CAPITOLUL I MAMMA MIA ȘI ORAŞUL DE LÂNGĂ MUNŢI
„Ia te uită! Expeditorul e din Old Europe”, tresări Mia surprinsă când văzu plicul voluminos şi boţit pe care se căznise să-l pescuiască din cutia poştală. „N-o fi vreo confuzie?”. Bombe? Antrax? Ezită să-l deschidă. Apoi se răzgândi. „Doar n-o să mă atace teroriştii chiar pe mine! La urma urmei, sunt o newyorkeză oarecare, nici măcar nu sunt americancă din naştere”. Caligrafia dezordonată, scrisul apăsat, dar uşor de descifrat îi amintea de ceva clasat demult în memorie, din liceu. Era ca o presimţire de departe. „Cine mai scrie de mână în ziua de azi?”, se miră încă o dată şi-ncepu să rupă cu mişcări febrile fâşii din cartonul aspru. Era un plic demodat, mirosea vag a aracet. Pe la colţuri era lipit cu film transparent, „scotch”, banda nepreţuită cândva, de pe când venea din import, ca tot ce era bun. Scoase din el un manuscris de vreo două sute de pagini, în format A4 – „coli ministeriale”. Măcar erau tipărite la imprimantă. Alături o scrisoare scurtă, în aceeaşi caligrafie stranie ca şi adresa de pe plic: „Mia dragă, Nu vreau să mă formalizeze, aşa că încerc să fiu scurtă. Îţi trimit amintirile mele legate de Eli. Le-am dat numele provizoriu de ”Aproape tot ce știu despre Eli” De când am aflat vestea plecării ei dintre noi, nu mi-am mai găsit pacea. Într-un târziu m-am aşternut pe scris. Impulsul a fost mai puternic decât mine. Ne regăsim cu toţii în paginile astea, aşa că îmi permit să ţi le trimit şi ţie. Consider că e dreptul tău să le citeşti. 13