Itaca Nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării

Publicație a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

2

ITACA Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Mihók Tamás (Ungaria/România)

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Cristache Gheorghiu (Grecia) Centrul de promovare “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Obținut de Editura „Transilvania”, e-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Printed in Dublin

by Itaca

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

3

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul III Nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

4

sumar Emanuel Pope (Anglia) – Lui Corneliu Leu și spiritului său Editorial: – Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Sorin Tunaru (Germania) – Proză Mădălina Dăncuș (Germania) – Poezie Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Semnal de carte Cristache Gheorghiu (Grecia) – Articol Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Irish poet guest: Paul Casey (Irlanda, Cork) Adrian Grauenfels (Israel) – Cronică Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Proză Radmila Popovici (Moldova) – Poezie Paula Lavric (Anglia) – Proză Cristache Gheorghiu (Grecia) – Articol English corner: Valery Oișteanu (SUA) Nina Vasile (Spania) – Articol Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Ioan Silvan (Spania) – Proză Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie Ștefan Serșeniuc (Canada) – Proză Cristina Grigorov (Germania) – Poezie Constanțiu Mara (Suedia) – Proză Cristache Gheorghiu (Grecia) – Proză Lucia Dărămuș (Anglia) – Poezie Traduceri: Farah Diba – Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Anca-Elena Balan (Italia) – Poezie Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză Traduceri: August Strindberg – Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Dan David (SUA) – Proză Marin Dumitrescu (Spania) – Poezie Vavila Popovici (SUA) – Eseu Paul Lupu (Irlanda) – Poezie Larisa Caudron (Belgia) – Proză Dimitrie Grama (Gibraltar) – Poezie Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Carmina Harr (Irlanda) – Proză Romanian Community of Ireland – Articol Concursul Peregrinări Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora Invitație de colaborare la revista Itaca Galeria autorilor

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

5 7 8 13 16 18 19 20 21 22 25 27 29 30 32 34 37 41 42 44 45 47 49 50 53 54 57 65 68 69 72 73 75 76 78 80 82 87 88 89

5

lui Corneliu Leu și spiritului său

lui Corneliu Leu şi spiritului său, odată viu printre noi autor Emanuel Pope (Anglia)

A ars până în ultima clipă Nu ne-am întâlnit niciodată faţă-n faţă, doar vocile ni se întâlneau la fiecare sfârşit de săptămână, prin mijlocirea telefonului fix. Sunam când la Bucureşti, când la ‘’reşedinţa domniei sale din munţi’’ (cum ne plăcea s-o numim, glumind) şi de fiecare dată era la fel de surprinzător de proaspăt, de binevoitor, de energic, un gentilom reformator, preocupat de planuri şi idei noi. De un an de zile pregătea bazele unui nou Festival de film international, dedicat ecranizărilor literare – CineLiteratura – şi-l ajutam atât cât mă pricepeam în găsirea celor mai bune formule cu impact media, vizând promovarea străduinţelor celor ce formaseră deja un grup de susţinere în jurul nobilei idei. Cu câteva zile înaintea ultimei convorbiri, îi trimisesem un pachet de instrucţiuni de întrebuinţare a reţelelor de socializare (facebook, google+, twitter) şi maestrul îmi promisese: ‘’Mă apuc de învățat cele ce nu mi-au plăcut până acum.’’ ...şi aceasta numai şi numai din dorinţa pe care o nutrea de-a putea ajunge cu mesajul acestui Festival la inima unui cât mai numeros public. În apatia generală, în mijlocul deşertului, un senior de 83 de ani purta, iată, torţa culturii şi amfora cu apă vie cu entuziasmul unui tânăr general roman de 32 de ani.

Nimic nu era prea mult şi niciun efort nu i se părea neplăcut dacă miza încercării îi era dulce sufletului său iubitor de limbă şi ţară.

Nu, Corneliu Leu nu era un naiv - i-ar fi fost imposibil, după o atât de îndelungată carieră de jurnalist - însă hrănit în lumina unui alt ev, cunoştea acel mic secret , acum pierdut de naţia noastră, fără de care nimic nu se poate edifica cu adevărat: sacrificiul de sine, aşezat ca ofrandă la temelia zidirii. Sacrificiul de sine, spirit neumbrit de mercantilism sau de glorificare personală. Maestrul nu avea nevoie de nimic din toate astea. Tot ce îşi dorea neîncetat era o alinare. O muzică, un izvor, un nai, un munte... ceva care să-i poată împăca arsura din dreptul inimii sale: România. De aceea a şi ars până la capăt.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

6

lui Corneliu Leu și spiritului său Când ești tânăr...

Când ești tânăr câte nu se pot schimba - binevenită-i schimbareaa câte nu se pot schimba cât ești tânăr iubita, numărul de telefon, reședința, opțiunile politice și adresa de e-mail până și mersul pe stradă îl poți schimba un timp când ești tânăr

Când ești tânăr se pot uita atât de multe - ușoară-i uitarea câte nu se pot uita cât ești tânăr iubita, numărul de telefon, reședința, opțiunile politice și adresa de e-mail până și prietenii o vreme când ești tânăr Când ai 83 de ani însă nu-ți mai poți schimba decât reședința nicidecum telefonul nicidecum adresa de e-mail nicidecum iubita doar mersul îl mai poți uita undeva pe o stradă și opțiunile politice la 83 de ani ... iar prietenii știu de ce se privesc plângând de noapte grăbiți fiecare lângă fiecare încolonați la sânge ...ca uitarea

(n. 21 iulie 1932, Medgidia, județul Constanța - d. 9 iunie 2015, București)

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

7

editorial

Smerenie sau trufie?

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

De mai bine de douăzeci și cinci de ani, de când se petrece acest fenomen în masă, exodul românesc a fost catalogat în fel și chip, de la lașitate la eroism, de la frică la spirit aventurier sau de la goana nebună după bani până la sclavie modernă. În mare parte, cele două categorii, cei rămași în țară și cei plecați “afară”, au ajuns să se desconsidere reciproc, acuzându-se că au sau n-au dreptul să se mai exprime în ceea ce înseamnă românismul. Cel mai mare rău este acela de a judeca lucrurile la grămadă, în linia globalizării mondiale, care tinde să pună stăpânire nu numai pe problemele economice și politice, ci și pe cele spirituale și sufletești.

Uităm că nu toți cei care au plecat au făcut-o de foame, de frică sau împinși de aviditatea înavuțirii, la fel cum nu toți cei rămași au rămas de frică sau de lene.

Există și tendința în rândurile celor plecați de a se crede mai deștepți decât cei rămași, sau măcar de a fi devenit mai deștepți prin ceea ce au acumulat, trăind într-o societate mai “evoluată” și nu se pot abține de la a da lecții celor din țară, iar cei de-acolo, în mod firesc, reacționează numindu-i “expați, dezertori, transfugi, fără de țară etc.”

Astfel ajung la gândul care a determinat scrierea acestor rânduri. În ce măsură sunt acțiunile românilor care trăiesc în străinătate determinate de o reală simțire românească?

Sigur că în comunitățile de români se petrec frecvent activități culturale, spectacole, expoziții, însă ceea ce se scrie în diaspora literară românească poate fi considerat ca făcând parte din cultura românească actuală?

Este suficient să o considerăm așa numai pentru că e gândită și scrisă în limba română? Sigur că apartenența prin naștere la o nație nu ți-o poate

lua nimeni și nu vorbesc aici despre idea de a fi sau nu roman, ci numai dacă rezultatul creației scriitorilor care nu mai trăiesc în România poate fi considerat ca reprezentând cultura română.

Cultura unui popor se creează din interior, trăind, simțind și respirând viața unui teritoriu și al oamenilor ce-l populează. Scrierile despre acest popor, venite din afară, au, probabil, un capitol aparte în istoriografia culturii unui popor.

Să nu fiu înțeles greșit. Faptul că scriem românește și despre România, că urmărim ce se petrece în țară și cu țara, nu ne dă dreptul de a ne erija în reprezentanții pe alte teritorii ai poporului român. Într-o lume în care afirmarea cu convingere a unor principii e semn de putere, iar îndoiala și cumpănirea lucrurilor semn de slăbiciune, scriitorul nu mai are decât opțiunea inventării unor alte lumi.

Sigur că apele curg în România și fără cei plecați din țară, iarba crește și pomii înfloresc, dar oare nu-și face pe undeva loc și sentimentul de vinovăție pentru miile de case părăsite în satele pustii? Pentru obiceiurile lăsate să moară? Este adevărat, în egală măsură și de către cei rămași. Pentru cântecele uitate? Pentru moștenirea strămoșilor lăsată de izbeliște…

Pardon, am uitat că într-o eră a globalizării, naționalismul pare cel puțin desuet!

Oare nu ezităm deloc atunci când vrem să vorbim despre țara noastră, în numele ei? Poate că ar fi timpul să ne întoarcem la România, măcar cu gândul și sufletul, smeriți, nu cu trufie, și să readucem România în sângele nostru. Să facem ceva pentru ea fără să cerem plata înainte, pentru că răsplata lucrului făcut din inimă vine în timp și pe nebăgatelea de seamă, nu la cerere.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

8

proză

Decompoziţie Sorin Tunaru (Germania) la ce-o fi bună persoana I? Pe dealurile înverzite de soarele primăverii şi pline de flori colorate ce răspândeau arome ameţitoare şi atrăgeau roiuri de insecte zumzăitoare, nu se întâmpla mare lucru: o vulpe slăbănoagă prindea un iepure anchilozat de iarna ce abia trecuse, într-o casă cu ferestre mici, acoperite de perdeluţe albe, o fată destul de roşie la faţă şi cam plinuţă se uita de zor întro oglindă, cineva se ridica cu greutate din pat întrebându-se dacă trecuse de miezul zilei, altcineva se folosea de rigorile cuvintelor pentru a rescrie o scurtă povestire, oricum nefolositoare şi destul de obositoare. Peste toate, cerul albastru se cam plictisise şi el; doar câteva stoluri de păsări se întorceau ameţite de oboseală din lungul lor drum şi nişte oameni se bucurau, cu sinceritate, de imaginea lor. Ploaia era mai degrabă un subiect vetust şi ţinut la recilare până la toamna următoare, iar soarele stătea lipit de cer, exact în mijloc, şi tare greu îi era să-şi mai continue drumul, în timp ce norii porneau prin alte părţi, promiţând că se vor întoarce cât de curând. Pe scurt, totul era atât de static încât ai fi jurat că-i o poză lipită de paginile unui album de vacanţă, demonstrând că fericirea izvorăşte din detaliile acestor lucruri mărunte, iar nefericirea este pur şi simplu o invenţie a celor care chiar nu au ce face cu timpul lor. Cu toate acestea şi ea este bună la ceva: când cerul albastru îşi va schimba înfăţişarea, transformându-se în negrul lipsit de orice imaginaţie, iar soarele îşi va înlocui strălucirea cu faţa întrebătoare a lunii, atunci singurul lucru care mai rămâne de făcut este decompoziţia. Întreg acest tablou manierist şi, fără nicio urmă de îndoială, minunat, ar putea fi pictat folosind pensule cât mai fine şi culori contrastante sau ar putea fi chiar spus, folosind cuvinte moi ca pământul din care firele timide de iarbă abia cunosc prima înverzire ori scris şi folosit în oricare parte a unei povestiri care

începe în timpul zilei şi se termină undeva lângă miezul nopţii. Şi, pentru că totul este filtrat de propriile păreri, acestei mici lumi colorate îi poate fi opusă dezasamblarea ei până la nivelul ultim al cuantiei de culoare, acolo unde un fir de iarbă se vede atât de mic încât arată ca o moleculă verde care se mişcă, la întâmplare, prin masa amorfă de imaginaţie.

La începuturi, aşadar, fiind influenţat de această atitudine, am scris paragrafe întregi, subliniind nimicul fiindcă, până la urmă, nu-mi plăcea să mă agăţ de ceva concret, pur şi simplu mă jucam cu forma grafică a frazelor, bucurându-mă doar de aspectul unei pagini scrise; în acest fel, am reuşit performanţa să scriu o groază de texte dense, înghesuind până şi hazardul care le inventase cu mâna mea şi făcându-l să-şi recunoască ticăloşia creatoare cu adânci reverenţe şi nesfârşite scuze. Dacă fiecare dintre aceste piese ar fi fost de peste cincisprezece pagini, mi-aş fi putut umple biblioteca cu zeci de tomuri frumos copertate.

Au trecut săptămâni în care nu am făcut altceva decât să descriu tot ce îmi cădea în faţa ochilor: camera în care stăteam ore întregi, blocul unde locuiam, vecinii, excursiile imaginare prin păduri şi la munte, oameni pe care nu-i văzusem niciodată, dar care trăiau o viaţă plină de evenimente interesante.

Realitatea înconjurătoare nu trebuia explicată în niciun fel: ajunsesem la concluzia că o simplă descriere era, de fapt, un act de cunoaştere mai mult decât suficient şi, aşadar, fiecare lucru pe care îl detaliam reprezenta modul meu de a-l înţelege şi a-l pune în contextul său. Altfel spus, devenisem un maestru de necontestat al portretizărilor minuţioase şi, bineînţeles, al cunoaşterii profunde! Ce viaţă aleasă îmi fusese dat să trăiesc! Cât de frumoasă era lumea privită prin dreptunghiul alb al foii de hârtie! Eram fericit, aveam idei, energie şi multe, multe, caiete la dispoziţie!

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

9

proză de Sorin Tunaru Treptat, însă, mi-am dat seama că ajunsesem să descriu acelaşi lucru de mai multe ori, uneori chiar identic, până la nivel de cuvinte.

Se întâmplase ceva cu mine, oare? Obosisem?

Epuizasem, cumva, acest gen al literaturii?

Curând, toate aceste întrebări care îmi chinuiau zilele şi nopţile au topit în mine dorinţa de a şoca prin abundenţa detaliilor şi, treptat, au stins flacăra ce încălzea supa creaţiei mele. Privind nenumăratele pagini înţesate, până la asfixiere, de personaje veridice ce-şi trăiau situaţiile credibile prin dialoguri aproape naturale şi conturând trame ireproşabile mi-am dat seama că aşa ceva s-ar fi putut face printr-o simplă filmare a străzii, în miezul zilei. Atât de şocat am fost de această constatare încât mai multe zile nu m-am putut urni din vârful patului. Toate imaginile superbe, dealurile colorate, insectele zumzăitoare, apoi oraşul magnific construit şi caracterele ce-l populau, dialogurile lor atât de fireşti, nu reprezentau decât simple situaţii şi, mai mult ca sigur, refularea dorinţei mele ascunse de a bârfi! Aşa, deci…! Prea puţin pentru atât de multe pagini! Treceam printr-un adevărat moment de criză ce impunea o revoluţie, o mişcare de torsiune a întregii atitudini artistice! Şi astfel, într-o dimineaţă, pe stomacul gol şi fără să stau prea mult pe gânduri, am sărit din pat şi am aterizat direct pe scaunul masiv, cu dorinţa intensă de a mă revanşa faţă de mine însumi şi faţă de paginile care tânjeau după o altfel de viaţă. Balastul trebuia aruncat, dealurile pline de agitaţie urmau să fie rărite de mulţimea insectelor, străzile oraşului – curăţate de praful înecăcios al atâtor descrieri inutile şi enervante, pentru a lăsa aer curat personajelor ce se vor mulţumi să se îmbrace, de acum înainte, un pic mai sumar, pentru a evita alte şiruri nesfârşite de portretizări! Şi astfel, am trecut la treabă, scriind doar câte o propoziţie scurtă cu multiple semnificaţii, extrem de greu de pătruns. Se chema, deja, hermetism, iar faţa mi se umflase de câtă mandrie crescuse în trupul meu firav; mai mult decât atât, am fost chiar fericit când am realizat că propoziţiile “cheie” arătau ca nişte lemne lungi, subţiri, rotunjite la capete: "priveam afară, nu ştiu de ce", "piesele stau în cutie, aşteaptă", "Andrei mănâncă un cârnat", şi multe altele asemănătoare. Altele, însă, erau tari ca nişte bucăţi de obsidian, cu irizaţii atât de adânci încât pierdeam ore în şir privindu-le cum reflectau totul pe care-l mimasem prin grimase intense ale feţei şi răsuciri impetuoase ale degetelor ce strângeau stiloul: "pneurile răneau

asfaltul", "toamna abuza din plin de pomii fructiferi". Cu toate că la prima vedere nu păreau a avea un rost anume, ele urmau să fie folosite în zidirea unei cetăţi în faţa băştinaşilor puşi tot timpul pe ceartă, hămesiţi şi bolnavi de invidie pe produsul trudei mele. Astfel, a ieşit o minunăţie de palat din lemn şi paie colorate în care îmi plăcea să-mi petrec dimineţile, uitândumă la camerele spaţioase şi plimbându-mă prin grădinile atent aranjate. Mult timp nu am găsit niciun neajuns acestei construcţii ce depăşea orice plan literar şi exceda noţiunii de cuvânt sau sintaxă. Era cel mai frumos produs artistic cunoscut mie şi eram atât de mândru de el că nu mi-ar fi trecut prin cap să-l împart cu altcineva.

Poate că euforia acestei creaţii îmi dădea capacitatea să visez mai departe, să trasez graniţe imaginare unui viitor imperiu ce-şi va avea capitala chiar aici în ultima cameră, de unde se vedea masa de lucru ca o piatră antică cu marginile tocite şi năpădită de firele subţiri de iarbă, să strivesc toate nedreptăţile şi frustrările pentru ca apoi să rescriu istoria după bunul meu plac. Şi, pe măsură ce mă hrăneam din fructul personalităţii mele, deveneam din ce în ce mai ambiţios, chiar enervant de ambiţios!

Suficienţa este o stare plăcută, dar nepotrivită mie şi astfel mi-am reluat munca minuţioasă de interpretare a realităţii înconjurătoare, doar, doar voi descoperi ceva nou, o mică îmbunătăţire aici, o ajustare dincolo, poate o pată de culoare în plus sau un aranjament geometric la locul potrivit. Examinând deosebit de critic întreaga lucrare, am avut senzaţia că, de fapt, întreg castelul meu era, totuşi, un pic cam mare, chiar şi pentru mine. Adică, de ce atâtea spaţii goale? De unde camerele astea părăsite?

Ce se întâmplase, oare pierdusem, din greşeală, controlul?! Sau sufeream de stoicism? În acea dispoziţie mentală am înţeles că se strecuraseră mici erori în întreprinderea mea monumentală.

Propoziţiile care, nu cu mult timp înainte, mi se păreau ascuţite şi dense ca nişte cristale erau, de fapt, excesiv de lungi. Cum s-ar spune, mă ascundeam cu abilitate în jungla textualismului răsuflat, făcând din sintaxă ceea ce fac fetiţele preşcolare cu păpuşile lor: obiecte de adoraţie, surogatul unei vieţi ulterioare cu bucurii şi decepţii pe măsură. Aşa că, fără să stau prea mult pe gânduri am decis să omit şi subiectul propoziţiilor! La urma urmei, de ce ar fi fost nevoie de aşa ceva? Ce ar putea face un subiect?

O întrebare demnă de un creator, de un reformator al limbajului şi al unităţii de percepţie. Chiar aşa!

Pătruns de puterea noului, ca o cărămidă de umezeala de afară, am început să scriu în acest fel vreo cincizeci de povestiri, toate fără subiect,

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

10

proză de Sorin Tunaru fără creionări şi alte briz-brizuri ostenitoare, însă cu predicate autentice. După multe ore istovitoare, am hotărât să-mi trag răsuflarea, doar pentru câteva momente: am privit în jur şi am văzut mormane de hârtii peste tot, începuturi ce vibrau de acţiune în aşteptare, cuprinsuri cu aşa densitate literară încât până şi o stea neutronică ar fi apus de nervi, încheieri incendiare ce-mi mai zvântau sufletul inundat de autenticitatea lirismului. Astfel de imagini mi-au dilatat pupilele şi m-au făcut să oftez, plin de modestie asumată. Cu toate astea, orice spirit creator este devorat de îndoieli care-i alimentează forţa artistică şi generează, uneori, crize de dimensiuni - pe drept cuvânt - cosmice.

Adevărul iese nestingherit la suprafaţă, întocmai ca uleiul într-o tigaie plină cu apă şi acest adevăr m-a izbit precum imaginea mea în oglindă. Urâtă, obosită, ridată de atâta inutilitate, aşteptând parcă o pensie pe banca unui parc, în toiul iernii.

Până la urmă, toate chinurile prin care treceam nu erau altceva decât reflectarea spiritului meu, aflat în continuă schimbare. La vremuri noi, necesităţi noi, astfel că, vrândnevrând, am renunat şi la propoziţiile acelea scurte, care oricum nu mai aveau subiect, dar şi la predicat şi la toate inutilităţile ce-mi umpluseră sufletul cu pânze de păianjen, tablouri de epocă şi fotolii dezmembrate. În câteva secunde am decis să fac un pas uriaş şi să cobor în adâncul sunetului, să cotrobăi puţin în structura-i considerată de toţi intangibilă şi indestructibilă. Așadar, printr-un simplu pas înainte, am ajuns în acea glorioasă zi, chiar la sursă, exact acolo unde trebuia să fi fost încă de la început: la cuvinte! Da. Simplele cuvinte, pe care le consideram doar nişte piese amărâte pe tabolul de comandă erau cheia pătrunderii în această peşteră unde se aflau ascunse comori nebănuite. Şi uite aşa, au rămas doar soldaţii credicinosi, furnicile care nu-şi vor părăsi niciodată muşuroiul pentru o bucată de frunză uscată. “Trebuie”, “aici”, “lampa”, “însă”, “tot”, “chef”, “furculiţa”, câte şi mai câte, toate de o profunzime ce mă speria până şi pe mine! Fără nicio îndoială, acest lucru mi s-a părut chiar de bun augur, fiindcă inspiraţia curgea în valuri ce numai limitele vocabularului o puteau stăvili! A fost cea mai productivă perioadă din zbuciumata mea viaţă de artist! “Neapărat, podeaua, deşirat, hmm, cum, da, ieri, televizor, aha, lift, în”. Iată cum trebuia să arate noua literatură!

Mi se părea uluitor cum nişte simple cuvinte puteau fixa prin ascuţimea lor realitatea întinsă şi neajutorată, iar apoi o puteau descompune şi reinventa după bunul plac. Greşeam, oare? Cu certitudine nu şi în acest fel, am mai scris vreo optzeci şi şase de povestiri, douăzeci şi trei de poeme şi vreo patruzeci şi patru de prozopoeme, toate piese din puzzle-ul ce va fi opera mea, opera magna!

Trebuie să recunosc fără nicio supărare sau falsă modestie că toate transformările prin care trecusem în atâţia ani de când manevram abil cuvântul şi sensibilul, îmi dezvoltaseră un complement care mă făcea să fiu sigur că ceea ce construiesc avea toate finisările şi dotările necesare unui palat de cinci stele! Devenisem atât de critic încât nimic nu scăpa ochiului meu mulat pe analiză, fiecare repetiţie sau asociere cacofonică aducându-mă în pragul disperării şi al crizelor de nervi. Să nu mai amintesc de nivelul inferior, acela al dezacordurilor spontane care pur şi simplu îmi produceau stări atât de avansate de rău, încât trebuia să iau pauze lungi, ca după o boală grea, de uitare şi convalescenţă. Aceste simple cuvinte trebuiau să funcţioneze asemeni unui tirbuşon care să răsucească dopul de plută ce obtura calea de comunicare cu cititorul şi să dea la iveală toate ungherele minţii mele absolute. Tot bolborosind cuvinte noi, răsfoind dicţionare mâncate de cari, străduindu-mă asiduu să găsesc sensuri neexplorate, mi-a trecut fulgerător prin minte (asemeni unui meteor care străluceşte câteva secunde, dar apoi îşi lasă urmele trecerii, veşniciei) că ar fi de-a dreptul înspăimântător să cred că drumul asfaltat de mine prin atâta suferinţă a ajuns, în sfârşit, la Citadelă! Îmi veniră în minte cuvintele unui prieten (dintr-o viaţă mai mult uitată decât trăită), şofer: “păcatul cel mare al şoferului este acela că uită că se află la volan”. Aha, încrederea oarbă în propriile realizări duce la accidente mortale!

Aşa m-am convins că nu era exclus să sufăr de verbalism inutil şi, de ce nu, de un pic de grafomanie grandomană. Atât de consternat am fost, încât vreo două ore am stat pe scaun uitându-mă la peisajul fabulos al balconului vecin. Soluţia, însă, a venit de la sine, ca orice soluţie bună şi mi-a adus uşurarea mult aşteptată! Am renunţat cu hotărâre şi la cuvinte, considerându-le de-a dreptul vetuste, sacrificându-le aşa cum un părinte renunţă la viciul preferat doar ca să stea mai mult timp cu propria-i odraslă. Şi, fără multe probleme de conştiinţă, am rescris toată opera magna, folosind numai litere separate. De ce nu? C s e t v, sunau ca nişte gloanţe ieşite din mitraliera supraîncălzită a minţii mele eterne şi răpăiau

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

11

proză de Sorin Tunaru pagini întregi, dezvăluind, acolo unde era necesar, o acţiune ce se subînţelegea numai datorită muzicalităţii percutante a literelor.

Prima piesă scrisă în această manieră avea forţa distructivă a unui tanc greu punând pe fugă un batalion demoralizat de infanterişti, dar, în acelaşi timp, muzicalitatea unui set delicat de pahare de cristal şi începea, dacă îmi aduc bine aminte, cam aşa: x o g y p r r t u. Era cea mai canonică formă de exprimare, ajunsesem la atomare, la originea ideii, fractalizasem întreaga literatură şi nu mai puteam de bucurie! Tare-mi plăcea să le văd aşezate în pagină, în colţuri sau lângă margini ori unde mai voiam eu să le pun! Îmi sunau ca şi cele mai frumoase poezii şi pe care încercasem atâta timp, în zadar, să le pastişez. Mult timp am fost convins că reuşisem să scriu cel mai frumos volum de poezie care fusese scris vreodată! Îmi priveam opera cu atâta mândrie încât ajunsesem să mă gândesc chiar şi la un debut în forţă! Dar, până şi artiştii cei mai puri şi talentaţi sunt supuşi autocraţiei timpului. Mă schimbasem în multe puncte de vedere, fiindcă o carte scrisă în cinci luni însemna, ca pe vremea lui Einstein, vreo zece ani de viaţă intensă în hiperspaţiul artei. Rezultatul acestei mutaţii interioare: nu mai suportam litere în faţa ochilor! Chiar mă strâmbam de parcă aş fi mâncat o lămâie crudă. Ce însemnau grimasele alea înşirate pe pagină?! Ajunsesem cumva ciuca bătăilor şi nu aflasem? Nici nu îmi mai aduc aminte cum am început lucrul la perfecţionarea operei mele de pe alte culmi!

“Când aud de literatură îmi vine să scot pistolul” o spusese cineva, mai demult şi, am înţeles, în sfârşit, de ce! Nimeni nu ajunsese aici, nimeni nu se luptase direct cu hăul! Când mă priveam în oglindă nu-mi vedeam cearcănele ca brăţările cântăreţilor etno, ci îl vedeam pe Amundsen înfigând steagul biruinţei direct în ambii poli! Într-un exces de entuziasm, într-o singură noapte, am eliminat fără nicio remuşcare sau îndoială, toate literele din poeme, exact aşa cum eliminasem zecile de sticle goale din sufragerie, balcon, bucătărie, baie. Rămăseseră doar elementele de bază, cărămizile cu care se fabricau zidurile cetăţii! La o adică, să mai contribuie şi cititorul la construcţie!

Aici un -, apoi ;. ! > însemna că povestea trece pe alt plan, cel al detaliilor constitutive, $ că urmează o nouă piesă, % că începea o bătaie generală între personajele pestriţe iar § semnifica o dragoste neîmpărtăşită. Ca să nu uit de pasajele cu densitate cromatică, adăugam un frumos √, pentru ca apoi, totul să fie încheiat cu

un genial şi cutremurător? Arăta, într-adevăr, foarte frumos, la urma urmei ce să mai faci în ziua de azi cu toate paragrafele, cuvintele şi toate propoziţiile acelea fără sens?! Să-şi strice cititorul ochii cu ele?! În acel moment, am constatat cu nedisimulată mândrie că eram primul autor de opere complete care a reuşit, după o luptă de ani de zile în tranşeele dintre fiinţă şi eter, să învingă inamicul superior la număr, textualismul răsuflat şi să ajungă viu şi nevătămat la esenţă!

Inevitabil, după câteva săptămâni de extaz, mi-am dat seama că lupta încă nu se încheiase: mai erau unele reminiscenţe, reflexele unor viscere de gândire învechită care cereau intervenţia nemiloasă a organului de conducere pentru eradicarea lor permanentă. Depistarea lor chiar nu a fost o problemă, însă surpriza a venit de unde nu mă aşteptam: printre atâţia paraziţi se afla şi cel mai de încredere slujbaş al meu: hârtia!

Ce rictus neuman mi-a străbătut faţa făcând fălcile să sune ca un spărgător de nuci!

L-am privit cu răceală, biet lucrător cu normă, apoi, fără multe comentarii, l-am exilat în coşul de gunoi şi am reluat lucrul de la început, întocmai cum o făcuse pe vremuri şi Atlas. Migălos ca o furnică, cu inteligenţă şi acuitate, zgâriam în lemnul mesei primul capitol ce conţinea poemele mele definitorii. Am scobit în ea cu o şurubelniţă să o încadrez perfect, apoi am turnat cerneala pe care o folosisem cu atâta energie în epoci uitate să colorez atmosfera şi să umplu personajele cu multă personalitate. Îmi plăcea nespus de mult să văd urmele gândurilor mele egoiste târânduse dintr-un capăt la celălalt ca nişte râme pe masa gălbejită, apoi prelingându-se atât de senzual pe mocheta maro. În scurt timp, frumosul meu birou arăta ca o sită cu ochiuri mari, plin de zbârcituri şi murdar de albastrul atâtor dialoguri mute.

Terminând primul capitol, am trecut de îndată la următorul: prin sertare se găseau o mulţime de lucruri pline de savoarea trecutului şi care puteau stârni, în orice moment, accese de imaginaţie; am găsit o şaibă veche, nişte piuliţe ruginite şi, ascunsă de cine ştie câtă vreme, o riglă ruptă. Le-am aşezat la întâmplare pe mocheta pătată de densitatea literară a primului capitol, aici şaiba, dincolo piuliţa ruginită şi, puţin mai departe, rigla ruptă, după care am început să le întorc aşa cum voiam eu, iar ele, la rândul lor, ele au început chiar să şi vorbească.

Mă aşteptam la aşa ceva, pentru că în lumea mea totul era posibil, chiar şi improbabilul. Le priveam, cu un amestec de uimire şi plăcere cum încercau să-mi spună o poveste, povestea lor. La

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

12

proză de Sorin Tunaru rândul meu, am început să le spun despre dealurile verzi unde nu se întâmpla mare lucru, despre oraşul cu oamenii năclăiţi de praf şi zgomot şi despre mine care încercasem atâta timp să le eternizez, fie pe bucăţi de hârtie ori pe lemnul mesei. Vorbeam câte şi mai câte, dar nu ne ascultam prea mult între noi. Fiecare avea povestea lui, mai mică sau mai mare, uneori rotundă alteori mai ruginită ori făcută din plastic. Probabil că dacă ar fi putut, m-ar fi depăşit în grafomanie. O lume întreagă ascunsă acolo în sertar şi de care eu, în egoismul meu, nu ştiusem atâta vreme!

Mărturisesc cât se poate de sincer că, după aceea, nu am mai scris nimic, niciodată. Am stat aşa de mult timp cu ele încât am înţepenit şi eu lângă rigla ruptă, la stânga piuliţei, vorbind de zor cu şaiba. Ea era prietena mea preferată, avea charismă şi vorbea foarte mult, dar mai şi asculta din când în când; obişnuia să îmi pună întrebări din cele mai curiose, fără vreo legătură cu cele spuse de mine şi tot ea răspundea, lansându-se în speculaţii generoase şi definiţii riguroase; pe şurub nu-l plăceam, pentru că avea un caracter îndoielnic, uşor dictatorial, iar

de riglă, ce să mai spun, fără coloană vertebrală şi foarte introvertită. Oribilă creatură! Şi cum să nu fi fost fericit acolo, când crescusem aşa de lung şi ascuţimea vârfului mă tot împingea să-i zgândăr cu întrebări acide, cum să mă păcălească pe mine o biată riglă ruptă, când aveam un cap cu o gaură atât de mare în mijloc prin care până şi un fir de aţă putea trece cu uşurinţă?

Singurul lucru care mă deranjează încă este dobitocul care locuieşte aici, când vine în toiul nopţii, atunci când mai stăm de vorbă şi aprinde brusc, lumina. Numai la adăpostul întunericului voiam să îmi exersez abilităţile sociale şi să mai cunosc caractere noi. Pusesem ochii pe un gândac maroniu, grăsuţ care îmi tot dădea târcoale şi, de fiecare dată când încerca să-mi spună ceva, “pac!” se aprindea becul! Îi repet, de fiecare dată, povestea mea cu dealuri verzi, oraşe cu oameni năclăiţi de praf şi aştept, poate, poate, s-o îndura şi prostul ăsta să mă găsească şi să mă mute de lângă piciorul scaunului. Nu de alta, dar mi-ar plăcea să mai arunc, din când în când, privirea pe fereastră, să mai văd cum arată o maşină, ploaia sau chiar şi oamenii amestecându-se prin măruntaiele cartierului.

Până atunci, însă, voi rămâne chiar aici sămi admir opera de unică folosinţă.

Artist - Cristache Gheorghiu Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

13

poezie

Mădălina Dăncuș (Germania)

cu ocazia zilei de miercuri Miercuri, 28. I. 2015

ianuarie

21:38 uşurare ca nu mi-a raspuns la telefon aş fi facut-o poate sa planga în hohote sau sa strige la mine ca ma vait ca un bocitor voiam sa pot în sfarşit sa-i plang toţi anii aştia de abstinenţa e un tabu nu vorbim despre cat ne e de dor voiam sa-i spun ca singurul sens care mi-a ramas e acasa ca nu-mi amintesc de ce am plecat nu ştiu ce caut aici acum e de-o absurditate infernala, nu i-am vazut ochii de trei ani n-am îndraznit s-o mai privesc de cand am întors spatele de cand am fugit cu atata seninatate din apartamentul ala mic în care zilnic se strica duşul aragazul calculatorul nu-ţi pierde calea mi-a spus în fiecare aeroport dar eu nu mai sunt de la prima plecare îmi vorbeşte în gol de o vreme doua ce dumnezeu ce carţi ce bunatate eu nu ştiu cu ce sa ma-mbrac diseara îi raspund la monolog uneori o mint cu uşurinţa şi mi-e groaza femeia asta care nu doarme nopţile pentru banii mei de intrare în club unde mi-e limita egoismului unde a nepasarii unde a superficialitaţii mi-a fost o frica laşa sa o mai privesc peste doua mii de kilometri de cluburi baruri alcool sex droguri existenţa de un hedonism de cea mai joasa speţa le-am aranjat meticulos într-un morman de gunoaie nu mai pot face punte peste el nu ştiu cum sa ma întorc sau poate nu mai vreau Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

22:09

14

poezie de Mădălina Dăncuș unudecembrie Luni, 01.XII.2014.

20:17 nu mai exista niciun sentiment de acasa am pierdut axa singurului nord sacru pe drum, undeva între londra şi berlin varfurile de munţi dacici nu-mi mai stau langa tample douamiii nu-şi mai au locul în aglomerarile mele urbane s-au cascat cratere între noi şi nu le mai umple nici macar amaraciunea mi-am vazut de un drum fara orgolii polii magnetici se tot inverseaza ramane doar vartejul din mijlocul diametrului am ramas învartindu-ma fara puncte de reper un' te duci madalina maddie madeleine

decembrie

nu-mi mai ştiu numele. mi-am baut cultura pe autostrazi mi-am ars toate carţile citite în metrouri suprapopulate mi-am renegat zeii în baruri cu muzica generica de împerechere ce altceva sa ni se dea suntem mamifere în fond, niciun ritual mai vechi decat asta ne-am împreunat comun pe poduri barci prin lifturi şi toalete de club fara niciun rezultat orice încercare de avut coloana vertebrala ne-a aruncat şi mai în genunchi şi mai în patru labe ne-ntoarcem beţi morţi în grotele noastre şi gemem împreuna a pustiu şi a gol 20:30 beats Joi, 02.X.2014 octombrie

21:20

Din nou, exact aceeaşi poveste, o zi, doua, trei luni de extaz, apoi monotonia, apoi plictiseala, apoi declinul. Sau e mai bine aşa, unul dupa altul dupa altul, nicio conexiune legatura nopţi albe şi ziua prea multa lumina şi eternul alcool sa faciliteze toate sentimentele care nu exista. o stare de-aia acra, în care nu-i mai citeşti pe damnaţi de placere, les poètes maudits, damnaţii, Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

15

poezie de Mădălina Dăncuș ăia cu prea mult suflet care nu ne-au picat vreodată la BAC, ăia pe care-i citeşti când apa nu mai curge la robinet să-ţi faci încă şi încă o cafea nebun de neagră pentru nopţile albe, pentru sexul în grabă între două saluturi, pentru toţi pe care i-ai crezut şi n-au fost să fie vreodată, cafele pentru tot plânsul în hohote când eşti mort de beat, mort de atâta nicotină pe degete, mort de atâta poezie pe care o scrii şi nu o trăieşti vreodată, ţigări pentru toţi damnaţii schizofrenicii alcoolicii masochiştii sentimentali, pentru toţi ăia care se iau mult prea în serios şi vor să schimbe lumea asta gri, ăştia care se uită prin geamuri fumurii mici murdare şi sfârşesc în Rockland sau similar, toţi care simt pacea aia dementă dar iubesc ca beatnicii, (O ţigară pentru o mie de probleme.) amanţii lăsaţi nerezolvaţi şi cei care trec din pat străin în pat străin.

21:40

Artist - Cristache Gheorghiu Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

16

semnal de carte

Steagul zdrențuit, cu lancea frântă Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

A apărut un volum de poezie de care nu știe decât poezia însăși. Editurile “en vogue” nu ar fi publicat nicicând acest volum, nu din considerente valorice sau de altă natură, ci numai pentru că autorul este un personaj atipic.

Da, zic personaj, pentru că într-o lume atât de artificială faci cu greu diferența între ceea ce trăiești în mod firesc și ce după o partitură care nici măcar nu știi cum e scrisă.

Este vorba despre volumul “voinicul în piele de javră”, scris de Emanuel Pope și publicat la Editura Pim, Iași, 2015. Nu vă faceți griji! Acest volum nu va lua niciun premiu. De ce? V-am spus deja. Pentru că autorul este un atipic. Nu am să vorbesc despre volumul în sine, ci despre autor și veți vedea, citindu-l, că volumul este autorul însuși.

Emanuel Pope este un brăilean care, înainte de ’90, reprezenta o problemă pentru autoritățile urbei prin nonconformismul său. La sfârșitul lui ’89 a fost “acolo” în mod firesc, sperând, crezând că nebunia lui sufletească își află, în sfârșit, împlinirea. La începutul lui ’90 nu a mai fost. Lehamitea începea să pună stăpânire pe omul cu prea mare încredere în omenie.

Pasionat de literatură, aflat într-un anturaj din lumea culturală brăileană, desfășura în paralel activități comerciale, care, culmea, o perioadă i-au mers din plin. Au început să nu-i mai meargă atunci când, dacă nu făceai parte dintr-o gașcă politică, nu aveai nicio șansă de a rămâne în picioare, iar pentru că nu acceptase nici pe vremea comuniștilor să stea în genunchi, nu o putea face nici în vremurile mincinoasei democrații. Așa a ajuns în Anglia.

De aici a decis să continue lupta împotriva ticăloșilor și a ticăloșirii, nu prin jurnalism sau atacuri media, ci prin cultură. Cultura face spiritul liber și deschide orizonturi dincolo de nevoile materiale. Nu a atacat pe nimeni atunci când mârșăviile împotriva simbolurilor și valorilor culturale se țineau lanț, însă a scris și a promovat aceste valori. Idealul lui a fost acela de

a se face un purtător de steag, un steag metaforic, reprezentat de cultură, care să poată fi oricând văzut de cei dezorientați și urmat, atunci când spiritul lor se revoltă. Sigur că acest steag a fost deseori scuipat și murdărit de cei cu inimi prea mici în trupuri altminteri normale, însă, pentru că a fost ținut mereu deasupra mulțimilor, a fost primenit de vânt și ploi. În ideea acestui steag a creat Proiectul Cititor de proză – Republica artelor, o platformă virtuală care acoperea toate domeniile culturale, incluzând revista Faleze de piatră și postul de radio Frecvența. Într-o lume care abundă în auto-intitulați promotori culturali, Emanuel Pope a stat întotdeauna în spatele imaginii Cititor de proză și chiar a sprijinit cultura. Și chiar a promovat-o.

Puțină lume știe că a publicat din fonduri proprii, fără să fie un om bogat, 17 autori români, cărți care nu au fost vândute, ci oferite celor care au fost sub același steag. Lui însuși nu și-a publicat nici măcar o carte.

Mai important, poate, decât toate acestea este faptul că a pus steaguri și în mâinile altora, așa cum s-a întâmplat la Dublin și la Baia Mare, unde, cu sprijinul lui, s-au înființat Centre de excelență în promovarea creativității românești, Itaca la Dublin și Porțile Nordului la Baia Mare, care dețin reviste tipărite și canale de televiziune.

Totul s-a întâmplat pentru că Emanuel Pope a crezut întotdeauna în om, în omenie și în puterea acestei ființe de a crea lucruri frumoase, deși nu era orb la toate ticăloșiile care se petreceau în jurul lui, însă lupta lui aceasta era, să arate oamenilor frumosul, să arate binele, pentru ca oamenii să nu-și piardă speranța, să nu creadă că răul deja a învins. Cinci ani de zile Cititor de proză a fost lumea altfel a peisajului cultural românesc, pentru că aici nu au fost interese materiale, nu s-au vehiculat bani și nici partizanate pentru diverse grupări socialculturale. Totuși ceva a schimbat această stare

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

17 semnal de carte de Viorel Ploeșteanu de lucruri. De la un timp, mâinile lui Emanuel Pope au început să tremure pe lancea steagului și nu de slăbiciune. Și nici de frică. Poate că speranțele lui au fost prea mari, crezând că vor veni cât mai mulți sub acest steag, care nu era al lui, ci al lor. Că vor crede în acest steag. Un steag al cărui stegar era aproape un anonim, pentru că niciodată nu a spus: “Eu sunt cel care ține acest steag!” Poate că steagul ăsta a devenit tot mai greu de spălat, chiar dacă vântul și ploile erau aceleași. Poate că a fost slăbit chiar de cei ce stăteau lângă lance, dar prea puțin ridicau ochii spre steag și prea mult îi coborau către oamenii din jur. Poate că a obosit să tot croiască drumuri prin mizeria unor oameni. Prea mulă. Prea mulți. Și atunci a început să scrie poeziile din ciclul “voinicului în piele de javră”. O poezie de atitudine socială și culturală. O poezie dură prin

mesaj, extrem de actuală și scrisă în limbajul literar contemporan. O poezie care nu are scopul de a șoca și de a deschide discuții de mahala internautică, ci de a te pune pe gânduri, de a te opri câteva momente din goana zilnică și a încerca să înțelegi ce se petrece în jurul tău. Ce mai este normal în viața noastră și ce este fals.

Emanuel Pope a mutat steagul pe care atâta timp l-a ținut la vedere în acest volum de poezie și, chiar dacă e zdrențuit și cu lancea frântă, el nu mai poate fi doborât, numai că el acum va fi descoperit doar de căutătorii de comori. De cei care știu să vadă o comoară atunci când o descoperă.

Apropossito, nici acest volum de versuri nu ar fi existat fără insistențele și eforturile doamnei Maria Sava. Și vă spun vouă, cititorilor de poezie, nu căutați această carte, pentru că nu o veți găsi nici în librării și nici pe listele vreunei comisii de premiere!

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

18

articol

Mai mult decât cuvinte Cristache Gheorghiu (Grecia)

Nu există zi puteau impune o limbă – nici nu au făcut-o – şi care să cu atât mai puţin a unor obiceiuri. deschid Încercările de slavizare a limbii române, cu dicţionarul grec-român şi să nu găsesc măcar un care ne-am obişnuit, ating deseori culmi ale cuvânt comun celor două limbi. Şi nu mă refer la ridicolului. Ele devin enervante, însă, atunci neologismele inventate de către savanţi când sfidează intelectul cel mai modest. În infatuaţi, ci la cele din fondul principal de primul rând, nu toate cuvintele aflate în cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sudvocabularul limbii ruse moderne sunt la origine estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă slave. Prin extindere, ruşii au adoptat multe şi este motivul pentru care scriu aceste rânduri cuvinte existente în vocabularul popoarelor - este faptul că dicţionarele explicative ale limbii cucerite, printre ele şi foste migratoare. Multe române indică drept origine a multor cuvinte denumiri ce definesc spaţiul locuibil şi obiecte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava şi din acest spaţiu sunt greceşti, ca dovadă că bulgara. Iată doar câteva exemple. Dansul aceste popoare şi-au însuşit termenii după ce spopular hora, cică ar veni din limba bulgară. au aşezat în acel teritoriu. Ruşii înşişi au preluat Ignoranţa celor ce pot crede asemenea inepţii multe cuvinte greceşti, în special după este mare, cuvântul nu doar că există în grecă adoptarea Creştinimului, dar nu numai. Multe (χώρα), dar există şi dansul, foarte asemănător nume proprii sunt, la originea lor, greceşti. cu al nostru. Rezultă că bulgarii sunt cei ce şi-au Astfel, γρήγορα (repede) a devenit Grigore, însuşit dansul, după ce au migrat în Peninsula adjectivul γρήγορα (politicos) a devenit Balcanică. Până ce şi cuvântul humă (χώμα = Evghenii, nume specific rusesc. pământ, ţărână, glie) ni se spune că ar veni din Asemenea anomalii, existente în bulgară. Tot din bulgară cică ar veni şi cuvântul dicţionarele româneşti, au o explicaţie: ele au mânătărci, deşi, în greacă, ciupercile se numesc fost editate sub influenţa şi la comanda cam tot la fel: μανιτάρη. Cea mai elementară sovietică. De ce ele persistă şi în ediţiile recente logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită persoanele îndoctrinate cândva au încă adepţi din timpuri imemoriale în alimentaţia lor. Nu sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generaţii aştepta nimeni migrarea celor câtorva triburi de de filologi nu au încă suficientă autonomie bulgari pentru a da nume unui aliment pe care îl intelectuală. mâncau de mii de ani. Dimpotrivă, bulgarii au Ne plângem că suntem… aşa cum suntem şi adoptat aceste denumiri, folosite în spaţiul suddăm vina pe alţii şi pe orice (conjunctura est european. Însăşi importanţa rolului jucat de istorică, poziţia geografică etc.), când, de fapt, bulgari este exagerată. Au existat doar câteva vinovaţi suntem noi înşine, fiindcă nu ştim să ne triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind însă susţinem cauza. Între trădare şi patriotism organizaţi şi uniţi, bizantinii i-au folosit exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La împotriva încercărilor de insubordonare ale patriotism exagerat mă gândesc atunci când se localnicilor. Au fost folosiţi ca luptători şi apoi afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul plantaţi în poziţii de conducere, în dauna omenirii, l’ombelico del mondo şi altele de genul populaţiei autohtone. Dat fiind numărul mic de acesta. indivizi, raportat la întreaga populaţie, ei nu Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens şi, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerţ pe mare şi, în consecinţă, aveau relaţii cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri şi informaţii, deci cuvinte. în

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

19

profiluri subiective

Cristache Gheorghiu sau În căutarea Arcadiei Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Inginer de profesie, menționat în „Istoria științelor în România”, capitolul „Cibernetica”, lucrare elaborată de Academia Română, Cristache Gheorghiu face, după pensionare, o schimbare radicală în viața sa, stabilindu-se în Grecia, la Atena, dedicându-se literaturii și picturii. Ca scriitor publică volume de eseuri, note de călătorie și romane, iar activitatea sa de pictor se materializează în numeroase expoziții personale, în lucrări care decorează spații publice ori și-au găsit locul în colecții particulare.

Cristache Gheorgiu pare a se fi întrebat: cum devii liber? Luptând constant pentru a învinge rutina și stresul zilelor care se scurg una după alta, una aproape la fel cu cealaltă, sau să te rupi de trecut și să o iei de la început? Ori să te reinventezi pe tine însuți și o lume proprie, dincolo de orice inhibiție? Se poate face această eliberare prin intermediul artei, al creației? Să fi găsit Cristache Gheorghiu răspunsul?

Cerințele picturii sale par a fi, în primul rând, realitatea și abia în al doilea rând subiectul. Gheorghiu adâncește o pagină a patrimoniului de impresionism: orice ne înconjoară este rareori în alb-negru, dimpotrivă, este compus dintr-o varietate de tonuri de culoare. Pictura lui Cristache Gheorghiu este un exemplu excelent al celebrei teze a lui Maurice Denis (1890), care spunea că o pictură "este în esență o suprafață plană acoperită de culori puse împreună într-o anumită ordine."

Cristache Gheorghiu este, de fapt, un pictor tradițional, serios și complet, fără clipiri ironice. În mare majoritate motivele picturilor sale sunt luate din natură.

Încrederea lui Gheorghiu în resursele de expresie a culorilor este totală. El deconstruiește oarecum formele prin dizolvarea, înmuierea contururilor („Caravana” și „La mal”). Picturile sale nu sunt ferestre transparente spre lumea exterioară (și nici nu este nevoie să fie!), ele au mai mult un caracter de ecrane opace, care șterg impresia de adâncime în favoarea suprafețelor acoperite de un țesut de o complexitate coloristică vibrantă.

Fără să fi fost în locurile unde trăiește Cristache Gheorghiu, poți să-ți imaginezi că a „prins” peisajele acelea. Când treci cu privirea peste pînze, nu este greu să auzi sunetele unei plimbări prin pădure: foșnetele iscate atunci când piciorul întâlnește pământul, iarba, frunze ori ramuri („Margine de pădure”), susurul apelor Oltului („Vara la Olt”) ori să simți zăpușeala unei zile la Atena în care urci dealul spre „orașul de sus” („Spre Acropole”). „Cel care cântă nu este întotdeauna fericit” spunea Pierre Bonnard. Deși picturile lui Cristache Gheorghiu nu rareori portretizează o Arcadie fericită, există acolo nuanțe de umbră și melancolie („Fetița la pârâu” si „Strada sforii”).

Poate starea de fericire să fie o problemă? În „The End of the Affair” (Sfârșitul istoriei), Graham Greene scrie: "Ideea de suferință este mult mai ușor de comunicat decât cea a fericirii." Cel care descrie o Arcadie însorită se poate aștepta să nu fie luat în serios, ca și cel care descrie durerea și suferința.

Din această perspectivă, pictorul Cristache Gheorghiu pare a face lucrurile dificile pentru el însuși.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

20

Irish poet guest

Paul Casey (Irlanda)

Paul Casey was born in Cork in 1968 and lived for many years in Southern Africa, returning in 2005. His poetry has been published in five of his six spoken languages. His début collection is home more or less (Salmon Poetry, 2012) and in 2013 he received a Cork City Council Artist’s Bursary to work on his second collection, due from Salmon in 2016. He is poet in residence each year during the Bealtaine festival in elderly homes around county Cork. He also curates and edits the annual Unfinished Book of Poetry, featuring verse written by transition year students from Cork city schools. He is the founder/director of the Ó Bhéal reading series in Cork at www.obheal.ie. http://www.poetryireland.ie/education/writers-directory/paul-casey

Puzzle Invocation “It would puzzle a monkey to climb that.” – anon Here’s hope for you seedling as puzzles stretch into the air Pointes without question pry spirals splay in the naked sun Come. Bonsai with me, Andean behind this wall of glass into a life of sculptured spaces we'll shape ourselves in shades of day and deep in this forest of next this breeze of silent words you’ll teach me of slow motion of a speck in the desert that waits for a single day of cracks in Burren waterways pollen lost in their vascular limestone Weave me a puzzle Araucaria Araucana answers must flower by summer

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

21

cronică

Roman de la Rose Adrian Grauenfels (Israel)

Într-o vreme în care nu exista tipar mecanic şi mai toate scrierile erau sau Biblia sau diverse texte religioase copiate de mână, vom găsi o excepţie, un succes de răsunet care face dintr-o carte de dragoste primul bestseller laic din istoria literaturii. "Roman de la Rose" este un poem medieval francez, care expune o alegorie romantic, scrisă în stilul unei viziuni avute în vis. Îndrăzneaţă pentru vremea ei, lucrarea avea ca scop să înveţe şi să discute Arta Dragostei, a flirtului şi a curtoaziei.

Poemul a fost scris în două etape. Primele 4.600 de versuri aparţin unui tânăr poet, Guillome de Lorris, care le scrie în anul 1230, pe când trăia în Cartierul Latin al Parisului.

Povestea este situată într-o superbă grădină, în care cavalerii obişnuiau să se plimbe şi să întâlnească tinere domniţe. Întâlnirile devin amoroase şi în esenţă cartea este privită ca un manual de dragoste curteană. După moartea prematură a lui Lorris, 45 de ani mai târziu (anul 1275) Jean de Meung, poreclit Jean Clopin (Şchiopul), un tip instruit şi curajos, adaugă 18.000 de noi rânduri. Cartea devine un cod etic enorm, iubirea este gonită ca să facă loc unor personaje moraliste, ca de ex: Raţiunea, Geniul, Orgoliul. Avem un caz unic în istoria literaturii.

Cei doi autori au temperamente total opuse, Lorris este plin de o graţie dulceagă şi afectată, de Meung aduce forţă şi cruzime. Lorris priveşte dragostea prin prisma viziunii cavalereşti, eroice, Meung, anticipându-l pe Rabelais, este cinic, chiar în pasajele erotice. Prin scrisul său, Jean de Meung deschide o cale care va fi urmată de Diderot: romanul este plin de subînţelesuri,

monologuri în care autorul reface textul rafinat al lui Lorris într-un cocteil de închipuiri filosofice, expresie a dușmăniei sale pentru aristocraţie, plasând în spatele aventurilor amoroase cunoştinţele sale metafizice, astronomice şi medicale. Genius, eroul principal, îmbărbătează pe amanţii îndrăzneţi.

Făţărnicia poartă sutană bisericească şi recunoaşte că speculează secretele spovedaniilor, dar şi puterea de a acuza pe oricine de erezie. Este aici un curaj politic şi anticlerical rar întâlnit în acea vreme. De Meung este partizanul vieţii naturale, duşmanul cavalerismului desuet. Atacând feudalismul cu inteligenţă şi satiră, este un savant şi un răsculat. Cartea sa a fost copiată şi rescrisă de sute de ori, devenind căutată şi tradusă în limbi străine. A influenţat pe marele Dante, care se duce să-l viziteze pe de Meung, care locuia în Paris, în Rue Saint-Jacques. Chaucer îl traduce în engleză. În italiană este tradus de un florentin, Ser Duvante.

Succesul este formidabil şi cartea continuă să atragă timp de secole. Este ilustrată şi vândută la un preţ piperat. După apariţia tiparului, se cunosc circa 40 de ediţii, care au circulat şi au fost citite până în secolul 17. Jean de Meung a fost înmormântat în mănăstirea dominicană din Cartierul Latin, pe Rue Curjas. În subsolul ei se odihnesc mulţi regi ai Franţei. Filip cel Frumos a decis ca Jean de Meung să fie aşezat alături de regi. Este o recunoaştere a forţei cuvântului şi a aprecierii pentru cel care a produs primul bestseller laic în istoria literaturii.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

22

proză

Pentru eternitate Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Tatăl meu avea doi prieteni medici veterinari, oameni cu greutate, la propriu şi la figurat. Tolăniţi pe canapeaua de la intrarea dispensarului, domnii doctori deprinseseră obiceiul de a aştepta în voie să se termine programul de lucru. Tata, pus pe glume şi mereu gata să-i enerveze, îi saluta invariabil cu un tovărăşesc “Onoare muncii!”.

Gâdilaţi de zeflemea, veterinarii s-au decis să-i ofere de ziua sa un cadou mai pe post de răzbunare. Nici una nici două, i-au cumpărat un volum omagial, dedicat dictatorului „iubit”. Erau cinci kilograme de osanale aduse “Dibaciului Cîrmaci” (se scria cu î din i şi cu majuscule).

“Cadou” mai nimerit nici că se putea, fiindcă ura pe care tata i-o purta conducătorului era binecunoscută amicilor intimi. Ştiut era şi faptul că librăreasa noastră, Erika-Tante, o săsoaică dintr-o bucată, gen “hotentot”, îi duşmănea pe mai toţi, dar mai cu seamă pe comunişti. Infidelă Partidului, nu se dădea în lături de la a-i schimba tatei orice carte proastă pe una bună, echivalentă la preţ. Dar pentru a-l împiedica pe tata să returneze “Omagiul”, „pretinii” i-au scris pe prima pagină expresia “Pentru Eternitate”, semnându-se toţi, cu nume şi prenume, lăbărţat.

Ca răspuns la farsa cu cadoul, tata le-a trimis ulterior, dintr-o excursie în singura ţară în care i s-a permis vreodată să facă o ieşire, Rusia, o vedere pe care scrisese cu caractere chirilice invariabilul mesaj: “Slava Trudum!”

Trecut-au anii şi “Omagiul” s-a prăfuit sub scrinul din coridorul casei noastre. De fiecare dată când apare câte un poet exaltat la televizor, declamând cu patos vreo gogonată cu iz propagandistic, tata îl caută cu acribie în paginile volumului-martor şi exclamă apoi mulţumit: “Încă unul care a servit cu polonicul!”

Am primit oferte atrăgătoare pentru cartea pe care nimeni n-a cumpărat-o vreodată de bunăvoie. Acum e la mare preţ, pentru că tirajul

a fost foarte redus. Bineînţeles că nici prin gând nu ne trece să ne despărţim de ea. Doar face parte din patrimoniul nostru familial, pentru o veşnicie, mai... domestică. Confruntaţi cu aşa surprize, e firesc să-i dăm dreptate lui Einstein, spunând că totul e relativ.

Adesea, când nu primim ceea ce dorim, ci chiar opusul celor nădăjduite, realizăm că acel „ghinon” a fost de fapt un mare noroc. Puţin rest rămâne dintr-o “eternitate” confundată cu ceva care s-ar putea declina la plural. O eternitate, două eternităţi? A mea, a ta, a noastră?

Mă-ntorc la veşnicie, cea care, în dulcea viziune a lui Lucian Blaga, s-ar fi născut la sat.

Sinceră să fiu, nu credeam că regula din alt secol se mai aplică şi-n vremurile noastre. E nevoie de multă imaginaţie pentru a mai crede că satul ar fi rămas depozitarul “eternităţilor noastre cumulate”, dar iată că vara aceasta m-a catapultat exact în acel tablou rural neverosimil, despre care credeam că ar fi dispărut demult. Nam ţinut morţiş să verific ipoteza ilustrului lancrămean sentimental, dar, ce-i drept, am fost curioasă. Am mers, deci, anul acesta în satul bunicilor, un loc despre care nici nu mai eram sigură dacă există cu adevărat.

Se zvonise că prin satul uitat de lume casele se dărăpănează şi oamenii se prăpădesc. Ne aşteptam să întâlnim doar o mână de bătrâni nefericiţi şi câteva gospodării pustiite. Eram înarmaţi cu indiferenţă şi înţelegere pentru ceea ce credeam noi că ar fi mersul firesc al lucrurilor, gloria şi decăderea proprii oricărui ciclu natural. Nu mai doream decât să aruncăm o privire prin cimitir, pe la mormintele de moşi şi strămoşi, cei duşi la “cele veşnice”, ca să nu-mi uit vorba. Ştiu că sună morbid să vizitezi cimitire, dar liniştea ceremonială şi împăcarea pe care o impun nu sunt deloc nesănătoase.

Nu numai că nu ni s-au adeverit temerile, dar am fost chiar surpinşi de puţinul cu care s-a schimbat, între timp, peisajul pe care nu l-am

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

23

proză de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg mai văzut din copilărie. Chiar dacă nu realizasem până acum, ne lipsise ceva. E ciudat cum ne-am regăsit la vârste adulte mână în mână, copii şi părinţi. Două generaţii între care se aştern câteva prăpăstii temporale, ne aflam împreună într-o lume în care, atât unii cât şi ceilalţi, am petrecut copilării frapant de asemănătoare. Ei acasă, iar noi, mai târziu, la bunici.

N-a fost nevoie de multe cuvinte pentru a afla locul cărărilor ştiute, intrarea în „Gura Hudiţii”, poteca spre biserica din deal sau piatra sub care păstram cheia de la “casa dinaintre”, precum şi lanţul care ţine porticul închis, să nu intre nepoftită ciurda de „ghibole”. Reînviau fantasmagoric fizionomii uitate, de oameni care şedeau pe băncile de pe la porţi, dând cumpănit bineţe, coborâţi parcă dintr-un film alb-negru.

Fireşte, mulţi au dispărut, dar erau şi destui nou veniţi, cu gospodării aşezate, căruţe, animale domestice şi chiar copii de şcoală, care nu erau doar în vacanţă la bunici.

Dacă pe foştii colegi de liceu nu-i mai recunosc acum prin fotografii, pe ţăranii din satul bunicii i-am ştiut imediat. Poate pentru că ei au fost primii pe care ochii mei de prunc i-au văzut la început de drum. Sau poate că realmente ei nu s-au schimbat prea mult, încremeniţi în făgaşul unei vieţi egale, constanţi în straiele lor sobre, tipic româneşti.

“N-ăi fi tu copila ai mică a lui Ditu lui Ionu’ lui Ion Niculii?” - m-a întrebat un vecin cu privirea sfredelitoare, pe care parcă-l ştiam de la sapă, de pe locul nostru din râpă. Sau poate era cel din vii, sau de sub “pădurea ai’ oprită”?

Gustinul Melentii – pentru că aşa se numea acel om, îmi enumerase fără niciun efort strămoşii până la a treia generaţie. Îmi venea să-i răspund “onoarea e de partea mea”. Mă simţeam ca la decernarea premiilor Oscar.

Pe drumul spre “tânărog”, o femeie o luă pe mama în braţe, exclamând entuziasmată: “Getuţo, mai ştii tu când erai fată de măritat şi m-ai cântat pe mine mireasă?”. Bănuiesc că se referă la un fel de formă arhaică locală de domnişoară de onoare. Ştiu că mama avea o voce foarte frumoasă. Pentru prima dată conştientizez că multe din numele de aici nu leam mai auzit prin altă parte: Candit (cu „t”, nu ca eroul lui Voltaire), Sanvina, Susana (cu „s”!), Samoilă, Aurente. Sună de parcă le-ar fi inversat cineva literele. De unde or fi venit ele?

Din scurta vizită la un văr pe care nu-l mai văzuse de treizeci de ani, tata s-a ales cu un cocoş în carne şi oase, pe care noi l-am “emigrat” ulterior la distanţă de zeci de kilometri, în

mijlocul celor cinci găini pe care le ţinem din nostalgie. Oare cocoşii ştiu că unii numesc aşa ceva „rai”?

Trecând pe lângă căminul cultural, am dat de magazinul sătesc. “Bolda”, acum închisă, mirosea pe vremuri a boboroanţe şi a petrol de lampă. Adevărat că stă pustie, cum stă şi “colectiva”, cea care a acrit multe inimi de ţărani, împingându-i spre colectivizarea forţată. Nici localul, în care crâşmarul Ilarie servea rachie creierelor înfierbântate, nu mai e în folosinţă. Nam ştiut că sătucul aparent neînsemnat a fost unul din cele mai temute cuiburi legionare. Nici că bunicul bunicului meu a fost cel dintâi român din sat împroprietărit de groful ungur, ca semn de preţuire pentru serviciile prestate de familia sa în decursul anilor. Abia acum înţeleg de ce Moşu’ a murit neîmpăcat, după ce a renunţat la tot ce agonisise, în favoarea “proprietăţii întregului popor”.

Cât de anevoioasă şi istovitoare trebuie să fi fost transformarea tatălui meu din tânărul intelectual de la sate, care visa la egalitate şi dreptate, în înverşunatul oponent al regimului, pe care securiştii îl ameninţau cu eliminarea de la facultate a fiicelor sale, dacă nu se linişteşte?

El, care în tinereţe săpase cu entuziasm la şantierul de tineret pentru conducta de gaz metan Agnita-Botorca!

Poştă, telefoane, vulcanizare şi destule case în renovare are satul. Cloştile râcâie didactic pământul, înconjurate de pui pestriţi, care le imită vioi. Câini care latră, cai care fornăie, pisici care aleargă sprintene, cumpene de fântână care scârţâie, clopote care bat, mişcare liberă peste tot este. Belşug nu este, dar e viaţă. Parcă ne-a mai venit inima la loc.

Spune ea, zicala franțujilor, că “partir, c’est mourir un peu”, iar eu încep să cred că e valabilă şi reciproca. “Venir, c’est naître un peu”. De ce nu? Mai ales pentru noi, românii plecaţi din ţară, cei care obişnuim să venim în România în vacanţe, aşa cum în copilărie mergeam vara pe la bunici. Incursiunile în trecut, revenirile prin locuri îngropate în amintire, nu sunt obligatorii prilejuri de remuşcare înlăcrimată. Şi iar mă duce gândul la eternitate, aşa cum se vede ea dinspre sat. Sau mai bine zis dinspre dealul Bendorfului, locul din care se poate arunca o ultimă privire înapoi. O zicală din familia noastră aminteşte de un frate de-al bunicului, care, la emigrarea în America, ar fi oprit carul în vârful dealului, aruncând o ultimă ocheadă peste aşezarea natală. Cu obidă stăpânită, se pare că ar fi strigat: „No, satule, zece ani de luna lui mai poţi să stai, până oi apuca tu să mă mai vezi o dată”. Stă satul şi astăzi, ca atunci. Unde era să se ducă?

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

24

proză de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Dacă mă gândesc bine, mai lipsesc ceva ani până se vor fi adunat lunile lui florar pentru deceniul de absenţă promis de antecesorul nostru. Cei o sută douăzeci de ani ceruţi - pentru că numai o lună pe an se numără - nu s-au scurs încă. Mă tem, însă, că satul nu s-ar lăsa impresionat nici cu atât. Eventuala întoarcere la vatră a unuia sau altuia dintre aventurierii săi fii risipitori, fie chiar şi dincolo de limitele biologice ale unei vieţi de om, ar trece neobservată. Poate că tot Blaga avea dreptate: din perspectiva satului, eternitatea e pur şi simplu mai încăpătoare...

Nici neglijabilul meu aport de „un an de luna lui mai”, răgaz luat până am revenit pe uliţele Ighişului, nu a răsturnat nimic în firea lucrurilor.

Doar mie îmi ţine cald, ca o pătură de lână.

Mi-a rămas întipărită în minte imaginea unei cruci la margine de drum, văzută din mersul maşinii, undeva pe-o vale din Podişul Transilvaniei. Flancată de două buchete de flori, se desena albă pe fundalul verde al ierbii, în faţa unui lan de porumb. Avea o poziţie ideală, demnă de invidiat. Atârnată de “gâtul” crucii, o ghirlandă din flori de câmp amintea de ritualurile de bun venit de prin arhipelagurile de la tropice: „Bun venit în... eternitate!”

Dar de n-ar fi îndoiala! Oare ce-o fi dincolo?

Dincolo de dealul Bendorfului, dincolo de ocean, dincolo de veşnicie?

Să nu uit să-mi pun în bagaj o plasă de virgule când plec iar din ţară! Îmi trebuie ca să pun accentele şi tremele pe sub caracterele româneşti, la ţ-urile de sub “ţuică” şi “ţară” sau pentru ă-urile de la “acasă”. Oriunde se întâmplă să fie casa mea.

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

25

poezie

Radmila Popovici (Moldova)

veșted

măduvă

cleioasă era țărâna nopții în care ne cufundam pruncul meu fără apă aer abia de-ți desfăceai aripile abia de-ți auzeam geamătul subțire abia de-ți scriam pe cerul gurii numele

ușile noastre toate cu lacăte de sus până jos nu ne mai apără

aveai un nume cu rădăcini tulpină și vlăstari străvezii nimeni nu-ți va ocupa locul în leagănul rece nu-ți va cânta mai amar și mai veșted nu te va naște mai sângeros e micul nostru album de familie între două bolți flutură zdrențuit un scutec

reptile trec prin fisuri microscopice se preling urcă pe noi vor doar măduvă proaspătă nu ne-a rămas niciun os neatins niciun dinte ochii din frunte își fac cu ochiul lacrimile se îmbulzesc la reduceri de sare cuvintele se scotocesc prin buzunarele descusute cară-mă în spate azi sunt mai grea decât ieri fă-mi vânt să ajung dincolo de ultima treaptă clopotele se întrec la facerea liniștii

râd nu plânge apa n-o trage de ploaie aprinde-o și intră-i în miez vorbește cu aerul ei norii adapă-i tunde-i fă-ți perna de mâine adormi nu visa soarele negru fântâna cu tunet și trăsnet mi-a spus o libertate în treacăt și râd de milă îmi râd de râde cu mine cimitirul satului se dărâmă sicriele de râs în văzul cupolei pe prag copiii se joacă de-a prinselea cu îngerii gura nopții împăienjenită

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

26

poezie de Radmila Popovici

ultimele știri

geamurile își scot ca la comandă limbile afară

mâinile tale-și declară un nou război rece în cana de aluminiu eu vinul demisec nu te mai îmbăt varsă-mă pe jos de sufletul morților calcă-mă udă-ți ciorapii de lână și taci

o nouă bârfă se întinde alene își bea ceaiul înăcrit cu ultimele știri

în tibet nu înnoptează de alaltăieri templele și-au deschis ochiul al treilea

șopârlele au declarat păsărilor război aerian

hăituit un câine în piept tremură

imposibilului i s-a dat câștig de cauză și efect

matcă

de dimineață arșița strigă cucurigu

luna a fost confiscată de nibirieni bezna și-a pus capăt zilelor eu mă înghesui printre amintirile tale dacă mă prinzi leagă-mă de dangătul unei duminici taci ne cântă cocoșii nu în zadar cad în gol păianjenii ninge și nu avem de foc nici sănii

din urechea stângă nistrul din dreapta prutul nu nu e un poem patriotic e doar o plângere la vale implor amprentele să-mi sângereze

Artist - Cristache Gheorghiu

la orice cuvânt scris tu cel care citești chiar acum acest rând află că mâinile cu care mângâi înecații m-au trădat cum să mă acopăr cu pietre pe timp de noapte cine să mă apere în acest ultim război dacă n-ar fi otrăviți racii i-aș înfia

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

27

proză

Coșmarul Paula Lavric (Anglia)

Abia mă aşezasem pe pat. M-am lăsat scufundată în salteaua lui, cu toată oboseala de care eram în stare după o zi de şcoală, urmată de câteva ore de lucru benevol la un centru de plasament din oraş. M-aş fi ţinut ocupată mai mult, cu cartea lui Dorin Mureşan, pe care reuşisem doar să o răsfoiesc în noaptea precedentă, însă atunci, ca şi acum, ochii mi-au filat de câteva ori şi am adormit în cea mai incomodă poziţie. Când am deschis ochii era lumină.  Cât?!

Ceasul de pe etajeră indica deja ora zece și douăzeci. Întârziasem serios la şcoală, dar, cu puţin noroc, mai prindeam câteva cursuri. Am sărit de pe pat în stil milităresc, iar acum, din lipsă de practică sub presiune, mă chinuiam să nimeresc piciorul în cracul potrivit al pantalonului reiat. Telefonul și-a găsit cel mai prost moment să sune. Era Lena, o colegă de liceu, pe care am căutat să o expediez cât mai repede.  Angelica, stai puţin! Să te îmbraci deosebit!  Deosebit? Pentru ce? întreb eu, încremenind cu pantalonii descheiaţi la nasturi.  După ore avem primul nostru party.  Ce party?  Am aranjat eu tot: tipi, muzică, dans...  Ah, vrei să cânt! Înseamnă că vrei să iau şi chitara...  Exact! Ştiam eu că eşti o fată deşteaptă.

Exceptând vocea Lenei, în telefon s-au auzit şi câteva râsete înfundate, dar mă setasem asupra faptului că Lena ştia sigur că sunt deşteaptă – poftim explicaţia pentru care ea atenta mereu la temele mele! Adesea, mă simţeam folosită, dar uite că s-a gândit la mine!

Iupii, mă lua cu ea la o petrecere!

Am străbătut drumul până la liceu ca prin vis. Bani de taxi ştiu sigur că nu aveam. Liviu, colegul meu de bancă, se mutase cu Alina, cea mai insuportbilă fiinţă de pe pământ, dar, văzându-mă intrând pe uşa masivă, şi-a strâns rapid rechizitele şi a revenit la noi acasă. Liviu îmi era fidel ca un căţel.  Credeam că nu vii deloc azi, mi-a zis, întinzându-se să mă sărute.

Apoi, ca să nu se umilească prea mult, a continuat:  Ţi-ai făcut tema la mate?

Fără cuvinte, i-am înmânat caietul.

Obişnuiam să ne sărutăm pe buze, fără sentimente, cu o colegialitate trasă de păr.  Lasă-l naibii de enunţ! Nu ai fost în stare să îl scrii acasă?

Mai erau patru minute până se suna de intrare, iar el pierdea timpul cu enunţurile exerciţiilor. Fără obiecţii, a tăiat cu un x propoziţia începută şi a trecut direct la rezolvare.  Doar am fost şi eu alaltăieri când nea predat, încercă Liviu să se scuze pentru faptul că nu pricepea o iotă din ce am scris.  Dacă te-ar fi preocupat mai puţin noul număr din ProMotor...

Liviu era fan autoturisme şi ştia tot ce înseamnă motoare, test-drive-uri ori teste comparative, iar şcoala picase undeva pe ultimul loc, chiar şi după plicticoasele activităţi din gospodărie (spălat vase, dus gunoiul, curăţenia de primăvară).

Se sunase de intrare. Mai avea de copiat vreo patru formule, când a spus „Prezent!” cu vocea lui gravă, contrastantă cu aspectul fizic de pişpirel, şi mi-a înapoiat caietul, zâmbind recunoscător.  Angelica, te duci la chef? mă întreabă după o vreme de tăcere.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

28 proză de Paula Lavric  Mergi şi tu?

Să aflu că fusese invitat şi el nu era tocmai ce-mi doream. S-ar fi zis cu distracţia! Nu aş fi putut flirta cu nimeni, ca nu cumva să-i rănesc sentimentele pe care bănuiam că Liviu le nutrea pentru mine.  N-am fost invitat, zise el, parcă citindu-mi gândurile. Am auzit-o pe Lena vorbind la telefon. Aşadar, te duci?  Sigur, doar nu am cărat chitara până aici degeaba.  Ai de gând să le cânţi înainte?  Înainte de ce?

Dar Liviu îmi făcu semn să tac. Profesorul se ridicase de la catedră şi scotea la tablă pe capete.

Notele de patru curgeau... Simţeam că Liviu are ceva de spus. I-am scris pe un bileţel să îmi detalieze ce credea el că avea să urmeze după mini-concertul meu. A rupt bileţelul şi m-a privit fix în ochi, făcându-mă să împietresc. Complet răscolită, nu am răspuns din prima invitaţiei de a ieşi la tablă. Când în sfârşit mi-am dat seama că fusesem numită de câteva ori, m-am scuzat că nu mă simt bine şi am scăpat. Oricum aş fi rezolvat cu ochii închişi exerciţiul acela despre logaritmi, iar profesorul ştia; a vrut doar să mă facă atentă.

Până la sfârşitul orei am stat cu ochii aţintiţi asupra tablei, iar când s-a sunat de ieşire, Lena a venit în faţa băncii mele şi mi-a zis că trebuie să plecăm mai devreme. Am chiulit de la restul orelor. Liviu nu m-a condus. M-a sărutat fierbinte de rămas-bun, pasându-mi pe buze cuvinte nerostite.  Mergi cu bine!

Ce mă înfuria când o făcea pe misteriosul!

M-am uitat în urmă. Liviu rămăsese neclintit ca un înţelept, cu coatele sprijinite pe pupitru.

Petrecerea se dădea acasă la un tip. Am ajuns acolo. De afară nu ai fi bănuit nimic spectaculos. O casă cu un singur etaj, cu obloanele trase la ferestre. Mi-am zis că probabil am ajuns prea devreme, că mă voi plictisi, dar nu era deloc aşa. Uşa principală s-a dat într-o parte, de după ea apărând un tip între două vârste, cu părul lung, lins, prins într-o coadă subţire. Ne-a invitat politicos să intrăm. În living, două canapele şi câteva fotolii, toate ocupate. Mi-am zis că probabil am ajuns prea târziu. Am încercat să nu privesc în jur, ca să nu mă emoţionez – era prima mea petrecere – însă, în căutarea unui loc liber, am constat că eu şi Lena eram singurele fete din încăpere. Nu-mi amintesc când, cineva mi-a smuls chitara şi mi-a pus în mână o sticlă de bere. Nu-mi amintesc nici când am primit încă una. Doar vedeam cum sticlele maronii, goale, se adunau în jurul nostru. Muzica îmi deforma simţurile. Pereţii se apropiau şi se îndepărtau, paşii mei parcă nu atingeau podeaua, dansam, aveam febră musculară, dansam ca un robot, mâinile se mişcau greoi...

Lena râdea prea tare. I-am zis că nu-i cuviincios.

Nu cred să mă fi auzit, cu toate acestea, râsul i-a contenit. Cineva m-a apucat de mână. Nu era Lena. Lena nu mai era în încăpere.

Când m-am trezit, mă durea tot corpul. Îmi era un dor nebun de Liviu. L-am sunat pe numărul de fix. Mobilul nu avea semnal. A răspuns mama lui, şi m-a invitat să revin mai târziu. Mai târziu am sunat din nou. Mama lui mi-a recunoscut vocea. M-a întrebat cum mă numesc. Auzindu-mi numele, a amuţit. I-au trebuit câteva secunde bune până să revină la conversaţia noastră. M-a invitat la ei, fără să adauge nimic. N-aveam nicio putere de vizite. Iam spus clar „nu pot veni, să mă sune Liviu”, iar, buşind în plâns ea mi-a spus: „Liviu s-a sinucis aseară”.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

29

articol

Mitologie vs. Creştinism Cristache Gheorghiu (Grecia)

Mitologia nu este o religie, în sens clasic.

Religiile pretind să crezi tot ceea ce se spune.

Mit înseamnă poveste şi nu spune nimeni că poveştile ar fi adevărate. Ca orice poveste, însă, mitul transmite şi el un mesaj. Mitologia este asemenea unei culegeri de fabule cu zei, unele la fel de inteligente ca fabulele cu animale. La grecii din antichitate, relaţia dintre credinţa în mit şi discutarea lui era foarte liberă. Prometeu, spre exemplu, nu era doar prietenul oamenilor, fiindcă le-a adus focul, ci şi un tip indisciplinat faţă de Zeus, motiv pentru care comentariile grecilor pe această temă erau foarte aprinse. El a fost, în egală măsură, eroul negativ, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. De aceea, el a fost mai curând un subiect de dezbatere folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse. Zeus însuşi îl acuză că a dat oamenilor focul fără să-i înveţe ce să facă cu el, că l-a dat doar câtorva, care îl vor folosi doar pentru ei şi împotriva celorlalţi, că şi el, Zeus, intenţiona s-o facă, dar după o pregătire judicios gândită.

Desigur, în Atena existau şi destui fanatici.

Chiar şi Socrate a fost acuzat că inventează noi zei şi nu respectă credinţa în zeii oficial recunoscuţi, deci tot un fel de religie. El vorbea însă despre un demon interior, care îl stârneşte să gândească şi să acţioneze. Şi totuşi, câtă deosebire! Dumnezeu se află în cer, unde nimeni nu poate verifica existenţa lui, în timp ce zeii se află în Olimp: un munte nu foarte înalt, pe care mulţi oameni l-au urcat de nenumărate ori. Aşezarea zeilor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este metaforă; ea trebuie

interpretată inteligent. Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede şi nu cerceta”. Înainte de Creştinism, a apărut filosofia stoicilor. Ea n-a venit din senin. Grecia se prăbuşea. Ca peste tot, ea s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri - împrumutat din Orient - goana după pradă şi averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii greceşti, dar - în acelaşi timp - a însemnat amurgul ei, încetarea creaţiei.

Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă.

Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din viaţa politică activă şi au emis o filosofie individualistă. Aceasta a fost vremea nefericită în care înţelepţii timpului s-au retras, sustrăgându-se dezbaterior din agora. Ei nu mai erau asemenea lui Socrate, care comunica cu oamenii nu doar pentru a-şi face cunoscute ideile, dar şi pentru a culege de la oameni probleme ce se cereau rezolvate. Probleme filsofice, bineînţeles.

Căutarea fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ţinta studiilor lor, iar abstinenţa a fost soluţia.

Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma şi împăratul ei, dar Grecia antică şi filosofia ei deveniseră deja istorie.

Creştinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunţă la plăceri în viaţă, că te vei bucura după moarte.

Destinul nu este aprioric hotărât. Viitorul ţi-l hotărăşti singur, prin comportare. Viaţa ta are un început şi un sfârşit. Ciclul veşnicei reîntoarceri a fost abandonat.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

30

english corner

Valery Oișteanu (SUA)

The Wilderness of Her Lips to my wife Ruth I have shamelessly robbed the Garden of Eden Stolen a goddess for a special sacrifice I have taken her to secret caves Over faraway mountains And ferried to secluded islands I have broken magic stones over her Scattered rose-petals on her path Bacchanalian music by an Eros orchestra Though memories fade, and flowers dry The goddess forever blooms Hypnotic light spells, waterfall of dreams The astral goddess does her nightly dance Reviving vanquished fires that burned before Ecstasy of red nipples, beauty of round buttocks A burst of bloody laughter, a pulsation of lips The wilderness provokes reverberation Unruly we harvest self-immortalization.

The Immortal Anarchist Judith Malina (1926-2015) Your dreams are now ours We cannot see them without you It’s spring and we are blind What is life like without you It’s Nepalese New Year 2072 The Everest shook at your departure The flowers are bursting The Hawks are circling But we cannot see them Shielded by the tears of grief We see your image floating We hear a voice embracing us The voice that started many Revolutions

Revolutions of the mind American, Italian, Brazilian In the streets, in theaters and universities Julian Beck the prophet of love Hannon Reznikov the angel of luminosity Waiting for you on the other side How can we be ” Living” without “living eyes” Judith of America-Radical Saint Saint of women liberation Of love, pot and politics Holding our hands in a circle of friends A tiny saint with a giant heart Soars above into the destiny.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

31

english corner – Valery Oișteanu Artist - Cristache Gheorghiu Welcome to The Putin Archipelago

grows, South Ossetia, part of Georgia Abkhazia & Chechnya and the rest of the Gulag Annexation syndrome: grab East of Ukraine While the west is groggily sleepwalking 6000 civilian dead, discouraged, missing Unpronounceable names of destroyed villages Legislation changed, opposition killed, reformers jailed The Russians are marching past St. Basil Cathedral Past the Kremlin’s chiming watchtowers No hope in sight, no freedom of thought for decades Reverse epiphany, of planetary love and hate Pussy Riot in Exile, Kasparov in Exile As so many before, Boris Nemtsov, another martyr silenced.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

On the bridge to Red Square lay the body of Nemtsov Shot four times in the back, beside the Kremlin wall Here slept Lenin, here slept Stalin Where is the hope to end war and corruption Oh! Russia of my childhood, Mayakovski’s Moscow Watch the convoy of white trucks as a diversion Tanks and missiles rumbling toward the Ukrainian front “Kozaks” against “Maidanfascists”, brother fights brother Watch Putin the Great seize more territory Crimea, part of the soul of every Russian Crimea, the fist of aggression against the West Donetsk “connected” to mother Russia, the NewRussia The Putin Archipelago

32

articol

Însemnări subiective despre două întâmplări culturale Nina Vasile (Spania)

Ar fi trebuit să povestesc despre cărţi prezentate în Spania, despre autori care au ajuns să fie traduşi aici sau despre traduceri importante din literatua actuală românească.

Nu am avut răgazul necesar pentru a ţine la curent revista Itaca în timp acceptabil. Totuşi, prin forţa împrejurărilor, m-am implicat direct în două evenimente care cred că sunt diferite de ceea ce se prezintă în mod obişnuit. Personal le consider un fel de premiere. Întâi pentru că intenţia clară a fost de a deschide arta şi literatura actuală a românilor emigranţi către receptivitatea ei efectivă, deşi situaţia socioculturală din acest moment din Spania nu este neapărat favorabilă.

Am pornit, aşadar, pe un drum dificil, conştientă că intelectualii şi artişii români din străinătate sunt din start dezavantajaţi: întâi pentru că majoritatea nu au venit de pe poziţii deja câştigate, nu au fost suficient conturaţi şi ca atare cunoscuţi în România, ceea ce a făcut ca dezvoltarea lor aici să pornească aproape de la zero; în al doilea rând, nu sunt - cum am mai spus şi altădată - generaţia de artişti care să fi venit aici gata să „mute munţii Spaniei din loc” cu forţa lor înnoitoare, creatoare; în al treilea rând, nevoiţi să stea deoparte până la asimilarea limbii, au intrat deja în contratimp şi în realitate creează în tipare obosite, deşi nu fără substanţă autentică. În al patrulea rând, lipsiţi de mijloace de subzistenţă iniţiale, sunt generaţia de poeţi şi artişti muncitori la oficiile cele mai umile, pentru unii nu doar cu mult sub nivelul pregătirii, ci de-a dreptul degradante, în sensul cel mai strict al capacităţii artistice. Eforturile celor din afară este, cred, inimaginabil pentru mulţi dintre cei care, deşi trăiesc modest în România, au liniştea casei personale, a familiei sau nefamiliei, dar măcar a prietenilor buni,

ceva ce aici nu mai ajunge să fie, fiindcă sutem risipiţi la distanţe care ne adună doar în ocazii importante. Şi chiar în al cincilea rând, vai, aceşti artişti români din afară nu au un suport instituţional veritabil, care să-i ajute să iasă din condiţia forţată de duble personalităţi: de zidari/menajere şi pictori/poeţi/ poete!

Ca atare, cele două evenimente despre care notez aici sunt inevitabil marcate de toate cele spuse mai sus.

Primul s-a desfăşurat la Universitatea Complutense din Madrid, în cadrul a ceea ce s-a numit Săptămâna Literelor, la a VI-a ediţie anul ăsta (între 20 şi 24 aprilie); de fapt, au fost două: Poeţi români în Spania (Gelu Vlaşin, Gabi Nan, Marius Gârniţă, Marin Dumintrescu) şi Muzicieni români în Madrid (Cristina Vlaşin, Nicolae Petriman), într-o zi de marţi, unul în continuarea celuilalt iniţial, şi în acelaşi loc: Biblioteca Maria Zambrano. Dincolo de dezamăgirile pentru lipsa unui critic authentic, atât de partea noastră cât şi de cea spaniolă, pentru întârzirea unora şi agitaţia unor pitici simpatico, care deplasau atenţia celor prezenţi (pentru că artistul român de azi, ziceam, încearcă să facă faţă la mai multe roluri sociale), dincolo de graba altora de a ajunge la alte obligaţii, rămâne intenţia în premieră a deschiderii unui dialog comparativ despre poezia românească şi spaniolă actuală. Desigur, a fost necesar un experiment: baza de discuţie au fost un număr de vreo 30 de cărţi de poezie, între ele antologii bilingve (pentru spaniolii prezenţi); au avut un timp de lectură. Pe de altă parte, au fost prezentate în sală (inclusiv cititorilor obişnuiţi, care nu stăteau în spaţiul acordat evenimentului) unele planşe cu versuri şi picturi ale poeţilor publicaţi recent. Faptul că directorul editurii Amargord - Chema de la Quintana - a făcut loc unei colecţii dedicate literaturii române este o şansă care merită să fie

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

33

articol de Nina Vasile fructificată în viitor. Nu voi relua acum liniile de identificare a poeziei româneşti (pentru că la cea spaniolă nu am mai ajuns). Rămâne propunerea pentru cei care scriu azi în Spania şi oriunde de a se privi mai departe decât cercul strâmt al familiei, prietenilor, comunităţii materne (ca să spun aşa), pentru ca literatura română să înceapă să dea roadele care merită să conteze ca valoare maximă, oriunde ar fi.

Dincolo de rostul creaţiei în ordinea personală pentru autorul ei, cred că adevăratul pariu este în sensul universal către care avem de mers.

Fără false iluzii şi automăguliri literarsentimentale, fără false megalomanii.

Al doilea eveniment despre care aş vrea să vorbesc este, din punctul meu de vedere, cu adevărat inedit: participarea poeţilor români la un Festival Internaţional de... Artă Plastică (a IVa Întâlnire Internaţională de Artă Villa de Guillena - Sevilla). România, ca ţară invitată, a avut privilegiul de a merge aici cu o delegaţie de pictori (între care Tudor Şerbănescu, Gigi Busuioc), muzicieni şi scriitori români din diaspora (cei numiţi deja mai sus). Aceştia din urmă au citit poezii. În ceea ce mă priveşte, am preferat să merg ca poetă cu... tablouri, mai exact cu cinci lucrări în care am pictat unele versuri ale poeţilor români prezenţi acolo.

Partea inedită a fost, cred, codificarea versurilor în alfabetul strămoşilor noştri (nu voi spune daci, fiindcă se pare că sunt mai vechi decât de

pe vremea lor, totuşi găsite pe teritoriul României). Povestea e mai lungă şi ideea o datorez pasiunii amicei mele Elena Ninerica pentru simbolurile dacilor. De la ea am putut cunoaşte semnele corespunzătoare literelor latine de azi. În acest Festival cu participanţi din 20 de ţări, în sala dedicată României, am propus un experiment, pe jumătate ratat din lipsă de public pregătit: intrarea într-o construcţie conică (am numit-o „colibă”), izolarea de spaţiul exterior într-o poziţie adunată, având în jur obiecte vechi, plante aromate, parfumuri de pădure. S-a vrut intrarea în starea specială aducătoare de poezie, ţinând cont că forma piramidală prin ea însăşi concentrează şi formează un spaţiu ce restructurează energia mediului, provocând schimbări în percepţie, gândire, senzaţie. Oricât de primitiv realizată, oricât de necrezut este, nu aveţi decât să încercaţi... Fie şi metaforic, a întrerupe spaţiul cotidian cu ceva atipic, a intra fizic într-o formă diferită de cea în care stăm zilnic, are un efect neaşteptat. Cei puţini care au intrat, au sesizat. Într-un sens, acest experiment s-a vrut provocarea la actul creator (era de scris poemul colibei, cu versuri lipite în exterior), în altul era el însuşi un altfel de poem: în act.

Am vorbit în mod cu totul subiectiv despre două evenimente la care am fost implicată.

Poate că nu a fost decât un alt fel de a termina ceea ce am simţit că nu am reuşit să spun aşa cum am dorit în acele momente. Este doar un mod de a pune alături de ceilalţi din breaslă – ca să spun aşa – un ceva care mi se pare că poate fi spus şi să nu fie degeaba.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

34

toreo literaria

Elisabeta Boțan (Spania)

El vendedor de hologramas

Vânzătorul de holograme

Siempre viajabas con tu cofre repleto de espejismos para pintar a tu antojo los paisajes.

Mereu călătoreai cu cufărul tău plin de miraje pentru a picta peisajele după pofta ta.

Más seductor que un sueño, -te acercaste como un arrulloesplendoroso de sabiduría y sentir, con diáfanos movimientos.

Mai seducător decât un vis, -te-ai apropiat ca o legănarepoleit cu înțelepciune și simțire, cu mișcări diafane.

¡Decías que eras el hijo de un dios!

Ziceai că ești fiul unui dumnezeu!

Y tardé mucho tiempo en darme cuenta que eras el hijo de Loki.

Și mi-a trebuit multă vreme ca să-mi dau seama că erai fiul lui Loki.

Ego-metría Mis pasos se arrodillan de tanto errar por mi propia geometría -por este laberinto pedregoso con cicatrices fosilizadassus agudas esquinas tan fuerte me hieren los roces que ya no sé por dónde empieza mi ser en este abismo de búsquedas...

El camino de las búsquedas se aclara cuando cobra forma de espiral y el vuelo se reanuda para alzarse a través de la palabra.

Ego-metric Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie -labirintul acesta pietros de cicatrici fosilizateîmi rănesc atât de tare atingerile cu colțurile lor ascuțite că nu mai știu de unde începe ființa mea în acest abis de căutări...

Drumul căutărilor se luminează când capătă forma spiralei și zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

35

toreo literaria Ecos Escucho tus silencios -desde tus noches de insomnioscomo ruedan en la caída de las estrellas con temor a que no les roce la luz.

Mientras tú haces torres y muros de mundos que no existen.

E invocas las lluvias que te devuelva el arco iris de los días que no han sido señalados en el calendario.

Escucho tus silencios -desde aquellos días que no han tenido ningún cieloSe lamentan por la falta de las palabras que hubiesen podido tejer mi poema.

Mientras tú recoges vilanos y les robas la ilusión y el vuelo para clavarlos en un deseo sin cumplir.

Luego invocas la desmemoria de los días que habrían podido existir.

Escucho tus silencios -a lo largo de un instantey hay tanta pena en ellos que el tiempo rehúsa medirlo por temor a no romperlos.

Escucho tus tozudos silencios como ruedan por el cauce de las lagrimas.

Ecouri Îți ascult tăcerile -din nopțile tale de insomniise rostogolesc prin căderea stelelor cu teamă ca să nu le atingă lumina. În timp ce tu îți faci turnuri și ziduri din lumi care nu există. Și invoci ploile ca să îți redea curcubeul zilelor care n-au fost însemnate în calendar.

Îți ascult tăcerile -din zilele acelea care nu au avut nici un cerse plâng că le lipsec cuvintele care ar fi putut să-mi țeasă poemul. În timp ce tu culegi fulgi de păpădie ca să le furi iluzia și zborul și îi pironești pe o dorință neîmplinită.

Apoi invoci uitarea zilelor care ar fi putut să fie.

Îți ascult tăcerile -de-a lungul unei clipeși e atâta chin în ele că timpul a renunțat să le mai măsoare de teamă ca nu cumva să le frângă. Îți ascult tăcerile încăpățânate cum se rostologesc pe făgașul lacrimilor.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

36

toreo literaria Esfinge Como un fantasma hierático llegaste -vestido de reverencias, ceremonia y delirioscuando la tarde guardaba su equilibrio entre temblorosas cuerdas de violín.

Caminabas tan solemne sobre luz de estrellas -en un descamino del mapa estelar.Perdida estaba tejiendo mi dote con simetrías de silencios.

Ni siquiera me miraste a los ojos -viniste solo a medir mi rebeldíaencadenarme a tu soberana mudez, Llevarte el tiempo de los pájaros y montar al lomo de su vuelo de vuelta a tu reino gobernado por las ausencias.

Sfinx Ai venit ca o hieratică fantasmă -înveșmântat în reverențe, ceremonie și deliruricând înserarea își aduna echilibrul în tremurătoare coarde de vioară.

Pășeai atât de solemn pe lumină de stele -într-o rătăcire pe harta stelarăPierdută în gânduri eram țesându-mi zestrea cu simetrii de tăceri.

Nici măcar nu m-ai privit în ochi -ai venit doar ca să-mi măsori răzvrătireaca să mă înlănțui cu tăcerea-ți suverană Să iei cu tine timpul păsărilor și să încaleci pe spinarea zborului înapoi la regatul tău guvernat de absențe.

Artist - Cristache Gheorghiu Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

37

proză

Destin cenzurat (6) Ioan Silvan (Spania)

Stăteau ghemuiţi pe marginea canalului.

Aşteptau să se lase întunericul, să vină luna, să treacă şi ea, era lună nouă, şi liniştea să se reaşeze, ascultând glasul miorlăitor al nămolului ce se desprindea din undele vărgate. Calul păştea liniştit, nu departe de acolo, iarba, între dinţii lui mari, foşnind ca o respiraţie de animal bolnav. Dea lungul câmpiei înguste, alţi cai, gloabe şi mârţoage împiedicate, păşteau, dar clinchetul căpestrelor lor nu se auzea încă. Poate după lăsarea întunericului, când liniştea va smulge din tainele mahalalei sforţări demonice, are să se audă suind spre cer zvon de catarame arămii şi de lanţuri, într-o unduire lipsită de ritm, identică cu cea a amurgului.

La Capră se aprinse lumina, conturul clădirii lungi de lângă pod îşi amesteca îngustimea în înălţime, culoarea în ceaţă, văzându-se doar pata galbenă din mijlocul peretelui, stăruind cu raze palide spre şoseaua îngustă. Deasupra Checheciului, nucii şi salcâmii înnegreau cerul, străzile se transformau în uliţe înguste, pe care nu puteai circula după lăsarea nopţii. Becurile din stâlpi erau sparte. În puţine bordeie cei de la Uzina Electrică nu tăiaseră curentul. “Ţiganii nu plătesc, domnule! spuneau ei. Au, n-au bani, ei nu plătesc şi gata. Nu vor să se supună legii. Nu respectă convenţiile încheiate.” Şi aşa, nopţile Checheciului erau nopţi de beznă, nopţi natural, fără lumină electrică în stâlpi, factorul trădător, fără prezenţe străine, fără oameni de ordine. Cu ceruri pe care stelele vibrau, cu amurguri sub salcâmii din spatele caselor, unde se juca cu patimă cărţi, până când degetele îţi intrau în ochi şi nu le vedeai.

Cei trei stăteau ghemuiţi pe marginea canalului, între răchiţi, lângă păpuriş, aşteptând întoarcerea fetelor din pădure. Era singura cărare de trecere a canalului, iar ei aşteptau să le înşface şi, cu palmele astupându-le gura, să le tragă spre orizontul dinspre apus, în jos, pe luncă, unde

picior de străin nu îndrăznea să zăbovească după lăsarea nopţii.

- Trebuie să vină a lui Mitică Pocor, zise unul.

Erau fete de şaisprezece şi şaptesprezece ani.

Le şi auzeau în mintea lor dăgănind pe cărările din porumb, cântând şi plescăind din degete, vedete de mahala ce se afirmaseră încă din toamna trecută, când pe aceleaşi cărări întârziau voit, ca să fie surprinse la întoarcere şi luate cu binişorul în josul apei.

- Eu pe a Poenarului, pe Floarea, vreau s-o am. Pentru ea am venit, preciză altul. Are un corp de mă scoate din minţi şi n-aţi văzut ce bine se îmbracă? Mor după ea, auziţi voi?

Tonul Anicului, cel mai slab dintre ei ca putere, adolescent de optsprezece ani, îl auzi şi se înfurie. Tot pentru Floarea Poenarului venise şi el pe canal. Cu al doilea ca putere se înţelese să i-o lase lui, dar Tartorele trecuse peste înţelegerea lor şi, ce-i putea face? Tartorele era cel mai puternic găligan din mahala, bătăuşul, pe el nu-l interesa dacă fetele pe care le aşteptau vor fi numai două şi unul dintre ei nu o să aibă pereche. Nu avea decât să i-o dea celălalt pe a lui, el nu făcea compromisuri.

- Poate le aşteaptă şi alţii mai încolo, în porumb, dădu cu presupusul al doilea ca putere, iar noi stăm aici ca proştii.

- Nu se bagă nimeni peste mine! îi risipi Tartorele suspiciunea. N-are curajul! Cine se bagă peste mine... e mort! Scoase cuţitul şi i-l arătă. „Bună pradă ţi-ai ales, mama ta de ţigan! îl înjură în gând Tonul Anicului. Eu umblu după ea de un an şi nu reuşesc să o prind, o dată măcar, din cauza unora ca tine. Porcule ce eşti!”

Furia îl năpădi, dar nu zise nimic. Tartorele nu mai ieşise pe canal de la vârsta de douăzeci şi doi de ani, de când intrase în afaceri cu aur, ca aghiotant al bulibaşei şi om de încredere al Florenţei Capră. De atunci trăia cu fete din lumea bună, prin hoteluri şi restaurante, schimba des maşinile şi îşi făcuse prieteni printre miliţieni.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

38

proză de Ioan Silvan Floarea Poenarului îi sucise însă capul cu şoldurile ei arcuite, cu sânii dolofani, şi de o bună bucată de vreme anunţase, în mahala, că o să revină pentru un timp pe Muteşel, special pentru ea.

Sângele Tonului începu să fiarbă, când îl auzi pe Tartore zicându-i celuilalt: - Sunt mort după ea! Mi-e dor de-o ţigancă frumoasă. M-am săturat de femei cu pielea fină, cu picioarele epilate.

- Dar... Tonul Anicului o iubeşte cu adevărat, zise al doilea ca putere.

- Naaa... dacă o prind, şi dacă o să am chef, pe urmă, o să ţi-o dau şi ţie, Tonule!

Se făcuse întuneric de-a binelea. Deasupra oraşului, un nor luminous, identic cu praful solar, se ridica vibrând pe cerul plumburiu. Numai în mijlocul acelei lumini Checheciul se proiecta ca o pată neagră, ca un miez de pădure căzut din infinit. La apus, o dungă portocalie mai şerpuia în depărtare, însoţită parcă de un zgomot înfundat.

Zumzet de albine fumegând, fabricile şi uzinele, se făceau auzite pe verticală până în Cosmos. Adierea serii unduia frunzele încovoiate ale lanurilor de porumb, în care spicul nedesfrunzit putea fi bănuit în faşă.

- Tăceţi! ţipă scurt Tartorele într-un târziu, împingându-i pe cei doi într-o parte şi-n alta, spre tufele de papură. Se aud venind, ascundeţi-vă în iarbă!

El se lungi sub răchiţi, lângă pod, din palme făcându-şi binoclu.

- Dacă o prinzi tu pe Floarea, îi şopti următorului ca putere, mi-o dai mie şi eu ţi-o dau pe care o prind eu. Clar, Muceo? Clar?

- Clar! răspunse Mucea. Eu n-am bai, să prind una... indiferent pe care. Ţopăitul şi cântecul fetelor, semnale sonore provocatoare, se auzeau din ce în ce mai aproape.

Calul ce păştea aproape de ei prin iarba încâlcită îşi ridică privirea spre ele, îşi ascuţi urechile şi începu să fornăie pe nări.

- Ar trebui alungat de aici! îi şopti Tartorelui al doilea ca putere. Astea îşi vor da seama că le aşteptăm şi s-ar putea să se întoarcă din drum.

- Nu cred! răspunse Tartorele pe acelaşi ton.

Au întârziat în pădure ca să fie răpite, nu ca să...

Tartorele îi izbi totuşi calului una, cu un bulgăre de noroi uscat, găsit la întâmplare.

Mârţoaga se ridică ţopăind pe două picioare și se îndepărtă. Ele o auziră şi începură să cânte mai tare, prosteşte, ca zgomotul să le ţină de urât.

Aveau un obicei înnăscut fetele nemăritate din Checheci. Întârziau seara prin Pădurea Ceala intenţionat, ca să le prindă noaptea pe drum, să ajungă la canal pe întuneric, să fie violate. Dacă violatorii nu erau suficienţi de fermi, ele îi

provocau, alergând în josul pârâului, în loc să alerge spre casă.

- Noaa, tu! o auziră pe una ţipând. Ai văzut că nu te-a prins nimeni în pădure să te... cum te-ai temut?

- Nu-i nimic! răspunse cealaltă, strigând cât o ţinea gura, simţind bărbaţi prin apropiere. Poate o să mă prindă de-acum înainte. De unde ştii tu că no să mă prindă?

- Ai vrea tu, urlă prima şi începu să o lovească cu o plantă smulsă din rădăcină. Ştiu eu că eşti curvă ca mă-ta!

- Că tu nu eşti! se burzului cealaltă şi se întoarse să o lovească cu palma. Voi nu sunteţi?

Vreţi să ziceţi că nu de aia aţi întârziat prin pădure, ca să vă prindă feciorii şi să vă...

- Tăceţi, proastelor! le opri Floarea Poenarului, a cărei voce se auzise până atunci doar cântând. Nu vi-i ruşine că vă aude lumea?

Erau aproape de canal, iar ei aşteptau să le zărească prin întunericul dens, să le vadă urcând pe podeţ, să le înşface, să le tragă între trestii. Ştiau că fetele vor încerca să fugă, nu suficient de tare încât să nu fie ajunse, că se vor apăra lovindu-i cu nuiele crude de lemnul câinelui, să-i provoace. Ei le vor trânti romantic în iarbă, ele se vor zbate să scape, ei vor simula că le scapă, dându-le posibilitatea să-şi aleagă un loc printre răchiţi.

Când le văzură siluetele apropiindu-se de podeţ, fură surprinşi să constate că grupul zgomotos era alcătuit din patru fete, iar cea mai mică, Ticuţa lui Capră, purta rochii lungi şi subţiri, codiţe împletite în trei şi păşea în urma celorlalte pe cărarea îngustă, plescăind din degete, ţopăind pe vârful picioarelor ei mici.

Tartorele îşi ridică privirea printre crengile răchiţilor. Dintre tufele de papură îşi ridicară capetele şi ceilalţi. Ar fi putut să aştepte în picioare. Nu i-ar fi văzut. Bezna pe direcţia răchiţilor era deplină. Aşteptaseră, totuşi, ghemuiţi în mirosul ierbii crude, retezată de dinţii calului alungat de Tartore, suportând cu stoicism putoarea nămolului cafeniu. Un stol de păsări mărunte trecu fulgerător pe deasupra lor, adierea vântului făcut de aripi, răcorindu-le obrajii. Tonul Anicului se îndreptă de spate şi cu inima înfrigurată de gelozie, făcu un pas înainte.

- Stai jos, dumnezeii mă-ti! îl trase de haine al doilea ca putere. Nu vezi că au ajuns la pod? Ce vrei, să pui mâna pe a Poenarului?

Scândurelele podeţului începură să clămpăne, iar paşii fetelor se auziră din ce în ce mai aproape, în ritmul mersului sacadat. Floarea Poenarului îşi luase sandalele în mână. Puştanul nu rezistă şi se ridică iar în picioare. „Tartorele o s-o înşface sigur pe Floarea, îşi zise. Al doilea ca putere o s-o ia pe a lui Mitică

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

39

proză de Ioan Silvan Pocor. Eu trebuie să mă mulţumesc cu una dintre mucoasele astea care s-au ţinut după curul lor.

- Staţi! unde umblaţi noaptea ca strigoaiele, nu vă temeţi de hoţi? ţipă înfundat Tartorele, aruncându-se asupra întregului grup ca un vultur.

- Nu, nu ne temem! murmură Floarea Poenarului, surprinsă de prezenţa cuţitarului pe canal. Tu cu ce ocazie pe...

Tartorele nu-i dădu nicio explicaţie, o cuprinse de subţiori şi o ridică în aer.

- Te-am prins, Floareo! Ți-a venit rândul! îi şuieră în dreptul urechii. Să ştii că în seara asta eşti a mea. Am venit să te conduc acasă.

Fata se zbătu în braţele lui, lovindu-l cu pumnii pe unde nimerea, dar Tartorele nu lua în considerare gâdiliturile pumnilor ei moi. O lăsă cu picioarele pe pământ, merse câţiva metri alăruri de ea, pe cărare, spre Checheci, apoi se pierdură în beznă.

Al doilea ca putere o prinse pe a lui Mitică Pocor, o ridică şi el în aer, îi dădu apoi drumul să fugă încotro s-o nimeri. Fata o luă derutată în josul luncii, chicotind.

- Stai, Tanţo! strigă el.

- Nu stau! răspunse fata. Dacă poţi, prinde-mă!

Porniră amândoi prin beznă. O ajunse mai încolo, spre grămezile de fier vechi şi gunoaie dinspre Bujac, când fata se trânti la pământ.

- Acum, în sfârşit, te-am ajuns.

- Da, mai ajuns şi ce?

Tonul Anicului se repezi la Cora lui Tudose, o apucă în braţe şi o strânse tare la piept.

- Tu mi-ai rămas, Coro, o să te duci cu mine! murmură, şi ţigăncuşa îşi dădu seama că el venise pe canal pentru Floarea Poenarului, ca şi Tartorele ca şi al doilea ca putere, de altfel.

- Mai bună-s eu ca a Poenarului, Tonule, lasă că o să vezi tu, îl consolă Cora lui Tudose şi, înfocată cum era, îl sărută pe buze. Hai să mergem, ca să-ţi arăt ce pot!

- Şi cu asta mică ce facem? întrebă Tonul Anicului, în treacăt. Cu cine o lăsăm?

- Vin cu voi, mă, o auziră pe Ticuţa lui Capră. Şi dacă trebuie să aştept până vă săturaţi voi de făcut dragoste, o să aştept, că mi-i urât să mă duc singură acasă.

- Bine, hai! îi zise Tonul Anicului şi apucând-o pe Cora peste mijloc, porniră în jos pe canal.

Ticuţa păşea înaintea lor prin aerul umed al serii, cântând şi ţopăind pe minusculele ei picioare, ascunse de fustele lungi şi de întuneric.

- Câţi ani ai, Ticuţo? se trezi întrebând-o Tonul Anicului pe fetiţa a cărei siluetă se unduia zglobie în faţa lor. Câţi ani ai?

- Câţi ani am? se întrebă mirată puştioaica, fără să se oprească din mers şi fără să-şi întrerupă

cântecul. Tu nu ştii, Tonule? Cincisprezece!

Ohooo... sunt mare, fată–tată! Sunt mare! şi continuă să fredoneze.

- Şi... când ai fost ultima dată fată mare? insistă Tonul Ticuţa nu-i răspunse, preferând să cânte, să-l ignore.

- N-auzi tu? o apostrofă exagerat de bine dispusă Cora lui Tudose, repezindu-se asupra ei şi izbindu-i câteva palme în cap. Nu auzi ce te întreabă omul? Când ai fost ultima dată fată mare?

- Şti’ dracul! răspunse micuţa. Pe la zece ani, cam aşa...

Avea talia subţire, de viespe, fata lui Capră, şoldurile proeminente, sânii dezvoltaţi prematur.

Tonul Anicului o mai văzuse prin Checheci şi îşi aducea aminte de ochii ei căprui, bine fixaţi între pleoapele subţiri, cu genele întoarse şi de obrajii catifelaţi şi tari.

- Aşteaptă-ne, Ticuţo! strigă Tonul, văzând că adolescenta se îndepărtase câţiva metri intenţionat, ca să nu le strice intimitatea. Stai că vreau să te mai întreb ceva!

Fata se opri. Tonul Anicului o cuprinse ca şi pe cealaltă de după gât, fixându-şi palma cu degetele răşchirate pe rotunjimile sânilor ei. Fata începu să vibreze ca o liră, să se încovoaie, să şuiere, să ţopăie, dând semne că ar vrea să se opună, dar îl cuprinse şi ea, peste şold. ..........................................................................................

Cerul se luminase deasupra orizontului, umed, sticlos, ca un pahar cu apa încremenit în adierea liniştii campiei. Mirosea a stuf şi a papura, iar mai în jos a gunoi şi namol. Zorii se fransera, transformandu-se ireversibil în pulbere tarzie. In tufişul de trandafir salbatic tabarasera vrabiile.

Percepea în jur o atmosfera singulara, aproape salbatica. Sentimentul de luciditate nu dura şi iar valul inconştienţei îl lua în stapanire. Undeva în departare auzi uruitul unui tractor. Vru sa se înveleasca. Braţul întins cauta cateva secunde cu insistenţa în gol. “Ce s-a întamplat?” formula inconştient întrebarea. Ştia ca doarme în nesiguranţa şi frig. Din patul lui, din odaia dinspre gradina, nu ar fi trebuit sa auda tractorul. Se complacu în continuarea acelui vis.

O trasura în care doi inşi eleganţi stateau în picioare se apropia pe drumul pe care sta întins.

Erau pana la jumatate înveliţi în nori mişcatori.

Cailor le trecusera pe sub abdomene curele cromatice. “E ziua sfantului Ilie, îi spuse o voce ascunsa probabil în întunericul din spatele sau. Nu sta liniştit în mijlocul drumului, vor trece peste tine.” Se sperie. Pana la marginea drumului era puţin. Incerca sa se rostogoleasca. Nu reuşi.

Derutat, se fixa tot mai tare în neputinţa din care îi era imposibil sa iasa. O caruţa încarcata cu nuiele înfrunzite de carpeni se apropie si trecu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

40

proză de Ioan Silvan peste el. Supravieţui doar eu-l inform, fixat în atemporal. Nu-i ramanea decat şansa trezirii. Il reţinea însa acel somn neclar. Ceva nu era identic cu totdeauna; îşi aminti ca aşteptase seara pe marginea canalului întoarcerea fetelor din padure.

Nu ştia despre ce este vorba, în minte patrunzandu-i totuşi imaginea Ticuţei îmbracata în rochiile acelea lungi, paşind prin iarba înaintea lui, pe varfurile picioarelor desculţe. Densitatea misterului se micşora odata cu aceasta amintire, cortinele ochilor închişi se ridicara. Privi spre cer.

Seninul înfrigurat al dimineţii îl deruta, vazu ca se afla în camp, ca adormise acolo. In memorie începu sa i se deruleze cu greutate filmul nopţii precedente. Duse mana la frunte, o simţi umeda, cleioasa. Maxilarele îl dureau. Cheaguri de sange simţi colcaindu-i în gura. Incerca sa scuipe. Nu reuşi. Un gest identic cu un stranut eşuat rezulta din efortul lui de eliberare a limbii încarcate şi un zgomot strident auzi produs de propria-i voce. Se ridica. In jur, caii paşteau liniştiţi mestecand roua şi iarba, arcuindu-şi pe verticala cozile aţoase.

Incerca sa-şi împreuneze buzele, sa creeze tunelul prin care sa elimine saliva murdara. Din varful limbii, un cheag greţos i se prelinse pe barbie apoi pe piept pana în dreptul abdomenului. Clatina din cap. Era ameţit. In tample simţea pulsul accelerat şi urletul de valuri al marii din creier. Se dezmetici parţial sub presiunea usturimii insuportabile.

Involuntar îşi duse degetele consultativ spre gura.

Prima reacţie fu instinctiva: urla. Şuierul galgait al silabelor prelungite se transforma repede în bocet animalic. Nu reuşi sa pronunţe cuvinte. La contactul cu gura, degetele lui mari, tremurate, descoperira golul; îi lipseau buzele. Sub atingerea dura a pielii întalni gingiile tari. “Ce înseamna asta? se întreba, înca nelamurit, ca şi cum nu ar fi fost sigur ca se trezise. Cum sa-mi lipseasca buzele?” De o astfel de infirmitate nu auzise. Se pipai atent. Din ranile cicatrizate ţaşni sangele. Le acoperi cu podul palmei. Pe partea exterioara a antebraţului drept i se prelingeau dare roşii. Urla iar. Mainile, vocea, tot trupul, începuse sa -i vibreze, sa-i tremure. Nasul integru îl ustura, sfarşind deasupra gingiei superioare ca un ţarm abrupt. In cateva clipe tot corpul i se umpluse de sange. Se apleca deasupra pamantului, cu faţa întoarsa în jos, privind cum picaturile de roşuaprins se strecurau printre firele verzi, pierzanduse în panza densa a ierbii. Vidul facial îl copleşi. In

tacerea nopţii, în leşin, şobolanii descoperind cicatricile crude ale feţei strivite de pumnul lui Capra, îi roasera buzele. Fiorul urii îl copleşi. Ar fi vrut sa se razbune pe forţele naturii. Conştiinţa infirmitaţii eterne, însa, învinse. Se deplasa deasupra apei, încercand sa îşi desluşeasca noua înfaţişare în oglinda canalului, dar nu vazu decat fuioarele de namol desprinzandu-se în cascade printre gunoaiele scufundate în albie. Nu se recunoscu. Distingea vag, conturul unei siluete, pe fondul cerului cenuşiu. Sufletul i se umpluse rapid de speranţa. Va consulta un medic, va cere o intervenţie chirurgicala, gandea. Se aşeza pe iarba.

Din ochi, printre pleoapele stranse, se strecurau lacrimi. Ar fi vrut totuşi sa se vada într-o oglinda, sa evalueze proporţia infirmitaţii de care ştia ca nu va scapa niciodata. Cateva randunici se repezira în zbor haotic spre el, evitandu-l în ultima clipa.

“Fericite sunt ele,” gandi. In apa murdara auzi rozatoarele chiţaind. Gandul îl duse iar la oglinda.

Trebuia sa-şi spele mai întai ranile, sa-şi elibereze chipul de urmele muşcaturilor jivinelor flamande.

Se deplasa pentru a doua oara deasupra canalului.

Stratul de apa era subţire, atinse cu dosul degetelor namolul, se înfurie. Işi înfipse mainile în pasta vineţie, se naclai pe chip. Buzele continuau sa-l usture. Langa smocul de trestie, gasi un ochi limpezit. Apa era adanca şi mainile lui reuşeau sa scoata, în cauşul palmelor, stropii curaţi. Incerca sa se spele, sa-şi recapete înfaţişarea. Intre rachiţi apa era curata. Se apleca şi, în umbra plantelor verzi, descoperi o teribila catastrofa: chipul lui se schimbase. Nu ramasese din el decat un monstru în cautarea consolarii. Derutat, se izbi de trei ori cu pumnii greoi în tample. Inutil. Dimensiunile infirmitaţii ramaneau aceleaşi. Numai durerea creştea cu fiecare lovitura primita. Se ridica în picioare cu pumnii stranşi, cu ochii închişi. Daca iar fi deschis ar fi vazut mahalaua. Nu-i deschise.

Prefera sa-i ţina stranşi în murmurul cuvintelor disperate. Trebuia sa se întoarca acasa. Pe ce drum? Cu ce faţa? Carei stani a neantului sa i se alature, asemeni unui caine abandonat într-o nesfarşita padure? Nu gasea un raspuns. Se întinse pe iarba cu faţa în jos şi, din vuietul timpuriu al cerului senin, începu sa murmure: “Vai, zei ai imunitaţii în faţa sentimentelor, de ce lasaţi oamenii sa urasca în presupusa lor disperare, întratat încat alţii, de pe urma gesturilor lor, sa ramana infirmi?” Fireşte, Tonul Anicului nu ştiu sa alcatuiasca aceasta fraza, dar o simţea în sufletul lui ravaşit şi, în minte, încerca un raspuns.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

41

poezie

Traian Vasilcău (Moldova) Străvechi (I) Te-ndepărtezi pe cât te-apropii, În ieri rămasă, cea dintâi.

O, cât de mult te cheamă ochii Și-n limba lor îți spun: rămâi.

Mă poți certa, însă uitării N-ai să mă dai - am înțeles Din clipa când, pe fața mării, Ți-am scris tăcerea ca un vers.

Mă-ndepărtezi ca-ntotdeauna Și nu te-ntrebi, fugind prin ploi, De ce și soarele și luna Își sunt străine fără noi.

Dar am rămas... „Mi-aduc aminte şi plîng…“ Suntem un neam ca o surpriză mare Şi existăm precum un loz în plic, Ba suntem, ba nu suntem, vreau să zic Că adevărul nostru e-n eroare.

Suntem un neam, care-şi omoară neamul, Singur pe sine se omoară lent Şi cresc erorile pe continent, Precum lăcusta podideşte lanul.

Dar am rămas, contemporanii mei, Priviţi-vă: noi am rămas oricum, Istoria prin noi îşi face drum Şi binecuvîntaţi suntem de zei!

Doar să aveţi în ceşti puţin curaj, Să-l beţi la cină, la dejun, la prânz, Când în duşmani tresaltă simţ de mânz Şi numai neamul meu rămâne laş...

Ai dispărut... Rană aleasă, Divin păcat, râvnit necaz Și-i ca tăișul de pe coasă Sărutul ploii pe obraz.

Privighetori se sinucid în crâng, Mi-aduc aminte c-am rămas şi plâng.

Denie Sunt singur de veacuri şi-i noapte Şi noaptea loveşte-n ferestre.

Cad lacrimi ca fructele coapte Şi n-am de la nimeni o veste.

Din milă poştaşu-o să vie Cu pline desagi şi-o să-mi pună Scrisoarea cuiva în cutie.

E vânt. Câinii latră din lună.

Curând o să-adorm şi-o să-mi pară Zadarnice toate aceste. Şi noaptea loveşte-n ferestre. Şi-n mine Iisus vrea să moară!

Visul ocnaş Femei nefericite în oraş Şi crini astmatici cântă la vioară.

Suntem pândiţi de-o taină ce-o să doară, La noapte visul ne va fi ocnaş. Şi noi vom plânge-n pumni că nu se poate, Regatele s-or agăţa de cer, Nimeni n-o să le cânte: „Leru-i ler“, Trăsurile s-or prăvăli din soarte Şi, brusc, voi observa cum mama-n vânt Îmi face semn s-o mângâi pe pământ.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

42

proză

Dreptate cerească Ștefan Serșeniuc (Canada)

După o viaţă furtunoasă, după ce a schimbat o mie de meserii şi după ce a trăit în o mie de locuri prin toată lumea, Giorgione se îmbolnăveşte de ceva fără leac şi îi rămân doar 2 zile de trăit. Cine ştie, lumea vorbea că maladia asta a lui e de la băutură, pentru că băuse ca un apucat, alţii spuneau că-i de la fumat, pentru că pufăise ca o locomotivă cu cărbuni, dar cei mai mulţi erau de părere că moartea asta ştiută i se trage de la prostituate. A fost focos tare Giorgino al nostru. Tii, ce-i mai plăceau femeile şi ce de parale a mai cheltuit cu ele! Deja povestea noastră vorbeşte despre eroul ei principal la trecut... pentru că el săracul, e deja mort.

Dragilor, cum să vă spun, nu speraţi la minuni, că ele nu există. Minciuni toate! Doctorii au dreptate întotdeauna, iar când îţi zic că trebuie să mori, n-ai nicio scăpare. Giorgino, totuşi bucuros că moartea nu-l luă ca din oală, îşi rezolvă toate problemele birocratice, cumpără ce mai era de cumpărat, iar cu ultimii lui bănuţi îşi comandă un tricou nou cu care să fie îngroapat. "Repede, că mă grăbesc! Mai am de trăit o oră!" le strigă el meseriaşilor de la imprimerie. "Tre' să fie roşu cu scris galben, iar literele obligatoriu maşcate, să se vadă!" Şi muri!

Dacă l-a plâns cineva? Nu cred, că n-am văzut pe nimeni, ş-apoi, calic cum era, cine să-l bocească?

Aici cadrul scurtei noastre istorisiri se mută de pe pământ în Ceruri, unde Sfântul Petru, plin de importanţa ce i-o dădea catastiful lui enorm, îl aştepta sever. Dumnezeu, bunul, moţăia pe un scăunel, la un pas în spatele responsabilului cu cheile.

Aici începe Judecata! Petru deschide ceaslovul cu păcate... Citeşte, dă pagina înainte, o dă înapoi, îşi umezeşte degetele într-o buretieră de argint cu însemne bisericeşti, se uită la Giorgino, dă din cap dezaprobator, iar

citeşte, uită de buretieră şi-şi plimbă degetele de răsfoit pe limbă, dă semne de nelinişte, tuşeşte, se uită la Dumnezeu adormit pe taburetul său, tuşeşte şi mai tare, iar trage cu coada ochiului la El şi începe: "Mmmmda... Aici decid eu. Dumnealui, Domnul, doarme" şi întoarse iute capul, să vadă dacă nu greşeşte. "Mmmmda! E grav! Să trecem la fapte. Am putea închide un ochi la faptul că ai băut ca un animal toată viaţa ta. Am mai putea închide încă un ochi şi la faptul că ai fumat fără tihnă de când aveai 10 ani. Şi în sfârşit, mai închidem unul şi la destrăbălările tale cu femeile uşoare, ca să nu le numesc altfel. Să spunem că noi, adică eu, fiindcă, precum vezi, eu fac totul, Dumnealui doarme"... şi pândi din nou discret cu coada ochiului, să vadă dacă nu cumva s-a trezit.

"Să spunem că eu te iert pentru astea. Uite, şterg cu buretele viaţa ta depravată şi plină de aventuri. Totuşi, hmmm, zic totuşi... şi aici nu se mai poate face nimic, dumneata ai păcătuit de 314 ori. Ţi-am şters toate beţiile, preacurviile şi cele 20 de ţigări zilnice şi tot rămâi cu 314 grave abateri. Uite, fă şi dumneata socoteala! Ai refuzat cu ostentaţie să pupi mâna popei şi nu numai în satul tău de baştină, ci peste tot în lume, pe unde mi-ai umblat lerlă. De 71 de ori ai dat mâna cu un popă, de 71 ori el a încercat să te aducă pe calea cea bună, ridicându-şi mâna ca tu să i-o pupi, iar tu... Ce ai făcut dumneata? Nimic.

Te făceai că plouă. Ei, acuma adună la 71 pe 129.

Astea sunt de câte ori nu ai făcut cruce (şi nici măcar cu limba!) când ai trecut prin faţa a tot atâtea biserici. 129! Nouă şi cu unu zece, zero şi unu-l ținem, doi şi cu şapte nouă şi cu unu de mai înainte zece, adică zero şi unu iar îl ținem... ăăăă... stai oleacă... şi deja suntem la 200. Cifră rotundă! Iar diferenţa până la 314, adică exact 114... hehehe, matematica nu este o opinie! Ce ai făcut de 114 ori, poţi să-mi spui? Nu ai pus nimic în cutia milei! Ca să nu mai spun de donaţii.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

43

proză de Ștefan Serșeniuc Nimic! Nici un sfanţ! Păi cum măi... şi, uitându-i numele, Sfântul Petru răsfoi încurcat prin condică, încercând să-şi repare lapsusul. Păi cum măi, Giorgino, să nu dai tu bani la popă? Da’ el din ce să trăiască? Ce să facă, bre, să se apuce de furat, de înşelat, de prostit lumea? Tiii, drăcia dracului! şi se întoarse repede, speriat, înspre Dumnezeu, care din fericire nu-l auzi... Măăăi... iadul te mănâncă! Ca-za-ne-le! Smoala! Să te înveţi minte şi să dai la popă altă dată! Ai priceput?"

Poate de la vocea puternică a sfântului său sau, cine ştie, poate că numai se prefăcea că doarme, Dumnezeu deschide ochii, îşi netezeşte hainele de pe el, se uită la judecător, se uită la păcătos, tuşeşte, se întinde discret, zâmbeşte şi zice blajin:"Hai, că doar n-o fi dracu’ chiar aşa de negru! Pentru câţiva lei, pe care poate că nici nui avea, să-l trimitem în Infern? Eu ştiu? Ştii, Petrule, că Raiul e aproape gol! Deh, acuma cu vremurile astea... Eu zic să-i mai dăm o şansă lui Giorgino. Una. Una mică. Ce zici?" şi se uită rugător înspre inchizitorul nevinovatului nostru personaj.

"Una singură." bombăni Petru.

"Ia arată-ne tricoul tău!" zâmbi indulgent Dumnezeu către eroul nostru.

Giorgino, care tot timpul a ascultat de pe băncuţă, tot foindu-se şi căutând din ochi o ţigară, se ridică umil. Apucă cu mâinile partea de jos a tricoului şi-l lungi, aşa încât să se vadă bine scrisul. Zâmbi plin de speranţă, aşteptând sentinţa.

"Până la moarte toţi proştii ajung. Iată-măs, Doamne!" era scris mare și clar pe pieptul şi pe burta lui ţuguiată.

Amândoi, Dumnezeu şi Sfântul Petru, silabisiră inscripţia. După nici cinci minute de deliberări secrete cazul era închis. Giorgino va intra în Paradis!

Dumnezeu îşi reluă locul pe scăunel, în aşteptarea următorului candidat, iar Sfântul Petru, un pic iritat de întorsătura deciziei, ceru la un îngeraş de serviciu un suc de fructe, ca apoi, pândind când Dumnezeu aţipi, să închidă cu putere ceaslovul uriaş, care bubui asurzitor.

"O muscă", se scuză Sfântul Petru, privind linguşitor către Dumnezeul treaz.

Giorgino, în continuare, caută din priviri vreun fumător, neiertându-şi faptul că s-a înmormântat fără nici măcar un pachet de țigări prin buzunare...

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

44

poezie

Cristina Grigorov (Germania)

Primul joc

Pisica neagră

Atunci am mințit pentru prima dată, pentru că am fost fericită fără ca tu să fi fost adevărat, orgoliul îmi crescuse din călcâie până la inimă, până la frunte, până dincolo de gardul părintesc pe care l-ai sărit tu, rebelul născut din cruciada emoțiilor obscure, erai un frumos nebun, un Don Quijote adolescentin, fără cal și fără armură, aveai însă o lună imensă în spate, febrilă încât tremurai, este imposibil să mimezi iubirea, îmi spuneam, dar luna era din ce în ce mai aproape, ochii tăi - cărbuni mușcând din jăratic înghițeau aerul dintre noi, și pielea-mi ardea cuprinsă de lava cuvintelor tale, eu nu sunt Dulcineea îmi spuneam, iubirea nu trebuie simulată.

Eram doi tineri, într-o noapte toridă și-mi doream să strivești cu-n sărut neîncrederea ce-mi cobora din privire până la buzele din care zâmbetul Evei mușca pofticios, dar mărul era în palmele tale fără ca eu să fi fost.

Când nu mai poți dori, nimicul îți face cu ochiul, flămând de un obiect care să-i consume disperarea, nu am fost niciodată la circ, nu am văzut, pe viu, lei sărind în cercuri tulburate de flăcări, nu știu dacă aș fi plâns la fel, mai puțin, sau mai mult, la dresarea omului să-și taie din carne diamantele surpate în minele adevărului, să-și tundă de la rădăcină credințele uzate, să-și substituie retina cu ochelari google.

Când nu mai speri / fericirea scuipă de trei ori în sân și-ți întoarce spatele îngrozită, nu ești superstițios, dar ea da, și nu-ți mai vine să râzi simțind cum îți crește din umbră o pisică neagră cu voința curbată în saltul prin luna aproape circulară, dar o agăți în ultima secundă de blana electrizată / o ții strâns în brațe, cu o nesperată milă / și dragoste pentru singura ta viață reală din cele șapte imposibile.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

45

proză

Dealul Califului Constanțiu Mara (Suedia)

Sprinten în zori, trapul calului era mai domolit acuma, când ceaţa toamnei timpurii începea să se ridice şi marginea pădurii se desluşea tot mai clar.

Neculai înhămase devreme, cu nădejdea să prindă un loc bun în piaţa din Târgul Califeştilor, fiind zi de vineri, piaţă mare... A pus şi coviltirul.

Dacă plouă?! E bun şi dacă dă soarele, să ţină în umbră castraveţii şi varza. Asta ducea, castraveţi şi varză albă.

Pus în grabă, coviltirul s-a lăsat pe o parte şi părea ţinut în cumpănă de căciula lui Neculai, dată în partea cealaltă. Ce să-l mai îndrepte, târgul era aproape! Mai important îi părea că a reuşit să facă spatele căruţei drept şi înalt, punând una lângă alta scânduri mai lungi, mai scurte, cum le-a găsit, că-i păcat să tai din cele lungi. Dacă-i vor fi trebuind, cândva, la altceva?!

Aşa, avea loc destul să pună semne de circulaţie, pe măsură ce le găsea, el ştie pe unde, şi cu vremea se alcătuise un fel de panoplie care să-l ţină la adăpost de amenzi în lumea asta din ce în ce mai modernă. Erau acolo aşa-zişii ochi de pisică pentru biciclete, rotunzi, unii roşii, alţii oranj, săgeţi albe pe fond albastru, de ocolire prin stânga, de ocolire prin dreapta, nu lipsea semnul „60 km/h”, o inscripţie cu „Drum Bun!”, chiar şi un semn de sens interzis, pus tocmai sus, pe scândura cea mai lungă.

Dacă drumul ar fi dus nemijlocit la un muzeu de artă modernă şi căruţa lui Neculai s-ar fi oprit acolo, aşa stropită de noroi şi cu felinarul afumat sub această panoplie a progresului, sigur ar fi avut succes, dar drumul duce la târgul Califeştilor, târg vechi care şi-a luat numele, se pare, de la movila singuratică de lângă care deja se văd turlele bisericilor. Locului i se spune Dealul Califului. Înainte de război veniseră mai mulţi domni de la Bucureşti, să-l măsoare. Se zicea că vor săpa, să scoată la iveală un palat.

Cine ştie? De copil auzise că în preajmă ar fi comori. Astfel ar fi fost dovedit că târgul îşi trage numele din vremea turcilor. Califeşti, de la Calif, cum ar veni, după cum numele satului său,

Călfăneşti, pe Dunăre, vine de la călfătuire, din vremea când se făceau corăbii. Asta ştia Neculai de la învăţătorul lui din clasa a III-a, singura clasă pe care o urmase în întregime. Putea să spună că ştie „de la şcoală”, tot aia era, dar lui îi plăcea să spună „dintr-a treia”, ca o certitudine.

Apoi a venit războiul, nu s-au mai făcut nici un fel de săpături, iar compania de infanterie, găzduită un timp în satul lor, nu-i spunea deal, îi spunea mamelon. Mamelonul 125.

A trecut războiul, a venit colectivizarea, cine să mai sape după palate turceşti? Acuma, cu schimbarea din urmă, după ce au spart serele şi irigarea, fără să ştie nici până azi prea bine cum s-au îndemnat, a primit în lucru o bucată de pământ, nu chiar unde avuseseră ai lui înainte, dar loc bun pentru grădinărit, că Dunărea tot Dunăre a rămas. „Calif? Deal? Mamelon? Cum or vrea!” se trezi Neculai din reverie şi, zărind de acum marginea târgului, dădu bice să învioreze mersul calului, sperând vânzare bună. O oarecare nelinişte tot mai avea, gândind la piuitul „stiloului” domnului inspector judeţean, dar îşi spuse că varza albă şi castraveţii sigur sunt ecologice, doar le-a udat cu apă din Dunăre şi Dunărea e apă europeană, ce mai la deal, la vale! * - Cum dai castraveţii?

- Cinci cu trei, ăştia mici şi trei cu cinci, ăştia mari.

- ?!

- Cu şase lei vi-i dau pe toţi!

Cam aşa ajunsese târguiala după amiază, când cumpărătorii erau tot mai rari. Atunci apăru domnişoara profesoară de franceză şi suplinitoare de engleză, venită temporar, acu’ zece ani, din Brăila. Gospodină discretă, era cunoscută peste tot mai ales datorită felului de a vorbi, dând un aer misterios celor mai simple lucruri, cu anumite precizări fanteziste. Toate la un loc îi dădeau un aer poetic, sau cel puţin aşa credea dumneaei, când sublinia legăturile nerostite cu acel gest care ar fi fost în secolul

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

46

proză de Constanțiu Mara trecut ţinerea şi îndepărtarea lornionului.

Bineînţeles, nu avea lornion şi părea că-şi şlefuieşte vârful degetelor cu praful unei crete imaginare. După pauzele cu subînţelesuri, subliniate de privire, vocea-i aluneca uşor în falseturi. Altfel dornică de veselie şi să afle noutăţi pentru viitoarele preziceri. Fiindcă tot ce spunea avea aerul unei previziuni.

-Ceva o să se întâmple...

-Ce să se mai întâmple domnişoară, că abia trecură inundaţiile?

-Poluarea, nene, poluarea...

-Doar n-o să ne otrăvim?

-O să vedeţi voi... (spus oarecum din mers, în timp ce cu mâna dreaptă părea să netezească câteva încreţituri mărunte ale aerului, la înălţimea umărului). * Şi uite aşa, în vinerea aceea, se întoarse Neculai de la oraş cu jumătate din marfă nevândută şi cu o nelinişte buimacă. „Otravă, o să murim otrăviţi, asta-i” îşi zise şi, dând bice, grăbi spre casă.

Pe drum se vedea de departe căruţa lui Gogu Săltăreţu, cu doi cai, plină cu muzicanţii săi, venind către oraş. Plesneau de o voioşie zgomotoasă, suflând în trompete şi bătând în tobe. Era chiar de mirare cum sfrijiţii ăia, palizi şi subţiri ca nişte frunze, mai scoteau atâtea sunete. Au încetinit la pas, fără să oprească, iar cântarea au stins-o în răbufniri răzleţe.

-Ai vândut, pricopsitule? îi zvârli Gogu.

-Cui să vând, măi, la otrăviţii ăia?

-Şi ce faci cu castraveţii şi varza aia?

-Ce să fac, le dau la porci, să le mănânce otrăviţii ăia... (şi mai adăugă, fără adresă, firaţi ai dracu’!)

-Pune-i, mă, în oţet şi la iarnă îi duci la cârciumă sau la vreo nuntă!

-Şi voi, unde? sări Neculai cu întrebarea, peste sfat.

-La o nuntă, mă. Că astea nu se termină! Şi îndemnară la drum, reluând cu toţii tărăboiul. Se rostogoleau ca un imens ciuline de sunete.

-Duceţi-vă, otrăviţii naibii, la otrăviţii ăia de se însoară! (vorbe pe care muzicanţii nu le mai puteau auzi, dar oricum trebuiau spuse) Şi lăsă calul să meargă în voia lui spre Dunăre. Dunărea cândva albastră şi aici, lângă Dealul Califului.

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

47

proză

Șeful Cristache Gheorghiu (Grecia)

„Am avut un şef căruia i-ar fi plăcut să fie toată viaţa lui şef. Să vină dimineaţa la birou, o secretară veşnic tânără şi apetisantă să-i răspundă la „Bună dimineaţa!” cu un optimist „Bună dimineaţa, domnule director!”, să-i deschidă uşa biroului său frumos mobilat şi, după cinci minute, – necesare să-şi tragă sufletul şi să-şi aranjeze ţinuta de şef – să-i aducă ceaşca de cafea şi mapa cu acte pentru semnat, aceleaşi de când este şef şi care, deşi semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare.

Ce urma să se întâmple după asta nu-i este clar, fiindcă întotdeauna a intervenit ceva diferit decât visul său de dimineaţă. De obicei, secretara nu-l aştepta cu zâmbetul pe buze; nul aştepta deloc. El era cel ce venea primul. Ea, ceva mai târziu, nu se ştie de unde, cu o cafea fără gust şi cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoţii, motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le semnează. Primul „Bună dimineaţa!” îl rostea, deci, ea şi nu el. El doar răspundea tot cu un „Bună dimineaţa!”, dar sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi fost prea distant; prenumele prea apropiat. Era mai sănătos aşa: simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director printr-un concurs de împrejurări. Ea, secretară, prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, aşa că era mai bine să nu forţeze nota. Obişnuia totuşi, în funcţie de buna sau proasta sa dispoziţie, să adauge o frază de complezenţă în legătură cu serviciul, la care însă nu aştepta nici un răspuns, fiindcă nici ea şi cu

atât mai puţin el nu-şi doreau noutăţi din această direcţie.

Cum însă viaţa reală este diferită de visul cu care te scoli dimineaţa, când îţi este lumea mai dragă apare ceva nedorit, exact din direcţia nedorită. Deşi era de aşteptat să se întâmple aşa, cum speranţa moare ultima, de data aceasta moare visul. În cazul lui, acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe uşă timid, sau dimpotrivă, invocând o situaţie ce are imediată nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important, dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportunează astfel sunt de două categorii diametral opuse: - trepăduşi-linguşitori, ce vor să nu fie uitaţi de către mai marele lor protector; - profesionişti naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor, când, de fapt, el ar trebui ocolit. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniştească pe primii şi să-i descurajeze pe ceilalţi. Totul e să le recite convingător.

Momentul fiind consumat, ar putea reveni la visul de dimineaţă, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a trezit şi are chiar un oarecare chef de muncă. Ca director, fiind şef şi subaltern în acelaşi timp, are două posibilităţi: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câţiva ani, reumatismul selectează direcţia acţiunilor sale într-o măsură mai mare decât îşi dă seama. În varianta pozitivă, fiind la rândul său un trepăduş-linguşitor, merge la şeful său de la partid, să facă exact ceea ce i-a făcut subalternul, fără să se gândească la efect, aşa cum nici

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

48

proză de Cristache Gheorghiu subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduşi-linguşitori îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel. Varianta pesimistă este în jos şi are câteva alternative, dependente şi ele de starea atmosferică. Dacă plouă, îşi poate vărsa necazul pe unul dintre profesioniştii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le amintească subalternilor că există.

După un asemenea efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva (ştie el ce şi de unde) îi va ridica negreşit moralul. Dacă este cazul, în funcţie de modul în care a decurs prima parte a zilei, numărul paharelor poate fi modificat. Evident, a doua parte a zilei va depinde de acest număr. (Se confirmă astfel că au dreptate savanţii care

afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză, ba chiar şi în viaţa noastră.)

Unele zile sunt însă mai plate, ceea ce nu este de dorit, fiindcă, seara, îi apar din senin tot felul de întrebări de genul „Cine sunt eu în realitate?” Deşi a încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor, nu reuşeşte să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză şi medicul i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori interdicţia, uneori chiar mai des, dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca să-şi domolească coşmarurile, în creştere alarmantă. În final, se lasă în voia Domnului, deşi a fost toată viaţa ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar. În finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis şi realitate s-a materializat printr-o nulitate.”

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

49

poezie

Lucia Dărămuș (Anglia)

Copilărie între cer și pământ Imi scald privirea în lumina cereasca!

Sunt copil.

Caierul lumii toarce norii spre pasii mei de copil.

Alerg, ma furisez de lumina torcatorului; o iau spre dreapta, cerul dupa mine o iau spre stanga, el tot dupa mine.

Ma înspaimanta si rad!

Sunt copil prin rasul meu fuiorul toarce lumina ce-a luat chipul lui Christ ma identific cu el curg

peste camp si dealuri, prin vai si munti linistesc învolburatele valuri pana si pasii norilor pe cer caci bucuria luminii ce-o simt nu înteleg ca mi se zbate puternic în piept ci-n pieptul ei precum îmbratiseaza frunza seva vitei ei simtind-o în neprihanitu-i fruct.

Sunt tot copil cu plete de agape. Îmi amintesc

Îmi amintesc, îmi amintesc de grădina copilăriei mele a fost cu iarba de portocale cu sâmburele mirosului zilei. îmi amintesc, îmi amintesc de greierii luminii șoptindu-mi în urechi vocile bunicilor mei dintr-o distanță a orizontului albastru. îmi amintesc, îmi amintesc

de aroma fânului siluită de mama pământ eu am pierdut iarba de portocale vocile antice urlă în mine îmi amintesc, îmi amintesc am descoperit mai târziu aceasta în urechile mele dansează universul aud aud dincolo de casa memoriei Etz-haim

doi copii stau și privesc cerul ochilor mei sunt îngeri în zori de zi pe la patru. glasul lor îl caută pe al meu ''omul ca spirit e în Dumnezeu'' spun ei.

împreună trecem prin Sha'arei Kedusha împreună ne îmfruptăm din Etz-haim sunt ei, îngerii mei. pe la patru în zori de zi omul ca spirit e în Dumnezeu

spun ei. când am mâncat din Etz-haim, Etz-haim gâtul ne-a devenit univers facerea se putea citi.

Etz-haim, Etz-haim, Etz-haim...

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

50

traduceri

Farah Diba traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) (fragment din autobiografia lui Johan Galtung, carte distinsă cu Premiul Norvegian pentru Literatură Brage) - ”Maiestatea Sa a auzit de cuvântarea ținută de Dumneavoastră la conferință! Vă așteaptă mâine la orele 4 după-amiază, la ceai, în Palatul Regal.

Mașina Maiestății Sale vă va aștepta la aeroport”, mi-a comunicat un ins.

Era îmbrăcat în negru. Îl mai văzusem înainte, mereu cu mâna dreaptă în buzunarul drept, bombat de la pistol. Era vara lui 1974, la Persepolis, în sudul Iranului, unde se ținea o conferință mare pe teme de dezvoltare. Erau prezenți 100 de profesori americani, majoritatea de la Universitatea Princeton; 100 de foști studenți ambițioși și dornici să implementeze învățăturile vestului despre modernizare (mai precis, despre occidentalizare) și creștere economică (mai exact, mai multă sărăcie, moarte la nivelurile inferioare ale societății și mai mulți bogați la vârf, care să mascheze mizeria de dedesupt). Și eu. Pe mine mă invitaseră ca să aibă un pic de variație. Mi-au dat cam o treime din timpul alocat discuțiilor, ca să existe un oarecare echilibru, după cum ziceau unii.

M-am pus pe treabă, investind o considerabilă energie. Eram în avantaj față de masa omogenă a profesorilor americani: Fumi și cu mine veniserăm cu mașina de la Oslo, împreună cu drăguții și inteligenții noștri copii, Harald și Frederik, traversând România și Turcia. Pe drum apărusem într-o emisiune la televiziunea română, într-o dezbatere cu Nicolae Ceaușescu, cunoscutul conducător. La momentul respectiv era dictator, dar ca om părea relativ normal. Un tip scund, așezat pe o pernă de mătase cu franjuri, ca să pară mai înalt.

Pentru mine reprezenta ultimul porte, rămășiță rătăcită în era noastră a Imperiului Otoman – a unui regim bazat pe nepotism și divide et impera. Am vorbit despre economii mixte, roșii-albastre-verzi. În ziua următoare, pe drum spre Bulgaria, insul care m-a servit la benzinărie a luat poziție de drepți, salutându-mă respectuos când m-a recunoscut.

Am condus spre Turcia și am trecut prin oarece peripeții prin bisericile din Görreme. Apoi am intrat în Iran, trecând prin sate foarte sărace, cu un procentaj de 92% musulmani șiiți. Mai exista și o rețea de orașe moderne, cu economie ”înfloritoare” și cu șosele modernizate, cu mașini, cărți de credit, spălătorii auto, pentru restul de cel mult 10% din populație. În acest fel am luat contact cu religia lor, care era o combinație de Princeton și Zarathustra (2% din populație având asemenea înclinații), altoite pe tronul păunului înfoiat, simbolul celei mai vechi monarhii din lume. Era cunoscută și ca dictatură organizată de CIA. Cu alte cuvinte, un regim pe cale de declin, iar acestea au fost și cuvintele pe care, mai mult sau mai puțin sprijinite pe teorii și propuneri de strategii alternative, le-am folosit la conferință. Americanii sau înfuriat, ca de obicei când aud ceva nou. De când cu epurarea politică de după 1968, cu instituțiile lor de învățământ puternic omogenizate, bazate pe notarea strictă a profesorilor și a studenților, nu li se întâmplă să fie contraziși prea des.

La un deceniu după aceea, în timpul unei petreceri din Honolulu, aveam să aflu mai multe despre acest aspect mai special. În fața mea era un cuplu: ea, șefa unui institut de cercetare a păcii, el, soțul, cu un pahar în mână. Eu mă prezint și-l întreb cu ce se ocupă. ”Nu vrei să știi asta”, îmi răspunde.

M-a făcut curios. Până la urmă tot am aflat: ”Sunt omul FBI-ului în campusul universitar. După 1968 s-a distribuit câte unul pe fiecare universitate, ca să aibă grijă să nu se repete experiența de atunci.”

Niște studenți prost plătiți îi observau pe unii dintre profesori, adunând hârtiile pe care ei le distribuiau. Unui prieten de-al meu, căruia i s-a permis să arunce o privire peste propriul său dosar, FBI-ul i-a spus că aveau așa de mult despre el încât a trebuit să plătească în avans o sumă considerabilă pentru fotocopii. Dar apoi a primit o colecție mai bună a propriilor sale documente și notițe de curs și de seminar decât cea pe care o avea în arhiva sa

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

51 traduceri de Gabriela Căluțiu Sonnenberg personală. Din câte știu eu, sistemul poartă numele de ”libertate academică”, ”civilizație vestică” sau ceva în genul ăsta – nu sunt chiar sigur cum e formularea oficială. În orice caz, sigur nu e o bază viabilă pentru a încuraja apariția de noi idei creative. E nevoie de multă putere de abstracție pentru a ignora aceste instrumente de control.

Am făcut doar o mică paranteză. Episodul din Iran s-a soldat, așadar, cu o invitație pentru mine în audiență la regină. Americanii s-au înciudat și mai tare; pentru ei monarhia a fost și este mereu un motiv de neliniște. Sora Șahului, o cunoscătoare într-ale whisky-ului, nu le era de-ajuns.

M-am dus la Palat cu microbuzul nostru Volkswagen, ca să-mi poată vizita familia Teheranul. Multe coridoare, perdele de mătase incredibil de lungi și la final o încăpere cu o masă, două scaune și veselă pentru ceai. Dintr-odată a intrat o Doamnă, care arăta ca o profesoară drăguță de școală și mi-a întins mâna elegant: ”Eu sunt regina.” Am făcut o reverență, dar nu foarte adâncă.

Ca mai mai toți norvegienii, ”în principiu” sunt republican.

Apoi a început. Era la distanță de doi ani lumină față de profesorii de la Princeton, când a venit vorba despre problemele dezvoltării. Îmi punea întrebări, își exprima opinia, săpa în adâncime. Și mi-a spus: - ”Pe aici trec o mulțime de americani. Ei vorbesc în continuu despre ”take-off", să ne luăm zborul. Ne tratează de parcă am fi un avion Boeing 747: suntem pregătiți de a ne lua zborul? Mai lipsește una-alta, dar ei se oferă să ne furnizeze toate astea, la un preț scump, din păcate. Se gândesc întruna doar la avion, niciodată la pasageri, ca să nu mai vorbim de cei care n-au bani să plătească biletul. ”Iar eu”, mi-a mai zis, ”eu mă îmbrac în haine sărăcăcioase, mă-nfășor într-un șal și întreprind incursiuni prin cartierele sărace, la ore târzii din noapte. Știu foarte bine cât de rău se prezintă situația.”

Am vorbit despre tehnologii alternative, ecologie, femei, nevoi esențiale, autonomie în federații de sate, cum se construiește pe baza religiei proprii, pe solidaritatea islamică zakat. Și-a luat un șervețel și a început să-și facă notițe (palatele de acest gen sunt slab dotate la capitolul table de scris, prea mult spațiu se irosește pentru perdele de mătase). Încă un șervețel. Mi-am luat și eu unul, pe care am început să fac desene schematice, în timp ce vorbeam. Nenea Johan dând lecții în Casa Regală, cu o singură elevă, dar una promițătoare.

Se profila un deficit de șervețele în cameră, simbolizând ilustrativ criza generală a resurselor din întreaga țară, cea despre care tocmai vorbeam.

Un zgomot delicat s-a desprins din clopoțelul pe care regina-l luase în mânuța ei fină. Servitorul care a recepționat comanda de șervețele avea buzele cam strânse.

M-am uitat la ea. Era frumoasă până la absolut.

Iar eu, îndrăgostit la nebunie.

Atunci mi-a spus brusc: ”Soțul meu nu înțelege nimic din toate acestea. A devenit un monument al propriului său ego, lipsit de emoții umane!”

S-a mișcat ceva în spatele cortinei de mătase sau poate a fost doar o boare de vânt? ”Ai grijă acum, Johan, mi-am spus în sinea mea. Treaba asta cu ”soțul meu nu mă înțelege” face parte deja din repertoriul lui Adam și Eva.” Ne-am concentrat atenția pe teancul de șervețele nefolosite. La terminarea orei, dispunea deja de un număr suficient de șervețele pentru mai multe cursuri, în schimbul câtorva cești de ceai și al unei strângeri de mână. Un caz de pură exploatare.

Afară mă aștepta o femeie și mai frumoasă: Fumiko. A râs și mi-a dat trei zile scutire la spălat pe mâini, ca să mi se așeze acele strângeri de mână regale. Apoi ne-am deplasat binedispuși spre o altă conferință - în Anglia, cu Baronul Rothschild, despre creșterea economică. Teheran-Zürich în 72 de ore, zi și noapte, cu opriri numai pentru mers la toaletă, de pus benzină și de mâncat ceva.

Bănuiam și am primit mai târziu și confirmarea a ceea ce se întâmplase de fapt. Iranul era divizat între Șah și Farah Diba în două jumătăți, fiecare dintre ei fiind liderul unei fracțiuni; un fel de versiune iraniană a competiției dintre conservativi și liberali. Am înțeles că am fost folosit de aripa secundă împotriva celei dintâi, lucru care nu mă deranja deloc. (Ar fi fost o problemă dacă Șahul ar fi fost liberal și pe mine m-ar fi folosit împotriva reginei).

Dați-mi voie să mai adaug aici că nu am avut o asemenea problemă în România. ”Regina” Elena și conducătorul Nicolae și-au sincronizat nebunia până când întreaga poveste s-a sfârșit cu un dezastru, sentința morții lor fiind semnată de bunul meu prieten Silviu Brucan. Dar am în minte o scenă de dinainte de anii optzeci. Regimul era pe drumul declinului și căderii. Fusesem invitat de către școala de partid din București să vorbesc despre democrație în fața a 2000 de cadre, într-o sală de dimensiuni gigantice. Am început să expun avantajele democrației și la un moment dat am spus că în democrații lumea devine expertă în statistici, în timp ce în dictaturi, ”popoarele” (era felul meu de a spune pe ocolite ”voi”) se specializează pe statistici ceva mai speciale, legate de boli, calculând în special probabilitatea de deces a liderului Numărul Unu. Mi-am îndreptat degetul în sus, spre cer, știind prea bine că îmi puteam permite asta, fiind practic invulnerabil, grație onorariului meu de Doctor Honoris Causa conferit în România,

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

52 traduceri de Gabriela Căluțiu Sonnenberg mulțumită intervenției prietenului Mircea Malița, care fusese în trecut consilierul lui Ceaușescu pe probleme de politică externă.

Reacția a fost incredibilă. Cititorul știe ce e un chicotit, eventual ascuns în spatele mânii ținute la gură, ca să-i amortizeze efectul. Dar dragi cititori, nu aveți idee cum se aude asta de la 2000 de oameni, cel puțin eu nu știam până atunci! Mai târziu am înțeles mai bine ce s-a întâmplat. Undeva sus, în acea încăpere era atârnat un tablou imens, portretul marelui conducător. Degetul meu întins spre cer se îndreptase într-acolo. Poate n-ar strica să aruncăm

o privire în jur, înainte de a începe să gesticulăm într-o încăpere în care ne aflăm pentru întâia oară.

Sau poate e mai bine să facem contrariul, să nu ne orientăm deloc la fața locului. Indiferent ce facem, eu unul sunt bucuros că n-am mai fost invitat pe acolo înainte ca toată povestea să se termine cu vărsare de sânge.

Cum e România, așa și Iranul. Eliberarea de dogmatismul socialist și capitalist, reprezentate de Securitate în România, respectiv de CIA și de clienții ei în Iran, a fost una sângeroasă. Calea alternativă era neputincioasă. Dezbaterea noastră de la televiziune n-a prea dat roade. Nici șervețelele.

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

53

poezie

Anca Elena Balan (Italia)

Contra curentului Ajunge timpul prins ca și cireșele-n urechi, Copt pe obraji brăzdați de lacrimi, Trece cu puțin peste glezne când îl călcăm, Să fim mereu pe lângă.

Ajung țipetele de răsfăț ale anilor, Mă surzește secunda eternă, sacadată, Dincolo de ea vuiesc plânsetele copiilor nenăscuți, Pecetea greșelilor vremii.

Ajung mâinile care se dau la o parte când cad.

Bătute de urzici apar unflate, tremurătoare, Flagelul însuși le crește din carne și moare Când aerul îl otrăvește cu viață.

Nescrisa poveste Multe războaie nu vor rămân niciodată în istorie, Nu le vei vedea niciodată în cărți, mâzgâlite cu cerneală, Mânjite cu imagini, spurcate de ochi ce condamnă, Judecă, dezbat ceea ce în oasele noastre au fost tragedie, Durere, sânge, am cernut prin toată ființa și ne-am ridicat din genunchi frunțile Pentru încă o bătălie!

Atâtea războaie! și noi privim cana de cappuccino, Desenăm inimioare în cești cu spuma de lapte când copiii mor de foame, Când lumea iși adulmecă rănile, supurând puroi din speranțe, Ascuzându-și credința sub nepăsare. Admirăm soarele, Urmărim stelele și aprindem luminile din camere, dar tragem draperia.

Peste ochi a coborât ceața, peste mâini cătușe invizibile ne țin opriți, Să ajungem până la masa pregătită de sărbători în numele zeilor În care nu credem, de care nu avem nevoie, pe care nu îi mai cinstim, Dar în numele cărora ne împrumutăm zile, de parcă nisipul de pe cap Schimbă fața tristă, cicatrizată. Corectorul e de o nuanță greșită, prea închisă.

Scoate în evidență mizeria!

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

54

proză

Hienele - fragment din romanul în lucru “Nădejde”

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Pe măsură ce munții creșteau în fața lui, înțelegea și ce e cu el, de ce rătăcea. Faptul ciudat era că fusese permanent înconjurat de oameni și se simțise bine în mijlocul lor. Este adevărat că toți ascultau ce avea de spus și nimeni nu-l lovea cu parul, cu piatra ori colacul.

Cu vorba, însă, îl loveau unii. Erau adversarii lui.

Da, acum îi era clar. Fusese om politic. Ce nu înțelegea, încă, era cum și de ce ajunsese să nu mai știe nimic de el și să rătăcească pe străzi.

Continuă să meargă spre munți ca înspre izbăvirea lui, iar ei nu numai că îl așteptau, dar parcă îi ieșeau în întâmpinare. Privirea începea să i se limpezească și nu mai călca pământul nepăsător. Îl căuta cu talpa goală a piciorului și îl cerceta cu ochii, minunându-și sufletul de măreția naturii. Cândva se crezuse stăpânul lumii, dar lumea nu-i luase în seamă acest gând.

Acum se simțea o respirație a acestei lumi și se bucura de această descoperire.

Mergând pe un drum de pământ, împrăștia țărâna cu picioarele, ridicând-o într-o perdea de fum, prin care intra, parcă, într-o altă lume.

Era copil într-un sat din Bărăgan, unde verile erau atât de arzătoare, încât pământul parcă lua foc. Când mergea pe ulițele satului, o făcea ca un patinator, pășind în lateral, să înlăture înaintea călcăturii arșița ca de tăciune a țărânii. Unde era umbră, mergea prin ea întârziind în răcoarea-i reconfortantă. La amiază satul era pustiu. Se ascundeau toți de dogoarea soarelui prin case, iar animalele se grămădeau pe sub acareturi sau în umbra pomilor, rumegându-și orele în tăcere.

Când soarele se lăsa mai jos și umbra se făcea mai multă, vietățile pământului prindeau viață și începeau să umple timpul cu existența lor.

Ieșiți pe la porți, în umbra gardurilor, oamenii îl vedeau bătând ulițele satului și toți i se adresau cam în același fel: ─ Mă, al lu’ Nădejde, unde tot umbli, mă, pe arșița asta? Ăsta era el. Îl chema Nădejde. Ion Nădejde, ca pe bunicul lui. Pe bâtul nu-l mai apucase, dar

știa că luptase cu nemții la Mărășești și fusese un oștean de... nădejde.

Făcuse opt ani de școală în sat și plecase în capitală, unde avea un unchi care îl ajutase să intre la un liceu cu internat. Alt ajutor nu primise de la el, dar îi era de ajuns și atât. După încă patru ani intrase la Politehnică și apoi se angajase într-o fabrică. În decembrie 1989, când cu dărâmarea comunismului, fusese între primii la Universitate, Comitetul Central al PCR și apoi la Televiziune. A fost surprins să afle cum oameni pe care nu-i văzuse în stradă își asumau cu mândrie ”revoluția”, auto-impunându-se ca lideri ai revoluționarilor. Curând avea să afle că nu fusese nici vorbă de revoluție, iar oamenii din stradă fuseseră instrumentul prin care noii lideri obținuseră puterea. Când începuse să spună în gura mare acest lucru îi oferiseră o funcție de conducere într-o organizație nou înființată, făcându-l să creadă că, din acea poziție, va putea schimba lumea. Nu o schimbase, deși pe vremea aceea ar fi vrut din toată inima, pentru că încă mai credea în idealul libertății și dreptul românilor de a duce un trai liniștit și îndestulat, datorită bogățiilor naturale, pe care, slavă Domnului, țara le avea din belșug.

Avea să înțeleagă că aceste resurse naturale erau destinate să umple buzunarele celor care-i sprijiniseră pe noii lideri să-i dărâme pe cei vechi. Asistase neputincios cum se distruge cu bună știință economia și industria țării, pentru a face loc produselor de import. Mari companii internaționale preluau, rând pe rând, exploatarea resurselor și serviciilor românești.

Asta înseamnă civilizație modernă. Nu mai vii, ca otomanul, cu oștire câtă frunză și iarbă, faci război și apoi obligi mica țărișoară la plata haraciului. Acum primești acest haraci înzecit, chiar din mâna conducătorilor, vânzători de neam și țară. Uite-așa, un popor care ar trebui să huzurească, ajunge să alerge toată ziua, bezmetic, după un codru de pâine sau chiar să-l câștige prin țări străine.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

55

proză de Viorel Ploeșteanu Ion Nădejde vedea toate aceste lucruri și, din revoltatul care fusese la început, devenise unul dintre ei. Luase și el parte la vânzarea țării, în schimbul îmbogățirii personale. Ajunsese deputat și apoi senator, avea câteva case, afaceri și conturi grase în străinătate. Avea nevastă, copii și, bineînțeles, o amantă pe care o schimba când se plictisea de ea. Uitase cu desăvârșire copilăria în care, cu picioarele goale, răscolea țărâna fierbinte să simtă sub talpă răcoarea pământului.

Pierduse liniștea aceea contemplativă cu care colinda ulițele satului, nemaisăturându-se să-l privească în adormirea lui din amiezile fierbinți ale verii. Acum, din viteza automobilului, oricum nu putea să-l audă pe cel care l-ar fi întrebat: „Mă, al lu’ Nădejde, de ce te duci tu, mă, la Bruxelles, pe arșița asta care cuprinse țara”? Sau la Paris, sau la Monte-Carlo...

Că se ducea peste tot în lume, cu treburi sau în vacanță, pentru că asta îi rămăsese din copilărie, gustul să colinde lumea.

S-a întâmplat însă un lucru care l-a oprit din acest drum. La o ședință a Parlamentului, un om s-a aruncat de la balcon în mijlocul lor, al parlamentarilor. Se săturase de hoțiile celor care conduceau țara, de impozitele prea multe și prea mari și în general de condiția de neom la care fusese adus românul. Căzuse de la o înălțime de 8-10 metri, chiar pe scaunele din fața lui Ion Nădejde. Zăcea cu fața în sus, horcăind și cu privirea încărcată încă de ură acuzatoare înfiptă în ochii senatorului Nădejde.

Colegii lui plecaseră de lângă ei înjurând, însă el nu se putea urni din loc. Se uita țintă în ochii celui căzut, care, murind, îi lăsase ca pe un testament toată ura, disprețul și disperarea lui, într-un blestem șoptit cu ultima suflare: „Ne-ați luat viețile, hienelor, n-ați mai avea parte de liniște!”

Nu mai putuse rămâne la Parlament, deși colegii lui continuaseră ședința. Plecase pe jos, cu umerii căzuți, deși șoferul îl aștepta în fața fostei Case a Poporului. Rătăcise pe străzi cu imaginea omului horcăind în ochi și nu înțelegea cum de a putut să facă un asemena gest. Chiar atât de rău era? A început să se uite atent la oamenii de pe stradă. Toți pășeau grăbiți, cu priviri încrâncenate și cu ură, parcă, pentru cei pe care îi întâlneau, deși erau și aceștia la fel de încrâncenați. Șoferii erau la fel de grăbiți.

Claxonau și înjurau, depășeau pe contrasens, de parcă n-ar fi existat nicio lege în țara asta.

Patronii de magazine își înjurau clienții care comentau prețurile prea mari și îi goneau din prăvălii. În urma celor care măturau strada, tinerii aruncau cu dispreț coji de semințe.

Controlorii îi dădeau jos din tramvai pe cei prinși fără bilet, îi băteau și îi cotrobăiau prin buzunare. Oamenii vorbeau urât unii cu alții, se înjurau și foarte ușor săreau la bătaie, mai rău ca în junglă.

De ce ajunseseră în halul ăsta?

Intrase într-o bodegă, încercând să înțeleagă toate lucrurile pe care le văzuse în ziua aceea, având în față o sticlă de vodcă. Nu reușise să înțeleagă decât că și el contribuise la starea în care ajunseseră oamenii și își pierduse mințile.

Această nebunie nu-i venise lui Ion Nădejde chiar din senin. Oricum, sinuciderea omului care se aruncase în plină ședință a Parlamentului în mijlocul celor care conduceau țara nu fusese cauza stării lui de acum. Deși era atât de bogat încât fără ajutorul contabililor și avocaților nu ar mai fi știut ce proprietăți și afaceri are, viața lui începuse să nu-i mai placă. Nu mai reprezenta nimic din ceea ce dorise cândva să trăiască. Avea doi copii mari, care nu-i aduceau nicio bucurie. La 25 de ani cât avea fata și 24 băiatul, nu aveau niciun rost. Își petreceau viața între cluburi de noapte și clinici de dezalcoolizare. Cu soția convenise să-și trăiască fiecare viața așa cum dorește. Acest lucru îi priise când își schimba amantele în fiecare lună, însă nu îi mai plăcuse când citise prin ziare că și soția lui are o legătură extraconjugală. Se cam plictisise și de amantale astea tinerele. Toate voiau restaurante scumpe, haine de la Milano, vacanțe la Paris și în insule exotice și i se adresau cu același „Pisi”. Deși erau mereu altele, devenise o rutină de căsătorie falsă. Tânjea după rutina unei căsătorii din dragoste, așa cum fusese a lui, veche de un sfert de veac. Chiar încercase o reconciliere cu Teodora, soția lui, însă reacția ei îl umilise. Izbucnise într-un sălbatic hohot de râs, apoi îi întorsese spatele, lăsându-l cu figura lui bleagă și spășită, cu care voise s-o impresioneze. Înțelegea că viața lor, așa cum încerca el să și-o imagineze, nu mai era posibilă și demersul lui era unul penibil.

Teodora, mult mai cu picioarele pe pământ, pricepuse acest lucru și de aceea izbucnise întrun hohot de râs nestăpânit, care îi răsunase mult timp în urechi. Îi văzuse lipsa de orizont și, prin reacția ei, îl făcuse și pe el să o vadă. Privirea sinucigașului din Parlament, pironită asupra lui ca o sentință, de parcă ar fi găsit vinovatul pentru tot răul din țară și pentru moartea lui, fusese ca o confirmare a eșecului său. Devenise și el, ca toți oamenii care se ridică deasupra celorlați, egoist, și căpătase conștiința că le este superior. Asta se întâmplă de când e lumea.

Omul, cu cât este mai puternic, cu atât devine mai mic în suflet și simțire. Prețul puterii este pierderea omeniei. Omul întotdeauna a crezut

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

56

proză de Viorel Ploeșteanu în supranatural și a căutat suport moral și psihologic în divinitate, indiferent de numele pe care l-a dat acestei credințe, iar atunci când i s-a oferit ocazia de a avea putere, asemenea zeilor, asupra semenilor săi, s-a vândut fără să clipească, așa cum și Faust a făcut-o. Această vânzare are, însă, un preț, iar când vine scadența ar vrea toți să redevină oameni, făcându-se că nu înțeleg faptul că tocmai omenia fusese prețul puterii. Degeaba mai caută ei sprijin în visurile copilăriei și idealurile tinereții, pentru că toate aceste amintiri devin de neatins. Devin supranaturalul vieții lor de acum, dar nu mai există niciun preț pe care să-l poată plăti.

Acest adevăr l-a înțeles senatorul Ion Nădejde când a părăsit, în zori, bodega. Nu beția l-a făcut să-și piardă mințile, ci o prea mare limpezime a gândirii.

Urcând spre munți, vagabondul simțea că lasă în urmă o lume și, pentru că tot mai întâlnea uneori câte un om, părăsi drumul și o apucă dea dreptul peste pajiști și prin păduri. Rătăci astfel multe zile fără să mai întâlnească pe nimeni. Liniștea muntelui îi lăsa gândurile să alerge în voie în mintea lui, ieșindu-i din cap și alergând nebune prin pădure, lovindu-se de copaci cu pocnete seci și revenind, speriate, în capul lui, de-a valma, nemaialegând nimic din ele. După o vreme, începură să se învețe cu pădurea și muntele. Chicoteau vesele, întruchipând jocurile copilăriei. Se jucau cu ecoul, strigând la el, acesta răspunzându-le ca un om bătrân, supărat, dar fără vlagă. Speriau vietățile de prin tufișuri, gonindu-le prin poieni, pocnindu-le cu ghinde între urechi, tăvălind iarba și florile cu bucuria lor nestăpânită. Când oboseau, se refugiau în mintea vagabondului, făcându-i sângele să-i alerge prin vene și inima să-i zvâcnească îndrăcit, ca a unui iepure fugărit de ogari.

Noaptea, când gândurile copilăriei adormeau, chema cu misterul ei păcatele la judecată. Câte o amintire, nu prea îndepărtată, îi ieșea din cap și se așeza vinovată într-un luminiș. Din beznă, ochi sticloși o priveau și sunete neînțelese păreau să-i facă rechizitoriul.

O judecau până în zori, când după ce trecuse prin toate fazele spaimei, era condamnată să se ridice printre copaci, arzând cu o flacără vineție pe cerul întunecat, noapte de noapte, spre a-i seca inima vagabondului.

Zi de zi, noapte de noapte, Ion Nădejde își retrăia viața, alternând-o cu bucuriile de la lumina soarelui și întunericul, ca o pedeapsă, al nopții. În tot acest timp se îndepărta de lume,

intrând adânc în inima muntelui și a pădurilor sale. Cât rătăcise prin sate nu prea avusese timp de reflecții. I se întâmpla mereu câte ceva sau oamenii își trăiau viața prea zgomotos, obligându-i pe cei din jur să ia parte la ea.

Majoritatea oamenilor sunt actori ratați. Or fi visat și ei în copilărie să fie celebri și iubiți, ca vedetele de film, iar acum, pentru că nimeni nu are ce face cu atâția actori, își joacă rolurile pe stradă, în văzul lumii, neținând seama că textul e mediocru și regizorul a abandonat de mult lupta. Viața a devenit o scenă de teatru amenajată în mijlocul unui bâlci, unde toți joacă roluri proaste și nimeni nu-i ia în seamă, deși plătesc biletul.

La începutul rătăcirii sale, natura îl fascina, dar acum nu mai era atent la ea. Își întorsese privirile în interior, devenind martor al confruntării dintre visurile copilului și faptele omului matur. În cele din urmă, a fost somat să țină partea cuiva și a ales copilul. Un judecător nevăzut a pronunțat sentința definitivă. Copilul trebuia să trăiască, iar omul matur, pentru că nu ținuse cont de idealuri și de vise, și pentru că drumul lui prin viață era presărat pe margini cu prea mulți mărăcini și prea multă jale, trebuia să moară. Spânzurat. Dar nu era nimeni în mijlocul pădurii să îndeplinească sentința și, totuși, omul matur înțelegea că trebuie îndeplinită. Altă cale nu era. Copilul a intrat atunci într-un desiș și s-a întors, după câteva minute, cu o frânghie împletită din coajă subțire și ațoasă de copac. Io întinse omului matur, iar acesta o apucă grăbit, parcă cu bucurie. Alese un copac nu prea înalt, dar cu crengi sănătoase, și încercă să lege frânghia. Nu reușea. Îl rugă pe copil din ochi, iar acesta se aplecă, făcându-și trupul firav treaptă pentru spânzurătoare. Omul legă frânghia de o creangă și îi făcu laț la celălalt capăt. Îl petrecu peste cap, strângându-l sub bărbie. Copilulului începuseră să-i tremure genunchii. Omul se uită în jos la el și apoi, cu ură, îl împinse, rostogolindu-l în iarbă. Văzuse în ochii lui privirea acuzatoare a sinucigașului din Parlament.

Smucitura îi întinse gâtul cu putere, făcându-l să caute instinctiv un punct de sprijin, bălăbănindu-și picioarele și încercând să apuce cu brațele trunchiul copacului, la care, însă, nu ajungea. Singurul lui punct de sprijin era deasupra, dar în acele clipe nimeni nu mai pricepe acest lucru. Ochii îi ieșiseră din cap, tulburându-i privirea. Prin negura apusului de viață, a mai apucat să vadă un moșneag cu barba albă acoperindu-i pieptul, care îi atingea trupul cu mâna descărnată. Această atingere îi liniști zbaterea.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

57

traduceri

August Strindberg (1849 – 1912) Traducere şi prezentare de

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Johan August Strindberg se naşte la 22 ianuarie 1849 la Stockholm şi este considerat cel mai important scriitor suedez, după apariţia romanului Salonul roşu, fiind adeseori numit Zola al Suediei. Moare la 14 mai 1912 la Stockholm.

Pe plan internațional, August Strindberg este considerat a fi unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai lumii. Debutează în 1872 cu piesa Mäster Olof (Meşterul Olof), în 1879 publică Röda rummet (Salonul roşu), urmat de Götiska rummet (Salonul gotic) în 1904 şi satira socială Det nya riket (Noul regat) în 1882; Svenska folket i helg och söcken (Poporul suedez în zile de sărbătoare şi în zile lucrătoare) în 1881-1882. În 1883 îi apare prima parte a nuvelelor istorice Svenska öden och äventyr (Destine şi aventuri suedeze)!” şi volumul de versuri Dikter (Poezii).

Operă după operă, Strindberg dă bucăţi din propria sa viaţă. La 30 de ani scrie autobiografica Tjänstekvinnans son (Fiul servitoarei, care încheie o perioadă importantă a creaţiei sale, aceea a criticii sociale. Urmează Hemsöborna (Locuitorii insulei natale,) în 1887. În 1893 Fröken Julie (Domnişoara Julie) scrisă deja din 1888, are premiera la Paris şi devine un mare succes. Îi urmează Inferno (Infernul) 1897; drama Till Damaskus (Drumul spre Damasc) în trei părţi, scrisă între 1898 – 1901; Påsk (Paşti) şi Dödsdansen (Dansul morţii); Ett drömspel (Un joc de vis) în 1901; Volumul de poezie Ordalek och småkonst (Joc de cuvinte şi miniaturi artistice) între 1902 – 1905; Jurnalul poetic Ensam (Singur) şi Sagor (Poveşti) în 1903. Romanul Svarta fanor (Steaguri negre) în 1907, din care multe scene anunţă ”kammarspelen” (teatrul de cameră), teatrul

intim, patru piese cu care Strindberg se dovedeşte, din nou, pionierul unei noi forme de artă teatrală: Oväder (Vijelie); Brända tomten (Curţi arse); Spöksonaten (Sonata fantomelor) şi Pelikanen (Pelicanul) în 1907. Stora landsvägen (Marea şosea) în 1909 este ultima piesă a lui Strindberg.

Relaţia lui Strindberg cu poezia pare a fi una contradictorie. Erik Hedén l-a numit pe Strindberg ”poet împotriva voinţei sale”.

Afirmaţia retrospectivă a lui Strindberg, din autobiografia sa, cum că a căutat poezia pentru a se menţine ”peste nivelul pamfletiştilor” pare simplă şi ne induce în eroare. Mai importantă pare a fi voinţa puternică a lui Strindberg de a contesta hegemonia idealistă a genului liric prin crearea unei poezii radicale, plină de forţă.

Cu “Poeme în versuri şi proză” şi”Nopţi de somnambul în vremuri de veghe” Strindberg are un rol de pionierat în lirica suedeză. În primul volum, satira este, în parte, îndreptată împotriva adversarilor săi personali (mai ales a celor care au atacat lucrarea sa ”Noul Imperiu”, 1882) şi împotriva esteticii ”idealiste”. Poemele din ”Rană febrilă” sunt caracterizate într-o şi mai mare măsură de tendinţele politice radicale din 1880. În “Nopţi de somnambul în vremuri de veghe” Strindberg a continuat să dezvolte un limbaj liric realist. Satira personală şi tendinţa politică din primul volum se transformă, în al doilea, într-o satiră socială amplă, combinată cu probleme religioase şi metafizice. Întregul volum se constituie într-un mare poem de idei care reflectă lupta lui Strindberg cu sine însuşi din acea perioadă şi are caracter de document personal.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

58

traduceri de Dorina Brândușa Landén Poem introductiv Pe Avenue de Neuilly* acolo este un abator, şi când mă duc în oraş trec pe lângă el mereu.

Fereastra cea mare deschisă de sânge aşa roşu străluceşte, pe plăci de marmură albe unde carnea proaspăt tăiată abureşte.

Astăzi atârna acolo, pe uşa de sticlă o inimă, cred eu că de viţel, care-nvelită în hârtie gofrată mi s-a părut că tremura în ger.

Atunci m-au dus grăbite gânduri la vechiul Pod de Nord, în bazar, unde şirul de ferestre luminate contemplat e de femei şi copii.

Agățată acolo, în vitrina librăriei, învelită subţire, e o carte mică.

Este o inimă scoasă care se leagănă în cârligul său. * Avenue de Neuilly – stradă din Paris, situată între arondismentul 16 şi 17, istoric atestată pe hărţi încă din anul 1726.

Prima noapte Zăngănind, trenul de noapte mă zgâlţâie peste câmpia Skåne*, ochiul greu de nesomn se-nchide sub borul pălăriei pieptul respiră greu ca de sub un zid prăbuşit, muşchii sunt fleşcăiţi precum o velă umedă, urechea dă sunete înfundate ca o tobă tristă, frâul limbii a tocat până mut a înţepenit.

Ca ţânţarii-n zăpadă au amorţit sentimentele, vise vechi cu amintiri se amestecă, voinţa adoarme, mor gândurile, sufletul se desprinde în fire subţiri, în cusături.

Dar spiritul eliberat, ostenit sărmanul, ce atât de des aripile şi-a purtat în zbor spre cerul despre care apoi s-a aflat că-i format dintr-un compus incolor, ponderabil, de oxigen şi azot, într-un amestec agreabil destul de pământesc, dar respirabil, o, sărmanul spirit, el uită programul cel nou nouţ despre materie şi forţă, şi suflă de pe suspensia trenului praful; ca şi cum niciodată n-ar fi avut altceva decât aripi, el se aruncă în noaptea-ntunecată, Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

59

traduceri de Dorina Brândușa Landén zboară peste pământ şi apă, departe.

Spre nord călătoria este răcoroasă şi scurtă dar trupul este hurducat departe, spre sud. În noaptea senină, sub luna pe jumătate aprinsă el vede frumoasa, bogata Skåne unde lanuri de grâu, holde de trifoi şi grădini de flori lâng-a livezilor pajişti, pământ fertil unde cel mai moale muşchi, pentru picioare în saboţi de lemn încălţate, covorul lui scămos îşi întinde. În căsuţe albe acum dorm şi sforăie oameni care altfel ziua sunt treji şi privesc precum cocoşul de pe acoperiş să ştie când este momentul potrivit să pornească.

Acolo se înalţă Småland** cu păduri şi cascade, unde cerul a dat pietre în loc de pâine; acolo răbdător ţăranul cu trudă asudă să-şi apere viaţa de nevoi şi foame. Şi Östergötland coaptă şi grasă, acolo şi unui spirit i-ar veni pofta de mâncare, se întrezăreşte în trecere, până unde marginea lui Kolmården*** se înalţă întunecată spre cer ca un nor de furtună.

Acum creşte viteza, începe să se-ntoarcă spre casă către locul drag de baştină, unde adineaori el a obosit să se certe, să lupte şi de ocazie a profitat să se lămurească cu-ai săi.

El se furişează în noapte precum evreul rătăcitor înapoi la locul unde leagănul său a stat şi acolo unde-apoi i-au ridicat eşafodul pentru că în zeul naţional el n-a crezut.

Acum se aude vuietul, acolo unde talazurile lui Mälaren**** se varsă în mare să se clătească de murdărie adunată şi praf civilizat.

El vede printre şirul de case clipind, pe jumătate stinse, felinare care arată drumul drumeţului nocturn cu paşi incerţi.

Acum el vede dedesubt străzi şi pieţe, coroana de aur pe castelul regelui.

El vede palate şi hoteluri, vede vechi şi cunoscute locuri, acolo unde s-a luptat, s-a certat, unde s-a bucurat, acolo unde s-a plictisit.

El vrea să le viziteze pe toate, toate; dar noaptea este scurtă şi îndatoririle-l cheamă.

Doar câteva bătăi de aripă către mahalaua din nord; acolo-şi găseşte el odihna, ca porumbelul din arcă, când a redescoperit că pământul era uscat; el simte pământul sub picioarele sale, din nevoia de rimă, pentru că în realitate, el a găsit o spânzurătoare, ca în creştinism muritorii încă şi azi venerează, când pe profeţii lor îi vor ucide; Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

60

traduceri de Dorina Brândușa Landén şi ”în acest semn” am învins, când o gândire diferită ne-a refuzat confirmarea deciziei întrunirilor noastre. – dar pentru a ajunge la sfârşitul noimei: el stătea pe crucea unei biserici bine cunoscute care, după un sfânt, unul naţional, dintre cei mulţi la care încă ne-nchinăm, a primit numele şi l-a purtat frumos în ciuda iluminismului şi a luminii noi – şi Adolf Fredrik***** se cheamă casa lui Dumnezeu.

Cu libertatea unui spirit, el pătrunde în casa lui Dumnezeu, acolo unde n-a mai fost de cinsprezece ani. De atunci el a umblat departe-n lung şi-n lat, cu pielea sfârtecată se întoarce înapoi la sânul bisericii; cu sentimente ca ale corăbierului când a ajuns în port şi-a părăsit răcoroasa, libera mare, unde fiecare necaz a fost îngropat în tăcere, şi privirea i s-a deschis la infinit, dar acum în port se loveşte de zid şi simte duhoarea din drojdia creării.

După cum sufletul în trup, ca o pasăre în colivie aşa se simte spiritul între ziduri sfinţite. Şi luna străluceşte pe-amvonul ce sclipeşte aurit ca însuşi soarele; iar vechea biblie, cartea enigmatică, pe care omul încă n-a înţeles-o, cu vechiul şi noul între aceleaşi coperţi, clepsidra întunecată, pe care-o imită preotul, vorbeşte ca argintul, tace ca aurul, scurge dintr-o duminică o oră întreagă, ca atunci când dintr-un butoi omul scoate cepul, şi se odihneşte apoi în săptămâna de lucru; o antichitate, un simbol al timpului, din acel bine, care curat a trecut, în jurul aceluiaşi lucru se întoarce şi se răsuceşte ca putineiul pastorului de Anul Nou. Acolo se spune chiar mai mult, masa sfântă, unde ca un tânăr el a mărturisit cuvântul cu inima tremurătoare şi gura mincinoasă, acolo într-un singur, glorios moment, primul său sperjur a fost obligat să-l săvârşească pentru a avea un loc în societate.

Acolo, biserica a deschis braţele sale atât de calde şi sperjurul se lipeşte de sânul matern ca un fiu demn de-o mamă venerată, care-şi mângâie cu ciocuri şi gheare copiii.

Părinţii şi fraţii s-au pus în mişcare şi-au cântat şi ei teribilul cântec despre miel, sacrificat odată pe cruce, dar au uitat de asemenea de acel tur de forţă, în care mieii lor au fost aşa de rău măcelăriţi ca acesta să fie onorat şi respectat; au mulţumit lui Dumnezeu şi comunităţii religioase, Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

61

traduceri de Dorina Brândușa Landén că lui i-a fost dat aşa de fals să-şi ţină jurământul; s-au rugat atât de fierbinte ca el să-l poată ţine ca sufletul său să nu-l aleagă Satana.

Dar Domnul sigur n-a auzit rugăciunea lor, dacă e să se judece după ultimele păreri!

O, biserică, biserică tu încă dai din coadă prin lume şi ridici jurământ ca nimeni să nu-l răstoarne pe-al tău Balder.****** Dar îmbracă-l la fel în armură oţelită că uite aşa creşte şi creşte vâscul acela ascuns de frunze pe arborii mari.

Arbustul cel mic care-nverzeşte-n zăpadă şi pentru viaţa sa ştearsă, plată, acesta va fi o dată, amintiţi-vă cuvântul, momentul, când crezi cel mai puţin, şi te răstorni singur în Iadul negru ucigând eroul pe care singur ţi l-ai făcut.

Văd în lumina lunii altarul, unde înviatul Hristos la cer se înalţă cu trupul de marmură, dar fără aripi. Şi cei care în iad au vrut să se scalde-n pucioasă, ei stau acolo jos aşa de proşti şi gură cască, într-adevăr, el i-a făcut pe toţi mincinoşi.

Apostolii alături, chiar fără a fi vicleni, care-au crezut că el va crea o-mpărăţie, o monarhie reală cu ordine şi portofolii, unde pescari, dulgheri şi calfe lăsaţi sunt să se aşeze-n fotoliile regelui – aici eu cu fidelitate urmez istoria, şi că doctrina mea adevăr înseamnă ştim noi din toate cuvintele sacre; căci Petru, cel mai iscusit dintre toţi, care-a putut renunţa, dar fără să cadă, şi-a ridicat sie însuşi un scaun la Roma şi-a construit o împărăţie din acest pământ, iar scaunul lui Petru încă nu-i liber, când ar fi trebuit să fie, ştie naiba, nu ştiu nici măcar cei de la Vatican.

Pentru mine însumi eu cred, desigur, că Petru a fost un oportunist; căci atunci când el ar fi putut vorbi, în sfârşit, a fost atras pe partea alunecoasă a schimbat cu uşurinţă al său nu cu da şi n-a mai ştiut cum ar fi vrut să fie; da, mărturisesc, pe bună dreptate, el, cu laşitate, l-a renegat pe-al nostru Domn.

O, Mielul lui Dumnezeu, cu răni adânci, ai căzut pentru prostime – şi pentru oi; dar prin înviere te-ai ridicat la Cer. Şi eu cred, dar nu în acest fel, şi cred cel mai puţin într-un trup de marmură, dar trebuie să fim destul de nebuni Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

62

traduceri de Dorina Brândușa Landén dacă înţelegem că aşa s-au petrecut lucrurile.

Tu ai căzut pentru credinţa ta, nu, pentru îndoiala ta, aşa ca mărul, când încă nu-i copt şi-i ros pe dinăuntru de-o mică gărgăriţă, până când trunchiul stă acolo gol şi desfrunzit, aşa roade îndoiala în fructul credinţei, atunci când s-a mucegăit şi miroase-a umed.

Tu te-ai îndoit de Vechiul Testament, de sfinţenia Sabatului şi de porunca legii; te-ai îndoit de însăşi fundamentul lui Javeh,******* Dumnezeul neiertător, te-ai îndoit orbeşte de semne şi minuni şi n-ai crezut în ale Satanei gânduri; tu n-ai crezut, atunci când ai văzut viaţa, cum creatorul a crezut, că totul a fost bine, pentru că ai găsit totul mic aici, şi viaţa ca o vale de lacrimi ne-a fost dată.

Da, dacă ai fi trăit în acele zile, când omul iarăşi se plângea de existenţă, atunci şi tu, cu siguranţă, până la urmă, ai fi primit numele şi onoarea unui pesimist!

Ce vede ochiul meu, atât de obişnuit să vadă negru, acolo sus, pe marginea cea mai tăioasă-a coloanei!

Un monument, o veche cunoştinţă!

Te cunosc bine, prietenul meu Descartes!

Ha, bătrâne sceptic, cum ai ajuns aici?

Mai degrabă s-ar fi albit corbul ca Hristos acolo departe-n altarul înalt decât tu nubianul filozofiei…

Dar poate că fac bisericii nedreptate?

Poate că ea însăşi a avut îndoieli?

Cine ştie! Dacă ar fi să judeci după monument şi după caligrafia splendidă de aur, tu ai fost un bărbat blestemat deşi ai fost al bisericii bête noir!******** Este rafinat, epitaful tău şi oferă destulă substanţă pentru cugetări: acolo-i pământul negru ca un mormânt, înfăşurat în zdrenţe de diferite confesiuni; apoi vine un înger, unul mai negru şi zgârâie lunile cerului astfel încât acestea se rup; şi întunericul sfânt ce-a păcălit ţăranii fuge de lumina ce-şi răspândeşte strălucirea; pentru că îngerul negru cu torţa în mână luminează peste pământurile întunecate. În mare, aceasta aminteşte mult de-a creaţiei istorica “să fie lumină”, şi dacă n-ar fi în casa Domnului Dumnezeu, am crezut că sufletul meu a fost Prometeu, care a avut al lui démêlé cu însuşi Zeus.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

63

traduceri de Dorina Brândușa Landén Tu înger negru care ai venit cu lumina, Cine te-a lăsat să intri-năuntru, dacă nu în înghesuială un portar al bisericii ar fi adormit lângă uşă şi-a uitat să-şi facă cruce pentru insul cel rău!

Cum te simţi tu aici printre credincioşii mereu necopţi, ce niciodată nu vor deveni maturi?

Dar taci, am auzit bătaia ceasului din turn, şi orele de noapte au trecut atât de repede!

Adio, îngerul meu, rămâi ceea ce ai fost, pentru albul Christ un vrednic echivalent!

O privire de rămas bun vechii bănci, banca familiei unde, în tinereţe, când încă nu se făcuse nicio legătură în lanţul fratern, atunci mamă şi tată… atunci orga urla cu vocile furtunii, şi soarele strălucea pe altar dinspre est, atunci multe lumânări ardeau de Crăciun, şi lacrimi de copii au curs de groază – Dar taci, am auzit cântând cocoşul, iar ferestrele se colorează de la soarele răsărind – dacă eu n-aş fi avut inima acolo departe în vagonul trenului, ar fi eşuat puternicul meu spirit ce-a devenit sentimental ca să poată auzi un cocoş care cântă!

Adio acum biserică! Aici n-am găsit nicio soluţie la enigma vieţii, aici a fost totuşi plăcut o dată să poţi plânge, când soarta ţi-a dat doar cruda negaţie… * Dar trenul zăngăneşte curat pe peron şi omenii s-au trezit de dimineaţă-n vagoane.

Afară se căzneşte un tată de familie, somnoros cu soţia şi copiii într-o grabă teribilă, şi după ce-a controlat dacă n-au uitat ceva, strigă furios după o droşcă de patru locuri. * Skåne – regiunea cea mai sudică a Suediei cu Malmö ca oraş de reşedinţă. ** Småland – regiune în sudul Suediei care se învecinează la nord cu Östergötland, la sud cu Skåne şi Blekinge, la vest cu Halland şi Västergötland (cu pod de legătură la insula Öland) şi are coastă la Marea Baltică, în est. ***Kolmården – un ţinut mai mult muntos şi împădurit în zona de graniţă dintre regiunile Östergötland, Södermanland şi Närke. **** Mälaren – al treilea lac, ca mărime al Suediei cu vărsare în Marea Baltică. ***** Biserica Adolf Fredrik (rege al Suediei între anii 1751 şi 1771, care pune temelia bisericii) – biserica este cunoscută în parte pentru colecţia de artă, dar şi pentru că o serie de persoane remarcabile au fost înmormântate acolo. René Descartes a fost înmormântat în cimitirul bisericii în anul 1650 unde va rămâne până în anul 1666 când rămăşiţele sale pământeşti sunt mutate în Franţa. Tot aici, mai târziu, va fi înmormântat şi prim ministrul Suediei, Olof Palme.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

64

traduceri de Dorina Brândușa Landén ****** Balder – zeu din mitologia nordică, care înseamnă „cel luminos” sau „Domn”, fiu al lui Oden şi Frigg. Se spune că Balder era cel mai bun dintre zei. Este imposibil să spui ceva rău despre el. Ceilalţi zei obişnuiau să spună că atâta timp cât îl au pe Balder nimic nu poate merge prea rău pentru ei. Zeii s-au temut atunci când Balder a început să viseze că va fi ucis. Cu toate străduinţele zeilor, Balder va fi ucis de fratele său orb, Höder, căruia, un alt zeu, Loke îi pune în arc o săgeată făcută dintr-o ramură foarte tânără de vâsc şi îl ajută să-l ţintească pe Blader. Până la urmă, după „Ragnarök” (o luptă decisivă şi o serie de catastrofe naturale printre care potopul, duc la moartea zeilor, inclusiv a lui Oden, Tor, Frej, Heimdall och Loke), Balder se va întoarce din împărăţia morţilor împreună cu fratele său, Höder, pentru a conduce lumea cea nouă. Sunt multe asemănări între tradiţiile despre „Vite Balder” (Balder cel alb) şi „Vite Krist” (Hristos cel alb). Amândoi sunt buni, suferă, mor şi sunt plânşi; chiar motivul dualist al creştinismului, lupta dintre Dumnezeu şi Diavol poate fi regăsit în conflictul dintre Balder şi Loke. *******Javeh (sau Jahve) – vocalizare din ebraică a JHVH (patru litere care se cheamă „tetragrammaton”) sau numele avraamic al lui Dumnezeu (în Vechiul Testament) şi care poate fi tradus prin „El este”. ******** bête noir (fr.) – Fiara neagră.

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

65

proză

Mausoleul săracilor Dan David (SUA) Mi-am pus la fiert un litru de apă în ibricul cel mare, de trei litri, să-mi pot prepara ceaiul obişnuit. Am o reţetă specială; arareori o destăinui; doar prietenilor apropiaţi sau cuiva foarte drag. În această atitudine este un fel de egoism secret al inventatorului. Reţeta preparării acestui ceai este, într-adevăr, invenţia mea şi o păstrez ca pe o moştenire de familie. Pentru amintirea şi satisfacţia tatei, Dumnezeu să-l ierte!

Este un sentiment al posesiunii supreme a tainei în sufletul celui care ţine doar pentru el descoperirea. Stând adesea şi meditând la această latură a personalitaţii mele, mi-au trecut prin minte numele marilor savanţi ai Evului Mediu Târziu sau de la începutul Erei Moderne. Nu de puţine ori au dus cu ei în mormânt ceea ce au aflat întâmplător sau în urma unei trude de o viaţă. Şi întotdeauna îmi apărea în faţa ochilor minţii...

Nicola Tesla, cehul, sau sârbul, cu rădăcini românești, geniul care nu i-a restituit omenirii ceea ce inspiraţia divină i-a insuflat, întârziind progresul umanităţii cu multe decenii, dacă nu chiar cu unul sau două secole.

Fără discuţie, reţeta ceaiului meu nu se ridică la nivelul valoric al ştiinţei ucise de conaționalul Tesla odată cu dispariţia lui, dar la nivelul confortului personal o comparam de fiecare dată cu marile creaţii ale speciei umane.

Se iau, deci, pentru început, două pliculeţe de ceai verde chinezesc; veritabil, nu dintre acelea ieftine, contrafăcute, de care e plină piaţa și nu sunt bune de nimic.

Parcă sună cineva la intrare. Să văd cine e. O să continui prezentarea reţetei mai târziu.

- Bună seara, Eric! Bună seara!

- Bună seara, Thomas! Hai, intră!

Numele meu este de fapt Emil Tănăsescu, dar de peste două decenii, de când m-am stabilit în California, prietenii, americanizaţi şi ei, cei mai mulţi, mă cheamă Eric. Dar nu doar ei. Chiar şi la biserică, atunci când preotul citeşte numele donatorilor ocazionali sau permanenţi, pe noi ne pomeneşte Anna şi Eric Tănăsescu.

Anna din păcate s-a dus, Dumnezeu să o ierte, prematur, cu trei ani în urmă, dar preotul continuă să ne pomenească pe amândoi, ceea ce pentru mine constitue un suport psihologic foarte important.

- Am trecut pe la tine să-mi dai un ceai. Uite că primăvara întârzie şi anul acesta; în California, martie este mai rece decât altădată. Dar ce faci?

Văd că ai pus ibricul la fiert. Umple-l te rog să fie ceai mai mult! Am să-ţi povestesc o chestie nemai-po-me-ni-tă!

Thomas Van der Bello este un evreu simpatic; un bătrânel, dar de ce îi zic bătrânel când el ar fi acela care ar trebui să mă numească astfel? În fine, abia a împlinit şaizeci. Suntem prieteni din anii optzeci, la scurt timp după ce m-am stabilit în America, venind dintr-o ţară căreia nu îi mai vedeam nici un viitor din ceaţa socială în care se scufundase.

Pe vremea aceea Thomas avea o prăvălie cu de toate, chiar în vecinătatea companiei la care începusem să lucrez după câteva luni de supravieţuire cu ajutorul social precar pe care mil asigura noua mea ţară. De fapt, nici nu aşteptam să mi se dea prea mult! Eram decis să-mi caut de lucru şi în curând am găsit.

Thomas mi-a remarcat accentul şi m-a întrebat dacă nu sunt rus. Când i-am spus că sunt român, s-a luminat la faţă. „Domnule, numele meu este Thomas Van der Bello, evreu cu rădăcini adânci în ţara dumitale.”

Pe atunci Thomas era un „tinerel” încă.

Bruneţel, spilcuit, cu mustaţa şi cu părul vopsite „pana corbului”. Arăta, de fapt, mai tânăr cu cel puţin zece ani decât mi-a mărturisit, în mare secret, că ar avea în realitate. „Ştii dumneata că unul dintre străbunicii mei se trăgea din familia domnitorului Vlad Ţepeş?

Am documente în acest sens; veritabile. Te rog să mă crezi!” mi-a spus mult mai târziu, după ce neam împrietenit şi ne întâlneam şi stăteam regulat de vorbă. Mi le-a şi arătat la un moment dat, dar nu am avut niciodată răbdare să-i studiez temeinic arborele genealogic şi să mă pot convinge de adevăr. Am sesizat însă o injecţie de sînge românesc pe una dintre ramurile stufosului copac al genealogiei sale predominant evreieşti.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

66

proză de Dan David Dacă o fi fost sînge din stirpea binecunoscutului domnitor sau nu, nu m-am putut convinge. De fapt nici nu eram prea interesat.

Micul magazin în care ne-am cunoscut în urmă cu peste douăzeci de ani este şi acum în posesia familiei Van der Bello; este condus de Baruch, fiul lui Thomas, copie fidelă a tatălui său; ca o fantomă din tinereţe pentru mine, atunci când mai trec, arareori, pe la prăvălie.

Apa clocotea. Am stins plita electrică şi după trei minute am scufundat în apa fierbinte patru pliculeţe cu ceai verde chinezesc. Erau aproape doi litri de apă care fiersese cel puţin zece minute.

Afară se întunecase de-a binelea. Thomas îmi ştia obiceiul. Seara la şase îmi preparam ceaiul şi după ce înghiţeam primele sorbituri parfumate, în ambianţa muzicii lui Bach sau Beethoven, începeam să scriu. Patru ore în fiecare zi. Regulat.

O oră la jurnalul pe care l-am început când am ieşit la pensie, cu doi ani în urmă, apoi până la zece continuam lucrul la romanul pe care nu ştiu când voi reuşi să-l termin.

Parcă se pornise şi un vânt rebel. Se auzea vâjâind pe balconul apartamentului de la etajul trei din blocul mic, elegant şi curat, în care locuiam.

Thomas s-a ridicat brusc din fotoliul în care nu mai stătea gânditor şi, aşteptând să termin de preparat ceaiul, aşa, ca altădată. Era mai neliniştit, mi se părea. A venit lângă mine în mica bucătărie şi mă urmărea sporovăind vrute şi nevrute, în timp ce preparam băutura.

Am pus două linguriţe pline-vârf cu ceai negru, rusesc. Ceaiul acesta îl cumpăram de la prăvălia lui Baruch. Ei ţineau tot felul de mărfuri provenite din Orientul Apropiat sau din Estul Europei.

Extracţia urma să dureze alte trei minute.

Acum ibricul se acoperea cu un şervet alb din pânză de in. Se prezervau esenţele desprinse din întunecatul ceai caucazian. Ele se combinau acolo cu secretele verzi ale vechilor frunze chinezeşti.

- Eric, mi se adresă Thomas, vezi tu, îmbătrânim, măi băiete, şi ca mâine-poimâine ne ducem. Tu te-ai gândit la ziua în care cineva va trebui să se ocupe de înmormântarea noastră?

- Prietene, să-ţi spun drept că nu. După cum ştii, pentru Anna am cumpărat un loc de veci în Forest Lawn şi acolo am înmormântat-o. Aş fi vrut să cumpăr două locuri alăturate dar, ce-i drept, atunci nu am avut bani destui.

Vezi, prietene, vezi? Aici e marea problemă. Banii! Nu suntem atât de bogaţi încât să ne putem permite nişte locuri de veci mai acătării.

Chiar de asta te-am vizitat, dacă e s-o spun pe cea dreaptă.

Am o idee, domnule! Şi cred că e o idee genială.

Ascultă-mă cu atenţie! Eşti băiat deştept; trebuie să înţelegi!

L-am lăsat pe Thomas cu gura deschisă şi mam întors către ibricul acoperit. Am introdus şi ultimele ingrediente: un pliculeţ cu ging-seng coreean, măcinat, şi un pliculeţ cu flori de crizanteme chinezeşti. L-am acoperit din nou.

Urmează să mai aştepte alte patru minute.

Două pahare mari din cristal de Bohemia, în care se pune de obicei bere, erau pregătite alături. În lumina albă a lămpii din bucătărie, stema vechii provincii europene strălucea în culori vii imprimate pe pereţii paharelor.

- Deci, ca să revin mai pe scurt şi să evit o discuţie teoretică în contradictoriu cu tine pe teme de egalitate socială şi solidaritate umană, care de fapt stau la baza ideii mele, am găsit o cale prin care şi noi cei din clasele de jos să putem beneficia de un statut onorabil, de respect şi consideraţie, când vine vremea să trecem pe tărâmul celălalt: Mausoleul Săracilor.

Ceaiul se terminase. Cele patru minute finale de extracţie şi liniştire se epuizaseră şi paharele puteau fi umplute. Aşezate pe farfurioare din porţelan, în fiecare pahar am pus patru linguri de miere de albine, din sortimentul de flori de toamnă; din aceea mai închisă la culoare. Am turnat apoi lichidul fierbinte, care între timp căpătase culoarea cafelei, aproape.

- Ia să încercăm, prietene!

Thomas mă privea cu ochi miraţi, ca şi cum nu putea înţelege faptul că ideea lui nu îmi atrăsese încă atenţia într-o măsură suficientă şi că, în schimb, mă concentram pe încheierea preparării ceaiului. M-am ţinut tare şi am început să sorbim încet din ceaiul cu gust dulceag-amărui.

- O plăcere, ce mai!

- Da, da, ai dreptate; e grozav! Cum reuşeşti tu să-l prepari de iese atât de fin şi de înviorător?

- Păi, ce mare filozofie, frate? Plante bune să ai, şi răbdare. Mai ştii, poate că şi descântecele pe care le murmur, mai mult în gând, să aibă vreo contribuţie! Tata îmi spunea, Dumnezeu să-l ierte, că descântecul e totul; de aceea nu toţi reuşesc să prepare cu succes acest ceai.

- Te cred, te cred. De aceea poate, concentrat pe descântece, nu ai fost atent la ce ţiam spus.

- Ba, să ştii că am fost atent. Cu tine, omul nu poate fi decât foarte atent. Hai, mai spune! Cum e cu cimitirul săracilor?

- Nu cimitirul săracilor, dragă! Mausoleul Săracilor!

- Aşa da, aşa! Şi cum e?

Primele sorbituri din ceaiul minunat se împrăştiaseră parcă prin tot corpul şi în răcoarea din încăpere îmi ajungea până în vârful nasului şi

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

67

proză de Dan David în vârfurile urechilor, încălzindu-mi-le într-o senzaţie plăcută. „Circulaţie periferică deficitară”, am repetat în gând concluzia medicului meu la ultimul control periodic.

- Deci, să continuăm. Mausoleul săracilor va fi construit prin contribuţia voluntară a tuturor românilor din California.

Acţiunea o vom conduce printr-o fundaţie non-profit, pe care intenţionez să o înfiinţez de la bun început. În toate bisericile româneşti din acest stat şi după ştiinţa mea sunt cel puţin o sută, dar şi în bisericile de alte rituri care găzduiesc slujbele preoţilor români pentru credincioşii ortodocşi sau greco-catolici români, vom instala cutii de donaţie. În fiecare parohie vom organiza câte o grupă de trei credincioşi români, săraci, care va ţine gestiunea valorilor colectate periodic din cutiile de donaţii şi va transmite banii la trezoreria fundaţiei prin depozite bancare. În cazul în care se vor dona şi obiecte de valoare, ele vor fi valorificate prin magazinele de consignaţie, iar contravaloarea obţinută va fi transferată la trezorerie. Ei, ce părere ai?

- Nu se poate, Thomas! Nu văd ca o asemenea idee să poată prinde viaţă. Să fim realişti. În primul rând, tu eşti evreu. Cu toate rădăcinile tale ancestrale în pământurile românilor, nu cred că vei reuşi să te impui în faţa lor şi să le demontezi platoşa uşor naţionalistă şi pe alocuri antisemită a unora dintre conaţionalii mei. Notează te rog faptul că mai toţi românii ajunşi în America au trecut prin experienţe personale grave, sunt oameni încercaţi prin dificultăţi de tot felul şi, deci, nu sunt creduli; din contră; mai degrabă sceptici, suspicioşi. În al doilea rând, unde vezi tu trei români într-o ţară străină, să poată lucra voluntar, în bună înţelegere, cinstit, la o acţiune de binefacere? Eu nu prea văd aşa ceva. Fiecare e concentrat pe problemele lui, pe afacerile lui, pe funcţia lui. La moarte se gândesc doar cei mai în vârstă, ca mine, ca tine, dar şi acestora le-a cam dispărut simţul solidarităţii naţionale, sociale, dizolvat de individualismul şi concurenţa caracteristice sistemului în care trăim.

- Nu, nu, nu! Ascultă-mă! Da, unii dintre românii noştri sunt destul de circumspecţi, mai ales când e vorba despre evrei. De aceea m-am

gândit că tu ai putea sta foarte bine în fruntea acestei fundaţii, a întregii acţiuni, de fapt. Eşti o persoană respectabilă, provii dintr-o familie bună; mulţi dintre oamenii în vârstă vă cunosc familia încă de dinainte de război. Ce mai, eşti foarte potrivit, să ştii! În plus sunt sigur că eşti dispus să sacrifici o mică parte din timpul tău unei cauze sociale nobile. Ei, ce zici?

- Thomas, ştii foarte bine că nu mai am energia necesară pentru coordonarea unei asemenea acţiuni de amploare. Este ceva mult mai mult decât mobilizarea pe care am făcut-o acum doi ani în faţa Clădirii Federale în sprijinul limbii române, periclitată în Basarabia. Ar fi o acţiune de durată, întinsă pe o arie geografică uriaşă, care lar obosi şi pe un entuziast ca tine. Chiar dacă ai reuşi să depăşeşti acest handicap, colectarea unei sume importante ar dura decenii întregi.

- Şi ce dacă? Ţi-e frică să nu fie prea târziu pentru tine? Eşti încă în putere, Eric, poţi face acest lucru şi te asigur că vei avea timp să închei acţiunea şi să-ţi ocupi locul de onoare în centrul acestui mausoleu cînd îţi va veni timpul. Tot acolo va urma să fiu aşezat şi eu.

- Cum vine asta, frate? Tu nu eşti român din niciun punct de vedere. Nici legal, nici confesional.

Dacă, prin extrem, o asemenea construcţie ar fi ridicată, sunt sigur că trupul tău nu va putea dăinui în ea. Părerea mea e că ar trebui să-ţi valorifici şansele cu ideea ta „genială” în colectivitatea evreiască. Acolo şansele tale de a ocupa un loc ar putea fi reale. Şi mai mult chiar, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, voi aţi putea într-adevăr să vă mobilizaţi ca o comunitate solidară şi să construiţi ceva ce vă propuneţi.

Ceaiul se împuţina mereu în paharele încăpătoare. Thomas transpirase şi îşi tot trăgea gulerul cămăşii care se vede că îl strângea puţin.

- Vezi tu, Eric, în comunitatea mea ideea este deja în lucru. Unul Feinshtein de la Templul Sabath se ocupă de această acţiune acolo. Eu i-am dat ideea şi până la urmă uite, m-au scos din joc.

Auzi, că dacă soţia mea a fost româncă, copiii mei nu sunt evrei şi nu am nicio şansă să ajung să mă odihnesc în mausoleul săracilor evrei.

S-a ridicat, şi-a pus pălăria neagră pe creştet şi s-a îndreptat spre uşă.

- Mai gândeşte-te, Eric! O să mai trec şi săptămâna viitoare pe la tine. Noapte bună!

- Noapte bună, Thomas.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

68

poezie

Marin Dumitrescu (Spania)

Luna Satelitul natural al pământului Este ochiul meu drept Pe care i l-am scos de sub arcadă gândului Meu înțelept.

Cu el văd pământul Și înțeleg perfect mișcarea, Pe care o trimit cu gândul În toată depărtarea,

Și scriind Albastru Ca un astru, O carte Despre moarte Și despre lumină Și cartea Nu se mai termină.

Satelitul natural al pământului Este ochiul meu drept, Pe care i l-am scos de sub arcadă gândului Meu înțelept.

Luminând Până dincolo de moarte, Împingându-l

Gândul Gândul este un copac Înfipt în creierul meu.

Un parazit care se hrănește Cu mare parte din ceea ce ar fi trebuit Să asimilez.

Are rădăcini care mi-au perforat Plămânii și ficatul Și ramurile lui ajung dincolo de Steaua Polară. Înflorește în cosmos Universal și frumos Și este fecundat de toate întrebările Și îi cade sămânța să încolțească Sub fruntea mea pământească.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

69

eseu

Umbrele noastre Vavila Popovici (SUA) „Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină.”

- Lucian Blaga În viziunea filozofului idealist sicilian Giovanni Gentile (1875-1944) conștiința – sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență - se înfățișează ca o sferă a cărei rază este infinită, pentru că „orice sforțare s-ar face în scopul de a gândi sau a se închipui alte lucruri și conștiințe în afara conștiinței noastre, acele lucruri și conștiințe rămân înăuntrul ei, prin chiar faptul însuși că sunt puse de noi, fie chiar ca exterioare nouă.

Acest în afară e totdeauna înăuntru, arătând un raport între doi termeni care, exteriori unul față de altul, sunt amândoi interiori conștiinței”. În toată opera lui pune adânca înțelepciune a filozofiei creștine: „Omul este o eternă făgăduință”, adevăr dobândit în urma unei analize profunde a sufletului omenesc, ajungând la concluzia că există o realitate ideală în spirit, eternă, o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului. Este de ajuns să privim în jur cu ochii minții, pentru a simți toată măreția nemărginită a operei dumnezeiești, dar și a celei umane, creatoare a lumii morale.

Interesantă este reflecția sa asupra trecutului omului, asupra căruia dacă privim, ne dăm seama de lipsa de experiență din trecut, când ne manifestam ca niște copii, ceea ce ne face să înțelegem dezvoltarea noastră progresivă ca oameni și întreg procesul de transformare, de imperfecțiunea vieții noastre spirituale, care se maturizează în decursul vieții. Lumea morală este creată și susținută încontinuu de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi; pentru fiecare ea are valoare, pentru că este creația noastră, voința noastră în mișcare. De aceea, „dacă societatea ne apare ca un sistem de sfere concentrice care iradiază din personalitatea noastră cea mai intimă, atunci putem spune că întreg sistemul este imanent în acest „noi” intim”.

A trăi nu înseamnă doar a te împlini pe tine, ci a primi și pe „celălalt”, cu care să stabilești

drepturi și datorii. Omul se poate sustrage oricărei legături sociale externe, spune filozoful, poate să-și interzică a fi fiu, tată, cetățean, dar nu poate să nu țină seamă de „celălalt” care e în el însuși, pentru că atunci ar însemna a nu gândi, a nu se dezvolta ca spirit: „Celălalt pe care-l primește în interiorul său este Eul, tot ceea ce omul a simțit, a cunoscut, a spus sau a gândit. Cel dintâi tribunal din multele tribunale ale pământului și cerului este cel din interiorul nostru, între noi și „celălalt” pe care noi îl facem judecătorul nostru”. Judecătorul vede umbrele sufletului.

Umbra este prima cu care ne confruntăm atunci când începem auto-analiza. În psihologie se vorbește despre relațiile dintre inconștient și conștient: dominarea inconștientului de către conștient care apare în stările de afect, de transă creatoare și duce la „înălțarea omului”, sau de dominarea inconștientul asupra conștientului în cazuri patologice, care duce la proces de degradare, regresie. Învățătura creștină ne vorbește despre conștiință ca fiind „judecătorul neadormit și aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic și care se pronunță asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”, conștiință care nu dispare niciodată din sufletul omului.

Umbrele care se văd în realitate, sunt zone în care o lumină nu poate ajunge atunci când un obiect opac există între sursa de lumină și zona umbrei. Uneori jocul de lumini și umbre creează imagini surprinzătoare, care pur și simplu fascinează, alteori sperie. Dar, așa cum aceste zone de lumină și întuneric alternează vizual, lumea noastră spirituală este tot un joc de lumini și umbre care se combină într-un mod plăcut sau înfricoșător. O astfel de umbră este considerată, de cele mai multe ori, a fi partea

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

70

eseu de Vavila Popovici întunecată a sufletului. Ea nu este întunericul, fiindcă putem distinge ceva, pe când în întuneric în zadar orbecăim, nimic nu mai putem distinge.

Umbra echivalează cu inconștientul personal descoperit de psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939). Astfel, ea conţine tot ceea ce refulează cineva, respins fiind de supraeu. El a explicat apariția manifestărilor nevrotice datorită refulării unor traume emoționale, ascunse în inconștient. A asociat astfel de conţinuturi refulate cu pulsiunile sexuale şi agresive, făcându-i pe unii să creadă, mai în glumă, mai în serios, că Freud „a pus sexul în locul minții”.

Lumea în care trăim este o lume amețitoare a jocului de lumini și umbre. Umbrele, precum o mantie, ascund universuri întregi ale sufletelor pe care noi nu le putem vedea, doar presupune, simți. De multe ori le căutăm în zadar, ele nu se dezvăluie, fiindcă omul zilelor noastre ascunde cu o strașnică dibăcie ceea ce nu vrea să se vadă și la care nici nu vrea uneori să renunțe.

Conștientizăm, sau nu, că ele există în noi, vrem sau nu vrem să le înlăturăm. Multe umbre ale noastre le trecem în uitare, iar într-un final ele ajung să întunece sufletul nostru. Umbra poate juca și rolul invers: din întuneric (inconștient) este adusă la lumină. După o perioadă în care este găzduită în inconștientul sufletului, procesul aducerii la lumină poate fi dificil.

Umbra poartă sub brațul ei cartea intimă a secretelor noastre, din care, cu mai mult sau mai puțin curaj, scoatem câte un capitol la lumină.

Așa se întâmplă, în adâncul sufletului unde se află lumini și umbre, binele alături de rău.

Balanța se înclină când spre unul, când spre altul, timpul determină mișcarea și mișcarea determină schimbarea. Umbrele și luminile sunt cele care ne fac să trăim toată gama de emoții și sentimente, ele reprezintă „cromatica” sufletului, fiecare păcat își are locul în umbra sufletului, iar lumina dă sens vieții noastre, știut fiind totodată că „omul istoric nu poate depăși termenii dialectici ai existenței, da și nu!”

Mintea uneori nu poate înțelege, nu poate cântări cât de bine sau rău este a scoate umbra la lumină, fiindcă timpul, cel care naște lumini și umbre adaugă tot mai multe evenimente care pot îngreuna bocceluța secretelor (umbrelor) din cartea vieții noastre. Secretul apare prin simpla trimitere a umbrei în uitare, deci sunt lucruri pe care noi le dăm uitării, ele devin secrete și pot purta pecetea păcatelor: dușmăniei, certei, geloziei, egoismului,

neînțelegerii, spiritului de partide, invidiei, mândriei, minciunii. Îmi amintesc de metafora atribuită de către poetul Vasile Voiculescu (1884-1963), marelui Shakespeare: „Oceanule de geniu, ce-neci chiar și uitarea”, fiindcă „Poetul din Avon” scotea umbrele la lumină, alegând deznodământul prin moarte, ca o sinistră pedeapsă a păcatului făcut.

Trăim astăzi într-o lume de informații și ispite, viața se schimbă de la o zi la alta, vin evenimente noi, necunoscute, emoțiile sunt atât de puternice încât mintea nu face față pentru a le înregistra, păstra și a le trimite în uitare. Ele se ascund în sufletul nostru, uneori ne protejează, deoarece altfel am fi captivii prea puternicelor emoții. Doar amintirea cu puterea ei ajută la scoaterea din uitare.

Uneori uităm ceea ce vrem sau ceea ce trebuie să uităm, pentru a face loc altor evenimente din viață. Uităm ce am vrut să uităm, dar știm cumva că ceva-ceva am trimis în uitare.

Acel ceva se șterge din memoria noastră, așa cum se șterge o urmă de pe un perete, prin zugrăvirea lui. Umbra ne devine prietenă în momentul în care acceptăm faptul că în noi există secrete care necesită a fi scoase la lumină.

Inima și mintea vor lucra în acest scop.

Zugrăveala va fi dată la o parte și vom încerca să luminăm urmele descoperite. Dacă vom înlocui umbrele cu lumini, înseamnă că ne-am luminat viața.

Pe parcursul celor douăzeci și patru de ore ale existenței, nu totul se înfăptuiește în același fel; avem clipe luminoase, dar se ivesc și umbre.

Oare de ce? Lucrează dialectica lumii - plusurile și minusurile se caută, se atrag, se anulează sau se resping. Artiștii, de exemplu, în momentele lor de inspirație, au clipe luminoase, despre care filozoful Petre Țuțea spunea: „Un gând luminează ca un fulger”. La fel și istoria, ne spune scriitorul austriac Ștefan Zweig, în cartea sa Orele astrale ale omenirii: „Istoria pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor, nici ea nu este în permanență creatoare. Și în acest «tainic atelier al lui Dumnezeu», cum o numește Goethe cu venerație, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Și aici, ca pretutindeni în artă și în viață, momentele sublime, de neuitat, sunt rare [...] Așa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, așa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăție de întâmplări…”. Numeroși istorici au ajuns, ca și Zweig, la concluzia că deznodământul bătăliei de la Waterloo i-ar fi putut fi favorabil nu lui Wellington, ci lui Napoleon: întârzierea cu două ore în adunarea

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

71

eseu de Vavila Popovici armatei lui Napoleon pentru atac, încredințarea unui comandant lipsit de inițiativă o manevră de importanță covârșitoare. În fine, Zweig presupune că ar fi putut fi altul rezultat bătăliei de la Waterloo, altul ar fi putut fi destinul Europei… Dar, iată, că au fost momente luminoase în viața lui Napoleon, dar au fost și umbre, momente prost inspirate. Se spune că a greși este omenesc și din greșeli se învață. Dar un conducător nu are voie să greșească, fiindcă în urma greșelilor lui, suferă cei mulți care l-au ales, i-au acordat încrederea, dar care, din păcate nu au văzut sau nu au dat importanță umbrelor sufletului său. Istoria ne-a oferit multe exemple.

Medicul și psihologul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) considera că în inconștientul nostru există forțe ce dormitează, și ele sunt gata să rupă zăgazurile tuturor perceptelor morale. Ceva, cineva, la un moment dat întunecă mintea. Nu putem stabili, spunea tot el, care sunt deficiențele conștiinței epocii noastre, decât observând ce fel de reacții declanșează ele în inconștient: „Puterile umbrei, precum primitivismul, violența, dacă se ivesc la un număr mare de indivizi, ele se însumează, formează o masă care își alege conducătorul și care poate fi inconștient de responsabilitatea ce-i revine și, datorită inferiorității sale, poate avea cea mai cumplită sete de putere. Umbrele sufletului lui determină suferințe și distrugeri”. Care ar fi remediul? Numai dacă individul este în stare să zdruncine puțin rațiunea sa adormită și sentimentele sale umane adânc îngropate în suflet, se poate trezi conștiința și se poate face ordine în gândurile sale, spunea tot Jung. Atunci apare licărirea de speranță, lumina își face loc în întunericul instalat… Iată de ce trebuie găsiți și aleși conducători morali! Din experiența vremurilor s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea unei societăți, mersul și dobândirea unei civilizații, a ordinii, s-a obținut cu astfel de oameni. Important este efortul de a raționa întro alegere. „Somnul rațiunii naște monștri” a strigat romanticul pictor spaniol Francisco Goya

(1746-1828). Apropo de acest uzitat dicton, scriitorul român Octavian Paler (1926-2007) exprima părerea sa despre somnul rațiunii: „…

Da, e adevărat, probabil. Dar și somnul dragostei naște monștri…”.

Sfinții Părinți spun că sufletul omului este precum ceara, materie care poate fi imprimată, modelată. Apelând la o analogie, spun: „așa cum ceara este făcută din polenul florilor, tot așa și sufletul este alcătuit din polenul virtuților.

Dumnezeu fiind Adevărul - Binele în sine, înseamnă că și sufletul, în intimitatea alcătuirii sale, este lumină, o lumină care se poate îmbogăți prin fapte bune sau se poate micșora prin cele rele. […] tot astfel, fiecare dintre noi, cu partea de întuneric ascunsă în suflet ca o cetate întărită a satanei, alcătuim împreună, suflet lângă suflet, cetate lângă cetate, un regat al întunericului. În consecință, așa cum un regat cuprinde în sine mai multe cetăți, iar mai multe regate formează o împărăție, tot așa permitem existența în lume a unei împărății populate de demoni. Această antiteză a Împărăției cerurilor, împărăția întunericului, este în fiecare suflet care trăiește păcatul într-o formă sau alta”.

Inconștiența oamenilor se va putea înlocui, sunt de părere unii, cu omul conștient a fi autorul drumului său. Schimbarea se face din interiorul individului spre exterior, calitatea societății începe a se forma, deci, cu starea de spirit a individului. Scoaterea umbrelor la lumină se poate face cu efort, cu bunătate și cu dragoste de semeni. Există umbre, dar există și „universul de lumină”!

C. G. Jung încheie un articol al său intitulat „Bătălia împotriva umbrei” cu propunerea de a încerca extragerea de învățăminte din cele întâmplate în anii celui De-al Doilea Război Mondial, articol ce conține idei generale, aplicabile oricând și oriunde în lume: „Puterea distructivă a armelor noastre a depășit orice măsură și asta obligă omenirea să-și pună întrebarea de natură psihologică: este oare starea spirituală și morală a oamenilor care hotărăsc folosirea acestor arme pe măsura enormelor urmări pe care le-ar putea avea?”

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

72

poezie

Paul Lupu (Irlanda)

la (răs)cruce durere adâncă și oarbă mă plimb bezmetic într-un labirint de oglinzi sparte cu o sticlă în mână goală și visez la un paradis futil păcat că-i doar o durere de măsea

facerea dumnezeu a făcut lumina și a văzut că lumina este bună așa că nu a mai dat-o oamenilor la lumina luminii dumnezeu citește cărți polițiste la mâna a doua zece negri mititei iar la lumina întunericului omul pregătește zece mititei negri Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

73

proză

Despre bucătărie, gusturi și… etc Larisa Caudron (Belgia)

Despre ce vorbim? Despre bucătărie! Despre faimoasa și mult lăudata bucătărie franțuzească, despre o doză sănătoasă de îngâmfare și arta de a transforma orice nimic în “operă de artă”. Din vorbe!

Trăiesc de ani buni printre francezi și m-am îndopat cu ifose, prezentări mirobolante și laude. Justificate? Ar fi bine dacă s-ar mânca doar “cu ochii”, pentru că au cu adevărat harul designului preparatelor. Dar mai e și gustul și mirosul, fir-ar să fie, care de multe ori te îndeamnă s-o iei la sănătoasa sau să deschizi larg ferestrele, pentru că e nevoie mare de aer curat…

Dar s-o iau cu începutul. Sunt episoade diverse, unele amuzante, altele de-a dreptul tragi-comice, care m-au marcat suficient ca sămi formez o impresie și nu numai. Am îndrăznit chiar să devin critică! “Vaaaai, ce impertinență!

Ce lipsă de cultură culinară!” Și… ce bine mă simt!

Mă voi opri asupra primului meu contact cu bucătăria franceză de mare clasă. A fost la un resturant de lux, de Crăciun și așa ceva nu se uită ușor. Dar mai ales trebuie povestit, ca să aveți și voi idee ce înseamnă șocul culturilor: atmosferă, ambianță, lumânări, flori, curățenie impecabilă și iată momentul apariției primei gustări. Pe o farfurie cât roata de mașină, spoită savant cu câteva linii curbe de sos caramel, două minuscule toasturi cu icre negre, o feliuță de carne de rață aproape crudă, patru păstăi de fasole verde, doi cartofiori minusculi cu coajă cu tot și trei biluțe portocalii, care puteau fi fructe, dar erau morcovi. La spatele nostru ne suflau în ceafă chelneri cu papioane și șorțuri lungi, negre, cu naproane albe pe mână și aproape tot timpul aplecați în unghi de 50°. Ne-au explicat vreo cinci minute ce minuni avem în farfurie.

Denumiri sophisticate, din care n-am înțeles nimic, deși tot ce vedeam erau câteva legume, o bucată de carne în sânge și două guri de pâine.

Auzind reclama și luând în considerație prezentarea, îmi imaginam că am în farfurie niște delicii fantastice, pe care neam de neamul meu n-a avut șansa să le guste. Dar, surpriiiiiză!

Icrele erau icre (nu caviar!), carnea de rață cu adevărat crudă, iar legumele fierte la vapori doar pe jumătate. Crocante, cică!

Fără sare, fără sos, fără niciun gust. Auzeam în jur numai “oh și ah, delicious!” și mă întrebam dacă sunt serioși sau au ceva probleme cu capul!

Am pretextat că nu prea mi-e foame și am așteptat cuminte și curioasă, urmarea. A doua gustare a fost somptuoasă: un coș splendid din cocă la cuptor, în care se răsfața, într-o simfonie de culori, o salată asortată, iar farfuria (cât roata mașinii, nu uitați!) presărată cu ierburi tocate mărunt, ca un câmp de primăvară. Eram impresionată. Totuși, nu înțelegeam cu ce să mănânc salata, pentru că nu vedeam pe niciunde vreo urmă de brânză sau altceva la care să pot so asociez. Uitându-mă la ceilalți, am priceput că trebuie s-o mănânc așa, goală, ca toată lumea.

Eh, mai bine lăsam minunăția de coș, intactă.

Avea un gust… fără gust, care iar mi-a tăiat apetitul. Numai salate și legume amestecate, fără nimic altceva. Și după câte-mi amintesc, nu sunt nici capră și nici iepure…

La a treia gustare s-au adus paste cu fructe de mare, care, spre deosebire de celelalte, erau comestibile. Cel puțin pentru mine.

Următorul fel, prezentat în prealabil cu mare pompă, era o supă de porumbel. “Ah, în sfârșit”, mi-am zis. Nu e rea o supică, deși consideram că momentul nu e bine ales. Dar fiecare popor cu obiceiurile lui, nu-i așa? Așteptam cu nerăbdare porția de supă, când m-am trezit în farfurie (aia mare cât roata de mașină!) cu o ceșcuță minusculă de espresso cu un lichid galbentransparent în interior. “Mă, ăștia încurcară borcanele”, s-a gândit olteanca din mine. Aș! Era supa de zburătoare, făcută s-o dai pe gât dintr-o înghițitură “ca să-ți clătești papilele gustative și să le pregătești pentru felul următor”.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

74

proză de Larisa Caudron Iar acesta… a fost “culmea creației”.

Chelnerul, unghi de 50°, mi-a șoptit la ureche numele acestui deliciu, explicându-mi pasiunea pe care bucătarul șef a pus-o în elaborarea lui, dar și prestigiul de care se bucură pentru talentele lui culinare, pentru inventivitate și imaginație, ani de studiu și perfecționare la cele mai renumite restaurante! Ce era? Hai că nu vă mai țin în tensiune: o bucată de carne de căprioară (și asta aproape crudă) într-o farfurie adâncă, ce înota fără grație într-un sirop roz, însoțit de două linguri de dulceață de coacăze.

“Ah, oh!”, am auzit iar, “minunat, mmmmm ce savoare, sublim, fin, exceptional” Și așa se face că… iar mi-a pierit foamea. “Vai, iubito, dar nu mănânci aproape nimic! Ești așa slăbuță și totuși ții cură de slăbire? Păcat să nu profiți de asemenea bunătăți, măcar acum de Crăciun!”, mă ceartă amical soția unui prieten de familie, căreia i se băteau turcii la gură, în timp ce ștergea ultimele urme de sos cu o bucată sănătoasă de pâine. “Îmi pare rău, dar am făcut greșeala să iau o gustare înainte de a ajunge aici”, răspund sfioasă, cu prima lecție de “diplomație” recitată pe de rost. Mi se atrăsese acasă atenția că sunt prea directă și că în Franța nu se spune “nu e bun”. Se găsește o scuză simandicoasă, de genul “sunt alergică la cutare produs” sau “stomacul meu e sensibil și nu pot mânca mult”.

Așteptam cu nerăbdare desertul, dar n-a fost să fie. Mai întâi, pe un platou imens, au sosit mai multe feluri de brânză. Sala s-a umplut îndată de un “parfum” care ar fi putut fi luat drept o scăpare colectivă de gaze sau spălătoria unei unități militare, în care s-au adunat șosetele folosite ale unui regiment de răcani. Dar asta numesc francezii “parfum”, iar brânza la ei are “caracter”. Toate soiurile erau pline de “miresme, arome, personalitate și mucegai”, unul mai “perfect” ca altul. Dar unul ieșea mult în evidență: Munster. Era ceva pe care mă feresc să-l zugrăvesc în cuvinte, pentru că nu mi-ați făcut niciun rău și nu vreau să rămâneți cu sechele. Puteam să fac un atac, dar uite, na, că tot am gustat! Că nu e frumos să-ți dai cu părerea, lăsându-te doar asfixiat.

Cred că mesenilor nu le-a scăpat grimasa pe care nu mi-am putut-o reține, pentru că m-au întrebat aproape la un ison: “nu-ți place? vaaaai!

Dar e excelent! E o brânză de calitate superioară, renumită și apreciată în lumea întreagă!”. “Să fie de capul vostru și în lumea voastră, le-am

răspuns în gând, că în lumea mea nu se mănâncă chestii împuțite!” Am dat repede drumul la un tacâm sub masă, ca să-l pot ridica politicoasă și să scap de “minunăția” din gură, dar nemernicul de chelner în unghi de 50° s-a repezit înaintea mea. “Apă, am molfăit, o sticlă cu apă, repede, vă rog!”

“Ești cam palidă”, s-au arătat îngrijorați convivii. “Sunt puțin obosită, dar trece”, am răspuns cu jumătate de gură și cu stomacul în gât. “La asta se adaugă faptul că nu mănânci, a adăugat matroana cu turcii la gură. Voi tinerii ăștia nu știți să profitați de viață, de dragul siluetei”.

Să vină înghețata, că apa nu e de-ajuns! Și dacă s-ar aerisi puțin, poate că n-aș mai fi așa verde la față. Și a venit, servită pe o farfurie întinsă. Mă uitam după linguriță, când chelnerul unghi de 50° mi-a pus în mână o lingură de supă.

“Ce să fac cu asta?” am întrebat siderată. “Pentru desert, madame”, mi-a răspuns amabil, cu condescendența unui doctor docent în fața unui puști de grădiniță. Uf! Și gata cu mâncarea!

Fiind Crăciunul, aveam chef să dansez, dacă “miracolele” servite mă aduseseră în pragul anorexiei. Toată seara nu auzisem decât zgomot de tacâmuri, clinchet de pahare și discuții. “Hm, hm, scuzați-mă, dar muzică nu e aici? Noi când ne distrăm?” am întrebat, cu ochii mari de speranță. “Muzică? Ce fel de muzică? Crăciunul e o sărbătoare în familie sau între prieteni.

Distracția este să mâncăm bine, să apreciem vinurile bune și o companie aleasă. Cum crezi că am mai putea dansa acum? Ha ha ha!”

“Auzi, mă’ nepoate, ar fi zis Nea Mărin, da’ Gheorghe a lu’ Fălcosu și Marița lu’ Fleașcă nu știu decât să umple burdihanu’ mai rău decât puradeii lu’ Sache a lu’ Zăpăcitu?” Întoarsă acasă, m-am servit cu o ciorbiță de potroace, să-mi treacă gustul și “parfumul” de Munster, cu două sarmale cu smântână și o bucată de ceafă de porc la cuptor, cu salată de varză, dreasă cu piper, ulei și oțet. Dacă m-ar fi văzut matroana cu turcii la gură, ar fi crezut că am renunțat la regim și iată, profit de plăcerile vieții. Ale mele, nu ale lor!

Am mai avut și alte încercări de distracție cu și printre francezi, dar “de încântare mare și de nețărmurită admirație”, am preferat să mănânc acasă. Pe voi însă, vă îndemn cu “sinceritate” să testați tot ce vă oferă restaurantele franțuzești de mare clasă. Dacă nu vă ia salvarea, înseamnă că aveți stomacul tare, nasul înfundat și... buzunarele goale. Și am încălecat pe-o șa și... etc etc.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

75

poezie

Dimitrie Grama (Gibraltar)

Umbra soarelui Între cele două orizonturi, cel al pământului uscat și cel al oceanului, și-a făcut apariția și s-a instalat, o umbră nemișcată. O umbră cu capul plecat și cu brațele ridicate în cer, până la soare.

La început, când am văzut-o, când am descoperit-o, mă gândeam că s-ar putea chiar să fie umbra soarelui, care prin cine știe ce ordine sau dezordine elementară și-a dezvăluit și uitat, pe ici pe colo, partea lui ascunsă, secretă, doar de el știută.

Da, s-ar putea să fie așa, umbra unui soare mai bătrân, mai umil, umbra unui soare căruia a început să-i fie teamă să se "culce", să se mai ascundă după orizonturi.

- Dar dacă nu mă voi mai putea scula și ridica pe cer?

- Dar dacă, culcându-mă, voi adormi adânc și, adormit fiind, mă vor duce, mă vor muta altundeva, unde nu cunosc pe nimeni?

Așa cred că se gândea soarele atunci când, din zdrențe cosmice, și-a croit această umbră, care acum stă cu capul plecat și-l ține acolo nemișcat, prizonierul lui însuși, pe acel cer, considerat familiar, prieten.

Mi-am pus mâinile la ochi, formându-le într-un fel de pâlnie vie, să pot fixa mai bine, cu privirea, orizonturile, care parcă începuseră să dispară, contopindu-se unul în altul, ca și când singura ambiție ar fi fost aceea de creație amoebică. Așa înaintam prin tunelul mâinilor făcute căuș în jurul ochilor, tunel care, cu o efectivitate de necrezut, m-a izolat de restul lumii înconjurătoare.

Tot ce a existat, tot ce am știut și am simțit, absolut totul, a rămas izolat pe dinafară, a fost "închis" afară. Înaintam în neant, înaintam în golul absolut al tunelului și cu fiecare pas mă descărcam, pierdeam gânduri, amintiri, pierdeam umanitate și substanță vie. De aceea, ultimul gând nu mi-l amintesc, la fel cum nu-mi amintesc ultimul pas, ultima suflare.

Când am ajuns să fiu atât de gol, încât eram inexistent, umbra și-a deschis larg poarta dintre cele două orizonturi și soarele a început din nou să umble pe cer.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

76

proză

Întâlnire neplanificată Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Printre oamenii din cercul meu de prieteni se număra şi Daniel.

Când a apărut în cercul nostru, era deja un tânăr matur, prezentabil, absolvent a trei facultăţi, una dintre ele fiind de limba engleză.

Angajat la o instituţie de prestigiu, aspira la un urcuş social pe măsura pregătirii şi capacităţilor sale intelectuale. Aspiraţii pe deplin îndreptăţite. În perioada aceea, unul dintre prietenii noştri trăia o dramă sentimentală. Logodnica lui, cu care ar fi trebuit să se căsătorească în următoarele săptămâni, îl părăsise. Ruptura i-a provocat o îngrijorătoare cădere psihică. Eram cu toţii foarte neliniştiţi şi despre asta discutam la o întâlnire a noastră de la care cel în cauză lipsea. Profitând de absenţa lui, Daniel, ştiinduse ascultat cu atenţie sporită, ne-a expus propria lui teorie despre reuşita în viaţă, inclusiv cea sentimentală.

– V-aţi imaginat vreodată cum este alcătuită viaţa? Ei bine, eu o compar cu un lanţ. Ca orice lanţ, este alcătuit din verigi. Acestea pot fi strălucitoare, mai puţin lucioase, mate şi chiar ruginite. Depinde numai de noi, încă din adolescenţă, când începem să înţelegem oarecum mersul lucrurilor, ce aspect are lanţul nostru şi mai ales cât de strălucitoare vor fi zalele lui toată viaţa.

– Dă-mi voie să te contrazic, interveni în discuţie unul dintre prieteni. Eu am depăşit de mult vârsta adolescenţei, şi tot nu pot să mă laud că înţeleg foarte bine mersul lucrurilor.

– Foarte rău! Tu ești un om care a reuşit destul de bine până acum în viaţă. Totuşi, nu te baza pe asta. Stai frumos, într-un moment când te simţi mai apt de hotărâri şi fă-ţi un plan care să cuprindă tot ce-ţi doreşti cu adevărat şi fă apoi tot posibilul pentru împlinirea lui. Şi ai grijă, să nu laşi nicio portiţă de intrare hazardului. Că ăsta, o dată dacă-ţi intră în viaţă, te va vizita apoi mereu.

– Bun, spuse prietenul nostru aparent docil, îi voi zăvorî toate intrările, dar dacă el va intra prin efracţie?

– Exclus! Aşa cum întotdeauna unu plus unu fac doi.

După acest răspuns ferm, nimeni nu a mai comentat.

La una din următoarele întâlniri, Daniel şi-a făcut apariţia într-o formă de zile mari. Că era dichisit, nu era ceva nou, dar avea o bună dispoziţie cu care nu eram obişnuiţi.

– Daniel, îi spuse unul dintre prieteni, pot să jur că eşti îndrăgostit! Aşa-i?

– Aşa-i, recunoscu simplu Daniel. Ştiti că meditez la engleză o studentă de la arte plastice.

O meditez de mai bine de un an, pentru că doreşte să vorbească o engleză impecabilă. Fata, pe lângă faptul că este frumoasă, este şi foarte cultivată. Am plăcut-o de la început, dar am vrut mai întâi să aflu, să-mi dau seama dacă are pe cineva, că o fată ca ea...

– Şi ţi-a trebuit atâta timp să-ţi dai seama?

– Mi-a trebuit atâta timp ca să fiu sigur. Mie mi-a plăcut de ea din prima clipă, dar nu puteam să risc. Dacă avea pe cineva?

– Şi acum eşti sigur că nu are?

– Absolut! Ne vedem săptămânal de atâta timp... Doar în vacanţe ne vedem mai rar. Până acum mi-aş fi dat seama, aş fi simţit, ce Dumnezeu! Doar sunt om în toată firea.

Ca să dăm un curs mai optimism discuţiei, noi fetele, l-am întrebat: – Şi cum ai pregătit momentul?

– În primul rând, îi voi dărui un buchet imens de trandafiri albi.

– Să pui şi unul roşu, asta semnificând o declaraţie de dragoste!

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

77

proză de Elvira Popazu-Seffer – Da, primesc sugestia. Şi îi voi mai duce şi o cutie cu cele mai fine bomboane de ciocolată.

L-am aplaudat cu toţii şi i-am urat succes absolut.

O vreme, Daniel nu ne-a mai onorat cu prezenţa, iar noi am presupus că-i foarte ocupat cu noua lui iubită. Când, în sfârșit, a apărut Daniel... nu mai era Daniel.

– Nu mi-aş fi putut închipui. Avea actele depuse pentru căsătorie cu un englez de peste doi ani. Şi tocmai în ziua când i-am dus eu buchetul cu trandafiri, primise aprobarea.

Căsătoria a avut loc acum câteva zile şi va pleca în Anglia săptămâna viitoare. El mi-a mulţumit pentru engleza pe care o vorbeşte acum soţia lui.

Toţi ne-am abţinut de la comentarii şi am păstrat o linişte pioasă. Prietenul nostru îşi înmormânta un vis frumos. Eu însă nu m-am putut abţine să-mi imaginez confruntarea lui Daniel cu hazardul: – „Cum ţi-ai permis, cum ai reuşit să pătrunzi în viaţa mea atât de bine plănuită şi apărată?“.

– „Prin efracţie”, i-a răspuns hazardul cu aroganţă.

Hazardul nu are maniere! În ceea ce priveşte veriga pe care a adăugato obligatoriu hazardul în lanţul vieţii lui, în momentul întâlnirii nu mi-am putut da seama în ce măsură era sau nu de bun augur, fiindcă asta nu se vede din prima.

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

78

proză

Your Inner God fragment din volumul “Your inner God. Who is the real you?”

Carmina Harr (Irlanda)

Am tot evitat să vorbesc despre prima mea experienţă dificilă, tocmai pentru că nu aveam curajul să mă confrunt cu această rană foarte veche şi foarte adâncă. Practic, am fugit de o parte din mine pe care nu doream să o accept.

Am stat şi m-am întrebat la un moment dat: “De ce nu vreau să vorbesc despre una dintre experienţele mele care m-au adus exact aici unde sunt acum? Nu cumva acea rană nu e încă închisă? Şi, ca să mă conving de faptul că am iertat şi eliberat acea experienţă, am decis să vorbesc despre ea, ca şi cum nici nu ar fi fost vorba despre mine. În acest moment sunt observator şi nu mai sunt persoana de acum 13 ani. Am crescut, m-am maturizat şi acum sunt una cu divinul, adică sunt cumulul de experienţe din această viaţă, plus toate celelalte din vieţile anterioare. Acum sunt fiinţă completă. Din acest motiv, nu mă mai pot indetifica deloc cu vechi aspecte din mine.

Un bărbat spunea că: “După prima palmă, trebuie părăsit bărbatul care îşi loveşte femeia, pentru că e un obicei şi, chiar dacă o perioadă vin scuze, cadouri, un comportament fără reproş, va lovi din nou.”

Această afirmaţie m-a inspirat. Mi-am zis în gândul meu: aş putea scrie o carte pe baza acestui citat, atât de bine cunosc tipologia unor oameni de această factură. Ştiu exact despre ce este vorba, deoarece aproximativ cinci ani am experimentat acest fenomen. Este prima mea experienţă de viaţă, pe vremea când aveam 20 ani şi, cum nimic nu e întâmplător, întâlnisem şi prima mea iubire, care a avut un impact puternic în evoluţia mea spirituală. În doar câteva propoziţii, autorul acestui citat a spus absolut tot ce era de înţeles. Doar că unele persoane nu cred până nu se conving. Din dorinţa de a evita astfel de experimente şi alte femei, aş dori să explic mai în detaliu care e

mecanismul jocului care te induce mereu în eroare. În acest caz expresia “Speranţa moare ultima” nu se potriveşte absolut deloc. De ce spun asta? Multe dintre noi sperăm la infinit că o persoană va fi cum vom dori noi, dacă avem răbdare şi perseverenţă. Aici mă refer în special la speranţa că acea persoană va scăpa de acest obicei de a fi violent sau agresiv. Aceste persoane vor avea mereu această atitudine cât vor trăi ele pe acest Pământ, deoarece este nevoie şi de astfel de oglinzi în societatea în care trăim. Aceşti oameni vor atrage doar acele persoane care au un respect de sine foarte scăzut, care consideră în sinea lor că merită să fie tratate cu brutalitate, pentru că se simt vinovate de ceva. Vă daţi seama că totul se petrece doar în mintea femeii, ea se dispreţuieşte şi se condamnă, ceea ce face să atragă astfel de persoane. Cu alte cuvinte, ţi-o încasezi până te saturi. Când te saturi, îţi iei catrafusele şi pleci unde vezi cu ochii.

Acest tip de oameni se va comporta la fel cu toate femeile pe care le au în viaţa lor. De ce spun toate astea? Deoarece este o tipologie specială, de oameni care au probleme psihice, de aşa natură încât nu pot fi încadrate într-un diagnostic medical. Aceste simptome şi stări agresive nu sunt permanente, ci ocazionale.

Chiar şi pe persoana în cauză o ia pe nepregătite modul de acţiune violent. E ca şi cum există momente în care apare o schimbare bruscă şi rapidă în comportamentul acelei persoane, încât poate crea adevărate dezastre sau catastrofe emoţionale şi psihice, după care, aceste personaje îşi încep ritualul de iertare şi de împăcare. Chiar dacă este o persoană cu un anumit statut social conferit de situaţia financiară foarte bună, uită pentru câteva minute de orgoliul lui de om important şi începe cu următorul text: “Iartă-mă, am greşit! Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine şi de ce am reacţionat

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

79

proză de Carmina Harr în aşa mod. Promit că nu se va mai întâmpla asta niciodată !” Aceste fraze deseori se spun în genunchi, ca şi cum s-ar ruga la tine, şi cu multe lacrimi de crocodil. O perioadă de timp totul e minunat. Cadouri, aprecieri, laude şi tot ce vrei.

Până într-o zi!

Vreau să precizez un lucru foarte important.

Există oameni foarte agresivi şi violenţi care, din exterior, par cei mai calmi şi relaxaţi oameni.

Dacă vrei să povesteşti cuiva experienţa ta, absolut nimeni nu te crede. Probabil nici cea mai bună prietenă. Pentru că ei, ca oameni, în exterior sunt cei mai buni şi mai minunaţi.

Nimeni nu ar crede că acel om ar avea vreo tentă de agresivitate. Foarte greu mi-am dat seama că acest comportament nu este unul normal, pentru că era prima persoană pe care am iubito exagerat de mult, mai mult decât pe mine însămi. În general, gelozia şi agresivitatea fac casă bună împreună. În agresivitate există o sămânţă de gelozie. Ştii care e paradoxul? De ce acest tipar de oameni au o minte bolnavă? Pentru că nu trebuie să le dai niciun motiv pentru a fi agresivi sau violenţi. Pur şi simplu îşi imaginează în mintea lor lucruri de care le este foarte frică să nu se întâmple. Acest gând sub formă de frică le acaparează mintea şi, pentru câteva minute, nu

mai sunt persoanele de dinainte. În aceste momente, furia îi face atât de puternici încât este bine să fugi din calea lor, deoarece pot face lucruri groaznice, de care nici măcar nu-şi dau seama. Ei nu ştiu ce fac. După câteva minute, după ce au conştientizat ce au făcut, sunt foarte şocaţi şi surprinşi. Chiar persoana în cauză nu crede că a făcut aşa ceva. Nu înţelege ce s-a întâmplat şi de ce a avut un astfel de comportament cu o persoană pe care o iubeşte atât de mult. Toate aceste lucruri pornesc de la o simplă palmă, care mai târziu se poate transforma în pumni.

Un astfel de om, cu asemenea caracter, nu se va schimba niciodată, deoarece aceasta este o boală psihică, cronică și care apare doar în anumite momente. Dacă, după un incident urât, duci persoana la doctor pentru verificări, sunt convinsă de faptul că doctorii declară această persoană perfect sănătoasă. Aşa că, dragi prieteni, există şi stări instantanee, de moment, care încă nu sunt depistate de medici. Sunt aspecte întunecate din ei care îi acaparează în momentul când îi prind foarte slabi. Oricum, pentru astfel de persoane, medicii sau medicamentele nu îşi au rostul. Nu au nici cea mai mică eficienţă, ci, din contra, această stare ocazională o pot tranforma în una permanentă şi chiar într-o boală. Mintea acestor oameni este atât de întunecată în acele câteva minute, încât pot să facă lucruri de necugetat, care nu se mai pot repara niciodată.

Artist - Cristache Gheorghiu

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

80

articol RCI

Ziua Românilor din Irlanda la a doua ediție articol redactat de Maia Nicula și Rareș Nicula, voluntari RCI

Ziua românilor din Irlanda a debutat în 17 mai 2014, la Helix DCU, cu un concert extraordinar, care a adunat nu mai puțin de 1200 de spectatori. Nicole Furdui Iancu, Junii Sibiului și Irish Dance Company au întreținut atmosfera pentru aproximativ 4 ore. Pentru că evenimentul s-a bucurat de un deosebit succes și românii din Irlanda sau dovedit a fi destul de receptivi la asemenea inițiative, Romanian Community of Ireland a hotărât să încerce să ridice această dată din mai la rangul de tradiție în cadrul cultural al evenimentelor care se desfășoară în Irlanda pentru promovarea tradițiilor și culturii românești. Pentru că există suficient de multe date care să marcheze evenimente deosebite, acea zi din mai a fost aleasă în mod aleatoriu și nu se suprapune cu nici un eveniment important sărbătorit de români.

Așa s-a născut ideea Zilelor românilor din Irlanda, iar noi sperăm ca acest eveniment să fie sărbătorit de câți mai mulți români și nu numai.

Romanian Community of Ireland a organizat cea de-a doua ediție a Zilelor românilor din Irlanda în colaborare cu BD Connects, FC Transilvania, cu sprijinul Ambasadei României la Dublin, Informația Irl și a New Communities Partnership. Această ediție a avut loc pe 16 și 17 mai 2015, constituind un șir de 4 evenimente, desfășurate pe parcursul celor două zile.

Primul eveniment a debutat cu un meci de fotbal amical între o echipă românească – FC Transilvania – și una irlandeză – Newtown Rangers – una dintre cele mai vechi echipe din Leinster Senior League. Această confruntare fotbalistică a avut rolul de a marca 25 de ani de relații diplomatice dintre România și Irlanda, dar în aceeași măsură s-a dorit a fi o reeditare a istoricului meci de la Coppa del Mondo, când selecționata Irlandei a eliminat-o pe cea a României și a obținut cea mai mare performanță la un campionat mondial. Se pare că istoria se repetă și Irlanda câștigă din nou la penalty-uri, învingând FC Transilvania cu scorul final de 7–6. La acest eveniment am avut parte de prezența următoarelor personalități: Excelența Sa, Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

81

articol RCI doamna Ambasador Manuela Breazu, prim secretar, Alina Pop, ministru de stat Aodhán Ó’Ríordáin T.D., primarul Fingal Cllr. Mags Murray și Eric Byrne, membru Parlamentului și al Comisiei de Politică Externă.

De pe terenul de fotbal de la Alsaa Sports and Fitness Centre, ne-am mutat în centrul Dublinului, la The Academy, unde Delia și Uddi au încheiat prima zi de sărbatoare a românilor din Irlanda, în compania a 400 sute de români.

Duminică 17 mai, Târgul Handmade al Micilor Meșteșugari a avut ca scop promovarea artiștilor și meșteșugarilor, în special din comunitatea românească din Irlanda. Printre exponatele aduse la târg de către cei aproximativ 20 de participanți s-au numărat bijuterii, tablouri, croșeturi, decorațiuni, aranjamente florale, produse organice de înfrumusețare și artizanat.

Șirul de evenimente a fost încheiat cu lansarea cărții Your Inner God, a scriitoarei românce Carmina Harr. Cei prezenți la eveniment au putut afla experiența personală a scriitoarea și ce a determinat-o să își împărtășescă povestea călătoriei emoționale pe care a străbătut-o în ultimii ani. Și anul acesta Ziua românilor din Irlanda a avut un deosebit succes, la evenimente participând nu numai români, ci și irlandezi, și dorim ca la anul să ne bucurăm din nou de prezența dumneavoastră.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

82

Concursul Peregrinări, ediția a VI-a, poezie, 2015

Un nou concurs Peregrinări, organizat de către Centrul de promovare “Itaca” – Dublin, s-a desfășurat în perioada 1 aprilie – 1 iunie 2015.

Aducem, în mod firesc, mulțumiri juriului, care ne-a fost alături în acest sincer demers de promovare a poeziei și a creatorilor săi, oameni care încearcă, și uneori chiar reușesc, să ne facă viața mai frumoasă, chiar dacă, uneori, versurile sunt dureros de reale.

Iată, așadar, componența juriului de la această ediție: Dorina Șișu (Irlanda), Florin Iaru (România), Adrian Suciu (România), Gelu Vlașin (Spania), Ioan Potolea (România), Attila F Balazs (Slovacia), Mihok Tamas (Ungaria/România) Au avut de evaluat creații ale unor autori cu vârste cuprinse între 14 și 90 de ani, cum este cazul autorului poeziei cu numărul 103, Păsări de vis, domnul Zigmund Tauberg, din București.

Gânduri de la juriu “Dacă poetul și poezia sunt constant definite, promovate, analizate, ierarhizate, premiate, ei bine, cititorul de poezie este un mare anonim. Nu știm mai nimic despre el. E inginer? E medic? E fotbalist?

Citește mereu sau sporadic? Există sau nu? Caut uneori conexiunea inversă a unui poem de Huidobro sau Machado în publicul comun și constat că nimeni nu a auzit de acești poeți și că, în general, poezia e asimilată cu un text ilizibil, absurd, irelevant... Eu am avut speranța, pînă la urmă neîmplinită, că măcar un aspirant la gloria de poet este un bun cititor de poezie. Un text poetic propus unui concurs reflect, vrând-nevrând, nivelul de educație estetică al cititorului care s-a apucat de scris. Cred că mulți dintre cei care au participat la acest concurs nu au o veritabilă carieră de cititor. Dar nu e timpul pierdut. Trăim, deci, o criză de receptare. Godot, cititorul poemului nostru ontologic, este așteptat în continuare.

Absența lui, liniștea asurzitoare a sălii, determină, însă, o poetică specifică, mai deschisă, mai șocantă, mai senzuală, mai puțin apolinică și mai mult dionisiacă, mai puțin integratoare și mai mult fragmentară, mai puțin dirijată înafară și mai mult configurată ca un discurs al deșertului în fața lui însuși. Poezia are puterea de a se întemeia singură pe sine. Cînd un autor simte asta, se va întîmpla ce zicea odată Ulici: “nu tu scrii poezia, ci poezia te scrie pe tine”. Este cazul fericit al câștigătoarei acestei ediții a concursului de creație poetică PEREGRINĂRI.” Ion Potolea

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

83

Concursul Peregrinări, ediția a VI-a, poezie, 2015

Proiectele Centrului de promovare „Itaca” - Dublin se mențin cu succes în rândul investigațiilor artistice privind sensibilitățile emigrării. Ajuns la a VI-a ediție, concursul de poezie transfrontalier „Peregrinări” a adunat laolaltă și anul acesta versuri pestrițe, a căror singură constantă a fost limba de creație, româna, pe alocuri condimentată cu neologisme în trend.

Membrii juriului au avut de parcurs un număr de 132 de texte, notarea realizându-se în funcție de criteriul estetic. Personal, am urmărit ca parametri de punctare originalitatea și coerența. Pentru a ajunge în finală, un text trebuia să emoționeze în stil propriu, putere intrinsecă, care să îl propulseze dincolo de statutul de exercițiu literar. Pe de altă parte, clișeele, inconsistența, absurdul nefondat, rătăcirea direcției propuse, stângăcia imaginilor poetice sau tonul de partizan al propriilor cunoștințe vaste au fost taxate pe măsură.

După primul tur de „scrutin”, ierarhia a fost ușor dată peste cap din cauza nerespectării regulamentului de către unii participanți. Astfel, texte precum „despre prieten”, „Același timp” sau „Vis cu sandale roșii” – poem căruia i-am acordat punctajul maxim – deși au primit inițial un loc în finală, trebuiau descalificate (spre regretul organizatorilor!), fiind deja publicate pe alte platforme virtuale.

Preferințele celor șapte membri ai juriului nu au fost influențate reciproc, notarea din runda finală reflectând obiectivitatea ca exigență supremă: Poemul înscris cu numărul 110 a primit votul de 5 puncte din partea a trei jurați, „sonet po-mo” a atras două astfel de voturi, în timp ce „simfonie de sfârșit de iarnă” a fost votat o dată. În opinia mea, clasamentul final a scos la iveală trei dintre cele mai reușite poezii înscrise în acest an la concurs. Iată câteva pasaje-model ale experienței poetice conferite de „Pereginări 2015”: „am cucerit bărbați / ce pretindeau că l-au citit pe Kafka, / că adoră poeziile lui Dan Sociu, / că ascultă Debussy înainte să meargă la culcare / nimic nu mai e la fel de ușor // azi, acum, pe Calea Moșilor e gălăgie / mașinile trec, motocicletele trec / cu-o viteză năucitoare / vorbesc cu tata la telefon, / spune că prin Constanța e cald, e prea cald și culturile vor fi proaste” (Victorița Tudor) „rămân singura cută din pat / dimineața se subțiază printre burice // ajung să cred că pipăi un tatuaj / din caractere chinezești trecerea / de la ieri la azi e ca o traducere în bing” (Alice Bratiș) „câinele făcea rotocoale împrejur / întărâtând iarna / anotimp cu nume de femeie / şi sentimente de femeie / şi glas de femeie / ascuţit / ca un fierăstrău” (Paula Lavric) Felicitări premiantelor, mult succes pe plan literar și satisfacții depline!

Mihók Tamás

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

84

Concursul Peregrinări, ediția a VI-a, poezie, 2015

Locul I

Nr. 110 poveste cu-n om aproape mare – Autor Victorița Tudor (București)

acum 19 ani trotuarul din fața casei nu era construit nici pe mine nu mă construiseră zăceam undeva cuminte între ochiul negru al mamei ce făcea miercuri de miercuri compot de cireșe la aragazul vechi din beci unde ajungeai pe-o scară strâmtă și între poeziile multicolore ale tatălui ce vindeca de frică zi de zi caișii înfloriți din spatele casei eu dormeam undeva între dragostea lor tânără ca un pui de pisică ghemuit pe sub saltele undeva între patul mic și fereastra vopsită-n alb de-un nene pe care-l plătiseră să facă asta undeva între tabloul cu câini de vănătoare, găleata cu apă și florile indigo de plastic, undeva învelită-n covoare sau în capotul pestriț ce-o îmbrățișa pe mama în timp ce bea Jacobs Krönung cu puterea Alintaromei apoi am ieșit pe străzi, am învățat alfabetul, mi-l dumica mama încet ca să-l pot înghiți cu drag și eu cântam ”Summertime, the living is easy” cu o lejeritate neomenească înconjurată de păpușile lipsite de sex Radu, pe care-l îmbrăcam în bebe ajutată de bunica, a adormit demult între colții lui Bengi și bunica a adormit demult, de prea mult mai mereu ... am ieșit pe străzi ca o femeie în rochii înflorate și cu cercei în formă de fluturi adormiți lângă urechea mea, am cucerit bărbați ce pretindeau că l-au citit pe Kafka, că adoră poeziile lui Dan Sociu, că ascultă Debussy înainte să meargă la culcare Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

85

Concursul Peregrinări, ediția a VI-a, poezie, 2015 nimic nu mai e la fel de ușor azi, acum, pe Calea Moșilor e gălăgie mașinile trec, motocicletele trec cu-o viteză năucitoare vorbesc cu tata la telefon, spune că prin Constanța e cald, e prea cald și culturile vor fi proaste, eu îi spun ceva despre Malraux, el mănâncă, ascultă și nu știu dacă înțelege că cei aproape 50 de ani ai lui îmi despachetează inima din trup în fiecare noapte înainte să adorm

Locul II

Nr. 120 sonet po-mo – Autor Alice Bratiș (Oradea)

soarele se prelinge sub perdele o magmă ce-mi topește urmele de fard filmele de peste noapte dau în clocot împrăștiind miros de ceară știu că dacă mă ridic un gândac mi se va zbate-n colțul ochiului văd cum greața intră prin perete și încerc să găsesc un punct fix șterg cu mâna umbrele de pe cearșaf până rămân singura cută din pat dimineața se subțiază printre burice ajung să cred că pipăi un tatuaj din caractere chinezești trecerea de la ieri la azi e ca o traducere în bing

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

86

Concursul Peregrinări, ediția a VI-a, poezie, 2015

Locul III

Nr. 93 Simfonie de sfârșit de iarnă – Autor Paula Lavric (Londra, Anglia)

program de ieşit cu câinele la plimbare în parc îi scoate lesa ca pe o bretea de sutien şi împietreşte lângă cel mai malad copac uneori se apleacă după vreun băţ umed prins sub zăpada cleioasă şi icnind îl aruncă zuuup fără vlagă nu prea departe [de] copacii osoşi desfrunziţi contagioşi nu te învaţă cum să salvezi o viaţă l-am văzut atârnat [ca un pendul] de cel mai malad copac câinele făcea rotocoale împrejur întărâtând iarna anotimp cu nume de femeie şi sentimente de femeie şi glas de femeie ascuţit ca un fierăstrău vâjâind printre crengile osoase desfrunzite contagioase simfonie care leagănă trupul spânzurat două săptămâni mai târziu zăpada se topise în cerc câinele încă alerga împrejur urletul lui [vâjâind] făcea piele de găină scoarţa plesnea pe la încheieturi muguri umezi puroioşi nu te învaţă cum să salvezi o viaţă

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

87

cartea anului 2015

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2015 Organizator Centrul de promovare „ITACA” – Dublin

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la două secțiuni, poezie și proză (literatură), pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României.

Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landén – Suedia, Emanuel Pope – Anglia, Mihók Tamás – Ungaria/România, Emanuel Stoica – Suedia, Viorel Ploeșteanu – Irlanda) și Felix Nicolau (România).

Condiții de participare: -

-

Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o introducă în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2015, la orice editură din țară sau străinătate, în limba română.

Nu pot participa volumele apărute la edituri online.

Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie.

Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință.

Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2015, câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2016.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune.

Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia.

Distincțiile câștigătorilor: -

-

Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2016, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Centrului de promovare “Itaca” - Dublin.

Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi diplome care să ateste acest fapt și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, precum și în alte reviste de cultură din România.

Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului, o monedă din argint de un dolar SUA, din anul 1922 (la proză), o colecție de monede vechi de peste o sută de ani, irlandeze (la poezie) etc.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

88

invitație de colaborare

După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de promovare „Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii și nici să oferim exemplare tipărite. Există, însă, posibilitatea de a se comanda revista, prețul reflectând numai cheltuielile de tipar și expediere.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”.

Cu speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Comenzi pentru revista Itaca tipărită: revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

89

galeria autorilor

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015

90

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Itaca Anul III / nr. 10 aprilie, mai, iunie 2015