Itaca nr 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării

Publicație a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

2

ITACA Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Dorina Șișu (Irlanda) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Mihók Tamás (Ungaria)

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Valery Oișteanu (SUA) – colaje poetice Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca (Baia Mare):ISSN 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs 3.0 Unported License.

Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde.

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Tiparul executat la Editura PIM, Iași

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

3

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

Anul II Nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

4

sumar

Editorial: – Mihók Tamás (Ungaria) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Proză Cristache Gheorghiu (Grecia) – Proză Nina Vasile (Spania) - Poezie Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Articol Irish poet guest: Afric McGlinchey (Irlanda, Dublin) Teatru: Eugen Cojocaru (Germania/Franța) En écrivant français: Angela Mamier Nache (Franța) Dorina Șișu (Irlanda) – Proză English corner: Valery Oișteanu (SUA) Dan Ciupureanu (Franța) – Poezie Ioan Silvan (Spania) – Proză Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Traduceri: André Cruchaga – Elisabeta Boțan (Spania) Teatru: Mihók Tamás (Ungaria) Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie Florian Zapra (Irlanda) – Articol English corner: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Dan David (SUA) – Poezie Ioan Silvan (Spania) – Proză Titiana Morariu (SUA) – Poezie Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie Cristian Gabriel Groman (Anglia) – Poezie Valeria Palut (Franța) – Articol Marin Dumitrescu (Spania) – Poezie Constanțiu Mara (Suedia) – Proză Nuța Istrate Gangan (SUA) – Poezie Emanuel Stoica (Suedia) – Proză Poeții lumii – Cristina Peri Rossi și Julio Cortázar: Mario Castro Navarrete (Suedia) Adriana Moscicki (Israel) – Proză Traduceri: Balazs F. Attila de Mihók Tamás (Ungaria) Paula Lavric (Anglia) – Proză Pavel Nedelcu (Italia) – Proză Anca Elena Balan (Italia) – Poezie Manuela Ghiurca (Italia) – Poezie Vasilica Anița Cozma (Ungaria) – Proză Concursul de proză scurtă Peregrinări, ediția a V-a - gânduri de la juriu Câștigătorii concursului de proză scurtă Peregrinări, ediția a V-a - texte Invitație de colaborare la revista Itaca Galeria autorilor

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

5 7 10 11 12 14 15 20 21 23 24 25 26 27 29 34 35 36 37 38 39 42 42 42 43 45 46 50 51 56 60 61 63 67 71 71 72 75 78 92 93

5

editorial

Emigrare și exil cu flash-uri diacronice Mihók Tamás (Ungaria)

„Când pentru Itaca te vei porni pe cale, / dorește-ți ca drumul să fie lung, / plin de aventuri și bogat în descoperiri.” – cu acest îndemn debutează capodopera lui Konstantinos Kavafis, cel mai cunoscut poet grec modern. Și, într-adevăr, cât de mult a avut de câștigat literatura în urma condiției de exilat a omului!

Geografic, moral-psihologic și metafizic deopotrivă. Prin definiție, literatura exilului s-a conturat de-a lungul istoriei împrumutând limitele însingurării omului în expresiile sale cele mai diverse.

Astăzi, cea mai răspândită formă de exil este social este salvat, și, odată cu acesta – chiar dacă emigrarea, care, înainte de toate, reprezintă o încercările rămân valabile – se păstrează (auto)exilare determinată de factori economici. sentimentul provizoratului.

Unii antropologi afirmă că ar fi vorba de un nou A urmat Evul Mediu, cel care, prin tip de donquijotism, iar eu îndrăznesc să spun că încurajările sale la asceză, a simplificat ecuația, avem de-a face cu cel mai amplu fabricant de eliminând din ea eul social ca instrument al utopii. Utopii favorabile, bineînțeles. mântuirii. Ulterior, Renașterea s-a folosit de Mobilitatea progresivă a noastră, a această reducție, împingând-o spre un românilor, nu dezamăgește defel statisticile antropocentrism pe cât de asemănător cu cel migrațiilor în context universal. Ștefan Augustin din antichitate, pe atât de diferit de acesta.

Doinaș înțelege foarte bine rezultatul acestui tip Omului i s-a (re)aprins dorința de a călători în de căutare a identității, văzând în exil „mărturia sine. Condus de Vergiliu prin Infern, Purgatoriu imposibilității de a te naște a doua oară, dovadă și Paradis, odată cu Dante, omul și-a sondat că ne zbatem mereu în placenta existenței străfundurile mai mult ca oricând. S-a încercat noastre originare”. O știm și o trăim: nu există și o reabilitare a proporțiilor vizând exteriorul român emigrant rupt definitiv de semnificațiile și interiorul. intime ale cuvântului „acasă”, la fel cum nu mai Mai târziu, aproape toate domeniile au există român rămas acasă care să nu cunoască devenit permeabile la teoria relativității, (sau măcar să nu fi auzit de) vreun confrate promulgată în mod direct sau indirect de către stabilit dincolo de hotare. savanți precum Einstein, Nietzsche sau Freud. Însă, așa cum spuneam, până a ajunge aici, La rândul său, conceptul de exil a suferit o exilul și mizele sale au făcut în literatură și, dispersare semantică. Secolul al XX-lea a implicit în mitologie, o lungă carieră cu caracter devenit un veritabil și vast câmp de dezbatere în confesiv. În antichitate, de pildă, exilul a fost acest sens. În timp ce Aleksandr Soljenițîn privit ca fiind o măsură mult mai drastică decât vorbește de un exil în sens invers, în interior, însăși condamnarea la moarte. Asta deoarece, Milan Kundera e de părere că literatura exilului odată separat de comunitate, individul își este, în primul rând, „un derivat al pierdea eul social, chintesența drumului său teritorialității”. spre divin, spre izbăvire. Prezentând, așadar, în Criteriul gradului de asumare a originilor și multe rânduri irevocabilitate, în vremea lui de asimilare a noii culturi, împarte emigranții în Socrate exilul era unul dintre echivalentele trei categorii de exil: exil denegat, integrat și pedepsei supreme. nihilist.

Pe de altă parte, miturile biblice mustesc de Cei aflați în prima categorie refuză exilați, Adam și Eva fiind chiar primii suferinzi îmbrățișarea noilor forme culturale. Ei scriu în ai acestei pedepse. Dincolo de situațiile continuare în limba lor natală. Paul Goma, Ion individuale și alegorice de exil, precum cel al lui Caraion sau Norman Manea sunt trei nume Isaia, Iona sau Iov, ajungem să cunoaștem cel românești celebre care au adoptat acest tip de mai grăitor exemplu de exil din cultura ebraică: exil. exodul. În cadrul acestui tip de exil în masă, eul Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

6

editorial de Mihók Tamás A doua categorie, exilul integrat, îi cuprinde pe Mircea Eliade sau Dumitru Țepeneag. Acesta din urmă scrie publicistică în franceză laolaltă cu romane în limba română și, treptat, ajunge să scrie direct în franceză. Prin exemplul său înțelegem fuziunea identităților drept esența exilului integrat, poate cea mai răspândită tendință „de peste hotare”. O astfel de atitudine de semi-concesie întâlnim și în plan ficțional în paginile romanului Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia (scriitor român exilat la rândul său în țări precum Italia, Austria, Argentina, Spania sau Franța), unde protagonistul, poetul roman Ovidiu, se confesează astfel: „Mai târziu, la Roma, ne-am prins în viața pe care o duceau ceilalți (s.n.) și ne-am obișnuit să credem, dacă nu în zei, cel puțin în atitudinile oamenilor față de zei. Altfel, ne-ar fi fost cu neputință să trăim, să facem carieră, să avem succes, să facem dragoste cu o femeie cinstită (...)”.

Observăm aici natura posibilelor constrângeri exercitate de noul spațiu asupra individului, valabile întro anume măsură în cazul tuturor emigranților. Și-atunci, „hoinărind” pe teritorii străine, se naște întrebarea: cum ne mai (re)cunoaștem adevărata identitate? Eliade, trăind o revelație poetică extrem de sugestivă, ne dă răspunsul socotind că pământul matern este reprezentat de limba în care visezi.

Iar, în cele din urmă, amintim exilul nihilist.

Acesta este o formă absurdă a exilului, deoarece, negându-și trecutul, el nu mai are la ce să se raporteze și, prin urmare, își pierde tocmai statutul de exil. Din această cauză, deși cu origini românești, în conștiința literară universală reprezentanți precum Herta Müller, Emil Cioran sau Eugen Ionescu – prin opera și profilul lor – tind să fie asimilați complet de platforma culturală a țării gazdă.

Priindu-i spațiile străine, literatura română are cu ce să se mândrească. Romanul susmenționat al lui Vintilă Horia a câștigat Premiul Goncourt (1960), în timp ce Ora 25 al lui Constantin Virgil Gheorghiu se studiază la universitățile din străinătate, alături de O mie nouă sute optzeci și patru al lui George Orwell, la disciplina Literatura exilului.

Observația lui Kierkegaard potrivit căreia „Numai pasiunea împotriva altei pasiuni devine o coliziune poetică, și nu acea zarvă a detaliilor înăuntrul aceleiași pasiuni.” este reconfirmată de exclamația retorică a lui Ovidiu din Dumnezeu s-a născut în exil: „Cum ar putea un singur zeu să umple tot cerul?”. Vechea identitate se lovește de zidul nemaiauzitului și nemaiîntâlnitului; iată mecanismul de germinare a literaturii prin depărtarea geografică de casă, firul roșu al numărului curent deopotrivă.

Din cadrul aceluiași monolog interior, Ovidiu al lui Vintilă Horia constată că „Viața e posibilă oriunde poți face focul și unde gândul se comunică prin cuvinte”, în timp ce Kavafis,

reiterând și psihologizând în poemul Itaca (1911) o veche peregrinare mitologică, elogiază călătoria pentru funcția sa de aluvionare a experiențelor: „Și chiar săracă de-o vei găsi, Itaca nu te-a înșelat. / Așa-nvățat cum ai ajuns, cu atâta experiență, / ai înțeles ce înseamnă o Itacă.”

Depășind perioada scrutinului (i.e. alegerile prezidențiale de acum o lună), am constatat cu ardoare în suflet că spiritul românesc de unitate, latent pe alocuri, există. Odată ce a ieșit la suprafață, acesta a revalidat îndemnul din versurile imnului național „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată / Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!” Am văzut din nou, că această călăuzire a verbului, a limbii române, și, deci, a specificului național în ansamblul lui – precum în povestea magilor călăuziți de stea – nu ține cont de distanțe.

Adevărul este însă de două ori mai senin: nu doar în situații limită sunt românii solidari între ei. Îndeletnicirile artistice îi împing pe ai noștri în egală măsură sub aceeași boltă, care, în cazul de față se numește nr. 8 al revistei Itaca. „Itaca ți-a dat frumoasa călătorie” – spune poemul lui Kavafis, acreditând drumul drept scop.

Eu cred în omogenitatea forței unor destine dispersate, dar purtând aceleași valori, și mai cred că, la nivel simbolic și cu mici adaptări de autohtonizare, Itaca noastră este un han (nu al Ancuței, dar, cu siguranță al Dorinei!) care abundă de un magnetism al noului. Vă invităm la noi cu multă căldură în suflete. Poftiți de vănfruptați din bucatele noastre!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

7

proză

Crăciun în raza Sibiului Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Să tot fi avut vreo doisprezece anişori când am primit de la Tante Trude şi Onkel Hans – un cuplu de turişti vest-germani întâlniți vara pe plajă la Mamaia – primul nostru pachet de Crăciun. Pe-atunci domnea pe piaţa românească o monotonie descurajantă. „Bomboanele de pom” erau greu de găsit prin magazine și, oricum, erau doar niște aglomerări diforme de zahăr aromat artificial, un fel de pietre cu care noi, copiii, ne cam spărgeam dinţii.

Veneau învelite în staniol ieftin, argintiu, din care nici măcar banalele benzi pentru înșirat ca verigi în ghirlande nu se puteau decupa. Noroc cu capacele de iaurt. Din ele modelam steluţe în opt colţuri, înfășurându-le pe-un vârf de creion. În acel context, pachetul din Germania semăna cu o pălărie de magician din care extrăgeam extaziați tot felul de surprize, împachetate impecabil în culori vii. Fiecare avea o gaică din elastic auriu, pentru agăţat în pom. Na durat mult, așadar, până ne-am trezit în faţa celui mai bogat brad pe care îl văzuserăm în viața noastră! Împreună cu sora mea, am tras de timp cât am putut de mult, amânând desfăcutul acelor dulciuri din ambalajele lor sclipitoare. Înainte chiar de a ne atinge de ele, alegeam un obiect asemănător ca formă și dimensiuni, pe care-l puneam în locul celui mâncat, să nu se observe lipsa. Părinții ne învățaseră să fim cumpătate și economicoase, dar tot ei se amuzau pe seama respectului exagerat cu care tratam mizilicurile acelea pestrițe.

Ciocolata din „globurile” mai mari am substituit-o cu mere, sferele mai mici cu nuci.

Tabletele plate le-am umplut cu carton sau cu bucățele de scândură de traforaj. Pe cele cu forme imposibil de imitat am decis să le păstrăm ca atare, fără să mâncăm ce era înăuntru.

Așa le-am grijit până în anul următor, când leam coborât cu cutia lor din pod și le-am agățat iarăși în pom, la loc de cinste. Nu știam pe atunci că aveam să primim și ani de-a rândul, consecutiv, pachete asemănătoare, de care ne bucuram la fel de mult, chiar dacă uneori ajungeau văduvite de o parte din conținut, pradă vămii nevăzute, aplicate de cerberii comuniști vigilenți.

Cât de mare mi se pare acum sacrificiul pe care l-am făcut atunci! Ne-am abţinut de la a mânca ciocolata, doar de dragul de a repeta bucuria de a mai avea odată un pom la fel de frumos! Dar nu e cazul să devenim melodramatici. La drept vorbind, „masochismul” nostru nu durea prea tare, fiindcă în viziunea noastră, de copile naive, aveam de toate. Nu ne lipsea nimic. Chiar dacă n-aveam dulciurile sofisticate ale capitaliștilor, punctam cu vârf șindesat cu bucate neaoşe, preparate după reţetele din bătrâni, fără mofturi, dar până astăzi inegalabile.

Nu ţin minte să fi simţit vreodată în copilărie gheara foamei înfigându-mi-se în gât. Degeaba încerc să lămuresc în stânga şi-n dreapta că nu e cazul să fim compătimiţi pentru lipsurile îndurate. Singura lipsă pe care o înregistram dureros la fiecare pas era aceea a obligației de a tăcea și teama de a nu face sau spune din greșeală ceva care să dăuneze alor noștri. Restul era doar o chestiune de substituire ingenioasă: în loc de cafea aveam „nechezol”, ziarul Scânteia era hârtia noastră igienică (nu fără oarecare satisfacție perversă), în locul ciocolatei Milka aveam ciocolata de un leu, iar în loc de Pepsi beam zmeurată naturală, făcută de mama. Pe post de Moş Crăciun venea, bineînțeles, Moş Gerilă.

Chiar dacă orice copil știe că Naşterea lui Isus e mai mult decât un simplu prilej de înfruptare cu dulciuri, nu e cazul să fim prea duri cu poftele care ne asaltau de Sărbători. Până și zicalele, pe care le strigam înainte sau după colinde, nu erau neapărat angelice. Tot de mâncare se legau, pentru că delicatesele ocupau fruntea în topul nostru pseudo-muzical. Mai în glumă, mai în serios, când ni se deschidea o ușă pentru colindat, începeam cu un „Colindiţă, colindiţă / Ai un cârnat pe poliţă. / De nu mi-l vei da / Nu te-oi colinda!”. Turuiam apoi „Steaua sus răsare” sau „Trei păstori”, iar în încheiere, din nou obraznici,

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

8

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

strigam un „Găină bună, bag-o-n sac / Sara bună, dă-mi colac!” În urmă cu nu chiar așa de mulți ani, porcul de casă se sacrifica în ogradă. Am ocis, dădea bunica de veste, în ton sec. Aborda o mină severă, pentru că tăierea porcului era o treabă nu tocmai amuzantă. Tragică și brutală cum era, nu puteai să renunți la sacrificarea grăsanului dacă voiai să supraviețuiești cu demnitate anul, cu provizii solide de cârnați, șoric, slănină, caltaboși, jumeri, tobă, carne la borcan și untură.

Specialitatea familiei era moagăna, un fel de tobă supradimensionată, fiartă în zeamă de varză murată, după o rețetă păstrată și transmisă cu sfințenie din tată-n fiu. Nimeni din familie nu va uita vreodată catastrofa din anul în care un unchi neprecaut și-a permis să improvizeze un pic, incluzând și usturoiul printre ingrediente.

Era, oricum, unchiul pe care unii dintre noi nu-l prea aveau la inimă. A fost un dezastru!

Delicioasa moagănă poate crea dependență. Îmi amintesc că unul dintre copiii din vecini, stabilit la oraș, când venea acasă de Sărbători începea să strige încă din capul satului, din toți rărunchii: ”Mumă, îi gata moagăna? Moagănă, tulai mumă, ado-ncoace!”

Am întrebat peste tot, dar numai în satul bunicilor dinspre partea tatălui există acest fel de mâncare. Abia târziu i-am dat de cap misterului: e o rețetă preluată de la sași, o specialitate cunoscută doar într-o zonă minusculă din sudul Germaniei. Sauermagen (”stomac acru”, pentru că se face în stomacul bine curățat al porcului), mâncarea preferată a lui Helmut Kohl, a deținut capul de afiș în multe mese oficale, cancelarul având mania de a-și omeni oaspeții cu acest gustos, dar controversat amestec, cu aspect nu tocmai elegant. Pe cine să mai mire faptul că numele de familie al carismaticului politician se traduce prin... varză (în germană Kohl)?

Mai toți vecinii țineau porci, cei săraci câte unul mai sfrijit, cei înstăriți uneori chiar doi, mai țapeni în spinare. „Băi, vere Ioane”, îl tachina bunicul pe unul mai nevoiaș, „de când ne-or băgat pe toți în colectivă, s-aude și din curtea ta groau, groau prin reajma Ignatului, nu numa´ guiț ca mai antârț”. Era o trimitere subtilă la situația de după reforma agrară, care pentru noi fusese o afacere păguboasă, dar pe vecinul Ion îi ajutase să intre și el în rând cu lumea.

Tata avea metoda lui proprie de a imprima sângeroasei întreprinderi o tentă mai amuzantă.

Vara cumpăra o pereche de purcei, mascul și femelă, pe care-i boteza invariabil Nicolae și

Elena. Apoi îi creștea și-i îngrășa cu mare grijă până-n iarnă, având obiceiul să-i alerge și să-i apostrofeze cât de des putea, rostindu-le numele sonore cât mai apăsat. ”Mama ta de scroafă, Eleno, da tare puturoasă mai ești!”, sau ” Băi, Nicule, tu tot cretin ai rămas!”, se-auzea la răstimpuri din cotețul din spatele casei.

Abia aștepta apoi să vină sorocul, pentru a-și chema entuziasmat porcinele, în timp ce-și ascuțea meticulos cuțitul de-njunghiat: ”Hai, Nicule! Hai, Eleno! Care vrei să te sacrifici primul?” Mama sărea la el, apostrofându-l plină de obidă: ”Taci, mă, că te-aude vecina, primărița!

Parcă văd că mâine oprește duba la poartă și te duce de-ți scoate toți gărgăunii din cap!” ”Dar, ceam făcut?”, se prefăcea tata, inocent. În pivniță, butoiul cu varză la murat tot specialitatea lui era. Cobora des la el și pritocea de zor, suflând aer printr-un furtun, dar insista mereu să ne spună că el nu se duce acolo să încerce gustul țuicii de prin damigene, așa cum făceau alții, pe care prea bine-i cunoșteam. În privința asta, până și mama recunoștea că tata nu exagera cu alcoolul decât atunci când avea musafiri. Și numai înainte de mâncare!

Oricum, mama se grăbea cât putea de tare să pună rapid mâncarea pe masă, ca să nu apuce el să guste prea multă țuică tare, din cea întoarsă.

Tot ea mai avea un truc: i-o turna în paharul cu pereții groși, în care încăpea mai puțin. Iar tata se făcea că nu observă...

Legat de muratul verzei, tata avea metoda lui infailibilă de a doza sarea, ca să nu iasă nici moarea prea sărată, dar nici să nu se strice varza.

Așa nimerea concentrația optimă: scobea cotorul fiecărei căpățâni atâta cât permitea grosimea lui.

Căușul rezultat îl umplea ochi cu sare grunjoasă, apoi așeza verzele în butoi, turna apa și așeza deasupra un capac de lemn, pe care plasa doi bolovani grei, să țină verzele mereu sub apă.

Pojghița albicioasă care se forma desupra plutea ca o pătură protectoare, străpunsă doar de furtunul de cauciuc prin care sufla din când în când aer, făcând ca apa să bolborosească. Gradul de aciditate cel mai potrivit pentru consum se atingea cam în preajma Crăciunului, spre bucuria mamei, care pregătea tot felul de mâncăruri cu varza acră.

După chiolhanurile grele, zeama de varză ne dregea stomacurile mai bine decât ciudatele pastile de triferment, pe care le aducea sora mea mai mare, studentă, de la oraș. Moarea o mai beam și ca acompaniament pe lângă cartofii copți în coajă, la cuptor.

Tot la cuptor se mai coceau, ca desert, și felii de dujleac, cu carnea de un portocaliu intens, sub pielița maronie, caramelizată de dogoarea focului din vatră. Apoi veneau lichiiele, cozonacii,

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

9

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg prăjitura cu nucă, ișlerele, cornulețele de vanilie, covrigeii, romburile cu glazură de lămâie și multe altele. În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu „Moşu’” pe 6 decembrie, când ieşeau pe înserate „Nicolauşii” saşi pe stradă.

Pocneau ameninţător din bice şi somau copiii să fie cuminţi. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu mar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar parcă poţi să ştii? Nici băiatul vecinilor – Culiţă a´ lu’ Ştefenel – nu făcuse cine ştie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut iţindu-şi capul dintr-o gură de sac, din cârca unui moş zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, în schimbul unei pungi de boboroanţe.

Scoteam degrabă cizmuliţele, botoșeii și galoșii în faţa uşii, pentru orice eventualitate, în caz că Moș Niculae ar fi avut mai multe dulciuri decât ce încăpea prin papuci. Mai lăsa uneori și câte-o jordiță ca avertisment, dar trecea neobservată printre toate ciucalatele, portocicile și banalele pe care numai Dumnezeu știe de unde le scoteau mama și tata, la penuria care domnea. În Ajun cântam colinde; mai întâi acasă, lângă brad, apoi pe la neamuri și prieteni. Asta cu condiția să nu se fi stricat iarăși tocmai în Ajun, cum se întâmplase în câțiva ani la rând, pompa hidrofoare. Era motivul pentru care tata nu era deloc în dispoziție de Sărbătoare, după ce petrecea ore-ntregi cu o cheie franceză ruginită în mâini, încercând zadarnic să... facă minuni.

Erau momentele în care declama maiestuos ode la adresa cumpenei de la fântâna casei sale părintești, care, nefiind electrică, nu se strica niciodată.

Ca profesor de limbă și literatură, nu avea deloc talent la tefnică. Cum lua o unealtă-n mână, cum îi și dădea sângele, iar mama sărea cu leucoplastul, să-i panseze cele două mâini... stângi.

Dacă venea Moșul în persoană, și nu doar ca o fantomă care lăsa cadourile sub pom, noi, copilele, trebuia să recităm câte-o poezie.

Rușinoase cum eram, nu știam cum să ne ascundem de el mai bine, dar tot noi străluceam ca vestita rază după ce scăpam cu bine, primind aplauze, laude și pupături grămadă. Mai apoi ne îndopam din mers cu dulciuri, hârjonindu-ne printre picioarele adulților, fugind și chiuind prin casă sau ascunzându-ne pe sub mese, la adăpostul faldurilor bogate, cu ornamente de Sărbători.

Cândva, prin anii șaizeci, verișoara mea s-a făcut de pomină cu încercarea de a-i recita unui Moș Crăciun morocănos o poezie festivă.

Îmbujorată și cu glas pierit, mogâldeața și-a început recitalul cu titlul pompos: „Partidul”. „Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător Moșul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul politicii în treburile noastre interne.

Curajoasa șoimiță a patriei s-a fâstâcit doar pentru o clipă, iar apoi, adunându-și puterile, i-a strigat înapoi „O casă mare!”. Era imaginea care îi țâșnise spontan în minte, reprezentând o clădire impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădiniță. Un edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adulții făceau referire folosind numele generic de „Partid”. ”HO, HO, HO!” a bufnit atunci Moșul în hohote clocotitoare de râs amestecat cu plâns, ținânduși mâinile bandajate cu leucoplast în fața ochilor, ca să nu fie cumva recunoscut. Episodul acela antologic a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala rupere de realitate în care ne aflam, de fapt, în general, nu doar așa, din An în Paști.

După Anul Nou, flăcăii de prin satele învecinate de la poalele Munților Cibinului ieșeau pocnind din bice, călare pe cai împodobiți cu pături cu ciucuri multicolori. Cu apa rece, scoasă de prin copcile pe care le spărgeau în râul înghețat, se stropeau unii pe alții, „botezânduse”. Tata se amuza teribil, imitând glasul fonfănit cu care își dădeau ghes cei din zonă, repetând la infinit obsedantul refren „Sfântul Sol Văsâi, Sfântul Sol Văsâi, și-o cupă cu viiiinuu!” Supărată, mama, care tot din zonă se trăgea, îl corecta mereu, insistând că refrenul acela nu s-a cântat niciodată la ei, pe partea dinspre Țara Făgărașului.

Tot în ianuarie, Moș Vasile, sleit de puteri, se târa noaptea pe ascuns până la ușa casei noastre, lăsând pe prag câte un cadou tardiv. Erau lucruri pe care nu le putuseră aduce la timp Niculae și Crăciun, frații lui mai mari. Așa se face că lui Vasile îi datorez chitara; tot el mi-a adus și prima mea pereche de patine și racheta de tenis, marca Reghin, care astăzi stă agățată ca decorațiune pe perete. Păcat că nu l-am văzut pe Moș Vasile niciodată! Mi-l imaginam înalt, răvășit, grăbit și tânăr, cam ca Eminescu, sau ca Alain Delon.

Evident că era cel mai timid dintre Moși, asta fără doar și poate!

Odată cu el se isprăveau zilele de huzur, în care regulile severe ne mai slăbeau parcă un pic.

Tot noi demontam decorurile care aminteau de lumea de basm. Despodobeam pomul și-l scoteam în curte. Mama îl ducea în magazia de lemne. Mai târziu, tăiat pe bucățele, dipărea prin sobe.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

10

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg Încetul cu încetul, nimic nu mai amintea de mirajul serilor precedente, de îmbujorări şi de ochii noștri sclipitori. Începea din nou urâcioasa școală! Doar dorința de a împărtăși copiilor din clasă aventurile avute și de a le arăta cadourile primite ne mai dădeau ghes într-acolo, consolându-ne puțin.

Pentru Tante Trude și Onkel Hans pregăteam o scrisoare de mulțumire, care trecea prin două mâini de corectură, caligrafiată sub concentrare maximă, pe hârtia cea mai albă posibilă.

Descriam obiceiurile noastre, demult uitate în țara lor.

De-un lucru sunt convinsă: una din bucuriile pe care le aducea Crăciunul nostru era aceea pe care le-o produceam lor. Sunt sigură că se bucurau cel puțin la fel de mult ca și noi: de bucuria noastră

proză

Marmură sau lemn Cristache Gheorghiu (Grecia)

În timpul verii, din diferite materiale – cumpărate sau recuperate – am confecţionat câteva mici dulapuri pentru scule, materiale de pictură şi altele asemenea, ce stau pe balcon.

Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aş mai găsi una, aş putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînţeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuţi, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deşi au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulţime de sfinţi şi sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proştilor. I-aş cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipseşte, cu unul din lemn, dar ştiu că sfinţii vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineaţă

este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea îşi imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului. La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo şi - ştim bine - la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ţi s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înţeleptul ar fi răspuns: „Aș dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu mă simt bine. Mai bine mă întorc pe plajă şi mă aşez lângă ea.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

11

poezie

Nina Vasile (Spania) Poezii din volumul ”Poeme de putere”, Ed. Vinea, București, 2011 cuţitul de pe masă nu poate să taie lumina dar tu poţi a rămas dispreţul scuipat pe covor câinele care a sfâşiat arterele omului grăbit zâmbetul de a doua zi spre patimile lui n-a tăiat lumina prăjiturile de a doua zi n-au schimbat nimic dar tu da dar a fost o noapte în care ai bătut la uşă ai intrat în casă coşmarul tău a fost lipsa respiraţiei mele n-o puteam închide pe dinăuntru te-ai aplecat înspăimântat şi părăsit acolo stătea cărămida ce păzea pragul monstrul făcut din cuvinte pe dos ai tras de bluză trăgea hălci din tine şi din mine disperarea de a mă atinge aruncând la gunoi a trecut în zgomotul din calorifer ştiau mai bine umbrele noastre şi trupurile n-a fost. unul dintre noi a învins noastre unul dintre noi a murit o viaţă a lor strânsă în zborul rândunicilor te-ai tăiat în blana ruptă a mielului pe care-l dimineaţa purtai o viaţă a lor prinsă în plăcerea perdelei în altă casă din halatul meu albastru ai făcut de mătase ştergător atinsă de vânt pentru picioarele tale

nu mai am ce să ating partea din care vii are atâta concentrare încât ai dispărut

o zi în care te contragi dacă voi trece dincolo de case unde te refaci tu am să ţin de mână copilul el ştie cum se transformă

trece prin lume întreg rupând din mine şi din tine până când o să rupă din el.

mai aproape mişcarea din oglinzi ţi-am adus un greier într-o zi recunoscându-mă şi odihnindu-mă m-am sărbătorit plecând de la tine pe seară către o ţintă necunoscută aerul cald făcea să strălucească oglinzile am umblat în labirintul unui cartier risipite peste tot în oraş mersul celorlalţi era să trasez pentru mulţi ani mai viu în oasele mele îndoiri şi întoarceri acolo decât privit din faţă în bucla de materie diferită copacii foşneau mai plăcut acolo în bălţile la o viteză a ta rămase în gropile asfaltului bucureştean a interdicţiei pentru mine casa pe care o părăsisem m-a primit de a vedea ieşirea camerei ce mai poţi să găseşti trebuia să mă feresc de tropotul cailor şi de roţile maşinii de şalul beţivului gata să mă înhaţe teamă de atingerea lui de beton. am intrat pe poartă. nu ştiu când am ajuns acolo. aleea plină de flori rondurile verzi zidurile bisericii m-au dus înăuntru arca semăna cu mine bolta avea forma craniului meu atunci am văzut: îmi era dor de propria mea femeie din hainele lui de preot Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

12

articol

Cultură și horincă la Dublin Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

La sfârșitul lui septembrie 2014 toamna a fost blândă la Dublin. O blândețe potrivită cu firea oaspeților ce veneau din România. Pregătisem evenimentul încă din primăvară, când Editura Singur hotărâse că n-ar fi rău să publice doi scriitori români stabiliți de ceva vreme în Irlanda, așa că am închiriat din timp cea mai frumoasă sală pe care o are Hotelul Cassidys, Lir Room, o bijuterie din inima Dublinului.

De organizare s-a ocupat Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” Dublin, amfitrion al evenimentului cultural fiind Emanuel Pope, fondatorul și sufletul proiectului Cititor de proză - Republica artelor, sub a cărui tutelă își desfășoară activitatea cele trei Centre de excelență în promovarea creativității românești din Dublin, Londra și Baia Mare, care editează și două reviste de cultură, Itaca la Dublin și Porțile Nordului la Baia Mare.

Când a pus piciorul pe pământ irlandez Ștefan Doru Dăncuș, însoțit de Gabriella lui, insula cea plină de har a respirat adânc și parcă apele Mării Irlandei s-au îndulcit puțin, așa cum eu aveam să mă dedulcesc la licoarea adusă de pe meleaguri maramureșene. Dăncuș adusese în suflet simțire și cultură românească, la fel și în două valize pline cu cărți. Erau cărțile noastre, alături de alte zeci de cărți publicate la Editura Singur.

Îi cunoșteam pe cei doi maramureșeni, stabiliți pentru cine știe cât timp în Târgoviște, încă din primăvara anului 2010, când am participat la o tabără de creație în Gârboavele, Galați, însă abia acum am descoperit sufletele din spatele imaginii pe care le-o conferă statutul de oameni de cultură.

Evenimentul s-a încheiat cu bine, ei sunt duși din Dublin, așa că pot să spun fără nicio reținere că da, sunt oameni de o cumințenie și frumusețe sufletească extraordinare. Oameni blânzi, care păstrează înțelepciunea veche de a nu se repezi în viață să-i culeagă rodul necopt, ci de a trăi coacerea împreună cu fructul, culesul confundându-se cu firescul și împlinirea.

Fumător serios, atâta timp cât a stat la noi, Dăncuș a stat aproape numai pe balcon, lucru ce m-a determinat ca de atunci să numesc respectiva extensie a apartamentului nostru ”Balconul lui Dăncuș”.

Oameni delicați, au avut o singură dorință, aceea de a merge să vadă de aproape Marea Irlandei. Gabriella a cunoscut-o intim, alunecând într-un val mai îndrăzneț ce-i trecuse de gleznele goale. Om săritor, Emanuel Pope a scos-o din valuri înainte ca Marea Irlandei să-l lase pe Dăncuș pustiu de Gabriella.

Lansările de carte s-au petrecut sâmbătă, pe 27 septembrie 2014, în fața unui public destul de numeros și interesat de fenomen, fiind transmis și în direct pe canalul Ustream al Centrului de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin.

Emanuel Pope a prezentat romanul ”7 ani” al Dorinei Șișu, apărut la Editura Singur, Târgoviște, 2014, apoi autoarea a lecturat un fragment din carte, iar eu am prezentat cele două cărți apărute anul acesta, volumul de nuvele ”Nae boierul.

Ploaia”, Editura Singur, Târgoviște, 2014 și romanul ”Fantasme”, Editura Mantaua lui Gogol, București, 2014.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

13

articol de Viorel Ploeșteanu

Dăncuș a prezentat volumele apărute la Editura Singur în 2014, Revista Singur și proiectele culturale ale Grupului Media Singur.

Cu mărinimie a lăsat cărțile la Dublin pentru a fi oferite câștigătorilor concursului de proză scurtă Peregrinări, ediția a V-a, organizat de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin. În final a cântat la chitară trei melodii folk, compoziții proprii, susținut frenetic de către Emanuel Pope și publicul din sală. Puteți vedea înregistrarea pe youtube, accesând Lansare de carte la Dublin 1-8.

Dăncușii au plecat, lăsând în Dublin o stare de bine, de încredere în viață și în oameni, dar și o licoare dătătoare de puteri supranaturale, renumita horincă de Maramureș, din care acum nu a mai rămas decât o frumoasă amintire.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

14

Iris poet guest

Afric McGlinchey (Irlanda) Afric McGlinchey grew up in Ireland and Africa. A Pushcart and Forward nominee, and winner of the Hennessy Poetry Award, she also won the 2012 Northern Liberties poetry prize (USA). Recent competition successes include commendations in the Magma, Joy of Sex (UK), Westport, Poetry Space (UK), O’Bhéal and Dromineer poetry competitions and a short-listing in the Bridport. She was also long-listed for the 2013 National Poetry Prize. Her collection, The lucky star of hidden things, published by Salmon, is being translated into Italian. Poems have also been translated and published in Irish and Spanish. Afric lives in West Cork. www.africmcglinchey.com http://www.salmonpoetry.com/details.php?ID=260&a=221 A breath You can’t decide, you keep glancing between two lines of thought at once, the whole length of the tree-hung street, because you recognise someone saying your name, and you go right up to the moment, right up to the third person within you, but they’re a different shape in some essential way, reading your traces, like a tree, stroking its silver leaves against the wind a tree in the cold, a tree its own breath.

Redirection Leaping over the net-webbed wall to the other side, and there it is, the sea, tugged by the afternoon moon, expanding right to the curve, all that cerulean blue domed above you, and you glance back at it glimmering with its nets, and you know there’s no going back to the city And you know there’s no going back to the city glimmering with its nets and you glance back at it, all that cerulean blue domed above you, right to the curve tugged by the afternoon moon, expanding to the other side, and there it is, the sea, leaping over the net-webbed wall Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

15

teatru

Soră cu moartea Eugen Cojocaru (Germania/Franța) (nu e dramă, nici comedie ori tragedie – e pur și simplu viață cusută cu ață...)

Personaje: EA: 25-30 de ani EL: 30-35 de ani Loc: Oriunde, pe Pământ: scena I - un bar; scena II - o cameră de zi Timp: (să sperăm că numai până) Azi El, tip dur, stă pe un scaun înalt la tejgheaua barului. Muzică rap cu texte violente – bătăi, crime, violuri etc. Intră o blondă cu ochelari mari, negri, machiată destul de strident și se așează în apropiere.

EA: ( spre barman, undeva în spate) Un cocktail Bloody Mary, vă rog!

EL: (voce tare) Lasă, amigo, du-te, că ai treabă grea. Pe gagică o servesc eu... (face amestecul, îi dă paharul, îl ia pe-al său și se așează lângă ea, privind-o insistent) Ești invitata mea. Parcă te cunosc de undeva...

EA: Tot ce e posibil. Sunt și eu cum sunt celelalte femei. Da’ lasă textele astea, treci direct la subiect! Dacă poți...

EL: O, ce pontoasă-i gagica! (ciocnește cu ea) Ai mai fost pe-aici?

EA: Nu, m-am rătăcit prin zonă... Vin din provincie și rămân cu ceva treburi.

EL: E perfect! Îți arăt eu împrejurimile și... tot ceți dorești, că doar n-o să stai „pe uscat”, singură și tinerică în orașul ăsta fain. (iar ciocnește cu ea) Hai, să te halesc pe pâine... goală! (îi face cu ochiul) Arăți sexo-mișto! Da’ și eu mi-s mascul feroce. N-ai mai întâlnit, tu, până acum...

EA: Sunt convinsă... (îi zâmbește forțat) EL: (o bate ușor pe fund, ea nu mișcă) Ai ce expune, da’ să vezi sculele mele! Ce zici, tragem o partidă?

EA: Mă grăbesc, trebuie să rezolv ceva...

EL: Las-o ușurel gagica, băiatul le rezolvă pe toate... Eu și șeful de-aici suntem gagii la toartă.

Are în spate o cămăruță numai bună de... rezolvări speciale!

EA: Ești simpa, da’ sigur nu-mi place maghernița voastră cu-n pat și-atât.

EL: Ce ne facem, atunci, fufa mea?! Așa mascul sculărău ca mine nu mai prinzi!

EA: Mă impresionezi rău de tot... Bine, cu o condiție.

EL: Cum vrei tu și-apoi mâncăm! Zi-i babano, numai să ți-o pun mai repede... Stai, vrei, cumva, bani?

EA: Nu, mi-ai căzut cu tronc din prima! Abia aștept să...

EL: Am știut eu că gagica-i moartă după mine!

EA: Mergem la mine acasă. Stau la 15 minute deaici. Acolo știu unde e ce-mi trebuie, am baie, duș... Cred că te aranjează ideea, machopiciule!

EL: Mamă-mamă, ai un limbaj tare mahala!

Chem un taxi, un amic...

EA: Nu-i nevoie, sunt motorizată. Am parcat prin apropiere.

EL: O, ce căruță ai?

EA: BMW model 7.

EL: O-la-la, bambina, ești din ce în ce mai trăsnet - dacă-mi dai și-un sac de bani, ești perfectă! Și mi-o fredonez cu tine toată luna... Ei, hai mai repede, că-mi fălfâie, deja, pantalonii! (ea scoate bani din poșetă să plătească) Hei, gagica, ți-am spus că plătesc... (strigă în spate) Johnny, plec că-s grăbit. Arde la sculărie și mă duc să bag butucul în foc! Ai grijă, mai lasă și tu fofoloanca aia de chelneriță, că nu e nimeni pe-aici...

O VOCE DIN SPATE: Bine, gagiu, chiar acu te-a apucat?!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

16

teatru de Eugen Cojocaru EL: Ca pe tine... Gata, am ușchit-o că ne mănâncă tare-ntre picioare!

VOCEA: Bine, fiți-ar mutra-n pușcărie! Vin acum, hahaleră.

EL: Pușchea pe limbă, bastard! Pe mai târziu... (îi dă ei una peste fund) Hai, mai repede, că vărs pe jos, în panataloni! (ieșind, o ia de talie și-ncepe să o pipăie) Vorbim noi așa, da’ suntem la toartă.

Am crescut împreună la bine și la rău și-am făcut cea mai tare gașcă de golani din cartier... (ies)

Scena II Apartamentul ei – intră el primul, apoi ea. El o pipăie, vrea să o dezbrace...

EA: Stai, nu te arunca așa! Avem timp.

EL: Hai, morții mă-tii de curviștină, ce faci figuri acum?! (o împinge spre canapea, dar ea, fulgerător, se depărtează, scoate din poșetă un pistol cu amortizor spre el) Ce... ce-i asta? Ce vrei? (ea îi face semn să stea pe canapea) EA: Ai crezut, animalule, că mă prostești și batjocorești ca pe alte biete fete?

EL: Ce... Cum vorbești cu mine? Cine ești? Nu cumva de la poliție?!

EA: Nu, că justiția și poliția n-au putut să-ți facă nimic. Te-ai scos cu „martori”, adică tot criminali din gașca ta și avocați șmecheri, care fac tot pentru bani.

EL: Ce vorbești tu acolo?

EA: Te-ai scos din orice: trafic de droguri, de arme, silire la prostituție, nu știu câte violuri și bătăi bestiale...

EL: Las-o-ncet, eu te știu de undeva: te-oi fi prins eu ori cei din gașcă și ți-am tras-o. Asta-i viața, gagica: cel mai tare-și ia partea! (ea armează) Stai, nu te grăbi! Putem vorbi... Totul se aranjerază-n lumea asta!

EA: Am văzut că n-ai fost condamnat niciodată, deși ai avut câteva procese...

EL: Vezi, totul se poate aranja... Hai, să nențelegem! Cât vrei? Îți dau bani buni, cât n-ai văzut în viața ta amărâtă și uităm tot! E un târg onest...

EA: Una n-a avut curaj, de frică, să te dea în judecată!

EL: Parcă semeni cu cineva, da’ nu-mi amintesc...

Să fi fost așa beat și drogat?! Oricum nu mai contează... Spune pe șleau cât vrei de la mine! (ea își scoate ochelarii, îi aruncă jos; el o privește mirat) Semeni cu... (ia peruca, o pune pe măsuța canapelei fixându-l cu dispreț) Nu! Nu se poate... E imposibil!

EA: Ba, uite mârșăvie, că este posibil!

EL: (îngrozit) Nu, nu! Ea e moartă de acum... 4-5 ani! (mai încet, pentru el) Am violat-o cu câțiva din gașcă... Curva dracului, am făcut-o poștă!

EA: Am auzit și, oricum, știu tot. Întâi ați violat-o.

De frică n-a avut curajul să se apere când a văzut cinci hăndrălăi turbați în călduri...

EL: N-am zis nimic, n-ai înregistrat, nu recunosc nimic! Cine ești tu?

EA: De aceea nu i-au găsit nici o urmă de violență pe corp...

EL: Cine ești tu, atunci, dacă... ea... e...!?

EA: Da, au găsit-o spânzurată în parc. Voi ați aranjat să arate a sinucidere, că așa-s, cică, unele fete, mai sensibile la 19 ani! Și va mers... Era exact 2:32 noaptea – să-ți dau numele celorlalți patru? Ați dus-o în portbagajul lui...

EL: Taci, nu-i adevărat! De unde știi toate astea?

Tu ești... ea, dar... nu ești ea. Sigur nu ești ea... Cine ești tu!?

EA: Sunt sora ei geamănă!

EL: Bine, dar la proces n-ai fost. Nici nu s-a spus că are...

EA: N-am fost în stare să vin. Nu erau dovezi, dar am simțit ce i s-a-ntâmplat... N-am dormit de loc, iar a doua zi a venit cumplita confirmare! Părinții au încercat tot pentru dreptate. Au suferit cumplit...

EL: N-aveți nici o dovadă. Nici atunci și nici acum, așa că scutește-mă de istericalele tale, ia-ți catrafusele și cară-te să nu te mai văd niciodată, că de nu, pățești la fel! Uite, ce sensibilă ești și tu... (ea ridică pistolul spre fruntea lui și începe să apese trăgaciul) Ok, ho, stai! Suntem oameni, ne putem înțelege...

EA: Oameni!? N-ai spus tu, adineauri, ce ați făcut?

EL: N-am zis și nu recunosc! Părinții și procuratura ne-au acuzat c-am fi fost, dar am demonstrat cu dovezi că ea a vrut să se reguleze cu noi... A venit singură cu mașina, a oprit lângă bar, cum s-a demonstrat cu GPS-ul mobilului, a stat două ore, a băut patru whiskey-uri de frustrare după cearta cu prietenul ei, a mai tras un hașiș și și-a luat viața! Verdictul judecătorului a fost clar...

EA: Din lipsă de probe! Și nu minți, porcule, că eami spunea tot: mi-a dat telefon că vine acasă, s-au certat un pic, dar se împăcaseră - nimic grav ca săși ia viața - nici vorbă de-așa ceva, se iubeau mult.

Am depus mărturie scrisă, dar a fost prea puțin împotriva banilor și aranjamentelor voastre! Iar

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

17

teatru de Eugen Cojocaru ea nu bea niciodată la volan, nici droguri nu luase vreodată. Sunt sigură că s-a rătăcit pe-acolo, bulversată de discuția avută. A intrat fără să știe peste ce dă în barul vostru împuțit vrând, naivă, doar să întrebe cum să iasă din cartier...

EL: Las’, că știm noi! Toate sunteți curve...

EA: Taci, că acum te ciuruiesc șvaițer, deși am jurat să te chinui, mai întâi, vreo două ore, ca voi pe soră-mea... În camera aia nenorocită din spate, cum ai vrut să mă ademenești pe mine! Să spun cum arată acolo?

EL: Taci, ștoarfă, n-ai tu gloanțe... Și de-ai avea, muiere proastă, habar n-ai să umbli cu o armă! De sar la tine, faci pe tine de frică și scapi pistolul... (brusc o atacă, ea trage, glonțul atinge pulpa dreaptă; el strigă, cade, apasă să oprească sângele) Ajutor! O curvă nebună vrea să mă omoare! (ea râde sardonic) Ce râzi așa?! N-o să-ți reușească. N-ai curajul și... oricum vei face destulă închisoare. Am eu grijă de tine să iei ani mulți! Sor-ta moartă și tu la pușcărie... Ha-ha!

Proasto, lasă pistolul! Mai ai o șansă să te las să pleci teafără... (ea râde tare) Nebuno, puteai să mă omori! (ea râde) Voi striga și mă aud vecinii, cei de pe stradă...

EA: Ți-era creierașul atât de îmbibat de hormoni, că nici n-ai văzut unde te-am adus! E o casă părăsită în fundul unei curți, departe de stradă...

Am pregătit totul în detaliu. Am schimbat ușa cu una blindată, iar geamurile sunt perfect izolate fonic... Ei, mai zici ceva, guguștiucule? Tot așa erou machoist te dai?

EL: Ajutor! Salvați-mă! (ea râde) Puteai să mă omori!

EA: Știu bine să țintesc, puișorule! Am exersat mult pentru satisfacția acestui Moment. Am tras să te avertizez, să te mai las în viață și să te prăjesc la foc mic, cum ați făcut voi...

Păcat că nu-ți pot aplica aceleași torturi psihice și fizice groaznice suferite de ea! (el sare la o fereastră, încearcă să o deschidă, nu e posibil, a doua la fel, dă cu piciorul, dar nu se sparge) Ți-am spus, am pregătit bine tot, e sticlă incasabilă, de casierie... (strigă furios, se aruncă asupra ei, dar ea trage calmă rănindu-l exact în același loc, la cealaltă pulpă) EL: Ești nebună! (ea îi aruncă două prosoape, el le ia să preseze rănile) EA: Încă nu e grav, sunt doar răni superficiale, am tras tangențial...

EL: Ha-ha! Ar trebui să-ți fiu și recunoscător, să-ți multumesc!

EA: Puțin îmi pasă ce gândești tu. Principalul e că te am, în sfârșit, în mână exact cum mi-am dorit eu și soră-mea de acolo, de sus.

EL: (se așează pe canapea, presând rănile) De unde știi c-am fost eu cu cei patru? Că doar eu și barmanul am fost puși sub acuzare...

EA: Poliția și procuratura, cum știi, n-au putut demonstra decât că ea a stat două ore în bar. Tu cu barmanul ați susținut că a fost cu voi de bună voie și ați găsit ușor cinci „martori”, trei din gașca voastră, să confirme... Ea n-ar fi venit niciodată în acest cartier nenorocit. Asta i-a fost fatal!

EL: Bine se zice: muierile trebuie bătute în fiecare zi de mai multe ori. Tu nu știi de ce, dar ele-și aleg singure o vină și se cumințesc cu timpul. Dacă ți se aplica și ție asta, nu mai erai tu aici, să mă ameninți cu pistolul...

EA: Tu și gașca voastră cea mai tare din cartier, machoist propagandat fără creier, ce nu știți altceva decât... Voi sunteți, în realitate, niște hermafrodiți!

EL: Ce? Ce spui, fă? Noi hermafrodiți?!

EA: Bineînțeles: jos aveți una mică-jigărită...

EL: Da’ unde avem noi fofoloancă?

EA: Țeasta vostră e plină! (ea râde batjocoritor, el se ridică, ea îndreaptă pistolul spre el, se reașează) Cifrele voastre de cuceritori machoiști, e știut din liceu, trebuie împărțite la opt, să afli câte fete ați avut în realitate!

EL: Ha-ha! Asta am văzut și eu. Da’ ce spui tu cu soră-ta nu-i adevărat...

EA: Ați obligat-o să bea atâta whiskey... Ați amenințat-o, iar ea a sperat că o veți lăsa în pace și va scăpa... Sărmana, nu știa că n-avea nici o șansă!

EL: Ce pălăvrăgești acolo? Nu ai nicio dovadă și, la proces, judecătorul a spus că-nțelege durerea părinților de a găsi un vinvovat și a se răzbuna...

EA: Iată, că am dovezile acum!

EL: Ce cotcodăcești? Scutește-mă! (ea scoate din poșetă un mobil) Ce-i asta?!

EA: Nu-l recunoști?!

EL: Ce prostii lăbărești? Ce-i cu mobilul ăla vechi și prăpădit?!

EA: Asta ați uitat, că voi erați ocupați cu violul și câți neuroni v-au mai rămas au coborât în boașe!

EL: Ei și!?

EA: După proces am primit lucrurile ei, inclusiv celularul. Îl mai cunoști?

EL: Mi se fâlfâie!

EA: Ai nimerit-o: în curând vei fâlfâi... spre iad!

Află, canalie, că nimeni, la anchetă, nu s-a gândit să verifice reportofonul...

EL: Ce?!

EA: Nici voi, nici anchetatorii nu s-au gândit că fata aia a fost așa inteligentă, în ciuda fricii și diperării,

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

18

teatru de Eugen Cojocaru încât să-l pună pe înregistrare când a văzut că, după al doilea pahar, nu o lăsați să plece!

EL: Nu cred o iotă. E o cacialma să mă faci să mărturisesc... Precis, tu ai acum reportofonul deschis!

EA: Nu pricepi nimic. Eu nu vreau nici o dovadă, că te voi ucide, canalie!

EL: Tâmpenii!

EA: S-a înregistrat tot, cretin machoist! (apasă pe un buton) SORA: Unde mă duceți? Lăsa-ți-mă, vă rog! Aveți destule tipe pe-aici să facă asta fără să le violați... N-am decât 19 ani, n-aveți un pic de milă? (se aud râsete batjocoritoare și comentarii obscene) Am un prieten, ne iubim!

EL/VOCEA SA: Hai, fofoloancă proastă, că tot curvă ești... Ce contează amicul tău sau noi. Ba acum primești mai mult și mai bine decât ți-ai dorit vreodată!

SORA: Nu, îl am doar pe iubitul meu! Sunt în luna a treia. Ne căsătorim...

VOCEA SA: (se aude o ușă trântită) Se va bucura pe dracu! Răspunsul obișnuit la cererile-n căsătorie e: Tu-ți morții mă-tii, chiar ai rămas însărcinată?! (râsete obscene) Dezbracă-te, că nouă ne-a ajuns încălzirea...

SORA: Nu! Vă rog, vă implor!

VOCEA SA: (strigă) Dezbracă-te, am zis! Că navem chef să te regulăm cu mutra pocită și plină de sânge... (ea oprește înregistrarea, el e perplex) EA: E destul. Știi cine a fost și ce s-a întâmplat...

EL: Da’... De, de ce... nu te-ai dus cu înregistrarea la poliție!?

EA: M-am pregătit mult pentru pedeapsă... Vor urma și ceilalți. Am pierdut-o și pe mama acum doi ani. S-a stins de durere, iar tata a dat în patima băuturii...

EL: Asta nu-i vina noastră...

EA: Nu mai spune, le-a venit așa, din senin, cheful să nu mai vadă nimic bun în viață și să moară?!

Câte ați nenorocit, mistreți neanderthal - și tot în libertate vă lăfăiți! Cineva trebuie să pună capăt. Într-o țară civilizată nu e permis așa ceva, iar dacă legile sunt slabe ori nu se aplică pentru că voi sunteți șmecheri și-i corupeți pe responsabili, atunci fiecare trebuie să-și facă dreptate!

EL: Ai văzut filmul ăla provocant, Baise-moi, nu?!

EA: Nu contează... Hotărârea era luată, deja, în timpul procesului. Știam că tu cu barmanul ați batjocorit-o și spânzurat-o. Din întâmplare ori intuiția și îngerul dreptății acum o lună mi-au șoptit să iau mobilul ei. M-am uitat prin el cu cine

a mai vorbit în ultimele zile, ce mesaje schimbase.

Avea și câteva de la mine...

Deodată, nu știu cum, apăs pe redare și... Vă am pe toți, canalii netrebnice! Eu, sora ei geamănă să aud tot ce... Sărmana de ea!

EL: De ce n-ai predat celularul la poliție?!

EA: Mârșavule, ați fi vrut, voi să luați câțiva ani!

Trai bun la închisoare cu, haha „reeducarea” și gata: să o luați de la început cu mișeliile! Vă aranjez eu să nu mai sufere alte biete femei și să răzbun victimele!

EL: Ești nebună! Am fost cinci acolo... N-o să-i ucizi pe toți!? Oricum se va afla, cel târziu după al doilea...

EA: Crezi tu?! Voi aranja astfel încât să se creadă că sunt niște reglări de conturi între găști rivale din alte cartiere...

EL: Te-a văzut barmanul, mâna mea dreaptă. Dacă dispar, se va bănui că tu ești la mijloc... Vei fi pe lista suspecților!

EA: Acum tu ești naiv: cine suspectează o „muiere proastă”, cum le ziceți voi, și blondă pe deasupra!?

Așa ceva fac numai gansterii „simpatici”ca voi...

EL: Tu vei fi, oricum, ultima care m-a văzut și nu poți aranja cinci alibiuri...

EA: Mâna ta dreaptă, care, ca orice mână, n-are creier, a văzut o „curvuliță blondă” și... atât, iar în afară de asta n-au remarcat nimic cele două testicole mari ce i-au preluat funcțiunile creierului. Recunoaște că e puțin și departe de realitate... În celelalte cazuri voi avea grijă să nu mă vadă nimeni.

EL: Tot curvă ești, că de-aia te-mbraci așa și te dai cu zmacuri d-alea...

EA: Nu mai spune, după creierașul tău de mistreț femeile ce se-mbracă șic, un pic erotic și se machiază sunt curve!? Mă dă gata inteligența ta debordantă...

EL: Exact așa e și nu fă, că acuși...

EA: Ce credeai, gorilă neanderthal, că viața voastră fericită de masculi se reduce la cele unu-două minute de bâțâială bezmetică până vi se descarcă creierașii?!

EL: Vrei să stăm zi și noapte pe lângă voi să vă suportăm istericalele?!

EA: Alea sunt din cauza voastră: noi vă-ngrijim pe voi și copiii noștri, că nu-i mare diferență la minte între voi, ne ocupăm de tot, iar ca mulțumire multe primesc ani și zeci de ani de bătăi, batjocură și dezinteres total. Nu știți voi ce lucruri minunate ați trăi dacă v-ați comporta uman cu ele... Tu, dacă ai fi femeie, ai sta lângă o brută din asta?!

EL: Că doar nu-s tâmpit! L-aș ucide din prima zi...

EA: Vezi, să nu vă mire că bietele femei își iau câmpii după ani și ani de speranță că pot schimba ceva, însă doar tortura se înmulțește. Mai nimic nu pricepeți din ființa femeii!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

19

teatru de Eugen Cojocaru EL: N-avem nevoie – cea mai mare calitate a lor sunt banii ce-i aduc, da mai vin și cu beleaua de soacră!

EA: Nu mă miră că gândești așa... Nu vă interesează deloc universul femeii, frumusețea trăirilor cu partenera potrivită...

EL: La ce, mă rog? E știut că muierea e doar ceva în jurul... fofoloancei. Punct! (ea se apropie și, fulgerător, îl plesnește peste obraz cu pistolul și se

retrage; el se ține uimit de față, îi curge sânge... deodată, sare la ea, dar ea se ferește și-i dă un vânt cu piciorul în fund de intră-n perete și cade) EA: (ridică încet pistolul spre el) Hai, copăcel mistrețu’ furios! Treci, puișor, iar la pat! Ziceai căți place mai mult acolo... (el se așează) Iată, că ți-ai găsit nașul!

EL: Tot te prind eu pe picior greșit, că n-ai curajul să mă omori...

EA: Hai, pune-mă la-ncercare! Altfel, ai șansa să mai trăiești puțin...

va urma

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

20

en écrivant français

Angela Nache-Mamier (Franța)

Traumatisme dans le tram décoré des fleurs, albatros, drapé en dentelles “arlésiennes” concept Christian Lacroix l’accordéoniste d’un geste saccadé tend le gobelet en plastique pousse comme aveuglé vers l’arrêt terminus les voyageurs avec les têtes baissées sans leurs plus élémentaires articulations avec les dents agacées de mépris pour la femme tombée sur le pavé qui crache dans la boite rouillée du destin glisse vertigineusement sur le plancher en verre de la vie nous érafle avec des ongles de sang jusqu’à l’os

Traumă în tramvaiul decorat cu flori, pescăruși, drapat în dantele "arlesiennes" concept christian lacroix acordeonistul într-un gest sacadat întinde paharul de plastic împinge orbit spre stația terminus călătorii cu capetele plecate fără cele mai elementare balamale cu dinții strepeziți de dispreț pentru femeia căzută pe caldarâm care scuipă în cutia ruginită a destinului alunecă vertiginos pe podeaua de sticlă a vieții ne zgârie cu unghii de sânge pâna la os

L’art modeste

Arta naivă

ramasse du bois flottant des coquillages, des couteaux de nacre enveloppe la plage avec la soie de la chemise de nuit déchirée en lambeaux par les dents du dernier mohican, avec des tonnes de peinture peint la digue des rêves en blanc l’armée des méduses fait des grands yeux sculpte dans l’écume des vagues et dans le doux crystal de sel les chimères de la mer…

culege lemnul flotant scoici, cuțite de sidef învelește plaja cu mătasea cămășii de noapte sfâșiată de dinții ultimului mohican cu tone de vopsea pictează digul viselor în alb armata meduzelor deschide ochi mari sculptează în spuma de val și-n blândul cristal de sare himerele mării

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

21

proză

Războiul Dorina Șișu (Irlanda)

- La atac! Înainteeeeee!

- Doamne, ajută-ne! Îndemnul la atac a fost strigat așa de tare, cât colo. Altuia capul. Măcar dacă m-ar lovi în încât mi s-a imprimat, pentru tot restul vieții, în cap, să nu simt durerea. Am întins arma și-am mine. O voce groasă și fermă. Mereu demnă și început să trag. Ca un nebun și fără milă. parcă victorioasă, chiar înainte de a porni cu Mirosea a carne de om arsă, a fum, a cauciuc, a armele întinse spre dușman. Pe cine urma să haine. Îmi spuneam că e sfârșitul lumii. Nu știu omor? Avea și el copii acasă? Eu aveam câți soldați erau în drept cu mine ori în spatele unsprezece copii. Nouă fete și doi băieți. Câți am meu. Trăgeam disperat cu arma. Voiam să să omor? Atacaaaaați! Parcă eram niște termin o dată cu toți și să scap de miros. Deodată sălbatici. Ce rost avea viața asta? Eu? Mantaua am simțit pe față cum se scurge ceva. Nu aveam îmi îngreuna atacul. Sau mai degrabă fuga. timp să dau cu mâna. De-acum nu era timp decât Fugeam ca nebunii. Fugeam și zbieram fiecare în să trag și trăgeam incoștient. M-am pomenit din legea lui. Ciudat este faptul că aveam timp să ne senin în fața pădurii. Tranșeele erau goale. Mmai gândim la noi, la familie. Ba, ne puneam și am oprit. Împreună cu mine erau cei din întrebări referitoare la existență, la viața batalionul meu, țărani luați pe front, la datorie noastră, a altora și chiar a celor pe care urma săfață de patrie. Se terminase? Îmi simt obrazul i împușcăm. Muream departe de casă. Poate că drept cum mă strânge. Dau cu mâna și văd sânge nici nu se vor mai recunoaște chipurile noastre, închegat. Nu știu dacă era al meu sau al vreunui dar muream luptând, ceea ce e un lucru mare, tovarăș de luptă. Ce conta? Nu simțeam nimic așa spuneau toți. Nu conștientizam măreția înafară de dezgust, de silă și de vină. Eram un acestui război. Nu gândeam în perspectivă, ci criminal? Un erou? Soldat? Ce eram eu? doar la moartea dușmanului. Scoteam cartușele Nicolae, cât stai pe front? Când pleci? din batiste și le puneam la îndemână prin Unde pleci? buzunarele hainei. Batistele aveau miros de Măi, nevastă, văd eu că nu prea ești mere și nuci. Le țineam lângă merindele deconvinsă de ceea ce vrei să întrebi. La război acasă. pleacă tot satul. Vezi și tu că doar copiii, femeile Nicolaeeee, o să murim, măăă Nicolaeee! și bătrânii mai rămân. Apoi, ce întrebări sunt Luptă, Anghele! Luptă cu viața! astea?

Anghel era așa de tânăr! Avea 17 ani. Se ruga Dacă mori? Eu ce-am să fac? Am tot timpul. Era fricos tare, săracul! Fugeam spre unsprezece copii, Nicolae. inamic și viața toată fugea prin fața ochilor Avem, Ioană, avem unsprezece copii. Să noștri. Nu era timp, dar parcă totul se derula așa ne trăiască, să fie sănătoși, că sunt și copiii mei! de încet. Obosisem. Aș fi vrut să mă opresc.

Datorie față de țară se numește plecarea asta a Gloanțele șuierau pe lângă urechi. Le simțeam mea și tu trebuie să fii de acord cu tot ce ni se căldura, apoi aerul rece după trecerea lor. Era întâmplă, că doar nu vrei să ne calce alții un țiuit continuu și parcă se accentua. Mantaua pământul și averea? îmi părea mai ușoară. Era ciuruită de gloanțe.

Nu vreau, Nicolae, nu vreau, dar ce să zic Am să mor, gândeam. Nu mai scap. De ce m-ar și eu? Că doar nu vrei să fiu fericită de războiul iubi Măicuța Domnului? Uite cum cad toți, parcă ăsta de pe capul nostrum! secerați la picioare. Cad la pământ. Unii cădeau De pe capul tuturor, aia e. și nu erau întregi. Unuia i-au zburat picioarele Așa-i, Nicolae.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

22

proză de Dorina Șișu Dimineața am plecat la unitate. Apucasem, pe drum, să mă gândesc la viața mea. Nu era suficientă atâta cât a fost, ori poate că va mai fi din ea, voi mai trăi-o și nu e cazul să-mi închei socotelile pe un drum care duce la război, că doar s-au mai întors acasă și vii, nu numai morți. E-adevărat că mulți dintre cei care s-au întors din război au rămas cu o apucătură, două, nu din cele lăudabile. Ba își băteau zdravăn nevestele și copiii, ba se apucau de băutură ori vorbeau singuri pe drum. Învățații spun că asta-i treabă psihologică și că are, chipurile, legătură cu imaginile din război.

Eu cred altceva: tot ceea ce devine omul este din forța și voința lui. Nimic nu-l obligă să fie într-un fel ori altul. Ioana i-ar zice păcat. Păcatul de-a fi un om bețiv? Cum vine asta? Adică e vina cuiva că eu, de exemplu, beau ca un porc? Păi cine îmi duce paharul la gură? Mâna mea. Cine ridică parul pe femeie sau copii? Mâna mea. Prin urmare nu este un păcat ce-am devenit, ci o boală și trebuie tratată corespunzător. Bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, avea o vorbă: “Dacă omori, și tu să fii omorât. Dacă bați, și tu să fii bătut. Dacă batjocorești, și tu să fii batjocorit. Fie ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.” Bunicul, săracul, era de modă veche, așa cum probabil voi deveni și eu în ochii nepoților mei.

Am dat mantaua jos și m-am întins pe pământ. Toți soldații au făcut asta. Un fel de

sfârșeală simțeam în toată ființa. Nu mă durea ceva anume, picior, mână, cap sau altceva. Era o durerea care pornea din capul pieptului și se răspândea în tot corpul, în sânge, în inimă, în suflet. Din când în când se mai auzea un avion ori o împușcătură. Erau soldați care se împușcau singuri. Dumnezeu știe de ce. Ședeam întins, cu fața în sus și mâinile întinse în lături. Arătam a cruce. Am deschis ochii să văd cerul. Care cer?

Fumul acoperea totul în jur. Am închis ochii și am vrut să adorm, să cred că totul este un vis și că imediat ce mă voi trezi totul va dispărea.

Eram sigur că voi muri. Dacă totuși sunt mort?

Probabil că durează ceva vreme până ce sufletul se ridică din trup. Să fie ăsta semn de nebunie?

Mă, Nicolae, mergem?

Cine o vorbi? Cunosc vocea asta. Un ecou venea de departe în capul meu: Doamne, ajutăne, Doamne, ajută-ne, Doamne…

Tu ești, Anghele?

Io-s.

Unde să mergem?

La culesul viei. Nu așa ai zis ieri? Azi la ora zece, și este zece și jumătate, să vin cu căruța să mergem la vie. Ai uitat?

Stai să termin dubla asta de porumb și vin. Stai zece minute, că n-o fi foc! Vine alde Stan să-i dau dubla pe un coș de mere.

Stau.

Totul s-a dus. Îmi trăiam viața cu sufletul într-un abur cu miros de fum și sânge. Rămâneam să-mi măsor pașii pe un pământ al frunții Maicii Domnului.

Nu mă întorceam pe front, dar de câte ori clipeam auzeam plumbul cum șuieră ca un șarpe la urechi.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

23

english corner

Valery Oișteanu (SUA) A Zen-Dada Cyborg Is Born.

In front of St. Marks Church On an absurdly sunny October day The anti-opera begins without an overture But with a dramatic entrance and a tumble Mr. Zen-dada, Bacchus of the East Village Ready to take off, to fly vertically Tripped by Peter Stuyvesant’s ghost Nearly surreally unconscious Suddenly something snaps, shrinks rapidly Left humerus on a sidewalk, debrained horizontally Falling like an old tree into a cloud Installation by the station of the bone-cross A Zen-dada cyborg is born, a golem with a soul Narcissus shatters his original self I am the Large Glass of the readymade of me Voices of doctors “locking proximal humerus plate” Screams of poetic injury, metallic concerto excorporeal Out-of-body experience, bird-like prosthesis

A station of the cross: computation information On the Upper East Side, Mount Sinai labyrinth Wind hunters in burning carriages But nothing seems to move as a procession Except a wounded animal inside room 320 When it bleeds it feels like a hot drip with morphine Something else snaps and keeps snapping The never-ending East Village nighttime lightning The squeal of square wheels creeps into my ears Pain around the left side of the subliminal America I have given you my best years For a metal plate in my arm, for lips empty of words A self-defeated warrior with a cyborg shoulder A sign of the beginning of the end?

Inferno dismembered unexpectedly The veteran of dangerous Loisaida streets Limps toward nothingness, layered between The enlightment of the moment, in the moment And a frail existence, of survival on the edge Welcome back, my old new hand, I need you To compose jazzoetry – jazz-inflicted poetry Will I ever play the violin-collage as I did before?

Global PSY-Dada to Tristan Tzara (on the 50th anniversary of his death) What is the future of surrealism?

100 years ago, “Nude Descended a Staircase” at the Armory show Duchamp, Picasso, Brancusi’s ghosts hiding among us All burdened by their life-knowledge Riding with incredible speed through discontentment No time for reflections, no time for questions “Freedom” is what we call the way we feel When we do what we are conditioned to do The voice still has the power of dark invisible substance Becoming insufficient dada, misoginistically not funny Suicide suggested as a solution to braniacs “Global dada” a planetary family of Lettrists A revolution within the College of Pataphysics A perpetual reinvention in the Situationist

movement Neo-dadas using form over content, dancing on iron spikes Inventing a universal psychedelic language A code of creation, a spirituality of the Ayahuascan Dreaming of exquisite corpses in flames, floating bleakly Symbols of the inhumanity of wars Suppressed desires extraverted as lame revolution The collective unconscious, sub-subconscious Platonic revolution cubed, jazzoetry for people, shouting free jazz The abolition of work and misery! Power to the new imagination!

The lighthouse of the future of mad-love is not what it is used to be Eternal damnation: liberating the unconscious self through art.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

24

poezie

Dan Ciupureanu (Franța) acum povestește-mi cel mai plăcut moment pe care l-ai trăit și-am rămas cu capul în jos privindu-mi venele cum se umflă acum cred că-i cel mai plăcut moment pe care îl trăiesc i-am spus uite musca aceea care traversează geamul pe diagonală deși nu cred că înțelegi ce vreau să spun acea muscă știe tot dacă m-ai întreba ce știe aș deschide geamul să o privim cum se îndepărtează și vei înțelege că e acum.

(Muștele mă învăluie dimineața, suflu cu colțul gurii și îmi pleacă de pe ureche.) aleargă mi-e frică mi-am zis în gând văd un dans de arome halucinogene în picătura asta de ploaie care se scurge pe geam

ia-mă de mână și aleargă să alungăm demonul din picătura asta de ploaie care se scurge pe geam

(Într-o seară nu mai aveam țigări și mă uitam la picăturile de ploaie care se scurgeau pe geam.) omar într-o noapte nadia a venit în cameră și mi-a zis diavolul nu mă lasă să dorm omar atunci omar i-a răspuns pe unde trec eu diavolul fuge

dimineața m-am trezit cu nadia în pat lângă mine m-am ridicat pe marginea patului și am dat din picioare

(Se spune că diavolul ocolește strada pe care Omar trece.) dau din picioare stăteam pe marginea patului și dădeam din picioare o asistentă mă striga să-mi iau pastila

a coborât în propriile sale străfunduri a zis un doctor și iar am început să dau din picioare

(Când ne trimit să ne uităm la televizor, stau ascunși după geam și își notează reacțiile noastre.) se scurge pe geam dimineața sunt neputincios și orb îmi trag visul pe spate am picioarele amorțite îmi ia timp să mă obișnuiesc cu mâinile mele focul care mi-a ars sufletul noaptea

încă mai pâlpâie un firicel de fum se scurge pe geam printre avioanele care trec spre aeroport devreme

(În fiecare noapte pierd câte ceva în vis. Câteodată am noroc și nu-mi amintesc.)

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

25

proză

Viața mea este o poezie tristă Ioan Silvan (Spania)

Viaţa mea este o poezie tristă, o recit şi fiecare zi seamănă cuvântului pe care l-am gândit abia ieri. Eu sunt un vers inconştient, care trece pe lângă ceilalţi sau, poate, chiar poetul zăcând într-o lumină apăsătoare, dar care va da strălucire frunţilor împrejmuite de coroane de spini. Uimirea că n-am fost în stare să văd, ceea ce era atât de aproape şi gândul că n-am putut înţelege ceea ce era foarte simplu, mă surprind; pentru prima oară, într-un mod atât de bizar. Între mine şi ceilalţi există o distanţă egală cu dimensiunea dintre simplu şi complicat; în mod aparent sunt un om oarecare, însă, eu văd o mulţime de trupuri ce plimbă pe străzi, în lumină, un har şi-o povară, despre care trupurile nu ştiu că este obstacolul cel mai greu de trecut.

Conştiinţa-i un lucru profund, sentimentul că eşti tolerat în propriul trup, o stare de spirit.

Te lupţi prin mulţime, te rogi şi nici cel puţin nu constaţi c-ai pierdut multă vreme din timpul în care ai fost populat: „De cine?” te întrebi şi tu, la fel de surprins, ca şi cel ce-a văzut întâi acest lucru.

Dar eu, călătorule, tac şi întreb: Ce vei face în ziua în care vei afla că viaţa din tine este chiar Cel de Sus? Îţi vei roti privirea spre cer, vei urla: Doamne! Doamne!

Sau... şi mai uimit, vei privi spre pământ şi spre trup începând să întrebi: Voi cine sunteţi?

Presupun că nu vei fi în stare să-l vezi pe cel ce va pune acele întrebări, din moment ce ai trăit chiar din el şi nu ai ştiut. De aceea, eu cred că nu ai de ales, decât să reduci pentru o zi, tot ce crezi, la absurd şi să accepţi că miracolul dintre viaţă şi trup a sfârşit, că obişnuitul a intrat în pământ, iar trupul s-a desprins de tine, cum se va întâmpla, de fapt, în final.

Ce întrebări te vor năuci când vei vedea că persişti fără trup: Cine a fost cel plecat? Cine este cel ce rămâne? Dar mesajul că într-o zi, alt trup se va naşte în tine şi împreună cu el vei forma un alt om, ce-ţi inspiră? Uimire? Vei vedea că nu eşti cel pe care îl ştii, că puterea vine prin prezenţa cuiva, ce creează, în secret, sub privirile tale. Dar eşti orb, oricât ai vedea! Tu nu poţi înţelege că trupul se întoarce la ceea ce a fost înainte, iar Tatăl, când a pus coroana de spini pe fruntea lui Isus, a dus, de fapt, degetul arătător spre propria-i tâmplă. Ar fi vrut să descoperi în tine, atunci, o prezenţă suspectă; tu eşti un aliaj de Dumnezeu şi pământ, cu un loc lăsat liber în sistemul periodic al elementelor vii. De aceea insist: Priveşte în tine! Locul tău la simbolul om, semnifică Dumnezeu în materia ta!

E semnul că ar trebui să mai cauţi, să priveşti... nu-i de-ajuns. E timpul să vezi că viaţa e Tatăl, iar viaţa din noi este chiar Fiul Lui.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

26

toreo literaria

Elisabeta Boțan (Spania)

Entre dos mundos

Între două lumi

Del misterio de las flores he fraguado un amor no terrenal Luego he aclarado todas las aguas de las lejanías y las hilé con luz de luna para hacer un puente de cielo hasta nuestra tierra perdida donde solo el verbo reina.

Din taina florilor am urzit o iubire nepământeană Apoi am limpezit toate apele depărtărilor și le-am tors cu lumină de lună ca să fac punte de cer până la tărâmul nostru pierdut unde doar verbul stăpânește.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

27

traduceri

Traducere și prezentare de Elisabeta Boțan (Spania) André Cruchaga s-a născut în Nueva Concepción, Chalatenango (Salvador), în 1957.

Licențiat în Științele învățământului, în afară de profesor de științe umaniste, a ocupat funcția de director și docent în Educație elementară și superioară.

Parte din opera sa poetică a fost tradusă în franceză, limba bască, greacă, olandeză, română, catalană, portuqueză, engleză și albaneză.

A făcut parte din juriul concursului literar Poesía de la XVI Bienal Literaria "José Antonio Ramos Sucre", Venezuela, din 2007 și I Concurso de Relato Breve ‘El PortalVoz organizat de Asociación de Televisiones Educativas y Culturales de Iberoamérica (ATEI), cu sediul în Madrid, Spania.

Mare parte din opera sa a fost publicată în reviste digitale și pe suport de hârtie în America și Europa și a primit numeroase distincții literare.

Dintre cărțile sale publicate se pot menționa: ”Alegoria cuvântului” (1992), ”Viziunea morții” (1994), ”Enigma timpului” (Plachetă, 1996), ”Veghe roșie” (Plachetă, 1997), ”Murmur de păsări” (2002), ”Obscuritate fără dată”, ediție bilingvă spaniolă-bască (Salvador, 2006), ”Pas pe uscat” (2007), ”Drumuri închise” (Mexic,2009), ”Călătorie prin cenușă”, ediție spaniolă-franceză, (Salvador, 2010), ”Poet în Barataria” (La Habana, Cuba, 2010), ”Sublimarea nopții”, ediție bilingvă spaniolă-catalană (Salvador, 2010), ”Tablou de cenușă”, ediție bilingvă, spaniolă-română (Salvador, 2013), ”Balcon de vârtej” (Salvador, 2014), ”Post-Scriptum”, ediție spaniolă-română (Salvador, 2014) etc.

Stradă Cobor prin spațiile goale aproape în transă. Străzi, mai târziu, locuite doar de memoria mea: - tu, sigur nu-ți mai amintești toate ruinele pe care le-am tranzitat pentru a sta aici, într-o scânteiere de lumină. (Tu care nu ai văzut niciodată aceste peisaje unduitoare), care acum sunt parte din suflet și din eterna înserare a îmbrăcăminții.

Aceste străzi, așa, - aproape bolnave - sunt frumoase: par gânditoare și introspective; rezistă multitudinarului pentru că sunt parte din filele mirării, de o altă fantezie care consacră timpul.

Peste piatra care conduce abecedarul, timpul își sapă acțiunile clandestine, de semenea lucrează la belșugul semințelor.

Paradoxuri - E lumina, rana aceasta care iese din îndoaială? - Aici, privirea fugară a paradoxului, întunericul despuierii, ochiul mușcat de zbatere. În curtea din spate a cărților de joc mereu e la fel.

Limba în inghinal. Delirul ros de molii în garderobe. Giulgiul înghețat al cămărilor. Eu și râul setei.

Mereu la fel, pielea tăbăcită a alfabetului meu: ultrajul mugetului, silueta sfâșietoare a subteranului. Oțetul multiplicat al dărâmăturilor. Graba de a scutura spuma, - mușcarea balconului de entuziasm, acum sigur că nu se împiedică de gramatica urletului. Și totuși, merg, cu noaptea asta de cearșafuri ponosite...

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

28

traduceri de Elisabeta Boțan Freamăt Înaintea freamătului nemărturisit, briza își adâncește limba în cenușă.

- Pornesc împreună cu jăratecul fulgerelor și îi confer invulnerabilitate gâtului meu. (Când s-a trăit prea mult în intemperie nu mai importă pomeții însângerați, nici limba uscată de pietrișuri.)

Atunci delirul sângerează în fuga lui.

Frontal, fără oblojeli, apăs cu mâinile pe ceea ce încă mai persistă: piatra care câștigă bătălia, marginea candelei ce transcende lumina, în aceleași oase roase de țepii rugăciunii sau ai sării.

Acum noaptea e înaltă și dezlănțuită, urletul obiectelor subterane.

Stație Cine a zis că stațiile nu rod suflarea? - Mereu există ceva care pleacă sau plesnește precum vechea cămașă de umbre.

Așteptarea are săptămâni irevocabile, (răsuflarea mereu în piciorul agitației); anii necunoscuți de sub furtună își fac treaba: țepi audibili transcend mesageria pietroasă a luptei.

Aștept. Pantofii dilată pupilele, în timp ce drumurile se înțepenesc în jăratic.

- Acum voi vedea din ce măruntaie respiră conștiința, în ce aripă se cufundă sufocarea iascăi care abia răsare.

Eu aici, dizidentul loviturilor, al mirajului de altădată al oglinzilor...

Sfinx Acela era ca un sfinx: îmi veghea bărcile ca o umbră. Între ape, lumea subterană a anatomiei, zborul designului inaccesibil, falsa aripă a inocenței, evantaiul maliției în căușul mâinilor.

- Așa, la miezul nopții, ca un jăratic urzind arsuri: (Metamorfoza unuia rămasă în gât dă întotdeauna fiori.)

Până când gurile de aer ale respirației în războaiele de țesut ale morții?

Presupun că această substanță care revelează draperiile de sare e ploaie: sunt doar un prizonier al acestor pleoape ramificate în aripă neagră. Zahărul își pierde puterea în nesfârșire.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

29

teatru

Thrill of a chase alias Moszkva sau Lords Mihók Tamás (Ungaria) ● Piesă în trei acte ● PERSONAJE: Fata Leopard Mr. D. Poliglot Solo-chitaristul solo Călătorul pasiv și alții MOTTO: „dintre sânii tăi și aerul condiționat n-am de ales” ACTUL I TABLOUL I

După-amiază târzie. Un pub din centrul orașului. Tinerii se aglomerează, obosiți.

Chipurile lor trădează o așteptare febrilă: așteptarea primului clink. Pe fundal, o arie de Abel Korzeniowski, Sunset. Pe terasă, la o masă din colț, Mr. D. Poliglot și Călătorul pasiv se uită repetat la ceas. După două sorbituri de bere apare Solo-chitaristul solo. Ține în mâna dreaptă o țigară neaprinsă.

SOLO-CHITARISTUL SOLO: Hai, băieți, că n-am întârziat chiar așa mult.

CĂLĂTORUL PASIV (luându-și ochii de pe ceas): Nu tu ești cauza... (către Mr. D. Poliglot) Așa-i?

Mr. D. POLIGLOT (aprig): Trebuia să fie deja aici.

CĂLĂTORUL PASIV: Trebuia...

SOLO-CHITARISTUL SOLO: Trebuia și nu e. Dar cine?

(Un moment de tăcere. Primii doi, resemnați.

Nou-venitul, nedumerit.)

Mr. D. POLIGLOT (îngândurat): Poate stă peste program...

CĂLĂTORUL PASIV: Poate sunt ocupate prietenele ei...

SOLO-CHITARISTUL SOLO (tot nedumerit): Mmm...

Mr. D. POLIGLOT: Da. Or avea examen! (se încruntă) Sau nu. Poate e altceva. E-n sesiune, pasămite...

CĂLĂTORUL PASIV: S-o fi dus în celălalt pub.

SOLO-CHITARISTUL SOLO (molfăie din filtrul țigării neaprinse): Mmm... (își descheie nasturele de sus) Cine?

CĂLĂTORUL PASIV (poetizând): Splendoarea florilor! Ea! Mr. D. POLIGLOT (poetizând mai tare): Inspirația zorilor! Ea! CĂLĂTORUL PASIV (poetizând și mai tare): Stăpâna furtunilor! Ea! Mr. D. POLIGLOT (poetizând cel mai tare): Transcendența lumilor! Ea! SOLO-CHITARISTUL SOLO: Voi credeți că nu știu cine? Fata Leopard! Frumoasa Fată Leopard... e în celălalt pub. Am trecut pe-acolo, am văzut-o. Acolo își revarsă cascada părului, acolo pufăie de sub nasul afroditic, acolo... Fata Leopard, băieți, e dincolo!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

30

teatru de Mihók Tamás TABLOUL II Celălalt pub, cel de sub vultur. Melodie de fundal SOLO-CHITARISTUL SOLO (aprobă din cap): pală.

Mmm... Nah! CĂLĂTORUL PASIV: Avea Vișniec un vers... stai Mr. D. POLIGLOT (către Călătorul pasiv): Ai așa, că-l adaptez. văzut-o?

Mr. D. POLIGLOT: Care?

SOLO-CHITARISTUL SOLO: Ne-a văzut.

CĂLĂTORUL PASIV (incantând): „Acum îți pot spune onest, Fată Leopard, ți-aș săruta și degetul (Zâmbete până la urechi.) de pe trăgaci”.

Mr. D. POLIGLOT (exaltat): Da! Prezența ei face SOLO-CHITARISTUL SOLO: Ce bem? dintr-o zi ordinară o aniversare!

Mr. D. POLIGLOT (glumeț): Sorbim și altceva în afară de priviri?

(Călătorul pasiv începe să scrie. Fata Leopard își CĂLĂTORUL PASIV (întrerupându-i): Tăceți, găsește bricheta în poșetă.) să-i pot citi în liniște mimica buzelor! (chipul îi radiază) Repetă un cuvânt de două silabe. Își SOLO-CHITARISTUL SOLO: Mmm… nu m-aș fi țuguie buzele a „i”. Li-vid. Livid? Nu. Di-vin. Da! gândit…

Divin!

CĂLĂTORUL PASIV: Asta să-i fie simetria. ȘiMr. D. POLIGLOT (visător): E divină! E divină anume: (scrie) „azi e ziua mea / azi mă poți coronița ei din păr. îmbrățișa, Fată Leopard” CĂLĂTORUL PASIV (către ceilalți doi): Aveți o Mr. D. POLIGLOT: Așa să-nceapă poemul! foaie?

(Mr. D. Poliglot scotocește în geanta de serviciu, nu găsește. Solo-Chitaristul Solo, absent.)

CĂLĂTORUL PASIV (luând un șervețel de pe masă): Și-un pix. (primește de la Mr. D. Poliglot) Bun. Adunați-vă, băieți. Începem.

(Cei trei se strâng. De la masa cealaltă, Fata Leopard își caută bricheta.)

Mr. D. POLIGLOT (fâstâcindu-se): Merde! De ar da mai tare ăștia aerul condiționat!

CĂLĂTORUL PASIV (după un moment de tăcere): Asta e... ascultă: „Fată Leopard, îți jur / dintre sânii tăi și aerul condiționat / n-am de ales.” Ce ziceți?

(Apare Chelnerița. Îi întrerupe, profanând momentul.)

CHELNERIȚA: Ce să fie?

Mr. D. POLIGLOT & CĂLĂTORUL PASIV (deodată, ca treziți dintr-un vis): Ah, trei Tuborg.

SOLO-CHITARISTUL SOLO: Mmm… simetria… juxtapunere… da! Finalul să sune atunci așa: „azi nu e ziua mea / dar ai putea face / să fie” CĂLĂTORUL PASIV (scrie, decupat din peisaj): Da… ăăă… aveți o rimă în o? Ne trebuie o rimă în o, băieți! Hm-hm-o…

CHELNERIȚA (revenită cu berile, fâsâindu-ne capacele berilor): Poftiți!

Mr. D. POLIGLOT: Iubito, incognito.

CHELNERIȚA (șocată): Poftiți?

ACTUL II TABLOUL I Același setting, jumătate de oră mai târziu.

Mr. D. POLIGLOT: Ai sigilat plicul, mon frère?

CĂLĂTORUL PASIV (aprobând din cap, apoi adresându-se Solo-Chitaristului Solo): Mergi tu să-i înmânezi frumoasei Fete Leopard poezia?

(Solo-Chitaristul Solo începe să alerge de colocolo printre mese) SOLO-CHITARISTUL SOLO (stupefiat): Am primit... hhh hhh... (gâfâie) apel de urgență din partea 112... b... b... b... broasca mea țessssstoasă tocmai a trecut hhh... hhh... granița clandestin.

Nu are ni-ni-nici talon la carapace! (pleacă grăbit)

(Plicul rămâne pe mijlocul mesei, la echidistanță de cei rămași. Animați de un impuls nerostit, cei doi apucă marginile plicului simultan.)

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

31

teatru de Mihók Tamás Mr. D. POLIGLOT (trăgând plicul spre el): Sunt ăl’ mai mic, am întâietate!

CĂLĂTORUL PASIV (smulgându-i-l): Pe barba mea c-o duc eu!

Mr. D. POLIGLOT (pus pe gânduri): Ai văzut Italia - Anglia ieri? Câte cartonașe galbene au fost?

CĂLĂTORUL PASIV: Niciunu’. (resemnat) Ai dreptate, să fim și noi fair-play.

Mr. D. POLIGLOT: Știu. Hai să-l luăm pe barman drept săgețichi.

(Mr. D. Poliglot & Călătorul pasiv se duc la barmanul cel mai chel. Fac instructajul cu el.)

CĂLĂTORUL PASIV: Gata!

Mr. D. POLIGLOT (completând): Gata cu începutul!

(Cei doi ies în stradă buimăciți. Ajung pe malul Crișului, lângă Piața Ferdinand. Zgomot de sirene. Pe artera principală trece în fața lor o dubă cu girofarul aprins. Pe bancheta din spate o broască țestoasă își izbește repetat cătușele de grilaj. Băieții o recunosc și încep să alerge cu mâinile în aer după broasca Solo-Chitaristului Solo.)

Mr. D. POLIGLOT (răsuflând din greu): A trecut o oră, pare-mi-se…

CĂLĂTORUL PASIV: Intrăm?

Mr. D. POLIGLOT: Tiptil.

(Intră, observă absența Fetei Leopard și se îndreaptă spre tejghea.)

CĂLĂTORUL PASIV (către barman): A primit poezia cu drag? A zâmbit? A trimis vreun semn?

BARMANUL (depășit): Cum? Mr. D. POLIGLOT: Ți-a spus ceva? Mondott neked valamit? Did she tell you something?

BARMANUL: Was? Mr. D. POLIGLOT (ironic): Est-ce qu’elle dit quelque chose? Ha detto qualcosa? Hat sie etwas gesägt?

BARMANUL: A! Tipa? Nu, nimic.

CĂLĂTORUL PASIV: Păi cui i-ai dat? Fetei cu jerseu cu imprimeu de leopard, nu? Cea de la masa din dreapta, nu?

BARMANUL (alb la față ca un lichior de cocos): Nu. Celei cu poșetă cu imprimeu de leopard. Cea de la masa din stânga. Ea era, nu?

TABLOUL II O nouă seară, un nou început. Poemul rescris pe stick. Stick-ul în buzunarul lui Mr. D. Poliglot.

Băieții, fără Solo-Chitaristul Solo, răpit din piesă de un gând trăsnit, intră în copy center-ul orașului. Deși e sâmbătă (sau poate chiar de aceea), înăuntru fluxul de clienți este alert. În stânga celor doi, un grup agitat de studenți: un tip și două tipe. La dreapta, o tanti cu câteva planșe la subraț.

TIPA1 (către angajat): Nu acolo, mai jos! Mai jos c-un rând! Acolo, un enter... zic: un enter! La fel cum apare la colega mea.

TIPA2: Da’ fatăăăh, io nici măcar nu mi-am început licența!

(Angajatul, singur printre atâția clienți, se precipită de la unu’ la altu’. Doar Mr. D. Poliglot și Călătorul pasiv rămân neglijați.)

TANTI (către angajatul mutat în fața ei): Două sau trei exemplare vreau din imaginea asta și TIPA1: E bine așa. Adaugă-mi te rog numele: Penetrache Beatrix. Cu „x”. (se întoarce rânjind către Mr. D. Poliglot și Călătorul pasiv)

trebuie să mai văd... Dă te rog în jos. (se cotește pe tejghea cu ditamai brațele, ca înaintea unei tocări) (În fața celor prezenți încep să se deruleze slideuri ppt cu citate pocăiești. Truisme școlărești.)

CĂLĂTORUL PASIV (așteptându-și rândul iritat, către Mr. D. Poliglot, șoptit): Ia, ce mântuire de mântuială (citește de pe ecran, tot șoptit): „Nu te mâhni la suflet și rabdă. El este acolo chiar șiatunci când tu nu îl vezi.”

Mr. D. POLIGLOT: Sau asta (amuzat): „Mergeți înainte și nu vă abateți de la drum. Oricine se va abate de la drum nu va fi recunoscut în Împărăția Mea.” CĂLĂTORUL PASIV: Iaca tromfu’: „Tatăl tău ceresc nu se mulțumește să te lase așa cum ești, sărac. El vrea ca tu să fii exact ca Isus Cristos.”

ANGAJATUL (care între timp a revenit la studenți): V-ați hotărât?

Mr. D. POLIGLOT (către Călătorul pasiv, negru de ironie, silabisind șoptit): Pe-ne-tra-che cu „x”!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

32

teatru de Mihók Tamás ANGAJATUL (reîntors la tanti pocăită): Așadar?

TANTI: Da’ știi că socru’ lu’ nepotu-meu are predica mâine. Ce știu io... Mai dă în jos, scumpule...

(Pe ecran apare un nou citat plat: „Orice comoară trebuie să fie cerească. Toate comorile pământești vor pieri la venirea Lui.”) CĂLĂTORUL PASIV (intervenind apăsat): Îmi cer scuze. Aș avea și eu o comoară de printat, o

comoară ce nu va pieri. (îi întinde stick-ul, apoi îi indică fișierul cu poezia) ANGAJATUL (executându-i comanda): Poftim.

(Băieții ies grăbiți. Se apropie de pub. Dar sunt orbiți numaidecât de farurile mașinii Fetei Leopard, care tocmai ia colțul, dispărând.)

CĂLĂTORUL PASIV (lamentându-și prezentul pierdut): Farul. Farul... metafora modernă a luminii. La fel ca tine, Fată Leopard.

ACTUL III TABLOUL I

Ziua cea mai apropiată de prezent. E-n jurul orei 19:00. Călătorul pasiv și Mr. D. Poliglot intră în pub-ul de lângă teatru. Fata Leopard lipsește. O văd pe Uța singură la bar. O salută și se așază lângă ea.

Mr. D. POLIGLOT (trasând cu degetul infinituri imaginare în aer): Tararammm-tam-tammm!

Cum o mai duci tu, Uța?

UȚA: Nimic nou, ca de obicei. Hah... ha-ha. Dar voi? Tare zâmbăreți mai sunteți! Parc-aveți un umeraș în gură!

(Călătorul pasiv scoate din buzunar și-apoi din plic poemul.)

UȚA: Ce-i aia? Factura neplătită? (râde) CĂLĂTORUL PASIV (întinzându-i fițuica): Uță, dragă Uță, nu râde, citește-nainte...

Mr. D. POLIGLOT: E pentru o fată. Pentru frumoasa Fată Leopard. Tu n-o cunoști. Citeșteo, spune-ne ce părere ai, dar n-o profana!

UȚA (despăturește foicica și citește): „fată leopard acum îți pot spune onest barmanul din tura de ieri te-a confundat” impooo... impotent, ah... scuze aici scrie „incompetent cum e a trimis poezia secretă cu o masă mai la stânga

e-o exagerare că ești aici de-o lună mi-am pierdut ochii care ți-o fi numele? acum îți pot spune onest încep să-ți deduc prima literă și de la afrodita până la zarathustra nu renunț semnat: al tău hamlet de la masa de vis-à-vis” (vizibil mișcată) Asta e splennndidă, ahhh, băieți! Ce femeie minunată trebuie să fie Fata Leopard... (își lasă privirea în podea) Mie de ce nu-mi scrie nimeni așa?! De ce? (se înfurie, dar nu se pierde complet cu firea) Nu vă suport! (revenindu-și sub impulsul invidiei) Și oricum, poemul vostru lasă de dorit! Zarathustra e bărbat, în caz că nu știați...

Mr. D. POLIGLOT: Știm de la hoaverul Nietzsche că e bărbat.

CĂLĂTORUL PASIV: Spune-ne tu atunci o zeiță cu „z”. Sau un mit feminin ce dăinuie...

UȚA (flegmatică): Z. Zzz. Zzzzz. Apropo de „z”.

Mi-e somn, vă las cu nebunia voastră. Mâine toată ziua voi dansa după cum cântă bătrâneii la care fac menaj. Noapte bună!

Mr. D. POLIGLOT & CĂLĂTORUL PASIV: Au revoir!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

33

teatru de Mihók Tamás TABLOUL II Însuși prezentul.

Mr. D. POLIGLOT: De când nu ne-am mai pus în sala asta lăturalnică... Erau alte desene pe pereți.

CĂLĂTORUL PASIV: Chiar că. Iar roțile astea îmi amintesc de ruletă. (cu degetul de filozof ridicat) Nu de cea rusească.

Mr. D. POLIGLOT: Mie de roata norocului. Se dădea la televizor când eram mic. Hai să facem un semn cu creionul, un mic punct, pe undeva la margine. Și după ce numim cadranele, învârtim roata.

CĂLĂTORUL PASIV (amuzat): Prietene, tu preschimbi cauza cu efectul. Și totuși ce vrei să decidem cu ea?

Mr. D. POLIGLOT: Păi, ceva ce nu știm.

CĂLĂTORUL PASIV: Ceva ce nu știm? Bine, dar pentru asta, trebuie să vedem mai întâi ceea ce știm! Eu de exemplu știu ce mănâncă urșii panda, cum să faci să câștigi întotdeauna la ics și zero, care este cantina preferată a studenților

parizieni, în ce zi s-a născut Putin și de câte ori face bunica krémes pe lună.

Mr. D. POLIGLOT (ușor indignat): Subțire. Hai să-ți pun o întrebare pentru oameni deștepți: „Zburau două cămile. Una roșie, cealaltă la stânga. Câți ani are leopardul dacă pământul se învârte cu o viteză de 1700 km/h?”

CĂLĂTORUL PASIV: Pe mine m-ar interesa vârsta... sau nu... data de naștere a Fetei Leopard și nu a leopardului animal.

Mr. D. POLIGLOT: Sigur este născută într-o zodie bună. Dar care?

CĂLĂTORUL PASIV: Vasăzică am găsit enigma roții. (scoate un creion din geantă) Uite (face un semn pe marginea roții), punctul acesta reprezintă data ei de naștere. Rezolvarea incertitudinilor.

Mr. D. POLIGLOT (constatator): Punctul tău e mai mult bulină.

(Râd amândoi, apoi Mr. D. Poliglot învârte energic roata în sensul acelor de ceasornic. Cei doi stau aproape hipnotizați în fața ei.)

Mr. D. POLIGLOT: Am putea să-i scriem ceva frumoasei Fete Leopard.

Nu am văzut-o de mult și ar merita un zâmbet în plus.

(După două-trei minute, semnul se oprește la sud, foarte aproape de cifra 6 a unui ceasornic.)

CĂLĂTORUL PASIV (în ton de profet): Asta înseamnă 23 iunie! Wow, chiar azi e 23 iunie!

Mr. D. POLIGLOT (savurând coincidența): Vezi, îi putem scrie o piesă de teatru de ziua ei.

CĂLĂTORUL PASIV (inspirat, puțin patern): Da, și să se cheme: Thrill of a Chase. Alias Moszkva sau Lords.

Mr. D. POLIGLOT: Voi merge eu la ea, îi voi întinde toate cele șase tablouri împărțite pe trei acte, mă voi uita pe rând la chipurile invitaților, și-i voi cânta cu ei la mulți ani. Astfel voi afla cum o cheamă.

CĂLĂTORUL PASIV: „Cine să trăiaaască, cine să trăiaaască...?” ÎMPREUNĂ (cu ochii închiși, emfatici): „Laaa muuulți aaani!”

(Cortina.)

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

34

poezie

Adrian Grauenfels (Israel)

I am not a pipe

să nu mâncăm cireşe, trebuie aruncate codiţele şi sâmburii să nu mâncăm portocale, au coajă amară să nu cumpăr culori în tub de metal, e o ofensă adusă materiei să nu ascult Wagner, era antisemit apa cu care mă spăl pe mâini e distrusă de câte ar putea face aceste mâini şi totuşi urăsc seara, mi se face somn şi viziunea e mai tulbure

Zâmbetul lupului el mi-a zâmbit şi eu am rânjit s-a scărpinat am organizat deci o haită unii aveau ochi sticloşi alţii, mai de rasă, lătrau în Latină cei flamânzi te muşcau de corzile vocale urlam într-o lupofonie argintie cu blănurile sticloase întoarse pe dos ne-am ales democratic conducătorii după cum ne promiteau carne şi sânge, lapte şi cozonac dar mai ales o iarnă caldă cu oiţe din belşug după statisticile electorale aveam avans cât să sugrumi adversarul ajuns aproape de podiumul cu microfon şi pantomim pentru lupii surdo-muţi cei doldora de spinări plecate şi telefoane celulare, deconectate pentru moment.

nu am vizitat vreun labirint, nici panica scufundării nu poate fi simulată ador pacea, obeliscul din Luxor, caii liberi în lanul cu floarea soarelui port sandalele direct pe picior conduc maşina şi uit detalii mai ales chipul femeii iubite e ca un abur stins pe oglinda centru punctul se stinge şi pleacă cu o reverenţă perfectă, placentară din nou devin eu, ceva mai bătrân.

@Lalande m-am înecat cu semnul @ plutesc între fraze cu dute-vino în ambele sensuri ba chiar policromul mozaicului a devenit străin şi rece tu stai tablou, portret, schiţă, vibraţie eu mor de frig în arenele Romei sub podurile Senei la examenele de şofaj în care mimez controlul cu aerul din sinusul stâng st@gnat parchez şi înjur semnele abstracte bruiate sunete ale desuetului ca şi cum ai călători spre tine te iubeşti pe tine & mori de dragul tău te cauţi în oglinzi retrovizoare privirea ţi-e toată un semn de ? cumperi bilete de drum care duc la tine ai fost cândva viguros ! probabil ai avut *** în ochi şi multe ++ în viaţă hai coboară # aia caută-mă !

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

35

articol

Dublin International Short Film and Music Festival Florian Zapra (Irlanda) Dublin International Short Film and Music Festival, aflat la cea dea 3-a ediţie, a avut loc de pe data de 3 octombrie până pe 5 şi a adus pe lume 9 câştigători aleşi din cele şaptezeci şi nouă de filme de scurt metraj, care la rândul lor au fost selectate din cele aproximativ 600 de filme de scurt metraj înscrise pentru selecţie, filme care să nu depăşească 35 de minute. Înscrise au fost din toate colţurile pământului rotund, iar cele selecţionate ne-au adus la propriu regizori, producători, muzicieni, cât şi spectatori din ţări ca America, Franţa, Germania, Suedia, Israel, Palestina, Irlanda de Nord, Anglia şi Elveţia. Iată aici lista câştigătorilor: Cel mai bun videoclip: Red Empire, Small Mercies, regizat de Daragh Murphy, Irlanda Cea mai bună animaţie: Humanexus, regizat de Ying-Fang Shen, SUA Cel mai bun regizor: Pascal Chind, (Extreme Pinochio) Franţa Cea mai bună coloană sonoră: David Garnier (Vara lui Tom, regizat de David Lueza) Franţa Cel mai bun scurt metraj irlandez: Ţinând aceasta împreună, regizat de Cal Duggan Cel mai bun documentar: Mari Speranţe, regizat de Guy Davidi, Palestina Cel mai bun actor: Daniel Keith (Hoinar, regizat de Patrick Quagliano) SUA Cea mai bună actriţă: Luisa Fidalgo (Maria, regizat de Mariana Marques) UK

Cel mai bun scurt metraj internaţional: Vara lui Tom, regizat de David Lueza, Franţa După cele trei zile de ecranizări, muzică şi ceremonia de premiere, am primit mai multe email-uri prin care cei prezenţi au ţinut să ne mulţumească. Iată mai jos unul dintre acestea: ”Am vrut doar să vă trimit un mesaj rapid şi să vă mulţumesc pentru ecranizarea filmului meu, Malice Sheer. A fost o experienţă incredibilă să iau parte la un asemenea festival şi a fost de departe cel mai bine organizat festival de film la care am fost vreodată. Toate filmele care au fost ecranizate au fost incredibile şi volumul de participanţi arată clar cât de apreciat este festivalul..Sper să ne vedem din nou la festivalul de anul viitor. Patrick McKenna” Şi pe dumneavoastră vă aşteptăm cu drag la următoarea ediţie din Octombrie 2015. Dacă nu aveţi un scurt metraj vă aşteptăm la ecranizări, care cu siguranţă vă vor ţine cu sufletul la gură.

Pentru cei interesaţi în producţia filmelor de scurt metraj iată cele 10 reguli de bază: Prima regulă şi cea mai importantă este de a avea un scenariu foarte bun.

Cea de-a doua este de a avea un foarte bun scenariu.

A treia regulă este folosirea celui mai bun echipament.

A patra regulă este de a folosi pe cei mai talentaţi din industria filmului, începând de la actori până la cei din spatele camerelor.

A cincea regulă este de a avea un sunet perfect.

A şasea regulă este de a avea filmul într-un format care permite ecranizarea într-un cinematograf.

A şaptea este de a urma şirul înscrierilor pentru toate festivalurile la care ai înregistrat filmul.

A opta este de a întâlni cât mai mulţi oameni din industria filmului.

A noua este de a fi cât mai pasionat, entuziasmat şi nesimţit cu putinţă.

A zecea este de a fi sigur că scenariul tău este cel mai bun.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

36

english corner

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Traducere de Maria Liana Chibacu (Irlanda)

the newspapers seller on Thomas Street

vânzătoarea de ziare de pe Thomas Street

old woman, Ciara, who sells news on street, swallows a smoke, coughing discreet, she's waiting serene, in the depth of the night, light of the rise to bring daily light.

Dublin is distant, on the street no repost, in the cloak of the smoke she looks like o ghost. a life time captive of the street recall seen by nobody, seeing them all. sick of this early morning smoke flavor, more close to the death, to life being stranger. she lives her stall, barely moving heading her body, down light receiving, there will be no news today to be sold, white pages, wordless, stories untold, day light turns warm and Ciara, old woman takes it with hunger… a last smoke summon, old woman, Ciara, who sells news on street tosses the cigarette, smiles and perish discreet.

Ciara, bătrâna ce vinde ziare tușește ușor, își aprinde-o țigare în noaptea adâncă, bătrâna senină așteaptă lumina s-aducă lumină e Dublinul rece și strada pustie în fum de țigară ea pare-o stafie o viață întreagă trăită în stradă de nimeni văzută, pe toți să îi vadă sătulă să-nghită cu fum dimineața vecină cu moartea, străină cu viața își lasă toneta să plece la vale vin zorii, bătrâna se-ndreaptă de șale de astăzi ziarele nu s-or mai vinde e albă hârtia și fără cuvinte lumina e caldă, bătrâna Ciara o strânge în pleoape și-aprinde țigara Ciara, bătrâna ce vinde ziare aruncă țigara, zâmbește și moare.

snowing in Dublin

ninge în Dublin

It's snowing in Dublin, white, absurd snow, falling oppressive into our soul, cold silence of a emptiness house delusive Christmas tree white carols whispers white into white whitens It's silence in Dublin but who cares more, a homeless is dying on a street decor...

Town is distant, light is fading, buildings deserted in vain is still snowing

ninge în Dublin e alba, absurdă zăpadă căzută în noi ne apasă a liniște rece pustiul din casă un pom de Crăciun ne minte. îngână colindele albe în alb se adună e liniște-n Dublin dar cui îi mai pasă că-n stradă mai moare un om fără casă orașul e rece lumina se stinge nu-i nimeni în case degeaba mai ninge Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

37

proză

Vibraţii pozitive?

Elvira Popazu-Seffer (Israel) La ce se aşteaptă omul când deschide televizorul?

Că va afla noutăţi, va vedea lucruri şi figuri plăcute, că poate are norocul să audă o muzică bună, poate va vedea un film bun. Oricum, ceva care să-i ofere vibraţii, emoţii pozitive, care să-l conecteze cu bucuriile lumii. În nici un caz nu se gândeşte că s-ar putea alege cu probleme noi pe „scoarţă“.

Exact aşa credeam şi eu când am luat telecomanda în mână. Deschid televizorul pe un canal de filme…

La început, am impresia că văd un film poliţist, pe care, oricât ar fi de stresant, îl urmăreşti, deoarece ştii că se va termina cu prinderea şi pedepsirea vinovatului. Aşa că urmăresc cu încredere preţ de câteva minute, timp în care realizez că am de-a face cu un scenariu în care personajul negativ nu va fi prins, iar dacă acest lucru se va întampla, el nu va fi pedepsit niciodată. Aşa că renunţ. Secvenţe din astea vezi în realitate la tot pasul.

Navighez mai departe. Intru pe un post italian care tocmai dă reclame. Şi au italienii ăștia nişte reclame… Da, dar ce văd acum este de tot hazul. Într-o reclamă ţi se recomandă un parfum care are proprietăţi afrodiziace, rapide şi cu rezolvări dintre cele mai fericite (?!)… Urmează imagini care nu-ți îngăduie să te îndoieşti. Eu, nu spun că nu există asemenea parfumuri, chiar oferite de natură, dar dacă nu ai şi tu strictul necesar, degeaba.

Aluziile directe la sex abundă în mass-media. Sar putea spune că este una din temele preferate ale noului mileniu. Discutam despre asta cu una dintre prietenele mele şi părerea ei era categoric în favoarea „afirmării“ sexului, el fiind una dintre cele trei importante necesităţi fiziologice umane. Cred că are dreptate.

Noi, în primii ani de școală, am fost învăţaţi şi instruiţi în ceea ce le priveşte pe primele două, lăsînd ca pentru cea de-a treia să ne descurcăm la timpul potrivit, pe cont propriu. Şi este lesne de înțeles de ce! Ceea ce nu știu eu să apreciez, în momentul de faţă, este dacă această evidentă necesitate trebuie să ocupe locul trei sau zero (O), ca importanţă. Pentru că locul primelor două nu are cum să se schimbe. Trebuie să mai cer şi alte

păreri. Dar cui? Prietenele mele sunt toate mai tinere ca mine şi mă jenez. Desigur, ar trebui să discut cu soţul meu, dar el interpretează ca pe o aluzie şi faptul că pun în supa de carne o ţelină mai mare. Aşa că n-ar înțelege interesul meu pentru stabilirea unui top corect al priorităţilor necesităţilor fiziologice.

Dacă e să hotărăsc singură, eu o notez cu toată răspunderea cu numărul de ordine trei. În nici un caz cu zero, că doar nu este fabrică de armament.

Nici măcar reactor atomic. Dar mai ştii?

Socotind că am dezbătut destul problema aceasta, merg mai departe.

Ce să fac? Caut în continuare o sursă de vibraţii pozitive şi de stare de bine. Merită să depun eforturi pentru asta. Şi depun…

Intru pe un canal care dezbate, la orice oră din zi şi din noapte, marile probleme ale scumpei noastre planete. Aşa că nu mă mir când apar pe micul ecran figuri atât de bine cunoscute. Probabil „criza“ i-a adunat iar. Da, chiar asta este. Iarăşi ţări care sunt în pragul falimentului, altele care se apropie de el. Iar sumele de care se vorbeşte sunt astronomice. Nici nu ştiam că există atâta bănet pe planetă. Noroc cu zerourile, fiindcă altfel ar fi fost dificil să le exprimi. Acum, că le vezi scrise, înţelegi că pentru acoperirea acestui volum de bani trebuie să existe munţi de aur şi pietre preţioase, başca argint. Şi, când ştii că avem o planetă atât de bogată, te întrebi cum or fi ajuns unele ţări, până mai ieri prospere, cu economii stabile, în pragul falimentului sau chiar falimentare??? Nu se poate!

Probabil computerul „cel mare“ a calculat greşit!

Oare în favoarea cui să fi greşit? N-ar trebui pedepsit şi tras la răspundere computerul ăsta?

Cum? Să nu mai apeleze nimeni la serviciile lui.

Sunt destui oameni deştepţi pe planetă care-l pot pune la colţ. De altfel, după câte am văzut la tv, au şi început unii să-i dea cu tifla. Să le urăm succes!

Brusc, îmi amintesc faptul că am deschis televizorul pentru vibraţii pozitive. Unde să le mai caut? Poate pe altă planetă. Nu ar fi rău să apeşi pe un buton ca să intri pe un canal tv de pe Venus sau Jupiter! Pe pământ, slabe speranţe…

Mă gândesc dacă n-ar fi cazul să ne îndreptăm atenţia către alte spaţii din sistemul solar, că sistemul nostru planetar pare în pragul falimentului.

Dar parcă poți să ştii în ce sistem să mai ai încredere!?

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

38

poezie

Dan David (SUA) Ceasul Ceasul meu bate la fel de simplu, Tic-tac, La fel de plictisitor, Ca acela al Universului, După care se nasc lumi noi, Se umplu hăuri de vid cu materie fierbinte ori rece.

Străbat străzile cartierului.

Nu-mi sunt de-ajuns numerele de pe stâlpii porţilor.

Vreau să cunosc şi vârstele locatarilor! Într-o bună zi voi deveni chiar Venerabilul contabil al morţilor care i-au precedat.

Mi-au intrat pe fereastră Roiuri de fluturi galbeni cu semne secrete pe aripi.

Dar, noaptea fluturii sunt orbi!

Mai ales cei galbeni, Cu aripi purtătoare de cranii negre.

Ceasul meu bate din ce în ce mai grăbit; Sincron cu Ceasul Universului.

Printre roţile sale ruginite mi se macină timpul.

Scârţâie asurzitor.

Nu reuşesc să închei socotelile la vreme.

Nici secunde, să le torn pe la osii, Nu mai găsesc.

Coliziuni Sunt dispus să-mi suprim pornirile atavice Născute din foame, din sete, din frig, Din impulsurile hormonilor bezmetici; Sunt dispus să ajung o legumă Pe grătarul conformismului și obedienței.

Dar gândurile?

Dar visul?

Dar deznădejdea?

Dar frica?

Nu mi le pot suspenda. În gând, foamea îmi pare un deșert infinit.

Îl străbat târându-mă pe genunchi.

Setea, o mare sărată.

Mă susține la suprafața ei albă, dar nu o pot bea. În somn, creaturi înspăimântătoare îmi intersectează Traiectoriile evadării din teamă, Și ne ciocnim.

Victime ale coliziunilor, Optimismul și încrederea mea.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

39

proză

Destin cenzurat (4) Ioan Silvan (Spania)

De la înmormântarea lui Robert Racheru avea să lipsească cel mai bun prieten al său, Eugen Bâclea. Tânărul seralist cu aspiraţii la o mare carieră filozofică după terminarea liceului, venit la Arad de la ţară, din zona Porolisumului, intră în atenţia procurorului criminalist tocmai din această cauză, motiv pentru care a fost chemat la audieri.

- Credeţi că aveţi vreo vină în ceea ce i s-a întâmpmat lui Robert Racheru în seara aceea? a fost una din întrebările puse de procuror.

- Sunt vinovat că nu m-am dus la întâlnirea din seara morţii lui, recunoscu Eugen Bâclea cu ochii plini de lacrimi. Dacă mergeam, programul lui s-ar fi schimbat şi poate astăzi ar fi în viaţă, dar nu am vrut să-l văd suferind. O iubea pe Laura Kendea, iar teama că părinţii îi vor propune să piardă copilul, îl deprima şi nu voiam să-l ştiu în starea aceea.

- La înmormântare de ce nu ai fost? insinuă criminalistul.

- Nu am cuvinte să descriu ce-am simţit când am aflat că a fost asasinat cel mai bun prieten al meu. Am crezut că s-a prăbuşit cerul peste mine, că s-a frânt inima infinitului şi lumea a intrat în, în... Nu-l puteam vedea mort.

Filozofasem prea mult cu el despre moarte, ca să îl văd atât de repede în sicriu. Aşa... îl mai ţin în viaţă cum pot.

- Pe Laura Kendea o cunoşti?

- Era iubita şi apoi logodnica lui şi, din câte mi-a spus, prima lui dragoste. Am ieşit de câteva ori împreună cu ei. Eu eram sfetnicul lui cel mai apropiat, Laura însă nu mi se destăinuia mie, nui ştiu trecutul.

- Despre femeia pe care ai accidentat-o în după-amiaza aceea, ce-mi poţi spune?

- Nu cred că are vreo legătură, sunt lucruri diferite.

Părăsi biroul procurorului distrus; inima îi bătea în piept ca o piatră rece, colţuroasă. Se învoi o săptămână după aceea de la şcoală, dar şi de la serviciu, ca să se reculeagă la ţară.

- S-ar putea să aibă...

- Eram pe bicicletă, veneam de la şcoală pe la orele opt şi jumătate seara, v-am spus că sunt seralist în ultimul an de liceu şi că mă pregătesc pentru admiterea în aceeaşi facultate, la care studia şi Robert Racheru.

- Şi?

- Când tipul de pe trotuar m-a strigat şi mia zis că Robert Racheru este mort de aproape douăzeci şi patru de ore am încremenit cu privirea pe direcţia lui, mi-am pierdut capul şi am intrat în femeile care coborâseră de pe faleză.

- Pe una din ele ştim că o cheamă Gheorghiu şi ai accidentat-o destul de grav. Pe cealaltă ştii cum o cheamă?

- Nu, nu ştiu! Dar nici pe doamna Gheorghiu nu am accidentat-o grav. E vorba, totuşi, de un accident de bicicletă. Am lovit-o cu roata din faţă în abdomen. E drept că roata bicicletei s-a îndoit, dar n-a căzut, nici vorbă. Am vrut să-i acord primul ajutor, însă nu a fost cazul. Mi-am cerut iertare, i-am dat datele mele din buletin, nam fugit de la locul accidentului, cu toate că nu era vorba de un accident de maşină. Scuzele au fost primite, ba mai mult, i-am promis că îi voi duce un buchet de crini. Mi-a lăsat adresa, mi-a spus că are şi ea o fiică de anii mei şi că mă înţelege.

- Atunci de ce a făcut plângere împotriva ta?

- S-a speriat din cauza unei umflături care s-a vindecat în câteva zile. Am sunat-o în mai multe rânduri şi mi-a spus să nu îmi fac probleme.

- Bine, îi zise procurorul suspicios, făcândui lui Eugen Bâclea semn că poate pleca. Dacă va fi nevoie te voi rechema pentru alte declaraţii.

Imaginea lui Robert Racheru viu, cuvintele lui, conversaţiile, îl însoţiră însă şi pe parcursul celor câteva zile, cât se izolă în casa aproape fără ferestre, a părinţilor săi. Dialoguri stupide purta

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

40

proză de Ioan Silvan cu ceea ce rămăsese viu din tânărul student, în fiecare noapte. În mica lui tindă din Berc, Robert Racheru venea pe întuneric şi îi ţinea companie.

Avea o structură diluată, difuză, punea întrebări năucitoare şi răspundea cu răbdare la întrebările puse de Eugen, până când zorii crăpau buimaci de nesomnul lui şi de lumină.

Când întreg satul dormea ca o inimă leneşă, Eugen Bâclea punea din sine în celălalt viaţă şi vibraţia sunetului divin începea să se facă simţită din ce în ce mai tare.

La orele nebănuite ale liniştii, dincolo de sentimente se desfăşura eternitatea captivă.

Materia în nemişcare, convulsiona formele, însăşi noţiunea de a fi, măsurată pe acele ceasornicului primea alt contur. O simplă evadare din luciditate şi iar reveria dinainte contempla abisala ninsoare a ideilor. Tăceau şi fiecare privea în altă parte, solidarizat cu nesfârşitul, cu visul: “Cine caută? Cine tulbură nopţile? Cine măsoară cu pasul eternitatea?” se întrebau. Nici un răspuns. Dincolo de masa de aer a învelişului Terrei nesfârşitul avea demult altă înfăţişare.

- Ne vom mai întalni aici, spuse Robert întrun tarziu, poate şi-n alta parte. Cand ne-am oprit întaia oara asupra tezei “Omul de dupa moarte” am stabilit ca trupurile se îndreapta inevitabil spre descompunere. Iata, clipa aceea a sosit pentru mine. Tot ceea ce se masura pana acum cu pasul, de acum încolo se masoara cu bataile inimii altcuiva.

- Cu bataile inimi mele, îl ajuta Eugen Baclea sa înţeleaga. Ţi-o împrumut Robert. Hai, vorbeşte, bataile inimii mele te ţin în viaţa! Cand am intrat întaia oara între oamenii carora ulterior aveam sa le spun colegi de serviciu...

- Da, ştiu, sari Robert Racheru nerabdator sa vorbeasca el. Nici unuia nu-i placea sa faca nimic, ai mai spus asta. Sunt imbecilii tai slabi, de ce schimbi subiectul? Mi-ai promis ca noaptea asta vom discuta numai despre mine şi Laura.

- Vom discuta, desigur, numai despre tine şi Laura. Pentru ea ai revenit pe pamant, era trupul tau pereche. Din cauza ei, poate, ai şi plecat.

- Nu, n-am plecat din cauza ei, se enerva celalalt. Nu insinua.

- Atunci din cauza cui?

- Din cauza veşniciei. Veşnicia are limite! striga Robert Racheru. Veşnicia scraşneşte din dinţi acolo unde începe moartea.

- Nu-mi este suficienta aceasta explicaţie! se auzi vocea tanarului care îl invitase în casuţa lui de ţara, în singuratate, în întuneric, sa

clarifice acest lucru. Nu ne putem desparţi înainte de a-mi spune cum a fost.

Interlocutorul tacu. Se auzea numai vuietul timpului foşnind pe deasupra mesei, pe sub lampa spanzurata de grinda. Avea lumina neagra lampa, de un negru palid asemeni chipului greu de distins, în condiţiile în care lumina se stinsese. In privirile lui, celalalt pendula, se transformase în ceas, un fel de trecere nemasurabila a vremii, un fel de adiere, de briza, o fereastra în întunericul prin care el sa priveasca afara, sa vada accidentul de bicicleta şi femeile ţipand, apoi lampa penduland ca un ceas, totul transformandu-se în celalalt; sa urle, sa strige şi poate chiar sa înjure, de ce sa nu înjure? De fapt, el, tanarul Eugen Baclea, dezbracat de prejudecaţi îşi masura prietenia care durase patru ani, atat, nici o zi în plus fiindca zilele nu treceau, ele se transformau, se amestecau sa alcatuiasca anii şi saptamanile şi lunile şi apoi mai tarziu secolele şi mileniile care urmau sa-i desparta. Sta rezemat de speteaza unui scaun vechi; în urma lui golul fredona; auzea o melodie aproape imperceptibila, în care sunetele înalte se confundau cu urletul femeii disperate, accidentate în dupa-amiaza cand în priviri celalalt îi sta agaţat de pleoape. Nu vazuse nimic din cauza trupului lui palid, trup încarcat de o semnificaţie aparte, îl încerca vidul, o cascada pe marginea careia nu se putea supravieţui.

“Sa te opreşti pe marginea unei cascade! urla. Sa-ţi faci o rugaciune pe muchia apei, fiindca apele în cadere se frang, cum trupul femeii franse bicicleta, cum bicicleta franse trupul femeii, ca o apa ce cade din norii fierbinţi?” Erau nori fierbinţi în mintea lui. Ştia ca va ieşi în gradina la plecarea mortului, sa-l conduca, sa-i arate drumul spre eternitatea din care se întorsese. Dar pana atunci mai aveau de discutat, pana atunci trebuia sa scoata de la el adevarul despre... cum statusera lucrurile cu moartea lui.

- Hei, mai eşti aici Robert, mai eşti aici? reveni într-un tarziu cu întrebarile, dandu-şi seama ca o vreme batuse campii. Parca nu mai eşti. Te-ai diluat prin întuneric cum te-am scapat din ochi? Sau...

Nu raspunse nimeni nici prin da, nici prin nu, dar foşni ceva în aer, deci era de faţa.

Incepuse sa-l vada din nou la masa cioplita în urma cu o suta cincizeci de ani, nu ştia clar, îi spusese doar informativ tatal sau, ca masa la care sta cel fara trup, rezemat pe coate, are un secol, un secol bun, adica un secol şi ceva, putea fi chiar şi jumatate, fiindca în privirile lui lucrurile începusera sa primeasca dimensiuni noi, dar celalalt, aşteptand sa-i vorbeasca, se

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

41

proză de Ioan Silvan ruşinase. Se ruşina şi el ca îl abandonase pentru cateva clipe, cat timp în gand îi patrunse accidentul de bicicleta şi fiica femeii accidentate.

Un om spanzurat ca o lampa de pleoapa lui de sus şi profunzimea întunericului în care intrase, dadea cascadei timpului imposibile înalţimi, albastrui, roşii, frante, nu erau albastre, ştia ca remarca albastrul foarte uşor; femeilor nu le spuse acest lucru, altfel s-ar fi îmbracat şi ele în albastru, ar fi îmbracat suflete albastre fiindca evitarea accidentului depindea de privirile lui, de privirile care alunga roşul şi movul şi albul şters; negrul nu, afara era negru dens, era negru deşirat prin crengile copacilor. Il percepea din pervazul ferestrei, lampa se stinse, spectrul se franse, ramase doar el, Eugen Baclea, în mica lui casuţa de ţara sa ofere tristeţii buchetele acelor nopţi dense.

Animalele cerului îşi trasera carul deoparte, steaua polara se chircise în cercul ei înfrigurat ca o lampa, ca un spectru, ca o umbra aprinsa în privirile lui; celalalt, interlocutorul, devenise

transparent, o forma a nonexistenţei, a umbrei, a nimicului.

Noaptea tulburatoare, cu salcamii rodind, trecea prin întunericul dintre ei şi timpul se curba pierdut în detalii, cand vocea raguşita a impegatului de mişcare a zorilor, cocoşul, se auzea anunţand dimineaţa. Pasarile dormeau în jurul lui chircite pe leaţurile coteţului etajat.

Paznicul patruped, dormea langa peretele grajdului într-un cuib scobit în ţarana. Ieşeau zori umezi sa-l priveasca pe Robert Racheru plecand singur, asigurandu-l ca va reveni din ce în ce mai rar, pana cand uitarea se va aşterne peste trecutul lui. Eugen Baclea se întinse atunci pe pat impunandu-şi sa doarma, sa-şi refaca puterile cu care sa înfrunte o noua noapte, un nou întuneric. La întoarcerea la Arad, urma s-o viziteze pe femeia accidentata, sa-i ofere buchetul de flori promis drept împacare, sa -i cunoasca fiica, fiindca mama acesteia îi spusese fetei ca acela care o accidentase cu bicicleta este un tanar frumos şi educat, iar ea era curioasa sal vada.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

42

poezie

Titiana Morariu (SUA) Scrisoare către tata Tată, femeia aceea a înnebunit.

Cum mă joc, cum te joci, cum se joacă De-a mărgeanul înrâurat, de-a praful colbit, de-a drumul albit de pașii tăi.

Tată, femeia aceea cântă în ploaie.

De-a mâinile tale întinse aievea spre răsărit, de-a ochii tăi închiși, râzând în spatele pleoapelor.

Tată, femeia aceea mă ia de mână și îmi închide ochii.

De-a deșteptarea în rândul morților vii, de-a supărare, de-a iubire întoarsă pe toate fețele și călcată cu fierul de călcat, de-a trezire alături de tine într-o dimineață înnorată, cu scântei în ochii negri ai Fecioarei de la capătul patului.

Tată, femeia aceea mă privește rânjind din oglindă.

Traian Vasilcău (Moldova) Sete de-Aminuri Mi-i sufletul aici și mi-i departe, Lumina mă-nveșmântă cu nesaț, De Tine nimeni nu mă mai desparte, Trimite-mi Rana, să mă ia la braț! Și să mă ducă peste sfinte chinuri În Valea Cerului, l-al Tău izvor, Să-mi potolească setea de Aminuri Și-mpodobit cu Har să nu mai mor.

Cristian Gabriel Groman (Anglia) ...Azi... Într-o eternă zi de azi mereu trăim...

Ce-a fost întotdeauna mâine pentru ieri... Şi-n fiecare clipă câte-un pic murim...

Că timpu-i cel ce zboară, grăbit, spre nicăieri...

Se scurge vremea-ntruna şi nu avem răgaz...

Duşmanul cel hain, năvalnic, dar tăcut, Pe trup ne lasă semne, chiar şi pe obraz Şi nu te poţi lupta cu timpul nevăzut...

Pe-a timpului aripă noi facem iar naveta... Între un ieri şi-un mâine de-a pururi efemer...

Uitând, de multe ori, cutreierând planeta...

Să îl trăim pe azi şi totul e-un mister... În inima pustie, tristă şi-ngheţată, A ei bătaie tulbure nu pot s-ascult...

E doar ca un mic val în marea înspumată Ce a uitat s-ajungă-n ţărm de-atât de mult...

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

43

articol

Robinson Crusoe și zece moduri creative de a-ți găsi moartea Valeria Paluț (Franța)

Viata si aventurile lui Robinson Crusoe, punct? E vara, e zapuseala si insula se scalda rasfatata în razele lenese ale soarelui. Natura e ca o tanara fecioara frageda, penetrata intruziv de prezenta robusta a... a... Iată Omul! Pasarile îsi retin cantecul timid precum Tikaram în Twist in my Sobriety - frunzele tremura sinusoidal la glasul lui Robinson; florile îsi deschid petalele precum un copil speriat de prezenta unei voci straine.

Lemnul nu mai trosneste, iarba înverzeste domestic, vantul bate în patru patrimi. Cu pauze de patrime cand i se impune. Din exterior, desigur.

Sarpele nu mai serpuieste senzual, cum i-ar fi menirea, ci opteaza (din exterior, desigur) pentru o traiectorie mai putin cocheta, una dreapta, fara echivoc. Pestii nu înoata în larg liberi, ci în dorinta lor arzanda si neprefăcută de a-si satisface Stapanul se lasa prada iubirii carnale robinsoniene. Ar fi nedrept sa etichetam totul ca fiind o fatalitate. (?)

Robinson îsi petrece fiecare zi clasificand, construind, modificand dezordinea din jurul lui.

Un exercitiu de imaginatie se impune pentru a vedea adevaratele avantaje ale Omului si al modului civilizat pe care îl impune prin prezentai. Oare de ce nu se gandeste Robinson sa îsi foloseasca toata inteligenta si bunele intentii pentru a face ceva remarcabil si mai putin nociv pentru cursul firesc al lucrurilor? De ce nu vrea mai bine sa mediteze la propria uniune cu neantul, o uniune ce are, fara dar si poate, o beatitudine remarcabila ce nu poate fi înteleasa de oricine. Trebuie creativitate si pentru asta, poate chiar mai multa decat o cere dictatorul mod de a ordona "să fie". Oare si asta e tot o chestiune de reflectare a Creatorului, a singuratatii Lui si a dorintei imperative de a avea comuniune cu omul? Dacă punem în balanta admirabilitatea gestului de a se retrage din peisaj, acceptarea blajina asemeni unui tata bun care capata întelepciunea de a-si lasa copilul sa îsi croiasca drumul în viata, încrezator în samanta iubirii implementata în pruncie cu încapatanarea de a fi

prezent, simtit, auzit, ne întrebăm și noi precum poetul, Ce-ai fi Doamne dacă n-aș fi? Si cu buna credinta ne lasam învaluiti de teama. Teama de mai bine, poate.

Robinson, o, Robinson? De ce nu te-ai gandit?

In primul rand insula e înconjurata doar de apa, iar corpul uman e format în proportie de 75 la suta din apa. Ce mod sublim de a te prapadi, întorcandu-te în materia din care esti facut !

In al doilea rand, pentru un Robinson încapatanat si histrionic, care nu doreste cu nici un pret sa se lase prada mediocritatii, exista varianta transformarii într-o sperietoare protectoare, admirata precum un trofeu.

Ingredientele necesare: un copac solid, franghii (usor de recuperat din epava), putina vointa de a se lega de copac si de a demonstra întregii naturi de pe insula capacitatea de autosacrificiu. Dupa ce se leaga un Robinson, se asteapta conditii meteorologice nefavorabile, precum o furtuna decorata cu fulgere ce l-ar putea face sa straluceasca. In caz contrar, se va astepta o descompunere lenta datorita necesitatilor fiziologice neîmplinite - painea si...apa! (asta ar intra la deznodamantul doi, subpunctul b).

In al treilea mod, Robinson ar putea sa îsi lase trupul ca o jertfa vie de mancare si ar hrani atatea animale care sunt supuse dizgratiosului si neelegantului mod de a-si cauta prada. Cate guri ar fi hranite dintr-un singur Robinson...

In al patrulea rand, Robinson s-ar putea stinge de ipohondire, precum unicornul lui Cantemir. In fond si la urma urmei, de ce ar fi o moarte mai josnica decat oricare alta?

In al cincilea rand, Robinson ar putea disparea într-un morman de nisip. O groapa destul de adanca, în care sa se aseze precum într-un pat de buna voie si nesilit de nimeni.

Optiunea numarul sase: explorarea plantelor otravitoare si o masa vegetariana drept consecinta.

In al saptelea fel, Robinson ar putea sa îsi încerce afinitatile cu pasarea Phoenix si toleranta

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

44

articol de Valeria Paluț la focul pe care l-a descoperit.

Opt. Inhaitarea cu anturajele vagaboande din insulele vecine sau cu vizitatorii ocazionali ai insulei. Provocarea lor si refuzul violentei în ceea ce îl priveste.

A noua (ne)sansa, refuzul oricarui mod de comunicare cu Vineri.

Felul zece si, de altfel, cel mai matur si mai civilizat, este de a-si organiza propria ceremonie de înmormantare într-un mod serios, cuviincios

si convingator. Un fel de anihilare acceptata, nu neaparat fizica. O desensibilizare la toti stimulii exteriori, o închidere si o retragere într-o asteptare absurda.

E vara, e zapuseala si insula se scalda rasfatata în razele lenese ale soarelui. Natura e o tanara fecioara, cantecul zglobiu al pasarilor se raspandeste liber în întreaga insula, frunzele danseaza îndraznet, florile înfloresc curajoase, lemnul trosneste în ritmuri africane, iarba înverzeste salbatic, vantul bate aleatoriu, sarpele seduce prin cochetaria-i ca altadata, pestii înoata în larg liberi.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

45

poezie

Marin Dumitrescu (Spania) Eterne cuvinte

La gândul că voi muri, ridic un munte, Și ce-am să strâng în brațe, dacă în palmă Sânul iubitei mele, n-o să doarmă?

Poate că am să înzăpezesc, cu tâmplele cărunte... Și poate că mă pustiesc și mă duc să ard, Cum arde lumânarea tristă în cimitir, la gard, Sau poate, mă dezbrac de cântece de dor, În ziua rară și pustie, în care am să mor.

Eternitatea este un vis istoric, neîndeplinit.

Eu, l-am visat când eram tânăr și îl mai visez; Visez că între plus și minus infinit Mă nasc și mor și înviez, De mii de ori, de milioane, De atâte ori, că nu-mi aduc aminte; O mașină stranie cu reci butoane, Timpul, mă tot plimbă și eu stau cuminte.

Ca un cântec poem sacrificat poetului Nicolae Labiș Mă ia de subțiori pasărea, Rea Și mă face demâncare, Zburându-mă în gheare, Către cuibul ei din zare.

Mă vor mânca puii păsării rele

Nevinovați și neștiind că mă mănâncă Se vor bucura sub stele În cuibul lor mușcat de stâncă. Și eu de bucurie am să mă desfac În vorbe, ca un cântec;

Să le fiu pe plac În pântec Și să se înfioare De cântarea mea, Câd vor învăța să zboare Puii de pasăre rea.

Întrebările Mi l-au torturat pe gând; Întrebări ca biciul Și eu nu știam de ce mă doare Muntele.

Dar puternic; Atât de puternic, Că i-am vindecat gândului, Toate rănile.

Când am ajuns eram bătrân,

L-am îmbrățișat Și el s-a strecurat,

Plângând de bucurie Pe umerii inimii mele. Întrebările, S-au făcut arbori Și ierburi Și păsări.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

46

proză

Ştiri din viitor Constanțiu Mara (Suedia)

Vizita unui locuitor dintr-un foarte depărtat viitor a fost neaşteptat de normală. M-a anunţat cu câteva minute înainte de sosire. Știa că sunt acasă. M-a tratat ca pe un contemporan cu el, deşi ne despărţeau câteva sute de mii de ani, chiar dacă le-am număra numai pe cele numărabile. Din cauza familiarităţii sale, dialogul nostru poate avea părţi confuze. La rîndul meu nu am vrut să pun distanţă între noi (chiar dacă aveam de unde). M-a întrebat, fără ton nostalgic: - Îţi mai aminteşti cum răsărea şi cum apunea soarele?

- Desigur, asta era ceva natural! Se zice că pământul încă se învârteşte şi în viitorul depărtat...

- Desigur, zise şi el. Doar că pământul şi-a schimbat forma.

- Cum să-şi schimbe forma!?

- S-a turtit.

- Vrei să spui că e plat şi turtit ca o turtă?

- Plat şi rotund ca o plăcintă rotundă (şi apăsă palmă peste palmă).

Acuma polii s-au unit, formează centrul.

- Şi oceanele?

- Oceanul central, vrei să spui. El nu mai are fund. Dacă te afunzi, chiar fără să te afunzi mult-mult, ieşi la suprafaţă pe partea cealaltă... (şi fără a ţine cont de mirarea mea, continuă) Este înconjurat de fiorduri în care se varsă râurile.

- Bine, dar masa munţilor, greul gravitaţional - Munţii, lipsiţi de minerale şi cu goluri imense, tot şvaiţerul acela care a devenit mai uşor ca apa s-a dispus circular în jurul oceanului, iar marginile exterioare sunt de gheaţă. Din când în când se rup bucăţi şi dispar.

Eschimoşii s-au retras pe uscat, riscau să plece cu banchizele alea aeriene pe care strămoşii lor nici nu le visau.

- Oricum, lucrurile s-au aranjat oarecum...

- Rămâne problema vulcanilor. Când erup, din magma rămasă pe ici-colo, dacă erupţia este prea mare şi bruscă, se produce o înclinare-clătinare foarte periculoasă, oceanul poate da peste margini.

- Oraşele?

- Oraşele şi-au păstrat numele. S-a întâmplat ca Parisul să aibă sub el, pe partea cealaltă, Rio de Janeiro. Acum, dacă iei metroul-ascensor, care ar fi un tunel vertical în concepţia veche, fiind de fapt o perpendiculară pe rază, ajungi la Rio. Sunt cam douăzeci astfel de metrouri de traversare-străpungere. Au fost promise alte cinci, să fie gata înainte de Carnaval. Te distrezi la Rio, iar dimineaţa eşti acasă, la Paris.

- Desigur, viteza...

- Nu numai viteza, distanţa e foarte mică.

Sunt multe locuri atât de subţiri încât din aceeaşi rădăcină copacii cresc şi pe o parte şi pe alta.

- În cazul ăsta răsăritul şi apusul...

- Sunt foarte reduse. Soarele apare şi dispare brusc, când pe o parte, când pe alta.

- Înseamnă că şi poezia contemplativă s-a subţiat considerabil.

- A, nu! Cum ştii, de la David şi chiar înainte de cântecele lui, poeţii au găsit mereu iubiri imaginare care să suporte tot ce li se spune. Cinzii, Corine, Laure, Beatrici, sub nenumărate alte nume vor primi daruri de cuvinte mereu, oricât s-ar subţia pământul.

- Înseamnă că pomii cresc din aceeaşi rădăcină. Cu pomii gemeni, la fel pe cele două feţe ale lumii, e un fel de paradis!

De fapt, oamenii iau fructe din acelaşi pom!

- Eşti naiv. Unii vin pe furiş prin fântâni meşteşugite şi taie perechea pomului Lor, crezând că vor vinde celorlalţi fructe. Nu ţin cont că la furtunile mari, din lipsa perechii, pomii de pe partea lor sunt culcaţi la pământ.

Echilibrul este o chestiune de contragreutate.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

47

proză de Constanțiu Mara - Dar cu atâtea străpungeri-traversări nu se slăbeşte scoarţa? Și aşa, după cum spui, în unele locuri trebuie să fie ca o clătită bretonă!

- Tu spui ceva! Sunt savanţi care prezic o rupere în bucăţi, desprinderea lor, chiar dacă forţa centrifugală este doar de 0,0005 QWf .

- Ar trebui luate măsuri, nu-i aşa!?

- Există un grup internaţional care propune interzicerea săpăturilor peste 50 m.

Alte grupuri, vreo cinci, abia aşteaptă să-şi rupă bucăţi cât mai mari, să plece, să fie stăpâni

absoluţi pe acele mici planete! Fiecare visează ca prin manevre dibace să le distrugă pe celelalte. Mesajele poeţilor, care şi aşa, cât pământul e întreg, se plâng de singurătate, nu-i interesează.

- De ce, oare, tot intervine cifra cinci?

- Unii spun că acel 0,0005 ar fi număr fatidic. Citit invers dă 50.000 de ani.

- Timpul ăsta de 50.000 de ani e de acuma înainte sau după turtire?

- După turtire, of course!

- Oricum, mi se pare cam scurt.

- Poate ai dreptate, dar cu un zero sau doi în plus...

- Într-adevăr, dacă ajungem la zero, ce mai contează!

Cavalerul și sirena Constanțiu Mara (Suedia) De când s-a întors din cruciadă, chiar dacă nu se ştie bine până unde ajunsese, tot se chema că a fost în cruciadă, cavalerul era mult schimbat. Dulcea lui Domniţă îşi păstrase intact aerul ei de prudenţă visătoare şi avusese între timp trei copii. Al doilea mult după plecarea cavalerului, iar al treilea mult după plecarea trubadurului despre care a rămas şi o baladă: Prin anul unamiedoăsute şi ceva Un trubadur cu monocord cânta: „Să mergem, să mergem, sub trandafiri să ne plimbăm” După al zecelea refren, Ducele spre Conte face semn să mergem, să mergem, să vânăm Semnul nu a rămas neobservat, ducesa dă trubadurului îndemn: da capo, cu refren „să mergem, să mergem, sub trandafiri să ne plimbăm” „Să mergem, să mergem, sub trandafiri ne plimbăm la monocord noi cântăm la monocord noi cântăm” Prin anul unamiedouăsute şi ceva pe la castele un trubadur trecea Cam aşa sună balada despre care nimeni nu-şi bate capul în care castel s-a născut. Istorie veche, un fel de folclor.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

48

proză de Constanțiu Mara După întoarcerea din cruciadă, Cavalerul îşi petrecea multe ore privindu-şi armura, în sfârşit unsă ca lumea. În acele momente nu era voie să fie deranjat. Armura era aşezată pe suportul ei în odaia mică de lângă sala de arme, odaie mult timp fără nici un fel de întrebuinţare, doar loc de trecere spre un turn rotund din care, coborând câteva trepte, ajungi în grădina cu fântână.

Fântâna aceasta, săpată direct în piatră, ca aproape toate fântânile castelelor, are şi ea istoria ei din timpul unor îndelungate asedii, ca toate fântânile din aproape toate castelele, dar nimic nu egalează întâmplările din vremea Cavalerului Ult. Din odaia armurii, dacă urmezi scara turnului rotund în sus, ajungi pe o mică terasă orientată spre apus, cu tot peretele îmbrăcat de viţă agăţătoare. De pe terasă se văd dealuri, dealuri şi dealuri, unele în spatele altora, astfel că e de presupus că mai departe, unde nu se mai vede, sunt tot dealuri. Când soarele apune la sfârşitul zilelor calde şi din toate văile se ridică perdele de ceaţă care pun în relief spinările rotunde, repetate până la pierderea lor într-o luminozitate difuză, roşiatică, totul pare un ocean. Fără vuietul continuu, fără bătăile de inimă care parcă vor să umple golul ce se naşte în piept când îl priveşti pentru întâia oară, dar închizând ochii şi ascultând foşnetul mărunt şi neîntrerupt al frunzelor de viţă, care la răbufnirea vântului sună ca rafale de ploaie peste o risipire de valuri... Într-una din înserările de acest fel, după ce a privit o vreme armura sa de cruciat în lumina care venea prin fereastra îngustă şi reflexele argintii deveneau roz şi creşteau în intensitate, cavalerul urcă pe terasă să vadă oceanul său.

Nesiguri sau nerăbdători îi erau paşii?

Acolo totul era ca în descrierea de mai sus.

Doar vântul venind din valea castelului era mai puternic. Păsări speriate de acest vânt ţipau strident şi puteai să crezi că-i gâlceava pescăruşilor. Cavalerul era scufundat în oceanul său, cu ochii aproape închişi. Nemişcat, s-ar putea spune, dacă nu şi-ar fi trecut mâna, din când în când, pe marginea aspră a banchetei de piatră pe care stătea.  Am sosit ...osit ...it Mă asculţi? Asculţi ...sculţi ...culţi...

Cavalerul strânse ochii cu putere, pentru a distinge mai bine zvonul, încetând totodată să mai tocească asperităţile pietrei cu palma (uneori chiar se scărpina). Era o voce cunoscută.

Nu, nu venea din vale. Venea dinspre fântână şi,

fără să mai aştepte, cum te mişti din pură intuiţie, coborî direct la fântână.

Adevărul este că lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori, de suficiente ori, pentru ca să nui stea în cale nimeni dintr-ai săi când era vorba de armura sa, de oceanul său, de fântâna sa.

Astfel că făcu drumul de pe terasă la fântână prin odaia armurii, fără ca cineva să-i întrerupă gândurile. Nestigherit de nimeni, aplecat peste ghizduri, privea în străfunduri. Privea este un fel de a zice, mai mult adulmeca mirosul de umezeală, care, în mod ciudat, pe lângă iuţimea ierburilor şi muşchilor de adâncime, avea şi izul înecăcios al prafului fin, de mare depărtare.

Poate de aceea şi strănuta uneori, ceea ce desigur nu era frumos dacă cineva, jos, ar fi aşteptat un răspuns, dar oricum era un semnal.

Mai cu seamă repetat şi amplificat din colţ de piatră în colţ de piatră până-n afundul oglinzii de apă ajungea aproape o propoziţiune. Îndreptându-se din aplecare şi făcând câţiva paşi privea spre terasă, apoi spre fântână, parcă reconstituind drumul făcut de chemarea pe care seara asta o auzise mai clar ca oricând şi, convins de geometria stabilită cu privirea, sentoarse la fântână şi, aplecându-se din nou, strigă fără ezitare:  Ascult ! ...cult ...ult...

La început ecoul era un mare inconvenient pentru a înţelege, dar cu timpul şi-a format deprinderea, cam aşa cum refac stenografii întregul doar din consonante, să culeagă esenţialul doar din vocale, aşa că a ajuns curând să vorbească fără nici o stânjeneală. Rar se mai încurca şi atunci devenea ca o figură de stil.

Adevărată artă.  ...i... o... O…O...O...i eee…a...ea...e...a...eooo (Vino! O! Sirena mea de Maguelon!)  Nu pot să vin, Cavalere, sunt într-o grotă în care ajunge râul subteran cel mai aproape de fântâna ta şi crabii săpători trimişi de mine spun că-i foarte îngustă fântâna şi nu se... (o... Ee... i...u...oo...ăuâ...aa...e...ââ...ăă...ei...i...uăă...ââa...u...e) (aici ecoul a depăşit înţelesul)  Vorbeşte mai scurt! (o...e…e...ai...etc.)  Fără apă nu pot să urc... (ă…ă...a...ă...u...o...ă...u) Asta era într-adevăr un adevăr şi Cavalerul puse imediat oamenii săi să abată pârâul din partea de sus a castelului în fântână. Alţii aduceau apă din râul de jos. Curând ecoul s-a redus şi reluă dialogul cu frenezie.  Vino, cavalere, vino! (se auzea foarte limpede) Mai sus nu pot urca. Îţi voi arăta calea mea până la ocean...

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

49

proză de Constanțiu Mara  Sirena mea, vino tu...  Mai sus nu pot urca, apele au început să scadă ...cadă.  Nu pot să vin. S-au terminat toate cruciadele şi încă nu a venit moda băilor de soare la mare.  Oo!  Nu găsesc absolut nici un pretext!  Doar pleci, pur şi simplu. Pretextul să-l găsească ei.  Dacă aş putea! Dar de când vorbesc prin fântână şi mai ales de când a secat şi râul tot aducând apă, nu mai pot ieşi singur, ăsta-i adevărul. De altfel nici scutierul nu s-a reîntors, iar armura...  Lasă armura, vino...  Cavaler fără armură!?  Nici în Anglia nu te poţi duce?  M-aş duce dacă aş fi Duce D’ Auge, cel care avea cai vorbitori, cum ne povesteşte Raymond...

Când apele scad, pot să scadă repede. Aceasta constată cavalerul curând, vorbind şi ascultând în acelaşi timp, fără să mai poată distinge cine ce spune. Şi mai constată că, orice s-ar zice, lacrimile nu pot să umple o fântână.

La găsirea testamentului său nu s-a putut stabili dacă a fost scris la întoarcerea din cruciadă sau după secarea fântânii, cum nu ştim nici dacă i s-a dat urmare sau nu: „Voi fi înmormântat la Maguelon şi mi se vor ierta toate păcatele.

Dorinţa lui dădea astfel ascultare promisiunii făcute de papa Urban al II-lea, cunoscător al locului, loc pe care voia să-l întărească, prin catedrală cu morminte celebre, împotriva maurilor.

Tot ce mai ştim este catrenul găsit pe coperta de închidere a caietului unui şcolar din Champagne: Pe Cavalerul Ult cel ce umblă mult nu pot să-l ascult el este prea cult

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

50

poezie

Nuța Istrate Gangan (SUA)

cândva am iubit acest bărbat...

indecentă luna îşi roteşte coapsa lucioasă se prelinge scâncit peste arşiţa nopţii în mine se rotesc şoimii tăi trimişi la vânătoare de himere

creştea înăuntrul meu îmi răsucea venele se răzvrătea în sânge barbar izbind cu furie porțile ferecate

miroase a inimă fierbinte inima mea

zâmbea în fiecare dimineaţă privindu-mă din interior îmi înfiora sânii muşcaţi sub sfârcuri arse

arsă pe rugul unor procese de conştiinţă îndelungate inutile îţi spun dă-mi doar o zi ca să te pot ucide şi-o noapte să te trec prin învieri

cu el adânc înfășurat în pântec strâns ca un pumn în carnea inimii plecam să iubesc barbații din pântecul altor femei cândva am iubit acest bărbat... lup tânăr urlându-mi liber sub piele întotdeauna acolo niciodată al meu

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

51

proză

Afaceri de suflet Emanuel Stoica (Suedia) -fragment-

Gracias, mormăi Nelu cu jumătate de gură, după ce chelnerul îi aduse încă o halbă. Privi chiorâş către spuma lipită de buza cănii. O bere de calitate ar arăta mai bine cu un guler gros, ai avea timp să-i simţi şi mirosul înainte să-ţi ude gâtlejul, gândi. Cârtise fără rost, se vede. Ca şi când l-ar fi pedepsit pentru îndrăzneală, chiar în clipa aceea, un junghi tăindu-i spinarea îi aminti de doamna Fermina, proprietăreasa. Se împotrivi, trăgându-şi umerii înapoi şi îndreptând o cocoaşă închipuită. Părea greu să ceară socoteală altcuiva pentru neplăcerea lui.

Dar era oare cineva vinovat că aşteptase aproape o jumătate de oră, aplecat, cu ochiul lipit de gaura vizorului să plece cotoroanţa de la uşă? Trebuia să-şi dea seama că o să se întâmple şi asta, odată.

O singură zi, atât întârziase cu plata chiriei.

Nu, nu banii erau problema. Nu acum. Gândul că va întâlni din nou privirea acră a femeii îl făcuse să amâne întâlnirea. Parcă nu l-ar cunoaşte! Nui făcuse niciodată necazuri.

Madam Fermina, cum s-ar zice, avea două coaste de drac. Îl mirosise. Cum altfel, să zăboveşti atâta timp în faţa unei uşi de după care nu răspunde nimeni? Mâine! Mâine, mă duc la ea. Îi spun, cucoană, de luna viitoare îţi trimit banii prin poştă, cu plic recomandat, ca să nu mai avem discuţii. Şi cu asta, basta! Bună idee! De ce nu mi-o fi venit mai repede?

Aproape fără să-şi dea seama, rostise întrebarea cu voce tare. O privire în jur îl linişti.

Găsi apoi de cuviinţă că e mai bine să-şi oprească vorbele piperate care-i veneau pe limbă în vecinătatea unor astfel de gânduri, dregându-şi vocea. Îşi răcori sufletul cu o înghiţitură de bere şi, după ce îşi răsuci satisfăcut mustaţa, desenă cu degetul un chip zâmbitor pe roua care acoperise cana de sticlă.

Acum putea să-şi aprindă liniştit o ţigară. Ei, nici chiar foarte liniştit pentru că nu se obişnuise cu lipsa scrumierelor. Şi trecuseră atâţia ani! Un fel de vinovăţie îl trăgea de mânecă ori de câte ori

lăsa scrumul ţigării să cadă la voia întâmplării, chiar şi afară, pe la vreo terasă. Nu-i vorbă, pe timpuri, când se mai putea fuma în restaurante, tot la aer liber îi plăcea să-şi stingă dorurile cu un ţap de Mahou. Ţap, vorba vine. Una hara, halbă serioasă, în toată puterea cuvântului, e de două ori mai darnică decât ţapul de acasă.

Degeaba, îi plăcea lui să se audă spunându-i aşa, ţap.

Mă duc la un ţap, îi aruncase peste umăr, vreo doi ani la rând, vecinului Jose, doar să-l vadă ridicând din sprâncene. Tare mult îl mai distra să vadă cum i se aşează mirarea pe faţă!

Toate bune şi frumoase până când într-o zi, pe vremea fiestelor, în toiul petrecerii, se întoarse roata. Cobora pe Calle Juan XXIII, tocmai trecuse de Calle Cruz... Încă un sap! Mai vreau un sap, îi ajunse la urechi o voce cunoscută. Hărmălaie şi râsete, dincolo de grilajul unei uşi uitată deschisă.

Bărbatul care vorbise ţinea un deget sub nas.

Cealaltă mână - sub cămaşă, cu pumnul în chip de burtă. Vecinul! Pricepu repede că gluma i se întorsese împotrivă. Vorba lui nu mai era o noutate nici măcar pentru amicii lui Jose, de la Peña Taurina „El Barranco”.

Arganda asta parcă s-ar fi umplut cu babe bârfitoare de pe la noi din sat, grăbi Nelu pasul, nădăjduind că nu-l văzuse nimeni. Şi parcă în clipa aceea Jose aducea cu Grigore al lui Fleaşcă, văcarul satului, gândise. Numai ăsta-şi bătea joc aşa de popa, pe vremuri, când uita să plece de la MAT. (*1) Bată-te cucu’, să te bată, Jose!

Pe vremea când la Cien Montados halba de Mahou nu costa un Euro şi jumătate, lucrurile stăteau altfel. Stai puţin, când s-a petrecut tărăşenia plăteai cu pesetas. Şi Cien Montados nici nu era la colţul străzii. Ori să fi fost? Cine mai ştie? Erau timpuri frumoase şi atunci, iar muşteriii restaurantelor de pe Calle Maria Zambrano, ce-i drept, nici nu se gândeau prea mult când băgau mâna în buzunar. Aici, între Avenida del Ejercito şi Calle Misericordia, găsise

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

52

proză de Emanuel Stoica o reţetă bună pentru suflet, dacă nu-l strângea portofelul. Îi plăcea să-şi dezlege gândurile şi să vadă lumea netulburat, cu alţi ochi. Asta, dacă lumea nu i s-ar fi arătat câteodată mai mică decât ar fi crezut, la fel ca în ziua aceea blestemată. Şi-o amintea mai ales când avea visul...

Visul acela începuse să-i nenorocească nopţile. Ciudăţenie ca asta nu i se mai întâmplase. Dacă, Doamne fereşte, mintea i-o luase razna? I se năzăreau în somn lucruri care nu-i plăceau; arşiţa care-l strivea, măslinii plângând pe buza dealului şi ţipând după ajutor, dar mai ales zădărnicia cu care încerca să se apropie de ei. Îi fugea pământul de sub picioare. Alerga să ajungă la copacii chinuiţi.

Atunci, culmea spre care îşi îndrepta paşii părea tot mai mare şi mai mare, creştea. Ba nu, îşi întindea pielea. El, orice ar fi făcut, rămânea pe loc. Drumul se arăta duşmănos, îşi încreţea chipul, îi punea în faţă lucruri de care să se împiedice, parcă i-ar fi citit gândurile. Îşi dorea măcar calea să fie netedă, ca şi cum asta l-ar fi ajutat. Pentru o clipă, dorinţa căpăta chip, voinţa îi era ascultată. Cărarea i se înfăţişa lină, curată. Doar pentru o clipă. Nu putea să-i poruncească mai mult. Amintindu-şi că a mai fost aici, că se zbate într-o nălucire, drumul se urâţea şi mai mult. Măslinii cu chipuri încărcate de suferinţă îşi ridicau crengile spre cer, strigându-l. Ajută-ne, vino mai repede!

Sigur, despre toate acestea n-ar fi vorbit cu nimeni, nici în ruptul capului! Ce, să se bucure unul sau altul, să creadă că e dus cu pluta?

Oricum, nu i-ar fi păsat nimănui de unde venise zbaterea asta. Da, fusese şi el un peşte pe uscat...

Să crezi aşa ceva, acum, despre Nelu? Nici vorbă! Bine, în zilele acelea avea alte bătăi de cap. Bătăi de cap, zic? Poate bătălii! Să fim noi sănătoşi, de câte ori îşi chinuise el mintea cu felul în care avea să pună pe masă o coajă de pâine!

Dar dacă i-ar pomeni cineva că trecuseră săptămâni bune de când nu apăruse nimic serios de lucru? Era şomer. Tocmai atunci o întâlnise de trei ori, pe stradă, ca şi cum i-ar fi dat târcoale. Pe cine? Pe madam Fermina! Se apropie sfârşitul lunii, nu uitase ea să-i amintească, scormonind frământarea care-l măcina.

Socoteala e simplă, nu pot să scot din piatră seacă cincizeci de mii de pesetas pentru zgripţuroaică. Nu poate fi mai rău de-atât fără banii de o bere, hotărî poposind pe strada unde credea că se va pricopsi cu gândul care să-l scoată din bucluc. Da, i se păruse că poate găsi

alinare aici. Şi zău, nu-i ardea de palavre în clipa în care simţi că o voce piţigăiată se prăvăleşte asupra lui...

- Ce faci, Nelule, le luaşi pe toate la rând? Te văzui mai devreme în partea cealaltă, la Cervantes. Care are bere mai bună?

Sorin, cunoştinţă veche, piază rea, îl lua precaut la rost.

- Alţii merg la club, eu merg la coana Maria, răspunse scurt, ştiindu-l dornic de vorbă lungă.

- Care coană Maria, frăţioare, că nu auzii de ea?

- Coana Maria, a lu’ Zambrano. Ce, nu ştii să citeşti nici măcar pe ce stradă îţi bei minţile?

- Care minţi, frate? Eu, vorba lui Juanito, când n-am bani parcă mi-s şi prost.

- Care Juanito?

- Juanito, nu-l ştii? Juanito, ăla slab şi pletos, care fu şofer la ştabi, la unu’ care era secretar de partid pe vremea lui Ceaşcă. (*2) Preşedinte de judeţ, cam aşa ceva...

- De ce nu spui aşa, să ştiu că e de-al nostru? Îl cunosc. Am lucrat cu el anul trecut la o casă.

Rar aşa meseriaş priceput la gresie! Dar ăsta e om serios...

- Adică eu nu sunt serios, Nelule?

- Ştii, cu mine nu ţin figurile astea. Doar nu ţiau murit lăudătorii şi vrei să te laude Nelu! Mă supăr când cineva încearcă să-mi lase urme de cataramă în frunte...

- Ei, credeam şi eu că o vorbă bună poate îmi mai răcoreşte obrazul. Încă mă mai arde scatoalca aia pe care mi-o dăduşi, cu juma’ de an în urmă. Ai mână grea, de parcă ai lucra în construcţii...

- Hai, a trecut. Ce vrei, să-mi cer iertare toată viaţa pentru o prostie? Uite, o bere pentru tine, înainte să mă mut la altă masă. Ori, o sangria?

- Nu pot să uit mâţa aia, cât trăiesc!

- Să ştii că am avut şi eu pisici, dar nu le-am luat la şuturi niciodată. Un cârnat furat de o şireată din astea nu e un capăt de lume. Poate că pe la voi prin sat nu ştiţi să aveţi milă şi de animale...

- Ba avem, cum să nu, suntem miloşi, mai ales cu oamenii...

Pe la patruzeci de ani, Nelu descoperise că viaţa e atât de scurtă încât nu merită să o trăieşti cum vor alţii, dar nici să-ţi pierzi timpul explicând cuiva cu urechile astupate cum să-şi poarte povara. Chiar şi aşa, se trezi că înfruntă din nou o dorinţă ciudată gâdilindu-i palmele.

Credea că învăţase să ţină în frâu diavolul acesta care, iată, nu-i dădea târcoale pentru prima oară în prezenţa lui Sorin. Se strădui să rămână calm: - Mâna care se ridică peste femeie, copil şi animal nevinovat, se usucă. Mama, fie-i ţărâna uşoară, mi-a spus asta!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

53

proză de Emanuel Stoica - Dacă-ţi fură mâncarea, nu e animal nevinovat.

- Sorine, tu crezi că pisica aia s-a gândit că face un lucru rău când şi-a potolit foamea?

- Nu ştiu, Nelule. Dar tu crezi că eu am făcut ceva rău când m-am gândit că am muncit pentru mâncarea pe care mi-a spurcat-o?

- Sigur că nu. Dar tot e păcat. Eu cred că ţi-am greşit, mânat de gândul că te-ai purtat cu animalul ca şi cum ar fi fost la fel de deştept ca tine.

- Adică recunoşti că ai greşit.

- Da. Nu trebuia să te lovesc. Dacă erai mai puternic, poate că nu-mi părea rău. Am fost un prost.

- Adică vrei să spui că...

- Las-o baltă!

Cum să afle zăpăcitul ăsta că tocmai datorită unei pisici vorbea acum cu el? I-ar fi scos poveşti. Mai bine, nu, îşi zise măsurându-l din cap până la picioare. Pisoiul acela de pripas, peste care dăduse pe vremea când privea în sus spre vârful ierbii, îl însoţea peste tot, chiar şi prin verdele fără sfârşit din care muşcau coasele oamenilor mari. Cu el se juca atunci când, de neunde, apăruse un şarpe. Mâţa se zburlise către el. A jelit-o, aşa, ca un copil, o săptămână.

Dăduse peste o viperă.

- N-ai înţeles nimic, nu-i aşa? Întrebarea pogorî fără veste, dar cu patimă, de parcă bărbatul de lângă el i-ar fi ascultat gândurile. Îl privi cum ridică din umeri, cu gura deschisă, căutându-şi vocea pe undeva prin aer, ca şi când i-ar fi furat-o vreo muscă. I se făcu milă.

Aşează-te şi tu la masă, ca oamenii, îl îndemnă cu blândeţe. Şi, ce uşurare, când îi puse în faţă cele două halbe de care îi pomenise! Una cu bere, cealaltă cu sangria. Îi citi în ochi mulţumirea, iar asta era de ajuns.

Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, găsi apoi, repede, un pretext să plece. Avea nevoie de un aer în care să nu-i tulbure nimeni minţile. Se îndreptă spre nicăieri.

Chiar şi când pleci aiurea tot ajungi undeva, îşi spunea, de când îşi făcuse obiceiul de a umbla haihui. De data asta nu ieşea la plimbare doar ca să-şi alunge plictiseala. Într-un fel, fugise. Paşii îl purtau singuri, aşa cum se obişnuiseră. O lua mai întâi, agale, pe Avenida del Ejercito. Mai mereu, aceleaşi feţe dintre cei cunoscuţi. Apoi, un fel de oboseală, iar picioarele îl duceau către locurile unde i se părea că poate simţi mirosul ierbii, al pământului. Iacătă, plăcerea pe care nar fi bănuit-o vreodată! Ajuns pe la marginea oraşului, se trezea uneori vorbind singur. Păşea apăsat către celălalt capăt al Argandei del Rey,

dincolo de care îl aştepta o livadă de măslini. În locul acela, dintr-o dată, totul era altfel. Un colţ de umbră de sub ştreaşina căruia să priveşti lumea, e de mare preţ. Acasă, lumea l-ar fi privit strâmb dacă ar fi umblat aşa, fără rost, pe la marginea satului.

Sub coroana unui copac pe care-l ochise de mai multă vreme aţipi. Nu pentru multă vreme.

Vrăbiile îi dădură deşteptarea. Tolănit, le privi cum se agită printre crengi. Ce vor? Pesemne că au cuib aproape şi le-am speriat. Dacă şi vrăbiiile sunt la fel, pretutindeni, darămite oamenii! N-o fi având nici madam Fermina inimă de câine. Mai bine merg acasă şi... Acasă?

Care casă? Bine, poate că nu va fi dracul chiar aşa de negru. Nici n-are cum să fie mai întunecat decât privirea Ferminei scotocindu-te prin buzunare!

Ultima oară, drumul spre oraş i se păruse mai lung. De astă dată, timpul i se înghesui întrun sac întunecat, ca şi gândurile. Nu-şi dădu seama decât în clipa în care, de peste drum, locul din care fugise de Sorin îi trăgea cu ochiul. Era liber.

Ziua de mâine să-şi poarte de grijă, hotărî.

Cine n-ar fi făcut la fel? Moleşeala care pusese stăpânire pe aerul amiezii de iulie nu-i proorocea vreun motiv de tresărire. I se păru firesc să se bucure de ea, descântând până la capăt un ţap de Mahou. Lucrurile se încăpăţânau însă, în ziua aceea, să fie mai complicate.

Nu trecuse mult de când se aşezase. Mai întâi, auzi zgomotul unei portiere trântite.

Sunetul îl ajută să-şi dea seama că e o maşină scumpă. Bărbatul coborât de la volan, însoţit de un ciobănesc german, traversă strada şi se îndreptă fără grabă spre terasă. Alese cu grijă un loc ferit de soare, iar animalul se întinse cuminte la picioarele lui, cu botul pe labe.

Câinele ăsta n-ar câştiga niciodată un concurs de frumuseţe, îl cântări Nelu cu privirea. Nu, nu e o jigodie. Se vede de la o poştă că nu-i pentru fleacuri, îi plac lucrurile importante. Dacă m-aş duce cu el în pădure, nu m-aş teme de lup sau de urs. Ia uite, ce figură serioasă are!

Bărbatului nu i-ar fi dat prea multă atenţie, dacă nu s-ar fi ridicat să-i ceară un foc. Îi citi gândul, chiar în clipa în care se îndrepta spre el cu ţigara în mână. Se scotoci prin buzunare, fără nicio grabă. Nu-i plăcea să-şi caute bricheta pentru tipi care, la umbră, îşi ascund ochii sub lentile fumurii.

- Mulţumesc, sunteţi foarte amabil, îşi făcu auzită vocea străinul, aruncându-şi atenţia în direcţia din care venise.

- Pentru puţin. Frumos câine, simţi Nelu nevoia să adauge urmărindu-i privirea.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

54

proză de Emanuel Stoica - Da, a fost un câine frumos.

- Adică e bătrân? Mie mi se pare foarte frumos şi acum.

- Sigur, iar eu ţin foarte mult la el. Venim de la medic şi suntem puţin trişti. E bolnav.

- Îmi pare rău. Nu-i nimic, o să se facă bine. E o rasă puternică. Am avut şi eu unul, doberman, cu mulţi ani în urmă. Mi l-a otrăvit un vecin. De supărare, nu am mai încercat să am altul.

- Asta ţi s-a întâmplat, probabil, înainte de a veni în Spania. Greşesc?

- De unde ştii?

- Accentul. La început nu mi-am dat seama, dar, trebuie să recunosc, aud pentru prima oară că cineva otrăveşte câinele unui vecin. Aici, ar fi neobişnuit să ne răzbunăm pe animale, când ne certăm cu cineva.

- De-a dreptul, neobişnuit! La coride, am văzut numai sportivi prietenoşi...

- Prietene, îmi placi, se lărgi un zâmbet pe chipul ochelaristului. Eu nu merg la coride. Nu suport să văd sânge. Mă îmbolnăvesc dacă privesc animale care suferă.

- Nici eu nu am probleme la etaj, îndreptă Nelu un deget spre tâmplă. Nu judec pe nimeni, se grăbi să adauge. Îmi plac animalele. Suflete nevinovate, nu ca noi, oamenii.

- Crezi că animalele au suflet?

- Mi-ai spus că tu şi câinele sunteţi trişti.

- Dar e acelaşi lucru?

- Nu ştiu. Un om poate să mintă că e vesel sau trist. Câinele, nu.

- Cred că ai dreptate. Pot să stau şi eu la masa ta? Mi se pare interesant ce spui. Fără să aştepte răspunsul, purcese, iar secunda următoare îl găsi aşezat. În mintea lui Nelu se aprinse un bec roşu.

Simţea că, exprimându-se, bărbatul din faţa lui realiza mai mult decât o simplă comunicare. Îl pusese în faţa faptului împlinit. Aşa ceva nu-i putea fi pe plac.

- Te rog să mă scuzi, nu m-am prezentat. Eu sunt Lucio.

- Nelu.

- Nelu? Sună foarte interesant, frumos, puţin ciudat pentru mine, dacă nu te superi.

- Ioan, Ionel, Nelu. Un fel de Juanito, în loc de Juan.

- Acum înţeleg. Înţelegi pe dracu, gândi Nelu, ascunzându-şi nasul în halbă. Ia uite, măi frate, nu-i place cum mă cheamă! Doamne fereşte! Ce-ar fi spus mama, Dumnezeu s-o ierte, dacă ar fi auzit aşa ceva? Cum adică, am un nume ciudat?

- M-am întrebat de multe ori dacă animalele au suflet. Mi-am pus întrebarea din cauza câinelui meu, îi intrerupse Lucio nedumeririle.

- Nu cred că găseşti răspunsul la mine.

- De ce?

- Dacă te-ai întrebat, ai un răspuns. Când te gândeşti la suflet, contează numai ce crezi tu.

- Dar dacă mi-a scăpat ceva?

- Nu m-aş mira. Ţi-ai lăsat câinele la altă masă, de vreun sfert de oră. Îmi spui că-ţi faci griji pentru sufletul lui. S-ar putea să-i fie sete, îşi aduse Nelu interlocutorul cu picioarele pe pământ. Direcţia spre care îndrepta ochelaristul discuţia începuse să-i dea dureri de cap.

Bărbatul aruncă nervos ţigara. Chipul îl trădase că e fâstâcit, pentru o clipă. Îşi reveni, cu repeziciune: - Pilar, vino aici! Degetul arătător i se îndreptă spre pământ, în apropierea piciorului.

Cu urechile ciulite, animalul se apropie, aşezându-se ca şi cum acela ar fi fost locul lui dintotdeauna.

- E femelă, se miră Nelu!

- Mi s-a părut că ţi-ai dat seama. Dar nici nu ai întrebat.

- Păi... nu avea rost. Se vedea că e câine, nu altceva.

- Şi acum e vreo diferenţă importantă?

- Nu ştiu. M-ai lăsat să cred că e mascul.

- Nu m-am gândit la asta. Mă bucuram că o văd liniştită. Pilar are, uneori, dureri foarte mari.

Are cancer.

- Nu se poate!

- Aşa am zis şi eu, când am aflat.

- Cred că ai medicamente pentru durerile de care pomeneai. Uite, ce cuminte e, săraca!

- Astăzi, nu a primit niciun fel de droguri. Mă mir şi eu, e prea cuminte. Ieri a fost neliniştită, toată ziua. Citeam în ochii ei, îmi cerea să o ajut.

Nu ştiu dacă înţelegi, sunt un om sensibil, nu ştiu ce să mai fac.

- Bine, dar medicul...

- Nu o poate ajuta cu nimic. Va suferi, din ce în ce mai mult. O aşteaptă chinuri groaznice.

Sfârşitul poate fi peste câteva luni ori, cine ştie, mai devreme.

- Nu ştiu ce să spun. Nu poţi să o abandonezi.

Poţi doar să încerci să-i uşurezi suferinţa.

- Crezi şi tu că ar fi bine să se termine mai repede, nu-i aşa?

- Da, se grăbi Nelu să aprobe, uimit de propria-i îndrăzneală. ............................................................................................

Un fel de tulburare îi cuprinse inima, în timp ce deschidea portiera maşinii. Se miră de el însuşi, de hotărârea pe care o luase. Îi trecu prin minte să renunţe. Prea târziu. Nu mai putea să dea înapoi. Până la urmă, nu făcea nimic rău.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

55

proză de Emanuel Stoica Scutea animalul de suferinţă, ajuta omul să scape de povară. Şi problema banilor era rezolvată. Îşi pipăi buzunarul. Iată, lucrul important la care trebuia să se gândească acum!

Doar respiraţia lui Pilar se mai făcea auzită, cu limba scoasă, pe bancheta din spate. De când porniseră, stăpânul ei nu scosese o vorbă, semn nu tocmai bun pentru sufletul lui Nelu. Încercă să-şi ascundă frământarea, făcându-se că plouă.

Un fior îi traversă spinarea, observând uşurinţa cu care, în timp ce privirea îi era aţintită asupra drumului, ţinând o mână pe volan, noua lui cunoştinţă se aplecă să scotocească sub scaun, scoţând de acolo un pistol. Neliniştea îi fu potolită cu un zâmbet: - Îl am aici, de câteva zile. Bagă-l în buzunar!

Cred că ajungem repede într-un loc potrivit.

Cartuşele sunt sub scaunul din dreapta.

Pipăi locul. Găsi o cutie. O ţinu ca prostul, în mână, la vedere, până când se opriră.

- L-ai încărcat?

- Ce? - Îl încarc eu, dacă-mi dai voie.

- Încarcă-l tu!

- Mai întâi, trebuie să mi-l dai. Ăsta e un film prost, cugetă Nelu în timp ce-i întinse arma. Părea că totul se petrece în reluare. În clipele acelea, aproape nimic nu l-ar fi putut convinge că până chiar şi culmea lângă care poposiseră era un loc pe care-l mai văzuse înainte. Cum altfel? Toţi coclaurii sunt, aici, croiţi din acelaşi aluat galben-roşiatic. Prin el, pietrele ţipă că sunt norocoase dacă şi-au găsit culcuş la umbra vreunui măslin răsărit pe vremea lui Don Quijote.

- Te rog, fă ceea ce ai de făcut, în partea cealaltă a dealului. Nu vreau să văd cum o împuşti. E prea mult, pentru mine.

- Hai, Pilar, hai cu tata, o îndemnă încetişor.

Câinele îl urmă, fără să strunească lesa.

Glonţul chiui drăceşte. Răsucindu-se, sparse apoi trupul animalului şi scurmă prin carne.

Orbeşte, îşi croi drum afară muşcând, lovinduse de oase. Înghiţindu-l, ţărâna scheună, scuipă praf roşu.

Prin ochii lui Pilar, viaţa furată îşi privi cu mirare călăul, preţ de o secundă.

Doamne iartă-mă, şopti Nelu înainte să apese iar pe trăgaci! Închise ochii, gândind că lasă degetul să isprăvească singur fapta. Poc! Un tremur uşor, aşa cum tremură picioarele câinilor când visează. Nu, nu se terminase.

Cântări. Nu mai avea de ales. Mâna încleştată pe unealta morţii mai putea face o singură faptă bună. O săvârşi.

Zgomotul ultimului cartuş îi aduse un ţiuit în timpane. În chip ciudat, nălucirea din urechi îl făcu să simtă apăsarea liniştii din jur. Într-o secundă, vraja pe care o aruncase străinul asupra lui se risipi. Deşteptarea avu darul de a-i arăta o altă faţă a lumii...

Dacă ochelaristul vine de la veterinar, de ce nu l-a plătit pe el să facă treaba murdară? De ce s-a complicat? Gândul îi înmuie genunchii.

Băi frate, singur, pe dealuri, cu un pistol în mână, lângă un câine împuşcat! În ce dracu mam băgat? Doamne iartă-mă şi ajută-mă să scap şi din asta, îşi recunoscu gândurile rostite cu voce străină!

Petecul de iad în sânul căruia păcătuise rânji, aşezându-i pe creştet un snop de jăratec. Uscat de viu, omul primi năpasta fără împotrivire, asemeni ierbii căzute sub coasă. Şi mâinile îi luară foc. Năuc, muta fierul dintr-o palmă în alta, în timp ce paşii îl purtară, tremurând, spre orizontul în spatele căruia făcuse revolverul să latre. Presimţirile i se adeveriră. Nici ţipenie, săl aştepte! Lumea se făcu atunci mică, se chirci sub castronul acela imens de sticlă încinsă.

Undeva acolo, înăuntru, se auzi urletul vinovatului.

Cei câţiva kilometri care-l despărţeau de oraş nu mai însemnau nimic.

..................................................................................... (*1) Acronimul MAT se referă la Monopolul Alcoolului şi Tutunului, înfiinţat în 1932. În România rurală, tavernele săteşti au continuat să fie denumite MAT pe parcursul perioadei socialiste, chiar dacă şi alte unităţi, bodegi săteşti şi magazine, au fost autorizate să vândă alcool. „Pleasures in socialism. Leisure and Luxury in the Eastern Bloc” Edited and with an introduction by David Crowley and Susan E. Reid.

Northwestern University Press, Evanston, Ilinois, 2010. (*2) Deriziune a numelui dictatorului Nicolae Ceauşescu

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

56

poeții lumii

Mario Castro Navarrete (Suedia)

PERIPLU IBERO-AMERICAN

ARGENTINA JULIO CORTÁZAR Cristina Peri Rossi și Julio Cortázar

Viața amoroasă a lui Julio Cortázar a fost legată de trei femei, cel puțin așa consemnează presa scrisă. Ele au fost Aurora Bernardez, Ugne Karvelis și Carol Dunlop. După trei căsătorii, am putea spune că el a fost fidel unei singure și adevărăte dragoste, literatura. Julio Cortázar a fost inspirat de foarte multe sentimente, nu doar de cele proprii și, de asemenea, de sentimente patriotice, revoluționare, dar literatura a fost cea care a pătruns cel mai tare în capacitatea lui senzitivă. Prin ea a iubit pe soțiile sale, s-a iubit el însuși, a iubit țara sa și oamenii ei, prin care sa luptat de nenumerate ori, apărând drepturile și dreptatea celor nevoiași.

Nu de mult, pe 8 noiembrie, la vârsta de 94 de ani, a murit Aurora Bernardez. Desigur, s-a vorbit foarte mult în presă despre aceste trei femei menționate mai sus, dar totuși mai există o femeie, care a fost o adevărată muză.

Poezii de dragoste scrise de Julio Cortázar pentru Cristina Peri Rossi, scriitoare din Uruguay, care din 1972 trăiește la Barcelona. A fost o mare iubire, care l-a motivat o lungă perioadă de timp, dar care niciodată nu a corespondat dincolo de prietenie, din cauza opțiunii sexuale diferite a scriitoarei.

Poemele ce vi le prezint, sunt chiar inedite în limba română și au fost dedicate acestei dragoste din umbră a lui Cortázar.

Spunea Cristina Peri Rossi: ”Niciodată n-am avut o bună legătură cu aceste poeme, deși consider că sunt cele mai bune pe care le-a scris”. Și zicea mai departe: ”deoarece nu mă recunosc în acele poeme, dar înțeleg fantezia unei dragoste imposibilă ce se impune în fața realității.”

Prezentare și traducere de Mario Castro Navarrete

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

57

poeții lumii Cinci poeme pentru Cris 1.

Deja cu mult dincolo ”de mezzo camin di nostra vita” există un pământ al iubirii un labirint mai mult mintal decât mitic unde este posibil să fii încetul cu încetul fericit fără firul Ariadnei în delir fără spume și nici cearșafuri și nici coapse.

3. Știu foarte bine ceea ce câștigi Când te pierzi în plăcere Deoarece este exact ceea ce eu aș fi simțit.

4.

Toate se adeveresc printr-un reflex al crepusculului părul tău parfumul tău saliva ta. Și acolo fiind în cealăltă parte te posed în timp ce tu te joci cu prietena ta de-a jocurile nopții.

(erata cea dreaptă) să ne fi găsit la sfârșitul zilei într-un parc public.

5.

(Mi-ar plăcea să crezi că acesta este un joc ridicol al compensațiilor cu care mă consolez de la distanță.

Continuă atunci dansând pe oglinda unui alt trup după ce mi-ai fi surâs un pic și mie).

2. Într-adevăr puțin îmi pasă ca sânii tăi să adoarmă în simetria cea albastră a altor sâni.

Eu i-aș fi călcat în picioare Prin gâdilarea frecării mele și ai fi râs tocmai când era de așteptat să fi plîns.

Alte cinci poeme pentru Cris

1.

Tot ceea ce precedă este ca acele prime clipe ale unei întâlniri după foarte mult timp: surâsuri, întrebări, ușoare acomodări.

Este ciudat, pari mai puțin brunetă decât înainte. S-a făcut bine mătușa ta? Nu, nu îmi place berea. E drept, uitasem. Și dedesubt, aglomerări de umbre, apare încet un alt prezent. Pe părul tău încep să tremure viespile, mâna ta atînge mâna mea și pune pe ea o vată pe băț. Miroși din nou a sud.

2.

Ai câteodată fața ca a unei exilate aceea pe care o caută vocea în poemele tale.

Exilul meu este mai puțin dur, are apărări în plus, dar când te iau de mână

pe o uliță din Paris așa mi-aș dori ca acea plimbare să se termine într-un colț al unei străzi din Montevideo sau pe strada mea Corrientes din Buenos Aires fără să mai vină cineva să ne legitimeze.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

58

poeții lumii 3.

Uneori cred că am putea să împăcăm contrariile să găsim centrul imobil al roții să ieșim din binar să fim acea vertiginoasă oglindă ce concentrează într-un vertij din urmă acest dans ceremonios pe care îl dedic prezentului tău absent. Îmi aduc aminte de Saint-Exupery: ”Iubirea nu înseamnă să te uiți la ceea ce iubești ci să privim amândoi în aceași direcție”.

Dar el nu a suspectat că de atâtea ori amândoi ne uităm stupefiați la aceeași femeie și că acea minunată, fericită definiție cade în neamt și este egală cu zero.

4.

Cred că nu te iubesc, că doar iubesc imposibilitatea

atât de firească de a te iubi precum mâna stângă ar fi îndrăgostită de acea mănușă ce îmbracă mână dreaptă.

5. Șoricel, copilaș, croissant, caleidoscop, barcă într-o sticlă, mușchi, clopot, diasporă, palingeneză, ferigă, asta și dulceață de bostan, bandoneon-ul lui Troilo și două sau trei zone ale pielii unde își face cuibul pescărușul albastru, Sunt cuvintele ce conțin cruda ta definiție, de neatins, sunt lucrurile ce păstrează substanțele că ești făcută pentru cineva care să poată bea și să te aibă și să ardă convins că te-a cunoscut în întregime, ca să fie sigur ca ești doar Cris.

Ultimele cinci poeme pentru Cris 1.

2.

Acum scriu păsări.

Nu le văd să vină, nu le aleg, deodată sunt aici, sunt aceasta, un stol de cuvinte odihnindu-se una câte una pe sârmele paginilor, scârțâind, ciugulind, ploaie de aripi și eu fără pâine să le dau, doar lăsându-le să vină. Poate să fie acest lucru un copac

Azi-noapte te-am visat preoteasă din Sekhmet, zeița leontocefală.

Ea nudă în porfir, Pielea ta strălucitoare nudă.

Ce ofrandă i-ai da zeiței sălbatice ce privea prin privirea ta un orizont etern și implacabil?

Cana din mâinile tale conținea libațiunea secretă, lacrimi sau sângele tău menstrual, sau saliva ta. În orice caz nu era semen și visul meu știa că ofranda ar fi fost respinsă cu un zgomot încet de oboseală exact așa cum mereu l-ai fi așteptat.

ori poate iubirea.

Apoi, poate, nu mai știu, Ghearele pe sânii tăi, umplându-te.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

59

poeții lumii 3.

Niciodată nu voi ști de ce limba ta a pătruns gura mea când ne-am luat rămas bun la hotelul tău după ce am făcut un prietenos tur prin oraș și o acomodare precisă a distanțelor.

Am crezut la un moment dat că îmi vei da o nouă întâlnire, că deschideai un pământ al nimănui, un interval unde să ajungi minuțiosul tău mușchi. Înconjurată de prietenele tale m-ai sărutat, Eu excepția, monstrul, și tu transgresoră în murmur.

Oare cine știe pe cine sărutai, de cine-ți luai rămas bun.

Am fost vicarul fericit pentru o singură clipă, Cel care uneori găsește în saliva ta un scurt gust a caprifoi sub ceruri australi.

4.

Aș vrea în noaptea asta să fiu Tiresias și într-o lungă noapte să te aștept cu fața în jos să te primesc și să urlu sub bătaia biciului tău și ale tale călduțe meduze. Știind că a sosit ceasul Pentru metamorfoza recurentă, și la coborârea vârtejului de spume te vei deschide plângând, într-un mod frumos pătrunsă.

Ca să mă întorc după aceea la regatul tău impozant de falange, cercului tău al pielii, coapsele tale umede, până să ne târâie împreună și să atingem îmbrățișați nisipurile visului.

Dar nu sunt Tiresias, Doar unicornul Care caută apele din mâinile tale și găsește printre buze un pumn de sare.

5.

Nu am să te mai obosesc cu poemele mele.

Să spunem că ți-am zis nori, foarfece, butoiașe, creioane, și dacă uneori poate ai zâmbit.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

60

proză

Sakura Adriana Moscicki (Israel)

Şi atunci, cînd nimic nu mai necesită rostit, cînd visul tău dorit s-a ivit... eu stau singur împietrit în faţă altarului şi mă rog să fii catedrala tăcerii!

Sakura în gândul meu... Kyoto se lăfăie în flori de cireş. Paşii mei nu l-au călcat niciodată, dar am visat. Kyoto din alte vremi, cu kimono şi geishe, cu ceremonial complicat şi picioare înţepenite în aștepatare, cu grădini în care gândul piaptănă pietrele în nemişcarea lor şi doar şuvoi mic de apă se prelinge în scocul de lemn şi el susură.

Lampadare de hârtie luminează poteci de pământ, troc troc fac saboţii de lemn în întuneric şi-n raza de lună joacă o clipă praf de orez vânturat de pe faţa trecătoarelor. Dar paşii mei n-au atins locul acesta decât în vis. trupul meu e templu din carne ochii mei ogivă pentru lumină buza mea e tăcere inima mea e altar asta e catedrala, gândesc, şi ea te cuprinde mereu pe tine în rugăciune tăcută... aşa se scrie cuvântul meu în tăcere şi picioarele mele pedalează aer, alerg dar rămân pe loc, trupul meu e aici dar eu nu... De câte ori am recitit în mine cuvintele tale căutnd înţelesul ascuns. Ce e metafora tăcerii?? Gura mea tace dar cuvântul meu aleargă în vârful degetelor! „Şi atunci, când nimic nu mai necesită rostit, când visul tău dorit s-a ivit... tu stai singură în faţa altarului, încremenită, şi te rogi SĂ FII! Să fii stâncă, pământ de regat, stăpână în timp peste ani Să fii dorită, iubită, să fii urlet şi cântare... şi TĂCERE împlinită! Şi eu, uite aşa stau culcat, tolănit în verdele de mentă la marginea apei în pădure, la malul lacului... şi sunt izvor din care tu ai băut.

Şi visând te întinzi peste căldura corpului meu alb de piatră şi te visezi atinsă cu degetele gândului călător peste meridianele plăcerii. Şi uite aşa stai culcată, lungită-n visare de verde şi uiţi că eu sunt născut prin rugăciunea ta... Şi atunci, când nimic nu mai necesită rostit, când visul tău dorit s-a ivit. eu stau singur în faţa altarului încremenit şi mă rog să fii catedrala tăcerii!" Şi aşa stau în gândul meu pe sub cireşi, ghemuită pe un petec verde, cât o batistă. Mă gândesc la mierlele uitate în soare. Ele cântă numai dimineaţa devreme, doar seara pe-nserat.

Atunci lumea toată este tăcere, numai trilul lor răzbate aerul! De multe ori l-am ascultat încordată, căutând să desluşesc ceva din dialogul lor. O mierlă cântă însăilat cu sunete înalte şi întrebătoare, cealaltă răspunde în tonuri joase şi complicate. Mă gândeam, cîntecul lor e ca o panglică de mătase ce se învârte şi face bucle mari prin aer, apoi, în plutire lină se aşează în iarbă şi boarea dimineţii o vântură uşor, ea tremură o clipă şi adoarme cuminte în nemișcare, în tăcere. Şi dacă mierlele plâng? Poate cântecul lor e poveste plină de lacrimi şi o spun aşa în răcoarea dimineţii, în nostalgia înserării.

Troc troc fac saboţii pe poteca de pământ bătătorită în Kyoto. Cireşii scutură alb în părul fetelor şi ele râd cu zgomot mare. Băieţii înclină uşor capul într-o parte şi le privesc cu dorinţa ascunsă.

Foşneşte mătasea colorată, cling cling fac pahăruţele de lut şi sake-ul arde gâtlejul. Un dans de evantai feliază aerul cald, dar eu nu înţeleg nimic din poveste. Capul meu se-nvelește în verde, lujeri proaspeţi nasc idei şi pe buze, de frunză se face cuvânt. Doar în ureche am mierle bosumflate şi ele plâng de dorul potecii însorite într-o dimineaţă, devreme. Cireşii pleacă ramuri albe, colivie peste lume şi-n mine cuvintele sunt liturghie.

Sunt catedrala tăcerii tale!

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

61

traduceri

Mihók Tamás (Ungaria) Balázs F. Attila, prezentare Balázs F. Attila (n. 15 ianuarie 1954, TârguMureș, România) este poet, prozator, traducător, directorul revistei de cultură Szőrös Kő și editor (Ed. AB-ART). În anul 1990 se stabilește în Slovacia. Debutează publicistic în anul 1969, în revista bucureșteană Jóbarát, iar debutul editorial vine în anul 1992, odată cu publicarea volumului de poezii Maszkok (Măști) la Editura Madách din Bratislava. Autor și coautor a peste 10 titluri, dintre care amintim doar câteva, cele traduse în limba română și cele cu o relevanță sporită publicului de limbă română: Egy zacskó cseresznye (Antologia poeziei contemporane românești). Ed. AB-ART, Bratislava, 2009; Metamorfozele lui Casanova, în limba română în traducerea lui Ildikó GábosFoarță, Ed. Grinta, Cluj, 2011; Minimal, în limba portugheză în traducerea lui José Eduardo Degrazia, Editora Aty, Porto Alegre, Brazilia, 2013; Casanova’s Metamorphoses, în limba engleză în traducerea lui Adrian George Sahlean, Ekstasis Editions, Canada, 2013; Cravata lui Villon, în traducerea lui Șerban Foarță, Ed. TipoMoldova, Iași, 2014; Lună pe cale de a se îneca, trad. în limba română de Ildikó Gábos-Foarță, prefață de Ion Deaconescu și postfață de Nicolae Coande, Ed. Arc, 2014 etc. A tradus foarte multă beletristică din opera unor autori de anvergură precum Lucian Blaga, Ioan Es. Pop, Robert Șerban, Gabriel Chifu sau Mircea

Petean. Limba în care scrie Balázs F. Attila este maghiara. Bucurându-se de o reputație internațională deosebită, opera lui a fost tradusă în limbile română, engleză, spaniolă, cehă, slovenă, macedoneană, sârbă, italiană, slovacă, suedeză și franceză. Este prezent în zeci de antologii naționale și internaționale. Dintre premiile dobândite amintim: Premiul Madách, 1994; Premiul Festivalului Internațional de Poezie din Sighetu Marmației, 2009; Premiul Poesis pentru traducere, Satu Mare, 2010; Cetățean de onoare al orașului Nandaime, Nicaragua, 2010; Premiul USR filiala Arad pentru traducere, 2010; Marele premiu Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 2011; Premiul festivalului internațional de poezie din Vancouver, 2012; Premiul Academiei Mihai Eminescu pentru traducere, 2012; Premiul de excelență al festivalului internațional de poezie Antares, Galați, 2013; Premiul Ex Libris, Dunajská Streda, 2014; Marele premiu al Festivalului internațional de poezie din Chișinău; Cetățean de onoare al orașului Tg. Cărbunești, 2014; Marele premiu Opera Omnia Tudor Arghezi, Tg.Jiu, 2014. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Asociației Scriitorilor din Slovacia, al Uniunii Scriitorilor Maghiari, al Ligii Scriitorilor Maghiari din Ardeal, respectiv directorul editurii AB-ART din Bratislava, vicepreședintele Asociației Culturale Dellart din Cluj și vicepreședintele Asociației Culturale Grenzenlose Literatur, Frauenkirchen.

Attila F. Balazs (Slovacia)

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

62

traduceri de Mihók Tamás se clatină învins în ochii oamenilor glonțul se-oprește-alături în perete miros praf zgomote stinse resemnare doar pe sine se stârnește fiece impuls precum ideea târându-se afară din morminte capul plecat e virgula de după fraza-ngăimată seara urmează dimineții

Frântură apoi serii din nou seara ca și cum o noapte eternă s-ar fi așezat peste oraș numai scârțâitul ușii ne amintește mișcarea ochi roșii somnoroși gura secată scuipă litere pretutindeni casele se îmbrățișează drăgăstoase dragostea-i precum o poezie ultima gândită de poet de sub zidul prăbușind

(poem tradus de Mihók Tamás) Liniște precum aerul în balon se înghesuie-n spațiu liniștea interiorul: neclintire exteriorul: străin (traducere de Mihók Tamás) Străin cunoscute-s afișierul mânjit dungile roase ale zebrei pe asfaltul crăpat cutiile pălite de soare din vitrină aroma pâinii proaspete din fața magazinului din colț omul străzii și zâmbetul său cald

ivit în oglinda palatului de sticlă e străin în această dimineață de septembrie înțepenindu-se într-o fotografie alb-negru cunoscut e și sunetul geamănul tăcerii în zvâcnetele străine ale zarvei

doar chipul tău estompat (poem tradus de Mihók Tamás) Surâde-n vis în biserică te oprești oameni pictați de îngeri faci câțiva pași șovăielnic cască ochii la tine te uiți de jur-împrejur roșești mohorâți preferabil ar fi să revii la colț afară ocolind ți-ai urma drumul stăpânii făr’-de-chip dar prinzi putere și mergi mai departe ai străzilor ai piețelor ai pasajelor fie ce-o fi molfăie apatic te simți puternic din cornurile lor înăcrite viitoru-ndeasă afișe-n orașul cu stafii brutarul prinzaci le-a-ntipărit în minte: ca pilitura de fier de pe magnet de tine depinde cum va arăta viitorul principii castrate stau cu fiece mușcătură se pierde câte-un semn înghesuite-n poli pisica neagră dă târcoale-n jurul pubelei Dumnezeu-și închide pleoapele pe urmă când ajungi alături se visează-n paradis îți taie calea gângurește-n vis și surâde (traducere de Mihók Tamás) Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

63

proză

Disputa din Micul Paris Paula Lavric (Anglia) - fragment-

[…]

Se făcuse dimineaţă. Tânăra a ieşit din dormitor cu bluza de pijama de-a târa şi, fără să bată la uşă, intră ca un vânt răcoros în dormitorul unde dormise Victor; doar că pe pat găsi o cuvertură întinsă perfect, iar deasupra, două perne aranjate la fel de minuţios, încât îţi lăsa impresia că acolo nu s-a dormit niciodată.

– Ha, ce glumă! Am dat peste un obsedat!? şi trânti uşa în urma ei, după care o deschise pe cea care dădea spre bucătărie.

Pe masă, alături de un bileţel cu „poftă mare!”, găsi o farturie întinsă, pe care se pierdeau patru jumătăţi de ou fierte şi umplute cu pate de porc.

– Serios? Două ouă înjumătăţite? Nimic nu este ca lumea azi?

Doar nu avea de gând să se sature cu atât, aşa că, puţin temătoare, mai întâi se propti în uşa frigiderului, apoi o trase spre ea uşurel, dar avu îngrozitarea surpriză să remarce că era gol. Îşi aminti însă că mai era un frigider, în hol, cel care funcţiona, iar în el găsi mâncare cât pentru o gloată de piraţi flămânjoşi, adică exact cât pentru ea, o gurmandă.

– Uau! O adevărată comoară!! Aşa mai zic şi eu! Mi-aş pune ceasul deşteptător la miezul nopţii, numai să ştiu că mă întâmpină patru rafturi ticsite cu bunătăţi. Conserve de fasole?!

Nu am mâncat fasole de când stăteam la cămin... Îmm, minunat! exclamă, după ce gustă cu degetul dintr-o tartă cu fructe. Aş putea să mănânc dulciuri până-mi plesneşte burta... Hi, hi, ca în povestea cu broasca! Şi râse, amintindu-şi de broasca prostuţă din manualul de Limba Română, care încercase să se umfle în pene, asemenea cocoşului.

După ce şi-a aliniat toate bunătăţile pe masă, abia apucă să se aşeze pe scaun, când ţârâitul interfonului îi zgârie timpanele. Oftă la gândul că Victor revenise de la plimbarea de dimineaţă,

iar ea nu reuşise să savureze mâncarea pregătită, aşa că răspunse cu voce posomorâtă: – Cine este?

Era cineva de la Poşta publicitară.

– Iupiii! strigă ea, ţopăind de bucurie, înainte să deblocheze uşa. Înapoiată la masă, cu toate că îşi propusese să le încerce pe toate, a gustat doar din câteva feluri de mâncare, după care a deschis larg fereastra de la balcon şi a mimat că îşi ia zborul de pe pervaz. Burduşită de energie, s-a întors în dormitorul ei, a răscolit printre haine şi, după ce a decis ce ţinută va purta, nu a durat mai mult de cinci minute până s-a echipat pentru o plimbare. În paltonul lung până la genunchi, care lăsa să se vadă o mică porţiune din glezne (fiindcă imediat intrau în decor bocancii cu şireturi), cu părul pe spate, acompaniat de un cleşte mic şi drăguţ în formă de libelulă, ce flutura în urma paşilor entuziaşti, cu un aspect dezordonat şi abia scos dintre perne, păşea vioi pe pavele, bucurânduse de tropăitul fiecărui pas. Luna noiembrie, încurajată de soarele prietenos, căpătase valenţe primăvăratice. Erau oameni pe toată lăţimea trotuarului. De obicei, Marga s-ar fi retras suspicioasă într-o încăpere, pentru a nu se molipsi de agitaţie; acum o binedispunea să fie atinsă pe umăr, ori luată de mijloc politicos de cineva care în fugă îi tăia calea. O binedispunea să şteargă cu urechea toate conversaţiile trecătorilor despre cât de bine au dormit azi-noapte, sau cum aveau de gând să îşi petreacă săptămâna. Zâmbi gândindu-se că ea nu se putea lăuda cu somnul de noaptea trecută, dar îşi făcu repede nişte planuri mintale pentru zilele următoare. Da, va merge numaidecât să-i cunoască pe prietenii lui Victor, se va înscrie într-un program de caritate, va lua cursuri de gătit şi va rezerva o zi pentru scris... Hm, mai bine două zile pentru scris...

Cu toate aceste gânduri, s-a strecurat printre oamenii nestatornici ai capitalei şi a trecut prin

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

64

proză de Laura Lavric faţa unei librării. S-a oprit brusc, a făcut câţiva paşi înapoi şi, luându-şi inima în dinţi, a intrat pe uşa aceea cu deschidere şi închidere automată. Nu păşise de mult într-o librărie. Aici era linişte şi parcă nimic nu îi reţinea atenţia, până când, din mers, i s-a agăţat de mână o cărţulie mică, mică, cât să îi încapă în poşeta de umăr.

– Hm, „Scurtă călătorie în capitală”...

O duse rapid la nas. Mireasma de tuş comercial i-a excitat nervii olfactivi, într-un gâdilat din cale-afară de plăcut. A plătit preţul cărţii, apoi a ieşit pe aceeaşi uşă glisantă. În faţă, se opri un moment, cât pentru a trage aer în piept, dar, înecându-şi plămânii cu fumul rămas în urma automobilelor, tuşi. Strada era la fel de dezordonată. Nu se circula în coloane de câte două persoane, cum spunea doamna educatoare, iar oamenii apucau în toate direcţiile, intersectându-şi dorinţele. Marga păşi înainte cu dreptul; până a clipi, s-a făcut nevăzută printre oameni.

– Ah, ce-mi place viaţa asta de emigrant stradal! […]

După ce şi-a potrivit dantelele rochiei, a strâns bine cordonul paltonului şi a pornit pe un drum ce arăta a scurtătură. Ajunsă acasă, a scos repede cartea pe care tocmai şi-o cumpărase. Se aşeză pe pat îngândurată... Literele din titlu...

Cartea pe care o luase de la raft se numea altfel...

Scoase bonul de plată şi pe el văzu acelaşi titlu ca în librărie. Cum se face totuşi că pe copertă scria „Lungă călătorie în capitală”?

Trebuie să fie o greşeală de tipar, se gândi ea.

Mâine o voi returna. Însă, până mâine, putea s-o răsfoiască pe aceasta.

– Ce?! zbieră ea. În acelaşi timp, aruncă din mână cartea şi sări de pe marginea patului, continuând să dea cu spatele, până s-a lipit de perete, ceea ce o făcu să tresară din nou.

Imposibil! Adică, ce şanse existau să cumpere o carte cu pagini albe? Şi cu un alt titlu decât cea pe care o achitase!? Aproape imposibil!

Un vânt rece feri perdeaua într-o parte şi introduse în încăpere un aer de uscăciune. Se apropie de fereastră şi privi în zarea aglomerată de clădiri inegale. Tot oraşul se scufunda în frunze ofilite. Erau frunze până şi pe blocurile turn – probabil frunze căzute din cer. La poalele blocului în care locuia, o mână se făcea evantai, şoptindu-i: uită-te la mine, uită-te cum lovesc

răceala din aer! Dacă nu ar fi fost atât de departe (şi dacă ar fi avut ochi), mâna aceea ar fi ştiut că Marga răscolea prin cele mai îndepărtate melancolii, iar în lacrimile de pe obraji curgea întunericul obosit din ea, pe care îl adunase în insomniaca noapte trecută. Îi lipseau zilele în care se plictisea în voie pe şezlongul din faţa casei, îi lipsea Lucian, soţul închipuit care o alinta cu „Bumbăcel” şi îi aducea câte un pahar cu lapte când ea scria... Se şterse la ochi, împăcată cu gândul că măcar are unde plânge în voie. Încercă să rostească numele lui, dar vocea cenuşie, lividă, pe moarte, îi sună aiurea. Toate, închipuite sau nu, deveniseră amintiri şi se putea întoarce la ele ori de câte ori prindea câte un moment liber. Momentele libere nu erau momentele de singurătate; momentele libere erau acasă, cu familia care a luat fiinţă la umbra salcâmului imens, pe care tatăl s-a văzut nevoit să îl taie fiindcă se uscase şi risca să zdrobească pe oricine pășea pe umbra lui. Acolo erau momentele libere; acolo Marga umbla desculţă, pentru ca mama să o certe că va răci, acolo Achi, căţelul, ronţăia biscuiţi Poieni în poala ei, iar Alexandra, sora sa, completa în oracol, la întrebarea Cum te-ai descrie în trei cuvinte? Şi Marga nu se putea abţine şi arunca din când în când câte un ochi la cele scrise. Alexandra nu o certa... O lua pe după umeri şi o întreba: Tu cum m-ai descrie? Mezina se elibera din strâmtoare, de parcă o împiedica să gândească, şi răspundea cât se poate de natural, numărând pe degete cele trei cuvinte: Cea mai bună! Primea un pupic pe obraz, după care pleca în căutarea altor pupici, că îşi îndeplinise misiunea cu sora...

Trag de mine ca de un străin. Deschid la pagina douăzeci şi şapte şi mă bufneşte plânsul din nou. Pe la jumătatea paginii scria ceva despre „scaunele cu spătare mari”... Mai dau câteva pagini şi apoi alte câteva. Străbat întreaga carte: „pereţi rezistenţi”, „inimi iubitoare”, cuvinte reciclabile, mereu aceleaşi... Păream fericită. Ce stupid! Ce caut aici?

Repezindu-se la uşă, smulse paltonul din cuier şi trase de clanţă, dar cineva îi baricadă trecerea.

– Ieşeai înaintea mea? o surprinse vocea lui Victor. Era suficient să îmi faci din mână, la rându-ţi. Pune, te rog şi haina mea în cuier.

Aşadar, mâna evantai pe care o zărise din balcon era mâna lui. După ce şi-a desfăcut şireturile de la tenişi, a prins-o de mijloc şi trăgând-o aproape ca un „zoom-in”, o analiză: – Tu ai plâns? Ai ochii roşii şi tociţi...

– Ochi roşii şi tociţi? Asta-i de notat în carneţel! Locul ăsta mă inspiră, tu mă inspiri...

Imediat, făcu cale întoarsă, şi o zbughi în dormitorul ei, unde lăsase împrăştiate

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

65

proză de Laura Lavric mărturiile plimbării în oraş: cartea şi bonurile de plată. Câteva minute mai târziu, Victor ciocăni în uşă, totodată cerând permisiunea să intre. Marga îi confirmă moale, fără a se sinchisi să îşi schimbe poziţia corporală. Stătea întinsă pe spate şi cu picioarele cocoţate pe perete.

– Văd că ai epuizat inspiraţia. Ai vrea sămi ţii companie, la masă?

– Glumeşti? Am o foame, de te-aş înghiţi fără muştar!

Tânăra s-a instalat la masă, iar Victor s-a ocupat de servitul mâncării, vorbind încontinuu despre cât de mult se bucura că Marga s-a reapucat de scris, dar mintea ei nu stătea la scris, ci voia să guste din fiecare cartier, fiecare felie de oraş, iar la final, să o ia de la capăt, fără schiţe, doar cu amintirile frumoase ale unei vieţi pe care a trăit-o, nu doar şi-a imaginat-o.

– Pot să văd cum, în fiecare fel de a fi, eşti altcineva, îi zise ea. Altcineva... Ne vom iubi vreodată la fel? întrebă, implorându-i, cu ochii rotunzi şi umezi, un răspuns afirmativ.

– N-aş şti să-ţi promit.

Marga se rezemă de spătarul scaunului şi îşi plecă fruntea spre dreapta, spre fereastra care dădea în balcon, lăsându-l pe Victor să o privească cu coada ochiului şi să îşi imagineze ce greutăţi au făcut-o să sufere de-a lungul vieţii.

Tresări, când fruntea îi atinse sticla rece. Victor părea deja cu mintea în alte părţi...

– Victor, ai fost îndrăgostit vreodată?

El încercă să spună că a avut o zi bună de muncă, dar îşi înghiţi restul cuvintelor, când în trecere nimeri peste ochii ei rugători. Atunci s-a scuzat că preferă să discute despre altceva.

După un moment de tăcere, Marga a propus să iasă împreună la o plimbare; el s-a ridicat automat, şi-a smuls haina din cuier şi a aşteptato în faţa blocului.

După ce au mers aproape o oră cu automobilul galben pe străzile neruşinat de întortocheate ale Bucureştiului, au pătruns pe o stradă a infinitului, pe care mergeau de zece minute pentru că linia continuă de pe mijlocul şoselei nu făcea pauze.

– Totuşi, ai putea opri? Ori te temi că îţi pierzi permisul de conducere? Uiţi că taximetriştii sunt cei mai neobrăzaţi din trafic.

– Oprim aici? întrebă el.

Fără să aştepte confirmarea, ridică frâna de mână, deblocă uşile de pe butonul automat, şi coborî din automobil, apoi porni pe marginea drumului, fără a se uita în urmă, unde, la câţiva metri depărtare, paşii zgribuliţi de frig ai Margăi bătătoreau pământul frăgezit de ploile lui noiembrie, frăgezit ca o plămadă de cozonac.

– Ştii, am fost îndrăgostit nebuneşte de o femeie pe care o duceam şi o aduceam cu maşina... Eram înnebunit după ea, după negrul din ochii ei visători... Purta doliu, iar locul în care eram plătit să o duc, nu era altul decât cimitirul – apartamentul soţului ei.

Se uită la trupuşorul de lângă el şi se înduioşă şi mai mult: – Ţie îţi este frig, iar eu o fac pe capriciosul! Poftim puloverul meu şi hai să ne întoarcem!

Aproape înfăşurată în haina lui, Marga nu cârti nimic, postându-şi faţa de „ascultat poveşti”. Victor continuă: – Eram tâmpit să îmi închipui că o femeie în doliu poate fi iubită. Nu mi-a vorbit niciodată, deşi cred că avea o voce încântătoare, după felul graţios în care se mişca. Numai o femeie cu voce mieroasă ar fi aşa graţioasă... Ştiam când şi unde să o aştept. Devenise cireaşa de pe tort, cel mai plăcut moment din toată activitatea mea de şofer pe taxi. Îmi făcea bine... Primeam un motiv pentru a aştepta o nouă zi. Mă liniştea. Tot timpul se aşeza pe locul din spatele meu, în bătaia oglinzii. Îmi convenea; astfel, o analizam în voie.

– Era frumoasă?

– Frumoasă, zici? Nu, nici pe departe. Avea nasul lunguieţ şi puţin încovoiat, dar lumina răsăritului o înnobila cu o aură de femeie ideală.

– De ce nu ai pictat-o?

– Crede-mă, nici eu nu ştiu de ce.

Pregătisem pensonul, pregătisem culorile, dar când mă apucam, nu găseam conturul perfect pentru a o descrie. De altfel, nici nu avea un contur; fiinţa ei avea numai umbre, era o diafană, era ca un cer înveşmântat cu nori cu chef de plouat. Ei, desenează tu un astfel de cer!

– Totuşi, ce îţi plăcea la ea?

– Felul în care aştepta să îi deschid portiera, apoi îşi aşeza pe banchetă faldurile fustei şi rămânea nemişcată tot drumul. Nici măcar nu privea dincolo de fereastră, nici măcar nu părea să vadă. Asta am găsit şi la tine, dar despre tine vorbim mai târziu.

Se opri brusc şi duse mâna la gură. Farurile maşinii băteau până la picioarele lor, dar se mai putea înainta câţiva metri, fără a se abate de la poteca luminată.

– Regret că nu i-am făcut portretul... Nici nu puteam să îi fac portretul, fără să-i ştiu numele.

– A murit? întrebă Marga, cu un ton repezit, diferit de cel al povestitorului.

– Doamne fereşte! Eu încă sper la o revedere. Nu ţin minte ziua... Efectiv, a dispărut.

Am întrebat de ea pe la dispecerat, am aşteptat zile la rândul în faţa clădirii de unde o luam de

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

66

–

proză de Laura Lavric

obicei, am răsfoit ziarele, poate avusese loc vreun accident, deşi asta era ultima mea dorinţă – să o găsesc imprimată pe paginile vreunui ziar.

Marga a adus în discuţie posibilitatea să-şi fi găsit alt şofer, dar el, simţindu-se ofensat, îi replică: – De ce-ar face asta? Am aşteptat răbdător, o priveam numai pe furiş...

– Asta e! A simţit că nu eşti sincer, că nu joci cu cărţile pe faţă.

– Cum să joc cu cărţile pe faţă?

– Cât mai tacticos, zise ea nesigură.

– Mai tacticos de-atât? Cineva să mă împuşte! Îi deschideam portiera! Eşti

miraculoasă! Magicienii fac vrăji şi nu reuşesc să mă uimească, iar tu eşti atât de naturală!

– Tu, ca şofer, trebuie să fi întâlnit multe femei frumoase.

– Frumoase, nu, doar diferite.

– Eu cum sunt?

– Diferită de toate.

– Aş fi vrut să fiu eu femeia în doliu – miraculoasă fără niciun cuvânt. De multe ori, obosesc să-mi aleg cuvintele potrivite. Dacă aveam ochii înlăcrimaţi şi buzele pecetluite, nu m-ai fi ridiculizat niciodată! Mi-aş fi dorit să fiu oarbă, ca femeia din romanul meu! Mi-aş fi dorit să nu vin în Bucureşti niciodată! […]

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

67

–

proză

O tempora, o miros!

Pavel Nedelcu (Italia)

- De două luni vii la noi în librărie, deschizi cartea, mereu aceeași carte, citești…

Nu cred că fac vreun rău cuiva, în plus, aveți scaun special pentru asta aici. Și băncile de acolo tot pentru asta sunt.

Da, domnule dragă, îi răspund omului care mă privește cu o mutră de nevinovat, însă vă rog să faceți diferența între o librărie și o bibliotecă.

Aici oamenii cumpără, nu împrumută!

El se întoarce brusc, fixând o femeie ce tocmai iese din librărie trăgând după dânsa, de mână, o fetiță. Pasul ei grăbit și privirea pe care o aruncă tejghelei neocupate trădează că vrea numaidecât să se care și asta cât mai repede posibil. Probabil s-a uitat înspre tejghea pentru a verifica dacă vânzătorul are chef de saluturi. Este de obicei neplăcut să ieși dintr-un magazin fără să cumperi nimic și să trebuiască să spui la revedere. La limita impoliteții chiar, afirmă unii.

Uite, arată dânsul deodată cu degetul, doamna aceea pleacă și nu a cumpărat nimic. A intrat, a străbătut în lung și în lat raionul pentru copii, timp în care fiică-sa a tot implorat-o să îi cumpere ba cărți de colorat, ba creioane, ba ornamentele sclipitoare de pe pereți, însă ea a repezit-o întruna: nu, nu de asta am intrat aici...

Maia, mai lasă-mă în pace, termină cu asta acum...

Maia, dacă află taică-tău... știi că lui nu-i place când te alinți. Ai acasă deja cartea asta, Maia... ce zici?

Ba da, măi fată, tot cu Rapunzel...

Bine, bine, îl întrerup eu destul de nepoliticos, treci la subiect te rog!

El respiră adânc zâmbind în același timp: Femeia asta care tocmai a ieșit, s-a învârtit pe aici o veșnicie. În final a plecat fără să cumpere nimic. În plus, ți-a răvășit raionul pentru copii, atingând absolut fiecare obiect de pe fiecare raft.

Cât a lăsat-o pe fiică-sa să se dea pe căluțul de lemn pe care l-ați amenajat voi atât de frumos pe covorașul verde din colțul acela vesel, o dumbravă minunată, în miniatură, pentru tinerii clienți, a umblat și la cărțile cu temă religioasă, în același ritm, de parcă și-ar fi căutat rujul în geanta proprie înainte de o întâlnire extrem de

importantă. Ei nu i se reproșează nimic. Mie, cel care nu deranjează pe nimeni, cel care se așează în cel mai întunecos colț al librăriei pe scaunul pus intenționat acolo pentru clienții ce vor să analizeze mai bine produsele înainte de a le cumpăra...

Domnule dragă, i-o tai iarăși nemailăsându-l să sporovăie cu acea voce răgușită ce parcă mă apasă cu fiecare silabă rostită.

Dumneata vii aici de două luni încheiate. Uite, astăzi se încheie! La aceeași oră, apari cu zâmbetul pe buze, saluți respectuos, nimic de zis, iei cartea asta, mereu aceeași, te așezi pe scaunul ăsta, mereu același, apoi, preț de o oră întreagă, citești.

E adevărat, scaunul are rolul său în librărie și se prea poate să fie acela pe care și dumneata l-ai intuit. Adică vine omul, ia o carte, decide să o cumpere însă nu e prea convins, se așează aici, citește prima pagină, vede că îl captivează, aproximează potențialul cărții, se ridică, vine la mine la tejghea și... ce crezi că face? Așa e, ai ghicit, o cumpără! Dumneata ce faci? O pui la loc, vii a doua zi, o iei din nou și iar te apuci de citit. Așa nu merge, domnule, dacă vrei să o cumperi, cumpăro odată! Ți-am spus, ce faci dumneata acum se face la bibliotecă, aici e...

Librărie, da, da știu, mi-o taie el de data aceasta.

Foarte ciudat obicei are moșul ăsta, ciudat ca și înfățișarea și mersul. Poartă o pereche de reiați maro închis, o șapcă de regizor, albă, însă unsuroasă și pătată, o pereche de adidași mult prea rupți pentru a mai fi încălțați și, totuși, suficient de întregi pentru a-i rămâne în picioare.

Cât despre obicei, cară mereu în spate o boceluță, un cearceaf prins într-un nod enorm prin ale cărui crăpături se ițesc, albe, însă acoperite de pete de jeg, două colțuri atârnânde. Barba nerasă, și ea parțial albă, totuși prezentând tente blonde ale unor fire mai tinere, atârnă, nearanjată, până la jumătatea pieptului. Partea de sus a corpului este acoperită cu un pulover negru, pe gât, găurit vizibil la unul din coate, scămoșat și ros pe la mâneci.

De ce oare mai stau de vorbă cu el? Este cât se poate de clar că am în față un om al străzii, nu îl

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

68

–

proză de Pavel Nedelcu

trădează îmbăcămintea sau înfățișarea neîngrijită pe cât o face mirosul. Sau mirosul întregește totul.

Acest miros de ciorbă înăcrită îl mai întâlnești doar pe lângă tomberoanele pe care, cu siguranță, omul nostru le frecventează zilnic.

Să știi, tinere, că am încercat și la bibliotecă.

Replica sa parcă mă trezește dintr-o visare.

Tresar. Are în vocea sa răgușită o autoritate pe care numai tata mi-o putea transmite. Mă simt astfel nevoit să îl ascult. În magazin nu intră nimeni deocamdată. Nu librăriile sunt cele mai aglomerate magazine. Și-așa nu prea aveam ce face, iar omul ăsta nu pare să fie, după modul în care se exprimă, un boschetar comun.

Am fost, continuă el după o scurtă pauză, timp în care apuc să mă dezmeticesc pe jumătate, la biblioteca de aici din oraș. De fapt, mă duceam acolo foarte des, fiindcă îmi plăcea sala de lectură, liniștea ei, băncile de lemn, mirosul lor și al cărților învechite de vreme. A fost bine acolo o vreme. Atât cât am fost tolerat am apucat să citesc două romane de-ale lui Zola, ceva de Proust, Nietzsche, Kafka, Platon.

Omul se respectă, nu glumă, îmi spun. Pare să aibă ceva cultură, nu citește orice și este interesat de filosofie. Mă așez în fața sa pe un alt scaun, însă la o anumită distanță; nu atât din prudență cât din cauza mirosului înțepător pe care îl emană. Însă de la o vreme niște tineri puși pe șotii s-au tot plâns bibliotecarei, o scorpie fără seamăn, o femeie rotundă și scundă, scurtă în vorbă și scrutătoare. Cică prezența mea în sala de lectură iar fi incomodat, pentru că aș fi făcut zarvă vorbind de unul singur sau citind cu voce tare, iar asta numai în preajma lor, intenționat, ca să-i sinchisesc. Lucruri neadevărate, desigur. Apoi se plângeau de un miros de urină care ar fi provenit, vezi bine, tot de la mine. Au spus asta chiar de față cu mine și de față cu toți cei care se găseau în acea zi în sala de lectură. Au chemat-o pe bibliotecară în sală sub cine știe ce pretext, apoi i-au aruncat vorbele astea în față cu o repeziciune neașteptată.

Au debusolat-o complet! Bibliotecara s-a făcut roșie-roșie și a dat în bâlbâială pe loc. A început să se scuze pentru inconvenient, să încerce să dreagă apele, că, vezi Doamne, biblioteca e comună și nimeni nu poate pune restricția de a nu intra unei anumite categorii de persoane, asta în timp ce arăta spre mine cu vârful nasului, strâmbându-și fața cu dispreț. Eram în mijlocul Republicii lui Platon și nici că voiam să îmi ridic ochii din carte, atât de mult ce mă prinsese forma de guvernare filosofică. Însă simțeam priviri ațintite înspre mine din toate direcțiile și, într-un final, m-am ridicat. Toți mă priveau împăienjeniți, de parcă m-

aș fi înălțat chiar atunci, în fața lor, la ceruri. Ne uităm așa unii la alții câteva secunde bune, cei patru glumeți își dau coate și râd pe sub mustăți, eu mă reîntorc la Republică și nu mai aud decât ușa sălii trântindu-se în urma bibliotecarei și tocurile ei îndepărtându-se cu un zgomot din ce în ce mai sec. A doua zi, restricție specială, gardianul nu mă lasă să intru în bibliotecă. Degeaba fac eu gălăgie, sar în toate părțile ca și cum aș călca pe jar, mă rog de dumnealui, spun că am fișă și că frecventez biblioteca de ceva vreme, el nu se lasă înduplecat deloc. Stă în fața ușii fără să clipească, fără să spună nimic. Tot ce face este să mă împingă cu promptitudine înapoi, abia ce încerc să mă strecor pe lângă el în bibliotecă.

Aici mă simt puțin vinovat, clienții ce-mi intră în magazin au, se pare, aceeași problemă: mirosul!

Adulmecă aerul cu nările lărgite, își fac semne discrete, șoptesc deseori, apoi descoperă sursa probabilă a insuportabilului miros. După cum arată persoana din colț, cufundată mereu în lectură, probabilitatea devine certitudine. Apoi, următorul lucru pe care îl fac este să mă fixeze pe mine, de parcă eu, vânzătorul, aș putea fi responsabil și de igiena clienților. Îmi aruncă priviri încruntate, de parcă ar trebui să iau eu inițiativa și să fac ceva cu domnul client care miroase a ciorbă stătută. Să îl gonesc, eventual.

Sau poate ar trebui să îi risipesc mirosul, pulverizând cu vreun spray. Este, de altfel, floare la ureche să îi spui unui client pe un ton cordial, zâmbindu-i politicos: Domnule dragă, puți! Simțul meu olfactiv, ca și al tuturor, de altfel, detectează un miros neplăcut în colțul acesta. Ați dori vă rog să mă însoțiți până afară cât timp vedem noi despre ce e vorba și, dacă tot ieșiți, să rămâi naibii afară pentru totdeauna? Să rămâneți, îmi cer scuze!

Bătrânul tocmai a terminat povestea, iar acum mă fixează neclintit. Volumul îl ține în mâna dreaptă, iar unul dintre degete marchează locul unde a rămas cu cititul. Eneida lui Virgiliu, cartea a VI-a.

Să știi că nu e de la mine! – spune el deodată, făcându-mă din nou să tresar. Tocmai mă gândeam la ce ar trebui să zic.

Ce nu e de la dumneata?

Mirosul, îmi spune, adulmecând și făcând o strâmbătură, mirosul ăsta urât, nu simți?

Normal că simt, a pus punctul pe ”i” domnul boschetar erudit, tocmai asta e problema: mirosul! Citește dumnealui pe Zola, se exprimă perfect, cunoaște filosofia greacă, Republica lui Platon și tot ce vrei, însă are nevoie de o baie, de o săpuneală bună, pentru că îmi alungă clienții cu miasma lui. Cu aspectul te mai poți obișnui însă... ce face? Îl văd cum se apleacă peste boceluță încercând să o desfacă. Stai nene un pic, cine știe

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

69

–

proză de Pavel Nedelcu

ce resturi de mâncare are pe acolo, cine știe ce cară cu dumnealui și de cât timp, de o să îmi împuțească acum toată librăria.

Stai dom’le, îi spun eu, vrând să fac pe autoritarul, însă folosind o voce mult prea blândă. În același timp mă ridic de pe scaun, protestând cu palmele deschise. El nici nu se sinchisește să mă privească. Continuă să desfacă nodul ce se încăpățânează să rămână strâns făcând pe gordianul. În sfârșit, desface cearceaful, izbutește să îl întindă și apucă, dintre o sticlă de apă și o jumătate de pâine împachetată, un săpun. Îmi trece săpunul, mândru, prin fața ochilor, atât de aproape că mai mai îmi atinge vârful nasului. Apoi, cu același orgoliu în privire, îmi spune: Vezi? Nu e de la mine, nu are cum să fie de la mine, pentru că eu în fiecare dimineață mă spăl.

Uite, cu săpunul ăsta!

Ochii îi licăresc acum a nebunie, o nebunie care ia naștere dintr-un orgoliu cam ieftin.

Să știi că săpunul nu îmi lipsește niciodată, continuă el să îmi împărtășească experiențele sale igienice. În librărie nu a intrat încă nimeni, așadar continui să îl ascult. În fiecare dimineață, îmi spune, în spatele teatrului de vară... acolo este o pădurice despre care toți spun că e foarte deasă, ba chiar imposibil de străbătut. În realitate nu e așa. Puținele tufișuri care o mărginesc sunt, întradevăr, dese, însă pe măsură ce înaintezi și treci de al treilea rând de măceș, crângul se luminează și scoate la iveală o fântână veche și părăsită, de lemn putrezit și împăienjenit de vreme. Acolo am găsit o găleată de tablă pe care a trebuit să o repar pentru că pierdea apă. Cârligul mi l-am confecționat dintr-o ramură mai dreaptă de castan. La capăt am prins o potcoavă, și ea căpătată de la un fierar ce o aruncase după mine, cât pe ce să mi-o tragă în cap, arțăgosul, pentru că îndrăznisem să mă odihnesc puțin, pe arșiță, așezânsu-mă pe scările din fața prăvăliei sale.

Odată făcută treaba asta, și de atunci, de când am făcut-o, de peste șaptesprezece ani cred, dacă îmi amintesc eu bine, acea fântână a devenit sursa mea principală de apă. De acolo beau și acolo, în fiecare dimineață, mă spăl. Din banii pe care îi cerșesc și care reprezintă venitul meu principal, îmi pun deoparte, lunar, doi lei pentru săpun. Ar fi multe de povestit, acum însă văd că nici tu nu ai timp și nu vreau, în orice caz, să te plictisesc. Atât îți mai spun: mirosul vine de la un sandviș pe care un copil l-a aruncat acum două săptămâni în tubul de ventilație, uite acolo, în cel de deasupra, cel descoperit. Nimeni nu i-a observat boacăna, iar tu i-ai permis să intre cu sandvișul în librărie, tu, cel care de obicei ești atent la orice mișcă, de data

asta, dragul meu librar, ai scăpat din vedere copilul cu sandvișul.

Năucit de povestea omului, stau în fața sa nemișcat, mișcat de atâta sinceritate. Stă și el în fața mea, ca o carte deschisă la mijloc, ale cărei pagini le-ai parcurs în treacăt, subestimându-le conținutul. Apoi, deschizând inopinat la mijloc și citind acele două pagini pe de-a-ntregul, realizezi că ți-ai făcut o impresie greșită asupra întregului volum. Ai vrea să te întorci pentru a-l reciti, însă trebuie să returnezi volumul bibliotecii în aceeași zi. Așa și bătrânelul, se ridică, își leagă din nou vestita boccea și pleacă, se întoarce pe raftul prăfuit al bibliotecii de care aparține. Cine știe când voi mai avea ocazia să îi împrumut poveștile.

Nici nu apuc bine să-mi regret superficialitatea, că omul meu a și dispărut. S-a evaporat? Unde a putut să se dizolve atât de repede? Și librăria? De ce are rafturile goale? Unde e scaunul din colț?

Trebuie să iau scara și să scot sandwichul de acolo, o fi conținând carne stricată, dar unde e gura tubului de ventilație? Totul se cufundă în întuneric, iar ochii mei nu mai reușesc să distingă nimic în jur. Sau din contră, reușesc să distingă din ce în ce mai bine. Ah, uite, cerul este acoperit de un nor ce seamănă cu un câine, de altfel senin, cerul, desigur, nu câinele. Stau pe ceva tare, îmi simt omoplatul blocat între două scânduri lăcuite.

Este o bancă, cea pe care stau. Barba mi s-a agățat, în somn, între crăpăturile băncii. Stau lungit pe o bancă lăcuită de culoare verde închis și sunt în fața bibliotecii. Din ușa acestei biblioteci, ah, ce umilință, am fost bruscat de către agentul de pază, cel neînduplecat.

Acum îmi amintesc totul. S-a întâmplat înainte să adorm, obosit de atâta tărăboi, privat de dreptul meu la cultură și de titlul de cetățean.

Eram în mijlocul Republicii lui Platon când... niște pezevenchi care frecventează biblioteca doar pentru a profita de rețeaua de calculatoare conectate la internet... de parcă n-ar putea un informatician inteligent să restricționeze accesul la facebook, la site-urile care nu au legătură cu necacofona cultură... ce au devenit și bibliotecile în epoca contemporană! Unde e respectul pentru cărți? Unde sunt vremurile când a citi seara, după cină, constituia un tabiet de familie, iar continuarea unei povești editate era așteptată cu sufletul la gură? Acele vremuri când fiecare își imagina diferit o poveste lecturată cu voce tare, creându-și propria peliculă, propriul scenariu, neavând posibilitatea de a viziona un film deja pregătit, ei bine, acele vremuri când, în sfârșit, omul era judecat după înțelepciune. O tempora, o mores! Înspre mine se îndreaptă, cu pas grăbit, ieșind din bibliotecă și fiind cât pe ce să se împiedice la coborârea scărilor, o femeie măruntă, însă

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

70

–

proză de Pavel Nedelcu

voluminoasă, cu privire scrutătoare. Tocurile sale răsună înfundat pe cimentul trotuarului. Banca unde stau lungit este chiar peste stradă, vizavi de bibliotecă, iar ea caută cu privirea trecerea de pietoni, situată ceva mai încolo. N-are chef să treacă, se vede treaba, și începe să se maimuțărească, fluturându-și mâinile deasupra capului în mod ridicol, în încercarea de a mă

chema pe partea cealaltă a străzii. Eu abia mă urnesc, ca omul după somn. Îmi frec ochii cu pumnii, pentru a mă trezi și parcă, în același timp, pentru a mă asigura că ceea ce văd este aievea: bibliotecara cea mică și rea mă cheamă de pe partea cealaltă a trotuarului! O fi având Eneida aici la bibliotecă? De când tot mă țin să o citesc...

Domnule, de doi ani vii la noi la bibliotecă, știu cât de mult înseamnă pentru dumneata să citești, mă ia dânsa în primire înainte să încep să îi spun bună ziua. Totuși, cucoană, unde ți-e politețea? Ah, stai, mi-a spus domnule. Și dumneata!

Ei știți, îi întorc eu galonarea, dacă ați fi știut nu m-ați fi alungat ca pe ultimul câine. De ce ați asmuțit gardianul pe mine? Am făcut eu ceva greșit? Am făcut eu vreun rău cuiva? Eu unul am citit, spre deosebire de alții care intră în bibliotecă doar pentru a se adăposti de ploaie.

Domnule, îmi răspunde dânsa cu o voce mieroasă, asemenea unui biscuite muiat în lapte, a fost o neînțelegere. Vedeți dumneavoastră, vreau să îmi cer scuze pentru că am luat măsuri pripite... aș dori să rămână totul între noi... puteți să treceți ca și până acum pe la bibliotecă... știți... mirosul acela s-a dovedit a proven, de fapt, de la o cățea vagaboandă ce s-a strecurat pe ușă într-o zi și s-a ascuns în cel mai întunecat colț al sălii de lectură. Stătea să fete, săraca, își căuta locul.

Evident că am observat-o abia astăzi dimineață când a tulit-o pe ușă, temătoare, abia ce am deschis biblioteca. Se înțelege că mirosul provenea din acel colț și că tinerii care s-au plâns alaltăieri... ce puteam să le zic, la urma urmei?

Stăm în mijlocul trotuarului și ne privim în ochi, dânsa rigidă, în costumul ei purpuriu, eu cu o expresie relaxată de vădită nepăsare, într-un pulover negru, pe gât, găurit în zona cotului drept, cu o bocceluță pe umăr, de care nu mă despart niciodată. Apoi, deodată, din interiorul coloanei pitice de piatră iese un piuit matern neașteptat: Vreți să intrați să vedeți puii? Sunt atât de frumoși! Unul e alb cu o pată neagră, celălalt negru cu o pată albă.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

71

poezie

–

Anca Elena Balan (Italia) Altceva La început eram cu toții... altceva. Nu oameni Care încap într-un salut, care se unesc cu un sărut, Născuți și nu din iubire creați.

Eram altceva, mai mult, mai mult, și mai puțin, mai puțin, Alergați pe respirații cu un început de cheie sol, Muți pe cuvinte cu stele lipite de buze și cer strivit sub limbă, Orbi în întuneric, cu lumina prinsă de sprâncene, Podoabe ne erau fericirile cele mici, Dar mari când ne prăvăleau zâmbetele de pe chip în tot corpul, În fiecare unghie și în orice linie din palmă, Căci viitorul era al nostru, trecutul nu exista și prezentul ne gâdila mâinile.

Manuela Ghiurca (Italia) Criptic Ideile se frâng în ziduri negre, Iar noaptea e stăpână pe pământ În suflete suspină rătăcirea Şi zâmbete se sinucid pe rând. Şi a murit speranţa de pe urmă, Iar teama a cuprins orice suflare Miroase-a agonie timpurie Şi totu-i învelit în disperare.

Se aude-n depărtare o vioară Cântând refrene fără de cuvânt Aceeaşi melodie milenară Cântată obsesiv în orice gând.

Se zbat în chinuri vinovaţii lumii Zadarnic aşteptând un chip divin Se pare că şi cerul azi refuză Să mai transforme-n miere un venin.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

72

–

proză

Prinţul cu suflet de argint Vasilica Anita Cozma (Ungaria)

Ce frumuseţe...

Troica argintie zbura peste tărâmuri necunoscute ei până atunci.

Caii albi îşi fluturau în fugă coamele pe care fulgii se aşezau necontenit, unul după altul, ca şoaptele Căii Lactee. Copitele înaripate spulberau zăpada ca pe un praf lunar ce-i răcorea faţa.

De unde atâta zăpadă? se întrebă înfiorată de fericire.

Simţi în suflet o uşurare şi o pace nespusă, de parcă în doar câteva clipe şi-ar fi aniversat toate zilele de naştere, iar cineva i-ar fi împodobit amintirile cu zăpezile copilăriei. Începu să recunoască peisaje şi locuri pe unde fusese atât de demult că le crezuse uitate cu totul. Din când în când îngeri în veştminte argintii încercau să oprească sau să încetinească troica nebună, care zbura spre un orizont necunoscut. Începu să i se facă frig şi când unul din îngeri se agăţă de troică să o oprească, de la smucitură un junghi ascuţit îi străpunse inima. − Cred că o pierdem, auzi de departe un glas. − Viola! Viola!

Ce glas cunoscut... Încercă să îşi amintească cine poate fi.

Un prinţ veni spre troică în mâini cu o tavă plină de stele de diferite culori. Le aşeză în faţa cailor care se opriră şi începură liniştiţi să mănânce. Încercă să îi desluşească faţa, dar nu reuşi. Prinţul o luă de mână şi o chemă pe un glas mult mai calm decât înainte: − Viola... Îngăduitoare, se dădu jos din troică şi îl urmă.

O conduse până sub un copac împodobit cu stele de o strălucire mai mică decât cele din tava pusă în faţa cailor. Sub copac se întinse sfârşită de oboseală pe un troian de zăpadă şi adormi. − Viola... iubito..., mai auzi de departe glasul lui şi simţi cum îi sărută faţa. *** − Starea? − Stabilă, dar şansele să... − Va supravieţui! − Dar Rafael, încearcă măcar o data, pentru Dumnezeu, să fii cu picioarele pe pământ! Pe

femeia asta doar aparatele o mai ţin în viaţă. Nu avem de unde şti câte zile ori câte ore va mai rezista. Pe deasupra, celelalte traume produse de accidentul ăsta stupid i-au slăbit foarte mult organismul. Chiar dacă, presupunând printr-o minune, că altfel nu o pot numi, i-am găsi un donator de inimă... − Viola trebuie să supravieţuiască! − De ce o numeşti Viola, când de fapt numele ei este...

Pentru că are ochii de culoarea violetelor, pentru că violetele sunt florile ei preferate, pentru că pielea ei..., îşi şopti în sine doctorul Rafael, dar cu glas tare preferă să răspundă mai bine cu o întrebare: − Fetiţa? − E bine! Peste câteva ore o putem lăsa să meargă acasă. Trebuie să îi anunţăm rudele. Poate una din ele ar fi mai potrivită să îi spună că mama ei... − Va trăi!

Ce încăpăţânare absurdă! gândi Amanda.

De patru ani de când lucrau împreună la chirurgie nu-l mai văzuse atât de hotărât. Trebui totuşi să recunoască în sinea ei că Rafael, deşi avea doar treizeci şi patru de ani, era unul dintre cei mai buni specialişti din ţară. Numai nu putea înţelege de unde atâta speranţă că se va ivi un donator care să aibă grupa sanguină a bolnavei, grupă atât de rară că practic şansele ei erau aproape egale cu zero. − În ce cameră este copilul? − 424, răspunse una dintre asistentele care îi însoţea, după ce se uită o clipă peste fişe. *** − Aşa-i că mami în curând se va face bine şi putem merge acasă să împodobim bradul de Crăciun? întrebă Liza şi, întorcându-şi privirea pentru câteva clipe de la mama, ei se uită plină de speranţă la medic. − Mămica ta va face tot posibilul să se facă bine cât mai repede, îi răspunse Rafael pe un ton foarte sigur pe el.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

73

proză de Vasilica Anita Cozma Are ochii Violei, dar faţa şi gesturile sunt exact ca ale mele. De ce nu mi-ai spus Viola, de ce? se întrebă singur în timp ce verifică încă o dată fişa bolnavei să vadă când ar putea să i se facă transplantul. Hotărârea o luase încă din clipa când inima Violei încetase să mai bată şi doar aparatele din jur o mai ţineau în viaţă. Îşi aminti reacţia Amandei când îi spusese cum o va readuce la viaţă pe Viola. − Spune-mi că nu-i adevărat! îl rugase cu ochii înceţoşaţi de lacrimi după ce privise radiografiile.

Dar ca medic ştia că zilele lui Rafael sunt numărate. Tumoarea craniană era foarte extinsă.

Doar atunci înţelese de ce Rafael pusese de la bun început condiţia ca ea să îl asiste întotdeauna când operează. Şi îşi aminti când Rafael a rugat-o nu o dată să închidă ea operaţia bolnavului. Atunci se gândise că-i obosit, acum ştiu că avusese dureri insuportabile şi ieşise din sala de operaţie să îşi ia injecţia cu morfină. − Viola este soţia mea. Când am… părăsit-o îşi alese acest cuvânt după o scurtă ezitare - nu am ştiut că vom avea un copil, pe micuţa Liza. Acum înţelegi şi mai bine de ce voi face tot posibilul să o readuc pe Viola la viaţă? *** − Rafael! Rafael! glasul Lizei îl readuse la clipa prezentă, în timp ce îi puse cu încredere mânuţa în palma lui care părea atât de uriaşă faţă de a copilului. Aşa-i că tu eşti un înger? − De ce crezi asta? − Ai nume de înger, ai părul de argint - şi ridicându-se pe vârfuri îi mângâie părul complet albit de boală - eşti îmbrăcat doar în alb şi la noi acasă ai ştiut până şi unde a pus mami globurile pentru brad. − Nu sunt un înger! Sunt doar cel mai bun prieten al lui mami, de aceea ştiu una şi alta, îi spuse Rafael după ce, oprindu-se din mers, o luă în braţe. *** − Dar asta-i curată sinucidere! izbucni Amanda. − Numeşte-o cum doreşti, dar ştii că nu mai am mult timp! Dacă nu aş face pasul acesta curând, poate că aş pleca din lumea asta mai repede decât Viola, dar fără să-i ofer şi ultima şansă de a trăi.

Tot ce îţi cer este ca atunci când îţi voi telefona să încerci cât mai repede posibil să vii unde îţi voi spune şi să îi faci Violei transplantul. − O iubeşti atât de mult că vrei să îi oferi totul! Te înţeleg! Dar de ce îmi ceri tocmai mie asta? întrebă disperată Amanda, nemaiputând să îşi stăpânească lacrimile.

I se cuibări în braţe, căutând un strop de linişte.

Doar acum înţelese de ce Rafael nu-i oferise niciodată nimic mai mult decât o prietenie sinceră.

Inima lui a fost doar a Violei şi prin ceea ce îi cere acum doreşte ca a ei să rămână pentru totdeauna. − Pentru că în aceşti patru ani de când lucrăm împreună am încercat să te învăţ tot ce am ştiut. Pe nesimţite ai ajuns un chirurg mult mai bun decât mine.

Amanda încercă să îl contrazică, dar Rafael o mângâie blând pe cap şi, sărutându-i fruntea, continuă: − În mâinile tale îmi pun cu toată încrederea inima mea şi în curând a Violei. Aici sunt toate analizele şi radiografiile necesare, dar bineînţeles că m-aş bucura dacă le-ai verifica şi tu. − Dar dacă intervine vreo complicaţie din neatenţia mea? Dacă îmi tremură mâinile şi... − Amanda! Tu ai un calm desăvârşit, mai ales când eşti în sala de operaţie. Încă nu am mai întâlnit un medic ca tine. Nu ştiu cum reuşeşti asta, dar reuşeşti. − Rafael eu...

Dori să îi spună că îl iubeşte. Dori să îi spună că ea este o nemuritoare. Dori să îi spună atât de multe alte lucruri, dar brusc se opri, pentru că simţi că doar l-ar întrista şi mai mult. Preferă mai bine să-l întrebe: − Şi când va fi? − În curând. Tu eşti prima care ştii adevărul.

Ceilalţi medici vor şti doar după operaţie.

O îmbrăţişă încă o dată şi plecă. *** Rafael puse crenguţa de vâsc deasupra patului unde dormea Viola, apoi se aşeză pe un scaun din apropiere. Luându-i mâna în mâinile lui o privy, dorind să îşi umple pentru ultima oară sufletul cu surâsul ei, cu faţa ei. Nu o văzuse de atâta timp.

Mai precis de patru ani, când la o conferinţă din Elveţia i se făcuse rău pentru prima oară. Când văzuse radiografiile ştiuse că nu are nici o şansă şi mai are de trăit maxim patru sau cinci ani. Ca şi în atâtea alte dăţi nu greşise în privinţa diagnosticului. Atunci se decisese să nu mai meargă acasă la soţie, la Viola. Încă de când se întâlniseră prima oară la orfelinat făcuse legământ în sufletul lui că nu îi va aduce durere şi suferinţă. Nu dorea să îl privească neputincioasă cum se chinuie şi se stinge pe zi ce trece. Îi trimisese prin avocat o scrisoare prin care îi spunea că nu se vor mai revedea niciodată, dar că îi doreşte din suflet să îşi găsească pe cineva lângă care să fie fericită şi cum va primi prin avocat hârtiile de divorţ să nu îşi facă probleme în privinţa lui, că le va semna imediat şi i le va trimite înapoi neîntârziat. Nu îi scrisese nimic despre tumoare, dar nici nu încercase să o mintă. Regreta un singur lucru. Nu ştiuse că Viola e însărcinată cu

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

74

–

proză de Vasilica Anita Cozma

Liza, primul şi ultimul lor copil. Suspină adânc şi, aplecându-se, îşi sărută pentru ultima oară soţia sub crenguţa de vâsc.

Prinţul se apropie de ea cu o crenguţă de argint în mână. Puse crenguţa deasupra ei şi, aşezânduse lângă ea, o privi îndelung îndurerat, apoi, aplecându-se, o sărută. Sărutul lui îi spuse mai mult decât orice cuvinte. Făcând un efort supraomenesc, Viola reuşi să deschidă ochii. − Rafael! şopti cu greutate.

Ar fi dorit să îi spună cât de mult i-a fost dor de el, cât de mult îl iubea, dar, slăbită, închise din nou pleoapele. − Viola! îşi auzi numele ca pe un suspin din adâncul sufletului lui. Iubita mea... timpul meu e pe sfârşite, dar inima mea nu va înceta nicio clipă să bată doar pentru tine.

Spunând acestea plecă spre troica trasă de caii înaripaţi. Şi cum se aşeză în ea zburară spre răsărit, dispărând într-o pulbere de argint. După un timp, îngeri se apropiară de patul din zăpezi pe care dormea. Unul din ei aduse o stea mai luminoasă decât orice altceva ce văzuse în viaţa ei.

Îi puse steaua în piept. Inima începu să îi bată şi simţi cum căldura şi dragostea de viaţă încep din nou să i se reverse în trupul slăbit. *** − Mami! Mami! strigă Liza fericită şi, dacă Amanda nu ar fi ţinut-o, sigur s-ar fi aruncat în pat peste Viola.

Viola îi mângâie părul castaniu şi, îmbrăţişândo, o sărută pe obrajii îmbujoraţi de la frigul de afară. Pe hol, în faţa uşii, se auzi un clopoţel, iar în clipa următoare un copilaş deschise uşa şi întrebă timid: − Primiţi cu colinda?

Viola se uită la Amanda, care înclină fin din cap în semn de încuviinţare. − Dar rămâneţi pe hol, pentru că Viola este încă slăbită, adăugă.

Cine vrea să trăiască o veşnicie şi să privească doar neputincios în jur cum se sting cei dragi din viaţă şi să nu poată face nimic pentru ei? gândi Amanda şi privi spre Viola şi Liza.

O, Rafael! Acum îmi cunoşti taina aşa cum şi eu ţi-o cunosc pe a ta. Cu trupul nu ai fost un nemuritor, dar dragostea ta este nemuritoare. Şi ultimul tău diagnostic a fost corect. Viola a primit în dar o nouă viaţă.

Descoperirea Ungariei V-aţi pus vreodată întrebarea ce înseamnă descoperirea unei ţări? Răspunsul depinde de vârsta şi chintesenţa sufletelor noastre. Unii dintre noi, cu spirit copilăresc, dar în acelaşi timp şi de cutezători, poate că pur şi simplu vor roti globul pământesc şi, punând degetul la întîmplare, vor deveni curioşi asupra acelei ţări.

Alţii mai meticuloşi, care vor şti de la bun început ce ţară anume îi interesează, vor începe să facă săpături arheologice intelectuale prin diverse biblioteci, în căutarea a cât mai multe informaţii în legătură cu ea. Lumina este cea care ne călăuzeşte spre o stea. Oare în cazul acesta care este lumina ce ne călăuzeşte spre descoperirea unei ţări? Dacă ne gândim la întregul şirag de tradiţii, realizăm un lucru surprinzător. Limba este cea care ne spune în adevăratul sens al cuvântului că avem de-a face cu un alt tărâm. În clipa în care auzim pe cineva că vorbeşte o altă limbă, suntem puşi în faţa mai multor posibilităţi. Una din ele ar fi să ne rezumăm a o asculta din când în când cum o vorbeşte unul dintre cei din preajma noastră, aşa cum am asculta un cântec de demult, care

ne-a plăcut de prima oară când l-am auzit şi câteodată îi fredonăm refrenul în sinea noastră.

De parcă ne-am putea sătura sufletele doar privind într-o vedere un petic de loc din această ţară! Dar dacă nu ar fi scris pe verso ce reprezintă poza, de unde am şti că este vorba de ţara respectivă şi nu de o alta? Oriunde altundeva pe glob, dacă sunt condiţii climatice asemănătoare, nu am putea întâlni o vegetaţie ca în peisajul pe care tocmai îl privim? Deci putem rămâne înafara teritoriului unei ţări şi, privind printr-un ochean cu lentilele puse de alţii (care au fost acolo personal), să încercăm ai da la o parte unul câte unul vălurile de mister şi-a o cunoaşte. Sau, în măsura posibilităţilor, mai bine să păşim peste graniţele ei fizice și, fără a pregeta nici o clipă, să ne contopim în vârtejul simfoniei limbii vorbite de majoritatea locuitorilor ei. Să trăim pentru o vreme în simbioză cu aceasta, păstrându-ne în acelaşi timp în suflete cântecul de leagăn al limbii materne. Doar atunci vom putea spune că am descoperit într-o oarecare măsură Ungaria.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

75

–

gânduri de la juriu

Peregrinări, ediția a V-a, 2014, proză scurtă În momentul în care scriu aceste rânduri nu cunosc punctajele celorlalţi membri ai juriului pentru faza finală şi nu am habar cum stă „Jacinta” în clasamentul final al Concursului de proză „Peregrinări”. Este textul care mi s-a părut că s-a apropiat cel mai mult de aşteptările mele, la această ediţie, deşi au existat altele care o surclasează din punct de vedere al scriiturii.

Trebuie să mai menţionez câteva titluri care miau plăcut: Cu gust de aramă, Barca, Scorbură, Sirenele, Abner, Zărbuşca, Un singur Acord, Afaceri cu final neprevăzut, La conac, Dragoste virtuală, Yanni, Lenea încercatului, Italiam non sponte sequor, Călătoria, Întâlnire în amurgul vieţii, Tase, Tablou rural. Sper să nu se înţeleagă că nu am privit cu respect spre celelalte creaţii de calitate, prezente în număr mare la concursul din acest an. Am văzut texte extrem de frumoase, interesante, idei inedite şi bine scrise, Emanuel Stoica – Suedia

MUNCITE. A face un clasament al primelor zece locuri, în prima etapă a jurizării, a fost dificil tocmai din cauza numărului ridicat de texte bune. Nu cunosc argumentele celorlalţi membri ai juriului. Personal, am considerat importante personajele bine conturate, de care îţi aminteşti după ce ai citit povestea, potenţialul de traversare a barierelor culturale (povestea fiind accesibilă, fără un efort major, cititorilor dintrun areal cultural diferit), capacitatea de a genera imagini şi de a induce emoţii printr-o construcţie dramatică serioasă, puterea de a ţine cititorul în priză cu acţiune, transformări ale personajelor şi răsturnări de situaţie la care se adaugă, desigur, frumuseţea stilului, ideile inedite, mobilierul lingvistic şi o anumită cunoaştere a autorului în legătură cu subiectul abordat.

* Dragi concurenți, vă felicit pentru textele înscrise în concurs și vă mărturisesc cu bucurie că în inima mea fiecare dintre dumneavoastră ați primit un premiu. Am simțit că nici măcar unui singur text nu i-aș fi putut refuza acest lucru. Ah, prin câte aventuri nu am trecut lecturând textele dumneavoastră și ce pradă ușoară s-a dovedit a Emanuel Pope - Anglia

fi spiritul meu critic sub presiunea emoțiilor transmise de dvs!

Tuturor mii de mulțumiri și abia aștept ca organizatorii Centrului din Dublin să vă dezvăluie identitatea publicului larg! Meritați pe deplin să fiți citiți, iar textele dumneavoastră sunt, toate, frumoase înaripate galioane!

* Trebuie să mărturisesc că a face parte din juriul Concursului ”Peregrinări” a fost o mare onoare, în primul rând pentru cantitatea și calitatea participanților, o sarcină destul de dificilă, dat fiind gama foarte variată a tematicilor abordate de aceștia. De asemenea, am putut constata că subiectele tratate au fost de un mare nivel și, totodată, includerea unor tematici actuale, precum problema migrărilor, subiectul tehnologiei virtuale, rolul omului în cadrul societății de azi (cum spunea Ortega y Gasset, Eu și circunstanțele mele). Toate acestea confirmă un mare salt înainte al prozei Mario Castro Navarrete – Suedia

românești ce se alătură literaturii mondiale, în general, și celei europene, în special. Și repet, aceste adjective au făcut ca selecția să fie foarte dificilă, grea, încât, ca integrant al juriului, poate aș fi selectat mai multe, dar sunt regulile concursului și trebuiesc respectate.

Vreau să mulțumesc tuturor participanților care prin scrierile lor dau un mare prestigiu acestui concurs și, în același timp, organizatorilor pentru dăruirea față de literatura română prin intermediul acestei competiții aflată la ediția a V-a.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

76

gânduri de la juriu * Tot mai multă lume descoperă în binomul citit-scris un act de terapie sufletească, ontologică și socială. Cei care au răspuns provocării și proiectului literar propus de Centrul de promovare ”Itaca” din Dublin, nu au pariat nici pe apartenența la o ideologie ori la o modă literară, nici la sincronia cu hypertextul, Dan Mircea Cipariu – România

A fost un prilej de a te întâlni cu tot felul de texte. Dacă ar fi să fac o scurtă istorie a jurizării aş împărţi-o pe mai multe etape şi m-aş opri în câteva puncte ale ei. Încă din prima zi a concursului au sosit texte şi trebuia să ne pregătim grila de aprecieri. Primul text remarcat a fost cel cu numărul 7, Iubirile lunii.

Bun, matur, în care se vedea efortul de construire a personajului, de plasare a perspectivei, care aici e una foarte pretenţioasă, nu în mintea actantului principal, ci puţin mai abisal, în psihologia acestuia. Finalul iarăşi mi-a plăcut, deşi, din punct de vedere tehnic al scriiturii, şchiopăta puţin.

Aici aş face deja o remarcă generală. Am văzut textele şi în forma lor brută, adică aşa cum au fost trimise de către concurenţi. Nefinisate, neîngrijite, cu tăieturi, dar mai ales m-au deranjat foarte mult parantezele!!! Iar asta am observat la prea multe texte. Adică explicări pe care le dădea autorul pentru cititori. E un lucru de evitat, e complet deplasat ca explicaţiile să vină în paranteze şi nu prin intermediul textului însuşi, sau a subtextului. Cititorului trebuie ori să-i spui o poveste la modul cel mai serios posibil şi îl laşi să se aşeze în orice colţ al scriiturii tale îi place, ori îi iei senimentele în propriile-ţi mâini şi dai cu ele de toţi pereţii, îl calci în picioare de-l faci să icnească de durere sau să jubileze de bucurie. În nici un caz nu te apuci să-i dai explicaţii în paranteze, de tip chat, messenger şi nu mai ştiu cum. Pe internet au apărut mai îngrijite, ceea ce a fost cu siguranţă o muncă infernală.

Am mai remarcat textul nr. 17, Ferdinand, bine scris, dar cu o impardonabilă greşeală gramaticală. Nr. 20, Cu gust de aramă, are o idee foarte bună, cititorului i se pregăteşte un loc bine ales, dar ca tehnică a scriiturii trebuie mult, mult îmbunătăţit.

Textul nr. 23, Abner, e foarte bine susţinut, pasajele retorice repetitive sunt de efect, construieşte semantic, dar ca tehnică a scriiturii are câteva erori care îl pun la pământ, explicaţii

tehnicile textuale și trucurile postpostmodernității! Pariul acestor aspiranți la recunoaștere literară a fost un altfel de terapie de sine și un drum spre găsirea unui son interior, un son de a fi. Drum cu multe lumini și inițieri tuturor celor care ați fost atrași de forța izbăvitoare a literaturii! * jenante ale autorului, în paranteze sau nu, pentru cititor. Asta distruge orice atmosferă, oricât de bine ai fi creat-o. Mai ales aici, unde par că sunt date şi în zeflemea, plus de două ori „vroiam” care nu ştiu de unde vine. În multe texte am întâlnit această formă greşită.

Nr. 35, Barca, e bine scris, ciudat, inegal, cu greşeli. Nr. 37, Pomul nefermecat, e iarăşi bine scris, dar nu are o idee prea solidă pe care să clădească ceva. Şi a sosit nr. 38, O zi a singurătăţii. Pentru cine nu a citit încă povestirea, îl îndemn să o ia cu răbdare, să nu se grăbească şi să călătorească atent cu personajele de acolo. Va avea o surpriză extraordinară. Pentru mine unul, întruchipează la modul ideal ceea ce trebuie să facă un anumit tip de proză scurtă, modalitatea în care autorul ia sufletul cititorului în mâini, îl modelează, îi şopteşte, îl seduce. Creează cadrul perfect, îl aşează într-un tipar, iar la momentul oportun, orice alunecare, schimbare sau chiar efect de şoc, va avea fiecare în parte efectul dorit. „O zi a singurătăţii” este un text foarte reuşit.

A fost o perioadă de texte bune: Nr. 40, Pasărea pe sârme, este interesant, dar nu e proză scurtă, e Nichita interpretat. 41, Scorbură, nu e deloc un text rău, contruieşte, vrăjeşte într-o oarecare măsură, dar nu m-a cucerit, nu m-a sedus în mod deosebit. 42, Cum să-i vorbeşti îngerului la telefon, e atât de scurt că pare neserios, nici el nu ştie ce vrea. 43, Zărbuşca, e de analizat, inclusiv psihologic, dacă acest cuvânt din titlu e ales cum trebuie.

Cred că şi „zeamă de varză” ar fi sunat mai bine.

Dar e un text bine scris, care a urcat sus în clasament. Nr. 45, Ciupa şi Cionciu, trebuie trecut între textele remarcate, dar atât. 46, Oraşul de neon, are cuvinte nepotrivite, „trip psihedelic”?, e inegal şi nu are direcţie. 47, Tabloul rural dovedeşte dorinţă de a scrie şi de a clădi o viziune, dar nu are obiect pe care să se plieze, trebuia găsit un sâmbure. Şi are greşeli gramaticale. 48, Revenirea, nu e foarte rău, dar acolo trebuie lărgit fondul lexical.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

77

gânduri de la juriu După cum s-a văzut a fost un grup de texte bune, cu pretenţii de clasament, venite la scurt timp unele după altele şi deja îmi făceam griji că va fi greu de ales între ele. Dar toate s-au relaxat şi avalanşa care a urmat nu a fost la aceeaşi înălţime.

Ar mai fi de remarcat textul 67, Amintiri furate, este scris îngrijit, atent la personaje, dinamizat de dialogurile prelungite, dar pare că subiectul depăşeşte cadrele textului trimis, nu are un început limpede şi un final propriuzis şi fiind asamblat din fragmente nu reuşeşte să producă efectul unei proze scurte. Mi-a lăsat impresia că are nevoie de spaţiu mai larg ca să se pronunţe. Nr. 78, Tase, e dinamic, relaxat, promite efecte speciale, dar nu le produce. M-aş opri puţin şi asupra textului 83, Întâlnire în amurgul vieţii, pe care l-aş trece la categoria

speranţe. Dacă autorul e tânăr, l-aş îndemna să meargă mai departe cu scrisul. Ideea de aici e foarte generoasă, are impact emoţional la final, dar trebuie îmbrăcat totul într-o formă mai şlefuită şi o tehnică pe măsură. Sunt lucruri care se pot câştiga odată cu experienţa.

Textul 88, La conac, e un text clasic, aşezat, bun, îngrijit, peisaj plastic împletit cu portret interior, mai are nevoie de imboldul care să reverbereze în cititor. Nr. 89, În lipsa lor, abordează un subiect pretenţios, sondează personajele, face faţă, dar îmi pare mânuit uşor artificial.

Una peste alta, o experienţă utilă aş zice, o sarcină nu foarte uşor de dus până la capăt, amuzantă pe alocuri. Mulţumesc încă o dată pentru oportunitatea de a mă număra printre „judecători”! Nu ştiu dacă am făcut faţă cu brio, dar m-am trezit scriind această lejeră trecere în revistă, fără pretenţii, o discuţie lejeră de mansardă la un vin fiert.

Călin Sămărghițan – România

câștigătorii concursului Câștigătorii concursului de proză scurtă Peregrinări, ediția a V-a, organizat de Centrul de promovare ”Itaca” - Dublin,

Locul I - textul nr. 23 Abner - autor Cătălin Marin (București) Locul II - textul nr. 88 La conac - autor Geraldine Ghineț (Galați) Locul III - textul nr. 29 Jacinta - autor Liliana Negoi (Moșteni, Giurgiu) - textul nr. 38 O zi a singurătății - autor Carla Francesca Schoppel (Brașov) - textul 41 Scorbură - autor Angela Dina (București)

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

78

textele câștigătoare

Locul I

Abner Cătălin Marin (București) Timpul trecea printre urechile de ac. Abner şedea cu fruntea în pervazul ferestrei deschise. Era bolnav de o apăsare pe suflet, avea şi febră.

Noaptea locuia la parterul casei, pentru că ziua dormea în pod. Se cobora deodată cu soarele şi întunericul şi se aşeza în acelaşi loc, la fereastra dinspre stradă, fără să privească prin ea, cu toate că o deschidea larg. Îşi proptea fruntea în pervaz, număra înapoi de la o mie, până dincoace de zero, în adâncul numerelor lipsei.

Se oprea la minus două sute treizeci şi patru, mai înapoi nu ştia. „Cine sunt eu în mintea mea? În mintea mea cine sunt?” Îşi ridica el de la pământ întrebări, întotdeauna cu ochii deschişi.

Ar fi putut foarte bine să-i fie şi rău, dar nu-i era.

Ducea numai o ameţeală pe jumătate de cap, ceva simplu, ca o beretă de plumb. Şi-a aprins două ţigări, pe una a lăsat-o să ardă în scrumiera dintre tălpile desculţe, pe-a doua a început să o fumeze privind în jos către cealaltă: „Cine sunt eu în mintea mea? În mintea mea cine sunt?”

Se apropia miezul nopţii. Deja fumase un pachet în tandemul ăsta, o ţigară el, o ţigară nimeni şi basca de plumb se prefăcuse în glugă, cu mantie cu tot. Abner se îndepărta grabnic de cei douăzeci de ani pe care nu îi mai avea de vreo alţi douăzeci şi începea să îi pese din ce în ce mai puţin de ceea ce reuşise ori nu. Mintea îi juca feste, el îi făcea jocul şi se distra din ce în ce mai bine. Vecinii îl ştiau nebun, la început doar crezuseră, a reuşit să îi convingă într-o zi când a trecut indiferent pe lângă mulţimea strânsă în jurul unui cadavru ce aparţinuse unui alt vecin, Tommy cumva, sărise de la etaj, lăsase un bilet din care nu se înţelegea nimic. Tommy a fost unul din acei oameni despre care în general cei mai mulţi au o părere bună, din simplul motiv că, de fapt, nu poţi avea vreun fel de părere faţă de cei ca Tommy, iar cei care îşi dau cu părerea, în general post-mortem, fie au păreri proaste despre cei vii, fie nu au de loc, deci e bună.

Tommy nu a deranjat pe nimeni niciodată, era cel mult vizibil către aparent, nu vorbea, dar

asculta prostiile tuturor, saluta cu glas tare, nu umbla după femei, nu bea la cârciumă, era un funcţionar cumsecade, ce mai încoace şi încolo, Tommy fusese exact genul acela de om de la care te aştepţi să se apuce de omorât în serie sau în masă. Norocul omenirii şi al cartierului că şi-a început cariera cu el însuşi. „Cine a fost el în mintea lui? În mintea lui cine a fost?” Se întreabă Abner, privind pe fereastră către locul în care nu demult vecinul despre care vorbeam mai devreme îmbrăţişase astfaltul între coaste.

Se strânseseră toţi în jurul cadavrului în ziua aia şi îşi dădeau, evident, cu părerea. Abner a văzut şi a trecut mai departe.

- Abner, vino să vezi nenorocirea! Tommy sa sinucis! L-a strigat domnişoara Liszt.

- O văd şi de-aici, mulţumesc! i-a răspuns.

- De ce crezi că s-a sinucis? Era aşa un băiat bun şi la locul lui…

- Întreabă-l pe logodnicul dumitale.

- Dar nu îl cunoştea pe Tommy? De unde să ştie el motivul? s-a mirat domnişoara.

- Atunci întreabă-l de ce nu se sinucide?

Dumneata de ce nu te sinucizi?

- Ce vrei să spui cu asta? s-a oţărât domnişoara.

- Abner, nu fii golan! l-a repezit domnul Fowles, un fost lucrător la gară.

- Golan? Eu? Sau voi, care staţi grămadă peste maldărul ăla de carne şi oase, bucurânduvă că s-a întâmplat în sfârşit ceva interesant în viaţa voastră?

- Ce-ai mă? Ce te-a apucat?

- Voi de ce nu vă sinucideţi? Vă spun eu de ce, de proşti.

- Da’ sinucide-te tu, deşteptule!

- Eu sunt prea deştept să mă omor.

- De-aia lucrezi la săpat şanţuri, de deştept ce eşti.

- Sap şanţuri pentru că îmi place băutura, ai înţeles?

- Beţivule!

- Amărâţilor, în viaţa voastră n-aţi schimbat cu el mai mult de un salut şi nu i-aţi dat atenţie mai mult de câteva secunde. Acum, că e mort, e

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

79

textele câștigătoare eroul cartierului. Toţi sunteţi îngăduitori cu morţii, fiindcă mai jos de-atât nu se poate, şi vă uitaţi la ei şi vă miraţi ca vitele o sută de ani, vă bucuraţi meschin, în mândria voastră, ca atunci când daţi bani la cerşetori. Dacă nu aţi avea în oase umbra spaimei de moarte, l-aţi lua acasă aşa cum e şi l-aţi împăia lângă şemineu, să repetaţi: „Bietul Tommy, era aşa un băiat cumsecade” - Eşti nebun, du-te dracului!

- De-al dracu ce sunt, rămân nebun.

Abner a plecat mai departe mut. Nu putea să îi sufere pe nici unul, dar fusese prima dată când îi lua la rost. Din ziua aia toţi au început să îl vorbească şi să îl evite sfidător. Un fel de "Te vedem, dar nu te băgăm în seamă". El îi saluta cu voce tare, zgomotos şi plin de veselie, fapt care îi scârbea. "Ei cine sunt în mintea lor? În mintea lor cine sunt?"

Trecuseră vreo câteva zile de la incidentul lui Tommy, între timp îl şi îngropaseră. Numai Abner, un poliţist şi preotul fuseseră de faţă la eveniment. De-atunci începuse el să doarmă ziua în pod şi să stea noaptea la fereastră, numărând înapoi până la minus două sute treizeci şi patru. În seara despre care am început să povestim, chiar la începutul povestitului, Abner a privit prin fereastră pentru prima oară de când întreprindea acest ritual.

- Bună seara, domnule Pym? A auzit un glas de copil de sub pervazul exterior şi s-a aplecat pe fereastră. După cum spuneam, era la parter.

- Billy? Ce-i cu tine la ora asta?

Billy era fiul cel mic al profesoarei de pian, care nu predase niciodată, doamna Beckett. Era o femeie de provincie care învăţase câteva note pe când activa într-un bordel, nu ca pianistă.

Fugise din oraşul originar în urma unei compromiţătoare îndrăgostiri şi amăgise un tânăr farmacist să o ia de nevastă. Îl cucerise cântându-i la pian şi culcându-se cu el pe spinarea sobrului instrument. Farmacistul a murit de tuberculoză (în condiţii suspecte, după părerea cartierului), iar ea rămas singură cu averea şi cu David, fiul cel mare. Pe Billy îl făcuse din flori, ani mai târziu, la aproape patruzeci.

Vechile deprinderi nu se desprinseseră de ea şi nu, nu era o femeie cumsecade, era snoabă şi avară. Inventase o poveste cum că după moartea soţului a fost atât de sfâşiată că nu se mai putea apropia de claviatură. Asta nu însemna că nu spunea mereu şi mereu alte poveşti despre succesele tinereţilor ei muzicale şi frumoasele concerte pe care le susţinuse. Billy, pe de altă parte, era un copil bun şi răsărit la minte,

probabil semăna cu taică-su. Avea vreo doisprezece ani.

- Am ieşit pe geam. Voiam să văd luna. Am visat o lună foarte mare azi noapte, a zis băiatul.

- De ce minţi? l-a întrebat Abner.

- Nu mint, chiar am visat!

- Aia poate, dar tu nu după lună ai ieşit în seara asta.

- Ba da...

- Billy... te rog! Băieţii nu ies noaptea să se uite la lună, nu-s atât de sensibili ca fetele... şi vârcolac nu cred că eşti.

Billy a roşit în obraji. Era destul de întuneric, dar Abner nu avea nevoie de lumină să vadă astfel de lucruri.

- Hai, lasă! a continuat Abner. Îmi zici tu mai târziu. La mine de ce ai venit?

- Voiam să vă întreb ceva, dacă nu vă supăraţi.

- Nu mă supăr niciodată pe oamenii care întreabă. Mă mai enervez aşa, dar nu mă supăr.

- Pe vecini v-aţi supărat, că v-am auzit. I-aţi întrebat pe toţi de ce nu se sinucid. Mama zice că sunteţi nebun şi prost, dar mie nu mi se pare.

- Ascult-o pe mă-ta, dar fă ce vrei tu, dacă nu vrei să ajungi ca răposatul de bărbată-su. Ia zi, ce vrei să mă întrebi?

- Păi...

- Păi ce?

- Vreau să vă întreb ce v-a întrebat şi vecina... de ce credeţi că s-a sinucis Tommy?

- Eu cred că toţi trăim cu scopul de a fi fericiţi şi murim cu scopul de a nu mai fi.

- De a nu mai fi fericiţi?

- Nu, de a nu mai fi deloc.

- Ce scop el ăla?

- Şi fericirea ce scop e?

- E frumoasă, de-aia o vrea toată lumea?

- De unde ştii că e frumoasă?

- Fiindcă am văzut-o?

- Ei pe dracu, aşa devreme! Ai numai doisprezece ani.

Billy roşeşte iar.

- De ce să vrei să nu mai fii? Atunci când nu mai eşti nu mai ai nici o şansă să fii fericit. Aşa, dacă eşti viu... tot mai există o şansă.

- Şi dacă ai realiza brusc, din timpul vieţii, că de fapt nu eşti şi nu vei fi niciodată fericit?

- Nu se poate!

- Ba se poate. Dovada e vecinul Tommy.

- Cred că aveţi dreptate... însă e plin de oameni nefericiţi şi totuşi nu se omoară unadouă.

- Se omoară cu zile pe ei înşişi... unii pe alţii.

- De ce?

- N-am răspunsuri la toate întrebările şi multe dintre răspunsurile pe care le aveam s-au mai schimbat de-a lungul timpului. Cred că şi

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

80

textele câștigătoare astea de ţi le-am dat azi se vor schimba. Nu se ştie.

- Eu nu vreau să mă sinucid niciodată.

- Bravo, să te ţii de ideea asta! Acum du-te, că te-aşteaptă!

- Cine să m-aştepte? se miră Billy nevinovat.

- Ei lasă, hai fugi! Noapte bună!

- Noapte bună, domnule Pym şi mulţumesc!

Billy a dispărut iute printre tufişurile de gard viu de sub fereastra lui Abner, pe care durerea l-a mai lăsat. Nu mai avea ţigări, s-a dus în birou să-şi ia altele. De data asta a luat două pachete, să fie sigur că nu se va mai mişca deacolo până dimineaţa. A coborât în bucătărie, i se făcuse foame. Pe masă era o carte scumpă şi proastă a unui scriitor ieftin şi deştept, avea un slogan pe copertă, prea jenant pentru a fi enunţat. Un adevăr de tipul: "Dacă vrei să îţi fie bine, trebuie să nu îţi mai fie rău". O uitase femeia care îi făcea curat în casă. Îi tot recomanda "cărţi noi", observase ea că biblioteca e plină cu "cărţi vechi" jumulite, frunzărite şi mari. În urmă cu vreo câteva luni purtaseră o discuţie. Ea îşi făcuse curaj să îi umble în cărţile pline de praf, el nu-i dădea voie, de teamă să nu le amestece sau să piardă foi din ele.

- Ce tot ţineţi cărţile astea vechi? Nu vedeţi că sunt făcute varză? N-aţi prea avut grijă de ele, a cutezat coana Juliette să-l dojenească.

- Se consumă şi ele.

- Păi de câte ori le citiţi de au ajuns aşa? De ce nu vă cumpăraţi nişte cărţi d-astea noi? Vă recomand eu unele excelente. Nu îmi vine să vă împrumut, că dumneavoastră le faceţi ferfeniţă.

- Astea nu-s cărţi de citit, sunt cărţi de studiat, nu-s poveşti, de-aia le tot iau, le răsfoiesc, le pun la loc şi tot aşa.

- Am văzut eu că nu-s d-astea cu întâmplări, sunt mai de ştiinţă, da-s vechi rău! Mai e ştiinţa lor de-actualitate?

- Ştiinţa adevărată nu-i perisabilă tanti... cum sunt cărţilea astea... de bucate.

- Ce cărţi de bucate?

- Am dat şi eu un exemplu.

Cam asta fusese cu cărţile. Abner privea spre broşurica cea frumos copertată: "E ca o domnişoară de consum, bună din când în când!" şi-a spus mestecând nişte covrigi uscaţi. Pe un perete s-a aşezat un fluture de noapte, dolofan, cu aripi mari şi tuciurii. Bărbatul gândea şi ronţăia covrigi, până când a zâmbit şi a spus către fluture: - Tu, Socrate, aşa te cheamă, auzi: tu în mintea ta cine eşti? În mintea ta cine eşti?

Atunci fluturele s-a aşezat pe podea şi s-a transformat într-un câine, o corcitură vagaboandă. Abner nu s-a mirat cât de puţin. Nu avea halucinaţii, nu avusese niciodată. A râs de bucurie vreo câteva secunde, fericit că vede un lucru despre care nu va putea vorbi nimănui, fiindcă oricum nu l-ar fi crezut. A deschis uşa cămării şi a luat o ciozvârtă cu os dintr-un ciolan afumat, pe care a aruncat-o câinelui. "Socrate" a mirosit-o puţin, uitându-se temător-suspicios către Abner. S-a apucat de ronţăit şi molfăit: - Auzi, Socrate, dă-mi şi mie o idee!

- Ce idee? întrebă câinele într-o engleză stâlcită.

- O idee, tu eşti filozof!

Câinele a lăsat ciolanul, s-a pus în poziţia şezut şi a lătrat de câteva ori zgomotos.

- Hai că te faci al dracului! l-a certat Abner.

- Uite o idee! zice dulăul: Homo homini lupus.

- Asta nu e o idee, e o trăznaie latinească.

Evalabilă şi la voi la câini?

- Eu nu sunt câine, sunt fluture de noapte.

- Uite o idee de filozof: cât de mult suntem din cât de puţin am fost?

- Sec! Mi-e sete, vreau de băut, dar nu apă.

Whiskey ai?

- Am pe undeva.

Abner s-a dus să caute prin cămară sticla de băutură. Când s-a întors a pus un pic într-un castron şi şi-a umplut un pahar. Câinele a mirosit castronul fără să bea. Abner nu mai zicea nimic.

- Dar văd că eşti generos. Mai toarnă-mi, nu fi câine! spune Socrate şi latră.

- O javră beţivă cu simţul umorului, ceva cu totul ieşit din comun.

I-a umplut castronul lui Socrate cu whiskey şi acesta a început să lipăie satisfăcut. Mai lipăia, mai mirosea, mai lipăia."Eu cine sunt în mintea lui? În mintea lui cine sunt" se întreba Abner, trăgând şi el sorbituri umede pe buza paharului de cristal, singurul de felul ăsta şi singurul cu care bea whiskey. Era un om plin de mofturi mărunte. I-a trecut prin cap să îl întrebe pe Socrate de ce crede el că s-a sinucis Tommy. Se gândea că poate îl cunoaşte, la urma urmei era un câine cunoscător de latină. Dacă ştia latină, trebuia să ştie şi despre Tommy.

- Socrate, mai lasă băutura şi răspunde-mi şi mie la o întrebare!

- Te ascult după ce termin. Câinele a grăbit lipăiala, în final ajungând să caute cu limba, ultimele picături de pe pereţii castronului, exclamând: bună băutură! Zi întrebarea!

- De ce crezi tu că s-a sinucis Tommy?

- De unde ai vrea să ştiu? Sunt numai un biet fluture de noapte, ţi-am mai spus.

- Dar latină ştii, al dracului ce eşti?

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

81

textele câștigătoare - Şi tu ştii ceva latină, ştii şi despre Socrate, dar nu ştii cum o chema pe nevastă-sa.

- Ştiu că era o femeie a dracului. Fiindcă Socrate zicea aşa: "orice ar fi, însoară-te! Dacă vei găsi o nevastă bună, vei fi fericit. Dacă găseşti una rea, vei deveni filozof”, şi la cât de mare filozof a fost el, deduc de aici că a avut o nevastă pe măsură de a dracului.

- Câtă perspi… persp... pers-pi-cacitate! Greu de pronunţat cuvântul ăsta. Mulţumesc de trataţie! Zicând astfel, câinele s-a transformat la loc în fluture.

- Şi ideea mea?

Fluturele nu a răspuns, a zburat prin fereastra întredeschisă. "Cine e el în mintea mea? În mintea mea cine e?" a tras Abner la răspundere pereţii, cu glas tare. S-a întors apoi încet la locul lui de la fereastră. De data asta nu s-a mai proptit cu fruntea de pervaz, s-a aşezat cu barba peste coatele împreunate şi a privit spre stradă. Billy se întorcea acasă, ţopăind fericit pe mijlocul drumului. L-ar fi întrebat unaalta, l-ar fi tachinat puţin, dar l-a lăsat în pace până la urmă. Era simpatic puştiul. Cu puţin

timp înainte ca Billy să treacă de colţ, Abner nu s-a putut abţine, a ieşit jumătate afară pe fereastră şi a strigat tare: - Hei, Billy! Ce-a zis?

- A zis că şi ea! A zis că şi ea! a repetat băiatul, plin de bucurie.

Abner se gândea că lucrurile sunt mai frumoase atunci când le înţelegi numai cu sufletul, şi nu cu mintea. A aprins o ţigară şi a început să numere înapoi de la o mie, număra încet, încet, încet... nouă sute şaptezeci şi şapte, nouă sute şaptezeci şi şase... Luna se ridicase deasupra casei cu trei etaje de peste drum. Era o lună mare, ca un ochi de ciclop, lucru la care s-a gândit şi Abner, fiindcă l-a umflat râsul. O babă ieşită în noapte să-şi asiste potaia la împlinirea nevoilor, l-a văzut râzând şi i-a zis: - Eşti nebun!

- Mamaie! Tu ai auzit de Polifem?

Baba l-a ignorat şi nu tocmai, fiindcă şi-a văzut de drum pe urma căţelului, dar countinuând să bombăne şi să boscorodească.

Nu ştiu dacă tu ai auzit de Polifem, deşi cred că de Ulise mai mult decât sigur, ai auzit. Dacă vrei să ştii de ce râdea Abner cu gândul la ciclopi, citeşete şi tu dintr-o carte veche, despre întâlnirea celor doi.

Locul II

La conac Geraldine Ghineț (Galați)

Cu domnul Brândușoiu, vă rog…

Vocea Virginiei era sugrumată de emoție.

Viața, cu clipele ei zgribulite ca niște vrăbii în toiul iernii, zbura fără noimă prin fața ochilor ei îmbătrâniți și afundați în orbite. Părul alb și lung era atent pieptănat și ridicat în vârful capului, lăsând descoperită o frunte înaltă și ridată, peste care se abătuseră cele mai sumbre gânduri. Camera, înghețată în nemișcare, îi întorcea o senzație stranie, aceeași care o însoțise de când își plănuise acest telefon cu ani în urmă, după incendiu. Oare își mai amintea de ea? O mai cunoștea? Oare timpul s-a scurs

pentru el la fel de nemilos, înghițind hapsân acea zi cu ceață fină și soare ireal… ziua când sau cunoscut?

Era 1943… zi de mai, când la conac soseau tinerii din București în așteptarea vacanței de vară. Ea avea 17 ani și un neastâmpăr cum rar întâlneai la fetele de la țară. Cele mai mari speranțe se legau de viitorul ei, pe care nu avea de gând să și-l îngroape în traiul de soție onorabilă de țăran. Urmărea pe furiș invitații de la conac de pe prispa casei sale și se bucura că avea gara atât de aproape.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

82

textele câștigătoare Oamenii din sat vorbeau că trenul albastru cu vagoanele sale luxoase oprea în plin câmp, în fața conacului, pentru ca proprietarul să coboare. Întotdeauna elegant, sprijinindu-se ușor în bastonul de fildeș, scruta mândru împrejurimile, țesând planuri de vacanță și sărbătoare. Țăranii se bucurau, fiindcă petrecerile câmpenești se țineau lanț, gata să distreze iluștrii invitați ai moșierului ce manifestau o dorință vie, dar temporară, de întoarcere la tradiții.

Cine îl caută?

Virginia… Orezeanu, îngână cu vocea stinsă. Își îndreptă o cută imaginară pe rochia ce arăta caraghios pe ea, însă o păstrase atâta timp cu sfințenie exact pentru acest moment.

Ponosită de vreme, abia își ținea țesătura pe trupul bătrânei ce aștepta înfrigurată răspunsul cu receptorul lipit de ureche, pentru a nu pierde niciun cuvânt.

Așteptați o clipă, vă rog….

Desigur, a așteptat atâția ani... ce ar mai conta o clipă?! Un neastâmpăr o cuprinse și simți nevoia să se așeze. Se întinse după scaun și o durere îi săgetă șira spinării, apoi se opri ca un ghimpe în inimă. Începu să respire sacadat și o amețeală rău prevestitoare o paraliză. Aproape plângea încet, părându-i-se că decorul se preschimbă și imagini din trecut i se lipeau de momorie redefinind realitatea: ea era la celălalt fir al telefonului, cu foarte mulți ani în urmă, încercând să ia legatura cu Brândușoiu. A fost momentul când a aflat că fermecătorul tânăr de care se îndrăgostise era plecat în voiaj de nuntă.

La o analiză rece, îi era ciudă că în câteva zile se legase iremediabil de el. Serile petrecute pe furiș în chioșcul conacului plin de trandafiri englezești o încătușaseră într-o duioasă stare de visare și agonie, dar Brândușoiu plecase vesel spre București, trimițându-i bezele de la fereastra trenului ce parcă îi furase viața. Câteva luni zăcu secerată și uimită că durerea nu dispărea, ba chiar se transforma într-un suav sentiment de melancolie, ceea ce i-a determinat familia să grăbească nunta aranjată pentru ea cu ofițerul rus ce îi făcea curte de ceva vreme, întro manieră timidă și neconvingătoare. Nunta și-o amintea ca prin vis, de parcă nici nu fusese acolo. Toate rudele petreceau în curtea casei părintești cu un sumbru sentiment că Armata Roșie ce se instalase la conac nu poate fi un semn bun.

Anii treceau și Virginia își umplea viața cu iluziile unei căsnicii ce trebuia să fie în orânduiala lumii. Totul se derula în ritm alert,

fără sens. Nimic care să prevestească depresia în care se zbătea soțul său. Prea ocupată cu propriile dezamăgiri și incapabilă să observe în jur, se trezi într-o dimineață cu trupul lui Ivan atârnând în ștreang, de una din grinzile casei.

Vremuri tulburi, îngânau vecinii, conștienți că moartea bărbatului avea legătură cu forțele comuniste ce își impuneau politicile represive în țară.

Virginia nu se recăsători. Nu era făcută pentru a ține o familie. Continua să viseze la Brândușoiu, de a cărui ascensiune politică mai auzea din când în când. Își găsea loc în casele rudelor pentru a le îngriji copiii. O bonă pentru un blid de mâncare și un acoperiș deasupra capului, iată cum viața o resemnase și o purta molcom prin anii insipizi ce mușcau nemilos din trupul său.

La 60 de ani se retrase în vechea casă părintească, reparând ce mai putu din ea. Îngrijea cele 2 capre și câteva găini, ducându-și traiul de pe o zi pe alta. Scăpaseră de comuniști, dar democrația nu o încălzea. Îmi cer scuze, tatăl meu nu este acasă. Îmi puteți lăsa un număr de telefon pentru a vă contacta când revine?

Oare cât să fi avut fiica lui Brândușoiu? Cum o fi petrecut el anii aceștia? Cum își clădesc oamenii viața îndârjiți în acel Trebuie, căruia nu îi găsesc rostul în momentele de sinceritate cu ei înșiși? Sau poate unii oameni trăiesc tihniți, fără întrebări care să le scuture existența. Virginia rămase meditând, apoi închise telefonul și se ridică anevoie de pe scaun. Dezordinea din cameră îi reflecta ultimii ani petrecuți în această căsuță ce își pierduse tot farmecul copilăriei. Se prăpădise la fel ca și ea. Singurul loc care rămăsese, oarecum, în picioare era bucătăria, afumată de plita în care trosneau lemnele când dădea frigul. Un bec anemic în mijlocul tavanului arunca o lumină incertă peste rafturile de cărți pe care le colecționase la întâmplare - cărți găsite prin anticariate, fiindcă banii nu îi ajungeau pentru cele noi, cărți siropoase sau de colecție, cu unele pagini îndoite și rânduri subliniate în vreun moment de lectură în care avea impresia că descoperă un sens al vieții ascuns ei.

Trăise cu impresia că ceva se va întâmpla, ceva dramatic să o scoată din înșiruirea de zile, de ani, însă nimic nu se întâmpla. Cel puțin nu ei. În jur, viața își urma cursul firesc. Copiii pe care ea îi îngrijise erau mari, se căsătoreau, aveau copii. Îi trimiteau vederi și câțiva bănuți, iar bătrâna Virginia, în revoltătoarea ei sărăcie, se încăpățâna să nu moară. Șocul l-a avut în urmă cu câțiva ani, când un incendiu iscat de niște vagabonzi prinși fără

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

83

textele câștigătoare bilet și debarcați din tren, din plictiseală, au dat foc conacului. Privea neputincioasă de pe prispă fumul gros ce se ridica pe cer ca o rugăciune și plângea amar, de parcă focul ar fi mistuit-o și pe ea, pentru că avea o legătură tainică cu acel loc, iar flăcările nemiloase îi înghițeau părcă și amintirile atât de prețioase. Își luă o haină ceva mai groasă, bastonul și ieși afară. Începuse din nou să plouă, iar cerul se destrăma fin peste copacii îngălbeniți ce abia își mai țineau frunzele. Drumul ce ducea spre conac șerpuia printre tufele de mărăcini crescute haotic de o parte și de alta și se înfingea în cioturile clădirii ce stăpânea fantomatic împrejurimile. Grajdurile nu mai erau, iar hoții de fier vechi distruseseră până și jardinierele de piatră pentru a le fura armătura metalică.

Virginia trecea pe lângă ruine, dar privirea sa admira imaginea suprapusă din trecut, atunci când acel conac era bijuteria locului, când figuri ilustre ale vremii soseau pentru partidele de vânătoare și serbările câmpenești. Revedea decorațiunile ceramice, lucrate cu migală și dăruire de meșteri pricepuți pe zidurile exterioare ale clădirii, camerele somptuoase cu mobilier de lux, fiindcă fetele din sat ce trudeau acolo, pentru a face șederea plăcută invitaților, îi povesteau totul la șezătoare. Știa de caii de rasă din grajduri, de piscina în care se îmbăiau oaspeții în zilele toride de vară, sau de crama amenajată în movila de pământ, purtând o răcoare binecuvântată, datorită pietrei de râu care îi îmbrăca pereții.

Zâmbea în timp ce picuri grei de ploaie se îngrămădeau pe chipul ei, pentru că Virginia nu

mai era băbuța cocoșată de ani, ci tânăra care schimba replici inteligente cu proaspătul sosit la conac domn Brândușoiu. Nimeni nu avea cum să prevadă că în scurt timp Armata Roșie avea să confiște moșia și să forțeze proprietarii să fugă peste hotare.

Conacul de azi, fără acoperiș și podele, cu cele trei ziduri ce mai stăteau în picioare trimiteau un strigăt disperat pe care doar ea îl mai auzea. În unele zile îi părea că zidurile gem, că le aude fisurile cum se cască, desprinzând nemiloase cărămizile. Doar intrarea își păstra câteva trepte intacte și ceea ce fusese antreul mai purta picturile scorojite de vreme ce încântau de fiecare dată vizitatorii.

Bătrâna pășea cu grijă prin iarba îngălbenită ce împrăștia un miros pe care îl adora. Când ajungea aici, cele câteva clipe de fericire pură trăite demult puneau stăpânire pe ea. Începea să nu mai vadă ruina, să nu mai fie toamnă, să nu mai fie bătrână, însă, când revenea acasă, totul se golea de sens. Și acum, după câteva ore petrecute la conac, se întorcea pustiită, împovărată de ani și tristeți inexplicabile. Închidea cu grijă poarta și motanul ce îl avea în grijă o urmărea la o distanță respectabilă, așteptând să fie invitat în casă la căldură. Se așeza tacticos lângă sobă, privind-o fără să o judece, ca un cunoscător fin al ființei umane ce știe ce este singuratatea.

Virginia se întinse în pat și simți o sfârșeală mai puternică decât alte dăți. Poate este somnul cel din urmă, își zise după ce își făcu o cruce. Nu o speria, aștepta calm să se întâmple. Și telefonul sună. Se ridică greu, bâjbâind pe întuneric după receptor și răspunse cu vocea sugrumată un “Alo” abia perceptibil. Apoi zâmbi.

Virginia? Chiar tu ești?

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

84

textele câștigătoare

Locul III (a)

Jacinta Liliana Negoi (sat Moșteni, Giurgiu)

O chema Jacinta. Nimeni nu ştia de ce maicăsa o numise aşa la naştere – poate sperase că, dându-i un nume de floare, urma să îi fie trecută cu vederea originea gitană (trădată, de altfel, din plin de trăsăturile oacheşe şi privirea ca un lac negru fără fund). Sau poate că atât de preţioasă îi fusese mica povară încât considerase că merita să fie numită după piatra cu care era împodobit un mic inel de alamă, singura comoară pe care, de altfel, ţigăncuşa o şi moştenise la moartea mamei ei. Indiferent de motiv însă, la venirea sa pe lume Jacinta se pricopsise cu numele acela, pronunţat cu un accent uşor portughez (genul ăla de accent rotund şi cărnos, care îţi umple gura cu totul, învăţându-te să atingi sunetele cu toţi muşchii cunoscuţi sau necunoscuţi ai cavităţii bucale).

Jacinta mergea încet spre casă, şontâcşontâc, pe marginea bulevardului. Cele două cârje abia dacă o ajutau să se târască printre oamenii prea grăbiţi să o bage în seamă. Bărbaţii nu ştiau mare lucru despre ea, iar femeile ştiau doar că, în schimbul unor sume de nimic, Jacinta le ghicea viitorul în ceştile de cafea şi pentru asta o mai vedeai pe câte una chemând-o în vreo casă. Din când în când, unele îşi mai făceau pomană cu ea, dăruindu-i tot soiul de lucruri care lor nu le mai erau de trebuinţă – ba câte-o oală, ba câteva farfurii desperecheate, ba mâncare din când în când – dar care în locuinţa sărăcăcioasă a bătrânei ţigănci păreau să îşi recapete rosturile pierdute. Cea mai dragă din toate îi era însă Jacintei o ceaşcă de cafea, cu forme atât de delicate şi fine încât prima dată când o văzuse aproape că nu îndrăznise să o apuce cu degetele ei, bătrâne şi cioturoase, părându-i-se prea de preţ. Cu toate astea, ceaşca ajunsese în bucătăria ei şi din acel moment, în fiecare zi la aceeaşi oră, Jacinta îşi servi cafeaua din ea, în compania celor câteva ghivece cu violete de la geamul chicinetei. Ca şi acum.

Femeia intră în casă încet, aproape fără zgomot, aruncă o privire ceasului cu cadran ciobit de lângă uşă, apoi şontâcăi mai departe, punând apă la fiert şi pregătindu-se de micul ei ritual. Curând, aroma amăruie a fierturii umplu toate cotloanele încăperilor, iar Jacinta se aşeză încet în colţul ei preferat şi îşi bău cafeaua cu sorbituri mici din ceaşca albă de porţelan, admirând arabescurile aurii împodobind cu eleganţă marginea acesteia. Zaţul se întinsese pe tot fundul ceştii, creând tiparul discret al unei cozi de păun punctată ici-colo de bucăţi de boabe scăpate cuţitului râşnitei. Jacinta o privi cercetător, încercând să nu îşi amintească de vremea când ochii unui mănunchi de asemenea pene o vegheaseră dintr-o vază enormă de lângă patul cu baldachin în care, când avea doar şaisprezece ani, învăţase ce gust au amăgirile. Pe atunci picioarele Jacintei erau lungi şi nervoase, încolăcindu-se ca doi şerpi în jurul brâului lui... cum îl chema? Cu un zâmbet amar, Jacinta îşi dădu seama că nu mai ştie. „Şi se mai zice că prima dragoste nu se uită niciodată... Ce minciuni...”

Culmea era că Jacinta îl iubise, într-un fel poate niţel mai ciudat, pe cel care avusese norocul (sau ghinionul?!) să o transforme în femeie. Îşi amintea clar felul în care carnea ei, frământată de mâinile muncite ale bărbatului (să zicem că îl chema Pedro – cu siguranţă nu acesta îi fusese numele, dar de dragul povestirii şi pentru a asorta cumva numele lui la izul circumstanţelor, să zicem, cititorule, că numele lui fusese Pedro) fremătase, înnebunită de dorinţă, în noaptea aceea de demult. Îi plăcuse să fie a lui. Îi plăcuse ca, odată ea devenită femeie şi el plecat din aşternuturi, Pedro să fie cel care să îi carieze sufletul, sculptând-o pe interior precum un maestru din vechime (unul din aceia care sculptaseră statuile din biserica din piaţa centrală a oraşului, îşi imagina Jacinta) şi înlăturând acel

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

85

textele câștigătoare prim strat de inocenţă. Nu regretase niciodată, deşi ştia că nu existase nici cea mai mică urmă de intenţie onorabilă în gândurile lui Pedro atunci când o convinsese să intre cu el în camera aceea dosnică a conacului unde lucrau amândoi, el ca grădinar şi ea ajutându-şi mătuşa la bucătărie. Şi în fond nu o minţise. Nu îi promisese nimic, nici că o va lua de soţie, nici că va face din ea o femeie respectabilă. Şi nici ea nu vrusese aşa ceva.

Nu regretase nici faptul că, simţindu-se privită în acele momente de ochi ascunşi, parcă mai fierbinte îi fusese plăcerea, mai ample arcuirile trupului şi mai adânci gemetele. Atunci când rămăsese singură în cameră, după plecarea unui Pedro năuc şi satisfăcut, de undeva din întuneric se desprinsese o umbră, iar Jacinta îşi dăduse seama că ochii care îi arseseră pielea de la distanţă erau cei ai Stăpânului. Singura ei teamă fusese ca acesta să nu o dea afară – puţinul pe care îl câştiga muncind la conac era mai mult decât necesar familiei sale, dar când bărbatul de patruzeci de ani, măsurându-i goliciunea în tăcere, încet, nu o gonise imediat, Jacinta căpătase curaj, desfăcându-şi picioarele şi făcându-i acestuia semn să se apropie.

Stăpânul nu o făcuse şi îi spusese clar că nu vrea să se lege la cap cu astfel de aventuri, însă îi ceruse ca, în schimbul tăcerii lui, ea să îl lase să îi privească pe ascuns, din întuneric, întâlnirile amoroase pe care, cu voia lui, Jacinta urma să le aibă în aceeaşi cameră, iar Jacinta acceptase. Să îl anunţe atunci când voia să intre acolo? Nu era nevoie, o asigurase el. În camera aia oricum se intra foarte rar, iar el avea să ştie când avea ea întâlniri. De unde? Nu era treaba ei, încheiase el scurt, cu o sclipire ciudată în ochi. Şi într-adevăr, de fiecare dată când Jacinta intrase în acea încăpere cu câte un bărbat, simţise plimbându-i-se pe trup privirea ascunsă de întuneric a Stăpânului, deşi acesta nu îşi trădase prezenţa decât poate o dată sau de două ori şi asta doar după ce Jacinta rămânea singură, înfăşurată în cearşafurile de bumbac egiptean îmbibate cu mirosul ei intim. Era ceva în privirea aceea de un verde metalic cu care Stăpânul o fixa fără să spună nimic prin aerul mirosind dulceag a flori de chiparos (ce ciudat, şi azi, după cincizeci de ani, acel parfum continua să îi stăruiască în memorie), un ceva care îi făcea pielea să frigă şi interiorul coapselor să devină un clocot de lavă topită.

Jacinta îşi înăbuşi amuzată un chicotit – simpla aducere-aminte a acelei priviri o făcea să simtă aceleaşi lucruri chiar şi acum, când picioarele-i nu mai erau decât două vreascuri care se

chinuiau să o poarte, ajutate de cârje, din loc în loc. Fierbinţeala însă era încă acolo. Jacinta oftă.

Mutându-şi privirea în ceaşcă în lungul toartei subţiri, bătrânei îi căzu sub ochi o linie lungă şi tremurată, asemenea unui toiag noduros, şi deodată stafiile unor dureri de mult apuse îi fulgerară carnea. Jacinta nu fusese niciodată căsătorită, însă o singură dată o încercase curiozitatea unei relaţii mai îndelungate. Poate că undeva, înăuntrul ei, femeia care devenise tânjea după o familie, dar niciodată nu spusese asta cu voce tare cuiva. Cel cu care vrusese să se schimbe suferea de două boli prea rele pentru a putea fi vindecate de leacurile obişnuite: beţia şi gelozia. Şi pentru că băutura era prea ieftină şi la îndemână, iar Jacinta prea frumoasă şi prea privită de orice bărbat care o întâlnea, nu o singură dată pe trupul ei înfloriseră buchete bogate, vineţiusângerii, care, oricât de mult încercase ea să le ignore, păreau să capete rădăcini tot mai adânci în curgerea zilelor. Înfiorată, femeia se scutură, aducându-şi aminte starea în care, într-un târziu, îndrăznise să îşi calce pe orgoliu şi teamă şi mersese în faţa Stăpânului, rugându-l cu cerul şi cu pământul să o ajute să scape, promiţându-i în schimb orice i-ar cere, iar el, după ce tăcuse o vreme, cercetându-i de la distanţă urmele bătăilor de pe trup, dăduse uşor din cap, murmurând un singur cuvânt: „Bine.” Parcă eliberată din iad, Jacintei (atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani) i se luase brusc o greutate de pe suflet. Nu ştia ce făcuse sau nu făcuse Stăpânul, dar începând din ziua următoare ibovnicul ei dispăruse fără urmă şi orice zvonuri încercaseră oamenii să răspândească, pe ea n-o interesa decât că scăpase de chin. Stăpânul nu îi ceruse niciodată nimic în schimbul ajutorului, iar viaţa ei revenise oarecum la cursul cu care se obişnuise, deşi vizitele din camera cu pat cu baldachin şi pene de păun se mai răriseră.

Adevărul era că acum singurul motiv pentru care Jacinta mai voia să intre în acea cameră era faptul că ştia că undeva, în valurile de întuneric, se afla el. Nu ştia cum sau de unde afla Stăpânul acele momente când ea mergea acolo cu câte un bărbat. Se întreba dacă nu cumva chiar amanţii ei ocazionali erau cei care îi spuneau, dar oare sar mai fi dezlănţuit atât de sălbatici lângă ea în pat dacă s-ar fi ştiut priviţi? Împinsă de curiozitate, s-a hotărât într-o zi să intre acolo singură, întinzându-se goală pe cearşaf şi culegând din vaza de lângă pat o singură pană pe care apoi a început să şi-o plimbe la întâmplare pe trup. În ziua aceea Stăpânul nu s-a arătat din întuneric, însă un icnet involuntar, atunci când Jacinta îşi plimbase pana peste umezeala fierbinte dintre picioarele

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

86

textele câștigătoare ei, îi dăduse de înţeles că el era acolo, aşa că nu s-a sfiit să înlocuiască pana cu o mână, şi apoi cu amândouă, închipuindu-şi, cu ochii închişi, că erau de fapt mâinile lui, iar la sfârşit zăcând aproape fără cunoştinţă, bucurându-se de propria ei plăcere. Care plăcere îi fusese atât de mare, încât îşi dăduse seama prea târziu că tremurul care îi zguduia trupul nu era provocat de valurile de satisfacţie inundându-i venele, ci de pământul care se răzvrătise deodată împotriva celor de la suprafaţa lui. Sau poate că atât de puternic fusese orgasmul acela încât până şi pământul se cutremurase de plăcere, se tachină Jacinta pe sine cu un zâmbet în colţul gurii. Cu o mişcare şovăielnică, femeia îşi şterse lacrimile de la ochi, privindu-şi picioarele – da, atât de mare îi fusese plăcerea încât aproape că o plătise cu viaţa.

Cutremurul din ziua aceea însemnase moartea pentru cei mai mulţi dintre cunoscuţii ei. Ea însăşi, dezmeticindu-se într-un final şi dându-şi seama că totul în jurul ei se dărâma, îşi

trăsese la repezeală rochia peste cap şi vrusese să o ia la fugă spre ieşire, însă una din grinzile mari ale conacului, în căderea ei, îi prinsese amândouă picioarele sub ea, nenorocind-o pentru totdeauna. Jacinta crezuse că urma să moară acolo, laolaltă cu toţi ceilalţi. Cumva însă viaţa îi fusese cruţată şi, privindu-şi cârjele, femeia îşi aminti blestemele tăcute pe care le adresase mâinii care o scosese de sub dărâmături, gândindu-se că o viaţă de târâtoare nu merita trăită. Timpul însă urma să o înveţe contrariul, iar acum femeia se întreba adesea cum ar fi dacă oamenii ar şti vreodată ce înseamnă cu adevărat să fii viu.

Auzindu-şi deodată numele chemat de o voce firavă, Jacinta se smulse din visarea în care o cufundaseră formele efemere din zaţ şi se îndreptă spre ultima cameră. În patul din mijloc, sub o pătură veche, peticită, zăcea un bătrân ale cărui plete argintii stăteau răsfirate pe toată perna. Cândva ochii lui avuseseră sclipiri verzi, metalice. Acum însă erau orbi, iar Jacinta le privi aproape cu duioşie irişii morţi, ajutându-l să bea apă pe bărbatul a căruia nu fusese niciodată, dar căruia îi aparţinuse dintotdeauna.

Locul III (b)

Scorbură Angela Dina (București)

Atinse lacătul de pe centura de zale a Copacului cu un smoc de iarbă, lăsând vederii o intrare întunecată şi zugrăvind mută mirare pe chipul omului care-l privea de la câţiva paşi depărtare, încremenit într-o chemare abia rostită: Scor-bu-ră!

Se prelinse ca o pisică prin bortă, scoarţa copacului închizându-se în urmă-i, alungând şi ultimul fir din lumina fierbinte a zilei... Se bucură de-aşa întâmplare pentru nevolnicii săi ochi. Făcuţi asemenea celor de om, n-aveau rost adevărat decât dincoace, doar aci atingând cu puterea lor zgomotele, simţind fiece aripă de căldură ori de răceală dinspre sortiţii tărâmului ăstuia...

* Uns paznic de când se ştia la rădăcina Copacului Lumii, de puţină vreme aici, de mai multă dincolo, încălcase de-a valma oprelişti, mereu setos de neînţeles şi primejdie, strecurându-se înspre oameni, căutând lumea lor.

Prevăzătoare, Muma îl trecuse de trei ori prin ţărâna de la rădăcina Copacului Lumii şi-l întrupase pentru a nu bătea la ochi, de s-ar fi dus în cealaltă parte. Ştiuse ce ştiuse de la bun început! Îl ardea miezul de stâncă-de-foc, împingându-l să dea iureş printre oameni.

Nu săvârşise nici o nefăcută încă, dar oricând ar fi putut isca pe-afară pozne care să se

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

87

textele câștigătoare prăvălească în tumult până dincoace, în bezna grea de sub pământ, nu?!

De asta se nevoi ea să schimbe câte ceva din rânduieli. Mută chiar Copacul Lumii. Îl duse peun plai neluat în seamă, chiar uitat, pe-o coastă pieptişă de sub munte.

Trecuse ceva timp, iar în lumea de dincolo abia de se ivise înspre Copac un pumn de oameni, scormonitori în vintrele pământului după fier şi, mai apoi, meşteri în lemn. Tăcuţi nevoie mare, întunecaţi la chip, cu glas încet şi dulce, se ţineau departe de ce le-ar fi tulburat tihna traiului şi aşa greu...

Dinspre ei se-ntorsese el mereu nemulţumit.

N-aflase nimic de la muţii ăştia, n-avea cum să se grozăvească în faţa alor săi... Poate numai cu vestea că nimeni dintre oamenii aceia nu băga de seamă că nu lasă umbră Copacul Lumii!

Muma îi spusese că cei de dincolo n-au cum să vadă lipsa, poate doar aleşii! Cu glas răspicat îi lămurise că nici asta nu-i posibil decât dacă paznicul de la rădăcina Copacului ar slăbi vraja învăluitoare.

Sub povara adevărului, se făcu a înţelege spusele Mumei, împăcat... * Şi iată cum azi ajunsese de dincolo un ghem de freamăt. Da! Se-ntâmplase! Pentru întâia dată intrase în vorbă cu el un om! Da, da! Şi-l pricepuse! Văzuse-n mintea aceluia ceva care-i mersese la suflet... da! Părea un strigăt! Ca un nume! Îi plăcuse, luându-l să fie al său! Scorbu-ră! Scor-bu-ră! zgudui cele două lumi vorba repetată. Şi când rostise fără să ştie ce-nseamnă cuvântul, amintirea vălătucilor de aer dintre el şi om îl împresurase cu miresme de apă-fiertare, de scoarţă putredă de copac, de pământ aspru, fărâmicios, umed... Şi atât îi plăcuse, încât l-adusese acasă ca pe-o adevărată şi minunată pradă!

Fiindcă dintre toţi paznicii avuţi de Copacul Lumii el se dovedise a fi cel mai vrednic, nu fu dojenit că se grozăveşte cu fleacuri, că-şi pierde vremea... Atâtea rotiri de apă-fier-tare pe sub pământ nu le schimbase cu nimic rânduiala!

Nu-i trecu Mumei, însă, prin minte că, odată cu numele străin, fusese adus şi ceva neprielnic lumii lor?! * Nu ştiuse şi nu va şti niciodată ce-l hotărâse!

Simţise de multe ori un cui rece împungându-l...

Tot aşa îl sfredeli şi-acum, pân-o făcu şi gata!

Cum la rădăcina Copacului un izvoraş abia susura, îşi strecură palma-i micuţă în firicelul

viu ca şi-alte dăţi. Numai că acum, firava şoaptă venită dinspre apă se-nlănţui pe miezul său de stâncă-de-foc precum o spirală şi o amorţeală dulce îi luă în stăpânire fiinţa.

Se strânse tot în propria-i palmă, lăsându-se purtat de curgerea zglobie! Uitase, pesemne, îndemnul Mumei, să nu părăsească mai mult de o zi-sunet rădăcina Copacului Lumii, să nu ia în derâdere rostul său! În răstimpuri, spre odihnă, preschimba câteun deget în răsucirea de apă. Ba chiar poftea să se cufunde în unda subţire, să se contopească de tot cu ea! Dar îşi lua degrabă seama, fiindcă ce sar fi ales de stânca-de-foc? S-ar fi prăpădit! Nu?! Şi stăpânită nebunia chemării, se lăsa mai departe purtat de apa care-l urca şi-l cobora, când zbuciumat, când lin, când pe ocolite, când...

Tot de la Muma ştia că izvorul sfânt adună multe ape şi curg laolaltă, tot curg. Şi, pe loc, taman acum, o crăpătură-scrâşnet rece se prefăcu în întrebare! Adică unde să curgă izvorul întărit?! Şi pe loc simţi cum crăpătura se lărgi într-o cavă uriaşă, cum miezul său de stâncă-de-foc plesneşte şi se stinge în aceeaşi clipită, stâmpărând fierbinţeala c-un sfârâit în undele apei.

Ciudat! Contopirea nu-l sperie! Palma care-i ţinuse toată fiinţa se destrămă, dispăru, ba nu, se făcu apă-fier-tare!

Curios şi iar curios, dar nu-l încercă nici o părere de rău, nimic! Se cercetă strigându-se: Scorburăăăă! Un ghem de bulbuci se roti deasupra apei, semn de mare bucurie pentru el...

Curse mai depare. Apa creştea tot mai mare...

Devenit lichid, i se păru că-i încolţit din toate părţile... Parcă fu încătuşat în corpul curgând...

N-avea cum a se-ntoarce! Să meargă mai departe, da! Tot mai departeeee!...

La un timp, întunericul rece-ud, alunecos şi greu începu să se umple cu forme, cu multe forme uşoare. Înţelese că nu sunt goluri în apă; mai degrabă le simţi ca pe nişte murmure. I se şterse pe dată părerea c-ar fi înghesuit. Apa-fiertare, primind la sine murmurele, îşi îmblânzise unda...

Plăcut surprins de ce simţea, nu înţelese de la-nceput ce se-ntâmplase. Din amintiri ascunse răzbătu zicerea Mumei că, tot la şapte rotiri, apafier-tare ia cu sine sufletele oamenilor deja morţi spre a le duce către sălaşul veşniciei. Şi, mai mult decât orice, pătrunse adevărul strigat cândva de ea. Acum abia se legară hotărât în minte, precum zalele unui lanţ, murmurele din apă şi sufletele oamenilor morţi.

Deşi erau nenumăraţi, unii tineri, alţii bătrâni, vârtejuri de bucurii ori de nevoinţe, unii senini, alţii plini de regrete, Scorbură îi simţea doar ca pe nişte unde, unele mai calde, altele,

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

88

textele câștigătoare mai reci ori ca pe nişte zvonuri, mai blânde sau, dimpotrivă, mai zgomotoase! Atât!

Până la urmă îi jucă iar în faţă altă rostire a Mumei: mai devreme ori mai târziu, ajungem cu toţii în apa-fier-tare din adâncul pământului, să se ştie!

Alte nedumeriri îl încolţeau. Nu înţelegea ce rost îşi căpătase acum. Şi-şi bolborosea nelămurirea. Tare voia să priceapă, altfel nu scăpa de cazna apăsătoare a gândurilor!

Treptat pătrunse tâlcul shimbării. Nu mai era doar apă-fier-tare printre murmure-suflete de oameni morţi... Nu părea în zadar fuga sa de la rădăcinile Copacului Lumii! Ştia sigur asta, simţind cum prin el se prefirau amintirile tovarăşilor de călătorie... şi lucruri... şi glasuri... glasuri – nişte spirale de aer cu miroznă de soare, de munte, de pasăre, de floare, de fluture, de lună, de stele...

Covârşit de toate, se ghemui mai tare în unda rece de apă-fier-tare... Cum, în afară de rânduielile Mumei, mai erau de aflat multe, încă multe?! Şi dădu să se prelingă încetinel pe lângă murmurele-suflete, să le pătrundă rostul, să afle, să înţeleagă... necunoscutul!

Tresăltă bucuros în curgerea sa, fericit că se duceau cu toţii într-acolo, înspre departeeee!

Spre cât mai departeeee!... * La un moment dat, un mănunchi de scântei orbitoare îi săgetară împletitura de unde şi, pe loc, se năimi parte la cele aflate, la noile adevăruri, unul desprins dintr-o aducereaminte, abia bănuit, dar acum desluşit: ieşise!

Pătrunsese în lumina din tărâmul oamenilor... Şi curse mai departe zglobiu, strecurându-se printre vinovăţie şi bucurie, vinovăţie, că încălcase spusele Mumei şi se abătuse de la

drumul scris, bucurie, că împlinise dorinţa murmurelor-suflete de morţi de-a mai ajunge odată prin locurile unde le fusese drag! * -Ai auzit? îşi întrebă femeia peste gard vecina, potrivindu-şi testemelul pe frunte.

-Ce s-aud?! se opri cea strigată din culesul perelor aurii, căzute doldora pe iarba grasă din curte.

-Ăl mic al poştaşului a fost martor la o minune! continuă prima.

-E, te pui la mintea pezevenghilor ăstora!

Numai la snoave le stă gândul! Ce minune?!

-Minune, zău! Tot satul ştie! În dumbravă, din stejarul ăl bătrân a ţâşnit apă! Au cercetat deaproape, e un izvor în toată legea, pornit dintr-o scorbură! stărui prima.

-Aci, la noi?! Pe pămânul ăsta?! Păi, nu va dura cine-ştie-cât şi-l va sorbi adâncul secetos! zise printre icneli de efort vecina.

-A fost şi popa acolo, să citească spre sfinţire! întări dovada cumătra atotştiutoare.

-Ei, brava, îl caută omul pentru rânduieli de botez, de nuntă ori de-nmormântare şi el bate crângul! se-nciudă vecina, aplecată asupra coşului cu pere strânse spre mulţumirea grabnică a celor doi godaci din coteţ.

-L-a şi botezat popa! lămuri prima.

-Aşa ceva n-am mai pomenit! Izvor botezat?! se ridică din şale, mirată, surata cu perele.

-Da, da… Apa Sâmbetei i-a zis! Că sâmbăta sa-ntâmplat minunea!

-Halal să-i fie! Nu putea găsi nume mai cu noroc?! Sâmbăta se sfârşesc toate… se oţărî cumătra.

-S-o fi gândit popa, săracul, să fie de pomenirea morţilor… încheie firoscoasă prima femeie, trăgându-se dinspre gard spre cunia unde fierbeau oalele, în aşteptarea omului şi a copiilor ce aveau să sosească acasă curând...

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

89

textele câștigătoare

Locul III (c)

O zi a Singurătăţii Carla–Francesca Schoppel (Brașov)

Lucrurile pe care ți le voi relata au mai fost consemnate până acum. Deși sunt o figură cât se poate de misterioasă celor care au auzit sau au născocit de-a lungul timpului întâmplări despre întâlnirile noastre, prezența mea a lăsat urme. Știu că fiecare dintre voi face un scop ultim din aceste grefe ale timpului, crezând că dacă despică memoria cuiva cu secera întâlnirii, rămân cumva nemuritori.

Cu mine lucrurile s-au petrecut altfel. Poate din acest motiv unii dintre aceia care m-au cunoscut potrivit intemperiilor bătrâneții, încă se tem să-mi spună numele. Amenințați de ecourile mele, scrâșnesc din dinți în paturile lor care miros a somn și a boală. Se zăvorăsc în celula trupului fără a-și da seama că acolo mă găsesc cel mai lesne, printre gânduri și amintiri, înainte de somn, când singurul film pe care îl rulează memoria este acela al eșecului și al fricilor. În orașele lor interioare, oamenii se împopoțonează cu timpul de aur al vreunei copilării din care strigau să scape, pe vremea când atârnau în copaci cu pantalonii lor de cârpă și bretele scămoșate. Minunata lume nouă îi înfățișa navigatori până la capătul lumii și mi-e milă că a trebuit să îi întâlnesc în cele din urmă chirciți și înfricați. Uneori eu însămi simt că am trăit prea mult printre siluetele străvezii și rămân retrasă prin unghere gri, prin umezeala clădirilor părăsite. De acolo ritmul se schimbă și văd filmul acestui oraș care repetă zarva.

Bărbați cu brațe puternice cară lăzi cu fructe pârguite, amintindu-mi de anotimpuri erotice și de damele care mi-au fost cunoscute. Cu pași lenți, cadențe de tocuri se opresc înaintea tarabelor și privesc la ochii înghețați ai peștilor care stau stivuiţi în mormane. Știu că într-o zi mă voi întâlni cu ei toți. Capetele lor, acum înălțate, vor fi ascunse între umerii colțuroși. Își vor frământa mâinile și își vor croșeta părul șuvițe între degete.

Cu toate astea, am suficientă răbdare. Știu când mă cheamă și când trebuie să părăsesc piața asta ticsită cu fuste și coșuri, pentru a vedea și acea față – acum - nevăzută a orașului.

Aceea, cu camere dezolante și lumini sub cupola cărora se scrie istoria familiilor, destinul și infinita odihnă. În urmă cu douăzeci de ani însoțeam o veche prietenă la un spital aflat în provincie. Era primul nostru drum parcurs împreună, lucru care o făcea să fie neliniștită și să verifice obsesiv conținutul valizei. Îmi părea curios cât de burdușit îi era bagajul, luând în considerare faptul că nu avea de gând să rămână peste noapte în azil. Pe sub apele fustei din atlas bleumarin îi ghiceam încordarea gambelor la fiecare apăsare a pedalei de accelerație. Ne întâlniserăm cu câteva luni în urmă, chiar înainte de internarea celui pe care urma să îl vizităm acum, tatăl ei bolnav de schizofrenie.

Acum aveam parte de o altă primă dată alături de ea, fiindcă aveam să văd cu adevărat figura bărbatului mototolit în portofelul prietenei mele.

Mașina a plecat din fața casei la ora 3 dimineața. Îi plăcea să conducă noaptea pentru că, spune ea, “atunci mă pot gândi liniștită la ale mele”, fiind infinit excluse situațiile neprevăzute. Am urcat pe locul din față cu siguranța celor care se îmbarcă spre capătul celălalt al lumii, fiindu-mi promise câteva zile liniștite pe câmpiile Spaniei. Nu am avut bagaj.

M-am gândit și răs-gândit înaintea călătoriei la ceea ce mi-ar putea trebui, fără folos însă.

Acum, că o vedeam pe ea la volan, neclintită și repetând conținutul valizei, mă abțineam să nu pufnesc în râs. Imaginând ciorapii cu funde, pălăriile de brocart și mărgelele, aproape credeam că particip la o farsă. De ce ar căra cineva toate fandoselile de budoar într-un mediu atât de ostil ca acela al unui spital?

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

90

textele câștigătoare Jülide nu a vorbit tot drumul. Ofta și aprindea câte o țigară, pe care de la jumătate o stingea violent în scrumiera Fordului. Verifica machiajul, acele cozi ascuțite de rândunică ce îmbrăcau pleoapele și care tindeau să se lungească de la lacrimile care scăpau pe furiș.

Când mă privea, era pierdută. Simțeam ticăitul din arterele ei bătând timpul mort al unei dureri care nu este vizibilă.

Unde am eu de gând să merg? exclama din când în când, ca pe o confirmare că în sfârșit găsise curaj să părăsească mizerabila cameră din apartamentul de pe strada Şamlar. Știam că de aceea eram alături de ea. Căuta confirmări și se temea că deciziile pe care le ia au toate șansele să o abată de la firul destinului.

Totuși, când cineva nu știe nici încotro vrea să o apuce nici de ce se află unde se află, acțiunile nici nu mai pot fi numite decizii. Jülide plutea în derivă, rotindu-se în jurul unui punct care îi era marele labirint. Văzând obiectiv lucrurile, nu puteam interveni. Zvâcnea în mine neputința, creșteau rădăcini și mă socoteam un călător atât de trist pe pământ.

Am adormit curând. M-am trezit câteva ore mai târziu, în fața unei porți mici. Bolnavii de aici se pare că erau de încredere sau paza era foarte bună, pentru că și un copil de grădiniță sar fi putut strecura printre barele lărgite ca niște guri de leu ale porții. Locul ăsta avea ceva familiar, parcă simțeam că am revenit acasă.

Jülide a deschis portbagajul și imediat valiza. Șia legat funda de la gulerul cămășii, a prins părul în coc cu o agrafă și a îngrămădit țigările sub ceva ce părea o jupă albă cu broderie. Încă își mai ascundea viciul? În final, am tras amândouă aer în piept. După lipitul portierelor ne-am făcut drum prin grădina care despărțea parcarea improvizată de intrarea spitalului.

Bună ziua! ne și întâmpină o soră în costum călcat-apretat. Ochii ei zâmbeau. Curios lucru, ne aștepta, trecând rapid peste oficialități.

Mulțumeam deja în gând Jülidei că m-a adus aici.

Sora a întins brațele subțiri spre un mâner rotund cu ornamente, scuzându-se pentru faptul că a îmbătrânit clădirea, ruginind. Am urmat-o preț de patru etaje. Ne-am strecurat pe culoare înguste și luminate de soarele de afară.

Câțiva bolnavi își târâiau papucii asemenea melcului care își trage leneș mucusul. Încercănați și evident obosiți de viață și boală, se zărea o oarecare sclipire în ochii lor cenușii.

Jülide dădea din cap a salut, iar eu îi urmam exemplul, deși priveam mai mult în jos, la vârful

pantofilor noștri, antrenați într-o sarabandă miraculoasă pe dalele mozaicale ale coridorului.

Salonul 27 era chiar în capătul holului de la etajul 4. Trebuia să glisezi o ușă verde, după care se întindea un regat al saloanelor de spital. Mam năpustit de îndată la fereastră, de unde cuprindeam curtea mare a spitalului în care se foiau micuțe uniformele surorilor. Departe se zărea o frumoasă grădină, cu răzoare perfect aranjate într-o geometrie sacră, ca și cum un uriaș direcționase din burta văzduhului gardurile vii perfect aliniate și tunse.

Dintr-odată Jülide izbucni în plâns. Sora oftă și trase ușor ușa verde în urma ei, într-un scârțâit care să-i sublinieze și mai mult stânjeneala. Sala se lărgea ca o umbră la asfințit.

Am privit la bărbatul din patul de la fereastră și mi-a părut un băiețel într-o barcă, cu pânza cearșafului fluturînd de la curent ca o pânză. J plângea și părea să vadă în albul patului mai degrabă un steag care flutură a predare în fața morții decât o pânză de barcă.

Am venit să-mi iau la revedere, tată!

Băiatul care domnea pe teancul de perne a surâs: Dragă Jülide, e doar un concediu perioada asta. O să mă întorc acasă! Pe pământul ăsta vale a plângerii.

Ca un musafir ce eram, am zăbovit și mai mult înaintea ferestrei. Din nou simțeam ceva familiar și mă temeam că în câteva ore maximum ar fi trebuit deja să părăsesc acest turn de fildeș al îngândurărilor. Bătrânul privea și el mai mult spre fereastră decât spre fiica lui, care sufla nasul de parcă asista la înmormântarea tatălui.

Ce-i circul ăsta? Sunt bine! Fusese bătrânul gând la gând cu mine.

Nu ești deloc, tată! Ai întuneric în pori! Fața se scurge într-o semilună ciudată!

De când mă aflu aici, Jülide, am avut timp să mă gândesc la multe. Am colegi de salon – și arăta către doi domni - care îmi povestesc zilnic.

El este Bariş, fost profesor de istorie, iar Hakan om al literelor, care nu și-a pierdut abilitatea de a-mi spune povești.

Să-nțeleg că a venit rândul cuiva să te poarte printre zâne și fauni? Spuse aproape zâmbind, parcă cu vocea copilului care a fost cândva, dar care era acum închis după iluzia asta de om mare.

Ah, nu! Hakan are altfel de povești. Viața sa ar trebui reținută mai abitir decât a mea. Cât o fi ficțiune și cât nu, nu mă interesează. Noi, cei de aici, ne vom aminti mereu de viața lui ca de a unui șoarece de bibliotecă! răspunse tatăl.

Am uitat în curând să privesc la cei doi. Din când în când auzeam râsul de clopoțel al lui Jülide, întrerupt de sughițurile veseliei. Sora

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

91

textele câștigătoare intra în cameră și livra pastile mici colorate, ca și cum ar fi premiat cu bomboane o cursă împlinită cu grijă. Hakan și Bariş mai mult dormeau, lucru pe care de data aceasta îl făcu și tatăl, de îndată ce pastila îi cunoștea măruntaiele. În fața somnului, ca un martor temător, Jülide își strângea buzele. O cunoșteam prea bine, dar nu am vrut să cred despre ea că va fugi ca o lașă. S-a apropiat de fereastră de parcă se furișa. Am crezut că vrea să se arunce pe geamul deja crăpat, imaginând ce zgomot s-ar auzi de-a lungul coridorului de pe care puteam auzi oricum până și respirația bătrânilor. Dar nu, Jülide și-a scos acul din păr și a desenat un ochi pe geam, parcă pentru a privi ca printr-un telescop la grădina pe care o observasem și eu ceva mai devreme.

O să plec - spuse ea. Mi-ar plăcea să-l știu ca acum, orice s-ar întâmpla și mi-ar plăcea să mă știe râzând, pipăind manșetele cămășii și spunându-i că sunt ca în pozele copilăriei. De aici mă descurc.

N-am știut ce să fac. Îmi plăcea locul ăsta. Am interpretat monologul său ca pe un adio spus nu doar tatălui, ci și mie. Într-adevăr, cred că de aici se descurca. Aveam și eu nevoie de o pauză, poate chiar de noi prietenii. Nu e ușor să stai cu o femeie ca Jülide. Sper să nu știe că gândesc asta, deşi ar fi de acord cu mine.

Tocurile ei păreau bomboane de ciocolată prelinse spre ușă. Mergea atât de încet încât

dintr-odată mă făcusem mică și mă vedeam prinzând-o de tocuri, ca o ultimă încercare în fața unei despărțiri care poate nu era corectă.

Nu știu cât am rămas sprijinită de pervaz. De îndată ce s-a lăsat noaptea am privit cum din vinele lunii țâșnea o lumină lăptoasă și înghițea împrejurimile în argint viu. Când a venit dimineața eu eram încă acolo. Bătrânul a deschis ochii și mi-a zâmbit. Nu a întrebat de Jülide, de acum eram doar noi. S-a ridicat parcă mai sănătos ca niciodată și l-am urmat.

Curtea era cufundată în crepuscul. Din pieptul spitalului ieșeau târâș pacienții în plimbările lor. Noi ne-am îndepărtat de grupurile care se țeseau lângă zidurile cenușii ca niște pete între uniformele angajaților. Pașii lui erau ca mecanismul ceasului pe care îl aveam gravat în minte. Un tic-tac perfect, fără vreo întârziere. Nu știu de cât timp mergeam.

Compania lui îmi făcea bine. Vorbea fără oprire și știam că mă așteptase. Atât de departe de orașul în care zornăia totul, aici parcă mă întâlnisem cu mine. În fiecare zi ne plimbam în grădina aceea. Dea stânga și de-a dreapta noastră, pereți înalți de gard viu păreau înălțați până la albastrul cerului, cu noi mici de tot în măruntaiele lor. Cu cât înaintam mai mult, cu atât deveneam parcă mai mari. Plimbările ne lungeau într-atât încât ne-au rătăcit până şi de noi înşine, pentru a ne locui apoi centrul ocrotit. Ştiu că o vreme voi rămâne aici. Are nevoie de mine acest biet tată.

Singurătate mi-e numele şi voi veni printre voi când inimile voastre vor bate un ceas mort, în momente de cumpănă.

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

92

invitație de colaborare

După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât on line cât și pe suport de hârtie.

Este editată de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești "Itaca" Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii și nici să oferim exemplare tipărite. Există posibilitatea de a se comande revista la editură, prețul reflectând numai cheltuielile de tipar și expediere.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4 de proză scurtă sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 25 a lunii premergătoare apariției fiecărui număr. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regulile impuse de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”.

Comenzi pentru revista Itaca tipărită: cleopatra@pimcopy.ro

REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

93

galeria autorilor

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014

94

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Parte a Proiectului Cititor de Proză – Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/

Itaca Anul II / nr. 8 octombrie, noiembrie, decembrie 2014