Itaca nr 11, Anul III-iulie, august, septembrie 2015

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

2

ITACA Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Mihók Tamás (Ungaria/România)

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Dan Alexandru (Irlanda) Centrul de promovare “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Obținut de Editura „Transilvania”, e-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

3

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul III Nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

4

sumar

Editorial: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 5

Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Articol

Pag. 8

Paul Lupu (Irlanda) – Proză

Pag. 10

Nina Vasile (Spania) – Poezii

Pag. 14

Adrian Grauenfels (Israel) – Cronică

Pag. 15

Emanuel Stoica (Suedia) – Proză

Pag. 18

Dimitrie Grama (Gibraltar) – Proză

Pag. 24

Radmila Popovici (Moldova) – Poezie

Pag. 27

Traduceri: Teatru – Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Pag. 29

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză

Pag. 34

Emanuel Pope (Anglia) – Poezie

Pag. 37

Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 39

Lucia Dărămuș (Anglia) – Eseu

Pag. 41

Cristache Gheorghiu (Grecia) – Eseu

Pag. 44

Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie

Pag. 47

Vavila Popovici (SUA) – Eseu

Pag. 50

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 53

Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză

Pag. 56

Traduceri: August Strindberg – Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 59

Ioan Silvan (Spania) – Proză

Pag. 63

Adriana Moscicki (Israel) – Poezie

Pag. 66

Larisa Caudron (Belgia) – Proză

Pag. 68

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 70

Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie

Pag. 71

Pavel Nedelcu (Italia) – Proză

Pag. 72

Pavel Nedelcu (Italia) – Poezie

Pag. 81

Ligia Mihaela Ionescu (Spania) – Poezie

Pag. 83

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză

Pag. 84

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora

Pag. 87

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 88

Galeria autorilor

Pag. 89

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

5

editorial

Violenţele împotriva patrimoniului cultural, arme ideologice și economice Dorina Brândușa Landén (Suedia)

În umbra convoaielor de refugiați care copleșesc acum o Europă ce bâjbâie după soluții pentru rezolvarea celei mai mari catastrofe de la al doilea război mondial încoace, în umbra tragediilor personale și naționale ale celor care fug din calea războiului și a terorii în căutarea unui loc considerat inviolabil, a imaginii trupurilor omenești, mari și mici, aduse de valuri pe plaja vacanțelor din paradisul mediteranean (care nu au cum să nu ne șocheze, să nu ne impresioneze până la lacrimi), tema pe care o abordez aici poate părea nepotrivită în contextul actual sau chiar de o importanță minoră, dar omul este trecător și viața omului e doar o clipă în raport cu infinitatea timpului, iar moștenirea culturală pe care o lăsăm în urma noastră este doveditoare a identității noastre ca națiuni, dar și a civilizației umane. Protejarea patrimoniului cultural de pe teritoriul Siriei și Irakului nu este doar o problemă a sirienilor și irakienilor, este o problemă a întregii comunități internaționale. În martie 2015, militanții IS au distrus ruinele orașului antic Nimrud (în nordul Irakului), în 2014 au nimicit numeroase monumente în Mosul și au ars sute de mii de cărți din biblioteci, iar la începutul acestei veri au fost devastate, printre altele, mausoleul sfântului șiit Muhammad bin Ali în Palmyra, o mânăstire veche în Al-Qaryatayn, în 25 august templul Baalshamin și apoi templul Bel, ridicat cu aproape 2000 de ani în urmă. Palmyra, această Veneție a nisipurilor, este situată în partea centrală a Siriei și este pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. O întreagă moștenire culturală este pe cale de a fi pierdută.

Mai multe dintre obiectele distruse sunt din perioade asiriene și grecești, datate cu sute de ani înainte de Hristos.

Patrimoniul cultural este adesea ideologic încărcat de simboluri, ceea ce face ca acesta să

devină obiectivul celor care poartă război împotriva valorilor curente. În ultimii doi ani au apărut o serie de cărți care tratează și cercetează chiar acest subiect al distrugerii obiectelor de artă, a patrimoniului cultural în decursul istoriei. Nu în ultimul rând, războiul în curs de desfășurare din Siria și consecvențele acestuia asupra patrimoniului antic fac această cercetare foarte actuală.

Rapoarte recente de la locul conflictului arată că artefactele și părți ale monumentelor antice nu sunt distruse numai în mod deliberat, ci acestea constituie resurse economice și psihologice în război. Obiectele sunt vândute pentru a finanța continuarea luptelor și situri binecunoscute sunt utilizate pentru punerea în scenă a unor „acte” încărcate ideologic. Astfel de strategii nu sunt noi, ele au fost folosite în timpul conflictelor și în trecut.

Cortina de Fier și remodelarea peisajului politic în Europa Centrală și de Est, dar și în unele părți ale Asiei, au influențat întrebările pe care și le-au pus cercetătorii. Mai multe cărți pe tema "istoriei iconoclasmului" aduc ca exemple demolarea sculpturilor monumentale ale foștilor dictatori. Un exemplu recurent este distrugerea de către trupele aliate a statuilor lui Saddam Hussein în primăvara anului 2003. Un alt exemplu este distrugerea statuilor lui Lenin din fostele țări ale blocului estic sau, în România, a statuilor lui Nicolae Ceaușescu și a altor lideri comuniști. Distrugerea statuilor și a altor lucrări publice de artă a fost încărcată cu un puternic mesaj politic și simbolic care s-a răspândit rapid în întreaga lume.

Un alt exemplu de cum acte de violență motivate ideologic pot, nu numai distruge, ci și reîncărca monumentele cu o valoare simbolică nouă, este bombardarea Pilonului Nelson din Dublin, care a fost un monument ridicat în onoarea eroului bătăliei de la Trafalgar, Horatio

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

6

editorial de Dorina Brândușa Landén Nelson. Monumentul a fost controversat de la început din cauza unei părți a localnicilor care lau perceput atât ca o priveliște urâtă în oraș, cât și ca pe o demonstrație a prezenței puterii de stat britanice în Irlanda. Atentatul și consecințele sale sunt tratate în antologia “Art under attack. Histories of British iconoclasm” Ed. Tabitha Barber și Stacy Bold Rick Tate, care a fost lansată în colaborare cu expoziția Tate Britains pe tema "atacuri asupra artei britanice în 500 de ani". Monumentul a fost distrus în 8 martie 1966 de către un grup considerat a fi separatiști IRA. Mulți oameni și-au exprimat bucuria la momentul respectiv. Odată cu explozia s-a rupt capul statuii care, desprins de corp, a fost depozitat în primărie. După aceea o mulțime de cumpărători potențiali s-au interesat de el și au vrut să-l achiziționeze, dar acesta a fost furat de către un grup de studenți și a fost folosit într-o varietate de scopuri, până când a revenit în cele din urmă în Irlanda și a ajuns la Dublin, în biblioteca primăriei orașului.

Faptul că distrugerea monumentelor de artă și cultură are un mesaj politic nu este ceva nou. Instituții culturale și monumente au fost prinse la mijloc în multe conflicte armate în Europa modernă. Ceea ce separă patrimoniul cultural de alte clădiri și locuri sunt valorile simbolice asociate cu acestea. Deteriorarea sau modificarea semnificației acestor valori înseamnă pentru cei care le distrug o speranță că grupul pe care îl reprezintă aceste valori culturale va fi afectat (atac la identitatea istorică și culturală a grupului/poporului respectiv).

Este adesea dificil să se comenteze motivele acestui tip de atacuri. Deoarece valori simbolice sunt în joc, violența împotriva patrimoniului cultural aduce adesea reacții emoționale puternice și, în același timp, secvențe ale unor evenimente complicate au tendința de a fi simplificate considerabil. La începutul Primului Război Mondial, catedrala din Reims, renumită pentru arhitectură și decor, a fost supusă focului de artilerie german și a luat foc. Cu puțin timp înainte, părți ale orașului universitar Louvain din Belgia au fost arse de germani. Aliații au profitat imediat de aceasta, răspândind imagini de propagandă în care soldații germani erau prezentați ca niște barbari neghiobi. Pe de altă parte, presa germană a susținut că trupele franceze s-au poziționat în fața bisericii și au folosit-o ca post de observație.

Astfel, clădirea a fost transformată într-o țintă militară legitimă și nu mai era protejată de legile războiului. Atacul asupra catedralei, care este

prezentat în antologia ”Ravaged: Art and culture in times of conflict”, (Ed. Jo Tollebeek și Eline van Assche, Yale University Press), arată că violența împotriva monumentelor poate fi ușor utilizată ca propagandă pentru a denigra inamicul și pentru a consolida moralul propriilor trupe. De multe ori nu este posibil ca omul de știință, cercetătorul să facă abstracție de propagandă și să găsească un motiv real pentru distrugerea monumentelor culturale. Cu toate acestea cercetătorul poate examina modul în care evenimentul este interpretat și utilizat de diferitele părți din conflict și de rezonabilitatea argumentelor evidențiate de către părți.

Analistul și autorul de studii religioase James Noyes aduce în ”The politics of iconoclasm. Religion, violence and the culture of image breaking in Christianity and Islam", (Tauris), teza că distrugerea obiectelor de artă și arhitectură cu valori simbolice a mers mână în mână cu crearea statului modern. Distrugerea patrimoniului cultural în Primul și Al Doilea Război Mondial nu a fost un element nou în războaiele occidentale. Cu toate acestea, se poate vorbi despre o voință de a atrage obiective non-militare în luptă. S-a dezvoltat o tehnologie nouă sub formă de artilerie grea și bombardiere care au făcut posibilă distrugerea unor orașe întregi. În Germania nazistă dispariția orașelor din Europa de Est, cum ar fi Varșovia, a fost cuprinsă într-un plan mai amplu pentru imperiul care era preconizat a se ridica din ruinele războiului. Când avioanele aliaților au bombardat orașele germane, cum ar fi Dresda și Köln, scopul a fost de a slăbi coeziunea și voința de a rezista într-o societate urbanizată.

Jens Braarvig preia trei cazuri din istoria modernă în antologia sa ”Iconoclasm from antiquity to modernity”, Ed. Kristine Kolrud och Marina Prusac, Ashgate). Angkor Wat – faimosul templu din Cambodgia, bogat decorat cu sculpturi, care au fost parțial pierdute prin distrugere activă și jafuri. Artefactele au devenit o pradă pentru turiștii străini și colecționarii de artă. Valurile de furturi și distrugeri de la Angkor Wat au coincis cu o perioadă de tulburări politice în Cambodgia, similară cu situația existentă în Siria de astăzi.

Republica Chineză a considerat că Tibetul nu poate fi încorporat în China fără distrugerea mânăstirilor. Devastarea care a însoțit marșul Chinei în Tibet a fost, prin urmare, nu una spontană, ci planificată. Călugării au fost uciși și fermieri săraci mutați dintr-o parte aglomerată din China pe platoul tibetan, care a era puțin populat.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

7

editorial de Dorina Brândușa Landén Arheologii chinezi au documentat patrimoniul cultural tibetan în anii `50 și documentarea a fost apoi utilizată pentru a-l distruge sistematic. Au fost nimicite cărți de literatură religioasă, sculpturi și obiecte de rit.

Multe obiecte au fost topite pentru a se extrage metale prețioase, iar altele au fost vândute în străinătate.

Distrugerea a culminat în anii 1959-61, când 90 la sută din clădirile religioase din Tibet au fost distruse. Obiectele făcute din cupru, argint și aur au fost topite și statuile au fost vândute pe piața internațională. La aceasta a contribuit și un interes crescut la nivel global pentru exprimarea estetică a culturii tibetane.

Revoluția Culturală s-a diminuat pe la începutul anilor '70 și distrugerea patrimoniului cultural în Tibet s-a încetinit. Deși semnificația obiectelor și mânăstirilor a fost pentru victime una religioasă, iconoclasmul guvernului chinez a avut puternice motive ideologice.

Al treilea caz de violență este cel îndreptat împotriva sculpturilor Bamiyan din Afganistan, în 2001, despre care scrie Jamal J. Elias în antologia ”Striking images: Iconoclasms past and present”, Ed. Stacy Bold Rick, Leslie Brubaker și Richard Clay, Ashgate. Talibanii au preluat controlul aproape în întreaga țară, dar nu au reprezentat un guvern recunoscut internațional. Guvernul stătea neputincios la Kabul. Regimul taliban nu a vrut să negocieze cu

partenerii străini, iar eforturile de mediere au făcut situația și mai dificilă. Încercările de negociere au eșuat complet din cauza mediatorilor internaționali, care nu au înțeles modul în care puterea este distribuită în cadrul mișcării talibane și nici valoarea simbolică a distrugerii sculpturilor. Prin studierea presei pakistaneze se poate vedea cum aceste acțiuni au fost apărate și justificate chiar înainte de a fi avut loc. În realitate, vestea că statuile lui Buddha și alte sculpturi vor fi nimicite a coincis cu pregătirile pentru pelerinajul la Mecca.

Mulți dintre oamenii de știință susțin că modificarea valorii simbolice a operei de artă trebuie văzută ca iconoclasm. De multe ori nu a fost distrusă opera de artă sau arhitectura în totalitate și în cazul acesta nu este corect să vorbim de dispariție. Valoarea culturală a sculpturilor Bamiyan a fost consolidată în mod paradoxal și a ajuns să fie recunoscută la nivel mondial. Ca urmare a violențelor s-a acordat o atenție mai mare patrimoniului budist în diferite părți ale Asiei, ceea ce Pierre Centlivre subliniază în cartea sa "Iconoclash" (2002).

Dacă cercetări mai vechi din domeniul iconoclasmului au fost determinate de convingerea că arta ar trebui să aibă o existență liberă de politică și de calcule mercantile, acestea sunt acum mânate de interesul de a explora exact cum arta a ajuns să pătrundă în agendele politice și să fie folosită ca armă în războaie. Astăzi conflictele din Orientul Mijlociu dezvăluie într-un mod înspăimântător cât de relevantă este această cercetare.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

8

articol

Gradele de libertate Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

”E-adevărat ce-am auzit, că-ntâmpinați greutăți cu introducerea în țară a cărților în limba română la trecerea frontierei spre Moldova?”, lam întrebat recent pe un profesor de franceză de la Chișinău, lângă care am avut ocazia să șed la o masă festivă. ”Ieste parțial adevărat”, mi-a răspuns domnul, cu un puternic și fermecător accent moldovenesc, în clasica manieră a replicilor de la Radio Erevan. ”Putem avea asupra noastră câte cărți dorim, cu condiția să le însoțim de un certificat de donație, adică o împuternicire formală. E un gest birocratic simplu.”

La prima vedere n-am nimic de obiectat, fiindcă metoda sună aproape a înnobilare, de parcă tipăriturile ar fi ceva prețios, precum icoanele sau tablourile valoroase, care nu pot fi înstrăinate fără un certificat legalizat. Pe de altă parte, însă, e absurd să fie controlate la vamă cuvintele, pentru că, în fond, despre ele vorbim aici. Eu văd reglementarea aceasta ca pe o formă de cenzură absurdă, un atentat la libertatea noastră de expresie și de gândire.

De fapt, nu controlul exagerat mă surprinde, ci nonșalanța interlocutorului meu moldovean, care privește lucrurile cu detașare și chiar se consideră norocos, raportat la alții. Lui nu i se pare nimic suspect în acest demers de tip șicană.

Nimic deosebit? Ba bine că nu! Formalitatea aceasta îmi amintește de dureroasa și înjositoarea procedură a cerșitului de invitații pe la cunoștințele noastre din străinătate, când doream să obținem râvnita viză de Schengen, imediat după căderea Cortinei de Fier. Era și acela un rău necesar, o tehnică pe care o aplicam ca pe un automatism, ignorând cu eleganță tratamentul de cetățeni de mâna a doua la care eram supuși. Eram așa de fericiți că în sfârșit puteam călători în afara țării!

Pe atunci eram mândri de libertatea noastră proaspăt câștigată, pentru că ea reprezenta un progres enorm față de imobilitatea paralizantă pe care o suportaserăm stoici, decenii la rând, sub

”ocupația” socialistă. Să nu uităm că doar cu câteva luni înainte, libertatea se cumpăra pe bani grei: pentru fiecare cap de sas ardelean plecat din țară se plătea României în anii ‘80 o ”despăgubire” de douăzeci de mii de mărci germane. Era ieftin, era scump? Dumnezeu știe, ziceți și Dumneavoastră! Prețul libertății depinde de averea fiecăruia.

Privită prin prisma calității noastre de cetățeni europeni cu drepturi depline, de care ne bucurăm acum, situația aceea din anii ‘90, de deschidere a granițelor condiționată prin viză, nu mai apare deloc ca avantaj.

Firește, ne putem raporta oricând la alții mai năpăstuiți decât noi, dar problema care se pune atunci când ne bucurăm sau întristăm de înlăturarea unei bariere, este până unde putem merge cu eliberarea noastră, fără a dăuna prin aceasta altora. Dacă există mai multe niveluri de libertate, până unde se poate merge cu ea? Până la liberatea deplină? În principiu da; în fond, de ce nu, câtă vreme nu îngrădim libertatea altora, extinzând ”plapuma” noastră? Dar, vedeți dumneavoastră, libertatea își are și ea gradele ei de comparație, deși e un substantiv simplu (ce-i drept, cam abstract).

Mai concret, să luăm exemplul unui braț mobil de cumpănă de fântână: n-are voie să se balanseze decât în două direcții. Dacă n-ar fi articulația, care susține cumpăna în echilibru, neam trezi cu găleata goală. E clar că libertatea totală nu există și nici nu e de recomandat.

Ce bine o ducem noi, că putem introduce și scoate din România ce cărți vrem, în cantități nelimitate! Iar moldoveanul de la Chișinău, ce fericit e el că nu locuiește în enclava rusă Transnistria, având voie să citească în limba română fără să fie arestat imediat pentru pretinsa infracțiune a vehiculării de ”material subversiv”!

Pentru că da, la Tighina, a fi de naționalitate română se poate pedepsi cu închisoarea! Ați auzit de cazul directorului unicului liceu tighinez cu predare în limba română, care a fost arestat la graniță pe motiv că ar face... trafic ilegal de valută, pe când se

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

9 articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg întorcea acasă din România, cu salariile colegilor săi în valiză?!

Așa cum menționa deunăzi domnul Academician Gheorghe Păun într-un discurs scurt și la obiect, e greu să faci abstracție de calculele meschine pe care unii tehnocrați le vehiculează, legat de un prezumtiv ”preț” al reîntregirii României cu Basarabia. Prea frapantă e asemănarea cu calculul cheltuielilor de război ale unui conducător de trupe, care nutrește gânduri de invazie planificată, ca să nu zic anexare. Ori tocmai noțiunea de invazie e bine să fie ocolită în contextul actual zbuciumat, pentru că ea se potrivește cel mai puțin acestui îndelung și laborios proces al reunificării. Vorbim despre o dorință cvasi-unanimă, pornită din suflet și purtată cu evalvie mai departe, ca un ideal armonios, nu ca un act războinic, calculat, cotropitor. Sau nu? În fine, au și tehnicienii economiști dreptul lor la libertatea de expresie, iar dacă ei consideră necesar să evalueze costurile ”României Mari” în cifre, cine suntem noi să le interzicem aceasta? Și totuși, până unde se poate merge cu această libertate de expresie? Pornind de la întrebarea ”Cât ar costa Basarabia pentru România?”, ei apreciază că o populație de douăzeci de milioane de români nu e suficient de bogată pentru a-și ”permite să cumpere” o Basarabie populată cu 3,5 – 4 milioane de suflete moldovenești (spre deosebire de Germania de Vest, care a avut destulă dare de mână pentru a-și permite luxul ”repatrierii” RDG-ului!).

Ce bine că alt grup de cercetători a calculat altfel, dându-le peste nas pesimiștilor citați!

Concluzia lor induce aproape euforie: dacă în condițiile separării actuale am avea nevoie de 24 de ani pentru a ne dubla Produsul Intern Brut, ei bine, în cazul în care ne-am uni cu Moldova, perioada s-ar reduce la 14 ani! Adică pe termen scurt de trei-patru anișori am atinge PIB-uri pe cap de locuitor comparabile cu Italia sau Elveția!

Păi atunci, chiar zău, ce mai așteptăm?!

Ba chiar mai mult, o a treia grupare de analiști lucizi ne atenționează nu doar că reunificarea ar conduce la creștere economică, ci mai mult, că întârzierea ne costă scump, pentru că distanța dintre economiile Basarabiei și României crește pe zi ce trece. Tot un argument cerebral e și acesta, chiar dacă nu așa meschin ca acela al ”prețului” reunirii, pentru simplul fapt că în loc să combată idealul nobil, îl sprijină. Dar, în fond, tot despre bani e vorba.

Dar chiar n-o fi libertatea de vânzare? Într-o lume în care aproape totul e marfă, greu de crezut că libertatea ar fi scăpat de soarta cântăririi în bani. Revin la profesorul moldovean și-l întreb cei împinge pe concetățenii săi să vrea reunificarea. Îmi răspunde că... se știe cam nimica, vorba celor de le Radio Erevan. Adică, în principiu, nu toți sunt de aceeași părere. Există și ruși și găgăuzi în Basarabia, care poate chiar se tem de schimbare, iar populația de vârste înaintate e sceptică.

Tinerii, în schimb, sunt susținătorii cei mai înfocați ai revenirii la sânul Patriei Mume. ”Surprinzător chiar și pentru mine” - zice profesorul – ”pentru că ei nu au nostalgii ale trecutului, n-au trăit istoria. Dar măcar speră întrun trai mai bun și-ntr-o viață mai demnă.” Cu alte cuvinte, motivația lor e tot una de ordin material. Și nu sunt de condamnat. E firesc ca orice om să-și dorească progresul economic. În fond, bunăstarea și libertatea nu se contrazic, ba chiar fac casă bună împreună.

Emigrația motivată de îmbunătățirea nivelului de trai a existat încă de la descoperirea Americii, ba chiar și în Biblie, la poporul evreu.

Este ea oare suficient de tare pentru a comutastrămuta o țară întreagă? Înclin să cred că da, după ce am ascultat cu atenție descrierea dată de ”reporterul meu la fața locului”, profesorul de franceză navetist la Soroca. La finalul convorbirii am concluzionat că perspectiva unui nivel de trai mai bun, în condiții de viață mai civilizate, este cea care imprimă elanul pro-reîntregire. Iarăși un aspect cuantificabil are ultimul cuvânt de spus, declasând net motivele sentimentale precum dorul, nostalgia și dragostea de neam. Și noi care ne credeam codași în Europa, tinzând să ne autocompătimim pentru rolul ingrat pe care ne e dat să-l jucăm în istorie! Când colo, priviți din alt unghi, suntem într-o postură demnă de invidiat! Există întotdeauna un termen de comparație mai ghinionist decât noi, pe lângă care ne putem simți superiori și privilegiați.

Situația promite să devină palpitantă! Nu ne rămâne decât să participăm sau să ne abținem de la amestecul în marea dezbatere publică, după cum ne dictează inima și mintea, urmărind în același timp cum filmul istoriei își dibuie deznodământul încă incert. ”Liberté? Egalité? Fraternité?” – îmi vine să-l întreb pe comeseanul meu moldovean, folosindumă de limba pe care o predă cu dedicație elevilor săi basarabeni, franceza care ne sună amândoura familiar, nu doar semantic, ci și prin conținutul celor trei idealuri devenite palpabile. On va voir.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

10

proză

Eu sunt girafa Paul Lupu (Irlanda)

- episodul I Era o dimineață toridă în iulie, pe la ora nouă și-un sfert. Alarma sunase la ora nouă și încă o dată la nouă și zece, dar nu sunase încă de nouă și douăzeci, deci trebuie să fi fost pe la nouă și-un sfert.

Stau și mă întreb cum să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Șansa să mă declarați nebun fără drept de apel, e destul de mare. Nici eu nu aș crede o asemenea povestire, dar, pe cuvânt de onoare vă spun, totul a fost real, fără o iotă de ficțiune! Cu riscul de a vă deveni un nebun antipatic, o să vă povestesc, oricum. În acea dimineață toridă, cum ziceam, în iulie, m-am trezit cu gâtul înțepenit. Am deschis ochii, am văzut foaia cortului portocaliu și am încercat să mă ridic, dar o durere stridentă m-a țintuit de sacul de dormit. Mi-am adus aminte brusc de ce eram în cort. Ajunsesem în Nairobi cu o săptămână în urmă, fiind câștigătorul unui concurs la radio. Nu am obiceiul să particip la concursuri, mai ales când trebuie să trimiți un sms care costă 20 de cenți. E o păcăleală, vă asigur. Premiul este, de cele mai multe ori, plătit din banii celor care trimit sms-uri. De unde știu asta? Știu, pentru că am lucrat și eu la radioul liceului și foloseam aceeași șmecherie, ba, ne rămâneau bani și de câteva beri. De fapt, noi foloseam banii de premiu mai mult pentru, bere pentru că, mai mereu, ofeream câte un obiect inutil, pe care îl aduceam de acasă, sau câte o carte pe care o „împrumutam” de la bibliotecă.

După cum v-am spus, m-a mâncat sub piele să trimit și eu un sms cu răspunsul la concursul

lansat de un radio local. Nu l-am trimis pentru premiu, o vacanță în Nairobi, la un hotel mic și prestigios, Giraffe Manor, l-am trimis pentru că m-a enervat un pic întrebarea care suna așa: „Zebra are culoarea albă cu dungi negre sau are culoarea neagră cu dungi albe?” Întrebarea era tâmpită și crea o grămadă de confuzie. Toată lumea știe că zebra e trecerea de pietoni, aia la care tata mă sfătuia să mă uit în stânga și în dreapta de zece ori înainte să o traversez, chiar dacă era verde la semafor. E absolut logic că strada e neagră și pictează ăia dungile albe. Plin de încredere, am trimis repede sms-ul: „Zebra e de culoare neagră cu dungi albe”. Sms trimis! Sau dus și 20 de cenți către premiul cel mare.

Aaaa… am uitat să specific: Nairobi e în Kenya, care la rândul ei e în Africa.

Am apăsat lung pe butonul de la iPhone și am zis: - Siri, adu-mi aminte să citesc și eu ceva despre Nairobi când ajung acasă! Siri mi-a răspuns sarcastic: - De unde să știu când ajungi tu acasă, că ai închis „location services” și când ți-am sugerat data trecută să-ți salvezi adresa în telefon, să știu și eu unde stai, mi-ai zis: ia nu le mai ști tu pe toate! Așa că… adu-ți aminte singur!

- Bine, mă, Siri, o să-ncerc să-mi aduc aminte singur. O să-mi fac un X cu pixul pe mână. Sper să-mi aduc aminte ce înseamnă. De ce mi-am luat eu iPhone cu personalitate multiplă? Mi-am promis solemn, cu voce tare, că următorul telefon o să fie un Android, doar așa, să o necăjesc pe Siri. Ce ți-e și cu tehnologia asta!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

11

proză de Paul Lupu - episodul II Stăteam în mașină, cu mâinile pe volan, N-am mai avut timp să analizez forțele opuse, dar așteptând nerăbdător verdele de la semafor. Ochii în același timp complementare, că a trebuit să bag îmi erau țintuiți la trecerea de pietoni din fața în viteză și să pornesc cu scârțâit de roți, nu mea, hipnotizat de dungile albe. Zebra e de înainte de a-i arăta un deget în oglinda culoare neagră cu dungi albe. Picura cu stropi retrovizoare nerăbdătorului din spatele meu. Cu mari și câțiva pietoni grăbiți țopăiau, ca la șotron, ocazia asta, am călcat și zebra, dar măcar era din dungă albă în dungă albă, ferindu-se să calce verde la semafor. pe cele negre. Țopăiau ca și cum ar fi trecut un pod Nu după mult timp, parchez mașina în fața peste o prăpastie, călcând atent pe traversele de casei, intru val-vârtej pe ușă, fără să dau binețe lemn, să nu se prăbușească în neant. pisicii vecinului care mă aștepta tolănită în Din senin, pe zebră apăru o... zebră! Când mijlocul curții și mă așez în fața calculatorului, spun că era o zebră, vreau să spun că era una știind că am ceva de căutat pe internet. Am adevărată, din aia cu patru picioare, care arată ca scormonit adânc printre neuroni să-mi aduc un ponei, dar cu dungi pe ea, albe și negre. O zebră aminte ce însemna X-ul scris cu pixul pe mâna vie. S-a oprit pentru câteva secunde exact în fața mea. N-am avut succes. mea, s-a uitat în ochii mei și a dispărut. M-am Pun mâna pe telefon, apăs lung pe buton și zic: frecat la ochi până am văzut stele verzi, albastre și Siri, am ajuns acasă. Ce trebuia să-mi amintească un pic de mov. Când le-am văzut pe alea mov, am X-ul ăsta de pe mâna mea? Înainte ca Siri să-mi deschis repede ochii, pentru că mi-am dat seama răspundă, sună telefonul. că m-am frecat cam mult. Zebra a reapărut în fața - Alo, da! Gigi la telefon. mea, aproape invizibilă, aliniată imperfect cu După o scurtă pauză, o voce feminină îmi dungile de pe zebră. Dacă dungile de pe zebră nu vorbește: „Bună seara, suntem de la radio, sunteți erau puțin mai late decât cele de pe zebră, cred că în direct. V-am sunat să vă anunțăm că sunteți ar fi fost simbioza perfectă și nu le mai singurul care ați răspuns corect la întrebarea deosebeam. lansată de postul nostru, prin urmare sunteți Zebra mi-a șoptit cu o voce adâncă și gravă: câștigătorul marelui premiu, o vacanță de șapte „Bila albă sau bila neagră? Alege cu grijă”. Primul zile în Nairobi, la hotelul Giraffe Manor. Ce meu gând a fost că zebra asta tocmai văzuse filmul spuneți?” lui Kusturica și am văzut cu ochii minții cum - Aoleu! zic eu. L-am câștigat? Gata? E al meu? porcul mânca trabantul. Cum nu avea privirea Vocea feminină zice: „Da. Treceți mâine pe la foarte profundă, mi-am șters repede imaginile din redacție și vă vom da două bile, una neagră și una Pisica neagră, pisica albă și mi-au apărut pe albă. Aveți dreptul să alegeți doar câte o bilă în firmamentul mental bilele lui Turcescu. Gândul nu fiecare zi. În funcția de bila aleasă, concediul era câtuși de puțin vulgar. Bilele erau alea pe care dumneavoastră se va desfășura diferit. Gândiți-vă le dădea invitaților, la sfârșitul emisiunii, în loc de că e o aventură.” note. Nu vă gândiți la prostii, vă rog! Și, uite așa, în acea dimineață toridă de iulie, Dacă dobitocul din spate nu m-ar fi claxonat m-am trezit cu gâtul înțepenit, într-un cort lung și insistent, adăugând și un clasic: „Mișcă-teportocaliu, în Nairobi, în fața hotelului Giraffe n crucea mă-tii, că s-a făcut verde!” cred că Manor, lângă o tufă de acacia. următorul meu gând ar fi fost despre Yin și Yang.

- episodul III O să văd Nairobi! Gândul ăsta mi-a adus aminte de ce am scrijelit X-ul pe mână și m-am repezit la calculator să nu uit iar. După ce am folosit toate abilitățile de căutător pe internet, abilități certificate cu certificat chiar și de mărețul Google, m-am declarat mulțumit de cunoștințele generale despre Nairobi.

Flămând după atâtea navigări, m-am repezit la frigider să cercetez opțiunile culinare.

Analizând minuțios, am ajuns la concluzia că frigiderul meu avea patru rafturi și trei sertare. Pe rafturi se odihneau lasciv două conserve de pește,

un sfert de salam de Sibiu, o rămășiță de cașcaval afumat și o jumătate de lămâie. Într-un colț se ascundea o cutie pe care scria „ouă” în care am descoperit, cu stupoare, că era doar unul și ăla expirat ieri. Cutia Pandorei, nu altceva! Sertarele erau cu desăvârșire goale. Am decis să aleg peștele și jumătatea de lămâie, în speranța că fosforul îmi va ajuta la memorie și-mi va întări puterea de concentrare. Decizia s-a dovedit potrivită, îmi aminteam perfect că citisem despre Nairobi cu jumătate de oră în urmă. Bine zicea tata: nicio masă fără pește…

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

12

proză de Paul Lupu Nu vă puteți închipui ce greu este să adormi când este prea cald în casă și când știi că ai câștigat o excursie de șapte zile în Nairobi! Am adormit după o partidă cruntă de șah cu mine însumi - sunt un adversar greu de dominat - cu capul pe tabla pătrățoasă alb-neagră, cu nasul între nebunul de la G5 și pionul de la F3. Regele de la B2 îmi respira greu în ceafă, cred că era un pic răcit, așa că l-am exilat cu un dos de palmă tocmai în colțul camerei, sub canapea.

- Bila albă sau bila neagră? Alege cu grijă, zise zebra, care era și ea pe tabla de șah, așezată confortabil între E7 și E8.

Cum a ajuns zebra pe tabla de șah nu aș putea să vă spun, cert e că mă urmărea ca un observator imparțial. Era o zebră insistentă și foarte atentă.

- E simplu, i-am zis. Este vorba de a alege, ca și în viață. În funcție de alegerile pe care le facem, ne bătătorim drumul pe care mergem, uneori drept, uneori în zig-zag. Drumul ne reprezintă.

Practic, nu contează ce bilă alegi. Te poți răzgândi oricând.

Gândul mi-a sărit imediat la Vitruvian Man al lui Da Vinci: suntem închiși într-un cerc, având opțiunea de a alege, suntem dualiști în alb și negru, constrânși de o linie imaginară numită „reguli sociale”.

Am sărit ca ars pe la zece fără un sfert.

Uitasem să-i spun lu’ Siri să nu uite să mă trezească pe la nouă, că la ora zece trebuia să fiu la radio să-mi ridic bilele, una albă și una neagră.

Am mai demontat un mit: fosforul din pește nu te ajută așa de mult la memorie sau poate că paharul de vin roșu a avut un efect nefast asupra hipocampului.

Duș, dinți, cămașă, blugi, pantofi - au durat exact 10 minute. Dacă nu e trafic, o să ajung aproape la timp. Din grabă, am uitat să-mi iau șosetele. Era cald oricum și nu m-am deranjat să mai deschid sertarul, să-mi aleg perechea potrivită. Până și șosetele trebuia să le aleg. Mai bine fără.

Când să mă urc în mașină, descopăr că roata din dreapta spate e complet dezumflată și pe oglinda laterală scria „obiectele din oglindă par mai mici decât în realitate”. Am înlocuit-o rapid cu două mâini dibace și, uitându-mă la roata de rezervă prin oglinda laterală, am constatat că era mai mică oricum, nu era o iluzie optică. Pe roată scria cu litere mari și galbene: Maxim 80km/oră.

Iar o să întârzii, dar măcar pot da vina pe roata de rezervă și pe mașina mea care arăta ca un cățel șchiop din poezia Elenei Farago.

Voi întârzia, ca de obicei. Abia aștept să plec în Nairobi. Acolo nu trebuie să fiu punctual.

- episodul IV La zece și patruzeci și două de minute fix, am sunat la interfonul radioului cu pricina, după ce mam învârtit aproape douăzeci de minute să găsesc un loc de parcare. Am pățit și eu ca-n bancul cu evreul care mergea la un interviu și nu găsea loc: Dă Doamne să găsesc parcare! Dă Doamne să găsesc parcare! și după câteva ture de clădire: Doamne, nu te mai deranja! Tocmai am găsit un loc.

După trei țârâituri scurte, îmi răspunde o voce pițigăiată: Da, ce doriți? Bună dimineața și scuze de întârziere! zic eu timid. Am venit să-mi ridic bilele, alea pentru excursia la Nairobi, una albă și una neagră. Ușa se deschise și am intrat într-o sală de așteptare largă și foarte luminoasă, cu o pardoseală în pătrate mari, albe și negre. Eram singura piesă de pe tabla de șah, neștiind dacă-s nebun, turn sau cal. Regină nu eram sigur, deci puteam să fiu și pion sau chiar rege.

Bună ziua! Sunt Otilia. Cu mine ați vorbit ieri la telefon. Vă felicit pentru răspunsul dat! Nimeni nu a fost în stare să dezlege misterul zebrei. Luați loc! După cum vă spuneam ieri, ați câștigat o excursie în Nairobi, la prestigiosul hotel Giraffe Manor. Zborul, transferurile, cazarea și masa sunt

incluse. Veți pleca duminică seara spre aeroportul Jomo Kenyatta cu Etihad Airways, Business Class.

Zborul durează aproximativ unsprezece ore, transferul de la aeroport la hotel durează doar patruzeci de minute, deci veți fi la hotel luni dimineață, în jurul orei 10.

Mă holbam uimit la broșura pe care Otilia mio întindea, nefiind prea atent la detaliile oferite verbal. Hotelul și împrejurimile arătau superb, însă ochii mi s-au oprit la una din poze, în care o girafă era băgată cu capul prin geamul deschis al camerei de hotel și sorbea grațios dintr-o ceașcă de cafea. Fantastic! Nu știam că girafelor le place cafeaua. Or fi fost girafe domestice, crescute pe lângă casele oamenilor. Pe pagina opusă era altă girafă, care semăna izbitor de bine cu prima. Cred că era soțul, pentru că se uita la televizor, la un meci de fotbal. Uite așa am aflat că girafele sunt microbiste. Omul cât trăiește învață, îmi sună ca un ecou vocea tatălui meu, undeva în spatele unui ficus de lângă intrare. Am întors capul rapid și, ghiciți pe cine am văzut? Exact! Zebra era ascunsă în spatele ficusului, molfăind suav două frunze parțial gălbejite. Zebra se apropie de mine țopăind țanțoșă pe gresia cu pătrate albe și negre, trase o

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

13

proză de Paul Lupu ochiadă pe broșura mea, să vadă cât era scorul meciului la care se uita girafa, și-mi zise la ureche: „Bila albă sau bila neagră? Alege cu grijă.”

Am tresărit și am zis mecanic: - Otilia, zi-mi te rog, ce-i cu bilele alea?

- Acestea sunt bilele, zise Otilia, întinzându-mi o cutie paralelipipedică, sidefată, de mărimea unui pachet de unt President. Nu ai voie să deschizi cutia decât atunci când ai ajuns la hotel. Sebastian, directorul hotelului, îți va explica semnificația lor.

Tot ce îți pot spune este că, în fiecare dimineață,

va trebui să alegi una dintre ele și, în funcție de alegerea ta, vei trăi experiențe diferite pe durata șederii tale în Nairobi.

Zebra se uită lung la cutie și dădu din cap, de la stânga spre dreapta, zâmbind misterios. N-a mai zis nimic, lăsându-mă complet debusolat.

Am băgat cutia în buzunar, am luat biletele de avion de pe masă și am ieșit de pe tabla de șah, învingător, salutând-o politicos pe Otilia.

Bila albă sau bila neagră, asta-i întrebarea, vorba lui Hamlet.

Spre casă cu mine, că trebuie să-mi fac bagajul! Mâine seară plec la Nairobi. Iuuuhoooo!!!

- episodul V Mi-am pregătit bagajul (tricouri, blugi, șosete, boxeri, din toate câte șapte) într-un timp record, parțial enervat de zebră, care mă supraveghea atentă, stând în fotoliu picior peste picior. Enervat eram de faptul că zebra îmi găsise narghileaua pe sub pat și fuma taman în dormitor. Nici măcar eu nu fumam în dormitory, dar, având în vedere că desfăcuse pachetul de tabac cu mere și mango, preferatul meu, am trecut cu vederea. M-am așezat la marginea patului, față în față cu zebra. Dă-mi și mie un fum! Am tras adânc din narghilea și am realizat că zebra nu era o „ea”, ci un „el”. Revelația asta am avut-o nu de la faptul că fumul m-a amețit instantaneu, ci de la faptul că zebra avea vocea groasă.

- Auzi? îmi zise zebra. Te-ai gândit ce bilă o să alegi? Cred că o să încep cu cea neagră, zic eu.

Negrul pare cea mai bună opțiune. Zi-mi sincer, ai mai pus ceva în narghileaua asta? Are o aromă destul de ciudată. Zebra zâmbi misterios.

Totul în jurul meu începu să se învârtă, de parcă eram în mijlocul unui uragan: cuvinte, gânduri, idei, imagini, chiar și obiecte. La un moment dat mi-a trecut prin fața ochilor și Fiatul Polski, prima mea mașină, cumpărată din primele patru salarii. Mașina era albă cu tapițerie neagră. Cuvântul pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioz ă nu știu de ce mi-a trecut prin cap, nu am fost niciodată bolnav la plămâni și nici nu am inhalat siliciu de pe munți vulcanici sau poate că am inhalat, dar nu mi-am dat seama. Poate doar că are patruzeci și patru de litere, cine știe! Totul se învârtea atât de repede, încât m-am pierdut și pe mine, fără nicio legătură cu Papini. Eram omul care s-a pierdut pe sine, într-o lume în care toți erau îmbrăcați în robe albe cu măști negre.

Albul și negrul au început să devină puțin obsessive. De ce doar alb și negru? Sunt atâtea culori în jurul nostru, iar noi ne rezumăm doar la cele două extreme. Nu știu încă. Siri a apărut și ea în uraganul din jurul meu și m-a întrebat, fără să apăs niciun buton: Vrei să iau notițe?

Sigur n-o să-ți mai amintești nimic mâine dimineață. Nu am mai apucat să-i răspund, că am adormit înconjurat de un fum alb. Sper că nu era vulcanic, ci doar rămășițele uraganului.

Am visat, dar nu-mi aduc aminte ce. Este enervant când visezi ceva și nu-ți mai aduci aminte, cu toate că îți aduci aminte că ai visat.

Trebuie să fi fost ceva fain, că m-am trezit relaxat și odihnit. Ori a fost de la narghilea.

Zebra nu mai era pe fotoliu, dar cărbunii de pe narghilea încă mai fumegau ușor în spatele cenușii. Gândim mult și simțim prea puțin. Binea zis-o Chaplin, chiar și-n alb-negru!

Era duminică. Peste câteva ore îmi luam zborul spre Nairobi. Abia așteptam. După un duș, o omletă și două cești de cafea, eram funcțional. Sinapsele mele neuronale au început să fie bune conductoare de electricitate.

Am ajuns în aeroport la ora opt fix, cu două ore înainte de plecare. Aveam timp berechet de check-in și de o bere în zona neutră. M-am prezentat la ghișeele Etihad Airways. Erau două.

Pe unul scria cu litere galbene Business Class Only, iar la celălalt, Economy Class, erau deja șaptezeci-optzeci de oameni la coadă. Tanti de la Business Class nu avea pe nimeni și m-am decis să-i dau de lucru, întinzându-i pașaportul.

Mi-a zâmbit, m-a verificat în calculatorul ei și mi-a întins biletul: - Terminalul 2, poarta G35, îmbarcarea la ora zece. Vă doresc un zbor plăcut! Mulțumim că ați ales Etihad Airways!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

14

poezie

Nina Vasile (Spania) din volumul “Albert locuitorul”

Începutul

Albert

Ceea ce mă loveşte foarte aproape povestea locuitorului apărută acolo în mijlocul străzii cum o călcau toţi în timp ce ea închega aerul se aşeza ca un perete unic stingher deasupra oraşului. măsura drumuri ţipete sânge prevestea lucrul deasupra lui şi altă creştere în tuburile de piatră în iedere în fiecare umbră în jurul trupului.

Gestul cu mâna ascunsă de frica puterii când jos nelinişte a tunelelor cu apă ce răspund în odaie însă el s-a oprit se duce în noapte de-a lungul zidurilor şi fără şansa de a se mai ridica alungă invazia semnelor necunoscute şi sângele tot mai repede... abia auzea când cineva ştia că trebuie să spună ceva era târziu când a căzut.

Durerea care mişcă lucrurile

Visând locul

Nu mai exist. nu încerc să mă confund cu prinderea ţesuturilor în înţelegeri unice. sunt sticle şi corpuri risipite deschid canalul luând capacul într-o îndoire hipnotică fără să găsesc întinderea absentă pe câmp, spaţiul – aproape sunet al rupturii aceeaşi durere care mişcă lucrurile.

Trebuie văzută şi partea asta de gheaţă el o acceptă acolo în podul cu suflete printre mărunţişuri se poate şterge crusta de pământ cald dacă există şi acest foc rece plasat cumva între lucruri, visând locul în care drumul se va îngusta brusc cum şirul de brazi adâncind într-o zi fără priviri pentru ei.

Singurătatea în primul semn de distanţă Singurătatea din lanţuri, apropiată de noi el, partea izolată pe care nu o poţi lega de iarbă, de celălalt, se termină dinaintea unui semn de distanţă ca şi marginea drumului mai mult lângă lionişte decât lângă eşarfa uitată fluturând.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

15

cronică

Gustave Caillebotte (1848 -1894) - Ochiul pictorului.

Adrian Grauenfels (Israel)

În Istoria artelor se cunosc câțiva mari artiști plastici uitați, redescoperiți ani mai târziu: Pontormo, Vermeer, Caillebotte. Acesta din urmă a murit la numai 45 de ani, arta lui fiind complet ignorată de contemporani. În 1875 el submite tabloul "Rașchetarii de parchet" Academiei de Arte Pariziene, care îl respinge categoric. La al doilea salon al impresioniștilor (1976) acest tablou devine senzația salonului.

Admiratorii apreciază "adevărul și franca intimitate degajată"; critica îl denunță a fi "crud, anti-artistic".

Caillebot moare în anul1894 și repede este dat uitării.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

16

cronică de Adrian Grauenfels Revine în plină forță în anii ’60, când perspectivele sale dezorientate, care par pictate din vârful copacilor, atrag atenția largă.

Caillebotte prevestește și anticipează gustul secolului 20, impulsul de a se detașa de regulile clasicismului.

Mai mult decât perspectivele sale neacademice, fascinează privirea sa enigmatică și lipsită de sentimentalism asupra lumii din jur.

Caillebotte captează în pânzele sale rapida schimbare a Parisului, liderul primenirii Europei în secolul 19. Caillebotte este atras de viziunea proaspătă a impresionismului. Timp de 6 ani se dedică perspectivelor și personajelor întâlnite în Paris și în jurul orașului său, care parcurge drama transformării într-o metropolă modernă. Colecționează (circa 70 de picturi) și sprijină artiștii care îi plăceau: Degas, Cezanne, Pissaro, Monet, Sisley.

Modernismul, noua arhitectură, avangarda și artele care țâșneau eliberate din lanțurile preciziei realismului, își fac loc în stilul pictorului, care vorbește nouă mai mult decât epocii sale. Caillebotte, din întâmplare, era un om bogat, dar neinteresat să finanțeze expozițiile impresioniștilor refuzați să participe la Saloanele Oficiale organizate de Academia Franceză. Se baza pe talentul său și nu pe portofelul bine căptușit. În câteva apariții alături de impresioniști, el nu va adopta paleta ori stilul lui Monet, Pissarro sau Renoir. Făcuse o școală academică, dar cu ușurință putea decora pânzele sale cu un iluzionism neconvențional. Este exact ce face în capodopera sa "O zi ploioasă în Paris", o pânză terminată în 1877. Avem aici epica unei zile obișnuite, o imagine a unor trecători prin ploaie. Tabloul este punctat de o umbrelă în stil englezesc, după moda timpului, similar cu trecătorii de azi, cufundați în ecranul telefonului celular. În scena urban-industrială, lumea materială este și ea un actor. Un felinar de metal domină și traversează întreaga picture, împărțind-o în teritorii clare. Pietrele

caldarâmului se aseamănă unui cor de persoane anonime, asemenea celor care pășesc peste calupurile ude. În primul plan, în dreapta, zărim un om tăiat în două de muchia tabloului. Ca și Degas, Caillebotte realizează că fotografia are ceva de zis picturii. Absolutul randomal al fotografiei, felul în care imaginea taie subiectele, producând combinații ciudate, sau plasează un stâlp banal în centrul atenției noastre, fac fotografia să devină limbajul artei moderne.

Pictura lui Caillebotte mimează fotografia, el îngheață mișcarea, amestecă și reformează ierarhia trecătorilor din câmpul vizual. Apar în pânzele sale diagonale nefirești, străzi sau apartamente retrase cu bruschețe în depărtare sau deformate de vederea printr-o lentilă largă. Aceste tehnici inovatoare vremii fac tablourile sale intrigante, deși tratate cu o pedantă exactitate, sunt pline de ireal, prevestind cu zeci de ani înainte incoerența marilor pictori suprarealiști, ca Dali sau Magritte. O altă pictură fascinantă este "Pe Podul Europei", finalizată în 1877, dar neexpusă. Probabil, Caillebotte a socotit că este mai mult decât ar fi publicul capabil să suporte.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

17

cronică de Adrian Grauenfels

Pictura conține trei bărbați aflați pe un pod de oțel. Din nou un personaj este secționat. Podul este atât de aproape de suprafața picturii, încât ai impresia că nu se poate respira în spațiul rămas. Barbații sunt cu spatele la spectator. Deși apropiați, par singuri, cu adevărat locuitorii anonimi ai unui mare oraș. Din nou înțelegem că pictorul detașat de existențialismul cotidian își pemite să picteze exclusiv pentru plăcerea sa, vizând viitorul și ignorând gustul imediat al contemporanilor săi.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

18

proză

Interviu cu o știucă

- fragment (2)- continuare din nr. 9

Emanuel Stoica (Suedia)

În partea dreaptă, salonul este slab luminat.

Nu băgasem de seamă. Sperietura de adineauri mi-a ascuţit simţurile. Desluşesc în penumbră nişte trepte de marmură. La capătul lor, mişcare.

Cea mai pesimistă presimţire mi se adevereşte. Pe măsură ce coboară, înţeleg că făptura care îşi face cunoscută prezenţa este o a doua gorilă. Se face frig. Ba nu, e sentimentul că se îndreaptă în direcţia mea! O mogâldeaţă vie i se agaţă de gât, puiul.

Simt că mă apropii de adevăr chiar în momentul în care, cu un aer simandicos, N’Keke Junior limpezeşte lucrurile: - Mama este încântată de florile tale.

Renunţă la formalisme, nu ne face cunoştinţă.

Ce bine! Încerc să privesc situaţia într-o lumină care să-i confirme părerea. Nu pot. Mă resemnez repede. Momentan, sunt lipsit de sensibilitate.

Ceea ce pentru el are însemnătatea unui tablou de familie, rezonanţe sufleteşti, pentru mine este doar priveliştea unei maimuţe adulmecând rămăşiţele unui buchet jertfit inutil pe altarul mâniei lui King Kong.

Partea bună a lucrurilor? Curiozitatea simiană nu se simte lezată de faptul că florile au ajuns un amalgam vegetal, potrivit mai degrabă pentru a înveseli desertul unor bovine. Altfel, probabil că ar fi trebuit să-mi cer scuze pentru situaţie.

Privirea duioasă îndreptată de gazdă spre puiul care s-a cocoţat în spinarea animalului, nu mă poate lăsa rece.

- Frăţiorul?

- Ai ghicit!

Să-i spun că seamănă unul cu celălalt? Nu ştiu dacă ar fi cea mai potrivită remarcă. În cazul în care nu m-aş gândi la tăvăleala pe care mi-o administrase taică-su mai devreme, aş spune că situaţia presupune, totuşi, un schimb de amabilităţi formale. Oricum, nu mă pot abţine: - Ce familie frumoasă!

- Mulţumesc!

Mi se pare că vocea i-a urcat cu un ton. E emoţionat. Dacă nu, ce actor bun! Cu dosul mâinii, îi face semn majordomului să se retragă, apoi îşi aranjează tacticos cravata, timp în care simte nevoia să-mi explice: - Un cerc restrâns de prieteni cunoaşte acest detaliu. Mi s-a reproşat, uneori, că dau dovadă de exces de modestie. Ştiu, există mulţi snobi, în situaţii similare. Eu nu cred că originile trebuie să influenţeze viaţa socială ori succesul profesional.

Mi-am construit cariera prin efort autentic.

Trăiesc destul de des momente în care îmi vine să-mi schimb meseria, iar acesta este unul dintre ele. Singura noutate, până acum, este faptul că Aristotel N’Keke e unul dintre speciali. Trebuia să-mi dau seama, de la început. Are toate semnalmentele. Confirmări academice, situaţie materială excelentă, bine poziţionat social de foarte tânăr. Cei ca el dau semne de succes din copilărie. Am avut câţiva colegi speciali în clasele primare. Noi, ceilalţi, îi invidiam pentru că îşi făceau vacanţele prin locuri exotice. Se întorceau de acolo cu poveşti fantastice.

Aproape să-i fac această mărturisire specialului pe care tocmai l-am descoperit. Mă abţin, din cauza neliniştii care mă însoţeşte până în momentul în care gorilele sunt conduse de servitor afară din încăpere. Mi se pare chiar că citesc ironie în zâmbetul lui, în timp ce, cu nişte banane, ademeneşte maimuţele spre iatac.

Probabil că aceea e direcţia în care pleacă. Fără motiv, îmi încolţeşte ideea că evadarea lor nu a fost neapărat una întâmplătoare. Am dreptul să fiu paranoic, nu-i aşa, după tot ceea ce mi s-a întâmplat!

Aristotel mi-a citit gândurile. Încearcă să întreţină ideea că realitatea din ultimele minute e acceptabilă: - Îmi doresc foarte mult să trecem peste evenimentul neplăcut de adineauri.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

19

proză de Emanuel Stoica - Nici nu i-am acordat prea multă importanţă.

Orice s-ar fi întâmplat, nu pot să uit că ne-am întâlnit pentru cu totul alt subiect.

- Desigur. Mai întâi, poate că ar trebui să îţi spun câteva lucruri importante, aparent fără legătură cu problema noastră.

Accept. Astăzi, am răbdare. Foarte multă răbdare. Mai mult decât vorbele interlocutorului meu, îmi reţine atenţia misterul acestei surprinzătoare resurse de bunăvoinţă, care nu-mi stă în fire. Ofertele imposibil de refuzat apar în împrejurări greu de imaginat, îmi trece prin minte. Cuvintele lui încep să-mi circule printre urechi fără să lase urme. Nu mi-aş da seama că se întâmplă astfel dacă n-aş avea revelaţia faptului că, fără veste, pot să văd ceea ce spune. Nu mi se pare nelalocul lui faptul că sunetele au forme, culori, texturi. Remarc totul relaxat, ca şi cum situaţia ar face parte din existenţa mea cotidiană.

Chiar m-aş putea obişnui, îmi spun mânat de curiozitate.

Două entităţi cenuşii, plutind, îmi dau târcoale. Sunt frazele rostite de Aristotel cu puţin timp înainte. În prima clipă, instinctul mă îndeamnă să mă feresc de ele. Raţiunea îmi spune că aş fi ridicol. Mai ridicol decât până acum?

Cred că am o idee despre felul în care pot depăşi momentul. Trebuie să răspund. Îmi urmăresc cu interes inflexiunile vocii. Sunt mulţumit de replica pe care i-o dau, chiar dacă are o geometrie variabilă, însă, ce nuanţe de peruzea!

Dialogul pare a fi sub aşteptările mele.

Riposta lui e lipsită de armonie şi, încă de la primele vocabule, încep să am îndoieli în ce priveşte calitatea opţiunilor estetice ale lui N’Keke. Găseşte de cuviinţă să potrivească turcoazului meu, profilat pe cuvinte din care se nasc unghiuri ascuţite şi drepte perpendiculare, o frază împodobită cu nişte cocoloaşe de un mov spălăcit. Chestiunea asta mă calcă pe nervi. Până aici! Îl trag, fără niciun avertisment, în lumea mea: - Prietene, uite cum stau lucrurile! Am înţelegere pentru faptul că afişezi încredere absolută în propriile opinii. Ceea ce nu pot să accept este altceva; preferinţa ta pentru sintagmele gri şi propoziţiile de un mov şters, când îţi adresez idei aliniate unei palete cromatice vii, mă face să cred că eşti atins de prejudecăţi şi complexe de superioritate.

Propria-mi lipsă de politeţe mi se înfăţişează imediat în faţa ochilor, cât un elefant. E neplăcut, dar nu mai pot schimba nimic. Primesc, în replică, un amestec neobişnuit de entuziasm şi sinceritate: - Mark, am aşteptat cu mult interes momentul acesta!

- Să ştii că la mine nu au efect tertipurile retorice verde-praz, mă ia, din nou, gura, pe dinainte.

- Eşti protagonistul unui episod fascinant de sinestezie, sper că ţi-ai dat seama. M-ai lăsat să înţeleg că nu te surprinde consecinţa incidentului cu planta din sala de conferinţe...

Pricep abia acum ce voia să spună despre urmările muşcăturii buruienii de la congres. I-aş mulţumi, dacă nu aş simţi o nevoie nemaipomenită de aprofundare a noilor simţuri.

Poate chiar ar trebui să fiu mai sincer, să recunosc faptul că orice alt subiect nu-mi mai stârneşte interesul? Mai bine să nu-i dau apă la moară.

Ascund faptul că simt intensitatea curiozităţii cu care mă studiază. Atenţia mea e de două ori mai harnică. Pe lângă figura lui N’Keke, agăţată de periferia câmpului meu vizual, urmăresc un obiect ciudat. Îmi dau seama că Aristotel nu e conştient de prezenţa acestei manifestări stranii decât prin intermediul meu. Între mine şi el, în acelaşi nicăieri de care e agăţată, atârnă o perdea care sfidează legile fizicii. Semitransparentă, cu nuanţe de un roşu aprins, se risipeşte pe măsură ce conversaţia creşte. A dispărut! Nici măcar nu ştiusem că e acolo, câteva clipe mai devreme. În locul ei, atmosfera pare mai puţin apăsătoare. E bine. Lumea îmi convine mai mult, din noua perspectivă. Mă relaxez: - Îmi permiţi să-mi aprind o ţigară?

- Desigur! E o zi potrivită pentru a face excepţii.

- Şi eu care credeam că e o zi potrivită pentru excepţii!

- Ai un ciudat simţ al umorului.

- Dacă aş privi lumea prin ochelarii tăi, ţi-aş confirma părerea. Nu încerc să fiu amuzant. Altfel, îmi plac glumele mele. Sper că nu eşti dezamăgit.

- Nicidecum. Dă-mi şi mie una! porunceşte cu mâna întinsă. M-am lăsat de fumat anul trecut, simte nevoia să adauge.

- De ce ?

- Aveam vise episodice în care medicul îmi spunea că e un obicei nociv.

- Nu mă interesează de ce ai renunţat la fumat.

De ce să-ţi dau o ţigară?

- Cel puţin pentru că, ai fost de acord, e o zi a excepţiilor. De altfel, ţi-am făcut o mare favoare.

Să ştii, eu nu fumam în bibliotecă fără acordul părinţilor!

- Sunt convins. Am remarcat zelul pe care îl depune N’Keke Senior în interesul bibliotecii. Încerc să nu mă gândesc la exigenţele părinteşti cărora li te-ai conformat şi care, în caz contrar, ar fi putut duce la situaţii extrem de neplăcute.

- Exagerezi, încearcă să mă tempereze, în timp ce-şi potriveşte ţigara sub nas.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

20

proză de Emanuel Stoica - Îmi pare rău. Este un subiect care nu ar trebui să mă preocupe. Motivul întâlnirii noastre este altul. Nu ar fi bine să ne întoarcem la el ?

- De acord. Mi-a trecut prin minte să amân discuţia. La fel ca tine, am multe întrebări fără răspuns.

- Asta înseamnă că am venit degeaba?

- Nu. Cum să-ţi explic? Sunt, cumva, implicat direct, ca matematician, motiv pentru care nici nu mă simt confortabil cu subiectul...

- Matematica şi peştii, bunica şi mitraliera! Încerci să te amuzi pe seama mea?

- Te rog, ascultă! Doar două persoane cunosc anumite detalii, aşa cum le auzi tu, acum.

- Sunt numai ochi şi urechi!

- Din punctul meu de vedere, povestea a început în momentul în care Sindicatul Pescarilor a dat în judecată Asociaţia Pescarilor Amatori.

Curios mi s-a părut faptul că ambele organizaţii au fost chemate în instanţă, la scurt timp, de Asociaţia pentru Protecţia Animalelor. Motivul?

Se petrecea un fenomen neobişnuit, care îi ajuta să argumenteze că e vorba de o... grevă a peştilor.

Toată lumea nervoasă. Pescarii profesionişti dădeau vina pe amatori pentru că nu mai prindeau nimic. Ce prilej de afirmare pentru cei de la Protecţia Animalelor! Nu după mult timp, în campania „Respect pentru strămoşii noştri contemporani”, ei susţineau introducerea în calendar a unei zile dedicată celebrării timpurilor în care eram cu toţii stăpâni ai adâncurilor, peşti.

Cine altcineva, mai potrivit să gestioneze fondurile alocate evenimentelor organizate cu acest prilej, decât iniţiatorii?

- Bine, dar ce legătură are asta cu matematica, în afară de număratul banilor?

- Ajung şi aici. Probabil că nu acordam o atenţie prea mare acestui lanţ de evenimente, dacă o întâmplare nu mă făcea să amestec ecuaţiile cu peştii. Sunt aproape sigur că numele celebrului oceanograf Jules Palenta nu îţi este necunoscut...

- Aş fi într-o situaţie jenantă, dacă n-aş şti despre cine este vorba.

- Suntem prieteni buni, eu şi Jules. Ei bine, el mi-a arătat, la un moment dat, câteva diagrame ale mişcărilor bancurilor de peşti pe care le monitoriza. Mi s-a părut că văd un model neobişnuit în ele. Mai mult jucându-mă, le-am aplicat valori, conform unui algoritm pe care îl dezvoltasem. Rezultatele evidenţiau succesiuni de numere care nu puteau să apară spontan într-o astfel de formulă fără ca cineva să le fi imprimat, intenţionat, o anumită logică. Nu le-am acordat prea multă importanţă. Păreau a fi o bizarerie oarecare. Într-un moment relaxat, le-am privit

mai atent. Intuiţia m-a ajutat să înţeleg că aveam de-a face cu logica unui mesaj. Pe scurt, după o analiză amănunţită, concluzia a fost traducerea cifrelor într-o singură propoziţie: Pentru pietre, omul este o secundă dintr-un anotimp.

- E profundă. Nu înţeleg nimic.

- L-am informat imediat pe Jules despre descoperire. Nici reacţia lui nu a fost cu mult diferită. Motivele erau altele. Urmărise cu totul altceva, iar surpriza era atât de mare încât aproape că ne-a afectat prietenia. M-a întrebat, la un moment dat, dacă nu cumva vreau să-i fac o farsă. Am avut suficientă înţelepciune să evaluez corect situaţia. Amiciţia noastră nu s-a destrămat, chiar dacă mi-a pus la îndoială seriozitatea.

Desigur, reprezentau o miză şi acele inevitabile probleme legate de competenţă, reputaţie, în situaţia în care urma să facem publice detaliile.

Preocuparea noastră devenise obsesivă. Împreună, dar şi separat, am verificat ipoteza de sute de ori, timp de o jumătate de an. Cealaltă jumătate am pierdut-o navigând şi scanând mişcări ale bancurilor de peşti. Hotărâsem să particip personal la toate fazele cercetării. Obsesia se transformase în proiectul acesta privat, pe care îl finanţăm din resurse proprii. Nu vorbeam despre el cu nimeni, din motive lesne de înţeles.

De altfel, nici nu aveam cu cine. Farul părăsit, unde ne găsisem adăpost, era locuit doar de Michael, un individ cu mintea rătăcită, care făcea haz de rostul inexistent, din perspectiva lui, al incursiunilor noastre zilnice. Altfel, ne era de mare folos în rezolvarea unor probleme practice, legate de şederea în acel loc uitat de lume. În asemenea împrejurări, surprinderea a fost uriaşă, văzând că ne sunt confiscate datele. Nici nu apucasem să facem pregătiri pentru prelucrarea lor. Aflăm că subiectul cercetărilor noastre este clasificat. Fără explicaţii, urma să fim contactaţi pentru continuarea lor sub autoritatea unei comisii.

Totul s-a întâmplat repede. Într-o dimineaţă, ne-am trezit în zgomotele unui ritm infernal de tobă. Nu ne venea să credem. Parcă venise sfârşitul lumii. Alături de cel cu darabana, un funcţionar gras, cu joben. Cu voce solemnă, dădea citire regulilor cărora trebuia să le dăm ascultare, în timp ce o ceată de indivizi înarmaţi, cu feţele acoperite de cagule, începuseră să scotocească după rezultatele cercetărilor noastre. Mai târziu, am înţeles că această procedură sofisticată şi costisitoare, pe lângă faptul că nu mai fusese aplicată de o jumătate de secol, e singura care ar putea înlocui un mandat de la judecător. Nici numi puteam imagina că un magistrat ar fi aprobat un astfel de abuz, iar cei care, forţând lucrurile, împachetau rezultatele muncii noastre, nu-şi făcuseră, evident, iluzii în această privinţă.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

21

proză de Emanuel Stoica Eram nişte proşti. Niciunul dintre noi nu-şi pusese problema, dar, în toată agitaţia aceea, nici măcar nu se pronunţase numele autorităţii în interesul căreia trebuia să înghiţim tot circul. Neam dat seama după ce totul se terminase. Nu, nu pentru că am fi fost inteligenţi. Avocatul la care am apelat ulterior ne-a deschis mintea. Prea târziu!

Singura dovadă a problemei noastre rămânea o hârtie care atesta lista obiectelor confiscate, precum şi interdicţia accesării lor fără aprobarea unei aşa-zise comisii, aflată sub tutela Insitutului Tentaţiilor Intelectuale. Nici eu, nici Joules, nu auziserăm de acest for. Totuşi, el există. Are o influenţă a cărei dimensiune numai cei care au trecut prin experienţa noastră şi-o pot imagina. Ţi-aş rămâne recunoscător dacă eşti de acord să-mi mai dai o ţigară. Se pare că mărturisirile mă predispun la vicii pe care le-am abandonat cu multă vreme în urmă.

- Înţeleg, după tot ceea ce am ascultat.

Nu am motive să-l refuz. Cred că spune adevărul. Altfel, aş fi văzut umbre de nesinceritate în avalanşa de imagini pe care mi le evocă vorbele lui. Sunt un detector de minciuni, îmi trece prin minte. Mai degrabă, ar trebui să-mi dau seama că sunt imprudent. Experimentez de puţin timp acest filtru al realităţii. Am o încredere prea mare în el.

Am uitat că e consecinţa unui accident.

Ar trebui să nu mai despic firul de păr în patru. Tentaţia aproape că mă înghite, dar, în aceeaşi secundă, vocea lui Aristotel mă aduce cu picioarele pe pământ: - Cred că, acum, ezitările mele nu mai par ciudate. Cunoşti detaliile.

- Ştiu că eşti sincer, dar tot mi se pare bizar.

Cum ai ajuns la concluzia că peripeţia pe care miai povestit-o are legătură cu discuţiile voastre de la Internaţionala Îngrijoraţilor?

- Mai întâi, să-ţi prezint perspectiva mea. Sunt câteva întrebări mult mai importante pentru care nu am răspuns. Cum a ajuns problema să fie pusă în discuţie la congres? Cum a ajuns la tine şi la Frank Ukulele? Cum s-a ajuns aici pentru un subiect care nici măcar nu e validat ştiinţific? De ce?

Dacă nu aveam argumente să cred că există legături directe, îmi ocupam timpul liber cu îndeletniciri mult mai plăcute. Nu cred în astfel de coincidenţe. Trebuie să ştii că în nici o situaţie observată de Jules, mai apoi şi de mine, peştii mici, sub o anumită dimensiune, nu fac parte din categoria celor care manifestă acel model comportamental la care am detectat mesajul.

Peştii mici ori nu ştiu să comunice, ori nu au nimic de spus.

- Îmi pare rău că nu sunt savant. Singurul detaliu care mi se pare că nu mă depăşeşte, dar pe care nu l-ai pronunţat cu subiect şi predicat, cred că este un interes direct pe care îl ai pentru ca iţele acestei afaceri să fie desluşite. Implicarea mea şi a lui Frank ar trebui să-ţi convină.

- Din moment ce lumea află despre ce este vorba, ar trebui să ne putem continua cercetările nestingheriţi. Nu mi-aş pune toate speranţele în direcţia aceasta, dar interdicţia care ni s-a impus ar putea fi ridicată sub presiunea opiniei publice.

Opinia publică e ultimul lucru la care mă gândesc în clipa în care, cu o figură afectată şi tuşind ostentativ, apare majordomul. Fără un motiv foarte clar, am impresia că ar asmuţi cu plăcere asupra mea fiarele pe care le-a scos din încăpere mai devreme.

- Domnule, voi aerisi puţin biblioteca, dacă îmi permiteţi.

Am avut dreptate, vocea îi sună ca un fierăstrău. În timp ce se ocupă cu strânsul cănilor de ceai, Viktor îmi aruncă o privire tăioasă. Poate că mi s-a părut. Indiferent dacă e aşa ori altminteri, nu-mi mai reproşez faptul că mi-e antipatic fără motiv. Atitudinea lui îmi displace.

Observ, totuşi, că poţi să tai fumul cu cuţitul, iar indignarea teatrală pe care i-o remarcasem nu mi se mai pare nejustificată.

Aristotel are un fel special de a dialoga cu acest tiran domestic, travestit în purtător de livrea: - Desigur, Viktor. Te rog să te ocupi de tot ce e necesar peste câteva minute. Oricum, interesanta noastră discuţie se apropie de final. Nu e nevoie să te grăbeşti. Îl voi conduce personal pe musafirul meu.

Timpul a trecut cu o grabă pe care îmi era dificil să o remarc, dar dialogul dintre N’Keke şi servitor îmi dă un sentiment de eliberare. Întâlnirea m-a obosit, iar noutăţile pe care trebuie să le diger sunt prea numeroase. Am nevoie de o pauză. Ştiu că acum pot să mă retrag elegant, fără să fiu bănuit de superficialitate. Sunt, probabil, ultima persoană de pe planetă care mai are astfel de preocupări, de modă veche. Nu-mi trebuie vreo confirmare academică pentru presupuneri atât de puţin sofisticate.

Ca şi când mi-ar fi citit gândurile şi ar fi hotărât să mă contrazică, îmbrăcat în scoarţa pseudoaristocratică pe care i-o croieşte exerciţiul vorbirii cu Viktor, Aristotel afişează un fel de eleganţă artificială. Cred că exagerează. Mi se pare că încearcă să-şi supună fiecare mişcare unui rol în care, pentru a rămâne personajul principal al propriei existenţe, trebuie să cheltuiască o imensă cantitate de energie. Merge cu risipa aceasta până la cele mai mici detalii, până la ceea ce ar trebui să

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

22

proză de Emanuel Stoica fie banalul gest prin care deschide uşa. Gafează, cu cele mai bune intenţii, în ultima secundă: - Omagiile mele, doamnei Dromberg!

- Nu sunt însurat.

- Îmi cer scuze, nu vreau să fiu ridicol din exces de politeţe. Totuşi, am motive să fiu convins că urările mele de bine se vor concretiza şi că te aşteaptă o seară interesantă.

Nesigur că înţeleg exact ce vrea să spună, am totuşi sentimentul că e vorba despre ceva legat de otrava pe care mi-a turnat-o în sânge planta aceea ciudată. Pretind că sunt stăpân pe situaţie. Sper să fie cel puţin interesantă, e tot ce mă duce capul săi răspund.

Nu s-a dezumflat nici măcar un milimetru, constat apoi, cu teamă, pipăindu-mi urechea. Şi dacă rămâne aşa? Fi-ţi-ar de râs profeţiile!

Păşesc prudent în lumea de afară. Ştiu, drumul spre casă va fi un act de eroism. Nimic nu mai e la fel. Mai întâi, decid că nu vreau să am în faţa ochilor sunetul propriilor paşi. Degeaba, mersul desculţ are propria imagine. Chiar şi liniştea are culorile ei. Ca şi când ar exista ceea ce se numeşte linişte! Lătratul unui câine vagabond mă ia prin surprindere; văd o macara galbenă, uriaşă. Aşa arată un lătrat. Ştiam. Înainte de păţania asta, nu-l vedeam. Nu eram orb nici atunci, însă acum ştiu bine, nu pot să văd fără să privesc.

Ca să privesc, am nevoie de timp. Lumea e plină de orbi dirijând circulaţia!

Aş face eforturi zadarnice încercând să-mi amintesc vreo situaţie în care am pretins că normalitatea locuieşte pe strada mea. Nu ne suportăm unul pe celălalt. Am avut, însă, întotdeauna un fel de înţelegere, pe care am încercat să nu o încălcăm. De ochii lumii, ne prefacem că există între noi o relaţie de bună vecinătate. Mai bine zis, ne prefăceam. Convenţia a durat până astăzi. S-au întâmplat prea multe, iar culmea e atinsă odată cu revelaţia faptului că-mi deschid uşa cu un zgomot care are gust de castraveţi. Mă găsesc în situaţia în care sunt obligat să recunosc, am o imaginaţie mai săracă decât îmi place să cred. Primul semn că nu mă înşel mi se face cunoscut imediat după ce intru în casă.

Să mă bucur? Să-mi fac griji? Speram să o găsesc. Ada e aici, nu a plecat. Poartă una dintre cămăşile mele, pe care nu a reuşit să o încheie la toţi nasturii, detaliu care îmi confiscă atenţia.

Dezordinea cu iz de sălbăticie a părului ei, ca şi când s-ar fi trezit de curând, e născută fără vină, dar în acelaşi timp ispititoare, într-o armonie atât de naturală cu ţinuta sumară, încât mă face să-mi doresc să nu se fi inventat conversaţiile formale. Îmi sare în braţe:

- Ce mi-ai adus bun? Pe tine! Îşi răspunde singură, cuibărindu-se apoi lângă mine, ca o pisică. Rezist eroic. Mi s-a accelerat pulsul, în timp ce un roi de fluturi îmi zburdă prin stomac, dar nu vreau să afle. Vocea ei are culori pe care nu le-am mai văzut înainte. Altceva mă dă gata. În timp ce o ascult spunându-mi tot felul de nimicuri, îmi dau seama că ştie să picteze în cuvinte. Oare face asta conştient? Nu am curaj să o întreb. E perfectă, dar nu ştie prin ce am trecut astăzi. În timp ce îi simt respiraţia tot mai aproape, între mâinile şi voinţa mea apare o situaţie de criză. Efectele ei se fac cunoscute neîntârziat celor mai rotunde forme ale femeii de lângă mine. Fac eforturi să îi privesc zâmbetul cu un singur ochi.

Din profil, poate că nu observă. Încerc să amân momentul în care va descoperi că...

- Vino, vreau să-ţi văd urechea mai bine! Îmi porunceşte fără să mă privească, îndreptându-se brusc spre bucătărie şi abandonându-mă unei uimiri pe care nu o merit.

- E o poveste lungă. Speram să nu observi aşa curând.

- Ştiam.

- Nu înţeleg.

- Uite! Îmi arată nişte fotografii din care mă priveşte propria-mi figură, mirată, anexă a urechii umflate, în toată splendoarea situaţiei. Sunt pozele pe care mi le-a făcut Frank, de dimineaţă. Gândul că a venit în lipsa mea îmi provoacă nelinişte.

- Cum au ajuns la tine?

- Erau în plic.

- În care plic?

- Plicul care însoţea acvariul.

- Care acvariu?

- Acvariul pe care l-au adus cei de la Coletul Paralelipipedic. Au trimis patru oameni, să-l aducă în siguranţă. I-am rugat să-l aşeze în bucătărie.

Acolo e mai simplu să-i împrospătezi apa. Începe să se contureze o istorie din cauza căreia mă tem că o să-mi pierd calmul. Am, iată, şi o întâlnire cu perplexitatea: „Încearcă să fii o gazdă bună, două–trei zile, până când pun la punct detaliile tehnice ale interviului. Frank”, citesc pe spatele uneia dintre poze.

Gazda cui? Care interviu?

Lucrurile se limpezesc după ce fac primul pas în bucătărie, unde, dintr-un acvariu ale cărui dimensiuni au scos tot aerul din încăpere, se uită la mine un peşte. Nervii îmi ţipă că-i oblig să practice sporturi extreme, în timp ce fac eforturi să nu mă reped asupra bietului animal şi să-l arunc într-o tigaie. În faţa mea se află una dintre creaturile din decorul încăperii în care discutau Îngrijoraţii.

Am nevoie numai de o clipă să realizez că linia aceea roşie pe care o trăsesem între muncă şi viaţa

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

23

proză de Emanuel Stoica domestică s-a făcut praf şi pulbere. Decizia nu mia aparţinut. Detaliul acesta îmi consumă energia, dar nu atât de mult cât să ignor faptul că mă pot aştepta la orice, atât timp cât am de-a face cu Frank. Aşadar, lucrurile îmi scapă de sub control.

Să nu lucrez singur e o mare prostie. În general, singur e mai simplu.

Ultimul gând mi s-a aşezat între sprâncene.

Ada mi-l citeşte, iar vocea începe să-i tremure: - M-am gândit că nu e o problemă dacă încerc să-ţi fiu de folos cât timp ai fost plecat...

Ştiu că sunt subiectiv, am o percepţie specială a realităţii. Încă mă aflu sub efectele muşcăturii plantei, dar, odată cu vorbele ei, asupra mea se năpusteşte cea mai frumoasă combinaţie de arome şi culori pe care, altfel, nu mi-aş fi putut-o imagina vreodată. Mi-e teamă, însă, că diagnosticul corect e altul, acela pe care mi l-am pus încă de azi dimineaţă, de când am plecat de acasă. M-am îndrăgostit. Concluzia e fermă, gata, am pierdut prea mult timp cu lucruri neînsemnate! Sunt surprinzător de puternic, constat când o iau în braţe şi, fără o vorbă, o duc în camera mea. Nu-mi mai pasă de consecinţe. Nici ei. Râde. De acum înainte, acesta este dormitorul nostru, o anunţ în timp ce îi sfâşii cămaşa.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

24

proză

Întâlnire în Culdaff Dimitrie Grama (Gibraltar)

Nu știu pentru a câta oară, în acea dimineață clară de mijloc de vară, străbăteam drumul îngust de coastă care, ca o centură de piatră, înconjura ”Malin Head”, punctul cel mai nordic al peninsulei Inishowen din Irlanda de Nord. Poate că mă așteptam să-mi reapară în cale acel semn de la marginea drumului, pe care era scris simplu, cu litere de mână: ”Food & Ale” și la câțiva pași de acolo, ascunsă între stâncile țărmului, casa joasă de piatră cenușie, dar, orișicât mă străduiam să-mi concentrez atenția și să-mi adun gândurile răvășite, tot nu reușeam să văd altceva decât aceleași ruine de piatră întunecată, adunate acolo parcă la întâmplare de o mână nevăzută și uitate pentru totdeauna în bătaia vântului. Și totuși, parcă mai trebuia să fac o tură...

Totul începuse cu o simplă excursie de sfârșit de săptămână când, obosit de rutina plimbărilor prin Belfast, obosit de mulțimea gălăgioasă de studenți, pentru care țineam niște cursuri de biologie avansată și de genetică, m-am hotărât să explorez la întâmplare coasta de nord-vest a ”Canalului Nordic”, care despărțea Irlanda de Scoția. Îmi făcusem un plan sumar să ”fac” Antrim Coast, Red Bay, Murlough Bay, pe lângă Ballycastle, și de acolo pe Calea Giganților să mă îndrept spre Londonderry, unde puteam foarte bine să-mi vizitez niște amici și să înnoptez la ei.

Abia se luminase bine de ziuă când, nerăbdător, copleșit de o excitație a ”așteptărilor” pe care nu am mai trăit-o așa de intens de mulți ani, poate din copilărie, m-am instalat la volan și am părăsit Belfastul pe străzi umede și pustii, îndreptândumă spre Whitehead. Începutul drumului mi s-a părut destul de trist și neinteresant și parcă mă încerca o decepție amară, gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să-mi văd de tabieturile mele obișnuite, în acea lume familiară a metropolei și a universității, unde, oricum, plictiseala momentană putea fi întreruptă de discuții interesante cu tineri entuziaști, dar, ca printr-o minune, această stare de greață spirituală a

dispărut în momentul în care am lăsat în urma mea târgulețul Larne. Intrasem fără să-mi dau seama pe coasta Antrimului, străjuit la stânga de Munții Antrimului și amenințat din dreapta de coasta abruptă a Mării Irlandei, amenințat de Scoția în fusta ei, care abia îi acoperea genunchii.

De mai multe ori m-am oprit și așezat pe vreo stâncă de la marginea drumului, am încercat să absorb în mine cât mai mult țărm izbit de valuri, cât mai mult albastru și verde și cenușiu, cât mai mult dans al elementelor, uitate parcă acolo în îmbrățișare veșnică și indiferentă la restul lumii, care eram eu, doar eu. Pentru că nu mai era nimeni altul acolo cu care să împart acea revelație, acea minune. Parcă și păsările cerului dispăruseră în orizonturi de mătase, la fel cum și oile pașnice, care până doar cu cîteva cotituri de drum mai înainte mă însoțiseră credincios, de parcă le eram păstor, dispăruseră. Nu, eram desigur singur pe lume, supraviețuitorul căruia îi trebuiau împărtășite niște secrete și fiecare element al naturii se întrecea în ambiția geloasă de a excela, de a-mi atrage atenția doar înspre el, făcându-mă câteodată chiar să uit că pe lîngă mare mai există și văzduh înaripat și din pântecele lor mișcătoare se ridică munți cu frunțile îngândurate. Dacă nu mă opream în Cushendall, la un pub, să iau prânzul și dacă frumusețea ”Căldării Roșii”, Red Bay, nu mă forța să-mi împart observațiile și cu altă lume venită acolo să vorbească cu voce tare, poate că îmi continuam drumul drept înainte și cădeam, probabil, din lumea asta și nu mă mai întorceam! Tocmai când îmi terminasem de băut berea neagră și mă pregăteam să plec, o femeie tânără, de vreo optsprezece-douăzeci de ani, s-a oprit brusc din drumul ei și, privindu-mă foarte intens, mi-a vorbit într-un dialect pe care aproape că nu-l înțelegeam deloc. Ceea ce ea într-o răsuflare mi-a spus, nu prea era clar, dar totuși miam dat seama că această necunoscută mă ruga să mă duc neapărat la Culdaff, apoi, puțin stângaci, a desenat pe hârtia meniului un drum printre stânci

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

25

proză de Dimitrie Grama și tăblița de lemn pe care era scris: Food & Ale. Până să ridic privirea să o întreb ce și cum, dispăruse ca și când nici nu ar fi existat și dacă nu aveam în mână hârtia cu descrierea rudimentară a direcției din Culdaff la presupusa mea destinație, m-aș fi îndoit că cele trăite acolo făceau parte din lumea realului. Am plecat mai departe să-mi continui drumul, ca ”în transă”, și cu toate că măreția și dramatismul naturii înconjurătoare erau acum și mai formidabile decât înainte, ele numi mai atrăgeau atenția și aproape că mă incomodau, silindu-mă să fac abstracție de existența lor. M-am oprit din drum doar la Bushmills, să cumpăr o sticlă de whiskey vechi pentru prietenii mei, și așa ”transformat” în indiferență am ajuns la casa amicilor din Londonderry, unde doar după câteva minute de conversație, am simțit o dorință arzătoare, aproape de nestăpânit să plec mai departe. Ei nu m-au oprit, dar s-au mirat puternic auzind unde voiam să mă duc și spunându-mi că nu prea am ce să văd și ce să fac în Culdaff, un loc ”uitat de Dumnezeu”, mi-au urat drum bun. Doar înspre seară, pe niște drumuri mici și întortocheate, am ajuns la Culdaff, care nu este altceva decât un cătun de câteva case îngrămădite într-un fiord deschis spre Marea Nordului, spre Atlantic. Nu mam oprit în el, deoarece destinația mea era alta, așa că am continuat, având la îndemână schița primită de la tânăra irlandeză, și într-adevăr, la un moment dat, am descoperit tăblița proptită întrun par pe care, cu litere șterse, abia se mai putea citi: ”Food & Ale” și o săgeată arsă în lemn indica o direcție difuză. Am fost nevoit să mă despart de mașinuța mea, care cu toate că era aproape o variantă ”mini”, nu avea loc pe acest drum îngust și pierdut printre stânci care se prăvăleau din țărmul abrupt direct în mare. Să fi mers vreo doi kilometri până când, tocmai la buza mării, am descoperit-o, poate mai mult după fumul alburiu care se ondula ca o cobră grasă deasupra acoperișului. M-am apropiat cu precauție, așteptând să-mi sară vreun câine în cale, dar locul din jurul casei era liniștit și pustiu. O poartă scundă, din lemn masiv, pe care erau încrustate niște semne nedescifrabile, era singura deschidere vizibilă în afară, dar bănuiam că trebuie să fie vreo fereastră deschisă înspre mare, pe partea cealaltă a casei. Am bătut cu pumnul în poartă, așteptând până când dinăuntru am auzit un fel de mormăit gros și abia atunci am intrat în semiîntunericul care m-a învăluit dintr-odată, ca o cămașă de forță, ca o carcasă de animal crustaceu.

Câteva clipe am rămas înmărmurit acolo la intrare, încercând să-mi acomodez vederea la lumina slabă a camerei, timp în care am avut

posibilitatea să simt un miros de peste prăjit, amestecat cu un miros de băutură tare, amestecat cu un miros de vânt sărat și necruțător adus acolo în acel loc de invizibile corăbii cu pânze. M-am așezat la o masă și într-un târziu, din deschizătura unui perete interior, unde bănuiam că trebuie să fie bucătăria, a apărut un om înalt și lat în umeri, un om cu o barbă scurtă și roșie, care în niște mâini mari, ca niște roți de căruță, aducea o tavă încărcată cu ”fructe de mare” și o halbă enormă plină de băutură. S-a așezat, cu o ușurință remarcabilă pentru un bărbat așa de solid, direct în fața mea și, fără altă introducere, ca și cînd aș fi fost un client binecunoscut, mi-a spus: ”Sir, fii binevenit în casa mea acum și întotdeauna!” și mia întins halba de bere, îndemnându-mă să beau.

Am bâlbâit un mulțumesc și, sub privirile iscoditoare ale uriașului, am luat o gură zdravănă de băutură tare și amară, întinzându-i înapoi halba, pe care el a luat-o și, ducând-o la gură, a golit-o cam pe jumătate dintr-o singură înghițitură. Cu aceeași remarcabilă ușurință s-a sculat de la masă urându-mi “poftă bună!” și a dispărut din nou, undeva în zidurile interioare.

Mi-era foame și, cu oarecare reținere, am început să gust din cele puse înaintea mea, dar după doar două-trei înghițituri am început să mănânc cu o poftă învecinată cu necuviința, deoarece așa delicatese marine nu am mai mâncat vreodată.

Printre înfulecături auzeam fragmente de discuții duse în același dialect straniu, cu care mi-a vorbit și tânăra irlandeză, dar acum, mai sătul și mai relaxat, am început să înțeleg că, în fond, ei nu vorbeau vreun dialect anglo-saxon, ci un dialect vechi scandinav și era clar că eu, care vorbeam atât suedeză cât și norvegiană și daneză înțelegeam frânturi din conversația acelor persoane, pe care mai mult le auzeam decât le vedeam. Când am terminat de mâncat și de băut, m-am întins pe banca lată de lemn, contemplând visător și puțin beat plafonul afumat al încăperii.

Cred că am ațipit un moment și m-am trezit brusc când cineva repede și agitat mă trăgea de haină, șoptindu-mi: ”Nu am timp. Vino repede! Trebuie să-ți vorbesc!” Era o femeie și, când mi-am revenit în fire, am recunoscut-o direct; era tînăra irlandeză care îmi recomandase acest loc, care dispăruse fără urmă atunci și care acum mă trăgea după ea de mînecă afară din casă. Noaptea de vară în Nord nu e deloc neagră și profundă, ca în Sud, ci mai curând o trecere lină între zi și noapte, așa că o puteam vedea bine acum pe această femeie, pe care fără să vreau o priveam cu gura căscată. Era de o frumusețe de nedescris, sau poate cum sunt descrise zânele basmelor și această femeie cu privirea îndreptată peste mare îmi repeta în acea veche limbă scandinavă: ”Trebuie să mă iei cu tine. Singură nu pot să plec”. Ținându-mă strâns

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

26

proză de Dimitrie Grama de mână, a repetat de mai multe ori aceste cuvinte, până când niște pași din interiorul casei au făcuto să dispară repede după o stâncă uriașă din spatele casei. Dinăuntru a venit uriașul și, punându-mi o mână grea pe după umeri, mi-a arătat cu cealaltă mână întinderea nesfârșită a mării și mi-a vorbit ca unui copil: ”Vezi, noi toți dorim ceva, noi toți visăm marea, pentru că suntem mare, noi toți visăm cerul, pentru că suntem cer și noi visăm depărtările de unde venim și nu ne mai putem întoarce”. Un timp a tăcut, privind stînca după care dispăruse femeia aceea frumoasă și, ca și când ar fi știut că ea este acolo și ascultă conversația noastră, a continuat: ”Nu lua seama la ce spune mama mea, deoarece pe ea nimeni nu o mai poate întoarce din vis. Ea nu poate părăsi acest loc niciodată, pentru că niciodată nu a fost aici”. L-am privit cu nedumerire pe omul care mă ținea protector, ca pe un frate mai mic și mai neputincios pe după umeri și el, simplu, mi-a mai spus: ”Du-te acum!

Timpul tău aici se apropie de sfârșit și lumea aceasta, care pare a fi acum și aici, dar nu este, se apropie de sfârșit. Du-te! Vino mâine sau vino altădată!” M-a împins apoi ușurel de la spate, îndreptându-mi pașii înspre drumul îngust de piatră, pe care venisem acum câteva ore. Cu pași mici și nesiguri mă întorceam înapoi înspre mașină, așteptând parcă să mă ajungă cineva din

urmă, să apară din nou ”femeia-zână”, care să-mi spună că totul a fost o glumă irlandeză de mijloc de vară, într-un loc unde lumea se mai distrează pe naivitatea turiștilor. Dar nimeni nu m-a ajuns din urmă și mașina mă aștepta credincioasă, acolo unde am lăsat-o. Am deschis portiera și m-am urcat la volan, hotărât să plec cât mai repede de acolo, dar cumva, ceva mă forța să rămân pe loc, să aștept venirea dimineții, venirea soarelui.

Călăuzit de primele raze de soare m-am reîntors pe drumul îngust de piatră să-mi iau rămas bun de la acel loc, de la acei oameni, indiferent cât de ciudați păreau ei, dar nu știu pentru a câta oară în acea dimineață clară de mijloc de vară, străbăteam drumul îngust de coastă care, ca o centură, înconjura ”Malin Head”, fără să pot descoperi altceva decât piatră cenușie pierdută în mare... Pe drum înapoi, m-am oprit la un Pub în Culdaff și așa, într-o doară, l-am întrebat pe unul dintre vârstnicii satului, care părea mai vorbăreț, dacă nu cumva există un Pub numit Food & Ale ceva mai departe, pe coastă. Bătrânul a zâmbit calm și mi-a spus că lumea vorbește încă despre așa un loc care aparține legendei locale. Se pare, spunea el, că demult, în întunecimea veacurilor, ar fi existat un han numit Food & Ale, ținut de niște pescari și războinici vikingi, dar care au dispărut misterios de acolo și nimeni nu știe exact unde este acel loc. I-am plătit o bere mare și neagră bătrânului și m-am întors la Belfast, unde lumea nu se schimbase cu nimic în absența mea.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

27

poezie

Radmila Popovici (Moldova)

alte poligoane pieptăn coamele timpului tot mai înflăcărate la fiecare galop smulg fire lungi de pară le răsucesc pe degetele carbonizate zgârii cu ele nume pe zidul râsuplânsului

numele se desprind pe rând unele târându-se altele luându-și zborul mă declară regina urmelor ies triumfătoare în fața mulțimii de romburi pătrate și alte poligoane

aclamând din toate unghiurile ura ridic umbra steagului inima începe a dudui imnul adormiților pe paturile de pușcă

altoi mama încălzea în palmă un miez care știa totul despre ploaie pantofii îi pluteau pe spatele furnicilor ca aburul pe prut treptele se aranjau după înălțime oricărui gând al ei de a ajunge

o cireașă verde înroșindu-i-se chiar pe buze rândunicile prindeau rând la streașină să-i numere măcar o lună de vară alunițele pe umeri mama îmi purta de pe atunci greșelile

tata împletea sub pământ izvoare și îi altoia trandafiri pe rochii azi tata și mama sunt rana din care înmugurim

înainte de a fi au vândut casa cu acei bani au pictat toamnă de jur împrejur ochiul fotografic s-a închis ermetic să nu-l apuce plânsul fustița bej și-a ascuns în pliuri cele câteva buline nedecolorate numai copilăria se tăvălea de râs de cârlionții săi smulși cu tot cu piele

de ce nu eram mărul din curte să-mi scutur omizile să chem fulgerul să mă crape până la rădăcini în două părți una de mamă alta de tată înainte de a fi tăiat cu drujba

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

28

poezie de Radmila Popovici pe dinăuntru dis-de-dimineață în oglindă ca la tv ți se arată timp ploios accidente crime și mult machiaj publicitar

cine ești calci aiurea pe zebre bordúri bórduri ce hram porți cui trebuiești într-o zi ca aceasta când și copacii s-au dezis de propriile frunze frunzele de verde verdele de lumină lumina de clipă clipa de sine însăși dacă te uiți ce mai rămâne

scuipi în ochii care te știu pe dinăuntru resturile coșmarurilor impui clătitorul de dinți să-ți parfumeze neîncrederea părul gras îl boțești sub basmaua înflorată cafeaua se va sorbi pe drum dacă ai noroc de doisprezece lei

hohotitor șchiopătăm traversând curcubeul alb-negru al prezentului

mai spre mijloc ne agățăm de frica de înălțime

ochelarii de soare mimează lumina

pendulăm deasupra gurilor căscate

nu vom orbi

hohotitor

arunc capul mi-l prinzi frumos de plete eu țin tu spargi cu piatra integritatea acestei nuci putrede pe dinăuntru

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

29

traduceri – teatru

Dumnezeu și Istoria traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) (fragment dintr-o piesă de teatru, parte din autobiografia lui Johan Galtung, carte distinsă cu Premiul Norvegian pentru Literatură Brage) Actul 2, Scena 1. În hotel, la apartamentul de la mansardă. E întuneric afară, întuneric înăuntru, dar nu chiar beznă. Mansarda seamănă cu cea din Rața Sălbatică a lui Ibsen. Se disting greu, aproape imperceptibile, două Doamne de vârstă medie, îmbrăcate în stil asemănător, incert, conservator.

Se remarcă doar mișcările lor, nu și chipurile.

Nivelul de la subsol are două încăperi, una pentru Președinte, una pentru Secretarul General.

Amândoi sunt prezenți. La ei sunt mai multe lumini aprinse, dar camerele sunt tot în semiobscuritate. Există un steag american și unul sovietic, se mai vede o fotografie cu Congresul și una cu seceră şi ciocan; sunt acolo și portretele lui John Winthrop și Thomas Jefferson, de asemenea cele ale lui Karl Marx și Lenin. Cei doi bărbați de stat sunt postați separat, fiecare în fața simbolurilor care-i corespund.

Președintele: Dumnezeule drag, mâine se ţine cea mai importantă întâlnire din istorie. Vom fi de față el şi eu, împreună; din câte știu, el a sosit deja. Îi voi spne adevărul. Îi voi spune că există ceva special legat de America noastră. Îi voi spune în față că tu ne-ai ales să fim mai presus decât alți copii ai tăi de pe Pământ. John Winthrop, cel din portret, adevăratul fondator al Americii, a văzut asta foarte clar. A scris-o încă de pe vremea când era pe drumul spre astăzi, el, adevăratul Părinte Întemeietor. Pe atunci, noi eram doar o minusculă colonie din Golful Massachusetts. Sălbaticii erau peste tot. Dar Tu ne-ai ajutat, dragă Doamne, ai știut pe cine să protejezi, n-ai ales dintre un băștinaș care-și rotea amenințător securea și un creștin care îți era devotat. Ai fost mereu de partea noastră. Dar câteodată noi nu ne-am ținut de partea noastră de promisiune. Tu ai văzut asta. Ai văzut acea rătăcire fără noimă, cele două sexe, ba chiar numai un sex, spre sfârșitul anilor șaizeci. Ai văzut oamenii fără respect pentru tine, pentru steagul nostru, pentru antecesori (face o plecăciune în fața simbolurilor). Bineînțeles că nu ne-ai lăsat să câștigăm războiul în Vietnam. Cum

am fi putut merita să învingem, din moment ce nu mai eram copiii Tăi? Tu ne-ai prevenit, Doamne!

Ne-ai trimis SIDA. Ne-ai spus să fim vigilenți, să ne respectăm promisiunea pe care ți-am dat-o, pentru ca tu să te ții la rândul tău de ea. Un schimb echitabil, ca o afacere avantajoasă de ambele părți, nu-i așa (râde de propria lui glumă)?

Președintele (continuă): Dar, Doamne, eu am o problemă. Majoritatea acestor blestemați - să mă ierţi Doamne, n-am vrut să mă exprim așa urât - aliații deci, nu înțeleg rolul nostru de aleși pe lumea asta. Chiar și unii dintre cei mai apropiați mie, de exemplu ministrul meu de externe, nu înțeleg asta. El spune că nu ar trebui să vorbesc despre asemenea lucruri. Dar este esența însăși a națiunii noastre! Doamne, n-ar fi greșit din partea mea să nu vorbesc despre asta? N-ar fi așa? Să nu spun adevărul, acel frumos Adevăr, pe care Tu ni l-ai dat nouă? Și Doamne, știi cât de mult cred eu în tine. Dar pentru cei care nu cred, ar fi frumos să dai un semn. Nu în stilul vechi de făcut minuni, dacă înțelegi ce vreau să spun. Fă ceva bun, care să se întâmple cu dolarul, de exemplu. Tu și cu mine, cele mai puternice forțe din lume – eu ca slugă a ta, firește, doar îndeplinind misiunea pe care ne-ai dat-o – am putea rezolva asta. Promit să mă rog la tine în mod public cu ocazia viitoarei mele cuvântări și îți promit că voi introduce rugăciunea publică în toate școlile din frumoasa noastră patrie, de milioane de americani curați și cu frica lui Dumnezeu. Gândește-te la asta, Doamne! Copii AMERICANI îngenunchind în rugăciune în fiecare dimineață, iar tu fii bun și păstrează intact dolarul, simbolul forței tale, puterea! Imaginează-ți o lume cu toate prețurile în euro, sau în yeni, banii acelei națiuni fără Dumnezeu, de roboți! Amintește-ți ce stă scris pe bancnotele de dolari – În Dumnezeu ne e credința. Bineînțeles că în el avem încrederea.

Doar un mic semn, Doamne – unul mic – (se estompează. Atenția se mută pe apartamentul de deasupra).

Dumnezeu: Oh, Doamne! Istorie, ajută-mă!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

30 traduceri de Gabriela Căluțiu Sonnenberg Istoria: Scuză-mă, Doamne! Ai spus cumva ”Oh, Doamne”?

Dumnezeu: Ce altceva pot să spun, când aud așa o rugăciune de la așa un nebun? Îi înțeleg problemele. Noi toți avem probleme la răstimpuri, ale mele sunt chiar în acest moment insuportabile.

Ei se roagă, unii dintre ei, la mine. Eu să le aduc totul și orice, să repar case și să iubesc afacerile și căsătoriile și cuplurile infertile, iar cantitatea de păcat pe care se presupune că eu trebuie să o iert e de-a dreptul inimaginabilă. În plus, ambele tabere din orice război se roagă pentru victorie! Ei toți au înțeles greșit întreaga poveste. De ce să nu am și eu dreptul să spun ”Oh, Doamne!” când toți acești oameni au voie s-o facă? Există un poet, Yevtuzhenko sau așa cumva, din țara celuilalt tip, poet care s-a întrebat odată ”Dar Dumenzeu la cine să se roage?” Acel ateist a avut dreptate!

Problema e la mine!

Istoria: Doamne, noi doi, tu și cu mine, suntem împreună de milioane de ani, dar eu nu m-am supărat pe tine niciodată. Și ce vrei să spui când susții că ”ei n-au înțeles nimic din toată povestea”?

Dumnezeu: Tu știi, eu am pornit toată treaba.

Eu sunt Big Bangul despre care vorbesc ei, astronomii, chiar dacă tot ei cred că s-a întâmplat compact, într-un singur loc. Pentru acei oameni din Occident trebuie să existe mereu un fel de centru despre care să vorbească, ei nu vor să înțeleagă ceva ce oamenii din Orient au înțeles deja demult, că eu sunt peste tot, că s-a întâmplat peste tot.

Istoria: Tu ai pornit-o, de acord. E ceva responsabilitate când te uiți la ce s-a întâmplat după aceea. Dar poți tu să-i condamni dacă se roagă la tine când ajung la ananghie?

Dumenzeu (cu fața la public, nu către Istorie, declamând): Le-am dat voiță proprie. Am pregătit totul, să se potrivească la fix. Pe nicio altă planetă nu am făcut asta, nicăieri altundeva în univers. O șansă unică! Ei au această natură minunată, acel dar minunat al iubirii, sex, toate frumusețile lumii, eterna chemare spre adevăr. Unii dintre ei au greșit chiar la acest punct: ei cred că există un adevăr ultimativ și nu văd că pe măsură ce avansază în căutarea lui, adevărul însuși își schimbă fața. Pe de altă parte, acea iluzie îi face să se străduiască mai mult, iar oamenii mai înțelepți din Est poate că vor putea începe ceva cu acest lucru, pe care închipuiții din Vest îl proclamă adevăr final.

Istoria: Vrei să spui că nu există adevăr final, Doamne?

Dumnezeu: Nu, nu. Tu ai creat Adevărul așa cum am făcut-o eu. Și l-ai creat din nou, și din nou.

Dar ei îl dau peste cap. Eu m-am retras de-o

veșnicie din acțiunea de intervenție divină. Tu ai preluat ștafeta, restul e istorie. Tu vorbești despre responsabilitate! - a ta, cel puțin, e la fel de grea ca a mea.

Istoria: Dar cum rămâne cu Iisus Cristos, cel de care fac creștinii atâta caz?

Dumnezeu: El e al tău, nu al meu. Ei au vrut ca eu să fiu activ tot timpul, ca să aibă pe cineva la care să se roage, ca un copil mic, care aleargă la mama lui să-i ceară ajutor după ce totul s-a sfârșit, după adolescență, chiar și după ce mama și tata au murit de mult. În loc să se confrunte cu problemele de la egal la egal, strângând din dinți, adunându-se, îmbunătățindu-se, muncind asupra lor înșiși! L-au inventat pe Iisus și apoi pe impostorul acela - care-i era numele? - Paul, care a construit un enorm sistem din toată povestea, scriind mult prea multe scrisori în toate direcțiile, publicându-le, dar fără să primească vreodată vreun răspuns! Iar această idee a imaculatei concepții! Dacă mă-ntrebi pe mine, nu sună deloc a distracție, zău! Eu le-am dat capacitatea de a se bucura de dragoste și de sex, în așa fel încât să simtă ce înseamnă îngemănarea. Când corpurile se unesc, simțurile se dizolvă, contopindu-se, devenind una. Asta e iubirea. Dar uită-te ce au făcut din ea - haha, unii dintre ei ar leșina dacă ar ști că eu fac uz de asemenea cuvinte! Nu, Iisus Cristos e progenitura ta, el sau legenda lui, al tău e întrutotul, Istorie!

Istoria: Aproape că aș fi exclamat acum și eu ”Dumnezeule Mare”! Secretarul General de acolo arată de parcă ar fi în dispoziție de reverie meditativă pe-nserat.

(Iarăși o lumină slabă, dar care se deplasează în direcția Secretarului General).

Secretarul General: Când mă uit la portretul tău, Karl, mă întreb ce-ai fi spus dacă ai fi trăit printre noi. Știu bancul cu Radio Erevan: Tu vizitezi Uniunea Sovietică și rogi să fii primit în audiență la Biroul Politic, dar noi îți refuzăm întrevederea, de frică să nu spui acolo prea multe. În final, ţi se dă voie să apari la televizor, dar cu condiția să rostești o singură propoziție. Tu te hotărăști să spui: ”Proletari din toate țările, iertați-mă!” Dar n-ai vrut să spui asta chiar așa, nu?

(Pauză. Tăcere, niciun răspuns.)

Secretarul General: Ei bine, tu ești mort demult. Lenin a adus în țara noastră ideile tale mărețe. El a văzut că am fost aleși de istorie pentru o menire măreaţă, pentru a clădi socialismul. Hai să sărim peste urmașul lui Lenin, acel trișor care a stricat totul, impunând un sistem de-a dreptul imposibil. Dar el n-a fost nici măcar rus, dacă-mi dai voie să fac remarca asta. Apropo, sper că nu ne aude nimeni...

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

31 traduceri de Gabriela Căluțiu Sonnenberg (bate-n perete, ca să verifice dacă e vrun casetofon care înregistrează pe undeva).

Secretarul General: Dar e greu. Uneori mă întreb dacă istoria nu ar fi trebuit să delege această sarcină unei națiuni mai dezvolatte, de exemplu harnicilor nemți - chiar dacă ei înșiși nu se prea iau în serios. Tu știi că atunci când noi plănuim ceva, o facem calculând în aşa fel încît să ne putem îngriji de toată lumea. Dar așa ceva nu funcționează de la sine. E nevoie de multă muncă grea până când, automat, planul arată așa cum ar trebui să fie conform teoriei. Poate că japonezii sunt în stare s-o facă! Unul dintre oamenii mei de bază din programul Gosplan, șeful planului, a fost odată în Japonia și s-a întors cu concluzia că blestemații ăștia de capitaliști sunt mai buni la socialism decât suntem noi în stare! A fost o lovitură dură pentru noi!

(Oftează, se uită împrejur, pentru o clipă. Se zăreşte chipul unui japonez, dar Secretarul General nu-l vede.)

Secretarul General: Fie cum o fi, ar fi foarte bine dacă Istoria s-ar arăta un pic mai cooperantă, un pic mai mult de partea noastră. Un mic semn, dacă-nțelegi ce vreau să spun, ca să funcţioneze totul, socialismul să fie cu adevărat superior, iar noi, poporul rus, să fim cei desemnați a duce la îndeplinire această sarcină. Nu pentru că eu m-aș îndoi, nici măcar pentru o clipă, de acest adevăr, dar mai sunt și toți ceilalți – nu trebuie să înfăptuiești o minune după stilul vechi, nimeni nu vrea acum să umble ca Iisus pe deasupra Volgăi.

Poate e mai bine să ne trimiți o creștere substanțială a nivelului de trai, ceva care să indice în mod clar faptul că patria noastră este măicuța și tăicuțul socialismului. Ei n-au decât să ne urmeze, pe drumul pe care li-l deschidem noi, dar n-au voie să creadă că ar fi înaintea noastră. Sau, ca să luăm ceva și mai important, un argument care l-ar convinge și pe scepticul meu ministru de externe: fă în așa fel încât poporul nostru să înceapă cu adevărat să muncească, asta ar fi o treabă grozavă. Unii muncesc, dar majoritatea nu.

(Lumina se estompează și se îndreaptă spre Istorie.)

Istoria: Iar începe vechea poveste! Iar se declară ateu personajul ăsta, dar cum se face că se roagă la mine?! La fel ca al tău suferă de un complex, crezând că e alesul și că ar avea un rol special, o misiune, sau cum i s-o mai fi zicând. El pur și simplu înțelege eronat lucrurile!

Dumnezeu: Ce vrei să spui? Eu credeam că tu te situezi de partea materială a lucrurilor, în timp ce eu sunt pe cea spirituală, că tu crezi în forțele de producție și în antagonismul dintre modalități

și mijloace de producție, ca mecanism al istoriei, forța motrice, cum s-ar zice – Istoria: Doamne, asta chiar că-i nedrept! Nu de multă vreme ți-am pus o întrebare legată de Iisus Cristos, iar răspunsul a fost un fel de combinație între Islam și Budhism, amestecat cu un pic de Umanism. Iar tu ziceai că Iisus Cristos a fost ceva care s-a întâmplat în istoie, nu o intervenție Dumnezeiască. Acum nu numai că încerci să mi-l pasezi mie pe Marx ăsta, ceea ce de altfel e în ordine, ci mai încerci și să-l faci identic cu mine, cu Istoria, ori asta nu-i corect din partea Ta. Eu nu team făcut răspunzător pentru tot ce a spus Iisus acela, promisiuni pe jumătate despre viața de apoi, iar restul amenințări îngrozitoare adresate fiecărui om care nu crede în el!

Dumnezeu: Okay, Okay, te-ai enervat și tu, la fel ca mine. Dar ce este atunci, cine ești tu cu adevărat, și cum rămâne cu Marx? Eu credeam că el te-nțelege.

Istoria (ia o carte din raft și citește): ”Comunism originar, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism”! Sună ca un mers al trenurilor, nu-i așa? Prostii! Eu n-am crezut niciodată în așa ceva! Șase gări, cam la fel ca acele cimitire catolice inspirate de tine!

Dumnezeu: Văd că tu găsești întotdeauna o modalitate de a da vina pe mine, nu-i așa?

Amândoi suntem de aceeași părere, anume că avem de-a face cu un mare haos. Dar biserica asta e invenția ta. E ca și cum ei nu s-ar mai trezi niciodată! Sunt tot aceiași copii mici, care caută mereu pe cineva care să-i pedepsească, ca să nu fie nevoie să preia ei responsabilitatea (ia o carte din raft și citește), a patra carte după Moise, capitolul 16, versetul 35: ”Flăcări au venit dinspre Domnul și i-au ars pe cei două sute cincizeci de bărbați, care au adus sacrificiul focului.” Prostii! Eu n-am făcut niciodată așa ceva! N-am preferat nicicând un popor altuia, nu m-a intersat serios dacă au crezut sau nu în mine. Aș fi preferat să se maturizeze ei! Dacă se iubeau măcar între ei și pe minunata natură, din care sunt şi ei o mică părticică! Eu am vrut numai să poarte răspunderea și consecințele pentru ceea ce fac.

Dumnezeu (către public, nu către Istorie, declamând): E-adevărat, eu sunt originea tuturor lucrurilor. Eu sunt mama Universului. Totul s-a creat din mine, prin iubire, într-un enorm vârtej creator. Iar eu le-am dat posibilitatea de a continua această creație. Dar ei ce fac? Inventează modalitatea bestială – nu, ar fi o jignire pentru animale să o numim așa – modalitatea de a se tortura și omorî unii pe alții, adesea chiar în numele meu! E greu să suport asta, chiar foarte greu. Mă simt bătrând, antic, răsbătrân - și enorm de obosit. Din când în când mă întreb dacă n-ar fi mai bine să fac ce spun ei în acea ultimă parte din

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

32 traduceri de Gabriela Căluțiu Sonnenberg biblia lor, pe care și-au adaptat-o propriilor nevoi, acea carte a revelațiilor, să-ncep cu judecata de apoi. Dar bineînțeles că nu pot face asta – eu miam îndeplinit treaba. Dar știi ce se-ntâmplă? Ceea ce ți-am citit eu despre focul care se zice că ar fi ieșit din mâinile mele, răul acela s-ar putea să le servească drept model pentru războiul steleleor, pe care ei plănuiesc să-l pună-n practică acum.

Chiar dacă ei pregătesc o nouă formă de a arde milioane și milioane de oameni, transformându-i în cenușă, n-o pot face fără să se amăgească cu gândul că eu le-aș fi permis s-o facă. Ce jignire!

Istoria (către public, nu către Dumnezeu, declamând): Toate acestea își au originea în tine, dar în mine ele cresc. Eu sunt pepiniera, eu sunt sâmburele. Eu încerc să protejez, să hrănesc. Dar ce iese din asta e, fie o poveste rotundă, frumoasă, fie un făt mort, un avorton, asta depinde de ei. Tu le-ai dat voința liberă, eu protejez acest cadou.

Uneori mă întreb dacă nu cumva ei vor pur și simplu să se sinucidă! Și apoi iluzia asta, că un popor ar fi alesul, mai presus decât celelalte nații, pentru această călătorie spre moarte sigură pe o singură șină, prin istorie! O închipuire bolnavă, la fel ca tipul acela de jos. Ei n-au curajul să preia pe proprii lor umeri adevărata responsabilitate, curajul de a decide cu propria lor voință! Ei cred că e mai simplu să pretindă că ar exista o istorie unică. Nu trebuie decât să-i dai o mână de ajutor la naștere și ea își urmează cursul. Iar ei o mai numesc și revoluționară, atunci când se rostogolește după placul lor. O revoluție nu poate exista fără o revoluție din interior și nimic n-o poate impulsiona mai bine decât dragostea.

Dumnezeu: E asta o lege a istoriei, spune-mi tu, Istorie? Un fel de marxism freudian, se poate spune așa?

Istoria: Hm, nu știu nici eu dacă se poate numi așa. Adică, ba da, știu răspunsul: nu există lege care să nu poată fi abolită, atunci când toţi oamenii cad de acord din proprie voință și se pronunță împreună împotriva ei, în mod pașnic, bineînțeles – ca acel Gandhi.

Dumnezeu: Nicio lege care nu poate fi abolită, zici tu?

Nici măcar Legea unică?

Istoria: Nici măcar ea! Dar bagi de seamă că, ceea ce facem noi aici începe să semene tot mai mult cu un seminar de filosofie? Iar filosofii se supără întotdeauna când dau peste contradicții, pe care trebuie să le înlăture din drum. Eu le consider mai degrabă utile.

Dumnezeu: Tu găsești că sunt bune la ceva contradicțiile? Ce zici de asta: acum câteva minute te-ai plâns că un om de acolo, de jos, se vede doar pe sine și pe poporul său, într-o istorie proprie.

Dar acum te văd și pe tine la fel, ești una singură, te văd unitară, dintr-o bucată.

Istoria: Ai grijă ce spui! Știi la fel de bine ca mine că suntem în ei, la fel cum suntem amândoi în natură, ca spirit evolutiv, ca principiu și forță, nu suntem deasupra sau mai presus de toate. Dar cum altfel am putea juca un rol în piesa lor dacă nu am fi și noi personaje? Oamenii care șed acolo, publicul, n-ar înțelege semnificația, poate nici măcar prostuțul de autor.

Istoria: Dar eu, pe partea mea, cred că e frumos să fii o persoană! E plictisitor să fii mereu doar o tendință sau un curent, un val sau o forță motrice sau altceva de acest gen! Din când în când îmi vine pofta să mă aliniez în rând cu ei, să iau parte la acțiune, să mă folosesc de cunoștințele de care dispun ca să scot la iveală, ca un magician, niște iepuri dintr-o pălărie.

Dumnezeu: Ia stai un pic! Pe când aveam vârsta ta am avut și eu impulsuri asemănătoare.

Dar știi că dacă le-am da curs, atunci voința lor nar mai fi liberă și tot experimentul nostru s-ar duce de râpă.

Istoria: Mi-e clar. Bine că mi-ai amintit. Dar știi ce? Câțiva dintre oameni sunt chiar drăguți, nu crezi?

Dumnezeu: Mda, ce să zic, am văzut și mai buni. Sunt obosit, port milioane de ani de extenuare în oase. Uită-te la cei doi tip de aici în clipa asta! Se cred așa de importanți, doar pentru că stau cocoțați sus de tot pe munții lor de armament, arme pe care le pot folosi pentru a distruge în mai multe rânduri rezultatul muncii noastre creatoare, a mea și a ta; el (arată cu degetul spre personaj) în numele meu, și el (arată spre celălalt) în al tău!

Istoria: Şed pe vârfurile munților lor jucând cărți. Joacă pentru miza unor milioane de suflete.

Vieți omenești, firește. Sunt îndrăgostiți de propria lor capacitate de a distruge, de a întoarce roata timpului, de a lua vieți, în loc să le creeze.

Sunt gata să sacrifice oameni pentru Libertate sau Socialism, Dumnezeu sau Istorie, sau alte cuvinte mari, cu care jonglează la fel cum o fac și cu armele. I-ai auzit vorbind măcar o singură dată despre faptul că există pe Pământ oameni care trăiesc și iubesc, care suferă și mor, dar care vor să-și trăiască propriile vieți, nu în numele unei credințe prostești sau al unei superputeri sau idei de orice fel, pe altarul căreia să se sacrifice?

Dumnezeu: Știi ce mă înfurie cel mai tare? Că tocmai ei vor scăpa nepedepsiți! E incredibil! Au pus la cale încă una din acele întălniri prostești pe care vor s-o țină mâine, unde vor spune: ”eu sacrific 350 din rachetele mele, dacă tu distrugi 1750 din ale tale” și ”ce zici dacă ne ocupăm de rachetele strategice de distanță lungă?” și chestii

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

33 traduceri de Gabriela Căluțiu Sonnenberg de genul ăsta. ”Pălăvrăgeala obișnuită”, cum bine a spus-o chiar unul dintre ei.

Istoria: Nu se rezolvă nimic cu asta, pentru că bărbații, după cum se vede, nu pot trăi fără acest Falus mare, pe care-l iubesc, știi ce vreau să spun, ”e sculat, în unghiul optim, trage” – în fond toată povestea se-nvârte în jurul aceluiași leitmotiv.

Dumnezeu: Câteodată mă-ntreb ce fel de arme ar inventa femeile, care să fie la fel de destructive?

(Hi, hi, chicotește). Bărbații ăștia vajnici vorbesc întruna despre cum să pătrundă în dispozitivele de apărare. Noi ce să spunem? Arme care să-i înghită pe inamici?

Istoria: Nu, Doamne, stai puțin! Tu ai spus că ai fost originea, că începutul a tot ce există în lume e în tine! Cum de te pricepi la astfel de lucruri?

Dumnezeu: Era să uit cum arăt! Cum s-a întâmplat totul? Ei bine, am să-ți povestesc când te faci mai mare. Până atunci, hai să bem împreună un ceai și să ne odihnim bine, înainte ca acești doi tonţi să înceapă mâine să vorbească! Va fi o zi grea.

OH NU! (lumină pe Președinte) Președintele: Oricare-ți va fi voia, Doamne, eu îți promit că mâine voi fi tare și voi da totul pentru cauza ta. Nu voi capitula în fața forțelor răului și nu va exista niciun compromis! Înainte, înainte, în numele libertății! Bineînțeles cu accent pe liberatea economică (lumina pe Secretarul General).

Secretarul General: Oricare-ar fi situația, promit să rămân fidel misiunii noastre istorice. Și vom vedea dacă o națiune veche de 1000 de ani nu are un As în mânecă, pentru a-i strica planurile unei națiuni nou-născute de 200 de ani, care încă își mai caută identitatea. Nu va fi o capitulare în fața forțelor reacționare, nu se va da istoria înapoi. Înainte, înainte, spre socialism, bineînțeles sub conducerea Partidului!

(Dumnezeu și Istoria îşi beau ceștile de ceai și se duc la culcare. Un asiatic apare dintr-o dată într-una din încăperi, apoi în a celuilalt, face o plecăciune, ia niște casete și dispare la fel de tăcut cum a apărut, în timp ce lumina se stinge încet. Întuneric. Liniște).

Istoria: Doamne, dormi?

Dumnezeu: Nu. Sunt furios din cauza prostului.

Istoria: Iar eu din cauza prostului meu. Dar mia venit o idee. Ne-am putea amuza un pic cu ei, ce zici?

Dumnezeu: Să mă culc cu el? N-am mai făcut așa trăznaie de când am încercat-o pe Eva, pentru Adam!

Istoria: Eu l-aș lua la rând pe al tău, iar tu pe al meu, ce părere ai? Cred că asta i-ar scoate din cursă, cel puțin pentru o vreme.

Dumnezeu: Super! Poate că aşa punem capăt pentru totdeauna prostiei. Atunci se va putea spune că au comis trădare la nivelul cel mai înalt.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

34

proză

La odihnă Constanțiu Mara (Suedia)

- Aş mai vrea, dacă se poate, o vedere.

- Pe care o doriţi? Pe cea de iarnă sau pe cea de vară?

- Să mă gândesc...

- Aţi mai luat, zilele trecute, câte una din fiecare, încercă tânăra vânzătoare să-l ajute, dar nereuşind să-i grăbească alegerea, adăugă zâmbind: Scrieţi mult!

Celui care aştepta să cumpere ţigări i se păru un zâmbet ironic, dar lui Ghiocel îi păru un zâmbet tandru, care-l zăpăci, şi hotărî îndată să cumpere din fiecare câte una. „Scrieţi mult!” îi răsuna în urechi şi căuta să-şi reamintească intonaţia şăgalnică, devenită aproape familiară acum, în a cincea zi de când se afla în concediu, la odihnă. Scria, sigur că scria.

Cumpărase în fiecare zi câte o vedere în drum spre cantină. Le-a scris pe toate, doar că nu a trimis niciuna... Zăpada bătătorită şi alunecoasă îl făcea să meargă încet şi nesigur, ceea ce îngreuna şirul gândurilor. Şi apoi, cine nu se lasă purtat de visare la amintirea unui anume zâmbet? Dar şi gândul că mâine este a şasea zi de când se află la odihnă şi încă nu a trimis vederea promisă comitetului sindical îl îngrijora grozav. În prima zi a fost simplu: a cumpărat de îndată vederea cu pavilionul central şi rondul de flori din faţă, vedere tipărită în culoare sepia, şi a scris caligrafic textul pe care îl repetase încă din tren: Salutări călduroase din încântătoarea staţiune balneo-climaterică pusă la dispoziţie de Sindicat!

Ar fi vrut să scrie şi câteva vorbe din care să-şi dea seama Viorica, secretara din Corpul II, că se gândeşte şi la ea, dar deoarece scrisese cam mare, simulând entuziasm, nu mai era loc. Abia după ce a semnat şi-a dat seama că nu le-a urat spor la muncă sau ceva care să arate că nu s-a rupt de colectiv, deşi aflat la odihnă. Cu multă chibzuinţă scrise în spaţiul rămas înaintea semnăturii, cu majuscule, CINSTE MUNCII!, astfel că acum se citea pe dosul vederii, cu litere tipărite: R.P.R. Pavilionul Central Slănic vara; şi scris de mână:

Salutări călduroase din încântătoarea staţiune pusă la dispoziţie de sindicat. CINSTE MUNCII! Ghiocel.

După ce mai puse un lemn în soba de teracotă, care dădea semne că se dezmorţeşte, citi din nou.

Ceva nu era în ordine. Dar nu descoperi imediat de unde acel sentiment de nemulţumire. Mai îndreptă cu băgare de seamă pălăriile de la salutări călduroase şi căciulile de la încântătoare, dar tot nu găsi pricina. Îmbrăcase paltonul şi sufla cald în palme, stând cu coatele sprijinite de măsuţa pe care pusese vederea, proptită de vasul pentru flori. Da! Asta era! Era greşit, sigur era greşit! Şi o bucurie eliberatoare îl cuprinse. Bine că nu a expediat vederea! Cum de nu a văzut din capul locului? Scrisese o vedere de vară! Asta era greşit. Şi mai scrisese şi salutări călduroase! Dacă vor crede că-i o aluzie că a fost trimis la odihnă în toiul iernii? O ironie că el ar fi vrut vara? Şi urarea cinste muncii, pusă înghesuit, chiar lângă semnătură de parcă el, Ghiocel, s-ar afla la muncă, nu la odihnă. „Da, ar fi fost o catastrofă să o trimit” îşi spuse hotărât şi abia aştepta ziua următoare.

Dar gândurile băteau în aceeaşi parte: o cumpăr pe aia de iarnă şi scriu ceva chiar despre vedere. Mă uit la ea şi scriu atunci, pe loc. Asta cu munca nu o mai pun. Văd eu cum închei. Nu pot să scriu Trăiască Sindicatele Generale!, cum a scris preşedintele, de la mare. Ar putea crede că-l imit.

Vederea de iarnă, tot în sepia, e mai puţin frumoasă, dar măcar are legătură cu anotimpul.

Totuşi, e mai bine să fac o ciornă. ”zăpada albă de pe brazi este încântătoare.... coborârea la izvor este alunecoasă”. Nu, nu merge; evident că zăpada e albă (şi taie albă). De ce pe brazi? E zăpadă peste tot (tăiat de pe brazi). Aşa sună mai bine: ”Zăpada este încântătoare” (subliniez încântătoare – astfel vor vedea cât sunt de mulţumit). „Coborând la izvor am alunecat” – desigur, eu am alunecat, dacă scriu coborârea este alunecoasă, sună ca o critică la Direcţia staţiunii de odihnă. E mai bine eu am alunecat (şi ce dacă am alunecat? Asta nu-i poate interesa şi nici nu exprimă o apreciere pozitivă).

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

35

proză de Constanțiu Mara După puţină frământare scrise decis: „Apa de izvor e bună” (numai cea de izvor?). „Apa este bună” (doar se vede izvorul în vedere). Sau poate-i mai bine: „Apa izvorului e limpede” (asta înseamnă că aia de la cantină nu este limpede?) „Izvorul nu este îngheţat” – da, asta-i bine, este adevărat şi nu poate supăra pe nimeni (şi dacă le revin în minte ţevile sparte la îngheţ, când s-a inundat toată secţia a II-a?) Mai bine fără aprecieri, fără adjective, chestii, păreri. Scriu afirmativ, pozitiv: Aici este izvorul.” În cele din urmă, după nenumărate variante, se putea citi sub textul tipărit „R.P.R Slănic Moldova. Izvorul, iarna” scris de mână: Zăpada este încântătoare. Am văzut izvorul de apă minerală. Vă scriu cu gândul la locul nostru de muncă: Trăiască lupta neabătută a oamenilor muncii! Ghiocel Marin” A scris până în ultimul minut, cu riscul să piardă turul la cină. Neliniştit, fugise prin nămeţi, pe scurtătură, şi doar aşezat la masă se mai însenină din vârtejul atâtor variante. Nici nu mai ştia de fapt pe care o scrisese, vedea însă clar semnătura. Atunci tresări şi în acea expresie de trezire se citea şi deznădejdea, contradicţie din care rezultă un chip chinuit, chip pe care ospătăriţa îl întrebă cu sinceritate: Vă face rău ceapa prăjită? – Nu, nu-i de la stomac, o asigură Ghiocel, care din tot ce scrisese nu mai vedea decât semnătura lui. Nu putea trimite vederea aşa.

Dacă ar mai fi loc, se gândea, voi adăuga înaintea numelui, sau după, unde-i mai mult loc „cu mulţumiri tovărăşeşti” Revenind de la cantină se duse direct la măsuţă. Nu era loc nici înainte, nici după, aşa că scrise, fără convingere, întorcând rândul în sus, dar se vedea cât de colo că-i adăugat. Încă învârtea vederea în mâini, cu privirea în gol, când colegul de cameră la odihnă, maistru strungar din Galaţi, îi spuse, în timp ce-şi potrivea cravata, fularul şi căciula în oglinda de lângă intrare: - Măi, domnule Ghiocel, ce te tot chinui să scrii? Scrii, ştergi şi iarăşi scrii. Ia scrie colo cum am scris eu: Salutări din staţiune. Luptăm pentru Pace! Maistru Gheorghiţă. Semnezi şi gata, la poştă, ce mai atâta poveste! Doar aşa, dacă-i fi vreun scriitor. Treaba matale, eu am plecat, că am întâlnire, şi ieşi voios, fără să aştepte răspuns. Am trimis cinci, toate deodată, mai spuse din uşă şi din gestul de salut se înţelegea şi cum le făcuse vânt în cutia poştală.

Rămas singur, îşi zise că poate-i bine aşa. Știe maistrul ce spune. Acesta venise cu câteva zile înaintea lui, astfel că sfatul avea nu numai greutatea unuia mai în vârstă, dar şi acea nuanţă de certitudine a celui mai vechi în loc. Luă deci

vederea cu - Pavilionul Central, vara – şi scrise cum i-a spus maistrul Gheorghiţă: Salutări...

Luptăm... Ghiocel Marin. În drum spre poştă se abătu pe la tutungeria cu vederi. Era încă deschis şi întrebă, din curiozitate şi din plăcerea de a o revedea pe simpatica vânzătoare, pe care, în gând, o numea „domnişoara”: - Nu vă supăraţi, Pavilionul Central este acela unde-i biroul de repartizări?

- Desigur, răspunse repede domnişoara, fără a se opri din număratul ziarelor sosite.

- Ştiţi, aşa credeam şi eu. Totuşi, a fost altădată în altă parte?

- Cum să fi fost? Pavilionul Central a fost întotdeauna acolo unde este Pavilionul Central.

- Ştiţi, aici în vedere arată altfel. Desigur, vederea este de vară, dar turnuleţul, turnuleţul din dreapta... (în timp ce vorbea încerca să-i arate ilustrata, dar domnişoara trecuse la numărarea „suvenirurilor”). Ghiocel nu reuşise să-i arate turnuleţul din fotografie, dar răspunsul veni, pe cât de simplu tot pe atâta de surprinzător: - A, ştiu! La început nici nu reuşeam să le vindem. Aşa ni le-au trimis – Slănic Prahova – şi noi suntem la Slănic Moldova şi n-au mai vrut să le schimbe. Cât am mai muncit! Bucată cu bucată, să şterg Prahova. Acum le vindem mai uşor. Un turnuleţ în plus, unul în minus, ce contează? Măcar să nu fie scris. Nu? (începuse explicaţia cu o oarecare încruntare pe frunte, o încheiase cu acel Nu? cu buzele uşor ţuguiate, urmat de un zâmbet) Ce mai putea Ghiocel să zică? Citea când vederea de iarnă, când pe cea de vară. Şi aşa era: R.P.R. Slănic, Moldova, Izvorul, iarna. Şi pe cealaltă: R.P.R. Slănic (spaţiu gol) Pavilionul Central, vara.

Acum vedea diferenţa, dar ce folos? Putea el să trimită o asemenea vedere? * Deşi culcuşul se încălzise binişor şi paltonul pus deasupra ţinea păturile în jurul corpului, nu putea adormi. Făcea socoteala zilelor: dacă puneam vederea în prima zi, azi ar fi primit-o.

Mâine merg direct la Poştă. Nu o pun la cutie.

Duminica poate nici nu o ridică. Se mai pierde o zi.

Păcat că am greşit semnătura în a doua vedere, ieşise bine cum am scris puţin mai apăsat gândindu-mă la munca noastră. Viorica ar fi înţeles. Mi-a spus la plecare: ”gândeşte-te la noi!”

Dacă aş scrie: de sub această zăpadă albă răsar primăvara viorele şi ghiocei. Păcat că nu au asemenea ilustrate cu flori colorate! Și dacă, totuşi, aş trimite vederea de vară? Aşa, ca o atenţie pentru frumuseţe. Nu vor şti ei de unde e pavilionul central. Oricum, este o construcţie. Aia cu izvorul este mai mult natură, copaci, zăpadă, izvor... şi eu îi dau cu lupta neabătută a clasei muncitoare! Altfel se leagă dacă-i o construcţie, îşi

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

36

proză de Constanțiu Mara zise răsucindu-se pe partea cealaltă. Din asta de iarnă iau doar scrisul cu gândindu-mă... şi adormi imaginându-şi cum va citi Viorica. Auzise el pe coridor şuşoteli, Ghiocel şi Viorica. Poate auzise şi ea. * În dimineaţa următoare cumpără grăbit o altă vedere de vară, zicându-şi că până la douăsprezece o scrie, o duce la poştă şi prinde tura întâia la masă, când mâncarea e mai caldă, sala de mese proaspătă.

Cu ciornă cu tot nu-i luă mai mult de o oră şi acum, la poştă, mai citi o dată: R.P.R. Slănic Pavilionul Central, vara. De aici, de la odihnă, scriu gândindu-mă cu drag la locul nostru de muncă.

Dacă vederea ar avea culori, s-ar vedea ce frumos este roşul florilor şi al steagului Partidului. Salut tovărăşesc! Ghiocel De data aceasta a scris puţin mai apăsat doar gând, din gândindu-mă şi drag, ca să rezulte, discret, gând drag. Se mai uită o dată la această subtilitate, dar când să predea vederea la ghişeu, se opri. La timp! Cu nelinişte îşi imagina vocea preşedintelui întrebându-l: - Când a fost construit Pavilionul? De ce ai ales tocmai Pavilionul? Construcţii noi nu erau?

- Nu erau alte vederi. Asta-i vedere tipărită.

Oficială.

- Sigur, ast-ar mai lipsi să fie vederi neoficiale!

Ghiocele, Ghiocele, trecutul te mănâncă!

Apoi îşi imagina şi alte voci: - Noi îl trimitem la odihnă, la aer care căleşte şi el se plânge că vederea nu are culori!

- Mare tâmpit şi Ghiocel ăsta, să le scrie el că steagul Partidului e roşu... În spatele acestor întrebări suprapuse, cu voci, diverse chipuri şi prezidiu, ca la şedinţă, desluşea privirea îngrijorată şi poate chiar dojenitoare a Vioricăi. Îl trezi vocea iritată a funcţionarei de la ghişeu.

Ce faci tovarăşe?

- Nu, nu, mulţumesc! Mai am puţin de scris, îngăimă retrăgându-se.

Ajunse la masă la timp, dar amărât. Mânca lopătând cu lingura prin supă. Pilaful îl mâncă mai mult alegând pietricele şi boabe negre, fără poftă.

Abia la sfârşit, când mai avea doar câteva îmbucături, puse puţină sare, deşi îi simţise lipsa de la început. Desertul, cornuleţul fărâmicios, dar bun, numit „corăbioară”, îl înveli în şervet, să-l ia cu el, pentru mai târziu. Mâine e ultima zi când mai

pot trimite vederea, cu speranţa că va ajunge înainte de întoarcerea din concediu. La ce bun să mai număr zilele? Mâine trebuie neapărat trimisă. În această stare de spirit, cumpără încă o dată vederile. Şi pe cea de vară şi pe cea de iarnă. Dar zâmbetul plăcut al „domnişoarei” nu reuşi să atenueze îngrijorarea dojenitoare din privirea Vioricăi. * A venit şi timpul plecării. Din tren se vedea valea şi câteva case, gara dispărând în zăpada viscolită şi mai în sus o stâncă înaltă pe care crescuse un brad singuratic, acum alb-cenuşiu, unindu-se cu cerul. Acolo voi merge într-o zi, dacă nimeresc o dată la odihnă în timpul verii, îşi zicea Ghiocel, mulţumit că apucase să expedieze vederea cîteva zile înainte de plecare. Avea să o recitească în biroul preşedintelui sindical, când sa dus să-l salute, la întoarcere. Acesta i-a întins mâna cu voioşie spunând: ”Hai să trăieşti! Ai venit de la odihnă? Da, parcă eşti cam palid. Ei, aşa o fi de la drum, las’ că-ţi revii tu, continuă tot el şi pentru o clipă ieşi din birou, răstimp în care Ghiocel putu să citească vederea, de iarnă, care stătea pe masă: De aici, din cadrul acestui splendid decor natural ce desfată ochiul, exprim vii mulţumiri Sindicatului pentru trimiterea mea la odihnă în această staţiune! Trăiască lupta pentru Pace! Salut tovărăşesc! Ghiocel, vila C.S.M. Slănic Până la întoarcerea preşedintelui auzi dinspre capătul coridorului vocea Vioricăi şi se gândi că ar fi potrivit, la plecare, să treacă să-i spună: ”Bine team găsit!” * După mulţi ani, spre primăvară, se putea auzi într-o casă fără etaj din Bariera Vergului următorul dialog: - Viorico dragă, vrei te rog să vezi cererea pentru recuperarea casei moştenite de la mătuşa ta? Uite ce am scris, zise Ghiocel în timp ce-i întindea foaia, păstrând în mână pixul, pregătit pentru vreo schimbare.

Viorica citeşte, mişcând buzele şoptit, despre expropieri şi naţionalizări; când în numele Guvernului, când în numele Partidului, despre chiriaşi succesivi şi chiriaşi permanenţi şi-i înapoiază foaia, spunând: - Bineînţeles că-i bine, Ghiocele. Tu ştii toată istoria foarte bine. Doar aici, la sfârşit, dacă tot ai pus Trăiască Revoluţia! Poate ar fi mai bine Revoluţia din 22 decembrie!

- Nu, nu, mai bine aşa, scurt! Revoluţia şi gata. Până ajunge la ei pe masă... Nu poţi şti cum e mai bine...

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

37

poezie

nopțile și zilele de mai ale pământului Emanuel Pope (Anglia) “I decided it is better to scream. Silence is the real crime against humanity.” memoriei Nadejdei Mandelştam Seara bună, Nadejda, seara bună ecou! inima ta vie în mormântul de ceară tot mai aşteaptă veşti de la noi? e aici un domn ca o stare amară, Cristoforovici îşi spune... se interesează de tine destul de afabil ţi-a adus un cadou o statuetă din lemn, artă orientală drăguţ ca un kitsch zice: ''asta în amintirea vremurilor de odinioară'' un Budha mic, necioplit, interesat de domeniul artei şi el dar mai mult culinare. mi-am amintit ce mi-ai spus: “la urma urmei poeţii sunt şi ei oameni”, cameleoni cât despre restu’ ce să mai vorbim... mă-ntreabă cum îţi mai e cu răceala, cum suporţi frigul pe-acolo, dar depărtarea? ...altfel pare întru totul un om de bonton, în timp ce vorbeşte soarbe elegant din cafea, fără zgomot îşi revarsă o jumătate de faţă peste furoul iubitei şi peste canapeaua mea ...cu două braţe cumpărată în rate asta nu-l incomodează deloc, nici nu m-aş fi aşteptat, tocmai el care are atâtea... de-o calitate perversă, cu unul din ele a îmbrăcat de dimineaţă strada şi casa-n ziare despre un altul se spune că ar lucra încă tainic prin fabrici şi uzine ori prin baruri şi alte locuri deocheate sau prin nu ştiu ce încăperi conspirative prizează tot ce-i cade în mână, până şi praful de pe tobă din gândirea urbană; Până aici nimic nou pentru tine, Nadejda, trăim toţi ca-nainte, alături ca-n upanişade cu zeităţi cu o mie de braţe.

El îmi spune să-ţi vorbesc de onoare şi de frică, eu însă vreau să-ţi vorbesc de iubire, să te-ntreb cine a mai fost pe la tine, ce poeţi ţi-au mai scris, cine ţi-a dăruit o floare, ce fotografii ai primit de la viaţă ori vreun ou ori vreo jumătate albă de pâine, sau şi pe-acolo se practică legea străveche a somnului greu de zgură, legea sfântă a indiferenţei de-o tonă?

Iată-mi face semne din mână, în tăcere, să nu-i recunoşti vocea îmi spune s-o ţin tot aşa... bla, bla-bla şi aşa mai departe... până ajung ei la tine, să-ţi citească puţin printre gânduri, să arunce o privire prin groapă, după corpuri delicte printre frunzele tale mucegăite de ceai.

Eu îi explic că-i târziu şi că eşti obosită Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

38

poezie de Emanuel Pope şi că-n “dacea” ta nu e loc de prea multe manevre nici nu vrea să audă, insistă, răsuflă greoi, gesticulează ţigara-i uitată cu filtru deja a ajuns la vatelină în plapuma albastră a mamei (şi asta e tot ce-am primit mai bun de-acasă,) numai pentru asta şi-ar merita o pereche de palme mitocanul meu, musafir-storic-pe-nepusă-masă abia-l mai suport, tensiune irespirabilă, a stins până şi focul din vatră.

De aceea, apaşa mea dragă, ca o vară de sânge ce-mi eşti primeşte-i la tine, te rog, pe subversivii ăştia ai vieţii şi la picioarele tale, aliniază-i acolo pe toţi... pân’ la unu’, indiferent de limbă, indiferent de culoare, indiferent de sex, de orientare politică ori de naţionalitate, clasă sau religie. ........................

Acum, povesteşte-ne Nadejda, povesteşte-mi nopţile tale, cum iubeai în acel mai teribil, şi cât de dragi îţi erau “notele” lui din exil memorate cum strigau în tine cuvintele ca-ntr-un pântec de mamă cum plângeai după trupul tatălui lor plecat “fără adresă”.

Povesteşte-ne!

Povesteşte-ne, dragă Nadejda, povesteşte-ne zilele tale, cum creştea tăcerea în jurul tău din apă, aer şi foc şi din toate lucrurile ce te-nconjurau şi din oameni, se ridica precum un baobab până la cer, şi cum numai sus, sus de tot, printre ramurile sale, cânta şi supravieţuia un popor de lăcuste metalice, cu traiul şi cântecul unor pânze de joagăr.

Povesteşte-ne!

Povesteşte-ne, dragă Nadejda, apaşa mea scumpă, cum sta iubirea ta suspendată, la zeci de kilometri distanţă, şi se-neca acolo aşteptând printre fumurile Liubiankăi în aerul de poezie şi proză arsă al acelor ani de epurare doar cu speranţa unor veşti firave ce niciodată n-au mai sosit.

Povesteşte-ne!

Povesteşte-ne Nadejda, povesteşte-ne ecou al inimii vii cât de greu îţi era să-trăieşti-douăzeci-şi-patru-de-ore-întreagă-la minte, şi poate aşa ne vom răcori şi vom scăpa pământul de sub puterea duhurilor sale roşii.

Povesteşte-ne!

Povesteşte-ne Speranţă! şi toată “sfiala” lumii ceruită-n morminte de ceaţă să se spulbere o dată pentru totdeauna şi dintr-un veac fără cripte izbăvitor să răzbată, până la inima şi cugetul oamenilor, glasul celor neştiuţi, plecaţi dintre noi cu un glonte în ceafă sau frunte.

Povesteşte-ne Speranţă!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

39

profiluri subiective

Emanuel Pope, “trist ca o lebădă albă” Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Mai mult o idee decât o prezență fizică, tangibilă, Emanuel Pope explorează cele mai adânci crevase ale existenței și, din clarobscurul lor, ridică un discurs liric ale cărui imagini au parcă nerăbdarea unei furtuni. Cu o imaginație debordantă, oarecum sălbatică și, uneori, un umor pe muchia autodistructivului, poezia domniei sale pare un amestec de blestem și disperare – ca singură posibilitate de apărare în fața unui timp care nu mai poate fi măsurat cu ceasornicul și a vieții care de cele mai multe ori nu poate fi controlată și supusă.

Chinuit de eternitatea nedreptăților de pretutindeni, tulburat mereu de cotidian, poetul pare a încerca să se smulgă din timp, din spații pe care geografia le-a marcat diferit, pentru a rămâne numai cu el însuși, verticalizându-se în cuvinte, în imagini – idei care angajează direct gândul, cunoașterea și capacitatea acesteia de a lumina.

Mie mi se pare evident că poetul, care în ”Volume de aer” scria ”gheața e gheață/ inima mea n-a cunoscut încă era glaciară/ afară realul e transformat în modă/ acolo sunt și eu/ cu sufletul meu.../” (”imortal ca un pustiu.01”) în poemele din ”Voinicul în piele de javră” urcă o nouă treaptă în călătoria sa prin tunelul obscur al destinului și confruntă problema de a îndura, capacitatea de a rezista împotriva unei accelerări a epuizării, sărăcirii generale a omului (ceea ce am pierdut sunt valorile care trebuie să fie vizibile și prezente în lume) în cenușiul și deloc eroicul cotidian pe care evoluția societății le aduce cu sine. În civilizația contemporană, condiția omului și cea a poetului nu se mai deosebesc, “…falsificatorule de cuvinte/ Dumnezeu te-a luat chiriaș din milă/ invenție teribilă a rafinamentului în artă/ ești tu/ Poetul, care a uitat de cetate/ amarul tău de ființă nevolnică/ privește-te în semenul tău de pe stradă/ și învață.” (”ascunde poete întristarea”).

El este de la început un martor european al unei istorii la care încă se scrie. Dimensiunile politice și literare alunecă una într-alta și se luptă între ele. Autorul pare, pe rând, poet, reporter, dramaturg și un maestru al poeziei de zi cu zi, amuzant, mușcător ironic și cumva întotdeauna de partea victimei/victimelor, a trecerii lor prin pulberea unei planete nesigure.

Scrierile sale din ”Voinicul în piele de javră” mărturisesc versatilitatea sa, măiestria sa lingvistică și, de asemenea, disperarea lui, cea cu care mulți cititori s-ar putea identifica. El are o conștiintă socială cum puțini au, dar și dorința misticului de a evita să fie în “serviciul” obligatoriu al realității. Biciuit de idei, torturat de gânduri mărturisește: ”omul mic gândește: ”Eu sunt Omul de stâncă născut nicăieri, călcând pe drumul ăsta de maculatură nu am frați și sub greutatea mea cuvintele celorlalți vor scrâșni și se vor frânge.” (”Voinicul în piele de javră”, În loc de introducere). Aici important devine cuvântul.

Omul mic trebuie să-și gestioneze umanitatea, să-și dea seama că vorbește și despre el însuși.

Nu poți spune mic și să te crezi mare. Este important de știut că toți mergem pe pământ având, inițial, aceeași bază. Dacă omul nu știe aceasta, se poate întâmpla să devină așa de mare încât să fie prea mare, poate un pic ”umflat”, să piardă contactul cu pământul și să zboare până la înălțimi neobișnuite. Atunci a pierdut perspectiva – și contactul cu solul solid – iar acolo, sus, începe să vorbească despre omul mic.

Omul se crede mare dar, în realitate, a pierdut perspectiva, iar în clipa în care i se pune la încercare temeritatea se prăbușește în tăcerea nisipurilor și “…fiecăruia i se va dărui numai atât cât a înțeles/ după sunetul inimii sale de javră/ cât a adunat și cât a iubit/ zbaterea, trecerea, înălțarea/ pe sânii lumii, pe propriile brațe/ pe fața tuturor celor ce nu au contenit/ a contempla nepăsători, în tăcere/ căderea.”(“Căderea”).

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

40

profiluri subiective Poezia curge densă într-o scenografie dinainte stabilită a unui joc atemporal de vinovăție și de moarte – oamenii și faptele, imagini și trimiteri (în subsol) la piese muzicale – observate din perspectiva poetului, mărită grotesc, înfricoșătoare. Priveliști din afară sau dinăuntrul nostru, fără niciun fel de sentimentalism: ”Zilnic/ pe nemâncate/ delicat/ meticulos sub ghilotina lunii/ ca un grădinar cu trandafirii săi/ privesc răbdător din blana mea de javră/ firele lăsate-n urmă de hoarda hienelor cu/ față de om./ - ce spaimă ciudată despică apele?! -/ sub greutatea lor inima mi se frânge/ ieftină și proastă… ca pâinea.” (”…Ca norocul de rar”). Ca într-un balet se desenează toate, una în lumina celeilalte, purtând undeva, în spatele cuvintelor, un mesaj, pentru toată lumea – despre o altă lume posibilă și, de ce nu, despre responsabilitate și bucurie. Pe scurt, despre nevoia noastră de consolare: ”și cum eram trist ca o lebădă albă/ noaptea visam asemenea unui gutui rodind/ speranțe împrejurul lunii: ”Sunt îngerii, băiete!”, îmi spuneam/…sunt îngerii veniți să te ajute!” (”…am călătorit”) Dar să pui sămânță acolo unde nu există loc pentru rădăcini este, în cel mai mare grad, un spectacol liric despre vulnerabilitatea micului om, dar și despre datoria acestuia. Despre omul singur în lumea mare și deficiențele ei ”…am mers mult/ până la capătul pământului și până la capătul/ zilelor mele/…/ nu-i ușă-n care să mă-ncred/ nu-i prag pe care să mă așez/ toți caii au obosit să mai aștepte/ și câmpul este tot mai alb de oase./”(…am călătorit).

Emanuel Pope este mai mult decât conștient de singurătate și, prin urmare, sarcina lui este de a-i face pe alții conștienți de ei înșiși în așa fel încât, de acolo, să poată ajunge unii la alții: ”Prietene, nu te întrista pentru mine/ extremitatea firească a singurătății mele/ îți este veșnic aproape/ nu-ți fie teamă/ ca să te recunoască e suficient/ să-i întinzi mâna/ pentru

tine ea e atât de blândă…” (singurătate, planetă rotundă”).

Tragedia nu poate fi evitată de cel ce a primit-o în dar din partea sorții. Nici un om care simte și gândește nu poate preveni tragedia, drama, dar ceea ce poate și trebuie să învingă este atracția tragicului, vrerea de a face răul mai rău. Mirosul puterii face sufletul înșelător și pune la îndoială realitatea lucrurilor. Există un echilibru constant între vis și realitate, gândire și acțiune, odihnă și extaz. De la păsările din spațiu cade umbra peste pământ și, sus, deasupra faptelor omului sunt purtate multe semne, zboară multe semințe: presimțirea schimbărilor. Prezentul conține viitorul, măreția sau declinul acestuia: cei morți (trecutul) stăpânesc peste pământul și apa planetei și hotărăsc existența celor ce se vor naște. Omul trăiește atât în viitor cât și în trecut, eul nu este definitiv delimitat, individul nu este închis în sine.

Emanuel Pope pare a fi trecut pe sub toate durerile lumii și peste toate speranțele, viața lui și a semenilor lui fiindu-i suficientă substanță pentru a o distila, în poezie păstrându-i numai esențele.

“Itaca a devenit trecut/ eu, emigrant/ și timpul n-a mai găsit alt loc pentru mine/ decât făgașul lipsit de onoare și fără/ vinovăție al istoriei postrevoluționare/ a României.” spune poetul în ”lecția de istorie”. Aici cuvântul ”emigrant” trebuie interpretat nu numai din exterior și cu simț practice, ci și dintr-o perspectivă lingvistică și metafizică. Limbajul poetic este întotdeauna un fel de exil; nu numai de la o realitate politică dezgustătoare, dar și de la Absolut; atâta timp cât omul este excomunicat din Paradis, poetul este în exil.

Poezia lui Emanuel Pope se ridică în clipa dintre trup și spirit. Această clipă este însăși poezia sa, care reproduce, descrie și critică, întro formă care, prin greutatea, densitatea ei, stă la originea acestei voci și memorii care motivează atenția pe care trebuie să i-o dăm.

Volumul „Voinicul în piele de javră” a apărut la Editura Pim-Iași, în 2015.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

41

prezentare autor

Virginia Woolf, între abuz și creație Lucia Dărămuș (Anglia)

Virginia Woolf a început în 1939 să-și scrie autobiografia, A Sketch of the Past. O întreprindere dificilă, având în vedere copilăria și adolescența autoarei, agitate, cu episoade depresive și tentative de suicid. A încercat să-și înțeleagă stările depresive, astfel că, în 1939, scrie: I'm interested in depression, and make myself play a game of assembling the fractured pieces. (V.W., 15 April 1939, Diary 5.)

Luându-și notițe din propriul jurnal, a început prin a-și examina istoria propriei depresii, motivele acesteia. Făcând aceasta, a săpat drumul înapoi, spre propria familie, spre propriul comportament din acel timp al copilăriei. Fratele ei din partea mamei, pe jumătate frate, George Duckworth, o numea poor goat, însemnând, așa cum apare în scrisorile ei, că era în permanență alienată, nebună: which I suppose means that I'm permanently mad. (V.W., Letters 2:1178) În A Sketch of the Past, Virginia Woolf își examinează cu minuțiozitate multele probleme ale familiei, începând cu comportamentul despotic al tatălui, violența lui, depresia cronică a mamei, moartea ei timpurie, comportamentul surorii ei, Vanessa, după moartea mamei, relația intimă a acesteia cu fratelei ei, frate pe jumătate, George Duckworth, relația Virginiei Woolf cu J. K. Stephen, vărul ei după tată, care, la rândul lui, a abuzat sexual surorile Stephen. Cel mai amănunțit răscolește amintirile ei cu privire la relația pe care Virginia Woolf a avut-o cu fratele pe jumătate, George Duckworth, maleficul George, care a abuzat-o sexual în copilărie, dar și cu Gerald, celălalt frate al ei, pe jumătate frate, care a abuzato sexual și a molestat surorile Stephen. Aceste din urmă amintiri i-au stârnit autoarei simțiri de spaimă, frici, însă ea însăși declară că trebuie și e în stare să se întoarcă în trecut, să găsească o legătură între abuzul sexual suferit și stările ei depresive. A înțeles că acest abuz sexual, care s-a repetat și care era ceva obișnuit în sânul familiei Stephen, a fost central pentru formarea trăsăturilor vieții ei de mai târziu.

În fața acestei sarcini, de a găsi legătura (deși o cauză-efect există, așa cum însăși autoarea arată) între abuzul sexual și depresie, Woolf se vede singură. Totuși, sora ei, Vanessa, o încurajează să încerce să-și scrie propria viață.

Când începe să scrie Sketch of the Past, circulă știrile că Anglia va fi invadată de Hitler, astfel că această sarcină de a-și interpreta propriile stări psihologice și problemele familiei, rămâne neterminată. Datorită acestor amenințări, ea împreună cu soțul ei, Leonard Woolf, hotărăsc, în cazul în care Hitler ar invada Anglia, să-și pună capăt zilelor.

Prima amintire pare a fi una idilică, în poalele mamei ei, văzându-i rochia cu flori, apoi: It is of hearing the blind draw its little acorn across the floor as the wind blew the blind out. It is of… feeling, it is almost impossible that I should be here; of feeling the purest ecstasy I can conceive. (V.W., 25 April 1940, Diary 5).

Aceste amintiri, care par a fi idilice, îi sunt stranii și îndepărtate, chiar ciudate. Își mai amintește sunete confuze și neclare, aerul care părea să suspende sunetul. Aceste senzații din copilărie, explică Woolf, le poartă cu ea până la maturitate.

Recunoaște natura discontinuă a percepțiilor ei ca momente ale ființei separate, fără conexiune.

Similaritatea dintre simțirile lui Woolf ca adult și descrierea ei despre perioada copilăriei este semnificativă, pentru că sugerează că Virginia a fost depresivă încă din copilărie. Copiii care trăiesc într-o depresie cronică, ceea ce descrie Woolf în A Sketch of the Past, nu au un sens al ființei, sunt conectați la experiețele copilăriei, la traumă, la indiferența de care au avut parte. După descrierea simțirilor din copilărie, autoarea face o lungă analiză a ceea ce ea numește looking-glass shame (V.W., Letters 4:2194), o descriere a trupului ei, a rușinii pe care a trăit-o, fiind abuzată sexual de Gerald Duckworth. Ea se întreabă de ce simte rușinea în trupul ei, de unde provine

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

42

prezentare autor de Lucia Dărămuș aceasta, însă, răscolind astfel trecutul, o teamă și o rușine de propriul trup o cuprind.

Gerald a atacat-o sexual dincolo de ușa sufrageriei. A ridicat-o în sus și a început să-i pipăie trupul: I sat there he began to explore my body. I can remember the feel of his hand going under my clothes; going firmly and steadily lower and lower. I remember how I hoped that he would stop; how I stiffened and wriggled as his hand approached my private parts. But it did not stop.

His hand explored my private parts too. (Blanche Wiesen Cook,Women Alone Stir My Imagination) Virginia Woolf avea probleme în ceea ce privește masa, mânca fie prea puțin, fie prea mult și apoi voma – era bulimică. Și cum altfel ar fi putut să fie, cum să nu-i fi creat ulterior repulsie mâncarea, atâta timp cât abuzul sexual se petrecea lângă locul unde se servea masa. În holul de lângă camera unde se lua masa atârna o oglindă, iar Virginia Woolf putea privi tot ce se întâmplă în oglindă. În A Sketch of the Past ea a descris visul pe care-l avea în mod recurent, cum se vedea în oglindă și o față oribilă, față de animal, s-a arătat peste umerii ei. Și continuă, I cannot be sure if this was a dream, or if it happened.

Această față ar putea fi fața bestială a celui care în copilărie a abuzat-o, această față îi apărea în mod recurent, o făcea să-i fie teamă, să nu aibă liniște.

Nici cu fratele ei bun, Thoby, nu se prea înțelegea. Își amintește cum, pe iarbă fiind, a bătut-o: I dropped my hand instantly, and stood there, and let him beat me.

Neființă, incest, violență fizică și psihică, acestea sunt doar câteva probleme grave suferite de Virginia Woolf în copilărie și adolescență.Toate aceste abuzuri au făcut-o să se simtă mai târziu teribil de deprimată, singură, abandonată, fără putere, ca paralizată, după cum ea însăși spune: my body seemed paralysed. Se simțea singură atât în copilărie, cât și la maturitate, deși la maturitate făcea parte din grupul de intelectuali (scriitori, artiști plastici, literați, muzicieni etc.)

Bloomsbury: I feel so alone, so alone, so all alone.

Autoarea își amintește de o întâmplare incestuasă, pe când avea șase ani. Era grav bolnavă, tușea, avea spasme și frisoane. Stătea întinsă în pat, iar fratele ei mai mare, Gerald, (din prima căsătorie a mamei) a venit la ea și a început să-i frământe tot corpul cu degetele, pe sub haine, în special în zonele intime. Fetița de atunci nu putea să spună nimic părinților, pentru că, deși avea doar șase ani, pentru comportamentul fraților fetele erau întodeauna de vină în familiile și societatea victoriană. Așa erau educați, iar ea, Virginia Stephen pe atunci, Woolf mai târziu, se

simțea vinovată, înfricoșată, abandonată, depresivă și toate acestea doar la șase ani. Atunci au început abuzurile sexuale.

Din nefericire, adesea cei (cele) care trec prin astfel de abuzuri dezvoltă mai târziu un comportament autodistructiv, se pedepsesc singuri, se mutilează, cad în alcoolism, abuzuri de medicamente sau droguri, ori au tentative de suicid. Nici Virginia Woolf nu face excepție, fiindcă, de-a lungul timpului, fie s-a gândit la suicid și a exprimat-o în scris, fie chiar a avut tentative de suicid. Până la un punct, pe ea a salvat-o scrisul. S-a exprimat prin scris. Toate acestea le-a înțeles la maturitate, când a descris în amănunt, prin intermediul prozei, viața familiei, problemele ei interne la Memoir Club. Ea a descris cum casa era aglomerată de emoții violente, furie, sentimente negative care veneau de la George și Gerald. Ea descrie cum, după moartea mamei ei, George a început s-o abuzeze sexual din nou și din ce în ce mai des. Pe atunci Virginia avea treisprezece ani. Atunci a avut un nou episod depresiv și a vrut să moară. Se simțea paralizată, se simțea bolnavă. Îl vedea pe Gerald, care o abuza și el sexual, ca pe un aligator în apă, monstruos și foarte periculos. Simțea prăpăstii, vedea abisul și pământul cum se despică de fiecare dată când apărea Gerald în calea ei. Toate acestea sunt descrise în jurnalul ei, moment în care vorbește despre sentimentele de suicid din adolescență. În jurnalul ei, din luna martie 1937, descrie aceste sentimente ale ei, ups and downs. Se simte foarte singură. Fără cuvinte. Prin vene îi curge multă răceală, simte răceala. E lipsită de putere, ochii îi sunt goi și fără lumină și continuă: this anxiety and nothingness surround me with a vacuum. It affects the thighs chiefly. And I want to burst into tears, but have nothing to cry for. (...) I looked at my eyes in the glass once and saw them positively terrified.

(V.W. March 1937, Diary 5).

Nici J.K. Stephen, vărul ei din partea tatălui, nu s-a ținut departe de molestarea surorilor Stephen.

Cu o mentalitate de violator, pe care și-a exprimato din plin și cu multă forță prin poezie, fiind apreciat de cercurile înalte de la Cambridge, a abuzat-o sexual în nenumărate rânduri în special pe Stella Duckworth, sora cea mai mare (pe jumătate soră) a Virginiei Woolf, Stela care a devenit mamă surogat pentru micuțele Stephen, după ce mama lor moare.

Când îl descrie pe tatăl ei, Virginia o face folosind un limbaj care te duce cu gândul la abuzul sexual. Ea descrie cum, după moartea Stelei, care a urmat morții mamei lor, Virginia a fost fără nici o protecție în casă, fully exposed without protection to the full blast of that strange character. Fără nici o protecție, Leslie Stephen, tatăl ei, devine pentru ea o problemă. Când

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

43

prezentare autor de Lucia Dărămuș vorbește despre furia ei cu privire la tată, ea folosește imaginea unui viol. Se simțea alături de tatăl ei ca într-o cușcă cu un leu care este furios, care rage, iar ea mică și neputincioasă. În A Sketch of the Past, Virginia Woolf descrie cum l-a auzit pe tatăl ei bolborosind lucruri indecente, adolescentă fiind: lay awake at night horrified hearing, as I imagined, an obscen old man gasping and croaking and muttering senile indecencies.

Comportamentul suicidar al Virginiei se datorează în parte abuzurilor sexuale, iar în parte copierii caracterului comportamental îndreptat spre suicid din familie. Tatăl Virginiei Woolf avea un comportament suicidar, în special după moartea Juliei, soția lui, J.K Stephen, vărul Virginiei cu probabilitate a comis suicidul, tatăl acestuia, J. F. Stephen, unchiul Virginiei, a avut

tentative de suicid după moartea fiului lui. Când Virginia împlinea 9 ani, tatăl acesteia scria despre fiica lui că-i seamănă la caracter: Virginia is certainly very like me I feel. În ciuda celor trăite, a abuzurilor suferite, a unui comportament suicidar, Virginia Woolf a ales să scrie și să picteze. A scris cărți celebre ca Orlando, Doamna Dalloway, Spre far, A Room of One's Own, eseuri, cărți pentru copii, memorii, scrisori, toate rămase în conștiința literaturii universale, precum a lăsat urme și în istoria picturii, prin picturile pe care le-a realizat. A fost feministă și un inovator de limbaj, facând parte și fiind un membru important al grupului de intelectuali londonez Bloomsbury.

Dar, la final, a ales să se sinucidă prin înec, scriind în jurnalul ei ultimele cuvinte: I will go down with my colors flying.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

44

eseu

Evoluția în izolare

Cristache Gheorghiu (Grecia)

Obişnuim să judecăm oamenii după mentalitatea noastră, deşi ea nu se potriveşte cu a lor. Ne intrigă chiar şi faptul că mentalităţile noastre nu sunt identice, dar de ce ar fi? Însăşi evoluţia filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci şi efectul unor evenimente care i-au marcat şi le-au modificat mentalitatea. Astfel, războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de 7 ani” şi denumite de Churchil „Primul Război Mondial”, fiindcă a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii.

De asemenea, unele evenimente naturale majore i-au influenţat şi ele pe filosofi. Printre ele, din aceeaşi perioadă, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului 1755. Consecinţa se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte şi să abandonăm problemele majore, pe care, oricum, nu le putem rezolva. O spune însuşi Candide, la sfârşitul aventurilor sale.

Orice om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat personalitatea. În consecinţă, nu trebuie să ne mire faptul că grecii sunt diferiţi de noi şi diferiţi faţă de cei din trecut.

Imaginea societăţilor primitive formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor”, aleşi paşnic dintre înţelepţi, este cu siguranţă idilică.

Cercetătorii au experimentat relaţiile umane cu un grup de bebeluşi lăsaţi singuri într-o cameră, dar urmăriţi prin visor. Este relevant. În scurt timp, deşi nu ştiau încă să vorbească, microsocietatea lor s-a stratificat: atenţia majorităţii s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel conducător, înconjurat de adulatori. Doar câţiva au rămas în expectativă, unul chiar ros de invidie.

Romanul lui William Golding, „Împăratul

muştelor”, este şi el relevant: un grup de adolescenţi, naufragiaţi pe o insulă pustie, se structurează din proprie iniţiativă prin liberă voinţă, în funcţie de personalitatea fiecăruia.

Evoluţia lor a fost aidoma celei oamenilor mari: cei cu multă voinţă şi, eventual, carismă, se impun majorităţii, deşi le lipsesc tocmai calităţile necesare unui bun conducător. În carte, cei care iau scos pe copii din letargia de după dezastru şi au venit cu soluţii practice de supravieţuire au fost repede daţi deoparte. Le-au luat locul cei mai ambiţioşi. Rezultatul a fost un dezastru: război în toată legea. Un război între copii.

Atitudinea oamenilor nu este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor sălbatice. Datorită inteligenţei, oamenii sunt mult mai performanţi. Nu avem însă nici un motiv să credem că societăţile primitive arau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi. Filmul „Cei şapte magnifici”, realizat de americani în stil american după japonezul „Cei şapte samurai”, avansează ideea că un sat de oameni paşnici nu poate trăi în linişte şi că are nevoie de apărători, deoarece pe lume există şi oameni răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniţi din afară ca ocupanţi şi, în cele din urmă, acceptaţi, pentru a-i apăra în faţa altor cotropitori, mai răi. Istoria oricăror teritorii poate fi citită astfel. Teritoriul Franţei, spre exemplu, rămas fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, a fost o ţintă uşoară pentru franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franţa le poartă şi azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeaşi origine germanică.

Căpeteniile militare france, odată aşezate în teritoriu, şi-au construit fortăreţe, devenite ulterior cetăţi şi apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, rămaşi la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude s-au mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franţei şi al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu.

Cu timpul, micile încăierări dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am crede că lumea

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

45

eseu de Cristache Gheorghiu a devenit mai paşnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut a fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este fundamental de milioane de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt aceiași, doar mai perfizi.

Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii procedează la fel. Grecul, când se simte sigur pe el, este rău. Când e slab, se uneşte cu alţii, protestează şi face greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluţie, nu neapărat înspre bine, ci şi înspre rău. Doar evoluţie.

Se întâmplă însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la luptă ca şi la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Şi nu pentru că i s-ar impune. Este dorinţa lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este să meargă la serviciu, adică să-şi exercite rolului lui firesc în societate, deşi el este un animal social prin excelenţă. Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să şi-l gestioneze după bunul său plac şi nu după cum pretinde societatea.

Tehnologia modernă îi permite să efecuteze acasă din ce în ce mai multe activităţi. Calculatoarele electronice pot fi de mare ajuntor, mai ales conectate la o reţea. Oamenii colaborează din ce în ce mai puţin, iar în lupta pentru existenţă sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situaţia este şi mai categorică. La horă nu mai merge nimeni.

Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deşi în localitate se aflau cu mult mai puţini locuitori.

Astăzi, teatrele din oraşe cu sute de mii sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesionişti, dar s-ar putea ca întrun viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înşişi, în care eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă aşa, datorită tehnologiei.

Exacerbându-şi individualismul, tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el şi cu el însuşi ca unic erou nu-l vor mai satisface şi, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă. Turmele însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt aşa precum îi ştim.

Din Ithaca sau pe-aproape Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie.

Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. Mam mirat puţin, dar, cum nu aveam de ales, mam dus acolo. Localitatea părea pustie. Casa era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte îngrijită.

Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca

la un muzeu sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - şi poate că aşa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate.

Proprietara era o cântăreaţă de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie.

Localitatea, nu mai mare ca un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul,

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

46

eseu de Cristache Gheorghiu celebritatea a îndepărtat-o de locuri, dar nu şi de oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care ia ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze mulţi concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase. Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi. Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoli şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă. Rolul ei se încheiase.

Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă

locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile, dacă pot fi numite astfel, fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi, deci, încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

47

poezie

Dorina Șișu (Irlanda)

auzi? auzi? s-a dus. cascada a împins din spate un gând. m-am trezit în ghemotocul unei vieți străine. ah, ce mult am iubit viața! și iubirea? da, și iubirea. atât de tare am iubit, încât m-am trezit adunată într-un colț al durerii. fericirea scotea limba la mine. râdea. nu plângeam, nu mă miram, nu întrebam „de ce?”. trăiam pur și simplu ce mi se dădea. când am plecat din colțul durerii, un om dădea cu biciul în mine. atunci am țipat. a venit o hienă și mi-a smuls limba. mi-a rămas uitarea, iar eu am uitat. vibrează ceva? ah, uitarea e un gol care are chipul celui ce-o poartă! sunt fericită. sunt tristă. înseamnă că viața mi-a ajuns în dreptul inimii. bate încet. hiena nu o aude. ea crede că sunt în colțul durerii. dar frica? nu-mi e frică. merg în întâmpinarea mea cu brațele deschise. da, s-au adunat algele în jurul gâtului, dar îmi imaginez că sunt mireasa zeului din mare. cânt din ochi valsul de nuntă. auzi? am ajuns. sunt gândul venit din ape. adorm pe frunzele acestui anotimp.

ca o iertare ești prea sincer cu mine azi atât de sincer, încât am căzut în depresie păi, și viața asta cine o trăiește? dacă eram un căluț de mare, culegeam scoica aia în care te-ai băgat și te aruncam la zei să te mănânce e o plictiseală infernală treaba asta cu renașterea cu ducerea aducerea căratul și iertatul păcatelor blestemelor și…tu ai chef de citate memorabile minciuna e un adevăr, iar adevărul e o minciună, îmi spui riști să mă pierzi definitiv în beciul lui Spinoza prefer să fac vinul cu tălpile goale să fiu copil o mie de ani să-mi șterg praful frunții cu mere verzi în pragul dus în toate amintirile din copilărie prefer să privesc infinit diminețile de vară să frământ un aluat de pâine doar de dragul mirosului de-acasă să cânt ceva nelămurit până când moleșeala mă culcă la pământ ca o iertare

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

48

poezie de Dorina Șișu deducție aluneci ca lumina în miezul mărului copt încerc să număr soldații care nu plâng și verile despre care vorbești într-un ritm anume dar uite cum trag după mine un șarpe mort și cum spectatorii scuipă semințe pe versuri reci băăă, strigă golanul filantropului mort băăă, vino să-mi ștergi pantofii de lux să-mi masezi tâmplele, băăă

despre ce dracului de vară vorbești? nu știu nici acum ce n-am știut ieri că șerpii nu mor în plină zi că iubirile nu trec de la sine la modul trecut un singur subiect și un predicat se analizează reciproc într-o propoziție așa că toți sunt fericiți și au ce nota la subsolul tratatelor inteligente

Jurnalul, Paler și-o alunecare n-am mers niciodată pe două cărări dar știu gările toate seamănă cu Paler parcă îl văd la gara din Ploiești Vest într-o vară sufocantă cum stătea pe peron discutând cu un bărbat și tare mult m-am bucurat că am în fața ochilor pe omul care a vorbit cu îmblânzitorii de cobre în jurnal am scris un gând despre... o părere alunecoasă pe care nu o pot defini, fiind doar o părere ea fuge ori stă pe loc seamănă într-un fel cu bila ta ori cu noaptea spartă în ziua următoare citește-mi acum părerea din jurnalul meu de azi: nu mi-am dorit să suport greutatea pământului și nici măcar nu mi-am închipuit că se poate realiza asta, dar astăzi privind în gol un alt gol, mi-am dat seama ce greu îmi e spatele. picioarele se adânciseră întrun izvor. mâinile căutau merele verzi în copacul bătrân din curtea bunicii. părul dansa pe valurile mării dintr-o vară anume. tâmplele se odihneau pe nucul sub care mâncam, alături de câinele ce-mi păzea copilăria. iar acum? gura tace și sărută fiecare „te iubesc”. cu toate acestea simt greutatea pământului în mine. ca o durere. lasă-mă să-mi scutur viața. făcându-te fără de mine, îți vei aminti că am fost o părere.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

49

poezie de Dorina Șișu hiena care suge viața mai bine să ne despărțim uite cum am fugit în tabloul tău de Mussorgsky adun urzici și fac o coroană ca aia a regilor să o dau hienelor am câteva lângă mine li se mai spune hiene geloase ori nebune după aburii alcoolului una îmi suge sângele iar noaptea țipă veninul spre oameni ei ce fac? ce spun? care „ei”? oamenii ăia sau ăștia ăilalți sau cei care or veni cum, nu știai că-s înfometați și seduși de țipătul hienelor? prefer urzicile. nu suntem diferiți. de vrei să pleci, nu te las. să bem ceaiuri și cafele până la ziuă. să ne spunem toate înjurăturile, să ne dăm doi pumni în nas și să stăm așa, cu sângele uscat pe față, până neom trezi; apoi, iar să bem și să vorbim de femei: mai întâi tu să-ți povestești iubirile, apoi eu să-mi aduc aminte de toate trădările. afurisită viață! educația mea bizară nu-mi spune să fug. nu-mi spune nimic. rămân cu lupii. tu pleci uneori, dar eu rămân cu lupii. hiena asta blondă mă păzește ca o hoață. când crede că dorm îmi suge sângele adunat peste zi, iar atunci când rămân fără sânge, îmi suge viața.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

50

eseu

„Alegerea, nu șansa, determină destinul nostru”

Vavila Popovici (SUA) Numele filosofilor Greciei Antice - Socrate, Platon, Aristotel - ne stârnesc un deosebit interes. Deși au trăit cu peste două mii de ani în urmă, cele mai multe dintre lecțiile lor de viață au rămas nemodificate în timp. Mi-a plăcut gândirea filosofului, eseistului român Constantin Noica (1909-1987) care, în „Cartea de înțelepciune”, a sintetizat istoria spiritului european ca fiind cea a polarităților succesive: Parmide - Heraclit, Platon - Aristotel, Augustin Toma, Descartes - Pascal, Kant - Hegel.

Aristotel (384 î.Hr.-322 î. Hr.), deoarece despre el vreau să amintesc, s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), oraș în peninsula Calcidică, situat în nordul Mării Egee, ca fiu al medicului de curte al regelui Macedoniei.

Rămas orfan la 18 ani, a plecat la Atena, unde a frecventat timp de 20 ani Academia Platonică.

Platon, împreună cu Aristotel, formează momentul cel mai înalt al filosofiei grecești.

Natura lor spirituală a fost diferită. Platon afirma realitatea unei lumi a ideilor și arăta cum trebuie înțeleasă lumea inteligibilă (Mitul cavernei); Aristotel, un spirit realist, cu o înțelegere naturalistă, științifică, vedea realitatea în lucrurile existente și afirma: „ceea ce generează un om nu este niciodată Ideea de om, ci un alt om”. În „Jurnalul de idei” al lui Constantin Noica, acesta spune: „Deosebirea între Platon și Aristotel e că primul are ca model Ideea, universal concret, iar celălalt Ideea universal abstract. La primul, realul e modelul, pe când la Aristotel e fabricația, forma ce se împlântă în materie”.

Deși bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel a tras concluziile necesare, a dezvoltat ceea ce a găsit de cuviință și a întemeiat știința politică, ca o știință de sine stătătoare. A sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. Este considerat de unii ca fiind cel mai inteligent om care a mers vreodată pe această planetă. Putem spune că a fost un monument de gândire. Poate că Aristotel ar fi dobândit o formație spirituală întru totul științifică, mergând oarecum pe urmele tatălui

său, dacă n-ar fi fost atât de mult timp elevul lui Platon. Cu fiecare pagină citită din Platon, împrumuta câte ceva din el și încerca să-l combată logic. La moartea lui Platon, Aristotel i-a ridicat un altar și i-a adus omagii aproape ca unui zeu, întrucât îl iubise, deși îl contrazisese de multe ori.

Spre deosebire de Platon, el nu se interesează numai de organizarea cetății, ci de toate formele de organizare politică. Importante sunt și tratatele de științe naturale, iar fizicii îi adaugă modul logic al Metafizicii în care tratează principiile ființei; Etica Nicomahica o consacră moralei care este pentru prima oară studiată ca un concept filosofic, iar în Poetica tratează problemele esteticii.

Prin tradiție, Aristotel a fost considerat în primul rând un filosof, de unii privit, însă, ca un om de știință. Mintea lui curioasă se interesa de procesul și de tehnica gândirii și le făcea o analiză atât de pătrunzătoare încât „Organonul” său – nume atribuit de posteritate tratatelor sale de logică – avea să dăinuie, preț de două mii de ani, drept cartea de căpătâi din domeniul logicii.

A înlăturat mitul geocentric, modelul Galileonewtonian al universului, stabilind simetria și natura comună a celor trei dimensiuni. Ulterior, Einstein a venit cu modelul lui relativist, adăugând dimensiunea timpului, precum și curbura spațiului, lumea constituită fiind într-un tablou cuadri-dimensional. Cu toate acestea, în introducere la „Fizica” lui Aristotel – lucrare de fundamentală însemnătate în istoria gândirii științifice și filosofice - se menționează: „cititorii din era zborurilor cosmice vor găsi că această carte nu și-a istovit capacitatea de a fecunda nu numai gândirea filosofică, ci și pe cea teoretică naturalistștiințifică”.

Meritul lui Aristotel este cel de a fi introdus conceptele de materie, formă, putere, act, noțiuni de care s-a folosit gândirea europeană secole întregi. De exemplu: o statuie este compusă din materie (aramă) și formă - zeița realizată de sculptor - arta fiind puterea lui și actul în momentul realizării, iar trecerea de la putere la act exprimă devenirea. Știința explică aceste cauze

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

51

eseu de Vavila Popovici ale devenirii, metafizica - cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu – „primul motor” – trei fiind lucrurile: motorul, lucrul mișcat și lucrul în care se mișcă, adică timpul mișcat. Vorbind despre mișcare, „primul motor” este „absolut nemișcat”, săvârșește o mișcare unică și veșnică, este deci invizibil, fără părți și fără mărime. Aristotel nu admite vreo mișcare continuă în afara mișcării în cerc, mișcarea circulară fiind continuă, eternă, în timp ce alte mișcări au opriri, de exemplu în transport și când se produce o oprire, mișcarea este distrusă. Dacă lumea este lumea formelor, spune el, atunci ea este și lumea scopurilor. Cât privește infinitul, el nu există în act, dar nu i se poate tăgădui existența, ca atare el există în mod potențial, există numai în diviziune. Este cu neputință să existe timp fără suflet și dacă n-ar fi sufletul, nu ar fi nici timpul.

Cu trecerea anilor, Aristotel rămâne, totuși, mai puțin om de știință și devine mai curând un metafizician și purcede la studierea ființei umane: Sufletul (psyche) nu este ceva care se adaugă trupului sau care se află în el, ci este ceva care există simultan cu el: „Noi nu mai trebuie să întrebăm dacă trupul și sufletul sunt un întreg, cum nu face să punem așa întrebare referitor la ceară și figura imprimată pe ea”. Vorbește de trei niveluri ale sufletului: nutritiv, senzitiv și rațional. Plantele au în comun cu animalele și oamenii sufletul nutritiv (se hrănesc și cresc singure), animalele și oamenii posedă în plus un suflet senzitiv – capacitatea de a încerca senzații. Animalele superioare și omul au un suflet „rațional pasiv” (cele mai simple forme de inteligență); numai omul are suflet „rațional activ” (capacitatea de a generaliza și a crea – emanație a puterii creatoare și raționale a universului – Dumnezeu); de aceea sufletul nu poate muri: „Dumnezeu este suma și sursa oricărei mișcări, este și sursă și scop al tuturor țelurilor din natură; el este atât cauza finală cât și cauza dintâi”. Materie denumește ceea ce nu are prin sine nici o existență determinată, nici o oarecare cantitate sau categorii care determină ființa, ca atare, materia este substanță. În sistemul filosofic al lui Aristotel, Dumnezeu este izvorul permanent al materiei, Primul motor spiritual, unic, absolut, care se află în nemișcare, dar care generează mișcarea în lume.

Aristotel a abordat știința din punctul în care o lăsase Democrit (cca. 460-370 î.Hr.) - fiindcă se gândea și înainte de Socrate -, reușind să pătrundă în toate domeniile de cercetare. În Fizică nu căuta să facă noi descoperiri, ci să dea definiții clare ale termenilor folosiți, precum: materie, mișcare, spațiu, timp, continuitate, infinit, schimbare, scop.

Și „dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică”. În concepția sa, corpurile cerești – printre care include desigur și Pământul – sunt sferice, întrucât „numai un pământ sferic poate explica forma pe care o capătă Luna, când este eclipsată de interpunerea Pământului între ea și soare”.

Domeniul în care se simte cel mai în largul său este Biologia, deoarece se spune că tatăl său îl inițiase întrucâtva în știința anatomiei. Îl interesează până și lucrurile cele mai simple: „În toate lucrurile din natură se află câte o minune…”.

Dacă Platon își propunea căile prin care omul să devină bun, Aristotel căuta să descopere ce trebuie făcut pentru ca omul să fie fericit.

Condițiile care trebuie îndeplinite: „o familie bună, o sănătate bună, un aspect fizic plăcut, noroc, o reputație bună, prieteni buni, o avere bună și bunătate”. Îmi voi permite să vorbesc câte ceva și despre fericire și felul vieții, așa cum gândea Aristotel în lucrarea sa „Etica către Nicomac”. Viața care se îndreaptă spre câștigul bănesc are ceva nenatural și forțat, deoarece bogăția nu este dată decât pentru a fi întrebuințată ca mijloc pentru un scop.

Naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăceri, naturile nobile și doritoare de acțiune preferă onoarea, scop urmărit în viața publică.

Făcând o paranteză, amintesc că Petre Țuțea în „Filosofia nuanțelor” spune, citându-l pe Mallarmé, că „gratuitatea și plăcerea sunt capricii care, când vin în cascadă, înseamnă descompunerea, cu rădăcini în otrăvurile cărnii, încărcate de neliniști fără ieșire și de tristeți”.

Preferabilă este virtutea ca scop al vieții în comunitate. Scopul final al acțiunilor omenești trebuie să fie fericirea (a nu se confunda cu satisfacția pe care o poate avea omul). Ea nu este glumă sau joc, suferința unei vieți întregi nu poate să aibă drept scop jocul. Jocul este o recreație și recreația nu poate fi un scop. De aceea, consideră Aristotel, numai o viață conform virtuții poate fi o viață fericită, fericirea fiind o activitate a sufletului, care are o parte rațională și una nerațională. Cei cumpătați se bucură de partea rațională a sufletului; dorințele celui necumpătat tind la opusul a ceea ce sfătuiește rațiunea.

Virtutea nu este un act, ci obișnuința de a face lucru potrivit. Ea trebuie impusă mai întâi prin disciplină, fiindcă tineretul nu poate avea o judecată înțeleaptă asupra acestei chestiuni, „cu timpul, ceea ce provenea din constrângere devine o obișnuință, «o a doua natură», aproape la fel de plăcută ca dorința”. Inteligența o consideră cea mai înaltă dintre virtuți, iar suprema datorie a statului nu trebuie să constea „în a-și pregăti cetățenii pentru a-i face oșteni neîntrecuți, ci

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

52

eseu de Vavila Popovici tocmai în educarea lor, pentru a folosi pacea cu înțelepciune”.

Virtuțile le împarte în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale, cele raționale fiind: înțelepciunea, înțelegerea și cumințenia; virtuțile morale: dărnicia și măsura. Ca atare avem o virtute a rațiunii și o virtute morală. Prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de timp, a doua se capătă prin obișnuință; ele nu sunt date de către natură, dar avem dispoziția naturală să le primim. Efortul nostru ca oameni nu trebuie mărginit la ceea ce este omenesc, ca muritori la ceea ce este muritor, ci trebuie să ne căznim cât de mult să fim nemuritori și să facem totul în scopul de a trăi după ce este mai bun în noi - acest dumnezeiesc din noi (partea divină din noi). Întrucât rațiunea aparține mai mult omului, viața condusă de rațiune, în viziunea sa, este cea mai fericită. Și deoarece fericirea trebuie să constituie scopul final, în numele ei trebuie ca omul să practice virtuțile – curajul, dreptatea, cinstea și mărinimia: „Nu veți face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a minții, urmată de onoare”.

Lăsând la o parte erorile considerate de unii critici cu privire la înțelegerea vieții de către Aristotel, totuși în gândirea sa sunt adevărate comori de înțelepciune. „În momentele cele mai întunecate trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina”, spune. Pentru el, democrația este regimul săracilor, întrucât cei bogați sunt mult mai puțini decât cei săraci. Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politică a bogaților și se caracterizează prin corupție endemică și economie subterană”, oligarhia fiind un tip de formă de guvernare deviată și nedreaptă.

Cea mai importantă distincție pe care Aristotel o

face între democrație și oligarhie este: „dacă întro democrație oamenii liberi, dar săraci, sunt majoritari și suverani, într-o oligarhie bogații și nobilii, deși minoritari, dețin suveranitatea”.

Consideră, de asemenea, că prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflată, nu neapărat destructurată. Statul oligarhic este, în modernitate, un „stat captiv”, subordonat intereselor unui grup restrâns.

Filosoful român Petre Țuțea (1902-1991) spunea despre scriitorul și filosoful Henri-Louis Bergson (1859-1941) - cel care și-a exprimat speranța că omul va deveni nemuritor printr-o mutație genetică - că a fost mai „cuviincios” ca Aristotel, zicând că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: „n-are criterii de selecțiune a valorilor”, cu alte cuvinte „democrația e sistemul social în care face fiecare ce vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea. Este triumful cantității împotriva calității”. Iar „extremelor – fie extremei stângi, fie extremei drepte – care violează ideea de echilibru social, democrația le este ostilă”.

Citisem undeva părerea cum că este mai bine să guverneze legea decât un individ, întrucât „a-i încredința unui om, oricare ar fi el, puterea supremă, înseamnă a oferi puterea unei fiare sălbatice, căci poftele sale îl transformă uneori în așa ceva; pasiunea acționează asupra celui care se află la putere, fie el chiar cel mai bun dintre oameni, în vreme ce legea este rațiune fără dorință.” Cât adevăr poate avea această afirmație? În concluzie, după ce am trecut oarecum peste gândirea lui Aristotel, putem crede că alegerea noastră este făcută de rațiune, dar și de sufletul nostru, că ea este un act, actul este o mișcare făcută în timp, iar mișcarea poate avea un final fericit sau nefericit?

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

53

poezie

Dumitru Ichim (Canada) Din noul volum în pregătire ''Așa-i cânta îndrăgostitul din Sumer''

Legământul dintre Sanherib și Ninlil Să tâlhărești cu vorba prin bâlci, dugheană, iarmaroc, nu-i cel mai mare rău al omenirii, dar ca să minți că dragostei i-ai tălmăcit lumina întru scris, în veci n-or să ți-o ierte trandafirii, nici Pasărea de Foc. Îndrăgostiții nu au timp să scrie.

Mâinile lor flămânde sunt îmbrățișării, precum prin fire cântecul țesut cu-alean albastru, născător al zării.

Nu pui pecetea primului cocor pe imnul reavăn al lutului de-april?

Regina mea, Ninlil, văzduh ce-nduhă opalul preacurat, acei ce n-au iubit vreodată, scris de iubire, să nu-ndrăznească a-și plini hatârul!

Cum să îmbraci o înflorire cu-aceeași țoală cu care-ai învelit catârul?

Cum ai putea plutindei, aripa de flutur, ce-abia trezitu-a-n minune macul,

să-i prinzi un petec demprumut cu tocul sau cu acul?

Când marea și cu cerul se sărută, nu scrii, ci cânți din alăută nespusul lor sărut.

Să tâlhărești cu vorba prin bâlci, dugheană, iarmaroc nu-i cel mai mare rău, ci dacă-aș mâzgăli văzduhul tău cu vorbă idioată!

Eu de iubire nu am scris vreodată, numai cu gândul te-am îmbrățișat, de fiecare dată când tăceai de sălcii mângâiată, invidiate, ca și mine, de bietul rege Eufrat.

Nu scrii și nu vorbești despre iubire când inima ți-i crudă ca nebunia chemărilor nibire, cum numai floarea vie, fără învăț de dascăl, i-i drag să mă audă.

Nu scrii și nu vorbești de vânt, cu-atât mai mult de dorul spus prin mângâieri, ci lași lăuta amarului pământ să-ți adumbrească

apriluri amintind doar de dureri când mugurii încep să te citească.

E vinul sfânt ce buzelor e dat pentru sorbiri, ca unele pe celelalte-n dor să le găsească, chiar dacă-i întuneric.

Că niciodată nu a fost îngăduit de ele nici măcar să amintească nici cepul și nici doaga de bărdacă.

De vinul sfânt, iar nu cel în tigaie fiert, nici celui Veșnic nu i-a fost îngăduit să-i ia cuminecarea în deșert, din roșul de sărut.

De foc nu scrie apa, că nu degeaba pleoapa, când vine visul, știe să senchidă, ca focul nimeni să nu-l vadă, iar despre apă nu scrii cu un tăciune.

De coapsa ei, prin unda străvezie, numai lăuta știe ispita să i-o cânte-n patru strune.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

54

poezie de Dumitru Ichim *** Pe străzile cetății din Nippur arșița zilei se legăna ca beată.

Am mers la templu, cum nu obișnuiesc.

Ce-mi folosește piatra, când mi-ești așa de vie, ca mreana-n gârlă, vorbelor zvârlugă.

Veniseră fiicele orzului la rugă și ale grâului să se închine. În templu

era ca-n dumbrăvi de răcoare, de parcă beduinele izvoare ți s-ar fi închinat înainte.

Mă simțeam așa de bine și mă gândeam. La cine crezi de vorba-mi nu-ndrăznește ca să-ți spună?

Diseară, când rătăci-vom prin livezi...

Deasupra peste Eufrat, cum niciodată nu am reușit să-l cânt, luceafărul Nibiru va încolți genunea grea din care nimeni n-a băut.

Diseară, Ninlil, vom face legământ. În schimbul primului sărut am să te iert de toată veșnicia ta.

Sanherib gelos pe colier Cum poate un luceafăr, atât de mult să doară, pe gâtul tău, cu-apus în colier?

Abia deschis, cu aur în boboc, din foc își pârguie măceașa crudă de rubin.

Luminile își scapăr poveștile de spus în cer, dar inimii se face seară, când gâtul tău ți-l înconjoară buzele reci de colier.

Cere slujbașilor să ne aducă vin, că inimii se face seară.

Cum poate un luceafăr, născut din răsăritul lui, dar înainte. atât de mult să doară?

De ce-n cuvinte tot mereu îmi cei să-ți torn din sfântul vin, când poți din setea buzelor să-l bei, așa cum bea lumina din rubin și cântecul din ochii tăi, mai limpezi decât steaua din fântână? Știu că în templu ți-au ridicat o piatră,

văzduhurilor lumii fiind zână.

Nu-s totul cântec și lăută ție, de la măceașa de rubin până-n turcoaza din tărie?

Tu, idol sfânt, cu piatra vie, lasă-i pe ei să ți se-nchine, înfărmăcați până la poala ta de veșnicie în templul din Nippur de pe colină și-am să te fac peste pământ Regină, iar mările ți-oi strânge-ntr-un safir de perlă-albastră, în cercel sub lob, o șoaptă jumătate cer. În loc de colier, văzduhurile tale le voi culege bob cu bob din miriadele ce scapăr, din ape limpezite din spuza de luceafăr, nespusul întrupându-l în buche și în număr.

Pe umăr, lunii răsărind, sărutul meu am să ți-l dau să-l porți ca pe-un ulcior născut din lutu-mi reavăn, încă verde și vom urca pe Eufrat în sus, și-mbrățișărilor prin codrii Araratului ne-om pierde.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

55

poezie de Dumitru Ichim Brățara celor șapte anotimpuri...

Brățara celor șapte anotimpuri, ce au văzut-o și-au țipat păunii, genunilor zăgaz în nestemată, să o desfaci doar sub descântul lunii când își sărută unda eufrată.

Se înfioară struna agrafei desfăcându-i din copca de-abanos, cu aurul suflat a flori de măr, întreaga frumusețe-a nopții, talaz de flăcări negre Cerceii - două zâmbete pereche - de veșnicie spusă în răspăr, ce ghidușii pârât-au la ureche că mă întreb cu gândul meu de-i scoți zâmbind și tu? nărod, De mine ți-or fi spus ceva, nu e păcat că nu degeaba în privire, să-l ții legat sprințar ți-e de-a ascunsul prin precum un basm în tristul safire. niciodată?

Nici cântecului nu-i fu lesne să ți se-nalțe de la glezne clopot de floare și lănțug, șarpe de aur, oprit cu meșteșug, și dăscălit să îți păzească piciorul sculptat din santal, adumbrit de izmă, ca nu cumva să-l muște urzicile cu colț de pizmă muierească.

Aproape când lăuta obosește de lumină, eu mă prefac spre ușă că măndrept, dar ți-l cunosc pe demon că, Regină, culcuș de catifea și scamă de suspin i-ai tot urzit în piept.

Lăuta mea, lăută-mă, că suntem singuri amândoi.

Te mai aud apoi când închizând din pleoape, oprești întregul negrăit.

Lăuta mea, lăută-mă, ca apele îmi furi tot cerul și te aud: ''O, Sanherib, 'nainte de-a pleca, ajută-mă din timpul tău să-mi slobod colierul, dar fii atent, ai grijă, nu cumva, în locul lui cu vreun sărut satingi pe unde a dormit izvodul greu de stea, iar dacă vei greși... (nu-ți spun de gândul meu la ce mi-e ruga).

Te știu ne-ndemânatic lăuta când o stingi, dar vino fuga-fuga, și poate, până la urmă, te-oi ierta.''

Precum dumbrava...

Precum dumbrava de măslini, oare tu știi că te aștept?

Uitat prin ramuri cornul lunii tristețile prin mine le răsfiră, abur ușor de bună înserare peste ape, țesut din fum, părere și porfiră.

văzduhul tău să ți-l cuprind, ca unda viclenindu-și steaua spre rotund, tot alte cercuri agrăind spiralei, inel, dar altfel, mai profund, cum doar genunile din noi se întâlnesc, una din alta veșnicul sorbind.

Credeam că n-ai să mai revii.

Oricine nufărul cunoaște să-l citească, i-aude litera pe sub oftatul strunii. Și-acum, când ești răsfrângere pe iaz, dar mai aproape, cu ce să-ncep lumina să ți-o cânt?

Văzduhul tău, pe unde să ți-l zbor?

Nu aștepta să-ți spun că te iubesc, în vorba lumii cu grăunțul chior.

Palatul tău nu ți-l zidesc ca marea pe nisip, ci peste stihul însemnat cu zbor, pe unde doar văzduhurile tale încep să prindă chip din cedrii cu miros de veșnicie.

Din plânsul apei m-am născut ca nor,

În flăcări va arde tot pământu-mi pentru oale, pân-oi rămâne cântec pur, cum doar iubirea știe,

iar nu pietroiul rece din Nippur.

Tu ai venit. Știam că ai să vii.

Numele tău rostitu-l-am descântec în fântână, până când steaua de tristeți și-a limpezit adâncul, ca ochiul de îndrăgostit.

Ia-mă de mână!

Numai un singur cântec, din patru strune ți-am rămas, precum lumina la-nceput de lumi când îi era izvodul nepătruns.

A Vântului Stăpână, cu tine-n brațe, cum aș putea la altă veșnicie să râvnesc?

Sărută-mă!

A ta mi-i de ajuns!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

56

proză

Amintiri vechi din Ţara Moţilor Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Deşi m-am născut la oraş, satul sau „la ţară“ a fost pentru mine un tărâm mult visat. Câmpia nesfârşită, dealurile şi pădurea le ştiam doar din basmele citite, dar eu voiam să le văd, să le străbat cu piciorul, chiar dacă exista riscul să mă întâlnesc cu Muma Pădurii sau cu Zmeul cel Rău.

Aveam douăzeci de ani când mi s-a ivit posibilitatea să trăiesc aventura satului. Lucram ca reporter în presa de tineret când, colegul meu, Ştefan Halmoş – Dumnezeu să-l odihnească! – s-a întors cu tolba plină de poveşti minunate de undeva din Munţii Apuseni, chiar din comuna în care se născuse marele erou al moţilor, Avram Iancu. Şi toate minunăţiile descoperite de el acolo au fost transpuse în câteva reportaje intitulate „Oameni în halate albe“. Era, evident, o referire la cadrele medicale ce se îngrijeau de moţii satelor, un lucru nou pentru peisajul social al locului. În ceea ce mă privea, aceste reportaje m-au impresionat prin descrierea naturii de acolo, dar şi prin condiţiile noi de viaţă. Oarecum exagerate! Însă eu le-am crezut. Prima la mână, moţii se bucurau de electricitate, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Şi cum la tinereţe hotărârile se iau la mare viteză, într-o zi hotărârea era luată. Voi face toate demersurile pentru a merge în Ţara Moţilor ca învăţătoare!

Demersurile nu au durat mult. La vremea aceea entuziasmul era privit cu încredere, se construia foarte mult pe bază de entuziasm. Aşa se face că am obţinut o repartiţie de învăţătoare în anul şcolar care urma, chiar în comuna Avram Iancu.

Să laşi Bucureştiul în care te-ai născut pentru ca să trăieşti şi să funcţionezi în creierul Munţilor Apuseni, iată o temă de gândire, poate chiar un mister de dezlegat, pentru noii mei colegi, dar şi pentru gazda mea, Minodora. La rândul meu, eram foarte amuzată de faptul că oamenii nu înţeleg ce înseamnă să schimbi un peisaj urban, în care florile se găsesc doar la florării şi în pieţe sau în curţile cartierelor mărginaşe, cu un loc în care natura te răsfaţă de când te trezeşti până te prinde

somnul din nou. Ba şi în somn, având în vedere ce aer respiri! Însă nu aveam timp să mă las preocupată de întrebările curioşilor. Şi cum aş fi putut să le explic că drumurile din cele şase zile ale săptămânii de şcoală, chiar şapte uneori, pe malul Arieşului, mă încântau mai mult decât o plimbare pe Calea Victoriei? Nu cred că m-ar fi înţeles.

Totul era aşa cum dorisem, începând cu elevii mei, clasa a treia, cuminţi, respectuoşi şi stăruitori la învăţătură, colegii care mai toţi erau de prin partea locului, gazda mea şi, mai ales, camera pe care mi-a oferit-o. Un singur lucru nu era aşa cum mă aşteptasem eu să fie: curentul electric. Ăsta existase, într-adevăr, cu câteva luni în urmă, când făcuse reportajul colegul meu, dar nu a funcţionat decât două luni, după spusele preşedintelui sfatului popular, şi o lună şi jumătate după spusele Minodorei. Oricum, existau speranţe în această privinţă, deoarece dinamul exista.

L-am văzut şi eu în curtea Sfatului Popular, iar preşedintele promitea cu convingere că în cel mult... câteva luni va funcţiona din nou. Cât am stat eu acolo, adică tot anul şcolar, acest lucru nu s-a realizat.

Ei, dar a venit iarna! O iarnă rămasă în amintirea românilor ca una din cele mai grele, 1953-‘54. Până ajungeam la poartă, făceam ţurţuri pe fularul cu care mă legam la gură şi la nas ca să pot respira. Malurile Arieşului nu mai erau accesibile, aşa că o luam pe şoseaua care mergea paralel cu malul. Şoseaua era curăţată, pentru că pe ea circulau camioanele SOVROM-ului, care exploata uraniul din Biharia, aşa că aveau şi moţii un avataj. Să mergi şase kilometri prin nămeţi sau, mai exact, să înoţi prin ei, nu-i chiar uşor. În plus, mai erau şi orele de alfabetizare, pe care le făceam cu părinții elevilor mei de două ori pe săptamână.

Casele lor erau răspândite pe toate dealurile din jur, prin pădurea de aluni, aşă că aveam ceva cărări de bătut. Până începuse iarna drumurile fuseseră o încântare, plus plăcerea de a culege alune.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

57

proză de Elvira Popazu-Seffer Elevii cei vârstnici erau conştiincioşi. Eram mulţumită de ei. Uneori aveam impresia că nu erau de tot analfabeţi. Una peste alta, întâlnirile noastre nu erau lipsite de interes de ambele părţi.

Mă interesa să-i văd scriind şi citind, ceea ce de multe ori reuşeau mulţumitor, iar ei se intersau ce mai este prin Bucureşti. Şi aşa, fiecare se alegea cu câte ceva pentru suflet. * Una dintre aceste întâlniri are o poveste mai specială. În ziua aceea am ajuns la ei luptând cu nămeţii depuşi în ultimele zile. Până la data aceea, lupta cu zăpada figura pe lista bucuriilor posibile pe care le poţi avea gratis. Dar, până am ajuns, în sfârşit, la ei, îmi cam schimbasem părerea. Şi când mi s-a deschis larg uşa, am crezut că am ajuns în rai. Bineînţeles, am fost certată că m-am încumetat să vin, spunându-mi-se că nici ei, ca oameni ai locului, nu ar fi făcut drumul ăsta. Lecţia a fost scurtă, la insistenţele lor de a pleca încă pe lumină. Îngrijoraţi că s-ar putea să mă apuce întunericul, mi-au dat o „feştilă“, o sticlă cu petrol din care ieşea un fitil vegetal. L-am primit din complezenţă, pentru că nu-mi închipuiam câtă nevoie voi avea de el. Când am ieşit afară era încă zi, dar ziua se pegătea să-şi încheie programul.

După puţin timp, am început să apreciez lămpaşul improvizat. Am mers o bucată de drum pe care-l credeam a fi cel bun. Şi poate a şi fost o vreme, dar la un moment dat mi-am dat seama că mă aflu pe poteci necunoscute. Nu am intrat în panică, pentru că ştiam că pădurea de alun nu-i atât de mare încât să te rătăceşti prin ea, numai că la un moment dat alunii nu mai erau aluni. Deveniseră deodată prea înalţi şi prea groşi şi apoi... în loc să cobor, urcam, așadar, mă rătăcisem! Nu aveam idee cât este ceasul. Şi nici alte idei nu mai aveam. Un singur lucru am înţeles: că, indiferent unde sunt, trebuie să cobor. Şi coborând, chiar dacă nu ajung aproape de locuinţa mea, voi ajunge undeva în sat sau pe şosea. Doamne, ce bun tovarăş mi-a fost feştila! În primul rând, ştiam sau doar credeam că mă apără de lupi, care nu se apropie de tine dacă ai o lumină în mână. Tare mi-a prins bine să cred asta, dar la un moment dat a devenit o problemă să ţin feştila în mână, pentru că amorţisem de frig, iar mersul meu devenise automat. Şi atunci s-a întâmplat o minune: am văzut conturul unei case mari şi miam dat seama că-i şcoala, deci mai aveam de mers trei kilometri pe şosea. Mi s-a părut enorm, dar măcar acum ştiam unde mă aflu.

Când m-am apropiat de curtea Minodorei şi am văzut lumină, (nu se culcaseră!), am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. În sfârşit, am apăsat pe clanţa uşii şi am intrat. Era lumină şi

pesemne era şi cald, deoarece camera era plină cu aburi, dar eu nu simţeam niciun pic de căldură.

– Don’şoară, te-ai rătăcit, aşa-i? Am ştiut noi, a spus Minodora, apoi a adăugat: că alfabetizare vă trebuia pe vremea asta!

Gatia, mama Minodorei, mi-a tras mănuşile de pe mâini, m-a aşezat pe laviţă şi mi-a scos şi bocancii. Ca prin vis am auzit-o, de parcă ar fi vorbit din cealaltă cameră, spunând: – Tulai, Doamne! Minodoră adă jinarsul s-o trag pe mâini şi pe picioare, că don’şoara-i degerată!

Nu ştiu cât timp m-a frecţionat Gatia, dar ştiu că la un momentdat Minodora m-a întrebat la ce oră am pornit spre casă.

– Pe la ora ora şase după-amiaza.

– Don’şoară, ia uită-te acum la ceas!

M-am uitat. Era ora douăsprezece noaptea, deci rătăcisem prin pădure aproape şase ore. Din fericire nu ştiam ce-i hipotermia, aşa că nu eram conştientă de pericolul prin care trecusem, dar gazdele mele ştiau.

– Don’şoară, în noaptea asta dormi aici, cu mine în „lădoi“, că dacă te lăsăm să dormi singură nu ştim dacă te mai trezeşti. Lădoiul, era o laviţă care noaptea se făcea pat.

Era prima oară de când o cunoşteam pe Gatia, că avea o părere. Îmi mai amintesc că, înainte de „a coborî“ în lădoi, m-au ajutat să beau o cană cu lapte de capră încălzit şi să mă dezbrac.

Efectul acelei nopţi a fost că am început să comunic mai bine cu Gatia. * Într-o duminică, Minodora a plecat în sat cu cei doi copii ai ei, iar Gatia mi-a pregătit un prânz regesc: o tigaie cu cârnaţi prăjiţi, peste care a spart două ouă de raţă şi mi-a pus alături un păhărel de ginars, cu care am avut de furcă. Poate de la jinars, poate de la căldura pe care mi-o dăruise, m-am simţit mai apropiată de ea şi am întrebat-o: – Dumneata de când eşti văduvă Gatia?

– Dară! Eu nu mi-s văduvă! Pe mine m-a lăsat bărbatu’ într-o vară, când a fost plecat cu ciubere prin ţară. A gasit pe una lângă Sibiu, care i-a plăcut, şi acolo a rămas.

– Şi n-ai încercat să-l aduci înapoi?

– De ce să încerc?! Eu nu am fost niciodată o femeie frumoasă şi nici ocoşă!

– Cum adică ocoşă?

– Apoi n-am ştiut râde, n-am ştiut glumi. Pe noi ne-au împreunat părinţii pentru avere. Doar atât!

Gatia mea era o femeie deşteaptă, chiar dacă nu lăsa să se vadă uşor lucrul acesta. Făcuse în mintea ei nişte socoteli. Scăzuse şi adunase şi rezultatul era „doar atât“. Nu dăduse vina nici pe părinţi, nici pe bărbat, nici pe femeia care i-l luase.

Pentru că înţelesese că nu a fost o fată frumoasă şi nici măcar „ocoşă“.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

58

proză de Elvira Popazu-Seffer Într-o altă zi, când am prins-o stând pe un scăunel, depănând lână, m-am aşezat lângă ea să mai schimbăm câteva vorbe. Pentru că tocmai fusesem pe la Câmpeni, i-am povestit una alta din cele văzute în oraş. La un moment dat imi zice: – Eu nu am fost niciodată până acolo!

– Cum, o întreb eu?

– Eu n-am fost niciodată în altă parte. Nu am ieşit din satul nostru, pentru că nu a fost nevoie.

– Cum adică, nu a fost nevoie!?

– Adică... n-a trebuit. Şi dacă nu a trebuit, atunci la ce să mă fi dus?

A fost unul dintre cele mai consternante răspunsuri pe care le-am primit în viaţa mea. Să însemne oare asta protestul Gatiei faţă de viaţa ce i-a fost impusă? Sau poate protestul ei pentru faptul că există? Au trecut de atunci mai bine de şaizeci de ani și de câte ori, răsfoindu-mi amintirile, o întâlnesc pe Gatia, o salut cu tot respectul, dar nu mă pot opri să-i spun: – Totuşi, Gatia, prea multă cumințenie!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

59

traduceri

August Strindberg (1849 – 1912) Traducere de

Dorina Brândușa Landén (Suedia) (August Strindberg, Dikter på vers och prosa, Sömngångar nätter på vakna dagar och strödda tidiga dikter; Editura Norstedts, 1995) Bolnav de dragoste Într-o dimineață devreme, în mai, așezat la fereastră, întristat Am văzut cum pe flori cad fulgi mici de zăpadă atât de deși, Mălinii își scuturau îndurerați ramurile albite în vânt. și în suflarea rece lalelele și-au închis potirele.

Atunci în inima mea s-a făcut toamnă și-am oftat către cer: “Doamne, dă-ne primăvară – arată-ne iarăși chipul tău!”

Atunci când în cer, printre norii împrăștiați, o ciocârlie se rotește, Își înalță răsunătorul său cântec, cântă despre soare și primăvară. și dintr-o dată se umple de viață grădina, parcul și muntele În inima mea s-a trezit bucuria primăvăratică și speranța. – Ciocârlia care-a sosit a fost iubita mea fermecată Primăvara ai adus-o la mine – ah! a fost primăvara iubirii.

De la sud și până la cercul iubiților frați te-ai întors; Bucuria le-ai adus-o – iar durerea mi-ai dat-o numai mie.

Spune, în noaptea pădurii de fag, privighetoarea te-a învățat cântecul ei?

Crudă ai aprins un foc în inima mea unde doar pace a fost; Stinge-l! Stinge-l de tot cât mai repede, altfel pe mine mă mistuie! __________ Seara s-a lăsat pe norii trandafirii și marea se odihnește; Valurile dorm atât de dulce, în somn suspină încă Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

60

traduceri de Dorina Brândușa Landén și scâncesc, Valurile pot dormi dulce, lor le e dat să-și iubească țărmul.

Dincolo de cerul din vest, acolo trăiește dragostea mea în depărtare; Pescărușule, dă-mi perechea ta de aripi, să zbor la ea curând.

Să mă strecor în odaia unde ea stă cufundată în vise; Să-i aștern pe frunte un sărut, să-i mângâi părul negru ca noaptea.

Sărmane, cine ți-a dat o idee atât de-ndrăzneață, că ea ar putea suferi?

Gândul ei nu pe tine te-ajunge – sărutul ei nu-i pentru tine.

Vai, ea inima și-a dat-o altuia, la un altul o viață Plină de iubire și lumină, întunecat și rece devine destinul tău!

Noaptea nu-mi dă liniște, în patul meu somnul nu-l găsesc.

Valurile au adormit atât de dulce – ah, ele pot să-și iubească țărmul. __________

Bucură-te sufletul meu, o scânteie de speranță pentru dragostea mea s-a trezit, Bucură-te dragostea mea de beatitudine o secundă, în curând poate vei fi trezit!

Iubito! Îți amintești orele petrecute-mpreună cu bucurie, Afară, în libertatea naturii, sub liliacul ocrotitor.

Ne-am amestecat vocile luându-ne rămas bun de la apusul soarelui, La picioarele tale m-am așezat, grijuliu gândindu-mă la soare? și când din iarbă am legat verde oracolul dragostei, Crezi tu în cununa pe care eu am văzut-o? Am întrebat mâinile așa de micuțe! și când răspunsul dorit l-am primit – o, atunci a cântat în inimă.

Răspunsul mi l-ai dat tu singură! – întrebarea a fost în privirile mele. __________ Fată iubită, m-ai văzut mergând pe-a lumii forfotite valuri?

Atunci, nu prea departe de țărm, sfidători pornim la drum! Înceapă atunci să urle furtuni și valuri violente Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

61

traduceri de Dorina Brândușa Landén să se reverse, Sprijină-te de pieptul meu, acolo ți-ai găsit sprijin.

Ne-ngrijorează desigur disprețul oamenilor și ura când ne iubim; Dragoste la bine și la rău, iubindu-ne până în moarte.

O, gândul de-a fi a mea, iubito, îmi oțelește vrerea, Împreună cu tine pot doborî munții, fără tine îmi paralizează puterea, Întinde-mi mâna și trage-mă din îmbrățișarea brațelor disperării, Te voi îngriji cu atâta tandrețe, voi trăi pentru tine și pentru poemele mele și din sufletul tău vreau să iau sacrul delir al cântărețului.

Mai înalt vor răsuna poemele mele, tu îmi vei da tonurile! __________ Dar cu toate acestea, ce mă face să delirez? Altuia tu ești dăruită?

Oare ce pot cere de la tine, eu care îți sunt un străin?

Sărac, atât de sărac eu sunt, și nu am nimic să-ți ofer iubito Numai o inimă așa de fierbinte, doar o dorință atât de puternică!

Oh, iartă atunci un nebun care a avut trufia De a-ți aprinde în suflet un foc și de-a se bucura o clipă de prietenia ta.

M-am încălzit la sacrul foc al dragostei pe care l-ai aprins pentru iubitul tău și dacă m-am ars atunci, O! e destulă pedeapsa! __________ Noaptea și-a revărsat pacea sabatului peste adormitul pământ Cintezoiul dormitează-n dumbravă, visează la iubita lui.

Vântul de seară s-a uitat pe sine însuși în coroana verde a teiului, Sărută frunzele abia înmugurite, șoptește despre iubire și credință.

Singur eu veghez lângă strălucirea palidă a lămpii, în odaia mea, și nu mai găsesc liniștea pe care ideea preconcepută a muncii mi-a dat-o.

Gândul nu mai păstrează-mpreună diversitatea imaginilor schimbătoare, Dar pentru privirea mea visătoare, plutește, iubito, imaginea ta.

Vai, vreau s-o rup din cel mai din lăuntru ungher al inimii mele Dar nu-mi stă în putere; inima ar urma-o și ea.

Ceasul din turn de multe ori a bătut chemându-mă la odihnă; Dar somnul nu-l găsesc, iubirea veghează tot timpul.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

62

traduceri de Dorina Brândușa Landén Ah, cu câteva ore înainte, m-am bucurat încă de imaginea ei.

Ciocârlia a zburat departe; a sosit iarăși toamna.

Singur am stat, jos, la debarcader, în spatele bătrânului tei Am văzut cum timpul despărțirii prietenilor le-a oferit adio.

De ce nu m-ai lăsat să-ți strâng mâna la fel ca și alții, Mulțumesc pentru bucuria ce-ai dat-o, lumina pe care-ai răspândit-o în sufletul meu.

O, atunci când ea stătea pe punte, așa de palidă-n obraji ca narcisele Lacrimile-n ochi așa de clare, oglindeau pierdere și durere.

Când buclele negre ca noaptea fluturau libere în vânt Stătea ea, trasfigurată și frumoasă, ca idolul din visele mele.

Atunci am fost cuprins de durere, atunci am vrut să mă arunc în abis Să mor de preafericirea clipei cu privirea ei de adio.

Poate că a vărsat o lacrimă peste dragostea credincioasă a tânărului, Peste inima frântă, oh, pentru mine ea nu a plâns.

Acum, pe marea pustie către țărmul străin ea călătorește.

Liniștiți-vă furia uragane! Nu rupeți trandafirul meu!

Legănați cu valuri mici iubita mea către lumi de vise Lună luminează-i calea, stele așa de bune stați-i de pază și când mâine se va trezi pentru a saluta străinul țărm, Dați-i bucurie atunci, nou născuta zi în brațele sale!

Dar ce purpură a colorat cortina perdelelor așa de în grabă?

Lampa pălește tot mai mult și mai mult, umbrele au dispărut.

Spune-mi cine ești tu care cânți de bucurie în noapte?

De ce-ți bați joc de durerea mea, aducându-mi noptatice Gânduri?

Soare, apune iar în sălile luminoase ale vestului!

Durerea nu iubește lumina ta, întunericul îi este durerii prieten. Întârziați, o, întârziați o clipă cu rugăciunea voastră voi păsări mici, Lăsați-mă să mă odihnesc! Rugați-vă apoi pentru mine!

Rugați-l pe tatăl luminii să dea lumină celui îndurerat care suferă El va auzi rugăciunea voastră, calvarul mi-a amuțit vocea.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

63

proză

Destin cenzurat (7) Ioan Silvan (Spania)

Dădu acolo de braţul Corei şi îşi mută mâna mai în jos, atingându-i tânărului pielea de pe şold. Ar fi vrut să-i spună Tonului că este îndrăgostită de el, că-l adoră, că este în stare să-l mistuie în sărutările ei, dar de fiecare dată când încerca să-şi deschidă gura se lovea de opoziţia celeilalte, care o acoperea cu vorbe prosteşti despre sex şi iubire.

Canalul cu apele lui reziduale se întindea, şerpuind ca o himeră, prin întunericul târziu, înnămolind trestiile siluete. Reziduurile se rupeau din când în când de ele însele şi începeau să curgă, foşnind, peste fierul vechi, îngropat parţial în nămol, producând mici cascade.

Deasupra tuturor, Steaua Polară, steaua înălţătoarelor trăiri, fremăta ca o frunză de salcie.

Caii răspândiţi în luncă fornăiau pe nări, muşcându-şi reciproc urechile. Se auzea din când în când ropot de copite şi scurte nechezări ce semnalau dorinţa de comunicare. Boscheţii de măceşi le apărură în faţă ca multiple năluciri pe fondul negru al nopţii. Fata de optsprezece ani se desprinse din braţele Tonului şi începu să danseze în indiană veche. O linişte de sfârşit de eră se întindea peste camp. Numai cântecul greierilor şi al fulgilor tăcerii se auzeau între două clinchete ale lanţurilor cu care erau împiedicaţi caii.

- Hai, cântă şi tu Ticuţo şi joacă! zise Cora, intuind în tăcerea celeilalte un semn de invidie.

Ce, tu nu ştii dansul ăsta?

- Ba-l ştiu! recunoscu mucoasa şi cealaltă o smuci de braţ, trântind-o la rădăcina unui măceş. Îl ştiu, dar nu-i rândul meu azi.

Se încăierară râzând, se tăvăliră prin iarba încâlcită de cai, rostogolindu-se către mal. Tonul Anicului interveni să le curme hârjoneala, să le împace cu sărutările sale imparţiale, mângâindule coapsele cu palmele lui aspre.

- Dulce ţi-i sărutul, Ticuţo! se pomeni lăudând-o pe puştoaică, gustând din frăgezimea buzelor ei.

- Să vezi tu ce dulce i-e altceva! îşi bătu joc Cora, invidioasă. S-o săruţi tu în altă parte, ca să vezi că...

Mucoasa se înfurie şi, cum o dibui întinsă pe spate sub trupul băiatului, îi izbi o palmă peste gură.

- Cu mă-ta să vorbeşti tu de-astea, nu cu mine! îi atrase atenţia Ticuţa. Ei să-i spui tu unde să mă ţuce!

- Da! Dai? se înfurie Cora. Tu-ţi dumnezeii mă-tii de curvă! înjură şi se eliberă din îmbrăţişarea băiatului. Se ridică în picioare, îi apucă Ticuţei cozile în mâini şi începu să o tragă spre râu. Micuţa urlă. Adolescentul interveni să le despartă. Fetele îşi mai aruncară sudalme, lovindu-se reciproc cu palmele şi porniră mai departe, pe marginea canalului, printre boscheţi.

Se făcu linişte. O linişte de mormânt, de sfârşit de ceartă. De undeva, din depărtare, veneau sunete prelungi de iubire descompuse în vraiştea nopţii.

- Asta-i Tanţa, zise Cora lui Tudose. O cunosc după gemete. Îi ştiu stilul.

Tonul Anicului râse pe înfundate. Ticuţa lui Capră începu iar să cânte şi să dăgăne, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cealaltă o urmă, acompaniind-o fals, până când coborâră în pâlcul de trestii uscate. Ropotul şobolanilor ieşiţi pe mal se auzi fâşiind prin iarba murdară, ca un vuiet sinistru, sfârşind în nămolul tulbure. Câteva chiţăituri ieşiră din apă, semn de îmbulzeală între rozătoare, apoi animalele tăcură.

- Ne oprim aici, zise Tonul Anicului. Mai încolo e mlaştină, pământul e plin de lobodă, de salata broaştei, iar pe dolmă sunt scaieţi. Nu ne putem culca pe acolo că ne mănâncă broaştele, ori ne înţeapă spinii în cur. Tu, Ticuţo, o să fii prima, după aceea o să vii tu Coro, la rând.

- Pe dracu să vă ia! se înfurie Cora lui Tudose. După ce că am luat-o pe târfă cu noi, mai vrea şi să se culce cu tine? Cară-te de aici, că-ţi sparg gura! Vezi bolovanul ăsta? Îl vezi?

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

64

proză de Ioan Silvan - Îl văd, du-te dracului de nespălată! înjură Ticuţa lui Capră. Că te-ai f... cu toţi ţiganii din Checheci şi acum te dai şi la pruncu ăsta...

Se apropie pe furiş, îi trase Corei câţiva pumni pe unde nimeri, apoi se îndepărtă resemnată, oprindu-se pe movila de pământ din apropiere.

Cora se întinse pe iarbă, îşi ridică fustele lungi peste şolduri, dezvelindu-şi picioarele albe, moi, în răcoarea târzie a serii. Adolescentul se lăsă în genunchi, privind-o cum şerpuia pe iarba jilavă ca o iluzie. Îi muşcă pulpele, obrajii obraznici ai bazinului, întinzându-se într-o uşoară desfătare între ea şi cer. O cuprinse în braţe, îşi încleştă mâinile şi picioarele între ale ei, simţindu-i trupul elastic arcuindu-se, umflându-se şi dezumflânduse ca un burduf. Pe dolma de pământ acoperit cu buruieni, aflată la câţiva metri mai încolo, Ticuţa lui Capră începu să fredoneze: „Se iubesc ţâganii, să moară duşmanii... că le iau toţi banii... dâg, dâg, dâg!”

Pe deasupra ei, acelaşi stol de păsări nocturne, care mai tulburase de câteva ori liniştea serii, trecu iar. Ticuţa se sperie şi se aplecă.

- Astea o să se agaţe la mine în păr, dacă mai trec mult pe aici, gânguri. Auzi ţigano, ţi-e bine la Tonu în...?

Cora lui Tudose nu-i răspunse. Tonul Anicului o încinse într-o flacără vulcanică, cu aprinderi pornite din străfundul fiinţei lui diabolice. Iubirea împinsă la extremis se manifesta între cei doi, zgomotos. Ticuţa începuse să tremure şi ea pe movila de pământ, să ameţească, să ofteze profund. Simţea cum fără voia ei, muşchii braţelor şi picioarelor i se încordează, inima îi bate ca un ciocănel, gândurile i se tulbură…

- Ah, ce-ţi fac Cora, dacă mă enervez! murmură. Ce-ţi dau, ţigană borâtă ce eşti! Începu să tremure ca o şopârlă aruncată pe jăratec. Certurile erotice ale fiinţei ei nude făceau ca mişcările trupului să-i scape de sub control, să se conjuge cu deprimarea, cu nebunia.

- Hai, că vă ajunge! stabili ea nervoasă, apropiindu-se de cei doi şi începând să-l tragă pe Tonul Anicului de haine. Despărţiţi-vă! Gata, opriţi-vă că mă apucă dracii!

- Ai venit, bestie mică ce eşti? Ai venit, curvo? răcni cât o ţinu gura, Cora lui Tudose, încercând să o înlăture pe adolescentă, împingând-o într-o parte. Cară-te! Cară-te! Carăteee!

Tonul Anicului nu se sinchisi de protestele partenerei lui de amor. O apucă pe micuţă de şold, o trânti lângă cealaltă pe iarbă şi îşi mută buzele pe buzele ei. Cora lui Tudose se smuci din braţele

lui, se ridică în picioare, o înşfăcă pe Ticuţa de păr şi începu să o tragă către canal.

- Te înec, morţii mă-tii de curvă! Te arunc în apă, Ticuţo! Te înec, să scape Checheciul de o cârpă, de o curvă de zdreanţă.

- Lasă-mă tu de păr, că de scap de aci te omor! Lasă-mă tu! urla Ticuţa lui Capră disperată, încercând să o lovească pe Cora pe unde nimerea.

N-auzi tu să mă laşi că mă doare? N-auzi? răcni.

- Opriţi-vă odată, târfelor ce sunteţi! strigă la ele Tonul Anicului. Ce vreţi, să vă omorâţi pentru...?

- O omor. O omor, Tonule, să se înveţe minte, să se bage peste mine la bărbaţi. O înec în canal!

- Cora, fii cuminte, Cora! încercă să o potolească feciorul. Că doară... n-ai înebunit. Laso în pace!

- Nici nu mă gândesc! Nici nu mă gândesc! urla tânăra, ca o descreierată. Acum o omor... acum o omor!

Văzând că nu e glumă, Tonul Anicului se repezi la ea, o prinse de mâini, încercând să o tragă înapoi spre colină. Cora nu se lăsă intimidată, îl zgârie pe mâini cu unghiile ei tari de uliu, îl muşcă de degete, îl lovi cu cotul în stomac.

- D-apăi, bată-te Dumnezeu să te bată de curvă! o înjură de data aceasta el foarte nervos.

Dar de astea-mi faci tu mie?

Smulse cozile Ticuţei din mâinile ei, o împinse pe adolescentă la o parte şi îi izbi Corei o serie de palme şi de pumni peste cap. Cora căzu în genunchi. Ticuţa se apropie să-i facă în ciudă, bătându-şi pumnii de-olaltă.

- Acum cară-te de aici, să nu te mai prind prin sat pe cărare, că-ţi rup picioarele, ai auzit tu?

Ai auzit Cora?

Cora lui Tudose se ridică, se dădu câţiva paşi înapoi, îl scuipă şi alergă spre Checheci ameninţând: - Nu-i nimic, Tonule, nu-i nimic că îţi fac eu ţie figura! Ai să vezi tu, Tonule, o să mă ţii tu minte... te distrug eu!

- Cară-te! Cară-te! se auzi prin întuneric vocea Tonului. Că de mă iau după tine, îţi dau omor, nu ce ţi-am dat până acum.

Alergă câţiva metri în urma ei s-o îndepărteze, apoi se întoarse la Ticuţa, o prinse peste mijloc, o sărută pe gură ca să-i aline durerea. Se aşeză pe un şold în patul de trestii, îşi aprinse ţigara. Ticuţa veni lângă el, trase şi ea un fum.

- Dezbracă-te! îi porunci. Vreau să mă iubeşti cum nu ai mai iubit pe nimeni în toată viaţa ta, din toată fiinţa ta.

Tremurând, fata îşi scoase bluza. Sânii rotunzi îi vibrară în aerul rece, îşi dezlegă şiretul şorţului, îşi desfăcu nasturii fustelor lungi, dând drumul veşmintelor să-i alunece peste coapsele tari.

Tânărul începu să vibreze, să tremure de o emoţie

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

65

proză de Ioan Silvan cumplită. În faţa trupului ei fragil, aventura i se păru că primeşte proporţii universale. Se lăsă peste ea, umplându-şi gura cu fructele pieptului ei timpuriu, care păreau să ceară iertare. Ticuţa lui Capră îl strânse cu braţele ca într-un cleşte viu. Între timp, Cora lui Tudose o luă la pas către Checheci. Maxilarele îi erau amorţite, limba ţeapănă, în urechi pătrunzându-i doar forfota vulcanică a durerii. Începu să plângă.

- Ce-ai, dobitocule, cu mine, ce ai? murmura.

M-ai bătut pentru că m-am culcat cu tine să te fac fericit? Nu-i nimic, Tonule, nu-i nimic. Să ştii că ai să mi-o plăteşti tu, ardă Dumnezeu limba ta! În stânga ei, caii păşteau în ierburi ude.

Dincolo, pe malul celălal al canalului, ropotul sfâşietor al turmelor de şobolani, speriaţi de zgomotul paşilor, se auzea înfundându-se în apa murdară. Nori negri de nămol rezidual se ridicau în urma lor, dar ea nu îi vedea. Păşea încet pe cărarea din lanul de papură, urmând cursul neclintit al râului urât mirositor. Se apropie de şosea. O beznă naturală învăluia intrarea în oraş.

Numai la Capră, în dreptunghiul vertical al peretelui dinspre câmp, stăruia o lumină obscură de lampă. Când ajunse în dreptul uşii, bătu.

- Mooo, Capră, mooo! strigă cât o ţinură puterile, ca şi când afară s-ar fi produs în acel moment o catastrofă naturală. Scoală, mooo, Capră mooo, că Ticuţa se culcă pe canal cu hăndrălăii! Acum o trage ăla a Anicului şi mai aşteaptă la rând alţii patru să-şi bată joc de ea.

Scoală, mooo, Capră mooo! şi du-te la ei, tu nu auzi? Îşi bate joc ţigănimea de Ticuţa ta!

- Ce tot spui tu, neagro? o întrebă Capră revoltat, ieşind în faţa uşii, îmbrăcat într-o pereche de izmene mucede, cu o lanternă aprinsă în mână. Ticuţa nu-i la mă-sa bătrână din Ciulama? Eu acolo am lăsat-o, de trei zile, să-şi facă vacanţa.

- Ba da! Ticuţa e la mă-sa aia bătrână din sculă de la Tonul Anicului, colo mai în jos de podeţ, pe Mureşel. Du-te şi prinde-o, că mâine râde toată mahalaua de familia ta!

- Ce? Fata mea cu ăla al Anicului! Pe Mureşel, în gunoaiele de lângă podeţ? Îl omor, din mâinile mele nu scapă ţâganul în noaptea asta decât mort!

Mă duc eu, îl prind eu, îi dau eu... ameninţă Capră, disperat.

Trânti lanterna de pământ şi intră în casă.

Trase pe el o pereche de pantaloni, se îmbrăcă în veşnica sa cămaşă roşie cu mânecile suflecate până aproape de umeri, îşi introduse picioarele în pantofii ascuţiţi și ieşi în curte. Din colţul grădinii părăginite smulse un par şi începu să alerge pe cărare spre păpuriş. Deasupra lui, cerul licărea prin mii de găuri. Aerul îi şuiera în urechi. Se opri când ajunse în dreptul podeţului şi ascultă.

Tăcerea, care nu-l impresionă deloc, era întreruptă din când în când de fornăitul pe nări al cailor împrăştiaţi în luncă.

Florenţa Capră se trezi când auzi zgomote afară. Îşi aruncă pe umeri, ca o farmacistă fiţoasă, halatul verde, gros, cu flori mari de mac şi ieşi. Se uită împrejur. Nu văzu pe nimeni. Ascultă cu urechea ciulită spre câmp, dar în afară de susurul apei ce trecea pe sub podul de peste şosea, şi zgomotul obişnuit al Fabricii de Vagoane, nu auzi nimic. Îşi făcu din picioare treaba mică, lângă gardul de spini, intră în casă, azvârli halatul pe spătarul unui scaun şi se culcă. În cinci minute, adormi iar.

Era orgolioasă şi proastă Florenţa Capră, când venea vorba de fiica ei. Pretindea că fata are o creştere deosebită de a celorlalte fete din cartier.

O ţinea din scurt, o trimitea la şcoală, o îmbrăca în rochii lungi şi largi, tradiţionale, ca să nu-i treacă prin minte că-i domnişoară, să nu înceapă să-şi facă prea devreme de cap.

Capră, parcă nu era sigur de ceea ce trebuia să facă. Dinspre pădure venea murmur de păsări. O adiere uşoară începu să-i fluture-n urechi. Hotărî în cele din urmă să pornească spre tufele de trandafiri sălbatici, care mai încolo, spre Bujac, formau un gard viu. Păşea atent la fiecare sunet, la fiecare foşnet al frunzelor ce cădeau din răchiţile pe lângă care trecea. Mergea pe vârfurile picioarelor, ca un tigru care-şi pândeşte prada.

Trecuse de podeţ şi încă nu auzea voci. Ropotul copitelor unui cal galopând prin întuneric îi păru că vine totuşi de undeva. Pentru scurt timp, însă.

Tropăitul se îndepărtă şi liniştea se reinstaură în deplinătatea ei cosmică. Depunerile cafenii de pe fundul canalului continuau să se rupă spălate de ape, dislocările lor sunând ca un aruncat de pietricele-n fântână.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

66

poezie

Adriana Moscicki (Israel)

Ascultă vreau să-ţi spun despre rutina oraşului care nu doarme aşa i se spune oraşului de aici şi el nu deschide pleoape grele de ţiglă doar se întinde leneş în linii albe peste cerul veşnic senin nici pescăruşii nu stau în balcoane strigătul lor nu se aude, rareori plutesc peste mare şi pescuiesc seara doar stoluri de păsări de apă trec măcăind şi cormorani în tăcere doar şacali caută mâncare în gunoi dar oamenii sunt vulcani trecători. la ora 7 e toamnă şi bine trupul se îmbracă în lumină aurie obiectele au umbre lungi şi copacii întind dantele pe asfalt. peste somnul pământului merg cu tălpile goale în iarbă e atâta veselie de jur împrejur şi alergare de câini. maşinile de gunoi zguduie casele camioane cu ciment claxonează un vecin îşi ceartă nevasta molâie, copiii urlă, eu zâmbesc cu buze întinse la ora opt curmalele sunt coapte, stropitorile mute, păsările mâncate se face o linişte universală merg.

Ca o omidă multicoloră se unduiesc şosele, de atâtea picioare uneori, picioare se încalecă şi pufneşte în mii de voci omida trupul ei armonică și arc întins. peste oraş se scurg apoi valuri de arome humusul fierbe nervos, pitele se umflă soarele cască şi duduie. nimic nu opreşte izvorul negru de cafea, el va curge la nesfârşit peste zile şi nopţi bolborosind apoi a doua mare tăcere vine spre seară, doar aşa în trecere prin paturile umede maşinile pornesc cu faruri aprinse muzica sfredeleşte pereţii ventilatorul toacă aerul apoi dorm. uneori visez şi alerg pe cearşaf, dau din picioare Gemma se sperie şi-şi caută alt loc, întinsă lângă spinarea mea alteori visează chiar ea cu gheare în alergare se înfige uşor în carne, nu doare, mă trezesc şi mă întreb ce fruct s-o fi copt spre dimineaţă, dacă e răcoare dacă norii stau o clipă sau mă înşeală papagalii invadează pădurea şi uite, eucalipţii dau în floare!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

67

poezie de Adriana Moscicki Nici nu știam la buza tunelului de sunt nor sau rădăcină.

Doar furnici au lăsat dâre pe trupul meu ici colo au săpat cărări într-un vis complicat mi-era teamă, oameni cu flinte mă priveau prin țeavă Am strigat dar gura mea era fântână secată sunetul a căzut în mine ecou de piatră hei... heii... heiiiiii Tu veneai în plutire cu brațele în față vâsleai drumuri printre pești colorați am așteptat, era deja dimineață prin mine trecea albastru senin jos era ceață. spre dimineaţă tărâmuri la marginea lumii oglinzi întinse de sare că nu mai ştii unde apune şi unde răsare un soare. aici tăcerea e stăpâna, doar pocnet uscat urcă spre amiază, izvorul cuvinteor e sărat, ca din întâmplare pe sub cerul alb trec cu picioarele grele prin spumă nici o pasăre nu cântă pe aici nici un copac nu se ridică pe vârfuri doar aerul greu încălzit și umbra de nori tremurați în depărtare se aud motoare. sau poate e doar o inimă vie un cap în visare, o buză ce murmură şi cântă amintire de floare. cu paşi lunecoşi trec deşertul de sare ţin pumnii strânşi cu unghiile în carne de aici se aude doar tăcere! nimic nu stă oprelişte timpului, ne scurgem doar amintirea de-o clipă o vezi alţi sori se aprind spre dimineaţă.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

68

proză

Peisaj de suflet Larisa Caudron (Belgia)

Ce rece și tăcută e pădurea acum... Doar scârâitul pașilor se aude, lăsând în urmă foșnetul frunzelor ascunse sub zăpadă. Ca un ecou... Ca o amintire a coroanelor înverzite ce se ridicau cu trufie către cer, împreunându-și degetele în lumină. Acum, crengile golașe și înnegrite de frig se contorsionează rigid către înalturi, ca într-o incantație păgână. Se unduiesc cu vaiet lung, rănite de colțul crivățului ce se apropie amenințător. Scârțâie printre trunchiuri putrede, se oprește și ascultă frica pământului. Apoi se repede tăios și feroce, răsucind omătul în vârtejuri de pulbere translucidă.

Covorul gros de frunze freamătă, suspinând miresme de mușchi înghețat. Vântul suflă haotic, pălmuind liniștea grotelor întunecate și învălmășind cu furie troienele.

Nori grei de pâclă se aleargă bulucindu-se, mânați din urmă de inorogii iernii, zâna cu inimă de cristal... Începe să ningă în rafale gălăgioase, iar bagheta magică a Crăiesei transformă fulgii în vârfuri de lance. Mi-e atât de frig și mi-e atât de teamă... Fiori spiralați se fofilează sub piele, se răspândesc ca o pânză de păianjen țesută din durere până la os, pe care-l perforează ca un burghiu. Simt cum mă pietrific încet, dar sigur.

Trebuie să mă mișc! Trebuie să scap de aici!

Pășesc cu grijă, ținându-mă de o ramură mai joasă, dar alunec, afundându-mă în salteaua de frunze mucezite. Îmi zdrelesc mâinile înroșite și țepene și buzele mi se crapă de uscăciune. Rămân acolo, pe jumătate îngropată în omătul sticlos amestecat cu mâzgă, scrijelindu-mi obrazul cu dosul palmei. Vreau să-mi șterg o lacrimă care e deja un grăunte de gheață. Îmi plânge sufletul. Ce mă doare mai tare, carnea, osul sau bulgărele acela sângeriu care palpită încă, pitit în pieptul firav?

"Dumnezeule, de ce m-am aventurat în pădure? De ce nu mi-am ascultat instinctul, caremi șoptea cu obstinație să rămân acasă? Dacă nu

mai găsesc poteca salvatoare și voi pieri în desișul înghețat? Gânduri nebune, gânduri de teroare...

Să sfârșesc singură, departe de lume, ca un pui de vrabie căzut prea devreme din cuib? Ce durere mă sfâșie!" Înaintez cu ochii mijiți și sărați de lacrimi, pe cărarea nimănui, care duce spre niciunde...

De pe o creangă încovoiată, un corb bătrân mă țintește cu o privire batjocoritoare. Croncăne fâlfâindu-și aripile, ca și cum și-ar râde de suferința mea... Își ia zborul, zgribulit, dar e rostogolit de o rafală învârtejită. Își recapătă echilibrul, balansându-se și se rotește în cercuri largi, pâna la picioarele mele înțepenite.

- Ce faci ? mă întreabă, fixându-mă curios.

Vrei să-ți păstrezi nemernica viață sau să-mi servești mie de cină?

Dar tac, cu fălcile-ncleștate, gândind că m-a cuprins nebunia. Nu poate fi adevărat ce mi se întâmplă. Sigur e un coșmar! Sau nu... Sigur eu nu sunt aici. Sau dacă sunt, cum e posibil? Îmi pun întrebări, deci judec. Nu mi-am pierdut mințile și totuși... Nuuuu, nu e posibil! Nimic nu e real!

Corbul mă cercetează preț de o clipă, apoi adaugă sobru: - De înnebunit, n-ai înnebunit, dar auzi glasul înțelepciunii. Rațiunea, fetițo! Eeeei da, ai și așa ceva, chiar dacă ai cam uitat că există. Ea e cea care îți forfotește în creierul amorțit și caută să te trezească! Ea îți dezlipește pleoapele, îți spală ochii și îți luminează mintea. Ea îți spune că iubirea e un codru adânc, la fel de înșelător vara, ca și iarna. Iar tu aici ai ajuns: într-o pădure încremenită de iarna sufletului! Și acum ce faci?

Bați codrii singură și rătăcită după ce ai făcut doar câțiva pași, alături de călăuza ta necinstită? Sau trăiești cu iluzia că ești însoțită? Chiar nu vrei să vezi unde te afli? Unde vrei să ajungi? Încotro te îndrepți? Deschide ochii, fetițo! Caută-ți drumul de întoarcere și fă-ți singură poteca! Altfel, iarna te înghite... înghite... nghite... ghite... ite...

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

69

proză de Larisa Caudron - Heeei! aud o voce ca prin ceață. Iubitul tău ți-a lăsat un mesaj. Vrea să-i mai dai o șansă.

- Alta? În altă viață, poate... răspund obosit.

Azi iarna s-a sfârșit. Primăvara-i pe-aproape...

Zâmbesc, trecându-mi mâna peste frunte.

- Ai vreo problemă cu „mansarda” sau îmi arunci o șaradă, așa ca să mă inciți? mă chestionează șugubeață vocea din camera alăturată.

- Posibil una, alta sau... amândouă. Cert e că am schimbat peisajul....

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

70

poezie

Dan David (SUA)

Banca Dintr-odată mi-am amintit De banca din fața intrării în Blocul 16, la Scara G. Îl mai ții minte, pe Strada Craiovei.

Dintre toți eram cel mai tăcut.

Cățelul doamnei Tutunea mi se așeza la picioare; Tăceam amândoi.

Apăreai dinspre Aleea Poștei.

Treceai nepăsătoare la brațul mamei.

Mergeați spre Liceu la lecția de pian.

Doamna Ioan nu accepta întârzierile.

Era mai precisă decât metronomul, Paznic strict postat pe etajeră, sub geam.

Sigur că te vedeam!

Te urmăream cu privirea, Întorceam capul până dispăreai în spatele porții.

Nu înțelegeam de ce treceai nepăsătoare, Fără să-mi arunci o privire, măcar.

Când ai plecat la Paris am crezut că e sfârșitul lumii.

Nu te-am mai văzut.

Astăzi e 25 iulie, zi însemnată.

Mi-am amintit că e și ziua ta. Împlinim 78 amândoi.

Stau pe bancă, cu barba rezemată-n baston.

Acum e și ea mai scundă.

A intrat în pământ odată cu mine, Cu anii, cu iernile, cu mohorâtele ploi.

Mă îndrept către scară; S-a făcut seară, nu mai văd bine.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

71

poezie

Traian Vasilcău (Moldova)

Suflet vuind (poem-document) La început mi s-a propus să tac.

Marea vuia, la țărm, fără de leac.

Mi-au zis să spun numai ce dânșii vor.

Marea vuia, cu pescărușii-n zbor.

"Poți scrie", zis-au ei, "ce vrem și când".

Marea vuia, corăbii înecând.

"Poți să nu scrii, tăcerea-ți vom plăti".

Marea vuia în mine și în zi.

"Să te revolți în gând - e voia ta!"

Marea vuia în noapte, marea mea!

"Vezi norii?"- zis-au ei, "nu fi-nnorat".

Marea vuia-n priviri, neîncetat. "Știi câți s-au înecat fără de rost?"

Marea vuia cu toți cei care-au fost.

"Așa că fii deștept și spune: Da." Marea vuia, amurguri prevestea.

"De tânăr să n-apui - fă ce-ți vom spune".

Marea vuia nespoveditu-i nume.

"Avea-vei tot, nu refuza, fii tare!"

Marea vuia spre țărmul ei din zare.

"Vrei să trăiești ca noi? Denunță, frate!"

Marea vuia, mugind până departe.

"Vrei un răgaz? Se poate. Până mâine."

Marea vuia ca oștile păgâne.

Mașina se urni din loc, cu zgomot.

Marea vuia, dezlănțuită-n tropot De cai sălbatici, negri, cum i-i soarta.

Marea vuia, blagoslovindu-mi moartea Ce mi-o făgăduise pustiirea.

Marea vuia. N-aveam decât iubirea. Și brusc trezit-o-am din amorțire.

Marea vuia în sfântă spovedire, Și-atunci cu ea îngenuncheat-am eu.

Marea nu mai vuia în Dumnezeu Și din tot clopotu-i în amurgire Un clinchet se mai scutura, subțire, Părând să-mi spună-n limba lui, cerească: "Nu accepta porunca lor, drăcească, Nu-ți denunța confrații, nu fi slugă. Între a fi copac și buturugă Alege-a fi copac pe țărm de mare, Vuind cu sufletu-i în destrămare..."

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

72

proză

Groapa cu lei Pavel Nedelcu (Italia) Did it occur to you that personal liberty Is liberty of the mind Rather than of the belly?

(Edgar Lee Masters) Într-o seară de vineri, chiar atunci când soarele își ascundea discul portocaliu în spatele acoperișurilor gri ale caselor de pe malul celălalt al râului, Daniel, respectabilul Daniel, intra în supermarketul din josul străzii, cu însărcinarea importantă, din partea mult prea iubitei sale soții, de a cumpăra una sau alta pentru cină. Faptul că era vineri îl influența pe Daniel cu un debordant optimism, pentru că sâmbăta era înlocuit la locul de muncă de un student care lucra part-time (sâmbătă și duminică), el putându-și petrece astfel weekend-ul în fața televizorului, mai ales că de mult se ținuse să vizioneze un film (despre care se spunea că ar fi unul care merită) și niciodată nu mai răzbise, din cauza programului peste măsură de încărcat. Tot acest entuziasm nu îl împiedicase, însă, pe Daniel să rețină foarte bine ceea ce soția sa îi recomandase: adică să aleagă mai bine cartofii la vrac și portocalele, palpându-le îndelung cu degetele înainte de a le pune în coș, pentru ca nu cumva să mai dea banii pe stricăciuni, așa cum făcuse și în alte rânduri, când toate acele bunătăți trebuiseră, în mod regretabil, aruncate.

Fiind început de primăvară, Daniel era îmbrăcat cu o haină albastră, deschisă la nasturi, și care lăsa să se cuibărească între reverele sale un fular de culoare verde deschis, perfect asortat cu mănușile, ale căror degete se aplecau peste marginea unuia dintre buzunare. Mănușile nu se aflau în buzunar pentru că lui Daniel i-ar fi putut fi de folos în vreun fel. De fapt, timpul fiind pe la jumătatea lui Martie și neavând acea zonă a țării parte toată iarna de nici măcar un fulg de zăpadă, atmosfera era una caldă, poate prea caldă pentru a purta chiar și o haină. Însă Daniel considera acele degete ale mănușilor, aplecate peste marginea buzunarului hainei, împreună cu fularul de aceeași culoare, o ostentație a unui bărbat care știe să se îmbrace mereu după ultima modă și care

pune preț, în funcție de sezon, pe trendurile recomandate de către marile case de modă ale lumii. Îi era ușor să se țină la curent cu toate noutățile, pentru că magazinului în interiorul căruia lucra îi erau livrate în fiecare dimineață, de către buticurile importante din marile orașe, ultimele reviste de modă. Daniel le răsfoia pe toate cu mare atenție. Își dorise întotdeauna să se îmbrace așa cum vedea în acele reviste, însă, din pricina salariului limitat, se vedea constrâns să întreprindă mereu îmbinări dintre cele mai nepotrivite. De pildă, ultima dată când dăduse o raită prin magazinele de haine second hand, își achiziționase un sacou verde închis foarte elegant și care se potrivea cu rama ochelarilor săi, însă nu cu pantofii din piele întoarsă, ce erau de un verde absint și nu verde gazon așa cum sperase. Acum, mănușile și fularul păreau a aparține aceleiași game de verde deschis. În realitate, însă, variau, fiind cumpărate din magazine diferite și îmbinate în așa fel încât să se creadă că ar fi făcut parte din același set.

Supermarketul avea intrarea separată de ieșire, chiar dacă ambele se aflau de-a lungul aceleiași fațade, ce dădea înspre stradă. Între ele, rezemat cu umărul de fâșia de perete care despărțea aceste două uși, stătea în picioare un bărbat dubios, care îi atrase pentru câteva secunde atenția lui Daniel. Acesta era îmbrăcat cu un hanorac gri, având creștetul capului afundat în gluga largă și pătată. Pantalonii săi negri erau strânși pe picior, iar bocancii cu talpă groasă erau mânjiți cu noroi uscat. Stătea cu fața spre ieșire, așa încât nu îl observă pe Daniel holbându-se, pe când se îndrepta, agale, înspre intrarea în magazin. ”O fi vreun cerșetor,” își spuse Daniel, imaginându-și că la ieșire ar putea pretinde că nu l-a văzut dacă și-ar ține privirea pironită înspre

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

73

proză de Pavel Nedelcu râu sau dacă s-ar preface că se află în mijlocul unei convorbiri telefonice, ocolindu-l, pentru a nu fi nevoit să îi lase mărunțiș.

Supermarketul era cufundat într-o liniște neobișnuită. Doar trei persoane ar fi putut să îl admire pe Daniel în toată splendoarea înfățișării și a hainelor sale, asta dacă vreuna dintre ele l-ar fi învrednicit măcar cu o singură privire. Însă bătrâna care analiza cu priviri minuțioase ofertele raftului cu brânzeturi și lapte nici nu se clintise din loc și părea o veritabilă statuie, așezată acolo dinadins de către angajații magazinului, pentru a le promova produsele lactate. Un bărbat, aplecat de spate, tocmai intrase înaintea lui Daniel, iar acum împingea de zor un cărucior gol de cumpărături printre navetele cu fructe. Silueta unei a treia persoane dispăruse îndată, pierzânduse printre raioane, înainte ca Daniel să poată culege informații despre identitatea ei.

Daniel privi în urma sa, în speranța că va fi urmat, poate, măcar de o femeie frumoasă, dinaintea căreia să se poată perinda nestingherit, lăsând să i se observe clasa și bunul gust. Însă ușile glisante rămaseră imobile și tăcute, asemenea unor sfincși străvezii de sticlă. ”Ei bine, asta e!” își spuse, ”În seara asta nu a fost să fie! Aș fi putut face mare senzație cu fularul și mănușile astea verzi, însă nu întotdeauna am parte de noroc. Poate că duminică dimineață... De obicei, duminica, de dimineață, se dă o raită pe la supermarket, pentru că e deschis doar până la prânz. Poate că duminică, în sfârșit, cineva mă aprecia...”

Smulse un coș cu toartă din grămada roșie de la intrare și începu să se perinde de-a lungul raionului cu fructe și legume. Se murdări pe mâini atunci când alese cartofii, deoarece, fiind cei mai ieftini, nu fuseseră curățați de pământ și se enervă atunci când observă că portocalele preferate ale soției nu mai erau la promoție. Se gândi că ar putea să le substituie cu niște mandarine, însă mai apoi își aminti că soției sale preaiubite nu îi plăceau mandarinele din cauza sâmburilor ce îi răneau dinții și gingiile, pentru că îi mesteca înainte de a le sesiza prezența în feliile fructului portocaliu. Până la urmă, optă pentru un kilogram de banane, fructe pe care și soția și el le-ar fi tolerat în egală măsură.

Se opri apoi dinaintea rafturilor cu pâine și din nou izbuti să se enerveze, deoarece nu mai găsi decât una singură la prețul cel mai mic. Fiind seară, este de la sine înțeles faptul că, în timpul zilei, se cumpărase toată pâinea ieftină. Daniel se

întrebă cum ar fi fost mai bine să procedeze: să mai ia o pâine în acea seară, chiar dacă ar fi costat mai mult (soția îl rugase să cumpere două pâini), sau să aștepte până a doua zi dimineață, atunci când rafturile ar fi fost din nou umplute și ar fi putut cumpăra pâinea sa feliată obișnuită, la prețul ei obișnuit? În timp ce cântărea aceste posibilități, Daniel avu impresia că un angajat al supermarketului îl fixa cu o privire nu tocmai binevoitoare, stând pe vine dinaintea standului cu biscuiți și cafea. Când, în sfârșit, se hotărî asupra a ceea ce ar fi fost mai bine să facă (anume să amâne achiziționarea pâinii pe a doua zi dimineață), dădu nas în nas cu acel angajat impertinent, care nici acum nu mai contenea să îl fixeze și care se ridică în picioare și își întinse brațele, ca și cum ar fi vrut să îi bareze calea. Era un adolescent cu bubițe roșii răspândite, de-a lungul unui obraz cu o mustăcioară neagră și subțire, ochelari rotunzi, însă foarte înalt și lung în brațe, așa încât Daniel nu putu să se strecoare pe lângă dânsul fără să se pomenească cu degetele sale înfipte în nări. Ba chiar avu impresia că angajatul îi strânge nasul între două degete, în același mod în care i l-ai strânge unui țânc obraznic, mustrându-l pentru vreo năzbâtie. ”Dar ce faceți, domnule angajat?” răbufni Daniel foarte contrariat, și într-adevăr era, fiindcă nu i se mai întâmplase până atunci să fie luat peste picior, el, un domn repectabil, de un tânăr atât de impertinent (fie dânsul chiar și un angajat al supermarketului) și într-un mod atât de surprinzător. ”Domnule client,” îi răspunse băiatul cu o voce cam pițigăiată, aflată într-un contrast destul de nepotrivit cu statura sa impunătoare (deși toată numai piele și os), ”aș dori să schimb două vorbe cu dumneata.” ”Cu mine?” se arătă mirat Daniel. ”Dar mă cunoașteți de undeva?” ”Este necesar?” răspunse tânărul, căscând și el ochii. ”Pentru ca o persoaană să vi se adreseze, ar trebui să vă cunoască de dinainte?” ”În aceste circumstanțe, eu cred că da,” răspunse Daniel. ”Dacă vă purtați atât de familiar cu mine, înseamnă că mă cunoașteți îndeaproape.

De altfel, nu poți atinge o persoană în acel mod decât dacă este una foarte apropiată.” ”Despre ce mod vorbiți mai exact, domnule client?” se arătă iarăși mirat angajatul. ”Eh, lăsați că știți și dumneavoastră la ce mă refer. Mai înainte mi-ați strâns nasul între degete, de parcă aș fi fost un copil, or aceste gesturi nu se

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

74

proză de Pavel Nedelcu pot face decât, așa cum spuneam, între persoane extrem de apropiate și care fac parte, poate, dacă nu din aceeași familie, atunci măcar din același anturaj. Ba chiar, țin să vă aduc la cunoștință faptul că eu consider acest gest unul extrem de nepoliticos, dar, mai ales, consider că sfidează orice igienă: degetele dumneavoastră trebuie să fie tare prăfuite, după ce au umblat prin magazie o zi întreagă cu tot soiul de mărfuri.” ”Nu e cazul să vă faceți griji din pricina igienei acum,” i-o tăie angajatul, fluturându-și mâna ca și cum i-ar fi recomandat lui Daniel să o lase moartă, ”altceva ar trebui să vă îngrijoreze.”

Cum Daniel nu putu să se abțină să nu întrebe ce anume, tânărul angajat îi explică negreșit, adoptând chiar expresia unuia ce se consideră ofensat. ”Tot el face pe supăratul?” se miră Daniel în sinea sa. ”După ce că nu știe să se comporte, barându-mi calea de parcă ar reprezenta vreo autoritate, iar eu vreun june rătăcit din întâmplare pe aici, tot el face pe ofensatul? Are noroc că m-a prins în toane bune, altfel l-aș fi învățat eu să se comporte! Fără nici o îndoială mi-ar fi cerut scuze mai apoi, rugându-mă cu lacrimi în ochi să nu îi povestesc șefului său despre întâmplare. Iată care este rezultatul, atunci când sunt promovați incompetenții! În ziua de astăzi, rar se mai întâlnește un angajat de nădejde! Doar cei care au mai prins acele vremuri în care încă se mai știa ce este acela respectul se mai comportă așa cum ar trebui.” ”Ar trebui să vă îngrijoreze comportamentul dumneavoastră, în primul rând,” începu tânărul, încruntându-se și totodată mustrându-l pe Daniel cu degetul arătător. ”Dumneavoastră, domnule, tocmai ați epuizat raftul cu pâinea cea mai ieftină.

Nu, nu mă întrerupeți. Vă rog să mă lăsați să termin, sunt sigur că, la sfârșit, îmi veți da dreptate! Dumneavoastră, în ciuda faptului că arătați a domn bine, aceasta este concluzia pe care o pot trage din îmbrăcămintea dumneavoastră impecabilă și din pasul sigur pe care îl aveți, nu vați îndurat să cumpărați pâine mai scumpă cu doar cinci cenți, deși era pe raftul de deasupra și se putea ajunge la ea chiar mai repede, fără să trebuiască să vă aplecați. Eu, în acest magazin, nu sunt decât băiatul care aranjează marfa, însă acest lucru nu înseamnă că munca mea nu trebuie să fie respectată la fel ca oricare alta. Dumneavoastră nu vă puteți închipui ce dureri de spate am avut în ultimul timp, doar pentru că am fost nevoit să umplu cu produse, din nou și din nou, în fiecare zi, rafturile de jos ale standurilor! Pentru că, în cazul în care nu ați observat, pe rafturile de jos se află

produsele cele mai ieftine, sau cele la promoție.

Tot omul, de la mic la mare, se năpustește asupra lor precum lupul înfometat. I-am recomandat șefului meu, l-am rugat chiar, plângându-mă de propria mea stare de sănătate, să schimbăm locurile, adică să așezăm produsele mai ieftine pe rafturile de sus, iar pe cele scumpe pe rafturile de jos, însă el nici nu a vrut să audă. Este adeptul unei teorii comerciale învechite, conform căreia este mai greu pentru un client să se aplece după marfă, atunci când aceasta nu este așezată la îndemână, decât să o ia pur și simplu, fără efort, de pe raftul de la semiînălțime. Eu însă observ că nici cei mai bătrâni dintre clienții noștri, de la care poate că teai aștepta să aibă boli de spate sau de picioare, nu întâmpină nici un fel de problemă și că devin elastici ca niște gimnaști atunci când e vorba să se întindă după un produs mai ieftin. Ar fi în stare să se lungească după el până în străfundurile iadului.

Până la urmă, singurul care suferă sunt eu.

Trebuie să mă aplec, câteodată chiar și de trei ori pe zi, cu produsele grele în brațe, pentru a le așeza mereu în același loc. Probabil că mă priviți și vă imaginați că trebuie să fiu tânăr, însă țin să vă informez că nu toți tinerii sunt la fel de sănătoși precum par. Tatăl meu a avut hernie de disc, iar eu, din păcate, am moștenit-o. Trei sferturi din salariul lunar mi se duce pe gimnastică medicală și pe ședințe de masaj și mă aflu în această situație de peste doi ani. Câteodată răbufnesc și cred că sunt îndreptățit să mai trag de nas, la propriu, pe unul sau pe altul, dar mai ales pe aceia care au bani, dar țin morțiș să nu cumpere produsele de pe rafturile care se află la îndemână, avari adică, așa cum sunteți și dumneavoastră.”

Respectabilul Daniel, deși mirat din cale afară de o asemenea argumentație, nu putea și nu voia să o accepte atât de ușor. ”Asta e doar o scuză,” își spuse. ”De fapt, este cea mai proastă și mai absurdă scuză pe care am auzit-o vreodată. Și poate că aș fi acceptat-o dacă acest tânăr mi-ar fi spus-o pe un alt ton, mai puțin jignitor.” Totuși, Daniel nu putu să nu se simtă lingușit de complimentul anterior jignirii de a fi un avar, adică acela de a arăta ca un ”domn bine”. În fond, el nu doar arăta ca un domn bine, ci chiar era unul și trebuia să se comporte asemenea unuia în orice situație. ”Ascultă, tinere!” spuse el, aruncându-și piciorul drept în față, cu un gest care și lui i se păru puțin cam exagerat, însă, oricum, de efect. Tocul pantofului său negru, impecabil, izbi podeaua supermarketului ca un pumn în obrazul plin de bubițe roșii al mai tânărului angajat. ”Eu nu știu ce probleme de sănătate ai și, la drept vorbind, nici nu prea mă interesează. Sunt

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

75

proză de Pavel Nedelcu clientul supermarketului de foarte multă vreme și, sincer să fiu, nu am avut nicio problemă până acum și mereu m-am arătat mulțumit de modul în care am fost tratat aici. Eu te cunosc foarte puțin, mai mult din vedere. Te-am văzut de multe ori plimbându-te printre raioane. Câteodată erai ocupat cu aranjarea produselor, alteori îndrumai clienții ce îți cereau indicații înspre raioanele cu produsele căutate. De cele mai multe ori stăteai pur și simplu cu mâinile în sân. Indiferent în care dintre aceste ipostaze te aflai, întotdeauna ai găsit suficient timp pentru a mă privi circumspect, așa cum ai făcut-o și acum câteva clipe. Deși trebuie să admit că mă deranjează privirile tale, într-o oarecare măsură le pot suporta, însă a îmi aține calea și a mă atinge în acel mod, precum și a-mi sugera ce fel de produse ar fi mai bine să achiziționez, mi se pare a fi puțin peste limita bunului simț. Dar ceea ce este cel mai important, iar tu trebuie negreșit să afli, este faptul că atitudinea ta mai depășește o anumită limită și anume aceea a gradului meu de suportabilitate.

Așa că, te rog, înainte de a mă plânge superiorilor tăi, să nu mai încerci vreodată să mă atingi în acel mod și nici să nu îți mai permiți să îmi vorbești vreodată pe acel ton!”

Văzând că băiatul nu mai contenea să se mire și să schimbe fețe, Daniel își dădu seama că uitase să clarifice un aspect important. ”Cât despre problemele tale personale, să știi că nu este profesional să te plângi de ele la locul de muncă, dar mai ales, este total nepotrivit să o faci în fața clienților. Denotă lipsă de educație și de rafinament. Indiferent cât de rău te-ai simți, în fața clientului trebuie să apari mereu impecabil. Nu degeaba există și acea vorbă: clientul nostru, stăpânul nostru! Și eu lucrez mai mult sau mai puțin în același domeniu, însă crede-mă pe cuvânt, dacă aș îndrăzni să mă comport astfel fie și cu un client ce mi-ar fi prieten, șeful meu m-ar concedia imediat.”

De data aceasta, tânărul angajat păru mai zdruncinat ca adineauri. Își deschise gura larg, ca și cum ar fi rămas mut de uimire, și își ridică brațele deasupra umerilor, cu palmele deschise, scuturându-le, cu un gest ce voia să exprime o sinceră (dar inexplicabilă) dezvinovățire. Însă Daniel nu mai voia să își piardă timpul cu acel angajat, mai ales că era pe deplin satisfăcut de răspunsul pe care i-l dăduse, și care se ridica la înălțimea unui domn respectabil, așa cum era el, cu acel fular și acele mănuși aproape perfect asortate. Cu o mișcare neașteptată, reuși să treacă în spatele băiatului și, chiar dacă își aminti că acasă ducea lipsă de cafea, nu vru să se mai

oprească nici măcar o secundă dinaintea standului respectiv, pentru că acest lucru ar fi însemnat o secundă în plus petrecută în preajma acelui tânăr sinistru și impertinent. Coti imediat spre stânga, pentru a nu mai fi nevoit să dea nas în nas cu el, însă, supermarketul fiind unul de dimensiuni destul de reduse, mai auzi pentru câteva momente cuvintele sale de bun rămas.

Acele cuvinte nu erau de fapt de bun rămas, ci doar o continuare a litigiului pe care Daniel îl considera deja încheiat. ”Domnule client,” îi striga angajatul din urmă, ”să știți că nu mi-am permis nimic ce nu ar fi în conformitate cu politica magazinului nostru.

Avem o clauză în contract, noi cei care muncim aici, care explică foarte precis cum anume să acționăm împotriva clienților ce nu ne respectă munca. Unii dintre clienții noștri au avut chiar o soartă mai rea și au suferit mai mult decât o simplă și nevinovată strângere de nas, așa cum a fost corecția pe care v-am aplicat-o eu dumneavoastră. Vă puteți considera un norocos: din punctul acesta de vedere, sunt unul dintre cei mai indulgenți angajați de pe aici. Dacă ați fi dat peste brutăriță sau, doamne ferește, peste măcelar, altfel ar fi stat lucrurile acum.” ”E nebun!” își spuse Daniel, încercând să se îndepărteze cu pași din ce în ce mai rapizi. ”Asemenea lunatici nu ar trebui să fie lăsați să lucreze printre oamenii normali. Sigur că mi-e milă de el într-o oarecare măsură, însă nu mă simt deloc responsabil pentru durerile sale de spate, mai ales că nu sunt singurul cumpărător de produse la reducere dintre toți clienții. Este cât se poate de normal să economisești; fiecare om de pe pământ ar alege să o facă, negreșit. Dar mai ales, cu siguranță că nu mă pot simți responsabil pentru impertinența lui, care nu are nici o legătură cu faptul că suferă de hernie, ci este doar rezultatul unei educații necorespunzătoare și al unui caracter de necioplit.”

Cufundat în aceste gânduri și bolborosind în tăcere, Daniel se pomeni, fără să realizeze, în fața măcelarului. În spatele acestuia stăteau agățate de niște cârlige groase, obișnuitele jamboane de porc și alte bucăți masive de carne macră, pe suprafața cărora se puteau observa firicele albe de grăsime.

Daniel îl cunoștea pe măcelar, al cărui nume era Boticeli și care de multe ori îl servise cu plăcere și entuziasm. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, masiv, însă mic de statură, cu o mustață groasă și blondă și o pereche de ochi albaștri și înguști, strălucindu-i ager în fundul capului. ”Bună seara! Să fie două kilograme de cârnați, din ăia de care știi, Boticeli.”

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

76

proză de Pavel Nedelcu ”Bună seara, Daniel!” răspunse Boticeli. ”Te văd cam amărât azi. În orice caz, nu mai avem cârnați din aceia...” ”Ei cum să nu aveți?” răbufni Daniel. ”Doar îi văd aici, în fața mea.” Și, spunând asta, indică cu degetul arătător în frigiderul măcelarului. ”Doar nu a luat-o razna și Boticeli,” își spuse Daniel, privindu-l nedumerit. ”Nu mă înțelege greșit. Desigur, noi pe stoc avem, pentru tine, însă, stocul este, momentan, indisponibil.” ”Cum vine asta: indisponibil?” făcu Daniel. ”Special pentru mine, Daniel, nu mai aveți cârnați de porc? Nu mai vreți să îmi vindeți, mie, unui domn respectabil, care vă e client de atâta amar de vreme?” ”Daniel,” răspunse măcelarul cu o voce autoritară, parcă începând să își piardă răbdarea. ”Pentru tine și pentru cei care sunt la fel de grași ca tine, într-adevăr, stocul nu este disponibil. Te rog să înțelegi asta și să nu îmi faci vreo scenă, deoarece m-am cam săturat, sincer, de vreo două săptămâni încoace, să ascult toate smiorcăielile supraponderalilor cărora li se refuză ceea ce ei numesc dreptul la carne”.

Respectabilul Daniel rămase ca de piatră atunci când auzi această replică nemaipomenită.

Ba chiar, nici nu se mai preocupă să închidă gura și stătu așa multă vreme, ca un câine în bătaia soarelui, cu ea deschisă de mirare și cu limba atârnându-i deasupra buzei inferioare. Când în sfârșit își veni în fire, bâigui cu o voce plină de dezamăgire și enervare: ”Boticeli, credeam că ești om bun, dar mai ales, credeam că ești în toate mințile. Or, din ce îmi spui, reiese faptul că nu ești numai lunatic, dar și nepoliticos și brutal laolaltă. În primul rând că sunt un domn bine, înainte de a fi clientul magazinului de foarte multă vreme, iar asta cred că se poate observa după mersul calculat și după hainele mele impecabile. Dar să lăsăm la o parte, deocamdată, acest aspect. Chiar dacă aș fi fost muncitor pe șantier și aș fi intrat în magazinul vostru pătat pe haine și ștergându-mi nasul cu mâneca, nici măcar acest lucru nu ți-ar fi dat dreptul de a mă insulta astfel. Poate că am probleme cu greutatea, însă nu sunt deloc supraponderal. Există oameni care nu se pot mișca deloc din cauza acestor probleme, însă nu cred că acesta este cazul meu. E adevărat că am pus ceva burtă în ultimul timp, însă acesta este un lucru cât se poate de normal, care se întâmplă, în

mod inevitabil, odată cu vârsta. Nu cred, totuși, că arăt chiar atât de rău. Și chiar dacă aș fi arătat, ce te-ar privi acest lucru pe tine? Tu ești măcelar, nu doctor sau estetician, iar printre atribuțiile tale se numără, în principal, în cazul în care poate ai uitat, servirea clientului și nu criticarea acestuia. Înțeleg că poate ai vrut să faci o glumă, deși cam nesărată, se poate întâmpla și acest lucru și îl voi accepta numai pentru că sunt un domn, însă acum te rog să încetezi cu prostiile și să mă servești cu două kilograme de cârnați din aceia de care eu cumpăr mereu.” ”Domnule Daniel” spuse măcelarul mai blând.

Pesemne își dăduse seama că, într-adevăr, avea de a face cu un domn. ”Nu îți voi servi nici măcar jumătate de cârnat din acest frigider! Nu e nici un fel de glumă. Dacă aș alege să fac o glumă pe seama oamenilor supraponderali, crede-mă, nu ar fi una de acest fel. Sunt autorizat de către manager, care la rândul său este autorizat de către managerul general, la rândul său autorizat de primar și așa mai departe, până la minister. Asta e lege ministerială, domnule, iar cu legea, cred că aici vei fi de acord cu mine, nu te poți juca!”

Apoi, trăgând dintr-un sertar metalic o foaie (pe care pesemne că și-o pregătise de dinainte pentru a-i da citire în cazul în care nu ar fi fost crezut și care era cam unsuroasă, pentru că probabil fusese deja citită de câteva ori și în fața altor grași încăpățânați), Boticeli continuă: ”Fii atent! Ascultă aici! Prin decretul de lege ministerial numărul cutare, din data cutare, împotriva obezității și în conformitate cu... asta nu ne interesează, ascultă aici: se interzice cu desăvârșire comercializarea sau vânzarea cărnii sau a produselor derivate din carne în magazinele, supermarketurile și hypermarketurile Statului, către persoanele cu o greutate ce depășește limita normală, și asta ca să vezi că nu numai celor obezi și celor care nu se pot mișca din cauza grăsimii li se interzice,” spuse Boticeli cu un rânjet triumfător, ”limită stabilită în urma efectuării calculului IMC (indice de masă corporală).

Calculul va fi efectuat de către medicul de familie și va trebui repetat o dată la șase luni. Aici iarăși nu ne interesează, apoi ascultă: fișa medicală urmând a reprezenta documentul, unicul document în baza căruia se vor putea achiziționa produsele dorite. Orice tip de comercializare ce va avea la bază nerespectarea acestor reguli, se va solda cu amenzi între cinci sute și patru mii de euro, sancțiunile putând include închiderea sau suspendarea pe termen lung a unităților de comerț. Prin urmare, invităm toți cetățenii și cetățenii rezidenți ai Statului să solicite doctorilor de familie de apartenență fișa medicală ce atestă

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

77

proză de Pavel Nedelcu IMC-ul și numai în acest fel să intre în posesia dreptului la carne, un drept care nu va fi niciodată negat întru totul, ci doar raționalizat, cantitatea indicată facilitând o nutriție corespunzătoare, în conformitate cu problemele de sănătate ale cetățeanului.” ”Gata, domnule, gata! Am înțeles!” spuse Daniel, chiar dacă Boticeli nu mai dădea semne că ar vrea să mai continue să citească. ”Domnule Daniel, eu ți-am spus, nu mă pun cu legea. Ai văzut și dumneata ce pedepse sunt prevăzute.” ”Păi bine, domnule Boticeli, dar se poate? Și dumneata ai probleme cu greutatea. Ia uite ce osânză ai pe burtă și pe șolduri! Cum să nu mai poată un măcelar, de pildă, așa cum ești dumneata, să se atingă de carne? Cum vine asta?” ”Domnule Daniel,” răspunse Boticeli cu un zâmbet ce exprima siguranță, ”eu sunt vegetarian! În viața mea nu m-am atins de carne. Îmi vine rău numai când o văd. Uite și acum, de pildă, mi-e rău.

Bine că mi-am amintit, trebuie să îmi iau pastila.

Cam de două ori pe zi mă ia așa cu amețeală și îmi vine rău de la stomac. Mi-a fost greu la început, dar acum, după douăzeci de ani de meserie, am învățat să suport crizele mai bine. Am descoperit recent niște pastile din plante cum nu s-a mai văzut.

Parcă îți iau moleșeala cu mâna, zău așa! Să nu mai spun de vărsături! Cred că sunt pe bază de ginseng sau nu știu ce altă rădăcină miraculoasă. Dar în timpul ăsta, nici nu m-am atins de carne, parol!

Am alergie la carne de când mă știu.” ”Păi bine, domnule,” spuse Daniel ”dar de unde ai burtă atunci? De la ce ți se trage, dacă nu mănânci carne?” ”Păi, ce știu eu?” răspunse Boticeli înveselindu-se. ”Cum spuneai și dumneata, vine la pachet cu vârsta.” Apoi, Boticeli se aplecă peste tejghea și șopti, de parcă i-ar fi împărtășit lui Daniel un secret. ”Deși eu cred că pâinea și cartofii sunt de vină. Dar mai ales, berea!” ”Păi vezi, domnule, nu e absurd? În loc să se pună restricție la alcool, ni se interzice carnea?

Asta e foarte ciudat. Decretul ăsta, sigur e real?” ”Desigur că este real, domnule Daniel,” spuse Boticeli, aruncându-și în fundul gurii o pastilă rotundă și galbenă. După ce o înghiți, făcând o strâmbătură, continuă: ”Câteodată viața poate fi absurdă, însă aceasta nu este o condiție suficientă pentru a ne considera rupți de realitate. Ba chiar, aș îndrăzni să spun că realitatea nu ar putea exista

dacă nu ar conține un dram cât de mic de absurditate.” În acel moment, Daniel ar fi înghițit fără să mai protesteze gălușca măcelarului, pentru că aproape îl convinsese cu acei ochi nevinovați și cu boala lui închipuită, însă își aminti că este un domn respectabil, iar domnii respectabili nu se lăsau duși de nas așa, cu una cu două. Dar ceea ce este mai important, își aminti un fapt neobișnuit, căruia nu îi dăduse foarte multă importanță până atunci, dar care putea fi lămuritor în acel moment, învăluit de acele stranii împrejurări.

Faptul era acesta. În urmă cu câteva zile, Daniel nu își amintea câte exact, însă acesta nu era un amănunt important, fiul său, pe numele său Robert, se întorsese de la școală mai devreme.

Robert era în clasa a treia sau a patra (Daniel nu își amintea niciodată, însă nici acesta nu era un amănunt care să conteze) și trebuie spus din capul locului faptul că avea rezultate destul de proaste la învățătură. Nu reușea să priceapă nimic la matematică, nu era în stare să pronunțe sau să înțeleagă engleza și franceza și nu excela nici în limba și literatura maternă. Daniel însă nu își desconsidera niciodată fiul, nu îl jignise vreodată și nici nu îi ceruse socoteală pentru rezultatele sale. Aștepta o zi în care băiatul s-ar fi responsabilizat singur, suficient de matur ca să înțeleagă importanța studiilor și să se dedice cu mai multă voință acestora. Însă, pentru a ne întoarce la faptul neobișnuit care se petrecuse, în acea zi când venise de la școală mai devreme, Robert părea foarte bosumflat și murdar. Avea doi nasturi lipsă la cămașă, sacoul rupt într-o parte, și arăta de parcă tocmai s-ar fi încăierat sau ar fi scăpat dintr-o încăierare, ceea ce era cât se poate de adevărat, în ciuda negațiilor sale continue, pentru că, la scurt timp după sosirea lui acasă, directorul școlii îl sunase pe Daniel, convocându-l de urgență la o întrunire specială. Robert se încăierase în curtea școlii cu Tintoreli, fiul măcelarului Boticeli, reușind să îi potrivească cu atâta dibăcie un pumn în ochiul stâng, încât Tintoreli nu mai putuse să îl deschidă mai bine de vreo două ceasuri, din pricina umflăturii și a lăcrimării. Lui Daniel i se ceruse să se prezinte imediat (sau, dacă nu, mai târziu, însă neapărat în decursul acelei zile), la cabinetul directorului, pentru a discuta despre acest fapt, mai ales că Boticeli se hotărâse să petreacă acolo, în așteptarea sa, întreaga zi.

Daniel nu putuse, însă, să îi facă plăcerea de a se prezenta la cabinetul directorului școlii, și nu pentru că nu ar fi avut timp, ci pentru că a considerat acest amănunt unul total lipsit de importanță. Și ce dacă măcelarul Boticeli a făcut

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

78

proză de Pavel Nedelcu spume la gură o întreagă zi, în așteptarea sa? Nu avea de gând să apară umil în biroul directorului și să își ceară scuze pentru comportamentul fiului său. Până la urmă, el era un domn! Maturii, dar mai ales adevărații domni ca el, ar fi trebuit să știe că acele mici încăierări copilărești nu aveau, în fond, nici o valoare și că Robert și Tintoreli s-ar fi putut întâlni mai târziu, după ce ar fi crescut, fără ca nici măcar să își mai amintească de vreo ceartă avută în copilărie. Ar fi trebuit să se pună la mintea copiilor și să organizeze o rundă suplimentară în care el și Boticeli să termine ceea ce au început fiii lor, iar directorul să facă pe arbitrul? Parcă îl și vedea pe director, micuț și îndesat, cu ochelarii rotunzi odihnindu-și lentilele de o parte și de alta a nasului său de tucan, în costumul său cafeniu, interpunându-se între ei cu brațul ridicat și dând startul acelei confruntări, folosindu-se de vocea sa tunătoare: ”Fight!”. Secretara lui, o bătrână gârbovită de vreme și puțin cam surdă, ar fi sunat gongul într-un colț al cabinetului. Tintoreli și Robert i-ar fi susținut, aținându-se mereu în spatele lor (în timp ce ei s-ar fi rotit în ringul improvizat), și strigându-le încurajări ca: ”Dă cu el de pâmânt, tată!” sau ”Arată-i cine-i șeful!

Termină ce am început!”

Daniel exagerase, poate, lăsându-și imaginația să îi meargă atât de departe, însă echipa sa preferată de fotbal avea meci chiar în acea după amiază, iar mai târziu ar fi început un film pe care de mult se ținea să îl vizioneze, nereușind din pricina programului încărcat.

Desigur că, acestea nu reprezentau motivele pentru care sau datorită cărora respectabilul Daniel nu a vrut să se prezinte în biroul directorului, ci doar alternativele rămase la dispoziție în cazul în care ar fi refuzat. Alternative, de altfel, mult mai agreabile. Boticeli făcuse, probabil, tone de spume la gură în acea zi, însă în afară de o înștiințare scrisă din partea directorului (prin care se aducea la cunoștință părinților conflictul și li se încredința sarcina de a face tot posibilul pentru ca acesta să se încheie înainte de a dăuna și mai mult elevilor în cauză și instituției de învățământ), Daniel nu mai auzise nimic, nici despre răfuială, nici despre turbarea lui Boticeli.

Totul păruse să reintre în normal. Asta până în acea seară când Boticeli, iată, ca un adevărat ”domn”, se punea la mintea copiilor și încerca să se răzbune pe Daniel, născocind tot felul de lucruri absurde doar pentru a-l împiedica să achiziționeze câțiva cârnăciori.

Confirmarea bănuielilor lui Daniel avu loc în momentul în care bătrânul care intrase în

supermarket înaintea sa, având căruciorul de cumpărături încă gol, se apropie și ceru jumătate de kilogram de pastramă, pe care Boticeli i-o întinse într-o clipită, fără nici măcar să aducă în discuție problema fișei medicale. Așadar, Boticeli se comporta astfel dinadins. Se vede treaba că își studiase fiecare mișcare de dinainte. Foaia aceea cu așa zisul decret de lege și-o pregătise de cine știe când în sertarul dulapului și îi dăduse intenționat un aspect neîngrijit, pentru a îi spori credibilitatea. Pastila aceea probabil că era un calmant obișnuit sau doar un supliment de calciu, nicidecum o pilulă miraculoasă împotriva grețurilor. Apoi, unde se mai auzise ca unui măcelar să îi vină rău de la carne? Acesta era cel mai puțin credibil lucru cu putință. Ca și cum un tâmplar ar fi suferit de xilofobie, sau unui grefier i-ar fi provocat silă actele de procedură. ”Nu este adevărat deloc! Nimic din ce ai spus nu este adevărat!” se pomeni răcnind Daniel. ”Dumneata, domnule Boticeli, ai pus la cale o înșelătorie, iar eu îți cunosc foarte bine motivele.” ”Mi le cunoști?” făcu Boticeli ca și cum ar fi vrut să nege, însă în același timp (i se păru lui Daniel) cu o privire perfidă. ”Desigur! Ia spune-mi, de pildă, de ce acestui domn i s-a dat ce a cerut, fără să îi fie cerută fișa medicală?” ”Despre ce fișă medicală vorbiți, domnule?” se arătă interesat bărbatul care abia cumpărase pastrama. Avea părul albit, ce îi înconjura doar partea de jos a capului, iar chelia îi strălucea în mod straniu în lumina reflectoarelor din supermarket. ”Spuneți-i, domnule Boticeli, ce fișă?” făcu Daniel, indicând cu degetul înspre domnul care stătea, mirat și speriat deopotrivă, lângă căruciorul gol de cumpărături. Luase pastrama în mână și o ținea astfel, fără să o așeze în căruț. Apoi, deodată, bătrânul domn păru că își amintește și exclamă: ”Ah! Acea fișă medicală?” ”Exact!” îi răspunse Boticeli cu o expresie de parcă nu ar fi existat nimic mai evident pe lume. ”Ați văzut că v-ați amintit? Domnul Daniel, aici de față, nu dispune încă de această fișă medicală, însă dorește cu orice preț să cumpere de la noi niște cârnați. Eu încercam să îi explic doar...” ”Tu încercai să mă prostești doar,” i-o tăie Daniel, strigând din ce în ce mai tare și agitânduși mâinile și trunchiul cu mișcări rapide și necontrolate. Domnul de alături îi dădea curajul pe care nu l-ar fi avut, poate, dacă s-ar fi aflat doar el singur în fața lui Boticeli. ”Dumneata crezi că ți-

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

79

proză de Pavel Nedelcu ai găsit prostul? Mă consideri într-adevăr chiar atât de idiot încât să poți râde de mine astfel?

Domnule, eu sunt un domn bine, un adevărat domn, și nu voi accepta șarada dumitale ieftină, deși trebuie să recunosc faptul că ți-ai dat destul de lucru și ai organizat totul ca un adevărat regizor. Te aștepți să cred în decretul dumitale închipuit? De ce nu am auzit și eu despre el, dacă spui că de două săptămâni a intrat în vigoare?

Doar avem cu toții televizor acasă, domnule, nu mai suntem pe timpul când știrile ne parveneau prin poștă, sau le citeam la berărie de prin gazete.”

Apoi, cu o licărire de demență în privire, Daniel strigă: ”Să vină managerul magazinului, domnule Boticeli! Să vină aici, acum!”

Cu această cerere, Daniel crezuse că îl va înspăimânta pe Boticeli, sperând că astfel îl va face să își ceară pe loc scuze pentru comportarea sa infantilă. Însă măcelarului părea să nu îi pese dacă vine managerul, nearătându-se deloc tulburat de această posibilitate, ba chiar zâmbind ușor pe sub mustața sa gălbuie. La drept vorbind, Daniel nu ar fi vrut nici măcar să îl cunoască pe manager, darămite să mai și vorbească cu dânsul, însă acum că privirea lui Boticeli se ațintise asupra sa ca și cum i-ar fi pus la îndoială curajul, nu mai putea să facă pasul înapoi. ”Mai e și bătrânul ăsta pe jumătate chel ce mă fixează și în fața căruia am afirmat deja că sunt un domn. Nu mă mai pot dezminți tocmai acum. Am să schimb două vorbe cu managerul și am să îi demonstrez și lui Boticeli că nu are de-a face cu un oarecare,” își spuse Daniel pentru a se îmbărbăta. Apoi, ca pentru a-și da voce gândurilor, îi strigă: ”Ce stai, domnule, și te uiți așa? Nu ai înțeles că vreau să îl chemi imediat aici pe domnul manager?”

Acum, Boticeli parcă se mai schimbă la față, deși încă mai persista pe chipul său o umbră de ridiculizare și suspiciune, asemenea aceleia de pe chipul unui vânzător de tutun, căruia i se arată pe neașteptate în magazin un copil ce afirmă că este mai matur decât pare și că are, deci, vârsta legală pentru a putea cumpăra țigări. ”Ești sigur că vrei să îl chem pe manager?” îl întrebă măcelarul. Te avertizez că el aplică legea ad litteram și că s-ar putea să ai neplăceri mai mari cu dumnealui decât ai avut cu mine.” ”Scutește-mă de latinismele dumitale clișeizate, domnule măcelar!” răbufni iarăși Daniel, aflându-se aproape la capătul răbdării. ”Eu nu ți-am cerut dumitale decât un singur lucru: să

mi-l chemi aici, îndată, pe domnul manager! Oricât de sever ar fi dumnealui în aplicarea legii, sunt sigur că nu e la fel de absurd ca dumneata și că mă pot înțelege cu el așa cum te poți înțelege cu un om în toate mințile. Fără să mai trebuiască să te jignesc, te rog să te conformezi și să îmi satisfaci îndată această dorință, fiindcă eu nu am de gând să plec de aici până când nu voi schimba două vorbe cu superiorul dumitale.” Spuse aceste ultime cuvinte cu o voce sfârșită, de parcă tocmai s-ar fi oprit dintr-o alergare. ”Foarte bine,” răspunse Boticeli cu un aer resemnat. Pesemne că prefăcătoria lui nu avea limite nici măcar în cazul în care circumstanțele lar fi obligat, totuși, să înceteze.

Daniel îl urmări cu privirea, pe când dispărea în dosul unor perdele transparente de plastic, trupul său masiv subțiindu-se tot mai mult în lumina slabă a celeilalte încăperi. Bătrânul (care asistase până atunci gură-cască la întreaga discuție), ținându-se cu o mână de spate, își pierdu deodată tot interesul și, vrând să arate că se grăbește, îl salută respectuos pe Daniel, îndreptându-se înspre casele de marcat și continuând să țină pastrama frumos ambalată sub braț și să împingă căruciorul gol înainte. La casă, îl întâmpină băiatul cu bubițe roșii, care îl salută servil și anunță prețul cu voce tare, afișând în același timp un zâmbet tâmp. Acum că și bătrânul plecase, nu mai rămăsese nimeni în supermarket în afară de bătrâna din fața raftului de brânzeturi și care, spre mirarea lui Daniel, se afla tot în același loc, încercând să descifreze valorile nutriționale de pe ambalajul unei cutii de lapte. ”Pretențioși și indeciși mai sunt bătrânii ăștia!” își spuse Daniel.

Este adevărată, poate, acea vorbă care afirmă că oamenii, de la o vârstă, dau în mintea copiilor. Mă rog, ce-mi pasă mie acum? Trebuie să mă concentrez asupra a ceea ce îi voi spune managerului.”

Daniel încercă să își construiască un discurs convingător și care să nu admită replică. Trebuia să îl pună pe manager în temă cu purtarea lui Boticeli. Se hotărî să nu îl cruțe nici pe băiatul cu hernie, dacă tot avea ocazia, mai ales că avusese îndrăzneala, în ultimă fază, să susțină că acționa în conformitate cu politica magazinului. Totul trebuia explicat cu fraze scurte și ritmice. Fiecare propoziție trebuia să aducă în discuție ceva nou, așa încât managerul să nu se plictisească, ascultând prea multe formule de legătură.

Daniel avea să îi spună clar și răspicat managerului, privindu-l în ochi și sfidându-l chiar cu o privire superioară, că personalul supermarketului este, după cum i se părea lui, total incompetent. De fapt, dacă se gândea mai

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

80

proză de Pavel Nedelcu bine, nu voia să exprime o părere foarte personală (deși motivele pentru care voia să i se adreseze managerului îl priveau doar pe dânsul). Așadar, ar fi putut renunța la formularea a ceea ce i se părea (având această formulare un caracter mult prea subiectiv) și ar fi putut să afirme, mai degrabă, că personalul era incompetent și atât, ca și cum oricine ar fi putut deduce acest lucru cu mare ușurință. Daniel își imagina că, în acest caz, răspunsul managerului va fi o întrebare care ar cere lămuriri, de genul: ”Dar de ce spuneți asta, domnule client?”. Abia atunci ar fi povestit întreaga tărășenie, începând cu Boticeli, a cărui impertinență era cu mult mai rău intenționată decât cea a tânărului angajat cu hernie. Doar în treacăt ar fi menționat apoi și gestul total nepotrivit făcut de către tânăr. Nu avea nimic împotriva acestuia din urmă, însă nu putea totuși să treacă cu vederea un asemenea comportament.

Dacă nu i-ar fi dat el însuși o lecție, atunci altcineva ar fi făcut-o până la urmă, iar angajatul ar fi avut, poate, mai mult de suferit. În fond, chiar dacă tânărul nu putea înțelege, Daniel i-ar fi făcut chiar o favoare, pentru că dojana managerului l-ar fi călit și responsabilizat, învățându-l ca pe viitor să fie mai rezervat și să se comporte cu mai multă

băgare de seamă în preajma clienților supermarketului. Dacă, însă, față de acel tânăr Daniel avea să se arate mai înțelegător, altfel ar fi stat situația față de Boticeli. Pentru fățărnicia și răutatea lui nu se putea găsi nici o scuză: veneau dinlăuntrul caracterului său pizmaș și îndărătnic.

Problemele sale personale nu ar fi trebuit să interfereze cu obligațiile de la locul de muncă.

Dacă tânărul angajat mai putea fi justificat în baza vârstei încă imature, atitudinea lui Boticeli, bărbat în toată firea, era absolut impardonabilă. Daniel iar fi cerut domnului manager nu doar o mustrare verbală oarecare, ci chiar cea mai dură sancțiune cu putință, pentru că măcelarul înfăptuise ceea ce, conform termenilor legali, se putea denumi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, o infracțiune pedepsită peste tot în lume cu închisoarea. În această nuanță perfect juridică avea de gând să își încheie Daniel pledoaria, fiind aproape sigur că va reuși să îi sperie atât pe manager cât și, mai ales, pe Boticeli și că va obține negreșit cele mai precipitate scuze din partea amândurora. Nu mai rămânea decât să își pregătească expresia pentru momentul în care va primi scuzele, amintindu-și să opună, ca un domn ce era, o rezistență simbolică înainte de a le accepta.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

81

poezie

Pavel Nedelcu (Italia) Universul de piatră Dacă asupra caldarâmului cald Te-ai apleca în drumul tău spre biblioteca universitară Încetând să mai percepi întregul ca întreg: Pavajul de piatră Cimentul dintre cuburile de piatră Bordurile de piatră, Tot universul acesta de piatră Descompus în caleidoscopul irisurilor Ochilor tăi de piatră (Obsesiv repetată piatra, la fel ca plumbul bacovian) Și, lăsând gluma la o parte, dacă ai observa Cu mare atenție și puțină discreție Cum urmele de cauciucuri pictează cu noroi Dalele de piatră – altorelief cu modele decorative Printre cele mai căutate de automobiliști, Dacă ai observa albina căzută din celula fagurelui Cu acul atârnându-i de posteriorul vărgat Ce nu s-a înfipt în inamicul de piatră – strada, Dacă ai observa cum praful în tornadă De vânt e purtat Alcătuind o pleiadă De neidentificat, În fine, dacă ai observa cum mă apropii, desprinzându-mă din fondul neutru al caldarâmului, venind spre tine, alunecând spre tine, mortificat, fermecat, pregătindu-mi replica-pretext, involuntar ascunzându-mi mâinile în buzunar și tot involuntar rânjind maxim de tare, de sincer, imaginându-mi că urechile tale elfice, delfice, ar putea percepe unda de sunet a înghițitului meu în sec, a staționării mele inutile, a fixației mele perverse, a scârțâitului produs de limba mea la umezirea buzelor (mele), a elicopterului leucopterului dinăuntrul stomacului meu, a sucului gastric secretat pentru a-mi proteja pereții stomacali de bătăile acestui fluture terorizat, prins în capcana vârtoasă de HCl și pepsină ca musca de banda transparentă, unsă cu miere, din bucătăria bunicii, Atunci poate că ai lăsa naibii biblioteca, M-ai lua spontan de braț, Mi-ai citi în ochi toate volumele lumii, scrise sau nu, Ne-am plimba prin orașul de piatră Bucurându-ne de natură și de aerul proaspăt Stropit cu vapori de benzină, Ne-am opri în fața patiseriei închise de pe Ștefan cel Mare, Aș spune: ”Păcat că-i închis, te-aș fi făcut un ecler, Dar ca să nu pierdem seara aiurea, hai la mine, A făcut mama alaltăieri niște poale-n brâu formidabile: Vrei să le guști?”

Tu ai refuza inițial, e de prost gust să accepți din prima să guști Poalele-n brâu ale mamei; Să nu te cred hămensită sau ceva Dar eu aș insista.

Tu însă nu ridici ochii din pământ Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

82

poezie de Pavel Nedelcu În drumul tău spre biblioteca universitară.

Vei citi Grey acolo, sunt sigur, Mascând ediția flipback cu un volum de Proust sau ceva Poate Kafka, Noi doi nu ne vom cunoaște astăzi și poate niciodată, Tu nu vei percepe pavajul de piatră, Cimentul de piatră, Bordurile de piatră, Plumbul bacovian de piatră Și, lăsând gluma la o parte, Universul acesta de piatră, Iar ochii tăi de piatră nu se vor milostivi Nici măcar de biata albină cu pântecul tărcat Ce sfârșește în stradă, căzută din celula fagurelui.

O vei strivi, călcând pe ea, Cu tocul tău de piatră.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

83

poezie

Ligia Mihaela Ionescu (Spania)

El îmi surâde Timpul trece umil pe coperţi amintiri plăpânde vibrează Ochiul de înger este golul şi plinul iubirii trecute

Între perne de vis cad pleoapele grele Munţii îşi şuieră dorurile prin nămeţi ochiul nou al pelerinului tresaltă Visul iar cade într-o nouă muză cade destinul *** Tristeţea şi umbrele se recompun frontispicii doruri legănând trecutul neadunat decât prin ferestrele vechi luminate Iată că el parcă nu mai vine cufundat în visul vechi pierdut cu totul prin abisul alb cuprinzător al sângelui tuturor culorilor Umplut de spaimă s-a clătinat gândul neputincios Am coborât iar iubind trecutul altui abis *** Nu ai citit decât printre celelalte cărţi sumbre ademeniri vâscoase iubiri iureşuri semeţie şi trainică iubire dezvelită de amintiri ţi-ai pus rochia miresei triste atât de plictisită de iluzia incomodă şi obişnuită robotitoarea iubită a zilei ţi-ai plecat capul şi cuvintele s-au strâns iar într-o veche simţire toate lucrurile obişnuite păreau furate smulse din rotocolul primilor paşi toate lucrurile neobişnuite păreau negre portocalii nu se mai putea înţelege culoarea morţii întrebările reveneau obsedant printre semnele pe care chiar tu le-ai numit semne verzi de carte *** Îmbătrânesc tăcut printre clipele strânse pipernicite în sine Negrul şi albul îmi taie respiraţia nu voi mai obosi împreună cu lumea cufundată în marea ştiinţă a trecerii Ocolind atâtea tăceri zâmbetul s-a opus liniştii NEPIERITOR oamenii au călcat umbra cea mare Liniştea a curs tumultuos peste tăcerea lui de PRIETEN *** Trupul gata ucis şi gândurile lumii de apoi Peste oraşul iubirii vechi noi veşnici *** EL îmi surâde peste lanurile infinite ale lumii de apoi dintr-un mare cer împăcat îmi scrie o carte dintr-o lună a unui alt cer întâlnit confiscat îmi scrie un vis înţeles de lacrimi într-o trăsură măiastră îmi colindă trecutul luminat de iertare scrie şi citeşte rodul IUBIRII pe o firavă nostalgie ca şi pe următoarea mare cununie a cuvintelor ce nu păreau vreodată însoţite Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

84

proză

Moș Puzderie Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Se trezi pe iarba verde și grasă, cu o grămadă de frunze sub cap. Prin frunzișul des al pădurii, o rază de lumină își făcuse loc și îi încălzea fața. ─ Bună dimineața! îi vorbi moșneagul, iar vorbele, ieșindu-i din gură, îi făcură să-i tremure mustața, albă complet, numai într-o parte îngălbenită de la fumat. ─ Omului îi e dat mai lesne să moară decât să trăiască. Să mori nu îți trebuie multă minte și nici cine știe ce curaj, dar să trăiești, atunci când toate îți sunt împotrivă, da.

Moșneagul stătea pe o buturugă lângă el și sporovăia, de parcă-și vorbea sieși, obligându-l să ciulească urechea, pentru că, nevăzându-i buzele, mișcarea ritmică a mustății mai rău îl zăpăcea.

După ce termină de înfășurat țigara la care tot moșmondea, linse marginea hârtiei să o lipească și atunci ridică privirea. Ochii lui albaștri erau limpezi, ca un cer de vară, nu tulburi și spălăciți, cum au de obicei bătrânii, de prea mult privit lumea, cu păcatele ei și prea puțin plâns pentru aceste păcate. Plânsul mai spală ochiul de relele văzute, cum ploia spală drumurile de pulberea ridicată în trecerea omului ticălos.

Cum sta așa culcat, de pe căpătâiul de frunze Ion Nădejde îl privea pe bătrân cu ochi mari, nu atât de strângerea lațului în jurul gâtului, cât de mirare și abia stăpânită curiozitate. Nu-i vorbă, că oricum nu avea cum să-și exprime mirarea, neputând să mai rostească vreun cuvânt după strangularea coardelor vocale. Bătrânul purta straie vechi, țărănești, cum nu mai vedeai decât la Muzeul Satului. Avea pantaloni albi, strânși pe picior, cărora puteai liniștit să le spui ițari, că nu ai fi greșit. O cămașă din pânză, de asemenea albă, cu poale și modele cusute pe lângă gât și la mâneci, o ie, desigur, era încinsă peste mijloc de un brâu lat din piele, care trebuie să fi fost un chimir, așa cum mai văzuse la magazinele de artizanat, lângă Castelul Bran. Pe deasupra avea un ilic din piele de miel. În picioare purta opinci veritabile, cu nojițe

lungi, care erau legate în sus pe picior, peste ciorapii din lână ce urcau aproape de genunchi.

Moșneagul purta aceste straie cu un aer firesc, lucru care îl contraria cel mai tare pe Ion Nădejde.

Ar fi vrut să-l întrebe ce e cu el, dar degeaba deschidea gura, mușca aerul ca un pește pe uscat, fără nicio noimă. ─ Lasă, nu te mai chinui! îl sfătui bătrânul. În câteva ceasuri, maximum câteva zile, ai să poți vorbi iarăși. Numai să nu strici vorbele așa cum vruseși să-ți strici zilele. Poți să umbli?

Dădu să se ridice, dar trupul nu-l asculta. Abia putea ridica puțin capul. ─ Mda. Până te mai odihnești, eu merg să aduc calul.

Reveni după un timp cu un cal înhămat la un fel de targă, pe care îl urcă, ducându-l astfel la locuința lui, o cabană din lemn, nu prea mare, dintr-o singură încăpere. În ciuda vârstei, bătrânul era vânjos și îl cără pe brațe, așezându-l pe un pat din lemn, acoperit cu o saltea umplută cu paie. Îl lăsă acolo, fără o vorbă, văzându-și de treburi pe afară.

Ion Nădejde se uita cu ochi mari de jurîmprejur, încercând să înțeleagă ce e cu locuința asta din mijlocul pădurii. Se gândi că e o cabană de vânătoare, dar prea avea în ea cam tot ce-i trebuie omului să-și ducă traiul de zi cu zi, numai că, obiectele din jurul lui păreau a fi făcute în ciuda tehnicii și confortului cu care era el obișnuit.

Majoritatea obiectelor erau făcute din lemn cioplit de mâna omului, probabil a bătrânului. Vasele și ustensilele de bucătărie erau tot din lemn sau din lut. Nu exista niciun fel de mașină de gătit, numai o vatră și un cuptor din pământ. Niște pirostrii și un ceaun păreau să fie singurele obiecte din metal. În ciuda absenței luxului, îi plăcea aerul rustic al acestei cabane. Își spuse că a fost construită special, ca un refugiu de odihnă și relaxare, în care bătrânul își petrecea vacanțele. Adormi cu acest gând, spunându-și că va lămuri misterul când se va trezi și îi va reveni vocea.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

85

proză de Viorel Ploeșteanu Visă că era tânăr, abia căsătorit cu Teodora, la Poiana Izvoarelor, o cabană din munți. Se jucaseră toată ziua în zăpadă, mâncaseră de seară împreună cu cabanierul și băuseră vin fiert cu felii de măr și bețe de scorțișoară. Acum leneveau în pat, cuprinși de o moliciune plăcută, în timp ce în sobă trosnea lemnul de brad. Pe munte se pornise viscolul, care izbea ninsoarea în ferestre, voind parcă să le spargă, să umple odaia cu zăpadă, acoperindu-i cu alb. Teodora chiar îi șopti că i-ar plăcea să moară acolo, în clipa aceea de fericire blândă, sub un munte de zăpadă. ─ Acum, Ioane, aș vrea să murim amândoi, în liniștea albă din mijlocul vijeliei. Atât de tare m-a cuprins starea asta de bine, încât nu cred că mai pot trăi o fericire mai mare. ─ Astea-s copilării. Abia suntem la început.

Am cucerit primul munte din viața noastră. Voi cuceri întreaga lume, ca Alexandru Macedon, și am să te fac regină peste ea. ─ Nu-mi plac cuceritorii, Ioane. Puterea se clădește pe suferința altora și asta nu mai e fericire. Noi, împreună, am cucerit muntele ăsta acum, în noaptea asta, în timp ce el ne-a cucerit pe noi. Să fie ăsta momentul nostru pe care să ne construim fericirea întregii vieți, apoi să lăsăm muntele și altora, să învețe și ei să trăiască.

El a încercat să-i răspundă, însă ea i-a acoperit gura cu gura ei și, după o vreme, a adormit lângă el, respirându-i cald și liniștit viața.

Se trezi cu această plăcută senzație din vis, care continua să existe și în realitate. Deschise ochii și vru să urle, însă urletul îi ieși ca un sâsâit.

Pe umărul lui stătea un motan negru, imens, respirându-i în gură. Îl azvârli din pat și se ridică în capul oaselor. Bine măcar că-i reveniseră puterile trupești. Pe o poliță găsi o oală cu lapte.

Era cald încă. Bău cu lăcomie și simți cum îi alunecă pe gât, parcă ungându-l, așa de gras era. Încercă să scoată câteva sunete și reuși. Vocea nu prea avea tărie și era puțin răgușită, altfel destul de distinctă. Ieși din cabană și își roti privirea să vadă împrejurimile. Era o dimineață caldă a sfârșitului verii și razele soarelui pătrundeau prin frunzișul copacilor, creând o lume ca de basm.

Animale pășteau nestingherite în jurul cabanei și numai ridicară o clipă capul când omul străin apăru în prag, după care își reluară îndeletnicirea lor obișnuită.

Ion Nădejde se uită fascinat la acest tablou și se întrebă dacă nu cumva încă visează. Văzu motanul imens și negru trecând sfidător prin fața lui, cu coada ridicată, și se lămuri. Era treaz. Doi cai înalți și negri tăciune smulgeau iarba cu buzele cărnoase, sforăind din când în când pe nările

păroase. Lângă ei, păscând mărunt și înaintând în grup, erau șase oi mânate de un berbec cu coarne uriașe. Mai încolo era un grup de câteva vaci, dintr-o rasă pe care nu o mai văzuse. Rămăsese cu ochii pironiți pe ele, când bătrânul apăru, neauzit, lângă el. ─ Văd că înviași. Ridică-te, Lazăre, și umblă!

Bună dimineața! ─ Bună dimineața, moșule! îi răspunse cu vocea înceată. ─ E bine că poți vorbi, dar dacă tot o faci, fă-o cum trebuie! Oi fi eu bătrân, însă numele meu este Manole Puzderie. ─ Ca pe meșter? ─ Ca pe el, dacă îți place. Al tău care este? ─ Ion. Ion Nădejde. ─ Până mai ieri ai fost Ion fără de Nădejde, zise moșul nu fără ironie și dădu să se întoarcă la treburile lui. ─ Auzi, nea Manole... ─ Manole. Atât. Ne trezim cu toții odată cu răsăritul soarelui și cum fiecare zi este o nouă viață, se poate spune că suntem de-o seamă.

Spune, că aud! ─ Ce fel de vaci sunt astea, Mm... Manole? ─ Vacile astea se cheamă zimbri, Ioane, ori nai mai auzit până acum de zimbri? ─ Ba am auzit, dar știam că au rămas numai câțiva în rezervația din Retezat. ─ Ei, uite că nu știai bine! Eu trăiesc de mai bine de juma’ de veac cu ăștia aici. Mă rog, ăștia sunt a cincea generație.

Zimbrul cel mai bătrân, bănuind că e vorba de ei, ridică botul în aer, adulmecând. Văzând că nu e nimic de luat în seamă, le întoarse coada și continuă să pască. ─ De ce crezi tu, Ioane, că poți vorbi atât de bine azi, după cele întâmplate ieri? ─ Că nu mi s-au rupt coardele vocale? ─ Și că ai băut lapte, abia muls, din oala aia de pământ.

Ion Nădejde se uită lung la grupul de zimbri. ─ Da, da. Lor să le mulțumești, că e leac, nu alta! ─ Măcar l-ai fiert înainte? ─ Văd eu că ai fi vrut să rămâi mut. Focul, o fi el bun, dar uneori mai rău strică. ─ Auzi, nea... ă,ă... Auzi, Manole...? ─ Eu ți-am mai spus o dată că aud, dar bag de seamă că tu ai scăpat de muțenie ca să rămâi surd.

Spune ce ai de spus și, dacă o fi cazul, îți răspund eu!

Rușinat, îi puse întrebarea direct, așa cum voia bătrânul. ─ De ce te îmbraci în hainele astea?

Manole Puzderie se uită la el mirat, îl măsură de sus până jos și îi întoarse spatele. Își făcu și Ion

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

86

proză de Viorel Ploeșteanu Nădejde o investigație sumară a ținutei și trebui să recunoască faptul că măcar bătrânul era îmbrăcat.

Rămas singur, continuă să inspecteze împrejurimile cabanei. Pe lângă cai, oi și zimbri, Manole Puzderie mai creștea și câteva găini, doi păuni, vreo șapte veverițe și... când văzu matahala înlemni. O namilă de urs brun se apropia de cabană cu mersul legănat, ținând la sub-braț un

bolovan, pe care voia, probabil, să i-l zvârle lui în cap. Nici nu mai avea putere să îl strige pe bătrân.

Când văzu că animalele din jur nu se sinchiseau de prezența ursului, parcă îi mai veni inima la loc.

Bătrânul ieși de sub un șopron și păru bucuros la vederea fiarei. ─ Bună dimineața, Tudose! Nu te uita pe prispa casei, că s-ar putea să nu fie nimeni! Ia să văd marfa!

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

87

cartea anului 2015

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2015 Organizator Centrul de promovare „ITACA” – Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la două secțiuni, poezie și proză (literatură), pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României.

Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landen - Suedia, Emanuel Pope – Anglia, Mihók Tamás – Ungaria/România, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda).

Cu sprijinul extraordinar al criticului literar FELIX NICOLAU pentru faza finală a jurizării, atunci când se vor afla în finală câte 3 volume la fiecare secțiune, și al scriitorului și coordonatorul Grupului Media Singur, ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ.

Condiții de participare: - Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o introducă în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2015, la orice editură din țară sau străinătate, în limba română.

- Nu pot participa volumele apărute la edituri online.

- Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie.

- Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință.

- Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2015, câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2016.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune.

Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia.

Distincțiile câștigătorilor: - Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2016, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Centrului de promovare „Itaca” – Dublin și al Grupului Media Singur.

- Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi diplome care să ateste acest fapt și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, precum și în alte reviste de cultură din România.

- Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului, o monedă din argint de un dolar SUA, din anul 1922 (la proză), o colecție de monede vechi de peste o sută de ani, irlandeze (la poezie) etc.

- De asemenea, scriitorilor intrați în finala fiecărei secțiuni, li se vor publica fragmente din volume în revistele Singur și Itaca.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

88

invitație de colaborare

După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de promovare „Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii și nici să oferim exemplare tipărite. Există, însă, posibilitatea de a se comanda revista, prețul reflectând numai cheltuielile de tipar și expediere.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”.

Cu speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Comenzi pentru revista Itaca tipărită: revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

89

galeria autorilor

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015

90

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Itaca Anul III / nr. 11 iulie, august, septembrie 2015