare îşi păzea cu străşnicie gândurile. *** Maiorul Oprescu, însoţit de locotenent, se urcă în maşină cu greutate.

- Vârsta, locotenente, vârsta!, spuse el cu respiraţia uşor accelerată.

- Numai din atâta?!

- Ai să vezi când ai să ajungi ca mine!

Locotenentul nu mai spuse nimic. ajunseră la sediu pe drumul cel mai scurt.

De cum intră, maiorul îi telefonă directorului Marinescu.

- Tovarăşe director, aş vrea să ne vedem. E în interesul dumneavoastră şi al cercetărilor pe care le întreprindem… Într-o oră v-ar conveni?...

După ce închise telefonul, maiorul îşi frecă mâinile mulţumit, de parcă ar fi făcut cine ştie ce. Locotenentul îl privea nedumerit. Faptul că nu fusese în stare să vadă gaura din pod, îl inhibase peste măsură. Era un detaliu minor, dar ce nu se cuvenea să-i scape. În mintea şi-n inima lui, eşecul luase proporţii de nedescris.

Maiorul îl observă şi se amuză în tăcere. Fusese şi el cândva în aceeaşi situaţie.

Telefonul îi curmă gândurile. Maiorul ridică receptorul vădit indispus. Ar fi vrut să-şi încurajeze discipolul, dar tehnica nouă nu-i permisese acest lucru.

- Maiorul Oprescu la telefon!

- Căpitanul Ioniţă, tovarăşe maior. Tocmai pe dumneavoastră vă căutam.

Avem ceva de comunicat!

- Dă-i drumul!

26

- Un echipaj de-al nostru, de la circulaţie, a găsit o Dacie în prăpastia de la limita judeţului vecin. Se pare că a fost dată de cineva de-a berbeleacul. N-am găsit nicio victimă şi nici pe proprietar.

- Adică?!

- Pur şi simplu, proprietar nu există la acest număr. De mai bine de o oră de la descoperirea maşinii, în fişele noastre nu dăm nici de număr şi se înţelege că nici de proprietar.

- Şi, ce propui, Ioniţă băiatule!

- Ştiţi, eu am rămas acelaşi deformat, cum vă plăcea să-mi spuneţi pe vremuri. Cred că e ceva ce v-ar putea interesa. Nu cred în maşini sfărâmate, fără victime.

- Poate victima a fost dusă la spital…!

- Nu cred. Buşonul de la rezervorul de benzină e desfăcut şi se pare că cineva a stropit maşina din belşug cu benzină mai înainte. Asta spune ceva, nu?

- Nu te contrazic. Îl trimit pe înlocuitorul tău trădătorul. Ai să vezi şi tu că nu eşti de neînlocuit, îl zeflemisi maiorul.

- Atunci îi trimit o maşină de la noi de la circulaţie!

- Foarte bine faci. Abia mai facem noi economie la carburanţi, iar de maşină tocmai aveam eu nevoie de ea!, mai spuse maiorul cu zâmbetul pe faţă.

Locotenentul ascultă cu atenţie noua misiune ce se părea că avea să i se încredinţeze.

- Va veni o maşină de la circulaţie. Un accident curios. Cel care a telefonat a fost înaintea ta la acest serviciu. Dar deh, rotirea cadrelor are loc şi aici la noi. A fost un colaborator de nădejde. Te poţi bizui pe el. are fler de poliţist înnăscut şi nu se fereşte să-şi ajute colegii. Ia cu tine şi un fotograf, de la noi, de la criminalistică.

Cel de la circulaţie urmăreşte alte detalii. La ei n-a intrat încă policalificarea. Încă se mai consideră că specializarea este încă policalificare. Încă se mai consideră că specialitatea este cheia succesului. Te rog, să nu mă faci de ruşine!

- Am înţeles, tovarăşe maior! zise locotenentul dând să plece.

- Stai puţin! Nu fi supărat pe ceea ce se poate întâmpla oricui. Te vei revanşa mai târziu. Ai să vezi. Doar de aceea lucrăm în echipă!

Locotenentul roşi ca un şcolar prins asupra unei fapte necinstite.

- Tovarăşe maior, vă asigur că aşa ceva nu se va mai întâmpla şi că este…

- Opreşte-te băiatule. Vei mai greşi, ţi-o spune cu siguranţă unul care a greşit destul la vremea lui, vei mai greşi. Notează fără jenă tot ce ţi se pare dubios.

Am plecat. Aşteaptă maşina să vină să te ia. Dacă e ceva deosebit, dai un telefon la fabrică sau acasă dacă vii prea târziu. Nu mă deranjează de fel!, îl încurajă, văzându-i ezitarea.

*** Pojarul fusese stins în cea mai mare parte. Inginerul şef ajunsese destul de iritat de chemarea Dorinei. Îl trezise Adriana când se întorsese de la şcoală, cu nestăvilita-i curiozitate. Citise biletul Mirunei şi nu se lăsase până nu-l trezise pe tati. Mahmur de somn, Martin se trezi dând telefon, pentru ca mai apoi să se ducă 27

tot în starea de oboseală la serviciu. Tonul Dorinei era mai mult decât neliniştit. O găsi în biroul ei.

- Ce s-a întâmplat?, zise de cum intră pe uşă.

- Nimic dragă, nimic, am vrut să te văd. Hai să ne plimbăm un pic, zise ea cu tact, văzându-i iritarea pe chip. Ştia că-i trebuia mult tact, aşa cum îi trebuia de fiecare dată. Niciodată el nu se sinchisea de lumea din jur, iar faptul acesta o întrista. I-ar fi plăcut ca tainele lor să fie numai ale lor, dar nu se putuse niciodată aşa ceva.

El o urmă furios. Era de fapt o furie de suprafaţă, pentru că niciodată nu se putuse înfuria pe lucrurile profunde. Se supăra adesea pe lucrurile de suprafaţă, care nu prezentau nicio importanţă pentru el şi pentru cei din jur. Fusese adeseori victima acestor furii şi tot de atâtea ori, prestigiul său avusese de suferit. În curte, printre echipele de muncitori care mai acţionau pentru a degaja instalaţiile, Dorina îl întrebă scurt: - Ce parametri ai dat pentru marja din seara trecută?

- Cei obişnuiţi, spuse el repede, dezumflându-se. Dorina îl cunoştea bine.

De aceea îl luase deschis, direct, pentru a-l determina să-şi dea seama că lucrul pentru care a fost chemat nu era un fleac. Numai aşa îl putea determina să spună adevărul şi să-şi dea seama de eventualele greşeli pe care era mai mult ca sigură că le făptuise.

- Martine, tu cu mine să nu discuţi aşa. Cu cine ai fost la băut înainte de a veni la serviciu?

- Cu Mitică şi cu Marin!...

- Care Marin?

- Săndulache, dragă, şeful de schimb!

- Săndulache dragă, îl maimuţări ea. Cu hahalera aia. De parcă n-ai fi putut să te abţii de la aşa ceva. Frumos e acum, când inginerul şef şi şeful de schimb vor da declaraţii despre felul în care au asigurat asistenţa tehnică în întreprindere. Ceo să spui la miliţie, când te vor întreba de ce-ai schimbat parametrii tehnici ai ultimei şarje la piroliză?

- Dar nu i-am schimbat!

- Ba i-ai schimbat. Maistrul I.I., cum îi spuneţi voi, mi-a spus tot! Ori erai atât de beat, încât nu-ţi mai aminteşti ce-ai făcut?

- Dar, draga mea, e o minciună!...

- Martine, de câte ori a minţit maistrul Iordache?

Inginerul şef tăcu. Era cunoscută cinstea maistrului ardelean, adus de directorul Szanta tocmai pentru cinstea şi priceperea sa, ca un om de nădejde în colectivul de muncitori, destul de debusolaţi ai secţiei de piroliză. Fiind o secţie cheie, de fapt inima întregului proces tehnologic, maistrul îşi dovedise priceperea în scurtă vreme, stârnind deopotrivă admiraţie şi antipatie în rândul celor cu care lucrase. Nepricepuţii daţi în vileag, nu i-o iertau cu uşurinţă, încercând ori de câte ori aveau prilejul, denigrarea maistrului adus ca un ghimpe în viaţa tihnită pe care o duseseră până atunci. Dar maistrul nu se descuraja. Îşi apropie câţiva ingineri stagiari, cu caş la gură, cum le spunea adeseori cu drăgălăşenie, câţiva muncitori şi tehnicieni dornici de muncă, cu care porni să rezolve cele mai dificile probleme. Într-un an reuşi să atingă parametrii de funcţionare, apoi să colaboreze cu institutul şi să ajute la îmbunătăţirea parametrilor.

- E adevărat, el nu minte!, recunoscu Dumitriu.

28

- Atunci, ce-i cu modificarea parametrilor?

- Păi, să vezi, am venit la serviciu ca de obicei!

- Adică beat!, nu-l iertă Dorina.

- Lasă şi tu… Nu eram beat. Eram doar după o baterie!

- Aşa să fie, şi?

- Şi maistrul Ichim mi-a dat telefon din secţie să mă întrebe formula participării pentru şarja aceea!

- Dar amicul Săndulache ce făcea?

- El n-o ştia pe de rost, iar de notat nu şi-o notase. Nu-l lăsasem să noteze nimic. Îi arătasem numai raţionamentul tehnic, dar nu l-am lăsat să-şi însemne nimic. elementele erau încă în faza de asimilare. Ştiu că urmăreşte să plece în străinătate, la rude. Doar nu eram într-o ureche să-i dau tocmai eu ispita, în faţă.

Ce ştiu eu ce-i poate trece prin cap?

- Bine, bine şi?

- Mai slăbeşte-mă cu „şirurile” tale!

- Stai puiule, nu te enerva! Aminteşte-ţi mai bine, ce-ai făcut?

- Am făcut ce-ai fi făcut şi tu în locul meu. M-am dus la seiful cu documentaţia pe care o păstram acolo. Când am deschis, documentaţia dispăruse!

- Şi?!

- Şi, am dat din memorie datele pe care mi le-a cerut maistrul!

- Tu cu memoria ta formidabilă. Mai ales după câteva baterii!...

- A fost numai una, ţi-o jur!...

- Ar fi bine să te creadă şi cei de la miliţie. Iată-i că vin!, zise ea zărindu-l la poarta întreprinderii pe maiorul Oprescu.

La vederea lui, inginerul şef îşi plecă privirile în pământ, vrând să se depărteze.

- Cel puţin acum fii bărbat! Unde vrei să pleci?

Martin nu-i răspunse. Se opri împotriva voinţei, alături de Dorina, cu privirile speriate, aşteptând.

- Bună ziua la toată lumea!, zise maiorul jovial.

- Bună ziua tovarăşe maior!, îl întâmpină Dorina arborând de complezenţă un zâmbet smuls din adâncul fiinţei. Ce gânduri vă aduce pe la noi?

- Numai gânduri bune!, zise maiorul, strângând mâna inginerului şef. Îl caut de fapt pe directorul institutului, pe tovarăşul Marinescu!

- Nu-i aici, la noi n-a fost azi!

- Ştiu asta, dar aşa am convenit la telefon. Într-o oră să ne vedem la faţa locului!

Doina tresări. Vorbele maiorului o loviră fără voie. Îşi dădu seama că dacă vine şi Andrei, soţul ei este pierdut. Îl privi cu milă. De câte ori nu-l rugase, nu-l implorase aproape să se lase de aşa-zisele prietenii. De câte ori nu-l sfătuise să se apuce de ceva care să-i onoreze demnitatea, să-l facă bărbat cu adevărat. Îi spunea de fiecare dată să-şi vadă de copii, încât ajunsese la concluzia că el îşi dorise copii pentru a scăpa de gura ei, de sfaturile şi mai ales de exigenţele cu care ea înţelegea să-şi trăiască viaţa alături de el. Iar acum, când aveau să se întâlnească cei de la miliţie cu cei de la institut, aveau să-şi dea seama de cele întâmplate. Nici nu mai era necesară mărturia maistrului. Andrei avea un fler deosebit în asemenea situaţii.

29

- Uitaţi-l că intră pe poartă!, zise deodată Martin, zărindu-l pe Andrei intrând alături de Stoienescu.

- Atunci pe curând!, se grăbi maiorul a-şi lua rămas bun, îndreptându-se spre el. În urma lui, soţii Dumitriu se despărţiseră în tăcere. Aproape că nu mai aveau ce-şi spune. *** Ajuns la locul accidentului, locotenentul nu-şi putuse opri un fluierat de admiraţie pentru locul unde-şi găsise făptaşul să însceneze accidentul. Săpată în versantul muntelui sedimentar, albia râului se adâncise odată cu trecerea anilor, devenind o prăpastie adâncă şi plină de hăţişuri, peste tot cătină şi rugării încăpăţânate. Iar din lupta muntelui cu apa, cu viaţa vegetală, ieşise o râpă adâncă, întunecată, în fundul căreia abia se mai zărea apa, zbuciumându-se.

Tocmai în albia râului, ascunsă de grohotişuri se zărea maşina terciuită. De la aşa o înălţime, cu greu ar mai fi putut scăpa cu viaţă cineva, dar să mai poată ieşi de acolo pentru a primi ajutor sau pentru a merge la spital.

- Ai făcut alipirea locotenente?!, îl întâmpină căpitanul Ioniţă.

- Nu tovarăşe căpitan, dar dacă trebuie…

- Neapărat! Dar ne descurcăm, avem tehnica la dispoziţia noastră! Într-adevăr, troliul unui T.A.F. adus din parchetul de exploatare alăturat, derula un cablu flexibil şi rezistent, pe care cei de la circulaţie îl foloseau cu oarecare îndemânare pentru a coborî şi urca în şi din prăpastie.

Locotenentul îl urmări pe căpitan cum coboară, procedând întocmai atunci când îi veni rândul.

Ajunşi în fundul albiei, trebuia să strige unul la altul pentru a acoperi zgomotul apei şi a a se face auziţi.

- Când credeţi că s-a produs accidentul?, întrebă locotenentul.

- Dimineaţa. Sunt câteva ore bune de-atunci!

Albia pârâului, privită de sus, părea mică. Aici, jos se dovedi a fi destul de lată. Maşina era roşie-vişinie, o culoare comună, de fapt la mai multe autoturisme Dacia. Flăcările nu reuşiseră să carbonizeze întreaga caroserie. Poate şi din cauza înălţimii de la care căzuse, dar mai ales din cauza faptului că o parte din maşină era scufundată în apa rece şi limpede a pârâului. Parte din ea, era împrăştiată prin pietricelele calcaroase. O portieră zăcea sfârtecată dincolo de albie. Pe partea cealaltă a râului, locotenentul trecea apa, care nu-i ajungea decât până la brâu, cercetând, iscodind cu ochii bine deschişi, orice indiciu. Fotograful coborâse şi el, bolborosind ceva inteligibil. Trecu albia după locotenent.

Fiecare pas pe care îl făcea, însemna de fapt o nouă fotografie.

Locotenentul aşteptă răbdător ca acesta să-şi termine treaba, după care, ridică portiera cu o mână. Pe cricul macaralei ridicătoare a geamului, observă o scară albastră, dintr-un material textil asemănător lânii. Locotenentul o luă cu o pensetă, de care arareori se despărţea şi o aşeză cu grijă în plicul de plastic anume pregătit pentru culegerea probelor. În privinţa recoltării probelor, dovedea o acurateţe până la pedanterie, lucru apreciat în mod deosebit de maior. Căpitanul îl 30

zări şi zâmbi. Locotenentul se dovedea în ciuda tinereţii sale, un discipol desăvârşit al maiorului. Se hotărî să-i vină în ajutor.

- Mai vino şi aici, locotenente! Celălalt îl auzi cu greu, dar îl auzi totuşi. Se mai uită odată de jur împrejur, deplasându-se câţiva paşi, după care trecu din nou apa rece şi limpede a pârâului. În portbagajul maşinii, două bucăţi de sfoară din mătase, arse de jur împrejurul unui nod ciudat întocmit, îi oferi locotenentului prilejul de a folosi din nou penseta şi unul din săculeţii de plastic cu care venise.

- Ştii ce fel de nod ai cules?

- Nu tovarăşe căpitan!

- Un nod marinăresc. Şi nu orice fel de nod!

- Cum adică?

- Nici eu nu ştiu prea multe şi mă îndoiesc că va şti şi maiorul! Va trebui să consultaţi un marinar.

- Dacă trebuie, trebuie, conveni locotenentul!

- Iar acum gata, plecarea. Ai să răceşti, chiar dacă afară e cald. În apa asta nu rezistă oricine. Să mergem!

Troliul îi trase pe rând pe versantul abrupt. De cum ieşiră se şi urcară în maşini.

- Dar ceva urme pe şosea?, întrebă locotenentul.

- Nimic!

- Păi, de ce?

- Vezi, tocmai asta mă intrigă şi pe mine. Nicio frână, niciun derapaj. E clar că maşina a fost împinsă.

- Da!, conveni şi locotenentul.

Cotrobăind printr-un rucsac, căpitanul scoase un termen cu cafea fierbinte.

- Bea să te încălzeşti!

- Mulţumesc!, zise locotenentul sorbind cu plăcere.

- Nu e cafea naturală. E orzoaică, dar oricum măcar de asta tot ne mai descurcăm. O ţigară?

- Nu, nu fumez!

- Bravo, te pomeneşti că nici nu bei!

- Foarte rar, am ulcer!, zise locotenentul roşind.

Căpitanul îl privi surâzând. Îi plăcea locotenentul. Îl vedea făcând carieră sub aripa protectoare a maiorului. Îl lăsă să se odihnească. *** Directorul Szanta se spetise muncind fără nicio clipă de răgaz cu echipele de intervenţie. Sigilarea biroului inginerului şef, îl lăsase de fapt în imposibilitate de a se odihni câteva clipe. Aflase că Dumitriu fusese pentru câteva ceasuri acasă şi se odihnise şi nu se supărase. C-o zi înainte fusese de serviciu pe întreaga unitare asigurând asistenţa tehnică pentru şarja specială. Lui îi fusese încredinţată această şarjă, pentru că lucrase împreună cu cei de la institut şi cu cei de la centrală mai tot timpul. El, ca director, era mai mult pe la instruiri şi plenare, la raportări şi la săpunelile pe care începuse a le primi cu resemnare. Când fusese numit director în această parte de ţară, se opusese. Ştia, din proprie experienţă ce înseamnă o funcţie de conducere. Cheltuieli multe, pe care nu avea de unde să le 31

suporte, timp pierdut în tot felul de hăţişuri şi o grămadă de responsabilităţi pe care nu le putea rezolva. Încă de la primele acţiuni, pe care le iniţiase, se lovise de zidul celor obişnuiţi cu a nu face mare lucru. Felul milităros de a fi, educaţia mai severă pe care o primise, îl determinase să ceară o disciplină cu care cei de aici nu erau obişnuiţi. Intrase în conflict în primul rând cu inginerul şef, apoi cu contabilul şef, apoi cu secretarul de partid. Începuse a sancţiona, fără niciun fel de rabat de la normele de disciplină, dar o bună parte din sancţiuni se întoarse împotrivă, fie prin anularea lor în consiliul oamenilor muncii, fie prin manevrele de culise ale celor ce fuseseră loviţi. Anchete de la judeţeană, anchete de la centrală, anchete de la minister, de la presă şi de la mai toate organele în drept răpeau timpul preţios pe care îl avea la dispoziţie. Ceruse să fie înlocuit. Ministrul se opuse, dar în ochii majorităţii activităţilor şi a celor de la centrală, rămăsese un conducător care nu ştie să-şi apropie oamenii. Dacă ar fi avut darul suptului bahic, ar fi apropiat în cel mai scurt timp masele, dar aşa… Îl zărise pe Stoienescu intrând alături de directorul institutului pe poarta întreprinderii, tocmai când se hotărâse să mănânce ceva. Îl bătea gândul că Stoenescu venise să se intereseze de cele petrecute bucurându-se în acelaşi timp.

Era unul dintre cei puţini cu care se înţelegea ca de la meseriaş şa meseriaş, iar pe Andrei îl stima ca pe un mare visător tenace şi abil. Îl mai zărise şi pe maiorul Oprescu ieşindu-le în întâmpinare, după ce se despărţise de soţii Dumitriu. Dorina îi ieşi în întâmpinare, cu chipul uşor agitat.

- Bună ziua tovarăşe director!, zise ea cu amărăciune.

Săraca fată, nu se putu abţine să nu gândească directorul Szanta privind-o cu simpatice. O ştia ca pe unul din specialiştii cu dragoste de adevăr şi dreptate.

Chiar dacă îl contrazisese de câteva ori, nu se supărase, mai ales că-i dăduse dreptate, dar mai ales că o făcuse cu tact şi diplomaţie, de parcă nu contrazicerea în sine o interesa, ci stabilirea adevărului şi a dreptăţii.

- Bună tovarăşe inginer. Ce s-a întâmplat. A venit iar Martinică al tău, cum nu trebuie?

- Nu tovarăşe director!

- Atunci ce?!…

- Acum nu e vreme de mine. Poate altădată. Aveţi şi avem de fapt probleme mai importante.

- Adevărat, dar să nu mă ocoleşti. Vino când se mai liniştesc apele. Poate, te pot ajuta.

- Mulţumesc tovarăşe director! Am să vin negreşit. Mă cunoaşteţi doar!

- Ce-ţi fac fetele, s-au făcut domnişoare?

- Bine tovarăşe director, bine…!, zise ea depărtându-se.

Directorul îşi continuă drumul fără a bănui ce era în sufletul femeii. Îşi propusese s-o cheme la el cu prima ocazie. De la o vreme, o văzuse tot mai supărată. Îi ştia metehnele soţului, discutase cu el dar fără nciun folos. Nu era omul pe care ea îl merita. Indispus, se îndreptă spre biroul său. Aici maiorul Oprescu se întreţinea jovial cu Stoienescu şi Andrei. Ultimul i se păru uşor încordat şi reţinut.

- Bună ziua, tovarăşi!, spuse Szanta intrând.

- Noroc directore!, îi răspunse Stoienescu, strângându-i mâna cu căldură.

- Sper că nu mai e cazul să facem prezentările!, zise Andrei, dând mâna cu Szanta.

32

- Ne cunoaştem de la începutul acţiunii. E drept că nu astfel ne dorim să ne cunoaştem, dar uneori e necesar s-o facem şi aşa. Cum mai merg treburile?

- Lucrăm la degajarea şi la eliminarea urmelor exploziei. Peste câteva ore, echipajele de la întreţinere, vor intra să refacă instalaţia.

- Aveţi multe stricăciuni?, întrebă Stoienescu.

- Nu prea, dar tot nu vom putea lucra o săptămână. Piroliza e lucrul dracului.

Ne trebuie o serie de utilaje noi. Nu putem umbla cu cârpăceli.

- Ai dreptate, directore!, conveni Stoienescu. Din câte am înţeles eu, tovarăşul maior are o vorbă cu directorul institutului. Ai avea ceva împotrivă dacă noi doi am merge la faţa locului puţin?

- Nu nimic, conveni Szanta, regretând că n-o să poată mânca nici acum.

Plecară.

Rămaşi singuri, Andrei şi maiorul se studiară câteva clipe. Apoi maiorul se hotărî brusc: - De ce nu ne-aţi spus adevărul tovarăşe director?

- Adică?!

- Despre cele întâmplate la conac!

- Ba am spus tot ce am ştiut!

- Uite ce e directore, dacă dumneata crezi că eu am timp să ne jucăm de-a aflatul adevărului te înşeli. Sunt în posesia unor date certe, care vă privesc şi vă acuză că nu aţi spus tot adevărul!

- Mai trebuie şi dovedit!, nu se lăsă Andrei cu un tremur în voce, care nu scăpă experimentatului maior.

- Crezi că dacă ascunzi, noi ne vom pierde vremea cu desluşirea tainelor?

- Pe scurt, ce probe aveţi contra adevărurilor mele...

- A mincinoşilor tovarăşe director, a minciunilor…

- Nu vă permit. Pot avea o taină, dar nu pot minţi. V-am spus tot ce-am crezut că interesează bunul mers al cercetărilor!

- E ultimul cuvânt?

- Da! - Băgaţi de seamă, avem şi alte metode pentru a…

- Nu mă impresionaţi, în lumea dumneavoastră puteţi avea orice poftiţi, dar în lumea mea nu există decât o singură metodă. A încrederii în oameni.

- Şi ce încredere mai pot eu avea?

- Încrederea că tot ce ajută la descoperirea faptelor în legătură cu acest eveniment nefericit, nu v-a fost ascuns. Am capacitatea de a discerne ce se cuvine şi ce nu!

O bătaie în uşă, întrerupse pentru o clipă spusele maiorului ce se anunţau a nu fi oprite decât de un eveniment neprevăzut. Neprevăzutul venise în persoana inginerului şef.

- Deranjez?, spuse Dumitriu.

- Nu tovarăşe inginer şef, zise maiorul c-o veselie bruscă pe chipul destins instantaneu.

- Am venit să vă invit în secţie. Vă aşteaptă tovarăşul consilier şi tovarăşul. secretar de la economicul judeţenei de partid.

- Vă rog să mă scuzaţi!, spuse sec Marinescu, ieşind fără să dea mâna maiorului, urmat de Dumitriu.

33

„Curajos băiat. Al dracului să fiu dacă-mi trece prin cap ce ascunde. Doar dacă e vreo femeie la mijloc, altfel nu văd de ce s-ar opune atâta. Dar dacă… Va trebui să verificăm”, îşi spuse maiorul ieşind în urma lor. Se urcă în maşina cu care venise, demarând în trombă. Era furios pe sine şi pe toată tărăşenia asta. *** Maiorul Oprescu ajunse acasă nemulţumit. Refuzul directorului Marinescu de a colabora îl indispuse mai mult decât se aşteptase. De fapt nu se aşteptase la un refuz. Nici nu se atinse de mâncare. Gândurile îi erau confuze, dar treze. Ce anume îl făcea pe director să fie atât de reţinut, de ascuns.

Telefonul îi curmă gândurile.

- Să trăiţi, tovarăşe maior!

- Noroc mânzule. Ai veşti?

- Aşa şi aşa!

- Ce vrei să spui?

- Trebuie să vă raportez personal!

- Vino atunci la mine. Vom bea şi o cafea în linişte. Nu cred că mă mai întorc la birou!

- Ştiţi, n-aş vrea să deranjez!

- N-ai pe cine dragă. Nevastă-mea e de gardă, iar eu sunt deja singur.

Locotenentul închise. În aşteptarea lui, maiorul încercă să ghicească ce veşti îi vor fi aduse. Oricât de mult se strădui, nu-i veni nicio idee. Hotărât lucru, azi era în formă. De aceea, nerăbdarea cu care îşi aştepta subalternul crescu brusc în intensitate. Ca să treacă peste ea, se hotărî să facă de pe acum cafeaua. Se bucură când găsi cafea naturală. Nevasta să trăiască. Dacă n-ar fi fost ea …

Soneria îl făcu să părăsească ibricul şi să se îndrepte nerăbdător spre uşă.

- Intră, intră locotenente, zise el mai înainte de a apuca să răsucească yala. În cadrul uşii se Dorina.

- Dumneavoastră?, nu-şi putu înfrânge mirarea maiorul.

- Dacă nu deranjez, zise ea intrând cu un gest scurt al capului spre interiorul apartamentului.

- De loc, poftiţi!, se trezi maiorul invitând-o politicos. Rămas în urma ei, o privi nedumerit. Deşi nu era frumoasă, femeia impunea respect. Era conştientă de valoarea ei, iar asta îi dădea un farmec aparte.

- Poate o să vă surprindă îndrăzneala mea, dar…

- Vă rog să mă iertaţi o clipă. Tocmai am pus de cafea!, zise maiorul, retrăgându-se în mare grabă la bucătărie. Inevitabilul se produsese.

Mirosul de cafea arsă, se răspândi cu repeziciune în tot apartamentul.

Dorina apăru fără veste în spatele maiorului.

- Îmi daţi voie?, zise ea apucând hotărât spălătorul cu care Oprescu se străduia să diminueze mirosul cafelei arse. Maiorul nu avusese timp să schiţeze niciun gest. Se retrase cu un pas, urmărind mişcările pline de îndrăzneală şi pricepere cu care femeia rezolva din câteva mişcări ceea ce el ar fi încercat să rezolve de unul singur. Îi plăcu hotărârea ce izbucnea din toată fiinţa ei. Scoase ceştile din bufetul melaminat.

- Cred că asta mi se cuvine, spuse ea reţinând o ceaşcă mai puţin plină!

34

- Dar vă rog!, se fâstâci maiorul, invitându-şi musafira în sufragerie, cu un gest al mâinilor libere de orice povară. Ceştile le ducea totuşi ea, chiar dacă ceaşca mai goală o ţinea mai aproape de trup. Se aşezară sorbind liniştiţi din cafeaua fierbinte.

- Nu e rea! spuse maiorul pentru a rupe tăcerea.

- În general bărbaţii singuratici ştiu să facă o cafea bună!

- Din fericire nu sunt singuratec - Probabil că aţi fost multă vreme. Aveţi copii!

- Nu! - Atunci, tot singuratec se cheamă că sunteţi. O spune o femeie care este acum mama a două fetiţe minunate, o femeie care „este iubită, respectată şi totuşi, atât de nefericită”.

- Din cauza celor întâmplate la întreprindere” Pe faţa maiorului, nedumerirea lungi trăsăturile chipului său atât de echilibrat.

- Puteţi să-mi spuneţi ce aţi discutat cu directorul Marinescu?

- Nu e ceva important, dar niciun secret. I-am reproşat că-mi ascunde o serie de lucruri pe care le ştie. Mai ales în legătură cu un caz care deocamdată nu are nicio legătură cu explozia!

- Şi?!

- A refuzat să colaboreze!

- Nu va colabora, dacă aşa se numeşte ceea ce vreţi de la el. Îl cunosc foarte bine!

- Nu văd legătura…

- Iertaţi-mă, tovarăşe maior că vă întrerup. Am spus că sunt mamă, femeie stimată, iubită, dar asta nu e totul. Şi eu iubesc la rândul meu. Îl iubesc pe directorul Andrei Marinescu!

Stupoarea se întipări pe chipul maiorului. Nu se aşteptase la aşa ceva. N-ar fi bănuit că directorul era în starea de a fermeca, de a cuceri o femeie cu asemenea calităţi.

- Este pentru prima oară când nu mi-e ruşine să spun că e o mare fericire să fii o femeie şi că omul iubit m-a făcut să fiu femeie. Iar dacă vă referiţi la cele petrecute la conacul boieresc, pot să vă spun că eu eram cu el. Andrei nu v-ar fi spus asta niciodată. Este un adevărat cavaler. Dacă nu veneam, l-aţi fi acuzat degeaba. C-o seară înainte, am fost împreună într-una din camerele pe care nefericitul Procopie mi-a pus-o la dispoziţie. Eu am aranjat totul. El nici măcar nu-l cunoştea.

- Dar dumneavoastră de când îl cunoaşteţi?

- De câteva zile!

- În ce împrejurări?

- De la un prieten al soţului meu. Îmi propusese o escapadă. Credea că voi fi în stare să accept. Bătrânul mi-a fost prezentat, dar eu n-am ajuns niciodată acolo cu prietenul soţului meu. Ieri am fost pentru prima şi ultima oară acolo.

Târziu de tot a venit şi Andrei. Pe bătrân nu l-a văzut decât mort, azi dimineaţă.

Iată de ce am venit la dumneavoastră. Îl iubesc pe acest bărbat şi sunt vinovată faţă de el. Dragostea mea i-a adus numai nefericire.

N-am reuşit să-i aduc fericirea de care are nevoie şi pe care o merită din plin. Mai mult, l-am adus în postura omului care trebuie să mintă, pentru a-mi 35

păstra reputaţia. Dar ce să fac eu cu o reputaţie pe care n-o doresc. Iubesc un bărbat care nu este al meu, iar dragostea mea nu trebuie să-i aducă nefericirea.

Dacă am greşit că am venit la dumneavoastră, voi şti să pun capăt greşelilor mele.

Vă asigur că nu voi mai greşi niciodată. Vă rog să mă iertaţi că am dat buzna în locuinţa dumneavoastră. Sunt sigură că n-am greşit totuşi, venind aici. Trebuie să plec la întreprindere. La revedere şi scuzaţi.

Maiorul murmură ceva ce putea să însemne orice. Femeia dispăru la fel de repede de cum apăruse. Îşi băuse puţina cafea pe care şi-o oferise, în vreme ce el abia dacă sorbise din conţinutul ceştii ce-i fusese rezervată. Buimăcit, se aşază pe un fotoliu, neştiind ce să mai creadă. Îl invidia pe bărbatul care putea fi iubit şi apărat de o asemenea femeie. *** Andrei dădu peste o discuţie aprinsă între Stoienescu şi directorul Szanta.

Aparent contradictorii, argumentele celor doi, erau în consens în ceea ce privea cauza exploziei.

- Numai din interior se putea produce o asemenea energie!, concluzionă Stoienescu răspicat.

- Posibil, dar nu putea să se petreacă din senin. Parametrii erau cei prevăzuţi.

- Puteţi să mi-i spuneţi?, interveni Andrei.

- A iată-te, îl întâmpină Stoienescu prieteneşte. Ce-a vrut maiorul de la tine!

- Fleacuri. Puteţi să ne spuneţi parametrii ultimei şarje?, nu se lăsă Andrei.

- Desigur. Îi are inginerul şef, zise Szanta, arătând spre Dumitriu ce participa tăcut la discuţie.

- Sincer să fiu, nu-i mai ţin minte. Îi luasem din documentaţie. Dar cum n-o mai am?

- O am eu în cap. Chiar şi tovarăşul consilier o poate deduce. Ne trebuie datele de la laborator. Să întrebăm şefa laboratorului!, zise Andrei, îndreptându-se personal spre clădirea laboratorului.

- Dar registrul de fabricaţie?, întrebă Stoienescu.

- A ars!, spuse Dumitriu.

- Păcat, numai laboratorul poate să ne aducă lumină în această problemă!, zise Szanta gânditor.

Andrei se întoarse posomorât.

- Şefa laboratorului a plecat în oraş. N-avem cu cine discuta. De fapt nu cred că ştie mare lucru. N-a fost de serviciu. Am rugat inginerul care a asigurat efectuarea analizelor la ultima şarjă, să ne aducă cele notate. Se pare că a dispărut şi registrul.

- Cum?!, se auzi glasul disperat al directorului Szanta.

- Va trebui să anunţăm miliţia tovarăşi, zise secretarul judeţean care asistase la toată discuţia fără a scoate niciun cuvânt. Îi dădură cu toţii dreptate.

- Totuşi să mai verificăm încă odată, propuse inginerul şef invitând fără cuvinte pe toţi să-l urmeze.

36

Se îndreptară cu toţii spre laborator. Intrară în plină febră a căutătorilor. Toţi laboranţii răscoleau fără niciun folos, hârţoagele stivuite în ordine, pe rafturile laboratorului.

- Nu-i, zise în final unul dintre ei.

- Bună ziua se auzi din spatele lor!, vocea Dorinei.

- De bună ziua-mi arde mie acum!, zise Dumitriu îmbufnat. Unde ai fost?!

- La masă. Omul mai şi mănâncă, nu?

- Tocmai acum? făcu Dumitriu.

- Dar când?, nu-l iertă Dorina.

- Dar vă rog tovarăşi, fiţi calmi!, interveni secretarul.

- Tovarăşe secretar!, vreţi să-mi spuneţi ce căutaţi.

- Dorina, căutăm registrul cu probele de la ultima şarjă!, zise Szanta calm, obişnuit cu scenele familiei Dumitriu.

- Atunci nu ştiu nimic despre aşa ceva. N-am fost de serviciu!

- Nu-i!, zise secretarul.

- Imposibil!, zise Dorina realmente surprinsă.

- Şi totuşi nu-i!, zise şi Andrei trist.

- Trebuie anunţată miliţia!, reveni secretarul.

- Anunţ eu. E de datoria mea!, spuse cu hotărâre Dorina ieşind.

Ceilalţi amuţiră. În mintea lor gândurile se învălmăşeau (fără putinţă de limpezire).

- Să mergem!, zise secretarul judeţenei, îndreptându-se spre cabinetul directorului Szanta.

- Noi ne retragem tovarăşe secretar!, hotărî pentru amândoi Stoienescu.

- Ne vedem mâine?

- Desigur, vom fi mai apţi de muncă. Acum zău, pic de somn!

Ajunşi în combinatul directorului, secretarul judeţenei de partid intră direct în miezul problemei ce-l frământa cu deosebire.

- Când putem recupera restanţele, sau mai bine zis pagubele?

- Tovarăşe secretar, cu sinceritate vă spun că abia peste o lună!

- De ce ?

- Cine-mi dă mie un cazan de acest tip acum, cât am mare nevoie?

- Mă ocup eu de asta şi cu tovarăşa prim.

- Am nevoie de echipe de montaj, eventual de la constructorul care a executat instalaţia. Am nevoie de tot felul de aparate de măsură, am nevoie de…

- Bine, bine. Dă-mi o listă de probleme, cu furnizori, cu surse de aprovizionare suplimentare, cu tot ce crezi că te putem “ajuta”. De fapt, fă un program de măsuri. Cât mai repede, eventual mâine. Îl vom analiza, vom împărţi sarcinile şi într-o săptămână, trebuie să produci. Apoi cu schimburi prelungite…

- Ce schimburi tovarăşe secretar, noi lucrăm douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore. E foc continuu, doar.!

- Atunci cum o să procedezi?

- Numai prin scurtarea ciclului. Dar calitatea va avea de suferit, nu vom putea să obţinem produse la fel de bune!

- Trebuie!

- Imposibil tovarăşe secretar!

- Eu ştiu, să devină posibil. Aştept programul dumitale mâine la prima oră.

Faci pe dracu-n patru şi-l termini!

37

- Am o noapte albă, mai fac una şi încerc să vi-l aduc!

- Foarte bine. Noroc tovarăşe!, zise secretarul strângându-i mâna. În urma lui, Szanta îşi cuprinse capul în mâini. Era obosit peste măsură. Îşi scoase pachetul cu mâncare, rupse cu dinţii un colţ de pâine după care, frânt adormi cu capul pe masă. Îi trebuie măcar o oră de somn. *** Maiorul Oprescu sări ca ars din gândurile care-l cuprinseră după plecarea inginerei, la semnalul soneriei apartamentului. Deschise precipitat şi totuşi absent. În cadrul uşii, vădit emoţionat, era locotenentul.

- Să trăiţi, salută el reglementar, fără a mai adăuga la salutul său şi gradul.

- Hai noroc, intră!, îl invită Oprescu trezindu-se.

Locotenentul intră jenat de insolitul acestei întâlniri. Nu mai fusese în casa maiorului niciodată.

- Hai în sufragerie, îţi fac o cafea. Fă-te comod şi scuză-mă pentru o clipă!, zise maiorul.

Locotenentul privi cu ochii avizi de cunoaştere, apartamentul în care îşi ducea traiul şeful său. Austeritatea îi dădea un plus de eleganţă. Nimic din ceea ce întâlnise în alte apartamente nu se găsea în acesta. Totul era cât se poate de potrivit, la locul potrivit. Numai o singură excepţie. O fotografie îngălbenită de vreme, aşezată undeva mai retras, îi atrăsese atenţia locotenentului în periplul său inopinat. Maiorul intră cu două ceşti aburinde.

- De data asta n-am mai făcut nicio boroboaţă!, zise el bucuros.

- Tovarăşe maior, am fost la faţa locului!

- Bea mai întâi cafeaua!, îl întrerupse maiorul.

- O să fac şi asta, dar o să vă şi raportez!

- Bine, povesteşte!

- Cum vreţi dumneavoastră! Am fost acolo. Într-o râpă mare, am găsit o maşină Dacia 1300, roşiu-vişiniu, arsă în întregime, pe care încă nu putem spune că cineva i-a dat foc.

- Adică?!

- Tovarăşe maior, căpitanul Ioniţă sugerează că, cineva i-ar fi dat foc. Sunt indicii în acest sens, dar…

- Dar ce, locotenente?

- Am găsit un nod marinăresc în portbagaj, care-mi dă de furcă!

- Un ce?

- Un nod marinăresc!

- Să-l văd!

Locotenentul scoase plicul de plastic sigilat în care pusese nodul marinăresc.

- Acelaşi fel!, murmură maiorul privindu-l.

- Ce-aţi spus?, întrebă locotenentul surprins.

- Am spus că am mai întâlnit acest tip de nod. Era nodul cel mai simplu şi mai repede de făcut, dar de o mare eficienţă, folosit de unul dintre cei pe care i-am urmărit o viaţă întreagă şi nu i-am putut afla nici până în ziua de astăzi.

- Cum adică?

38

- Am şi eu eşecurile mele tinere! Unul dintre ele e acesta. Abia ieşisem din şcoala de ofiţeri, când am găsit un cadavru al unui bătrân giuvaergiu, legat într-o pătură, cu un asemenea nod. Trei ani am căutat faptul şi nici până azi nu l-am aflat. Iar acum iată că apare din nou. Unde-i cadavrul?

- Nu-i nici un cadavru!

- Cum adică!

- Exact aşa cum aţi auzit. Nu era niciun cadavru.!

- Aţi căutat bine?

- Desigur tovarăşe maior!

- Câinele ce-a făcut?

- Care câine?

- Cum, n-ai luat câinele?

- Nu mi-aţi spus tovarăşe maior!

- Uite ce e tinere, niciodată să nu te mai duci fără câine!

Telefonul sună brusc, întrerupându-l. Maiorul se ridică nervos, precipitânduse nervos spre măsuţa telefonului.

- Maiorul Oprescu la telefon… Da, tovarăşe inginer, vă ascult… Cum?…

Cine mai ştie de asta… Bine… Voi căuta să vă ajut… De multă vreme?… Mai căutaţi totuşi… La revedere! Maiorul închise aparatul, gânditor.

- Ştii ceva locotenente, cred că în apropiere ai să găseşti cadavrul unei femei. Chiar acum mi-a telefonat şefa laboratorului de la întreprindere, care-mi reclamă dispariţia registrului cu probe de la ultima şarjă şi a unei fete din laborator.

Aş paria că este pe undeva aruncată. Ia câinele şi dă de urme. Urmăreşti până în pânzele albe. Iei cu dumneata şi o echipă operativă, aşa cum scrie la regulament. Ţii permanent legătura cu mine. Şi din mormânt să mă scoţi şi să-mi raportezi.

Nimic să nu-ţi scape. Iar maşina cred că este a fetişoarei ăsteia de la laborator.

Stănescu Maricica o cheamă. spune-i şi căpitanului să verifice. Să ia seria motorului, ce mama dracului, atâta lucru mai ştie şi el. Gata, executarea!

Locotenentul se ridică să plece.

- Ai pistol?

- Nu am la mine, dar am la birou!

- Să-ţi-l iei băiatule, să-ţi-l iei. Dacă dai de individ, să ştii că nu iartă. Ai grijă.

Eşti încă foarte tânăr, foarte tânăr… Îşi strânseră mâinile bărbăteşte, despărţindu-se. În urma locotenentului, maiorul îşi luă aparatul de recepţie portativ, înşurubând ceva la el, reglând o anumită poziţie. Plecă şi el cu trupul înviorat de acţiuni pe care numai el le bănuia. *** Andrei îl invită pe Stoienescu acasă la el. Majoritatea celor de la institut plecaseră acasă. Numai ei doi mai rămăseseră, încercând să găsească o explicaţie pentru cele întâmplate.

- E greu de spus, atâta vreme cât nu ştim practic ce s-a putut întâmpla, zise Stoienescu, strângând documentaţia răsfirată pe birou.

- Atunci să mergem!, zise Andrei fidel invitaţiei acceptate.

Pe drum, Andrei rămăsese tăcut, rezervat. Stătea în centrul oraşului într-un bloc modern, cu apartamente spaţioase. Stoienescu mai fusese de câteva ori pe la ei, dar de fiecare dată evitase să dea curs invitaţiei de a rămâne peste noapte la ei.

39

Motive nu avusese vreodată, nici să rămână, nici să prefere hotelul, apartamentului prietenului său. De data asta, era hotărât să doarmă la ei, în familie. Hotărârea o luase mai mult din cauza atmosferei, a stării sufleteşti în care vedea că se găseşte Andrei. Era unul dintre inginerii pe care sincer îl stima şi pentru care făcea cu plăcere orice ar fi putut să-i ajute în viaţa lor.

Le deschise o femeie înaltă, cu tenul acoperit de o mască ciudată cu tot felul de amestecuri ce nu se puteau defini cu ochiul liber.

Era Silvia Marinescu, pe care Andrei i-o prezentase când se cunoscură cu prilejul primei vizite. De obicei Stoienescu venea cu un buchet de flori, dar de data asta nu avusese de unde cumpăra. Prea târziu plecaseră de la institut. Totul era închis. Se scuză: - Îmi cer scuze doamnă, că n-am putut adăuga frumuseţii dumneavoastră, frumuseţea unui buchet de flori, dar era închis peste tot.

- Vai domnule consilier, dar nu face nimic, zise Silvia, atât de artificial, încât Stoienescu resimţi din plin absenţa florilor.

Andrei îl invită în sufrageria plină de cărţi şi de brevete înrămate, de tablouri cu care adesea se mândrea, chiar dacă valoarea artistică a acestora nu era deosebită. Ca de obicei, Stoienescu îşi plimbă privirile prin rafturile bibliotecii spunând: - Ce fericiţi trebuie să fiţi voi provincialii cu asemenea cărţi!

- Ne invidiezi fără nicio justificare. Nu toţi au norocul celor din capitală. Merg pe aceeaşi cale la serviciu, văd aceleaşi chipuri, iar cărţile le plătesc din greu.

Dacă n-aş avea-o pe sora mea la librărie, n-aş putea pune mâna pe niciun fel de cărţi. Iar istoria lui Călinescu am luat-o de la judeţeană, când până şi şoferii lor o aveau, dar mai mult pentru a se uita la Carmen Silva decât pentru a folosi ceva din conţinutul ei. Aveţi atâtea mijloace de culturalizare efectivă la îndemână, noi abia de mai prindem o seară pe lună la o şuşanea. Până şi naţionalul a început să nu-şi mai respecte afişele. Una scrie şi alta se joacă, iar vedetele abia de prididesc să mai vină o dată pe cincinal. Ba n-au cu ce, ba n-au de ce sau cine ştie ce alte motive ştiute de toţi nu le permit să facă deplasări la noi, provincialii.

- Crezi că la noi e mai bine? Nici la Bucureşti, lucrurile nu stau mai bine!

- Lasă, nu te plânge, că tot nu te credem!, interveni Silvia. Eu de câte ori merg în capitală, de atâtea ori văd un spectacol. Nu-i aşa, dragule?, îl întrebă pe Andrei.

- Dar câte sunt bune?, zise el, aducându-şi aminte de mulţimea spectacolelor la care fusese nevoit să meargă fără a discerne asupra calităţii lor.

- Apoi, pe tine e greu să te mulţumească ceva sau cineva!, conchise Silvia indispunându-se brusc.

- Aici doamnă îi dau dreptate lui Andrei. Dacă unul din zecile de spectacole afişate merită să fie văzut!, îşi susţinu Stoienescu prietenul.

- Corb la corb nu-şi scoate ochii, conchide Silvia, cu un accent duşmănos în voce. Doar n-ai să-mi dai dumneata mie dreptate. Altfel n-ai mai fi prietenul lui, adăugă ea arătând cu bărbia spre Andrei.

Masca de pe figura ei îi dădea o faţă bătrânicioasă, ce deranja deopotrivă privirile celor doi bărbaţi. Silvia simţi privirile lor ostile, de parcă atunci ar fi realizat ce avea pe faţă, se scuză stângaci şi se retrase pentru a-şi scoate masca din albuş de ou şi alte născoceli cosmetice, înşirate de ea în grabă în chip de scuză.

Rămaşi singuri, bărbaţii răsuflară aproape fără voie uşuraţi.

40

- De când foloseşte chestii din astea?, întrebă Stoienescu.

- De când se simte bătrână!

- Dar n-are decât… de fapt câţi ani are?

- E cu doi ani mai tânără ca mine!

- Arată bine!

- Adevărat! Şi eu i-am spus-o şi alţii, dar degeaba. Dar mai bine, hai să bem o ţuică de la ai mei de acasă, până când e gata masa.

- Cu plăcere! Ştii ce-mi place la tine, Andrei?

- Nu ştiu sau bănuiesc că ar putea să fie mai multe motive!

- Adevărat, dar în primul rând îmi place că ai rămas cu gustul lucrurilor simple şi fruste în toată viaţa pe care o duci. Nu ţi-ai pervertit plăcerile. Mă uitam la tine într-o zi, cu câtă plăcere ai luat din brânza cu ceapă a unui muncitor de la şantierul unde fusesem împreună! Alţii nu-i mai scoţi din wiski sau cel puţin conicac, pe când tu ai rămas la ţuică. Se vede că nu eşti băutor.

- Dar ce, ţăranii noştri nu se îmbătau cu ţuică?

- Nu Andrei, ţăranul din tine nu bea ţuică, o serveşte, ceea ce e o mare deosebire!

- Hai noroc şi bine ai venit!, zise Andrei, după ce umpluse păhăruţele din ceramică smălţuite. Silvia tu nu vii?, strigă el după ea aşteptând cu paharul plin în mână.

- Dacă mai aveţi răbdare, vin, dacă nu lăsaţi-mă pe mine!, se auzi glasul ei venind de undeva din apartament.

Andrei hotărî să înceapă fără ea, dar Stoienescu nu. o aşteptară un timp în tăcere, după care Andrei reveni: - Silvia, mai stai?

- Daţi-i drumul fără mine. Mai am treabă!, zise ea tot fără să se arate.

Goliră paharele, nu înainte ca Stoienescu să strige de unde se afla urările tradiţionale. Silvia spuse şi ea ceva. Andrei îşi părăsi pentru o clipă prietenul, întorcându-se c-o bucată de telemea şi cu pâine, din care tăie felii mari, pe o farfurie întinsă.

- Vai dragul meu, dar de ce-ai adus aşa ceva?, se lamentă Silvia, apărând cu faţa roşie de chinurile cosmetice. Domnul consilier nu e obişnuit cu aşa ceva!, spuse ea, încercând să strângă telemeaua şi pâinea aşezată de Andrei fără etichetă, pe masă.

- Dar lăsaţi doamnă, mă simt foarte bine. Ca la mine acasă!, încercă Stoienescu s-o potolească. Nu reuşi. Silvia strânse tot. Apoi veni c-o faţă de masă, pe care-o întinse pe birou, masa de lucru a soţului, spunând: - De atâta lucru, sufrageria mea nu mai arată a sufragerie!

- Tot cu două camere ai rămas?, zise Stoienescu.

- Tot!, răspunse Silvia în locul lui Andrei. Dacă n-am fost în stare să facem copii, mai adăugă ea acru.

- Şi copiii îşi au rostul lor!, încercă Andrei s-o potolească, dar mai rău stârni lucrurile. Silvia îşi dădu drumul fără nicio stavilă, la vechea ei neîmplinire, uitând că de fapt ea era pricina unei sterilităţi rebele şi a unei sănătăţi instabile ce nu putea zămisli pruncii pe care şi i-ar fi dorit atâta. De fapt ea îşi dorea copilul pentru a avea cu ce se mândri, pentru că de crescut n-avea de gând să-l crească. Lucrul era hotărât dinainte de ea şi de mama ei, care o asigurase că-i va ajuta direct la creşterea lui, cel puţin până va merge la grădiniţă. Iar pe Andrei asta îl îndepărta şi 41

mai mult. Se căsătorise cu ea sperând că o va determina să-şi înfăptuiască visele.

Terminase arhitectura ca o studentă cu mari posibilităţi de afirmare. Toată facultatea tocise, depusese tot felul de lucrări, cu multă fantezie în ele, dac când trecuse la planşeta vieţii, inspiraţia îi scăzuse. Îşi sufocase soţul la început. Atenţia care, de obicei, sufocă orice iniţiativă. Iar Andrei nu acceptase. Astfel, apăru între ei, prima fisură, după care urmară şi altele. Zi de zi, starea ei „de om” se altera. Se limita numai la a face atât cât să primească retribuţia, încercând chiar să-i pretindă lui Andrei, să o angajeze ca desenatoare la el, la institut. Renunţarea la diploma pentru care sacrificase atâţia ani, fără nici un regret, îl indispuse pe Andrei şi mai mult. Apoi, odată cu vârsta, pretenţiile ei de la ea însăşi erau din ce în ce mai mici, iar reproşurile din ce în ce mai mari. Fiecare gest făcut de Andrei era răstălmăcit, culminând cu acuzaţii de infidelitate neîntemeiate. Numai aşa Andrei se trezi la viaţă. Numai aşa ajunsese să privească chipurile femeilor pe lângă care trecuse indiferent atâta vreme, cu alţi ochi. Numai aşa o descoperise pe Doina. Gândurile îi înnourară fruntea. Stoienescu, hotărât să rămână în sinea lui, ca invitat la o noapte albă, se hotărî să doarmă la hote. Începuse a-şi explica amărăciunea prietenului său. *** Câinele sări din maşină nerăbdător. Locotenentul se uita la sergentul major însoţitor, cu încrederea şi încântarea pe care o putea inspira tinereţea şi vigoarea animalului bine dresat. Se îndreptă spre locul accidentului. Îi arătă câinelui tot ce se mai putea arăta, după care coborî în prăpastie cu mijloace specifice echipa de intervenţie. De data asta aveau tot ce le trebuie. Locotenentul putea fi mulţumit.

Echipa de intervenţie avea la activul ei nenumărate acţiuni şi multă experienţă în rezolvarea cazurilor dificile ce le fuseseră încredinţate. Cu trupurile antrenate în permanenţă, urcuşurile şi coborâşurile erau lesne de escaladat. Câinele era ţinut de lesă cu lejeritate, dându-i acestuia posibilitatea să acţioneze pe un front mai larg. De fapt, acesta după ce depistase urmele, se trăgea din ce în ce spre culmile împădurite din amonte a drumului, silind întreaga trupă să-l urmeze. Locotenentul îşi ţinea cu greu respiraţia. Trupul lui mai puţin obişnuit cu astfel de misiuni, era mai obosit decât al celorlalţi. Îşi propuse să se antreneze în mod serios.

Deocamdată trebuie să nu se facă de ruşine. Urca răsuflând cu greutate.

Metru cu metru, pas cu pas, urcuşul devenea tot mai anevoios.

Iar câinele nu se oprea de loc. noroc că panta începu să se îndulcească.

Pădurea lăsa loc păşunii, transformându-se pe neobservate într-un platou înverzit.

Câinele continua să alerge neobosit. Sergentul abia îl mai putea stăpâni. Lesa era întinsă ca o coardă de arc. Mâna sergentului major înmănuşată, îl strunea necontenit. În mijlocul platoului, se zărea o cabană mică şi nelocuită. Câinele se îndreptă glonţ spre uşa de la intrare. Îşi sprijini labele din faţă pe ea scheunând.

Sergentul o deschise. Câţiva soldaţi îi urmară. Intră şi locotenentul după ei. În semiîntunericul cabanei, mişcarea lor stârni praful adormit de nemişcare. Câinele se opri într-un colţ al încăperii, unde era un balot mare înfăşurat în pături zdrenţuite.

- Nu vă apropiaţi!, spuse locotenentul.

42

Ceilalţi se opriră. Fotograful se apropie conştiincios. Bliţul aparatului fulgeră de câteva ori. Locotenentul cercetă balotul cu atenţie. Legat cu funii de nailon, cu noduri marinăreşti, aidoma celui găsit la locul accidentului. Locotenentul încercă să desfacă unul dintre ele, fără niciun rezultat. Se gândi la remarca maiorului Oprescu, nu fără oarecare încordare. Uşor iritat, scoase briceagul şi tăie funia după mai multe încercări.

- Era mai simplu cu bricheta!, zise sergentul major.

- Cum adică?!, se miră locotenentul.

- E simplu, tovarăşe locotenent. Funia de nailon arde imediat la flacăra brichetei! Vreţi să vedeţi?, zise el apropiindu-şi bricheta de un capăt al funiei tăiate.

Flacăra o secţionă uşor.

- Deci aşa stau lucrurile, se pomeni locotenentul gândind cu voce tare, aducându-şi aminte de capetele arse ale nodului găsit în maşina scrumită.

De sub cele patru pături se ivi trupul inert al unei femei tinere. Cu chipul desfigurat şi ochii ieşiţi din orbite, femeia nu putea fi recunoscută cu uşurinţă. O ridicară pe targă şi o transportară în maşină. Câinele se agita neliniştit în continuare prin colţurile cabanei. Sergentul major îl urma la fiecare mişcare. Nu mult după aceasta, câinele ieşi pe uşă, îndepărtându-se spre celălalt capăt al poienii. Soldaţii îl urmară. *** Seara coborâse cu greu în familia Dumitriu. Fetele întoarse de la şcoală, îşi găsiră părinţii copleşiţi de nelinişti. Adriana cu inconştienţa vârstei, trecea fără voie peste atmosfera încărcată, ciupind claviatura pianului uitat de toţi în sufragerie.

- Mai lasă dragă pianul, încercă fără folos s-o potolească Miruna.

Adriana se făcu a nu observa în continuare necesitatea instaurării liniştii.

Martin se aşezase fără nicio vlagă în bucătărie, încercând să uite tot ce se întâmplase cu ajutorul unei sticle de votcă poloneză. Dorina pregătea mâncare pentru toată suflarea casei, cu furia femeii care se ştia dorită de un bărbat adevărat. Îşi privea soţul stând inert, fără vlagă, blestemând în gând soarta nedreaptă. Îl dorise întreg, gata să fie alături de familie la bine şi la rău, gata să facă tot ceea ce ar fi trebuit pentru a da siguranţă şi adăpost sigur celor de sub acelaşi acoperiş. Îl dorise principial, util şi plin de supremaţie pe care tatăl familiei era dator s-o dea, pentru ca familia să fie unită.

- Ar trebui să nu mai bei, spuse ea privindu-l cum soarbe o nouă porţie din sticlă.

Martin nu răspunse dar nici nu conteni să bea. Furioasă, Dorina închise uşa bucătăriei. Era hotărâtă să lămurească totul.

- Tu crezi că se mai poate continua aşa?, zise ea.

- Adică ce?!

- Căsnicia asta învăluită în minciună, în tot felul de lucruri necurate!

- Dar ce e minciună şi ce adevăr?

- Nici măcar acum nu ştii? Beţia ta e un adevăr perpetuu, iar datele pe care le-ai dat la şarja finală sunt neadevărate. Viaţa mea de familie e o minciună…

- Dar copiii sunt un adevăr!, spuse el întrerupând-o, zâmbind strâmb.

43

Dorina gemu înăbuşit. Da, copiii erau un adevăr dureros. Era singurul adevăr curat în tot ce făcuse până acum.

Existenţa lor e lege fără speranţă de ceea ce nu-şi mai dorea.

- Pe asta te bazezi tu atunci când încerci să mă minţi?, îl întrebă ea cu durere.

- Atunci chiar ai uitat parametrii pe care i-ai indicat maistrului pentru ultima şarjă?

- Da! - Sincer sau erai beat!

- Eram…

- Şi de câte ori nu te-am rugat să nu mai bei?

- Şi ce-ai vrea să fac?

- Să citeşti, să studiezi, să faci ceva cu diploma aia, ceva care să justifice postul şi anii de trudă. Eu trebuie să-ţi spun?

- Dar tu, ce faci?

- Vă hrănesc pe toţi! Eu piaţa, eu curăţenia, eu de toate!

- Păi asta-i treaba femeii…

- Aşa o fi acolo, la ai tăi! Iar asta cândva. Tu eşti aici, lângă mine…

- Dar tu eşti?

- Nu, am început să nu mai fiu!

- De ce?

- Parcă n-ai şti Martine. Ce am făcut eu cu viaţa mea? Nici măcar cât citeam înainte nu mai pot. M-am împărţit între casă şi serviciu. Spăl, cârpesc, apoi pic de somn. Nici dacă ai plăti, n-ai avea o deservire ca a mea.

- O fată pentru copii…

- Sunt şi ai tăi, nu?

- Şi ce dacă? Mama este totul!

- Decât aşa mamă, mai bine lipsă. Mă lipsesc de totul!

- Şi ce-ai să faci?

- Nu mă stârni Martine! Sunt eu femeie, dar o femeie ajunsă la capătul răbdărilor. Lumea nu se sfârşeşte la tine sau la mine. Pot să fiu tot aşa de bună mamă şi fără tine.

- Nu cred!, spuse el rânjind.

Miruna năvăli în bucătărie.

- Mamă, mi-e foame!

- Pune masa, draga mea, zise Dorina după o clipă de tăcere, privind-o cu milă, apoi cu afecţiune maternă. Martin se sculă cu mişcări domoale, părăsind încăperea. Dorina îl urmări în silă. Miruna îşi privi mama cu ochii mari, migdalaţi, încercând să înţeleagă ceva din tot ceea ce spusese să vadă.

- E tatăl vostru, murmură Dorina, cuprinzându-şi fetiţa în braţe.

Un val dureros îi sfâşie pieptul. Fetiţa îi zâmbi încurajată de căldura braţelor.

Adriana cânta un vals cu stângăcie. Miruna scotea tacâmurile din sertar cu încetineală. Îi plăcea să stea în apropierea mamei. Se simţea ocrotită, iubită şi plină de seninătatea pe care mama o aducea în sufletul ei.

- Mâine avem şedinţă cu părinţii, trebuie să vii!

- O să vină tata!

- Nu vreau, cu tine mă înţeleg…

- Dar ce ai făcut de trebuie să fii înţeleasă?

44

- Nimic!

- Şi?!

- Tocmai de aceea! Trebuie să fac mai mult, dar n–am putut.

- Cel puţin ai încercat?

- Nu. N-ar fi avut niciun rost!

- Atunci o să vină tata. Mie îmi placi numai atunci când faci ceea ce trebuie făcut!

Miruna tăcu. Cuvintele mamei o dureau. Se aşteptase la ele, dar mai sperase. În egală măsură o supărară şi pe Dorina cuvintele rostite.

Mai mult decât ele, însă o supăra constatarea că Miruna îi semăna lui Martin. Comodă şi superficială, iubind viaţa aşa lipsită de privaţiuni cum era, Miruna nu-i semăna. O vruse sprijin pentru cea mică, o vruse sprijin pentru ea însăşi, dar nu, nimic din toate acestea.

Se aşezară la masă în tăcere. Seara nu adusese pacea şi lămurirea aşteptată.

*** Locotenentul ajunse la capătul celălalt al poienii. Amintindu-şi de legătura pe care o avea cu maiorul Oprescu prin staţie, îl căută. Îi auzi vocea aproape, de parcă ar fi fost lângă el.

- Am găsit un cadavru de femeie!, spuse locotenentul.

- Pariez că e tânără…

- Întocmai tovarăşe maior!

- Ce urmează?

- Continuăm urmărirea!

- Ce înserează. Mai ai timp?

- Nu ştiu, dar cred că voi termina în curând!

- Ţine-mă la curent. Succes! îi ură maiorul închizând.

De parcă ar fi presimţit, locotenentul se văzu curând nevoit să-şi oprească grupa operativă. De partea cealaltă a poienii, câinele se opri nehotărât, în faţa unor urme de maşină.

- Se pare că urmele se opresc aici, spuse locotenentului, sergentul major.

- Luaţi amprentele urmelor de maşină! Vreau tot ce se poate face să fie făcut cu grijă. Ne întoarcem la bază.

Fotograful îşi scăpără bliţul în vreme ce colegii lui pregăteau cele necesare mulajelor. Întreaga echipă se grăbea. Înserarea cobora cu paşi repezi peste împrejurimi. Peisajul prindea în penumbra înserării conturării stranii. Când totul se termină, întunericul era deja stăpân absolut peste împrejurimi. Locotenentul se simţi dator să mai raporteze încă odată înainte de plecare: - Suntem gata tovarăşe maior! N-am mai găsit mare lucru. Urmele se termină brusc…

- Bine, bine!, îl întrerupse maiorul prevenitor. Îi era teamă ca locotenentul să nu devină prea limbut. Dacă erau ascultaţi. Vorbea fără nicio codificare, dar trebuiau să fie cât se poate de laconici.

- Ne vom revedea curând!

45

- E-n regulă!, conveni maiorul încheind convorbirea.

Maşinile demarară cu farurile aprinse. În mai puţin de două ore, la uşa apartamentului familiei Oprescu, se auzea soneria. Maiorul însuşi ieşi să deschidă. În faţa uşii, îmbujorat şi nerăbdător, era locotenentul.

- Intră, te aşteptam!

Acesta intră sprinten, în sufrageria în care mai fusese odată în ziua aceea.

Maiorul lipsi din nou. “Ritualul cafelelor” îşi zise locotenentul, intuind obiceiul maiorului. Într-adevăr, nu mult după aceea, maiorul se întorcea cu două ceşti aburinde de cafea. De data asta nu mai erau aşezate pe farfurioare, semn de mare nerăbdare.

- Dă-i drumul!, îl îndemnă el pe locotenent.

- Am ajuns la locul accidentului. Câinele a pornit în susul taluzului de drum, care era de fapt versantul muntelui. Noi după el. Am ajuns la o cabană părăsită. În interior era un sul de pături. Înfăşurat în trei pături, cadavrul unei femei. Păturile legate cu acelaşi nod marinăresc din acelaşi material. Am plecat după câine mai departe.

Am traversat o poiană. Câinele s-a oprit la marginea ei, la urmele unei maşini.

- Aţi luat mulajul?

- Desigur, apoi câinele nu ne-a mai fost de niciun folos.

- Bănuiam. A plecat cu maşina. Unde?

- De acolo, la câteva sute de metri porneşte un drum forestier, care de fapt dă în oraş, pe la cabana unde a fost ucis Procopie.

- Mă aşteptam la aşa ceva, dar asta înseamnă deja o greşeală. Ceva ce nu era prevăzut s-a întâmplat. Făptaşul nu obişnuia să se întoarcă prin aceleaşi locuri…

- Îl cunoaşteţi?

- Nu, dar am mai avut de-a face cu el. Eram la începutul carierei. Acelaşi nod şi aceiaşi enigmatică procedură!

- Şi?!

- Până acum nu a fost găsită o explicaţie!

Locotenentul îl privi în tăcere. Maiorul avusese un moment de aducere aminte, după care, de parcă ar fi regretat aceasta, se cufundă la rândul lui în aceeaşi tăcere.

- Vom avea mult de furcă, zise maiorul într-un târziu, sculându-se de pe fotoliul în care se aşezase confortabil.

Locotenentul se ridică la rândul lui, îşi luă rămas bun, după care regretând parcă finalul întrevederii lor, care nu-i lămurise în niciun fel problema. Se avântase cu atâta ardoare!

*** A doua zi, Dorina se trezi cu noaptea, plină de insomnii, gonită de grijile de fiecare clipă. Coadă la lapte, la pâine, ceaiul de dimineaţă, pachetul pentru serviciu. Nici n-a simţit când a ajuns la birou. Martin plecase devreme. Ajunsă în laborator, descoperi că majoritatea colaboratorilor erau răspândiţi prin sectoarele 46

importante ale întreprinderii. Directorul o căutase, crezând că venise mai devreme la muncă, aşa cum veniseră majoritatea salariaţilor.

- Ce-i cu dumneata, tovarăşe inginer?, întâmpină el, văzând-o aşa de obosită şi de indispusă.

- Munca, tovarăşe director, munca. M-aţi căutat?

- Credeam că ai venit şi dumneata mai devreme!

- Am doi copii şi un soţ care a venit mai devreme, în timp ce eu ca mamă a trebuit să le dau toate cele de trebuinţă.

- Bineînţeles, bineînţeles. Uite de ce te-am căutat. Ştiu că-ţi va fi destul de greu să-mi explici, dar totuşi trebuie. Îmi cer scuze de la început pentru tot ce voi avea de spus, dar…

- Tovarăşe director, nu are rost să mai lungim inutil cu introducerea sau tot felul de formule protocolare. Vorbiţi-mi deschis, aşa cum eu însămi o fac cu dumneavoastră!

- Bine, am să spun direct de ce te-am chemat! ce se întâmplă cu Martin?

- Adică?!

- Bea, vine la serviciu într-o stare intolerabilă!

- Cu el aţi vorbit?

- Parcă numai odată. Ne-am şi certat. E de o inconştienţă totală. Nu-şi dă seama că se compromite. Mi-a promis de mai multe ori că nu va mai repeta, dar degeaba. Sunt consternat!

- Şi ce doriţi de la mine?

- Să discuţi şi dumneata cu el. Nu mai pot suporta!

- Tovarăşe director, am să fac tot ce depinde de mine!

- Crede-mă că nu vreau să fac nimic din ceea ce aş regreta, dar nu mai pot tolera. Eu sunt destul de înţelegător, dar toate au o limită!

- Voi discuta, vă asigur!, spuse ea cu amărăciune.

Se despărţiră rece, protocolar, aşa cum nu le era în obişnuinţă.

Dorina îl căută pe Martin în birou. Îl găsi cu maistrul Iordache, cufundat întro discuţie violentă.

- Să-ţi intre bine în cap, aşa ceva nu tolerez!, auzi Dorina glasului soţului ei, ameninţând, la intrarea pe uşă.

- Apăi, domnule inginer, va trebui să tolerezi, că nu eu am dat datele şarjei.

I-am spus şi doamnei, dar însă n-am spus cui trebuie. Dar am s-o fac. Mă duc la partid!, zise Ichim cu glas la fel de ridicat ca al inginerului şef.

- Bună ziua!, spuse Doina din pragul uşii întredeschise. Vă aude toată lumea! Ce-aţi păţit?, făcu ea pe neştiutoarea, deşi intuia ce anume se întâmplase, fie şi numai pentru cele câteva cuvinte auzite.

Maistrul mormăi ceva inteligibil, în timp ce Martin tăcu stingherit.

- Vă văd supăraţi!, continuă ea. Dorea din tot sufletul să suporte fără nicio putinţă de scăpare.

- Apăi, avem şi motive. Că doar v-am zis şi dumneavoastră!, spuse maistrul.

- Adevărat, nea Ichime, dar se pare că lucrurile sunt mai grave. De la min e din laborator a dispărut Mia, fata care avea în grijă probele cu dosar cu tot. Asta schimbă problema, nu?

- Ba nu, că io îmi notez tăt. Am în carnetul meu datele…

- Şi cum dovedeşti că nu-s scorneli?, îl întrerupse Martin.

- Eu mi-s membru vechi de partid şi nu mint!

47

- Dar soţul meu n-a vrut să spună asta. Cred că şi la partid trebuie date certe, nu-i aşa meştere?

- Da, dar şi cuvântul meu are dreptate!, nu se lăsă maistrul.

- Meştere, să admitem cazul că e adevărat ce spui mata! Ce-ai să câştigi din asta? nu se lăsă Dorina.

Dorina îl privi pe Martin în tăcere. O durea starea în care se afla cel care era tatăl copiilor ei. Îşi dădea seama că orice ar fi încercat, era fără sorţi de izbândă.

- Vin de la Szanta!, zise ea calm.

- Ce mai vrea şi ăsta?

- Binele, Martin!

- M-am săturat de el şi de tot binele lui!

- Acelaşi lucru îl vreau şi eu. Nu mai bea. Ţi-am mai spus, dar văd că degeaba mă străduiesc! Ce-ai să faci? Maistrul are dreptate…

- Are pe dracul!

- Martine, tu chiar nu-ţi dai seama? Ce-ai să spui la comisie, când vei fi întrebat? Unde-ţi este documentaţia? De ce erai băut în seara zilei când s-a produs explozia? Ce le vei spune copiilor?

El nu-i răspunse. Îşi cuprinse capul în mâini, de parcă ar fi vrut să nu mai audă nimic din tot ce auzea. Dorina îl lăsă fără niciun cuvânt.

*** De la judeţeana de partid, Stoienescu merse direct la întreprindere.

Secretarul cu probleme economice îl somase aproape să găsească soluţii pentru recuperarea rămânerilor în urmă. Trebuia să lucreze intens. Avea nevoie de o echipă forte, capabilă să scoată idei şi din piatră seacă. El însuşi avea vreo câteva, dar nu era convins că le va putea da viaţă. Andrei ar fi putut avea la rândul său câteva, dar nu atâtea câte ar fi fost de ajuns pentru aceasta.

Ajunse la poarta întreprinderii, trimise după Andrei, maşina care îi fusese pusă la dispoziţie. Directorul îl aştepta.

- Gata de luptă directore?

- Ca întotdeauna!

- Atunci să începem. Îl vreau pe inginerul şef, pe toţi cei care au vreo posibilitate să ne ajute!

- Mai bine să convoc consiliul oamenilor muncii. Aici sunt cei mai buni.

Chem şi din cei pe care-i mai ştiu că ne pot fi de vreun folos.

- Pe directorul institutului de cercetări, l-am chemat eu însumi.

Intrară în sala de consiliu. Rând pe rând soseau membrii consiliului.

- Tovarăşi, avem sarcină de la judeţeana de partid să eliberăm un plan de măsuri care poate recupera pagubele provenite de explozie.

Organele de drept se vor ocupa pe de altă parte de stabilirea cauzelor care au provocat-o, nouă revenindu-ne sarcina să colaborăm, zise Szanta, în timp ce Andrei intra în sala de consiliu cu siguranţa omului stăpân pe sine. Se aşază pe singurul scaun rămas liber, lângă director şi secretarul de partid. Dorina nu era acolo. Absenţa ei îi uşură mult participarea la lucrări. Cele câteva ore, pe care aveau să le petreacă împreună, trebuiau să fie rodnice.

48

Una câte una, măsurile se năşteau în minţile oamenilor ce fuseseră aleşi să conducă destinele întreprinderii. Până seara, planul era gata.

După ce terminară, Andrei se retrase grăbit, fără a-i îngădui lui Stoienescu să stea de vorbă cu dânsul. Szanta şi Stoienescu se îndreptară împreună spre judeţeana de partid, pentru a prezenta planul şi pentru a stabili ultimele detalii.

Aveau nevoie de suplimentări serioase de materii prime şi de echipament de înlocuire a celui deteriorat.

Martin nu se duse acasă. Îl căută pe Marin Săndulache acasă. Îl găsi singur ca de obicei. Se bucură. Aveau destule să-şi spună. *** Telefonul zbârnâi cu stridenţă în apartamentul familiei Dumitriu. Dorina îl ridică intrigată. Recunoscu vocea lui Andrei.

- Tu eşti?, îl întâmpină ea fără a-i da posibilitatea vreunei temeri.

- Te rog să mă ierţi. Am vrut să te aud. Numai atât, să te aud!, zise el cu glas pierdut.

- Mă bucură mult, ba nu, chiar mi-era dor, spuse ea şoptit.

Din receptor se auzea respiraţia lui întretăiată de încărcătura sufletească în care se găsea. Ceva îl făcea să nu poată rosti tot ce ar fi vrut spune. Era ca o gheară sufocantă. Dorina îl aşteptă cu răbdare să spună ceva. Respiraţia ei era la fel de ciudată şi de plină.

- Ce faci?, zise el într-un târziu.

- Mă gândesc la tine, se pomeni ea rostind fără voie. În sufletul lui, se trezi teama.

- Eşti singură?

- Ca şi!, confirmă ea pierdută.

- Adică!, îşi exprimă Andrei nedumerirea.

- Cea mică e la pian, iar eu la bucătărie. Cea mare n-a venit încă!, adăugă ea cu delicateţe, fără nici o referire la Martin. Andrei sesiză şi se bucură în sufletul lui de concesia făcută.

- Mi-e dor de tine, mi-e tare dor…

- Iubitul meu!, izbucni ea cu vocea sugrumată de fiară.

Tăceri încărcate de tristeţe şi de bucurie deopotrivă se aşternură ca nişte cărări nevăzute între sufletele lor. Iar în tăcerea lor sunetele pianului chinuit stângace se strecurau înăbuşite de depărtarea la care se auzeau.

- Aş vrea să te văd!, spuse el cu un efort de voinţă.

- Şi eu!, îşi rosti ea dorinţa cu graba celui care se teme să piardă un prilej unic.

Andrei zâmbi în sinea lui, bucurându-se ca un copil.

- Te iubesc!, rosti el cu căldura nefirească al celui care credea în sentimentul rostit.

- Eşti viaţa mea, sufletul meu!, spuse ea înfrigurată, cu buzele arse de măreţia rostirii.

- Ştiu. Am simţit asta dintotdeauna!, confirmă el cu siguranţa celui care e sigur pe simţămintele sale.

49

- Iubitul meu, dragul meu drag, ce mă fac acum? Nu mai pot fără tine.

Trupul meu te vrea, inima mea şi tot sufletul meu numai după tine şi pentru tine mai există!, spuse ea într-o dezlănţuire fără nicio reţinere.

Sunetele pianului încetară. Fetiţa se ivi în cadrul uşii. Îşi văzu mama înlăcrimată. O privi cu uimire. Îşi spuse că probabil iarăşi primise vreo veste neplăcută.

- Ce s-a întâmplat mami?, îndrăzni ea.

- Nimic Alexandra, nimic. Du-te să-ţi termină lecţiile. Vin acum să te verific.

Andrei o auzea prin receptor. Sufletul lui se întindea ca o strună de vioară, gata să geamă la orice atingere. Îşi dădu seama cât de greu îi venea femeii iubite în asemenea condiţii. În sufletul lui se lupta bucuria pe care o încerca la auzul glasului de copil, copilul ei şi durerea de a nu fi acolo, lângă ea, lângă copiii ei.

Aşteptă glasul ei în tăcere, suspinând uşor.

- Mai eşti acolo?, întrebă ea cu glas schimbat.

Tonul grav, reţinut, îi destăinui bărbatului, aceeaşi părere de rău, acelaşi regret în sufletul femeii. Gândurile i se învălmăşeau în cap, năucindu-l.

- Dintotdeauna, îi spuse el. Mi se pare că te aştept de când mă ştiu.

- Taci! Nu spune lucruri mari. Te rog, e mai bine aşa…

- E bine pe dracul! Să trăiesc atâţia ani, fără să bănuiesc să exişti, că ai să vii în viaţa mea…

- Taci iubitule!…

- Să te caut atâta vreme şi să apari tocmai acum. Doamne, câtă nedreptate?

- Iubitul meu drag…

- Viaţa mea. Înţelegi care câtă nevoie avem unul de altul?

- Tu să ai nevoie de mine. Eşti atât de mare…!

- Am nevoie de sufletul tău, de respiraţia ta, de gândul tău, de…

- Taci dragul meu. Îţi aduc atâta suferinţă!

- Nu vorbi aşa!, o rugă el.

- Ba nu. Ceea ce-ţi aduc e numai suferinţă, numai necazuri, tocmai eu care n-am vrut niciodată acest lucru. Tocmai ţie. Iartă-mă!

- Iubita mea, mă umpli de bucurie. Totul în jurul meu are alt contur, are soare, are iubire. Unde ai fost până acum?

- Am fost cu tine, dar fără să ştim unul de altul!

- Dragostea mea!

- Eram acolo unde nici tu nici eu nu bănuiam. Eram parte din tine, erai parte din mine, fără să bănuim nicio clipă.

- Iubita mea, vino lângă mine atunci. Să fim cu adevărat ceea ce am fost atâta vreme unul pentru altul.

- Am doi copii, iubitule!

- Sunt ca şi ai mei. Lasă-mă să fiu lângă ei!

- Nu dragule, niciodată nu vor putea să-şi mai iubească mama, dacă eu îi voi părăsi!…

- Dar nu-i vei părăsi!…

- Mi-i va lua cu forţa. Legea numi-i va lăsa!

- Ne vom lupta!

- Cum? Cine îi va încredinţa unei femei cu morala pierdută? Ce vor spune ai mei? Ce vor spune cei care ne cunosc?

50

- Nu trăim cu ei…

- Dragul meu drag, dar printre ei, nu trebuie să întinăm tot ceea ce e mai frumos între noi!

- Atunci, ce vrei?

- Când nu se va mai putea!… mai zise ea izbucnind de-a dreptul în lacrimi.

Andrei o auzi. Îi vedea cu ochii minţii lacrimile şi se simţea copleşit de tristeţe. Gemu fără voia lui. Durerea ei era şi durerea lui.

- Te rog să mă ierţi!, spuse ea printre suspine.

- Iubita mea!, gemu el îndelung. Ea îl auzi şi se controlă. O durea faptul că lacrimile o dăduseră de gol.

- Gata, am fost o clipă o înfrântă, iar pentru asta îmi cer iertare. Nu vreau să fiu o femeie slabă. Vreau să fiu puternică, aşa cum te-am cunoscut!

- Sunt mai puternic, spuse el. Îmi dai forţă, simt acest lucru în tot ceea ce fac, de parcă aş avea aripi.!

- O de-ar fi aşa, cât de mult m-aş bucura, dar eu sunt aşa de mică…

- Taci! Numai un om mare şi adevărat poate să aducă atâta fericire în sufletul meu. Te rog să te priveşti în ochii mei. Cât de frumoasă eşti, atunci când iubeşti. Toată lumea ar vrea să te îmbrăţişeze. Tu nu simţi asta?

- Iubitul meu, dar tu eşti aşa de mare…

- De ce mă loveşti? Ce sunt, de sunt aşa de mare? Refuz de a mă lăsa înfrânt în faţa oamenilor. Am fost de fiecare dată pus în faţa alternativei de a mă lăsa umilit, lovit, înfrânt sau de a le arăta de ce sunt în stare. Toată viaţa mea am răspuns prin fapte, răutăţii oamenilor. Niciodată n-am vrut să mă la pradă celor care au vrut să se facă stăpâni pe mine. M-am luptat, de aceea vreau să lupt şi pentru tine, pentru copiii tăi, pentru noi…

- Dragul meu, aşa de frumos ar fi…

- Atunci ce mai aştepţi, vino…

Cuvintele lor se întretăiau grăbite, se sorbeau reciproc.

- Am să vin, dar trebuie să avem răbdare. Lasă-mă să fac aşa cum cred că e mai bine. Vreau să-mi apăr copiii de răutăţile lumii. Nu vreau ca ceea ce-i frumos între noi să fie răstălmăcit şi întinat. Le vreau binele, sunt mama lor…

- Dar ai şi tu dreptul la puţină fericire…

- Dragul meu, ce este fericirea unei mame, în faţa nefericirii copiilor ei?

Nimic. N-aş vrea să-ţi aduc în viaţa ta o femeie îndurerată de nefericirea copiilor ei.

Te iubesc atât de mult, dar lasă-mă puţin timp şi pentru copiii mei. Te rog, sună glasul ei sfâşietor.

Andrei tăcu. În tăcerea lui, regretul că trebuie să-i dea dreptate îl înăbuşea.

O iubea atât de mult încât nu putea trece de sentimentele ei atât de frumoase. Îi spuse: - Te iubesc atât de mult încât refuz să-ţi dau dreptate. Am să te aştept, până când dragostea ta pentru mine, va fi mai puternică decât datoria de mamă.

Andrei era prea posesiv în tot ceea ce făcea pentru a înţelege acest lucru.

Era imposibil ca ea să-şi păstreze fiinţa întreagă numai şi numai pentru el. Acest gând îl durea organic. Îl ura pe Martin, pentru fericirea pe care o avea. Îl ura şi pentru faptul că respira acelaşi aer pe care îl respira ea. Îl ura şi pentru că era martorul fericirii sau nefericirii Dorinei. L-ar fi vrut mort. Îl ura tot aşa de mult ca pe Silvia, care încerca 51

de o vreme să intre în sufletul lui, acolo unde nu fusese niciodată şi unde ea sperase că ar fi putut fi.

- O iubita mea, cât suntem de nefericiţi. Dar n-am să mă lamentez ca un îndrăgostit fără vlagă. Am să mă lupt să te merit!

- Tu să mă meriţi, dragul meu! Ceea ce eşti, e de ajuns. Tu mă meriţi de când te ştiu. Eşti un om adevărat. Ai făcut atâtea!...

- Taci… ai făcut doi copii!

- Asta şi maimuţele fac!

- Iubita mea, ascultă-mă te rog, nu mai pot discuta la telefon toate astea.

Am să găsesc o soluţie să te fur. Cu orice preţ!

– Nebunul meu drag, fură-mă, dar nu-mi fura demnitatea. Te stimez prea mult omule, pentru a mă gândi vreo clipă la ceva nedemn. Fă numai atât cât se cuvine. Am încredere în tine!

- Te sărut iubita mea. Îţi mulţumesc pentru încredere. Vei vedea că am meritat-o!

- Iubitul meu!, şopti ea.

Despărţirea lor era peste putere. Fiecăruia îi venea greu să închidă.

- Închide tu!, îi spuse ea şoptit. Trebuie, mai spuse ea aşteptând.

- Te iubesc, te iubesc mult!, zise el închizând cu greutate. Ar fi vrut să sune din nou, dar sentimentul datoriei, al păstrării încrederii fiinţei iubite, îl obliga. Se îmbrăcă hotărât să plece spre casă. Ştia că-l aştepta Silvia. Gata de ceartă. Mereu aceeaşi teamă. Dorea să fie cea mai bună femeie, soţie şi mai ales iubită. Dar nimic concret. Numai vorbe. Vorbe, care ţineau loc de fapte. Timp zadarnic pierdut: în faţa toaletei, fără niciun gust, fard aruncat din abundenţă, păr lăieţ, fără nicio formă şi o halenă apăsătoare, erau tot atâtea piedici în calea eforturilor făcute anapoda de femeia ce se dorea iubită de Andrei. Mila, pe care acesta o simţise la începutul căsniciei lor, când îi dăruise tot ceea ce crezuse nimerit a-i dărui, sperând să se transforme în dragoste, îl epuizase. Lipsa de interes pentru cultivarea spiritului, ce se cuibărea tot mai mult în sufletul Silviei, îl întristase pe Andrei. Treptat, se resemnase. Cunoscuse destule femei. Pe cele care le admirase nu reuşise să şi le apropie. Pe cele care şi le-a apropiat, a constatat, cu durere, că nu se ridicau nici măcar la nivelul speranţelor sale. Resemnându-se alături de Silvia, Andrei nici nu mai sperase. Se sufoca. În faţa ei, se simţea din ce în ce mai bătrân, mai fără nicio perspectivă.

*** Maiorul Oprescu se agita neliniştit în biroul auster. Negăsindu-şi locul, căuta explicaţii logice la cele constatate până acum.

Locotenentul, era totuşi, un tânăr lipsit de experienţă. Ca toţi ofiţerii avizi de renume şi de o confirmare a valorii lor, putea să greşească. Supoziţia lui în legătură cu existenţa unei legături între crima de la conac, fărâmiţarea maşinii şi dispariţia apoi găsirea laborantei ucise, prindea contur. Ceea ce-l neliniştea cel mai mult pe maior, era stilul asasinului sau al asasinilor. Nodul marinăresc deosebit, era fie o simplă potrivire, fie o confirmare a apariţiei celui căutat din vremuri de demult, care reuşise să scape din mâinile lui, fără urmă. Tentantă ideea legăturii 52

între cele întâmplate la fabrică şi crimele descoperite. Existenţa unui simplu nod, venea poate să atenţioneze, că făptaşul nu era un novice. Iar lupta cu el, avea să fie dintre cele mai grele. De aceea, poate că-l îndrăgise pe locotenentul Nicolae Soican, mai mult decât pe alţi subalterni ce îi fuseseră repartizaţi în sector. Vedea în el un posibil continuator. Ba mai mult, vedea în el un stil nou de abordare a temelor sau a cazurilor. Vedea în el un analist subtil şi cutezător. Nu atât prin îndrăzneala ideilor, cât mai ales prin intuiţie, dezinvoltura cu care să creeze platforme logice, pe baza unor date disperate.

Echipa de anatomişti îi confirmase identitatea trupului femeii. Era al laborantei Stănescu, dar asta nu spunea mare lucru. Putea tot atât de bine să fie o pură coincidenţă. Iar adevăratele intenţii ale celor ce acţionau, să nu se fi dezvăluit încă.

Cei de la serviciul circulaţie, nu descoperiseră încă nimic important referitor la amprenta cauciucurilor de pe platou. Erau urme de ARO, ca atâtea câte se aflau în ţară. Îngândurat, maiorul porni spre întreprindere. Dacă totuşi avea să se mai ivească ceva dintre iţele afacerii. Poate că locotenentul avea totuşi dreptate. *** Andrei ajunse acasă devreme. O obişnuise pe Silvia cu întârzieri peste program. O obişnuise şi cu multe altele. Dar, n-o putuse obişnui cu venirile bruşte, neanunţate la telefon. Sau cu pierderea unor seri în compania unor oameni de care îl puteau lega anumite interese. De cum îl văzu, îl întrebă: - Iar n-ai avut telefon?

Andrei nu-i răspunse. Intră în camera lui întunecat, fără chef, ca un condamnat să-şi trăiască zilele în exil. Şi cât de mult îşi dorise ca întoarcerile în casa în care îşi pusese atâtea aparenţe, să fie o oază de linişte, un loc de reculegere!

- Fugi de mine, da?, nu-l lăsă ea.

- Dragă, te rog, sunt obosit!

- Dar de când, mă rog, directorii sunt obosiţi? Ce voi munciţi! Ştiţi numai să porunciţi. Asta oboseşte, nu?

- Dragă, dar eu nu sunt un astfel de om. Apoi, nu sunt numai director…

- Ştiu, cunoaştem. Dumnealui este şi mare cercetător, inventator, sadea, ce mai!, îl persiflă ea.

- De ce îţi baţi joc?, murmură el realmente obosit şi dezgustat.

- Dar domnia ta, nu?

- Cu ce mă rog?

- Mă neglijezi. Şi femeia de serviciu e mai fericită!

Andrei o privi uimit. Încerca s-o înţeleagă. În faţa chipului său cuprins de uimire, Silvia continuă: - Da, da, e fericită. Simte că are lângă ea un bărbat!

- Dar tu… încercă el.

- Eu ce? Eu sunt o mobilă. Tu pleci în treburile tale, te întorci, iar eu rămân singură. N-am cu cine să-mi alin suferinţa sau bucuria, n-am cu cine schimba un cuvânt…

- Dar parcă spuneai că nu te plictiseşti!

53

- Nu, n-am spus asta niciodată. Numai tu n-ai vrut un copil. Aş fi avut măcar cu cine sta de vorbă. Aş fi avut pe cine dădăci şi nu ţi-aş mai fi cerut ţie nimic.

- Ba, ar fi trebuit să mă duc cu noaptea-n cap la lapte!

- Şi ce-ar fi fost rău în asta?

- Ar fi trebuit să mă ocup de le şi nu de invenţiile mele!

- Atunci de ce te-ai mai însurat?!

- Din milă, dacă vrei să ştii!

- Minţi. Tu niciodată n-ai avut milă de nimeni şi de nimic. Nici măcar de părinţii tăi. Întotdeauna ai făcut ce-ai vrut tu, iar eu m-am supus ţie ca o roabă!

- Cine te-a pus? Ţi-am spus de atâtea ori, citeşte, pictează, fă ceva. Cândva le făceai pe toate astea. Spui că eu m-am schimbat, dar tu? Unde-ţi sunt visele tale de altădată, când vroiai să scrii, să pictezi, să faci lucruri frumoase, lucruri pentru care eu te-am admirat şi m-am hotărât să fiu alături de tine.

- Şi-ai fost?

- Draga mea, adineauri tu însăţi ai spus că am fost. Regretai zilele de la Bucureşti, când mă simţeai alături de tine.

- Nu-i adevărat. Nici atunci n-ai fost alături de mine. Dacă erai, azi, aş fi avut un copil…

- Asta şi maimuţele pot face!, reluă el ca în transă expresia rostită de altcineva. Eu am sperat de la tine ceva mai mult.

- N-am nicio vină că ai sperat!

- Nici eu!

- Ba ai! Dacă ai fi fost cu adevărat alături de mine, aş fi realizat poate şi eu câte ceva!

- Iar ne întoarcem de unde am plecat?

- Ba nu!

- Aminteşte-ţi de Bucureşti. Mergeam împreună peste tot. Nu aveam nici unde sta, nici bani pentru tot felul de distracţii. De fiecare dată îmi promiteai că vei lucra, dar tot de atâtea ori spuneai că nu ai condiţii. Apoi ai avut şi condiţii. Şi ce-ai făcut? Spuneai că, între cei care trăim, nu merită să vadă ceea ce tu ai fi putut face. Tu eşti cea care nu ai înţeles niciodată ce înseamnă să fii om, ce mare, „dar” ţi-a fost făcut. Te-ai jucat cu darul acesta.

Mereu ai cerut, fără să dai nimic. De fiecare dată când lucram, vedeai în asta un furt al dreptului tău de femeie. Trebuia să fiu cu tine în pat, nu la planşeta de lucru. Trebuia să fiu tatăl copiilor, dar numai eu ar fi trebuit să fiu părintele lor.

Tu n-ai fi putut. Ai fi spus că nu tu ai copii pentru ca să se bată cu alţi copii sau să se lase bătuţi. Ar fi fost un calvar educaţia lor. Ar fi trebuit să mă duc pentru orice notă proastă să pun pile, ar fi trebuit pentru fiecare guturai să mă duc la uşile tuturor prietenilor şi să mă fac de râs pentru tot felul de ipohondrii; ar fi trebuit sămi iau adio de la cele mai mici plăceri. N-aş mai fi avut voie nici să fumez, nici să mai văd un film, pentru că vezi Doamne, aş fi fost părinte!, iar la tine, jertfirea părinţilor pentru copiii lui trebuie să fie totală şi dacă s-ar putea numai din partea mea.

- Doamne, ce rău eşti!, zise Silvia, cu lacrimile pe obraz.

- Nu, nu sunt rău, dar m-am săturat să te tot aud acuzând fără nicio noimă, un om pe care culmea, mai susţii că-l şi iubeşti. Este aceasta iubire? Iubirea cui?!

- Dar te iubesc!, scânci ea.

54

- Dacă m-ai iubi, m-ai lăsa să lucrez, să-mi onorez misiunea de om ce mi-a fost dată!

- Dar nu te las?

- Iar o luăm de la început?

- Cum, de la început? Că numai tu ai vorbit!

- Tu m-ai silit!

- Întotdeauna încerci să ieşi la suprafaţă!

- Ştim că şi asta te deranjează, dar trebuie să vezi că nu sunt un mototol.

Sau măcar vino cu argumente plauzibile şi nu-mi mai da voie să ies deasupra!

- Degeaba, orice aş încerca, e sortit eşecului!, spuse Silvia.

- Uite vezi, de asta pierzi mereu noţiunea dintre adevăr şi ficţiune. Eşti o învinsă din convingerile tale şi nu ca urmare a unei lupte. Te-am vrut un luptător şi m-am ales c-o babă care se lamentează!

- Sunt babă, de! Acum, după zece ani îmi spui? Am îmbătrânit din cauza ta, chinurilor la care m-ai supus!

- Ce chinuri?

- Nu te mai mira! Da, da, am fost chinuită. Trebuia să nu mă duc la niciun doctor, atunci când…

- Iar începi? Vrei să mă faci vinovat de toate? Bine, sunt vinovat, de ce mai stăm atunci împreună?

- Ca să plăteşti pentru toate. Ţi-am dat cei mai frumoşi ani din viaţa mea…

- Ai dat?! Nu doamna mea, ai luat! Ai luat speranţele mele înşelând, minţindu-te pe tine în primul rând, apoi şi pe mine. Ai creat iluzia că poţi fi un om adevărat, dar sub diverse subterfugii, ai dovedit că nu eşti decât un caracter mediocru, nici măcar nu-ţi poţi justifica dreptul la diploma pe care ai obţinut-o.

- Am muncit pentru ea!

- Da, nu neagă nimeni! Dar obţinerea ei a fost un scop în viaţă. Oare ce s-ar face o naţiune, în care toţi ar avea studii superioare? Cine ar mai ara şi semăna?

Toţi ar deveni mâncători de bunuri. O diplomă obţinută, care nu se justifică apoi prin ceea ce faci, nu valorează nici cât munca unui muncitor necalificat. Eu măcar produc noi metode, aduc idei noi, dar tu şi mulţi ca tine, produceţi hârtii. Aceleaşi hârtii pe care le produceau înainte oameni cu şapte clase.

- Dacă n-ai avea şi tu studii…

- Nu mă mai compara pe mine cu voi, o întrerupse el cu furie. Sunt mii de oameni adevăraţi, care fac mai mult decât mine şi n-au studii superioare. În faţa lor mă simt un hoţ. De ce să primesc eu bani mai mulţi, de ce să fiu eu director, când ei ar putea fi la fel de bine, sau poate, mai buni conducători, decât cei cu studii.

Uniţi în adevărate conjuraţii de apărare a diplomei şi a drepturilor ce decurg din aceasta, ca dintr-un corn al abundenţei, ai să spui că studiile au dat celor ce le-au făcut un nou orizont. Adevărat, dar dacă orizontul se limitează doar la ceea ce ai ajuns prin obţinerea unei diplome, n-ai făcut nimic. Sunt oameni care studiază singuri, dar care se pierd fiindcă nu se ştiu unii pe alţii, nu sunt organizaţi şi încă nu sunt suficient de apăraţi. Ba, chiar şi ei se ciocnesc şi se luptă irosindu-şi forţele în aflarea adevărurilor utile vieţii.

- Eşti crud Andrei!

- Dar realist. Când oare vei vedea cum ne măcinăm viaţa. De asta s-au adunat oare doi oameni împreună?

- Nu, nu de asta. Eu am vrut copii!

55

- Copiii mei sunt invenţiile mele, sunt toate strădaniile mele de a fi folositor oamenilor!

- Dacă toţi ar fi inventatori, cine ar mai face copii?, izbucni ea.

- Ţi-aş putea răspunde: bla, bla, bla…

- Taci, nu mai vorbi! Doar m-ai iubit…

- Iubeşti un om pentru calităţile sale, atâta vreme cât le are. Eu am sperat să te iubesc, intuind calităţile pe care mi le-ai înşiruit. Din tot ce părea a fi o calitate na mai rămas nimic, dragostea n-a putut încolţi. Am fost şi n-am fost împreună. Eu cu ale mele, nu cu ale tale. Întâlnindu-se numai pentru a potoli carnea trupurilor noastre chinuite de vigoarea tinereţii, n-am putut să ne cunoaştem.

- Andrei, dar e îngrozitor ce spui!

- Minţi! Dacă într-adevăr ar fi aşa, ai lua măsuri. Tu spuneai, viii cu viii, morţii cu morţii. Nu s-au terminat bărbaţii la mine. Lasă-mă şi găseşte-ţi altul!

- Cum poţi vorbi aşa?

- Aşa de sincer, da! Şi eu mă mir. Dar cred că numai o altă dragoste, una adevărată m-a putut face să am curajul să-ţi spun în ce minciună am trăit. Mi-e silă de mine, dar şi de tine. Tu m-ai minţit, iar eu am cedat în faţa lacrimilor tale. Nu e prima dată când îţi spun aceste lucruri, dar de fiecare dată nu le-ai luat în serios.

Sunt ani de când tot încerc să te fac să vezi, că drumurile noastre au ceva nedemn în ele.

- Andrei, tu ai pe alta!

- Şi ce-i cu asta? Nu era normal? Păcat numai că a apărut prea târziu!

- Dar îţi dai seama ce pierzi?

- Ce draga mea, un post? Fac ceva pe el!

- Dar onoarea, dragul meu?

- Onoarea? Am pierdut-o de când am crezut că toate căutările mele s-au oprit la tine. Au fost ani întregi în care am căutat. Pe cele pe care le-am dorit alături de mine, soarta s-a împotrivit, iar pe cele care mi le-a oferit, am ajuns să le cunoscut cu adevărat, era prea târziu. M-am resemnat. Iată marea mea tragedie: resemnarea. Iar acum, să mai vorbesc de demnitate? Mă face ea oare fericit aşa cum reuşesc, sau încerc s-o păstreze? Ce fel de demnitate este aceea care are la temelie o viaţă falsă, lipsită de iubire adevărată?

- Eu n-am bărbat de lăsat!

- Ba nu, tu vrei să fii lipsită de avantajele pe care ţi le oferă acest bărbat. Tu vrei să sacrifici totul.

- Nu vreau să mă iubeşti cu sila!

- Atunci renunţă la mine!

- Niciodată!

- Bineînţeles, unde mai găseşti unul ca mine? Nu bea, nu te face de râs, deştept, ba chiar frumos aş putea spune!

- Eşti rău Andrei!

- Ai mai spus! N-ai decât să nu mai fi lângă mine. Am nevoie de libertate!

- Să te duci la alta!

- Da! - Niciodată. N-am putere să mă descurc de una singură!

- Atunci nu-mi rămâne decât să te silesc!

- Degeaba! Orice violenţă e de prisos!

56

- Cât de mult te înşeli! Nu pe tine vreau să te pedepsesc, ci pe mine. Nu tu eşti vinovată de orbirea mea, ci eu însumi. Va trebui să dispar!

- N-ai s-o faci!

- Ba am s-o fac! Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, ar fi trebuit să ştii că acest lucru, este realizabil. Acum doi ani eram s-o fac!

- Şi de ce mă rog?

- Nu te mai suportam. Ne-am certat, dar mi-a fost din nou milă de lacrimile tale!

- Iar acum?!

- Acum mă lasă indiferent, nu mai vreau să trăiesc în minciună!

- Andrei, te rog, nu mă părăsi!, izbucni ea în hohote de plâns. Faţa i se strâmbase cu totul. Bărbia îi tremura. Abia acum realiză cât de adevărate erau cuvintele celui pe care ea îl crezuse a fi mulţumit şi liniştit de ea. Mintea îi arunca în faţă realităţi şi mai crude decât cele rostite de el. Nici ea nu-ţi dorise cu adevărat un copil, dar de fiecare dată se complăcuse a nu se învinovăţi pentru acest lucru, mai ales că Andrei însuşi îi oferise ocazia unui refugiu. Cam aşa procedase de fiecare dată, iar acum se văzu deconspirată.

- Andrei, am să mă schimb!, spuse ea suspinând.

- Ce rost ar mai avea. O nouă agonizare?

- Mai dă-mi o şansă!

- Nu. Ai avut destule. Voi pleca!

- Cel puţin nu acum. Să ne despărţim onorabil!

- Onorabil? Ce mai este onorabil?

- Andrei, fă măcar în aşa fel încât să nu pierzi şi stima celor cu care ai lucrat!

- Mă vor stima pentru tot ce am făcut, iar nu pentru ceea ce fac acum!, spuse el hotărât.

Se retraseră fiecare în altă parte de apartament. Silvia se lăsă doborâtă de tristeţe. În sufletul ei îşi făcuse loc disperarea. Niciodată n-ar fi crezut că va ajunge aici.

Andrei, mai hotărât ca niciodată, începu să-şi facă bagajele. Un timp avea să stea încă aici, dar trebuia să plece. Aşa nu se mai putea continua. Regretul, că nu o făcuse mai de mult, se lăsă asupra sa din ce în ce mai greu. *** Martin ajunse acasă destul de târziu şi destul de ameţit, dar nu chiar atât încât să nu-şi dea seama de atmosfera ce se crease în familia sa. Dădu să-şi sărute soţia, dar aceasta îl respinse. Tăcerile ei deveniseră din ce în ce mai apăsătoare.

- Ce-ai făcut azi!, încearcă el să forţeze nota.

Dorina nu-i răspunse imediat. Aşeză masa, evitând mâna întinsă a bărbatului. Fără a se supăra, Martin goli conţinutul farfuriei după care, fără a mai avea răbdare să I se mai servească şi altceva, o apucă de mână pe femeie, încercând să i-o sărute.

- Lasă-mă!, spuse ea.

- Te rog să mă ierţi, am fost la …

57

- Ca de obicei! Poţi să te duci unde vrei, cu cine vrei şi să faci orice vrei, dar pe mine să mă laşi în pace. Mi-e silă de tine. Ai făcut totul şi mai faci pentru a te dispreţui!

- Dar te iubesc!

- Asta nu e dragoste, asta e batjocură. Tu te distrezi, iar eu sunt şi femeie de casă şi la cozi şi la serviciu, ceea ce n-aş fi crezut că voi fi vreodată!

Martin tăcu. Îi dădea dreptate, dar nu putea face altceva. De fiecare dată îşi propusese să fie altfel, dar ceva independent de voinţa lui îl determina să nu facă ceea ce-şi propusese. Aşa era el. Iar pentru asta nu trebuia să plătească nimănui.

Era inginer şef, avea un salariu bun şi chiar dacă îl risipeşte de atâtea ori, femeia i se cuvenea după toate legile firii. Fără a mai aştepta o clipă prielnică, o prinse hotărât de mână, apropiind-o de sine. Sărutarea lui căzu cleioasă, duhnind a băutură, pe ceafa ei. Smuncindu-se brusc, Dorina îi scăpă. Ieşi ca o furtună, fără a spune un cuvânt, din bucătărie şi se îndreaptă spre camera copiilor.

- Te rog!, gemu el după ea.

Tăcută, cu privirile aprinse, Dorina intră în camera copiilor, gata de orice.

Martin nu îndrăzni s-o urmeze. Se duse în dormitor şi se trânti ca un sac. Capul îi era şi-i era lehamite de tot ce se întâmplase. Avea să lămurească totul mai târziu.

*** Maiorul Oprescu se opri în cabinetul directorului, nedecis. Nu avea niciun plan. Venise de parcă ar fi trebuit să facă undeva o plimbare, să-şi descreţească fruntea. Era deja în afara programului, dacă program se putea numi ceea ce făcea de-o viaţă, iar o discuţie la locul preocupărilor mele, nu putea fi decât binevenită.

Directorul era cufundat în studierea unor hârtii. Chipul îi arăta din plin oboseala.

Ochii încercănaţi, mişcările încetinite, ba până şi vorbirea lentă, erau semnele unei oboseli excesive. La intrarea maiorului, Szanta îşi ridică cu greutate privirile, întinzându-i mâna cu o lentoare evidentă.

- Cu ce vă pot fi de folos?, îl întrebă el pe maior.

- Sincer să fiu, cu nimic. Am trecut pe aici, aşa cum trece un om în clipele de dificultate, când vrea să-şi mai limpezească gândurile. Dar văd că sunteţi ocupat!

- Mai verific încă odată unde am greşit!

- Şi?

- Tot nu găsesc. Eh, dac-aş avea datele ultimei şarje…

- Dar de ce?!, se miră Oprescu.

- S-ar putea, să nu fi fost respectată formula!

- Şi cine ar trebui să păstreze datele?

- Şeful de schimb, dar registrul a ars în incendiu!

- Şi nimeni nu-şi mai poate aminti?

- Şeful de schimb, maiştri, laborante…

- Păi, să-i luăm pe rând!

- Şeful de schimb nu-şi aminteşte. Laboranta a murit, iar maistrul Ichim nu-i de abordat. Parcă ar ascunde ceva!

- Atunci trimite-i la mine directore, la miliţie. Acolo sunt sigur că-şi vor aminti!

58

- Mi-e teamă să nu greşiţi undeva! De unde veţi şti dumneavoastră dacă datele ce vi le vor spune sunt bune sau nu?

- Dar dumneavoastră de unde?

- Noi suntem specialişti, ne consultăm, analizăm…

- Uite ce, promit ca toate datele să le analizăm împreună!

- Da, da!, spuse directorul. Poate că aveţi dreptate. Şi, în fond, de ce n-am încerca?

- Atunci ne-am înţeles!, spuse maiorul strângându-i mâna.

- Vă caută un cetăţean de la întreprinderea chimică!, se auzi în interfon, glasul secretarei.

- Să intre!, zise Andrei surprins.

Se aştepta la soţul Danei sau la altcineva cu care mai colabora din când în când, dar în niciun caz la maistrul Ichim. E drept că şi cu el lucrase de câteva ori, dar un anumit fel al maistrului, nu-l făcuse apropiat.

- Bună ziua!, zise Ichim de cum intră cu şapca în mână.

- Hai noroc nea Iordache, ia loc!, îl îndemnă directorul indicându-i cu mâna să-şi aleagă unul din scaunele ce erau înşiruite de-a lungul mesei de consiliu.

Maistrul se aşeză greoi. Chipul îi exprima o mare hotărâre, iar mâinile trădau şi o mare frământare.

- Ei, cu ce probleme pe la noi?, îl îmboldi Marinescu.

- Păi, o să fiu scurt. În problema exploziei. Am vrut mai întâi să vorbesc cu dumneavoastră, dar după aceea…

- Despre ce anume?!

- Despre ultima şarjă. Sunt singurul care am datele ei. Inginerul şef se face a nu-şi mai aduce aminte, registrul secţiei a ars, iar buletinele de analiză au dispărut. Ba, aud c-a dispărut şi fătuca de la laborator.

- Şi?!

- Păi dumneavoastră ştiu că aţi lucrat la metoda asta şi puteţi să spuneţi dacă şarje a avut de toate sau nu.

- Bineînţeles nea Iordache, bineînţeles. Dă-mi datele.

- Le-am notat pe hârtie!

- Atunci, zise Marinescu!, întinzând mâna după ele. Maistrul îl lăsă cu mâna întinsă.

- Vreau ţidulă!

- Ce ţidulă?!

- Cum că vi l-am dat!

- Dar ce, nu le mai ai?

- Da, le am, dar vreau să demonstrez că le-am dat cui trebuie!

- Cui să demonstrezi?

- La tăţi! La poliţie, la partid, pentru că eu nu le-am spus nimic.

- Foarte rău!

- Le-aş fi spus, dar doamna inginer…

- Care inginer?, sări Marinescu ca ars.

- Soaţa domnului inginer şef!

- Ce-i cu ea?!

- Păi, dacă mă opriţi din poveste? Nu, ei i-am spus, că o ştiu femeie cu cap.

Doamnă inginer, soţul matale era băut, băuse cu Săndulache, iar datele sunt 59

greşite. Iar mi-o zîs că trebuie verificate, că nu-s o probă de vinovăţie legală. Şi am venit la dumneavoastră.

- Bine, dă-mi datele!, spuse directorul întunecat. În sufletul lui se născuse teama. Dacă Dorina, din dorinţa de a-şi apăra familia îl oprise pe Ichim să predea datele, iar acestea se dovedeau a fi corecte şi totodată demonstrau că puteau fi cauza exploziei, atunci lucrurile se complicau. Îi semnă maistrului pe copie de primire.

Trebuia s-o vadă pe Dorina. Plecă val-vârtej spre întreprinderea chimică. O găsi în laborator. Cu toate că venirea lui intempestivă putea stârni nedumeriri, nu se opri, intră hotărât. Dorina însăşi se miră şi se arătă surprinsă de vizită.

- Dumneavoastră?, zise ea ezitând între tu şi politeţe. Andrei o privi în halatul alb cu ochii mari, gata să o cuprindă în braţe, s-o îmbrăţişeze. Trupul subţire ca o nuia de alun, pielea totdeauna bronzată, părul scurt bărbătesc, bărbia delicată şi mândră, ochii oblici, asiatici şi capul aplecat uşor sub emoţia evenimentelor, lăsau să se întrezărească o fiinţă plină de sensibilitate şi hotărâre, deopotrivă. Despre ea se putea spune oricând că, femeia a fost făcută să fie egală bărbatului, că ea era ceea ce-i lipsea bărbatului, aşteptând întregirea. O ştia o colegă adevărată, dar n-o bănuise a fi apropiata nimănui prin ceea ce apropie de obicei femeile, confidenţa.

- Putem discuta ceva nestânjeniţi undeva?, zise el cu ton grav.

- Să ieşim!, spuse ea hotărât. O porniră spre secţii. Statura ei îi ajungea până la umăr, atunci când era fără toc, dar de obicei creştetul îi era la înălţimea grumazului mereu aplecat al lui Andrei.

- Ce s-a întâmplat?, zise ea de cum ieşi. Nu privea niciodată în jurul ei, ca o persoană ce nu are nimic de ascuns, iar siguranţa asta după părerea lui Andrei ar fi trebuit să-i dispară. I-ar fi plăcut s-o vadă scrutând locurile pe unde trecea, să-i dea un plus de siguranţă în tot ce avea de făcut.

- A venit la mine Ichim cu datele ultimei şarje!

- A, asta era?, spuse ea uşor amăgită.

- A susţinut că ţi-a spus ţie că nu e-n regulă cu dozele, că Martin nu era …

- Andrei, te rog, indiferent de ce va fi, el este încă tatăl copiilor mei. Copiii nu au nicio vină. Chiar dacă datele vor confirma acest lucru, copiii nu trebuie să aibă de suferit!

- Dar el susţine că tu i-ai spus că datele nu sunt o probă legală de vinovăţie.

- Şi dacă sunt false, cine îi poate garanta că nişte cifre scrise pe o bucată de hârtie n-au fost cele date de inginerii noştri ? Mai era şi şeful de secţie !

- Dorina, nu e bine ! Ichim susţine că s-ar fi dus la cei în drept, dar l-ai oprit tu!

- Andrei, eu n-am făcut asta ! I-am spus că nu am încredere în datele lui. Şiaşa nu le puteam verifica!

- Mi-a cerut mie!

- Fă ce trebuie făcut! Nu mai pot. Mă lupt de una singură pentru toate şi pentru tot. Sunt obosită. Nu sunt decât o biată femeie. Nu ştiu cât o să mai rezist, dar dacă lucrurile se vor trermina prost pentru mine, nu mai are nicio importanţă.

La copii mă gândesc, iar dacă o fac numai eu, degeaba. Tu să fii aşa cum te ştiu eu, corect! Să fii un om adevărat. Eşti singurul adevăr care mi-a mai rămas!

- Dar tu?

60

- Acum nu pot să-ţi mai spun nimic. Sunt fericită că mi-ai apărut în cale. Aş fi murit fără să cunosc partea cea mai frumoasă a vieţii. Chiar dacă nu va fi nimic fericit pentru mine, mulţumesc celui de sus, că mi-a dăruit câteva clipe de fericire !

- Va trebui să mergi la Bucureşti!, zise el brusc.

- Eu, de ce?

- Trebuie să urmezi un curs, trebuie să ne vedem. Vreau să te văd cum dormi, să stăm măcar o noapte împreună!

- Nu pot Andrei, n-am nicio scuză!

- Dar nici nu-ţi trebuie! Vei fi chemată. Am discutat cu Stoienescu şi-a promis!

- Nu vreau să plec, tocmai acum. Dacă se întâmplă ceva, m-aş socoti vinovată până la sfârşitul vieţii!

- O să am eu grijă…

- Orice vei face, să nu uiţi că eşti singurul bărbat adevărat!, zise ea întrerupându-l. Să nu încerci să faci ceva pentru mine, din care tu să nu mai fi cel pe care l-am găsit!

- Îţi promit!, zise Andrei.

- Am încredere în tine!Andrei îi sărută mâna, înainte de a intra în secţia la uşa căreia se opriseră. Vroia să discute şi cu Săndulache. Poate că acesta ştia ceva. Îl găsi în biroul şefului de secţie. Era singur, era mahmur, era cu privirile speriate de ceva ce nu se putea defini.

- Bună ziua tovarăşe inginer!

- Să trăiţi tovarăşe director, îl întâmpină Săndulache afabil. Se cunoscuseră destul de vag, cu prilejul experimentărilor pe care Andrei le efectuase şi în secţia aceasta.

- Cum stăm?

- Bine tovarăşe director! Sperăm să recuperăm!

- Apropo, eraţi de serviciu în seara accidentului?, zise Andrei, deşi ştia precis acest lucru.

- Da, din nefericire !

- Şi care crezi că ar fi putut fi cauza ?

- Nu se poate spune de o singură cauză ! Ar fi putut fi mai multe !

- Dar părerea dumitale, ca specialist?

- Cred că a fost din vina noastră, a celor care am asigurat existenţa tehnică, a celor care am asigurat asistenţa tehnică, a celor care am pregătit dozajul…

- Deci şi a dumitale?

- A mea?!

- Păi, nu dumneata ai asigurat asistenţa tehnică?

- Eu am executat ordinele şefilor mei!

- Fără să verifici?

- Ce puteam verifica, dacă nu aveam toate datele problemei? Inginerul şef coordona totul!

- Să înţeleg că el e vinovatul?, făcu Andrei.

- Nu, n-am zis asta!

- Atunci?!

- Maistrul de schimb mă tot bate la cap că dozajul n-a fost cel bun!

- Iar dumneata ce crezi ?

- Eu nu cred nimic !

61

- Adică maistrul e mai priceput ca dumneata ?!

- Nu înţeleg, iar dacă înţeleg afirmaţia dumneavoastră pot să precizez doar că sunt prietenul inginerului şef şi mă abţin de la orice fel de ipoteze. Maistrul a notat datele, eu le treceam în registrul secţiei, dar cum acesta a ars…

- Mă mir că dumneata n-ai păţit nimic ! Şi mă mai mir că eşti prieten cu cineva asupra căruia laşi impresia că vrei să planeze o cruntă bănuială !

- Tovarăşe director, departe de mine aceste gânduri ! Am spus că eu nu mă bag. Ştiţi, am depus actele să plec în străinătate şi nu vreau să am de a face cu ăştia, zise el arătând cu capul în spatele lui Andrei.

Andrei întoarse capul şi-l zări venind pe maiorul Oprescu.

- Ziua bună tuturor!, spuse maiorul, zâmbind.Întinse mâna în egală măsură de politicos şi lui Andrei şi lui Marin.

- Bine aţi venit la noi !, zise Săndulache, oferindu-i un scaun.

- Atunci eu plec !, se ridică Andrei încruntat.

- Mai rămâneţi tovarăşe director, nu vreau să vă incomodez !

- Am fost numai în trecere !, zise Andrei hotărât.

Rămaşi singuri, maiorul se priviră câteva clipe în tăcere. Surprins, Marin frunzări câteva hârtii aşteptând.

- Am trecut pe la conducerea dumneavoastră şi nu m-am putut abţine să vin şi pe la locul accidentului !, zise maiorul Oprescu.

- Foarte bine aţi făcut. Tocmai vroiam să vă spun ceva important !

- Da, ce anume ?!

- Păi, să vedeţi, începu Marin încurcat. Maistrul Ichim a venit la mine să-mi spună că el are date precise din care ar rezulta că dozele ultimei şarje n-ar fi cele corecte !

- Cine a dat dozajul ?

- Inginerul şef !

- Cui ?

- Mie, dar eu le-am notat numai în registrul care ştiţi probabil şi dumneavoastră că a ars !

- Cine mai ştie de ele ?

- Laboranta, pe care n-am mai văzut-o. Ea avea de fapt şi buletinele de analiză pe care le făcusem din oră în oră!

- Iar dumneata ?

- Eu le notam tot în registru, tovarăşe maior !

- Şi unde-i maistrul ?

- Azi n-a venit la serviciu. Chiar mă şi mir. E pentru prima dată când nu vine!

- Şi nu aţi căutat să aflaţi de ce ?

- Nu, dar mă voi interesa !

- Când apare, vă rog să mă anunţaţi! Am nevoie de datele acestea!

- Bineînţeles, tovarăşe maior!

Oprescu îi strânse mâna despărţindu-se brusc. Răceala degetelor mâinii îi displăcu. Nu era de acord cu sinceritatea celor care au mâinile reci. Văzuse destule situaţii contrare.

Ajuns la birou, ceru legătura cu locotenentul Soican. Nu-l găsi.

Indispus, lăsă vorbă să fie căutat şi să se prezinte la raport, apoi se lansă în speculaţii asupra datelor pe care le avea. Mai mult din curiozitatea, dintr-un îndemn inexplicabil, ceru fişa personală a tuturor celor care ar fi putut avea vreo 62

legătură cu cele întâmplate la întreprindere. Ideea avea de ce să-l bucure. Unele date aveau să fie mai mult decât interesante.

*** Dorina intră în apartament aproape în silă. Starea de oboseală şi de nemulţumire, îi era mai prezentă decât altădată. In mână avea un plic mare, albastru, al cărui conţinut lăsa să se ghicească existenţa unor documente numeroase.

- E pe numele tău, zise ea, trântind sau mai binezis lăsând să cadă plicul pe măsuţa din holul apartamentului.

- Mulţumesc !, zise el întinzând mâna alene după plic.

Dorina îl privi cu indiferenţă. Ar fi vrut să-i spună multe, dar i se făcuse lehamite. Intră în bucuătărie, încercând să încropească ceva pentru masa de seară. Din camera fetelor nu se auzea niciun zgomot, semn că fetele nu erau acasă. Totuşi atunci când Dorina deschise uşa, constată că Miruna tocmai studia ceva.

- Bună mama, o întâmpină ea.

Dorina o sărută cu dragoste pe creştet, în timp ce cu privirile se uită pe caietul deschis în faţa ei.

- Ce faci ?

- O compunere.

- Tema ?

- La alegere.

- Şi despre ce ai început să povesteşti ?

- Poftim, citeşte, e aproape gata !

Dorina se uită atentă la scrisul ordonat al Mirunei, citind cu încântarea specifică mamei ce-şi vede puiul apropiindu-se de ceva care nu ar fi putut bănui că poate fi atât de frumos.

- Cum de ţi-a venit idea asta?, îşi întrebă fiica stăpânită de emoţie.

- De ce, nu-i frumos?

- Ba da, draga mea, dar n-am bănuit niciodată că poţi să scrii atât de frumos !

- Adevărat maimi ?! Tata n-a vrut să mă asculte…

Dorina ieşi repede din camera copiilor. Vorbele Mirunei o dureau şi mai mult. Indiferenţa soţului faţă de copii, nu îşi avea explicaţia decât în cauze cu mult mai adânci, legate de gradul de percepere al unor experimente literare. Cultura tatălui ridicol de sumară faţă de cerinţele reale, determinase în sufletul mamei nemulţumiri ce se agravau pe fondul unui comportament necivilizat. Adevărat era şi faptul că foarte puţini părinţi la nivelul lor, se mai ocupau ei înşişi de educaţia copiilor lor. De obicei, se preferau meditatorii, iar moda aceasta ajunsese să ţină chiar de un oarecare blazon. Un doctor, un director, un inginer şef care se respectă, apelează la meditatori pentru odraslele lor.

Ieşind din camera copiilor, în drum spre bucătărie, observă fără să vrea cum Martin scotea din plic, o serie de fotografii, însoţite de o scrisoare destul de mototolită.

63

- Ce-i asta ?, întrebă ea.

Habar n-am, zise Martin uitându-se la plic şi la scrisoare. Pe măsură ce lua cunoştinţă de conţinut, faţa i se acoperea de o paloare nefirească. Alarmată, Dorina îi luă scrisoarea din mâna lăsată fără vlagă pe măsuţă. „Dacă nu eşti de acord cu noi, vei avea de suferit. Te vom căuta” - Cine a scris asta?

- Habar n-am!

- Nici nu bănuieşti?

- Nu. Iar scrisul este din litere de ziar. Habar n-am de unde poate veni. Ştampilă de poştă nu are. Nu ştiu mai nimic!

- Chiar nimic?!

- După fotografii, îmi dau seama că documentaţia a fost sustrasă sau a încăput pe mâinile celui sau celor care mi-au trimis scrisoarea!

- Şi ce ai de gând să faci?

- Nimic! Tu ce-ai face în locul meu?

- M-aş duce la miliţie!

- Adică să-mi tai singur craca de sub picioare?

- De ce spui asta?

- Imaginează-ţi o clipă, cum m-ar primi maiorul tău cu pozele documentaţiei dispărute venind de aiurea?

- Nu e al meu, dar n-are importanţă! Probabil că vrei să faci ce-ţi va cere expeditorii!

- Depinde!

- La aşa cap, aşa minte! Păi, ce crezi, că-ţi va cere? Date secrete şi tot felul de lucruri ilegale!

- Poate nu, poate e un biet şantajist care a dat întâmplător peste documentaţie şi vrea ceva bani!

- Treaba ta, dar nu faci bine! Chiar aşa de va fi, de unde să mai dai şi bani!

Tu ce mai bei?

- Nu fi rea!

- Nu sunt, dar sper că măcar acum înţelegi cât de mult ai greşit! Ce bine era dacă mă ascultai!

- M-aş fi lăsat de băutură dacă mă iubeai!

- Dragostea trebuie s-o meriţi! Ţi-am făcut copii, deci te-am iubit, dar tot n-a fost de ajuns. Credeam că în postura de tată, te vei schimba, căci în cea de soţ, nai depus niciun efort!

- Degeaba mă învinuieşti! Multe din probleme se rezolvă astfel. La un pahar, se leagă şi se dezleagă multe!

- De data asta s-ar putea să ai dreptate. În felul în care ai conceput tu viaţa, s-ar putea să te lege cu adevărat. Ce ruşine pentru copiii noştri. Dacă tu n-ai curajul să te duci, am să mă duc eu. Nu pot lăsa pe mâinile tale inconştiente, onoarea copiilor mei, atâta cât a mai rămas. Tu nu te gândeşti la ce preţ ar plăti ei orice năzuinţă. Cum ar mai putea să-şi privească în ochi colegii de ier? De nenorocire ar fi pentru că dacă ar avea un tată închis pentru nişte fapte atât de reprobabile.

- Dacă te duci, totul e zadarnic. Orice strădanie a mea de a-mi arăta nevinovăţia, sau măcar din ea, este sortită speculei. Ce miliţian m-ar felicita sau m64

ar asculta cu răbdare, sau ar cerceta modul în care au ajuns aceste fotografii în posesia unor răufăcători.

- Pentru a mă opri, trebuie să ai motive mult mai întemeiate. Le ai?

- Nu! - Atunci chiar acum voi telefona!!

- Te rog nu!, zise el prinzându-i mâna.

- De ce?!

- S-ar putea să fie telefonul supravegheat!, zise Martin cu faţa lividă de spaimă.

Dorina îl privi nedumerti. Spaimele lui îi păreau a fi întemeiate pe ceva ce ea nu cunoştea.

- Totuşi, ceva tu îmi ascunzi!, zise ea.

- Deocamdată ştiu tot atâtea cât ştii şi tu, dar…

- Şi atunci de ce te sperii atâta, dacă eşti nevinovat?

- Din moment ce n-am documentaţia, nu mai sunt chiar aşa de nevinovat!

- Şi atunci ai de gând să te ascunzi mereu? Cândva, va fi prea târziu!

- Nu, nu va fi, cred că telefonul e supravegheat. Am dezvălui faptul că am anunţat pe cei în drept şi n-am folosi cu nimic nimănui.

- Poate că ai dreptate!, se opri ea descumpănită.

- Uite, îţi promit să mă duc eu însumi să-I anunţ, atunci când va fi ceva care ar putea să mă compromită mai mult decât m-am compromis eu însumi. Iar de băut îţi jur că n-am să mai beau.

- Ai mai jurat!, zise ea scârbită. Se îndreptă spre bucătărie. În urma ei Martin se retrase în sufragerie. Deschise barul, scoase sticla de coniac. După ce sorbi de-a dreptul din sticlă câteva înghiţituri zdravăne, se retrase în dormitor. Nu mai avea chef nici de masă, nici de altceva. Un somn bun, îi era necesar mai mult ca oricând.

*** La judeţeană, şedinţa de secretariat se prelungea cu luarea unor măsuri deosebite, privind cazul de la întreprinderea chimică. Secretarul cu probleme economice, în cuvântul său, arătase stadiul în care se afla unitatea la data analizei, precum şi măsurile pe care le stabilise în realizarea sarcinilor de plan, asculta cu atenţie, notându-şi din când în când ceva în carneţelul de care nu se despărţea niciodată în asemenea împrejurări. Carneţelul devenise proverbial, nu numai prin faptul că era tovarăş de nedespărţit, dar şi prin faptul că din notele inserate în el, se emiteau sarcini care dovedeau o cunoaştere profundă a problemelor ce se 65

discutau. De multe ori, cei din secretariat se întrebau când mai are timpul necesar o femeie, de a analiza şi de a discerne cu atâta acurateţe, în probleme care uneori lor le scăpau. În egală măsură stimată şi temută, prima secretară întrebă scurt: - Ce măsură aţi propus în privinţa inginerului şef?

- Aşteptăm rezultatele anchetei organelor de miliţie, spuse secretarul cu probleme economice!

- Adică, dumneata tovarăşe, nu ai încă un punct de vedere?

- Păi, să vedeţi tovarăşă prim, m-am gândit să mai aşteptăm să vedem la ce…

- Tovarăşe secretar, probabil că trebuie să mai aşteptăm să mai înlesnească sustragerea unei alte documentaţii!

- Nu, n-am spus asta tovarăşă prim-secretară!, încearcă secretarul să atenueze felul tranşant al primei secretare!

- Ai sarcină tovarăşe secretar, se adresă ea secretarului ograniatoric, să pui în discuţie cazul în organizaţia de partid, din care tovarăşul inginer şef face parte şi să iei măsurile care se impun.

Informaţi şi forul tutelar, că noi nu putem tolera nepăsarea faţă de problemele importante ale unei unităţi şi nici atitudinea necorespunzătoare, imorală chiar al acestui cadru de conducere. Partidul ne-a încredinţat o misiune măreaţă, care cere cadre pe măsură. Sper că toată lumea este de acord cu acest punct de vedere.

Venită de puţină vreme la conducerea judeţului, energică, deschisă oricărei iniţiative de progres, ea nu admitea sub nici formă, compromisul şi lâncezeala cu care din păcate, unii dintre cei de faţă se obişnuiseră cu puţin timp înainte. Câteva iniţiative personale, soldate cu tot atâte succese în economia judeţului, arătase, demonstraseră tuturor puterea de muncă şi valoarea noului cadru ales. Clipă de clipă, neobosită, reuşea să-şi impună punctele de vedere, mai ales că avea obiceiul de a se consulta în prealabil cu toţi cei care ar fi putut contribui în mod creator la rezolvarea problemelor.

Secretarul cu probleme economice, tăcu. Recunoscu, în felul acesta că, se arătase mai prejos de nivelul reclamat de faptele pentru care se crezuse capabil să le rezolve. Îl cunoştea pe inginerul Dumitriu, el îi înlesnise numirea şi îl considerase un cadru capabil la acea vreme. Acum vedea că-i fusese înşelată încrederea.

Discutase chiar şi despre patima de care acesta suferea. Fără niciun rezultat. Iar acum trebuia să se ocupe de alegerea unui alt inginer şef. de întocmirea altor formalităţi şi, de câte alte lucruri plăcute sau neplăcute pe care timpul avea să i le ofere. După terminarea şedinţei, va trece in nou pe la întreprindere, căutând să afle ce se întâmplase în realitate. Deocamdată plecă destul de supărat de modul în care arătase că este depăşit uneori de problemele vieţii şi ale funcţiei deţinute.

66

*** Maiorul Oprescu frunzărea nerăbdător fişele autobiografice din faţa lui, aşteptându-l pe locotenent să-şi termine raportul.

- După părerea mea, cei care se ascund în spatele acestei afaceri au început să greşească. Nu ştiu ce mă face să cred că nu avem de-a face cu o organizaţie serioasă. Cred că la mijloc se află un singur individ, deosebit de tenace, care, dacă ar fi normal, n-ar acţiona aşa cum acţionează. Nicio lege a spionajului modern nu ar aproba stilul şi metodele de lucru pe care acesta le-a folosit până acum. Dacă mă iau după acest element, pot afirma şi susţine că, individul este destul de bătrân, dar deosebit de bine dotat.

- Ce te face că susţii acest lucru?

- Metodele folosite, fac parte din tehnicile de dinainte de război, iar felul în care a legat şi transportat cadavrul fetei, este de natură să ne demonstreze că are suficientă energie în trupu-i îmbătrânit. Deci, este cu atât mai periculos!

- Dar de unde ştii tu de tehnicile de dinainte!

- Am studiat tovarăşe maior!, spuse el cu modestie!

- Interesantă supoziţie, dar cred că te-ai inspirat şi de altceva!

- Este meritul meu că nu am trecut cu vederea amărăciunea dumneavoastră de a reîntâlni nişte obiceiuri mai vechi în acest caz.

- Te referi la nod?

- Bineînţeles, tovarăşe maior. Dar să fiu sincer, am mai întâlnit doi oameni care ştiu să facă un asemenea nod. Nu este folosit numai de marinari, ci şi de alpinişti, la legarea corzilor şi de circari la legarea funiilor de siguranţă. Se pare că este cel mai sigur nod în asemenea situaţii. Adevărat este şi faptul că acest fel de nod nu-l mai folosesc azi, decât alpiniştii cu mijloace materiale modeste iar în lumea marinăriei şi a circului a dispărut cu totul. Au alte mijloace acum, mai sigure şi mai lesne de utilizat.

- Deocamdată nimic concret. Aş vrea numai să-mi daţi toată libertatea de acţiune !

- O ai !

- Şi, bineînţeles, o să vă ţin la curent cu tot ce voi descoperi !

- Atunci ne-am înţeles ! Cu ce începi ?

- Cu supravegherea inginerului Săndulache !

- De ce tocmai cu ăsta ?

- Am eu motivele mele! Deocamdată pot să vă asigur că nu voi irosi timpul de pomană. Dar, nici nu vreau să mă fac de râs în caz de eşec!

Intuind o anumită mândrie în sensul cererii locotenentului, maiorul nu mai insistă.

- Atunci rămâne aşa cum mi-ai cerut!, zise Oprescu zâmbind cu subînţeles locotenentului.

67

Acesta îl salută regulamentar, ieşind plin de importanţa răspunderii asumate. Curios, maiorul căută fişa inginerului Săndulache. În afară de faptul că făcuse o cerere de plecare în străinătate, la chemarea unor amici pe care-i cunoscuse pe litoral şi cu care se afla în vizite, nimic nu trezea interesul. Cererea era în curs de aprobare la cei în drept şi nu existau motive serioase de a nu-i fi aprobată. Nemulţumit, maiorul Ştefan Oprescu se ridică obosit de pe scaunul cu care nu reuşise să se obişnuiască nici măcar după trecerea atâtor ani. Îşi propuse să mai treacă odată pe la întreprindere, să mai vadă încă odată ceea ce nu putea fi văzut. *** Directorul o chemă pe Dorina prin interfon, fără a avea vreun motiv aparent de chemare, lucru ce o îngrijoră.

- Te-am chemat pentru a te anunţa că va trebui să participi la o consfătuire a celor din branşa ta, la Bucureşti. Se pare că vei sta o săptămână!

- Când trebuie să plec?, întrebă ea, cu glasul cuprins de emoţie.

- De poimâine! Fă-ţi delegaţia, ia ceva bani de la deplasări şi succes!

- Mulţumesc!, zise ea suspinând uşurată.

Se aşteptase la ceva mai rău. De când cu explozia, mereu se aştepta la ce era mai rău. Invitaţia pe care o primise pentru această consfătuire, bănuia de la cine venea. Se bucura în egală măsură cu îngrijorarea pe care o simţea atunci când se gândea la neprevăzut. Nu era îngrijorată de ceea ce ar fi spus acasă, ci de ceea ce s-ar fi putut întâmpla la venirea lui Andrei la Bucureşti. Era sigură că va veni.

Ajunsă în laborator, îi telefonă. Îl găsi agitat, supărat, gata de a reproşa lumii, toate necazurile sufletului său.

- Plec la Bucureşti!, îi spuse ea.

- Când?

- Poimâine!

- Bine, asta ştiam, dar cu ce şi la ce oră?

- Cu trenul de dimineaţă!

- Vin cu tine!

- Nu! Voi fi însoţită!

- Nu-mi pasă! Ia-mi tu bilete şi dă-mi un telefon pentru ca să te găsesc.

Dacă n-ai să-mi iei bilet, am să plătesc amendă!

- Nu fi neînţelegător! Vino cu altceva şi dă-mi un telefon la hotel!

- La care?

- Am să-ţi telefonez eu unde voi fi, iar tu ai să vii a doua zi!

- Nu, spuse el hotărât. Vin cu tine!

68

- Treaba ta, dar nu-ţi iau bilet!

- Atunci să te pregăteşti să mă ai pe conştiinţă!

- Răule!, zise ea râzând.

- Gata, nu mai discutăm! Te sărut, iubita mea, dar te voi săruta în tren ca un nebun. La revedere!

Cu receptorul mut în mână, Dorina mai rămase ascultând semnalul metalic, sperând ca să-i revină glasul. Era din ce în ce mai cuprinsă de dor şi mai ales de preţuirea pe care tot sufletul ei şi toată fiinţa ei le simţea pentru Andrei.

*** Secretarul cu probleme economice, intrase în cabinetul directorului cu câteva clipe înaintea maiorului Ştefan Oprescu. Venirea acestuia îi produse o bucurie adevărată. Spera să-i aducă noi aspecte în elucidarea cazului. Primire destule bobârnace. Directorul Szanta însuşi era curios.

Dar maiorul n-avea nicio noutate. El venise să mai vadă încă odată la faţa locului, cele întâmplate.

- Bună ziua la toată lumea!, spuse maiorul cu o familiaritate pe care altădată nu şi-o permitea.

- Bună ziua!, îi răspunse directorul ca unul ce se ştia în centrul atenţiei organelor de cercetare.

- Bună ziua!, îi răspunse secretarul nemulţumit de familiaritatea cu care maiorul îşi făcuse intrarea în birou.

- Ei, ce se mai aude?, îşi continuă maiorul atitudinea.

- La dumneata ce se mai aude?, îl interpelă secretarul cu un ton iritat.

- La noi, toate bune!

- Aţi prins vinovaţi?

- Tovarăşe secretar, îmi cer scuze, dar vinovaţii cei mai mari, sunt în incinta acestei unităţi. Dacă măsurile de siguranţă ar fi fost respectate…

- Dar n-au fost!, se grăbi să confirme supus, Szanta.

- Nu directore, n-au fost, iar pentru asta va trebui să răspundeţi!, zise secretarul.

- De ce numai el? Chiar şi noi, cei care ar fi trebuit să verificăm!, zise maiorul.

- Eu n-am de ce răspunde!, se eschivă fără sens, ridicol chiar secretarul.

- Mă mir, tovarăşe secretar. Dumneavoastră ar fi trebuit să vă asumaţi cea mai mare răspundere!, nu se lăsă maiorul.

69

- Şi de ce mă rog?

- În primul rând, pentru că oamenii selectaţi în posturi de conducere, nu trebuie să aibă vicii! Ori, după câte am aflat şi noi, aici lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa!

- Dar munca de la om la om?, încercă secretarul.

- Cu oamenii, tovarăşe secretar, dar nu cu cei ca Martin. El se pare că nu mai reacţiona la acest fel de muncă!

- Eu am încercat!, zise directorul, aliindu-se secretarului. Situaţia devenise destul de neobişnuită şi de stupidă, iar Szanta se hotărî s-o mai îndulcească.

- Dar cu ce preţ, directore, cu ce preţ?, nu se lăsă maiorul.

- Cu preţul omeniei, maiorule!, îşi susţinu directorul secretarul.

- Şi al cadavrelor!, apăsă maiorul.

O tăcere nedorită se lăsă în încăpere.

- Apropo, cu cine bea măria sa inginerul Dumitriu?

- De regulă cu colegii lui de muncă! zise directorul.

- Mai concret!

- Păi, cu inginerul Săndulache, cu…

- Iar Săndulache primeşte din partea conducerii recomandare pentru a merge în excursie în străinătate!

- Aşa-i directore?, îşi arătă surprinderea secretarul.

- Da, tovarăşe secretar. Am discutat în consiliu!

- Trebuia să te opui. Ai acest drept!

- Da, tovarăşe director, am zis să ţin cont de părerea colectivă!

- Răspunderea e totuşi personală!

- Recunosc, sunt vinovat!, zise Szanta sfârşit.

- Nu-i cazul tovarăşe secretar!, zise maiorul satisfăcut. Eu doar vă informez, dar nu cer şi măsuri. Acolo unde e nevoie le luăm în virtutea legislaţiei în vigoare!

Tăcerea se instaură apăsătoare. În atmosfera de loc plăcută sunetul interfonului ţiui cu stridenţă. Era laboratorul.

- Tovarăşe director!, se auzi vocea Dorinei, voi prezenta vreo temă?

- Nu ştiu tovarăşa Dumitriu. Ia legătura şi dumneata cu centrala!

- Mă scuzaţi!, se auzi glasul ei uşor stânjenit.

- Despre ce este vorba?, întrebă maiorul.

- Şefa laboratorului, pleacă la Bucureşti, la o consfătuire.

- Săndulache pleacă şi el?

- Nu, de ce?

70

- Păi, i-am spus să treacă pe la mine, dar…

- Probabil că-l mai aşteaptă încă pe Ichim!

- Ce-i cu el?

- N-a mai venit de două zile la serviciu!

- Şi?

- Mai aştept şi mâine. Dacă nu vine, voi merge acasă la el!

- Mai bine merg eu. Aveţi adresa?

- O puteţi lua de la secretariat!

- Vă mulţumesc!, zise maiorul, ridicându-se ca şi cum ar fi fost cuprins de un gând nou. Îl părăsi grăbit. În urma lui, directorul se simţea şi mai stingherit în faţa secretarului judeţenei de partid.

De parcă ar fi vrut să curme alte explicaţii, secretarul se ridică la rândul lui, părăsind cu sufletul greu întreprinderea.

*** Dorina se urcă în tren în ultima clipă. Întârzierea, nu atât din vina ei cât din a ceasului deşteptător. Nu luase decât un singur bilet. O amuzase ideea lui Andrei, ba chiar o făcuse fericită, dar îl ştia destul de sobru pentru a-l crede în stare de glume care nu se potriveau cu firea lui.

Se aşeză în compartiment, încredinţată că-l va întâlni a doua zi. Acceleratul porni lin, luminile oraşului rămaseră în urmă. Ora destul de matinală, somnolenţa pasagerilor şi uniformitatea zgomotului, o făcură să moţăie.

Somnul o cuprinse uşor. În compartiment mai rămăsese doar o pereche de bătrânei, care sforăiau de-a binelea, sprijinindu-se unul pe altul.

Cu un somn uşor, somn pe care şi-l formase încă din copilărie, Dorina se trezi când uşa compartimentului se deschise uşor, lăsând să pătrundă zgomotul roţilor. Era Andrei. Se ridică aproape fără voie în picioare şi fără un cuvânt, se lăsă cuprinsă în braţe. Bătrânii se ghemuiră ceva mai mult unul în celălalt.

- Ai venit totuşi!, reuşi ea să suspine.

- Dar ce credeai?

- Credeam şi încă mai cred că, n-ai fi în stare s-o faci!

Andrei zâmbi.

- Ai luat bilet? Îl întrebă ea cu spaimă.

- De ce, doar ai luat tu!

- Vai nu, dragul meu! Îmi pare rău, nespus de rău!

Tăcerea se aşternu între şi stânjenitoare. Ca un făcut, pe coridor se auzi cleştele controlorului.

- Ce ne facem? zise Dorina cu glasul stins.

- Ce ne facem? Am să văd de unul singur cum mă descurc!

- Dragule, nu vorbi aşa. Uite, vrei să-ţi spun… vrei cu adevărat să-ţi spun de ce n-am luat?

71

- Nu. Ştiu… Nu ai bani!

Ea îşi plecă privirile doborâtă de intuiţia lui. Nu spuse nimic.

- Biletele dumneavoastră!, zise controlorul.

Andrei o privi pe Dorina cum îşi căuta pierdută biletul. Mâinile îi tremurau, orbecăind în poşeta plină cu de toate. Bătrânii întinseră biletele, în timp ce Andrei îl întinse pe al său. Dorina îl privi înmărmurită. Între timp găsise şi ea biletul, rămânând cu mâna întinsă pe lângă trup, fără vlagă. Controlorul o privi, cum Andrei îi luă biletul din mână, rămânând stupefiat, când femeia îi cuprinse gâtul cu aceleaşi mâini cu care nu reuşise mai înainte să-i dea biletul.

- Oameni în toată firea!, zise el îndepărtându-se uşor iritat.

- Iubitul meu, cel mai bun şi cel mai drag, iubitul meu, omul meu deştept, cum de-ai ghicit?

Bătrânii îi priveau miraţi, încurcaţi. Scena la care erau martori fără voie, îi amuza.

- N-am ghicit, dar am fost prevăzător. Cel mult puteam să pierd un bilet, dar nu onoarea!

Andrei îşi aprinse o ţigară. Îi întinse pachetul: - Ai Kent?

- De astă vară, de când am fost pe litoral!

Tremurând încă, Doina îşi aprinse ţigara ferindu-se de hurducăielile trenului.

Tăceau deopotrivă. Târziu, cuprinşi de răcoarea dimineţii, întrebă în compartiment.

Nici nu observaser când alţi călători trecuseră pe lângă ei şi le ocupaseră locurile.

Andrei nu avea loc în acel compartiment. Ieşi înapoi, după ce se asigură că-i fusese redat locul femeii pentru care venise acolo. În prima oprire, era capătul călătoriei, Bucureşti. *** Locotenentul Soican nu venise încă la raport. Maiorul Oprescu era uşor neliniştit. Inginerul Săndulache se afla în faţa lui.

- Ce ştiţi despre dispariţia documentaţiei?

- Tot atâta cât şi dumneavoastră!

- Dar de unde ştiţi cât ştim noi?

- Am zis şi eu aşa!

- Uite ce e, tovarăşe inginer, am rugămintea să nu mai vorbim doar de dragul de a vorbi. Vă atenţionez că veţi scrie tot ceea ce-mi veţi spune. Veţi da o declaraţie, din care să rezulte aproximativ toate răspunsurile pe care le veţi da. În consecinţă, ce ştiţi despre dispariţia documentaţiei?

- Sincer să fiu, nimic!

- Aveţi vreo bănuială, vreo supoziţie?

- Nu, inginerul şef este răspunzător!

- Asta ştim şi noi, dar mă aşteptam să ştiţi ceva mai mult. Sunteţi prieten cu inginerul şef, doar!

- Aşa, numai la un şpriţ!

- Păi, tocmai aici e buba. La un şpriţ mai spune omul câte ceva!

- Mie nu-mi spunea sau cel puţin nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva în legătură cu aşa ceva.

72

- Nici măcar despre conţinutul documentaţiei?

- Ba da, dar numai în limitele care priveau sectorul meu de activitate. Ar fi fost şi greu să ţină minte toată documentaţia!

- De unde ştiţi?

- Presupun, tovarăşe maior!

- Iarăşi presupuneri, supoziţii…

- Mă iertaţi, singurul lucru pe care totuşi mi-l aduc aminte în legătură cu explozia, este faptul că inginerul şef se plângea de maistrul Ichim. Spunea că acesta nu era demn de părul alb pe care îl purta.

- De ce?!

- Cică nea Iordache îl acuza pe inginerul şef că ar fi dat alte cote la dozaj decât cele prevăzute în proiect!

- Şi care-i după părerea dumitale adevărul?

- Adevărul nu-l cunosc. Când l-am întrebat pe inginerul şef, mi-a spus că maistrul minte, iar pe nea Iordache n-am mai avut când să-l întreb, că n-a mai venit la lucru.

- Şi n-ai fost curios să afli unde este?

- Ba da, dar nu i-am dat de urmă. Nimeni nu ştie nimic de el!

- Are familie?

- O fată. A rămas văduv de mai mulţi ani!

- Bine, vă rog acum să scrieţi tot ce mi-aţi relatat!

Maiorul îi întinse câteva coli de scris, după care începu să-i urmărească scrisul nervos, dezordonat, destul de neciteţ, cu care inginerul umplea coala. Ceva nedesluşit îl făcea să nu nutrească simpatie pentru acest om. Se scutură de parcă ar fi vrut să-şi scoată acest gând din minte, după care se apucă să-şi plimbe gândurile spre alte supoziţii. Când inginerul spuse că a terminat, rămase surprins.

Reciti sau mai bine zis citi cele scrise, după care îi ceru inginerului să semneze.

Introduse hârtiile în sertar, luându-şi rămas bun de la inginer. Gândul îi rămase la maistrul Iordache. *** Lucrările consfătuirii mergeau destul de încet. În afara prelucrării unor legi şi acte normative nou apărute, cele câteva comunicări nu erau pe măsura amplorii pe care centrala o dăduse acestei manifestări.

Andrei şi Dorina se cazară la acelaşi hotel. Situat în centrul Bucureştiului, Intercontinentalul era cel mai apropiat de locul desfăşurării lucrărilor. Andrei era împreună cu un coleg din provincie, iar Dorina singură. Singură în cameră. I se părea ca un semn al providenţei. Camera era imensă. Într-o pauză, Stoienescu îi întâlni pe amândoi în holul instituţiei, servind ceva la bufetul rece.

- Salut provincia!, spuse el jovial.

- Bine v-am găsit!, îi răspunse Dorina.

Andrei se mulţumi să-i strângă mâna în tăcere.

- Ei, cum vă simţiţi?

- Uşor stânjeniţi!, zise Andrei.

- De ce?

73

- Fiecare ne întreabă ce s-a întâmplat acolo la noi. Şi cum nu ştim mare lucru, fiecare crede că ascundem ceva şi se uită la noi de parcă am avea ceva contribuţii la catastrofă, de parcă am ascunde niscaiva vini.

- E firesc! Ce-ai fi vrut, să te felicite?

- Dar ce putem face?, zise Dorina.

- Să vegheaţi doamnă! Şi asupra soţului şi asupra celor ce s-ar fi putut întâmpla!

- Şi credeţi că n-am făcut-o?

- Dar cu ce rezultate? Se pare că la judeţeana dumneavoastră se vor lua măsuri severe.

- Adică?, întrebă Andrei.

- Se vorbeşte de schimbarea soţului dumneavoastră!

- Sinceră să fiu, îmi pare rău, dar cu ce aş mai putea să-l ajut?

- Din păcate cu nimic! Centrala noastră nu se va opune. Iar eu nu mai am încredere în el. Îmi cer scuze, dar directorul mă ştie. Nu pot să vă ascund adevărul!

- Vă mulţumesc!

- Pentru veşti rele, vă rog să nu-mi mulţumiţi. Ei, dar să ne grăbim!

Lucrările reîncepură. Se înseră de-a binelea. Fură lăsaţi să se îndrepte spre treburile lor. Andrei o invită pe Dorina la restaurantul hotelului. Era obosit. Ea însăşi era destul de obosită şi mai ales indispusă. Vestea primită, surprinzător, o durea.

Durerea avea aceeaşi pricină, onoarea copiilor. Prevăzuse deznodământul, se luptase pentru a-l amâna cât mai mult. Venise, implacabil, ca o ghilotină. Cinară în tăcere. Nici Andrei şi nici ea nu vroiau să fie cei care ar fi putut silui într-un fel adevărul.

- Îmi pare rău, zise el fără voie!

Dorina îi zâmbi amar.

- S-au dus clipele noastre senine!

- Ba nu! Nimic nu trebuie să tulbure zilele noastre. Cine ştie când ne vom mai putea întâlni cu ele. Propun să mergem undeva.

- Unde?

- La teatru, la operă…

- Dragul meu, e inutil. Mai este puţin şi se închide restaurantul, iar lumea a început să iasă de la film!

- Adevărat! A trecut de ora opt, pardon douăzeci!

Izbucniră în râs. Orchestra îşi strângea instrumentele.

- Atunci mă inviţi la tine?, zise el timid.

- Singură, mi-ar fi mai greu. Aşa cel puţin voi sta la televizor alături de tine. se „prind” bulgarii!

- Perfect, să mergem!

Aşteptară chelnerul cu banii pregătiţi. Dorina îşi făcea tot timpul reproşuri asupra nesăbuinţei cu care Andrei cheltuia banii. Nici acum nu se obişnuise cu acest mod de viaţă.

Televizorul color îşi dezmorţise repede măruntaiele. Imaginile se succedau pe lângă ei. Nu erau atenţi. Andrei se aşeză pe un fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. Îi întinse pachetul. Dorina ezitând, îşi aprinse la rându-i o ţigară. Îl privea pe bărbatul de lângă ea, fără nicio urmă de jenă sau de stinghereală. Îl simţea alături de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. Ochii lui erau pierduţi în arcadele stufoase ce-i 74

mărgineau fruntea cu autoritate de necontestat al celui care era gata de acţiune.

Trase cu putere din ţigară, aşteptându-l. De parcă ar fi simţit acest lucru, Andrei spuse: - Până când?

Ea nu-i răspunse imediat. Nici n-ar fi putut. Emoţia, durerea, starea de singurătate, zădărnicia luptei, o podidi. Lacrimile plecară tăcute spre comisura buzelor, adăstând o clipă, ca spre a-şi aduna puteri, năvălind spre bărbia tremurândă. Andrei se repezi înfricoşat.

- Tu plângi? Tu plângi iubita mea, şi nu trebuie! Lacrimile tale nu sunt binevenite. O sărută cu gingăşie pe obrazul sărat, îi luă ţigara fumegândă şi o aruncă în scrumiera imensă de pe măsuţă de frisoane. Dorina îşi ghemui picioarele sub şezut, fără a scoate un cuvânt, dar fără a-şi putea opri lacrimile.

- Nu plâng!, spuse ea şoptit.

Andrei o auzi şi se înspăimântă. Niciodată nu văzuse un om, o femeie atât de doborâtă, de rănită în sufletul ei. Se apropie de ea. O luă aşa ghemuită cum era, în braţele puternice şi o culcă cu grijă sub pătura aspră a hotelului. O sărută năucit de durere. Sărutările îi erau ca de pară, frigeau. Ea îi răspunse cu aceeaşi ardoare. Târziu, când se dezmeticiră, el o privi uimit. Trupul gol se odihnea într-o veghe vie, trează. Mâinile cu degete prelungi se aşezau ca nişte dulci adieri pe trupul bărbatului dorit.

- Eşti minunată!

Ea zâmbi neîncrezătoare.

- Mă tot uit şi nu-mi vine a crede. Ţi-ai văzut sânii?

- Da, nici nu am!, zise ea stingherită.

- Dar aici în căuşul palmelor mele ce-i?

- Sunt bătrână Andrei. Palmele tale nu au ochi, dar tu n-ai voie să nu ai.

Eşti acum al meu. O ştiu, o simt. Dar va veni o vreme când nu ei mai fi. Am şi mustăţi!

Glumind, el se repezi să-i cuprindă puful de pe buza superioară. Ea se retrase blând. Îi plăcea năvala lui, îl iubea, îl simţea aidoma viselor ei de când se ştie. Se lipea de trupul lui simţind cum se completa golul din sufletu-i rănit.

- Te vreau ca un nebun!

- Te-am simţit!, îi zise ea fără sfială, lăsându-se din nou îmbrăţişată. Gurile lor se căutară cu frenezie. Nimic nu le era mai aproape decât ei înşişi. Se căutau unul într-altul cu patetismul celor care se tem să se piardă.

- Aş vrea să mor, în clipa asta!, îi şopti ea.

Andrei simţi acelaşi lucru.

- Să nu mori. Mai bine să-mi faci un copil!

- Tu?!

- Da eu. Ce te miri? De la tine vreau un copil!

- Poate c-ar fi mai bine. Poate, aşa aş avea curajul, de a veni lângă tine!

Andrei o cuprinse în braţe, strângând-o până la durere. Ea nu-i spune nimic. efectiv dorea să moară în braţele lui. Coastele îi trosniră surd. Andrei se sperie şi slăbi strânsoarea braţelor năvalnice.

- Omul meu drag!, rosti ea cu glasul slab, respirând cu greu.

- Tu chiar ai vrea să mori?, constată el.

Ea nu-i răspunse, dar privirile îi confirmară toate bănuielile.

75

- Doamne ajută-ne!, spuse el înspăimântat de ce văzuse în adâncul privirilor ei. Un val de disperare îl cuprinse ca o furtună. Fără a se mai putea controla, Andrei se simţi doborât. O lacrimă căzu brusc pe obrazul ei. Dorina îl privi înspăimântată.

- Tu n-ai voie să faci asta, înţelegi? Tu nu! Îl scutura cu disperare de umerii goi şi musculoşi.

- Te rog să mă ierţi!

- Ba tu trebuie să mă ierţi! Ţi-am adus în cale numai nefericire. Nu aveai destule pe cap. trebuia să mai apar eu? Măcar, de-aş fi apărut acum zece ani. cel puţin erau copiii mici.

- Acum nu m-ar iubi?

- Nu. Cel puţin aşa cred. Îşi iubesc tatăl.

- Ce pot iubi la el?

- Imaginea pe care eu le-am format-o.

- Ai minţit!

- Nu, Andrei, nu i-am minţit, dar nu le-am dat voie să-şi judece tatăl. Nici eu nu i-am judecat pe ai mei!

- Şi ai făcut bine?

- Nu aveam altă soluţie!

- Şi acum tot aşa vei face?

- Nu ştiu, nu cred, dar mi-e teamă!

- De ce ţi-e teamă?

- De tot ce mi se întâmplă. Aş fi vrut să nu te iubesc. Să fiu o dulce amantă.

Să nu ai faţă de mine decât … să nu fiu decât un capriciu. Iar acum văd că nu se poate!

- Atunci de ce nu vrei să fi a mea?

- Dragul meu, drag! Îmi place ce-mi spui, dar nu-mi place că nu te gândeşti puţin. Ce-ar spune lumea dacă ar afla ce facem noi acum? Cum aş mai putea merge pe stradă? Mi-e teamă să nu întinăm ceea ce se întâmplă cu noi. Dă-mi voie să mai gândesc. Nu mă grăbi…

- Am să te aştept oricât!

- Nu-ţi cer decât puţină răbdare!

- Şi eu ce să fac în timpul acesta? Să mă prostituez, să mă cuplez cu cine nu mă merită? Să respir acelaşi aer cu ea, să mă sinucid?

- O dragul meu drag, de ce nu ai încredere în mine? Mie crezi că mi-e uşor?

- Înnebunesc la gândul că în fiecare zi te ţine în braţe un bărbat care nu te merită!

- N-ar trebui! Între noi de foarte multă vreme nu se mai întâmplă mare lucru.

Iar acum, de când te cunosc, pot să jur că nu s-a întâmplat nimic!

- Nu jura, nu pot crede!

- Mă doare, dar e bine că-mi spui. Poate am să-ţi pot dovedi că nu te mint!

Andrei o privi în tăcere. Din fiecare colţ al camerei, umbre nevăzute se îndreptau spre sufletul lui. Tristeţea îl copleşea, fără voie.

Se regăsise într-o femeie, prea târziu. Totul îi apărea zădărnicit de logica vieţii. Refuzul lui de a recunoaşte o eventuală înfrângere, un nou eşec, o altă abandonare, era gestul unui disperat în faţa destinului. Dar era ceva. Aproape unica şansă de a se regăsi.

76

Adormi fericit. Îşi simţea trupul uşor, dar somnul o dulce mângâiere. Se simţea ocrotit. Nu-şi mai dorea să se trezească. Dimineţile începură a-l îngrozi. Era mereu singur. Împreună cu toţi, dar singur.

*** Locotenentul era nerăbdător. La morgă nu putuse recunoaşte cu uşurinţă cadavrul din faţa lui. Desfigurat şi descompus într-o mare măsură, trupul maistrului Iordache, era întins în faţa celor care de obicei nu se simţeau stânjeniţi de asemenea monstruoase mutilări.

Urme de vânătăi pe tot trupul, de falange arse, scrotul extrem de umflat, arătau chinurile prin care trecuse omul înainte de a fi omorât. Locotenentului Niculae Soican, îi revenise sarcina să anunţe familia, să caute urme, să găsească făptaşii. Aştepta de mai multe ore sosirea fetei maistrului, plecată nu se ştie unde, cu teama în suflet. Şi ei i se putea întâmpla să fie victima unei mârşăvii. De obicei nu întârzia, dar nici nu se ştiau prea multe despre felul ei de a fi.

Se-nserase de-a binelea, când, locotenentul sesiză silueta unui copil, furişându-se prin spatele casei bătrâneşti. De acolo de unde se afla, locotenentul nu putea acţiona fără a fi văzut. Se hotărî să-şi schimbe locul. Traversă strada cu aerul cel mai firesc posibil. Apoi ca şi cum ar fi avut oarecari treburi cu ai casei, ciocăni la uşa din faţa casei. Nu aşteptă prea mult, ci se îndreptă cu paşi furişaţi spre spatele clădirii, sperând ca cel intrat, speriat de bătăile de la uşa din faţă, să părăsească clădirea prin acelaşi loc pe unde intrase. Şi într-adevăr, lucrurile s-au petrecut aidoma. Uşa din spate se deschise brusc şi capul unui om bătrân, se iţi prin deschizătura ei, rostogolind nişte ochi bulbucaţi. “Şi eu care credeam că e un copil”, apucă să-şi zică într-o fracţiune de secundă locotenentul. Simţindu-se în primejdie, mai bine zis, zărindu-l pe locotenent, se retrase cu repeziciune.

Locotenentul se năpusti cu iuţeala tinereţii pe urmele necunoscutului. Se repezi într-acolo. Mai apucă să zărească trupul micuţ de copil, părăsind pervazul ferestrei.

Vru să facă acelaşi lucru, dar se convinsese odată mai mult, că individul avea statura unui copil. Pentru locotenent, a ieşi prin acelaşi loc, era imposibil… statura nu-i permitea. Furios, mai apucă să zărească silueta scundă, dispărând în umbra înserării. Necăjit peste măsură, se îndreptă spre celelalte încăperi ale locuinţei.

Zări, cu bucurie, un telefon şi-l ridică. Funcţiona, formând numărul maiorului. Când îi auzi vocea în receptor, se bucură în aceeaşi măsură pe cât de mult se întristă.

Ceru pe scurt ajutoare, rămânând singur acolo. Când îi veniră, se îndreptă cu inima cuprinsă de teama reproşurilor, spre sediul maiorului Oprescu.

*** La judeţeană, şedinţa fusese scurtă. Analizate, punct cu punct, multe din măsurile preconizate de secretarul cu probleme economice se dovediseră bune, 77

dar nu suficiente pentru a dovedi competenţă şi mai ales profesionalismul necesar pentru a convinge. De aceea secretarul se dovedi necruţător.

- Tovarăşe secretar, ar trebui să faci ceva pentru ca să nu ne mai oferi asemenea situaţii neplăcute!, zise prima secretară, cu un ton ce nu prevestea nimic bun.

Secretarul cu probleme economice, nu răspunse, dar înţelese că lucrurile luaseră o întorsătură nouă, gravă, pentru el. Se despărţi neliniştit, îndreptându-se spre întreprinderea care îi scosese atâţia peri albi. La prima oră, erau convocaţi majoritatea celor care aveau vreo răspundere în desfăşurarea lucrurilor în unitate.

Inginerul şef trebuia schimbat. Nimic nu mai justifica, prezenţa lui în post. Chiar şi postul conducerii trebuia să răspundă pentru cele întâmplate.

Sala de şedinţe era plină, capetele nerăbdătoare ale celor adunaţi se roteau de fiecare dată spre intrare, ori de câte ori se auzea ceva care ar fi fost un indiciu, că ar mai intra vreo persoană.

- Bună ziua!, spuse secretarul intrând.

- Să trăiţi!, se auziră mai multe voci, suprapunându-se în murmurul vorbelor şoptite de participanţi. În urma lui, toată conducerea era pregătită de tot ceea ce e mai rău. Feţele sumbre, nu prevesteau nimic bun.

Se aşezară direct la tribună. Preşedintele consiliului oamenilor muncii deschise şedinţa lărgită a consiliului, unde vor analiza cele petrecute. Ceru înscrieri la cuvânt. nimeni nu se înscria. Erau cu toţii numai ochi şi urechi, dar nu şi gură. Până la urmă, se înscrise directorul, contabilul şef şi alţi factori cu munci de răspundere. În cuvântul lor, criticară lipsa de răspundere a unora dintre ei, fără a nominaliza pe altcineva, decât pe inginerul şef. Produse oarecare mirare că Săndulache se aliniase la aceeaşi răspundere. În final, se hotărî destituirea inginerului şef, sancţionarea şefului de secţie, a directorului. Răsuflară uşuraţi cu toţii, când se închise şedinţa.

Directorul îl invită pe secretar la camera protocolară, aşa cum procedase de atâtea ori. Fu refuzat.

- Totuşi?, insistă Szanta.

- Nu, categoric nu, refuză fără nicio urmă de echivoc secretarul. Îşi strânseră mâinile în tăcere. Refuzul îl alarmă pe director atât de mult, încât nici nu observă când apăruse locotenentul Soican în întâmpinarea sa.

- Pot să vă deranjez câteva momente?, spuse el cu oarecare sfială.

- Desigur, tovarăşe locotenent, desigur!, se grăbi directorul să-l invite pe acesta în locul secretarului de partid.

Intrară în încăperea mică, rezervată protocolului. Pe masa lungă ce se întindea de la un capăt la celălalt al încăperii, erau aşezate câteva farfurii cu de toate. Locotenentul se opri surprins.

- Intraţi, intraţi, nu-i pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte, parcă aşa se zice!, spuse Szanta, apucându-l de umeri pe locotenent, silindu-l parcă să se aşeze.

- Am venit… încercă locotenentul să înceapă o conversaţie.

- Ştiu, aţi venit să mai cercetaţi ceva!, îl întrerupse directorul turnând vin întrun pahar.

- Ba nu, am venit să vă anunţ moartea maistrului Iordache!

78

Directorul rămase cu paharul în mână. Uluit peste măsură, se dovedi incapabil de orice reacţie. Locotenentul îl privea, scrutându-l cu atenţie.

- Vin de la casa lui!, continuă locotenentul. Am vrut să stau de vorbă cu fiica lui, dar n-am găsit-o. Sincer să fiu, mă aflu aici pentru a vă întreba dacă nu ştiţi cumva unde poate fi găsită.

Directorul nu-i răspunse. Cu capul în mâini se legăna gemând.

- Cine ar fi putut bănui? Cine?

Locotenentul îl privea compătimindu-l în tăcere. Avea un adevărat respect pentru marile suferinţe umane. Durerea directorului i se părea pe deplin justificată.

- Eu l-am adus aici. Nu mai avea pe nimeni, decât pe fiica lui şi pe mine. Eu l-am adus şi port toată vina. Cine şi-ar fi putut închipui? Chiar ieri am primit de la fiica sa o vedere. Uite-o, zise el, întinzând o carte ilustrată pe care o păstra asupra lui. M-am mirat că vine tocmai de la Roman. Am crezut că a plecat la cineva, cu maistrul Ichim.

- Era mort de mai multe zile, zise locotenentul.

- Cine şi-ar fi închipuit ? Auzi dom’le. El mort şi ea la Roman.

- Vreţi să-mi lăsaţi mie vederea?

- Desigur, luaţi-o, poate vă este de folos. Măcar acum!

- Vă mulţumesc, cred că-mi va folosi!

- Să bem măcar ceva, zise directorul. Măcar pentru sufletul bietului om!

- Îmi pare rău, nu pot! În primul rând serviciul, în al doilea rând n-am mâncat nimic şi nici nu pot să mănânc ceva. Mă scuzaţi, dar cred, că e mai bine să plec.

Sunt aşteptat!

- Păcat, eu o să rămân să beau un pahar pentru sufletul bătrânului meu prieten. Nu vă mai conduc!, zise directorul cu vocea frântă de durere.

Locotenentul îi strânse mâna vlăguită. Îl înţelegea, prea multe se adunaseră în acea zi. Era el director, dar era în primul rând om. Iar pentru omul care era, avea suficientă înţelegere. Pentru el, nu era timp de alte consolări. Cu vederea în mână se îndreptă spre sediul miliţiei.

*** Întoarcerea lor a fost o adevărată pedeapsă. Îşi luară locuri în acelaşi compartiment. Tot drumul nu şi-au putut spune nimic. Durerea pe care o simţeau, îi amuţise deopotrivă, Andrei o ţinea de braţ, strângându-l din când în când. Durerea o făcea să se simtă vie. Durerea strângerii lui, îi provoca un sentiment de recunoştinţă. Ar fi vrut s-o sugrume. Trenul înghiţea clipă de clipă spaţiile care încă îi mai separau de realitatea dureroasă. Orice ar fi vrut să spună şi s-o întrebe, ar fi fost o impietate. Andrei intuia aceasta. Tăcerea lui era mai mult decât orice rostire. Era ceea ce aştepta Dorina de la el.

- Aş bea ceva!, zise el într-un târziu.

- Şi eu!, spuse ea. Într-adevăr, în sufletul lor, uitarea nu-şi putea face loc decât aşa.

- Mergem?

- Desigur!

79

Se îndreptară spre vagonul restaurant. Cu greu îşi găsiră loc la o masă.

- O cafea, vă rog!, zise el în numele amândurora.

- N-avem!, spuse chelnerul sec.

- Atunci ceva de mâncare!, spuse el.

- Nu mai avem nimic. Numai de băut!

- Formidabil! Am ajuns să văd şi ziua când la vagonul restaurant se dă numai băutură. De fapt asta vroiam, dar cum ştiam că nu daţi fără mâncare…

- Asta era înainte!

- Bine, bine, adu votcă sau coniac sau ceva tare!

- Coniac Unirea sau Murfatlar?

- Murfatlar!

Dorina nu spuse nimic. Aştepta, ar fi aşteptat orice, numai să nu se mai întoarcă.

Trenul îşi continua imperturbabil drumul. Coniacul nu-i ajută. Nimic nu le putea fi de folos. Simţeau acest lucru, cu atât mai mult cu cât se apropiară de capătul călătoriei. De aceea, când trenul se opri în gara pe care niciunul din ei n-o dorea, Andrei o lăsă pe Dorina să se depărteze în ceea ce sufletul lui n-ar fi dorit niciodată să mai regăsească. O vreme o urmări din priviri, apoi o urmări efectiv pe străzile despuiate de lumea rară a trecătorilor întârziaţi ca şi ei în afara locuinţelor de probleme ce nu suferiseră amânare, după care, o lăsă pradă locuinţei în care trebuia să se întoarcă. El însuşi se întoarse în sânul a ceea ce numai familie nu se mai putea numi. De aceea primul lucru pe care-l făcu, fu acela de a se tolăni în patul pe care de multă vreme nu şi-l mai dorea. Adormi cu greu, cu toate că era obosit peste măsură. Adormi cu gândul la ea.

*** - Ce să caute fata tocmai la Roman?!, se trezi murmurând maiorul în faţa locotenentului.

- Totuşi, vederea e de acolo, tovarăşe maior!

- Măi băiatule, eu nu asta contest! Mă surprinde ciudăţenia drumului atât de lung, la sute de kilometri, într-o zi când după spusele celor de la medico-legale, taică-său era mort. Tu nu vezi nimic în treaba asta?

- Sincer să fiu, nu prea. Doar dacă…

- Dacă ce?

- Dacă asasinii sau asasinul nu a răpit şi fata!, zise Soican.

- Ai început să-mi placi! Dar ce rost mai avea atunci ca ea să-i mai scrie?

- De, ştiu şi eu?, făcu bătrâneşte locotenentul.

- Hai, pune-ţi mintea la fiert, poate iese de-o supă!

- Poate că fata a avut norocul să-i dea de veste tatălui, unde se află.

- Norocul zici, hm? N-aş prea crede. Prea e totul liniştit!

- Adevărat tovarăşe maior! Care fiică ar scrie tatălui să fie liniştit că se întoarce degrabă, cum zice fata în ilustrată?, zise locotenentul privind încă odată textul.

- Atunci?, făcu maiorul Oprescu.

80

- Atunci, n-ar avea niciun rost să mă duc până acolo. Cred că ar fi mai bine dacă aş rămâne pe loc şi aş continua să cercetez ce se mai poate.

- Ba nu, locotenente! Ai să te duci la Roman. Ai să cauţi să dai de urma fetei!

- Singur? Oraşul e mare…

- Nu te speria! Te vor ajuta cei de la locală. Vorbesc eu cu ei. Uite, ai ordinul de serviciu gata, îi spuse maiorul întinzându-i formularul pe care trebuia înscris numai numele şi locul unde trebuia să se deplaseze posesorul lui.

- Intră!, zise maiorul deodată, răspunzând bătăilor abia auzite de la uşa capitonată a biroului său.

- A sosit un plic pe adresa dumneavoastră, zise subofiţerul mic şi burduhănos, de la administrativ.

- Dă-l încoace!, zise maiorul apucându-l neglijent de un colţ.

- Vreţi să-l semnaţi?, zise locotenentul întinzându-i ordinul completat.

- Dă-mi şi stiloul tău. Poate-ţi aduce noroc!, zise maiorul încercând să-şi amintească unde-şi uitase pixul multicolor cu care se mândrea adesea în faţa colegilor care nu-şi procuraseră un asemenea instrument extrem de util şi de binevenit.

- Locotenentul îl părăsi. Maiorul îl privi cu nostalgia conştientă pe care maturitatea vârstei i-o putea da. Gândurile îl purtau din nou fără voie, la începutul carierei lui. Ce tânăr mai era! Cum I se păreau atunci toate. Oftând, maiorul privi plicul voluminos de pe masa lui. Numele şi funcţia lui, erau caligrafiate cu grijă, de parcă un elev sârguincios ar fi vrut să-şi arate că a învăţat pe deplin tainele scrisului. Îl luă din nou în mână, mirându-se oarecum de greutatea lui. Îl desfăcu fără nici un gând. Conţinea fotografii. Maiorul le privi pentru câteva clipe, apoi se simţi martorul unei odioase mistificări. Goi, Andrei Marinescu şi Dorina Dumitriu, arătau de parcă totul ar fi fost o blasfemie. Maiorul se surprinse aproape fără voie nutrind un sentiment de compasiune pentru cei care fuseseră întinaţi în pelicula fotografică.

- Deci asta!, era, îşi spuse din nou maiorul ca pentru sine. Din acelaşi plic, se revărsă un bilet: nu întotdeauna cei vinovaţi sunt cu adevărat cunoscuţi celor care fac dreptate.

Maiorul se jenă fără voia lui. Introduse fotografiile compromiţătoare în plic.

Mai citi odată biletul, fără a se dumiri pe dată. Apoi, de parcă s-ar fi lămurit pe deplin, puse mâna pe telefonul din faţa lui. Formă un număr: - Cu tovarăşul director, vă rog, zise el secretarei lui Andrei Marinescu.

*** Dorina intră în casă, cu chipul lui Andrei în suflet. Sunetele de pian o neliniştiră. Îşi credea copii adormiţi. Nu s-ar fi aşteptat ca cea mică să mai fie încă în faşa partiturii. Zgomotul cheii introduse în broască, deschiderea uşii, n-o întrerupse pe Adriana de la exerciţiu.

Dorina păşi în vârful picioarelor. Îşi lăsă cu grijă geanta de voiaj în antreu, oprindu-se în tocul uşii deschise a camerei de studiu. Îşi privi fetiţa cu dragoste şi 81

cu durere. Bustul firav, încordat deasupra partiturii şi na fildeşului îngălbenit al clapelor vechiului pian, o impresionară dureros. Nu mai găsea în sufletul şi pacea de altădată. Apariţia lui Andrei o tulburase.

Pentru prima dată în viaţa ei, iubea. Iubea aşa cum înţelesese ea că trebuie să iubească o femeie. Era mama inconştientă a doi copii. Nu-i dorise, dar îi lăsase pentru că altceva mai bun nu avea de ales. Nu-l iubise pe tatăl lor, dar se resemnase cu statutul social pe care acesta i-l dăduse. Mama ei o dusese şi mai rău şi tot nu-şi părăsise tatăl. Sentimentul datoriei împlinite, era înrădăcinat în sufletul ei, mai mult decât orice alt simţământ. Nu era loc de a vedea dacă îşi iubeşte soţul sau nu. Îl luase, luase foc în gură, trebuia să ducă până la capăt. Asta era datoria ei de femeie şi de mamă. Şi niciodată n-ar fi crezut că poate să fie altfel. Degeaba a văzut într-un târziu cât de mult se înşelase. Cât de puţin primise pentru credinţa ei în familie. Nu mai era nimic de făcut. Trebuia să-şi crească copiii.

Chiar şi acum, după ce-l întâlnise pe omul visat, pe cel căruia i-ar fi dăruit întreaga viaţă, simţea că trebuie să fie mai întâi mamă şi numai după aceea femeie. Lacrimi mari şi mute îi coborau pe obraz. Trupul Adrianei copleşit de sunetele muzicii, îi copleşiră sufletul. Iar această năvală a copilului ei, îi doborî speranţa efemeră a fericirii visate cu câteva clipe înainte.

Adriana se opri. Îşi mişcă degetele amorţite de efort, îşi ridică braţele deasupra capului, întinzându-şi trupul mic de parcă ar fi vrut să se desprindă din locul acela. Apoi, fără voie, îşi întoarse capul spre uşa din care mama o privea înlăcrimată.

- Mamă, ai venit. În sfârşit, ai venit!, zise ea ridicându-se brusc cu tot trupul şi cu braţele întinse spre chipul mamei ei.

- Ssst!, spunea Dorina cuprinzând-o în braţe.

O ridică cu uşurinţă de la pământ şi o legănă ascunzându-i capul pe umărul ei.

- Ce bine că ai venit. Dacă ai şti cât te-am aşteptat, dacă ai şti!, spuse fetiţa cu glas şoptit.

- Ştiu draga mea, ştiu!, spuse Dorina şoptit, ca în transă, îmbrăţişând trupul fetiţei strâns cu putere, încercând să-şi înăbuşe durerea.

- Mamă, mă sufoci!, zise Adriana uşor.

Dorina o lăsă din braţe. Din camera cealaltă veni Miruna.

- N-am mai auzit muzica şi nu ştiam ce anume a făcut-o pe geniala mea surioară să înceteze zdrăngănitul!, zise ea uşor ironică.

- Bine v-am găsit copii!, zise Dorina cu glas uşor.

- Mamă, tu plângi?, o întrebă Miruna desprinzându-se din îmbrăţişare.

- Mi-a fost dor de voi!, se sili ea să dea asigurări. În realitate lacrimile erau jertfa pentru fericirea ei atât de rară şi de scurtă.

- Mămica noastră!, ziseră fetele într-un glas, îmbrăţişând-o deopotrivă.

Trupul ei subţire, se frânse brusc. Braţele copilelor îi ajungeau fie împrejurul coapselor fie în jurul bustului slăbit peste măsură.

Se aplecă deasupra lor, lăsându-se potopită de sufletele copiilor atât de ataşaţi de mama lor. Privită astfel, familia părea de nezdruncinat. Numai sufletul ei ştia cât de firavă era unitatea şi cât, ce anume mai lega familia cu adevărat.

- Aţi mâncat ceva?, întrebă ea cu grija-i firească.

- Nu prea!

82

- De ce?

- Păi, n-a avut cine să ne facă. Ce ne-ai lăsat s-a dus în două zile.

- Şi voi, de ce n-aţi făcut nimic?

- Noi am fi făcut, dar n-am avut cu ce!, zise Miruna - Dar tata?! El nu v-a adus?

- Nu mamă. Mai mult a băut. Noi ştim ce-a păţit, dar ce-i puteam face?

- De când ai plecat, bea de unul singur în bucătărie!

- Îi este greu şi lui!, zise Dorina fără convingerea de altădată.

- Dar nouă, nu? N râd colegii. De asta l-au dat afară, nu se lăsă cea mare!

- Miruna, nu trebuie să-i iei în seamă!

- Nici nu-i iau, dar îi văd cum şuşotesc în spatele meu!

- Unde-i acum?, întrebă ea fetele.

- Doarme!, zise Adriana.

- Ca de obicei!, nu se stăpâni Miruna.

- Hai, gata. Mă bucur că v-am găsit tot aşa de frumoase cum v-am lăsat. Şi pentru ca să vă păstraţi, hai să facem ceva de mâncare. Să ne uităm prin cele patru colţuri de cămară, poate mai găsim ceva. Am adus nişte salam de vară şi dacă aţi fost cuminţi, ciocolată de la Capşa.!

Fetele se îndreptară bucuroase spre cămara şi balconul apartamentului, întorcându-se dezamăgite. Nu găsiră nimic.

- Dar măcar pâine aveţi?!, întrebă Dorina.

- Am luat eu!, zise Miruna, dar e din aceea neagră. Aşa ne dă la centrul nostru la cartelă în ultima vreme.

- E bună şi asta! hai să mâncăm cu salam. Facem şi un ceai şi gata pe ziua de azi!

Se aşezară la masă în tăcere.

*** Întors acasă, Andrei se dezbrăcă în tăcere. Nimic din tot ce plănuise nu se putea făptui. Liniştea casei îl inhiba. Mai bine ar fi fost o scenă violentă, care să fi dus la marea ruptură. Dar aşa…

Totuşi Silvia nu se putea abţine. Liniştea cu care îl întâmpinase era doar preludiul a ceea ce, fără voia ei, avea să urmeze. O durea starea la care ajunsese.

Simţea cu spaimă cum Andrei se depărta tot mai mult spre alte zări. Îl ştia vulnerabil, dar nu-şi explica de ce el a ajuns în situaţia asta. Porniseră la drum fără nici un fel de rezerve. Pe ei, nu dragostea îi determinase, ci respectul cuvenit al omului faţă de om. Iar acum… Unde era fisura? Cum se crease şi pe unde, o altă femeie a putut pătrunde? Pentru că-i era limpede acest lucru. Evenimentul lua proporţii catastrofale în ochii şi imaginaţia ei, iar Andrei nu-i ascundea adevărul. îl vedea suferind aşa cum nu suferea vreodată. Îl vedea nervos, irascibil şi lipsit de voinţă. Starea era mai mult decât o dovadă. Nu aşa îl cunoscuse. Desele nopţi, în care somnul lui era mai mult un popas de nefiinţă, agitat, o pusese pe gânduri.

Regreta absenţa unui copil. Aşa poate că ar fi fost al ei, al familiei, dacă nu din dragoste, măcar din datorie. Nu conta dragostea, ci singurătatea în care el o împingea. Gândul o îngrozea, iar starea de groază îi era accentuată şi de faptul că 83

nu-şi explica, găsi vina. Nu s-ar fi alarmat aşa, dacă nu l-ar fi cunoscut. Ştia că Andrei nu e omul aventurilor. La el nu exista o trecere, o variaţie. Era cel care aducea totul, viaţa lui, trupul lui, sufletul şi toată trăirea pe care cândva i-o adunase ei însăşi. Silvia se analiza. Ce făcuse cu darurile lui? Le acceptase ca pe un ceva de drept, ce pe ceva cuvenit, care se subînţelege de la sine că trebuia adus. Şi ea fusese mulţumită, acceptase.

Andrei îşi aprinse o ţigară. Tăcerile ei nu prevesteau nimic bun.

Aştepta să izbucnească frenetic, aşa cum se obişnuise în ultima vreme.

Totul începea de la neglijare. Ori numai de neglijare nu mai putea fi vorba.

Neputinţa de a te mai apropia organic de omul, care fără voia lui devenise o frână în calea vieţii lui. Iar ea nu înţelegea sau cel puţin se ferea să contureze astfel ceea ce vedea. Îi era teamă. Teama de adevăr. Andrei vroia să vadă neorbit de pasiunile carnale. Dar Silvia nu şi nu. O ţinea pe-a ei neglijare. Era mai comod, mai lăsa o portiţă de speranţă, mai rămânea ceva, se mai putea amăgi.

- Ai fost la Bucureşti?!, întrebă ea cu o ironie care n-o mai prindea.

Vocea falsă, în tremolo, trăda zbuciumul. Lui Andrei i se făcu milă. Îi observă ochii înroşiţi de plâns şi de nesomn. Ar fi vrut s-o mintă, s-o menajeze, dar era mai cumplit aşa.

- Da! Răspunsul lui sec, o surprinse. Se aşteptase la o îndulcire a adevărului, la ceva la care, nici ea nu mai ştia la ce anume se mai putea aştepta.

- Andrei, nu ţi-e frică de Dumnezeu? Întrebarea ei îl nedumeri. N-o crezuse mistică, dar dacă ajunsese până acolo, însemna că era grav.

- Ce are a face acum Dumnezeu cu asta?!

Ea nu-i răspunse imediat. Fusese ea însăşi surprinsă de invocarea Celui de Sus. Dăduse în cărţi, cum de mult nu mai făcuse. Îi căzuse acolo o femeie străină.

Era sigură aproape că el fusese cu o femeie sau la o femeie. Îi era greu să recunoască şi mai spera ca el să caute să dezmintă temerea ei. Dar el nu adăugă nimic. tăcerea lui era ca o confirmare a bănuielilor.

- Andrei, tu ai fost la ea?

- Care ea?

- Ştii tu care!

- Păi, dacă tu ştii tot atât ca mine, ce rost mai are să mai discutăm?

- Are. Tăcerea se aşternu din nou, apăsătoare şi cleioasă. Silvia nu mai vroia să continue.

- Draga mea, trebuie neapărat să cunoşti tot ceea ce nu-ţi aparţine?

- „Draga mea”?, hm, altcineva se bucură acum de dragoste, nu eu. Nu poţi nega!

- Nici nu încerc!

- Va să zică, recunoşti?

- Nu recunosc ceea ce vrei să insinuezi, dar dacă ai răbdare, dacă încerci să înţelegi…

- Ce să înţeleg? Că altcineva mi te fură? Că tu ai ajuns atât de fraier încât nu-ţi dai seama că-ţi baţi joc de tine?

- Nu-mi bat joc!

- Vei vedea. Vei veni la mine înfrânt şi n-am să te primesc!

84

- Nu voi veni!

- Ştiu, eşti în stare şi de aşa ceva, dar eu n-am voie să te las!

- Cine te sileşte?

- Onoarea! Voi face tot ce-mi stă în putinţă să te salvez!

- Să mă salvezi? De la ce…?

- De la dezonoare!

- Dacă dragostea înseamnă asta, accept dezonoarea în locul păstrării onorabilelor aparenţe!

- Şi cu mine cum rămâne?

- Aaa, asta era, cum rămâne cu tine! Trebuia să începi cu asta, nu să ne învârtim în jurul cozii, pentru ca să ajungem aici. Interesele tale ascunse bine sub masca onorabilităţii sau păstrării a ceea ce se poate numi onorabil. Ei află stimată doamnă, că nu mi-am pus această întrebare şi nici nu am de gând să mi-o pun.

Trebuia chiar să nu ţi-o pui nici tu. Oricum, e prea târziu. Voi fi cinstit şi nu te voi minţi, n-am dreptul. Între noi, cu sau fără apariţia unei femei, totul s-a sfârşit.

- Atunci, du-te la ea!, izbucni Silvia.

- Când, acum?

- Pleacă!, zise ea, izbucnind în plâns.

El se ridică, calm, îndreptându-şi cu greutate umerii lăsaţi. Capul îi era cuprins de o jenantă şi chinuitoare întrebare, dacă era bine s-o facă acum sau altădată. Ar fi vrut să fie oprit, înţeles, să nu fie izgonit aşa fără veste. Dar Silvia nu-şi înceta plânsul. Din când în când, din camera, unde se retrăsese, răzbătea un fel de murmur ce aducea fie a blesteme, fie a invocare a unor forţe sau chiar de rememorare a unor fapte, demult petrecute. Andrei se indispuse şi mai mult. Plecă. În urma lui, uşa se deschise brusc, iar glasul Silviei se transformă într-o ascuţită invectivă care în loc să-l determine să-şi schimbe hotărârea, îl hotărî şi mai mult să nu regrete plecarea. Ajunse în stradă, se uită cu nostalgie la fereastra luminată, în dreptul căreia stătuse atâţia ani, căutând cu ochi deschişi soluţia cea mai potrivită pentru una sau alta din întrebările pentru care se străduise atâtea nopţi. Paşii îl purtau pe trotuarul ud, fără o ţintă precisă. N-avea unde se duce, n-avea niciun prieten căruia să-i poată încredinţa dramatica-i taină. Niciun loc de refugiu pentru astfel de clipe. Trecătorii grăbiţi se perindau prin faţa ochilor care nu priveau. Îşi aprinse o altă ţigară, depărtându-se împovărat de hotărârea venită din senin, în negura nopţii.

*** Plecarea locotenentului, îi lăsă maiorului un gol pe care nu şi-l putea explica. Se simţea singur şi îmbătrânit. Senzaţia nu era nouă, dar era mai acută decât oricând. Poate că starea, senzaţia era accentuată şi de plicul desfăcut din faţa sa. Din toate fotografiile, Andrei şi Dorina nu erau în ochii lui nişte imorali. Ba se trezi şi nu-i găsească nici măcar indecenţi, cu toată goliciunea trupurilor surprinsă de fotograful dornic de senzaţii bune de a şantaja slăbiciunile umane. În tinereţe s-ar fi surprins condamnându-i, dar acum se trezi în el un sentiment de compasiune. Văzuse el lucruri şi mai deosebite în el un sentiment de compasiune.

85

Văzuse el lucruri şi mai deocheate, dar ceea ce vedea acum îţi crea un sentiment ciudat de compasiune şi de înţelegere faţă de cei ce încălcaseră în fond, morala încetăţenită prin legi scrise sau nescrise. Dacă l-ar fi văzut locotenentul ar fi fost contrariat. În mod sigur el ar fi spus câte ceva de loc măgulitor, la adresa subiecţilor. Noroc că nu era de faţă.

Maiorul se hotărî. Formă numărul de telefon al institutului.

- Cu tovarăşul director Marinescu!

De la capătul celălalt al firului, se auzi declicul prin care secretara îi făcea legătura. O pauză care-i înşurubă maiorului întrebarea firească „cum de nu s-a încurcat cu secretara?”. Faptul că nu o făcuse, îi întări maiorului sentimentul de compasiune. Vedea în Andrei o victimă a unei împrejurări nefaste, chiar dacă era deja în posesia mărturisirilor femeii. Gândurile îi fură întrerupte de vocea directorului.

- Marinescu la telefon!, auzi maiorul Oprescu la aparat. Timbrul vocii bărbăteşti impunea.

- Maiorul Oprescu!, îşi declină acesta prezentarea.

- Cu ce prilej?

- Cu niciunul în mod special. Aş vrea să veniţi până la noi!

- E absolut necesar?

- De ce, sunteţi ocupat?

- Nu mai mult ca de obicei, ştiţi în cercetare…

- Doar câteva clipe, tovarăşe director!, insistă maiorul, pentru ca aproape imediat să se simtă surprins de faptul că încerca să obţină o favoare, când nu era obişnuit cu aşa ceva. Se trezi admirând tonul cu care Andrei Marinescu ştia să se impună.

- Voi fi în câteva minute la dumneavoastră!, se auzi glasul directorului, venind să atenueze senzaţiile maiorului.

- Voi da dispoziţiile necesare să fiţi primit, se trezi maiorul precizând cu maliţiozitatea pe care o găsi necesară.

Câteva minute după aceea, într-adevăr câteva minte, directorul Marinescu bătea la uşa maiorului. Faţă în faţă, de aceeaşi statură, măsurându-şi parcă forţele, cei doi îşi strânseră mâinile. Nu s-ar fi putut desluşi care din ei a întins mâna celuilalt, dar atingerea le făcu bine la amândoi. Maiorului îi reveni sentimentele de compasiune, în vreme ce directorului, încrederea în omul din faţa sa.

- Luaţi loc!, îl invită maiorul.

Marinescu se aşeză cu încetineala firească pe care orice om o are în asemenea împrejurări, de parcă încetineala i-ar da nişte posibilităţi suplimentare de acomodare.

- V-am invitat pentru a vă arăta ceva care nu-mi face nicio plăcere dar care n-am încotro, trebuie să vă arăt. Poate ne puteţi fi de folos. Îi întinse plicul.

Marinescu scoase grăbit pozele şi se îngălbeni. În căldura care i se părea de nesuportat, faţa i se colora şi decolora succesiv. Fără grai, neputând să se mişte, Marinescu rămăsese ţintuit de acum. Cu ochii privind nedefinit, nici măcar nu mai putea auzi spusele maiorului. Oprescu simţi că directorului îi este necesară o cană cu apă. Îi întinse un pahar, plin din carafa de pe birou. Marinescu nu schiţă niciun gest. Oprescu i-l puse în mâna fără viaţă. Trezit de răceala pereţilor de sticlă, 86

directorul apucă maşinal paharul. Îl goli cu greutate, scăpând fără voie câteva picături pe bărbia tremurândă.

- Puteţi să ne spuneţi ceva?, întrebă maiorul, regretându-şi întrebarea pusă în asemenea situaţie.

Marinescu nu răspunse. Mâinile i se încleştau spasmodic pe fotografii fără a le răsfira şi privi. Revedea, cu durerea celui nevoit să pângărească, seara iubirii lor. Se condamna în tăcere. Gândul că Dorina era compromisă astfel, îl sufoca. Îşi ridică privirile de om hăituit către maior, de parcă ar fi vrut o mângâiere. Vroia să audă de la acesta o garanţie, măcar verbală, că ea nu va fi târâtă în toată povestea, că nu va fi publică. De el nu-i păsa.

După ce-l lăsă să-şi mai revină, maiorul rupse tăcerea întrebând c-o anumită insistenţă: - Străduiţi-vă totuşi să ne spuneţi ceva!

Marinescu îşi mişcă buzele fără a articula vreun sunet. Dar pe faţa lui se putea citit o destindere uşoară. Mâinile se opriseră în gesturi negândite asupra pachetului de ţigări. Reuşi să apuce una dintre ele, strivind alte câteva. Maiorul îi întinse flacăra brichetei. Andrei trase adânc, unul după altul, câteva fumuri de ţigară. Încă nu putea vorbi. Maiorul îi respectă tăcerea, înţelegându-l. Avea în faţa lui un om, care trebuia înţeles. Andrei mai aprinse o ţigară de la jarul celeilalte.

Ochii începeau a se limpezi. Privirile a se înviora. Mintea începea să raţioneze, fără a se dumiri, cine anume ar fi putut fi acolo, martor nevăzut al tainei lor.

- O iubesc!, exclamă el încet, greu şi categoric. O iubesc mult şi vă rog s-o apăraţi!, mai adăugă el, ceva mai limpede în glas.

- Asta ştiam!

- Ştiaţi?!

- Da! - De unde?

- De la ea!

- Cum?, zise Andrei nevenindu-şi să creadă.

- Aşa cum am spus. A avut curaj să vină la noi şi să spună, dar n-am insistat asupra amănuntelor. Cred că mă înţelegeţi…

- Da şi vă mulţumesc pentru delicateţe! Va să zică ea…?

- Da. Inginera Dumitriu a avut curajul necesar. A crezut că poate arunca bănuielile nefondate ce s-ar fi putut arunca asupra dumitale.!

Marinescu ar fi vrut să spună ceva, ceva care să semene a recunoştinţă pentru gestul ei, dar nu putu. Un geamăt îi fusese răspuns la tot ceea ce auzea acum aici, în faţa celui ce dovedise înţelegere.

- Aţi putea totuşi să vă amintiţi ceva, care să ne fie de folos?

- Orice!, zise Andrei fără a se gândi prea mult, pentru ca imediat după aceea să regrete. Dacă maiorul ar fi vrut să afle o serie de lucruri care nu-i priveau decât pe el şi pe Doina? De parcă ar fi ghicit, maiorul continuă: - Să nu vă gândiţi la cine ştie ce! Amintiţi-vă dacă aveţi cunoştinţă de cineva care se ocupă de fotografii sau de ceva legat de tehnica fotografierii. Amintiţi-vă de ceva legat de forma plicului, felul scrisului sau orice alt amănunt care ar putea constitui un indiciu în depistarea făptaşului.

Andrei răsuci plicul cu atenţie. Nu, scrisul nu-i spunea nimic, nici plicul.

Plicuri de astea existau cu miile în toate întreprinderile. Apoi, revenindu-şi brusc, spuse: 87

- Sigur că da, Săndulache. El are un aparat de fotografiat. Şi încă unul destul de bun, după câte îmi amintesc. Ba, chiar şi un mic laborator, unde cu câţiva ani în urmă, developase el însuşi nişte diapozitive pentru o consfătuire urgentă. Na putut să mă refuze!

Maiorul îşi aminti. Inginera Dumitriu îi spusese că avea cheia sau mă rog, îl cunoscuse pe paznicul conacului de la un prieten al soţului. Ori prietenul soţului nu era altul decât tot acest Săndulache.

- Şi ce credeţi că ar fi avut acest inginer în comiterea unui asemenea gest?

Era doar prietenul lui Dumitriu. Lui ar fi trebuit să-i dea astea…!, zise maiorul fără a denumi conţinutul plicului.

Andrei îşi plecă privirile, vinovat. Logica maiorului o accepta şi îl durea. În sufletul lui speranţa că lui Dumitriu nu-i fusese date asemenea dovezi sau proba de infidelitate, încolţea cu disperarea celui ce nu-i dorea rău fiinţei iubite.

- Nu văd nicio legătură!, rosti el cu greutate, pentru că într-adevăr nu vedea.

- Ce alte amănunte mai aveţi asupra celor întâmplate acolo. Dar dacă nu le veţi spune pe toate, nu va fi vina mea că nu voi putea descurca iţele încurcăturii în care văd că sunteţi băgat!, îl preveni maiorul sătul de tăcerile de până atunci ale directorului.

- Singurul lucru pe care mi-l mai amintesc, este venirea maistrului Ichim la biroul meu. Mi-a adus nişte date pe care trebuia să le verific dacă ar fi putut cauza evenimentul de la instalaţii. N-a vrut să mi le-a dea, până nu i-am dat o chitanţă din care să rezulte că le-am primit. Cu această ocazie, a acuzat-o pe Dorina că, n-a vrut să-l sprijine, că l-ar fi oprit de la aducerea lor la cunoştinţa dumneavoastră.

Lucru ce nu-i adevărat. Cred asta, pentru că parametrii daţi de Martin Dumitriu sunt corecţi. N-am apucat încă să stau de vorbă cu el. Îmi vine destul de greu, iar acum cu atât mai mult. Uitaţi calculele mele. Le-am adus, crezând că de asta sunt invitat.

- Mai ştie cineva de ele?

- Nu, doar dacă maistrul n-a mai vorbit şi cu altcineva!

- Aveţi şi hârtia dată de el?

- Desigur!, spuse Marinescu, întinzându-i o foaie de caiet plină cu cifre şi indici tehnici.

Maiorul frunzări foile, fără a înţelege mare lucru. Marinescu intui.

- Nimeni, în afară de mine nu ar fi fost mai indicat să confirme sau nu, datele. Este, în fond, proiectul meu.

- Vă rog să-mi lăsaţi mie toate datele şi să completaţi o declaraţie cu toate cele ce mi-aţi adus la cunoştinţă. Bineînţeles, nu şi despre…!. ţinu maiorul să precizeze arătând spre plic.

Andrei începu să scrie. Ar fi scris orice, numai să fie absolvită Dorina de povara pe care şi-o asumaseră împreună.

*** Clădirea miliţiei romaşcane, abia construită, îl primi pe locotenentul cu răceala tencuielii umede încă şi a colegilor sătui de problemele lor. Iarmarocul din 88

Obor, cu toate complicaţiile lui, le dăduseră celor de acolo, o mulţime de probleme ce trebuiau rezolvate. Ţiganii versaţi în tehnicile iarmaroacelor, cu autorizaţii de funcţionare pentru cele mai năstruşnice metode de a stoarce bunul omului credul, bişniţari înrăiţi în târguielile de tradiţie ale Ardealului şi Litoralului, scandalagii satelor moldoveneşti gata de harţă, după o gură de băutură, circari cu tot flerul de meşteşuguri învechite şi tot felul de capcane şi de încălcări ale legii, alcătuiau începând cu luna august, fauna care le dădea mare bătaie de cap. Iar acum şi locotenentul cu căutările sale.

Unde să caute un pitic, dacă nu la iarmaroc. Iar acolo nu era numai unul, erau zeci.

Pe care din ei îl căuta anume. Care avea un ARO. Îi puseseră la dispoziţie totuşi pe toţi cei care fuseseră repartizaţi cu ordinea şi controlul dughenelor bâlciului. Era şi mai puţin bătător la ochi, cunoşteau şi mai bine obiceiurile şi locurile.

Locotenentul se plimba printre tarabele cu tot felul de gioarse şi de nimicuri lucitoare, fără a găsi ce căuta. Sergentul major ce-l însoţea de obicei, mai tânăr de cât el, abia scăpat din şcoală, îl seconda credincios, încredinţat la rându-i, că prin aportul lui, avea să descopere ceea ce căutau. Se opriră într-o latură a îngrăditurii ce delimita perimetrul iarmarocului, în faţa unei tarabe ce vindea un fel de poşircă, în sticle de o curăţenie îndoielnică, pe post de băutură răcoritoare. Sergentul tocmai se uita după tejgheaua făcută din laterala unei remorci de camion, pentru a vedea câtă băutură mai avea precupeaţa pentru otrăvirea cumpărătorilor, când locotenentul tresări. În spatele unei stive cu ambalaje, de sub prelata desfăcută a unui vagon, se iviră picioarele desculţe şi delicate ale unei femei. Poziţia lor arăta că posesoarea picioarelor dormea sau cine ştie ce altceva putea să facă, întrucât tălpile erau îndreptate cu degetele spre înaltul cerului. Ceea ce-l intrigă pe locotenent, nu era atât poziţia picioarelor, cât mai ales faptul că tălpile începură să se frământe, de parcă ar fi vrut să facă ceva ce nu-i era cu putinţă de făcut.

Mişcările parcă îi erau delimitate.

- O fi în călduri cu vreunul!, îşi dădu cu părerea sergentul.

Tălpile delicate, păreau a nu-i confirma spusele. Urmat de sergent, locotenentul se apropie de vagon. Prin preajmă, nimeni. Ridicară prelata cu precauţie. În prelungirea tălpilor, care nu încetară să se mişte, descoperiră nişte glezne subţiri, legate bine c-o sfoară de nailon.

Locotenentul se repezi s-o dezlege. Gura îi era acoperită cu un căluş. Îi redă libertatea. Sufocată, femeia îşi revenea cu greu. Sergentul major se duse după apă. Se întoarse precipitat. Îl găsi pe locotenent cu bucăţile de sfoară în mână.

- Acelaşi nod!, murmura el în faţa sergentului.

- Ce fel de nod, tovarăşe locotenent?

- E o poveste mai lungă!, zise locotenentul luându-i cana de apă cu gesturi grăbite.

Buzele fetei erau rănite. Faţa îi era cianotică, semn al unei îndelungate sufocări. Abia putea înghiţi. Împreună o ridicară în şezut. O sprijiniră cu delicateţe.

- Poţi vorbi?, o întrebă locotenentul. Femeia nu-i răspunse. Respira cu lăcomie aerul încins din interiorul vagonului.

- S-o scoatem afară!, propuse subofiţerul.

- Nu. Mai bine adu nişte ajutoare şi o salvare. Dar cât mai discret!

- Ce discreţie tovarăşe locotenent? Precupeaţa a dispărut!

- Lasă asta, fă ce ţi-am spus!

89

Sergentul dispăru. În absenţa lui, locotenentul încercă s-o facă să vorbească. Tânără, fără nicio urmă de vlagă, aducea cu fata maistrului din fotografie, pe care locotenentul o luase spre a o identifica.

- Tata?, reuşi ea să îngăime cu greutate.

- E bine şi te aşteaptă!, minţi locotenentul.

Chipul ei se acoperi de un surâs.

- Încearcă să-mi spui cum ai ajuns aici. Încercă. Poate putem să-l prindem…

- Un pitic, un pitic de la circul “Bucureşti” m-a adus. Are un ARO. Locotenentul rememoră cu repeziciune. Circul “Bucureşti” era de fapt o baracă ceva mai mare decât celelalte, dar tot o baracă. În plus avea o femeie păianjen vopsită pe faţă cu farduri violente, ce-şi bâţâia capul într-o parte şi alte, pe sub o spărtură de prelată colbuită, zdrenţuită, păcălind pe cei ce voiau să se lase păcăliţi, enervând pe ceilalţi. Mai avea o trupă de pitici acrobaţi, o fanfară tocmită de prin împrejurimile Galbenilor sau de la Sascut, totdeauna incompletă şi tot felul de jongleri de cuţite, farfurii, pahare, făclii, săbii şi cine ştie ce alte trăsneli nearătate nici pe firma de afară, nici pe podiumul demonstrativ, folosit pentru atragerea numeroşilor târgoveţi sau a şi mai numeroşilor ţărani ce nu mai conteneau a se măsura şi bucura de cele văzute.

Tot un pitic fusese şi cel de la casa maistrului Ichim, îşi reaminti locotenentul.

- Noi suntem gata tovarăşe locotenent!, se auzi glasul sergentului întors cu ajutoarele pe care le putuse găsi la repezeală.

- Cineva să stea cu fata, iar restul să înconjoare circul “Bucureşti”!

- Căutăm un pitic! Are o forţă neobişnuită. Este proprietarul unui ARO şi este foarte în vârstă!

- De fapt, nu ştiu cât este de puternic, dar ştiu că este foarte agil. Trebuie să nu ne scape!

- Îl cunoaşteţi?

- Nu! De aceea trebuie să fim cu şi mai multă operativitate şi competenţă, activi!, zise locotenentul, mirându-se el însuşi de felul întortocheat în care-şi construia fraza. Ceilalţi păreau a-l înţelege. Emoţia îi stăpânea pe toţi deopotrivă.

Se despărţiră. Cu fata rămăsese un elev sergent şi un civil. Aşteptau salvarea. În jurul circului, era pustiu sau aproape pustiu, semn că trupa se afla în plină desfăşurare a spectacolului, din spatele împrejmuirii se auzeau râsetele spectatorilor, încurajate parcă de câte un strigăt gutural sau nişte bătăi de tobă sau un zăngănit metalic. Aplauzele sporadice, subliniau priza la public.

Locotenentul pătrunse înăuntru incintei în care încăpeau aproape o sută de spectatori. Pe scena plină de draperii decolorate, doi pitici îşi cărau lovituri cu tot felul de obiecte ciudate, din care ţâşneau ba confeti, ba fulgi sau apă în jeturi subţiri, sporind hazul spectatorilor. Era de fapt un fel de antract, înaintea unui număr ce se voia mai deosebit, mai important, pentru care trebuiau făcute anumite pregătiri. O cortină peticită, lăsa să se ghicească în spatele ei o mişcare destul de agitată. “Dacă în spatele cortinei mă văd ochii celui pe care-l caut. El mă cunoaşte”, îl fulgeră gândul pe locotenent. De parcă i-ar fi ghicit gândul, din apropierea circului, se auzi zgomotul unui motor ambalat la maximum. Furios pe sine, locotenentul se năpusti afară de unul singur. Apucă să mai zărească, dispărând într-un nor de praf, un ARO pe care nimeni nu-l zărise până atunci prin apropiere. Oamenii se retrăgeau din faţa lui în ultima clipă, blestemând pe 90

descreieratul de la volan, care era gata să-i strivească. Locotenentul se uită împrejuri. Nicio maşină. Văzu totuşi maşina salvării venind. Sergentul apăru lângă el.

- Opreşte-o!, îi ordonă Soican categoric.

Maşina se opri nedumerind oamenii din iarmaroc.

- Întoarce. Urmăreşte ARO-ul cu care te-ai întâlnit. Dă drumul la sirenă!, zise locotenentul, luând locul medicului de lângă şofer.

Sergentul se şi urcase în spatele şoferului, pe scaunul brancardierului, spre bucuria locotenentului. Sirena ţiuia cu putere, speriind mulţimea curioasă. Plecară în trombă, în vreme ce medicul era îndrumat la vagonul unde se afla pacienta pentru care primise dispoziţie să se deplaseze.

*** Maiorul Oprescu moţăia. Maşina îl ducea pe drumul cunoscut ca de atâtea ori. Intrând pe poarta întreprinderii, se îndreptă spre clădirea administrativă.

Directorul nu era, în schimb îl găsi pe inginerul Martin Dumitriu.

- Bună ziua tovarăşe inginer!, îi spuse maiorul jovial.

- Să trăiţi!, îi răspunse inginerul, timorat.

- Tocmai vă căutam.

- Pe mine?!

- Da. Trebuie să veniţi să încheiem, să finalizăm într-un fel ceea ce avem de finalizat!

- Când?

- Sunteţi ocupat astăzi?

- Nu! La ce oră?

- Pe la paisprezece!

- Voi fi acolo!

- Atunci, la revedere!, conchise maiorul întinzându-i mâna.

Dumitriu i-o strânse îngândurat. Se săturase de toate astea. Dacă avea să se termine cu bine, avea să se lase de băut.

Maiorul se îndreptă spre secţia de producţie. Urmele exploziei nu se mai vedeau decât ici şi acolo şi numai de un ochi experimentat.

Biroul şefului de secţie era gol. Se hotărî să-l caute pe director şi să-l roage să-l găsească pe inginerul Săndulache. Îl găsi abia la depozitele de materie primă.

- Bună ziua!, spuse maiorul întinzându-i mâna.

- Să trăiţi! Iar pe la noi?

- Iar! - Cu mine?

- Nu, dar dumneavoastră trebuie să mă ajutaţi să-l găsesc!

- Pe cine?

- Pe inginerul Săndulache!

- Sincer să fiu, azi nu l-am văzut!

- Lipseşte?

- N-aş crede, dar mai ştii? Să mergem!

91

Se îndreptară din nou spre secţie. Din nou biroul era gol. Indispuşi, se îndreptară spre biroul directorului. Le ieşi în cale inginera Dumitriu.

- Bună ziua tovarăşe maior! Iar pe la noi?

- Datoria, stimată doamnă, datoria! Dumneavoastră?

- Îl căutam pe tovarăşul director, dar văd că e ocupat!

- Îl reţin foarte puţin. Numai să-l găsim pe inginerul Săndulache!

- Păi, e la mine în laborator!

- Atunci să mergem acolo!, zise maiorul.

Porniră tustrei. Îl găsiră pe Săndulache culegând o serie de date despre ultimele analize date cu câtva timp înainte la laborator pentru determinări.

- În numele legii, sunteţi arestat!, zise maiorul după ce dăduse ziua bună celor din birou.

Aşa după cum prevăzuse, Săndulache se schimbă la faţă. Maiorului îi convenea de minune spaima ce se citea pe chipul lui. O căutase ca pe un aliat preţios. Îi puse cătuşele. Martin Dumitriu deschisese uşa în urma lor. Tocmai venise s-o caute pe Dorina, dar la vederea scenei, rămase mut, nemişcat. În faţa asistenţei înlemnite, maiorul ieşi, urmat de ceilalţi. În urma lui, nimeni nu scoase o vorbă, de parcă s-ar fi temut să fie surprinşi într-o postură neplăcută.

Maiorul îl urcă în maşina cu care venise, făcând un pic de demonstraţie cătuşelor pe care inginerul Săndulache le purta.

După plecarea maşinii, soţii Dumitriu se întrebară din priviri dacă ştiau ceva în plus faţă de ce ştiau. Nici ei şi nici directorul n-au putut da vreun răspuns întrebărilor proprii, nerostite în faţa lor şi a celorlalţi.

- De ce l-au ridicat?, îndrăzni s-o întrebe totuşi Martin cu glas şoptit pe Dorina.

- Habar n-am! Bănuiesc doar!

- Ce bănuieşti?

- Ce ştii. Ţi-am spus doar şi ţie, te-am prevenit!

- Dar ţi-am spus că sunt nevinovat!

- Şi el era. În ochii lui poate că era nevinovat. Şi hai, să nu mai discutăm. Zi bogdaproste că nu te-a luat pe tine. Se uită lumea la noi. Plec, am treabă!

Dorina se îndepărtă grăbită. Martin o privi. Mersul drept, graţios şi ferm totodată îl fascina ca şi altădată. „Ţara arde şi eu…” se pomeni dojenindu-se Martin, îndreptându-se la rândul său spre secţia energetică. Aici îi era noul loc de muncă. Nu-şi găsea încă ritmul potrivit. Simţi în ceafă privirile celor ce trebuiau să-i fie colegi şi nu cenzori ai gesturilor sale. Şi de data asta îşi simţea trupul sfredelit de ochii iscoditori ai celor din spatele geamurilor colbuite ale sectorului energetic.

Starea îl indispunea. În locul lui nu fusese încă numit un inginer şef. Gurile lumii spuneau că vor aduce unul din altă parte. Dar asta nu mai avea pentru el nicio importanţă.

Important rămăsese doar el şi familia lui. O simţea depărtându-se. Iar pentru adormirea acestor spaime, simţea că trebuie să se lase de băutură. Ochii buhăiţi şi obosiţi spuneau acelaşi lucru. Faptul că Dorina nu-i mai reproşa nimic, îl neliniştea şi mai mult. O pierduse. Ştia că o mai putea ţine legată prin copiii pe care îi făcuse.

Aceasta era singura şansă. Vedea sau mai bine zis văzuse încă mai demult câtă repulsie îi provoca apropierea fizică. O simţise de atâtea ori supunându-se în milă poftelor lui, din datorie şi nu din plăcere, dar tot nu vroia să cedeze. Cine s-ar mai fi uitat acum la el? Băutura îl îmbătrânise, îl prostise, îi secase puţina voinţă pe care 92

o avusese. Despărţirea de ea îl înspăimânta. Ştia că toţi l-ar fi înţeles, dar în spate ar fi râs. Prea se făcuse de basme. Iar arestarea amicului Săndulache îl sperie la fel de mult. Trebuia să afle de ce anume îl arestase. Dar cum? S-o roage pe Dorina să facă nişte demersuri. Ea se descurca mai uşor. Era femeie şi altfel se descurcă o femeie. Gândul îl făcuse să roşească, ca şi de alte dăţi, dar să se folosească fără jenă de el. aşa făcuse de fiecare dată şi reuşise. Ce mai conta dacă o mai făcea odată în plus?

*** Sirena salvării făcea adevărate minuni. Pârtia croită printre cei ce veniseră la iarmaroc, se desfăcea repede în faţa bolidului grăbit să-şi ajungă prada.

- Ai staţie? Întrebă locotenentul pe şoferul concentrat la cei pe care îi avea mereu în faţa parbrizului, gata să-i atingă.

- Am tovarăşe, dar nu prea merge!

Degetele i se albiseră de încordare. Fruntea i se brobonise de transpiraţia ce izbucnise de sub boneta regulamentară cu care şoferii de pe salvare erau dotaţi şi obligaţi s-o poarte. Locotenentul îl privi şi se bucură în tăcere. Deşi era mic de stat, totul părea să demonstreze că era un şofer cu reale aptitudini. Curând ieşiră din vânzoleala umană ce le împiedecaseră urmărirea.

- Să încercăm totuşi!, zise locotenentul punând mâna pe microfonul staţiei.

- Staţi aşa!, spuse şoferul, învârtind nişte butoane. Volanul se simţea în siguranţă în mâna cealaltă. Sirena rămăsese blocată într-o şuierare continuă, sinistră, mirând pe toţi cei ce aveau să fie întâlniţi în cavalcada lor.

- Degeaba!, zise şoferul, abandonând manevrele de prindere a staţiei centrale de răspuns sau de apel.

- Mai insistă totuşi!

- Şi dacă luăm un stâlp în braţe?

- Ne trebuie totuşi ajutoare!

- De ce?!

- Nu ştim încotro a luat-o!

- Pe aici, asta e singura cale până în Ştefan cel Mare, iar de acolo cred că spre Piatra, în munţi!

- E o presupunere!

- Ba nu!, e logică, nu se lăsă şoferul.

- Totuşi, încearcă să luăm legătura! Şoferul începu din nou să răsucească butoanele aparatului de la bord, înlocuind mişcările tehnice cu lovituri din ce în ce mai hotărâte. La fiecare lovitură se auzea un pârâit care se transformă în curând într-un hârâit continuu.

- Aha, aha, suntem pe calea cea bună, îl încurajă locotenentul Soican. Şoferul nu vorbea. Ajuns la intersecţia Străzii Mari, cum îi ziceau localnicii, şoferul o coti brusc la stânga. În vale se zărea podul de peste apa Moldovei, ce dădea cu capătul celălalt în comuna Horia.

- Acolo e un post de control!, zise şoferul arătând cu fruntea spre capătul podului pe care trebuiau să-l străbată.

93

Ca un făcut, din aparatul de recepţie se auzi o voce de femeie, întreruptă din când în când.

- Păpuşico, te rog, fă o legătură cu miliţia!, zise şoferul cu vocea încordată.

- Dar ce-ai păţit dragă?, îl chestionă vocea din cutie.

- Urmăresc un bandit. Am nevoie de ajutor!

- Treaba ta! Ce-mi pasă mie? Tu trebuie să aduci o bolnavă de la blestematul ăla de iarmaroc…

- Tovarăşe dragă, sunt locotenentul Nicolae Soican. Urmărim un criminal periculos, fă imediat legătura cu miliţia!

- Imediat, tovarăşe, imediat! Petrică aşa trebuie să-mi fi spus de la început! Şoferul nu mai spuse nimic. Trecea la iuţeală de pod. La capătul lui postul de control era gol. Nimeni nu supraveghea fluxul circulaţiei.

- Şi când n-ai nevoie, stă în mijlocul drumului!, bombăni şoferul mai mult pentru sine.

Locotenentul îl privi cu coada ochiului. El însuşi era supărat.

- Cred că suntem pe drumul cel bun!, zise Petrică şoferul.

Niculae se lăsă pe flerul lui. Deodată în cutia metalică se auzi vocea unui bărbat: - Maiorul Paşca, locotenente! Ce s-a întâmplat?

- Trebuie reţinut cu orice preţ un ARO condus de un pitic. E de culoare gri, ca toate tipurile de ARO. Are prelata nouă şi un număr de particular, cu toate că nu l-am văzut prea bine. Eu gonesc cu o salvare spre Piatra.

- Succes! Îţi trimit un echipaj cu ajutoare! Vom fac e un filtru total!

- Vă mulţumesc!, zise locotenentul, aţintindu-şi privirea pe prima bifurcaţie ce-i căzuse sub priviri. Era drumul ce ducea spre Dulceşti.

Fără a fi aglomerat, drumul ducea în final tot la Piatra Neamţ, dar era mai puţin folosit, din cauza meandrelor, a curbelor destul de frecvente şi a peisajului neinteresant. Niculae zări la mare distanţă un automobil, gonind cum nu se prea obişnuia a se goni prin asemenea locuri. Trecuse de bifurcaţie.

- Opreşte Petrişor taică!, zise el aducându-şi pe buze din obişnuinţă formula de adresare a maiorului Oprescu. Uite-l pe amicul nostru, pe drumul de la Jdovină.

- Unde?

- Uite-l acolo, ce te mai miri atâta?

- Păi, cum să nu mă mir? Văd că le ziceţi locurilor pe nume, de parcă aţi fi de pe aici.

- Şi de ce nu?, zise locotenentul misterios, aşteptând cu nerăbdare întoarcerea maşinii şi înscrierea ei pe drumul lateral. Jubila. Îşi simţea victoria.

Cunoştea locurile ca-n palmă. Ştia că o parte din drum era asfaltat, în vreme ce, cea mai mare parte era numai pietruit cu un pietriş noroios, care pe timpul verii, scoate nori de praf. Praful avea să-l dea de gol. Trecu de Moldova Seacă, în trombă. Salvarea era mai mult decât o biată maşină, iar şoferul un as. Sergentul stătea lipcă în spatele lor, neîndrăznind să scoată o vorbă. Viteza îl amuţise. I se păruse de câteva ori că se răstoarnă. Aproape că nu-i venise a crede că încă nu se răsturnaseră.

- Aha, ies vacile de la suhat!, zise locotenentul privind cum o masă întunecată se ivise în faţa celui urmărit. Distanţa între ARO şi ei se micşora văzând cu ochii.

94

- Pregăteşte-te sergent!, zise locotenentul, mijindu-şi ochii pentru a filtra lumina care îi venea din faţă. Într-adevăr, maşina urmărită se străduia cu claxoane puternice să mişte cireada de vaci de pe mijlocul şoselei. Vacilor, puţin le păsa. Claxoanele un le speriau, iar burta plină cu cât păscuseră de dimineaţă, le făcea să se mişte şi mai greoi.

Salvarea se apropia şi mai mult. Piticul o zări. Era în mijlocul turmei. Se hotărî s-o ia pe lângă şosea. Dar era deja încadrat de un număr egal de cornute leneşe. Orice mişcare era făcută cu greutate. Îşi blestemă lipsa de inspiraţie. Îşi blestemă clipa când se hotărâse s-o ia pe aici, reuşind până la urmă să se apropie de una in marginile şoselei. Văzu cu groază că era străjuită de un şanţ de scurgere, adânc. În disperare, trase de volan spre tarlaua de porumb din marginea şoselei. Daci i-ar fi venit ideea asta când era în urma cirezii, ar fi fost cu mult mai bine.

Locotenentul îi ghici intenţiile şi se alarmă. Apucă microfonul şi strigă disperat: - Aştept ajutoare pe şoseaua spre Dulceşti. O ia pe arătură, iar noi suntem nevoiţi să abandonăm…

- Asta s-o credeţi dumneavoastră!, spuse şoferul enervat, merg cu salvarea până-n pânzele albe.

- Dar e Dacie, omule!

- E dac, nu Dacie. O să vedeţi! Pe unde o ia el, şanţul e mare, pe la noi încă e mic.

- N-apucară s-o mai cotească. ARO din faţa lor se răsturnă. Abia acum ciurda de vaci se sperie, împrăştiindu-se de la locul răsturnării. Văcarii se apropiau cu bâtele în cumpănire.

- Ia vezi bă, e-a păţit nebunul acela de se bulucea atâta în noi?, îl îndemna unul pe altul să se apropie, să dea o mână de ajutor.

Aproape odată cu ei, soseau în goană, locotenentul şi sergentul cu armelen mâini.

- Feriţi!, zise locotenentul, celor ce se apropiau de maşină. Văcarii se opriră nedumeriţi, mai ales la vederea pistoalelor din mâinile celor veniţi tot într-o goană cu salvarea.

- Sus mâinile, domnule Piticu, se trezi locotenentul somând mogâldeaţa de om ce zăcea nemişcată în scaunul maşinii răsturnate. Aproape că-şi dădea seama că n-avea cum să-i spună altfel şi-l podidea râsul. Ştia că în urma lui, sergentul râdea. Şi chiar aşa şi era. Dar piticul nu schiţa niciun gest. „Oare n-o fi murit?”, se întrebă locotenentul îngrijorat, străduindu-se să deschidă portiera. O deschise cu ajutorul sergentului, care-şi băgase şi el la rându-i arma la loc. Apoi cu grijă şi cu teamă, traseră de trupul piticului. Cocoaşa mare, se aşezase de-a curmezişul între volan şi banchetă, nepermiţând scoaterea corpului celui ce se afla înăuntru.

- Apăi, domnilor miliţieni, staţi oleacă, să vă ajutăm noi, zise unul dintre văcari apropiindu-se hotărât.

Ceilalţi îl urmară. Umăr la umăr, din prima încercare, dădură maşina peste cap, aducând-o la poziţia normală. Acum piticul era mai uşor de scos.

- Pare-mi-se că e rost de o cursă pentru spital, se auzi din spatele lor glasul lui Petrică, ce se apropiase între timp şi el de locul accidentului.

95

Într-adevăr, de la mâneca vestonului, se scurgea prin ţesătură un fir de sânge, ce se îngropa pe măsură ce timpul trecea.

- Cred că are o fractură!, zise şoferul.

Locotenentul nu-i răspunse. Îi apucă trupul inert şi i-l întinse pe iarba de pe marginea şanţului. Aduseră targa din salvare. Văzându-l, îngrijorat, şoferul spuse: - Nu moare ăsta din aşa ceva, tovarăşe locotenent. Ăsta-i os rău!

Toţi strâmbii lumii au noroc în viaţă, cum noi nu avem. De parcă ar fi vrut să confirme, piticul gemu. Locotenentul îşi aminti că uitase să-l controleze de arme. Într-adevăr, găsi asupra lui un pistol cu surdină. I-l luă. Îi luă şi vestonul, în căptuşeala căruia bănuia că se puteau afla lucruri interesante. Era mai prudent să-i ţină el vestonul, aşa plin de sânge, decât să i-l lase. Obosit, se îndreptă în urma tărgii cărată de sergent şi de şofer spre salvarea colbuită de atâta goană nefirească. Ajutoarele nu veniseră şi de fapt nici n-avea la ce să mai vină.

*** Dorina îl căuta cu înfrigurare. La telefon nu-i răspundea, acasă nu avea curaj să sune. Se învârtea în birou, ca o leoaică în cuşcă. Ar fi vrut să stea de vorbă cu el, să-i ceară sfatul. Dar el nu era.

Se terminase demult programul, când se hotărî să iasă pe poarta întreprinderii. Abia de apucă să facă câţiva paşi, că se trezi strigată: - Dorina!

Glasul era al lui. Întoarse capul, căutându-l. Era pe trotuarul de vizavi, cu reverele fulgarinului ridicate şi cu ţigara în colţul gurii.

- Tu aici?!, zise ea mai mult pentru a spune ceva. De bucurie că-i apăruse în faţă, îşi întinse deodată braţele pe după umerii lui şi-l îmbrăţişă spontan. Surprins, el abia avu timp să răspundă sărutului năvalnic.

- Dorina, nu ţi-e teamă…

- Andrei, dragul meu drag, nu mi-e teamă de nimic şi de nimeni!

El o îmbrăţişă tăcut. Temeritatea ei îl bucura dar îl îngrijora în egală măsură.

- Chiar nu ţi-e teamă de nimic?, întrebă el neîncrezător.

- Nu, niciodată şi de nimic. Sunt hotărât. Sunt a ta. Fă ce vrei cu mine, dar lasă-mă să fiu a ta. Acolo nu mai pot trăi” - Dorina, îţi dai seama ce spui?

- Da dragul meu, da, da, da, de-o mie de ori da!

- Şi copiii?

Mâinile ei căzură ca nişte aripi frânte. Uitase pentru o clipă de ei. Izbucni în plâns. Trupul i se cutremura.

- Lasă, lasă, îngăimă el fără convingere!, mângâindu-i umerii. Trecătorii priveau uimiţi.

Unii dintre ei îi cunoşteau, dar ei nu-şi mai aduceau aminte să-i fi cunoscut vreodată.

- Să mergem!, spuse el, întinzându-i o batistă.

Ea îşi şterse lacrimile, apoi îi întinse lui Andrei o monedă de cinci lei, reţinând batista.

- De ce?, întrebă el nedumerit de gest.

96

- O vreau!, zise ea arătând spre batistă.

- Poţi s-o iei! Chiar mă bucur c-o vrei!

- Da, dar ţi-o plătesc. Altfel n-o vreau!

- De ce?

- Înseamnă despărţire. Aşa cel puţin păcălesc soarta. O cumpăr!

Andrei zâmbi. N-o bănuise superstiţioasă. Îşi potrivi paşii după ea, străbătând oraşul în tăcere. Începuse a se întuneca. Ici şi acolo, lumina unui bec se străduia să sfâşie mantia întunericului. Andrei şi Dorina tăceau ca nişte stafii care abia de-şi mai puteau târî umbrele prin noapte. Fiecare se gândea la grozăvia lucrurilor întâmplate. Absenţa copiilor începuse a pune stavilă elanului iniţial. Lui Dorina i se făcu ruşine. Odată pentru că putuse să uite de copii, iar a doua oară pentru că-l lovea din nou pe Andrei. Andrei o lăsa să-şi revină. Nu putea crede că starea ei, elanul iniţial avea să dureze. O privea insistent, cum fruntea i se încorda sub impulsul unor adânci frământări. Plicul cu fotografii pe care-l văzuse pe masa maiorului, era pentru el tot un prilej de meditaţie.

- Tot mai vrei să fii cu mine?

- Tot! îi răspunse ea cu glas sfârşit.

- Atunci fie ce-o fi. Să mergem!

- Unde?

- Cu mine, ai să vezi!

- Totuşi, spune-mi!

- La un prieten. Îi cer adăpost şi-i spun tot!

Perspectiva o înspăimânta. Nu aşa îşi dorise.

- Şi copiii?!, îngăimă ea.

- Vor veni mai târziu. Îi vom lua cu noi!

- Nu, Andrei, nu! Aşa ne grăbim!

- Păi?!

- Vom fi împreună, dar nu aşa. Ar fi păcat. Ai muncit o viaţă şi ai deja un rost. Nu trebuie să renunţi la tot de dragul meu, de dragul de a-ţi respecta promisiunea. Gândeşte-te bine, am copiii mari, care s-au obişnuit deja cu un confort pe care tu, eu, nu-l putem da, deocamdată!

- Deci, renunţi?

- Nu Andrei, nu renunţ. Amânăm, deocamdată. Trebuie să facem totul aşa cum se cuvine! Nu avem voie să ne gândim numai la noi. Crezi că nu ştiu cât de greu îţi vine?

- Nu, nu şti!

- Ba ştiu, dragule, dar mai ştiu că-ţi va fi şi mai greu atunci când mă vei vedea supărată din cauza copiilor!

- Şi-atunci?!

- Trebuie să avem răbdare!

- Răbdare? Să te ştiu în braţele lui Martin?

- Taci, nu fi rău, eu sunt numai a ta!

- Acum şi aici, dar mai târziu?

- Şi mai târziu. Întotdeauna.

- Nu mai vreau aşa!

- Ştiu cum vrei, dar deocamdată nu se poate, zise ea, cu tristeţe.

97

Andrei o privi. În ochii ei se adunaseră lacrimi. Lacrimi pe care el nu le dorise. Ar fi vrut s-o ducă departe, în locuri numai de ei ştiute.

O luă de mână, aşa cum îi plăcea ei şi o sprijini să se urce cele câteva trepte ce despărţeau platoul pieţei centrale de trotuarul marelui bulevard. De aici, din întunericul oferit de puţinele becuri ce luminau strada oraşului, Andrei putea privi fără a fi văzut. Călători grăbiţi şi cheflii, tăiau întunericul şi lumina în toate sensurile. Deodată tresări. Cu paşi împleticiţi, îl zărise pe Martin.

Andrei îi sesiză tresărirea. Privi în direcţia petei de lumină.

Dumitriu trecea singur, mătăhăind la fiecare pas. O jenă teribilă de a nu fi surprinşi, mai ales în asemenea postură şi de un asemenea om, îi cuprinse deopotrivă.

- Trebuie să plec!, zise Dorina brusc.

Andrei nu-i spuse nimic. Îi sărută mâna şi o lăsă să se depărteze în noapte.

Pentru o clipă, vru s-o însoţească de la distanţă, dar îşi opri elanul. Ar fi expus-o prea mult. Trebuia într-adevăr să aibă răbdare. ***

Maiorul îl privea printre pleoapele înroşite de nesomn. Biroul îi devenise neîncăpător. Se plimba în jurul mobilierului ca un urs în cuşca grădinii zoologice.

Magnetofonul îşi derula impasibil banda cu mărturisiri complete…

“M-am născut într-o familie de oameni cu stare. Din nefericire aveam un defect. Cocoaşa. Aşa ceva nu se ivise în familia noastră. Eram o pată pe blazon.

De aceea am trăit departe de tot ce-mi putea aduce o urmă despre familia mea.

Crescut la internate germane, educat în spirit prusac, am găsit înţelegere doar la ei. Infirmitatea mea se dovedise un alibi, mai mult decât perfect. Venirea lui Hitler mă arunca pe arenele cele mai delicate din reţeaua lui Canaris. Banii familiei îmi soseau cu regularitate, dar nu de banii lor aveam nevoie. Îi cheltuiam cu cele mai frumoase femei. Le plăteam şi-mi ofereau tot ceea ce aş fi vrut, chiar dacă nu eram infirm. Dar am început să cheltui mai mult decât îmi trimiteau. De aici şi foamea de bani. Şi tot de aici, recrutarea în reţea. Eram verificat. Îmi uram familia. Îmi uram poporul. Iar prima misiune a fost în România. Le-am adus legionarilor banii necesari şi le-am stabilit contacte la nivelele cele mai înalte.

Nimeni nu bănuia nimic. După dictat, ai mei rămăseseră dincolo. Aşa am putut merge nestingherit la Horty şi ai lui. Dar la familia mea niciodată. M-am bucurat când am auzit că fuseseră torturaţi şi mai apoi executaţi. Plăteau pentru blazoanele lor, pentru renumele lor.

Apoi am fost în Basarabia. Şi aici am fost primit cu braţele deschise. Dar pe unde n-am fost? Spania, Italia, Anglia, Franţa, aliaţi sau duşmani, trebuia deopotrivă verificaţi. După înfrângere, ştiam ce mă aşteaptă. Ruşii mă căutau.

Americanii nu aflaseră de mine. Singurul loc ce mi s-a părut sigur, era tot România. Încă mai puteam fi considerat cetăţean român. Iar faptul că părinţii îmi fuseseră ucişi de Horty, era un argument favorabil mie. După câţiva ani, lucram la un circ.

Eram echilibrist şi acrobat. Făcusem asta la antrenamente. Infirmitatea devenise un atu în plus în favoarea măiestriei. Până într-o zi, când s-au prezentat la mine, doi din vechea legiune. Fuseseră recrutaţi de ceilalţi, dar erau destul de cunoscuţi pentru a acţiona nestingheriţi.

98

Mi-au transmis ordinele pe care trebuia să le duc la îndeplinire. Le-am dus.

Vechea ură nu se stinsese încă. Câteva greşeli şi cei doi au fost prinşi. Eu m-am dat la fund. Îmi descoperisem un nepot. L-am ajutat să-şi termine facultatea. Navea ceva de excepţie, dar nu era nevoie de aşa ceva. Era nevoie de ingineri. Mă gândeam la bătrâneţe. Trebuia să am şi eu pe cineva. Dar s-a dovedit mai ticălos decât mine. Îl cheamă Săndulache. Băutura l-a stricat şi l-a înrăit mai mult decât m-aş fi aşteptat. Pe deasupra s-a mai şi îndrăgostit. O iubea nebuneşte, fără nicio speranţă. Începuse prin a-i îmbăta bărbatul. Era prietenul de familie cel mai apropiat. Dar eu ştiam că asta nu va dura. Femeia avea o morală aparte. Nu s-ar fi uitat niciodată la el. Şi am hotărât să-i arăt adevărul. Ştiam că ea se depărta tot mai mult de bărbatul ei, că nu suporta excesele bahice. Dar mai ştiam că directorul institutului de cercetări începuse s-o curteze. Şi viaţa lui nu era dintre cele mai fericite. Amândoi aveau suficiente motive să se înţeleagă. Din asta a ieşit o dramatică existenţă. Întâlnirea lor de la conac, o ştiusem. I-am scris o anonimă nepotului meu. I-am spus de unde îi poate spiona. El a făcut pozele compromiţătoare, apoi nemaiputând suporta, a găsit un topor în podul casei şi a coborât să-l răpună pe director. Pe scări s-a întâlnit cu bătrânul paznic. Avea privirile rătăcite. Bătrânul a încercat să-l oprească, dar a plătit cu viaţa. De aici, lucrurile au început să se complice. Vă rog puţină apă…

Pe bandă se imprimase pauza necesară golirii unui pahar cu apă, după care vocea începu să se audă cu gâfâieli şi gemete înfundate.

Moartea bătrânului l-a făcut să-şi piardă cumpătul mai mult ca înainte. Fără ştirea mea s-a apucat să facă tot felul de prostii. Eu îi promisesem altceva. Am profitat de neatenţia paznicilor şi am sustras documentaţia de fabricaţie. Apoi, o explozie în reactoarele întreprinderii, avea să arunce suficiente suspiciuni asupra inginerului şef, pentru a fi schimbat. Iar dacă ar fi reieşit că datele şarjei ar fi fost eronate, ar fi fost compromis şi directorul institutului. Lui nu-i rămânea altceva de făcut decât să aştepte deznodământul. Dispariţia celor doi, ar fi lăsat loc liber pentru el. Ar fi plecat în străinătate, de unde s-ar fi întors cu multe lucruri tentante pentru o femeie. Şi astfel, în timp ce el era martorul infidelităţilor celei pe care o iubea, eu acţionam în întreprindere. Cu ajutorul unei laborante, pe care am suprimat-o mai târziu, am reuşit să distrug tot ceea ce ar fi putut arunca vreo urmă de lumină în cercetările pe care aveau să le întreprindă cei ca dumneavoastră.

Este că nu v-ar fi trecut aşa ceva prin cap?… dar a intervenit maistrul ăla zelos.

Am fost nevoit să-i răpesc fata. Credeam că va ceda, dar n-a vrut. A trebuit să-l ucidem. Păcat că l-am chinuit de pomană. Scotocindu-i buzunarele am dat peste un fel de chitanţă semnată de directorul institutului. Acum era clar că bănuiala avea să cadă asupra altora, poate chiar asupra nepotului meu. Am încercat să-l compromitem pe el. Fata maistrului trebuia ţinută până când el, nepotul meu, ar fi plecat în străinătate.

După aceea, aşi fi plecat şi eu. Acolo l-aş fi făcut să-şi uite mereu dragostea. Îi dădeam câte femei ar fi vrut şi de care ar fi vrut. Dar am avut ghinion.

Nu ştiu cum de aţi ajuns la fată. M-aţi surprins în casa maistrului când încercam să dau de caietul lui de însemnări. Ştiam că-l are de la laborantă. Ştiam că încercase să stea de vorbă despre datele şarjei cu unii şi cu alţii. Păcat. Totul a fost cât se poate de bine gândit. Acum ce mai pot face? Sunt ca şi mort. Sunt şi bătrân şi lipsit de tot ce ar fi trebuit să aibă un organism la vârsta asta pentru a rezista. De nepot nu-mi fac probleme. Dacă va fi închis, va fi mai bine pentru el. În libertate ar fi făcut 99

prostii mai mari. Aşa are o seamă de circumstanţe. Scapă cu viaţă, iar pentru omor prin imprudenţă, legile încă sunt blânde. După vreo zece ani poate scăpa. Şi poate că va că va ieşi altfel de om. Femeia şi directorul n-au nicio vină, dar el I-ar fi lichidat sau cine ştie ce altceva le-ar fi făcut. Şi asta fără voia lui. Când va ieşi din puşcărie, femeia va fi o bătrână oarecare. Iar Herr Director, un biet pensionar inofensiv. Timpul le va vinde ca pe toate. Eu mor liniştit. Degeaba se mai chinuiesc doctorii voştri cu mine. Totul s-a sfârşit. Eu nu mai pot trăi, nu mai am acest drept…

Ajuns aici, maiorul opri magnetofonul. Totul îi era clar. Omul cu modul curios, omul pe care nu-l putuse prinde, murise. Tot ce atinsese, fusese otrăvit.

Locotenentul se dovedise deosebit de înzestrat. Trebuia răsplătit. Nimic nu era mai de preţ, mai stimulator pentru un începător, decât recunoaşterea publică a meritelor. Pe director şi pe toţi ceilalţi avea să-i aducă pe rând să-i lămurească, săi dăscălească părinteşte. Ceru ofiţerului de serviciu să-i vină maşina. Era obosit.

Interogatoriul lui Săndulache fusese anevoios. Dar până la urmă, se dovedise plin de amănunte interesante. Dosarul se încheiase. A doua zi va trebui să fie informată judeţeana de partid. *** Restaurantul era aproape pustiu. Andrei se bucură. Aşa aveau să fie mai puţin stingheriţi. Dorina îl privea tăcută. În ochi I se citea o spaimă nedefinită.

Simţea că se întâlneau pentru ceva deosebit.

- Am vrut să te văd. Nu mai putem rezista! De la întâlnirea cu maiorul Oprescu nu mai am linişte. Mi-am cerut transferul. Numai plecarea mea te poate determina să iei o hotărâre. Aşa nu se mai poate, rupse Andrei tăcerea.

- Cu mine-i la fel! Copiii mă privesc şi nu ştiu ce-i cu mine. Îi văd nedumeriţi.

- Ai să vii?

- Cred că da!

Răspunsul ei evaziv îl durea. O vroia cu sine. O dorea alături. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Dorina adăugă: - Indiferent de ce se va întâmpla, nu voi cunoaşte un alt bărbat, decât pe tine. Tu eşti adevărata mea dragoste şi tu vei rămâne bărbatul pe care mi-l doresc.

Nimic nu mă va putea întoarce de la tine. Voi fi a ta, chiar dacă-mi voi pierde copiii.

Atâta îţi cer, să ai încredere în mine şi răbdare. Nu te voi dezamăgi.

Tăcură. O chelneriţă neglijentă veni şi le aduse o sticlă de Calipso.

- Ce-i asta? întrebă ea.

- Nu ştiu, dar altceva nu aveau!

- Şi-o să bem o sticlă?!

- Nu. Dar vreau să nu mai fie nimeni lângă noi. Vreau să te privesc în tăcere. Cine ştie când te voi mai vedea!

- Am să-ţi telefonez în fiecare zi!

Privirile lui arătau cât de mult suferise în ultima vreme. Faptele destăinuite de cei implicaţi în explozie, îl zdruncinaseră. Dorina îi apăruse până atunci ca singura femeie asupra căruia ochii nimănui nu aveau voie să se oprească fără a pângări ceva ce-i aparţinea numai sieşi. Iubirea tainică şi nefastă a lui Săndulache, îl zdruncinase. Nu se aşteptase la aşa ceva. distrugerea negativelor şi a tuturor 100

probelor în faţa lor, de către maior, fusese cu o incinerare pe rug a iubirii lor, ce o dorise o taină desăvârşită.

- Şi va fi de-ajuns?, o întrebă el iritat.

- Iubitul meu, ştiu ce este acum în sufletul tău! Dar îţi jur pe tot ce am mai scump, că voi fi a ta!

- Atunci am să te aştept. Oricât!

- N-ai să mă aştepţi prea mult. Nici eu nu pot aştepta la infinit! Mai am puţin de trăit şi vreau să fiu alături de omul pe care-l iubesc. Mai târziu, poate fi prea târziu.

El îi luă mâna între palmele sale. O simţi tremurând uşor.

- Tremuri?

Dorina izbucni în lacrimi.

- Numai la gândul că pierzi arăta…

- Dar te am pe tine!, spuse el, întrerupându-i rostirea.

- Dragul meu, sunt atât de nefericită! Tu pleci, iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut, decât că te urmez. Oare ce vor spune copiii despre mine?

- Mă doare…

- Ştiu că e dureros ce spun!, îl întrerupse ea. Crezi că nu-mi dau seama ce înseamnă să iubeşti şi să-ţi fie teamă pentru dragostea ta?

Nimic nu e mai cumplit, decât ceea ce ni se întâmplă nouă. Sunt o nebună o bolnavă de dragoste. Eşti pentru mine singurul bărbat pe care mi-l doresc şi pentru care aş face orice. Nu mi-e ruşine de tot ceea ce trăiesc şi nu mi-e teamă de nimic, decât de distrugerea viitorului copiilor. Ei n-au nicio vină. Vinovată sunt eu, că team descoperit atât de târziu, că eşti pentru mine cu aerul de parcă aş fi blestemată…

- Te-am blestemat să ştii…

- Nu de blestemul tău mă tem. Spaima ce mă stăpâneşte nu mi se trage din blestemul tău, dragule drag. Sunt atât de păcătoasă încât m-aş lăsa iubită de tine, oriunde, pe câmp, în pădure, dar atunci când nu se eşti bărbatul pe care mi l-am dorit o viaţă, iar atunci când nu se va mai putea trăi fără tine, voi plece. Indiferent de ce s-o întâmple.

- Adevărat? Eşti în stare de orice?, exclamă că cu privirile aprinse dorul chinuitoarelor trăiri.

- Da, dragul meu. Acum nu pot, nu avem dreptul să facem ceea ce merităm, dar în curând o voi face. Tu acum eşti hotărât. Trebuie cu adevărat să pleci?

- Da! - Şi unde te duci?

- Nu ştiu precis. Deocamdată, vreau să scap de aici!

- De ce vrei să scapi, de Silvia?

- Şi de ea şi de tot ce-a fost neplăcut…

- A fost, dar a trecut. Ce-i mai greu, acuma vine. Eu rămân cu el, cu presiunile lui, cu pretenţiile lui. Voi rezista datorită repulsiei pe care o simt. Sila şi dispreţul mă apără. Îmi voi creşte copiii aşa cum voi vei la tine, tu chiar nu mai poţi?

- Nu mai am niciun drept să chinuiesc cu prezenţa mea o femeie, care are dreptul să-şi refacă viaţa!

- Sacrificiul e necesar!

101

- Da dar nu în întregime. Nu renunţa aşa uşor la munca ta. Măcar atât cât se mai poate păstra. A renunţa, e mult mai uşor, decât a păstra…

- Să nu mai vorbim. Eu sunt un luptător!, spuse Andrei hotărât.

- Tocmai de aceea, luptă, luptă-te să menţii ce-ai cucerit. Fă-o pentru mine.

Păstrează-mă, păstrându-te pe tine!

- Şi dacă voi pierde totul?

- Poţi să fii ultimul om, dar nu voi fi fericit. Măcar atâta lucru meriţi de la viaţă, de la ea!

- Ea îmi cere să mă hotărăsc. A rămâne lângă ea, înseamnă a-i fi soţ, iar asta nu mai pot!

- Dar pentru câţi ani i-ai fost, nu meriţi oare să fii lăsat în pace!

- Pe tine te lasă?

- Am să-l silesc. N-are decât să-şi mângâie suferinţa cu cine o vrea dar pe mine trebuie să mă lase în pace!

- Cred că te înşeli şi încerci să mă convingă şi pe mine!

- Andrei, sunt nebună oare? Tu eşti nebun? De va trebui vom lăsa totul şi îi vom părăsi. Acum trebuie să mai fim încă aşa cum am fost.

- Aşa nu mai putem fi! Cel puţin aşa!

- Nici eu, Andrei, dar în faţa lumii avem dreptul să fim încă protejaţi. Tu de dragul poziţiei tale sociale, eu de dragul copiilor!

- Iartă-mă dar spui copilării! Nu chiar dacă nu voi pleca din institut, voi pleca de-acasă. Aşa e drept. În rest fie ce-o fi!

- Andrei, când vei pierde totul, plecăm împreună, zise ea hotărât. Te înţeleg şi sunt convinsă că mă înţelegi. Dar nu de înţelegerea faptelor noastre avem noi nevoie. Noi ne aparţinem. Ce faci tu, voi face şi eu. Îl voi ruga pe Martin să mă părăsească. Am acest drept. Iar dacă nu mă va înţelege, va fi ca şi cum ar fi făcuto. Şi dacă nici asta nu ajunge, voi pleca eu.

Andrei o privi în tăcere. În suflet i se strecura pe rând îndoiala şi certitudinea. Era sigur de dragostea ei, dar se îndoia de izbânda planului la care i se cerea să se alăture. Vroia să joace drept, cinstit, cavalereşte. Dar cu cine? Cu Silvia? Nu, cu ea orice adevăr, orice gest, era de prisos. Ea nu mai avea milă.

Măcar milă pentru dragostea ce înflorise în sufletul lui. De aceea, va lucra şi ar va lucra, atât cât va mai fi ţinut director, după care se va duce la o altă muncă. Între timp, va căuta să se mute.

- Ai dreptate!, zise el într-un târziu.

Dorina îl privi surprinsă. Nu se aşteptase ca el s-o înţeleagă pe deplin. Se bucură că s-a înşelat. Era mai presus de orice ezitare. Asta îi dădea putere să-şi apare dragostea. Îi surâse hotărât să-şi apere iubirea până la capăt. De parcă ar fi înţeles-o, Andrei îi luă mâna şi I-o sărută. Mâinile lor rămaseră împreună, peste masa de fier forjat.

102

103