Grota

MIHAI GANEA Grota *

MIHAI GANEA

Grota roman Ediția a doua revăzută și adăugită cu o prefață de VIRGINIA PARASCHIV

EDITURA TRANSILVANIA

Coperta: MAIA MARTIN Redactor: VIRGINIA PARASCHIV Tehnoredactor: Alin Oltyan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GANEA, MIHAI Grota : roman / Iagan Ameih - Mihai Ganea. - Baia Mare : Editura Transilvania, 2018 ISBN 978-606-8423-33-3

821.135.1

ISBN: 978-606-8423-33-3

Mihai Ganea s-a născut la 4 august 1940 în Baia Mare, Transilvania. Preferințele pentru medicină și literatură l-au făcut să se disocieze total de lumea politrucilor și a turnătorilor regimului concentraționar care a urmat imediat după ocupația rusă în România răvășită economic și social, postbelic, și ulterior dominată de socialismul-comunistoid de împrumut sovietic.

Educația primită în familie l-a orientat, strict, spre preocupări intelectuale și studiu, încă din copilărie. ”Am făcut parte din generația de sacrificiu”, a declarat el întrun interviu. A studiat medicina la Cluj și chirurgia la București. A lucrat la Spitalul Republican Fundeni, Județean, Baia Mare, Satu Mare, Galați și Iași. După 1989, s-a retras în sectorul privat construindu-și propriul Spital de chirurgie și Centru de Cercetare Științifică privind terapia biologică a cancerului, a hepatitelor virale și SIDA, la Tecuci. În paralel a studiat muzica și regia de film, iar după desființarea spitalului său de către autoritățile fiscale ale statului, s-a retras la Baia Mare unde a înființat, împreună cu Virginia Paraschiv, Centrul de Excelență în Promovarea Creativității Românești, ”Porțile Nordului”. Înființează, cu Avizul Ministerului Culturii, Editura Transilvania în 1991 și redactează revista Porțile Nordului la Baia Mare. Este administrator la site-ul ”Cititor de proză” din Londra, iar din 2016, redactor la Radio Tv Unirea Austria. Concomitent, cu sprijinul lui Emanuel Pope de la Londra, coordonează proiectul Porțile Nordului, on line și print. Prezintă și promovează anual peste o sută de filme tv și emisiuni radio, în direct și reluare, pe site propriu. Este vicepreședinte național al Ligii Scriitorilor Români și Prim vicepreședinte al Confederației Naționale a Patronatului Român. Din anul 2014, este și cetățean al Ungariei. Mihai Ganea publică și sub preudonimul Iagan Ameih. Are o vastă activitate publicistică, până în prezent 5

tipărind peste 20 de volume de literatură, romane, proză scurtă și poezie. După romanul LOLI, apărut din 1992, în mai multe ediții, romanul actual, GROTA, reprezintă o parabolă a societății românești după un parcurs de peste un sfert de secol de la evenimemtele din 1989, cu predilecție în arealul geografic nordic, unde seismul revoluției decembriste din 1989 a produs modificări marcante în structura și viața oamenilor locului.

Porniți să-și cunoască semenii, aflați dincolo de un munte imaginar, oamenii trec prin experiențe stranii care îi conduc la marginea unei grote unde trăiește un popor ciudat, zălucii. Supraviețuitori ai unui cataclism tectonic speculativ, aceștia își trăiesc viața undeva în adâncurile pământului, unde au creat o civilizație artificială, fără putință de evadare în lumea terestră cu lumină solară. Zălucii își venerează strămoșii corifei comuniști, iar secera și ciocanul rămân în conștiința lor, semne și rune emblematice de referință și de notorietate. Înstrăinându-se tot mai mult de lume, Gurău și Ella, personaje ale solitudinii, nu se pot integra în grota zălucilor nostalgici. Sunt condamnați să ducă o viață singuratică, deși foarte bogată la nivel imaginativ. Cei doi vor forța evadarea. După un șir de peripeții și cu un noroc pervers, aceștia vor reuși să se bucure o clipă de reușita acțiunii lor inițiale. Gurău se va întoarce în lumea rupestră, considerând că încă nu și-a îndeplinit destinul.

Ella va descoperi lumina solară a zilei terestre, devenind reptiliană.

6

PREFAȚĂ Grota morţii amânate Grota, insolitul volum semnat Mihai Ganea (Editura Transilvania, 2018) vine să completeze un palmares auctorial provocator. Mihai Ganea testează forţa şi temeritatea imaginarului, într-un tărâm în care spaţiul şi timpul sunt îngemănate întro dimensiune în care jaloanele convenţionale sunt destrămate. Istorismului cu răsfrângere într-o lume controlabilă, este abrogat. O cavernă subterană, lipsită de aură şi de mister, tutelează o desfăşurare descriptiv narativă a unor creaturi cufundate într-o silnicie fără preget, fără noimă. În aparenţă sunt recognoscibile specimenele groteşti ale unei istorii defuncte, încifrate în rune scrijelite în măruntaiele decrepite ale Grotei. O grotă în care pâlpâie reprezentări ale unor treceri prin efemerul timp istoric. Tristele figuri amnezice sau cu memoria patologică a eului pierdut în atavismele delirurilor de grandoare. Poate nu este lipsit de semnificaţie un episod anecdotic şi semnificativ. Într-un mic moment de lectură auctorială, cu titlu de semnal prefigurativ al editării şi publicării volumului Grota, o distinsă doamnă din auditoriu a comentat cu preţiozitate, cumva, din vârful buzelor, cum că juruita pagină citită seamănă izbitor cu viaţa de zi cu 7

zi. Aşa să fie, mi-am zis eu în sinea mea (autorul a zâmbit discret şi a tăcut), doamna are dreptate, înseamnă că autorul empatizează până la contopire cu unele eşantioane avute în vedere. Miasma grotei deversează fără oprelişte, în societatea sepulcrală postcomunistă - preţioşii estetizanţi, corp comun cu melancolicii comunismului defunct. Comunismul, păcat venial al speciei umane, înşurubat în mentalul colectiv, comunismul mort, nespovedit şi fără lumânare. Condiţia umană, prin reprezentarea ei în arealul românesc, în pribegie pe cărări întortocheate şi neştiute, eşuează în grotesc, ridicol şi trivialitate.

Dacă binele şi adevărul nu se află ca jaloane ale primordialităţii existenţiale, atunci de unde înălţarea în superbia unui destin?! Mihai Ganea refuză creaţia compoziţională în tuşe sentenţiale. Din cioturi de realia autorul întocmeşte un univers care conţine lăuntric, dincolo de pitorescul funambulesc al evocării, un înţeles de o gravitate profundă. Avem la îndemână, ca lectori de bună credinţă, parabola unei lumi în dublă neputinţă, neputinţa de a trăi, neputinţa şi mai cumplită, aceea de a muri. O lume, un univers care colcăie de derapaje ale firii nevolnice umane, derapaje care nu pot să se stingă în apa moartă a uitării. O lume a căpătuielii cu orice mijloace, a aroganţei ordonatoare, a prostiei narcisiace, o lume care se duce şi se tot duce în grotă, şi se închide în întuneric, fără nicio şansă a 8

luminii mântuitoare. La Mihai Ganea nici Styxul nu mai este ce a fost. Despre infernul dantesc, ce să zicem, acesta rămâne în palmaresul spiritualităţii universale, cu noima avertismentului tragic.

Mediocritatea însă nu merită dimensiunea tragică.

Tragismul se cuvine spiritelor care au a trece prin focul purificator, prin chinurile ispăşitoare de vină.

Poate, poate, sufletele celor păcătoşi vor fi având şansa conştiinţei vinovăţiei, un început de drum, firav, îndoielnic, dar un început al purificării. În Grotă nu se acordă nicio şansă a iluminării, totul se îneacă într-un grotesc pestilenţial al istovirii. O faună de personaje care sunt torturate de umbrele lor, umbre malefice care se tot micşorează, până la dimensiunea stranie a invizibilităţii. Umbra ucigaşă a sinelui ce colcăie în ignoranţă. Umbra unor biografii îndoielnice, stigmatizate cu devize şi lozinci reziduale. Mihai Ganea nu propune un rechizitoriu al societăţii construite în temeiul unei ideologii damnate istoric. Terapia comunitară postcomunistă nu se aplică printr-o altă ideologie surogat. Autorul este, de altfel, sceptic în privinţa regenerării morale şi spirituale. Societatea lumii contemporane e urmărită obsesiv de umbrele din Grotă. E precum într-o poveste magică, unde umbra vinovată piere undeva şi se iţeşte cu obrăznicie în alt tărâm. Tărâmul care se doreşte un tărâm al luminii, un tărâm pământesc, cu irizările solare ale existenţei 9

umane. Numai că şi omul care iscodeşte inocent ce e dincolo de Munte şi se antrenează într-o aventură a cunoaşterii, într-o pribegie spontană, improvizată, eşuează în Grotă. Mihai Ganea nu este nici moralistul de serviciu, nici acuzatorul implacabil.

Pur şi simplu el urmăreşte să ne aducă în mental, rezistenţa umbrelor ce nu vor să moară. Umbre distructive, în trecut, prezent şi presimţite şi în viitor. În rest, vieţile ce dor. Vieţi neîmplinite, minate de imbecila stereotipie a grotei bolborositoare.

Virginia Paraschiv

10

”Singurul lucru pe care un om îl poate lăsa în urma sa, este lumina din el”

11

12

La capătul dinspre nord al oraşului a apărut peste noapte un munte.

Dimineaţa, oamenii au ieşit ca să-l vadă.

Unii, cuprinşi de panică, alergau de colo, colo, făceau mătănii, se rugau continuu, susţinând că este vorba de o minune care anunţă sfârşitul lumii.

Alţii vorbeau de o încreţire a terenului, survenită în urma a nu ştiu cărei posibilităţi, argumentând ştiinţific fenomenul. Între ei, oscilau nehotărâţii, veşnic schimbătorii care, când cădeau în genunchi, văitându-se, implorându-l pe Dumnezeu, când se alăturau „savanţilor” îmbărbătându-se cu argumentele acestora.

In fine, mai erau copiii care îşi vedeau de joacă senini, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Spre seară, oamenii s-au risipit la casele lor.

A doua zi, au revenit. Mai puţini la număr. Şi tot aşa, vreme de o săptămână, numai de munte s-a vorbit.

13

A venit apoi o trupă de Circ, un film cu extratereștri şi o cântăreaţă celebră, iar oamenii au uitat de munte.

Totuşi, din când în când, mai dau cu ochii de el, iar atunci, numai atunci, devin gânditori. Dar asta, pentru câteva momente, pentru că se trezesc imediat şi, ridicând din umeri, îşi zic: — Ei, un munte ca ori care altul !

Apoi, trec mai departe cu treburi.

De la o vreme, muntele a început să-i frământe iar pe oameni. Mai ales seara. Atunci au obiceiul să iasă din case, să se aşeze pe băncile din parcuri sau pe cele din faţa porţilor, să discute, să joace cărţi, să fumeze sau numai aşa, pur şi simplu să sporovăiască fără rost, ca să le mai treacă de urât.

Din când în când, dau cu ochii de munte şi devin gânditori La început, câteva momente, apoi, din ce în ce mai mult, şi profund.

Incetul cu încetul, în oraş s-a aşternut tăcerea.

Oamenii au rămas gânditori. Trec pe străzi cu capetele plecate şi se gândesc. Plouă, iar ei nu observă. Trec pe lângă afişe care îi imbie la teatru sau cinematograf, dar ei nu le văd. Trec pe lângă prieteni, cunoscuţi sau rude, şi nu-i văd. Îi aşteaptă undeva ceva, şi nu le pasă. Se gândesc. Se gândesc, iar seara, se aşează pe bănci şi privesc muntele până noaptea târziu. Aşa a început sa-i frământe pe oameni întrebarea.

14

— Ce este dincolo ?

Până la apariţia muntelui, era o câmpie.

Aceasta se aşternea de jur împrejurul oraşului, netedă şi verde, pierzîndu-se în orizonturi, fără niciun accident, fără niciun obstacol. Nimic nu reţinea privirea. Nimic nu punea probleme. Doar cerul. Cerul cu firea sa schimbătoare mai tulbura uneori oamenii. Dar asta, mai rar. Cerul era sus.

Oamenii priveau în jos şi erau mulţumiţi. Dimineaţa, se trezeau târziu. Mâncau un fel de plăcintă grasă, pe care o găseau foarte gustoasă. La prânz, mâncau din nou, dormeau, o oră două, şi iar plăcinta. Plăcinta şi bârfa de la bănci. Atât, şi panorama. Panorama !

Acuma, îşi lungesc gâturile spre munte şi se gândesc. Se gândesc şi se întreabă.

Oamenii au ieşit la marginea oraşului.

S-au apropiat de munte. L-au pipăit. Au făcut măsurători. Au adus unelte. Au început să-l iscodească.

— Dealuri și stânci ! au constatat specialiştii.

— Ar fi bun pentru culturi silvice, au adăugat cunoscătorii.

— S-ar putea construi aici o fabrică, o cale ferată şi o şosea, câteva poduri, sau chiar un tunel care să străbată dincolo .

S-a discutat mult. S-au făcut propuneri, s-au întocmit hărţi, s-au făcut primele proiecte.

15

Oamenii s-au însufleţit. Oraşul trăia zile de nemaiîntâlnită efervescenţă. La poalele muntelui, au apărut primele fundaţii, primele schele. Oamenii munceau. Munceau şi se gândeau.

Intr-o zi, cineva a adus vestea că dincolo de munte, se construieşte un mare oraş. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune. Oamenii au dat zor. Sporul muncii creştea. Prindeau contur primele construcţii, primele clădiri. O mulţumire deplină cuprinse inimile tuturor. Se grăbeau cu lucrul la poalele muntelui, pentru a începe urcuşul.

Dar într-o dimineaţă, când s-au trezit ca deobicei gata să alerge spre şantiere, oamenii au încremenit. Muntele dispăruse. In locul său, ca înainte, netedă şi verde, câmpia se pierdea în zare unde, o pădure de schele trăda forfota de pe acele meleaguri. Imediat, oamenii au hotărât să pornească într-acolo pentru ca să-şi cunoască semenii. Doar copiii îşi vedeau mai departe de joacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. *** Gurău se săturase de slujbă. Chiar așa, se săturase. Îl apucase deodată lehamitea. O lehamite grețoasă. Grețoasă și persistentă. O lehamite persistentă și rebelă la orice tentativă de revenire la vreo stare anterioară de confort. În primul rând, 16

biologic. Apoi, confortul mental necesar bunei sale stări de spirit, atât de încercată în ultima vreme. Prea multă presiune. Prea multă neînțelegere a situației în care se găsea acuma. Adică, la fel ca după o catastrofă seismică neanunțată de oficialități. Simțea că este depășit de situație. Criza devenise evidentă.

Era în vara aceasta pradă unor nelinişti abstracte, generate într-un fel de criza care se ivise pe neaşteptate, îngrozind lumea cu neprevăzutele sale perspective. Sumbre şi rău prevestitoare. Rău prevestitoare, dar cu ascunse conotaţii în viitorul economic al nu-ştiu cărui stat, dătător de ton, prin extrapolare, în universalitatea terestră mai terifiantă acum ca oricând.

Pe stradă, oamenii trec cu capul plecat şi nimeni nu vede pe nimeni. Din vitrine, afişe şi manechine îi îmbie la cumpărături şi cheltuieli neprevăzute în bugetul lor, încă neauster, dar cu tendinţă certă de drămăluire. Iar ei nu văd şi nu aud deocamdată nimic. Trec, cu capul plecat şi trec aşa, prin toaca diurnă, fără ţel, fără vlagă. Spinările li se încovoaie, la început discret, apoi din ce în ce mai pronunţat, amintind, parcă, de o pandemie anchilopoetică insinuantă. Cumpătarea şi abţinerea prind să contureze noi spirite, iar teoriile X sau Y ale managementului si marketingului ştiinţific, răvăşesc fiinţa lor umană medie până la ostinato.

17

În anturajul mediocru al lui Gurău agitaţia rămase constantă. Asta îi amintea de un film văzut cândva în studenţie. Se ferea să spună, în tinereţe.

Nu pentru că ar fi fost bătrân, lucru adevărat, dar greu de recunoscut pentru unii, ci numai şi numai pentru că în studenţie văzuse acel film. Un film cu peşti. Cu foarte mulţi pești. Un film cu peşti care ieşeau din mare, albi şi morţi, în faţa unei mulţimi dezlănţuite, cum se obişnuieşte în marile oraşe așezate pe litoralul însorit al mărilor sau oceanelor limitrofe. Ziua în care mor peştii. Aşa-i spunea filmului, iar oamenii dansau şi petreceau asemenea celor de pe un arhicunoscut pachebot, după o coliziune cu un gheţar pervers. Undeva în adâncuri, apa sărată a mării, eroda nişte capsule cu un conţinut radioactiv.

Aşa i-a venit ideea, ca, pentru cel puţin o perioadă din acest început de criză, să se retragă undeva în pădure, în pădurea care înconjura orașul. În pădurea deasă de origine concretă. Acolo, transformându-se în lup, să-și petreacă timpul asemeni celor din haită, uitând de toţi şi de toate, într-un demers aprig evident.

Dintr-o blană veche de animal sălbatic, și-a croit un veşmânt sumar. Peste brâu s-a încins cu o frânghie, de care a atârnat briceagul şi o mașină de tocat carne.

18

Apoi, și-a abandonat hainele la marginea pădurii, de unde, după ce și-a pus veşmântul de lup şi a renunţat la staţiunea bipedă, a dispărut în tufişuri, urlând ca animalul respectiv, în căutarea haitei. Au dispărut oamenii, a dispărut si el. A dispărut în desişul codrului, iar muntele i-a purtat ecoul urletelor stridente, până aiurea, spre alte meleaguri, pe care le bănuia nelocuite şi departe de civilzaţie.

Stând în patru labe şi urlând de zor, se gândea să-și facă un culcuș în vreo vizuină şi să asculte urletele semenilor lupi, cu prima ocazie. Se simţea liber şi fericit. Era un lup. Un lup singuratic, deocamdată, dar dornic de a comunica cu noii săi confraţi. Începuse să-i fie foame, aşa că cerbul pe care urma să-l vâneze împreună cu haita, îl preocupa insistent. Ştia care este avantajul vânatorii în haită şi mai ales, cât de mult contează din ce haită faci parte. Își dorea o haită de soi. Gândul ca ar putea nimeri într-o haită de rând, îl îngrozea. Se imbărbăta cu urlete de luptă. Se gândea să-l provoace pe şef şi să-i ia locul. Putea să aibă haita sa şi să devină lupul dominant. Lupul alfa. Se gândea și la câteva lupoaice pe care putea să le aibă. Asta așa, ca să le pună să vâneze în folosul său. În fine, începuse să se lase amurgul, iar el urla în continuare, fără oprire.

Cineva încerca de undeva să-i răspundă. Era tot un 19

lup. Dar un lup care urla mai ager. Mai cu experienţă. Lui Gurău, i se zburlise părul pe sub pielea de împrumut. Se pregătea de luptă. Se gândea să folosescă multe trucuri, iar dacă nu va avea succes, să apeleze la briceag. Cu acesta, îl dădea gata pe adversar oricum.

Urletul se apropia. Gurău urla mai tare.

Căpătase experienţă, iar urletele sale deveniseră mai ameninţătoare. Îl treceau fiori ascultându-și propriile urlete. Începuse să creadă că era, într-adevăr, un lup. Un lup fioros şi temut.

— Vai ție, nefericitule ! a strigat în momentul în care, la celălalt capăt al unui luminiş, apăruse agitându-se cu spor blana celuilalt. Urla de zor. Fiecare din tufişul său, aşteptând ca cel mai slab să cedeze şi s-o ia la goană îngrozit. Dar asta a durat mai mult decât se aştepta. Celălalt nu ceda în niciun fel, aşa că a făcut primul pas în luminiș. Și-a agitat capul, ridicându-l spre vârful copacilor, în timp ce scotea acele sunete ameninţătoare şi arunca cu labele dindărăt un muşuroi de furnici şi bruma de frunze ce mai stăteau prin preajmăm spre tufişurile învecinate. Asta trebuia să-l edifice pe rival asupra rezultatului unei eventuale confruntări. Surpriză, însă. Din tufişul cu pricina s-a ridicat în două picioare, o namilă de om, îmbrăcat, cu o piele de animal şi încins la brâu cu o frânghie, de care se ţineau atârnate un briceag şi o mașină de tocat carne.

20

S-a ridicat și Gurău. Urlau unul în faţa celuilalt.

Urlau sălbatici, urlau a criză, urlau a foame şi naiba ştie a ce mai urlau, că, obosiţi şi descântaţi, după o vreme, s-au aşezat alături pe o buturugă, iar noul confrate ţinu să-l informeze.

Pădurea era plină deja. De oameni lupi. Erau chiar şi haite. Mai departe, se afla un luminiş cu rol de centru. Aici se găseau câteva firme care ofereau servicii de asistenţă lupească, de canto, pentru urlat, gimnastică, pentru alergări în patru labe şi aruncatul cu picioarele dindărăt, coafură şi cosmetică pentru lupoaice, ajustări şi tunsori de blană, jocuri de-a împerecherea şi chiar o arenă, într-un luminiș, pentru lupte, unde se întreceau cei care aspirau la funcţii de lideri. Mai încolo, era poligonul de antrenament pentru marcat cu urină. O societate de criză în toată regula.

Dintr-odată, Gurău se săturase să mai fie lup. Își dorea să se întoarcă acasă imediat. Aşa că s-a hotărât. Chiar a doua zi va merge la slujbă. O să alerge din nou pentru salariul său de criză. Va mânca la acelaşi restaurant, meniul de criză, va purta, în continuare, aceleaşi haine din garderoba lui de criză şi va plimba, în lesă, aceeaşi căţea de criză, bătrână şi veşnic în călduri, cu blana roasă de molii şi dinţii tociţi în proteză.

21

La marginea orașului a trebuit să se oprească.

O mulțime de oameni, tăcuți, având capetele plecate, se îndrepta spre pădure. *** Ella urca anevoie. Drumul acesta îl străbătuse odată iarna cu rucsacul şi schiurile în spinare prin nămeţii în care, uneori, se afunda până dincolo de brâu. Ce vremuri. Venea parcă dintr-o altă lume, din alt spaţiu, iar zăpada era mai caldă ca deobicei, aşa cum sunt zăpezile în iunie. Nici urmă de vânt. O linişte ciudată domina văzduhul, ca o pace ce izvora parcă din adâncul muntelui. Acolo, spre culmile albe, cât mai aproape de soare, trăiesc şopârlele, şopârlele care au întâmpinat-o într-o seară ciudată.

Una dintre ele a privit-o atentă şi cu milă. Era o privire care a inspăimântat-o. Avea inpresia că în trupul verde al reptilei, era sufletul mamei ori al ursitului. Privirea aceea o înspăimânta şi nu-şi găsea liniștea. Se uita în jos şi vedea cum zăpada se topea încet, încet. Vedea şopârla care o fixa atentă şi nu o pierdea o clipă din ochi. Se uita cu teamă la ea până ce i-a venit curajul şi inima la loc. A văzut că o place şi se uită la ea, pentru că a simţit că era un suflet care căuta o iubire acolo unde nu o va găsi niciodată. Încet, încet şopârla s-a apropiat. Ella se uita la ea şi nu ştia ce să facă, să stea pe loc, sau să fugă. Şopârla se apropia târându-se şi luptându-se cu 22

nămeţii. O privea cum se târa şi a început să râdă. Sa întins uşor pe zăpadă uitându-se la şopârlă.

Aceasta s-a apropiat de mâna ei. Inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare. A început să o mângâie şi să se lipească de ea. Şopârla stătea şi se uita cu privirea aceea ciudată. O privea şi se întreba ce să facă. De ce o mângâie?! Ea de ce stă şi nu-i face nimic ?! Parcă era un vis şi voia să se trezească din acel vis. Dar soarele care lumina apusul a adus-o la realitate. A realizat că nu e vis, că este adevărat, chiar adevărat! Era lângă o şopârlă pe care o mângâia, fără oprire. Iar șopârla avea nişte ochi mari şi verzi, în seara aceea. Era verde şi avea o coadă lungă. Încerca să se pună în locul ei. A început să privească în jurul său. Era linişte deplină, iar munţii erau albi. De la atâta zăpadă nici copacii nu mai erau copaci, se confundau cu norii. Într-adevăr, era un loc special. Iar acea linişte, odată cu peisajul mirific, o făceau să creadă că era cea mai norocoasă fiinţă. Norocoasă, pentru că a ajuns într-un loc foarte frumos. Era liniştită când a văzut că până şi şopârlele o iubesc. Ella era în căutarea unei linişti şi a unui loc în care să fie în siguranţă. Voia să uite de lume, să creadă că este numai ea cu şopârlele, că altceva nu mai exista pe această întindere. Voia să se transforme şi ea într-o şopârlă, să nu fie diferită. Să fie ca şopârlele. Era dezamagită că nu s-a născut şopârlă, că s-a născut 23

așa cum s-a născut. Voia să vorbească şi să spună cuiva ceea ce simţea. Dar nu avea cui. Nu avea cui, aşa că a început să vorbească şi să râdă de una singură. Era foarte multă pace şi nu ştia ce să mai facă. Parcă îi lipsea ceva, din tot ce o înconjura, până să urce pe munte. Dar nici să se întoarcă în lumea sălbatică unde toţi o ignorau, nu voia.

Nu ştia ce vrea să facă, să se întoarcă acasă, sau să rămână pe munte alături de şopârla aceea care o privea atentă şi întrebătoare. Orele treceau foarte repede. Vedea cum se apropie noaptea cu paşi repezi. Dar nici ea nu se mişca de lângă şopârlă.

Ceva o atrăgea la ea. Îi era şi milă de ea. Se gândea, cum s-o lase singură noaptea ? Aşa că a început să strângă lemne să facă un foc. Dar lemnele erau foarte ude. Cu mare greutate, a aprins focul după nu ştiu cât timp. Afară se întunecase. Şopârla se aşezase din nou lângă ea. Stăteau amândouă privind focul.

Priveau, priveau ce frumos ardea focul. Stelele refuzau să apară. Dintr-odată, observă că era întuneric şi înfricoşător afară. I se păru că aude cum urlau lupii de foame, de foame, de frig și de întuneric. Începu să plângă. Voia ca acea noapte să treacă mai repede, să se lumineze odată. În acea noapte a simţit lipsa familiei şi a lumii. Îi era dor de casă, de toate, de viaţa pe care o ducea. Dar numai puțin. Numai puțin, pentru că şi-a luat inima în dinţi şi a înjghebat un culcuş, în care a 24

adormit profund. Şopârla o privea şi se lipea de ea.

Probabil avea vreo intenție, dar fata dormea şi nu putea să se trezească. Șopârla, văzând-o că dormea, s-a aşezat lângă ea şi a lăsat-o în pace, a lăsat-o să doarmă.

Dintr-o parte, cerul s-a luminat. S-a luminat de la câteva stele. Iar Ella, mângâind prin somn şopârla, a început să simtă braţele mamei. Pielea parcă nu mai era atat de verde, chipul ei aducea atât de bine cu chipul mamei, ochii ei erau chiar ochii mamei. Şi deodată trupul acesta nu mai era atât de rece. Dintrodată a răsărit braţul mamei, mângâindu-i şuviţa de pe o tâmplă. Stelele care ardeau ca niște sori, o priveau din fântâna ochilor săi. Iar ea a simţit cum aceşti ochi erau prelungirea creierului şopârlei. Un creier în care s-au adunat totate galaxiile cu misterele lor nesfârşite. Dintr-odată s-a auzit o voce : — Ai mâncat, copilă ? Ţi-e foame sau sete de ceva ?

A rămas uimită şi nu ştia ce se întâmplă acolo.

Simţea cum trupul mamei zvâcneşte lângă trupul ei, dar mai rece decât un trup de şopârlă. Se adâncea în noapte şi somn. Muntele începuse să se mişte de parca ar fi vrut să plece, să plece undeva…, A doua zi, când s-a trezit, a văzut şopârla. Era tot lângă ea, neclintită. Neclintită şi privind-o. Ella a întrebat-o : — Dar tu m-ai privit toată noaptea, nu ai dormit ? Apoi a început să râdă. Uitase că că în fața 25

sa este o şopârlă, iar şopârlele nu vorbesc. Avea totuşi impresia că ar vrea să stea de vorbă cu ea. Aşa că a luat-o în palme, a privit cerul şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că i-a scos în cale acea şopârlă . . .

— Oare şi tu ai să pleci şi ai să mă laşi când îmi va fi cel mai greu şi când voi avea cea mai mare nevoie de tine ?

Dar șopârla nu avea cum să-i răspundă, aşa că Ella stătea mereu cu această teamă, teama că o va părăsi. De fapt asta era. Teama ! Teama care o măcina.

Noaptea în pădure e înfricoşătoare. Dar în acelaşi timp şi frumoasă, mai ales când vezi ce se întâmplă cu animalele şi cum trăiesc ele. Nu era chiar atât de uşor să trăiască în sălbăticie şi mai ales cu o şopârlă. Dar era interesantă, interesantă viaţa alături de şopârlă. Putea să spună că viaţa ei, s-a schimbat cu adevărat de când a întâlnit acea şopârlă, de când stătea cu ea.

Ella a început să ducă o viaţă foarte liniştită, iar de la o vreme, chiar nu mai simţea lipsa familiei sau a lumii. Se obişnuise aici în pădure. Într-adevăr, era greu să trăiască aşa cum trăia ea, dar se gândea că viaţa, câteodată, te obligă să iei unele decizii nu tocmai convenabile. Înapoi nu mai putea da, nu mai putea da pentru că nu o mai lăsa inima, oricât de singură s-ar fi simţit şi oricât de mult ar fi vrut să mai schimbe o vorbă cu cineva.

26

Stătea şi îşi storcea mintea să-şi amintească cum a fost prima noapte în pădure, cum a dormit ea cu o şopârlă. I se întipăriseră în gând acele întrebări din noapte.

— Ai mâncat, copilă ? Ti-e foame sau sete de ceva ? Se tot întreba, pentru ce îi vin aceste cuvinte în minte, de ce nu se poate gândi la altceva, de ce, numaidecât la ele ? S-a uitat atentă în ochii şopârlei, şi a văzut ochii mamei. I se părea că visează, dar era adevărat, chiar vedea ochii mamei în ochii şopârlei.

De când era pe munte, uneori, avea impresia că viaţa este doar un vis. Nimic nu părea adevărat.

Cateodată era foarte confuză. Nu ştia ce se întamplă în jurul ei şi cu ea. Totul i se părea că este doar o născocire, că viaţa ei este numai o născocire. A început să-şi amintească, cu cele mai mici amănunte, prima seara pe care a petrecut-o în pădure. Aici pe un munte de unde nu o să mai coboare niciodată.

Din acele clipe în care a văzut ochii mamei în ochii şopârlei, a început să-şi tot pună tot felul de întrebări. Întrebări, la care cu siguranţă nu o să găsească răspunsul niciodată : — De ce tocmai în ochii acelei şopârle am văzut ochii mamei ? Ce legătură are şopârla cu mama ? O fi sufletul mamei în trupul acela verde care are forma unei şopârle ? De ce s-a oprit oare tocmai la acea şopârlă ? De ce acceptat, de când s-a 27

apropiat de ea, să-şi petreacă restul vieţii alături de dânsa?

Ceva a atras-o la acea şopârlă. Credea că sufletul mamei a atras-o atât de puternic, încât să accepte să trăiască cu o şopârlă pe un munte, în pădure. Îi plăcea foarte mult locul acela şi simţea că ar fi căutat toată viaţa acel loc pe care, în sfârşit, l-a găsit, şi credea că a găsit şi sufletul mamei. Tot timpul îşi spunea: — Cu cât sunt mai sus, cu atât viaţa de aici este mai dreaptă, mai bună şi cred că nu m-am înşelat, cred că am avut dreptate. Viaţa mea de acum încolo va fi frumoasă şi luminoasă.

Dimineața a găsit intrarea în grotă. *** Dispariţia Ellei nu a fost sesizată decât peste câteva zile. La Campus toată lumea credea că a plecat acasă. În clasă, fetele obişnuite cu chiulitul de la şcoală erau sigure că şi-a luat o mică vacanţă sau a plecat cu vreun popă. Asta, pentrucă în acel loc se găseau şi dormitoarele seminariştilor, viitorii preoţi.

Aşa, ca o sfidare sau consolare. O clădire cu popi, o clădire cu popi, alături de un internat de fete. Mai la vale se afla amplasat Lyceul. Zilnic, locul acela, era pichetat de cocalari în maşini luxoase de mâna a 28

doua. Atât de ciudat era locul acela, atât de dezgustător, încât Ella s-a hotărât într-o zi să plece în munţi. Dar nimeni nu ştia de ea, când şi unde a plecat…

Rell era un bărbat special, un proxenet care recruta eleve, adolescente, pentru a le prezenta marilor personalităţi ale oraşului. În oraș, se dădeau tot felul de spectacole în aer liber. Acolo într-o piaţă, veneau amatorii de distracţii. Piaţa era plină de lume. O lume pestriţă din care făceau parte şi oficialii locali. Aceştia obişnuiau să se amestece în viaţa elevelor. Elevele făceau tot ce li se spunea.

Unele dintre ele, era plătite pentru ceea ce făceau.

Aceste fete aveau unde să se refugieze atunci când se certau cu familia sau aveau nevoie de haine și de bani.

Spectacolele pe care le organizau edilii, se dădeau numai pentru ca să recruteze adolescentele care căutau să le fie bine, să aibă din ce trăi. Venirea unei formații sau a unei soliste, era un prilej de divertisment inedit şi promiţător. Ultima oară solista, de numai de șase ani, cânta muzică de dragoste, acompaniată la ghitară chiar de tatăl său.

— Ce lume ! își zicea Ella. În ciudăţeniile astea, se trezea din ce în ce mai des cu dorinţa de a ajunge, cel puţin la sfârşitul săptămânii, pe culmile marelui munte Se simțea înconjurată de tot felul de oameni ticăloşi şi fără 29

minte. Acești oameni nu se gândeau la faptul că fetele îşi vor aminti de copilăria lor cu dezgust, vor rămâne cu sechele mentale, sau cu boli de la atâtea şi atâtea chestii pe care le puneau să le facă pentru bani.

Intrarea în grotă era orizontală. Orizontală și profundă. De aici, începea drumul. Drumul șopârlelor spre adâncuri. Ella se destinse. Încetul cu încetul, lumea de afară dispărea în ceață, iar în fața ei se deschidea o altă lume, o altă viață.

Tot ce o înconjuara i se părea straniu. Întâlnirea cu poporul şopârlelor i se părea oportună şi interesantă. Cine ştie câte erau, cine ştie câte descinderi, sau cine mai era rătăcit acolo. Poate era o populaţie şi acea populaţie era o populaţie de suflete.

O populaţie de suflete reîncarnate care formau o altă lume, o lume a şopârlelor blânde şi reci. Totul i se părea ciudat şi înfricoşător. În acelaşi timp se gândea cât de mult îi lipsise această lume. *** În camera unde trăia, la un nivel foarte vulgar, cu fetele din campus, fetele care se perindau continuu venind sau plecând, se îneca în atmosfera ei apăsătoare. Printre fete, era şi o studentă care avea un prieten. Un prieten pe care îl iubea foarte mult. Şi el era student. Lui îi plăcea să scrie poezii. Îşi 30

amintea cum i le trimitea pe telefonul mobil prin mesaje, iar fata le citea cu glas tare. Erau poezii de dragoste. Ella avea patul langă fereastră, într-un colţ retras. De acolo, le vedea pe toate colegele de cameră. Fetele se excitau ascultând acele mesaje pe care acel tip le trimitea. Studenta era şi ea, ca toate celelalte, se excita citindu-le. Studenta, când se certa, când se împăca cu tipul. Nici nu ştia ce vrea.

Tipul, prietenul ei, era gelos, nu o lăsa în campus. Ar fi vrut să stea cu el la apartamentul unde locuia împreună cu părinţii, dar studentei nu-i plăcea. Voia să stea numai ei doi. De altfel și ea, când venea, când pleca. Era un du-te vino continuu pe acolo.

Locuiau câte patru fete în cameră. Fetele veneau cu tot felul de probleme. Îşi aduceau prietenii în cameră, îi excitau şi voiau să se împerecheze, dar nu puteau din pricina celorlalte care le deranjau cu prezenţa. În spatele campusului şi a Lyceului era o pădure unde, dacă te uitai cu atenție, aveai impresia că se prăbuşesc copacii peste tine. Rell voia să deschidă un magazin de lenjerie intimă pentru fete. În fiecare dimineaţă, dacă te duceai în pădure, găseai lenjerie intimă aruncată de elevele care se duceau cu prietenii să se împerecheze după miezul nopţii.

Mai erau şi jandarmii. Jandarmii însoţiţi de câini dresaţi care păzeau, chipurile, locul. Dar degeaba. La întoarcere, fetele grăbite abia mai 31

apucau să se îmbrace. Oraşul era dominat de mizerie şi sărăcie. Elevele ieşeau în pauza mare la stradă unde le aşteptau ţiganii cu pantalonii gata descheiaţi.

Cum intrau în maşină, fetele executau mecanic ce li se cerea. Între timp, ţiganul rula un tur prin centrul oraşului. Când se termina pauza, se întorceau cu câteva bancnote aruncate de ţigani. Promiscuitatea de acolo o dezgusta şi îi dădea suficiente motive ca să-şi ia adio de la viaţa aia nemernică şi să se retragă în munţi, unde poate o aşteapta o lume bună, blândă şi liniştită.

— Acolo, nimeni nu-mi va face rău şi nimeni nu mă va dezgusta. Acolo este liniştea pe care mi-o doresc acuma, când m-am săturat de lumea asta ticăloasă şi ordinară. Îi era milă de elevele, adolescente, pe care le vedea cum se prostituau şi cum încercau să-şi câştige traiul zi de zi. Rell îşi transformase apartamentul într-un fel de bar, unde puştoaicele, mai ales iarna, găseau o cameră caldă, un pahar cu vin, o ţigară şi un partener cu care să se distreze. De aici se recrutau fetele „speciale” care serveau, ca desert la chiolhanurile politice şi administrative, din oraş, până la cele mai înalte nivele.

Unele fete din campus, erau dotate cu telefoane mobile de către edili. Aceastea serveau, împreună cu alte câteva puştoaice, la masă, cu ocazia unor evenimente mondene. Povesteau cum 32

ele erau oferite ca desert unor personaje din capitală venite în vizite oficiale.

— Da ! spunea una dintre ele. Suntem o echipă de fete, pe care ne sună uneori chiar și cei de la poliție. Când este nevoie de noi, venim. Noi suntem întotdeauna desertul.

Ella simțea silă. O silă de tot ce se întâmpla în orașul acesta. Se tot întreba.

— Cum pot trăi în mizerie și promiscuitate?

Toți se țin numai și numai de prostii… *** Pentru Gurău, orașul cu gondole suspendate devenise amintirea locurilor blestemate unde imaginea fetiței cu paltonul roșu, apărea și dispărea cu intermitența unei lumini de semafor care anunța începutul unei străzi fără nume. Rell, proxenetul cu prietenii săi doctori, Leo și Chiril, amatori de fantezii cu puștoaice, erau personaje de notorietate în dosarele celor de la ”doi și un sfert” dar și a procuroarei mioape care își aștepta pensionarea cu disperarea omului hăituit de sistem pentru răzvrătire.

Risca să piardă totul în carieră.

— Dacă îi iei totul cuiva, trebuie neapărat, să-l ucizi, alminteri devine cea mai infricoșătoare fiară, spunea deseori aceasta.

33

Gurău.

— De ce nu-i arestați ? O întrebase odată

— Ar trebui să arestez atunci, cel puțin o jumătate din oraș, răspunse procuroarea, De la o vreme primesc tot felul de amenințări, chiar din partea colegilor. Ultima dată am fost, amenițată cu moartea. Mai bine mă pensionez, cât mai repede !

Afară, în stradă, aștepta Ella împreună cu o fetiță. Fetița era îmbrăcată cu un palton roșu. *** Fetița era în prima clasă. Nu de mult împlinise șase ani. Era atât de fragedă şi avea un suflet plin de durere. Într-adevar, era o fetiță curajoasă care răbda în linişte tot ce vedea că se întâmplă în jurul ei. O fetiță singură și tristă. Plângea mereu. Trăia cu sora ei, care avea 17 ani, în apartamentul lui Rell.

Ella a început să se apropie de fetiţă. Sora ei învăța la Lyceul unde era și ea. Şi sora fetiţei s-a împrietenit cu ea pentru că era nouă în clasă. A invitat-o la ea și i-a facut cunoștință cu Rell. Ella nu înțelegea ce se vrea de la ea.

Rell era un tip singuratic. Avea părul alb, era înalt și voinic. Rell era un proxenet special. Fetele aveau mama plecată afară. Tatăl lor trăia la țară împreună cu bunica. Rell fusese amantul mamei 34

lor. Acea fetiță pe nume Eliza, se ataşase de ea și îi povestea despre viaţa ei. Îi spunea că vrea să plece de acolo. Nu mai suporta atâta suferinţă, atâta scârboşenie, atâţia oameni vulgari în jurul ei. Îi spunea că pe ea o ţin într-o cameră când vin musafiri, adică puştoaicele care vor să câştige bani.

Rell chema tot felul de barosani. Îi spunea că sunt zile în care intrau şi zece perechi în acel apartament şi era foarte mult zgomot. Mirosea a ţigară şi alcool.

Câteodată o faceau în grup. Se strângeau câte cinci fete şi cinci băieţi în camera mare şi făceau perversiuni. Eliza mai pândea pe la uşă când erau multe ţipete şi vedea cum o făceau în grup, dar ea trecea cu vederea. Îi era dor de tatăl ei și de bunica.

Bunica, care în fiecare duminică făcea o oală mare cu ciorbă de fasole şi veneau toţi vecinii apoi să mănânce din fasolea bunicii. Fasolea bunicii era tare bună. Iar Eliza, de câte ori se ducea la ţară la bunica, era fericită. Sora ei o ducea la fiecare sfârşit de săptămână la ţară. Iar ea, când ajungea, povestea tot tatălui ei. Povestea cum se prostituează fetele în apartamentul lui Rell, în frunte cu sora ei.

Tatăl lor, când era beat, venea dimineaţa la apartament şi făcea scandal până trezea toţi vecinii din bloc. Toţi vecinii din acel bloc ştiau că este un apartament plin de ciudăţenii şi desfrâu. Printre clienţi, erau şi unele personalităţi ale orasului. Era un dezastru ce era acolo, nu puteai să-ţi închipui 35

cum trăiesc unii oameni. Fete tinere, eleve de Lyceu…

Rell s-a supărat într-o zi pe tatăl lor și le-a dat afară. Le-a dat afară pe Eliza împreună cu sora ei. Dar ele s-au dus într-o garsonieră, la o prietenă. Însă şi acolo, fiind doar o cameră, iar fetele având parteneri, făceau totul în faţa Elizei. Altă posibilitate nu era. Nu se jena nimeni de ea, că era mică. După câteva zile, s-a întors la Rell. S-a întors la Rell și a chemat-o pe Ella. A rugat-o să nu o mai lase singură.

Să nu o mai lase singură, pentru că dacă o lasă singură, seara, când se duce la culcare în cameră Rell o pune să-i ţină chestia aia în mână toată noaptea, iar ea nu se poate odihni, că nu o lasă el în pace. Eliza dormea cu sora ei şi cu Rell în camera mică, pentrucă în cea mare erau clienţii cu adolescentele. O făceau, seri la rând. Eliza o tot întreba : — De ce m-am născut ? De ce trăiesc ? De ce nu eşti tu sora mea ? Tu eşti atât de bună, tu ai un suflet de înger. Sunt sigură că dacă erai tu sora mea, nu mă lăsai să văd atâtea prostii şi nu permiteai nimănui să-şi bată joc de mine. Ellei îi era milă de ea. Zicea în gândul său : — Doamne, ce ţi-a făcut această fetiţă de ai părăsit-o şi laşi ca toţi să-şi bată joc de ea, până şi sora ei mai mare ?

36

— Cu tine mă simt în siguranţă, mai zicea Eliza. Când eşti tu lângă mine, nu-mi mai este frică de nimeni şi sunt foarte fericită. Ţie pot să-ţi spun suferinţele mele.

Eliza avea părul blond și ochii căprui. Era micuţă de statură, frumoasă și gingașă. Îi spunea mereu să o ia de acolo, să nu o mai lase, pentru că nu mai suporta viaţa aceea. S-o ia la dânsa la campus. Îi spunea, că o sa doarmă pe jos, numai s-o ia. Mai zicea, că va face tot ce-i va spune ea, numai s-o ia din iadul acela. Ellei îi era milă de fetiţă. Dar nu avea cum s-o ia. Şi ea era o copilă, dar o copilă mai matură, mai înţelegătoare. Acuma regretă că nu a luat-o. Dacă o lua, trăia şi ea pe lângă celelalte fete din cameră. Dar aşa, trebuia să suporte lumea aceea nemernică. Într-o seară, fetiţa a rugat-o să doarmă la Rell. Să doarmă şi să stea de vorbă toată noaptea.

— Să dormim amândouă în camera mare pentru că Rell este beat şi nu primeşte pe nimeni în apartament.

Au stat şi au jucat cărţi până la miezul nopţii.

Elisa îi povestea viaţa şi chinurile ei. Cum uitau toţi de ea , până uitau chiar să-i dea să mănânce.

Dimineaţa, la şapte, Eliza a mers la şcoală.

Pe ea a lăsat-o să doarmă în continuare. Înainte de a pleca, a sărutat-o pe obraz şi a trezit-o din somn.

Avea un obrăjor pufos Eliza. Ella s-a culcat apoi la 37

loc. Rell o ducea şi aducea de la şcoală mereu. Când s-a întors, după ce a dus fetiţa, a venit în camera mare unde Ella se trezise şi era gata îmbrăcată, pregătită să plece. Rell, când a văzut-o, a luat-o de braţe si a împins-o spre pat. Apoi, Ella şi-a încălţat pantofii şi a fugit. Nici nu s-a mai uitat în urmă.

Fugită a fost. Într-o zi s-a dus la Eliza, la şcoală să-şi ia rămas bun de la ea. Când a văzut-o, a început să plângă, i-a spus : — Tu trebuia sa fii sora mea. După care, a luat-o doamna învăţătoare. Iar ea a plecat alergând, fără să se mai uite înapoi. Acolo unde a lăsat o fiinţă care o plăcea, care o iubea, şi pe care voia să-i fie soră.

Eliza a început să ţipe după ea. Şi acum mai aude acele ţipete de copil care avea nevoie de ajutor.

Iar ea a întors spatele şi a fugit. Ce slabă a fost !

După o lună de zile a văzut-o singură într-o staţie de autobuz şi a început să plângă.

Se ducea la o un suc cu nişte colege de clasă.

Eliza a venit alergând spre ea. Avea ghiozdanul în mână. I-a dat drumul şi a venit în fugă spre ea. Iar ea a alergat, de asemenea, spre fetiţă. A luat-o în braţe.

Eliza a sărutat-o şi i-a spus.

— În sfârşit, ai venit ! De când te aştept. Mia fost tare dor de tine.

38

Şi colegelor Ellei au început să le curgă lacrimile. A fost un moment plin de trăiri şi de emoţii. A fost o bucurie care a ţinut puţin, o bucurie de care o să-şi amintescă toată viata. Ella i-a spus Elizei ca se duce în pădure, unde este reîncarnat sufletul mamei sale într-o sopârlă. Eliza a început să râdă. I-a spus că a plecat de la Rell. A fugit la taicăsu la ţară. Sora ei, tot acolo a rămas. Acum Eliza este foarte fericită şi mulţumită, mai ales că a văzuto şi pe ea, pe Ella.

Ella s-a bucurat mult că a văzut-o pe Eliza. A văzut-o frumoasă, sănătoasă şi fericită. Apoi s-a hotărât să plece definitiv în pădure. Era vineri seara, erau numai ea şi îngrijitoarea în cameră. Şi-a făcut bagajul să plece. Pe coridor femeia a întrebat-o unde merge. Iar ea i-a răspuns.

— Acolo unde este lumea mea. Acolo unde nu este atâta mizerie, sărăcie şi promiscuitate. Ce am văzut aici nu am văzut nicăieri. Un oraş mic, o lume nemernică, o lume fără suflet. O lume care acceptă să facă tot felul de ciudățenii ca să-şi câştige traiul.

Mai bine trăiesc în lumea șopârlelor blânde, într-o lume pe care eu am descoperit-o şi mi-am dorit-o de când am pus piciorul pe munte .

Femeia i-a spus.

— Dacă ar avea toate adolescentele puterea pe care o ai tu şi felul tău de a gândi, nu ar mai fi atâta durere şi atâtea necazuri în jurul nostu. Dar 39

aşa… Aici, nu este decât o lume nenorocită care ţie nu ţi-a plăcut şi de care ai fugit mereu. Toată viaţa vei fugi, şi bine faci. Dacă aş avea şi eu vârsta şi voinţa ta, aş pleca cu tine. Dar aşa mă chinuiesc pe aici. Să nu-ţi pară rău niciodată de hotărârea pe care ai luat-o. Asta este şansa ta. Viaţa ne oferă şanse, dar niciodată garanţii. Oamenii buni sunt întotdeauna departe ! *** Pe măsură ce înaintau, oamenii vedeau că orizontul înainta în fața lor cu aceeași viteză.

Mergeau încet. Orizontul, și el, mergea încet. Când iuțeau pașii, orizontul o lua la goană pe măsură. În spatele lor, cu aceeași viteză, se îndepărta și zarea de baștină. Câmpia, la început netedă ca-n palmă, începu să prezinte pe alocuri niște mușuroaie. Niște mușuroaie cenușii. Din loc în loc, mușuroaiele deveneau tot mai înalte, lărgindu-și la baza de implantare conturul. Conturul lor consistent și adânc.

Drumul începu să devină anevoios. Cineva își luase rolul de Călăuză. Chiar așa, unul s-a trezit deodată Călăuză. Nici el nu știa cum. Doar că i-a venit așa, deodată, un chef de vorbă. De vorbă înțeleaptă. Cu indicații și recomandări prețioase.

Recomandări prețioase, legate de drum și mersul oamenilor în direcția stabiltă de el. La început 40

oamenii nu-l băgau în seamă. Cu timpul, însă, s-au trezit că ascultau de el. Din mers, unii au început să-l aplaude, să-l laude și să-i aducă mulțumiri. Să-i aducă mulțumiri cu respect și cu încredere. Cu timpul, Omul Călăuză devenise solemn. Cineva veni cu propunerea ca toţi cei de lângă Omul Călăuză să formeze un grup. Un grup de inițiativă, în perspectiva unor viitoare alegeri. Au făcut primele liste, Au apărut primele lozinci, primele sloganuri, primii agenți. Aceștia din urmă s-au împărțit imediat în grupuri. Grupuri de influență, de legătură, de observație, de ordine publică și mai ales agenți de siguranță și protecție a Omului Călăuză și apropiaților săi, gardienii. Spre apus, lumina era roșie. Soarele devenise reflectorul de veghe a gardienilor. În văzduh, a început să se simță o duhoare leșioasă.

Oamenii s-au oprit din mers. Nu mai știau încotro să o apuce. Terenul devenise bolovănos.

Bolovănos și stâncos. Zeci de tufe cu frunziș îndesat și țepos, se orânduiau de-a lungul unor văi delimitate de urcușuri noroioase și coborâșuri prăpăstioase. Ici colo, câte o potecă se strecura anevoie printre stânci, în direcția copacilor plutitori de la marginea unui lac cenușiu. Dincolo de oglinda nemișcată a lacului, se întrezărea întunericul. O lume de-a dreptul spectaculoasă părea să-i cheme pe oameni într-acolo.

41

O lume a întunericului șovăitor. Șovăitor și rece.

Omul Călăuză numi câteva iscoade. Înconjurând lacul, iscoadele au dat de o intrare. O intrare alcătuită din stânci masive cu aspect de smarald. Pe măsură ce se apropiau de acestea, stâncile se înălțau vertical, delimitând piscuri și versanți abrupți. La baza lor se deschidea, din ce în ce mai profundă, gura unei grote. Iscoadele s-au întors anunțând oamenii că dincolo de întuneric, se deschide una din cele mai neobișnuite grote din câte și-au imaginat până acuma. Oamenii șovăiau.

Omul Călăuză, după o matură chibzuință, dispuse înaintarea în direcția grotei.

— De fapt, lumea din interiorul pământului, nu este întotdeauna atât de întunecată pe cât ne imaginăm, gândi el. Și ca o dovadă vie, sau un imbold subteran descătușat, în gura grotei apăru o creatură măruntă. Părea un om. Dar un om mic de statură. Îmbrăcat ciudat, încremenit într-o poziție de așteptare. De așteptare și de taină. Era de înălțimea unui copil. Dar un copil bătrân. Un bătrân care avea capul încadrat de un păr alb-cenușiu. Doi ochi vicleni, stăteau călare pe un nas lung și ascuțit.

— Ochi de vulpe bătrână, nas de javră căruntă, gândi cu voce tare Omul Călăuză și spuse, adresându-se oamenilor.

— Avem și noi din aceștia. Apoi, către creatură.

42

— Cine ești ?

Răspunsul veni cu oarecare întârziere. Veni din străfundul pieptului scofâlcit al creaturii, prin gâtlejul ei constrictiv, ca un grohăit, acompaniat de o voce specială. Părea un voice over. Special și original, inconfundabil.

— Nu puteți intra ! Nu puteți intra fără viza Zălucului Mag. Oamenii s-au bulucit spre intrare. Omul Călăuză abia le ținea piept. Presiunea creștea. Cei din spate împingeau puternic pe cei din față, forțând intrarea cu maximă insistență.

— Stați! Opriți-vă, oameni, Ce v-a venit așa deodată? Stați să vorbesc cu paznicul! Acesta apucase deja să se întoarcă și cu fața spre interior.

Probabil chema ajutoare. Omul Călăuză repetă întrebarea. Între timp, mulțimea se liniștise, ca prin farmec. Liniștea dinaintea furtunii.

— Cine ești, te-am întrebat odată !

— Sunt Ospitalierul ! Zălucul Ospitalier.

Paznicul intrării. Nu puteți intra aici !

— Sparge-i mutra, zbieră cineva din mulțime adresându-se Omului Călăuză. Ce mai aștepți, sparge-i mutra!

Dar în spatele Ospitalierului apăruseră ajutoarele. Oamenii șovăiră pentru moment.

Ajutoarele erau niște creaturi mascate, îmbrăcate asemeni războinicilor extratereștri, așa cum se văd 43

de obicei pe ecranele cinematografelor 3D multisenzoriale. Miroseau a transpirație și usturoi.

Purtau căști de culoare cenușie, împodobite cu ghimpi ascuțiți și cu beculețe semnalizatoare.

Brațele lor imitau armura crocodililor de apă dulce.

Ele ieșeau din niște veste antiglonț, sub garnituri de oțel și se terminau în mânuși armate cu metal, mânuși ce țineau paturile unor arme ciudate.

Mitraliere cu muniție de luptă. Arme de foc multifuncționale, glonț, grenadă, aruncător de flăcări, gândiră cunoscătorii — S-o luăm spre pădure, zise un om mai înțelept. Ocolim locul. Ocolim locul și gata, asta e ocolim locul !

— Ce pădure ? Care pădure ? De departe se auzi vocea cuiva. Era Gurău.

— Eu vin de acolo! Am fost acolo. În câteva cuvinte, le explică totul. Aventura sa din pădure.

Experiența de lup.

— Nu este decăt o singură cale. Grota !

— Munții nu pot fi trecuți. Priviți ! Stâncile sunt în poziție verticală.

Oamenii au privit stâncile. Într-adevăr, stâncile formau un zid vertical ce se pierdea în nori.

Zidul nu putea fi escaladat decât de alpiniști consacrați. Dar nici aceștia nu puteau aprecia până unde se ridica zidul. Poate, mult peste nori. Să înconjoare intrarea grotei prin pădure ? Asta ar fi 44

presupus timp. Timp și cunoaștere, cunoaștere și informație. Cât de imensă este această suprafață necunoscută? Oamenii erau neliniștiți. Omul Călăuză trase concluzia.

— Negociem ! Trecem dincolo prin grotă.

Asta e ! Prin grotă. Lângă el veni Ospitalierul. Se așezară pe o buturugă. Discutară ce discutară, iar între timp, ajutoarele Ospitalierului s-au retras. S-au retras și oamenii din fața grotei. Ședeau cu toții, fiecare pe unde apucase. După o vreme, Omul Călăuză se despărți de Ospitalier și le vorbi oamenilor.

Așa au aflat că în grotă trăiesc zălucii. O populație rămasă în urma unui cataclism istoric din Epoca de Aur, când continentul a fost zguduit de marele seism cenușiu, iar uniunile restante s-au retras în grote pentru supraviețuirea sistemului și reîncarnare spirituală în progenituri. Aici trăiesc zălucii. Trăiesc zălucii într-o uniune perfectă, uniune condusă de Marele Zăluc Hor, magnificența sa.

— Și cum se obține Viza ? Omul Călăuză părea încurcat. O o parte din oameni susțineau că nu aveau nevoie de viză. Voiau să continuie drumul.

Tentația grotei îi lăsa rece. Dar cum ? Oricum, înainte. Înainte printre stânci. Printre stânci și prăpastii adânci. Înainte !

— Dar și acolo sunt grote ! Pretutindeni sunt grote, oriunde veți merge vor fi grote. O să vă ajut să 45

primiți viza, spuse Zălucul Ospitalier. Lângă el au apărut și câteva creaturi asemănătoare. Ajutoare domestice.

Omul Călăuză privi în jurul său.

— Trebuie Viză, le spuse el oamenilor.

Trebuie Viză. Viză de la uniune. Zălucul Ospitalier ne va ajuta să primim viza. Zălucul Ospitalierul zâmbi compătimitor.

— Firește că trebuie Viză, zise el, dar pentru asta este nevoie de recomandări, recomandări prețioase, recomandări nominalizate, câte două de fiecare candidat. Două recomandări și o carte, o carte roșie !

— Ce uniune mai este și asta ? Pentru ce mai este nevoie de recomandări ? Ce este o carte roșie ?

Cine este Marele Zăluc Hor, Magnificența sa ? se lamentau oamenii. Vrem să vorbim cu cineva dintre voi care-l cunoaște pe Hor. Să ne ducă cineva la Hor, mai ziceau ei supărați. În jurul lor prinseră a se agita câțiva omuleți unioniști binevoitori. Nici Omul Călăuză și nici ai lui nu mai pricepeau ceva. Unde sunt oamenii, ce lume fremăta prin grota din fața lor ? După o vreme au înțeles. După ce li s-a explicat succint.

Aceștia erau Zălucii. Semenii spre care, cu ceva vreme înainte, oamenii porniră să-i cunoască.

Să-i cunoască și să-i înțeleagă. Oamenii care trăiau dincolo de muntele mergător. Dar muntele mergător 46

dispăruse. În locul lui apăruse un lac. Un lac pe fundul căruia se mai vedeau, încă, vârfurile copacilor înecați. Copacii mergători. Mergători și ei.

Mergători sub imboldul muntelui. Muntele mergător.

Mergător și ucigaș. Undeva se căsca o gură. O gură de grotă, mai mare, mai adâncă, mai tainică. O fi capitala grotelor. Capitala domeniului grotelor.

—Dar este imposibil, zise Zălucul Ospitalier.

Marele Zăluc Hor, Magnificența sa, nu primește străini. Nu primește pe nimeni. Pe nimeni, înțelegeți ? Nici pe Dumnezeu.

— Pe Dumnezeu ? Întrebă Omul Călăuză.

Dar de ce ?

— Marele Zăluc Hor, Magnificența sa, Marele Zăluc Hor, nu crede în Dumnezeu.

— Aha ! Făcu Omul Călăuză. Și Viza cum se eliberează?

— Prin telepatie ! Prin telepatie și empatie.

Empatie și telepatie!

Oamenii au înțeles. Peste puțin timp vor apare specialiști TIR. Cu echipamentele de lucru.

Oamenii vor trece, pe rând, prin fața unui ecran special conectat la o interfață înzestrată cu senzori telepatici și empatici. Interfața va conduce valorile recoltate la o unitate Mak care procesează totul și dă verdictul. Zălucul Ospitalier iscodi lumea. Îl interesa dacă acolo de unde veneau oamenii, existau uniuni și ce culoare aveau.

47

— Uniunile roșii sunt preferate. Din roșu noi face cenușiu cu ușurință, mai zise Ospitalierul. Apoi continuă. Mai greu este cu albastru sau verde. Dar le ajustăm în cele din urmă și pe astea. Oamenii nu înțelegeau noțiunile de cromatică politică, dar au înțeles imediat semnificația roșului fratern și egal.

Cheia libertății, asta era. Libertate, fraternitate, egalitate. S-au năpustit spre ecranele Mak-urilor puse la dispoziție de către zăluci titiriști. În momentul în care oamenii s-au năpustit asupra ecranelor iscoditoare, au apărut zălucii comândători. Câte doi de persoană. Așa spunea regulamentul, câte doi de persoană. Zălucii Comândători s-au amestecat printre oameni și au început să-și aleagă recomandații. Criteriile, numai de ei știute, erau aleatorii. Dar trebuiau să fie doi.

Așa că sarcina cea mai grea le revenea lor, adică zălucilor. Trebuia să se înțeleagă înre ei, doi câte doi, iar după ce formau echipa, se concentrau asupra omului ales. Totuși, înțelegerea era strictă. Strictă și în consens. Odată ales, omul era condus în fața echipamentelor de evaluare și era așteptat rezultatul.

Avizul venea imediat. Cei respinși la obținerea avizului, formau un eșantion așezat deoparte, urmând ca la sfârșitul programului să fie ajutați de un al treilea comândător, probabil de rang special, să promoveze și ei. Cât privește cartea, aceasta era de fapt o broșură. O broșură cu versuri patriotice.

48

Preamărirea poporului și a conducătorului iubit. Asta era ! Comândătorii le aveau gata pregătite pentru fiecare candidat. Un fel de copy-paste-broșură de zăluc. Constituția grotei! Broșurile aveau chelonetide marcate în structura copertelor.

Gurău își aminti de filozofia locului de baștină. Doi corifei îi îmboldeau gândurile. Unul îi arăta cerul cu nemărginirea sa ideală, iar celălalt, pământul cu materia lui profundă și diversă. Cel dintâi îi arăta oamenii care locuiau într-o grotă, înlănțuiți pe un perete în adânc, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele lor ardea mereu un foc care lumina diferite statui manipulate de alții. Aceste statui produceau umbre. Umbre ce se mișcau pe pereții grotei. Când oamenii grotei au văzut acele umbre au realizat cât de importante sunt ele pentru viața lor, așa că au început să le atribuie acelor umbre diferite forme sau scopuri. Umbrele i-au făcut pe oamenii grotei să vadă ceea ce ei considerau că ar fi realitatea. Raportată la realitatea din fața sa, ideea corifeului filozof părea potrivită.

— Să mergem în grotă, zise Gurău, Omului Călăuză. Iar ceilalți îl aprobară cu entuziasm. Să mergem în grotă ! Știa, din înțelepciunea anticului corifeu filozof, că este datoria lui de a intra în grotă.

Aceia care au văzut lumea ideală, din afara grotei care luminează lumea dinaintea ei, aveau datoria să inițieze semenii din lumea materială, sau să 49

răspândească celor din întuneric, lumina. De vreme ce el este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun, și singurul care ar putea atinge absolutul, el este şi singurul potrivit să conducă o lume. Se simțea responsabil, se simțea un Corifeu, un Zăluc Corifeu. În minte îi apăruse celălalt corifeu antic, cel care arăta pământul. Înțelept și pragmatic, corifeul material și istoric. Strămoșul Zălucului de tip nou, materialist, dialect și istoric. Dar odată cu intrarea în uniune oamenii, și-au pierdut umbrele.

— Ciudat ! se miră Gurău. Au dispărut umbrele oamenilor. Chiar și a mea, abia se mai distinge. Foarte ciudat. Unde sunt umbrele oamenilor ? Or fi cele de pe zidurile antice ?

Se adânciră în grotă. O lumină artificială scotea la vedere toate detaliile din jur. Totul era imens. O lume imensă. Imensă și plină de mister.

Oamenii s-au amestecat cu zălucii. Mergeau cu toții în aceeași direcție. Grota se lărgea pe măsură ce înaintau. Încetul cu încetul, tavanul se înălța și el, corespunzător circumferinței bazei. În felul acesta, oamenii au putut să vadă nivelul al doilea din peretele vertical.

— Nivelul doi, nivelul runelor, zise Gurău.

Adică, un fel de rune !

— Asta este o seceră, o seceră veche ! spuse o zălucă grasă, cu părul vopsit mov. Zăluca Păzitoare.

50

— Alături se află un ciocan, observă Gurău, tot vechi și el, un ciocan muncitoresc. O fi din epoca de aur sau chiar mai vechi. Zăluca Păzitoare îl privi condescendentă.

— Sunt mândria noastră, secera și ciocanul !

Semnele acestea reprezintă istoria noastră. Ele au fost dăltuite în zidul runelor de către Marele Zăluc Dăltuitorul, pentru a ne aminti de trecutul glorios al înaintașilor și de conducătorii noștri iubiți. Zăluca Păzitoare, vorbea convingătoare. Devenise patetică.

Așa ne învață și Marele Zăluc Hor, Magnificența sa!

Dar Gurău nu o mai auzea. El privea în sus spre tavanul nevăzut al grotei, învăluit de norii vâscoși și grei ai întunericului cenușiu. Se întreba, în acele momente, cu o îndreptățită curiozitate, ce este deasupra norilor acoperitori de taine și mistere grotești. Ce poate fi dincolo de cerul stâncos ? Dar mai ales, cum se poate străbate un cer de piatră. Ce unde sau radiații străbat un cer de piatră ? Ce gânduri trec prin stâncă și apă ? Gândurile, da!

Gândurile pot străbate orice, chiar și piatra. Înțelese.

— Dincolo de norii vâscoși și grei ai întunericului cenușiu se află al treilea nivel. Nivelul Schivnicului. ***

51

Oamenii mlaștinii, preferau să moară de frig decât să meargă în adăposturi,. Motivul era unul singur, să nu li se fure lucrurile. Dar, oare, ce lucruri putea să aibă un om al mlaștinii? Alta era situația asistaților, zălucii asistați. Aceștia erau purtători de voturi. Asta, pentrucă grota era democratică, democratică și mineră. Oamenii grotei erau mineri.

Din când în când făceau mineriade. Mineriadele apărau democrația. Apărau democrația de intelectuali. Intelectualii erau împotriva asistaților analfabeți. Analfabeții asistați aduceau cu ei voturi.

Voturile erau distribuite de către Marele Hor liderilor obedienți. Zălucii asistați reprezentau massa electorală de bază a grotei. Cei descurcăreți locuiau în celule. Aici se plăteau taxe și impozite. Statutul zălucului celular era diferențiat. Majoritatea erau asistați sociali cu pensii și ajutoare. Ajutoare sociale.

Undeva, totul se monitoriza cu mare atenție.

UG era Uniunea Generală, uniunea generală a grotelor. Aceasta repartiza fonduri substanțiale pentru zăluci. Motivul era că aceștia reprezentau o amenințare universală. Erau noroioși, noroioși și toxici. Un pericol iminent pentru UG. Așa se spălau banii UG în sistem. În grotă, asistații aduceau venituri, venituri și voturi.Maryku era o asistată.

Avea două fiice. Împreună formau o familie. O familie zălucă normală. Maryku și fetele sale erau ajutate de Muka. Muka lucra cu ziua la o televiziune 52

canină. Locuise cândva într-un ghetou situat la marginea grotei într-un luminiș mlăștinos și insalubru. Erau vecine de celulă. Celulele semănau cu niște adăposturi submersibile. Mai mult, aveau aspectul unor vizuini celulare. Maryku era discretă.

Discretă și secretă. Maryku o aproviziona pe Muka ritmic, cu zăluci Koka. Kokalarii se ocupau cu fecundatul. Din asta își duceau traiul în mlaștină.

Muka își dorise mult să fie fecundată. Era boala ei, plăcerea ei neostoită, fecundatul. În contrapartidă, profita de statutul ei privilegiat în media zălucă și făcea trafic de influență pe unde se putea. Așa că Muka recomanda unor centre de binefacere și autorităților filantropice zăluce, să direcționeze spre Maryku ajutoare și subvenții consistente, pe motivul de singurătate și întreținere. Toată lumea câștiga din asta. Donatorii de ajutoare multiplicau, în folosul lor, micile subvenții acordate zălucilor discreți, aplicând matematic ridicarea la patrat sau la cub după caz. Maryku semna că a primit o sumă oarecare ca ajutor, iar în dreptul rublicii, pe tabelul de plată, se adăugau câteva zerouri la cifră.

Extrapolată, metoda asta asigura pacea și liniștea în grotă precum și prosperitatea în sectorul de asistență socială zălucă. Maruku își dorea o pensie. O pensie de boală, de boală psihică.

— De ce să muncești? spunea ea. De ce să muncești când poți fura sau lenevi, pur și simplu, 53

fără să ți se întâmple nimic rău ? Muka dădea din cap încuviințând totul.

Media zălucă era dominată de cele două publicații printate, continuatoare ale străvechiului ziar ”Pentru Grohotiș”. Socialismul grohotișului se scurgea în cele două ramuri derivate. Vocea și Graiul. O chestie de lideri și împărțire politică. Dar izvorul ideologic păstrase ceva comun. Comun și otrăvitor.

Moneda de schimb a grotei era Groh-ul brut provenit din taxe și impozite. Echivala cu o convertire în bani a produsului intern plus masa monetară din subvenții acordate asistaților spre cheltuire în Mall-urile grotei și, în sfârșit, fondul asigurării de sănătate. Acest fond asigura practic întreg bugetul produsului intern brut al zălucilor. Era obligatoriu. Se recolta cu strictețe și se distribuia preferențial.

Restul era politică.

Politică demografică. Zălucii se îmulțeau prin borțoșare. Se împreunau la supărare. Își proiectau supărarea purtătoare de mesaj genetic în pântecul femeiei supărate, anume pregătită pentru procreere. Apoi, urmăreau gestația.

După gestație urma monitorizarea. Monitorizarea sarcinii și agheasma.

Agheasma izvorului de grotă. Agheasma de grotă.

Asta, pentru binecuvântare.

Binecuvântarea Preotului Zăluc Drept, binecuvântarea cu aghiazmă, cu aghiazmă și moaște. Singura confesiune existentă 54

în grotă era confesiunea dreaptă. Confesiunea cea dreaptă !

Copiii se nășteau supărați. Purtau chelie la naștere, aveau burticile gonflate și Japp-troici la scară, la scara celulară. Rar mergeau la școală. Școala era pentru străinii rătăciți în grotă din întâmplare. Odraslele zălucilor primeau diplome.

Diplome de absolvire. După vârstă și după caz.

Simplu. Părinții mergeau la Marele Mag. Zălucul Hor Magnificentul, semna diplomele printate de către Mak-urile cibernetice specializate. Criteriile erau pe categorii de vârstă și dar. De la gimnaziu, colegiu sau facultate, până la masterate și doctorate de pension sau de antecedent. Civil și uneori, penal.

Ultimul era mai scump. Din când în când, aveau loc concursurile de admitere locale. Candidații se pregăteau intens. Concursul era temelia vieții zălucului. Se dădea o singură dată în viață. Numai o dată. Dacă nu-l treceai, rămâneai acolo. Acolo, acolo și numai acolo. Adică la nivelul local. Puteai să te descurci ușor, dar numai la acel nivel. Aveai acces la orice funcție locală. Până la Prim Zăluc. Prim Zăluc Local. Deci, fiecare zăluc care trecea examenul localelor, putea să fie magistrat, securist, director, gestionar sau muncitor, dar numai și numai local.

Peste o perioadă, putea să participe la concursurille raionale. Dar pentru participare, aveai nevoie de o diplomă. Diploma de absolvire a concursului local.

55

Și aici, candidatul avea dreptul să participe doar o dată în viață. Dacă lua examenul, primea diploma de absolvire a examenului raional și putea să rămână la acest nivel în orice funcție. Inclusiv funcția de Zăluc Prim Raional. În plus, mai putea să participe, peste un timp, cel puțin, la concursurile regionale. Dacă nu trecea un examen, rămânea toată viața la nivelul absolvit anterior. Examenele nu se repetau. Puteau fi susținute doar o singură dată. O singură dată în viață și o singură dată la același nivel. Toate examenele erau orale.

Zălucul care absolvea examenul regional, putea să ocupe orice funcție la acest nivel. Avea dreptul să fie orice. Magistrat, securist, gestionar, sau chiar Zăluc Prim Regional. În plus, putea să se prezinte, dacă mai dorea acest lucru, la examenele unionale. Bineînțeles, o singură dată. Puțini zăluci ajungeau acolo. Cine lua examenul unional, putea să ocupe posturi în conducerea superioară ca Zăluci Mari Generali, Zăluci Mari Miniștri, Zăluci Mari Securiști. Primii zece puteau să intre în zona nivelului al treilea al grotei, în preajma Marelui Zăluc Hor Magnificentul. Pentru asta, trebuiau să se supună unei operații simple, castrarea chimică.

Toate funcțiile, la toate nivelele, se cumpărau cu bani. Asta era: Se cumpărau cu bani. Zălucele erau scutite de examene. Se descurcau, care cum puteau să intre în grațiile zăluciilor funcționari, examinatori 56

sau titulari. Plata lor era în natură, după posibilități și imaginar. Diplomele zălucelor erau identice cu ale zălucilor. Ceva mai colorate. . *** Gurău înțelese cum vine treaba. Treaba cu sistemul zălucilor. Treaba din grotă. O vagă bănuială puse stăpânire pe el. Ceva îl neliniștea. Oamenii se opriseră din mers. Din mersul prin grotă. Din mersul spre lumină, spre dincolo, așa cum stabiliseră inițial.

Omul Călăuză se pierduse printre zăluci. Devenise ocupat. Ocupat și interesat. Gurău intuia o tendință de stabilitate la oameni. Își dădu seama că sunt resemnați în propria lor conștiință. Băltea ceva în lumea asta. Oamenii au făcut un popas. O pauză de marș. Înțelese că repausul lor se prelungise cu niște pauze bune. Începuseră să uite pentru ce erau acolo, cum au ajuns acolo, de unde veneau și unde mergeau. Uitaseră, încetul cu încetul totul. Totul despre ei. De la o vreme, apăru o altă problemă. Nu mai aveau paznici comândători. Dispăruseră și ei, unul câte unul, dispăruseră în beznă. Iar locul unde stăteau acuma era altul. Era un oraș. Un oraș subteran în toată regula. Străzi, bulevarde, blocuri și parcuri subterane. Totul era scăldat în lumina aceea artificială aducând a noapte, a noapte stelară. Din pământ emana căldura. O căldură ciudată și 57

apăsătoare. Ventilția aerului aducea a ventilație de compresor. Undeva erau compresoarele. Niște mașini uriașe, alimentate de generatoare electrice.

Energia venea din adâncuri. Lângă Gurău se opri o Japp-troică electrică elegantă. Din ea coborâ Zăluca Secretar.

— Sunteți invitat la centru !

— La centru ? întrebă Gurău. La centru ? Dar unde este centrul ?

— Aici, în apropiere, zise Zăluca Secretar.

Aproape, oricum !

Urcară în Japp-troică. Zăluca Secretar apăsă pe un buton. Apăsă pe un buton, iar Japp-troica porni fâșâind ca un șarpe.

— Este pe o pernă, gândi Gurău, pernă de aer. Sau magnetică, asta e, magnetică !

— Și una și alta, îi ghici gândurile Zăluca Secretar. După caz !

— Dar alea mari ?

— O să le vedeți mai încolo. Mai încolo !

Suspendate sau pe șine sub tensiune. Vai ! Ce naiv sunteți ! De unde veniți, totuși ? Apoi se opri, lovindu-se ușor cu palma peste frunte. A ! Da știu !

Sunteți de dincolo ! Da știu, am învățat la școală.

— Aveți școli aici ?

— Uite că am ajuns, răspunse Zăluca Secretar. Uite că am ajuns la centru. Era un canal.

Un canal prin care răzbătea o lumină roșie. Ușa 58

canalului era de sticlă armată cu metal. Armătură robustă și strălucitoare. Zăluca Secretar răsuci un comutator.

— Intrați ! Se auzi o vocee, intrați și așteptați. Întrarea în canal era largă. Gurău ajunse întro încăpere spațioasă, de formă sferică. Podeaua era din sticlă incasantă. Prin ea se vedeau niște ruine arheologice ciudate. Cioburi, unelte rudimentare, lucruri casnice, relicve ale unor preocupări domestice trecute.

— Luați loc ! se auzi o voce de undeva din față.

Gurău observă că este singur. Zăluca Secreatar dispăruse. Era singur în încăperea aceea ciudată. Un scaun din metal tapetat cu material textil moale, era unicul obiect de mobilier acolo. În față, un aparat vorbitor cu boxă și web-cam, i se adresă politicos.

— Ne-ar interesa cercetările voastre pe șobolani.

Gurău înțelese imediat că cineva din anturajul său îl turnase. Într-adevăr, lucrase la o cercetare pe vremuri. Dar o abandonase din lipsă de interes. Din lipsă de interes și de fonduri, mai ales.

— Dar asta a fost demult, zise Gurău, demult și în altă conjunnctură.

59

— Știm, știm totul ! Nu vă ascundeți, îndrăzniți ! Vorbi vocea din boxă.

— Noi știm totul! Marele Zăluc Hor, Magnificența sa, știe tot, știe tot despre dumneavoastră !

— Dar este o joacă, o joacă oarecare de-a cercetarea. Știința rămâne totuși o joacă a minții, a minții și practicii, uneori.

— Firește că alegerea vă aparține. Dar . . .

Vocea din fața sa deveni mai blândă, puteți beneficia de unele facilități. Sigur, puteți să vă continuați drumul. Sunteți liber și liberi, dar . . .

— Nu mai înțeleg nimic, ce vreți să spuneți ?

Dar . . .?

— Puteți continua ! Puteți continua. Noi vă susținem. Vocea din boxă adăugă mai fermă, mai convingătoare, mai categorică, chiar mai oficială.

— Vreau să spun că entuziasmul vostru a scăzut. Lumea se schimbă cu repeziciune. Oamenii voștri s-au adaptat la noi repede. Nu știu câți mai doresc să mai continuie drumul propus. Asta am vrut să vă spun, cu tot respectul. Dar puteți să vă gândiți, să vă mai gândiți, nu este nicio grabă. La revedere !

Gurău se trezi dincolo de canal. Năuc și descântat.

— Felicitări ! Ați primit o locuință, se auzi o voce. Era Zăluca Secretar. Vă conduc imediat acolo.

Gurău își adună gândurile.

60

— În orașul de unde am venit, aveam o soție și patru copii.

— Știm, spuse pe un ton sfios secretara. Noi știm totul. Totul despre fiecare. Ați avut și o mamă.

O mamă care a murit.

— Cum a murit ? se lamentă Gurău. Cum a murit ? Știți cumva cum a murit ? Era curios sau se prefăcea că este curios. De fapt, Gurău știa cum a murit mama, buna lui mamă.

— De foame ! zise zăluca secretar, chiar de foame, dar și de boală dureroasă. Dureroasă și chinuitoare, bătrânețe blestemată. Ucisă !

— Nu, nu se poate, se chinui Gurău, văitându-se în continuare. Avea o casă, avea o pensie, cine să o ucidă și de ce ?

— Cei doi !

Iar Gurău, nedumerit.

— Care ?

— Cei doi, Iudă și Mână.

Secretara se aplecă ușor spre urechea ruptă a lui Gurău și continuă în șoaptă.

— Îi furau pensia în ziua când o primea. Iar bătrâna rămânea o lună fără mâncare, fără mâncare și altele. După o lună, cei doi repetau furtul.

Urmarea a fost ușor de intuit. Bătrâna s-a prăpădit.

— Noi știm tot ! Oceanul, războiul, lupta . . . ți-ai neglijat familia.

— Dar ceilalți ? Mai aveam doi, doi copii !

61

— Metafizici, erau metafizici, adăugă zăluca secretar. Știm, știm, culpă metafizică. Păcat! Mama ta s-a prăpădit din culpă metafizică. Pigy și Kala știau, știau, dar tăceau. Deci, asta era, ai înțeles ?

Gurău tace.

— Taci și rumegă situația cu discernământ metafizic, de data aceasta. Toate, din cauza Mântuitoarei, Zăluca Mântuitoare. Zăluca fără de prihană. *** Curg stalactitele. Curg fără întrerupere. Căile grotei, tot mai reci, tot mai umede se strecoară printre stalagmite în care Zălucii Dăltuitori au cioplit statui uriașe dătătoare de umbre, umbre mișcătoare.

Peste tot este ceață, iar statuile stau răstignite pe ceaţă de-a lungul umbrelor mișcătoare. Parcă sunt nişte animale fără blană. Bolta murdară lasă să se ghicească într-o parte, existenţa luminii artificiale.

Ella şi-a lipit nasul de hublou. Ca o ventuză.

Iar geamul hubloului este pătat de noroi. Scaunul cu un picior mai scurt, scârţie. Scârţie şi se clatină. Se clatină mereu. Gurău îl lipește de rama deschizăturii.

Prin hublou, nu se vede mare lucru. Un colţ de stalagmită, câteva statui și bolta. Atât ! bolta, statuile şi căile grotei.

Căile grotei au un canal. Un canal cu ecluză.

Un zid greu de piatră cioplită, acoperă parțial intrarea canalului. Din când în când, câte un şobolan, 62

se strecoară greoi prin deschizătura ecluzei.

Adulmecă pietrele, apoi dispare sub celule. Mereu dispare, sub celule.

Ella ridică ochi. A zărit unul. Aşa face întotdeauna când vede un şobolan. Ridică ochii. Spre boltă. Dar bolta este jegoasă. Ca un şobolan. De undeva apare un stol de lilieci. Zboară spe lac. Spre lac sau aiurea. Niciodată Gurău nu a ştiut încotro zboară liliecii. Ella încearcă să-l tragă de mână.

— Hei ! Şobolanii de ce nu pleacă ? Ca liliecii.

Iar Gurău se gândește, ce minunat ar fi dacă şobolanii ar pleca ca liliecii. Dar asta nu se poate. Şobolanii nu pleacă niciodată ca liliecii. Își ia haina şi iese. Iese în grotă. Nu se uită îndărăt. Nu se uită, pentru că, Ella stă în spatele hubloului. Stă în spatele hubloului şi strigă. Nu o aude, dar ştie că strigă. Strigă ceva. Strigă probabil să se întoarcă. Să se întoarcă pentru că îi este urât singură. Îi este urât şi frică. Îi este frică de Bau-bau.

De Bau-bau şi de şobolani. Mai ales de şobolani.

Dar Gurău nu se uită înapoi. Şi Ella strigă, dar nu o aude nimeni. Nu o aude, iar plânge. Plânge de necaz că nu o aude nimeni. Iar Gurău nu se uită înapoi şi dispare la capătul drumului. Ca o statuie. In ceaţă. Şi asta, de o vreme.

63

De o vreme Gurău este în zona acesta. În zona aceasta ciudată. Aici a fost repartizat.

Repartizat cu slujba. Cu slujba şi cu altceva . . .

Gurău mai ştie că aici locuieşte Jeny. Așa i sa spus. Aici locuiește Jeny. Zăluca Secretar i-a comunicat asta a doua zi, a doua zi după semnarea adeziunii, adeziunea de colaborare. I-a spus că o va întâlni pe Jeny, prietena lui, Jeny. Dar asta a fost demult. Demult şi în altă parte. Gurău era student, Jeny era elevă. El trăia dând meditaţii. Aşa a cunoscut-o, dând meditaţii. Apoi, părinții au cuplat-o cu altcineva, un om realizat profesional și material.

Jeny avea saptesprezece ani. Purta o uniformă bleau.

Bleu-marin, cu basc şi guleraş alb. O uniformă teribil de interesantă. Cu bretele şi buzunare secretoase în care se ascundeau o sumedenie de chestii. Amintiri . . .

Dar anii au trecut. Au trecut şi Gurău caută.

Caută ceva. Caută mereu ceva. Ceva pierdut. Jeny, adolescenţa, vremea lor. Mai are vreo însemnătate ?

Iată-l adus de soartă în acest loc. În această grotă unde, din întâmplare, din pură întâmplare, locuieşte şi Jeny.

Gurău se plimbă. Se plimbă de-a lungul canalului. Și-a vârât adânc mâinile în buzunarele pantalonilor. Se plimbă, iar încălțările plescăiesc prin băltoace. Plescăiesc şi stropesc. Până sus. Până sus stropesc. De când se ştie Gurău, încălțările sale 64

pescăiesc și stropesc așa, până sus. Dar lui, nu-i pasă. El se plimbă. Se plimbă, doar, doar, o va întâlni pe Jeny.

Iată parcul cu Umbre. Aici, într-o celulă discretă, locuieşte Jeny. Privește hublourile. Îi place să privescă hublourile. Dar hublourile nu spun nimic. Nimic nu spun, aşa că pornește mai departe.

Se îndreaptă spre podul de piatră. Merge încet. Încet, şi încă mai picură. Cineva îl ajunge din urmă. Îl ajunge din urmă Jeny. Jeny care îi întinde mâna să io sărute.

— Bon bon, Piţigoiule !

Iar Gurău, după ce i-a sărutat-o stângaci.

— Bon bon, Jeny !

Apoi, s-au privit câteva momente. Jeny a zâmbit, făcându-i semn s-o urmeze. Începea o alee cu statui. Cu statui şi bănci. Banci cenuşii. S-au aşezat pe una, lângă o tonetă părăsită. Jeny s-a uitat la brățara IP de la mâna stângă.

— Ştii . . ! Timpul îmi este limitat. Alăptez.

Peste un ceas, trebuie să fiu acasă. Poate ţi s-a spus, am un copil.

— Da, mi s-a spus, zice Gurău, indiferent.

Iar Jeny a zâmbit din nou, dar într-un fel ciudat. Încurcată parcă.

— Băiat ? a întrebat curios Gurău.

— Băiat ! a răspuns muţumită de întrebare, Jeny.

65

— Seamănă ? Intreabă prefăcându-se curios.

— Seamănă ! A încuviinţat, Jeny.

— Cu cine ? revine Gurău, pisălog.

— Ei, cu cine ? s-a enevat Jeny. Cu tatăl.

Atunci Gurău a râs. A râs şi Jeny, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi ca de şoricel. Au râs mult tmp.

Amândoi, au râs. Cu poftă, au râs. Amândoi.

Apoi, Jeny si-a revenit. L-a întrebat ce face de obicei. El i-a răspuns că a rămas acelaşi. Jeny a râs iar. Din nou a râs şi Gurău. Şi iar au râs amândoi până când, râzând aşa, Jeny şi-a adus aminte de ceva. De ceva despre care nu putea vorbi deocamdată. Nu putea vorbi pentru ca o înecau hohotele de râs.

Apoi, deodată.

— Mai ai frică de şobolani ?

Intrebarea i-a stricat puţin, buna dispoziţie, lui Gurău. Jeny a observat imediat acest lucru şi a insistat. A insistat pentru că întotdeauna i-a plăcut să insiste. Să insiste şi să fie curioasă.

Iar Gurău, ca să câştige timp a întrebat-o la rândul lui.

— De şobolani ?

Dar Jeny, bănuind totul.

— Da, da ! De şobolani. Nu-ţi aminteşti ?

Spuneai că întotdeauna ai avut parte numai de şobolani.

66

Iar Gurău și-a amintit că într-adevăr, todeauna a avut parte numai de şobolani şi s-a prefăcut că uită acest lucru. Jeny a înţeles asta şi a insistat din nou.

— Cum, nu-ţi aminteşti ? Locuiai într-o căsuţă la marginea oraşului. Ai uitat oraşul nostru ?

— Nu, nu l-am uitat ! Fireşte că nu l-am uitat. Nu l-am uitat, a spus Gurău privind-o de data aceasta în ochi. Dar e cam mult de atunci.

Iar Jeny a adăugat.

— Dacă nu mă înşel, mă iubeai.

Iar Gurău, zâmbind.

— Da ! Mă iubeai.

Iar Jeny supărată, puţin.

— Mă iubeai, te iubeam, ne iubeam. Ce importanţă mai are acum ?

— Are ! a zis Gurău.

— Are ! a zis convinsă dintr-odată, Jeny.

— Mult, a adăugat Gurău.

— Mult, a zis şi Jeny. Cu certitudine.

Iar el, cu însufleţire.

— Alergai în pauza mare. Vântul îţi despletea codiţele. Ţi le despletea ca să-mi facă mie plăcere. Grozav ce îmi plăcea când vântul îţi despletea codiţele. Aşa, ca să-mi facă mie plăcere.

Dar Jeny l-a întrerupt. L-a întrerupt pentru că şi-a adus aminte de ceva.

67

— Ştii . . . ! De la fereastra ta, nu se vedea mare lucru. Un colţ de stradă, câţiva copaci şi un canal. Un canal cu şobolani. Şi ne era frică. Tare niera frică de şobolani. De şobolani şi de altceva. Mai ales de altceva . . . și de mama.

Iar Gurău, amintindu-și de mama.

— A ! Da, de mama. Grozav ce frică ne era.

De aceea plecai repede. Repede şi plângând.

Plângeai că ţi-era ruşine. Îţi era tare ruşine. Mai ales de colegele tale. De colegele tale, despre care credeai că sunt alfel. Dar când ai aflat că şi ele procedau la fel, nu ai mai plâns. Erai şi tu ca ele, altfel.

Jeny a oftat.

— E mult de atunci.

Iar Gurău a încuviinţat.

—Da ! E mult de atunci.

Jeny l-a întrebat din nou.

— Acum, mai ai frică de şobolani ?

Iar Gurău a răspuns sincer.

— Nu ! Acum nu îmi mai este frică de şobolani.

Jeny l-a întrebat mai departe.

— Ai terminat facultatea ?

— Da, desigur. Fireşte că am terminat-o.

Iar Jeny: — Şi aici ? Aici, ce faci ?

68

— Cercetez, a răspuns Gurău cu multă convingere.

Jeny a tresărit puternic spre el.

— Şobolanii !

Iar el a încuviinţat.

— Da, şobolanii. Fireşte, cercetez şobolanii. Şi rostind acestea, a privit-o ca odinioară. Iar Jeny a deschis un ochi mai tare şi a ridicat o sprânceană încreţindu-şi fruntea, ca la o întrebare. O întrebare şi o curiozitate. Gurău a continuat repede.

— Colaborez la o teză.

— O lucrare ? se interesă Jeny.

— Da ! O lucrare. Un fel de lucrare... a zis Gurău.

— Despre şobolani! a completat Jeny.

— Da ! Despre şobolani! a adăugat Gurău.

Despre şobolani şi despre altceva.

— Şi despre altceva ? se interesă, Jeny.

— Şi despre altceva! a adăugat Gurău.

Despre paternitate.

Iar, Jeny, foarte curioasă: — Paternitate ?

Iar el, mai departe.

— Paternitate.

Iar Jeny, grozav de interesată.

— Şi cum faci ?

El, competent, autoritar.

— Atomii, atomii marcaţi.

69

Iar Jeny, deznădăjduită.

— Ce anume ?

Gurău, diabolic: — Fotonii, fotonii ! Bioplsma, bioplasma !

A trebuit să-i explice. Pricepea greu. Mai greu decât altădată. În cele din urmă părea că a înţeles. Aşa că a reluat.

— Deci, ai priceput ? În felul acesta o pereche de şobolani se poate despărţi după ce au stat împreună o vreme. Femela va purta atomii celuilalt.

Iar Jeny: — Şi ?

— Şi, asta e! zice Gurău. Îi văd. Îi văd, pentru că sunt marcaţi. Adică, radioactivi.

Din nou, Jany îl întrerupe.

— Apoi ?

— Apoi ? zice, el.

— Apoi ? zice Jeny. Ce faci ? Îi explică în continuare.

— Pot să pun femela cu altul. Cu alt şobolan. Şi aştept. Aştept puii. Puii sunt mici. Mici şi plăpânzi. Pui de şobolan. Şi seamănă.

Jeny intervine.

— Seamănă ?

— Da ! încuviinţează Gurău. Seamănă.

Seamănă cu ei. Cu ei şi cu părinţii.

— Şi cu părinţii ? zice Jeny.

— Şi cu părinţii, zic el. Şi cu altcineva.

70

— Cum, şi cu altcineva ? zice Jeny surprinsă.

Iar Gurău, documentat.

— Bineînţeles !

Jeny: — Imposibil !

Dar Gurău: — Atomii !

Iar Jeny: — Care atomi ?

— Marcaţi. Încearcă să-i amintescă. Fotonii, fotonii . . . ! Şi Jeny, nervoasă.

— Ce este cu ei ?

— Sunt acolo. Atomii, fotonii, fotonii mesageri, acolo în pui. În creier, în inimă, ficat . . . .Gurău dă să-i explice. Dar ceva o nelinişteşte pe Jeny în continuare.

— Şi tatăl ?

Zice Gurău.

— Şi tatăl ? Ei, acolo, câteva caractere.

Câteva caractere şi impulsul. Impulsul şi . . .

Jeny îl întrerupe.

— E groaznic ceea ce spui.

Iar Gurău, abia stăpânindu-și râsul.

— Da ! E groaznic, dar adevărat. Primul șobolan este tatăl tuturor urmașilor, indiferent de ceilalți !

— Adevărat ? zice, Jeny.

71

Dar Gurău nu mai zice nimic. Dă din cap a încuviinţare şi tace. Tace.

Tace şi Jeny. Tace demult. Iar Gurău o privește cum tace şi începe să zâmbească. Zâmbește, apoi începe să râdă. Şi râde aşa fără motiv. Fără nici un motiv. Ridicându-se. Râzând îi sărută mâna, elegant ca unei doamne, lăsând-o acolo în ploaie. În ceaţă şi ploaie. Undeva plângea un copil. Gurău se grăbea spre casă. Alerga printre statuile ude ale grotei, gândindu-se la un oraş. La un oraş cu port.

Cu port la un canal murdar unde niciodată nu a veni un vapor adevărat. *** Dansul umbrelor era macabru, dansul morților. Gurău își căuta umbra. Era acolo, în spatele său. Mică, discretă, dar încă prezentă. Umbra lui dragă. Înțelese că jocul umbrelor de pe pereții grotei era jocul dispăruților la orient. Înțelese că atât timp cât îți ții umbra la picioare, ești stăpânul ei. Când o pierzi devii sclavul umbrei, sclavul umbrei pierdute.

Dincolo de umbră este orientul, orientul etern.

Umbrele nu vorbesc. Umbrele tac. Gurău ar fi vrut să spună ceva despre ele. Ceva despre tăcerea lor, tăcerea umbrelor. Când a primit invitaţia, invitaţia telefonică de a se prezenta peste câteva zile la sediu, a tresărit. A tresărit puternic. Aşteptase demult 72

acestă invitaţie. Aşteptase de mult timp. Ştia că desigur cineva va găsi dosarul său, şi-l va convoca, într-un fel, la sediul principal. Nu, nu pentru a fi gratulat cu ceva anume. Nu ! Nici măcar aşa, să zicem, pentru o recunoaştere a tot ce a reprezentat destinul lui mizerabil, al lui şi al altor nenorociţi care au trecut, urmăriţi de umbrele lor, prin iadul cenuşiu.

Nu ! Ci doar, pentru a i se prezenta dosarul. Dosarul, sau dosarele. Asta, deoarece unii mai aveau dosare.

Dosare speciale. Unii mai aveau dosare. Mai trăiau în umbra acestor dosare. Fiecare cu umbra lui, fiecare cu dosarul lui. Fiecare cu dosarele sale.

Unele mai subţiri, altele mai voluminoase, fiecare cu dosarul lui nenorocit. Dosarul care te urmăreşte pretutindeni. Te urmăreşte pretutindeni, ca o umbră.

Dosarul acesta nu cuvântă prin grai viu. Dosarele acestea nu vorbesc prin cuvânt rostit. Nici nu au nevoie de aşa ceva. Ele au venin. Un venin special.

Un venin care ucide. Dosarele tac. Tac cum tac şi umbrele. Tac, tac. Tac acolo, ascunse în seifurile secretoase ale nu știu cui. Tac şi ucid. Umbre ucigaşe. Unbre care ucid în tăcere. Gurău voia să spună ceva despre ele. Despre tăcerea acestor umbre.

Despre tăcerea umbrelor care l-au însoţit o viaţă. O viaţă şi o lume. O viaţă, o lume şi o epocă. Epoca şi tăcerea umbrelor. Cine îşi mai aminteşte astăzi ?

— Suntem din ce în ce mai puţini, gândi la un moment dat. Din ce în ce mai slabi, mai bătrâni.

73

Ne stingem obosiţi, bolnavi, neînţeleşi şi inutili, ne stingem în tăcere. Ne stingem în tăcerea propriilor noastre umbre. Băncile, băncile şi marile corporaţii, nevoile globale, încălzirea globală şi noi. Toate ne apasă, toate ne privesc numai pe noi, toate ne sting.

Pe noi, numai pe noi. De ce ? Restul e liber. Restul o duce ca înainte, într-o veselie. Aici, în lumea asta, nu s-a schimbat nimic. Nimeni nu recunoaşte nimic.

Dacă ar trebui să recunoască un lucru, ar trebui să le recunoască pe toate. Aceiaşi oameni, aceeaşi lume.

Lumea lor.

— Noi doar trăim în ea. La fel ca în trecut, noi cei care avem dosare, dosare, dosare umbre, mai reflectă Gurău. Apoi își lăsă gândurile să alunece la vale.

— Încet, încet ne stingem Ne stingem ca nişte lumânări. Ne stingem în lumina lor cenuşie. Ne stingem într-o lume de haos şi dezordine. Ne stingem în ciudă şi venin. Doamne, nu ne uita, nu ne uita, Doamne, aici în această lume. Ai grijă de noi.

Ai grijă de noi şi de duşmanii noştri ! .

— Unde este umbra fratelui ?

— Aici, aici ! se auzi o voce. O voce în adânc, o voce în umbră. Stâncile vibrau reci. ***

74

— Pot să-mi pun fruntea pe genunchii tăi, spuse băiatul sptijinindu-și ceafa de targă și detașând capul de gât cu sfială.

— Cu mare plăcere, a răspuns fata simțind căldura respirației capului încălzindu-i genunchii.

— Să-mi pun cercelul, ca să se știe că este capul meu. Și scoțând din buzunarul de la pieptul cămeșii, un cercel de aur, îl montă la urechea stângă.

— Ce frumos este, exclamă Mioara, fata lui Nenea Gheorghe, sărutându-i cercelul. Apoi începu să plângă. Lacrimile picurau pe fruntea capului desprins de restul trupului, aflat acolo pe targa de sârmă împletită ca o plasă.

— Este murdar, îmi pare rău, spuse băiatul în timp ce fata îi curăța obrajii de sânge și viermi.

— Atunci când m-au aruncat pe calea ferată, nu au ales bine locul. Păcat, îmi pare atât de rău !

— Dar este frumos cercelul tău, mai spuse fata Mioara a lui Nenea Gheorghe. Între timp, lacrimile care curgeau spălau obrajii băiatului cu râvnă.

— Cât timp stai pe genunchii mei poți să-mi povestești cum ai ajuns aici.

— Desigur, cât timp voi sta pe genunchii tăi o să-ți povestesc câte ceva.

Fata curăța de zor capul băiatului în vreme ce restul trupului zăcea în continuare pe targă. Alături, dar pe ciment, mai erau câteva cadavre.

75

— Eroi ai muncii socialiste, spuse capul băiatului, înțelegând nedumerirea fetei, apoi în completare, căzuți la datorie !

Fata plângea încet. Din când în când, săruta fruntea capului de pe genunchi săi rotunzi și șoptea.

— Povestește, povestește, te rog, cum ai ajuns aici ? ***

— Astăzi mi-am dat demisia. Trebuia să se întâmple odată şi asta. Umbra a continuat explicită.

Aici, la nivelul runelor din grotă, stâncile continuau să vibreze cutremurate sub semne.

— Am lăsat o cerere şi am plecat. Apoi mam simţit mai liber, mai uşurat. Când i-am spus mamei, a plâns, după care, m-a ameninţat ca nu-mi va mai da de mâncare pe gratis. Fratele meu, care scria ceva la birou, m-a privit ciudat, dar am simţit că în sinea lui mă înţelegea şi mă aproba. De fapt nu câştigam nici cât să-mi duc traiul de la o zi la alta.

Acest sentiment m-a liniştit într-un fel. Am ieşit în oraş. Ştiam că undeva, pe bulevard, aveam să-mi găsesc prietenii. Aproape toţi erau şomeri. Puteai săi întâlneşti oriunde şi la orice oră. Câţiva pleacau seara prin satele din împrejurimi, de unde a doua zi reveneau, cu speranța că vor găsi ceva de lucru. Era după orele de masă. Aşa ca i-am găsit în părculeţul 76

din centrul vechi al oraşului. Jucau cărţi. I-am salutat şi m-am aşezat în spatele unuia urmărindu-i jocul.

Acesta s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. Mi-a recomandat să citesc ziarul. A scos din buzunarul hainei, un ziar murdar şi mototolit pe care mi l-a întins. Probabil îşi adusese mâncare în el, dar îl păstrase pentru că găsise scris acolo ceva interesant.

M-am gândit imediat, ce anume îl poate interesa pe un şomer într-un ziar.. Dar în afară de pagina cu oferte de lucru, nu am aflat altceva. Nu greşeam, miam dat seama. Un anunţ cu litere groase, încadrat într-un chenar dublu, invita muncitorii de toate categoriile, departe în sud, unde se construia o mare hidrocentrală. Când i-am înapoiat ziarul, prietenul meu m-a privit întrebător. Şi am citit în privirea lui aceeaşi întrebare pe care mă pregăteam să i-o pun și eu. I-am răspuns că probabil voi merge. Iar el a lăsat jocul şi m-a chemat deoparte. Se interesase, şi chiar a doua zi venea un delegat după noi. A mai adăugat că trenul ni-l plăteşte compania de antrepriză care ne asigură cazarea gratuită şi masa, la un preţ convenabil. Mi-a vorbit mult. Se înflăcăra vorbind.

Dar eu l-am întrerupt. L-am întrerupt pentru că mă plictisea.

— Şi ei? am întrebat. Iar el, ca şi cum ar fi vorbit în numele tuturor, mi-a răspuns.

— Fireşte, merg şi ei !

77

Apoi ca să fie sigur, i-a întrebat de faţă cu mine. Iar ei au confirmat.

— Da ! Mergem cu toţii.

Pentru prima oară îi vedeam, într-un fel, mulţumiţi. Şi poate puţină mulţumire simţeam şi eu în acele clipe. Era cald şi am plecat să facem baie. Ştrandul era plin de lume. Câteva fete ne-au făcut semne cu mâna. Băieţii s-au dus. Eu m-am retras într-un colţ cu puţină umbră. M-am dezbrăcat şi mam întins cu faţa în jos. Dar o fată brunetă a venit şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat de ce nu am mers cu ceilalţi. I-am răspuns că nu mă atrage societatea fetelor, în general, nu mă simt bine cu ele. A râs şi m-a pus să precizez dacă simt tot aşa şi atunci când sunt numai cu una. I-am răspuns.

— Fireşte că da! Iar ea a râs din nou şi mi-a spus că nu mă crede. Mi-a mai spus că sunt un caraghios care vrea să facă pe interesantul.

Bineînţeles că i-am răspuns că este liberă să creadă ce doreşte. Apoi am tăcut. După câteva minute, mam întors spre ea. Se aşezase alături de mine cu faţa în sus. Ţinea ochii închişi. Am privit-o şi am constatat că era frumoasă. Pielea îi era arsă de soare şi asta îi adăuga frumuseţii sale un aer de curăţenie şi sănătate. Am întins mâna şi i-am ridicat o şuviţă de păr de pe frunte. A deschis ochii şi mi-a zâmbit.

Dar eu i-am întrerupt zâmbetul lipindu-mi buzele de gura ei. La început a strâns dinţii, dar imediat i-am 78

simţit limba care mă căuta şi am înţeles că mă dorea şi că mă acceptase. Ne-am îmbrăcat şi am plecat repede de acolo. Am hoinărit până noaptea târziu pe dealurile din jurul oraşului. Apoi am condus-o acasă.

Se lăsase răcoare. Vara era pe sfârşite. Începuserăm să simţim că ne este frig. Locuia destul de departe.

Aşa că am avut mult de mers. Ultimul autobuz trecuse fără să oprească în staţie. A trebuit să mă întorc pe jos. În timp ce traversam oraşul pustiu şi adormit, mă gândeam la fată. Dar mă gândeam mai mult ca să treacă timpul.

O chema Lena. Mi-a mărturisit că mă cunoaşte mai demult şi că mă iubeşte. Am întrebato, de ce mă iubeşte? Iar ea mi-a răspuns că mă iubeşte pentru că seamăn cu Alain Delon. Iar eu nu am mai întrebat-o nimic după aceea. La despărţire, mi-a spus că este orfană şi că locuieşte la o mătuşă.

Apoi a început să plângă. M-a întrebat îngrijorată, ce o să facă dacă rămâne însărcinată? I-am răspuns că lucrul acesta este într-un fel posibil, iar dacă se va întâmpla, vom găsi o soluţie pentru a ieşi din încurcătură. Ajuns acasă, m-am trântit aşa cum eram în pat şi am adormit imediat. In zori m-a trezit mama, dojenindu-mă pentru că dormisem îmbrăcat şi spunându-mi că sunt aşteptat de prieteni. Am vrut să-mi continui somnul, dar băieţii au năvălit peste mine şi m-au smuls din aşternut. Mama s-a bucurat cel mai mult pentru că găsisem o slujbă. Fratele s-a 79

abţinut, iar eu mi-am făcut valiza şi am plecat. Peste câteva zile, după o călătorie cu trenul până la fluviu, iar de acolo cu vaporul, în jos pe firul apei, am ajuns la şantier. Am dormit o noapte în barăci, pline de şobolani şi păduchi, apoi dimineaţa, am fost duşi la muncă.

După câteva ore, am renunţat şi despărţindumă de prieteni, m-am agăţat de frâna unui vagon de marfă care pleca spre port a monte. Drumul spre casă a durat mai multe zile. Am ajuns într-o dimineaţă. Eram frânt de oboseală. Voiam să dorm, dar a venit fratele meu însoţit de un miliţian care mă căuta. Am fost invitat la sediu. Fratele meu a vrut să vină cu noi, dar nu l-au lăsat. La miliţie, mi-au spus ca există o reclamaţie împotriva mea. Se furase o salopetă aparţinând unui lucrător din dormitorul unde dormisem o noapte. M-au torturat. Trebuia să recunosc că am furat-o eu. Dar eu mă încăpăţânam să neg. Atunci mi-au pus cătuşe şi m-au trimis însoţit de către doi subofiţeri la postul de miliţie de pe lângă şantierul din sud. Drumul a fost mai greu de suportat. Eram izolat într-un compartiment, având mâinile prinse în cătuşe. De mâncare, nu mi-au dat.

Doar apă. O dată sau de două ori. După ce am ajuns pe şantier, miliţienii m-au predat unui căpitan şi au plecat în grabă. După o oră sau două, a venit ofiţerul şi m-a examinat cu atenţie. A ordonat să mi se scoată cătuşele. Mi-a spus că sunt liber. Între timp se găsise 80

salopeta. Cuiva i se făcuse milă de mine şi voia sămi dea ceva de mâncare. Dar eu nu mai voiam nimic. Nimic şi niciodată. Am înțeles că greșisem atunci când am părăsit locul, locul de muncă. Asta era. Părăsisem locul de muncă. Așa ceva nu se iartă, nu se trece cu vederea. Așa ceva semăna cu o evadare. Șantierul acela uriaș semăna cu un loc special de detenție. Un fel de muncă forțată. Marile hidrocentrale ale patriei au fost construite și prin muncă forțată. Aici, însă, munca forțată se numea voluntară, muncă voluntară. Muncă voluntară și socialism. Asta era!

M-am îndreptat spre uşa de la ieşire. În prag m-a izbit lumina soarelui de vară. Puternică precum o explozie. Faţa mi se aprinse într-o dogoare ciudată.

Nemaiputând suporta, am plecat ochii. Şi nu ştiu cum, se făcea că eram pe calea ferată iar şinele dogoreau şi ele, tot într-un mod ciudat. Am vrut atunci să mă uit altundeva, dar privirea mi se lipise de o şină. Ceva ca o forţă magică, mă trăgea în jos şi nu-mi pot deloc explica faptul că m-am trezit cu faţa lipită de fierul fierbinte. Acesta parcă îmi căuta trupul întreg şi nu puteam să mă smulg de acolo de unde stăteam alungit pe traversele de beton. Voiam să mă desprind, dar alte imagini mă năpădeau acuma. Copilăria, viaţa mea toată, douăzeci de ani...

Soarele ardea tot mai puternic. Simţeam adierea vântului. Pământul prinse a se cutremura deodată.

81

Ghiceam apropierea locomotivei, iar când plugul ajunse la un pas de ceafa mea, am întors capul. Am întors capul pentru ca să-mi privesc umbra, pentru ca să-mi trăiesc demn secunda. Secunda mea. Unicul moment din viaţă pe care nu mi-l mai revendica nimeni. *** Zălucul Orator vorbea frumos. Parcă își citea textul de pe o pagină imaginară. De fapt, textul era dospit și memorat acasă cu trudă și mânie. În fond, limbajul de lemn utilizat devenise leit motiv de inspirație perpetuă.

— Ce deștept este, Divine, ce deștept este ! zicea Zălucul Țuțer, Zălucul Organizator. Împreună cu un grup mai numeros de țuțeri, avea rolul, dar și obligația de a-l tămâia pe Orator, Zălucul Orator.

— Un ticălos, un nemernic, îl caracteriza Zălucul Banal, zălucul scriitor.

— Ce descriere ciudată, zise Gurău.

— Și punctuală, continuă Banal. Niciodată nu mi-a făcut o favoare specială legată de o carte de a mea. Doar sunt cel mai mare scriitor în viață, prozator și poet al cetății, cum s-ar zice. Tu ce spui ?

Gurău tăcea. Tăcea și asculta. Zălucul Banal devenise patetic. Îl preocupa drumul spre meleagurile studenției sale agrare. Acolo undeva 82

prin cătunele cu humă pufoasă, cultivate de zălucii colectiviști, cunoscuse o fetișoară oacheșă și zburdalnică. Iubirea vieții sale. Spre locul acela mirific îl ademenise acuma să-l poarte cu micul său vehicul repartizat de la centru de exploarări tectonice. Vehiculul era o japp-troică cu două locuri având și un spațiu generos pentru bagaje.

— Aici, aici ! Oprește puțin, parcă îmi amintesc locul, zicea, din când în când Banal.

Dezamăgit se resemna imediat.

— Nu! Cred că este ceva mai încolo. Și tot așa, drumul devenea mai anevoios, mai lung, mai obositor.

— Las-o baltă, îl apostrofa Gurău. Au trecut cincizeci de ani de atunci. Fata colectivistă nu o mai găsești acum. Cine știe pe unde o mai fi, dacă bineînțeles o mai fi în viață, de acuma.

— Nu, nu ! Au trecut numai patruzeci de ani.

— Tot aia e ! îl împuse Gurău. Ce mi-i cinci zeci, ce mi-i patruzeci, tot aia e ! Mai bine ne întoarcem. Te așteptă familia și casa.

Undeva într-un colț al tabloului de bord al vehiculului sclipea luminița cutiei albastre. Zăluca Secretar îi explicase lui Gurău că aceasta era echivalentul istoric al cutiilor negre care echipau aeronavele oamenilor în zborul lor, prin atmosfera terestră. Mai mult în glumă, răsuci butonul cu 83

semnificația copy ca să-și facă un exemplar din înregistrare. Zălucul Banal avea chef de vorbă.

— A fost o mare iubire.

Gurău tăcea și conducea cu mare atenție vehiculul printre stâncile ascuțite și reci. Conducea și se gândea. Ca orice om, Banal își pierduse umbra aproape de tot aici în grotă. Îl mai tulburau, încă, nişte amintiri vremelnice, venite de dincolo, din cealaltă dimensiune a existenței sale profunde. În mintea lui, se amestecau lumile universului nostalgic cu dansul umbrelor pierdute odată cu trecerea sa la uniunea din grotă. Calitatea de membru îl făcea să se simtă cel mai mare, cel mai tare .....

— Pe aici îți cauți iubirea, iubirea vieții ? zise Gurău supărat că își pierdea vremea de pomană cu Banal prin coclaurile grotei. Tot felul de așezări mărunte. Cătune și celule izolate printre grohotișuri și ape sălcii.

— Da ! De acu patruzeci de ani. A fost cea mai mare iubire de a mea. Îi răspunse Banal.

— Eu am crezut că cea mai mare iubire a ta a fost soția. Actuala ta soție !

— A fost și ea. Toate iubirile care vin sunt mari. Dar asta a fost la o vârstă romantică.

— Și dacă o găseai, ce făceai ? Găseai o babă. O babă care a plecat în tinerețe cu un boxer, parcă așa mi-ai spus. A plecat cu un boxer la capătul lumii. Cu un campion de box.

84

— S-a putut întâmpla și asta. A plecat în lume, dar mă gândesc că s-ar fi putut întoarce pe meleagurile natale ca să-și trăiască bătrânețea aici. Îi dădeam o carte. Ultima mea carte.

— Și nevasta ta ?

— Am cunoscut-o după terminarea facultății.

Acuma este bătrână !

— Vrea să mor ca să-i rămână averea mea, mai spuse Banal cu ciudă și dispreț. Gurău întrerupse înregistrarea. *** Al treilea nivel, era nivelul schivnicilor.

Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc și Fără Barbă. Alături se afla portretul Marelui Zăluc Hor Magnificentul. Undeva, mai într-o parte se afla un fel de Gazetă de Perete unde se lăfăiau, cu zecile, niște portrete mai mici, portretele apologeților, cei care practicau apologia conducătorilor iubiți foști și actuali. În ținutul mlaștinilor vâscoase și în vecinătatea nălucii nopții își consumau nemurirea varanii schivnici, zeii adâncurilor, ocrotitorii zălucilor credincioși. Barbă albă deținea supremația ierarhică. Era inițiatorul ideologiei dogmatice a capitalului. Biblia lui chiar așa se numea, Capitalul.

Temelia religiei zăluce, constituția nivelului inițiatic.

Barbă Neagră avea și el biblia lui, un fel de 85

Manifest, biblia manifest. Aceasta, împreună cu biblia Capitalul, constituiau temelia eticii și filozofiei zăluce universitar-academice. Biblia Tezelor a fost concepută de Barbă Cioc, stăpânul brățărilor. Barbă Cioc avea religia lui aparte. Religia celor fără de lege. De unde și denumirea de ”brățări”, adică cătușe ! După religia sa, criminalii, tâlharii și deținuții condamnații trebuiau eliberați imediat după depunerea unui jurământ sumar de obediență inversă și înregimentați în eșantioane de teroare statală protectoare. Fără Barbă avea ceva din fiecare. Luase câte un smoc de pilozitate din bărbile predescesorilor săi și își plasase sub nas un pămătuf de mustață convențională. Era un varan mustăcios.

Mustăcios și veninos. Biblia lui, biblia claselor neantagoniste impunea consensul ideologic și colectivizator. Totul este comun, inclusiv femeia.

Pântecul femeii face parte din patrimoniul statal.

Este un bun al tuturor.

Dincolo de Al treilea nivel este miezul.

Miezul fierbinte al pământului, nivelul cazanelor.

Cine ajunge aici, își consumă mileniul la temperaturi de fierbere. Temperaturile mlaștinilor vâscoase, vâscoase și bolborositoare. Condamnații la moarte eternă trebuie să facă un stagiu de o mie de ani în cazane. Cazanele sunt escavații uriașe, pe dinăuntrul plăcilor tectonice, unde fierb, prin reciclare, condamnații de mileniu. Adică, o mie de 86

ani. Apoi sunt descompuși și expulzați în mlaștină sub formă de mormoloci. Broaște, șerpi, balauri, varani, mai mici sau mai mari, după cum decide Zeița Mamă, năluca nopții, zeița zălucilor primari.

Sunt descompuși în particule nucleare și expulzați, apoi, în univers sub formă de fotoni. Fotonii acesția sunt purtători de mesaj genetic. În felul acesta posibilitate de a invada universul cu mesaj genetic zăluc, devine o alternativă. Dacă ar fi să descrie la modul didactic cineva, nivelul operativ al cazanelor, adică o descriere nonspeculativă, ar fi cam așa: Un spațiu enorm de dimensiune oceanică, plin de noroi fierbinte și otrăvitor. Zguduit pe dinăuntru de bolboroserile în jet continuu, acest noroi răbubufnește împrăștiindu-și conținutul fierbinte și toxic la mari distanțe formând, din loc în loc, vulcani de formă și dimensiuni variabile pe eșantioane.

Eșantioane de condamnați. A doua judecată, judecata de apoi. Obligatoriu, după moarte se ajunge aici. Aici sau, în cazurile mai fericite, în altă parte, în altă parte, adică la reîncarnare. Cei reîncarnați, reiau ciclul având șansa să-l mai repete.

La cazane, se arde într-o veselie. Cu tot tacâmul. Urlete, vaiete, usturimi, delir, comă și iar de la început. Totul la modul senzorial. Se reține doar percepția. Este de ajuns să simți prăjeala sau șocul combustional, speculativ. Se reține doar durerea și restul, contrapunctul și acompaniamentul.

87

Pentru că, dacă ar fi să ardă fizic ceva, ar arde instantaneu într-o secundă. O secundă și gata. Dar ca să simți cum arzi un mileniu de calendar terestru într-un cazan mlăștinos, este nevoie de altceva.

Adică de percepția speculativă. Iar asta este deajuns.

Durerea nu se vede, durerea se simte.

Zălucii au cazanul lor. În vreme ce fiecare cazan arde cum arde, în văgăuna lui, păzit de un varan supraveghetor de serviciu, cazanul cu zăluci arde la fel, dar fără supraveghetor. Aici este cazul să se vorbească de rolul supraveghetorului, varanul supraveghetor. Din cauza usturimilor și durerilor provocate de arsuri, cei din cazane dau să iasă afară.

Dar varanul supraveghetor îi izbește în cap proiectându-i spre fundul cazanului încins.

Condamnații nu se lasă, se împing unii pe alții spre suprafața cazanului, ajutându-i pe cei ajunși acolo să iasă cât mai urgent pentru a le lua locul.

Supraveghetorii se spetesc întorcându-i la loc până obosesc. Așa că lucrul la cazane este foarte greu de făcut, iar înlocuirea lor se face prin rotație și pauze din ce în ce mai scurte.

Zălucii nu au supraveghetor. Nici nu este nevoie. Nu este nevoie deoarece cum scoate unul capul, la suprafața cazanului, ca să iasă chinuit de usturime sau arsură, îl trag imediat ceilalți de picioare înapoi. Asta e ! Invidia aproapelui este supremă. Zălucii sunt invidioși. Cu cât sunt mai 88

aproape de vârf, cu atât devin mai semeți, mai caraghioși și mai nefericiți. În religia zălucă vârful este îndreptat spre adâncuri, vârful este în jos. Cei ajunși aici, își pierd toate bunurile. Toate bunurile materiale. Averea personală și avuția în general dispar, fiind însușite de progenituri. Carduri bancare, testamente, moșteniri, tot, tot, sunt acaparate de progenituri. Aici, totul e invers. Copiii își dezmoștenesc părinții. Apoi, devin wombazi, Adică, se mănâncă unii pe alții. *** După Marele Seism, linia întâia a dispărut spontan, dar nu pentru mult timp. Adică, și-a revenit imediat. Și-a revenit imediat iar după indicațile prețioase ale Marelui Tătuc iubit și au refăcut uniunea în mod discret și perfid, Statul Paralel.

Mergeam cu tramvaiul, îmi place noțiunea de transport în comun, iar mersul cu tramvai trezește de fiecare dată în mine nostalgia ... Prefer comunitatea în locul singurătății mașinii personale. Îmi place să fiu între oameni ... Dar în ultima vreme, parcă se răresc oamenii, cu cât sunt mai mulți, cu atât suntem mai rari.

Era aglomerație. Cineva, un bărbat, făcea observaţie unui tânăr care se încăpăţâna să ţină blocată uşa vagonului. Îl invita să coboare ca să 89

poată pleca tramvaiul. Tânărul a coborât şi i-a aplicat acelui bărbat, care era în vârstă, un pumn în maxilar. Apoi, a luat-o la sănătoasa ca un laş. Îmi părea rău că nu am fost pe fază. Nimeni nu a zis nimic. Eu ştiam că la la noi nu a dispărut sentimentul de solidaritate umană. Mă simţeam în culpă. Singur şi în culpă. O culpă metafizică, să zic aşa, dacă nu morală. Afară era cald. Eu eram îmbrăcat gros. Pe deasupra, veşnic obosit. Poate făceam faţă la o luptă dar, de ce numai eu? Tare rău mi-a părut că nu am alergat după tânărul acela să-l snopesc .

Se simțea deja vântul schimbării ... întrebam un amic, ce o să fie, cum o să fie trecerea la libertate... Amicul, pesimist de vocație, mi-a răspuns trist și sec.

— Nici nu o să vă daţi seama, când se va face trecerea de la sclavia uniunii la sclavia libertății stradale.

La câteva zile după discuția noastră a dispărut. A călcat accidental în gaura liftului. A primit la morgă numărul matricol 1989, ciudată coincidență ! *** Unii zăluci erau dizidenți. Gurău știa că, de fapt, dizidența lor era o dizidență confecționată.

90

Acest lucru menținea tonusul politic viu în comunitate și constituia praful de aruncat în ochii străinilor atunci când venea vorba de o dizidență, cât de cât, a grotei în fața curioșilor din afară, teribili de clevetitori.

— Occidentalii trăiesc tot în grote, îi spuse într-o zi un Zăluc Comisar. Acesta era îmbrăcat întro manta de piele și purta un pistol la brâu într-un toc de lemn.

— Îi păcălim cu ajutorul dizidenților.

— Cum faceți asta ? se interesă Gurău.

— Vino cu mine la Secție, îi propuse comisarul, vino să asiști la o demonstrație.

Secția era aproape. Cineva le deschise o ușă metalică. După ce au trecut printr-un coridor de piatră, au ajuns într-o încăpere ovală. La un birou din sticlă incasabilă stătea un zăluc cu ochii albaștri îmbrăcat într-n costum bleumarin. Purta o cămașă albă și cravată roșie. În picioare, avea niște bocanci grei, militari. Lui Gurău, i se păru ciudată acestă nepotrivire vestimentară, bocanici, costum, cravată.

— Sunt necesari ! îi ghici gândurile Zălucul Comisar. Noi folosim bocancii pentru a călca în viața obiectivului.

— Aha ! spuse Gurău, am înțeles. Intrați cu bocancii în viețile lor.

— Evident , veni răspunsul, evident. Dar și cu mânie.

91

— Mânie proletară, adăugă Gurău care își învățase lecția mai demult.

— De unde știți ? Îl iscodi comisarul.

— Aveam și noi bocancii noștri. Apoi căzu pe gânduri. Undeva, cândva . . .

Din tavanul de piatră a coborât un ecran despărțitor. Comisarul și însoțitorul său au rămas izolați de restul încăperii.

— De aici, putem vedea și auzi totul, fără să fim văzuți sau auziți dincolo. Comisarul apăsă pe un buton. Zălucul cu ochi albaștri chemă un gardian.

Acesta deschise o ușă și invită în fața superiorului său un Zăluc Soios.

— Ei, camarade, știi de ce ești aici ?

— Nu ! răspunse Zălucul Soios.

— Firește că nu știi, dar o să afli imediat.

Zălucul Anchetrator, zălucul cu ochii albaștri, începu să răsfoiască un dosar.

— Ești poiet ? Adică, scrii poiezii ?

— Unori, camarade anchetator, uneori. Sunt contestatar autorizat !

— Și le citești la cenaclu ?

— Da, în vederea publicării lor în revistele grohotișului, glasul sau graiul grohotișului.

— Cei de la cenzură le-au găsit protestatare.

Trădătorule ! Situația matale este foarte gravă. Uite aici, și zicând asta îi flutură dosarul prin față. Uite 92

aici, tentativă de penetrare ale structurilor de securitate și gardă, teroristule!

— Regret profund, nu mi-am dat seama, murmură Soiosul.

— Ești obosit, camarade, ai nevoie de odihnă, odihnă multă . . . ai înțeles ? Concluzionă anchetatorul.

— Ce trebuie să fac ? Soiosul deveni slugarnic și obedient.

— Nimic ! Să te odihnești.

— Adică cum ?

— Simplu, te odihnești afară.

Zălucul cu ochii albaștri, zălucul anchetator, răsfoi mai departe dosarul din fața sa.

— Vorbești bine o limbă de circulație . . . Ai ceva școală, slujbă, ceva acolo, o sinecură filologică?

— Dumneavoastră le știți pe toate. Ceva, ceva . . . poate . . . în fine, o să fac ce dispuneți.

— Mergi afară. În occident. Grota o alegem noi. Vei primi pașaport, viză, bani și instrucțiuni.

— Și acolo, acolo ce fac ?

— Exact ce ai făcut și aici. Vei scrie și vei citi poiezii, poiezii protestatare. Alea care la noi nu merg, dar afară sunt bine primite. Vei deveni celebru, vei fi un poiet dizident. Din când în când ți se va cere un raport. Asta e ! Lumea trebuie să creadă că te-ai despărțit de noi.

93

— Dar rezistența ? Gurău deveni insistent.

— Rezistența nu există. A fost lichidată definitiv. Zăluci rezistenți nu mai avem ! *** Zălucul Peter avea o tiparniță de tip Pro. Adică era pro emigrație. Pro emigrație, dar cu minarete. Anticipase mișcarea oamenilor spre coloanele liniștite. Dar scopul său era de a-i conduce de acolo, spre tărâmul mlaștinilor. Încuraja zăluca Stețcoasă în demersul său poetic. Intuise că prin cultură se strecoară orice informație prețioasă în politică sau servicii speciale. În general, războaiele au fost sau sunt câștigate de către servicii, serviciile speciale de informații și spionaj. Mai ales culturalcomercial, dar și de migrație pașnică. Războiul modern se poartă cu infanteria, infanteria civilă.

Arma principală de luptă este cultura, cultura și poezia, poezia premiată. Premiile zălucilor aparțin uniunii stupizilor culturali restanți, adică USSR. Ele sunt codificate. Poezia este un text comprimat, comprimat și stilizat, stilizat și metaforizat, adică ea conține metafore cod. Codul de metafore și text poetic are o cheie, o cheie la purtător. Purtătorul de cheie este Hor, magnificența sa. Acesta decide cine poate trăi evenimentul chemării, sfânta taină a întruchipării și ademenitoarei deschideri a lumii 94

poetice. Nu orice pasăre de rând, nu, ci doar membrii, membrii uniunii. Peter era un ticălos. Un ticălos naiv care credea că ticăloșia lui este culmea nobleței înăscute. Se pricepea la cultură. În fond, cândva fusese șef de service, mecanic de troici. Le avea cu puterea cailor la roți. În accepțiunea sa, nu se putea face cultură fără cai, iar caii, când o iau razna trebuiesc împușcați.

— În fond, zicea el, eu ajut marile talente să intre în nemurire. Pentru asta, au nevoie de editură, tiparniță și agenție literară. Într-o zi, Gurău i-a replicat cu tristețe.

— Da! Îi ajuți să intre în nemurire, dar cum ?

— Cu ajutorul grăunțelor, răspunse Peter.

— Adică ? se nedumeri Gurău.

— Diplome, grade, demnități . . . acolo, niște grăunțe. Este suficient să zornăiești în fața unei turme de porci o mână de grăunțe pentru ca să-i duci de nas unde dorești. Asta am învățat de la un papă porcar.

— Un fel de supliment panaceo-culinar, adăugă Gurău, descântat, grăunțe literare.

Gurău înțelese cum vine treaba aceasta. Peter ajuta poieții să intre în nemurirea grotei ca ticăloși.

După chipul și asemănarea sa ticăloasă și ridicolă. În sinea lui, se visa profet. Era un profet mai mititel, dar cu moscheia lui privată. Din când în când, mai mai adăsta la Stețcoasă. Aceasta îl venera. Îl venera 95

după coloana ionică. Se ascundea acolo și-l venera.

Poemul său de cult se chema: ”Ce frumos miroase baba” o capodoperă poietică zălucă autentică. O mare admirație ardea între coloane. Și iubire ! Ionica Stețcoasă era coloana vecină cu Dorica opusă coloanei Corintice nemuritoare. Un foc sacru ardea mocnit între cele trei coloane. Marile poiete, își țineau nemurirea după coloane ca niște driade printre copacii și stalactite. Din ochii lui Peter lilicelele literare inundau orientului cultural al grotei. *** Spitalul municipal. Camera de gardă.

Doctorul Vasilescu și Chirurgul.

Doctorul Vasilescu: — De unde vii, colega?

— Bună ziua ! De la B. — Fugi de aici... Du-te înapoi.

Iar Chirurgul: — Eu... am fost repartizat și am venit să stau...

Din nou, Vasilescu.

— Pari de treabă . . . O să te distrugă! Fugi!

Fugi! Fugi până poți doctore! Până poți! Fugi! Fugi!

— Nu plec nicăieri. Am venit să stau, nu să plec.

Dar Vasilescu.

96

— Aici este iadul. Demoni și vrăjitoare!

Fugi, că de nu, ajungi ca Iepure...

— Nu înțeleg . . . unde să fug? spuse Chirurgul. Și ce e cu iepurele?

Vasilescu.

— Iepure, doctorul Iepure s-a spânzurat.

Colegul doctor Iepure, ginecolog, a fost găsit spânzurat în arestul miliției din oraș. Fugi unde vezi cu ochii . . . La nerevedere !

Blocul administrativ. Cabinetul directorului Orz. Acesta stă și își bea cafeaua cu Whiskey răsfoind dosarele de cadre ale personalului din subordine. Este ocupația sa preferată. Lucrul de început. În fiecare zi face asta. Studiază dosarele colegilor.

— Bună dimineața, tovarășe director ! Secretara, șnur, sfârc și muc, intră fără să bată la ușă. Pe hol așteaptă un ins.

— Da… colegu ... cine este?

— Doctor Chirurg, detașat la noi de către tovarășii de la Direcție.

— Promite? întreabă directorul. Secretara își aranjează fusta prea scurtă.

— No. Nu prea multe. Prea priceput, cadrează cu noul val de exigență. Fustangiu, necăsătorit.

— Asta poate fi un avantaj. Politic?

— În familie, chiaburi, burghezi, intelectuali, tot tacâmu...

97

— Foarte bine . . . Profesional?

— Cum spuneam, priceput . . . cu recomandări de la tovarășul profesor. . . .

— Atunci . . . de ce n-a rămas . . . acolo?

— Gura . . . zise secretara . . . Iar directorul: — Iepure sau gloată?

— Mai degrabă pisoi . . . Titluri multe . . . lucrări, publicații . . .

— Îl punem noi pe fugă sau . . . Poftește-l, draga mea . . .

Intră Chirurgul. Directorul frunzărește un dosar.

Zice: — Au mai plecat câțiva înaintea ta. Dumneata când pleci ?

— Am venit să stau, nu să plec. Știu că au plecat vreo zece.

Iar directorul : — Doctorul Iepure, ginecolog, a fost găsit într-o dimineața în arestul Miliției, spânzurat.

— Eu sunt chirurg . . .

— Cu multe studii și diplome. Foarte bine !

Avem nevoie de chirurgi. Să vă vedeți de treabă !

Punctualitate, profesionalism și fermoar !

— Nu înțeleg !

— Vei înțelege sper, spre binele dumitale!

Tovarășa te va ghida, te va informa despre tot ce trebuie să știi.

98

În timpul acesta, la secția de chirurgie a spitalului municipal raportul de gardă abia se terminase. O infirmieră, căreia toată lumea îi spune ”doctorița” se plimbă printre paturile salonului de femei. Pacientele tremură cuminți sub păturile trase până sub bărbie. Doctorița este amanta șefului. O pacientă mai îndrăzneață i se adresează sfioasă.

— Bună dimineaţa, tovarășa doctoriță !

— Tu? Cine te-a internat?

— A spus că mă operează tovarășul doctor !

Săru` mâna tovarășa doctoriță !

— Copii ai?

— Trei, tovarășa doctor. Doi băieţi şi două fete.

— A! Hait! Şi vrei să mai faci unu`?

— Doamne fereşte, tovarășa doctor. Numai eu ştiu cum îi cresc şi pe ăştia patru! Una-i fiica lu` soru-mea!

— Da, bărbat-tu bea?

— Bea! Bea mereu…

— Te bate?

— Oi! Oi! Da! În fiecare zi mă bate la cap.

Cine-s ăștia, femeie?

— N-avem bani, da` casa-i plină de copii! Ai cui îs femeie, copiii aștia? Dacă zic că-s ai mei, mă bate. Dacă zic că-s ai lui, mă bate. Dacă zic că-s ai noștri, mă întreabă:

99

— Da` tu cine ești, femeie? Și mă bate.

Fireşte, mă bate numa` când îi beat. Când îi beat mă bate sigur.

— Şi mai vrei un copil?

— Nu! Nu, tovarășa doctor. Nu, nu mai vreau unu`!

— Atunci, du-te şi sărută-i mâinile binecuvântate ale doctorului Orz şi dă-i trei mii ca să-ţi lege trompele.

Trece mai departe.

— Tu? Cine te-a internat?

— M-a internat tovarășul doctor Iepure! Am piatră la fiere, tovarășa doctor.

— Iepurele s-a spânzurat. Ai piatră ? Ai apendicită, toanto! Du-te şi tu după aialaltă şi faceţi cum v-am spus.

Mai încolo, tremură de frică o fetișcană .

— Da` tu, gânganie!? Ce ai?

— Apendicită.

— I-auzi. Cine ți-a zis?

— To . . . tovarășul doctor . . . veveriță . . . iepure . . . ”Mortu” — Mă doare burta în partea . . . dreaptă şi vomez ! ”Doctorița” pune o mână pe abdomenul pacientei.

— Fato, chiar ai apendicită . . . simplă. al lui tovarășu doctor G ești. Merge mai departe.

— Dumneata?

100

Se întoarce către mamă-sa, care completează un plic pe furiș, considerând necesar conform cu nervii doctoriței.

— Eu îs mama Teodora.

— Tovarășul doctor G este noul chirurg. Îi dai o găină. Și faceți-i un Vasilescu. La fată ! Strigă.

— Tovarășa asistentă . . . Angelica !

Tovarășa, Angelica . . . Apare Angelica . . . asistenta de serviciu. Împreună iau gângania și pleacă spre cealaltă aripă a spitalului urmând o săgeată pe care scrie, Radiologie.

— Angelica . . . am o întrebare . . . zice mama Teodora.

— Vă rog...

— Ce a vrut să zică . . . tovarășa doctoriță cu ”Faceți-i un Vasilescu.”?

— Încă nu știți . . . ?

Asistenta îi explică pe scurt.

— Aparatul de radiografie e defect mai tot timpul . . .

— Da, și?

— În loc de radiografie îi facem un Vasilescu . . .

— Nu înțeleg.

— Tovarășul doctor Vasilescu se uită la pacienți și spune ce are fiecare . . .

— E diagnostician ?

101

— Mai mult . . . vede tot . . . fără aparat și fără raze . . . mai rőentgen nici că se poate . . . dar funcționează numai cu whiskey . . . L-ați întâlnit . . .

— Bețivanul ăla?

— Ei, bețivan . . . bea și el . . . să uite . . .

Avem cu toții păcatele noastre . . . Dar nu greșește niciodată.

— Nu cred!

— Veniți cu mine...

La radiologie doi doctori stau de vorbă.

Vasilescu și G. — Trebuie să fie vreo șmecherie . . . Nu te cred! zice G. — Să știi, nu înseamnă să vezi! Să vezi, nu înseamnă să știi! Dar trebuie să fiu beat . . . Nu că mi-ar displace, se disculpă Vasilescu.

— E absurd. Totuși, medicina e o știință . . . am urmat o facultate . . .

— Noi da . . . Chiorul, ba . . .

— Cum adică?

— Nu o știi nici pe asta . . . bea și tu, doctore . . . Ăștia o să te distrugă!

— Lasă asta, ce ziceai de . . . chioru?

— N-are nici măcar facultatea de medicină generală . . . doar o amărâtă de igienă . . . facultate cu termen redus . . . de cadre . . . Fugi până poți doctore! Până poți! Fugi!

— Tu de ce nu fugi?

102

— N-are rost. Au nevoie de mine . . . și apoi, știu prea multe.

— Dar . . . cum . . . cum o faci?

— Aura . . . văd aura . . . și aura nu minte . . .

— Îți bați joc de mine . . .

— Ai avut două coaste rupte . . . la bilă . . . ai grijă . . . se vede ceva . . . nimic grav. Continuă.

— Ai fumat mult, te-ai lăsat de . . . vreo trei ani.

— De . . . unde știi?

— Şi ai grijă . . . cu Angelica . . .

— Poftim?

— Cănd sunteți împreună, aurele voastre capătă a nuanță de strălucire specială . . . Fugi cu ea sau las-o în pace. Are destule necazuri . . . ar fi mai bine și pentru ea de-ați fugi.

— Vezi și viitorul, ghicești și din cafea?

— Dacă rămâi, păzește-ți bine pacienții!

Păzește-i bine, chiar și după externare!

Vasilesu continuă pe acelaș ton.

— Fugi, doctore, fugi!

— De ce să fug?

— Știi foarte bine, doctore! Iepurele trăiește puțin, dacă nu fuge! Deci, fuge, doar e iepure! Fugi doctore! Dacă nu fugi, vei fi judecat! Dacă fugi, ești judecat!

A doua zi la Ambulatorul de specialitate.

Doctorul G face anamneza unei paciente.

103

— Marilena, aveți copii?

— Da! Unu`.

— Soțul?

— Este șeful magazinului alimentar din incinta intreprinderii de utilaj agricol. Femeia se plânge în continuare.

— Ce scandal mi-a făcut!

— De ce?

— Păi, să vedeți. Bărbatu-miu s-a răstit la mine.

— Cum de te costă așa de mult o operație de apendicită!?

— Nu înțeleg!

— Cum nu înțelegeți? Trebuia să fac față. Ba niște carne, ba niște vin, ba niște benzină, plus plicul . . . Ce era să fac? A trebuit să-i spun și lui . . .

— Să-i spui ce?

— Că am venit aici!

— Nu înțeleg . . . ai venit pentru că ai apendicită . . . Nu? — No, vedeți că înțelegeți? Am apendicită de . . . Tecuci. Dar nu vreau să mă opereze tovarășul doctor ”chioru” . . . Am auzit că dă rateuri.

— El cere trei mii . . . mai zise Marilena — Tovarășul director? Pentru ce?

— Spuneți-mi prețul...

— Pentru ce!?

104

— Dacă el cere treiiiiimii, eu vă dau patru . . . Patru mii e bine?

— Ca să vă operez de apendicită?

— Mai mult de cinci mii nu pot . . . tovarășu` doctor!

— Ca să fac, ce!!? .

— Să faci un avort . . . și să-mi legi trompele . . . și să nu mai rămân gravidă . . . de fiecare dată când vine vreo comisie la magazin . . . Înțelegi?

Comisie! Avort! Trompe! Patru mii! Asta-i apendicita de Tecuci...

— Tovarășul doctor !

— Casă de nebuni, nu altceva. Vii să te rezolvi și pleacă toți!

Pe coridor aleargă secretara.

— Poftiţi în biroul directorului, poftiţi repede, urgent la tovarășul director, vă aşteaptă de cinci minute, e nervos.

— De ce nu fugi tovarășe doctor !!? De ce !!? Zice Orz. — Am venit să rămân, nu să fug.

Iar Orz. — E și sinuciderea o alegere. Potolește-te, tovarășe chirurg. Sau fugi, dacă nu vrei să te sinucizi. Asta e soarta celor care îndrăznesc să ne înfrunte! Eu slujesc partidul de . . . ani. Interesul partidului e interesul meu. Apendicita de Tecuci, e apendicita Partidului.

105

G îl întrerupe.

— Apendicita de Tecuci înseamnă pe lângă avort, şi ligatura bilaterală a tubelor uterine. Legatul trompelor pentru o femeie în plină maturitate sexuală. Echivalează cu o mutilare cu grave consecințe psihice și biologice.

Dar Orz. — Viața e adevărata școală, iar diplomele adevărate nu se văd, se fac simțite, tovarășe doctore.

Vezi aceste mâini . . .

— Le văd mai bine ca dumneavoastră, tovarășe director.

Iar Orz: — Da . . . am auzit de vorbele tale . . . da, am certificat de handicapat și mă mândresc cu el!

— Sunteți aproape orb! Dioptrii minus 16 la ochiul drept și zero la cel stâng.

— Te-ai documentat . . . zice Orz. G continuă.

— Sunteți un pericol pentru fiecare pacient care ajunge la mâna dumneavoastră. Colegiul ar trebui să vă suspende dreptul de a opera !

— Poate că ai dreptate, poate că avea dreptate și doctorul Iepure, dar s-a spânzurat... Poate că aveau dreptate și cei dinaintea lui . . . dar vezi, tovarășe doctor G., tot eu sunt directorul acestui spital. Nu-i așa, tovarășa? Secretara își netezește pe 106

șolduri fusta. Poți pleca, tovarășe G. Ești liber . . . încă . . . Apoi căre fată.

— Auzi draga mea, caută-l pe Nicu, și trimite-l la mine...

— Care Nicu?

— Nicu, ăla micu . . .

— Nemernicu.

Secretara pleacă după Nicu ăla micu. Revine peste câteva minute. Îl aduce de la serviciul de contabilitate al spitalului.

— Bună ziua tovarășe director !

— Avem o problemă . . . i se adresă Orz. — Da, să trăiți!

— Taci, și ascultă. Sunt niște lipsuri grave în ultimul inventar . . .

— Dar eu am făcut cum mi-a spus tovarășa . ..

— Taci și ascultă . . .

—Tac. — Lipsa e lipsă, iar Partidul veghează . . .

— Dar . . .

— Veghează și tolerează . . . dacă . . .

— Ce trebuie să fac?

— Ai o fetiță . . .

— Da, să trăiți . . . 15 ani în clasa a noua . . . la sanitară.

— Să-ți trăiască, să-ți trăiască...

— Mulțumesc, dar . . . ce-i cu fetița mea?

107

— E . . . gravidă . . .

— Dar . . . cum . . . gravidă?! E doar un copil, tocmai s-a operat de apendicită . . .

— Ei, vezi . . . apendicita are ochi...

— Cine . . . cine a făcut-o?

— Ghici ciupercă . . .Cine a operat-o?

— Tovarășul doctor G. El a operat-o . . . dar operația a fost bună . . . reușită . . .

— Prea reușită . . .

— A fost și la control . . . De mai multe ori . . .

— Tocmai . . . doctorul a vindecat-o, doctorul a aranjat-o . . .

— Dar de unde știți?

— Noi . . . știm... totul . . .

— Îl omor!

— Lasă asta . . . e treaba noastră . . . tu stai acolo și scrie . . . apoi te vom înscrie și noi la școala partidului . . .

— Mulțumesc, să trăiți!

— Și fii cu ochii în patru în ceea ce-l privește pe tovarășul doctor G. , G. de la Ginere . . .

Nicu a priceput.

— Bravo, Nicule, bravo . . . Să nu îți fie frică!

Iar Nicu.

— Nu mi-e frică de nimeni pe acest pământ . . . în afară de tovarășul Ceaușescu.

108

— Nici de Dumnezeu?

— Hehe, bună glumă, tovarășe director, potrivit legislației în vigoare, Dumnezeu nu există iar tovarășul secretar general este cel mai mare !

E seară. Doctorul G se odihnește în camera de gardă. În camera unde se odihnește doctorul intră Angelica.

— Vai, tovarășe doctor . . . ce aţi pățit . . . sunteți mai mult mort decât viu . . .

— Mie-mi spui . . .

— Aveti şi febră . . .

— 39 spre 40 . . . si vreo trei operaţii . . . direct din gardă . . .

— Luaţi un . . .

— Am luat de toate degeaba . . . trei zile la pat mult ceai . . . miere si lămai . . . de unde . . . odihnă . . . linişte . . . de unde . . .

— Eu . . . aş avea ceva . . .

— Poftim . . . ?

— Un leac . . . o ştiu de la bună mea . . .

— Ia zi, mai rău decât atât nu se poate.

— Cum să vă spun . . . eu vin de la țară. La noi nu dădeai peste doctori o viață de om, dar oamenii se mai îmbolnăveau și veneau la babe...

— Da, și?

109

— Bună mea era și ea . . . știa să doctoricească . . . să vindece . . . am învățat și eu câteva leacuri de la ea.

— Va să zică m-ai putea face bine . . . ca să pot opera . . . cu leacuri băbeşti.

— Nu vă bateți joc.

— Îmi cer scuze, aș da orice să scap de starea asta tâmpită. Dacă zic că poți să mă faci bine, fă-mă bine.. nu mă interesează cum.

— O să vă fac o frectie . . . un masaj...mă duc după leac . . . până atunci dezbrăcați-vă. De tot.

— Eşti nebună?! Dacă mă vede cineva . . .

— Nu vine nimeni . . . și trebuie să vă ung pe tot corpul . . . vă jur că o să vă simțiți mai bine.

— Bine, du-te...

Ce nu știau G și Angelica era că dispozitivul TO montat de securitate deasupra becului electric de pe plafon prin care se urmărea și înregistra totul, funcţiona non stop. Zi şi noapte. Undeva, la sediul unității din oraș ofițerul de serviciu, tovarășul maior Baciu notează. Notează și raportează.

— Aha . . . doctorul e dezbrăcat, asistenta cu băutură . . . al nostru eşti !

Angelica aduce un unguent.

— Ce-i asta? Pute ca naiba . . . zice G. — Are de toate . . . Angelica începe masajul.

Pe spate, de la gât în jos.

110

— Hmmm . . . dar te pricepi...la masaj . . . şoptește G. — Teoretic ar trebui să mă dezbrac și eu . . . așa se făcea...

— Vrei să mă dai pe mâna lor?!

— Ziceam și eu . . . cum era pe vremuri . . . liniștiți-vă . . .

— Pe bune? Chiar se dezbrăcau babele?

— Ei . . . nu erau toate babe . . . nu ne naștem bătrâni . . .

— Miracol . . . faci cu mâinile tale . . . ar trebui să mergi la specializare . . .

— Am fost . . .

— Parcă renasc . . . o să încerc să vorbesc cu cineva pentru tine . . .

— Nu vă deranjați . . . au vorbit alții . . . și nu de bine..

— Ai niște mâini angelice, Angelico. Locul tău nu e aici.

— Și al dumneavoastră?

Ușa se deschide lovită cu brutalitate din afară.

— Veniți tovarăși, veniți să vedeți, tovarășul G gol în gardă! Tovarășul doctor bea și se fute în gardă, mirosiți . . . tovarăși. Bea coniac, și-o trage cu tovarășa asistentă. Mirosiți !

G. Se înfășoară cu un ceraceaf alb.

111

— Taci, Boule! Ăsta pute a usturoi . . . și mentă . . . si ceva alcool prost . . . ca tine. Dar boul.

— Mă iertați, am o boală, nu pricep mirosul.

Așa m-am născut . . . Miros și nu pricep. Nimic.

Doctorul, supărat din cale afară.

— Nu pricepi, boule ?

— Nici nu percep, nici nu pricep. Pentru mine totul miroase la fel, căcatul a floare, floarea a căcat. Dar tovarășul doctor e în curul gol. Iar tovarășa. Angelica era peste el!

— Avea febră, i-am făcut o frecție, e de gardă si mâine are cinci operații . . . se scuză Angelica.

— Trei ! Zice G. Trei plus urgențele.

— Mda . . . totuși, mai cu grijă, tovarășe Doctor . . .

Securiștii se retrag strategic.

Spitalul Municipal Tecuci. Blocul Operator de Chirurgie. Intră secretara însoțită de către doi ofițeri de miliție.

— Tovarăşe doctor!

— Tovarăşe doctor! zice secretara.

— Doctorul G este chemat la direcţiune.

— Păi . . . nu le-ai spus că operez? Mai am două apendicite şi o hernie în program.

— Tovarăşul director a zis să lăsaţi totul şi să veniţi.

112

— Bine! Spune tovarăşului director că vin imediat. Să pun ultimele fire la piele. Soră, aplică pansamentul de protecţie . . .

— Tovarăşe doctor, trebuie să veniţi cu noi.

— G. Unde? Mă arestaţi?

— Nu, tovarăşe doctor. Dar trebuie să vă însoţim la Comitetul Municipal de Partid. Sunteţi aşteptat!

La tovarășii din sala de ședințe așteptarea devenise enervantă. Se grăbeau să treacă la punctul doi al ordinii de zi. Adică, deplasarea la Casa Albă, locul de chiolhanuri tovărășești al nomenclaturii locale și regionale. Orgie socialistă.

— Luaţi loc, tovarăşe!

— Staţi jos, tovarăşe doctor !

— Tovarăşe doctor, tovarășe doctor, situaţia matale este foarte gravă! Zice tovarășul Huhulea, comandantul securității locale. Iar G răspunde.

— Recunosc, tovarăşi.

— Recunoşti, doctore ? Recunoşti, tovarăşe doctor ? . . . continuă interogatoriul.

— Ştii de ce eşti aici. Ştii ce ai făcut, da ?

Recunoşti?

— Eu, tovarăşe colonel recunosc ! Recunosc tovarăşi, recunosc. Mi-am pierdut cumpătul. Asta e!

Mi-am pierdut cumpătul. Le-am înjurat. Uite aşa, leam înjurat. Le-am înjurat pe tovarăşele asistente. Am înjurat-o chiar şi pe tovarăşa asistentă secretară de 113

partid. Şi pe ea am înjurat-o. Le-am înjurat pe toate.

Le-am zis, ”tu-le rasa lor în cur”, aşa le-am zis. În sala de operaţie mirosea a ceapă. În blocul operator, în sala de operaţie, mirosea a ceapă prăjită şi cârnaţi.

Cârnaţi de casă, afumaţi. Mirosea puternic în sala aceea de operaţie. Tovarăşele Haloca Aurica, Melnich Mimi, Velican Florica, Dima Maria, Ţarina Ileana, Vasilache, Diaconu Tanţa prăjiseră cârnaţi în blocul operator şi pe aragazul folosit la fierberea instrumentelor. Iar eu ? Eu urma să intru în sala şi să operez o urgenţă, un ulcer perforat, un stomac perforat la un pacient, la un tovarăş muncitor. Îar în sală, în sala de operaţie mirosea a cârnaţi. În sala sterilizată pentru operaţii, tovarăşele prăjiseră cârnaţi. Uite aşa au înţeles tovarăşele asistente să îmi pregătească sala pentru operaţie. Şi azi îmi vine să le înjur. Ce dacă nu sunt membru de partid ? Ce are asta cu chirurgia?

— Lasă asta, aveți probleme mai mari, tovarășe doctor G. — O cunoşti pe domnişoara, tovarășe doctor?

La un capăt al biroului tremură o elevă de liceu, Lăcră, fata lui Nemernicu.

— Nu înţeleg! Cred că este o confuzie.

— Păi tovarășe doctor, domnişoara te iubeşte şi trebuie să te căsătoreşti cu ea. Domnişoara este gravidă, doctore. Este gravidă din cauza matale, 114

tovarăşe doctor. Din cauza matale. Ei, ce zici acuma?

— În ce lună eşti gravidă? Se interesă doctorul.

— În luna a treia.

— Ei şi ce-i cu asta? În fiecare dimineaţă la raportul de gardă se vorbeşte despre trei sau patru avorturi incomplete care s-au completat noaptea.

Consideraţi şi sarcina domnişoarei incompletă şi o completaţi rezolvând cazul cu bunăvoinţă ca pe toate celelalte.

— A! Nu, tovarăşe doctor, Nu! Noi organele sanitare, partidul şi miliţia vom veghea ca acest copil să se nască şi se va naşte, fii sigur. Gândește! Mai gândeşte-te, mai gândeşte-te !

— O clipă! Nu credeţi că este prematur să vorbim de paternitate?

— Vom vedea, dar până una alta, pregăteştete de nuntă, pregăteşte-te să fii tată.

— Jeguri sanitare !

— Ce spui acolo doctore?

— Eu nimic. Nimic, doar că m-a apucat dintr-odată o chestie. O chestie de la colecist.

— Pregăteşte-te de nuntă, pregăteşte-te să fii tată. Pregăteşte-te! Apoi, au trecut câteva luni . . .

Dincolo de fereastra largă a biroului din clădire, fereastră care dădea în curtea mare a spitalului, o bătrânică îmbrăcată după modelul 115

călugărițelor pravoslavnice de stil vechi, urla în gura mare și agita deasupra capului un pachet de scutece din care răzbăteau asurzitor țipetele unei bebelușe de câteva zile externată din maternitate odată cu mama.

— Lume, lume! Veniţi lume să vedeţi fetiţa doctorului G. Veniţi să vedeţi. Lume, lume!

— Hoaşca dracului! o apostrofă Angelica din dosul unei ferestre deschise.

— Arză-te-ar focu de curvă! îi răspunse bătrânica, bunica bebelușei din scutece.

După un an, cât a durat procesul de paternitate, cei doi, Vasilescu și G s-au întâlnit la un pahar de vorbă la într-o cafenea din centrul orașului.

— Ce faci tavarișe camerad? Mai trăiești, nu te-au ciuruit?

— Să bem Vasilescule, să bem . . . am câștigat, procesul.

— Sunt învingător . . . Fui, vidi, vici???? . . .

— Pe parol de chirurg?

— KO i-am făcut . . .

— Ia zi . . .

— Scor de prezentare . . .

— Fugi de aici . . .

— Nu fug, nu mă sinucid, înving . . .

— Zi o dată, cum a fost?

— Uită- te la mine . . . cum arăt ?

— Mai beat ca mine . . .

— Lasă asta… estetic ? Cum arăt ?

116

— Sincer, ca un . . . activist de partid . . . costum clasic bleumarin, cravată, cămașă albă, pantaloni largi la manșetă . . . modă clasic sovietică . . . tunsoare de secretar de partid . . .

— Da, da și iarăși da! Am câștigat prin prezentare . . . și autogolul adversarului!

— Cum așa?

— Imaginează-ți o judecătoare clasică . . . ultrasovietică . . . 50 de ani . . . ochelari mari, frunte îngustă și brăzdată . . . nefutută de decenii . . . păr cărunt prins într-un coc cuviincios, decent, oficial.

Respect și teamă... serioasă, modelată în timp după toate canoanele codului socialist și comunist...

— Da, și?

— Exact așa arătam și eu, pricepi? .

— Nu . . .

— Pentru că nu ai văzut cum era îmbrăcată pițipoanca . . . Întruchiparea autogolului vestimentar din punct de vedere socialist: fustă scurtă, minimini, decolteu la bluză ditamai aproape până la sfârcurile balcoanelor, care abia așteptau să se rostogolească, iar coafura a fost cireașa de pe tort . . . mai punk nici că se putea: ciufuleală de păr și panglici și zorzoane de te apuca râsul numai uitându-te la ea . . . Gorgonele au fost atât de sigure încât au uitat de detalii . . .

— Şi ?

— Am improvizat mizând pe autogol . . . am 117

ignorat toate sfaturile primite de la avocați . . . !

— Eu, stimată tovarăşe judecător, eu onorată şi distinsă instanţă, am fost sfătuit să vă spun că nu am încredere în justiţia locală şi multe alte lucruri rele despre justiţia tecuceană, dar nu pot să fac asta.

Nu pot, pentru că eu, tovarăşă preşedinte, eu sunt prieten cu judecătorii. Jucăm fotbal şi tenis de masă chiar la mine acasă. Deci nu acesta este motivul pentru care solicit strămutarea judecării dosarului în altă parte. Motivul real este, stimată tovarăşe preşedinte şi onorată instanţă, chiar în faţa dumneavoastră. Adică, tovarăşa domnişoară. Priviţi la dânsa şi judecaţi dumneavoastră dacă eu pot să apar aşa în faţa cetăţenilor de la Tecuci, fiind medicul şi chirurgul comunităţii. Nu pot să apar împreună cu ea la tribunalul din Tecuci. Așa le-am vorbit . . .

— Grăit-ai ca un Zarathustra de Tecuci…

— Unde e Angelica, să-i spun și ei . . . că îmi plângea de milă…

— Angelica e . . . bine . . . nu mai are nicio grijă . . . s-a dus.

— A plecat fără să mă aștepte să-mi zică la revedere ?

— Nu a avut încotro... a făcut o apendicită clasică . . . și au lăsat-o . . . să se ducă . . . Bucură-te, dragul meu, bucură-te de victoria ta.

— Angelica . . . a murit ? Au ucis-o ! De ce 118

i-ai lăsat ?

— Eu sunt beat . . . mă știi doar . . . tot timpul . . . Tu ești luptător, ai câștigat . . . bucură-te, cât poți . . . lasă-mă, și lasă o și pe Angelica . . . s-a dus la mai bine . . . Fă reclamație, dacă ai unde!

— Pacienta a fost ţinută cu diagnosticul de peritonită nouă zile de la debut. Purtată prin alte servicii şi trimisă la mine în stare foarte gravă. O peritonită declanşată de un avort autoprovocat empiric. În faţa unei peritonite de nouă zile nu puteam face altceva decât să aplic un drenaj peritoneal şi să recomand antibioterapie pentru infecţia parietală. Au tergiversat trimiterea cazului la un eşalon superior până la depreciere, cu scopul de a-l repartiza mie într-o gardă.

Spitalul Republican, cabinetul profesorului doctor Stâncă. După contravizita obișnuită de la ora 17, G îl abordează confidențial pe acesta.

— Este posibil ca unul sau mai mulţi colegi să omoare un bolnav numai şi numai cu scopul de a compromite un coleg incomod partidului şi securităţii? Este posibil să o facă la comandă sau pentru a se remarca în faţa partidului si a organelor de securitate? Este posibil ca medicul să devină mai criminal decât criminalul de drept comun, punând la baza crimei sale exerciţiul şi experienţa ştiinţifică?

119

— Da, doctore. Bineînţeles! Păzeşte-ţi bine pacienţii, păzeşte-i bine, chiar şi după externare.

— Am războiul meu şi nu pot să mă dispersez. Ţinta mea este distrugerea „gorgonelor sanitare comuniste”. Nu mă pot îndepărta de acest ideal propus. Doamne ajută-mă! Ajută-mă, Doamne mâine. Mâine şi întotdeauna.

— In lipsa mea ”gorgonele” au acţionat cu toată energia. “A mea este răzbunarea şi eu voi răsplăti!” a zis Yehova !

Comitetul Municipal al Partidului Comunist. Se citește o caracterizare. În calitatea ce o am ca şef al secţiei chirugie, vă aduc la cunoştinţă despre permanenta stare de indisciplină a tovarășului doctor G, despre repetatele absenţe nemotivate, repetate plecări din garda spitalului, fără asigurarea asistenţei de urgenţă, cu neputinţa de a se încadra într-un colectiv unde să muncească şi să fie apreciat şi stimat. Pentru referire directă şi precisă vă voi relata activitatea lui doar pe ultimele trei săptămâni ale lunii aprilie, deşi, repet, aceeaşi stare există de mai mulţi ani. Are grijă să vină mai regulat doar la raportul de gardă la ora opt, când semnează şi condica, apoi........ Rezultate inconstante în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Foarte slab pregătit profesional. A promovat examenul de 120

specialitate la limită. Pregătiri de cultură generală satisfăcătoare. Nu se preocupă pentru îmbunătaţirea cunoştinţelor profesionale. Este indisciplinat în muncă, lipseşte nemotivat adeseori din serviciu.

Superficial în îndeplinirea sarcinilor. Nu are prestigiu profesional. Nu se preocupă de bunul mers al unităţii. Este preocupat de interese personale. În colectivul de muncă are o comportare nedemnă.

Familia este dezmembrată, iar în societate are o comportare nedemnă. Scrie poezii în timpul serviciului de gardă. Scrie poezii şi citeşte, citeşte cărţi de literatură, nu documentele de partid şi de stat. Nu are nici o carte de ştiinţă şi de propagandă în dulăpiorul de la camera de gardă. Calificativul slab, necorespunzator.

Orz se disculpă.

— Da! Am apelat la medicii stagiari care au fost destul de interesaţi şi care doresc să facă această specialitate. Am apelat la un medic de medicină generală care a fost instruit toţi aceşti trei ani de stagiatură pentru ortopedie şi a lucrat în sala de operaţii, am apelat şi la alţi medici de medicină generală cărora le place această activitate şi care, pot să vă spun că m-au ajutat substanţial. Dar nu este o rezolvare Tovarășul Anchetator de la Centru.

— N-ar fi mai bine să se apeleze şi la serviciile altor chirurgi din oraş, la Policlinică, care tot pe 121

lângă spital sunt de fapt până la urmă, sau ar trebui să fie, iată, cum este cazul doctorului G? — E o problemă specială cu dânsul. De la venirea lui aici a făcut foarte multe probleme. De ordin etic, de ordin administrativ, de ordin disciplinar. Are o fire pentru care, după părerea mea, greu poate face cineva echipă cu dânsul. Este un om foarte indisciplinat, motiv pentru care a avut atâtea neplăceri şi atâtea sancţiuni în viaţă şi... plus, aş mai adăuga eu, să-mi fie iertat, nu-i frumos să vorbeşti despre un coleg aşa, dar pentru că aţi spus întrebarea direct şi trebuie să fiu cinstit, are o pregătire mai subţire din acest punct de vedere. Într-un timp miam spus eu, nu am pus întrebarea aceasta altcuiva, oare a făcut facultatea de medicină?.

Tovarășul Anchetator întreabă, enervat.

— Este posibil ca unul sau mai mulţi colegi să omoare un bolnav numai şi numai cu scopul de a compromite un coleg incomod?

— Nu, nu, nu, nu, nu! Nu e o realitate. Nu! Este o invenţie a tovarășului doctor G, o invenţie adusă de el. Menţinută şi adusă la cunoştinţă pentru a denigra. A denigra activitatea noastră aici şi a o submina din acest punct de vedere, pentru a ne aşeza într-o lumină proastă în faţa celor care aud despre aşa ceva...

Se dispune o percheziţie la dr G. În camera dormitor, s-a găsit o cutie cu instrumente medicale.

122

Conținutul: două apăsătoare de limbă, două pense pean, două pense coher, un bisturiu, o foarfecă, opt bucăţi de ace pentru rahi anestezie, un aparat de măsurat tensiunea arterială, un stetoscop, un aparat pentru determinarea în electropunctură. Cu privire la instrumentarul susmenţionat, doctorul . . . declară că le-a cumpărat din unităţi de desfacere cu amănuntul, instrumente ce rămân în custodia sa.

Tovarășul Anchetator recomandă.

— Aparatul de propagandă va avea grijă ca tot oraşul să afle că la domiciliul doctorului a avut loc o percheziţie.

Orz își freacă mâinile satisfăcut.

— Na ! Să văd acuma cine se va mai duce la doctor să se opereze ? Să se opereze sau chiar la o amărâtă de consultaţie. E terminat ! E terminat, banditul ! Jigodia dracului, duşmanul poporului şi al tovarăşului, e terminat . . . ! *** După câteva zile G este căutat de Anchetator.

Tovarășul Anchetator.

— Tovarășe doctor ! Va daţi silinţa, nu glumă. Aţi ajuns destul de sus cu reclamaţiile . . . sesizările . . .

123

— Tot un drac. Dar stiți cum e, cu cât ajung mai sus, cazi mai de sus si cine cade de sus, se loveşte mai tare . . .

— Mai ales dacă e lovit.

— Nu ştii încă ce înseamnă să fii lovit, uah, dar cu timpul se poate rezolva. Păi se poate, să fiu sunat de la tov. De la Buc. — Tot la mine ați ajuns. Auuh.

— Vă doare ceva?

— Lasă tu durerea mea. Băga-mi-aș . . .

— Sunt doctor . . .

— Da . . . da . . . mă doare.

— Îmi dați voie . . .

— Şi tu vrei să mă consulti? Te crezi mai deştept decât Chioru? Poate că eşti . . . dar mi- a dat deja pastile . . . occidentale . . .

Urmează un consult ad hoc.

— De când vă doare?

Anchetatorul îngână ceva. Scoate din buzunar câteva pastile. G se încruntă la el.

— Ce v-a dat? Astea . . . v-a dat tovarășul prim specalist . . . Apoi cu fermitate.

— Tovaraşul colonel, sunteți pe moarte.

Aveţi apendicită.

— Esti nebun?

Iar doctorul.

— Foarte probabil.

— Cum să am eu apendicită?

124

— Dar de ce să nu aveţi? Boala nu ține cont de funcţie . . .

— Bă, tu îți bați joc de mine? Apendicita e o boală . . . a . . . tovarășelor . . . că de aia stau la coadă la chioru . . .

— A . . . aia . . . e apendicita de Tecuci . . . dumneavoastră aveti o apendicita ”normală”, perfect masculină . . . foarte acută . . . Apoi cu strictă convingere.

— Mai aveţi de trăit . . . o oră . . . două . . . durerea e din ce în ce mai teribilă nu-i aşa?

— Da . . . bine . . . operează-mă . . .

— Cred că e prea târziu . . . Apendicita.

Tratamentul chirurgical aplicat în prima zi poate salva bolnavul, din a doua zi dă şanse, iar din a treia zi, totul este pierdut.

— Scoate-o. Taie-mă . . . nu vreau să mor . . .

— Blocul operator e ocupat . . . a venit a tovarășa Mica . . . cu apendicită de Tecuci . . . amanta tovarășului Radu . . .

— Aţi avut un noroc chior că nu aţi murit până acum...

— Ajută- mă . . .

— Bineînţeles că vă ajut, sunt doctor, am depus un jurământ. Vă operez, pregătiţi-vă!

— Aici, acum? Vrei să mă omori?

— Orice mişcare bruscă vă poate fi fatală.

Fiecare secundă care trece vă apropie de moarte, şi, 125

credeţi-mă, nu aveţi prea multe . . . îmi cunosc meseria . . . meseria de a tăia în carne vie pentru a salva viețile voastre . . .

— Taie-mă!

— Puteți da asta în scris? Vedeţi, dacă se întâmplă ceva, voi fi acuzat . . .

— Taie-mă.

— Va trebui să mă ajutaţi . . .

— Te ajut!

— La operaţie...aveţi ceva tărie? Toată . . .

Doctorul, urmat de asistenta instrumentară de la blocul operator, încep să se spele pe mâini. Fetele de la sterilizare pregătesc masa cu instrumente și câmpurile. Peste câteva minute începe operația.

Anestezia, rachidiană. Anchetatorul, cooperant.

— Ecce apendicus. Aţi avut noroc . . . ! exclamă G arătându-i peste cadrul acoperit cu un cearceaf organul. Apendicită gangrenoasă.

— Ați avut noroc !

— Cu tine, va să zică . . . îţi rămân dator . . .

— Mi-am făcut doar meseria.

— Mi-ai salvat viaţa . . .

Ușa sălii de operații se deschide cu brutalitate. Nemernicu strigă neliniștit.

— Tovarășul Colonel. Vă caută . . . ce se întâmplă? Săriți mă, G. îl omoară pe tovarășul securist . . . !

126

— Taci, nemernicule, nu fă ceva ce vei regreta. Tovarășul doctor G mi-a salvat viața.

— Ce bucurie, felicitări tovarășe doctor G! zise milițianul.

— Ţi-am spus să taci boule. De acum înainte eu mă ocup de dr G.iar dumneata, tovarășe te vei comporta cu dânsul ca un tovarăș subordonat. M-ai înţeles?

— Da, să trăiți. *** În jurul biroului se aflau mai multe scaune.

M-am aşezat uşor pe unul mai spre margine şi aşteptam cuminte o nouă poruncă. Nu-mi plăcea deloc acel birou. Nu-mi plăcea deloc. Îmi imaginam cum de acolo, din locul acela blestemat, porneau ordinele şi mandatele de arestare şi condamnare a multor oameni a căror vină nu era alta decât aceea că se aflau, la un moment dat, în locul şi timpul nepotrivit, la ceas rău şi loc rău, în zi de ghinion sau blestem. Din paharul cu ceai oferit de secretară ieşeau aburi fierbinţi ce miroseau a mentă şi tei. Am luat un biscuit şi l-am înmuiat în pahar. Biscuitul se topi imediat şi se duse la fund lăsându-mă cu linguriţa goală în mână. Am zâmbit.

— Domnule ministru, cum poate un medic de medicină generală, un medic nespecialist şi pe 127

deasupra şi stagiar, fără nicio experienţă profesională să fie titular de gardă pe o secţie de chirurgie într-un spital municipal?

— Ciudat . . . Foarte ciudat.

— Organele de procuratură şi securitate trebuie să înţeleagă odată că ticăloşii sunt ticăloşi, iar profesionalitatea şi probitatea mea profesională nu mai pot fi puse sub semnul întrebării. Asta cât mai repede. Să terminăm odată cu făcătura asta comandată de jegurile politice sanitare corupte şi incompetente. Mafia albă comunistă. De asemenea Colegiul Central de Disciplină şi chiar Ministrul Sănătăţii să ia măsurile ce se impun punând la punct capitularea necondiţionată a gorgonelor sanitare.

— Din cauza nepromovărilor, demult neefectuate, toată lumea, este, din punct de vedere scriptic, cu o treaptă mai jos., doctore . . . te va căuta procurorul. Asta e tot.

— M-am ridicat în picioare. Am salutat respectuos şi am ieşit din încăpere mai nedumerit decât eram atunci când am intrat.

— Oare asta să fie tot? Oare chiar s-a terninat totul? Mâine . . . !

La Centru sună telefonul.

128

— Alo da... da eu sunt . . . cum?! Cum adică . . . Se coc portocalele...Deja?! Nu se poate? Şi ce facem? Am înțeles!

— Dă, mă drumul la televizor!

— Să trăiţi, dar nu este program...

— Dă-i mă, drumul!

— Tovarășul . . . a fugit, Ceauşescu a fugit...

Armata e cu noi . . . ! *** În stradă.

— Securistule, teroristule, jos dictatura, mori, jigodie . . . Trăiască revoluţia.

— Ole, ole ole, ce a fost nu mai e! Mori, potaie! Suntem liberi! Suntem liberi să facem câte avorturi vrem. Trăiască libertatea! Trăiască regele!

— Taci, mă!

La televizor.

— „Tinerii sunt pe tancuri”! „Armata este cu noi”! „A fugit, a fugit”! „A fugit, dictatorul!”.

"Românii mei dragi, românii mei. Tineri dragi mie”. *** În jurnalul său G consemnează:

129

— Ce fantastică manieră de a intra în istoria Europei şi universală! În conjunctura actuală, cu eliberarea noastră de sub dictatura clanului.

— Îmi dau seama că nimic nu mă mai poate opri. Cineva aduce vestea că se trage în mulţime. De pretutindeni, ca la comandă, apar tineri cu banderole tricolore pe braţ. Toţi strigă, strigă mulţimii să se întoarcă acolo. Să se întoarcă în număr cât mai mare.

Pentru a o apăra. Lumea se adună în faţă. Din toate părţile. Magazinele, toate unităţile comerciale sunt închise. Şi deodată, gândul mi-a zburat spre casă. La ai mei. Însoţitorii mei se grăbeau şi ei. Pe străzi, lumea ardea cărţile, portretele conducătorului şi ale soţiei sale.

— Domnule doctor, vă rog să mă iertaţi pentru tot ce am făcut.

— Eram obligată, eram obligate toate fetele, toată secţia. Ne duceau ca pe nişte oi, cu duba de la salvare, la procuratură, la tovarăşul procuror Scutaru. Scutaru Trandafir.

— Acolo, dădeam declaraţii împotriva dumneavoastră. Procurorul ni le dicta, iar noi scriam.

— Ştiu, am copia declaraţiilor voastre acasă. Ştiu tot ce aţi scris acolo despre mine, toate fetele, toată secţia. Chiar şi bătrâna soră instrumentară de la blocul operator, Mimi Melnic mi-a zis.

— Ce era să fac, domule doctor, trebuia să130

mi aduc şi eu fata de la ţară, de la Tudor Vladimirescu la Tecuci. Abia terminase Liceul Sanitar. Acum e doctoriţă!

— Nu vă mai luptați cu morile de vânt.

— Nu vă mai luptați domnule doctor.

— Noi trebuie să fim cu șeful.

— Dumneavoastră, ca și cei dinaintea dumneavoastră, veniți și plecați. Noi rămânem cu șeful.

— Sunteți bun cu noi, bun și ne respectați, dar noi nu putem să vă iubim. Nu putem. Toate avem trompele legate. *** — Ce vis frumos . . . Ce bine ar fi . . .

— Dosarele mele: „Pacific”, „Midway” şi „Guadalcanal”. Spaţiul şi teatrul de operaţii al războiul meu ca cel al americanilor din Pacific în ultimul război mondial. Întocmisem nişte planşe uriaşe unde desemnasem cu diferite creioane colorate siluetele navelor din bătăliile respective.

Săgeţile colorate în albastru indicau direcţia de deplasare şi ţintele lor.

Notasem special câteva crucişătoare cu numele tovarăşelor prim secretare şi a celor cu propaganda. Aveam nave care se ocupau de spionaj.

Una din ele numită fregata „Sevastre Ghican” era 131

amplasată chiar în centrul forţelor inamice lângă crucişătorul ”Ortansa Grecu”, prima secretară şi nava de linie “Emilia Andronache”. Portavionul „Carol Dina” era una din ţintele mai apropiate. Iată şi torpila mea cu focos nuclear denumită “raportul” de pe submarinul atomic „Ana Călin”. Ce mai, o bătălie navală în toată regula.

Am păstrat pentru eternitate dosarul cu peste o mie de file, dosarul cu evidenţa navelor şi întreg teatrul de operaţiuni din războiul meu denumit conspirativ „Pacific”. Multe din navele mele s-au scufundat iar ale inamicului s-au acoperit de glorie.

De mâine încep contraofensiva. Voi monta focoasle pe câteva torpile. *** — Dacă îl las fără permis de conducere auto pe motiv că este inapt fiind nevăzător, îl scot şi din chirurgie unde, nu a fost niciodată decât pe post de curvă. Curvă politică şi parşivă. Curvă criminală.

— Gorgonele nu au reuşit să mă deprofesionalizeze. În plus, atacul a fost făcut în taină și Dumnezeu mă ajută. Sunt eu de 61 kilograme şi jigărit, dar mă simt bine biologic. O să-i lovesc acolo unde îi doare cel mai tare ! La meserie !

O să fac o clinică privată !

132

*** Vă indispune felul cum arătați? Doriți o mai fină curbură a nasului? O mai senzuală arcuire a buzelor, corectura urechilor sau a șoldurilor prea voluminoase? Clinica de Asistență medicochirurgicală și estetică T . . . vă va reîntoarce încrederea în forțele proprii și dezinvoltură! Prin serviciile sale specializate de chirurgie estetică Clinica T vă oferă mereu proaspătă floarea tinereții!

Confidențialitate și profesionalism! Refaceți-vă tinerețea și vigoarea! La noi puteți scăpa de riduri, vă oferim cele mai atrăgătoare forme ale nasului și bărbiei! Nu doar modificăm volumul bustului, creăm perfectul pentru dumneavoastră! Specialiștii Clinicii de Asistență Medico-Chirurgicală T. Aplică metodologii aprobate de societatea europeană de chirurgie estetică. Încredere și Profesionalism de tip occidental ! După noi vă veți simți noi! *** — Să vedem, ce avem aici. Un dosar civil în care sunteți acuzat că vreme de patru ani, în calitate de consilier ați vorbit la telefonul oficial cu peste 70 de milioane de lei . . . în plus față de cât s-a aprobat prin hotărâre de consiliu de administrațe...în vremurile astea grele . . . 70 de milioane . . . și se 133

mai adaugă penalizări de un sfert de miliard de lei... grav . . .

— O minciună, o înscenare ! Instanța de fond a respins-o!

— Eu vă cred . . . de ce nu v-aș crede . . . dar . . . în vremurile grele ale tranziției legea trebuie respectată . . . ieuropa e cu ochii pe noi . . . vreți în uniune, nu-i așa doctore ? . . .

— Da . . . dar ce are a face aderarea la UE cu problema mea ?

— Păi . . . are . . . directivele europene sunt clare . . . fără corupție . . . iar legea să fie lege . . .

Nu înțeleg . . . eu sunt nevinovat, nu am comis nicio ilegalitate ! Hotarărea instanței de fond . . . !

— Lasă dumneata fondul . . . acea hotărâre a fost atacată . . . !

— De cine . . . când . . . ?

— Ei . . . de cine . . . de organele abilitate . . .

— Nu știu nimic . . .

— Nu știi, sau nu vrei să știi, nu am de unde să știu . . . Delictul comis în neștiință nu vă absolvă de vinovăție . . . !

— Care delict?

— Cele enumérate . . . Plus neprezentarea la citațiile care v-au fost trimise…

— Nu am primit nici o citație !

— Nici eu . . . dar eu nici nu am fost citat.

Astea sunt dovezile scrise că ai fost citat și nu te-ai 134

prezentat la termene . . . ai fost citat până și în presă.( Deșteptarea de Deva, Făclia de Focșani, etc.

Buciumul lui Iancu) . . . dar nu te-ai prezentat . . .

Hotărârea a fost dată, definitivă și irevocabilă . . .

— Fără să fiu de față, fără să am posibiltatea de a mă apăra . . .

— Ai pierdut termenul, ai pierdut cauza . . .

Am plăcerea de a vă înștiința că veți fi executat silit . . . Dați-mi voie să mă prezint . . . Eu sunt Nicu . . .

— … Nemernicu.

— Fugi, doctore fugi . . . dacă mai unde să fugi . . .

La vremuri noi, tot ei. Aşa a fost să fie.

Acum chiar că m-aș duce, aș pleca oriunde și oricând, dar... cei care au plecat înaintea mea au avut grijă să impună Europei un standard, echivalând cu o grilă de apreciere și condiționare. Nu poți fi integrat dacă nu ai recomandările celor care s-au integrat înaintea ta. Dacă nu ai fost membru sau cel puțin colaborator, nu ai aproape nicio șansă.

Indvizii ”bolnavi” și progeniturile lor, infectați cu virusul cenușiu bântuie Europa și Lumea. Ideologia lor, modul lor de viață este din ce în ce mai contagios, mai virulent. Ei sunt coloana a cincea sau a opta. Fără naționalitate, fără conștiință, deși se îmbracă uneori în cele mai frumoase zdrențe tradiționale și moravuri false.

135

Asta este istoria comunismului cenuşiu care a bântuit România o jumătate de secol şi a pregătit-o pentru noul mileniu.

Normal, fiecare ar trebui să trăiască şi să lase şi pe ceilalţi să trăiască. Acesta este principiul și totuși eu sunt cel acuzat acuzat de . . . viața asta . . . .

Viața e servită, a se consuma ca atare. Cu bune și rele, virtutea la pachet cu păcatul. *** — Salut, doctore!

— Bună ziua...

— Nu-mi spune, că nu mă recunoști . . . ia să vedem . . . ficatul bun, inima . . . bate . . . niste pete plămâni . . . nori negri pe suflet . . .

— Vasilescule! Nu te-am mai văzut...

— De când m-au internat . . . la glumeți . . .

— Te-am căutat . . . după ce . . .

— Ştiu . . . trebuia să dispar . . . știam prea multe . . . așa că mi-am înscenat propria înnebunire . . . în data de 20 decembrie am intrat în biroul tovarășul director, m-am căcat pe biroul chiorului lui cântând Internaționala . . . rapid m-au dus la psihiatrie . . . unde mă aștepta un coleg de facultate... si de acolo dus am fost...

— Şi acum unde lucrezi?

136

— M-am privatizat şi eu . . . dar în alt domeniu . . .

— Nu mai practici medicina?! Tu, cel mai genial diagnostician din țară?

— Lasă asta . . . acum e aparatură . . . iar eu trebuia să dispar din sistem Să nu pățesc ca Angelica sau . . .

— Şi ce dracu faci atunci, Vassilescule?

Vinzi gogoși? Asigurări de viață?

— Fugi de aici, fac ceva foarte rentabil.

Internațional, că doară suntem liberi să trecem granița, să mergem în Europa . . .

— Și tu mergi în Europa?

— În Europa și nu numai. Acum mă duc tocmai la turci.

— La turci . . . și ce faci tu la turci?

— Duc curve la turci. Vezi dubița aia frumoasă cu gemuri fumurii? E a mea și e plină de curve . . . le duc la turci. Cele mai mult le plac alea de Tecuci . . . S-a dus vestea cu trompele . . . la curve e de bine. Scuză-mă, trebuie să plec...

— Hai să bem ceva.

— Nu mai beau, nu mai vreau să văd. Scuzămă . . . Mă așteptă . . . curvele și turcii !

— Trebuie să fug.

— Fugi, doctore, fugi...

137

— Cine ești? Ce vrei de la mine? Ce . . . cei asta? Cine . . . sunt.

— Cine nu sunt! Doctore! Cine nu sunt?

Nenăscuţi ai României, Avortați de un brav popor!

— Cine sunt?

— Viitorul avortat! Privește pe cel mic și serios! Revoluționarea sistemului în învățământ cu efecte la nivel mondial, cu ajutorul celui mic și serios, ca ministru. Dar . . . nu s-a născut! Ați rămas cu nonevoluția. Așa și cu lunganu`. Veriga slabă a generației de aur.

— Cine?!

— Habar nu ai de footbal . . . portar . . . ăla care nu lasă să se facă gol . . . ar fi apărat tot în sfertul de finală blestemat, apoi în semifinală și așa mai departe dar . . . nu s-a născut . . .

— Ești paralel! Vezi neseriosul acela?

Premiul Nobel în literatură. Urâțenia pricăjită ar fi ajuns frumoasa lumii și apoi prima doamnă la o mare casă albă. Dar nu s-au născut! Nu s-au născut!

Sunt rezultatul unei operații reușite. Operații de apendicită de Tecuci.

— Taci și ascultă . . . doctore . . . Taci, asta-i nebună de tot . . .

— Nenorociților! De ce m-ați omorât?

Nenorociților! Nu vreți să fiți tați!? Nu vreți?

Haimanale ce sunteți! Nu vreți să fiți tați, curvarilor!

138

Animale ordinare ce sunteți! Nu vreți să fiți tați, ai?

Nu vreți? Eu . . . nu . . .

— Da! tu nu . . . Dar noi? Noi nici nu am fost!

— Dar tu ai fost acolo! Voi ați fost acolo!

— Cu toții suntem judecati pentru viață! De viață pentru viață!

Oare nu ar trebui să trăim nu doar tânjind spre bine, ci a deveni însuși binele? Am demarat în viteză spre un viitor incert . . . o anomalie. Solomon avea o vie la Baal-Hamon; a închiriat-o unor păzitori și fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de sicli de argint. Via mea, care este a mea, o păstrez eu. Ține-ți, Solomoane, cei o mie de sicli rodul!

*** Libertatea, egalitatea și fraternitatea zălucă era de notorietate în grotă. Oricine era liber să facă ce vrea. Să facă orice lucru sau acțiune care deranjează sau creează disconfort celuilalt. A fi liber înseamnă să poți face orice rău semenului tău, fără ca să ți se reproșeze vreodată acest lucru, nicio instanță. Egalitatea era de inspirație militară. La zăluci, colonelul era egal cu sergentul, caporalul cu generalul, iar soldatul cu mareșalul. Fraternitatea 139

derivă din primele două, era un fel de corolar nemijlocit.

Marele Seism începuse cu o listă. Salvarea în sistem de privilegiu. Replicile au fost pe măsură, memoria salvării dublând memoria nenorocirii. În ciuda persecuțiilor îngrozitoare la care au fost supuși, cei aleși au supraviețuit continuu cu persistență rebelă la orice terapie socială de împrumut. Ajunși în grotă, o parte din aleși au continuat destinul, culpabilizați cu voluptate până la ostinato. Statul lor, făcut în pripă, a avut drept scop, izgonirea de pe placa continentală. Locul a fost ales, chiar în coasta celor mai înverșunați vrăjmași ai religiei lor. De-a lungul istoriei, marile expediții războinice au început cu ei. Represaliile i-au obligat să coaguleze, având ca liant, modul lor de viață și de rugăciune, dublat de obediența inversă conștienă. La ei, când cineva obosește, ceilalți îl trag de păr, izbindu-l de toți pereții amintindu-i de marile oroari ale istoriei.

Prăbușirea ”surorilor” este legată de centrul lor financiar, de profesioniști și bancheri tradiționali.

Trăirile și emoțile tuturor, atât de firești, legate de marea catastrofă, au fost estompate de murmurul necontestat al celor care considerau că ceasul izbiturilor a fost greșit ales, că trebuia să fie mai mulți aleși acolo, pentru ca Centrul să fie considerat distrus cu adevărat. Gândul acesta a unit cele două 140

religii tradiționale într-un consens ocult oficial.

Prăbușirea surorilor, ordonată de Obila va rămâne, deci, un accident istoric și atât !

Marele Hor nu crede în Dumnezeu.

Practicanții religiei drepte, sunt pe cale de dispariție. În curând vor ieși din vocabular pe cale naturală.

Studioasele îndeletniciri ale unora, au determinat emanciparea de mituri prăfuite și ciudate. La nivelul clerului, practica corupției și infatuării a izolat lumea de ritualuri și dogme. În felul acesta radicaliștii noilor emigranți șiau impus credința în mod tentacularor. Schizofrenia politică a devenit maladia locului, amenințând să devină globală și impusă.

Represaliile ce vor urma vor fi crâncene, iar apariția cheagurilor neguvernamentale toxice le vor aparține. De la momentul prăbușirii fatale, aleșii au intrat din nou în autoapărare. De ce le-ar păsa, oare, de cei mediocri, lași și obtuzi la cauza lor ?

Toate la timpul lor. Peste puțin timp Obila, va fi celebrat cum se cuvine la scară mondială.

Marele Hor și Marele Obila își vor da mâna sub privirile îngăduitoare ale Marilor Schivnici. Barbă Cioc, va tenta un nou octombrie roșu, de data aceasta, la nivelul tuturor grotelor.

Sadismul autorităților și masochismul civic vor prezenta în grota amintirilor, devenită muzeu al ”surorilor”, niște domni , personaje speculative, fără 141

religie, fără chip și identitate. Nimeni nu pricepe nimic. Niște entități abstracte, au deturnat miraculos avioane civile. Au murit câțiva pompieri, au rămas niște copii orfani. Ceva rupt de trecut și viitor. Ceva ce s-a întâmplat, undeva cândva, atât ! Fără ideologie și fără intenție de ocupabil. Războiul modern se face cu civili. Fără arme, fără generali, infaanterie civilă pașnică și stăruitoare. Pas cu pas, picătură cu picătură, până ce apa cristalină devine roșie pe nesimțite. Ici, colo, mai apar, azvârlite printre valuri și tampoanele igenice ale activistelor feministe. *** Cei doi, Gurău urmat de Ella, au ajuns la marginea Ținutului Interzis. Călăuza zălucă rămase departe în urma lor. Refuzase să continuie drumul.

De fapt, înțelegerea a fost să-i aducă până acolo. Și așa riscase enorm. Pedeapsa pentru fapta sa era cu exilul, exilul în mlaștină, exilul în ținutul interzis. Înainte de a se întoarce acasă, reuși să le mai spună.

— Acolo sunt fiare ciudate, varani, dragoni din pustie, câinii sălbatici sarcophilici și țapii păroși, curioși și inteligenți, care se cheamă unii pe alții.

Aici se odihnește năluca nopții, zeița Mamă a zălucilor. Tot aici își are cuib întâiul șarpele care îi clocește ouălele și îi strânge puii la umbra copacului 142

pervers. Ținutul mlăștinos este alimentat cu râuri de smoală fierbinte provenită din adâncul pământului prin activitate tectonică. Ici, colo, bolborosesc în băltoace, emanând aburi de pucioasă, vulcanii noroioși ai mlaștinii. Un ținut greu de imaginat, un ținut greu de străbătut.

— Sigur, unii au reușit să-l străbată, au reușit să ajungă dincolo, mai adăugă călăuza.

— Cum ? Și unde au ajuns, în cele din urmă? îl iscodi Ella. După câteva momente de gândire profundă aceasta răspunse.

— Nu prea se știe. Este greu să delimitezi adevărul de legendă. Dar sigur, cineva reușește, din când în când să străbată Ținutul Interzis.

Gurău se așeză pe o piatră în formă de bancă.

Cineva mai fusese pe acolo. Cineva mai încercase să treacă. Căuta urme, căuta semne, căuta ceva, dar nu știa ce. Se simțea asemeni celui care a pierdut o cheie. A pierdut o cheie, dar căuta cheia acolo unde niciodată nu se află o cheie pierdută. Uitase că o cheie pierdută nu trebuie căutată niciodată în locuri cu maximă vizibilitate. Acolo unde o caută toată lumea. Cheile pierdute se caută în locuri de minimă vedere, în locuri ascunse, în locuri tăinuite. Se gândea să se întoarcă. Încercă să-i spună fetei.

— Pentru a schimba lumea, trebuie să începi din interior. Niciodată din afară.

143

— Asta și vreau, pentru asta cred că locul meu este afară. Poate afară pot să fac ceva. Afară !

Interiorul de afară.

Călăuza plecase demult. Gurău se ridică de pe locul unde se așezase și făcu un pas spre Ella. Dar aceasta își potrivise deja casca cu ochelari robotronici și se pregătea să înainteze dincolo de borna de atenționare, părăsind în felul acesta, spațiul de protecție perimetrică inițial.

— O să te ajung din urmă, zise Gurău căutând iarăși ceva. O să te ajung . . .

***

— Ce sunt umbrele astea ?

— Umbre de arhivă, umbre de istorie pierdută.

Gurău privea cu interes la orientul grotei.

Aici, jocul de umbre părea mai estompat. Nu se știa de unde veneau. Din ce colț al statuilor de piatră se proiectau. Erau umbre cenușii, fără culoare. Din epoca alb negru. Poze, poze, zeci de poze, cenușii, alb negru de cenușă. Secretara îi șopti la ureche, la urechea lui ruptă.

— Sunteți și dumneavoastră acolo . . . !

Priviți ce a mai rămas din umbra voastră.

144

— ”Hașdeu” Complexul de pe ”Hașdeu” !

— Dar cazarma ? Ce caută acolo cazarma ?

— Ați uitat, firește că ați uitat. Ați uitat cazarma de lângă Opera de Stat. Erați cazați acolo.

Câte douăzeci într-o cameră, într-o cameră cu ferestre zăbrelite. Douăzeci ! Și mâncarea la gamelă.

Adusă în marmite de la nu știu unde.

Gurău uitase. Se întoarse ca să-și privească umbra, propria umbră care abia mai străjuia la picioarele sale. Mică și sfioasă.

— Concentrați-vă ! șopti din nou zăluca, Zăluca Secrtetar.

Umbra începu să crească. Umbra devenise mai colorată.

— Îmi amintesc ! Îmi amintesc acuma, zise Gurău. ”Complexul Hașdeu” ! Și în mulțimea aceea din jocul de umbre și taine apăru, pentru câteva clipe, el. El și imaginea sa cu picioarele goale și frumoase ținând în mână un târnăcop, un târnăcop muncitoresc în locul stiloului ”Pelican” dăruit de mama atunci când a intrat la facultate. Facultatea de Medicină Generală din Cluj.

Lângă umbra lui Hypocrate pendula umbra doctorului Hațieganu.

— A muncit pentru binele poporului ! zise Gurău, adresându-se secretarei.

— Și Dumneavoastră ați muncit. Ca el, ați muncit. Și dumneavoastră ați muncit pentru binele 145

oamenilor, răspunse secretara. De aceea aveți dosar.

Pentru că ați muncit pentru binele oamenilor.

— Cu târnăcopul și lopata.

— Muncă voluntară. Așa îi ziceau, muncă voluntară.

— La începutul anului universitar nu te înscria în anul următor fără adeverință. Fără adeverință că ai efectuat stagiul de muncă, muncă voluntară.

— Așa s-au făcut căminele, căminele studențești. Voi, studenții le-ați făcut. Câte o lună pe serie, în vacanța de vară. Voi ați săpat tranșeele, fundația clădirii căminului. Cu târnăcopul și lopata.

Colegii voștri, membri de partid, erau șefi voștri. Șefii și privilegiații facultății.

— Dar Gorgan ? Profesorul Gorgan, cel de la contagioase, secretarul de partid !

— Tăceți ! Zăluca Secretar duse două degete la buze. Oh ! Vă rog să tăceți!

— Dar ce s-a întâmplat ? Întrebă nedumerit Gurău. Am spus o prostie, o necuviință ?

— Of ! Da ! Tăceți, vă rog ! Urmă o liniște prelungită de clipe ciudate, clipe de mister și îndoială. Apoi, cuprinsă de milă și compasiune perversă, secretara îi spuberă nedumerirea.

— Este deasupra. Gorgan este deasupra noastră. Umbra lui a ajuns la nivelul Schivnicilor.

Umbra secretarului de partid la nivelul Colegiului 146

Suprem. Corpul Secera și Ciocanul pe cupa cu șarpele roșu.

— Colegiul medicilor ?

— Da ! Colegiul medicilor roșii !

Gurău își aduse aminte de Ella. Trebuia s-o vadă neapărat. Mulțumit că avea o casă în grotă nu mai avea altă grijă domestică decât casa, casa și finalizarea lucrărilor sale contractate. Era un potențial contractor. Trebuia să depună un decont pentru a primi renumerația necesară traiului său diurn, diurn și decent. Cât timp mai putea păstra o zdreanță de umbră și demnitate va fi în cursă continuă pentru străbaterea timpului și dimensiunilor grotei. Va continua drumul spre dincolo, dincolo de munte și mlaștină. Dincolo de ape și stânci.

*** Gurău își prinse urechile în palme. Bănuise că nu va ieși bine la confruntare. Prea multe dravele, prea multă vânzoleală la decontări de jocuri. Îl copleșeau ingineriile juridice și financiare provocatoare.

Provocatoare și secretoase.

Departamentul de contabilitate zălucă era în fierbere.

Umbra Marelui Hor trecuse pe acolo. După indicațiile prețioase ale Magnificentului, zăluca slăbănoagă, Marea Zălucă Visternică își mobiliză 147

subalternele și le ordonă punctualitate cu autoritatea ordonatorului principal, scară cu scară, dravelă cu dravelă.

— Creatorul de penițe, să aibă prioritate.

Atenție la autor și la peniță ! Cântați-i, fetelor, în strună.

— Și dacă doare ? întrebă o zălucă durdulie nouă. Naivă, angajată recent cu pile.

— Nu, doare . . . proasto ! o apostrofă o zălucă îmbrăcată în verde, Asculă de Oly, Oly, zăluca zurlie. Ea a cântat, eu am cântta, noi toate am cântat și ne-a plăcut. Ascultă de Oly. Zăluca sexoasă, zăluca în verde nu suporta stilul vorbit, adică oral. Era pudică din născare și prefera misionarismul. Zăluca durdulie făcu din cap că înțelege, iar Gurău își dădu drumul în sfârșit.

— Știți . . . zise el, am terminat o lucare cu șobolani telegonici. Am fost trimis la voi să predau un decont.

— Nu aveți o expertă ? O expertă contabilă.

— Îmi pare rău, dar eu nu am strună . . . nu știu să cânt ! Mă descurc singur.

— Ăsta e bleg, dragă ! zise zăluca în verde.

Du-l, fată la Oly !. . . Ajuns în fața lui Oly, Gurău se fâstâci total. Total și ireversibil. Oly văzu nelegiuirea și îl luă în primire.

148

— Mergem la Marea Visternică, zăluca slăbănoagă. De unde veniți dumneavoastră ? Ce studii aveți?

— Păi . . . păi să vedeți, eu . . .

— Ce să văd camarade ? Ce să văd ? La noi contează numai studiile absolvite la Universitatea ”Grota Nouă de Sus”. Aveți diplomă ?

— Păi . . .

— Ce păi . . . ? Unde sunt originalele, unde este bugetul ?

— Eu am adus doar copii, copii pe care am specificat: Conforme cu originalul !

— Dar bugetul ?

— Care buget ? se încurcă Gurău mai tare.

Care buget ?

— Bugetul narativ !

— Păi . . . !

— Atâta știți să spuneți: Păi . . . Gurău se turtise de tot. Zăluca îi strigă de sus, triumfătoare.

— Bugetul narativ ! Apoi repetă vorbele ca pe un refren solemn.

— Bugetul narativ, bugetul narativ, bugetul narativ . . . bugetul . . . na . . . na . . . !

Apăru Marea Visternică. O însoțea un zăluc țuțer. Acesta dădea mereu din cap a încuviințare și repeta în șoaptă o rugăciune.

149

— Nu am mâncat usturoi și nu-mi miroare gura . . . nu am mâncat usturoi și nu-mi miroase gura . . . nu am mâncat . . . nu . . . !

— Cine e ăsta ? întreabă slăbănoaga privindu-l chiorâș pe Gurău și țuguindu-și buzele subțiri. Semn rău, gândi acesta. Știa de la mama că femeile cu buze subțiri sunt viclene. Viclene și imprevizibile. Se resemnă pe secundă. Venise momentul, momentul astaral al secundei.

— Nu-i pică fisa ! răspunde Oly. — Are ?

— Nimic, nimic !

— Cum nimic ?

— Adică, nimic ! Apoi în șoaptă spre urechea slăbănoagei.

— Fără strună, fără bile, nimic, nimic !

Din umbră, zălucul țuțer o acompania.

— Țâ, țâ . . . țâ, țâ . . . țâ, țâ . . .!

Gurău se retrase strategic.

— Vin mâine, vin mâine, revin . . .

Grota se umplu de liniște.

Așa a făcut cunoștiință Gurău cu Statul Paralel. Ieșit în stradă îl întâlni, cu totul, dar cu totul întâmplător pe Mandi.

— Bon, Bon, Mandi ! Tu ai strună ?

— O, da ! O am de când eram la studii, la Grota Nouă de Sus. A trebuit să aleg între bile de 150

plastic și strună. Am preferat-o pe ultima. Foarte curios, se interesă de Gurău.

— Dacă ai e bine ! Dă un grad suprem, apocaliptic ! Orgasm apocaliptic. O zălucă îi spuse cândva confidențial.

— La noi, camarade, la noi, adică la contabilitate, totul se petrece aici, aici la pisic.

Zicând asta își lovi cu degetul arătător de la mâna dreaptă capul undeva în aria temporală. Ar fi vrut să spună, psihic, dar o zăpăcise prozodia.

— Psihic, o corectă Gurău.

— Pisic sau psihic, tot aia e, făcu zăluca. De fapt este vorba de orgasmul mental. Noi femeile avem imaginație. Visul nostru secret și nemărturisit este să fim curve, curve mentale. Noi ne imaginăm și ne simțim ca atare. Nu este niciun păcat. Gândeștete! O barbă stufoasă, cochet tunsă, ușor parfumată strecurându-se printre pulpele albe ale unei doamne contabile. Totul se petrece exclusiv în vis. Visul secret, visul niciodată mărturisit. Dacă mai adăugăm și restul, apocalipsa se dezlănțuie în gândul nostru ca o fisiune. Rezultatul, îl simțim în tot trupul, mai ales acolo. . . .

— Ce mai adăugați ? întrebă Gurău.

— Multe . . . orice . . . strună, bile . . . imaginație, emoție, senzație. . . !

— Dar aveți soț, partener, sau . . .

— Închidem ochii !

151

— Cum așa ?

— Foarte bine ! Închidem ochii. Închidem ochii și ne imaginăm. Ne imaginăm persoana.

— Aha ! Înțeleg ! Sigur, persoana respectivă va avea facturile date la plată. Restul, restul persoanelor își vor lăsa barbă.

— Sau strună ! Barbă sau strună, la alegere.

Zăluca închise ochii și oftă adânc.

— Femei ciudate, gândi ca pentru sine Gurău. Înțelegea greu chestia cu Statul Paralel. Întradevăr nu era o joacă. Era chiar o realitate. O realitate paralelă. Realitate era și chestiunea cu decontările, decontările apocaliptice. Statul Paralel și orgasmul apocaliptic.

— Nu vreau strună, zise în cele din urmă.

Asta e ! Fără strună !

A doua zi Gurău își mobiliză capacitățile. Îi era silă de toată tevatura din grotă. Nimic nu aducea a bine. Era singur. Secretara dispăruse. Dispăruse de tot. La biroul cu boxă nu mai avea acces. Nu cunoștea parola de la panoul de intrare. Se frământă cât se frământă apoi se hotărâ să o caute pe Ella.

— În doi se gândește mai bine. Oricum !

Ella se chinuia cu scara. O scară ce ducea undeva deasupra runelor slăvite. Încerca dravelele.

Păreau șubrede. Dravelă cu dravelă. Le potrivea cu grijă. Fiecare la locul ei. Dar când punea piciorul să 152

urce, scara se clătina iar chestiile alea cădeau. Le aduna iar, dar cădeau mereu.

— O făcătură, trase concluzia în cele din urmă. O făcătură zălucă cu program. Program de protecție perimetrică. Trebuie să ajung acolo.

Deasupra, deasupra runelor muncitorești. Trebuie să existe o ieșre deasupra.

— Să te ajut, zise Gurău apărut așa ca din senin acolo. Apoi luă și el o scară. Aceasta era stabilă la urcat, dar în momentul când cel care urca ajungea dincolo de mijloc, se trezea brusc la început.

Era la prima treaptă. Începea să urce, iar chestia se repeta. Era o scară rotativă. O scară care nu ducea nicăieri.

— O fi scara cu pricini. Pricini de tot felul.

Pricini diurne. Pricinile vieții. Scara pricinilor.

Cei doi, Gurău și Ella. Se gândeau la un singur lucru. Să iasă de acolo. Să iasă din grotă. Să iasă înainte ca puținul de umbră care îi mai însoțeau să dispară. Aveau nevoie de umbră. Aveau nevoie de lumină. Lumina dă umbră. Iar umbra amintirilor depinde de felul luminii care o generează. Aveau nevoie de lumină, lumina de afară. Lumina de dincolo. Lumina de dincolo de grotă.

Gurău știa că undeva în grotă, undeva într-un incubator special numai de el știut și ascuns, cu strășnicia cercetătorului asiduu și temerar, se află sămânța unei generații de umbre. Rezistentă la orice 153

influență mesageră exterioară. Munca lui. Rezultatul muncii sale în laboratorul secret al grotei. Vaccinul salvator. Oamenii își vor recăpăta umbrele. Când și cum, rămâne de văzut în viitor. Iar el, ei bine, el va fi purtătorul de semen, cel care va simți spiritul și armonia determinată de fericirea dată de libertate și lege, puterea stăpânului ales și supunerea slujitorului loial. *** Drumul Întoarcerii este întotdeauna mai scurt, mai ușor de străbătut atunci când îl cunoști.

Umbre și lumini se contopesc în miezul grotei. Aici domină frica. În locul zidurilor se răspândește frica.

Asta, pentru că este mai ușor să construiești frică decât să construiești un zid. Frica va conduce lumea spre cele mai înalte realizări. Umbrele s-au ascuns de frică. Gurău știa că oamenii nu se schimbă. Doar vremurile se schimbă. Oamenii rămân aceiași în general. Nu se pot recupera umbrele pierdute, dar se pot construi altele, din alte surse, din alte lumini interioare. În umbra lui mergea un varan. Un varan cenușiu se strecura în umbra lui scoțându-și limba bifurcată prin crăpătura dintre buzele țuguiate, băloase și murdare de sânge. Gurău s-a oprit o clipă locului. Simțea nevoia de odihnă. Începuse să-l 154

învăluie un fel de oboseală fizică și mentală inexplicabilă pentru timpul și spațiul unde se afla.

— Ciudat, gândi acesta. Varanul se oprise și el, dar la o distanță respectabilă într-o așteptare cuviincioasă. Ciudată stare mă învăluie deja.

Dintr-odată, se văzu aproape de locurile cunoscute. Laboratoarele sale.

— Nu cumva . . . scârba asta m-a atins ?

— Piciorul, piciorul, aveți ceva acolo, glăsui cu o voce îngrijorătoare un trecător. Strada era pustie. Gurău simți durerea. Abia acuma își dădu seamă că era rănit la un picior.

— Am călcat strâmb, gândi el cu amărăciune, am călcat undeva strâmb și m-am rănit la gleznă.

Sau . . . privi dincolo de umbra tremurândă a siluetei sale verticale. Sau m-a mușcat ceva, ceva fără să sesizez anume ce, poate fi el. Și gândind astfel, privi varanul cenușiu și bălos din umbră.

— Oi fi călcat pe el strecurându-mă printre stânci, reveni la idee, animalele astea sunt cameleonice. Seamănă cu locul unde s-au așezat. Pot fi ușor confundate în locul unde se așează.

— Ce păcat, mai gândi Gurău. Ce păcat, tocmai când aproape ajunsesem la capăt. Era în vecinătatea zidului, nivelul runelor. Nivelul runelor, secera și ciocanul. Varanul dispăruse, dar Gurău știa că așteaptă undeva. Știa că așteaptă ca veninul 155

mușcăturii să-și facă efectul, efectul devastator.

Dintr-odată își aminti de fată.

— Niciodată doi oameni nu pot deveni mai lesne prieteni, decât atunci când fac împreună un drum. Frumos lucru. Nădăjduiesc că vom rămâne astfel pentru totdeauna.

Trăiseră, amândoi, evenimentul chemării.

Taina sfântă a deschiderii lumii terestre. Grota nu poate fi mai mult decât un tanatoriu de umbre și semne. Privi în față. Licărea acolo un ochi de fântână. Clară și limpede era apa aceea. Veninul își făcuse efectul. Era acolo un bătrân, un bătrân mult adus de spate, cu un chip brăzdat de cicatrici alungite și sinuoase, mărginite de cute și șanțuri, accentuate din loc în loc de ochiuri circulare, spiraliforme, în jurul unor axe centrale imaginare.

Un bătrân centenar. *** Ella știa că există locuri pe cât de adânci şi de ascunse, pe atât de magice şi de strălucitoare, dar în altă dimensiune, dar în altă lume. În niciun caz în lumea zălucilor. În lumea blestemată a zălucilor.

Ciudat era faptul că ar fi avut toate motivele să fie o zălucă. Autentică și destoinică. Doar primea de toate. Adică, tot ce se poartă în această grotă unională. Părinți, rude, frați și prieteni, tot soiul de surogaturi subtile, care s-ar fi întrecut să-i asigure 156

confortul și traiul pe bani mulți. Nu trebuia să facă nimic. Să învețe doar să crească. Să crească în lumea si spiritul zălucilor obișnuiți. În fond, era aproape o zălucă. Lucru acesta o deranja puternic. Nu ! ea nu era o zălucă. Ea nu era ca o zălucă pentrucă nu se simțea zălucă. Învățase prea multe pentru ca să se mai amăgească. Acumulase multe cunoștințe din diverse domenii și putea face față oricărei situații din preajma sa. Dar deosebirea dintre ea și restul celor de seama ei era enormă. Deosebirea consta în aceea că numai ea poseda facultatea de a procesa. Asta era ! Ea procesa totul. În timp ce restul lumii din jurul său acumula, uneori cu disperare, informații și cunoștiințe de-a valma, ea le procesa continuu.

Le procesa cu o râvnă statornică și perversă.

Elimina tot ce ținea de dogmă și obediență.

Deocamdată o avantaja vârsta. Vârsta cronologică, dar intuia ce se va întâmpla cu ea mai încolo.

— Mai încolo nu există aici. Mai încolo trebuie să fie în altă parte. Într-o zi, într-o zi lumea asta, grota asta se va prăbuși. Se va prăbuși în abisul incandescent al miezului terestru. Un seism apocaliptic o va proiecta acolo fără replică de revenire. Se va prăbuși în fosa timpului uitător și rece. Asta în vreme ce ea va fi în altă parte. Cu siguranță, va fi în altă parte. Ea va fi în altă parte a lumi, dincolo de ape și pietre.

157

O lumină pâlpâia în față. O lumină ciudată pentru ea. Niciodată nu mai văzuse așa ceva. Ella înainta spre lumină urmărită îndeaproape de umbra sa nestatorică. Apoi își pusese casca cu ochelarii robotroni care o izola de lumea de dincolo de ape.

Intrase deja în mintea sa. Spera să stea acolo cât mai mult. Acolo, numai acolo se simțea bine. Era în elementul său virtual. Începeau jocurile de umbre.

Voia să câștige și de data asta. Voia să câștige cu orice preț. Dar Ella depășise limita sferei de influență magnetică. Limita energetică de rezervă se consumase și ea fără semnal de alarmă sesizabil anticipat. Depășise mlaștina. Depășise și zona de protecție perimetrică de siguranță. Ochelarii robotroni cedau, încet, încet, epizând lumina artificială. Ella se trezi cufundată în beznă. Obișnuită cu penele de lumină, se resemnă cuminte gândind, ca de obicei, la revenire. Își urma umbra din instinct.

Alte simțuri de orientare o puneau în mișcare. Se obișnuise cu ele, se renăscuse cu ele. Ella continua să meargă. Lunima pâlpâia în întuneric. Lumina se apropia de ea. Lumina o chema parcă dintr-o altă dimensiune. Mergea încet, mergea cu ciudă, mergea cu mânie. În marș a purtat un trekking de orientare, dar pentru că o deranja la mers îl aruncase cât colo.

Lumina din față ei devenise puternică.

— Ce frumoasă e lumina, gândi Ella. Aceasta să fie oare lumina zilei ? Se întreba cu emoție. Un 158

cadru de stânci îi limita accesul în față. Dar era prea târziu. Mai făcu câțiva pași și se trezi dincolo. În ceafă ea simți respirația grotei care o ajunse din urmă. Încă mai ținea în mână casca. Nu mai știa ce să facă cu ea. O lăsă cu grijă pe o piatră apoi făcu un pas înainte. Era în fața luminii. Era undeva și ea acolo. Era și ea dincolo. O câmpie enormă inundată de lumina soarelui galactic se așternea la picioarele ei. Lumină naturală, lumină terestră. Ella întinse mâinile. Porni în direcția soarelui. Aveau lacrimi în ochi. Doar atât mai spuse, înainte de a pleca mai departe.

— Am ieșit, am ieșit din umbră. Am ieșit din grotă.

A doua zi oamenii care treceau muntele, au zărit strecurându-se printre stânci trupul de smarald al unei șopârle. (ianuarie – iunie 2018)

159

Redactor: Virginia Paraschiv Coperta: Maia Martin Tehnoredactor: Alin Oltyan Bun de tipar: mai 2018. Apărut: iunie 2018 Editura TRANSILVANIA, Str. Luminișului nr. 5/7 430333, Baia Mare, Tel: 0362401599 Tel. Mobil : 0748859034 E-mail : mihai_ganea10@yahoo.com TIPĂRIT ÎN ROMÂNIA