Revista Portile Nordului nr. 10-11/2019 by Hopernicus

NOIEMBRIE - DECEMBRIE 2019

NR. 10-11 BAIA MARE

PORŢILE NORDULUI REVISTĂ INTERNAȚIONALĂ DE CULTURĂ ȘI CIVILIZATIE EDITATĂ DE ASOCIAȚIA CULTURALĂ PORȚILE NORDULUI Editori: A C P N şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă în Promovarea Creativității Românești Porţile Nordului Baia Mare. Fondatori: Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv Director: Dr.Mihai Ganea Redactor şef: Emanuel Pope ( Anglia ) Secretar de redacţie: Virginia Paraschiv COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Alin Oltyan

Coperta I. Ruine și coloane abandonate – Foto:Internet Coperta IV. Baia Mare – Vedere panoramică - Foto: Simona Michiş Editare și tipărire revistă: Asociația Culturală Porțile Nordului, Baia Mare CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE Str. Luminişului nr.5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: +4 0362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

ISSN 2360 – 5839

PORȚILE NORDULUI — PORȚILE NORDULUI — CARAVAN PRESS EUROPA, AUSTRALIA, MARAMUREȘ 2019 La alcătuirea acestui număr au colaborat : DORINA BRÂNDUȘA LANDÉN (Suedia) EMANUEL POPE (Anglia) EMANUEL STOICA (Suedia) ERICA BLOJ (Anglia) GABI SCHUSTER (Germania) IOAN NELU GODJA (Austria) MARIA FRANDOS (Anglia) MARIA NAGY (Ungaria) MIHALY GANEA PAP (Ungaria) NINA LAVRIC ( Elveția ) MARIA SAVA ( Franța) BEN TODICĂ ( Australia) ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ (Anglia) VIRGINIA PARASCHIV MIHAI GANEA

EDITORIAL

MARAMUREȘ - CARAVAN PRESS O nevăzută punte leagă meridianele lumii de Maramureșul nostru milenar și cutumiar. Mi-am imaginat-o sub forma drumului mătăsii colorată și trainică. Drumul unei caravane de promovare în lume a culturii și civilizației acestui areal geografic mirific, de promovare a creativității românești pretutindeni cu ajutorul ideei de caravană a presei culturale prin literatură și artă, prin presa scrisă, radio și televiziune pe internet. Internetul constituie, dar și asigură constant, infrastructura necesară oricărui demers cultural la nivel global. Porțile Nordului reprezintă un exemplu de notorietate în acest sens. Anual se difuzeză sute de emisiuni radio și Tv pe site-uri coordonate de voluntarii noștri anonomi și devotați. Centrul de Excelență în Promovarea Creativității Românești Baia Mare – Porțile Nordului, realizează și distribuie peste 200 de filme Tv pe an și peste 50 de emisiuni radio în direct prin Radio Tv Unirea Austria iar prin ”Cititor de proză”, Porțile Nordului a depășit pe internet peste 13 milioane de vizualizări sau abonamente. Revista print este, și ea, distribuită în țară și stărinătate cu sprijin local, județean și personal de redacție constant. Prin proiectul ”Maramureș - Caravan Press” mi-am propus să selectez autori răspândiți pe câteva din meridianele lumii care asigură permanent sau ocazional cu materiale provenite din realizările lor literare sau de artă și civilizație, alcătuirea programelor noastre, inclusiv, comunicatele de presă. Din luna decembrie a acestui an, site-ul de la Londra își va relua activitatea întreruptă vara aceasta din motive tehnice. Felicitări colegilor și prietenilor noștri de la Londra și Viena pentru generozitatea colaborarii lor prin asigurarea infrastructurii necesare realizării proiectului nostru. Și nu în ultimul rând, felicităm și mulțumim atât consiliilor locale cât și județene pentru înțelegere și sprijin. Felicit autorii și colaboratorii din țară și străinătate care ne-au trmis constant materiale și încurajări. Felicităm cititorii din toată lumea care ne-au acordat atenția lor într-un număr atât de mare. De Ziua Națională, 1 decembrie 2019, colectivul nostru de redacție vă urează tuturor un călduros LA MULȚI ANI ! MIHAI GANEA

BEN TODICĂ (Australia)

SPECTRUL LIBERTATEA

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră - Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei. Asta am dus cu mine în străinătate. În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns

de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera. Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent. Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar

infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi. Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri? Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a

dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi. Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă. BEN TODICĂ (Australia)

DORINA BRÂNDUŞA LANDÈN (Suedia)

Călătoria(fragmente)

* Pe un pământ necunoscut, nimeni nu-şi dă seama ce urme de stele au rămas ori ce ierburi ascuţite au înfrânt legăturile îngheţului. Visul dublează fulgerele nopţii abia trecute. Cerul se întredeschide, genune de spirit şi foc, soarele răsare şi deschide câmpul aţipit şi floarea sălbatică, aceea care ieri încă îşi cânta cântecul ei solitar. Ieşim aproape goi dintr-o baie a memoriei, strivim cu trupurile albe matricea vegetală şi vastă. Aceeaşi matrice care ia totul, trup şi suflet. E un vis care vine să ispitească tot atât de furişat ca vântul desfăşurându-se pe această profunzime brună, caldă şi proaspătă a pământului. Am simţit spațiul. Două cercuri de lumină trecând unul prin altul ocupând un singur spaţiu întim. Arcul şi curba unui sân ori liniile paralele ale picioarelor, tangente ale umbrelor prelungite cu grijă, ochi la pândă. Privirea lor concertează o ameţeală pe panta cerului. Toate speranţele se îndreaptă spre mişcare. Ierburi, vânt,

spaţiu. Cea mai mică atingere înseamnă dragoste, bucurie – curată şi nestăvilită, ca o ploaie nouă de vară. Cât de sus va sări pisica depinde de dorinţele ei. Axa pământului se-nfioară. Cuvintele tale mă înconjoară ca roiurile de albine. Suntem intolerabil de nemuritori. * Călătorule, am citit nervurile mâinii tale întinsă ca o pajişte pentru lumina zilei. Bătălii s-au dat şi războaie surde şi-au lăsat urmele. Călătorii precipitate spre ţărmuri coborând în adâncul oceanelor, acolo unde peşti înţelepti ne vindecă de toate neliniştile şi apoi, la celălalt capăt al drumului, insula de foc. Paşapoarte colorate, cu ştampile cenuşii, libertăţi de schimb, amintiri bune şi rele, viclene ca o vulpe, se vor şterge din minte sau vor rămâne în cuvinte. Ţiam citit sângeleşi de atunci alerg pe drumul din faţa mea, fără încetare, alungând noaptea de dinaintea dimineţii. Recunosc fiecare sentiment retras în cochili a refuzului său aşa ca un iepure mic, speriat, care îşi dă răsuflarea. O legătură la ochişi un pluton de execuţie. Oricare dintre noi învinge pe cineva ori pe sine însuşi. Înfrângere nu există, doar victorie. Contra omnes. Cei ce se vor iubi depăşind limitele noastre să se gândească la noi, dar fără milă. * Văd fluturi negri colorându-se în roşu apoi îngheţând într-un spaţiu pătrat şi gol. Zborul lor este ca respiraţia printr-o candelă. Din fuga mea sunt aripile lor, din fuga mea puterea plutirii tale. Un vânt subţire, străveziu ne răscoleşte cuvintele. Urna a fost răsturnată şi sângele răspândit imprimă pe pământ o lume cu forme şi culori pe care nu le visasem. Peste vârfurile lemnoase ale pădurii se lasă o linişte fragilă. Arborii sunt asemenea sufletului în dobândirea morţii şi asemenea dragostei în statura fabulei sale. A venit ploaia, şuvoaie de apă dantelează lumea dând impresia unor forme ambigue ca nişte oglinzi care se reflectă una într-alta la infinit. Ploaia spală neobosită murdăriile lumii. Se împotriveşte celeilalte morţi şi tot ce se stinge jos te dă pradă pierzaniei tale de foc. Tu erai atât de luminos, călătorule! Tu, cu răsăritul în spate.

Dar ajunge un cuvânt şi totul se poate împietri, iar tu vei rămâne cavalerul rătăcitor care nu-şi poate alege şi nici atinge dragonul. Am văzut generaţii de sclavi ai obişnuinţei şi datoriei intrând mânioşi în acest pământ imposibil pe care-l pășim. Toţi mi-au vorbit deodată, alte mii de voci m-au năpădit. Ei au adunat toate cuvintele care fuseseră excluse şi au stins toate vocile pe care oamenii le-au pierdut. Suntem surzi. Ei vorbesc o altă limbăşi e inutil să încercăm a-i înţelege. Cine să legene sufletul când durerile sunt mute şi salvările de prisos? Cine să asculte, peste cacofoniile morale, religioase, politice şi filozofice, strigătul omului care îşi afirmă existenţa gregară? Aş dori să supravieţuiesc indiferenţei cu detaşarea unui zeu dar ştiu că voi continua călătoria mea furtunoasă, tot mai apropiată de teroare (fiindcă adevărul de asemenea e teroare), deprimată şi totuşi curajoasă, cu îndoielnica înălțime a disperării controlabile. Simt. Nu simt. Inima mea, această piatră care apasă în mine simte. Sensul unor amintiri ar trebui să-i rămână străin. Dar cine vrea să ucidă memoria? Arbori neliniştiţi se culcă în iarbă înainte ca eu să fii învăţat misterele simple cum ar fi să mă trezesc dintr-o dată şi fără sens la viaţă, viaţă pe fragmente ori aşteptând trecerea timpului. Timpul care ne macină. Alergăm spre o insulă pierdută cu oameni, plante, păsări şi praf. Noi înşine centrul unor explozii de praf. Celulele creierului se dezintegrează, doar plantele, păsările şi sentimentele persist în fiecare atom nemuritor. Dar cine vrea să ucidă memoria? Vom rămâne rezemaţi de-o anume speranţă. * Grămezi de zgură, planoare cu aripi de hârtie în cădere, materie învinsă care se acoperă cu muşchi şi murdării iar deasupra fluturi cenuşii care îşi opresc şi îşi reiau rotirea străbătând întunericul nopţilor. Auzi cum flaşneta timpului macină kilometri, kilometri de viaţă, carne şi spirit.

Oamenii, necunoscuţi între ei, trec într-una pe sub un cer veşnic noros, pe drum spre o cetate fără porţi şi cu felinarele stinse. În zadar pregătim aşteptarea, cetatea e o capcană şi când străbaţi îndelung drumul te tot gândeşti cum poţi să mai exişti. * Cum calc aşa printer murmurele miezului de noapte, prin păduri unde înfloreşte cenuşa, mă trezesc gândindu-mă că ceea ce facem de-a lungul unei zile, ba mulţi dintre noi, de-a lungul unei vieţi, este să înălţăm, piatră cu piatră, incintă neagră a singurătăţii noastre. Iubirea, durerea, truda, perfidia curg grele iar tu, ori îţi apleci gâtul ori cuţitul îţi ajunge la os. N-am văzut încă toate feţele schimbătoare şi nu am cunoscut îndeajuns pe cei care au desfăcut fructul de copac şi-l vând în piaţă. Tu, Călătorule, lasă-mă doar să-mi pun palmele pe pleoapele tale pentru a nu mai vedea desimea umbrelor lungi şi profunde. Te ghicesc şi te pipăi cu vârful degetelor mele îngheţate şi simt dintro dată o văpaie dar anotimpul focului încă nu-i deschis. Armele albe, lănciile de aur sunt pregătite pentru lupte letale iar pândarii şi-au aprins felinarele. Vârful inimii se retrage spre ţinta sa. Rădăcinile fluide se topesc în împletituri negre de sânge vechi, uscat. Somnul atrage reptile cu pielea albă şi bogată care doar în beznă pot să se vadă. Poate e un truc, un crâmpei de vis rău ori secvenţe ale unor nopţi tulburi în care cineva îşi bate joc de scheletul unei bucurii ce moare. Viitorul vine şi şterge ceea ce prezentul ţi-a dat. Eu visez să plec de aici aşa cum pleacă păsările călătoare luând furtunile în pieptşi asemeni lor îmi este urât să-mi fie cineva stăpân. Inima mea e o pasăre obosită care s-a așezat pe pragul morţii şi le spune trecătorilor cât de deşartă e speranţa.

EMANUEL POPE (Anglia)

Mortu’

Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile. - Salut, ce faci? - Salut! Mă bat de muscă cum știi - Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi-a murit unul pe șantier. Mă uit la fața lui, într-adevar, nu-i mai văzusem fața așa. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul lui pe care îl știam și ceața strângandu-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie. - Cum măi? Hai, intră! - Așa cum auzi, hai că nu am timp.Fii atent, te rog ceva, dar să nu mă refuzi. - Ce-i mă? și deja eram îngrijorat că-l știam că vine cu nebunii. - Ăsta a căzut și a murit, a alunecat și te rog să-l ții la tine câteva ore. - Cum mă, să-l țin? Ești nebun? - Păi să-l ții ca să nu stea omul fără lumânare și să se mai încălzească și el, saracu', un timp. - Vasile, tu ești sănătos? - Da. - Și unde e omu'? - E în van. - Cum măi în van? - În van, în căruță, ce dracu nu înțelegi. În van, în spate, unde era să-l pun. - Măi, Vasile! Trezește-te, ai chemat poliția acolo, nu știu, salvarea, medicii.

- Da, măi, am hârtii, am tot, toata ziua numai asta am facut. Zi-mi, îl primești. Și îmi flutură pe sub nas, un pachet de harțoage, scoase de la chimir. Dar nu am apucat să le văd bine că le-a și băgat înapoi. - Măi, Vasile! Cum să primesc mortu', ce sunt eu gară de așteptare pentru morți. De ce nu-l duci la familie sau la tine acasă? - Pentru că familia lui nu știe încă nimic, nu-s acasă și nici nu au loc, stau acolo toți înghesuiți în doua camera și cu ăia mici, mulți. - Păi și nu e treaba mea! De ce nu l-ai ținut la morgă, la spital - E poveste lunga, îți spun eu după. - Care după? - Bă, asta era din satul nevestii, îl stiu de mic, om cu paru' alb. Dracu m-a pus sal duc pe șantier. Fă-ti și tu milă, să-i punem o lumânare la cap. Unde era sa l las, pe șantier sau în vanul ăsta? - Măi ...și ce-i spun eu soției când o să-l vadă, ca trebuie sa vină în scurt timp. (încerc cumva sa scap) - Terminăm până atunci. - Cum terminăm? Măi, Vasile, asta e treaba de pușcărie, nu-mi place. - Dar când te-am scăpat să mori cand erai beat, ți-a plăcut? - Lasă măi, aia e aia, asta e alta. - Bă, eu atât de rog, ne primești sau nu? Ultimul favour! - Și cum e? - Cum adică să fie? E mort că au constatat și medicii. - Nu, mă! E in coșciug, e îmbrăcat.. - Este, măi, îmbrăcat, dar coșciug, ăia la spital nu au avut, doar știi cum e aici, îi ard, de-aia nici nu l-am lasat, ca-i de-al meu din zonă. Să-l îngropăm creștineste, cum să audă ăia din sat ca i-am lasat pe pirații ăstia să-l ardă, ce fel, ce om sunt eu?! - Bine, măi! Și cât va sta la mine? - Pâna aduc eu băieții care știu și au mai făcut din astea. Lasă că-țiexplic, hai să-l băgăm în casă că am înghețat. Imi iau papucii și il urmez către camionetă. Deschide în spate și printer scule de tot felul întins pe podeau mașinii zăcea un corp. Dau un pas înapoi. - Măi, Vasile, mă bagi in belea. - Ce belea, stai liniștit, nu ai văzut că am hârtii. Hai și apucă-l. Dar zdravăn, că e moroșan. Ma uit cu frică la fața omului în lumina palidă ce cobora din tavanul vanului, părea ca a dormit în paltonul lui gros de culoare închisă și doar undeva în partea dreaptă a tâmplei se vedea o pată de ceva sânge, acumuscat.

În fine, apuc. Noroc că trăsese vanul cât mai aproape de ușa casei. Era greu de nu-mi venea să cred. Să nu-l scap, îmi zic, ca o mai pățisem și mereu aveam vise urâte din pricina asta. Îl punem pe canapeaua din sufragerie. Lat cât era, că fusese, vajnic, moroșan, cum ziceaVasile. Vasile cică să-l punem apoi pe masă. - Măi, tu eștit âmpit? Cum pe masă, unde mănânc eu? - Păi nu așa se face? - Vasile, eu te bag undeva și te dau afară cu mortu' tău cu tot. - Bine, bă! Îl lăsăm aici, macar e cald. Ai o lumânare? - Am. Am adus, am pus-o într-o scrumierăși am așezat-o lângă om. L-am privit mai bine, părul alb, fața neschimonosită, parcă zâmbea. - Și acum? - Acum, ce? - Acum, ce faci că ziceai ca te duci dupa niste baieti, dar Vasile să nu stai mult că mă omori și pe mine, să te duci ca într-un vânt vrtej și să vii. Ai telefon la tine, să mă suni din cinci în cinci minute ca să știu ce faci și unde ești. - Stai măi fără grija! Dar mai e ceva - Ce să fie, nebunule? că-mi ajunge - Ba, uite! Ăsta mai trage câte un vânt și el, așa să știi. L-am auzit eu în timp ce conduceam. Să nu te sperii. Așa fac morții, că ăștia la morgă, știi, nu i-au scos nimic din el - Și ? - Și de-aia ziceam să mă duc după niște băieți care știu și au mai făcut din astea. Doar îi scoate mațele, îi bagă formol – au ei tot ce le trebuie- și e gata. Altfel începe să se împute până găsim unde să-l depunem. - Da, ce sunt eu, măi, morgă? Tu ești tâmpit sau ești în soc? Te-au găsit ăia vinovat de moartea lui, ia spune?, . . apropo - Nu, bă, citește. Îmi da iar hârtiile alea și se așează cu un aer obosit la capul mortului în genunchi. Încep să descifrez din engleză din formulare, dar iar nu am timp, că Vasile se ridică și zice: gata, plec. - Măi, unde să pleci, tu nu auzi ca nu te las să-i scoți mațele lu' ăsta aici? - Bun, nu mă lași,dar mă duc să văd de-i găsesc rudele, să le spun și să-i aduc săși ia mortu, nu? Ok? - Ok ,zic..dar mă suni din cinci în cinci minute... altfel... altfel o sun pe nevastăta.

Când am zisa asta, a fost ca un miracol. Am atins clar un buton. S-a aplecatVasile asupra mea și cu lacrimi în ochi mi-a jurat că ma sună din cinci în cinci minute numai pe nevastă-sa să nu o sun...ca, deh, ea îl stie pe om, e din satul ei , etc. Emoții. -Ok, am hotărât. El se îndreptă spre ușă, eu nauc îl urmez să-l conduc când aud un ''da'' în spatele meu. Câinele latrâ și el. Înțepenesc. Vasile cu mâna pe clanță apasă și deschide ușa degrabă. O trântește apoi și îl aud cum coboară în fugă cele câteva trepte. Vâr capu ' înapoi din hol în sufragerie, mortul neschimbat. Pe geam îl vad pe Vasile cum fuge cu vanu' mâncând asfaltu'. Am rămas cu mortu, îmi spun. Of! Dumnezeii mamei ei de viață, cum dracu de m-am procopsit cu toți oltenii ăstia pe capul meu. Aprind lumina în hol, toate becurile, liniștesc câinele și revin în sufragerie. Să mor! Mortu ședea acum în capul oaselor și încerca să-și lege sireturile de la pantofii puțin scâlciați. - ...Da, zice - ...Da, ce întreb, după multe, multe clipe? - Am căzut dar îmi revin, feciorule. ... Se ridică și se întreaptă și el trecând pe lângă mine. Înalt, voinic înca, moșu'. Moroșean, clar. .... - Dar dvs cine sunteți, îl întreb? - Eu sunt socru' lu ăla mititelu' de-a ieșit acum pe ușă. Adică el ne ține fătuca, ca să zic așa. Știi, ne-am îmbătat azi acolo pe șantier și am alunecat. Bună seara. Iese și trântește și el ușa. Ramân mut. Cât să fi trecut de când stăteam așa? Suzie nici ea nu mișca, speriata. Sună telefonu, soția mea: ai pregatit pastele, acum plec de la spital, în cinci minute, poate zece, pe ceața asta ...ajung acasa. Și sunt așa de obosită și de flămândă. Te pup.

EMANUEL STOICA (Suedia)

Interviu cu o știucă (fragment din romanul în lucru) -continuare din numărul trecut -

**** Unele întâmplări își aleg un timp special să-mi răvășească existența. Ziua de astăzi îmi confirmă o obsesie veche, coșmarurile mele încep dimineața. Înjur în gând fereastra, am uitat-o deschisă. Dinspre pervaz, mă trage de urechi un zgomot pe care încerc zadarnic să-l nesocotesc. Deschid ochii. Sigur, voi avea o criză de furie. Dacă vrei să-mi rămâi simpatic nu mă trezi cu noaptea-n cap, spun celor care mă cunosc. Mânia mea matinală nu face nicio deosebire între cei care încalcă regula. Mă faci să cred că nu mai sunt stăpân pe detaliile propriei existențe? O iau razna, ca acum. Zdrang!!! Perna aruncată spre inamicul de la geam ratează și face ravagii. Vaza... Veselia colțuroasă a cioburilor mi se înfige în creier. O fostă vază. Mă ghemuiesc sub așternut, aștept liniștea. Zadarnic. Gălăgia a trezit-o și pe Ada. Nu știu să-i explic ce se petrece, merg împiedicându-mă spre fereastră... Aș fi preferat ca un muget înfricoșător să cutremure văzduhul, îmi trece prin minte în timp ce mă dumiresc despre ce e vorba. Cum să mi se întâmple una ca asta? Zburătăcesc mai întâi, de la geam, pasărea care mi-a dat deșteptarea.

- Îți plac guguștiucii, bodogănesc mușcat de dracul geloziei. Am motive. - Vai, ce drăguț era! - Glumești? - Morocănosule, ție nu-ți plac păsările? - Astăzi nu. Spune-mi, mai bine, ce părere ai despre individul care face semne cu mâna. Da, cel cu bicicletă, de peste drum. - Dragul meu, pe tine te salută. Nu știam că Navid Pasternak ți-e prieten. Ești plin de surprize. - Să vezi ce surprize îi arăt eu! Pe măsură ce-mi mân vitejește papucii în întâmpinarea intrusului, pricep că sunt chiar cel pe care-l caută. Sper că nu l-au văzut și vecinii. - Ce cauți aici, cetățene? Te mănâncă spinarea? - Mark, eu... - Adei nu-i arde de plimbări cu bicicleta. Și nici nu e de nasul tău. - Ai înțeles greșit... - Ți se pare, poate, că vreau să fiu eu invitat la plimbare? - Trebuia să te întâlnesc... - Niște roți pătrate ar arăta mai bine la bicicleta asta. - Nu știam că Ada e la tine. Am fost trimis. Trebuie să-ți înmânez un mesaj. - La ora asta? De la cine? - Astăzi l-am cunoscut, un tip cu pălărie portocalie. Detaliul colorat mă pune în stare de alarmă. Tocmai mi-a pomenit de individul care, am motive să cred, mă spiona deunăzi. - Mesajul? - E aici, îmi întinde un plic. Pare speriat. Sper, mai speriat decât mine. Termin de citit și ascund hârtia în buzunarul halatului, înainte să-mi vadă tremuratul mâinilor. Nu am timp de pierdut. - Dacă te mai prind că-mi dai târcoale, îți rup picioarele. - Ai înnebunit. V-ați pierdut mințile cu toții! Adevăratele mele probleme sunt mai importante decât bombănitul lui Navid. În ce direcție mă grăbesc? Nu știu.Veștile m-au tulburat peste măsură. Dacă sunt adevărate, lumea s-a întors pe dos. Am nevoie să înțeleg cum am ajuns aici. Poate găsesc, totuși, o ieșire. Primul pas l-aș face dacă m-aș vedea în stare să gândesc. Pentru asta nu găsesc un loc mai potrivit decât bucătăria. Mă așez pe scaun și, în timp ce apropii scrumiera, privirea îmi alunecă spre locul în care se găsește motivul spaimelor mele. Colțul

de lume în care obișnuiesc să-mi descrețesc neuronii nu-mi mai aparține, e sediul acestei creaturi bizare care mă privește de dincolo de marginile de sticlă ale unui cub umplut cu apă. O urmăresc, la rându-mi. Se mișcă rar. Brusc, o zvâcnire; pare că se îndreaptă spre mine. Dincolo de botul turtit ca un cioc de rață i se văd dinții iar la jumătatea lungimii capului, sus, pe frunte, doi ochi mari. În spatele lor cred că se află ceva căruia nu vreau să-i găsesc numele. Simt că încep să mă strângă pereții. Diavolul din acvariu m-a hipnotizat. Nu știu cât timp rămân înlemnit, cu privirea în gol. Mă dezmeticesc doar ca sămi dau seama că țigara mi s-a fumat singură. Aprind alta. Trebuie să mă adun. Nu mă aflu aici doar pentru a-mi contempla prostia. Dacă dau crezare veștilor primite, ar trebui să mă aștept la tot ce e mai rău. Îmi lipsesc timpul și mijloacele de care aș avea nevoie să mă descotorosesc de peștele care a devenit, din câte înțeleg, foarte important pentru Îngrijorați. Voi fi acuzat de răpirea vietății. În timp ce eu mă lamentez, știuca va fi desemnată cetățean de onoare al urbei. Asta e profeția din plicul adus de Navid. Nu am nici cea mai mică idee despre rostul întâmplărilor din ultimele zile, lucru care mă scoate din minți. Scrumiera e aproape plină. A fost o vreme când credeam că o să mă las de fumat... - Dacă mai meditezi intens o să ne trezim și cu pompierii la geam, mă smulge din melancolie vocea Adei. Mâinile ei îmi cuprind umerii într-un gest protector. Tresar. N-aș vrea să tragă cu ochiul la biletul din fața mea. Prea târziu, lucrul de care mă temeam s-a întâmplat deja. - Aș vrea să nu te afecteze problemele mele. - Poate că a sosit timpul să mă cunoști mai bine. - Vrei să mă surprinzi!? Răspunde cu un zâmbet. Am subestimat-o. M-am gândit prea puțin la ceea ce se ascunde în sufletul femeii de care m-am îndrăgostit. De aici, o senzație de disconfort pe care nu știu s-o înlătur. Nu sunt obișnuit să-mi pun cenușă în cap. Neajunsul acesta se risipește odată cu gândul care-mi alunecă spre formele ei. Lângă Ada, mintea mea simte o nevoie constantă să se refugieze la parter. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Printre puținele-mi certitudini se numără și aceea că nu am nostalgii din vremea în care îmi culegeam mandibula de pe jos, privind-o de la distanță. Iată-mă, stângaci, ca și cum aș fi primit un cadou care nu mi se cuvine. Cum s-a mai petrecut și asta? Am multe lucruri de clarificat.

- Ar trebui să ne pregătim, îmi îndepărtează ea mâinile, cu blândețe, din preajma unor taine pe lângă care vor să se strecoare. - Cred că tocmai am făcut-o, reușesc să spun, o clipă înainte să înceapă hărmălaia la ușă. - Poliția! Deschide! Mă proțăpesc zadarnic în prag. Doi haidamaci îmi pun cătușe. Un individ în costum de cioclu citește cu voce afectată o hârtie oficială. Bla, bla, bla. Mă consolez cu faptul că nu vede și Ada cum sunt umilit. Ca și cum ar fi știut ce-mi doresc, s-a făcut nevăzută. Acvariul e scos cu grijă din bucătărie. Îl poartă pe brațe cei care, un minut mai devreme, aproape că îmi spărgeau ușa. Delicatețea de care se învrednicește peștele nu e de nasul meu; sunt târât ca un tâlhar periculos spre duba poliției. Zgomotul portierei îmi dă fiori. Bufnitura metalică mi se cuibărește între urechi. E mult loc acolo. Înainte să mă dezmeticesc, în semiîntunericul din anticamera infernului, o voce cunoscută mă lovește ca o măciucă: - Mark, să știi că eu îi dau în judecată. Cătușele sunt un instrument de tortură. Trebuie să reclamăm abuzul, împreună avem mai multe șanse. Dumnezeule, mă dor teribil mâinile! Tolănit pe jumătate din bancheta de vizavi, cel care își plânge de milă e Frank Ukulele. Fără a sta pe gânduri, îmi proiectez picioarele în direcția nemernicului. Descopăr că pot fi sadic, e satisfacția faptului că i-am înfipt călcâiele în stomac. Nu sunt impresionat de urlete, îmi face plăcere să cred că suferă de-adevăratelea. Vreau mai mult. Mă năpustesc. Infamul are noroc. Înainte de a-l nimici cu o lovitură de cap, reușește o eschivă. Fracțiunea de secundă rămasă îmi ajunge să înțeleg că impactul dintre țeasta mea și caroseria mașinii e de neocolit. Cunosc două feluri de a-ți pierde cunoștința. Primul, atunci când simți că ți s-au terminat bateriile și știi că aluneci pe tobogan. Al doilea, fără avertisment, când se face întuneric și gata. N-ai unde să depui reclamație. Dacă te mai trezești. Cred că am ales ultima variantă. În ciuda faptului că în capul meu s-a petrecut o explozie, am motive de optimism. Mă doare deci exist. Înainte de a deschide ochii, socotesc partea bună a lucrurilor. Chiar dacă mă aflu în custodia poliției, păstrez șansa de a transforma, la rându-mi, viața lui Frank într-un coșmar. Compresa care îmi acoperă fruntea e schimbată cu grijă. Reușesc să văd, pentru o clipă, chipul Adei. Atingerea ei îmi șterge din minte planurile de răzbunare. Ce bucurie amară! În apropiere pândește cioclul care m-a arestat. Mutra lui mă duce cu gândul la un crocodil camuflat în buștean, așteaptând să înhațe prada.

Poate că, totuși, am murit și mă aflu într-un loc al supliciului în care pedeapsa a depășit nivelul cazanului cu smoală clocotită, e mult mai elaborată, de un rafinament pervers. Iată, alături de migrena îngrozitoare, m-am pricopsit și cu o pornire către presupuneri inutile. Risipă de timp, într-o împrejurare în care situația e mai albastră decât mi-aș fi putut imagina. Dacă ar fi cu putință, aș vrea, totuși, să opresc timpul. De pildă acum, când Ada se apleacă asupra mea și îmi face semn să nu scot o vorbă. Nu pot îngheța secunda. Urmările sunt cele de care îmi era frică. Abia vede că respir și, fără preget, individul cu costum de gropar latră scurt; tot ceea ce spun poate fi folosit împotriva mea. Fir-ați ai dracului cu procedurile voastre, reușesc să mormăi. Ascult, în replică, o predică în care mi se subliniază faptul că, dacă nu erau procedurile, acum stăteam în arestul poliției. Datorită unei coincidențe norocoase, mă aflu în patul de acasă. Îmi va explica doamna. Individul crede că Ada e nevastă-mea. Confuzia lui e folositoare, îmi șoptește intuiția. În ochii Adei citesc amuzament și încântare. Tot din priviri, stăruie să tac. O ascult, nu am alternative. Sunt învinuit, împreună cu Frank Ukulele, de răpirea și sechestrarea unui cetățean, insistă dricarul să-mi spună. Cazul e considerat o urgență iar judecarea lui începe mâine. Încerc zadarnic să-i explic că sunt nevinovat. Dacă sunt prea încăpățânat, îmi înrăutățesc situația. Îngrijorații au semnalat incidentul la timp. Viața cetățeanului știucă a fost pus pusă în pericol de nesăbuința voastră, îmi mai toarnă insul care m-a priponit, cu ifos pedagogic. Cei de teapa lui nu sunt prieteni nici cu ironia, aflu în timp ce se străduiește să mă convingă că recunoașterea vinovăției mi-ar putea ușura pedeapsa. - După tot circul pe care mi l-ați făcut, pot să depun mărturie că nu sunteți nici mai proști nici mai periculoși decât mine, mă ia gura pe dinainte. - O acuzație de ultraj ți-ar complica situația. - Și cu apărarea mea cum rămâne? - Te privește. Dacă nu, avocat din oficiu. Fără vreo urmă de înțelegere pentru starea în care mă aflu, îmi bagă sub nas o hârtie; trebuie să o semnez. Îi fac pe plac, vreau să dispară. Sentimentul e reciproc. În urma-i, zgomot de ușă trântită. Aștept. Zâmbetul meu se lărgește pe măsură ce intrarea e năpădită, încă o dată, de bătăi insistente.

- Și-a uitat bărbăția. N-are decât să aștepte până mâine, ridic victorios un trofeu, pixul individului. Felul în care mi-am botezat prada ridică sprâncenele Adei. Sunt sigur, știe cemi trece prin minte; eu am înțeles că ea a înțeles că eu am înțeles. Două oglinzi, față în față. Să mă bucur? Tocmai am descoperit că există un milion de lucruri despre care nu voi avea vreodată nici cea mai mică idee. Sunt un ignorant. Dacă mi-ai fi prorocit alaltăieri că voi spune ciudățenii despre mine însumi, maș fi enervat. Nu mai e cazul. Mai cu seamă, după ce aflu detalii despre felul în care am scăpat de arestul poliției. Cum ajung la concluzia că preferam să înghit o broască decât să fiu măscăriciul unei aventuri cu cătușe? Simplu, din grămada lucrurilor despre care nu înțeleg aproape nimic, atenția mea alege să se agațe de câteva amănunte. Mai întâi, aflu că nu pot fi săltat de autorități dacă partenera îmi poartă una dintre cămăși. Totuși, degeaba știi șmecheria avocățească fără a ține seamă de amănuntul cel mai important; nu orice cămașă prin care se ițesc sânii iubitei te scapă de cătușe. Trebuie să fie una pe care stau la loc de cinste inițialele tale. Ca să rezolve problema aceasta, Adei i-au trebuit câteva secunde și un creion. Totul, în timp ce eu credeam că a fugit... Avea dreptate, ar trebui să o cunosc mai bine. Cândva, poate voi găsi curajul sămi pun întrebări despre cum i-a venit ideea și, mai ales, de unde știe astfel de lucruri folositoare. Amândorura ni se pare că după ce apele s-au mai liniștit nare rost să rămânem încruntați. Râdem, dintr-un motiv invizibil pentru restul lumii. - Ar trebui să-ți fie foame, îmi face cu ochiul. - Urâto! - Avem doar puțină pâine, brânză, portocale și vin. E tot ce am găsit prin bucătărie. Vrei să comand pizza? - Tu ești șefa. Mintea mea e în cu totul altă parte. - Ce fel de compliment e ăsta? - Iartă-mă, toate îmi ies de-a-ndoaselea. Ai mereu dreptate în ultima vreme. - Știu, îmi întinde ea o farfurie. Brânza cu portocale îmi stimulează imaginația. Nu mi-e foame. Mănânc mai curând ca să-i fac pe plac, vreau să o văd mulțumită. Nu e un efort. Folosesc gesturi banale ca să mă ascund în spatele aparențelor. Acidul glumelor cu caremi gratulam amicii, jucători de roluri în care, dintr-o dată, mă regăsesc, s-a transformat într-un soi de teamă. Încerc să o ascund. Detaliile au căpătat

greutate. Acele lucruri de care m-am ferit, haită de câini înfometați, se reped să mă înhațe. Postura de pacient cuminte mă înfurie; mi-am asumat-o printr-un mecanism mai presus de voința mea. Îi înapoiez farfuria cu un gest controlat, fără să o privesc. Slăbiciunile lăsate la vedere de un bărbat trebuie să fie inventate ori lipsite de importanță. Faptul că am încălcat regula aceasta de mai multe ori într-o singură zi mă neliniștește. A văzut cineva vreo femeie simțindu-se în siguranță lângă un ins cu creștetul înfofolit în tifon? Cum aș putea să mai fiu cel care știe să sfideze ispita unei vrăjitoare ori în stare să se bată cu extratereștrii, dacă mănânc portocale cu brânză, aduse la pat? Gândurile Adei se dovedesc a fi la oarecare distanță de lucrurile care-mi aprind închipuirea: - Așadar, când spuneam că trebuie să ne pregătim... - Nu mai am curaj să te contrazic. - Iar mie nu-mi trece prin minte să-ți spun ce ai de făcut. Te descurci foarte bine. - Cum ai ajuns la concluzia asta? - N-a mai reușit nimeni să mă atragă în astfel de conversații. Mai bine tac. Din orice direcție privesc lucrurile, are dreptate. Dacă i-aș spune că-mi poartă noroc, aș subestima-o. Să-i spun că e mai deșteaptă decât mi-am imaginat, ar jigni-o. N-am cum să greșesc dacă tac. Tac. În timp ce mă apuc de treabă, îmi amintesc de toate datoriile. Am și o revelație; într-o existență normală, astăzi, m-aș fi pregătit pentru propria-mi aniversare. Prostii. Sunt singurul responsabil pentru toate alegerile pe care le-am făcut. Poimâine împlinesc trei zeci și trei de ani. Nu am regrete. Durerile mele de cap au legătură doar cu prezentul și cu viitorul. În secret, îmi doresc să am măcar un început de burtă. Fără acest accesoriu, dorința de a fi privit ca un om serios, a cărui opinie merită luată în seamă pare că nu-mi va deveni realitate în vecii vecilor. Prin intermediul nu știu cărei conspirații, regula jocului e setată în așa fel încât cei care iau decizii majore în lumea mea sunt, fără excepție, niște indivizi cu aură de hipopotam. Rațional, am concluzionat că trebuie să depun eforturi. Să rămân optimist. Zadarnic. Universul vrea cu tot dinadinsul să-mi facă în ciudă. Ce altceva aș putea crede când, fără veste, în timpul unor conversații importante, mă văd bântuit de amintiri cu nimfe care-și mărturisesc admirația pentru abdomenul meu perfect? Sabotat demetabolism, mă consolez cu ecoul invidiilor nevinovate ale grațiilor dornice să numere alături de mine stelele nopților de vară topite în răsărituri spectaculoase. Sunt meloman, îmi plac concertele de privighetoare.

Până mai ieri-alaltăieri, aș fi folosit argumentul acesta fără niciun fel de reținere. Uite că m-am schimbat. E alegerea mea. Îmi place să aleg. Clipa în care am înțeles că există doar două categorii de oameni, cei care fac doar ceea ce vor și restul, cei care execută voința primilor, mi-a schimbat viața. Fac parte din ultima categorie, fapt care mă face să scot flăcări pe nas. N-am socotit câtă cafea am băut în ultimele ore. E mai bine așa. Îmi fac curaj pentru încă una, strategic. Câștig timp săinventez nimicuri domestice pe care Ada ar putea să le rezolve până la pe la jumătatea zilei. Se preface că mă crede. Nu vreau să mă însoțească în următoarea provocare. Reușesc să o conving darniciunul dintre noi nu spune tot ce gândește. În timp ce pașii mi se îndreaptă spre sala de judecată, îmi dau seama că fără tăcerea aceasta moralul meu ar fi fost la pământ. Pregătirile mi-au luat toată noaptea. N-am avut timp nici să mă bărbieresc. Sunt nervos, arăt ca un beţiv care tocmai s-a trezit iar întâlnirea cu Ukulele mă indispune şi mai mult. Zâmbește relaxat, de parcă nu și-ar aminti că nu mai departe de ieri încercam să-i rup oasele. Nevoia de a-i spune ce gândesc e mai presus de voința mea: - Nu ţi-a ajuns că m-ai băgat mai mult decât trebuia în povestea asta, ajung şi în boxa acuzaţilor din cauza ta. - E doar o formalitate. - Roagă-te să se termine cu bine. Sunt convins, uneori chiar crede în adevărul enormităţilor pe care le debitează. În situaţii care pentru mine sunt egale cu sfârşitul lumii, el trăieşte fără emoţii. - Să nu mai aud că te plângi! Avem noroc de un judecător drept, mă atenţionează, întărindu-şi spusele cu un cot pe care mi-l înfige în coaste. - Îţi arde de glume? De ieri caut o soluţie să ieşim cu bine din situaţie, mormăi cu dinţiiînfipţi într-un creion. - Deschide ochii! Dincolo de peretele semitransparent, în spatele fotoliului din care va prezida cel care ne decide soarta, observ umbra unei siluete care se apropie; e judecătorul. Înţeleg acum de ce s-a entuziasmat Ukulele. Onorabilul are o cocoaşă imensă. Ocazional, i-am mai văzut pe cei din breasla lui, toţi, mândri de semnul acesta al aplecării asupra înfăptuirii justiţiei. Parcă niciunul nu avea o podoabă aşa de mare. Poate că nu i-am privit atent. Oricum, cel în mâinile căruia stau destinele noastre pare a creşte el din cocoaşă, nu invers. Acesta ar trebui să fie un semn bun. Are experienţă, a judecat cazuri grele.

În ciuda evidenţelor, mă încearcă sentimente contradictorii. Mereu mi s-a părut că am un handicap, încercând să-i înţeleg pe cei care privesc admirativ spre ţinuta adoptată cu prea mult entuziasm, pare-mi-se, în rândul celor ce împart dreptatea. Sunt sigur, la mijloc există şi alte interese. Chiar dacă în cele mai multe cazuri cocoaşa e doar un accesoriu din şifonierul breslei, circulă zvonul că unor chirurgi li s-a cerut să permanentizeze astfel de excrescenţe în spinarea unor personalităţi aflate în slujba legii. Mulți dintre cei cu care am discutat mi-au argumentat că, având în vedere prestigiul clienţilor, sar fi născut şidiscreţia absolută legată de acest subiect. În consecinţă, informaţii clare despre industria cocoaşelor permanente nu are nimeni. Nu mă feresc să spun de câte ori am ocazia, e o conspiraţie, conspiraţiacocoaşelor. Când i-am întâlnit pentru prima oară, la o petrecere, încă nu ştiam că moda s-a răspândit şi printre studenţii de la Drept. Noutăţile m-au copleşit. Aşa am aflat, chiar şicocoaşa mică, pe măsura calităţii de aspirant la statutul de magistrat, avantajează. Lasă mândria părinţilor! Ce zici de fetele frumoase? Ele sunt premiul râvnit de purtătorul podoabei. Nu cred să fi văzut cocoşat fără o femeie superbă, agăţată de el ca o iederă. Curiozitatea m-a împins chiar să aflu cum se simte o frumuseţe dintre cele care ies la braţul cu dromaderilor bipezi. Respectată, îmi mărturisise una dintre ele. - Fără îndoială! Întâmplarea face ca astăzi, din grabă dar și dintr-o nefericită comoditate, recunosc, să-mi fi lăsat cocoaşa acasă. Improvizasem. - Altă dată să fii atent. Adio! Mi-a turnat gheaţă sub centură fără să clipească. Bine, dar ce te faci când atât el cât şi ea sunt judecători iar cocoaşa nu mai e aşezată seara în cuier? Ce pereche distinsă, poți auzi, pe la câte o sindrofie, voci îngălbenite de apreciere. Gândul la ultima situaţie mă sperie. Presupun că admiratorii stilului nici măcar nu au încercat vreodată să-şi închipuie momentele de tandreţe din cuplul de magistraţi. - Intră în sală Onorabilul Amerigo Van derSvart! Cine nu e gata, îl iau cu lopata, urlă din toţi bojocii un aprod, scoţându-mă violent din preocupările vagi ale spiritului. Ne ridicăm. Sforăim protocolar când judecătorul se apropie de jilţ. Răspunde conform regulamentului însă cu un sforăit formal, plictisit. Poate că doar mi s-a părut. Poate că e răcit. Sper că asta nu-i va afecta bunăvoinţa. *

File dintr-un jurnal care nu există Me, Myselfand I, cum ar zice englezul. La primele ore ale dimineții, mă văd ieșind din stația de metrou Hornstull. Uneori sunt singurul care coboară. Când se întâmplă, mă amuză gândul că trenul a oprit doar pentru mine. E prea devreme, probabil. Ba nu, uite că mai sunt vreo doi rătăciți.Fiecare zi de luni e la fel, de vreo jumătate de an. Am nimerit momentul în care se deschide Pressbyrånul pe lângă care trec spre ieșire și de unde nu cumpăr nimic, niciodată; nu am timp. De obicei, trec pe aici cu câteva minute înainte de ora deschiderii. Aproape totul e predictibil, până la nivel de detaliu. Știu, de exemplu, ce mă așteaptă la capătul scării rulante. Aceeași blondă, aparent timidă, lipită de unul dintre pereții de sticlă, mă observă cu coada ochiului. Am încercat să-mi dau seama de ce stă mereu aici. Acum e iarnă, probabil se adăpostește de frigul de afară până la sosirea vreunui autobuz în stația din apropiere. Abia aștept să vină primăvara, vreau să văd ce face atunci. Mai e ceva timp până pe la finele lui aprilie. Sunt și zile în care am impresia că mă așteaptă. Mi se pare că plutește în aer un amuzament la care mă fac complicede fiecare dată când trec pe lângă ea. Accept câteva clipe și ideea asta, așa, nedezmeticit încă pe de-a-ntregul. Nu știu de ce nu-mi prea arde de glume, pesemne cafeaua băută în grabă nu a avut timp să-și facă efectul.Cred totuși că o voi saluta, doar pentru a da culoare zilei. Nu, nu astăzi. Văd eu când fac asta. Probabil, o să procedez sub imperiul unui impuls ca acela când,apăsat de singurătate, am cumpărat trandafiri de la o florărie din Fridhemsplan, împărțindu-i apoi femeilor frumoase, pe stradă. Câteva s-au uitat la mine pe sub sprâncene, altele au zâmbit. Nu aveam multe flori. Sunt sigur că mă urmărește. N-ai cum să reziști câțiva ani la Stockholm dacă nu ți se dezvoltă capacități senzoriale nebănuite. Vrea să vadă dacă repet aceleași gesturi când ies din stația metrou. De data asta, nu-mi mai aprind țigara. Am, de ieri, un pachet pe care vreau să-l păstrez nedesfăcut o vreme. Poate, pentru totdeauna? Încerc.Stația de autobuz e pustie. Las în urmă și ghereta cu hotdog,gândind că într-o zi mi-ar plăcea să stau la o coadă imaginară, înainte de ora deschiderii, doar pentru a vedea ce reacție are vânzătorul găsindu-mă acolo. O

ipoteză de lucru pentru introducerea unei proze scurte sau chiar a unui roman?Rămâne de văzut. În urmă cu două săptămâni, tot de la hot-dog era să dau ortul popii. Eram în Gamla Stan - Orașul Vechi –un fel de Centrul Vechi al Stockholmului, doar mai bătrân cu câteva sute de ani decât celdin București. Într-o zi de vineri pot să încerc ceva nou,o schimbare de perspectivă, îmi spun. Trecusem de câteva ori pe lângă vagonul din care vedeam că se face reclamă unor burgeri picanți. Unul dintre personajele la fișa căruia lucrez ar fi putut ajunge aici, îmi amintesc. Ia să văd, ce s-ar putea întâmpla dacăface popas? Citesc oferta. Mă îndrept cu pași siguri către ferestruica de la care vânzătorul face conversație cu un om al străzii căruia am impresia că i-a oferit un hamburger. Semn bun, îmi spun. Un Harakiri, solicit apoifără ezitare. Ești sigur că vrei asta?Este cel mai picant hot-dog din lume! Da, am nevoie de un tricou, răspund făcând apel la textul reclamei. Ideea că pentru cei care lucrează în advertising și marketing există un loc special amenajat în iad mi sepărea argumentată, de mult timp. Dacă mănânci acest produs în mai puțin de cinci minute primești gratis obiectul de îmbrăcăminte, mă încurajează diavolul comerțului.Folosescpretextul lăcomiei pentru a-mi justificalogic intenția,cel puțin aparent, pentru cel de după tejghea.Asta se poate aranja, răspunde comerciantulcelui mai picant hot-dog din lume, zâmbind. Trebuie să-ți spun totuși că...bla,bla,bla, nu știu ce mai zice în suedeză, nu înțeleg tot, ... faci asta pe propria răspundere. E în regulă, confirm.Îmi dau seama că lucrurile iau o turnură serioasă în secunda în care îmi apar în față un formular și un pix. Prea târziu să mă răzgândesc. Semnat, așadar, fără să parcurg toate detaliile, o declarație că nu am probleme de sănătate iar în caz că ajung la spital nu e responsabil bucătarul. O muscă pretinzând că e oarbă, aruncându-se în plasa unui păianjen, de curiozitate. Vrea să vadă cum e. Ăsta sunt eu. Mănânc cu poftă, mi-e foame. Nu sunt impresionat de Harakiri, frigul m-a anesteziat. Simt câteva lacrimi, nu mă las. Botez cu Pepsi flăcările pe care intuiesc că le am în gură, cugetând la leșinul papilelor gustative(presupun că sau salvat în felul acesta de umilitoarea experiență la care le-am supus) în timp ce asistentul meu, omul străzii căruia i-am întrerupt conversația mă privește ca pe un ciudat. Este, totuși, un mic psiholog, ca orice vagabond. Îmi cere o țigară, i-o

dau, conștientizând că denivelările buzunarului meu de la piept i-au făcut cu ochiul. Mă sfătuiește să am grijă. Pare că știe despre ce e vorba. Lacrimile îmi șiroiesc, nu pricep exact de ce. E combinația dintre frig, oboseala mea și condimente, mă mint singur. Încă mai cred că e o reclamă exagerată pentru suedezi sensibili, în timp ce înfulec ultima bucată. Convingerea mi se cimentează cu ranchiună. Ai pregătit tricoul? Știi, ca să primești un tricou trebuia să nu folosești niciun fel de băutură, e regula,vine replica. De ce naiba nu ai scris și asta în reclamă, înjur în gând, convins că am doborât recordul mondial la harakiri, fie el și un simplu cârnat, cu mai puțin de patru minute. Noroc cu arșița condimentelor, cârnatul a fost sub orice critică, îmi spun îndepărtându-mă. Regretul că n-am luat cu mine ceva suplimentar de băut m-a apucat încă înainte de a ajunge la stația din apropiere. Din centrul orașului până unde locuiesc, fac 12 minute cu metroul. O jumătate de oră am căutat curajulde a pleca din Stația Centrală unde,cel puțin, găseam ceva de băut. Niște săbii de samurai îmi umblau deja prin stomac. Nici laptele din frigider, nici apa de la robinet, n-au reușit să oprească măcelul mai devreme de vreo șase ore. Harakiri?Își merită numele, miam zis, încercând să deslușesc ciudățenia stării de spirit pe care mi-o dădea experiența unui astfel de meniu otrăvit. Cred că senzația unui cuțit înfipt în stomac nu diferă cu nimic de cea pe care o ai dacă ești suficient de prost să faci ce am făcut eu. Nu am avut niciodată convingerea că scriitorul trebuie să fie doar un șoarece de bibliotecă.Nu poți în chiar toate situațiile să scrii cu onestitate, viu,fără să și experimentezi, să înțelegi pe pielea ta subiectul despre care vorbești. Asta nu înseamnă că Dostoievski a omorât pe cineva ca să-l construiască pe Raskolnikov. Pe rafturile din bucătăria ficțiunii se mai află și borcane cu intuiție, empatie, raționament deductiv. Totuși, ideea că documentarea joacă un rol important în literatură m-a urmărit mereu.Parcă n-aș mai mergeatât de departe în susținerea ei caatunci când mi se năzărise să construiesc un personaj feminin despre ai cărui parametri nu aveam o idee foarte clară. Hotărâsem că eroinatrebuia să fie o prostituată. Ce ocazie bună să mă documentez, mi-am spus călătorind la Madrid și nimerind pe Gran Via, loc unde e greu să pășești zece metri fără să te împiedici de una dintre practicantele celei mai vechi meserii din lume. Majoritatea, românce. Găsisem un pretext...Iată o situație pecare, acum,fac eforturi să spun că o privesc doarîncercat de jenă. Nu știam mare lucru despre hetaire și nici despre comerțul

în numele Afroditei, nu știu mare lucrunici acum. Fără să fi apelat înainte vremenici măcar din curiozitate la serviciile unor astfel de profesioniste, am încercat să conversez cu ele. Așa am înțelescâteva lucruripe care mintea mea le împachetase în ambalajul unor prejudecăți ori despre care habar nu aveam. Înainte de toate, le-am găsitnăucitor deignorante, prinse într-o lume jalnică și fără semne că ar încerca să se ridice de acolo, consimțind la propriacaptivitate. Regula cea mai importantăîn cercul lor mi s-a părut că ar fi supunerea oarbă față de proxeneți. O formă de fidelitate pe care n-am mai întâlnit-o decât în relația otrăvită angajat – angajator din ceea ce se numea jungla economiei de tranziție a anilor nouăzeci și chiar în prima decadă a mileniului III, în România. Presupun că principala motivație le era frica. Ceea ce vedeam era o formă de sclavie practicată în proximitatea imediată a unei stații de poliție din una dintre cele mai mari capitale ale lumii. Pasul meu în teritoriul acela, sub pretextul înțelegerii unor lucruri pe care să le pun în slujba literaturii, a încremenit.Experimentul mi s-a oprit la barieraunor conversații deprimante.Mai întâi, mi s-a făcut milă. Într-un fel, existența lor părea pecetluită nu doar de propriile greșeli ci și de societateavinovată de complicitatela o piesă absurdă, prin tăcere și printr-o grețoasă ipocrizie. Am simțit, apoi, silăfață de tot ceea ce începeam să văd cu alte dioptrii în direcția lumii aceleia. Așa am ajuns lapărerea căcei care se laudă cu aventuri plătiteori sunt niște brute, ori mint că au descoperit o satisfacție în felul acesta de a fi. Ar mai fi valabilfaptul că problema lor e de domeniul psihiatriei în alternanță cu faptul că, neavând habar despre ce vorbesc,inventează istorii care le satisfac egoul.Nu am motive să cred altceva, deocamdată. Consecința -dacă personajele mele vor păși pe astfel de teritorii, mă văd obligatsă țin cont de cantitatea și calitatea a ceea ce cunosc prin prisma experienței personale și să le modelez corespunzător. Poate că trebuie să mă mai documentez. Exceptând ocupația,personajul la care mă gândisem nu avea nimic în comun cu realitatea care mi se revelape străzile din Madrid. Nu toată lumea are norocul scenaristului filmului „PrettyWoman”, nici măcar al celui care a scris pentru „Taxi driver”, m-am resemnat. O las baltă. Tot la ieșire înHornstull.Am descoperit ceva care iese din tiparele zilnice. Altfel nu...

Las în urmă stația de autobuz și chioșcul cu hot-dog.Țigara mi-o aprind, totuși, după ce traversez șoseauaîn partea opusă. Întotdeauna mi s-a părut că e o trecere supradimensionată pentru locul acela. Nu am dreptate.La orele de vârf, ansamblulde semafoare și marcaje sofisticate capătă însemnătăți vitale pentru cei care circulă pe Långholmsgatan. Clar, călătoria dis-de-dimineață prin mațele rețelei de metrou din capitala Suediei mă face să-mi privesc existența într-un fel nu tocmai măgulitor.Sentimentul de produs matinal rezidual al unei burți de Tunnelbanastation, fie ea și una cu intens enunțate valențe artistice cum sunt toate stațiile subterane de aici, îmi umbrește obiectivitatea. Deși sunt tentat,prefer să nu folosesc cuvinte mai tari pentru autoevaluare, în astfel de momente. Fac asta dintr-un soi de superstiție, mă tem că vorbele atrag realități care le corespund. Dincele neplăcute am podul plin. Mă îndoiesc, totuși, că folosind cuvinte digerabile, alese, pentru a descrie o situație nesuferită,pot schimba cu mult datele problemei. Mi-ar plăcea să pot argumenta că e așa dar nu știu dacă vreau să documentez și asta pe propria-mi piele... dacă nu cumva am făcut-o deja și am uitat.Oricum, mă uit chiorâș în direcția excesului de corectitudine politică în vorbire. Am conștientizat la ce situații ridicole se poate ajunge, în momentul în care cineva cu care discutam despre Robinson Crusoe a făcut referire la acesta din urmă ca fiind managerul lui Vineri. Am tăcut. Se întâmplă, când ești luat prin surprindere. În schimb,popularul personaj antropofag convertit al lui Daniel Defoe a primit, de puțină vreme, în imaginarul meu, chipul lui Duminică. Duminică e nigerian iar numele lui de familieesteZiuadragostei. Da, în actele de identitate,tradus din engleză în română. Am încercat să nu zâmbesc atunci când am auzit cum îl cheamă.Situația m-a dus cu gândul spre lumea lui Caragiale. Mi-a spus cineva că în țara lui Duminică astfel de nume nu reprezintă ceva neobișnuit. Obiectivul meu e Reimersholme, o zonă destul de selectă, liniștită, în care locuiesc proprietari de iahturi ancorate ostentativ. Sunt aproape. Era vară pe vremea când predictibilitatea întâmplărilor cotidiene(în drumul către sediul unei firme de software pe care o vizitam de două ori pe săptămână) mi-a fost spartă, aici,de întâlnirea cu David Lynch.Da, regizorulDavid Lynch, creatorul celebrului serial Twin Peaks.

Högalidsgatan este o stradă discretă dincolo de care, în prelungirea podului Reimersholmsbron, începe Reimersholmsgatan. Aproape de o intersecție, aici se află și o farmacie cu specific indian, VedaHouse. În acel spațiu, un centru de meditație transcedentală pentruinaugurarea căruia Lynch a ținut să fie prezent. Pregătirile pentru eveniment erau în toi la ora la care treceam pe acolo. Regizorul părea preocupat de mutarea unor obiecte de mobilier dintr-un loc în altul.Mă întrebam, ca acasă, la țară, oare de unde îl cunosc pe omul ăsta? Nu știu cum a făcut distincția între atenția mea și importanța pe care i-o acordau cei de care era înconjurat.A simțit că e privit cu insistență de la o distanță de vreo zece metri. Bun manager al celebrității, mi-a răspuns cuinteres câteva secunde, bifând mai mult decât o uitătură aruncată în treacăt. Nu ne-am spus nimic, nici nu aveam cum. Sunt sigur, cunoștea combinația de factori care construiau pentru mine, în acele circumstanțe, precum și pentru alții în împrejurări asemănătoare, o amintire povestibilă. Cred că cei aflați în postura lui sunt obișnuiți cu acest instrument.Mi-am dat seama despre cine era vorba cu o întârziere de vreo două ore, văzându-i numele și fotografia pe un afiș. Obiectele acelea lipite pe ziduri, afișele, s-au strecurat subtil în zona lucrurilor care mă trag de mânecă. La Stockholm, puterealor de seducție e ajutată de arhitectura urbană, chiar și când sunt amplasate discret. De obicei, las subconștientul să mă ghideze spre imaginile care merită atenție, într-un oraș în care calitatea printurilor stradale are, în general, un nivel ridicat. Le consider importante pentru educarea continuă a simțului meu estetic, pe de o parte. Pe de altă parte, văd ca pe o provocare felul în care reușesc (ori nu) să mă simt alfabetizat în raport cu mesajul graficienilor. Nu fac niciun efort, nu am instrumente de analiză sofisticată, mă bucur atunci când atenția îmi este reținută de ceva care îmi stimulează gândirea și imaginația. Cred că în anumite situații pot fi înțelese tendințe, se poate lua pulsul societății, al evenimentelor și m-aș hazarda să spun chiar că se pot face predicții, privind cu atenție afișele. Adesea, ele sunt rodul interacțiunii unor solicitări, sinteze, concepte și convingeri de la vârful societății. Sunt fascinat mai mult de ideea că aș putea încerca să ghicesc modelele de gândire care stau în spatele unui afiș bine făcut, decât de alte detalii. Mi se pare, totuși, de bun simț să recunosc, chiar și în afișul din Stockholm am uneori sentimentul că apare prostul gust și superficialitatea. Cel mai mult însă mă intrigă un fenomen pe care l-am observat rar, tendința de a ideologiza politic afișul care nu enunță onest o astfel de intenție. Mi se pare că simt când se întâmplă asta în fonturi, în alunecările

stilistice care pendulează între alcătuiri de tip sovietic până la sugestii ale imaginii care te duc cu gândul la filmul Metropolis al lui Fritz Langși la demonii pe care-i simțeai că bântuie prin acesta ori chiar în compoziții care sugerează anihilarea diferențelor naturale dintre sexe. Dintr-o dată, am sentimentul unui deja-vu conectat la anii optzeci-nouăzeci când, din an în Paște, vedeam nume cu sonorități românești pe genericele unor filme străine.Un afiș în care, printre nume scandinave, s-a strecurat unul cu terminația escu! Vederea periferică nu m-a înșelat, frigul nu mă poate împiedica să zâmbesc. Petre Inspirescu. Sigur, i-au greșit numele. Ba nu! Ar trebui să mă rușinez. Nu putea să fie altceva decât un nume de scenă. Îmi place. Într-un fel, regret că nu l-am inventat eu.Și poate că nici nu e inventat. Poate că e numele omului, coincidență fericită. Poate că îl cheamă Petre Ispirescu. Poate că e vreun urmaș al marelui povestitor, deși nu știu să fi avut. Poate că Petre Ispirescu cel contemporan a găsit un ”n” pe care l-a așezat unde trebuie? Oricare ar fi explicația, mi-ar fi plăcut să construiescun personaj pe care să-l cheme Petre Inspirescu. Ce bine i-ar fi stat în opoziție cu Amfitrion Zăbavă! De multă vreme încercau ăștia să-i tragă un glonț în cap lui Amfitrion Zăbavă. Nimic și iar nimic. Seria de finaluri fericite pentru el se datora norocului incredibil care-l însoțea. Acesta era însă un secret pe care nu-l cunoștea nici măcar ignorantul său beneficiar, găsesc printre însemnările făcute la repezeală într-o agendă. Doamne, cum ar fi fost Petre Inspirescuversus Amfitrion Zăbavă! Ori să-i fi zis Peter. Pităr, l-ar fi citit un vorbitor de engleză. Și ce dacă o să cad în ispita unui exercițiu de imaginație?Las povestea să se construiască singură. Misteriosul Peter Inspirescu, ucigaș profesionist, estecontractatde o grupare de tip mafiot la vârful căreia se află influenți politicieni. El trebuie să-l lichideze pe Amfitrion Zăbavă, după ce unii dintre cei mai teribili criminali cu simbrie au eșuat în această misiune, acoperindu-se de ridicol. În jurul acestui personaj de temut s-au țesut tot felul de legende. Hotărât lucru,Inspirescu e singurul cu șanse reale să-i ia capul marțafoiului Zăbavă, cel care le încurcă afacerile, stabilesc lideriiinfluentei grupări de crimă organizată din capitala României. Singura problemă, asasinul are reputațiaunui psihopat care pretinde că își ridicăisprăvile la rang de artă. El nu-și extermină victimele oricum, se gândește mai întâi la

felul în care-și vor petrece veșnicia. Astfel,fiecare dintre țintele lui Peter Inspirescuajunge în locul suprem al unei religii. De data aceasta, își propune să-l trimită pe Amfitrion Zăbavă în Valhalla. Grea misiune dar nu imposibilă, crede asasinul. Elnu alege niciodată calea cea mai ușoară. Mai întâi, trebuie să-i stârnească lui Amfitrion Zăbavăadmirația pentru păgânismul nordic, adică să-l venereze pe Odin. Apoi, să-l transforme într-un războinic care să moară eroic într-o bătălie, condiție absolut necesară dacă vrea să aibă șansa de a ajunge în Valhalla. Acestea, nemaipunând la socoteală că pe lângă bravură va trebui să aibă și onoare, pentru a îndeplini condițiile de eligibilitateîn ceata de luptători a lui Odin. Cum să atingi o asemenea performanță cu un interlop de cartier, un mediocru leneș care a călcat, fără să știe, în străchinile afacerilor murdare ale unor politicieni de la București? Ei bine, aici intervine iscusința lui Peter Inspirescu. Abia reușește să-l scoată pe Amfitrion Zăbavă din Sala lui Aegir unde interlopul din Băneasa era să ajungă alăturându-se celor morți prin înec, după o săritură cu mașina în Dâmbovița.Ca să nu-l vadă poposind pentru vecie în Naströnd, un loc teribil plin de șerpi care vomită râuri de venin, tot Peter Inspirescuîl convinge să nu-și mai încalce jurămintele apoi îi zădărnicește o crimă pasională. Și tot așa... Peter Inspirescu trebuie să aibă câteva cărămizi de artist sub acoperiș, dacă-i reușesc asemenea scamatorii.Desigur, până la final, interacțiunea dintre personajele principalele produce transformări importanteamândorura. Nu știu, deocamdată,dacă Zăbavă riscă ori ba să ajungă în Niflheim, locul celor care mor de boală sau de bătrânețe, un tărâm cețos unde aceștia împărtășesc cu zeița decăzută Hel o existență modestă. N-a fost să fie. Nu-i nimic, o să găsesc alt nume pentru asasinul lui Amfitrion Zăbavă. Totuși, întâlnirea cu numele românesc pe un afiș din Stockholm m-a binedispus. Nu am o explicație pentru felul în care întâmplarea îmi dă de gândit atât de multă vreme. Păcat că nu mi-a trecut prin minte să-i fac o fotografie. Poate că-l mai găsesc și data viitoare. Sau poate, de ce nu, aș putea să fac un ocol prin Hornstull, înainte de a merge acasă? Ar trebui să cred în sincronicitate.Dau peste Petre Inspirescu și în Medborgarplatsen. Bine, dar trec pe aici doar în zilele de marți. Asta înseamnă că am fost ieri în Hornstull. În concluzie, de ieri, stau cu gândul la faptul că

vreau să fac o poză unui afiș. Poate că ar trebui să-mi revizuiesc prioritățile. Poate că mă gândesc prea mult la detalii.Pentru mine, acum,aproape toate zilele sunt la fel. Pierd. Pierd timpul pe care ar trebui să-l dedic scrisului. Dacă o țin tot așa, nu știu în ce an voi încheia povestea lui Amfitrion Zăbavă. Poate că va muri la stadiul de idee. Despre celelalte proiecte nu mai vorbesc... Iată, am momente în care nu-mi mai doresc altceva decât să mă întorc la țară, în România și să scriu. Sunt un țăran. Să cresc găini, să-mi cultiv singur pătrunjelul și să scriu, fericirea supremă! Ideile bune îmi veneau mai repede înaintevreme. Mi-a trecut prin minte, într-un târziu, să aflu de pe Internet cine e Petre Inspirescu. Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început că aparține domeniului muzical. Intuiția îmi spunea asta. Poate că de aceea n-am fost atent la detaliile afișului. ”Deși îi place să păstreze un profil destul de discret, artistul house român Petre Inspirescu sau Pedro cum i se spune uneori, este unul dintre cele mai talentate nume din muzica electornică de astăzi”, arată una dintre caracterizările care i se fac pe siteurile de specialitate. Propria-mi ignoranță e o constatare neplăcută. Mă consideram un iubitor de muzică electronică. Am rămas în urmă. Pe de altă parte, numele pe care tocmai l-am descoperit are o recunoaștere internațională.Sentimentul de satisfacție născut din astfel de surprize nu are,în ceea ce mă privește, o relație de prietenie cu vreun orgoliu naționalist. Cred că este legat de trăirile pozitive pe care le induce constatarea că aiacel “ceva” în comun cu cineva care a reușit, de ocomplicitate asumată, benignă pe tărâmul identitar lingvistic și cultural.Confirmarea ideii că în universul de acasă există bagajul necesar pentru a reuși oriunde este reconfortantă, indiferent dacă suntem români, jamaicani, japonezi, chinezi, brazilieni, turci, maghiari, tibetani sau te miri cealtă naționalitate. Succesul alor tăi îți ridică moralul și pentru că, într-o oarecare măsură, el are semnificația recunoașterii unui conținut valoric universal, depozitul de valută forte aparținând reperelor identitare ale comunității din care-ți tragi seva. Presupun că astfel de tresăriri emoționale sunt firești dacă nu se transformă în obsesii. Altă constataremă fascinează.Dacă nu ar fi existat un Petre Ispirescu, fără basmele povestite de el, probabil că n-aș fi auzit nici de Inspirescu. Mă văd

nevoit să cred că Ispirescu l-a inspirat pe Inspirescu.Din perspectiva aceasta, dacă Petre Ispirescu nu descoperea plăcerea de a scrie, numele lui devenind astfel sinonim cu arta de a spune povești, nicipentru celălalt Petre,Inspirescu, nu părea dublu semnificativă aluzia numelui de scenă. Iată, așadar, un lanț de relații cauză-efect care pornește în 1830 la București unde s-a născut povestitorul, ajungând până la surpriza mea din 2018, la Stockholm. Altfel spus, între mirarea în fața unui afiș din 2018 și venirea pe lume a lui Petre Ispirescu stau 188 de ani, performanțele scriitoricești ale povestitorului, cele muzicale ale muzicianului precum și milioane de alte detalii care au contribuit la așezarea realității într-un fel care mă face să pierd timpul cu gândul la niște lucruri aparent inutile. Oare cum ar fi reacționat povestitorul dacă i s-ar fi îngăduit o privire în viitor spre ideeaacestor relații cauză-efect? Mi se pare că vădaiciun posibil scenariu de film. În prima jumătate a secolului XIX, Petre, un copil din mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, este bântuit de un vis ciudat în care, într-o lume cu vehicule fără cai, cu oameni îmbrăcați neobișnuit, vorbind o limbă necunoscută, își vede numele pe un afiș. Abia împrietenit cu scrisul și cititul, băiatul pricepe, totuși, că numele lui de familie e scris greșit.În loc de Ispirescu, în lumea aceasta numele esteInspirescu. Visul îl urmărește pe tot parcursul existenței, motivându-l, în ciuda sărăciei și altor împrejurări potrivnice, să se apropie de tainelecunoașterii.Parcurge un drum lung, de la tipograf, în adolescență, ajungând director de editură la maturitate.Încearcă,citind, să deslușească secretul coșmarului său iar efortul acesta îl transformă într-un personaj important din lumea celor care scriu. Singurul loc în care Petre se simte lejer împreună cu visul lui ciudat și secret este lumea basmelor de care se apropie tot mai mult, la început, ascultând poveștile mamei, apoi, căutând legături cu lumea fantastică a poveștilor populare românești. Aici i se pare că găsește un fir care îl poate ajuta să deslușească taina lumii care-i bântuie nopțile. Pe măsură ce pătrunde mai mult în lumea poveștilor, fragmente din viitorul în care trăiește celălalt Petre, Inspirescu, i se dezvăluie în vis. Punând cap la cap înțelesuri ascunse ale poveștilor culese din popor,pricepe că unele sunt născute din visele altor oameni care au pășit în lumi misterioase, asemănătoare cu cea care i se arată și lui.Își găsește liniștea într-o ultimă experiență, accesând viitorul, prilej cu care i se dezvăluietaina felului în caresemințele intelectului pus la treabă onest, în slujba spiritului, rămân vii în

timp, încolțind uneori la distanțe evocatoare, ca aceea dintreInspirescuși Ispirescu.Iacătă un film pe care mi-ar fi plăcut să-l văd. Un soi de trândăviecăreia i se adaugă fobia în raport cu orice lucrupentru care am sentimentul că s-ar transforma în altceva decât mi-am propus, dacă nu-lduc la capăt singur, m-a făcut să nu cochetez prea mult cu ideea de a scrie scenarii de film.N-ar fi o idee rea, în cele din urmă. Să știu că am încercat, cel puțin. Ar trebui să nu mă gândesc la ce s-ar putea alege din poveste. E de ajuns că pot să scriu. Gândul că mi-ar trebui cel puțin o jumătate de an ca să deprindla un nivel acceptabil tehnica unei astfel de scriituri, nu e chiar motivant. Lene, nerăbdare, chestiuni de etapă, probabil. În Fridhemsplan,am descoperit un magazin pe rafturile căruia, printre alte obiecte second-hand din vânzarea cărora sunt finanțați cei de la Armata Salvării, se găsesc cărți. Cunosc cel puțin două astfel de locuri. De fapt, trei.Ies de aici cuun volumdespre modelul european-american de scriere a scenariului de film.Dau pestealt afiș cu Petre Inspirescu. Coincidențele sunt altceva dacă depășesc o anumită ritmicitate. De astă dată, îmi amintesc că pot face poze cu telefonul mobil.Nimic pretențios, o simplă amintire. Mi-e dor să-mi mai petrec o zi sau două fotografiind strada prin Stockholm. Ciudat, după mai bine de un an de când nu am mai reușit să-mi fac timp pentru asta, am sentimentul că știu mult mai bine ce vreau să obțin, ce caut. Cred că singura țară în care am pășit până acum fără să fac fotografii e Germania. Aveam pregătit bătrânul Nikon. Nici nu mi-a trecut prin minte că aș face fotografii cu telefonul, ideea din urmă îmi displace într-o anumită măsură,în ciuda faptului că ritmul cotidian m-a obligat să-i acord tot mai multă importanță dacă vreau să fur vieții câteva minute de căutări în această direcție. Sigur, telefonul scoate imagini foarte bune, în anumite situații.Dacă ai intenții mai serioase, totuși,nimic nu poate înlocui optica unui obiectiv foto clasic. Oricum, fotografiile erau un capitol secundar în acel context. Mai degrabă,mă gândeam la o soluție să fac navetaîntre Suedia și patria lui Goethe. Ea – pentru că motivul preocupărilor mele avea chip - obișnuită cu scena pe care pendula între jazz și rock, compunând, pictând, pasionată și de fotografie.Complexitate a spiritului, intuiție și ușurință în a înțelege preocupările-mi legate de creativitate, mi se părea că toate acestea erau adunate într-un singur loc. A. îmi inspira

optimism într-un moment dificil, în care mă adaptam cu efort la viața scandinavă.Foarte agreabilă ca înfățișare,se apropia de patruzeci de ani iar eu făceam eforturi să cred că are mai mult de douăzecișicinci... Aveam, cu alte cuvinte, argumente pentru a încerca să stau cu un picior la Stockholm și cu celălalt în Germania. Faptul că asta nu s-a întâmplat e un capitol la care aleg să mă gândesc mai puțin.Așa am ajuns și în Olanda. Din păcate, nu pot să controlez vremea, anunța,la un moment dat,căpitanul avionului în care mă aflam, aterizând la Eindhoven în loc de Bremen. Era iarnă. Nu aveam timp pentru vreo vizită pe la faimoasele cofee-shopuri olandeze. Îmi trecea prin minte că aș putea bifa o asemenea ispravă turistică dar,de cealaltă parte, se afla așteptarea autobuzului care mă ducea spre locul în care discuțiile nu erau niciodată plictisitoare.Poate că nu ajunsesem încă la faza în care lucrurile devin plictisitoare? Nu știu. Îmi amintesc însă că patinam pe suprafața unoridei despre care, în alte împrejurări,nu aveam curaj să bat câmpii fără sentimentul că plictisesc ori monopolizez discuția. Cred că prima noastră conversație serioasă a durat douăzecișipatru de ore... Presupuncă fac parte din categoria celor cărora asemenea schimburi de opinii le prilejuiesc momente de entuziasm nejustificat față de propriile idei. Într-un astfel de butoi mă aflam, cred, atunci când am mărturisit un gând care acum mi se pare, totuși, o prostie. Dacă aș reuși să scriu binejurnalul unei frunze aș fi mulțumit de mine, m-am auzit vorbind. Ce idee frumoasă, mi-a răspuns.Eu visez să scriu jurnalul unui cui bătut într-un perete. A fost una dintre cele mai elegante aduceri cu picioarele pe pământ care mi s-au întâmplat. M-am lecuit pe loc. De atunciam renunțat la gândul să mai scriu vreun jurnal. Stockholm, februarie 27, 2018

ERICA BLOJ (Anglia)

*** un fluviu imens de vibrații diminețile ca niște fețe de masă albe peste luciul negru al nopții fețe de masă albe ca o revărsare de inocență în mine carnea redevine vibrație tinerețe freamăt degete de lumină îmi apasă sternul arma e încărcată ultimul glonte așteaptă să tragi va curge sânge alb ca o față de masă va plânge o mamă albă ca o fecioară va cădea pământ alb peste scândura albă a răsăritului visul se sfârșește într-un priveghi în jurul mesei nimeni nu plânge toți citesc dintr-o carte mică de poezii o carte fără coperți și fără isbn cuvintele ca un fluviu imens de vibrații cuvintele servite în farfurii albe se mânâncă încet în liniște undeva se trezește un somn din mine un somn fără vise ca o reîncarnare albă iubirea nu are culoare și nimeni nu a scris-o mai frumos

ca o virgină pe cearșaful alb al dimineții *** săraci și sălbatici dăm din aripi ca moliile cu trupuri-făină ochii devin cenușa nisipului corăbii de melci ceara lacrimei scursă pe atotputernicul vis suntem născuți pentru a ne antrena eșuarea în fiecare zi și mai ales în fiecare noapte când somnul tiptil ne zboară pe lună lunatecul râde el ne vede litere omenirea e un dicționar doar eu și cu tine formăm un cuvânt foame zilele trec în fiecare os zilele trec într-o dezhidratare de molii cu trup de făină chiar ieri când să fac duș mi s-a arătat praful și pulberea vieții am dat cu apă peste nepăsare peste senzații peste atingere peste orgasm nimic nu e mai mic decât iluzia că din praf renaștem pasăre aripi verde undeva o molie scrie cerul gri cu litere mici singular

nearticulat ”pământ” *** nu îmi vorbi de poezie știu că luna nu e o pioneză de aur cu care să îmi fixez toată mania pe uleiul negru al nopții ca și cum aș putea să mă golesc de obsesii ca de o chimie potrivnică unui berzelius murdar știu că nu mai am nevoie de nimeni ca să scriu cuvinte repetate isteric pe foaia galbenă din cartea veche ce miroase a tutun știu că tăcerile ce se adună în carnea mea acei păianjeni cu picioare lungi și păroase nu sunt liniștea pe care mi-o desenai cu privirea pe sâni știu că poezia nu e un substitut pentru fericire cum nici zahărul nu îndulcește gura oțetită a bătrâneții fiecare zi e cocoașa unui dromader ce aleargă pășește calcă obsesiv tandrețea unei mutilări zâmbetul peste care luna ca o pioneză de aur agață un tablou îngălbenit mehari își duc povara prin deșert dimineața palidă își îmbracă rutina sânul leneș cafeaua fără zahăr pagina galbenă cu miros de tutun și nicio poezie doar râsul isteric din spatele frunții mele ”is there anybody out there” bună dimineața good morning bonne matinee

dar nu îmi vorbi de poezie

*** am aruncat telefonul fix în groapă (și am pus pământ reavăn peste el) ce să fac cu toate gândurile ce-mi umblă prin cap cu toate piciorușele de vrabie ce-mi calcă retina în timp ce dorm ce să fac cu toate imaginile ce-mi vin ca niște filme ultrapremiate și neapărat americane ce să fac cu diminețile cu cearcănele și cu pleoapele sângerânde cu buzele crăpate cu unghiile roase ce să fac cu sâmburii din mărul mușcat ce să fac cu teama cu teama ce să fac? sună telefonul nu suport cum sună telefonul un clopot ce dăngăne peste un sat uitat de lume duminica după-masa căldura topește câte o bătrână pe fiecare bancă bănci goale case goale sună telefonul și îmi vine să urlu nu mai vreau vești ce să fac cu morții joc table pe banca din fața casei în fiecare noapte ai scos pâinea din cuptor... mă întreabă mama ai scos vinul din beci... mă întreabă tata ce să fac cu fiecare duminică în care e plină masa

de scaune goale

*** așa cum nu există poezie pe patul de spital așa cum nu există culoare în fluidele ce se scurg dintr-un om așa cum urletul e tot mai palid și mai șters cu cât te apropii de peștera udă pielea transpiră și se lipește de aleză ca de o a doua piele așa cum închizi ochii și toți cred că dormi dar tu veghezi întunericul din spatele pleoapei acolo unde începe un nesfârșit ca un deșert în care fierbe carne umană un boiler cât o cameră de gazare din lagărele naziste așa cum văd eu boala și finalul suferinței de pe patul alăturat neputincioasă naivă credulă medicul e sfântul împărat ce spune ritualic: nu se mai poate face nimic așa cum stau mică și plânsă și văd cum se stinge tata așa cum îl schimb să fie curat și uscat să simtă confort și căldură să moară plăcut și dacă se poate cu zâmbetul pe gură

așa nu vreau să mai cred că viața e frumoasă că suntem binecuvântați

că suntem fiii unui iubitor fie păcatul meu dar suferința nu e pentru ochiul copilului zeu și totuși suferința naște poezie mă amăgesc cu iriși înfloriți din cuvinte precum cangrenă cancer tumoră sifilis tuberculoză și văd capătul infinitului tată

*** dimineața ar trebui să deschidă o pâine ca pe o ușă caldă prin care să intre foamea dimineața ar trebui să fie albă ca spuma unei lumânări să umble tiptil peste genele uitate în ultima privire să caște plictisită de repetiția orelor zilelor iubirilor diminețile sunt leneșele calendarului când ghearele unei păsări stinghere zgârie (din greșeală) suprafața lăcuită a morții ce ne vom scrie cu vârful cuțitului pe piele cuvinte semne ce? sunt o abracadabră de stări ca machiajul șters al unui clovn piciorul de lemn al vieții gheata care n-o mai încape să umblăm desculți, iubire să umblăm pe ape ca două năluci pe pielea arsă în flăcări a nopții șoaptele au mereu un ecou într-o cavernă în care nici orbii nu mai speră pleoapa deschisă în somn

mimez o viață pe care aș vrea să o dorm cad semințe de mac peste foaia albă se scutură narcotic un vis de parcă ne scuturăm unul de altul Jurnal POEZIA e despre o față de mamă pe care niciodată nu am putut s-o recit

Poeme din volumul în lucru ” Cealaltă Evă”

GABI SCHUSTER (Germania)

De condiţie Poeţii au aripi prea mari şi oricât ar vrea nu se ridică de la pământ o Mila ta fă ca dărâmăturile să prindă viaţă din nou scoate statuile pe care nu le-am văzut niciodată cărţile nepublicate poeziile nerostite şi toate frumuseţile

pe care nu le-am cunoscut şi nu le vom cunoaşte atâţia artişti care au lucrat doar pentru ei şi au murit doar pentru ei artişti fără nume Mila ta fă-le un viitor fără trecut vor trăi până într-o zi când un cititor îi va atinge şi atunci vor deveni pulbere moarte e destulă pentru toţi mic sau mare rege sau sclav sărac sau bogat copil sau bătrân poet sau ne-poet

La flacără mică Şi când intru întreb unde eşti ţi-ai rupt cătuşele te tăvăleşti în propria cenuşă

rece îţi priveşti în oglindă imaginea tot mai ştearsă de se retrage în spatele lumii acolo în spatele lumii sunt numai gândurile pe care nu le-ai întrupat nicicând gândurile la care nu ai găsit camarad gândurile care te-au chinuit noaptea măcinându-ţi odihna ca o melasă în care te-ai scufundat scrisorile mele ard cu flacără mică eşti un rege care n-ai să mai zâmbeşti vreodată din spatele lumii nu s-a întors nimeni cerul este gol pe dinăuntru

De gemeni Când oamenii din oglinzi le vor sparge şi vor veni printre noi singurătatea

va dispărea de pe pământ fiecare va avea fratele lui geamăn cu care să îmbrace aceleaşi haine să mănânce la aceeaşi masă să se ţină de mână şi să se sprijine empatic unul pe altul nimeni nu va mai trânti uşa să rămână singur nimeni nu va mai face greşeli prosteşti pentru că 4 ochi sunt mai aprigi decât 2 şi nimeni nu va mai face război pentru că sângele de frate geamăn nu se varsă ei vor iubi două gemene şi vor fi norocoşi într-o lume a simetriilor perfecte unde şi Dumnezeu cu geamănul său vor face lungi plimbări prin grădina Edenului la umbra copacilor vieţii şi ai cunoaşterii şi unde moartea cu moartea se vor privi în ochi fericite pe sub glugile negre uitând ce au de făcut... şi unde vreun meşter cu geamănul său vor înălţa mănăstirea care nu va cădea în ruine vreodată

De ştiut Cum să vorbim banalităţi cu uşa trântită de vânt cu clopotul care s-a pornit să umple mierea durerii cu gânduri de nedormit cum să te rogi să ţi se dea când tu vrei totul cum să vorbim banalităţi când orbul a orbit de ce-a văzut? şi va surzi când va fi auzit destul şi va muri când lumea i se va ascunde fragilă în toate întrebările fără destin

Neîndoielnic Cum e când înţelegi că ţi-ai nechibzuit răgazul vieţii te arunci de pe un pod înalt? nu o iroseşti mai departe fugi ca vântul de la miezul nopţii o duci apoteotic în insignifianţa ei la bun sfârşit

Măcar o oră Lumea se roteşte bezmetic de una singură rămân pe loc în gândul meu în cuvântul meu în ce am ridicat şi pe mâna altora am dat grădina cu gutui trandafirul agăţat de ziduri hamacul cu dantelă bujorii când într-o zi constat că viaţa mea e o minciună ce fac îmi iau lumea în cap? nu îmi iau moartea în cap să mă apere de zădărnicie să mă apere de rânjet şi impostură de violenţă şi înşelătorie când într-o zi constat că viaţa mea e o minciună aş vrea să plouă în biblică grandoare

aş vrea o oră să fiu Dumnezeu acolo unde cuvântul cel dintâi înfiripează viaţă

Din volumul „Concis” – editura Vinea 2019

IOAN NELU GODJA (Austria)

Festivitate românească dedicată "Zilei Europei" a XIII a ediție, Austria 2019, organizată de Cercul Cultural Româno-Austriac "Unirea" ÎN SEMN DE MULȚUMIRE, DRAGI ROMANI ORIUNE V-ATI AFLA Astăzi 10 iunie 2019, a doua Zi Sfântă de Rusalii sărbătorită de Romano Catolici iar noi fiind în această țară, unde majoritatea populației este de această confesiune, sărbătorim cu drag și noi alături de ei. Fiind și zi liberă mi-am permis să scriu câteva cuvinte prin care doresc să aduc mulțumiri tuturor celor care în urmă cu câteva zile mi-ați fost alături in realizarea frumosului eveniment, spun eu, ”Izvor de Suflet Românesc”. Imi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei când la noi de Sfintele Sărbători de Rusalii și nu numai, masa era încărcată cu prăjituri și cozonac, oala cu sarmale calde pe marginea sobei stătea pregătită în așteptarea musafirilor, goștilor cum spun bănățenii. Ce frumos era pe atunci, nu pentru că eram eu copil fără griji și probleme, dar parcă satul era altul, oamenii erau altfel, căldura sufletească, dragostea de a fi cu toții împreună, de a sărbători, de a se vizita vecinii și rudele între ele era parcă un ritual. Trăiesc cu speranța că totuși se va întâmpla o minune și că tinerii noștri vor reveni la satul de odinioară, la obicei, la port, cântec și joc, la sinceritate și omenie, la respect și bunătate. Si revenind la evenimentul despre care am început să vă amintesc, în numele Forurilor Culturale pe care le reprezint, Cercul Cultural Romano Austria, RadioTV Unirea, președinte și vicepreședinte pe Europa la Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni cu sediul în Canada cât și al meu Personal,

mă adresez Domniilor Voastre și pe această cale aducându-vă un Însemn de Mulțumire. Prezența dumneavoastră fizică într-un număr mare m-a ajutat să trec peste atât de cunoscuta sintagmă NIMENI ȘI NICIODATĂ NU E SINGUR PE PĂMÂNT Dragi prieteni, această formula de adresare este una fără sloganuri, este o formulă directă, de suflet, izvorâtă din simțăminte, spuse și trăite. Poate dumneavoastră știți că un român când a ales calea singurătății își poartă crucea ca pe un refren care îl însoțește peste tot, cum doina de jale, doina de dor, nu pot fi traduse ci simțite. Am lăsat acasă un Plai de dor Maramureșul meu drag, dar prin toate activitățile cultural spirituale am făcut punte, nod între lumea de Acasă și cea de a doua casă aici în Austria. Unii dintre dumneavoastră ați fost acum la "Ziua Europei" ediția 13 pentru prima dată, alții ați revenit și pentru toate acestea eu vă mulțumesc cu toată simțirea. Sunt recunoscător d-lui Lukas Marcel Vosicky în calitate de reprezentant al Societății Austro-Române din Viena pentru că mereu a fost alături de mine, dar îi mai sunt recunoscător că vorbește limba mamei mele, limba română. Dumneavoastră celor care ați reprezentat zona de obârșie fie prin port, fie prin grai, limba, cântare, zicală, strigare, carte, ba chiar și bucate tradiționale, vă mulțumesc! Vă mulțumesc pentru jertfelnicie și sunt absolut convins că odată cu prezența dumneavoastră ați adus o parte din trăirile satului tradițional de altădată. Va mai mulțumesc și pentru faptul ca m-ați ajutat ca de Ziua Europei, A Romanilor de Pretutindeni, ați făcut auzit Glasul nostru pretutindeni unde se trăiește și se simte românește. Dragi români vă rog să mă considerați un prieten, care a reușit doar prin dumneavoastră să adune regiuni ale României în Patria Sa Adoptiva, Banat, Ardeal, Crișana, Oltenia, Maramureș, Transilvania Sa aducă Bucureștiul în Capitala Austriei, Să adune din Cetatea Albei Iulia pâna ce Mara scăldând cei doi frați Mureșul și Oltul pe Valsul Dunării Albastre tocmai a înscrie INSEMNE DE DRAGOSTE. Sa faci 3 activități în trei zile purtând ca stindard un singur mesaj IZVOR DE SUFLET ROMÂNESC nu este ușor. De aceea, mâna dumneavoastră întinsă am simțit-o ca un stâlp de care oricine este plecat are nevoie a se sprijini. Desigur sunt atâtea de spus, dar nu își au rostul aici, însă orice efort al dumneavoastră de care nu ați ținut cont este ca o vecernie de suflet pentru mine ca organizator Fără dumneavoastră Ziua Romanilor de pretutindeni era o Fântână secata iar Ziua Copilului era ca O sărbătoare a unui Prunc fără Mamă.

Dragi frați va rog sa primiți Gratitudinea mea și sunt absolut convins ca orice faptă nu rămâne neînsemnată. Venirea dumneavoastră la noi acasă în Wiener Neustadt dincolo de Acasă, a însemnat să capăt încredere să fac pe mai departe toate câte le gândesc laolaltă cu dumneavoastră întru drag de țară, de neam, de pământ și suflet românesc. Fiecare trăire a dumneavoastră aici a mers la sufletul meu și orice s-ar spune aceste cuvinte consacrate sunt clare, "Unde-i unul nu-i putere, Unde-s doi puterea crește" drept pentru care vă adresez cu respect sincere felicitări și mulțumiri! Ca să vă conving de toate câte spun trebuie sa facem socoată generațiilor care s-au prins în hora neamului românesc de la 8 ani la aproape 80 de ani. Horă cu adevărat românească în compania artiștilor de mare calitate pe care vreau să-i amintesc,Tudor Limbean (micul patriot), Andra Sâiu, Delia Rădmăneștean, Alexandru Făgădar, Petru Panduru și inegalabilul Cor al Casei de Cultură Mihai Viteazu jud.Cluj, dirijor Pr. Sebastian Zăhan. Acest lucru care nu trebuie demonstrat ci meditat pentru că Tinerețea este o vârstă, Bătrânețea este o stare, Fiecare ați adus cu dumneavoadtră lada de zestre pe care ați personalizat-o prin ceea ce ați crezut dumneavoastră mai bine. Căci Strop cu Strop se face iaz de care noi aici avem nevoie spre a ne astâmpăra Setea. Dragi prieteni, Ziua Romanilor de Pretutindeni, Ziua Europei, Ziua copilului fac un Mănunchi de Izvor de suflet românesc încheiat cu Agapa frățească tocmai în Duminica Orbului cu Pildele, care izvorăsc din Cartea Sfântă, agapă organizată de către comunitatea românească și membrii Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Cuvioasa Parascheva din Wiener Neustat, a cărei Preot Paroh este Preacucernicul Părinte Răzvan Gască. Primiți va rog sincera mea prețuire la care adaug mulțumiri și considerație fiecăruia în parte și haideți sa întindem Hora Bucuriei de aici până la dumneavoastră și să ne amintim de dulceața feliei gustate din tortul prieteniei, în seara de neuitat 1 Iunie, 2019 Austria. Și încă ceva, să dovedim că numărul 13 este numărul care nu a fost fatidic, din contră sau cum spun morosenii mei, Dragu-mi unde-am zânit Și cu cin m-am întâlnit. Pâna la ediția următoare vă rog să primiți sincere mulțumiri! Reușita ediției a XIII a Zilei Europei vi se datorează din plin! Prezența dumneavoastră aici cu mine a adus un plus de notorietate iar ecoul nu se va stinge pâna când fumul se va preface în alt drum înspre dumneavoastră ca un însemn de mulțumire. Al dumneavoastră pentru totdeauna, Nelu Godja RTV Unirea-Austria

MARIA FRANDOS (Anglia)

Cursa de prins șoareci

Nu era propriu zis o cursă de prins șoareci. Încercaseră cîteva dar n-au funcționat. Unul le-a dat ideea cu borcanul: se pune un băț de chibrit pe podea, peste care se așează cu grijă un sîmbure de nucă și un cub mic de cașcaval. Deasupra se potrivește bocanul încercîndu-se menținerea lui în echilibru cu un alt băț de chibrit care să formeze o punte între borcan și dușumea, bețele atingîndu-se la extremități într-un unghi de 45 de grade.

Bineînțeles că este un mecanism complicat și necesită răbdare și timp pentru a-l desăvîrși, chiar artă am putea spune.

Șoarecele intră atras de miezul de nucă și de mirosul cașcavalului, fragila construcție se mișcă și...pac! Borcanul cade avîndu-l prinzonier în vidul din interiorul lui pe lacomul șoarece care se ridică speriat pe labele dinapoi

rostogolindu-și mărgelele ochilor. Așteaptă bănuitor să se întîmple ceva dar prin transparența sticlei lucrurile din jur par a-și păstra realitatea imediată așa că, cedează și ronțăie pe rînd din nucă și cașcaval.

Se decide să ia sîmburele cu el dar vrînd să iasă, se izbește de pereții borcanului; încearcă să se cațere dar alunecă; iar se cațără și iar alunecă pe pereții de sticlă. Chițcăie neajutorat, dă ocol borcanului în cercuri tot mai largi și febrile căutînd o ușă, o fereastră, o fisură, pipăie fiecare mm de spațiu cu labele, adulmecă, chiar încearcă să răstoarne borcanul, proptindu-se pe labele dinapoi.

În afară nu răzbate nici un sunet din lupta asta inegală, uneori un zgomot înfundat pe care mai marii casei nu l-ar auzi nici dacă ar fi în aceeași încăpere.

Mai face cîteva ocoluri disperate, se oprește cu labele din față împreunate, poate se roagă la Dumnezeul șoarecilor, nu știm. Dar tot ce vede e o umbră întunecată între borcan și fereastră care i se arată în toată splendoarea ei pisicească! Pupilele i se măresc și i se micșorează din pricina poftei, după cum tot atît de bine ar putea fi doar efectul luminii.

Ar putea răsturna borcanul cu o singură lovitură de labă dar e sătulă și preferă să asiste la spectacol făcîndu-și siesta. Așa cum stă tolănită, pare imensă, umple încăperea toată, tot Universul neamului șoricesc!

Inima șoarecelui o ia la galop, spaima îl face să-și schimbe culoarea. Reîncepe alergatul pe lîngă pereții de sticlă, imaginile de dincolo de borcan se schimbă odată cu goana lui: piciorul scaunului, al mesei, al lavaboului, un petec de covor albastru.

Nu! Hotărît nu! El nu poate să rămînă închis în borcanul acesta strîmt, îl așteaptă toate frumusețile lumii, toate poemele de dragoste nemaiscrise și nemaicitite, el are de ronțăit cărțile visurilor pînă la ultima scoarță...

În răstimpuri, soarele răsare și apune nepăsător, anotimpurile vin și se duc urmînd legile mecanice, precise ale lumii din afară. Transparența borcanului îi dă uneori iluzia libertății, în cîte o primăvară vede o creangă de cireș înflorit în rama ferestrei, colțul unei stele; parfumul greu de magnolii răzbește prin noapte pînă la el tulburîndu-i simțurile amorțite și somnul.

Atunci face semne cu labele dinainte celor din neamul lui, cei care își îngăduie un răgaz îi răspund, fiecare închis ermetic în borcanul lui. Izbutește chiar să se simtă fericit și spațiul meschin din borcan să i se pară cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.

Dar ajunge umbra pisicii, ba chiar un mieunat ca mustățile și coada să i se prefacă în spirale de frică. Poate că pisica a murit demult ori s-a mutat în altă parte dar șoarecelui îi e îndeajuns umbra fricii ca să-și reînceapă cercurile, în spațiul îngustat din interior.

Încă n-a aflat nici ce-l menține în viață, nici de ce nu-și încetinește goana. Nu cunoaște nimic în afara cursei nebunești, continuă să alerge și să pipăie pereții, acum și o simplă zgîrietură i-ar fi fost de ajuns.

Coada și mustățile i-au albit de tot, are spatele încovoiat și labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se oprește tot mai des să-și tragă sufletul, e slăbit și abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginîndu-și că încă mai aleargă. Ochii, rotunzi și vii odinioară i-au devenit apoși, e aproape orb, lăcrimează des dar poate din pricina bătrîneții sau a reverberației luminii.

E atît de tîrziu și abia acum a înțeles că șansele sînt egale: să mori hăituit între pereții borcanului ori odată liber, să te înhațe pisica... Se culcă pe dușumeaua goală, pe partea stîngă și își înăbușă odată cu respirația, ultimul oftat.

Nu i-a mai rămas nimic decît așteptarea făgăduinței, ceata de îngeri care să-l ducă în locul acela „cu verdeață unde nu este nici întristare nici suspin”...

Dar nici un înger nu se arată, puțina lumină rămasă se preface într-un întuneric dens, de smoală.

Vineri,17 iunie 2011 Maria Frandoș

New York

MARIA NAGY (Ungaria)

Boccsàss meg Bocsáss meg szerelmem , bocsáss meg , hogy szeretlek oly nagyon ! Te vagy a mindenem , napkeltém és napnyuktom . Bocsáss meg , nem kérek semmit , engedd hogy szeresselek ahogy csak én tudlak ! Takarjalak be lelkemmel este , reggel napkeltékor , õruljek , hogy vagy nekem , nem vagy csak képzelet . Bocsàss meg szerelmem , bocsàss meg ! Szeretlek oly nagyon , bocsàss meg !

MIHALY GANEA PAP (Ungaria)

A Transilvania klinika Nincs megelégedve a külalakjával? Az orrát íveltebbé, az ajkát érzékibbé szeretné tenni? A fülét, esetleg a túlságosan telt csípőit szeretné korrigálni? A Transilvania Sebészeti Klinika visszaadja az önbizalmát és új életet lehel önbe. Betegeinknek minden szempontból kifogástalan, diszkrét ellátást biztosítunk. Nálunk megszabadulhat a ráncaitól, vonzóbbá varázsoljuk az orrát vagy az állát, megnagyobbítjuk a mellét és eltüntetjük testének apró esztétikai hibáit. A Transilvania Klinika az európai sebészeti normáknak megfelelően dolgozik, megbízható, szakmai szempontból kifogástalan szolgáltatásokat nyújt… Ez volt az 1989-es események utáni Románia első plasztikai sebészetet hirdető reklámja. G. doktor elsétált a Tecuci-i Securitate-hoz. - Ha jól tudom, mostantól kezdve RHSz a neve, azaz Román Hírszerző Szolgálat. - Igen, doktor úr! – mondta a tiszt. G. az úr szó hallatán megborzongott. A rideg kő- és betonépületben disszonáns akkordként visszhangzott a szó. Kissé nevetségesnek, sőt sutának tűnt. Már nem volt elvtárs. Nem elvtárs, hanem úr. Doktor úr. S a vele szemben álló férfi sem elvtárs, hanem tiszt úr. És méghozzá milyen előzékeny úr. Baciu őrnagy szavai csengtek a fülébe, azé a Baciué, aki a Szekuritáte tisztje volt. - Ej, doktor, doktor, micsoda gazember maga… doktor elvtárs.

Feleszmélt. Most már minden más. A helyiség ugyanaz, de a bútorzata megváltozott. A bútorzat is, az ember is más. A falak üresek voltak, hiányzott a vezér, a hőn szeretett Nicolae Ceauşescu elvtárs portréja. És más is hiányzott. A bútorokat átrendezték. - Foglaljon helyet – intett a tiszt. Mi járatban nálunk? - Én – szólalt meg G. zavartan – kérdezni szeretnék valamit. - Ki vele, doktor úr, hadd halljuk! – biztatta barátságosan a tiszt. - Hát, nem is tudom, hol kezdjem. G. összeszedte minden bátorságát és teljes komolysággal fordult a szemközt ülőhöz. - Uram, én szeretném otthagyni az állami állásomat. Megtehetem ezt anélkül, hogy letartóztatnának? - Istenem, doktor úr, hiszen maga szabad ember. Azt tesz, amit a kedve tart. Elmehet bármikor, bárhova dolgozni. - Ez biztos? – kérdezte G. hitetlenkedve. Egészen biztos? - Biztos, doktor, egészen biztos. - És írógépet is vehetek magamnak? - Persze, hogy vehet. Bármit vehet. Amire csak szüksége van. - Akár fegyvert is? – kérdezte felbátorodva. Vadászfegyvert, például? - Vadászfegyvert is, doktor úr. Ha akarja, segítünk, beszélünk a rendőrséggel. G-nek eszébe jutott, hogy a rendőrséget csak egy fal választja el tőlük. A rendőrség neve is megváltozott. Régen milícia volt, most rendőrség. A cégér megváltozott ugyan, a főnök azonban maradt. Vâlcu elvtárs. Vâlcu főhadnagy elvtársból Vâlcu főhadnagy úr lett. Elbúcsúzott, kilépett az épületből az utcára. Minden megváltozott. Mint eső után a gomba, megjelentek a butikok. A világ butikokból állt. Üdítőt és fánkot árultak. Üdítőből és fánkból állt a világ. Akinek volt miből, gyorsan beindított egy butikot, ahol üdítőt, fánkot és rágógumit árult. Főleg rágógumit. Megjelentek a déligyümölcsök. Mangó, kivi… Mangó, kivi és rágógumi. Mindenütt lehetett kapni őket. A vállalkozó szelleműek butikot nyitottak. Tecuci-on a szabadság üdítővel és fánkkal kezdődött, nemsokára pedig naranccsal és rágógumival folytatódott. Hemzsegtek a vállalkozók, az emberek jókedvűek, boldogok voltak. Ja, és a zacskók. A szép, színes műanyag zacskók, amelyeket a diákok mappa gyanánt használtak. Reklámzacskók, tele pucér hölgyekkel és kigyúrt, izmos férfiakkal. Milyen mozgalmas ez a világ, gondolta G. miközben átvágott a Főutcán a kórház felé. Valaki azonban kizökkentette a gondolataiból.

- Jó napot, doktor! Ismerős volt a hangja. Gelică. Gelică, a Dacia szerviz karosszéria javítója, akinek G. műtötte a feleségét. Epekővel. - Jó napot, Gelică – mondta a doktor. Az utóbbi időben nem láttam a szervizben. Le kellene festeni a csomagtartóm fedelét, végigsúrolta egy eltévedt golyó. Amikor a Román Televíziónál voltam, Bukarestben, az autó után. A „Forradalom” napján. Mit szól hozzá? Á, doktor, én már nem dolgozom ott. Felmondtam, most már saját magamnak dolgozom. - Hogyhogy, már nem karosszéria javítással foglalkozik? Mi a fenével foglalkozik maga, Gelică, üdítőt meg fánkot árul? - Dehogyis, doktor. Nem. Én sokkal kifizetődőbb dologgal foglalkozom. Hiszen szabadok vagyunk. Szabadon léphetjük át a határt. Mehetünk Európába. - S maga Európába jár? - Igen, doktor. Nemrég voltam Németországban, hoztam magamnak onnan egy olcsó autót, egy Volkswagen mikrobuszt. Ott áll a Rómeó vendéglője előtt. Forgalomba is írattam már. Azzal megyek Törökországba. - Törökországba? S ott mit csinál? A válasz meghökkentette G-t. Gelică válasza egy történelmi korszak kezdetét fémjelezte. Az 1989-es román forradalom utáni korszakét. Gelică közelebb lépett és bizalmasan súgta. - Van egy jól jövedelmező üzletem. Kurvákat szállítok Törökországba. Igen, kurvákat viszek Törökországba. Megtöltöm a mikrobuszt bigékkel és kiviszem őket. A törökökhöz. - Bravó, Gelică! A doktor a váratlan bizalomtól meghökkent, majd feleszmélt. Pedig maga jó szakember volt. Ki javítja ezután az autómat? Gelică undorral legyintett, a válasz egyértelmű volt. Aztán gyorsan kereket oldott. Sietett, elvégre most már vállalkozó. Szabad polgára egy szabad európai országnak. Romániában forradalom tört ki, és még mindig nincs vége. A forradalom fánkkal, üdítővel és naranccsal folytatódott. Aztán mangóval, kivivel, rágógumival és fánkkal. S üdítővel. Na meg kurvákkal. Ez volt a román forradalom. G. beszállt a kék színű Daciába és elhagyta a várost. Hét kilométer után megállt a mezőn, az ötös kilométerkőnél. Azon az úton, amely Tecuci-ot és Mărăşeşti-et köti össze. Az ötös kilométerkőnél elhagyatott épület áll. Valaha óvoda működött benne. A 7. számú állattenyésztő egységnél dolgozók gyermekei számára építették. A hét tehénhez – így ismerte mindenki a helyet. Bámulta az épületet és közben gondolkodott. Negyven éven át a kommunisták

azzal hencegtek, hogy kórházat építenek majd Tecuci-on. Hencegtek, hencegtek, de tenni nem tettek semmit. Minden maradt a régiben: új kórház nélkül. Az egyetlen város volt, ahol nem épült új kórház. Az okot nem volt nehéz kitalálni. Az új kórházba új orvosok kellenek. Ez lett volna a vég. A csalás, az inkompetencia, a csúszópénz, a szakmaiságnak még a nyomát is nélkülöző orvosi beavatkozások, egy szóval: a Tecuci-i orvoslás vége. A „Tecuci-i vakbélgyulladás” vége. Majd én felépítem, mondta ki G. fennhangon. Én. Megépítem a kórházat. Saját kezűleg. Megmutatom a kommunistáknak, hogy egy tisztességes, szorgos máramarosi képes megcsinálni azt, amit ők negyven éven át nem tudtak. Csinálok egy kórházat. Egy húsz ágyas kórházat, és elnevezem Transilvania Klinikának. Az elkövetkező hónapokban G. egy kezdeményező csoportot gyűjtött össze, amely megalapította a Romániai Magánorvosok és Gyógyszerészek Egyesületét. A központjuk Bákóban volt. Összehívta az első közgyűlést, amelyen bemutatta az ötletét. Elkészült a helyi és az országos szórású televízióadókban lejátszott dokumentumfilm. Műsort készítettek a Focşani-i televízióadó számára. Ott ugyanis létrejött egy stúdió, amelynek adását Tecucion is nézni lehetett. Közben megkereste Marilena Ţirică-t, hogy bankhitelt kérjen. A hölgy a Bancoop Kereskedelmi Bank igazgatója volt. A protokoll által megkövetelt hezitálás után jóváhagyta neki a háromszázezer lejes hitelt. G. azonnal Piteşti-re utazott. Meleg, ígéretes nyári nap volt. Líviát is magával vitte. Az asszony szerette volna otthagyni a kőolajszondáknál betöltött állását. G. határozott. Elege volt abból, hogy Lívia naponta mindenféle információt kellett jelentsen, emellett rutinszerűen hetente kellett jelentést írjon a Szekuritáte számára is. Fogalma sem volt róla, hogy mire használták. A jelentgetés része volt a munkaköri leírásnak. A szocialista egységek vezetőinek jelentést kellett írniuk az állambiztonsági szerveknek. Egyértelmű. És egyben kötelező is volt. Líviával együtt besétáltak a Piteşti-i Dacia gépkocsigyárba, az igazgatót keresték. Az előcsarnokban sokan voltak, csaknem két órát kellett várakozniuk. Amikor rájuk kerül a sor, megjelent még egy bukaresti kérelmező, a Nemzeti Megmentési Front csúcsvezetéséből. Bőrüléses Dacia kellett neki. Bőrrel kárpitozott, kombi Dacia. Ez aztán a luxus. Szabadság és luxus. Az autókat úgy vásárolták, mint a cukrot, mondta a Constantin Stroe vezérigazgató, aki hajdanában a gyár mérnöke volt.

A folyosón G-nek lehetősége volt megpillantania egy ritkaságszámba menő, Dacia 1300 sportkocsit. Nem azt, amit mindenki ismert, hanem egy lehajtható fedelűt. Lehajtható fedél, értik? Abban az időben ez szinte csodaszámba ment. A látványtól megbabonázva lépett be az igazgatóhoz. - Egy autót szeretnék… hajszál híján azzal folytatta, hogy: amilyet a váróterem falán látni. Aztán még időben feleszmélt. És kijózanodva folytatta: igazgató elvtárs… azazhogy igazgató úr, mi egy MENTŐAUTÓT szeretnénk. - Nem értem, mondta az igazgató. Nem értem, miféle autót kérnek? - Mentőautót. Amiben legyen hordágy és oxigénpalack és minden, ami a mentőautó alapfelszereléséhez hozzátartozik. A kórháznak kell. A Tecuci-i Transilvania Klinika számára vásároljuk. A Galac megyei Tecuci-ra kell. Constantin Stroe igazgatónak tátva maradt a szája. Megszokta már, hogy az emberek mindenféle kéréssel fordulnak hozzá. Különféle faksznikkal. Metálszínű festék, ilyen-olyan kárpitozás, bőr, motor, kerék, extrák, stb. A legfurcsább, legképtelenebb kérésekkel bombázták, de mentőautót még senki nem kért tőle. Ez az orvos bizonyára meghibbant. Hogy 1991-ben, amikor minden épeszű román állampolgár azért vásárol autót, hogy felvágjon vele és kiélje a kommunizmus évei alatt felgyűlt összes frusztrációját, mert annak idején, ugye, nem lehetett csak úgy autót venni, jön ez a fickó és mentőautót kér. Egy őrült doktor. Aki otthagyta a finom, langymeleg állását az állami kórházban, ahova a diplomán kívül a világon semmiféle befektetés nem szükséges ahhoz, hogy behajthassa a betegektől az adómentes napi csúszópénzét, és ideállít, hogy neki mentőautó kell. Amivel betegeket tud szállítani. Hát ez kész őrültség. - Ej, micsoda kérés ez, doktor, ilyenről még nem hallottam. És milyen kellene? - Hát olyan, amilyenről az előbb beszéltem. Ugyanolyan felszereltségű, mint az állami mentőautóké. Stroe doktor kivette a doktor kezéből a kérvényt, sebtében elolvasta, majd ráírt valamit. - Jóváhagytam, menjenek át a kereskedelmi osztályra. A kereskedelmi osztályon újabb sort kellett kiállniuk. Épp akkor jelentették be, hogy az autók árát százezer lejjel megemelik. - Remélem, hogy ez a mentőautókra nem érvényes, gondolta G. De hiába. A határozat Bukarestből, a minisztériumból, illetve a Dacia gyár vezetőségétől érkezett, úgyhogy egyértelmű volt. Az áremelés minden gépkocsira érvényes.

Vissza az igazgatóhoz. Constantin Stroe azonnal megértette, hogy mi a helyzet. Felhívta a kereskedelmi osztály igazgatóját. - Aláírtam a doktornak egy autót, miért nem akarod kiadni? - Kiadom én szívesen, de az új áron. - Nem! – dühöngött Stroe. Neki a régi áron adod. Azaz 120 ezer lejért. Ráírom a kérvényére is. Constantin Stroe az aláírása mellé még odafirkantotta: Jóváhagyva a 120 ezer lejes áron. És hozzátette: a nép egészsége érdekében. A kereskedelmi igazgató a hóna alá vette a mappáját és kifele indult. - Várj! – szólt utána Stroe. Még van valami. A másik visszafordult az ajtóban. - Felszerelitek mindennel, és úgy adjátok ki. Teljes felszereléssel. - Igenis! – mondta a másik. Aztán Constantin Stroe, a Dacia gyár igazgatója intett. - Sok siker, doktor. Így még egy számítógépre is marad pénze. Viszontlátásra. G. elhűlve távozott. A piros rendszámtáblás új autóval elszáguldott Bukarestbe, a piperai raktárba. Egyszer már járt itt. Akkor egy HC90-es típusú számítógépet vásárolt. Másnesszalagos számítógépet. Volt egy monokróm, zöld színű képernyője is. Ezen dolgozta fel a betegein végzett kísérleteinek eredményeit. A számítógépes neurometriai eredményeket. A programot, a betegek számítógépes neurometriai felmérését két Tecuci-i mérnök segítségével dolgozta ki. - Van pénzem. Egy számítógépet szeretnék - mondta a bukaresti igazgatónak. - Küldjék ide az eladási osztályvezetőt! Idősebb mérnök lépett be. - Állíts össze a doktornak egy számítógépet. - Rendben van. A mérnök kifele indult. - Várj. Vigyázz, ne legyen több 180 ezernél. Ennyit tud fizetni érte. 180 ezer lejt. G. körülbelül fél órát várakozott az igazgató irodájában. Megérkezett a monitort és a gépet tartalmazó doboz. G. hitetlenkedve nézte a dobozt, amelyen a Pacard felirat díszelgett. G. indulni készült, az igazgató pedig feléje fordult és azt mondta: - Nézzen be máskor is, doktor. A kapunál van még egy doboza. G. kilépett az épületből és a kapu felé indult. A nemrég vásárolt Dacia mentőautója a kapu előtt várt rá. Volt forgófénye, szirénája és hordágya. Hordágy a betegeim számára, gondolta G. Ha már úgyis magánrendelésre

jönnek, akkor legyen mindene a kórháznak. Mentőautója is. G. nem tudta, hogy akkoriban, sőt évekkel később is, az egész országban kizárólag a Transilvania Klinika rendelkezett saját mentőautóval. A piperai üzem bejárata előtt türelmesen várakozott a mentőautó. G. boldog volt, ma sikerrel zárult a napja. Neki is, a betegeinek is. Akkor jött rá, hogy ő az egyetlen magánorvos egész Romániában. Az egyetlen, aki fiatalon, karrierje felívelésének kellős közepén feladta az ÁLLAMI állását és vakon bízva az új román demokrácia jövőjében, MAGÁNvállalkozásba kezdett. Az üzem kapujában egy tisztviselő nagyméretű, lezárt dobozzal várta. G. a forgófényt és fényszóróit bekapcsolva száguldott végig Bukaresten. Olykor szirénázott is. Csakúgy repült Tecuci felé, maga mögött hagyta Urziceni-t, Râmnicu Sărat-ot és Focşani-t. Sürgős dolga volt. Sürgősen Tecuci-ra kellett mennie, a Transilvania Klinikára. A nővérek előkészítették már a műtőt. Csak este jutott eszébe a doboz, amit az igazgató a számítógép mellé adott neki. A nővérkék kibontották a dobozt. G. meghökkent. A dobozban egy Robotron nyomtató lapult. Focşani-ban megalakult az első magántelevízió, az STF, amely az éteren keresztül sugározta a műsorait, valamivel később pedig egy kábeltévés társaság is. G. kezelte a cég tulajdonosát és annak családtagjait is. Vizsgálatokat, kezelést rendelt el, szükség esetén beutalta őket. Vătăşoiu, Marteş, Buscă. Barátok és páciensek is egyben. Adriana, az STF bemondónője egy alkalommal így beszélt: „A médiából nap mint nap arról értesülünk, hogy a világon milliónyi ember hal meg. Századunk betegségei kíméletlenül sújtanak le. A kutatók világszerte megpróbálják felvenni a harcot velük. A legtöbb esetben pontosan tudjuk, hogy mik okozzák korunk betegségeit, de nem mindig ismerjük a kezelést, amely enyhülést hoz és visszaadja egészségünket. Az egészségügy mindig a kultúra és a társadalom jólétének a mércéje is egyben. Az egészségügy tükrözi az államnak a lakosság és annak jóléte, értékei iránti felelősségvállalását. Mindannyiunknak, akik páciensként fordultunk az állami egészségügyi intézményekhez, volt kellemetlen élményünk az ellátással kapcsolatban. Be kell ismernünk, hogy az orvosi kompetencia nem mindig képes pótolni a felszereltséget, azaz a műszerek, a gyógyszerek hiányát. A román állam által felvállalt, teljesen térítésmentes betegellátás azonban nagyon nagy tévedés, amelynek megvoltak és vannak a hátulütői. A vírusos hepatitisz robbanásszerű terjedése csak egyike a problémáknak. Az állami hiányosságokat pótoló magánszektor nélkül az egészségügyben nem számíthatunk normalitásra.” Románia első magánkórházának megnyitóján mindenki ott volt, egyetlen szakember, a vak sebész kivételével. A polgármester is eljött. De a tiszteletbeli

vendégek a kubaiak voltak. Kuba Köztársaság nagykövete, illetve a havannai Nemzetközi Gén- és Biotechnológiai Intézet igazgatója. A megnyitó rövid volt. G. bejelentette, hogy a Galac megyei Tecuci-on nemrég alakult Transilvania Klinika a rák biológiai terápiájának kutatását is felvállalja. Ez volt G. életének nagy álma. A rák biológiai terápiájának kutatása. Oprescu doktor is ott volt. Sorin Oprescu, a szenátus tagja, a főváros jövendőbeli főpolgármestere. A Transilvania Klinika annak idején sebészeti és betegellátási szolgáltatásokat kínált. Több részlege volt, a 20 ágyas központi a legfontosabb. Itt olyan szabadidőközpont működött, amelyet nemcsak a betegek, hanem bárki igénybe vehetett. Aztán következett a műtő. A műtéteket G. végezte, aki több tucat szakvizsgát tett, hogy elnyerhesse a sebész főorvosi címet. Harminc éves karrierje alatt körülbelül tízezer műtétet hajtott végre, a legkülönfélébb fajtákból. A Transilvania Klinika alternatívát jelentett az állami betegellátással szemben, hiszen az egészségügy sem a kormányon levők, sem a közember számára nem volt prioritás. A klinika az ország legelső magánkórháza volt. Az intenzív osztályt képező három betegágyat fél milliárd lej értékű felszereléssel látták el, a legmodernebb fajtából. Számítógépes eletrokardiográf, 16 cm mélyre ható ekotomográf, endoszkóp, jól felszerelt röntgenszoba, Elaisa típusú diagnosztizáló felszerelés, amely gyorsan és hatékonyan fényt derít a különféle betegségekre. Egyszóval, jól felszerelt kórház volt. A műtétek elvégzéséhez olykor akár 11 fős csapat is összegyűlt. Sikeresen kezelték a leukémiát, elsősorban a szakirodalomban tüskesejtként ismert módszerrel. A klinika a modern biotechnológia és géntechnika legfrissebb termékeivel is el volt látva. A legjobb minőségű interferonnal kezelték a betegeket, még a HIV-fertőzötteknél is szép eredményt értek el. A cirózisos betegeknél is látványos eredményeket értek el, és az itt használt antibiotikumok is csúcsminőségűek voltak. Az abban az időben legújabbnak számító, harmadik generációs cefalosporinokat használták. A klinika szakemberei számára nem jelentett problémát sem a szívinfarktus, sem az égési sebek kezelése, hiszen a legkorszerűbb technikát használhatták. A tengerentúlról különleges, erre a célra gyártott ládákban érkezett a bio- és géntechnológiával előállított Streptokináz, illetve a bőrszövet növekedését elősegítő szerek. A keresztény szellemben képzett ápolónők együttérzéssel bántak a szenvedő betegekkel. Az itt dolgozó orvosok mindannyian kifogástalan szakemberek voltak. A számítógépes technika segítségével a betegséget annak kezdeti fázisában lehetett azonosítani, így a gyógyulásnak is nagyobb volt az esélye. A tudományos kutatásokkal foglalkozó osztály a B vírusos hepatitisz és az AIDS interferonos kezelési lehetőségeit,

illetve a sztreptokináz és a bőrszövet növekedés serkentő hatását vizsgálta. Az értékelést a számítógépes neurometrikai vizsgálatok és a hagyományos laborvizsgálatok összehasonlításával végezték, ezt kiegészítettek a vírusmarkerek vizsgálatával, amely akkoriban Romániában még újdonságnak számított. A klinikai második épülete Bákótól 20 km-re, Horgeşti-en volt, itt működött a munkaegészségügyi részlet és a klinika által támogatott, 50 diákot számláló főiskolai kollégium. G. a bákói egyetemmel együttműködési megállapodást írt alá, mely szerint az egyetem kinetoterápia szakos hallgatói a Transilvania Klinikán végezhetik a gyakorlatukat. G. egyetemi oktató lett, Bákóban és Tecuci-on is tanított. Nekilátott létrehozni és akkreditáltatni a Keleti Tudományegyetemet, hogy ott közgazdaságot és egészségügyi menedzsmentet, illetve orvosi asszisztensképzést nyújthasson. G. utolsó szakképesítése mondhatni egyedülálló volt akkoriban. Kedvelte a kihívásokat, így hát a plasztikai sebészettel is próbálkozott, remélve, hogy hamarosan elindíthatja az első román plasztikai sebészeti iskolát. Nekilátott hát, hogy beszerezze a plasztikai műtétek végzéséhez szükséges engedélyeket. A Transilvania Klinika olyan posztgraduális képzést nyújthatott volna, amely az országos szintű keresletnek is megfelelt volna. A klinikán nagyon komplex műtéteket végeztek. Görbe lábat, aszimmetrikus csípőt korrigáltak, az orr, mell, valamint az ajkak és az áll plasztikáját is vállalták, méghozzá európai nívón. Megkezdődött az együttműködés a lyoni Rivoilan doktorral, a sebészcsapatnak gyakran volt tagja az európai hírnevű, Moldva Köztársaságból érkezett Cotea Viorel doktor. Rövid ideig úgy tűnt, hogy a klinika teljes mértékben a plasztikai műtétekre szakosodik. A helyzet azonban más volt. A legfontosabb mindig is az általános sebészet volt, ezt követte a bel- és szívgyógyászat, a gasztroenterológia, dermatológia, szemészet, fülorrgégészet és a többi szakágazat. Hogyha a helyzet megkívánta, kisegítő orvosokat hívtak a műtétek elvégzésére. A beteg döntötte el, hogy melyik sebész végezze a műtétet, és kik segédkezzenek neki. Súlyos máj- és epeproblémákat, nehezen hozzáférhető daganatokat is műtöttek itt. A klinikának több kisebb rendelője volt, de az ő hatáskörébe tartozott néhány ipari létesítmény orvosi rendelője is. A felszerelése kifogástalan volt, laboratóriumai korszerűek, minden elképzelhető problémát kezelni tudtak. Két gyógyszerlerakata működött, egyik Bákóban, a másik Tecuci-on, és az

intézmény felvállalta az ASIMED néven ismert programot is, azaz a kereskedelmi egységek dolgozóinak rendszeres munkahelyi kivizsgálását. 2002-ben G. végigvizsgálta az ország összes olyan alkalmazottját, akik a vízenergia szakágazatában dolgoztak. Az eredményeket egy tudományos ülésszak keretében ismertették, a Hidroelectrica Rt. vezetőségének jelenlétében. G. huszonhárom megye, valamint a főváros több mint hatezer dolgozóját mérte fel, gyakorlatilag mindenkit, aki a vízenergia területén tevékenykedett. A dolgozók egészségi állapotát a G. által kifejlesztett számítógépes neurometria módszerével vizsgálták. A Iaşi-i Orvosi és Gyógyszerészeti Egyetem professzora, Neamţu doktor által pontosnak és megbízhatónak ítélt, nem invazív módszerrel minden betegséget korán lehetett diagnosztizálni. G. elsőként beszélt a magas feszültségű mágneses, illetve elektromágneses térnek a generátorok, illetve a magasfeszültségű vezetékek közelében dolgozó munkások szaporító szerveire gyakorolt hatásáról. Az ilyen jellegű munkát végzők periodikus áthelyezését, illetve kiemelt javadalmazását javasolta. Később a módszert a másfajta munkát végzők vizsgálatára is kiterjesztette. G. karrierje fellendült. Számos, orvosokat és gyógyszerészeket tömörítő szervezet fordult hozzá az országos ernyőszervezet létrehozásának kérdésében, és vezető funkciót kapott az országos képviselői testületben. Tizenöt év múlva már a Román Nemzeti Biztosítópénztár Igazgatótanácsának a tagja volt. Vérmesen küzdött a csúszópénz rendszere ellen. Már jóval azelőtt egyetemi oktatókat szerződtetett Iaşi-ból és Bákóból, akiknek a feladata az volt, hogy a diákokkal foglalkozzanak. Kiszemelte magának a Mezőgazdasági Gimnázium épületét, amelyet a termelőszövetkezetek megszűnése után bezártak, és megpróbálta megszerezni a Tecuci-i Keleti Egyetem számára. Ekkor következett a meglepetés. Kérését a helyi, illetve a megyei hatóságok elutasították. Az épület nagy előadótermében a Kántorképző iskola óráinak adtak helyet, amelyről úgy döntöttek, hogy fontosabb a közösség számára, mint az egyetem. Ez volt az első nagy csalódás. Azután beköszöntött a csúszópénz időszaka. Először az akkreditálásért, azután a pénzügyi ellenőröknek kellett fizetni. Amikor a klinika dolgozói távoli, nehezen megközelíthető helyekre, például bányavállalatok vagy más, hasonló jellegű ipari létesítmények munkásait szálltak ki megvizsgálni, karavánnal mentek, magukkal szállítva a kivizsgálásokhoz szükséges felszerelést. A vizsgálatok során kiszűrték a betegeket, majd tovább irányították a klinika megfelelő részlegére, alaposabb

kivizsgálások elvégzésére. Komplex laborvizsgálatokat, kardiológiai, ultrahangos és számítógépes neurometriai felmérést is végeztek. Minden nagyon jól működött, de olykor érződött, hogy G-nek nem sok tapasztalata van az egészségügyi menedzsment és marketing területén. A hatalmas keresletet felkészült szakemberek hiányában egyedül próbálta meg lefedni. Olaru doktor, a bákói laktanya orvosa, akivel az ország első, orvosokat és gyógyszerészeket tömörítő egyesületét létrehozta, elpártolt tőle. Megkedvelte a „kis figyelmességeket”, amelyekkel az orvosi felszerelést és gyógyszereket importáló cégek halmozták el az orvosokat és gyógyszerészeket tömörítő egyesületek vezetőségét. Megkezdődött a lefizetések, illetve a román egészségügy kifosztásának korszaka. A Nemzeti Egészségügyi Biztosító Pénztár vezető testületének tagjaként G. sikeresen melléfog. Az, hogy elutasítja a lefizetést, rengeteg kellemetlenséget okoz. Egy adott pillanatban a Galac Megyei Biztosító Pénztár megtagadja a Transilvania Klinikától az szerződéses alapon elvégzett vizsgálatok megtérítését, aminek következtében az intézmény fizetésképtelenné válik. A gonosz pénzügyi manőver telibe találja G-t. Nem sokkal ezután G. felfedi a tervet, mely szerint az Adrian Năstase miniszterelnök által vezetett Ellenőrző Bizottság 80 milliárd lejt tervez engedményezni a Biztosítópénztárnak. A közpénzekkel való visszaélés felfedése miatt Eugen Ţurlea, a Biztosítópénztár elnöke és Valeriu Simion alelnök a nemrég letűnt „aranykorra” jellemző ördögi mosollyal róják ki rá a büntetést. Furcsán lépnek fel ellene. Polgári pert indítanak, amelyben azzal vádolják, hogy négy év tanácsadói karrierje alatt a megengedettnél 70 millió lejjel nagyobb összegben bonyolított le telefonbeszélgetést hivatali telefonjáról. Bírságokkal együtt az összeg negyedmilliárd lejre rúg, és exponenciálisan növekszik. G. ügyét a Tecuci-i bíróság tárgyalja. Alapfokon a bíróság elutasítja a Biztosítópénztár keresetét és G. javára dönt. Egy darabig csend van. Vihar előtti csend. G. elfeledkezik a kommunista módszerről, a felszín alatti hadműveletekről. Bután bízik a román igazságszolgáltatásban és minden más kimegy a fejéből. Négy év múlva arra ébred, hogy a már amúgyis kevés nyugdíját az összeg behajtása érdekében felére csökkentik. Megélhetésre alig futja belőle. Kevesebbet kap kézhez, mint egy utcaseprő. Élete végéig fizetnie kell. Az Állam nem kegyelmez, és nem felejt. Hogy melyik állam? A Ţurlea és Simion állama. Meg a hasonszőrűeké. G. marad továbbra is a szolgálatos balek. Az egészségügyben tevékenykedő korrupt vezetők miatta estek el néhány milliárdnyi lej csúszópénztől. A biztosítópénztár vezetőtanácsának tagjaként G.

nemcsak kényelmetlen, hanem egyenesen veszélyes. Pusztán amiatt, hogy tisztességes. A fiúknak volt gondjuk arra, hogy megfellebbezzék a Tecuci-i ítéletet a galaci bíróságon. És itt következett a gazemberség. A támadást aljasan, a mélyből indították. G-nek nem kellett tudnia semmiről. Megfosztották G-t a védekezés lehetőségétől. Meg kellett büntetni. Négy évvel később végrehajtják rajta az ítéletet. Tél kellős közepén fekete síálarcos csendőrök lakoltatják ki otthonából, majd megfosztják attól a nyugdíjtól is, amely a negyven évi nyugdíjalap befizetése után jár. Ó, Európa, hol vagy, amikor ilyesmik történnek?! G. nem kellett tudjon semmiről. A bíróság beidézte, de ő egyetlen idézést sem kapott kézhez. G. nem tudott semmiről, a határidők mindegyike lejárt, az ítélet pedig egyértelmű volt. G. csak a végrehajtók megjelenésekor értesült mindenről. Végrehajtás, fellebbezés nélkül. Romániában az igazság nem győz. Csak a mások igazsága. A határidők igazsága. A szolgálatos balek elveszti a pert, mert nem reagál a megadott határidőn belül. A határidők pedig gyorsan követik egymást. Visszaút már nincs. Ha lejárt a határidő, elvesztetted a pert. A dossziéba csak egy irat kerül be. Az, hogy kiküldték az idézést. Beidézték, de nem jelent meg. Így működik a gépezet. Az idézést általában a sajtóban is megjelentetik. Ami azt jelenti, hogy minden román állampolgár naponta végig kellene olvasnia az ország összes sajtótermékét, hogy megbizonyosodjon afelől, hogy egyetlen bíróság sem idézte be aznap, és hogy nem kés le semmiféle fellebbezési határidőt. G. állandó lakhellyel rendelkezett. Közéleti személyiség volt. Pontos személyazonossággal és lakcímmel rendelkező polgár. Az igazságszolgáltatásban dolgozó korrupt, inkompetens egyének behódoltak a szintén korrupt egészségügyi söpredéknek. Büntetés volt ez a javából. G. emlékezetében kitörölhetetlenül élnek a bukaresti, illetve a más helységekben tapasztalt visszaélések. Egy alkalommal neki is felajánlottak egy millió dollárt egy minisztériumi közbenjárásért. Jenica is ott volt. Jenica Roman, aki alkalmazottja volt a klinikán. Határozottan visszautasította. Sőt, a főnökének is beszámolt az esetről, szintén a Jenica jelenlétében. Azért, mert a főnöknek tetszett a lány. Valahányszor Bukarestben összefutottak, a főnöke mindig érdeklődött Jenica felől. Olykor meghívta a rendelőjébe egy pohát whiskyre. Ez volt a főnök, Ţurlea professzor. Ţurlea professzor, a közgadaságtudomány doktora. S a tét? Nos, egy aláírásra volt szükség. A nemzeti egészségügyi hálózat informatikai felszerelésére vonatkozó szerződést kellett aláíratni. Így írják a történelmet. Bismarck törvényeinek története Romániában. Az istenverte

törvény. Az istenverte közbeszerzés. Megkozmetikázva, ahogy kell. Nos, Bismarck még álmában sem gondolta volna, hogy mivé fajulnak a törvényei. Hát ez van. G-nek egy hibája volt: nem értette meg, hogy a román egészségügyet nem lehet addig megreformálni, amíg csúszópénz létezik. Hiszen egyetlen orvos sem fogja kívánni a változást mindaddig, amíg jól meg tud élni úgy, hogy az állam felszerelését használhatja, és ezért a pácienstől adómentes paraszolvencia jár. Ennyit a reformról. *

NINA LAVRIC ( Elveția )

Inocenta clipă Priveam infinitul într-o menire, Mă grăbeam prin labirint alergând, Îmi doream să străbat o nemărginire, În cale de vis cercam să o prind. Mă lua cu ea această depărtare, Frunza amintirii urme deslușea, Mă găseam în scrânciob pe o mare, Inocenta clipă vocea-mi dezlega!

Moare un Pământ A obosit Pământul în tăcere Și suferă! E-mbolnăvit prea crunt! A tot rodit în lanurile vremii Și nu a fost, El nu a fost văzut! Cum zace Terra, fața-i sfârtecată, Supusă-n chinuri, făr’a se opri,

Mai plânge-o ploaie, cearcă să străbată Arterele-i ce sunt prea cenușii! Mai căută izvoarele stejarii, Sămânța vieții i se stinge-n jar, Se înmulțesc, de se plodesc tiranii, Din mici se fac din ce în ce mai mari! Ei pun la încercare un nou secol, Tot numărând venitul lor pe rând, Fixează locul, măsurând-i rostul, Se cred stăpâni, mereu tot chefuind! Se îndesesc ferestrele în ceruri, Se mișcă munții cei din ocean Și apele pornesc de-a valma-n cercuri De-i fac ravagii! Îl găsim orfan ! Ce grea îi e primejdia ce-l paște, Ah, Terra, cu pământ în rod și chin, Ajuns aici el nu ne mai cunoaște: Țin loc de codri cupe cu venin! Celor străbuni cu inimi sângerate Li-e arsă fruntea, devenim urgii! Pornesc ghețarii întru încrustare, Înecuri de speranțe cu toți viii, Meridiane pleacă-n evadare, Ajunge Ecuatorul în Siberii! Ne strigă semnul crucii a-ntrebare, Îi bate inima în clopot pe altar, Din orizonturi pare să apară Vreun colț de iarbă să răsară iar! Să vină, oare, rând să nu mai fie? Legendele își amintesc toți sfinții, Pământul prefăcut e în stafie, Noi l-am robit, își căuta părinții! Ne pasc ghețarii până-n luna iunie, Ajungem în Crăciun, pomi înfloriți! A obosit Pământul, osia ne zguduie, Tot căutând spre noi, cei adormiți!. Ne pomenim, puterile îi seacă, E rândul nostru acum să chibzuim: A obosit Pământul, se îneacă!.. Noi nu găsim un timp să-l deslușim; La căpătâi stau păsărele cârd Cu aripile uitate într-un crâng... Unde ne suntem noi, oamenii iubind?!

Suntem miopi?! Dar... Moare un Pământ !

Leru-i ler Leru-i ler și iară ler, Trec hotare peste cer, Iau în mână a mea steluță, Să-mi seamăn mama, tăicuța: Leru-i ler, leru-i ler! Leru-i ler, afară-ger! Cerne bolta cea înaltă, Râde casa înflorată, Glasuri de copii o scaldă: Lerule- ler, Lerule-ler! Leru-i ler, până la cer! Ningă Florile de măr-Coroniță de fecioară Până hăt în primăvară: Leru-i ler, Lerule-ler! Leru-i ler și iară ler, Are tata trei feciori: Unul e-n Italia, Altul în Canada , da, Cel’lalt e în Spania . Și-i tot cheamă: leru-i ler Șă-i învațe să iubească Scumpa Țară Românească: Că de-acolo-i limba noastră: Vin Carpați să tălmăcească Vița noastră strămoșească! Să-i dăm aripi să-nflorească! Leru-i ler, Leru-i ler! Țara-i una, unu-i neamul Să depunem tot elanul Anul ăsta și la Anul Să facem să se mândrească, Urmași să ne pomenească! Leru-i ler! Leru-i ler: Mulți ani binecuvântați Între surori, între frați!

Leru-i ler, Leru-i ler, Lerule! La Anul și la Mulți ani!.. Din Suceava în Pohoarne , Dobrogea ori Timișoara, De la Iași la București, Baia -Mare ori Pitești, Chișinău ori Călăraș Leru-i ler, frați- făurași! Leru-i ler până la cer, Leru-i ler cu flori de măr! Adă-ne Doamne, Tu, ziua Să semănăm cu toții muma: Leru-i ler, leru-i ler, Lerule.! La Mulți Ani!..

Cu mult respect și stimă deosebită!

Nina Lavric Geneva, Elveția

MARIA SAVA ( Franța )

Federico Garcia Lorca

În ziua de 5 iunie 1898, în casa lui Federico Garcia Rodriguez, agricultor înstărit, şi a Vicentei Lorca Romero, învăţătoare în Fuente Vaqueros, sătuc din mijlocul câmpiei granadine, vedea lumina zilei cel care va fi unul din cei mai mari poeţi ai secolului al XX- lea, Federico Garcia Lorca. Întotdeauna poetul își va evoca anii copilăriei cu mare bucurie în suflet pentru că niciodată copilul din sine nu va dispărea: „Copil fiind, am trăit în mijlocul naturii şi atribuiam fiecărui lucru, obiect, arbore sau piatră, personalitate şi suflet. Vorbeam cu ele şi le iubeam.” ”Granada nu poate ieși din propria-i casă. Ea nu seamănă cu alte orașe ridicate pe țărmul mării sau pe maluri de fluvii, orașe care călătoresc și se întorc îmbogățite cu ceea ce au văzut. Solitară și pură, Granada se face mică, își închide sufletul în ea însăși și nu cunoaște altă ieșire decât în înălțimea ei naturală de stele.” (F.G. Lorca, Impresiones y paisajes) ”De fapt, nu numai Granada: întreaga Andaluzie. Cu stâncile tăcute din Jaen și vuietul scoicilor din Cadiz. Cu arcele, coloanele și calotele suspendate din Cordoba și turnurile portocalii din Sevilia. Cu nopțile grele de mireasmă și vis din Almeria sau Malaga și cu sclipirea tragică, de alb definiv, a cuțitelor din Albacete. Cu nebunul sunet nocturn al ghitarelor de pretutindeni și cu frumusețea oarbă a atâtor cântece și ritmuri care coboară din timpuri de ceață și lumine cunoscute.” (Darie Novăceanu) Acesta e splendida casă în care s-a născut poetul, ”paradisul închis pentru cei mulți”. La vârsta de șase ani, a plecat în Almeria unde a început să studieze muzica. Datorită mamei sale devine un pasionat al ghitarei şi al pianului. Învaţă o

mulţime de cântece, mai ales, cântece populare andaluze. Ritmuri precum peteneras, granadinas, seguidillas, soleares se vor regăsi în lumeaplină de taină recreată în ”Cântecele bătrânești”: ”Începe plânsul/ ghitarei./ Se sparg cupele arborilor/ pline cu dimineață./ Începe plânsul/ ghitarei./ E inutil/ s-o faci să tacă./ Plânge monoton/ cum plânge apa,/ cum plânge vântul/ peste zăpadă./ E cu neputință/ s-o faci să tacă./ Plânge lucrurile/ pierdute departe./ Nisipul din Sudul fierbinte/ visând camelii albe./ Plânge săgeata fără țintă,/ amurgul fărăzori/ și prima pasăre/ moartă în ramuri./ O, ghitară!/ inimă rănită /de cele cinci săbii.” (F.G. Lorca, Ghitara, trad. Darie Novăceanu) În 1918, îşi publică prima carte de proză poetică, „Impresiones y paisages”, pe propriile speze, şi-o dedică profesorului său de muzică din Granada, Antonio Segura. Tot în această perioadă leagă o prietenie strânsă cu Manuel de Falla, cu Pedro Salinas şi cu Jorge Guillen. „Alături de poet - poet nu numai prin poezia sa-plutea o adiere ca de briză, iluminată de propria-ilumină. Atunci nu bătea vântul iernii, nici dogoarea verii: bătea... Federico”, îi evoca, peste ani, chipul, prietenul său J Guillen. În primăvara lui 1919, ajunge la Madrid pentru continuarea studiilor. Au fost anii lui de aur. Ani în care marile genii ale Spaniei se formau, anonimi, fiindu-I colegi sau prieteni: Salvador Dali, Luis Bunuel, Moreno Villa, Emilio Prados, Pepin Bello, Angel del Rio ş.a. Residencia Estudiantil era un adevărat creuzet de cultură în care Federico strălucea prin concertele sale din Beethoven, Chopin, Debussy, Ravel pe care le dădea colegilor pe un pian învechit şi obosit, concerte care întotdeauna se terminau cu cântece populare andaluze. În 1921 debutează cu ”Libro de poemas” („Cartea de poeme”). ”Cartea de poeme nu-i/ decât o toamnă defunctă”, spune poetul la finalul poemului ”Ars poetica”. Poemele sunt ”aceste oglinzi ale îndurerării”, în care, de multe ori, intuiția depășește cunoașterea. Momentul este neprielnic pentru debut - lucru care se vede din slabele ecouri la apariţia cărții. La acea vreme era la modă ultraismul, curent corespondent suprarealismului francez. Ca orice –ism, apăruse într-o perioadă de criză a poeziei spaniole, obosită, dar nu pierdută, deoarece încă se mai simţeau ecourile din Antonio Machado, Unamuno, Juan Ramon Jimenez. Deși, aparent, riguros construit, ultraismul n-a reușit să facă școală. Nici Federico Garcia Lorca n-a fost atras de mirajul acestui tip de suprarealism, în rândurile căruia s-au înscris mulţi, prea mulţi poeţi, dar din care au rămas prea puţini. El se va menţine pe linia tradiţiei, rămânând foarte apropiat spiritului poporului său, fiind un conservator dinamic al trecutului printr-o exaltare lucidă a temelor şi motivelor regionale. Dar tocmai în această atmosferă de liniște, poetul se desăvârșește și scrie cele mai frumoase versuri, adevărate imnuri închinate frumoasei sale Granada. Iată o schiță de portret pe care i-o face Vicente Alexaindre: ”Dimineață, râdea vesel, limpede, de mai multe ori, ca un râu din câmpie, de unde părea să vină mereu. În timpul zilei, evoca aceeași câmpie proaspătă, verde, cu foșnet de măslini cenușii peste pământul roșiatic; într-o succesiune de peisagii spaniole care

depindeau de oră, de starea lui sufletească, de lumina privirilor sale; poate și în funcție de persoana pe care o avea în față. Eu l-am văzut, în târziu de noapte, apărând deodată, pe o prispă misterioasă, când luna semăna cu el și-i arginta obrazul; și mi s-a părut că brațele sale se sprijineau pe aer, dar că picioarele stăteau înfipte în timp, în secole, în îndepărtatele rădăcini ale pământului hispan, nu știu până unde, căutând înțelepciunea profundă, cea care-i scăpăra în ochi, arzându-i buzele sau străluminându-i fruntea gânditoare. Nu, nu era copil în astfel de clipe. Cât de bătrân, cât de bătrân, cât de antic, cât de fabulos, cât de mitic! Să nu vi se pară o ireverență: numai vreun bătrân cantautorcântăreț-de flamenco, numai vreo bătrână bailaora -dansatoare-, deveniți statui de piatră, i-ar putea semăna. Numai un îndepărtat munte andaluz, fără vârstă, văzut pe un cer înnoptat, ar fi putut să se înfrățească lui în astfel de clipe.”Cultivând metafora clasică sau populară, promovând structuri poetice moderne însă păstrând profunzimea sentimentelor dintr-o realitate imediată, Lorca are meritul uriaş de-a fi dus la apogeu poemul-cântec, poemul romanţă, dar şi cel de a fi scris poezie clasică precum oda şi sonetul. ”Cartea de poeme” abundă în definiţii lirice în defavoarea imaginilor poetice, esenţială rămânând sinceritatea, dorinţa de comunicare. Într-un moment de criză existențială, iată-l pe poet cum își strigă durerea către Creator: ”Inima mea e aici,/ Doamne,/ înfige-ți sceptrul în ea, Doamne./ E ca o gutuie/ cu multă toamnă/ putredă./ Zmulge-i scheletele/ de șoimi lirici/ care-au rănit-o atât de mult,/ atât de mult,/ iar dacă ai cioc,/ ciuruiește-I coaja plictisită...” În iunie 1922, împreună cu prietenul său Manuel de Falla, pune la cale organizarea uneia dintre cele mai strălucite sărbători ale cântecului andaluz: Fiesta del Cante Jondo. În ziua de 19 februarie va prezenta în sala Centrului Artistic din Granada conferința ”Cante Jondo” (El primitivo canto andaluz). Consideră că o mare influență a avut-o ”cântecul bătrânesc” și asupra școlii muzicale ruse moderne. Astfel, în 1847, Glinka vine în Granada unde se împrietenește cu un celebru ghitarist de atunci, Francisco Rodriguez Murciano. Întorcându-se în Rusia a explicat prietenilor particularitățile cântecului andaluz pe care le-a folosit și în compozițiile sale. ”Ca să vedeți și dumneavostră felul în care modulațiile triste și gravul orientalism din ”cântecul” nostru a influențat, din Granada la Moscova, felul în care melancolia Velei (clopotul din Torre de la Vela, palatul Alcazaba) a fost culeasă de clopotele misterioase ale Kremlinului.” Cu această ocazie, publică şi studiul ”Cântecul bătrânesc, originile, valoarea şi influenţa sa asupra artei muzicale europene” . Adoptarea cântecului liturgic de către Biserica spaniolă, invazia sarazinilor şi sosirea numeroaselor grupuri de ţigani, lumea acesta misterioasă şi rătăcitoare, va da forma definitivă „cântecului bătrânesc”... „Această lume, sosind în Andaluzia noastră, a unit foarte mult vechile elemente native cu cele aduse de ei, la fel de vechi, dând forma definitivă a ceea ce noi numim astăzi „cântec bătrânesc”... În Spania, ”cântecul bătrânesc” a exercitat o neîndoielnică influenţă asupra tuturor muzicienilor, asupra acelora pe care eu îi numesc „marea coardă spaniolă”,

începând cu Albeniz, până la Falla şi trecând prin Granados...” Sărbătoarea a avut un succes răsunător. Alături de organizatori, din juriu au mai făcut parte: Andre Segovia, marele cântăreţ ghitarist, şi Antonio Chacon, supranumit „împăratul cântecului bătrânesc”. Multă vreme au răsunat ecourile acestui festival în întreaga Andaluzie. Zece ani mai târziu, Federico Garcia Lorca va publica volumul ”Poema del Cante Jondo”, dovedind încă o dată forţa de seducţie a tradiţiei andaluze. Poetul n-a copiat ”cântecul bătrânesc”, ci a recreat poeme atât de profunde încât, uneori, pot fi confundate cu textele populare. La noi, numai Eminescu a putut sintetiza lirica populară la modul sublim, scoţând la suprafaţă esenţene bănuite de frumuseţe. Un alt lucru care-I alătură pe cei doi poeţi este tocmai aparenta simplitate a acestor poeme de inspiraţie folclorică. „Am spune că niciunde ca aici nu există o comunicare mai substanţială a poezieis paniole cu poezia românească a dorului. Acest dor românesc pe care interpreţii grăbiţi, după ce îi citează pe Eminescu sau Blaga, îl traduc pentru Iberia prin saudade, cuvânt propriu numai Portugaliei. Căci limba spaniolă n-a acceptat, în acestcaz un singur cuvânt: nostalgia, anoranza şi pena definesc, împreună şi separat, dorul nostru.” (Darie Novăceanu) Lorca preferă termenul pena, care pentru român înseamnă chin. Şi pentru a dovedi că nici stilizarea, nici profunzimea emoţiei şi nici ambianţa liricii populare andaluze nu este întâmplătoare, Lorca notează în studiul său de cantejondo (cântecul bătrânesc): ”Andaluzul ori strigă spre stele, ori sărută pulberea roşie a drumurilor. Pentru el, „tonul mediu nu există”... În siquiriyagitana, perfect poem al lacrimilor, melodia plânge deopotrivă cu versurile. Se aud clopote pierdute în adâncuri şi se văd ferestre deschise în zori. Siquiriya începe cu un strigăt teribil, un strigăt care desparte peisajul în două emisfere egale, după aceea glasul se domoleşte, se opreşte pentru a face loc unei linişti impresionante, măsurată şi ea. O linişte în care fulgeră chipul crinului fierbinte, lăsându-I urmele pe cer. Apoi începe melodia ondulatorie şi fără sfârşit, într-un sens deosebit de Bach. Melodia nesfârşită a lui Bach este rotundă, fraza se poate repeta la infinit, într-un cerc; melodia siquiriyei se pierde în plan orizontal, ne scapă din mâini, o vedem îndepărtându-se către un punct de aspiraţie comună şi pasiune perfectă, acolo unde sufletul nu poate să debarce.” Poemul „Linişte” mă duce cu gândul către incantaţiile blagiene: ”Ascultă, fiule, liniştea./ E o linişte ondulată,/ o linişte/ în care se prăbuşesc văi şi ecouri/ şi care-apleacă frunţile/ către pământ. ” În 1923, îşi ia licenţa în drept, după o perioadă fertilă în care se întâlneşte cu marea poezie a Spaniei prin Antonio Machado, andaluz ca şi el, şi cu Miguel de Unamuno, profesor în Salamanca sa de piatră. Va rămâne în Granada unde va întreprinde obişnuitele sale călătorii în câmpiile andaluze, iar toamna, de obicei, se va întoarce la Madrid, la Residencia, locul în care s-a format. La 13 februarie 1926, ţine o conferinţă despre Don Luis de Gongora, la Ateneul din Granada: „A fost distractivă pentru cei prezenţi, pentru că mi-am propus să explic ”Singurătăţile” ca să le înţeleagă şi să nu fie proşti... şi le-au înţeles!”îi scria lui Jorge Guillen. În mai 1927, se află la Barcelona împreună cu Salvador Dali

pentru a pune în scenă piesa de teatru ”Mariana Pineda”. Tot înacest an îi apare volumul de poeme ”Canciones” (Cântece), volum care cuprinde poeme din epoca de formare. În conferinţa despre volumul ”Singurătăţi” al lui Gongora, Lorca afirmă: „Un poet trebuie să fie profesor în toate cele cinci simţuri corporale... în următoarea ordine: văz, pipăit, auz, miros, gust. Pentru a putea fi stăpânul celor mai frumoase imagini, trebuie să deschidă porţi de comunicare între toate simţurile şi de foarte multe ori să-şi suprapună senzaţiile şi chiar să le ascundă naturaleţea...”Şi cât de magistral o face Garcia Lorca în poemul ”Despărţire”, poem de o simplitate dezarmantă, caracterizat prin două cuvinte: simetrie şi simplitate. „Dacă mor,/ lăsaţi balconul deschis./ Copilul mănâncă portocale./ (Din balconul meu îl văd.)/ Secerătorul seceră grâul./ (Din balconul meu îl văd.)/ Dacă mor,/ lăsaţi balconul deschis.” Format în frumoasa Andaluzie la umbra unui Seneca, Martial, Lacan, Gongora, Ramon Jimenez, Antonio Machado, Manuel de Falla şi mulţi alţii, lirica sa nu poate fi înţeleasă fără a pătrunde spiritul Granadei . „Nici tu, nici eu, nici altcineva (îi spunea lui Gerardo Diego) nu ştie ce este Poezia. Ea se află aici, priveşte-o. Ţin focul ei în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el în mod desăvârşit, dar mi-e cu neputinţă să vorbesc despre el. În conferinţele mele am vorbit de multe ori despre poezie, dar despre singurul lucru despre care nu pot să vorbesc ce este poezia mea. Şi asta nu pentru că aş fi inconştient de ceea ce fac. Dimpotrivă. Dar dacă este adevărat că sunt poet prin graţia lui Dumnezeu ori a vreunui demon, e tot atât de adevărat că sunt şi prin graţia tehnicii şi chinului, şi că îmi dau seama, de ceea ce reprezintă şi este un poem.” Generaţia de poeţi căreia i-a aparţinut Federico Garcia Lorca a fost cea mai solidară şi cea mai reprezentativă în istoria literaturii spaniole. Nume cu rezonanţă precum Pedro Salinas, Rafael Alberti, Guillen, Gerardo Diego nu se lasă atrase în barca suprarealismului, ci continuă pe linia lui Unamuno, Antonio Machado, Ramon Jimenez. Apoteotic, în ceea ce priveşte apariţia creaţiilor sale, în anul 1928 publică ”Romancero gitano” (în traducere liberă: ”Balade lirice țigănești”) . Este volumul în care geniul lui Lorca atinge plenitudinea sa poetică. ”Cartea, în totalitatea ei, chiar dacă poartă denumirea de ”gitano”, nu-i decât un poem al Andaluziei și-i spun ”gitano” pentru că ”gitano” este ființa cea mai elevată, cea mai profundă, cea mai aristocratică din lumea mea, partea cea mai reprezentativă din felul ei de-a fi, cea care păstrează focul, sângele și alfabetul adevărului andaluz și universal.”Același punct de vedere îl găsim și la Unamuno: ”Declar că recunosc întreaga influență asupra literaturii populare, asupra folclorului și asupra mentalității pe care gitanul a exercitat-o în Spania.”De la ”romanțele” scrise de Lope de Vega sau Don Luis de Gongora nimeni nu mai abordase această specie literară. Și iată că Lorca publică optsprezece ”romanțe” în care sunt evocate figuri, scene, credințe, sentimente, pasiuni ale acestor ”gitanos”; plânsetul se împletește cu zâmbetul fără să altereze

acel fond sobru care caracterizează Spania. Așa cum consideră Darie Novăceanu, în noianul de studii dedicat volumului, nu s-a pus îndeajuns accentul pe conexiunea acestei specii (romanța) cu tragedia. Importantă nu este neapărat tematica, subiectele fiind considerate de unii vulgare, cât faptul că poetul a reușit să surprindă”întreaga dimensiune morală andaluză” ”venită din multe părți și din multe timpuri”. Volumul este o imagine vie a Andaluziei, cu lumea ei amestecată în care ţiganul, maurul şi sefardul au creat o adevărată cultură. Pentru frumusețea inegalabilă a versurilor citez din poemul ”San Gabriel (Sevilia)”:”Un frumos copil de trestii/ umeri lați, mijloc subțire,/ chip de măr cuprins de noapte,/ gură tristă, ochi imari,/ putere de-argint fierbinte,/ veghează strada pustie./ din lac fin, pantofu-irupe/dalii de aer, în urmă-i/ lăsând două ritmuri, triste/ cântece spre cer să urce./ nu există-n țărm de mare/ palmier ca el mai mândru,/ nici împărat cu coroană,/nici luceafăr care trece./ când înclină fruntea peste/ pieptul lui de matostat,/ noaptea caută câmpuri vaste căci să îngenunche-ar vrea./Singure, ghitare cântă/ pentru Sfântul Gabriel,/ Arhanghelul ce învață/ porumbițele să zboare,/ dușman sălciei pletoase./ Sfinte Gabriel, copilul/ plânge-n mama lui. Țiganii,/ nu uita, îți dăruiră/ hainele în care umbli. ”Universul tragic al romanțelor vine dintr-o dezlănțuire năprasnicăîn opt din acestea se săvârșește o moarte violentă. Sângele andaluz, cu vechimea lui misterioasă asemeni unui fluviu subteran, fierbe în ”liniștea mutilată” ce acoperă lumea florilor înghețate de spaimă. Deasupra, stăpânește albă și rece, Luna. În niciuna din aceste ”romancero gitano” nu se împărtășește bucuria. Doarchinul (pena), teama, singurătatea, neliniștea, tragismul sentimentelor. Întruna din aparițiile sale în public, poetul își susține cu mare acuratețe punctul de vedere cu privire la ”Romancero gitano”: ”...cartea constituie o imagine a Andaluziei, cu țigani, cai, arhangheli, planete, cu adierea iudee și cu adierea romană, cu râuri, cu crime, cu nota vulgară a contrabandistului și lumea celestă a copiilor dezbrăcați din Cordoba, cei care-și râd de Don Rafael. O carte în care abia este exprimată Andaluzia cea care se vede, dar în care vibrează cea care nu se vede. (...) O carte în care personajele sunt figuri care servesc de fundal milenar pentru un riguros personaj important, Chinul (Pena), cel care pătrunde în măduva oaselor, în seva arborilor și nu are nimic comun cu melancolia, nici cu nostalgia, nici cu o altă afecțiune sau durere sufletească, fiind un sentiment mai mult extraterestru; un chin andaluz, luptă a inteligenței pătimașe cu misterul ce-o înconjoară.” În 1929, Fernando del Rios, unul din profesoriilui din Granada, îl invită săfacă o călătorie în America, scoţându-l din starea de tristeţe în care se afundase, mai ales, din cauza situaţiei politico-economice din țară. Ajuns în America, intuieşte perfect modul de viaţă ale cărui dimensiuni se conturau prin rasism, moartea violentă, alienare. Lorca surprinde toate acestea în volumul său ”Poetul la New York”, volum în care spaţiul universului său liric se lărgeşte. În afară de populaţia neagră în care descoperă „axul spiritual al Americii”, nimic nu-l atrage

în Lumea Nouă. Oraşul tentacular ucide în egală măsură natura şi sufletul oamenilor. Imagini apocaliptice sfâşie retina şi toate simţurile intră în alertă: „pentru că uneori ospăţul scurt al păianjenului /ajunge să rupă echilibrul întregului cer...” „O, lume! O femei uşoare! O, soldaţi! /trebuie să călătoreşti prin ochii idioţilor,/libere câmpuri prin care şuieră vipere cenuşii,/ privelişti pline de morminte ce produc/ cele mai proaspete mere,/ pentru a face să vină lumina nemăsurată/ de care se tem bogaţii în spatele lentilelor,/ mireasma unui singur trup, /cu duble prăbuşiri de crin şi şoarece,/ pentru ca să ardă această lume care poate/ să urineze lângă un geamăt/ sau pe geamurile pe care se înţeleg valurile/ ce niciodată nu se mai repetă.” (Nocturnă în Battery Place) Deşi considerată multă vreme de către exegeţi „o simplă escapadă lirică”, ”Poetul la New York” reprezintă o autodepăşire de sine, un volum de o profunzime inegalabilă în centrul căruia se află Omul înconjurat de o teribilă singurătate construită de sine însuşi, aşa cum în spaţiul opus celui american, bietul Ivan Denisovici se claustra în propria închisoare. Cu o trecere prin Cuba, se întoarce în Granada natală în toamna anului 1930. Spania intra deja în primele convulsii politice, iar poetul simţea înainte de toate responsabilitatea de cetăţean. Anul 1932 e cât se poate de încărcat: apare prima ediţie la ”Poema del Cante Jondo”, publică conferinţa închinată lui Gongora şi, împreună cu Eduardo Ugarte, fondează compania de Teatru universitar La Barraca, care devine una dintre cele mai ilustre companii de teatru din Spania prin repertoriul abordat. Toamna lui 1933 îl găşeste la Buenos Aires, unde Lola Membrives pune în scenă ”Nunta însângerată”. Îşi trăieşte din plin gloriaşi în Argentina, dar la întoarcerea acasă, află ştirea dispariţiei prietenului său Ignacio Sanchez Mejias, ucis în arenă de un taur, ocazie cu care scrie ”Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias...”Consacrarea lui ca poet este definitivă în 1935 şi devine o voce aparte în lirica spaniolă. Alături de alți intelectuali semnează Manifestul Antifascist. În poezia lui Federico Garcia Lorca, două teme sunt esenţiale: Moartea şi Iubirea. Moartea are cu totul alte semnificaţii decât în mod obişnuit la Lorca: „În toate ţările, moartea înseamnă sfârşit. Când vine ea, perdelele se las în jos. În Spania, perdelele se trag. Se ridică până sus. Mulţi oameni trăiesc aici neştiuţi între ziduri, până-n ziua-n care mor şi sunt scoşi afară. Un mort în Spania este mai viu decât în oricare parte a lumii: profilul său e tăios, răneşte ca un brici.” ”Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias” este poezia care ilustrează cel mai bine cosmicitatea Morţii în viziunea lui Garcia Lorca. Moartea unui toreador în timpul corridei este o moarte aristocratică, o moarte eroică şi plină de solemnitate. Corrida este pentru spanioli o sărbătoare, „cea mai cultă sărbătoare”, este drama desăvârşită a spaniolului care atunci îşi descoperă supremele tristeţi şi supremele lacrimi. Arena este unicul loc în care moartea intră împodobită de cea mai orbitoare frumuseţe. Dacă pentru noi corrida e doar o luptă sângeroasă, aşa cum o descria şi Octavian Paler, pentru spaniol are o semnificaţie aparte – este artă pură şi tradiţie totodată. Toreadorul este un ales sprijinit de duh în lupta sa cu taurul. Adevăratul toreador este cel care oferă

publicului o „lecţie de muzică pitagoreică, făcându-l să uite că îşi aruncă în mod permanent inima în coarnele taurului.” Ignacio Sanchez Mejias, eroul bocetului lorkian, este un mare prieten, poet şi toreador care a făcut din etica sa profesională un adevărat „sacerdoţiu”. Curajul lui în confruntarea cu taurii era de neconceput de către ceilalți toreadori. Poemul este alcătuit din 4 părţi: ”Împungerea şi moartea”, ”Sângele prăbuşit”, ”Trupul prezent” şi ”Sufletul absent” scoțând în evidenţă atracţia poetului către simetrie, către o arhitectură dusă către perfecţiune asemenea templelor greceşti. În conferinţa ”Teoria şi jocul duhului” poetul dezvăluie esenţa morţii spaniole surprinsă de marile spirite ale Spaniei Eterne: „Capetele îngheţate de luna pictată de Zurbaran, galbenul de unt şi galbenul de fulger aparţinând lui El Greco, povestirea părintelui Siguenza, toată opera lui Goya, absida bisericii din Escorial, toată sculptura policromă, cripta casei ducale Osuna, moartea cu ghitară din capela lui Benavente din Medina de Rioseco echivalează, în ceea ce au cult, cu pelerinajul pentru Sfântul Andrei din Teixido, unde morții au locurile lor anume în procesiune, cu bocetele femeilor din Asturia, cu foarte culta corrida, formând triumful popular al morţii spaniole.”În corespondenţa sa cu caricaturistul Louis Bagaria, Federico respinge ideea de artă pentru artă. „În acest moment dramatic pentru lume, artistul trebuie să plângă şi să râdă cu poporul său. Trebuie să lăsăm din mâinile noastre florile de crin şi să ne scufundăm în noroi până la mijloc, pentru a-i ajuta pe cei care caută crinul adevărat... Vreau să fiu bun. Ştiu că poezia în frumuseţează spiritul, dar durerea omului şi nedreptate apermanentă care pluteşte peste lume, peste timpul şi peste gândirea mea mă împiedică să-mi mut casa printre stele.” ”Dacă Babel reînvie/ Iar speranța piere-n vânt/ Ce torță va lumina/ Drumurile pe Pământ?” (F.G. Lorca, Cântec de toamnă) Atitudinea lui de om al cetăţii nu scapă Escadroanelor negre, care îl arestează pe 24 iulie şi-l închid la Viznar, fără să-i dea posibilitatea să mai comunice cu cineva. În noaptea de 19 spre 20 august este executat, împreună cu alţi trei tovarăşi, în câmpia Viznar, la 9 kilometri de Alfgar. Se spune că ar fi rostit în acele clipe: „Sunt eu...poetul...Lorca”. Însă nici n-au vrut să-l bage în seamă. Nici astăzi nu se ştie unde-I este trupul. A fost văzut trecând între puşti,/ Pe un drum lung,/ Ieşind în câmpul rece, /cu stele, încă, spre dimineaţă./ L-au ucis pe Federico,/ Când s-apropiau zorii./Plutonul de călăi/ Nu i-au privit chipul./ Şi-au închis ochii;/ s-au rugat: nici Dumnezeu nu te mai salvează!/ Mort a căzut Federico /- sânge pe tâmple şi plumb în pântece -/ ...Crima s-a petrecut în Granada,/ Să ştiţi-biataGranadă! Granada lui... (Antonio Machado) Astfel, sfârşea în mod tragic, ucis de către Ignoranţă, unul din marii poeţi ai lumii: Federico Garcia Lorca.

”Dacă-albastrul este- un vis, Inocența ce se face? (...) Dacă moartea este moarte, De poeți ce s-o alege și de lucruri adormite de toți oamenii uitate?” (F.G. Lorca, Cântec de toamnă)

Bibliografie: 1. Federico Garcia Lorca, Carte de poeme, Editura Univers, București, 1986 2. Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, Editura Saeculum Vizual, București, 2007

ȘTEFAN DORU DANCUȘ (Anglia)

DIN VOLUMUL ‘’SCRUM’’

*** mi-am împreunat mâinile de azi înainte gândurile mele vor merge spre altcineva spre Dumnezeu probabil nu spre tine aşa frumos e firul tău de păr rămas în aşternutul nopţii trecute încât orhideelor le e ruşine să înflorească oare de ce tot mereu la tine vin senzuală floare a sufletului meu pierdut? floarea mea de primăvară nu vezi tu restriştea în care Dumnezeu îmi cere să mai trăiesc o zi? dacă El e bătrân şi sărac eu de ce mereu la tine vin de ce îmi împreun palmele iată-mă în genunchiat iubirea mea cum oare voi putea demonstra altora faptul că am împreunat nişte palme şi că în ieslea cu fân ai născut tu frumoasa frumoaselor lumii iar Dumnezeu îmi cere să mai trăiesc o zi?

*** poezia se scrie de cei morţi aşa ne-au învăţat nu de “ăia” cu pletele risipite pe şosele poezia se scrie în costum şi la cravată nu de ăia ce-şi cerşesc cmormântul poezia e rimă şi punctuaţie nu contează sângele şi ochii zdrobiţi nu, domniile noastre! nu! poetul e mereu în sală ce contează că gospodina Floarea îi pune laurii în ciorba de fasole ei nu mor pe sub poduri ca ăia alţii de prin ţările cu negri avem spitale ultra moderne unde să moară prietene frate al meu de auzi cum se face schimbul între orele noastre de simţi că îţi spun: prietene dragul meu atunci ştii că bărbatul şi femeia din lumea asta se urăsc şi devin pentru totdeauna acelaşi clovn *** caşi cum celulele trupului ar fi clipele pe care le ucid că aşa vreţi Dvs. Ca şi cum sângele meu descompus în laborator ar fi orele mele de trăit ca şi cum părinţii mei ar fi doar o chestiune de timp ca şi cum nu ar fi trebuit să strig că sunt vinovat de când m-am născut ca şi cum aş putea învinge logica axonilor a cromozomilor a centrilor nervoşi de care vă e milă uneori Dvs. aveţi planuri aveţi ieşiri de urgenţă din poezie numai nebunii scapă din lagărul ăsta uite un adevăr pentru care merită să mor ***

stau pe lama cuvântului spus la nervi torenţii m-au dus până la picioarele voastre m-au trimis într-o seară enormă de somn răul făcut de mine şi de alţii zace tăiat de corzile unei viori pe care noaptea nu o înţelege nu-ţi spune nimeni nimic aici unde te-ai rupt cu un sunet cosmic în două unde ai lăsat şi stânci şi valuri unde numai păcatele te duc la vale unde pentru tine numai sfârşitul lumii se roagă Doamne îndreptarea mea a fost doar o cale bătută cu ciocanele pe nicovală în ea am crezut când mi-am crescut copiii prin praful ei am târât cadavrele celor ce lăcrimau inspirând narcoticul ei scump am făcut prăpăd plânge poetule acum nu-ţi mai cere nimeni nimic locuinţa ta se duce la vale un ştergar însângerat îţi va păstra chipul până la judecata finală nu mai ai arginţi nu mai poţi cumpăra nici vinde nu mai eşti tu cel care desluşea semnele Cerului ai rămas doar sunet de strună ruptă lângă drum cruce plăpândă *** să ne revoltăm am spus aruncând ţigările să ne facem constructori de roţi să începem cu baia mare sau copşa mică să devenim mistici credibili cu cearcăne şi bărbi expresive să ne revoltăm odată la naiba soţiile ne-au adus merinde la baricadă puşti drapele ţeluri - toate ziarele scriu despre noi - s-a decretat stare excepţională. la naiba am spus aruncând ţigările ne revoltăm! în ţărână au rămas sângerând zarurile *** nu mai staîngenunchiDoamne acum eu suntpescaunulelectric vinoînbraţelemele

rotulele Tale mari s-au ciobit umblând după alţii te voi iubi ocroti şi hrăni până la capăt ştii Doamne orbul e tovarăş nu ştiu unde vom ajunge amândoi ce bine-ţişadecudrumul credeaică Te voi salva dar înziua de azipăsările nu cântă copacii nu foşnesc avioanele cad oamenii mor prea curând iartă-mă credinţa n-a mutat munţii din loc ridică-ţi genunchii sunt moneda plătită pentru drumul Tău înapoi *** numai tu eşti atât de timidă în zori şi asişti cu atâta tristeţe la moartea de seară aş putea să iubesc la nesfârşit înflorirea ta – fatala ta dispariţie însă grijile de zi cu zi mă doboară voi fi în curând perna ta de frunze oricâtă groază de moarte port zilnic în spate şi-n gânduri mireasma ta de fecioară înnebuneşte veacul prin care păşesc mereu căutându-te sclavul unor trasee exacte vino în munţi pe-nserate când călugării dorm şi numai clopotul unei stele singuratice bate pe pământ *** nu se mai opresc la mine la masa unde stau cu barbă de poet român. trec toţi îi văd – se fac că nu mă văd.

sunt viitorii – se întâlnesc în spatele blocurilor gri fac sex pe lângă tomberoane scriu poezii fenomenale aş putea scrie despre amărăciune despre clipele de sticlă dar şi paharul e o clepsidră şi amarul Doamne dacă se sparg sticlele doar fântâna ramâne a noastră iar ochii sub bocancii un lung şir de soldaţi migrează spre ţara ce-mi ia viaţa pentru a-şi întreţine iluzia că-mi aparţine De adăugat ce mai am !!!!!!!!!!!!!!

VIRGINIA PARASCHIV

Secretul lunii “Uite Secretul lunii, să văd dacă îl vei decripta vreodată”. - Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi umbrela cu tine, s-ar putea să plouă. Hai, că trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la uşă. Domnişoara închise telefonul. Făcu o piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile, drăcui criza de spaţiu locativ, şi deschise uşa, să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi cum. Odată, Pussy venise după miezul nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul mortuar, peste care cioclii argintii aruncau găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete, alerga printre cadavrele strivite pe trotuar, zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă, plezniseră din cusături, lăsând în urma lor dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş. Fuseseră executate în pripă şi improvizat, de muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză „vrem să muncim, nu să cerşim”. După aventura funebră, Pussy ajunsese acasă ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma şi volănaşele de la vestuţă. Pussy miorlăia patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt precis şi decis în căruciorul pentru handicap, din hol. Căruciorul era un model din vechea generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi impunătoare, sofisticat spiţate (odată se făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe). Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la balul închinat de

municipalitate, vârstei a treia. Mediile viu interesate o invidiau. În epoca demult apusă, a umanismului spontan, domnişoara făcuse o afacere rentabilă, închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile cojilor de pepeni glisante, asigurau profitul. Se-nroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete, pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea convalescenţei patriarhale trecuse de demult. Libera iniţiativă a domnişoarei, fusese sugrumată de un odios proces de calomnie. Rudele unui venerabil pacient ţintuit în faimosul cărucior, o dăduseră în judecată, pentru rele tratamente aplicate unui om în suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de accident şi de subita abstinenţă, se văieta că i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips şi se credea şi om păianjen. Încerca să se caţere pe pereţi. Utilajul folosit de domnişoară nu avea centură de siguranţă. Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său de a escalada pereţii, s-a ales cu capul spart. Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit pentru daune morale şi materiale. Afacerea s-a dus de râpă, domnişoara a rămas compromisă, şi a rămas fără venit suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns până la ea recesiunea. Oraşul somnola. Agenţii economici moţăiau. Primarul asista neputincios la picoteala enoriaşilor electorali. De când cu debranşarea şi raţionalizarea utlităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la subsol. Criza avea şi ea partea ei bună; amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici, înjurând guvernul, reforma şi instalatorul. Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se relaxase şi prinsese drag de politica uşilor deschise. Domnişoara a fost şi ea primită în audienţă, împinsă de râvna dialogului constructiv. Aflase de proiectul de reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji pe Pussy, pisica magică din anturajul intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol, primise în gestiune vipera vivantă, la borcan. N-avea nicio grijă, aştepta placid deznodământul idilei răsuflate. Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflândule teroare şi decenţă, în abordarea vedetei deificate. A dracului pisică vagaboandă, lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de prima serie de peţitori, pisica s-a dus la cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii din serai. Ea a sărit la vena jugulară a unui eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică, ascunsă ochilor profani de brâul de apă din acvariul circular. Eunucul privea bălăceala simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor de fete. Atunci era momentul să invoce energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii fluturând, zbierând dezonorat, dar fără oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea să se dea de şapte ori cu fruntea de o pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim frustratul, era planificat să-i crape ţeasta cu un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se bifurca, Ibrahim îşi refăcea seraiul, prin jaf şi prădăciune, precum predecesorii, iar fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile, despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor stăpân, frumosul Ibrahim, şi se

strâmbau a crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă, pentru că avea perucă şi era mandatată să transfere posterităţii, prin cântări, tragica poveste. Eunucul n-a mai apucat să intre în pielea slugii omorâte, din cauza pisicii egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul bietului flăcău. Acesta a dat u răcnet de spaimă şi durere, strict autentic. Desincronizarea grosolană de planul calculat al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul, pentru neglijenţă şi indisciplină la locul de muncă. Un tânăr frezor aşchietor la combinat, aflat pe lista de aşteptare a reconversiei profesionale silite, a ocupat urgent postul vacant, de eunuc. Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat,înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu se ştie unde. O caută nişte copii cărora domnişoara le-a promis răsplată. Cum se zvonise că se bagă peşte în meniul sclavagist, copiii incercară să ia urma pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu. Gladiatorii nu-i mai întărâtau, părăsiseră arena şi se regrupaseră sub copertina birtului persan. Nici vorbă de festin cu peşte, gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note violente de protest.O ştire de ultima ora confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi anume ca atestatul de sclav profesionist va fi conferit în exclusivitate culturiştilor de la trupele speciale care aveau nevoie de finanţare extrabugetară. Protestatarii erau ferm hotărâţi sa nu cedeze presiunilor şi ameninţau ca, în caz de nesoluţionare a revendicărilor lor, vor tine piept agresiunii, cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din dotare. Copiii au şters-o englezeşte din zona de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi ale păcatului originar. Cuplul primordial venea agale de la piaţă, de unde procurase un coş de mere agăţătoare. Perechea se târguise mult cu neguţătorul din Carpaţi. Merele fosforescente erau casabile, aşa că tinerii însurăţei păşeau cu grijă. Ii păştea în ziua aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci când se apropiau de capătul aleei paradisiace, le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci când cânta aria seducţiei funeste, se uita la dublură. La rândul ei îl suspecta că se căsătorise din interese meschine şi că amâna consumarea actului nupţial, din lipsă de afecţiune şi pentru că era pervers. Striperul adamic nu mai suportă insinuările, se înfurie, trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei cărări din perimetrul genezei fructifere. Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit. Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintr-odată se auzi un zgomot asurzitor. De sus, Icar făcea lumii semne vesele cu mâna. Nu venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor. Şarpele gonflabil din copac explodase împroşcând-o pe mireasa amărâtă, cu un şuvoi de gel. Pussy fu proiectată spre Icar care, vigilent,

luă repede înălţime. Pisica plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel cadrele didactice erau prea preocupate cu exersarea descăpăţânării, ca să le mai ardă de şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant; niciun impostor nu era admis la ritualul ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil, altminteri tragica grandoare aluneca în ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau avea o gestualitate studiată şi o fizionomie adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici justiţiare oportune, la tăierea capului. Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate. Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca fruntea, în semn de reculegere sfioasă în faţa despărţirii subite a capului de trup. Procedura se desfăşura repede şi bine; mai urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ paricid, un tâlhar de drumul mare şi un şarlatan de duzină. Puştii scăpară neobservaţi, o tuliră pe după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era nimic deosebit. Se săturaseră demult de strâmbături şi de schimonoseli în oglinda zgâriată şi plină de spărturi. Se simţeau mai în largul lor în câmpul din afară de oraş, un maidan pur sânge, bun de joacă şi de ştrengării. Între timp se înserase binişor. Se făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o treeabă bună, platoul strălucea de curăţenie. Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene, îşi făceau promenada preliminară. O bătrânică ţinea căuşul palmelor peste lumânările pe care tocmai le aprinsese, una pentru vii, alta pentru morţi. După ce-şi făcu o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafodului şi se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte. Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea cu oamenii, acolo, pe platou, dar nu o mai ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când vedea că vine convoiul de dezertori tunşi chilug, ştia că mai durează mult programul. Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare, cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă bunătate şi răbdare. Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea distribui prea multe bilete. Era plin platoul de blatişti şi de invitaţi de onoare, de gazetari acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fusese exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu ştia nimic de Pussy. Mai avea o zi şi trebuia s-o predea pe Pussy, Cleopatrei. Primarul îi spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile ecrane. Numai domnişoara ştia cum o scosese la capăt cu despăgubirea, după proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o

în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări primite de la soldaţi. Zărindu-i pe viitorii delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate pentru micii detectivi se topiseră peste batistă. Dominşoara privi cu jind la eşafod. În vreme ce proiectoarele se aprindeau deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi făceau un foc independent, din paie, frunze şi crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica de lăbuţe, cu şireturi. Se opintiseră cu animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atîta forţă. Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii, copiii bolboroseau descântece şi formule de exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena avea un farmec primitiv. Unul din băieţi avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui, eunucul dat afară din serviciu, se infectase la gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital, să moară în intimitate acasă. Ăsta micu fugise speriat de agonia fratelui său, care se făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe prâslea şi apucase să-i şoptească: „ Bă, e naşpa cu banii pentru bicicleta ta!” Băiatul tresări înfiorat de amintire. Copiii dădeau de zor cu formalităţile de legalizare a torturii finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi... Nu mai există niciun apoi, nici implicit nici explicit. Urmează doar secretul lunii, un secret clasificat.

***

VIRGINIA PARASCHIV LES VIERGES NOIRES La Triade indo-européenne de la Féminité

Une brillante définition poétique de la féminité, entièrement, on trouve au commencement du poème de Titus Lucretius Carus, « De rerum natura ». Venus, déesses conventionnelle, plus que nécessaire au début d’un grand œuvre philosophique, sociologique, scientifique, comprime dans sa définition poétique, la trinité de l’essence féminine : - la mère, « genitrix », « alma Venus …concelebras », « per te concipitur », - la force d’une « domina » «te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventum que tuum”, l’amante , « voluptas » . Donc le fragment de l’incipit de l’œuvre, presque oublie. Un œuvre qui n’a n’une liaison au thème du christianisme, tant plus aux saintes vierges noires : Aeneadum genetrix, hominum divomque voluptas, alma Venus ……… concelebras, per te quoniam genus omne animantum concipitur visitque exortum lumina solis: te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum ………………………… per te quoniam genus omne animantum concipitur visitque exortum lumina solis:… te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum , ……………………… te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum, ……………………. Mais, on voit tout clairement la triade indo-européenne de la féminité. Et puis, un truisme exclusivement appliquée pour cet auteur adepte à l’épicuréisme, philosophe matérialiste. Ou, il est matérialiste mais il développe une théorie fascinante liée des dés et déesses du polythéisme. Ces représentations divines sont si faibles, si inconsistantes atomiques, qu’elles non ni une puissance, elles sont froides et indifférentes. Dans le fabuleux poème de la littérature roumaine, Hypérion (auteur, Mihai Eminescu), le personnage du

titre, l’étoile immortelle, messianique, le fils de son PERE, après son expérience tragique dans l’espace tellurique, désolé, il conçoit (en roumain) : Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece (Luceafărul, Mihai Eminescu).

Trad. française Dans votre vie sans horizon Trop de hasard se mêle. Dans l'univers à moi, je reste Glacial et immortel". (trad. George Pruteanu, 1970) Le fils immortel, restera pour toujours, immortel et froid, indifférent à la vie. Or, Lucrèce a aperçu la grande crise du polythéisme, il a eu le pressentiment du point terminus d’une religion. On attendait, que ‘est qu’on attendait !? Autre chose, autre croyance, plus viable ? Au-delà des spéculations, on voit déjà la méfiance dans l’anthropomorphisme religieux. La religion chrétienne apportera dans l ‘Europe la Sainte Trinite ; Le Dieu unique en trois personnes; le Père, le Fils et le Saint Esprit. Un Dieu sans visage et tout à fait transcendantale, Eternel. Le Fils, Christ, visibles temporairement aux hommes, mais d’essence divine. Et Saint Esprit, transcendantale, sans aucun signe anthropomorphique. Dieu, Christ, Saint Esprit, la Trinite, représentés par le triangle équilatérale sacré, composition géométrique qui se développe aves des valeurs symboliques, abstraites. Une religion messianique, persuasive et pleine d’espérance pour les opprimes qui va comprendre presque toute l’Europe. Toujours de l’esprit indo-européen, on peut ajouter l’autre triade, la triade profane du pouvoir, du pouvoir sur les foules, sur les populations : -Pontifex maximus- le contrôle psychique sur l’âme, sur la croyance, sur l’imaginaire, d’où les mites, dans leurs éléments religieux. -Le roi, imperator-le contrôle politique de l’organisation de l’ état, le souvent soumis a Pontifex maximus.

-Miles- le contrôle du pouvoir sur les autres, sur les peuples , le plus souvent le servant, l’instrument arme du « roi » -Les autres, les commerçants, les professant libéraux, les artisans, les ouvriers ( selon Georges Dumézil. Les artistes…ne sont jamais des centres du pouvoir. Les paysans, tant moins. Il ne s’agit pas du moderne, ou la dynamique du pouvoir est l’autre. Mais, on doit reconnaitre , même dans nos jours, contemporains, l’ascendant des « pontife » , les plus grands ou non. Cette foie, la cote du triangle est toute variable, après le parcours historique de L’Europe . Les Pontifes religieux ont lutte eux même pour l’expansion de leur pouvoir en politique. On parle même des guerres religieuses. Mais cela n’est pas l’objet de cet essai(en passant on peut observer un mélange difficilement analysable, entre les religions, les décisions politiques et les pouvoirs militaires - donc pontifies, les rois et milites. Les formateurs d’opinion parlent, à leurs tour, au nom du paix. Le vieux rêve de l’antiquité reste toujours viable : …funde petens placidam Romanis, incluta, pacem) Paix par l’amour, amour saint du Dieu.

La Trinite Sainte- la métaphysique de la féminité Nous avons parle très succinct de la triade indoeuropéenne et la sainte Trinite Chrétien. Le Dieu invisible et eternel est constante évoqué par des prières. Tous les hommes veulent se faire entendus, se faire compris, être pardonnes pour leurs péchés. Le seul « moi’ » MOI infini est Dieux, disait Victor Hugo. Dieu est donc l’infini auquel le croyant s’en va avec sa faible puissance de mortel, d’entité fini. Dans la mythologie romaine, Ovidius évoque un épisode tragicomique. Deus a trouvé ses fils et ses filles pleurent. Pourquoi si beaucoup et surprenantes de larmes dans le monde des divinités de l’Olympe ? Tout simplement, ils avaient trouvé que tous et toutes leurs fils de la terre sont mortels. Ils sont nés, s’agrandissent et meurent. D’où si une formidables tristesse et deuil, une naturelle réaction humaine, anthropo- morphiste. Le Dieu est totalement un infini, sans émotions humaines, il suffit a luimême, le POUVOIR ABSOLU auquel nous disons nos pures et droite prières. Et pourtant, dans la Sainte Trinite il y a de l’anthropomorphisme résiduel. Fils du Dieu vivant, Jésus n’est pas venu de la chair et sang, mais de son Père qui est dans les cieux. La transcendance de Jésus Christ est presque inaccessible aux hommes, donc une histoire de la naissance sur la terre, on connait alors la Sainte Mère, La Vierge Marie. La Vierge Marie, la Mère de Jésus Christ est une femme tellurique, sans doute. Vers le XIII ème siècle,

pendant les croisades et du culte chevaleresque de la Merveille Femme, Parfaite, lors des Paladins s’en allaient vers la Terre Sainte, ceux confiaient la vie au revêtement de la Mère du Dieu. La Mère du Dieu avait pitié pour les pécheurs et soignait les sauver. Donc aucune indifférence suprême, mais par contre, la plus grande implication dans la vie éphémère des hommes, elle qui va arriver parmi les saints immortels. La Mère du Dieu s’était levée aux cieux prés du Saint Fils. Elle-même était sainte. Les vêtements blancs signifiaient sa pureté éternelle. Des fleurs de lis complétaient son image de Sainte. Une courte révision, pour pouvoir aller plus loin. Jésus Crist la voix du Dieu sur la terre, l’exemple sacrificiel absolu pour son Père. Sa mère tellurique sanctifiée pour son dévotion. Et la troisième entité de la terre, l’énigmatique Marie Madeleine. De nouveau une triade, ou un « volatile » lieu l’aura la deuxième femme prés de Christ, de nouvel le fatidique 3 : Marie Madeleine assimilée aux chrétiens, -comme le secret époux, -ou le disciple auquel les apôtres, surtout Petre, portaient une grande envie, - et finalement, une courtisane, élément « intrus » et indésirable, . C’est le signe du matriarcat. La mère portant un enfant, pour les chrétiens le Saint Jésus ayant une formidable mit« témoin » de la mort et de la Résurrection de Jésus.

Sainte Vierge- Alma Mater sans « veto » chromatique Premièrement la Vierge, la Mère de Jésus. L’Eglise Catholique n’a jamais apporte un « veto chromatique » pour la Vierge suprême, la Mère de Jésus. On a conserve donc, sans aucune hostilité les vieilles Vierges noires, imagine selon l’archétype de la mère –alma mater, dont on a déjà dit. La mère, en même temps archétype orientale et européenne e sur sa naissance providentielle, donc un enfant UNIQUE, digne d’être vénère avec sa mère. La Sainte Vierge devienne pas seulement la MERE, mais en même temps DOMINA, domina des âmes des pécheurs, par extension, Domina des Chrétiens, une maitresse douce et indulgente. Elle aide les chrétiens de ne pas perdre le chemin vers le DIEU, le MAITRE de tous et de toutes, le MAITRE qui établi les règles de la vie et de la mort sur la terre, sur l’univers entièrement. Si l’on trouve La Vierge Sainte, la Mère de Jésus, noire, ce n’est pas rien, c’est le noir d’Isis. Les érudits se sont mis en accord sur cet aspect : « La Vierge Noire chrétienne, survivance d’un culte païen matriarcal pré-aryen : Isis.

On doit tenir compte que L’Eglise Catholique du premier Moyen Age, les XIXIV siècles n’a pas impose le modèle de la Vierge Sainte, donc soit elle noire, c’est bien. Les Vierges noires sont conservées dans les muses du bassin méditerranéen occidental, mais aussi dans les églises. Certaines suscitent des pèlerinages importants, sans aucun préjuge. Les grandes foules adorent les choses vieilles, se débordant de mites régionales très puissantes, d’où de grands pèlerinages. Le culte pour les Vierges noires dépasse le simple respect pour la mère du Christ. Les Vierges noires sont liées à des rites païens de fertilité, de fécondité. On peut parler sans doute d’un syncrétisme des religions par la mémoire de la communauté, la mémoire collective. Les peuples européennes ont reçu le chrétien, on le sait, au commencement sans l’accord des autorités, les missionnaires chrétien ont été supprimes par les autorités romains, l’église catholique c’est l’héritière des vieux habitudes populaires, elle s’est organisée sans les chasser. Les Vierges noires sont restées intangibles. Le seul moment de violence sur une vierge noire et sur son église, La cathédrale Notre-Damede-l’Annonciation du Puy-en-Velay (Auvergne).Il s’agit d’une statue ancestrale d’Isis, métamorphosée en Vierge, dépouillée de ses richesses. Le 8 juin 1794, l’ont cherchée pour la bruler. Un jour malheureux. . . « Mais avant de mourir, la statue de cèdre noir aux yeux de verre a parlé ; un témoin raconte : « Un papyrus est sorti d’une cavité de bois et une pierre ovale portant des inscriptions égyptiennes a été retrouvée dans les cendres. Mais personne n’a voulu s’intéresser à ces choses, ni les historiens, ni les artistes, ni les philosophes, ni les hommes politiques. La vierge noire du Puy avait l’aspect d’une momie ; les bandelettes qui enveloppaient son corps ainsi que celui de son fils ne laissaient voir que leur visage. Isis, épouse d’Osiris, fécondée par Râ, le dieu soleil du ciel, portait Horus sur ses genoux. » (Jean Peyrard, histoire secrète de l’Auvergne, p.279).

La vierge noire du Puy brulée a la révolution

LE NOIR- L’interférence des religions-orientale, celtique et chrétienne. Selon le César, il y avait jadis, une forêt immense, une abrie d’un sanctuaire de toute Gaulle, le sanctuaire des, de plus secrètes liturgies .de tous Druides de la Gaulle. Il s’agit de la forêt des Carnutes, au centre de la Beauce. On retrouve au culte des druides la même hiérarchie indo-européenne : -L'ordre sacerdotal qui possède le Savoir et fait la Loi ; elle administre le sacré et le religieux -L'ordre des guerriers qui gère les affaires militaires sous le commandement du roi -L'ordre des producteurs (artisans, agriculteurs, éleveurs, etc.) qui doit subvenir aux besoins de l’ensemble de la société et en priorité ceux des deux autres classes Concernant la Déesse –Mère et le culte de la Vierge Mère, il y a une filiation évidente entre le culte druidique et le culte chrétien. Le rôle fondamental des prêtres druidiques, par les rituels invisibles et secrets, c’était la stimulation de l’unité celtique, y compris religieuse. La condition de la femme- très respectée, d’où le culte des Déesse. Mais le culte de la Déesse- Mère va spirituellement au culte de la Vierge Mère, y compris la traditionnelle Vierge Noire..

La Vierge noire lors d’une procession

100

La couleur noire empruntée de L’Orient pour la Vierge, la Sainte Mère c’est le signe de l’ancienne permissivité entre les religions. Et puis la couleur noire nous amène au noir alchimique : couleur de la terre primitive qui donne la vie et la mort : on passe de l’état profane à une nouvelle vie. Une double signification antinomique : le noir représente la terre sous ses deux aspects, l’un sombre et destructeur, l’autre bienfaisant et fécondant, montrant le triomphe de la vie sur le néant. Pour les Templiers la couleur noire a une signification métaphasique très intéressante liée du vieux symbole de la terre fertile, même si elle est froide et obscure en apparence : -SABLE (noir) Les anciens hérauts lui donnèrent le nom de sable car provenant de la terre, et de sa qualité froide. Première couleur de la nature originelle. Des vertus et qualités de l’âme elle signifie simplicité, sagesse, honnêteté et prudence.(…) - …Par

sa personnalisation de la terre (Ketmia : Terre noire) c’est la représentation du dessin divin qui a créé le monde en sept jours. Elle est la symbolique dévoilant le dessin divin dans sa sagesse éternel. Les symboles connus et acceptes par les templiers, les défendeurs de la croix, viennent de la trésorerie archétypale de la condition humaine. On parle donc du noir, un vieil archétype qui perce le temps et l’espace. On y peut ajouter d’un noir devenu symbole de la Vierge Mère dans les monastères des templiers. N’importe pas la durée de leur construction et de leur renouvèlement, les cathédrales sont issues de l’adoration de la Madone, Mater Sacra Dolorosa. La Trinité et l’Unicité de Dieu, l’essence du christianisme canonique, ont été et sont l’axiome de la croyance avouée et intériorisée. La Madone vient compléter sensiblement et souplement la beauté du christianisme. Le component féminine du christianisme, par la consécration de la sainte maternité, apporte a la civilisation européenne le complètement de la condition déiste, mais en même temps anthropologique, dans un seule et toujours seule Femme. Elle et toujours Elle, attestation de la sainteté modeste, silencieuse et tendre tutélaire, pour le Fils Saint, mais aussi pour l’entière condition humaine percée par le frisson de la clémence silencieuse.

101

Une hypothèse spéculative-le Noir du deuil Une hypothèse peut être spéculative, mais pardonnable pour un esprit sensible et imaginative de la littérature : LE NOIR, au-delà de la tradition de l’interférence des religion-orientale, celtique et chrétienne. Le noir, le signe du deuil, le noir du visage (pas des vêtements). Le visage d’une couleur sombre, pas seulement « brule » des rayons du soleil, l’allusion aux races de l’Afrique. Mais le noir du deuil d’une mère qui sait la vérité de la naissance de son fils. Un fils qui vivra au visage de l’Homme sur la terre, temporairement, il va mourir sacrifie pour une mission sacre. Et puis il va être ressuscité et enlevé aux cieux. La pauvre mère qui doit se préparer chaque jour de sa vie, pour assister a la mort de son fils et, puis, a sa ressuscitation. Elle doit avoir un pouvoir géant dans son amé de « mère » pour voir le fils agrandir pour son chemin divin, son Fils, le l’Unique, non Répétables. Une partie de la Sainte Trinite. La mère tellurique, elle-même va lutter dans son âme –le Fils Homme et le Saint Fils en même temps, le Dieu lui-même métamorphosé pour faire les mortels comprendre sa volonté. L’âme de la mère est partagée, entre la joie de la naissance et l’obédience chrétienne suprême devant le secret de la mort et la vie. ( https://www.youtube.com/watch?v=dFhrNsBXDeo https://fr.pinterest.com/pin/299841287675735530/)

Marie Madeleine la féminité aux multiples facettes Ishtar, Diana,Astarte, Isis, toutes des déesses qui furent appelées vierges, bien que cela ne faisait pas référence à leur chasteté sexuelle mais bien à leur indépendance sexuelle. Toutes les grandes cultures parlent d’un héros, mythique ou historique né d’une mère vierge : Marduk, Gilgamesh, Bouddha, Osiris, Dionysos, Genghis Khan, Jésus, tous étaient le fils de la Grande Déesse, de la Déesse Originelle, et leurs pouvoirs mondains lui étaient dus. Lorsque les Hébreux l’utilisaient dans la langue araméenne, ils sousentendaient « jeune fille » et le terme était dénudé de connotations liées à la chasteté sexuelle. Lorsque les chrétiens traduisirent la bible hébraïque, ils ne pouvaient concevoir une Vierge Marie comme une femme dont la sexualité était libre et indépendante et, il va sans dire, déformèrent le sens du terme vierge afin qu’il sous-entende une sexualité pure, chaste, intouchée. » – Monica Sjöö, The Great Cosmic Mother: Rediscovering the Religion of the Earth

Les Maitresses universelles, les Maitresses du monde, sans choquer les populations locales, ont été remplaces par des représentations plus conforme a la 102

Vierge Sainte. Si elles n’étaient pas blanches, elles ont est repeintes en blanc, tout simplement. Ordo des églises et des images. Mais on doit recevoir La deuxième Marie, présente par la loi de la symétrie, si nécessaire dans le monde et au delà du monde, dans l’univers, dans les mondes des cieux. La symétrie c’est la loi de l’équilibre, sans l’architecture physique de l’univers et spirituelle des pensées, n’est pas possible, le tout va se détruire ou se déchirer. Ordo universalis s’appuie sur la symétrie. Donc autour Jésus, deux femmes complètement compatible, Marie Madeleine va compléter par sa féminité ce qui La Vierge Mère ne pouvaient pas être- une femme, tout a fait une femme, issue des anciens cultes païens. Selon la définition de Lucrèce elle est l’incarnation de voluptas, donc eros , plus ou moins dissimule. Elle est, a travers des siècles, l’épouse de Jésus, le disciple préférée, et même une prostituée qui suit toujours Jésus, dans ses cercles existentiels. Une femme tellurique : 1 la femme épouse par un mariage en secret - La tradition et l'iconographie chrétienne s'appuient sur des textes canoniques et apocryphes pour donner plusieurs visages de Marie de Magdala, d'abord l'épouse spirituelle du Christ (« Sponsa Christi », 2 une femme disciple -L’Épître des apôtres16'17, l'Évangile de Pierre, l'Évangile de Thomas et l’Évangile de Philippe évoquent également Marie Madeleine. Dans ce dernier, elle devient la disciple préférée de Jésus. - Dans la Pistis Sophia, texte gnostique en copte datant de 350 environ, Jésus dialogue avec Marie Madeleine et les autres disciples- expression inclusive, Marie – les autres disciples. 3La femme courtisane qui veut, par sa croyance, effacer ses lourds pèches. Cette femme plus mystérieuse que La Vierge Mère. Une fois désavouée, autre fois adorée jusqu'à l’extase mystique. Le gnosticisme chrétien s’interfère au Christianisme primitif. On peut observer le phénomène de la contamination des mythes. On voit le model de Marie Madeleine, préfigure dans le rêve de Salomon, des siècles en avant du christianisme proprement dit : Cantique des cantiques, de Salomon, petits fragments :

Qu'il me baise des baisers de sa bouche!/Car ton amour vaut mieux que le vin/Je suis noire mais je suis belle/Tes parfums ont une odeur suave/Ne prenez pas garde à mon teint noir: /C'est le soleil qui m'a brûlée. Notre lit, c'est la verdure. Donc les motifs sans doute érotique, tous les commentateurs se mettent en accord. Un amour romantique, sensualité précise, sans fausse honte.

103

L’amour et le besoin de paix, de repos des guerres, de silence. L’amour et son pouvoir de guérir les hommes en souffrances, même à l’haute position dans la société. Utopie ? Peut être. Mais il ne faut interdire a personne a rêver, jamais. Les rêves font la réalité se construire. On doit espérer surtout dans les rêves bénéfiques. L’amour c’est la source des plus belles page de la littérature de la condition humaines. Dans la liturgie de l'église, le 22 juillet, le jour de MarieMadeleine, on récit du chant des chants. Pourquoi ca ? Pour la beauté, la plus grande beauté de la joie de vivre, au delà des chagrins et des peurs. L’église catholique se trouve en plein action de récupérer le prestige et la Beauté de Marie-Madeleine, même par le moyen de Sulamita. A titre de strictement question sociologique, j’ai lu jadis d’une triste affaire. Les habitants d’une communauté avaient renonce presque entièrement a la natalité. La communauté n’était ni pauvre, aucune guerre, aucune épidémie, aucun catastrophe naturel, ne menaçaient les habitants. Et portant pourquoi pas des enfants ? La joie de vivre en famille ou était elle ? Quel soit la maladie secrète ? Apres beaucoup de recherches, on a trouve « le coupable ». Le prêtre, par son excès de zèle, avait épouvanté les hommes. Si les jeunes hommes faisaient leur « devoir » pour leur épouses, ils avaient le plus affreux pèche possible. Donc les jeunes paysans, étaient obéissants au prêtre misanthrope. Les supérieurs du prêtre ont fait l’ordre en apportant un prêtre « normale ». L’autre …c’est l’histoire, il n’a pas plus d’importance. Heureusement, les ris des enfants ont fait la communauté redevenir a la vie. On revient maintenant au fond du sujet- La Vierge Noire- Marie Madeleine. Le même archétype et le même syncrétisme orientale, celtique et chrétien. Mais, en comparaison avec la Mère Noire, toujours égale a elle même, la mission biblique, l’image, la somme des croyances, Marie Madeleine manifeste son unité spirituelle dans une diversité glissante. Marie- Madeleine, la Vierge Païenne, la vierge ou noire ou blanche, se fait sa présence dans les images des peintres de XIVème XVIème siècles. Voila un mélange de l’imagination des artistes :

104

Marie Madeleine , Donatello (1386-1466), Florence . -

Image sombre, presque terrifiante d’une Marie- Madeleine reste après la morte dans la prière primordiale. Une imaginaire tragique d’un grand peintre qui cherche, on parait, l’essence d’un esprit croyant au delà de sa mort. Rien avant, rien après, que de la Grande Prière au Dieu. Les mains parfaites ont vaincu le grand mal tellurique.

Marie Madeleine , Rogier van der Weyden (1400-1464) Le grand peintre flamand apporte une Marie-Madeleine sobre, ses vêtements sont adaptes a son pays, elle est une femme presque domestique. Une femme

105

calme à la fin d’un chemin. Un destin accompli, selon les demandes des autres. Le regard un peu absent.

Marie Madeleine , attribuée à Gregor Erhart (1470-1540), Musée du Louvre Les cheveux semblants aux serpents déchirants à la longue de sa silhouette statuaire, les mains « glacés » dans une prière presque mécanique, mais les yeux glissent a bas, un peu ruses.

Marie Madeleine , Titien , (1533)

106

Une semi nudité plantureuse, les seins aussi, les seins du rêve de Salomon, les seins abris de l’homme amoureux.

Sainte Marie Madeleine , (1525), Huile sur hêtre, 47,8 × 30 cm , Lucas Cranach l'Ancien , Cologne, Wallraf-Richartz Museum Marie-Madeleine séraphique dans son expression, somptueuse dans ses vêtements, des bijoux luxuriants appliquent au coup. La regarde innocentes d’une Vierge pure, le souri mystérieux du silence doucement gardé.

Marie Madeleine pénitente, vers 1659, huile sur toile, 43,5 × 53 cm, Guido Cagnacci , Musée d'histoire de l'art de Vienne .

107

Pas aucune pénitence dans l’image d’une femme oisive, lascivement assise sur la terre, un crane d’une inconnue magie la main gauche. Les anges jouent aux nuages du ciel. Les seins « aigus »provocateurs d’une féminité insinuante. Le christianisme primitif un foie dépassé, les artistes ont toute la liberté d’imaginer Marie Madeleine. Marie la sainte, Marie le signe de la Volupté. J’ai choisi le petit tour parmi les représentations picturales du christianisme tard, pour signaler, tout simplement la variété qui trahit peut être l’instabilité de Marie Madeleine, impossible d’être compris dans les bornes d’un archétype. Le seul archétype se trouve dans le christianisme primitif, la couleur noire. Le noire fait la liaison de celles deux « Marie ». Les deux témoins a la mort et a la résurrection de Jésus. Le noir apporte l’air de la sacralité « ancêtre ». Une histoire d’amour métamorphosée dans la deuxième Sainte Chrétien. Sainte originaire et éternelle. Les variantes de sa biographie tellurique, constituent des signaux puissants de l’anthropomorphisme des religions primitives. Religion primitive n’est pas « païen » elle est une croyance dans les divinités semblables aux hommes. Une « religion » païenne c’est un conflit entre les termes. En gardant cette ration raisonnable, on peut comprendre les bornes presque indicibles entre les vieux et les « nôtres » Les archétypes restent intangibles pour la condition humaine, intangible et souvent impénétrable dans leurs essences. Le cas particulier de Sara

Sara-La-Kali, la gitane, la noire, dans la

crypte de l'église des Saintes-Maries-de-laMer

108

Quant à Sara, sur habillée, pour avoir l’image Saintes-Maries-de-la-Mer, sauvées par leur larges vêtements qui flottaient. C’est une légende, survivante d’un culte matriarcale proprement dit. On manque à cet essai les éléments documentaires. Plutôt on peut se délecter aux images éclectiques (https://www.google.ro/search?q=marie+madeleine+vier https://www.google.ro/search?q=marie+madeleine+vierge+noire&source=lnms&tbm=isch&s a=X&ved=0ahUKEwjLtuiTlYzVAhXJYJoKHS-).

Conclusions finales Par extrapolation, la Femme –Mater est assumée par les chrétiens comme une aura sacralisée par le secret de la naissance et par la maternité clémente. Et par l’analogie, c’est bien nous souvenir que dans le culte Payen des divinités helléniques et romains, la féminité sacrée est interférée au concept de maîtresse autoritaire et à la sensualité-voir l’incipit de Lucrèce, De Rerum Natura, synthèse fabuleuse de la féminité de la déesse. Madona c’est l’essence de la spiritualité désenchainée de toute charge tellurique, c’est un relèvement étranger de passions humaines. Mater dolorosa c’est une pureté sainte à laquelle nous ne pouvons que faire une révérence avec notre piété. A travers des siècles, la femme a eu un rôle second dans le plan social, le christianisme du moyen âge a tenu dans une latente germination la reconnaissance de la féminité, dans ce qu’elle a toute la subtilité et résistance. Le culte de la Madone, gardé inaltéré, a aide les chrétiens, ils ont reconnu, par une subtile métamorphose de la sensibilité, la féminité dans sa beauté spiritualisée. Nous vivons dans le progrès bénéfique et heureux de la disparition de la discrimination de la femme envers l’homme. La source secrète part, nous avons l’audace de l’affirmer, de la perpétuelle adoration de la Madone. Et Marie Madeleine c’est l’autre féminité dans son universalité, la féminité charmante, gracieuse, et loyale dans sa croyance subtile-Le Dieu le Père, Jésus le Fils, et le Saint Esprit. Le souffle de la transcendance absolue, débarrasse le christianisme de l’accidentelle de la biographie anthropologique. Si l’on allume la biographie Tellurique de Marie Madeleine, on perd l’essence des archétypes, dans leur universalité, on gagne encore une histoire, une simple histoire. Or, l’accessibilité

109

de la religion chrétienne, au nom d’une fiction plaisante et piquante, donc la tentation populiste, on y pense sérieusement. C’est la modeste opinion d’une simple chrétienne de l’église catholique. Imaginer des histoires galantes…on verra. * MIHAI GANEA La Madone Noire Ma grande révérence pour toi, Par ce geste de l’amour Un geste accablé d’une infinie brillance Plus accablant que ta plus lourde larme La Madonne Noire des hauts Et des abimes du monde Des vagues tremblentes Sont roulées comme des perles Des pensées les unes sur les autres, Les symphonies du ciel Des pensées les une sur les autres Réunissent les rayons Leur musique chrétienne S’agrandit en toute sérénité En voyageant par de celestes Labyrinthes aux dryades qui aiment le demarche des arbres Mais le choeur des anges te porte A haute, adorée nuit virgine Ma révérence par mon geste toujours Brillant toujours, incommensurable Dans mon amour mon cœur Indubitable pour toi bat la chamade La Madone Noire regarde Toujours avec la même mesure Dans la profondeur du temps Le silence des ombres des pierres. chaud

110

Madona Neagră îţi închin un gest al iubirii un gest plin de nemărginită sclipire mai copleşitor decât cea mai grea lacrimă a ta Madona Neagră din piscurile şi abisurile lumii ca nişte perle s-au rostogolit învolburate talazuri gânduri după gânduri simfoniile cerului gânduri după gânduri raze adună până în slavă muzica lor creşte senină călătorind prin labirinturi celeste cu driade ce iubesc umbletul copacilor iar corul îngerilor te înalţă adorată şi noapte virgină îţi închin un gest veşnic strălucitor veşnic nemărginit în iubire şi inima zvâcnind caldă incomfundabilă aşa cum ţi se potriveşte Madona Neagră şi cu aceiaşi măsură priveşte în profunzimea timpului tăcerea umbrelor de piatră

111

MIHAI GANEA

BATALIONUL DE PEDEAPSĂ

Dosarul I se spunea, unitatea militară zero una mie şase sute două zeci şi şase. Nu auzisem de ea şi nici nu aş fi auzit vreodată dacă Loli, credulul meu Loli, nu ar fi avut, la un moment dat, ideea, total neinspirată, să-mi aplice o corecţie mai specială, denunţându-mă maiorului Oprea pentru o ofensă pe care i-aş fi adus-o cu ocazia unei altercaţii domestice, pe marginea relaţiei mele cu Nina. Era prin anul 1966. Trenul săgeta de-alungul Someşului ca o nălucă. Roţile ţăcăneau ritmic fugărindu-se. Ici, colo, rămâneau în urmă câte o moară, câte un pod plutitor. Afară, timp frumos cu soare de vară timpurie. Stăteam la ferastra vagonului şi priveam aiurea peisajul care rula prin faţa mea cu viteză ameţitoare. Din când în când scoteam o mână pentru ca să simt mângâierea răcoroasă a curentului de aer. Acest lucru îmi dădea o senzaţie plăcută de calm, după o zi agitată şi plină de neprevăzut. Vagonul ocupat de reka, era supravegheat la ambele ieşiri de căte un gradat în uniformă cu epoleţi albaştri, fără însemne militare de armă. La picioarele fiecărui reka, se afla câte o valiză de lemn pe care era aplicată eticheta corespunzătoare de identificare. Comandantul însoţitor, despre care am aflat mai încolo că îl cheamă tovarăşul locotent major Avram, mă fixa tot timpul cu privirea, râzând de mapa studenţeasacă în care un soldat de la magazie îmi îndesase, mai mult cu forţa, o jumătate de pâine neagră şi o consevă de fasole cu costiţă de porc afumată. Încă de la început mă poreclise “Întelectualul”. Am aflat mai târziu că eram singurul intelectual din vagonul cu reka. Nu aveam valiză de

112

lemn şi nici alte haine decât ce era pe mine. O cămaşă verde în carouri albe, o pereche de pantaloni negri susţinuţi de o curea de piele cu cataramă metalică, iar în picioare, tradiţionalii mei pantofi maro cu găurele şi tocuri scâlciate. Fusesem luat de pe stradă. Venisem la Baia Mare să iau nişte alimente şi ceva bani de la mama. Tocmai traversam parcul în vecinătatea turnului Ştefan, când un ins îmbrăcat în uniformă albastră m-a oprit invitându-mă la Comisariatul Militar din apropiere. Am încercat să mă opun, dar acesta mi-a spus că are ordin clar să mă conducă la comandant. -Este o greşeală ! i-am spus. Eu sunt student şi nu am de-a face deocamdată cu armata. Sunt student la medicină în anul patru. Zicând asta am intrat pe poarta clădirii străjuită de ziduri înalte şi groase din piatră şi cărămidă arsă. Aici, mă aştepta un ofiţer pe care l-am auzit spunâmdu-i santinelei de pază. -Îl vezi ? Nu are voie să plece până nu-ţi spun eu sau tovarăşul maior Oprea. M-a cuprins teama şi o nelinişte ciudată şi apasătoare puse stăpânire pe mine. Voiam să fug, dar mi-am dat seama imediat că nu aveam pe unde. Curtea era înconjurată de ziduri înalte. O mulţime de bărbaţi aştepatu la rând în faţa uşilor întredeschise ale birourilor de unde, din când în când, ieşea câte un felcer sau medic militar îmbrăcat cu un halat alb peste uniformă şi striga numele cuiva. Apoi intra în birou însoţit de către cel strigat. Am stat câteva ore în curtea plină cu oameni ciudaţi. O adunătură pestrită de uniforme militare şi haine civile de tot soiul, de la costume elegante şi gulere albe, până la cămăşi spălate în zer de oaie, opinci şi nădragi murdari încinşi cu chimire late din piele de bivol. Majoritatea aveau valize de lemn cu etichete de identificare aplicate pe ele. Un ins m-a informat că este o zi de recrutare pentru armată. Am încercat să ies, dar santinela m-a trimis cu un ordin răstit înapoi în curte. În cele din urmă am găsit un ofiţer binevoitor care m-a condus la maiorul Oprea. Acesta mi-a comunicat în grabă că aici nu este timp de pierdut cu explicaţii pentru fiecare “recrut”, dar trebuie să fac şi eu, ca ori care cetăţean al ţării, armată. -Dar sunt student. Student la medicină în anul patru. Voi face armata după terminarea facultăţii. -O să vedem. Veni răspunsul. Deocamdată o să faci vizita medicală. Am fost condus în curte. Cu ocazia acesta am aflat ce este un reka. -Un răcan, mi-a spus sergentul care mă însoţea, enervat de insistenţa cu care îl iscodeam, asta este ! Iar răcanul, este un recrut care habar n-are ce-i aia armată şi respect pentru superiori. Un nimeni. Un gunoi şi un căcat. Asta este un reka. Cei mai nenorociţi sunt cei de la diribau. Unii crapă pe şantiere sau pe terasamentul căilor ferate iar alţii ajung la dilibau, adică, la casa de nebuni. Apoi m-a bătut prieteneşte pe umăr. -Da tu câte clase ai ? -Păi, eu sunt student. Student la medicină !

113

-Intelectual ? Atunci ce cauţi aici ? A mai adăugat clătinând nedumerit din cap. Oi fi având vreun dosar. Cu asfel de încurajări am fost introdus la comisia medicală. Aici un felcer mi-a examinat organele sexuale, iar onorata comisie a dat verdictul, apt unitatea, numărul 01626. . , Ce însemna ? Aveam să aflu mai târziu. Încetul cu încetul atmosfera încărcată din curtea comisariatului militar prinse a se limpezi. Câţiva gradaţi au început să organizeze masa de recruţi în grupuri din care se distingeau o categorie specială de reka ce se caracteriza prin aspectul special al celor care îl alcătuiau. Majoritatea analfabeţi. Nu ştiau să scrie sau să citească. Ciobani de pe piscurile carpaţilor, ţigani certaţi cu legea, foşti puşcăriaşi sau recidivişti, dar şi bărbaţi cu familie, adică soţie şi copii, demult trecuţi de vârsta încorporării. Unii purtau barbă. Printre ei, mişuna de colo, colo, câte un rătăcit, venit, te miri de unde, sfios, tăcut şi speriat ca mine. Grupurile, alcătuind plutoane, au fost puse să defileze prin faţa unei magazii de unde primeau alimente pentru drum. Apoi, porţile din spatele comisariatului militar s-au deschis iar garadaţii, şefi de pluton, şi-au încolonat oamenii conducându-i spre gara care era aproape. La gară, câteva vagoane aşteptau pe o linie secundară să fie ataşate la o garnitură de tren.Un vagon ne aştepta şi pe noi, cei conduşi de sergentul Chingă, cum am aflat că îl chema pe comandantul coloanei noastre speciale. Fusesem repartizat în grupul acelor ciudaţi care se distingeau de la început prin aspectul lor neomogen şi dubios. După o jumătate de oră trenul se puse în mişcare. Am înţeles că mergeam spre Dej. Intre timp m-am liniştit. Am înţeles că era inutil să mă opun. Am înţeles că un om face ce poate până când soarta i se descoperă în faţă. Trebuia să găsesc o posibilitate de a o anunţa pe mama. Pe mama şi pe Nina. Încă nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Nici măcar unde voi ajunge nu ştiam. Un reka mai curios aduse vestea că la Dej vagonul nostru se va ataşa la altă garnitură. Mergeam spre sud. Încercam să-mi amintesc totul. Şi deodată m-am trezit făcând inventarul faptelor. Cu o zi în urmă venisem acasă. Erau probleme cu locuinţa. Nina nascuse şi de un an ni se tot promitea o locuinţă de la stat. Dormeam provizoriu la o matuşă care ne oferise cămara de alimente ca spaţiu în acest scop. Nina a fost şi la Partid, mama ei fusese, “luptătoare în ilegalitate”. . . prostii ! Era cea mai săracă femeie din cartier. Se pare că luptătorii din ilegalitate au fost nişte fraieri. O spunea şi socrul meu care, se îmbătase într-o crâşmă plină de legionari o singură dată şi i-a mers bine toată viaţa. Plecase de acasă încă din tinereţe la Moreni pe vremea când oraşului i se spunea “A doua Americă”. Eram student. Mă transferasem la Timişoara de teama tovarăşului profesor Nana. Spaima studenţilor de la IMF Cluj cu dosare. Nimeni nu trecea de Nana. Dosarul prost, echivala cu o repetenţie. Dacă te încăpăţâneai să repeţi anul patru şi să vii din nou la examenul de chirugie, erai pierdut. Tovarăşul profesor Nana, te trântea din nou. Erau studenţi la medicină, unii chiar trecuţi de patru zeci de ani. Se încăpăţânau să rămână, să insiste, să lupte, să păcălească şi

114

chiar să-l şantajeze pe profesor. De notorietate era cazul unui student disperat care, la examen, profitând de slabiciunea lui Nana pentru bibliografia compusă, exclusiv din nume ruseşti, respectiv chirurgi sau savanţi sovietici, i-a citat, înşiruind de-avalma, peste zece “autori” precedând-ul pe fiecare cu expresia, “după celebrul savant sovietic” . . . Entuziasmat şi emoţionat, profesorul Nana i-a pus în carnet nota zece, felicitându-l călduros. După plecarea studentului, profesorul s-a repezit în bibliotecă căutând printre cărţi şi reviste de specialitate lucrările celor trecuţi în notiţele sale după examinarea studentului. Negăsindu-i, a revenit in cabinet unde conferenţiarul Mircioiu, zâmbea abia stăpânindu-şi râsul. -De ce râzi tovarăşe conferenţiar ? Uite un tovarăş student conştiincios şi bine pregătit ! -Tovarăşe profesor ! A replicat Mircioiu, Puşlamaua asta şi-a bătut joc de dumneavoastră, v-a citat toată echipa de fotbal al Uniunii Sovietice în frunte cu portarul Iaşin ! Fusesem inspirat. Mă transferasem la Timişoara. Mă transferasem în ciuda faptului că mă avertizase cineva. -Omule ! Ori unde te-ai duce în ţara asta, dosarul va merge după tine. Laura Trenul pornise din Dej. Vagonul nostru a fost ataşat la mijlocul unei garnituri compusă din două trenuri personale, ambele cu direcţia Cluj. Stăteam la fereastră pe coridor şi visam cu ochii deschişi la momentul când voi scăpa din încurcătura în care m-am trezit aşa deodată, fără să vreau şi fără să ştiu de unde mi se trage totul şi de ce. Prin spatele meu treceau în tranzit călătorii cu bagajele lor. O voce plăcută mă trezi la realitate. -Servus ! Era Laura, o colegă de grupă de la facultate. Frumoasă, cu plete blonde, îmbrăcată într- o rochiţă albastră având tivul mult desupra genunchilor, încălţată cu pantofi pe tocuri înalte. Eram salvat. În câteva cuvinte i-am explicat totul cu rugămintea de a lua telefonic, printr-un aviz, legătura cu mama. Locotenentul major Avram s-a apropiat de noi curios. -O colegă din Dej, am zis, merge la Cluj. Dar, noi încotro mergem ? L-am întrebat eu. -Secret ! Veni răspunsul. Am stat cu Laura tot timpul spre marea dezamăgire, dar şi invidie, a locotenentului major Avram. Călătorii erau mulţi, iar vagonul nostru, se afla plasat între vagoanele civile. Ne apropiam de Cluj.

115

Mâinile mele Am fost traşi pe o linie secundară. Mi-a rămas în minte imaginea Laurei care îmi făcea semn cu mâna, stând pe peronul aglomerat fluturând biletul pe care apucasem să i-l dau, cu adresa si mesajul pentru mama. Am revenit, cu ochii şi gândurile în vagon. Majoritatea reka dormeau. Practic, se îmbătaseră toţi cu palincă adusă de fiecare din zona de unde provenea, Oaş, Maramureş, Lapuş, Valea Chioarului, Copalnic dar şi din maghiarime, precum Carei sau Satu Mare. Vagonul mirosea puternic a ţuică şi transpiraţie. Până şi tovarăşul locotenet major Avram era beat, la fel şi gradaţii însoţitori. Orele treceau. Se însera. Se aprindeau felinarele de semnalizare. Curând gara fu inundată de lumina albă şi galbenă a reflectoarelor. Tovarăşii mei dormeau sau moţăiau, după caz, obosiţi şi ameţiţi, având fiecare în suflet problema şi durerea lui. Cei mai naivi erau ciobanii. Acstia ştiau că merg la armată şi nu se sinchiseau deloc. Este bine cunoscut proverbul acela românesc care spune, cine nu a făcut armată nu este bărbat. Parcă se grăbeau să ajungă cât mai repede bărbaţii ca să se întoarcă acasă isprăviţi şi la locul lor. Mă uitam la mâinile lor, butucănoase şi aspre, pline de bătături cu ghiare în loc de unghii, comparându-le cu ale mele, albe, slabe, cu degete subţiri, unghii tăiate, pielea aproape străvezie. Mâini de chirurg, mâini de pianist. Îmi plăcea pianul, îmi plăcea chirurgia. Şi deodată, m-am trezit gândindu-mă la la mâinile mele. Ce se va întâmpma cu mâinille mele ? Ce caut eu printre oamenii aceştia atât de străini de mine şi de firea mea ? Majoritatea erau de la ţară. Mai târziu am aflat că proveneau din clasa de mijloc, unii, copii de foşti chiaburi, ţărani destoinici, harnici şi cumpătaţi. Părinţii lor au muncit toată viaţa pentru avere şi bunăstare. Apoi au venit comuniştii şi le-au luat totul, minţindu-i că tot ei sunt stăpânii. Întrebat odată dacă a înţeles chestia asta, cu pământul colectivizat care tot al său este, unul mai isteţ a răspuns că a înţeles perfect cum vine treaba. “Uite aşa, a zis omul. Am avut-o este a mea. Voi veniţi şi mi-o tăiaţi. Apoi mi-o puneţi în mână şi-mi spuneţi. Tot a ta este, tovarăşe ! Nu-i aşa ? Foloseşte-te de ea !” Se referea, fireşte, la organul vital, organul vieţii, organul de reproducere. Mai erau ţiganii. Tiganii de la oraş. Majoritatea cu antecedente penale, mici găinării, furturi, spargeri, bătăi, insulte. Fricoşi nevoie mare, întrebau tot timpul încotro mergem. Gradaţii se purtau frumos cu ei. Ţiganii aveau bani. Printre toţi, mişunau vreo câţiva pletoşi îmbrăcaţi cu pantaloni strâmţi la manşetă, malagambişti, băieţi de oraş, băieţi de cartier. Unii aveau neveste şi copii acasă. Mai erau câţiva cu barbă şi doi care se jurau că nu vor pune mâna pe armă întrucât religia lor le interzice să facă acest mare păcat. Mă aflam, întradevăr, într-un vagon de ciudaţi mergând spre o destinaţie necunoscută. Târziu spre miezul nopţii, am adormit şi eu.

116

Gara Aiud -Hei ! Trezeşte-te, am ajuns ! Eram într-o gară. Vagonul se golise de tot. Un tip din Baia Mare care se ţinea de mine tot timpul pe motivul că suntem concitadini, mă trăgea de cămaşă îndemnându-mă să cobor. În spatele său, un gradat ţipa cuiva dincolo de uşa vagonului. -Mai este un reka adormit pe aicea. Vin acuma ! O senzaţie de frig m-a cuprins imediat ce am ajuns pe peron. Am început să tremur. Cineva mă împingea spre un grup aliniat în câteva plutoane, având valizele de lemn la piciare. Gara era pustie la ora aceea. Când s-a pornit coloana, am putut să citesc la un moment dat pe clădirea gării inscripţia AIUD. Deci Aiud ? Aceasta era destinaţia. Numele îmi era cunoscut. De unde oare ? Nu-mi aduceam deloc aminte şi deodată îmi pică fisa. Aiud ! Celebra închisoare de la Aiud. -Mergem la închisoare ? Am întrebat pe un gradat. -Nu, alături ! Fu răspunsul. La unitatea de Căi Ferate. -La unitatea de Căi Ferate, deci ? La Căi Ferate? Aşa ! M-am trezit complet. Am intrat pe o poartă mare încadrată de ziduri înalte, foarte înalte, oprindu-ne undeva pe un platou acoperit cu plăci de beton, străjuit de alte ziduri, la fel de înalte şi grele. Nu se vedeau ferestre sau alte posibilităţi de a privi prin ele. Ziduri trainice, ziduri medievale. -Aici au fost grajdurile împărătesei Maria Tereza, ne-a explicat cineva. Aia cu caii ! Nu înţelegeam nimic. Un lucru era sigur. Ajunsesem la destinaţie. Ce nu scrie în dosar ? Stăteam la biroul infirmeriei şi mă gândeam. Acum e vremea ta, suflete. Acum poţi da libertatea necuvintelor departe. Departe de studiu, departe de cărţi, departe de artă şi civilizaţie. Totul s-a sfârşit. Lecţia a fost făcută. În definitiv, nu eşti singurul căruia nu-i place unde e. Mereu ai vrut să fi cineva iar acuma eşti, în mod oficial, un intelectual în bocanci. Întreabă-te mai bine ce o să se întâmple după ce o să crăpi undeva într-o explozie la construirea unui tunel ori pod sau cu târnăcopul în mână, epuizat de efort, pe terasamentul îngheţat într-o iarnă la minus trei zeci de grade. Problema nu o să fie moartea, findcă tot murim, ci ce lăsăm în urmă unii dintre noi. Cum vom rămâne în amintirea oamenilor ? Oare, o să le pese ? Îşi vor aminti vreodată, atunci când vor călători în trenuri luxoase, pe căile ferate ale acestei ţări de cei care au au crăpat construindu-le, obligaţi de statul socialist să muncească în batalioane speciale ? O să le pese oare ? Aş fi vrut să spun cuiva să transmită, dincolo de ziduri, nu

117

cum au murit aici unii, ci cum am trăit eu şi ceilaţi reka în unităţile militare de muncă forţată ale Republicii Populare Române. -Ce faci, soldat ? O voce plăcută şi blândă. Am tresărit. Era doctorul. Niciodată nu i-am pomenit numele sau gradul. Pentru mine era “domul doctor”. Atât, domnul doctor. -Spune-mi ceva ce nu scrie în dosarul tău. -Adevărul ! I-am răspuns. A clătinat uşor din cap şi a şoptit ca pentru sine. -Turnătoria face parte din natura perversă a neamului nostrum, încorporată în instinctul de conservare. S-a aşezat apoi la birou, a deschis un sertar de unde a scos un formular pe care l-a completat inspirându-se dintr-un volum legat în coperţi groase îmbrăcate într-o ţesătură maronie foarte rezistentă. “Ordinul M30, general de armată, Leontin Sălăjan”, am apucat să citesc, cu coada ochiului, pentru că imediat obiectul acela care semăna a carte, a dispărut în bezna sertarului de unde apăruse, spre mântuirea mea. -Mâine te duci la Cluj. Zise doctorul. Am vorbit cu comandantul. Vei da un plic colonelului doctor, comandant al Spitalului Militar. S-a aplecat şi a luat unul din caietele mele cu insemnări uitat pe birou. -Scrii versuri ? -Din când în când, aşa ca să mai treacă vremea, am zis eu. -Poezia nu are sens decât dacă te poartă altundeva. Du-te la birouri să-ţi elibereze foaia de drum, apoi treci pe la popotă să ţi se facă un pachet. Ai tren dimineaţă la ora patru. -Am înţeles, domnule doctor. Ar fi trebuit să spun, am înţeles să trăiţi tovarăşe locotenent major doctor ! Dar nu puteam. Nu puteam şi nici nu aş fi putut vreodată să-mi spurc sufletul încărcat de recunoştinţă şi mulţumire cu apelativul acela nenorocit. Eram tulburat şi plin de speranţă. Armată şi puşcărie . . . Era într-o după amiază la începutul lunii iunie 1966. O adiere de vânt călduţă venea dinspre puşcărie. Sergentul Chingă mă puse să curăţ closetul de la etajul cazărmii. Terminasem treaba repede aşa că aveam timp să privesc, de acolo de sus, prin curţile vecine. Dincolo de ziduri, se auzeau zgomote de şosea frământată de trafic rutier. Răzbăteau până la mine urletul motoarelor de camion, şuieratul frânelor cu aer comprimat, muzica claxoanelor acordate în tonalităţi înalte. Gândurile îmi zburau înapoi către timpurile copilăriei. Mă străduiam să-mi chem în amintire faţa de copil şi mângâierea duioasă a mamei care îmi ridica şuviţa de păr căzută pe frunte. Apoi atenţia îmi fu atrasă de nechezatul unui cal. Chiar în faţa cazărmii, mărginită la stânga de o latură a

118

puşcăriei, se afla o curte în care cineva biciuia doi cai care se împerecheau. Un sentiment ciudat şi o senzaţie de scârbă puse stăpânire pe mine. Ce tablou nenorocit se oferea privitorilor de după ferestrele zăbrelite ale cazărmii şi puşcăriei ! Am înţeles atunci ca între cei care se ocupau de instruirea batalionului de reka şi cei care se ocupau de reeducarea puşcăriaşilor de la Aiud, nu era nicio diferenţă. Toţi erau în slujba patriei. Iar noi, cei de după gratii, şi unii şi ceilaţi, eram asemeni cailor. Asemeni cailor care, uneori trebuiesc biciuiţi sau eutanasiaţi prin efort fizic şi subnutriţie dar şi îmulţiţi, pentru muncă. Un lucru nu înţelegeam atunci. După ce criteria se făcea selecţia ? Ce interes ascuns şi nenorocit stătea la baza acelei selecţii, cine era cel care dicta si monitoriza mulţimea aceea de recruţi condamnaţi la muncă forţată sub genericul unei apartenenţe la o armă. Îl intuiam, era pretutindeni, era mereu în preajma noastră. Era el, “partidul” şi reprezentanţii săi militari. Partidul clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare. Partidul communist. Noi, cei cu dosare speciale, oscilam într-un fel între cele două instituţii de profil, penitenţă şi educaţie socialistă. Armată şi puşcărie. Pentru un reka cu dosar nu exista o altă altenativă. Doi ani, trei ani, erai căpăcit definitiv acolo iar în continuare, viaţa mergea sub semnul dosarului până la moarte. De unde a mai apărut şi asta, de unde am mai importat chestia cu dosraul ? Era greu pentru mine, la vremea aceea, să pricep atâtea lucruri ciudate şi straine de de firea mea de om cu niscai studii superioare la activ dar incomod şi indezirabil pentru autorităţile statului socialist. Ne urmam destinul iar unii, foarte puţini, ne răzvrăteam ca puii de găină în găoacea lor fisurată la timpul eclozării. Pui vulnerabili, pui nenorociţi. Puii unui neam blestemat, şi el, de istorie şi dosare. Rătăceam pe coridoare şi mă gândem ce să fac. Îmi veni aşa, dintr-o dată, un gând şiret. Mai aveam dosite câteva sticle de palincă date în custodie pe furiş de către prietenii mei maramureşeni. La noapte o să îmbăt plutonul şi am să le încurc bocancii aliniaţi pe corridor la uşa dormitoarelor în aşa fel încât dimineaţă să nu mai poată nimeni ajunge la program după ceas şi ordin. Eram curios să văd ce mutră va face sergentul Chingă şi l-ent majorul Avram. Măcar cu atât să mă aleg şi eu, cu o burtă de râs. Sergentul Chingă Sergentul Chingă era de loc din Galaţi. Zicea el, dar eram sigur că provenea dintr-un sat mărginaş şi uitat de lume undeva prin câmpia Prutului sau Dunării de jos. În viaţa civilă era tractorist. Şi ce mândru era de asta. În cele trei săptămâni, nu mai mult, de instrucţie militară cu specific de “geniu” trebuia să ne înveţe arta războiului şi a păcii deopotrivă. Construiam în poligon poduri de lemn pentru trecerea trenurilor pe care apoi le aruncam în aer. Restul, adică partea care ţinea de activitatea nostră pe timp de pace, urma să se deruleze pe parcusrul următoarei perioade, până la împlinirea termenului de liberare adică,

119

doi sau trei ani. Pentru mine, sergentul Chingă a fost şi va rămâne în amintirea mea, o mostră specială de ins pătruns de importanţa faptului. Îngâmfat, peste măsură, incult până la Dumnezeu, cinic şi ticălos de o naivitate criminală. Îşi califica ticăloşia întodeauna ca o manifestare generoasă a nobleţei sufletului său. Ţigan la origine, moştenise tot ce era mai rău de la neamul său până în străfundurile ancestrale ale acestuia. Nu ştia nimic despre armată. Câteva ordine, pe care le striga cu o furie sălbatică de i se inroşeau până şi ochii de efort, gata să-i pleznească acolo în cap, şi câteva replici pentru superiori, cazone şi ridicole, acompaniate cu “să trăiţi tovarăşe . . . ” Era periculos pentru că te putea trimite oricând în tribunalul militar, iar de acolo la batalionul disciplinar. Pentru un reka, batalionul disciplinar echivala cu batalionul morţii. Sergentul Chingă, explica cu lux de amănunte cum se poate “mierli” acolo. Greu i-am făcut faţă primele zile. Îi fusesem predat de către tovarăşul lent mmajor Avram cu indicaţia specială de a mă instrui corespunzător. Adică, “până la os, până la sânge”. În dimineaţa aceeia de vară fierbinte când ne-a vorbit despre tancuri şi avioane, un reka din plutonul ciudaţilor din care faceam şi eu parte, l-a întrebat. -Tovarăşe sergent, ce-i ăla un reactor ? Se referise probabil la un avion cu reacţie. Sergentul a tăcut câteva momente apoi, s-a ridicat brusc de pe locul unde stătea şi a plecat în grabă. Rămaşi singuri, am început să chicotim între noi pe seama ignoranţei sergentului dar între timp, acesta apăru vesel venind dinspre birouri. -Ha ! Ha ! Aţi crezut că nu ştiu ce este un reactor, măi ? Un reactor, este o maşină mare boilor. Asta este, o maşină mare ! Apoi ca să se răzbune pe noi scoase plutonul la instrucţie. -Pas alergător, marş ! Alergam în prostie. Ne urmărea pe fiecare cu mare atenţie şi la cea mai mică tentativă de a rări ritmul paşilor tuna cu vocea sa nenorocită. -Pas alergător, pas alergător, culcat, culcat, salt înainte, pas alergător ! Nu se mai oprea. Un reka se împidecă şi căzu. Încercă să se ridice dar echipamentul îl trăgea în jos. Eram echipaţi cu tot ce ţine de un soldat infanterist. De la uniforma de luptă cu bocanci grei, cască de oţel şi masca pe figură până la “Zebeul”, arma rusească de câteva kilograme, cu cartuşiere, baionetă şi lopată atârnate de centură. M-am oprit şi apucându-l de umeri am încercat să-l ridic. O lovitură de picior în spate mă azvârli cât colo. Căzând, mă lovisem puternic la faţă. Arma zburase şi ea mai încolo pierzând baioneta. Sângele începuse să-mi curgă din nas. Sergentul Chingă stătea în faţa mea şi urla. -Pas alergător, pas alergător, marş, marş, marş ! M-am ridicat, mi-am luat arma şi ridicând baioneta l-am lovit cu latul peste umeri. -Data viitoare, am să ţi-o bag în burtă, i-am zis ştergându-mă de sânge şi părăsind încet câmpul de instrucţie. În urma mea plutonul se oprise. Nimeni nu

120

mai alerga. Apoi, ca la o comandă, fiecare reka îşi atârnă arma pe umăr şi porni spre cazarmă. Sergentul Chingă rămase acolo încremenit ca o statuie şi în mintea lui poate pentru o clipă încolţi bănuiala, că într-o bună zi, s-ar putea ca un reka diliu chiar să i-o facă de-adevăratelea ? ! Intelectual în bocanci După încidentul cu sergentul Chingă am fost chemat la comandantul unităţii. Aici mă aştepta lentu-major Avram. -Ei, cum îi stă unui intelectual în bocanci ? -Rău, am răspuns, m-au ros, iar piciorele îmi sunt numai răni. -Azi a venit tovarăşul doctor, du-te să te vadă la infirmerie. Şi zicând asta îmi arătă o uşă pe coridor. Când am intrat, o figură plăcută şi tânără şi-a ridicat privirea dintr-un registru aflat pe un birou de lemn şi mi s-a adresat direct. -Tu eşti ăla cu trei ani de medicină ? -Da ! Să trăiţi tovarăşe doctor. Apoi, după ce i-am privit epoleţii am adăugat sfios. Tovarăşe locotenent major doctor. Mi-a fost simpatic din prima clipă. Se deosebea cu totul şi cu totul de ceilalţi. În primul rând că, era foarte tânăr, am aflat ca abia terminase facultatea şi era la prima repartiţie. Apoi pentru că era doctor şi toţi se temeau de el. -Să-ţi văd picioarele. M-am scos bocancii criminali, iar el după o scurtă privire îmi zise. -Pe loc repaus! Vezi că eu plec pentru o săptămână. Am vorbit cu comandantul. Vei prelua infirmeria. Până vin eu ai grijă de tot ce-i pe aici. Uite, îţi las şi parafa pentru trimiteri dacă este cazul. Vezi ce faci, iar când mă întorc, mai discutăm problema ta. S-a ridicat de la birou şi dus a fost. Am ieşit pe coridor. Nu mai era nimeni pe acolo. Am coborât în curte. Soldaţii făceau instrucţie ca la carte. De undeva, sergentul Chingă striga ceva, dar eu nu înţelegeam ce spune. Scăpasem de el, deocamdată. Câţiva băieţi din Maramureş s-au apropiat de mine. -Avem palinca la noi, nu am aruncat-o, ce facem cu ea. -O aduceţi la infirmerie, am zis discret. Când sunteţi liberi. -Tot mai vrei să pleci ? -Da ! Voi pleca curând, am spus. -Să-ţi ajute Dumnezeu zise unul, dar de aici nu se poate scăpa, mai bine gândeşte-te cum să-ţi faci viaţa cât mai uşoară. În seara aceeia am umplut sobele de teracotă din infimerie cu palinca maramureşenilor. M-am gândit că în ziua când voi pleca de acolo, să îmbăt toţi reka din unitate făcând din ei, măcar pentru o zi, o unitate inaptă pentru muncă.

121

Îmi era ruşine La Cluj, am ajuns în câteva ore. Am mers direct la căminul de fete de pe srtada Victor Babeş. Laura încă nu plecase la cursuri. Avea stagiu la la neurologie undeva pe strada Pasteur. În timp ce o conduceam am început să lăcrimez. Aşa discret ca un bărbat amărât ce eram. Îmi era ruşine de uniforma aceia soioasă şi repingătoare în care aparusem în faţa colegei mele. Îmi era ruşine pentru că eram tuns, la zero cum se spunea atunci, iar coşurile de pe faţă, în absenţa pletelor mele castani păreau şi mai evidente. Îmi era ruşine că nu mai eram acolo, acolo cu colegii mei. Cu colegii mei care vor termina anul universitar fără mine. Îmi era ruşine chiar de mama, de care mi-a adus aminte Laura că o anunţase de necazul meu. Îmi era ruşine de Dumnezeu. -Îl cunosc pe doctor ! -Care ? Am tresărit eu. Iar ea, a zâmbind fericită. -Colonelul de la Spitalul Militar. Diseară mă întâlnesc cu el.

Spitalul militar Spitalul nu era deloc aglomerat. Ici, colo, câte un pacient prin saloanele etajului unde aveam acces. Mi s-a spus să stau în salon până voi fi chemat. Uşile s-au închis în urma mea cu încuietori electrice, comandate de la distanţă. Ferestrele erau dublate cu gratii. Ce secţie o fi asta ? Mă întrebam mereu. De ce sunt singur ? De ce nu vine nimeni la mine ? Am ieşit. Coridorul era scurt. Mai era o uşă. Am intrat. Tot un salon cu două paturi ca şi cel în care stăteam eu. Gol şi acesta. Dincolo de uşa coridorului se vedeau prin geam scările care coborau. Dincoace, uşa era blocată. Geamul era vopsit cu un strat gros de vopsea albă. Îmi era foame. Hainele şi mapa, vechea mea mapă pe care o luam pretutindeni cu mine, îmi fuseseră luate la biroul de primire a bolnavilor. Eram îmbracat întro pijama veche care arăta jalnic după atâtea spălări în clor şi detergent ieftin. Mă încinsesem cu un capăt de faşă ca să nu-mi pierd pantalonii. Am adormit. M-am trezit spre seară. Cineva îmi adusese de mâncare. Mâncare bună. Două feluri. Si ceai. Ceai pe care l-am băut pentru că mi-era sete. L-am băut, deşi ştiam că este dres cu bromură, deşi ştiam că în armata ţi se controlează până şi libidoul. Am adormit din nou. Când m-am trezit era ziua. Dormisem toată noaptea. Eram îngrijorat. Aşteptam să vină cineva la mine, să-mi spună ceva, orice, numai sămi spună ceva. Dar nu venea nimeni. Apoi, deodată, uşa se dechise, iar un bărbat îmbrăcat cu halat alb mă invită să-l umez. Era un felcer. M-a condus la cabinetul “tovarăşului colonel doctor”. Aici, mi s-a spus să aştept. Apoi felcerul a plecat. Am stat mult. Cred că am stat mai mult de o oră. Într-un târziu pe uşa colonelului s-a strecurat o fată. Frumoasă mai era fata aceeia. S-a uitat la mine,

122

mi-a zâmbit, apoi şi-a aranjat ţinuta şi dusă a fost şi ea. Am mai stat o oră. Apoi uşa s-a deschis în sfârşit şi pentru mine. -Intră, soldat ! Era colonelul. Înainte ca să zic ceva sau să-mi revin din emoţie se ridică de la birou şi-mi spuse grabit. -Azi nu am timp de tine. Discutăm mâine dimineaţă la ora nouă. Întoarcete la salon ! -Am înţeles domnule doctor ! Apoi în şoaptă, am înţeles, să trăiţi . . . Iată-mă iar în salon. Totul era ca înainte. Ba nu, se schimbase ceva. Uşa coridorului ce da spre scări era deschisă. Puteam să cobor, puteam să mă plimb, puteam să fac ce vreau. O fi o cursă, mi-am zis, aşa că voi sta liniştit până maine. Mi s-a adus de mâncare. -Pot să mânânc ? I-am zis felcerului. -De ce nu ? zise nedumerit. Iar eu, şi mai neliniştit. -Păi, mă gândeam aşa că o să mi se ia sânge pentru analize. Iar felcerul: -Nu am primit ordin să-ţi iau analize, ia şi mănâncă acolo, aici mâncarea e bună. Eram surprins. -Sunt aici de două zile şi nu ştiu nimic de mine şi de soarta mea, am mai adăugat. A doua zi la ora opt dimineaţa am fost chemat la medicul sef. Tovarăşul colonel mi-a îmânat un plic sigilat pe care trebuia să-l prezint la unitate. Atât. Fără nici un comentariu. Am salutat şi am dat să ies din încăpere când colonelul mi-a strigat din urmă. -Băiete, du-te şi termină-ţi facultatea ! -Am înţeles, domnule doctor, Dumnezeu să vă dea sănătate ! Apoi, am zburat pe scări şi nu m-am oprit până la gară. Pe la patru, după amiază am ajuns la unitate. Am predat plicul, iar doctorul mi-a spus sec. -Eşti clasat ! Fugi la magazie, ia-ţi hainele civile, biletul de tren şi acasă băiete. Ştii ce ai de făcut. Iar eu mi-am luat hainele civile, cămăşuţa mea verde cu carouri albe, pantalonii negrii, cureaua de piele cu cataramă metalică şi bineînţeles, pantofii maro cu găurele şi tocurile scâlciate. Sub braţ, mapa mea cu caiete studenţeşti. Am defilat pe platoul betonat îmbrăcat aşa, sub privirile uimite ale foştilor mei tovarăşi de armă care urmau să-şi amâne, la rândul lor şi ei plecarea, dar cu doi sau trei ani mai târziu. Am ieşit în stradă. În urma mea poarta unităţii se închise cu un zgomot puternic de metal şi lemn ţintuit. Niciodată nu aveam să o mai revăd. Aveam doar biletul de tren eliberat de la unitate, Aiud – Baia Mare. Dar eu nu mai aveam răbdare. Prin faţa porţilor închise rulau camioane cu marfă spre şi dinspre Cluj sau Apahida. Am făcut semn la unul cu numere de înmatriculare ale miliţiei Maramureş. I-am explicat şoferului că vreau să ajung cât mai repede la Baia

123

Mare. A înţeles, iar pe drum i-am povestit ce mi se intamplase. Seara eram acasă unde mă aştepatau ai mei.

Modelul sovietic Vă mai amintiţi, voi cei din generaţia mea, de Pavlik Morozov ? Nu ? Aţi uitat ? Păi atunci să vi se scoată amândoi ochii ! Parcă aşa spune proverbul acela rusesc. “cine va aminti de trecut să i se scoată un ochi, iar cine îl va uita, să i se scoată amândoi ochii” Eram în clasa a cincea când tovarăşa profesoară de limba rusă, tovarăşa Oros, ne-a vorbit despre copilul erou Pavlik Morozov cel care, cu preţul vieţii, şi-a denunţat tatăl la securitate. Şi acuma îmi amintesc cum tovarăşul instructor de la unitatea de pionieri de la Şcoala medie nr.1 din Baia Mare, azi Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai”, ne-a recomandat să urmăm exemplul sovietic, de a ne denunţa părinţii reacţionari la miliţie. Într-o zi, răsfoind caietele lui Loli, am găsit următoarea însemnare. “Cu câteva zile după convorbirea mea, mai bine zis, după circa două săptămâni, am fost chemat la Comisariatul Militar din Baia Mare, prin curier. Ducându-mă la maiorul Oprea, m-a întrebat. -Tovarăşe ! Vă mai menţineţi declaraţia împotriva fiului dumneavoastră ? -Da ! Am răspuns. -Ei, aflaţi că a fost încorporat la Aiud şi cu un dosar special ! Astăzi, după patru zeci de ani, trebuie să recunosc două lucruri. Primul, că această întâmplare nu putea să nu confirme, atât în rândurile reka de atunci, condamnaţi la doi sau trei ani de muncă silnică pe terasamentul Căilor Ferate Române, cât şi în rândurile cititorilor mei de astăzi, credinţa că statul este, întradevăr cum a spus cineva, o maşină de asuprit a unei clase împotriva alteia. Şi al doilea, că tinereţii nu-i poţi lua niciodată ceea ce-i aparţine. M-am ţinut de cuvânt. Am terminat facultatea dar amintirea batalionului groazei mă urmăreşte uneori şi astăzi. Un gând mă chinuieşte mereu. Sunt singurul medic primar chirurg din Romania care am Livret Militar de soldat, soldat neinstruit. Statul nu m-a iertat niciodată. Comuniştii au memorie patologică. În caz de război voi fi un reka cu târnăcop, scurmând pietrişul pe terasamentul căilor ferate române, unde voi muri eroic în slujba patriei. Două luni mai târziu, mai precis la 11 septembrie 1966 când am fost invitat cu mama la Turnu Severin, mi-a fost dat să văd cadavrele soldaţilor din unităţile de muncă forţată aparţinând Ministerului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române căzuţi “la datorie” în accidentele de muncă la Gura Văii pe şantierul hidrocentralei Porţile de Fier. Printre ele am găsit şi cadavrul decapitat al unui fost caporal abia eliberat de la unitatea de muncă, carierele de piatră Vârfurile de la Gurahonţ din munţii Zarandului. Încă nu împlinise 22 de ani. Era fratele meu.

124

REFLEXII EDITORIALE Maramureș - Caravan Press. Mi-am imaginat un eveniment cultural inedit, în pragul sărbătorilor de iarnă ale anului 2019 spre sfârșit, dar nu a fost să fie. Sunt mulțumit, totuși, că am reușit să editez acest număr de revistă, urmând ca acești colaboratori și prieteni neprețuiți ai noștri să ne viziteze, fizic, cu altă ocazie. Unii sunt din Baia Mare, alții, din Maramureșul istoric iar restul, au trecut prin arealul nostru geografic sau cultural cu mult drag și interes motivat. Prezența lor, deocamdată în paginile revistei, ne onorează și obligă, în acelaș timp, să promovăm în continuare creativitatea romnească în Europa și lume cu mai multă râvnă și success. Cu speranța că autoritățile județene și locale ne vor sprijini în demersul viitor transmitem, pe această cale, mulțumirile noastre sincere, alături de urările de bine cuvenite în continuare. SĂRBĂTORI FERICITE ȘI LA MULȚI ANI ! Redacția Porțile Nordului

125