Legende de la Soare Apune la Soare Rasare, autor Floarea Cărbune by Hopernicus

Floarea Cărbune

Legende de la Soare Apune la Soare Răsare Ilustraţii de Mirela Pete Cu toată dragostea, fiicei mele Maria-Mihaela, înger trimis din ceruri, şi nepoţilor, Alexandros-Dimitrios, Cristina-Alexia, Dragoş-Carlo şi Luka-Magnus-Constantin.

Colecţia ,, Cărţi şi gânduri în dar’’ 1

_____________________________________ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CĂRBUNE, FLOAREA LEGENDE / Floarea Cărbune; ed.: Constantin Marafet –Râmnicu Sărat : Rafet, 2014 ISBN 978-973-146-315-5 I.Marafet, Constantin (ed.) 821.135.1-32

____________________________________ 2

Floarea Cﾄビbune

Legende de la Soare Apune la Soare Rﾄピare Ilustraﾅ｣ii de Mirela Pete

Editura RAFET 2014 3

ISBN 978-973-146-315-5 Editor : Constantin Marafet Copyright © 2014 Floarea Cărbune Ilustraţii de Mirela Pete __________________________ S.C. Editura RAFET S.R.L Director editură : Constantin Marafet Str. Gradiştea nr. 5, Rm. Sărat Tel/Fax: 0238568085 Mobil : 0727311412 E-mail: editurarafet@yahoo.com 4

Iepurici şi Iepurilă Iepurica se pregătea să plece după hrană pentru cei doi iepuraşi, Iepurilă şi Iepurici, care nu părăsiseră niciodată culcuşul. - Să fiţi cuminţi! Să nu ieşiţi afară ca să dea vulpea cea şireată peste voi. Iepuraşii, mişcând din urechiuşele lor ascuţite, răspund în cor: - N-o să ieşim nicăieri…Promitem! În acea zi de toamnă târzie, pădurea era pictată în nuanţe aurii, ruginii şi maronii, iar vântul se juca printre crengi scuturând frunzele. Din depărtări, ajungeau până la ei, ciripit voios de păsărele şi miresme îmbietoare. După câteva ore de la plecarea mamei, celor doi iepuraşi li se făcuse foame. Degeaba au scormonit în cămară, că n-au găsit nimic de mâncare, nici măcar o frunză de morcov. Iepurilă scoase căpşorul din culcuş, cercetând împrejurimile. Mirosea a toamnă şi a fructe coapte de pădure...Mmm, ce ispită, exclamă el! - Eu merg să caut ceva de mâncare, poate găsesc şi nişte trifoiaş, vii şi tu, Iepurici? - Nu pot, răspunse acesta. I-am promis mamei că nu ieşim nicăieri. Rămâi, te rog, în casă! Dar Iepurilă ieşise deja. Cercetând cu atenţie tufişul din apropiere, găsi câteva bobiţe dulci pe care le mănâncă cu poftă, apoi se întoarse la culcuş. - E tare frumos afară! Vii şi tu, Iepurici? - Nu vin! Eu vreau să mă ţin de promisiunea făcută mamei. 5

- Ieşim doar puţin, poate găsim morcovi din aceia care îţi plac ţie foarte mult. Hai, nu mai sta pe gânduri! Când aude de morcovi, Iepurici se scarpină după urechiuşă, gândindu-se: ne vom întoarce repede, ce se poate întâmpla?! Mama le povestise despre grădina de legume şi zarzavaturi, un loc unde puteai găsi oricând ceva bun de mâncare. - Merg, dar nu stau mult, să ştii! Şi astfel, cei doi iepuraşi ieşiră din cuvântul mamei şi plecară în explorarea necunoscutului. Înserarea cobora lin, iar soarele nu se mai vedea de vârfurile copacilor. Frunzele galbene, roşcate, arămii, foşneau în bătaia vântului, copacii îşi întindeau crengile, agăţându-le blăniţele moi şi mătăsoase. Păduricea părea vrăjită, chemându-i cu glas dulce: veniţi, veniiiiţi! Cei doi iepuraşi apucară pe o cărare, mergând fără grabă, fermecaţi de miresmele ademenitoare. Din când în când, ţopăie fericiţi şi încântaţi de tot ceea ce văd în jur. Însă timpul a trecut pe nesimţite, iar soarele a dispărut pe neaşteptate. Vântul începuse a spulbera frunzele uscate, ce foşneau sub lăbuţele lor şi abia atunci au observat ceaţa groasă, care le acoperise cărarea. Frica a luat locul veseliei de mai înainte, în clipa în care şi-au dat seama că nu mai ştiu cum să se întoarcă acasă. - Vezi ce ai făcut? spuse Iepurici cu lacrimi în ochi. Mai bine nu ieşeam şi o ascultam pe mama. Dacă apare vulpea cea vicleană? L-a păcălit ea pe urs, lăsându-l fără coadă, pe noi sigur ne va înghiţi dintr-o îmbucătură. 6

- Vom găsi cărarea, spuse Iepurilă, făcându-şi singur curaj, dar numai el ştia cum îi ticăia inima de frică. Cuprinşi de teamă, cei doi caută înnebuniţi cărarea. Privesc în dreapta, apoi în stânga...cărarea nu-i, şi pace! Tot căutând, ajunseră lângă un tufiş. Iepuraşilor li se tăie răsuflarea când văzură că se mişcă. - Vai! Vai! Cred că acolo stă vulpea la pândă! Blăniţele li se zburlesc, nu scot o vorbă, aproape că nici nu mai respiră. Iepurici şopteşte abia auzit: - Ce facem?! Iepurilă nu-i răspunse, frica îi sugrumase vocea. De ce am plecat de acasă, se întreabă în sinea-i?! Ce cald şi bine era acolo! Aici e noapte, bate vântul, e ceaţă şi e frig! Cu siguranţă, vulpea din tufiş o să ne mănânce! Iepurici insistă: - Ce facem? Cu glas abia şoptit, Iepurilă îi spune: - Să ocolim tufişul… Abia călcând, ţup, ţup şi pâş, pâş, cei doi trec peste frunzele care foşnesc ameninţător, aproape morţi de frică. De câte ori bate vântul răscolind tufişul, iepuraşii se opresc înfricoşaţi. Li se pare că iese vulpea cu coada ei lungă şi stufoasă, şi cu dinţii ascuţiţi. Parcă o aud spunând: „Aha, iepuraşilor, v-am prins! O să am o cină grozavă!” A fost o părere, doar. Pe neaşteptate însă, tufişul se mişcă cu zgomot, de parcă o turmă de mistreţi l-ar călca în picioare. Încotro s-o apuce ?! Unde să mai fugă?! 8

Cei doi iepuraşi înlemnesc de spaimă. Deodată, se aud trosnituri de vreascuri...Cineva pufneşte mânios, bodogănind cu voce tare…Iepurici tresare bucuros. El ştie bine cine pufneşte astfel la supărare. Îi vine să strige şi să ţopăie de bucurie!Din ceaţă se iveşte Iepurica, pufnind ca o locomotivă…Dând cu ochii de cei doi, îi întreabă: „Ce faceţi aici, neastâmpăraţilor? Nu mi-aţi promis că staţi în casă până mă întorc? Pe unde aţi umblat?” Cei doi se ascund, unul în spatele celuilalt, de ruşine că şi-au supărat mama. Când le văzu stânjeneala din ochi, ea îi chemă, îmbrăţişându-i cu dragoste. Iepuraşii se lipesc cu încredere şi iubire de blăniţa ei. Acum, n-are decât să bată vântul şi să fie ceaţă până mâine...Din fericire, casa lor era la doi paşi de locul unde se rătăciseră...N-au putut să o găsească din cauza întunericului, a spaimei şi a fricii... Noaptea se lăsase de mult, vântul îşi înteţise şuieratul printre ramurile copacilor. Din cauza ceţii, era umed şi frig. Ei, dar acum sunt la adăpost! Culcuşul e moale, în casă e cald şi bine. Aici, nimeni 9

nu le mai ameninţă viaţa. Nici chiar vulpea cea rea şi vicleană. Mama venise încărcată cu de-ale gurii, adunând din grădinile de zarzavat tot ceea ce găsise mai bun şi mai gustos. Ca în fiecare toamnă, gospodarii lăsaseră câte ceva, din recolta obţinută, pentru hrana păsărilor şi a animalelor sălbatice. După ce au mâncat pe săturate, cu năsucurile vârâte în blăniţa mamei, cei doi iepuraşi au adormit fericiţi! Şi ca prin vis, auzeau un glas drag care le şoptea: - Noapte bună, somn uşor, dragii mamei! Iepurici şi Iepurilă au adormit fericiţi, călătorind în lumea viselor. Iepurica îi privea cu drag, mângâindu-i cu duioşie… Aceasta este povestea celor doi iepuraşi neascultători, care au ieşit din cuvântul mamei lor. Mamele, dragi copii, sunt îngeri protectori. Ele veghează asupra noastră, pentru ca noi să creştem mari, frumoşi, buni şi generoşi. Ca urmare, trebuie să le răsplătim dragostea prin ascultare.

Poveste de iarnă S-a lăsat înserarea, lumina farului bate în geam. Dimi şi Alexia s-au săturat de joacă. Au alergat toată ziua prin casă, au râs şi au dansat, bucurându-se de revederea după o vreme îndelungată. Dimi este şcolar, iar Alexia, „boboc” la grădiniţă…De câţiva ani, Dimi locuieşte în Japonia, iar verişorii se văd mai rar. Afară a început să ningă cu fulgi mari şi pufoşi, copiii se 10

bucură la gândul că a doua zi vor ieşi cu săniile la joacă. Ninsoarea devine din ce în ce mai densă, fulgii de nea se răsucesc în fuioare fantastice, prind viaţă şi se zbenguie în raza de lumină a becului din faţa blocului...S-a făcut frig, iar pe geamuri apar primele flori de gheaţă. Alexia şi-a lipit năsucul de geam, devenind „nesuferit" de curioasă, punând întrebare după întrebare: - De ce ninge? Afară este iarnă? Ce fac copacii când e frig? Ce fac florile din grădină? Dar pescăruşul care venea la geamul nostru? Dimi, pe care nu-l caracterizează calmul, i-a pus palma la gură, zicându-i: - Gata! Atât! Îţi răspund la întrebări, dar nu mai turui ca o moară stricată. Mă doare capul, aşa că taci! Da, afară este iarnă, e frig şi ninge, tufănelele şi crizantemele se vor ofili, dar la primăvară vor răsări, vara vor creşte frumos, înflorind iarăşi la toamnă. În timp ce Dimi îi răspunde la întrebări, pe Alexia o apucă deja căscatul. - Mai bine îţi citesc o poveste, spuse Dimi. Uite, „Ursul păcălit de vulpe" …Şi Dimi începu să citească plin de elan povestea, dar nici na apucat să treacă la a doua pagină, că fetiţa a adormit liniştită, lunecând uşor pe alt tărâm... Se visa într-o pădure plină de cântece şi flori, o pădure asemănătoare celei în care se rătăcise „Albă ca Zăpada” din povestea ascultată ieri-seară. În jurul ei, copacii aveau crengile doldora de frunze, iar cornii îşi întindeau ramurile încărcate cu flori aurii, de parcă ar fi vrut s-o mângâie şi s-o învăluie cu parfumul lor gingaş. 11

„Minunată pădure!" îşi spuse fetiţa şi porni voioasă pe cărările ei, hotărâtă să-i descopere misterele…Pe potecuţa pe care tocmai păşise, fetiţa văzu o sumedenie de brebenei, brânduşe, toporaşi, viorele şi ghiocei ce o chemau la joacă. Toporaşii miroseau aşa de frumos, încât nu s-a putut abţine să nu culeagă un bucheţel, pe care şi l-a prins în păr. Un arbore bătrân s-a aplecat spre ea, rugând-o să-i facă o vizită. Micuţa a acceptat zâmbind, iar bătrânul arbore i-a întins un ram de care s-a prins, apoi a ridicat-o aproape de păsărelele care ciripeau vesel, în timp ce-şi clădeau cuiburile. Păsărelele erau de multe feluri, unele mici şi cenuşii, iar altele mai mari şi cu penele frumos colorate. Printre ele, a recunoscut ciocănitoarea, pupăza, câteva vrăbii şi patru rândunele. Astă-toamnă, când se afla la bunicul de la ţară, a văzut pe înserat cum vrăbiuţele neastâmpărate se adăposteau la streaşina grajdului. „Acolo îşi au cuiburile”, i-a explicat bunica. Iarna, găinile din ograda bunicilor îşi împart mâncarea cu vrăbiuţele flămânde, comunicând în limba lor păsărească. Mai văzuse vrăbiuţe şi în parcul de la far, unde ciuguleau firimiturile 12

aruncate de copii. În zilele călduroase, ele se scăldau în apa din bazinul fântânii arteziene. Şi, deşi se certau mai tot timpul pe câte ceva, erau vesele, zglobii şi prietenoase cu cei mici. Rândunele de aici semănau cu cele care îşi construiseră cuibul, primăvara trecută, deasupra uşii bunicii de la oraş. Ori de câte ori le întâlnea pe casa scării, le admira hărnicia şi frumuseţea. Buni îi spusese că atunci când se reîntorc şi găsesc cuibul stricat, îl reconstruiesc cu migală şi dragoste. Adeseori, fetiţa văzuse rândunelele hrănindu-şi puişorii, fapt ce o încântase tare mult. De cum le creşteau penele, părinţii îi învăţau să zboare, antrenându-i, cu răbdare şi tenacitate, pentru lunga călătorie, ce avea să urmeze. Toamna, se adunau în stoluri mari şi zburau spre ţările calde. Acum, rândunelele erau aici…Oare a venit Primăvara?! s-a întrebat cu glas tare. - Ţup, ţup, a venit Primăvara! exclamă un iepuraş chiar lângă ea. Vrei să ne jucăm? - Da, răspunse fetiţa! Când se îndreptau spre poieniţă, la joacă, în faţa lor a apărut o zână asemenea celor din poveşti. - M-aţi chemat? întrebă femeia cu chip de înger. Am venit! Cei doi priviră miraţi spre ea. - Sunt Primăvara! Voi cine sunteţi? - Eu sunt Alexia, iar el este prietenul meu, Ţup-ţup. Voiam să ne jucăm în poieniţa cu flori şi tocmai ne întrebam a cui o fi pădurea asta atât de frumoasă?! - Pădurea, cu toate minunăţiile ei, este moştenirea dată de către 13

Împăratul Ţinutului Verde, Verde-Împărat, celor patru zâne, fiicele lui: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca să nu existe supărare, Împăratul a poruncit ca fiecare să domnească câte trei luni pe an, explică zâna cu bunăvoinţă. - Eu sunt sora cea mică, Primăvara. Şi vin însoţită de flori şi fluturi, de păsărele, de soare şi veselie…Pe unde trec, lumea se bucură, iar natura se trezeşte la viaţă. Când ai să vezi copacii înflorind peste noapte, să ştii că am venit. Nici nu termină bine de spus toate astea, că se şi făcu nevăzută. Crezând că se joacă, Alexia o căută după trunchiul copacilor, strigând-o pe nume: - Primăvară, primăvarăăăăăăăăă… - Da, îi răspunse o altă zână, la fel de frumoasă ca şi prima. - Cine eşti? o întrebă fetiţa supărată. Nu te-am chemat pe tine! - Chiar de nu m-ai chemat, am venit! E rândul meu să domnesc! - Cine eşti tu? insistă fetiţa… - Sunt Vara! Hai să ne răcorim! Nu vezi ce cald este? - Nu ştiu să înot! Şi nici n-am chef, răspunse mâhnită fetiţa. - Unde sunt florile proaspete din poieniţă? Cum, unde? Au plecat odată cu Primăvara. Priveşte, au înflorit lăcrămioarele, s-au copt frăguţele şi zmeura. Hai, gustă! Vara îi întinse un coşuleţ cu tot felul de fructe, aromate şi dulci. Aşezându-se la umbră, fetiţa mâncă pe săturate. - Acum mi-e sete! Vreau apă! Unde eşti? Dar Vara dispăruse precum apăruse, pe nesimţite…Şi, odată cu plecare ei, soarele s-a ascuns după nori, pădurea începând a se agita la fel ca şi locuitorii ei. 14

Din senin, se stârni vântul şi se făcu frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze îngălbenite. Mergând pe cărare, Alexia vedea cum frunzele galbenruginii se desprind din copaci, cum dansează în aer, apoi se aştern lin pe potecă. O frunză ruginie i se prinse în păr, lângă bucheţelul de toporaşi. Fetiţa era încântată, voia să semene şi ea cu o zână... Căutând un loc însorit, zări o făptură misterioasă lângă trunchiul unui copac despuiat de veşminte. Bănui că este Toamna, după trena de frunze ruginii ce-i împodobea mantia catifelată. Pentru că a început să plouă, iar vântul să bată din ce în ce mai tare, i se făcu pielea ca de găină şi se adăposti în scorbura călduroasă a bătrânului arbore. - Doamne, ce frig e! exclamă fetiţa supărată. De ce eşti aşa de furioasă?! E frig, ai alungat păsările şi ai scuturat frunzele copacilor. - Eu ador frigul şi zilele mohorâte, nu-mi place căldura, îi răspunse chicotind zâna. Chiar de mai apare şi soarele uneori, nu mai are puterea din vară. Şi asta mă bucură nespus de mult, hohoti Toamna spre nemulţumirea fetiţei. Când sosesc eu, însoţită de frig şi 15

ploaie, frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad. E adevărat, păsărelele au plecat, dar au înflorit crizantemele, s-au copt strugurii, iar livezile sunt încărcate de fructe aromate şi gustoase. Bunica ta abia aşteaptă să vin, ca să-şi umple cămara cu dulceţuri, compoturi şi magiun pentru voi, Dimitrios, Carlo şi Luka, nepoţii ei...Simţi aroma gutuilor coapte şi al perelor parfumate? - Ei, chiar aşa şi este, zise fetiţa, înseninându-se...Însă Toamna dispăruse, iar ei nu-i răspunse decât ecoul: „ei, chiar aşa şi esteeeeeeee…!” Alexia nu ştia ce să mai creadă. Afară se făcuse şi mai frig, atât de frig, încât începu să ningă. Din cer cădeau fluturaşi albi ce zburau bezmetici, aşezându-se peste tot, iar copacii dispărură, fiind acoperiţi de neaua ce se cernea precum făina prin sită, când bunica se pregătea să frământe cozonacii. Micuţa era derutată, îi era din ce în ce mai frig... Şi, în timp ce se minuna văzând schimbarea miraculoasă a peisajului din jur, de ea se apropiase, păşind neauzită, Iarna. Zâna i s-a adresat cu vocea caldă a bunicii: - Ce faci aici, puişor? Vocea blândă, a mai încălzit-o puţin pe fetiţă. Zâna semăna atât de mult cu bunica... Fetiţa s-a apropiat cu sfială de ea, zicându-i: - Eşti aşa de frumoasă şi blândă! De ce este atât de frig? Îmi poţi spune unde mă aflu? Unde este Dimi? Dar bunica? Mi s-a părut că iam auzit glasul. Din păcate, nici de astă-dată nu primi răspuns, pentru că Iarna se făcut nevăzută ca şi surorile ei. 16

- Nu plecaaaaa, mai staiiii!!!! Aproape că nu mai simţea frigul, aşa de dragă îi era această zână cu ochii ca viorelele. În jur, totul era alb...nici urmă de copaci sau de cărare. Vântul troienise zăpada, încât peisajul devenise de nerecunoscut. Zbuciumată, Alexia a deschis ochii suspinând…Aplecată asupra sa, bunica o mângâia pe frunte, apoi a învelit-o uşor, şoptindu-i cu dragoste: „Dormi puişor! Dormi în pace!” Dimineaţa, când s-a trezit, fetiţa a dus mâna la codiţe şi a întrebat unde îi sunt floricelele. Bunica i-a răspuns că afară este iarnă, iar florile nu au fost decât în vis. Mirată, fetiţa a zâmbit, zicându-şi: „ce ştie bunica!" Uneori, în vis, trăim sentimente adevărate ca şi în viaţa reală. Alteori, în timp, visele devin realitate. E bine să călătoriţi pe aripa visului, copii. Aşa am călătorit şi eu pe un norişor, de pe care am văzut tot ceea ce s-a întâmplat, iar acum v-am spus şi vouă povestea.

Caisul înflorit Plecasem din Japonia cu părinţii mei pentru o scurtă vacanţă în România, la bunica mea în Valu lui Traian. Într-o zi de primăvară, o dimineaţă în care cei câţiva pomişori din faţa casei erau poleiţi de razele blânde ale soarelui. Alexia, verişoara mea, se plimba pe lângă copăcei, admirându-le coroanele încărcate de muguri. Cu câteva zile în urmă, înflorise bătrânul migdal de la fereastra Elenei, 17

mătuşa mea. Ne-am trezit cu el învăluit într-o diademă de ninsoare, de credeai că un pictor se jucase cu crenguţele lui, colorându-le. Când Alexia a pipăit dantela petalelor, şi-a dat seama că sunt flori. Din casă am auzit-o strigând: „Bunico, bunico, a înflorit migdalul!” Dar bunica era ocupată cu scrisul, aşa că mam grăbit eu s-o întâmpin. Ea mi-a făcut semn cu mâna şi m-a chemat în grădină. Cu obrajii roşii de emoţii şi ochii-nrouraţi, mi-a zis: - Dimi, vezi copăcelul acesta? Plânge! - Cum plânge, am întrebat-o mirat. - Da, plânge. Îmi spune că a înflorit pentru prima oară… - Ce copac este acesta? - Este un cais! Azi-noapte şi-a împodobit coroana cu flori roz-albe. Acum plânge, speriat că nu ştie ce e cu el. - Plânge şi în clipa aceasta? O întreb eu, din ce în ce mai surprins. - Dimi, eu l-am mângâiat şi l-am încurajat spunându-i că-i foarte frumos, iar ceea ce i s-a întâmplat este ceva firesc. Să fie mândru de el! L-am liniştit şi i-am povestit că acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, copiii. Când creştem mai mari, avem mici responsabilităţi, 18

mergem la grădiniţă, apoi la şcoală şi facultate. Copăcelul m-a ascultat în linişte, apoi respirând uşurat, m-a întrebat: - Dar cu florile ce să fac? - De florile tale va avea grijă Natura, mama ta. Tu eşti un copil al ei. Aşa că suntem fraţi, dar şi prieteni. Când voi fi liberă, ne vom juca împreună, promit. Eu am să veghez asupra ta, să nu te atace nimeni…Îţi voi pune un sprijin să nu te îndoaie vântul nebun şi îţi voi turna apă la rădăcină în timpul verilor secetoase. - Ah, ce fericit sunt! I-am privit în tăcere pe cei doi prieteni, Alexia şi caisul, gândind că fiecare dintre noi, poate avea unul sau mai mulţi prieteni printre copăcei, copii ai naturii. Mi-am amintit, cu acest prilej, de cei doi cireşi japonezi din parcul şcolii, pe care îi lăsasem înfloriţi când am plecat spre România. Sensei, profesorul nostru, ne atrăsese atenţia să nu le rupem, din greşeală sau neatenţie, florile sau rămurelele, pentru că şi pe ei îi doare. Sunt sensibili la fel ca şi noi, în plus, ne dăruiesc cele mai gustoase fructe. Realizând ce gest frumos a făcut Alexia, am privit-o cu alţi ochi, întrebându-mă de unde ştie ea, atâtea lucruri? E doar o fetiţă! Bunica tocmai se apropia de noi şi mă sfredelea cu ochii ei verzi, adânci, parcă citindu-mi gândurile. Am roşit şi am lăsat privirea în jos, iar ea ne-a luat de mână şi ne-a întrebat: - Despre ce vorbiţi voi? - A înflorit caisul, bunico! am răspuns noi într-un glas.

Grădina fermecată Dragii mei, vă voi povesti despre o grădină mai puţin obişnuită, în care doar copiii pot pătrunde. Pe aleile ei, presărate cu nisip fin şi mărgăritare sclipitoare, păşesc îngerii. Fiecare tufiş este un mister, o lume aparte se ascunde printre crengi şi frunze, în scorburile bătrânilor copaci. Sunt flori peste tot: trandafiri, iasomie, crini, margarete, călţunaşi în cascade multicolore, ce se întind chiar şi pe gard. Fiecare floare este o poezie, o odă a frumuseţii închinate vieţii. Lăudată fie mama Natură! Cascade din bulgăraşi de gheaţă şi petunii în toate culorile, nemţişori şi crăiţe, toate îşi etalează frumuseţea delicată, dăruind cu generozitate parfumul lor, cavalerului Vânt, ce-l poartă pe aripă până dincolo de zări. Dar cine se furişează după tufişul de iasomie? E o zână! Am zărit-o jucându-se cu un fluturaş. Frumoasă şi delicată, zâna se ascunde de mine, copilul curios, ce vrea să se joace cu ea. Uimită, am strigat-o pe bunica, dar până să vină, zâna a şi dispărut… - De ce a plecat aşa repede, o întreb pe bunica?! - Pentru că ai făcut gălăgie. Zânele iubesc liniştea. Altădată să nu mai strigi! Florile din grădina bunicii sunt prietenii mei de joacă, pe care am învăţat să-i ocrotesc şi să-i îngrijesc cu drag. Într-o zi, bătrâna iasomie mi-a povestit că florile sunt fiinţe vii, create de Dumnezeu pentru a înfrumuseţa natura şi a mângâia inimile oamenilor, alungându-le boala şi tristeţea din suflet. Apoi, a 21

mai adăugat: le poţi cultiva în faţa casei sau în jardiniere şi ghivece, dar şi în grădinile sufletului tău...Existenţa lor e scurtă, dar dăruirea le este totală şi nu reţin nimic pentru ele. Copile drag, poţi să le admiri, să le mângâi şi să le miroşi, dar lasă-le acolo unde sunt. De ce să le scurtezi viaţa, rupându-le? Florile sunt efemere. Viaţa lor este la fel ca şi a atâtor alte fiinţe ce se nasc, apoi se reîntorc de unde au venit. Acesta este ciclul natural al vieţii! mi-a şoptit, confidenţial, tufa de iasomie. Le poţi păstra frumuseţea culorilor şi gingăşia petalelor, pictându-le, a mai adăugat ea. Astfel, chiar şi iarna, când plapuma de nea acoperă pământul, iar florile vor fi adormit de mult, tablourile pictate îţi vor încânta privirea şi încălzi sufletul. De azi înainte, când mai vii în grădină, ai grijă pe unde calci. În iarbă sunt zeci de vietăţi, atât de mici, încât arareori le vei observa de la distanţă. - Vai, ce faci? De ce m-ai atins?! a exclamat o lăcrimioară. - Vreau să te mângâi, te iubesc! - Mulţumesc, dar ai grijă. În clopoţelul pe care l-ai atins…doarme o zână. E obosită, a lucrat toată noaptea. Bagheta ei magică a înmiresmat florile din grădină cu cele mai gingaşe, exotice şi suave parfumuri. E o muncă istovitoare, să ştii. Priveşte-o, e atât de gingaşă! Am privit cu atenţie cupa florii, şi am văzut ceva încântător. Era o zână-fetiţă care dormea. Avea părul bălai, obrajii catifelaţi, guriţa roşie ca cireaşa, iar rochiţa îi era albă şi fină. Abia se distingea de petalele florii. Respiraţia îi era parfumată şi, ştiţi...zâmbea în somn ca un prunc. 22

De atunci, grădina a devenit tărâmul magic unde mă jucam cu zânele-copii. Atâtea zile luminoase, dulci şi parfumate, am petrecut aici. Fiecare colţ al ei era o enigmă, pe care îmi dădeam silinţa să o descopăr. Uneori, ascultam uguitul turturelelor ce-şi aveau cuibul în ulmul sădit de bunica în fundul grădinii. Alteori, urmăream în tăcere, foşnetul mătăsos al fluturilor, ce zburau spre florile încărcate de dulceaţă şi miresme. Altădată, seara, sub mărul din grădină, mă delecta cântecul sublim al unei păsări necunoscute.

Erau clipe când, pe furiş, ascultam dialogul salcâmilor cu ramuri aplecate sub povara ciorchinelor de flori albe, prin care alergau grăbite albinele. Noaptea, înainte de culcare, auzeam şoapta ierbii, ce se unduia lin la adierea vântului ştrengar. Închizând ochii, mă lăsam învăluită de parfumul suav al florilor, de clinchetul clopoţeilor

încărcaţi de rouă şi de lumina blândă a stelelor... Acum e vară! Soarele sprinten sărută florile împodobite cu perle strălucitoare. Privesc fascinată bobul de rouă, din corola unui crin, în care se răsfrânge o rază jucăuşă. Şi, printr-o minune parcă, bobul de rouă a devenit curcubeu irizat cu sclipiri de diamant. Păşesc 24

desculţă pe iarba mătăsoasă şi umedă. Aerul vibrează de emoţii şi frumuseţi sublime. Grădina revine la viaţă, se simte parfumul dulcesuav al iasomiei. M-am trezit în zori, pentru a vedea zânele ce dorm în potirele florilor, pe pătuţuri de petale catifelate. O lume neştiută dăinuie în grădina bunicii, o lume frumoasă, tainică ce mă cheamă şi mă vrăjeşte cu splendorile ei. Mă simt atât de bine aici, încât mă contopesc cu visele frumoase, cu clipele fermecate de mirajul şi parfumul florilor, dizolvându-mă în atmosfera dimprejur. Sunt fluture, şi floare şi parfum, sunt apă şi pământ, sunt cer şi pulbere de stele…Mă vede cineva?! Mă aude…?! *** Ceea ce am învăţat în copilărie, mai ţin minte şi azi, când eu însămi sunt bunică : sunt atentă pe unde calc, respect şi admir în tăcere natura, pentru a nu-i tulbura armonia. Sănătatea naturii este şi sănătatea noastră, copii!

Legenda lui Dragobete De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie, peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că astăzi este Sărbătoarea Iubirii, o să vă 25

povestesc Legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în cosiţele cei atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare, pe care o ducea la păscut în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit, într-o îmbrăţişare tandră, trupul fecioarei adormite. A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări… Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu ceaţa, pe 24 februarie a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, 26

dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu sa lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului căldura prieteniei, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier ca să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle. Straiul era astfel conceput, încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat. Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca 27

mierea, iar sărutul lui frigea ca jarul. Era un flăcău vesel, ce cânta din fluier şi iubea cu patimă fetele. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de copile. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul muntelui. Dar, în creierul munţilor, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept care cunoştea secretul venirii lui pe lume. Într-o zi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu Înţeleptul care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de spaimă şi uimire, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice, al căror limbaj îi devenise cunoscut. Când a revenit printre oameni, aceştia l-au primit cu braţele deschise. Acum, mai mult ca altădată, trezea o iubire înfocată în inima tuturor fetelor, călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat. Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei, dar nimeni nu înţelegea care era secretul de-i făcea să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân l-a dezvăluit. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Împărtăşirea secretului se făcea numai sub jurământ. Bătrânul a rupt tăcerea, 28

întrucât avea peste 100 de ani şi considera a nu se mai afla sub jurământ. Legenda mai spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Duhul muntelui şi-a chemat copilul la pieptul său. La cererea lui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete, zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Chiar şi acum, în mileniul trei, unele fete şi femei mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin preţiosul talisman. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, Zeul iubirii la români. Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie ar fi îmbrăcat nouă cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, 29

susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună. (Culeasă de la Elena Dumitrache(n.1929-m.2005) din Purani de Videle, jud. Teleorman).

Legenda mărţişorului Obosit, de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este Zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu... Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o crenguţă agăţată de straiul său. - Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins. - Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore. - Nu poţi amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc. - Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor, şi nu vreau să se piardă povestea. - Ce poveste? - Legenda mărţişorului. O ştii? - Nu, n-am auzit-o. 30

- Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să nu pierd firul poveştii. - Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc! În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele proaspete îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri. Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte. Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin. - Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată, de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în luna martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi…scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea zorilor nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie...Când miam revenit, era deja 1 martie. 31

Încă ameţit, am auzit o melodie ce părea stranie în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii, aşternută peste tot, în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama. Şi când clinchetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea violetelor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om. Dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebuneşte, din rădăcini 33

până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că acel clinchet ciudat venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă, din dorinţa de a vesti venirea primăverii. Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă. De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul cel atât de plăpând, ea a început să îndepărteze ramurile spinoase. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului…şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii...căzut pe albul zăpezii. Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află… (Culeasă de la Elena Dumitrache, n. 1929 - m. 2005, Purani de Videle, jud. Teleorman).

La legende de la Perce-Neige (Legenda Mărţişorului) Eram copil în vremea când am auzit frumoasa legendă pe care am să v-o împărtăşesc şi vouă. Un copil zburdalnic, care alerga pe uliţele satului cât era ziulica de lungă. Deşi eram doar patru fete, eu, sora mea, Georgeta, Floarea Cilichii şi Floarea lui Costică al Tănasii, făceam o hărmălaie de parcă năvăliseră turcii. Vremea era frumoasă, iar noi nu ne mai săturam de joacă. Nici nu ştiu când a coborât perdeaua înserării. De undeva, ca de pe celălalt tărâm, mă aud chemată: - Floricăăăă, hai la masă! Era vocea bunicului Marin, puţin îngrijorat că nu mă zărea. - Vin, vin acuş, bunicuţule! Cu părere de rău, m-am despărţit de fete şi, iute ca vântul, am alergat spre casă. Păşind smerită peste prag, am cerut iertare pentru întârziere. Masa era aşezată în tindă, unde lampa pâlpâia pe un perete, iar în vatră mai trosneau câteva cioate, rămase nearse încă. Mi-am dat jos flaneaua groasă de lână, apoi m-am spălat pe mâini în apa călduţă din tuciul de pe pirostrii. În el, bunicuţa făcuse mămăliga, care acum trona pe masa rotundă, cu scăunele împrejurul ei. Pentru că era postul Paştelui, ea pregătise doar mâncăruri de post: fasole fiartă cu sfeclă-de-zahăr, felii de sfeclă şi cartofi copţi, cu mujdei. Privind dezamăgită bucatele, întreb: - Numai atât?! - De ce te miri? Mâncarea e bună, hai, îndrăzneşte! Hai, mănâncă! 35

- Of, şi eu care mă gândeam la ceva bun… - Ei, lasă, m-am ţinut de cuvânt. Am făcut şi plăcintă de dovleac, aşa cum îţi place ţie, cu untură şi mult zahăr. O să fie toată a ta, noi ţinem post. - Păi…aşa spune, bunicuţo! La sfârşitul mesei, am primit o porţie mare de plăcintă. Încălzită de atmosfera din casă, dar şi de mâncarea fierbinte, simţeam cum mă fură somnul. Moş Ene mă mângâia pe la gene…Bunicuţa a strâns masa, a aruncat un codru de mămăligă la câinele ce aştepta în pragul casei, a spălat vasele şi a dat cu mătura, apoi a pregătit paturile pentru culcare. Pătucul meu era aşezat la geam. Salteaua era umplută cu paie de ovăz, iar căpătâiul cu flori de fân. Nu ştiu cum s-a făcut, dar când m-am aşezat în pat, mi-a sărit somnul. Bunicuţu, rezemat de burta sobei, tocmai citea, la lumina lămpii, ultimele versete din capitolul pe care îl începuse în seara aceea, iar eu am aşteptat răbdătoare să termine. Pentru nimic în lume nu l-aş fi întrerupt. Ar fi fost o mare obrăznicie şi lipsă de respect din partea mea. După ce s-a închinat şi l-am auzit tuşind într-un anumit fel, semn că e liber, am îndrăznit să-i spun: - Bunicuţule, mâine mergem pe deal după ghiocei? Eu cred că deja a venit Primăvara. - Aşa crezi tu? - Da! M-am săturat de iarnă, şi-apoi, pe uliţă zăpada a început a se topi. 36

- Ei, tată, nu te grăbi. Iarna este capricioasă. Uneori, ne înşeală… Nu numai pe noi, dar şi pe pomi îi amăgeşte, făcându-i să înflorească mai devreme. Apoi dă un ger, iar florile mor şi nu mai fac fructe. Pe vremea când eram copil, cam de vârsta ta, aşa… - În câte suntem azi? - 28 februarie...Ei, pe vremea când eram copil, tot aşa, la sfârşitul lui februarie, într-o seară, o zoream pe mămica să-mi pună mâncare în traistă ca să plec la pădure a doua zi, în zori. Voiam să-i aduc o chită de ghiocei, surpriză de 1 martie. Ea m-a ascultat zâmbitoare, apoi şi-a scos furca de la brâu, şi după ce a aşezat-o pe un scaun, ma îndemnat cu glas duios: - Marinică, stai jos! Eşti mare de-acum şi vreau să-ţi spun o legendă din strămoşi. Eu nu ştiu a scrie, nici mama mea n-a ştiut, dar am învăţat-o pe dinafară. Vreau să-mi promiţi că şi tu, la vremea potrivită, ai s-o spui copiilor tăi. - Da, promit, mămică! - Atunci, ascultă: Se povestea că demult, tare demult, pe vremea când oamenii erau curajoşi, demni şi mai buni, ţara aceasta era un colţ de rai. Munţii erau doldora de aur, în râurile cu ape limpezi, zburdau peşti iuţi şi argintii, dealurile erau acoperite de vii şi livezi, câmpia gemea sub povara recoltelor şi apăsarea ţiţeiului din adâncuri, lacurile erau acoperite de covoare cu nuferi şi stânjenei. Vara, aici, soseau păsări venite din alte ţări. Pe atunci, anotimpurile veneau şi plecau, iar oamenii trăiau în ritmul lor. Se năşteau, creşteau şi înfloreau, făceau 37

fructe, iar când le sosea timpul, mergeau la odihnă, trecând pragul în alt univers. Nimeni nu se temea de această trecere. Cu câteva luni înainte de a se petrece povestea noastră, iarna a venit mai devreme ca niciodată. Pe când gospodarii erau la strânsul recoltelor, unii la adunat viile, alţii la culesul fructelor din livadă, iarna s-a năpustit fără veste. Oamenii s-au trezit cu un vânt rece care învălătucea fuioarele de zăpadă…încât nu mai vedeau nimic în jurul lor. Era pe la sfârşitul lui octombrie. Vremea câinoasă i-a împiedicat să-şi adune şi să pună la adăpost truda muncii de peste an. Supăraţi, ei au început a o boscorodi. Ba, unii chiar au blestemat-o. Vorbele, purtate de vânt, au ajuns până la urechile hainei ierni. A nins, şi a nins, nămeţii crescând cât casa. Era aşa de frig, încât îngheţa apa în găleţile din tindă. Uneori, nopţile erau albe ca ziua, cerul era sticlos, zăpada scârţia sub tălpi, iar Iarna hohotea de bucurie, distrându-se pe seama lor. Crivăţul o purta pe aripile sale, şi amândoi îi necăjeau pe bieţii oameni. Focurile ardeau zi şi noapte fără încetare. Bătrânii povesteau că spre sfârşitul lunii februarie, a anului în care intraseră, iarna a început a se domoli. A ieşit soarele, nămeţii se micşorau văzând cu ochii, iar pe sub garduri, la adăpost, dăduse colţul ierbii. Femeile îşi făceau cruce şi se mirau zicându-şi: „ptiu, e un vicleşug al iernii!” Cei care nu mai aveau ce pune pe foc, s-au încumetat a merge la pădure după lemne. Când s-au reîntors, au povestit că şi în pădure începuse a se topi zăpada. Natura se trezea la viaţă, păsărelele au prins a cânta, miei a zburda în târlă, speranţa revenind în sufletele fiecăruia. Totuşi, câte o babă îşi scuipa în sân 38

mormăind: „ptiu, ptiu, asta nu-i a bună! Aveţi grijă maică! Iarna e înşelătoare!”. Dar cine avea timp s-o asculte?! În pădure, într-o vâlcea însorită, sub o tufă de măceş, un clopoţel alb, mai alb decât zăpada din jur, şi-a ridicat căpşorul, şi a prins a striga:„vine Primăvara! Vine Primăvara!” Dar vântul cel hain, căruia nu-i scăpa nimic, i-a dus vestea nemiloasei, spunându-i că floricica albă a cutezat s-o înfrunte, vestind venirea primăverii. Furioasă din cale-afară, Iarna a chemat Crivăţul de care toţi se temeau. La porunca ei, vântul a adus frigul şi măzărichea. Şi când bobiţele de gheaţă izbeau gingaşul clopoţel, trupşorul firav îi tremura. Gemând de durere, ghiocelul a început a plânge, cerând ajutor. Aflându-se prin preajmă, zâna Primăvară l-a întrebat: „de ce plângi, micuţule?” - Plâng pentru că mi-e frig, iar petalele mă dor de la loviturile boabelor de măzăriche. Cu deosebită blândeţe şi infinită dragoste, zâna s-a aplecat asupra lui, devenindu-i pavăză. Apoi, cu delicateţe, a îndepărtat zăpada care îl acoperea, sărutându-l. Din nebăgare de seamă, ea s-a rănit la un deget, iar sângele i s-a scurs la rădăcina florii. Şi, ca prin minune, ghiocelul a înflorit, iar fiecare petală a lui era pe jumătate roşie. Alb şi roşu, simbolul primăverii, al dragostei, al speranţei şi al renaşterii. Pentru că era la începutul lui martie, i s-a spus Mărţişor.

- Mămică, la noi, în pădurea de pe deal, sunt numai ghiocei albi. Unde au dispărut cei alb cu roşu?! - Băiete, când iubirea şi respectul dintre oameni, au dispărut din lume, au pierit şi ei… De atunci, la 1 martie, în speranţa că vor reapare ghioceii cu petale alb-roşii, oamenii împletesc două fire, unul alb şi celălalt roşu, într-un mărţişor pe care îl dăruiesc în semn de iubire şi respect, persoanelor dragi... - Am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea aşa, dragă nepoţică. Ia uite, afară ninge…Hai, la culcuş găină cu guşa plină! - Noapte bună, bunicuţule! (Culeasă de la bătrânul Marin Ste. Ene( n.1892 - m.1981) din Puranii de Jos, jud. Teleorman).

Legende japoneze (repovestite) Momotaro Odată, demult, într-un ţinut din îndepărtata Ţară a Soarelui Răsare, trăiau un bătrân cu soţia sa. Viaţa lor era pustie, căci Dumnezeu nu-i învrednicise cu bucuria naşterii unui copil. În fiecare dimineaţă, când îşi beau ceaiul în tăcere, aveau feţele triste, iar seara, la culcare, se simţeau singuri-singurei. În căsuţa lor de la poalele muntelui, nu se auzise glas de copil care să le îndulcească zilele. Anotimpurile au trecut peste ei, brăzdându-le chipurile, albindu-le tâmplele, arcuindule umerii… Într-o zi geroasă, când tocmai se terminaseră lemnele pentru foc, bătrânul a urcat pe munte să culeagă o legătură zdravănă de uscături, care să-i încălzească până la sfârşitul iernii. De cum a plecat bărbatul, femeia a adunat rufele murdare şi a mers la râu să le spele. Adâncită în munca sa, nu a simţit cum trece timpul, dar într-un târziu a obosit. Atunci, şi-a îndreptat 41

spatele care o durea de la efort, s-a întins trosnindu-şi oasele, şi-a şters sudoarea de pe frunte şi, curioasă, a privit unda limpede a râului pe ale cărui valuri plutea o piersică mare, aurie. S-a mirat când a văzut un fruct uriaş purtat de ape. Obosită şi flămândă, bătrâna a înaintat câţiva paşi în albia râului şi a cules piersica aceea deosebit de mare, frumoasă şi parfumată. În gând şi-a spus că are cina pentru soţul ei, când va reveni de pe munte. Înainte de apusul soarelui, s-a întors bătrânul de la pădure, flămând şi obosit de povara pe care o cărase în spate. Ca să-l dispună, soţia i-a arătat piersica miraculoasă. La vederea ei, bătrânul s-a înveselit şi a cerut un cuţit ca s-o taie pe din două şi s-o mănânce împreună. În clipa în care a potrivit lama cuţitului pe dunga de pe suprafaţa piersicii, din sâmburele ei s-a auzit un glas ca de clopoţel: - Aşteaptă, nu te grăbi să tai! Bătrânul s-a speriat şi a aruncat piersica în coşuleţul de pe masă. Atunci, ca prin miracol, sâmburele s-a deschis, iar din interiorul lui a ieşit o minunăţie de băieţel. La vederea copilului, cei doi au tresărit uimiţi, dar şi înfricoşaţi de această minune. Ca să-i liniştească, băieţelul le-a spus: - De ce vă e frică? Dumnezeu a văzut cât de trişti eraţi, aşa că ma trimis să fiu copilul vostru. Auzind aceste cuvinte spuse de băieţelul cel frumos, feţele celor doi bătrâni s-au luminat şi un zâmbet le-a încolţit pe buze. Bucuroşi de un asemenea dar, s-au gândit ce nume să-i dea copilului. După ce s-au sfătuit îndelung, au hotărât să-l numească Momotaro adică 42

Băiatul din piersică. În Japonia, piersica se numeşte momo, iar taro înseamnă băiat. Zilele au trecut, copilul a crescut şi s-a transformat într-un tânăr arătos, cu dragoste şi respect faţă de tot ceea ce-l înconjura. Fiind atras de fiorul necunoscutului, la vârsta de 14 ani i-a spus bătrânului: - Tată, aţi fost foarte buni cu mine, dar acum am ajuns bărbat. Cineva mi-a spus că undeva, departe, trăiesc nişte căpcăuni care vin şi răpesc copii nevinovaţi. Tot ei ne-au furat şi comoara de pe insulă. Trebuie să merg să eliberez copiii şi să aduc comoara. Bătrânul a rămas surprins de spusele băiatului, dar în sinea lui era tare mândru de Momotaro, care dorea să facă ceva bun pentru ţară şi să-i ajute pe părinţii cărora li se răpiseră copiii. Fericiţi că au un asemenea fiu, ei l-au ajutat să se pregătească pentru lunga călătorie ce urma să o facă. Bătrânul i-a dat sabia lui, de pe vremea când era samurai, iar mama i-a pregătit turte gustoase din orez. Înainte de a pleca, Momotaro le-a promis că se va întoarce cu bine, să nu-i ducă grija. Părinţii l-au binecuvântat, iar băiatul a plecat 43

luând calea spre mare. Pe drum, a întâlnit un câine flămând care era cât pe ce să-l muşte. Calm, el a scos o turtă de orez din traistă şi i-a dat-o, apoi i-a potolit şi setea. După aceea, i-a povestit unde merge, iar câinele îi devine prieten şi tovarăş. N-au mers ei prea mult, că lea ieşit în cale o maimuţă, apoi un vultur...Când s-au văzut atât de aproape unele de altele, prima intenţie a sălbăticiunilor, a fost de a se lupta între ele. Pe când cei trei se pregăteau să se lupte, băiatul i-a potolit cerându-le să-l însoţească...Astfel, prin generozitate şi calm, Momotaro a dobândit trei tovarăşi de nădejde. Împreună au străbătut drumul până la ţărmul mării. Ca să poată merge mai departe, au construit o barcă cu ajutorul căreia au ajuns pe insula unde căpcăunii îşi aveau ascunzătoarea ce se afla într-un fort puternic. În faţa marilor porţi metalice, prietenii s-au aşezat pe iarbă, au mâncat din turtele de orez şi au pus la punct strategia de atac. Astfel, vulturul a zburat peste ziduri ciugulindu-i pe duşmani. Loviturile lui erau atât de rapide şi de puternice, încât căpcăunii nu aveau putinţa să se apere. În acest timp, maimuţa a sărit peste zid şi a deschis porţile. De cum au intrat în cetate, fiorosul câinele sălbatic s-a repezit către căpcăunii din ascunzători, sfâşiindu-i. Din urmă venea Momotaro care cu repeziciunea fulgerului le tăia capetele cu sabia. După ce au câştigat lupta, au eliberat copiii furaţi, apoi au căutat comoara ascunsă. Nu mică le-a fost bucuria şi mirarea când au văzut cât de mult aur conţinea comoara, câte pietre preţioase şi cât argint! Tot acolo, au găsit o haină şi o pălărie care te făceau invizibil, dar şi 44

un ciocan ce scotea câte o bucată de aur de câte ori loveai cu el. La sfârşit, ei au încărcat comoara în barcă şi s-au întors acasă. Bătrânul şi femeia lui au fost foarte bucuroşi de întoarcerea fiului lor şi de comoara pe care acesta le-a adus-o. Au devenit bogaţi, trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi. Poate că mai trăiesc şi azi… Întotdeauna, binele se răsplăteşte cu bine. Cu alte cuvinte, bine faci, bine găseşti! Ţineţi minte, copii: Dumnezeu îi ajută pe cei drepţi şi curajoşi.

Kintaro A fost odată ca niciodată, a fost odată un băiat japonez, pe care îl chema Kintaro (Băiatul de aur). Împreună cu familia sa, el trăia pe muntele Ashigara. Tatăl băiatului era un samurai, un războinic ce lupta alături de stăpânul său împotriva unui clan duşman. Într-una din bătălii, asupra familiei, s-a abătut o mare nenorocire. Deşi a luptat pe viaţă şi pe moarte, samuraiul a fost ucis, iar Kintaro a rămas numai cu mama sa. 45

Ca să nu fie găsiţi de duşmani, cei doi s-au ascuns într-o peşteră din mijlocul pădurii dese şi întunecoase. Zilnic, se hrăneau cu ceea ce le oferea muntele: fructe gustoase, ciuperci, ouă de păsări sălbatice şi peşte proaspăt când băiatul avea norocul să-l prindă. Dar hrana aceasta era prea puţină, ca ei să poată mânca pe săturate. Astfel, doamna, ca orice mamă iubitoare, i-a cedat fiului jumătate din porţia sa, mâncând din ce în ce mai puţin. Cu timpul, din cauza condiţiilor aspre şi grele în care trăiau, femeia şi-a pierdut frumuseţea, iar hainele elegante odinioară… i s-au uzat de atâta purtat. Marea dorinţă a ei era ca fiul să ajungă un samurai, la fel de neînfricat ca şi tatăl său. Pe zi ce trecea, băiatul creştea văzând cu ochii, ajungând un flăcău frumos, înalt, puternic, cu ochii ageri şi pătrunzători. Părul negru ca abanosul era împletit într-o coadă groasă pe care o purta prinsă pe creştetul capului. Tovarăşi de joacă, în vremea copilăriei, iau fost doar animalele din pădure. Zilnic, băiatul făcea antrenamente de sumo (sportul tradiţional al japonezilor) cu prietenii săi. Cu timpul a ajuns aşa de puternic, încât şi-a încercat forţele în lupta cu un urs uriaş pe care l-a doborât. După această victorie, a simţit că este pregătit să plece singur în lume. Prietenii săi necuvântători l-au iniţiat în multe secrete necesare supravieţuirii în pădure. Maimuţa l-a învăţat cum să se caţere în copaci, iar cerbul i-a fost antrenor de arte marţiale (tehnci de luptă corp la corp). Un crap uriaş l-a purtat pe spinarea sa până la poalele unei stânci, unde se afla o cascadă uriaşă. 46

Când ploua, Kintaro se retrăgea într-o peşteră. În acest timp, hrănea cerbii, şobolanii, veveriţele, bursucii, vulpile, iepurii, urşii şi maimuţele. La rândul lor, prietenii-sălbatici îi răspundeau cu iubire. În timpul acesta, mama lui se ruga la Dumnezeu ca să-l protejeze să ajungă un samurai curajos. Şi aşa s-au scurs mulţi ani. Într-o zi, Kintaro a plecat într-o expediţie către muntele vecin. El s-a înarmat cu o sabie şi a călărit pe spatele unui urs. Pe drum, era însoţit de un întreg alai: un iepure, un şobolan, o maimuţă, un raton, o veveriţă, un cerb şi un mistreţ. După ce au parcurs un drum lung, în calea lor s-a ivit o piedică, un râu de munte cu ape repezi şi învolburate, greu de traversat. Ursul s-a oferit să doboare un copac pe care să-l folosească drept punte de trecere, fără a izbuti însă. Rădăcinile copacului erau adânc înfipte în pământ, fiind greu de clintit. Mistreţul a încercat şi el să-l doboare, dar n-a reuşit decât să scuture câteva frunze din bătrânul arbore. Văzând că cei doi n-au avut succes, Kintaro şi-a proptit braţele puternice în trunchiul copacului şi l-a împins până ce acesta a cedat, căzând între cele două maluri. 47

În clipa aceea, s-a auzit o exclamaţie: - Ce puternic eşti! Nedumerit, băiatul a privit în direcţia de unde venea vocea. Şi, nu mică i-a fost surpriza, când a zărit un războinic, grav şi impunător. Acesta era temutul samurai, Minamoto no Yorimitsu. - Dacă mă vei însoţi, acceptând să-mi fii ucenic, vei deveni samurai. - Cu adevărat, pot ajunge samurai?! a întrebat el uimit. - Da, poţi deveni un samurai renumit! Ai un talent înnăscut, şi sunt sigur că vei fi unul dintre urmaşii mei. - Bunăvoinţa voastră mă onorează, stăpâne! Bucuros şi cu speranţa în suflet, Kintaro s-a întors la mama sa, căreia i-a spus: - Voi fi unul dintre cei mai curajoşi samurai, voi fi la fel ca tatăl meu! La auzul acestor vorbe, lacrimi de bucurie s-au prelins pe chipul mamei. Nu după mult timp, el i-a spus „sayonara”(la revedere) mamei. Îmbrăţişând-o, i-a promis că se va reîntoarce la ea… când îşi va vedea visul împlinit. Când şi-a luat rămas-bun de la prieteni, le-a spus: - Am fost onorat de prezenţa voastră şi vă mulţumesc pentru prietenie. Nu vă voi uita niciodată! Câţiva ani mai târziu, el a devenit un neînfricat samurai, numit Sakata no Kintoki. La vârsta bărbăţiei era unul dintre cei patru renumiţi şi loiali urmaşi ai lui Minamoto no Yorimitsu. Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Povestea adevărată a unui erou legendar al Japoniei din perioada Heian. 48

Tanuki Odinioară, pe muntele sfânt Haku, numit şi muntele alb, datorită zăpezilor veşnice, trăia un călugăr bătrân, vestit pentru credinţa sa şi harul de a vindeca oamenii şi, deopotrivă, animalele. În tinereţe, călugărul a avut o viaţă zbuciumată, fiind samurai la curtea unui Shogun. În timpul unei bătălii, a fost grav rănit şi numai priceperea şi îngrijirea călugărilor, de la templul din vârful muntelui, i-au salvat viaţa. După însănătoşire, el a hotărât să devină călugăr şi, din acea zi, n-a mai părăsit templul. Zilnic, după rugăciune, îi plăcea să cutreiere muntele de care se îndrăgostise. Aerul curat, cedrii falnici, cântecul păsărilor, potecile căptuşite cu flori, animalele şi ierburile de leac îl făceau fericit. La anumite date calendaristice, dar şi în funcţie de fazele lunii, aduna ierburile tămăduitoare care nu mai aveau secrete pentru el. Alteori, culegea ciuperci pe care le înşira pe funii din bambus, apoi le punea la uscat. Dintre ele, unele erau folosite la bucătărie pentru hrană, iar altele erau pisate şi întrebuinţate ca leacuri. Câţiva tineri călugări îşi făceau ucenicia pe lângă bătrân. Ei îl ajutau la pregătirea plantelor de leac, pe care le depozitau într-un loc special. Într-o toamnă, la vreme de seară, un negustor a poposit la templu, împreună cu suita. Fiind frig, el a cerut adăpost pentru o noapte. A doua zi, drept răsplată, acesta i-a oferit călugărului în dar, un ceainic, un obiect de preţ, lucrat cu fineţe şi migală de meşteri iscusiţi. Ceainicul reprezenta un tanuki, un mic animal considerat sacru în Japonia. Şi, cum călugărul aprecia Arta ceaiului (cha-no49

yu) şi ceaiul în sine, căruia îi spunea „preţioasa rouă lichidă”, a primit darul cu mare bucurie. În ziua următoare, după rugăciune, călugărul s-a retras în chilia sa, unde i-a invitat şi pe ucenici. În cameră se afla o masă joasă din lemn, pe care erau aşezate frunzele pentru ceai, cupele, inclusiv ceainicul. Un vas metalic era încastrat în tăblia mesei. Călugărul a turnat jar în acel vas, l-a acoperit cu un grătar, iar deasupra a aşezat ceainicul. Nici n-a apucat bine a se încălzi apa, că dinspre ceainic s-au auzit ţipete…Călugărul şi ucenicii au rămas încremeniţi de ceea ce vedeau şi auzeau: - Ajutor! Ajutor! Omule, ia-mă de pe foc!

Bătrânul s-a repezit, a apucat toarta ceainicului şi l-a dat deoparte. În chiar clipa aceea, sub ochii măriţi de spaimă ai celor prezenţi, ceainicul a prins viaţă, iar un tanuki poznaş a început să alerge prin cameră. Când a văzut ceea ce se întâmplă, călugărul a considerat că ceainicul este blestemat şi l-a dăruit unui om sărac. Odată ajuns acasă, Yuta, că aşa îl chema pe om, a aşezat ceainicul pe plită ca să-şi facă un ceai. Şi…ce credeţi? La fel ca şi la templu, s-a produs aceeaşi transformare miraculoasă. Tanuki a prins viaţă şi a început a ţopăi. Bietul om era să leşine, dar şi-a revenit când l-a auzit vorbind: - Yuta, eşti un om cumsecade şi eu o să te ajut să devii bogat, dar trebuie să-mi promiţi că nu mă vei mai pune niciodată pe foc. Promiţi? - Promit, nu te pot refuza. - Îţi mulţumesc, omule bun! Mai am încă o dorinţă. - Spune, am să ţi-o îndeplinesc. 51

- În fiecare noapte, va trebui să mă hrăneşti cu prăjiturele gustoase din orez. - Cu dragă inimă. De atunci, Yuta mergea în piaţă, unde tanuki dădea spectacole. El cânta, dansa, făcea tumbe şi sărituri spre amuzamentul celor de faţă. Oamenii erau bucuroşi, răsplătindu-l cu dărnicie. La câteva luni de la întâmplare, într-o noapte, Yuta i-a spus prietenului său: - Tanuki, am câştigat destui bani, încât să-mi ajungă până la sfârşitul zilelor mele. E rândul meu să te ajut. Vrei să te reîntorci la templu? - Mi-aş dori foarte mult, dar numai dacă nu voi mai fi pus pe foc. - Îţi făgăduiesc a nu te lăsa acolo, decât în cazul în care te vor feri de foc şi-ţi vor oferi prăjiturelele preferate. În ziua următoare, Yuta a aşezat ceainicul într-un sipet din lemn de trandafir, căptuşit cu mătase, şi a plecat pe munte. La templu a fost întâmpinat cu multă căldură de bătrânul călugăr. Acesta i-a oferit un ceai, iar în timp ce savura „licoarea magică”, omul, devenit între timp avut, i-a împărtăşit secretul ceainicului şi felul cum tanuki l-a ajutat să se îmbogăţească. A mai spus că înapoiază ceainicul…pentru care îi mulţumeşte. După cum făgăduise, a cerut ca acestuia să i se ofere prăjituri din orez şi să fie ferit de foc. El a mai adăugat că ceainicul este unul magic şi nu unul blestemat. Auzind toate acestea, omul sfânt a spus oftând:

- Tanuki, îmi pare foarte rău că te-am pus pe foc şi am spus că eşti blestemat. Dacă aş fi ştiut că eşti un ceainic special, n-aş fi făcut-o. Te rog, iartă-mă! După toate acestea, ceainicul fermecat, tanuki, a fost aşezat în altar pentru a se odihni. Alături, i-au pus prăjiturile de orez, preferate. Chiar şi azi, cine ajunge la templul de pe vârful muntelui alb, îl mai găseşte încă acolo… Această legendă ne dovedeşte că adeseori „graba strică treaba!”

Osaka şi Kyoto Dragi copii, astăzi vă voi spune povestea a două broscuţe nostime, adică atrăgătoare şi hazlii. Ele trăiau într-un ţinut îndepărtat, tare îndepărtat de locurile noastre, tocmai în Japonia. Vă întrebaţi, cumva, dacă broscuţele de acolo seamănă cu cele care trăiesc la noi? Ei, bine, sunt asemănătoare. Aceeaşi piele verde-lucioasă, ochii bulbucaţi, picioarele din spate mai lungi decât cele din faţă şi la fel de gălăgioase. Broscuţele nostime sunt două domnişoare, fiecare purtând numele oraşului în care trăieşte. Aşadar, pe una o cheamă Osaka, iar pe cealaltă, Kyoto. Domnişoara Osaka locuia lângă un iaz dintr-o grădină Zen. Aici, era linişte, apa era limpede şi călduţă, frunzele de nufăr erau mari cât pălăriile doamnelor, aşa că avea unde să se dea în leagăn. Hrană găsea din belşug, căci, ştrengăriţă cum era, şterpelea din 53

mâncarea dată de oameni crapilor koi(crapii japonezi, viu coloraţi). Ce mai, era o domnişoară răsfăţată, dar şi cam nechibzuită. Broscuţa Kyoto locuia într-o baltă, dar acest lucru n-o deranja. Se afla lângă pădure şi hrană găsea din belşug. Era la fel de nechibzuită ca şi Osaka. În scurta lor vieţuire, aveau impresia că le cunosc pe toate. Nu ştiu cum s-a făcut, dar într-o primăvară, le-a trecut prin cap, amândurora, acelaşi dor de ducă. Şi, deşi nu se cunoşteau, Osaka voia să viziteze oraşul Kyoto, iar Kyoto, oraşul Osaka. Zis şi făcut! Fără să stea prea mult pe gânduri, broscuţele au pornit la drum, având ca ţintă oraşul de baştină al celeilalte. Vă întrebaţi de ce afirm că erau nechibzuite? Pentru că, înainte de a lua o decizie, nu se gândeau la consecinţe. Drept urmare, călătoria s-a dovedit a fi mai anevoioasă decât s-au aşteptat ele. Şi aceasta, din cauza unui munte răsărit, ca din senin, în calea lor. Urcuşul a fost obositor pentru amândouă. Vă puteţi închipui acest lucru, copii? Pe o pantă a muntelui urca Osaka, iar pe cealaltă Kyoto. 54

Din când în când se opreau ca să-şi mai tragă sufletul, dar să mai şi prindă câte o insectă. La un aşa drum greu, foamea le dădea ghes. __________________ * O grădină Zen este reprezentarea Universului şi a elementelor acestuia: focul, pământul, aerul, apa, plantele şi animalele în formele lor naturale. Mersul broaştei înseamnă săritură, de fapt. Ştiţi asta copii, da? Cu chiu, cu vai, cele două neastâmpărate au ajuns pe vârful muntelui. Nu ştiu cum, dar, când au făcut ultima săritură, au aterizat una lângă cealaltă. Şi erau atât de istovite încât, la început, nici nu s-au băgat în seamă. Dar un norişor poznaş, care le-a urmărit în timp ce urcau pe munte, le-a văzut istovite şi le-a trimis o ploicică. Picăturile reci le-a înviorat. După ce şi-au revenit, s-au privit în ochi, şi-au luat seama, una alteia, ca două domnişoare cu pretenţii, apoi Osaka a rupt tăcerea: - Ce faci, dragă? Eşti singură? Aici locuieşti? Cum te cheamă? - Mă numesc Kyoto, după oraşul în care locuiesc. Sunt în drum spre Osaka. Vreau să-l vizitez, am auzit că este frumos şi plin de distracţii. Când a auzit ce-i spune Kyoto, ochii Osakăi s-au bulbucat şi mai mult decât erau… - Eu sunt Osaka şi vin din oraşul pe care tu vrei să-l cunoşti. Ţinta călătoriei mele este Kyoto, oraşul de unde vii tu. Hmm, ce coincidenţă! Şi uite aşa, cu trupşoarele răcorite de ploaie, cele două broscuţe s-au întins la vorbă. Şi-au povestit una alteia cum de le-a venit gândul călătoriei. Fiecare s-a lăudat cât de deşteaptă şi 55

frumoasă e, apoi şi-au împărtăşit dorinţa care le-a determinat să plece la drum. Şi anume, aceea de a-şi cunoaşte, cât mai bine, ţara natală. Într-un timp, pe Osaka a luat-o somnul şi a prins a moţăi. O moleşeală plăcută îi învăluia trupu-i de smarald şi, cum era puţin mai isteaţă decât cealaltă, a spus: - Ştii ceva, mi-a venit o idee. - Ce idee, spune-mi şi mie, dragă Osaka, s-a precipitat Kyoto. - După cum ai văzut, drumul este obositor, iar eu nu mai sunt în stare să merg mai departe. - Păi, ce altceva să facem, a întrebat-o Kyoto. - Propun să ne sprijinim una pe cealaltă… - Să ştii că ai dreptate… E o idee excelentă! Şi eu mă simt obosită. De-acum încolo, să vedeţi minune, dragi copii. În acelaşi timp, ambele broscuţe s-au ridicat în picioare, sprijinindu-se reciproc, aşa ca într-o îmbrăţişare… Kyoto şi-a pus picioruşele din faţă pe umerii Osakăi, iar Osaka pe ai ei…Aşa au reuşit să se înalţe, dar să-şi păstreze şi echilibrul. Sprijinindu-se una pe cealaltă ca să nu cadă, au devenit mai înalte. Domnişoara Kyoto şi-a întors nasul spre oraşul Osaka, iar cealaltă spre direcţia Kyoto.

Lucrurile au luat-o razna, atunci când şi-au ridicat ochii pentru a privi în depărtare. După cum ştiţi, ochii broscuţelor se află mai spre ceafă. Aşa că, nasul fiecăreia era îndreptat spre direcţia aleasă, dar ochii priveau pe invers. Nasul broscuţei Osaka era îndreptată spre oraşul Kyoto, dar ochii priveau spre oraşul natal, de unde venise... La fel şi la broscuţa Kyoto, nasul îi era îndreptată spre oraşul Osaka, dar ochii priveau spre oraşul Kyoto. - Vai de mine! strigă Osaka. Kyoto este la fel ca şi Osaka!!! Cu siguranţă, nu merită să mai fac un drum atât de lung şi de obositor. - Dacă aş fi ştiut că Osaka este o copie a oraşului Kyoto, sigur nu mai plecam nici eu de-acasă, exclamă şi broscuţa Kyoto. Dezamăgite, s-au desfăcut din îmbrăţişare, şi amândouă au căzut pe iarbă. Apoi şi-au luat rămas-bun şi, fiecare, a pornit spre casă. Până la sfârşitul vieţii lor, broscuţele au trăit cu senzaţia că cele două oraşe semănau ca două picături de apă. Voi v-aţi dat seama că s-au înşelat, dar ele nu. Păi…spuneţi, Constanţa este asemănătoare cu Braşovul? Amândouă 57

sunt oraşe, dar diferite ca situare în spaţiu, relief şi înfăţişare. La fel de diferite erau şi oraşele Kyoto şi Osaka. Copiii din Japonia îndrăgesc foarte mult broscuţele nostime. La grădiniţă, ei învaţă să construiască broscuţe-origami *. În Japonia, broscuţele sunt considerate a fi aducătoare de noroc la bani; la fel, şi broscuţele ţestoase(kame). ------------------*Origami este arta obţinerii unor figuri, simple sau elaborate, prin simpla pliere a unei coli speciale de hârtie

Genmai (Bob de orez) Au fost odată un bărbat şi o femeie în vârstă, foarte harnici, dar fără copii. Era pe vremea vitejilor samurai din timpul Shogunului Yeasu Tokugawa din îndepărtata Ţară a Soarelui Răsare. Cei doi şiau dorit toată viaţa lor un băiat care să le fie sprijin la bătrâneţe, dar Cerul nu i-a învrednicit cu această bucurie. Într-o dimineaţă, un pelerin, care poposise la ei peste noapte, ascultându-le povestea, i-a sfătuit să meargă la altarul Tagata din Komaki, la nord de Nagoya. El le-a spus:

- După ce veţi depune ofrandele, să vă rugaţi trei zile, dimineaţa şi seara, cerându-i lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu un fiu. Este un ritual care trebuie îndeplinit şi cu siguranţă, veţi fi răsplătiţi. - Va fi o bucurie să ne rugăm. Vă mulţumim pentru sfatul înţelept! După ce s-au rugat trei zile şi trei nopţi, aşa cum fuseseră îndrumaţi de pelerin, un preot de la altar le-a dat un bob de orez, spunându-le: - Dacă inima vă este bună şi cugetul curat, Cerul vă va îndeplini dorinţa. Când veţi ajunge acasă, aşezaţi bobul de orez într-o coajă de fistic umplută cu rouă de pe crizantema regală. Aveţi grijă, ca timp de 9 zile, luna să se oglindească în apa din luntre şi să învăluie bobul în razele-i argintii. Zis şi făcut! Cei doi au luat preţiosul bob, ce era înfăşurat într-o cămaşă (coajă) şi l-au aşezat, cu delicateţe, într-o punguţă galbenă dintr-o mătase fină. De ce galbenă? Pentru că aurie este şi crizantema regală. Când au ajuns acasă, era noapte deja. După ce au mâncat, au făcut planul pentru a doua zi, apoi s-au culcat. În zori, s-au trezit, s-au spălat pe ochi şi, pe nemâncate, au pornit să culeagă rouă în coaja de fistic. Nici nu apucase soarele a se înălţa, că ei deja adunaseră roua. Şi, cu grijă să nu verse vreo picătură din preţiosul lichid, s-au întors acasă mulţumiţi. Bărbatul a aşezat luntrea într-un loc sigur, unde ziua bobul de orez era încălzit de razele soarelui, iar noaptea, răcorit de cele ale lunii. Timpul a trecut şi, într-o dimineaţă, bărbatul şi femeia au constatat că bobul de orez dispăruse. Pe oglinda apei pluteau două mici luntriţe care, de fapt, fuseseră „cămaşa” bobului de orez. 59

Când a văzut minunea, femeia a început a plânge. Atunci s-a auzit o voce subţire, dar fermă: - Mamă, de ce plângi? Speriată, a făcut ochii mari, întrebând: - Cine eşti?! Cine îmi spune mamă?! - Sunt eu, fiul vostru! Bătrâna l-a chemat pe bărbat şi amândoi au privit cu mare atenţie în coaja de fistic. Ascuns pe fundul uneia dintre luntriţe, se afla un băiat mic, mic, mai mic decât bobul de orez primit de la călugăr. - De ce vă miraţi? M-aţi chemat şi eu am venit. Mi-e foame! Vreau prăjituri, nectar, konbu ( alge foarte hrănitoare pentru copii) şi sushi (peşte crud, bogat în vitamine şi minerale)! Auzind ce doreşte băiatul, părinţii au rămas încremeniţi. În cele din urmă, femeia s-a gândit că mierea este prelucrată în stup, din nectarul adunat de albine. Ea i-a spus bărbatului său: - Mierea ar fi potrivită pentru hrană. Alge uscate şi peşte crud avem, dar cum să i le oferim? Are o guriţă atât de mică! Şi mânuţele îi sunt mici!

După ce s-au sfătuit îndelung, au hotărât să-i ofere o picătură de miere, două firimituri de prăjitură, o fâşie de alge şi una de peşte… - Mai este o problemă, zice bărbatul. - Care, întreabă femeia? - Beţişoarele… - Hmm, ai dreptate! În faţa casei înflorise un arbust care, pe lângă florile delicate, avea şi spini. Era un arbust căruia, în România, i se spune merişor. Bărbatul a luat doi spini, le-a tăiat vârfuleţe şi cotoraşele, apoi le-a lustruit cu migală. Astfel, au ieşit două beţişoare uşoare şi utile. Voi ştiţi că japonezii, în loc de linguri şi furculiţe, folosesc beţişoarele pentru a mânca? E un obicei păstrat din moşi-strămoşi. Într-o zi, o albină s-a oprit din zbor şi s-a aşezat alături de luntrea băiatului, zicând: - Ce băiat frumos! Se pare că e şi voinic, dar îi lipseşte o sabie. Şi, cum sora ei mai mică pierise sub talpa unui copil neatent, a vrut să-i facă o bucurie acestui băiat micuţ şi drăgălaş. După ce l-a admirat un timp, i-a spus: - Uite, îţi dăruiesc un ac de albină pe care să-l foloseşti ca sabie. Ial, îţi va prinde bine când vei creşte! - Arigatou ( mulţumesc), nobilă doamnă!

Începând cu acea zi, Genmai a început a se antrena. Uneori îşi flutura sabia în dreapta şi în stânga, de parcă s-ar fi luptat cu un duşman nevăzut. Alteori, transforma beţişoarele în vâsle şi plutea în luntriţă, făcând multe ture ca să-i crească muşchii şi să devină vânjos. În ziua în care s-a simţit puternic, le-a spus părinţilor că pleacă la Kyoto. Bărbatul şi femeia s-au privit surprinşi unul pe celălalt, au ridicat din umeri şi, în cele din urmă, au spus: - Mergi cu Dumnezeu! La oraş, băiatul a fost angajat de un nobil, ca însoţitor pentru prinţesă, fiica sa. Când l-a văzut aceasta cât de mic este, s-a îndoit de aptitudinile lui de luptător. Cu timpul însă, cunoscându-l mai bine, au devenit prieteni. Într-o zi, pe când prinţesa se întorcea de la templu, i-a apărut în faţă un demon mare şi verde, căruia i se spune oni (căpcăun cu gheare, coarne, păr lung şi încâlcit). În clipa aceea, Prinţesa s-a crezut pierdută. Dar Genmai, dintr-o săritură, a aterizat în gura fioroasă a demonului şi i-a înfipt sabia în limbă. Înnebunit

de durere, demonul a luat-o la fugă. După cum ştiţi, sabia era acul unei albine, ce purta venin. Şi uite aşa, viteazul Genmai a salvat-o pe prinţesă din primejdia în care se afla. Din clipa aceea, înainte de culcare, Prinţesa se ruga ca apărătorul ei să se transforme într-un voinic mai înalt. Timpul a trecut şi… iată că, mare îi fu uimirea şi bucuria când, în locul lui Genmai, într-o bună zi, a întâmpinat-o un samurai, înalt şi chipeş, care i-a spus: - Sunt la ordinele voastre, stăpână! Zâmbind, Prinţesa i-a întins o mână şi i-a spus: „Vino!” După această magică transformare, a urmat o nuntă ca în poveşti, la care, pe lângă numeroasele familii de nobili, au participat şi bătrânii lui părinţi. Prinţesa şi alesul ei au fost fericiţi şi mai trăiesc şi astăzi. Roua de crizanteme, pe care au băut-o în loc de apă, a fost elixirul ce le-a adus tinereţea fără bătrâneţe...

Nota autorului: Legendele japoneze au fost repovestite ĂŽn colaborare cu nepotul meu, Inoguchi Alexandros Dimitrios, anul I-gimnaziu, Asakusa - Junior Highschool, Japonia.

Cuprins Iepurici şi Iepurilă Poveste de iarnă Caisul înflorit Grădina fermecată Legenda lui Dragobete Legenda mărţişorului La legende de la Perce-Neige Momotaro Kintaro Tanuki Osaka şi Kyoto Genmai

5 10 17 21 25 30 35 41 45 49 53 58