Revista Banchetul, octombrie 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

ANA PODARU

Odă României – România, lângă soare Țara mea cu ape line și cu foșnet de izvor, Țara mea cu munți de aur și cu cântece de dor, Toți românii azi te-aclamă cu iubire în privire Îmbrăcați în ii și fote dăruind la toți iubire.

Nu e țară mai bogată, mai frumoasă sau mai vie Cum e țara noastră dragă, cum e sfânta Românie.

- Hai române, ieși din casă, pune vinul în ulcior Și-apoi joacă hora mare colo-n vale la izvor!

Satele vuiesc în hore chiar și-n sfânta mânăstire, Nu e inimă mai mare ca a noastră Românie Popii cântă în altare, la oraș se-adună-n piețe Pentru-această sărbătoare mână-n mână prinți, altețe.

Nu e fată mai frumoasă cum e fata de la țară Îmbrăcată în catrință și în iie-n astă seară...

Bat străinii azi la poartă să ne cumpere pământul Și se prind cu noi în horă legănându-se ca vântul.

Doamne câtă frumusețe în cătunul de la sat Unde se adună moșii și cu tinerii la sfat...

Azi și-au pus la pălărie un trifoi cu patru foi Pentru zilele de mâine... câte datini sunt la noi?!

Se adună azi la porți tot românul de cu zori Cu mănunchi de crizanteme și cu alte multe flori, Depănând povești din viața României iubitoare Au uitat de-orice necaz, azi e zi de sărbătoare.

Dăscălii se-adună-n școli să-i învețe sfânta taină Pe copiii doritori, de tradiție, cânt, haină... Și-n cămăși de borangic deapănă trecutul sfânt Ce-a rămas eternitate scris cu lacrimă-n cuvânt.

Caii tropăie-n grădini cu flăcăi frumoși călare Asta-i sfânta Românie, țară dulce, roditoare, Steagul flutură în vânt glorios. – Privește-n zare!

Cerul scrie un poem... România, lângă soare.

Sf. voievozi români martiri Brâncoveanu, Neagoe Basarab şi Ianachie sfetnicul BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

1

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Dumitru VELEA

EMINESCU – O POVESTE NETERMINATĂ Porți ale templului ridicat în Carpați, deschidețivă, să intre Mihai Eminescu, „Omul pururea tânăr”, cel care a cutreierat în cruciș și-n curmeziș toate provinciile locuite de români și a rămas de partea sufletului românesc, conștiința noastră mai bună la cumpătul vremii, în această parte a lumii!

Deschideți-vă porți, să treacă tânărul Voievod cu pașii săi uriași, călcând miraculos prin ținuturile românești, lăsând urme de eternitate! Timpul este în cumpănă deasupra Carpaților, deasupra frunților fiecărui român, acum, când trece triumfal, înfășurat în carul său de flăcări, Poetul în a cărui inimă se aud toate inimile românești ca un freamăt neîntrerupt de mare! În sufletele noastre, urmele tălpilor Sale sunt uriașe. Din cuvinte a făcut pietre sunătoare și le-a așezat în acest templu, ca o muzică stelară. Iată, de peste un veac și jumătate se aude duiosul ritm al celui mai încăpător suflet românesc, vestindu-ne, din adâncul nopții, lumina înaltă și pură, umplând templul din Carpați! În lumina aceasta vedem chipurile tuturor voievozilor noștri, viețile lor rupte între uriașele roți ale istoriei. Iată-l Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân, pe Neagoe Basarab și Matei Basarab, pe Constantin Brâncoveanu și Mihai Viteazul, pe Tudor Vladimirescu și Nicolae Bălcescu și, mai ales, pe tristul Avram Iancu!

În marea Carte a literaturii noastre, G. Călinescu a așezat, între filele și zilele poetului nostru național, imagini ale lui Avram Iancu. Istoria noastră este un șir de martiri, o spune Eminescu. Și, iată-l pe el, în rând cu ei, poveste neterminată... dureroasă poveste a ideii naționale!

2

Nu sute, ci mii de ani, Eminescu i-a strâns într-un cuvânt, într-o inimă, într-un „ghem de lumină”, ca de la 15 ianuarie 1850, să strălucească pe cerul românimii ca un astru!

Lumina sa, izvorând din cele 44 de manuscrise, este cartea sufletului nostru după care învățăm ce-i patria, „cristalul istoric”, geniul național al poporului român, caracterul, verbul, învățătura supremă de-a fi un dialog între culturile popoarelor și civilizațiile istoriei. O poveste neterminată... O poveste care continuă, într-o a doua povestire a unui popor, întemeietoare „de limbă și neam”, cum frumos a zis chiar poetul în clipele preafericite de identificare cu bătrânul și înțelepțitul Matei Basarab!

Deschideți-vă porți ale templului cu pereți luminați cu oglinzi! – rostește Eminescu în acest ceas al istoriei poporului său. Ideile lumii intră în acest templu care este capul unui geniu. Ele intră și se multiplică la infinit. Pentru noi, ele nu sunt decât eminesciene!

Acest om, de-o puritate morală absolută, de cuprindere a tuturor domeniilor culturale și, mai ales, de transformare a cunoștințelor, izvorâte din lume, în acte culturale, stă în fața noastră ca un model uman românesc. Ni se impune și se impune lumii. El a prevăzut Marea Unire a provinciilor românești, pentru anul 1921. Generații după generații vor intra în templul din Carpați și generații după generații se vor lumina de la chipul statuii Zeului și sufletului românesc!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Giorgiana RADU REGINA MARIA, UNITATEA DE MĂSURĂ A PATRIOTISMULUI – JURNAL DE SUFERINȚĂ (II) Al doilea an de război, 1917, se arată mai aspru decât primul, așa cum reiese și din însemnările notate aproape zilnic de Regina Maria în jurnalele sale, care stau mărturie incontestabilă a acelor vremuri. Oricât de neagră și incertă este realitatea, Regina Maria nuși permite să dispere și e dispusă să-și respecte îndatoririle regale până la capăt, oricare ar fi deznodământul. „Dacă e scris ca zilele Regalității să se sfârșească, îmi voi face măcar datoria regală până la capăt. Un lucru e sigur, niciodată n-am fost mai apropiată de poporul meu și nici ei nu m-au iubit niciodată mai mult decât acum. O răsturnare de situație furtunoasă îmi poate lua tronul, dar motivul nu va fi că nu mi-am îndeplinit rolul cu loialitate și credință.

De aceea și adun poeziile și și micile articole scrise pentru mine: pentru că, dacă într-o zi se vor duce toate, să se vadă că a fost o vreme când am avut un loc în inima poporului”. (Jurnal de război 1917 1918, ediție îngrijită de Lucian Boia).

În lupta fizică și interioară purtată de Regină în acele vremuri, avea nevoie de sprijin moral, de un BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

bandaj sufletesc pentru a nu claca. Acel sprijin venea de la oamenii din jurul său, prieteni, mulți dintre ei oameni de cultură, artiști, medici, persoane cu sânge nobil. O astfel de prietenă îi era Maruka Cantacuzino, soția lui Mișu Cantacuzino, ministru al Justiției în perioada decembrie 1916 – ianuarie 1918, și căsătorită a doua oară cu George Enescu. Pe Maruka, Regina Maria o descrie ca fiind „delicioasă, imposibil de ținut în frâu – nu acceptă nicio critică. Irezistibil de convinsă că ceilalți sunt făcuți să se plece în fața dorințelor ei. Are în ea ceva curat și nobil, lipsit de orice urmă de meschinărie, care explică de ce e în stare să rămână, netulburată, atât de imposibilă!”. Enescu, alintat Pinx, este evocat în multe rânduri, prin interpretările „divine” care îndepărtau pentru câteva momente auditoriul din nebuloasele războiului. „L-am lăsat pe Pinx să plângă în note sublime, supraomenești, toată agonia unei țări muribunde”, notează Regina momentul în care l-a rugat pe Enescu să cânte simfonia Le Gueux, când el a cântat „ca un zeu”.

Puținele momente de tihnă ale Familiei Regale constau în plimbări în natură, unde culegeau flori sălbatice așa cum îi plăcea Regelui Ferdinand, „un adevărat botanist care le cunoaște toate numele latinești”. În filele jurnalului, Regina Maria vorbește deseori despre frământările Regelui Ferdinand și dificultățile pe care acesta le întâmpină din pricina unor oameni politici: „Singurul patriot cu adevărat altruist e bietul rege însuși! Regele rămâne singurul patriot fără interese egoiste”.

De asemenea, Regina constată cu amărăciune discrepanța uriașă dintre Familia Regală și „haita de politicieni”, vede hăul incomensurabil dintre cele două lumi: „eu și regele suntem oameni mult prea onești ca să ne înțelegem cu o haită de politicieni oligarhi care nu au alt ideal decât să se doboare unii pe alții, tocmai în asemenea clipe! Sunt dezgustată, atât de scârbită, încât îmi vine să plec! Dar nu am unde să mă duc! (…) Îmi e rușine mie pentru ei. (…) Vreau să-mi iubesc poporul, dar cum să-i iubesc când se poartă ca niște nelegiuiți?”.

Clădită spre generozitate și candoare, chiar și acolo unde nu s-ar cuveni uneori, Regina Maria este încercată și ea de sentimente care-i tulbură liniștea interioară: „Nu sunt fericită când nu mă simt iubitoare – iar azi nu sunt iubitoare, mă simt aspră și lipsită de simpatie, îmi plâng de milă, stare de spirit stupidă și 3

LA CENTENARUL MARII UNIRI

care nu te duce cu nici un chip la fericire”.

Parcurgând jurnalul Reginei, găsesc trăsături ale românilor care nu s-au schimbat de-a lungul celor o sută de ani, și care, probabil, vor rămâne în alcătuirea nației noastre încă mult timp. „Am plantat peste tot o mulțime de legume, destule cât să-și poată face provizii pentru la iarnă, lucru despre care întreb întotdeauna cu teamă, fiindcă românii mei nu prea se pricep să pună ceva deoparte pentru ziua de mâine”, descrie Regina o vizită făcută la Frumoasa, unde Dr. Staicovici, medic oftalmolog, reușise să pună pe picioare un „loc nenorocit”.

La începutul verii lui 1917, aliații noștri ruși, cei în care ne pusesem toată nădejdea, dădeau semne deloc pozitive în lupta cu inamicul german. „Acum situația noastră e mult mai gravă, fiindcă tocmai aliatul nostru, Rusia, ne pricinuiește mai multă disperare decât dușmanul însuși. (…) Vai, prietenii noștri ruși, ca de obicei nu-și apără pozițiile, ci se tot retrag, în timp ce regimentele noastre viteze sunt mai presus de orice laudă. (…) Partea problematică o reprezintă rușii.

Carol declară că a ajuns la concluzia că un știu să se lupte, fiindcă de fiecare dată când intră în bătălie, deși nu își apără pozițiile, suferă pierderi enorme”.

Răniții din spitalele improvizate beneficiau de același tratament din partea Reginei. Nu conta că era prieten sau dușman al țării. De pildă, în jurnalul său, Regina Maria povestește despre discuțiile pe care le purta cu un prizonier german, pictor din München, grav rănit la mâna dreaptă: „E prietenos, avem discuții lungi despre tot felul de lucruri, despre München și pictorii de acolo, despre absurditatea războiului, despre frumusețea României și amabilitatea românilor. Îl interesează foarte tare oamenii noștri din punct de vedere artistic. Mi-a făcut o sinceră plăcere discuția cu el, am uitat cu totul că suntem dușmani”.

Ziua împlinirii vârstei de 52 de ani a Regelui Ferdinand este consemnată în filele jurnalului, drept una simplă, care îi găsește însă mai fericiți decât în urmă cu un an, când Regele a fost pus în situația cumplită de a declara război țării natale: „A 52-a aniversare a lui Nando – i-am dat o sticlă de parfum și un bol cu săpun – cadouri de război! Și totuși, azi suntem mai fericiți, în ciuda dezastrelor, decât anul trecut, când trebuia luat marele pas, iar hotărârea aproape că i-a frânt inima. (…) Iar acum, după aproape un an, țara noastră e mai mică, în loc să fie mai mare! Dar legătura dintre noi și popor e puternică și adevărată”. În vreme de război, soldații trebuiau conduși de oameni curajoși și puternici. Un astfel de om era generalul Averescu, pe care Balif – apropiat al Reginei, îl laudă pentru comportamentul său: „E mereu alături de trupe, se ocupă personal de tot, e calm, curajos, nu dă înapoi din fața nici unei primejdii. Soldații îl adoră”. Chiar dacă lucrurile stăteau așa, Averescu este nedreptățit și tratat cu neîncredere de Cartierul 4

General, care îl întoarce pe Rege, utilizând orice prilej, împotriva lui: „Am avut o discuție lungă cu Averescu în camera mea. Suferă enorm din cauză că e în continuare tratat cu neîncredere. Îl tratează de parcă ar fi un om primejdios, care nu muncește decât pentru propriile interese – mi-a părut rău pentru el, trudește din greu, își păstrează armata în stare excelentă, se străduiește în toate părțile, e adorat de soldați și ofițeri, dar Cartierul General îl supără și îl înjosește, îl întoarce pe rege împotriva lui cu orice ocazie, ceea ce îl exasperează enorm pe Averescu și îl amărăște.

Mi se pare că e tare păcat”. Mai târziu, pe la începutul anului 1918, însăși Regina avea să constate amar, când după demisia guvernului Brătianu, Averescu, la cererea Regelui, formează un nou cabinet și optează pentru încheierea păcii „dezonorante”: „cu Averescu a venit sfârșitul visului, sfârșitul oricărei speranțe…sfârșitul vieții noastre ca țară liberă”.

Decorând o companie din „Vânătorii de Munte”, Regina Maria descrie cu emoție empatia dintre ea și soldații care apărau cu eroism ceea ce mai rămăsese de apărat, împărtășeau împreună dorul de locurile dragi, dorul de ceea ce fusese până mai ieri țara lor: „ (…) dragii mei soldați curajoși! Cu caschetele pe cap și fețele arse de soare, îmi era drag să mă uit la ei, fiindcă îmi zâmbeau pe rând cu mare bucurie, spunându-mi fiecare de unde vine – pronunțau numele unui loc drag, iar ochii noștri se înțelegeau în dorul nostru comun – dorul de locuri care nu mai sunt”.

Atât de utile în vremurile acelea grele și austere în ceea ce privește medicația, Crucea Roșie și societatea „Regina Maria”, erau oarecum în concurență. Ca și azi în spitalele din România, nici atunci, conflictele și geloziile nu au ocolit cele două instituții „salvatoare de vieți”, deși luptau pentru aceeași cauză: „Cei de la Crucea Roșie sunt oarecum indignați, se pare că spitalele mele „Regina Maria” le stau ca un ghimpe în coastă, fiindcă, fără să ne dăm seama, am uzurpat o parte din drepturile Crucii Roșii, care nu se pricepea la fel de bine ca noi să se facă acceptată de armată acolo, în linia întâi. (…) Eu sunt sufletul societății „Regina Maria”, iar cei care fac parte din ea muncesc cu un entuziasm deosebit, fiindcă îmi poartă numele. (…) Niciodată nu m-am amestecat îndeaproape în treburile Crucii Roșii, în parte și din vina mea, dar BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

în mare parte din cauza lor – la Crucea Roșie întotdeauna erau certuri și de obicei era reprezentată de doamne cu care e greu să te înțelegi, or dacă vrei să muncești serios și cu sinceră plăcere trebuie să ai mână liberă. (…) Însă în țara aceasta gelozia domnește mai presus de toate. Trebuie să fiu prudentă și să evit pe cât posibil să rănesc sentimente”.

Noblețea obligă! Asta au demonstrat Ferdinand și Maria în primul război mondial. Suferința, moartea, piedicile politice, boala, nimic nu i-a clintit din credințele și îndatoririle lor. Au luptat chiar și împotriva simțămintelor lor. De multe ori, rațiunea a înăbușit vocea sângelui, doar pentru a face ceea ce era corect față de țară și față de popor. Și cu toate acestea, se găseau și voci nemulțumite, chiar printre apropiați, așa cum mărturisește Regina Maria: „Oamenii sunt foarte aspri cu regii și reginele, iar fiindcă noblesse oblige nici nu-și dau seama câtă răbdare avem toată viața, înăbușindu-ne dorințele și sentimentele – trăind pentru binele obștesc, dar mereu criticați și greșit înțeleși”.

Vizitele în spitale care se desfășurau ca un ritual, împărțind daruri răniților, citindu-le, unora spălândule rănile, apoi obișnuitele audiențe, și câte altele din programul de fiecare zi al Reginei Maria, nu o împiedicau să scrie, oricât de obosită se găsea. Așa s-a născut volumul Țara mea - carte dedicată fiului cel mic, Mircea – ce va ajunge în America, urmând ca profitul să fie folosit pentru orfanii de Război din România.

Nici îngrijorările pentru copiii săi n-au ocolit-o pe Regină. Fiecare dintre ei a avut câte o suferință fizică, ba chiar Nicky a fost suspectat de tuberculoză galopantă, ceea ce a adus-o pe Regina Maria în pragul disperării, refuzând să creadă așa ceva, gândindu-se doar la lupta pe care o purtase în urmă cu un an, când îl pierdea pe mezinul Mircea. Teama de a trece din nou printr-o astfel de încercare o chinuia cumplit. Incertitudinea aceasta nu a durat mult, starea de sănătate a lui Nicky îmbunătățindu-se treptat.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Nunta de argint a suveranilor îi găsește după ani de încercări, de bucurii și suferințe „cei mai buni prieteni”: „Azi eu și Nando, în ciuda nenorocirilor, sau tocmai mulțumită nenorocirilor, am devenit cei mai buni prieteni, suntem una cu țara, și țara e una cu noi”. Momentul acestei aniversări e, cumva, ultimul în care a domnit veselia, emoția, normalitatea. La ușa destinului României, bătea alarmant revoluția bolșevică. De acum, totul avea să ia o întorsătură dramatică. Se întrevedeau două situații: „pacea impusă” sau lupta până la capăt, care ar fi însemnat dezastru. În opinia Regelui Ferdinand, neacceptarea condițiilor adversarilor însemna „să ucidă țara cu totul”.

Regina Maria, neclintită în credințele sale, a încercat din răsputeri să-l convingă pe consortul său să nu accepte o astfel de pace: „Am folosit toată priceperea în vorbe pe care mi-a dat-o Dumnezeu ca să-l conving că orice e mai bine decât ca el însuși să primească o astfel de pace – mai bine suferința completă, capitularea, închisoarea, captivitatea, orice, numai să nu-și vadă numele sub un asemenea tratat (…) Dacă tot ne e dat să murim, să murim cu capul sus, fără să ne pângărim sufletele acceptând, fără să ne punem cu propia mână pecetea pe condamnarea la moarte”.

Adevărul războiului avea să-și afle căile lui, norocoase în cele din urmă, incerte atunci, dar Regina arde ca întotdeauna ca o flacără pentru patria cu care s-a identificat, iubindu-și, ca nimeni altcineva, poporul.

Caseta cu inima Reginei Maria – Piatră de Hotar a Poporului Român

5

LA CENTENARUL MARII UNIRI

N. GEORGESCU

EMINESCU ȘI MAREA UNIRE

Carpații, născători ai râurilor și poporului nostru” (Mss.2267,105) Suntem, iată, în anul Centenarului Unirii celei Mari de la Alba Iulia, iar Eminescu a fost un vizionar al acestui act istoric, drept pentru care se cuvine a-l căuta și pe el în vâltoarea evenimentelor. Nu vom găsi articole, conferințe, studii, serbări importante dedicate poetului sau ziaristului, consemnate în presa acestor ani grei; abia dacă este amintit numele său în cei doi ani ai neutralității (1914-1916), în dezbateri mai mult platonice pe tema „Cu cine ar fi ținut Eminescu dacă trăia?” – amintindu-i-se crezul fierbinte pentru Transilvania și concluzionându-se că n-ar fi ținut cu Puterile Centrale. Eminescu, se știe, a căzut în 1883, tocmai ca victimă „colaterală” a Tratatului (secret) de alianță dintre Regatul României și Tripla Alianță, tratat denunțat în 1916. Peste timp, legăturile nu s-au mai făcut – iar după 1918 întâmplarea din 28 iunie 1883, atât de semnificativă totuși, a fost uitată, în bucuria generală a reîntregirii neamului. Așa se face că prezența sa, cu numele ori opera, este foarte slabă, ca și inexistentă, în timpul Marii Uniri și până spre 1922, când încep preocupările oamenilor de cultură pentru a i se ridica busturi în țară, mai ales la marginile țării, și pentru revalorificarea operei. Și totuși, un eveniment eminescian semnificativ s-a petrecut chiar în 1918 și el trebuie menționat.

Acum un secol, în 1918, s-a petrecut în Ardeal un fapt eminescian deosebit: la Arad, Editura Diecezană, cu Tiparul Tipografiei diecezane greco-ortodoxe, a scos cartea: Poesii de Mihai Eminescu.

Aceasta este singura carte de Eminescu ieșită de sub tipar pe tot teritoriul României în 1918. De asemenea, este prima carte de Eminescu scoasă de Biserica Ortodoxă Română. Și încă: este semnalată în februarie-martie, deci se tipărește înainte de 1 Decembrie, când războiul încă nu s-a încheiat, popoarele Europei au înghețat în așteptare, armatele au obosit. O scurtă, cronologie a acestui an atât de încărcat arată astfel: 24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești.

6

20 februarie/5 martie1918 — Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie1918 — Plecarea misiunii franceze din România.

27 martie/9 aprilie 1918 — La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara-Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 — Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 — Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr.

Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 — Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării.

Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

6/19 iulie1918 — Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a-i organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

22 iunie/5 iulie 1918 — Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român

24 august/6 septembrie 1918 — Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie/ 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 — Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie1918 — Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie1918 — Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida-Voevod.

14/27 octombrie1918 — Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

5/18 noiembrie 1918 — Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 — Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 — Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei hotărăște

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite.

Se vede cum România se unește dinspre margini spre centru, susținută de românii de la Paris, New York, Roma etc. În acest context nu trebuie să ne mire elanul din această scurtă prefață a ediției Eminescu scoasă de către Biserica Ortodoxă Română la Arad: Edițiile poesiilor lui Eminescu s-au epuizat deja înainte de războiu. Cele nouă nu mai pot pătrunde la noi în urma împrejurărilor nefaste. Publicul însă ni le reclamă întruna, iar noi – reușindu-ne să le adunăm – le punem la dispoziția on. public cetitor.

Fie ca ideile și concepțiile profunde ale nemuritorului Eminescu să străbată în sufletele tuturor fiilor noștri și din atâtea idei sorbind energia renașterei, să ne nutrim și însuflețim și la zilele mari de acum.

Arad, Decembrie 1917 Editura.

Cartea, puțin cunoscută, abia semnalată în Bibliografia M. Eminescu, se deschide cu Criticilor mei, după care urmează poezia lui Eminescu Rugăciune. În interior găsim, desigur, Doină (De la Nistru pân’ la Tisa). Cuprinsul este organizat după gustul acestui redactor care nu semnează, probabil directorul editurii, desigur inspirat de poziția tranșantă pentru unire a lui Vasile Goldiș.

Nu este, desigur, un răspuns la poziția Blajului care, din 1892 începând, a început, chiar fără să vrea, construirea „Galaxiei Grama” ce va strânge în ghiocul ei atâtea animozități și incompatibilități – naturale, poate, – cu Eminescu; sau, dacă judecăm că se deschide cu „Criticilor mei”, poate fi și un asemenea răspuns, dar tăcut, neafișat. Nu asta interesează aici. De altfel, dialogul nu va rămâne între sutane, va anima întreaga noastră cultură majoră. Nici greșelile de tipar nu au prea mare importanță, nici sumarul amestecat, litera de tipar amestecată și ea etc. Important este că cititorii au cam toate temele eminesciene, desfășurate după simbolica Rugăciune a poetului, sufletul ardelean fiind răscolit și de suflul eminescian, în aceste zile grele, de decizii ce implică lupta. Prin această carte Eminescu a fost prezent ca actualitate materială, ca tipăritură recentă, în anul Unirii celei Mari, drept pentru care se cuvine să amintim fapta cea bună.

7

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Aurel V. DAVID

UN SECOL DE LA MAREA NOASTRĂ UNIRE. NAȚIUNEA ÎN STARE DE VEGHE NOTE ȘI COMENTARII SOCIOLOGICE LA ROMANUL MARII UNIRI DREPTURILE NAȚIUNII Marea Unire a românilor, proclamată solemn și definitive la 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia, este evocată în romanul Sacrificiul ca un act de dreptate istorică și morală. Este, de altfel, bine-cunoscut faptul că în romanele care laolaltă alcătuiesc „fenomenologia epică a spiritului românesc”, Mihail Diaconescu se manifestă ca un moralist consecvent. Pentru aceasta mari învățați specializați în problemele filosofice ale eticii și în teologia morală ortodoxă au scris despre romanul Sacrificiul cu entuziasm și cu o totală adeziune sufletească.

Paginile în care eroii romanului Sacrificiul discută despre drepturile națiunii române la cultură, învățământ de toate gradele, dezvoltare, prosperitate economică, educație, liberă organizare și exprimare publică, dar, mai ales, la unitate politică statală sunt numeroase și emoționante.

Forța revelatoare a acestor pagini poate fi explicată prin faptul că numeroși eroi ai romanului sunt juriști, filosofi, oameni politici, gazetari, clerici, diplomați, militari cu viziune strategică, scriitori, economiști, personalități de larg orizont intelectual. Dezbaterile pasionante în care ei se angajează au o înaltă ținută intelectuală.

Este bine-cunoscut și faptul că în toate cele zece romane pe care Mihail Diaconescu le-a unit în ciclul „fenomenologiei epice a spiritului românesc”, vocația metafizică a personajelor puse în centrul compozițiilor și acțiunilor epice apare atent evidențiată.

Drepturile națiunilor, despre care în Sacrificiul se discută atât de insistent și de pasionant, a fost și la începutul secolului al XX-lea, și este și azi, o preocupare majoră pentru cercurile intelectuale, în special pentru cele juridice, filosofice și politice.

Considerată într-o perspectivă sociologică, această preocupare ne spune ceva foarte important despre evoluția dramatică, mereu tensionată a lumii în care trăim. Se vădește astfel că, și din acest punct de vedere, Sacrificiul este un roman actual. Mai precis – este un roman istoric și social, respectiv un roman parabolă, care evocă, în egală măsură, realități istorice, dar și contemporane. De multe ori – strict contemporane.

8

Astăzi, într-o Europă prinsă în vârtejul geopoliticii marilor famillii politice, „acțiunea socială” a poporului în interiorul ,,patriei” este afectată prin strategii meșteșugite, cu aparentă tentă de democrație comunitară.

Ideologii internaționaliști și cei care își spun mondialiști se află în plină campanie vizând impunerea sintagmei „stat-națiune”, cu scopul de a întreține percepția conform căreia toate nenorocirile lumii vin de la națiuni. Ei acționează prin metode mai subtile decât în trecut, pentru a slăbi statele naționale și a le intimida, în timp ce alții încearcă să le controleze, sub lozinca demagogică a „interesului național”.

La rândul lor, statele și organizațiile internaționale sunt dominate de aceleași raporturi de putere, iar puterile politice încheie alianțe, tratate și acorduri, pe care le prezintă ca manifestări ale „voinței naționale”.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Însă nici unul dintre acești „actori” nu acceptă să sacrifice interesele proprii pentru a sprijini națiunile ajunse în situații-limită sau pentru a favoriza așa-numita concordie universală. Aceștia vorbesc doar despre dreptul statelor, dar atunci când suferă eșecuri în acțiunile lor politico-militare aruncă vina și răspunderea pe națiuni și pe statele naționale. Din păcate însă, națiunile nu sunt recunoscute ca subiect de drept în relațiile internaționale, unde ies în față statele ideologice și „centrele de putere” care impun „ordinea internațională”, având ca fundament, de regulă, dreptul roman, adică dreptul învingătorului sau al celui mai tare.

Coexistența națiunilor (organizări sociale) cu statele (organizări socio-politice) a fost un deziderat permanent al oamenilor implicați conștient în „viața cetății”. Aceasta a fost benefică, dar și defavorabilă pentru națiuni, întrucât a presupus și impus drepturi și obligații reciproce, pe care, însă, numai națiunile și statele naționale le-au respectat, din principiu.

Astăzi însă, națiunile se află în fața revalorizării de către ideologi a unei obsesii a „trecutului bipolar” și a reinstaurării „ordinei pierdute”, o ordine politică și nu socială. Discursurile alarmiste asupra dezordinii actuale fac referire la „ordinea pierdută”, întrucât „centrele de putere” nu sunt capabile să construiască armonia socială. În locul ordinii se profilează anarhia, care riscă să devină ,,mondială” și în care numai cei puternici au drept, cei slabi trebuie să accepte supuși dominația acestora, iar națiunile nu sunt primite la actul de decizie vizând „starea de securitate” a socialului. Națiunile sunt lipsite de drepturi, sub motivul că nu sunt fundamentate pe forță și că nu au forța militară pentru a impune o „stare de ordine”.

Despre „dreptul” guvernanților de la Viena și Budapesta de a spulbera „anarhia” și a impune cu ajutorul armatei, poliției, funcționarilor supuși, serviciilor secrete și pușcăriilor, „ordinea”, „calmul”, „concordia”, „siguranța”, „stabilitatea”, „normalitatea” și alte deziderate asemănătoare, atât în Imperiul Austroungar, cât și în Europa și chiar în întreaga lume, se discută mult în paginile romanului Sacrificiul.

Părți importante din acțiunea romanului relatează despre implicarea poliției, tribunalelor și spionilor în viața oamenilor, în general, și a personalităților proeminente, în special. De altfel, la un moment dat, Sacrificiul capătă caracteristicile unui roman polițist, cu urmăriți și urmăritori. Cei urmăriți sunt conducătorii politici ai românilor. Urmăritorii sunt spioni ai serviciilor secrete de la Budapesta.

Sintagma dreptul națiunilor („droit des gens”, „Volkerrecht”) s-a născut în practica politico-statală abia în epoca modernă, prin eliminarea sintagmei „dreptul naturii” de către statele care s-au erijat în purtător de cuvânt al națiunii. Acesta a fost impus de statele puternice, care au „împărțit” pacea pentru națiuni, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ca „dreptul între națiuni” și nu „dreptul comun al tuturor națiunilor”. Prin acest artificiu mecanic, „dreptul națiunilor” a fost înlocuit cu „dreptul internațional”, ca ,,drept al statelor”, în funcție de raporturile de putere statornicite între ele.

Dreptul internațional, cu consecințe pe planul securității națiunilor, identifică drept subiect entitatea politico-statală (statul). Acesta stabilește „principii”, în spatele cărora se ascunde o ierarhie a „puterilor”, în funcție de capacitatea de impunere, de acceptare sau de receptare a unui anumit tip de raporturi formalizate, socio-politice. Acestea definesc statul și nu națiunea ca „generator” de securitate sau victimă și identifică forța drept mijloc de asigurare a „stării de securitate”, îndeosebi forța militară. Experiența istorică demonstrează că situațiile de distrugere a „stării de sănătate a socialului” (cum s-a întâmplat în cele două războaie mondiale, desfășurate în prima parte a secolului XX), nu au avut consecințe distructive pe planul generic al entităților politico-statale. Ele au afectat doar forma și întinderea acestora. Statele renasc sub impulsul și presiunea ideologiilor, în alte modalități, cu o permanentă tendință spre competiția pentru ierarhizarea raporturilor, în funcție de puterea pe care o construiesc și o pot menține.

Competiția sau confruntarea între ideologii, precum și consecințele lor distructive, au obligat oamenii să definească sociologic subiectul care să elimine ierarhizarea puterilor și să fie capabil de a genera, a construi și a menține relații de comunicare bazate pe încredere, colaborare, sinceritate, susținere reciprocă și afectivitate pozitivă.

Apelul la forță al subiectului-agresor a putut fi înlocuit cu „apelul la principii” al subiectului-victimă după evaluarea consecințelor teribile ale celor două războaie mondiale din prima parte a secolului XX. Ideologii care au susținut subiecții „victimă” au făcut apel la memoria națiunilor și au transpus, cu ajutorul juriștilor, conceptul „securitate” pe tărâmul dreptului, prin constituirea unor organizații gestionare cu aspirații la universalitate.

Impunerea națiunii ca „subiect de drept” în relațiile internaționale se lovește, însă, de aceeași agresivitate a abordărilor de tip ideologic și de limitele cadrului oferit de abordarea de „tip sistemic”. În zilele noastre, sfârșitul „războiului rece” sau al „războiului ideologiilor” a scos în evidență valențele națiunilor în menținerea „păcii sociale”, iar oamenii cu competențe profesionale și socializante au afirmat un adevăr care a însoțit istoria scrisă a omenirii: ideologii generează și întrețin organizările sociale într-o permanentă „stare de insecuritate”. În acest sens, este deosebit de elocvent discursul ținut de papa Ioan Paul al II-lea la cea de-a 50-a adunare generală a Organizației Națiunilor Unite, unde a vorbit despre „dreptul națiunilor” și nu despre „dreptul statelor”, arătând că acel conflict mondial a avut loc „din cauza violării dreptului națiunilor”.

9

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Declarația Universală a Drepturilor Omului abordează elocvent „drepturile persoanelor”, dar până în prezent nu există un acord internațional care să trateze drepturile națiunilor, în ansamblul lor. „Dreptul unei națiuni la existență – afirma papa Ioan Paul al II-lea – este, cu certitudine anterior tuturor celorlalte drepturi: nimeni, nici un Stat, nici o altă națiune, nici o organizație internațională n-a fost vreodată fondată pentru a considera că o națiune determinată nu va fi demnă să existe. Acest drept fundamental la existență nu presupune cu necesitate o suveranitate statală, căci diversele forme de conexiuni juridice între națiuni diferite sunt posibile, cum este cazul, de exemplu, în statele federale, în confederații sau în statele comportând largi autonomii regionale”.

Pentru fiecare națiune „dreptul la existență” implică în mod natural, dreptul de a-și apăra propria limbă și cultură, tradițiile specifice, componentele fundamentale ale spiritualității sale originare. Într-adevăr, până la Marea Unire din 1918 românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș și-au conservat caracteristicile naționale în primul rând prin Biserică și cultură. În acest sens, romanul Sacrificiul evocă insistent, în emoționante pagini epice, suprasaturate de numărul simbolurilor și de tensiunea dezbaterilor, caracterul militant al culturii române.

Istoria confirmă că, în circumstanțe extreme, cultura permite unei națiuni să supraviețuiască în fața pierderii independenței politice și economice. Deci, fiecare națiune are dreptul de a-și trăi viața conform cu tradițiile proprii, de a apăra drepturilor fundamentale ale omului, de a da o educație proprie tinerelor generații, precum și de a-și construi viitorul așa cum dorește, în respect pentru celelalte națiuni. În zilele noastre, recunoașterea națiunii drept „subiectul” de care depinde „starea socialului”, impune, cu necesitate, ample reconsiderări ale conceptului de securitate, întrucât lăsarea acestuia la cheremul ideologilor nu poate genera criterii satisfăcătoare de evaluare a „stării de securitate”, nici strategii de gestionare a națiunilor în „stare de securitate”.

Din această perspectivă reiese că dreptul națiunilor este clădit pe trei componente organice: dreptul la existență (la viață socială), dreptul la informație (cunoaștere ) și dreptul la securitate (apărare, protecție) și la ordine socială.

Dreptul națiunilor nu se contrapune „dreptului statelor”, însă obligă statele să gestioneze foarte atent nevoile sociale prin acțiuni sociale, să nu construiască raporturi inegale de putere, să nu dezvolte tendințe expansioniste și anexioniste, să nu oblige națiunile să se confrunte între ele și să nu-și aroge dreptul de a

10

hotărî soarta națiunilor în funcție de conjuncturile geopolitice și de interesele construcțiilor socio-politice (imperiile, organizațiile transnaționale, supranaționale și „centrele de putere”).

Mai există destui ideologi care visează azi, din necunoaștere sau rea credință, la dreptul forței, și-l contrapun dreptului națiunii la existență, informație și apărare.

Modul în care românii și-au apărat cu prețul vieții unor eroi știuți și neștiuți, mai ales neștiuți, dreptul la existență națională, este reliefat cu mare măiestrie de Mihail Diaconescu în romanul Sacrificiul, în pagini descriptive și evocatoare atent construite epic. Culmea cea mai înaltă a acestor pagini descriptive și evocatoare o găsim în capitolele care narează desfășurările militare, diplomatice și politice din timpul primului război mondial.

Prin acest demers de cunoaștere a unui crâmpei din istoria neamului românesc și de recunoaștere a unor fapte sociale care au intrat pe drept temei în memoria urmașilor, prozatorul Mihail Diaconescu s-a alăturat abordării sociologice a națiunii române și, mai ales a dreptului acesteia la existență, alături de celelalte națiuni ale lumii, aflate sub tăvălugul așa-numitului „globalism”. Și pentru acest motiv, putem afirma că Sacrificiul, romanul Marii Uniri a românilor, ilustrează nu numai o preocupare sociologică și artistică majoră, ci și caracterul militant al culturii române în diverse etape istorice. Am fost și rămânem o cultură luptătoare.

Autorul a surprins în chip magistral, cu pană de mare maestru, eforturile românilor ardeleni, bucovineni, maramureșeni și bănățeni, aflați sub ocupația austro-ungară, de a-și apăra ființa națională și spirituală, în fața agresivei politici de deznaționalizare dusă de putreda oligarhie ungară. Pentru redarea cu fidelitate a atmosferei produse de strigătul conștiinței de neam, căreia „imperialii” îi răspundeau cu zăngănit de săbii și amenințări, cu baionete și gloanțe ucigașe, autorul și-a folosit strălucitoarea sa minte și imaginația creatoare, susținute de o imensă cantitate de documente de epocă, cu certificat de autenticitate.

Astfel, cei de astăzi pot cunoaște că, atunci când națiunea română a fost obligată să se lupte pe viață și pe moarte cu Imperiul Austro-ungar opresor, pentru a-și câștiga dreptul la existență, nimeni n-a stat deoparte.

De la mic la mare, fiii acestui neam de eroi au lucrat, cu gândul și cu fapta, pentru ca astăzi să putem afirma, fără teamă, că suntem români, că avem o țară, o limbă proprie și o credință moștenită din străbuni, deci o identitate, pe care ne-o asumăm și o apărăm ca pe propria noastră viață.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Anton GEORGESCU

Veacul României Mari văzut de afară Istoria este fluctuantă, cea veche, dar mai ales cea recentă și actualitatea, depinde la ce categorii și evenimente se referă și din ce direcție este privită și prin ce grilă de percepție. Cu atât mai fluctuante sunt și scrierile istorice, istoriografia, marcate de diverse orientări și parti-pris-uri. Toate, pe parcursul ultimei generații, eliberate din cătușele ideologice ale dictaturii, iau o nouă turnură. Nu degeaba se spune că, în anumite conjuncturi social-politice, trecutul este la fel de incert ca viitorul.

Falsificările, deformările care ne contrariază memoria și reperele, programatice sau nu, sunt astfel echivalente cu surprizele care ne contrazic așteptările și previziunile.

Despre ultima sută de ani cam știm destule, veți spune, n-are rost să mai aflăm altele. Să nu ne pripim însă, deoarece în cartea tânărului istoric Oliver Jens Schmitt vom întâlni un mod de a privi istoria noastră cu care nu suntem obișnuiți și chiar unele aspecte și detalii Oliver Jens Schmitt, România în o sută de ani. Bilanțul unui veac de istorie, trad. din germ. de Wilhelm Tauwinkl, Ed. Humanitas, București 2018.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

prea puțin cunoscute. România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie „tratează o temă mare; el nu oferă însă o prezentare de ansamblu, ci este un eseu istoric”1.

Astfel își definește autorul lucrarea încă de la început, iar cititorul răsuflă ușurat că nu se va sufoca în date științifice și în analize aride. Iar ceea ce reușește este să-i mențină treaz interesul și, mai ales, disponibilitatea față de prezentarea obiectivă, cu detașarea străinului, față de unele subiecte și abordări delicate și eventual incomode.

Elvețianul naturalizat austriac a prins drag de țărișoara asta oarecum exotică, însă europeană prin multe fibre ale evoluției sale și deja de ani buni îi bate drumurile și bibliotecile, i-a învățat limba, a înțeles uimitor de mult din ce o deosebește și din ce o apropie de comunitatea numită azi UE și se încumetă să-i prefire problemele, cu bune și cu rele, în textele sale. E de urmărit.

Din capul locului, în Introducere, el identifică tendințele noastre actuale, autoritarismul, naționalismul. La fel, rolul Bisericii, exercitat preponderent în societate, nu în slujba religiei (pag. 12-13, de ex.). Bună distincție, chiar dacă nu tocmai preponderent, ci doar... echivalent.

Periodizarea intervalului centenar dă și tematica de analizat. „În ultima sută de ani sunt vizibile unele cezuri profunde: - procesul formării statului, 1918; - lovitura de stat a regelui Carol II, 1938; - disoluția parțială a statului, fără luptă, prin cedarea unei treimi din teritoriu, 1940; - începutul preluării puterii de către comuniști, 23 august 1944; - tranziția către democrație, din decembrie 1989.” (pag. 19, 23).

S-ar putea adăuga dictatura militară, 1940-41. Jumătatea de secol comunist are și ea etapele ei. Necesitatea studiilor pentru momentele cheie este mai mult decât evidentă, istoriografia românească fiind deficitară, fie prin eschivă, fie prin părtinire, lipsă de obiectivitate... tradițională (pg. 24). Iar explicațiile, dacă sunt, ajută prea puțin lămurirea lucrurilor și depășirea idealizărilor autohtoniste și chiar a unor „mituri”. Bunăoară, perioada interbelică poate fi idealizată doar prin contrast cu totalitarismul postbelic, care însă e mai greu de înțeles de cineva care nu l-a trăit, nu i-a fost contemporan. Altminteri, este dominată, cum spuneam, de varii forme de autohtonism, privit însă și ca necesitate istorică, la o societate încă relativ înapoiată. Anii 1918, 1938, 1940,

1

11

LA CENTENARUL MARII UNIRI

1944, 1989... Un hiatus, surpriză, totuși: „scurta guvernare a Partidului Național Țărănesc, în ajunul crizei economice mondiale, a deschis o mică fereastră posibilității de dezvoltare democratică. Anul 1928 ar fi putut reprezenta o cotitură: (...) Eșecul lui Iuliu Maniu în fața crizei economice mondiale și a lui Carol II a avut consecințe tragice pentru România: până în 1989, guvernarea țărănistă avea să rămână ultima reînnoire democratică.” (pg. 25). Rămânem, oricum, by the way, la părerea că cele două decenii după Marea Unire, deceniile României Mari, au fost primul interval de independență de stat a întregului teritoriu al țării (de la Burebista); independența de la 1877-78 a fost un prim pas. După cucerirea romană a urmat mileniul medieval de fărâmițare non-statală și apoi diferitele forme și stadii de vasalitate și neunire. Întrerupte simbolic de momentul Mihai Viteazul, la 1600. Că e de mirare că s-a menținut, mai cu seamă în acel mileniu, ca „O enigmă și un miracol istoric, poporul român” (Gh. Brătianu), e adevărat. De-ar fi să ne rămână augurii favorabili!

O explicație a neîmplinirilor românești o identifică autorul în separarea și necomunicarea între straturile sociale, datorate în special analfabetismului, dar și caracterului versatil al elitelor societății noastre (v. analiza pag. 31-33). În schimb observă câteva aspecte legate de instituții reprezentative ale statului. „În cazul României, în ultima sută de ani, este vorba de serviciile secrete, Biserică, armată și Academia Română (ca instituțiesimbol pentru educație și știință). Aceste instituții au supraviețuit în toată această perioadă, (...).” (pg. 37). „Concurența serviciilor secrete și influența lor masivă asupra vieții politice au împiedicat, în perioada interbelică, construirea unui stat constituțional democratic.

România era controlată de un „stat în stat”, în care și membrii unor loji masonice au jucat un rol important.” (pg. 38). Un „stat paralel” am zice noi astăzi (!?!)... Discuția este reluată în interviul luat de M. Voicu, de la sfârșitul cărții (v. pg. 118).

Spunerea lucrurilor pe nume, ca voce externă, consună în multe privințe cu abordările post-revoluționare ale istoricilor români, începând cu Florin Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român), Alexandru Zub și continuând cu lucrările lui Lucian Boia, Neagu Djuvara, acad. Dinu C. Giurescu: recuperarea adevărului, „demitizări”, dezvăluiri etc.; până la o nouă generație, în frunte cu acad. Ioan Aurel Pop. Reeditările au avut de asemenea un rol deosebit, fiind necunoscute publicului larg până acum: Gh. I. Brătianu, Vlad Georgescu.

Descrierea tragediei țăranilor români (pag. 66-68) este memorabilă. Un istoric român n-ar fi avut nici curajul, nici detașarea pentru a o face. Dezvăluirea unor documente ale arhivelor foste secrete o atestă cu prisosință, iar premisele ei vin dinaintea secolului Întregirii.

Efectele asupra întregii societăți, prezentate în paginile următoare, sunt de asemenea impresionante. Un citat sau altul din această secvență ar fi doar parțial semnificativ. Ea trebuie citită în întregime, iar relatarea în ansamblul ei este, desigur, tot incompletă, pentru așa ceva

12

fiind necesară o întreagă literatură. (Am numit aici secvență una din părțile în care este fragmentat eseul lui OJS, separate printr-un rând pauză și care ar fi putut avea câte un titlu sau cel puțin un număr de subcapitol).

N.b. Un episod semnificativ pentru impunerea colectivizării agriculturii putem citi în minunata epopee a lui Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor (cap. șase).

Un aspect important pentru o carte care atestă preocuparea permanentă de redare cât mai obiectivă a faptelor este perceperea ca atare a Revoluției din Decembrie 1989; „o dinamică revoluționară a oamenilor (...). În prima jumătate a anului 1990, această revoluție propriu-zisă, democratică, a fost zdrobită prin așa-numitele mineriade, iar celor răspunzători de acestea nu li sa cerut socoteală nici până astăzi.” (pg. 77). Se analizează în continuare consecințele, în bună parte pozitive, cu toată deturnarea și reinstalarea post-comuniștilor. În subcapitolul de concluzii ale eseului, acestea sunt totuși mai degrabă optimiste. „...după o sută de ani, democrația are totuși șanse mai mari decât în 1938 sau 1944; (...).// Începând din 1989, în ciuda rupturilor grave menționate mai sus, România s-a schimbat în sens pozitiv mai mult decât percep mulți dintre românii înșiși. S-a format o clasă de mijloc urbană, (...).”// „Nou este și faptul că, mai mult decât înainte, România este vizibilă și din punct de vedere internațional și se bucură de o reputație pozitivă: (...).” (pag. 87-89). În final, cu un ton oarecum diferit de al autorului, îți vine să strigi: Așa să ne ajute Dumnezeu! Avem mare nevoie, văzând devierile conducătorilor actuali, puțin spus îngrijorătoare.

Cartea se încheie cu un amplu interviu, Oliver Jens Schmitt în dialog cu Marian Voicu. Se completează și se confirmă cele arătate în eseul propriu-zis, în același ton fără false menajamente ipocrite și cu grijă față de adevăr. Cu o ușoară surpriză (?), bunăoară, citim că ideologia legionară se poate considera precursoare parțială a național-socialismului ceaușist (pag. 112 și urm.).

Foarte parțială, am zice... Cu anumite reverberații în actualitatea post-revoluționară (sugestia aparține mai degrabă jurnalistului). „Eu aș spune că instaurarea adevărului în centrul vieții publice, acolo unde a fost foarte puțin prezent în România ultimilor o sută de ani, ar fi foarte importantă; poate că acesta este motivul care a dus la dispariția încrederii în societatea românească.” (pag. 121).

O lectură incitantă, atractivă, pe alocuri incomodă („dureroasă pentru români” - pg. 33), de natură să pună pe gânduri și pe unii și pe ceilalți din societatea noastră dezbinată. Iar pentru a cădea pe gânduri, sunt necesare câteva condiții... Una din ele este să-ți pese de ce și cum merg lucrurile.

P. S. Este binevenită o privire asupra aceleiași perioade, din interior de astădată. Ea a apărut chiar în această toamnă, tot la Humanitas: Ioan Stanomir, La centenar.

Recitind secolul României Mari. 208 pag.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Simion TODORESCU

General de brigadă IOAN DRAGALINA 1860-1916 Un bănățean care a făcut istorie, primul general român care a căzut pe câmpul de luptă, trecut în panteonul eroilor neamului românesc.

Iar jertfa și sângele vostru, A celor căzuți pentru țară, Dau seva pământului nostru Ca florile în câmp să răsară” Col (r) Nicolae Dărăbanț Omagiu eroilor

Generalul Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina, fiu al Banatului și erou al României, s-a născut la 16 decembrie 1860, la Caransebeș (pe atunci în Austro-Ungaria), într-o familie de grăniceri români, cu tradiție în armată.

Tatăl său, Alexandru Dragalina a fost ofițer în armata imperială austriacă, de unde a demisionat în anul 1859. Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță. Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.

Ioan Dragalina a urmat școala primară din Caransebeș și școala de cadeți din Timișoara. Dragostea pentru cariera militară i-a fost însuflată de tatăl său. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austroungară. În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi. În anul 1886, la 26 de ani, s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, care avea 17 ani și pe care a iubito enorm.

Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu, viitor general român și Virgiliu, viitor comandor de marină). „Din stejar, stejar răsare”. Și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica). În anul 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sub-locotenent. Fiind disciplinat, modest, cinstit, inteligent, patriot și fără compromisuri avansează toate gradele militare, ocupând diferite funcții și ajunge general de brigadă, Comandantul Armatei a I-a.

Istoricul cărășean Liviu Groza spune despre Dragalina că a fost unul dintre cei mai patrioți ofițeri pe care i-a avut Armata Română și cea mai mare dorință a acestuia a fost să lupte pentru reîntregirea României.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Istoricul care a studiat documentele Arhivei Militare de la Viena, susține că de fapt numele generalului a fost Drăgălina, dar acesta a fost „rebotezat” de Regina Maria. Semnătura sa originală, pe toate documentele este Drăgălina. Cum s-a ajuns la Dragalina? Regina Maria, soția Regelui Ferdinand, era englezoaică, iar englezii nu au litera «ă» în vocabular. Pronunțând Dragalina, ea a spus: mie-mi place Dragalina, pentru că acest nume sună ca un clopoțel de argint. Și așa a rămas, Dragalina.

La vârsta de 48 de ani, în aprilie 1908, locotenentcolonel fiind, Ioan Dragalina este numit comandantul Școlii Militare de Infanterie de la București. În acel timp în care în România domnește nepotismul și intervenția, Ioan Dragalina promovează ofițerii numai pe bază de merit. În aprilie 1911, Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34, Constanța. În 1914 izbucnește Primul Război Mondial. Timp de doi ani România își menține neutralitatea. În 1915, Dragalina este avansat la gradul de General de Brigadă. În august 1916 țara noastră intră în război de partea Antantei (Franța, Rusia și Marea Britanie) împotriva Puterilor centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria). Antanta promite României îndeplinirea aspirației de întregirea neamului, eliberarea Transilvaniei și a Banatului, a Basarabiei și Cadrilaterului de sub dominația străină.

Generalul Dragalina preia comanda Diviziei I-a infanterie. Trupele diviziei sunt amplasate pe frontiera de vest. În dimineața zilei de 15 august 1916 începe primul atac al românilor pe frontieră, la Porțile de Fier, între Gura Văii și Vârciova.

Povestește nepoata generalului: „Dragalina încearcă să cucerească înălțimile Predealul Mare, Vârful Feregaru și Meterezele lui Tudor, și reușește. În amurg, după lupte înverșunate, românii eliberează primele fâșii de pământ românesc. În zilele următoare armatele române intră în Orșova și eliberează orașul”.

Dincolo de munți, trupele germane se regrupează și încearcă pătrunderea în Țara Românească prin trecătoarea Văii Jiului.

13

LA CENTENARUL MARII UNIRI

După ce Regele Ferdinand l-a destituit pe Generalul Culcer, în locul lui, la 11 octombrie 1916, a fost numit la comanda Armatei a I-a, cu cartierul general la Craiova, Generalul Ioan Dragalina.

Dragalina studiază situația și concepe un plan curajos de a lupta, în munți, pe care Statul Major al Armatei îl aprobă. În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, Generalul Dragalina rămas în analele militare ale României ca model de patriotism face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat: „Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General și soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc...”

Pătruns de un înalt simț al datoriei și de dorința de a fi acolo unde situația era mai grea, în dimineața zilei de 12 octombrie 1916, Generalul Dragalina a luat în mașină un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și a plecat personal în Valea Jiului unde se concentra ofensiva austro-germană, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, unde a ajuns și a analizat cu comandantul sectorului, măsurile ce se impuneau a fi luate pentru păstrarea aliniamentului atins, apoi a trecut podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit.

Acolo, în apropiere de linia frontului, în timpul deplasării între Lainici și Bumbești, o patrulă germană l-a încercuit. Să nu cadă prizonier a hotărât să meargă în mare viteză spre Târgu Jiu și apoi spre Craiova. O rafală de mitralieră l-a străpuns. Un glonț la lovit în brațul stâng și unul în omoplat.

Istoricul Liviu Groza povestește: „Se spune că atunci când i-a fost bandajată rana, Dragalina l-ar fi întrebat pe medic dacă nu poate să-i taie brațul să se întoarcă mai repede pe front”.

A fost dus la spitalul din Târgu Jiu, apoi la Craiova, unde medicii au găsit ca soluție amputarea brațului, însă nu și-au luat răspunderea operației.

Trenul sanitar a ajuns în București abia în seara zilei de 13 octombrie. A fost dus la Spitalul Militar Regina Maria de la Palatul Regal.

La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng. Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia.

Pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al României care i-a conferit înalta decorație de război, Ordinul Mihai Viteazul. Generalul Dragalina mai avea două decorații: Ordinul Coroana României, clasa IV-a și Ordinul Steaua României clasa V-a. În seara zilei de 24 octombrie 1916, moare eroul 14

de la Jiu. Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența Regelui Ferdinand, a Principelui Carol (viitorul rege Carol al IIlea) și a numeroși oameni politici: Ion I. C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I. C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihai Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar). Iată cum se încheie textul lui Take Ionescu, publicat în Ilustrațiunea din noiembrie 1916 (ibid. România Eroică, nr. 1 (52), Serie nouă, 2016):

Lugoj – Statuia în fața cazarmei General Dragalina

„Dragalina n-a pierdut nimic, murind așa de tânăr. El a cunoscut cele două bucurii supreme pe cari atâți alții le-au așteptat zadarnic de atâtea secole. A intrat ca eliberator pe pământul pe care s-a născut și a bătut soldații kaizerului din Berlin.

Moartea lui Dragalina e pentru noi, România, pentru națiunea Românească, o pierdere ireparabilă.

Sămânță de eroi mai încolțește încă pe sfântul nostru pământ”.

Luptele de la Jiu au prilejuit înscrierea cu litere de aur în istoria patriei, a numeroase pilde de eroism legendar. În afara pierderilor de morți și răniți provocate inamicului, trupele române au luat peste 2000 prizonieri și au capturat o bună parte din artileria acestuia.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI „Dintre toate satisfacțiile omenești, nimic nu este mai onorabil și mai important decât să meriți recunoștința din partea patriei.

CICERO

Generalul Ioan Dragalina, care nu a reușit pe deplin să se bucure de reușitele armatei române în timpul Primului Război Mondial este cinstit în toată România. În cinstea memoriei sale: - Liceul din Oravița, județul Caraș-Severin, cu o perioadă de întrerupere, din 1919 până în zilele noastre îi poartă numele.

- În anul 1924 un sat din județul Călărași a primit denumirea de Dragalina.

- Un bust din bronz, pe un soclu de marmură – amplasat în fața Bisericii „Sf. Mihail și Gavril” din comuna Dragalina, județul Călărași.

- În 12 octombrie 1927 a fost dezvelit un moment în formă de cruce în Valea Jiului pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina.

- Un bust din bronz pe un soclu de 4,5 m, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu, a fost ridicat în municipiul Lugoj în anul 1930, în fața cazarmei militare, care și acesta îi va purta numele.

- La 3 iunie 1943 a fost dezvelită o statuie din bronz, amplasată în fața cazarmei grănicerești din parcul „General Ion Dragalina” din municipiul Caransebeș, realizată de sculptorul Mihai Onofrei.

- În Caransebeș a fost amplasată și o Placă comemorativă, ca recunoaștere a eroului de la Cerna și Jiu. - Un bust din bronz pe un soclu din marmură amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în anul 1993.

- La Odobești, în Vrancea, o stradă centrală a împlinit un secol de când i s-a atribuit numele.

- La Lugoj, Batalionul 183 Artilerie mixtă, poartă numele „General Ioan Dragalina”. În fața comandamentului, în curtea unității se află amplasat un bust al generalului Dragalina. Și în interior, la intrarea în comandament se află un bust al generalului Ioan Dragalina.

Surse de informare: 1. Nicolae Popescu, Generalul Ioan Dragalina, Editura Militară, București, 1967.

2. Locot. col. Vicențiu Cojan, Armata Română în primul război mondial. Campania din anul 1916, Editura Academiei Militară, București, 1981.

3. Col. dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă și jertfă, Editura Militară, București, 1983.

4. Loc. col. Liviu Groza, Grăniceri bănățeni, Editura Militară, București, 1983.

5. Dan Popescu, Ghid turistic-Lugoj și împrejurimi, Editura F.E.D. Lugoj, 1993.

6. Liviu Groza, Restituiri istorice, vol. 2, Editura F.E.D. Lugoj, 1994.

7. Virgil Alexandru Dragalina, Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina, Editura Militară, București, 2009.

8. Col (r) Andrei Ghidarcea, Banat, valoare și conștiință – personalități militare, Editura Nagard, Lugoj, 2010.

9. Liviu Groza, Contribuții la monografia Caransebeșului, vol. III, editura Nagard, Lugoj, 2014.

10. Dudaș Baiski, Lugoj, Studii monografice, Editura Artpress, Timișoara, 2015.

Lugoj – Statuia din fața comandamentului Batalionului 183 Artilerie mixtă.

Caransebeș – Statuia din parcul General Ioan Dragalina

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

15

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Take IONESCU

Generalul Ioan Dragalina (1860-1916) Erou al Primului Război Mondial Text publicat la moartea sa În viață, nu-l văzusem niciodată. Până în 1915 nici după nume nu-l cunoșteam. Fără îndoială că acest om se închidea în viața lui de soldat și deși părinte al unei familii numeroase, nu solicita niciodată nimic nici pentru el, nici pentru ai lui.

L-am văzut, ieri, mort în glorie, urmat de cei doi fii ai lui, doi soldați, dintre care cel mai mare rănit, ca și tatăl, la braț, își ascundea sub un curaj stoic îndoita lui durere: suferința materială a rănei lui și ordoarea morală a despărțirii eterne.

Dragalina nu este primul general român pe care războiul ni l-a răpit. Pământul Olteniei ne-a mai răpit și pe altul. Dar Dragalina a fost rănit într-o luptă pe care a avut fericirea s-o vază terminată printr-o victorie strălucită, înainte de a fi închis ochii pentru totdeauna.

Dragalina a gustat bucuria revanșei, el a putut urmări și conduce de pe patul său de durere cea mai frumoasă victorie ce a avut de înregistrat.

Această victorie a fost dobândită contra germanilor, contra faimoșilor bavarezi cari trec drept elita armatei teutone, și această victorie a fost completă, indiscutabilă, însoțită de mii de prizonieri, de tunuri, mitraliere, fără a număra cei 1400 cai pe cari inamicul însuși i-a ucis.

Astfel a murit acest bărbat care, când a fost adus în fața chirurgului la Craiova l-a întrebat asemeni unui erou de-ai lui Plutarh: - Doctore, cum aș putea fi vindecat mai repede pentru a mă întoarce la luptă?

Păstgrându-mi brațul sau tăindu-mi-l? Și cum doctorul i-a spus că prin amputarea brațului, vindecarea ar fi mai grabnică. – Ei bine, taie-l, doctore, o să-mi ajungă și un braț.

Printr-una din acele fatalități de care istoria atât de plină, brațul lui Dragalina a fost amputat mult mai târziu și în zadar. Dar pe tot timpul boalei sale, acest general care, totuși suferise cel mai oribil martiriu, nu se interesa decât de un singur lucru: operațiunile din Valea Jiului, unde voia să se reîntoarcă cât mai repede.

Soarta n-a voit să-i îndeplinească dorința. Ce păcat pentru noi toți! În 1915, cum spuneam, am aflat de numele lui

16

Dragalina. Era pe buzele tuturor ofițerilor de pe valea Prahovei. Toți îmi spuneau că șeful lor, Dragalina, prețuia tot atât, dacă nu mai mult, decât toate fortificațiile lor.

La începutul războiului, Dragalina n-a comandat în Prahova, ci la Cerna. Era din Banat și stătea în fața Banatului. Stătea așa de bine încât într-o clipă luă niște puternice fortificații austriace pe cari „kaiserlicii” le credeau de neluat și se înțepeni în ele atât de bine încât ai noștri, soldații lui Dragalina, tot acolo sunt.

Cât îi va fi fost de adâncă emoția acestui mare patriot în ziua când el, român bănățean, el, care purtase ca sublocotenent haina în slujba Habsburgilor, a trecut frontiera Banatului în fruntea soldaților săi români, soldații României libere, soldații regelui Ferdinand, ai acestui rege care, ieri, ca mare român și adevărat soldat, a venit să onoreze în persoană funeraliile eroicului său general! În acea clipă, Dragalina trebuie să-și fi trăit o viață întreagă. Trebuie să fi simțit, în fundul sufletului, toate durerile milenare ale scumpului său popor, răzbunate într-o clipă, clipa unică în care a pus piciorul ca învingător pe pământul pe care se născuse sclav.

Fiindcă Dragalina nu era numai un mare soldat, era un om în tot înțelesul cuvântului. Mărețul ordin de zi pe care l-a dat Armatei I în ziua când a luat comanda, proclamația sa către locuitorii Banatului, sunt documente ce vor rămâne spre mărturia marelui său suflet.

Dragalina n-a pierdut nimic, murind așa de tânăr. El a cunoscut cele două bucurii supreme pe cari atâți alții le-au așteptat zadarnic de atâtea secole. A intrat ca eliberator pe pământul pe care s-a născut și a bătut soldații kaizerului din Berlin.

Moartea lui Dragalina e pentru noi, România, pentru națiunea Românească, o pierdere ireparabilă.

Sămânță de eroi mai încolțește încă pe sfântul nostru pământ.

(Ilustrațiunea din noiembrie 1916; ibidem. România Eroică, nr. 1 (52), Serie nouă, 2016)

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Mihaela ALBU

MAREA UNIRE. ECOURI ÎN PRESA LITERARĂ DIN OLTENIA 1. Introducere: România Mare după reîntregire. Noi realități geografice, sociale și politice. O nouă generație Constituirea României Mari a avut drept consecință, așa cum se știe, schimbări majore pe toate planurile. Într-un articol al vremii, intitulat sugestiv „Țara noastră”, autorul N. I. Ionescu, „Directorul Statisticei Demografice”, după ce aduce în atenție faptul că „anul 1919 poate fi privit mai degrabă ca un an de tranziție între perioada 1916-1918 -, epocă caracterizată prin tulburările aduse de război – , și perioada următoare – de reașezare și refacere, decât ca un an de pace”, întreprinde o analiză detaliată a noii situații în care se găsea România prin reîntregirea cu ținuturile pierdute de-a lungul istoriei. El arată astfel că „noile ținuturi românești sunt alcătuite din 42 județe, ocupând o suprafață de 156.341 Km. p., adică mai mare decât a vechiului Regat cu 18.438 Km. p. În total, Romania-Nouă se divide istoricește în 10 provincii, având 76 județe și ocupând o suprafață teritorială de 294.244 Km. p.” Comparația cu celelalte țări europene vine firesc, autorul subliniind că „suntem a 9-a țară din Europa, ca suprafață teritorială.” (v. Arhivele Olteniei, nr. 4/ 1922) Privind retrospectiv, cu o distanță în timp, în volumul Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, istoricul Vlad Georgescu analizează situația creată în țara lărgită, acel „nou sistem social, nou sistem politic” (v. Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, 1993, p. 221)2, subliniind totodată deosebirea „fundamentală” față de țara de dinainte de 1914: „Noua Românie /.../ crescuse în primul rând ca întindere, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei și Bucovinei de nord de la 137. 000 de km pătrați la 295. 000 de km pătrați.” (idem, p. 203) Se schimbase, astfel, și configurația etnică, românii fiind, desigur, în continuare majoritari.3 Existau totuși deosebiri între ei, iar acestea veneau dintr-o istorie diferită pentru transilvăneni, pentru bucovineni ori pentru moldovenii de peste Prut, în comparație cu cea din vechiul Regat.

Realizându-se Unirea, o necesitate de prim ordin

Repetarea cu insistenţă a adjectivului „nou” este, desigur, intenţionată, autorul dorind şi prin aceasta să atragă atenţia asupra diferenţierii majore dintre cele două situaţii istorico-politice.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018 2

a fost, astfel, unificarea provinciilor sub toate aspectele și, drept consecință, „organizarea noului Stat”, așa cum va atrage atenția unul dintre ziariștii timpului, Al. C. Carianopol. Acesta, în articolul intitulat „Parlamentul de mâine” (din revista Ramuri, nr. 5-6/ 5-20.05. 1919), conștient de dificultățile pe care noul Parlament le va avea de trecut, insista pe necesitatea constituirii unui „stat unitar național și democrat”, arătând că „După ce se va consimți marele act istoric al unirii Ardealului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu patria mamă, contopite în România Mare, va începe opera grea, opera constructivă, aceea a organizării noului Stat român, care trebuie să fie făcută pe principiul următor: Stat unitar național și democrat.

Numai așa vom avea o Românie nouă și puternică.”

Tragedia războiului, suferințele, pierderile omenești și materiale zguduiseră țara. Era firesc astfel ca

3„Din

punct de vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat în chip substanţial structura populaţiei.” (Georgescu, op. cit., p. 204)

17

LA CENTENARUL MARII UNIRI

perioada care a urmat deflagrației mondiale să însemne pentru tânăra generație o luptă nu numai pentru afirmare proprie, dar și pentru ridicarea României, mulți reprezentanți conștientizând aceasta, așa cum va sublinia – nu mult mai târziu – cel mai important dintre ei, Mircea Eliade: „Mă simțeam responsabil pentru întreaga generație tânără. Mi-o închipuiam chemată pentru lucruri mari; în primul rând știam că aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către orizonturi spirituale rămase până atunci inaccesibile.”(Itinerariu spiritual, 1999, p. 16) Această retrospecție asupra fenomenului reprezentat de tânăra generație a anilor de după Unire precede ceea ce poate fi considerat azi un adevărat manifest – și la care se face permanent referire de atunci încoace – scris de Eliade, publicat în foileton și apoi în volum sub titlul Itinerariu spiritual.

Generația tinerilor intelectuali născuți înainte de război, dar ajunși la maturitate creatoare în anii următori Marii Uniri, își asumă drept țel, pe lângă altele, modernizarea României.4 Era vorba despre o modernizare și o încercare de intrare în universalitate prin aceasta, făcute în special cu ajutorul culturii. În scrierile lor – nu rareori – se afirmă un program cultural-politic. „Angrenarea – prin preocupări și realizări – la ritmul mondial” va considera și Mihai Polihroniade a fi „menirea” generației lor (v. „Generația tânără și ritmul mondial”, în Azi, nr. 1/ ian. 1933, p. 481, apud M. Vulcănescu, Tânăra generație, p. 87), iar Mircea Eliade, citându-l pe Nae Ionescu, insista pe „funcția spirituală a națiunii.” (v. M. Eliade, „Cultură sau politică?”, în vol. Profestism românesc.

România în eternitate, 1990, p. 63) Eliade va fi astfel convins că „unitatea conștiințelor, crearea unui mediu cultural, cu aceleași preocupări și cu aceleași valori, nu va putea fi realizată decât de generația actuală. Ne leagă un mănunchi de experiențe comune”, va insista el. (v. Itinerariu spiritual, 1999, p. 42) Este cât se poate de evident că relația celor două coordonate – politicul și culturalul – sunt văzute întro întrepătrundere firească de către cei mai de seamă reprezentanți ai generațiilor de după constituirea Unirii, iar acțiunile lor sunt conduse cu deosebire către „crearea unui mediu cultural specific”.

2. Presa (literară) din România Mare. Scurtă prezentare După ce – în perioada războiului – o serie de publicații (și nu numai literare) își încetaseră activitatea, Lovinescu, scriind despre recent apărutele Amintiri ale lui Mircea Eliade (la editura „Destin” din Spania), se referea, firesc, şi la generaţia acestuia, generaţie care „a avut o misiune şi o şansă. Şansa de a fi cu adevărat prima în România care a sosit după îndeplinirea visului istoric al celor precedente: România Mare; prima care-şi putea îngădui să se slujească de forţele ei şi 4Monica

18

o dată cu România reîntregită, acestea sunt reluate, continuate, dar apar și altele nou înființate. Astfel, Convorbiri literare, aflată sub direcția lui Simion Mehedinți, întreruptă între 1916-1918, este reluată în 1919. În 1919 va apărea și Universul literar. Tot în 1919 Eugen Lovinescu fondase Sburătorul, publicație care i-a lansat pe Ion Barbu și Camil Petrescu. Cunoscuta revistă Viața românească, întreruptă de asemenea în 1916, reapare la Iași la 1 martie 1920, după ce, între 2 februarie - 2 decembrie 1919, fusese publicată o revistă numită Însemnări literare, sub direcția lui Mihail Sadoveanu și G. Topârceanu, avându-i colaboratori pe Mihai Ralea, Hortensia Papadat-Bengescu, Al. Philippide, Al.O. și Ionel Teodoreanu, pe Demostene Botez, B. Fundoianu. Legată de Viața Românească a fost și publicația Adevărul literar și artistic (1920-1939), unde au colaborat scriitori importanți ca Mihail Sadoveanu și Arghezi. În 1922 (până în 1924) va apărea Cugetul românesc, directori fiind T. Arghezi și I. Pillat, și tot în 1922 – Contimporanul.

Apoi, în 1924, va fi fondată Lumea, condusă de M. Sadoveanu, avându-i colaboratori, printre alții, pe Arghezi, Ion Pillat, G. Topârceanu, I. Minulescu și Mircea Eliade. La 1 mai 1921 apărea la Cluj revista Gândirea, sub direcția lui Cezar Petrescu și D.I. Cucu, aceasta fiind apoi mutată la București în decembrie 1922, sub direcția lui Nichifor Crainic. În spiritul tradiționalist al Gândirii, vor fi editate în aceeași perioadă și unele reviste de provincie. Printre acestea, pentru spațiul oltenesc, pot fi amintite Ramuri (1919) având colaborarea, între alții, a lui Tudor Arghezi, ori Năzuința (1922), condusă de Elena Farago (ambele din Craiova), precum și Datina (1920) din Turnu Severin.

Bineînțeles că enumerarea revistelor literare apărute în Țara reîntregită este numai un succint inventar al celor editate imediat după decembrie 1918. Numărul lor, ca și orientarea estetică nu sunt epuizate aici, căci nu este scopul nostru în a le trece în revistă exhaustiv.

3. Actul Unirii și presa literară Imediat după ultimul (și cel mai important) eveniment al întregului demers de unire cu Țara, Marea Adunare din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, începând chiar cu 1919, presa (implicit presa literară) consemnează această importantă realizare, consecință a dorinței permanente de unire a românilor din provinciile despărțite de patria mamă.

Revistele literare, spre deosebire de ziarele axate pe altfel decât în strictele scopuri de militantism istoric, prima pentru care istoria părea că-şi deschide larg porţile îngăduindu-i să uite de ea, prima care avea dreptul să facă, într-adevăr, cultură. Şansa presupunea o misiune: a dărui în sfârşit României posibilitatea de a intra în universal, a ieşi din provincial...” (v. Monica Lovinescu, Unde scurte, 1999, pp. 212-213) BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

informațiile politico-sociale, nu conțin însă neapărat discursuri pro-unioniste, dar din sumarul lor se desprind permanent ecourile marelui eveniment întâmplat pe parcursul anului 1918, precum și o nouă legătură între publicațiile apărute în vechiul Regat și cele din provinciile recent intrate în componența României. În țara reîntregită, cultura cunoaște o reală înflorire; se mărește totodată numărul publicațiilor și nu mai puțin al celor literare ori al ziarelor cu pagină literară. Scriitorii și jurnaliștii realizează la cote majore importanța literaturii pentru unificarea provinciilor și încep să publice și în alte reviste decât cele din orașul natal, iar cei care conduc o revistă literară vor semnala cu bucurie publicațiile ardelene, bucovinene, basarabene etc. Este vorba de ceea ce numește C.Ș. Făgețel, într-un articol din Ramuri – „datoria culturii”. În numeroase descrieri și analize ale timpului (din perioada respectivă sau din cea care au urmat – articole în presă, studii, tratate de istorie – ) realitatea politică, cea socială, din acestea decurgând, firesc, situația culturii în țara cu granițe mărite, sunt prezentate succint sau mai amplu, din unghiuri diferite, cu puncte de vedere nu totdeauna convergente, dar totdeauna cu accent pe unitate, cea culturală fiind de importanță majoră. Este vorba, de fapt, așa cum scrie Ș.Făgețel, în relatarea despre „Congresul Ligii Culturale” de la Râmnicu Vâlcea, despre acea „singură și mare luptă: consolidarea unității noastre politice prin răspândirea culturii naționale”.

(Ramuri, nr. 7/ 1920, s.a.)

3.1. Publicații literare din Oltenia în anii de după Unire Se întâmplă în perioada de după Unire un fenomen de solidarizare, o crescută inter-relație în plan literar între scriitorii diferitelor provincii, presa culturală jucând un rol important în acest sens. O altă majoră consecință – depășirea (ori cel puțin încercarea de depășire) a provincialismului.

O zonă importantă a țării, făcând parte din „vechiul regat”, Oltenia, a participat deplin la procesul cultural al României reîntregite.

Reflectarea Marii Uniri (și îndeosebi ecourile acestui eveniment) în presa literară din Oltenia poate forma o imagine metonimică a ceea ce se petrecea publicistic în România Mare a primilor ani de după 1918.

Chiar dacă desăvârșirea unității statului român a produs modificări fundamentale, atât în plan geografic, cât și în cel demografic, în Oltenia – zonă populată totdeauna majoritar de români – publicațiile apăreau firesc în limba română. Le avem în vedere mai cu deosebire pe cele mai importante – Ramuri, Arhivele Olteniei, dar și altele cu mai puțină notorietate ca Năzuința ori Flamura.

Revista Ramuri face parte dintre cele înființate înainte de 1918, mai exact în 1905.

Arhivele Olteniei, în schimb, a fost fondată în BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

1922 de un comitet condus de dr. Charles Laugier si C. D. Fortunescu. Prima serie a revistei a apărut în perioada 1922–1943.

Năzuința va fi fondată în 1922 și va dura până în 1929, fiind o publicație de literatură, știință și artă, careși va adăuga în titlu (în 1926) cuvântul „românească”.

Fondator a fost I. B. Georgescu, iar director Al. Popescu-Telega. Revista va atrage printre colaboratori scriitori din spațiul local, dar și din țară. Astfel, alături de Elena Farago, George Murnu, N. M. Condiescu, N. I. Herescu, Felix Aderca, mai semnează în paginile revistei Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Mihail Dragomirescu, italianul Ramiro Ortiz ș.a.

La Flamura (1922-1928), revistă literară și artistică, colaborează de asemenea scriitori locali, dar și din celelalte provincii: Ion Pillat, Radu Gyr, Elena Farago, Vasile Voiculescu, Nicolae Milcu, Cezar Petrescu, Mihail Drumeș, Gib I. Mihăescu, Mihail Dragomirescu, Elena Văcărescu, Tudor Mușatescu, Nicolae Cartojan ș.a. În 1920, la 1 august, la Craiova, se lansase publicația denumită Farul. Revistă enciclopedică, cu o apariție lunară, condusă de un „comitet de redacție”, durând până în 1922. În 1921, la 1 februarie va apărea (de două ori pe lună, avându-l ca director pe Ion Dongorozi) Foaie pentru popor. Revistă culturală. Din păcate, și revista aceasta și-a încetat apariția în octombrie 1922.

Publicațiile amintite mai sus, ca și altele asemenea din tot spațiul oltenesc, se vor face tot mai cunoscute în regiunile revenite Românei. Va avea loc un permanent inter-schimb, se vor populariza unele pe altele. Pentru a da un exemplu, cităm chiar „Cuvântul înainte” din revista Ramuri (nr. 1/ 1919), în care C.S. Făgețel (fondator, alături de D. Tomescu) saluta cu bucurie pătrunderea publicației oltenești în Ardeal și Bucovina: „în Ardeal am avut cetitori numeroși și na fost foaie în care să nu se vorbească cu entuziasm și căldură de revista craioveană, iar în timpul din urmă, cititorii bucovineni – câteva sute – au îmbrățișat-o cum socotim că n-a fost încă revistă românească.”

3.1.1. Publicațiile literare și rolul lor în realizarea unității culturale Imediat după actul Unirii, rolul presei se va dovedi a fi unul major în realizarea unității culturale. Conștientizând importanța răspândirii scrisului în limba română, scriitorii și jurnaliștii vor aduce în atenția publicului larg noua realitate istorică și vor argumenta credința lor în viitorul țării cu granițele mult lărgite.

Un exemplu al manifestării entuziasmului și încrederii în progresul adus prin actul Unirii este exprimat într-un articol publicat chiar în 1919, în revista

19

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Ramuri. Autorul, C.D. Pencioiu5, nu se îndoiește de faptul că „mâine, în România Mare, progresul – oprit o clipă în loc – își va relua mersul lui înainte, tot înainte /…/ (iar) geniul românesc se va manifesta în toată puterea lui creatoare.” (v. art. „În preajma alegerilor”, în Ramuri, an XII, nr. 1/ 1919, pp. 2) „Progresul” prefigurat (și ca promisiune electorală!) este bazat totuși îndeosebi pe unirea/ „armonizarea” forțelor celor dintr-o țară mult mărită, literatura fiind, desigur, una dintre laturile în care se va manifesta acest progres. Și astfel, același entuziasm îl vom întâlni de multe ori în articolele publicate în revistele literare din Oltenia. Printre semnatari, C.D. Fortunescu, membru în comitetul de conducere al Arhivelor Olteniei, în Ramuri (nr. 2/ 1919), vorbește despre noua literatură creată în „calda atmosferă formată de armonizarea sufletului românesc de pretutindeni”, o literatură pe care „o va fi îmbogățit și variat aporturile particulare ale tuturor provinciilor românești.”

Pentru nevoia de „unitate sufletească” va pleda Barbu Brădescu în articolul de fond al numărului dublu (9-10/ 1919) al Ramurilor. Intitulându-și articolul „Cultura românească”, autorul semnalează tocmai „lipsa de unitate sufletească” ca o consecință a „lipsei de unitate politică și lipsei de unitate socială”. Cauza – împrejurările istorice, faptul că „n-am putut trăi laolaltă sub același regim politic, bucurându-ne de aceleași libertăți.” Această divizare geografică și politică a avut influențe și în plan cultural, „a stânjenit de bună seamă dezvoltarea unei culturi unitare.” Și totuși, va insista autorul, „n-au oprit alcătuirea unor culturi fragmentare, cum este cea ardelenească”, aceasta fiind apreciată de autor ca fiind chiar „mai curat românească” decât cea din Regat. Pornind de la lipsa unei „unități sufletești, autorul articolului se pronunță de fapt împotriva imitației și pledează pentru o cultură românească bazată pe specificul național. În partea finală – drept concluzie – insistă pe realitatea istorică a anului 1919 – „întregirea neamului”! E momentul în care „înfrățirea socială, propovăduită cu mulți ani în urmă de puținii oameni ai acestei țări, e pe cale să se înfăptuiască.” Conștient că această unitate nu se va putea înfăptui dintr-o dată, ci „va zăbovi poate mai mult decât își închipuie unii”, conștient și de eforturile care vor trebui depuse pentru realizarea ei deplină, autorul face apel la „colaborarea stăruitoare a tuturor forțelor sociale și naționale”.

O pledoarie pentru unitatea culturală sub semnul specificului național, o vom întâlni și în articolul „Literatura de mâne” (Ramuri, nr. 2 din 15 martie 1919),

în care C.D. Fortunescu încheie cu ideea că literatura ce se va scrie în condițiile unei țări reîntregite „va trebui să stăruiască în cadrul naționalității, iar talentul scriitorului, potrivindu-se împrejurărilor, să creeze în funcție de Neam.”

De o importanță majoră în realizarea unității culturale va fi îndeosebi informarea cititorilor asupra a ceea ce se întâmpla în provinciile anexate. Realitatea (și culturală) din Basarabia, din Bucovina, din Banat sau Ardeal, mult timp aproape necunoscută, va deveni acum unul dintre subiectele principale în presa timpului. Nu fac excepție nici revistele din provincia olteană. Astfel, în Arhivele Olteniei (nr. 5, ian-feb.

1923), va apărea o prezentare (nesemnată!) a volumului Istoria Basarabiei, prezentare în care se afirmă dintru început importanța celei de a treia ediții, atât pentru cititorii din vechiul regat, dar chiar și pentru basarabenii ținuți atâta timp în necunoașterea adevărului istoric: „Istoria Basarabiei, scriere de popularizare – cum o intitulează modest autorul – a dlui Ion I. Nistor, profesor la Universitatea din Cernăuți și membru al Academiei Române, apare la Cernăuți în a treia sa ediție, 1923. Cartea aceasta închinată amintirii „celor ce s-au jertfit dezrobirii Basarabiei și celor care au contribuit la realipirea ei la Patria-Mamă”, pe lângă valoarea ei științifică, este o operă națională dintre cele mai merituoase. Ea va fi de folos nu numai oricui vrea să cerceteze trecutul și evoluția istorică a acestei părți de țară, dar mai ales acelor mulți frați basarabeni care au crescut în neștiința istoriei neamului lor sau cărora dinadins li se dăduseră noțiuni false, vrăjmășește tendențioase, cu privire la împrejurările ceasului greu al separării Basarabiei de Moldova și la acele ale reîntoarcerii provinciei răpite la sânul Patriei românești.” Etapele istorice – mai vechi și mai recente (răpirea de către ruși a provinciei) – sunt enumerate pe rând, autorul cronicii concluzionând că „cititorul va găsi aici lucruri noi, neștiute de cei mai mulți, izvoare de informație, bogate nu numai pentru istoric, dar și pentru oricine vrea să se informeze bine și cinstit de starea lucrurilor din provincia soră.”

Cu un an înainte, tot în Arhivele Olteniei (nr. 1/ 1922), un alt articol se referea însă la „Bucovina românească”. Autorul, Ștefan Bosie, se folosește de o întrebare/ nedumerire a unui soldat (omul simplu, adică6) asupra faptului că în Bucovina nu se mai vorbea românește, pentru a explica această anomalie istorică: „Prea multe nu știam nici noi cei școliți despre starea lucrurilor din Bucovina, pentru că porțile erau așa de bine

5C.D. Pencioiu, citim în

multă carte, dar de duh altfel, cu următoarea întrebare: „Oare de ce n-or vorbi ăștia românește?” Dumitru Căruntu, care, afară de cele două clase primare șchioape de țară, nu mai primise ca elemente de cultură decât puțina teorie pe care i-o făcuse domnu Sergent la regiment, nu mai fusese în Bucovina, după cum nu mai fusesem nici eu; totuși lui îi spunea instinctul cel bun al Nației, înțelepciunea nativă a strămoșilor, că Bucovina trebuie să fie românească, căci altfel ce am fi căutat noi cu armatele aici în plină iarnă?”

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

articolul de fond (semnat de C.Ș. Făgețel) al primului număr din ediția de după război a Ramurilor (1 martie 1919), împreună cu Traian Demetrescu, „încearcă să dea Craiovei Revista Olteană, pe care indiferența negustorilor, burghezilor și a elitei craiovene izbutise s-o înmormânteze cu tot fastul disprețului lor”.

6„Când am intrat pentru prima oară în Bucovina, la puține zile după cantonarea regimentului în Sadagura, mă pomenesc că mă întâmpină soldatul meu de ordonanță,Dumitru Căruntu, om fără

20

LA CENTENARUL MARII UNIRI

ferecate că, afară de câțiva cărturari bine inițiați, mulțimea cea mare rămânea străină despre adevărata stare a fraților din Moldova de sus.” În continuare se subliniază chiar rolul presei în aflarea adevărului, o revistă, scrie autorul „cu caracter de trezire și de luptă națională care apărea pe vremuri – Revista Mazililor și Răzeșilor Bucovineni – a fost pentru noi, cei din Țară, semnalul că frații bucovineni sunt amenințați serios de deznaționalizare prin școlile austriece și puhoaiele calicimei din Galiția. Cărturarii bucovineni, adormiți de otrava aromitoare a Austriei, s-au deșteptat la un moment dat și au tăiat curajos ștreangul de mătase cu care o stăpânire vitregă ne strângea frații tot mai mult de gât. Cu documente, hrisoave, acte de hotărnicie și danie, cu dezvăluirea odoarelor bisericești care mai rămăseseră în ctitoriile mănăstirești ale voievozilor noștri, Revista Mazililor și Răzeșilor reînvie trecutul glorios al românismului în Bucovina pe care cei o sută și mai bine de ani de stăpânire austriacă îl contrafăcuse și măsluise până acolo că băștinașii români ajunseseră a fi considerați ca oaspeți nedoriți în propria lor Țară.” Când cu metafore, pentru o mai sensibilă înțelegere, când cu explicarea directă, este adusă și soluția: „Regăsirea limbii române se făcea prin noi, cei din Țară, ca reîmprospătarea unui cântec odată bine știut și uitat. Ea umblă peste tot locul ca o mireasmă și se strecoară ușor ca fulgul, pentru a duce fără silă și fără vicleșug geniul rasei latine.

Fără legi speciale de ocrotire, fără stipendii ori privilegii care să o promoveze în școală și în biserică, ca ruteana, ea pătrunde, se întinde, sporește și prinde ca sămânța cea bună în pământ blagoslovit.” Revenirea la românitate – sentiment profund și autentic - , arată autorul, va fi un demers nu tocmai greu și nici de durată, de vreme ce „înstrăinarea Bucovinei este numai la suprafață. Cultura străină nu a putut schimba sufletul mulțimii; și dacă graiul în unele și foarte multe sate sa pierdut, au rămas celelalte elemente de bază ale Nației, ca port, jocuri, cântece, cu care lesne se va putea reconstitui ființa națională astăzi aparent schimbată.”

Concluzia: „Să punem tuturor la îndemână cartea românească.” Aceasta însemna, desigur, și presa literară.

3.1.2. Publicațiile literare în „rețea” Cum presa literară din Oltenia se implică în mod direct în demersul de unitate culturală în România Mare, unul dintre aspecte – consecință a unificării provinciilor românești – va fi și relația de inter-

„Cronica”, rubrica din nr. 1/ 1919 al Ramurilor, citim despre reapariția revistei ardelene Luceafărul și despre propunerea „instituirii unei societăți pentru protecția limbii românești, care să nu permită /…/ batjocorirea limbii străbune.”

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

schimb cultural care se va stabili între publicațiile literare. Semnalarea revistelor din zonele recent anexate este unul dintre aspecte. Ramuri, de exemplu, la rubrica intitulată „Cronica” va semnala încă din 1919 revistele apărute la Chișinău, la Sibiu, la București, la Cernăuți, la Iași etc.

Revistele din Oltenia vor publica nu o dată scriitori din alte zone, iar scriitorii olteni, la rândul lor, vor colabora la unele dintre publicațiile apărute în alte provincii. Astfel, în „Cronica” este amintită revista Crai Nou de la Sibiu „la care colaborează și scriitori de la Ramuri”, iar în Năzuința sunt semnalate reviste primite la redacție din „Moldova de la Nistru”, din Orșova, din Caransebeș, din Lugoj etc.

Concluzii Din parcurgerea paginilor publicațiilor literare din Oltenia, cititorul își poate forma o imagine clară asupra unuia dintre cele mai însemnate momente ale istoriei noastre. Promovarea presei scrise în limba română în toate provinciile Românei Mari, pledoaria pentru limba română curată și corectă.7 Primii ani de după 1 Decembrie 1918 vor fi așadar ani de încercări – prin toate formele și mijloacele – de unificare, de aducere la același numitor politic, social, lingvistic și cultural al tuturor provinciilor sub semnul românității.

Unul dintre analiștii perioadei, Sorin Alexandrescu, în volumul Paradoxul român, la o privire retrospectivă, cu un echilibru al surselor și o analiză menținută permanent în limitele echidistanței, arată că „anii 1918-1922 cunosc o euforie, o efervescență politică extraordinară. Nevoia de îndreptare a lucrurilor este generală, dar la fel de emoțională, puternică și totodată slabă, naivă, derutată”. (v. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, 1998, p. 79, s.a.)

Sunt ani de efervescență creatoare, sunt ani romantici, de căutări, de entuziasme și rezolvări pe toate planurile. Sunt, de fapt, anii care vor pregăti generația de aur a tinerilor intelectuali născuți înainte de război și ajunși la maturitate în anii 1925-1927, avându-l în frunte pe Mircea Eliade. Cei mai mulți vor fi scriitori, dar deopotrivă și jurnaliști.

Presa literară din Oltenia, chiar dacă nu a avut totdeauna în paginile ei semnături de maximă notorietate, a contribuit pe deplin la consolidarea sentimentului de unitate națională.

7În

21

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Magda URSACHE

UN SUBIECT DELICAT: IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ În cuvântul însoțitor – prevenitor (Un avertisment) al eseului Filosofia identității românești, Ed. Ideea europeană, 2018, Sorin Lavric îl recomandă pe Ionel Necula ca pe un cercetător onest, sobru, echilibrat, „stăpân pe discriminări conceptuale fine”. Ca diferență dintre națiune și neam: „Națiunea reprezintă un moment istoric din evoluția unei etnii”; „neamul transcende temporalul și se legitimează din durată, din veșnicie” (lucr. cit. , p.115).

Autorul însuși îi părtinește pe cei care țin cumpăna dreaptă între calitățile și defectele românilor (chit că Goethe, de pildă, n-a ezitat să-și părtinească poporul), dar nici nu-i trece cu vederea pe „cătrăniți”, pe cei cu „privirea cătrănită”, atinși de defetism etic și etnic, de eschivare, de „sfială națională”.

Ionel Necula își asumă un subiect delicat: identitatea, când cuvântul specific se vrea exclus de lângă 22

sintagma moștenire culturală. Multora (la un click distanță) li se pare specificul etnic o chestiune inoportună. Eu însămi am evitat vocabula, ca să nu mai dau apă la moara românofobă. Într-un moment (de 28 de ani!), în care au fost luate la refec energic, religia, limba, cultura, dar mai ales pilonii: biserica și tradiția, Ionel Necula îi amendează pe „defectologi”, cum i-a ironizat Petru Ursache, neobosiți în a devoala răul – relele la românii văzuți iresponsabili și pasivi, delăsători notorii și neguvernabili, neperformanți și necivilizați, la hurtă. În acest răzbel imagologic, calitățile sunt pomenite pe sponci, iar defectele, cu ghiotura.

Se dorește un individ nou – nouț, fără trecut colectiv, neangajat față de etnia lui, foarte fluid moral, căruia să-i repugne „conștiința de sine a nației” (Iorga), ba chiar s-o nege violent. Țară, patrie, vatră or fi fiind clișee, cuvinte goale? Nu-s goale, în opinia mea, deloc. Ne vrem mai săraci cu un sentiment firesc, dacă am ajuns să ne jenăm, ca de-o boală ceaușistă moștenită, de iubirea de patrie? Și țin să-l citez aici pe un mare vertical, Gr. T. Popa: „...ce fior și ce siguranță poate da sufletului tradiția...”

Ce-i drept, sub ceaușism, internaționalismul proletar s-a deghizat în naționalism-comunist, dar struțocămila asta nu există. Cât despre penibilele compuneri patriotarde, ele i-au compromis, în socialism, pe versificatorii invazivi de pagină primă. Ca și cum ar fi ușor, când e cel mai greu, să cultivi emoția națională ca mult prea hulitul Adrian Păunescu, în poemul Basarabia pe cruce. Și e nevoie de poezie socială, în vremi închise ca ale noastre, probă că, în 3-4 octombrie 2015, strada striga tot lozinca lui Păunescu, neștiind -negăsind altele mai bune: „Ultima soluție – altă revoluție!” În stalinism, am fost vaccinați FND, Fără Neam și Dumnezeu, contra virușilor naționali, ca acum să ni se picure din nou în urechi cucută: că națiunea ar fi „medievală”, „depășită”, „desuetă” ; ni se tot repetă că sacrificiul pentru pământ e inutil și-l vindem cu tot cu oasele celor care s-au jertfit. Noii ocupanți și-au dorit pământ și apă? Le-am dat, iar românii și-au luat pământu-n cap, emigrând, emigrând... N-am citit cuvinte mai emoționante decât ale deținuților politici: „Mamă Țară, iartă-ne că am cutezat să luptăm și să murim pentru tine.”

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Alexandru Ioan Cuza

A mai rămas ceva din splendida însuflețire a unioniștilor? O persiflăm, o minimalizăm , o batjocorim, urmărind ce altceva decât slăbirea până la destrămare a etnicului. Scrie Adrian Alui Gheorghe în editorialul revistei „Conta”, de august 2018: „Actului măreț al Unirii de acum un secol îi răspundem caragialesc, cu o veselă și condamnabilă inconștiență: „La centenar, birjar!” Centenarul (Reîntregirii) rimează cu grătarul, iar Unirea cu unirea dintre porc și vită, în tocătura pentru mici. Mergem voios spre nonidentitate globală și spre destatalizare. Țara e văzută ca valoare falsă, statul la fel, granițele la fel. Toate-s pe ducă, toate-s caduce. Și de ce să ne apărăm țara, când putem apăra Afganistanul? Doar n-o să se mai meargă la oaste ca pe timpuri, să-i spunem lui Mackensen „Pe aici nu se trece!”, cu prețul vieții. Un istoric de școală nouă susținea că nu românii au spus prima oară cuvintele astea. Nu le-or fi spus ei primii, dar invincibilul feldmareșal s-a dovedit că n-a fost invincibil : n-a trecut de Mărășești. Dar Moise, Moise de ce-o fi venerat? Nu pentru că și-a eliberat poporul din sclavie? Citesc pe Gogea’s Blog, în 29 august 2018, că orice american își dorește, în primul rând, s-o vadă pe Lady Liberty, statuia francezului Auguste Bartholdi, dăruită SUA în memoria abolirii sclaviei, în 1865.

Sunt istorici care pescuiesc numai acte reprobabile din istoria noastră, aflate de altfel în istoria oricăBANCHETUL, 34-35-36 / 2018

rui popor. Dar sunt ei istorici sau agenți de calomniere, în vederea compromiterii? Președintele nost’ , „foarte slab de constituție”, o dori, pas cu pas, statut de majoritate dominată și de minoritate dominantă ?

Românii au fost mereu în Transilvania majoritate dominată; primii au fost și la etnocid: în 1848, au fost executați 40. 000 de români ardeleni. În primăvara lui 1849, se vâna... etnic. Maniu îi scria lui Brătianu, în februarie 1919, despre măcelul de la Beliș. De la Raoul Șorban știu că peste 150.000 de români neinstruiți sau abia instruiți erau puși la deminat, în 1942. Iar Tudor Bugnariu a fost martor că la Gherla, în 1943, erau încorporați numai români. Apelat în Parlament după înfrângerea armatei a II-a la Don, prim ministrul Ungariei, Miklós Kallay, s-a apărat: „Noi am pierdut 100.000 de oameni, dar nu vă speriați, nu erau maghiari.”

Un publicist, foarte stimabil de altfel, prognozează dispariția statului la Centenar, din cauza corupției guvernanților, ca și cum statul ar fi Dragnea.

Maghiarii sunt mai indulgenți, mai darnici, ne acordă 200 de ani până dispărem ca Românie reîntregită . În jur de 1 Decembrie, se anunță mare miting mare pentru Autonomia Ținutului Secuiesc: „Dacă România nu va fi stat democratic, nu va apuca aniversarea a 200 de ani.” (după adevărul.ro,august 2018). Să aibă dreptate Dimitrie Drăghicescu? Suntem prea toleranți, prea defensivi? Ne lăsăm umiliți prea ușor?

Iohannis tace relaxat.

Iată un decupaj din gândirea lui Cristian Preda (adevărul.ro, 29 august, 2018, ora 9.54): „În anul Centenarului Marii Uniri, tânjesc după o patrie cu care să ne mândrim pentru prezentul ei, iar nu pentru trecut.” Au trecutul nu ni-i mare? ”Viitorul și prezentul/ Sunt a filei două fețe” pare a fi un distih absolut neinteligibil pentru europarlamentarul Preda.

Răbduriu, într-o expunere limpede, Ionel Necula readuce în discuție linia Eminescu, Iorga, M. Vulcănescu, Nae Ionescu, Blaga, Crainic, Vasile Băncilă, Noica, Țuțea, marii absenți fiind Ernest Bernea, Vintilă Horia, G. Călinescu. Nu se aude nici vocea lui Virgil Ierunca, întrebând, de pe o „cruce de dor”: „Cum poți să nu fii român?” Racordul Vulcănescu Ralea nu-l accept, „Imoralea” fiind parte, după Ierunca, din „suflete moarte”. Nu-l pot pune nici pe Athanasie Joja („tov Tăsică” pentru „descălecătorii” de pe tancurile cu stea roșie) lângă Al. Rosetti, așa cum nu poate fi așezat Cerveni lângă Brătieni. Vi-l amintiți? „Și pe dracu, dacă zice că-i liberal, îl primim în partid.” Dumnezeu era, după parlamentarul Văcaru, pedeserist.

Face parte exegetul lui Ion Petrovici dintre cei 40.000 de cumpărători ai cărților lui Lucian Boia?

Deși polemica nu desființează, ci argumentează (așa cum a procedat Ioan Aurel Pop), Necula rămâne prea condescendent cu „izbânzile” istoricului editurii Humanitas asupra istoriei.

23

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Iubiura severului Cioran o înțeleg, nu și pe Daniel Barbu, coordonatorul volumului Firea românilor, nemirizat în 2000, punând accent pe defecte peste defecte, pe vicii peste vicii, recunoscute sau nu. Catalogatorii impresiilor „etranjerilor” nu sunt interesați de obiectivitate, dacă e adevărat sau nu ce spun trecătorii prin Principate. Țăranul clasic, căruia comunismul i-a dat lovitura de grație, e văzut ateu sau prea puțin credincios, doar biet temător de mânia lui Dumnezeu, afirmații ce țin de reaua-credință a celor pe care i-a primit cu generozitate („oaspeți fără plată”) în gospodăria lui. E știut că-i mai lesnicios să înjuri decât să lauzi, așa că sunt taxate ca metehne și omenia, și cumsecădenia, și hazul de necaz, proprii românilor.

Necula nu se poziționează tranșant nici față de considerațiile lui H. –R. Patapievici, deși ar fi fost de folosit cuvântul lui Ierunca din polemici: DIMPOTRIVĂ. Patapievici apare, pentru eseistul tecucean, ca „o ploaie mănoasă peste o câmpie ofilită”; n-are rezerve, nici reticențe față de afirmațiile nedrept caustice (mi-e jenă să le mai citez pe cele de un style bas izbitor, din Politice). Nu-i stingherit că virtuți ca „ospitalitatea, modestia, toleranța, răbdarea” sunt văzute prin lentile patapievice „minus-virtuți”, H.-R. P. propunând ca virtute care ne-ar scoate din impas... viclenia: „întărirea trece prin realism, spirit critic, eficacitate, viclenie; ca să contezi azi, trebuie să contezi material” (citat decupat de Ionel Necula din Politice, p.

279, care ediție, că-s multe, din ce vară, din ce an, nu știm).

Oarece nedumerire mi-a provocat fraza de la pag.

260, aprobând ideea lui Patapievici că discuția despre specificul național „a fost ab initio o speculație greșit orientată (sunt oare francezii sau englezii obsedați de specificul lor național?)”. Apărarea întreprinsă de Necula e cel puțin bizară. Iat-o: „Are dreptate. Care dintre gânditorii noștri nu s-au conectat la această idee și nu s-au poziționat într-o formă critică sau !!!!!!!!!!!!”.

Las la o parte cele 12 semne de exclamare care nu pricep neam ce semnifică și mă întreb dacă Ionel Necula consideră inutil propriul demers, intitulat chiar Filosofia identității românești, și asta pentru că Patapievici opinează că „nu mai e nimic de spus” în chestie. Crede Ionel Necula că nemților le-ar fi dispărut orgoliul național? Sau englezilor? Sau polonezilor?

Noi de ce n-am avea parte de mândrie etnică? Numai pentru că proaspătul eseist, admirat sans rivages, „cu erudiția sa calofilă și cu clarviziunea lui bine articulată” decretează, cu cinismul aferent: „Blândețe, toleranță, spirit receptiv, curaj, patriotism-haida-de! Eu nu am văzut nicăieri așa ceva la români”. Oare? Să ne gândim numai la elevii și la studenții care și-au luat bacul sau licența la Aiud, Pitești, Târgșor... La cei

24

care au strigat, la sfârșit de decembrie și de dictatură: „Vom muri și vom fi liberi!” Și încă o mostră de „inteligență și erudiție”, „complexantă” pentru cei ce-l dezaprobă pe Patapievici numai și numai din neagră invidie, cum motivează I. Necula: „Spațiul mioritic, unduire și moarte, dimensiunea românească a existenței? Acestea sunt formule ale sufletului românesc? Să fim serioși!”

Atunci să fim serioși abordând acest subiect.

Trecut-au anii? „A fost o vreme, vremea dintre cele două războaie, când problema identității românești era laitmotivul celor mai mulți dintre gânditorii români” (I.N.,lucr. cit, p. 9). Preocuparea pentru identitate rămâne, în zilele noastre tulburi, o constantă, dar preponderent cu scop de negare-denigrare. A romanității românilor, a etnogenezei, a continuității...

Vlad Ţepeş, după tabloul de la Ambras – Tirol; Trădat de boieri și asasinat

Idealul lui Eminescu? Ce ideal? „Țara mea de glorii, țara mea de dor”? Doar n-om fi idealiști de secol XXI! Numai că Eminescu, publicistul care nu-i substituibil cu oricine, a scris din pasiune grea pentru ai lui: „Un patriot chemat să îndrepteze poporul său” e necesar să aibă „inimă foarte caldă și minte foarte rece”. Cuvânt din 1876, la Societatea Junimea. Eminescu avea atunci numai 26 de ani.

Aștept cu interes maxim ediția a doua a cărții lui Ionel Necula, promisă deja. Atent „plivită”, completată salutar cu cele scrise de „cărturarii proveniți din lumea teologală”, ca D. Stăniloae și alții, și alții, va fi cu siguranță o carte – eveniment.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Daniela VARVARA

VEȘNICIA DIN POEMELE LUI IOAN ALEXANDRU Și-n neamul meu un singur legământ Până astăzi este în putere Această patrie, acest pământ Să-l pregătim încet de înviere.

(Ioan Alexandru, Identitate)

Una dintre figurile importante ale revirimentului liric din deceniul al șaptelea al mileniului trecut, Ioan Alexandru, vine din inima Ardealului (născut în Topa Mică din Județul Cluj), dar, prin creația sa imnică, reușește să reunească artistic și duhovnicește, în același timp, ținuturile istorice românești.

V. poemele Prietenul Orfeu şi Cântare veche, din volumul Imnele bucuriei (1973), în care, apelând la simboluri şi mituri culturale, conturează un spaţiu mirific al naşterii străvechii Dacii: „Cum la-nceput a fost un mare nime// şi din făptura lui născând/ În preacurata suferinţă/ Din chaos vremea s-a desprins/ Şi umbrele luau fiinţă// Prieten nocturn, bunule Orfeu/ Sălaşul tău era aici Dacia …” (Prietenul Orfeu).

2 În Poezia unei generaţii, ed. cit., p. 189 f. Dar criticul identifică influenţe şi din Labiş, Şt. O. Iosif, Goga şi din Blaga. Cu acesta din urmă, mai ales prin năzuinţa întoarcerii spre originar, prin elogierea vieţii elementare şi prin apelul la valorile strămoşeşti. V. şi pp. 194 –195.

3 Marin Bucur, Ioan Alexandru: Cum să vă spun, în Luceafărul, nr. 19/ 12 septembrie 1964, p. 2 1

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Când studentul la filologie Ion Alexandru s-a transferat de la Cluj-Napoca în capitală și a frecventat cenaclul „Junimea” din cadrul Universității București, avea deja renumele de un nou Eminescu și eminescian rămâne în tonalitate în unele poeme, cum eminescian este și când încearcă o cosmogonie a spațiului dacic1). Ion Pop2 îi amplasează poezia în perimetrul unui neotradiționalism, prin adeziunea la spațiul spiritualității rurale ardelenești, recunoscându-i, însă, latura intelectualistă. În cronica sa din Luceafărul, Marin Bucur afirmă că poezia lui Ioan Alexandru se simte „așa cum simți că stâlpii de la casele țărănești au o frumusețe intrinsecă cioplită în lemn nu numai cu securea, ci și cu sufletul”3.

Receptată diferit de către critici (din timpul vieții până acum, poate și în funcție de afinitatea fiecăruia la spiritualitate și religios și de situarea în anumite zone ale interpretării și criticii), creația sa ar avea trei etape (după părerea majorității), sintetizate de către Dan C. Mihăilescu într-un „trepied de aur” al devenirii: „păgânie extatică - purgatoriu ascensional - sacralitate oraculară”4. Lectura cronologică a volumelor permite, în opinia mea, amplasarea creației într-o schemă simplă a recuperării ontologice prin Logos. În primele 2-3 volume spațiul vizionar este încleștat în teluric, în tenebrele materialității, ale unui univers pe care Nicolae Manolescu îl vede „făcut din materii aspre, poroase, de molecule uriașe”5. E o dimensiune a lumii decăzute, în care spiritul pare încătușat. Apoi, eul liric va trece Vămile pustiei, pas necesar pentru purificarea dinaintea intrării într-un spațiu deschis ca un drum al esențelor, al ascensiunii spre lumina Marelui Izvor. Ca o cale inițiatică pe care corabia (simbol

Dan C. Mihăilescu, Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?. Eseu confesiv depre Ioan Alexandru, Bucureşti, Humanitas, 2015, p.76. Totuşi, criticul este obiectiv faţă de prietenul şi mentorul din tinereţe, afirmând că triada ar fi fost cu adevărat de aur, dacă bibliografia lui Ioan Alexandru s-ar fi încheiat cu Imnele bucuriei (1973).

5 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii romne (5 secole de literatură),Piteşti, Editura Parlela 45, 2008, p.1040. Criticul identifică două voci în creaţia lui Ioan Alexandru, perceptibile încă de la debut: prima e cea care îl situează în cadrul generaţiei sale, a doua e cea care vorbeşte despre un univers care trăieşte „suferinţa materiei, uscarea aerului, pietrificarea lemnului, putrezirea pietrei, creşterea unei ierbi sârmoase” şi în care „spiritul apare strivit de o gravitaţie colosală, înecat în materialitate ca întro smoală groasă.”

4

25

LA CENTENARUL MARII UNIRI

al ființei umane care străbate existența) gata de plecare pornește în „marea călătorie” – regăsirea de sine prin Cuvânt: „Vine ziua deci fiecăruia și corabia gata/ De marea călătorie, de așteptata călătorie/ […] Să fii vesel să-ncepi să te bucuri în sfârșit/ Că-ntr-adevăr, anceput totul…” (Ascensiune). Așadar, creația celui născut, după propria mărturisire (nu și după datele oficiale), în sfânta zi a Crăciunului din 1941, s-ar putea înscrie în schema naștere în păcat- purificare prin Lumină (după o asceză în pustie) - restaurare prin Logos, toate acestea văzute și din prisma credinței sale creștine manifeste.

Oricum, exista încă din primul volum (Cum să vă spun?, 1964), un filon - care devine apoi emblematic - al sentimentului apartenenței la fondul arhaic românesc, la zestrea sensibilității și a specificului spiritualității noastre naționale. Pe această linie, criticii au remarcat apropierea de Goga, Coșbuc, Blaga. Dacă e să plasăm poezia lui Alexandru în descendență tradiționalistă, am spune că se poate identifica mai degrabă filonul mesianic din Goga, dar e un mesianism nu social-național, ci religios-național, în sensul că eul liric se identifică, în plină epocă neomodernistă, cu mesagerul salvării ființei - individuale și naționale - prin întoarcerea la Cuvântul întrupat, revelat (și) în cuvintele poetice. Bunăoară, credința în misiunea soteriologică a poeziei este cea care străbate opera creștinului Ioan Alexandru.

Numai că această soteriologie nu seamănă cu cea a congenerilor săi (care, prin versurile lor creează universuri paralele salvatoare), ci este bazată chiar pe cuvintele biblice mântuitoare, pe care le încorporează în substanța intimă a poeziei. Aceasta este marea diferență între poezia trăirii în sfințenie a lui Ioan Alexandru și poezia care se refugiază în sacru, ca univers evazionist din calea realului deformator. Concepția despre viață devine operă lirică, creația nefiind o formă de escapadă din contingent, ci o transpunere a trăirii – pe toate palierele sale – de la nivelul pragmatic-existențial, social, profesional, și până la cel mai adânc palier al psihicului, al credințelor și al idealurilor sale.

Crezul poetic din Ce e Pustia? relevă ideea conform căreia „de la-nceputul lumilor pornit”, „Poetului i-a fost încredințat/ Pustia s-o iubească și străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de foc în piatră”6. Menirea sa este deci sacră, el este rostuit din începuturi să umple pustia – lumea care se așterne ca un „pergament ceresc” între Izvor (simbol al Divinității întemeietoare de lumi) – și Mare, simbol al lumii așternute peste (blagiene) „fluvii de taină și

de renunțare”. Misterul este însă, aici, asociat cu renunțarea și pus în relație de opoziție semantică cu „puhoaiele grele cât lumea”, „întunecate”, „reci”, „crude”, „clipocind străine” – cu trimitere deci la aluviunile, la reziduurile din abisul omenesc, ale lumii coborâte în întuneric nu prin cunoaștere, ci prin neasumarea hristologicei lepădări de sine (kenoza). Opoziția se demarcă și mai clar prin asocierea în același vers a sintagmelor antitetice „izvorul de sus” și „izvorul de jos”. Sunt conturate, practic, două tipuri de lume, sau două moduri de viețuire în „pustia” „cu pietre-i de moară ce se ridică între noi și Marele Izvor („cel de sus”): primul ar fi cel al „omului ascuns”, concept biblic cu referire la omul dinăuntru, la trăirea în spirit, în „curăția nepieritoare a unui duh blând” (v. Întâia Epistolă sobornicească a apostolului Petru), lepădat de sine prin renunțare, dar transformat în albie de captare a Marelui Izvor – a Divinului în uman. Al doilea tip este cel lumesc, neadăpat din Cerescul Izvor, ci din „izvorul din adâncuri”, cel care nu poate renunța la sine pentru Hristos, neîmbrăcat cu El, ci rămas în hainele pieritoare ale vechiului Adam, deci nemântuit din păcatul originar, simbolizat prin substantivul „puhoaie” care strânge în jurul său o suită de determinanți: „Grele cât lumea, întunecate, reci puhoaie crude, clipocind străine”.

Prin urmare, poetul trebuie să țină cumpăna între cer și lumesc, întemeind „ochiuri de foc” – oaze ale spiritului în care să se reverse Izvorul de sus. Lepădat de ceea ce este lumesc, întunecat, străin, poetul, prin intermediul slovei care dă viață, adică cea amprentată de Duh, (litera ucide, dar duhul dă viață, afirmă apostolul Pavel), rescrie calea mântuirii, poezia capabilă să țină cumpăna între omul de carne și omul spiritual (născut din duh), adică între țărână și Cer. Poezia nu trebuie să fie altceva decât „un drum spre Ființă prin jertfa Ființei”7, cum însuși Ioan Alexandru a formulat un vers.

Blagian este, după cum lesne se poate observa, printr-un lirism al geografiei naționale, prin reînvierea mitologicului, al sacralității spațiului mioritic.

Numai că Alexandru depășește linia blagiană a ancorării în rural („veșnicia s-a născut la sat), propulsând un tradiționalism religios, o înveșnicire prin Logos, prin lumină, prin legătura cu spațiile sacralității creștine, biblice. În ultimul său interviu, din preziua morții (15 septembrie 2000), își amintește, dialogând cu Cristian Moisescu, despre cuvintele pe care Mircea Eliade i le-ar fi spus la Paris: „te-am ascultat cu iubire și cu bucurie cu Emil Cioran și plângeam de bucurie că Dumnezeu a dat prin tine poate pe cel mai mare poet creștin al poporului român”.8

Citarea se face din Ioan Alexandru, Vămile pustiei, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969.

7 Este cunoscut faptul că Ioan Alexandru l-a întâlnit la Freiburg, pe Martin Heidegger, autorul faimoasei cărţi Fiinţă şi timp. Aceea a fost perioada de adâncire a cunoaşterii, de limpezire a propriilor idei mitopoetice pentru Ioan Alexandru, după cum afirmă Zoe

Dumitrescu Buşulenga în prefaţa volumului Pământ transfigurat, Bucureşti, Editura Minerva,1982, p.VIII. 8 Pagini realizate de pr. Ioan Petraş, transcriind dialogul dintre Ioan Alexandru şi Cristian Moinescu, în revista „Orizont”, nr.5, 2012, cu titlul Ioan Alexandru: ultimul interviu.

6

26

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Vămile pustiei (1969) reprezintă răscrucea, dorința unei metamorfozări în duh (o naștere din nou, „nu din carne, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”, cum afirma apostolul Ioan) asumată cu întreaga sa ființă. Așa se poate explica și titlul, deloc întâmplător al antologiei din 1981, de la Minerva, colecța BPT, cu o prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga: Pământ transfigurat (având ca motto un fragment al vedeniei ioanine din Patmos: „și am văzut cer transfigurat și pământ transfigurat”). Despre volumul din 1969, Dan Laurențiu afirmă că „s-ar putea numi un îndreptar programatic de desăvârșire și purificare morală prin tendința curată și expresă a poetului de ași organiza emoția vitală în jurul unui criteriu ideal”, că înseamnă „drumul spre esențial”, reținând atenția lectorului și prin „suportul programatic, soteriologic al doctrinei poetului din ce în ce mai obsedat de căile desăvârșirii și purificării morale a omului”9. Liniile esențiale ale universului poetic al lui Alexandru sunt identificate de către Ion Turcin în cosmogonie, patristică și spațiu mitic10.

Poetul se înscrie pe un traseu mai degrabă similar cu al unui profet care, mai întâi, se retrage pentru a avea o comuniune spirituală deplină (sau, mai mult, cu mitologemul ispitirii Domnului în pustie, care purifică începutul lucrării Sale mântuitoare) și apoi revine în mulțime pentru a rosti cuvintele atinse de focul sacru. Iar retragerea aceasta ascetică, purificatoare se face în pustie. Mai întâi străbate vămile pustiei pentru a accede la pământul transfigurat. Acest spațiu al pustiei împletește două simboluri diferite, chiar antagonice, comportându-se, în economia creației lui Alexandru, ca un veritabil punct de coincidentia oppositorum. Pustia este și spațiu al damnării, al absenței divine (ca act punitiv pentru neascultare, pentru păcat, al omului născut în păcatul strămoșesc), și spațiu al purificării spirituale unde, prin smerenie și totală subordonare, Dumnezeu se revelează, iar credinciosul primește harul inițierii pe calea luminii.

Ca topos al uitării divine, pustia devine sumbră, întunecoasă, malefică: „Totul e-nchis și lăsat în uitare/ în marea clepsidră” (Fluturii negri); „Nu mai știe nimeni ce-a fost” (Ego sum via), „Trag clopotele negre și e vânt” (Întoarcerea poetului). După Cădere, Universul se dezvelește în întuneric pentru că, prin alegerea neascultării, a respins Divinul: „Descoperit stă universul orb/ Întors cu spatele către Ființă” (Ego sum via)11. Îngerii care populează tărâmul sunt și ei goliți de sacralitate, deveniți robi ai „cântecului” diabolic: „Un fel de îngeri mulți, pustii ce se sărută/ și diavolul plângând le cântă-n alăută” (Imn etern). Pe Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru: „Vămile pustiei”. Devenirea unui concept, în Luceafărul, nr. 35/ 30august 1969, rubrica „Cartea de poezie”, p. 2.

10 Ion Turcin, Poezie şi viziune (la rubrica „Cartea de poezie”, volumul în discuţie fiind Vămile pustiei, de Ion Alexandru), în Luceafărul, nr. 35/ 30august 1969, p. 2.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Via Dolorosa, în pustie, urmând traseul viziunii lui Alexandru, întâlnim „șerpii Pustiei”, năluci, umbre, „vulturii cei cu sângele negru” (De unde vine umbra), sau „nămolurile Pustiei” (Lumina necreată), semn că poți fi lesne înghițit, devorat, pierdut. În aceste condiții, forțele răului ar domina suverane, nelăsând sufletului uman nicio șansă. Un pastel de toamnă devine un pastel al iadului în Vine vremea, din volumul Infernul discutabil12. Mai mult decât pustiul, infernul pare a pune stăpânire pe spațiul terestru ce pare condamnat la pierire: „În deșertul dinaintea mea îmi oglindesc patria capului/ și-i spun chipului meu aidoma vești/ despre soarta frunzelor – cum se chircesc la început de toamnă,/ când arborii încep să clocotească în hohote pe flăcările iadului”. În acest context, eul liric este avertizat de către o instanță poetică omniștientă, printr-o rostire a numelui biografic (numirea se suprapune aici cu înscrierea numelui în Cartea Vieții Mielului din Apocalipsa, în afara căreia nu poți accede la rai) cu privire la nimicnicia și otrava pământului, a lumescului în raport cu calea care duce în sus: „Ioane Alexandre, fierbe zeama de cucută/ în nările pământului” […] „Îngustă-i puntea raiului,/ ca și firul părului/ care om e păcătos/ cade pe de punte jos” (Platou). Această ultimă imagine a căii credinței ca punte este desprinsă din iconografia creștină populară, întemeiată, la rândul său, pe cuvintele biblice despre calea îngustă care duce la mântuire, proiectată în termeni antagonici cu imaginea căii largi care duce la pierzare.

Pustia prezentată în aceste tușe ale umbrei și ale maleficului este sinonimă cu infernul lumii (v. Infernul discutabil, volumul din 1966, prin care autorul începe să se înscrie pe linia unei asumări poetice a misiunii de mesager în lume, „adus la marginile lumii”, „cu semnul frunții tale să deschidem cerul” - Platou).

De fapt, din punct de vedere cronologic, se creionează mai întâi infernul lumii decăzute, iar în acest topos al absenței binecuvântării divine, se naște pustia ca mod de purificare, de accedere la mister – ca a doua conotație care se conturează în utilizarea termenului „pustie”. Volumul din 1966 folosește cu precădere primul sens al pustiei, acela de loc al damnării, loc malefic, al lumii decăzute din statutul ontologic originar. Termenul este reluat apoi lărgindu-i-se aria semantică, în volumul din 1969, iar cele două sensuri se împletesc în imaginarea pustiei.

Dincolo de un spațiu gol, lipsit de binecuvântare, pustia devine un spațiu al unei probe de inițiere, cu condiția de fi străbătută mai întâi ca loc punitiv, de

9

Citările se fac după ediţia: Alexandru, Ioan, Imnele iubirii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983.

12 Citările poemelor din Infernul discutabil se fac după ediţia: Alexandru, Ioan Infernul discutabil, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966.

11

27

LA CENTENARUL MARII UNIRI

ispășire a păcatului, așa cum poporul sfânt a fost pedepsit să rătăcească patruzeci de ani în pustie, pentru neascultarea lui și abia apoi să intre în stăpânirea țării promise. Și mai este o condiție de îndeplinit: trecerea probei supunerii, a acceptării misiunii de popor sfânt concretizată în modul de „a umbla cu Dumnezeu”, de a se încrede total în omnipotența și dragostea Lui călăuzitoare. La fel și poetul, asumându-și misiunea de sol al Cerului, de aducător de lumină călăuzitoare prin cuvintele sale, devine „cale” salvatoare prin poezia pe care o scrie, canal al revărsării binecuvântării. Pentru transformarea „graiului” poetic, cere ajutorul, inspirația Celui Preînalt: „Dă, Doamne, val în graiul meu/ […] să-i torc aură blândă, de Înger minunat/ Pustiei fără margini în care-am fost lăsat” (Străinătate)13.

Această a doua simbolistică a pustiei – de loc al ascezei ca mod de revelare a Sacrului – se deschide prin versuri ca: „Ochiul Pustiei veghează/ lumini eterne coborând/ pe dedesubt din focul de amiază” (Ce este Pustia), sau „Pustia nu-i decât Ieșire Pustia nu-i decât un/ Imn deschidere este Pustia fără de margini/ Răsărit. A fi.” (Întoarcerea poetului). Pustia devine astfel loc al revărsării luminii, al manifestării grijii îndestulătoare a Dumnezeirii, de primire a puterii de comuniune, de trăire plenară în voia sfântă. Arhetipul (prototipul) se regăsește în lucrarea Mântuitorului care Și-a început misiunea sfântă pe pământ cu o retragere în pustie. Acolo S-a întâlnit și cu diavolul, prin cele trei ispitiri, tot acolo S-a întâlnit și cu Tatăl, prin trecerea probelor ispitirii și prin alegerea totalei subordonări și ascultări de voia Lui, primind autoritatea și sprijinul Său („Numai Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui să-i slujești” – sunt cuvintele emblematice ale Legii reiterate de Însuși Fiul lui Dumnezeu în fața ispititorului). Numai așa, „în puterea Duhului” (Sfânt – n.n.), S-a întors în mijlocul galileenilor și îi învăța cu autoritate, „fiind slăvit de toți” (Ev după Luca 4:14-15).

Pustia devine „singura noapte ce rodea”, devine, paradoxal, izvor, nuntire între sterpul pământ și cerescul duh izvorâtor de viață fără sfârșit: „... A fost o zi, a fost un ceas Când grea/ Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns/ Celălalt foc l-a fost pătruns Izvorul tainic/ din pustie a fost râvnit din veșnicie/ în miez de noapte când ieșea Din sine/ și se pustia în dansu-acela nemișcat/ s-a dezvelit și s-a lăsat Izvorul-aici/ s-a fost deschis și Trăsnetul în el/ s-a-nscris/ O, sfântă nuntă în Pustie/ Lumini veneau în luminie/ Lumină lină luminând Pustia zămislea/ Cuvânt… ” (Întoarcerea poetului). Făcând o comparație cu o congeneră, se poate spune că în pustia din imaginarul poetic al Anei Blandiana domnesc sumbrul și dezamăgirea. Speranța este înecată de somnul îngerilor, pentru că pustnicii mor,

nemaiapucând Izvorârea. Aici, nu există cea de a doua valență a pustiei, nici metamorfozarea spiritului liric în ascensiune asumată.

Pământ transfigurat este volumul antologic care atestă o viziune metanoică a celui ancorat în Cuvânt.

Odată pornit pe drumul transfigurării, spre înviere, orizontul poetic este deschis spre marea liturghie cosmică, spre imnele sufletului înnoit în Hristos și spre cele ale pământului strămoșesc.

Ciclul Imnelor, început în 1973, cu Imnele bucuriei, marchează acest nou episod ascensional din punct de vedere spiritual pentru cel care, în anii ’68’71, aflat în Germania pentru pregătirea doctoratului, află profunzimea credinței, se iluminează, își găsește rostul clar, de neclintit. Dacă în mai 1967, aflat în București, îi scrie apropiatului său prieten, Ion Cocora, despre „reînvierea beznei noastre” și despre o seară cu încărcătură demonică, la un an distanță, în 17 aprilie 1968, din Germania, îi mărturisește „o întorsătură foarte radicală”: „Se pare că mi-am regăsit credința pierdută în Dumnezeu, cu adevărat și până la moarte. E cea mai puternică lumină ce s-a stârnit în sufletul meu vreodată. Am devenit un altul și mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare și mediumul cel mai favorabil cunoașterii adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea eului și acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri și profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea.”14 La puțin timp, confesiunea dintr-o altă scrisoare având același destinatar ne lasă a observa metanoia pe care o trăiește și de a cărei cale de salvare este convins: „Trebuie să dispară omul cel vechi din noi pentru a înțelege ceva. Degeaba aduci vin nou în ulcior vechi”. Apoi, din Aachen, în 1980: „Acum, după ce voi termina aici, va trebui zece ani să trudesc pe texte, pentru a readuce Transilvania la înălțimea ce a pierdut-o în ultima vreme prin moartea celor buni. Esteticul și literatura nu sunt de ajuns. Trebuie spirit, trebuie spiritualitate, trebuie viață eternă, nu generalități!”. „Graiul poetic trebuie să fie atât de înalt și adânc, căci întâia lui menire este de a-i potența pe contemporani întru viețuirea profundă și adevărată (...) Avem nevoie vitală de o poezie limpede și profundă, sănătoasă și luminoasă istoric, organică și social mesianică, revoluționară în spirit și nu în formă, pe înțelesul celor dornici de a se reînnoi și înnobila.”15. În esență, aceleași trăiri și simțiri le împărtășește și fratelui Iustinian Chira, de la Rohia. Viața lui publică de după decembrie 1989 vădește același om profund religios.

Citările din poemele Străinătate, Ce e Pustia şi Întoarcerea poetului se fac după ediţia Alexandru, Ioan, Pământ transfigurat, cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Bucureşti, Editura Minerva, Colecţia „Biblioteca pentru toţi”, 1982.

14

13

28

Ioan Alexandru: Scrisori către Ion Cocora, în România literară, nr. 1/ 2012.

15 Rostul poeziei, în Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978, p. 62 BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Era nevoie de apelul la biografic, pentru că, numai așa se explică plenar poezia imnică a lui Ioan Alexandru. În cazul său, e vorba de o trăire a sacrului, de o suprapunere a liricului peste biografic, o contopire a ființei cu opera scrisă, un echilibru între viață și rostirea poetică. Cuvântul este capabil astfel să transcrie o poezie sacerdotală, o poezie vizionară, înveșnicită prin Logos.

Acum, după încheierea operei poetice și a biografiei, putem remarca modul său de a trăi în conformitate cu Biblia (pe care a considerat-o cartea de căpătâi), de a-și dedica viața proslăvirii Celui care ne poate salva ființa și, de asemenea, credința că poetul are menirea de a fi slujitor al Cuvântului revelat și al mesajului mântuiror al Sfintelor Scripturi16. Obișnuia, cel puțin în ultima vreme, ca înaintea numelui propriu din autograful lăsat pe carte, să îl încoroneze – grafic, stilizat - pe Hristos.

Avram Iancu

Autenticitatea trăirii face din creația poetului nostru imnic o formă existențială care transgresează formele de expresie și faptele de limbaj, lucru care ține, până la urmă, de crezul său artistic, de rolul mesianic asumat. Formă de plural intenționat arhaică (Imne), titlurile din ultima perioadă de creație fac trimitere la V. Cu Biblia în America, Bucureşti, Editura Ihor Martiron, 1993. Mărturie stau şi istorisirile colegilor, ale apropiaţilor, ale prietenilor, ale scriitorilor, consemnate în diverse articole şi istorii literare.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018 16

graiul străbun al provinciilor românești, la vechea credință creștină, nutrită din cea iudaică (de aceea, există foare multe trimiteri la poporul sfânt, la evenimente ale Vechiului Testament, împletite cu cele ale geografiei și spiritualității Noului Testament), la Cartea Sfântă, la iubirea creștină și la eroii credinței de neam din fiecare zonă românească.

Pindaric prin unele rădăcini din care se adapă de la izvorul vechii spiritualități eline (inclusiv prin buna cunoaștere a limbii vechilor greci și prin studierea aprofundată a operei lui Pindar, în teza sa de doctorat), consideră că formele poetice ale anticilor greci ar fi subordonate „părintescului”17, cu mențiunea că părintescul, în viziunea poetului român, este o reprezentare (alegorică) a lui Dumnezeu. El consideră că imnul este o expresie înaltă a spiritualității.

După cum anticii își așezau poezia în sfera oracolelor, a divinităților solare (locul lui Pindar era la Delfi și Olimpia), tot așa, poetul modern trebuie să se așeze în lumina Logosului. În acest sens, ne stau mărturie și versurile finale ale poemului Pecetluire, din Imnele Iubirii, Cartea Românească, 1983: „În ziua a șaptea firea fericită/ în imn a fost pecetluită”. Deci imnul este o sărbătoare a duhului, a fericirii cosmice de la începutul creației, restaurată acum prin Hristos, Logosul. În Imne (Imnele bucuriei, 1973) - (Imnele Maramureșului,1988), viziunea este mai luminoasă, încărcată de bucurie și de speranță, întocmai ca viața creștinului care, prin nașterea din nou, trăiește minunea strămutării în „Împărăția Fiului Dragostei Sale”, aureolat de lumina divină a celui din care s-a născut a doua oară, din apă și duh. Este etapa exaltării imnice a sufletului înnoit în Cuvânt, sau, așa cum autorul însuși definește imnul, etapa unei „expresii a sărbătorii!”, imnul fiind numit „acest stăpân peste murmure, acest cuvânt închegat după ce instrumentele încetează”, „o invocație prilejuită de o biruință a puterilor imaginare sau reale din spiritualitatea unui grai, la un ceas din viețuirea lui istorică”18.

Două sunt direcțiile imnice în ciclul lui Ioan Alexandru: preamărirea Sfintei Treimi și a unei vieți transformate pe altarul credinței biblice, ortodoxe, pe de o parte, iar pe de alta, cinstirea Patriei și a trecutului său istoric. De aceea, universul liric este construit din imagini, personaje, motive și simboluri din sacralitatea iudeo-creștină (Dumnezeu–Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Golgota, Edenul, Maria, Maria din Magdala, Petru, Avraam, Noe, Răstignirea, Patimile, Mielul, nunta, Învierea, crucea, jertfa, crinul, trandafirul din Sharon, potirul, vița, Înălțarea, Floriile, Logosul etc) și din figuri ale unor personaje din istoria noastră, de locuri și obiecte sfinte, de elemente ale specificității Ion Bălu, op. cit., p. 39 (Ioan Alexandru face această afirmaţie în Însemnări despre Antigona).

18 În Ion Bălu, Ioan Alexandru, monografie, antologie comentată, receptare critică, Braşov, Editura Aula, 2001, p. 35.

17

29

LA CENTENARUL MARII UNIRI

fiecărei regiuni istorice (biserici, toacă, cimitire, cruci, mănăstiri, sfinți, martiri, eroi etc). Sunt evocați patrioți, figuri emblematice ale românilor, precum Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Avram Iancu, locuri ale sacralității românești: mănăstirile din Maramureș, Putna, evenimente liturgice, sărbători: Buna Vestire, Nașterea, Săptămâna patimilor, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan cel Nou și multe altele, până la captarea imaginii unor evenimente, oameni, locuri care spiritualizează cotidianul.

Patria, „părintele” neamului de români (cum explica, într-un eseu, etimologia cuvântului) este mai mult de atât: este un legământ pentru învierea și răscumpărarea poporului (într-o viziune escatologică colectivă), poetul asumându-și misiunea de mijlocire pentru neam: „Această patrie, acest pământ/ Să-l pregătesc încet de înviere” (Identitate, din Pământ transfigurat).

Alexandru Cistelecan atribuie scriiturii din Imnuri statutul de „caligrafie a sublimului”, care reformulează poetic „temeliile cosmosului și ale condiției umane”19, iar Edgar Papu în articolul „Un mare poet imnic: Ioan Alexandru”20, afirmă că „întreaga culegere este o grindină de lumină”.

Pământ transfigurat (metanoia) – superba metaforă a regenerării ființei prin Logos (Logosul Divin întrupat și acceptat, prin credință, în ieslea minții și a inimii fiecăruia) este izotopia majoră a scrierii lui Alexandru. Logosul cu putere transformatoare este simbolul central al liricii sale, expresie a gnozei creștine, ca și a crezului heideggerian al capacității unice a poetului de a întemeia ființa prin cuvânt. Înveșnicirea prin Cuvânt răzbate din fiecare poem imnic, prin care nu numai ființa poetică, ci și cea națională este regenerată, într-o comuniune cosmică, hristică.

Poate că cum, la Centenarul Marii Uniri, ar fi un bun prilej de evocare a demersului poetic din ciclul imnelor, și de punere a lor ca o piatră de aducere aminte și de cinstire a întemeietorilor de neam, a sângelui vărsat pentru unirea de neam, teritoriu și limbă.

Dacă un imn a fost închinat cetății Alba-Iulia, acum câteva zeci de ani, e momentul, poate să ne „unim în cuget și simțiri” și să trăim o metanoie națională. Să ne respectăm martirii, pământul sfințit prin credința creștină și prin ancorarea în dragostea jertfitoare a Divinității, pământul despre care poetul afirma că se află la pragul eternității Împărăției Iubirii lui Dumnezeu.

Să ne îndreptăm privirea spre veșnicie, spre Cel care ne poate salva prin Cuvântul înnoitor de ființă, dătător de viață, de dragoste și pace.

Al. Cistelecan, „Imnologia şi caligrafia sublimului”, în Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, pp. 167171; fragmentele citate se găsesc la p. 167.

19

30

Tudor Vladimirescu

Chiar devenită dogmatică și deraind (voit, după mărturisirea, în nenumărate rânduri, a misiunii sale poetice mântuitoare de neam) de la principiul artei autotelice, poezia din ultima etapă de creație a lui Ioan Alexandru are o frumusețe cu aer patriarhal, care poate transpune ascultătorul/ cititorul în zona unui mesianism capabil, prin cuvântul poetic, să îi inunde ființa și să o lege de transcendent. Fiorul din Imne are menirea de a lega spiritual atât pe orizontală (în spațiul mundan, românii din Transilvania, Țara Românească, Putna, Maramureș – dacă e să ne luăm după titlurile volumelor – într-o singură ființă) cât și pe verticală: Pământul (pe cel strămoșesc, românesc) cu Cerul. Emblematice sunt, în acest sens, versurile poemului Patrie din Imnele iubirii, 1983, p.9: „E o putere-n lucrurile sfinte/ Ce se revarsă pe pământ/ Desăvârșind aducerile-aminte/ Pe cât rodește sufletu-n cuvânt// (...) În Carpați de-avem o mângâiere/ Care nu ne-a părăsit nicicând/ E credința noastră-n Înviere/ Străvederea celuilalt pământ”.

Apud Ulvine Alexandru, în Ioan Alexandru, pământ transfigurat, ed. cit., p. XXVI. 20

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Mihai BARBU

Pasărea Rock, Nicu Alifantis și Marius Bațu lansează MAREA UNIRE, o melodie-simbol pentru România Marea Unire (Josef Ioji Kappl-10.Septembrie.2017 Trecut-au decenii, Trecut-a un veac Din ziua când frații Găsit-au de leac Să treacă Carpații Să-n-tâmpine frații La Alba, cu toții S-au întâlnit, S-au sfătuit, N-au șovăit Și Pactul Unirii Au întocmit. Și-au îndepărtat, pe aripa vântului, Schiptrul și tiara și piatra hotarului. Ș-au pietruit drumul avântului, Forța cuvântului-tunuri sub flori!

Unde sunt frații ce-aprinseră torza?

Flacăra vie, avântul și forța?

Caută-ți frații, dă mâna cu ei! Și-uniți-vă torțele-n foc și scântei!

Caută vorba, vrajba n-o-ncinge!

Vrajba ce viața o seacă și-o stinge!

Nu da crezare vocii dezbinului, Căci ea te îndeamnă-mpotriva destinului!

Nu e de-ajuns doar să sărbătorim Și-n cer artificiile să le privim, Ci prin vorbă și faptă, și-o cupă de vin, Marea Unire să o cinstim!!!

Din dorința de a marca celebrarea împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, Pasărea Rock împreună cu Nicu Alifantis și Marius Bațu, lansează melodia simbol Marea Unire, o poveste emoționantă despre identitatea României, muzica și versurile fiind realizate de Josef Kappl. Cu aceeași energie pozitivă și cu aceeași dorință de a dărui publicului rodul talentului și al creativității, îndrăgiții artiști nu pot sta departe de scenă și revin în prim plan cu o lucrare muzicală de colecție, plină de originalitate, la care se alătură doi corifei ai folkului românesc. ”Această lucrare, intitulată Marea Unire, este o dedicație a proiectului nostru Pasărea Rock cu ocazia aniversării Centenarului Marii Uniri. Piesa are un mesaj special și reprezintă un imbold în sensul solidarității și contra dezbinării.” – Josef Kappl. ”Sunt la a doua colaborare cu Pasărea Rock și în special cu

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Ioji Kappl care, după părerea mea, este un artist, un muzician desăvârșit, care nu poate decât să impună admirația și respectul colegilor. Împreună cu Mircea Baniciu, invitat și membru al trupei Pasărea Rock, Nicu Alifantis la prima colaborare cu Ioji Kappl, am acceptat această invitație cu toții, invitație care nu putea decât să ne onoreze. Lăudabil este faptul că încă o dată Ioji a demonstrat că este plin de creativitate și inspirație, și cu această ocazie, la 100 de ani de la Marea Unire a și compus un cântec, în stilul și în spiritul lui, și din vremurile noastre. Ascultați cântecul! Sperăm să vă placă, și sperăm să nu fie ascultat doar în această perioadă a Centenarului.” – Marius Bațu. ”Ne-am propus să facem un cântec care să aibă ca subiect readucerea în memorie a momentului acela extraordinar în care românii au realizat Unirea cea Mare, unire de care încă noi ținem și depindem. Deci, iată un cântec care s-a împlinit cumva în ideea că “se poate”. Se poate cânta, se pot aduce pe scenă și asemenea teme. O temă care deja este și una politică, dar nu numai, ci și o temă a noastră, a tuturor. În aceasta idee de uniune, eu sunt fericit că am fost cooptat în acest proiect și vom vedea ce va urma. Sperăm ca piesa să fie difuzată și să fie apreciată așa cum ne dorim noi, ceea ce s-ar putea chiar să se întâmple. Cam atât am avut de spus, vă invităm să vedeți și restul.” – Mircea Baniciu ”Nu vă ascund că sunt extraordinar de emoționat… Am fost, și mai sunt, și probabil încă o să mai fiu până ajung acasă, și acolo o să mă apuce iar emoțiile, pentru că este prima mea colaborare cu Ioji Kappl, în cei 43 de ani de când ne știm.” – Nicu Alifantis. ”Sunt foarte mândru de colaborarea cu Pasărea Rock, am deja trei ani de când sunt în trupă, iar propunerile lui Ioji, ori de câte ori vine cu o piesă nouă, parcă mi se potrivesc mănușă. Așa sa întâmplat și cu piesa, Marea Unire, și parcă mi le servește la fileu, mi se potrivește perfect și insist pe acest subiect. Iar faptul că avem doi invitați atât de speciali, nu face decât să îi sporească și mai mult valoarea. Sunt foarte încântat de colaborare. Sper ca acest cântec să ajungă la inimile românilor de pretutindeni” – Nicu Patoi. ”Omagiem Centenarul printr-o piesă cu artiști români din diferite zone muzicale, de la folk, la pop, la rock. Unirea prin muzică, cultură, esența spiritualității și a tradiției românești.” – Ovidiu Lipan Țăndărică. ”Propunerea lui Ioji a venit într-un moment excelent. Pasărea Rock merge mai departe cu această nouă melodie. Când am văzut prima dată versurile mi-am dat seama că va fi o colaborare reușită, “ceva nou”. O să vă placă, veți vedea.” – Sorin Voinea.

Această compoziție muzicală, Marea Unire, va răsuna în toate concertele trupei din întreaga țară și va putea fi ascultată atât la posturile de radio cât și pe pagina de Facebook a formației www.facebook.com/BaniciuKapplLipan. Cele mai interesante momente din culisele colaborării inedite între membrii formației Pasărea Rock cu Nicu Alifantis și Marius Bațu, vor putea fi vizionate pe contul de Youtube https://youtu.be/QUy6rmsf8OQ, un video special realizat de producătorul proiectului, Revoler, în timpul înregistrărilor din studio.

31

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU LUCEAFĂRUL / HYPÉRION Traduction réalisée par Constantin FROSIN A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată.

Tout droit d’un conte de fées surgie Aux confins du grand jamais, D’une royale souche, une fille naquit Resplendissante de beauté.

Și era una la părinți Și mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinți Și luna între stele.

Elle était unique, ce beau brin De fille, vraiment un régal, Pareille à la Vierge entre les saints, A la Lune entre les étoiles.

Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă.

De l’ombre des voûtes elle se dépêtre Et se dirige d’un pas lent Vers un coin de la fenêtre Là, où Hypérion l’attend.

Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce.

L’horizon elle scrute à la ronde Et l’océan où il lève, luit, Guidant sur les sentiers de l’onde Nefs par le noir engloutis.

Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorința-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade dragă fata.

A force de l’y voir toutes les nuits, Son désir se fait ardent.

Il l’observe à chaque fois, l’épie Et brûle pour elle en amant.

Cum ea pe coate-și razima Visind ale ei tâmple De dorul lui și inima Și sufletu-i se imple.

Comme éperdue, d’un air songeur, A la vitre elle s’accoudait.

Ce grand amour remplit son cœur – Jusqu’à son âme est comblée.

Și cât de viu s-aprinde el În orișicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. * Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesind cu recile-i scântei O mreajă de văpaie.

Et il arrive plus vif, plus beau, Sans omettre une seule nuitée, Du côté de ce noir château Où, à son tour, elle l’épiait. * Il lui emboite furtif le pas Et s’insinue dans sa pièce, Tout en tissant d’un froid éclat Pour elle une robe de princesse.

Și când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, Î-nchide geana dulce;

Et lorsqu’elle veut se mettre au lit Et s’étend comme pour dormir, Sur sa poitrine, ses mains il plie Ferme ses paupières, se retire

32

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închiși Pe fața ei întoarsă.

Et depuis l’écran du miroir, Comme un torrent il déferle Sur ses yeux, sur son corps d’ivoire Et sur son collier de perles.

Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă.

Malgré son sommeil, elle souriait A l’image dans le miroir Qui, dans son rêve, la retrouvait Toute son âme pour émouvoir.

Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - "O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină!

Et lui parlant toute endormie, Encore soupire et presque geint : - Oh, doux Seigneur de mes nuits, Tu n’es pas là… Allez, viens !

Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!"

Veux-tu déchoir de ta grandeur Tout en gardant maint rayon…

Dans ma maison arrive sauveur, Apporte-moi ta perfection !

El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare;

A ces paroles, il palpitait, S’enflammait plus et encore – Tout fulgurant, il s’élançait Dans la mer, vrai météore.

Și apa unde-au fost căzut În cercuri se rotește, Și din adânc necunoscut Un mândru tânăr crește.

Au point où il fit sa culbute, Des limbes étranges se procréent Et, du gouffre où il eut sa chute, Un beau jeune homme apparaît.

Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestrei Și ține-n mână un toiag Încununat cu trestii.

A la légère franchit le seuil Des fenêtres de la maison, Tel un sceptre, sa main se recueille Sur un bâton fait de jonc.

Părea un tânar voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale.

Il avait l’air d’un tout jeune prince D’une blonde chevelure pourvu, Livide, un linceul par trop mince Recouvre ses épaules toutes nues

Iar umbra fetei străvezii E albă ca de ceară – Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară.

Et son pâle visage, aux ombres blêmes Tire sur le jaune, comme la cire – Un si beau mort, aux yeux suprêmes, Scintille comme un point de mire.

- "Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și mumă-mea e marea.

- Je laissai avec peine mes sphères Pour répondre à ton invite – Car c’est le ciel qui est mon père, De la mer je ressuscite.

Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Și m-am născut din ape.

Pour y venir et te rejoindre, Me repaître de ton image – Du serein j’ai dû me disjoindre Et naquis depuis le large.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

33

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

O, vin'! odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă.

Viens vers moi, ô, mon rare trésor, Ton monde tu devrais quitter – Je suis Hypérion et t’adore, Tu seras ma belle mariée.

Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Și toată lumea-n ocean De tine o s-asculte."

Là, dans les palais de corail, Pour toujours on va s’unir ; Dans l’océan, véritable sérail, Tout ce qui est va t’obéir.

- "O, esti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată;

- Tu es plus beau que ces rêves où Les anges parfois se laissent voir, Mais à tes projets tellement fous Jamais ne veux m’abreuvoir !

Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sunt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață." * Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine.

Tu n’es pour moi qu’un étranger – Ton éclat n’a guère de vie, Je suis vivante, tu ne l’es point Et ton froid œil me transit. * Un jour s’en va, arrive un autre Mais Hypérion sur son sein Est là, qui dans ses rêves se vautre Les nimbant de son serein.

Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă:

Force lui fut, malgré son sommeil, Pendant qu’il s’y insinuait, Revoir le prince des flots qui veille Et règne sur son cœur brisé.

- "Cobori în jos, luceafăr blând, În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a chaosului văi

- Veux-tu déchoir de ta grandeur Tout en gardant maint rayon, Dans ma maison arrive sauveur Apporte-moi ta perfection !

Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre vițele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr

A l’entendre encore dire ceci, Il s’éteignit de douleur ; Un vrai tourbillon sa place prit Là où il se fit malheur.

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor Marmoreele brațe, El vine trist și gânditor

Soudain, il sévit un fléau Sur le monde dont l’air s’embrase, Et des profondeurs du chaos Un bien noble faciès s’évase.

Și palid e la față; Și viața-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere,

Sur sa belle et riche chevelure, Sa couronne paraît brûler, Ses ailes ont une grande envergure, Par un solaire feu baignées.

Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând

Ses longs bras, comme le marbre, dépassent De son linceul tellement noir ; Il arrive pensif, de guerre lasse, Plutôt pâle, d’un air hagard.

34

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Dar ochii mari și minunați Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric.

Mais ses grands yeux, un vrai miracle, Brillent moult chimériquement, Tout comme deux passions insatiables Poussées par un noir ferment.

- "Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ș-acuma, Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma;

- Je laissai avec peine mes sphères Pour t’entendre, seulement voici : C’est le Soleil qui est mon père, Et ma mère, c’est bien la Nuit.

O, vin', odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă.

Viens vers moi, ô, mon rare trésor, Ton monde, tu devrais quitter.

Je suis Hypérion, et d’adore – Tu seras ma belle mariée.

O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele."

Viens donc, dans ta belle chevelure Je vais mettre guirlandes d’étoiles, Dans mes hauteurs, n’en aie point cure, Tu feras la plus belle toile.

- "O, ești frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată!

- Tu es plus beau que ces rêves, où Les anges parfois se laissent voir, Mais à tes projets tellement fous Jamais ne veux m’abreuvoir.

Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde."

Ton cruel amour fait déjà mal Aux fibres de l’âme, aux cordes, Tes yeux me brûlent dès leur dédale, Ton lourd regard me déborde.

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nțelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Și tu ești muritoare?"

- Puis-je, crois-tu, choir à ton appel ?

Est-ce pour toi si étonnant Que moi, je sois bien immortel, Que tu ne le sois nullement ?

- "Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe – Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe;

- Jamais je n’ai cherché mes mots – Par où devrais-je commencer ?

Ton parler est très clair et haut, Mais je ne peux l’expliquer.

Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine."

Et si tu désires tout à fait Que mon cœur ne soit qu’à toi, Descendre sur cette terre tu devrais Devenir mortel, comme moi.

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să știi asemenea Cât te iubesc de tare;

- Tu brigues mon immortalité Et m’offres ton baiser au change.

Cependant, toi aussi, tu devrais Savoir que j’en chante les louanges.

Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege."

Soit, je m’en vais naître du péché, Ce monde régi par d’autres lois; J’avais reçu l’éternité – Je lui préfère l’immédiat.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

35

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Și se tot duce... S-a tot dus.

De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă,

Et de s’en aller… à vau-l’eau Pour les beaux yeux d’une jeune fille…

Abandonnant sa place là-haut, Pendant des jours se gaspille. * Sur ces entrefaites, Catalin, Beau page à la cour, damnable, Qui n’a cesse de verser du vin Aux nobles invités à table,

Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii,

Un page qui porte partout la traîne Des robes de l’impératrice, Bavard sans aveu et sans gêne Dont les yeux partout se hissent,

Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pânditor Privind la Cătălina.

La bouche vermeille, haut en couleurs, L’expression plutôt câline, Il glisse un regard fureteur Du côté de Cataline :

Dar ce frumoasă se făcu Și mândră, arz-o focul; Ei Catalin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul.

« Mon Dieu, comme son port est léger!

De plus, elle est diablement belle!

Va, c’est le moment ou jamais: Tente donc ta chance, demi-sel! »

Și-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă.

- "Da' ce vrei, mări Cătălin?

Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

Il l’attire tout doux par la taille Et la repousse dans un coin.

- Qu’est-ce que me veux, petite caille?

Allez-va-t-en à tes soins!

- "Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una."

- Ce que je veux? Ne plus te voir Si plongée dans tes pensées ; Souris plutôt et laisse-moi boire Au moins un de tes baisers!

- "Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe – O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte."

- Qu’est-ce que tu peux bien me vouloir A la fin?! Laisse-moi, va-t-en!

Je m’ennuie de mon Astre du soir, Après lui, je languis tant…

- "Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binișorul.

- Si tu ignores vraiment l’amour, Je sais en quoi il consiste; Si tu en as envie, j’accours – Ne pense pas à mal, j’insiste.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele lațul, Când ți-oi întinde brațul stâng Să mă cuprinzi cu brațul;

Tout comme l’oiseleur tend ses filets Aux oiseaux, dans le taillis, Quand mon bras gauche je te tendrai, Ma taille alors tu saisis

Și ochii tăi nemișcători Sub ochii mei rămâie...

De te înalț de subțiori Te-nalță din călcâie;

Et ton regard devra rester Comme submergé par le mien…

Si j’essaie de te relever, Tu devras y mettre du tien

36

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Când fața mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu fața, Să ne privim nesățios Și dulce toata viața;

Lorsque mes yeux cherchent après toi, Tu te dois de leur faire face; Mirons-nous toujours avec joie Sans être jamais de guerre lasses.

Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăși mă sărută."

Et pour que tu connaisses à fond Ce dont tout amour est fait, Quand je t’embrasse, tu me réponds De même – me donnes un baiser.

Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Și rușinos și drăgălaș, Mai nu vrea, mai se lasă,

Tous ses propos elle écoutait Etonnée et comme distraite Et très gentiment, quoique gênée, Finalement, elle lui jette

Și-i zise-ncet: - "Încă de mic Te cunoșteam pe tine, Și guraliv și de nimic, Te-ai potrivi cu mine...

Tout bas : - Dès ma plus tendre enfance Je te connais, il me semble, Bavard, lutin, et je pense Qu’on est faits pour être ensemble…

Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizont nemărginit Singurătății mării;

Mais une étoile jaillit, s’élance, Survole ces silences d’oubli Et rend tout horizon immense Aux marines superficies.

Și tainic genele le plec, Căci mi le împle plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul;

Et en cachette je baisse le front Alors que je fonds en larmes A la vue de tous ces moutons, Comme aimantés par un charme,

Lucește c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge.

Très amoureusement il luit Pour apaiser ma douleur ; Survole toujours plus loin la vie – Jamais suis à son hauteur.

Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi și-n veci Va rămânea departe...

De rares rayons arrivent, bien froids, Depuis son monde, la distance…

Je l’aime toujours, mais à chaque fois Il ne me sera qu’absence.

De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Ce-l nu mai pot pricepe."

C’est pourquoi mes journées toutes sont Désertes, pareilles aux prairies, Seuls mes nuits, quel charme elles ont Dont le sens reste incompris.

- "Tu ești copilă, asta e...

Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume.

- Tu es restée enfant, vois-tu…

Allons fuir au bout du monde ; Là, toutes nos traces seront perdues, La solitude, bien profonde.

Căci amândoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi." *

On sera bien sages tous les deux – A nous la joie et la gloire ; De nos parents seront oublieux Et même de l’Etoile du soir. *

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

37

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe.

Hypérion s’en fut… Déployées, Ses ailes assaillent la lumière.

Des milliers d’années dépassaient A la vitesse de l’éclair.

Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele – Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele.

Il survolait ciels étoilés Surplombés par d’autres étoiles.

Tout l’air d’un éclair il avait – Révélation sidérale.

Și din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine;

Et comme au Jour Premier, il voit Jaillir des gouffres du Chaos Avant, après, autour de soi De bien fulgurants flambeaux.

Cum izvorând îl înconjor Ca niște mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul;

Comme des mers l’assaillent, cupides – Il les traverse à la nage Et le survole, l’esprit languide Et point n’accepte leur servage

Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște, Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște.

Car sa course est illimitée, Tout œil s’y tait, fût-il béant Et le Temps a beau essayer De conjurer le néant.

Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.

Tout autour il y a le vide Comme une soif qui l’envahit : Autant de profondeurs perfides, Pareilles à l’aveugle oubli.

- "De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă;

- Ô, Père, ôte-moi le noir fardeau De toute cette éternité ; Par les mondes d’en bas et d’en haut, A jamais tu seras loué.

O, cere-mi, Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor ești de vieți Și dătător de moarte;

Demande-moi, ô, Père, n’importe quoi Je veux une autre destinée.

La source de toute vie sourd en moi, Par toi la mort est donnée.

Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O ora de iubire...

Enlève-moi ce nimbe immortel Et toutes les foudres du regard.

Allume, en échange, la chandelle D’une heure d’amour, même blafard.

Din chaos, Doamne,-am apărut Și m-aș întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut.

Mi-e sete de repaos."

C’est le Chaos qui m’engendra, J’ai envie d’y retourner…

C’est le repos qui m’enfanta, J’ai soif de me reposer.

- "Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume;

- Hypérion, des gouffres abyssaux Tu lèves, rends la vie aux mondes.

N’exige donc ni signes, ni idéaux A quoi rien ne corresponde.

38

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toți, S-ar naște iarăși oameni.

Tiens-tu à passer pour un homme Et devenir leur pareil ?

S’ils périssent tous au Capharnaüm, D’autres à leur place se réveillent.

Ei numai doar durează-n vânt Deșerte idealuri – Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri;

Tout ce qu’ils bâtissent, point ne dure – Hélas, tant de vains idéaux – Un flot inonde une sépulture, Vite sera suivi d’autres flots.

Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte.

Hantés par bonnes étoiles, ils sont Eprouvés par un triste sort.

Nos temps et lieux restent inféconds Et nous ignorons la mort.

Din sânul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăși soare;

Tout ce qui aujourd’hui existe Naquit de l’éternel hier.

Soleil s’éteint à l’improviste ?

Arrive un autre, bien plus fier.

Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște.

Ils ont l’air de ne plus finir Mais la mort est là, qui rôde, Car tous sont nés comme pour mourir, Mais chaque mort une autre vie brode,

Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune...

Cere-mi cuvântul meu dentâi – Să-ți dau înțelepciune?

Alors que, Hypérion, tu restes, Persistes, et n’as point de cesse ; Exige-moi donc le mot céleste – Veux-tu donc le don de sagesse ?

Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia muntii cu păduri Și insulele-n mare?

Veux-tu bien écouter cette voix ?

Après l’avoir laissée faire, Hautes montagnes épouseraient les bois, Îlots épouseraient les mers.

Vrei poate-n faptă să arăți Dreptate și tărie? Ți-aș da pământul în bucăți Să-l faci împărăție.

Est-ce que tu veux donner des preuves De ta force, de ta justice ?

Je te donne la terre et ses fleuves – Ton règne sera moult propice.

Îți dau catarg lângă catarg, Oștiri spre a străbate Pământu-n lung și marea-n larg, Dar moartea nu se poate...

Je t’offrirai navires de guerre, Des armées pour parcourir La terre dans tous les sens, les mers – Mais pas la mort, c’est le pire…

Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Și vezi ce te așteaptă." * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Și, ca și-n ziua cea de ieri, Lumina și-o revarsă.

Et pour qui assumes-tu la mort ?

Retourne-toi, si tu te rends Sur ce globe-là, bien peu accort, Tu verras ce qui t’attend. * Hypérion regagna sa place Que le ciel lui avait vouée.

Aujourd’hui comme hier, comme de glace, Il prend sur lui pour briller.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

39

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Căci este sară-n asfințit Și noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniștit Și tremurând din apă.

Voilà déjà le crépuscule, Bientôt la nuit va tomber.

La Lune se lève en préambule Et entreprend de monter.

Și împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri.

Sub șirul lung de mândri tei Ședeau doi tineri singuri:

Le clair de Lune, tel un linceul, Jonche les sentiers des taillis.

Sous une rangée de beaux tilleuls, Deux jeunes gens discutent assis.

- "O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce;

- Oh, laisse que ma tête sur ton sein Se détende, ma bien-aimée, Sous mes regards pleins de serein, Sous nos yeux si adorés.

Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă liniște de veci Pe noaptea mea de patimi.

Jette un sort, fais que ton esprit Pénètre, déchiffre mes pensées Et qu’il mette un baume infini Au cœur de mes nuits troublées.

Și de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci ești iubirea mea dentâi Și visul meu din urmă."

Reste donc là, au-dessus de moi, Pour mettre une fin à mes peines; Mon premier amour et émoi C’est toi, de mes rêves la Reine.

Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor față; Abia un braț pe gât i-a pus Și ea l-a prins în brațe...

Hypérion observait d’en haut Cet étonnement en cascade: A peine prononcés ces propos, Elle lui donna l’accolade.

Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie.

Les fleurs sentent bon; comme gouttes d’argent Elles tombent en une légère pluie Sur les cheveux des deux enfants – Si longs et jaunes, vrais épis.

Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede:

Enivrée par ce sentiment, Elle lève les yeux, aperçoit Hypérion. Et, tout doucement, Ses désirs, elle lui envoie :

- "Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru și în gând, Norocu-mi luminează!"

- Veux-tu déchoir de ta grandeur Tout en gardant maint rayon, Viens dans ce bois, dans ma torpeur, Donne-moi toute ta perfection !

El tremura ca alte dăți În codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri;

Comme autrefois il tremble dans les airs, Frémit par monts et par vaux, Tout en guidant des solitaires Sur les crêtes blanchies des flots.

Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - "Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul?

Mais ne retombe plus, comme naguère, De ses hauteurs dans l’océan.

- Bien peu te chaut, d’argile pauvre hère, Si c’est moi ou un chenapan.

40

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece."

De vivre dans vos limbes, à l’étroit, Le seul hasard joue pour vous ; Dans les hauteurs de l’air, chez moi, Immortel suis-je, froid et flou.

Familia Neagoe Basarab

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

41

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE SCRISOAREA III / BRIEF III de Christian W. SCHENK Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă, La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…

Ea, șezînd cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: — Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino, Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…

Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.

Ein Sultan, der übers Volke herrscht wie über eine Herde, Der für eine Weide tauscht die Heimat, schlief in Ruhe auf der Erde; Schlief, wie der schläft, dessen Kissen nur die eigne schwiel’ge Hand ist, Dass sein festgeschlossnes Auge nun ins Innre nur gespannt ist.

Und er sieht, wie hoch vom Himmel still der Mond herniedergleitet, Wie er als ein schönes Mädchen immer nah und näher schreitet.

Wie wenn Frühling naht, entsprießen Blumen vor ihr auf den Matten; Stillen Kummers Weh verraten um die Augen dunkle Schatten; Ihre Schönheit macht die Wälder fromm erschauern, rauschen, nicken, Der Gewässer klarer Spiegel kräuselt sich vor ihren Blicken; Wie ein Regen Diamanten, rieselt leis es nieder, nieder, Ist’s ein Stäuben, ist’s ein Funkeln durch die Lüfte hin und wieder.

Und ein Flüstern tönt, ein Klingen durch das weite Zauberreich, Regenbogen wachsen, steigen auf am Himmel nächtlich bleich...

Und sie kommt und setzt sich zu ihm, reicht ihm ihre feine Hand, Ihres Haares schwarze Seide flutet über Haft und Band.

- Komm und lass uns eng verbunden unsre Leben eines wähnen, Meiner Tränen süße Sehnsucht schmelze hin in deinen Tränen.

Denn ins Buch des Lebens schrieben Zeit und Sterne ihren Willen, Dass wir unsre Herrschsucht wechselnd in des andern Liebe stillen.

Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare; Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește; Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde; Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari, Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari; Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână — Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Și corăbiile negre legănându-se pe râuri, Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri Mările țǎrmuitoare și cetăți lângă limanuri, Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lângă popor — Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.

Als der Sultan sie noch anschaut, sieht er sie erblassend schwinden; Doch im Innern fühlt er’s kreißend sich gebären, sich entbinden, Und, Jahrhunderte im Fluge überwachsend, strebt und steigt Auf aus ihm ein Baum, der weit sich über Land und Meer verzweigt.

Als ein Schattenriese will er rings den Horizont umspannen Und in einen Riesenschatten die bewohnte Erde bannen.

Und ringsum sieht er die Welten, sieht in Reihen hohe Berge Atlas, Kaukasus, Taurus, des Balkanen reiche Erde; Sieht er Euphrat und Tigris, sieht den Nil und Donaurand, Alle hat des Riesenbaumes stolzer Schatten überspannt.

Afrika mit seinen Wüsten, Asien, Europas Küsten, Unheilbringend schwarze Schiffe, die sich auf den Flüssen brüsten, Auf den Äckern wehend, wogend grünen Weizens weite Wellen, Meeressäume, und beherrschend großer Häfen Zitadellen Sieht des Sultans Auge vor sich. Wie ein großer Teppich breitet Land an Land und Volk an Volk sich vor ihm aus, die Erde weitet Sich durch grauen Nebels Hülle, wandelt sich in seinem Traum In ein Riesenreich versammelt unter einem großen Baum.

Vulturii porniți la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător.

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă, Urlete de bătălie s-alungau după olaltă, Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vânt Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Adler steigen auf zum Himmel, aber kommen nicht zum Wipfel.

Doch ein Siegeswind fällt brausend, immer lauter, in den Gipfel, Schlägt der Zweige Reihen, Reihen und die Blätter rauschen, klingen Allahs Rufe! Allahs Flehen hört man durch die Wolken dringen.

Wie des Meers Empörung anschwillt, lauter tobend zum Gebrülle, So erneut sich stets das Lärmen, Kampfgebrüll an Kampfgebrülle, Doch die feinen, schmalen Blätter drehn sich, wie der Wind sie dreht, Und sie neigen sich zur Erde, wo das neue Roma steht.

Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer. Și privește trist la casa șeihului Edebali; După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun; E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,

Durch den Sultan geht ein Schüttern... er erwacht... am Himmel schwebt Über Eskișehirs Gefilde hoch der Mond. Der Sultan hebt Traurig seinen Blick zum Hause, wo der Scheich Edebali wohnt; hinterm Fenstergitter lehnet, die in seinen Träumen thront, Malkatun, des Scheiches Tochter, schön und immer schöner wieder, wie ein Haselzweig geschmeidig, und sie lächelt zu ihm nieder.

Da versteht er, vom Propheten ward ihm jener Traum geschickt, Und er hat die Paradiese Mohammeds als Gast erblickt,

42

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște, Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Dass aus seiner Erdenliebe wird ein großes Reich erstehen, Dessen Dauer, dessen Grenzen nur des Himmels Augen sehen.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește, An cu an împărăția tot mai largă se sporește, Iară flamura cea verde se înalță an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.

Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

Wahrheit wird der Traum, Erfüllung breitet adlergleich die Schwingen.

Jedes Jahr sieht neue Grenzen und das Weltreich weiter dringen; Höher weht von Jahr zu Jahre, stolzer stets die grüne Fahne; Ihrem Fluge folgen wechselnd neue Völker und Sultane; Land um Land auf Ruhmes Wege seine grüne Fahne weht...

Bis am Donauufer drohend Bajasid der Stürmer steht...

La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț: — Ce vrei tu?

— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

— Tu ești Mircea?

— Da-mpărate!

— Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

— Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!

Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.

Auf ein Zeichen, schließt Schiff an Schiff sich bis zum Ufer gegenüber; Unterm Schatten von Fanfaren zieht das ganze Heer hinüber; Spahis und die Seelenkinder Allahs, tapfre Janitscharen, Kommen wie Hornissenschwärme, luftverdunkelnd, hergefahren auf Rovines grüne Felder; Zelt an Zelt erhebt sich bald...

Dumpf am leeren Horizonte grollt der Eichen alter Wald.

Sieh, ein weißes Tuch am Stocke, Frieden heischend, naht ein Bote.

Voll Verachtung fragt der Sultan ihn nach seinem Angebote: - Was willst du?

— Wir? Frieden nur. Und wenn’s uns gestattet ist, Möchte unser Fürst dich sprechen, du der größte Kaiser bist.

Auf ein Zeichen Wachen geben Raum, da naht, im Äußern schlicht Sich ein Greis dem Zelt, und einfach ist die Art auch, wie er spricht.

- Du bist Mircea?

- Ja, Herr Kaiser.

- Huldigst du und zahlst Tribut?

Oder dünkt dir statt der goldnen eine Dornenkrone gut.

- Was du auch im Sinn hast, Kaiser, mag es schaden, mag es frommen, Weil wir friedlich noch verhandeln, biet’ ich schuldigen Willkommen!

Was Tribut und Huld’gung anlangt, wirst du freundlich uns verzeihn; Drohst deshalb mit Schlacht und Tode, willst du dich mit uns entzwein Oder willst du auf dem Wege, den du kamst, zurück dich wenden, Und damit ein Zeichen deiner großen Gnade spenden...

Sei’s das eine, sei’s das andre... was das Schicksal uns beschieden, Werden willig wir ertragen, ob es Krieg nun oder Frieden.

— Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.

N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri, Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.

Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs… Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?

— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.

După vremuri, mulți veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe; Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

- Wie? Mir liegen Welten offen, mit dem Baumstumpf will’s erzwingen, Osmans stolzen Kriegeswagen aus dem Siegesgleis zu bringen?

Oh, du Alter, nicht mal träumen kannst du meiner Siege Zahl!

Blüt’ und Stolz des Abendlandes sank am Wege welk und fahl.

Könige und Kaiser boten, was das Kreuzeszeichen führt, Doch umsonst dem Sturm zu trotzen, den der Halbmond aufgerührt.

In die blanke Rüstung warfen sich vergebens Maltas Ritter, Eitel war des Papstes Blitzen gegen Blitz und Ungewitter, Das in seinem wilden Wüten Meer und Länder schon verschlungen, Ward von dreigetürmter Krone leerem Dräuen nicht bezwungen.

Mit dem Auge, mit dem Finger winkten sie, der Erde Große, Ostwärts strömten her die Völker aus des fernsten Westens Schoße; Well’ auf Welle kam und schäumte mutig an, die Wüsten kreißten, Und die Wälder spieen Helden, um im Kreuzzug Dienst zu leisten; Aus dem Traume fuhr erschrocken die verschlafne Welt empor, Tausendfacher Schilde Schatten wuchs vom Horizonte vor, Lanzenforste, Schwerterforste klirrten graulich näher her, Vor der Flotten Zahl erzitternd starrte das entsetzte Meer!...

Sahst du bei Nikopolis die Heere, tausend Zelte lagern dort Und als Mauer, unersteigbar, hielt der Lager Kette Wort.

Doch, die Überzahl nicht zählend, so viele wie Sand und Blätter, Voller Hass und voller Feindschaft leistete im Bart ein Schwur, wie Wetter Wollt’ ich im Triumphe kommen über sie und ihren Gott Und mein Gaul soll Hafer fressen in Sankt Peter ihm zum Spott...

Und mit deinem Stabe willst du meiner Krieger Sturmflut dämmen?

Und im Siegesfluge soll mich eines Greises Drohen hemmen?

- Eines Greises, ja, Herr Kaiser. Doch ob alt und nah dem Tode, Ist er anders als die andern, ist rumänischer Woiwode.

Mögest du, mein Volk zu kennen, nicht zu heiße Sehnsucht fühlen, Möge nie die Donau schäumend deine Heere überspülen.

Manche Gäste sind gekommen. Aus dem Altertume schon Wird erzählt von Darius Heerzug, des Hystaspes kühner Sohn; Manche Brücken sah die Donau über ihren Rücken bauen,

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

43

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod; Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă — Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.

Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtej Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinții biruință căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul… Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este, Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Und die Welt erschrak, die Horden, die passierten, anzuschauen; Kaiser, die an einem Weltreich sich den Magen übernommen, Mussten, Erd’ und Wasser heischend, auch in unser Ländchen kommen Und du brauchst nicht zu erschrecken, noch berühm’ ich mich, doch gab Unser Wasser, unsre Erde jedem gern ein gastlich Grab...

Wenn du prahlst, der ganze Westen habe dir den Weg verwehrt, Heere erzumschienter Helden, Kaiser, Kön’ge hochgeehrt, Doch du griffst sie an, zerstoben waren sie wie Spreu im Winde; Frag’ ich dich, wofür sie kämpften, so der Herr wie das Gesinde?

Dir den Lorbeer niederreißen wollten sie von deiner Stirne, Nur des Glaubens Siegen spukte in des Ritters eitlem Hirne.

Ich? Ich schirme meine Sippe, unsrer nackten Armut Leben...

Aber was im Lande atmet, ist mir Freund und treu ergeben, Wie es dich als seinen Feind hasst. Fluss und Baum, sie hassen dich, Was du siehst und nicht siehst, hasst dich, Feinde sind, was Freunden glich; Heere, nein, wir haben keine. Doch vor keinem Kriegsruhm graut, Bajasid, dem Land, das Liebe zu sich selbst um sich gebaut!

Și abia plecă bătrînul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă fața negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste, Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie, Cad arabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnǎ Cad, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți; Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri, Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată — Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Und der Alte geht... Auf einmal hebt ein Raunen an und Regen!

Hörner rufen, Waffen klirren auf des Waldes allen Wegen, Bis an seinem grünen Saume blitz und blanker Helme Wellen; Haarumflattert, unerschöpflich, aus den dunkeln Schatten quellen, Reitervolk besät die Ebne, auf Kommando schwärmt’s in Zügen, Wie dem Druck des Holzsteigbügels sich die wilden Gäule fügen, An den Hufen bleibt der Erde schwarzer Schleier Schollen hängen, Lanzen blitzen in der Sonne, und es heult in Bogensträngen, Da verdunkelt sich der Himmel, tausend Pfeile rauschen nieder, Und wie Hagelschlag so prasselt’s, dann wie Regen peitscht es wieder; Pfeile saust’s von allen Seiten, wie ein Sturm braust’s durch die Nacht...

Weit ertönt das Feld vom Hufschlag und dem wüsten Lärm der Schlacht.

Wie ein tollgewordner Löwe brüllt der Kaiser, doch vergebens, Denn des Todes Schatten wachsen hoch hinein ins Reich des Lebens; Hebt umsonst die grüne Fahne zu dem Heer, in Brust und Flanken Hat das grausame Verderben fest geschlagen ihm die Pranken.

Und erschüttert schwanken haltlos lichtgewordne Kriegerreih’n: Übers Feld verstreut in Blute wird Arabiens Hochmut klein.

Hier fällt Fußvolk, Pferde wälzen drüberhin sich auf dem Anger, Über alle zischt und gießt es, rings die Luft ist pfeileschwanger, Ins Gesicht trifft’s, in den Rücken, wie’s im Wintersturme sticht, Ihnen ist, als ob der Himmel über sie zusammenbricht...

Mircea selbst führt an der Spitze seine Kämpfer durch die Glieder, Unaufhaltsam kommt’s, sein Anprall wirft das letzte Zucken nieder; Rasselnd, eine Lanzenmauer, stieben die Geschwader her, Breite Gassen sich eröffnend durch der Heiden müdes Heer, Dass, versprengt in alle Winde, aufgelöst, die Feinde fliehen Und des Landes Fahnen siegreich hinterdrein das Feld durchziehen, Neuer Sintflut gleich, verheerend, einem Meer in wilder Kraft — Einer Stunde Schlacht, wie Spreu war fortgeweht die Heidenschaft, Auf die Donau rückgeworfen von dem Hagel stählern schwer, Glorreich noch auf ihren Spuren breitet sich Rumäniens Heer.

Pe când oastea se așează, iată soarele apune, Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit, Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:

Als zum Sammeln das Signal tönt, geht, mit goldnem Siegesschimmer Rings des Landes höchste Gipfel noch umkränzend, in Geflimmer Wie ein Siegesnimbus; scheidend säumt sie mit erstarrten Blitzen Aller, die nach Abend sehen, dunkeln Berge höchste Spitzen, Bis die Nacht umringt die Sterne, nach und nach sie dann enttauchen Und der Mond erzitternd hochklimmt, wo des Waldes Nebel rauchen: Er, der Meer- und Nachtgebieter, träufelt Ruh’ und Schlummer wieder.

Doch vorm Zelte sitzt und lächelt in Erinnrung, beugt sich nieder Auf sein Knie und schreibt immer, einer von des Fürsten Söhnen, Hin nach Argeș und noch weiter, seiner Lieben, seiner Schönen:

„De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe.

Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta: Codrul cu poienele,

„Aufwärts, aus Rovines Grund Tun wir, Herrin, hiermit kund Euch mit Schrift in dieser Zeit, Denn Ihr seid uns allzu weit, Bitten möchten wir Euch heut, Euern Wald mit lichten Auen, Eure Augen mit den Brauen.

Gleichfalls will ich Euch dann senden, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

44

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Ochii cu sprâncenele; Că și eu trimite-voi Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Și să știi că-s sănătos, Că, mulțămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos“. ………………………………………………….

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii; Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii… În izvoadele bătrîne pe eroi mai pot să caut; Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți, Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini, Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.

Schickt uns doch zur selben Frist, Was am schönsten bei Euch ist: Was am schönsten uns zu Händen: Unser Heer mit Fahnenreigen, Unsern Wald mit grünen Zweigen, Unsern Helm mit Federn, blauen, Unsre Augen mit den Brauen.

Wisset denn, ich bin gesund, Gott erhielt mir meinen Mund, Und der küsst Euch jede Stund.“ ..................................................

Solche Zeiten waren würdig den Rhapsoden und Chronisten; Ihre alten Pergamente sind es, wo die Helden nisten.

Doch Hanswurst und Eulenspiegel macht sich breit in unsern Tagen...

Meine Flöte sollt’ ich stimmen und empfindsam Harfe schlagen, Patrioten anzusingen, wie sie jetzt das Land beglücken?

Nein, Apollo tut am besten, auf die Seite sich zu drücken!

Helden! die ihr in dem Schatten längstvergangner Größe ruhtet, Aus der Chronik, weil ihr Mode, werdet ihr jetzt aufgetutet, Seine Null mit euch bespannend, will euch jeder Narr zitieren, Muss mit seinem Prosadrecke er der goldnen Zeit hofieren.

Bleibt in euerm heil’gen Schatten, Muschatiner, Bassaraben, Ihr, durch die wir eine Heimat, Sitten und Gesetze haben, Die ihr pflügend, die ihr kriegend von der Berge Gipfel droben Bis zum Meer, zur blauen Donau eures Landes Mark geschoben.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii, N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți În aplauzele grele a canaliei de uliți, Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, Măști cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele, Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget, Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri; Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă. Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…

Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri... Și apoi în sfatul țării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!

Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, Toți se scurseră aicea și formează patrioții, Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!

I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! Și această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Reicht die Gegenwart nicht aus uns? Wo man alles haben kann?

Fände sich kein Menschenkleinod, fehlte unserm Land ein Mann?

Wie in Sybaris nicht wohnen wir dicht um der Bildung Tempel?

Kaffeehaus und Straße prägen täglich mit des Ruhmes Stempel, Hoch mit rednerischen Lanzen ziehen unsre Helden aus, Die Canaille auf der Gasse klatscht frenetischen Applaus, Auf des Landes Recht und Wohlfahrt tanzen Taschenspieler Seil, Alles Maske und Reklame, nur in Lügen groß und geil.

Eines Liberalen Mundwerk spricht von Vaterland und Tugend, Noch kein Wässerlein, so glaubst du, trübte er seit seiner Jugend?

Kannst du ahnen, dass schmarotzend er im Klub sein Dasein fortführt Und sich selbst im Innern auslacht, wenn er laut das große Wort führt, Siehst du ohne Geist und Seele dort den fleischgewordnen Gräuel, Trüben Auges, grober Kiefer, körperlich ein wahrer Knäuel, Gallig schwarz, voll Hochmutsbuckel, gierig und voll List und Tücken, Weiß mit gift’gen Kleinigkeiten er die Clique zu entzücken; Auf den Lippen aller Tugend, falschgemünzt, wo man sie packt, Von dem Scheitel bis zur Sohle der Erbärmlichkeit Extrakt.

Und der Unflat sieht in aller Gleichgesinntheit sich verpflichtet, Wenn er seine vorgequollnen Krötenaugen auf sie richtet...

Solche Leute wählt das Land sich in die Stadt zu Deputierten!

Leute, die der heil’gen Golia Narrenhäuser würdig zierten, Denen ärmellange Hemden, Narrenkappen prächtig ständen, Machen Steuern und Gesetze, halten Reden gleich zu Bänden, Patrioten! Philosophen, Tugendhelden, Anstaltsgründer, Fuchsesfrommheit in den Mienen, sitzen solche alten Sünder, Gleich als säßen sie im Kirchstuhl, in Chantants und Lasterhöhlen, Wo sie Zotenliedern Beifall und lasziven Gesten grölen...

Um am Morgen im Senate sich bewundernd zu umkriechen.

Rindviehnackige Bulgaren, nasenrückenechte Griechen; Und so manche andre Fratze prahlt mit ihrem Römertum, Griechen- und Bulgarensippschaft nährt Trajan mit seinem Ruhm!

Muss es sein denn, dass solch Abschaum, solcher Kehricht uns regiert Und, vergiftet, uns vergiftet, Land und Leute ruiniert?

Alles, was an Leib und Seele Krüppliges ein Nachbarland hat, Alles, dem Natur den Makel Fäulnis schaffend aufgebrannt hat, Alle treulos gier’gen Schurken, Fanarioten und Heloten, Häuten sich bei uns und werden überzeugte Patrioten, Stotternd heut und morgen schwatzend, grabend hier und gackernd dorten, Kropfig und mit schiefen Mäulern sind sie Herren allerorten!

Ihr, ihr seid von Roms Geschlechte? Bösewichter und Kastrierte!

Schämen müsste sich die Menschheit, die euch Menschen titulierte!

Freilich, solche Landesseuche, solch Gezüchte schämt sich nicht Unser Land zum Spott zu machen, wenn es prahlend von ihm spricht,

45

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău... țară!

Unsres Volkes Ruhm und Ehre zu begeifern und besudeln, Wenn sie es mit Lästermäulern zu verruchten Zwecken... hudeln!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene, Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

In Paris blieb eure Jugend, euer Geld beim Pharao, Klagt, dass euch der Westen auszog! Doch was hattet ihr? und wo?

Das Bordell nur war euch Schule, Faulheit und Zynismus Lehrer, Dirnen und obszöne Orgien machten euer Hirn nicht schwerer,

Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă, Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil, Drept științ-având în minte vreun valț de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Euer Rüstzeug, als ihr heimkamt, war im Kopf ein Topf Pomade, Ein Monokel und ein Stöckchen wie zur Sonntagspromenade, Vor der Zeit schon ausgemergelt, geistig jedes Kindes Spielball, Und an Wissens nur die Walzer summend vom Mabille-Ball, Statt des Vaterguts ein Schühchen mit Kokottenfußaroma...

Oh, bewundernswürdig bist du, Nachgeburt der ew’gen Roma!

Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece, Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu mai poate înșela, Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?

Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!

Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Jetzt erfüllen euch mit Sorge unsre skeptisch kalten Züge, Und erstaunt ihr, dass sie heute nicht mehr fangen will, die Lüge?

Weil man heute weiß, dass alle, die mit Worten Schaum uns schlagen, Nur nach Geld und Sinneküren ohne Müh’ und Arbeit jagen, Heute wenn die schimmernd glatten Phrasen nicht mehr sagen Nun sind andre schuld, ihr Herren, an dem schlimmen Stand der Sachen?

Allzu klar ward, euer Wesen hat des Landes Mark zersplissen, Allzu tief in Schmach und Schande habt ihr unser Volk gerissen, Allzu frech habt ihr uns Sprache, Ahnen, Sitten laut verspottet, Einmal mussten wir verstehen, Schurken haben sich gerottet!

Sinneküren ohne Arbeit, höher geht ihr Streben nie; Eselei ist eine Tugend, und ein Unglück das Genie.

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Aber wenigstens die Ahnen lasst im Staub der Chronik schlafen; Aus dem Heldenalter würden spött’sche Blicke nur euch strafen.

Auf sie, Pfählerfürst, Vlad Țepeș! Lass uns länger nimmer harren, Teil’ sie in zwei große Haufen: hier die Schurken, dort die Narren, Sperr’ sie in zwei große Kerker, in ein Zucht-, ein Irrenhaus, Lege Feuer dann an beide, auch nicht einen lass heraus!

Ştefăniţă Vodă, nepot al lui Ştefan cel Mare, otrăvit de soţie

46

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Diandra DAVID

„Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie!“ – Mihai Eminescu În interiorul arcului carpatic, separat în sud de Țara Românească prin Carpații Meridionali și în est prin lanțul Carpaților Orientali de Moldova, se află un pământ râvnit de mari imperii, care în Evul Mediu a fost denumit Voievodatul Transilvaniei, adică „țara de dincolo de pădure”. Așezat de istorie „în calea răutăților”, după cum susținea eruditul cronicar moldovean Grigore Ureche, poporul român s-a confruntat cu nenumărate vicisitudini și opreliști, în calea lui de a legitima idealul unității politice și spirituale naționale. Manifestată prin diferite forme, lupta a reprezentat pentru părinții noștri, înainte de toate, o datorie morală și patriotică, menită să contribuie la binele nostru comun, de care suntem prea puțin conștienți.

Sângele ce curge astăzi în venele noastre, amintește de cel ce s-a scurs pentru noi ieri, după cum și sudoarea de pe frunțile elitelor românești de atunci a lăsat un ecou în memoria colectivă, influențând astfel prezentul nostru. Cultura a jucat rolul unei bătălii pentru apărarea conștiinței unității și solidarității naționale.

Cărți, ziare, reviste, turnee artistice, manifestări cultural-științifice, congrese universitare studențești sunt probe evidente ale unui act energic, hotărât și cutezător, ce a fost săvârșit de străbuni pentru împlinirea aspirațiilor vremii. În cadrul revistei Curierul de Iași, din noiembrie 1876, Mihai Eminescu nota: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește cîte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. […] Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim: voim să fim ceea ce suntem – români.” [D. Vatamaniuc, Eminescu și Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag 120].

Legătura poetului cu românii din Imperiul austroungar se înscrie în rădăcinile sale și în istoria Transilvaniei, care este frecvent amintită în manuscrise.

Acesta își începe activitatea politică prin articolele publicate în diferite reviste, printre care: Albina, Federațiunea, Familia, Umoristul. Dacă în Federațiunea (1870) denunță pactul dualist, în Timpul (18821883) prezintă consecințele pactului din 1867, dând dovadă de o viziune vastă și expunând totodată filtrul particular al existenței sale în timp și spațiu.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Afecțiunea sa nemărginită pentru acest ținut este mai presus de orizontul cunoașterii, fiindu-i impregnată adânc în ADN. Originea familiei poetului a preocupat mulți istorici literari, care au purtat discuții îndelungate pe această temă, atribuindu-i pe rând asemănări cu: nordicii, bulgarii, sârbii, polonezii, rutenii etc. Primele investigații, care pun capăt opiniilor greșite asupra originii străine ale scriitorului, îi revin lui Vasile Gherasim. Informații despre Iminovicii din Transilvania și Bucovina au fost găsite și în arhiva parohiei din Călinești. Străbunii poetului trec din Transilvania în Bucovina încă din secolul al XVIIIlea, ca urmare a obligațiilor iobăgești, a persecuțiilor religioase și angaralelor militare. Constantin Mavrocordat, domn al Țării Românești de șase ori și domn al Moldovei de patru ori (1730-1769) adoptă o serie de reforme. În această perioadă, are loc războiul rusoaustro-turc din 1736-1739, care readuce alipirea Olteniei la Țara Românească, însă vin totodată și sarcini grele asupra populației. Mavrocordat desființează impozitele indirecte, precum „văicăritul” și „pogonăritul”, introducând o taxă generală de 10 lei pe an, care putea fi plătită în 4 sferturi. Îi eliberează pe țărani, dându-le dreptul de a se muta de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, oferiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova. La acea vreme, „domnii de pământ” reprezentau administrația de stat, drept urmare iobagii puteau fi scoși la muncă zilnic, în fiecare lună din an. În cadrul unei anchete întreprinse în iulie, 1726, cu privire la cauzele emigrărilor, țăranii din Recea (Făgăraș) declarau: „Noi cari suntem iobagii M[ăriei] – Sale d[omnului] Iosif Telechi ne ruinăm și sărăcim din cauza slujbei peste măsură.” [D.Vatamaniuc, Eminescu și Transilvania, pag 7]. După cum reiese, țăranii făceau obiectul unui abuz, care nu mai înceta. O altă cauză a părăsirii vetrelor părintești era politica de catolicizare impusă de austrieci, prin care se spera realizarea unității imperiului. Ortodoxia, cuvânt de origine greacă, format din “orthos” și „doxa”, adică „dreaptă credință”, este învățătura, care continuă direct și neîntrerupt Tradiția apostolică, a unei Biserici neîmpărțită din primul mileniu. Această moștenire a fost preluată și de poporul român, fiind baza noastră spirituală și prima credință. Strămoșii noștri nu își pierdeau „specificul” nici chiar în cele mai violente și grele condiții. În frunte cu Sofronie de la Cioara, s-a 47

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

pornit în vara lui 1759 o revoltă anticatolică în sudul Transilvaniei, prin care românii din Ardeal nu acceptau cele 4 puncte doctrinare stabilite la Conciliul de la Florența între 1431 și 1445: Papa drept cap suprem al bisericii, existența purgatoriului, doctrina Filioque și folosirea pâinii nedospite (azimă) la împărtășanie.

Prin uniunea celor două biserici, clerul ar fi fost primul, care ar fi obținut avantaje materiale, însă mulți preoți români au preferat prigoana în detrimentul privilegiilor. Credința străveche trezea emoție în inima unui român și-i amintea de începuturile neamului din care face parte. Mișcarea populară a călugărului Sofronie îngrozea Curtea de la Viena, care observa cu exasperare dezvoltarea activității țărănești și extinderea ei spre nordul Transilvaniei. Din acest motiv, la 21 martie 1760 se dă o Proclamație, prin care se lasă „neuniților” 158 de comune din sud, dintre care cele mai multe revin ortodocșilor. Figurează și comuna Vad, unde se găsește numele familiei Iminovici, semn că strămoșii poetului luptau pentru țară și dreptate.

Totuși, prin proclamația dată se urmărea extensiunea mișcării țărănești, pentru ca mai apoi armata austriacă împreună cu generalul Adolf N. Buccow să o reprime. În piața Făgărașului s-au ridicat spânzurători, piața fiind considerată un centru al răscoalei. Pentru a-și salva viața, patrioții au fugit în pădure. Aceste conjuncturi nefavorabile au determinat părăsirea plaiurilor natale și trecerea transilvănenilor în Muntenia și Moldova. Așadar, exodul emigranților înregistrați în anul 1767, se situa undeva la 24.000 de familii, retragerea lor lăsând un gol în fondul contribuțiilor. Pentru a remedia situația, Curtea dispunea, ca juzii și jurații să fie supuși la pedepse exemplare, iar sătenii să plătească impozite și în locul celor pribegiți. Se dorea, ca măcar un anumit număr de fugari să fie readuși pe moșiile de unde plecaseră. Curtea înființează și posturi de pază fixe la trecătorile dintre Carpați. Confruntări sângeroase au loc în anul 1763, când emigranții din Transilvania au întâlnit posturile de pază la granița cu Bucovina. Nici Iminovicii nu acceptă să se lepede de ortodoxie și își părăsesc vatra părintească.

Prin urmare, Iminovicii rămași în Transilvania sunt greco-catolici, pe când cei din Bucovina ortodocși.

Din registrele de stare civilă din Blaj s-au extras mai multe nume, printre care de remarcat sunt: Petru Iminovici, Szolavestru Iminovici și Nicolae Iminovici.

Deci, este vorba despre o familie cu mai multe ramificații, fiind una dintre cele mai vechi din orașul de pe Târnave. Iminovicii din Transilvania se fac cunoscuți și pe tărâm cultural. Vasile Iminovici, „legătoriu de [cărți] din Blaj”, se semnează pe paginile unui Penticostar, tipărit la Blaj în 1768 și a unui Octoih, tipărit la Râmnicu-Vâlcea din 1763. Alți doi Iminovici, George și Iosif, se fac cunoscuți ca pictori, zugrăvind biserica din lemn, din comuna Romuli, județul BistrițaNăsăud. Alt membru al familiei corespondează, în 48

timpul revoluției de la 1848, cu Axente Sever, prefectul Legiunii 1 din armata lui Avram Iancu. Un altul se ocupă de inginerie, după cum reiese din cartea Carnet de l’ingenteur. Așadar, dragostea „omului deplin al culturii românești” pentru Transilvania își extrage seva dintr-o forță străveche, moștenită prin testamentul spiritual lăsat lui de cei prigoniți și viteji, iubitori de carte, buni gospodari, unii dintre ei înzestrați chiar cu talent artistic.

Vechile documente atestă existența comunei Călineștii lui Cuparencu sau Călineștii de Sus, învecinată cu Serbăuțul. Denumirea este susceptibilă de o dublă accepțiune: poate proveni de la numele de persoană, Călin, sau de la Călin – Viburnum opulus, Rainweide, arbustul cu fructe roșii. De abia mai târziu sa alăturat și numele unuia dintre proprietari. Până ca străbunicii lui Eminescu să ajungă la Călinești, aceștia au trecut și prin alte sate bucovinene. Prima mărturie despre prezența lor în Călineștii lui Cuparencu o găsim în Condica născuților 1802-1853, în care se precizează, că dascălul Vasile Iminovici botează fiica vecinilor săi. Acesta împarte cu preotul din sat cinstea de cărturar și se căsătorește cu Ioana, care avea, la rândul ei, origini transilvănene. Fiind țăran liber, se bucura de toate privilegiile, de care beneficiau mazilii, răzeșii sau locuitorii din Câmpulung, însă fără ca aceste garanții să decurgă din drepturile de proprietate. Este bine cunoscut, faptul că preoții, dascălii, pălimarii și vornicii din Țara fagilor erau scutiți de robotă, dijmă și de alte obligații iobăgești. Vasile Iaminovici, după forma numelui trecută în unele dintre registrele de stare civilă, devine și purtătorul de cuvânt al consătenilor în revendicările de proprietate ale Cuparencilor, care au săpat șanțuri între pământul lor și cel al satului. După ce țăranii înlătură șanțurile, aceștia sunt trimiși în judecată. Iminovici susține în fața instanței, în baza Decretului din 24 octombrie 1835, că prin folosirea îndelungată a imașului boieresc, sătenii din Călinești sunt de fapt și de drept proprietari.

Forum Nobilum din Cernăuți recunoaște mulțimii unul dintre atributele dreptului de proprietate, anume acela al folosinței și obligă ambele părți la cheltuielile de judecată. Dacă ne gândim la argumentele juridice, extrem de logice, oferite de poet în cadrul celor 4 procese, în care, nevinovat fiind, a fost implicat, am putea crede în posibilitatea moștenirii unora dintre calitățile avute de bunicul său. Aceasta nu este singura legătura dintre cei doi, Vasile fiind primul străbun, ce apare în documentele epocii sub numele de Eminovici. În anul 1843 izbucnește în Bucovina epidemia de febră tifoidă, care seceră mai multe vieți, printre care și cele ale bunicilor poetului. Cu toate acestea, Vasile și Ioana lasă în urma lor șase ramuri ale familiei. Arborele genealogic al Eminovicilor continuă, iar numele lor răsună chiar și în Pătrăuți, locul unde în anul 1487 Ștefan cel Mare a înălțat o biserică, ce a fost distrusă în urma unei invazii de tătari. Ultimul în BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

linie bărbătească în a IV-a generație este Georgie, văr primar cu poetul. După moartea soției sale, acesta se căsătorește cu Zoița Cozmei, care îl părăsește pentru Georgie Ungureanu, alături de care are mai mulți copii. Numele nu se pierde, întrucât Zoița nu se desparte oficial de primul ei soț, iar pruncii avuți cu Ungureanu, sunt înregistrați sub numele Eminovici. „Eminescu a avut acel merit unic, dacă a fost meritul lui sau al destinului lui uluitor, nu știu, a avut meritul unic al unei identificări totale cu spațiul național și cu timpul românesc.” [Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Orizontul cunoașterii, Editura Nicodim Caligraful 2016, pag 157]. Pentru început, așezarea românească a însemnat pentru el: satul, pădurea și codrul. Mai târziu, a vizitat provinciile țării, însușindu-și cunoașterea absolută de neamul, pe care-l reprezintă. Odată cu pășirea tânărului în Transilvania – George Călinescu afirma – se remarcă și importanța acestei călătorii, care semnifică părăsirea copilăriei și intrarea în altă vârstă. Asemenea unui pelerin neobosit, străbate același drum parcurs în sens invers de generațiile precedente existenței sale, integrându-și în întreaga aură intenția de a contempla cerul de la Cernăuți la Blaj. În perioada petrecută în capitala Bucovinei, scriitorul leagă o frumoasă prietenie cu Ioan Neamțu (1846–1870) din Feldru, comună din părțile Năsăudului. Datorită epidemiei de holeră din 1866, școlile bucovinene își încheie cursurile mult mai devreme, motiv pentru care Eminescu îl însoțește pe Ioan la întoarcerea acestuia acasă. Prietenia lor avea să fie una de durată, chiar și în timpul studiilor la Viena, unde Neamțu a frecventat Politehnica. Decesul unui „scumpe frate” l-a determinat pe poet, să-i închine oda La moartea lui Ioan Neamțu. Se pare că itinerarul începe la sfârșitul lunii mai 1866. Iosif Vulcan îi trimite o scrisoare la Cernăuți, în luna iunie, prin care-l informează despre tipărirea nuvelei Lanțul de aur și-i solicită mai multe poezii. Eminescu face un popas la Dej, de unde-i scrie lui Vulcan. Din Manuscrisul 2275 B, 14 reiese oprirea sa la Gherla, oraș în care locuitorii nu plăteau dări, administrația statului fiind susținută din contribuțiile comunității armenești, ce dispunea de o mare avere. Se mai fac precizări cu privire la natalitatea scăzută din această localitate, din teama divizării averii și se amintește de iconografia pe sticlă, care se bucura de o mare răspândire în secolele trecute. Ajunge apoi la Țaga, unde a trăit Gheorghe Șincai în casa contelui Vass între anii 1797 și 1803. Din Lepturarele lui Aron Pumnul îi sunt familiare viața și opera lui Șincai, pe care-l elogiază și în semn de prețuire donează societății studenților din Viena lucrarea Hronica românilor și a mai multor neamuri. Altă vizită are loc la Deda în casa familiei Ceontea. La Târgu-Mureș sosește în primele zile din iunie 1866. Dovada călătoriei poetului la Blaj este și corespondența lui Ioan Cotta și E. Dăianu din 16 mai BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

1902. De asemenea, se observă multe mărturii cu privire la prezența poetului la Blaj, mai ales sub aspect literar: Din străinătate, Asta vreau, dragul meu! În acest chip, Blajul devine un centru de redeșteptare națională și în același timp locul, unde acesta consemnează întâmplări din Revoluția de la 1848, evocate ulterior în romanul Geniu pustiu. Abandonează „mica Romă” în octombrie și poate fi găsit la Sibiu, unde-l cunoaște pe Nicolae Densușianu, care-l recomandă popei Bratu din Rășinari. Acesta este bunicul dinspre mamă a lui Octavian Goga. Bratu îl găzduiește și-l ajută să treacă prin Vama Cucului, pentru a ajunge mai apoi din nou „în țară.” „Omul deplin al culturii românești” găsește în biblioteca lui Aron Pumnul volumele intelectualilor transilvăneni și bănățeni. Acțiunea de frunte a profesorului constă în angajarea responsabilității copiilor de a transcrie Foaia pentru minte, inimă și literatură, spre a avea la îndemână întreaga colecție a revistei brașovene. Din cei nouăsprezece ani de apariție, școlarii au copiat publicația pe unsprezece ani. În anul 1868, poetul intră în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly cu primul spectacol la Brașov. El îndeplinește obligații de secretariat, întocmind o cerere în limba germană către magistratul Brașovului pentru reprezentațiile în română. Piesa lui D. Bolintineanu, Mihai Viteazul după lupta de la Călugăreni, a avut cel mai mare succes. Următoarea destinație a fost Sibiul, unde costumele vechi românești și dicția frumoasă a actorilor au fost foarte lăudate. Pentru a recompensa fericirea adusă, sibienii au organizat un banchet în cinstea musafirilor. Prezența românilor însemna pentru Eminescu dovada, că „dorul de cultură și de sprijinirea ei pătrunsese în popor.” La 10 iulie 1868 au petrecut câteva zile la Lugoj, un oraș despărțit de râul Timiș și care a fost împărțit în Lugojul românesc și cel german. Datorită celebrului guvernator al Banatului, Florimund Mercy, „la 1717, după ce Banatul a fost ocupat de austrieci, pe malul stâng al Timișului s-a ridicat cel de-al doilea oraș: Lugojul german. Aici au fost colonizați nemți din Cehia, Moravia și alte ținuturi ale Europei Centrale.” [prof. dr. Sofronie Mureșan].

Partea germană avea o singură stradă, str. Bucegi, care a fost marcată de prezența geniului naţional în turneul său cu trupa de teatru. Semnificativă este corespondența “Lugosiu”, din 10 iulie 1868, publicată în Albina. Trei reprezentații au avut loc și la Timișoara, unde Iulian Grozăvescu închină trupei o „Salutare Thaliei române”. Ziarul Familia felicită întreaga activitate desfășurată la Arad, unde s-a susținut că Pascaly „vrea să facă din teatru un institut de artă”.

Turneul continuă cu entuziasm la Oravița, apoi la Baziaș. Memorialistica lui Slavici aduce în discuție mai mult trecerea prietenului său prin Beiuș pentru studii liceale, unde între 1862 și 1869 își trec bacalaureatul: E. Vorobchievici, H. Gramatovici, M. Ciupercovici, Epaminoda Bucevski, pictorul de mai târziu și bun 49

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

prieten cu Eminescu. Profesorii nu dispuneau de manuale școlare. Cele mai bune cărți, considerate de poet, erau cele întocmite de Silivestru Andrievici Morariu. Cu toate acestea, el găsea că și acestea necesită anumite modificări de limbă și schimbare de ortografie. Problema pronunției, în opinia lui, era de natură politică, imperiile vecine susținând pronunția provincială spre a distruge unitatea limbii naționale. Datoria profesorilor era aceea de a promova pronunția generală. Între preocupările pentru valorificarea creației românești se afla și întocmirea unui glossar, pentru al ajuta pe Tiktin, un interesat al literaturii vechi românești. Devine astfel inițiatorul lui Tiktin în elaborarea lucrării acestuia lexicografice, care astăzi este una dintre cele mai importante. Văzut ca un „monstru cu două capete”, dualismul se străduia să năruie speranțele neamului românesc. Societatea studenților din Viena (1870–1872) întâmpină dificultăți, ca urmare a conflictului dintre generații. Bătrânii doreau folosirea căilor parlamentare în lupta politică și luau Școala ardeleană și succesorii ei ca reprezentanți, unul dintre ei fiind chiar Simion Bărnuțiu. Aceștia atacă Junimea – societatea ieșeană pentru noua orientare și-i acuză de cosmopolitism. Eminescu intervine: „A acuza de cosmopolitism oamenii interesați de chestiunile vitale ale națiunii noastre, oamenii care lucrează pe când alții numai vorbesc, este un semn de rea-credință.“ Principiul lui Maiorescu era „naționalitatea în marginile adevărului” – ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat. Cosmopolitismul devine subiect de dezbatere în Geniu pustiu. Prima discuție publică între tineri și bătrâni are ca obiect înființarea teatrului pentru românii din Imperiul austro-ungar. Cei din urmă voiau înființarea unei Academii de drept. Poetul scrie articolul Strângerea literaturii noastre populare pentru Familia, pe care nu-l mai trimite, ci îl păstrează în manuscrise. El lua apărarea instituțiilor culturale ale poporului român, aflat sub stăpânirea dualistă. În articolul O scriere critică publicat în ziarul lui Vicențiu Babeș (ianuarie 1870) respinge atacurile lui D. Petrino, pe care-l atenționează asupra faptului că-l imită pe Maiorescu. Frumusețea pământului strămoșesc și curajul străbunilor era mereu invocat de Eminescu.

Poetul evocă în poeziile sale eroismul celor care și-au iubit cu inimă curată țara, Apusenii sunt asemănați cu un leagăn, de unde coboară Iancu, ce adesea este asociat cu Horia: Răsunet, Horiadele, Iancu. Avram Iancu este chemat să răzbune nedreptățile seculare, fiind reamintit și în Geniu pustiu, în jurnalul lui Toma Nour. [D. Vatamaniuc, Eminescu și Transilvania, pag. 62, pag. 120, pag. 55 ].

Așadar, devenirea în timp a culturii noastre, soarta temeiurilor străvechi ale rostirii românești se găsesc mereu în simțirea lucrurilor, în acea intimitate

50

sufletească, ce veghează asupra conștiinței: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie!“ –Mihai Eminescu.

Din Lugoj

Din Timișoara

Din Timisoara

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

ULTIMUL INTERVIU CU V. G. PALEOLOG de Constantin ZĂRNESCU - ...Unul din cititorii foarte tineri ai lui Alexandru Macedonski, pe la 1894-1903, a fost și Constantin Brâncuși. Scriați acest lucru și în volumul dumneavoastră Tinerețea lui Brâncuși. Ei bine, cum îl citea tânărul Brâncuși, elev pe atunci, la Craiova – și mai apoi student la Belle-Arte la București?

- Brâncuși era și el, pe vremurile acelea, tot un fel de romantic. Toți avem anii noștri, în tinerețe, când suntem niște romantici. Dar eu nu l-am cunoscut atunci pe Brâncuși, ci 10-15 ani mai târziu, la Paris, așa că toate acestea le știam de la el; lui Constantin Brâncuși îi plăcea, la Macedonski, tocmai acea îmbinare dintre poezie și muzică, dintre real și ireal, dintre echilibru, exaltare, avânt... Brâncuși a iubit totdeauna poezia și muzica; a fost un mare poet al pietrei... Îmi spunea că el ar fi ajuns la aceea simplitate suprafirească a sculpturilor sale și prin muzică. Cred că este greu de explicat. Brâncuși nu explica niciodată, doar afirma. Își trăia ideile, nu le explica la toată lumea, nu le ucidea. Le trăia și le rezolva artisticește. Sunt sigur că spunea un adevăr despre faptul că l-ar fi influențat muzica; și era bine că nu spunea nimic într-acest sens; și rămânea criptic: să spună criticii!...

- Cum recita Brâncuși poezia Excelsior, mai ales că, aminteați undeva, o știa pe de rost?...

- Brâncuși, tânărul sculptor de pe atunci, se gândea fără putință de îndoială la mai susul condiției sale artistice. El a intuit în Macedonski ceea ce ține de extaz, de înălțare, de măreție. Prin opera și geniul său, Brâncuși sa înălțat tot mai sus, tot mai sus, Excelsior!, toată viața sa și a creat ceva unic în lume. Cred că și la bătrânețe își amintea de poezia lui Macedonski, Excelsior. Acest Excelsior – (mai sus tot mai sus) a fost un blazon, dacă dorești, ca un stigmat, ca o ștampilă, pentru destinul său, ca un semn, pentru că a fost în stare nu numai în România, adică la el acasă, ci oriunde în lume, să se înalțe, împotriva tuturor dificultăților, tot mai sus! Dar Brâncuși mai avea un dar prin care să se apropie ca spirit de poezia lui Macedonski: era un neoromantic și un artist care avea conștiința geniului și a grandorii sale...

- Îmi povesteați că acum câțiva ani un tânăr american ar fi venit la Paris (era chiar în timpul în care se certau pe moștenire copiii lui Pablo Picasso, sau chiar mai înainte) și acesta a spus: «sunt fiul lui Constantin Brâncuși – mă numesc Constantin Brâncuși»...

- Știu !... Știu !... Brâncuși nu a avut niciodată copii, de nici un fel. A fost un simplu fals....

- În 1967, în subtextul unei pagini din cartea Tinerețea lui Brâncuși promiteați o mai mare preocupare BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

de a face cunoscute cugetările și teoriile sculptorului român (și de a le interpreta) mai ales pe acelea rămase «orale»... Sunt unele aforisme pe care mi le-ați spus numai mie, precum : «Coloana fără sfârșit este negarea labirintului... » sau: «Am răsturnat pământul, prieteni, l-am răsturnat...» Spusese în 1938, când a plasat operele de la Tg. Jiu și a văzut pentru ultima oară România.

Aceste aforisme mi le-ați spus mie în niște scrisori, dar am impresia că nu le-ați fixat pe hârtie niciodată, în exegezele Dvs. Sau, poate, nu le-am găsit eu?...

- Aveam 78 de ani când am publicat Tinerețea lui Brâncuși, în 1968; și știu ce spuneam acolo despre Aforisme: «Aforismele lui Brâncuși, care se refereau la ceea ce el numea «Jocul său» - «Ma vie c´est mon jeu...», și mai ales conceptul său asupra activității spiritului uman, vor primi o deslușire la timp și loc potrivit în munca noastră de a-l dărui cunoașterii adevărate.»

Am restituit prin memoria mea multe amintiri brâncușiene, dar nu mai știu pe care le-am scris și pe care nu leam scris, lăsându-le să circule tot oral... Brâncuși spunea că vorba rămâne nemuritoare numai atunci când circulă pe cale orală și moare când este «fixată», scrisă... Nu a mai fost timp... Înainte de 1976, pregătindu-mă pentru Centenarul Brâncuși, îmi spuneam: «să apuc să trăiesc Centenarul, când ni se vor deschide toate revistele, să mai fac ceva pentru prietenul meu, după care pot să mor... » Ei bine, am scris câteva eseuri între care și unul despre prietenia lui Brâncuși cu americanul Pound... Din 1976 încoace, însă, nu am mai putut scrie mai nimic...; am pierdut concentrarea pe care o aveam eu... Au trecut anii puterii...

- Considerați că e bine sau rău că teoriile, maximele și cugetările lui Constantin Brâncuși au întotdeauna cel puțin două sau trei variante? Cum credeți că e mai bine să fie preluate și receptate?... Ca expresie literară?

(Brâncuși a fost un mare sculptor și nu un scriitor, propriu-zis). Sau ca teorii ale laboratorului său de creație, deci ca afirmații care-i elucidau sculptura?...

- Variantele cugetărilor brâncușiene diferă uneori foarte mult, iar altele ori deloc; și asta dovedește cât de mult au fost prețuite și comentate... Eu cred că trebuie să preluăm din ele nu expresia literară, ci înțelesul și ideile pure despre sculptură. Uneori aceste idei el le afirma în timpul cioplirii, în timp ce dădea ocol unei bucăți de marmoră, cu discipolii lângă el... Discipolii le rețineau, dacă aveau ceva stofă în ei, trebuiau să învețe, nu e așa, de la un sculptor de geniu, taina sculpturii. El nu le scria... Elevii săi, «ciracii», cum le spunea Brâncuși, le proferau mai departe, prin alte cercuri și cenacluri de ar51

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

tiști plastici. Au ucenicit cu el celebrul astăzi Isamu Noguchi, Etienne Hajdu, Modigliani, C. Antonovici, Irina Codreanu, Nicolae Teodorescu, Alexandru Istrati, Romul Ladea... Și foarte mulți alți români... Găsesc deci că e firesc să fi apărut variante...

- Fără aforismele, maximele și teoriile acestui sculptor care a revoluționat arta sec. XX mi se pare imposibil să se decodifice opera lui...

- Noi românii intuim opera lui mai puternic, mai clar; o simțim a noastră; anumite forme brâncușiene trimit la sculptura noastră arhaică, dar pentru străini, el este foarte greu de înțeles, aproape criptic, fără afirmațiile și aforismele sale. Toți exegeții străini l-au judecat mai ales după teoriile sale... Ca și Braque, ca și Picasso etc.

Ce a scris, Brâncuși a scris cu mâna lui, dar mai mult de jumătate din scrierile sale au rămas orale sau au fost notate de alții, care au trăit lângă el, în amintiri sau memorii. Vreo 25 din ele au apărut în revista This Quarter, condusă de Ezra Pound. Cred că ideile lui Brâncuși contează foarte mult și nu autenticitatea și exactitatea expresiei așa-zis literare.

- În cartea Tinerețea lui Brâncuși ați făcut cunoscut un aforism interesant al artistului despre femeie: «Înțelepciunea pământului a fost pentru mine ceea ce este cu mult mai adânc femeia, dincolo de psihologia Dvs...» Acest «dincolo» mi se pare că ascunde totul.

Brâncuși se referea oare la partea milenară din femeie, la ceea ce au uitat femeia și bărbatul modern din istoria lor străveche?

- Brâncuși îmi vorbea despre acea femeie care poate să devină, din nou, «o stăpână a lumii»... Un alt titlu pe care a vrut să-l dea Înțelepciunii pământului acesta a fost. În istoria ei, femeia nu a avut simțul și instinctul războiului și al aventurii. A fost conservatoare, crescătoare, cultivatoare, a fost mai ales agricultoare și a rămas stabilă, statornică... Nu trăgea cu arcul... Experiența ei sa micșorat, ca extindere spațială, dar s-a adâncit sufletește, s-a interiorizat. A devenit o adevărată “eroină”, anonimă, o înțelepciune tăcută a pământului; o mumă...

Societatea s-a dezvoltat și s-a “programat” pe bărbați, pe băieți, iar nu pe femei. Aceasta a însemnat o depășire cu consecințe grave a matriarhatului pentru omenire. Avea să se nască conceptul de luptă, de putere (de forță); și de război.

- El vedea între bărbatul și femeia acestui secol al războaielor un dezechilibru evident între înțelepciunea (spirit) și forță (bărbăție), un dezechilibru în favoarea forței și a mirajului forței...

- Foarte adevărat. Iată de ce l-a interesat pe Constantin Brâncuși seninătatea și candoarea chipului Domnișoarei Pogany, al Prințesei X; și al tuturor chipurilor de femei din opera lui...

- Apropo de «ciclul feminin» al lui Brâncuși: între operele din 1907-1910 cred că despre Rugăciunea s-a vorbit cel mai puțin... Un mare sentiment al vieții, durerea după cel de lângă noi pierdut, a fost redat de Brâncuși printr-un chip spiritualizat și arhaic de femeie...

52

- Rugăciunea este prima lui mare operă – și este un portret uman care înfățișează o femeie îngenuncheată ce se roagă și pe care sculptând-o, a ciuntit-o! Ea face semnul ca și când ar fi gata să se închine; nu vedem acest lucru, decât dacă îi prelungim noi mâinile, în memorie, și «îi vedem» semnul... Al doilea volum al meu Brâncuși Brâncuși care va apărea, în anul viitor, la «Scrisul Românesc», va arăta puterea de sugestie artistică pe care a pus-o Constantin Brâncuși în Rugăciunea. Voi arăta cum a spiritualizat-o el pentru a se putea așeza într-un cimitir, pe un mormânt – o femeie sfântă, în durere, dar dezgolită... Și Rugăciunea este o operă «labirintică», exact ca jumătate din sculpturile lui Brâncuși... Și aici stă interesul lumii întregi față de opera și gândirea aforistică a celui care a fost socraticul Brâncuși. Brâncuși nu va fi înțeles și reconsiderat decât prin reconsiderarea operei sale «labirintice», atât cea de la Tg. Jiu, cât și cea aflată în muzeele din străinătate.

- Stimate maestre V. G. Paleolog, sunteți împăcat – fericit – mulțumit astăzi privind în urmă din înălțimea vârstei de 89 de ani pe care i-ați trăit lângă mari oameni? Ați ajuns să vă câștigați, în această clipă, liniștea sufletească?

- Am ajuns la acea înțelepciune a Nirvanei, adică la seninătate. Sunt împăcat și sunt liniștit... Uneori am fost plictisit de viață, mai ales la bătrânețe, după 50 de ani, și îmi doream să mor – gândul, însă, la prietenii mei artiști, despre care am scris mult, mă ținea în viață... mi-am revenit... Am trăit sub vremuri, vorba cronicarului moldav... vedeți dvs..., mi-am dedicat viața lui Constantin Brâncuși, am făcut ceea ce e mai greu: începutul....

Brâncuși al nostru, pe cât era de simplu și de înțelept, pe atât era de labirintic – și poate că așa a fost mai bine.

Brâncuși nu trebuie înțeles dintr-o dată și depășit repede – adevărul este că el nu va fi «depășit» niciodată. Moore considera că El va interesa omenirea și va domina artele încă vreo câteva sute de ani; și cred că profeția acestui artist englez, emul al lui Brâncuși, se va împlini. Prin nenumărate elemente, Brâncuși a fost unul din cei mai mari oameni ai acestui secol, căci a încercat să-l lege de timpurile arhaice, de Antichitate. Și fiecare artist vrea să îmbrățișeze timpul său cu Antichitatea, dar e nevoie de o putere titanică. Antichitatea rămâne eternitatea omenirii...

- Sunteți deci împăcat, liniștit...?

- Iată, mă simt astăzi împăcat cu soarta mea. Am trăit între mari români și am traversat un secol plin de revoluții. Am fost prietenul lui Alexandru Macedonski, discipolul său; am fost prietenul lui Constantin Brâncuși, al lui Amedeo Modigliani, al lui Joyce... Sunt împăcat și fericit... Sunt fericit că partea aceasta de pământuri a dat lumii pe omul cel mai mare pe care l-au dat românii artei vreodată...

Notă: Această discuție a avut loc cu o zi înainte de trecerea în neființă a lui V. G. Paleolog.

(Ramuri, nr. 3 (177), martie 1979, p.13)

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Mihaela Diana LUPȘAN

TRIADĂ CULTURALĂ: ADRIAN MARINO DESPRE PROBLEMATIZĂRILE LUI MIRCEA ELIADE CU PRIVIRE LA OPERA LUI BRÂNCUȘI De personalitatea lui Brâncuși s-au preocupat numeroși oameni de cultură, unii dintre ei dedicându-i o cantitate impresionantă de studii insolite. Prin prisma articolului Brâncuși interpretat de Mircea Eliade, publicat cu ocazia centenarului, Adrian Marino scoate în evidență încercările lui Eliade care vin să complinească omagiul însuflețit și repetat al iubitorilor de cultură, în genere.

Eseistul observă tenacitatea cu care Eliade s-a îngrijit de propagarea spiritualității arhaice într-un context modern. Remarcăm prezența coincidentiei oppositorium care este specifică sistemului de gândire eliadesc: de la arhaic (suflul pe care-l are opera sculptorului prin tematică) până la modern (contextul în care Eliade îl propune pe Brâncuși ca personalitate de referință în arta modernă) se impune vehicularea conceptelor de sacru (acesta fiind reprezentat de ascensiunea sugerată îndeosebi de Coloana Infinitului) și profan (prezența elementelor terestre în operele lui Brâncuși), redate printr-o creativitate de sorginte divină, în detrimentul științei (scolasticii), cu toate că Brâncuși a fost un bursier diligent.1 Potrivit lui Paul Anghel, în primii ani, Brâncuși a lucrat după tipic, realizând modele perfecte ca formă și, totuși, mediocre, până a lăsat suflul divin să-i revigoreze opera.

Pentru această creativitate primordială ce frapează prin puritatea sa, nefiind alterată de știința care normează, Eliade găsește o noimă: „Însemnările scriitorului din iulie 1962 (Fragments d’un journal, Paris, Gallimard, 1973, p. 403) schițează o primă explicație: «Pare de necrezut. Și totuși, dacă se acceptă punctul meu de vedere că Brâncuși a fost un țăran care a reușit să uite ceea ce a învățat la școală”2 și a regăsit în felul acesta universul spiritual din Neolitic – această creativitate excepțională își găsește explicația.»”3 Considerăm că forma (s.n. L.M.D.), pe care încă din primii ani de practică o domina cu măiestrie, își capătă conturul care o definește tocmai prin intermediul fondului (s.n. L.M.D.), care reprezintă spiritualitatea ancestrală. Acest punct de vedere este întărit și de afirmația lui Ezra Pound: „Odată înțeles, Brâncuși afirmă hotărât că arta, oricum ai lua-o, nu este o crise des nerfs, iar frumosul – nicidecum grimasă sau gest inconștient; se ajunge la precizia matematică a proporției pornindu-se de la un ideal al formei, nu prin matematică.4 Forma este instrumentul care ne ajută să facem fondul inteligibil pentru

Foaia matricolă de la Școala de Meserii din Craiova și diploma ce atestă absolvirea Școlii de arte frumoase din București sunt arhivate în Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

2„Dar iată negru pe alb situația astfel cum rezultă din foile matricole pe răstimpul a cinci ani școlari 1894-1898. Datorită dârzeniei, iscusimții și îndemânării lui – numai patru luni de la primirea în Școală, Brâncuși va fi trecut «după a sa cerere», din anul I-iu în anul al II-lea – ceea ce denotă faptul că profesorii și-au dat imediat seama de însușurile lui. Nedezamăgind așteptările – în tot timpul când a fost intern al Școlii – bursierul s-a aflat în fruntea BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

promoției.” Vezi Barbu Brezianu, Ani de internat, în„Omagiului Brâncuși. Volum editat de revista «Tribuna», Redactor șef: Dumitru Radu Popescu, Centenar Brâncuși, 1976, pp. 29-30.

3Adrian Marino, Brâncuși interpretat de Mircea Eliade, „Omagiului Brâncuși. Volum editat de revista «Tribuna»“, Redactor șef: Dumitru Radu Popescu, Centenar Brâncuși, 1976, p. 53.

4Ezra Pound, Elixirul sculpturii lui Brâncuși, în „Omagiu lui Brâncuși. Volum editat de revista «Tribuna»“, Redactor șef: Dumitru Radu Popescu, Centenar Brâncuși, 1976, p. 46. Vezi și „În timp ce

1

53

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

a accesa transcendentul prin actul artistic. Paradoxul este aprofundat atunci când Eliade se gândește la afirmația lui Brâncuși despre propria-i creație. Referitor la „Coloana Infinitului” Brâncuși spune că aceasta sprijină lăcașul Providenței, iar Eliade o privește ca pe un „Stîlp cosmic” ce reprezintă un Axis Mundi. Scriitorul a ridicat un semn de întrebare cu privire la sursa care i-a revelat sculptorului această noțiune megalitică eradicată din cultura Balcanică de peste două mii de ani. Răspunsul la această sinuoasă întrebare tot savantul ni-l oferă atunci când afirmă că noțiunea s-a păstrat în folclorul religios, ceea ce duce la generarea altei interogații: Brâncuși a surprins un concept sau o întreagă religiozitate de mult apusă? La fel ca Eliade, Octavian Fodor nu poate separa estetica operei de caracterul sacru: „Îmi vin în minte largi săli de muzee, unde printre sculpturile lui Brâncuși se pășește cu religiozitate, unde omul venit din toate zările își regăsește ființa în plăsmuirile pornite din spiritualitatea neamului nostru.”5 De asemenea, în Mărturii despre Brâncuși, publicată alături de P. Comarnescu și I. Jianu, Mircea Eliade demonstrează că sursa de inspirație a sculptorului a fost folclorul românesc. Cei trei autori exemplifică diverse arhetipuri din Oltenia ori Transilvania, observând că arhetipurile utilizate de sculptor sunt o regresiune a spiritului la simbolurile arhaice ale timpului sacru. Această accesare a timpului sacru produce in planul real o degajare a valorilor ontologice în opera de artă. În ceea ce privește creativitatea lui Brâncuși, mai trebuie menționat un aspect care l-a împins pe Eliade la noi problematizări: Forța creativității sale artistice a sistat după ce a fost realizată capodopera ce reprezintă un Axis Mundi sau a fost înăbușită de personalitatea sa puternică, ce a tins spre o autodepășire pe care nu i-a permis-o contextul: „Mircea Eliade face două ipoteze. Misterul «sterilității» lui Brâncuși din ultimii douăzeci de ani ai vieții sale trebuie căutat: «1. Fie în convingerea că după Coloana Infinită era inutil să se mai înhame la o altă operă majoră; 2. fie în profundul său regret că împrejurările nu i-au îngăduit să se depășească creând mausoleul de la Indor».6 Oricare ar fi adevăratul motiv, cu siguranță este legat și de condiția artistului: neputința de a i se crea contextul propice creării reprezintă lupta artistului frământat de metafizic, în plac fizic, la care acest genius loci al României răspunde cu o liniște pietrificată, în plan artistic.

Mircea Eliade a încercat să promoveze nu doar literatura, ci întreaga cultură românească întâi în spațiul European, apoi în toată lumea. O dovadă a promovării importantelor figuri culturale românești este și corespondența sa. Cu ajutorul acestei surse am remarcat că Eliade conversa despre viața, opera, sursa de inspirație, incomensurabila forță a harului divin ce a generat adevărate capodopere, dar și posibila sterilitate a creativității lui Brâncuși. Printre destinatari se numără: Mac Linscott Ricketts (11 ian[uarie] 1972), Mary Stevenson (1 martie 1972), N. Al. Toscani (26 februarie 1976) și mulți alții.

Atât din scrisorile cu diverse personalități culturale, cât și din Fragments d’un journal reiese preocuparea majoră acestui spiritus rector al culturii noastre cu privire la destinul sculptorului: „Problema cea mai dramatică este cea pusă de Coloana infinită. (…) El a comparat-o cu Coloana Cerului, stâlpul casei care sprijină cerul și face cu putință comunicarea dintre Cer și Pământ. Într-un cuvânt, Brâncuși o consideră ca pe un axis mundi. Ideea este foarte veche și răspândită peste tot. Acest tip specific de axis mundi sub forma unei coloane de piatră, ar fi putut fi o creație de-a culturilor megalitice, dar asta nu e așa de important. Ceea ce importă, pentru mintea mea, este faptul că Brâncuși a conceput Coloana infinită ca un axis mundi cu ajutorul căreia poți atinge Cerul, și că după ce a creat această capodoperă el nu mai avea nimic de creat (s. a.), care să fi fost demn de geniul său. A mai trăit încă 20 de ani și s-a mulțumit să sculpteze nu știu câte copii ale unor lucrări care îl făcuseră vestit.7 Pe autor îl frământă sensul pe care sculptorul dorea să i-l dea operei, ajungând la concluzia că Brâncuși dorea ca această cale de comunicare cu divinitatea să constituie un axis mundi, iar acest centru al pământului este un procedeu de transgresare a temporalității. Astfel, Brâncuși, la fel ca și Eliade, a ieșit de sub incidența timpului (sacralitatea este incompatibilă cu ideea de temporalitate) și, implicit, a istoriei (sacralitatea este compatibilă cu dimensiunea trans-istorică). Axis mundi marcheză trecerea în eternitate, fiind totodată rodul căutărilor transcendente ale artistului. Așadar, potrivit viziunii lui Mircea Eliade, Brâncuși a abolit istoria și s-a înscris definitiv în eternitate, prin crearea unei opere ce constituie un Axis Mundi ce reprezintă o punte de legătură între memoria colectivă din trecutul îndepărtat și perspectiva unui profet.

dialogul înaintează, sculptorul și piatra sa, care sînt la început entități impersonale separate, lucrează treptat tot mai uniți, cioplind forma sculpturală – pînă cînd se realizează o idee-formă finală.”

David Lewis, „Dialog concentrat între artist și materialul său”, în Ibidem. p. 92.

5 Octavian Fodor, Omagiu, în „Omagiului Brâncuși. Volum editat de revista «Tribuna»“, Redactor șef: Dumitru Radu Popescu, Centenar Brâncuși, 1976, p. 10.

6Eliade amintește despre acest proiect neîmplinit într-una din scrisorile adresate către Mary Stevenson: «Prin 1936, a fost invitat în

India să facă un mausoleu, dar a propus să taie un munte (exact ca în Coloana... și maharadjahul, chiar miliardar dacă ar fi fost, nu-și putea permite o asemenea fantastică cheltuială).” Vezi Mircea Eliade Europa, Asia, America... Corespondentă R-Z, îngrijirea ediției și indice de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 2004, p. 181.

7Mircea Eliade, Fragments d’un journal, Traducere din română realizată de Alain Paruit, Paris, Editura Gallimard, 1974, pp. 532534. Traducerea în română ne aparține.

54

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

FIINȚA ÎN ROMÂNEȘTE? Dacă, așa cum s-a spus, cultura națională e forma în care un popor trăiește de la naștere până la moarte, și chiar în somn încă, într-o cultură precum aceasta a lucrat, și va fi și visat câteodată, filosofia lui Constantin Noica. A visat, fără îndoială, multe: câte însă, după dispariția gânditorului, nu se vor mai împlini, rămânând de acum numai în ceea ce ar fi fost cu putință?

Dar și ceea ce filosofia lui Noica a construit – și pentru cine va sta astăzi să evalueze – este iarăși mult, unei mari părți din spiritualitatea românească îi este dat să pornească tocmai de aici, într-o seamă cu lumea și cu veacul ei.

Gânditorul cu o impozantă lucrare (tot ce atingea vestea forma filosofică), a fost totuși puțin comentat cu opera (junilor săi alumni se pare că le cerea chiar să n-o facă). Cineva l-a negat nestăpânit: nu e deloc filosof, spunea Alexandru Paleologu, e numai un astuțios sofist (?); un literator captivant (1) – un fel adică de avocat al ideii, nu e și maieutria, moașa ideii (accoucheuse) (2). Dar, iată, la acestea C. Noica ar fi putut răspunde cu delicatețea smereniei sale: „Vă iubesc așa cum sunteți, tot ce e viu și tot ce e, prin moarte, încă mai viu în rosturile voastre. Voi sunteți partea mea de istorie, sunteți partea mea de eternitate.

Dacă nu v-aș iubi așa cum sunteți, ce aș face din dragostea mea? Dacă n-aș înțelege, vedea și nădăjdui în voi, în ce altceva aș nădăjdui și înțelege? Voi mă trimiteți dincolo... adică atât de adânc în inima voastră, încât regăsesc toate izvoarele pe care o nebunie arzătoare le secase la suprafață. Vă înțeleg, chiar când nu știu să vă tălmăcesc sensurile, vă iubesc, chiar dacămi dușmăniți idealurile”. (3) Nu e filosof – e câteodată posibil să îți spui – decât acela care-și pune problemele adevărului, limitelor și nelimitelor cunoașterii, ale misterului, totul aci fiind legat de termenii: sacrul, omul, natura. Dintre gânditorii generației lui Noica, Petre Țuțea a ales, ca realiștii medievali, numai primul termen (unitatea reală a lumii și unitățile reale ale lucrurilor dinăuntrul ei, sunt transcendente și deci nu aparțin nici naturii, nici rațiunii scrutătoare), Constantin Noica însă pe toți trei: ca dând astfel, întreit, socoteală despre ființă (în acest loc, Heidegger, de care mulți l-au apropiat, nu vizează pesemne decât omul, ca ființarea ce întreabă despre ființă). Nu va fi așadar vorba la Noica de o gândire teonomică fiindcă dacă știi că-ți e dată devenirea, știi că ești, ca filosof, și cu întreaga lume de care ai a da socoteală. Ființa nu e fără de lume (despărțită de ființările ei), e și cu lumea, cu toate sosirile BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

și căderile ei, și cu acelea toate (să le zicem: deveniturile) în care mereu purcede.

Devenirea întru ființă, prodigiosul tratat de ontologie al lui Constantin Noica, începe de aceea hotărât: ,,Filosofia nu se îndeletnicește cu ființa pură și simplă, cum păreau a spune anticii, nici cu devenirea, cum par a spune modernii. Se îndeletnicește cu devenirea întru ființă”. Adică – să rezumăm – cu ceea ce a fost doar devenire și a ajuns, cu conștiința devenirii întru ființă (cu rațiunea), adevărata devenire întru ființă. Cu rațiunea, devenirea află că este făcută pentru ființă; ceva adică de dinainte de trezia ei, fie numai ceva ca și presimțit printr-un întuneric, așa cum s-a spus: o ivire însă către care totul se adună și, apoi, se duce: numai rațiunea are această evidență prealabilă, în sensul căreia devenirii îi este ursit să apuce. Dar – se vede – aci gânditorul a precizat degrabă: întru ființă (cu termenul acesta românesc ale cărui sensuri lau muncit pe Noica o viață de om). Pentru că doar așa fiind, ,,devenirea nu e niciodată încheiată, nu e pe nicio treaptă devenită, ci e deschidere statornică”, așa cum ființa e ,,coprezentă fiecărui moment de pe linia devenirii” (4).

Ca să ai parte de ființă trebuie să fii deschis către ea, ne încredințează Constantin Noica. Rostirea românească îl va fi însoțit și aci cu ceea ce aceasta bănuie și pipăie în peripețiile lumii. Filosoful scrie acum acestea: ,,în termeni românești s-ar putea spune mai limpede: rostirea numelui de ființă vorbește despre așezarea în rost, despre rostirea realului însuși”. Astfel, deschiderea lucrurilor către ființă este ca una înspre rostul lor (care nu este ,,gata dat și în afara lucrurilor, ci reprezintă intimitatea, sufletul, principiul de ființare al oricăruia”) – o deschidere ce e ,,întâiul indiciu al ființei”. ,,Numim atunci ființă – continuă gânditorul – principiul lăuntric al oricărui lucru care-l face să se deschidă și să rămână, chiar împlinit și pus în rost după felul lui, în mai departe deschidere”. Ca să nu fie însă o deschidere ce pierde – și sinea, și ființa – deschiderea e cuplată cu o închidere, e una adică într-o închidere: ceea ce se deschide e închiderea însăși (se deschide ,,ca închidere și rămânând închidere”: ,,ceva intră într-un orizont și nu mai iese din el; dar cu orizontul lui cu tot ce deschide mai departe”). Nu e aci, poate, iarăși semnul că sub gândul filosofului a biruit încă o dată gândul românesc?

Un gând ce, la noi, nu e fără de așezare, nu e fără de loc, nicicând neadăpostit într-o formă și apărat de aceasta; toate sunt, dimpotrivă, numai ca așezare 55

FILOSOFIE

(omul, comunitatea etc.), altfel ar fi de neînțeles, nu le iei defel în și la prețuire (5). Apoi, numai închis, la propriu – ,,într-un spațiu (...) în forme comunitare” – un popor are ,,acces la ființa istorică”; acces însă, cum s-a demonstrat, doar al sedentarilor, improbabil la nomazi. Să mai amintim, pe urmă – cum dealtminteri o face gânditorul însuși – că prepozițiile ca ,,particule ontologice” sunt, ca și toate în românește, spațiale? Asupra, către, cu, da, din, după, în, până, prin, sub – sugerând poziții ori dispuneri – închid, și închid foarte bine. Cu greu reușești să mai obții deschiderea. ,,În limba română – observă Constantin Noica – ceea ce scoate prepozițiile din închidere este iarăși o prepoziție (s. aut.), anume ,întru’ ”. Ea ar exprima o spațialitate care nu fixează, preluând ,,toate închiderile celorlalte, spre a le trece în deschidere”. ,,Categoria centrală” (după gânditorul român) a Tratatului de ontologie este limitația ce nu limitează. Ea este, afirmă unii dintre comentatori, de inspirație kantiană (o limitație fiind, la Kant, într-adevăr a treia categorie din grupa calității). Dar la o ,,limitație ce nu limitează” nu duce, chiar direct, și închiderea aceea care e mereu într-o deschidere? Ceva, spre a fi o calitate, trebuie să avem aici o aspră îngrădire: frumosul de pildă. Gândirea românului se pare, însă, că repudiază aceasta: nu zice el chiar frumosului altfel, de la forma, ae și nu de la adverbul belle (ca în celelalte limbi neolatine), calitatea frumosului fiind așa, ca la strămoși, legată și de formă? Și nu poți spune cu îndreptățire la români că un lucru ține ,,de aici până aici”, între frontiere strânse. Precum, în felul următor (ca să închidem cu această spusă țărănească reprodusă undeva de Ernest Bernea) (6): ,,Lucrurile sunt laolaltă, da’ nu așa nemișcate. Toate să țin lanț, așa una din alta, da’ nui numa’ atât. Așa le înțelegem și noi cei proști; cum putem. Lucrurile merg numa’ așa de o părere în șir, da’ ele mai viu și în altă formă: să pătrund unele pe altele. Așa e greu de prins, că vezi, nu-i numa’ așa, de aici până aici”.

Note. 1. Alexandru Paleologu, Amicus Plato... sau despărțirea de Noica, în Ipoteze de lucru, Editura Cartea Românească, București, 1980; 2. În Jurnalul filosofic din 1944, Constantin Noica își va nota acest îndemn al Sfântului Paul, din Epistola a doua către Corinteni: ,,Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu slăbiciunile mele”. După săvârșirea sa întru cele veșnice, la 5 decembrie 1987, cei ce l-au cunoscut de aproape pe Noica, elevii lui tocmai, dacă nu l-au uitat, îl laudă numai cu slăbiciunile sale. Undeva, lângă Ceruri, marele filosof român le va fi mulțumind – i se împlinește una din severitățile gândului.

Dintre toate slăbiciunile lui Constantin Noica am ales-o pe aceasta: nu a izbutit să-și înfăptuiască școala visată. Una în care dascălul trebuia să-l învețe pe discipol că nu are nimic de primit, că rolul lui e numai să crească. ,,Discipolul vrea să devină iederă”, spunea gânditorul. ,,Trebuie să-l lași să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană”. ,,Noica tânjea la această fertilitate a apostolatului său: să-l năpădească buruienile. Să nu fim nedrepți: multe buruieni au încercat, după moartea sa, să-i podidească memoria, dar nu acestea vor da totuși socoteală de Constantin Noica în locuirea lui românească. Certându-și adesea neamul – sprijinit de marile minți ale acestuia, de la Principiile Cantemir la Emil Cioran – el i-a deschis prin hățișuri drumul, un drum spre acasă ce va fi să fie. Este și aceasta, oare, o slăbiciune?

Constantin Noica era de părere că nu există încă, la români, un Eminescu al filosofiei. Mi-am permis să-l contrazic: un Eminescu al filosofiei românești este el însuși. De unde se afla atunci (articolul meu a apărut în revista Astra din decembrie 1987), Constantin Noica nu a mai avut putința răspunsului. Sunt convins totuși că de Constantin Noica au de dat seama spiritul lui Eminescu, nu și iederile, de el dă socoteală poporul român”; 3. În revista ADSUM, scoasă de C. Noica într-un singur număr, în 1940; am primit-o de la ÎPS Mitropolitul Antonie Plămădeală; 4. Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981; 5. Vezi și A. I. Brumaru, Ființă și loc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990; 6. Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, Editura Cartea Românească, București, 1985.

Execuția lui Gheorghe Doja, 1514

56

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

Sinele, dinspre Orient spre Occident Dacă filosofia occidentală nu ar face oneste trimiteri la gândirea indiană în texte și tradiții și dacă am nesocoti paradigmele diacronice ale reprezentării, ar fi suficiente argumente să ne grăbim a crede că Occidentul a transferat tacit, dar grosso modo, o serie de idei din mediul noematic al genezei lor într-un altul, diferit ca modalitate ideatică. De la Bhagavad-Gita la Vaíśeśíka Sūtra și până la Das Sein-ul heideggerian, alteritatea gândirii apusene nu poate fi pusă la îndoială; Sinele, de pildă, în reprezentarea lui, fiind unul din numeroasele concepte în dialogul universal al ideilor.

Dacă luăm ca mărturie unul din cele mai vechi texte de filosofie sanskrită care s-au păstrat peste timp (datat cu aproximație în sec. V-IV înainte de Hristos), Vaiśeșika Sūtra1, atribuit ascetului Kanāda, cam din aceeași vreme cu Bhagavad-Gita, avem deja o primă conturare a conceptului în gândirea jainistă, definitivată de Mahavira cu șase secole înainte de Hristos. Spre deosebire de buddhism, care susține nonexistența Sinelui, și de Upanișadele, care pledau pentru un Sine unic, cu Vaiśeșika Sūtra suntem pe un teren de reflecție mult mai cristalizat și mai contextualizat filosofiei Vedānta.

Astfel, Kanāda socotea, în contextul unui realism care nu era totodată și materialist, că totul se cuprinde în cele șase categorii vedantine consacrate: substanța (dravya), atributul (guṇa), acțiunea (karma), universalul (sāmānya), particularul (viśeșa) și inherența (samavāya)2 – sinele/sufletul (ātman) fiind de ordin noetic, cu o natură abstractă, ca și mintea (manas), inherența (samavāya), universaliile (sāmānya) ori particulariile (viśeșa).

Pentru Kanāda Sinele se află în relație cu Mintea fără a se confunda însă cu ea: Existența și non-existența cunoașterii la contactul sinelui cu obiectele simțurilor reprezintă indicii ale [existenței] minții (III.2.1) și își condiționează de aceasta o parte din atributivitate. Apoi admite că Datorită lipsei de particularități a aceluia în care iau naștere plăcerea, durerea și cunoașterea [există] un singur sine [într-un individ] – III.2.19, totodată, datorită [diferitelor sale] instanțieri, [sinele] este multiplu – III.2.20. Sinele nu se confundă cu Eul, acesta ține de particular, în timp ce [cunoașterea existenței sinelui] ține de revelație –III.2.8. Ca urmare, [Cunoașterea implicată în conceptul de]„eu” se datorează existenței sinelui individual și nu unei alte entități, întrucât ceea ce este perceput e un [anumit] obiect distinct [de orice altă entitate] – III.2.14.

Afirmând, deci, un Sine particular, se poate vorbi, în limitele tradiției religioase (śāstra), nu atât de o multitudine, ci de o multiplicitate a Sinelui (nānātva), idee pe

care, cum vom vedea, Upanișadele nu o împărtășesc întrutotul, chiar în temeiul a ceea ce spune cumva și Kanāda: Substanțialitatea și eternitatea sa sunt explicate prin intermediul aerului (III.2.2.). Iată, de pildă, Kaușitaki brāhmana upanișad3 afirmă că toate divinitățile admit ideea unui suflu (prāna) ce dă naștere Sinelui ca manifestare a conștiinței (prajñā). Numai așa Sinele are o manifestare spațială, el intră în vânt și merge în paradis (II.14.).

Ca atare, ajungem la o primă structurare a Sinelui: Acest suflu care este chiar Sinele-conștiință (prajñātman) a intrat în Sinele-corporal (śārīṛātman) prin firele de păr și prin unghii – IV.20, textul upanișadic subliniază că Sinele-corporal (śārīṛātman)urmează Sinelui-conștiință (prajñātman) necondiționat. Din Śvetāśvatara Upanișad aflăm că Sinele se găsește în cavitățile ființei. Sinele individual, care este totuna cu Sinele-corporal din Vaiśeșika Sūtra, este lipsit de putere față de Sinele tuturor (sarvātman): El e omniprezent (sarvagata) prin aceea că el penetrează totul (III.21). El este însuși focul care a pătruns în ape (IV.15), el este Sinele din mijlocul celor existente. Cu acest ultim verset, Upanișadele ne aduc în lumea esențelor născute din contrarii: focul care pătrunde în ape și care mai apoi cuprinde existența ca atribut ulterior, distinctiv.

Cu Māņḍūkya Upanișad, Sinele se relevă ca existență în patru stări (pāda), respectiv starea de veghe (jāgaritasthāna), starea de vis (svapnasthāna), starea de somn (kāma) și cea de a patra stare, adică cea de nevăzut (adṛṣṭa), de nedorit (avyavahārya), de neatins (agrāhya), fără caracteristici (alakṣāṇa), de negândit (acintya), de nedescris (avyapadeśya); [această stare] este Sinele cel unic, esența cauzelor, încetarea [existenței] lumii fenomenale, este calmă, benefică, nonduală (advaita).

Această [stare] este Sinele, aceasta trebuie să fie cunoscută (2).

Gândirea occidentală, se știe, ajunge mult mai târziu și destul de greu, după dispute îndelungi, să accepte evoluția Sinelui din cauza confuziei cu Ființa, cu Mintea, cu Sufletul, cu desăvârșirea, atribut exclusiv divin, care, în viziunile Vedanta, este sens și scop al Sinelui: Sinele cel Unic din Māņḍūkya Upanișad, Sinele brahmanic din Māņḍūka Upanișad: Acest Sine asimilat înțeleptului, este brahmanic și trebuie obținut prin adevăr, asceză, prin cunoaștere corectă (samyag jñāna), prin castitate permanentă (III.1.5).

Ca finalitate, Sinele acesta nu poate fi dobândit nici prin explicații, nici prin intelect, nici prin multe revelații (śruti) –III.2.3 ; Obținându-l pe [Brahman], vizionarii

București, Ed. Herald, 2010; traducere, introducere, comentarii de Ovidiu Cristian Nedu.

2 Vezi introducerea lui Ovidiu Cristian Nedu, p. 15.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

3

1

Vezi Upanișad, note, introducere si traducere de Ovidiu Cristian Nedu, București, Ed. Herald, 2006

57

FILOSOFIE

sunt mulțumiți de cunoașterea [pe care o au], și-au realizat Sinele, sunt lipsiți de pasiuni, liniștiți (n.n. fiindcă lau găsit pe cel omniprezent - sarvagam) – III.2.5. Acest Sine (Brahman) este socotit unic odată cu Vajrasūcika Upanișad (9), unde își relevă calitățile: lipsit de naștere (jāti), calități (guna),sau fapte (ktiyā), lipsit de cele șase infirmități, de cele șase stări și de toate defectele, a cărui identitate (svarūpa) este adevărul (satya), cunoașterea (jñāna), beatitudinea (ānanda) și infinitul (anata), care există prin el însuși (svaya), lipsit de determinații (nirvikalpa), suportul întregii gândiri conceptuale (kalpa).

O secvență a desăvârșirii vedantine, un text cu vădite calități literare și moralizatoare, ne furnizează BhagavadGita, o tulburătoare ipostază a scoaterii lui Arjuna4 din inerția indusă de o cădere a eroului în emoțional; Sinelecorporal (śārīṛātman) nu mai urmează Sinelui-conștiință (prajñātman) și ceea ce experimentează acesta nu depășește limitele corporalității știut fiind că, la acest nivel, Sinele se localizează nu în creier, ci în inimă.

Această adevărată scriptură sanskrită, atribuită mai multor autori, face parte din Mahabharata, întrunește simultan și trăsăturile unui poem filosofic și pare să fi inspirat atât jainismul, cât și buddhismul, precum și practicile yoga. Bhagavad-Gita5,obiect al celor mai prețioase interpetări, a fost asemănată pentru hinduism cu Noul Testament, iar Vedele cu Vechiul Testament ebraic.

Bhagavad-Gita înseamnă în sanskrită Cântarea lui Dumnezeu și aici Kṛṣṇa, ale cărui virtuți îl pot aduce în comparație cu Iisus Hristos, izbutește convertirea lui Arjuna la menirea sa de luptător, însă numai prin desăvârșirea ca Sine: omul care se bucură numai de Sine, care găsește mulțumire numai în Sine, care își găsește liniștea în Sine, acela nu mai are nimic de făcut (III.17), îi spune Kṛṣṇa argumentându-i că simțurile, cărora eroul le căzuse pradă, sunt, într-adevăr, deasupra obiectelor lor, însă deasupra acestora este simțul intern, deasupra lui mintea și deasupra acesteia din urmă este Sinele adevărat, unic (III.42).

Aici se face o apropiere cauzală evidentă cu ce spunea Kanāda în Vaiśeșika Sūtra, III.2.19: Datorită lipsei de particularități a aceluia în care iau naștere plăcerea, durerea și cunoașterea [există] un singur sine [într-un individ]. Ca atare, Bhagavad-Gita, fără să ducă lucrurile spre suficiență și limitare, consideră că: Continua Cunoaștere a Sinelui, înțelegerea rostului cunoașterii adevărului ‒ aceasta este Cunoașterea; ceea ce este altfel decât aceasta se numește necunoaștere (VIII.11); în consecință, Sinele, temeiurile lui în adevăr fac aici, pe pământ, cunoașterea instrument purificator pentru Sine, diferența de Sine și o prerogativă pentru cel desavârșit în yoga.

Kṛṣṇa detaliază: Unii, cu ajutorul meditației, văd ei înșiși Sinele în sinea lor; alții prin Sāmkhya și Yoga, iar alții prin yoga faptei (VIII.24); a vedea Sinele în sinea ta ar fi un prim pas spre desăvârșire pe oricare dintre cele trei căi s-ar merge. Arjuna, pe de altă parte, are propriile convingeri, întemeiate pe argumentele lumii înlănțuite de

norme etice și îndreptate asupra Sinelui suprem, cu dorințe stinse, neeliberate din dualitatea fericire/durere, argumente care, în consecință, nu rezistă maieuticii lui Kṛṣṇa.

Arjuna este prevenit asupra desăvârșirii în opoziție cu opțiunile de tip Sattva (echilibru, armonie, puritate), Tamas (dezechilibru, haos, impuritate, apatie) sau Rajas (pasiune, moderație, egoism) între care are de ales: Fericirii care de la început și până la urmă este o tulburare a Sinelui, născută din somn, delăsare și nepăsare – i se spune că ține de tamas (XVIII.39), sau Cea care la început este ca otrava, la sfârșit ca nectarul nemuririi (amṛta), care se naște din lumina Cunoașterii Sinelui – ei i se spune că ține de sattva (XVIII.35).

Totdeauna se folosesc argumente aproape exclusiv din atributivitatea Sinelui: Sprijinindu-se pe această părere, cei care și-au pierdut Sinele, puțini la minte, crunți la fapte și rău făcători, se nasc spre distrugerea lumii (XVI.9). În cazul lui Arjuna însă, lucrurile stagnează în sfera Sinelui individual: Precum eterul omniprezent nu este întinat din cauza subtilității sale, așa și Sinele care sălășluiește pretutindeni în trup, nu este întinat (VIII.32). Or modelul acesta poate intra în opoziție cu Sinele suprem și tocmai în legătură cu acesta este avertizat: Există însă un alt Spirit mai presus de toate, numit Sinele Suprem – care, pătrunzând cele trei lumi, le susține – Stăpânul Divin neclintit (XV.17).

Așadar, Stăpânul divin este Spirit și Sine Suprem, unic, atotputernic, copleșitor, de necuprins, inegalabil, Unul genetic și polarizant al tuturor religiilor, iar de aici lucrurile sunt asumate teologic – pe de o parte, filosofic ca idee și etic ca manifestare – pe de alta. În psihologiile moderne, Sinele este o structurare identitară a personalității; în prelungirea Eu-lui, la Sigmund Freud, sau o supraordonare a acestuia, la Carl Gustav Jung.

Survine însă o întrebare: Este Eul totuna cu Sinele? Și dacă nu, de unde se separă și ce anume le distanțează?

O astfel de dezbatere avea să înceapă încă din sec. al XIXlea, în rândul psihologilor, odată cu William James (fratele romancierului Henry James), dar primele răspunsuri le dăduse deja filosofia occidentală, iar în filosofia românească, Constantin Noica face disocierea începând dinspre spiritul limbii6, lăsând lucrurile sensibil apropiate, dar inconfundabile totuși: sinele nu este eul și conștiința de sine nu e conștiința de mine..7 El întrevede în profunzime diferența ca și W. James (eul este cel ce cunoaște, iar sinele este latura cunoscută), însă, pentru farmecul rostirii, o statornicește în semantică: sinele poate fi înțeles în pasivitatea eului ca o conștiință mai adâncă a acestuia sau sinele poate ține de alegerea eului, ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conștiința ta etică – libertatea ta.8 Mai concis însă: Sinele poate fi expresia lucidității

Eroul, căzut în reflexivitate, refuză să mai lupte, cu atât mai mult cu cât reflectează la moarte și la culpabilitatea apăsătoare pe care și-ar asuma-o dacă ar lupta împotriva prietenilor și a rudelor.

5Bhagavad-Gita, traducere, studiu introductiv, comentarii și note de Sergiu Al-George, București, Editura Herald, 2006

6Cuvânt

4

58

împreună despre rostirea românească, București, Editura Eminescu, 1987.

7 Idem, p.13 8 Ibidem BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FILOSOFIE

eului, și atunci el ține de libertatea care și-a aflat necesitatea.9Monteil si Martinot10, destul de recent, defineau Sinele ca pe un sistem de cunoștințe despre propriul eu.

Așadar, diferența consistă în activarea conștiinței etice a eului în condițiile libertății acesteia de a-și asuma necesitatea.

De aceea Sinele este mai cuprinzător decât Eul și tinde spre ordin, mai întâi ca atribut și mai apoi ca specie, deși totul se întâmplă implicit în sensul deplasării Sinelui elementar către Sinele superior.

Această tranzitivitate de natură ontică își are determinările în așa-zisa neliniște metafizică a conștienței și este o manifestare a tranzitoriului care îi cauzează realitatea și o face să devină mereu altceva. În sensul filosofiei Vedānta, Sinele (Ᾱtmā = Sine particular) evoluează transconceptual, pe relația Puruṣa – Brahma, într-un spațiu concentric, dinamic, după modelul cosmogoniei jainiste, ca echilibru al celor cinci funcții (Vāyu) ale sale11, asimilate unor învelișuri: ānandamayakośa, vijñānamaya-kośa, manomaya-kośa, prānamayakośa, sthūla-śaríra care corespund, respectiv ansamblul tuturor posibilităților native de manifestare ale lui Ᾱtmā, lumina reflectată de conștiință, facultatea de a gândi, suflul vital reflectat în acțiune și forma corporală, grosieră.

Consecutiv Zero-ului metafizic, Sinele personal, în Vedānta, când e simplă latență nu e și Ᾱtmā pentru că nu poate fi altul, decât el însuși; în lipsa Sinelui personal (vizibil în lucrurile proprii, în natura emotivității și exigențelor) se coboară de la essentia la existentia, ca în ontologia medievală a Occidentului, de proveniență aristotelică.

De aici începând, prin ființare omul este essentia, el însuși, adică Dasein, în sensul de a fi într-o lume. Putem spune că odată cu Sinele vedantin suntem în contextul instrumental al desăvârșirii, care tinde spre ceva (Brahmanul din sine), pe când cu Dasein suntem în modalitățile devenirii prin facticitate în raport cu ceva (Dumnezeu, referentul desăvârșit). Și dacă problema ființei nu este o falsă problemă prin generalitatea ei, cum sugerează Orientul, sensul ființei justifică detalierile Occidentului. Începutul l-au făcut grecii, chiar înainte de Aristotel.

La Kant, ființa nu este un predicat real. La Hegel, Sinele este suprimare a ființei-pentru-sine și este pentru sine numai în ființa-pentru-sine a celuilalt.

Deci, fiecare este pentru celălalt termenul mediu prin care fiecare se mijlocește și se reunește cu sine însuși și fiecare își este lui și celuilalt esență nemijlocită, care este pentru sine numai prin această mijlocire12; conștiința de sine, conștiința pentru sine, conștiența sunt deci trepte ale

luării-la-cunoștință, dar nu mai mult decât știm de la Augustin de Hipona, de la Toma d'Aquino, Zwingli, Scheler ori Descartes (res cogitans). În măsura în care în filosofia occidentală existența se conturează ca efectivitate, ca trecere-în-ceva-efectiv, atributivitatea factuală a Dasein-ului, spre deosebire de Sinele vedic, se manifestă și în afară de sine, în raport cu ceva exterior.

Eul se justifică în consecință ca o condiție fundamentală în ontica fiecărei ființe fără a fi categorie a ființării, ci numai mijlocul cu care conceptele devin efective intelectului, structură formală a personalității, iar cu Dasein se avansează spre personalitas transcendentalis – condiție a personalitas psychologica, precum la postkantieni.

La Heidegger, Dasein-ul, în transcendența sa, leagă către-sinele cu laolaltă-cu-alții în ceea ce se numește înpreajma-ființării-simplu-prezente, atribut al Dasein-ului; fapt-de-a-sălășlui-în13. Energie a eu-lui, Sinele occidental este virtute în personalitas moralis care nu se poate afirma decât ca fapt-de-a-fi-în-lume (explicitare, nu implicitare, ca în Vedānta), în consecință și cu natura a ceea ce socotim deja personalitas psychologica.

A. Pratkanis14, fără să-și propună o punte spre Sinele Vedantin, consideră că sunt trei încarnări ale eului în psihologie (cicluri de 40 de ani), psihologii începând să vorbească despre el destul de târziu, mai insistent de la începutul sec. al XX-lea și până la H. Cantril (Psihologia implicării sociale).

Urmează, în cea de a treia reîncarnare, adoptarea unor relevante metode moderne de investigație psihologică, cu ajutorul cărora s-au evdențiat latențele trăirilor și stabilitatea psihologică, rolul sinelui (ca obiect și ca autor al acțiunii în autorealizare15), conflictualitatea dintre sinele real și cel ideal16, împlinirea de sine17 mergând până la auto-actualizare și managementul impresiilor.

Cu Maslow depășim ideea existenței unui Sine condensat și a unui altul, rezonant, unde cel dintâi este limitat de factorii fizici, biologici și culturali, un sine frustrat de dificultăți insurmontabile, ca să ajungem la identificarea posibilităților de împlinire a Sinelui, în special în tipurile D (deficiency-cognitions; cu tendințe de lideri) și B (beingcognition; tipul transcendental, reflexiv, integrativ).

Iată, așadar, că Sinelui vedantin, noetic, mistic-impetuos, autoreferent, multiplu ca morfologie, Occidentul îi contrapune un Sine susceptibil de a fi în lumea sa, însă deschis către o impetuozitate cu referenții predilect în afară.

Civilizațiile le-au cultivat etic și religios ca atare fără să intre în conflict nici din cauza și nici pe tema lor.

9

14Greenwald,

Ibidem

10Insertions

sociales et schemas de soi scolaires de réussite et d'échec. Etude experimentale, în Perspectives cognitives et conduites, vol. V, Neuchatel, 1996.

11 René Guénon, Omul și devenirea sa după Vedānta, București, Editura Herald, 2012, cap. IX, p, 83.

12 Hegel, G.W.F, Fenomenologia spiritului, București, Editura IRI, 1995, p.113.

13 Heidegger, Martin, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Editura Humanitas, 2006, p.484.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

A. G., Spangenberg, E. R., Pratkanis, A. R., & Eskenazi, J. (1991), Double-blind tests of subliminal self-help audiotapes. În Psychological Science, 2(2), 119-122 1991 15 Rogers, C.R., Client-centred therapy: Its current practice, implications, and theory, Boston, Houghton Mifflin, 1951.

16 Erikson, E.H., The lyfe cycle completed, New York, Norton, 1982.

17 Maslow, A.., The Farther Reaches of Human Nature, în The Farther Reaches of Human Nature.New York, 1971

59

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

Despre societate și viață socială în dialectica modernă și contemporană (II) Rămînînd în acest cadru al monismului de factură materialistă, edificat pe baza praxiologiei – disciplină filozofică ce consolidează atît fundamentele ontice ale unității Universului (în sensul că practica e definită ca statut existențial al umanului), cît și construcțiile epistemologice ce decurg din viziunea integralistă, unitară asupra acestuia, nu putem lăsa neamendată și necorectată o altă nuanță esențială, pe care Marx fie că n-o simte, fie o simte, dar se face că nu o observă, dar în mod cert a cărei eroare o practică.

Oare filozofii să sufere și ei de aceeași orbire, ori discernămîntul lor, rigoarea lor analitică preferă, comod, să perpetueze schematic, pentru plăcerea rimei, niște șabloane false, să susțină linii de gîndire eronate? Este vorba de a susține premisele materialității ideilor pe baza motivației obiective a oamenilor de a transforma, prin intermediul acțiunii, condițiile vieții lor materiale și spirituale, proces al cunoașterii care stimulează geneza, formarea și dezvoltarea funcțiilor cognitive. Se practică astfel un tip de argumentație complet nevalid, strident și pueril, a cărui caducitate se sprijină fragil pe articulațiile sale interioare. Eroarea constă 1. în extrapolarea tezei apariției și evoluției numai a unor idei (cu siguranță că gînditorul nu viza, printre acestea, ideile abstracte, estetice, axiologice, conceptual-științifice), a ideilor provenite din necesități practice și orientate către scopuri practice sau a celor izvorîte din imboldul îndreptat înspre atingerea unor năzuințe social-istorico-obiective, ambele de factură materialistă, asupra tuturor celorlalte forme ideatice (pe care le-am și enunțat) și 2. în implicarea grosieră a dinamicii ontologice reale a acestui gen strict delimitat de idei în fundarea materialistă a structurii intime a ideilor, în declararea substratului material ca ființînd originar, genetic și evoluționist, de jure și de facto, în structura abstractă a țesutului morfologic și fiziologic al funcției și procesului cognitiv.

Acest dublu abuz, pe care îl denunțăm vehement, constituie eroarea care stă la baza eșafodajului teoretic al acestei viziuni monist-materialiste limitate, limitative și superficiale, eroare care permite trecerea de la apariția și dezvoltarea unui tip de idei la apariția și dezvoltarea tuturor ideilor și, mai departe, la susţinerea existenței unui substrat material al ideilor, al funcțiilor psiho-cognitive. Se practică astfel trecerea greșită de la particular la general (generalizare forțată) și de

60

la general, ca premisă, la deducere structurală: particular → general → structural. Două inferențe înlănțuite, care construiesc eroarea ce fundamentează o teorie! Nemaivorbind că din punct de vedere al tranzitivității, lanțul particular → general → structural , A  B  C, se poate restrînge la A  C, adică particular → structural, ceea ce, tradus, înseamnă deducerea structurii materiale general-valabile a ideilor doar din elemente ideatice reprezentative formal și substanțial, nu morfo-fiziologic, sau, altfel spus, deducerea structurii intime a procesului fiziologic cognitiv din conținuturi logico-gnoseologice particulare ale sale, și, în același timp, investirea cu această materialitate a structurilor abstracte ideale, pur spirituale.

Chiar dacă izvorîte, unele dintre ele, din motivații de ordin material, chiar dacă prelucrate și dezvoltate în cadrul teleologic al unui materialism uman funcțional, cu descendență hilozoistă și orientat praxiologic, ideile nu își derivă esența, structura din nivelul scăzut vibrațional (frecvențional) energetic, care este nivelul material, nu se impurifică, ci rămîn în nivelul transcendent, superior, spiritual, înalt vibrațional și frecvențional, drept componente directoare ale unicului registru energetic – cel spiritual*. Transcendența, idealitatea, spiritualitatea pură, pe de o parte, și așa numita “materie”, spirituală, pe de altă parte, nu sînt altceva decît două niveluri frecvenționale diferite ale aceleiași naturi energetice unice – Energia spirituală (Luminară), forme ale acestei energii, esențe de ordin secund, ambele funcționînd ca niveluri suprapuse, dar corelate, ale stratului existențial obiectiv (ale Fluxului transcentiv). Vedem astfel limpede cum începe să se lumineze ideea unității Universului, și aceasta numai prin practicarea permanentei critici energetice (firește, este vorba de “critică” în sens kantian), prin interpretarea severă și aducerea la esența substratului energetic a oricărui demers filozofic ce operează în strat, care își închipuie că gradele de obiectivare în marea masă energetică sînt cu atît mai depărtate de esența ei cu cît poartă un contur mai ferm, mai vizibil.

Ei nu știu că ochiul nu poate distinge, oricît ar vrea, nici un fel de forme în această energie, ochiul este orb, doar mintea poate străpunge imaterialitatea ei și poate intui forța ei incomensurabilă. Astfel înțeleasă unitatea Universului, prin forța unicității ei energetice, prin BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FILOSOFIE

perceperea individualității umane ca entitate spirituală energetică elementară (alveolă sau aglomerare alveolară) cu funcție sporitor energetică a Energiei Originare, viziunea metafizică corectă asupra ei detectează ușor orice abatere și o corectează, pentru că orice persistență în greșeală, din neputință sau comoditate, a autorului, exegetului sau utilizatorului creativ, sau a tuturor trei la un loc, nu face decît să mărescă hăul dintre adevăr și neadevăr, dintre adevăr și înțelegerea corectă a adevărului. Rămîne atunci, ca pasionanta problemă a existenței și a actorului ei dramatic să-și transfere reciproc subiectivitatea și obiectivitatea fără nici o taină, fără nici un dublu înțeles, și să-și asume în comun rezolvarea statutului participării la unitatea cosmică prin topirea simplă, nedilematică, în dimensiunea unică, integratoare a energiei spirituale. Iar în semnificația acestei rezolvări nu trebuie să distingem luminițele unei dualități complementare, ce vine să se așeze mai bine în temeiurile inițiale, ci izomorfismul energetic permanent și ubicuu, epifania grandioasei Lumini ce țîșnește pe Pămînt în izvoare care se vor strînge la matcă.

2.1. Unitatea dintre existența socială și conștiința socială. Și pentru Athanase Joja “materialul” nu mai are nici o scăpare înspre înalt. Lucrurile la el sînt limpezi, spiritualul nici nu există ca noțiune, nemaivorbind de energetic. “Ea (fizionomia morală a colectivității) provine din sinteza unor elemente concrete, de ordin material, privind însuși modul de producere a bunurilor materiale, de ordin social, juridic, etic, religios, estetic, filozofic.” Situația e hilară, pentru că citind despre “materialul” juridic, etic, religios, estetic, filozofic, pe care în cel mai fericit caz, filozoful îl consideră idee, deci, spirit obiectivat, deși nu credem, transpare din cuvinte teama de spiritual teama nu numai științifică a conceperii sale ca substrat intim, generator și permanent susținător și potențator al structurilor spiritual-obiectivate, prin fenomenalizare energetică transcentivă, ci, mai mult, evitarea intenționată, dogmatică pînă și a simplei enunțări a termenului “spiritual”. O unilateralitate obtuză, tristă, cu justificări în necredința religioasă personală sau nu, dar în orice caz care, prin reducționismul subiectivist pe care-l afișează, nu face cinste discursului filozofic.

Interesantă ni se pare intuiția lui Marx și Engels privitoare la această “producere și reproducere a vieții sociale”, căci, fără să își dea seama, ei ating adevărul fundamental și ascuns în substrat, adevărul energetic ciclic, permanent și Regenerativ al energeticii transcentive de fond. Însă, de departe, cel mai inspirat rămîne Antonio Gramsci. Cu o ascuțită intuiție, conceptualizînd, de asemenea, în etajul ontologiei de strat, el simte că formațiunea social-economică a lui Marx, clădită din relații, este mai degrabă o structură BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

compactă, dinamică, asupra căreia se acționează, deci, aflată într-un flux determinist, și care la rîndul ei acționează global, unitar – un bloc istoric. El vedea lucrurile astfel: structura și suprastructura sistemului social formează împreună un „bloc istoric” care adâncește dominația asupra proletariatului, încorsetându-l din toate direcțiile posibile. Cele două componente ale „blocului istoric” au aceeași pondere și „capătă înțeles doar dacă sunt analizate împreună”. Mai mult, revoluția nu necesită distrugerea prealabilă a sistemului capitalist, ci trebuie înfăptuită pornind de la suprastructură. Soluția rezidă în crearea unei intelectualități a proletariatului „capabilă să impună o «contrahegemonie», pentru ca ulterior să constituie un nou bloc istoric”, concepție căreia filozofii Școlii de la Frankfut, Horkheimer, Adorno, Marcuse, cu a lor Teorie critică, pornind de la teza că în societățile capitaliste avansate revoluția și-a epuizat în mare măsură potențialul, îi datorează foarte mult.

Iată o deplasare amplă de mase. Intuirea, cu “miros” filozofic, chiar prin abordare dintr-un alt unghi (socio-politic), de către Gramsci, a nivelului metafizic energetic de substrat, cel generator, susținător și potențator al nivelului de strat, este remarcabilă. Căci “blocul istoric”, în expresia lui etalată, obiectivată, nu este altceva decît o aglomerare energetică, așa cum am denumit-o noi, un complex de alveole energetice individuale strînse laolaltă, aflat în evoluție în Fluxul transcentiv determinist (v. TÎDE, cap. 10). Blocul istoric este, în primul rînd, bloc spiritual energetic.

Prin viziunea lui structurală compactă și istorică, Gramsci vine să rupă brusc cu abordarea relaționistă a sistemului social de tip marxist, insuficientă, asupra căreia are ascendentul surprinderii largi a întregului structural, aflat în mișcare evolutiv-istorică, și nu doar a cercetării morfo-fizioogice, în scopul stabilirii cauzelor și mecanismelor funcționării lui. Deschiderea cu care intervine Gramsci se referă la o adîncime, o profunzime în explicarea metafizică a socialului, la un prim pas în sensul dimensionării ontologice și nu doar ontice a existentului societar și, prin el, a celui valoric și individual uman.

2.2. Unitatea dintre individ și societate.

Pentru descrierea unității dintre individ și societate, Traian Herseni utilizează formula de “realități corelative, existențial corelative, independente și interactive, în sensul că nici una nu există, nu funcționează și nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate propriu-zisă, diferențiată în chip clar de alte genuri de realități”. Emergența sistemică vine să adauge calitatea diferită a întregului societar față de suma unităților elementare care o alcătuiesc, ireductibilitatea sistemului social la indivizii componenți. “Nu indivizii formează societatea, ci aceasta îi formează pe ei”, are convingerea Herseni, 61

FILOSOFIE

afirmație de factură materialistă, care susține tranșant preeminența obiectivului, a masei asupra subiectivului ideal, al individului, cu care, în virtutea convingerilor noastre, nu sîntem de acord, noi susținînd, în sens opus, primatul idealului subiectiv, spiritual al elementului asupra idealului obiectivat al complexului. Însă, poate că aurea mediocritas, cea mai bună este calea de mijloc a raporturilor dialectice, reciproc formatoare și modelatoare dintre personalitate și societate, cauzalitate biunivocă, retroacțională, ale cărei segmente nu se succed, ci coexistă. Încheiem prin a spune că ceea ce lui Marx – fondator al concepției structuralist-sistemice a socialului, inițiator al scientizării explicațiilor teoretice în domeniul sociologiei și știintelor socio-umane – îi lipsește în adîncime, sau mai bine spus în înălțime, vin să calibreze postmarxiștii, dintre care se remarcă Lukács și Gramsci, prin perspectiva metafizică reparatorie asupra socialului pe care o afirmă în cadrul ontologiei regionale, și neomarxiștii secolului XX, cei ai Școlii de la Frankfurt – Herbert Marcusse, Theodor W. Adorno, Jürgen Habermas –, dar și cei francezi. Cu Jürgen Habermas suntem contemporani, acest mare gînditor al comunicării și sociologiei trăind și astăzi. Jürgen Habermas și Michael Foucault sunt considerați fondatorii sociologiei clasice și cei mai importanți gânditori sociologi contemporani. Cîteva cuvinte despre Jürgen Habermas.

Reprezentant, ba chiar constructor al Teoriei critice a Școlii de la Frankfurt, Jürgen Habermas pornește în articularea gîndirii sale filozofice de la critica societății, ajungînd pînă la studiul limbajului si al criteriilor de adevăr. În deceniile recente, Habermas tinde să expliciteze, la nivelul unui discurs filozofic de mare anvergură, opțiunile și implicațiile filozofice ale conceptualizărilor sale din diferite domenii. Complexa și controversata temă a modernismului începe sa devină un punct central al preocupărilor lui Habermas, din septembrie 1980, o dată cu susținerea cuvîntării „Modernitatea – un proiect neterminat”. Provocarea lansată de critica neostructuralistă a rațiunii și aplicarea paradigmei comunicative constituie perspectivele pe care Habermas construiește discursul filozofic al modernității. El urmărește să recupereze conștiința intimei legături dintre modernitate și raționalitate și să slăbească proiectul gîndirii postmoderne, ce ținteste spre o modernitate lipsită de raționalitate, ruptă așadar de idealurile modernului cultural și în contratimp cu creșterea complexității vieții în societățile industriale avansate. Argumentul general al lui Habermas este că gîndirea postmodernă se mișcă, fie și involuntar, înăuntrul paradigmei gîndirii moderne, adică al paradigmei filozofiei conștiinței. Astfel, vechea paradigmă se cere parasită în favoarea paradigmei înțelegerii subiecților capabili de vorbire și actiune, în care fundamentală este atitudinea performa62

tivă a participanților la interacțiune, care își coordonează planurile de acțiune înțelegîndu-se unul pe altul asupra a ceva din lume. Dacă Michael Foucault se referea în opera sa la studiile sale despre birocrație, dezvoltarea închisorilor, spitalelor, școlilor și altor organisme cu largă răspândire, dacă susținea că sexualitatea nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul dezvoltării sociale, Jürgen Habermas, influențat de Marx și Weber, crede că în societățile capitaliste schimbarea este permanent prezentă și revine la conceptul de „anomie” al lui Durkheim, dar în manieră nouă și originală.

3. Sistemul vieții sociale.

3.1. Abordarea sistemică, structuralistă și acționalistă.

Despre modelul de sistem social propus de Karl Marx și denumit “formațiune social-economică”, concept construit holist-sistemic, ca totalitate a raporturilor de producție, dintre care rol hotărîtor istoric are modul de producție, am mai vorbit. El are organizare, stratificare, ordine și coerență și mai are și voluptatea producției de bunuri materiale. Două lucruri îi lipsesc însă: 1. ieșirea din sistem, pentru a se putea vedea pe sine în întregime, din exterior, evoluînd și deplasînduse în flux istoric și 2. atenția acordată elementului uman, unității ontologice metafizice și metafizatoare, care nu este o mașină programată a se naște și muri în trepidația mecanică a producției de bunuri materiale, ci este o ființă complexă, reflexivă și meditativă, posesoare de nebănuite adîncimi sufletești și elanuri către înalt și necunoscut, o ființă apăsată de nevoi și întrebări, dar și înviorată de scurte bucurii sau de durabile împliniri.

Antonio Gramsci, postmarxist, dar și neomarxist, creator de „școală“, ca și Lukács, Adorno, Althusser, W. Benjamin etc., afirmă modelul blocului istoric, declarîndu-se teoreticianul adevăratului “materialism istoric” (nominalizat astfel chiar de el, așa cum “materialismul dialectic” a fost denumit astfel de către marxistul Plehanov), interpretînd gîndirea marxistă doar ca filozofie a praxis-ului. Versiunile fenomenologice ale „neomarxismului“ sau „altermarxismului“ vor să se delimiteze categoric de așa-zisul „marxism-leninism“ stalinist, ca și de bănuiala că se propune o nouă utopie.

Alături de aceștia, în deceniile de mijloc ale secolului trecut, puternice teoretizări în domeniul socialului aduc Talcot Parsons, prin modelul sistemului global al acțiunilor sociale și Tadeusz Kotarbinski, părintele praxiologiei, care adaugă, din această perspectivă, elemente importante ale circuitului acțional eficient. Perspectiva coroborată relaționist-acționalistă, cale de sinteză în edificarea unui model social acoperitor și eficient, pare a fi soluția pentru mulțumirea BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FILOSOFIE

abordărilor cauzal-dinamice, dar și structural-sistemice.

3.2. Societatea ca sistem de acțiuni sociale.

Acțiunea umană, sau praxis-ul, în calitatea ei de relație productivă, reprezintă fundamental o relație cauzală. Ea nu este însă relația cauzală obiectivă din lumea naturală, directă și univocă, ci este o relație “materială” indirectă și biunivocă. Omul este, în același timp, ființă naturală, ființă socială, ființă rațională, ființă culturală, ființă valorizatoare și ființă demiurgică. Instituind teleologic, acționînd prin praxis și permanent estimînd, omul creează și, reflectoriu, se crează pe sine, contribuind la evoluția sa și a societății în care viețuiește. Condiția sa umană, după cum vedem, are la bază un permanent regim acțional, inerția îi ruginește și-i degradează ființa din cauza permisiunii pe care și-o arogă de a sfida cursul legic, dinamic și activ al evoluției. De aceea, sistemul social nu poate fi conceput decît din perspectivă determinist-cauzală, iar universul social nu poate fi privit decît ca univers al acțiunii umane practice. În acest sens, teoretizările lui Talcot Parsons, părintele funcționalismului sociologic contemporan, asupra conceptelor de “scop”, “situație”, “mijloc”, “condiții”, integrate circuitului praxiologic unitar, sînt de mare folos în cadrul cercetărilor acționaliste.

Marx, în “Tezele despre Feuerbach”, afirmă răspicat că sistemul social, ca sistem de relații, este de fapt un sistem de acțiuni sociale (practice). O delimitare este însă utilă pentru precizarea caracterului funcțional al verigilor sistemului social: relațiile au rol de cadru condițional, în timp ce acțiunile au funcție cauzală în diacronia vieții sociale. Trecerea timpului modifică conceptele statuate în trecut, le îmbunătățește și nuanțează, renovîndu-le în spiritul unei viziuni progresist-evolutive, le acordează prezentului. Este și cazul conceptului central al sociologiei, propus de Marx, “modul de producție”: la Marx, acest concept important desemnează numai modul de producție al bunurilor materiale. În praxiologie însă, termenul de producție este sinonim cu cel de creație și desemnează totalitatea acțiunilor transformatoare, indiferent de domeniul material sau ideal în care se exercită acestea, astfel că putem distinge cel puțin două specii de moduri de producție: modul de producție al bunurilor materiale și modul de producție al produselor spirituale. De asemenea, omul reprezintă și un mijloc de producție, ba chiar principalul mijloc de producție, fără el uneltele de producție sînt nefolositoare. S-au sesizat astfel în timp și s-au corectat defectele aparatului conceptual de teoretizare marxist, constînd în li-

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

mitări unilaterale materialiste, în suspendarea accentului de pe om, ca ființă eminamente spiritual creatoare, trăitoare în ideal și proiectoare de ideal, calități care îi acordă și funcția social-acțională de agent, în avantajul relațiilor de producție, în cadrul cărora omul ocupă doar un loc rudimentar, de homo faber, mult sub potențialul lui complex.

3.3. Societatea ca sistem de relații sociale și valori. Subsisteme.

Marx configurează societatea prin două tipuri de raporturi: raporturi materiale și raporturi ideologice, fiecare în măsură de a deschide un evantai larg de genuri de relații, cu diferiți subiecți interacționali, în care însă “obiectivul” este spațiul comun de interferență și existență, spațiu ale cărui legități conduc la disfuncții în ordinea economico-socială. Politicul și juridicul, îndeplinind o funcție condițională în dezvoltarea și stimularea lor, corelează strîns aceste relații “materiale”, care nu funcționează independent, autonom. Raporturile sociale corelate organic, corespunzător structurii sistemice sociale, sînt: infrastructurale (om – natură), structurale (economice, politice, juridice, organizaționale) și suprastructurale (axiologice, spirituale, morale). Legat de acestea, Marx exprima foarte just faptul că relațiile de producție pot frîna sau stimula dezvoltarea forțelor de producție ale societății, impulsionate de dinamica raporturilor dintre oameni și natură, din aceasta rezultînd schimbări calitative în domeniul bazei tehnico-materiale a societății. El afirmă, cu simț analitic și istoric, că în procesul schimbării caracterului relațiilor de producție și economice, în general, intervin interese ale forțelor sociale (grupuri, categorii, clase sociale) declanșatoare ale unor stări conflictuale ce duc la situații tensionate, la limită, revoluționare. În orice caz – lucru susținut și de către Marx și Engels, dar nu și practicat de ei –, sînt discreditabile abordările limitatoare, reducționist-materialiste asupra socialului, care concep determinismul de factură structurala al vieții sociale în mod univoc și liniar. Din păcate, inaderența lor la acest tip de viziune este doar declarativă; edificiul lor teoretic are la bază un mecanism ancorat organic în astfel de structuri ideatice rigide. Din cărămizi “materiale” greoaie, ei au ridicat în istoria filozofică contraforții unui sistem care nu suportă aspirația spre în sus, către cer, către transcendent, către Dumnezeu, care nu suportă sămînța aruncată de Dumnezeu în omul singular, vizionar și creator pe propriile lui puteri, institutor al universului personal și al celui înconjurător. (va urma)

63

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE OMUL NOU-SUPRAOM, NEMERNICUL DE LA TOT PASUL Dragii mei, Conștienți sau nu, zi de zi, de-a lungul vieții, ca un blestem, ne pierdem în tot felul de mărunțișuri, de chestiuni ce nu au legături cu forma de a trăi, cu ceea ce ar trebui să fie el, omul, și semenii săi în lume. Ba admirăm câte un bețivan căzut în extremis, scos deja din rândul lumii, cum a făcut-o și Emil Cioran, în tinerețe, la Rășinari (pădure fără uscături nu există), ba privim tâmpi la câte un drogat social ce vinde gogoși, ca mulți alții, de-a lungul istoriei, ba ne pierdem mințile, mai ales noi, bărbații, după cine mai știe ce țâțe (siloconate, că dacă ar fi „nature”, mai treacă, meargă!), ba căscăm gura la cine mai știe ce gălbejiți „geniali” prin rostiri pe care le-au fumat, la propriu, anticii și cine mai știe câți, în alte mii de ani, ba... Toate bune (în niciun caz!) și la locul lor (că așa vine vorba), dacă nu ne-am pierde vremea și cu tot felul de borfași, de nemernicii, ce se trag, cumva, comunicațional vorbind, ca zeama de varză (cum zice românul), din generație în generație. Nu degeaba au zis cei de la Școala de la Palo Alto, „totul e comunicare” forțând la limită ideea organicistă a comunicării, înțelegând prin aceasta o filosofie generală a relației omului cu mediul unde trăiește, deoarece „ștința, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conținute în comunicarea care le înglobează”, iar procesul comunicării „va reflecta întregul joc al rațiunii și al activităților ei”. Toate însă cosmetizate, ca nu cumva să se bage de seamă. Bunăoară, să zicem că ar fi existat în nu știu care sat, pe vremuri, un nemernic încasator de „foncire” ca și Jupuitul, lui Preda, din Moromeții.

Dacă i-am zice St. Puță din Prăzari venire, n-am greși prea mult. Omul nostru, din fire, leneș, nevoie mare, însă pe la cântatul cocoșilor, când se trezea întâi, și înainte de a crăpa ochii zorii dimineții, el tot pe la spate, la curul muierii. Din una în alta, la întuneric, „fomeia” i-a turnat colo, cât să aibă, vreo șase copii. Ca să-i crească, musai muncă, însă principiul său de viață consta, întâi de toate, în a ști cum să chiulească. Chiar se lăuda cu asta și, evident, și-i educa, în acest sens, pe-ai săi din neam și casă. Of, Doamne, numai că, în astfel de condiții, ca să trăiești, altcineva, pentru tine, trebuie să trudească. ...Și altcineva muncește, altfel trântorii nu ar exista nici măcar printre albine, în stup. Diferența dintre cei ce tăvălesc regina și cei ce trăiesc mai mult pe seama altora, stă în „dreptul” de a parveni. Trântorele din stup n-a vrut în ruptul capului să fie cândva mai mult. El, trântore și atât! Celălalt, ca să iasă în față, ca păduchele, în frunte, dis de dimineață, scria, pe câte un colț de masă, poezii: 64

,,foaie verde târlii, târlii,/ eu mi-s miezul sculii, sulii/...Și iar verde târlii, târlii/partizez cu toți tâlharii... Și partiza! Beau, mâncau, până spre miezul nopții, apoi băgau țeava puștii pe gât celui ce din timp avea poarta cu păcură mânjită, semn că acolo se găsea vreo salbă cu bani de aur, ceva arginți și bănet de jefuit. Literații comuniști au mascat tâlharii, în haiduci, cosmetizându-i în povești idioate, care mai de care, la fel ca și ei, cei ce le-au pus în valoare sau le-au scris. Și cum, „Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate”, din tâlhar, tâlhar răsare, însă nu ca oricare, ci unul cu ștaif egocentrist, miezul sculii, sulii, specific timpurilor în care, la orice adunare, dă bine cel ce și-a pus aură și are acolo un fel de iz asemeni celui cândva școlit. În realitate, egocentristul, miez al sculii, sulii, vede în juru-i ce a văzut și taică-său sub așternut, apoi, slugi și iar slugi, bune doar de jecmănit. Aviz amatorilor, că parveniți sunt la tot pasul, prin te miri ce coclari, pardon, domenii! Cam asta ar fi, pe scurt, balada nemernicului, din neam, în neam, reînnoit. Vom reveni asupra acestui subiect, însă până atunci, mai cu atenție la cei ce pozează, fie în taici, telectuali cu ifose, fie în sfinți. Apoi, nu ar strica să țineți minte pățania iepurașului căruia farmacistul îi spune că morcovii se găsesc acolo unde scrie cu litere de un metreu, „legume și fructe” : „hai, domnule, să fim serioși, i-a răspuns urechilă, am mai văzut eu scris, pe un gard, bordel, iar dincolo era depozit de lemne, păzit de o haită de javre și ogari”. Ogarii, ca ogarii, te mai înțelegi cu ei, răspund la comenzi. Cu javrele... N-au nici Dumnezeu, nici limită!

Fraților, am făcut această introducere, doar cât să ne deschidă, deocamdată, căile spre lumea încâlcită, în care, vrând, nevrând, trăim. Pentru a ne înțelege și desluși, cumva, să ne întoarcem la anul în care am făcut armată, an în plin avânt proletar. Am mai scris, de-a lungul poveștii noastre despre marxism, neomarxism și slujitorii săi. Nu e rău ca din când, în când, să revenim. Desigur, în spiritul marxist-leninismului, fusese instruit și Comănescu, șeful de pluton, al meu, și Tănase, maiorul companiei și, și... Privind retrospectiv, mă tot întreb, evident, fără a mă exclude, cum de ne lăsăm îndobitociți, câtă vreme pretindem a fi oameni raționali și puternici.

Raționali, până ce ne confundăm fie cu Supraomul lui Nietzsche, ce se vede stăpânul liber fără limite, fie Omul Nou, construcție a socialismului, și el cu fel și fel de atribute. Deși, teoretic vorbind, din punct de vedere al moralei se diferențiază, și unul și celălalt tip de om propovăduit de nazism și comunism, aveau/au misiunea BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POLEMOS

de a-l înlocui pe Dumnezeu. Spun și „au” pentru că atât comunismul cât și nazismul au fost (sper!) înfrânte de istorie (sigur, nu și eradicate!), fantoma Omului Nou este mai vioaie ca oricând. Omul Nou-Supraom, la români, e tot una cu nemernicul, cu borfașul, cu violatorul, cu hahalerele, cu țârdeii, sfărlogeii, ciociolistele și urinelele de tot soiul, plantate în orice domeniu și la orice fel de nivel. Jenant e faptul că el, Omul Nou-Supraom, de tipul nemernicului și etc. stăruie chiar și în mantaua de universitar. Ba chiar și mai sus, Nicki-listul un fel de exemplu! Jenantă și prezența sa în polii de putere ai statului și mai ales acolo unde separația lor ar fi mai necesară ca oricând. Măcar înainte de `89 nu se pomenea despre așa ceva și știa omul o treabă. Se ducea la secretarul de partid, ăla, fie de ochii lumii, după caz, pentru imagine, rezolva situația (de i se ducea vestea ca de popă tuns), fie îi dădea un picior în cur și decreta decedatul vinovat, iar cel cu plângerea o lua cu pomenitul de la cap, pe la biserici, cimitir, locul în care își vărsa focul blestemând. Așa au făcut și părinții colegului meu de armată, student la teologie, la Sibiu, un băiat liniștit și pios cum i-ar fi stat bine ca slujitor al Domnului. Pentru a înțelege fapta pe care am să o descriu, trebuie să vă spun mai întâi că în același orășel X, în regimentul despre care am tot vorbit, am fost adunați de prin țară, pentru a fi instruiți, ca soldați la termen redus, viitori ingineri, economiști și preoți. Toți, cu suficient creier, câtă vreme promovasem cinstit, în proporție de peste 90%, examenul de admitere la facultate. Adică, în marea noastră majoritate, intrasem la cursuri universitare superioare pe bază de știință de carte și nu pe spăgi, pile, nepotisme, furtișaguri și alte căcățișuri. 10% din locurile de admitere, poate mai mult (oricum, procentul era variabil, în funcție de numărul de idioți ce trebuiau să fie „făcuți oameni” cu orice preț!), era rezervat lichelelor provenite din Omul Nou-Supraom sau din neamul său.

Las la o parte faptul că printre noi erau și din cei cu ochi albaștri, albaștri! Prin urmare, între noi, cei strânși în respectiva cazarmă, și câțiva pui de nemernici, împăunați, cu tupeu și, pe deasupra, și sclifosiți. Desigur, în anume situații, acțiuni de căprărie specifice regimului, ce aveau ca scop spălatul creierelor, ei erau scutiți (de exemplu, de la marșul făcut în ziua de Crăciun, prin rahatul porcilor, până la brâu, ei s-au ales ca neghina din grâu!). S-au îmbolnăvit subit, tocmai cu o zi înainte, și au fost trimiși într-un loc ceva mai călduț, ce se numea infirmeria regimentului. Acolo, ceai călduț, asistente cu fuste scurte, menite să ridice moralul soldatului. Nu aceeași chestiune se întâmpla când era vorba să iasă în față, ca păduchele, așa cum am spus mai sus. În consecință, atunci când cineva, într-o zi oarecare, trebuia să fie pe post de comandant, ei, sclifosiții, săreau ca sâmburii din lubeniță: ăla, eu, ălălalt, eu! Și erau! Într-o zi parcă blestemată, un nemernic, al cărui nume nu vreau să-l pronunț, a fost desemnat a fi pe post de comandant de gardă. Noi, ceilalți, colegi ai săi, pe post de santinele, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

lui subordonați. În garda pe regiment ce trebuia să o executăm, la intrarea în parcul de motorizate (tancuri, șenilate, transportoare blindate), colegul ce ar fi trebuit să devină câțiva ani mai târziu preot. Pe la mijlocul parcului, la aproximativ 30 de metri de el, postul în care am fost plasat eu. Încă 40 de metri mai sus, la capătul parcului, lângă gardul dinspre vest, acolo, lângă cimitir, unde venea, când cădea întunericul, seară de seară, Măria, cur de fier, un alt coleg. De jur împrejurul regimentului, la drapel și etc., ceilalți frați ai mei de armată. În intervalul dintre orele 15 și 18, deci în plină zi de primăvară, ofițerul de serviciu pe regiment în ziua respectivă, a verificat gărzile. La postul din fața mea, el s-a oprit nu la somație, ci doar atunci când soldatul de la teologie a băgat cartuș pe țeavă, conform regulamentelor militare de atunci. Totul a fost în regulă. Un sfert de oră mai târziu, după el, după controlul ofițerului, și sfârlogelul! Șiret, peste măsură, a vrut să verifice, la rându-i, vigilența soldatului, adică a colegului său. Și ca să-și împlinească planul diabolic, sub pretext că s-au încurcat puștile în camera de gardă și vrea să vadă seria, numărul, i-a cerut AKM-ul, din dotarea soldatului.

- Băi, soldat, ai încălcat regulamentul militar! În post nu se dă arma! – a țipat idiotul către colegul deja intimidat. Ce-ar fi ca eu să fiu dușmanul de moarte, din capitalismul desnățat? Cu unul ca tine o să se aleagă praful de țărișoara asta! – Îți fac raport și drept la batalionul disciplinar! – l-a amenințat pulifrici, atunci pe post de comandant, în timp ce a luat piedica de la armă și a tras . De la mai puțin de un metru, ticălosul, cu trei sau patru gloanțe, a secerat viața bietului băiat. Nu a avut timp nici măcar să mai clipească. Mie, la aproximativ 30 de metri de cele întâmplate, îmi înghețase sângele în vene.

El însă, borfaș înfumurat, fără conștiința unei vieți curmate, a luat arma soldatului și s-a dus la ofițerul pe regiment. Acolo a raportat. Ce o fi raportat, doar Dumnezeu știe!.. Au venit infirmierii, medicul regimentului, însă prea târziu. Mitocănia își făcuse efectul, colegul meu de la Sibiu, era deja mort. Nemernicul care a tras în semenul său a fost arestat. La ceva timp, după aceea, a fost judecat chiar în sala de mese a cazarmei. Toți militarii am fost obligați să asistăm la judecarea lui. La final, a fost condamnat la doar cinci ani batalion disciplinar. Mie mi s-au întors iarăși mațele pe dos, mi-am mușcat limba, buzele, cât să nu urlu, și am scuipat iar sânge, la fel ca în ziua de Crăciun, când Comănescu m-a târt prin rahatul porcilor, până spre brâu.

Spre sfârșitul lunii mai, am terminat stagiul militar.

Am ieșit pe poartă regimentului fără a scoate un cuvânt.

Ceva amar, putred și scârbos lăsam în urmă. M-am urcat în tren. La destinație, pe peronul unui alt început de viață, m-a așteptat Elena. Ne-am îmbrățișat și mi-a șters sudoarea de pe frunte.

- Gata, din toamnă, la București! Alte locuri, altă lume! – a răsuflat ea ușurată.

- Sper să nu mai văd niciodată și nici să trăiesc ceea ce am trăit în aceste opt luni. Omul bestie și atât!

65

POLEMOS

Doamne, în ce vremuri trăim?!

După o seară petrecută împreună cu Elena, m-am întors la ai mei acasă. Erau în același timp și bucuroși, și resemnați.

- De unde alte timpuri? – s-a întrebat până și tata ce, în tinerețe, își pierduse mințile cu tot felul de bazaconii comuniste.

Ghița, pe tot timpul verii, cât timp am stat în vacanță, a făcut tot ce i-a stat ei în putință să scap cumva de coșmar, să uit. Când încercam să-i spun câte ceva despre acel moment, îmi tremurau buzele, lăcrimam, în timp ce întorceam capul, apoi îi spuneam fără să cred: „va fi așa cum spui tu!”

De cum s-a încheiat anul școlar, Elena a plecat la București. S-a angajat ca fizician la Institutul de Cercetări Nucleare de la Măgurele, apoi a închiriat o garsonieră în Drumul Taberei. În convorbirile telefonice pe care le-am avut, am simțit cum i se ușurase sufletul. După întâi octombrie, am ajuns și eu în capitală. Începeam anul întâi de facultate cu gânduri mari și multe speranțe.

A doua zi de școală, când deja au început cursurile, în amfiteatru am zărit criminalul, condamnat la cinci ani de batalion disciplinar. Am crezut că am vedenii, că îmi pierd mințile și că iar îmi vine să vomit. Totuși, m-am stăpânit.

- Nu e cu putință! – mi-a zis Elena, în seara aceleiași zile, când ne-am întâlnit în cocheta garsonieră și i-am spus. – Mda!... Pentru liniștea noastră, ignoră-l! Orice ai spune, ori ce ai face, se poate întoarce împotriva ta. – m-a sfătuit ea aproape lăcrimând. - Nu vreau să te pierd!

- Stai liniștită! Oricum, pentru mine e mai mult decât inexistent. – am asigurat-o eu și mi-am impus un anumit tip de atitudine în fiecare zi când mergeam la școală. În anul doi de facultate, după rezultatele obținute la examene, am fost selectați toți studenții ce trebuiau să fie făcuți membri ai Partidului Comunist. După notele obținute, primul pe listă eram eu. Înainte de a ni se înmâna carnetul de partid, trebuia să participăm la niște seminarii, la care să ni se prezinte și să ne însușim statutul, să ni se vorbească despre dreptate etc. Am înlemnit în momentul în care am intrat în sala în care trebuiau să se întâmple cele descrise adineauri. Cel ce trebuia să ne instruiască, să ne vorbească despre drepturile și obligațiile ca viitori membri pcr, despre libertate, despre onoare și demnitate, pe post de lector, era criminalul, asasinul colegului meu de la teologie, din Sibiu. Pe loc, am vomat, chiar dacă m-am stăpânit din răsputeri. Când m-am mai liniștit, am mers la decanul facultății.

- Domnule profesor, cu tot respectul, din suflet vă rog să mă ajutați... Eu n-am să pot fi membru de partid.

- Ești sigur? Nu este exclus ca munca ta de inginer, în viitor, după terminarea facultății, să fie nu doar de-

66

aiurea, ci un calvar! Repet, ești sigur?

- Da, mi-e cu neputință! - am răspuns fără a sta pe gânduri, apoi m-am justificat. Decanul cunoștea bine situația. Cunoștea cazul. Nu a comentat în niciun fel, însă m-a sfătuit să fac o cerere prin care să solicit o aprobare pentru a face anticipat, mai înaintea altor colegi, școala de șoferi, motivând prin faptul că am de gând să lucrez vara, în timpul vacanțelor.

- Tu ești nebun! – m-a certat Elena seara, când neam adunat fiecare de pe drumuri. Poate să te excludă din școală, poate să te dea pe mâna securității și ți-ai rata viața... Of ,Doamne, ce-am să mă fac cu tine? În vremurile de astăzi, ca și pe timpul lui Caragiale : „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot”! Sau și mai simplu, cum zice românul :„fă-te frate cu dracu, până treci puntea”.

- Promit, așa am să fac! Fac tot ce-mi ceri tu, numai pcr-ist să nu fiu!

Elena m-a înțeles și mi-a stat alături. Aceeași atitudine a avut-o chiar și tatăl meu. „Nu trebuie să te încurci cu dracu!” – mi-a zis el răspicat. Cel care m-a ajutat să trec peste acel prag al vieții, a fost decanul facultății de atunci.

Pe parcursul anului trei de facultate, Elena și-a susținut teza de doctorat. În vară, după ce și-a ridicat titlul de doctor în științe, și-a făcut cadou o excursie în Egipt. Generalul de securitate, ce răspundea de Institutul de Cercetări Nucleare, a ajutat-o să obțină pașaportul și viza de ieșire din țară. În ziua programată, am condus-o la aeroport. Înainte de a ne despărți, m-a îmbrățișat și sărutat pătimaș. În adâncul sufletului, am simțit că ceva nu este în regulă. La întoarcere spre casă, eram mai tulburat ca oricând. În garsonieră, în baie, pe etajeră, lângă oglindă, am găsit un bilet.

Dragul meu, O să-mi fie tare dor de tine. Ai rămas singur în locul în care latră doar javrele. N-ai să poți rezista în aceste condiții. Să ai mare grijă!”

A ta , Elena A sfârâit iarăși inima în mine. Atunci am bănuit pentru prima dată că Elena a fugit din țară. Am ieșit în balcon și am cernut cerul. Jos, spre mine, un fel de fulgi de nea, în gândurile mele, doar urmele Elenei. În jurumi, la tot pasul, Omul Nou-Supraom, nemernicul, miez al sculii, sulii! Și totuși, „Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi și nouă toate;/Ce e rău și ce e bine/Tu te-ntreabă și socoate;/Nu spera și nu ai teamă,/Ce e val ca valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu rămâi la toate rece.”

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

COMENTARII

Dan ANGHELESCU

PENTRU O NECESARĂ UNITATE A ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE – LITERATURA EXILULUI – Motto: „O țară cu suflete spălate și puse în ordine pe gard e paradisul neîncetat făgăduit dar niciodată ajuns și pătat mereu cu sânge” H. Stamatu

1. Argument Deși a trecut un sfert de veac de la căderea totalitarismului, abordarea fenomenului literar al exilului românesc din perspectiva receptării lui, dar, mai ales, din aceea a readucerii/ reintegrării sale în circuitul vieții culturale din România de azi pare, încă, deosebit de problematică. Aceasta deși o reintegrare a valorilor lui în vizibilitatea publică ar răspunde acelei acut-necesare terapii a memoriei, pentru că, afirma Monica Lovinescu, „numai memoria este în măsură să redea unei societăți peste care a domnit totalitarismul o respirație normală ori cvasi-normală.” (Lovinescu, 1993: 60) Din nefericire, actualitatea noastră culturală excelează doar prin incapacitatea de a răspunde adecvat exigențelor acelei paradigme a realității schimbate despre care vorbea, cu decenii în urmă, Marshall McLuhan. Se ignoră, cu bună știință (?!) faptul că exilul literar a dobândit deja dimensiuni de component al unei istorii (literară, dar nu numai!) devenită eveniment verbal. Obstinația cu care se continuă menținerea în umbră a acestui fenomen literar, unic în Europa, pare să confirme aserțiunile istoricului Tony Judt, cel care consideră că prezentul tinde să devină o epocă a unei uitări deliberate, expresie a crizei pe care o resimțim din perspectiva dificultăților cu care umanitatea se confruntă într-un proces de înțelegere și descifrare a semnificațiilor veacului XX. (Judt, 2011: 11) Așa se face că și la noi domină, în mod evident, ceea ce – „judecând după strategiile și prioritățile ce se instrumentează în sfera culturii și educației”– istoricul Tony Judt numea tendințele de „eliminare a bagajului intelectual al secolului trecut”. Și, asemenea lui, ar trebui să fim preocupați de insistența perversă și tot mai vizibilă „a contemporanilor de a nu înțelege contextul dilemelor din prezent /…/ și de a încerca din răsputeri mai degrabă să uite decât să-și amintească.” (ibid: 11,12) BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

2 Exilul literar românesc – un fenomen ignorat În viața culturală României de după ’89, fenomenul literar al exilului, cu mici excepții (aici trebuie să amintim, neapărat, editura și revista Jurnalul literar ale regretatului cercetător Nicolae Florescu), nu a determinat reflecțiile și dezbaterile pe care am fi fost îndreptățiți să le așteptăm. El continuă să fie ignorat ca și cum nu ar aparține istoriei naționale. Asupra valorilor lui, a particularităților lingvistice și estetice, a singularelor și tragicelor experiențe politice și culturale din care și-a extras determinările, s-a așternut și s-a menținut, deliberat, un văl de impenetrabilă tăcere menit să determine excluderea din orice tentativă de strategie culturală sau educațională. Se poate vorbi de un dezinteres bine organizat cu concursul atât al decidenților ajunși la putere, cât și al unor, nu tocmai inocenți, corifei culturali instantaneu atinși de harul vizionarismului. Să nu uităm că, după așa-zisa revoluție anticomunistă(!?), una dintre vocile ascultate aproape cu evlavie era aceea a dogmaticului ultra-stalinist Silviu Brucan, devenit oracolul din Dămăroaia! Istoria e, uneori, capabilă de mari ironii. Deci nu ar trebui să ne mirăm că glasul sinistru al tribunalelor poporului din ’46 se făcea auzit din nou în actualitatea noastră (zice-se) post-comunistă, reluând cuvânt cu cuvânt acuzele asupra unor Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ion Șugariu și toți ceilalți pe care tovarășul Brucan îi anatemizase în Scânteia acelor ani.

Iată, în cele de mai sus, una dintre explicațiile care, parțial, ne luminează, întrucâtva, asupra motivelor – nu tocmai avuabile – privitoare la tăcerea care continuă să acopere fenomenul exilului literar românesc. Desigur, această stare de lucruri nu a trecut neobservată și ea a fost semnalată, fără urmări însă, în dezamăgitele considerații ale profesorului Mircea Anghelescu: „…încercări de abordare mai mult sau mai puțin globală – și implicit teoretică – a exilului nostru literar și a perspectivei unice asupra literaturii din a doua jumătate a secolului trecut au lipsit /…/ aproape cu desăvârșire, din critica românească a ultimilor ani /…/ ar fi fost cazul, și nu de azi de ieri, ca persoanele îndreptățite, fie că e vorba de criticii și istoricii literari, fie că e vorba de istoricii culturii și ai vieții politice, să încerce o abordare preliminară a acestor probleme, fie și numai pentru a le delimita și ierarhiza. /…/ Este unul dintre principalele 67

COMENTARII

reproșuri care se pot face intelectualilor români, în general, și instituțiilor statului în special, acela că n-au realizat aproape nimic în această direcție de o covârșitoare însemnătate și cu consecințe ireversibile /…/ când însăși ideea de bibliotecă și de publicare a valorilor culturale naționale n-a ajuns să constituie o prioritate pentru cei care decid, și nici măcar pentru cei care decid în domeniul respectiv.” (Anghelescu, 2005: 108-109) Cu câțiva ani în urmă – într-un cadru în care se afișau pretenții de altitudine academică – fusese inițiată o dezbatere al cărei anunțat obiect de reflecție urmărea prefigurarea perspectivelor literaturii și culturii române. Se sugera totodată și aducerea în discuție a elementelor semnificative datorate unui probabil aport al diasporei!.. Însă conotațiile ultimului termen utilizat (diasporă) stabileau implicit o determinare limitativă asupra ariei de referință către care trebuia orientată investigația. Era limpede că, pentru cei care inițiaseră dezbaterea, sensurile (aria de cuprindere a) celor doi termeni (exil și diasporă) nu erau coincidente. În mod tacit, literatura și revuistica exilului românesc cădeau în afara sferei de interes. Excluderea căpăta o rezonanță aparte și din perspectiva faptului că lucrurile se situau sub semnul unei interogații generice: Ce ar trebui să se scrie în carta albă a timpului actual din perspectiva viitorului literaturii și culturii române? Evident, în pofida eclatantelor succese și aprecieri dobândite de numeroși scriitori români în arena marii culturi europene, se considera că literatura exilului nu are nimic exemplar de oferit!

3. Cercetarea exilului literar românesc în alte spații geografice Și totuși, la o examinare ceva mai atentă, își făcea apariția deconcertanta descoperire că tocmai această literatură (ale cărei rezonanțe și reverberații pentru viitor, la noi, rămâneau plasate sub un evident semn de întrebare) devenise cunoscută, analizată, discutată, prețuită și studiată – cu un interes aplicat – pe alte meleaguri. Întâmplări de o asemenea factură avuseseră loc – și chiar în repetate rânduri – în Polonia (la catedra de românistică a Universității din Poznan), la colocvii și simpozioane internaționale desfășurate la Niš (în Serbia), la Cernăuți (Ucraina) sau chiar la Londra, unde, profesorul José Faraldo de la Universitatea din Madrid prezenta o comunicare despre contribuția culturală extrem de valoroasă – pentru Spania – a poetului, filosofului și eseistului George Uscătescu, inițiatorul uneia dintre cele mai prestigioase – și longevive – publicații ale exilului, revista Destin (Madrid 1951 -1972).

Nu mai puțin semnificative – și notabile prin edițiile succesive – au fost colocviile internaționale desfășurate la Universitățile din Praga și Bratislava unde, în armonioasă colaborare, profesorii de la catedrele de românistică manifestaseră o consecventă preocupare față de fenomenul exilului literar românesc. În desfășurarea lor s68

au făcut interesante aprecieri și trimiteri la Panorama literaturii române a profesorului Basil Munteanu ori la impozanta operă a lui Eugenio Coșeriu (peste 50 de volume redactate în limbile spaniolă, italiană și germană).

Profesorul Marcel Corniș-Pope (Virginia Commonwealth University, Richmond, USA) participa efectiv la unul dintre colocviile de la Bratislava (octombrie 2010) cu o lucrare intitulată Narațiuni românești și est-europene ale exodului și reîntoarcerii după 1989. La toate acestea se vor adăuga și alte nume și titluri de lucrări valoroase, aparținând unor reprezentați ai exilului, dar, desigur, și ai diasporei românești, care au devenit obiect al dezbaterilor. Să amintim de Serge Moscovici cu L’age des foules: un traité historique de psychologie des masses și La machine à faire Dieux; Sorin Alexandrescu (apreciatul fondator al studiilor semiotice în Olanda) cu Transformational Grammar and the Romanian Language și Figurative Art, Begining and the End of the the 20 th Century in Romania; Toma Pavel (care a și prezidat una dintre întâlnirile organizate) cu Fictional Worlds, cu Les Mirage linguistique, Essai sur la modernisation intellectuelle. Notabilă a fost și colaborarea lui M. Cornis Pope cu J. Neubauer din care au rezultat primele patru volume ale unei History of Literary Cultures of East Central Europe. Junctures and disjunctures in the 19th and 20th centuries. N-au fost uitate nici alte nume de referință: Ioan Negoițescu, Nicolae Balotă sau Nicolae Babuts.

Din perspectiva interogației amintite mai sus (Ce trebuie să scriem în carta albă a timpului actual?) elocvent apare un text semnat de Jana Palenikova în deschiderea volumului de comunicări publicat de Universitatea din Bratislava. De altfel, titlul volumului (Exilul literar românesc – Înainte și după 1989) vorbește de la sine. Dar iată un fragment din textul amintit: „…tema colocviului s-a convenit să se axeze asupra literaturii exilului, care mai ales după anul 1989 a devenit nu numai în România, ci și în alte țări est și sud-est europene, centrul interesului, al studierii, clasificării și interpretării. Dintr-odată, literatura română scrisă în spațiul geografic românesc a început să se deschidă altei literaturi române, elaborată peste granițele României. De aceea am crezut că va fi util să dezbatem exilul așa cum îl văd specialiștii români care au trăit ei înșiși în exil, românii care și-au petrecut toată viața în regimul comunist în România, și, nu în ultimul rând, româniștii din alte țări care pot aduce o altă viziune asupra exilului literar românesc, interesantă și pentru românii specialiști în domeniu.” (Palenikova, 2011: 7-8 ) 4. Scriitori și cărți românești din exil în critica literară actuală Asemenea evenimente de anvergură s-au putut desfășura la Praga, Bratislava ori la Poznan dar… nu și în România! Desigur, aici studierea exilului literar BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

COMENTARII

chiar dacă a avut loc (și trebuie să amintim desfășurarea unor simpozioane în universitățile din Craiova, Cluj, Timișoara, Suceava, Brașov, Constanța) s-a petrecut într-un perfect anonimat și s-a bazat exclusiv pe seama inițiativei, entuziasmului și eforturilor unor cercetători pasionați de cunoaștere. Însă, din perspectiva instituțiilor a căror rațiune de existență ar fi trebuit să impună instrumentarea și promovarea unor ample strategii de reintegrare în circuitul valorilor din sfera culturii și învățământului, domeniul a rămas aproape la fel de ignorat ca și în perioada interdicțiilor totalitare. Fenomenul exilului literar continuă să fie menținut într-o zonă periferică, la mare distanță de tot ce ar putea să constituie un centru al interesului, studierii, clasificării și interpretărilor de către specialiști. Desigur, la noi, nu lipsesc aparențele falacioase. Super-mediatizarea câtorva dintre figurile proeminente ale exilului (Ionescu, Eliade, Cioran) nu înseamnă prea mult din perspectiva reintegrării acestui valoros tezaur cultural.

Dar, cu câteva excepții, obiectivele către care este orientată activitatea de cercetare ignoră sau chiar ocolesc atât literatura, cât și revuistica exilului. Ca și înainte de ’89, acestea reprezintă, pentru mulți, un fenomen neliniștitor. El ar putea provoca anumite seisme în sfera canoanelor și a unor ierarhii ce se doresc eterne. Perpetuarea practicilor comuniste în domeniul istoriei noastre literare se produce latent, cu evidentă discreție, deși edituri minuscule au încercat să spargă această rezistență tacită, republicând câteva cărți ale scriitorilor români din exil, cărți fundamentale interzise până în 1989, precum PANORAMA LITERATURII ROMÂNE de Bazil Munteanu, retipărită în 1996 de Editura Crater a lui Ion Papuc. Însă multe dintre cele mai importante case de editură nu fac decât să continue politicile culturale trasate cândva de Leonte Răutu. Virgil Ierunca reamintește că în cărțile lui Mircea Eliade nu se spune nimic despre începuturile carierei lui universitare ca asistent al lui Nae Ionescu. Și nici pe cărțile lui Mircea Vulcănescu nu se pomenește de «parodia» de proces început cu sentința, făcând uitată tragedia celui pe care „simpli mercenari ai răzbunării ocupantului”, judecătorii, l-au condamnat fără vină. (Ierunca, 1991: 36) Astfel se explică și de ce Vintilă Horia (romancier, poet și eseist), unicul literat român deținător al Premiului Goncourt, multă – chiar prea multă – vreme a fost republicat doar parțial și, până în anul 2015, anul centenarului său, creația lui a rămas acoperită de tăcere. În mod similar au fost – și continuă să fie – tratați și alți numeroși scriitori de înaltă valoare. Despre Alexandru Busuioceanu (poet, critic și istoric de artă, eseist, traducător, unul dintre importanții fondatori ai revistei Gândirea, membru al Academiei de Critică de Artă de la Madrid, Academia de los Once, grupare aflată sub președinția lui Eugenio d’Ors) nu se vorbește aproape deloc, în pofida faptului că studiile sale de artă au primit o înaltă recunoaștere, decernându-i-se, în Spania, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

prestigiosul Premiu Juan Valera. Ca poet (el scriind și în limba spaniolă) în 1952 era inclus în onoranta Histoire illustrée de la littérature espagnole, fiind astfel situat la egalitate valorică cu cele mai strălucitoare glorii din marea poezie spaniolă: Ruben Dario, Miguel de Unamuno, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez, Frederico Garcia Lorca, Rafael Alberti. La fel de ignorați sunt și: George Uscătescu, poet, eseist și filosof, autor al unor cunoscute și apreciate lucrări (El Teatro occidental contemporaneo, Fundamentos de estetica y estetica de la imagen, Introduccion a la ontologia de la cultura); Constantin Amăriuței (prozator, poet, filosof, estetician, discipol al lui Martin Heidegger), deținător al Premiului Rivarol pentru roman; apoi Theodor Cazaban, romancier publicat de editura Gallimard cu romanul Parages, recenzat laudativ de Claude Mauriac. Izolați într-o nedreaptă uitare rămân și poetul Ștefan Baciu, filosoful și eseistul Octavian Vuia, Alexandru Ciorănescu (istoric și teoretician literar, comparatist, lingvist, prozator, dramaturg și poet, doctor Honoris Cauza al Universității din La Laguna, numele său fiind purtat de o stradă din orașul Santa Cruz de Tenerife.

Când se produc totuși și întâmplări contrarii celor amintite, totul se datorează unor oameni și mai niciodată unor instituții. (ICR-ul, spre exemplu, în 2015, își retrăgea aproape ostentativ participarea de la manifestările din cadrul centenarului Vintilă Horia, organizat la în România, ca și la Universitatea din Alcalá de Henares). Și totuși, de atunci încoace, în percepția publică asupra lui Vintilă Horia s-au produs schimbări notabile. Mereu mai numeroase – dar și mai diverse ca formă – au devenit manifestările prin care imaginea acestei mari personalități literare a exilului a început să reintre în vizibilitatea publică. Sunt de amintit colocviile organizate în cadrul Centenarului Vintilă Horia (decembrie 2015, la Craiova, Segarcea și Alba Iulia, urmate imediat de cel de la Universitatea Alcalá de Henares din Spania), apoi congresul Exipora, din 2017 de la Mediaș. Un impact deosebit îl are seria de autor „Vintilă Horia”, inițiată de Silvia Colfescu la editura Vremea, ca și apariția în volume sau în reviste (Convorbiri literare, Contemporanul, România literară, Lumină lină, Curtea de la Argeș, Mozaicul, Portal Măiastra, Antilethe) a unui număr apreciabil de studii și articole semnate de numeroși cercetători.

Dar profilul acestui mare scriitor a început să capete o pregnanță și o strălucire aparte nu numai grație notorietății eclatante a premiului Goncourt și nici ca urmare a nedreptei, mincinoasei și mizerabilei cabale ce i s-a instrumentat de către guvernul stalinist, antiromânesc de la București, cât prin înalta valoare literară și spiritual-românească a scrisului său, evidentă (și) în jurnalele și cărțile (inedite) editate recent: Memoriile unui fost săgetător, Jurnalul de sfârșit de ciclu și Jurnalul torinez, precum și magistralul și eruditul eseu La Croix 69

COMENTARII

(Crucea), probabil unul dintre cele mai importante manuscrise ale eseisticii exilului românesc, recuperat și publicat pentru prima oară în România de Cristian Bădiliță, tot la editura Vremea. În pofida strălucitelor afirmări din interiorul marii culturii europene, când este vorba de scriitorii români din exil, devine tot mai vizibil aberantul spectacol al abuzurilor de uitare ce s-au exercitat asupra lor. Despre acestea scria Paul Ricoeur și, evident, ne raportăm la termenii lui când analizăm fenomenul realităților noastre culturale. Ele oferă, în toată goliciunea lor, veritabile tentative de „manipulare concertată a memoriei și a uitării de către deținătorii puterii”. Identificăm astfel simptomele unei memorii instrumentalizate52. Dar, în condițiile efectelor galopante – și imposibil de controlat – ale globalizării, semnul grav, amenințător pentru noi, provine din acel joc de situații care (potrivit autorului citat mai sus) se nasc tocmai la „întretăierea problematicii memoriei cu aceea a identității, atât colective, cât și personale /…/în care memoria e ridicată la rangul de criteriu al identității”. Or miezul problemei, potrivit lui Ricoeur, constă în mobilizarea memoriei în slujba căutării, a cererii, a revendicării identității. Cunoaștem, avertizează el, câteva dintre simptomele neliniștitoare ale derivelor ce rezultă de aici: prea multă memorie întro anumită zonă a lumii, deci abuz de memorie, nu destulă memorie în altă parte, deci abuz de uitare. De unde rezultă că tocmai în „problematica identității trebuie să căutăm acum cauza fragilității memoriei astfel manipulate. Această fragilitate se adaugă la aceea propriu-zis cognitivă...” (Ricoeur, 2001:103) Reflectând asupra acestor situații suntem îndrituiți să constatăm că un îngrijorător semn de întrebare planează astăzi asupra unuia dintre cele mai importante edificii ale culturii naționale: Instituția istoriei literaturii române.

4.1. Scriitori și cărți românești din exil în istoriile literare O simplă privire asupra istoriilor literare apărute după 1989 lasă în urmă numeroase interogații fără de răspuns. Pentru unii dintre autorii acestora, scriitorii de mare prestigiu și notorietate europeană care au creat atât în perioada cât au trăit în țară, cât și în perioada de exil sunt, în cele mai fericite cazuri, abia amintiți. Iar când totuși se mai întâmplă, aceștia, practic, sunt expediați cu câteva considerații superficiale și – în substanța lor – depreciative. Reexaminate, Istoriile literare recente par să ilustreze continuitatea de atitudine și orientări cu perioadele de tristă amintire când linia politicii culturale era trasată de politruci. Reamintim că în

Paul Ricoeur subliniază că aici îşi găseşte locul potrivit categoria weberiană a raţionalităţii conform unui scop (Zweckrationa52

70

1959, la un simpozion internațional, Tudor Vianu oferea un răspuns năucitor la o întrebare ce îi semnalase tocmai apariția și existența unei literaturi române în exil: „Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie înlăuntrul granițelor Republicii Populare Române.” (Herescu, 1962: 36) Afirmația a fost, la vremea aceea, îndelung comentată în exil; în țară, nici măcar acum, acea situație jenantă nu este cunoscută de prea mulți. Avea să fie amendată, ceva mai târziu, de Isabela Vasiliu-Scraba. Pornind de la o serie de considerații ce vizau democrația actuală, comentatoarea, nu numai că re-amintea întristătoarea afirmație a lui Tudor Vianu, ci găsea oportun să opereze o semnificativă trimitere la o altă Istorie a literaturii române și la o pretinsă autoritate ale cărei păreri se vădesc, tocmai în prezent (!?), cu mult mai amendabile, dat fiind că prin ele se continua gândirea exprimată de profesorul Vianu. Intervenția Isabelei Vasiliu-Scraba nu lăsa loc de replică: „În opinia criticului agreat de oamenii Moscovei, literatura română s-ar restrânge la ce s-a scris și la ce s-a tipărit cu învoirea cenzurii comuniste. În ciuda evidentei ei falsități, asemenea părere a fost perpetuată (în diferite forme) până acum. Un exemplu îl oferă însuși criticul Alex. Ștefănescu: pretinzând a da seamă de valorile literaturii noastre de după anii patruzeci (unde o lăsase G. Călinescu) până în zilele noastre, în Istoria… sa recent apărută, el exclude mai toată literatura exilului românesc de după 1944.” (http://www.isabelavs.go.ro/Articole/varlam3.htm) Într-adevăr, lacunara Istorie semnată de Alex Ștefănescu oferă doar dimensiunile obtuzității și ignoranței celui ce a întocmit-o. Iată-l vorbind despre un poet de talia lui Horia Stamatu. Gafa este de proporții dacă reamintim că o autoritate de înalt și incontestabil prestigiu, Eugen Ionesco, îl considerase pe cel amintit drept un „mare poet, poate cel mai mare al României actuale”.

Alex. Ștefănescu era la curent cu acele aprecieri.

Le și citează. Însă, ca istoric literar (!?), chinuit de nevoia de originalitate, nu rezistă tentației de a-l contrazice pe unul dintre membrii Academiei Franceze! Așa se face că, în valoroasele și subtilele eseuri filosofice ale lui Horia Stamatu, Alex. Ștefănescu nu reușește să vadă decât o „argumentație tautologică” și „erudiție etalată fără grație.” Comentariile sunt de prisos. Din fericire, mai există și alți, veritabili istorici, cum a fost Ion Negoițescu, cel ce afirmă că poemele lui Stamatu transfigurează o veritabilă theodicee venind dinspre sacralitate, respirând puritatea de începuturi ale lumii și lăsând impresia de minune a lirismului absolut. Atât ca poet – cât și ca eseist – se spune acolo, religia are, constitutiv, o excelență estetică marcată fiind de o

lität) opusă celei de raţionalitate conform unei valori (Wertrationalität) şi la fel categoria utilizată de Habermas ca raţiune strategică opusă celei de raţiune comunicaţională.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

COMENTARII

anume ambiguitate între imanent și transcendent, numen și natural, instaurând convingătoare universuri alternative. (Negoițescu, 1991:12) Și în Istoria lui Nicolae Manolescu e vizibilă marginalizarea total nejustificată a unor scriitori și opere de importanță majoră, care ar putea schimba cu adevărat canonul literaturii române: Leonid Arcade, Alexandru Vona, Pavel Chihaia, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia. Sunt incluși însă, ca și la Alex. Ștefănescu, scriitori și critici literari care, având șansa să trăiască și după 1990, au reluat legătura cu țara – Bujor Nedelcovici, Dumitru Țepeneag, Dorin Tudoran, Sorin Alexandrescu, Matei Vișniec ș.a.

O replică la un asemenea mod de a gândi și înțelege istoria o dau criticii literari care au trăit ei înșiși o parte din viață în exil – Marian Popa și Ion Negoițescu.

Acesta din urmă, într-o proiectată Istorie a literaturii române (nefinalizată), va analiza, fără nicio departajare geografică, „scriitori contemporani”, incluzând firesc opere scrise în țară și în afara țării.

Criticul Ion Simuț, oprindu-se – și el – asupra unor „scriitori de prim-plan valoric ai exilului românesc” (Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu), se întreba „cine poate judeca sau aprecia personalitatea în ansamblu și să vadă rupturile, dramele, reconstrucțiile și reconfigurările de teme și limbaj. Evident, în actualitatea noastră (culturală?) nu apar și nu se întrevăd posibilitățile unor ediții definitive, complete, fie ale acestora, sau ale altora de plan secund. Și astfel, operele lor plutesc, așa cum am spus la început, în aproximații, sunt restituite la întâmplare, fără un program sistematic. Ele au nevoie de întregire, adică de reunirea etapei românești cu opera din exil. Altfel, vom continua să glosăm despre părți disparate de opere, despre jumătăți sau sferturi biografice. /.../ Rămâne o singură soluție: realizarea unor ediții critice integrale din opera scriitorilor noștri din exil, recuperând și partea românească, eclipsată și ignorată. Nu e ciudat că nu le avem? Nu e ciudat că lucrăm cu secvențe foarte limitate de operă, că nu avem ediții de referință care să ne dea o imagine globală a operei scriitorilor noștri din exil, pe care tocmai i-am acceptat ca alternative viabile ale culturii române?” (Simuț, 2006: 14).

5. Concluzii În astfel de circumstanțe ideea privind necesitatea (re)scrierii istoriei literaturii române – judecând și după neliniștitoarele meandre ale realității culturale (cât de culturale!?) pe care o respirăm – capătă toate caracteristicile unei mari urgențe! Ceea ce pare a se constitui, implicit, și ca un mesaj complementar, desigur, indirect, dar totuși „de-ne-ocolit” al discursului secund, ori (dacă vrem!) al unui supra-discurs care, pentru moment, ca și în cazul întregului fenomen literar al exilului (literatură și revuistică) întârzie să devină un obiect predilect al analizelor, evaluării, percepțiilor, și reflecțiilor noastre.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Mutatis mutandis, într-un asemenea periplu se impune, ca o condiție sine qua non, acea privire fenomenologică – privirea cu totul specială – în focalizarea căreia obiectul analizat dobândește relief și pregnanță, iar – din perspectiva cuprinderii și înțelegerii sale – se vădește ca un anume gen de călăuzire către determinațiile, structurarea și ființarea lui specifică. Faptul se poate traduce și prin aceea că, în perspectiva unor reale apropieri am dobândi o mai amplă capacitate de înțelegere prin aceea că am „vedea sensuri”, am opera deschideri și am căpăta posibilitatea și intuiția unor sinteze de un anume gen.

Evident, este vorba de a realiza, desigur în timp, o aducere în vizibil, o cuprindere și o captare a încărcăturilor și iradiațiilor de sens. Într-un astfel de teritoriu totul, dar absolut totul, devine obiect impregnat de sens, de expresie lingvistică și nu numai! Rostul studiilor aprofundate asupra acestui fenomen, încă aproape necunoscut, constă în aceea că, preluând o exprimare a lui Martin Heidegger, ar fi acela că ar face „ să se vadă” „tocmai ceea ce în primă instanță și cel mai adesea, nu se arată”. S-ar constitui ca o tentativă de extragere din „periferia vederii”, o „punere în lumină” (Aufweisung) și, de ce nu (?) o firească „legitimare” (Ausweisung). În virtutea celor pe care am încercat să le expunem aici, devine limpede faptul că ideea unei reale Unități a culturii române este – și va rămâne – una iluzorie, atâta vreme cât un teritoriu de mare densitate semnificativă (literatura și revuistica exilului românesc) va continua să fie exclus din sferele ce aparțin, prin esență, de Instituția istoriei noastre literare. Mult discutata distanțare de ideologia, mentalitățile și practicile totalitare ce ar fi survenit după (pretins revoluționarele) evenimente din ’89 au rămas (și se mențin) la nivelul unui simplu (și numai declarativ) deziderat.

Am pornit de la (și ne menținem) convingerea că Istoria literaturii române nu va fi adevărată, nu își va recăpăta legitimitatea, dimensiunile morale, științifice și mai ales cele identitare, atâta vreme cât exilul, acea parte menținută (cu vizibilă obstinație) în tăcere și umbră, nu își va ocupa locul firesc în circuitul valorilor naționale.

BIBLIOGRAFIE Anghelescu, M., Literatură și biografie, București: Universal Dalsi, 2005.

Herescu, N. I., Literatură și Geografie, Madrid: Destin, Caietul nr.

12/ 1962.

Ierunca, V., Românește, București, Humanitas, 1991.

Ionesco, E., Paris: Lupta, (13 iulie)1989.

Ionesco, E., Agora, nr. 1/ 1978, Paris, Judt, T., Reflecții asupra unui secol XX uitat, Iași, Polirom, 2011.

Lovinescu, M., Seismograme, București, Humanitas, 1993.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, București, Minerva, 1991.

Palenikova, J., Exilul Literar Românesc – înainte și după 1989, Bratislava: Univerzita Komenskeho, 2011.

Ricoeur, P. Memoria, Istoria, Uitarea, Timișoara: Amarcord, 2001.

Scraba, I. V. http://www.isabelavs.go.ro/Articole/varlam3.htm.

Simuț, I. Un român la Madrid, București: România literară, nr. 25/ 2006.

71

COMENTARII

N. GEORGESCU

COMPLETARE LA „DREAPTA“ LUI DIODOR Grigore Vieru și numele sale ...Ce nu prea înțelegeam eu în discuțiile întâmplătoare despre vin cu Grigore Vieru, avute la Suceava, Pitești, București sau Craiova și pe unde ne mai întâlneam, despre vin și viță de vie, adică, pentru că mai mereu plecam de la numele lui, Vieru, și veneam tot acolo – mi s-a arătat ca prin farmec mai târziu, cam la un an de la în-eminescianizarea sa, la Chișinău. Conveniserăm, în mare – adică a fost de acord cu mine dar după multă și adâncă excogitare – că Moldova face parte din ceea ce el însuși a zis că trebuie să se numească „centura de viță de vie a Europei”. E simplu de înțeles: acest copăcel al lui Dionisos crește în jurul Mediteranei și formează un fel de filtru natural, atracția magnetică a popoarelor către miezul pământului (asta înseamnă Mediterana, așa a fost percepută în istorie) fiind educată, adică grupele umane trebuind să lase pe drum în egală măsură pieile de animale de stepă și băuturile tari distilate, deci să opteze pentru țesături din plante, mai răcoroase, ori din lână – și neapărat pentru vin. Băuturile mongole, siberiene, africane, nord-europene – toate se pierd în acest filtru, se dizolvă, ca și pieile de urși polari, cămile, yaci sau ce-or mai fi – iar în agora ateniană pășești desculț, cu o cămașă răcoroasă pe tine, privești cerul albastru și bei vinul îndoit cu apă.

72

Grigore Vieru avea mereu două obiecții standard la aceste observații, una privitoare la Burebista și cealaltă la Marea Neagră. Absolut de acord cu a doua: Marea Neagră trebuie alăturată Mediteranei iar centura viței de vie le cuprinde pe amândouă, ca și cum ar fi una singură, Mare Nostrum, „marea noastră”. Și denumirile o atestă – este Bosforul Dardanic, dar și Bosforul Cimerian, în nordul Mării Negre; Ifigenia sacrificată la Aulis sub pretext că este adusă ca mireasă lui Ahile, este salvată de zeița Artemis și dusă preoteasă în templul din Taurida, etc. – dar și miturile care le unesc: mitul lui Prometeu, mitul lui Io. Cât despre Burebista, însă, cred că trebuie înțeles gestul lui de distrugere a viței de vie altfel: el n-a putut tăia și prunii, merii, perii, zarzării etc. – adică a optat pentru aceleași băuturi distilate ale nordicilor, a făcut un scurt și mic imperiu rece în zona căldurilor temperate... Cum face și în zilele (secolele) noastre Europa.

Grigore Vieru nu era cu totul de acord, dar las discuțiile pe această temă deoparte; poate că dacă ne mai vedeam o dată, sau de două ori... poate ne convingeam unul pe altul. El mi-a confirmat, însă, că dincolo de Nistru, mai ales spre nord și spre răsărit, vița de vie nu mai crește... Cât de trist trebuie să fie pământul, relieful însuși, tăbliile acelea ale stepei – fără aracii viței care definesc infinitul uman în articulații.

Oare cum se vede din avion, de la joasă înălțime, Nistrul, pe care mi-l imaginez cu malul dinspre noi oprind dansul plaiurilor de viță – iar cu celălalt mal proptindu-se în întinderi drepte cu ierburi umile și ascuțite ca săbiile căzute?

Nici asta nu știu, poate voi vedea vreodată.

Acum, recent, însă, la nu știu câți ani de la despărțirea lui Grigore Vieru de noi, am văzut și eu, am pipăit și m-am crucit și nu mi-a venit să cred că așa ceva există: hrubele de vin de la Cricova. Eu sunt om de munte, crescut boierește-burebistan, cu butiile de prune în spatele casei sau la povarnă, cu patru-cinci butoaie de țuică în pivniță, după ani și tărie fiecare. Îmi imaginam că o cramă e așa, cum văzusem la Ștefănești de pildă, ori la Cotnari într-o excursie de studii (și cu Grigore Vieru între noi, desigur), o clădire mai mare făcută de mâna omului, cu zăcători, etaje sub pământ... Ei bine, nu: e vorba de kilometri de drumuri pe sub pământ, adică de zeci de kilometri, la zeci de metri sub pământ: sunt foste cariere de piatră calcaBANCHETUL, 34-35-36 / 2018

COMENTARII

roasă, mai întâi înțesate cu sticle și butoaie, apoi extinse în zeci și sute de ani, de la Ștefan cel Mare încoace; e ceva care s-a construit de la sine nu de către om, ci pentru om.

Acestea sunt depozite strategice, nu sunt ale unui sat sau ale unui raion: sunt pentru a ține marginea unei lumi. Este o adevărată Linie Maginot ținută în funcțiune de sute de ani. Cât suflet asiatic au salvat aceste cascade subterane de vin, câte neamuri au îmbunat și îmblânzit ele pentru a le pregăti de pelerinajul spre Mediterana, câtă rezervă de cultură și civilizație însigilată cu semnul sărmanului, bietului Dionis, ridică aici pământul din sine însușiși pune la păstrat în sine însuși pentru vremile viitoare! Toate discuțiile mele teoretice, abstracte, de dicționar, cu Grigore Vieru, pe tema numelui său – au dintr-odată sens în hrubele de la Cricova. Aici am câștigat înțelegerea acestui nume și sensul eponim al său: Grigore se cheamă pe sine însuși și este chemat „Vieru” cum i s-ar spune „Românul” sau „Moldoveanul”, el semnifică, definește, înnobilează cu numele său această centură de viță de vie ce îmbrățișează Europa – nu ca s-o apere, ci ca s-o protejeze, ca să-i boteze pe cei ce vin... cu vin. Ca să lase răul, crisparea, vina – aici, la margine, unde prin farmece străvechi și nepătrunse de ascuțimea minții omenești totul se îmblânzește, se molcomește, se trece în vălurire, în maluri moldave – pentru că încep să cred din ce în ce mai mult că numele acestei țări vine de la „mal”, este „țara malurilor”, a „davelor de pe maluri”. În acest drum către Grigore Vieru m-au dominat, m-au torturat chiar semnificațiile numelor de locuri.

Am trecut Prutul pe la Albița – și am ajuns „dincolo” la Leuceni: cum să nu mă frapeze când văd numele rostit și scris al localității: în limba greacă leukos, leuke înseamnă alb, gândul mă duce instantaneu la insula Leuce, „cea albă”, Insula lui Ahile, a Șerpilor cum îi zicem noi astăzi. Iar în fața ei, pe țărm, Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare, vechea Olbia a lui Burebista, din Limanul Nistrului. Am impresia că parcurg, în mit, un fel de drum spre alb. Cu versurile lui Labiș: „Mi se părea că retrăiesc un mit/ Cu fata preschimbată-n căprioară”. Ifigenia era fata, zeița a înlocuit jertfa, lăsându-le „nuntașilor” o căprioară – iar pe fiica lui Agamemnon aducând-o aici, în zona aceasta a Mării Negre presărate cu numele albului…

Revin în dreapta Prutului, la noi, la „graniță”.

După Huși vine, așadar, Albița, iar apoi, tot în partea noastră de pământ, estre satul Valea Grecului. Iată, deci, Leuceni nu vine de la vreun leuștean, cum îmi imaginam, crezând că se scrie și se citește Leușteni, sau de la acea leucă a căruței (crezând că e vorba de meșteri specializați în așa ceva) – ci este chiar traducerea denumirii latinești Albița în greacă. Mă frapează și forma oarecum diminutivală în ambele nume. O strămutare, o separare a latinilor de greci?

Cum s-a procedat, au plecat grecii din Albița – sau latinii din Leuceni?

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Nu știu. Un moldovean noduros de vreo 70 de ani îmi spune, între altele, că-l cheamă Bolohan, că este din satul Bolohan de pe malul Nistrului iar peste râu de ei, spre stepă, este satul Moghileni. Iată: movilă de bolovani – și bolovan: unul și multiplul său, o legătură firească ce se păstrează în ambele denumiri de sate. Îmi aduc aminte lungile discuții din Dărăbani, județul Botoșani, cu intelectualii locului, acum 20-25 de ani: ei ziceau că satul lor vine de la dărăbani care sunt toboșari, „trabanți”, denumire nemțească ce atestă un obicei și un corp de armată – eu le arătam satul de peste Prut, din fața Dărăbanilor lor, satul Mămăliga, și le spuneam limpede că aici este expresia „un dărab de mămăligă”. Relieful atestă: Prutul duce nisip mult, din malul Dărăbanilor, la Mămăliga. La fel: unul și multiplul. N-am avut pe cine să conving, doar Grigore Vieru acum nu știu câți ani – „anii trec ca apa”, cum spune Topârceanu în „Balada morții pe Topolog”, m-a acceptat ca... poet al etimologiilor.

Dacă este așa, însă, și dacă mămăliga (de nisip) se rupe, se macină, din dărab – înseamnă că sensul a curs dinspre noi spre ei, la noi e dărabul. Dincolo însă, la Nistru, e limpede că bolovanul s-a desprins din movilă, deci de la răsărit încoace… Iată mișcări de oameni înghețate în nume de sate. Cu dubletul AlbițaLeuceni cum va fi fost oare? Nu știu. Ar fi trebuit săl întreb, dar nu mi-a dat prin cap, nu văzusem locurile până acum – iar acum... orice-l întreb e ca mine…

E fascinantă această rezistență a dubletelor toponime între Prut și Nistru. Ai zice că totul e legat de ceva, că stai într-o geografie gemelară la nesfârșit. Și dacă este ceva dezlegat de unul singur – trebuie să-i bănuiești undeva mai aproape sau mai departe geamănul. Chișinău e foarte departe de Inău (dar Dimitrie Cantemir susține că în zilele limpezi de vară de pe Ceahlău și Inău se vede chiar și acest oraș, nu numai Dunărea) – dar undeva mai jos de Chișinău am văzut, pe o tăbliță indicatoare, satul Inotești. Iarăși: credeam că e vreun Ianeotești, Eneotu, Eneotești. Cât de simplu e când vezi scris limpede: Inotești. Ca și Inău, ca și Chișinău, numele amintește de zeița Ino, cea transformată de Hera în vacă pentru a o îndepărta de iubirea lui Zeus: plecată din Argos spre nord, peste Dunăre, apoi peste Carpați, întorcându-se spre sud, trecând și prin Caucaz dar revenind repede între cele două mări pe care le-a unit făcând trecătoarea Bosforului (drumul vacii în elină), Io sau Ino, fiica lui Inahus, va ajunge în Egipt unde-l va naște pe fiul lui Zeus, Epafos pe numele lui, cu chip (cap) de vițel.

Fuga ei turbată unind Europa cu Asia și cu Africa simbolizează răspândirea agriculturii, pentru că Ino ară pământul pe unde trece, lăsând în urmă prăpăstii care s-au păstrat până astăzi, precum Brazda lui Novac.

Ino, sau Io, și-a mai lăsat, pare-se, chiar chipul în stemele țărilor prin care a trecut (capul de bour, dar și IO, particula nobiliară din titulatura domnitorilor români). Ca orice mit străvechi, el are multe variante, 73

COMENTARII

reverberări, prelungiri. Din complexul Inău vedem, spre răsărit, un alt Chișinău, cel de pe Criș. O bifurcație, așadar, cu posibilitatea, în logica mitului, ca zeița să fi fost atinsă de către Zeus, pentru a naște, aici, în zona tatălui ei. Iar numele, ca să nu se piardă, sunt legate două câte două: Inău, Chișinău-Chișinău, Chișinău Inotești…

Bănuiam că numele vine de la chișai, pietrișul acela mare folosit în construcții și la zăgazuri. N-am văzut, însă, chișai prin zonă, solul este mai degrabă clisos. Dar am văzut un răușor, și se cheamă Bâc. La noi, în Valahia, este denumire pentru taur. Cred, așadar, pentru etimologia numelui Chșinău, în varianta chișiță, partea de sus a copitei vacii/taului, cea care lasă, nu este așa, urmele. Pe pământ – și în limbă, între cuvinte. ...Cum sunt și numele poetului către care vin să-i mângâi umbra. Când îi spuneam Grigore Vieru „cel Blând”, nouă parcă nu ne era de ajuns că el este eponimul viței de vie, simțeam nevoia să-l numim și cu primul efect, cu ce face mai întâi și mai întâi fiul viței: dă blândețe și veselie. Iar acum, ca să-mi explic chiar toate numele sale, ne ține și treji, pentru că „Grigore” asta înseamnă în agora ateniană: omul treaz.

Cât despre Basarabia întreagă și numele cetăților și orașelor ei, nouă nu ni s-a dat voie să le citim, să le scriem, să le pronunțăm în vremea dez-unirii de după ultimul război. O descriere în versuri precum aceea a lui Eminescu, din poemul „Mușatin și codrul”, nu sa publicat niciodată întreagă înainte de 1989, mereu s-au tăiat versurile ce denumeau și descriau. I-am arătat lui Grigore Vieru acest poem undeva, la Suceava, în ediția Murărașu de dinainte de război. A absorbit textul dintr-o privire, sau mai degrabă l-a inspirat adânc în piept, zice. Îl redau aici întreg; oricine poate înțelege ce au tăiat edițiile, obligate de către cenzură: Și Mușatin s-apropie De Bistrița argintie, Luntrea ce juca pe val O dezleagă de la mal, Sare-n ea și îi dă drum, Ca săgeata zboar-acum, Și mergând, mergând departe, Apa-n două o desparte, În largi brazde de argint Ce se mișcă strălucind, Și în umbră mi-l cuprind. Și prin valea boltitoare Numai p-ici și pe colea Soarele mai pătrundea, Ici e umbră, colo soare Pe ape tremurătoare.

El pe maluri înflorite Vede turme rătăcite, Caii pasc lângă pâraie, Ca la lebede se-ndoaie 74

Gâtul lor. Iar capul mic Ei deodată îl ridic Și urechile ciulesc Pe când luntrea o zăresc.

El plutea, plutea mereu Codrul sună blând și greu.

Când deodată zi se face.

Codru-n două se desface Și pe ape rotitoare Scânteiază mândru soare. Și înainte-i vede-un munte Cu-a lui creștete cărunte, S-a clădit stâncă pe stâncă Începând din vale-adâncă, Și purtând pe el păduri Peste nourii cei suri, Își ridică în senin Creștet de zăpadă plin.

Grigore al III-lea Ghica

Și spre mal se-ndreaptă iară Luntrea mică și ușoară, Iar Mușatin se coboară, Calea muntelui apucă Până-n vârfuri să se ducă, Pân ce noaptea l-au ajuns În cel codru nepătruns.

Dar cu noaptea-n cap pornește, Se tot urcă voinicește, Doară culmea va sui-o Pe când s-o miji de ziuă.

Pe culmea cea înălțată El ajunge deodată BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

COMENTARII

Și făcându-și ochii roată El privește lumea toată; Vede cerul sfântului Și fața pământului: Că departe se-ntind șesuri, Ce cu ochii nu le măsuri, Unde soarele cel sfânt Parcă iese din pământ; Colo-n zarea depărtată Nistrul mare i s-arată Dinspre țările tătare Și departe curge-n mare La Liman ca și o salbă Se-nșiră Cetatea Albă.

Iar pe fața mării line Trec corăbiile pline, Trec departe de pământ, Pânzele umflate-n vânt.

Iar privind spre miazăzi Dunărea el o zări Într-un arc spre mare-ntoarsă Și pe șapte guri se varsă.

De la Nistru până la ea Țară mândră se-ntindea Vede șesuri fumegând, Dealuri mândre înverzind, Vede codri cum coboară, Deal cu deal, scară cu scară, Răsfirându-se pe șes, Unde râurile ies,

Și pe vârfuri de păduri, Mânăstiri cu-ntărituri, Vede târguri, vaduri, sate Pe câmpie presărate, Vede mândrele cetăți Stăpânind pustietăți, Vede turmele de oi Cu ciobanii dinapoi, Cu fluiere și cimpoi, Iară hergheliile Petreceau câmpiile Și s-așterneau vântului Ca umbra pământului Și de-a lungul râurilor S-așterneau pustiurilor.

Iară șoimul tinerel Pe deasupra-i zboară el Și din gură-i cuvânta: – Să trăiești, Măria-Ta! Câtă lume câtă zare De la Nistru până la mare: Fă-ți odată ochii roată Că-aceasta-i Moldova toată.

O parte dintre aceste cetăți mai sunt în Moldova; o altă parte se află în Ucraina – iar Cetatea Albă, ne povestea Grigore-cel-veșnic-treaz, e într-o stare jalnică, ciulinii o pasc și ruina o învelește – dar e atât de largă în întinderi și de tare în ziduri, că nu se lasă cu nici un chip; și a rămas tot albă, tot un prag către Insula Leuke (Albă).

Mircea Vulcănescu (Bucureşti 1904-1952 Aiud), ucis în închisoare BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

75

COMENTARII

Anca SÎRGHIE

METAMORFOZELE CONȘTIINȚEI ÎN PENULTIMA CĂLĂTORIE DE ALINA DIACONU

De cartea Penultima călătorie, publicată în traducerea Mirelei Petcu la Editura Univers în 1994, m-am apropiat după ce citisem și alte pagini ale Alinei Diaconu, anume cele traduse în limba română, fiind edificată asupra capacității autoarei de a inova narativ și de a reprezenta voalat realități românești contemporane, familiare și nouă în derularea lor politică. Și totuși nu a lipsit surpriza formulei aplicate, deloc aceeași cu cele din Ochi albaștri sau Noapte bună, domnule profesor!, aceste trei titluri constituindu-se drept un prim corpus de romane oferite publicului din țara de baștină a scriitoarei. Două treimi dintre romanele autoarei stabilite prin forța destinului în Argentina așteaptă să îmbrace haina primei limbi vorbite de ea, limba română. Așa se face că deocamdată luăm ca punct de reper autoritatea țării de adopție, unde Penultima călătorie fusese declarată romanul cel mai bun în Argentina anului 1989, distins cu Premiul „Meridianul de Argint”. Să fii apreciat ca romancierul cel mai bun al literaturii argentiniene cu o temă inspirată din realitatea românească, alegorizată cu mare har literar, este o performanță cu totul remarcabilă. Totodată, un roman la 76

care nu-i găsim echivalent între fruntariile țării noastre atât ca tematică, subiect, cât și ca mod de tratare narativă. Într-un interviu dat lui Theodor Tudosiu și publicat în nr.

22, 2006 al revistei România literară, Alina Diaconu mărturisește: „Acțiunea cărții se desfășoară în perioada stalinistă din România, perioada lui Gheorghiu Dej, și povestesc multe lucruri care s-au întâmplat cu adevărat în propria mea casă.” Reținem din această confesiune că realitatea pe care scriitoarea a transfigurat-o artistic este românească, drept care și publicul țintă este tot cel din țara ei natală: „Nu știu dacă în Argentina această parte a cărții a fost foarte bine înțeleasă. Cred că a fost citită ca o curiozitate. Cred că subiectul îl poate interesa doar pe un român care știe despre ce vorbesc. Oricum, aș spune că dintre toate cărțile mele, Penultima călătorie este cea mai autobiografică. Nu este biografia mea, dar conține cele mai multe elemente legate de copilăria mea din România.” Ar fi de precizat că primele pagini de literatură au fost scrise de Alina Diaconu în limba română, de care a fost nevoită să se îndepărteze prin voia destinului, dar niciodată nu a părăsit-o cu adevărat și pe de-a întregul.

Dovadă sunt chiar cele trei romane pe care le-a publicat în limba ei natală până în prezent și nu ne îndoim că în viitorul apropiat numărul volumelor va fi sporit, întrucât scriitoarea înțelege că are și în România un public-țintă.

Poate că tocmai de aceea se cuvine să semnalăm importanța pentru literatura română contemporană a unor scriitori cu totul reprezentativi din diaspora noastră, așa cum este Alina Diaconu de la Buenos Aires.

Este adevărat că s-au scris în diasporă câteva cărți în care am găsit prezentată ruperea de România socialistă prin fugă clandestină, cu călăuze plătite, așa ca în Urme pierdute de Silviu Crăciunaș, tipărită cu sponsorizarea unor conaționali generoși, precum dr. Liviu Cristea, conștienți de nevoia de a se cunoaște asemenea realități. Dar unghiul ales de românca argentiniană este cu totul altul, căci Alina Diaconu centrează acțiunea romanului Penultima călătorie pe o plecare, dar nu una ca cea a lui Marco, genovezul din povestea lui Edmondo de Amicis care înfruntă singur depărtările ca să-și regăsească mama în Argentina, ci o trecere peste cortina de fier într-un tren, ce are rolul unui purgatoriu între iadul Răsăritului comunist părăsit și raiul Occidentului capitalist visat. Mai exact, spațiul cel mai larg al narațiunii este focalizat pe trăirea spectrală a celor trei copii, crescuți în spiritul comunismului naționalist, evocat în scurte dar vii flashuri ale rememorării. De neuitat este faptul că Tata pusese în camera fetelor lui „inițiate” politic un steag național ca o „veioză tricoloră, fără lumină, dar înflăcărată”. Insistenta educație în spirit comunist a copiilor este anulată BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

COMENTARII

acum prin decizia părintelui văduv de a părăsi țara spre a schimba soarta familiei. Ce justificare are o asemenea decizie riscantă? Iată întrebarea la care va răspunde mesajul autoarei, dozând tensiunea spre finalul culminant, unde găsim dezlegarea enigmei unei decapitări politice, cu totul tipice prin falsitate practicilor comuniste. În mod concret, Tata, fostul nomenclaturist în România comunistă, unde ocupase un loc important „în Cupolă”, înțelege că după decapitare este un om mort și părăsește nu numai arena politică, ci și patria în care era iremediabil blamat. El realizase că „totul s-a năruit”, atunci când în spațiul socotit excedentar al locuinței sale, cum se proceda sistematic în acea epocă de stalinism românesc, sunt repartizați un cântăreț de operă și o muncitoare, posibili urmăritori ai familiei. Măsura aceasta abuzivă li se pare cu totul frustrantă, căci fetele se vor lipsi astfel de camera copilăriei lor. Era un rapt de netolerat pentru mentalitatea celor obișnuiți cu un anumit confort.

Una dintre fiice, cea mare, devenită Amapola, după ce în țară se numise Doina, privește cu o obiectivă detașare și răceală această metamorfoză produsă în conștiința „regelui detronat”, care ajuns bibliotecar într-o școală de surdo-muți de la marginea orașului, devine un disident camuflat. Autoarea îi rezervă Doinei rolul de personaj-pivot, prin conștiința căruia sunt filtrate toate evenimentele acestui exod familial, fapte judecate cu o luciditate trează și neiertătoare, ce face ca lectorului să i se taie răsuflarea în multe pasaje ale romanului. Ea este liantul ce leagă unghiurile distincte din care este privit evenimentul desprinderii din țara de obârșie, unghiuri marcate și prin subcapitolele părții a doua (Până la un anumit punct) a cărții intitulate explicativ, spre a anunța dualitatea forțată a identității copiilor: Amapola (Doina), Aleli (Viorica), Alisio (Dragomir) și Tata. Dimpotrivă, sora ei Aleli, deloc aplecată asupra nuanțelor și semnificației autoexilării familiei sale, continuă să-și adore părintele, în care ea vedea cu inocență „un veșnic bărbat cast” cum în realitate el nu era. Un argument serios pentru decizia plecării familiei din România socialistă, reprezentată alegoric fără a i se menționa vreodată numele, era faptul că, Tata făcând parte din categoria intelectualilor, realizează că fiilor lui le era opturată calea spre învățământul superior, unde privilegiate erau odraslele de muncitori și țărani. Într-o viziune inedită, pe Tata îl descoperim privit cu spirit dojenitor de severa-i fiică adolescentă, judecând cu intransigență situația creată printr-o mutație radicală în conștiință. Ea confruntă, plecând din țara de obârșie, lumea din care se vede forțată să iasă cu necunoscuta societate occidentală, ce urma să o primească. Nu era deloc ușor să părăsească formulările lozincarde pe care trebuise să le accepte la școală într-o țară comunistă, dar nu mai puțin în familia unui nomenclaturist, și care nu mai aveau nici un suport de rezistență, acum când ea pleca într-un necunoscut plin de mistere.

Parcursul narativ nu este altul decât marea plecare a unui bărbat văduv și cei trei copii ai săi cu trenul spre Occidentul lăudat, dintr-o Românie viciată de ideologia comunistă. Plecare salvatoare? – este întrebarea la care scriitoarea răspunde oscilant, fără entuziasme idilizante, ci derobându-se cu greu de amintirea vieții duse anterior. Ea BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

era în fond o orfană de mamă, ființa niciodată înlocuită de guvernantele care preluaseră misiunea educației copiilor și de profesorii care frecventau casa cu 6 camere a „uriașului cu capul ras”, cum îl vede fata cea mare, creând un personaj caricat, puternic ca un Goliat, dar condamnat să fie învins prin inconsecvența sa morală în forul interior al adolescentei. Tipologic vorbind, acest tată este un unicat în literatura română, neavând nici stabilitatea morală a lui Ilie Moromete din capodopera lui Marin Preda, nici delăsarea cronică a părintelui lui Ion din creația lui Rebreanu.

Datele individualizante ale noului personaj sunt inconfundabile, chiar în galeria oamenilor de partid comunist din proza proletcultistă. Totodată, se cere observat faptul că este greu să descoperi în literatura noastră o asemenea răceală în atitudinea fiicei față de părintele ei. În judecarea lui Tata, Doina are alături pe bunica dinspre mamă care declară: „El singur nu știe dacă e viu sau e mort“. Așadar, fostul nomenclaturist are în cartea Alinei Diaconu un statut dubitativ, urât și adorat în aceeași măsură de fiicele lui, disprețuit de băiatul său Alisio, despre care el ca tată nu ezita să afirme că este „un biet copil puțin dotat de la natură.” Răceala paternă l-a făcut pe adolescent să se simtă și mai orfan decât era și aversiunea aceasta i-a pecetluit destinul. Cei trei copii sunt conturați în tușe clare, contrastante, care îi individualizează tipologic.

Ingenios se conturează în roman figura mamei, care dispăruse fizic înainte de începerea acțiunii, așa ca Nechifor Lipan în sadovenianul Baltag. Planul fabulos al acțiunii este cel al aparițiilor fantomatice premonitorii ale mamei cu buze violete. Fiica cea mare este singura care are parte de aceste întâlniri, ce par celorlalți de necrezut.

Ca totdeauna călăuzitoare, mama o previne pe Doina că vor avea de făcut o mare călătorie pentru că în familie lucrurile merg prost aici, în țara de obârșie. Dar mama dăinuia prin tabietul impus de soțul ei, cel al așezării unui tacâm pe masă la prânzurile familiei, unde copiii nu aveau voie să o uite și chiar trebuia să o considere plecată într-o călătorie. Greu de asimilat ideea că exact acest tabiet familial avea să figureze ca unul dintre pretexte pentru eliminarea lui Tata (Cuvântul merită majusculat atâta timp cât în carte personajul nu dispune de un nume individualizant, procedeu cu semnificație simbolică, desigur!) din Cupola, căreia i se dedicase cu toată însuflețirea, dar nu și cu convingere ideologică. Proiecția mamei în fantastic se desăvârșește în finalul acțiunii, unde ea își întovărășește fiica urcând, călăuzită de ea, în absolut.

Timpul tulbure al rocadelor istoriei politice este conștientizat de personajul-pivot, care observă, reconstituind scene din viața într-o țară comunistă, în care cititorul recunoaște cu ușurință România (și acesta este planul cel mai dens imagistic și narativ) că din biroul lui Tata este ridicat portretul omului cu mustăți, înlocuit peste tot de un altul, dar nici unul dintre ei nemeritând o nominalizare în ficțiunea transparentă alegoric a autoarei. În rememorarea Doinei, naționalizarea caselor din 1948 face din proprietarii de mai ieri niște chiriași îndatorați sau dislocă familii, care se vor stabili în locuințe mai modeste, de spaima banilor prea mulți ce se cereau dați la stat.

O temă adiacentă a romanului este libertatea cuvântului pe fundalul demonstrațiilor muncitorești cu lozinci 77

COMENTARII

și steaguri, când Aleli devine și ea pionieră pe baza unui jurământ, de care își amintesc toții elevii buni ai acelui timp. Neșters în memorie a rămas și „Marșul inițiaților”!

Căzut în dizgrație, Tata suspectează pe toată lumea și de aceea el își sfătuiește de acum copiii să păstreze tăcerea: „Prudență... pereții au urechi în țara noastră. Nimeni să nu se plângă de nimic. Imaginați-vă că aveți un lacăt la gură. Vă rog. Mai bine-zis v-o cer.” El se știe ascultat de Securitate în propria casă, așa că lansează cu glas tare afirmații de genul „destul cu capriciile burgheze!”, lăsând să se înțeleagă că admiră „Marea Țară Vecină“ și că propagă „Istoria Ideologiei Eliberării“. Cameleonismul personajului are și el o limită, iar prăbușirea devine inerentă.

Tata avea coșmaruri nocturne și țipetele lui deveniseră o obișnuință pentru ceilalți locatari ai casei. Așa cum am mai precizat, fetele îl percep diferențiat pe Tata, căci Doina nu-l iartă pentru lipsa de comunicare, tirania și amantlâcul, chiar și acela devenit o formă a urmăririi lui, pe când Aleli îl adoră fără rezerve pe „uriaș”. Din situațiile contradictorii ale peisajului politic exterior se produce și în celula familială o formă a disidenței anticomuniste.

Autoarea creează imaginea unei atmosfere familiale tulburi, atmosferă minată de suspiciuni privind moartea mamei, de neîncredere, de intoleranță etică și disensiuni. O atmosferă așezată pe alți piloni decât cei ai respectului filial față de părinți și ai iubirii între frați. Disoluția lăuntrică a familiei este, așadar, o altă temă esențială a romanului Alinei Diaconu. În plan psihologic, Doina vrea adevărul despre ea însăși, acum când se vede obligată să părăsească ceea ce fusese determinată să creadă a fi raiul socialismului, cu milioanele lui de marionete, spre a fi aruncată într-o lume despre care învățase la școală că este una a „putrefacției” capitalismului. Metamorfoza ce li se cerea copiilor este una identitară și ea pornește de la schimbarea numelor, pe care ei o acceptă ajunși la Madrid, iar la capătul celor 14 zile de călătorie cu vaporul spre Argentina simt că ruptura lingvistică este definitivă. Și nu era vorba doar de una lingvistică, desigur! Călătorii după călătorii, de la o primă partea copilăriei în plin comunism la alta, pe care Aleli o întâmpina făcând obișnuitele piruete de balerină cu un optimism absolut, concentrat în lozinca „să ne trăim Renașterea.“ Ea vede imperturbabil doar partea plină a paharului. Alisio, fratele ahtiat după lectură și fascinat de bisericile ortodoxe, va avea între prioritățile alese și muzica, fiind socotit de Doina nu un tont retardat, cum îl vedea părintele lui, ci, dimpotrivă, un înțelept. Poate tocmai de aceea, ruptura lui de Tata este inevitabilă.

Așadar, o carte modernă de analiză psihologică scrisă la persoana întâi, cu rememorarea trecerii unei familii dintr-o orânduire socială în alta, cu piruete ale memoriei, ce glisează de la o situație la următoarea printr-o tehnică proustiană, fără vreo cronologizare anume. Deloc întâmplător, cea din urmă instanță este rezervată în carte lui Tata, într-un subcapitol în care de la bun început personajul-pivot mărturisește: „nu am idei foarte clare despre cine a fost Tata ieri și cine e azi.” Retrospectivele Doinei completează ironic imaginea contradictorie a părintelui ei

78

ca marionetă comunistă, el cântând prin casă refrenele impuse de Cupolă, „de parcă ar fi fost cele zece porunci”.

Ca personaj-martor, pentru că autoarea îi atribuie și un asemenea rol, Doina se simte judecător lucid și intransigent, dar unul ce poartă stigmatul contaminării genetice: „Ceva indefinibil din seva lui, un leac sau o otravă, s-a revărsat în embrionul care am fost eu, în embrionul care pe urmă a fost Aleli și mai târziu Alisio, și acel misterios amestec rezultat, acel comportament aproape de neconceput, face să purtăm mereu ceva de la acel bărbat pe care l-am renegat, l-am iubit, l-am urât, l-am blestemat și de care am avut nevoie.” Un asemenea amalgam nu poate decât să o neliniștească pe fata, care va recunoaște o dependență și nu o unire cu părintele ei. În disecția psihologică pe care i-o face aceluia, Tata jucase „o mie de roluri, tragice sau dramatice și foarte rar comice, dacă nu grotești.“ De fiecare dată, Doina retrăiește starea crâncenă cu care a părăsit țara alături de părintele ei, care intră în nirvana libertății cu teama obsedantă că ar putea fi întors din drum.

Cu o luciditate liminară, fata disecă evenimente și întâmplări trecute, retrăindu-le cu intensitate, glisând pe negândite de la o persoană la alta, așa cum cerea memoria sa afectivă. Nici intrarea în noua lume occidentală, care gestual a fost marcată la apropierea de Paris prin îndemnul părintelui ca fiii lui „să respire adânc aerul libertății”, nu este lăsată în seama iluzionărilor fără o rațiune clară. „Sau poate că Vestul –care până acum un an se confunda cu Iadul, iar acum se transformase în Rai – ne amenința arătându-și altă față, iar fața aceea era cea a unui alt Iad, neașteptat?” De un anume scepticism lucid, specific personajului-pivotal romanului ține și modul cum acesta pune sub lupă pe ceilalți membri ai familiei, din convingerea că este firesc să-i pătrundă până la linia de demarcare a minciunii de adevăr. Și ea dorește adevărul curat despre părintele ei, separând esența de aparențe, iar pentru o asemenea cercetare introspectivă nu ezită să folosească exact atât timp cât era necesar, într-un program de lungă durată. „Era Tata un mare egoist, un naiv sau un nebun?

Mi-a trebuit mai bine de un deceniu ca să întrezăresc, cu anume obiectivitate, personalitatea Tatei, pe care apropierea și un fel de afecțiune ciudată mi-o ascunseseră fără voie.”

Așezat la capătul celor trei capitole denumite pivotant, chiar dacă autoarea nu s-a ferit de un anume simplism al formulării, Punct de pornire, Până la un punct anume, Punct și de la capăt, deznodământul intitulat Bilanț trunchiat are o aură fabuloasă prin întâlnirea definitivă a Doinei cu mama sa cea ezoterică. Un mod al înălțării și disparității finale într-o narațiune cu cheie alegorică, realistă și fabuloasă, documentară și parabolică în același timp. Abia în acest punct final percepem semnificația titlului dat de scriitoare romanului ei. O carte care are izul și consistența tematică revendicardă, specifice literaturii românești de sertar din perioada predecembristă, așa cum este romanul Penultima călătorie, o recomandă pe Alina Diaconu ca un reper al geografiei universale a valorilor scrisului beletristic contemporan.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

AL ZILEI CLOPOT

Doru ROMAN

DIN 1907 PÂNĂ AZI Nedumerire Valul mării, valul mării Rătăcește prin ghioc Și cioplește-n largul zării Para limbilor de foc Tâmpla-și sprijină de țărmul Efemerelor simțiri Și cu spuma ține ritmul Marilor dezamăgiri

pătrunde fără șovăire calu-n unda cristalină și șerpi de cositor brăzdează-n irizări a apei față călărețul trage frâul cu mână adumbritoare de verbină și din șa sare sprinten în fața colibei pitite în verdeață azvârle ierbii burca de samuri și cușma brumărie lăsând cosițe de lumină lunii să reverse tresaltă de dogoarea lui cuptor căpșunii dragi sub ie și consulul roman o-nvălui în vis cu mantia-i străvezie Nedumerire

Cum putut-a-n vremi străbune Să greșească atât de mult Din genuni de taină pline Pe lângă făpturi create bine Atâtea canalii să fi născut?

Satul parnasian La țară viața printre vite e-mpotmolită-n glod social se sting ferestrele luminii și luna scoate urlet de șacal prin ziare hienele câmpiei rup ia țării sfârtecate de oțelul potcoavelor hergheliei vânzătorilor de mamă și de frate prin bezna urii torent nimicitor cocoșii nu mai trâmbițează zorii stau năuci pe cracă la observator doar vor desluși în cuget geana aurorii Căzăcelul din largul stepei pe cărări de soare alearg-un punct ca chiotul furtunii și crește spre ostrov în graba mare pe calul alb de spumă ca clocotul genunii se apropie de plopii cu frunze de argint de malul râului privegheat suav de sălcii ajunge la bulboana oglinzilor ce mint și farmecă pescarul curmând cărarea bărcii

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

mi-ai deșertat în gând pornirea zăpezilor din alte constelații și-ai râs petalelor din contopirea umbrelor cu zorii altor spații m-ai proiectat pe firul unui gând șoptit de unda fântâniței de sub stâncă pietricelelor de jad când selena străjuiește peste jariștea adâncă și nu știm încă unde în ce timp din care lume paralelă ne-om contopi în plaiul sfânt din luciul soarelui topit în pânza de umbrelă Sarabanda ,,Hai să dăm mână cu mână" îndemna bardul din Mircești azi mai dezbinați ca praful doi cu doi nu ne întâlnești pe cont propriu fiecare se zbate de capul lui țara s-a tot dus de râpă sub bătaia vântului urgisirii de afară cu sprijin de la vânzători toți visează nemurirea stând pe sacul cu comori se trădează între dânșii cât ce și-au jurat credință a lega și două paie la noi azi nu-i cu putință cum se-nalță vreo idee ori vreun plan prinde contur toți sar cu colții să roadă năzuința spre azur despuiați de sare aur de holde și de țiței am rămas calici în lume pe la uși goi derbedei ni s-a rupt șira spinării de prea dese temenele noaptea ni se vinde ziuă pe o traistă de lovele ciuma ni se dă drept mumă și ne râde sec în nas liberi ne-au rămas doar ochii să vedem ce-avem de tras

79

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (IX) ***** În definitiv trebuie să ai curajul să te lași judecat.

Daca rămâi drept până la urmă nimeni nu mai poate să îți facă nimic. Chiar dacă corpul se prăbușește și amintirile te hărțuiesc, exista în tine un Loc pururi Viu, pururi Cald, pururi Drept. El stă în picioare. El nu se prăbușește nicicând („vezi dragostea nu cade niciodată”!)

Am vrut să dispar. Să mă șterg de pe fața pamântului.

Nu am reușit decât să mă învârt în jurul propriei mele ființe nemuritoare, să mă schimb, să fac fețe-fețe, să mă desprind și să plutesc, să mă confund cu Nu-eu-însămi (cu ceea ce nu sunt) și să mă conving că nu pot fi distrusă. Cu toată bunăvoința, cu toată voința de care ești capabil nu te poți distruge pentru că nu îți aparții. Iar ceea ce ești cu adevărat este imposibil să fie distrus pentru că Tu ești El. Cei care au puterea și curajul de a întreprinde o asemenea Cercetare-Lucrare, vor ajunge invariabil la același rezultat. Sinceritatea presupusă a fiecărui Cercetător va spune: ce e mai bun în tine, acele Sclipiri de Potență-Absolut, cota maximă a ființei care naște „din nimic”, Acela ești tu. Daca ai curajul de a merge până la capăt (ceea ce nu înseamnă nici foarte departe, nici peste foarte mult timp) te vei întoarce cu această Cucerire de Sine, care îți va susține Viața ca pe un vrej de floare firul salvator. ***** Ce e mai bun în tine nu poate fi distrus, de aceea se și purcede la încercarea Aceluia prin lovituri repetatebici, trăznet sau ciocan. Precum un clopot care e scos din cămașa lui de lut – ea crapă după ce a fost arsă în cuptor și-l lasă pe el la lumină, să sune cât poate de bine, după ce l-a protejat să crească suficient – așa firea noastră Dintâi rămâne simplă, de nezdruncinat, după ce s-a scurs de pe ea, prin prăbușire, Glodul adunat. ****** Ridic capul și am impresia că mi s-a dat drumul dintrun vis, că e dimineață și m-am deșteptat, iată, într-o alta lume, cu o altă identitate. E o stare diferită, nu o poți compara cu nimic, nu poți spune „copilărie în haine mature” sau „absența dorințelor”, deși în limbaj comun e corect.

Corect dar imperfect. Absența presupune o prezență, iar copilăria trecută în maturitate o transformare. Ceea ce ar caracteriza cel mai bine această stare ar fi cuvântul „claritate”. Această „vedere clară” nu e propriu-zis a ochilor deși și ei se împărtășesc. E o claritate a capului, a maisus-ului lui. O claritate care încă nu m-a cuprins în întregime, dar care e neistovită. Percepeam mai demult un fel de „pătrat” imens de lumină – energie consistentă – venind de sus, care se impregna cu frecvența lui specifică în câmpurile mele, transformându-le. Acum nu e altceva, e aceeași Intrare – Rotativă care de Atunci nu s-a mai oprit indiferent de noapte sau zi, sau de tipul de activitate – și

80

care cu amorțeala ei caracteristică și insistența (perseverența) de a mă organiza, îmi readuce, iată lumina ochilor... Îmi vine să spun că îi face din nou... ***** În definitiv Dumnezeu e Cel care lucrează pentru mine în fiecare zi! Face pentru mine tot ceea ce am nevoie. Îmi dă să mănânc. Mă întoarce-ridică, dacă îmi pierd echilibru. Mă oprește cu atenție în fața fiecărei posibile erori. Mă susține cu blândețe, ostoindu-mi neliniștea când Răul nevindecat mă tulbură și-mi arată cum acesta trece și cum toate „mi se par...” Nu mă oprește de la nimic. Tot ce am făcut bine, și mi-a plăcut într-o zi, e valabil și a doua zi. Nimic din binele ce a tot crescut cu mine de atâta timp nu a plecat sau nu s-a-mpuținat. El e tot timpul cu mine. Când obosesc, pun caietul jos. Când revine nevoia de a scrie, îl iau din nou. Mănânc când mie foame, fără să aleg, orice e bun – și încă ce bun! Nu am gânduri. Cel Rău nevindecat e format din rămășițe – gânduri nedizolvate. Trăiri-resturi-amintiri care n-au concretețea convingerilor. Nici „convingeri” nu am. Sunt Un Singur Lucru. O noapte și O zi continuă și Non-Stop în care eu mă presar în feluri de a fi – în toate felurile de a fi, și apoi mă sting într-Unul...! Totul se desface și se adună fără ca eu să intervin. Sunt un Evantai al Necuprinsului...! ***** Toate acestea îmi par incredibile: să te simți ca la 18 ani, și să fie totul la fel de strălucitor și de perfect ca atunci! să aduci cumva prin tine-însuți, în lumea dimprejurul tău, imensa putere de a străluci a iubirii, care iradia prin toți porii ființei tinere ce eram, cu încuviințarea și încredințarea absolută a Sufletului Celui Etern, că toate astea Nu se Schimbă, și să trăiești acest lucru din nou înțelegând cum adică Ele sunt la fel...

Interminabilele prefaceri ale ființei, nesfârșita ei metamorfoză-ajustare, aliniere, schimbare, redresare – au dus până la urmă în acest ultim punct în care Strălucirea nu mai are opreliști. Așezându-ne și reașezându-ne în noi înșine, nu încercăm de fapt decât să prindem, să fixăm această Strălucire care ne scapă. Ea nu ne aparține și totuși ea este-noi înșine... Perfecta puritate a copacilor, verdele pur al frunzelor, culorile vii, cântecul păsării, soarele scânteietor, formează țesătura subtilă a Sufletului în Primăvară, Regăsirea Lui... ***** ...căldura placută, armonioasă, a Protecției și Înțelegerii-Înțelepciunii mă învăluie Prietenos, mă hrănește Iubirea Domnului cu atâta Liniște, încât, oricât de spectaculoase ar fi aceste schimbări, nu mai simt nevoia să le comunic...

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mircea ANDRAȘ (08.09.1948 – 26.11.2010)

STELELE VĂZUTE DE SUS Mircea ANDRAȘ s-a născut în 8 septembrie, 1948, la Petrila, județul Hunedoara. Absolvă Liceul din Petrila. După o tentativă de a intra la Facultatea de regie film, se retrage și lucrează la PTTR Petroșani. Din 2002, se retrage definitiv.

Membru al mai multor cenacluri literare din Valea Jiului, între care: Cenaclul Venus din Petrila, Cenaclul Panait Istrati din Petroșani, Cenaclul de dramaturgie Ana Colda, de pe lângă Teatrul de stat Valea Jiului.

Debut: cu epigrame și proză umoristică, în Steaua, 1981; cu poezie, în Astra, 1982; cu proză, în SLAST, 1982; cu teatru, în Argeș, 1983.

Publică poezie, proză, epigrame, teatru, în diverse reviste literare, ziare, almanahuri: Steaua, Tribuna, Astra, Brașovul literar și artistic, Vatra, Rostirea Românească, Transilvania, Ateneu, Argeș, Orizont, Luceafărul, SLAST, Ritmuri hunedorene, Steagul roșu, Drumul socialismului, Dimineața, Datina, Timpul de Valea Jiului, Arena, Universul familiei, Valea Jiului, S.O.S, Realitatea, Relache, Solstițiu, Justițiarul, Detectivul, Urzica, Pentru Patrie, Litoral Constanța, Curierul internațional, Teatrul, Femeia, Almanahul Steaua, Almanahul gospodinei, Almanahul estival București 81, Matinal, Deșteaptă-te, Române! ș.a. Înființează diverse publicații în Valea Jiului, ultima Realitatea petrileană.

Publică poezie, proză și teatru în culegerile și antologiile: Acorduri la vârstele țării, Pământ străbun, Cântecul Adâncului, Lumină din adânc, 9 piese de teatru.

Lucrări publicate: Noapte cu mesteceni albi, poeme (Ed. Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 1996; Violet, versuri (Ed. Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 1997); Blestemul zânei, teatru (Ed. Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 2003); Și dacă mâine va veni, versuri (Ed. Sitech, Craiova, 2004); Opriți lumea, vreau să cobor! proză scurtă (Ed. Sitech, Craiova, 2004); Ca niște spânzurători, amintirile, versuri (Ed. Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 2004); Stelele văzute de sus (Ed. Sitech, Craiova, 2005).

Teatru: Blestemul zânei, premieră absolută, Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani, 2003; Răpirea Zânei Florilor, premieră absolută, Teatrul de estradă Deva, 2004.

Premii la Festivaluri și concursuri de creație, dintre care: Premiul I pentru umor, la Festivalul de creație Milcovul, Focșani ; Premiul I pentru poezie, la Festivalul de creație Vasile Alecsandri, Iași; Premiul I pentru poezie, la Festivalul Pana Văcăreștilor, Târgoviște; Premiul I pentru poezie, la Festivalul Cristal de armindeni, Petrila; Premiul I pentru poezie, la Festivalul Cântecul Adâncului, Petroșani; Premiul II pentru poezie, la Festivalul Mihai Eminescu, Botoșani; Premiul II pentru teatru scurt, la Festivalul Național de Dramaturgie; Premiul III pentru teatru, la Festivalul Pana Văcăreștilor, Târgoviște; premii speciale pentru poezie, ale revistelor Vatra, Ateneu și SLAST; Premiul Ion D. Sîrbu pentru debut BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

editorial acordat de Fundația Cultural Ion D. Sîrbu, pentru volumul de versuri Noapte cu mesteceni albi, 1966..

Membru al Fundației Culturale Ion D. Sîrbu Petroșani.

S-a stins din viață în 26 nov. 2010, în Petroșani, în urma unui sever atac cerebral. A lăsat în urmă o operă risipită, îndeosebi, prin ziarele și publicațiile din Valea Jiului. (D.V.)

ANTILOCUS Acea livadă cu stele-n floare / într-un alb ce doare acea lumină / săpând în rouă o rădăcină căderea dulce – scăparea ce ține de-un fir superb delir ce îl respir aerul de lângă urechea stângă / ține morțiș ca să mă clatin / te clatini iubito și suntem – urcăm sărutări donăm sângele-l dăm speranțe votăm și dacă poarta mâinelui e închisă pe prag de vise așteptăm LYBRA Cu ochii la pândă fluturii zboară prin oase ferestrele – ochi fără pleoape la case cu calul cel rău trec prin sângele tău la marginea lumii o nuntă m-așteaptă o fugă înceată de ieri mă despartă peste oglinzi păianjeni timide pânze țes să semăn aș fi vrut da-i vremea de cules pe umerii nopții cocoțat scriu poeme și-un somn să mă cheme n-ar avea vreme fiindcă m-aș teme de pleoapa aceasta ce bate din aripi puțin prea târziu puțin prea devreme CENTHAURUS Mâna întinde-mi – o să trec cu ea prin vamă când instanța în ultimă instanță ne cheamă o stea se stinge de geam – văd cioburi de lună plângi dacă vrei suspină – dar să-mi rămâi arvună pentru tine am fost și voi fi grădină plină de flori și de noroaie plină alung pe sub clopote – corăbii în clocote 81

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

tăceri dănțuind în risipa de zori splendide orori copii din flori vezi calul cel alb trăgând până-n zori prin vine – comori SHAGHITA Fructele coapte așezate la rând – deschide-te poartă cineva undeva zâmbetul îmi poartă mușc mâna luminii – dinții dor de ger speranța-i fugită de-acasă dar sper pana-i o cădere – dulce prin neant într-un zbor razant cerul delirant e un loc vacant iarbă nedormită-n urechea mea zidită de-o retină insolită privită în țarcul tău de vise te zbați ca într-un ring și vreau să te conving că-n ochi lumini se sting fără să le ating ei – chiar nu realizezi ce triști sunt cei ce înving ODYSSEUS Printre oamenii cetății agăț suflet lângă suflet peste maldăre de inimi calc cu dorul pentru piscuri și pun munți să ducă vești pe cer cu apă vie teama liniștea își lasă seara când mă-ntorc acasă într-o clipă mai retrasă de privirea mea atrasă pe când o lumină joasă mi te face mai frumoasă mână-ți caii tu uitare și-apoi lasă lasă lasă VEGA În dulce joc de cercuri culorile dansează în parcuri trandafirii se-împușcă între ei tu goală-n flăcări albe de ceruri te desprinzi pe portative ninse pui lacrimi la uscat deasupra privirii mele tu te-nvârți în cercuri grele și această mare stăruință – împărtășita ta credință rugu-îndoielilor aprins e-același cântec de prisos și împietrit e golul tău cioplit cu dalta minții-n timp ne căutăm mereu și nu – ne regăsim la colț de gând cerul apa și pământul să-ți ia prizonier cuvântul și-această scurtă devenire refuzul propriei înfrângeri salbe de inimi cine le-aduse cine le puse la gâtul acelor amintiri demult apuse gândul tău imprevizibil ți-a făcut dorul vizibil 82

CASSIOPEEA Citește-mi în palmă trecutul abrupt urcat pieptiș dosirea inocenței pe furiș explozii de izvoare / livezi fierbând la soare linia frântă lăcrimând și lampa ce veghează seninătatea ce bravează când liniștea câmpii brodează urmele acestea domnișoară / au dus atâția saci la moară cu lumina-mi în lumina ta pronunțarea se amântă cu un zâmbet se pare mă ai la mână eu însetatul iar tu fântână cine la cine da-va arvună și apa se făcu o margine de drum care lăsa o pată albă pe lună BETA Nu căuta să te supui oaselor ce le-am adunat cântând corăbiile sunt ferecate dincolo de marea grabă a desăvârșirii pe maluri se face noapte – luminile pășesc desculțe pe valuri prin firul ierbii sămânța pulverizată pare a fi vijelioasă țâșnirea – aureolat de necuprins zidul mării albastrul doar se prăbușește-n orbite și dă peste margini cu pumni de rouă te înving până la gât în această dimineață ador să te conving neștiutoare depărtarea clădește munți la marginea zidirii nu căuta rânduiala rotirea după soare e un basm povestea fântânilor fugite de acasă își are privighetorile ei din adâncuri pietrele ne privesc și ne-înjură dau din siliciu și-mi trimit val după val una mai puțin bronzată s-a sinucis sărind pe mal mari lacăte mă cumpără – mari lacăte mă vând o palmă de cer mă izbește în ceafă și cad în ierburi ajuns caut poarta spre cer și-aș vrea să strig și-aș vrea să plâng dar e bine apele doar – apele vor să se spele pe mâini de mine AENEAS Prin labirintul corpului meu cotrobăi tu ai întotdeauna-n priviri un atuu în fagurii oglinzii buzele tale depuse amanet cine visează stele – visează concret împușcând cu fulgi grei iarna contraatacă și unde și când și dacă există o poartă să-ți placă vinde-mi iubito ultima floare / mustind de ceață și soare pădurile demult visate / le luăm pe toate-n rate ce iubiri nenumărate sunt malurile aruncate doar crengile-n amurguri / sângerează a muguri pentru eternitate

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Marian BARBU

Jean Băileșteanu – Viața tumultoasă a unui vărsător.

Spovedaniile acestuia în cinci cărți, începând din 13 feb. 1951 sub trei Dictaturi – de el trăite – și tot de el povestite Știind că nu departe, într-un timp anume, va împlini 70 de ani (ireversabilitatea vremii este implacabilă!), prozatorul Jean Băileșteanu, reprezentant atipic al generației '50, din zona Olteniei istorice, în 2017, a ieșit pe piața de carte, cu 5 vol. de false memorii (I – 516, II – 504 + 493, III – 426 + 500 p. ) Ele au fost reunite sub un titlu ... aluziv predist, Viața ca o ...paradă (deh, de vină este metateza!).

Producția editorială, de până în 2018, înregistrează o variată paletă de scrieri, romane, eseuri, nuvele. O piesă radiofonică, în două părți, s-a intitulat Cartea cu bucluc.

Iată scrierile lui, ordonate pe profiluri, unele în 23 ediții (doar scriitorul are editură proprie): . povestiri, povești: Clopotul viselor (1975), Dealul lupului (1978), Poveștile de fiecare zi (1981), Povestiri de pe Desnățui (1988), Nunta lui Petre (2002), În drum spre casă (2003), Bolnav de carnaval (2003, Ultima înviere (2013). . Romane: Drum în tăcere (1982), ed. a II-a 1990; ed. a III-a – 1997; Goana (1988), ed. a IIa,2001; Geniul și închipuirea (1997), o ediție în l.

Italiană; în 2006 – Il Genio immaginario; Sfântul drac sau judecata de ...acum (1999). . eseuri: Viața ca o ...paradă (2010). . nuvele: Cartea cu pricini (2017).

O nominalizare, prin identificare de titluri și ediții, este atașată la sfârșitul vol. III. Despre scrierile sale (multe, puține; importante, fundamentale sau efemere, nu ne pronunțăm acum!), apărute înainte de '89, au fost exprimate opinii, păreri, aparținând lui Tudor Nedelcea, Geo Vasile, Aureliu Goci, Ctin Dumitrache, Fl. Firan, C.M. Popa, Laurențiu Ulici; iar după anul 2000, s-au văzut și comentarii critice, semnate de Marian Barbu, Mircea Popa, Marian Vasile.

Ce ne spun asemenea identificări critice? Că scrierile sale au fost prizate în deplinătatea subiectelor, a tematicii abordate, cu totul ieșită din comun. Autorul a conștientizat că localitatea Sălcuța, și împrejurimile, are suficiente elemente de specificitate rurală care să poată concura (cu succes) Siliștea Gumești, a lui Marin Preda. La urma urmei, nici nu trebuie pusă așa problema.

Universul rural explorat de scriitor devine refeBANCHETUL, 34-35-36 / 2018

rențial, fiindcă autorul îl explicitează mereu sub apăsarea politicului. Mai firav în copilăria și tinerețea lui, când cunoașterea lumii se realiza prin prisma celor mari și a rudelor apropiate, ca după aceea, călăuzele să devină altele. Mediile sociale în care se mișcă viitorul scriitor apar ca fiind prioritare. Dintre personaje, cel mai conturat este fratele cel mare, Fănuș, model strălucit de elev și de student, pe care toți profesorii il scot în față – tenace, calm și cu o foarte bună orientare în viață. Dimpotrivă, el, cel mic se află la opusul acestuia. Prima trăsătură a firii lui se traduce prin a fi recalcitrant. Oricâte argumente i s-ar aduce, dânsul nu le acceptă până nu le-ntoarce pe toate fețele și încă nu este pe deplin convins că procedează corect. Se-nscrie într-o echipă de fotbal, ca portar, și perseverează în consens până dă de gustul banilor.

De aci înainte sau și mai-nainte, memoria lui înregistrează toate nedreptățile, pe care le desfășoară acum, ca scriitor, cu o meticulozitate uimitoare. Nu întâmplător, cartea are ca subtitlu – Jurnal de scriitor sub dictatură (Deci memoria ca jurnal!).

Fiind extrem de responsabil pentru toate afirmațiile și caracterizările operate pe viu (chirurgie fără anestezie), la fiecare dintre cele cinci cărți, autorul ține să nuanțeze, în parte, într-o formulare de chintesență: Dictatura politică sau cartea învrăjbirii noastre vol.I, partea întâi și a doua. La vol. II –Dictatura inspirației sau cartea tranziției noastre. La vol. III – Dictatura economică sau Cartea privatizării noastre, aceeași la ambele părți, I–II. Țin să menționez că autorul n-are personaje, ci protipuri, indivizi cu stare civilă, depistați în acte administrative și financiare. Deci oglindirea de cândva este înlocuită cu maxima minuție a relatării. Nu e nici gazetărie de care o fi, numai să fie, ci este o răbufnire stilistică prin grila unei autenticități, dincoace de perdea.

Autenticitatea pe care o întâlnim în realismul interbelic – la Camil Petrescu, H.P- Bengescu, L. Rebreanu ș. a., cu accent chiar pe cel psihologic, aici lipsește aproape cu desăvârșire. Când apare insular, îl privește doar pe autor. Și atunci, în fuga condeiului, se uită în scriitura proprie și observă că n-a pus în jocul narativ (așa să fie?) pe omul de la securitate carel urmărește pas cu pas, pe proprietarul care i-a vândut moara; n-a scris suficient de mult despre oamenii care 83

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

l-au încredințat că îi vând hârtie la Letea într-un anumit preț, și sunt gata – gata să se răsgândească.

Partea întâi este a tribulațiilor, de la țară la oraș, pe care le sporește cu erosul său necontrolat – din floare în floare. Chiar când, „execută” armata la grăniceri, dă pagini de o reală frumusețe umană și cu un limbaj de specialitate.

Calitatea scrisului lui Jean Băileșteanu, nu numai din aceste false memorii, rămâne oralitatea. Din când în când, autorul aude un proverb, o zicală, o vorbă de duh. Și aci, apelul la Ion Creangă este întregitor, devenind și pentru oltenii din Sălcuța explicit.

Intrarea în jocul parșiv, înșelător al privatizării, ca orice năsărâmbă pe care o mai făcuse la Bibliotecă, Jean Băileșteanu experimentează, pe propria-i piele adevărul și falsitatea îmbogățirii. (Mi-am adus aminte de experimentul pe care-l făcuse un antropolog francez, femeie, cu niște obiceiuri culturale dintro țară africană. Femeie la 43-45 de ani, în înțelegerea cu soțul său, cu doi copii destul de măricei, părăsește habitatul său demn și civilizat, trăind la propriu ceea ce i se oferea... acolo. A cunoscut acolo un bărbat cam de vârsta ei, cu care a început să și trăiască. Telefonic, îi raporta totul soțului din Franța. A rămas gravidă și a născut un băiețel negru. Important nu este asta, ci avatarurile prin care a trecut cercetătoarea până a fi admisă în cortul soțului și în casta Tribului.

Ieșirea la lumină, adică având copilul în brațe, de, mamă, a produs o explozie de bucurie și declararea Doamnei drept conducătoare a tribului. De aici înainte, să te ții, când Eloisa, terminându-și ... documentarea, deci cu propriul sacrificiu pe care și l-a asumat, a trebuit să revină... acasă, în Franța.

Cartea dânsei, autentică peste poate, și originală cum n-a mai fost alta înaintea ei (neculciană, zicem noi, fiindcă a fost scrisă din inima ei!), a primit un mare premiu, rămânând una de referință de aici înainte.

Așa și eu cu aceste cărți de mărturisiri ale lui Jean Băileșteanu. Ele despoaie, pas cu pas, fapte, oficii și servicii de pe vremea lui Gheorghiu Dej, a lui Nicolae Ceaușescu și din timpul falsei democrații pe care o clamăm zilnic în presă și la televizor. A vizitat și el câteva țări ale lumii; de aceea a crezut fără dezmințire în privatizare, până a ieșit la pensie. Invocând pe dramaturgul Marin Sorescu cu a lui de răsunet piesă Iona, preluându-i o replică fenomenală, zice: Mamă, mai naște-mă o dată! Viața asta nu prea mi-a ieșit...

P.S. Jean Băileșteanu fiind și el șugubăț (oltean, ce vrei!), ieșind la pensie, proferează destule diatribe, vecine cu satira și ca orice filipică, trebuie taxată ca atare și pusă în evidență. Înlocuirea însă a lui Dumnezeu este un bun prilej de a-și defini viața. Citez din al său P.S.4:

84

Spectacolul vorbirii, însă, și adevărul n-am putut sub nicio formă să le ocolesc. Astea au făcut parte din mine. De aceea, îi cer lui Dumnezeu acum, la ceas de bilanț, după ce mi-am retrăit încă o dată viața prin această carte, să-mi ierte greșelile făcute (...), doar El ne-a făcut pe toți. Iar dacă ne tragem din maimuță, cum se mai spune, tot Dumnezeu a creato și pe ea.

Poate și de aceea, de multe ori, viața, de la împărat și până la ultimul cerșetor, mi s-a părut, nu atât un dar divin, cât mai ales ...o dumnezeiască maimuțăreală. Asta, cred, o face și frumoasă. Până și la groapă, noi românii, suntem conduși cu cântec (14 aprilie 2017).

Petru Rare, vândut de boieri turcilor

Așadar, spovedaniile lui Jean Băileșteanu – scriitorul sunt crude, dar adevărate, dincolo de bașca (adică de comun); au savoare prin sinceritate, prin deschiderea chinurilor traversării vieții (sociale) ca să existe; el în primul rând, Tamara (soție), copii – Mihai și Marijeana. Și să nu uităm deloc oralitatea. El rostește întrun mod exact cu deplină cauză, ce a văzut și ce a auzit în realitatea imediată, decrepită și izolatoare de valori umane. În această privință, este, totuși, departe de suprarealismul lui Max Blecher, din vol. Întâmplări în irealitatea imediată, din 1936 (ediție reiterată în 1970, 1971, 1995 și 1999). ...Iată cum un i, proteză la substantivul realitate (= situații, fapte, lucruri), poate schimba total două universuri literare, diferite în intimitatea lor estetică.

N.B. Scriitorul a ascultat comentariul meu critic, după care, la scurtă vreme, s-a dus să moară puțin, vorba marelui Marin Sorescu.

Notă: Jean Băileșteanu s-a născut l a 13 februarie 1951, Sălcuța, jud. Dolj și a încetat din viața la 12 aprilie 2018, la o zi după ce fusese ales în funcția de Președinte al Filialei Craiova a USR.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Eugen EVU

EPISTOLĂ CĂTRE SEBASTIANO sau Empatia Divina POEME INEDITE Tulpina mileniilor s-a smuls din Marele Sine Arbore purtat, rămuros, ființa migratoare Nici mintea nu-i mai știe nici înțelege noima, rostul, Rânduiala, Memoria lumii a erupt prin miriade de halouri fisurate De la substanță la Inteligencia Sacra ceva s-a epuizat Și astralul nu redistribuie e doar neant Reminiscent; și imemoriala foame a morții de repaos A seminței zburate din haos Umanul a fost sădit și ciclic altoiul Captiv în mișcarea spirală „Precum în cer așa și pe terra” precum în atom așa și în om din sălbăticia libertății ultra-pure săltând pe talazurile timpului fractalic compozit numărul divin oglindindu-se-n etern cu nesațiu de sine.

(Ființa este rediestezică Și telepatică.)

Ceva atemporal se ascunde operei, sieși!

Ne reumple de enigmă cunoașterea.

Eroarea care determină în derizoriu Sublimul Și prin aceea că murirea este măsurată în infime răsăriri și amurguri pentru ca ființa să poată suporta și ideea să transceandă palpabilul

Îl purtăm implantat Auto-distructiv a se salva dăinuirea Însă prin Sacrificiul naturii Pe cadranele Celuilalt Timp Frate și soră Unul despicat reciproc din incestul gemelar al genezei nu ochii noștri văd ci vederea vede nu creierul nostru cugetă ci inteligența sophia duhul nu lumina o vedem ci ca raportare viteza luminii cum strălucirea lunii pline este doar oglindirea ternului dintr-un soare îndepărtat ce se autodevoră suntem Lumină prin aceea că oglindindu-se-n relativitate atracția gravitează Urobouros înghițindu-și ciclic primordială sămânța perpetuum pulsatoriu călătorește spre Inefabila Noapte L’Inconnosabile Splendoarea eonilor Muzica Sferelor

suntem foame a energiei de sine îngemănați cu visul și fantasmele care au umbre fascinant colorate din sfărmata aură Apheiron

În lobul temporar Întredeschisă poarta conturându-l pe zeu Revelația cu zăvor spre interior Fereastra altui spectru

ay! substratul biochimic al tristeții acesteia! ay, freatica memorie și izbucnirile ei periodice-n insesizabila panoramare a Precesiunilor!

Murim Memoria murmură agonia orgasmul și visul triada și Legea anamnezică confirmată de intuiția lui Niels Bohr Cromozomul inaccesibil cunoașterii

Vitraliul cu esoterică Viziune: Să-și recunoască Părintele Fiul.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

STANCIENE Prin aceea că dăruim ne reumplem de taină Prin aceea că suntem doriți Esența mușcată ni-i smulsă 85

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Pe noi înșine rătăcind răzlețindu-ne Ne ajungem din urmă Moartea.

Suntem dual în dorință și cântece.

Unii trăiesc cartea altora Scriu cartea lor cea din urmă Pe imaculate omături păsările Împerecheata scriere liniară Suspendată între teamă și smulgere. Zborul E complicitate cu vântul Îmbrățișare și contopire a nadirului Cu rotunda zare.

ZEI JUMĂTATE Prin aceleași căni s-au dat suferințe Pe măsura celuilalt Fratelui geamăn, Cel nenăscut.

Atunci suntem zei jumătate.

(Regnul împătrit Reface fisurile-n sferă) Din arheoființă A Memoriei freatice orgă Ninge înflorind Sacrum mimesis.

Ființa migrează visând.

Noi ne trezim spre lume Unicitate-n refacere Instantanee sublimând Silogism jucăuș al Feluritelor nume Rana deschisă a cuvântului Sublunar împrospătând lumina Soarele îndepărtat din cuget : ne sfințim prin oglindire ascuns în văzut –

ACUM Semănând secerișul Uită-l pe cel de ieri.

Fii cel de mâine.

De neuitat este Ceea ce arde a fi Se extrage esența Sâmburii sunt și Înghițiți de transsubstanță.

Ni s-au smuls dăruirile Hipnoză pe fluturii visului Spini care scriu semiotica Înfloririi.

Lasă-i tainei Rădăcinile libere – Recoltează la vârf Simetriile.

Uită-l pe cel de ieri Fii cel de mâine.

SACRUM MIMESIS Ființa vorbește, într-adevăr, Reîncepe timpul. Înnoirea suferind Travaliul și foșnetul sacru din muguri Din care își reculeg chipul și muzica Înțelepții muți și cei nevăzători Trei lumi într-un spic Multiplul sporind Pe trestia melosului 86

TORPOARE Sufletul tânăr înnoit spre zori Călătoria nu-și mai amintește Pe sub cuvinte doare uneori Un straniu gol ce dornic flămânzește Cum ar dori să fie și nu poate Cum ar mai fi ce-odată a mai fost Un De-ne-spus trăit cândva, visate De necunoașteri taine și nerostit Ne cuibărește în suflet adăpost Trăite cărți cu pagini secerate Pe lespezi lungi de vânt și permafrost Spuza de stele-n ceruri spulberate Ființa-i dor străin, nu-și amintește Decât arar frânturi, amestec vag de nori Cu însoriri și ierni – murite toate Nesațiu-al unui joc ce pretutindeni Reface și distruge cu neștire De sineși, nici de veac, solari armindeni Catarge sacre-n porți Indoliate Ale cunoașterii enigme-s vii, în toate __________ Poeme trimise de Constantin Stancu în 6 iunie 2018, cu notarea că sunt inedite: „În iarna anului 2006 și la început de 2007 Eugen Evu mi-a lăsat pe o dischetă roz mai multe texte. Sunt inedite. Nu au mai fost publicate. Colaboram la revista Nova Provincia Corvina. Vi le trimit, poate se valorifică. E și aici puțină istorie literară.” Cu bucurie le public și cu tristețe că Eugen Evu nu mai este printre noi. D.V.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (VIII) Scriitorul? „Un cititor care îi citește pe cititori” Alexandru George vede în bibliotecă „un univers deschis, larg, care-ți propune, dar nu agresiv, faptul de cultură, într-un raport direct, autentic și, în cele din urmă, de reciprocitate. Un univers pe care nu numai că îl cucerești, dar te solicită pe tine să faci aceasta în obscura lui voință de a eluda nimicnicia sau ignorarea”. După ce, tânăr cărturar, se trezește așteptând la rând intrarea la Biblioteca Academiei cu celebrul Dimitrie Gusti, cu care de altfel a împărțit și masa de lectură, devine el însuși bibliotecar acolo mai bine de un deceniu, „între rafturile celei mai mari biblioteci din țară”, plimbându-se solitar zile întregi, dar și nopți, printre nesfârșitele rafturi de cărți, ca un „custode al vieții și al morții” (!). * Veșnic paradoxalul Cioran: „A încetat să scrie: nu mai avea nimic de ascuns”. * Paul Vinicius este un poet singular în lirica românească actuală. El este poetul damnat (câți își doresc să pară și nu reușesc!), care-și descrie conștientbonom condiția, ca-ntr-o ars poetica: „eu/ totuși/ nu scriu poezie;/ eu/(adică/ cel care/aprinde lumina/ și)/ mă uit la stânga:/ nimeni/ mă uit la dreapta:/ nimeni/ mă uit la ceas:/ ceasul – buștean;/ nu îmi arată nimic/ /în schimb/în mâinile mele:/ o frânghie nou-nouță/ suficient de lungă/ suficient de rezistentă/ numai că eu/ (pentru numele lui dumnezeu!)/ eu/ nu scriu poezie/ eu/ pur și simplu/ mă spânzur/ cu viața/ de viață.” * Nichita Stănescu: „Un scriitor este un cititor care îi citește pe cititori!” * Unul din romanele imaginate de Mircea Horia Simionescu: „WALDNER ASIRIA: „Micul chestionar” – Romanul are trei părți: la început se pun, unele sub altele, întrebările. În partea a doua, întrebările sunt orânduite marginal. Cea de-a treia parte cuprinde noi întrebări. Întreaga carte se încheie cu un răspuns.

(Editura „Ganimed”, Salzburg 1946)” * Spectacol cromatic într-un poem de Trakl: „În fiece zi soarele galben trece deasupra colinei”; „Roșietic se ridică peștele în iazul verde”; „Pescarul trece fără zgomot în barca-i albastră” (trd. de Petre Stoica)

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

* În librăria din Mangalia, pe același raft cu Venedikt Erofeev, Marta Petreu, Radu Aldulescu, Albert Camus, Adrian Alui Gheorghe… se află și volumul Mihaelei Rădulescu – Cum iubesc bărbații. Mi-e lene și lehamite să-l răsfoiesc, dar cred că, de fapt, cartea – autobiografică fiind – ar trebui să se intituleze Cum fac sex milionarii. * „nu-i odihnă pentru cel ce nu/ o află-n sine” (Daniel Turcea) * Mulți poeți au viețuit și viețuiesc în nord, vreau să zic în nordul României. Unul singur însă și-a făcut din acest punct cardinal un adevărat motiv poetic, șia brodat textura operei pe acest nord, făcând din el un Nord, deci cu majusculă. Și acesta este George Vulturescu. Unul dintre volumele sale se numește Nord și dincolo de Nord, altul Pietrele Nordului, altul Orb prin Nord, în sfârșit altul Nordul. O gnoză a pietrei. * Arhaisme și regionalisme intraductibile din proza lui Ion Nete, prozator născut în Vâlcea și trăitor în Harghita: honțălie, joană, năstavnic, giumânări, răstav, furzărac, hududoi... * Un personaj apărând obsesiv în Jurnalul jurnalistului fără jurnal al lui I. D. Sîrbu, Mefisto, un alter ego, observă cu toată luciditatea realitatea anilor 7080: „Omul nu mai este ceea ce face – omul este ceea ce a refuzat să facă în viață… Tindem spre individul fără secrete, fără amintiri, fără biografie, fără diferență specifică. Societatea se împarte în două părți: în cei care mai au acces la câte un mic secret de stat – și cei care trăiesc aidoma muștelor. Viitoarea luptă de clasă se va da între muște și rotițele aparatului (dar în cadrul Marelui Aparat, sub controlul Înaltului Aparat, cu aprobarea de sus a Sublimului Aparat).

Petrila va mișca, Bucureștiul va tresări, Moscova va rămâne pe gânduri…” Iată, dar, ierarhia societății socialiste est-europene, decriptând noi în Marele Aparat – Comitetul Județean de Partid, în Înaltul Aparat – conducerea centrală a partidului unic din România, iar în Sublimul Aparat – desigur, Kremlinul.

87

ESEU

ALDYN ALEXANDER

Memoria MAȘINISTULUI: Spânzurat în halucinația regăsirii de sine „[…] un joc de-a spânzurătoarea în care cuvântul necunoscut n-a mai fost completat: GE_ _RAT_ _ și trupul spânzurat e vizibil aproape la celălalt capăt al tubului1. […] Toate cărțile lui dătătoare de speranță sunt inversate și între acestea, cel mai rău, Spânzuratul, care de la bun început ar trebui să atârne cu capul în jos, vorbind despre speranțe și temeri tainice…”2 (Thomas Pynchon în „Curcubeul gravitației”)

Posibilitate a regăsirii de sine? Da! Dar nu oricum ci doar prin intermediul flashback-urilor generate haotic de Memorie și Mașina de tortură universală, ca un act de constrângere, închistare și anihilare a cronologiei conștiente ce prin paradoxul continuității insomniace paralizează toate simțurile și ființa per ansamblu, în timp ce totul intră programatic în derivă pe o autostradă suspendată la o margine inaccesibilă de Univers cu aeroporturi de pe care pleacă în rafale avioane spre nicăieri, și o ceașcă neagră de cafea este servită spre o conversație cu sine însuși, dubluri amalgamate ale nonidentității blocând mersul înainte prin reîntoarcerea sistematică la trecutul exorcizării malefice; carusel al copilăriei ucise, o coborâre în Infern prin fatidica „Rută 666” și, finalmente, un „nevinovat” dar angoasant joc al Spânzurătorii din care se va putea ieși doar în momentul în care Cuvântul:- - - - - -.

6 spații goale prin care literele vor circula vitalrepetitiv așa cum circulă sângele prin corp. Ucigând cel de-al 6-lea copil al destinului când Mașina se înscrie vitezometric pe drumul pierzării; șosea de neatenție când inculpatul lasă volanul din mâini, aplecându-se să-și aprindă o țigară de la pistonul automobilului înscris deja pe „Ruta 66” când totul se vede întunecat prin lentilele fumurii ale ochelarilor de soare trași caleidoscopic figurii, cu figurile pietonilor surprinși prea târziu în plină trecere regulamentară pe zebra viu marcată de liniile albe ale sufletului pierdut. Și, în cele din urmă, ruta finală, când lui 66 i se mai adaugă un 6 și devine 666, expunere și vizibilitate malefică printr-o coborâre în Infern, atunci când victima și ucigașul se întâlnesc imaginar spre confruntare. Inculpatul își va dori mereu să uite, să-și ascundă și renege vinovăția, în timp ce victima se află întotdeauna acolo, în zona sensibilă a condamnării, mereu vie, mereu pregătită să-și reamintească, să răscolească Memoria celui ce-ar părea că și-a pierdut-o.

Memoria, veșnic răscolită și incapabilă să-și ordoneze și accepte amintirile, explodează și se revarsă în permutații și aranjamente ilogice, astfel încât amnezia tronează impunător peste corpul vlăguit de viață, slăbit până la inexistență. Ceva mai persistă însă, iar acesta este punctul cel mai fragil al Universului, locul de conjunctură al identităților, timpilor și spațiilor, în care se insinuează vizibil, imposibilul joc al spânzurătorii. „Mașinistul” („The Machinist”) nu este altul decât actorul Christian Bale, care în filmul cu același nume din anul 2004 al regizorului Brad Anderson îl interpretează pe Trevor Reznik un individ amnezic, cu o greutate corporală anorexică, de aproximativ 55 de kilograme, ce lucrează la fabrica de producție „National Machine”. Duce o viață austeră, simplă, întrun apartament închiriat, ocupându-și timpul cu lucrul la fabrică și cu existența solitară din imobilul doamnei Shrike, căreia-i plătește întotdeauna chiria mai devreme ca să nu uite. Deficitul continuității, impune problema uitării astfel încât Trevor este sortit să nu-și poată aminti cu exactitate cine sau ceea ce este. El pendulează amnezic între un trecut îngropat, un prezent incert și iluzoriu și un viitor în care și-ar putea

1 Thomas Pynchon – Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 846.

88

2

Ibidem, p. 851.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ESEU

găsi pacea și izbăvirea, un fel de iertare a păcatelor trecutului prin posibilitatea amintirii și asumării greșelii. Continuitatea nu mai este a memoriei în cazul de față ci a ne-somnului, adică a Insomniei. Rupând cu amintirile, efortul automat de a sta veșnic treaz nu echivalează, după cum ar fi fost de așteptat, cu o existență continuă, cursivă și logică, prin care totul să se propage în linie dreaptă. Viața cotidiană a lui Reznik se propagă și se desfășoară printr-o linie frântă, sincopată, marcată de spații de ruptură ca într-o înșiruire a literelor într-un cuvânt, dintr-un banal joc de spânzurătoare.

Pentru început vom avea următoarea formațiune: _ _ _ _ E R. Două spații (spațiile finale) au fost completate, astfel încât ne mai rămân încă patru spre elucidarea cuvântului ascuns în spatele spânzurătorii. Cum apare această spânzurătoare în cadrul filmului lui Anderson? Sub forma unor bilețele de notițe de formă pătrată lipite pe frigider, spre a-i reaminti persoanei care și le lasă, ceea ce are de rezolvat în ziua următoare, în caz că ar fi distrasă de cu totul alte probleme și ar uita de fel esențialul. Analizând mai atent problema, vom constata imediat că avem de a face cu un fel de manifestare a Dublului, întrucât persoana ce-și lasă intenționat notițele, pe frigider sau în orice altă parte a locuinței, poate chiar a corpului3, pare că discută cu sine însuși. Ideea s-ar putea reduce la următoarea formulă: Eu îmi las notița (mesajul) iar notița îmi răspunde la rândul ei (îmi spune ceva). Îmi spune ceea ce eu miam dorit în mod expres să-mi spună. Dar oare ce miam dorit eu?

Așadar, prima notiță cu jocul spânzurătorii pe care Trevor Reznik și-o lasă pe frigiderul din bucătărie este un cuvânt format din șase spații în care ultimele două sunt completate cu literele E și R. Ce vrea să însemne asta? De ce și-a lăsat o asemenea notiță și de ce au fost adăugate exact acele litere în fix acele spații? Ori, poate că notița cu pricina nu este a lui? A lăsat-o altcineva lipită pe frigiderul care-i aparține?

Dar cine? Iată o serie de întrebări ce s-ar putea plia foarte bine minții lui Reznik ce formulează și re-formulează veșnic astfel de situații paranoice. Nu ne

vom îndoi nicio clipă că i-ar fi putut trece prin minte nedumeririle respective.

Pentru început însă „Who are you” („Cine ești tu?”). Prima notiță pe care Reznik și-o lasă sieși, întro încercare nereușită de a lămuri o problemă strict existențială. „Cine ești tu?” Da, Tu! Tu, cel care îmi lași mereu notițe pentru a mă încurca și pentru a mă forța să răspund la ele? Tu, acela ce se străduiește din răsputeri să-și reamintească! Tu, Trevor Reznik, un nume despre care aflăm că a fost inspirat de cântărețul și compozitorul american de muzică rock Trent Reznor, născut la 17 mai 1965; – principalul reprezentant al proiectul industrial „Nine Inch Nails” din 1988.

Primul album de studio al „Nine Inch Nails” a fost lansat în anul 1989 și s-a intitulat „Pretty Hate Machine”; denumire ce ne-ar putea duce cu gândul la „Mașina” războinică din filmul lui Anderson atunci când din neatenția protagonistului, Mașina va smulge neiertător mâna unuia dintre angajații fabricii.

Astfel, muncitorul Miller va rămâne fără mâna stângă, tăiată pentru totdeauna din antebraț4. Un accident de muncă, după cum s-ar zice, datorat acționării involuntare a unui buton al imensului mecanism de către Reznik, atunci când Miller își va fi introdus mâna în roțile aparatului pentru a-l debloca. Mașina se pornește exact atunci când ar fi trebuit să rămână tăcută, iar în fundal nu se aud decât strigătele disperate ale prizonierului, captiv în mecanismele durerii; dublate de țipetele de panică și alarmare ale celorlalți lucrători. Miller nu mai poate fi salvat! Conform cronologiei filmice el este prima victimă. Omul fără braț! Așa cum Trevor este Omul fără Memorie, însă el este o cu totul altfel de victimă și din acest motiv n-o putem pune la socoteală din perspectiva menționată. Robert Musil scrisese cândva „Omul fără însușiri” iar un astfel de om am putea descoperi în persoana Dublului lui Reznik, fugitivul Ivan, un fel de întruchipare prin analogie a personajului dostoievskian Ivan Karamazov care, după cum ne-ar spune și psihanalistul Otto Rank în „Dublul”, simbolizează o întruchipare a Diavolului. Într-un pasaj revelator din romanul lui Dostoievski pe care-l reproduce și Otto Rank în studiul său,

Ideea mesajului salvator (anti-amnezic) este exploatată şi de thriller-ul psihologic „Memento” din anul 2000 regizat de Christopher Nolan după o poveste a fratelui său Jonathan Nolan „Memento Mori” publicată iniţial în ediţia din martie 2001 a revistei Esquire, cu Guy Pearce în rolul personajului amnezic.

Pearce îl interpretează în film pe Leonard, un bărbat ce suferă de amnezie anterogradă (incapacitatea de a forma noi amintiri) având o pierdere de memorie pe termen scurt la fiecare aproximativ cinci minute. Leonard este prins într-un labirint încurcat al propriei vieţi, incapabil de a-şi reaminti, dar mereu în căutarea informaţiilor esenţiale, astfel încât de nevoie recurge la diverse elemente ajutătoare, cum ar fi o serie de fotografii realizate la minut cu aparatul său Polaroid, ori chiar la tatuajele impregnate pe propriu-i corp. Ideea mesajului ascuns în tatuajele corpului va fi întrebuinţată cinci ani mai târziu şi de serialul de televiziune „Prison Break” creat de Paul Scheuring, în care ingeniosul inginer BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Michael Scofield, interpretat de actorul Wentworth Miller îşi va tatua în mod intenţionat întregul corp spre a cunoaşte în permanenţă harta şi detaliile închisorii în care a intrat de bună voie spre a-şi salva fratele condamnat pe nedrept. (n.a.).

4 După cum ar spune şi Philip José Farmer în primul volum din seria „Lumea fluviului” („Fluviul vieţii”): „Tata şi-a pierdut o mână, prinsă într-o maşină, iar tu l-ai dat afară fără milă”. (Philip José Farmer – Lumea fluviului: Fluviul vieţii, vol. I, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, p. 86.)

Menţiunea i se poate atribui foarte bine lui Trevor Reznik, care „contribuie” la pierderea mâinii lui Miller şi va fi forţat în cele din urmă să-şi părăsească locul de muncă din pricina încarcerării finale, când lumea din jurul său pare că o ia întru totul razna, dar, în acelaşi timp, conflictul său interior se ameliorează; îşi găseşte o posibilă cale de salvare. (n.a.).

3

89

ESEU

Ivan discută cu Diavolul, adică Dublul său imaginar, și-i spune: „[…] vrând-nevrând, va trebui să te suport o bucată de vreme, îmi dau seama că ești o halucinație. Ești propria mea întruchipare, mai bine zis, o întruchipare fragmentară a mea… a gândurilor și sentimentelor mele, dar a celor mai josnice și mai meschine sentimente. […] Tu ești eul meu, numai că ai altă mutră. Tu spui exact ceea ce gândesc eu…”5 Masca înfățișării Diavolului (a Dublului) interferează și se suprapune întrucâtva cu imaginea originară a personajului Ivan Karamazov ce încearcă să se disculpe de propriile-i trăsături abjecte; de partea negativă din el. Din acest motiv, Ivan pornește o discuție aprinsă cu Dublul său iar Dublul (Diavolul) îi răspunde și-l ademenește. Nu întâmplător capitolul în care este inserată și reprodusă discuția cu pricina poartă în romanul lui Dostoievski denumirea de „Vedenia lui Ivan Feodorovici. Diavolul”. Același personaj excentric, purtând exclusiv același nume (Ivan) îi dă târcoale și lui Trevor Reznik în repetate rânduri, distrăgându-i atenția de la viața de zi cu zi. Din pricina lui, a misteriosului Ivan ce-i apare halucinant la fabrica de asamblare, rânjindu-i sarcastic și mimând dezinvolt un gest mortal de execuție prin tăierea gâtului, va fi distras Reznik și Miller își va pierde brațul.

Când însă Reznik evocă flagranta apariție a lui Ivan la „National Machine”, despre care ar spune că este sudor și că-i ține locul lui Raynolds ce și-a luat între timp o tură liberă, toți lucrătorii, inclusiv supervizorul său Tucker, în frunte cu șeful cel mare, Furman, îl vor întreba consternați: „Care Ivan?” Ivan se dovedește astfel o primă halucinație a minții bulversate și întoarse pe dos a lui Reznik, ce distorsionează realitatea.

Diavolul (Ivan) îi apare atunci când, cuibărit în propria mașină (o camionetă albă, marca Dodge cu număr de înmatriculare NRC 347), Trevor își aprinde o țigară de la cilindrul acționat al automobilului, căzând cumva (aproape simbolic) într-o stare vecină cu somnul (halucinația). De ce-i apare Ivan tocmai atunci? Pentru că în momentul în care personajul Reznik, din viața sa trecută, prezentat ca un macho incontestabil, va acționa același buton spre a-și aprinde țigara în timp ce rula pe „Ruta 66” (grație brelocului semnalizator agățat de oglinda interioară din dreptul parbrizului) iminentul accident se va produce în dreptul intersecției compromise, atunci când micul Nicholas însoțit de mama sa Maria (căreia copilul îi scapă câteva clipe din priviri), va fi lovit din plin de mașina lui Trevor6 (un Pontiac Firebird roșu decapotabil, cu număr de înmatriculare CRN 743), ce nu-și asumă fapta și părăsește imediat locul crimei. Se face nevăzut, asemenea unui Diavol. Cum vom privi acum aceste lucruri? Exact așa cum vor trebui privite! Ca-

n oglindă! Și ce înfățișează de fel Oglinda? O dublare a Realității din toate unghiurile și perspectivele!

Numerele de înmatriculare ale celor două mașini, Dodge și Pontiac nu pot fi o simplă coincidență, ci trebuie mai degrabă privite așa cum sunt și ne apar: în oglindă. NRC 347 este o răsturnare a lui CRN 743.

Dar oare aceste numere sunt alese întâmplător? Vom răspunde la această întrebare dacă ne vom încumeta să apelăm la puțină matematică. Făcând o simplă diferență, vom avea următoarele: 743-347 = 396. Privit ca atare însă, 396 nu semnifică aproape nimic. Descompunându-l în ceea ce se desparte mai semnificativ, îl vom scrie ca o înmulțire, după cum urmează: 396 = 6x66. Avem în ecuația de față nu doar o evidentă aproximare a lui 666, prin alăturarea celor trei de 6 într-o premonitorie ecuație matematică, dar și o anunțare a celorlalte două numere simbol integrate perfect în filmul lui Anderson.

Numărul Diavolului este 666, iar numărul omului sau al lui Trevor Reznik este 66 așa cum neo indică mașina accidentului (roșie prin excelență, însângerată printr-o nefericită răsturnare a sorții!), iar 6 este numărul copilului (mort printr-o diferență matematică: din 66 se înlătură una dintre cifre; secționare accidentală prin centru, astfel încât 66 se desparte în doi de 6). Aceeași operațiune i se poate aplica și lui 666, când din numărul Diavolului se poate extrage un 6 și un 66, ca și cum, împreunarea (întâlnirea) omului cu copilul ar simboliza, după cum ne este prezentat și în film, o coborâre în Infern spre „Ruta 666”. Aflându-se unul în preajma celuilalt, Nicholas și Trevor vor forma printr-un efort comun, numărul lui Ivan.

Un mod de funcționare nu doar a Mașinii care-i smulge lui Miller mâna din antebraț, ci și o altfel de funcționare a celor două mașini duble, împărțite între urmărit și urmăritor între Diavol și Condamnat. Roșu versus Alb: numere curate și numere pătate de sânge, până când se ajunge la aceeași numărătoare: 6, 66, 666.

Să privim însă și cele 6 stadii al Spânzurătorii, așa cum ne apar ele în pelicula cinematografică. Înainte de toate, după cum aminteam anterior, prima etapă a începerii jocului, presupune înșiruirea punctată (liniată) a cuvântului ce se dorește a fi ghicit. Avem așadar 6 spații goale ce trebuiesc umplute cu litere, astfel încât cuvântul dorit să-și dobândească semnificanța.

Alături se află ștreangul proaspăt pregătit, sugerat printr-un L întors, sprijinit de o scurtă linie orizontală drept suport. Prima etapă a jocului pe care o vom numi simbolic „Cuvântul gol”, apare pe peliculă la minutul 22 și 15 secunde.

Cu toții am jucat cred acest joc atunci când eram

5 F. M. Dostoievski – Fraţii Karamazov, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, pp. 788-789.

6 A adevăratului Trevor, personaj de dinainte de amnezie şi halucinaţie, cu Memoria neafectată încă. (n.a.).

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

90

ESEU

mici, deci se cunoaște în mare modul lui de funcționare. Se sugerează o literă, dacă ea își găsește locul în cuvântul imaginat se completează în spațiul cu pricina, dacă nu, o formațiune din corpul omului spânzurat începe să prindă contur. În cazul lui Trevor Reznik vorbim despre 6 stadii prin care jucătorul, adică însuși „Mașinistul”, este sortit să treacă până ce va fi capabil să completeze corect cuvântul propus. Mașina textului va funcționa doar atunci când ultima literă a cuvântului va fi plasată în rând în mod corect.

A doua etapă ce apare în cadrul filmului la momentul 36:19 presupune completarea corespunzătoare a două litere (ultima și penultima) E și R. În daneză cuvântul „ER” înseamnă „ESTE”, însă atâta timp cât el nu are un corespondent lingvistic real în limba engleză nu-i vom acorda o atenție specifică și nu vom considera că împlinește o semnificație aparte (inteligibilă). Pentru al doilea stadiu al spânzurătorii vom propune denumirea de „Este”, sau versiunea ceva mai completă „Cuvântul este…” În cea de-a treia fază a spânzurătorii se propune o primă completare a cuvântului, astfel încât ghicitoarea să-și afle sfârșitul. Cuvântul propus de Reznik într-un moment de înflăcărare imaginativă este TUCKER, numele șefului adjunct ce răspunde de el și de echipa sa la uzina „National Machine”. Momentul apare la minutul 37 și 57 de secunde.

TUCKER pentru că se termină în literele deja prestabilite E și R, dar noua formațiune adăugată „TUCK” înseamnă în limba engleză „a ascunde” sau „a înveli”, iar asta ne trimite imediat cu gândul la scena de la începutul filmului și mai apoi la o scenă de la final, când Reznik își ascunde Dublul proaspăt ucis (pe Ivan) într-un covor de apartament în care-l înfășoară spre a-i masca parcă identitatea și pornește cu el gata de a-l arunca în apă pe timp de noapte, undeva la marginea orașului. În clipa în care covorul îi scapă din mâini și se deșiră de la un capăt la altul pe toată lungimea lui pe o lespede de beton înconjurată de ruine și bolovani, corpul mortului pare că s-a evaporat. Ivan nu este acolo. Stă iarăși lângă el, zâmbitor, îndreptându-i în față o lanternă aprinsă. A fost prins asupra faptului, iar fantoma dublului îl urmărește necontenit. Diavolul e încă aproape (activ). Nimic nu sa schimbat, iar Reznik nu este supus morții în momentul în care se încumetă să-și ucidă Dublul, precum se întâmplă în romanul „Portretul lui Dorian Gray” al lui Oscar Wilde și în alte scrieri ale genului.

TUCKER, dincolo de a fi un simplu nume de personaj, are și o semnificație ascunsă ce trimite la covorul crimei și la fantoma reactivată a Dublului.

Tot aceeași terminație de litere o are și cuvântul MOTHER ce i se substituie lui TUCKER câtă vreme șeful adjunct s-a dovedit a nu fi chiar alegerea cea mai potrivită și corectă. Momentul apare la minutul 49 și 34 de secunde. MOTHER, pentru că Trevor oscilează BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

indecis între două femei. Pe de o parte „chelnerița” Maria ce-i servește cafeaua în fiecare după-amiază la aeroport, iar pe de alta prostituata Stevie alături de care se străduiește să-și întemeieze o relație. Prostituata e mai puțin vizibilă în cazul de față. Cea care se evidențiază pregnant este Maria, mama lui Nicholas, însoțită de Reznik la invitația acesteia la caruselul de distracții chiar de „Ziua Mamei”. De aici și analogia. Însă MOTHER nu e chiar atât de simplu pe cât pare, pentru că grupajul „MOTH” trimite în limba engleză la un „fluture de noapte” sau mai simplu spus, la o „molie”. Coincidență? Sigur că nu! Ce termen l-ar putea descrie mai bine pe Trevor Reznik? Â

Radu de la Afumaţi, asasinat de o ceata de boieri

În a cincea etapă a spânzurătorii, cuvântul MOTHER este înlocuit de MILLER; numele victimei deposedate de antebraț în nefericitul accident de muncă.

Momentul apare la o oră, un minut și 52 de secunde.

Rând pe rând, toate aceste nume de persoane, ori cuvinte alandala se învârtejesc provocator în mintea lui Trevor, stârnindu-i imaginația. Unul câte unul se vor dovedi eronate, iar acum însăși victima va trebui să dea socoteală jocului spânzurătorii. Să fie MILLER cuvântul dorit? În limba engleză „MILL” înseamnă „moară”, dar și „fabrică”, „presă” sau „uzină”, iar ultimele trei substantive se pliază de minune contextului cinematografic prezentat. MILLER, prin însăși semnificația numelui cel poartă, va fi condamnat să lucreze într-o fabrică (uzină) și să-și prindă mâna întro presă, altfel la ce rost Numele ales? În fine, ultima etapă a spânzurătorii, cea de-a șa91

ESEU

sea, se încheie cu scrierea cuvântului corect: KILLER. Momentul apare la o oră, 32 de minute și 27 de secunde. În limba engleză, după cum poate că știe oricine, el înseamnă „ucigaș” iar aceasta este adevărata și mult-căutata condiție a protagonistului ce prin finalizarea jocului se regăsește întrucâtva pe sine. Își regăsește Dublul pierdut. Acum are suficient timp să mediteze. Și meditează! Pedeapsa survine, la fel cum e pe cale să survină și somnul. Se predă de bună-voie poliției, autodenunțându-se, și este condus într-o celulă unde, vizibil frânt de oboseală, rostește în șoaptă, extenuat: „Acum vreau să dorm!” Ultima imagine este o imagine purificată, adică un ecran complet alb.

Criminalul a fost descoperit, adus la lumină, dar fapta sa va fi într-adevăr iertată?

Ora iertării e pe punctul de a-și înteți secundele, astfel încât ora locală să indice întotdeauna unu și treizeci de minute așa cum se întâmplă cu ceasul de perete, ca și cu cel de noptieră din apartamentul lui Reznik, oprite provocator la unison în aceeași fatidică poziție: 1:30. La fel stau lucrurile și cu ora digitală anunțată milimetric la aeroportul LOCAL de tranziție. Întotdeauna o inexplicabilă și inoportună întoarcere înapoi: din timp în timp, prin timp. Dinspre 01:30:02 spre 01:30:01. Și nu o dată, ci mai exact de câteva ori, ca o clipire orbitoare din ochi, când o impuritate s-a strecurat nedorită și clipim deranjați spre a vedea din nou cu aceeași limpezime și claritate. În intervalul clipirii noastre, o întoarcere de la 02 la 01, ca și cum văzând, ne pare totuși că n-am văzut prea bine. Îmi vine în minte acum o remarcă a lui Cortázar din eseul „Ocolul zilei în optzeci de lumi”, tot un fel de distorsiune a spațiu-timpului, cronop și cronotop de labirintică expansiune, de parcă 80 de lumi ar fi

posibile pentru a înțelege mai bine și a da ocol Zilei; acelei Zile ce s-a oprit ca o Mașină defectă într-un exasperant timp al uitării: „[…] de exemplu să vezi că acele ceasului din bucătărie îți arată unu și jumătate”7.

Ce-ar fi dacă? Dacă 1:30, ar fi ora în care… cu secundele ei: Viitor prin Prezent, când toate vor fi (deja) Trecut (deja)… ?

Bibliografie: CORTÁZAR, JULIO [2014] – Ocolul zilei în optzeci de lumi, Editura Art, București.

DOSTOIEVSKI, F. M. [2011] – Frații Karamazov, Editura Polirom, Iași.

FARMER, PHILIP JOSÉ [2006] – Lumea fluviului: Fluviul vieții, vol. I, Editura Nemira, București.

PYNCHON, THOMAS [2010] – Curcubeul gravitației, Ed. Polirom, Iași.

Filmografie: THE MACHINIST (2004) Director Brad Anderson, Scenariu de Scott Kosar. (101 min)

Rest: [Memoria MAȘINISTULUI: Spânzurat în halucinația regăsirii de sine]

Ora LOCALĂ: COMENTATA 01-30-02 bătând spre 01-30-01 (minutul 09:14) IMAGINE De la momentul 01-30-02 Memoria Maşinistului face un efort suprauman de reorganizare şi reordonare a evenimentelor, scăzând inexplicabil până spre momentul 01-30-02. Privind ceasul digital poziţionat pe peretele din spatele „LOCAL”-ului unde obişnuieşte să-şi bea cafeaua servită de chelneriţa Maria, Reznik vede stupefiat Ora LOCALĂ. Însă ora aceasta este întrucâtva inexplicabilă, ea pare că trece dintr-un moment viitor spre un moment trecut, aşa cum se întâmplă adesea şi cu propria sa Memorie: oscilând bulversată dinspre momentul accidentului plasat problematic într-un Viitor ce ar fi putut să nu se petreacă niciodată (în ciuda faptului că evenimentul a avut loc în Trecut, el este recuperat obsesivo-repetitiv în Viitor) până spre momentul Prezent al propriei ne-cunoaşteri. Oscilaţia în cauză, formulează o ipoteză de genul: „Ce-ar fi fost dacă?” Dacă Maşina, Eu, Copilul, Accidentul, Maria, Intersecţia…

7 Julio Cortázar – Ocolul zilei în optzeci de lumi, Ed. Art, Bucureşti, 2014, p. 57.

92

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ESEU

Anton GEORGESCU

MITURI URBANE - Excurs diletant În cenaclul literar se promovează adesea imperativ asumarea/ subsumarea unui mit în geneza unei creații artistice. Ceea ce nu totdeauna implică recursul la cultura clasică, plonjarea în abisurile trecutului, spre eventuala spaimă ori depresie a inspirației (mai ales a) tinerilor creatori. Ei pot găsi surse în vederea respectării acestui canon în zone mai accesibile pentru freamătul lor artistic. În zone apropiate în spațiu și timp. Este comun multor școli de literatură un asemenea canon.

Cum orașul este asociat îndeosebi cu progresul și modernitatea, există înclinația de a-l disocia hotărât de mitologie, care se revendică mai cu seamă de la timpurile imemoriale. Cel puțin asta e accepțiunea curentă față de sfera acestui domeniu. Însă morbul îndoielii ne face, nu să contestăm lucrul, ci să-l punem în discuție. Bineînțeles, adevărații cunoscători au ultimul cuvânt, deși în cele mai multe cazuri el se amână sine die. Desigur, nu numai în chestiuni de mitologie se întâmplă asta, știe cel mai naiv cetățean. Mitologia în Cetate, ar putea specialistul gândi un titlu, pentru un studiu interesant. Să ni se îngăduie așadar să aruncăm o pietricică în oglinda liniștită a lacului, a părții sale mitice/ mistice/ mitologice; care pasămite va fi ieșit pe mal, să i-l lărgească…

Se află printre noi un poet care de la un timp, în faza lui de maturitate, recidivează în raportarea filonului său creator la mediul și reperele urbane. Desigur, după cum susțin analiștii, criticii, simbolismul și alte curente/ mode ale modernității au poposit definitiv în orașe, așadar cu atât mai mult cele postmoderne. Un capitol al poetului nostru, dintr-o carte a sa recentă, Mere în iarbă, este intitulat deci (!) Orașul (vezi [1]). Asta nu înseamnă că Iacob Roman își va fi pierdut legătura strânsă cu rădăcinile…

Dar ce înseamnă rădăcini, în accepțiunea mitică sau metaistorică a cuvântului? Încă din zona timpurie a umanității, orașul (s-)a constituit (într-)o formă semnificativă de existență și de manifestare a oamenilor. De unde până atunci, ca vânător și culegător, apoi de agricultor sedentarizat – ni s-a tot repetat la școală – omul era preponderent în contact și confruntare cu natura, după lărgirea comunității și a spațiilor de locuit, caracterul relațiilor cu mediul înconjurător a(u) început să fie filtrată (e) printr-o componentă socială, dar și de amenajări diferite, într-o privință superioară celei dinainte. A apărut dihotomia rural – urban, neantagonică, dar reală, cu anumite contradicții deloc neglijabile.

Are, așadar, sau nu are mitologia (și) un caracter urban? Încărcătura de mituri care a însoțit evoluția conștiinței umanității, definită ca ansamblu de colectivități, a urmat aceste două căi, aceste forme de existență: cea rural – pastorală și cea urbană. Fiecare cu bune și rele, cu avantaje și dezavantaje, de atunci și până astăzi. Orașul, poate BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

mai ales din pricina aglomerării sociale, a găzduit cu precădere… păcatele. De acolo, din Sodoma și Gomora, a plecat Lot și ai săi, la îndemnul Sfântului, după ce nu i-a izbutit lui Avraam negocierea cu Domnul, spre salvarea acelor urbe (Facerea 18 și 19). Iar acesta este un argument pentru includerea lui, a orașului, ca spațiu distinct, generator de mituri.

Acestea fiind spuse, definiția mitului ne poate apropia de soluția persistentei dihotomii. În Aspecte ale mitului, Mircea Eliade face repetate referiri la civilizația urbană [2]. În subcapitolul Încercare de a da o definiție mitului, cap. I al cărții menționate, citim: „mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al ,începuturilor’. (…) Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin.” (pg.

5). Desigur, sunt referiri la „civilizațiile urbane [care] sau dezvoltat în Orientul Apropiat antic” (pag. 12, dar și 41, 46 etc.), ele sunt altceva decât cele moderne, dar nu mai puțin ele și-au pus amprenta în conștiința și subconștientul omenirii, sau cum li se mai spune, conștiința și subconștientul colectiv. În capitolul IX autorul dezvoltă transferul miturilor în actualitate; un paragraf este intitulat „Miturile lumii moderne”. Vom reveni.

De bună seamă, mitologia nu este îngrădită de limitările spațiale de… locuire, ea are alte repere decât urban/ rural/ montan sau similar. Și totuși, le include, într-o mai mare sau mai mică măsură… Dacă ar fi doar să ne referim la miturile importante ale românilor, Miorița, Meșterul Manole (nu în întregime), diferiți Feți Frumoși și Cosânzene, Dochia, ele cuprind preponderent spațiul rural. Pe de altă parte, dacă ideea, conceptul de națiune are (și) țesătură de mit în structura sa, acesta are obligatoriu o componentă urbană. Intrăm deja în istorie, fără să ieșim însă din mit. Căci „prin descoperirea istoriei, mai exact prin trezirea conștiinței istorice în sânul iudeo-creștinismului (…) gândirea mitică (…) a reușit să supraviețuiască, deși radical schimbată (dacă nu perfect camuflată).” (pag.

106-107). E drept că „Mulțumită culturii, un univers religios desacralizat și o mitologie demitizată au alcătuit și hrănit civilizația occidentală, singura civilizație care a reușit să devină exemplară.” (pg. 147). Nu dezvoltăm aici, cei mai mulți autori avizați subliniază rolul important al constituirii orașelor în dezvoltarea civilizației europene.

Sigur, orașul este locul și conține fermentul tuturor schimbărilor, de la revoluții la pașii progresului (sau invers). Orașul în sine este mereu nou, oricâte vestigii ar conține; ele însă nu dau mărturie doar asupra vechimii sale (eventuale), ci și despre vechimea/ autenticitatea unei mitologii urbane. Iliada, Odiseea, labirintul lui Minos, mitul lui Osiris… se desfășoară în permanent contact cu 93

ESEU

zidurile cetății. Însăși Cartea Cărților consemnează frecvent unul sau celălalt din aceste aspecte, cu particularitățile și aplicabilitatea morală, pilduitoare, respective. Au nu e chiar zidul un simbol mitic, universal întâlnit? Un „mitem”, o… cărămidă a trecutului, a fondului spiritual al comunității noastre. Zidul bisericii, cel al cetății, al orașului – ele se însuflețesc, iar confreriile de zidari și-au depășit în istorie statutul de simple bresle. Atâtea ruine traversează pământul și timpul lui și nu uităm Marele Zid Chinezesc, zidul Berlinului, ale Troiei și altele.

Ne întrebam retoric mai devreme ce înseamnă rădăcini, în chestiunea mitului și a corelării sale urbane. Întrun plan poate mai accentuat spiritual, o bună parte a Vechiului Testament și Noul Testament aproape în întregime au fundalul de timp și loc, decorul și istoria în istoria orașelor. Iată, una din schimbările fundamentale ale omenirii, poate „piatra din capul unghiului” întregii sale deveniri – materiale, spirituale și transcendentale – este găzduită pe pământ de mai multe rețele de așezări urbane. De la Ierihon, cu trâmbițele așezării în Pământul făgăduinței (Iosua 2 și 6) și alte cetăți vetero-testamentare și până la Ierusalim, Cezareea, Thesalonic și Roma ale Noului Testament, toate ne sunt mai apropiate structural decât ne imaginăm, în simțirea noastră de zi cu zi. Dar și în cer ne este promis Ierusalimul ceresc și nu vrem să divagăm prea mult acum… „10. Și în orice cetate veți intra și nu vă vor primi, ieșind în piețele ei, ziceți:” sau „22. Și mergea El prin cetăți și prin sate, învățând și călătorind spre Ierusalim.” (Luca 10 și 13). Mențiuni similare sunt frecvente. (Cetate – înlocuit cu oraș, în redactări recente ale Evangheliei – 2011, de ex.).

Ca un arc peste timp (meta-istoric), întreaga istorie a secretului pierdut al Templului, până la epopeea Ordinului Cavalerilor Templieri și la francmasonii din timpurile moderne și, poate, chiar din zilele noastre, este un mit eminamente urban, mai ales în ultimul mileniu. Și, s-ar zice, generator de ramificații, ca să nu mai vorbim de… complicații: nu numai literare.

Ne-am apropiat de timpurile noastre. Câți, în tinerețea generației lor, dar nu numai la tinerețe, nu s-au afiliat mitului lui Don Quijote? Au luptat cu felurite mori de vânt. Veți spune poate că nu s-a constituit în mit celebrul personaj? Ori că nu e de factură urbană? Nu-i chiar atât de sigur.

Iar fiindcă am ajuns la istorie, ne oprim la istoricul Lucian Boia, cunoscut pe plan european mai ales pentru… demitizările pe care le propune diferitelor neamuri: francezi, germani și, de bună seamă, români. Tradus în mai multe limbi, bibliografia lui este actuală și disponibilă pentru oricare doritor de informare. Deschidem Istorie și mit în conștiința românească. „Definiția pe care o propunem mitului este următoarea: construcție imaginară (ceea ce, încă odată, nu înseamnă nici ,reală’, nici ,ireală’, ci dispusă potrivit logicii imaginarului), destinată să pună în evidență esența fenomenelor cosmice și sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunității și în scopul de a asigura coeziunea acesteia.

Miturile istorice presupun, evident, preluarea trecutului în sensul acestei definiții.” ([3], pg. 8). A mai scris despre Tragedia Germaniei, despre Mitul democrației, despre cel al hegemoniei franceze și multe altele. Este frecvent întâlnit în opera sa atributul urban, ceea ce ne încurajează 94

în modesta noastră încercare. „Oricât de diferiți ar fi românii de germani, să zicem, sunt mult mai apropiați astăzi de aceștia decât de strămoșii daci și romani. Cei din urmă aparțineau unor civilizații „tradiționale” având cu totul alt registru de mentalități și comportamente decât avem noi într-o lume predominant tehnologică și citadină.(…) Oricâtă rămânere în urmă ar fi acumulat, românii prezintă totuși profilul spiritual al unui popor al secolului al XX-lea.

Noi nu ne războim cu miturile fondatoare. (…) În realitatea strictă suntem despărțiți de trecutul îndepărtat, dar, prin actualizarea sa imaginară, trecutul devine o mare forță a prezentului.” (pg. 122).

Miturile se nasc chiar în zilele noastre, sub ochii noștri, spune un distins conlocutor. De bună seamă, căci și noi participăm la istorie; iată, și la mit(ologie). Mitul „Marilyn Monroe”, cel al OZN-urilor ori al cunoașterii (științifice) și… altele. Cineva adăuga, oarecum în glumă, că există la noi, în devenire, mitul… mitei și al „miticilor” (al lui „Mitică”); poate că nu vor apuca să se înfiripe cu adevărat, îndrăznim să sperăm; și post-modernismul trebuie să aibă limitele sale. „Mircea Eliade interpreta deseori ,miturile lumii moderne’ (…) mitul eroului și al femeii-vampir, al automobilului și al repausului duminical”, citat mai jos, în referința [4].

Tipologia miturilor o dă și G. Călinescu, exemplificând la noi: i) mitul etnogenezei („Traian și Dochia”), ii) mitul existenței pastorale (Miorița), iii) mitul jertfei creatoare (Meșterul Manole, în Monastirea Argeșului) și iv) mitul Zburătorului (fără corespondent folcloric, ulterior cu prelucrări). Precizarea o datorăm tot interlocutorului nostru, prof. D. L. Există, putem spune, o anume autonomie a mitului, o evoluție a lui adesea „independent” de conștiința omenească. Ceea ce ne spune indirect Nicu Gavriluță în articolul Hermeneutica binaro-fractalică a „ultimului Culianu” din revista Dilemateca. În paragraful Bricolajul marelui sistem mitic, „I. P. Culianu inversează raportul.

Pentru el, nu oamenii sunt aceia care creează miturile, ci, dimpotrivă, ,mitul este cel care-i gândește, iar rațiunea face eforturi ca să justifice mitul’” (referirea este la I. P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului). ([4], pg.

14). Parcă simțim o ușurare… mistică. Putem astfel percepe și înțelesul „eternei dedublări a istoriei – văzut-nevăzută” pe care o semnalează Gh. Jurma în Mircea Eliade și modelul tinereții, o admirabilă în-fățișare a maestrului lui I. P. Culianu, dar și a altor „monștri sacri” ai generației interbelice (vezi ref. [5], pg. 6). Și scrie: „Cartea, lectura, instruirea intelectuală sunt forme moderne (s.n.) și, deci, camuflate ale inițierii arhaice, cu toate probele, suferințele, metamorfozele străvechilor ritualuri, făcând posibilă și necesară geneza ființei spirituale.” (pg. 53).

Autorul dezvoltă o actualizare a savantului, capitolul Mircea Eliade și mitul tinereții… servind teoriei sale a modelului. Actualizarea miturilor este recurentă la însuși Eliade, care observă „confruntări între unele credințe ale societăților tradiționale și unele aspecte ale culturii moderne” și afirmă „că gândirea mitică (…) a reușit să supraviețuiască, deși radical schimbată”. ([2], pag. 71 și 107).

Or, ce înseamnă toate aceste aduceri în actualitate, dacă nu așezarea, într-o considerabilă măsură, a miturilor în spațiul nostru, în care ne desfășurăm și ne este familiar BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ESEU

și care este preponderent urban, de la un timp încoace; mai lung sau mai scurt.

Orașul sau cetatea… Acolo s-a ivit și civismul (de la civitas = cetate) – sau ceea ce numim noi, astăzi, așa – căci altfel se apără și acționează o comunitate coerentă și compactă la stimulii – prietenoși sau nu – ai mediului înconjurător, decât micile comunități disparate, care comunică mai greu între ele decât cu „râul, ramul” și câte mișună prin ele, și, deci, au un dificil sau încetinit acces la decizii, mentalități coerente și auto-favorabile, care să ducă la reacții adecvate și evoluție pe măsură.

Poezia a fost de când se știe un purtător predilect al mitului. Eminescu nu are foarte multe poeme de raportare deslușit urbană (deși referiri implicite au multe din poemele sale), Privesc orașul furnicar, Împărat și proletar, dar și Memento mori, nemaivorbind de Veneția sau Ai noștri tineri… sunt exemple clare. George Bacovia, Ion Barbu, chiar și T. Arghezi sunt creatori de formație intelectuală și a conștiinței urbană; apoi pleiada de poeți postbelici, șaizeciști, optzeciști sunt tot mai desprinși de sorgintea de sensibilitate a veșniciei care „s-a născut la sat”; cât despre postmoderni, ei se pot desfășura în voie în orice matrice stilistică și mitologică, urmărind să nu calce marginile definitorii ale entității numită poezie. Margini tot mai difuze, de altfel…

Reluând din discuțiile cu Daniel Lazăr, expresionismul distinge (asemenea autorilor biblici, v. mai sus – n.n.) o componentă rea a orașului mare, care alienează și care a eliminat sacrul din viața omului, acesta găsind un remediu în recuperarea mitului, depozitat permanent în subconștient. Pe de altă parte, simboliștii – ca preludiu al modernității, făcând un prim pas spre modernitate – configurează orașul însuși drept mit, un izvor esențial de inspirație. Observăm că ne întoarcem la Macedonski, apoi la Bacovia…

Poezia lumii, mai cu seamă cea occidentală și central-europeană, însoțește civilizația de spiritualitate iudeocreștină despre care vorbește M. Eliade. Încă de la Fr. Villon ori și mai devreme, la Ch. Baudelaire, E. A. Poe, Georg Trakl, până spre noi, W. Whitman, Carl Sandburg, pleiade întregi de poeți ai orașului își revendică sursele de inspirație din acest spațiu. Ne oprim, trimiterea este amplă, este nesfârșită, nu încape aici.

Trimiteri în spațiul mitic se pot desluși de asemenea în Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale, mai spune interlocutorul nostru. Mahalaua, adăugăm noi, ca spațiu germinativ al modernității este de remarcat la rândul ei, inclusiv prin legendele ivite acolo, și notăm referințe literare Sfârșit de veac în București a lui Ion Marin Sadoveanu și neîndoielnic La Țigănci a lui Mircea Eliade.

Diferite saga ale unor familii ori neamuri aflăm în literatura universală, a căror lectură sau vizionare ne-au ținut captivi adesea, pesemne inclusiv datorită încărcăturii mitice a poveștii lor. Familia Forsyte (J. Galsworthy), Casa Buddenbrook (Th. Mann), ținuturile Jalna (M. de la Roche) ori Yoknapatawpha (W. Faulkner) și atâtea alte

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

epopei moderne fac deja parte din civilizația noastră sufletească. Mitul bovaric, M-me Bovary (G. Flaubert) este în modernitate un exemplu ideal, inclusiv pentru fundalul său citadin, metropolitan.

Sigur, nu orice obsesie socială evoluează neapărat spre mit. Nu cunoaștem resorturile genezei miturilor, dar ne putem închipui că o anume persistență – de câteva generații așadar – a unui pattern, a unui model în sfera conștiinței colective conduce în final la constituirea unui mit, văzut prin una din definițiile semnalate mai sus. La fel, ne putem închipui că unele mituri își pierd în timp consistența, referențialitatea, își încheie destinul, inclusiv în operele literare.

Pe de altă parte, este normal să apară contraste, chiar anomalii, legate de locurile existențelor noastre. „Omul modern l-a dat afară pe Dumnezeu din Cetate și acum nu se mai simte nicăieri acasă. (…) Odată legătura cu transcendența tăiată, nu mai putem spera în nimic și suntem deposedați de miturile fundamentale.”, spune Cristina Câmpeanu în articolul Pariul lui Pascal. Discernământul ne este însă oricum necesar și îl citează pe H.-R. Patapievici din Omul recent: „Să fim moderni, dar Nihil sine Deo”. [6].

Iată ce găsim în cartea pe care am semnalat-o la început, a contemporanului nostru, [1]. „În țară e liniște, cât mă plimb prin oraș/ pe fiecare bloc mai crește un etaj./ (…) Într-un gang mai retras, la bar Paradis/ poetul,/ repetă mereu același cuvânt/ într-o limbă secretă/ (…) Funcționarii publici, în extaz/ opresc timpul în loc,/ îl prind, îl înjunghie/ (…) să aibă poporul, ce mânca și ce scrie/ Cât despre cititor, acum da,/ că s-a deschis zăgazul amintirii/ și se ridică ceața, poți pleca!” (La fix – 18).

Dacă privim în jur, vedem, auzim cum se nasc miturile. Și n-am spus nimic aici despre miturile, cum să le spunem?, sintetice, lansate de „specialiști”. Am fi intrat în zona sociologică, de manipulare a maselor de manevră și, oricum, acestea, miturile sintetice, nu rezistă în timp, în orice caz nu prea mult, precum miturile propriu-zise. Tot în zona urbană se află ele preponderent, e drept. Căci la acestea, autentice, trebuie să ne gândim, când spunem că se nasc sub ochii noștri. Autonomia lor, despre care vorbeam, numai astfel se poate înțelege.

Referințe 1. Iacob Roman, Mere în iarbă, ed. Brumar, Timișoara 2010.

2. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, ed. Univers, București 1978.

3. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ed.

Humanitas, București 1997.

4. *** Dilemateca (nr. 61/ iunie 2011).

5. Gh. Jurma, Mircea Eliade și modelul tinereții, ed. Tim, Reșița f.a. (după 2003).

6. *** Dilema veche (nr. 382/ iunie 2011).

7. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, ed.

Albatros, București 1983.

95

ESEU

Daniel MARIAN

La braț cu poezia mea nervoasă. Nicio părere de rău pentru asta: Al dracului am fost, cu patimă în toate. (Ioanid Romanescu: Demonul; Trandafirul sălbatic; Favoare) Am vrut să las mai spre urmă a vorbi despre cel pe care l-am cunoscut aproape de sfârșitul vieții sale – sau altfel spus, aproape de începerea veșniciei. Pe o stradă cu tramvaie, într-o seară bulbucită de furtună, și care a devenit repede aburindă a vin și a poezie. Îmi regăsesc inexplicabil mult din emoțiile vieții, în scrierea sa fără echivoc, în metehnele îmbrăcate ca în haine de paradă, în cumpenele vieții pe care a știut ca de la sine a le planta în versuri, pentru ca mai apoi să trosnească cu ele în limba și în literatura română – și în ființa omenească.

Ioanid Romanescu a fost printre aceia care scoteau poezia din joben, nepremeditat, mirându-se și el că era acolo. Firescul e greu de comentat, și mai-multca-firescul aproape că nu se poate; tocmai pentru că nu e nimic de cântărit ori de pus la îndoială. Cartea pe care mi-a dăruit-o Ioanid Romanescu am rătăcit-o, sau poate am pus-o bine pentru o altă lume. De aceea, ajutat de binefacerile tehnicii, după ce am găsit fragmente din alte trei cărți ale sale, voi face referire la acestea. Ca să știm despre ce vorbim, c-o fi vorba de vreo specie, c-o fi întâmplare, minune, ori defect al naturii – cine știe?!...: „Poeții când există e-o minune/ poeții nu se nasc ei sunt născuți/ poeții nici nu dorm numai visează/ poeții niciodată nu-s prea mulți// poeții n-au religii și nici zei/ poeții nu așteaptă pe la uși/ poeții libertatea nu o sapă/ și-s cei mai îngeri dintre nesupuși// poeții n-au familii au iubite/ poeții bunăoară sunt cu toții/ cei care lasă lumea pentru alții/ poeții curg mereu de-a lungul nopții// poeții au un fel de n-ar mai fi/ poeții niciodată nimic nu înconjoară/ e o rușine să învingi poeții/ și sacrilegiu e să-i naști a doua oară// poeții nici nu știu ce-nseamnă/ a fi nemuritor sau muritor/ – cât o cămașă viața lor durează – / poeții au un paradis al lor” (Demonul (1982) – Paradisul).

ia hleb și te dezvoltă și du-ne în ispită!/ nu-i loc pentru mulțime pe scaunul divin –/ de vrei să te urmăm, fii diavolul! amin” (Demonul – Pater noster).

Iar, Dacă există un Dumnezeu, și eu întotdeauna am zis că există, atunci sigur ne întrebăm cum e Acela, bun, răbdător, atent – ca un părinte, care însă își mai încearcă odraslele, le mai ceartă și le pedepsește, așa, pentru ca să aibă loc culorile vieții în cuprinsul formei acesteia: „Când voi lăsa în urmă numai umbra/ nu spre moarte mă voi îndrepta/ ci în brațele mamei mele//… // dacă există un dumnezeu/ nu poate fi decât femeie” (Trandafirul sălbatic (1978) – Dacă există un Dumnezeu).

Ioanid Romanescu are o cruntă îndoială în ce privește felul în care Dumnezeu orânduiește lucrurile pe Pământ: „Pater noster în creștere slabule/ căruia îi trimitem incunabule,/ azi îți traduc urlând: să fie – îți cer –/ precum pe pământ și în cer,/ de-aproape lumina să ne arate/ pe brânci în genunchi și pe coate!/ cu sfinți între noi, cu atâția experți,/ totu-i perfect-ce greșeli să ne ierți?/ cât să fim alții care pe alții imită?/

Ion Mihalache (n. Topoloveni, 3 martie 1982 – d. 5 febr. 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat)

96

Întâmplarea a făcut ca octombrie să nu fie perfect, așa, echilibrat precum o balanță, cum spun unii că ar trebui să fie; și tot întâmplarea e de vină, că am făcut ochi pe astă lume, asemenea lui Ioanid Romanescu, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ESEU

în octombrie, luna care iată cum poate face să se întoarcă pe dos calendarul vieții; lăsând să se întrevadă laolaltă copilăria, bunul și răul mers al lucrurilor și al stelelor prin vreme deopotrivă cu întrebările copleșitoare asupra sfârșitului: „De cum octombrie apare/ iar scad un an din câți mi-au mai rămas/ și spun: voi duce-o viață ca și alții,/ de toate neghiobiile mă las!// dar-nu știu cum-prea repede se-ntâmplă/ să uit ce miam promis cu-nverșunare/ și mă trezesc bolnav aicea, între cărți,/ ca pasărea care-a uitat să zboare// mă bărbieresc și plâng-în seara asta/ nu-i nici o sărbătoare pentru mine/ dar voi pleca aiurea, prea nu am respectat/ promisiunea clipei cuprinsă de rușine// ...abia plecat, mă simt un dezertor/ din ceruri/ – nu din casa cea oarbă la noroc –/ mi-s grei bocancii timpului pe umăr/ și merg numai să am de unde să măntorc” (Demonul – Mă bărbieresc și plâng).

Iarăși de amintim de câte un colț de viață zgrunțuros, până să ajungem să aflăm că mobila între piesele căreia ne-am învârtit viața a avut mult prea multe colțuri; de Esenin, cum ar fi, ne amintim îndeobște ca

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

de marea împăcare a sinelui cu sine: „Al dracului am fost, cu patimă în toate/ – viața mea a curs întâmplătoare/ – atâtea drumuri am avut în față/ dar am ales mereu câte-o cărare// n-am ascultat de nimeni niciodată/ n-am calculat nimic-și nu e bine –/ ce pacoste de om voi fi fiind? și încă/ nu-mi vine în pământ să intru de rușine// am buimăcit cuvintele, de-a hoața/ le văd cum singure își taie/ o cale-parcă sunt bețivi întârziați/ ce-și vor lua femeia la bătaie// iubirea am pierdut-o, azi câte-o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori –/ și nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia și marii visători!// lacom eram cândva de a avea în preajmă/ prieteni de oriunde-aveam ce să le spun –/ adesea la petreceri trompeta mea de aur/ ca o femeie goală se clătina prin fum// oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,/ copii mă porecleau în gura mare –/ astfel treceam: nepăsător, aiurea/ spre steaua mea bizar strălucitoare// azi mă feresc din calea celor dragi –/ nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,/ mersul mi-a devenit ca al felinelor/ ce se retrag să moară singure departe// am încercat suprema renunțare,/ dar moartea e perfidă și nu din vis ne fură –/ mai bine, deci, să ard până la capăt/ decât să port cenușa cuvintelor pe gură// al dracului am fost, cu patimă în toate,/ greșind fundamental de-atâtea ori/ – și totuși printre fericiți mă număr –/ trăiască poezia și marii visători!” (Demonul - Trăiască poezia și marii visători!).

Fiecare dintre noi ne dăm cu părerea atât de frumos și de copilărește despre cine și mai ales ce suntem, dar cu timpul descoperim că suntem destul de departe de adevăr. Mai degrabă, am renunța să ne mai punem aceste întrebări capital la care cu cât primim mai multe răspunsuri, cu atât ne-am împrăștiat mai tare din propria noastră ființă. Cu poezia, însă, e altceva: „Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr/ uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța/ însă de fiecare dată o conduc/ până acasă prieteni anonimi// nu are glorie/ din simplu motiv că nu și-a dorito,/ nu are religie/ pentru că prea mult iubește viața,/ nu face prozeliți/ pentru că niciodată nu privește înapoi// nu merge în vizită/ nu așteaptă pe nimeni/ nu visează-n culori/ nu se hlizește pentru a obține ceva// are tot ce-i trebuie” (Favoare ( 1972 ) – Poezia mea).

Pentru asta și există poezia, a lui Ioanid Romanescu, a voastră, prieteni din această carte și de dincolo de ea!

Pe Ioanid Romanescu l-am pierdut în acea seară din ochi pe aceeași stradă cu tramvaie, după ce trecuserăm prin ochiul furtunii, al vinului și al poeziei, și pentru totdeauna. Ca și când nici nu ne-am fi întâlnit vreodată, deși cartea din mâna mea îmi spunea că a fost aievea. Iar poezia sa e dovada supremă, de fapt singura care contează, a faptului că a existat. Există.

97

ESEU

Mirela SAVIN

VA FI LINIȘTE, VA FI SEARĂ de Virgil Mazilescu Virgil Mazilescu este unul dintre scriitorii afiliați onirismului poetic, fiind văzut drept un individ care a preferat o viață de boem, detestând, totodată, sobrietatea cotidiană. Paradoxal, ideile cheie ale liricii lui Virgil Mazilescu pot fi extrase din ermetismul barbilian și hermeneustica stănăsciană. Constanta liricii scriitorului, până la urmă, conform criticii de specialitate, o constituie încifrarea semnificațiilor textuale, a simbolurile printr-o falsă acuratețe imagistică și/ sau semantică.

După cum se cunoaște, este un autor care a preferat să-și rescrie textele de câteva ori înainte de a le publica, de multe ori schimbând cuvinte întregi dintrun text. Debutul editorial a avut loc în anul 1968, cu volumul intitulat simplu, Versuri, iar în anul 1970 publică volumul Fragmente din regiunea de odinioară (poeme în proză). Volumul antologic, și cel care de fapt mă interesează în cele ce urmează, a apărut în anul 1979, Va fi liniște va fi seară. Un alt volum publicat este Guillaume poetul și administratorul, în 1983.

98

Poezia lui Virgil Mazilescu este privită drept un soare ce poate alimenta energii diferite (Ilie Constantin), o lirică a limbajului artificial (Eugen Negrici), dar și o formă de misticism (Mircea Cărtăreascu) și cinism exagerat (Gheorghe Grigurcu) ce stă sub semnul famialirismului (Lucian Raicu). În volumul care este analizat, Va fi liniște va fi seară, Virgil Mazilescu dezbate idei și stări aparent banale, segmentate în trăiri minimaliste, totul fiind concentrat într-o formulă existențialistă: ,,și după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din / adâncul pământurilor sterpe -curajul și puterea (omenească)s-au / topit ca aburul // și altceva în afară de faptul că m-am născut și că trăiesc/și că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun / și acum doi ani și acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot / spune //îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa / de față. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în / care(se spune că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută / nu mă mai ademenesc. degetele subțiri care vor săpa canale-n / pădure și se vor întoarce acolo mereu și vor intra încetul cu încetul / în putrefacție? degetele subțiri nu mă mai tulbură” (Prefață). Jocul cu absurditatea exprimării prin cuvinte se dilată și se comprimă pentru că singura realitate acceptată de moarte este voința de a cunoaşte. Astfel, sufletul devine o treaptă care stabilește lipsa de sens a existenței pentru ca putrefacția să domine în lume asemenea răului cu caracter static.

Cele 92 de texte ale volumului au caracter inițiatic, promovând forme ale banalului existențial, în frunte cu moartea fizică, spirituală, viața ca formă de evoluție, inadaptivitatea la mizeria cotidiană etc.: ,,asta ne-ar trebui mai întâi: să pice unul din smirna/ sau din rodos unul cu memorie feroce /și pe motiv că viața este întrucâtva insezisabilă / și că viața este vagă - prin urmare - și așa cum este / să-nceapă el măsurători precise // ar putea fi el arpentorul? măcar toboșarul? / ar avea degetele lui capacitatea aceea rar întîlnită / de a înflori - mirabile visu - la o simplă și pură atingere? / nu știm nimic și se vede că nu vom ști niciodată //și nimeni nu pică din smirna și nimeni din rodos/ nimeni și nimic niciodată și <focul pe care l-au învelit ale primăverii largi ape>” (ar putea fi el arpentorul).

Putem spune, că identificăm în acest text o cvasi influență eminesciană prin faptul că Anima Universală devine Atman, toboșarul căpătând rolul generic al geniului nefericit descătușat de voință. Imaginea focului ce pare a își BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ESEU

găsi resursa de refacere prin apa purificatoare transformă textul într-o formă de catharsis, de ardere a toboșarului care înțelege faptul că viața este mai mult decât o banală atingere și că totul este doar o formă de voință, sugestie, expresie, simbol și încifrare. De aici, și reproșul criticii privind abstractizarea, încifrarea voită a limbajului poetic: ,,cobori din când în când în sat cu pași de stinsă/ fanfară: un băiețandru./ ecoul fără sfârșit al dulgherilor/ un păianjen cu creasta de aur / și chiar cele mai mărunte și mai puțin respectuoase/ dintre in-/ sectele ținutului (ale auzului) coboară odată cu tine.” (serbările, 1). Chiar aș putea să spun faptul că Virgil Mazilescu se folosește de această aparentă încifrare tocmai pentru a evidenția lipsa libertății de exprimare a sinelui într-o lume a falselor valori estetice, sociale și, implicit, morale.

Temele prezentului volum de versuri, cu clare accente narative, sunt timpul, ca formă de regres în sine a ființei (serbările, 2), infinitul, ca formă de camuflare a trăirilor, istoria, ca manipulare a ființei și a societății (serbările, 3, oameni), natura, prin fundalul pentru simbolistica trăirilor (de pe corabie), iubirea, ca formă a banalului cotidian. (prima poveste pentru ștefana). Cu fiecare text parcurs, cititorul descoperă dispoziții lăuntrice diferite, uneori simple, alteori complexe: de la exaltarea în fața stelelor reci ce permit reveria, sub stele reci, la extazul față de minunile naturii, ,,urme foarte adânci pe zăpadă / mulțumirea așchia asta în carne/ lumina tulbure a lunii februarie/ nici vorbă nici vorbă nici vorbă” (legendă), la visul ce permite construirea unui viitor, ca în obiceiul de a rupe hârtiile destinate viitorului, dar și duioșie și respect, ca în epidaur sau luciditatea ce realizează un deplin echilibru între vis și realitate, ,,ea e femeia din vis. pe când străbăteam / o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri / carența și pavăza înțelepciunii carența și pavăza. // și brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis) / sângele ei de pretutindeni și dintotdeauna. picioarele ei / ca două lungi strigăte ale morții pe nisip. / și o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până și zâmbetul.” (până și zâmbetul). De asemenea, se observă și o ușoară notă sarcastică față de lumea contemporană.

Nota constantă o constituie, totuși, ermetismul ce are ca fundament semantismul corespondențelor neașteptate: ,,sub stânca-nzăpezită din privirile /fericiților lumii acesteia / un singur cuvânt îmi ajunge /o vorbă mică mică și îmi recapăt curajul” (magie).

Organizarea compozițională a acestui volum urmărește să sugereze raportul de consonanță dintre cele două realități, Va fi liniște va fi seară, prin încadrarea stării de suflet în starea societății contemporane. Primele 25 de texte pun accent pe gestică, memorie, descriere, următoarele 14 texte lirico-narative prezint o perspectivă naturală panoramică, prinse întro mișcare a privirii, iar restul textelor stau sub semnul evocării. Detaliile liricii lui Virgil Mazilescu nu particularizează excesiv, dar abstractizează peisajul, stările, sentimentele conferind un aer de vechime alterată: ,,ioanamaria și lacrimă unitară a zeului / ioanamaria și suflet de patru săptămâni / plânsul meu încâlcea pădurile / prin nordul acelei moldave cu păduri / cu păduri din nou cu păduri pentru totdeauna / lacrimă unitară a zeului ioanamarina / suflet de patru săptămâni ioanamaria/ plânsul meu cum încâlcea pădurile” (ioanamaria și lacrimă unitară a zeului).

Va fi liniște va fi seară este un volum de versuri ce vizează concentrarea expresiei. Trebuie precizat faptul că textelor publicate anterior li se adaugă un număr de 36 de texte noi care deschid prezentul volum, iar textele deja cunoscute sunt așezate la final.

Caracteristica acestui volum o constituie, aparent, lipsa de omogenitate a volumului prin scrisul fragmentar, discontinuu, sincopat, dar și datorită lipsei majusculelor la început de frază, scrierea numelor proprii cu literă mică etc.

Așadar, spectacolul general al volumului Va fi liniște, va fi seară este creat ca să susțină prin efectele lui de rezonanță afectivă izbucnirea de nestăpânit a limbajului ca formă de emancipare sub presiunea istoriei.

Bibliografie https://www.scribd.com/doc/51651408/virgil-mazilescuva-fi-lini%C8%99te-va-fi-sear%C4%83-1979

Asasinarea lui Mihai Viteazul BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

99

POESIS

Flavia ADAM

poezii „merg printre blocuri o lună verzuie se deșiră în valuri” în turn liniște deasă. nu mai am siguranța că mâna mea este cea care scrie, că dincolo de perete e-o lume plină de miei sperioși. sunt pe cont propriu aici, în turnul de carne al trupului meu, în pustiul rotund și amar dintre două poeme. sunt singură-n mine și știu că întunericul va veni în curând, să mă scape. bilet de adio uneori lucrurile îmi rămân foarte mici constat cu tristețe că nu mai încap în fotoliu în peretele carnivor al trupului meu atunci mi se face urât și nu mai respir și nu mai iubesc iar asta mă împinge mai repede-n moarte atât de repede încât nu mai apuc să las un bilet de adio în praful din aer iluzie să poți simți iluzia căldurii chiar dacă flacăra se află foarte departe de tine. să strângi un glonț în stomac, în timp ce o căprioară îți trece prin față, lăsând urme roșii pe sol. să fii tu însuți iarba de pe mormântul despre care nimeni nu știe că se află acolo, sub picioarele tale înlemnite de teamă.

100

să fii tu frica, mâinile ei, părul ei, gleznele năclăite de întuneric. o pasăre neagră deasupra unui oraș în care toți oamenii au ceva de-mpărțit, mai ales moartea.

4x4 împotriva nopții nu poți face nimic, exact cum nu poți opri fulgii să cadă, să îți acopere paltonul de stofă cu mici cristale de gheață. împotriva nopții nu poți face nimic, deși nimeni nu te oprește să aprinzi o lumină, să te prefaci că e ora amiezii și trebuie să mai lepezi un rând de veșminte. împotriva vieții nu poți face nimic, deși trăiești în camera patru pe patru și te hrănești cu iluzia că-n curând pereții se vor lărgi într-atât încât se vor contopi cu balconul din blocul vecin. autoapărare m-am obișnuit să lovesc în puncte sensibile acolo unde durerea e maximă acolo unde nimic nu alină strângerea cărnii merg printre blocuri o lună verzuie se deșiră în valuri peste părul meu strâns în coc peste dalele din piața de zi peste tarabele cu resturi de pește rămase la discreția muștelor inconsecvență BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

mă mut dintr-un corp în alt corp nu știu care-i al meu care îmi vine mai bine

să pipăi totul și totuși să ți se pară că nimic n-ai atins în afară de șoldul acestui poem

acopăr luna mă surprind alunecând într-o pasăre mă ghemuiesc în pieptul ei mic și adorm implozie de culori: chipul meu cioplit deschizând ochii la final poeții nu mor niciodată îi însoțește lumina îi unge cu mir îi îmbracă îi conduce până aproape de locul în care își iau rămas bun de la semeni și se așază cuminți și parcă mai vii decât alții -ntre scânduri cuibul sunt pe acoperiș taman deasupra podului cu slănină de sus pot vedea tot ogorul grămezile de cartofi mai bine aici nu-mi place pământul în el se-odihnesc milioane de morți Sfinții martiri Brâncoveni

poate că sunt și eu printre ei și tocmai acum cineva lovește cu sapa să mă scoată din cuib aparențe să vezi totul și totuși să ți se pară că nimic n-ai văzut în afară de umbra culcată în fân să auzi totul și totuși să ți se pară că nimic nu auzi în afară de mortul care zgârie lemnul să guști totul și totuși să ți se pară că nimic n-ai gustat în afară de gemul de cireșe amare

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

cardiopatie sufăr de cardiopatie acută dacă nu mor acum e puțin probabil s-o fac în următoarele luni trasez un cerc, mă așez în mijlocul lui, aștept venirea zăpezii mă consolez cu iluzia că pojghița aia subțire și albă o să îmi țină de cald că n-o să-mi ajungă un dram de noroc, să nimeresc pe-ntuneric groapa perfectă.

101

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

poeme „despre liniștea marelui strigăt ireductibil povestesc prietenii plecați în fiece noapte, tangibilă cu înălțimea inimii” dunele de nisip de sub apa mării

zgura incandescentă

fulgere liniare se frâng în fire sonore, cerul trezește stâncoasa furtună, dezrădăcinata spumă a frigului

la răscrucea suverană, strigătul meu mă-împinge mai în față, neatins, apoi urcă ager în moliciunea de leagăn a trupului elastic

lacrimile glaciare scutură staminele oțelite, patul de războinic prigonit spre tunetul rebel, înainte ca strigătele să-nghețe apele arteriale firave

atunci visez pe perna pufoasă alintatul mâinilor, parfumul albastru de lună, orașul tăcut în care cineva sapă, sapă eternitatea, semnul astral al destinelor, pact rupt de-a lungul somnului din ziua când răsadul uman înflorea precum constelațiile cerului

peștera coboară noaptea în găoacea sa, îngroapă despărțirile, capul plecat în cărbunele geologiei, șarpele readus la forma tăcerii desăvârșite în zori, singurătățile încoronate izbucnesc spre strălucirea albă a zidurilor, pe urmele șuvoaielor frânte de ploaia destrămată de flamurile sărbătorii, când raza de mărgean străpunge arhitectura aerului roșu, prin fereastra scobită în adâncimea luminii atunci oboseala cântărește somnul, membrana materiei alungite fără limita depărtării, trandafir abstract în dunga orizontului mantia argintie a cerului se preface în picături urgente, încât umplu sălbatic golul inimii, rezervor de sânge descriind itinerarul oaselor sub un potop lichid mai măreț decât potopul lui noe, care niciodată nu va mai arunca ancora în dunele de nisip de sub apa mării am descoperit locul amintindu-mi o libație a lui ut-napiștim, dar totul a rămas în timp, totul s-a scufundat în distanțe de noapte zigzaguri aeriene și marine trandafir sub clopotul adânc al mării, balansări de pești în oglindă, pietre mai strălucitoare ca-n rai, oțel murdar și smaralde, alunecările astea-s îngeri în armonie vibrantă, în sălbatice primitive lumini, plăpânde țâșnind spre briza scâncind în clătinare seninul, largi cercuri de stele în noapte, păsări bete de plăcerea zărilor albastre, contopind cerul întru salvarea mea, adorându-mă

102

țipătul ultim, plătește și împinge barca, eu nu-l pot nici striga, eu nu-l pot nici urma, cel mult arunc cu piatra roșie filosofală în turnul clopotului să umple lumea de zgura incandescentă, să iau în răspăr fața timpului când nu există ieșire, ocolesc și ocolesc colțuri de străzi, unde nimeni nu mă așteaptă și nimeni nu mă urmează, unde eu urmăresc un om, neghiobul de mine, care se-mpiedică în frunze uscate și pietre tăcute posesiunile apei, coloniile ei apele oceanului se precipită frenetic, purifică zările, paloarea norilor deasupra pământului extatic, otrăvitoare febră cu tam-tamuri de tobe din pielea animalului însingurat acum descifrez numele oricărei lumi, recâștig dreptul de a fi surprins de memoria lichidului surghiunit în lăcașul său, unde persistă adâncul preaplinului trecut lumina minerală repetă transparența apei în jurul pereților, la marginea temperaturilor confuze, în care visul adie ca o lovitură plăpândă în răsuflarea dispărută și o licoare firavă se prelinge din fumul substanțelor nepătrunse sub înalți și inocenți arbori, vântul flutură nostalgia unor lungi fluiere de frunze ude în rafala de ploaie, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

melodie fără cuvinte, în dezordinea monotonă a metaforei lumina lucrurilor șterse spaima vine și umflă noaptea ca o umbrelă pentru a mia oară, agită bezna fierbinte, liniștea solemnă, clipele sfărâmate între menghina pământului viguros și timpul cordial la orizont deodată centrul lumii, tumultuos, cea mai înaltă flacără, sfidarea primejdiei și a rușinii, otrava dulce-beată de foc și vânt paralizia nocturnă strecoară din poartă-n poartă amintirile familiare, surâsul fără nume, fără excepție, ecoul aceleași voci chemând aceeași lume cerul imaginilor se avântă spre bolta adâncă, spre un arhipelag de stele inocente, corpuri vii deprinse să petreacă printre lumini și umbre pe un ecran plutitor, unde lucește splendoarea păsărilor prinse probabil într-o stupidă și grandioasă libertate, promisiune înăbușită în panglici de tăcere și fum pe întinderi nesfârșite aripa disperării persistă sub ploi subțiri până în zori, când călătoria răvășită se sfârșește pe scara fără trepte, fără ecou între polul nord și sud se-nalță excesul de absență, praful și plictiseala, foi scrise și nescrise, mângâierea de zi și de noapte a razelor înstelate pe meridianele pustii timpul, pasăre a noroiului, fabrică o clipă vie la o sută de ani, asemenea focului distrugându-se pe sine în zbor teoria relativității, pe înțelesul lui einstein timpul se despoaie de sine călătorind ca un surâs de raze de lumină prin augustele noastre globuri oculare sunetul cu care se-ndeletnicește vioara (sic) mătură matricea pământului, stelele cu bugede de piatră, drumul sinuos de la abecedarul cosmic la o ființă pioasă

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

cerul înnebunit de rapacitatea ființei veșnic slăvite luminează munții albaștri, aburoși ca adormitele cântece pentru pacea umililor, de unde pe verticala de fotoni coboară din înalturi însuși dumnezeu miluind clipa eternă atârnat parcă de crucea uriașă, fiul omului zorește pasul spre muntele golgotei, la momentul potrivit dau colțul străzii einstein și sfântul petru dușmanul matur, undeva pe dinăuntru-tău mă născusem pe țărmul cerului liber, desen autentic, încorporat în partea mea stângă fatală, elegie gravă, joc în care frații mei aruncau cu pietre în ființa îngrădită de falsa demnitate apoi își depuneau sărutările fragile pe fața albă, fără lacrimi, în prezența celor plecați, ecouri cristaline insinuate în pereți, unde călătoria spre miezul pământului absoarbe șoaptele, cărțile, medicamentele, cu o afecțiune înfășurată în obiecte minime ferm, plin de enigme, traversezi ca un foc nevăzut printre degete portretele dinaintea ta, ambiguă intimitate, fără mustrări și fără surâs, în camera minusculă cu dezolante plăceri nule, deși goliciunea ta e mai mare acum când stelele toate se sting, se anunță cu un șuierat de penitență păsărica invizibilă a sfântului duh, să nu spui nimic nimănui, nimeni nu știe și nici nu va ști noapte tangibilă cu înălțimea inimii în semn de înțelegere am căutat ceea-ce-nu-e-degăsit, amintirea mă sprijină, memoria, deși nu pot duce nimic de aici acolo unde voi regăsi. soarele își pierde nimburile, steaua cea mai îndepărtată se oglindește ca o umbră în cea mai adâncă mare. în lumea întunericului, se aud pașii noștri de oricât de departe ar veni, timpul îndelungat îl folosim precum o floare trifazică sacră despre liniștea marelui strigăt ireductibil povestesc prietenii plecați în fiece noapte, tangibilă cu înălțimea inimii

103

POESIS

Violeta ANCIU

poeme „sunt anunțul necitit de pe un stâlp” 13 azi sunt victima emoțiilor mele dependențe de iubiri deșeuri sentimentale plecări pe repeat ca un imn ce refuză să se desprindă noapte bună despre mine despre tine în seara asta luna arată ca o femeie încruntată

te poartă femei anonime îți dezbracă și ocupă amintirile fără să plătească vreo dată chirie respire greu porți conversații lungi te licitezi și cumperi la cel mai mic preț dar atingi un nivel extrem de saturație dincolo de toate astea îți merge bine te trezești obosit în locuri străine stingi lumina întotdeauna ar merge o tărie cu noaptea asta care nu mai termină de plouat cineva te strânge de braț să-ți ceară indicații spre o viață mai bună.

tu țipă nu te aud oricum când ajungi la tine simte-mă

11

noapte bună noapte bună

nici nu știi ce faci cu mine tu tramvai eu și neobosite

deșeuri sentimentale și sticle goale

ard și mă sting ca să ard iar

mă găsești întredeschisă cu ochii în tavan și fruntea obosită

scoți din mine ce-i mai rău mă recompui în agregați complecși

dimineața ne inversează locurile trenul ăsta vine cu o liniște care nu se mai termină

tu nu vezi ce faci din mine când mă treci prin artere

plecări pe repeat tu înnoptează-n mine.

faci din pielea mea haină de cernut albul și negrul

crepuscul

sunt anunțul necitit de pe un stâlp un oarecare sprijinind cine știe câți anonimi la ananghie.

simte cum se stinge timpu-n jurul nostru și lumea se afundă într-un somn tăcut. degeaba plouă devreme se înserează des ar merge o vodkă dar nu bei tărie 104

despre echilibru copiii care se joacă singuri cunosc inocența solitudinii și tristețea nemărginită din mâinile lor se naște uneori o lume rotundă spre dreaptă unde nu există orizont BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

iar oamenii pășesc agățați de stele. copiii care se joacă singuri se recunosc din priviri căci numai ei știu să descompună celulă cu celulă sufletul morții până la măreție și înapoi să lase o mână caldă ce mângâie și alină copiii care poartă greutatea semnului se joacă singuri.

o așteptare îndelungă o pregătire pentru tragere ce naiv mai așteaptă scrisori astăzi? am un dor care macină voința când încerc să exist în afara lui mă urmărește o alienare pentru care nu m-am pregătit îndeajuns. despărțire în silabe un străin adoarme pe pântecul meu visează și nu știe că-i sorb în somn o durere scursă-n colțul buzelor îi șterg fruntea de coșmaruri și alerg oarbă odată cu el spre o iertare de orice nu știe încă. un străin hrănit din seva mea naște mai repede un somn care să-l cuprindă. unghiuri și compoziții

Burebista

frecvențe poziționez două degete și apăs cu putere urmăresc sufletul cum se șterge la gură de cuvinte străine oboseală posibilități nu-s bune țigările nici percepțiile paharul prea îndreapta liniștea prea anostă aș vrea ceva nefiltrat și-o lumină mai ritmată developez sentimente reprimate

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ne contorsionăm în ritualuri pe care nu le mai putem controla, perseverăm ca niște insecte îndreptându-se cu sete către prădător, alergăm orbiți unul spre celălalt doar pentru a simți cum ne izbim de realități diferite în același timp și spațiu, vrem să doară tare, ca să ne amintim cum e să simți adevărul, se frâng mâinile atunci când se împreunează și simțim, simțim totul, întreg, fără gradații, pe sine, materie, univers despicat până la celulă, pătrundem în noi și trecem dincolo ne întoarcem și-o luăm de la capăt, cum altfel?

105

POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii „Unicul apostol rămas valid în inima mea Mă strigă pe numele mic Împăturindu-i cele trei litere sub aripă” Toate pot fi numite trofee Capul de pasăre măiastră al iubirii tale Melcul ce urcă degetul mic Închipuindu-l Everestul Sau cum Dumnezeu se numește Cea mai mare iluzie optică În care nimeni nu dă cu pietre să o dărâme S-o rostogolească la picioarele sale de Goliat Dar cel mai mare trofeu e iubirea ta Pe care nimeni nu a învins-o Nu i-a retezat creasta de munte Simbolul demnității, coroana regală Dobândită încă de la naștere Pe unde norii se plimbă Trăgând cu pușca Cântând cântece soldățești Despre „mândra mea, draga mea” Ca poet anonim, te înrolezi și tu Pentru a-i orienta Pe cei ce rătăcesc calea Oricum trofeul acesta E povestea ta de mic De când te jucai cu degetu-n țărâna Atunci când îngerul nu era atent Nici alte ființe aflate în poveste Ca personaje create Din necesitatea de-a avea, la nevoie Pe cine da vina Mâna ta de bărbat Îmi cuprinde de mijloc Nădejdea apocalipsa Îmi lipește de trup semnul epsilon Tace împreună cu gestul Atât de albastru Întors către Dumnezeu Căci altă posibilitate nu are Unicul apostol rămas valid în inima mea Mă strigă pe numele mic Împăturindu-i cele trei litere sub aripă Tot ce se întâmplă e în trecere grăbită Prin dreptul oglinzii Răpind imaginea zărită pe calul alb 106

Nu mai pui ceasul să sune în direct Ci în absurdă întârziere Doar doar cineva ca o linie dreaptă Va trece prin îngăduința noastră Doar doar un biet epitet va înțepa Creștetul poeziei Cum o albină lucrătoare Și dulcele venin ne va cuprinde Ne va amesteca sângele În bolul de aur Pe urmele singurătății În pași mici Ca și când ai face cunoștință prima oară Cu felul conștiincios al acului De-a păși pe iile înflorate Am stat o noapte întreagă și am gândit Cum e să-ți faci partea Să alergi printre rânduri Să ai o plăcere somatică În care ziua pierde puțin Din alintul pânzei de in Dar câștigă mult Cât să îți alegi locul de casă Să înalți în mii de triunghiuri Din albastrul său Care îți poți face rost de orice Pentru micile plăceri Ori pentru marea recunoștință Ce dă din casă Mai mult decât ai da tu Doar iia o păstrează Ca pe-o fotografie cu părinții Pe care o ține întotdeauna Deasupra patului Pleacă din oglinda mea Oglinda reflectă o altă realitate Pe care am spart-o cu capul Și acum mai port cucuiul zilelor proaste Încercarea la care sunt supusă E un mod clar de trecere la o altă vârstă În care nu te mai poți afla atât de ușor Fără să aprinzi lanterna Pentru a vedea pe unde umbli BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Pentru a recupera ce ai pierdut Pentru a face lucrurile acum Cum nu le-ai făcut atunci Când osul demnității tale Era verde Și încrustat de dragoste Cu numele meu

Ce nu-și mai găsește locul Între preferințele mele Astfel că Rămân la felul cum am gândit înainte În zig-zag pentru dușmani Și în linie dreaptă Pentru prieteni Ori viceversa?

Ești versul rebel Dimineața Ce nu-și rade mustața pentru nimeni Acel foc de paie Ce creează iluzia de lumina Pe negrul perete Printre mărgele de sticlă Și efectul roz pe care îl pot avea Ești iluzia ce-mi umbla prin geantă Pentru a descoperi aurul tinereții Acea pudră care evidențiază feminitatea Seninul de sub pleoape Dansul step dintre gene Maxima lui cochetărie magnetismul concentrat În aceeași clipă Jumătate cu interes major pentru ce va fi Cealaltă jumătate, adresându-ți-se: „Milord, cât e ceasul Senioriei Voatre De lumea se duce la culcare Ori prea devreme Ori prea târziu Senioria Ta, de partea cui ești Te văd ținând luna în mână Ca pe o minge de ping-pong Așadar de partea cui ești În versul ce joacă la dublu Mizând pe un rezultat echitabil Pe care numai viața îl poate da?” În linie dreaptă Îmi curăț zilele proaste De pe tulpina trupului Încât untul rădăcinii Să ajungă la flori În linie dreaptă Să le hrănească Să spună câteva lucruri În cuvinte cu tâlc Strigătul lor să se strecoare Sub cearceaful nopții Gândind bucuria În mici proiecții Atât cât să tulbure privitorul Să îi demaște gândurile Multe gânduri se aseamănă Coboară același munte Pe mătasea fină și verde A unei picturi Înrămate cu roșu

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Pune dinți de aur Scrisului tău mărunt Pentru a putea exprima Cu zâmbet strălucitor Metafora zilei Lucrul cel mai interesant Pare a fi Modul cum ții pe palmă Stând într-un picior Păpușa de lemn A neputinței de-a te înfrâna De la lucrurile bune care încercuiesc Lucrurile și mai bune Iar tu te substitui îngerului Care îmbălsămează starea Și eliberează din ea Iepurele alb Știi care-i lucru cel mai plictisitor Să-ți săruți umbra peste gard Iar soarele ei Să nu apună niciodată Îngerii casei Așa cum fluturii se descalță, Când se așază pe floarea de liliac, La fel și cuvântul Își lasă papucii la ușă, Când intră în poemul tău!

Nu știe cum să lămurească lumea de mâine, Cu privire la ce se vinde mai ieftin, Căci toate adevărurile sunt scumpe: Ridică valoarea omului, Îi căptușesc haina cu iepuri vânați În lanul de grâu, Unde prepelițele urzesc clipe însorite În fiecare dimineață, Alta decât cea care îți aduce cafeaua la pat, Pentru a schița, în liniște, Potretul zilei, Pe prima filă, Și îngerii casei, Medaliați Pentru rasa lor ariană.

107

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE „Tata s-a dus, mama nici ea nu e,/Colegii mei de bancă s-au rărit Pe ulița din sat doar eu rămas-am/ Zvelt ca uluca și îndrăgostit” La revedere, îngere!

Din tinerețea mea n-a rămas decât pofta de a iubi Mersul relativ drept, primind salutul arborilor caremi dau onorul Și câteva proiecte de cărți, la care noaptea croșetez în gând cuvinte În rest, albul zăpezii domnește nestingherit pe creștetul meu Cele câteva kilograme plecate din mine pe nepusă masă Îmi vor crește concentrația de suflet pe Centimetrul de viață Ieri, cineva m-a îmbrățișat…

Era o femeie, firește, fiindcă inima mea nu primește altfel de îmbrățișări Am strâns-o și eu, cu prefăcută delicatețe.

N-aș zice că…

Mi-a spus ea cu subînțeles Referindu-se pesemne la cele câteva veacuri pe care le-am împlinit.

Vorbe de răsfăț, candori apretate, Peste obrazul meu n-a mai trecut fierul de călcat cămăși Așa încât arată ca fularul care-a gâtuit-o pe Isadora Duncan, Pe palme joacă, vara mai ales, șotronul, un psoriazis Care-mi face degetele care ating aspre.

Poate că unora le plac mângâierile aspre mi-a spus doctorița dermatolog, clipind cu șiretenie, nu e cazul să vă plângeți iar piciorul ei dezvelise prea sus iluzia unui chilot.

Nu mă plâng, în general, de nimic Chiar dacă mă dor îngerii Iar credințele mele în bine au suferit junghiuri.

Reumatică pare lumea în care am crescut Din tinerețea mea n-a rămas decât pofta de a te iubi În rest, interstațiile amăgirii, halte, triaje, ca într-o veche poezie Scrisă atunci când iluziile nu se clătinau Și trenurile opreau în toate gările unde iubita aștepta pe peron 108

E august, plec la mare să înot nemărginire Nu port ochelari încă pentru a lectura valurile Scriu de parcă ieri am uitat să trimit articolul pentru ziar Și-s în mari recuperări de timp De iluzii, De iubire, dar augustul în care m-am născut E o lună care ține mult, ca ploaia de vară, ca zborul pescărușilor De la o silabă la alta La revedere, îngere, mai am să-ți povestesc destule Azi, pe trotuar, vorbește-n vers nebunul S-au dus poeții, unul câte unul Ca-n ploaie de pe pagini o cerneală Ce mică fu a vieții voastre coală Azi, pe trotuar, vorbește-n vers nebunul Și lumea îl privește cu sfială Ce să mai scriu, cum să-ți mai scriu, iubito Nici negustorii nu mai vând cerneală Iar lumea pare toată-n pielea goală Țărm de nudiști cu viață ireală Azi m-a strigat un popă de pe plajă Poete, sunt venit din Bucovina Soția mea te știe pe de rost Îmi spuse el, te știe, bat-o vina Popa-și împachetase pelerina Și nu părea că ține vreun post Și era-n slip, dar nu un popă prost Nebunii, popii, alți câțiva pesemne Mai bagă-n seamă versul pe hârtie Și toți uităm și lumea nu mai știe Că Dumnezeu, în sfânta-i nebunie Făcuse lumea ca pe-o poezie Tu mergi pe linia vieții mele Tu mergi pe linia vieții mele, Atentă să nu-mi luneci din palmă, Pas după pas, mâinile în lături, ca în mersul pe frânghie BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Ce vei face, mă întreb, Când linia vieții mele se va sfârși Căci palma nu ține cât Calea Lactee?

Albul s-a instalat ca o zăpadă Care nu se topește primăvara În pletele-mi ce-au refuzat să cadă

Nimic special Important e să înveți mersul pe linia vieții Ca la șotron, trecând de pe linia vieții mele Pe linia vieții tale Și tot așa, fiindcă liniile vieții sunt fără contenire, Trecând din una în alta Împrumutându-se și sărutându-se la nesfârșit Cele care se nasc și apoi rămân în urmă, Șterse cu buretele de pe tablă, Pentru a desena altele cu creta

Sunt tot buclat, dar strălucind ca neaua, Sunt tot înalt, dar port la subsuoară O pușcă pentru uliii vrăjmași Și care e un pix ce nu omoară

Cui îi spun asta? Ție care dansezi frumos pe linia vieții din palma mea Plină de șolduri și sâni Încât eu am uitat – prima oară – să mă mai uit și în alte părți Știu că nu dormi nici tu Știu că nu dormi nici tu la capătul lumii Acolo unde este ziuă mereu Și tu știi că aici, unde-i noapte întruna Nu pot adormi nici eu.

E prea devreme pentru somn Amintirile noastre se întâlnesc la jumătate de drum Cum să nu le lași să se sărute Demult o făceam noi, amintirile o fac acum.

Tata s-a dus, mama nici ea nu e, Colegii mei de bancă s-au rărit Pe ulița din sat doar eu rămas-am Zvelt ca uluca și îndrăgostit Se uită strâmb băbuțele colege Cum de am prunci, ce naiba m-a găsit, Păi m-a găsit ce voi iscați cândva În sufletu-mi croit pentru iubit E vară, dar ce toamnă-i în priveliști Plouă, ies pinguinii pe la porți, Iar focile dau iama prin băltoci Și urși polari joacă pe luate cărți În lumea asta aprig nefirească Cu clopote ce joacă twist la schit Când se urăsc, tânăr și reumatic, Noi generații care au venit Lăsați-mă să fiu îndrăgostit Și de va fi să mor îndrăgostit ce s-a-ntâmplat cu nemurirea lor?

Ce mai faci, îți e bine Departele așa-i că doare puțin?

La ora asta am fi stat amândoi într-o odaie mică Și poate am fi sorbit o cupă cu vin.

muriră-n ceruri, una câte una, stelele toate, cele ce nu mor în bezne-a dispărut cu totul luna ce s-a-ntâmplat cu nemurirea lor?

Știu că îți sunt uneori insomnie Și tu iubito – mai am dreptul să-ți spun iubito?îmi ești insomnie la fel Nu dormim unul din pricina celuilalt De parcă patul, întins pe două continente, ar fi prea strâmt și nu mai încăpem în el.

cum să ne moară stelele pe boltă învinse de otrava unui nor? decesul ăsta straniu mă revoltă iar mulți se ofilesc de dorul lor

De la două capete de lume De la două capete de univers Ne spunem unul altuia ceva ca un fel de noapte bună Ca și când am recita un vers.

Nu te preface, nu te preface, nu Știu că nu dormi nici tu.

Lăsați-mă să mor îndrăgostit Ce fac, mă văd îmbătrânit în geam,

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

cum să trăiești în lumea fără stele? noaptea devine grea, fără sfârșit cine s-a supărat subit pe ele și, fără a greși, le-a prigonit? murit-au stelele din lumea mea și-n locul lor suit-au felinare sunt mici, hidoase, n-au nimic de stea și ceru-i parcă o secată mare trăim fără o șansă de-nceput trăim cu toții un sfârșit de toate iar sus, un vizitiu nepriceput mână trăsura lumii dezlânate

109

POESIS

Mihai BARBU

CINCI POEME ȘI-UN ARGUMENT. CHIAR DOUĂ...

“Dacă ai fi putut să fii martorul unui moment istoric care ar fi acela?” “Mi-ar fi plăcut să văd cum poți să hrănești 5.000 de oameni cu 5 pâini și 7 pești…” (Lawrence Grobel în dialog cu Bob Knight, faimos antrenor american de basket) I. Cum a sfârșit Submarinul Dox într-un cuptor de pâine din colonia Betrillei Când noi, copiii de pe strada Malinovski din Betrilla, din cauza timpului nefavorabil, nu jucam fotbal/ îl rugam pe Valerică să ne povestească de Regele Mangaia,/ de Grota diavolului roșu, de Corabia piraților, de Nepal, țara miracolelor,/ de Piticii periculoși, de Mumia misterioasă, de Lupii din Tarai, de Diavolii Pacificului, de Prințul nepalez, de Domnița junglei,/ de Vânătorii de balene, de Marea în flăcări,/ de Dușmanul maharadjahului sau de Bandiții din Tibet./ Eram toți cu gura căscată de câte mai știa Valerică./ Prietenul nostru nu se repeta niciodată./ Tot de la el am aflat de Grozăviile mărilor, de Răzbunarea lui Satan,/ de Lupta prințului Ando, de Sticla plutitoare,/ am aflat cine-i Căpitanul Henry, de Insula cu stafii,/ de Epava misterioasă, de Taina chinezului, de Monstrul sfânt,/ de Satul groazei, de Pirații crucii, de Corabia fantomă, de Călăretul valurilor,/ de Rechinul uriaș, de Idolul Indian, de Câinele credincios,/ de Monștrii mărilor, de Hoțul mărgăritarelor,/ de Balena miraculoasă, de Tainele mării și de niște Lumi dispărute./ Dacă trecea de miezul nopții ne spunea care erau secretele Femeii pirate./ Erau seri minunate, mai frumoase chiar decât Serile de la Moscova,/ în care Valerică ne povestea, cu lux de amănunte/, despre toate cele mai înainte pomenite./ Când se întorcea roata, Valerică trebuia să asculte, politicos,/ și poveștile noastre despre Zoia Konsomodemianskaia,/ despre “Marea Bătălie de la Iazul Mic” și “Cum s-a călit oțelul”, despre “Tânăra Gardă”/ și chiar despre “Povestea unui om adevărat”./ El mima, ca un actor cu ani buni petrecuți pe scândura scenei,/ cum c-ar părea interesat și de poveștile noastre./ De fapt, ca să fiu cât de cât, cinstiț, nu era deloc…/ Această atitudine ambiguă a lui Valerică a ajuns și/ la urechile-pâlnie ale cui nu trebuia./ A doua zi, dis de dimineață, mama lui Valerică/ s-a înscris pe tabelul de la cuptorul de pâine pentru ora opt./ Valerică a început, cu noaptea-n cap, să care cu roaba sute de volume cu “Aventurile submarinului Dox”./ Maiorul Bill, al cărui băiat era coleg cu noi la Școala de muzică a profesorului Gorgan,/ i110

a transmis, pe canale discrete, că urma să facă o percheziție/ în care ai lui vor căuta romanele negre ale unui american pe nume Henry Warren./ Brrr… Mama sa supraveghea, cu ochi de vultur pleșuv,/ transporturile cu roabele pline ochi cu dox-uri/. Degeaba l-am rugat pe Valerică să facem schimb cu cărțile noastre, degeaba l-am rugat să ne lase, ca amintire de la el, Fiara roșie,/ pe Stăpânul urșilor sau măcar Vaporul celor pierduți./ Ori pe Omul cu un singur ochi sau Orașul minunilor/. Valerică a fost de neînduplecat./ Când ni se părea că el ar fi fost înclinat să ne facă pe plac,/ mama sa sărea ca arsă precum tovarășa Ana Pauker,/ femeia care împreună cu tov. Gheorghiu-Dej, băga spaima-n burgheji./ Așa că am rămas pe veci neconsolați și n-am aflat /nici azi ce e cu Submarinul fantomă. Și n-am aflat nici ce înseamnă să fii Un popor grozav. După ce a umplut cuptorul cu submarine livrești,/ Valerică a scăpărat, la capătul nopții, chibritele de Gherla și le-a dat foc./ Apoi, mama sa a copt pâinea pe frunze mari de varză/ și, pe lângă ea, a făcut și mai mulți “cocuți”, niște colăcei pe care toate femeile îi ofereau copiilor din cartier./ Am înfulecat cu poftă colacul pe care mi l-a oferit Valerică./ Mușcam și lăcrimam. Colăcelul ăla era pomana/ căpitanului Farrow, a banditului Fernando, a căpeteniei Tulopi, a generalului Gonzalo,/ a doctorului Nokita, a banditului Jim Randle,/ a eroului Bulu, a lordului Clive și a Omului Leu./ Toți, și cei buni și ăia răi, au ars pe un rug comun,/ într-un cuptor de pâine din colonia Betrillei. Bine c-a scăpat teafăr Valerică./ După ce a scos pâinea din cuptor, Valerică a intrat în casă și s-a spălat pe mâini cu săpunul “Cheia”./ (Știți, desigur despre ce vorbesc, e Cheia aia care te face să cunoști mai intim viața și-ți dă/ avânt să-ți cucerești, definitiv, femeia.)/ Apoi, Valerică s-a pus în pat și-a adormit buștean./ A visat, dintre toți eroii de care tocmai s-a despărțit doar cu Fiara Roșie./ Și că la Betrilla, chiar la capătul străzii Vasile Luka,/ va avea loc un cumplit accident de mașină./ Victima va scăpa cu viață dar va avea o față, fața lui…/ Unii ziceau c-ar semăna ca două picături de apă cu Zoia K.,/ alții jurau c-ar fi leită c-a lui Boris Polevoi./ O, boje moi, o, boje moi, urâtă mai e/ și viața de apoi…

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

II. The name of the game Am fost în Creta să-nvăț Arta parfumeriei/ Am tocat și am zdrobit în mojare, alături de meșteri iscusiți,/ stânjenei și șofran,/ crini și măghiran,/ mirt, salvie, căprișor/ și flori de gutui. Le-am pus la macerat,/ am așteptat zile și nopți./ Le-am trecut, apoi, pe toate printr-o pânză de in subțire și suavă/ ca o boare matinală peste munții Apezanon și Valsamonero. / Am limpezit lichidul, l-am amestecat cu uleiul cretan de măsline din Chania/ și am mai adăugat câteva picături din uleiurile:/ de susan, migdale amare, ricin,/ din in și șofran. Acum nu ne-a mai rămas decât/ să-l închidem ermetic în flacoane/ cu design rafinat din Rethimnon sau Hersonissos/ și să-i dăm un nume care să străbată veacurile/ “Numele jocului” e bine? (Would you laugh at me, if I said I care for you?/ Could you feel the same way too?/ I wanna know/ The name of the game…)

IV. Nu vă supărați, ăsta-i “Boulot de Robot”?

Am vrut să mă abonez la un newsletter al revistei “Poetry”./ Mi-au cerut să le confirm că nu sunt un robot./ I Robot? Eu? Nici vorbă! Sunt un om serios care/ mă scol în fiecare zi la ora 7:00,/ mă spăl, mă îmbrac, mănânc și plec,/ val vârtej, la serviciu. De la 8:00 la 16:00/ muncesc pentru mine și, cât de cât, pentru țară./ Sau invers..: Francezii zic că/ viața lor se rezumă la “metro, boulot, dodo”./ Bine, dar viața mea e altfel./ Eu îmi povestesc viața, zilnic,/ de la ora 21:00 la ora 22:00./ De la ora 22:01/ încolo urmăresc toate talkshow-urile de la televizor./ Adorm, cu capul tot mai mare, cu gândul/ la țara mea de glorii, la țara mea de dor…/ Noaptea, mă trece, involuntar, un fior: nu știu dacă a doua zi, dimineața/ o să mă mai trezesc la fix./ Că, doar cu puțin noroc, s-ar putea să n-o mai fuck deloc…

V. Viața în Kato Zagro. Cu punct și de la capăt…

III. Cu chipul tău în sardonix…

M-am tocmit cu mari meșteri cretani să-ți cioplească chipul ca să mai trăiești pe lumea asta și după plecare. (Dar ce-i un semn de mână-n depărtare?) Am avut de ales între marmură și cuarț, matostat și agat, hematit sau sardonix. N-am reușit să le dau un răspuns clar și précis. (Ca să fiu sincer chiar am dat chix…) Mi-au oferit și alte variante:/ cum că s-ar încumeta și cu piatră de Lacedemona,/ cu ametist sau cu cristalul de stâncă./ Cică ultima ar fi o piatră veche de când lumea,/ o cunoșteau și anticii, și care se luminează/ de cum se lasă seara peste București./ Mi-au promis, my sweet love, o imagine mult mai puternică/ decât cea a lui Decebal, aia ce-i săpată-n munții de la Cazane./ Mult mai tare chiar decât cartoful din vârful parului ce cinstește eroii revoluției noastre,/ mult mai subtilă decât aripirile amplasate/ în locul statuii lui Lenin din Piața Presei Libere./ Mi-au zis că ar trebui să mă grăbesc./ Era o ofertă doar de Centenar și că nu mai era timp/ de nici o licitație. (“Parol!” “Oh, ce nasol…”)/ Dar ce mai e una sută ani la scara istoriei,/ la scara lui Iacob, la scara de incendiu,/ la scara 1 pe 1 a blocului nostru?/ Și ce mai e, la urma urmei, un om pe niște scări?/ (“Serios, națiune, nu-i mai bine ca noi să facem nani/ și cei de sus să-și numere, liniștiți, banii?” “Oh, yes!, yes!, yes!, it’s a very good idea, honey…”)

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

La Kato Zagro am așteptat zadarnic să acostezen port pirații,/ veniți de peste mări și țări, cu fildeșul, mirodenii și tămâie./ În port, cârciumarii/ își frecau, dis de dimineață, mâinile/ (atunci când nu izbeau cu putere/ caracatițele de zidurile albe care înconjurau cetatea)./ Grătarele încinse de cărbunii din Valle Nera așteptau/ carnea fragedă a victimelor cu mii de brațe fără de putere./ Căscam gura și-am devenit suspectul din Kato Zagro./ Un pirat m-a sfătuit să-mi văd de treabă,/ să-mi altoiesc măslinii și să-mi cultiv pământul./ “De ce, domnu’ pirat, de ce?”/ “Pentru că la sorocul potrivit, noi pe lacul (încărcat cu flori de nufăr) îți vom lăsa o barcă”./ (“Și cu alde Caron cum rămâne?” “Ca-n tren, stăpâne, cum e prevăzut așa și rămâne!”)/ “Cu barca noastră o să ajungi, fără peripeții inutile, în Insulele Preafericiților…”/ “Și acolo-i așa precum zice Homer?/ ( “Adică?” “Acolo omul trăiește mai ferice, că nu-i ploaie/ Și nici ninsoare, nu-i nici iarnă lungă/ Ci pururea suflare lină adie/ Din Ocean și mângâie pe oameni....” ) „Pe dracu’, Mihalis, pe dracu’…/ E cam cum e și-n Kato Zagro./ Plus, hai, treacă de la mine, vreo câteva tone de mirodenii & tămâie. Că nici pe-acolo nu se știe…”. “Numai atât?” “Ei, bine, dacă ai noroc cu caru’/ (și nu ți s-a defectat măgaru’)/ Și-ai strâns an de an, ban pe ban iar eu,/ precum văd, n-ai nici chelie/ îți poți comanda/ chiar acolo sus, în cer, o/ româncă vie/ îmbrăcată-n ie…”Chiar așa? Nu-i, oare, o altă cacialma?” “Am vorbit cu Elon Musk, déjà, și el sigur ți-o va teleporta!” “Mă învoiesc, bunule pirat, așa să fie!”)

111

POESIS

Ioan Dan BĂLAN

POEZII „Ovală, perna lui de odihnă e Oul lui Brâncuși…“ Ca primul DAT… Priviți-l, e trăitorul surplombei, el se va desface os cu os, organ cu organ , acum încă îi rămân întregi duhul, spiritul și credința că trebuie să doarmă în picioare cu fața spre răsărit, ca boemul schimnic, pentru a avea mereu deschidere în privire.

Ovală, perna lui de odihnă e Oul lui Brâncuși…

Până să-și desfacă oasele, să le adauge osuarelor strămoșești, amintiți-vă cum pornea munca folosind chitanogul, pentru a da găuri în piatră la hotarul dintre lumină și întuneric, umbră și penumbră, găurile care erau precum rănile cicatrizate după dureri și bucurii, cele în care planta câte o sămânță de istorie adevărată, lângă cea a destinului comun… … și întotdeauna păstra zâmbetul trist pentru măgarul care venea de niciunde, (măgarul care poartă pe spate crucea) să dea semnalul zilei însorite!

A dracului, moartea Lângă surplombă moartea ajunge greu de tot , are forma unei târâtoare obosite, nu are putere să intre , stinge câteva lumânări și stele căzătoare , dintre cele rătăcite printre oameni, nefolosite cum trebuie .

Iarna, pândind din pieptul furtunii își ia în serios, ca lupul, rolul de sanitar al societății, se ferește de sulițele fierbinți ale soarelui, apoi urlă resemnată sub razele lunii.

112

A dracului, moartea pândește cu atenție intrarea/ ieșirea din scobitură, îl ține prizonier pe viețuitorul/ îngerul fără aripi care așteaptă ziua în care ursul va reintra în bârlog, moartea așteaptă liniștită ca luna lui Marte în post omul să părăsească ținutul pietrei și-al cărnii…

Viața, cu genunchii tociți de rugăciuni își epuizează rezervele de „lumânărele” de brad, apoi se strecoară către culmi, sub cer, să aprindă acolo stele adevărate, stele semnal pentru oamenii atotașteptători pe toboganul vremurilor…

Stânca, martora timpului Când spui adevărul cu înțelegere, nu poți fi xenofob!

Strigătul Poetului în surplombă Poetul fugar din istoria răsucită, către gloatele de la intrare : - să rămână prin grohotiș falanga macedoneană și legionarii prăștiași, înfometații hiperboreeni și purtătorii de carne fezandată sub șa, alungații maghiari și tătari, artileriștii poloni și akingii turci, călăreții ucrainieni și bezcrainieni, migratorii care au cerșit de la daco-geți pământ și apă, să vină și alții de ne-au călcat glia precum hoardele sovietice, poate ultimii năvălitori din patru puncte cardinale peste Kogayon și Dunăre, peste Nistru și Tisa, peste Carpații Daciei; să vină să distrugă, să fure ce mai e de furat, apoi să plece , BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

să ne lase în pacea pe care o visăm ca pe raiul liniștit din împărățiile lui Zamolxes sau Dumnezeu, să ne îngrijim de oasele celor căzuți cu ochii în stele, și de sângele lor care încă păstrează în pământ pulsul inimii, pulsul puternic al inimii mari numită Țară!

Poetul patriei, poetul apărător al osuarului, poartă stigma veșniciei neamului care nu e de dat , nu e de luat , pentru că sufletul lui e prea mare față de cel al năvălitorilor , pentru că dragostea lui de oameni e prea mare, pentru că de harul adevărat nu se poate apropia dușmanul care poartă pe tălpi praf din deșerturile EuroAsiei, el se bucură de trăinicia stâncii și de anotimpuri, de linia orizontului peste care lunecă lumina, dintotdeauna și acum.

Nod gordian Când visul și realitatea au întocmit nod gordian din rădăcinile și mușchiul, din pânzele de păianjen ale surplomei, Dumnezeu s-a arătat peste Tot. - Cine ești? a întrebat Poetul neliniștit de apariția oaspetelui .

- Eu sunt Eu! i s-a răspuns .

- Dar tu cine ești? a întrebat Dumnezeu liniștit în pacea surplombei .

- Și eu vreau să fiu eu!

El și Poetul stăteau drept, stăteau cumva în ei înșiși, numai stânca aflată în puterea unuia parcă împrumuta puteri de la celălalt.

- Pentru mine Cerul și Pământul sunt deschise! s-a înclinat mândru Poetul .

- Pentru mine Cerurile și Pământurile sunt deschise! a rostit maiestuos Atotputernicul.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

- Ah, ce lume puțină!

Oare de ce tremură fiecare în universul propriu sub steaua lui, în scobitura lui? s-a întrebat El. Atunci Poetul a ocolit răspunsul: în tării îngerii recitau poeme și lumina divină pătrundea peste Tot. Sub semnul întrebării În visul sihastrului singurătatea surplombei împletește bucuria liniștii cu părți din Eden , unde sunt porți deschise, miresme și adieri blânde , cu pacea de sus și de jos, din Tot , pe care o dezbat iubitorii de înțelepciune , iubitorii de lumină și dăruire .

Filozofii Edenului vorbesc limba rară din Kogayon , din Tibet și mănăstiri creștine, din temple și moschei , Poetul și mulțimea se înțeleg și-n esperanto de Rai, limbă predată la zi tuturor popoarelor dezarmate …

Albinele și păsările cântătoare duc polenul vorbelor scribilor care se adună pe culmi și-n poieni, să primească judecații de apoi rostiri sănătoase despre Puterea Supremă, timp și tinerețe veșnică.

Câtă încântare se revarsă din privirile copiilor purtători ai jocului și ramurilor de măslin, câtă fericire au în suflete fetele care așteaptă ursitul, împletind coronițe de busuioc și sânziene în cosițe!

Muzica vieții din vis, întru rotirea totală a soarelui, răspândește note care seamănă cu semnul întrebării și îngerii purtători de stigmă așează la vedere copiile pe hârtii luminiscente, în culoarea speranței.

113

POESIS

Mădălina BĂRBULESCU

Glossă Gnostică și două poeme Glossă Gnostică Totul este adormire Sub o lege de pendul, Ducere și revenire A suflării de credul; Dară tu să te ridici Pe a vieții grea spirală, Prin conștiință să ajungi La Monada ancestrală.

Pretind străluciri de sori, Prin a lor nimicnicie Năzuința să-ți măsori; Toropesc chiar universul Cu-a’ lor jinduri de pitici, Ei vor vrea să-ți afle mersul, Dară tu să te ridici,

Forme vide, chipuri fade, Din cădere plăsmuiți, Suntem noi, a cincea rasă, Iubitorii de arginți; Duelați în desfrânare Ne luăm visul ca trăire, Nu vedem că-n filigrane Totul este adormire.

Tot ce urcă, și coboară În ritmări de archaeu, Ei când Ființa își doboară, Tu o-nalță s-ajungi zeu, Iar prin șapte șerpi de foc, Pe al minții soi nebun Să-l închini și să îl stingi Sub o lege de pendul.

Când ei cred că viața-i una Risipind clipa prin soarte, Amintește-ți revenirea Prin a cugetului moarte; Tu iubește-a firii roată, Îmblânzindu-ți amăgire, Lasă lor a vieții toată Ducere și revenire.

Plăsmuind crucea pe frunte, Sunt făuritori de karmă, Risipind Apa și Focul, Tălmăcesc a Ființei dharmă; La a lor fățărnicie, ‘Toarce fața, căci îți spun, Totul e zădărnicie A suflării de credul.

Văd tarotul ca magie, 114

Decebal

Și să-i lași în a lor lege, Căci tu ai Legea lui Trei, Marea Lojă să-ți dezlege, Nemurirea de îți vrei; Și când ei sunt în tenebre, Fiind a mirilor Vestală, ‘Nalță-ți focul din vertebre Pe a vieții grea spirală. Șapte temple să-ți deschizi, Cântând Soarele-n octave, Și extazul să-I pretinzi, Prin simțirile-ți concave; Căci toți vor să-și facă dom, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Ori prin rune, ori prin rugi, Dar tu poți la SupraOm Prin conștiință să ajungi.

Nu îți vinde idealul, Pe monede, pe comori, Îngropându-ți cu Arcanul, Și-ale sinelui valori; Să-ți cununi a Noua Sferă Prin credința cea solară, Să cobori ca să urci dară, La Monada ancestrală.

Ce vor alții, ce fac unii; Nu sunt nici un bodhisattva, Să mă las în cub de lut, Să-mi ridic șerpi de lumină Pentru cei cu spirit mut; Sunt Esență, caut rostul, Duc secunda la zenit, Fi-voi mâine și de-a pururi, Gnostica ce-am devenit!

La Monada ancestrală Prin conștiință să ajungi, Pe a vieții grea spirală, Dară tu să te ridici, A suflării de credul Ducere și revenire, Sub o lege de pendul Totul este adormire.

Sonetul Păcatului Te mistuie păcatul? Sperai să fie laur, Să-ți faci din glorie grindă De duh, făr' să te prindă, Când din tăciune-ți-nalți minciunile de aur; Sperai ca desfătarea să-ți fie acum consoartă Cu gura-i ponosită, să te îmbeți cu ea, Să-i sorbi alcătuirea în tâlcuri de ai vrea, Să te unești cu zgura ce-ți ’neacă lumea toată; Nu vezi cum îți pătrunde ca ciuma în genune?

Ca visul, ce nu-i vis, în mreje te destramă, Cântându-ți amăgirea, fără de a-ți spune... Îi bucuri nepătrunsul, când lauri îți dezleagă, Îi dai și goliciunea și-al sufletului nume, În crâncene abisuri ca el să te atragă.

Eu nu cred în maya lumii (tribut lui Mihai Eminescu) Eu nu cred în maya lumii, Nici în colbul de la cârmă, Cu nimicu-i ce vrea totul, Pretinzând timpul din urmă; Eu nu gust religii moarte, Nu mă-nchin deșertăciunii, Toate sunt deopotrivă Neagoe Basarab cu familia sa

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

115

POESIS

Adriana BIRĂU

POEZII „De ce avem paharele pe jumătate pline, dar goale trei sferturi mereu?”

LINIȘTE De-ar fi eu să renasc în altă viață ce-mi aleg, când cea de-acum dispare fără ca eu să o dezleg, doar liniște aș vrea să fiu...

Să renunț la a fi ființă, să n-am suflet, să n-am gând, să nu știu de suferință, sau regretul prea târziu.

Să mă lepăd și de dor și de lacrimi glaciale, să-mi jertfesc și fericirea, împlinirile reale.

M-aș lăsa și de iubire, aș sacrifica cam tot pentru starea cea de calm și clipa de fără zgomot.

Acalmie fără margini, pace suspendată-n timp, somnolență, vis de îngeri în seninul cel mai scump.

Să primesc un mic răgaz de la viață, de se poate, și-n tihnă să-mi zac latența vreun mileniu jumătate.

NEALEGERI Înveliș de suflet, carcasă fragilă, Oferită cadou de când ochi am făcut, Ne face văzută prezența în lume Cu ambalajul intact și nedesfăcut.

Cu toții admiră cutiile trupești, Pline, uneori goale, chiar nu contează, Uitând că sunt straie de cărnuri omenești, Ne alese, ce poate ne limitează.

Casa, religia și țara le-am primit.

Suntem pioni pe tablă de șah dată, Mutările ne sunt îngrădite constant, Gândirea ne e mereu comandată De reguli de joc comerciant, ignorant. Și câți dintre noi ajung să strige “șah mat” Sau să evadeze din margini de pătrat?

Pioni de gloată, după obicei obștesc.

116

Și atunci nu sunt lucrurile pe care NU noi le-am ales, cele care definesc Caracterul uman și soarta în viață?

Ele ne fac cine suntem, dau esența, Ce nu poate fi în veci contramandată.

Uităm uneori, omitem sau judecăm Nebunii pioni și legea inculpată, Din propria nealegere venită.

Lemne după reguli cioplite de sculptori, Piese cu fabricarea anticipată, Albe sau negre, oameni cinstiți, infractori...

Matrița-i de la naștere decupată.

MAMĂ NĂSCĂTOARE DE SORȚI Mamă născătoare de sorți și destine în brațele tale strângi cruci pentru toți, cuprinzi fericiri, dar și aprigi blesteme, angoasele din clipe pierdute le scoți.

Ne întinzi cărări fulguite cu zâmbet, ne crești flori sfioase de speranță pe ochi, dar tot tu ne rătăcești fără lumină spre al neterminatelor zboruri priveghi.

Ne apeși greutăți pe umeri osteniți, ne dai sfârșituri și începuturi cadou, iar noi, ai tăi prunci, încercați de-a ta dogmă, admirăm încontinuu al vieții tablou.

Tu, vitregă mamă, nu vezi că ești oarbă și nu-ți împarți averea la fel pentru toți?

Unora le oferi bucurii și comori, Iar altora morgane și numai doi zloți. Încotro ți-e privirea, pe ce drum alergi?

Observă balansul din talerul nostru, căci mantii îți acoperă ochii cei reci cu ceață și joc de lumină sinistru!

Mai ia dintr-o parte, mai pune în alta și permite-ne cumva mai egali să fim, să te privim în ochi cu-aceeași blândețe, că avem un părinte mai drept noi să știm!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

DUALISMUL ALEGERII

dacă brațele-ți sunt goale?

Uneori, să știi, credința ți-e supusă la examinare și teste dificile îți încearcă soarta împovărată, momente care te rup în bucăți și-apoi încă o dată, până îți simți fiecare atom schingiuit de amar, urlând și invocând nedreptăți și cruzimi adeseori, în lume, fără egal.

Ori ți se înfățișează himere a ce-i mai frumos, poate tot ce ți-ai dorit vreodată, vise ascunse sub măști de negare, tentații ce sufletul te costă și au prețul prea mare. Și toate venite când nu le aștepți, când ești dezarmat de aripi în ploaie, când Fata Morgana îți pare unica șansă de reînalțare.

Dezolanții ochi ai șarpelui ascund a conștiinței hipnotizare, adorarea apocrifă a zeiței, năluca succesului, spiralată pe a axului visare spre fală și putere.

Nimeni nu-ți poate spune încotro să te îndrepți, spre ce urme de cărare să-ți ghidezi pașii pierduți.

Fiecare își decide al crucii propriu drum, iar tu... pe care-l vei alege oare?

VIAȚĂ ȘI MOARTE

SUFLET PIERDUT Suflet pierdut... tu rătăcești hoinar prin lumea absurdă și-i cauți sensul, o plăpândă dovadă că nu-ți lași în urmă cioburile fără rost... că nu-i oferi degeaba golului adăpost și că nu ți se destramă în ațe tivul inimii fără să nu-și croșeteze din ele aripi serafimii.

Oare... mai are sens restul trupului tău BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Ca două surori pășesc mână de mână, Finalizând una ce a început cealaltă, Rostogolindu-se cercuri de dulci ironii: Viața și moartea dansau ritmic laolaltă, Pasându-și sfera creată de Dumnezeu Ca într-un joc de tenis al existenței, Pe câmp de neant la care lipsește fileu, Ce nu se finalizează vreodată Și nu se acordă pe podium trofeu. Și așa face întâmplarea: In animarea viață să dea, Precum zborul ce se înalță Din coaja oului crăpată, Purtându-și pe aripi speranță.

Iar sufletul să consfințească O moarte de trup plin de viață, Soarta lui să împlinească Ciclul pur de coexistență.

ESCALE PE LINII Popas tranzitoriu pentru roți de oțel, Peroane apăsate de pași prea grăbiți, Betonul, fierul, cu mult praf peste ele, Ghiozdane, geamantane și ani cheltuiți...

Așteptăm mereu trenul către undeva Prin gări și halte dărâmate, Ruine fără viață ce zac cenușiu, Înglobate în buruieni consacrate.

Dar câtă trăire le însuflețește, Câte emoții pure au impregnate... Și stafii de amintiri ce le bântuie, De uitări și depărtări asasinate.

Bureți ce-au absorbit iubiri și regăsiri, Speranțe, dezamăgiri ucigătoare, Trandafiri cu menirea neîmplinită Sau ocheade de idile viitoare.

Vagoane pe acolo s-au tot perindat Gâlgâind a frivolitate eternă, Ziua defilând cu noi priviri la geamuri Și alte amprente în cursa nocturnă. Și totuși pelicula schimbă doar chipuri În episoadele ei anticipate, Poveștile se conservă ca în formol În stații de căi ferate degradate.

117

POESIS

Cristian TĂNĂSELEA

Poeme „se pot, oare, sinucide astrele?” ziua nopții zilei plângândă noaptea-i șoptește nemurire glasu-i, culori de-ntuneric viața tărăgănește o-ntrebare de nenăscut lumină să mori cu raze pierzându-ți teamă crezând amurg de ce să dai nume, dimineață răsare și dor după noapte trecută ești sigură de trup, de timp ești singură… căutare pesemne trăiesc în sărăcăcioasa lor dispută între ființă, nemurire, remușcare agonie goală, târfă de fiece idee… apoi, zugrav de apusuri evadez singur din culori doar când încerc să-mi fac testamentul în fața constelațiilor care, oricum, nu pot cuprinde o singură stea se pot, oare, sinucide astrele? înzestrare iarăși mă bat în cuiul nebuniei și mă îndrăgostesc… monotonia soarelui, obișnuitul sărut obrăznicia lunii, nefertila mângâiere mă bat nebun cu delicvența supraviețuirii părerilor bat nebun la ușa ideii apăs clanța sensurilor flecăresc un gând ce mă strivește 118

apoi, neputincios, bat in ultim dangăt de clopot totuşi, șansa câinelui de a lătra la lună… cum să nu iubești necuvântătoarele? pierduți cu sufletul traistă vărgată sfruntând copilărește maidane răstignite cerem o bucată de foame de durere nu știm a ne tăinui colțul feței de masă să ne ștergem la gură de ocara ce ne-a fost adusă cu tava necredinței masa cu trei picioare, câine infirm e singura până departe locul pustiu se rătăcește în privirile foamei să cucerim pământurile astea? totul, să ne mâncam la alte mese? să ne înecăm? acolo unde e apa rămășagul din noi e secat... sensul iubirii mi-e uneori străin ochiul cerului îl închipui orb pentru a avea loc în lumea nevederii dincolo de el, nevăzutul e sacrilegiul de a vedea?... …sclipirea vicioasa a ochiului orb plângând fata morgana îmbătată de propria-i himeră urmărindu-ne pe noi, cabotinii perfecți, privitorii tulburi, văzătorii de risipiri,

uitătorii nevolnici? …privirea e doar trezirea în moartea cuvintelor… sensul iubirii mi-e uneori străin maternitate naștem veșniciei suferință cu plânsul nostru dintâi blestem de nătângă neputință cuprinsul prea laic nouă sporim flămânzeala pământului nu încăpem viața devenim poemul nefiirii îl recitam ades mascaradă speranței găunoasa sufletului și, încăpățânată, viața ne slujește în biserici fără icoane, ne suie-n turle fără cruce, ne moșește necontenit să naștem omenescul... acolo te-ai fi întors și-ai fi pierdut gândul zborului tău să te urăsc că nu poți să zbori... nu te puteai întoarce? aripile-ți făpturi muritoare? și mă mințeam că în rătăcirea ta te-ai iubit cu un înger fără aripi, cu penele pierdute la cărți prin tavernele paradisului vândute pe culori proscrise rătăcite în cearșafurile iertării... ne vom întâlni poate, la judecata de apoi a iubirii...

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Andrei CAUCAR

poezii „unii au început să scuture hărțile să nu ne amăgim în casa europelor de tine, mamă – trag din toate părțile” mamă, am dat-o în bară

am învățat-o de mică să plângă

măsele stricate au înjurat de tine și le-am scos afară în frig căpșunarii și fetele frumoase ale nopții sânziene

de foame

mamă, te apăr cu toate cuvintele rupte pe buzele noastre te privesc adânc de tot te privesc de la înălțimea copilului mic ești tot mai mică unii au început să scuture hărțile să nu ne amăgim în casa europelor de tine, mamă – trag din toate părțile poezia e mai grea decât durerea până la marginea cuvântului am mers până la iubire am zis până la râu învățam copilul care am fost să se joace printre cuvinte femeile își amintesc prin copii dați altfel te uită printre tați femeia e otrăvitoare dar nu atât de grav dacă îți ții limpezimea minții ea femeia își caută cuib când oricum trece o pierzi cu amintirea femeia e extraterestră dacă mai vezi o femeie spune-i ce-am zis

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

de ploaie să ningă am uitat-o uneori pe afară iar uneori se mai fură dacă te îmbeți fără tine Doamne trebuie să mai fie undeva o împăcare dragostea adevărată e oarbă crede în toate cuvintele uneori se împiedică alteori o încântă o mână străină îi umblă prin gânduri dacă intri în pădurea memoriei toate le uită – până la uitare de sine întotdeauna ne iartă gândul mă împinge spre pieire se furișează-n așternut peste picioarele mele o mână un oftat trezește tinerețea adormită mă leagă de mă predau în somn când te strânge visul nu mai poți fugi nici apărare n-ai – nici strigăt doar trezirea ar mai fi dar o refuzi cheamă pe cineva să ne bată memoria are o carte grozavă muritoare e cartea dacă răsfoiești istoria îngândurată avem victorii și pierderi de vreme avem ce nu visasem și ne-am speriat că ne spălăm de păcate în aceeași apă murdară cheamă pe cineva să ne bată înainte de culcare – să ne trezească 119

POESIS

femei uitate în ofilire vă întoarceți cu viețile târșite – cu amintiri străine la un bătrân cu umbra tot mai scurtă obiecte pierdute – desperecheate murături zâmbitoare îmi pare rău pentru voi dar trebuie să vă ucid speranțele că altfel vor face pui și vor încerca să zboare cele care nu zboară

să auzi înjurături și lovituri să te împingă de la masa lor să fi fost orfan – întreaga viață singurătatea e prietena cea mai bună oglindă în care mă spăl televizor cu întreaga față a lumii poate umbra de care nu mă tem nici de șerpi – nici de multe

când am văzut că nu te-am căutat până la marginea imperiului acolo își încape moartea averile ei – m-au oprit pe cine cauți – și mi-au arătat cimitirul precum mi-ar fi arătat cerul înstelat de lapte mi-am lăsat capul în palme pe cine să caut aveți ceva dăruit la plecare – nu aveam nicio speranță atunci grănicerul m-a împins înapoi doar o steluță părea că zâmbește în ochii oțeliți credință pe muchie de cuțit rază subțire – înfiptă în cer în stânga prăpădul – în dreapta pierzarea cu tălpile rănite alunec pe îngustă și mă fac că nu e bine și mă clatin îndoielnice gânduri sparg rugăciunile arse pe molatecă tămâie îngerul vine și pleacă durerile vor doctor lângă ele de parcă Mila Ta m-ar fi îndeajuns alunec pe gheața subțire dacă mai cad odată – s-a zis cum era să fi fost învins înainte de a te crede învingător cum ți-ar fi căzut ție istoria ta să fi pierdut de la început până la bătrâneți până și merele acre ascunse în sân până la bucuria cea mică – a bucuriei înainte de a te crede învingător 120

singurătatea și piatra pe care stau deocamdată sunt bine când vine vremea să te compari cu alții aceia care refuză să se arate cu tine – toți o ducem mai prost – mergem la moară și mâncăm până la capăt pâinea adusă pe cenușă – pe vatră – pe realitate acum nu mai poți fi mecanic – ești visător (daniel cristian-popovici iartă-mă că ți-am scris cu litere mici) sunt prietenul tău spune-mi te rog cum se face îmbrățișarea de seară stau pe marginea somnului și te aștept lângă noi se face împărăția iubirii până unde vrei să mergi dragostea nu are hotare – nimic nu are se vor preda și ultimele sate nu mai bătrânii să stea în picioare copiii s-au dus în raiul din vest ursul bate la poartă – cățelul a venit după mere bătrânul noaptea flutură ielele ca la începutul lumii baba întoarce un ciob cu gura în jos dealul viilor e plin de morminte biserica s-a ridicat la cer și a intrat în pământ până la brâu – se vor preda curând – războiul nevăzut e-n toi

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Alexandru CAZACU

Poeme „cristalele lichide nu pot să treacă de la un semn la altul și o rană a ta veche începe să mă doară” Arealul proxim Se dilată aerul dintre clădiri ca un balon ce vrea să înalțe această duminică calmă de iarnă ivită din curtea unei școli acum pustie cu fața umedă de lapovița din ajun Tăcerea bătrână a străzilor cartierului cunoscut și senzația că de fiecare dată arealul proxim se vrea descoperit cum se transformă transformându-te ca și cum cineva ar sui în inimă cuvântul „acum” cu litere de abur Mercurialul Singurătatea ne face uneori transparenți când mercuriarul indică brusc scăderi printre precupeții burgului iar coridoarele sonore și pustii dintre case învăluite de miresma gutuilor se revoltă Tot ce afli obiectiv pare tern și lipsit de substanță prin bovindoul sufrageriei unde mila amestecată cu resentiment coboară printre lucruri ca un personaj animat din spoturile publicitare Auzi cum mătasea broaștei se întinde peste tuburile fântânii cristalele lichide nu pot să treacă de la un semn la altul și o rană a ta veche începe să mă doară Ne ascundem în toamnă Suntem călători ce ajung mereu la spartul ospețelor când Octombrie devine o fata morgana care adună repede clipele frumoase iar cerneala proaspăt uscată pe litere la început de paragraf seamănă cu plopul înalt cu aripi de ceață Soarele cade cu încetinitorul în lacuri și ne ascundem în toamnă ca într-o sală de armuri a unui castel

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Mâinile apropiate a rugă sunt capcane și adăpost pentru păsările ce umblă printre zile Privim în jur cu ochii măriți așa cum primesc vești neașteptate bătrânii și suntem siguri de iubirea noastră precum scoicile de marea ce o poartă înăuntru precum zidul de locul în care se va nărui Bemolul serii de Noiembrie Praful se înnoia peste așezările în pantă și mâini avare cumpăneau bemolul serii de Noiembrie când absențele veneau încet cu pași moi de panteră prin agonia orchestrei de estradă Nici o îmbrățișare nu ni se ierta Macatul unui hotel de periferie se punea în geamuri Un înger trecea înaintea noastră cu o sabie de raze în mână Aurul și argintul sleit al ceasurilor luau ostatec urbea unde nimic nu se măsoară nimic nu se alege iar fularul tău părea un steag alb ce nu a putut lumina începuturile Custodele Duminica văduvind en-hiver printre căsuțele plajei rămase ca un șir de chili prin portul din care nu mai pleacă corăbii și nici altele nu mai sosesc iar trecutul este chemat asemenea unui custode Poleiul își întinde oglinzile prin centrul urbei unde statuile ne caută cu privirea iar chiciura restaurează lumea albind-o Ca un opaiț la fereastră în serile lungi va rămâne palma ridicată drept salut de bun rămas Nădejdea stă peste îndurări cum migratoarele ostenite pe catarge și mirese de ceață mângâie aripile corbilor

121

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant“ știu că exist de fiecare dată la capătul celălalt unde exist lumina mă trage pe sfori când vorbesc cobor un conținut în viermele din miezul lucrului un dumnezeu trist și mânjit de frică bate scurt îl port de mână ca pe un copil trei umbre mici se sinucid pe unghiile rele tu

cel de-al treilea următorului fața următorul următorului îi mănâncă răbdarea și tot așa în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant disperarea plutește pe mese purtând pământ ea înghite de-a valma pământ aruncă peste trupuri pământ etc la capătul ei o bătrână cu ochii albi îi împletește haine pentru șerpii din păr ea duce pe cap o balanță peste gol s-a lăsat frigul

îmi spui povești

cortina

cum să ucizi bucuria

sfinți în iarbă

pământul s-a curbat a semn de întrebare ca și cum părul i-ar fi întunecat pentru o clipă privirea sau ca și cum s-a aplecat să își lege ceva sau ca și cum din siguranță nu se naște nimic doar o ușă în negru arsă poate de-un piroman în alb

adevărul trecea prin mulțime cuminte și gol dar mâinile atât de negre de albe dar mâinile atât de mari sau de mici ai fi zis că poartă vălul pe ochi

dar în golul astfel creat cât de la un cuvânt până la alt cuvânt s-au așternut mese de sărbătoare tablou se mănâncă după program în mod organizat civilizat neconversat primul îi mănâncă celui de-al doilea ochiul stâng cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea ochiul drept 122

și ei au strigat un război în mintea nebunilor și ei au strigat umbrelor ce au dat începutul altui chip îmbrăcat în armele sale și ei au strigat la limpezitul împrejurului punerea pe dinainte a trupului pe când tăcerea se lăsa peste poate

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

POEZII „Te-am așteptat. În mare.

Purtată de clocotul amintirii Unei alte vieți.“ ANOTIMP La tâmpla ce strigă a toamnă, Nepăsător, fără cuvinte, Mă răspândesc în miresme De vară.

Când mâinile tale-mi Sculptează trupul și sufletul În rostogoliri Incandescente De primăvară ÎMPOTRIVA DEȘERTULUI Iubite, păstrează devremele-n noi Cu vâsla memoriei. În voia valului Să lăsăm să ne locuiască Sărutul Așezat pe inimă De pază Împotriva deșertului.

FĂ-ȚI TIMP Fă-ți timp Să bei cu mine o cafea.

Ca mâine vom porni Către noi spații, Și-om colinda Străini prin constelații Fără-a ne aminti Ce-am fost cândva.

Fă-ți timp Și hai să povestim de noi, Să scuturăm ciorchinele Iubirii, Și să nuntim cafeaua Înseninând ca mirii Cu floarea tinereții Pe-al inimii altoi.

Mister divin Strecoară ceașca fină.

Ce vieți a frământat?

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Și câte patimi Netezite-n tină Adăpostește azi Când ți s-a dat!

Nu vezi amintirea Cât doare?

Fă-ți timp Să bei cu mine o cafea.

Poate-om putea păstra A ei savoare, Când fi-voi porțelan Tu, fulg de nea, Și îmi vei picura A ta răcoare.

Fierbinte e inima ta Mă topește valul năvalnic!

Plutesc!

Mă porți în coaja soarelui.

MÂINILE TALE Mâinile tale, murmurul viselor Dintr-al nescriselor slove cerești, Mâinile tale înfruntă clipa, Strunind aripa.

Tulbură pacea și rostul.

Mâinilor tale Cine le știe-adăpostul?

Mâini dăruite spre veșnicie, Cel ce le știe, ia apa vie.

Tăcut s-or cerne doruri astrale.

Vor să le știe mâinile tale?

PRINSĂ Te-am așteptat. În mare.

Purtată de clocotul amintirii Unei alte vieți.

Te-am văzut.

Atent la perlele de pe margini.

Ce frumuseți purtai!

Prinsă-n scoică, șopteam.

Mă scufundam Cu fiecare zâmbet. Știai?

VALUL

Mi-am topit moartea. De fericire. În rafale de foc Trupul meu Te adăpostește.

Albeața-mi plină De taină - barieră Timpului furat!

CÂNTEC E-un cântec Sufletul meu.

Parfumuri de flori Se ațin, Cu raze de soare Ce vin, Și-mi scaldă ființa-n ecou!

E-un cântec Întreg trupul meu, În tot cel cuprins, Tălmăcit de razele lunii Și vâslele Sângelui tău.

VARĂ Eram, în vară Și barcă și mal.

Sărutam depărtările Cu inima înotând În aval.

Soare, libertate.

Răvășirile noastre. În vară. Eram..

Eliberează-mă din strânsoare!

123

POESIS

Bianca DOBRESCU

poezii „e poezia de joi seară pe care nu mi-ai recitat-o niciodată cu intonație“ Cu tine fără de tine fericirea-i primul zâmbet din mai cana de vin fiert neterminată cât încerci să mă ții de mână stângaci e poezia de joi seară pe care nu mi-ai recitat-o niciodată cu intonație e prima noapte în care m-ai îmbrățișat străin și fugar e primul pantof rupt primul pas desculță pe asfaltul încins din București, întro noapte de vară fericirea-i un cânt uitat demult în timp ce tu mă amintești așa cum sunt și din dor cu dor eu dor Cu bunul simț în buzunar data viitoare vorbește-mi despre mașinării zburătoare (cu care faci salturi prin tine însuți fără să fii acrobat) conștient că au trebuit să treacă optzeci de generații ca eu să apar o mulțime de oameni mari și mici care nu beau un pahar de apă pe stomacul gol dimineața și nici nu-și imaginau viața într-o garsonieră de 30 de mp din berceni. În viteză alerg cinci minute și ceva la foc automat repede cât ține californication de la red hot chili peppers repede sunt o stare constantă pe care uiți că o ai repede pe care n-ai idee cum s-o mimezi repede mult prea absorbită de propriile-ți trăiri repede mă descifrez în căutări disperate repede să nu mă plictisesc repede și total nebunește.

Dacă ne-am vorbi ți-aș putea spune că sunt cel mai bun ascultător pe care nu l-ai întâlnit vreodată și de care n-aveai habar că există m-ascult povestindu-ți cum mi-a trecut ziua peste ce oameni am dat peste ce oameni mi-ar fi plăcut și nu mă zgârcesc niciodată în detalii aseară îți povesteam cum m-am împiedicat de comete 124

și am rătăcit o vreme aiurea drumul spre mine însumi… care de fiecare dată e pavat cu alte mărunțișuri (supărător, parol!) cine ți-a spus că te regăsești aceeași bucată de om modelată prost și-a bătut joc de tine oricum nimic din toate astea nu contează cât îți pierd timpul îmi repet un discurs despre șoareci și hamsteri pe care n-o să-l spun niciodată așa cum mi-am închipuit.

Așteptând... s-au golit de sinea lor toate tuburile cu vopsea pe chipul tău… un șevalet așa, cu degetele mânjite de timp schițez rafale de vânt și-s zile de februarie și pânze-n gând în care doar soarele-mi ustură buzele crăpate iar eu? cânt…

Din dor, cu dor umbrei mele, conștientă de propria existență (fiindcă primește inteligență artificială de fiecare dată când dansez în semiîntuneric) îi place să o întrebi ce a mai făcut în ultima vreme sau dacă e fericită.

Din depărtări mi-ai spus că oamenii care-și povestesc viața se sfârșesc nu te-am ascultat nici atunci și nici acum când ești doar cânt în gând sau strop în vânt. În neatenție? AS mă analizează cap-coadă (înjur în gând) începe cu vânătăile cu care nu mi-e rușine să mă prezint lumii și nici să le repet același pretext obosit dar convingător din grabă.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Gela ENEA

poeme „cineva strigă cineva moare altcineva tace” dacă nu te grăbeai așa acum aș fi stat de vorbă cu tine în timp ce tricotam ciorapi de lână/ mănuși pentru toate iernile viitoare dacă nu te grăbeai așa găseam în mine resurse/ minerale de răbdare curată să-ți fac o flanelă pe sub pulpanele acesteia să încapă toate femeile tale friguroase alea care au pândit întreaga viață doar să te fure naivule plecau pline de dragoste din cap până-n picioare cu ce rămâneai de la ele tot la mine băteai în ușă știam după cum vibra metalul clanței și degetele mi se curentau pe andrele că te-ai întors aveam gata mănușile ciorapii/ flanela o lucram când dădeai semne de nerăbdare bricolaj de stări contradictorii mângâieri chinuite transpirație rece bufeurile malpraxisului amoros dacă nu te grăbeai așa eram acum împreună doi bătrânei împărțind același tub de corega aceeași liniște brumată și norocul că eu știu să tricotez

aș spune o rugăciune pentru sănătatea autocarului o rugăciune pentru sănătatea tablei a motorului a roților știu că tranziția de la dumnezeul soldaților la dumnezeul nostru depinde de acest autocar de efectul calmant al unei certitudini *** dacă dumnezeu s-ar deghiza în pilot kamikaze ar cădea între noi m-aș oferi să-i fiu masca de oxigen poate m-aș preface într-o branulă să-I pătrundă oamenii în vene asemenea unor medicamente l-ați văzut vreodată pe dumnezeu rănit de amploarea borurilor eternității sale v-a rugat vreodată să-i ghiciți în palmă norocul a pândit din spatele ușii să audă ce-și spun iubiții când nu mai sunt iubiți l-ați simțit cum cerșește uneori liniștea unui crematoriu efectul halucinogen al florii de crin pe mormânt atunci dumnezeu ar fi cel mai frumos ar deveni unul de-al nostru cititorului

Sinai mitraliere stau prinse-n șuruburi de foc și de fum sub cerul Sinaiului asemenea unor păsări care-au pierdut instinctual migrației cuibăresc în palmele fiecărui soldat ziua își întinde pelicula străvezie lungită de spaimă între puncte de control câteva taburi sfidează liniștea inima se încăpățânează să bată ratificând curajul de a exista în anticamera dizgrației încleștez mâinile pe mânerul sacoșei calculez inventare două cornuri cinci curmale cutia cu suc și sticla de apă privesc ceafa șoferului din autocar gulerul tricoului răsfrânt transpirația între canturi de carne mă uit la perdele la geamuri mă uit afară îmi trag privirea înapoi o ascund sub ipocrizia somnolenței induse cineva strigă cineva moare altcineva tace BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

vino mai aproape lasă ochelarii de o parte lasă lumina stinsă/lasă ușa închisă minți întârziate pe același peron cubist postulează sinucideri colective vino înainte să întreprind ceva sfâșietor/ceva să scoată toți sfinții din arhivele cerului mă clatin în mine mă izbesc de fantasma ta supraponderală cititorule/atemporalule istoria personal mie poți să mi-o spui cu cine ai luptat pe cine-ai cucerit ce imperiu ai ruinat până la mine viața e pe sfârșite poezia e pe sfârșite am tras o linie dreaptă între ele pe acolo să calci să nu te-apleci să nu te uiți în jos am păstrat pentru tine poemul acesta se întinde se subțiază îmbălsămează săgeată și arc

125

POESIS

Gabriela ENESCU

POEZII „Cuprinși de colaps să murim apoi în iarnă să-nflorim când gerul ne îngheață.”

Nu știam Ce pot fi eu când tu nu-mi ești?

Din pântec pruncii mi-i golești și-mi cerni păcatul firii.

Ce-mi poți fi tu de eu nu-ți sunt?

Cuvânt spurcat pe-un legământ în iadul rătăcirii.

Credințe noi în zei și regi de care astăzi te renegi și-abdici de la trezire, țărână printre pași uitați pierduți de noi și depărtați își cântă-a despărțire.

Priveam la ceruri uneori și nu știam că-mi cazi în zori în trupul ce m-apasă, că drumul ce-l știam comod îmi va părea un episod iar viața-mi ne-nțeleasă, că timpul ce-l doream stabil e încă putred de labil în toată-mi închisoarea...

Iar zâmbetul ce-l țin ascuns, de zeci de ani e nepătruns, ca ochii-mi și ca marea, că ploaia ce mi-ai dat-o-n zori mă umple încă de fiori și-mi seacă disperarea, iar arșița din trupul meu îl cheamă chiar pe Dumnezeu cu toată îndurarea să-mi ardă spicele ce-mi cresc de când pe tine te iubesc și-ți torn sămânța-n coapse, iar trupul ce mi-ai dăruit la viață el m-a osândit prin câmpuri de mătase.

Te vreau prin paturi c-o mărgea să strângi puterea lumii-n ea, cuprins de desfrânare, să-mi uzi dorința ce-o resimt în uniunea ce-o consimt și fără ezitare să smulgi din mine tot ce-i rău și să-l azvârli apoi în hău 126

prin gemete de viață – cuprinși de colaps să murim apoi în iarnă să-nflorim când gerul ne îngheață.

Pomul iubirii Gânduri... ce mă dor și mă cheamă spre visare, Mă aduc pe țărmul clipei și mă seceră în mare, Mă cunună cu Apollo și mă plimbă prin palate Dar mă pierd în rătăcirea sufletelor mutilate.

Cad... genunchii îmi trosnesc, iar din oase-mi curge sânge.

Fruntea mi-a atins durerea și prin ochi ea se prelinge...

Mi se cerne printre tâmple și-o sădesc în rațiune Iar din templu’-nțelepciunii, chipul meu se recompune. Și-mi cresc crengile pe trunchiul agoniei din extaz Și mă-nalț dintr-o furtună de iubiri... ca un talaz! Îmi scurg roua în nectarul florii ce se coace-n soare Și-mi spun tare că: Tristețea, chiar de-i mare, nu mă doare!

Tu, ce-mi ești și zeu din ceruri și vindecător de ciumă, Îmi ești paloșul de aur când ursita se răzbună.

Mă ridici din focul vremii și îmi stingi tăciunii firii Iară apa ce mă spală o verși pomului iubirii.

Prea puține...

DO îmi Doarme iară pe cearceaful alb și îmi fură visul ce se pierde-n larg...

RE te Reînvie, iar din ochiu-ți slab plâng tăceri de aur ce-n timpan se sparg.

MI te Miluiește cu agheasmă mare și te spovedește cu o lumânare...

FA te Face aspru, fără de-ndurare rupt de tine însuți, fără de iertare.

SOL îți Solvă gândul scurs între genuni și ți-l adâncește, să nu te răzbuni...

LA te Lasă singur prins între furtuni otrăvitoare, ars de goliciuni.

SI îți Simte pulsul ce-n bătăi se-ascunde, iar în pieptu-ți rece nu îți mai pătrunde...

DO te Doare-acuma, dar nu-ți mai răspunde fiindcă...GAMA vieții doar de NOI depinde!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Gabriela FECEORU

poeme „noi eram atât de distanți fiul nostru este unica dovadă a intimității noastre împreună” conviețuiam împreună de 3 ani n-aveam mamă/ tată decât la celălalt capăt al țării și nu veneau niciodată la mine și nu mă sunau niciodată doar eu sau uneori mama când credea că am murit cu hainele în mâini și haine pe jos. saci pe care nu mai știam unde să-i ascund și mai ales că totul trebuia spălat când maică-ta m-a făcut curvă la întoarcere fiindcă cearceaful pe care dormiserăm noi era pătat de sânge că eu îndrăznisem să mă culc cu tine deși nu am vrut și tu. mă simțeam mult mai singură între pereții tăi reci și în dreptul tabloului cu fiica ta despre care mi-ai zis târziu despre nevasta ta cu care erai în divorț și care mi-a trimis mesaj în spam. tu veneai în camera închiriată de noi și îmi spuneai senin că e adevărat totul și că într-adevăr uite foaia de chemare în tribunal. m-am aplecat peste foaie și-am citit până n-am mai văzut decât foaia albă. continuai să vorbești eu deja nu te mai auzeam. m-am certat cu mama aveam nevoie de ea și ea era doar în telefon cum e lumea asta toată lumea bea toată lumea mănâncă toată lumea e iubită și uneori toată lumea e abandonată uneori toată lumea e avortată iert eu Universul dar negativul din oameni nu poate anula pozitivul asta continuam să-mi spun. tot ce au vrut alții să construiesc cu ei nu am putut. tot ce am vrut eu să construiesc cu alții nu am putut nu mi-am dat seama pur și simplu nu am realizat că stau în același BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

colț ferit de lume de dragostea lumii pentru artă stau într-un colț în care reflectez la situația psihică a mea și a ta și a celor din jurul nostru uneori când închid ochii văd toate ororile uneori m-ai manipulat să fac lucruri inimaginabile și azi le văd cu ochii închiși când închid ochii mă duc în cea mai nocivă stare în asta nu e nimic benefic închid ochii dispar din lume pot pretinde că sunt un scop pot pretinde că sunt o vizită pot pretinde că sunt un profesor universitar pot pretinde că sunt o lecție sunt un curs sunt un manual întreg de limba română și de educație civică îmi exprim alegerile greșite pe înțelesul elevilor și pe înțelesul studenților am înțeles că sunt studenți care mă judecă pentru că în 6 ianuarie am dat naștere unui copil am înțeles că sunt oameni maturi care mă judecă pentru că în 6 ianuarie am dat naștere unui copil. acest obicei le hrănește nefericirea. ei fac o comparație a situațiilor comparație nepotrivită. nu-i mai poți cere unui măr să fie doar sâmbure. a fost sâmbure și a fost plantat a venit vântul și a venit ploaia a venit omul cu îngrășământ și a venit omul să-i urmărească dezvoltarea sâmburele a făcut frunzuliță și a venit peste el primăvara și a făcut crenguță verde și a apărut soarele și s-a înălțat și s-a înălțat mai mult și a făcut rodul pe care era menit să-l facă la vremea dată. sâmburele s-a 127

POESIS

făcut copăcel și a făcut fruct și-n fruct sâmburi. fructul e bun de mâncat doar că oamenii au crezut în cazul acesta că e ceva suspect cu fructul n-a fost sâmburele semănat într-o vreme potrivită și omul care i-a urmărit evoluția n-a fost unul de bună credință dar sigur că oamenii au văzut și aceasta dar erau prea ocupați. au ocolit fructul și fructul a fost lăsat în pom și-n pom stătea frumos dar a venit iarna.

vreau să dispar din viața mea ca o poreclă pe o stradă specială unde un copil strigă pe altul. sunt un om care refuză să mai fie om. m-am tratat prin cuvânt dar nu m-a tratat deloc. a fost o pretinsă descoperire a unui doctor împins în uitare. asta este o lovitură în creația săvârșită de mine. un masaj uterin o conștiință făcută zob. îi iubim cel mai mult pe părinții absenți eternele noastre reîntoarceri. m-am cunoscut pe mine îndeajuns? am putut să le spun celorlalți

noaptea dinaintea unui festival de poezie pentru mine e înfiorătoare nu mai pot opri icnetele mele noaptea e ca un vertij întreținut de pretenții față de alții înspre a

despre mine îndeajuns? eu cred în dispariția lui dumnezeu și mântuirea lumii prin aceasta. etica nu va câștiga niciodată. am fost deportată ca să mă autodepășesc

mă înțelege pe mine. m-am cules de pe drum eram vraiște mi-am adunat virgulițele și literele am recompus cuvinte de care nu mai știam mă atașam de vânt și vântul mă

am atins cerul am înghițit o stea. luminez. înnebunesc. ard și-n jurul meu celelalte stele aruncă scântei pe colțurile mele.

spulbera și iar pierdeam sensurile și noțiunile de bază ca și cum nu învățasem nimic niciodată. aveam o minte strălucită și toată albă nescrisă. aveam o minte liberă umpleam sita cu flori de măr și aveam pretenția să imite coroana pomului. o și admiram mă și prefăceam că o cred mă duceam sub umbra sitei-coroană căutam fructele era o mare secetă nimeni nu mai plângea nimeni nu mai spunea nimic mi-am luat mâna am mototolit niște pagini din jurnal și mi le-am introdus din orbite până în gât. gâtlejul era o supapă și-am pus biografia deasupra anatomiei și deasupra lumii. uneori vreau să evadez ca obiectul manufacturat uneori vreau să fac o revoluție estetică uneori spun că voi trăi veșnic și alteori sunt în abator cu tot cu morala creștină. nu mă mai doresc. nu mă mai primesc. nu mă mai privesc. nu mă mai înțeleg. nu mă mai vreau. nu mă mai iubesc.

128

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Dumitru GĂLEȘANU

Poetică metafizică Mótto: Natura umană filosofează, poetica ființei înnobilează.

În matricea gândului intuitiv, într-o buclă metafizică se naște poemul – efuziunea lirică dintre om și ființare – pattern asertiv într-un miracol de sfere strălucitoare, iar moartea naște viață prin întrupare din lógosul divin plăsmuit ca atare în arborele gnozei nepieritoare.

Poetica ființei – un manuscris rostit inedit în rostire, în spatele retinei verbalizând infinire, propria cenușă existențială – minunea jertfei mundane, vivențială.

Misterul poetic ființează prin nesfârșite praguri de simetrie, iar el nu e vis și nici apă vie, doar energie latentă și inerție – sublimă încântare și decantare într-un fulger albastru numit poezie, miraj cuantic al formei în plină mișcare – în ritul gravitației originare.

Strict caligrafic modelul po(ỉ)etic urmează limbajul corpului fizic, opera celor ce sunt inefabil cuvânt dezvăluit ca pe-un clișeu holografic în care poemul contemplă rostirea, iar gândul metafizic își gândește gândirea.

Staticul ființei terestre ° noetic, după modelul cosmic urmează – universul trăit și gândit se așează în armonie cu linia vieții ° mimetic, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

iar aria dramei mundane vibrează în ritmul secret al creației, poetic.

Miraculoasă planeta vivențială, între ființă și neant inerțială într-un fulger albastru denumit poezie – miraj cuantic al formei prin nesfârșite praguri celeste de simetrie.

Poetica Metafisica ego în care Poemul își contemplă de milenii rostirea, între esse și non-esse fulgurând omenirea. * Qualis‽ Omul întrebător și îngerul lui păzitor modelând povestea de taină prin care natura își caută scop în aerul eterat din jurul planetelor, iar mai sus în... veșnicie – propria-i nimicnicie.

Din trupul său alchimic nenumit, niciodată poemul naturii nu va fi spus tot ce era de spus, rămânând totdeauna ceva nespus, prin răsuciri de dor primăvăratice însăși lumina intrând în infinit – într-o amintire de chihlimbar, iar unduirile Lunii empatice îmbălsămând colbul stelar.

129

POESIS

În ce fel?, așadar, – și până unde? chipul naturii adevăr va ascunde în arhetipuri bizare ° fecunde?

Trădați în ultimă instanță de cuvintele roase de molii, fade – obscure, alteori ludice sau frivole, impure: ca un exercițiu necesar al autocunoașterii aspirăm aroma iubirii seducătoare din arhetipuri naturale profunde, veacuri de-a rândul inoculate de soare. Întorși către sine din interiorul gândirii – luând sensul ultim al devenirii, alunecăm vertiginos printre stele în spiritul longeviv al secundei și-al vieților noastre mititele repetate fractalic prin ele.

Trădați în ultimă instanță de semne obscure nedemne, biblice sau profane – refugiați metafizic în ficțiunea ideii, omul întrebător și îngerul lui păzitor ținând trena poeziei prin versuri diafane, solemne. * Aura vieții Tu Sunt În pete de lumină, sferă și lógos și nimb, între ideal și real sugerând încleștarea dintre viață și moarte, printre tenebre fantast zugrăvit veșnic același cu sine ° desăvârșit; omniprezent pe chipul pământului, în cămările neantului nemărginit – ὁ ὤν din afară de spațiu și timp,

130

însemnul divinului punând printre simboluri, șoapte.

Cel-ce-Sunt, dintre fragmente ilare de gând rezonând alături cu tine, iubito!

Aura propriului cânt lângă coloana sonoră a vântului, întru neștiut fără grai, lunecând.

Sub impulsul cadențelor versului, sunt miezul nativ al universului, născut în carne și oase drept unicul-este, prin inserții de gând olfactive, între imagini muzicale celeste din epoci de glorii repetitive.

Figurativ-literar, Aura vieții Sunt – un construct semiotic nodal, antroposofic principiu modal: viața însăși născândă în originar, precum lumina strecurată de moarte prin ceea-ce-sunt în tabloul existenței de veci, radial.

Tu Sunt, prin strălucirea aureolei tale universul întreg mi-e și cânt și mormânt; iubito!, un strop de lumină ne-ajunge – de la rădăcinile verzi la petale, în sunet auriu de doruri prelunge – să reclădim belșugul de energii vitale prin câmpuri volatile, existențiale.

Tu Sunt, Aura vieții Tu Sunt: sferă și lógos și nimb – ὁ ὤν – în fără de spațiu și timp.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Florin GOLBAN

poezii „te întrebi de unde atâta lumină pe zâmbetul unui mut?“ o mie de cuvinte

îmbrăcat în tricoul său albastru.

purta întotdeauna același tricou gri, avea două tricouri gri cu imprimeuri diferite, jean și scurți albaștri, șosete gri și adidași albi

azi, eu

când era întrebat ceva răspundea scurt, în două, trei cuvinte – restul le punea deoparte, nu știi când o să ai nevoie de ele – își spunea el în gând

azi sunt mut am voie să fiu mut de uimire sau nu dacă îmi veți tăia mâinile voi scuipa pe voi cuvintele

îl vedeai zi de zi, îmbrăcat în tricoul lui gri și jeanși scurți albaștri salutând scurt sau doar dând aprobator din cap.

și voi fi mut până în vârful degetelor boante

când îl întrebai ceva îți răspundea scurt, da sau nu, alb sau negru, îmbrăcat întotdeauna în tricoul său gri, avea doua tricouri gri cu imprimeuri diferite.

prin fereastra întredeschisă luna rezemată de tocul ușii roțile mărfarelor sparg liniștea nopții într-un cântec târziu șeful de gară trage adânc din țigară

restul cuvintelor le punea deoparte, nu știi când o să ai nevoie de ele – își spunea dând aprobator din cap

mărunțiș

l-am întâlnit într-o zi îmbrăcat în tricoul său gri fără imprimeuri, jeanși scurți albaștri șosete și adidași albi. m-a salutat scurt dând aprobator din cap restul cuvintelor le-a scris pe-o hârtie, din hârtie a făcut un avion și le-a răspândit în lume nu știi cine o să aibă nevoie de ele mi-a spus,

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

cântec târziu

pe miriște sperietoarea sprijină pe umeri oiștea carului

nu-mi cereți n-am să vă dau restul

nu-mi cereți n-am azi să vă dau restul cast away în jurul tău se crăpase de ziuă noaptea spartă-n bucăți neregulate pe caldarâm gunoierii măturând strada te întrebi de unde atâta lumină pe zâmbetul unui mut? amurg cum luna ieșind din mare silueta unui catarg și țipătul ascuțit al unui pescăruș un pescar aruncă năvodul autoportret între salcâmii înfloriți și liliacul din fața casei îmi port copilăria ca un descântec.

Ana

nu am cuvintele la mine în buzunare suflă vântul a tăcere

uite coala asta de hârtie e pământul dat de Dumnezeu să zidesc o biserică

am plecat sorbind pe furiș o gură de cafea

tu ești o Ană zidită între cuvinte să prindă cheag Poezia

pe fundul ceștii au rămas cuvintele ghicind viitorul

ca o fântână în care ne plătim visele

131

POESIS

Gligor HAȘA

POEZII „Se destramă țara...

Milenarii dușmani pun lemne pe foc, Românașul crede că totu-i un joc.“ Am visat ast-noapte ...

A fi în țara ta străin

Am visat ast-noapte – de n-aș mai visa – Că-i ciuntită-n partu România mea; Am visat cu zorii, fire-ar ei să fie, Că-i jumătățită scumpa Românie;

A fi în Cluj, acasă, să ți se facă dor Să simți printre atâtea lucruri sfinte Balsamul lui atotcuprinzător; Să urci Feleacul către altă țară Și să te cheme-acasă dor nebun, Să nu-ți mai fie iarna iarnă și nice vara - vară Și să plătești cu marginea de drum; Să te blesteme neamul de-ai uitat De vreme când ai fost înstrăinat; Urmașii să-ți arate-n scârbă ghena Rușinii cu Diktatul de la Viena; A fi cu neamul tău și a nu fi Printre nepoți o ziuă după zi; Să știi că printe-ai tăi nu poți rămâne, Că-i interzis să cânți ”Deșteaptă-te Române”: Că pe Feleac e Ceardaș doina lină, Că Hora românească este de tot blajină; Că tulnicele-n munții nu mai dau știri, Că nu mai sunt inime ca rușii trandafiri; Să știi că liberartea nu mai e a ta, Că Iancu Avrămuț s-a strămutat în stea, Mai bine, rogu-te, Părinte Sfânt, Prefă pământul țării în mormânt Și mai curând și de se poate-n zori Să mă așezi la rând, cu trădători.

În vis, astă-noapte, un vestic mi-a zis Că drumul la Cluj este interzis; Am visat și-n vis mi se arăta Că-i în altă țară Iancu și Țebea; Am visat ast-noapte, nepoate, nepoată, Că Horea, la Alba, suferă pe roată; Am visat și-un câine în gură c-un ou Ce nu-l recunoaște pe Iancu erou; Trece iarna asta, vine primăvara; Sări din somn române! Se destramă țara...

Milenarii dușmani pun lemne pe foc, Românașul crede că totu-i un joc.

Un mileniu fu mai mult rău, nu bine – Ia toporul frate, țara va rămâne – Îți priește jugul și nemernicia, Stă pe lanț carpatic, încă, România.

Cu nume de codru, o muiere-ar vrea Să-mprăștie țara, s-o subjuge-ar vrea.

Pune, măi române, mâinile pe coasă Și te fă stăpân, fiindcă ești acasă!

Execuția lui Horia și Cloșca (Crișan s-a sinucis în închisoare), la 28 februarie 1785

132

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Andreea MAFTEI

POEME „Câți viermi exportăm, importăm, la pachet? Dar oameni?

Niciodată trenul meu nu ajunge la destinație.“ CIRCUIT ÎNCHIS Azi mi-am colorat unghiile.

Doare că nu am folosit mai multe culori.

Cu tichet, la primul tren, spre Paris. Spre Londra e semn cu circuit închis. Prea mulți viermi exportați, la pachet!...îmi strigă, din culoarul alăturat, un domn.

Nu mi-am luat bagaj, doar unghiile mele colorate frumos și-o petunie.

Nu aveam cum să-l deranjez. Nu i-am răspuns, am înțeles ce era dedesubtul său. Morman de piatră sărată. Îmi privesc culoarea unghiilor. O fetiță privește și ea, imperativ. Alături, un câine lățos își linge labele.

Din tichetul răsucit de trei ori, am rupt bucăți, fiecare bucată să mă ducă departe, mai departe...

Câți viermi exportăm, importăm, la pachet? Dar oameni?

Niciodată trenul meu nu ajunge la destinație.

A NEPUTINȚĂ Mi-am dorit ca niciodată să nu-mi arăt neputința în fața unui Alt, nu dintr-un egocentrism ce mă rarefiază, ci din dorința de altcum...

Altminteri, am cedat unei forțe mai mari. Simt că mă scurg într-un lichid dens care mă amestecă dinlăuntrul său cu strășnicie.

Prea clară, să îi pot rezista. Prea luminată ori arareori viciată de un dezgust.

Aș potența doar micile aspecte ce privesc siguranța unui eu văzut catastrofal – banal, să pot fi eu acel necesar, din care mă descătușez, cu obediență, la un scuturat din degete.

Pentru că puținul e puțin și multul, prea mult, ar fi dintr-un simț natural, dorința unei evadări.

E ca și cum am levita, cel puțin doi metri, ca apoi să putem fi izbiți, a ne face același pământ fertil.

Doi metri de umanitate, înălțați în doi.

Doi metri de deriziune, aproape cât să nu ne simțim BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

frica de a fi văzuți.

Toată acea dimensiune strivită sub tălpi, ar fi de strivit și din ochi.

Ne-am potrivi timpul, ca orice secundă devenită por, să respire.

Am putea reclasa un record. Limitele. Fără vreun oarecare „sunt eu”.

Ne-am dezbrăca de privirile crunte ale nepăsării, m-aș simți eu și ți-aș rosti numele. Înspre căderea serii, am cădea și noi, din plinătatea lucidității.

Atât de devreme. Trupurile noastre nu se lovesc.

Ele nu se lovesc. Își caută echilibrul rotirii, în același sens.

De câteva ori, începutul e un mecanism al greșelii și al dezordinii.

Ne vedem învinși numai la capăt de linie, nu de un Alt, ci de noi-înșine.

Pe limba unei tăceri, vorbim câte și câte... dintr-un altcum, într-un azi-mâine.

Neputința își crește aripi, cu o putere zen.

DE SÂNZIENE La Padova sânzienele înfloresc cumva, altfel.

Cu fața spre un ceas prea galben, să nu coste mult ori câtva mai tăios. Am aliniat galbenul cu prietenia unui an de plată, feliat dintr-un dulce, cum un plâns de copil.

Nu mi-am lăsat timpul să mă vărs ca un râu, peste marea adâncită de ascuțișul unul prea mult dor.

Undeva, îmi ascund sentimentul că am rămas numai eu, pe un tărâm aproape șters, de pe harta frunții.

O boltă senină răsare sudată pe o linie șerpoasă, între bolovani răsturnați, la hotar.

Prin hubloul unui timp prea măreț, un corsar înclinat a respect, în fața unuia, Ștefan, coboară mult prea aproape de partea stângă a cusutului de mână, înrămat în pereți.

Sânzienele ne cresc altfel, când ne doare un dor de străinătate.

133

POESIS

BALANSUL ILUZIILOR Când simt că-mi pierd echilibrul, inspir soarele – cum vântul mi-ar lua tot dintr-o clipă, fără a arăta vreun regret.

Balansul iluziilor fac punte spre pieptul meu dezgolit, de furia lui. Ce nesaț ar ucide orice iubire ca un potop?

Ard aripi fără să prindă nimeni de veste.

Ard îngeri înecați întâi, sub ochiul zelos.

Ard primele fire de iarbă, cât o clipire de gene... căzut la pământ.

în neguri, vrerea-ți albă, pânză luată-n vânt... maur să te ghicească cu mâinile dușmane, făr' de-a privi de-aproape – păcatul, pielea albă ori doar iubire oarbă?

Las dinților în urmă un scrâșnet înfundat, din cea mai albă vină, iubirea nu-i păcat. Și nu de-o tragedie mă lupt a te feri; păcatul tău să-mi fie, vina ce nu o știu. În spume, valuri-valuri, mă poartă inima cum să mă mint că-i bine, îmi spune încă-o stea.

Căzut la pământ. doar plânsul aleargă a ploaie și-a tunet dintr-un rărunchi devenit mult prea greu.

Iubită Desdemonă, între un da și-un nu, stă crucea potrivită între ai noștri sâni.

Ne cheamă doar un vuiet din crez spus de-un vâslaș dar mult prea slab să poată, mintea să ne-o mai ia.

Să suporți fiecare picătură e zgură, din fiecare nor maculat de zbor. Din fiecare aripă, câte un soare, zbor răsturnat, într-un noi.

Fin ca nisipul zilei, în cea din urmă clipă, respirul cald al mării îmi leagănă copiii.

Când la ureche țipăt de pescăruș îmi curmă și cea dintâi nevoie și-o ultimă poveste.

GÂND DE DUMINICĂ

Cu tine, Desdemonă, în cer mă oglindesc.

Să fiu eu alba-ți piele ori un maur soldat?

Când aștepți... aștepți, răsfoiești fiecare pagină, cu sufletul la gură, te zbați mai ceva ca "Șerpii" lui Eliade să crezi că ți se va întâmpla și ție... cum nu mai vine odată să-ți șteargă impresia lui Nimeni de pe retină, de pe frunte, observi că nici azi, nici, cel mai probabil, mâine...

Oare, fi-va, vreodată, pentru mine, mai mult de Nimic și de Nimeni?

SPRE DESDEMONA Împart ziua în... miliincertitudini. Firește, n-am siguranța ta. Iubită Desdemonă, din încă un pahar, pentru noi. Sub castul vieții, noaptea-i râvnită a-ți frânge ochii,

134

NUNTIUS Te credeam adorat de tine, de alții. La ce folos să te ador și eu, Sufletul meu pustiu te înconjoară, cu grijă felină, de damă, de dor.

Nu încetezi să cauți, tu undă sonoră de viață. Pe sânul meu încrustez fir de nalbă, să te opresc, să te opresc...

După ureche ți-am pus o licoare, ce șoapte albastre te dor? Fantomatice, albe schelete te strâng sub piept. La piept. Te șterg.

Tu fruntea înaltă ți-o porți. Eu port, încă, rochia albă, cu flori, cu fiori și cu zori.

Hai, să fim noi cântul galben de leagăn, îmbrățișare de ape, spre mal.

Nu mă goni înspre noapte, tu, soare, nu mă lovi de un cremene, pentru a face scântei.

Pot lumina o lumină mai mare, de vrei... de vrei!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Elena MARICA

poeme „m-am îmbolnăvit de melancolie refuz să mă tratez când durerea mi fură ultimele clipe de liniște“ ***** de când ai plecat nu mai aștept pe nimeni îți cheltui tinerețea cu prieteni ieftini prin localuri ce-ți vând prea scump morfină artificială eu plâng ultimul anotimp al iubirii noastre

am sperat până târziu că vei veni simt vântul rece cum îmi atinge corpul imperfect oglinda asta îmi arată atâtea secvențe cu noi cioburile vor rămâne singura mărturie a poveștii noastre eșuate de iubire

sunt singură de ani buni singurătatea nu mă sperie mă întristează m-aș bucura dacă ai fi aici tu sau tu sau tu oricare dintre cei de care eram îndrăgostită cândva acum nu mai iubesc pe nimeni nici propria -mi ființă m-am îmbolnăvit de melancolie refuz să mă tratez când durerea mi fură ultimele clipe de liniște îmi voi ucide îngerul de la fereastră și voi migra voi migra spre necunoscut **** În camera obscură ard două lumânări le-am pregătit pentru mine nu va fi nimeni să le aprindă la miezul nopții când voi păși dincolo de acest coșmar oglinda îmi arată printre picăturile proaspete de sânge un chip prea melancolic ochii aceştia mari si verzi parcă i-am mai văzut în copilărie de atunci nu am mai plâns atât Constantin Brâncoveanu

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

135

POESIS

Boris MEHR

POEME CU TITLU ȘI FĂRĂ TITLU „Nu facem decât să ne-mbrăcăm, Să ne dezbrăcăm, Iar timpul trece vijelios“ *** A ieșit din sală un pitic și mi-a spus că problema nu este clară, m-am așezat să aștept, a ieșit după trei săptămâni altul, a spus, problema nu se poate rezolva la ei, bine, dar eu ce fac cu șarpele?

Hrănește-l, a răspuns piticul nr. 2.

Eram distrus. Tot ce credeam eu despre sistem era fals.

Nimeni nu era preocupat de problema mea, În afară de mine. Afară ploua, nu aveam umbrelă.

Un taxi s-a apropiat, l-am refuzat, nu aveam banii la mine.

Sena curgea leneșă pe sub podul Mirabeau?

Mă întrebam cum o fi murit marele orator?

I-au tăiat capul? Nu țin minte.

Să mă arunc de pe pod nu era o variantă plăcută.

Am pornit-o într-o direcție necunoscută.

Lângă mine s-a oprit o trăsură caraghioasă, Model secolul XVII. Din ea a coborât un înger.

M-a invitat să urc, trăsura a urcat în nori, Îngerul era, evident o femeie, ba chiar foarte frumoasă, Cu o aluniță pe gât. Am sărutat-o. Prințesa a râs.

Te voi face bine, dar aici nu te mai întorci.

Vom pleca în alte lumi. M-am gândit, nu știam ce hotărâre să iau. M-am trezit.

Nu știam ce hotărâre să iau. Eram treaz, Șarpele exista în mine. *** Un chibrit, un creier cât un chibrit, oameni cu anilină-n vene, femei în panică, lunetele au dispărut, care tunele, corupția mai grea ca SIDA, șarpele iubește tot ce-i proaspăt, mesaje de la păpădii primim cu ochii-n lacrimi, uitatele candori, dar nisip nisip se naște, păduri ale misterele, tăiate cu toporul imbecil, în lacuri mai plutesc cadavre, cad petale, ca întrebările nebunilor virgini.

Urcăm treptele iertării, numai fluturii, doar nu au nevoie de urcuș. În jurul meu zboară colunii, deja stropiți groasele vopseluri, bate al zecelea ceas, două au mai rămas, Apocalipsa, absența, lipsa și golul, esența, auditor respectuos, benedictini merg pe jos, Jakobus, ține-te drept, fii înțelept, cum evoluează maestrul, țineți-l bine-n buiestru, cu aprecierea morală poți ridica nicovală, zilele trec prețioase, cad comorile-n plase, 136

plantele-n zori se mai scaldă, cât e femeia de caldă, în paraclis un proclet chetă cere, bilet, cu blacheuri, jerseuri, două lumi, șapte euri.

Buzunarele noastre intime Nu facem decât să ne-mbrăcăm, Să ne dezbrăcăm, Iar timpul trece vijelios, Trenul nu are o stație terminus, După un timp o să înceapă Să zboare lin, Ca un coșciug luminat, Spre făcliile cerului, Vom continua discuția, Tu îmi vei spune că mă iubești, Eu voi răspunde ușor distrat, Dar sărutul tău va fi cu totul neașteptat, Ne vom trezi în același pat, În aceeași dimineață, Cu soarele cotrobăind În buzunarele noastre intime. În arșița nopții Îl văd pe Blecher chinuit în corset, cu dureri în mușchi, articulații, oase.

Are forța de a visa.

Nimic nu-i seamănă.

Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.

Viața este un joc obligat.

Ce sens are celebritatea pentru el?

Există progres în artă?

Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.

Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.

Abstinența la orice, când nu este motivată intim, devine o cauză a morții.

Orice tren care aduce moartea este în orar.

Când Dumnezeu este mort, orice este posibil, hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

Păsările coboară pe pământ, dar nu pot lua cu ele decât o pradă, nu pot lua fericirea.

Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.

Logica nopții îmi spune că există o armonie în noi pe care nu o cunoaștem ziua.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

De ce ne este frică de noapte, de moarte?

Ascultă cum cântă iarba cu glasurile celor plecați dintre noi.

Până atunci sărută-ți iubita, ea există. *** Idele-n martie aduc dinamism, elan, expansiune, schimbare de istm, ritm și culoare, lumina, parfum din letargie ieșise doar scrum.

Ce deprimare, ce astenii, Fitoterapia o rezolvi, Cimbrul alături șade viclean, Menta o freacă orice curtean, Dă-i cuișoare moi ca sărut, Pune cicoare și-mi vine să fug.

Socul e lacom, fierbe în el, Pinul se-agață și-și zice Ionel, Numai cicoarea, severă cruciș Stabilizează precum Labiche, Socul ne cântă balade și fugi, Eliberează cucoana de fulgi, Cu merișorul te joci, dar pe blat, Că n-ai știință, nici avocat, ștevia minte de-ngheață un urs, asta e lecția, mergi șa concurs.

Viața de cuplu, un fel de manual, Ce faci cu mâna e ireal, Nu confundați iubirea, nimic Nu se compară, degeaba vă zic.

Fiți fericiți doar cât puteți, Orice surplus naște puieți, Că-i nebunie sau numai un vis, Ce înțelegi prin Paradis?

Că nu răspunde, n-a corespuns, Nu e motiv de-a muri nestrăpuns, Creștywe iubirea ca un castan, Face și flori o dată pe an, Stresul și sexul se cam opun, Iară în forță nimic nu e bun, Când absentează, când mai înșeli, La socoteală nu fi mișel, Că experiența e suma de draci, Tot ce-ai greșit se transformă-n colaci, Că numai leneșul n-are păcat Nu explica prostii, de ești beat, Porcul e mult mai inteligent, Dar se retrage, e foarte prudent.

Fugi de oglinzi, de prieteni prea duri, Furi frumusețea, devii tot mai pur.

Lupta cu Îngerul are un sens, Dar n-ai noroc, un drac te-a ales, Între idioți te simți ca un prinț,

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Dar un deștept îți trage un spitz, Cu Dumnezeu nu te certa, El ve veni într-o zi, te va lua, Doar poluare, sinteze, mizer Ne este traiul, dar nu e din cer, Râsul, |Iubirea, Tristețea aduc Un beneficiu chiar celui năuc, Unii absorb lumina, rămân Întunecați ca cenușa-n plămân, Alții ca becul lumină ne dau, Ei au studiat în Guineea-Bissau, Învață, ne spune titanul, să-nveți Până zărești cai verzi pe pereți.

Ce poate artistul?

Artistul poate orice este uman și suprauman, Din atomi face o lume, dintr-o lume face un nucleu, Numai iubirea întrece orice poem. Nu știați?

Tumbalalaika este și nu este. Ana lui Manole este și nu este. Întunericul începe de la voci. Vecia de la întuneric începe.

Apoi? Copilul vrea o continuare. Țin ochii-nchiși să te mai văd o dată. Îi deschid, văd lume și destine. Valul se sparge, dar rămâne marea.

Au câștigat cei care…

Cucul nostru Fiecare are un cuc, eu mă duc, tu nu te duci, Eu nu scriu, tu scrii mereu, nici nu este foarte greu, Dragii mei, se scriu poeme și în constelația Gemeni, Numai cucul amintind că trăim un scurt răstimp, Iar apoi, ehei, ce liberi vom zbura fără de știre, Ei, atunci să te-ntâlnesc, într-un colț de rai ceresc.

Să te-ntreb de ce tăceai când trăiam și tu trăiai, Interzisă, neguroasă, tot mai ești o preafrumoasă? Știu că ești, dar…

După noi, oglinzile Potopul este un fel de oglindă, cum ne-am purtat, Cum am înotat în propriile greșeli, Scoate limba, ascunde adevărul, Mâna spune una, ochiul cântă alta, O întrebare m-a urmărit o viață, Acum am uitat-o, dar ești lângă mine, Răspunsul meu, iubito, ești lângă mine Ca tot ce mă-nconjoară, închid ochii.

Ești lângă mine. Aș putea orbi, aș putea paraliza, Ești lângă mine. Numai oglinzile nemiloase, Ca niște diavoli,…

137

POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii II „e greu ca să iubești c-o inimă închisă unde agonizează fluturi ce mor de neființă” cerul din mine „În mine se mai vorbește și astăzi despre tine” iar în tăcerea mea ești tu, iubite în cerul meu cuvinte nu există, doar marea și iubirea noastră tristă.

Iubirea noastră-i un ocean, în care ne-am pierdut în plină vară și-n toamna sufletelor noastre, a înviat a mia oară tăceri de-atâta tăcere, am murit puțin vreau o înviere, în cupa cu vin marea din mine iar mă împiedic în cuvinte în noaptea asta fierbinte, mă învelesc cu tine și-mi e bine azi mă înec în mare, iubite în marea din inima mea, tu semeni cu mine, din tine lumină ce-ncape într-o stea știu... știu că îți sunt tăcere dezleagă-mă de toamnă e-atâta toamnă, iubite! și frunzele ce cad mă dor, s-au prăbușit cocorii-n vise, dezleagă-mă de toamnă și de dor vară fără decor

când m-ai luat de mână într-o seară și ne-am plimbat până târziu în noapte și într-un dor se-adună toate câte dor de ce nu ne luăm mai des în brațe? m-am săturat de visuri care mor și de iubiri trăite doar în noapte cum să visezi când nu dormi niciodată? cum poți să zbori când sufletul îți e-n ceață? e greu ca să iubești c-o inimă închisă unde agonizează fluturi ce mor de neființă îmi ești septembrie septembrie, joi plouă peste noi mă ascund în tine ca să-mi fie bine și-o să născocim un altfel de joi în care zidim poduri pentru doi când ne-atingem joi topim între noi un munte de gheață ce ne-a stat în față și-o sa-ți fiu în toamnă cea mai dulce vară vom trăi un vis care ne-a fost scris cântec în doi mângâierile tale se joacă cu mine în cerul din sufletul meu mi-e bine cu tine, iubite în inimă-mi ești curcubeu mi-e dor de trăirile noastre de muzica ce-am creat-o în doi în suflet e-atâta iubire că cerul e marea din noi

mă-ntorc în mine într-un sfârșit de vară în Herăstrăul visurilor noastre

138

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Shanti NILAYA

Poezii „Printr-o lamă-ngustă drept răscruce, Eu să te iubesc cu tot cu cruce Orișiunde-n versuri... o să fii!”

Am să te iubesc...

(Mamei!)

Am să te iubesc ca pe-un alint, Cât dincolo pleci tu de tăcută Doar găsire, niciodat' pierdută!

Am să te iubesc tăgăduind Că ne-a fost prea scurt în diminețe Adevărul nopților cu rost Și-am să te culeg din tot ce-a fost Ca pe-un prunc născut la bătrânețe; Am să te iubesc așa cum pot – Axul tău se-nclină și te duce Într-un sens invers, cum prin uluce Ploaia s-ar urca cu cer cu tot, Iar din aerul bătut cu astre Facă-se poem văzduhul clar Să-l scrii tu, dincolo de hotar, Când te treci prin apele albastre Ca intrând cu tine-n poezii Printr-o lamă-ngustă drept răscruce, Eu să te iubesc cu tot cu cruce Orișiunde-n versuri... o să fii!

Stele albe Țin minte că era o vreme Când nu purtam pe trup nici salbe, Nici coronițe sau brățări – Purtam pe trup doar stele albe…

Veneam așaaa…la ora-n care Sultanul de Argint știa Că nu-s nici fată, nici femeie, Că sunt a lui, din praf de stea

Cum duce marea val cu val, Lăsându-mi glezna transparentă De-ndrăgostit imaterial; Ce dor mi-era de tine…Totul am dăruit – cercei și salbe să fiu a ta! De-atunci port numai Bijuterii... de stele albe…

Hai, vino! Ai promis...

Amurgul când coboară, cu steaua-i luminată Aduce o poveste în care să nu crezi – E vorba de-nceputul acel cu-a fost odată Și de-un sfârșit ce-mi umple în lacrimi, ochii verzi; 'Nu-ți vină ție bine ca ultim ceas trezirii Să-l dai pe amintire! Amurgul n-asculta...' Îmi spun, căci vinovată prin umbra albă-a firii Mai caut peste umăr, și-acum, privirea ta.

Sunt gata însă, gata, să termin cu dorința Și fir în patru ițe să nu desfac, spun drept!

Las pân' și obiceiul de-a-mi netezi rochița Sub sânul stâng cu palma să vii... cât te aștept...

Presez în mine stele și puncte cardinale, Trasez meridianul altcum și altui timp Ahhh, vocea ce străbate și azi atâta cale Rămâne veșnic cântul doar unui anotimp Când mă strigai pe nume și-mi inventai arcade Pe trupul plin de dorul lumesc și nelumesc – Iubire, vers din gânduri și inimi solitare, Pe-un anotimp cu-amurguri și astăzi, te iubesc!

Lumini în toate cele desfid a mea durere Și nu e clipă-n care să mă mai rup de vis, Ca plată pentru vremea ce dorul meu ți-o cere Îți scriu ultima oară: Hai, vino! Ai promis...

Și străzile-mi duceau neștirea

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

139

POESIS

Mihaela OANCEA

poeme „toate vorbele din ochii noștri se-ascund în flacăra unui băț de chibrit” liniște udă

în nopțile lui de catran

cu glas răgușit, bătrânul cu halat de poplin murmură ceva despre soarele stins în flacăra unei lămpi.

se-abandonează cu fervoare unui simulacru;

terapie

chinuit de dorința de a distruge tot ce nu i-a putut aparține, ani la rând scoate la iveală, cu voluptate, nămolul, patimile anchilozate ale omenescului;

de la o vreme devenim fluizi și, cât ai clipi, lunecăm prin sute de tuburi albe, de orgă –

lipsit de antidot, femeia din casă-l găsește înecat în propriul venin.

la finele reprezentației, un terapeut meloman veghează cu grijă cristalizarea sunetelor în forme hexagonale desăvârșite.

rod

în liniștea udă, prin lanurile de ovăz, un iepure gălbui taie întunericul în felii.

restul e libertate nopți de catran, panici mărunte strigate în toate limbile pământului, pereți care sapă adânc în carne spre zori, liniște spartă de foșnete albe.

din când în când, salcia din fața casei se visează femeie; femeia, privește-ndelung pe fereastră și-ntr-o zi se închipuie salcie; salcia-și aruncă vlăstarii, femeia prinde rod. în serile cu ochi de lavandă

frică

prin geamul braseriei ne privim parcă pierduți într-un sens giratoriu

la ora satanică, tresari, frământat ca și cum ai juca poker cu un criminal în serie -

toate vorbele din ochii noștri se-ascund în flacăra unui băț de chibrit

Emily Rose încă n-a fost exorcizată;

în ploaie – o lopată ruginită tăcerile

deprinderi vântul trage de ciuf bufnițele adăpostite prin fânarele de pe ulițe; noaptea se învață tăcerea, tăcerea dintâi, prelarvară.

140

au siluete prelungi ce-și plâng sec neputința sunt pline de spaime și renunțări imperfecte cu doruri desperecheate ruginind în inimi ce nu îndrăznesc să-și urle niciodată patimile BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Ion PACHIA TATOMIRESCU

poeme „Azi, nu întreb ce mai face zăpada de-o palmă, de-afară, nici zăpada lăuntrică, de nouă degete, fiindcă nu mai arată vreun interes“ Limită, ori ninsoare cu sinele reîndiminețit Parcă-i adevărata mea zi de naștere: ghioceii-mi biruie omătul de fotoni din maștere și-mi spun că de-astăzi intru chiar de-a dreptul într-o zăpadă de-an, reală, prinzând în dreapta sceptrul la nou-mi an, tot fără ceață și fără moarte, doar cu viață-viață, cum numai Domnul știe-n a lui aureolă veșnic-vie, cu bucle-mistere-n semnul infinit, de degetu-i ținându-se – nenfrântul cosmic nit… „Ce mai faci tu, Sacrule Întreg Cosmic, în care parte-s: atât – eu și tu – ca ghiocelul, atât – eu și tu – ca fotonul, ori ca ninsoarea cu noi înșine, cu sinele reîndiminețit…?!“ Vreau să-mi revină ursitorile-n acest crăpat de ziuă, să-mi reapară și să-mi aducă restul de noroc, de sănătate și de foc, și de-alte elemente – din cea pudră fină – de care frustratu-m-au în rai-grădină, s-aducă,-ndeosebi, partea ce-mi fu răpită din cosmicul cuptor prea-ncins, cu plită, în blândele miresme de rășină, în aurore boreale,-n chihlimbar-lumină…! Între negru și alb Azi, nu întreb ce mai face zăpada de-o palmă, de-afară, nici zăpada lăuntrică, de nouă degete, fiindcă nu mai arată vreun interes pentru cosmicul gât de lebădă al marelui meu semn de-ntrebare…

Nu mai întreb nici iarna toată ce gânduri are cu-aurorele mele polare, nu mai întreb de-absolut nimic despre cele ce sunt între mireasă și coșciugul de-abanos,

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

între limitele tragice de negru și de alb, dar nici de cele ce sunt între culorile curcubeului de la potop încoace, Doamne…!

Limita ca port-altoi la secundă Niciodată nu ne-am înduminecit de sâmbătă, Niciodată nu ne-am înlunit de duminică, Niciodată nu ne-am înmărțit de luni, Niciodată nu ne-am înmiercurit de marți, Niciodată nu ne-am înjoit de miercuri, Niciodată nu ne-am învinerit de joi, Niciodată nu ne-am însâmbătit de vineri, Și niciodată nu ne-am fost port-altoiuri, reciproc, la matinalele noastre clipe de aur, săptămână-de-săptămână…!

Nouă culori – una la fiecare cer permis din decadă De când ți-ai cumpărat balta-minune, din margine, devenind și proprietarul absolut al acestei limite de cosmos, frate-soare, în care stă proptit biblicul curcubeu, de când tot admiri cu privirea-nsetată mrenele, elansându-și argintu-n amurguri, cu murmurătoarea oglindă a râului cu tot, de când hrănești puii berzei – din cuibarul cât o roată mare de tractor, fixat[ă] bine între ramurile solare ale salcâmului de la drum – cu șerpii casei, cu clorofila răcăneilor, de când dezburuienezi miriștile stelar-zburătorești, cerul tot, de când îți vâri – pe ascunselea – în solstițiul văros, degetele-protuberanțe, să se răcorească-n părul de platină al plinei luni, frate-soare, învățat-ai să dormi – veritabil mire-nserat – prin baldachinele crescătoarelor constelații, relevându-mi, drept limite, încă nouă culori – pentru fiecare cer câte una: roșu, oranj, galben, verde, azuriu, albastru, ultramarin, indigo și violet – dintre mine și Dumnezeu, chiar pe această margine fixată în cogaionic-vinețiile circumvoluțiuni ale munților Daciei mele părintești…

141

POESIS

Ana PODARU

POEZII „Un om venit de nicăieri, ca un pumnal desprins din coastă M-a smuls din patul meu de nori, din umbra lunii, de departe, Și m-a presat ca pe o frunză la prima pagină din carte ” ființe ce-au căzut de pe o stea în labirintul vechi de sub șosea stau zgribuliți, ascunși de ochii lumii ființe ce-au căzut de pe o stea ce au mușcat avid din fructul humii în jurul lor refolosite ace... prieteni șoareci, puși la adăpost destine-n cruce puse, fără rost și boli cu dinți ce-s gata să atace un pumn de stele scurse pe-un burlan ce strălucesc adesea-n ochi de sticlă se sting, nimeni pe lume nu-i reciclă închiși în buzunar de macferlan

Clădeam la poarta vieții domul cu trupul meu, cu inima, Strigam la clopote să bată, un gând răzleț mă anima...

Să mai am timp de-un sfert de vis, acesta mi-l doream enorm.

Cu trupul seceră la poale, luna-mi cerea tribut o clipă, Dar era clipa cea mai lungă în care nu puteam să mor, Mi-au luat și crucea de la gât, m-au înfășat în primul nor, Priveam în urma visului cum printre aburi se disipă.

Un om venit de nicăieri, ca un pumnal desprins din coastă M-a smuls din patul meu de nori, din umbra lunii, de departe, Și m-a presat ca pe o frunză la prima pagină din carte În care visele nu mor și nu ai vreme de năpastă...

Euforie

seri dimineți și nopți fosforescente lumini ce cad ca fulgeru-n priviri din zestrea dată crudelor iubiri vieți stinse în mormintele placente

Te-am semănat în lutul primăverii, cu mii de lacrimi te-am udat să crești, ți-au dat lăstari, te-ai copt la sânul verii, dar unde ești acuma?... unde ești?

și Doamne, unde-i crudul adevăr? în doze luate-n clipele incerte în care-i spui copilei să te ierte mușcând cu sete din acelaşi măr

E toamnă, vin să-ți strâng în palmă rodul când frunza-i legănată de vicernii, of, te-am găsit murind pe eșafodul albastrelor zăpezi din pragul iernii.

e-o lume a terorii-n catacombe pereții plâng cu sânge desenați la gura de canal mai vin prelați sfințesc, după ce explodează bombe

Apoi te-ai transformat în pomul vieții și-ai despărțit în două universul, pe ramul tău jertfindu-se poeții ducând spre cer cu umilință versul.

Omul din umbră

În miezul trunchiului îmi geme trupul, inelele-mi trimit spre cer iubirea iar fericirea-și construiește stupul cu-n zumzet ce sfidează mărginirea.

Am adormit la umbra lunii cu-n vis pribeag la căpătâi, La cap îmi înfloreau petunii și mă vegheau privighetori, Mă vizitau să-mi curme visul demoni cu chip de cerșetori, Cu ei îmi dispărea surâsul, dulceața somnului dintâi.

Un univers vuia în mine, gemeau tornadele-n clepsidră, Pluteam pe dealuri și coline cu mâinile pline de flori...

Mi-au sechestrat aceiași demoni fluturi de-o mie de culori Și se zbăteau să-mi stoarcă seva, eram o lacrimă anhidră.

Luptam cu ei, cu timpul, somnul, luptam cu mine să mai dorm, 142

Ridică-mă pe-un ram pictat de rouă, O, dulce mană, rod de bucurie și-am să te-adun cu brațele-amândouă lăsându-te la poale mărturie. lumea nevăzută colibe de pământ pătuțuri de paie BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

copii care plâng mușuroaie-n odaie femei scormonind după codrul de pâine un zâmbet pierdut ascuns în orbite pământul e sterp nu plouă nu ninge nici vântul nu bate doar soarele arde se strâng la apus la focul de paie ascultă povestea străinului alb povestea nelumii o lume cu bani cu multă mâncare mătăsuri ferestre străinul vorbește el spune că este și mare și pește și școli nu-nțeleg cu ochii lor mari se uită mirați ascultă visând străinul vorbește e alb e curat copilul îi moare femeii în brațe un lucru firesc nici gloanțe nu au să se-mpuște aud bâzâitul de muște o rază de soare pe-ntregul pământ o lume uitată de lume nu ninge nu plouă nu bate nici vânt Balada morții La ce vă trebuie acest război?

Voi, creatori de lacrimă și sânge, în brațe cu copilul rece, mort e sufletul de mamă care plânge, la doar un pas e fiul ce jelește pe-acea ce viața pentru el și-a dat.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Arme de foc, distrugere în masă, viruși letali, microbi pe post de vin, nici sub pământ dacă ne facem casă nu ne lăsați să respirăm puțin.

Ultimul ban l-ați dat pe avioane, pe gloanțe și obuze, submarine, e institutul bolii în ruine... cum să ucideți voi ați cercetat gândindu-vă la alte hiroșime.

Of, v-ați vândut lui Lucifer, satane, de Dumnezeul nostru ați uitat.

Ce câștigați prin toate-aceste crime?

Vă este răul mare împărat.

Sunt guri fântâni secate, flămânzite, trupuri ce nu mai au carne pe os, copii, femei în fundurile goale... iar voi urlați: RĂZBOIUL E FRUMOS?!

Din care pântec mamele v-au scos?

Ați osândit pământul la durere, la fiecare pas apare-un mort, vă este crima singura plăcere, ostașii țării s-au mutat la cort, iar tinerețea și-o dau morții ort.

V-ați întrecut pe voi... tehnologia, metode noi de creiere spălate și-apoi rânjiți la noi, aplaudați, cu-alură de femei nevinovate.

Mulți dintre noi de am avea putere, în fundul vostru veșnic nespălat, v-am pune un obuz și praf de pușcă să vă vedem zburându-vă-n înalt, dar nu acolo să vă fie locul... în iad cu moartea scursă la picioare, în lanțuri cu copiii voștri zale, etern să fiți scuipați și torturați.

Nu suntem proști nici retardați nu suntem, războiul vostru n-are nici un sens, ați scos din miezul lutului un monstru, vă stăpânește fiara nemiloasă și-ați devenit doar purtători de coasă.

N-aveți rușine, minte, rațiune, sunteți ca viermii în această lume, vă îndreptați, deci, armele spre voi și trageți fără milă... sunteți goi!

143

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

poeme „să te lege cineva în fiecare zi mai bine, mai strâns și tu să pupi lanțul“ delirând canicula

smerit

e atât de cald. ard în mine deșeurile nopților albe. pâcla pe orizont, ceața în perne. caut un toiag de clară vedere și nu-l dibuiesc. dorm orb în așternuturi ermetice. mă feresc să dezvelesc trupul somnului cu picioarele pe-afară. fetus ce a încetat să crească, să facă ochi, să plângă. ațipirea la semn. tăcerea din vârful buzelor. e atât de cald. simt cum îmi fierbe inima ca un vulcan tandru. dimineața adun cenușa și o împart în cele patru direcții contradictorii. restul de muncă îl fac cocorii rămășițelor de vară. mă cară, mă repartizează, mă împrăștie. mă răcoresc târziu în celulele mele, abia când ajung într-un nor de ploaie și curg.

să te lege cineva în fiecare zi mai bine, mai strâns și tu să pupi lanțul, să venerezi frânghia, să adulezi peretele de care stai cu nasul lipit, singura priveliște accesibilă. iată profilul perfect al unui om smerit.

144

nimic lichid un blestem pare acesta ca într-o lume care șuvoaie de lacrimi varsă eu să nu pot da nici un strop. de-ar fi ultima picătură de viață, aș vrea s-o plâng. și apoi, gata. m-aș curăța de ea. mi-aș pune chipul plâns în lunga galerie a înaintașilor mei care amar au irigat planeta. dar eu am un bulgăraș uscat în glanda aceea subtilă, lacrimală. o carieră mi-ar cădea în poală. un munte de dolomit într-o batistă cu ciucuri. e nedrept dar poate fi o malformație sau un destin meschin. pot face apă la plămâni, apă la genunchi, bășici cu apă dar nici o lacrimă lichidă nu scapă. toate se adună-năuntru. înhumarea iubirii ei își îngropară în seara aceea iubirea pe plajă. au săpat amândoi în faleză cu mâinile goale, cu mințile goale,

cu ochii legați la spate cu o năframă de mătase de fluturi. au depus-o intactă, nevinovată. nu consumaseră decât puțin din ea, un colțisor cu lună și cu înotători nocturni triști cum sunt toate hotărârile de noapte. au astupat groapa, au nivelat locul. în zori veneau ceilalți ca să verifice ținerea legământului. ei încă îndrăgostiți, nici n-au plâns, nici n-au râs, nici nu s-au mai strigat pe nume de atunci. și-au luat tălpile din nisip, inima de la subsuoara celuilalt. și-au retezat aripile scurt, razant, le-au băgat în bagaje. și-au urat drumuri bune și sosiri așteptate de alții. case primitoare, copii drăgălași, fericire. dar nici o vorbă despre iubire. niciun cuvânt despre ce ascunseseră acolo. nicio privire înapoi. doar înainte, tot înainte... și au greșit. de câte ori n-au iubit s-au gândit să se întoarcă și să dezgroape și să-și ia ceea ce mult le lipsea și stătea degeaba în mal. dar nu s-a mai putut. legământul spunea să nu o facă niciodată de unul singur. împreună, nu s-a mai putut niciodată.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

romanță demodată se ofilesc frumoasele-n odăi. pe multe căi și-au rătăcit ființa. trufașii cavaleri rătăcitori și-au expirat de-a pururi elocința. se ofilesc frumoasele-n balcoane cu geamuri strepezite de păianjeni. toți curtezanii clipelor banale au părăsit tiptil, tiptil dorința. sub geamuri, strune ruginite, lăute vechi cu stihuri aruncate. plecat-au toți să cânte-n altă parte o serenadă falsă în surdină. se ofilesc frumoasele-n tăcere. e multă resemnare-n amăgiri. din vechi fotografii mai vin priviri și din agende prăfuite câte-un nume.

mai strecoară și tu ce ai gândit... vinilin râsul fără râs, hazul în zadar, regresia iubitului mort căruia și iubirea i-a murit. destul de trist acest tablou venerabil cu albe cuvinte, siderate și ele de cât le putem uita, de cât le putem toci. azi, ziua în care râd dinții noștri de viețile noastre, rod marginile mesei la care cineva ospătează molii de vinilin. spasiva și ceva

se ofilesc frumoasele-n oglinzi ce sunt prea generoase cu privirea. în cerul lor cu greu să te desprinzi din rama care taie amintirea. și așa rămâi o fată nepereche într-o parșivă sticlă veche. carmin pe sub pielea aceasta fanată încă se mai află femeia pe care o iubești. îndoielile au făcut cute, zorii pe care nu-i priviseși neîngăduitori au fost. se întinde prea mult vinețeala celor nespuse. cu spusele, anii de după s-au transformat în cerneală. unde sunt diafanele, vulnerabilele nopți catifelate. poate aici, în adâncitura femeii moarte din oglindă. întoarce-o cu spatele, dă-i la o parte fardurile, carmin, culoarea iluziei.

• cotul în stomac și pumnul în gură, mâna apăsată pe umăr,

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

apocalipsa cocoșilor. bisericile au cruci în limba rusă. femei zugrăvite de copii, în fugă alăptează, flirtează, plâng. din două-n două vorbe, spasiva, mai rar, altceva. în ce limbă se naște trădarea? poate în graiul nopților suspendate pe cer, un ochi bolnav, sufletul acestor locuri croit strâmb. fațade părăsite, interioare din ce în ce mai abstracte. miros de curbe, anunțate limite, noi nu mergem mai departe, doar ne naștem unii pe ceilalți, doar nu ne susținem. crâmpeie de existența, gândurile fac spumă de lapte, într-o inseminare aparte. într-o înnoptare mă trezesc că vorbesc cu mine. ce zi se arată și nu-i înțelesul meu. mi-am închiriat

buna înțelegere. de aici, preotul acela îmbrăcat în roba zburătoare, nu poate trece prin pereții apăsătoarelor auzuri. niște surprinzătoare semne ni se arată, degetele n-au oase, nici inele. credeam că de marmură este statuia vânzătorului de stele, dar el nu-i decât un om de împrumut, cam câte unul pe viață, fără importanță, fără un minim de efort de închipuire. dacă scot toate hainele acestea de pe făurire, bărbatul e mort și miroase a nebunie de la o poștă. solo case fără intimitate, pe vecina mea o sună un iubit. mă trezesc și răspund. în realitățile acestea subțiri e ușor să nu devii nimic și să ți se pară. scara din diapazon urcă și coboară niște muzici bătrâne. solo de disperare după un paravan de sticlă mestecată.

• dacă ai fluturi în stomac, mai merge. dacă ai turme de copitate negre înseamnă că nici acum nu s-a asfaltat drumul către fericire.

• sindrom de toamnă când ai extremitățile reci și tot ce ai fost se îngrămădește în jarul din frunze, unii îi spun inimă.

145

POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză „lumina însă-i strigă să se acopere, de îi e frig, cu valuri groase de răbdare, căci și pentru sufletele încarcerate-n noapte există, zilnic, un răsărit de soare“ albastru nu știam de ce marea își nuanțase albastrul, pe când săream valurile și-mi udam gleznele, apoi genunchii, urcând ușor spre abdomen, înaintam pe muzica pescărușilor, oda mării ce cobora înspre mine, de undeva de sus, din cer, apoi i-am pătruns largul, cu suflarea, emoționând un val ce-n vuiet înșiruit-a în jurul meu scoici albe, strălucind, ne-am privit și, învolburându-mă minute nesfârșite, atingerile noastre s-au contopit, atunci am simțit marea, geloasă, cum ne împinge cu brațele-i puternice pe amândoi la mal, în tangaj amețitor și magică simțire de moment, iar valul, alungindu-mă pe plaja pustie, s-a întors în larg, atras de albastrul ei ca de-un magnet. toamna frunzele agale înspre nimeni zboară și, privindu-le, regret frumoasa, senzuala vară, melancolia se așterne oftând blând, când din cerul împovărat de sumbru, norii își deschid sufletul plângând, uitând de-a lor strălucire, stelele ascunse în întuneric șed, lăsându-i orbi pe acei ce-n noaptea lungă nu dorm, iar soarele-și retrage în sine raza, privind spre alte zări, răcind sufletele crud și nepăsător, atunci e clipa în care și ultimul verde se crapă-n geamăt surd, în toate gamele de ruginiu, e toamnă, e vânt și e pustiu. lumina raza de lumină pătrunsu-m-a prin cele mai fine fire de simțire, nu bănuiam că poate atât de mult sufletul să mi-l tulbure, să-l țină captiv între sfori groase și asprite de amintire, mă lumina și zi și noapte, de-acum vedeam până și cele mai ascunse gânduri, argumente ce se țin scai, întotdeauna, urmând fapte, doream să dorm, să uit, să pot iar să mă odihnesc, adevărul să dispară iar privirea să mi se închidă măcar atunci când ochii minții îmi clipesc, căutam întunericul realității în fiecare strâmt și ascuns ungher, dar n-am găsit decât o umbră, palidă, ce se strâmba la mine și la sufletu-mi stingher. răsărit pitit mi-e sufletul în abis de nimeni nu-l mai poate scutura și nici atinge, stă ghemuit și, șuierând vânt, șoptește vaiete cu glasul stins, atunci când tremură și plânge, adâncul e desăvârșit, cu ger și spaime vii, fugită în întuneric, lumina însă-i strigă să se acopere, de îi e frig, cu valuri groase de răbdare, căci și pentru sufletele încarcerate-n noapte există, zilnic, un răsărit de soare.

146

nesfârșitul uneori se aud șoapte ce șuieră abscons într-un grai ce trebuia de mult să-l uit, rămas de pe vremea eclipselor, a nesfârșitului împrejmuit grav în zone învinse de tumult, și uit căci galeșă îmi e privirea, cu zâmbetul aprinzând soarele pe un cer înalt ce larg mi s-a destins, iar zările mi-au coborât în palme, aducând impresia că nesfârșitul, în inima mea mică, a pătruns și s-a cuprins. vis ce-i mai dansa sub ie pieptul, ținând cadența pașilor grăbiți, ce-i mai pluteau cosițele pe spate, mângâindu-i umerii albi, dezveliți, pătrunzând în inima pădurii, după ore de peregrinări prin cânt suav de păsări și labirintul potecilor de om ascunse, ferigi în formă de evantai deschisu-iau al visului culcuș, aplecându-și frunzele la pământ, culoarea tinereții veșnice pe trupul ei plăpând adunând, când umbra s-a-ntețit și răcoarea cuprins-a fața-n brațele-i de fier, pădurea începu a respira cu aburi de iubire, încălzind fiecare clipă a visului ce o scufundase-n trăiri aievea, de fericire. vrajă pe faleza de argint, blânda adiere a vântului șoptit mișca leandrii în pași de dans, cu spargere zgomotoasă, un val nesfârșit își alungise silueta peste nisip, luând în brațe scoicile, rotindu-le în același ritm amețitor, de vals, atunci când cerul a decis că a sosit momentul să își deschidă larg aripa, adunatu-mi-s-a deodată dorul, din larg venind și până pe întreaga-mi plajă, dezvăluind orizontului seninul în simbioză perfectă cu simțirea clipelor de vrajă. în somn eliberând particule de suflet, în brațele pădurii respiram și, sub mângâierea umbrei, la nimic și la toate, ascultând liniștea, mă gândeam, desprinsă din cer, m-a acoperit o cuvertură de senin și am adormit în aromele de iarbă, de ferigă și de pin, apoi, cu pleoapele mijind lumina și tresărind din când în când, simțeam că trec bariera infinitului în zbor, mă visam îndreptându-mă direct spre originea cuvântului dor. zâmbet pe vârful buzelor, de un fir subțire, atârnă zadarul în zâmbet trist, căci timpul cerne în sita-i rară granule fine, de plictis, cum e să vrei și să nu poți să simți bucurie, doar inima singură ar putea să știe, dar când purpura îmi va atinge obrajii și voi sui dealul în culmea lui, îmi voi împărți privirea cu strălucirea cerului.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Carmen SECERE

poeme „zile în șir am stat agățat în coarda de siguranță și nu mai știu dacă mi-a fost frig foame sau am visat o fântână” 1. vom construi un oraș încălzit cu lămpi la fiecare fereastră noaptea vom câștiga la ruletă câteva ore în plus unii vor striga norocoșii norocoșii noi ne vom ascunde unul în celălalt ca niște superstițioși într-o zi de marți 2. primul interviu despre libertate nu a fost publicat niciodată în gazetele lumii adevărurile mari produc războaie și mai mari nu există eroi vii doar mersul pe coate al unora cu toți morții târâș după ei în timp ce alții atacă fără milă rezerva de zile și uite așa îți pierzi mințile întrebându-te cine dracului să mai audă muzica unei biete mașini de scris când totul dar absolut totul e redus la tăcere doar palmele din oglindă te mai trezesc într-un prezent ostatic și-ți urează un dureros bine ai revenit cu picioarele pe pământ aici singura formă de existență e supraviețuirea 3. elim îmi scrii scrisori lungi de la celălalt pol elim îmi scrii că iubești liniștea ghețarilor și a vulpilor albastre ți-ar prinde bine bocancii viper hăul acela de frig luminos ți-a amintit că sufeream de aceeași boală când ne legam strâns șireturile unul altuia ca doi alpiniști utilitari pregătiți să escaladeze realitatea unui zgârie-nori BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

te privesc printr-un vitraliu opac mâna mea sticlă incandescentă te caută îți aud muzica asta îmi aduce aminte că ai vândut blues-ul nostru unui colecționar de piane mâna mea incandescentă te caută elim și va incendia într-o zi acest oraș fumuriu de sticlă 4. despre acea căutare (târzie) știu că plănuisem toate detaliile dar printr-o gravă eroare de calcul (am îngenuncheat sau m-am înălțat arătându-mă?) altcineva mi-a găsit jumătatea încă nenăscută 5. khala te sărut khala am primit bocancii grei și mănușile groase de lână ți-am simțit degetele străvezii pe pulpă când i-am încălțat cerneala hârtia și bateriile sunt aur aici în lipsa ta am început să mă cațăr blocul de gheață un zgârie-nori uriaș alb pur ca o moarte tacită s-a desprins de curând din banchiză plutește încet așteptându-și titanicul deasupra hăului răstignesc ghețarul în corzi cuiele de gheață zgârie pielița lui transparentă un labirint vertical un fir de păr lung deșirat pe oglinda imensă de apă zile în șir am stat agățat în coarda de siguranță și nu mai știu dacă mi-a fost frig foame sau am visat o fântână privirea ta 147

POESIS

o prăbușire un zbor absolut din neant în neant o izbitură în coaste harta fracturilor pe care o știau pe de rost palmele tale același blues ascultă khala nu te întoarce pe vechile urme gheața ascute oasele muzica e interzisă aici avalanșă am dat clapele albe pe o sticlă de vodkă și o bucată de carne mucegăită pe care o împart cu lupii doar în ochii lor văd sticlirea flămândă a orașului care desparte piepturile noastre de restul lumii renunță khala mi se face frică se topesc ghețarii

îmi aud inima 6. când mi se face dor de mine iau drumul ierbii până în livada cu meri din trecut au mai rămas o pereche de palme crăpate și niște ochi umezi care mă nasc din nou sărut mâna mamă am venit acasă o strâng în brațe și-un gând tăcut îmi plânge doamne ia ce vrei de la noi dar lasă-ne îngerii pe pământ

Ecaterina Teodoroiu (14 ianuarie 1894 – 22 august 1917)

148

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Loredana Ionela TOADER

Poeme „Te-ai aventurat cum părul tău se încurca în degetele Zarazei Cum obrajii se picurau pe iarbă îmbătați în nisip Cu limbi de vers sculptat în piatră” Dimineți de dealuri

Salcâmul cu flori de rouă

Fiecare picătură de astru care curgea pe pielea mea Se trezea din munți și din șiraguri de morminte Către perle de albastru trezite în dimineți de dealuri Te-am adorat cum numai zorile știau să ciripească Cum tunetele învățau să șoptească Din zile și furate ierni acoperite de șiraguri de lumină

Te invit la un sejur de abajururi calde, Un sejur în care să sorbim Cafea cu lăptișor de stele Și cel mai dulce biscuit frământat de mâini rebele Ascunzișuri de idei sub inelul de albastru, Văgăună de iubire lângă cel sidef de astru Te invit de ziua ta, poezie fără seamăn Ți se încurcă bieții scriitori de tiv, Lăudându-te prin valuri.

Ce ești tu și ce sunt ei, Artă iubită de alți trei zei?

Uneori vii peste mine căutând un bleg copil Căruia să-i frângi simțirea Aburindu-l în ibricul celui mai frumos destin N-aș putea să te acuz de vreo infidelitate coaptă Plânsetul de roze picurând din iarăși noi Arde noaptea de cuvinte ce mi-o Dăruiești când mă zbori printre fiori Zile trec, iubito, fără tine, recitesc sărutul marmorat de frumosul tău picior și se-nșiră În inimă alt câmp De roze albe și pământ sub noi ca ape Comete-s macii când ne-mpreunăm ființa Într-un alt descris sărut pe pagina de vârf Ne-ntâlnim pe după coaste, Agățați de-artera mea, de pacea ta.

Cu casetofonul mării într-o mână, În cealaltă tu, perlă grea.

Iar când cred că m-ai uitat, Mă ceartă toate sărutările din carte, Iar pictura de cobalt mă numește Salcâmul cu flori de rouă.

De ce ai plecat când noaptea s-a descătușat de noapte?

Din ce nenoroc tradus de mine ai găsit puterea să mi te îndoi?

N-am fost eu zeița unui anotimp furat Și nu ne-am legănat pe firele de constelații?

De ce-ai plecat, fiu de dor, Când te-am strigat cu vis și universul tot?

Când mările de aur curgeau din ochii mei senini? Și aur curgea peste hotare și demoni de inimă striviți...

S-au dărâmat acum în 3 citate În cele 3 acorduri de valuri frecventate Nu te-am uitat și n-ai știut ce raze înghețau în martie Ce valuri se scurgeau în deșertul de april Câte ramuri de albastru am învățat să strig...

Te-ai aventurat cum părul tău se încurca în degetele Zarazei Cum obrajii se picurau pe iarbă îmbătați în nisip Cu limbi de vers sculptat în piatră Și alt viers, și alt viers De ce-ai plecat încă odată să-ngropi durutul ieri zidit?

Nu ți-am spus cu limbi de ape că portocala mierii e dimineața Când noaptea pădurii încrucișate alege să respire?

Nu mai pleca, aluneci și te pierd Te pierd în crâmpeie de sparte perle Uite cum te pierd Privește cum învârt pe deget tot spartul univers Privește cum strivește dimineața tot rosul din priviri!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Ceea ce îngerii și-au dorit să rostească Cu ce drept mă înconjori de zece ori, Aștepți să mă răsfrâng Și să îți ascult plăcerea? Îți reamintesc că una sunt Cea pe care și-au dorit-o Munții, apele și luna Stelele-au făcut o horă Ca să li se nască pruncul.

149

POESIS

Nu-s a ta și nici a lor Nu-ndrăzni să-mi comanzi Să mă lecuiesc de soare Eu te-am ales când voi m-ați dorit Iar acum mă izgonești Din pajiștea de mine chiar brodată?!

Te-am iubit ca prunc și vis Ai avut întregul, zău, castel Îmbibat în flori, în tei Purtai rochii de argint Și mă rugam să te primească Zeii-n dansul lor Ce prin iubirea-mi ți se cuvenea Am dezrădăcinat incendii Pentru puritatea ta Și-acum mă-mpingi să-mi dau calul, Să stau pe altă șa?!

Eu sunt ceea ce îngerii Și-au dorit să rostească Agatul cerului și ametistul răsăritului Al meu mi-e zâmbetul Și a mea este lumina Chinuie-te să strigi cortina Privește-o cum ți se deșiră-n palme Căci nu-mi voi da a mia oară Scutul pentru cei ce iau Ca mită, în răsfăț, În deșert, în pietre și pe dos Numele iubirii.

Valsuri cu algă Îmi apari pe osul Dintre inimă și gând, Te refuz plângându-mi soarta Cât mi-e dor de absolut, Uneori ...

Când se-nțeapă clapa Te auzi în depărtări, Blestemând văpaia Ce nu ne-a ars pe amândoi Mă auzi mutând cerneala Ba pe ieri, ba pe acum ori mâine Iar îmi scapă călimara - a bătut un vânt din lume -

Îmi permit să-mi adâncesc hârtia Către dorul necurat.

Edene răscolit de nori, Reînvie pulsația solară, Te chem din sfera ruginie.

Te rog, îneacăte-mi prin apă, Prin pistrui, prin locuri vechi sădite-n scrum Mă-nec și eu, Fac dansuri, vezi, cu alga Să ne fie verde sper mereu, Om respira din nou în apă.

Se șoptește Dumnezee Te-am așteptat cu florile de dac În brațele udate de răsăriturile apei Peste toată zarea de firesc, Peste toată marea de absurd.

Te-ai înălțat până la mine C-un ponosit albastru șnur grotesc Din ce lumină Se va oare mâine naște “A șaptea oară” de durut Ca să am izvorul tu fost iubite-al meu Să îți preling uitarea Peste stânca “mulțumesc” Se-ncruntă mie azi toți zeii Căci te țin de mâna mea, Și mi-e greu de tot, Edene ...

Căci e moale mâna mea și steaua mea Și mi-o-ngreunez devreme Aș fugi de tine și de-acum Singură în văzul iernii Dar e primăvară și e scut De despărțiri efemere.

Perla încetează-n a mă crede Și îi scrâșnesc din irizații Că mă doare tâmpla de plecare Și sufletul umil de aș mai sta. Și unde să purced? În care lume? În cea de absolut nu mai am cale Iar cea de-acum e prea urât Se șoptește “Dumnezee” Și se strigă “Dumnezeu” Fiu de verde-nmarmorat, Astăzi inima îmi stă la pat Lângă o cafea adâncă Și o tânără de os.

Ochii tăi se sting în piatră, Mă împing spre-un mâine grav

150

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Dumitru TOMA

ZAREA DIN SOMN (II) „Doamne, iazul din pădure/ Pune țâțe-n vrej de mure Și mireasma lor de om/ Rodește la mine-n pom.”

Un cer larg, deschis ca haina Plopi și grauri, umbre mici Și-un cer larg, deschis ca haina, Spini cu vârful prins în bici Ca să risipească taina.

Vânt desculț, răriș de pară – Dușii-ncep să gângure, M-au adus în prag de seară Singur să mă vânture.

Să m-ajuți să deprind zborul, Altă zi să mă ajungă, Să mă iei cu binișorul, Că presimt o cale lungă.

Mă întoarce când mă duce Unde-o fi pânza subțire Și ca zorii s-o usuce Se apucă să-i resfire. Și să strige din cișmele Ce-i lăsat să mă și tragă În pământ pe sub surcele Că mi-a fost lumina dragă... Și-am visat cum c-aș fi fost Stâlp în vatra nu știu cui, Că-mi găsește cerul rost Cât mă simt al nimănui Tu zidești în somnul meu

Plouă, Doamne, rost în pene Și în rana mea de-o viață, Dacă face timpul semne Dinspre altă dimineață.

Îmi e umbra din colină, Urma mea deșiră drumul Când în rouă și sulfină Zarea-și scutură parfumul.

Să îmi pui un fir în cioc Strâns din bruma de lumină, Limpezi-mi-ar zboru-n foc Huma până-n rădăcină.

Tu m-ajungi, mă înfășori Și mă treci precum o boare, Îmi furi statul și-l măsori Pe timp verde de răcoare.

Iar ce țes și ce visez Mai în glumă, mai în joacă, Să le sfârâie în miez Pân-o fi ca să-i petreacă.

Și zidești în somnul meu Ce nu are căpătâi, Tot ce-a fost și-o fi mereu Plămădit întâi și-ntâi.

Îmi găsește cerul rost

E departe și în ceață

Așteptarea-i grea și sumbră, Are măduvă de umbră Și țăpligă de răcoare, Mă întunecă și doare.

S-a închis graiul în cer, Nu răspunde nimănui, Stă-mpietrit în vreun ungher Al răcorii nu știu cui.

Și cu smocuri de tătar Dă durerea la o parte Din poteca prin mărar Ce-mpreună și desparte.

Și-i departe și în ceață Prispa cu opinci de porc, Nu știu cine mă ajută Să le-ncalț și să mă-ntorc.

S-ar părea c-arată calea Ce mă poartă dealu-valea, Teleleu și zdreanță-n cui Sub puterea timpului.

Pe cărarea cu pietrișul Și verdeața grea de dude, Să mă scoată-n luminișul Unde-a spus că mă ascunde.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

151

POESIS

Pe sub streșini, în fereastră Nu știi, Doamne, ce prăpăd Să nu vii, să nu Te văd.

Cât sunt zorii mei de scunzi, Să Te strig și să n-auzi.

Nu văd, Doamne, de ce taci, Ce-ai făcut nu mai desfaci.

Ai cusut de nu se vede Și se face iarbă verde.

Te porți numai pe ocol Că mă vrei de vreascuri gol, Te aștept pe scurtătură Să-mi dezgheți limba din gură.

Când sub streșini și-n fereastră Vremea țese taina noastră Și Te face să nu vezi Cum mă poartă sub livezi.

Cât o fi cerul cu stele Doamne, iazul din pădure Pune țâțe-n vrej de mure Și mireasma lor de om Rodește la mine-n pom.

Răvășind pe câmp, în ploaie, Zăpăceala din odaie, Când pe zidul Tău mă frâng Sălciile care plâng; Iar răcoarea strânge-n piatră Tot ce nu mi se mai iartă Înadins fuge de Soare Spre verdeață și răcoare...

Cât o fi cerul cu stele Te ard lacrimile mele, Neodihna drumului Și zbuciumul fumului.

Între trestii și lăptuci, În răcorea din uluci Și-n pojarul buzelor, Sau în foamea gâzelor.

Fir-ar fi să nu se vadă Ce se ninge drept zăpadă, În lumina ochilor Și-n rugina din izvor Care rânduie pe maluri Umerii ieșind din apă, Creștete și mâini și dealuri Ce se-apropie și-mi scapă.

Când se zbate ceru-n apă Când se zbate ceru-n apă, Doamne, Doamne, unde ești? Întunericul mă-ngroapă Și Tu nu mă mai ferești.

Se scufundă sori și stele, Zarea zace pe cărbuni, Scapă vântul din zăbrele Și Tu nu le mai aduni. Îmi răstoarnă spinii cruzi Din tăcerea Ta sub geană, Mi-e odihna o prigoană, Că Te strig și nu-mi răspunzi.

Noaptea din ziuă La marginea lumii atât de subțire, Scântei și-ntuneric se nasc să respire.

Răsufletu-i cald, rânduit ca să poarte Ce crește-mpreună și apoi desparte.

E fața topită în vreme și-n cale Ca dusul să aibă întorsul agale.

Când se rupe de cenușă, Îi rămâne calea rece În lumina jucăușă.

Să-mi arate cum petrece

În umblet să-i pară zăpava mai lungă, Iar noaptea în ziuă târziu să ajungă.

Noima mea în firul ei, Semn făcându-mi să nu spun Despre cerul în scântei Întru care mă supun.

Umerii ieșind din apă

Când suflă din coastă și vântul e bun, Mi-e dor de-o sucală din in și săpun – Să fie năpârcă pe gât și pe cui, Zălog să mă aibă în zbuciumul lui.

Oamenii cu părul ud Se prefac, dar nu mă-aud Și mă văd cam câte sufăr Să le-ngrop la mine-n cufăr...

152

Când vântul e bun

Pe cine-o cuprinde apa-i amară Să rabde arșița și apoi să ceară La porțile-nalte odihnă de vânt, Și calea să-l afle râzând și plângând.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

JAPONERII GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ “PEREGRINII FORMEI” Coordonator: Maria Oprea

Poeme GOGYOHKA Andreea MAFTEI Am ascultat povestea celor O mie de cocori din hârtie de-atunci mintea mea fabrică cocori în inimă. un ochi râde, un altul plânge cumplită acea bucurie nespusă. strălucirea unei petale în căderea ei neobosită.

Ana URMA două inimi singuratice turnuri unul cu vârful în ceruri celălalt izvorând dintr-o apă uneori mi-e teamă să nu (te) uit fără cuvinte învăț de la frunzele roșii căderea Ana Irina DROBOT poate fi înduplecată soarta mai mult decât mantia unei statui antice a unui erou? pe strada cu sens unic îmi iese înainte ploaia de vară Argentina STANCIU toamna cu-n penel risipind peste frunze culorile calde BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

de n-ar urma căderea în gheața morții învățăm de la mare arta tăcerii în adâncurile ei și-n suflet atâtea taine Carmen PASAT Nemărginire văzută printr-o nișă pași spre nicăieri înserarea-i aproape unde voi rătăci?

Ce însingurată salcia peste apă.

Luna oglindă. În luntre doar un vâslaș trăgând din pipă domol Corina Margareta NEAMȚU toamna mă simt mai mult copac desfrunzit decât frunză căzută. vremurile. azi suntem nori, alteori caniculă-n decembrie uneori soare ce-ngheață.

Costel ZĂGAN timpul e o carte unii o deschid o dată pe an alții în fiecare zi

în insomnia mea o insomnie în mov așa că vă tratez cu Frații Karamazov Cristian Ovidiu DINICĂ în sângele cu tendințe mov pierdut pe malurile ființei aflam iertarea sub trena morții păianjenul țese pânza cu viteza gândului spânzurat în lumina dulce suprimă timpul Eugénia PARASCHIV vers revii pururea veșnicie din carte prin arborele vieții trei regiuni nasc în mine versul cu inima timp liturgic, timp liturgic tălpuiește-mi îngerul cu ramul Ion CUZUIOC Aștept răsăritul soarelui ca să pășesc desculț prin roua dimineții și să ascult pulsul pământului ce bate în unison cu cel al omului Gutuiul își apleacă plăcut crengile ca mama să poată culege frunze pentru ceaiul de leac

Dostoievski a fost exilat 153

POESIS

Florina VULPOI Maria-Magdalena STAN

Pavel ILICA

Urcă în luntre pe valuri navighează vezi ce ascunde liniștea ce m-apasă în toiul nopții.

Diotima, nimic din tot ce înseamnă iubire, putere, cuvânt nimic din toate acestea doar moartea la purtător și pământ, doar pământ

nu doar pentru mine șterg cuvântul de umbre se întorc atâtea pagini într-o tăcere prima ninsoare peste obrajii unui copil

Dezleagă taina sufletului meu găsește cheia inimii potrivită cu trudă zămislită.

dincolo de zare eternitatea firului de iarbă învinge sfiala clipei înrourate

Lidia STAN

Marin RADA

Sebastian CIORTEA

Timpul zămislitor de urme de moarte și dâre de viață

vântul poartă prin ramuri amintirea zilei de ieri printre nori-n fuioare șirul cocorilor trage o felie de cer

floarea candela din frunze cu o picătură de lumină pe frunte

Liniștea nedeslușită încă în psalmul dimineții între zidurile viselor fără noimă

poate că frunzele care văd ochii mei sunt puține numai păsările cerului știu dorul de tine

amurgul pe un ram privirea într-o castană miezul abia încolțit

Lucia Cezara PLĂTICĂ

MIRELA ORBAN

Diana Ionela GHEORGHE

Un nor oval sufletul meu pe care Cerul nu l-a vrut s-a-ntors în trup și moartea mea...a fost doar aparentă.

prin toate fisurile sufletului plesnit iubirea ardea mai aspră decât văpaia ațâțată de vânt

În vara trecută, soarele ne mușca de piele, iar acum, toamna ne desfată ciudată trecere, transformare a vacanței în voluptate.

În palma ta citesc doar ceea ce simte inima mea... adevăr sau eroare

iubirile astea în care ne topim încet ca vată de zahăr pe vârful limbii ne vor însoți dincolo de Styx într-un prizonierat al fericirii

Ascultă valurile într-o scoică, cât de puternic se izbesc de țărm, și rămâi așa, tăcut.

Luminița IGNEA

Mona GHEORGHE

Vasi COJOCARU VULCAN

arunc o piatră în apă, mâlul o înghite pe loc, dar cercurile mele de neatins, rotesc lumina.

doar ceașca cu ceai aburul înmiresmat și gustul stăruitor dulce amărui au rămas între noi

În noaptea tot mai rece drumul lacteu strălucește.

Aș urma și eu odată cu cocorii drumul spre vară

prelins pe buza timpului ultimul strop de vară, gândul migrează spre miazăzi, sufletul mai întârzie, zdrumicat de frisoane.

apa care nu mai curge s-a întors setea să aline iar izvorul care nu mai e soarbe dintr-un ciob de strachină

Dulce septembrie, melancolică șoaptă.

Viața mea ternă parfumată cu must.

câte puțin din fiecare apus cu totul în șoapta descheiată de nasturi și luna

154

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Andreea MAFTEI

TRAIECTORII FRAGILE/FRAGILE TRAIECTORIES Noutăți editoriale – dincolo de retină Salutăm ieșirea de la tipar a primei antologii românești de poeme Gogyohka, creator al speciei nipone fiind haijinul Enta Kusakabi. După o luptă îndelungată a grupului Dincolo de retină de a da “formă” și “fond” originalității, fără a omite nicicum simțirea cea românească, sub numele său dat de poetul Alexa Gavril Bâle, Traiectorii fragile și subtitlul onorant oferit de haijina noastră Eugénia Paraschiv, în loc de sumar, “Peregrinii formei”, antologia apare în ediție bilingvă, sub atenta îngrijire a poetei Maria Oprea, coordonator și administrator al cenaclului de haiku și alte specii literare nipone, la editura “Grinta”, din Cluj-Napoca, 2018, director Gabriel Cojocaru.

CARTEA apare ca un luminiș de pădure montană, imaginea verdelui proaspăt inspirat românesc, surprinde prin fotografia aleasă, “Sarmizegetusa”, cetate de peregrini aleși, precum: Alexa Gavril Bâle, Mirela Duma Bîlc, Sebastian Ciortea, Cristina Cristea, Ion Cuzuioc, Cristian Ovidiu Dinică, Ana Irina Drobot, Mona Gheorghe, Sandiana Ionela Gheorghe, Andreea Maftei, Mariana Babiuc Marica, Mirela Orban, Eugénia Paraschiv, Carmen Pasat, Lucia Cezara Plătică, Ana Urma, Lăcrămioara Vasuian Apostu, Adina Velcea, Florina Vulpoi, Costel Zăgan, Maria Oprea. Fiecare, după Cuvântul de început, câteva gânduri asumate despre poemul nou ales în creația lor, aduc prin linia celor 5 versuri care fotografiază un moment de viață, un gând de jurnal sau o simplă constatare expresivă a realității imediate, emoția explodând la fiecare trecere de rând, chiar între spațiile albe, ori cu fiecare literă aleasă potrivit.

Nu întâmplător, coordonatorul nostru, Maria Oprea, a ales să aducă poemul în limba română pe partea dreaptă, iar varianta sa în limba engleză, pe partea stângă. Ochii noștri cad, întotdeauna, la deschiderea unei cărți, spre BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

partea dreaptă a ei, așa cum dai pagină cu pagină, pentru a te bucura de frumos. Poezia însăși este aleasă dintr-o multitudine de scrieri și încercări, sub îndrumarea haijinei Maria Oprea, pentru a perfecționa atributele speciei și înțelegerea poemului nipon. Cu pași siguri, cu o atentă prețuire a versului și a emoției proprii, autentică, autorii dau formă poeziei noi, dau forță cuvântului, prin sugestie, prin simbol, revelează ceea ce pare, la o primă citire, o zicere simplă. Acolo, din adâncul său, cuvântul scoate la suprafață un sens dual, care se naște din expresia unei interogații nerostite, în fața clipei și a efemerului ori a nimicniciei.

Dar oare nu asta înseamnă limbajul poetic? Suma unor trăiri afective își conturează liniile asumabilului și ale subiectivului eu. Doar prin cinci linii de mare forță. Rutina, banalul, punctul de interes major, contemplarea succesivă și constatatoare, plânsul înghițit sau, din contră, cel doinit pe limba noastră maternă, aduce varianta actului artistic și în planul modernității contemporane, “sub bolta crengilor de salcâm”, în “lumina pulsatorie” a misterului nopții, “în foșnetul luat de vânt” (Alexa Gavril Bâle). “Prin aceste poezii mă întorc din aglomerația peisajului cotidian al vremii, în unul în care viața are alt înțeles: mai tihnit, blând și curat”, ne transmite poeta Mirela Duma Bîlc, prin cuvântul poeziei sale: “am vrut să scriu/ despre mine/ cuvinte frumoase și drepte/ și am desenat/ linii." Într-o atmosferă a liniștii, simplitatea este o realitate palpabilă: “vântul aduce/ pe masa mea/ frunze și păpădii/ deschid ochii/ văd pasărea.” (Sebastian Ciortea). Dacă nu e aprinsă nicio scânteie de emoție, la adierea unui vânt, oricât de ușor, poezia nu prinde aripi, nu zboară: “Gogyohka este o încercare de a opri în loc, pentru o clipă, bătaia de aripă a unui gând fugar, de a transmite, în puține cuvinte, trăiri de o intensitate aparte, asemeni unui aparat foto…”, ne explică Cristina Cristea: “plutind/ între două trestii,/ luna/ se visează mireasă/ pentru eternitate”.

Lucrurile trebuie spuse exact, coerent, fiindcă ele sunt rupte dintr-un concret. Dar poezia are menirea ei de a aparține unui neam. Scriitorul Ion Cuzuioc ne afirmă: “Gogyohka este o concentrare creativă a autorului, cât și un beneficiu pentru citiorul setos de poezie împrospătată cu metafore, epitete, imaginații și, de ce nu, cu zicale și proverbe ale neamului nostru, ceea ce nu poate fi străine și poeziei nipone” – “îngenunchind/ în fața/ candelei/ am ieșit/ în lume.” Ideea continuă să curgă și sub semnătura lui Cristian Ovidiu Dinică, priceperea de orice fel fiind mai întâi a înțelepciunii colective, încă din vechime: “Românul are la îndemână proverbele care sunt chintesența sufletească a înțelepciunii populare…Gogyohka rezumă în cinci versuri experiențele sufletești bogate, cu abordări specifice fiecărui autor, au ca numitor comun, emoția și înțelepciunea.” – “plouă îngerește/ ca într-un sfârșit de veac/ imaculat în credințele zeului/ croit din hârtie/ la orele de lucru manual”.

155

POESIS Astfel, ne exprimăm liber impresiile, ca pe ceva natural. Literatura este puntea spre o altă viață, trăită în același timp cu realitatea vieții. “Când revin la poemele gogyohka scrise de mine, parcă revăd un album al trăirilor din momentul scrierii.”, spune Ana Irina Drobot. Haijina își colorează scrisul cu fragmente de zi, sub aparatul foto: “aș putea învăța/ atâtea lucruri/ de la natură/există atât de multe culori/ pe care nu mi le-aș fi imaginat”. “Deși gogyohka uită să numere silabele, respirația niponă e acolo din plin. De la japonezi am aflat de acel ikigai al lor, ca secret al unei longevități creatoare, prolifice”, confirmă și Mona Gheorghe, cum, un exemplu bun ar fi poemul său: “să șezi golit, deschis,/ fără pretenții, ca o plajă/ în așteptarea unui dar/ din partea mării”. Recunoștința, iubirea și binecuvântarea sunt descoperite de Diana Ionela Gheorghe în poematica ei pe cinci linii: “licărul din ochii tăi/ atât de neuitați/ mă duce în lumi astrale, din care nu m-aș întoarce,/ irișii sunt flori/ nu-mă-uita.”O regăsim sub pseudonimul Sandiana, în paginile antologiei.

Sub îngrijirea Mariei Oprea, de la editare, aranjare în pagină și până la corectura finală, antologia Traiectorii fragile își merită (re)numele și își impune un debut curat și frumos în literatură. S-a luptat, adesea, cu morile de vânt, apoi a luat-o de la capăt, pentru că, așa cum o cunosc eu foarte bine, Maria este un om ambițios, un inovator, un perfecționist. Poate că orele de nesomn au cântărit valoarea, au comprimat timpul pentru un bun câștigat onest. Și s-a câștigat valoarea. Prin scris te poți vindeca de orice și, astfel, Maria își invită autorii la scris “chiar dacă se spune, toate au fost scrise demult” – ea simte și scrie: ”copila chemată/ de o fereastră/ pentru Țara Soarelui Răsare/ tălpile mele/ și margaretele albe”. Alături de ea, scriu și eu, cum toți ceilalți 20 de autori români, talentați, și-mi spun: “prin poarta închisă, prin zid,/ trec fire de verde,/ tu, viață,/ cum treci printre/ ochilor mei dând speranță?” (Andreea Maftei).

Mariana Babiuc Marica își asumă poemul ca fiind rupt din “noi”, “un haiku atotcuprinzător” – “ai putea/ să înveți alfabetul/ cu care timpul scrie/ continuu pe mâna mea/ poemul său.”. Pe când, poeta Mirela Orban își ascultă “tăcerea”, o desenează în liniștea unui poem, ce-i cântărește existența: “ceața înghite/ culorile pământului/ în liniștea albă/ ecoul se izbește/ de pereții oului”. Cuprinsă de uimirea existențialului este și prietena noastră, Eugénia Paraschiv, cum de formă, cum de menire… – ”Ce-i forma întrebai ceaiul/ ce ai și nu ai/ o, necuvântător ceai/ dar tu arbore de cireș…/ dar inima cată”; “alunecări în somn/ picuri/ sunetele urmei și/ înverzirea/ umbre trupurile”.

Cele cinci linii prind conturul lumii, o împart în cinci simțuri, al șaselea fiind poezia, neținând cont de apartenența geografică. Poate că nu a fost departe de noi ideea Eugéniei de “peregrinare” a formei. Poate că ea exista în noi. Nu aveam nevoie de alt spirit. Dar ne continuăm drumul literar spre cunoașterea orizontului nou, pentru impunerea modernității în literatura haiku. Calea japonezilor a fost și este mereu conturată de sakura, de petale roz parfumând toate simțurile. Doar ochii fotografiază. Mintea atinge infinitul și îl așterne în efemeritatea clipei. Merităm și noi să simțim astfel. “Se scrie greu o gogyohka, dar este o provocare și plăcută experiență, în fața căreia nu reziști și de care, odată intrată în sânge, nu te mai poți lipsi.”, Carmen Pasat – “am văzut/ o lume întreagă/ și n-am ob-

156

servat/ firul de iarbă/ din fața ușii mele.” Poemul lui Carmen Pasat este un “ars poetica” acestei specii abordate de noi, toți, o bijuterie a genului. Și dacă tot fac referire la bijuterie, nu uit să mulțumesc scriitorului Dumitru Velea pentru denumirea frumoasă într-un soi de acronim al rubricii cenaclului “Dincolo de retină”, în revista domniei sale, “Banchetul”. Iată, “Japoneriile” pe care le prețuim, sunt la loc de cinste.

Cu cât ne adâncim în lectura cărții, pe de o parte limba română, pe de alta, limba engleză, în varianta propusă de traducătorul Sebastian Ciortea, observăm tot mai mult o libertate de exprimare și o bucurie adusă prin cuvânt. Practic, elidând regula cifrului silabic, transformând poemul tanka într-o formă a sa liberă, autorii devin mai siguri în limbajul poetic, deși mesajul artistic este aluziv, așa cum o cere spiritul japonez. Concret, ne explică Lucia Cezara Plătică, “această formă de poem japonez…reprezintă cea mai flexibilă formă de a-mi exprima gândurile și sentimentele cele mai profunde, dând astfel inimii și minții, hrana și libertatea de care are nevoie sufletul, pentru a se simți cu adevărat liber.” Și pentru exemplul liric, de o frumusețe și o valoare inestimabilă, cităm versurile poetei și haijinei Ana Urma, “liber în colivie/ numai cântecul păsării/ printre zăbrele de gând/ cuvintele zboară/ împlinind rostul foii”. Îi urmează Lăcrămioara Vasuian Apostu, cu un poem ce măsoară forța poetică a unui minimalism: “stelele se oglindesc/ pe luciul apei/ iar dansul lebedei/ sfârșește/ sub privirea lunii”.

Pentru poeta Adina Velcea, “gogyohka este uniunea liberă cu spiritul nipon” pe care îl îndrăgește: “Scriu spontan, fără opreliști, nu calculez nimic, las sufletul să scrie. Sau mai bine zis, gogyohka mă scrie pe mine.” Poemele sale aduc limpezirea necesară minții și sufletului, deși, spune ea, prea simplu, lupta cu daimonul liberator al emoției și al coerenței poetice, nu este ușor de ademenit: “o luptă inutilă/ s-a iscat printre frunze/ în timp ce din albastrul florii de nu-mă-uita/ culegeam sânge”. Florina Vulpoi vede, în fapt, în “altă fereastră, liniștea ce așteaptă cuprinderea clipei printre priviri. Încă o respirație.” – “doar treptele/ ce-mi urcă/ tăcerea/ mă îndreaptă/ spre firul ierbii.” Scriitorul Costel Zăgan își formează un teritoriu, în “cetate”, unitar, se dezleagă de orice împotrivire, de orice aspect care i-ar periclita lumea proprie a poeziei autentice și se identifică cu firescul cuvântului românesc neînblânzit, oricât de nefiresc ar fi. Un exemplu extraordinar ar fi poemul său gogyohka: “vultur rănit/ la semafor/ primăvara deplasează/ și îngerii/ spre verde”.

Traiectorii fragile deschide un drum încă nesigur, pentru România, în căutarea unei apartenențe la un limbaj deloc ușor. Spiritul nipon ne sporește văzul și auzul dintrun concret al emoției brute, necioplite de vreun ascuțiș al ficțiunii. Dar să îi oferi și formă, și imagine, și context, în doar cinci linii, atât de ușor de dobândit pentru niponi, cu un conținut de autenticitate a unui mesaj decodat de o clipă a nimicniciei, de austerul efemer, pentru un spirit străin genului e cu atât mai aproape de adevărul poetic, asumat. Îi urăm drum bun cărții către cititorii ei și felicităm colaboratorii, pe cei direct interesați de buna ei devenire în literatură și, nu în ultimul rând, îi mulțumim coordonatorului de proiect, președinta cenaclului “Dincolo de retină”Maria Oprea care ne-a adunat pe toți între filele unui alt început frumos ce va dăinui, firesc, prin prisma lecturii.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

POESIS

Maria OPREA

HAIKU ultimul ecou – scoica de la ureche pentru un alt val luna aproape – copilul cu ghetele în depărtare freamăt în seară – doar ridurile mamei sub o lacrimă fără oprire – urmele de la pantofi în dimineață toate nopțile – în plicul de pe masă o telegram aburi din ceașcă – mai rece un strop luat de pe o buză bătrânii plecați – lângă privighetoare sunetul apei pictez iar marea – un început de toamnă zbătut pe obraz ploaia de toamnă – șiretul unui pantof la o pagină nicio șoaptă – lângă un colț de ziar crizantema fără adăpost – buchetul copilei cu margarete

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

rugul din flăcări – dincolo de oglindă lebăda neagră mâinile spre cer – dincolo de retină noii ghiocei pământul uscat – pe fila din calendar o camelie

dintr-o margine de stea rădăcinile întinderea albă cât un punct identitate: în trupul tău mamă se face ziuă haiku pe două rânduri

zborul de pană – peste lumina stinsă sacul din rafie linii ferate învelite-n zăpadă spinul din deget masa din stejar la casa părăsită colindătorii

zborul către noapte – încă o dimineață pe pleoape câteva frunze – toamna mai frumoasă într-o apă mugur de salcie - o ușă întredeschisă pentru scrisoare

umbra serii; părul fetei legat într-un coc. între cer și fereastră norii purtători de drum. chemarea unui țurțure pe tâmplă Luna a apus cu ea și o fereastră dintre două lumi. oglinda nopții

157

CUM ÎNȚELEG EU

Andreea MAFTEI

DRUMUL SPRE SISIF AL MIHAELEI AIONESEI „doar lumea de deasupra rămânea un balon uriaș și roz unde ea Sisifa nu avea loc.”

Poezia Mihaelei Aionesei am întâlnit-o, pentru prima dată, pe internet. A fost o conexiune a tuturor simțurilor noastre, liric, prin verticalitatea și simplitatea cuvântului înscris în vers. Ne-am citit, ulterior și în paginile revistei Banchetul, amândouă fiind, acolo, colaboratori. Visceralitatea și patosul vizionar imprimă, în structura poeziei Mihaelei Aionesei, răbdarea sisifică a ducerii literei spre înalt. Ca și cum nimic nu ar conta în plus, în echilibrul acesta al ei, aparent, neliniar, căci versul are și el, acum, puterea de a fi liber și neconstrâns, deși te poate lovi când nici nu te aștepți, cu o forță imensă, ca un bolovan.

De ziua mea, a venit în vizită, la mine, Sisifa.

Cartea Mihaelei Aionesei, publicată la editura „Rafet”, 2018, la Râmnicul Sărat, este o carte premiată în cadrul proiectului Festivalului internațional de creație literară „Titel Constantinescu”, ediția a XI-a, proiect aparținând asociației „Renașterea râmniceană”, cu premiul „Mircea Micu”.

158

Întâi de toate mi-a atras atenția numele acesteia, Sisifa, feminizarea numelui eroului grec Sisif care, pedepsit de zei, împingea, la deal, un bolovan, și îl vedea cum se întoarce și îl lovește. Așa femeia, de regulă, și mai cu seamă, poeta, împinge demn, cu firea ei firavă, sensibilă, dar atât de puternică, în același timp, lupta de zi cu cu zi, în urma unui act creativ pe care trebuie să îl ducă spre lumină și să îl transforme în adevăr liric. Evident, aici este un paradox în modul strict al sensului, căci poeta își obține, iată!, reușita – cuprinderea inefabilă a clipei surprinsă vizual, alături de poezia personificabilului cuvânt, scrie Mihaela: „Pentru pietrele care știu să tacă/ și pentru bobul de grâu strivit în fașă./ pentru toamne târzii cu păsări mirate/ pentru iubiri desculțe cu plete sure/ pentru destinul cu ochi de mure ce-nserează/ mult prea devreme prin ferestrele dintre gene.” (Eu scriu, pg. 5).

Versul este doinit. Poeta simte cum patria-mamă îi poate înălța spiritul, ca adierea unui steag, sus, pe o culme virgină. Așa, litera înscrisă, uneori, în cuvânt, pe „colinele străbune”, „sapă într-una/ nemiloase gheare de smintiri străine/ retezând din rădăcină sfânta noastră doină/ sfântul nostru grai adunat ciorchine / dincolo de rai.” ... și, totuși, o transformă în poezie. Se adună, în strigătul ei liric, iubirea imensă față de țară, față de compatrioții săi, pare-i-se ei, urgisiți, în vremurile noi ale instabilității și ale emigrării în număr tot mai mare, și încă de demult, dintr-un început arhaic: „Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită/ Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a îndurat în van ocări/ și-a răbdat să vadă în țeava puștii sângele îngenunchiat...” (Milă mi-i..., coperta 4). Simțirea românească nu e stăvilită, nu e ascunsă pentru că nu sar potrivi simțirii noi, generalizate. Ba, dimpotrivă, aprinde tot mai mult flacăra virtuții unui trecut istoric românesc, sfânt. Mihaela, o iubitoare de Dumnezeu și de toate cele sfinte, pure, printre care, poezia, își pune la „vedere” sufletul ei limpezit în timp, din care „crește un fluviu/ de atâția ani înăbușit cu plânsul/ de cei ce au scrijelit/ fără anestezii cu spinii urii.” Sentimentul patriotic este definit în versul ei, cu mândria celor trei culori. (Culorile care mă definesc, pg. 78).

Sufletul aduce lumina, deși se simte anesteziat: „pe bulevardele lui a trecut de prea multe ori dricul.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CUM ÂNȚELEG EU

O ploaie sălbatecă a făcut prin ierburi vâlvă.”. ..dar „e liniște acum de se aude cum pârâie cerul / când se dezbracă de toamne.” Ca mai apoi să se încarce de veșnicia memoriei „ca un cimitir”, în care „se odihnesc mama și tata”. (Mi-e sufletul plin de oase ca un cimitir, pg. 79). Mama este motivul deșirării unei dureri, în cântecul greierelui, ca o umbră uriașă, ca o rană deschisă, la văzul crucii, dar de acolo se scurge viața, cum și lacrima: „prin lacrima mea trece o lebădă neagră...” (Viața, pg. 77).

Limbajul poetic apelează la sugestie, încărcat de metafore, comparații și personificări, uneori, dintr-o aglomerare de sensuri, alteori spre surprinderea cititorului care „vede” simplu, mesajul artistic, de la oprimă lectură – vezi Amnezia, pg. 7, „Caut o vacanță de vis/ pentru anii de nisip/ să beau pasion frozen la o masă/ până le vor crește carne și oase/ și-i voi simți în pântec cum înoată/ eu voi fi marea/ ei peștii mei.” Sau „ce întâmplare o face să întindă brațele/ să apuce un trunchi de copac/ ori unul de bărbat/ șapoi să se lungească într-o colivie/ numărând așchiile de lumină strecurate/ din când în când în trup/ în timp ce cântecul ei/ se odihnește într-o bucată de lut/ tot mai mult/ tot mai mult.” (Inima, pg. 6).

Ritmul este lent, la început de poem. Dus spre BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

cântec și melancolie. Apoi devine tot mai alert, ca o manifestare de masă, ca un complot dorit. Eul liric pare că se desprindă din acea masă, și se unifică spre final, prin lumina unui ochi ascuns. Un ochi care repune ordinea atunci când nu i se mai pare potrivită atmosfera colectivității: „Nu-mi spuneți că-i târziu!/ Văd și eu cum crește ca o umbră peste mine/ fata în rochie dalbă de mireasă sau Fefeleaga.../ Nu mai știu!” (Amnezia, pg. 7). Uneori, pulsul poemelor bate aritmic, ca o inimă cerebrală, (poate fi?), încordată unor sentimente de „neajuns”, de solitudine, de angoasă.

Umbra devine leitmotiv, o întâlnim adesea odihnindu-se printre versuri: „Ca niște ciuturi pline îmi vin acum în minte/ cuvinte nespuse/ cuvinte chircite/ cuvinte durute/ și eu nu le pot sorbi/ nu le pot striga pe nume.// Doar aici în această aspră tăcere a fântânii/ se intră desculț și dezbrăcat până la sânge/ de umbrele umbrelor unde/ ape statornice ară un drum/ fără întoarcere/ caii aleargă dând pinteni zorilor/ care sfârșesc sfărâmați/ între dinți și măsele/ prea încleștate să mai spună ceva...” (Un anotimp nepereche, pg. 9) – „Doar în întuneric pot crede că lumina/ e bulă nevăzută prin care sângele devine rău/ peștii se aruncă în plase să-și găsească perechea/ munții dau din aripi fericiți că pot în sfârșit atinge/ sfințenia clipei fără să simtă dureroasa/ smulgere de sine.” (În întuneric, pg.8). Un simbolism acut se desprinde, aici, din densitatea unui impresionism contemporan.

Simțim influența clar bacoviană. Acuitatea este subliniată printr-un exercițiu continuu al tehnicii și al revizuirii. Se poate observa, imediat, lucrul temeinic, dar nimic nu poate lua naștere fără spectrul spontaneității, fără amprenta clară a unui eu născut a fi poet(ic).

Actul creației se conturează sub „liniște de păienjeni”, în lumina solară ori de curcubeu, „să pictezi și să nu știe nimeni absolut nimeni/ că dincolo de culori viața ta e o/ Golgotă prăbușindu-se în sine”. (E liniște de păienjeni, Golgota prăpușindu-se în sine, pg. 10, 11). Este mistuitor, ca un foc divin. Dar poetul se simte, astfel, purificat până în adâncul oricăror simțăminte. Mai aproape de desăvârșirea artei, cu fiecare pas urcând tot mai greu. Tăcerea este și ea artă, nu e ușor a ști să taci... să taci și să aștepți a birui: „Secundele se năpustesc. Se răzvrătesc – vipere cu corn auriu. Mușcă. Tac. Mut bolta răsturnată. Și boabele de nisip din clepsidră le mut într-o altă viață.//(...) Îngeri somnoroși se agață de încheietura mâinii. Știu și ei taina și tac.” (Tăcerea, pg. 12) Elemente ale pământului devin simboluri și împlinesc taine: păienjeni, viermi, greiere, furnici, pești, păsări, câini, elefant ș.a., flora verde și spinoasă ori munții cei înalți. Se recurge iar și iar la mitologia greacă care revelează misterul artei ori al adâncurilor sufletești, ca un rod. Iată, avem o emblemă-poem, o 159

CUM ÎNȚELEG EU

ars poetica vibrantă într-o lectură ca un respir. Mihaela Aionesei ne oferă traiectoria drumului parcurs spre poezie, din strunirea cuvântului-cheie. Voi reda poemul întreg: „Îmbrac tot ce simt în imagini bizare/ cutiuțe frumos ambalate/ își etalează fundițele albastre negre sau roz/ iau forma păpușilor matrioșka/ în umbra lor sunt cea mai frumoasă statuie/ de la Pieta lui Michelangelo încoace/ doar șerpii scăpați/ se zvârcolesc în răni proaspete.” (Ca un rod, pg. 34).

Părinții sunt alăturarea de un cer prea jos ori prea adânc – „pridvor cu lacrimi”, căci „toate mamele au un miros dumnezeiesc/ de lacrimi și rai/ (...) în crăpăturile din palmele bărbaților care le-au iubit.”

(Pridvorul cu lacrimi, pg. 13). Ce este mai sfânt ca lumina maternității înălțătoare? SISIFA se adapă de aici, din șansa dăruită de cer, în note de toamnă, în tristeți și în fericiri, oricât de mărunte...și există! „Există întotdeauna ceva care așteaptă dincolo de nimicul/ care construiește ziduri în zare/ în sarea din ochi,/ în disperarea care adună cu mâinile amândouă frunzele toamnei/ și le mută lângă tăciunele aprins – inima/ rătăcită printre castane...// Există ceva dincolo de abisul cărnii,/ de memoria care stă cu mâna pe trăgaci/ ca un criminal pregătit să-ți vadă/ inocența împrăștiată ca un șirag de mărgele/ în timp ce pământu-i gata/ să te strivească” (Există, pg. 17) Universul Sisifei pare claustrat, plin de umbre, de întuneric, de simțământul strivirii, deși ea ar vedea „roz...roz...roz” și s-ar alătura peștilor, într-o „planetă de cauciuc”, ca un balon „uriaș și roz”, s-ar alătura păsărilor și râurilor „să-i doinească” inima roz, dacă nu ar fi umbre. Condiția femeii este conturată cu vârful de penel apăsat adânc, subliniind acea dezlănțuire furtunoasă nocturnă, a procreării, nu departe de arta divinității. Dar oare câtă apropiere poate fi... ori câtă distanță? –„doar lumea de deasupra rămânea/ un balon uriaș și roz/ unde ea Sisifa nu avea loc.” (Sisifa, pg. 21). Plânsul ei este moștenit „surâsul stă să cadă în groapa cu lei”, doinitul își continuă menirea. E alăturat glasului de femeie, de plâns și de râs. Întunericul nu e departe, prăpastia se zărește adâncă „pe o margine de pleoapă”, atât cât „inimile înaintează pe urmele adevărului/ după cum au fost desenate/ de mâna unui bărbat naiv...” (Plânsul moștenit, pg. 23).

Trimiterile la spațiul biblic acoperă universul liric cu o pânză albă, ca un cer spumos spre a fi un corpus pur, cum poeziei îi oferă sensurile adâncul. Sodoma și Gomora, Golgota duc la timpuri primordiale, la facerea lumii, ori imemoriale: Marele Potop, nunta din

160

Cana... Suntem alături de poeta-soare, simțim aici coardele liricii Magdei Isanos, prin „ochii” Mihaelei, și își crează, totuși, propria lume. „Lumea se așteaptă să fiu mereu la înălțimea ei/ eu mă zbat într-o picătură de sânge/ să-mi fie zorile și genele mai lungi/ sămi pot deschide pleoapa/ până unde se odihnesc/ mama și tata.” (Groapa, pg. 83). Moartea este necesară, eliberatoare, luată cu noi de la naștere: „În zăpada mieilor mă arunc/ să nu mă vadă cum umblu/ cu moartea mea în fașă. (...)// Cum să le spun/ să priceapă/ că de când ai plecat/ eu sunt lutul din care vor ei să bea/ și să mănânce/ mamă?” (Ca și ultima dată, pg. 24).

Timpul își arată semnele brăzdând fața noastră.

Nu și pentru Mihaela Aionesei care simte atât de proaspăt. Poeta duce anii spre somnul florii de crin, ca „un mers înapoi pe ape”, căci „după 40 de ani viața se simte/ ca un ropot de ploaie.” (Somnul florii de crin, pg. 27). Toamna este anotimpul care impune circularitate și trecerea ireversibilă a timpului. Sunt toamne dorite, toamne blânde, cu ploi mărunte scurse din cer ca lacrimile mamei. Lectura noastră se avântă și ea într-o toamnă venită atât de rapid, cum și vara toridă, doar în luna lui August. „Pe străzi umblă o toamnă învinsă./ Cerul se ține după ea ca un mire/ părăsit înainte de a spune marele da.” ( Plouă, pg.

32).

Dragostea e un nume prea banal, sentimentul își caută un nume nou, fără a fi vreo îmbrățișare. Fără vreun anume sărut. Doar dintr-o simplă atingere. Cuplul este o întregire cu natura. Erosul inexistent – doar iubire din iubirea divină, altfel năucitorul păcat nu este decât un fruct oprit. (vezi „Caut un nume, pg.

33, Întregire, pg. 46, Păcatul, pg. 81). Tonul e mai degrabă grav. Se simte singurătatea, dorul, rutina, banalul: „fericirea e o farsă. Fericirea e o închipuire. (...)// Are chipul cerșetorului din colț...” (Fericirea, pg. 89). Mai bine, o rugăciune de Duminică, căci „fiecare cruce își poartă omul” (pg. 92) și ar fi de înțeles „să aduni în giulgiu lacrimile” (pg. 95). E o stare pe care poeta Mihaela Aionesei și-o asumă. În poezia sa, se aude mai degrabă buciumul cum cântă prelung, cum își plânge doina și adevărul de nesperat. Dar cine-i poetul? (pg. 100) se-ntreabă ea a mirare: „cine-i, cine-i poetul?”.

Eu știu cine este poetul și cât adevăr a doinit... pe numele ei dobândit, SISIFA. Să-i fim alături, pe lungul drum!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

Mihaela BAL

HOLOROACUL (din Colonia lui Sîrbu) Dacă treci podul, vei fi liber, dacă nu-l treci, rămâi pe viaduct, la asfalt. Dacă treci podul, vântul te așteaptă pe malul împotrivit să te învârtejească prin frunzele toamnelor trecute, dacă nu-l treci rămâi cu timpul tău, măsurat de mașinile care trec spre Timișoara, spre Alba ori Cluj, la ore fixe. Dacă treci podul, o să știi.

Holoroacul nu este, nu, vântul care bate dinspre Parâng și învolburează Jiul. Acela este Negurul, vântul bun, pe când Holoroacul, Doamne ferește, apucă să facă din om, neom, numai dacă îi vine lui vreo undă mai neagră.

Pe vremuri era mai blând și se ținea de șotii, dar știi, așa, ușor, să nu-ți dai seama. Pândea fetele mari care treceau podul, spre iazul popii din Jieț, și se strecura sub fustele lor, le gâdila pe sub buric, de le treceau apele, și, binișor, le rupea elasticul chiloților mari, de bumbac, cum se purtau mai demult. Când să coboare puntea, toate, dar toate, se împiedicau în chiloții, care cădeau pe nesimțite. Se trezeau cu zgaibaroacele-n sus! Își ridicau poalele, cât să-și bage budigăii la brăcinar și plecau mai departe, dar fără mândria aia a lor, care le stăpânește privirea de prima dată când se uită în oglindă și cred că lumea se învârte după ochii lor. Duhul chicotea poznaș și ziua întreagă Jiul curgea mai vesel, ducând în unde, întipărită clar, imaginea podoabei de sub poale, așa cum se oglindise în ape.

Cu Marta Lunga nu i-a mers! Aia avea picioarele atât de lungi că era greu să-i găsească buricul. Degeaba se tot învârtejea pe lângă fată, că nu-i ieșea nimic. A avut noroc cu o vară lungă și bogată în prune cum nu se mai pomenise. Marta Lunga avea o livadă peste apă, într-un loc, la Gura Noroaielor, unde este acum campingul. Vine ea cu coșul plin și chiar pe pod simte că o lasă puterile si se apleacă să lase greutatea jos, să-și mai îndrepte șalele. Holoroacul atunci prinse momentul și se furișă să-i rupă elasticul, dar nu reuși chiar bine, căci ea se ridică sprintenă și, fără să se împiedice, se duse oblu în prăvălia lui Țurlică să-și cumpere margarină. Atunci de-abia se întâmplă necazul. Cum se întorcea Marta Lunga să-și bage restul în sân și apoi să se aplece să-și ia coșul, odată se trezi cu chiloții în vine. Galant, de parcă distribuia Ordinul Jartierei, nea Ilie Țurlică se aplecă, o ajută să-i dea jos și îi ridică cu evlavie. Dintr-un colț, unde se așezase pe un butoi cu bere, Minică Dudu i-o luă înainte: - Dă-mi mie asta. De acum înainte mă ocup eu! Hai, ce-ai rămas ca proasta-n prispă! Și Marta l-a urmat fără să zică nimic.

- Ce-a fost? Ce-a fost? se întrebau muierile.

- I-au căzut chiloții Martei, răspundea Ilie Țurlică plictisit și enervat că totul s-a petrecut prea repede, încât el nici nu apucase să-și pună ochelarii.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Domne, zise într-un târziu și cam melancolic unchiul Sâvu, ideea nu este să-ți cadă budigăii, important este cine ți-i ridică! Și mai e una: degeaba îți cad, dacă nu-i vede cine trebuie!

- Mda, așa umblă vorba, dar știi că acum femeile se poartă altfel. Cui să-i mai cadă și ce să-i cadă…

N-am spus tot. Despre altceva vreau să-ți zic, să nu uit…Cu societățile alea de după război, Sovrom… Rușii ne luau tot cărbunele, dar știi cum, îl luau pe tot! Să furăm și noi doi-trei saci acolo, cât să încălzim copiii, nici vorbă!

Ne împușcau. Dudu se băgase între comuniști: să dăm cărbune țării și aliaților noștri, marii salvatori de la răsărit, care ne-au adus libertatea! În fine, nu puteai să-l potolești.

A ajuns unde a vrut: s-a făcut membru de partid comunist și a primit o funcție mare la București și a plecat cu Marta Lunga cu tot, până ce a căzut la pat baci Mihoc, taică-său.

Au venit în Colonie, dinspre oraș, cu o mașină. Marta Lunga, care era și mai lungă, că avea tocuri acum, s-a repezit în casă la bătrân, Dudu a rămas afară să fumeze o țigară. Parcă atunci și vântul a început să sufle a moarte.

După praznic, se urcară în mașină, Gica cu bărbatul ei, dar n-au mai luat-o pe unde au venit, s-au abătut peste pod. Atunci Holoroacul apei s-a învârtejit și-a clătinat puntea. Mașina s-a răsturnat, dar numai așa pe-o rână, adică pe partea cu șoferul, care a și murit înecat. Pe Marta au scos-o oamenii nevătămată. Este o cruce lângă pod, te duc s-o vezi, este crucea lui Dudu. Așa s-a înrăit Holoroacul din ziua aia, că ani de zile nimeni nu mai avea curaj să treacă pe-acolo. Știu că nu crezi.

- Am mai auzit și noi de-astea, de Colonie! Și mi-am dat seama că nu i-a convenit ce spun și s-a uitat în altă parte. Dinspre Parâng bătea Negurul, care pârguia pe șanțuri măceșii. Am luat-o spre casă, pe lângă pod, și m-am uitat la crucea lui Dudu căzută într-o rână, ca un om beat. Aș fi putut să rămân la viaduct, să aștept un microbuz, dar mi-a venit așa, deodată, să trec podul.

Am stat în loc, cu nehotărâre, doar o părere de ceață, cărarea umedă și pași pierduți și gânduri multe.

- Săru’ mâna! Mătușa se rezemase de pom, cu fața pământie de spaimă. Mă cunoști?

- Da, da. Mai stau aici, am trecut podul cu greu. Dute unde ai plecat.

- Ești sănătoasă?

- Nu știu, trecui podul și m-am căcat pe mine. Nu-ș ce mi-a venit.

- Să te ajut?

Parcă mi-a luat mințile ceața. Să ajut, dar cum? Nam mai așteptat răspunsul, am făcut cale întoarsă

161

PROZĂ

Cornel NISTEA

STRĂINA DIN TREN – A! a exclamat tânăra profesoară, aceasta este drama existenței umane. Mai toți oamenii au sentimentul acesta al dumneavoastră că sunt singuri, că nu sunt iubiți, că nu sunt realizați...

– Nu, în ceea ce mă privește, eu am sentimentul că sunt realizat profesional, am zis, încercând să fiu convingător. Că nu sunt fericit, asta e altceva. Am avut însă de atâtea ori sentimentul acesta, am trăit, cred, acest sentiment, am încercat eu să o conving pe tânăra profesoară cu care călătoream de câteva ore în tren, despre care am aflat că își petrecea timpul liber învățând limba japoneză și că în ultima vreme a deprins plăcerea de-a traduce haiku-uri din literatura Soarelui Răsare.

O vreme discuția noastră a lâncezit și-am privit amândoi din goana expresului câmpul. Prin fața ochilor se derulau tot felul de imagini. Trecuserăm de acum munții, iar depresiunea în care intrasem își etala vegetația bogată. Dealurile cu culturi agricole se profilau în depărtare, dincolo de luncile cultivate cu porumb și lucernă sau sfeclă de zahăr. Din când în când traversam pe podețe înguste luciul văilor de munte, în vreme ce, probabil, amândoi ne gândeam la discuția noastră despre singurătate și (ne)fericire, tematica aceasta fiindu-mi alimentată și de lecturile mele recente din filosofia antică greacă și cea latină sau filosofia germană: Schopenhauer și Nietzsche. Ba într-un rând tocmai invocasem o scară a frumosului a lui Platon și teoria lui Aristotel despre datoria omului de a încerca să fie fericit.

– De două mii cinci sute de ani, oamenii percep nu foarte diferit fericirea. Dumneavoastră ați putea da o definiție a fericirii? Dumneavoastră ați fost vreodată cu adevărat fericit?, a zis ea. Omul simplu are el oare altă viziune despre existență și fericire decât omul cult?

Treceam printr-un spațiu cu o natură mirifică, din loc în loc apăreau sate populate de oameni, care-și găseau rostul în muncă și bucuria recoltelor pe care le obțin. Undeva, din sat urca un drumeag ce ocolea o pădurice, pe care trebuie să fi urcat generațiile de oameni îndrăgostiți. I-am arătat drumeagul.

– Ce-ați zice dacă drumeagul acela urcă din sat spre păduricea de stejar și-o ocolește se numește Calea fericirii?

– Ei, nici chiar așa. Pe drumeagul acela tocmai coboară o cireadă de vite mânate de un văcar.

– Păi, nu spuneați ceva mai devreme, dacă oame162

nii aceștia au aceleași sentimente ca cele ale oamenilor culți?

– Da, asta spuneam...

– Și văcarul acela din urma cirezii nu poate fi un om fericit, ca noi ceilalți, un calic să aibă asemenea sentimente nobile. Nu credeți?

– N-aș duce discuția atât de departe. Există orizonturi diferite ale receptării existențiale, ale trăirii.

– Așa e, să nu vulgarizăm. Am avut recent o asemenea experiență nefericită. Unul dintre colegii mei, într-o conferință ținută la Atheneu, afirma că el este fericit în fiecare dimineață când privește răsăritul soarelui, că omul poate fi fericit când i se oferă un zâmbet sau o floare...

Curând, privirile noastre au descoperit în câmp un țăran tânăr, care tăia cu brațele lui vânjoase lucerna.

– Am invidiat totdeauna oamenii aceștia robuști care-mi amintesc de lupta dintre Goliat și David...

– Ciudată asociere. Aici, oamenii trăiesc într-un adevărat Paradis. Au atâtea motive să fie fericiți...

– Depinde la ce raportăm fericirea, ce înțelegem prin sentimentul acesta atât de complex.

– Sunt absolut de acord cu această idee. Măcar că cei mai mulți oameni când vorbesc despre fericire fac trimitere la iubire, iar nefericirea lor rezultă cel mai adesea di apariția eșecului în dragoste.

– Da, și dragostea... Of, dragostea, dragostea celor din jur. Câtă suferință poate să provoace!...

– Dar de ce n-am transfera discuția la bucuria simplă, care poate duce la fericire, la micile împliniri, la dreptul fiecăruia de-a se bucura de lumina soarelui...

– De ce n-aș fi de acord cu lucrul acesta. Câtă satisfacție și bucurie poate să provoace o ploaie îmbelșugată de vară...

Amurgea, iar spre sud abia dacă se mai zăreau coamele tot mai îndepărtate ale munților. De pe un camion descoperit mugea teribil o vacă... O cruce albă de hotar, o perdea de pini, o rețea de telefonie, un gard, un șanț de scurgere. Două femei stau de vorbă la intrarea într-un cimitir; apoi curând imensitatea unui lan de grâu în pârgă presărat cu flori de maci, pe deasupra căruia zboară un cârd de potârnichi... Alt sat cu case și gospodării asemănătoare și-n același timp diferiți. Ce vor spune oare cei doi țărani ce adună fânul de pe câmp despre fericire, despre iubire?...

– Toți oamenii aceștia trăiesc un sentiment de mulțumire când își muncesc proprietățile?

– Da, e un subiect de spre care se poate discuta, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

numai că una e plăcerea, mulțumirea muncii, care le întăresc solidaritatea, și cu totul altceva e fericirea, pentru că activitatea omului îi poate crea iluzia aceasta a fericirii, când e însoțită de rezultate...

– Și, uite așa, iar eșuăm în analiza ce-o facem stării omului în raport cu sinele și cu ceilalți. Parcă de acolo plecaserăm în discuția noastră, că mai toți oamenii au sentimentul că sunt singuri și nerealizați, sunt nefericiți...

La nesfârșit meandrele râului. Deasupra, speriate de zgomotul trenului, un stol de prepelițe; ba e un cârd de rațe sălbatice, le disting destul de bine, cu gâtul lor alungit, despicând cu dificultate aerul înserării. O stână, un gospodar în urma a două vaci de lapte... Și din nou copacii aceia, imenși, risipiți pe colinele adormite de timpuriu, prin coroanele cărora respira la nesfârșit universul...

Tânăra profesoară din fața mea, cu care conversasem, citește acum dintr-o carte, e chiar absorbită, sedusă de lectura ei; îi privesc fizionomia și constat că e o femeie frumoasă, numai că, și din nou numai că, un ceva o face mai puțin atractivă, mai puțin accesibilă și mă întreb ce poate fi acel ceva care face imposibilă o stare de emoție. Și deodată gândul acela ce mă vizitează adeseori sau mai curând întrebarea de ce nu m-aș putea îndrăgosti de o asemenea femeie cu care tocmai am conversat despre fericire? Nu, nu opiniile, nu diferențele alea, ci cu totul altceva, indefinibil, care s-ar opune etern în fața fericirii...

Cândva și-a ridicat ochii din carte, cu ochii umezi și mi-a zâmbit.

– Am cumpărat de la un chioșc din Gara de Nord această carte, nu că m-ar fi atras titlul, Educația sentimentală...

– Și-ați citit din ea aproape o oră, fără întrerupere.

Ați descoperit în paginile citite ceva interesant despre dorința sau datoria omului de a fi fericit.

– Într-un fel da. Tocmai am citit despre importanța micilor bucurii ale omului în relațiile lui cu ceilalți...

– Micile bucurii?, am zis eu.

– Da, sau mai curând gesturile acelea ale celorlalți, când cineva îți dăruiește o floare sau un zâmbet...

– Dacă gesturile astea sunt făcute dintr-un sentiment ce exprimă prețuirea...

– Nu cred că problema se pune așa, în termeni atât de categorici. Viața are componente de-o complexitate fără margini, cum e la fel de adevărat că într-un anumit gest se manifestă o stare ce corespunde unei altfel de complexități a sufletului uman...

Am privit-o și eu cu același zâmbet ce-l afișase ea în momentul când și-a ridicat privirile din carte, sau mai curând asemănător.

– Vă dau întru totul dreptate. Mă gândesc acum ce sentiment profund ascunde o strângere de mână sau zâmbetul celuilalt când dăruiește cuiva, nu negreșit ființei iubite, o floare...

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

– Sunt gesturi care se pot eterniza, care nu au un rol major în existența noastră.

– Da, desigur, nu m-am gândit niciodată prea mult la aspectele astea ale vieții. Numai că gesturile despre care tocmai ați citit în cartea pe care o țineți în mână nu totdeauna au darul să aibă acel impact de care vorbiți, sau se întâmplă atât de rar să comunice celuilalt partea aceea a complexității ființei de care vorbeați.

– E vina mea că n-am precizat de la început unicitatea. E ceea ce nu se mai poate repeta pentru că gestul inițial a avut un efect atât de mare încât toate celelalte ce-i vor urma nu mai provoacă impactul acelui gest primar de care oamenii își dau seama foarte rar sau extrem de târziu și spre care se întorc ca spre o încercare crucială din viața lor...

Făcea filosofie tânăra profesoară și m-am gândit cât de rar mi-a fost dat mie să fiu fericit, sau mai curând cât de nefericit am fost de-a lungul vieții până la cei patruzeci de ani ai mei. Discuția noastră alunecase pe un făgaș ce nu-mi convenea și m-am gândit din nou la ce-mi place și nu-mi place la ea, începând cu înfățișarea femeii, a părerii ei despre gesturi – auzi – care se pot eterniza și la ușurința cu care preia idei din cărțile nu totdeauna de bună calitate, asta măcar că eu naveam nici cea mai vagă cunoștință despre cartea ceo ținea în mână, îl citisem în schimb pe Platon, pe Aristotel, pe Cicero, în comentariile lor despre fericire, principiu din care nu putea lipsi Virtutea. Or a dărui o floare, sau un zâmbet, a-i strânge cuiva mâna camaraderește nu poți susține că reprezintă mare lucru, cu atât mai puțin că ar avea legătura cea mai neînsemnată cu virtutea.

Amurgise de-a binelea. Copacii seculari de pe marginea șoselei și-a râului aveau în goana trenului înfățișări tot mai ciudate, ca și luminițele micilor felinare aprinse de acum de-a lungul liniei ferate. Obscuritatea din compartiment, mai accentuată ca cea deafară, ne făcea tot mai puțin clare chipurile, iar conversația de acum ne era descurajată de întunericul serii. La un moment dat în compartiment s-a aprins brusc lumina și ne-am revăzut fețele mirate parcă de o așa întâmplare.

– Cât de necesară este lumina în definirea lucrurilor, a spus tânăra profesoară din fața mea.

– Așa e, aveți dreptate. Prin întuneric lucrurile ne par diferite.

Zâmbea din nou. Adevărul e că prin zâmbetul ei îmi transmitea un fel de comuniune încifrată la care n-aveam acces decât în foarte puțină parte, iar chestia asta a început să mă deranjeze, pentru că nu deslușeam în zâmbetul acela decât ușoara ironie ce-mi era destinată și care ținea loc cuvintelor.

– Suntem de acum în Câmpia Transilvaniei, am zis eu, e atât de plăcut să ai un partener de dialog întro călătorie de șapte ore cu trenul, am zis eu în încercarea de-a-i bloca gândurile.

163

PROZĂ

– Mi s-a întâmplat destul de rar să am norocul ăsta, să călătoresc cu cineva care a citit pe Platon, pe Aristotel și pe Cicero, să conversez despre Fericire. A fost o întâmplare plăcută să călătoresc cu dumneavoastră...

– Mă bucur nu mai puțin. Nu știu cum ar fi decurs discuția noastră dacă n-ați fi avut inspirația să cumpărați de pe peronul Gării de Nord Educația sentimentală...

– Cred că vă înșelați pentru că oricum am fi ajuns aici. Eu am convingerea că unele întâmplări sunt inevitabile, că nu sunt deloc întâmplătoare...

– Vreți cumva să spuneți că dacă nu ne-am fi cunoscut azi în tren, asta s-ar fi întâmplat altădată?

– Nu, nu, cred că întâmplarea asta a fost predestinată. Și iar zâmbetul acela aproape ireal, cu doza aceea de mai multe procente de ironie. Ce-i puteam spune, că mă bucur imens că ne-am cunoscut? Oare îmi avansa o propunere, o invitație la... fericire?

– Vorbim împreună de două ore și n-am făcut cunoștință, am zis.

– Diana-Carmen Popescu, profesoară de matematică la un liceu din Cluj...

– Horațiu Dascălu, psiholog...

I-am reținut câteva momente mâna în palma mea.

Ne priveam drept în ochi dintr-o dorință intensă de aprofundarea cunoașterii.

– Aveți ochi albaștri, am spus eu.

– Ai dumneavoastră sunt căprui cu irizări de verde...

– Așa o fi, nu mă analizez prea des în oglindă.

Femeile o fac mai des.

– Cred că e normal să fie așa... Și-a dus din nou privirile în cartea ce-o citea, dar parcă nu mai era atât de pasionată de ce descoperea în filele cărții. S-a foit pe canapea, a privit pe geam miile de luminițe ale orașului în care tocmai intrarăm.

– Știți, de fiecare dată când trec cu trenul pe aici la o oră ca asta, mă întreb ce fac oamenii acolo în casele lor.

– Interesant, eu nu m-am gândit niciodată la asta.

Fiecare familie cu problemele ei zilnice. Acum unii se vor pregăti să cineze, alții sunt la muncă sau la plimbare, nu cred că-i timpul să facă dragoste...

M-a privit ușor intrigată, adăugând zâmbetul acela pe care deja îl receptasem, încă nu ceva înafara dozei lui de ironie.

– Mă mai întreb câți dintre locuitorii orașului cel traversăm vor fi fiind fericiți și câți vor fi fiind nefericiți, câți dintre locuitorii acestui oraș reușesc să-și apropie fericirea...

– Probabil spuneți lucrurile astea pentru că stați de vorbă cu un psiholog.

– S-ar putea să aveți dreptate, măcar că inițial nu am luat în calcul adevărul acesta.

164

– Răspunsul meu la problema ce v-o puneți e același cu a te întreba câți oameni de pe planeta Pământ sunt fericiți și-n ce măsură și câți vor fi nefericiți și din ce motive, ca să nu mai luăm în calcul gradul fericirii sau nefericirii lor. Apoi am mai putea lua în calcul cauzele eșecului care de fiecare dată provoacă suferința, și-n cele din urmă nefericirea într-o amplă diversitate de situații...

– E complicat. Și uite așa revenim la începutul discuției noastre despre acei oameni, spuneți dumneavoastră numeroși, care au sentimentul neîmplinirii, dacă nu al eșecului, a sentimentului că sunt singuri, că nu sunt înțeleși, că nu sunt iubiți...

– Și-o spun asta mai ales cei care caută mereu fericirea. De pildă, dumneavoastră vă socotiți un om realizat profesional, împlinit sentimental și nu suferiți de singurătate, pentru că sunteți încă foarte tânără?

– Da, sunt în parte realizată profesional, tocmai am fost la Editura Academiei care îmi publică o carte despre golurile matematicii; nu am încă o familie, dar am mulți prieteni, așa că nu sufăr de singurătate; dăruiesc cât pot de mult elevilor mei, poate nu destul, și mai am de dăruit, ca să răspund ideii de fericire stipulată de Aristotel în Etica Nicomahică...

Am zâmbit, iar ea s-a grăbit să se apere: – Știu, știu, îmi dau seama la ce vă gândiți privindu-mă astfel. Tocmai intenționați să mă întrebați dacă am iubit, dacă, și dacă, și dacă...

– E întrebarea firească, nu-i așa?

– Întocmai și, uite, n-am putut-o evita, apoi de ce n-aș recunoaște că nu agreez subiectul acesta măcar din două motive la care aș putea adăuga altele numeroasă. A te dărui unei iubiri înseamnă să renunți la toate celelalte bucurii ale tale din pricina egoismului partenerului care te vrea numai al lui și tu să nu mai faci nimic altceva, iar de aici se va naște nefericirea de care tocmai vorbeam...

– Așadar nu aveți un iubit, un partener de viață...

– Nu, am sperat să am, ba chiar se ivise o oportunitate, dar s-a întâmplat să nu fie de acord cu ce-i propuneam eu să și cum să conviețuim...

– Aha, era egoistul de care spuneați...

– Da, și altele.

S-a întristat, dar curând a început din nou să zâmbească, eliberată de acel ceva și de acele altele, gândindu-se de acum probabil la micile bucurii de caremi vorbise când își ridicase privirile din Educația sentimentală, bucuriile acelea pe care le duci cu tine în eternitate, de la o floare ce-ai primit-o de la cineva, de la un zâmbet sau o strângere de mână, în care simțim prețuirea celui ce vine în întâmpinarea ta și tu-i returnezi sentimentul transformat în acea reciprocitate ce o duci cu tine până la capătul vieții. Numai că în viață apar fără voia noastră nepotriviri, stări ciudate ale sinelui, soiul acela de egoism ce te face imun la bucuriile celuilalt, am vrut eu să-i spun, dar constatam că BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

nu mai avea sens să-i dovedesc asta de vreme ce avusese asemenea experiență existențială.

– Sincer, doamna profesoară de matematică, dumneavoastră sunteți un om fericit?

M-a privit distrată: – Da, cred că sunt destule motive să fiu un om fericit. Dumneavoastră, ca psiholog cu care am călătorit împreună cinci ore ce-ați putut constata?

– Uite, de ce n-aș fi sincer, nu mă pot pronunța, asta și pentru că, științific vorbind, ar trebui să vă așez într-o anumită grilă structurală pe care încă n-am identificat-o, decât am întrezărit-o, pentru că una e să spui despre un țăran ce se întoarce de la munca câmpului că e fericit sau măcar mulțumit, și alta e să te pui în locul unui om de știință ce-a făcut o mare descoperire...

– Nu, nu, m-a întrerupt ea, nu așa, oamenii, cât ar fi ei de diferiți, au o structură sentimentală comună, cu variantele particulare desigur, de ce nu mi-ați aprecia fericirea sau nefericirea privindu-mă prin această optică?...

– Ca cetățean obișnuit, comun vreți să spuneți.

– Întocmai.

– În zadar invocați obișnuitul, pentru că eu aș prefera să vă încadrez într-o grilă pe baze științifice.

– Bine, ce-ar mai trebui să știți despre mine pentru a mă încadra în grila de care vorbiți?

Devenise aproape agresivă, iar psihologul îi făcea cu greu față. Am privit-o cu mai multă insistență.

– Nu vă supărați, privindu-vă recunosc că aveți o mină de nepătruns, nu vă trădați ușor sentimentele...

– Aflu prima dată asta, dimpotrivă, tot timpul am avut convingerea că mă exteriorizez nepermis de mult, fapt care mi-a creat uneori dificultăți.

– Sunteți un om fericit dacă duceți cu dumneavoastră atâta sinceritate...

– Sinceritate? Dar nu sinceritatea trebuie să definească mai întâi omul în comportamentul său?

– E adevărat, asta ar fi valabil într-o gândire romantică deosebit de păguboasă, pentru că în realitate în proporție covârșitoare, să zicem de 90 la sută, oamenii nu sunt sinceri în sentimentele lor.

– În cazul acesta, discuția aceasta a noastră de cinci ore de când vorbim nu a fost una sinceră?

– Nu așa, distinsă doamnă, noi vorbeam despre sentimente...

– A, da, da, sentimentele...

Era cu adevărat un caz dificil, fizionomia ei nu se lăsa studiată. Discuția cu ea mă obosise. Bănuiam că aveam în fața mea o habotnică, deși profesa matematica, învăța japoneza și traducea haiku-uri. Am încer-

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

cat să refuz continuarea și-am ieșit pe culoar să fumez, pentru că fumatul, de obicei, mă liniștește prin simplele gesturi ce le fac, îndepărtându-mă de o situație ce-mi creează neplăcerea sau neliniștea. Era totuși o discuție cu o străină, de ce puneam atâta pasiune în convorbirea cu ea, mai ales că ținea pe genunchi o carte de doi lei – Educația sentimentală.

La reîntoarcerea mea în compartiment am găsit-o acolo citind din nou în cartea aceea ce-o cumpărase de la un chioșc de pe peronul Gării de Nord. Am luat loc pe bancheta din fața ei și-am continuat să-i analizez fizionomia, dintr-o curiozitate inexplicabilă. De ce m-ar interesa femeia din fața mea, nu-i decât o străină cu care am călătorit câteva ore în tren și-am avut o discuție despre gesturile acelea ale omului, firești desigur, care, crede ea, i-ar aduce celuilalt fericirea.

Asta susține ea sau a citit în Educația sentimentală. În cele din urmă a închis cartea și-a pus-o în geanta ei de voiaj.

– Eu voi coborî în nici douăzeci de minute, a zis ea, a fost o călătorie plăcută în compania dumneavoastră.

– Vă asigur că plăcerea a fost reciprocă, nu sunt sigur însă dacă discuția noastră a făcut parte din acele întâmplări unice care se pot eterniza.

– Dar de ce poate să fie oare omul sigur când e vorba despre sentimentele cuiva?

– Da, da, viața asta ne învață...

– Și totuși, a zâmbit ea în vreme ce-și îmbrăca taiorașul pregătindu-se să coboare la stația ce urma.

– Mă simt îndatorat pentru convorbirea cu dumneavoastră...

– Și eu nu mai puțin.

Era aproape de miezul nopții, se înnorase și cerul se pregătea de furtună. În depărtare se profilau pe cer fulgere. Mi-am și imaginat-o alergând prin ploaia torențială sub umbrela ce i-o zburau rafalele de ploaie și de vânt.

– Mi-a făcut plăcere. A fost o călătorie plăcută a repetat ea, întinzându-mi mâna, ce i-am reținut-o îndelung.

– O călătorie care ne va rămâne o vreme în minte...

– Așa e. La revedere.

Am petrecut-o cu privirea spre capătul culoarului, fără să-mi fi putut lămuri cât de cât sentimentele, cu regretul totuși că nu-i luasem adresa, dacă s-ar fi ivit prilejul să ne putem revedea. Curând m-am auzit șoptindu-mi mie și-n același timp nimănui: – Si totuși nu era decât o străină pe care am cunoscut-o în tren...

165

PROZĂ

Raluca PAVEL

MUȘCĂTURA Ștefania nu se putea resemna cu alegerea făcută.

Deși doctorul curant era extrem de bun în domeniul său, cei doi păreau a nu fi compatibili, femeia nesimțindu-se înțeleasă, ba mai mult, avea impresia că este tratată cu superficialitate și dispreț. Aștepta ore întregi la coadă, cu ochii în tavan, frecându-și asiduu mâinile, de parcă ar fi vrut să le curețe de o murdărie doar de ea văzută, de piele, ca și când pielea îi făcea mâinile să arate hidos. Asistenta o ignora, iar medicul, care ieșea destul de des din cabinet, nu îi acorda prioritate. Nu iau fost necesare mai mult de 3 săptămâni pentru a se decide că se impune o schimbare. A găsit-o pe doamna doctor Melania Retezatu: aparent o profesionistă, dar, în același timp, o femeie empatică și răbdătoare, caldă și deschisă. Genul pe care îl căuta ea, care îi putea acorda atenția de care ducea lipsă. Singura problemă pe care o întrevedea era că cei doi medici împărțeau același spital, dar nu era un impediment major: oamenii mai schimbă doctorii, până dau de unul pe placul lor. Până la urmă, erau banii ei și voia să i investească în tot ce era mai bun, apelând la persoane competente și dăruite meseriei.

Ziua programării bătu la ușă, iar Ștefania se îmbrăcă în rochița ei albă de in, cu model floral – niște maci roșii, roșii ca sângele, având la baza fiecărei petale o pată neagră. Asocierea roșului cu negrul o îngrețoșa, dar pentru că fundalul era alb și pentru că rochia în sine i se părea foarte comodă, o purta cu plăcere, de cele mai multe ori.

Nu se fardă, pentru că era mai bine să nu o facă, ultima dată când a făcut-o nu a avut un efect benefic. Își luă săndăluțele nude și geanta crem și ieși încrezătoare din cameră. Spitalul era vizavi, trebuia doar să traverseze o alee. Și ce alee! Umbrită de ramurile stufoase ale bătrânilor tei, singurii care se aplecau să-i asculte povestea.

Până astăzi, nu remarcă faptul că frunzele teilor aveau formă de inimă. Îi îndrăgi și mai mult și își spuse în gând că ziua începe promițător, iar alegerea trebuie să fie bună de această dată.

Intră în spitalul alb imaculat, pe care îl privea zilnic de la fereastra camerei sale. Îi știa toate detaliile, toate culorile și majoritatea poveștilor. Niciuna nu era ca a ei.

Femeia de la recepție o întâmpină cu același zâmbet de zi cu zi: – Bună ziua, Ștefania, la cine avem azi programare?

– La doamna doctor Retezatu.

– Va trebui să mai aștepți puțin, este destul de aglo166

merată momentan cu niște urgențe, dar cum se va elibera, te va primi. Te rog să mergi să aștepți la cabinetul cu numărul 7, dar să nu mergi pe drumul obișnuit, ci prin partea stângă a clădirii, pentru că există niște defecțiuni tehnice, în curs de rezolvare, însă nu vrem să punem pe nimeni în pericol. Ștefania mulțumi și se îndepărtă de recepție, mergând în zig-zag cu privirea ațintită în jos, numărând bucățile de gresie. 224 până la intersecția aripilor clădirii.

Nu are sens să ocolesc jumătate de spital, chiar dacă voi avea oricum de așteptat medicul. Voi fi atentă și nu se va întâmpla nimic. Cu mersul legănat și fără să se grăbească, străbătu cele două culoare, neremarcând lipsa oamenilor din primele săli de așteptare. Era pustiu, însă pustiul acesta părea să o liniștească, se asemăna cu vidul pe care nu voia să-l depășească, zona ei de confort. Ajunse în fața ultimei uși, mai avea de trecut printr-o sală de așteptare, apoi cabinetul cu numărul 7 o aștepta la capătul culoarului. Auzi o zarvă indescriptibilă din interior, iar în momentul în care deschise ușa, o femeie din mulțimea care sufoca sala de așteptare, o bruscă: – Nu se poate să intrați, plecați de aici!

– Trebuie să ajung la doamna Retezatu!

– O să vi se facă rău, mai ales în condiția dumneavoastră! Ocoliți și mergeți prin partea stângă a clădirii.

– Ah, să înțeleg că aici este zona cu defecțiunile tehnice…

– Dacă așa vreți să le spuneți…

La rândul ei, femeia fu bruscată de un bărbat, iar în spațiul creat în urma impactului, Ștefania văzu defecțiunea. Un bărbat întins pe jos, de fapt, era mult spus întins, un bărbat cuprins de cele mai puternice convulsii pe care îi fusese dat să le vadă vreodată. În jurul lui, oamenii stăteau drepți, fără a se apropia, fără a încerca măcar să-l liniștească. Întregul corp i se scutura violent, mâinile și picioarele păreau că nu mai vor să facă parte din același trup.

– Este epileptic? țipă Ștefania în timp ce încercă să își facă loc prin mulțime. Știu ce trebuie să fac pentru a îi acorda primul ajutor! Dați-vă la o parte și strigați după un medic! Dați-vă la o parte!

– Asfixiere mecanică. E pe ducă. Lăsați-l să se ducă, o opri o mână fermă de femeie și o trase în afara sălii de așteptare.

– Nu cred! Trebuie să mă asigur!

– Cum vă numiți?

– Ce relevanță are numele meu, când omul acela se chinuie? Lăsați-mă să ajung la el!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

– Nu mai aveți ce să-i faceți. Abia l-au dat jos din ștreang. Sunt ultimele convulsii.

– A încercat să se sinucidă? Asta denumiți voi o defecțiune tehnică? Ce fel de spital este ăsta? începu tânăra să plângă în hohote, simțind cum își pierde echilibrul.

– Sunteți domnișoara Ștefania?

Se blocă la auzirea numelui. Se uită cu teamă spre femeie măruntă din fața ei, care încercă să-i șteargă lacrimile.

– Haideți să vă conduc la doamna doctor, vă așteaptă, iar vederea unor astfel de incidente nu vă este deloc prielnică!

– Nu puteți numi moartea unui om drept incident.

Nu aici, nu în acest spital, spuse ea plângând liniștit, dar urmând-o. Nu privi în urmă, îi era suficient să audă loviturile mâinilor și picioarelor de podea. Îi era suficient să știe că, totuși, necunoscutul acela nu vrea să moară, dar îi era imposibil de înțeles de ce nimeni nu face nimic în privința lui. Știa că, oricât de mult și-ar fi dorit să îl ajute, nu s-ar fi putut apropia de el până la capăt. Apropierea morții o înspăimânta.

Făcu alături de femeie cale întoarsă, până la intersecția dintre aripi. Aici era mult mai aglomerat decât în zona defecțiunii tehnice. Intră în cabinetul doamnei doctor fără să stea la coadă.

– Bună ziua, dumneavoastră sunteți?

– Stefania Marcoș.

– Ce vă aduce pe la mine? Cu ce vă pot fi de folos?

– Sunt însărcinată în 8 săptămâni.

– Deci, dumneavoastră sunteți. Mi-a povestit domnul doctor despre situația în care vă aflați.

– Eram sigură că așa se va întâmpla și că aici nu se respectă intimitatea pacientului.

– Vă asigur că se respectă și tocmai pentru a oferi cele mai bune servicii, medicii colaborează și își dau interesul împreună pentru a readuce sănătatea în viața pacientului.

– Dar eu nu sunt bolnavă! Sunt doar însărcinată…

– Haideți să mai efectuăm o ecografie pentru a ne convinge de existența sarcinii. Am înțeles că la celelalte patru, nu a fost vizibilă.

– Aparatele voastre sunt dintre cele mai ieftine și mai ineficiente! Nu-și fac niciodată treaba și eu am obosit să încerc să vă conving de sarcina mea! O să nasc și îmi veți spune că nu am fost niciodată însărcinată!

– Domnișoara Ștefania, nici nu se pune problema că nu vă cred, aș vrea doar să aveți suficientă încredere în mine și să mergem să mai facem o dată testarea. E important să știm exact în câte săptămâni de sarcină sunteți, pentru a vă putea prescrie vitaminele necesare dezvoltării unui făt sănătos.

Se uită cu ochi goi și cu lacrimi uscate pe obraz la femeia roșcată ce părea să fie singura care o tratează cu

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

respect, din adunătura de secături din spital. Era o femeie trecută de 40 de ani, cu un păr vâlvoi, ce-i acoperea fruntea și umerii, cu ochi albaștri, destul de sfredelitori în apăsarea cu care o privea, probabil și din cauza sprâncenelor arcuite excesiv, cu un ten alb, imaculat.

Fără pistrui. O roșcată asupra căreia nu te puteai decide dacă este frumoasă sau nu, dar a cărei voce era caldă și învăluitoare ca o cochilie. Femeia emana protecție și siguranță, iar Ștefania se hotărî să o urmeze, gândinduse că este ultima șansă pe care o acordă medicilor acestui spital. Poate, fără să știe, a dat peste cel mai bun medic de acolo.

După câteva minute de mers, pe niște culoare total necunoscute Ștefaniei, intrară într-o sală burdușită de oameni.

– Întoarce-te repede spre dreapta, trece convoiul!

O atenționă medicul brutal pe tânără, căreia i se înmuiaseră picioarele și nu-i venea să creadă ce aude. Se prinse cu mâna dreaptă de burtă, vrând parcă să-și protejeze sarcina neconfirmată de apropierea celui spânzurat, de apropierea nefirescului, a fricii de neant. Se întoarse într-o clipită și încercă să-și învingă teama. Ridică ochii spre tavan, de parcă de acolo venea liniștea.

Din albul de pe tavan.

– Faceți loc, faceți loc! Se auziră glasuri în spatele ei. Ștefania trase cu coada ochiului în stânga și văzu cum o mână căzută de pe targă se balansează o dată cu aceasta. Închise strâns ochii și așteptă să treacă alaiul prin spatele ei. Deodată, simți o atingere ca de gheață pe mână, apoi, ca o strânsoare care îi zdrobea degetele cu o putere de menghină. Deschise ochii și își privi mâna, era prinsă de mâna pe care o văzuse alunecând de pe targă. De mâna mortului. Vru să se desprindă din prinsoare, dar fu trasă spre targă. Simți mușcătura.

Mortul îi mușcă din mână. O mușcătură puternică, de animal hămesit. *** – Starea Ștefaniei se agravează pe zi ce trece, spuseră medicii privind spre tânăra care dormea liniștită, legată în cămașa de forță, în secția de psihiatrie a centrului medical la care se internase de bună voie acum câteva săptămâni. Crede în continuare că este însărcinată, că o mușcă morții, că la noi se spânzură tineri.

Cum să o facem să înțeleagă că are niște mutații genetice care o împiedică să rămână însărcinată?

– Domnilor doctori, zise fată deschizând ochii și privind în gol, sunt conștientă de problemele mele de sănătate, dar eu chiar sunt însărcinată, iar spânzuratul acela chiar mi-a mușcat mâna, uitați! Încercă să întindă mâna, dar cămașa o împiedică.

Peste 6 luni, Ștefania dădu naștere unui băiețel sănătos. A doua zi, se spânzură. La autopsie i se descoperi pe mâna stângă un semn, similar unei mușcături.

167

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (VI) XVIII. Dorința de a ajuta oamenii atinși de această cumplită maladie m-a obligat să fac publică lupta pentru supraviețuire. Printre marea de oameni care mi-au sărit în ajutor, fiindu-mi cupa de putere pe care am băut-o cu nesaț am început să fiu contactată de oameni în suferință. Oameni care luptau cu boala de ani de zile, oameni obosiți, mutilați de operații, mutilați psihic, temători, resemnați, aproape învinși de propria fire sau de sistemul sanitar precar. Un sistem în care omul, odată diagnosticat cu cancer, este considerat un condamnat la moarte, omul care a plătitor de taxe acum fiind nevoit să cumpere și banalele seringi, branule, perfuzoare pentru a supraviețui. Cum să nu cedezi acestei presiuni psihice atunci când doctorul îți spune cu asprime-n glas: Oricum o să mori! Să luăm cazul X, numit Mihai. Tânăr în jur de 20 ani, diagnosticat cu tumoră intracraniană malignă. Înainte de diagnosticare ca orice adolescent, avea o iubită pe care o pierduse într-un accident de mașină. Plecaseră cu o mașină închiriată, cu frânele defecte, la o plimbare. Pe drumul morții, Mihai pierde controlul volanului, frânele cedează, părăsește carosabilul și se izbește violent de un pom. Mihai supraviețuiește miraculos, tânăra își dă suflarea în brațele lui. Din acel moment totul se năruie, Mihai este acuzat de familia tinerei, de prieteni, devine paria societății, oamenii din jur îl arată cu degetul, considerat un criminal, toate astea în timp ce inima-i este sfâșiată de sentimentul de vinovăție. Mihai de la 110 Kg ajunge la 50, apar simptome de boală, dureri de cap, stări de vomă, toate semnalând o boală gravă. Ajuns la medic, după insistențele părinților, oameni cu notorietate în acel oraș, oameni ce-și dezvoltaseră o mică afacere ce le aducea venituri suficiente pentru un trai îmbelșugat, Mihai este pus în fața diagnosticului. Operat de urgență tânărul luptă pentru viața lui, dar tot mai mult își dorește moartea, pentru a se apropia de iubita lui plecată la cer. Astfel cancerul recidivează cu o violență teribilă, Presiunea intracraniană crește odată cu tumora, tânărul nu mai poate controla simptomele pe care încearcă să le ascundă părinților. Eram într-un grup de prieteni pe facebook, astfel am fost contactată în privat pentru consiliere psihologică și ajutor: -Sunt Mihai, nu aș vrea ca lumea să afle în ce stare sunt, dar vă cer oarecum sprijin știind că sunteți asistent medical.

-Bine, Mihai, povestește-mi tot și te voi ajuta necondiționat la orice oră.

-Uite, Ana, am o tumoră care a recidivat, presiunea intracraniană a crescut și vomit sânge, vomit cu jet tot 168

ce mănânc, sunt slăbit și disperat, nu vreau ca părinții mei să afle prin ce chinuri trec. Sunt programat la o nouă intervenție chirurgicală în Germania, bani am, grație părinților mei. Din păcate nu am pe nimeni în afară de familia mea, pentru ei aș vrea să trăiesc, te rog doar să mă sfătuiești atunci când mi-e foarte rău, nu am experiență medicală.

- Da, sigur, cu mare drag, i-am răspuns eu. Astfel am reușit să trecem peste toate crizele, împreună, eu fiind îngrijorată de starea lui, el încercând să mă caute doar când nu mai făcea față simptomelor. Era prin 2013, nu știam ce o să vină în 2017. Timpul a trecut, ajuns pe masa de operație, aflat între două dorințe, una de a pleca la iubita lui, cea care-i murise-n brațe, alta de a rămâne pentru părinții care-l iubeau enorm. Acolo, pe masa de operație își întâlnește iubita, aflat în comă indusă, dar se reîntoarce la familia lui și scapă cu bine de această crudă experiență. Întors în România începe curele de chimioterapie, boala intră în remisie. Lupta continuă, dintr-un tânăr de 110 kg ajunge la 40 Kg. Încet, încet devine o umbră. Părăsit de prieteni, privit ca un criminal, acum având și o înfățișare de om grav bolnav, fir de iarbă ce se apleacă la pământ la fiecare adiere de vânt, cu dinții distruși de chimioterapie, fără păr, tristețea pune stăpânire pe sufletul lui. Aude la orice pas jignirile foștilor prieteni, privirile lor îl înjunghie în piept la fiecare plimbare în parc. Se izolează, plânge, nu mai are forță să lupte. După o perioadă, când simptomele dispar, se angajează și acolo-și face câțiva amici, este apreciat, fiind un tânăr ce terminase o facultate importantă. Totul începuse să-i dea speranțe. Dar acea slăbiciune din corp se tot agrava. Astfel ajunge din nou la investigații și este diagnosticat cu leucemie.

Resemnarea pune capăt speranței, astfel Mihai mă contactează din nou. Urmăream evoluția vieții lui pe facebook, dar nu interveneam considerând că nu este cazul, eram bucuroasă că viața lui devenea tot mai frumoasă.

Un mesaj vine odată cu boala mea: -Ana, eu nu ți-am mai vorbit demult, am fost ocupat cu munca, cu ședințele, cu delegațiile. Din păcate am renunțat la serviciu, am leucemie, continui să fac transfuzii, sunt mai mult în spitale, fac transfuzii de două ori pe săptămână, nivelul hemoglobinei scade repede la 2 sau 3, nu mai am putere să lucrez, iar ficatul meu nu mai funcționează la capacitate maximă, a cedat din cauza chimioterapiei. Merg la un centru privat, acolo sunt îngrijit bine, în spitalele de stat este dezastru, ajung acolo in urgențe, când sunt nevoit. Am văzut că și tu ești bolnavă, de aceea nu am îndrăznit să te mai deranjez.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

- Vai, Mihai, din păcate și eu lupt cu aceeași maladie, dar niciodată nu voi înceta să-ți fiu aproape, te rog să nu cedezi, lupta trebuie dusă până la capăt.

- Am obosit, vreau să merg la iubita mea, doar visele cu ea mă mai țin în viață, dar nu pot pleca din cauza părinților mei, au cheltuit o avere să mă facă bine.

Mor de mila lor, mă iubesc atât de mult. Vreau să trăiesc numai pentru ei.

- Trebuie să lupți Mihai, uite, fă ce fac eu, cumpără Zeolit, să iei în fiecare zi, să elimini toxinele, radiațiile, trupul tău este slăbit, trebuie să-l ajuți.

-Nu pot să iau, vomit, am încercat.

- Vomiți din cauza bolii. Doctorii de la centrul privat mi-au dat și vitamina b17 în perfuzie, dar hemoglobina scade, cred că este prea târziu pentru mine.

- Nu este niciodată târziu, atâta timp cât mai funcţionează o parte din ficat, cât mai reacționezi la transfuzii mai există o speranță, ai scăpat de atâtea ori, trebuie să lupți.

-Mi-au spus că trebuie să fac transplant de ficat, cred că am vorbit data trecută despre asta. Am fost în Elveția să-mi facă transplantul. M-am întors fără transplant, Ana, doctorii nu și-au asumat riscul, mi-au spus că șanse să supraviețuiesc unui transplant sunt în procent de 20%. Am pierdut mult în greutate, abia mă mai țin pe picioare.

-Îmi pare rău Bogdan, am primit o rețetă pentru regenerarea ficatului de la o doctoriță evreică ce profesează în Timișoara, Mi-a spus să fac rost de fiere de anghilă și să amestec cu miere. Din păcate eu nu am găsit fierea acelui pește, dar poate tu faci rost. Amesteci cu miere și iei două linguri pe zi, dimineața și seara.

- Am voie să mănânc pește, o să încerc și asta, aș încerca orice.

-Unde ești? Ce faci acum?

- Sunt în parc, dar abia mă mai țin pe picioare, nu știu cât o să mai rezist. Să mai trăiesc cât o vrea Dumnezeu să mă mai țină. Trebuie să plec la spital.

-Să nu uiți ce ți-am zis, încearcă acel remediu.

- Nu știu dacă am voie, nu știu dacă mă lasă medicul să iau.

- Doamne, dar de ce trebuie să spui medicilor tot ce faci? Cum adică nu te lasă? E viața ta, ei ți-au distrus ficatul cu chimicalele lor, să încerci.

- Bine, o să încerc, dar m-am săturat, nu mai rezist, stau numai în spitale de atâția ani, nu am viață, nu am prieteni, pielea mea miroase a medicamente, sunt ca o stafie, oamenii mă privesc ca pe un ciudat. Nu mai pot, sunt o povară pentru părinții mei.

- Termină cu văicărelile și ascultă-mă!... Să iei Zeolitul, Vitamina B17, Vitamina C, mănâncă doar ce-ți cade bine, sucuri de fructe și legume la storcător.

- Aici, la centrul privat îmi face suc de sfeclă, pot mânca banane. Apoi vomit, nici nu-mi mai vine să mănânc. Dar voi lupta până la capăt. Mai ies în oraș câteodată, să uit, mai mănânc pește, o înghețată, dar nu am BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

poftă de nimic. Apoi a dispărut iar, nu a mai răspuns la mesaje. Aștept cu nerăbdare vești de la el, faptul că nu a dispărut de pe facebook, că nu a renunțat îmi dă speranțe că a reușit să învingă pentru a nu știu căta oară destinul.

XIX. Trecuseră șase luni de la ultimele investigații medicale, timp în care mi-am văzut de problemele existențiale fără să simt biciul durerilor fizice, credeam tot mai mult în vindecare, în miracole, în puterea rugăciunii colective, în iubirea pe care o primeam de la oamenii din jurul meu. Mă gândeam că această etapă furtunoasă a vieții a trecut, eram o altă persoană, învățasem multe din această experiență nefastă, învățasem să mă iubesc ca pe o creație dumnezeiască, să mă prețuiesc, să nu mă mai las umilită, jignită, învățasem să mă iert și să iert. Mereu am pus preț pe universul înconjurător, mereu am fost îndrăgostită de frumos. Am știut a face diferența între dragostea dintre doi oameni și dragostea supremă, cea pentru creația divină, dar nu am știut să tai de la rădăcină răul ce-mi spinteca sufletul, uneori iertarea este înțeleasă greșit, naivitatea este o armă de foc ce-ți este împlântată în suflet de cel iertat, iar și iar, până înțelegi că trebuie să înlături ceea ce-ți face rău. Eșecul de a nu reuși să schimbi un om în bine, de a-l face să iubească dincolo de el, tot ce este frumos, mai presus de plăcerile carnale sau de iubirea posesivă mă făcea vulnerabilă. Tot acest timp am meditat asupra acestor lucruri, am plâns, m-am cutremurat de greșelile din trecut și m-am mirat de pașii făcuți pe drumul presărat cu capcane. Învățasem că fericirea nu se limitează la doi, că trebuie să conștientizez prețul vieții. După lunile petrecute numai prin spitale, timp în care am dansat cu moartea zi de zi cerându-i clemență pentru o clipă, încercând să o înțeleg, să nu o privesc ca pe un personaj monstruos, timp în care a devenit personajul principal al versurilor mele sosise o perioadă de pace, tocmai când uitasem ce înseamnă durerea, s-a întors la mine cu aceeași violență, cu aceeași poftă de a mă devora. A început ca prima dată cu grețuri matinale, apoi cu dureri sfâșietoare în centrul ființei mele. Nu mai puteam dormi nopțile, plecam dimineața la serviciu încovoiată de dureri, încercănată, fără putere și cu o stare de anxietate vizibilă. Teama revenea ca o tornadă cu gura căscată, gata să mă înghită. Eu, cea care mâncam un kilogram de fructe pe zi în timpul chimioterapiei, acum nu mai toleram nimic viu, intrasem în panică, mâncam puțin, stările de greață se accentuau și vărsam în jet toate alimentele ingerate pe timpul zilei. Pierdusem în scurt timp din greutate, asta îmi accentua frica așa că am cerut ajutorul medicului de familie care mia pus în palmă rețeta de Lanzoprazol cu promisiunea că-i scrie oncologului despre starea mea de sănătate.

Mi-a dat un set de analize de sânge printre care și C125, marcărul tumoral ce nu excludea nici o formă de malignitate, toate acestea au durat o lună. Scrisoarea nu a întârziat să apară, am luat-o în mâini și am rupt-o cu 169

PROZĂ

repeziciune făcându-i marginile franjuri, era invitația de a mă întâlni cu doctorul Cummins. Programarea era peste încă două săptămâni așa că am încercat să-mi calmez durerile cu ce mai aveam prin casă, îmi masam noaptea abdomenul cu alifie chinezească până adormeam sau mă scufundam în vana cu apă fierbinte la miezul nopții, în apă nu simțeam durerea. Am ajuns la ușa medicului pe care începusem să-l urăsc, nu cunoșteam acest sentiment, dar pe el îl vedeam ca pe un om rău ce vrea să mă tortureze cu tratamentele lui și cu vești proaste. Ce vină avea el?... niciuna, simțea cum îl înjunghii cu privirea, era rece și distant de obicei, acum mă privea cu prietenie: - Bună ziua, doamna Ana!... Spuneți-mi ce s-a întâmplat?... mai lucrați în acest spital?... arătați foarte bine, am înțeles că aveți stări de greață și dureri.

- Bine v-am regăsit, domnule doctor!... da, lucrez pe aceeași secție și astăzi mă întorc la lucru după consultație, din păcate au reînceput durerile, sunt groaznice, mai ales noaptea.

- Voi cere neapărat examinarea prin computer tomograf, apoi vom face o endoscopie, dacă este cazul, pentru a cunoaște cauza simptomelor dumneavoastră.

- Vă mulțumesc!... vă rog să-mi prescrieți un analgezic, un antiemetic și un antispastic că nu mai pot pierde din greutate, vomit în fiecare noapte și starea de greață nu mă lasă să mănânc, abia că mai pot să înghit ceva.

- Vă prescriu Co-codamol?

- Nu, nu, Codeina constipă, vă rog să-mi prescrieți Tramadol de 50mg dacă se poate, Ondesartan și Motilium.

Doctorul s-a aplecat peste o foaie și mi-a scris prescripția, mi-a înmânat-o și ne-am luat rămas bun până după examenul CT. Alte două săptămâni au urmat până la examenul CT, durerile cedau la Tramadol, luam Motilium si Ondesartan de 4 mg reușind să stopez simptomele pentru câteva ore, apoi reveneau și lupta continua... mâncam câte puțin, asta mă mai liniștea. Am ajuns pe patul de scanare într-un târziu, cu același sentiment de neliniște, am primit injecția, am urmat instrucțiunile în liniște, ca un condamnat ce-și așteaptă sentința în timp ce călăii chicotesc pe la spate. M-am întors acasă cu o mie de gânduri.

Venise vremea să plec câteva zile în Tabăra literară de amiciție de la Sebeș organizată de Mariana Moga, ceva parcă-mi spunea să renunț, pentru prima oară-mi era groază să plec la drum. Incertitudinile, grijile mă făceau să nu mai fiu eu, privirea-mi era tristă, abătută, nu-mi mai recunoșteam chipul din oglindă.

Am ajuns în țară și mi-am rezolvat problemele personale în Valea Jiului cu fostul soț, eram o femeie liberă, eram despărțiți de mult, dar starea mea de sănătate nu permitea stresul unui divorț, așa că acum era momentul să închei această etapă a vieții mele și să-i dau șansa de a se căsători cu iubita lui. Totul s-a încheiat în liniște, 170

am zâmbit amândoi, ne-am îmbrățișat și ne-am urat sănătate și fericire pe drumurile alese, apoi ne-am despărțit cu lacrimi în ochi. Avusesem o căsnicie fericită, dar nu ne mai doream o viață comună. Nu mă simțeam fericită, dar mă simțeam liniștită că-i redasem libertatea după care tânjea de mai bine de 4 ani. Am rămas prieteni de dragul căsniciei noastre din care rezultase un copil minunat pe care-l iubeam amândoi. Am mai zăbovit câteva zile în Vulcan, m-am întâlnit cu prieteni, vecini, cu mentorul meu care-mi ține loc de tată, simțeam că m-am împăcat cu mine, cu Dumnezeu. Am plecat spre Sebeș cu Roxana, o tânără născută cu o malformație congenitală, lipsa membrelor superioare de la coate în jos de la care învățasem o lecție importantă, cea că nimic nu este imposibil. O cunoscusem printrun prieten comun, o îmbrățișasem ca pe o fiică și-i admiram frumusețea și energia pozitivă pe care o degaja cu atâta ușurință. Roxana îmi promisese că mă va conduce spre Sebeș dacă nu îmi este frică să merg cu ea în mașină.

- Cum să-mi fie teamă cu tine?... ai o stăpânire de sine extraordinară, merg cu tine până-n pânzele albe iam spus eu.

- Unora le este frică și-mi transmit teama, cu aceste persoane nu-mi place să conduc că fac greșeli în trafic din cauza emoțiilor.

Avea o cârjă înfiptă în schimbătorul de viteze unde-și așeza bontul drept pentru a schimba vitezele, zâmbea mereu, o priveam cu câtă ușurință conducea mașina, avea o privire senină, voioasă, era pozitivă și îmi dădea o stare de bine. Am povestit tot drumul despre starea mea de boală și despre ea, fata curajoasă care mai și picta pe deasupra, care urmase cursurile facultății de arte plastice. Eram încântată să-i ascult planurile de viitor, istorisirile din timpul facultății, eram bucuroasă să o aud cum povestește despre operele de caritate la care participă. Pentru că ea ajuta pe alții, ducea hrană și hăinuțe oamenilor nevoiași. Noi?... cei care avem mâini și picioare ce facem?... aproape nimic, sau poate chiar nimic unii dintre noi. Am ajuns la Sebeș, eram însoțită de Dan, m-am întâlnit cu colegii scriitori, am primit toată căldura lor sufletească. Am lansat volumul Spinul din talpă, eveniment în care am fost înconjurată de cei mai frumoși oameni pe care-i priveam în ochi cu dragoste, care mă îmbrățișau cu inima, cu mulți dintre ei mă cunoscusem din toate punctele de vedere, cu alții doar pe rețelele de socializare, dar chiar și cei cunoscuți acolo mă făceau să-i iubesc. Încercam să le arăt bucuria mea că sunt alături de ei, dar ei nu știau că atunci când dispăream mă retrăgeam în cameră să vomit, așteptam câteva minute să-mi revin, trăgeam aer în piept și mă întorceam printre ei zâmbitoare. Nu voiam să atrag compasiunea nimănui. Aveam și probleme personale grave care-mi sfâșiau sufletul, plângeam mult, nu mă simțeam ocrotită, nici înțeleasă de omul pe care-l iubeam. Încercam să-mi dozez energia BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

rămasă, să mă bucur de fiecare clipă alături de ei gândindu-mă că-i văd pentru ultima oară, că poate nu voi mai avea șansa să-i strâng în brațe. Lucrurile au degenerat, mă simțeam tot mai rău, am cerut ajutorul părintelui Ștefan care a venit să mă ducă la mănăstire unde m-am liniștit, unde am primit răspunsuri despre frământările mele, acolo în fața icoanei Maicii Domnului, am plâns și mi-am cerut iertare că nu știu să-mi gestionez viața rugând-o să mi-o pună ea la punct. Am vizitat alte două mănăstiri ce mi-au umplut inima de pace sufletească și iubire. Întâlnirea cu Maica Sofronia și invitația de a locui o perioadă în lăcașul sfânt mă ducea cu gândul spre o viață spirituală de care nu mă simțeam demnă. Eu, păcătoasa, cum îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer?... îmi era rușine de îndrăzneala mea, dar eram consolată de gândul că ei știau că-i iubesc și de faptul că cerul mă iubește cu tot ce are sfânt în el. Mam întors în Anglia și după câteva zile am ajuns din nou în cabinetul doctorului Cummins, aflasem rezultatul CT, nu aveam metastaze, făcusem endoscopia unde primisem un diagnostic nefavorabil după ce mă chinuise alt doctor cu acel tub inserat în mine minute în șir strivindu-mi epiglota și scormonindu-mi aparatul digestiv superior, totul fără anestezie generală, înghițind tubul printre lacrimi și spasme... Doctorul Cummins m-a privit și mi-a spus: - Rezultatul CT este favorabil, nimic suspect, dar endoscopia evidențiază un ulcer activ de 2-3 cm în diametru ceea ce explică simptomatologia descrisă de dumneavoastră.

- Vreau să știu rezultatul biopsiei!...i-am răspuns ferm privindu-l în ochi în timp ce el se întoarce cu fața spre computer să scormonească rezultatul celor două biopsii prelevate.

- Nu-l avem încă, dar nu cred că este necesar, eu cred că ulcerul este malign, că este cancer, imaginea este evidentă comparativ cu imaginile anterioare.

- Nu se poate, nu pot să trec iar prin asta, vreau să știu dacă este operabil, nu am metastaze, stomacul meu este afectat, nu o să se vindece niciodată, trebuie scos ce este rău, o să ulcereze an de an, cum să trăiesc cu acest pericol, cu această bombă ce ticăie mereu în mine?

- Nu, nu este operabil, ați avut tumora Krukenberg ca metastază al cancerului de stomac, nici un cancer metastatic nu este operabil.

- Am avut, nu mai am, examenul CT este curat, nu înțeleg, pot trăi cu o parte din stomac, sau fără el, de ce-mi luați această șansă?

- Putem să reluăm chimioterapia pentru ați prelungi viața, este tot ce pot să fac.

- Bine, dar radioterapia, imunoterapia, eu de ce nu pot face alte tratamente?

- Imunoterapia doar ajută, nu vindecă, chimioterapia a lucrat în cazul dumneavoastră iar radioterapia este mult mai toxică, voi discuta cu superiorii mei cazul tău, te programez să discutăm planul de atac.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

- Vă rog dați-mi un răgaz, nu vreau să-mi amân concediul, plec în Italia să-mi vizitez surorile.

- Nu e nici o grabă, nu este urgent, nu ești într-o stare gravă, pe 11 Septembrie e bine?

- E bine... i-am răspuns eu cu lacrimi în ochi și cu o urmă de nedumerire, i-am strâns mâna și m-am îndreptat spre ușă împleticindu-mă.

Am ieșit din cabinet și pentru prima oară am simțit că mi se moaie picioarele, simțeam furie, teamă, un amalgam de sentimente negative-mi mușcau liniștea din lunile anterioare. Urma o nouă luptă. Am decis să plec în Italia la surorile mele unde să mă bucur de iubirea familiară. Am urcat în avion ca o stafie, știam doar că trebuie să ajung la Roma, luasem biletul lui Dan, pe al meu îl uitasem pe masă, pe el l-am lăsat acasă dorind să fiu singură, mi-am dat seama doar la îmbarcare că am alt bilet, noroc că aveam alt bilet pe telefon. Am reușit să mă îmbarc până la urmă, fiind ultimul călător și după ce am fost înghițită de pasărea de oțel am încercat să adorm, lacrimile mă inundau, mă simțeam urmărită de privirile din jur, eram stânjenită de starea mea, m-am cuibărit pe locul meu și am închis ochii, nu am îndrăznit să-i mai deschid decât la aterizare unde am fost așteptată de sora mea Cristina și nepoata Lorena. M-au îmbrățișat cu drag, nu am avut mereu o relație strânsă cu surorile mele, au existat și perioade de neînțelegeri și certuri, dar după ce m-am îmbolnăvit totul s-a schimbat, relația noastră a devenit foarte apropiată, așa cum trebuie să fie o familie, am simțit iubirea lor și sprijinul moral de care aveam nevoie. Am pendulat de la o soră la alta și când am prins ocazia ne-am întâlnit toate trei, am fost la o ședință de echitație, am călărit în munți, am reluat croaziera pe insula Ponza și Palmarola ce o vizitasem în urmă cu 2 ani și am reunit nucleul familiar lipsindu-ne fratele nostru drag Alexandru care locuiește împreună cu familia în satul natal Nicolae Bălcescu, Bacău. Când sora mea Cristina pleca la serviciu ieșeam la plajă pe malul mării unde stăteam până la apus sorbind briza și îmbătându-mă cu cântecul duios al mării. Era atâta liniște încât uitam de mine, simțeam doar că trebuie să plec, că nu mai era nimeni în jur, că pielea se revolta din cauza răcorii. Nu am reușit nici acolo să-mi înving tristețea, melancolia, starea de goliciune sufletească, dar o umpleam cu iubire pentru că iubirea era în jurul meu, acea iubire pe care o ignorăm, iubirea dumnezeiască pe care mi-o dăruia tot universul din palma sa. Timpul sa scurs și am fost însoțită de cumnatul meu la aeroport care mi-a cerut să nu mai plâng, mă găsise într-o stare deplorabilă, ghemuită în pat, cu bagajele făcute încercând din răsputeri să-mi pun stavilă lacrimilor. Am urcat din nou în avion și m-am întors pe meleagurile britanice așteptându-mi din nou sentința.

XX. ,,Nu vreau să plec de lângă copiii mei...,, ce poate să fie mai crud ca acest gând plecat din adâncul ființei unei mame iubitoare?... a unei femei ce află în 171

PROZĂ

luna a șaptea de sarcină că are cancer de col uterin.

Cristina a apărut în viața mea cu câteva ore în urmă când am contactat-o pentru a schimba câteva idei din experiența noastră de femei stigmatizate, lovite de cumplita maladie. Spun stigmatizate deoarece Cristina a fost avertizată de nenumărate ori să nu povestească nimănui că are cancer din motivul de neînțeles că oamenii vor râde pe la spate. Nu am crezut niciuna în această prostie. Cum ai putea să râzi de boala unui om?... cum?... când nimeni nu este ferit de boală, chiar fiind doar prin dispariția unui prieten, a mamei, al tatălui sau al unui prunc nevinovat. După aflarea diagnosticului Cristina este binecuvântată cu un copil sănătos, boala ei se agravează, urmează nenumărate cure de chimioterapie și radioterapie, luptă ca o fiară cu boala pentru a rămâne alături de copiii ei. Mai mult prin spitale decât lângă familia ei trăiește cu speranța vindecării, nu se gândește niciodată că și-ar putea părăsi copiii.

Soțul ei, pompier, învață tehnicile de prim ajutor, tehnicile de injectare intravenoasă, la început cu teamă, mai târziu cu un curaj nebun. Muncește mult pentru a-i cumpăra medicamente, o duce la clinici, plânge pe la colțuri ca ea să nu o vadă, pentru a o ajuta să nu cadă în depresie. O luptă dusă pentru a nu pierde nucleul familiar. La început vorbeam online, când am ajuns la Vulcan m-a vizitat, i-am oferit o cană de ceai de pelin, amar ca și viețile noastre, ni s-a făcut gura pungă, dar nu ne-am lăsat până nu am sorbit și ultima picătură: - În sfârșit ne cunoaștem... i-am spus eu privind-o insistent din cap până în picioare. Era o femeie frumoasă cu păr castaniu, cu ochi migdalați și cu părul scurt, tânără trecută de 30 de ani, înaltă cu pielea fină și accent ardelenesc.

- Mă bucur că ai venit acasă, arăți ca în poze, suntem vecine de atâția ani, mama mea locuiește în bloc cu fosta ta soacră, dar abia acum am ocazia să te cunosc - Spune-mi cum ești... ce-ți fac copiii?

- Cel mic e la mama, stă mai mult pe la ea, am noroc că mă ajută în această grea încercare, dar merg să o vizitez mereu și uneori adorm lângă el privindu-l.

Sunt așa frumoși Ani, nu vreau să plec de lângă ei... apoi o lacrimă i s-a strecurat de sub gene arzându-i obrazul palid.

- Nu o să pleci, trebuie să luptăm, eu am copiii mari și vreau să mă văd bunică, să-i văd la casele lor, altfel o să devin o stafie, nu o să-mi găsesc liniștea, ce să mai zic de tine care trebuie să te bucuri de copilăria lor.

- E așa de greu, offf, simt că mă lasă puterile, dar lupt Ani, lupt, nu vreau să mor!... În timp ce ea-mi povestea cum ajunsese în Turcia la o clinică unde-i ceruseră o sumă imensă pentru operație, fără să-i garanteze

172

reușita, spunându-i că o să poarte toată viața două pungi, una de urină, alta de fecale deoarece cancerul avansase la vezica urinară și rect necrozând părți importante pentru funcționarea lor, eu îmi imaginam femeia cu părul negru până la șezut văzută în fotografie.

- Nu am banii aceștia, nici dacă aș vinde tot, sper să scap, mi-am pierdut părul de atâtea ori că nici nu-mi mai amintesc, nici nu-mi pasă, vreau să trăiesc să-mi văd copiii mari, chiar și cu afurisitele alea de pungi, numai să trăiesc.

- Of, e așa de greu... am mai schimbat apoi câteva vorbe și s-a întors la cuibul ei lăsându-mă cu o mie de gânduri. Mă simțeam vinovată, eu, cea care și-a crescut copiii fără aceste griji, cea care acum se bucură de tinerețea lor, eu mă plâng?... sau plâng, o vedeam pe Cristina atât de curajoasă, dar într-o situație atât de grea, inumană. Atunci am înțeles că situația mea nu era așa de gravă, că pot învinge fără să trec prin atâtea gânduri, că singurul meu gând trebuie să fie supraviețuirea și victoria. De atunci am rămas prietene, vorbeam în fiecare zi, aflasem că are dureri cumplite, că-și pierduse ureterul necrozat, fusese sondată, dar sonda a cedat doar în câteva zile și senzația de micțiune dispăruse, singura soluție era scutecul. Așa și-a dus Cristina fetița la grădiniță, simțind greutatea scutecului, dar a zâmbit mi-a spus: ,,M-am bucurat că eram acolo, cu ea de mână, cum să mă gândesc că port scutec când Dumnezeu îmi dăduse această oportunitate să-mi duc copilul la grădiniță?... Plâng Ani, plâng, nu vreau să plec de lângă ei, îi iubesc așa de mult. ,,... of, cât de greu este să treci prin așa momente. Acum Cristina luptă, luptăm amândouă, nu vrem să pierdem lupta asta, dar orice sar întâmpla cu mine aș vrea ca ea să trăiască, să-și vadă copiii mari, mă simt neputincioasă, aș vrea să o pot ajuta, ea spune că-i dau curaj să lupte, că alături de mine e mai ușor, dar este așa de puțin doar să-i fiu aproape. Nimic nu poate să-i ridice greutatea de pe umeri, plumbul de pe pleoape, nimeni nu-i poate șterge lacrima secată lângă pruncii ei, mă gândesc uneori și la mama ei, cea care-i leagănă pruncul abia născut... cine ar putea suprima tristețea din ochii lor? cine i-ar putea înțelege?... Unii ar spune că ar fi vreun blestem, păcate strămoșești, alții poate privesc scena îngroziți, șușotind pe la colțuri... dar toate acestea se întâmplă cu un scop, acela de a lua aminte, de a ne mântui sufletele înainte de toate... pentru că niciodată nu vom cunoaște clipa, nici ceasul, nici ziua când ne vom părăsi familiile, prietenii lăsându-ne moștenire un nume pe o cruce, la poalele ei contopindu-ne cu lutul, cel din care ne-a plămădit creatorul. (va urma)

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

Valeriu Iordan POPESCU

SEMINȚELE Mergeam pe stradă mâncând semințe. Scuipam încet, fără să ating trotuarul, cojile uscate.

- Sunt bune, Ada, nu-i așa?

- Sunt bune. Ai un stil aparte de a mânca semințe…

- Deci, sunt bune…

Ada n-are decât 1,54. E scundă, dar aduce bine cu o păpușă de pension. De altfel, nu cunosc prea multe despre ea. Are douăzeci de ani și îi plac semințele. Și îi plac și eu, așa zice ea. De când suntem împreună am devenit un tip casnic. Am căpătat și tabieturi. Seara, ne facem plimbarea de… seară. Ada trage după ea un pechinez și singura mea plăcere de sezon este să-i spun: - Ho, potaie!

Câinele își vâră coada între picioare și mă privește cu niște ochi delicați și triști. Pare să spună: “de unde ai strâns, tu, atâta răutate”? Apoi tac și nu-l mai bag în seamă, dar mă apucă o tristețe iremediabilă.

Ada nu zice nimic, dar știu că face corp comun cu potaia. Nu zice nimic, dar poate atunci este nedreaptă cu mine. Deși, în principiu, nu ne punem întrebări esențiale. Niciodată nu am depășit pragul discuției de rutină. Dar, nimeni nu-mi umple serile lungi de vară când Ada nu dă semn de viață.

De câteva ori m-am enervat. Am primit-o într-o seară în balcon. Stăteam întins pe sofaua în picățele, cu picioarele vârâte în dulap. S-a speriat tare, când ma văzut.

- Ptiu, drace. Ce te-a găsit, m-a apostrofat ea. Ția căzut mintea în pantofi?

Trebuie să recunosc, vorbea foarte plastic. Am tăcut chitic și am făcut pe mortul. S-a speriat și mai tare.

- Uită-te, Doamne, la potaia asta de om, stă lungit ca un buștean și-o face pe mortul. Șo pe el, Cristofor!

Intervenția ei mi-a ridicat sângele în cap. M-am postat în “capul oaselor” și după ce am strănutat copios m-am așezat, din nou, pe sofa. Am început să răsfoiesc o carte.

- Hei tu, ce ai, ce te preocupă?

- Mai bine stai jos, i-am spus. Lasă-mă să răsuflu în voie și să nu mai scoți nicio vorba. Auzi tu !

Aproape că urlăm. Obrajii mi se făcuseră roșii…

- Auzi tu ?

Nici eu nu știam de ce fac asta. Ea s-a așezat, șia tras fusta pe genunchi, a chemat potaia și, dintr-o dată, s-a făcut liniște.

- Ei, vezi, așa este mai bine, am continuat eu cu calm. Spune-mi… cum a fost la cursuri?

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

- Bine…

Dacă vorbea așa însemna că… jurnalul de grupă fusese la ea și nu încasase absențe. Erau zile când se făcea apelul și, atunci, vorbele ei cădeau ca niște săbii.

- Rău! Și începea, apoi, să-mi vorbească despre rochii.

A văzut ea una la “Romarta”, în carouri și cu dungi trapez. Foarte șic și nu costă mult. O s-o roage pe maică-sa să i-o cumpere și, eventual, pe taică-său. Urma, apoi, o întreagă isterie. Primul meu gest era să mă vâr în papuci și să intru în baie.

- Potaie, îmi stropșea ea printre dinți. Nu poate omul să-ți vorbească, fiindcă o faci pe filozoful.

Mă uitam la ea puțin mai trist decât pechinezul și nu eram deloc delicat. Cuvintele mele “Marș acasă” sunau ca o porunca și ea se strecura încet și monoton pe ușa deschisă. La câteva minute îi simțeam cumplit lipsa și nu găseam nimic bun de făcut.

Așa că, revenind spre seară, extrem de dezinvoltă și deosebit de naturală m-a abordat cu o întrebare: - Unde mergem? Ghici?

- De unde să știu? Tot o idee de-a ta trăsnită.

- Poate. E duminică seara și e cazul să fiu drăguță cu tine. M-a privit prelung și m-a sărutat.

M-am simțit ca după o baie bună și nu știam ce să-i spun, păstrând adânc în mine parfumul de Semințe. Privită din față se profila ca o persoană deosebit de prezentabilă, cu nasul puțin cârn, cu buze moi, senzuale, picioare puțintel cam pline, dar atrăgătoare. Într-un cuvânt, o ființă tânără respirând de sănătate.

Deși niciodată n-am acceptat cuvintele dulcege cu tentă romantică – dragoste, iubire –, aș fi fost capabil, în acel moment, să le pronunț pe amândouă și să încheiem odată bâlciul. Cum ar suna atunci cuvintele: “Domn serios, sedus de o fetișcană romantică, fără pic de scrupule și, pe deasupra, obligat să-i accepte toanele”. Cred că afirmarea în public a acestui concept ar produce o reverberație unică, care ar clatină cu forță toți stâlpii existenței mele, punând în pericol întreaga noastră liniște interioară.

- Află tu, nu este vorba de o toană, am continuat eu mai mult pentru mine, dar Gigi serbează astăzi ziua de naștere și ne-a invitat, am uitat să-ți spun, de acum o săptămână. Vine gașca cu magnetofonul, sculăm blocul și, probabil, o să regretăm, mâine, noaptea pierdută.

Blocul lui Gigi este gris. A fost terminat în urmă 173

PROZĂ

cu o vară și atunci a avut loc beția de inaugurare. Nu mergea liftul și Gigel și-a ridicat iubita ținând-o de guler. O întreagă comedie de s-a râs o săptămână.

Odată începută distracția ne-am așezat cuminți în jurul mesei, muzica era turată la maximum, cuvintele se deslușeau cu greu, vorbeam așadar pe cartelă, cum spunea Gigi și așa am avut parte de o distracție grozavă.

Sfinții mărturisitori din perioada comunistă De data liftul asta ne aștepta la parter, ne-am suit cu grijă să nu forțăm ușa, eram singurii călători, numai noi doi. Am apăsat butonul ultimului etaj, liftul s-a pus în mișcare și, după câteva turații, a început să geamă și sa scârțâie mai abitir decât o balenă în harpoon, în acest fel declanșând marea noastră Aventură.

Pe la etajul cinci sau aproape, liftul a început să gâfâie, noi am deschis ochii mari cât cepele; ni s-a părut că plutim în imponderabilitate, în timp ce monstrul sa oprit cu un scârțâit jalnic între etaje. Am acționat prompt toate butoanele, am constatat că telefoanele nu mai au semnal, am bătut puternic cu pumnii în cabină și dintr-o dată m-am simțit sfârșit-inevitabilul avusese loc.

- Să batem în cabina, poate ne aude cineva, mi-a șoptit ea.

- Cine să ne audă, am replicat eu?

- Trebuie să audă cineva…

174

Dar, acel cineva nu mai auzea nimic și pe nimeni.

Era Duminică seara și nici un angajat nu mai era la post iar în aceste circumstanțe, mai degrabă urnești un tramvai deraiat decât un mecanic de întreținere. Blocul zăcea în amorțeală, se auzeau niște voci, niște sunete și doar atât. În aceste condiții ne-am agitat zadarnic. Ada a început să se vaite, eu m-am făcut că nu aud, s-a auzit apoi un suspin, s-a declanșat o cascadă de lacrimi, o cascadă de reproșuri și mi-am amintit pe loc de semințe. Am început să rumeg calm câteva, să par cât mai liniștit, nu pentru a produce impresie dar pentru a adopta alura unui bărbat adevărat. Ada îmi tot șoptea printre lacrimi: “vezi, vezi iar mam luat după tine, iarăși am avut ghinion, iarăși se întâmplă o nenorocire, iar și iar și iar… Și dintr-odată mi-a sărit ceva în ochi.

Nasul Adei era prea cârn, puțin strâmb întrun colț, gheboșat.

- Așa e, e prea cârn.

- Ce spui, ce bolborosești, m-a îngânat ea?

Nu bolboroseam, dar eram preocupat. Și, parcă și ochii ei păreau cam oblici, sau mi se părea. Prostii, mi-am zis; este oricum o față prezentabilă. Am început să bat în podea, să mă agit. Ada mă ajuta. Se ștersese pe față cu mâna și se umpluse de funingine. De unde luase, oare, atâta fum? Liftul nu se clintea din loc. În acel moment am înțeles un adevăr suprem. Toți amicii se distrează liniștiți, se auzea, parcă, magnetofonul lui Gigel, dar nimeni nu remarcase lipsa noastră – unde suntem, ce s-a întâmplat?

Remarcai, în treacăt picioarele groase ale Adei și, într-o străfulgerare de moment am disprețuit-o, aproape am urât-o; în aceste împrejurări nu este capabilă să-și țină bocetul. Noaptea trecea lent, era tot mai puțin aer și se lăsase frig. Am așternut haina pe podea și ne-am așezat distanți, ofensați, lipsiți de conținut.

Remarcai, din nou, lipsa de feminitate a femeii de lângă mine, incapabilă să se individualizeze, să spună ceva fără cuvinte, fără dojană. Orele se strecurau lent, nervos de lent în spațiul dintre noi. Ochii noștri se făcuseră mici și crispați, nu mai sesizau nuanțele, brațele ne atârnau în gol, ca niște lopeți. Și deodată, liftul scârțâi din încheieturi și, în câteva momente, ne debarcă la parter.

La lumina zilei am remarcat că persoana care fusese pentru mine, o anumită perioadă de timp, expresia frumosului și a adevărului, era de fapt… urâtă.

La descoperirea acestui adevăr m-am cutremurat, am smuls haina din podea și am plecat în grabă, amețit, strivind în dinți ultimele… Semințe.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

PROZĂ

Mariana ZAVATI GARDNER

CUVÂNTUL DAT La stânga la dreapta, la stânga la dreapta... Cum trece întunericul. Suntem înghesuiți ca sardelele în adăpostul nostru. Armele lovesc tăcerea pământului.

Nu le mai iau în seamă. Evit să mă gândesc acasă și la familia mea tot mai numeroasă. Ca orbii ne-am oferit voluntari cu entuziasm, ca oile la pășune pentru rege și țară. El este în castelul lui la căldură și noi, voluntarii am ajuns în acest șanț înmuiat în creier proaspăt, care se întinde de la Canalul Mânecii și până’n Elveția.

Dis-de dimineață, pe când mă întorceam de la linia frontului, unde am ajutat la livrarea alimentelor, am văzut o femeie bătrână prășind câmpul de cartofi.

Caisul pe care-l spionez când îmi mănânc rațiile și-a scuturat petalele. Soarele se petrece în depărtare dincolo de casele cătunului cu acoperișuri ruginite, rămase fără coșuri. Oriunde mă uit, pământul este ars și corbii s-au îngrășat pe cadavre.

Gloanțele străbat aerul. Este greu să aduni morții care rămân zilele și nopți sfârtecați și îmbălsămați în iperită în țara nimănui. Erau oameni în altă lume.

Unde-s acum? Membre răsucite și uniforme în zdrențe din lupta din seara trecută. Pierduți în luptă, nimeni nu le mai știe sorocul, iar telegramele nu au ajuns la familia lor. În fiecare după-amiază, văd o altă bătrână pe treptele unei case neatinsă de bombardamentul din noapte. Își mișcă capul ca un pendul în ritmul tunurilor, ignorând pericolul.

Frontul se face tot mai aproape de sat. Jumătate din sat, case, staule și grajduri au fost atinse de bombe, jumătate din sat este încă intact. Biserica medievală din mijlocul satului și-a pierdut turnul cu ceas.

Până la Bătălia de pe Marne (6 septembrie 1914), acest sat creștea flori de tot felul pentru floriștii din zonă. Serele sunt acum scrum, cioburi de sticlă acoperă drumul. În ziua de odihnă, mergem la crâșmă și văd că oamenii din sat, care n-au plecat în refugiu, șiau pierdut lumina din ochi. Totul e praf sau noroi, peste ceea ce a avut și ce-ar fi putut să fie.

Onoarea este însă de partea noastră, deoarece Căpitanului Robert Campbell, care a fost luat prizonier de război, i s-a permis să meargă acasă să-și viziteze

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

mama pe moarte. El a povestit familiei lui că tranșeele germane au paturi suprapuse, mobilier, dulapuri și rezervoare de apă cu robinete, lămpi electrice și sonerii.

A revenit în lagăr pentru că promisese Kaiserului că se va întoarce!

Aud câinii lătrând, dar nu-s decât avioane-n viraj cu motoarele oprite momentan.

Porumbeii care transportă mesaje mumură-n cuști. Ce plăcintă bună ar face mama!

Eternitatea atârnă mândră în sârmă ghimpată, aud fluierul trist al unei bombe în depărtare.

"Je suis fatigué" rostește femeia bătrână în timp ce-și îngrijește cartofii înecați în noroi.

Mă văd acasă, visez că nu mă scufund în noroiul eternității!

Ioan Vodă cel Cumplit (sau cel Viteaz)

175

TRANSLAȚIUNI

MIRCEA CIOBANU

requiem Traduction réalisée par Constantin FROSIN părintelui meu

à mon père

„...pentru ca nimeni, nici mare nici mic, să se smulgă cumva din prealargul năvod...”

„.. pour que personne, ni grand ni petit, ne s’arrache jamais à mon trop large épervier...”

Eschil

Eschil

zonă

espace

De-ajuns să dorm și marea mi se-arată și iar, prin frig, vin păsări de apus.

Cu pieptul intru-n bolta răsturnată, și bolta-n ritm e cum ni s-a mai spus.

Il suffit que je dorme et la mer paraît, malgré le froid, oiseaux viennent du ponant.

De mon torse, je pourfends la voûte renversée et la voûte se rythme selon discours d’antan.

Dar strat cu strat fâșii de țărm se trag și țărmul supt se surpă-n apa rece.

O-ntindere de lut, plutind opac, deasupra mării surdă se petrece.

Couche par couche, parts de rivage se retirent, la rive aspirée dans l’eau froide se renverse.

Une nappe d’argile qui opaquement s’étire, survole la mer bien sourde et la traverse.

Invazii de argilă! Neîntrerupt cangrena crește reavănă și-ascunde lumina care, prinsă dedesubt, afară scoate capete de unde

Véritables invasions d’argile! Sans arrêt la gangrène s’épanouit toute fraîche et puis clot l’éclat qui, par en-dessous prisonnier, met au dehors autant de têtes de flots

- și dintre unde, învelit în zgură un om din mare iese; și alerg ținut de mâini; și nu e decât cerc și niciun unghi când țip cu somn în gură.

- et d’entre les flots, enveloppé de scorie un homme de la mer s’évade, et je cours les mains captives, et ce n’est qu’un cercle au bout et aucun angle quand, sommeil en bouche, je crie.

chip

faciès

Aceasta nu e marea. Un val de lut lichid cum scapă din capcană, abia, și se desfașă.

Tu cine ești, cu ochiul din dreapta asfințit, și-ngenunchiat de unde te-ai arătat pe plajă?

Ceci n’est point la mer. Un flot d’argile bien liquide lequel s’échappe au traquenard à grand-peine, et se développe.

Toi, qui es-tu, dont l’oeil droit est couché et livide, agenouillé là-même où sur la plage tu t’achoppes ?

Nădăjduind că fluturi și turme târâtoare de flăcări după nume te vor afla treptat, în plasa de argilă a gropniței avare te-am pus pentru schimbarea la chip, și-nfășurat.

Dans l’espoir que les papillons et les troupeaux rampants de flammes, te découvriront bien tard d’après ton nom, dans le filet en argile du tombeau par trop gourmand t’ai-je mis enveloppé, en vue de la transfiguration.

De-atingerea adusă aminte m-am temut; Ton atteinte ressouvenue, je l’ai appréhendée; de loc adus aminte; de fața ta rămasă mais je ne m’en souvins point; ton visage qui demeura sub giulgii neclintită mă tem – și-n somnul mut figé sous le suaire, le crains – et en mon sommeil muet se-ntâmplă că puterea cuvântului mă lasă. il arrive que la force de la parole me mette à plat.

176

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

dezlegare

détachement

Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?

Pour revenir, mon père, pour changer, que veux-tu, mon bon ?

Mettre du sol, de l’herbe et de la poussière à même ton front!

Oh, ce vacarme-là, spécifique de la fose aux lions me rattrape et apparemment, point ne me répond.

Să-ți pun pământ cu iarbă și praf de drum pe frunte!

O, zgomotul acela din gropile cu lei m-ajunge și se face că nu mi se răspunde.

Ai vrea să fii, dar umbra de trup ți se desparte; ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.

Tu sui și cazi același posomorât de moarte în mâlul viu, și-n mâluri cobor și eu, și urc.

Alături marea suna a sol arat, la fel ca ieri și-acum o vreme; dar știu că-n zori, pe față, paloare vor aduce, scăpat printr-un tunel din Babel – și pe buze, un gust amar de ceață.

Tu voudrais être en vie, mais l’ombre se détache de ton corps; tu voudrais dormir, mais le jour est un crépuscule.

Tu montes et retombes, d’une même humeur massacrante, de mort dans la fange vivante, moi-même des hauts et des bas m’acculent.

Tout près, la mer sonne comme un sol labouré, aussi réel qu’hier et naguère; mais je sais qu’à l’aube, sur ton visage, pâleur apporteront, échappée par un tunnel de Babel – et sur les lèvres, un goût amer de brume en nuage.

din locul mării

à même la mer

S-a pus la cale păclă și tăcere Cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt.

Zidiți la nord cu mușchi și verde fiere, să pot fugi, nici arborii nu sunt.

On a concocté réticence et colère; Sus dans les airs, le mot est non retroussé.

Bâtis au nord de mousse et de fiel bien vert, Pour m’enfuir, les arbres ne sauraient exister.

Sitarii sorb, din locul mării, lut, și negru unt, și miez de rădăcină – pe când mă-ntorc și nu-nțeleg ce-aud, pe când tresar la vuiet de ruină.

Bécasses absorbent, de la mer, de l’argile, et du beurre noir, et du noyau de racine alors je reviens, n’y comprends rien, j’oscille, alors je tressaille au grondement des ruines.

Un rest de apă mi-a pătruns în oase, și bate-n umăr, ca-ntr-un mal rotund.

De-acolo, dintre marginile roase, în sânge curge var și cade prund.

Un reste de mer dans mes os a pénétré, et frappe mon épaule, comme une berge rotacée.

Et là, entre les rebords fort usagés, chaux coule dans mon sang et tombe du gravier.

Se lasă-n piept o falie de sare.

Mi-aplec pe umăr capul și-n adânc aud surpări de albă așezare și păsări cum deasupra hulei plâng.

Une faille de sel sur mon torse précipite.

Je penche ma tête sur l’épaule, dans les tréfonds j’entends l’effondrement d’un moult blanc site et oiseaux qui pleurent au-dessus des lames de fond.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

177

TRANSLAȚIUNI

Dorina BRÂNDUȘA-LANDÉN

JUDECATA APEI/ THE JUDGEMENT OF WATER Traducerea în limba engleză de Daniela Bullas * Adevăr îți spun – auzi-mă! – pâinea noastră nu s-a copt nici o sămânță n-a încolțit rănile pământului zămislit din vâlvătăi încă nu s-au închis.

Visuri halucinații dezlănțuie abisul ascuns după chipuri fără expresie.

Căutând ceva fără să știm prea bine ce am nimicit bucuria.

Tunete năuce spintecă spațiul zilele vin și dispar ca un fum păsări de foc zboară spre sud scuipând din pliscuri câte cincizeci de limbi deodată.

Nenumărate picioare mâini nenumărate guri toate se agită în propriul lor spațiu se încheagă-n structuri amorfe.

Ce simt? Ce așteaptă?

De sus cerul varsă oceane din piepturi izbucnesc șarje de iluzii cu baionetele trase în cerul gurii gustul cenușii iar ploaia e mai sărată decât lacrima. * A asupri înseamnă a supraviețui mulți și-au salvat astfel pielea apa spală sângele de pe mâinile lor.

Cameleoni guvernează lingușesc slujesc noi ne rostogolim printre ei ca firicelele de nisip. * Ape se zbat în zăgazuri gemând munții neliniștiți își năruie zăpada moale pe suflete emigrate 178

în antice istorii ori în țări ce-au dispărut de pe hartă.

Ca alge putrezind la soare supuși atâtor vremuri derizorii drumeți prea lași prea comozi fără a-ndrăzni să ardă să lumineze nopți de scrum și-au pierdut sufletele.

Noi îi salvăm însemnându-le faptele.

Veacul s-a pregătit să-i primească pe cei cu lumina demult dispărută de pe buze morții lor au așteptat sute de ani ca din trupurile lor uitate în morminte obscure să renască idei menite să aducă celor mai nefericiți consolarea. * Viața atârnă de abilitatea de a-nvăța din istoria popoarelor iată de ce istoria se repetă iată de ce eu însămi mă repet privesc moartea în ochi iar timpul – mai viclean ca o vulpe îmi șterge amintirile bune și rele și nici o bombă din războaie trecute nu mă poate ucide trupul meu hoinărește altundeva pe o altă parte a luminii.

Am vrut să tac dar cuvintele scrâșnesc printre dinți îmi devorează buzele cuvintele vor să se audă peste cacofonii morale domesticind fructele putrede ale disperării cataclismele.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

* Am văzut sentimente imobilizate ca niște pietre. * Mineralul își caută respirația stâncile se mișcă în pielea lor inima bate ca un clopot nebun.

Amenințat gata de asalt sângele țâșnește din vârtejurile pământului unde aveam să ne naștem și unde trebuie să durăm. * Lumina este atât de puternică încât nu putem zări chipurile lor (dar ei ne pot vedea pe noi) doar gurile larg deschise trâmbițând fraze bombastice ale puterii ale gloriei – cuvinte cu tendoane de fier. * Memoria e un pod între ce-am vrut să fim și nu am devenit.

Pradă îndoielii suntem lujeri de crini azvârliți pe ascuțișul timpului. * Ei se ridică dintre noi umblă printre noi cu privirile fixe să ne înghețe să facă din noi oglinzile lor.

Rătăcim prin cercul tăcerii fiecare sărăcit de o voce retras în cochilia trupului său.

Fericiți în multe privințe tihniți după legănarea cărnii în somn consimțim la metamorfoza (ca să evităm viitoare trădări) sângelui ce curge în vine în pasarele de brumă.

Toți supraviețuitorii sunt câștigători! * 22 iulie 2011 În Norvegia, pe insula Utöya sunt uciși 69 de oameni, dintre care 33 sub vârsta de 18 ani. Numele ucigașului nu merită amintit, ci lăsat să rătăcească BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

în propria sa noapte.

Răul înflorește invulnerabil. În marea noastră grabă nu-l recunoaștem dintr-odată ca un abur nociv trece printre noi prin noi despicând sufletul până la insulă o insulă roasă de fermentul terorii. * Fără îndoială Cineva aude neliniștea.

Cineva trage zăvorul zilelor.

Cineva surâde ca un copil printre umbre destul de puternic să supraviețuiască spaimei ce-o poartă în sine.

Cineva nu fuge căutând o altă patrie.

Cineva a uitat să râdă socotindu-i pe toți vinovați.

Cineva înoată împotriva curentului.

Cineva retușează realitatea să ne mențină plutind ca pe o plută peste apa pe care o străbatem scufundându-ne.

Cineva ne obligă la tăcere și gura-i o rană închisă pe cuvinte.

Te culci acolo unde dormi neîntors și în jurul cuibului tău așteaptă cei ce se vor naște la moartea ta lacomi ca niște gheare de pradă.

Cineva golește viața de conținut.

Tu salvezi pe cineva iubindu-l. * Adevăr îți spun – auzi-mă! – Încă de dinainte de naștere suntem insule părăsite.

Străbunii ne-au lăsat moștenire hălci de singurătate și-un dor căruia nu știm ce nume să-i dăm. * Din ceața primară o mie de ochi ne privesc ciudat ne măsoară retrospectiv viața ne numără toate greșelile și-ntr-o după amiază vărgată de umbre ne condamnă la judecata apei: Doar dacă te îneci ești nevinovat!

179

TRANSLAȚIUNI

THE JUDGEMENT OF WATER * In truth I say – listen to me! our bread didn’t quite bake no seed has sprouted either the lesions of the earth conceived by blaze have not yet healed.

Dreams hallucinations unleash the abyss hidden behind faces without expression.

Seeking something without knowing exactly why we’ve destroyed the joy.

Vertiginous thunders rip out the space days come and disappear like smoke fire birds fly to the south spitting from their beaks fifty languages at once.

Countless hands feet many mouths all of them bustle about into their own space curdle in amorphous structures.

What I feel? What are they waiting for?

From above sky pours oceans from chests are bursting batches of illusions like fired bayonets on the roof of the mouth the taste of ashes only rain is more salty than a tear. * To oppress means to survive hence many have saved their skin water washes the blood from their hands.

Chameleons govern flatter serve amongst them we’re rolling along as grains of sand. * Waters are struggling in the banks groaning restless mountains crumble their soft snow on emigrated souls in ancient histories or in countries which have disappeared from the map.

As rotting algae in the sun subject to so many derisory times hikers too lazy too cowardly without daring to burn to shine the nights of ashes have lost their souls.

Noting them down we're saving their deeds.

180

The century has been prepared to receive those with the light long forgotten from the lips their dead were waiting for hundreds of years from their forgotten bodies in obscure graves to revive ideas to bring to the most unfortunate consolation. * Life hangs on the ability of learning from the history of the peoples this is why history repeats itself that's why I repeat myself I stare death in the eye and time - more cunning than a fox erases my memories good and bad and no bomb from the past wars can’t kill me my body wanders elsewhere on another part of the light.

I wanted to be silent but the words are gnashing are devouring my lips these words want to be heard over moral cacophonies taming rotten fruits of despair the cataclysms. * I saw sentiments immobilized like some stones. * The mineral seeks its breath rocks mo ve in their casings my heart beats like a crazy bell.

Threatened on the warpath blood gushes from the churn of the earth where we’ve had to be born and where we had to stay. * Light is so striking we can’t see their faces (but they can see ours) just like wide open mouths heralding bombastic phrases of a power of a glory words with iron tendons.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

* Memory is a bridge between what we wanted to be but haven’t become.

We are prey to doubt stems of lilies thrown on the edge of time. * They ascend from us walk amongst us with starring eyes to freeze us to make us their mirrors.

* Without doubt one hears the anxiety.

Somebody pulls the bolt of the days.

Someone smiles like a child among the shadows strong enough to survive the fear carries it within itself.

One doesn’t run looking for another homeland.

Somebody has forgotten to laugh reckoning everyone is guilty.

Someone swims against the current.

Somebody retouches reality to keep us floating like a raft sailing on water that will sink us.

We wander in a circle of silence all and sundry depleted of a voice withdrawn in our own body conch.

Blessed in so many ways lulled after the swinging of meat in the sleep consenting to metamorphosis (to avoid future betrayals) of blood flowing into our veins into the birds of frost.

Someone forces us to secrecy and our mouth is a wound closed on words.

You get laid where you’re fast asleep and around your nest are awaiting those who will be born avaricious at your death like claws of prey.

Somebody empties the content of life.

You’re saving someone by loving him.

All the survivors are the winners!

* I’m telling you the truth – listen to me! Since before birth we’re deserted islands.

* July 22nd, 2011 In Norway, on the island of Utoya there were killed 69 people, of which 33 are under the age of 18.

The name the killer is not worth mentioning, but left to wander in his own darkness.

Invulnerable the evil flourishes.

In our great rush we don’t recognize it at once like a harmful vapor is passing amongst us through us splitting a soul up to an island the island gnawed by the ferment of the terror.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Our ancestors have bequeathed us chunks of loneliness and a longing that we don’t know what name to give. * Out of the primordial mist a thousand of eyes are looking at us in an odd way measuring our life in retrospective counting all our mistakes and in one afternoon streaky shadows condemning us to the judgment of water: Only the one who would drown is innocent!

181

TRANSLAȚIUNI

Gellu NAUM

VASCO DE GAMA 1938 În limba engleză de Nicoleta CRĂETE fragmente Călătoria aceasta pe un ocean de oase. Purtând uneltele esențiale: somnul, dragostea, sângele. Din port în port, neliniștitoarea ambarcațiune trecea nestingherită. La docurile poetice se declama. Ce orgi orizontale desfigurau pânzele? Spartă, carcasa navei, singura în stare să facă față uraganului, continua zigzagul unei traiectorii hidoase și feerice în ale cărei legi zornăiau unghiurile cele mai obscure ale armurilor noastre. * dar fluturii vor bate tobele la marginea străzii și femeia se aruncase dintr-un singur salt în capul larg deschis al statuii ea încerca să miroasă zidurile să se scuture de gânduri ca de insecte dar insectele îi rodeau gândurile care crescuseră de jur împrejurul statuii pe aceste locuri unde după sticlă lumânarea își arăta picioarele pe când vasco încearcă fundul mării cu degetul * unde vasco de gama adulmecă pulpele pulpele femeilor cu jartieră pulpele femeilor cu garduri pulpele femeilor cu medalion pulpele femeilor cu o catedrală pe ceafă pulpele femeilor cu vânt pe sân pulpele femeilor cu pulpe pe pulpe și cu alte pulpe peste aceste pulpe * dar vasco de gama e un alt călător el miroase apa cu ajutorul lunetei nările i se prelungesc până la țărm pentru că el mănâncă și capul cârmaciului * țigaretele o rup la fugă alunecând spre marginea peisajului unde casa se plimbă cu mâinile pe cap 182

acolo e o albină și o femeie și femeia înțeapă albina cu degetul * vasco vasco suspină geamantanul ai uitat un picior în ultima corabie și ți-a fugit figura spre golf dar batista își arată dinții spre comandantul care își balansează pendulele din urechi și pendulele supărate i-au ars barba barba a cerut iertare esteticii estetica a mâncat biscuiții urcați în obositoarea ascensiune spre gură din panglicile lor cresc lunete care se așează deasupra nasului ca o decorație pe un piept cu nări * manechinele își caută brațele cu un cornet al abundenței în piept din care curg nenumărate femei mici cele mai mici dintre femeile mici cele mai roșii dintre femeile albe femei cu ace în degete ca niște porumbei care își așteaptă zborul în cărbunele glasului femei cu urechi cât bisericile femei cu plante pe pântec și cu cicatrice de pâine pe plante * dorm toate actele actele de căsătorie de mobilizare actele de tutun de nasture de sticlă actele de nas în care scrie cum vasco de gama alunecă prin ploaie * fac dragoste cer libertate egalitate fraternitate paternitate singurătate și placarditate libertatea nu poate să iasă și rămâne în gâturi cum ar rămâne un ac de mazăre într-un apendice BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

dar taurii vor mânca spectatorii * dar albina crește imensă ea prinde palmele și le înșiră pe ac aripile de catifea se fac pajiști în care se vede o flacără peste care plutesc mii de degete de cristal * fiecare deget este frumos ca o femeie și-n fiecare femeie curge un fluviu pe pântec harta este însemnată cu semne de lână și cu un semn de var semnele de lână atrag navigatorii ca niște cântece coarnele lor se izbesc de ele ochii li se lipesc de aceste stânci ca niște ventuze cu pompe până ce marele navigator ostenește se așează pe-un arbore și-și spală aripile cu un gest lent în care se lasă să se vadă un alt gest și mai lent care înseamnă plecarea către noile continente

the candle would show her feet while vasco is touching the bottom of the sea with his finger * where vasco de gama is sniffing the calves women’s calves with a garter women’s calves with fences women’s calves with a medallion women’s calves with a cathedral on their nape women’s calves with wind on their breast women’s calves with calves on their calves and with other calves over these calves * but vasco de gama is another traveler he is smelling the water with the help of the telescope his nostrils prolonging up to the shore since he is also eating the helmsman’s head * the cigarettes are tailing off while slipping towards the edge of the landscape where the house is wandering her hands on the head there is a bee and a woman and the woman is stinging the bee with her finger

apele năvălesc înainte spre fluier plantele coboară în jos spre sâni șoldurile devin imenși palmieri și aceste femei vegetale adie

* vasco vasco is sobbing the suitcase you forgot one leg in the previous ship and your face has run towards the bay

Vasco de Gama 1938 excerpts

but the handkerchief is showing her teeth towards the commander who is swinging the pendulums out of his ears and the angry pendulums have burnt his beard the beard has asked for forgiveness to esthetics esthetics ate the biscuits climbed within the tiring rise towards the mouth

This voyage on an ocean of bones. Wearing the essential tools: sleep, love, blood. From one harbor to another, the unsettling craft would pass unhindered.

They would recite at the poetical warehouses. What kind of horizontal organs would deface the sails? Broken, the carcass of the ship, the only one capable to handle the hurricane, would go on with the zigzag of a fairylike hideous course in the laws of which the darkest angles of our armors would rattle. * but the butterflies will beat the drums at the roadside and the woman had thrown herself in one leap within the statue’s widely open head she would struggle to smell the walls to shake thoughts off as if off insects but the insects would bite her thoughts which had risen all around the statue on these places where behind glass BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

out of their ribbons telescopes growing sitting upon the nose like a medal on a nostrils chest * the mannequins are looking for their arms with a cone of abundance within their chest wherefrom countless tiny women are flowing the tiniest of tiny women the reddest of white women women with needles in their fingers like doves waiting for their flight within the coal of the voice women with ears as tall as churches women with plants on their womb and with a bread scar on their plants 183

TRANSLAČ&#x161;IUNI

* all the acts are fast asleep the marriage the summoning acts the tobacco the glass the button acts the nose acts in which it is written the way in which vasco de gama is gliding through the rain * they are making love asking for freedom for equality brotherhood paternity for loneliness and placard freedom cannot come out and it sticks in the throats as if a peas needle remained in appendix but the bulls will eat the spectators * but the bee is growing huge she is holding the palms putting them on a strings needle the velvet wings turn into meadows

* each finger is as beautiful as a woman and within each and every woman there is a river flowing on the womb the map is being marked with woolen signs and with a lime sign the woolen sign would lure the sailors as if songs their horns are crashing into them their eyes sticking against these rocks as if pump suction cups until the great sailor gets tired he sits against a tree washing his wings with a slow gesture which reveals another slower gesture meaning the departure towards the new continents waters are overflowing towards the whistle plants are coming down towards the breasts hips turning into huge palmers and these vegetal women are wafting

in which a flame is to be seen upon which thousands of crystal fingers are floating

184

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

ANA PODARU

UN ALT INCEPUT / UN AUTRE COMMENCEMENT Traduction réalisée par Constantin FROSIN Eternul epilog

L’éternel dialogue

Cum să ajung la rana ce mă doare?

Cum să pătrund în universul mut? când mi-am făcut din lacrimă un scut și din suspin un zid de închisoare.

Comment rejoindre la plaie qui fait du chagrin ?

Comment pénétrer dans l’univers muet ? tant que j’ai fait de ces larmes un bouclier et du soupir une muraille de prison.

Ce joc periculos e-această viață, orbit de măști ce-n tine grote sapă, e ca și cum te-ai arunca în apă și-ai vrea să nu ajungi la suprafață.

Quel jeu dangereux peut bien être cette vie, aveuglé par masques en toi creusant caveaux, c’est pareil comme si l’on se jetait à l’eau et que l’on préférerait rester englouti.

Cu armele spre tine îndreptate, cum să fii rodul timpului prezent? când mintea ta devine instrument, surghiunul mângâierii așteptate.

Les armes sur toi pointées, et sur toi braquées, comment faire pour être le fruit du présent ? quand ton esprit devient un instrument, l’exil de la caresse tellement expectée.

Și cui îi pasă c-ai rămas olog? vezi în metrou, în gări și avioane, privirile-s înfipte-n telefoane: citesc ce-ai scris: eternul epilog?

Et qui s’en fut que tu sois impotent ? on voit au métro, en gares et en avions, les regards sont plantés dans les cornichons : on lit ton écrit : l’éternel dénouement ?

Un alt început

Un autre commencement

Stăpân... iar calea zeilor se-nfundă, te naști bătrân și tânăr pieri.

En maître… et la royale voie des dieux s’engorge, on naît vieux et l’on meurt tout jeune.

Allez, princesse-mère, buvez juste trois étoiles dans la coupe du soleil et trayez votre sein au-dessus de nous, que tes branches portent de lourds fruits, et à même l’œuf cosmique peignez l’entrée du serpent dans l’ignescence, une fleur, le bébé allaité, et peut-être qu’avec un peu de chance l’arbre sacré point ne périra dans le nœud du temps révolu, et nous, l’humanité entière, on marchera vers un autre début.

Crăiasă-mamă ia și bea din cupa soarelui trei stele și mulgeți țâța peste noi, din ramuri dă-ne roade grele, pe oul cosmic să pictezi intrarea șarpelui în foc, o floare, pruncul alăptat și poate cu puțin noroc copacul sacru n-o să piară în nodul timpului trecut, iar noi, întreaga omenire păși-vom spre-un alt început.

incantație

incantation

sub pleoape flori de nuferi se-adăpau dintr-un izvor săpat de-un stol de vise atunci când stâlpii nopții se surpau pe caldarâmul treptelor proscrise

sous paupières, fleurs de nénuphars s’abreuvaient à une source creusée par un vol de rêveries quand les poteaux de la nuit s’éboulaient sur le macadam des échelons proscrits

tânără fecioară sculptată din ceară scapără lumină dintr-un hogeag de sticlă în ochii-mi de zgură revarsă primăvară

toi jeune innocente sculptée en cire joliment jette des étincelles dans une cheminée en verre dans mes yeux de scorie déverse le printemps

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

185

TRANSLAȚIUNI sădește anemone, ridică-această pâclă

plante des anémones, et ce brouillard tempère

coboară peste mine-n pași mărunți atinge-mi trupul sfârtecat de fiare prin noul univers născut sub frunți presară-mi mângâiere și candoare

allez descends au-dessus de moi à petits pas touche mon corps écartelé par bêtes sauvages dans le nouvel univers né ici-bas parsème de la candeur et du câlinage

nu te ridica femeie odată cu fumul opac

ne t’avise pas de t’élever, la femme, avec la fumée là-haut allez, brûle intensément, laisse tomber de la cire sur mes coquards cours à travers pensées et champs de pavot et chante-moi des chants liturgiques, cache au regard un nid tout d’illusions, ôte-moi cette innocence – vraie tare

arde cu flacără vie, picură-mi ceară pe rană aleargă-mi prin gânduri și lanuri cu mac și cântă-mi pricesne, ascunde-mi sub geană un cuib plin cu iluzii, mă scapă de prihană

forța inocenței

la force de l’innocence

în amintirea puiului de om născut când lupii au urlat a moarte stă luna spânzurată într-un pom și-o frunză sechestrată într-o carte

en souvenir du petit de l’humain né quand les loups à la mort ont hurlé la lune reste suspendue à un égrain et une feuille dans un livre est séquestrée

abia născut și-a-nfipt picioru-n lut s-a sprijinit de ambele picioare iar mâinile și le-a-ndreptat spre soare în ochi comori ce se-ascundeau în mare ținea un echilibru absolut

à peine né dans l’argile est descendu s’arc-bouta et sur ses deux pieds s’appuya ses deux mains, vers le soleil il les pointa dans ses yeux, trésors dans la mer se cachaient il gardait un équilibre absolu

dar l-au răpit și dus a fost departe cu tot cu soare cerul a căzut pământul a rămas ca o prinsoare a urmei lui

mais on l’enleva, au loin on le ravit avec le soleil, le ciel est déchu la terre est demeurée comme un pari de son empreinte

era un început

c’était bien un début

186

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

EMANUEL POPE

POEME/DIKTER Traducere de/ Översättning av Dorina Brândușa Landén jurnal de motociclist al cerului - prin țara soarelui ce arde și a poporului ce minte (I) Hei, iată-mă, din nou, gata de drum gata de o nouă cădere de o nouă revoluție ca de o îmbătrânire rapidă în neamul și țara mea jucând neîncetat șotronul sau leapșa.

Tu, doamna mea dragă - iubire nebună de poet, îmi vei îmbrățișa iarăși spatele ca un miriapod puternic și de forța atâtor iubiri arse hainele-mi vor mirosi a kerosen și eu voi simți că iau foc :de la viață până la moarte doar o nanosecundă ne desparte și-n mijlocul limbii ce o vorbesc peltic vom tura amândoi motorul la maxim cum bine obișnuiam odată: fără frică sau milă dar și fără de minte zburând ca zeii acasă ori ca doi navigatori interstelari înnebuniți fiecare după diorama celuilalt mușcând și făcând dragoste unul din altu' cu sălbăticie printre stânci ascunse de curcubeie și printre roiuri aprige de meteoriți. : zvârrrr -bum-bumm sau poate numai bumm!

Pe drum vor fi din nou povești de iubire crudă răsărindu-ne în față ca iepurii ori ca stâlpii de telegraf cu firele smulse tu - panaceu suferințelor și dorințelor unui popor de moluște vei vinde tuturor, fără deosebire, la bucată eu voi fredona un...un fel de blues vechi de când e lumea despre înțelegere și uitare și cu el voinicește îmi voi șlefui speranța până la lacrimă - va suna fals dar cui îi pasă în concertul păsărilor migratoare?! motocicleta, și ea, ce să facă? va dudui ca o locomotivă de bronz pe marginea unui basm albit de spaime* sub o cupolă de gheață la fel și toate plaiurile tinereții mele fără bătrânețe din foi de Havană cubaneză și esență de rom de Jamaica BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

soarele ne va sfida al naibii de sus, roșu, extrem de roșu cum doar el știe s-o facă printre hultanii norocoși de pe cerul melancolic de albastru arză-i ogorul! ”Frumoasă țară ai, băiete!” îmi vei spune atunci prinzându-mi spatele și mai cu tărie ca într-un clește de pară și cuvintele-ți vor pleca cu ultimele adieri ale serii și cu soarele către miazănoapte nimeni nu le va mai auzi, numai eu și numai pe jumătate restul va curge silnic ca pleava pe Dunăre și de acolo mai departe până-n veninul cobrei din Munții Stâncoși oricum vom fi o pereche reușită eu tânăr, tu de o eternitate agățată de șaua oricui și de spatele meu pe motocicletă cine călătorește călătorește numai și numai cu moartea în contrapartidă ca printr-o țară ce arde de la începuturile ei poporul sau invers iar unde nu vom fi ajuns încă oamenii vor inventa povești despre noi: '' spun unii că ar fi trecut și pe aici'' ori ''a fost unul care ar fi văzut-o, dar și acesta a dispărut demult'' însă pe el, pe Motociclist, nu l-a văzut nimeni vreodată deși din cer mai răzbate în nopți de furtună coborând peste sate sunet surd de motor. ...și din nou vor fi numai și numai povești cu iz de kerosen și din nou tu, doamna mea dragă - iubire nebună de poet, îmi vei îmbrățișa spatele ca un miriapod puternic cu o mie de brațe amândoi vom arăta ca-n poze interesanți și senzuali pe aceeași motocicletă ca Yin și Yang zburând și mușcându-se în oglindă printre roiuri aprige de meteoriți neștiind deloc ce ne așteaptă... acolo...

187

TRANSLAȚIUNI

în inima ta cititorule: țara mea, poporul meu! *din poemul'' Hanibal'' de Eugen Jebeleanu Himlens motorcyklists dagbok – genom den brinnande solens och de människornas som ljuger land (I) Hej, här är jag redo att gå igen klar för ett nytt fall för en ny revolution som ett snabbt åldrande med mitt folk och i mitt land leker jag oavbrutet hoppa hage eller tagen.

Du, min kära – poetens galna kärlek, du kommer att omfamna min rygg igen som en kraftfull tusenfoting och kraften av så många brända kärlekar mina kläder kommer att lukta av fotogen och jag ska känna att jag brinner : från livet ända till döden endast en nanosekund skiljer oss och mitt i språket som jag pratar läspande ska vi båda två varva motorn till det maximala som vi en gång så bra brukade göra: utan rädsla eller medlidande men också utan sinne flygande hem som gudarna eller som två interstellära navigatörer var och en av oss galen efter den andras diorama bita och älska varandra vilda bland bergarter dolda av regnbågen och bland häftiga svärmar av meteoriter. : zvrrrr – bom – boms eller kanske bara boms!

På vägen kommer åter att finnas berättelser om grym kärlek som stiger fram som kaniner eller som telegrafstolpar med brutna ledningar du – botemedel till lidanden och önskningarna hos ett folk av mollusker. du kommer att sälja till alla, utan skillnad, till stycket jag ska nynna en… en slags blues lika gammal som världen om förståelse och glömska och med den, djärv ska jag finslipa hoppet till tårar – den ska låta falsk men vem bryr sig om flyttfåglarnas konsert? motorcykel, den också, vad ska göra? den ska låta som ett bronslok på kanten av en bleknat saga av rädsla* under en kupol av is likadant alla min ungdoms trakter utan ålderdom från kubansk cigarr och essenser av Jamaica rum, solen kommer att trotsa oss, förbannat högt, röd extremt röd som bara den kan göra det 188

bland de tursamma tjuvarna från den melankoliska blå himmelen, de bränna fältet! ”Vackert land har du, pojke!” ska du, då, säga till mig och ta tag i min rygg kraftigare än med en eldtång och dina ord skall lämna dig med kvällens sista andetag med solen mot norr ingen kommer att höra dem, bara jag och bara tro hälften resten ska flöda som agnar på Donau och därifrån fram till kobragiften från Rocky Mountains hur som helst kommer vi att bli ett framgångsrikt par jag ung, du av en evighet hängande på någons sadel och på min rygg på motorcykel vem reser reser endast och endast med döden som motsvarighet som genom ett land som bränner sitt folk från sin början eller tvärtom och dit vi ännu inte har kommit människor ska uppfinna sagor om oss: ”vissa säger att de skulle ha varit här också” eller ”har varit en som skulle ha sett den, men den försvann också för länge sedan” men han, motorcyklisten, har aldrig sett honom även om, ut ur himlen i stormiga nätter nedstigande över byarna hördes ett dövt motorljud. … och åter kommer det bara att finnas sagor med doft av fotogen och igen du, min kära – poetens galna kärlek du kommer att omfamna min rygg igen som en kraftfull tusenfoting med tusen armar vi båda kommer att se ut som spännande och sensuella bilder på samma motorcykel som Yin och Yang flygande och bitas varandra i spegeln bland häftiga svärmar av meteoriter och inte veta vad som väntar på oss… där… i ditt hjärta, läsare: mitt land, mitt folk! * från dikten ”Hanibal” av Eugen Jebeleanu …și eu aparțin acestei lumi: DA, n-am ars de viu și sângelui meu nu i-am dat năvală spre pieptul tău, Poezie, venele mele n-au purtat spre laguna ta tot ce inima mi-a suportat și nu m-am lăsat ucis pentru tine.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

Numai noaptea, uneori, izgonit din iatacul iubirilor tinere am revenit ca la o femeie bătrână și te-am hrănit cu firimituri ...ca pe păsări.

Altfel mereu mi-am luat mult timp liber față de tine.

Dar și eu aparțin acestei lumi acestei confrerii de înfumurați, de gigolo parnasieni, depresivi... deși n-am plâns la căderea părinților tăi n-am acoperit câmpiile tale de secetă cu trupul meu de ceață pe obrazul lunii n-am lăsat urme de obuz și n-am adăpostit cu mâinile mele china împotriva mongolilor. Însă de azi sunt năruit, mi s-a umplut paharul și acum din ce în ce mai des la buza lui adăst nu mai am mult curând voi fi și eu ”legat”...la un sistem de verbe mini-hidrocentrală preluând propriul venin și pizmă dintr-un pahar de vorbe, lumină dând doar cât să-i ajungă de-o respirație.

Annars tog jag mig alltid mycket fri tid ifrån dig.

Men jag hör också till denna värld till denna union av fåfänga av gigolo från Parnassos, depressiva… även om jag inte grät till dina föräldrars fall jag har inte täckt dina torkade slätter med min kropp av dimma på månens kind har jag inte lämnat projektilspår och jag skyddade inte med mina händer Kina mot mongolerna.

Men från idag är jag krossad, mitt glas är fyllt och nu oftare vid dess kant dröjer jag och snart har inte längre jag kommer att vara ”bunden” … till ett verbsystem liten vattenkraftverk som tar över sitt eget gift och avund från ett glas av ord, ljusgivande så mycket så att det räcker för ett andetag.

… jag tillhör också till denna värld: JA, jag brann inte vid liv och låt inte mitt blod rusa mot ditt bröst, Poesi, mina ådror har inte burit mot din lagun allt mitt hjärta har utstått från mig och jag har inte tillåtit mig själv att dö för dig.

Bara på natten, ibland, utkastat från de unga kärlekars kammare jag kom tillbaka som till en gammal kvinna och jag matade dig med smulor … som fåglarna.

Martirii din închisorile comuniste - Aiud

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

189

TRANSLAȚIUNI

Dumitru VELEA

Poeme pentru Odette / Poèmes pour Odette Traduit du roumain par Constantin FROSIN O operație radicală, ca un sacrificiu

Une opération radicale, vrai sacrifice

Statisticile îmi sunt defavorabile: 2% supraviețuiesc postoperatoriu până la 5 ani; cele mai multe complicații iau cu asalt organele filtru; prezentul este o durere continuu sporită,

Les statistiques me sont défavorables: 2% survivent postopératoirement 5 ans tout au plus; la plupart des complications montent à l’assaut des organes filtrants; le présent est une souffrance s’amplifiant sans interruption, que pas même Dante n’a point su imaginer dans son propre monde, au-delà de la porte: Laissez toute espérance, vous qui entrez60.

pe care nici Dante nu a imaginat-o în lumea sa de dincolo de poartă: Lasciate ogni speranza, voi, ch’entrate.

Cum din vechile cetăți au rămas doar câteva pietre măcinate și tot mai albite de vreme, așa din noi, câteva frânturi de oase, care țin pământul să nu cadă în haos.

O operație radicală, ca un sacrificiu pentru un zeu gelos pe veșmântul ce-mi flutura, ca o replică, în mai multe lumi, și un preot nătâng și îndemânatic, ce taie și nu reușește să deslușească nimic în viscerele mele, să le așeze într-o frază pentru mulțimile ce-așteaptă cu disperare îmbunarea gelosului zeu.

Trecutul ca un braț retezat mi-a rămas în țărână, va veni poetul și-l va pune la loc cu un cuvânt pentru citire și un trup luminos, unde statisticile toate sunt favorabile: Euridice și Laura, Beatrice și Diotima, Sophie și Odette.

Tout comme, des anciennes cités il ne susbsiste plus que quelques pierres effritées et toujours plus blanchies par le temps il en est de même de nous autres, quelques fragments d’os qui empêchent la terre de ne pas tomber dans le chaos.

Une intervention chirurgicale, pareille à un sacrifice pour un dieu jaloux de mon vêtement qui ondoyait à l’instar d’une réplique, dans plusieurs mondes et un prêtre maladroit et fort habile, qui coupe et ne parvient à rien déchiffrer à l’intérieur de mes viscères, afin de les mettre dans une phrase à l’intention des foules attendant désespérément le radoucissement du dieu jaloux.

Tel un bras coupé, mon passé est demeuré dans la poussière, le poète viendra et le remettra à sa place avec un mot pour la lecture et un corps lumineux; où les statistiques sont toutes autrement favorables: .Euridice et Laura, Béatrice et Diotima, Sophie et Odette

O operație radicală împarte lumea între conștienți și inconștienți.

Une intervention chirurgicale radicale divise le monde en conscients et inconscients.

Să fiu eu Odette

Comme je voudrais être Odette

- Sunt mai mult ca oricând în mâna Celui de Sus; zadarnic alerg să nu-mi atingă creștetul umbra ei

Je suis plus que jamais à la merci du Très Haut j’ai beau courir pour que son ombre n’atteigne pas mon front et pour qu’elle n’attrape pas mes plantes de pied comme une toile d’araignée:

și să nu-mi prindă tălpile, ca o plasă de păianjen:

60ou

190

: Abandonnez tout espoir, Vous qui entrez ici.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

lama strălucitoare mă despică și aruncă-n țărână

l’éclatant tranchant me pourfend et jette dans la poussière

carnea haotică, înmulțită fără măsură. Poete,

la chaire chaotique, multipliée outre mesure, ô, Poète, tu peux remplir ce vide, en cherchant la pierre recouvrant l’eau

poți umple golul, căutând piatra de deasupra apei, pe care să se-așeze porumbelul întors cu ramura verde, poți să veghezi oricât, pace nu va fi în lumea asta;

sur laquelle se pose la colombe revenue avec le rameau vert, tu as beau veiller, la paix n’est pas possible ici-bas;

ci tu sub umbra cuvântului vei adormi și visa, captiv în visul meu, cum mă clatin cu o aripă frântă,

mais à l’ombre du mot tu t’endormiras et rêveras captif de mon rêve, comme je chancelle à cause d’une aile de cassée,

în căutarea întregului, sub norii haotici.

à la recherche du tout, au-dessous des nuages chaotiques.

- Pourrais-je être moi Odette, dont le Daimon a taillé son vêtement de gala projeté sur la table d’opération, et toi, la lumière où s’originent et se font entendre mes pleurs.

- Să fiu eu Odette, din care Daimonul și-a făcut veșmânt de sărbătoare aruncat pe masa de operație, iar tu, lumina din care se-aude plânsetul meu.

Ipostaze ultime

Hypostases ultimes

Sunt călătorul căruia i s-a retras drumul de sub picioare;

Je suis le voyageur dont le chemin s’est retiré sous ses pieds;

sunt înotătorul căruia i-au secat apele de sub brațe;

je suis bien le nageur dont dont les eaux ont tari sous ses aisselles;

sunt pasărea căreia i-a dispărut aerul de sub aripi;

je suis bien cet oiseau dont l’air est disparu au-dessous de ses ailes;

sunt cuvântul căruia i s-a tăiat limba rostitoare;

je suis la parole dont on aura coupé la langue discoureuse;

sunt poetul căruia i s-a spart vasul de zbaterea Daimonului.

je suis bien le poète dont le vaisseau fut cassé par le débat du Daimon.

Țipătul

Le cri

Sunt întemnițată pe viață între gratii ce se îndesesc în progresie geometrică:

Je suis condamnée à la prison à vie entre des barreaux se multipliant en progression géométrique prolifération hallucinatoire des cellules cancéreuses naguère, ils me permettaient de voir les vertes plaines et le bleu serein du ciel, je les indiquais au poète, je tendais la main et les atteignais, j’observais entre les barreaux la croissance et la diminution du soleil, à présent, sa seule diminution.

Les barreaux sont là qui vibrent, ils constituent une toile assourdissante, à travers laquelle les mains ne passent plus, le regard non plus, tout comme mon cri non plus;

lanțuri de celule înmulțite halucinant; cândva, vedeam printre ele câmpiile verzi și albastrul cerului, i le arătam poetului, întindeam mâna și le-atingeam, urmăream printre zăbrele creșterea și descreșterea soarelui, acum, numai descreșterea.

Zăbrelele vibrează, sunt o pânză asurzitoare, prin care mâinile nu mai trec, și nici privirea, și nici țipătul meu; BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

191

TRANSLAȚIUNI

pânza zăbrelelor mi s-a strâns pe trup, mi-a intrat în carne, fără să-mi dau seama – și prea devreme. Poetul, în fața celulei,

la toile des barreaux s’est serrée autour de mon corps, a pénétré dans ma chair, à mon insu – et un peu trop tôt. Le poète, devant la cellule,

așteaptă un semn de la condamnata pe viață – și el un condamnat, fără să știe – , caută pe gardian să-l mituiască cu un vers, dar acesta doarme sub umbra pânzei, ascuns la nivelul genei, cu cheile în mână.

- Am nevoie de câmpiile verzi și de albastrul cerului! abia mai strig din cămașa nemiloasă de gratii și nu se-aude decât sunetul ei până la nori.

attend un signe de la part de la condamnée à vie lui aussi un condamné, mais il l’ignore - , cherche des yeux le gardien pour lui graisser la pâte d’un vers, seulement, celui-ci dort à l’ombre de la toile, dissimulé à la hauteur du gêne, le trousseau de clés à la main.

- J’ai grandement besoin des campagnes bien vertes et du bleu serein du ciel! ai-je juste la force de crier depuis mon impitoyable camisole de barreaux et seul le bruit qu’elle fait est audible jusqu’aux nuages.

Pe pragul ușii

Au seuil de la porte

Cine sunteți voi care veniți să-mi spuneți că Odette

Qui êtes-vous, ceux qui venez pour me dire qu’elle, Odette s-a așezat pe pragul ușii și privește mai mult în afară s’est assise sur le pas de sa porte et regarde plutôt au dehors decât înăuntru? Pereții casei s-au strâns tot mai mult, qu’à l’intérieur? Les murs de la maison se sont rétrécis toujours plus încât au dispărut și ferestrele. Fiii cui sunteți, au point que les fenêtres sont disparues aussi. Les fils de qui êtes-vous, slujitorilor de vești ce se spun o singură dată? les préposés aux nouvelles qu’on ne prononce qu’une seule fois? În sulul cărții cine a aprins cuvintele?

Qui a mis le feu aux mots dans le rouleau de ce livre ?

Cu foc, numele Odette mi se-ncrustează în carne, Avec le feu, le nom Odette s’incruste dans ma chair chiar acolo unde inima bate. Să cânți astfel iubita là-même où le coeur bat. Chanter de la sorte sa bien-aimée e semnul înfricoșător al destinului. Vai vouă, est le signe épouvantable du destin. Pauvres vous, purtătorilor de vești rele, nu-mi umpleți casa! les colporteurs de mauvaises nouvelles, n’envahissez pas mon logis !

Cu o pâlnie și-o cobză vă țineți după mine oriunde merg. Forts d’un entonnoir et d’une cobza, vous ne me lâchez pas d’une semelle. Încurcă-le, doamne, pașii și lasă-mă pe pragul ușii, Embrouillez leurs pas, Seigneur, et laissez-moi sur le pas de cette porte, ca eu să privesc în afară și ea înăuntru! pour que ce soit moi qui regarde au dehors et elle à l’intérieur !

Vai, pereții îmi opresc răsuflarea, mi-astupă gura!

Pauvre moi, les murs m’empêchent de respirer, et me bouchent la bouche !

Ca și cum aș mânca hârtie

Comme si je mangeais du papier

Otrăvuri în doze ca pentru elefant mi s-au dat,

On m’a donné des poisons capables de tuer un éléphant, mêlés à des grape-fruits, afin de me donner le change, avant que la lame du bistouri ne scintille pas devant mes yeux et ne traverse pas mon intérieur.

Je n’absorbe que lait et vitamines et j’ai l’impression de mâcher du papier.

amestecate cu grefe, pentru a mă păcăli, înainte ca lama cuțitului să-mi strălucească în față și să treacă prin lăuntrul meu.

Doar lapte cu vitamine beau și le simt ca și cum aș mânca hârtie.

Nevăzute degete divid celulă după celule într-o progresie geometrică, până acestea 192

Des doigts invisibles divisent cellule après cellule en une progression géométrique, jusqu’à ce qu’elles BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRANSLAȚIUNI

pierd armonia întregului: uită izvorul din care curg și-n care trebuie să se reîntoarcă.

Două lanțuri A.D.N., răsucite elicoidal, unul în jurul altuia, ca un alfabet cu milioane de litere și infinite combinări și permutări, din care o literă a sărit, perturbând tiparul.

Cine s-o pună la loc, pentru a nu începe haosul?

E ca și cum într-o bună zi fiecare s-ar despărți în două, și fiecare parte, în două, la nesfârșit. Cum ai mai stăpâni, doamne, prăbușirea asta de lumi?

Doar lapte cu vitamine beau și le simt ca și cum aș mânca hârtie.

Oprește, doamne, mâna ce-mparte steaua și înmulțește cărările morții! Împărțit ochiul, cum să mai aibă vedere? Nici în afară, nici în lăuntru.

Cine desparte lumea și cară sicriu după sicriu în interiorul celulei? Cine să unească toate în tot?

Doar lapte cu vitamine beau și le simt ca și cum aș mânca hârtie.

perdent l’harmonie du tout: oublie la source où elles s’originent et où elles doivent revenir.

Deux chaînes ADN, vrillées hélicoïdalement l’une autour de l’autre pareillement à un alphabet de millions de lettres et d’infinies combinaisons et permutations, dont une lettre s’est évadée, en perturbant la matrice.

Qui devrait la remettre à sa place, pour éviter l’apparition du chaos ?

C’est comme si, un beau jour, tout un chacun se divisait en deux, et chaque partie en deux, à l’infini. Comment pourrais-tu encore maîtriser, Seigneur, tout cet effondrement de mondes ?

Je n’absorbe que lait et vitamines et j’ai l’impression de mâcher du papier.

Entrave, Seigneur, la main qui divise l’étoile et multiplie les sentiers de la mort ! Un oeil divisé comment pourrait-il encore voir ? Ni à l’extérieur, ni à l’intérieur.

Qui divise le monde et charrie cercueil après cercueil à l’intérieur de la cellule ? A qui serait-ce d’intégrer tout en tout ?

Je n’absorbe que lait et vitamines et j’ai l’impression de mâcher du papier.

Bucăți din vas

Ces bris d’un pot

- Am început să arunc bucăți din trup, bucăți de carne ce nu-mi mai trebuie – nu le privi, sunt deja țărână! – și-n golul rămas, dacă mă iubești, așează-mi bucăți din sufletul tău!

- J’entrepris de jeter morceaux de mon corps, des morceaux de chair dont je n’ai plus besoin ne les regarde pas, c’est poussière déjà ! dans le vide resté, si tu m’aimes encore, assois des morceaux pris à ta propre âme !

Bucăți de lumină fur noaptea din visul și de sub capul lui Dumnezeu.

De nuit, je vole des morceaux de lumière au rêve et sous la tête du Seigneur lui-même.

- Una câte una, așează-le, ca un zidar, leagă-le doar cu sângele meu, până când mă voi goli și tu mă vei umple la loc.

- Un à un, dispose-les à l’instar d’un maçon, attache-les simplement avec mon sang, jusqu’à ce que je me vide et tu me rempliras comme avant.

Atunci, poate se va trezi și Dumnezeu și, ca pe cei mai păcătoși hoți, ne va chema la ordine.

C’est peut-être alors que le Seigneur s’éveillera et, comme il fait des plus coupables voleurs, il nous rappellera à l’ordre.

Sau va pune ordine în Ordinea Sa.

Ou alors, il remettra Son Ordre en ordre.

- Și tu vei lumina, ca-n Ziua Dintâi!

- Et tu illumineras, comme au Jour Premier !

- Vom fi cu struguri în mână și cu frunză de viță de vie pe vas!

- On aura des raisins à la main et l’on se couvrira d’une feuille de vigne !

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

193

TRANSLAȚIUNI

Veșmântul gol

Le vêtement vide

Doamne, fire cu fire ai împletit, pânza veșmântului ai țesut, după respirația ei l-ai întins și după mișcările ei l-ai lăsat să fluture, desenând orbitorul tipar într-o tablă de carne, într-o tablă de piatră.

De pe umerii ei pânza s-a rărit, de pe brațele și trupul ei a curs ca o apă înspumată peste urmele-i lăsate-n țărână Doamne, n-o mai pot bănui pe care cărare s-a îndepărtat!

Fire cu fire se-aleg din apă, pânză subțire, foșnitoare în adierea vântului, ia forma ei, înălțată din roua de pe iarbă și flori.

Doamne, veșmântul gol al celei ascunse în lumina ta este aninat de-o cruce!

Firele nu mai țin, nodurile s-au slăbit.

Doamne, în umbra ta mi se sapă groapa și se așează în ea veșmântul gol, la cap cu o lumânare aprinsă!

Seigneur, tu filas tous les fils, un à un, tu as filé la toile du vêtement, tu l’as taillé d’après sa respiration et l’as laissé ondoyer selon ses mouvements, en dessinant l’aveuglant patron en une table de chair, en une table de pierre.

Depuis ses épaules, la toile s’est rapetissée, depuis ses bras et son corps s’est écoulée pareillement à une eau écumante au-dessus de ses traces restées dans la poussière.

Seigneur, ne peux plus m’imaginer le long de quel sentier elle s’éloigna !

Un à un, les fils sont triés dans l’eau, toile subtile, frémissant au gré du vent, prend sa forme, montant de la rosée de l’herbe et des fleurs.

Seigneur, le vêtement vide de celle qui est dissimulée dans ta lumière est bien suspendu à une croix !

Les fils ne tiennent plus, les noeuds fnirent par lâcher.

Seigneur, dans ton ombre on creuse mon propre trou et l’on place là-dedans le vêtement vide, avec à son chevet, une bougie allumée !

A doua vestire

La seconde annonce

Sunt goală! și-n jurul meu mă învârtesc ca o albină! dar floarea nu mai sunt eu, ci din polenul sufletului tău, trebuie să umplu întorsul fagure ceresc.

Je suis nue ! et autour de moi je tournoie à l’instar d’une abeille ! mais je ne suis plus la fleur, mais à partir du pollen de ton âme, il me faut remplir le renversé rayon de miel céleste.

Sunt goală! și mă privesc ca pe o străină din oglindă, tu intri și ieși pe o ușă cu mine în brațe, cea atât de ușoară, întinsă într-un pat de spital.

Je suis nue ! et me considère comme une étrangère dans le miroir, tu entres et sors par une certaine porte me portant dans tes bras, moi, la si légère, étendue dans un lit d’hôpital.

Sunt goală! și tu îmi scalzi veșmântul în lacrimi, îl treci prin amintire ca un brâu de in, atât de subțire și de firav, sperând să nu te risipești.

Je suis nue ! et tu baignes mon vêtement dans tes larmes, le mouilles dans le souvenir comme un cordon de lin tellement subtile et fragile, que j’espère que tu ne te décomposes pas.

Sunt goală! ca o flacără de lumânare deasupra creștetului tău, nu îți întoarce privirea, mergi și respiră cu mine de-odată, împotriva adierii de-afară!

Je suis nue ! tout comme la fkamme d’une bougie au-dessus de ta tête, ne détourne pas ton regard, marche et respire en même temps que moi, en dépit du zéphyr de dehors !

194

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME În extrema economie de piată, suntem legați de job ca iobagul de glie… * N-am de ce să mă-mpac cu el… pentru că nu ne-am certat! * Cel care vede în <A> pe <nonA> este înțelept. * Să mă las de creație înseamnă să mor. * Știu că sunt plin de păcate, dar cei care mă critică mă depășesc. * Bucuria unora, din păcate, se realizează pe nenorocirea altora. * Există un echilibru în natură: ceea ce faci cuiva, se va întoarce împotriva ta. * Să-ți cunoști limitele… și să nu le forțezi… * Trăsătura contradictorie este sarea și piperul care trebuie unei personalități pentru a fi mai interesantă. * Nimic și nimeni nu este invulnerabil. * Să fii cel mai bun prieten al tău. * Fiecare om trebuie să-și cunoască măsura. * Problemele mici degenerează în probleme mari. * O mare personalitate nu poate să nu comită abuzuri… * După patruzeci de ani îmbătrânești de două ori mai repede… * Fiecare sfârșește tinzând spre ceea ce nu poate! * Întotdeauna, când se trece de la o societate la alta, apare o categorie de mulțumiți, una de nemulțumiți și alta de indiferenți. [Ca în mulțimea neutrosofică.] * Faci treabă mai bună cu binețea decât cu forța. * Orie-ai face și orice-ai drege nu poți să-i mulțumești pe toți. * Da, da, ești vulnerabil… oricât de invulnerabil te-ai crede! * Urcăm. Urcăm. Să luăm energie de la... gravitație! *

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

De ce jurnal „instantaneu”? Pentru ca sentimentele să fie proaspete, nealterate, nefabricate. * De ce divorțează lumea: pentru o p(ușcă) mai mare, sau pentru o p(istă) mai mică. * Bucuria unora se realizează prin suferința altora. * Echilibru înseamnă neutralitate/neutrosofie. * A fi mereu în luptă înseamnă a te perfecționa continuu. * Fiecare conducere își crează mijloacele ei de constrângere. * Omul vrednic când muncește se odihnește. * Mersul pe jos face piciorul frumos (proverb). * Te trage ața la buturugă (proverb). * Am atâta de lucruuu…incat nu termin niciodată… * Ești bun, te-njură lumea. Ești al dracu, tot te-njură.

Atunci… să știi de ce te-njură! * Cu cât ești mai bun, cu-atât te-njură mai tare! * Pe viu l-acoperă hârtia și pe mort pământul. * Mai e și plăcerea de a putea cumpăra… nu doar cumpărăturile în sine. * Ce e rău pentru unul este bun pentru altul. * Carte multă nu se cere / Prost să fii, să ai putere! (folclor) * Nu e bine cu dușmani, dar nu e bine nici fără dușmani. * Ai dreptate, dar depinde cin’ ți-o dă. * Noi ne ducem, ideile noastre rămân… * Boală cu care să mori, nu boală de care să mori. * Să-ți depășești condiția. * Omul este întotdeauna în conflict cu el însuși.

195

CRITICĂ

Petru-Ilie BIRĂU

CU POETA ELISABETA BOGĂȚAN PRIN ,,MĂRĂCINIȘURILE” SINELUI Universul interior al omului este cel mai complex construct și poate cel mai puțin explorat tărâm. Mai toți oamenii încearcă să pătrundă în sine pe diferite căi, de la unele empirice până la cele riguros științifice. Puțini pot însă descifra câte ceva din propria spiritualitate și între aceștia mai consecvenți sunt poeții.

Sufletul rezonează la sensibilitate, pentru că el reprezintă latura elevării noastre supreme. Este ceea ce a transpus Dumnezeu de la El la om. Elementele din care suntem alcătuiți sunt în antiteză, provenind din surse diferite și fiecare încearcă să ne domine făptura. În timp ce trupul ne trage spre teluric, spre materie, intelectul (cugetul) încearcă să ne angajeze într-o evadare către cercetare și cunoaștere. Doar sufletul rămâne fidel ființei și din tainele sale ne lasă să percepem bucuria și efervescența trăirilor aferente vieții și tot el supraviețuiește morții, întorcându-se la Cel de la care a venit. Pentru a nu suferi, ori pentru a nu se simți slabi în fața vicisitudinilor, majoritatea oamenilor încearcă să-și înăbușe tresăltările sufletului, atenționările ori mustrările lui și, atunci când reușesc, devin simpli roboți, ori și mai rău, monștri pentru semeni. Doar poeții caută să amplifice rezonanțele spiritului, să asculte vocea conștiinței, să-i devoaleze unicul limbaj, cel liric.

O poetă de mare sensibilitate, care pătrunde cu sfială în sufletul său, de unde aduce la lumină crâmpeie de spiritualitate de o strălucire aparte este Elisabeta Bogățan.

Printre cele mai recente volume de versuri editate sunt două care se disting în creația poetei printr-o poezie a interogațiilor, a căutărilor asidue, dar mai ales a cumpenelor.

Unul se intitulează Idile și este publicat la Editura Timpul din Iași în anul 2017, iar celălalt se cheamă Iubirile și a fost tipărit în anul 2018 la Editura Eurostampa din Timișoara.

Autoarea a inclus în Idile 50 de poeme cu rimă și ritm, care curg precum șoaptele sinuoase de iubire într-un amurg târziu de vară, aducând ceva din mireasma spiritualității shakespeariene, pentru că, deși par atât de simple, încât aproape se confundă cu versificările unei adolescente în care abia a înmugurit pubertatea, ele sunt străbătute de cel mai pur filon al unei filozofii complexe, venită dintr-o experiență a creației și a vieții aflate la cea mai înaltă maturitate.

Versurile fascinează prin acuratețea exprimării 196

unor trăiri atât de tainice cum sunt cele date de iubire și este vorba aici în mod special de iubirea maternă, dar nu numai. Prin subiectele abordate în volumul Idile Elisabeta Bogățan imaginează teluricul din sine, zbuciumul viețuirii, dedicarea celor pământești și este remarcabil cum spiritualitatea poetei rezonează la elemente, obiecte, ori fenomene precum timpul, hotarul, pomul, fereastra, pragul, zidul, nisipul, norul, etc., pe care le percepe ca prezențe specifice imanentului, transpunându-le în viziuni lirice de o plasticitate organică.

Antagonismul dintre elementele primordiale, pământescul și celestul este prezent prin cele două fenomene contrarii, cald și rece. Caldul este atribuit pământului, legăturilor dintre oameni, senzualului, iubirii materne, iar recele spiritualului, solitudinii, beatitudinii cosmice, independent de percepțiile senzoriale.

Autoarea se folosește și de simbolurile cromatice instituite de Kandinski, pentru a exprima dicotomia cald-rece din simbioza ființei umane, prin contrastul culorilor complementare, albastru, ori galben.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CRITICĂ

Iubirea nețărmurită pe care o poartă mamei este redată de poetă prin invocarea lutului, a ,,țărnei” ca prezență perpetuă și indisolubilă în viața umană. În miturile străvechi din cultura arhaică pământul a fost evocat ca simbol al feminității, care hrănește, care adăpostește germenii vieții și a fost venerat ca elementul matern primordial: „…pământul este femeie, în sânul căreia Dumnezeu a pus tot felul de sămânță, din care oamenii au putința să aleagă pe cele de nevoie lor, pentru hrana zilnică.” scrie Tudor Pamfile în cartea Mitologie românească.

Din acest motiv arhetipal derivă în versurile poetei simbolul (lutul, reprezentare a trudei pământești) și mai departe semnul (hotarul, ca delimitare între universuri), astfel autoarea însumând în opera sa cele trei etape esențiale ale creației artistice.

Există o acută discrepanță între versurile acestea și poemele din volumul Iubirile. Aici întâlnim un alt tip de iubire, una rațională, a cugetului, departe de simțuri.

Iubirile este structurată în două părți, prima, cea care dă și titlul cărții, cuprinde 18 poeme de o rară subtilitate conceptuală, în care abia de la a doua sau a treia lectură răzbat câteva dintre nuanțele ideatice întrețesute în urzeala versurilor. Poeta nu mai mizează pe rimă ori ritm, ci doar pe rațiunea trans-subiectivă din zonele neexplorate ale Cuvântului. Mai mult decât cuvintele, fiecare gând îl raportează la voința Divină.

La finalul fiecărei poezii din prima parte a volumului Iubirile regăsim expresia evlaviei, a conștientizării necesare lucidei judecăți, prin care scriitoarea își manifestă dorința supunerii, întru dobândirea mântuirii: „… mă iartă/ Doamne/ că prea mult/ le-am iubit/ și prea mult/ le iubesc”.

Cel mai tulburător poem este dedicat și de această dată mamei doar că acum nu mai regăsim acea perspectivă ludică, de tânără care își adoră mama, știind că la rândul ei va fi mamă, ci, printr-o privire racursică poeta înțelege că orice iubire pământească necesită subsumarea iubirii Divine, doar astfel capătă valoare, devine Dragoste completă, sau Dragoste pură, autentică, așa cum mama a învățat-o în copilărie.

Partea a doua a cărții se intitulează Calea și în cele 7 poezii pe care le cuprinde, ca 7 trepte (una pentru fiecare zi a săptămânii, sau pentru oricare altă perioadă inițiatică), poeta descrie un parcurs al sinelui de la ignoranță la cunoaștere, de la teluric la sublim, de la lumesc la ceresc, prin introspecție, convertind și cele mai crâncene dureri, fizice ori sufletești, în impulsuri contemplatoare, în meditații revelatoare. Și în această a doua parte a volumului Iubirile

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

avem reluarea primului vers (,,căutam calea”) și a ultimelor (,,calea/ cea nebătută încă/ de gând”), dar de această dată cu un caracter justificativ, ca o privire înapoi a poetei prin care se vede Calea cea îngustă, spinii, nisipurile, sacrificiul dinaintea izbânzii.

Autoarea nu transpune în versuri doar trăiri, sentimente, sau stări, ci caută dincolo de simțuri calea, acea cale a investigațiilor asidue în spiritual, a întrebărilor fără răspuns dar nu și fără rezultat, acele întrebări modelatoare ale conștiinței, care ne călăuzesc nu prin cunoaștere, sau vedere, ci prin discernere, prin delimitarea de senzorial, de aici misterul care persistă și la cele mai riguroase analize.

Elisabeta Bogățan este o scriitoare și traducătoare importantă în literatura contemporană, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Societății Poeților Francezi, cu 10 volume de versuri publicate și alte 25 traduse în franceză din diferiți poeți sau din ale sale; dar chiar dacă ar fi scris doar aceste două volume de versuri, Idile și Iubirile, ar fi suficient pentru a înțelege că ne aflăm în fața unei creatoare de talent, cu o înțelepciune rezonantă la tot ce înseamnă viață, dincoace și dincolo de transcendent, Viață în cel mai deplin sens al cuvântului.

197

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Despre Alte mașini și-un fotograf amator, de Violeta Anciu

Tipărit la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017, Alte mașini și-un fotograf amator reprezintă cel de-al doilea volum de poezii al autoarei Violeta Anciu (născută la Vulcan, Hunedoara, în 1991, absolventă a Facultății de Științe Politice), după debutul din 2015, cu Amprente Urbane – Evoluția (Editura Book-break). Poeziile ei au mai apărut în antologiile: Parodii (coordonată de Direcția 9, în 2015), în Scrisul de azi (2015), Almanah Sintagme Literare (2016) și în Amor Carmina (2016). Încă de la prima poezie a noului volum, Violeta Anciu își stabilește o ars poetica interesantă, arătându-ne pentru ce și mai ales cum se scrie poezia, cea autentică, desigur. Întro manieră dualistă, cu elemente opuse, diferite și ireductibile, poeta scrie atât pentru cei cu ochii închiși, cât și pentru cei “zâmbitori” sau oamenii având această privire, pentru florile pomilor de primăvară, 198

cât și pentru “frunzele ofilite” pe care iubitul calcă fără a se sinchisi, indiferent și cinic, fără a medita la faptul că și peste el va călca cineva într-o bună sau rea zi, mai degrabă. Poemul continuă, în manieră yin și yang, cu scrisul poeziei atât pentru “sufletele sfârșite” sau pierdute, dar și pentru cele fragede și fragile, de asemenea, autoarea creează pentru mâinile întinse de dor și fericire, și jale și tăcere, de fapt, pentru toate scrie ori/ori să-i dicteze chiar poezia însăși cum să o scrie, ca o autocreație, sau poezia care se scrie pe ea însăși, “strofă de strofă și vers dintr-un univers”.

Titlurile poeziilor volumului Violetei Anciu sunt scrise cu litere mici, în stil postmodern, unele având denumiri străine, franțuzești (par-dessus la marché, vernisaj déja-vu, latinești, fugit irreparabile sau hic et nunc și chiar din sanscrită, pranayama, iar versurile sunt albe. În poemul cu titlu latinesc fugit irreparabile (care trimite la vergilianul “fugit irreparabile tempus/ timp irecuperabil care zboară” din Georgice), eul poetic simte pur și simplu cum își pierde identitatea, intrând în coliziune cu timpul care nu mai poate fi recuperat, nemaiștiind cine este cu adevărat, mai ales în preajma unor bilețele descoperite pe pragul casei.

Două poezii precum dincolo de sus și valori descălțate se apropie de hieratismul și intensitatea ori concentrarea pe mici suprafețe lirice a haiku-urilor. În prima, este sugerată tot lipsa identității, alienarea, în ciuda freneziei vieții, dansului interminabil, până în ziua următoare. În micul poem valori descălțate, identitatea, temă literară și filosofică obsedantă pentru autoare, o ajută să se refugieze mai mult sau mai puțin cultural, “în colțuri”, în pofida tuturor credințelor și ideilor religioase, ca să-l parafrazăm pe Mircea Eliade.

Filozofii au reflectat la rândul lor asupra conceptului de identitate și, în multe feluri, reflecția filozofică asupra identității a precedat reflecția psihologică.

Discursul filozofic asupra identității începe cu Descartes. Principiul lui faimos „[eu] mă îndoiesc, deci [eu] cuget, deci [eu] exist” i-a determinat pe mulți să se întrebe ce este acest ‘eu’ și dacă se poate ajunge la o definire a „eu-lui” pornind de la îndoială. Hegel, în faimoasa lui dialectică stăpân – sclav, arată că spiritul/ mintea (Geist) devine conștiință numai atunci când întâlnește un alt spirit/ minte. Nietzsche, care în anumite sensuri a fost influențat de Hegel și care l-a respins în alte sensuri, propune în Știința veselă respingerea “atomismului sufletului”, el presupunând că BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CRITICĂ

sufletul este o interacțiune de forțe, ceva supus continuei schimbări, foarte îndepărtat de sufletul nemuritor afirmat de Descartes și de tradiția creștină. Pe urmele lui Nietzsche, Martin Heidegger a reflectat la problema identității, astfel, pentru autorul cărții Ființă și timp, oamenii își formează cu adevărat o identitate doar după ce se confruntă cu însăși moartea.

Pentru filozoful din Freiburg im Breisgau, cei mai mulți oameni nu pot scăpa de ‘ei’, de o identitate construită social a “felului în care omul trebuie să fie”, creată în mare măsură într-o încercare de a scăpa de moarte prin ambiguitate. În fine, Paul Ricoeur în cartea lui Soi-même comme un autre, a introdus distincția dintre identitatea 'ipse' (sine însuși/ însăși, ‘cine sunt eu?’) și identitatea 'idem' (același/ aceeași, o perspectivă a unui terț care obiectivează identitatea).

Orizontul cultural al autoarei este lărgit și în direcția Indiei, prin poezia pranayama, gânditorul indic Patanjali vorbind despre oprirea, despre suspendarea respirației, totuși, pranayama începe prin a imprima respirației umane “un ritm pe cât posibil lent”, acesta este obiectivul său inițial, susținea indianistul Mircea Eliade în cartea sa Yoga. Nemurire și libertate. O aluzie a lui Bhoja ne dezvăluie sensul profund al pranayamei: “Toate funcțiile organelor fiind precedate de aceea a respirației, existând întotdeauna o conexiune, o legătură între respirație și conștiință în funcțiile lor respective – atunci când toate funcțiile organelor sunt suspendate, respirația realizează concentrarea conștiinței asupra unui singur obiect”. Violeta Anciu focalizează social și urban semnificațiile pranayamei și le transpune printr-un strigăt antonionian al eului poetizant pentru a reduce la tăcere un oraș întreg și a-i face pe oameni să se oprească și să respire ori “să se respire”. Aici se reflectă kierkegaardian drama vieții omului, chinuit de paradoxul sfâșierii între un Dumnezeu neînțeles, căruia i se supune, și disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză. Disperarea nu este agonie, ci pierderea individului sau a identității, omul fiind nevoit să-și aleagă, respectiv să-și determine karma și fiind lăsat singur, fără speranță, în haosul existenței de zi cu zi. În poemul eroi, poeta face o subtilă aluzie la poezia lui Villon (Balada doamnelor din alte vremuri, cu faimosul vers interogativ: “Mais oú sont les neiges d’antan/ Unde sunt zăpezile de altădată?”), la Violeta Anciu fiind vorba de topirea zăpezilor atunci când copiii se tem de întuneric și ar avea nevoie de lumină, sau când casele sunt goale, deși au luminile aprinse, în plus, apărând o secvență bacoviană cu numeroase vite “înghesuite-n rânduri” care vor fi duse la abator.

Poemul se încheie macabru cu niște sacrificii în rândul copiilor, ca pe vremuri la poporul mayaș, amintind și de cruciada copiilor din Evul Mediu. Într-o altă poezie, mahalalele cu cretă, se schimbă influențele și aluziile, existând un ușor aer cortazarian, dublat de o BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

adiere a la Tennessee Williams, în finalul poemului care trimite la celebrul joc de copii șotron: “femeile umblă pe vârfurile degetelor/ cu ochii închiși și părul despletit/ în spatele lor,/ șotron/ pe acoperișuri încinse”, într-o simbioză sud și nord-americană. Între vis și cruzime pendulează între sideral și teluric, ideal și real, a fi și a părea, imaginație și adevăr, în măsura în care oamenii grăbiți, de pildă, vor să reformeze și reformuleze tot timpul “pelerinaje și expresii”. Autoarea face trimitere și la defunctul regim comunist și utopia aferentă, una aberantă, de altfel, care a fost demantelată, însă nu în întregime, ea rămânând încapsulată în mentalități: “în timpul cunoscut, utopiile erau în rânduri”.

Nu numai identitatea sau pierderea ei, neantul, anxietatea sau angoasa ajung la cote intense în cartea Violetei Anciu, aceasta din urmă și în poezia-haiku intitulată chiar angoasă, în care eul poetizant ne prezintă o lume vidată, lipsită de viață și de orice sens, amintind de romanul Eseu despre orbire de José Saramago: “monumentul din mijlocul șoselei/ ia nestingherit pulsul/ orașului orb”, ci și apropierea morții, care pândește la marginea lumii, dar care, deocamdată, “bea un pahar/ după ce termină programul”.

Abia în poemul trotuare verzi în nopți albe, întâlnim, în sfârșit, aluzia sau titlul volumului, alte mașini și-un fotograf amator, care trimite postmodern și poate parodic la controversata carte de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, tot o meditație la ideea ori la sentimentul lipsei de identitate, a vidului absolut, golului imens, istoric ori nu, eul poematic simțind “monstruos” în afara timpului și nereușind să comunice cu nimeni, într-o atmosferă sumbră, de frig cosmic, în care omul nu mai este simțit și înțeles de către celălalt.

2. Despre Spinul din talpă, de Ana Podaru Poeta Ana Podaru nu mai are nevoie de nici-o prezentare, fiind o scriitoare afirmată în România și chiar în Marea Britanie, desigur, în rândul comunității românești din ex-perfidul Albion, sau din diaspora română. Cel mai recent volum al ei, Spinul din talpă, tipărit la Editura Art Creativ din București în 2018, reprezintă o antologie de autor, selecția fiind făcută, îngrijită de Daniela Toma care semnează și prefața și poartă un motto personal care exprimă exact nu numai esența acestui volum, ci și a întregii creații de până acum a Anei Podaru: „Poezia este esența sufletului poetic revărsată pe inima cititorului, sămânță roditoare udată cu lacrimă de sânge, sămânța ce devine floare parfumată presată în filele de carte”. Alegerea ori selecția cărții a fost realizată din volumele: Firimituri de fericire (2014), Fluturi în infern (2015), 13 Octombrie rece. Icarii timpului (2017) și Cad îngeri din icoane (2017), carte pe care am recenzat-o deja.

199

CRITICĂ

În primul volum, Firimituri de fericire (2014), autoarea încearcă să descopere, uneori cu disperare, alteori cu speranță, câteva fărămițe ori smicurături de bucurie, voie bună, de fericire în lumea dezlănțuită și zbuciumată de astăzi, plină de suferințe și vicisitudini de tot felul, de calvaruri cvasi-christice. Peste durerea universală se suprapune și juxtapune suferința eului poetic care îndură Răul atât în plan personal, cât și al celorlalți oameni, totul într-o luptă continuă, inepuizabilă și ineluctabilă între forțele negative, răutatea lumii și cele ale Binelui care nu triumfă întotdeauna.

Poezia Pasărea de jar pune accent pe faptul că atunci când suflă ca un crivăț rusesc „vântul deznădejdii”, doar iubirea sau iubirile, de Dumnezeu, de natură, de prieteni și iubiți ar fi un pansament sau un panaceu care mai alină suferințele și sufletele arse și doar o pasăre de jar renăscută întocmai păsării Phoenix din cenușa „arsă-n suflet”, care planează peste câmpii și despică „cerul inimii”. Aici, mai putem aminti și de faptul că în mitologia rusă, Pasărea de Foc (jarptița), de pildă, este o pasăre miraculoasă, cu penele strălucitoare ca aurul și ca argintul și cu privirea sclipitoare asemenea cristalului, care pe la miezul nopții, se arată în grădini și pe câmpuri, strălucind ca o mie de luminițe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de Foc mănâncă mere de aur, care îi conferă frumusețe și tinerețe, evident fără bătrânețe, deci nemurire. Când cântă Pasărea de Foc îi cad din plisc perle, trilul ei putând 200

să însănătoșească pe cei bolnavi și să le redea vederea celor orbi. În aceeași lume haină, totul este să reușești să-ți păstrezi sufletul intact, ne îndeamnă autoarea, și mai ales să nu-l lași să moară, cum ne sfătuiește chiar titlul poeziei podariene, atunci când bezna se abate ca un tsunami asupra gândului oamenilor și mai ales când o falie, un mare canion se ivește și se înstăpânește în jurul umanității. În plus, o invocație către Dumnezeu trebuie să cuprindă doar un pic de „liniște, de clemență”, pentru ca, în mod ineluctabil, omul și popoarele să nu ajungă la decadență. De multe ori, ființa umană se află în postura cu totul neplăcută, chiar ingrată, de a-și vinde sufletul Diavolului (temă literară și filosofică universală), diavolul, dracul, demonul ori satana fiind în creștinism, de exemplu, spiritul răului, cel care subminează pervers statornicia religioasă și morală a omului și îl revoltă contra lui Dumnezeu. Conform teologiei creștine, la început Diavolul era bun, dar prin faptele abominabile pe care lea făcut a fost înlăturat de Dumnezeu, însă, frustrate și înfuriat, Diavolul a decis să se răzbune și a alterat lumea creată de bunul Dumnezeu. Conform Bibliei, Diavolul este Dumnezeul acestei lumi, iar Dumnezeu este conducătorul acestei lumi cât și al întregului univers. În iudaism, Diavolul este slujitorul credincios al lui Dumnezeu, el fiind un „înger ascultător” (în iudaism îngerii nu pot decât să asculte poruncile lui Dumnezeu), înger care este utilizat de Dumnezeu pentru a încerca oamenii, evreii susținând că pasajele interpretate de creștini ca referindu-se la Diavol se refereau de fapt la niște „adversari militari” ai Israelului antic. În viziunea iudaică Diavolul este pe tot atât de puțin inamicul lui Dumnezeu, pe cât un „procuror oarecare” este dușman al statului de drept. Conform evangheliilor, în timpul ispitirii lui Isus Hristos, Diavolul lasă de înțeles că el este stăpânul „tuturor țărilor din lume”. La Ana Podaru, omul se vinde pe un „singur pol în piață”, adică foarte ieftin, făcând trimitere și la controversatul Iuda și la cei 30 de arginți, resemnându-se prea devreme în fața patimilor, păcatelor, furtunilor, a unor jivine semnificative precum corbii și lupii, purtându-se “încrâncenat” și fiind călăuzit de „oamenii cei răi”. Corbul, de pildă, a fost, în întreaga emisferă nordică și de-a lungul istoriei umanității, un simbol puternic și un subiect popular de mitologie și folclor, în numeroase tradiții din Occident, corbii fiind mult timp catalogați drept „păsări de rău augur”, în mare parte din cauza simbolismului negativ al penajului lor negru și a faptului macabro-necrofilic de a se înfrupta din hoituri, cadavre de tot felul. În Suedia, corbii sunt cunoscuți ca “fantomele oamenilor uciși”, iar în Germania, ca „sufletele celor condamnați”.

Asemănător mitologiei tradiționale și folclorului, corbul cel obișnuit a apărut foarte des în scrierile moderne, cum ar fi operele lui William Shakespeare, și, desigur, în celebrul poem Corbul, de Edgar Allan BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CRITICĂ

Poe, scârbavnicele paseri apărând și în creațiile lui Charles Dickens, J.R.R. Tolkien, Stephen King, Joan Aiken ș.a.

De asemenea, într-o jelanie de-a dreptul cosmică, eul poetic s-a împotmolit “pe țărmul deznădejdii”, sa furișat în „lanul de primejdii”, și-a încapsulat în inimă tristețea, s-a împăcat cu sine însuși și nu a mai știut ori priceput ce este dorul, s-a înfiorat în ploaie, fără vise, idealuri și speranțe și a simțit cum se revarsă niagaric „șiroaie de lacrimi”, săpând adânc în trupul parcă lipsit de viață (poemul Țărmul deznădejdii). Cu toate că numai flacăra iubirii, care mișcă sori și stele, vorba lui Dante, mai reprezintă un remediu la agresivitatea, neantul, vidul lumii acesteia și te mai salvează, și visul este cel în care te poți refugia sau chiar în poveste. Ca într-o feerie de vie celeste”, autoarea face apel la o întreagă recuzită mai mult sau mai puțin romantică: îngeri cu aripi de fluturi mirobolante, „mii de fluturi cu aripi crescânde”, la „curcubee de petale plăpânde”, „îngeri negri”, rugi către lună, dar aici, în poezia Vis sau poveste, nu știi dacă este vis ori coșmar. În fine, poemul Femeia ar fi un imn impresionant adus acestei ființe umane fragile dar și puternice, precum și rolului său în istoria umanității: femeia multiplicată în numeroase ipostaze, cea care ia pulsul pământului și plămădește pâinea, oferă “speranța de mâine”, femeia care vindecă orice rană, deci femeiatămăduitoare sau vrăciuitoare, femeia care poartă în pântece copii, smulgând “durerea la fii” sau femeia care “te plimbă cu capul în nori” și care este “basm și visare”, un fel de “statuie în cer, pe pământ contemplare”. Nu este o poezie feministă, ci una de tip feminin, de bună calitate. Primul volum al antologiei se termină cu un… testament, în care creatoarea se adresează în mod solemn și frumos copilei sale, căreia îi lasă, pe lângă „un nume adunat pe o carte”, ca să-l amintim pe Arghezi, înțelepciunea și bunătatea, înalte calități morale ale omului, care lipsesc astăzi, menite a crea și croia „cămașa pură a sufletului bland”.

Cel de-al doilea volum al antologiei, Fluturi în infern debutează pesimist cu imaginea fluturilor în infern, cu obsedanții corbi, flămânzi de data aceasta, cu oameni care iau chipul corbului amenințând să-l înghită și devoreze pe narator, care la rându-i nu poate zbura icarian către stele și să ajungă uluit „pe razele ce plâng cu lacrimi contopite” într-o poezie (Fluturi în infern), într-o combinație interesantă de elemente surrealiste și realiste. Volumul continuă pe același plan sau diapazon funebru, deznădăjduit, cu sufletul hrănit cu „lacrimi grele”, îngenuncheat, cu dorul sfârtecat de ger cvasi-siberian, chiar și îngerii ajung să

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

sufere copios, fiind „scăldați în durere” și rămânând goi, „fără pene peste ei” (în poemul Suferința îngerilor), inserând imagini terifiante cu îngeri căzuți pe drumuri, cu sufletul făcut scrum, poezia terminânduse pe un ton sumbru, cvasi-apocaliptic, vestind apariția Doamnei cu coasa, adică a morții, care asmute ca niște câini negri „un țipăt în pământ”. Peste suferință își afirmă hegemonia și trădarea celor din jur, oamenii purtând niște măști care rânjesc hain și fiind plini de satisfacție, iar mâini mai mult sau mai puțin invizibile te lovesc pe la spate, “prin ploi care-și varsă răcoarea” ori având ochi nemiloși ce zâmbesc înșelător, cu fulgere și tunete care, într-o exprimare clar nichitiană sau nichitastănesciană, „te plouă” și „te ceață” ori „te plânge”. În general, versurile din cartea menționată sunt scrise în stil tradițional, clasic, atât cu rime încrucișate, cât și cu cele împerecheate, dar în câteva poezii Ana Podaru utilizează și monorima, cu 3-4-5 strofe ori chiar 6, ca în Lanțul vieții, ce conține versuri mai scurte față de celelalte.

Volumul 13 Octombrie rece. Icarii timpului stă sub semnul cifrei fatidice, a proustianului timp pierdut, în care se oferă iubire celor care nu merită, a anotimpului mohorâtor și apăsător al toamnei, cu octombrie cel rece, cu imagini de cruci de piatră care plâng tremurat și cu simbolul atotprezent al lupului. În poemul Icarii timpului, dorința de zbor către soare se ivește la copil încă din burta mamei, purtând moștenirea străbunilor lui care au rămas fără aripi din cauza păcatelor lor, tot strămoșești. Ideea care răzbate este că atunci când omul are aripi de ceară, acestea îi sunt arse de soare, iar visul născut din pruncie este sortit eșecului, se năruie destul de rapid. Un sentiment de nostalgie sau “nostalghie”, vorba regizorului rus Andrei Tarkovski, străbate poemul cu același nume, dublat de veșnic atotoprezenta suferință, durere sau de plânsete interminabile, eul poematic rememorând (probabil, tot toamna, în octombrie, pe o ploaie enervantă) vremurile copilăriei, când era pur, inocent, desculț, tăcut, umil, invadat de sentimentele curate și de puritatea „viselor trecute”. Nostalgia sau “nostalghia” este adâncită, însă, de „chingile tristeții”, lațurile acesteia, la fel, aripile icariene sau îngerești sunt frânte, „biciuind asfaltul”. De asemenea, poemul Un infinit de lacrimi grele accentuează tonul general al volumului 13 Octombrie rece, de jelanie, de potop de lacrimi sau ocean, mări de tristețe, un Everest de suferințe și dureri, totul devenind crud și amar, și doar lacrimile de neoprit ar fi un antidot în fața calvarului.

201

CRITICĂ

Ioan HOLBAN

DRAMATURGIA CA LITERATURĂ Poetul Ștefan Amariței tipărește din cînd în cînd, la intervale de el știute, cărți cu piese de teatru; acum, în urmă, adună în Patimile lui Sisif (Editura Timpul, 2018) patru texte dramaturgice, Goethe la Weimar, O moarte neanunțată, „Avant de mourir” și Patimile lui Sisif. Cu titluri (aproape) eseistice, dramaturgia lui Ștefan Amariței e, înainte de toate, literatură și meditație filosofică, ascunde gîndul și, poate, visul la seara premierei pe scena unui teatru pentru că, iată, piesele sale sînt, mai degrabă, experimente literare și filosofice, caută demersul hermeneutic și nu rîsul sau lacrima, impactul emoțional pe care mizează, în primul rînd, spectacolul teatral. Textele au, firește, o structură dramatică evidentă, coerentă, bine construită pînă în detaliile sale, dar cum să pună în scenă un regizor și care e publicul „larg” al unor piese care au ca protagoniști figuri proteice ale culturii (Goethe, Einstein, Dante), personaje celebre (Raskolnikov, Mefistofel, Cleopatra) ori figuri mitologice (Sisif, Cerber, Belzebut)? În Goethe la Weimar, Ștefan Amariței asumă o formulă ingenioasă, poate și amuzantă, dacă tema nu ar fi una filosofică: „În camera de lucru a lui J. W. Goethe, în secolul XVIII sau oricare alt secol”, participă la un fel de casting, vin în vizită, destul de agitați, Einstein, Dante și Raskolnikov pentru a revendica rolul lui Mefistofel din Faust. Fiecare are argumente destul de solide și încearcă să-l înduplece pe Goethe, vorbindu-i „ca de la geniu la geniu”; Einstein, după ce face o analiză critică a operei lui Goethe, într-un demers hermeneutic demn de luat în seamă („Diavolul nu există, neexistînd nu ați avut un model de inspirație. L-ați croit puțin la voia întîmplării, l-ați transformat într-un colaborator al omului. În opera dumneavoastră, personajul negativ este Faust, nu Mefistofel, pentru că el greșește în mod diabolic, se lasă mereu ispitit, inadmisibil pentru un om de știință, indiferent în ce secol ar trăi el”), fizicianul secolului XX, creatorul bombei atomice crede, cu toată convingerea, că rolul din Faust i se cuvine: „Datorită mie, descoperirilor mele, s-a creat o armă de distrugere în masă, o armă perfectă. Ce vreți mai mult? Îl aveți în față pe însuși Diavolul!”. Nici Dante nu duce lipsă de argumente; a creat Infernul și a scris celebrele fraze „Lăsați orice speranță, voi care intrați aici” și „Viața este o cursă spre moarte”, care nu pot fi spuse decît de Belzebut însuși și decide să-și semneze cartea cu acest nume: „Aceste maxime nu puteau fi spuse decît de Belzebut. El le înțelege cel mai bine.

202

El a pătruns în esența lor, în esența a ceea ce înseamnă iadul... Gîndiți-vă apoi la scenele pline de groază, infernale, din această parte a cărții mele.

Cine le putea scrie, vă întreb? Cine? Eu, Belzebut. De acum așa îmi voi semna cartea”. În sfîrșit, Raskolnikov, „cu nervii la pămînt”, își revendică, furios, locul său: „Locul este al meu, eu am comis cea mai abominabilă crimă. Eu am ucis cu sînge rece, pe la spate, o bătrînă neputincioasă. Eu i-am despicat capul cu securea. Ce vreți mai mult? Cine mă poate ierta pe mine? Nimeni, nimeni! Niciodată!...”. Felul în care „candidații” își susțin „rolul” are miez dramatic datorită, mai ales, replicilor în cascadă, dar „regizorul” Goethe le refuză scenariile, îl concediază și pe Mefistofel al său pentru că, după aceste întîlniri, își dă seama că este „prea mic pentru Satan, neînsemnat”, urmînd să înceapă cu personajele sale un alt joc pentru un alt Faust.

După un text care dramatizează un fapt divers – cineva ucide un cățel și e cercetat de Societatea pentru Protecția Animalelor, într-o anchetă ce se apropie de teatrul absurdului, în O moarte neanunțată –, Ștefan Amariței scrie piesa-pivot a cărții în „Avant de mourir”, un experiment literar-filosofic foarte interesant, în fapt, un ospăț existențialist; mai întîi, spațiul „de joc”, asemeni celui din piesa Uși închise (Huis clos) a lui Jean Paul Sartre: „Acțiunea se petrece într-o încăpere asemănătoare cu o sală de așteptare. În stînga, câteva scaune. În dreapta, trei monitoare. Pe o măsuță se află un telefon. În colț, un dulap tip bibliotecă de cameră”. În această încăpere, cu uși închise/păzite de un Bodyguard, cele trei personaje – Matei, Teodora și Olimpia, de 27, 25 și 35 de ani, oameni încă tineri, așadar –, ajunse dincolo în urma unor accidente sau boli (gripă aviară, explozia unei centrale termice de apartament, un accident de mașină), încearcă zadarnic să comunice, într-o cameră unde se află o oglindă care „strălucește fără rost” și în care „nu se vede nimic”: acești oameni vorbesc dar nu comunică, lipsindu-le oglinda, fiecare trebuie să se vadă în Celălalt („Ceea ce mă scoate din sărite e că nu mă văd, nu știu cum arăt, cît de elegantă sunt, dacă mă asortez cu locul ăsta”, zice Olimpia): Celălalt, însă e călăul („trebuie să devenim fiecare călăul celuilalt”, spune Matei), e capcana ființei („E clar, suntem prinși, fiecare din noi e o capcană pentru el însuși și pentru ceilalți”), personajele angajîndu-se într-un „joc perfid, diabolic”, într-o confruntare cu alteritatea BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CRITICĂ

despre care vorbea Sartre în Ființa și Neantul: „l'enfer c'est les autres”, spunea filosoful existențialist francez, „iată capcana: eu sunt”, strigă personajul lui Ștefan Amariței: iadul adevărat poate fi o cameră cu ușile închise, unde sînt aduși oameni pentru a se înțelege.

În aceeași grilă existențialistă, mai aproape, poate, de Albert Camus, cel din Mitul lui Sisif, dar și de teatrul ionescian, scrie Ștefan Amariței cel de-al patrulea text dramaturgic, Patimile lui Sisif; purgatoriul se mută pe pămînt, apar personaje mitologice în deriziune: Cerber rupe bilete la intrarea în teatru, Belzebut e „sleit de puteri” și îl roagă pe Sisif să-i dea din „umbra lui luminoasă” pentru a se întrema, Sisif însuși vine aici pentru o mică vacanță: „Sisif își dorise o mică vacanță pe Pămînt. Tartorul îi aprobă cererea (se va vedea mai tîrziu de ce) încît părăsi cu nostalgie bolovanul și colina, urcă treptele reci și întunecoase ale Infernului și ieși la lumina Soarelui prin gura peșterii de pe Muntele cel înalt. După cîteva peripeții prin oraș (precum cele două palme primite de la Președintele țării, pe stradă, pentru că se apropiase prea mult de el din pură curiozitate), Sisif se îndreptă cu pași fragezi și vioi spre esplanada Teatrului Național.

Privi cu interes frontispiciul edificiului, își făcu loc cu coatele printre persoane necunoscute și se apropie indiscret de ușa masivă de la intrare. Multă lume se înghesuia înăuntru. Unii zîmbeau, alții erau foarte serioși”. Aceasta este povestea piesei de teatru care spune, în fapt, istoria confruntării ființei cu neantul și cu alteritatea: „Conștiința nu-ți aparține. Și dacă nuți aparține, înseamnă că aparține aproapelui tău”, spune Belzebut. Altfel, aici și în mitologie, în teatrul lui Ștefan Amariței și în eseul lui Camus, se scrie, în fond, viața individului, în raportul de tensiune cu Celălalt – călăul, capcana – , dar și aceea a umanității înseși: colina, munca și bolovanul.

Dramaturgia lui Ștefan Amariței e de citit. Poate, într-o seară, cine știe?, vom fi invitați și la o premieră, într-un teatru, la o întîlnire cu Cerber, Sisif, Goethe, Einstein, Dante, Raskolnikov, Cleopatra, Pink-Floyd.

Martiri din închisorile comuniste

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

203

CRITICĂ

Marin IANCU

ODETTE – O POEZIE DE RAFINATĂ INTELECTUALITATE Născute dintr-o situație existențială dominată de o stăruitoare povară de a se defini pe sine în relația cu un destin nedrept, poemele cuprinse în volumul lui Dumitru Velea, Odette (Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu Petroșani, 1995), marchează o întoarcere a lirismului la rosturile sale esențiale, spre o meditație și interiorizare de tip ascetic a Eului liric. Privită dintr-o asemenea perspectivă, Odette este cartea unui singur poem, un spectacol dramatic sfâșietor, care crește în intensitate cu fiecare vers. O tristețe profundă, mărturisită discret, fără izbucniri și lamentări excesive, în fața limitelor tragice ale condiției umane își pune amprenta pe fiecare cuvânt, autodefinirea revenind obsesiv în meditații sensibile venite dintr-un tot mai insistent exercițiu de reîntoarceri a insului spre sine. Pe o dimensiune dominantă a cărții, poezia se strecoară printre imagini bogate în lirism, cochet îndrăznețe, unda poetică fiind asigurată prin menținerea lor într-un plan al unor pure și insistent de dureroase aduceri-aminte, sentimentul melancolic supunând în bună parte multe dintre celelalte afecte: „Tu, care ești numai frumusețe/ și dimineața oglindire a podoabei,// cu trestia îmi însemni numele pe piatra /de sub care, albit de pulbere, mă ridic/ flămând și strig: Iată-mă, sunt de față;/ privirea ta să dea putere ochilor mei!” (Odette). Ajuns la limita existențială, timpul real se prăbușește lăsând în urmă semne ale unei totale pustiiri. Dominat atât de stăruitor de sentimentul deznădejdii, spațiul devine auster, păsările îl străbat fără să fie zărite și fără cântec, iar stelele dispar pe traseele lor „fără lumină” („Deasupra e o pasăre acoperită de ochi..”), orice asociere cu regenerarea fiind percepută ca aproape imposibilă („Apa hrănește iarba,/ dar peste firul acesta, firav, a trecut,/ l-a acoperit”). Ca tip de rostire, ineditul acestor poeme pare și mai intens din perspectiva trăirilor individuale, a vibrației confidențiale asociate cu un joc intens al imaginilor reluate în atemporal. Susținută de o frazare simplă, rostirea poetică dă impresia unei nostalgii cu substrat metafizic, bocet suav al ființei ce se consumă dăruindu-se luminii, unde „ochii” devin semn al existenței depline („În ochii tăi se limpezește cerul/ în fiecare dimineață”), dar și simbol al perisabilității în pragul dezmembrării ființei: „Ai pus legi cu table-n carnea noastră,/ ne-ai privit în față ca pe-o piatră,/ până ai săpat în noi fereastră/ și ne-ai dat cuvânt și foc în vatră.// Dar prin ea privește moartea oarbă/ și pe ochi ne pune flori de gheață./ Doamne, 204

de ce sufletul să-l soarbă?/ Ce-ți mai trebuie frânturi de viață,//când ai multă, fără zi și noapte?” (Partea).

Tot mai vizibilă, aspirația dureroasă a poetului după teritoriul de puritate pierdut păstrează în centru, ca printr-o magie a amintirii, chipul ființei iubite, o imagine a tinereții, cu notele sale de fragilitate, transparență și refuz al oricărei pângăriri. Elemente vag idilice, de univers însuflețitor sunt treptat asamblate într-o imagine de adâncime a iubirii ca reverie siderală, semn că suferințele poeților nu au hotar: „Din roua de sus/ trupu-ți este curs,// din roza de jos/ ți-ai ales miros.// Ochiule de sus,/ lacrima ți-a curs;// văzut, nevăzut,/ cu argint țesut.// Singură-a venit,/ pe la răsărit,// cu trup luminos,/ de rouă, frumos.// Din roua de sus/ trupu-ți este curs;// din roza de jos/ ți-ai ales miros.” (Din roua de sus). În spatele elementelor reale, poetul surprinde dimensiunile nebănuite, de ordin planetar și stelar, ale fericirii primordiale („Te-aș acoperi sub pleoape,/ ca pe un ochi etern;/ și te-aș BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CRITICĂ

ridica din ape,/ cerul să-ți aștern.”, Steaua mea), după cum apariția vântului și a celorlalte semne marchează limita existențială a sinelui sub povara durerii, descrierile ajungând să fie organizate după regulile insului îndurerat ce se încrâncenează a-și apropia moartea ca pe o suferință purificatoare.

Punctul la care melancolia devine deznădejde poate fi reîntâlnit și în stihurile din Va fi trecut o noapte, va fi venit o zi? și, cu deosebire, din excepționala compoziție A doua oară, pe care o cităm integral: „Îți speli mâinile într-un ochi de apă/ și apa le face să-‚ți fie reci;// alergi pe drum până nu mai simți pietrele/ și drumul face picioarele să-ți fie grele;// îți privești fața în oglindă/ și oglinda o face să-ți fie străină – // apoi, cineva îți taie din păr/ și îți împletește mănuși,/ ciorapi și ghete/ și o cămașă, care să fie numai a ta,/ fără putință de a o mai schimba”. Poetul devine aici purtătorul unui mesaj emis de o forță necunoscută, un daimon, mitic și arhetipal, „hărăzit”, „încă din timpul vieții, fiecărui om”, după afirmația lui Socrates din Phaidon de Platon, un companion al omenescului, pe tot traseul chiar și dincolo de limitele vizibile ale vieții pământești în tărâmul de dincolo, o esență străină greu de stăpânit și de „prinsă în capcană”, venit de departe ca voce sau ca inspirație instalat în eu, cum ar spune Nichita Stănescu în Noduri și semne: „Daimonul meu vine de departe/ în gazda făpturii mele” (Nod 28, II). O durere adâncă străbate subteran materia poetică, asemănătoare în gesturi, atitudini și reverberație cu poemele din Elegie pentru floarea secerată, publicate în 1967 de Eugen Jebeleanu, o lunecare prin amintiri, însoțit de umbra vie, etern prezentă prin poezia amintirii ființei dragi. Oficiat într-un templu al durerii sub semnul simbolic al ipostazei anticului Orfeu în căutarea deznădăjduită a lui Euridice, discursul, încărcat de ardență metafizică, trimite la natura reflexivă a poetului: „Sunt călătorul căruia/ i s-a retras drumul de sub picioare;// sunt purtătorul căruia/ i-au secat apele de sub brațe;// sunt pasărea căreia/ i-au dispărut aerul de sub aripi;// sunt cuvântul căruia/ i s-a tăiat limba rostitoare;// sunt poetul căruia/ i s-a spart vasul de zbaterea Daimonului” (Ipostaze ultime). Însoțit de o obsesie a zborului, poetul se asimilează cu pasărea care moare. Exploatată artistic și semnificativ îmbogățită prin imaginile sugerând fragilitatea, comparația preia aici sensurile unei ultime intensificări a sensibilității ființei omenești înainte de dezmembrarea finală în vidul interstelar: „În salcâmul din spatele casei/ două berze și-au făcut cuib,/ și-au înălțat capetele/ una după alta,/ au cântat, au scos pui/ și, toamna, au plecat. Erau atât de albe,/ doar cu vârful aripilor negru!// Toată iarna le-am așteptat.// Într-o zi, cu soarele crescut,/ am văzut în uriașul cuib/ o singură barză – cernită;/ și-am izbucnit în plâns.// Peste apele mari, printre ceruri, cealaltă intrase-n valuri,/ păBANCHETUL, 34-35-36 / 2018

rându-i-se a fi norii de deasupra.// S-a uscat și salcâmul,/ dar, zilnic, cântecul lor/ l-aud pe deasupra casei” (Zilnic). Peste tot, memoria autorului devine cumulativă, plasând fără stridențe aproape în fiecare dialog un nucleu situațional, peisaje, gesturi, obiecte, un nesfârșit șir de imagini constituind în ansamblu contururile atât de cuprinzătoare ale unei unice povești de iubire: „De la o urmă la alta/ nu e nevoie de nicio metaforă,/ căci viața mea e o continuă lavă/ țâșnită peste ele dintr-un vulcan/ stârnit de trecerea ta”. Senzația imediată este de totală deznădejde, de „părăsire” sau zbatere prin spațiul „întunericului”: „Doamne, nimic nu mi-ai dat,/ ci totul mi-a ai luat,/ arătândumi că sunt o mână de cenușă/ sub flacăra ce-a luat forma celei/ ce umblă prin pustia/ de peste apele mării” (Exodul meu). Între cei doi poli ai unei existențe visate, trăite, memorate, se definește drumul despărțirii de lume, traiectul cunoscând ipostazele extreme ale situării condiției umane marcate de Cezar Baltag în versurile din Euridice și umbra (1988). Starea de despărțire se produce și în Odette în aceleași forme progresive, luând spre final forme tot mai violente, ca în poemele construite pe dialogul dintre ea și el, unde gravitatea evenimentelor-limită se relevă tot mai adânc: „– Am început să arunc bucăți din trup,/ bucăți de carne ce nu-mi mai trebuie – / nu le privi, sunt deja țărână! – / și-n golul rămas, dacă mă iubești,/ așează-mi bucăți din sufletul tău” (Bucăți din vas).

Doar interogația și îndoiala reprezintă pentru scurt timp stările ce mai pot întreține iluzoriu o anume certitudine („Doamne, printre noi ai mers odată,/ mai bătrân ca umbra ori ca moartea,/ ne-ai ținut de mână, ca un tată,/ și din toate ne-ai făcut și partea”), până când prezența morții nu mai poate fi anulată („Bucăți de lumină fur noaptea/ din visul și de sub capul lui Dumnezeu...”). Speranța și visul ies din timp, până când totul începe să intre pe un drum al despărțirii de lume, rememorând o existență în ceață, tot mai vagă: „Odette, nu te îndepărta prea mult de casă,/ mai așteaptă o zi, pentru a număra pietrele zidurilor ei,/ încă o clipă, ca să m-așez și eu,/ împietrit și mai îmbătrânit decât umbra” (Bisericuța dintr-o zi).

Plasată într-un asemenea cadru, biografia lirică se topește într-o definiție a sinelui, într-un fluid menținut constant la temperatura fierbinte a trăirilor de o fragilitate blestemată, ca zbaterea unei aripi de pasăre: „În mâna dreaptă cu o porumbiță/ nimeni nu mai iese azi din ape;// doar o pasăre cu cap de zeiță/ își încearcă zborul pe aproape” (Pe țărm). Ajuns la limita existențială, zguduit de misterele absolute ale pierderii ființei iubite, poetul se prăbușește dintr-un timp al unei fatale pustiiri sufletești, la hotarul dintre moarte și viață: „Cine sunteți voi, care veniți să-mi spuneți că Odette/ s-a așezat pe pragul ușii și privește mai mult în afară,/ decât înăuntru? Pereții casei s-au strâns tot mai mult,/ încât au dispărut și ferestrele...” (Pe 205

CRITICĂ

pragul ușii). Discret, dintr-o asemenea suferință în tăcere, poezia înflorește ca o incantație în tonalitatea unui cântec-alinare. Venită ca o lămurire a propriei sensibilități și reflex al acestui chin lăuntric, reluarea obsesivă a unor imagini situate la nivelul melancolic al simțurilor e gata să vibreze în unison cu natura, la cea mai înaltă capacitate senzorială, într-o tonalitate profund tragică, ca un scâncet îndurerat și milos cu sine însuși, un plâns sfâșietor, insinuat în amintirea ființei dragi: „Sub mâna de Sus/ cine străbate!/ Pământul străpuns/ cade-ntr-o parte.// Se surpă-n simbol/ a noastră parte,// ca ultim obol/ apelor moarte.// Și tot mai bătrân/ cu a ta viață/ prin noapte rămân/ fără o față.// În lume-i târziu,/ cu a ta moarte/ sunt fără să fiu/ în astă parte.// Îmi treci prin Cuvânt/ Odette aprinsă,/ fără de veșmânt,/ lumină ninsă.// Doamne, în mormânt/ nu mai încape,/ căci cele ce sunt/ sunt fără pleoape!// Și-i tot mai târziu!/ În haina-i moale/ mă-nfășor de viu – / singura-mi cale” (Lumină ninsă). Desenate cu dulce tandrețe, amintirile rămân singurele semne de izbăvire în fața neantului. Prin cele câteva elemente, țărâna („Țărâna pe care tălpile tale/ și-au lăsat semnele frazei dintâi...”), apa („În apa în care ai înotat/ și s-a înfiorat de atingerea brațelor tale...”), aerul („Prin aerul prin care ai zburat...”), flacăra, mâna, piatra, planta, floarea, copacul, cuvântul și gura („Odette, te-am văzut în lăuntrul meu: dormeai, și respirai prin gura mea”), cadrul devine esențializat, cu posibile căi de regăsire a sensului vieții prin căutare și prin „apropiere” de chipul ființei dragi. Pe de altă parte, când moartea se instituie cu puterea unei dureroase realități fizice, intensitatea suferinței însăși cunoaște accente de tulburător lamento: „De gheață-i tot pământul,/ Iubita-i foc în vatră,/ prin mine bate vântul,/ în mine cade piatră.// la cer un câine latră;/ se-alege-ncet pământul/ din Vasul ei de piatră,/ eliberând Cuvântul [...]// Grămezile de piatră/ mai grele-s ca pământul,/ în mine cade piatră,/ prin mine bate vântul.// prin mine bate vântul,/ În mine cade piatră,/ ridică-se Cuvântul/ prin lespedea de piatră” (Prin mine bate vântul). Pe acest fundal sumbru, erosul se proiectează ca o stare de tânjire, imaginea ființei iubite configurându-se treptat de la un spațiu apropiat spre un loc tot mai îndepărtat și străin, ca o simplă „umbră” a lui Euridice. Între senzația de prăbușire și instinctul obsedant al morții se întinde un univers coșmaresc, un spațiu ce aparține infernului: „Pietrele cioplite după tipar,/ le-am cărat cu noi pe sub roata destinului./ Mâinile mele au atinso, de la început/ să freamăte, precum făpturile dintro poveste,/ în timp ce pe colivă vântul spulberă veșmântul/ de pe trupul tău luminos, nemișcat și de marmură” (Bisericuța dintr-o zi). Prin limitele sale de spațiu închis, imaginea mormântului („locuința cu var”) și a cămășii „fără putința de a o mai schimba”

206

ne desprinde de cotidian și ne impune cu totul alte ipostaze ale lumii și ale peisajului. După unele momente de dezechilibrare („Îți speli mâinile într-un ochi de apă/ și apa le face să-ți fie reci...”), lumea se ordonează treptat într-un cu totul alt chip, impunând noi ipostaze ale peisajului, tulbure și neprietenos, punând capăt chinului dintre „Ești sau nu ești”: „Doamne, veșmântul gol/ al celei ascunse în lumina ta/ este aninat de-o cruce!/ Firele nu mai țin, nodurile s-au slăbit. Doamne, în urma ta/ mi se sapă groapa/ și se așază în ea/ veșmântul gol,/ la cap cu o lumânare aprinsă!” (Veșmântul gol).

Fără să fie grandilocvent, Dumitru Velea ne oferă o poezie de rafinată intelectualitate. Drumul de la metaforă la mit și de la idee la simbol își capătă o strălucire aparte în superbele confesiuni imaginare de tip dialogic. Dincolo de poemele în care apare doar vocea Ei (În veșmântul călătoriei regine, O operație radicală, ca un sacrificiu, Țipătul, Ca și cum aș mânca hârtie sau Cămașa fără gură), în modularea sa simbolică, dialogul imaginar al eu-lui poetului cu Odette susține combustiunea interioară etalată în modul cel mai firesc în versuri aparținând poemelor Ai ochii mei, Destin, Să fiu eu Odette și, cu deosebire, în Rană în doi, unde limbajul, venit parcă dintr-o altă lume, prin incantații și rugi mărturisitoare, definește imaginea plasticizantă a unor stări afective născute din durere și deznădejde. Și aici, totul prinde viață prin aceeași obstinație lirică a rememorării. Gesturile ceremoniale, sacramentale, capătă o dimensiune mai amplă, integrându-se treptat ritualului de supunere în fața destinului. Neverosimil de expresivă, ideea acestui dialog iluzoriu, concret efervescent, cu ființa intrată sub zodia unui destin tragic, se plasează chiar în umbra Ideii platoniciene: „Iubirea mea nu se împarte, ci te urmărește ca o pasăre din cer” (Rană în doi), singura punte esențială dintre cei doi rămânând limbajul: „Cu glasul tău vorbesc,/ și morții cu viii, și viii cu morții”. Aparent mult mai moderată, meditația oferă stărilor lirice un plus de materie subtilă, fiecare cuvânt din rostirea succesivă a celor doi „actori” implicați în dialog desenându-se ca o treaptă a unui calvar, expresie a unei drame asumate ca o mântuire, a unui gând iubitor de trăiri tandru reînviate: „Dar mai singur decât moartea/ intru în sicriu/ și aștept să cânte noaptea/ steaua mea, să-i scriu” (Steaua mea).

Ca un fluid de conștiință, pe deasupra tuturor planează un erotism discret, decent, menit parcă să mențină eufonia poeziei.

Desenate cu multă delicatețe, imaginile din Odette dau în curgerea lor expresivitate ritmului înalt al trăirii, tehnicile proprii poeziei cu inflexiuni reflexive moderne dovedindu-se tot mai potrivite pentru a exprima mărturia unei sensibilități poetice rănite și a unei conștiințe poetice deschisă spre modernitate.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

CRITICĂ

Nastasia SAVIN

ANAMNEZE POETICE La Editura Rafet, 2018, a apărut cartea Anamneze poetice, cronici de carte, de Mihaela Meravei, lucrare care a primit Premiul „Editurii RAFET” la Festivalul Internațional ,,Titel Constantinescu”, ediția a XI-a, Râmnicu Sărat, 2018.

Paginile cărții atestă un echilibru al opiniilor, autoarea îmbrăcând concluziile în tonuri sigure. Mihaela Meravei pune accent pe ideea că trăirile sincere, tratate diferențiat, dar, totuși, în același mod, se diferențiază prin instrumente, mijloace și tehnici artistice, prin acuitatea traducerii propriilor simțiri.

Actul sondării instanței lirice se dovedește prolific și cu bogate resurse poetice, așa cum observăm și din articolul ce deschide cartea Laurențiu Belizan și suprarealismul contemporan în volumul „selfie cu Dumnezeu”. Autoarea oferă o cale de lectură ce surprinde relația dintre experiențele poetice și contextul extrapoetic, sunt texte de interpretare complexă, a căror disproporție sintactică și poetică este evidentă ,,poetul Laurențiu Belizan lasă frâu liber imaginației sale debordante care împreună cu vocabularul erudit, cunoștințele din diverse domenii, s-a concretizat în tablouri lirice dispersate între realitate și ficțiune” (pp.10-11).

Poemul este dragoste realizată a dorinței de dorință în Lirism, sensibilitate și inefabilul iubirii din „Amurg solitar”, de Bișog Valentina Becart, volum apărut la Editura Pim, în 2016: ,,Versurile dezvăluie acea noblețe sufletească cultivată printr-o cumințenie și bunătate a inimii pe care viața, cu tot spectacolul ei de lumini și umbre, de urcușuri și alunecări, nu a putut să o minimalizeze, opacizând-o.” (p. 16).

Libertatea care slăvește viziunea unui spațiu în care se aplică tăcerea pură se identifică în articolul În fața altarului poeziei, cu zdrobire de inimă, la „spovedania oaselor”, referitor la volumul scris de Boboc Mihaela Roxana, „Spovedania oaselor”, apărut la Editura Grinta, 2017. Umbra înfricoșătoare, chiar dacă este invizibilă, ne îndepărtează de orice posibilitate de liniște, chiar și atunci când este liniștită. Mihaela Meravei subliniază faptul că plăcerea poetei este să pună un diagnostic trăirilor instanței lirice: ,,poemele Mihaelei Roxana Boboc s-au născut cu zdrobire de inimă, îngropând trăirile, emoțiile, gândurile în țărâna sufletului pentru ca ele să renască, stropite cu râuri de dureri, într-un volum de poezii care cu siguranță va atrage atenția cititorilor, dar și a criticilor pentru a o împărtăși cu recunoașterea talentului său de necontestat.” (p. 23).

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

De asemenea, autoarea subliniază faptul că semnele nu constituie elemente ce se adaugă textului, ci elemente care constituie textul, în dimensiunea lui sintactică și semantică în Călătorind prin labirintul metafizic al cuvintelor poetului Teo Cabel. Definirea identității personale se produce prin inserarea în acest cadru, deja creionat, al identității colective. Astfel, se operează în continuitate sau în contrast cu o tradiție: ,,Poemele din volumul Labirintul, deși se intersectează cu lumea și viața cotidiană, sunt de natură metafizică, încărcate de simboluri și imagini siderale care își găsesc traducere în lucrările grafice cu care este onorată cartea.” (p. 25).

Viața ne pune în față poezia, sunetul lent și delicat al eterului, ce înmoaie simțurile, până în clipa în care vălul este scăpat din ochii ce nu lasă realitatea să se uite în toată inocența ei. Produsă de minte și suflet, poezia se întoarce spre minte și suflet. Textele din „Cântece pentru Inanna”- o lume lirică de vis plină de sentimente și imagini insolite împărtășesc un punct de vedere sensibil, o aventură gramaticală și sintactică interesantă, în care poetul ,,Florin Dochia, ca un mag al cuvintelor, ne poartă printr-o lume lirică de vis plină de sentimente și imagini insolite, romantică și senzuală deopotrivă, poemele din Cântece pentru Inanna fiind adevărate pictograme lirice care nici nu este de mirare că s-au combinat atât de firesc cu desenele Danielei Rîndașu, acestea fiind parcă special concepute pentru acest volum, întregindul întru bucuria inimii și ochiului cititorului.” (p. 34).

Utopia cunoașterii legilor universului, a propriei interiorități ori a alterității este subliniată în Poezia, „bisturiul de suflet al chirurgului” Octavian Dumitru Unc, articol care aduce în discuție volumul Reverii, al poetului Octavian Dumitru Unc. Interlocutorul este prezent, dar nu în timpul evenimentului, ci în timpul dinăuntru: „Volumul Reverii este un album cu tot felul de stări, cu poeme abordate în diverse stiluri și a căror voce lirică este deja formată, având greutate și mesaj” (p. 93).

Mihaela Meravei subliniază libertatea totală pe care poetul modern o are, posibilitatea ca acesta să-și manifeste sensibilitatea deosebită fără nicio constrângere.

Discursul este menținut cu coerență în toate paginile volumului, fiind condus de forța unui gând cu adevărat personal. Autoarea s-a oprit asupra unor nume, exemple și situații diferite, care aduc în discuție ideea că poetul exprimă, prin cuvânt, capacitatea generatoare a propriei sale arte, aceea de a crea noi imagini, metafora devenind instrumentul de a crea noi legături între lucruri, de a inventa noi lumi.

207

CRITICĂ

Beatrice-Silvia SORESCU

MARIN SORESCU – SCRIITORUL FĂRĂ VÂRSTĂ La 8 decembrie, 1996, s-a stins din viață unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, Marin Sorescu. În primăvara acelui an, la aniversarea sa, scriitorul afirma: ,,Mijlocul vieții omenești cred că este vârsta de 60 de ani. Să fie clar! Căci dacă substanțele radioactive, care ne bântuie, se înjumătățesc atât de greu, de ce viața omului, urmând aceeași lege a simetriei, să nu se dubleze ușor?”

Scriitorul nu știa atunci că avea să se stingă câteva luni mai târziu. Crudă ironie, crud destin! De fapt, dacă ar fi să adunăm toți acești ani pe care i-a trăit: 60 ai poetul, 60 ai dramaturgului, 60 ai prozatorului, 60 ai criticului și 60 ai eseistului, am vedea că Sorescu avea la acea vreme 300 de ani. Înseamnă că, de atunci, el se afla foarte departe, în mileniul trei. În toți acești ani ce reprezintă o vârstă, Marin Sorescu a combinat un tradiționalism subtil, cu un modernism nedezrădăcinat, o modernitate artistică în poezie și teatru capabilă să pulseze dincolo de granițele țării și ale limbii române și să facă din el un autor foarte tradus și jucat aproape în toate țările europene (și nu numai).

Sorescu este, cum se spunea pe vremea clasicilor, un original. Alții seamănă cu el, el își seamănă numai

sieși și, chiar dacă fizic nu mai este printre noi, trăiește prin opera sa. El face parte din acea categorie dificil de definit printr-o singură formulă. Poezia lui este rezultatul unui mod de a privi lumea și, implicit, literatura, ca o hermeneutică a ei. Poetul traversează o realitate, folosind, prin limbaj, mirarea, aceasta fiind atitudinea filosofică primordială și vulcanul din care țâșnesc cele patru modalități poetice soresciene: tragică, epică, parabolică și ludic-lingvistică.

Marin Sorescu s-a construit încă din tinerețe, când scria parodii, ca să se caute pe sine. El a împins cuvintele până la limita zicerii și ale gândirii, le-a adus în stare de coliziune, le-a făcut să râdă și să plângă. Dorința de a fi original în tot ceea ce a scris la situat pe Marin Sorescu pe o treaptă aparte a spiritualității. Poet nepereche al generației sale, dramaturg de excepție, eseist de o fermecătoare finețe și critic laolaltă, Sorescu este într-adevăr un scriitor total.

El a descoperit de mic copil – în prima sa călătorie inițiatică, orașul ,,văzut de sus” – în căruța sa moromețiană, iar acum colindă universul în căruța stelelor, luminând cu geniul său, lumea.

Un scriitor mare, cu o operă pe măsură, oare ce vârstă are...?

Marin Sorescu, Amita Bhose, Adrian Păunescu și Ștefan Bănulescu

208

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRADUCERI

Abigail Elizabeth OTTLEY/ Abigail WYATT

POEME Port la adăpost Pe un noiembrie răcoros, energici, tu și eu, încălțați cu cizme, aplecați, ne îndoiam în vânt.

Mergeam înotând încet-încet prin noroiul roșu; îți urmăream pașii uriași; am văzut roci ca niște dinți în gura de rechin a mării conturată subțire la marginea timpului; moluscă și scoici, albite palid ca moartea, își vărsau secretele-n nisipuri obscure.

Dar apoi ne-am aflat progresul barat: de mugetul unui râu mic, m-ai învățat cum pământul imperfect ar putea să cadă în adâncimi pliate abrupt și cum ar putea să se cutremure și să se despartă ca să frângă ruperea țărmului desenat Acolo tigrii-și căutau prada, ochii lor sângerii la fel de abstracți ca dungile lor bordate, și monștrii se mișcau printre pietre, agitând gustoase oase de morți. Și astfel am traversat Alpii ca să găsim o țară cu șerpi și cu stele; un singur copac, încă-nrădăcinat, stătea de veghe la mal.

(Wave Hub: New Poetry from Cornwall, Boutle, 2014) Unui necunoscut iscoditor Nu știu cum să-ți spun: e dificil, e ciudat: nu sunt femeia pe care o știi, nici adultul pe care crezi că-l vezi.

Adevărul este acesta: nu am crescut deloc, o parte din mine a rămas blocată și nu a reușit să devină.

Ce s-a întâmplat s-a întâmplat am fost învârtită-n lemn.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Știam că nu există o cale simplă-napoi. Și cum s-a-ntâmplat nu-mi pot aminti acum cu excepția faptului că nu a fost așa cum mi-au spus.

Mă jur pe viața mea. atunci eram copil. Cum aș fi putut să fi știut?

Deși nu era vina mea – și realizez asta acum – în momentul în care eram singură și nimeni nu mi-a spus.

Numele cu care m-au poreclit nu le pot repeta.

Chiar și la vârsta mea de acum îmi vine să plâng.

Nopți, înainte să-adorm îmi amintesc fața lui și mă-ntreb dacă el e încă în viață.

Caut cuvintele care, dacă aș putea, i le-aș picura ca o otravă lentă în ureche.

Acest lucru nu e nobil.

Acest lucru nu e bun.

Acest lucru e amar.

Mă-nțeapă ca un ghimpe.

Fără cântec de pasăre!

Doar puiul de șoim al cărui țipăt strident uluit ar vrea să zboare din cuib.

(Moving Beyond Mars, ianuarie 2018) Refugiul N-am habar de ce-am mers acolo când riscul siguranței noastră era clar.

Erau spioni peste tot – deși am avut grijă să ne acoperim fețele cu voaluri.

Cu toate acestea eram conștienți că erau cei de pe deal ai căror ochi ne urmăreau constant. Îi văzusem cum se holbau.

209

TRADICERI

Aveau chipuri împietrite și limbi roșii lucioase.

Ne-au speriat.

Părea inevitabil atunci că și noi la rândul nostru urmam să fim reținuți.

Vântul biciuie de dincolo de țărmuri, zburătăcind ciorile din copaci; ce bat din aripi spre cer țipând ca niște copii zgomotoși, croncănind și cu mare zarvă.

Era dificil să avem încredere în omul care venise să ne-ajute când soldații au arestat atât de mulți.

Se vedea aspru și fără zâmbet.

Ne-a spus că nu era speranță dacă nu acționam așa cum ne sfătuia.

Atunci ne-am îndreptat spre marginea mulțimii și am alergat cât am putut spre adăpostul unor măslini.

Una din sandalele mele s-a rupt, așa că am alergat cu un picior descălțat peste pietrele ascuțite.

Între timp, un măcăleandru-și scutură penele, caută adăpost în zidul peretelui: toată vara, acelaşi măcăleandru atent, același stol de ciori închise.

După ce-am găsit adăpost, i-am așteptat să vină dar în cele din urmă am putut respira liniștiți.

Ne-am întrebat cu voce tare ce se întâmplase cu ceilalți iar lupii din stomacul nostru au încetat să mârâie.

Ne-am ascuns două zile și trei nopți agitate.

A treia zi, o mare tristețe ne-a cuprins.

Apoi, în ziua următoare, în dimineața după aceea, ne-am hotărât să călătorim spre casă.

M-am trezit prima. Am avut un vis care m-a făcut să plâng.

Ghidul nostru m-a luat deoparte și mi-a arătat o inscripție. „Ce-i cu asta?” spuse Mary și-și aruncă părul pe spate. „A fost doar un vis nebun despre-o piatră.”

Pentru Eric Ravilious (1903-1942) (pierdut pe coasta Islandei) N-a fost războiul ci altceva te-a determinat să zbori: așchii din lumina soarelui pe aripile dimineții, bâzâitul și zumzetul mașinii; apoi ascensiunea Walrus-lui o urcare lentă și abruptă și graba și rafalele vântului până când solul terenului S-a desfășurat sub tine, A ieșit în evidență, Ca apoi să dispară.

(The Screech Owl, iulie 2015) Începutul iernii Se îndoaie, cu spatele în aer, astfel încât cuvintele să-i cadă în foc.

Poartă totdeauna o pălărie tricotată, chiar și atunci când vremea e caldă.

210

A ieșit dis-de-dimineață; Poartă haina veche și prea mică din tweed.

Spune că ține umezeala la distanță, că o împiedică să-i intre în oasele-i dureroase.

Acum se apleacă și se îndreaptă, se îndreaptă și se apleacă iar pe acei nasturi maro tensiunea-i vizibilă.

Ultima recoltă din an de frunze uscate și crețe le-a măturat într-o grămadă la picioare.

Nu-i chiar iarnă: încă n-a înghețat; chiar și așa, simți că vine frigul.

Păsările o știu, la fel și iepurii; mirosul se simte-n aer. Și aici a sosit, în vechea ei haină din tweed, alimentând vegetația anului apus pe focul din grădină; înclinându-se, cu spatele spre cer, spate generos rumenit de căldură.

Oftând când se ridică, se uită la flăcări, își îngrijește ultima grămadă de frunze ca un copil.

Nu se întoarce, dar știe că-s acolo. „Îi un anotimp îmbătrânit tare aspru", îmi spune.

(Winter Poetry, Poets with Strong Voices, decembrie 2013) Orice-și doresc Dacă sunt educate, pot trăi și avea tot ce-și doresc Theresa Kachindamoto A existat o perioadă în care tradiția a cârmuit iar căile vechi n-au intrat în discuție.

Părinți, mame, surori, mătuși, Chiar și victimele înseși, Toți ar fi spus: Ce folos e să ne vorbiți despre cărți și școală?

Asta-i felul în care suntem: tinerele fete trebuie să crească; să se dezvolte și să se căsătorească precum strămoșii sau căsătorit.

Cum trăim, așa supraviețuim. Și când cei din afară au spus că o astfel de cruzime era greșită și că opresiunea nu mai putea fi tolerată, aceiași oameni au răspuns, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRADUCERI

cu ochi pietroși și cu privirea în gol.

Probabil că n-ar fi înțeles.

Unii dintre ei s-ar fi putut supăra.

Văzut din perspectiva noastră-i greu să nu-i învinuiești; dar căile vechi au puterea lor. Șefii noștri și bătrânii noștri ne hotărăsc ce trebuie să fie.

Cu ce autoritate îi vom contrazice?

Lăsați femeile tinere să devină soții și mame.

Lăsați-le să-și încânte soții mai întâi.

Lăsați-le apoi să-și controleze focul.

Dar acum vine o cale nouă, o suflare de vânt care ridică praful de pe atâția ani.

O voce se ridică împotriva obiceiurilor bătrânești și răsună. răsună în urechi mai tinere.

Să fie școală, cărți și lecții. Și să fie un viitor liber.

Lăsați-le pe aceste copile căsătorite să-și stingă focul.

Lăsați-le să iasă de sub tutela soților.

Lăsați-le să înlăture coșul cu rufe și să se refacă în apele râului vieții.

(I am not a silent poet, aprilie 2016) Pentru Vincent Van Gogh, 29 iulie 1890 Uneori se întâmplă ca emoționate de-un fleac porțile inimii să fie rapid cucerite.

Lacrimi care păreau nebunii devin atunci inundații, pasiune ce sfidează orice explicație.

La cei foarte tineri poți vedea uneori cum își scutură capul și urlă: obrajii lor plini rumenii, ochii închiși etanș, pumnii lor mici precum morile de vânt în aer.

Să nu o luați drept obrăznicie. Nu-i un spectacol de simplă irascibilitate ci doar condiția umană care i-a atins.

Ei își lamentează frustrarea într-o lume așa nemiloasă care nu-i lăsa să fie și să aibă. Și vârstnicii care au cel mai puțin timp pentru lacrimi vor plânge la cea mai mică provocare.

Să fie ceea ce-i iubirea: a fi atins, pentru a fi străpuns de acest izvor fără sfârșit.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Ieri am urmărit cum trei iepurași în grădina mea se hârjoneau după razele soarelui.

Un așa sentiment delicat m-a pătruns atunci.

Azi-dimineață am numărat doar doi.

Acum, în această seară, se dezlănțuie o furtună de vară.

Sfâșie frumusețea macilor mei.

Inima-mi sângerează să-i văd zdrobiți.

După cum spui, prietene, această tristețe n-are sfârșit.

Femeia îmbătrânită ca alchimist Sufletele uscate sunt cele mai înțelepte și cele mai bune – Heraclitus Zilele astea, îmi port tot mai des pălăria ascuțită și nu-mi pasă de acei tineri care m-ar batjocori.

Bine-ascunse, noaptea, îmi scriu simbolurile în cod, aud vocile strămoșilor șoptindu-mi în aer.

Pregătesc, pregătesc: încet-încet, mă implic în lucrarea de lumină a stelelor: proiectele, noutățile mă interesează tot mai puțin pe măsură ce mă atrag copiii lui Nyx. Și în timp, de asemenea, îmi voi aprinde un foc din crenguțe și din schelete din frunze.

Pur și simplu voi arde în nori de abur toată acea greutate prea mare să fie uitată care mă trage tot mai adânc în jos: pasiuni care mușcă adânc, izvor de suferințe vechi care îmi poluează sufletul cu zgomotul lor.

Nu voi mai fi legată de această mlaștină înțesată: găurită, inima mi-a ars, acum mă consum. Și, pe măsură ce lipiciul vechi se usucă-n praf, în zilele astea, găsesc că nu pot să ader la lucruri; rămasă fără subzistență, fără zeamă și carne, oasele ființei mele sunt goale.

Jupuită de nebunia mea, de mândria mea, de lacrimile mele, sunt redusă la sarea brută a cunoașterii.

Mă tem că din înțelepciune n-au rămas doar câteva boabe. Vezi, au fost suflate în aer.

(Silverbirch Press, august 2015) Abigail Elizabeth Ottley/ Abigail Wyatt este o poetesă din UK, publicată în volum și peste o sută de antologii de poezie, premiată la festivaluri literare. Poate fi citită pe internet pe blogul personal.

Traducere și prezentare de Mariana ZAVATI GARDNER

211

TRADICERI

RAINER MARIA RILKE

în limba lui Eminescu de Dan Dănilă (MI-E SEARA CARTE ISCUSITĂ) Mi-e seara carte iscusită legată-n pluș strălucitor; îi deschid copca poleită cu mâna rece, fără zor.

Citesc o primă filă care cu-n ton știut mă va-ncânta, apoi pe-a doua, cu răbdare, și-a treia o visez deja.

doar una-s dintre gurile-mi deodat’, aceea ce dintâi a amuțit.

Sunt pauza dintre două sonuri care numai cu greu își află împăcare: căci tonul morții și-ar lua avânt – Dar când se-ngăduie, tremurătoare, în sumbrul interval – rămâne acel cânt.

(STINGE-MI LUMINA OCHILOR)

(A OAMENILOR VORBĂ MĂ-NGROZEȘTE) A oamenilor vorbă mă-ngrozește.

Atât de răspicat le spun pe toate: aceștia câini, acelea case sunt chemate, aici e început, acolo se sfârșește.

Mă tem de tâlcul lor, ironic joc mereu, știu toate, ce vor fi ori se-ntâmplară; nu-i munte, minunat să le mai pară, curtea le e vecină cu-a lui Dumnezeu.

Stinge-mi lumina ochilor – te pot vedea, ia-mi și auzul – tot te-aș auzi, chiar fără de picioare te-aș urma, și fără gură te-aș putea slăvi.

Brațele dacă-mi frângi, cu inima deschisă ca o mână te-aș cuprinde; oprește-mi inima – creierul va pulsa, iar creierul dacă mi l-ai aprinde, pe sângele meu cald eu te-aș purta.

(COACĂZE ROȘII DAU ÎN PÂRG DEJA)

Nu vă apropiați: le stau în apărare.

Cât mi-e de drag s-aud a lor cântare.

Când le atingeți, mute-s și uscate: voi îmi ucideți lucrurile toate...

Coacăze roșii dau în pârg deja, vechi margarete slab respiră-n strat: cine n-are averi, când vara a plecat, va aștepta mereu și nu le va avea.

(TRĂIESC ACUM, CÂND SECOLU-I PE DUCĂ) Trăiesc acum, când secolu-i pe ducă.

Simți marea filă adiind mereu, pe care-am scris-o Domnul, tu și eu și mâini străine o învârt și-apucă.

Simți strălucirea foii ce urmează, pe care totul încă se mai poate.

Tăcutele puteri o cercetează și se privesc în ochi, întunecate.

Cine nu poate-nchide al genelor șirag, încredințat acum că un noian de fețe în el așteaptă doar al serii prag ca să îi umple beznele răzlețe, acela s-a trecut, ca un moșneag.

Nimic nu i se mai întâmplă, nici o zi, căci toate-l mint și tot ce i se spune, Doamne, și Tu. Ești ca o piatră și zilnic îl tragi mai jos, înspre genune.

(CĂCI DOAMNE, MARILE ORAȘE SUNT)

(VIAȚA MEA NU-I CEASUL AVÂNTAT) Viața mea nu-i ceasul avântat în care vezi cum trec așa grăbit.

Sunt pom spre a mea zare așezat, 212

Căci Doamne, marile orașe sunt doar pierdere și dizolvare, ca fuga de pârjol e cel mai mare, și parte n-au de nici o alinare, BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRADUCERI

și curge timpul lor mărunt.

Acolo trăiesc oameni, rău și-amar, în camere adânci, cu teama trează, ca pruncii într-o turmă nu cutează, și-afară glia ta respiră și veghează, doar că, fiind, că sunt ei n-au habar.

Acolo cresc copii lângă pervazuri care mereu aceeași umbră le-adumbri, nu știu de flori ce cheamă pe islazuri, spre largul zilei, vânt, noroace și copii ei trebuie să fie, triști copii.

Fecioare înfloresc acolo, neștiute, tânjind spre al prunciei pașnic joc, dar tot ce le-a aprins, dispare iute, și tremurând, ele se-nchid la loc.

Iar în odăi ascunse sub perdele, zilele nașterii, atâtea resemnări, nopțile lungi, numai suspine grele și anii reci de mute renunțări. În beznă-s paturile morții pregătite iar dorul înspre ele-i tot mai mare și mor prelung, mor ca înlănțuite, și se sfârșesc ca niște cerșetoare.

TOAMNA Cad frunzele, cad ca din depărtare, de parcă vestejesc grădini în ceruri, cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

Iar nopțile, cum cade greu pământul din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toți cădem. Și mâna asta, iată.

Căderea, vezi, e-n toți și în oricine, Și totuși, este UNUL care ține nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

(CĂCI NOI SUNTEM DOAR COAJĂ, FRUNZE RARE) Căci noi suntem doar coajă, frunze rare.

Moartea cea mare, ce-i în fiecare, ea este fructul, e al firii miez.

nubile, spaima și-o împărtășesc femeilor, doar ele îi știu leac.

De dragul lui rămâne ce-ai privit, chiar de s-a scurs demult, nemuritor, – și-oricine a clădit și-nchipuit, pentru-acest fruct, o lume-a devenit și-a înghețat și s-a topit, și înspre el s-a-ntors, strălucitor. În el s-a adunat căldura toată din inimă și creier, alb pojar: dar îngerii tăi trec în stoluri roată și toate fructele, necoapte le apar.

PANTERA Jardin des Plantes, Paris Privirea ei, prin bare perindate, nimic nu mai reține, atât a obosit.

Par gratii mii și mii, iar după toate, întreaga lume parcă a pierit.

Mlădiul mers, pășirea ce-arcuiește, în cercurile tot mai mici rotită, e ca un dans de forță ce-ocolește un centru cu voința amorțită.

Vălul pupilei uneori tresare, neauzit. Străbate un chip deodată a trupului tăcere încordată și în adâncul inimii dispare.

CINA CEA DE TAINĂ Se-adună-n jur, uimiți și tulburați, iar el, un înțelept închis în sine, se duce dintre-ai lui și dintre frați, și-i ocolește ca-n plutiri străine.

Vechea însingurare-l copleșea, cea care fapte adânci l-a învățat; printre măslini, el iar se va plimba, când cei ce îl iubesc l-au lepădat.

La cina cea din urmă îi chemase și (ca un foc de armă ce gonește stolul din holdă), cu-n cuvânt le alungase mâinile de pe pâini; fără un țel zburară peste masă în rotire, fricoase, căutând scăpare. Însă El e peste tot, precum o asfințire.

Doar pentru el copile-nmuguresc și ca un pom dintr-o lăută cresc; băieți, de dragul lui bărbați se fac;

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

213

TRADICERI

Menachem M. FALEK

MĂCELAR DE CUVINTE (III) Uniforme Armele Dumnezeilor din toate religiile Enormi și puternici sunteți Și doar puțini elitiști pot număra Numărul lor real.

Armele tuturor prim-miniștrilor Mari sunt și împrăștiați în fiecare autoritate Până la venirea noilor alegeri.

Armiile generalilor sunt masive Arme și uniforme și picături de sânge Și multe, multe comenzi.

Trupele de câmp Sunt pregătite la orice luptă care va începe Fără un nou avertisment.

Trupele iubitorilor plutesc Echipate cu accesoriile festive Potrivite la orice surpriză Și fiecare răspuns e pregătit la nevoie Doar la așteptarea unui clipit de ochi Așteptare la un sunet adânc și cuceritor Un miros ales atent.

Trupele singurilor trec tăcând Parade măsurate în linii curbe Și tot la câteva minute Li se alătură noi cadeți.

Acestea jură credința la steagul libertății Și la insigna loialității.

Apoi poartă insigna cu blestemata libertate. Încet, încet rândurile se transformă în clase Clasele în companii Companiile în batalioane Batalioanele în divizii Și diferența de grade între soldatul simplu Și colonel Se creează numai datorită luptelor Ce fiecare le-a terminat trăind Numărul rănilor sângeroase și al membrelor tăiate Numărul cicatricilor rămase în suflet.

Sergenții care însoțesc soldații Deschid tărgi să poarte răniții proaspeți Și tot la câțiva metrii apar stații de vindecare Pline cu psihologi Care au găsit acum un scop în viață Și pot fugi de propria singurătate.

214

Imense și mari trupe de singuri Continuă pe drum Fără sprijinul unui partid Fără ajutorul miniștrilor Fără o pregătire de la copilărie până la scadență Fiecare pentru el, cu el însuși, Aplecat, cu o coroană artificială neagră pe cap Până la sfârșitul orizontului Până la vârful muntelui suferinței Și cine știe ce-l așteaptă acolo.

Adevărul meu Adevărul meu e uite-acolo, jos Între cuvânt Și începutul datoriei Între coasta Care s-a desprins bucuroasă din mine și din cei doi imitatori ai mei Adevărul meu a abandonat filacterele Și e gelos Pe aceia pe care-i consolează Trecând granițe fără să vadă semafoarele Trecând străzi Pavate cu pietrele Ierusalimului Cu vise cu care e ușor sau greu să fii de acord Sfâșiind trecutul Cusând plin de speranță la petice. Și adevărul meu Este scărpinatul, este urcuș sisific Înspre necunoscut Înspre căutare Întru încuviințare În lumina stins-a unei lumânări Ca să aluneci apoi de cealaltă parte a cerii.

Pe una din pietrele Ierusalimului, o iluzie a momentului Adevărul meu Pe care-l voi găsi peste ani Tot privind de sus Și aceea fiind o iluzie a Adevărului.

O mână de fasole și mazăre Țiganca ține mâna întinsă Să primească câteva boabe de fasole Și dacă s-o putea BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

TRADUCERI

Și trei de mazăre.

Poartă o cămașă încropită din petice Pe sub ea altă rochie, Bijuterii de argint ieftine Și-un ton de jeluială Au fost de-ajuns.

Trei prunci, Care n-au nici trei ani, zicea ea, Le trebuie mâncare Și lapte, Și vacile, nu mai au nimic în uger, Nici vacile vecinilor nu mai au.

Ovreica ședea în căscioara ei Din margine de oraș Alegea fasoalele și mazărea de teci, Întinse mâna să-i dea țigăncii Boabele cerute. Îi mai dădu încă și o sticlă cu lapte.

Apoi și-a scos șorțul.

A-nchis ușa-n urma ei Și s-a dus la piață Să cumpere fasole și mazăre Să aibă ce găti la sfârșitul săptămânii Pentru singurul ei copil.

Spera ca țiganca n-o să-i intre în casă pe furiș Ca apoi să i se lipească de mâini vreo sculă veche Sau vreun pled de copil Sau vreo rochie cu care să-și poată da gata țiganul Care mâna calul costeliv de la o căruță.

Spera că țiganca n-o să-i fure băiatului ei tabla și piesele de șah Cu o zi înaintea campionatului școlar.

Sarcină

Cearșaf transpirat și memoria unui spate al Partenerului întors în cealaltă direcție La sfârșitul actului, în drum spre vise Și o nouă încercare, mâine. Și viitorul tău crește în fiecare zi Îmbracă chip și caracter.

Greu e să vă despărțiți, Doar sunteți împreună la fericire și ură Pentru totdeauna.

Dar mâinile mele rămân pe foaie Aceeași mărime, poate încă o pată de cafea Încă o privire prin ochii unui străin La pagina aleasă Închiderea cărții și punerea pe raftul ei Pe somnul dulce al uitării Și cine știe dacă se va trezi.

Da Sarcina ta naște carne și sânge Sarcina mea numai cuvinte A ta va crește să aducă altă sarcină A mea se mulțumește cu puține amintiri Și atunci se evaporă în neant.

Pâinea poetului Și acum să se joace copiii în fața noastră, Într-o grădină frumoasă în centru Pragăi Și unul după altul se vor urca: Un artist cu diplomă Poet cunoscut Și delegații multor limbi Unul după altul Vor spune sunetul țărilor lor Cu accent exact În fața ascultătorilor politicoși Care au venit să privească circul Și nu înțeleg Că aici se vînd sufletele celor ce scriu Celor ce plătesc maximum.

Sarcina ta naște carne și sânge, Sarcina mea numai cuvinte.

Tu poți mai târziu să te desparți de kilogramele inutile La mine tensiunea se urcă cu fiecare pahar de cafea Amar și puternic.

Mărfuri

Doar sarcina ta aduce viață Râs și plâns Dar urmele lăsate de faptele mele sunt amintiri Cicatrice de ieri, alaltăieri, dinainte cu un an.

Aburii lui își fluierau cântecul de la distanță Voind să acopere trupul nostru obosit.

Și totuși nu sunt de acord să renunț La născutul coșmarelor unui creier Așa cum tu nu ai fi vrut să trăiești Fără rezultatele minutelor de fericire BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Te-am cumpărat Și tu m-ai cumpărat pe mine Iar amândoi am cumpărat un fier de călcat.

Fierul de călcat încerca să netezească Zbârciturile anilor noștri.

Am rămas Numai cu certificatul de garanție. În traducerea autorului 215

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana PODARU

INOROGUL EKORN Cecile își pregătește ghiozdanul pentru noul an școlar, vara și-a petrecut-o alături de sora ei în cele mai frumoase împrejurări. Adelle este sora și prietena ei, dar cel mai bun prieten este un inorog alb primit de la mama ei când avea un anișor, de atunci nu s-a despărțit de el nicio clipă. Printre rechizitele școlare îndeasă cu grijă unicornul și pleacă spre școală însoțită de grijulia ei mamă. Totul decurge normal în curtea școlii unde printre copii se zărește o fetiță specială cu părul blond legat în două codițe împodobite cu fundițe, cu uniforma îngrijită, veselă, ce ține în brațe un buchet imens de flori. Adelle tocmai părăsise curtea urmându-și colegii în clasă. Cecile era în primul an de școală, aștepta cu emoție să-și întâlnească colegii și învățătoarea de care auzise că este ca o zână.

Timpul s-a scurs, Cecile este preluată de o doamnă înaltă, drăguță cu un zâmbet larg: - Mă numesc Mariane, tu trebuie să fii Cecile, am auzit multe despre tine, de azi înainte o să fiu învățătoarea ta, hai cu mine să-ți cunoști colegii de clasă...

Cecile o urmează privindu-și mama ce o încuraja din urmă cu privirea temătoare.

- Revin după cursuri, draga mea, ai încredere în Mariane! a strigat mama ei cu lacrimi în ochi privind cum se închide ușa în urma fetiței.

O altă lume se deschide în fața ei, Cecile pășește cu încredere alături de Mariane în clasa plină de copiii gălăgioși. Totul se petrece cu repeziciune, se fac prezentările, toți par copii de treabă, numai unul este mai neliniștit, se tot fâțâie în bancă, mâzgâlește, vorbește neîntrebat și culmea este așezat în prima banca cu Cecile.

- Mă numesc Joseph, de ce ai codițele alea ciudate?... cum te cheamă? îi șoptește la ureche Ceciliei care-l ignoră, privind la doamna învățătoare care se căznea să le explice ceva. Joseph simțindu-se ignorat trage cu ochiul la lucrurile fetiței și-i sustrage inorogul de pluș. Cecile nu observă, fiind cu ochii cercetători în paginile cărților primite. Un clinchet de clopoțel anunță pauza și copiii se ridică din bănci alergând pe coridoare. Joseph leagă cureaua pantalonilor de gâtul căluțului și-l trage printre bănci strigând: - Diii! cal înaripat cu corn în frunte, aleargă... sau zboară, fă ceva, ar trebui să fii fantastic... căluțul se lovește de marginile băncilor împrăștiind în jur o lumină ciudată. Cecile se ridică și se îndreaptă să-și recupereze unicornul, dar Joseph îl înșfacă și-l aruncă pe fereastră sub ochii îngroziți ai Ceciliei.

- Uite, l-ai omorât, de ce ești așa crud? Ekorn era 216

prietenul meu... spuse Cecile lăcrimând.

- Ești proastă?... este doar o jucărie de pluș, răspunse Joseph cu un aer de superioritate.

- Este un inorog, un animal mitologic, magic, cum ai putut să faci asta?

- Nu există inorogi, ha-ha, cine ți-a spus prostia asta?... spuse Joseph printre dinții captivi în aparatul dentar.

Cecile privește din nou pe fereastră și observă că inorogul dispăruse, era contrariată, furioasă, dorea să plece acasă. Mama ei o găsește în bancă plângând și, în timp ce o mângâie pe cap, Joseph se apropie și strigă cu obrăznicie: - Sunteți mama ei?... spuneți-i că nu există unicorni!... apoi se îndepărtează răzând zgomotos.

Mariane încearcă să o lniștească pe Cecile și o încredințează mamei. Cecile se urcă în mașină și plânge până acasă cu fața acoperită în palme.

Acasă, toată familia încearcă să o liniștească, Adelle îi desenează un unicorn alb, dar tristețea Ceciliei rămâne cantonată în ochii ei cristalini.

Zilele trec și prietenul Ceciliei nu mai apare, ea adoarme mereu cu mâna la piept ca și cum l-ar strânge în brațe. Într-o recreație Joseph dispare printre oameni și este de negăsit, toată școala este în alertă, numai Cecile urmează calea pe care știa că Joseph o străbătea zi de zi. În fiecare zi îl urmărea crezând că i-a furat inorogul. Dar de această dată Joseph intrase în curtea unei bătrâne doamne ce dormea pe un fotoliu și s-a strecurat în casă. Cecile s-a strecurat și ea întâmpinată de un câine fioros. O ia la goană și acasă-i povestește Adellei ce s-a întâmplat.

- Poate l-a mâncat câinele, mergem mâine să vedem, ești sigură că acolo a sechestrat unicornul?

- Da, cred că da, dar aș vrea să fie teafăr chiar dacă este un băiat obraznic și nu crede-n puterea unicornilor.

A doua zi s-au strecurat în casa bătrânei și au urcat scările în podul casei, acolo duceau urmele pașilor lui Joseph, în mijlocul casei era o oglindă ovală, părea că este luciul unui lac în care valuri ușoare se unduiau, fetele au atins oglinda cu degetele și au fost înghițite de ea, au trecut într-o lume fermecată în care fluturii aveau aripi uriașe de culori strălucitoare, animalele vorbeau, păsările ciripeau pe ramuri de flori de o frumusețe rară, fetițele au urmat cărăruia apărută în față, fiind atrase de sunetul unei melodii magice aproape de un izvor lângă care păștea o ființă fantastică... avea corp și cap de cal, un corn ca o baghetă magică în BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

frunte. picioare de cerb și coada de leu. Avea o culoare albă strălucitoare ce răspândea o lumină puternică în jur. Era de o frumusețe nepământeană: - Ekorn, el este a șoptit Cecile cu ochii cât doi melci uriași... hai să-l întâmpinăm!

- Nu, o să-l sperii, stai să vedem ce face, unicornii sunt singuratici, o să dispară dacă mergem la el.

- Este prietenul meu, haide!... Cecile o trage de mână pe Adelle și cu pași mărunți, pâș-pâș, în vârful picioarelor ajung în dreptul inorogului, acesta-și ridică capul și o privește pe Cecile cu drag, nechezând ușor... Cecile îi mângâie coama și-l sărută ușor pe frunte, apoi îl ia de căpăstru și calul se apleacă să fie încălecat. Fetele se urcă pe cal și dintr-o dată două aripi mari se deschid și inorogul zboară printre fluturi, fetele râd cu părul în vânt privind minunățiile din jur, totul părea de poveste, frunzele șopteau, vântul avea un sunet magic, nimic nu părea omenesc, era așa de frumos în jur, veverițe, iepuri se strecurau printre pomi, alergau și țopăiau în jurul lor, păsările-și croiau drum printre nori iar fluturii se opreau pe rochițele lor și în palmă... minute în șir au dansat deasupra pomilor înfloriți. Apoi Ekorn s-a îndreptat spre o pădure întunecată, fetele s-au speriat, în mijlocul pădurii era un castel părăsit, păzit de doi leoparzi. Ekorn s-a apropiat și când leoparzii au sărit spre ei Ekorn a întins cornul și i-a transformat în statui de piatră, apoi a smuls lacătul cu dinții și a lovit cu piciorul în ușă. Aceasta sa deschis și a apărut o femeie cu cinci picioare, cu părul de foc din gura căreia ieșeau lighioane de tot felul care se pierdeau ca niște umbre prin pereții castelului scoțând zgomote ciudate.

- Ce cauți în casa mea?... spuse către Ekorn cu un glas ca un tunet...

- Ai furat un copil, vreau să-l duc acasă, răspunse Ekorn.

- Te-am iubit, nu ai vrut să-mi dăruiești fii, l-am

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

luat pe Joseph, o să-l fac semizeu, o să devină copilul meu.

- Nu poți să faci asta Radha, știi că nu ești zeiță, ai fost blestemată, ai părăsit împărăția noastră, te-ai răzvrătit, lasă-l pe Joseph să plece, puterile tale sunt limitate. Radha nu ascultă de Ekon și trimite flăcări spre ei și lighioane, dar acestea-și pierd puterile și se pierd în umbre ce aleargă de colo până colo fără o țintă anume, scoțând zgomote infernale. Joseph este găsit de fete închis într-o celulă de piatră, se strecoară fără teamă printre umbre și-l aduc în simțiri, scuturându-l de guler.

- Scoală-te, trebuie să plecăm, ai fost răpit de o ființă blestemată... spuse Cecile - Unde sunt? cum am ajuns aici?... cred că am un coșmar... șoptește Joseph frecându-se la ochi.

Ekorn nu pierde vremea și sfărâmă zăbrelele făcând un mic gest cu acel corn magic din frunte, copiii se urcă pe spinarea lui și el zboară printre umbre, părăsind castelul și pe Radha cea blestemată ce rămâne să-și ispășească pedeapsa în mormântul ei de piatră ca un castel. 1000 de ani trebuia să locuiască singură printre umbre și lighioane, fără iubire și fără lumină.

Joseph este vrăjit de magia zborului și de frumusețea din jur. Ajung împreună în fața lacului și întinzânduși brațele sunt absorbiți de luciul apei, fiind împinși de o forță supranaturală în lumea reală, trezindu-se în fața oglinzii din podul bătrânei. Apoi s-au strecurat ușor afară și au făcut un pact: - Nu povestim nimănui despre Ekorn, este secretul nostru!... De atunci Joseph a înțeles că unicornii există, doar că ei nu pot fi văzuți din cauza răului ce domnește pe pământ, rău ce nu-i pot opri de a face lucruri magice, pentru că inorogii sunt asemeni îngerilor. Copiii s-au întors la casele lor, iar Ekorn cel de pluș a reapărut a doua zi în banca Ceciliei.

217

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

AMINTIRI DE LA BUCȘEȘTI La Bucșești la seceriș Într-un an, când eram la Bunica, era o vară minunată, cu mult soare, cu ploi scurte, grădinile erau pline de verdeață, pomii se rupeau de mere și de pere pădurețe, crengile perjilor se aplecau sub greutatea rodului bogat, grâul dăduse în copt, iar porumbul era mai înalt ca omul. A sosit timpul secerișului în lanul de grâu de pe bucata Mamei de la CODREȚ, care era arendat lui NECULAI VÂLCU, rudă cu Mama și care ne transporta cu căruța lui. Grâul era mare, cu spice bogate în boabe, se unduia ca o strună în bătaia vântului. Din loc în loc apăreau și câteva fire de scai și de neghină, pentru că pe atunci oamenii nu foloseau insecticide, ierbicide sau pesticide, iar ca îngrășământ foloseau numai bălegarul bine fermentat, pe care-l aduceau toamna la marginea ogorului, îl lăsau să putrezească bine, iar primăvara, înainte de arat, îl răspândeau pe ogor.

Era o recoltă bogată și MOȘ NECULAI VÂLCU nea invitat la prima zi de seceriș. Mama a fost de acord. Dimineață după ce ne-am spălat pe cerdacul de la bucătăria de iarnă unde noi dormeam, am mâncat ceva, am luat niște plăcinte făcute de Bunica cu o zi înainte, care surorilor mele și mie ne plăceau foarte mult, un „ȘIP” cu apă și am pornit spre marginea satului unde era ogorul. Țăranii mergeau și ei într-o direcție sau alta, după cum aveau și ei bucățile lor de pământ, fiecare cu o traistă și o seceră în mână. Am ajuns la ogor, mama era foarte bucuroasă pentru că avea să obțină o arendă bună în bani, cât și cel puțin un sac de grâu, pe care avea să-l transforme în făină pentru acasă la Bacău, împreună cu boabe de porumb, varză, fasole, ca și cu mere, pere pădurețe și câteva kilograme de MERE DOMNEȘTI din grădina Bunicii.

Când am ajuns și noi la ogor familia Moșului era deja adunată la marginea ogorului - casa lor se afla pe deal, cam la 200 metri distanță. Acolo era MOȘ NECULAI, cu cei doi fii și cu cele două fiice, mult mai mari ca noi, aveau peste 12-15 ani și tot acolo se aflau încă vreo doi oameni din sat, tocmiți ca să ajute la secerat. Lipsea MĂTUȘA, soția lui MOȘ NECULAI, care rămăsese acasă să pregătească mâncarea care urma să o aducă la prânz pe ogor. Toți aveau seceri ṣi niște vase cu apă de băut.

S-au aliniat la capătul ogorului, care avea cam 60 de metri lățime și care se întindea pe o distanță mare până la Păduricea ce începea în vale și care era tot a Mamei. După ce s-au închinat de trei ori au început secerișul. S-au pus să doboare paiele de grâu în smocuri cu ajutorul secerilor: un smoc era cât se putea cuprinde în palmă, iar cu cealaltă

218

mână căuta să taie firele de grâu cât mai aproape de pământ. Noi, copiii, aveam misiunea de a aduna smocurile respective și a le pune într-un anumit loc unde secerătorii le strângeau și făceau snopi, cu care, mai târziu, când se adunau destui făceau niște mici căpițe. Familia și oamenii angajați mergeau destul de repede iar Mama, care nu mai era obișnuită ca în tinerețe când se lua la întrecere cu secerătorii și era totdeauna în frunte, rămânea în urmă și apoi s-a oprit. Ceilalți își vedeau de treabă, noi ne continuam munca care nu ni se părea deloc grea. Din când în când mai apărea câte un șoarece de câmp ce căuta să scape prin fugă și să se ascundă într-o gaură făcută în pământ. Erau niște animale mici, cenușii, cu o codiță lungă, subțire, cu un botișor lunguieț, iar ochii erau două mărgele negre; erau foarte sprinteni și nu am reușit să prindem niciunul.

Se apropia ora prânzului, soarele ardea din ce în ce mai tare, secerătorii erau transpirați și se ștergeau pe frunte cu mâneca de la cămașă. Toți aveau pe cap pălării de paie confecționate de ei. După terminarea secerișului m-au învățat și pe mine cum să aleg firele de pai și cum să le împletesc. La început, primii centimetri au ieșit destul de neuniformi, apoi am progresat și banda împletită arăta foarte bine. Am reușit, în câteva zile, să fac câțiva metri de împletitură pe care Mătușa le-a tras la mașină și mi-a făcut o pălărie din pai de care eram foarte mândru.

Cum a sosit ora prânzului, secerătorii s-au oprit, se terminase cam o jumătate din lungimea ogorului, iar jumătatea cealaltă din lățimea lui avea să fie atacată în celelalte zile. După socotelile lor urmau să muncească cam o săptămână ca să termine tot secerișul. Ne-am așezat pe jos, am întins niște prosoape și am așteptat masa. Nu a trecut mult și Mătușa a sosit cu mâncarea, o ulcică destul de mare plină cu borș, cu „UDĂTURA” cum îi spuneau ei, apoi cu câteva cepe din grădină, cepe cam în formă de pară, brânză, mămăligă rece, străchini, linguri de lemn.

Fiecare și-a primit porția de UDĂTURĂ, lingura de lemn, ceapă, brânză și mămăligă rece, care le-au așternut pe ștergar. Și-au făcut semnul crucii, au zdrobit ceapa cu pumnul și luau o lingură de borș, muiau ceapa în sarea care era pe o hârtie, mușcau din ea, nu era o ceapă iute după cum am constatat după prima bucată, apoi mămăliga și brânza. Totul era foarte gustos și încet ne-am potolit foamea. La sfârșitul mesei, Mama a împărțit la toată lumea din plăcintele pe care le adusese de acasă de la Bunica și toată lumea era mulțumită.

Au mai stat în repaos câtva timp, după care au continuat secerișul; către seară s-a ajuns până la Pădurice, ceea ce eu nu crezusem posibil pentru că era o distanță destul BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

MEMORII

de mare și oboseala începea să-și spună cuvântul, așa că termenul de o săptămână mi se părea rezonabil. Mătușa a strâns ulcelele goale, străchinile, lingurile și am plecat împreună, dânsa spre casa ei, care era aproape, noi spre a Bunicii care era mult mai departe. Am ajuns destul de obosiți, am vrut să bem apă rece, dar Bunica ne-a oprit spunând că trebuie să mai așteptăm pentru că altfel, fiind înfierbântați și apa rece, puteam să ne îmbolnăvim. Ne-a invitat și dânsa la masă, am mai ciugulit ceva, apoi neam dus la culcare și am adormit buștean iar când Mama ne-a trezit pe cer se zăreau primele stele.

După ce s-a terminat de secerat, MOȘ NECULAI a venit la Bunica și a rugat-o să-i împrumute vânturătoarea pentru a separa boabele de paie. Nu exista treierătoare în sat, apoi suprafața era mică și atât treierătoarea cât și locomobila - care funcționa cu paie ce se ardeau și ajutau la producerea aburilor care puneau în mișcare batoza și care aveau nevoie de mult spațiu și de multe paie - erau folosite unde erau loturi mari de pământ. Aceste suprafețe le aveau, de obicei, boierii din zonă și sătenii superbogați. În zona dinspre PODURI și MOINEȘTI se obțineau cantități mari de grâu, iar pe vremea când tata era flăcău, erau puse în saci, apoi în căruțe și formau așa-numitele coloane de COTIGARI, ce cărau grâul până în Portul Galați, unde era încărcat în vapoare și șlepuri care plecau în diferite părți ale Europei.

După ce au terminat cu recoltatul, Familia VÂLCU a încărcat sacii în căruță, i-au cărat acasă, au plătit secerătorii, atât cu bani cât și cu grâu, iar Mama a primit sacul ei cu grâu și banii ce i se cuveneau au rămas la MOȘ NECULAI pentru a plăti dările la FISC. La TV, la ORA SATULUI privesc cu nostalgie imaginile cu mașinile ultramoderne de la puținele ferme mari existente acum și fac comparație cu munca țăranului român, care se bucura de bucata lui mică de pământ, de roadele pe care le culegea și care îl ajutau să-și ducă zilele pe un an întreg.

La călcat de struguri În anul acela, când am vizitat-o pe Bunica, vara a fost foarte călduroasă și strugurii s-au copt mai devreme.

MOȘ NECULAI VÂLCU avea o vie destul de mare în spatele casei, care era pe deal în CODREȚ. Via se întindea până în vale și, fiind însorită cea mai mare parte a zilei, a dat rod bogat în acel an.

A venit timpul culesului; el și toată familia, împreună cu vecinii cu care se ajutau reciproc în asemenea situații, s-au apucat de cules strugurii de diferite calități, majoritatea „PRODUCĂTORI”, pe care-i cărau cu niște coșuri mari - împletite din nuiele de salcie - în curtea casei, unde avea instalată o cadă mare cu o canea și un cep, unde răsturnau strugurii culeși. Alături era un fel de balie, unde fetele și flăcăii, care urmau să „calce strugurii”, se spălau bine pe picioare și, după ce se clăteau, treceau direct în cada mare fără a mai atinge pământul. Flăcăii aveau izmenele suflecate iar fetele își strânseseră fustele ca să nu BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

le ude în timpul călcatului strugurilor. După ce au intrat cu toții în cadă, care era umplută pe jumătate cu strugurii culeși, și-au făcut cruce de trei ori iar toți cei prezenți în jur au spus „Doamne ajută” și au început ritualul călcatului strugurilor. Mergeau în jur și călcau strugurii, care se sfărâmau și puneau în libertate zeama lor, care se scurgea prin canea într-un vas de unde stăpânul casei o lua cu o găleată și o punea într-un fel de cadă înaltă. Pe măsură ce se storceau se adăugau noi struguri și ceremonialul continua. În acest timp, un lăutar cânta la vioară, iar când se oprea, atât flăcăii cât și fetele cântau cântece vesele în legătură cu ceea ce făceau, urmând ca vinul ce va rezulta să fie de calitate și să-i bucure pe băutori.

Pe atunci nu foloseau teascuri ca acum. În timpul călcatului erau și faze hazlii. Când se întâmpla ca un jet de zeamă împreună cu boabe să sară și să ude fetele sus pe picioare, acestea scoteau sunete care stârneau râsul celor din jur, iar unii mai obraznici din cei ce asistau le întrebau dacă „baia a fost bună ?” iar ele se înroșeau și îi ocărau.

MOȘ NECULAI a luat apoi must într-o cană, l-a lăsat un timp să se limpezească, apoi ne-a servit, pe Mama și pe noi, care eram invitați de onoare la ceremonial. Am gustat, era dulce și ne-a plăcut. Apoi a repetat același lucru cu cei din jur, cei care cărau coșuri și cu alți copii și vecini, care erau prezenți. Am aflat apoi că acesta era obiceiul locului, că toți cei prezenți trebuiau să guste din primul must. Noi am mulțumit gazdelor pentru invitație și tratație, le-am urat spor la muncă și vin cât mai bun și am plecat acasă la Bunica.

Pentru cei rămași la muncă au urmat ore bune de lucru și apoi celelalte operații ce urmau să fie efectuate pentru că dura mult până când vinul ajungea gata de consumat la masă. Așa era atunci, fiecare își avea petecul lui de vie, își producea propriul vin, vin natural, nechimizat și care, băut cu măsură, nu producea dureri de cap!

Hora la Bucșești Am auzit, rătăcind prin sat, că Duminică era să fie horă la BUCȘEȘTI, așa că am rugat-o pe Mama să-mi dea voie să mă uit și eu pentru că nu avusesem ocazia până atunci.

A sosit Duminica, Mama ne-a spălat, ne-a îmbrăcat în haine de sărbătoare și am pornit spre Biserica din mijlocul satului pentru a lua parte la slujbă. BUCȘEȘTIUL avea două Biserici, una în mijlocul satului, unde MOȘ BIBIRE era dascăl și alta unde era cimitirul, spre marginea localității. Am intrat toți în Biserică, Mama, surorile mele și eu. Slujba începuse de mult. Femeile stăteau în stânga și erau îmbrăcate în haine de sărbătoare - după acestea puteai afla care erau nemăritate, măritate sau văduve - iar în dreapta stăteau bărbații. Câțiva dintre ei, ca și în sectorul femeilor, stăteau în strane sculptate unde era trecut și numele lor.

Erau oameni de seamă în sat care donaseră bani la ultima reparație a Bisericii. Unii chiar aveau numele scris deasupra ușii de la intrare.

219

MEMORII

Majoritatea bărbaților erau îmbrăcați în costum național, cămașă și ițari albi, opinci, iar la brâu fiecare avea un chimir din piele și după mărimea lui puteai să-ți dai seama care era mai bogat. Erau câțiva în straie nemțești: Secretarul Primăriei, Directorul Școlii, Moș Nicolae Bibire și încă vreo trei pe care nu-i cunoșteam. Preotul tocmai terminase de citit o Evanghelie și Moș Bibire, Dascălul, îi dădea replica, cu DOAMNE MILUIEȘTE. Avea un glas de răsuna Biserica. Mulți își făceau semnul crucii, iar unele femei, care au ascultat Evanghelia în genunchi, s-au ridicat. Noi ne-am dus în față și am sărutat icoana, iar apoi Mama cu surorile mele au trecut în partea stângă iar eu în partea dreaptă, unde eram singurul băiat din Biserică. S-a terminat slujba, lumea a început să plece, am ieșit și noi și am observat în fața Bisericii o mulțime de flăcăi și fete, toți îmbrăcați frumos de sărbătoare. Era un spațiu mare acolo, iar peste drum exista a doua băcănie cu cârciumă ținută tot de un evreu. În fața cârciumii erau așezate niște mese din lemn de brad, cu bănci și cu câteva scaune, ocupate de localnici, care se cinsteau deja, unii își beau țuica cu „ȚOIUL”, un pahar mic, îngust, care se mai numea și „CINZEACĂ”, iar alții aveau în față câte o ulcică plină cu vin, din care-și turnau în pahare. Toți erau bine dispuși, iar jupânul, un evreu cam de vreo 40-45 de ani, cu perciuni și cu un șorț în față, servea clienții cu ajutorul unui băietan, cred că era unul din copiii lui, pe când soția lui stătea în prăvălie unde vindea marfă, dacă se întâmpla ca cineva să treacă pragul.

Alături de camera cu produse de vânzare mai era o cameră mai mare, tot cu mese, scaune și bănci, unele mese mai lungi, altele numai pentru patru persoane. Se aflau deja câțiva clienți înăuntru dar cei mai mulți erau afară și apoi, fiind o zi de vară foarte frumoasă, stăteau și căscau gura la ceea ce urma să se petreacă și anume la „HORĂ”!

Ne-am oprit și noi acolo, Mama ne-a explicat că și în timpul tinereții ei se făceau HORE și lua și dânsa parte la ele. Acolo l-a cunoscut pe Tata, care venea câteodată în permisie la BUCȘEȘTI Duminica și, fiind în uniformă militară, totdeauna o invita la joc și ea era foarte încântată. În cele din urmă au sosit și lăutarii, vioristul, celebrul ENEA din BACĂU, un tip oacheș, foarte slab la față și la trup, cu o față lunguiață, cu plete mari ce-i atârnau la spate, îmbrăcat în haine nemțești și cu pantofi de lac, care erau însă plini de praf, cu cutia viorii la subțioară, însoțit de un COBZAR în costum național, ce avea în mână o cobză, un instrument caracteristic asemănător cu o balalaică, dar mult mai mare și cu o coadă îndoită, pe care erau strunele ce mergeau până la niște cuie cu care se acordau. Era meșterită din lemn de brad sau molid și păstra culoarea naturală a lemnului. COBZARUL era mai în vârstă decât ENEA. Ei mergeau din sat în sat, așa că la BUCȘEȘTI nu era HORĂ în Duminicile când dânșii cântau prin alte sate.

220

Au început să-și acordeze instrumentele, iar flăcăii și fetele așteptau nerăbdători începerea cântării și a jocului.

Unii dintre ei se țineau de mână, alții mai timizi se uitau cu jind la fete, iar alții mai rezervați păstrau o oarecare distanță. Afară de tineri erau și mulți dintre părinți, în special ale fetelor, iar „cumetrele” stăteau de vorbă, unele bârfind, pe când „bărbații” mai tineri „DUHĂNEAU” câte o țigară, iar cei mai bătrâni fumau chiar câte o pipă.

Au început lăutarii să cânte și încet, încet, flăcăi și fete s-au prins în HORĂ. La început era un ritm lent, de la HORĂ au trecut la SÂRBĂ și ritmul s-a accelerat, apoi au trecut la BRÂU, un joc mai lent, și tot așa alternau muzica și jocurile. Era o priveliște foarte frumoasă pentru noi, iar „cumetrele” aveau ce comenta, luând pe fiecare jucător în parte și caracterizându-l cu amănuntul! După un ciclu HORĂ, SÂRBĂ, BRÂU, Mama a luat pe surorile mele și au plecat spre casă, iar eu am rămas să mai privesc. Din când în când, lăutarii făceau câte o pauză, HORA se destrăma, tinerii se mai plimbau, doi câte doi, sau mai mulți, iar unii chiar singuri. Aceștia intrau în „gura cumetrelor” care-i tachinau, invitându-i să joace cu ele; ei se rușinau, roșeau în obraz pentru că nu erau în stare să-și găsească și ei o fată lângă care să joace. Cu timpul însă au îndrăznit și ei să intre în joc. În pauze, lăutarii își permiteau și ei un pahar de vin, oferit de dansatori, iar ENEA își fuma tacticos țigara. Avea niște dinți galbeni, ca o ceapă bine coaptă, unii apăreau chiar negri și, de multe ori, după ce începea să cânte, purta țigara neconsumată în colțul gurii. Era un lăutar vestit, care cunoștea multe cântece și care le cânta nu din obligație că era plătit ci din pasiune, cu mult suflet, uneori mi se părea că vioara plângea, altădată că râdea.

La terminarea HOREI, majoritatea erau obosiți de cât bătuseră pământul în timpul jocului, unii erau fericiți că și-au jucat fata aleasă, posibil, de cele mai multe ori, și viitoarea nevastă, iar mamele se bucurau de fericirea lor.

Se întâmpla ca unii chiar, cu toate că jucaseră lângă o fată, să plece opăriți, în râsul unora mai șugubeți, pentru că, la sfârșit, aceasta, în loc să meargă cu el, se ducea direct la părinți. După ce primeau banii cuveniți, lăutarii mai beau un pahar de vin și plecau din sat. Îmi amintesc și acum cu plăcere de cele văzute și trăite atunci. Mai târziu, când eram profesor, mă întâlneam cu fata lui ENEA, o domnișoară oacheșă, îmbrăcată frumos, la magazinul ALIMENTARA din fața Gării din BACĂU. Am făcut cunoștință cu ea și i-am povestit despre tatăl ei, cu ocazia HOREI de la BUCȘEȘTI. Mi-a spus că el decedase datorită unei boli grave. Ei aveau casă pe BOGDAN VOEVOD lângă de Gară, care există și acum, o clădire lungă cu câteva odăi și o curte mică în față.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Liuba Liubastra BOTEZATU

poheme zbor întors omul din cerc își încercă evadările pe degete pe ani, pe ore. dar ce-i un an și ce-i o oră în inima cercului? încercuită în om, o pasăre renunțase demult ori, poate, de ieri sau de-o clipă să mai încerce desprinderea... și se făcură zbor, și se făcură lut... în cer și pe pământ un om, o pasăre, un zbor se înălțau întors în tină înlănțuindu-se în cerc atât. diagramă morțile toate ți se perindă aievea paiațe de bulevard în carnea memoriei trezindu-te printre coșmaruri bătute de friguri și-ți spui că-i doar toamna ori poate că filmul acela istoric în care te-ai recunoscut personaj derizoriu în rol principal... de unde să știi? sunt semne și semne mințind chiar din tine, din ultima carte citită, din pielea ta înflorind de la naștere... și focul vâltorii din care nu poți ieși. și apoi... tăcere e o muzică în tăcerea aceasta un cânt în fiecare celulă respirație bătaie de cord... auzi ceasul ticăind? între secunde poartă pe brațe un cânt... viețile cântă în spațiu și timp în Sine-tăcere lumi adunând...

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ce-i sunet, din zgomote vine numai tăcând te înalți și te-apropii de tine... încrucișare avea ochii aceia senini de cristal întâlnindu-se cu sticla opacă de pe retina mea pericol iminent pentru diamantul pe care-l țineam cu înverșunare ascuns de scânteierile-i mocnite în apă și foc să nu-mi rămân fără fărâma de mine... ding-dong! și o dorință de nedescris să mă dărui ofrandă spre moartea mea încă vie nemuririi din ei întomnare umbrele pământului se deșiră spasmodic desfrunzindu-ne toamne în inima nopții frig tot mai frig dinspre nori și în noi arhipelaguri - șiraguri se desprind cum stafii în roșu și negru... risipă de verde, de umed, de tunet, de vânt dintr-o dată... pe rând, rând pe rând pentru-o biată frunză arzând ruginie... avânt cât avânt pentr-un timp de netimp stingându-se tâmp și n-o să mai fie... era acolo de la facere când mi s-a deschis pe cărarea aceea s-au bătătorit pași dar florile și fluturii din cale îmi surâdeau doar mie căci numai cu privirea mea puteam să-i mângâi picioarele nu ni s-au scăldat în același mușuroi cu furnici și nu am călcat aceleași cozi de șopârle știi? când mi se pleacă ramuri peste frunte 221

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUR

adumbrindu-mi zarea eu pot să merg pe aer și plângând să râd Bocet mării Cântă-mă, mare, cum îți cânți valul, cum piatra își cântă rotunjită amarul, și adu-mi din sânu-ți seninul cum scoica-și preschimbă veninul în țărm nisipos...

Cântă-mă, mare, din fir de sare și fă-mă lucioasă cum perla în soare, și fă-mă cum zborul pe ceru-ți albastru, alungă-mi suspinul și lunga-mi tristețe, și umple-mă, tu, de tinerețe, lumină și viață, cum apele tale revarsă din tine spre dimineață...

Cântă-mă, mare, cum te cânți pe tine, din zbucium și jale, și din suspine, și fă-mă nor, și fă-mă stea, ca pe-un ulcior, umple-mă, tu, cu dragostea ta... sonet din Ochi în ochiul meu răsfrânt din ochiul meu nu cerul îți surâde nici marea plânge verde - azuriu, din ochiul meu pătat în cafeniu un univers cu stele se deschide... prin ochiul meu poeme se pogoară din vechi filosofii și crezuri noi, și nu pentru c-aș fi vreun neam de soi, ci pentru c-am făcut din Ochi o scară... un coridor de gânduri și cuvinte între ce-mi sunt aici și sunt acolo, imagini vii din sfere 'nalte, sfinte de din acum, de-apoi și de dincolo, cântând spre readucere aminte cum zeilor olimpieni, Apollo... coșmarul celor 800 de caturi I. urme de foc, sânge, lovituri sub centură, pumni și figuri de karate pe zgură.

222

II. eu - la pământ, tu - stăpân peste zare; ești terminat, mă ridic și-ți pun sare...

III. urme de glod pe pereții din peșteră, aripile îți sângerează negre din încheieturi cu munițiile pe sfârșite... te zbați violent să ieși din strânsoare, te rupi de arenă și fugi, drumurile nu-ți sunt oprite...

IV. mor lent și spasmodic sub ochiul tău deloc orb. aer... dați-mi o gură de cer să-mi pot sfârși lupta în colb, daemonul acesta al lui Dumnezeu mă ucide cât îl absorb...

V. priviți-l, revine înarmat până-n dinți să se bată cu o biată inimă de leu ascunsă în sânul de trestie, un plod de grădiniță cu vise de bestie.

VI. copil... copil fără minte, neștiind cu cine se luase la trântă... și el? de ce n-o omoară? ce-așteaptă? minune? să zboare? să vină cocoare? nu zboară... face tumbe prin aer, nu zbor, nici urmă de aripi pe puișor. fumigene și nor și răni care dor și puroiază.

VII. demiurgul oftează, mai trimite o rază de poate... înc-o zi și o noapte VIII. veghează... se luminează?

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE

POEZII Fiului meu, Constantin COPILUL MEU, MAI SCUMP DECÂT IUBIREA Copilul meu, mai scump decât Iubirea, Mai scump decât candoarea, Ce-n zori încet pătrunde, În suflet, mă apasă, te caut și-mi răspunde De dincolo, din ceruri, O mie și-una unde: - Aici eu am plecat, să-mi aflu fericirea...

Offff, lacrima, din ochii, ce-s căsăpiți de plânset, Offff, fiul meu, cum să te pot găsi?

Acolo de departe, din cer, gemut de stele, La tine, eu pornesc, ca să te pot privi.

Copilul meu, cel drag, mai scump decât Iubirea, Iubirea ceea cruntă, cu tine-am cunoscut, Și te iubesc, mai tare, de mă răzbește vântul, În neagra despărțire, pe-un drum necunoscut.

ULTIMA POVESTE Amar de chihlimbar și de lumină, Această zi de-a pururea senină, Acest izvor îmbietor către vecie, Această pâine frământată ne învie...

Această zi, urmașă a celorlalte, Drumeață, dar statornică în toate, Această zi, grăbindu-și firul tors, E ultima poveste, citită cu folos...

ACOPERĂ-MI INIMA CU CRISTALELE INIMII TALE...

Acoperă-mi inima cu cristalele inimii tale, Tu, îngerul meu păzitor, Mi-e dor de tine și mi-e jale, Dacă, fără tine, într-o zi am să mor.

Acoperă-mi inima, cu faptele bune, Ce mi le-ai trimis să le păstrez, Dar să-mi îngădui, pe cele rele, Cu aripile tale să le-mbunez.

Tu, îngerul meu, stai alături puțin, Ce nedreptate e, dacă mă ocolești, Și mi se face inima-amar de pelin, Nedeslușindu-ți urarea că mă iubești.

Tu, îngerul meu, iartă-mi destinul BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Că te-am adus drept la mine din rai, Încercările toate ți-ascunseră chinul De-am să rămân fără tine, știai...

Tu, îngerul meu, ce probă subită A fost pentru noi viața și moartea, Mă condamn și sunt total nefericită – Numai tu poți să ierți nedreptatea.

Acoperă-mi inima cu cristalele inimii tale De dincolo de vecinicul tău strai, Mi se risipesc clipele printre vocale – De ce să nu plâng, când tot așa atunci erai?

CÂND SE VA DESCHIDE ALB PĂMĂNTUL...

Când se va deschide alb pământul Și cerurile în mormânt s-or arunca, Vor pluti în oameni, zeii, gândurile, Dar numai un om, Unul, le va vedea. Și acest om cu capul pe valuri, Din nori alizee pe trepte va sta – Pelerin, surmenat de ape, maluri, Grăind către ceruri, în hău va intra...

Apoi, se va sfinți obolul și carnea Lui, arsă în vasul plin de pământ, Răspândind gravitației – albă nea C-un miros de-abia cunoscut în vânt.

Lumina din el, ca mintea ce naște, Se va întinde prin stratul nervos – Alb, comparabil cu sfintele moaște, Ridica-va icoana, întâlnind pe Hristos.

Pretutindeni, nu va fi o altă putere, Cu simț de Duh Preacurat și dalb, Omul înviind, la ultima lui cădere, Din crini va lacrima, eter la prag...

Se vor deschide grotele, amforele Ochii oamenilor în Duh vor căuta Ziua când s-au înmormântat zilele Și cine era acest om, cum se numea...

ELEGIE Nu e adevărat, că ai plecat, Te caut prin lumina, care arde, La ora, când m-ai întrebat, 223

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUR

Ce o să fac, când totul cade, Când cade piatra, peste trup Și-o stea din cer nu se întoarce...

Nu-i adevăr, care să-ncalce Iubirea mea, care ți-am dat, Ca mamă, eu, te-am adorat, O, dragul meu, și bun băiat!

Plâng corbii, prinși în aer grav, Și flori pe rană-mi dormitează, Petalele cu rouă mă-ntristează, Nu e adevăr, dac-ai plecat, Ei, cei mișei, barbari, mi te-ai furat, Copilul meu nevinovat, Ei mi te-au luat, însingurat, Când ai părut, și trist, și supărat, Și soarelui o zi nu i-ai lăsat, În cale să-ți aducă noua rază...

Copilul meu, și cerul îngenunchează, De dor de tine, râurile scad, În apa lor, cu rugi, se consolează Toți îngerii cei buni, veniți la sfat, Că nu e adevăr, de ai plecat...

Te caut, prin saloanele de piatră, Să-ți umezesc gurița ta curată, Și-n treacăt, urma fie-mi pe aici, Când sufletu-mi la tine mi-l ridici; Nu e adevăr, acolo un-s-a zis, Că tu nu ești, copilul meu de vis, Secunda mea, cu lacrimi, implorând, Viața ta și drumul tău deschis.

E adevăr, de undeva îmi vii Și inima-mi ascunzi sub căpătâi, Și îmi alungi misterele pierdute, Nu poate fi târziu, e Domnul să ne ajute, La mine să revii, copilul meu curat, Tu, îngerașul mamei, al mamei scump băiat, Al mamei dor cuminte, al mamei Împărat.

Lacrimi pe față, rod nemuritor, Azi s-a întors vara... ce uluitor!

AU ÎNFLORIT MERII DIN ANUL TRECUT

Dar cea mai mare umbră, când mă găsi departe, Zelos, plângându-mi dorul, ce m-apucă de piept, A depășit tristețea și îmi dădu dreptate – Eram un Mare Dor, ce se lua cu-o carte,

Au înflorit merii din anul trecut – Azi, nu știu cum, au renăscut, Le este vară-n muguri, negreșit, De ce oare mă caut pe pământ?

Au înflorit merii, din altă lume, Și s-au oprit din înflorit anume...

Anume azi, ei iar au înflorit – Pesemne, radical au hotărât...

Au înflorit merii, ca altădată, Imaginar, stau răvășiți la poartă, Și unul câte unul dau lumină, În amintirea timpului, ce n-o să vină...

Un vis cu meri ai anului trecut M-a alinat și-n trup a dispărut: - Ce anotimp mă cheamă azi, Știți, merilor în floare, ce necaz?

Au înflorit și-n geamăt se aud Cum înfloresc din măr, ce l-am avut, 224

POVARA BUNĂTĂȚII De cine se împarte lumea? că Dumnezeu n-a împărțit-o, Nu i-a dat rău, nu i-a dat temeri, în lacrimi n-a împotmolit-o, Ci i-a făgăduit lumină, cunoaștere, Divinitate – Pe cine El a fericit nu umblă căutând păcate.

Cum Dumnezeu a împărțit lumea? Or, se admite Că ar fi vrut să vadă-n rău – Iubirea, ce se minte Că ar fi voit să-i pedepsească pe toți deodată, Să nu mai fie rău ori bine, într-o bucată.

Lumina Lui să radieze, oprind pe fiecare – A se pretinde așa ca El, om bun fără-ncetare, Și a pus tuturor pe umeri povara bunătății, Numai de cine este dusă, va ști-n ziua dreptății.

DORUL CA UN OM L-am întrebat pe al meu Dor, de rău nu-i pare Că sunt copil neascultător și zbenguit, De când m-am dus cu viața la plimbare, Și rău de mi-a părut, că-l las, nu am venit... Și l-am uitat când merii cad într-un tumult frumos, Pe pragul casei de unde m-am pornit, Și dorul cu fața de la mine s-a întors Și-a plâns în taină mare că eu l-am părăsit.

El mă chema din taina sa, veștedă, trecută, Pe lâng-a lui tristețe, din când în când, să merg, Părându-mi rău de mine, să nu mă dau bătută, C-așa, neîndoielnic, mă doare Doru-ntreg.

Și dorul ce-a crescut ...era un dor discret...

Pot să mi-l smulg din piept să nu mă înfrunte, Cântând pe nevăzute, ce dor mi-e și ușor, Dar omul cela mic va crește ca un munte, Umbrit numai de-un cântec, iubit de un alt Dor. CEASUL CE-A FOST PĂRĂSIT Iarba în om înverzește odată cu ceasul părăsit.

- Te-ntreabă, bărbate, bătrâne, copile, femeie, Cât de mult pe altcineva dincolo de ea ai iubit?

Pe mama, ori iarba ce-n tine toată a înverzit, Ceasul ce a fost părăsit, lacrima ce s-a ofilit?

Ori pe tatăl de ani istovit, cu plete de om omenit?

Ori pe soră, frate, bunei, pe cine mai mult ați iubit?

Că iarba, ce în voi a înverzit, pe ei i-a podidit...

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

COORDONATE REPERTORIALE LA TEATRUL DRAMATIC „ION D. SÎRBU” File din anul împlinirilor românești Recuperarea formulei realiste Aniversarea celor 70 de ani de teatru la Petroșani a fost marcată printr-un șir de evenimente de excepție desfășurate între 26 mai – 5 iunie 2018.

Actori, regizori, scenografi, oameni de teatru de prim rang ai scenei românești s-au întâlnit în cadrul regalului artistic oferit cu nobilă generozitate de echipa de organizatori, condusă de managerul instituției, actorul Cosmin Rădescu. Pe scena din Petroșani și-au început cariera o seamă de tineri entuziaști care au dus faima instituției departe, azi nume cu rezonanță națională în arta spectacolului. Printre ei Alice Barb, Magda Catone, Cezara Dafinescu, Emilia Popescu, Claudiu Bleonț, Marius Stănescu, Florin Plaur, Șerban Ionescu. Lor li s-a decernat titlul de Cetățean de onoare al municipiului din Vale (firește, pentru Șerban Ionescu post mortem). Patronul spiritual al teatrului, scriitorul Ion D. Sîrbu, născut la Petrila într-o familie de mineri, a fost omagiat prin două spectacole concepute și realizate de Ion Barbu: 50 de umbre ale lui Gary și Sîrbu de la A la Z. Magda Catone și Claudiu Bleonț au reînviat un moment de vârf din succesele incontestabile ale teatrului din anii `80, este vorba despre comedia spumoasă Un bărbat și mai multe femei de Leonid Zorin, alint pentru sufletul românului în anii totalitarismului.

Teatrele invitate au fost prezente cu montări fascinante ale prezentului din care n-au lipsit Visul unei nopți de vară (Teatrul „Aureliu Manea” Turda), El Amor (Opera Română Craiova), Elefantul din cameră Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova), Stage dogs (Teatrul Act București). Distinse vedete au onorat Gala Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” entuziasmând publicul și ridicând/sporind interesul acestuia pentru arta spectacolului. S-a putut observa cât de necesară este existența unui așezământ de cultură de asemenea anvergură într-un fost oraș minier și cât de necesară este educarea prin și pentru cultură. Au evoluat în fața spectatorilor, în spectacole reprezentative pentru stilul lor interpretativ Cezara Dafinescu, Emil Boroghină, Marcel Iureș, Florin Piersic jr., Ion Caramitru, Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Dan Puric. O sută de ani de Românie au făcut posibili BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

șaptezeci de ani de teatru profesionist în Valea Jiului! O performanță cinstită cum se cuvine în acest an al împlinirilor românești.

Radu Tudose (Ion)

O surpriză dintre cele semnificative din ultima vreme se dovedește a fi curajoasa întrupare scenică a dramei Glanetașului, desprinsă din filele celebrului roman țărănesc al lui Liviu Rebreanu Ion. Cutezanța creativă aparține reputatului regizor Marius Olteanu care țintește spre o abordare simplificată a subiectului, axată ex abrupto pe nucleul conflictual puternic, fulminant. Oricât ar părea de ușor de înfăptuit așa ceva, capcanete narative ale textului există și trebuie să conduci căruța dramatizării cu grijă ca ele să nu apară în cale pentru a îngreuna înaintarea. Și Marius Olteanu, care semnează dramatizarea, regia și muzica, avansează abil în subiect, realizând un decupaj de scene-cheie atât de convingător distribuite/ înlănțuite încât, dacă n-am ști nimic despre existența romanului, am accepta 225

ARTELE SPECTACOLULUI

montarea ca pe un construct autonom, desfășurat ca atare, impresionant în sine.

Reușita acestui spectacol petroșenean s-a dovedit benefică încă din ziua premierei (7 octombrie 2018), când au avut loc două reprezentații succesive. Prima a venit în întâmpinarea elevilor de liceu, servită ca lectură la cald, rezumativă și instructivă; a doua a primit aprecierea evidentă a unui public intens participativ, generos în aplauze, refractar în mare parte sofisticăriilor și prețiozităților de limbaj din zona gomoasă. Se pare că publicul din Petroșani preferă piese cu subiect clar din zona curentului realist, știe să guste din plin o dramă puternică din secolul trecut, corect și robust prezentată, iar dacă aceasta se întâmplă să fie românească, atunci cu atât mai bine.

Dar nu întâmplarea face ca ea să fie românească, ci alegerea vine din dorința de a marca anul aniversar al Marii Uniri cu un eveniment reprezentativ. Și nu s-a dorit a se înscrie orice sub acest frontispiciu. S-a ales un punct forte, o piesă de rezistență din repertoriul național: romanul Ion. E de domeniul evidenței că și din acest punct de vedere conducerea actuală a Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” în frunte cu managerul ei, tânărul actor Cosmin Rădescu, știe ce să ofere și face acest lucru cu sârg și înțelegere pentru orizontul de așteptare al publicului său. În acest an al aniversării Marii Uniri, Cosmin Rădescu a vrut să facă un spectacol puternic și curat românesc. Mai trebuie să ne îndoim că atunci când își propune ceva și reușește ?

226

Atât de apropiat, totuși, de litera originalului, în ciuda sintezei severe, Marius Oltean nu s-a opintit în a preciza că spectacolul său este după romanul Ion de Liviu Rebreanu. Ca atare e Rebreanu în crochiu accesibil din orice parte a receptării. Regizorul a operat dezinvolt, dar cinstit, a extras eseța epică și a turnat-o într-o materie teatrală funcțională, de un firesc discret, lipsit de ostentație, câștigând în fluență și sintetizare mai mult decât printr-o încărcătură barocă a scenei. Întrucât nu putem compara mere cu pere, filmul lui Mircea Mureșan din 1980 Blestemul pământului, blestemul iubirii îl las deoparte. Constructul lui Marius Oltean e cu totul altceva, are suavitatea unei orchestrări de mare finețe, cu rezonanțe grave, tragice în final.

Unitatea de concepție a proiectului e câștigată prin viziunea deliberat sărăcăcioasă, sintetică și întregită prin inserturile muzicale numai din Rapsodia lui Enescu, astfel încât sonurile aduse atât de aproape de trăirile personajelor leagă firesc scenele. Hora, undeva la marginea satului, sentimentele năvalnice ale tinerilor, apropierea furtunii, ploaia de resentimente, tunetul fatal al destinului.

Tot subiectul e „îmbrăcat” în aceste reverberații cu rol de tensionare a conflictului. Ca în baletul lui Constantin Rîpă Tânătul și moartea. Scenografia propusă de Wilhemina Kuron Bekesi accentuează simplitatea de ansamblu a discursului: panouri asimetrice de un gri pietrificat, cu o intrare deformată BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI

și ea, configurează un univers atins de pătimire; un car, un scaun țărănesc, trei scaune cu spătar, furci, coase, topoare (purtate de actori). Atmosfera e sugerată prin aceste elemente, unelte specifice, suficiente pentru a schița un mediu.

Promovarea unui actor se face începând de la afiș. Anunțat ca vedetă, înțelegem că Radu Tudose are capabilitățile necesare pentru a-l întruchipa pe Ion al Glanetașului. Într-adevăr, jocul lui e legat sistemic de interacționările cu celelalte personaje, cuprinde dimensiunea orgolios-tragică a personajului. Are forță și expresivitate în drumul trasat de regizor, un drum nou căruia îi dă încărcătura dramatică necesară. Ana creată de Amelia Toaxen e sfielnică și delicată cât trebuie, transmite sensibilitatea unei introvertite care motivează suicidul. Pitorească și „îmbibată” în culoare locală este Nicoleta Niculescu în Zenobia, mama lui Ion. Ușor confuz în creionarea personajului George (dificil de redat în dubla lui polaritate emoțională ca rival și soț) mi s-a părut Alexandru Cazan. Pedalând pe o singură direcție, aceea a iubirii necondiționate pentru Ion, Corina Vișinescu aduce culoarea unei îndrăgostite reticente. Prin statura sa impozantă și tonul vocii hotărâte, Ionuț Stoica pare bine ales pentru al interpreta pe Vasile Baciu, bogatul atins de avariție al satului. Rolul important al preotului în comunitatea sătească din acel timp (dar și de azi) este corect valorificată de Gheorghe Stoica în Preotul Belciug. Prima lui apariție, în casa învățătorului Titu Herdelea e amuzantă. Regizorul și-a permis un

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

moment de relaș punându-l să cânte romanțe. Mam întrebat, înainte de spectacol, cum va lega regizorul episodul Herdelea de lumea satului. Și răspunsul mi l-am dat singur. Aceeași simplitate domnește și aici, unde familiile aflate în litigiu vin să se înțeleagă. Titu Herdelea interpretat de Daniel Cergă, din cauza partiturii scurte, pare plat și obscur iar doamna Herdelea interpretată de Oana Liciu-Gogu, mai bărbată, omoară muște cu gazeta în mână. În economia spectacolului se vorbește și despre fiicele familie Herdelea. Te întrebi cum a fost posibil ca într-un spectacol de o oră și jumătate să intre și să se analizeze/ coaguleze atâta materie narativă. Aproape o minune!

Nu știu decât despre puține demersuri avute în vedere de teatrele din țară având ca scop aniversarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar printre acestea, proiectul cu Ion de Liviu Rebreanu de la Petroșani este, fără îndoială, unul dintre cele mai reușite. E un semn că destinele acestei instituții culturale din Vale a căzut pe mâini bune. ____________ Ion, după romanul lui Liviu Rebreanu, regia artistică și dramatizarea Marius Oltean, scenografia Wilhemina Kuron Bekesi, premieră 7 oct. 2018. Distribuția (în ordinea din imagine): Cornel Cergă (Titu Herdelea), Oana Liciu Gogu (Doamna Herdelea), Alexandru Cazan (George), Corina Vișinescu (Florica), Radu Tudose (Ion), Nicoleta Niculescu (Zenobia), Amelia Toaxen (Ana), Gheorghe Stoica (Preotul Belciug) și Ionuț Stoica (Vasile Baciu)

227

ISTORIE ȘI FILOSOFIA CULTURII

Ion HIRGHIDUȘ

Homer și civilizația geometrică Imaginea Europei de azi datorează încă destul de mult Greciei clasice, pentru că toate culturile europene conțin în ele același sâmbure, modelul greco-mediteranean care acționează până la suprafață, adică până în locurile vizibile. Nu este deloc o exagerare în această afirmație, dacă ne gândim că multe din elementele fundamentale ale culturii grecești sunt prezente până azi, că ele fac parte din viața noastră de zi cu zi, că noi gândim, indiferent de câte modificări s-au produs la nivelul mentalităților și gândirii în genere, încă aristotelic. Este firesc atunci ca și problema educației, a filosofiei educației în ansamblul ei, să se origineze în modelul menționat.

Educația este privită de Henri-Irénée Marrou ca o tehnică de inițiere a tinerei generații în valorile și procedeele care caracterizează o societate (în cazul de aici, societatea greacă). Inițierea aceasta avea un scop precis: integrarea indivizilor, care trebuia să aducă un folos societății, să o apere, să o ridice și să o cultive, pentru ca aceasta să devină mai puternică. Lumea greacă, după câte știm din istoria acesteia, este o lume extrem de diversă, care ar putea fi caracterizată dacă nu printr-un anumit egoism al cetății ca atare, atunci printr-un anumit orgoliu politic și cultural. Istoria Greciei este dramatică din acest punct de vedere, întrucât sfârșitul perioadei clasice, în urma cuceririi macedonene, a avut antecedente în disensiunile dintre Sparta și Atena. Divizarea politică, incapacitatea de unificare sau de alianță de o mai lungă durată, războaiele intestine nu pot însă să anuleze acel spirit grec, acea chemare destinală care este rădăcina principală a modernității europene. Chiar și războiul peloponesiac, după cum afirmă Nicolae Iorga, nu reprezintă un antagonism între sistemul militarist al Spartei și nevoia de libertate a Atenei, ci “două forme deosebite de libertate”61, chiar două moduri de a fi. Modul de a fi al Atenei se va impune ca mod absolut al culturii grecești, chiar dacă unele forme de militarism din Europa pot aminti de concepția spartană.

Pentru că istoria cetăților grecești implică numeroase discuții, chiar dacă aceasta este bine cunoscută, vom lua în considerare în primul rând aspectele educaționale ale acestei istorii, urmărind firul evenimentelor după lucrarea lui Marrou. Acesta afirmă că istoria educației antice “reflectă trecerea progresivă de la o cultură de nobili războinici la o cultură de scribi”62. De fapt este o trecere de la eroul războinic la eroul politic. Această afirmație ne-ar

putea determina să facem o comparație între Grecia și Orient, în deosebi cu Egiptul, dar de la bun început remarcăm o mare diferență: în societățile orientale educația era un mod de a parveni63, pedagogia fiind extrem de rudimentară, în timp ce în Grecia clasică scribii erau simplii secretari (γραμματείς). O altă diferență o remarcăm în evoluția educației și în implicațiile acesteia asupra societății ca atare, întrucât societatea greacă va fi mult influențată de forma și de conținutul educațional. Toate schimbările pozitive, toate cuceririle la nivel cultural și politic s-au datorat educației, care devine un instrument eficient al umanismului, în timp ce o educație închistată, ca cea a Spartei, condamnă cetatea care o practică să rămână în urmă, într-o situație rudimentară.

Werner Jaeger face afirmația următoare: “Toate popoarele care ating o anumită treaptă a evoluției au de la natură un instinct al educației. Educația este un principiu de care societatea umană se slujește pentru a-și conserva și propaga specificitatea ei materială și spirituală”64.

Observăm că pentru a putea vorbi de un sistem educațional este necesar ca societatea să fi atins o anumită treaptă de evoluție, o anumită conștiință de sine, întrucât educația este o problemă socială și nu una individuală. Ca problemă socială, educația se caracterizează prin următoarele aspecte: a) omul este un ζώον πολιτικόν, atribut întărit în primul rând de Aristotel; b) orice educație este o expresie vie a normelor sociale, felul în care acestea se impun; c) istoria educației este determinată de mutațiile produse în concepțiile despre valoare ale unei societăți: “… distrugerea și abolirea normelor produce incertitudine și oscilația educației, până la imposibilitatea ei totală. Acest stadiu se instalează deîndată ce tradiția a fost distrusă brutal sau a suferit un colaps interior”65 ; d) stabilitatea prea mare a sistemelor educative poate fi un indicator al unei anchiloze sociale, ceea ce înseamnă că educația vie este legată de o anumită dinamică a societății.

După Werner Jaeger, cultura, în sensul pe care i-l dăm noi azi, începe de la greci, întrucât ei aduc principii noi, diferite de cele ale popoarelor arhaice. Remarcăm la autorul menționat un anumit europocentrism, care nu este străin de un cerc elinocentric, echivalent cu άρχή (origine spirituală). Omul grec se formează prin educație (paideia), scopul educației fiind formarea omului superior.

Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti,1987, p. 73.

62 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997 ,vol. I., p. 15.

63 In Egipt, de exemplu, unii scribi au ajuns în funcţii înalte, cum este cea de vizir sau cleric din vârful ierarhiei. O descriere concisă

a situaţiei scribilor din Egiptul antic o realizează Ovidiu Drimba, în Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, vol. I, pp. 126-128.

64 Werner Jaeger, Paideia, vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 11.

65 Ibidem, p. 12.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

61

228

ISTORIE ȘI FILOSOFIA CULTURII

Pentru a deveni om trebuie să parcurgi, în concepția vechilor greci, trei etape: copilăria, maturitatea și bătrânețea66. În felul acest împlinirea biologică este dublată de cea culturală, în deplina armonie dintre Natură și Cultură.

Respectul pentru natură a dus la concepția că acei copii care se nasc diformi trebuie abandonați, fiind bine-cunoscută politica spartană în acest sens. Dar nu numai defectele fizice puteau duce la abandon, ci și alte cauze, cum era sărăcia sau pericolul ce-l reprezentau unii nou născuți pentru înmulțirea prea mult a populației. S-a întemeiat o întreagă mitologie a copiilor abandonați, unii dintre ei având norocul să fie găsiți și crescuți de către alte persoane decât părinții lor. Un astfel de noroc l-au avut Oedip și frumosul Paris, fiul lui Priam, rege al Troiei. Motivul acest va fi preluat mai târziu și de tradiția romană, întrucât Romulus și Remus, întemeietori ai Romei, au avut și ei aceeași soartă. Este posibil ca la baza abandonului unor copii să se afle nelegitimitatea acestora, ceea ce ar fi îngreunat problema moștenirii. De obicei nu era abandonat primul născut de sex masculin, întrucât el trebuia să reprezinte moștenitorul familiei. La nivelul sexelor, cele mai adesea abandonate erau fetele. Cel care-i salva pe copiii abandonați nu era obligat să-i înfieze, decât dacă voia să aibă un moștenitor. Salvatorul putea decide asupra stării de libertate sau de servitute. Fetele salvate erau de obicei transformate în prostituate. A deveni om, la vechii greci însemna un drum lung si sinuos. A deveni om nu era echivalent cu a deveni adult, întrucât împlinirea ca om se realiza în statutul de cetățean, de care puțini aveau parte. Pericle însuși a propus o lege în 451-450 î.Hr. prin care limita mult dreptul la cetățenie. Conform acestei legi numai copiii care proveneau din ambii părinți atenieni puteau să devină cetățeni, dacă nu interveneau alte impedimente. Aspectele complexe ale devenirii sociale, ceea ce înseamnă drumul spre a deveni om, sinuos și determinat de multe piedici care țineau în primul rând de mentalitățile timpului, sunt completate de ideea că trecerea de la natură la cultură se realizează la o anumită vârstă. Până la vârsta de 16 ani, omul, în devenire, nu se desprinde încă de natură, întrucât trecerea la cultură este posibilă doar în perioada adultă67.

Epoca lui Homer este văzută de François Chamoux ca o civilizație geometrică68, conform interpretării arheologice a ceramicii69 din secolele IX-VIII, care rezultă fenomenologic dintr-o dublă mișcare a grecilor, invazia doriană și migrația ioniană, ceea ce configurează împreună o mișcare etnică de mare complexitate. Epoca lui Homer se află sub semnul adoptării de către greci a alfabetului fenician, pe care l-au îmbunătățit prin notarea vocalelor,

probabil sub influența scrierii miceniene. Iliada și Odiseea, scrise în noul alfabet, redau un semn de unitate al lumii ioniene care era legată nostalgic de Atena. Întărirea poziției grecilor pe coastele vestice ale Asiei Mici ținea și de amintirea faptelor de arme ale aheilor în cucerirea Troiei, ceea ce a prefigurat colonizarea Anatoliei.

Homer este considerat inițiatorul educației clasice la greci, perioada homerică fiind comparată cu prefeudalitatea din Franța (de la epoca merovingiană până la anul 1000)70. Dominanta acestei perioade este cultura cavalerească, în tradiția că, la originea ei, cultura greacă a fost privilegiul unei aristocrații războinice. Homer va institui peste timp un cult homeric, întrucât Iliada și Odiseea au reprezentat multă vreme cărțile de căpătâi nu numai pentru greci, ci și pentru romani sau pentru cavalerii medievali. Educația și cultura reprezentau aceeași activitate și, ca urmare, pot fi descrise: a) jocurile sportive (pugilatul, aruncarea discului, tirul cu arcul, aruncarea suliței, lupta alergarea, înfruntarea cu lancea călare, cursa de care de luptă), muzica, dansul, cântatul din liră, concursuri de elocvență; b) o delicatețe a atitudinii față de femeie; c) educația lui Ahile este un prototip. Acest ultim aspect este redat de figura tipică de educator, care este Chiron, “prea înțeleptul centaur”71, cel de la care Ahile a învățat elemente de medicină72. Educația pe care Chiron i-o dă lui Ahile este una idealizată, întrucât eroul homeric trebuie să știe totul, de la sporturile cu specific militar până la chirurgie, muzică, farmacopee.

Se știe foarte bine că nu trebuie să confundăm perioada în care a trăit legendarul Homer (aprox. sec. VIII î.e.n.) și perioada homerică descrisă de Iliada și Odiseea.

Probabil că secolul vieții poetului grec păstra nostalgia unei perioade războinice legendare, plină de frumusețe și de învățăminte, dar, la rândul lui, acest secol are plinătatea lui, fiind reprezentat de evenimente excepționale, cum sunt: începutul marii colonizări (colonizarea Ioniei), răspândirea dialectelor grecești, dezvoltarea ceramicii geometrice, creșterea puterii Atenei, adoptarea scrierii alfabetice. Totuși secolul vieții lui Homer avea nevoie de un exemplu mai adânc, dintr-o epocă de glorie în care oamenii și zeii, deși pe paliere diferite, conviețuiau, în care eroii aveau mare trecere și erau prețuiți până la venerare.

Indiferent care este adevărul istoric legat de cele două epopei, dacă acestea au fost compuse în secolele IX-VIII î. e. n., dacă ele aparțin genialului Homer în întregime sau sunt rezultatul unei îndelungi gestații și inteligenței creatoare a mai multor autori, acestea reprezintă și azi un ine-

Jean-Pierre Vernant, Omul grec, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.

83.

67 Este interesantă diferenţa pe care o fac vechii greci între înhumarea şi incinerare. Numai adulţii erau incineraţi, în timp ce morţii de până la 16 ani erau înhumaţi, după cum arată Jean-Pierre Vernant. Am putea găsi în aceasta ideea că reîntoarcerea la natură este necesară şi posibilă doar până la vârsta maturităţii, în timp ce trecerea pragului adolescenţei duce inevitabil la o altă stare decât cea naturală.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

68

66

François Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, pp. 39-54.

69 Deşi ceramica geometrică este cunoscută în Corint, Argos, Beoţia, Rodos, Cipru, în Italia, cele mai evidente urme ale acesteia au fost descoperite în Attica.

70 Henri-Irénée Marrou, op. cit., p. 27 71 Homer, Iliada, XI, 832.

72 Homer, Iliada, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, vol. I, în traducerea lui G. Murnu, p. 229.

229

ISTORIE ȘI FILOSOFIA CULTURII

puizabil rezervor de mituri și de frumusețe nedisimulată73, pentru că în aceste cărți se află armonia unei lumi care constituie pentru noi, azi, temeiul prim ce determină orice nostalgie posibilă.

Educația homerică este caracterizată printr-un dublu conținut și o dublă distincție, pe care o găsim și la Platon: a) o tehnică, prin care copilul este pregătit și progresiv inițiat într-un anumit mod de viață, exprimat prin mânuirea armelor, sporturi, jocuri artă muzicală, artă oratorică; b) o etică, prin care este mai mult decât o morală obișnuită, conținând precepte, un anumit ideal de existență, realizarea unui tip ideal de om (un cavaler rafinat). De altfel, Platon îl consideră pe Homer adevăratul educator al Grecilor: “Așadar, Glaucon, - am spus – când întâlnești lăudători ai lui Homer, care pretind că acest poet a educat Grecia și că el este vrednic de luat în seamă pentru cine vrea să afle cum să orânduiască problemele omenești și cum să le învețe, care afirmă necesitatea de a-ți trăi întreaga viață potrivit acestui poet, trebuie să-i iubești și să-i admiri, socotindu-i buni cât se poate și trebuie încuviințat lui Homer că este cel mai poet dintre poeți și întâiul dintre făcătorii de tragedii”74. Cele de mai sus sunt cu adevărat laudative, ținând cont de atitudinea critică severă, pe care Platon o are la adresa poeților. Dar și de la Homer sunt acceptate ca folositoare pentru cetate doar imnurile către zei și elogiile la adresa celor buni. Citirea și interpretarea defectuoasă a Republicii a făcut ca Platon să fie greșit înțeles, după cum ne spune Constantin Noica75, fiind necesară o atenție mai mare în interpretarea acestui text.

Prin Iliada și Odiseea este creată o atmosferă etică, în care predomină eroii-soldați, chiar dacă nu lipsesc și femeile, bătrânii sau copiii76. Eroul-soldat reprezintă imaginea ideală, pentru că el este apărătorul patriei, al familiei, al demnității și al onoarei. Este explicabil de ce Ahile reprezintă idealul moral al cavalerului homeric, întrucât el este oglinda perfectă a iubirii de glorie, așa cum a fost transmisă aceasta peste veacuri. Imaginea lui Ahile va fi menținută vie și va modela mai târziu spiritul și trupul lui Alexandru Macedon. Acesta reprezintă un nou Ahile, de care grecii aveau nevoie mai mare decât oricând, atât pentru a pune ordine într-o lume dezmembrată, cât și pentru a răzbuna ofensa majoră adusă de perși. Se pare că destinul cultural și fizic al Greciei clasice este legat într-un mod logic și nu mistic de existența acestor doi mari bărbați, după cum spune și Hegel: “Lumea greacă începe – cum am amintit – cu Ahile și se termină cu Alexandru, și acești tineri nu ne oferă numai o foarte frumoasă intuiție

despre ei înșiși, ci ne dau în același timp o imagine perfect realizată a ființei grecești”77. În etica homerică, imaginea eroului simbolizat prin Ahile este predominantă, dar nu exhaustivă. Mai există și “vicleanul” Ulise, omul cu o mie de fețe (πολύτροπος άνήρ), dar căruia i se datorează, cucerirea Troiei, chiar dacă a fost taxat, într-un mod peiorativ, ca fiind un aventurier levantin. Trecând dincolo de aceste interpretări, într-o imagine culturală mai târzie, Ulise reprezintă mult mai mult decât un simplu aventurier, pentru că el dă sens nostos-ului, drumului deplin (și în-deplinit) cu dusul și întorsul luate în cadrul aceleiași măsuri. Sensurile Iliadei se împlinesc în Odiseea, iar etica homerică nu-și are înțelesurile decât prin sinteza dintre Ahile și Odiseu, care, împreună, esențializează o etică a onoarei. Sinteza aceasta se naște din diferență: în timp ce Ahile este mai aproape de zei, Ulise este omul prin excelență.

Etica homerică urmărește să atingă valoarea ideală, άρετή, echivalentă cu virtutea. Areté este, într-o accepție foarte generală, valoare în sensul cavaleresc al cuvântului, “ceea ce face din om un brav, un erou”78. Gloria eroului, care este, în cele din urmă, și gloria patriei sale, definește rolul educativ al poetului, fapt apreciat de Platon astfel: poetul “încununează cu glorie nenumăratele fapte de seamă ale celor de demult și astfel face educația posterității”79. Cât de mult contează această educație a posterității, pe care o datorăm scrierilor lui Homer putem să observăm din idealul etic al gestei medievale care nu e mult diferit de cel al antichității. Exemplul eroului și imitația acestuia, care caracterizează antichitatea, au suferit un transfer peste timp, cu conotații noi pe care chiar antichitatea le-a creat. Elementul creștin nu va altera, din acest punct de vedere, idealul etic, ci îi va crea noi posibilități de exprimare.

O analiză a celor două mari poeme homerice, poate scoate în evidență deosebiri frapante, dar și asemănări. Se admite în general că Iliada este un poem mai vechi decât Odiseea, între acestea existând diferență de construcție, dar și de complexitate culturală. În Iliada este redată principala preocupare a aristocrației, aceasta fiind războiul, unde toți eroii întrupează idealul eroic arhaic de arete.

Eroii provin din rândurile oamenilor de rang, având o permanentă dorință pentru luptă și victorie, acestea dând sensul vieții lor. Eroii Iliadei își apără onoarea pe câmpul de luptă, onoarea fiind mai presus decât viața. Aceasta va educa lumea greacă pentru mai târziu, pentru momentele de cumpănă, cum este cel al invaziei perșilor din prima jumătate a secolului V. Aristocrația Iliadei este, după cum arată Werner Jaeger, „o imagine fantastică ideală,

Pierre Lévêque, Aventura greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 144.

74 Platon, Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, p. 427; (X, 606 e).

75 Vezi Cuvântul prevenitor al lui Constantin Noica de la începutul lucrării menţionate în nota anterioară 76 André Bonnard, Civilizaţia greacă, vol. I., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 56.

77

73

230

Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 259 78 Henri – Irénée Marrou, op cit. p. 37.

79 Ibidem,p. 39; a se vedea şi Platon, Phaidros, în Opere, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 357, 245 a: “datorită chipului acestuia (poetului), nenumăratele fapte ale străbunilor capătă veşmântul frumuseţii şi luminează mintea şi sufletul urmaşilor”.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

ISTORIE ȘI FILOSOFIA CULTURII

creată cu ajutorul unor trăsături tradiționale din vechile legende eroice. Această imagine este total subordonată idealului care a determinat formarea unei tradiții: admirația supraumanei arete a eroilor epocii preistorice”80.

Spre deosebire de Iliada, Odiseea prezintă un tablou al unei aristocrații mai rafinate, cu descrieri ale vieții domestice, în care luptele eroice sunt rar menționate. Puternica dorință a lui Ulise de a se întoarce acasă, în Ithaca, indiferent de câte obstacole întâmpină, este determinată de familia care reprezintă o valoare fundamentală. Odiseea relevă o cultură aristocratică determinată de sedentarism, proprietatea asupra pământului și tradiție, ceea ce înseamnă un alt stil de viață decât cel descris în Iliada. Cu toate deosebirile dintre cele două poeme, deosebiri care sunt determinate și de diferența istorică, ambele acreditează ideea că educația este o proprietate a clasei superioare: „Educația, ca modelare a personalității umane prin sfaturi permanente și îndrumare spirituală, este o caracteristică tipică a aristocrației din toate epocile și a tuturor popoarelor. Numai această categorie socială impune exigențe omului, întregii sale persoane, întregii sale conduite, exigențe pe care acesta nu le poate îndeplini fără o cultivare conștientă și orientată a calităților sale de bază.

Simpla dezvoltare naturală – ca în cazul plantelor –, după obiceiul și moravurile străbune, era aici insuficientă. Poziția dominantă pe care o ocupă și renumele ei obligă aristocrația să își modeleze membrii încă de la o vârstă fragedă – când sunt maleabili –, conform nobilului ideal uman unanim acceptat în acest mediu”81. Pentru a atinge idealul educativ este necesară modelarea întregii personalități, concentrarea tuturor energiilor sociale și individuale spre acest țel care este καλός κάγαθός. Acest ideal educativ este mai complex în Odiseea, în care se preiau aprecierile pozitive asupra personalității virile a bărbatului, dar, totodată, sunt apreciate și calitățile intelectuale legate de inteligența creativă, de capacitatea de a realiza proiecte îndrăznețe, întreprinderi temerare, de a înfrunta primejdiile în confruntarea cu necunoscutul.

Cele două poeme homerice propun, prin excelență, idealuri educative pentru lumea bărbaților care este dominată de putere și violență. Dar educația lumii aristocratice a antichității nu putea exclude educația femeilor, grecii având un cult pentru frumusețe. Pentru femei frumusețea reprezintă adevărata arete, în fața căreia lumea bărbaților cedează în repetate rânduri. Este cazul Elenei care, prin frumusețea ei, reușește să-i transforme pe nobilii Troiei

din adversari în aliați. Grecii apreciau la femei, alături de frumusețe care era un dat natural, și alte calități cum sunt castitatea, chibzuința, bunul simț, seriozitatea, manierele elegante, capacitatea de a duce o conversație plăcută și utilă. Aprecierea pozitivă a femeii, chiar dacă aceasta nu avea direct drepturi politice, dă o notă aparte cavalerismului homeric și instituie o poziție socială destul de convenabilă. Femeia este respectată pentru că reprezintă morala și tradiția, influențând pozitiv comportamentul bărbatului. Femeia apare ca un călăuzitor spiritual, ca temeiul cel mai profund al familiei. Această forță spirituală își găsește expresia cea mai înaltă în Pallas Atena, călăuzitoarea lui Ulise.

Pedagogia homerică, având rolul de educație a posterității, va fi mereu completată și evaluată, cum este prin noțiunile de Dreptate, Justiție, Adevăr, noțiuni introduse de Hesiod. Acesta este considerat cel mai mare poet după Homer82, care descrie o lume socială diferită de lumea aristocrației. Dacă pentru Homer cultura spirituală este determinată de formarea unui ideal uman aristocratic, bazat pe cultivarea însușirilor eroice, pentru Hesiod, originar din Beoția, idealul cultural este legat de universul muncii. Acest univers este descris în poemul didactic Munci și zile83, în care se arată că o confruntare a bărbatului cu pământul arid are eroismul său și cultivă virtuți înalte ca și confruntarea pe câmpul de luptă. Aceasta ne arată că o imagine a unei Grecii doar eroice, în expresia ei aristocratică, este una parțială. Grecii au trebuit mereu să se confrunte cu ariditatea pământului lor, ceea ce le-a impus o disciplină severă și un curaj viril (areté). Descrierile lui Hesiod din Erga (Munci și zile) sunt determinate de o anumită nostalgie după vremurile eroice, care reprezentau o epocă mai bună decât prezentul, decât “vârsta de fier”: “Nimic nu e mai caracteristic pentru pesimismul tot mai pronunțat al poporului muncitor decât istoria celor cinci vârste ale lumii, care începe cu vârsta de aur sub domnia lui Cronos, ducând treptat, în linie descendentă, către abisul oricărei dreptăți, morale și fericiri umane, în prezentul dur. Aidos și Nemesis și-au acoperit fața și au părăsit pământul întorcându-se la zei, în Olimp. Ele nu au lăsat oamenilor nimic altceva decât suferința și dezbinarea fără de sfârșit”84. În această lume a suferinței și a dezbinării, etica homerică, bazată pe idealizarea eroilor, reprezintă încă un reper, demonstrând influența semnificativă a poemelor homerice.

Werner Jaeger, Paideia, vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 36.

81 Werner Jaeger, op. cit., p. 37.

82 Werner Jaeger, op. cit., p. 62.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

83

80

Hesiod, Opere (Naşterea zeilor; Munci şi zile; Scutul lui Heracles), Editura Univers, Bucureşti, 1973.

84 Wernwr Jaeger, op. cit. p. 63.

231

VIS PLASTICA

PETRU ILIE BIRĂU SAU ARTA CA O MINUNE Pe la începutul verii lui 2017, căutam un artist plastic pentru coperta cărţii mele întitulată SURORILE. Muguraş Maria Petrescu, devenită Vnuck după căsătorie, o traducătoare şi jurnalistă renumită, dar şi o bună prietenă, mi-a sugerat două nume de pictori din România. Am găsit pe internet câteva creaţii ale celor doi artişti şi n-a fost greu să aleg. Picturile domnului Petru Ilie Birău, eu îi zic, Tribun şi nu degeaba, au avut pentru mine, valoarea şi mesajul intrinsec pe care îl căutam, mai precis, sufletul omului de la ţară, cu toată mândria şi simplitatea sa plină de valoare.

Cu alte cuvinte, tablourile domniei sale, au avut pentru mine, un magnetism irezistibil. Am înţeles imediat - găsisem pictorul capabil să ilustreze mesajul cărţii mele, întro singură imagine.

Ne-am întâlnim apoi la Bucureşti, la lansarea de carte. Mi-a adus tabloul original, care acum tronează la mine acasă, iar prietenia noastră... a devenită şi mai evidentă. În acest octombrie 2018, Pentru Ilie Birău, a ajuns să-mi spună prin viu grai, aici la Montreal, o parte din istoria sa, şi m-am gândit: „Când eşti tânăr şi ţi se spune: Nu!, dacă eşti făcut din lut moale, n-ai rădăcini puternice, nu ştii de unde vii şi unde te duci, te laşi păgubaş. Cazi în genunchi, ori mai rău... rişti să mergi toată viaţa de-a buşilea. Pentru un băiat din ţara Haţegului, de acolo, de unde miroase încă a Sarmisegetuza şi se aud mugetele zimbrilor liberi şi doine strămoşeşti spuse din fluier la stână, a fost numai începutul unui drum, ce a trebuit să treacă prin minele de cărbuni de pe Valea Jiului, să ajungă Doctor în Arte vizuale la Universitatea de Vest din Timişoara, profesor de artă la Petrila, să expună picturile sale în mai multe ţări europene şi desigur, acasă în România, să publice cărţi, iar în cele din urmă, să fie apreciat şi premiat, dar cel mai important, să-şi găsească menirea, să fie în pace cu el însuşi şi mândru de propriile succese, de mesajul său original şi transcedental ce ne lasă moştenire, precum Brâncuşi.”

Astăzi, mai precis duminică 21 octombrie 2018, a împărţit cu noi, un grup de români ce trăim în Canada, o parte din dorurile, suspinele, şi cântecele sale, 232

exprimate în arta culorilor, prin mai multe tablouri expuse în cadrul unui vernisaj la Centrul Cultural Român, 8060 bulevardul Christophe Colomb, Montreal, ce se află lângă Catedrala Ortodoxă Buna Vestire, păstorită cu înţelepciune şi har, de preotul paroh Liviu Alexandrescu.

Curatorul acestui venisaj, a fost pictoriţa Rodica Vinca, o artistă cunoscută şi premiată la mai multe expoziţii în Franţa şi Canada.

Acest creator de artă, Petru Ilie Birău, acest pictor ce îmbină simplitatea omului de la munte, darul creaţiei, forţa strămoşescă şi exprimarea cromatică, ne-a cucerit şi ne bucurăm, că a venit să ne prezinte arta sa şi să vadă culorile ruginii ale ţării frunzei de arţar, în care s-au mutat câteva zeci de mii de români, în moment de apogeu al artei sale, dar şi al naturii de aici.

Iar joi, 19 octombrie, a devenit membru de onoare al Cenaclului literar Mihai Eminescu, într-un moment de sărbătoare, împlinirea a zece ani de activitate a Cenaclului. „Arta înseamnă de fapt minune. Ea vine de la Dumnezeu, ca un dar pentru noi.” – zice artistul. Putem spune cu fruntea sus, am fost prezenți să-i vedem transpunerea acestui adevăr, pe pânzele sale.

Leonard I. Voicu Preşedinte al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

NIHIL SINE DEO

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

LUMEA – CAPODOPERĂ A FRUMOSULUI DIVIN Dionisie Areopagitul, scriitor creștin din perioada primară a Bisericii, vorbind despre atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora frumusețea, considerând că Dumnezeu este Frumosul prin excelență sau prin ființă. El arăta că, între calitățile Sale, Dumnezeu are în Sine „mai înainte de tot frumosul în mod superior, frumusețea izvorâtoare”. El este „atotfrumosul și suprafrumosul și pururea existent și același frumos”. Frumosul acesta divin a fost împărtășit operei Sale, fiind „începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor”. Susținându-le și mișcându-le pe toate prin dragostea de frumusețe, desăvârșirea în frumos devine „capătul tuturor”, „cauza iubită și finală (căci toate se fac pentru frumos) și exemplară, căci toate se definesc conform lui”. Concluzia sa este că „nu există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos și de bine”. Operele Sale poartă toate acest caracter de frumos și calitatea de a fi frumoase. Și avea perfectă dreptate, căci toate celelalte numiri sau atribute ale Lui, conduc spre desăvârșire sau sfințenie și frumusețe absolută.

Lumea și omul au fost create pentru a se împărtăși de acest frumos divin, iar urcușul ei spre desăvârșire este un progres în frumos și în bine. Creația este operă a iubirii supraființiale a lui Dumnezeu, de o frumusețe inefabilă. Încă de la crearea ei, Dumnezeu, precum notează aghiograful, a văzut că toate erau „bune foarte”, că purtau caracterul de desăvârșire inițială sau prin actul creării lor.

Cosmosul, care în limba greacă definește perfect modul în care a fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârșită, dă mărturie despre atotputernicia și atotînțelepciunea Creatorului, despre bunătatea și frumusețea Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui minunat album în care omul poate descoperi calitățile lui Dumnezeu, și în același timp, o cale prin care el îl poate cunoaște pe Ziditorul ei.

Prin bogăția de forme și manifestări, prin varietatea de nuanțe și aspecte, ea este un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creație mai frumoasă în posibilități și potențialități, mai bogată în forme, decât lumea prezentă.

Ea a fost zidită cu o înțelepciune atât de înaltă și poartă în sine rațiuni atât de puternice, încât nici măcar egoismul și rapacitatea sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o nemilos și spre a sa satisfacție, nu le pot distruge.

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

Însuși episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create demonstrează legătura care exista între lume și om – regele și preotul acesteia. Dândule tuturor „nume potrivite”, primul om a arătat că avea o cunoaștere interioară a lor, numindu-le pe fiecare în conformitate cu specificul și particularul lor. A demonstrat că le cunoștea în acele rațiuni interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în ființa fiecăreia dintre ele, atunci când a adus-o la existență.

Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumusețea ei și dă mărturie despre Creatorul ei iubitor de frumos și desăvârșire. Câtă bogăție întâlnim în paleta de culori aproape infinită a naturii! Câtă frumusețe se ascunde în atât de bogatele nuanțe ale plantelor și câtă raționalitate într-un fagur de miere; câtă liniște în seninul cerului și câtă profunzime în adâncul stelelor!

Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are prilejul să constate, contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat și frumos tratat de estetică. Pe acestea contemplându-le psalmistul, a constatat că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” și a ajuns să exclame: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai zidit”. La această constatare din vechime au ajuns și marii cercetători, oamenii de știință, care, astăzi, confirmă deplin adevărurile scripturistice privind creația lumii. Comunitatea științifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii lumii, raționalitatea pe care această o exprimă, demonstrează că nu poate fi opera hazardului, ci este opera atotînțeleaptă a unui Creator bun și iubitor, atotînțelept și desăvârșit. Lumea prezentă trădează existența, dincolo de ea, a unui Creator și Proniator atotînțelept.

Sfinții Părinți, vorbind despre lume, așa cum a fost ea creată, o socotesc a fi fost un rai în potență și o biserică în extensie. Dacă omul ar fi păstrat-o în această stare de potențială desăvârșire și frumusețe originară, ea s-au fi dezvoltat într-un rai real.

După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăși s-a îndepărtat de acestea, devenind, dintr-un potențial rai, un loc de exersare spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate face din lumea prezentă o cale spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi descoperă bogatele rațiuni duhovnicești, zidite de Creator în mod intrinsec în toate formele ei de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când, dim233

NIHIL SINE DEO

potrivă, se împiedică în formele și lucrurile care o alcătuiesc, ea se transformă într-o piedică în calea mântuirii și devine un drum spre iadul veșnic.

Or, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor și dorințelor sale individuale și egoiste, exploatează nemilos și irațional creația, ceea ce a provocat o profundă criză ecologică, având consecințe catastrofale pentru întreaga omenire. Datorită acestei atitudini, astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației”, la care făcea referire Sfântul Apostol Pavel, în scrierile sale.

De atitudinea viitoare a omului față de această operă a frumuseții și iubirii divine, care este lumea, depinde fericirea și siguranța vieții, în viitor. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în lucrarea Sa, dacă va arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumusețea și sporindu-o, ea va fi un rai

potențial, anticipând frumusețile viitoare și veșnice.

Dacă, dimpotrivă, va continua să își satisfacă prin intermediul ei poftele sale egocentrice și egoiste, exploatându-o fără cumpătare și doar în interesul său, ea va deveni un trist loc de surghiun pentru ființa umană, tot mai apăsată de povara lumii și de grijile vieții prezente. În prima situație, va descoperi Frumosul din lucrurile Sale și va participa la frumusețea lumii, înduhovnicindu-o și transfigurându-o; în cea de-a doua, o va perverti și desfigura, ascunzându-i și distrugândui frumusețea creaturală. În primul caz, se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea”. În cel de-al doilea, vom observa că iadul nu este doar o stare viitoare, ci el se instaurează încet, încă din lumea și din viața prezentă.

Mânăstirea Lainici 234

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

DIN PRIDVORUL UNEI CĂRŢI Sunt cărți care au nevoie sau nu de un cuvânt înainte, însoțitor, de o prefață; sunt cărți la care acestea sunt scrise de autorii lor sau de alții, care vor să arate treptele de intrare, cum să calci pe acestea și cum să deschizi poarta edificiului, cum să te oprești în pridvor – fiindcă ce altceva sunt prefețele, cuvintele lămuritoare dacă nu un pridvor al unui lăcaș sfânt? – și cum să iei seama la arcadele și reprezentările sale prin care să capeți perspectiva și smerenia atât de necesare înțelegerii artei și părții divine a omului care a ridicat edificiul. Firește, numai prin urmărirea acestora nu înseamnă că ai ridicat privirea la ceea ce ctitorul a pus din suflet și după puterile sale în edificiu. Ai făcut doar trecerea de prag în lăcaș, fie el mare sau mic cât să poată cuprinde un om, cu toate ale sale pământești și cerești, un om care știe că actul său, oricât ar fi de mărunt în ordinea lumii, este singular și jertfelnic unic și mântuitor. Și un astfel de om, de ctitor, este Ana Podaru, care scrie, deasupra porții de la intrare, cu litere adânci cuvintele un ax infinit. Straniu și nu, de la pragul intrării și până la altarul ființei, de unde toate izvorăsc, este un ax infinit al vieții, la fel, de acolo și până unde toate se înalță este un ax infinit al credinței mântuitoare, al avansării omului spre ceea ce este. Și mai jos, în partea dreaptă, pe un sul desfăcut, apar cuvintele ca și cum o mână nevăzută le-ar scrie chiar în acea clipă pentru ea și pentru omul prezent sosit la intrare, care în lupta ce se dă în sine cu răul caută să reziste, să nu se clatine de la calea cea dreaptă, de la axul infinit al căii și vieții: „atunci când conduci și simți că te clatini/ și genele-ți ștergătoare de lacrimi/ șoseaua devine un ax infinit…/ te-ntrebi când și unde, de ce teai pornit?// piciorul apasă pe strânsa pedală/ și-ai vrea să ajungi pe miriștea goală/ dar mâinile strâng volanul cu sete/ pe gânduri se pun întrebări inconcrete// atingi depărtarea, te-oprești, dar te miști/ în tine e-o luptă și-ai vrea să reziști” (un ax infinit). Șin partea stângă, pe un alt desfășurat sul de carte, sub titlul plugul din mine, se scriu cuvintele: „plugul seafundă adânc/ e vremea să are, să taie/ se-aude plăpândă bătaie/ de inimă, țărână mănânc// și-mi curge prin vene izvor/ de tainice gânduri rămase/ e gheața stăpână pe oase/ se-așterne pe mine covor// cuțitul în carne mă taie felii/ și bobul de grâu încolțește/ seaude în mine cum crește/ răsare sub geamătul pielii// las umbrele nopții pustii/ sub cer de lumină divină/ mă mustră un petec de vină/ rămas pe-un cotor de năpăstii// privirea-mi ridic dintr-un spic/ sub ochii mărețului soare/ și pâinea din mine mă doare/ când lacrima curge pic- pic”.

Sulurile desfăcute sunt pagini ale unei cărți, identice cu zidurile lăcașului, cu reprezentările lor, care BANCHETUL, 34-35-36 / 2018

aduc cerul mai aproape de pământ, de fruntea și creștetul omului; sunt însemne și răspunsuri la rugile Anei Podaru de a i se da putere în lupta cu răul ce a năvălit peste ea, de a-l înfrunta și depăși prin bunătate și iubire. Rugile ei sunt poezii, înviorătoare, pline de iubire, aproape cu toate treptele ei, de la omul alunecat, suferind și prins în cea mai grea, uneori cumplită durere și până la omul îndepărtat, străin și singur, aruncat sau prăbușit în lume, ce devine aproapele, de la familie la comunitatea țării, de la revărsarea erotică asupra partenerului de viață, a părinților (ce au trecut la cele sfinte) și a copiilor, de la cele ale lumii de jos la cele ale lumii de sus, prinse în comuniune prin sufletul divin, toate respirând și răspândind, prin părticica sufletului ei, o iubire neclintită în credință.

Cartea un ax infinit, ca tot lăcașul ei de cuvinte, vorbește cu emoție și înaltă încărcătură de viață, sfidând limitele răului și morții, precum lumina nu poate fi niciodată acoperită de întuneric. Ea vine ca o primăvară victorioasă asupra iernii, care lasă pe sub petele de zăpadă să iasă firavele flori, cu speranța de însănătoșire a poetei și lumii, ambele fiind prinse de boli necruțătoare, personale și multiple, care vor să pună opreliști spiritului și iubirii, vieții și libertății.

Ana Podaru este o făptură firavă, ca o floare de pri235

NIHIL SINE DEO

măvară ce caută soarele înălțat peste nori, o poetă puternică și luptătoare, care parcă vine cu armatele sale, strunite și instruite clasic, în marea bătălie pentru viață. Nicio abatere de la axul infinit al vieții, nici o ieșire pe miriștea goală nu se îngăduie, oricât te-i clătina ; nici un abandon în această călătorie a omului plină de încercări și piedici. Ele sunt semnul alegerii!

Ana Podaru este o făptură și o poetă aleasă, și de cele de sus și de cele de jos, pe calea infinită. Celui ales i se pun în față încercări peste încercări, ca probe al spiritului aflat în lucrare. Anei Podaru, după multe lipsuri și îndurări, i se dă la amiaza vieții să surprindă amurgul vieții, să intre în lupta cu marele negativ și să vorbească despre ce trebuie făcut împotriva acestuia, să vorbească cu propria-i făptură, cu propriul suflet, și vorbește ca și cum nimic nu este de desfăcut între om și Dumnezeu. Scrie poezie ca și cum ar respira, scrie proză, surprinzând zbaterea omului, în romanul Punctul final, cu un ochi deschis înlăuntru și altul în afară, văzând dinlăuntru și din afară ce se petrece cu el în încercările date. Scrie și iubește lumea, tăind din sine feli după feli de carne, hrănind nesățioasa pajură care să o aducă, pe ea și pe alții, afară din infern, la suprafață, să vadă geana de lumină. Ea taie adânc, ca plugul din sine în plină primăvară, mănâncă pământ, fiindcă știe că va ajunge în spic, în pâinea din sine tuturor hrănitoare. Nu contează durerea și rănile: ea este în stare să cânte cu sânge din sângele ei! În această luptă și sfâșiere de sine reprezentările, imaginile, viziunile poetei umplu și înalță pe neașteptate edificiul în care spațiul devine poematic și sacru, iar timpul se contractă, se strânge într-un nod, se zvârcolește – că omul este în luptă cu fiara –, se răsucește, schimbându-și sensurile și determinările, amurgul este obligat la trecerea prin amiază să devină răsărit.

Un răsărit roșiatic! Cauzalitățile se schimbă, uneori se inversează, ca în ordinea spiritului, întâmplările avându-și rădăcina în față, în sus, în ceea ce este stabilit să se întâmple, într-un aparent viitor. Poeta Ana Podaru, pentru apariția și năvălirea răului peste sine, pentru încercarea la care este supusă presupune existența unui păcat de care nu a fost conștientă și pentru a cărui ștergere se înclină cu smerenie în fața Maicii Domnului, cerând să se întâmple ceea ce este necesar pentru ea și pentru poezia sa. Ea știe și crede că poezia sa este o parte din sufletul ei, o parte ce este, după cât îi este harul dat, de sorginte divină, Lucrul acesta îl presimte și se simte în emoțiile transmise. Versurile poartă acte și evenimente, întâmplări și situaţii mai toate având un sâmbure al dreptății, fie pentru semeni apropiați, pentru cei alunecați în suferință – ea e doar soră medicală, și aproape în sens generic – pentru cei îndepărtați, pentru comunități și popoare, în fine pentru lumea omului și pentru creația Domnului; mai toate versurile sale au un halou, sau corolă luminoasă a iubirii. Ea este poeta care poate să spună: câtă iubire pot să împrăștie și să împărtășească oamenilor, atâta poezie există în ele. Și să ne gândim că lăcașurile sacre prin sacralitatea lor țin lumea să nu alunece în dezordine și haos; tot astfel și poezia, ca parte manifestă a sacralității, participă la ordinea și viața omului în lume și a lumii în om. Nu întâmplător un poet german o considera astfel.

236

În lăcașul poeziei sale te întâmpină o lumină caldă, o privire transfigurată a chipurilor reprezentate, mama, tatăl, iubitul, copiii, natura cu viețuitoarele ei, îndeosebi păsările și caii, copacii și iarba, frunzele ce cad și mugurii ce dau în lumină – până și lupii sunt spirite benefice, participând la redempțiunea lumii.

Toate se opun acțiunii răului, a căderii din sacru și viață, încercând să asigure ordinea sfântă a vieții, alergarea pe axul infinit al acesteia. Trebuie să ai o mare putere de convingere a imaginilor și reprezentărilor, a ceea ce este, spre a participa la această luptă, încercare la care este supusă viața. Poeta nu este singură, este cu cele ale lumii alături și acțiunea sa salvatoare, a poeziei sale, nu este doar pentru sine, ci pentru toți ceilalți, căzuți sau necăzuți, suferinzi sau încă sănătoși ai lumii. Ce ochi de psiholog și psihanalist să descifreze aceste stări complexe ale poetei!?

Poate ar ajunge ușor de la acest caz clinic și poematic la același caz clinic, dar nepoematic, al lumii! Nepoematic, fiindcă altfel lumea ar fi într-o arcă a sufletului salvatoare, așa cum o dorește și ne-o promite, prin lăcașul cuvintelor sale, Ana Podaru.

Cine este prins în lupta cu răul ce are diferite chipuri de manifestare în lume vede direct și fără tăgadă lumea transfigurat. Întâmplările și acțiunile, gesturile și trăirile lumii reprezentate brusc se spiritualizează, ca și cum nu ar fi fost decât astfel – și de fapt astfel sunt pentru cei cărora le-au căzut solzii de pe ochi. Și în această transfigurare vocea Anei Podaru se aude ca de dincolo de sine, donitor și jelanic, liniștită și neliniștită, naturală și nenaturală – adică pe înțelesul tuturor care sunt chemați și nechemați să audă – și aud. În lăcașul cuvintelor sale nu este nicio problemă în a vedea și a auzi ceea ce este de văzut și de auzit, adică țipătul mut (cum se numește o poezie) al alunecării lumii în suferință și al căii salvatoare prin credință și poezie. Natura trece prin iarnă și renaște; omul prin credință și poezie renaște, se naște a doua oară. Ana Podaru o spune și ne-o mărturisește. Poeta este înfrățită cu cele ale naturii și omului, este chiar iubita unui secular copac ce se comportă ca un brav soldat întru iubirea și apărarea ei. Din această înfrățire sunt priviți, cu ochi mustrător și salvator cei desfigurați de bogățiile false ale lumii și desfiguratori de lume. Ea speră în recuperarea omenească a lor. Prea mare-i suferința în lume, ca să nu existe o cale mântuitoare! Și în lumina lăcașului ei de cuvinte, de încercări și dreaptă cale este loc pentru toți!

Cartea un ax infinit este scrisă sub apăsarea unei boli necruțătoare și poeta Ana Podaru scrie spre a ieși de sub această apăsare, scrie crezând într-un mod de însănătoșire a sa și a lumii redat de poezie. Pentru ea nu există clipă de odihnă, ci prinsă în această bătălie cu răul, este continuu în stare de veghe întru viață și poezie. Nu este timp de pierdere în inconsistența cotidianului, timp este doar pentru a asculta poezia de oriunde ar veni, de a o întâmpina și a o transmite mai departe semenilor într-un limbaj simplu dar plin de adevăr și speranță, luminos cu atât mai mult cu cât el este smuls din laturile sau hăurile întunericului, de unde durerea se simte ca o lamă de cuțit prin carne, ca plugul ce taie în sine, cum zice ea. Sau este poeta ce aleargă pe axul infinit al vieții, cu spinul în talpă.

De o veți întâlni, să știți că ea aleargă pentru toți!

BANCHETUL, 34-35-36 / 2018