Itaca nr 21, ianuarie, februarie, martie 2018

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VI / nr. 21 ianuarie, februarie, martie 2018

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Redactor limba engleză: Aurelia Tudora (Irlanda) Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și ilustrația revistei: Nahum Sternberg (Israel) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24 EK24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VI Nr. 21 ianuarie, februarie, martie 2018

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

4

sumar

Editorial: Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Pag. 5

Dorina-Brândușa Landén (Suedia) - Poezie

Pag. 6

Daniela Sorian (Scoția) – Poezie

Pag. 9

Gabriela Cimpoca (Irlanda) – Proză

Pag. 11

English corner: Valery Oisteanu (SUA)

Pag. 13

Ștefan Doru Dăncuș & Dorina Șișu (Irlanda) – Proză

Pag. 16

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 22

Adrian Grauenfels (Israel) – Articol

Pag. 24

Adela Rachi (SUA) – Poezie

Pag. 27

Monica Tonea (Belgia) – Proză

Pag. 29

Mariana Cornea (Italia) – Poezie

Pag. 33

Maria Frandoș (Anglia) – Proză

Pag. 34

Elena Katamira (Spania) – Poezie

Pag. 38

Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada) – Articol

Pag. 40

Emanuel Pope (Anglia) – Poezie

Pag. 43

Nicoleta Beraru (Belgia) – Proză

Pag. 44

Emilia Amariei (Austria) – Poezie

Pag. 50

Helene Pflitsch (Germania)– Proză

Pag. 52

Adrian Nicula (Germania)– Poezie

Pag. 55

Cornel Drinovan (Spania) – Proză

Pag. 56

Elena Mirca (Olanda) – Poezie

Pag. 57

Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Proză

Pag. 59

Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie

Pag. 63

Daniel Onaca (Suedia) – Proză

Pag. 64

Radu Chiorean (Scoția) – Poezie

Pag. 69

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză

Pag. 70

Dan David (SUA) & Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Poezie

Pag. 72

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 73

Gabriela Căluțiu-Sonennberg (Spania) – Proză

Pag. 75

Cristian Săileanu (Spania) – Proză & Traduceri

Pag. 78

Distincțiile Itaca ediția a III-a, Dublin – Proză – Credinciosul meu dușman

Pag. 85

Distincțiile Itaca ediția a III-a, Dublin – Poezie – Integrala efectului de fluture

Pag. 87

Regulament Distincțiile revistei Itaca - literatură – diaspora, 2018

Pag. 89

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 90

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

5

editorial

Alb Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Satul nostru mic se mocirlise de tot și dinspre toate.

Nici nu-ți mai venea să ieși din casă că, unde te duceai, dădeai numai de mizerii. Parcă trăiam în alt veac, rămas tare în urmă și uitat de istorie. Nu-i vorbă, că oamenii erau la curent cu tot ce se petrecea la Capitală, dar luau totul în joacă, de parc-ar fi fost niște povești, pe care îți place să le auzi între prieteni, dar pe care n-ai cum să le iei în serios.

Noi ne luptam cu noroaiele noastre, de care, de altfel, ni se cam făcuse lehamite și nici nu prea mai ieșeam în sat.

Nici preotul nu mai avea tragere de inimă și deschidea biserica numai când mai murea câte unul sau la sărbătorile mari, iar atunci prea puțin citea din cărțile sfinte și mai mult certa babele pentru te miri ce. I se cam luase de toate de când renovaseră niște veceuri din fundul curții școlii din sat, cu fonduri europene, la care venise cu mare alai însuși prefectul județului să taie panglica inaugurării folositorului edificiu. Îl chemaseră și pe el să sfințească locul, însă îi dăduse dracului cu panglica lor cu tot și îi transmisese primarului că el la rahat nu face slujbe.

Nici învățătorul nu se mai omora cu firea. Sătul de-atâta praf în ochi, lăsase cei câțiva elevi care mai rămăseseră în sat pe mâna fetei mai măricele a unui consilier de la primărie, iar el își pierdea timpul scriind pe un blog personal despre fenomene paranormale. Șeful de post era singurul cu ceva mai multă activitate, deși asta se rezuma la aplicarea de amenzi vecinilor soacrei primarului, ai căror câini lătrau întruna toată noaptea.

Altminteri, în satul nostru mic nu prea mai era altceva de luat în seamă. Oamenii stăteau mai mult în casele lor, scârbiți să iasă în mocirla de-afară, care amestecase în glodul ei toate frustrările, indiferența și lipsa de inițiativă a sufletelor din sat, gogoliene.

Numai că, după ani de așteptare, natura se răzvrătise și transformase începutul primăverii într-o iarnă de poveste. Ninsese două zile și două nopți și acoperise micul nostru sat cu un strat gros de zăpadă, transformându-l într-o lume de basm.

La început, oamenii fuseseră speriați, apoi au început să se obișnuiască cu albul ăsta atotcuprinzător și au ieșit din case, vecinii aruncându-și peste garduri vorbe vesele și chiar râsete.

Ulițele au prins viață, oamenii căutându-și de drum, fără nicio treabă, și intrând în vorbă unii cu alții, ca-n zilele de sărbătoare. Începuseră chiar să-și facă planuri. Începuseră să se privească în ochi și să vorbească altfel despre sat. Cu mândrie și încredere.

Numai de n-ar dispărea albul ăsta odată cu topirea zăpezii!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

6

poezie

Călătoria (fragment din Mitologia morţii moderne)

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

* Din singurătatea adăpostului meu, cu ţigările şi hrana rece alături, adulmecând semnele unei ierni grele, privesc cum ninge fără sfârşit.

Vârfurile copacilor dobândesc o linişte fragilă. Nicio piatră nu ne arată drumul.

Un lup tremură în pădure. Elanul sforăie îngheţat de frig. Fluturii primăverii viitoare se zbârcesc şi mor în larvele lor. Nămeţii de zăpadă zac albi. Nu se aude niciun sunet. Lumina păleşte încet.

Tot ţinutul pare o imensă, albă şi tăcută temniţă. Ori de câte ori respir, mândră de regularitatea coastelor mele ţinând în frâu zbuciumul plămânilor zgâriați de aerul îngheţat, gândul aleargă, aleargă după falsul fulger al unei iluzii, fulg însângerat lovit de viscol, se întoarce apoi istovit de drum, soseşte călcând pe vârful picioarelor, rănit, nemângâiat în casa în care au adormit lumânările.

Albul zăpezilor îmi impune stricta şi orbitoarea realitate care mă înconjoară din toate părţile chiar acum, îmi alungă sângele cald din miezul inimii, mă face să văd o lume scăpărând de lumini de sărbătoare, întruniri mondene, conversaţiile se desfăşoară normal, gratuităţi şi amabilităţi cu sau fără importanţă, cuvintele sunt formulate cu claritate, dar înţelegerea este exclusă. Carne de vânat, somon, pahare de cristal cu alcooluri fine, care pe cei reci îi încălzesc, iar pe cei congelaţi îi topesc, pahare prin care pantofii se văd mai strălucitori decât stelele. O femeie înotând prin nămeţi în drum spre muncă, o alta aruncă singura pungă cu gunoi strâns într-o săptămână, bărbatul cu maşina plină de PET-uri adunate de pe te miri unde. Zgomotul sec scos de o femeie înaltă lovindu-se de pereţii spitalului sfâşie tăcerea celor care nu mai există. Tremurul ei capătă lustrul disperării. Forma nefericirii pare o velă căzută prin care se scurge viaţa. Omul care trage să moară, având alături un alt om, plătit din haznalele comunale, care dezleagă cuvinte încrucişate. Nimeni nu trebuie să moară în singurătate. Moartea ştie să zâmbească ori poate nu ştie… Oameni în ceaţă, alţi oameni mişcându-se în coşmarul lui ACUM. Carne urlând pretutindeni, lovituri împotriva noastră şi între noi. Vis şi adevăr în cercuri concentrice.

Milioane de fărâmături risipite pe drumuri ostile, care par totuşi familiare, foamea noastră de a dura.

Setea de a suferi viaţa acerbă care ne strânge de gât cu mii de ştreanguri. Cerceteaz-o, învaţă-i toate cavernele tainice! Ar trebui să se nască din ape un continent nou spre care să plecăm fără nicio întoarcere asupra trecutului, despuiaţi de amintiri, de umbra muncilor noastre zadarnice. În zorii zilei s-a reîntors ninsoarea peste siluetele înalte ale pinilor, s-a reîntors cu albul ei persistent şi fără sfârşit, năpădind lumea, acoperind albia îngheţată a râului. Un banc de pești se zbate în apa întunecată. În aer, ţipete de şoimi şi de zmei. Din casa omului nu răzbate niciun sunet. Anotimp al sterilităţii când picioarele înaintează cu greu prin zăpadă şi o ceaţă vagă tulbură ochiul frumos al materiei pure şi în eternă dezordine. Timpul de plumb se contractă în jurul inimii. Zadarnica aşteptare a unei fericiri care fierbe în sânge. Dintr-un vârtej de zăpadă venind dinspre râu se iscă o femeie albă cu picioarele goale şi braţe frumoase întinse în aer. Ce am eu să-ţi dau, mi-a spus, Ulisse are şi o a doua moarte, încă din viaţă a văzut Hades-ul şi malul sălbatic unde nu răsare soarele…

Atotştiutoarea Circe a început să se înalţe încet, încet în ecoul unui cântec întunecat – ia aminte la cele spuse de mine, să nu mai delirezi în mijlocul iernii. În calea voastră două drumuri se vor ivi.

Oare pe care s-o apuci, pe care? Asta, acolo, numai tu vei şti.

Ce am eu să dau, i-am spus…

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

7

poezie de Dorina Brândușa - Landén Gerul îmi mănâncă aerul. Mâinile întinse spre foc. Ating un abis pe care ingenuitatea mea nu-l poate depăşi niciodată. Încerc să înghesui emoţii şi sentimente, după felul şi intensitatea lor, în zone subterane, ascunse. Știu că acolo vor avea loc tensiuni şi forme de violenţă.

Ridic orizontul pe verticală, vopsesc râul îngheţat în roşu. Moara timpului macină golul. E târziu, prea târziu deşi încă există destule drumuri nestrăbătute, care toate duc într-un singur loc.

Un moment pe marginea nopţii.

O livadă de flori de gheaţă.

Un buchet de cuţite.

* vin veşti, vin cărţi poştale din lume, vin mailuri cu urări din america… vine crăciunul vin nopţi nespus de geroase şi lungi cu vise rele pline de fiori reci şi urlete abstracte (ar trebui să mă opresc… să mă opresc dar prevederea nu mă caracterizează) de-acolo de sus din imensitatea cerului de-aproape de astre funeste din vârful frânt de ram de lună în transă vin regii iernii cu silueta lor albă vin troll-ii vin întunerici cu picioruşe ţepoase mă-mpiedică să dorm şi-mi rod pieptul zbuciumat între albe cearşafuri brusc răvăşită mă tem privesc totul pipăi totul târziul nopţii de iarnă îmi înconjoară conturul asemenea unei sfere căreia eu îi sunt centrul şi când cu tremurul ei înalt transparent prin zăpezi polare se cerne lumina stelelor simt pe suflet moartea sunându-şi unduirea ar trebui să mă opresc… să mă opresc dar prevederea nu mă caracterizează cu mâinile goale smulg o fâşie din pământu-ngheţat şi-o rostogolesc până-n oceanul atlantic sunt puternică sunt flexibilă ca o sabie de Toledo dar mor de fiecare dată înzăpezită lângă panglica cenuşie a unei şosele europene aşteptând un autobuz care nu mai vine.

* Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

8

poezie de Dorina Brândușa - Landén Uite, îţi dăruiesc un brăduţ de gheaţă, iar în spatele lui arde o lumină, un foc, o văpaie.

Cum să alung noaptea, gerul, cum să chem răsăritul, căldura şi cum să alung animalele sălbatice ale mărăcinişului meleagurilor acelea din fiinţa ta? La asta mă gândesc acum, stând singură aici cu laptopul la îndemână şi o lume întreagă copleşită de întuneric între noi.

Izbesc lumina scânteietoare a aştrilor nopţii septentrionale ori alerg pe drumul din faţa mea rotind lanterna să lumineze faţa ursului pe care o privesc apoi până când propria mea faţă albă pare cea a unei ursoaice privind un om.

Există un timp când trecerile dintre banchize se solidifică, există un timp scurt pentru urşii polari, care îşi ridică trupurile şi toate poverile posibile dintr-o singură mişcare rotundă şi în centrul mişcării căreia furtunile interioare îi dau sens, e constructorul de aer.

Căldura spaţiului îmi înroşeşte faţa luând faţa focului, banchizele sunt în flăcări, runele greu de desluşit se prefac în fum.

Cum să mă opresc? Îţi spun: distanţele nu există şi cea mai grea densitate aici e urma piciorului meu gol în zăpadă, sculptată fără cusur. * în ochi cu norii culori aprinse în plete cu straiele albe cu picioarele goale pe calul meu murg galopam spre locul unde apune soarele aici nicio bătălie nu s-a dat o singură săgeată din cuvinte metalice a săgetat precum o pasăre lovită-n aripă m-am rostogolit pe pământul fără ziduri şi margini pe când săruta orizontul soarele mi-a pus pe pieptul cămăşii macii însângeraţi şi-n despicătura inimii sabia fără teacă – era aprinsă ca un jar – şi m-a înfiorat de ce nu m-am încălzit? de ce nu m-am încălzit? în ochi norii s-au întunecat murmurul apelor s-a stins umbrele s-au umbrit n-am strigat n-am chemat fără furie fără zâmbet fără teamă cu capul sus am ascultat cum se stinge larma potcoavelor.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

9

poezie

Daniela Sorian (Scoția, UK)

poezia de vineri mama în dimineața aceasta vântul macină acoperișurile caselor iar copacul tace cu florile strânse la piept câinii sunt albi în gură precum mieii de jertfă iar eu plâng nu am un motiv anume dar plâng până când pe frunte formele de metal ale gândurilor se potrivesc într-un puzzle suprarealist cu cai zburători și gândaci de bucătărie numai din gură îmi iese lumina și se așază nimb peste coșul de gunoi din spatele casei

mama doarme mâna ei de mătase doarme patul doarme numai ploaia își ascute colții în pervazul de oțel al spitalului numărând nimeni nu știe până la ce cifră se pot număra respirațiile unei mame îmi așez capul pe ghilotina ferestrei sperând că mi se va rostogoli odată cu ultima picătură

pe umărul zilei poem de dragoste degetele frunzelor aveau ace subțiri de gheață aerul cu spinii lui roșii se înfigea adânc în pielea fiecărei secunde micile viețuitoare rodeau rodeau rodeau scoarța lunii sevele mărilor fără de ape se împrăștiaupromoroacă pe buze nici măcar nu am deschis fereastra am privit totul de sub clopotul mic de sticlă în care golul se lipea sărut pe umărul zilei

simt că nasc. durerile sunt atroce. poemul are ochii deschiși și miroase a proaspăt. doctorul plânge. îngerul plânge. moartea plânge tu aștepți la marginea foii albe ești tată și nu știi. stai la capătul ei cu buze de frunze ce cad ușor peste fiecare dintre cuvintele mele de dragoste

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

10

poezie de Daniela Sorina Ciurariu râul la început a fost râul rostogolindu-se cu grijă din ceruri râul a devenit un drum iar drumul alerga pretutindeni tânăr și flămând nodul pietrelor îi amintea de fierul topit al astrelor și de sufletele care trăiau -ciorchine de struguriîn infinit sunetul pașilor imita clinchetul paharelor de la ospățul celor gata să se nască inconsolabili și puri îmbrăcați în piei de miei albi pe pajiștea arsă drumul pășea sigur printre frumoasele terori ale eternității nu cunoștea limite iar când îmbătrânea devenea din nou o coamă de apă născândă peste care încăleca aspru câte un om să treacă dincolo

cerșetorul de poeme dați-mi și mie o silabă cât un dumicat sfânt de pâine să-mi mai astâmpăr foamea de suflet se ruga cerșetorul de poeme trecătorii ridicau din umeri uitaseră demult să scrie și să citească își strângeau la piept plasele cu depresii frici și alunecări de personalitate și dispăreau în sicriul lichid al ploii

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

11

proză

Două lăcrimi Gabriela Cimpoca (Co. Clare Irlanda)

Să fi tot fost vreo patru ani de când Aglăița și-a pierdut mințile. Demența s-a instalat treptat, dar rapid. Într-un an parcă nu mai era ea, femeia aia strașnică pe care o știau cu toții. Schimbările se vedeau imediat, nu aveai cum să nu le recunoști. Mai întâi, a început a vorbi murdar, înjura cu p... și p... pe oricine prindea. Nu părea să priceapă nimic atunci când, revoltată, lumea îi atrăgea atenția, ea se uita în gol și râdea, fără să spună nimic. Mai apoi, indiferent de anotimp, a început să poarte în fiecare zi aceleași haine, o rochie de vară roșie, scurtă, cu bretele, peste care punea un pardesiu gros, de toamnă. Probabil că purta straiele alea și când dormea, pentru că, după vreo două luni, începuse să pută totul în jurul ei. Cine știe de când nu se mai spălase și nu se mai schimbase... Apogeul bolii a fost atins abia când Aglăița a ajuns să mănânce necontrolat. Mânca orice, oricând, oricum. Căuta în gunoaie, ducea la gură tot ce i se părea comestibil, cine știe câte mizerii nu vor fi ajuns în stomacul ei veșnic flămând! Într-o zi, soră-sa Melania a văzut-o fără cerceii de aur în ureche. Aglăițo, unde ți-s cerceii? Aglăița a scos un pachet de țigări din buzunarul pardesiului și i l-a arătat soră-sii, în timp ce a început să strige pițigăiat: Țiganca, țiganca! Așa deci, gândi Melania, o țigancă i-a luat cerceii și i-a dat un pachet de țigări. Offf, Doamne Dumnezeul meu, de ce ai pedepsit-o așa, Doamne, de ce? Întrebare retorică, desigur, din moment ce nimeni și nimic nu ar fi putut să-i vindece Aglăiței boala ori să întoarcă lucrurile, să fie cum au fost cândva.

N-au reușit s-o facă pe Aglăița să locuiască la propriul ei fecior. Nu suporta să stea încuiată când cei ai casei plecau la serviciu sau în oraș, cu treburi. Odată, au găsit geamul de la camera ei spart, pe ea plină de sânge pe mâini și pe față, cu privirile rătăcite și bâiguind, incoerent, cuvinte doar de ea știute. Au lăsat-o să locuiască la ea acasă, de unde, culmea, pleca și se întorcea fără greș. Păstra, cu sfințenie, cheia de la ușă în buzunarul pardesiului și nu ar fi dat-o nimănui, indiferent cine ar fi fost și de ce i-ar fi cerut-o.

Cum necum, într-o bună zi, Melania, sora ei, a închis ochii pentru totdeauna. A murit subit, fără să fi suferit, în aparență, de ceva. Neamurile s-au mobilizat să se ocupe de toate cele creștinești, nu puteau aștepta până când singura ei fiică ar fi ajuns în țară, tocmai din America. Doar bunul Dumnezeu știe cum, dar, imediat după ce depuseseră trupul Melaniei la capelă, Aglăița a apărut și ea acolo, de parcă i-ar fi urmărit. A început să plângă tânguit, a murit Melania, a murit Melania! Tot repeta asta, enervant și obositor, cu lacrimile-i înnodându-se în barbă, în timp ce stătea sprijinită de sicriul în care sora ei începuse a-și dormi somnul de veci. La un moment dat, s-a aplecat și a pupat-o pe moartă pe obraz. Lacrimile Aglăiței au rămas pe obrazul Melaniei, ca o ultimă dovadă de iubire a surorii cu mințile rătăcite, care, iată, părea că și-a revenit subit!

După ce s-a aflat că Melania a murit, oamenii au început să vină la capelă, simpli gură cască sau prieteni vechi. După cum e obiceiul, se apropiau de sicriu, pentru a depune flori și a strecura câte un bănuț sub găteala dantelată, bani pe care să-i aibă moarta la ea, plată pentru toate vămile. N-a durat mult până când coana Maria, mai vigilentă ca alții, a văzut lacrimile de pe obrazul Melaniei. Oameni buni, plânge moarta! a strigat ea isteric, în timp ce toți, ca la un semnal, s-au apropiat de sicriu. Întradevăr, două lacrimi mari, aflate la distanță mică una de alta, se opriseră la jumătatea obrazului drept al decedatei, parcă tremurând, în încercarea de a-și face curaj să coboare la vale, spre bărbie.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

12

proză de Gabriela Cimpoca Vestea că doamna Melania, moarta, plânge, s-a împrăștiat ca o epidemie în orășel. Grupurigrupuri, cunoscuți și necunoscuți s-au prezentat la capelă, ca să vadă cu ochii lor minunea, s-o atingă pe decedată și să se închine, cuvioși, lângă sicriu. Popa a aflat cu uimire despre întâmplare, neștiind ce să creadă. A încercat să spună, cu voce subțire, că doar sfinții pot dovedi astfel de calități, dar coana Maria l-a contrazis cu îndârjire: Părinte, noi nu mințâm, doar am văzut lăcrimile cu ochii noștri, ce naiba, Doamne iartă-mă! În ziua înmormântării, un alai impresionant a însoțit-o pe Melania la cimitir, spre mulțumirea rudelor, care primiseră toată tărășenia asta cu lacrimile cu o mândrie nedisimulată. La urma urmei, deveniseră faimoși în urbe, fără să facă nimic.

Undeva, pierdută în cortegiu, se afla și Aglăița. Nimeni nu se mai ocupase de ea de când cu decesul Melaniei. Cine a mai avut timp de-așa ceva? Mergea mecanic, tânguindu-se sacadat, a murit Melania, a murit Melania, în timp ce lacrimile îi curgeau necontrolat pe obraji. Și nimeni, în toată mulțimea aceea, nu bănuia că există o mare și directă legătură între lacrimile astea obișnuite și alea sfinte, de pe obrazul celei din sicriu, care trăise ca una dintre ai lor, dar iată, murise ca o mucenică!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

13

english corner

Valery Oisteanu (SUA)

Yevgeny Yevtushenko has left the Planet On a quiet Saturday in Tulsa, Oklahoma A Russian poet dies, smiling in his dream All his life he waited for springtime But spring never arrived, only sounds of the wind whistling through the trees Less of a forest than the forest appeared A tall ghost leaving his white hospital bed Some say his poetry was like Borscht But I say his poetry was like a giant kite Flying on the wings of the cold breezes “Frontiers oppressed me” the poet said “I want an art as varied as myself” Free verse and rhythm were the norm for him I met him at The Village gate in New York Alone, a skinny sad man with drunken eyes The voice of rain that had dried without odor The voice of a chained bear who could not dance The voice of the forgotten victims of “Babi Yar” Kiev’s ravine and grave to 31,000 Jews Not to forget them, nor him that cried for them Bella Akhmadulina loved his blue eyes sparkling Remember his shattered bones during the desperate nights From “Stanciya Zima” to “Bratsk station” His dreams had no beginning, no middle, no end But his flight for freedom for a constant obsession Now he is a magic kite, braving the motionless clouds.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

14

english corner Yevgeny Yevtushenko a părăsit planeta, autor Valery Oișteanu în traducerea lui Emanuel Pope (Anglia)

Într-o sâmbătă liniștită, în Tulsa, Oklahoma Un poet rus moare, zâmbind în visul lui.

Toata viața a așteptat primăvara Dar primăvara nu a sosit niciodată, doar sunetul Sunetul vântului fluierând printre copaci mai puțin ai unei păduri decât ar părea O înaltă fantomă părăsind albul pat de spital Unii zic că poezia sa era ca o supă poetică Dar eu spun că poezia sa era un zmeu uriaș Zburând pe aripi mărețe de vânt ''Granițele mă omoară'' recunoștea poetul ''Vreau o artă diversă ca mine'' Versul liber și cel ritmat erau normale pentru el L-am întâlnit la intrarea în cartierul The Village în New York Singur, un om slab, trist cu ochi înecați O voce de ploaie ce s-a uscat fără să lase un miros Vocea unui urs în lanțuri care nu poate dansa Vocea victimelor uitate din ''Babi Yar'' Din Valea Kievului, mormânt pentru 31 000 de evrei Să nu îi uităm dar nici pe el, care a strigat pentru toți Bella Akhmadulina iubea strălucirea ochilor albaștri Amintește-ți oasele lui de nopți disperate de la "Stanciya Zima" la "Bratsk station" Visele lui erau destinate să nu se împlinească Dar zborul lui pentru libertate nu a fost în zadar Un magic zmeu, deasupra, înfruntând încă norii.

Narcoleptic blues to Ruth Sleeping poems burning in my brain “Solitude” tarot card cries out love supreme Submerged ice flows turning to blood Rising and melting through twisted clouds Waves carry the tsunami toward The Pain and Pleasure archipelago Where the rocks are smooth as skin And sand of rubies wash ashore A landscape of curving legs and buttocks Green plants undulating like female snakes Fruits in the shape of breasts and vulvas

Wet dreams gushing as a volcanic vent Deep caves inside caves, within caves Imaginary animals drawn over walls and ceilings Beside a blind passion gushing waterfall Eternal moans of the hypnotic flesh That rarely can be heard, even in silence Seductive sirens’ wailing blues by the harbor The madman singing out beyond the reef Into the fjords that echo blue smoke Vapors floating into unknown destinations Not lost, just wondering beyond the dream

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

15

english corner Distortions of Memory to Ruth December in New York, the last Full Moon of the year Green potted plants are still blooming Dysfunctional climate with twisted wings Turtle doves multiplying every day The sun, orbiting planets within us Warms up the trees on Second Avenue 44 years ago, December 3rd 1973 Karmatic marriage, alignment of planets More than meets the third eye Curry at Nirvana Indian restaurant The night-view of old Time Square A poet and his wife under a banyan tree Unsuspecting what is yet to come Costume fantasia on Mykonos’s paradise sands Climbing the Agung volcano in Bali Cross country USA in a house on a truck 25 Buddha temples in mountainous Thailand Koa Samui sacred sex rituals above the shores Blood splattered hand-prints on stone cave walls Aboriginal rituals on giant Uluru rock Searching for the gods of wine, love and music Exponentially exploring Mediterranean isles An ongoing travelogue of curiosity and friendship Anticipating each new passage of life’s dance Watching sunrise as the shooting stars cover the night sky.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

16

pagini de jurnal

Jurnalul pacientului englez & confidenta dublineză

Ștefan Doru Dăncuș (Anglia) & Dorina Șișu (Irlanda) Luni, 11 decembrie, 2017, 13:08, Telford, U.K A nins o zi întreagă. În România ne rugam să avem zăpadă de Crăciun, de Anul Nou... dar acolo și anotimpurile au devenit rudimentare. Poate că și aici este ceva între miracol și accident - eu cred că provocare, căci am sfințit niște oi, le-am făcut membre ale Partidului Siamezilor de Sens Giratoriu și bineînțeles că am băut două beri, primele din acest teritoriu. De câte ori ieșeam să fumez, începea să ningă. Pentru unii - lucru deplorabil, pentru alții, ca mine, obișnuiți s-o ducă dintr-o sărbătoare în alta - ceva normal și necesar.

A trecut 1 Decembrie, zi așteptată de politicienii români pentru a se întâlni pe la diverse chiolhanuri și-a pune la punct viitoare afaceri mafiote, că așa se cuvine, cu ocazia „Zilei Unirii”. Dar nici cu Polonia nu mi-e rușine! Ori cu alte state dezorientate. Popoarele sunt peste tot naive și ignorante, peste tot strigă împotriva conducătorilor și-apoi și-i aleg iar. Circul continuă.

Luni, 11 decembrie, 2017, 15:04, Dublin ai sfințit oi? le-ai băgat și în partid? să nu fie ăsta vreun microb de la Daea și să spui că oaia bea bere și că a lăsat grijile pe umerii berbecilor. acum te întreb, în cazul nostru, adică al vostru de partid cu sens giratoriu, cine-i berbecu’? auzi, și treaba asta cu 1 Decembrie, ai să observi și mătăluță, pe parcurs, a devenit una de principiu; la o adică ți se face dor, chipurile, de gustul alimentelor, de năravul vecinilor, de obiceiul vânzătoarelor, șoferilor, cârâitorilor de la programele naționale, de criticii și comentatorii care au stat călare pe nervii tăi atâta timp cât ai fost acolo, nu că acum n-ar avea ochii cât cepele să vadă ce faci, ce nu faci, de ce faci ce faci ori nu faci ce nu faci, cum o duci, cum n-o duci, de ce pleci, de ce nu pleci, de ce o duci bine, de ce o duci prost și la o adică să zici cu mândrie „trăiască” ziua x și ziua y. cred că nu popoarele sunt naive și ignorante, ci cei mai de seamă ai lor conducători. păi ce, se compară cu partidu’ vostru, monșer? hai că mă stric la stomac de-atâta politică. nu mai bine revenim noi la oile, pardon, hulpile noastre?

Marți, 12 decembrie, 2017, 13:03, Telford, U.K Azi am scris la „Croancele”, ceva despre care nu știu de va fi roman ori povestire. Poate roman, cămi aduc aminte mereu de câte-o întâmplare și vreau să uit cât mai puțin, mai ales că acum, faptele mi se par pline de savoare. Nici nu știu cui folosește, că scriu în limba română și românii nu mai citesc, bibliotecile sunt întreținute artificial și în librării (câte au mai rămas) găsești orice înafară de cărți.

Cultura se ia de la televizor și de pe internet, așa-i pe întreg mapamondul (un instalator e mai prețuit decât un poet), evident, o cultură lejeră, potrivită slabelor minți actuale. Dispunem de o societate ordonată pe criteriile bunăstării materiale, căci s-a ignorat sistematic cea spirituală.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

17

pagini de jurnal – Ștefan Doru Dăncuș & Dorina Șișu Dar te-ai născut artist, n-ai cum schimba asta. Peste o vreme, în virtutea obișnuinței, vei figura în manuale, vei fi înjurat de copiii care vor fi obligați să învețe și să țină bine minte ce mare personalitate ai fost. Instalatorii nu ajung în manuale. Ce-i interesează, că oricum mor! Și după ce mor nu-i interesează deloc! Așa a fost până acum. Însă unii artiști, ca mine, ca Viorel Ploeșteanu sau Emanuel Pope sunt nemuritori, totul este să-ți faci un Partid al Siamezilor de Sens Giratoriu și să dai o lege. Gloata nu știe, de aceea mor pe capete atâția indivizi (și individe) ce nu s-au făcut președinți de partid în timp util.

Marți, 12 decembrie, 2017, 14:45, Dublin problema cu bibliotecile e veche. noi suntem cititorii propriilor capodopere. mai punem la socoteală și prietenii, apoi cine știe cum îi pică în mâna, respectiv în ochii, vreunui vecin ori prieten, văr nepot, de-al vecinilor/prietenilor noștri. zici tu că de la televizor se ia cultură? ce să spun monșer? artiștii din Partidul Siamezilor nu se pun la socoteală. cum ar fi ca eu, cel mai de seamă și aprig anti-simpatizant, să spun că voi sunteți nemuritori? președinții nu fac nimic. cei mai harnici și vizibili indivizi sunt ăia care observă că unul face ceva. vai de mama lui! dispunem de un gramaj superior de inferioritate. doza de tembelism e în creștere. vorbesc la modul general. aici societatea nu se divide. e un nucleu al paradigmei. starea de răutate are săgeata în vârful graficului. n-ai ce-i face. n-ai pe cine lămuri. ai rămas singurul supraviețuitor bolnav cu capul pe umeri. chiar și pe umerii partenerului, că atunci când nu mai poți, începi să plângi cu voce tare. și întrebi. și iar te minunezi, că parcă șacalii joacă sârba bucuriei în jurul tău, la nesfârșit. anestezie generală e soluția. vorbesc după perdea, dar dacă aș îndrăzni să fiu mai directă, crezi că șacalii și-ar juca sârba în altă parte? crezi că dacă ești pacient, ai să scapi de mușcătura lor veninoasă? Dăncușule, nu există timp util. există timp, tu și fapta ta. sau vorba. chiar și gândul pe care-l așterni. nu o faci pentru nemuritori, o faci să ții întins firul vieții. aia e!

Miercuri, 13 decembrie, 2017, 13:19, Telford, U.K Ne întorceam dintr-o localitate apropiată, de la o scriitoare; trecusem prin sate sărăcăcioase în care unii gospodari se îndreptau spre bufet (sau așa-mi plăcea mie să cred). Ne-am oprit într-o parcare, dincolo de noi – pădurea. Era un excepțional apus de soare – o zi de toamnă de neuitat. Fumam și mă gândeam cât de mult o iubesc pe fata de la volan.

Acum, aici, plouă, iar șacalii sunt doar importanți, atât – nu-s de ținut minte, ca momentul din parcarea aceea.

Fumez niște țigări pe care Gabriella le face cu un aparat comic, ies jumătăți de țigări; dar e bine pentru pacient, se afumă mai puțin. Lupul lui Creangă și-a subțiat vocea, mie mi se îngroașă limba: curajoasă alăturare.

Nu mai iau medicamente pentru măsele, încep să trasez traiectorii spre două beri: ăsta da pacient, cine să-l creadă, care doctor? Am, totuși, partea stângă a corpului semiparalizată, nu prea pot face nimic fizic și umblatul problematic e cel mai enervant. Și mai trasez traiectorii spre bere!

Nu se aud strigăte ca și-n cartierul Micro 11, nici nu se văd pe geam țiganii și gospodinele planturoase urmate de copii cărora le-am zis „crăcoieți”; n-am pe cine înjura că are mers normal, căși poate folosi ambele mâini. Mă consolez: se poate bea și fuma și cu o singură mână.

Miercuri, 13 decembrie, 2017, 16:15, Dublin Azi mi-am dat seama că am lăsat timpul să treacă fără să-l folosesc cum trebuie. Nu am știut ce înseamnă o spărtură în timp. Mi-am dat seama cât este de important să spui „te iubesc” și să faci fericite persoanele care sunt alături de tine. Mi-am dat seama că nu am dat tot. Că acel suficient nu există. Că lucrurile mărunte pentru care mi-am bătut capul nu au valoare. Important e momentul în care dăruiești și ce dăruiești. Azi mi-am dat seama că într-o clipă poți pierde totul, asta însemnând chiar și viața ta. O fracțiune de secundă și ...gol. Inevitabilul e valabil. Atâta gol încât nu încap regretele. Mi-am dat seama că nu am dăruit ce am, spațiu, timp, gânduri, gesturi și acest „te iubesc”, iubitului meu Viorel și copiilor mei. Nici mamei mele. Nici surorilor. Voi avea timp să recuperez.

Conștientizarea asta m-a trezit, m-a speriat, m-a amețit într-o grabă în care nu fusesem niciodată. O Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

18

pagini de jurnal – Ștefan Doru Dăncuș & Dorina Șișu frică egală cu disperarea. Repetări haotice de genul: ce fac, ce fac, ce fac, că viața nu e un caiet cu file în care scrii cu creionul. Dacă ai uitat ceva nu te poți întoarce o pagină, ori două-trei, să ștergi și să completezi o greșeală pe care o observi mai târziu. Amorțisem. Sau poate doar mergeam în haosul și graba vieții spre încolo unde toți mergem. Dumnezeu știe de ce naiba ne grăbim. Dumnezeu știe de ce uităm și de ce nu apreciem până la sânge copilul pe care l-ai născut, iubitul care te-a salvat, mama care ți-a dat viață, surorile care ți-au dus grija. Dumnezeu știe de ce suntem așa de proști. Recuperarea, Dăncușule, dar și dăruirea ta, tot aia e!

Joi, 14 decembrie, 2017, 11:54, Telford, U.K După cum merg lucrurile, e clar că România nu se va însănătoși niciodată. A o deplânge este la fel de inutil cu a deplânge condiția umană din Somalia, de pildă. Actualmente, deviza românilor este: „Scapă cine poate”, o deviză care pustiește presupusele demografii și statistici oficiale. Este derutant: tocmai românii nu vor să le fie bine, le place să fie mințiți și furați pentru că unii, după ce scapă, se întorc înapoi, nu-și găsesc liniștea în alte țări.

Ce-aș avea eu de cerut României, de fapt „statului”, care prin reprezentanții și instituțiile sale ma spoliat o viață? Nu pot deranja din furat funcționărimea fanariotă pe care nici un cataclism n-o poate opri. Un scriitor cu accident vascular, ce-a făcut ăsta toată viața? Că nimănui nu-i trebuie cărți! Ce nevoie are societatea de scriitori? Piară! Asta se știe despre mine, nu că am avut o firmă și am dat „statului” impozite cu nemiluita, nu că am plătit din propriul buzunar evenimentele culturale care „au adus mândrie țării”.

A ieșit soarele prin partea asta de lume, se topește zăpada și încrâncenarea, ar trebui să nu-mi pese de țara lor, că din țara mea am fotografii. Și-acum sunt și prea bătrân să fac ceva, iar guvernul nu-i vede cu ochi buni pe bătrâni.

Joi, 14 decembrie, 2017, 13:52, Dublin Azi bate un frig foarte rece. După 5 minute de mers, am simțit că-mi cade nasul. Degetele au înghețat în mănușă. Copiii sunt așa de îmbujorați de parcă ar fi pictați cu roșu. În bus e cald. Mă ia somnul.

Cunosc așa de bine traseul că pot ține ochii închiși. Dar nu o fac. E plăcut să privesc afară prin geamurile aburite, să văd lumea zgribulită și să mă gândesc când la una, când la alta. Îmi zboară gândul la România lui Dăncuș. Aș vrea să pot spune ceva mai de curaj, dar nu-mi vine. Simțurile sau prins în piatra filosofală a lui Rowling. Când te depărtezi de ceva anume rămâi depărtat. Oamenii lăsați în urmă încep să te urască; adică un fel de: „dă-l dreacu că are o grămadă de bani. Ce atâta dor?

Dă-l dreacu că dacă-i era dor, făcea ceva pentru țara lui”. Acum vin eu și te întreb (bag de seamă că fac politică cu tine); monșer, dar țara mea, mioriticii mei conducători aleși din depărtarea mea, după stat în frig ore-n șir, ce-au știut face pentru mine? La întrebarea asta tu cunoști răspunsul. Eu nici nu mai vreau să-l știu. Depărtarea în care am zăbovit, zâmbește. E liniștită și docilă. Mă crede pe cuvânt și nu mă pune să întocmesc un dosar de 2,5 kg să înscriu copilul la școală, să-mi fac un card bancar, să mă angajez (și nu mă întreabă de vârstă ori dacă sunt măritată). Depărtarea asta mă acceptă așa cum sunt. Apoi, dacă vreau să ies nepieptănată, în papuci ori pijamale până în Square, apăi ies.

Oamenii respectă fericirea ta. Ei nu judecă, ci te aprobă. No, trebuie să cobor la următoarea. Thank you! Șoferul îmi răspunde zâmbind, urându-mi o zi frumoasă. N-am să pup eu chestiile astea în patria mea, dar e țărâna din care mama m-a făcut, or spune unii și alții. Iartă-i, Dăncușule, că tu ești bun!

De ieri, eu am iertat pe toată lumea. De ieri nu-mi pasă decât de iubirile mele. Să fim buni, Dăncușule!

Universul are câte o palmă pentru fiecare. Bine, îi mai scapă câte una, din greșeală, și pe la alții care n-o merită, dar, na, iertăm, că ce naiba să facem?

Vineri, 15 decembrie, 2017, 11:44, Telford, U.K Acum, că am plecat, n-ar trebui să-mi mai pese de soarta României, dar cred că numai prin această prismă pot să meditez asupra divinității. Omenirea s-a scăldat în greutăți și necazuri dintotdeauna, nar trebui să fac atâta caz de „viața grea” a românilor, însă nu pot să nu mă întreb ce-i cu discrepanța asta economică între popoare. Cred că unele fură de la altele – niciodată nu poate fi mulțumitor per total.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

19

pagini de jurnal – Ștefan Doru Dăncuș & Dorina Șișu Acumularea materială a înrăit specia și i-a redus cultura. Nu se știe cum de-a supraviețuit și arta, lumea actuală numai de ea nu are timp. Ne mișcăm într-un sistem care nu mai are unde merge, care a dat chix cu varianta materialului. Cât timp se mai poate miza pe inerție?

Privită din alt unghi, situația reclamă o neapărată intervenție divină, dar și aceasta ce interes ar avea să salveze ceva neperformant? Vârfurile, artiștii, cei mai apropiați de noțiunea de frumusețe, au doar audiență cosmică și lucrează, mai nou, la edificarea propriei ființe, căci au devenit netrebuincioși societății.

Gata, mi-am spus „of”-ul (mai degrabă mi l-am reexplicat, așa cum fac în fiecare zi; o fi și asta o formă de rugăciune). E cazul să ies la fumat, că a ieșit și soarele și-i sfârșit de an. M-aș putea gândi cum să beau ceva, nu să eman astfel de „of”-uri socio-filosofice care nu-s nicicum apanajul omului de pe stradă. Dar este o dovadă a înțelegerii. Tot e bine. Pentru mine și alți câțiva.

Sâmbătă, 16 decembrie, 2017, 13:52, Dublin De când am plecat, am învățat să nu mai privesc în urmă. Poate o mai fac pe furiș, căutând în copilăria mea imagini plăcute. Căutarea în copilărie nu e un păcat.

O bună și multă perioadă de timp am circulat cu busul 76. Mergeam la job. Coboram în Liffey Valley.

30 sau 45 de minute, iar în luna decembrie, din pricina apropierii Crăciunului, făceam și o oră pe drum. Niciodată nu m-am plictisit în bus. Poate o dată, atunci când mi-am uitat cartea acasă. Pe drum, citeam. Nu pe mulți am văzut citind. De fapt doar eu eram cu o carte în mână. Restul populației din busul 76 era pe telefon. Bătrânii, nu. Ei priveau liniștiți pe geam, ori dacă prindeau un vecin pe scaunul de lângă, intrau imediat în vorbă. Și cu mine a intrat o bătrână. Nu o dată. Nu aceeași bătrână și nu numai în bus. În stația de bus sau în magazine. Spuneau mai întâi ceva legat de vreme, ba că e frumos, ba că e frig, ba că ce tare plouă, na, depindea de situație. Apoi spuneau unde se duc. Mă întrebau ce fac de mâncare, dacă îmi place să gătesc ori dacă vara, toamna sau iarna or fi lungi. Sunt foarte de treabă bătrâneii irlandezi. Și nu numai, toți irlandezii sunt populari. Cel mai tare îmi plăcea atunci când trebuia să coboare persoana cu care mă conversam pentru că la sfârșit spunea „pe curând” și „ai grijă de tine”. De fapt și șoferii autobuzelor la fel spuneau atunci când coboram și le mulțumeam.

Mamele cu cărucioare de bebeluși aveau locul lor. Persoanele bolnave, acelea în cărucioare, aveau același loc cu bebelușii. Acolo încăpeau două cărucioare, sau un cărucior cu bebe și un bolnav, iar dacă în stația următoare aștepta să urce o mămică cu bebe, șoferul îi spunea că nu e loc în spațiul ei și să aștepte următorul bus, care urma să sosească peste 5 minute, peste 30 de minute, oricum aștepta în ploaie sau soare. De zăpadă nu zic nimic că nu e cazul în Dublin. Șoferul își cerea scuze, iar mămica rămânea în stație, cuminte, docilă și înțelegătoare. Îți mai povestesc mâine faze amuzante din comunitatea busului meu.

Luni, 18 decembrie, 2017, 15:08, Telford, U.K Doldora de intenții bune, am plecat să fumez și să mănânc, dar afară era un soare de primăvară; cântatul păsărilor acoperea vuietul autostrăzii din apropiere. Deci m-am apucat de berea primită de la cei doi Ploeșteni din Dublin – cum să ignor o vreme așa frumoasă? În orașul în care am stat în România nu auzeam păsări decât rareori, așa că n-am ezitat în a mă adânci într-o calmă leneveală balcanică. Nici o neliniște nu perturba zona, nici un dor de țară, nici o senzație de ireversibilitate. Doi fazani au trecut prin tabloul începutului de lume.

Mai demult, exact în astfel de momente mă enerva discursul mincinos al vreunui politician ori suna telefonul. Chestie de percepție a decăderii. Nu mai caut motive pentru care trăiesc, am întârziat pe această planetă de gesturi. Am întârziat la o bere, am pierdut autobuzul, am dat cărțile pentru uitatul la mersul fazanilor, sunt bun de acuzat.

Trebuie să scriu o recenzie la o carte, însă nu am un termen precis – deocamdată am citit-o și am extras fragmentele cu care să-mi argumentez spusele; în fond, nici n-ar trebui s-o scriu, ar fi destul so gândesc. Mi-ar fi bună o secretară.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

20

pagini de jurnal – Ștefan Doru Dăncuș & Dorina Șișu Luni, 18 decembrie, 2017, 16:25, Dublin Îmi aduc aminte de primele luni petrecute în Irlanda. La început nu mi-am dat seama. Erau prea multe emoții, uimiri, comparații față de ceea ce lăsasem în spate. Lumea părea alta și chiar era alta. Cred că astea s-au întâmplat în primele 6 luni. De amorțire le-aș numi. Apoi, încet, încet, am cunoscut câte un român stabilit aici de 10 ani, sau de 20 de ani, alții de mai puțini ani. Fiecare își spunea părerea, cum stă treaba cu acomodarea ori cu sistemul social. Sfaturi nu prea. Părerea românilor era diferită, evident. Fiecare cum se descurcase, dar toți spuneau cam aceeași idee la un moment dat și anume aia că te simți stabil abia după 3 sau 5 ani. Era fantastic ce auzeam și chiar mă întrebam în nemernicia mea, de ce ar dura atât o acomodare? Ce mare lucru? După ce dispare îngâmfarea cu care venim toți în țări străine, abia atunci înțelegi și accepți că trebuie să fii schimbat cu 100 de ani. În față nu în urmă. După amorțire, plâns, chestiuni sentimentale, totul s-a schimbat. Schimbarea asta te trimite în graficul personal undeva la gradul tău de acceptare, în sus sau în jos.

Marți, 19 decembrie, 2017, 12:43, Telford, U.K Am citit de curând despre plagiatele lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici și Mircea Cărtărescu, dovedite cu facsimile. Nu fapta în sine mi-a atras atenția, nici exemplul pe care-l dau viitorilor literati, ci neputința intelectuală de-a crea ceva personal, ca și cum „toate-au fost spuse”.

Vizații o scaldă, desigur, apărându-se reciproc – și nu e vorba aici decât de bani și foloase, ca și în politică. Cel puțin maneliștii spun că da, cutare cântec este făcut după varianta originală turcă, indiană, grecească etc.

Sterilitatea aceasta a produs și produce în toate ramurile artei o șleahtă de rebuturi care se pretinde „elită”. Puținii care vin cu ceva autentic sunt compromiși sau îndepărtați (nu sunt lăsați să publice prin reviste sau să deschidă expoziții, sunt respinși de edituri și minimalizați pe toate căile ș.a.m.d.). Însă numai până aici a ajuns societatea de azi, de ce m-aș mira? Telenovele și fotbal.

M-am uitat pe internet după presă literară engleză, dar mi-e foarte greu dacă nu vorbesc limba.

Nici nu mă trage inima s-o învăț cum trebuie – bine că am una pe care o știu!

Marți, 19 decembrie, 2017, 13:09, Dublin toți ăștia au plagiat? hm și iară hm... nici nu întreb ce i-a îndemnat pe terenul ăsta. telenovele zici? ce-s alea? dar de manele n-ai auzit? telenovele nu pupi în Anglia, dar manele s-ar putea să-ți audă urechiușele. de ieri, păsăricile ciripesc cu elan. la tine nu-i tot așa? parcă și mirosul din aer seamănă cu cel de primăvară. nu-i nimic, Dăncușule, că vine primăvara și în Irlanda încep furtunile. nu știu dacă-n Britania ta e ca aici, dar aici e cum îți zic. lasă că-i bine! ce, ne sperie pe noi un uragan? am în cap un text. îl scriu acolo. are dialog, are acțiune, are tot ce trebe, dar mi-e lene să-l scriu. mă pun la laptop și-mi zic să-l scriu, dar mă trezesc că scriu o poezie. din alea rele. adică nu de femei cochete, finuțe, gingașe, dulci, bla bla bla, poezie din viața reală, vericule, vorba unei ex-amice din București, poezie care-ți taie cheful la fericire și ți-l dă pe ăla de beție cruntă. aia e, avem și noi păcatele noastre, dar ce, oameni suntem și ni le ducem. cum ce? pietricelele. dă drumul la TV și uită-te la BBC că acolo-s știri.

Miercuri, 20 decembrie, 2017, 12:01, Telford, U.K Aseară a fost seara tăierii unghiilor, dimineață mi-a fost greu să urc scările, „nu mă mai pot sprijini în ele”, am zâmbit în sine-mi.

Am mai scris la „Croancele”. Scriitorul scrie. Zidarii, zidesc. M-am gândit cum s-ar putea să fie plătit scriitorul pentru a scrie, nu pentru a lucra altceva și a și scrie și n-am găsit nici o soluție. Sunt mulți autori de duzină care se supără dacă le spui că scrisul lor e pueril și deseori ridicol, că n-au citit decât cărți polițiste și habar n-au de gramatică. Din punctul meu de vedere – facă-și damblaua și editeze cărți în tiraje de scară de bloc, că doar e democrație. Și totuși, cum ar putea fi separați de scriitorii-scriitori?

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

21

pagini de jurnal – Ștefan Doru Dăncuș & Dorina Șișu Ce fac toată ziua? Cărți în limba română nu prea am aici, am, însă, internet. Cum nu pot umbla bine, mă mulțumesc cu aria vizuală pe care o pot avea când ies la fumat. Această inactivitate mă enervează, mă îngrașă, nu prea pot face nici mișcare, că mă dezechilibrez. Fă mișcare ca să slăbești.

Nu face, că poți cădea. Nicicum nu-i bine. Beau un litru jumate de apă pe zi, cel puțin asta se poate. Și iau medicamente. Și.

Nu poți scrie ca și cum ai merge la serviciu, așa că ies la țigară și cafea, așteptând miracolul.

Miercuri, 20 decembrie, 2017, 12:14, Dublin păi nu poți scrie „ca și cum ai merge la serviciu”. ăsta-i răspunsul la dilema ta. dacă ar exista un job care să se numească „scriitor”, ar cuprinde ce există de fapt acum. adică cei de care amintești și tu „scriitorii de duzină”. o-ho, sunt o grămadă care scriu zilnic, zic de așa-zișii poeți, nu una, ci douătrei poezii. și eu mă întreb cum or putea. dar zic așa, că dacă te uiți bine la ceea ce scriu ei, cred că poezia aia nu are consistență. adică îi ca un fel de zahăr fără zahăr sau ca un pui fără carne de pui. un fel de chinezărie. mai cred că scriitorul adevărat e ăla care nu poate să scrie nica atunci când i se spune ceva de genul: scrie acum o poezie cu tema „iarna”, sau „scrie o poezie pentru copii”. or exista, dar eu n-am încercat la faza asta. adică de unde să știu io dacă muza e dispusă? și-apoi omu' scrie când îi vine de supărare ori de bucurie. io la bucurie nu prea poci. mă-nțelegi? sigur că. îți vine să crezi că-s 12 grade afară? trilul păsărilor e la fel ca ieri. mașinile sunt mai multe decât ieri. irlandezii iau foarte în serios sărbătoarea Crăciunului. mai ales gătirea caselor. și-s mai fericiți ca niciodată. ei sunt oricum fericiți. mai ales vinerea. că-i vineri și că urmează un weekend, iar dacă mai pică și-un bank holiday, apăi să te ții de veselie, adică de băutură. și foarte bine fac. le urmez fidelă pașii. Nici nu-s răi. de pași zic. pacea fie cu tine, Dăncușule!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

22

poezie

Dumitru Ichim (Canada)

De ce-am crezut talantul că e bulb?

E ora când zănoaga mă risipește-n alții...

Desfac jarca de capră la pilda cu talanții.

Unde ți-e noimă-adâncul? Glagorie ciumpavă, din nucă nu-mi dai miezul, doar coaja de otravă?

Când la județul zilei vei cere socoteală, toți ceilalți o să-Ți pună coșarca pe podeală, dublură aducându-Ți neașteptat bănetul, dar mie mi-a fost frică de-a jocul cu sipetul: Dacă păducheria câștigului la strungă N-ar fi puiat arginții la treizeci în pungă?

Eu Te-am iubit Cuvinte cum nimeni nu iubește, cheamă-l din nou pe-apostol, să scrie țărănește!

Mai este timp să crească prin timpul care schimbă, întotdeauna mintea greșește pe sub limbă, că tigva mea năroadă, eretică de-a banul, a-ntors seminței fila din suflet cu cormanul.

N-am îngropat talantul, bulbul să-l țin în hățuri; așteaptă, vin cu crinii și-atâtea frumușățuri.

Nostalgiile apei ...tristeți apelor limpezi. De-a ști ce ești, doar apă.

Neispitind undirii, iazu-n oglindă scapă.

Ce-adânc mi-e singuritul! Sfioasă, uite-o stea!

Să nu întrebi. E frica. A morții, sau a mea?

Cum te-ai simți fântână? Când nimeni nu-nsetează de noima-ți părăsită, cum să nu guști din groază?

Abia târziu la nuntă și-au amintit de apă.

Un loc rămase liber la mire în năstrapă.

Ai întrebat de mine; venind să mă închin, m-ai transformat din apă în vâlvătăi de vin!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

23

poezie de Dumitru Ichim Atlantida În adâncul oceanului e la fel ca în cel al inimii.

Amândouă în loc de un țărm acum au două să-și limpezească neîngăduitul nisip spre străina clepsidră.

Numai sus, tu și eu, trecem cu grijă pe lângă cuvinte nu cumva să atingem adusul aminte că-n Atlantida în timp dispărută doi tineri și-acum se sărută. În rest totu-i la fel, numa-n adânc de ocean încă porți același inel și-n ochi strălucirea din cântecul meu.

Vorbesc savanții de-amintirea apei 'Nainte de-a pleca pe drumul ce se zboară după coralii lunii mi-ai zis: Ai auzit, printre savanți, că unii susțin că apa, ca și omul când iubește, e-n stare să culeagă amintiri, și chiar lumina ei dintâi în susur până azi și-o amintește?

Se-ntâmplă, ți-am zâmbit în necredință.

Năstrușnică-i iubirea din ochi până-n călcâi!

De ce nu l-ar umbri cu poezie? În primul rând e om, iar nu știință. ...și totuși, m-am gândit apoi că amintirea apei nu poate fi c-a noastră, ci poate în culori, de preferat albastră, sau poate ca mireasma de trandafiri sălbatici, după ce plouă când bobul apei și-amintește c-a fost și curcubeu, c-a fost și rouă.

Câtă dreptate au avut savanții! Îmi vine după tine să alerg, cu evrica să țip că apa are încă amintiri din noi, de la tăcerea primului sărut și până la acelea ce pe sub ochi le șterg!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

24

articol

Aventurieri spirituali în nud Adrian Grauenfels (Israel)

Istoria iudaismului în Europa medievală pomenește figuri proeminente de filosofi, profeți și cărturari care au marcat puternic cultura evreiască și au afectat relațiile dintre creștini și evrei. Dar puține se știu despre interacțiunea dintre monoteismul ebraic și al perceptelor sale, cu religiile Asiei. Un personaj aparte care merită atenția este Sarmad Kashani, un aventurier spiritual remarcabil. Născut în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea într-o familie de evrei persani în Armenia, Sarmad a călătorit în India, devenind poet, mistic și sfânt.

A fuzionat tradițiile evreiești, musulmane și hinduse, atrăgând mulți discipoli din multe medii religioase. Printre ei se numără moștenitorul prezumtiv al tronului Imperiului Mughal, care domina cea mai mare parte a Indiei. Observatorii creștini și autoritățile musulmane au condamnat totuși spiritualitatea sincretică și anarhică a lui Sarmad, care a fost decapitat în 1661, pentru infracțiuni religioase și politice. Refuzând fie să fie plasat în orice categorie religioasă, cum ar fi "evreu", "hindus" sau orice altceva, Sarmad întruchipează dialogul vechi de veacuri dintre evrei și credințele asiatice.

Există puține detalii despre viața timpurie a lui Sarmad. Se pare, totuși, că el nu numai că a studiat Tora, dar și misticismul esoteric al Cabalei. Când regele Ferdinand și regina Isabella au expulzat evreii din Spania în anul 1492, mulți au fugit în Orientul Mijlociu, luând Cabala împreună cu ei.

Orașul Safed a devenit noul centru al spiritualității esoterice evreiești, găzduind un celebru cabalist Isaac Luria (1534-1572) - care a postulat că universul material a fost creat de o condensare a esenței divine. Sarmad a împărtășit ulterior această învățătură cu adepții săi din India.

Motivația lui Sarmad de a călători în India a fost mai degrabă financiară decât spirituală: a plecat de acasă în anii '20 pentru a-și căuta averea ca negustor. Dar viața s-a schimbat brusc când a ajuns în orașul portuar Thatta, în Pakistan. Acolo, Sarmad s-a îndrăgostit de un tânăr hindus numit Abhai Chand, după ce l-a auzit citind un poem plin de pasiune, iar cei doi au devenit inseparabili, împărtășind viețile și culturile lor. Sarmad a predat lui Abhai Chand ebraica și a început să compună poezii, prin care declara: "O delicioasă frumusețe m-a învins... Un tâlhar extraordinar m-a dezbrăcat".

Prințul Dara Aceasta nu era o metaforă. Sarmad și-a abandonat viața de negustor și, împreună cu Abhai Chand, s-a dedicat căutării adevărului spiritual în multele tradiții religioase din Asia de Sud. Unul dintre primii lui pași a fost acela de a nu mai purta haine, în dorința de a imita pe sfinții goi ai hinduismului. Așa cum a spus Sarmad: "Costumul acoperă urâțenia / Celui lipsit de valoare i se acordă darul goliciunii." Cu toate că renunțase la îmbrăcăminte, Sarmad era un om cu multe măști. Mulți dintre Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

25

articol de Adrian Grauenfels contemporanii săi au raportat că el s-a convertit la islam, iar una din poeziile sale sugerează că a devenit hindus. Din contra, scrierile sale batjocoresc aceste credințe: "Întunericul domnește în Ka'aba și în templu / vino în valea fericită a sineului / unde doar o singură culoare prevalează." Toate religiile par să-i atragă interesul; dar nimeni nu va scăpa de criticile sale.

Aurangzeb Știrile despre un străin în nud, plin de învățături exotice, au călătorit repede, iar Sarmad a adunat în juru-i mulți ucenici, inclusiv prințul Dara Shikoh (1633-1659), probabil moștenitorul tronului Mughal și fiul favorit al împăratului Shah Jahan. Dinastia dominantă a Imperiului Mughal era musulmană, dar majoritatea subiecților săi nu erau: Asia de Sud fiind un loc de mare diversitate religioasă, cu hinduși, creștini, zoroastrieni și alții care trăiau împreună. Fie din interes spiritual real, fie din calcule politice, Dara a sponsorizat dialogul interconfesional, cultivând o imagine a lui însuși, ca lider tolerant. Fiind un simbol viu al sincretismului spiritual, Sarmad l-a făcut curios pe Dara, care a invitat înțeleptul evreu-musulman-hindus la curtea sa.

Sarmad și elevii săi Spiritualitatea eclectică a lui Sarmad și a ucenicilor săi nu era prea atractivă pentru alți observatori, inclusiv călătorii europeni din India. François Bernier, medic francez la curtea imperială, a comentat că a fost "mult timp dezgustat" de nuditatea lui Sarmad. Niccolo Manucci, un diplomat italian, a susținut că Dara și Sarmad au fost niște atei care au încercat să manipuleze credincioșii.

Desigur, în țările de origine ale lui Bernier și Manucci, un mistic evreu gol nu ar fi ajuns mai departe de ușa casei sale înainte de a fi arestat, dacă nu ars pe rug. Faptul că Sarmad a reușit să-și răspândească Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

26

articol de Adrian Grauenfels învățăturile timp de zeci de ani, mărturisește libertatea relativă a religiei oferită în Asia de sud la acea vreme. Și totuși, această libertate avea limite. Prin aderarea la cercul lui Dara, Sarmad a trecut linia, de la religie la politică. Dara nu a fost singurul candidat la tron; fratele său Aurangzeb a căutat să devină el însuși împărat. În timp ce Dara și-a construit rețeaua politică în jurul ideii de toleranță, Aurangzeb a apelat la clericii ortodocși musulmani și a condamnat flirturile lui Dara cu alte credințe. Într-un scurt război civil, Aurangzeb a zdrobit forțele lui Dara pe câmpul de luptă și l-a executat pe Dara în 1659.

Noua sa administrație a lichidat foștii susținători ai lui Dara, inclusiv pe Sarmad. Povestirile despre procesul și execuția sa sunt neclare, dar este cert că a fost decapitat în 1661, aparent pentru erezie, dar poate și pentru legăturile sale cu Dara.

Aurangzeb apare adesea în istoria Indiei ca fiind o figură finală a intoleranței islamice, responsabilă nu numai pentru moartea lui Sarmad, ci și pentru reprimarea Sikhilor și impunerea de taxe asupra non-musulmanilor. Cu toate acestea, mulți musulmani indieni au fost și rămân fascinați de învățăturile lui Sarmad. Mormântul său, situat lângă o importantă moscheie din Delhi, este un loc de pelerinaj.

Sarmad, totuși, a rezistat identificării cu orice crez particular. Etichetarea lui ca martir sufi face o nedreptate spiritului său cosmopolit. De asemenea, umbrește iudaismul care a rămas partea centrală a spiritualității sale. În ultimii ani, savanții au arătat că Sarmad a rămas cufundat în învățăturile Cabalei Lurianice, chiar dacă și-a dezvoltat propriul amestec de misticism idiosincratic. Dovezile acestei teorii apar într-o enciclopedie religioasă mondială persană compusă în India în anii 1650: Dabastan-e Mazaheb. Sarmad și Abhai Chand au contribuit la secțiunea despre iudaism, oferind versiunea legendei despre Geneză, înflăcărată de ideile cabalei.

Chiar dacă Sarmad a împrumutat elemente de la islam și hinduism, el a fost un ambasador al iudaismului, răspândind doctrinele lui Luria acolo unde nu au fost niciodată predate. S-a alăturat unei noi ramuri a spiritualității evreiești în vechile tradiții religioase ale Asiei de Sud. El a fost precursor al acelor evrei atrași de hinduism, budism și alte credințe, îmbogățindu-le cu propriile moșteniri spirituale.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

27 poezie

Adela Rachi (SUA) * nu s-a mai petrecut nimic oamenii își trec fericirile de pe ciornă pe unde apucă diminețile vin și se duc de parc-ar fi păsări omul cu patru inimi stă la marginea apei prins în gândul că și ceea ce este nu este același gând pe care-l poartă din copilărie când moartea fura de prin case și curți bucăți mari de lumină pentru "muzeul ei de pe fundul oceanului”

nu era nimic de făcut poate o poezie își zise cu voce șoptită să-ți facă niște legături serioase între tine și tine pentru ce-a mai rămas

să muști din ea până te saturi să-ți amintești de gustul ei atunci când de nimic altceva nu-ți vei mai aduce aminte privind cu nepăsare la limbile de foc care te vor urmări de la prăvălia din colț până acasă * ești destul de aproape de mine te văd în pielea ta de lumină îmi șoptești ceva nu înțeleg mă opresc vreau să te ating

între noi a crescut un arbore până la cer îți întinzi mâinile îmi întind mâinile simt căldura crenguțelor verzi

* alo fiindcă ești un consumator fidel al companiei noastre electrice meriți încă o șansă asculți în continuare cum ți se reamintește că astăzi este ziua în care ești viu haide odată fă-o bucură-te cu noi Dumnezeu chiar ne seamănă atunci când împarte mesaje un soare cu dinți își arată secretele nouă nici că ne pasă în spatele cubicurilor lumina cade discret pretind că lucrez însă gândul îmi stă la cât de mult mi-aș dori să-mi fac curaj pentru un oraș nou un pic mai departe decât cel din vis iar dacă nu răspunzi

îți vor lăsa un mesaj poate două după ce-am terminat de notat toate astea pe care nu le-aș fi spus nimănui nici după ce-am trântit telefonul singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi țin respirația în cubicul alăturat omul cu patru inimi bate meticulos toaca fără să știe

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

28 poezie de Adela Rachi

* omul cu patru inimi își sprijină cotul pe geam în locul ăsta vor ieși panseluțe în locul ăsta va înflori un măr în locul ăsta va exploda o grenadă femeile viețuiesc printre alge bărbații domesticesc căluții de mare din când în când un alt tren toacă mărunt liniștea * mi-a căzut un picior din pat m-am simțit despicată în două l-am adus cu ușurință înapoi cu gândul să mă răzbun pe coșmar șoldurile late ca pentru purtat copii ochii pentru nesomn pentru semne și fluturi îți pui mâna pe inimă ca pe-o tigaie arsă de-acolo se naște un singur poem

conductorul își oferă singur dreptul la cuvânt se ridică în ultimul vagon omul cu patru inimi a ațipit am ajuns am ajuns?

ai dreptul să-l scrii ai dreptul să-l schimbi să te schimbi să te pierzi printre poveștile care-ți plac ție printre fleacuri să-ți aduci aminte că odată demult și doar pentru o zi ai fost mai frumoasă decât toamna

ai dreptul să te încurajezi singură să tragi de tine pe străzi pe dealuri cu copaci gigantici de care încă ți-e teamă ai dreptul să-ți fierbi obsesiile la flacără mică până nu mai rămâne nimic coșmarurile încep întotdeauna la fel cu haine albe de in pe sârmă la soare

același soare care pe toți ne hrănește (vorba preferată a poetului Gary Snyder) am dreptul să întind mâinile să simt noaptea să sparg veioza de la capătul patului și să te las pe Tine să mă luminezi

* poeziilor mele le lipsesc diminețile vitamina D obrajii înflăcărați cârciumile zgomotele sticlelor goale buzunarele gata cusute din fabrică orhideele tinovele trupele de gladiatori depozitele de marfă marele zid chinezesc podurile din saint louis reacțiile chimice terminațiile nervoase și așa mai departe uneori își iau singure și fără vreun rost ceva din culoarea apusului ceva din tristețea fațadelor abandonate

alteori își lasă în trecere amprentele pe ferestrele cu toc din pin nordic eucalipt sau meranti deschise larg ba dinăuntru ba dinafară

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

29

proză

Ramificații - fragment

Monica Tonea (Belgia) Mă rugase insistent, cu puțin înainte, să urc pe scaun și să caut pe raftul de sus al dulapului o cutie de culoare maro. Se întrerupsese brusc. Simțise nevoia de o completare palpabilă, iar sublinierea anumitor cuvinte cheie se insinuase imperios.

Deja, cu ochii minții vedeam peisaje, personaje, decoruri.

Dar ea, nu și nu, se cramponase cu persistență de această idee: să-i dau cutia de pe raft. Am tras scaunul lângă mine, iar condiția lui mi-a părut precară. M-am uitat lung la el, fără gânduri, doar un sentiment de nesiguranță m-a învăluit treptat. Mi-era să nu cad. Nu aveam niciun entuziasm să mă cațăr și să fiu undeva la înălțime, de felul meu amețesc de cum mă aflu puțin deasupra solului, așa că reacția mi-a fost întârziată și mai ales evazivă. Știam că îngrijorarea ei să nu mă lovesc era plină de candoare, dar pe undeva am sesizat o urmă de preocupare ce o manifestase exclusiv pentru natura intrinsecă a scaunului provenit dintr-o epocă mult prea îndepărtată pentru a o mai localiza perfect în timp. Am ezitat dacă să dau deoparte perna de culoare bleumarin de pe scaun și am sfârșit prin a lua decizia oarecum impusă de atmosfera din casă, așa că m-am descălțat aproape ceremonios. Ce puteam face, nu îndrăzneam să intervin în niciun fel asupra structurii lui din lemn masiv de arțar. E ceva în încăperea asta care mă face să mă simt stângace de câte ori petrec puțin timp aici, ca și cum mă aflu într-un loc extrem de fragil, dar totodată impregnat de personalitatea ei captivantă.

- Ei, nu trebuie să te descalți, a exclamat ea, deloc convinsă.

- Lasă, că oricum voiam să-mi odihnesc puțin picioarele obosite, maman. Am stat toată ziua pe tocuri în ședințe plictisitoare și interminabile.

- Ce spui? a strigat ea.

Uitasem că de abia aude și că tonul meu plat nu avea cum să ajungă până la ea. Nu-mi stă în fire să ridic vocea, dar ce să fac, cu maman în ultima vreme așa se poartă orice conversație. De când m-am întors în oraș, am renunțat la obiceiul vechi de a mă așeza într-un loc confortabil, în apropierea ei, adeseori la picioarele ei, jos pe covor, ca să-mi umble în păr, de mă fura mereu somnul ascultând-o. Acum am preferat să mă afund în fotoliu cu o pernă decorativă în brațe, o văd prea rar ca să nu o privesc și să-i cercetez trăsăturile asprite de timp. Străbuna mea maternă, m-am mirat eu studiind-o, cât de plină de vigoare era, ea care practic mă crescuse...

- Maman, mi-e bine așa! am țipat eu fără însuflețire.

A dat din cap a înțelegere, după care și l-a plecat pe umăr cu un gest de răsfăț. A zâmbit, cel puțin am crezut că zâmbește, gura fără dinți a părut că schițează un surâs.

- Eiiii, a oftat maman.

Am lăsat-o în pace, mi-a trecut prin minte că se adresase mai degrabă unui gând decât mie. M-am cățărat pe scaunul care se clătina alarmant sub mine și, în plus de asta, a mai trebuit să mă și ridic pe vârfuri. Aparent, dulapul refuza să-și deschidă toate secretele spre mine. Am dat peste o aromă străveche, cotrobăind pe acolo.

Ceva ce-mi aducea aminte de copilărie și de maman cum era ea pe vremuri. Dreaptă, aspră, îngrijită. Nu adusă de griji și anii copleșitori care au condus-o până în acest prezent. Parfumul emanat de lavandă aproape că m-a proiectat direct de pe scaun într-un timp bine determinat. Maman, mai tânără cu douăzeci de ani, îmbrăcată într-un capot dintr-un material fin, imprimat cu flori de câmp, își rânduia tacticos printre rufele proaspăt împachetate din dulap câteva crenguțe de lavandă proaspătă. „Maman, de ce pui flori pe rafturi?”, întrebasem eu derutată. „Le protejez de molii, mamă. În plus, hainele prind miros frumos de la ele.” „Ce floare e?”, o tatonasem eu mai departe. „E o plantă din florile căreia se fac parfumuri și care are multe alte proprietăți.

Lavandă îi spune...” M-am smuls din conversația veche și detaliile s-au năruit treptat în memoria mea, care parcă fusese ștearsă până în acest moment. M-am reorientat singură spre cele prezente, care-mi solicitau atenția. Am dat deoparte un teanc de batiste cu filigran - ah ce mă mai sâcâia maman cu batistele ei... „O fată trebuie să aibă întotdeauna batista ei!”, spunea ea apăsat când îmi făcea educația în copilărie. „Bine, maman, protestam eu, intrigată, cum să-mi suflu nasul în așa batistă delicată?! Am șervețele pentru asta!” Ridica din umeri a exasperare, dar totodată îmi îndesa în buzunare batistele apretate. Am surâs amintirii. Degetele mi-au trecut acum peste baticurile mătăsoase pe care a renunțat să le mai poarte în ultimii ani. Nu o mai țin picioarele Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

30

proză de Monica Tonea să iasă din casă la biserică, unde le purta cu precădere. Două le-am recunoscut, cum i le făcusem eu cadou cu câțiva ani în urmă. Cutia! În sfârșit am dat de cutie, bine ascunsă în spatele raftului, între câteva prosoape mici, puse și ele la păstrare. Ușurată, am sărit de pe scaun pe covorul moale și m-am declarat salvată.

Am avut impresia fugară că duceam în mână o cutie cu comori nebănuite. De fapt îi știam conținutul pe dinafară, sau cel puțin credeam că-l știu, cum avusesem ocazia de-a lungul anilor să mă uit în ea pe furiș, când scotoceam prin dulapurile lui maman, după ce, nu-mi mai amintesc, dar cu siguranță, atrasă de misterele strecurate pe rafturile ei bine organizate, cotrobăiam pe acolo. Odată căutasem cu înfrigurare fotografii cu papi.

L-am pierdut devreme, cât să nu apuc să colectez amintiri construite alături de el. Așa că, din când în când, îi cercetam pozele din tinerețe pentru a-mi stimula imaginația debordantă, caracteristică vârstei fragede.

- Maman, am găsit-o, am declarat eu pe un ton solemn.

- Adu-o aici să văd, a spus ea neimpresionată. „Nu mă crede?!”, mi-a trecut mie prin cap. Posibil, deși inclinam să cred că nu manifestase același entuziasm pentru că nu trăise ca mine experiența căutării și a rememorării de mai devreme.

A întins mâinile rigide spre mine, mâini care nu mai puteau apuca cu energie, degetele lungi fiind încleștate într-o semi-curbă. Oricât se străduia, nu mai reușea să și le îndrepte, în ciuda efortului susținut. Am depus cutia în brațele ei, apoi i-am dat de înțeles că de ea depindea dacă puteam sau nu să umblu printre obiectele adunate în ea, ca niște relicve prețioase. Cu greu, a dat deoparte capacul și l-a lăsat să se odihnească pe marginea patului, lângă ea.

- Maman, vino aici la masă, am îndemnat-o eu controlându-mi inflexiunile vocii.

Iar am avut impresia că țip și m-am fâstâcit.

- A?!

Am luat-o cu blândețe de braț arătându-i din privire masa rotundă. A înțeles. S-a ridicat cu dificultate și s-a lăsat condusă de mine. Iar mi-a răsărit ideea că se răsfăța. Răsfățată a fost întotdeauna. Dar nu de soartă, ci de noi. Ținând la piept cutia fără capac, din care se iveau acum colțuri de fotografii alb negru, a înaintat demn, deși adusă de spate.

Mi-am amintit iar un episod, care nu-mi rămăsese mie în memorie. Era o relatare a mamei. Dar fusese atât de precisă, încât se instalase în mintea mea ca o dovadă a unei realități certe. Apărusem pe lume ca o mirare.

Un boț viu și ciufulit. O roșcată mică cu iriși de un gri-albastru întunecat. Fusesem prima fată din familia noastră mică. Și ultima. Un cuplu de frați contrastant. Luca, brun, cu bucle vesele și privire căpruie, în aceleași tonuri ca și părinții noștri, eu, blondă mai târziu și niște ochi de un albastru definit. Deși puțin surprinși de lipsa de asemănare, mama își încrucișase degetele să rămân așa cum mă prezentasem la sosirea mea grăbită în lume.

Acest detaliu i se păruse a fi de un exotism binevenit. „Dacă până la 6 luni nu i se schimbă culoarea, înseamnă că vor rămâne albaștri”, răspunsese pediatra cu convingere și răbdare asaltului de întrebări al mamei. „A luat din genele bunicilor probabil”, completase ea mai apoi. O posibilitate, desigur, iar mama se declarase mulțumită de viziunea blondă ce completa decorul familial. Mie nu cred că-mi păsase. Oricum, cât am fost copilă am privit spre Luca cu uimire. Mi se părea un zeu printre oameni! În primii ani pusesem bine ochii pe el și cum universul mi-era mic pe atunci, sentimentele mele oscilau undeva între adorație și furie. Îl iubeam în secret - m-ar fi repezit altfel dacă ar fi avut această informație vitală, numai pentru că avea pe atunci impresia singulară că trecuse pe locul doi de când apărusem eu - dar îl dușmăneam pe față când era cazul. Mă băteam cu el parte în parte, până la capăt, cu determinare nestrămutată, chiar dacă ieșeam jumulită la sfârșit, singurele mele arme fiind dârzenia și perseverența. Odată luată o decizie, nu mă mai abăteam de la ea. Nu recunoșteam niciodată factorul durerii, nici măcar atunci când se repezea în părul meu, în urma provocărilor mele.

De fapt, la altă amintire mă gândisem, dar cumva, cum era corelată cu povestea apariției mele pe lume, mam lăsat purtată pe alt fir al memoriei, istoria aceea fiind mult mai îndepărtată. Suscitată de niște întâmplări din timpuri imemoriale, la care însă nu am asistat, dar care într-un fel mi-au structurat drumurile de mai târziu.

Născută în epoca tehnologică avansată, galopantă, începutul secolului XX mi s-a părut întotdeauna intangibil pentru mintea umană de acum. În acea perioadă neavansată din istoria omenirii i se trasase destinul unei străstrăbune materne, cu chip blond - unica din familia noastră numeroasă care deținuse similarități cu aspectul meu, sau invers, eu îi semănam ei – femeia a cărei genă o moștenisem cu desăvârșire drastică. „Lipoveanca mea mică!”, mă alinta uneori bunicul patern. Nu avea idee că exista o poveste reală în spatele istoriei mele, dar așa mă numea el în glumă. Stră-străbunica, făptură blondă seducătoare, chiar provenea dintr-o familie de lipoveni stabiliți la Peletlia, la mal de mare. De fiecare dată mă zăpăcea istorisirea lentă, cursivă a lui maman, ce-mi dezvăluia în descrieri vagi viața ei presărată cu multe umbre. Era o poveste amețitoare, dulce-amară, pierdută undeva într-un spațiu și timp nedefinite în creierul meu analitic.

- Maman, cu o chema pe mama ta?

Să fi avut vreo 15 ani când îndrăznisem s-o întreb prima oară. Frânturile smulse din narațiune, care ajunseseră la mine, păreau oferite cu zgârcenie. Inaccesibile trăiri ce se refuzaseră a fi spuse.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

31

proză de Monica Tonea Alyona, mamă dragă. Alyona. Și pe grec?

Nestor parcă. Nu mi-l amintesc. Eram mică pe când se încetase deja să se mai vorbească despre el în casă.

Mama ne povestea că numele lui era opusul a ceea ce fusese el, a ceea ce reprezentase figura lui in viața noastră. Nestor îmi vine acum în minte.

- Nu înțeleg, ce legătură are? Și de ce nu ai reținut nimic despre el? Cum este posibil?

- Mamă dragă, știu că numele de Nestor semnifică ideea de călător, înțelept sau cel ce se întoarce cu bine și - tocmai asta nu a făcut tatăl meu. Nu a reprezentat nici una din aceste semnificații. De aia zic, Nestor este, că se vorbea pe la colțuri de cât de nepotrivit îi era numele grecului. Să știi că nu m-am identificat niciodată cu el. Când, în cele din urmă, deschisesem și eu ochii spre lumea asta înconjurătoare, pentru mine nu mai era decât o idee abstractă. Nu mai era prezent în viața mea...

Mi s-a părut o eternitate până a ajuns maman la masă. Ceva îmi spunea că în acea cutie se odihneau nu numai miresme vechi, dar și fantomatice aduceri-aminte. Eram pe cale să-mi pierd răbdarea, dar m-am abținut totuși să o zoresc. Când trecusem în altă etapă, oare?! Mintea îmi zugrăvi fugar condițiile copilăriei mele, din perioada vacanțelor petrecute pe timp de vară, în țară, acasă la maman. Îmbrăcată invariabil peste hainele obișnuite cu copia fidelă a rochiei Albei ca Zăpada, până când începuse să mă strângă și apoi să nu mă mai încapă deloc. O observasem în vitrina unui magazin tematic de pe una din aleile magice ale parcului Disney World din Florida. Atrasă ca de un magnet, nu mă mai desprinsesem din fața geamului mare. Tata a intrat atunci și a ieșit ceva mai încolo cu un pachet frumos împachetat în brațe ce adăpostea vestimentația prințesei mele favorite din povești. În acele vremuri, biata maman încercase fără reușită să mă determine să intru-n casă la orele impuse: pentru prânz și siesta de după. Când se făcea timpul, ieșea strigând tare după mine. Cu două lucruri se confrunta sistematic, să mă adune de pe stradă și să mă convingă să mănânc din meniul elaborat pe care-l pregătea peste zi. „Vreau cartofi prăjiți!”, băteam arțăgoasă din picior, cu mâinile mici sprijinite în șoldurile încă nedezvoltate. „Iar se supără maică-ta pe mine că-ți prăjesc cartofi. Hai, vino să mănânci ce țiam pus în farfurie!” De fiecare dată se confrunta cu un „nu” categoric. Acum, în timp ce o studiam, maman mi se păru mică și plăpândă, doar o umbră a femeii plină de vigoare dinainte, cum să mai bat eu din picior?! Și așa trebuie să țip pentru a mă face auzită. Impertinență forțată, cum o numesc eu. Dacă la vârste mici obrăznicia ar putea avea o justificare, nu neapărat o scuză, după trecerea unui anumit prag mental și fizic, devine un lucru nepermis. Ca și cum mi-a citit gândurile, am surprins-o privindu-mă cu superioritatea tandră a celor toți 95 de ani de viață învolburată.

- Mă mișc greu, dar ajung eu.

A râs spre mine ingenuă. Mi-a mângâiat sufletul inocența surprinsă în ochii ei de miere. Nu și-o pierduse.

Acum chiar s-a accentuat și a căpătat nuanțe predominante. Între riduri adânci, gura largă și nasul drept de grecoaică, ochii i-au rămas vii. Eterni. Părul bogat, complet alb, strâns într-un coc la spate, îi conferea un plus de noblețe. Șuvițele ce-i ieșeau răzlețe pe alocuri trădau un gând de-al ei vag, ca o formulare abstractă a unui regret. „Nu știam că treci pe la mine. Stăteam în pat, moțăiam.” Așa mă întâmpinase mai devreme, când dădusem buzna pe ușă, cum mi-era în obicei. Se grăbise să-și aranjeze părul ciufulit și faldurile rochiei de casă.

- Maman, am venit! mă anunțasem eu nereverențios.

Dădusem ușa de perete fără să vreau. Uitasem cât de mică era camera cu tavanul jos. Acum parcă și pereții păreau mai apropiați. Clar aveam alte proporții în minte.

- Cine ești tu? întrebase buimacă, ridicându-se într-o rână.

- Sunt, eu, maman, Karis.

- Karis, tu ești? bolborosise ea incredulă.

Dar făcuse o sforțare să se scoale brusc, ceea ce nu-i priise deloc stării ei fragile.

- Da, maman. Stai, nu te îngrijora, coboară ușurel!

Surpriza îi dăduse puteri nebănuite. Ce puteam să fac, nu avusesem timp s-o vizitez în ultimele săptămâni. Încă mai avea o urmă de sprinteneală, dar nu în mișcări, ci în suflet. Îi tresărea dincolo de ființa firavă ce devenise treptat. Atunci se făcea simțit tumultul. Își dorea să devină activă, prezentă, dar forțele slabe nu îi permiteau.

Cu un aer compus, s-a așezat acum la masa de lângă fereastră. „Nu mai sunt tânără...”, a oftat în sine, cu siguranță. Uneori chiar articula constatarea. De data asta își reținuse remarca doar pentru ea. I-am desprins cutia mare din mâna încleștată. Câteva secunde ne-am uitat amândouă la ea, cum zăcea oarecum solemn pe masă. Părea să întrunească cheagul unui adevăr absolut, pe care nu știam noi prea bine dacă era (sau nu) bine să-l invadăm. Eu chiar nu îndrăzneam. Ea își punea ordine în gânduri probabil, cum rămăsese tăcută o vreme.

Trăia rememorarea epocii apuse. Figura i s-a animat din nou când și-a amintit de ce ceruse cutia de culoare brună.

- Mămica a fost o femeie frumoasă. Nu-i semăn, iar acum chiar sunt urâtă.

-

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

32 -

proză de Monica Tonea

Maman! am admonestat-o eu cu blândețe. Ești cea mai frumoasă!

Eh, iar și-a plecat capul într-o parte cu gingășie.

Sub pielea albă cred că a roșit ușor. Acum epiderma îmbătrânită nu-i mai permitea exces de culoare în obraji.

- Nu mai am dinți în gură, mamă dragă.

- Chiar și așa, ești frumoasă!

Mintea mi-a fugit spre altă discuție din alte timpuri, când puneam fără reținere tot felul de întrebări stânjenitoare. Vârsta necenzurării. Aceeași cu cea a răzvrătirii. „Maman, de ce nu-ți pui proteză dentară și tu?” „Lasă, mamă, că sunt frumoasă și așa!”, răspunsese ea în glumă. Nici acum nu știu de ce. Neglijase. O lipsă de cochetărie inexplicabilă, de altfel. În rest, ținuta îi fusese întotdeauna impecabilă.

A reluat, animată de o rememorare mai clară cred.

- Dar nu-i semăn. Sunt toată brunetă, ca tata.

- Ai poze cu Alyona, maman?

A ridicat privirea întrebătoare.

- Acolo, în cutie, i-am amintit eu.

- Ah, da. Trebuie să fie. Nu au rămas multe cu ea. Nu știu dacă le-a luat vreo soră de-a ei. Soră-mea, Sia, parcă avea mai multe. Dar n-am apucat niciodată să verific dacă i-au mai rămas din ele sau s-or fi împrăștiat la diverși... Știi că noi am fost zece copii. Cum s-au împărțit pozele, am uitat.

Am transferat în cap această informație, străduindu-mă să-mi imaginez cu acuratețe doppelgänger-ul meu blond în haine de maternitate. Nu am putut cuprinde cu mintea această imagine. Zece?! Își alterase ea trupul delicat cu atâtea nașteri?! E imposibil.

- Și, maman, după zece copii, tot așa frumoasă a rămas?

- Îți zic, mămica a fost foarte frumoasă. Mi-o amintesc pe prispă, în curte, cu pielea albă, și ochii cum e cerul. Era bătrână, mamă dragă, dar tot frumoasă era. În Peletlia nu mai era nimeni ca ea.

- M-am uitat pe hartă, maman. N-am găsit Peletlia nicăieri la mal de mare.

- Ce? - M-am uitat pe hartă și n-am găsit localitatea asta, Peletlia! am strigat eu, surprinsă de vocea mea.

- Aaaaa, a oftat. Păi, să fi fost pe atunci denumirea asta, mamă. Acum îi spune altfel.

- Cum? - Săcele.

- A, bun atunci! am exclamat eu mulțumită că povestea căpătase în fine valoare absolută. Acum aveam măcar un reper în spațiu bine definit.

-

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

33 poezie

Mariana Cornea (Italia) țesusem între somn și culori propriu-mi corp să se măsoare cu imensitatea nimeni nu mă întrebase cât de științific era eram singura fericită și nu era vis eram eu și un zbor țesut în aceste lumini între somn și culori ceva minuscul fu scos la lumină dintre grohotișuri și colțuri stâncoase nu mai erau dedesubtnegură

acest mănunchi de adâncimi cocon roșu din cap până-n picioare cuminte și fără etichetă ca o câmpie în amurg dincolo de linia fluorescentă unde e pământul care ne cheamă

scrisesem cât mai caligrafic mi se spusese că singura voce pe care o posed chiar și tăcerea uneori asurzitoare e doar un ecou deschide sunetului gura mare inimă albă în zăpadă cât un cârd de păsări ține mai bine copilul și eșarfa albastră pe această masivă sângerare strigă Ana mâinile mele împreună stau și privesc de la fereastra atât de-nsingurată rămânere perversă la modă acum să stea pe-orizontală și să scrie feroce, cumplită, înaltă se va desprinde și mai mult în diminețile lumii. cum ai continua muzica în palme cinci străini ciocnesc saga unui ,,adus înlăuntru” în care îmbătrânisemimediat pământesc mai puțin glorioasă, mai puțină printre spațiile așteptării adăugată acum și peste viitor pe caldarâmuri timp de-o dezgropare formez un cerc complet despre inimă și despre călugărițele cu sexul în partea cealaltă a orașului urlă clopotarii, cu limbile grele de mizerii se fac și mai frumoase traiectorii și voci mări agitate și furtuni puternice un loc al extremelor unul dintre cele mai mari deșerturi ale lumii seamănă cu străzile golite de viață și de moarte. Și asta e o stare mai rău decât atât

ceea ce fusese grandios dimineața seara devenise minuscul.

O picătura de protoplasmă tot ce aveam nevoie era acolo doar eu, un spirit și-un scop sunt ce am.

Scatii și mierle măcinate de limbi învinețite ca și boala se clatină cu jumătate de creier când în nopți și-n primul mort există obiecte și mai puțini oameni.

Otrăvit pentru totdeauna te frângi grandoare a putreziciunii vei putrezi, voi putrezi din toate colțurile de dragul sângelui fiecare casă, fiecare stradă, fiecare om ars de jur împrejur plin de zile rămâne strălucire albăcinci arome și cinci străini.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

34

proză

Pantofarul de la mansardă Tatălui meu

Maria Frandoș (Anglia)

De data asta îl trezește durerea din genunchi, își pipăie umflătura și încearcă să-și îndrepte piciorul. Durerea devine violentă. Se uită la ceas: 3.30. Se ridică în capul oaselor, aprinde lampa și încearcă să-și amintească ce-a visat; nu izbutește.

Bagă două lemne pe foc și pune ibricul pe sobă, atent să nu facă zgomot. Băiatul și nevasta lui dorm în odaia de alături. El doarme în bucătărie. Își lipește fruntea de geamul înghețat. Aproape că simte mișcarea greoaie a pământului. Deschide fereastra și inspiră aerul rece, mirosind a zăpadă, liniștea plină de pace dinainte de facerea zilei.

Stelele licăresc reci și îndepărtate, aceleași și în același loc, de mii de ani.

Pune trei linguri de cafea în ibric, așteaptă să se ridice caimacul și trage ibricul pe marginea sobei.

Toarnă puțină apă rece, să se așeze zațul la fund. Se gândește dacă să-și aprindă o țigară. Renunță, e prea devreme. Își umple o cană de cafea tare, amară și bea așa fierbinte, cu sorbituri mici. Lemnele ard în sobă, pocnind în răstimpuri. Cafeaua îi limpezește gândurile; câte le mai are. Durerea din genunchi l-a mai lăsat.

Se îmbracă, se spală pe față cu apă rece ca gheața; își ia ibricul și țigările și se duce în pod. În soba de tuci și-a pregătit de cu seară ziare vechi, așchii, lemne uscate. Le aprinde și lasă ușița deschisă, să tragă mai bine soba. Stinge becul. Îi place încăperea luminată de flăcările focului.

Cafeaua susură în ibric. Își aprinde o țigară și trage primul fum cu nesaț, așa cum bei apă după ce căldura ți-a uscat gâtlejul. Urmărește rotocoalele de fum și se întreabă dacă se simte bătrân. Cât de bătrân se simte. Își spune că bătrân, tânăr, sunt numai cuvinte, fără nici un înțeles pentru inima lui.

E adevărat că i-au slăbit încheieturile, puterile, vederea și parcă uneori amestecă întâmplările, dar pe dinăuntru e tot el, cel dintotdeauna. Lui i se pare că bătrânii nu sunt frumoși, nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. Rar când înțelepciunea și cumpătarea, pun pe fețele câtorva o lumină pergamentoasă. În dreapta încăperii, pe niște rafturi, stau înșirate cuminți câteva perechi de încălțări. Pe rafturile de sus, cele gata reparate. Pe rafturile de jos, cele care-și așteaptă rândul la calapodul meșterului. În colț, o pereche de cizme de cauciuc, negre, minerești. Se uită din când în când la ele.

Fereastra, așezată pieziș pe tavanul înclinat al mansardei, decupează un pătrat de cer, o fâșie de pădure și muntele. Despre el însuși se spune că ar fi tare ca o stâncă.

Ha! Bine ar fi să fie. Uneori i se pare că vede mici luminițe pâlpâind printre copaci. Sunt sufletele celor îngropați în pădure, ale deținuților morți ori omorâți prin galeriile minei. Jandarmii tineri, în serviciul militar, erau trimiși noaptea, cu căruțele, să-i îngroape în pădure. Să nu li se știe mormântul. Îngropați ca niște câini. Țărani, preoți, profesori, doctori, miniștri. Bandiți! Începe să tremure, atelierul devine neîncăpător pentru toate umbrele care nu-și găsesc odihna. Pe pereți, flăcările focului recompun fețe și trupuri descărnate. Numai ochii le rămăseseră vii și curajul.

Un coltuc de pâine, o bucată de mămăligă, câteva felii de slănină strecurate în buzunare nu fuseseră îndeajuns să-i potolească vinovăția.

Unuia dintre ei îi dăduse un măr; omul i l-a restituit, spunându-i cu blândețe: dați-l cuiva care are dinți! Eu nu am.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

35

proză de Maria Frandoș Tremură cumplit. I se bâțâie capul. Caută în carâmbul înalt a cizmei și scoate o sticlă de jumătate de litru de pălincă de prune, curată. Bea câteva înghițituri direct din gâtul sticlei. Simte arsura din cerul gurii, îi urmărește traiectoria în grumaz, în stomac. Își toarnă în pahar și bea cu înghițituri mici.

Alcoolul îi slăbește încordarea, desface tentaculele cuibărite în măruntaiele lui. Își umple paharul șil ține ridicat, uitându-se la mărgelele formate la buza lui. Se gândește la drumul pe care l-au făcut prunele brumării coapte la soare, fermentația, distilarea și la urmă lichidul acesta pur. Ce putere are!

Cine i-o dă? Căldura degajată de alcool îi dă o stare de toropeală plăcută, care i se răspândește în tot corpul. Așteaptă ca tăria să i se urce la cap, să-i amorțească și creierul, nu doar stomacul. Nu încă!

După ce termină sticla. Și nici atunci.

Chinul lui e că nu înțelege cum permite Dumnezeu atâta suferință! De parcă iadul s-ar fi mutat aici pe pământ. De ce cred oamenii că Dumnezeu e în cer? Simplu, ca să nu poată ajunge la el.

Toată viața s-a simțit ca într-un rând de haine strâmte, care nu te lasă să te miști în voie, un fel de cușcă la purtător. Regulile țepene ale părinților, corpul lui mic și neîncăpător pentru gândurile și simțămintele lui, școala, lumea, mina, nevasta. O colivie mică într-o colivie mai mare. Povestea sărmanului canar.

Cui și la ce folosește toată vânzoleala și viermuiala asta de pe pământ? Păi, gândește el, la asta! Să vezi frumusețea și să-ți pară rău după ea.

Bea încet, uitându-se cum se luminează afară. Se revarsă zorile în lume. Ană, zorile se varsă...

Pe mama lui o chemase Ana și uneori, după câteva pahare de vin, tatăl lui își sprijinea capul în mâini și-i cânta: Ană, mândra mea frumoasă...

Copil fiind, credea că însuși Dumnezeu, dintr-un ceaun imens varsă zorile pe pământ. Își aduce aminte întâmplarea cu vinul și pâinea. Să fi avut vreo cinci ani. Tatăl lui îl trimisese, cu o damigeană din cel mai bun vin, la biserică, să fie de împărtășanie. Băiatul intră în sacristie și privirea lui nu se poate desprinde de ligheanul plin cu bucățele de pâine. De luni de zile mănâncă numai mămăligă.

Nici nu-și mai amintește gustul pâinii. Preotul vine, îi ia damigeana grea din mână și îl întreabă: - Tu a cui ești, mă?

- A Indreiu Todoru Lușchii.

Preotul îl împinge ușurel din sacristie. Băiatul se uită peste umăr la bucățelele de pâine.

- Spune-i la tată-tău că mulțam fain!

Multă vreme după întâmplarea asta, visele copilului sunt bântuite de munți de pâine din care lui nu i se cuvine nici o fărâmitură. Refuză să mai meargă la biserică. Nu spune de ce. În ciuda pedepselor, nu mai pune piciorul în biserică. Niciodată. Începe să tușească. Își mai toarnă niște cafea, să-și domolească tusea. Se întreabă cam cât mai are de trăit. Începuse să scuipe sânge dimineața. Toți suntem datori cu o moarte, din asta nu scapă nimeni.

Lui nu de moarte îi e frică, adică nu de moartea lui. Gândul c-ar putea să zacă într-un spital, să depindă de alții, să ajungă să facă pe el, îl îngrozește. Poate trec peste iarnă. E greu de săpat o groapă în pământul înghețat bocnă. Dacă are să-i pară rău după ceva, apoi sunt copiii lui, răsăritul, muntele...

Lacrimile îi curg în voie pe obrajii țepoși. I se preling în barbă. În încăpere se mărește lumina. Începe de acum zgomotul motoarelor înghețate, uruitul roților mari de rabă. Dindărătul peretelui se aud voci. Sunt femeia și băiatul lui.

Ia ibricul și se duce în bucătărie. Mai pune două lemne pe foc.

- Te-ai trezit, contesă? Mai puteai dormi, că-s numa’ opt ceasuri. Știe că iarna nu sunt multe de făcut și dacă s-ar trezi devreme l-ar văduvi de ceasurile petrecute singur. Dar nu se poate răbda să no înțepe. Îi place să pregătească micul dejun, mai ales pentru băiat. Taie cârnați, costițe și le pune la prăjit.

Cu mămăligă sunt o bunătate. Se așează tustrei în jurul mesei și el dă drumul la televizor. Începe să se simtă mai bine. Are mintea și simțurile amorțite. Se uită cu drag la fiul lui, darul bătrâneților sale. Înaltă și greoaie, nevasta lui strânge masa, spală vasele, așează totul la locul lui. El se mută pe divan, își reazămă două perne de perete, să-și odihnească spatele, și se uită la televizor. Îl înfurie că nu mai vede să citească după aia se gândește: ei, mare brânză! Da’ când citeam, mi-a folosit la ceva?

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

36

proză de Maria Frandoș Băiatul ia coșul de răchită și se duce în lemnărie să mai aducă lemne.

- Îmbracă-te bine, că-i ger afară!

El e prea moleșit acuma. Deschide ziarul să vadă cine a mai murit, cine mai trăiește, că în afară de reclame și rubrica de decese nu-i mare lucru de ziarele astea. Da’ ce, pe vremea lui Ceașcă era? Citește și moțăie. E sâmbătă astăzi, ar trebui să facă focul la cazanul din baie. Are să-l facă mai târziu.

Nevastă-sa îi spune că are să facă sarmale și cozonac cu mere, el dă din cap și continuă să moțăie.

S-a făcut prea cald în bucătărie. Simte brusc că nu are aer.

Aude ca prin vis motorul autobuzului. Se duce și deschide fereastra. Soarele azvârle săgeți luminoase pe zăpadă. Își aprinde o țigară, își spune că într-o zi are să renunțe definitiv la alcool și la țigări. Când? Ei, într-o zi... Printre cei care coboară zgribuliți din autobuz, nici unul dintre ai lui. Poate vine careva cu cel de două, sau poate vin cu mașina. Nici el nu înțelege de ce îi așteaptă astăzi mai mult decât în alte zile. Nu-și vede prea des copiii din prima căsnicie, deși locuiesc la 20 km. Dar sunt însurați și măritați, au copii, serviciu, casă de ținut, prieteni, ce mai, alte lucruri mai bune de făcut decât să vină în văgăuna asta de sat, să-l vadă pe el.

Aruncă mucul țigării pe geam și se întoarce în atelierul lui din pod.

Se apucă să repare o pereche de ghetuțe de copil. Sunt desfăcute la vârf. Pune câte o coală de hârtie pe tălpi și le decupează. Dintr-o bucată de pâslă taie cele două forme de picior de copil și le îndeasă bine în ghete. Ceva tot au să-i țină de cald.

Se ridică și pune ibricul de ceai. Are prinse de bârnele podului mănunchiuri de plante: mentă, tei, romaniță, păducel. Îi place mirosul ierburilor.

Până fierbe apa se apucă să repare o pereche de cizmulițe negre. Cizme de lac pe gerul ăsta crâncen! N-au nici un pic de minte fetele astea. Nu le spune nimeni că se umplu de frig și de reumatism? Stând acolo, în pod, a învățat să deosebească zgomotul motoarelor. O motocicletă face să vuiască strada, are motorul ambalat la maximum. Își trage scaunul în dreptul ferestrei ca să-și bea ceaiul. Duce o viață din ce în ce mai retrasă, închis în atelierul și în singurătatea lui. Ceilalți cum or fi trăind? Cum își duc zilele și spaimele? Habar nu are.

Ceea ce era odinioară axa vieții lui, copiii, neamurile, prietenii, nunți, botezuri, mese întinse de sărbători, s-au tot rărit, până s-a făcut un loc gol în jurul lui, lăsându-l singur. S-au dus, rând pe rând, frați, surori, prieteni, tovarăși de muncă. Dar și cu cei rămași se vede rar, de parcă bătrânețea ar fi o limbă străină, pe care n-o vorbește nici unul dintre ei. Și aproape că nu mai apucă să învețe limba asta, așa s-au scurtat zilele și ceasurile. Și când tocmai încep să se descurce binișor cu ea, se duc acolo unde nu le e de niciun folos.

N-are cu cine să-și împărtășească gândurile care-l frământă. Preoții nu fac decât să-ți dea citate din Biblie. Le putea citi și singur. Dar în nicio carte nu era scris, pentru că nu avea cum să fie, unde ne ducem și de unde venim. Da, totul era deșertăciune. Deșertăciunea deșertăciunilor. Se uită la mâinile lui bătătorite de muncă, zbârcite de ani. Se încrezuse în mâinile astea ale lui, care știau să facă atâtea lucruri. I se păreau deja pământii. În curând au să fie neajutorate și nefolositoare. Din țărână suntem făcuți, în țărână ne întoarcem. Se gândi că, după ce îmbătrânești, moartea nu mai e, ca în tinerețe, doar a altora, se face una cu tine, cu răsuflarea și umbra ta.

Clopotul mare de la biserică bătu de douăsprezece ori. Cum a trecut dimineața? Dar viața lui cum a trecut?

Aroma cozonacului care se strecoară pe sub ușa podului îi alungă gândurile negre și îl fac să-i ierte neveste-si toate micile păcate. Lasă încălțările și se duce în casă.

Sarmalele aburesc pe masă fierbinți. Mirosul îi răscolește stomacul. Băiatul și mama lui sporovăiesc despre tot felul de nimicuri. Îi face bine să-i asculte. Cozonacul cu mere e atât de bun, se miră de câtă dulceață au bucatele acestea simple. După ce termină de mâncat, pune de cafea și deschide televizorul. Începe o emisiune de folclor.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

37

proză de Maria Frandoș Pufnește mânios. Auzi cum au botezat muzica populară, folclor! Ascultă totuși și răbdarea îi e răsplătită. Băiatul și mama lui au tăcut, ascultă toți trei cuvintele cântecului: Foaie verde ca mărarul / Patru boi leagănă carul...

Urechea lui atentă distinge uruitul autobuzului. Deschide fereastra și îi scrutează pe cei care coboară. Aproape toate femei. Lucrează care pe unde poate pe la oraș.

De când s-au închis minele, aici nu mai este de lucru. Dacă nu vin ai lui după amiază ori mâine, luni se duce el să-i vadă pe toți trei.

Se întoarce în atelier să termine de reparat încălțările. Prin fereastra mansardei lumina intră cu un mănunchi de raze oblice și sfințește locul acesta umil. Își așează scaunul în dreptul lucarnei și privește peretele de stâncă. Câțiva nori coboară peste creste, prin văi, de parcă și-ar căuta odihna. Muntele își schimbă culorile după cum cade lumina. Aerul e limpede, pur. Piatra nu permite alterări. Stă acolo cu umerii aduși, rememorându-și tinerețea, mereu din punctul din care i se pare că a cotit în direcția greșită. Lumina începe să scadă. E așa de ostenit... Numai de-ar putea să rabde totul până la capăt. Înserarea coboară blând, învăluind cu lumina ei vrăjită muntele, casele, oamenii și inimile lor.

Epilog Trei secvențe mi-au rămas întipărite în memorie: Fratele meu avusese un accident grav în mină. Căzuse într-un rostogol de la 22 de metri. L-au chemat pe tata, care s-a urcat cu el în salvare. Tot drumul i-a ținut capul (avea fractură craniană) în mâini, să nu se zbată. Era în comă. Când am ajuns eu la spital, tata stătea pe trepte fumând, cu hainele năclăite de sânge. A fost prima oară în viață când l-am văzut neajutorat. Îmbătrânise. Noi, prinși cu măruntele griji ale vieților noastre, ne duceam rar să-l vedem. Mă trezeam cu el l-a ușă, spunându-mi: am auzit că ți-e dor de mine și am venit să mă vezi. Îmbrăcat cu o jachetă bleumarin, pantaloni gri, cămașa de culoarea cerului și cu nelipsita lui pălărie. Era proaspăt ras, mirosind a apă de colonie. Doamne, cât de drag îmi era! Stăteam de vorbă în bucătărie cu ceasurile. Mânca puțin, fuma și bea cafele. Adevărul este că n-am știut niciodată ce gândea.

După ce fusese diagnosticat cu cancer pulmonar, a doua zi s-a lăsat de fumat. El, care fumase toată viața! Era internat în spital și mă dusesem să stau cu el. M-a condus până la ușa holului; m-am întors să mă uit după el. Șchiopăta deja. Avea brațul stâng îndoit de la cot. Se oprea pe rând în dreptul fiecărui salon să citească numărul. Am plecat. Nu vedeam nimic în fața ochilor.

Consolarea mea e că s-a mutat câteva etaje mai sus, să le repare sandalele sfinților.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

38

poezie

Elena Katamira (Spania)

iarna mediterană niciodată nu a fost atât de expresivă iarna mediterană ca în zilele de ceață și ploaie când pentru puțin timp orașul și-a schimbat forma și spiritul. părea că subteranul înghițise zgomotul civilizației lăsând la vedere pielea umedă și bătrână moale și gri a unui început de lume treceam cu privirea prin acest amestec de tonuri alb-gri pe jumătate opace îmbrățișând copacii fără frunze cu ramuri negre și singurătăți neutre atingeam felinare bănci și semafoare imaginându-mi că cineva nimeni desenase totul și acest nimeni nu aștepta nimic de la mine fereastra de unde priveam pulsa ca o inimă eu eram un ochi uriaș care clipea cu bucuria unui copil îndrăgostit de viață știam că va fi scurt. știam că acest început de lume uneori se visa pe sine deschizându-și trupul lăsându-ne să îi palpăm visul apă și pământ și întuneric în absența luminii sau doar cu lumina iluziei știam că va fi scurt.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

39

poezie de Elena Katamira cocori transparenți ce să facem cu certitudinile cu limbajul nostru vegetal copacii care nasc prin noi sintagme stranii lucrurile convingătoare întruparea emoției universul ca un adevăr cu palme și buze lipsa de logică în poezie tăcerea cu un singur ochi dacă am putea număra teancul de dimineți dinaintea morții cumințenia singurătății lipită ca o etichetă pe duh mizeria lirismului când își rupe degetele lungi în tine, în durerea ta veche și putredă valize goale peisaje cu pietre marginea de la marginea altei margini comunicăm cu abstractul ca și cum ne-am droga ce cocor transparent e abstractul ce cuvânt nemirositor nimeni nu știe cine e aproapele în ascensor urcăm și coborâm în muțenie aerul ne împarte ne desparte se cristalizează între rase și clase și caste să fii matern să fii matern așa se umple omul cu timp așa ne sprijinim rupți de viață așa vine primăvara și ne face din nou ceasuri vechi tocmai pentru că nu mă complic umblu în pijamale prin ochii lor obișnuiți cu chestii rafinate eu pijamale chinezești papucii de plastic unghii tăiate scurt păr de cânepă ce motiv sunt

ce artă ce femeie pentru că nu mai pot de câte uși deschid în mine și închid pentru că nu înteleg să trec poduri și mă arunc brutal peste formalități de parcă aș fi un ceas vechi licitat de necunoscutul orașului zăpezi

poate undeva într-o rusie îndepărtată visele bunicii lala încă bântuie ca o zăpadă viscolită de vânt aici e un timp acut un colaps gravitațional paralizat ochiul nostru uriaș ne înghite după care se stinge și el cuvintele nu au nevoie să fie intacte eu am găsit aceeași monedă în același fel eu am cerut autobuzului să oprească la capătul lumii

eu l-am citit pe rilke cu ochii închiși oamenii frumoși sunt de iarbă lumina și întunericul nu ne aparțin dăm drumul cailor sălbatici să zboare ei se întorc la noi cu crengi de măslin din ce în ce mai greu găsesc drumul ce duce unde nici un alt drum nu mai știe să ducă cuvintele sunt o zăpadă departe viscolită de timp și de vânt și de timp

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

40

articol

Istoria din Fotografie Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada)

Când am fost invitată să scriu despre împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, tocmai văzusem pe site-ul Poienei Sibiului-Satul Vlașinilor această fotografie, ruptă parcă din cărțile de istorie. Sunt ciobani Poienari, veniți la Alba Iulia să participe la Marea Unire cu alți frați români. Nu de alta, dar dintre ciobanii din zonă au fost destui care s-au dus cu jalba-n băț la poarta austriacă să ceară drepturi religioase, școli în limba română etc. Unii nici nu s-au mai întors din drumurile lor repetate la Viena, așa cum a fost Oprea Miclăuș din Săliște. Și alții, precum Ioan din Galeș, au făcut drumuri pe jos până la Viena, să ceară drepturi, iar când, secole mai târziu, li s-a făcut, în sfârșit, dreptate, ei, ciobanii din Mărginime, au fost, ca unu’, prezenți la Unire.

Veniseră fiecare de pe un alt vârf de munte, unde fiecare își păstorea turma de oi. Și-au dat întâlnire la Alba Iulia, să fie cu trup la Marea Unire, care își făcuse loc în suflete.

Pe atunci, numele de România Mare nici nu avea conotațiile naționaliste pe care, regretabil, deabia generația noastră le-a introdus, adăugând un iz de intoleranță, care de fapt nici nu este în firea românului. Țara era răsfățată cu alt apelativ, România Dodoloață.

1 decembrie 1918 a însemnat entuziasm pur, nemurdărit de propagande. Unitatea din cuget și simțire era reflectată nu doar în cușmele, toate negre, ițarii, toți albi și chieptarele, toate brodate cu acul. Aici vorbim despre o dorință comună și un crez comun, care, interesant, nici nu fuseseră orchestrate de vreo dictatură sau vreo mână forte; era o aliniere naturală a unor dorințe purtate de ei de secole, care i-a făcut, pe toți, să vorbească cu un glas, să poarte același strai, aceeași căciulă, șiaceeași dragoste în suflet.

Asta, dragii mei, era generația bunicilor, străbunicilor sau străstrăbunicilor noștri. Bănuiesc că nici nu e cazul să detaliez ce vedeți singuri în fotografie. Cât de mândri erau la acest început de drum, care era înrădăcinat într-o istorie de milenii pe aceleași meleaguri. Mă gândesc că această fotografie ar putea inspira pe mai departe unitatea noastră.

Dați-mi voie să compar viața de atunci cu ceea ce observ în zilele noastre!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

41

articol de Milena (Munteanu) Lițoiu Străbunii noștri aveau atunci case mai mici, dar copii mai mulți.

Aveau ferestre mai mici, dar cămine pline de căldură sufletească.

Deși o duceau mai greu, găseau mai mult timp pentru viață spirituală.

Deși își păstoreau oile fiecare pe alt vârf de munte, știau să fie prezenți, duminicile, la hora din sat, primeniți de sărbătoare - o prezență necondiționată la viața comunității din care făceau parte.

Aveau carte mai puțină, dar înțelepciune mai multă. În timpul Primului Război Mondial, ciobanii nu au uitat că, dacă intrau în armată să lupte pentru imperiul Habsburgic, asta însemna să-și trădeze frații lor de dincolo de Carpați. Unii au ales să își ia lumea în cap, să își vândă oile și să plece în lume, decât să facă așa ceva.

Dintre ciobanii plecați atunci în America mulți au continuat să trimită bani acasă, ca ajutor dat țării pe timpul războiului, iar apoi au revenit să dea o mână de ajutor.

Cartea “Diaspora Românească, pagini de istorie”, de Gheorghe Zbuchea și Cezar Dobre, ilustrează inițiativele diverse ce au avut loc peste ocean, ca suport, deloc întâmplător, pentru Marea Unire.

Acolo se spune că Uniunea Societăților Românești din America a publicat, la 1 martie 1918, “apelul către românii din SUA și Canada”, în care se arăta: “Niciodată nu am avut o misiune mai mare și mai hotărâtoare ca în momentul de față.

Cu toții, într-un gând și cuget, din toate puterile și mijloacele noastre, cu tot ce ni se va cere: viață, avere, sângele nostru și banul nostru, să venim în ajutorul fraților noștri de acasă...”

Cartea citată mai menționează: “La 9 martie [1918], s-a desfășurat prima ședință a unei adunări naționale a emigrației românești din SUA și Canada.

La această adunare au participat și reprezentanții delegației oficiale a statului român. În numele celor 150.000 de români, așa cum sună textul declarației, s-a depus adeziunea, respectiv jurământul de credință, pentru România în sunetele cântecului “Deșteaptă-te române”. De fapt la această adunare din 9-10 martie 1918, reprezentanții românilor din America, covârșitor transilvăneni, au precedat cu aproape nouă luni actul istoric de la Alba Iulia, prin decizia lor de a se uni cu “țara”.

După adoptarea deciziei de a crea o Episcopie românească, ei au trimis președintelui american W. Wilson următoarea telegramă: ”150.000 de români americani de credință greco-ortodoxă, originari din Transilvania și Ungaria, înființează astăzi în adunarea lor generală o Episcopie româno-ortodoxă în Statele Unite și rupând astfel ultimele legături cu Ungaria și guvernul său, care vreme de [zece] secole i-au oprimat, i-au silit să-și părăsească casele și să pribegească în lumea largă, doresc să exprime excelenței voastre adâncă recunoștință și loialitate a lor față de această mare țară a libertății. Ei primesc cu mândrie vestea că un număr dintre fiii și frații lor s-au înrolat voluntari în Franța. Ei promit din nou excelenței voastre că vor face toate jertfele de sânge și materiale de care această țară va avea nevoie de ei în acest război pentru libertatea întregii lumi și îți exprimă convingerea nestrămutată că, prin sacrificiul armatelor americane și aliate, națiunile mici vor fi eliberate, iar cele patru milioane de români transilvăneni, aflați astăzi sub opresiune maghiară, vor fi liberi și uniți cu Regatul României”.”

Ce disponibilitate de a se jertfi pentru ceea ce credeau că va beneficia țara! Așa se face istorie. În spatele unei abile orchestrații diplomatice și politice, care trebuia să pre-întâmpine orice obstacol, entuziasmul maselor era sincer, fiindcă fusese inspirat de o suferință comună, care a dus la deziderate comune.

Cei de acasă, deși încovoiați de atâtea griji imediate (oile îi așteptau la stână să fie date în strungă, femeile erau cu copiii acasă, iar ei erau duși cu treburi, fiecare în altă parte), ei bine, chiar în aceste condiții, ei n-au uitat să fie prezenți, prin reprezentanți, la Marea Unire, chiar dacă fiecare cobora de Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

42

articol de Milena (Munteanu) Lițoiu pe alt vârf de munte, unde-și avea, fiecare, treburile. Asta da unitate de gândire și simțire românească.

Pe atunci nu erau conectați cu mobile și celulare, iar internetul nu îi notifica despre locul de întâlnire al șogorilor. S-au dus acolo cu carele, pe cai, sau cu ce a putut fiecare. Unii au mers la Alba Iulia pe jos, în opinci.

Oare cum se compară ce făceau ei cu ceea ce facem noi astăzi?

E interesant că astăzi, deși trăim într-o perioadă în care au loc și alte uniri (cum ar fi Uniunea Europeană, de exemplu), totuși oamenii (și nu mă refer aici doar la români) nu sunt mai uniți.

Dimpotrivă. Fiecare își găsește confortul în alte feluri, participarea la viața socială se face mai mult prin rețele sociale, prin care fiecare postează selfies, lăudându-se cu ce a făcut el. Vești nemaiauzite, excursii exotice, care-i pot da gata pe prieteni (ultimele victorii, ultimele vacanțe, ultimele mâncăruri, cele mai bune restaurante, cele mai mari răsfățuri).

Mă întreb unde s-au dus oare legăturile dintre oameni? Unirea din cuget și simțire? Contribuția fiecăruia spre țelul comun, un scop mai mare decât orice mulțumire individuală?

Constat că am mai multe întrebări decât răspunsuri. Mă întreb cum de ciobanii de atunci au reușit, cu așa puțin, să stea împreună, să identifice un țel pe care l-au urmat mai multe secole până l-au atins?

Oare cum de lor le-a fost așa de clar că nu pot lupta în Primul Război Mondial împotriva fraților români, dar noi uităm că, dacă nu ne ajutăm, pierdem toți, întreaga comunitate. Cum de atunci unii au ales riscurile “dezertării” din armata Austro-Ungară, dar, după ce au plecat de acasă, au știut să susțină, de departe, efortul de război al țării? De unde venea această claritate de intenție? Mă întreb câți dintre noi o mai avem astăzi? Mă întreb dacă astăzi nu căutăm mai mult satisfacții individuale, din acelea care lasă urme în rețelele sociale, prin care ne dăm mari că facem, dregem și ne lăudăm ce grozavi mai suntem.

Oare ce ar gândi moșii noștri despre cum ducem noi mai departe visul de unitate frățească pe care ei au împlinit-o?

Sigur, acum sunt alte timpuri. Îmbrăcămintea s-a schimbat, de la portul de mare distincție în alb și negru, într-unul mai practic, în blugi și tricouri care se spală la mașina de spălat. În loc de opinci avem pantofi. Apoi, azi avem mașini, tiruri, stații de benzină, avem mai multe decât ar fi imaginat ei acum 100 de ani. Deși avem mai multe, în același timp avem mai puține. Avem mai puțin timp unul pentru celălalt, mai puțină disponibilitate să congregăm și poate și mai puțină dorință să stăm împreună.

Părem să fim prea ocupați să mai avem vreun scop comun.

Fascinați de propria imagine, suntem prea preocupați să zâmbim la celularele cu care ne facem poze. Mă întreb care dintre miliardele de fotografii pe care le facem astăzi va reprezenta esența generației noastre de azi, chintesența ei, care ne va reprezenta veridic peste un veac, așa cum o face această fotografie. Oare cum vom fi noi amintiți?

Sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire poate fi un imbold ca fiecare dintre noi să se dea jos din vârful muntelui său, nu numai să dea mână cu mână, ci și să dea o mână de ajutor țării ce nea crescut pe toți, că are atâta nevoie... Așa cum și noi, fiecare, avem nevoie de un petec de pământ și o felie de cer, la noi acasă.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

43

poezie

Catedrala omului Emanuel Pope (Anglia)

Vrei să salvezi lumea? Du-te acasă și iubește-ți familia!”

Maica Tereza când mă trezesc dimineața îndepărtând norii cu mâna aduși de visul cel mai netrebnic de peste noapte ori de beția cea mai luxuriantă odată cu trupul meu RIDIC ÎN LUME O CATEDRALĂ!

Cine l-a văzut odată zburând pe Gaudi cu aripile sale deschise, răspicate în 7 perechi, ca o libelulă de verde peste Cristalul Galben al Lunii va înțelege.

Cum altfel? dacă nu eu …cine? dacă nu și ultimul mohican, ori unul dintre ultimii dinozauri pe care i-a mai păstrat istoria atunci cine?

Dacă cu zorii deodată n-aș răsturna eu toți morții strânși grămadă în LIBERTATEA ABSOLUTĂ A OMULUI? .

Pentru că așa a fost și tot așa a și rămas – în Legea tăcută a Universului ca mai întâi din faptele cele mici ale omului și din iubirea celui mai firav dintre ei Lucrarea Adevărată a Creatorului să-și extragă seva pentru a se împlini. … și abia mai apoi prin truda tuturor florilor să răsară în grădina fiecăruia: și a prostului și a smintitului, dar și a bogatului sărăcit de toate.

din jurul patului meu de cununie și n-aș alunga cu privirea uitarea și întunericul din preajma locului atunci cine, mâine sau oricând ar mai striga și ar crede cu toată suflarea sa

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

44

proză

Decrețeii Nicoleta Beraru (Belgia) Dimineaţa e ceţoasă şi grea. Noaptea abia ce şi-a strâns pânzele obscure şi a făcut loc unei lumini lăptoase, chinuite.

Norii, o pastă vâscoasă şi cenuşie, întinsă parcă la repezeală pe un şevalet de o pensulă stâlcită, nu lasă să se vadă niciun petic de cer. De undeva, din spatele clădirii, se aude şuierul risipit al unui tren.

Cu ochii cârpiţi încă de somn, părul prins necăutat într-un coc japonez, din care şuviţe brune se desprind dezordonate, cu faţa creponată, purtând încă urmele pernei, în pijamaua bordo cu carouri, mai degrabă bărbătească, şi cu papucii de casă luaţi pe dos, Ruxandra priveşte obosită ortensiile de pe terasa apartamentului ei. E încă sub imperiul somnului. Aburii cafelei negre din cana sa preferată, cu fluturi bleu, îi gâdilă nările. Îşi dă seama că abia acum vede culoarea roşiatică a frunzelor de ortensia. E toamnă. „Toamnă” îngână cu voce pierdută, în timp ce o vedenie îi trece fulgerător, ca o săgeată, prin faţa ochilor: o zi de toamnă îndepărtată, într-un orăşel răzleţ din Moldova ei dragă. Şcolari mari şi mici, unii însoţiţi de părinţi, alţii de bunici sau fraţi şi surori mai mari... Flori, multe flori. „Oare când a fost asta?” îşi pune întrebarea. Apoi, tot ca o săgeată trecu prin faţa ochilor săi chipul unui băieţandru de vreo unsprezece ani, brun, cu păr sârmos, purtând o cicatrice adâncă pe obrazul stâng, nici urât, nici frumos, însă cu un rânjet odios instalat pe chipul prea curând îmbătrânit.

Femeia simte un fior rece pe şira spinării la vederea acestei schime. „Cine-o fi? De unde-l ştiu?” se întreabă. Priveşte la ceasul de pe perete: peste câteva minute se face ora şapte. Are timp să mai bea o cană de cafea, să se uite la ştirile de dimineaţă, să facă un duş, să dejuneze şi apoi să plece la birou.

Cu a doua cană de cafea încălzindu-i mâinile mici, făcute lanţ împrejurul cănii, Ruxandra se aşază pe canapeaua largă şi urmăreşte ştirile de dimineaţă: câteva încăierări între tinerii dintr-un cartier al Bruxelles-ului îi atrag atenţia. Sportul nu o interesează; se ridică plictisită, îşi pune cana goală pe masa din bucătăria open space şi se îndreaptă spre sala de baie. Îşi scoate repede bluza de pijama, pantalonii îi cad nonşalant pe pardosea. Păşeşte nestingherită peste ei şi se vede în oglinda mare de deasupra lavabo-ului. Imaginea trimisă de oglindă nu o indispune; e mulţumită de liniile trupului subţire pe care-l vede de cealaltă parte. Fără a fi apetisantă, îşi mărturiseşte discret, dând la o parte pudoarea, că reprezentarea aceea e plăcută, estetică şi-o situează pe femeia de treizeci şi opt de ani într-o zonă de confort. Duşul cald o învioreză. Se lasă mângâiată de şiroaiele de apă ce-i încălzesc umerii supli, capul, pletele brun-roşcate, sânii mici, coapsele fine... Îşi mişcă înviorată degetele de la picioare. Cu ochii închişi, gustă din bucuria aceea mică, anodină. Întinde mâna după şampon şi deodată vede iar chipul rânjit al băiatului cu cicatrice. Îşi retrage mâna ca electrocutată. Acum îşi dă libertatea să zăbovească asupra imaginii ivite de nicăieri cu capul plecat sub căderea regulată a apei şerpuitoare. Rămâne sprijinită de peretele de sticlă al duşului câteva secunde bune. Poate un minut?

Sau chiar două-trei? Ce mai înseamnă timpul când îl trăieşti în mintea ta? În amintire? Sau în imaginaţie? Nu-şi dă seama... Iese repede din duş, îşi răsuceşte pe cap un prosop în formă de turban, cu un altul îşi înfăşoară trupul aburind, apoi trage după sine grăbită uşa, înfricoşată de ochii copilului aceluia bătrân, cu râs răutăcios, de care îi e frică și care, are impresia, o urmǎresc.

Vieţile noastre sunt făcute din momente trăite - experienţe pe care le transformăm în amintiri, impresii... Prezentul durează doar o fracţiune de secundă. Fiecare sunet rostit din propriul nostru nume se aşază în trecut. Un zâmbet, o vorbă rea, o îmbrăţişare, o supărare mare, o bucurie măruntă, un succes colosal - toate devin trecut. Nimic nu durează. Prezentul există doar o clipă. Şi toate clipele trăite la un loc ne creează pe noi. Fiecare învaţă ce doreşte sau ce poate din trecutul său. Alegerile ne aparţin. Ele ne conduc spre adevărata noastră fiinţă. Sedimentăm în ungherele cele mai tainice Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

45

proză de Nicoleta Beraru amintiri care ne împresoară toată viaţa. Dar unde se gǎsește graniţa dintre amintire şi imaginaţie?

Când ştim că nu am transformat o amintire, împodobind-o sau despodobind-o, într-o fantasmă? De unde-mi vine imaginea aceasta pocită? În ce unghere ale minţii sau ale sufletului păstrez acest spectru al maliţiozităţii şi deriziunii? Astfel îşi frământa Ruxandra mintea, în timp ce încerca să asorteze o bluză neagră cu guler răsfrânt, o fustă tot neagră, dreaptă, până la jumătatea genunchiului şi o pereche de pantofi albi, eleganţi, cu toc cui. Îmbrăcă o jachetă albă, care-i încadra talia încă subţire şi, privindu-se în oglindă, pierdu vedenia din duş într-un flu liniştitor.

La birou, toate erau aşa cum le lăsase – în dezordine: dosare deschise, cu post-it-uri verzi, roşii, portocalii, gabene între file, pixuri şi markere, creioane... Îşi deschide laptopul, sorbind prelung şi tăcut din încǎ o cafea pe dimineaţa aceea şi se apucă de muncă. Mintea-i începe însă, să dea din nou târcoale chipului pocit care-i răsărise înaintea ochilor, în duş. Cu fiecare document pe care-l deschide, întrebarea: „Cine e? Îl ştiu sau e o scorneală a minţii mele obosite?” devine din ce în ce mai insistentă, mai insolentă. Încearcǎ să lipească un nume, un moment anume pe faţa cu cicatrice şi râs batjocoritor, greţos. Exact ca atunci când, în vreo discuţie, numele unei persoane sau al unui actor îi stă pe buze, dar nu vrea nici în ruptul capului să se zică, să o elibereze de căutare, fiindcă îl cautǎ neobosită şi câte o zi întreagă. Abia când renunţǎ, trudită, seara sau a doua zi, când se aşteaptǎ mai puţin, în timpul vreunei întrevederi importante cu şeful său, îl găsește: Sean Connery! Epuizată şi fericită îl strigǎ spre marea mirare a celuilalt.

O zi întreagă îl căută pe băiatul cu fizionomie caustică prin ungherele gândurilor, prin sinuozităţile sufletului. Nimic din existenţa ei nu-i dădea vreun indiciu cât de mic. Un film? O figură trecătoare pe un drum de ţară din România? Un fost coleg de şcoală? Îşi puse speranţa, ca de obicei, într-un avorton al memoriei şi încercă să ignore stăruinţa cu care i se impunea descoperirea atributului mult aşteptat.

Ruxandra cineazǎ apatică, gândindu-se la ziua ce trecuse, la cât de mult a trebuit să muncească pentru a se vedea şefă de proiect într-o organizaţie atât de mare. Chiar şi-n acestă ţară democratică, unde femeile şi bărbaţii au şanse egale, quasi egale... Şi la ce bun toate astea? îi trecu prin cap prea sinceră întrebarea. Câştigǎ bine, are o poziţie bună în societatea străină în care alesese conştient să trăiască, o poziţie respectabilă în organizaţia în care muncește. Dar viaţa ei seamǎnǎ prea mult cu o câmpie arsă de soare, pe care, în afară de flori de scaieţi, mai cresc pe ici, pe colo şi câţiva maci sălbatici. Culoarea lor dă pete de culoare vieţii femeii singuratice. În rest, iernile aspre şi verile fierbinţi ale existenţei ei, pregetǎ printre negară şi păiuş. Nu tu copii, nu tu bărbat, nu tu mamă, nu tu soră... Numai câţiva amici buni, cu care îşi trăiește zilele de weekend, pe care nu trebuie să şi le petreacă în faţa calculatorului, descâlcind dosare de subvenţii. Uneori, ca să nu simtă acut cum singurătatea-i muşcǎ din fiinţă şi-şi lasǎ urmele colţilor în materia impalpabilă a sufletului şi dâre sângerânde în inimă, iese pe străzile oraşului cu catedrală gotică în mijlocul Pieţei Mari şi se pierde în mulţime. Cutreierǎ parcurile verzi şi pline de trandafiri, cu lacuri şi lebede şi tot atâta singurătate ca în toată societatea aceea construită pe izolare şi sobrietate, ca în câmpia arsă a existenţei ei. Alteori acceptǎ să meargă în calitate de interpret la primării, unde traduce pentru câte-un cuplu mixt, având vreun român în compoziţie, care-şi pune pirostriile. Îi place să vadă oamenii bucuroşi. Fericirea...

Pentru ea fericirea e un concept grandios; în ea nu crede. ”Căci şi ea, ca toate pe lumea asta, îşi spunea, se aşază în trecut. La ce bun s-o iei prea în serios? În ce mǎ privește, cred mai degrabǎ cǎ bucuriile mărunte dau sens vieṭii.” gândea deseori. Alteori lucreazǎ la traduceri scrise. Odată fusese invitată la o televiziune să lucreze la subtitrarea unei emisiuni despre casele de copii din România comunistă... I se înnodaseră băierile sufletului de suferinţă, văzând decreţeii legaţi de paturi, subnutriţi, ţinuţi ca nişte animăluţe ce-şi legănau inconştient, în neştire trupuşoarele firave, costelive şi capetele prea mari, cu ochi în care luceau priviri goale, debile...

Instantaneu, stomacul i se contorsionă de durere. Îl simţi arzând-o ca un stigmat, când i se arătă în minte chipul unui tânăr frumos, blond, de vreo douăzeci şi doi – douăzeci şi trei de ani, cu ochi verzi migdalaţi, cu cârlionţi – alură de poet. De ce şi de unde această senzaţie de dezgust, când viziunea era atrăgătoare? Zâmbetul bărbatului era dulce ca şi chipul său scăldat de razele unui soare domol şi tandru de toamnă. Şi totuşi, o durere inexplicabilă puse stăpânire pe Ruxandra. Urmă cu înfiorare firul memoriei. Sau o fi doar imaginaţie? Să-i joace, oare, spiritul feste, trimiţându-i o fata morgana zămislită de singurătate?

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

46

proză de Nicoleta Beraru Pe o pajişte cu margarete, mărginită de un drum de ţară cu grohotiş într-o parte şi de o râpă de partea cealaltă, sunt întinse câteva pături. Uzate, în culori şterse de spălări repetate, cu pătrate şi romburi sau cu flori ce aduc a maci uriaşi, li se vede urzeala. Câteva femei de vârste variate, bărbaţi tinerei sau mai copţi stau de vorbă aşezaţi pe pături, iar, în preajmă-le, copii mici şi mai mari, se joacă gălăgios. Iarba e bătătorită de paşii lor. Unii se ceartă de la o minge spartă, alţii se fugăresc şi ţipă strident, câteva fete tunse băieţeşte îşi smulg din mâini nişte cercuri hula-hoop. Doar vreo trei-patru singuratici sunt aşezaţi cuminţi pe colţurile păturilor, şi-şi privesc degetele mâinilor, se leagănă apatici, sau îşi îngână vorbe doar de ei înţelese, la spatele adulţilor ce flecăresc impasibili. E soare.

Albinele zumzăie pe margarete, mierea ursului şi ciuboţica cucului. Printre copii, ca nişte figurine străine ce nu se potrivesc acestui puzzle, tineri - fete şi băieţi - în jur de douăzeci de ani, cu o fizionomie diferită, înalţi, cu pantaloni scurţi, tricouri şi pantofi sport, vorbind englezeşte sau franţuzeşte, încearcă, fără prea mult succes, să întreţină o atmosferă senină, de joc. Cu gesturi împinse până la caricatură, le explică acelor copii regulile unui joc cu cercurile hula-hoop. Sunt americanii veniţi în sat să ajute casa de copii de aici. Sătenii îi privesc cu respect, uimire şi un soi de teamă. Nu sunt obişnuiţi cu străinii. După perioada de comunism, în care oamenilor le era frică şi de propria umbră, în care despre America se vorbea ca despre o legendă, ca despre o lume fictivă, singurele lucruri sigure în perioada aceea de dictatură fiind raţiile de alimente, curentul tăiat, sărăcia, izolarea, teama, aceste prezenţe străine creau o lume paralelă cu lumea satului tradiţională, încorsetată în reguli şi credinţe ancestrale. La numai doi ani de la Revoluţie, oamenii nu erau pregătiţi să-i accepte. Îi mira faptul că tinerii aceştia frumoşi, care vorbeau, se mişcau, gesticulau, priveau, mâncau, beau, cântau, se spălau, dansau, salutau, se adresau, respirau altfel, veniseră în satul lor doar aşa, să ajute. Auziserǎ ei de la nu știu cine că unii erau condamnaţi la închisoare şi că în loc să-şi ispăşească pedeapsa la pârnaie, în America, fuseseră trimişi în satul lor, să aibă grijă de orfani. Oamenilor le era într-un fel milă de ei, fiindcă până şi o închisoare americană era mai bună, gândeau ei, decât un orfelinat românesc. Tinerii locuiau la săteni, care îi observau aşa cum observi nişte insecte neştiute. Nu erau pretenţioşi. Nu cereau mai mai mult decât li s-ar fi putut oferi. Se adaptaseră repede la condiţiile din sat: se spălau în balie sau în butoaie cu apă de ploaie, scoteau apă din fântână, mâncau ce mâncau şi sătenii care le oferiseră adăpost. Doar din când în când mergeau în oraşul din apropiere să facă târguieli pentru copiii de la orfelinat. Şi seara se adunau în câte-o curte de gospodar şi ţineau în limba lor nişte adunări. Nu ţipau, nu se certau – făceau nişte scheme, nişte săgeţi pe nişte foi mari de hârtie, pe care le agăţau apoi cu cârlige pe funia de uscat rufe...

Ruxandra privește cu detaşare la acest peisaj câmpenesc de pe pelicula amintirilor. Pe una din pături văzu o copilă subţirică, cu ochi negri, mari pe faţa măslinie, ovală, cu trăsături fine şi nas drept.

Părul castaniu, bogat, îl avea prins la spate, în coadă. Părea pierdută în gânduri, se uita absentă la ce se petrecea în jurul ei, cu o expresie tristă, aproape pierdută.

O noră ca tine mi-aş fi dorit, i se adresă una dintre femeile mai în vârstă. În ziua de azi, tineretul nu mai are bun-simţ: bea şi fumează în neştire. Fetele sunt prea îndrăzneţe; nu mai ştiu ce înseamnă să poarte de grijă unui bărbat.

Ruxandra privi la ea cu un aer confuz, de parcă nu ar fi înţeles rostul vorbelor. Altele erau grijile ei. De vreo zece zile lucra în orfelinatul din satul acela. Făcea naveta cu trenul din orăşelul ei până în sat. Era proaspătă absolventă a Şcolii Normale. Deşi terminase şcoala a treia pe listă, nu avusese de ales decât satul acela. În toţi anii de liceu visase să poată lucra ca învăţătoare la ea acasă, în oraşul ei natal. Norocul însă o ocolise. Singurul post liber, aproape de locul ei de baştină, fusese în satul acela cu orfelinat. Îl acceptase şi o acceptase. Prieteni îşi făcuse repede, fiindcă, deşi timidă din fire, avea lipici la oameni. „Doar n-ai sǎ-mi zici că nu vezi că eşti frumuşică.” îi zisese odată, într-o discuţie comună, tocmai băiatul damei care-şi dorea o noră ca ea şi care urma să se însoare cu o săteancă plină de nuri şi cu mare succes la bărbaţi. Nu. Ruxandra, nu vedea asta. Deşi nu era lipsită de atenţia băieţilor de vârsta ei, preocuparea de a le plăcea nu era în susul listei ei de priorităţi. Ea avea alte idealuri. Dar până şi dorinţa de a se vedea studentă la psihologie pălise în faţa realitaţii brutale cu care era confruntată: educaţia într-un orfelinat era departe de ceea ce învăţase ea la Şcoala Normală, care nu o pregătise pentru asprimea vieţii de aici. Faptul că nu-şi putea ţine orele în clasa care-i fusese încredinţată – clasa întâi – decât aducând un elev mai mare, care-i ţinea sub control cu ameninţări de Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

47

proză de Nicoleta Beraru ciomǎgealǎ pe bobocei, îi dădea bătăi de cap. O durea sufletul să vadă cum micuţii aceia cu chipuri ascuţite, urâţite de sărăcie, murdari şi plini de jupuieli şi bube, cu ochi ieşiţi din orbite, mereu în căutarea vreunei bucăţi de pâine, pe care s-o ascundă seara sub saltea, care i se agăţau de poala fustei de câte ori o vedeau venind la şcoală pe aleea lungă cu castani bătrâni şi umbroşi, şi care, de cum auzeau clopotul mare, care anunţa masa de prânz, se îmbrânceau şi se călcau în picioare, ca nişte hoarde de sălbatici, nu ascultau decât de legea bâtei. Nu înţelegea ce avea ea să facă un an întreg în şcoala aceea ce-i părea o închisoare. Sau poate mai mulţi ani? În unele după-amieze, fata făcea de serviciu și în dormitoare. Trebuia să-i supravegheze pe copii în timpul somnului. Aceeaşi problema: Ruxandra nu reuşea să se facă ascultată de ei. Era de vină oare tinereţea ei? Sau faptul că era prea blândă şi prea miloasă cu copiii aceia cărora vorba bună le era străină cu desăvârşire? Îşi punea aceste întrebări în fiecare zi, încercând să găsească o soluţie. Dar soluţia nu se lăsa găsită. Frământările sale luau sfârşit doar seara, când adormea, obosită, în patul ei din casa părintească. Şi-n fiecare seară îşi promitea că va deveni mai autoritară, ca va fi mai aspră.

Un ghiont în stomac, însoţit de o senzaţie de panică şi dezgust, o încearcǎ din nou când Ruxandrei i se arată încǎ o dată surâzător în minte chipul tănărului bărbat cu ochi verzi, migdalaţi şi cârlionţi blonzi. Tiberiu se îndrăgostise de Ruxandra de cum o văzuse. Era din acelaşi oraş cu ea. Nici Ruxandrei nu-i displăcea băiatul. Doar că ea era prea dezamăgită de repartiţia pe care o primise şi încă tristă că munca ei de elevă silitoare nu-şi găsise un alt rost. Tiberiu îi ţinea fetei subţiri calea oriunde. Parcă răsare din pământ uneori, povestea Ruxandra unei prietene, cu vădită încântare.

Făceau naveta împreună, o aştepta mereu la gară sau la poarta orfelinatului, îi explica mersul lucrurilor în şcoală. Tiberiu făcuse un liceu teoretic, dar, fiind finul directorului, fusese angajat fǎrǎ multe bǎtǎi de cap ca educator la casa de copii şi avea deja vreo doi-trei ani de experienţă. Ruxandrei îi făcea bine privirea lui plină de solicitudine şi ajutorul oferit de el. Era singurul ei punct de sprijin într-o lume total necunoscută, a cărei duritate o îngrozea. Când, ştergându-şi lacrimile de mâhnire şi neputinţă la vederea micuţilor cu viaţă chinuită, pe care nu-i putea nicidecum struni cu blândeţea şi cu dăruirea ei, se gândea la Tiberiu ca la singura rază de soare din mediul acela obscur, plin de spaime şi taine.

Femeia adultă îşi duce mâinile la ochi şi şi-i acoperǎ, ca şi cum ar vrea să se protejeze astfel de un duh rău.

Era o după-amiază însorită de toamnă. Ruxandra avea să ia trenul pentru a ajunge la şcoală. Tura ei începea la ora două. Era de serviciu în dormitoare. Înspre gară, trecu prin dreptul unei şcoli. Lecţiile de dimineaţă tocmai se terminaseră. Elevii ieşeau pe poarta şcolii ordonaţi, fără ţipete şi îmbrânceli şi Ruxandrei nu i se păru nimic mai frumos şi mai cumpătat decât momentul acela. Cât de mult şi-ar fi dorit să lucreze şi ea într-o şcoală cu copii care să o asculte! În sat ajunse la timp, aşa că îşi permise să se îndrepte agale spre casa de copii. Trecu pe lângă gospodării cu garduri de fier forjat vopsite în alb, albastru, roşu, verde sau maro. Struguri rubinii atârnau grei pe viţe-de-vie ce bolteau intrândurile caselor. În livezi, prunele şi merele îndoiau greu crengile pomilor. Printe pomi, se vedeau galbene şi ochioase păpădii vesele, mici sori ce luceau în iarbă. Pe şanţuri, verzi încă, babe aduse de spate cu furcile în brâu, torceau timpul dulceag al toamnei blânde din acel an. Gospodine planturoase şi rumene, cu baticurile legate după cap, cu sânii cât harbujii sub bluze largi, decolorate şi pline de pete de mâncare, cu fuste creţe şi lungi şi picioare mari cu călcâie crăpate în şlapi de plastic bărbăteşti, cu două numere mai mari, îşi adunau curcile sau gâştele de prin vecini. Toate acestea îi dădeau Ruxandrei un simţământ de împăcare cu viaţa, de pace lăuntrică şi linişte. Capul îi era gol de gâduri. Simţea că o tensiune mare, pe care demult ar fi dorit-o plecată, o părăseşte. Se bucura de tihna satului, de priveliştile de toamnă idilice, cu lanuri de porumb bogate şi case îmbelşugate, cu vaci şi oi păscând molcome pe pajişti, cu curci, raţe şi gâşte pe podeţele caselor de ţărani gospodari. Îi era bine sub soarele acela tandru ca un moş spre sfârşitul vieţii, ce o mângâia pe obraji şi pe păr. Încet-încet se apropie de orfelinat.

De printre castanii viguroşi, pe aleea ce ducea spre şcoală, deodată îi sări în cale Vasilică. Era băiatul care-i fusese trimis de o colegă mai veche din şcoală să o ajute să menţină ordinea în clasă.

Copiii „ei”, elevii de clasa întâi, nu mai scoteau o vorbuliţă – nici măcar pe șoptite – când îl vedeau.

Vasilică nu era prea mare, era brun, cu ochi căprui şireţi, ca de vulpe, păr şaten-închis sârmos, care-i Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

48

proză de Nicoleta Beraru stătea pe cap ca o perie, faţă smeadă, şi-avea o gură lungă, întinsă până la urechi într-un zâmbet batjocuritor. Pe unul din obraji i se vedea o cicatrice adâncă. Deşi avea doar unsprezece ani, copilul arăta ca un arendaş, cu mâini şi urechi disproporţionat de mari în raport cu trupul slab. Când îşi băga capul pe uşa clasei întâi, elevii Ruxandrei, până atunci gălăgioşi şi neascultători, amuţeau cu spaime în ochi. O singură mişcare de-a lui Vasilică, înarmat de obicei cu un băţ noduros, spre exasperarea Ruxandrei, care îl admonesta mereu şi-i confisca atributul autorităţii, dar care avea nevoie de el în clasă ca de aer, producea o tăcere groasă printre şcolarii începători, de s-o tai cu cuţitul. Micuţii erau oripilaţi la vederea lui Vasilică, precum iobagii la vederea arendaşului cu biciul în mână. Mergea vorba că Vasilică fusese siluit de unul din educatori. Nu se ştia de cine sau, probabil că, în calitate de nou-venitǎ, Ruxandra fusese pusă la adăpost de veştile brutale. Cruzimea lui Vasilică era notorie.

Până şi Ruxandra tresărea uneori când dădea ochi în ochi cu copilul bătrân, iar zâmbetul lui zeflemitor şi răutăcios aproape o îngheţa. Dar colegii o asiguraseră că e mai bine aşa pentru ea, la început, până îşi va câştiga locul şi autoritatea în şcoală. Ruxandra însă, se îndoia că acel moment va veni şi o voce lăuntrică îi tot repeta că tot ceea ce se întâmplă acolo, în casa aceea de copii, în dormitoarele cu cearşafuri şi feţe de perne murdare, în care ordinea era menţinută ca în lagăre prin fricǎ şi agresivitate, nu e lucru curat. Nu putea să-şi închipuie că toată viaţa va putea preda cu un Vasilică în clasă sau că va menţine ordinea în dormitoare cu ajutorul unuia ca el. În momentul în care Ruxadra îl văzu pe Vasilică în faţa ei, un fior îi străbătu tot corpul. Toată pacea adunată pe drum se risipi ca un fum subţire şi panica puse stăpânire pe ea într-un mod abracadabrant. Se reculese rapid şi dădu să-l întrebe ce căuta acolo, de ce nu era în curtea şcolii. Nu apucă însă sǎ scoatǎ vreun cuvânt, că Vasilică, care le ştia pe toate, îi şi zise direct: „Domnul Tiberiu nu mai lucrează aici pentru c-a violat-o pe Lenuţa”. Şi surâsul pocit de pe faţa sa se intensifică atât de tare încât Ruxandra, ca prin ceaţă, năucită de veste, îl văzu ca pe un soi de pitic cu urechi şi mâini enorme, cu o gură cât un hău, răsucită în cel mai hidos rânjet pe care-l văzuse vreodată în viaţa sa.

Ochii săi exprimau o bucurie nemăsurată, o răutate nedisimulată, ai fi zis, o victorie mult aşteptată, o mizerie colosală.

Tot ce-şi mai aduce aminte Ruxandra e că detaliile îi fuseseră oferite de colegi cu precauţie. O podidiseră lacrimile şi nu mai ştia pentru ce plânsese mai tare: pentru Lenuţa sau pentru Tiberiu? Îşi amintea însă foarte bine sentimentul de greaţă profundă care o încercă şi care-i invadă fiecare milimentru din suflet şi-i luă cu asalt fiecare vână, fiecare arteră, până când sângele-i deveni un fel de fiere, ce-i invadă inima. Nu putea să creadă că barbatul acela care era fascinat de ea, îndrăgostitul declarat, s-ar fi putut deda la acte atât de josnice. Cum să fi putut el, cel care îi aducea ei flori, care o sorbea din priviri, care o urma în toate cuminte, să aibă apucături atât de ticăloase? Cum să siluiască el, frumosul cu plete de poet, o fetiţă neajutorată de doisprezece ani? Era imposibil! La cei nouăsprezece ani ai săi, Ruxandra nu putea admite că aşa ceva poate fi posibil. Prima dată îşi negă toate gândurile rele. Dar, după câteva zile, zisele celorlalţi şi faptul că Tiberiu fusese dat afară de la casa de copii, îi dovedirǎ cǎ totul era real. Apoi, încet-încet, acceptă că oamenii sunt mai mult decât ce poate ea să vadă. Mult timp, scârba, repulsia de Tiberiu, de orfelinat, de Vasilică, de ea însăşi şi de întreaga lume nu o părăsirǎ. I se făcuse scârbă şi de pământul pe care îl călca şi de soarele care o încălzea. Lumina o durea, întunericul o ucidea. Mult timp, un abis se căscă înăuntrul său, iar ce trăia în afara gândurilor şi simţămintelor ei era un ecou, o prelungire a genunii aceleia întunecate ce se cuibărise în fiinţa ei.

După câteva zile îşi dădu demisia de la orfelinat. Pe Tiberiu l-a mai văzut doar în treacăt prin oraş, dar nu şi-au mai zis tot restul vieţii nici măcar un singur cuvânt. A încercat să uite, deşi mereu aceeaşi viziune o tortura: îl vedea pe Tiberiu, frumos, cu ochi verzi migdalaţi, cu plete cârlionţate, violând fata de doisprezece ani sub privirea jegoasă, odioasă, satisfăcută, batjocuritoare, mizerabilǎ a lui Vasilică. O vedea pe fată zbătându-se despuiată şi neputincioasă, lovită şi umilită, redusă la o bucată scârnavă de carne, de care te serveşti cu o poftă bolnavă. De ce avusese Tiberiu nevoie de asta? Cine era mai odios: Tiberiu sau Vasilicǎ? Îngerul sau demonul?

Multǎ vreme, Ruxandra nu scăpase de spectrul acela. Cu timpul, schimele își pierdurǎ urma în mintea ei. Îşi pierdură din consistenţă, iar apoi, încetișor, se evaporaseră. Dar mintea nu iartă de tot şi sufletul nu uită de tot. Din când în când, fascicule de trecut se desprind şi ne invadează existenţa.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

49

proză de Nicoleta Beraru Să fi fost acela motivul pentru care am ales să trăiesc singură? Să fi fost aceea raţiunea pentru care mi-am pǎrǎsit ṭara? Să fi fost aceea evidenţa pentru care am acceptat să lucrez la reportajul despre casele de copii din România comunistă?, își punea ea acum întrebǎri. Nici nu mai ştia... Dar îşi repeta continuu că nimic pe lumea asta nu e întâmplător.

Ruxandra îşi termină cina cu ochii umezi. Respiră uşurată: „Toate trec.” Un amurg neguros și greu cade peste ortensiile de pe terasǎ, fǎcându-le sǎ parǎ niște fantome rubinii. Noaptea își întinde aripile peste fire. Un pǎianjen își ṭese placid pânza, sub ochiul scrutǎtor, abia mijit, al lunii. „E toamnǎ. Toate trec...”

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

50

poezie

Emilia Amariei (Austria)

Nu ne mai vrea pământul Nu ne mai vrea pământul pașii reci, Picior desculț demult visează câmpul, Pe tocuri cui se mișcă inimi seci Și-n „Diplomat” își duc bărbații gândul Sorbim război și pace-ntr-o cafea, Pe jar străin sufletul ni se arde, Orice scânteie ni se pare stea Și-orice hârtie se botează carte!

Te văd zdrobit sărman sfârșit de veac, Dar nu de arme, ci de umilință! Și de-au uitat ce-nseamnă a trăi Stimații jucători de-a moartea-n masă, Tot una li-i a fi sau a nu fi, Nici de copiii lumii nu le pasă,

Viteza „sfântă” ne-a cuprins pe toți, Bărbatul înșelat nu vrea dueluri Acum ne merge sufletul pe roți Și cinstea se îngroapă prin hoteluri.

Voi, menestreli și-ai poeziei soli, Aprindeți struna, pana, să renască Pământul de la pol până la pol Și toată răsuflarea omenească,

Vulgarii cerșetori mereu cerșesc.

Ei ne cunosc. O, suflete blazate, O mână de întind, ne cuceresc!

Le dăm și bani și țel și demnitate.

Să ne rămână viața foc nestins Căci noi suntem răspunzători de moarte!

Trăind curat, cu sufletul ne-nvins, Ne va ierta cândva pământul… poate…

Ne râde moartea-n față după plac, Judecătorii n-au nicio sentință -

Și-aș vrea să pot

Îmi vine câteodată să mă transform în fulger, Să mă aprind în centrul minciunii și s-o ard, C-un tunet, răutatea, în creier s-o străfulger, Cenușa să i-o-mprăștii prin versul goliard,

Aș vrea să pot lumina să o revărs din carte, Să-mbrac în stele versul și gândurile-n crini, Veșmânt senin cuvântul poemului să-mi poarte Chiar de mai sângerează străpuns de mărăcini.

Să slobozesc un vuiet peste rostiri deșarte, Mizeria din lume s-o-nvălui ca un vânt Și-apoi s-o duc din poala pământului, departe.

De-nsingurare, răul, pe veci să îl descânt.

De n-ar veni sfârșitul sfârșitului deodată, De ne-am trezi din somnul ce bâiguie prin noi, De-ar izbăvi iubirea cea hristică, curată, Spre-a nu porni mânia vreunui crud război.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

51

poezie de Emilia Amariei Bat cuie…

Bat cuie... cât pe muchii, cât pe lângă, Am unghii violet și răni pe mâini Și uneori, mă doare partea stângă Cu drept asupra bietei mele pâini, Bat cuie ruginite-n gardul putred Al unui timp trecut, dar ne-ncheiat, Bat cuie în prezentul tot mai șubred Cu mersu-mpleticit și-ncovoiat, Bat cuie-n toate, până la scânteie, Și-ndur scrâșnind acutele dureri, Oricum, am cam uitat să fiu femeie, Trudind peste puținele-mi puteri.

Bat cuie, dar cu gândul sunt departe, Trăind povești din timpuri de demult, Și mă ascund în filele de carte De după ele, sufletu-mi ascult, Bat cuie-n basme, le agăț în grindă Și cad, mă scurg de vlagă în pământ, Boabe fierbinți încep să se desprindă Și-mi curg peste genunchii tremurând, Bat cuie-n cer, să leg de veșnicie Tărâmul nesfârșitei suferinți, Bat cuie în tăceri și-n nebunie Și-i răstignesc în versul meu pe sfinți...

Se joacă numai drame peste tot În inima potopului din noi, Am devenit semnale de furtună, Avertisment pentru îngheț și ploi, Un buletin de știri despre minciună.

Bunicii și părinții sunt, acum, Legende vii, de nimenea citite, Iar mamele, un surogat postum, Bunicile, icoane neprivite.

Copiilor li-i teamă de prezent Căsătorii de probă... anulate.

Familia-i doar un cuvânt absent Din DEX-ul nostru de valori uitate.

Neputincioși vedem acest final Și printre lacrimi vă privim sfârșitul, Urmași pierduți din punctul cardinal Ce indica pe hartă infinitul.

Bătrâni și triști ne ducem suferind, Căci v-am lăsat doar moartea moștenire.

Din tot ce-a fost pe lumea asta sfânt, Nu v-am păstrat nici partea de iubire.

Chiar și pe Dumnezeu vi l-am furat Și-n locul Lui v-am dăruit durere.

Copiii noștri dragi, v-am condamnat Să moșteniți tot iadul în tăcere.

Se joacă numai drame peste tot, Pe scena unei lumi debusolate, Tristețea nu-și găsește antidot; Murim tăcuți în „sălile de teatre.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

52

proză

Piese de puzzle (fragment)

Helene Pflitsch (Germania)

O scândură din podeaua târnațului, vătămată de apăsarea pașilor, se văită prelung. Ascultându-și bătăile frenetice ale inimii, Lelia se opri în fața ușii. Nu știa cui să atribuie surprinzătoarele emoții; întâlnirii bunicului, chiar dacă doar un chip într-o fotografie era, sau pentru că intra întâia oară în camera bunicii?

Cheia din mâna ei și zăvorul ușii, cu mânerul în forma unui cap de lup, semănau cu cele ale palatelor din cărțile de basme. „Stranie situație,” gândi Lelia, pe bună dreptate. Camera aceea era separată de celelalte doar de un perete, avea intrarea din același târnaț, ba mai mult, să ajungă în curtea orătăniilor din spatele casei, trecea prin fața ei, dar ea nu îi pășise până atunci pragul. S-o fi oprit ușa masivă de lemn, ce părea paravan unor secrete la care nu trebuia să ajungă?

Trase adânc aer în piept, pregătindu-se parcă de o lungă scufundare în adâncul oceanului, și introduse cheia în marele zăvor. Răsuci cu grijă. Mișcarea cheii în broască fu lină, aproape ireală, urmată de un clinchet abia auzit. Ușa se deschise ușor, fără zgomot. Căută comutatorul pe peretele de lângă ușă cu mâna stângă. Lumina roșiatică, difuză, inundă mica încăpere și de-acolo, din prag, privirile, asemeni obiectivului aparatului de fotografiat, au focalizat imaginea, așezând-o într-un locșor al creierului, să fie păstrată nealterată pentru veșnicie.

Camera nu era deloc mare. După gura cuptorului de pâine, aflat pe peretele din fund, bănui că fusese cândva bucătăria casei. Pereții în albastru îi aminti de o zi în care își surprinsese bunica la groapa de lângă fântâna cu cumpănă din colțul gardului, amestecând piatră vânătă cu varul alb. „Îmi primenesc camera, să arate curată și proaspătă ca o fată mare. Așa, poate îmblânzesc puțin trecerea vremii peste mine.”

Singura fereastră, în partea stângă a ușii, cu lemnul în aceeaşi culoare verde ca a târnațului, era aidoma celorlalte din casă; patru canate, două lunguiețe în partea de jos, iar deasupra lor, alte două pătrate, cât o palmă. Geamul de sticlă le umplea doar pe cele dinspre afară. O plantă de aloe-vera, într-un ghiveci mult prea mic pentru ea, se întinsese până aproape sus, ba chiar, în căutarea luminii și a aerului proaspăt, pătrunsese prin ochiurile perdelei de dantelă. Lângă ea, o sticlă pe trei sferturi plină cu alcool medicinal, în care pluteau câteva bucățele din frunzele cărnoase. Ileana, bunică-sa, folosea frunzele plantei la prepararea diferitelor infuzii, cu care își masa din când în când încheieturile sau picioarele obosite. Era atât de specialistă în prepararea acestor leacuri băbești, cum însuşi le numea, încât erau poftite de vecini și cunoscuți și, dacă ar fi vrut să facă o afacere cu ele, sigur ar fi avut succes. Începând de acolo, de la mica fereastră, pe peretele din stânga, se lăfăia conopeiul, o bancă de lemn, poate ceva mai lungă de un metru jumătate, a cărui șezut era, de fapt, capacul unei lăzi. Pe spătar era sculptat un brâu lat de frunze de trifoi cu patru foi. Lada era acoperită cu o carpetă țesută din fir tors de lână de oaie, vopsit în roșu și negru. O alta, asemănătoare ca țesătură și model, doar că mai lată, era prinsă pe peretele opus, de-a lungul patului. În fiecare iarnă, în casa lor se întindea război de țesut, dar Lelia nu văzuse niciodată să se lucreze așa ceva. Se țeseau doar preșuri din fâșii tăiate din haine vechi, fâșii late cam de un deget și adunate în ghemuri. Ajuta și ea la tăierea fâșiilor, ba chiar, în ultimele ierni, o lăsaseră să le formeze, așa că le îmbinase după culori, iar rezultatul muncii se remarcase imediat; preșurile aveau o frumusețe aparte. În iarna care trecuse, învățase să mânuiască suveica și să manevreze pedalele războiul. Îi plăcuse și, fără să se destăinuie cuiva, își propusese să afle cât mai multe din tainele războiului de Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

53

proză de Helene Pflitsch țesut. Acolo, în camera bunicii, cu ochii la carpete, își aminti de ea și în străfundul minții văzu deja modelul primului lucru ce îl va țese. În fața băncii, o masă solidă de lemn, acoperită cu o față de masă din bumbac alb, terminată cu o dantelă cam de un lat de palmă. Câteva ziare desfăcute protejau fața, așa că, acolo, pe blatul mesei, întâmplările unor zile anume erau încă în desfășurare. Peste ele, un caiet cu pătrățele, deschis cam pe la jumătatea lui, un capăt dintr-un creion chimic și o farfurie din pleu cu un rest dintr-un măr. Dulapul cu două uși, din același lemn ca și banca, două scaune cu spătar, unul așezat la masă, altul la capătul patului, lângă gura cuptorului de pâine, și o mică sobă de tuci întregeau mobilierul din încăpere.

Patul nu fusese așternut după noaptea care trecuse, de parcă Ileana știuse că în ziua aceea nu va mai deschide ușa odăii și nu avusese rost să se mai ostenească cu punerea lui în ordine.

Pe scaunul de lângă pat, alături de un pahar, de fapt o halbă de bere, încă cu ceva apă în ea, era o carte și o mică veioză de noapte. Lelia deschise cartea la pagina îndoită. Citi cu atenție, ca și cum, de fapt, de-asta intrase acolo: „Asta era mândria lui de artist, niciun lucrător parizian nu era în stare să facă un mâner ca al lui, uşor şi solid. Sculpta, mai ales măciuliile, cu o fantezie încântătoare, reînnoind întotdeauna subiectele: flori, fructe, animale, capete, înfăţişate cu un aer viu, real. Făcea totul cu un briceag; îl vedeai zile întregi cu ochelarii pe nas, scobind lemnul de merişor sau abanosul.” (Emil Zola - Paradisul femeilor) Zâmbi. Cititul era un hobby al bunicii pe care i-l cunoștea de ceva vreme. De altfel, i-l moștenise. Sau poate, bunică-sa cu știință i-l sădise în minte și suflet, că doar de-aia o dusese la biblioteca de la Căminul Cultural și îi făcuse fișă, încă pe vremea când deabia buchisea literele. Așeză cartea de unde o luase. Va veni timpul când va face cunoștință cu Zola, dar acum era rândul altcuiva.

Ridică ușor capacul lăzii și căută cu privirile cutia unde trebuia să găsească fotografia la care se gândise întreaga după amiază. Sub câteva cărți și reviste găsi o cutie de carton decolorată, legată cu o sfoară groasă de cânepă. Se chinui un timp să îi desfacă nodul; probabil în zbaterea lui de-a se elibera din strânsoare, broboadele de sudoare ale corzii se prefăcuseră într-o pastă cleioasă ce acoperise nodul, încătuşând-o pe veci. Lelia reuși să îi vină de hac, iar din cutie ţâşniră, așa ca apa izvorului ce străpunge stânca de calcar, o sumedenie de fotografii de diferite dimensiuni, unele albnegru, altele în nuanţe de maro.

Opri cu mâna revărsarea lor. Chipuri cunoscute și necunoscute își îndreptară privirile spre ea. Cum putea să îl găsească, dintre atâtea, pe cel căutat? Printre cele câteva fotografii înșirate dezordonat pe pereți, nici una nu era a bunicului. Dintr-una zâmbea Ileana și, dacă nu ar fi fost ochii mari, vioi, pe care îi cunoștea așa de bine, poate nici nu ar fi recunoscut-o. Înveşmântată într-o rochie albă, ce-i ajungea până la glezne, cu volănaşe de dantelă cuprinzându-i gâtul lung, arăta ca o stea de cinema sau o prințesă de la curtea unui rege. Părul negru de tăciune, împletit într-o coadă groasă, îi depășea mijlocul. Chiar dacă fotografia era în alb și negru, se putea ghici roșul aprins al macilor prinși în coada groasă. Cei patru copiii, doi băieți și două fete, fuseseră surprinși de aparatul de fotografiat la evenimente importante din viață; cel mai mare, botezat cu numele tatălui, Șerban, la absolvirea școlii de meserii și purta, firesc, chipiul de mecanic de locomotivă; Luca, tatăl ei, în timpul armatei, în costum de marinar, iar cele două fete, Ileana și Corina, mirese. Printre cele cinci poze prinse în rame de lemn, erau presărate alte câteva, din care zâmbeau sau se strâmbau nepoții. Privirile Leliei se opriră asupra uneia în care se recunoscu alături de bunică-sa și celelalte patru verișoare. Aveau toate gurile deschise în mod ciudat și felul în care arătau o amuză. Fusese făcută în vara trecută, de Sfântă Mărie.

Se împodobiseră cu mărgele de turtă dulce, iar cineva, uitând cu desăvârșire că poza nu este color, ca să le atenueze paloarea obrajilor, le pusese pe buze un strat gros de ruj roșu. Își aminti mirosul lui puternic, de căpşuni și sigur, încercând toate să nu îl guste, în locul zâmbetelor arătaseră aparatului de fotografiat grimase caraghioase.

Fotografiile risipite pe masă nu păreau atât de vechi, ca să îi dea speranță că, aplecându-se asupra lor, bunicul i-ar face cu ochiul. Cercetă încă o dată cutia și găsi pe fundul ei un carnet gri. Îl desfăcu greu de acolo, parcă fusese pus tocmai să îl întărească. În interior, pe cartonul cenuşiu, era lipită o mică fotografie. Scrisul îngrijit cu penița pe hârtia îngălbenită declina identitatea bărbatului.

Privirile Leliei rămaseră nemișcate asupra fotografiei. Mai întâi văzu doar haina de postav maro și cămașa cu guler îngust, albă, apoi încet, ca și cum se risipea o ceață, în cadru apăru musteața stufoasă Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

54

proză de Helene Pflitsch cu colțurile răsucite în sus, apoi fruntea, o frunte înaltă, cu două cute adânci între sprâncenele groase și, abia după ce imaginea deveni în întregul ei clară, apărură ochii mari, pătrunzători, în care pluteau deopotrivă liniște și zbucium, severitate și blândețe, împăcare și supărare.

Pala unui vânt strecurat domol printre spice de grâu cu bobul greu îi mângâie obrajii. Foșnetul spicelor îi ajunse la urechi ca un cântec de vrajă pentru sfârșit și început de lume. Încet, odată cu creşterea în intensitate a muzicii, lucrurile din jur dispărură și în mijlocul unui spațiu atemporal și imaterial rămăseseră doar Lelia și chipul bărbatului cu mustața stufoasă și fruntea ușor încruntată.

Buzele cărnoase se mișcară, iar cuvintele se rostogoliră în cascade.

- În sfârșit, s-a găsit cineva care să mă scoată la lumină!

Zgomotul brusc, ascuțit, asemeni țipătului unei păsări speriate, acoperi vocea, iar spațiul se umplu cu piese de puzzle plutind dezordonat, ici și colo, căutându-și locul. Durase o fracțiune de secundă, poate mult, mult mai puțin să se găsească una pe alta, să se îngemăneze și să redevină ceea ce fuseseră înainte.

Lena își găsi fiica așezată la masa plină cu fotografii și glasul ei tună din nou.

- La naiba, Lelia, te tot strig de ceva vreme!

De ce nu răspunzi?

Treci la spălat! E târziu, mâine ai școală... Ufff! Casă de nebuni! Fiecare face ce vrea! Doar eu, eu trebuie să văd și să... țin cont la toate...

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

55

poezie

Adrian Nicula (Germania)

Premiul Nobel lui Celan Surse, Curse, În curs de apariţie, Pe cale de dispariţie, Paranoică iubire, Întunecată dezmeticire, Reculegere, Înţelegere, Mă mişc pe muchie de cuţit, Vreau să mă vomit, Inexorabil, Sufletu-mi nu-mi e palpabil, Tu, atât de departe, Teama mea ne desparte, Iubirea ta mă susţine, Dar noaptea s-a născut în mine Şi mă cuprinde, mă învinge, Sufletul tău nu mă mai poate atinge, Ştiu, că nu mai ai resurse Mi-ai fost precum Betelgeuse, Stea pe firmament, La ora de iubire am rămas repetent, Nu am înţeles nimic, Ţi-am devenit inamic, Tot intelectul, oricât de evoluat, Nu m-a ajutat, Să te iubesc, Eriniile mă urmăresc, Un ultim efort, Să mă mai găsesc, în tine, mort...

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

56

proză

Bulgărele mișcător Cornel Drinovan (Spania)

Mă gândesc adesea la iernile de acasă, la iernile copilăriei mele, când aşteptam prima zăpadă, când mă ridicam dimineţile din pat şi îmi lipeam nasul de geamul îngheţat, cu mâinile la ochi, pentru a mă feri de puţina lumină ce venea de la o lampă cu petrol, atârnată în grinda camerei, să văd dacă a venit iarna cea anunţată de cerul jos şi plumburiu şi de fumul din coşurile caselor, care nu se mai putea ridica. „O să ningă”, vorbeau de câteva zile oamenii între ei. „Am văzut că scroafa adună paiele pentru a-şi feri purceluşii de frig”. „O să ningă, o să ningă zilele astea”, spuneau ei cu îngrijorare, pentru că în ei dispăruse de multă vreme naivitatea şi bucuria copiilor în faţa primei zăpezi.

Mă culcam cu grijă seara, ca nu cumva să mă trezesc târziu dimineaţa, de parcă m-aş fi temut să nu vadă altcineva zăpada înaintea mea sau, Doamne fereşte, să nu fi dispărut cumva, fără ca eu să apuc să o văd şi, imaginează-ţi ce bucurie când, la un moment dat, într-una din dimineţi, tremurând lângă geam, după ce ieşisem din patul cald, vedeam drumul din faţa casei acoperit cu un strat gros de zăpadă, fără urme, ca un cearşaf pregătit pentru patul din noaptea nunţii, pe care, pe vremea copilăriei mele, se mai găseau mirese să-l murdărească.

Priveam la casa vecinului de peste drum, o casă mică din lemn, cu doi ochi galbeni la stradă, care părea și mai mică sub căciula zăpezii, măsurând din priviri grosimea stratului de zăpadă la streaşina casei. Un fum drept şi ţanţoş se ridica din coşul casei, pentru a încălzi puţin griul cerului. În casă mirosea a lemn ars. La uşă se auzea boncănitul bocancilor lui taică-miu, care îşi scutura picioarele de zăpadă, pentru a intra în casă. Se sculase, ca de obicei, cu noaptea în cap, să dea mâncare la vite şi să facă pârtie prin zăpada pufoasă până la grajd, la fântâna din curte, la cocină şi la plivada de alături. Atunci mă îmbrăcam repede, pentru a pleca la şcoală, lăsându-l pe fratele meu să se mai bucure de căldura patului. Nu ştia el că mai mare bucurie aveam eu aşteptând cu nerăbdare să ies afară. Îmi puneam ghiozdanul pe spinare și ieșeam voios în curtea casei, unde mă aştepta câinele. Aveam un câine mare, alb, flocos, care cu greu putea fi observat printre mormanele de zăpadă rânduite de-a lungul cărărilor.

Veneau copiii vecinilor, ca în fiecare dimineaţă, şi, unul după altul, o luam pe cărarea de lângă case. Erau însă şi case în faţa cărora zăpada era neatinsă, fiindcă nu toţi gospodarii erau aşa de vrednici să se scoale cu noaptea în cap. Şcoala era pe cealaltă uliţă, paralelă cu uliţa copilăriei mele, drumul până acolo fiind destul de scurt. De la casa mea mai erau vreo patru cinci case până la locuința preotului, aşezată pe colţ. Când ajungeam aici, o luam după colţ, coborând pe o ulicioară până la valea ce despărţea grădinile celor două uliţe, urcând apoi un dâmbuşor unde era derdeluşul copiilor din capătul ăsta al satului. Ba şi de la şcoală veneau toţi copiii, în frunte cu dascălul, cu o sanie mare, în care urcam cu toţii şi care, în faţă, avea o altă sanie mai mică, legată de cea mare, pe care câte unul dintre noi o ghida cu picioarele, ca un fel de cârmă pentru a conduce convoiul care, nu de puţine ori, ajungea până în valea a cărei apă mică era însă un pod de gheaţă. În dimineaţa primei zăpezi, nu puteam merge pe această ulicioară cu zăpada care ne ajungea până la fund, ci trebuia să o luăm pe drum. De la casa preotului mai mergeam până la următorul colţ, apoi o luam pe drumul ce venea de la gară, trecând pe lângă CAP, pentru a ajunge în cealaltă uliţă. Aveam nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la şcoală, dar cum plecam cu noaptea în cap, nu întârziam niciodată. Câinele, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, venea pe cărare în urma noastră, conducându-ne până la şcoală, ca un bulgăre mişcător.

De cele mai multe ori nici nu-l observam, până nu se împiedica în picioarele mele, mai-mai să mă trântească în zăpadă. Într-una din zile, după ce ninsese mult peste noapte, iarna neoprindu-se la prima zăpadă, a plecat de acasă pe ulicioara de la capătul satului, ce despărţea ultima casă de ţarină, probabil în urmărirea vreunui iepure, care şi el înota prin zăpadă, încercând să treacă peste calea ferată, fără să audă zgomotul făcut de trenul ce se apropia, parcă, pe furiş. A încercat să treacă, însă zăpada mare l-a împiedecat. A fost ultima lui zi. Multe dimineţi după aceea ieşeam cu lacrimi în ochi în curte, căutând din priviri bulgărele mişcător, pe care nu l-am mai întâlnit în toată copilăria mea.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

57

poezie

Elena Mirca (Olanda)

ploaia de dincolo de noi știi, astăzi a plouat peste mâniile dornice să-ți răstoarne foșnetul pădurilor, peste geam zarzărul își piaptănă amintirea în palma cerșetorului și drumurile întâlnirilor se bat în dezordine hai, salută-mă la răscruce, scările să înalțe fericirea până la etajul nespus, viața să împingă semaforul pe verde și noi să rămânem cu trupurile care intră în ploaie istoria are mereu rădăcini negre a plouat, măturătorul târâie mătura pe uliță și-și spânzură tristețea de primul stâlp fără lampă copacul nostru își reazemă tulpina de un vers iar bătrânul cu vioara îmi rupe inima și astăzi, furtună în suflet, furtună în noi, speram o avalanșă la ora asta pe dealul umerilor dar fântânile sânilor încă se tulbură-n extaz mai plângeți merii edenului de la primul rug de vină până la otrava coapselor, dând bir morții și mă voi ruina în trădarea secundei de la un timp în altul rodind în tulpina altoiului un mugure de viață... a plouat azi când ies din poezie când ies din poezie spăl cămăşile celor ce poartă cuțitul la spate undeva se întinde lista celor deportați într-o iarnă a șacalilor nu mai știu cine sunt gestionarii trădărilor ultima noapte rămâne în brațele femeii silită să taie păduri viața a învățat-o să fumeze păcatul și a murit în ultimul vagon însetată de cei ce-i aruncau pește sărat zdrobindu-i apoi oasele pe șinele comuniste când ies din poezie rămân fără șira spinării Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

58

poezie de Elena Mirca martoră neamului cu temeliile arse cerul se stinge albastru pe-o cruce iar prin fereastra duminicii satul miroase a busuioc turmele rătăcesc prin măduva istoriei fremătând de dorul țarinii când ies din poezie mă înec într-un lan de floarea soarelui plâng de oftatul mamei la portiță și pun traista copilului în mine de când am învățat să mănânc țărână încremenind copilăria pe brazdele inimii replică și poate aș fi o lebădă sătulă de alb poate aș fi apa la picioarele munților tăi poate aș fi sunetul glonțului ce îți cântă moartea însetată de sânge tentată să urc, da, să urc când mă chemi aș deszăpezi piscul ce ți-ar aduce pieirea răscolind ce era limpede iar farul ăla, nu-l stinge blestematul, proiecția valurilor mă duce în întunecimea binelui pentru ca la capăt să strălucesc în tine! mai șoptește-mi de dragoste...

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

59

proză

Note din Jurnalul unui detectiv Mariana Zavati Gardner (Anglia)

luni La început, o zi însorită, care s-a transformat treptat într-o ploaie mocănească.

Mă întreb dacă am fost în toate facultăţile când mi-am depus cererea de pensionare!

Prin ce încercare am trecut azi! Cu poṣta de dimineață, am primit scrisoarea cu răspunsul de la Biroul de Planificare. Mi-au refuzat cererea de a construi o extindere în partea din spate a casei, care ne-ar dubla casa. Motivul lor a fost cum că este deja enormă, cu ṣase dormitoare la etaj, ṣi că ar umbri garajul vecinului.

Voi prezenta aceleași planuri la Biroul de Planificare, de data aceasta însă, pentru o extindere de aceeaṣi mărime, dar în fața casei, care va pune jumătate din stradă în umbră!

Prânzul a fost o aventură modestă: brânză ṣi un ou fiert. E vina lui Myfanwy. Ea a insistat să continue ca avocată cu jumătate de normă, de trei ori pe săptămână. Sunt convins că în această prezentare nu va fi nici o obiecţie!

Am prins câteva programe la televizor. Super. Medievalii știau câte ceva despre apărare. M-am cufundat în cultură.

Myfanwy continuă să mă bată la cap cum că munca mea de detectiv m-a brutalizat și că mi-am pierdut toată sensibilitatea pe care am manifestat-o înainte de căsătoria noastră. Ca profesionist de judo, dânsa-mi dă mie sfaturi!

Myfanwy a revenit acasă foarte târziu. Mă întreb ce-a reținut-o? Poate c-ar trebui să investighez.

De îndată ce-a intrat în casă, s-a schimbat în echipamentul sportiv, să alerge, pentru că s-a înscris din nou la maratonul din Londra!

Am adormit în fotoliu în faţa televizorului. M-am trezit spre miezul nopţii ṣi m-am dus la culcare în dormitorul meu. Myfanwy insistă să avem dormitoare separate - mi-a dat de exemplu Familia Regală - deoarece, îmi explică de fiecare dată cum că aprinde sentimentele și că mă salvează de sforăitul ei! marţi Când m-am trezit, Myfanwy era plecată de mult de acasă.

Am ascultat prognoza meteo. Încă vreme frumoasă până la sfârșitul săptămânii. Mă grăbesc să lucrez în grădină, să pun niște îngrășăminte la trandafirii de dulceaţă pe care soacra i-a cumpărat anul trecut de la Chelsea Flower Show și să ud peluza, pentru că-i gata să se usuce.

Vecina din dreapta, care s-a mutat săptămâna trecută, se bronzează în grădină. Poate că are o slujbă de noapte! Dar ce anume? Nu am văzut un partener sau o parteneră.

Am servit prânzul în fața televizorului. Brexit-ul a zăpăcit balanţa Europei. Premierul a deschis cutia cu viermi a Pandorei, ne relatează reporterul de la BBC News! Brexit-ul a împărțit țara chiar în mijloc. Mă bucur că m-am retras la pensie.

Vecina, într-un bikini, a sunat la uṣă și s-a prezentat pe nume Francesca. M-a invitat la ea la o cafea. Am mers imediat și am aflat că ea și partenerul ei au început să lucreze la spitalul local. Sunt ambii asistenți medicali, dar au fost programați în schimburi diferite. Mi-a oferit cea mai proastă cafea, ca aromă la fel cu cea de la bufetul gării. Ea este din Țara Galilor și au patru motani, toţi castraţi. S-a referit la ei ca "bebelușii ei dragi"! Ce se va întâmpla cu grădina mea? Motanii ei, de Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

60

proză de Mariana Zavati Gardner dimensiuni respectabile, mi-au săpat deja bulbii de la ghiocei. Cei pe care i-am găsit pe sol ieri și cu o zi înainte.

Am revenit ṣi am găsit-o pe Myfanwy curățând aragazul și mormăind că nu sunt suficient de domesticit. Imediat Myfanwy s-a pregătit să iasă-n oraṣ. Este seara ei liberă, cu cenaclul de canastă cu prietenele ei.

Am luat ceaiul, am urmărit plictisit o altă dezbatere despre Europa și m-am dus la culcare cu o durere de cap. miercuri M-am înviorat, gata să merg la club pentru a juca o rundă de golf cu fostul meu șef.

Când am ajuns acolo, a început o ploaie torenţială. Am intrat în casa clubului și am comandat un gin și prânzul. Şeful m-a informat că le-am lipsit la toţi și m-a invitat înapoi, cu normă întreagă. Mă voi gândi serios. Este foarte tentant, pentru că mă plictisesc acasă, cu listele ṣi cu toate antrenamentele lui Myfanwy.

M-am întors acasă, am pus mașina în garaj. Ploaia mi-a intrat în oase din cei câțiva pași până la pridvorul de la intrare. Am intrat în casă, lăsând o dâră de apă pe dalele holului.

Myfanwy, care revenise mai devreme ca de obicei, pur ṣi simplu a lătrat la mine, „Uite ce-ai lăsat în urmă! Unde ai fost până acum? Ai ceai proaspăt în ceainic.”

I-am răspuns afectuos: „Scumpă Myfanwy, am jucat golf cu șeful”, dar ea nu mă mai asculta. Se pregătea să meargă la yoga.

Am servit două cești cu ceai și un biscuit. Toate în fața televizorului. Am ascultat cele mai recente scenarii economice și am adormit buṣteam. M-am trezit în timpul altui program politic. Toate repetitive și foarte plictisitoare.

Am urcat la etaj. Myfanwy sforăia convingător. Am intrat în dormitorul meu și am închis ușa, să nu o mai aud.

Am început să citeasc „Război și pace”, volum recomandat de soacră drept un roman adecvat pentru un pensionar educat. Am adormit imediat la prima pagină. joi Soacra a sunat și ne-a trezit dis-de-dimineaţă. Voia să știe cu cine să voteze. M-a informat, fărănflorituri, că nu dă de capăt predicțiilor politice referitoare la Remain sau Brexit. M-a chemat să o vizitez urgent, să luăm micul dejun împreună.

Myfanwy s-a întors pe cealaltă parte în patul nostru superking. Am făcut un duṣ, m-am îmbrăcat și i-am lăsat o notă informativă.

Am ieṣit în stradă și am sunat peste drum la casa soacrei. Menajera, angajată cu ora, mi-a deschis uṣa de la intrare. Soacra servea deja micul dejun: pâine prăjită, sâmburi de migdale, ceai de Assam, zmeură, afine ṣi cireșe proaspete. M-a măsurat din cap până-n picioare și m-a întrebat, în loc de “Bună ziua!”: „Dacă votez Brexit, voi avea garantat în fiecare dimineață un mic dejun englezesc în loc de unul continental?" Am asigurat-o că Brexit-ul nu are nimic de-a face cu obiceiurile gastronomice ale englezilor. Ea ṣi-a amintit că-n tinereţe l-a iubit la nebunie pe politicianul X, pentru că era latinist. A elaborat că păstrează ṣi acum o mare nostalgie pentru acesta, ca fostă profesoară de latină și directoare la o școală privată de renume. Mi-a mărturisit că socrul, model de discreţie, a plecat cu noaptea-n cap la clubul lui, referinţă diplomatică la noua lui romanţă! Socrul ṣi soacra au o căsătorie deschisă din acest punct de vedere. Bungalow-ul, Rolls-Royce-ul și acțiunile sunt toate în numele ei, așa că-ṣi poate perminte a nu se implica sentimental!

Am mers amândoi în centrul oraṣului și a trebuit să o urmez în toate magazinele de modă și în câteva galerii de artă, unde este o clientă apreciată. Pentru a-mi ascunde iritarea, am repetat de nenumărate ori tabla înmulţirii ṣi a împărţirii de la 2 la 12.

După trei ore bune, ne-am oprit pentru un sushi la restaurantul japonez din fața Catedralei. Soacra era în elementul ei.

Când am terminat, am vrut să plătesc, dar mi-a amintit că sunt aliatul ei și a insistat să plătească.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

61

proză de Mariana Zavati Gardner Am ajuns acasă. Socrul se întorsese de la club. Am servit o ceașcă de ceai împreună și apoi am traversat strada.

Când am intrat în casă, Myfanwy mi-a spus imediat: „Grăbeṣte-te! Ai intarziat! Schimbă-ți hainele! Avem bilete la teatru!" Am informat-o că ceea ce-mi spunea era o noutate pentru mine ṣi că eram epuizat fizic ṣi psihic. Mi-a aruncat o privire tăioasă, în timp ce-ṣi pieptăna părul de culoare roṣu veneţian.

M-am pregătit cât de repede am putut.

Am ajuns la teatru cu numai un minut înainte de ridicarea cortinei. Nu mă întrebați despre spectacol. Am dormit tot spectacolul, plus pauzele. Din când în când, am simțit-o pe Myfanwy cum mă zgâlţâia. În cele din urmă, mi-a aruncat una dintre privirile ei tăioase și mi-a spus fără cuvinte alese: "Nu e de mirare că te-au scos la pensie! Esti geriatric!" N-am contrazis-o, pentru că la prima nostră întâlnire - ṣi a fost dragoste la prima vedere, cel puţin pentru mine - dânsa studia Dreptul ṣi era Preṣedintele Societăţii de Dezbateri de la Universitate. Ce trandafir englezesc era!

După teatru, am mers la o moussaka la restaurantul grecesc din apropiere. În drumul spre casă, Myfanwy a continuat să înṣire planurile ei referitoare la maratonul Londrei. Ajunṣi acasă, am adormit imediat pe canapea cu televizorul deschis. vineri Am pornit-o de dimineață devreme, amintindu-mi că, cei doi fii ai noṣtri, soțiile lor și cei șapte nepoți trebuie să ajungă la noi chiar în seara aceasta. Familia lui Jack, care locuiește în Canada, urmează să rămână la noi pentru weekend, iar cea a lui James, care locuieṣte în Noua Zeelandă, este așteptată la socri peste drum. Jack va călători în Scoția luni, iar James își va face vacanţa în Țara Galilor. Minunat să-i vedem din nou pe ei și pe nepoți după tot acest timp. Myfanwy m-a întreabat dacă am comandat online produsele alimentare de la supermarket. Am asigurat-o că am făcut-o.

Am scos aspiratorul și am pornit de sus în sus.

Myfanwy, care se odihnea pe canapea, m-a admonestat cum că aṣ fi avut tot timpul să fac asta acum câteva zile, că din cauza zgomotului pe care îl făceam și a prafului care polua atmosfera, nu putea medita!

Am terminat spre seară complet epuizat. Chiar atunci a sunat soneria cu produsele comandate la supermarket. Le-am sortat, în timp ce Myfanwy a pregătit paturile ṣi a controlat minuţios dormitoarele. Am mâncat un sandwich și am băut o ceașcă cu supă. Myfanwy a verificat toată casa încă o dată. Totul era în ordine. Am stat în fața televizorului. Nu știu ce s-a întâmplat, dar am adormit din nou. M-am trezit la sosirea nepoţilor. Era trecut de miezul nopții până am mers cu toții la culcare. sâmbătă M-am trezit în strigătele care veneau din dormitorul lui Myfanwy, unde dormea împreună cu bebelușul, pentru ca Jack și Colette, soția lui franco-canadiană, să se poată odihni după zborul cu avionul. Am intrat în dormitor fără să mai bat la uṣă, pentru că am considerat situația pe viață și pe moarte. Myfanwy era cea care ţipa și nu bebelușul. Un păianjen se strecurase prin fereastra deschisă și se odihnea acum pe plapuma de vară. L-am ridicat grațios, l-am aruncat afară și am închis fereastra cu geamuri triple. Cred că aceste ferestre triple nu-s necesare, deoarece termopanele duble erau noi!

I-am spus atunci lui Myfanwy „Draga mea, noi nu trăim în Groenlanda sau în Georgia de Sud sau în Insulele Falkland.” Dar ceea ce vrea Myfanwy, Myfanwy obţine... Asta dacă vreau să duc o viață liniștită!

La micul dejun am fost încredinţat cu cei ṣapte nepoți, pentru că - mi-a explicat Myfanwy - oricum nu aveam nimic de făcut și asta-mi permitea să fiu mai apropiat de nepoţi. După o oră de efort, de alergare prin casă ṣi grădină după ei, m-am zgâriat la trei degete și pe frunte.

Planul era să mergem cu toţii la grădina zoologică, să vedem animalele și să luăm prânzul acolo.

Myfanwy urma să ni se alăture mai târziu, deoarece nu putea să lipsească de la clasa ei de Zumba.

Colette, soția lui Jack, și Bronwyn, soția kiwi a lui James, precum și socrul s-au oferit imediat să le fie companie.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

62

proză de Mariana Zavati Gardner Jack, James, cei șapte nepoți, soacra și eu ne-am dus la grădina zoologică. Jack ṣi James s-au dus cu bicicletele, să se destindă după efortul călătoriei cu avionul.

Nepoţii, soacra ṣi eu am luat prânzul și apoi am observat animalele. Totul a mers bine până când fusta soacrei a fost mestecată de un berbec din ţarcul copiilor. Menajerii grădinii zoologice i-au cerut scuze și i-au oferit o mulțime de vouchere, deși magazinul de grădinărit era în curs de reorganizare.

Am ajuns acasă foarte obosiți, cu excepția nepoților, care erau mai energici ca niciodată.

Când Myfanwy a ajuns ṣi ea acasă, împreună cu nurorile, a scos un urlet primordial când a intrat în dormitorul ei să se schimbe. Pereții erau acoperiţi aproape complet cu picturi abstracte în rimel. „E vina ta întreagă. Ar fi trebuit să-i supraveghezi. Acum va trebui să pui un tapet nou!” Nu era nici urmă de socru, care - m-a informat Myfanwy cu sinceritate – se decisese să rămână la club peste noapte!

Am pregătit un grătar și niște salate variate pe care le comandasem de la supermarket. Ne-am așezat la masa din grădină și am mâncat în zgomotul beligerant al nepoţilor. „Ce liniștit eṣti!" a remarcat Myfanwy.

Când am terminat, am rămas să strâng totul, să pun farfurii, cuţite, furculiţe, linguri, linguriţe, platouri ṣi pahare în cele două maṣini de spălat vase. Nepoții au fost puṣi în pat, cu o poveste depănată de părinţii lor din niṣte cărţi cu ilustraţii.

Mi-a luat până la miezul nopții ca să mă descurc cu cele două mașini de spălat vase. Mi-am periat dinții și m-am dus direct în pat. Am adormit după prima propoziţie din cartea mea.

duminică Mă simt epuizat de toată vânzoleala de ieri. Aṣ sta toată ziua în pat. Mă trezesc cu părul făcut permanent de cei doi fii mai mari ai lui Jack. „Vrem să ne jucăm în grădină", îmi spun, trăgându-mă de mâini. Mă dau jos din pat, întrebându-mă unde-s părinții lor. Le dau cereale cu lapte și sucuri de fructe. „Mama ne dă portocale proaspăt stoarse la micul dejun", îmi spun la unison. Le fac pe plac.

Merg apoi în grădină. Îi las să se joace, iar eu dormitez pe o bancă și visez.

Myfanwy mă zgâlţâie, mă trezeṣte din reverie și-mi spune: „Trebuie să fii cu ochii pe nepoţi și să joci niște jocuri educaționale cu ei! Uite cum au dat iama în trandafirii mei!" Pe care eu i-am plantat și îngrijit!

După prânz, mergem la o plimbare în grădinile unui castel medieval, cu șanț de apărare și pescărie.

Myfanwy mă instruieṣte: „Ai grijă de nepoţi!" Dispare la cafenea, lăsându-mă singur cu cei șapte nepoți. Părinții lor fac jogging în parcul castelului, așa că eu rămân la mila nepoţilor, care urmăresc ṣi vânează rațele ṣi lebedele de pe lacul castelului și este un miracol că nu suntem amendaţi de societatea pentru protecţia animalelor.

Reușesc totuṣi să nu pierd niciunul dintre nepoţi!

Luăm apoi ceaiul în cafenea.

Reveniţi acasă, părinţii îi îmbăiază pe nepoți și-i pregătesc pentru noapte cu o poveste.

Intru în birou și-l sun pe ṣeful meu să-i spun că intenționez să revin cu jumătate de normă la comisariatul de poliţie. El mă informează că-s norocos, pentru că noul superintendent ṣi-a început concediul de maternitate și că nu au putut să o înlocuiască. Mă întreabă când pot începe. Îi răspund că imediat, chiar de a doua zi!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

63

poezie

Traian Vasilcău (Moldova)

Leac Când nu vei mai fi o să ningă Tăcerile lumii în toți.

Tăcerile, ah, o să-nvingă Ce tu azi să-nvingi nu mai poți.

Va fi un prăpăd pe șosele, Mașinile vor claxona, Nămeții tăcerilor grele Urcând pân’ la cerul c-o stea. Și-aceea, căzând, ca-n baladă, Să poarte-al tău chip luminat, Pe care-o să știe să-l vadă Cel peste tăceri împărat.

Când nu vei mai fi, o să cânte Un cor îngeresc de tăceri

Și-o maică preaplânsu-o să-și zvânte Să-i țină loc de mângâieri.

Atunci, prin ninsoarea tăcerii, Ținându-se tandru de mâini, Doi crini, spre limanu-nvierii, Vor trece, pe taine stăpâni.

Dureri n-or mai fi, nici păcate, Nici ură, nici pizmă în veac.

Va ninge și-o fi peste toate Tăcerea tăcerii, ca Leac!

Sfânta din Chișinău Lâng-o biserică din centrul urbei E-un magazin de haine pentru lorzi. În fața lui, în orice dimineață, Pe timp de vânt, de arșiță ori ceață, O sfântă-și face loc printre nerozi.

Toți fumătorii își aruncă restul Alăturea de urnă, înadins, Și-alcoolizații de la cramă, Dezmoșteniți de ceruri, scriși de dramă, Se-ntorc pe-aici, scuipând, cu pasul stins.

Toți trecătorii râd fără de milă, Toți n-au habar că-n fiecare zi O sfântă din icoane scoborâtă, Ninsă de grijuri, dar nedoborâtă, Mătură drumul, fără-a se mâhni.

Pe urmă-n alte straie îmbrăcată Se duce lin spre o cocioabă-a ei, Făcând din cojile de portocale Pe care le-a găsit, zvârlite-n cale, Fiertură pentru ea și porumbei.

Femeia asta, Doamne, e o sfântă, Chiar dacă n-o găsim în calendar, Chiar dacă nimeni mâna nu-i sărută, Chiar dacă are chip de alăută, Chiar dacă lacrima i-i unic Dar!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

64

proză

Regele Rolf Krake și Bodwar Bjälke, cavalerul său (legendă islandeză, tradusă din suedeză și prelucrată © Daniel Onaca)

Daniel Onaca (Suedia)

1. Fiii bătrânului Svip și regele Adil În regatul Saxoniei, trăia odată, retras în inima munților, un bătrân pe nume Svip, împreună cu cei trei fii ai săi: Svipdag, Bintegader și Vitserk. Când a împlinit optsprezece ani, băiatul cel mare, Svipdag s-a înfățișat dinaintea tatălui său, spunându-i: - Bătrâne, eu zic că am stat destul pe aici. Acum vreau să plec și să intru în solda regelui Adil.

- Adil este un rege viclean, i-a răspuns Svip, iar războinicii lui sunt răi și invidioși.

- Trebuie să cutezi, dacă vrei să faci ceva în viață, i-a întors-o fiul. Nimeni nu-și cunoaște soarta.

Bătrânul Svip nu a mai insistat, ci i-a dat feciorului său un topor de luptă, o armură splendidă și o sabie, sfătuindu-l: - Pe oriunde mergi și oriunde vei ajunge, caută să nu fii nici lacom, nici lăudăros, dar, dacă cineva se ia de tine, nu da bir cu fugiții, ci apără-te cu bărbăție.

Acestea fiind zise, Svipdag și-a încălecat calul și a pornit spre reședința regelui Adil. În curtea cetății tocmai se desfășurau jocuri sportive. Adil ședea într-un jilț aurit, înconjurat de berserkerii* lui, și urmărea înfruntările. Cum poarta castelului era închisă, în loc să bată la ea, Svipdag a găsit că, dacă voia să pătrundă în cetate, era mai simplu să o dărâme. Pe urmă a mers dinaintea regelui și l-a salutat reverențios. Berserkerii se uitară la el chiorâș, socotind că intrarea lui fusese prea trufașă. De aceea, pe loc, i-au spus regelui că voiau să-i încerce puterile. Adil i-a ascultat, dar le-a răspuns că era mai bine să amâne înfruntarea pentru ziua următoare. După aceasta, s-au îndreptat cu toții spre sala de ospețe. Odată ce au luat loc fiecare pe băncile de la masa cea lungă, berserkerii l-au întrebat pe oaspete dacă se credea viteaz. Svipdag le-a răspuns că nu era nici mai bun nici mai rău decât oricare dintre ei. Aceste cuvinte, în loc să-i liniștească pe războinici, i-au înfuriat și mai tare și puțin a lipsit să se repeadă asupra lui. Numai intervenția împăciuitoare a regelui i-a împiedicat s-o facă.

A doua zi dimineața, vitejii s-au întâlnit pentru a-și măsura puterile cu noul venit. Svipdag a mânuit sabia cu atâta pricepere încât, din câteva mișcări i-a făcut una cu pământul pe patru dintre berserkeri.

Când regele văzu că nu putea fi dovedit, a oprit lupta și l-a trecut în rândul cavalerilor săi. Locul lui fu de-acum lângă tronul regelui, spre indignarea berserkerilor, bineînțeles. Urmarea a fost că aceștia au părăsit curtea regelui și au început să facă prăpăd pe domeniile din jur. Adil i-a cerut atunci lui Svipdag să apere regatul și să-i alunge pe foștii lui oameni de încredere, promițându-i că, la nevoie, îi va veni și el în ajutor.

Svipdag a luat-o pe urmele rebelilor, în fruntea unui pâlc de războinici bine înarmați. Înfruntarea cu ei n-a fost ușoară. Sorții izbândei se plecau ba deoparte, ba de alta, așa că ajutorul promis de regele Adil ar fi fost cum nu se poate mai binevenit. Acesta însă, deși se afla cu oamenii lui în preajma câmpului de bătaie, nu s-a mișcat din loc. În locul lui au apărut cei doi frați ai lui Svipdag, care, cu câteva seri înainte, visaseră că fratele lor se afla la strâmtoare. Cu ajutorul lor, berserkeri fură măcelăriți până la unul. Când victoria se dovedi a fi de partea lui Svipdag, Adil se ivi și el din ascunzătoarea lui. S-a pornit apoi să-i laude și pe el și pe frații lui pentru vitejia dovedită. Nimeni însă nu s-a lăsat înșelat de perfidia regelui. Svipdag îi spuse de la obraz că s-a hotărât să plece de la curtea Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

65

proză de Daniel Onaca lui. Voia să intre în solda altui rege; unul care nu s-ar fi ferit să-i arate mai multă cinste. Adil s-a rugat de el să rămână și i-a făgăduit, cu mâna pe inimă, că o să-și îndrepte greșeala, dar Svipdag fu neînduplecat. Cei trei frați s-au înturnat la gospodăria părintească, unde i-au cerut sfatul bătrânului Svip.

- Mergeți în țara numită Sjeland și intrați în solda regelui Rolf din Leire, le-a spus el. Acela este un om mic la stat, dar sunt mulți cei care îi laudă atât curajul și bărbăția față de dușmani cât și bunăvoința față de prieteni. Un suveran mai bun ca el nu găsiți în tot Nordul! La curtea lui s-au adunat cei mai de seamă luptători de prin părțile noastre. Îmbărbătați de cuvintele bătrânului, cei trei frați au plecat să-și ofere serviciile regelui Rolf. Atâta că stăpânul din Leire nu lua în solda sa oșteni care făcuseră parte cândva din anturajul lui Adil! Numai după ce i s-a povestit despre trecutele fapte de vitejie ale celor trei, au fost primiți la curte.

2. Elg Frode și Tore Hundfot, fiii lui Björn În vremea aceasta, undeva sus, în munții Norvegiei, guverna de unul singur principele Ring. Soața lui, de la care îi rămăsese un fiu, murise cu mai mulți ani în urmă. Ajuns la vârsta juneții, lui Björn, cum se numea coconul, i se aprinseră călcâiele după o fată pe nume Bera, fiica unui răzeș bogat. Pe vremea prunciei, cei doi obișnuiseră să se joace împreună. Într-o bună zi, principele a hotărât să se recăsătorească și a luat-o de soție pe fiica regelui Vita, din ținutul Laponiei. Femeia era mândră, frumoasă și pricepută în tainele magiei. Partea proastă însă era că avea un suflet câinos. Pe Björn îl ura din răsputeri. Într-una din zile, când soțul ei se afla la vânătoare, se porni atât de tare împotriva fiului său vitreg încât își puse în valoare întregul meșteșug vrăjitoresc prefăcându-l în urs.

- Niciodată nu vei scăpa din mrejele mele, i-a spus maștera, iar, dacă nu vrei să mori de foame, va trebui să te hrănești cu hălcile de carne smulse din vitele tatălui tău.

Transformat în jivină, Björn o luă la fugă spre pădure, înțelegând că nu mai putea trăi printre oamenii de la castel. Acea zi a fost ultima dată când curtenii l-au mai văzut cum arăta la față. Când Ring a venit acasă, regina l-a înștiințat că fiul său dispăruse fără să lase vreo știre. Oamenii săi s-au pornit și l-au căutat peste tot, dar fără să-i dea de urmă. În pădurea cea adâncă, ursul rătăcea de unul singur și, din când în când, dădea iama prin vitele regelui. În fiecare seară își relua chipul omenesc dar... ce folos, dacă tot nu se putea întoarce la căminul părintesc! Ca să aibă unde se adăposti pe timp de noapte, Björn și-a săpat un bordei. Prietena sa din copilărie, Bera, a plâns mult după dispariția lui. Într-una din zile, cum mergea ea singură prin pădure, s-a pomenit cu un urs mare venind drept spre ea. La început i-a fost frică, dar pe urmă a băgat de seamă că ursul se uita la ea cu ochi rugători și atunci i s-a întărit inima. Ba, uitându-se mai bine, i se păru chiar că ochii animalului semănau cu alții pe care îi cunoștea. Ursul se întoarse și, mergând agale, începu să se depărteze de Bera. Fata s-a luat după el și au mers așa până au ajuns la bârlogul ursului. Seara, acesta, după obiceiul lui, se preschimbă în ființă omenească. Bera văzu atunci pe fiul stăpânului, viu și nevătămat, așa cum îl știuse ea. În noaptea aceea, ba chiar și în multe din nopțile următoare, Bera a rămas la Björn. Femeia îl iubea la fel de mult ca înainte, în ciuda schimbării sale.

La castel, îmboldit de cicăleala reginei, principele organiză o vânătoare mare pentru a găsi jivina care tot îi vămuia vitele. Nu a durat mult până când vânătorii au dat de urma jivinei. L-au încolțit cu câinii și s-au repezit asupra lui cu armele. Căutând să se apere, ursul îi lovi cu labele pe mulți dintre oamenii regelui, dar și el fu acoperit de numeroase răni. În cele din urmă, fu străpuns de o suliță, la picioarele lui Ring. Vita se bucură mult auzind de felul cum s-a desfășurat vânătoarea. Cruzimea ei însă nu s-a domolit nici atunci. Dorind ca și Bera să fie lovită de blestem, o sili să mănânce din carnea ursului răpus. Femeia mușcă din acea carne, însă o păcăli pe vrăjitoare scuipând dumicatul pe ascuns.

Nu după multă vreme de la această vânătoare, Bera născu trei fii, care fură botezați Elg Frode, Tore Hundfot și Bodwar Bjälke. Crescuți la curtea principelui Ring, aceștia se făcură cu timpul niște flăcăi mândri și vânjoși. Abia împliniseră douăsprezece ierni și erau atât de puternici încât nici unul dintre vitejii regelui nu mai îndrăznea să se măsoare cu ei. Când vremea jocurilor și a întrecerilor a trecut, Elg Frode se duse într-o bună zi la mama sa și îi spuse că voia să plece în lume. Bera i-a dăruit atunci o sabie scurtă și puternică, lăsată moștenire de tatăl său înainte de a muri. Fiul înșfăcă sabia și Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

66

proză de Daniel Onaca își luă rămas bun de la mama sa. Prea lungă nu i-a fost calea, pentru că se opri la pasul Kölfjällen, un loc aflat la hotarul dintre regatele sveonilor și cel al normanzilor. Acolo, în adâncul pădurii, și-a săpat un bordei, după care s-a pus pe prădăciuni și pe jefuirea călătorilor care se întâmpla să treacă pe acolo.

Tore Hundfot a găsit și el cu cale să părăsească moșia părintească. Înainte de a pleca, Bera i-a dat o secure cu coadă lungă, moștenită și ea de la părintele său. Tore s-a stabilit în ținutul Götaland, unde tocmai murise regele local și un nou suveran urma să fie ales. Goții aceia aveau un obicei ciudat: în astfel de situații nobilii se adunau la sfat și puneau la vedere un scaun mare, pe care erau invitați să se așeze fiecare din cei prezenți. Cel care putea cel mai bine să acopere tăblia scaunului cu șezutul său, era încoronat drept rege. În ziua aceea se potrivi ca tocmai Tore Hundfot să satisfacă cel mai bine acel criteriu și, ca urmare, fu ales rege. Un rege care, deși făcut și nu născut, se dovedi a fi iubit de popor, fiindcă era drept și înțelept. Mulți ani a domnit el în Götaland, lățind hotarele țării prin glorioase campanii militare.

3. Bodwar Bjälke și sărmanul Hött Bodwar, fiul cel mai mic al lui Bera, urmă și el exemplul fraților săi atunci când se hotărî să plece în lume. Bera i-a spus că o să-i lipsească mai mult decât oricare dintre frații lui. Înainte de a-l lăsa să pornească la drum, i-a dăruit o mândrețe de sabie, lăsată și aceea moștenire de la fostul ei soț. Flăcăul vru atunci să știe cine a fost acel om, despre care nu auzise prea multe. Bera i-a depănat toată istoria despre cum regina Vita a folosit magia neagră împotriva lui Ring și a fiului său. Vrând să se răzbune, Bodwar și-a amânat plecarea și s-a dus la bunicul său, căruia i-a vorbit fără ocolișuri despre viclenia soaței sale, Vita. Bătrânul principe i-a oferit o mare sumă de bani, drept răscumpărare pentru moartea tatălui său, dar Bodwar i-a cerut s-o alunge pe vicleană de la curte. Necutezând să se împotrivească voinței neînduplecate a nepotului său, Ring îi făcu pe voie. Cum femeia avea mulți dușmani la curte, nimeni nu se îndură să-i arate vreo simpatie ori să facă vreun gest prin care să-i vină în ajutor. Vita și-a sfârșit zilele singură și nefericită. La scurtă vreme după această întâmplare, a murit și principele, iar ținutul fu moștenit de Bodwar Bjälke. Acesta a mijlocit pentru ca mama sa, Bera, să-l ia de soț pe unul dintre cei mai de seamă nobili din ținut. Abia când toate acestea fură săvârșite, s-a pornit la drum cu gând să intre în solda regelui Rolf din Leire.

Apropiindu-se de domeniul acelui rege, Bodwar găsi adăpost peste noapte la un țăran din partea locului. Seara, înainte de a sufla în opaiț, feciorul Bedei îi ceru gazdei sale să-i înșire câte ceva despre regele Rolf și războinicii săi. În clipa aceea nevasta țăranului începu să se smiorcăie. Îi povesti, printre suspine, că Hött, fiul lor, se afla și el la curtea regelui, numai că poziția lui acolo nu era una care să-i facă cinste. Cât era ziua de lungă, băiatul lor trebuia să șadă pe o grămadă de oase, în sala de ospețe.

De fiecare dată când cavalerii regelui se ospătau la masă, zvârleau cioalanele roase în el. Terminând de povestit trista sa istorie, femeia îl rugă pe Bodwar ca, în schimbul ospitalității lor, atunci când va ajunge la curtea regelui, să fie așa de bun și să arunce în fiul lor numai cu oase din cele mai mici.

Ajuns la castel, Bodwar intră în sala ospețelor și se așeză pe o bancă, ceva mai departe de ușă. În momentul acela, se aflau acolo doar câțiva curteni. În timp ce aștepta, noul venit desluși un zgomot slab, nu departe de locul unde se afla el. Privind într-acolo, zări o mână ițindu-se dintr-un morman de oase de lângă perete. Bodwar se ridică de la locul lui și se dădu mai aproape să vadă mai bine. Fără să se dumirească, întrebă, adresându-se parcă nimănui, a cui mână era aceea.

- Hött e numele meu, îi răspunse o voce slabă, de sub acele ciolane. Stau aici și caut să-mi fac o apărătoare care să mă ferească de toate resturile cu care mă bombardează cavalerii.

- Jalnic e scutul pe care vrei să ți-l tocmești, îi spuse Bodwar nefericitului, și-l trase afară din mormanul de oase.

Omul era tot mânjit de sânge. Gemea de durere ori de spaimă, fără să-și ridice privirea din pământ.

Bodwar l-a ridicat pe umăr și a ieșit cu el în curtea castelului. A găsit acolo o fântână cu jgheab, unde l-a pus să se spele bine. Odată treaba terminată, s-au întors amândoi în sala ospețelor și s-au așezat alături. Hött tremura ca varga. Când curtenii își făcură intrarea în sală și l-au văzut pe Hött așezat lângă Bodwar, au înțeles că noul venit voia să-l protejeze. Era o faptă îndrăzneață, gândiră cavalerii.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

67

proză de Daniel Onaca Cât despre Hött, acesta dădu să se ridice de pe banca cea lungă și să fugă să se afunde iarăși în grămada de oase. Nu apucă însă pentru că Bodwar îl ținu strâns, lângă el.

Curând începu și ospățul, iar, odată cu el, distracția obișnuită. Cavalerii se înfruptau din fripturile aduse la masă, iar oasele roase le zvârleau înspre banca pe care ședeau cei doi. Nu erau oase mari, așa că Bodwar se prefăcea că nu le vedea. Pe măsură ce ospățul se prelungea însă, mesenii au început să arunce cu oase tot mai mari. La un moment dat, se îndreptă spre ei un ciolan imens. Bodwar întinse mâna prinzându-l din zbor, după care îl zvârli înapoi spre cel care-l aruncase. Osul l-a nimerit direct în scăfârlie, iar lovitura fu atât de puternică încât cavalerul căzu pe spate cu picioarele în sus.

Incidentul a stârnit mare vânzoleală în sală. Ceilalți cavaleri se repeziră spre Bodwar cu gând să spele onoarea tovarășului lor, dar nu îndrăzniră să se apropie de el.

Zvonul despre ceea ce s-a întâmplat acolo ajunse curând la regele Rolf, care veni degrabă să-l vadă la față pe oaspetele cel îndrăzneț. Bodwar păși în fața împăratului și îi adresă, cu demnitate, salutul său. Impresionat de purtarea lui, regele îl primi pe loc în rândul războinicilor săi cei mai de vază. Așa se face că, din acea zi, Bodwar și companionul său de pe banca de lângă perete luară și ei loc la masa regelui. Dobândiseră dreptul de a se număra printre curtenii de rangul cel mai înalt.

4. Fiara, isprava lui Hött și berserkerii cei grozavi Cam prin preajma Crăciunului*, curtenii regelui Rolf deveniră din ce în ce mai îngândurați. Lui Bodwar nu i-a trecut neobservat acest lucru, așa că l-a întrebat pe Hött, care credea el că era cauza acelei schimbări. Hött i-a spus că așa se întâmpla în fiecare an, din cauza unei fiare hidoase care, exact în acea perioadă a anului, obișnuia să dea iama prin cireada de vite a regelui. Până atunci nu se găsise niciun viteaz care să îndrăznească s-o înfrunte. Bodwar a ținut minte spusele tovarășului său și, în noaptea de Crăciun, după petrecere, l-a chemat afară cu gândul să înfrunte chiar ei acea fiară.

Auzind aceasta, Hött s-a îngrozit atât de tare încât Bodwar fu nevoit să-l scoată din sala ospețelor purtându-l în spate. Abia ce s-au pus ei la pândă, că s-a și repezit asupra lor un urs. Nu era fiara pe care o așteptau ei, dar, și așa, lui Hött îi clănțăneau dinții în gură de spaimă. Bodwar a ieșit numaidecât în fața jivinei și i-a împlântat sabia în piept ucigându-l. Pe urmă îi smulse inima din piept și i-o dădu însoțitorului său să guste din ea. Ba îl sili să-i soarbă și sângele. Hött nu îndrăzni să i se opună.

- Acum ești puternic, i-a spus Bodwar! Aatât de puternic încât nu mai trebuie să-ți fie teamă de războinicii regelui.

Cum stăteau ei acolo și se sfătuiau, iată că își făcu apariția și regele, însoțit de oamenii săi, pe care, în acea noapte, voia să-i pună la încercare. Adunați în grup copact, o luară cu toții spre pădure, în căutarea teribilei fiare. Nu au trebuit să meagă multă vreme până când simțiră că bestia le dădea târcoale. Prinzând și regele de veste, acesta își îmboldi vitejii să o atace, dar nimeni nu se încumetă să iasă din formație.

- Acum a sosit clipa să-ți dovedești vrednicia, i-a șoptit Bodwar lui Hött. Dute și ucide fiara!

- Aș vrea eu, dar nu am cu ce, răspunse flăcăul.

- Uite aici, i-a spus regele, ia sabia mea!

Hött o înșfăcă degrabă de mâner și se repezi spre fiara care tocmai se pregătea să se repeadă asupra pâlcului de oșteni. Nu a mai apucat însă. Flăcăul o lovi atât de năprasnic încât fiara se prăbuși în zăpadă, înroșind-o cu sângele ei. Odată insprava înfăptuită, Hött îi înapoie regelui sabia. Toți luptătorii îl priviră uimiți, iar suveranul îi grăi astfel: - De acum înainte, nimeni nu-ți va mai spune Hött, ci numele tău va fi Curaj, pentru că toți oamenii mei sunt martori că, în noaptea asta, ai dat dovadă de curaj nemăsurat.

Săptămânile au trecut, lunile s-au scurs una după alta și iată că sărbătoarea Crăciunului iar bătea la ușă. Regele Rolf aștepta acum sosirea unui grup de berserkeri, care fuseseră plecați într-o lungă expediție de jaf. În noaptea de Crăciun, pe când se aflau strânși cu toți în sala ospețelor, ușa de la intrare fu izită de perete și un grup de vajnici luptători își făcură intrarea cu zgomot. Doisprezece erau la număr acei zdrahoni cumpliți la înfățișare. Din bărbile lor lungi atârnau țurțuri de gheață, iar de pe Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

68

proză de Daniel Onaca umerii mantiilor ce le acoperea veșmintele de piele nu apucase să se spulbere zăpada adunată pe drum.

Fără niciun fel de salut, pășiră în sală cu mers fălos și se proțăpiră în fața regelui, întrebându-l dacă are chef să se ia la trântă cu vreunul din ei. Regele râse cam strâmb, prefăcându-se că știa de glumă, și le-a răspuns că nu voia să stea împotriva unor bărbați atât de forțoși. Berserkerii și-au rotit atunci privirea prin sala cu băncile lungi. Au trecut de la un războinic la altul, întrebându pe fiecare în parte, dacă era doritor să-și măsoare puterea cu ei. Niciunul dintre cei întrebați însă nu îndrăzni să li se opună. Când ajunseră la Bodwar îi puseră și lui aceeași întrebare. În loc de orice alt răspuns, acesta se ridică de la locul său, îl apucă de mijloc pe cel mai apropiat, îl săltă deasupra capului și, în clipa următoare, îl trânti de pământ. De partea lui, Curaj făcu și el la fel cu un alt războinic.

Zarva și tumultul iscate în sală fură de nedescris. Regele, care nu voia ca războinicii săi să se omoare între ei de pomană, se ridică iute din jilțul său și îi strigă lui Bodwar să se liniștească. N-a fost nevoie să i-o spună de două ori, pentru că toți se molcomiră, așezându-se iar la locurile lor. Pacea fu reîntronată, dar se vedea limpede că trufașilor berserkeri nu le picase bine afrontul suferit.

- Acum ați văzut cu toții că nu se află naș pe lume care să nu-și afle nașul, glumi regele, încercât să instaureze voia bună în jurul său. Eu zic să ne păstrăm puterile, fiindcă nu sunt puțini dușmanii de peste mări care așteaptă să le cunoască.

Toți cei prezenți la ospăț i-au dat dreptate, iar, de atunci, Bodwar se bucură de și mai mare cinste printre cavaleri, iar locul lui și al lui Curaj fu de-a dreapta regelui. Cinstea dobândită de fiul lui Bera crescu atât de mult încât, la scurtă vreme după aceste întâmplări, luă de soție chiar pe Driva, fiica regelui Rolf.

Câteva lămuriri necesare berserkeri: războinici care mai erau numiți și „vitejii lui Odin”. Când porneau la luptă, erau cuprinși de un fel de transă în care nu mai simțeau nici frică, nici durere. În starea lor demențială, își mușcau scuturile și atacau dușmanul cu urlete de furie. Puternici ca urșii, insensibili la foc și la loviturile de săbii, își schimbau și înfățișarea uneori.

Crăciun: sărbătoare ținută de vikingi la mijlocul lui ianuarie. Conform povestirilor islandeze, petrecerea dura trei nopți la rând. Gazdele invitau cât mai mulți oameni să mănânce și să bea împreună, în cinstea zeilor. În comunitățile mai sărace se organiza un „knytkalas” (așa cum este obiceiul și astăzi), când fiecare dintre oaspeți (rude, vecini) contribuia cu câte un fel de mâncare ori băutură. Se consuma carne de porc, pește, iar ca băutură, bere. Chiar și străinii, nimeriți în trecere, erau bineveniți să se așeze la masa cea lungă, plină de bucate. Aceștia obișnuiau să le răsplătească pe gazde cu istorii despre locuri îndepărtate.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

69

poezie

Radu Chiorean (Scoția, UK)

Mama în seara asta străzile au devenit un labirint autobuzul a pierdut regulile de circulație trece prin case eu mă dau jos într-un apartament sar pe un dulap apoi peste acoperiș și cad într-un bazin unde înota mama ne încolăcim ca doi frați siamezi mișc cu mâna lichidul amniotic și împing carnea să-i dau o singură formă în timp ce obrazul ei îmi bate în piept ca un val prins între doi pereți Amorțire așa cum tu ai în ochi păsări cu piepturi de marmură eu calc pe-un pământ de sticlă ce se sfărâmă într-o ocnă de sare deasupra un leu a încremenit într-o săritură trupul i s-a descompus pe mai multe planuri când bate soarele se vede o vioară prin inima lui în salonul unui spital cu mucegai roz pe pereți un înger privește cerul prin perfuzia aproape terminată Intersecție nu locuiesc în preajma mării sau a oceanului dar când mă plimb pe străzi aud țipete răgușite de pescăruși spărgând deasupra bibelouri de timp cioburile plutesc într-o funingine transparentă un pescăruș cade pe umărul meu îi iau scheletul și-l șterg de praf lumina soarelui se reflectă de sternul lui ca de intrarea unei piramide dărâm casele de carton le nivelez cu picioarele să văd la distanță valurile venind ridicându-și coama sclipitoare dar apar numai dealuri împrejur și sentimentul că sunt un om foton Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

70

proză

Şantier Constanțiu Mara (Suedia)

Vântul subţire şi rece de toamnă târzie miroase a zăpadă, deşi cerul e senin. Frunze răzleţe şi încă verzi tremură odată cu ramurile subţiri, de care sunt prinse ca mici stindarde. Cu aceeaşi vibrare se zbat marginile unor foi de plastic împinse de vânt în plasa de sârmă a gardului. Poarta, alcătuită dintrun mare chenar din scânduri prinse în cuie şi tablă ondulată de diverse mărimi, stă larg deschisă, răsucită de un colţ, ca în desenele care vor să arate că pagina unei cărţi tocmai se întoarce. Puţin mai încolo, în dreptul stâlpului de care se încuie lanţul când poarta este închisă, căsuţa portarului pe ale cărei scânduri unse cu motorină e scris cu var cabină, cu litere mari, mult deasupra deschiderii ghişeului. Sub o scândurică pusă pieziş, spânzură la capătul unei sfori un caiet şi un creion. Stâlpii porţii mai ţin şi un panou lung şi îngust pe care scrie ŞANTIER. Nimic mai mult. A fost pus după ce a intrat macaraua mare, care încă nu a fost montată. Deocamdată se lucrează la fundaţii.

Nimeni nu ştie ce se va construi tocmai aici, pe scurtătura dintre Giuleşti şi Griviţei, în spatele căsuţelor lungite odaie după odaie, cu boltă de viţă de vie de-a lungul lor şi acoperişuri care coboară într-o singură parte, uneori până la pământ, cuminţenie rânduită în timp de viscole şi cutremure.

La drept vorbind, s-ar şti, dacă părerile ar coincide, dar unii zic şcoală, alţii spital, fabrică de ceasuri, bloc de locuinţe pentru celibatari sau poate crescătorie de păsări, terenul fiind al gospodăriei de stat. Cea mai insistentă părere, stârnind şi o oarecare mândrie, era că se va muta Gara de Nord.

După elanul şi îngrijorarea de la început, odată cu toamna şi încetinirea forfotei, din motive necunoscute, a slăbit şi curiozitatea, lumea fiind mulţumită cu ceea ce scria: şantier.

Groapa pentru fundaţie se mai adâncea, se mai lărgea, dar încă nu se ajunsese la trasarea precisă pentru turnarea betonului şi colacii de fier stăteau grămadă, nedesfăcuţi. Oricum, la ora şapte-şapte jumate se auzea pornirea motorului pentru aer comprimat, care apoi mergea până la ora prânzului, după program. Pornea şi motorul automacaralei. Pornea şi motorul excavatorului, care după ce făcea câteva mişcări de alungire şi câteva bătăi de scuturare a cupei de pământ, stătea liniştit în aşteptarea basculantei.

Aşa şi azi, doar că vânticelul ăsta, cu miros de zăpadă...

- Ce zici, Gicule, întrebă Costică, macaragiul, în timp ce-şi ridica gulerul salopetei, cu spatele la vânt şi buzele pierite de strânsul ţigării, ce zici, te fac un barbut?

- Mai bine dă o ţigară şi nu mai ţopăi atâta, c-aduci vreme rea!

- De asta ţi-era ţie? Dacă plouă, stăm colo în baracă şi gata, paişpe-şaişpe. Aşa, cu dumnealui (arătând cu bărbia spre soare şi frecându-şi un pumn în palmă) stăm aici la locul de muncă.

- Dai ţigara aia, ori te-ai răzgândit?

- Ce să mă răzgândesc?

- Dai ţigarea, joc. Nu dai, nu joc. Parcă n-am şi altceva de făcut (adăugă, fără urmă de convingere, privind spre poartă).

- Jucăm niţel. Ne mai încălzim până vine basculanta.

- Nu vine până la două.

- De unde ştii?

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

71

proză de Constanțiu Mara - Mi-a spus mie. Mai are un transport la cineva. Sau poate i se opreşte motorul.

- Ce are, bre, că s-a făcut aşa subţirel vântu’ ăsta? zise Costică, în semn că pe el nu-l priveşte treaba ca basculanta.

- Unde stăm? Aci ne vede de la poartă...

- Hai cu mine! De ieri mi-a dat în gând. Am mirosit eu că se zburleşte vremea... (şi porni spre excavator, scotocind în buzunarul de la piept după ţigări).

- Ai naibii şi ăia, să facă ei cabina doar de un loc!

- Lasă cabina! Cupa-i de două (şi scobind mai departe în buzunarul cu ţigări, apucă cu vârful degetelor zarurile).

- Şi dacă vine inginerul?

- Nu vine. S-a dus după planuri. După alea bune. Şi dacă vine, curăţăm cupa. Poate să ne şi premieze.

Din cupa excavatorului, pe care Costică o ridicase mai mult de un metru de la pământ, ieşea din când în când câte un fir de fum, repede împrăştiat de vânt în liniştea care se aşternuse peste şantier.

Se auzea doar ticăitul rapid şi bâzâitul foilor de plastic tremurate de vânt în plasa de sârmă a gardului şi dinspre baracă motorul compresorului.

Zarurile nu se auzeau. Feriţi de vânt, parcă se şi încălziseră. Era bine şi, printre dinţii cupei, în afara fumului, veneau frânturi: - Îţi spun eu...

- Cine să ne fotografieze?

- Din satelit, măi... ce ştii tu...

- N-ai dat nici un şase-şase şi vii cu gogoşi...

- Am citit eu... în ştiinţa pentru toţi.

- Hai! Şi noi...

- Stai să vezi! Se vor face nişte roboţi care vor săpa singuri, după program.

- Şi noi? Noi ce o să facem!?

- Cum, ce o să facem? O să jucăm barbut. Îţi spun eu, ăsta-i viitorul.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

72

poezie

Dan David (SUA) Busuioc Am aruncat busuioc în fântâna bunicilor tăi; Să miroase apa care-ţi spală ochii dimineaţa.

Soarele abia dădea să se-arate.

Când ai scos ciutura și ţi-ai apropiat buzele să bei, ai ştiut cine!

A început să ţi se lumineze faţa. „Hei, unde te-ai ascuns, vecine?”

Soarele ţi se strecura printre plete.

Prin sângele meu se împrăştia un miros de busuioc, să mă-mbete!

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

la marginea orașului dați-mi un leu pentru troleu se ruga cerșetorul în mijlocul mulțimii din stația de autobuz și nimeni nu-l auzea nici nu-l vedeau cum să-l asculte ar fi vrut să meargă acasă la străulești 2 dați-mi doi lei nu fiți atei se răstea la ei omul dar ei se urcaseră toți pe o treaptă mai sus

în autobuzul cu burduf care plecând cânta o kalinkă răsuflată dă-mi un genocid se rugă de un alt amărât ce-și număra măruntul adunat peste zi și plecară amândoi pe jos tăcuți spre marginea bucureștilor unde întotdeauna se găsește o bodegă pentru cerșetorii în căutare de oameni

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

73

eseu

Despre cinste, necinste și ticăloșie Vavila Popovici (SUA) „Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta înverșunare, ca mincinosul care a fost prins.” – Nicolae Iorga Valorile morale care au îmbogățit cu adevărat viața omului, valori care s-au dovedit a fi de încredere, sunt utile și importante pentru societate. În zilele noastre ele cunosc un declin semnificativ.

De când există omul pe pământ, acesta s-a călăuzit după diferite legi întocmite, pentru ca binele săl călăuzească în viață. Cinstea și alături de ea onoarea și corectitudinea au fost și rămân calități morale apreciate și considerate mai presus decât celelalte virtuți ale omului. Ele îi obligă pe oameni să-și îndeplinească datoria socială, să respecte adevărul și dreptatea și să se comporte sincer și corect în societate. Sunt valori morale fundamentale pentru oricare societate civilizată. Când ele își pierd din calitate, este vădit că societatea se degradează.

Cinstea este una dintre cele mai complexe virtuți, tocmai pentru că, la rândul ei, sintetizează multe alte virtuți. Omul cinstit nu minte, nu denaturează realitatea – spunând că a făcut ceea ce nu a făcut – și nici nu tăinuiește despre sine o realitate care, aflată de către ceilalți, l-ar putea leza, iar când e vorba despre ceilalți, nu-i lingușește, dar nici nu ascunde eventuala lor fraudă sau abuz. Omul cinstit nu e complicele nimănui, indiferent de prețul pe care l-ar avea de plătit pentru gestul respectiv. Nu este fățarnic sau duplicitar, nu defăimează pe cineva și nici nu răspândește informații false. Nu înșală, nu umblă cu tertipuri, cu vicleșuguri, nu măsluiește, nu răstălmăcește, nu fură. Din modestie, el vrea să aibă doar ce este a lui, și ceea ce a dobândit pe drept, nu încalcă drepturile nimănui. Își vede de munca lui, pe care o face cu sârguință, dăruire, seninătate și bucurie.

Corectitudinea este virtutea care se naște din înțelepciune, tot pentru binele omului. Se bazează pe încredere și este hrănită cu iubire și respect. Dumnezeu este corectitudine, precizie și iubire, și din iubirea Lui ne-a creat, și iubire și precizia timpului ne-a dat. Corectitudinea reflectă, în primul rând, atitudinea omului față de sine și apoi de ceilalți, determină relații civilizate între oameni, pune în evidență sinceritatea, seriozitatea și consecvența cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Omul corect nu este lingușitor și nu aduce laude nejustificate, nu admite falsitatea vorbelor. El apreciază adevărul, fiindcă slujește dreptatea. Oamenii corecți sunt prețioși pentru societate. Natura întreagă ne dă lecții de corectitudine, respectând cu precizie vremea nașterii – răsăritul –, maturității – perioada lucrului bine făcut – și apusului – moartea. Este scris în Biblie: „Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce nesocotește un câștig scos prin stoarcere, cel ce își trage mâinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce își astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge și își leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:15-16).

Onoarea înseamnă să ai înțelepciune, înseamnă să-ți respecți cuvântul dat (de aici și expresia: „Pe cuvântul meu de onoare” sau „pe onoarea mea”); înseamnă să eviți certurile, să ierți insultele, să fii drept și bun, să fii smerit și cu temere de Dumnezeu. Jurnalistul, filologul american Henry Louis Mencken (1880-1956), spunea că „Onoarea este pur și simplu moralitatea oamenilor superiori”.

Necinstea este definită ca incorectitudine, corupție, escrocherie, hoție, șarlatanie, ipocrizie, viclenie, trădare. A fi necinstit înseamnă totodată a fi incorect, lipsit de onoare, a prefera minciuna în locul adevărului, înseamnă să-ți accepți însuți dreptul de a fura, adică a nu respecta nici această poruncă a Divinității, să-ți placă să înșeli și să induci în eroare, în vreun fel, pe cei din jurul tău. „Vai de tine Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

74

eseu de Vavila Popovici pustiitorule, care totuși n-ai fost pustiit; care jefuiești și n-ai fost jefuit încă! După ce vei sfârși de pustiit, vei fi pustiit și tu, după ce vei isprăvi de jefuit, vei fi jefuit și tu.” (Isaia, cap. 33).

Omul necinstit ascultă pe la uși, scormonește, provoacă, născocește, minciuni ticluiește. Este lipsit de integritate – componentă esențială în structura ADN-ului personal. Un renumit baschetbalist american spunea că „Nu există o testare mai bună a integrității unui om decât comportamentul acestuia atunci când greșește”, explicând că omul integru depune toate eforturile pentru a îndrepta greșeala, sau a-i micșora efectele negative. Integritatea sau lipsa ei o putem constata observând și analizând acțiunile, credințele, metodele, măsurile și principiile sale, toate zugrăvindu-i caracterul.

Necinstea incubă trădarea, despre care scriitorul francez Victor Hugo spunea că este „Biserica iadului”. Unii politicieni s-au dovedit a fi trădători ai intereselor țării, ascunzând faptele lor reprobabile. Dramaturgul nostru Ion Luca Caragiale, cel care a ilustrat magistral specificul și mecanismele parvenirii, în piesa „O scrisoare pierdută” are un dialog între Farfuridi și Brânzovenescu, primul exprimând: „Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!”, și Brânzovenescu exprimându-și pretenția: „Dar cel puțin s-o știm și noi”.

Necinstea politicienilor generează o atmosferă de teamă, neîncredere, declin social și moral. În orice societate există și oameni decăzuți moral – ticăloși. Dar depinde cât de mulți sunt și ce funcții ocupă. Ne este cunoscută ticăloșia a două perioade din istoria noastră: secolul fanariot (17111821) și jumătatea de secol comunist (1946-1989), despre care s-a scris mult.

Ticălos este denumit omul parșiv, nemernic, netrebnic, mișel, canalie. Ticăloșia este legată de minciună; ticălosul nu-și poate apăra înșelătoria decât prin minciună, fiindcă el este un om mic sau chiar de nimic, dar vrea să devină mare și tare. Este răzbătător, înfigăreț sau băgăreț, obraznic, șmecher, sforar, pișicher, fățarnic și prefăcut. Râvnește la bunuri și putere. Fură, minte, stăpânește în afara oricărei legi. Este lacom, hrăpăreț, nesățios și hulpav. Pe măsură ce îi crește puterea devine trufaș, îngâmfat, cusurgiu, lipsit de bun simț, mârlan, bădăran, neam prost. În general îi plac femeile, știe să le ademenească și să le folosească. Foarte curând devine și răzbunător. Vrea, în orice chip, să învingă, să stăpânească. Dacă dreptatea i se opune, o cumpără și timorează adversarii. Știm că „Cinstea nu se cumpără, nici nu se vinde”, dar ticăloșia este cea care se poate cumpăra și se poate vinde ușor. Ticălosul lucrează de obicei în cârdășie cu oameni de aceeași teapă, pentru a se putea acoperi unii pe alții, mințind și denaturând adevărul. Ticălosul este asemenea caracatiței – animalului marin cu brațe puternice prevăzute cu ventuze – , lacom, apucător, hrăpăreț.

Trăim între ticăloși. Pe unii i-am lăsat să ne conducă, să-și facă mendrele (a-și satisface interesele), cum se spune în popor, sau am fost orbi? Când și cum vom redresa totul? Adevărat, este greu de luptat cu ticăloșii, întrucât ei se apără „cu înverșunare”. Și totuși, supraviețuirea umanității va depinde de morală, de felul în care ne vom comporta. Iisus Hristos rostind cuvinte de binecuvântare, pe muntele Fericirilor, în auzul ucenicilor Săi și al mulțimii, printre ele a rostit și o cugetare despre valoarea morală universală – Regula de Aur – care sună frumos și pe înțelesul tuturor: „Faceți pentru alții tot ce ați vrea să facă ei pentru voi” (Matei 7:12). Dacă un om moral ar greși la un moment dat, el ar dori ca ceilalți să-i aplice pedeapsa pentru îndreptare. Ca atare, dacă unii din ceilalți au greșit, au ticăloșit, noi va trebui să cerem pedeapsa pentru ticăloșiile lor făcute.

Să nu ne mirăm de atâtea citate, fiindcă „respectarea legilor se face după maxime morale”, spunea filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului.

Pentru supraviețuirea noastră, pentru fericirea pe care ne-o dorim, ar trebui să fim conștienți de defectele societății în care trăim, să dezvăluim necinstea și ticăloșia unora și să mergem pe drumul drept, chiar dacă el are cărări ademenitoare ale rătăcirii. „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală”, ne spune tot Immanuel Kant, în „Critica rațiunii pure”.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

75

proză

Pragul Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Nu-și mai amintea exact când trecuse pragul. Știa doar că nu mai avea cale-ntoarsă. Chiar dacă pentru cei din jur schimbarea fusese imperceptibilă, pentru el era definitivă. El singur percepea tremurul care i se cuibărise în măruntaie, frica de a nu se da de gol.

Degeaba mai pretindea să fie sincer când scria! De fapt nu mai avea cu cine să-mpartă ce gândea; nu pentru că n-ar fi vrut ceilalți, ci pentru că nu l-ar fi înțeles. Intuia asta, dar nu spunea nimănui nimic și-și continua munca, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cel puțin aparent. Îl deranja nu teama că nu l-ar fi-nțeles, ci că l-ar fi interpretat greșit. Se-ntreba dacă lucrurile pe care le gândea mai puteau fi considerate rezonabile, justificabile, acceptabile. Fiind vorba despre ceva intim, ar fi fost îngrozitor de rănit dacă lumea l-ar fi luat în râs. Așa că hotărâse să-și țină gura, chiar dacă știa că așa pierdea șansa de a afla dacă mai erau și alții ca el. În urmă cu câteva săptămâni începuse să se schimbe. Până atunci o dusese bine, decenii de-a rândul, împăcat cu sine, agățându-și mintea și condeiul dintr-o idee-n alta, sincronizându-le generos, după o coregrafie liniară, clasică, bine studiată.

Inspirația venea la răstimpuri. El o pescuia, rafinat, o mângâia aproape tandru și-o dădea mai departe, compactă, în porții comestibile. Asocieri de idei, analogii, împerecheri surprinzătoare de cuvinte, o vorbă aruncată-n vânt, de pe la televizor... toate îl căutau parcă anume pe el, bătându-i impetuos la ușă. Dacă n-avea timp de ele, veneau altă dată, dar veneau.

La început îl încercase teama de a nu pierde cumva vreo idee valoroasă, în cazul în care l-ar fi vizitat la un moment nepotrivit, dar se eliberase și de angoasa asta. După ce dezvoltase o dexteritate specială în a capta ce-i ieșea-n cale, se obișnuise să privească scrisul mai cu detașare. Regularitatea cu care venea inspirația îl ajutase să se mențină relaxat, fiindcă de idei nu dusese lipsă niciodată! Își putea permite să mai și piardă câte una. „Atâta pagubă!”, își spunea atunci în gând, „înseamnă că un a fost destul bună. Las´ că vin ele, altele!”, se consola. Oricum, niciodată nu făcuse parte din categoria celor ahtiați, alergători bezmetici după dramul de genialitate, îndârjiți să valorifice vezi-Doamne orice fărâmă de nemurire. Știa că revelațiile aveau să-l caute în mod reptat, până când se-ndura el să le acorde atenția cuvenită. Îl străfulgerau din senin, sosind la pachet cu te miri ce, cu un cuvânt efemer, sau cu gesturi și mirosuri, ca parfumul madeleinelor lui Proust.

Cândva și le lua la inimă. Le drăgălea, compunând din ele texte armonioase, asezonate decent.

Lucra mult la ele, îi plăcea să le-arunce și să le prindă din zbor, alintându-le prin figuri de stil, alternând vocalele sonore și consoanele mate, cultivând verbul sprințar, adăugându-i paranteze planturoase sau adverbe scurte, seci. Se simțea în elementul lui, un acrobat săltând de la o frânghie la alta, agățat de cârligele inspirației sale fidele, pe care știa că se putea baza.

Pulsa pe lungimea de undă a unei idei, până când o avea bine fixată. Chiar dacă niciodată nu era pe deplin mulțumit cu rezultatul, tot vrând să mai șlefuiască ceva la giuvaerul de text, de care între timp se atașa ca de propriul său fiu, până la urmă tot îi dădea drumul în lume.

Odată publicate, textele nu mai erau pe de-a-ntregul ale lui. Veneau reacții, majoritatea pozitive.

Cei care poate l-ar fi criticat, probabil că se abțineau; cel puțin așa își explica el abundența elogiilor, încercând să rămână obiectiv și cât de cât realist cu opera lui, pe care n-o percepea ca fiind așa de mult ieșită din comun.

Venea apoi o perioadă de acalmie, urmată de un nou impuls din afară, care iarăși îi gâdila mințișoara și orgoliul, chemându-l să scrie ceva nou. Îi plăcea, avea senzația că scrisul conferea vieții Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

76 proză de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

lui un sens mai înalt, posibilitatea unei compensări, un refugiu din cotidianul nu chiar sordid, dar suficient de prozaic pentru pretențiile lui de „mai mult”.

Ciclul se repeta destul de regulat, având și o latură palpitantă, un suspans bine ținut în frâu, fără riscuri prea mari.

Cu timpul, adoptase un fel de ritm. Și-așa, ca un copil nevinovat, se tot jucase...

De jucat se mai juca și acum, dar nu-i mai plăcea ca-nainte. În sinea lui își dorea mai mult. Ar fi vrut să fie genial, nu doar talentat!

Obișnuit să conviețuiască cu propria lui inspirație, în simbioză călduță, nu băgă de seamă că ritmul acelor cicluri de creație se accelerase pe zi ce trecuse, devenind un fel de drog, creându-i dependență.

Treptat, îi veneau mai multe idei. Unele veneau deodată. De-abia le mai putea gândi până la capăt, separat. Nu-și mai dădeau rând, nu se mai așteptau una pe alta! Iar el aluneca vertiginos... și nici nu știa încotro.

La-nceput chiar se bucurase de explozia asta de creativitate. Avea poftă să exploateze filonul ăsta neașteptat. Se puse pe scris mai mult ca oricând, dând curs rugăminților unora și altora dintre lingușitori, care-i cereau texte în exclusivitate. Însă luxul ăsta nu și-l putu permite prea mult; îl storcea de vlagă.

O vreme își stăpânise bine bidiviii nărăvași, dar mai nou începuseră să-l cam lase puterile. Trăgeau de el, ba hăis, ba cea, iar el, din ce în ce mai greoi, abia mai reușea să-și disciplineze logica, să descâlcească firele, separându-le unul de altul, cât de cât.

Apoi intră în faza febrilă. Inspirația nu se mai lăsa canalizată așa de ușor. Ideile se împleteau, se ciocneau și ricoșau, fără ca el să mai aibă vreun aport la împerecherile lor tot mai stranii. Se întrepătrundeau în așa hal, încât nici el nu le mai putea desface.

Estetul din el gemea câteodată când vedea cum tornada mai puternică decât el își înfigea ghearele în grămezile de cuvinte, rânduindu-le după legi necunoscute, dictate parcă de cineva din afară. Ieșeau la iveală nu numai noi înțelesuri, ci, spărgându-se carcasele rigide ale sintagmelor, limbile se completau între ele. Apăreau cuvinte noi, hibride, compuși polisemantici, amuzanți, perfect inteligibili, deși erau onomatopeici, apelând la senzații și trăiri extrase parcă direct de la sursa lor neuronală, de prin centrii care probabil erau mai vechi decât vorbirea însăși, găsiți întămplător de niște sinapse crescute recent în creierul lui. De pe-acum, creațiile lui nu se mai oboseau să dea ocolul prin curtea regulilor bunei-creșteri auctoriale, ci, nemaiținând cont de convenții, se autoalimentau.

Bineînțeles că fu el primul, și până azi rămase și singurul, care se miră când dădură iama peste el năzărelile astea. Dar n-avea încotro: îi plăceau! La-nceput, din teama că poate lumea n-o să le iubească la fel ca el - în fond erau mai mult decât bizare - încercase să le pilească pe la colțuri, sperând să le poată da o față mai... umană, dar apoi le lăsă în pace și chiar puse o parte dintre ele în circulație, ce-i drept fără prea multă tragere de inimă.

Unii simțiră imediat că se-ntâmplase ceva major. Nehotărâți dacă să-l laude sau să-l certe, ezitau să ia atitudine, nesiguri. Îl mai sâcâiră un timp cu întrebări curioase, dar în final tăcură și-l acceptară așa cum era. N-aveau curaj să spună că pierduseră firul, ca să nu râdă lumea de ei. Treptat, depuse fiecare armele, rezumându-se la șușoteli pe la colțuri, precum că opera lui era mult prea complexă pentru omul de rând. Câțiva l-au prevenit să nu devină prea criptic, dar lui deja nu-i mai păsa.

După o vreme, o lăsă și el baltă cu disimulatul ideilor și cu toaletatul textelor. Reacțiile celor din jur nu-l mai interesau. N-aveau decât să se străduiască să capteze lungimea lui de undă, dacă voiau cu adevărat să străpungă pojghița comunicării univoce, cea cu traseu cristalin, marcat de pase telefonate, ca-n fotbal! Producțiile lui literare se coagulau în forme din ce în ce mai de neînțeles, dar aveau un farmec interior unic, asta da.

Spart fiind de pe-acum zăgazul, au dat peste el curcubeele celor mai sălbatice culori. Cufundat în beția asta sinestetică, era fericit chiar și numai dacă-i reușea o simplă fixare în cuvinte a unei părți din tot ce-i bântuia ființa. În el, culorile prinseră-ncet să emane mirosuri, mirosurile să se asocieze cu numere, numerele să se adune cu sunetele, muzica să se lege cu gusturi de mâncare și tot așa...

Tot ce învățase cândva prin școli îi revenea în minte și părea mai viu, unificat. Realitatea era un calup mare, din care el își lua ce și cât voia, toate fiind legate unele de altele, într-o complexitate Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

77 proză de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

perfectă, pe care numai el o percepea. După dorință, scotea la lumină bucățele din acel univers, servindu-se în funcție de starea lui de moment.

Când realiză că mintea lui nu putea cuprinde concomitent totul, dar simțurile da, avu cea mai mare revelație din viața lui. Impactul fu aproape brutal.

Teme abstracte, cum ar fi condiția de corp străin a emigrantului, se legau cu teoriile de prin științele exacte, cum e singularitatea astronomică, întrețesându-se prin analogii inedite și fuzionând într-o rezultantă comună, ca de exemplu cea a privilegiului unicității. Sau, alt exemplu, procesul de adaptare al omului, în general, el îl percepea ca pe un fel de evoluție a unei altfel de celule epiteliale, în același timp vegetală, legată fiind de glie, dispusă însă la fotosinteză câtă vreme soarele îi venea dintr-o direcție anume. Și cum de nimeni nu detectase înaintea lui frapanta asemănare dintre poziția chakrelor pe trupul omenesc și dispunerea polilor și meridianelor de pe Terra?

Genul ăsta de abstracție îl predispunea spre lirism. Apoi algebra, chimia, biologia și fizica le combina cu linvgistica și cu teoria religiilor, privindu-le ca pe un ciclu cardanic, pe care-l trecea prin sita unei sintaxe permisive, născând un tablou literar de toată frumusețea, în fața căruia până și el rămânea încremenit în contemplație, ca-n fața unui tablou de Gauguin. Era copleșit de onoarea și norocul de a fi fost ales chiar el să creeze asemenea capodopere! Rezultatul nu era doar frumos, ci copleșitor, ce mai încolo și-ncoace! N-avea cum să nu fie măgulit că tocmai lui îi reușeau trăznăile astea!

Demult renunțase a mai trimite altora, spre citire, creațiile lui. Era sigur că l-ar fi considerat nebun, așa că le păstra în sertar, răsfoindu-le din când în când, în timp ce celorlalți le servea în continuare, pe bandă, articolele pe care le cereau, ordonat și corect scrise, conforme standardelor unanim aprobate. Îl durea că nu putea împărți cu lumea descoperirile lui științifico-fantastice, dar spaima de a fi considerat trăznit îl ținea pe loc, obligându-l la conviețuirea asta stranie cu propriile lui idei, dedublându-se. Se mișca natural în lumea celorlalți, mimând placida armonie, dar purta peste tot asupra lui propria sa lume, într-o continuă surprindere extatică, o lume amuzantă și infinit mai savuroasă.

Se uita cu nostalgie înapoi, către anii în care alergase după idei cu atâta candoare, ambiționat să le prindă din zbor și să le pună definitiv pe hârtie, mai mult ca să-i impresioneze pe ceilalți. Acum ele fugeau după el, asaltându-l din toate părțile, aproape împiedicându-l să-și vadă de treburi, învăluindul într-un cocon de fantasme cu care-ar fi preferat s-o tundă din propria lui cochilie – așa confortabilă cum era - și să se miște liber, purtat încolo și-ncoace de dansul lor zbucuimat. Încă le mai putea stăpâni, dar spaima lui cea mai mare era că într-o bună zi aveau să îl dovedească, nemailăsându-i loc de respirat, transformându-l în omul pe care toată viața lui evitase să fie: un aerian, incapabil să țină pasul cu sine însuși.

De-aici până la deznodământ n-a mai fost decât un pas. Într-o zi, l-a dovedit panica. Asaltat din toate părțile de propriile lui fantezii, smucit, blestemând clipa de nesăbuire în care își dorise să devină geniu, realiză că libertatea maximă însemna de fapt sclavie necondiționată, sub călcâiul viziunilor care-l smulgeau în toate direcțiile.

Obosit, se-ntinse sub masa din bucătărie și, mușcând dintr-un măr zemos, a cărui culoare îi inspira cifra șase, se transformă într-o rapsodie, evaporându-se diafan în aerul rarefiat al serii, plecând să sentrupeze în mintea unui alt nebun, care-l aștepta răbdător undeva, la celălalt capăt al galaxiei, cu creionul în mână. Se pârguise.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

78

proză

Tomoyuki şi brusca trezire la realitate Cristian Săileanu (Spania)

- Auzi ce zice mama, că vrea să vadă şi ea nişte fotografii de la nunta noastră, îi zice Sophia lui Frixos. Abia am închis telefonul. Zice că toată lumea, absolut toată lumea, toţi grecii din Chicago, ard de curiozitate să vadă fotografiile de la nunta noastră. Dacă mă întrebi pe mine, cred că nu e convinsă că a scăpat de mine, că şi-a pus sacii în căruţa altuia… Ce zici, n-ar fi mai bine să-i trimit o copie după certificatul nostru de căsătorie?

S-au uitat unul la altul şi au ridicat din umeri.

Fotografii? De unde să-i trimită fotografii, când nu aveau nici una? Adică aveau, dar nu erau de trimis grecilor din Chicago, nu erau de trimis nimănui. Cum mama Sophiei era prea bolnavă ca să călătorească cu avionul până în San Francisco, se hotărâseră să se căsătorească cu cât mai puţină tevatură posibilă. Aşa că nunta lor avusese doar un invitat, pe mama lui Frixos, pe Iphigenia, care trecuse binişor de optzeci de ani, şi care numai fotograf nu era.

S-au căsătorit la King George Hotel din San Francisco, un hotel pe care îl iubeau amândoi, nu atât pentru eleganţa lui, cât pentru momentele pe care le petrecuseră acolo împreună. Şi Iphigenia s-a oferit cu multă mărinimie să le fie şi fotograf.

– Ce mă tot pisălogeşti că să-mi arăţi tu cum se fac fotografiile? se burzuluise ea la Frixos, când se oferise să îi dea nişte indicaţii. Trebuie doar să mă uit pe ecranul ăsta şi să apăs pe un buton, nu?

Păi, atunci? Ce mare filozofie?

– Bine, mamă, a cedat el, dornic de pace în ziua nunţii.

Pe seară, însă, când s-au uitat uitat la opera fotografului amator, au strâns amâdoi din buze.

Iphigenia imortalizase un sfert din capul Sophiei proiectat pe peretele ciclamen al camerei hotelului, pantofii mirilor în vreme ce îl ascultau pe pastor citindu-le din Biblie, sau mâna Sophiei care ţinea buchetul mare de flori albe pe care Frixos i-l cumpărase pentru acea ocazie specială.

Asta, cu fotografiile, a fost una. Altă drăcie ce li s-a întâmplat a fost că pastorul, cel care trebuia să oficieze căsătoria, a uitat de ei şi pur şi simplu nu şi-a făcut apariţia. Când şi-au dat seama că era deja cu vreo douăzeci de minute în întârziere, Frixos i-a dat telefon. I-a răspuns soţia, pastoriţa.

– Nu poate să vină la telefon acum, a declarat ea plină de demnitate, pentru că se odihneşte, doarme.

– Ce faaace!? a zis Frixos. Doarme!?

– Da’ cine eşti dumneata? l-a întrebat ea, alarmată de furia din vocea lui.

– Eu? Eu sunt ginerică. Eu sunt cel la nunta căruia soţul de la matăluţă trebuia să oficieze acum douăzeci de minute.

Apăruse în jumătate de oră, pastorul cu pricina, un omuleţ mititel, cu părul vâlvoi şi cu cravata fluturându-i undeva între umăr şi mărul lui Adam. Îi privea pieziş, spăşit, cu nişte ochi speriaţi, - Unde umbli, părinţele? l-a interpelat Frixos furios. Ai uitat de noi? Ţi-ai băgat capul în pardon cur şi tragi la aghioase?

- Liniştiţi-vă, domnule doctor! i-a zis el, zâmbind mânzeşte. Doar e nunta dumneavostră…

- Acum ţi-ai venit în căciulă că e nunta mea? l-a îngheţat Frixos cu privirea.

– Tot însurat o să fii chiar dacă am întârziat şi eu un pic, acolo, a mai încercat el…

I-a însurat până la urmă, iar Sophia era foarte emoţionată că acum era o femeie măritată şi la casa ei, dar fotografii tot nu aveau de trimis grecilor din Chicago.

– O să trebuiască să facem nişte fotografii aşa, false, falsificate, trucate, a zis Sophia. Că dacă nu, vai şi amar o să fie de capul meu, nu mai scap de gura mamii…

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

79

proză de Cristian Săileanu - Cum vrei să trucăm nişte fotografii de nuntă, soro? De unde să scoatem nuntaşi, orchestră, mese la restaurant?

- Uite-aşa bine, a ridicat Sophia din umeri. Ne punem la ţol festiv, ne ducem în curte la San Francisco Mission, şi îl rugăm pe Tomoyuki să ne facă nişte fotografii care să le meargă la inimă unor adevărate ţoape greceşti din Chicago, ba lângă o cruce mare, ba sub o tufă de trandafiri, chestii deastea. I le trimitem mamii şi îi închidem gura. Ai altă idee mai bună?

Frixos îl ştia pe Tomoyuki de cinci, şase ani. Într-o noapte era de gardă la Stanford Medical Center când i l-a adus plocon asistenta medicală. Şchiopăta.

– Nu vrea să se cântărească, i l-a pârât asistenta. Nici temperatura nu m-a lăsat să i-o iau.

- De ce să mă cântăresc? a protestat Tomoyuki şi a ridicat piciorul în sus. Mă doare degetul mare de la piciorul drept. Ce-are degetul cu cântarul?

– Scoate-ţi pantoful! i-a spus Frixos, şi l-a examinat. Degetul mare era strivit, fracturat. Cum ai făcut de ţi-ai rupt degetul în halul ăsta?

– Am şutat un felinar de pe stradă, i-a răspuns el cu mintea în altă parte. Ştii de care îţi vorbesc, nu? Unul din alea de bronz, un moft din alea care vor să pară de epocă, care are la bază o bucată de ciment. Pătrat. Cu colţuri ascuţite. Am tras un şut în cimentul ăla. Poţi să-i faci ceva să nu mă mai doară? a indicat el degetul.

– O să-mi dau toată osteneala, a zis Frixos, şi s-a pus pe treabă. Dar, doar aşa, de curiozitate, ce-ţi căşună pe bietul felinar de l-ai luat la şuturi?

– E, a ridicat el din umeri, parcă ţie nu-ţi vine câteodată să iei câte un felinar la şuturi…

- Mărturisesc că, de fapt, nu mi-a trecut niciodată prin cap să le dau la ţurloaie la felinare. Cu ce ţi-a greşit bietul felinar?

– Nu e felinarul. E cum e alcătuită omenirea asta, a spus Tomoyuki, scârbit. Să nu-mi spui că ţie nu-ţi vine să te sui pe pereţi din când în când!

- A, şi acum că ţi-ai frânt un deget în cimentul felinarului, gata, ai îndreptat toate relele lumii?

– Hai să vedem, doctore, i-a tăiat-o Tomoyuki. Când îmi ies din sărite, sunt ieşit din sărite, şi atunci iau la şuturi tot ce e în jur. E, de data asta s-a potrivit să-mi iasă-n cale un felinar. Îţi spun de peacuma că n-am asigurare. Dacă eşti cumva un capitalist lipsit de orice scrupule şi refuzi să mă tratezi, asta este, o să aştept să-mi treacă de la sine.

- Lasă asigurarea, i-a zis Frixos, şi s-a pus pe treabă. I-a curăţat rana, i-a injectat un calmant şi i-a pus oasele la loc. După ce l-a bandajat, i-a spus: Va trebui să porţi o sanda deschisă o vreme. Degetul e fracturat. Cum a ieşit postamentul felinarului din confruntare? a zâmbit el.

– E bine merci, mulţumesc de întrebare!

- Vino peste două zile să văd cum mai merge!

A venit, iar doctorul şi tânărul japonez au legat un fel de prietenie. Tomoyuki îşi făcuse obiceiul de a apărea aşa, din senin, la cabinetul lui Frixos, de a trece în mare viteză pe lângă asistenta medicală, de a ciocăni scurt şi de a băga capul pe uşă. De obicei îl invita pe doctor să ia prânzul împreună.

– Plăteşti tu, îi spunea el lui Frixos, că voi, chirugii, vă scăldaţi în bani.

La plecare spunea cu voce tare, să-l audă şi asistenta medicală şi funcţionara de la intrare: - Ar trebui să le dai mai mulţi bani fetelor astea.

– Mai mult decât ce, Tomo? îl întreba Frixos.

– Nu ştiu, dar ar trebui să le dai o mărire de salariu.

Era de fiecare dată hămesit, şi ştia că Frixos o să plătească, dar nu venea numai de asta. Îi plăcea să stea de vorbă. Încet, încet i-a spus lui Frixos povestea scurtei sale vieţi.

Venise la San Francisco când avea doar optsprezece ani, să studieze engleza, dar se înscrisese şi la City College of San Francisco, unde lua cursuri de artă şi de istoria artei. Maică-sa îi trimitea bani din Japonia, o sumă frumuşică, lună de lună. Nu putea să facă lux cu banii trimişi, dar îi ajungeau pentru chirie, pentru cursurile la universitate, pentru mâncare şi pentru haine. Lui nu îi mai rămânea altceva de făcut decât să se pună cu burta pe carte.

Dar lui Tomoyuki îi puţea orice formă de învăţământ organizată. Ce îi plăcea lui era să bată străzile oraşului şi să taie frunză la câini. Pe banii maică-sii.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

80

proză de Cristian Săileanu I-a explicat lui Frixos cum că majoritatea profesorilor lui de la unviersitate, nu, nu majoritatea, toţi profesorii lui erau nişte idioţi. Habar nu aveau de nici unele, aşa că ar fi fost exclus să îl poată învăţa ceva pe el. Logic, nu? El se hotărâse să-i trimită la dracu pe toţi profesorii şi să înveţe singur.

Aşa că acum ardea gazul prin centrul oraşului şi picta ce vedea – case victoriene acoperite de mormane de bougainvillea mov sau peisaje marine, cu bărci într-o rână duse de valuri uriaşe albalbastre-verzui. Dar curând s-a revoltat împotriva prea-frumosului şi s-a coborât în şanţ - desena oamenii străzii, drogaţii, alcoolicii, boschetarii, prăbuşiţi în posturi groteşti, ca nişte mormane de moloz, pe trotuarele oraşului sau cuibăriţi sub un vraf de cartoane.

I s-a confesat lui Frixos, cu oarecare mândrie, că se certase la cuţite cu toţi profesorii de la facultate care, apoi, auzi neruşinare, îl picaseră la examene. Alarmată de lipsa oricărei dovezi de progres academic, mama lui Tomoyuki se suise într-un avion şi dăduse fuga până în California, unde, mamă şi fiu, se certaseră la cuţite. De vreme ce nu studiezi, va trebui să te întorci în Japonia şi să mergi la muncă, i-a spus maică-sa lui Tomoyuki.

Tomoyuki a refuzat categoric. Era îndrăgostit de San Francisco, de modul de viaţă american. Ce să facă el în Japonia cea sufocantă, cea rigidă, cea aglomerată şi super disciplinată? Într-o noapte, Tomoyuki l-a vizitat pe Frixos din nou la spital şi l-a anunţat că maică-sa îl tăiase de la bani. Frixos, cu curajul inconştientului, îi sugerase să se ducă la muncă. Tomoyuki s-a uitat la el ca la un nebun.

– Atunci de ce nu îi ceri bani tatălui tău? a îndrăznit Frixos.

– Tatăl meu e un idiot, a declarat tăios Tomoyuki. D-aia a divorţat şi mama de el. Am înţeles-o.

– Ce profesiune are tatăl tău? a spus Frixos surprins.

– E constructor de schele. Venea seară de seară acasă după o zi de muncă, se răstea la mama de parcă era pisică şi îşi sorbea zgomots supa, aplecat peste castron. Nu schimba nici un cuvânt nici cu mine nici cu mama. Se scula de la masă şi se ducea direct la culcare, unde sforăia de se cutremura casa. Seară de seară. Până într-o zi, când mamii i s-a acrit şi a dat divorţ de el.

– Ce chestie, l-a împuns doctorul! Cum o fi ieşit dintr-un idiot ca acest constructor de schele un om atât de talentat şi de inteligent ca tine? Cât de des îl chemi la telefon?

– Nu-l chem, s-a strâmbat Tomoyuki la el. Nici n-aş şti ce să vorbesc cu el.

- Dă-i un telefon din când în când tatălui tău, Tomo! a insistat Frixos. Pune mâna pe telefonul ăla şi cheamă-l. Nu e nemuritor.

Anul următor Frixos s-a trezit că Tomoyuki se autodeclarase geniu şi începuse să se îmbrace extravagant şi cu o lipsă de gust şocantă. Purta costume la trei rânduri violet electric sau roşu cardinal, iar pe cap îşi atârna în câş o beretă galbenă ca dovleacul, care îi acoperea complet urechea dreaptă.

Mergea cu multă importanţă prin centrul oraşului San Francisco, ducând la subţioară şevaletul şi pensulele şi vorbea, ba chiar se şi certa, cu sine însuşi. Într-o seară, Sophia a văzut cum îl încolţise pe un trecător şi cum îi explica aceluia că el, Tomoyuki The Artist, era de fapt Regele Lumii şi cel mai mare pictor care trăise vreodată pe lumea asta. Începuse să citească Biblia şi dădea răspunsuri ciudate la orice întrebare, răspunsuri care dovedeau o înţelegere zbuciumată a cărţii sfinte. Din când în când îşi presăra părerile cu câte ceva citate din budism sau din înţelepciunea hasidică.

Voia, de fapt, să fie pitoresc, original, dar reuşea să fie doar ciudat şi adesea ridicol. Cum bani nu mai veneau de acasă, îşi câştiga existenţa făcând caricaturi turiştilor care mişunau pe Fisherman’s Warf, iar din când în când fotografia sau filma câte o nuntă sau un botez. Într-un rând i-a arătat ce fotografii făcea şi erau exact ce le trebuia lor pentru grecii din Chicago.

Aşa că Frixos i-a dat un telefon lui Tomoyuki.

– Vrei să faci un ban grămadă? l-a întrebat.

– Sigur că da, i-a spus el, doar că mi-am vândut maşina şi n-am cu ce să ajung la Mission. Puteţi trece să mă luaţi de acasă?

L-au luat pe Tomo de pe Filmore colţ cu Lombard Street şi i-au explicat ce trebuia să facă. I-a ascultat, aprobând din cap. Cât au mers în maşină, lucru rar la el, a rămas tăcut, gânditor, mă rog, un om normal.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

81

proză de Cristian Săileanu Au ajuns la Mission şi au ieşit toţi trei din maşină, mirii îmbrăcaţi la ţol festiv, ginerică în frac cu floare la butonieră, iar mireasa într-o rochie lungă, albastră, chicotind, cu un buchet imens de flori albe în mână. Tomoyuki însă a coborât din maşină cu o faţă de piatră funerară.

– Ce-i cu tine, Tomo? l-a întrebat Frixos. Tomoyuki l-a privit ca prin ceaţă. Umbla ca un robot, cocoşat, ţopăia ca o maimuţă cu un aparat de fotografiat în mână şi se uita în pământ cu o faţă perplexă, uluită. Ai păţit ceva? a încercat Frixos din nou.

– Ce ciudat că mi-ai dat telefon azi, după ce nu mai m-ai chemat atâta amar de vreme, a murmurat el.

– Ciudat? De ce e ciudat?

– M-a sunat mama azi dimineaţă din Kobe, a spus el. A murit tata. Şi mi-am dat seama că… n-am să mai pot sta de vorbă cu el niciodată.

At the Railroad Station Bar (traducere și adaptare după Ioan Luca Caragiale)

de Cristian Săileanu (Spania)

Two friends, Bill and Jerry, are quietly chewing the rag at a table in the railroad station bar. The door to the bar opens noisily and a new customer, rather on the young side, merrily walks in. You can tell right away that he is coming from a similar place of entertainment, where he obviously lingered longer than it would have been prudent. The newcomer's eyes scan the occupied tables for a familiar face and come to rest on the two friends. With a step that betrays more resolution than certainty he makes a beeline for their table.

The customer speaks in a maudlin thick voice, and at times altogether drops the harder to pronounce syllables.

Customer: How's it goin', guys?

Bill and Jerry: How're you?

Customer: May I? Bill: Sure. Go ahead.

Customer: I mean, am I ‘sturbing you?

Jerry: No. Customer: I mean, were you talkin' about sumpin' private?

Jerry: Not at all!

(Silence) Customer: 'Scuse me... is it late? I'm havin' mine fixed...

Bill: Quarter to one.

Customer: You keep the right time?

Bill: Railroad right!

Customer: Martha must be... What time didja say it was?

Jerry: A quarter to one.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

82

traduceri de Cristian Săileanu Customer: ...somewhere between Hillsdale and Morgan Hill. I let 'er go with the boss. (slams the table hard to get the waiter's attention) I mean, what do I think I'm doin' here, tryin'a get my throat parched up or som'in'?! Gimme a beer!

(Bill and Jerry look at each other questioningly, trying to figure out whether either of them knows the newcomer. The customer touches the friends' glasses with his and takes a swig at his beer.)

Customer: 'Scuse me... back in a moment. (leaves) Jerry: Who is the guy? You know 'im?

Bill: No! Jerry: He's buzzing a bit.

Bill: A bit? He's worse than a beehive!

Customer: (returns to his place) Guys, is it late? What time ya got?

Bill: Ten past one.

Customer: Now they're in the Gilroy station. I mean they're eatin' doughnuts at Mary's, I mean.

Jerry: Who's doing that, bud?

Customer: Didn' I tell you? Martha. Hey, waiter. Hit me with another beer.

Bill: Who is this gal, bud? Could you enlighten us?

Customer: You mean you don' know?

Bill: We don't have the slightest.

Customer: Thass my wife, guys.

Jerry: And is it O.K. with you if she travels all alone at night, bud?

Customer: Didn' I tell you she ain't alone? She's with my boss.

Bill: We got that. But that's precisely the point... A woman... You know... All alone...

Customer: Ah, don't worry! Separate sleeping car. You go in, turn off the light, pull down the curtains, and lock the door. I mean, this is a service sleepin' car, 'pletely separate like. (winks at them) You can sleep all the way to San Jose. Train number 163. That's the best one for us, number 163! (the two friends laugh.) What time you got now?

Bill: A bit after one-thirty.

Customer: They've left Gilroy. They've passed Santa Clara. Martha must be sleepin' like a log...

Jerry: And what about your boss?

Customer: Him, too. 'Scuse me... back in a moment. (leaves) Bill: This guy's sweet.

Jerry: He's a real doll.

Bill: Let's find out what kind of person this Martha gal is.

Customer: (returns to his chair) Alone, nah, I wouldn' let'er. Y'know... a young woman, it's not proper for 'er to travel alone... Lotsa jerks out there with no manners and...

Jerry: Especially if she happens to be a pretty woman as well...

Customer: (bursts out laughing) Pretty, eh? Martha, pretty. Lemme tell you. She is beau-de-ful, gen'lemen! She stops the clock from beatin'! Lemme show ya! (searches his pockets, takes out a wallet and pulls out a photograph that he hands to the two friends; they look admiringly at the photograph.) Well, whaddaya think?

Bill: She's terrific!

Jerry: What a bomb!

Customer: (proudly) Lemme tell ya! The photograph's nothin'! You should see'er in person!

Bill: Is she tall?

Customer: (with authority) But not too tall.

Jerry: Blonde?

Customer: Gold, I'm telling ya! Take a look at that hair! Ya might think she perms it, right?

Wrong! It's nat’ral! Ya should see 'er in the mornin' gettin' all worked up because she can't untangle it. She's a sight for sore eyes, I'm telling ya...

Bill: How old is she?

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

83

traduceri de Cristian Săileanu Customer: Well, how old wouldja say she is, judgin' by that picture, I mean?

Bill: About twenty-five.

Customer: Ah, ya see... And they say that pictures flatter ya... She's barely twenny-one!

Jerry: Son of a gun! More power to you! Do you love her?

Customer: Are you kiddin' me? I mean, it's like, when I look at 'er I melt! In our station, too, it's better than going to the movies... Whenever a train passes through all the passengers, I mean everybody, to the last man, they all twist their heads to look at'er outta the window - 'cause we live upstairs in the station residence.

Bill: And the boss... where does he live?

Customer: Upstairs, with us.

Jerry: Is this boss of yours married?

Customer: Nah... He wouldn't. Says 'e don't give a damn about women. Martha makes fun of 'im.

It's a riot! She teases 'im constan'ly. And the nice thing about it is she gets to 'im! Once she teased 'im real bad, and they got into this big tiff... They didn' speak... like for a whole day...

Bill: And then?

Customer: Then they made up; they had to. Didn' have a choice, see what I'm sayin'! I mean, we eat our meals together and all. Ya know how that is, ya sit right across the table from someone... Can't hold a grudge for long, know whadda mean? They was solemn as hell for a while, and I's playin' along, and then the boss says, 'Sorry, hon, did I step on yer foot?' and then we all burst out laughin'...

Jerry: But the boss, what kind of a man is he?

Customer: Nicest man ya could think of.

Bill: No, I don't mean is he nice. I mean what's he look like? Is he old or what?

Customer: No way! Barely thirty... And ya should see how handsome 'e is... Wait, I forgot to show ya. (pulls the wallet again and fishes another photograph out.) See for yourselves. (the two friends take the picture and stare with tangible envy) Am I right, or what?

Jerry: What a hunk!

Customer: Ya oughtta see 'im in flesh 'n blood! Taller 'n ya; and this picture doesn't do justice to the red in 'is cheeks. Ya should see 'im when 'e puts on 'is red cap, ya know, just a bit jaunty, like that, at an angle... He is a sight to see... with that jet black moustache of 'is 'n a pair of eyebrows to match!

When the train passes by, the women simply eat 'im alive with their eyes... But for 'is red cap they'd puta jinx on 'im, the devils!

Bill: Excuse the prying, but... you have no kids?

Customer: (laughs loudly) How could I, guys? I've only been married five months...

Bill: Oh, really? Then there's still time.

Customer: That's what we're hopin' for, too. What time ya got? Lemme see.

Jerry: Two-fifteen.

Customer: They're now enterin' San Mateo.

Bill: So, what's your job at the station?

Customer: Me? I'm the custodian. 'Nother brew?

Jerry: I don't know. It's kind of late. I got work to do tomorrow at the office.

Customer: Jus' one more round. Waiter! Three more beers!

Bill: And now you're on vacation?

Customer: What vacation? I don' need no vacation. The boss gives me time off whenever I need it! I can take off three days at a time: 'specially now that business is so slow, ya know, with the recession 'n all...

Jerry: Hey, buddy, let me drink to your wife... Congratulations! Here's to your happiness together!

Customer: Thanks!

Bill: And I want to drink to your boss. Here's to your happiness!

Customer: Thanks!

Jerry: (is about to drink, when something occurs to him and he bursts out laughing) Hey, guy!

Let me give you a hug! (both friends hug the Custodian) You know what?! You're sweeter than honey, Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

84

traduceri de Cristian Săileanu bud. (they all laugh) I'd give anything to meet your boss and your wife. (tenderly) What would they be doing now?

Customer: Sleepin' like babies. What time ya got?

Bill: Three on the dot!

Customer: They've pulled into San Bruno. They have a thirty-minute layover in San Mateo. (the two friends take turns warmly embracing the Customer) Jerry: Hey, bud, I wish you the best, man! More power to you! You're a lucky son-of-a-gun, you know.

Customer: You're darn right I am. I got a beau-de-ful wife, right? I got a great job, right? There's some who might say that a custodian's job’s no great shakes, but lemme tell ya, when it doesn't pour, it drips. As for my boss, I can't complain. As a brother-in-law he's the closest thing to a brother I'll ever get. (both friends stop in mid-laughter, their mouths hanging) Bill: What do you mean, 'brother-in-law'?

Customer: Well, what would Martha's brother be to me? What didja think?

Jerry: Shoot! Then we got all worked up for nothin'!

Customer: Whaddaya mean, worked up for nothin'?

Bill: We thought...

Customer: Sorry, guys, but how could I... I mean, if they hadn't been real blood brother 'n sister?

Excuse me, but how could I've let such a gorgeous woman... at night... with such a handsome man? in a service sleepin' car? (he winks) ya know, separate like! (he laughs with gusto) You're sumpin' else, ya know! What time ya got?

Bill: What do you care!

Customer: 'Cause I wanna know where Martha is right now.

Bill: (bored) A bit after three-thirty.

Customer: They've pulled out of San Mateo. Let's go somewhere 'n have a real drink.

Jerry: Nah, we ain't going nowhere.

Customer: Why? Bill: You're no fun no more!

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

85 Câștigătorul celei de-a treia ediții a Distincțiilor pentru Cartea anului - secțiunea proză: Credinciosul meu dușman - Elena Dumitrescu-Nentwig (Portugalia), Editura Limes, Cluj, 2017

Credinciosul meu dușman (fragment) Elena Dumitrescu-Nentwig (Portugalia)

M-am grăbit să duc actele pentru înscriere la Conservator.

Secretara mi-a mai dat nişte formulare de completat, în care a trebuit să declar că tata este la închisoare. M-am făcut că am uitat să scriu, dacă fac sau am făcut parte dintr-o organizaţie politică de tineret sau dacă sunt membră de partid. Următoarea întrebare era însă „Dacă nu, de ce? Din ce motiv?” Cărţile mele picau oricum rău, dar dacă mărturiseam adevărul, că fusesem dată afară de peste tot pentru gluma mea proastă, şansele de a intra la Conservator erau zero.

Nu aveam nici bacalaureatul... În sfârşit, eu am făcut tot ce mi-a indicat maestrul să fac... Mai departe, aşa cum spunea mama, vom vedea.

Pentru lecţiile de canto mergeam la profesorul Teodorian acasă. Pe vremea aceea era căsătorit cu o tânără actriţă. Cei doi locuiau într-un apartament spațios, foarte frumos mobilat. Cel mai mult îmi plăceau tablourile. Îmi păreau, cumva, imperfecte, în afara oricăror tipare. Trăiau de fapt din impresia, din atmosfera pe care o degajau, fără să respecte nicio formă bine definită. Când le priveam, mi se părea că pictorul trebuie să le fi executat în transă, în timp ce realitatea sa se destrămase ca într-o vrajă. Aceste reprezentări erau gândurile artistului, doar o umbră a realităţii, parfumul ei sau o muzică percepută de el și transpusă în culoare. Erau opere de artă pe care nu le înţelegeam, dar îmi plăcea să cânt, privindu-le. Mai văzusem case aranjate cu gust, dar cea a maestrului nu era doar elegantă, ci vădea o ţinută spirituală aparte, de parcă cei care locuiau aici ar fi trăit după un cod secret propriu, numai de ei știut. Totul era atât de inedit, străin mie, dar îi simțeam pe aceşti oameni ca pe o nouă familie și, deşi îi cunoşteam de puțină vreme, mă simţeam strâns legată de ei.

Lecțiile cu Valentin erau o experienţă extraordinară. El nu avea o voce amplă, care să-ţi spargă timpanele, ci un timbru delicat, cu farmecul unei violine, ce mergea drept la inimă. Era un om cu o vastă cultură, de aceea un interpret de mare clasă. Tehnica lui vocală era aproape desăvârșită, demonstrând o inteligenţă artistică rar întâlnită. Toate femeile erau îndrăgostite de maestrul meu și toate voiau să-l aibă. El era însă Arlechinul plin de poezie, care făcea să renască din tristeţea sa bucuria creaţiei muzicale. Poate de aceea, dacă îmi amintesc bine, fusese dus de cinci ori la altar, deşi el o iubea numai pe Magda. Ea continua, de asemeni, să-l iubească și după divorț, chiar dacă noii ei aleși erau din ce în ce mai tineri. Ca profesor, era foarte exigent şi un exemplu pentru studenţi. Tot ce îmi dădea nou de studiat, trebuia să învăț foarte repede. Conversaţii particulare cu maestrul nu aveau loc.

Când eram la el pentru lecţii făceam muzică, muzică şi iar muzică. Cu acordeonul descifram acasă toate liedurile, ariile de operă şi de oratoriu, recomandate de el. Proprietăreasa mea, care nu auzea prea bine, lăsa uşile deschise ca să mă asculte. Când ne întâlneam mă lăuda cu generozitate şi găseam tot mai des ceva bun de mâncare în faţa uşii mele.

Cât a stat mama la Bucureşti nu am mai dus grija menajului. Ea îşi găsea tot timpul ceva de lucru, fără să se plictisească. Într-o seară a bătut cineva la uşă. Era Daniel, pe care nu-l mai văzusem de două săptămâni. Mama s-a speriat, dar eu am ştiut că numai el putea să fie. L-am lăsat să intre. Arăta foarte bine, îmbrăcat ca de obicei cu multă grijă. Mama a fost surprinsă de apariţia goiului. El se scuză că nu a dat atâta timp niciun semn de viaţă, dar avusese gripă. Conversaţia curgea lent şi neinteresant, până când Daniel mă întrebă dacă nu aş vrea să ne plimbăm puțin. Mi-am pus cizmele şi blana de la tanti Vera. Știam că afară e ger. Înainte de a ieşi din imobil, în hol, Daniel deja m-a luat în braţe şi a început să mă sărute cu pasiune.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

86

- Nu, nu aici! i-am spus și am alergat în jos pe scară.

- Mary, unde te duci? N-am ştiut că mama ta e la tine.

- Vrei să spui că, dacă ai fi ştiut, nici astă-seară nu veneai?

- Nu, nu asta am vrut să spun, ci doar că nu avem o cameră unde să fim doar noi doi.

- Dragă Daniel, ai dispărut două săptămâni fără urmă, deşi ştiai cât eram de...

- Mary, tu nu auzi că am luat gripa de la tine? Am stat tot acest timp în pat, cu febră. Nici la universitate nu m-am dus!

- Minţi! În orice caz eu nu mai am chef să fiu păpuşica ta pentru ore dulci.

- Cum poţi să spui aşa ceva? Asta nu e demn de o femeie inteligentă, ca tine. Te ajut cât pot. Știi că te iubesc, dar nu ți-am ascuns faptul că sunt căsătorit. Ți-am zis de la început!

- Da, nu-i nevoie să mi-o repeți. Tocmai de aceea, te rog, pe viitor să nu mă mai cauţi.

- Mary, ce e cu prostiile astea? Suntem maturi sau ne comportăm ca nişte școlari? Crede-mă, am fost foarte bolnav. Dacă vrei pot să-ţi şi dovedesc. Dar după aceea o să trebuiască să te scuzi pentru nedreptatea pe care mi-o faci!

Daniel m-a tras în intrarea unui bloc şi, punându-mi mâna pe gură, nu mă mai lăsă să vorbesc.

Sărutările lui îmi tăiau respiraţia, iar mâinile căutau înfometate corpul meu înfăşurat în mantoul gros de blană. Era o plăcere să mă las asaltată de mângâierile lui pasionate. În acel moment nici eu nu-mi doream altceva decât să fac dragoste cu el într-un pat mare şi cald. Îi simţeam trupul încordat și pofta bărbatului, care mă săruta, mă muşca luându-mă barbar şi egoist în posesia lui.

- Mary, Mary, iubita mea – a şoptit el, cu gura lipită de urechea mea. Aş da o zi din viaţă, să intru acum în tine, să te am. Mă înnebuneşti! Unde am putea să mergem?

- Nu ştiu... Mi-e frig tare de tot. Te rog să mă încălzeşti. Încălzeşte-mă!

- Hai! Luăm un taxi.

Ne-am dus la universitate. Studenţii care treceau pe lângă noi îl salutau, dar Daniel mă trăgea după el fără să răspundă. Când am ajuns în biroul lui, a închis uşa cu cheia și a întins cu o singură mişcare paltonul pe masa de scris, voind să o transforme în patul dragostei noastre. Stomacul mi se încordă dureros ca de la o lovitură de cuţit.

- Nu, Daniel, nu pe birou, te rog!

Am lăsat să-mi cadă blana de pe umeri, trăgându-l pe Daniel în genunchi. Trei ore am rămas acolo, pe podea. Toate luminile în clădire se stinseseră. Era o linişte complice, în care se auzeau numai şoaptele noastre.

- Ce facem acum? am întrebat, într-un târziu.

- Rămânem aici până mâine. Vreau să te iubesc ca un nebun până mâine dimineaţă, mâine și toate zilele pe care le mai am, până voi muri!

- E frumos ce spui, dar tu trebuie să te duci acasă, iar mama ar muri de frică singură, neştiind de mine toată noaptea.

- Mary, de ce vrei să ne despărțim? Unde să mă duc, când voi pleca fără tine din acest birou? Ah, ce frumos miroase blana asta de la corpul tău... „Şi al lui tante Vera...” – m-am gândit eu.

- Când o să fiu un hodorog senil, poate că voi uita tot ce am trăit pe lume, dar seara asta cu tine, aici pe podea, niciodată! Şi nici tu să nu uiţi, îmi promiţi, Mary? Jură-mi că nu o să uiţi!

- Eu nu promit şi nici nu mă jur. Ar fi de prisos, oricum. Ştii bine că aşa ceva nu se poate uita.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

87 Câștigătorul celei de-a treia ediții a Distincțiilor pentru Cartea anului - secțiunea poezie: integrala efectului de fluture – Andrei Zanca (Germania), Editura Limes, Cluj, 2017

Andrei Zanca (Germania)

sperietoarea când ziua mai șovăie pe străzile ce-n zori dispar cum prin siberiile lumii trezitorii când mulți își potrivesc zâmbetul ca pe o cravată debarasându-se de tot ce nu le convine în beciul adânc la fel cum aruncă-n ape deșeurile de frica morții trăind mai departe – o iau și eu agale pe lângă ferestrele fulgerate de emisiuni

triste și intru în pădure ca-n casa copilăriei unde azi locuiesc alții trecând prin fața tăbliei țintuite pe un biet arbore, pe care stă scris cu litere strâmbe proprietate privată, interzisă și las totul în urmă, pășind mai departe. tu însă rămâi, rămâi cum ai fost, rămâi peste noapte în inima mea pădure interzisă

tandrețe și-a înalțat brațul înspre o ramură. o șuviță a alunecat dezvelindu-i profilul în montura înfrunzirilor, totul atât de firesc încât o necunoscută sfială m-a înfiorat. am recunoscut deodată în gestul ei un gest uitat, cu neputință de reamintit, și totuși, dureros de intim cândva. odată. mistuită în surogatele însoțindu-mă-n vieți de vieți, ea mă aștepta acolo mântuită de vremi, oare ne vom putea dărui cândva cu deplina încredere a câinelui înălțându-și ochii lui curați spre noi?

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

88 calea a venit vremea când fiecare decizie e o rugă eșuată doar când crezi că-ți poți înșela sinele

și deodată devin vizibile străzile paralele ale timpului – ce cale vom alege?

mai toți împotrivindu-se unui destin ales înainte de-a se ivi, și-apoi uită și-ncepe veșnicul dialog între minte și împreunare împreunare și moarte, azi

e toamnă acum și-n noi dintotdeauna iarnă – cine trăiește în ieri ori mâine trăiește cu frica, eu m-am adâncit în copilărie până-n lizierele viitorului – nu poți trăi rupt de întreg

veghea e mai vie – orice irumpe-n clipă poate fi semn ori mesaj, nenumărate chipuri contemplându-se amar de vreme în aceeași oglindă, duși, stinși cu toții și el dă doar din cap și spune: „ne-am obișnuit cu multe de-a lungul vremii, ne-om obișnui și cu veșnicia ...” – și surâde adâncit în profeția lui asupra tainelor abisului, într-adevăr ruga e graiul uitat – sentimentele determinând secvențele unei vederi atrăgând o nouă posibilitate – una din nenumăratele încăperi din casa împărăției -

mă întorc mereu – ce lăsăm în urmă așteptându-ne – cercul nu cunoaște timpul, și tot ce ne decide viața vine ușor, pe furiș și-atunci, cine cine tulbură oglinda lumii în vremea asta tot mai deasă, prefigurând cum poate fi unul mai util, oare absența din iubire-a morții nu sporește o prezență, iar de dispare între noi deosebirea am mai putea vorbi de fapt bune, rele când tot ce mai rămâne-i sinele în vremea asta tot mai deasă-n care doar negândindu-Te mă pot lăsa pătruns?

sfârșit de iarnă în tempera și-ți răspund abia acum. într-adevăr, am fost mereu prinși, închiși în iarnă mamă, iarna ne-a însoțit mereu ne locuia unduind dureros în oasele chipul și ochii noștri osteniți și era ca și atunci când într-o peliculă totul se nemișcă în clipa imortalizată și doar fulgii cad încet, rari și fără de oprire, hibernează hibernează martirii în noi mamă, aici unde ipocrizia e o stare firească ca mâna întinsă înspre cutia ruginită în care ne păstram nimicurile copilăriei acum e noapte și iarnă din nou, mamă. o iarnă uscată ca inimile sleite, sleită ca mămăliga pe care o uitam pe masă dus pe gânduri. și stau și acum întrebându-mă și e atât de pustiu în jur, încât bătăile inimii sunt pași de sfială prin spărtura abia bănuită

și-n fața fiecăruia din noi un drum lung atât de lung de nu-ți mai pasă câtă vreme în tine flacăra mai arde. pesemne de iarnă nu am vrut reînnoiri mamă, voiam ca totul să capete acea patină din unele fresce cum chipul acela drag pe patul de moarte surâzând, șoptind abia auzit la bună vedere și-au fost ultimele cuvinte după care a întors capul și a închis ochii. ca-ntotdeauna, încotro – și ceața se lasă peste ape, peste păduri și arborii înscriu chemări desfrunzite marcând sfârșitul definitiv al iernii în care flacăra din noi mai arde, mamă

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

89

Regulament Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora, Cartea anului 2018

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora Cartea anului 2018 Organizator Itaca Organization Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la trei secțiuni, „Poezie”, „Proză” (literatură) și (începând cu anul 2017) „Eseuri, articole, biografii, critică și studii literare”, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României.

Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu-Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landen – Suedia, Monica Tonea - Belgia, Emanuel Pope – Anglia, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda), iar la faza finală juriul va primi sprijinul criticului Alexandru Cistelecan, al poetului Paul Vinicius și al scriitorului și coordonatorului Grup Media Singur, Ștefan Doru Dăncuș.

Condiții de participare: Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o înscrie în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2018, în limba română, la orice editură din țară sau străinătate.

Nu pot participa volumele apărute la edituri online.

Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie și/sau unul de eseuri etc.

Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință.

Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2018 (data poștei, pentru volumele tipărite), câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2019.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune. Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia.

Distincțiile câștigătorilor: Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2019, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Itaca Organization Dublin și al Grupului Media Singur (volume care să nu depășească 100 de pagini la poezie și 150 de pagini la proză).

Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi Trofeul Revistei Itaca, medalii și diplome care să ateste acest fapt, precum și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, revista Singur și în alte reviste de cultură din România.

Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului și… surprize.

De asemenea, scriitorilor intrați în finala fiecărei secțiuni, li se vor publica fragmente din volume în revistele Singur și Itaca.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

90

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 5-8 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS www.itaca.ie

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

91

Publicitate. Companii care sprijină cultura De afacere de-ți pasă / Du-te la Victor Mătasă! / Tipărește, colantează… / Existențializează!

Simplu este alfabetul, / Limpede gramatica, / Dar mai limpede în toate / E AQUA Carpatica. Ți-a rămas mașina-n drum? / Ăsta e noroc de-acum! / Daniel redefinește / Service-ul care… gândește.

PATS D LTD (Daniel Huja) Leaflet delivery Tallaght Village, Dublin 24 Phone: 0877652408

Vine cu ploaia, vine cu vântul, / Vine cu soarele-n casă. / Nimic nu-l oprește, își ține cuvântul, / Pune lifletu’ pe masă.

Banu-i ochiul dracului / Numai când ai grija lui. / Dar ce liniște-ți dă banu’ / Când îl “ține” Ungureanu!

Siguranță și tărie! / Dacă vrei să faci un ban, / Te-antrenează pe hârtie / Niculescu Adrian.

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018

92

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Itaca Organization Dublin www.itaca.ie

Partener Grup Media Singur

Itaca Anul VI / nr.21, ianuarie, februarie, martie 2018