Negru pe alb, nr 18, 2015

Nr. 18/1 – dec. 2014, ian.-2015

Revistă de cultură

NEGRU PE ALB

1

În acest număr au colaborat:

Redacţia Negrupe Alb Director Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Redactor şef: Boris Marian Mehr– scriitor, membru USR Secretar de redacţie şi tehnoredactor Liviu Gogu

Redactori: Florin T. Roman - editorialist Claudia Elena Peter - proză, ARTĂ Agafia Drăgan - poezie Ovidiu Dinică - calendar, poezie, eseu Anastasia Moldovanu - BASARABIA Lăcrămioara Teodorescu - ARTĂ Maria Niculescu - Spiritualitate Cristina Geambașu - redactor, corector E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com

Copertele: – nr. 1 – Constanţa Abălaşei-Donosă Eminescu, portret

– nr. 3 – Claudia Elena Peter - Interpretare – nr. 3 – Mihai Catruna - Eminescu, La steaua

Atenţie!

Autorii răspund în totalitate de conţinutul şi autenticitatea textelor publicate.

ISSN: 1843 – 018X

2

- Adrian Paparuz - Alexandru Dan - Anca Tănase - Angi Cristea - Any Tudoran - Camelia Stan - Carmen Ştefania Luca (Odin) - Cepeha I. Mihai - Constantin Bidulescu - Costel Zăgan - CristinaT - Dumitru Ichim - Gabriela Ioniţă - Georgian Ghiţă - Gheorghe Apetroae - Gheorghe Pârlea - Ion Ionescu-Bucovu - Iordachescu Dragoş Nicolae - Irina Lucia Mihalca - Liliana Mihaela Zaharia - Liliana Trif & Ioan Grigoraş - Luminita Cristina Petcu - Maria Călinescu - Maria-Ileana Tănase - Marin Moscu - Mario Ardeiaş - Mihăes Violeta - Mihai Batog-Bujeniţă - Mihai Katin - Mihai Marian - Mircea Coroş - Nicolae Văduva - Nicolae Vălăreanu Sârbu - Nuţa Istrate Gangan - Popa Vanda Ines - Puiu Alexandrescu - Ungureanu Gheorghe - Valentin Irimia - Vasile Pin - Veronica Şerban - Victor Bivolu - Violetta Petre

Editorial Negrupe Alb Literatura între calitate şi cantitate Noica, în al său Jurnal filosofic, spunea că verbul vremurilor noastre nu mai e „a fi”, ci „a avea”. Din păcate, în contextul postmodern multiculturalist, mulţi dintre scriitorii contemporani au căzut pradă acestui ultim verb. Se scrie mai ales pentru succes imediat, pentru premii, bani, pentru îmbogăţirea CV-ului, se „execută” literatură la comandă sau la modă. Această capcană nu este deloc una nouă, ea regăsindu-se şi în epoca lui M. Kogălniceanu care, considerat de G. Călinescu ca fiind întemeietorul spiritului critic în ţara noastră, scria: „Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuşi tineri de pe laviţele şcoalelor au pretenţia a publica scrierile lor, pân‟ şi tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemenea epohă, când se publică atâte cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate, şi ca într-un ciur să le vânture, lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pre cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor ?” Într-adevăr, mai ales în rândul tinerilor există autori care, îmbătaţi de aroma unui început de succes, devin prea entuziaşti şi continuă să scrie furibund, generând mai apoi lucrări de valoare îndoielnică, din cauza cărora cad în derizoriu şi în quasianonimat. „Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.” (Părintele N. Steinhardt).

Se ştie că muza nu şopteşte oricând şi oriunde. Câteodată trec perioade lungi de timp până revine. Despre aceasta Nichita Stănescu afirma că „nu este bine să iubeşti prea mult poezia. Mai bine să-i supravieţuieşti. Poezia este ca soldatul, câteodată recunoscător părinţilor, câteodată nu. Foarte rar îţi scrie de departe, încheind scrisoarea cu: <<Dragă mamă, dragă tată, sunt viu şi sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă>>“. De asemenea, Geo Bogza se destăinuia, arătând că „toate textele pe care le-am scris n-au putut să iasă din capul meu decât în clipa în care stiloul pe care-l aveam în mână simţea hârtia albă sub ascuţişul lui”. Unii autori forţează însă lucrurile şi scriu şi atunci când nu au nimic de spus. Dar, vorba lui Eminescu, „E uşor a scrie versuri / când nimic nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/ ce din coadă au să sune.” Nu e mai importat oare să se scrie mai puţin, dar de calitate? Bunăoară, Tudor Gheorghe mărturiseşte că nu are poeţi preferaţi, ci poezii preferate. Fiind în asentimentul artistului, consider, pe baza propriilor descoperiri, că există scriitori mari, care au elaborat şi lucrări de o calitate îndoielnică, după cum există scriitori secundari, care au scris şi capodopere. Ţuţea, Labiş, Andrei Mureşanu, Tudor Muşatescu, Alexei Mateevici sunt exemple de autori care, deşi nu au fost prolifici, au rămas totuşi ca nume mari în conştiinţa naţională.

Lui Ion Barbu i-au fost publicate în timpul vieţii doar vreo 75 de poezii, din cauza (sau poate datorită) exigenţei pe care şi-a autoimpus-o. De asemenea, Calistrat Hogaş a scris doar la bătrâneţe, după îndelungi examene de conştiinţă.

E-adevărat, există şi autori mari care au lăsat în urma lor o operă vastă şi totodată valoroasă, dar acestea sunt excepţii. Li se întâmplă doar geniilor, cum este cazul lui Balzac, Proust, Eminescu, Mircea Eliade sau Sadoveanu. Unii dintre ei au fost însă favorizaţi şi de faptul că au trăit până la o vârstă înaintată.

Există însă şi opinii contrare. Bunăoară, Nicolae Breban are o teorie de sursă hegeliană: cantitatea devine, după un anumit grad de relevanţă, un criteriu al calităţii.Eugen Simion socoteşte că în proza românească idealul este să scrii o carte unică, exemplară, pitorească, model de limbă şi de imaginaţie epică, şi că „opus acestui model (l-am putea numi: modelul flaubertian) este modelul prozatorului productiv (modelul, în fond, balzacian) amplu, eseistic, reflexiv, analitic”, agreat de majoritatea creatorilor de literatură. „Unii îi reproşează lui Breban că scrie prea mult, mai susţine Simion, el le reproşează altora că scriu puţin şi trăiesc, încă de tineri, ca nişte pensionari ai reputaţiei lor efemere”.

Opinia mea este că muza nu trebuie forţată şi energia talentului nu trebuie risipită numai de dragul de a scrie. Mai bine o operă redusă ca dimensiune, dar de o calitate ireproşabilă, decât o inflaţie de titluri care nu folosesc nimănui. Iar cine merge totuşi pe mâna lui Breban, scriind mult, ar fi bine să îl ia ca model în acelaşi timp şi pe Ion Barbu, adică să manifeste o exigenţă sporită atunci când îşi selectează textele destinate publicării.

Florin T. Roman 3

Eseu Negrupe Alb Eminescu la a 165-a aniversare de la naştere de Ion Ionescu-Bucovu „În Ţara Moldovei, de Sus, Coborând dinspre obcini spre plai, Trece în nopţi când e lună Voivodul Eminescu Mihai, Se opreşte la sfinte altare Şi-n crame cu vin de un veac, Privighetorile când îl văd se usucă De-atâta iubire şi tac. Şi-un cântec se face pământul, Un cântec şi-un petic de rai Când trece în nopţi înlunate Voivodul Eminescu Mihai” ( Mircea Micu) Acum, la mijloc de ianuarie, se petrec 165 de ierni de când Mihai Eminescu a căzut ca o lacrimă a lui Dumnezeu pe solul nostru românesc. De atunci până astăzi s-au scris biblioteci întregi despre el. Se pare că orice cuvânt în plus este de prisos. Şi totusi... În larga deschidere a timpului, Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.

Pe timpul vieţii lui s-a vorbit că ar fi luat un sifilis de la Veronica, iar ea, la rândul ei, l-ar fi luat de la ofiţerii pe care-i slujea ca infirmieră în Iaşi, la 1877. De altfel, povestea a auzit-o şi Veronica, după moartea lui, când simţea că e privită rău de toată lumea, fapt ce o face să plece din Bucureşti la Văratic şi, după aproape patruzeci de zile, să se otrăvească. Augustin Z.N. Pop dezminte asemenea poveste. Alta era relaţia dintre ei. Ca dovadă, Veronica, în anul 1887 îl ia ape Eminescu bolnav de la Henrieta, de la Botoşani, şi-l aduce în Bucureşti, pentru îngrijiri. Mult timp stau împreună, merg la spectacole de teatru, la plimbare etc. O fotografie descoperită de curând îi arată ca pe nişte amici, fotografiaţi într-un grup de artişti, din care face parte şi Caragiale. Aici însă vedem un Eminescu, lângă Veronica şi Vlahuţă, distrus de boală, tras la faţă, cu o mare mustaţă în strachină, pe cap cu o pălărie cu panglică, purtând un costum alb.

Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat, după 165 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească, deşi aceste mărturii ale lor au pus preţ mai mare pe cancanuri, scoţând în relief partea exotică a vieţii lui.

Eminescu nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată, şi mai presus de orice, voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii.

Apoi, la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu, care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă.

E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, la care stătea în gazdă. Aici a fost numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui, de la care va fura rime, ritm, teme şi le va înnoi, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă, după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea, hoinărind cu trupe de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare.

Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.

Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, acestea fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului, prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.

Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, a femeii care-i captivează toate simţurile şi de acum el va scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

De aici încolo începe şi calvarul. Venind în ţară, este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în Bucureşti de la Iaşi, intră în vâltoarea politicianistă, participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ziarul ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la

4

,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât şi stăpânirea austro-ungară, care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toţi cei care i-au lăudat poezia în timpul vieţii, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.

S-a acreditat ideea, în ultimul timp, că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete imperiale printr-o mare conspiraţie, avându-i ca protagonişti pe apropiaţii lui cei mai buni, de la Maiorescu, la Slavici şi Caragiale. S-a mers până într-acolo încât să se spună că Ion Luca Caragiale s-a mutat la Berlin, sub oblăduirea serviciilor secrete austro-ungare, ca un bonus pentru spionajul său asupra poetului. Nimic mai fals! Mutarea lui Caragiale la Berlin a avut alte cauze, care nu fac subiectul acestui articol.

Eminescologi de ocazie, după aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu, se străduiesc din răsputeri să demonstreze că el a fost victima unei mari conspiraţii, care a dus şi la asasinarea lui. Că mulţi dintre apropiaţii lui Eminescu au fost agenţi de influenţă ai imperiului, nu mai există nici un dubiu. Dar ei n-au avut nicio treabă cu boala lui Eminescu, aceasta datorându-se unor alte cauze -vezi DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU Studiu patografic - Dezvăluiri - Material integral Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu VUIA (18.3.1929 - 29.9.2002).

De la: ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de către slugile Imperiului Austro-Ungar, care l-au declarat nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat.

Eminescu a fost luat în vizorul serviciilor secrete austroungare încă de la venirea lui la Viena. Imediat se înscrie în cele două societăţi româneşti “România” şi “Societatea literară şi ştiinţifică”. La 20 octombrie 1869 a fost proclamat membru ordinar, publicând articolul “O scriere critică” în ziarul "Albina" din Pesta (1870), sub pseudonimul Varro. Acum, în sânul naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, se agită idea fărâmiţării dualismului, urmând ca fiecare naţionalitate, inclusiv Transilvania, să-şi ceară autonomia. După acest articol, Eminescu este citat să dea explicaţii la Judecătoria de Instrucţie. Urmează apoi Serbarea de la Putna şi articolele din "Timpul", care scot din ţâţâni serviciile secrete ale imperiului.

Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe de o parte, să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte, sa-l incrimineze? Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie '83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat, pe ziua de 28 iunie 1883, AustroUngaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania, iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu îşi dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face "smintit" ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiştii îl ocolesc, Slavici se îndepărtează şi el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui şi soţul lui Mite, ducea despre el veşti nu tocmai potrivite reginei. De aici şi furia lui Eminescu împotriva regelui. Semnalul este dat de celebra: ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potenţial pericol. Şi aşa-zisa lui nebunie a căzut ca o mană cerească.

După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 şi 1889 biografii lui scot în evidenţă mai mult latura lui ,,bolnavă”. Dacă ne-am apleca mai atent asupra acestei perioade, am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate, decât de reverie. Cum se face că, dus la Viena cu escortă poliţienească la sanatoriul Oberdobling, fără niciun tratament, în câteva zile îşi revine şi vorbeşte cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal?

Oricum, la Viena a avut o revenire impresionată, stare dezvăluită de scrisorile adresate de către el cunoscuţilor şi prietenilor, în acea perioadă (11-15), era limpede atât la creier, cât şi în scrisul său, de altfel niciodată schimbat, fenomen subliniat şi de specialiştii grafologi.

Acelaşi lucru putem spune despre el şi când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în ţară, vorbeşte cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie şi poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele în care să-şi păstreze ciornele, sau caietele, iar hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi.

Calvarul poetului a început la Botoşani, unde i-a fost administrat prima dată tratamentul cu mercur. Când vine în ţară şi i se administrează injecţiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău.

Sau acele tratamente empirice cu apă şi funii ude, ca pe timpul Evului Mediu. Şi, mai rău, cum îl bagi între nişte nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră azvârlită în cap? Vă închipuiţi ce calvar?

Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri, şi de ce nu, fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun, în curtea sanatoriului. După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile. cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”. Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au tratat şi consultat pe Eminescu, la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani. Sindrom maniacodepresiv, nu sifilis. În primul rând, după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sindrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu.

Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la "Timpul", ziarul lui de suflet, unde şi-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu s-a

5

înstrăinat, căzând într-o apatie iremediabilă. La toate acestea, s-a adăugat şi refuzul lui Maiorescu de a-i încuviinţa căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă şi studiile profesoarei Monica Spiridon: "Eminescu: O anatomie a elocvenţei" (Ed. Minerva, 1994) şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, "Eminescu sau despre convergenţă" (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să beneficieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte, din hagiografie şi pe de alta, din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase, alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.

Astăzi avem tipărite cele cincisprezece mii de pagini din „Caietele Eminescu“, dar şi studiul lui Constantin Noica – "Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti", cu contribuţia esenţială a filosofului în „problema Eminescu“.

O nouă lectură din Eminescu poetul, dar şi prozatorul, şi mai ales publicistul, ne arată cât de aproape ne este astăzi. De unde şi mereu vehiculata sintagmă: „Eminescu este contemporanul nostru“. Ziua lui Eminescu = Ziua Culturii Naţionale. Imaginea completă a scriitorului Eminescu o putem avea numai după lectura creaţiei integrale a poeziei, prozei şi teatrului, precum şi a publicisticii şi corespondenţei, întrucât autorul transferă părţi din dramaturgia sa în poezie. Proza este elaborată concomitent cu poezia şi reflectă aceleaşi probleme. Poeziile din perioada 1870, din „Convorbiri literare“, merg în paralel cu proze precum "Geniu pustiu" şi "Făt-Frumos din lacrimă"; marile poeme filosofice, sociale şi politice, cu "Sărmanul Dionis", proză filosofică şi fantastică în care se regăsesc aceleaşi teme romantice cu cele din lirica sa.

Dramaturgia – rămasă în manuscris în stadii diverse de elaborare, scrisă de regulă în versuri, avea în prim plan figuri istorice precum Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru cel Bun, dar şi eroi populari sau figuri revoluţionare, ca aceea a lui Andrei Mureşanu – devine şi ea o parte importantă a operei.

Dimensiunile sale spirituale întrec orice categorisire şi încadrare în formule şablonarde.

Dintr-o târfă, el a făcut o madonă, dintr-o banală baltă, un lac de vis, dintr-o poiană, un omăt de iarbă.

La el nopţile se topesc în argint şi aur. Pădurea se transformă în templu. De fapt, toată natura e un templu.

Cromatica privirii lui e aparte, dominată de alb, galben şi albastru. El vede prin ceaţă unghiurile închise unde se ţese păienjenişul. La el, mica lume a gâzelor este o lume mirifică, umanizată şi plină de miracole.

Poezia lui de dragoste este litanie. Dorul şi dragostea sunt cele două sentimente care-l obsedează.

Articolele lui de la ,,Timpul” sunt şi astăzi actuale.

Eminescu nu poate fi împărţit, repetându-se locuri comune şi truisme, Eminescu trebuie luat Unic, aşa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaţionalului.

Dar noi? Ce facem cu Eminescu?

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului, care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea, ce ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul”, într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descoperă lumea aşa cum este, aceasta este revelaţia noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Eminescu, supus recuperării proletcultiste - anul 1950 de Ovidiu Dinică Informaţiile necesare alcătuirii acestui articol au la bază colecţia revistei Viaţa Românească şi se referă la anul 1950.

Deceniul al cincilea din secolul al XIX-lea este caracterizat prin stagnarea literaturii române sub impulsul curentului proletcultist. În această perioadă, tonul realităţii socialiste fiind impus autoritar prin doctrina ideologică socialistă, care avea ca obiect principal omul nou, amorf, lipsit de sentimente, dar puternic încărcat revoluţionar . În scopul transformării radicale a conştiinţelor, un rol important revenea culturii, artei, care trebuia remodelată în deplin acord cu voinţa maselor populare, supuse ideologic. În 1948 se constituia Uniunea Scriitorilor, pentru a efectua un control eficient asupra vieţii literare şi a jalona noile orientări ideologice. În 04.08.1949 ziarul Scânteia, oficiosul Partidului Muncitoresc Român, anunţa acţiunea de reconsiderare a literaturii, a clasicilor noştri astfel:

6

“Nimic din ceea ce a fost sănătos în trecut , nimic din ceea ce poate fi de folos luptei pe care o duce astăzi poporul nostru, nu se cade să rămână pradă uitării. Să dăm un puternic şi neîntrerupt avânt operei patriotice de scoatere la lumină a culturii progresiste din trecut, pentru a face din ea parte integrantă a culturii noi, socialiste, sub conducerea Partidului”.

Anul 1950 marca centenarul naşterii lui M. Eminescu ocazie care trebuia folosită pentru penetrarea în rândul maselor a principiilor considerate progresiste de doctrina de partid.

Metoda preconizată era substituirea criteriilor de adevăr şi respect pentru cultură cu învăţătura marxist-leninistă, studiind totul în spirit partinic.

Astfel se propunea ca trecutul să fie acceptat parţial şi preluat în spirit critic. Eminescu era respectat pentru poemul Împărat şi Proletar, iar restul operei sale, adânc reanalizată, pentru a primi spirit novator şi prelucrată popular. Se promova puternic poetul Dumitru Teodor Neculuţă, 1859-1904, precursor al proletcultismului pentru activitatea sa revoluţionară, căruia i s-a acordat calitatea de membru post mortem al Academiei Romane în 1948. Ion Vitner îl numea pe Eminescu drept Poetul culorilor sumbre,considerându-l nebun şi exponentul marii boierimi cu tendinţe retrograde, intelectual în derută. In vâltoarea acelor ani şi de înlocuire a valorilor, Ion Vitner, un modest critic, avea să-l înlocuiască la catedră pe G. Călinescu. Lui G. Călinescu, cel care îl consideră în tonul epocii pe Eminescu “Un propagandist de serviciu”, Eugen Campus, în articolul Din Problemele Reconsiderării Clasicilor Noştri, după ce recunoaşte afilierea criticului la ideile socialiste, îi reproşează influenţa ideologiei burgheze în opera sa. Este puternic criticat şi Mircea Eliade pentru că îl citează pe Mihai Eminescu şi deranjează jocul agramat pe care clasa politică a vremii încearcă să-l facă. În acei ani, Eminescu trebuia să fie folosit ca exponent al ideilor socialiste, recunoaşterea formării sale sub influenţa filozofiei germane fiindu-i refuzată. Tudor Vianu, răspunzând anchetei revistei Flacăra în Ianuarie 1948, la Perspective pentru Reconsiderarea lui Eminescu scria: "Trebuie arătat că prin elementele puterii sale, prin atâtea din temele şi procedeele, prin întregul lui mesaj liric, Eminescu aparţine literaturii lumii, fiind ultimul mare romantic european".

Acest punct de vedere a fost considerat de critica proletcultistă ca burghez retrograd. Eminescu, în spiritul criteriului oficial pentru deceniul al cincilea, avea voie să fie considerat un revoltat “din perspectiva prezentului, pentru a desluşi mai bine trecutul, privind lucrurile din punct de vedere marxist-leninist, de pe poziţiile avansate ale clasei muncitoare, pentru înţelegerea confuziilor ideologice la majoritatea operelor sale, care au fost scrise într-o vreme în care gradul de dezvoltare al mişcării muncitoreşti era încă departe de cel de astăzi”, susţinea acelaşi redactor, Eugen Campus de la Viaţa Românească, în nr. 7 din 1950. Ca principiu metodologic în epocă, pentru receptarea creaţiei lui Eminescu, se propunea reconsiderarea trecutului progresist, chiar confecţionarea lui, dacă este cazul, şi negarea gradului de alcătuire sănătoasă a operei poetului, aceasta fiind proclamată în majoritate cu un caracter burghezo–moşieresc, contestând influenţa filozofiei germane în creaţia sa. Contestarea surselor de inspiraţie putea minimiza rolul poetului în epocă şi încadrarea sa într-un curent literar, izvoarele acceptate puteau proveni doar din mediul proletar. Exacerbată a fost necesitatea perceperii lui Eminescu în calitate de produs al clasei proletare, dar acest lucru se justifică prin necesitatea creării influenţei la nivelul larg al maselor proletare în epocă. În 1950 apare un volum de poezii Eminescu, prefaţat de N. Moraru la editura EPLA. Atitudinea lui Eminescu este percepută, citez: “ca a unui revoltat, spiritul său nu cunoaşte legile de dezvoltare ale societăţii şi deci a drumului de urmat, ci numai ura poetului împotriva claselor exploatatoare, poetul a preţuit confuziile ideologice, înfrângerile sale, alunecări în şovinism şi pesimism; noi, situândune pe poziţia clasei muncitoare, apreciem revolta sa contra exploatatorilor, patriotismul său”, închei citatul din acelaşi redactor, Eugen Campus. În 1997, în revist Minimum din Tel Aviv, Eugen Campus declara: <<Pe vremuri, am fost redactor la secţia de critică a "Vieţii Româneşti". Nu sunt deloc mândru de activitatea mea în acea epocă. Dimpotrivă. Atras de idealul ajutorării celor obijduiţi, m-am lăsat influenţat de proletcultism, străduindu-mă să fac totuşi critică obiectivă. Conştient de păcatele scrisului meu în epoca respectivă, mă consolez oarecum cu faptul că am refuzat cu îndârjire să devin membru al partidului comunist, ceea ce era destul de riscant.>> Opera lui Eminescu a dăinuit şi va dăinui dincolo de influenţele politice ale unei epoci trecătoare. Această perioadă rece a anilor 50 în literatura română a evoluat după deschiderea adusă de sfârşitul lui Stalin. În 1956, apare primul volum de poezii al lui Nicolae Labiş. În 1960 începe epoca modernă în poezia română, cu volumul Sensul Iubirii de Nichita Stănescu.

Microeseu despre artă de Boris Marian Mehr Arta sugerează, nuanţează, nu se citesc textele literare pe litere. Aici mă despart de amatorism. Sună cam sever, poate infatuat, poate fără umor, dar adevărat.

Merem Weiter.

Nimeni nu-ţi dă garanţii de viaţă veşnică, de ce? Nu este drept. Nici tinereţe fără bătrâneţe.

Evident, banal. Optica noastră despre vârstă se schimbă cam la cinci ani. Tânăr fiind, te doare în cot de bătrâni. Bătrân fiind, te enervează orice tânăr. Exagerez. Dar, un imberb autor, căruia i-am trimis nişte texte, el făcea o antologie, m-a numit idiot, aşa, pe net, fără nici o jenă. Poate că şi sunt. Dar să nu-mi spună. Mi-am amintit de o scenă din Cidul, parcă, sau din Ruy Blas, nu contează. Un nobil bătrân se apără cu demnitate. Bolnavii şi bătrânii nu plac, se vaită, cobesc,

7

Doamne iartă-mă. Suntem totuşi efemeri. Ce ne agităm? Unde-i Nirvana? Nume frumos, de femeie. Iubirea nu te salvează de moarte, nici scrisul, dar te îmblânzesc, precum credinţa. Omul este un erou din naştere. El nu ştie. Să ne ierte melcii pe care călcăm din greşeală. Heinrich Boll a adunat toate vădanele într-o carte. De citit. Ca şi Mama Noapte, altă carte. În interiorul celulei, cuvântul „curând” a pătruns ca o împuşcătură, lăsând o rană deschisă prin care sângele a ţâşnit ca o arteziană. Lucrurile merg din ce în ce mai rău şi mai complicat. Răul este complicat. Unde este puritatea duhului? Magie. Oaspetele asculta mortificat, adică siderat. Ceasul bătu ce bătu, apoi îşi aruncă limbile enervat. Nu-l privea nimeni. Totul a început cu un sunet ciudat în piept. Un motoraş montat lângă inimă. Oasele s-au metalizat, creierul a început să fluiere, se intersectau circuitele. Cineva a cules robotul şi l-a predat la materiale reciclabile, dar era un stranger, un marţian. Ieri m-am întâlnit cu o bigotă, plesneşte de sănătate, e blondă-albă, vorbeşte de diavol, de Dumnezeu, cu o uşurinţă ciudată. Dar este veselă, va intra în Rai. Un vecin, fost militar, bolnav foarte, merge drept, nu se plânge şi nu crede în nimic sau crede? Omucidere prin tăcere. Tu te adresezi cuiva, el bea bere, respectivul , respectiva nu-ţi răspund. Poţi să plângi, să urli, grunt. Să te indignezi, să întrebi, să te umileşti? NU, acesta este răspunsul din sfere cereşti. Ca şi cum adresatul a murit şi el. Doi morţi deodată, un singur şrapnel. Asta se numeşte civilizaţie? Mai bine un glonţ tras de după colţ, într-o staţie. Cauza revoluţiilor. Poporul fără chiloţi a cerut Libertate pentru iloţi. Închidem ochii, elefantul nu este în baie, orbii ucid orbi, băi, Laie, skip to main | skip to sidebar.

Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanţă. Ne scotea în faţa clasei, cam zece-cincisprezece măgăruşi cu vocea în schimbare şi după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării. Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinţii, ba mă dă şi în judecată. Imaginea mea despre poeţi era de sorginte evomediană. Cu lira în braţe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopţii, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, sau trimis de un tiran în cuşca leilor.

Evoluţia poeziei se aseamănă cu evoluţia muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiţie a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will şi a repus în drepturi muza poeziei – frumuseţe şi înţelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX şi XX, au adus maeştrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar şi gălăgioşii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deşi sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruşi a fost cel mai de seamă urmaş al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franţuzit.

La fel Ahmatova, Ţvetaeva. Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană şi „cacialma” în arte.

Oameni superdotaţi s-au amestecat cu cabotini şi falşi poeţi, artişti, criteriile au devenit labile, astfel se explică şi aderenţa la comunism a majorităţii avangardiştilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia).

Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinţii” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deşi era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă şi înţeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deşi au fost destui poeţi talentaţi, în special în secolul XIX, când sau format naţiunile, ca şi în secolul XX,când naţionalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coşbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idee. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert ş.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc şi simboliştii – postsimbolişti, dar şi toboşarii, cum se dorea Beniuc,un poet care avea totuşi talent.

Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influenţa în continuare evoluţia poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola şi droguri. Sunt retrograd? Poate. Înţelepciune şi frumuseţe, asta voiau şi anticii, asta ne oferă şi Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deşi nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul şi palma”. Desigur nu se gândea la Palme d'Or sau la Palma de Mallorca.

Interviu Negrupe Alb Un om ,,glumos" - Constantin Bidulescu de Elena Vornicescu Admirăm, iubim, idolatrizăm oameni cu renume, îi venerăm şi suntem aproape convinşi că aşa sau născut, cu succesul în palme, îi credem mai norocoşi, credem că Dumnezeu i-a mângâiat un pic mai mult pe creştet decât pe noi, dar mai rar ne întrebăm: cine e omul care merge abătut pe stradă? Cine e omul care s-a aşezat alături de tine pe banca din parc? Cine oare să fie omul care ţi-a zâmbit în buz fără niciun motiv? Cine e acel om pe care nu-l vei vedea pe panourile publicitare ale oraşului?

Grea întrebare. Grea, pentru că, inundaţi de problemele vieţii, nici nu ne dăm interesul să aflăm cine e omul de lângă noi, ce merite are, ce bucurii, ce necazuri. Dacă l-am cunoaşte, sunt sigură că am deveni mai bogaţi cu o experienţă de viaţă, de la care multe am învăţa.

8

Astăzi vreau să-l cunoaştem mai îndeaproape pe omul de lângă noi Constantin Bidulescu - profesor pensionar, născut la 29 februarie 1944, în Bucureşti.

1. Care sunt preocupările publicistice şi realizările literare?

Opera mea literară este sublimă... dar cam lipseşte (nu cu desăvârşire) Am fost totuşi selecţionat în câteva Antologii cu epigrame şi poezii clasice cu rimă (majoritatea umoristice).

– Limba noastră cea română – STARPRESS 2014.

– Lira de foc – A.S.P.R.A. – Reverenţa cuvintelor – A.S.P.R.A. – Paradigme virtuale – al site-ului ”Confluenţe lirice”ţ – Antologia poeţilor contemporani din întreaga lume – bilingvă (română-germană) în colecţia Grai românesc.

– Antologie de râsoterapie - a site-ului ”Negru pe alb”.

– Două Antologii editate la Festivalul Internaţional de poezie şi epigrame ”Romeo şi Julieta la Mizil”.

Am obţinut o Menţiune la CONCURSUL LITERAR de poezie şi proză”Magia sărbătorilor de iarnă”, organizat tot de site-ul Grai Românesc. Şi cam atât în timpul scurt (cam trei ani) de când am abandonat activitatea de profesor de matematică. Mai am propuneri de poezii şi epigrame în alte două Antologi,i în care voi apărea dacă voi fi selecţionat.

2. Ce activitate aţi avut până la ieşirea la pensie şi cum aţi ales meseria de profesor de matematică?

Am trăit în Bucureşti până la vârsta de patru ani ( deci am prins şi bombardarea Capitale,i pe când aveam doar câteva luni; îmi închipui ce emoţii au avut părinţii cu mine în braţe, în adăpost, când şuierau bombele).

Apoi ne-am tot mutat în diferite localităţi, tata fiind ceferist era trimis în interes de serviciu la diferite gări.

Liceul la ”Ion Neculce” în Bucureşti, apoi am dat examen la Facultatea de Construcţii feroviare unde am intrat al treilea, cu 9,79. Nu am stat decât un an şi m-am retras, deoarece nu m-am împăcat cu materiile studiate, în special cu desenul tehnic, eu până atunci ocupându-mă puţin şi de pictură. În anul următor, fiind pregătit numai la matematică, am dat examen la Facultatea de Matematică din Bucureşti şi după cinci ani am devenit profesor, meserie practicată 43 de ani. Nu pot să spun că îmi plăcea meseria de profesor, am descoperit-o abia când am început activitatea. Însă pe copii i-am îndrăgit încă de la început, deoarece am şi ştiut să mi-i apropii şi muncind mult, ca să fac matematica mai atractivă.

Am predat primii doi ani la o şcoală generală şi apoi 35 de ani în acelaşi liceu. M-am căsătorit foarte tânăr, iar anul 2016 are o dublă semnificaţie pentru mine: împlinesc 50 de ani de la căsătorie şi am şi eu o zi de naştere (a-18-a!!), după o aşteptare de 4 ani. Am crescut doi băieţi ( unul a făcut psihologia, terminând şef de promoţie, celălat a făcut medicina). De la unul am un nepot, iar de la celălalt o nepoţică.

După ieşirea la pensie am mai avut ore timp de cinci ani, la diferite licee.

Apoi, de trei ani am lăsat matematica şi am început şi eu ”să înnegresc hârtia” nu din lipsă de altceva, ci şi dintr-o chemare lăuntrică. Am început întâi cu epigrame (am compus în jur de o sută) şi apoi cu poezii, mai mult umoristice, eu fiind un om mai glumeţ. Chiar şi în timpul orelor mai făceam câte o glumă, ca să nu pară matematica prea aridă. Nepoţica me,a când avea vreo trei anişori, auzind cum se amuză cei din casă la glumele mele, a zis: tataie e ”GLUMOS”.

Situaţia cu mica mea operă îmi aduce aminte de o epigramă a mea: Badea Vasile îşi cheamă prietenul să-i admire copilul nou născut.

Dacă îl privesc un pic, Mi se pare mult prea mic.

Apăi cât ai vrea să fie În trei luni de căsnicie?

Alte activităţi: m-am ocupat vreo 25 de ani cu şahul, în special cu compoziţia şahistă ieşind şi campion naţional într-un an, publicând probleme de şah în multe reviste româneşti şi străine. Am inventat şi o temă care îmi poartă numele şi am apărut în două cărţi, alături de Botvinik şi alţi mari campioni. Interesant este că înainte de 1989 primeam reviste şi ziare cu compoziţiile mele şahiste nu numai din ţări comuniste, ci şi din Italia, Anglia, Olanda şi chiar Suedia, fără să am probleme cu cenzura. Multe reviste erau în plicuri închise (dar probabil aveau ei metode să vadă conţinutul).

Apoi, de 20 de ani compun Rebus, publicând peste 700 de careuri şi integrame în reviste şi ziare din toată ţara. Pot spune că este tot un fel de activitate literară compunerea definiţiilor, la care mă străduiam, ca să nu aibă greşeli gramaticale, de limbă sau de conţinut. Cred că am învăţat DEX-ul pe dinafară de cât l-am folosit.

Sper să pot peste un timp să compun şi poezii mai filosofice după ce îmi mai îmbogăţesc vocabularul de om al cifrelor.

Cât am locuit lângă Centrul de producţie cinematografică din Buftea (mama era contabilă acolo), am făcut figuraţie în multe filme, mă chemau regizorii şi noaptea la filmări. Aşa am stat alături de mari actori şi regizori români şi străini. Deci am fost şi ”actor”, am făcut multe în viaţă. Mai rămăsese să devin poet!

3. Dacă v-aţi mai naşte o dată, aţi alege acelaşi drum?

Este o întrebare nelipsită la interviuri, putând numai să presupunem, pentru că naşterea şi mai ales tinereţea, nu se mai întorc.

9

Da, cred că aş alege acelaşi drum, cu mici (mari) modificări pe ici, pe colo! Ca în altă epigramă a mea: Dacă m-aş mai naşte-o data,/ Tot matematică aş face/ Şi epigrame câteodată,/ Că la români umorul place.

4.Care credeţi că este motivul că tinerii sunt slab pregătiţi?

Cauze sunt chiar foarte multe. Radioul, televiziunea, revistele de pe piaţă nu promovează cultura şi educaţia, ci exemple negative, pe care mulţi tineri fără discernământ le iau drept modele de viaţă. Se ştie la ce mă refer. Citez altă epigramă a mea: La TV acum ai parte/ De tot felul de”madame”./ Mai bine citesc o carte/ Ne-ntreruptă de reclame. Apoi tinerii elevi au internet şi e mai uşor să ia gata făcute, rezumate, referate şi altele necesare la şcoală, fără să se mai străduiască să citească sau să gândească. Din această cauză la mulţi tineri judecata şi logica sunt la pământ. Degeaba au unii un oarece bagaj de cunoştinţe, dacă nu îl folosesc corespunzător. Şi mulţi dintre aceştia au ajuns în posturi de conducere.

Pentru alţii, care vor totuşi să facă efortul de învăţare, materia este supraîncărcată. La clasele a XI-a şi a XII-a şi la matematică, şi la fizică, şi la chimie etc. programa conţine materie care se face în primii ani de facultate şi cu tot efortul unora, nu o prea înţeleg şi se lasă păgubaşi. De vreo 30 de ani le tot spunem asta celor care vin în inspecţie, sunt de acord cu noi, dar nu se schimbă nimic.Decât mult şi să nu înţeleagă nimic, mai bine mai puţin şi să asimileze tot.

5. Ce poeţi preferaţi? În afară, bineînţeles de clasici (citez în ordinea preferinţelor: Eminescu, Topârceanu, Alecsandri, Minulescu, Coşbuc) îi prefer pe Adrian Păunescu, Grigore Vieru, ploieşteanul meu Nichita, Ana Blandiana, Cezarina Adamescu, Emil Brumaru etc.

Apropo de etc.: Cuvântul etc. e pus/ pentru cei ce vor s-asculte,/ Ca să laşi să creadă ei/ Că tu ştii cu mult mai multe! Îmi plac şi poeziile de pe anumite site-uri, chiar şi în vers alb, pe acelea inteligibile cât de cât. Sunt însă unele, care, cu toată logica mea de matematician, nu le înţeleg în totalitate. Par câteodată că sunt cuvinte aruncate fără nicio logică, doar ca să impresioneze!

6. Şi o ultimă întrebare, ce părere aveţi de site-ul Negru pe Alb? Este primul meu site cu care am luat contact şi cel mai drag. Am învăţat multe în aceşti trei ani de la poeţii şi scriitorii consacraţi şi intenţionez să învăţ în continuare. Membrii lui sunt nişte oameni minunaţi şi care am observat că formează aproape o familie. Mă bucur că am fost şi eu admis în această familie şi mulţumesc în special doamnei Elena, întregului colectiv redacţional şi tuturor colegilor de pe site. Închei tot cu o epigramă: De şaptezeci de ani mă ştiu, N-am fost poet, poate-o să fiu.

Te rog pe tine, Doamne, mă ajută, Să reuşesc să scriu şi la o sută.

Mulţumesc din suflet, domnule Bidulescu, pentru fericita ocazie de a va cunoaşte mai bine şi să dea Domnul să vi se împlinească toate dorinţele!

Universul cărţii Negrupe Alb Lăcrămioara Teodeorescu - „Lacrima de argint” – Ed. ATEC – Focşani-2014 de Boris Marian Mehr Colega noastră, Lăcrămioara Teodorescu şi-a luat inima în dinţi, a scos o carte ( evităm cuvântul “volum”, prea prozaic) care ne bucură nu numai pentru că noi o preţuim, ci totodată pentru dorinţa ei cu totul demnă de laudă de a aduce ceva nou în peisajul literar românesc. Este, se pare, un debut aflat sub bune auspicii, mesajul poetei este generos – eterna iubire, prefaţa volumului fiind semnată de scriitorul Gh. Mocanu, iar finalul cărţii cuprinde trei poeme dedicate, prin acrostih, autoarei de către Elena Mititelu, Cornel Suditu şi Elena Spritidon.

Cum a scris sugestiv şi adevărat prietenul Gheorghiţă Mocanu, poetul este definit prin sentimentul iubirii, iar iubirea este singura cale către Cel de Sus, Atotiubitorul, Dumnezeul nostru Unic. Cartea se deschide cu un frumos poem :„Poate doar am fost O lacrimă izvorâtă din doruri pierdute Sau poate un zâmbet croit de iubire

10

Atunci când alerga ca nebunul prin suflet.

Sunt sau poate doar am fost Un cuvânt spus în şoaptă de tine Atunci când ruga îţi era înălţată la cer Căci destinul te îngenunchea iar Am fost sau încă chiar mai sunt Un ciripit lăsat la fereastra ta De o pasăre ce tăia în fâşii dimineaţa Scăldată în raze de soare”.

Desigur, iubirea implică suferinţă, nimic nu se înalţă în sferele divine, fără suferinţă, fără lupta interioară între inerţie, iubire de sine şi de apropiatul nostru. Elegiacă, aşa cum puţini tineri poeţi se mai încumetă să se dezvăluie azi, Lăcrămioara Teodorescu nu uită lumina care ne-a înconjurat mereu gândurile, viaţa. "Înfrunt suferinţa furând soarelui un zâmbet”, mi se pare un vers definitoriu. Poeziile au numeroase trimiteri la vârsta de aur a copilăriei, a adolescenţei, ceea ce creează acea atmosferă de farmec şi prospeţime, pe care treptat, cu vârsta, oamenii le pierd. Poate că rostul poeziei este de a ne readuce pe tărâmul uitatei fericiri, venirea pe planeta Pământ, un ţărm înflorit, mama omniprezentă a omenirii. Am citit cu încântare poeziile autoarei cu un nume, fără îndoială poetic-predestinat.

Printre numeroasele cărţi care apar anual în număr de zeci sau sute, în care sarcasmul, cinismul, teribilismul fals, plictisul prematur-bătrânicios, jocul gratuit, fără conţinut sufletesc, umplu depozitele sau cămările cărţilor necitite, noua apariţie a acestui "argint” al Lăcrămioarei merită un destin, iar următoarele apariţii o vor duce pe tărâmuri nevisate. Îi dorim sincer numai bucurii şi succces, dar nu un succes de moment, ci peren.

BORIS MARIAN MEHR – Între poezia confesiv-intimistă şi proiectul suprarealist Între infern şi paradis, Colecţia "Opera Omnia poezie contemporană", Editura "Tipo Moldova", Iaşi 2013 de Aureliu Goci Poetul Boris Marian Mehr, prin acest volum selectiv, elegant, impozant, ar putea deveni mai cunoscut decât s-a făcut prin întreaga sa operă anterioară: Numele profesorului, Editura "Litera", 1986, Profesorul de fericire, Ed. "Cartea Românească", 1989, Vocea profesorului, Ed. "Litera", 1993, Viaţa de profesor, Ed. Albatros, 2002, Mers în pustiu sau Căutarea lui Dumnezeu, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti 2004, Adesea între ore solitare, Ed. "Noua", 2007, Abis sau a şaptea poartă, Ed. "Noua", 154 de sunete, Ed. "Granada" 2011. A mai scris trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor: Evreii, istorie, valori, Ed. "Hasefer" 2000, Dicţionar sentimental, Ed. "Noua" 2006, File de calendar profan, Ed. "Hasefer" 2007.

Tipul de volum "Opera Omnia" s-a echivalat într-un timp scurt, ca un fel de certificat de valoare, prin reactualizarea întregii creaţii a unui autor. Ediţia din acest tip (selecţie din totalitatea operei, bibliografie, referinţe critice) cristalizează mai exact chipul autorului pentru cititorul superior de poezie, decât plachetele individuale sau grupajele din revistele literare.

Autorul nu a fost întotdeauna un nume de prim plan al fenomenului poetic, dar s-a bătut, în spiritul creaţiei sale, numai pentru medalia de aur.

Greu, târziu poate, la sfârşitul re-lecturărilor, îţi dai seama că autorul a creat nu neapărat un univers ficţional în jurul unui Ego expansiv, cât un stil "a contrario", opoziţionist, transferat din poezie şi în proză, şi în critică sau publicistică, un stil formulat de un EU apostat, proscris, urmărit, vânat de un "wanted" afişat pe toţi pereţii (iar căutatul şi vânătorii se uită simultan la acelaşi afiş).

Dl. Boris Marian Mehr scrie alternative o poezie de notaţie, de captare a cotidianului, cu toate antenele deschise, uşor ironică şi sarcastic-autoscopică, o poezie cu impresionante referinţe culturale, umanitariste, cu accente moralizatoare, dar şi o poezie care performează imaginarul ludic, după un proiect suprarealist.

Un spirit non-conformist, de Gavroche incorigibil, traversează poezia dlui Boris Marian Mehr, un antagonism genetic la toate forţele inerţiale, rutiniere, fără putinţa de a se atenua. Sigur nu e o noutate, nu e o descoperire care să definească singură unicitatea poetică, dar devine o consecventă formulă creativă, preluată şi sintetizată din diverse sugestii şi distincţii. Incontesta-

11

bil, se revendică din spiritul avangardist, dar cu care nu cristalizează integral, pentru că autorul schimbă frecvent polul opoziţiei - când spiritual inerţial, când sistemul comunist, când alte adversităţi preluate pe parcurs. Uneori, se simte chiar şi un tip de discurs suprarealist, tangenţial unui "dicteu automat".

Autorul nu şi-a alcătuit o antologie fundamentată pe cronologie – ceea ce ar fi putut consemna spiritul unei evoluţii dacă ar exista ! – ci şi-a împărţit textele, din cele aproape 700 de pagini, în câteva secţiuni, delimitate aproximativ: Recentele, Mai devreme, Mult mai devreme şi Bâlciul deşertăciunilor (în care ar trebui să se afle Ineditele).

Aş îndrăzni să afirm că poezia dlui Boris Marian Mehr sugerează (şi acoperă) destul de aproximativ ceea ce Referinţele critice subliniază drept chipul adevărat specific al creaţiei sale. Evident, poetul a beneficiat de o critică de susţinere care, în elanul ei perfecţionist, s-a îndepărtat de specificul adevărat, esenţial al creaţiei.

Există, desigur, şi un mesaj paralel, nu neapărat secundar, obscurizat al poeziei dlui Boris Marian Mehr, acela aproape biografic, tragic şi spectacular, în acelaşi timp, dar el nu ocupă niciodată întregul ecran de relevanţă al specificului individual (care rămâne discursul opoziţiei permanente, antagonismul şi avangardismul genetic, cu derivaţii suprarealiste).

Incontestabil, dl. Boris Marian Mehr are o vocaţie a insurgenţei, a opoziţiei şi chiar a opoziţiei fără revoluţie, ca atitudine umană şi poetică. Altfel, frecventează alternativ şi Infernul (existenţial) şi Paradisul (erotic), evitând lumea intermediară a Purgatoriului.

Autorul chiar nu evită angajarea de partea libertăţii pe baricadă, ca în acest pamflet cu adresă sigură: "În copilărie mănduioşa eroismul / Omului roşu, / Când a murit tatăl omului roşu, lumea plângea. / Nu toată lumea. / Am aflat multe, prea multe / Despre omul roşu, / s-a făcut mititel omul roşu. / Acum eu nu iubesc culorile uni, / Roşu, negru, brun, verde, galben, / Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, ţărmul mării, / Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro, / Stelele, chiar stelele, sunt un lunatic, / Dar, uneori, câte un om cu suflet roşu sau negru / Îmi trimite depeşe falsificate, îmi scrie înjurături / În versuri, omul roşu se crede democrat, / Reformist şi revoluţionar, talentat şi chiar / Avangardist, uneori îl roade o veche invidie, / O ţine înainte, a schimbat pistolul pe un computer / Omul roşu nu va muri niciodată." (Omul roşu) Dar nu acesta este modul poetic performant, spiritul ludic transferat în ritmuri şi imagini suprarealiste: "Venind cu treabă din Epir, / La subţioară cu Shakespeare, / Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz, / Cobor din tren la Târgu Neamţ, / Unde se scrie elegant / Despre fazani, despre neant, / Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ / Şi, doamnă, azi suntem amanţi."

Discursul automat poate funcţiona şi cu dicteu coerent: "Marţianul vine din provincii, / Trece liniştit prin catedrală, / Seamănă puţin şi cu Da Vinci, / E născut pe-ascuns de o vestală. / Pare-apatic uneori, pentru derută, / Poartă măşti, e hărţuit, însă degeaba, / Marţianul are o faţă slută, / Nici oglinda nu-l suportă, oarba. / El nu i-a citit pe Kafka, / Nici pe Cărtărescu, Llosa, / Marţianul doarme pe Relaxa / Şi nu gustă poezia, proza." (Marţianul ca simbol) Poeţilor care au norocul să apară în această colecţie li se creează şansa de a fi receptaţi printr-o lectură simultană a operei integrale, şi nu parţial, selective, prin volumele individuale - între care pot exista mari diferenţe de valoare şi tonalitate.

La final înţelegem de ce autorul nu şi-a realizat o antologie cronologică, pentru că, aproape indiferent de volum, creaţia sa se polarizează permanent în aceleaşi tipologii: poezia de notaţie, confesivă şi, proiectivă, imaginar biografică, de o parte, şi textele suprarealiste, de alta. Antologia autorului este invers cronologică, ceea ce modifică parametrii de receptare.

Deşi parcurgem o creaţie bine articulată, unitară, în textele mai noi (din Recentele) se observă o anume temperanţă, o atenuare a vigorii apoziţiei şi a stărilor anvagardiste, cristalizând un fel bonhomie sapienţială, moralizatoare.

New Generation Negrupe Alb Georgian Ghiţă Data şi locul naşterii: 2 septembrie 1989, Buzău Reşedinţa: Ploieşti, Prahova E-mail: artalirica@yahoo.com Blog: www.arta-lirica.blogspot.ro Studii: Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea Petrol – Gaze Ploieşti, 2011 Hobby-uri: lectura, sportul, călătoriile, muzica Membru al Cenaclului „Orfeu” din cadrul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Ploieşti Apariţii: Revista „Fereastra” Mizil – Anul X Nr. 4, aprilie 2013 Revista „Nomen Artis” Bucureşti – Anul II Nr. 5, mai 2013 Revista „LitArt” Târgu Mureş – Anul IV Nr. 7-8, iulie-august 2013 Revista „Nouă” Câmpina – Anul X Nr. 5, octombrie 2013 Revista „Apostrof” Cluj-Napoca – Anul XXIV, Nr. 10, noiembrie 2013

Revista „Poezia” Iaşi – Anul XIX, Nr. 4, decembrie 2013 Revista „Boema” Galaţi – Anul VI, Nr. 62, aprilie 2014 Revista „Urmuz” Câmpina – Anul II, Nr. 5, mai 2014 Revista „Vatra Veche” TârguMureş – Anul VI, Nr. 6, iunie 2014 Revista „Amurg Sentimental” Bucureşti – Anul XX, Nr. 7, iulie 2014 Revista „Scrisul Românesc” Craiova – Anul XI, Nr. 8, august 2014 Revista „Discobolul” Alba-Iulia – Anul XVII, Nr. 200, septembrie 2014 Revista „Sud” Bolintin Vale – Anul XVII, Nr. 8, octombrie 2014

12

Antologii: Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta” - Mizil, 2012, 2013 Concursul de poezie „Peregrinări” – Dublin (Irlanda) 2013 „Meridiane Lirice” – Focşani 2013 Distincţii: Diplomă de Merit pentru activitatea literară depusă în cadrul cenaclului „Orfeu” al Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” – Ploieşti 2012 Premii: *Premiul I la Concursul Naţional de Poezie „Ioanid Romanescu” – ediţia a IX-a, Comuna Aroneanu, Judeţul Iaşi 2013 *Menţiune la Concursul de Poezie, Proză, Epigramă, Eseu, Reportaj, „Chronos” – ediţia I, Constanţa 2013 *Menţiune la Concursul Naţional de Literatură „Agatha Bacovia” – ediţia a VII-a, Mizil 2013 *Premiul de Excelenţă din partea revistei „Don Quijote”, Oraviţa 2014 * Premiul revistei Eroica din cadrul concursului „Moştenirea Văcăreştilor”, ediţia a XLVI-a, Târgovişte 2014 Colaborări: cu poetul şi publicistul Dr. George Stanca la poezia „Zăpadă”

Mozaic Pot să mă sfâşii cu mâinile în multe bucăţi să pătrund dincolo de stern poate găsesc pe altcineva în mine.

Dar mi-e frică!

Frica asta plumburie ce nu stă în faţa cărnii şi nici nu trece dincolo de ea, îmi aduce aminte că sunt un conac uitat aici de generaţii hrănite cu boabe de griji şi nevoi.

Pe holul principal dansează cei 25 de ani ca o părere aşezată pe umeri.

Nu am putut niciodată să-i privesc, dar cu cât i-am aliniat, cu atât mai mult am înţepat burţile eşecurilor.

Fără să vreau, îmi goleam mila în chiuvetă mototolind cadrul de sine missione în acel triunghi dreptunghic sub colţurile căruia orice decădere are o inimă.

Mai trece prin mine doar un anotimp Mai trece prin mine doar un anotimp Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii sub care mă petrec.

Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească, gest codat al unui plan secund dezgheţat şi privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.

de la aceeaşi distanţă sfărâm între dinţi greşeala de a fi singur.

Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau Pot doar să aştept să mai treacă prin mine doar un anotimp.

Ochii noştri Ochii noştri îşi ciocnesc privirile scăldaţi în lacrimile învolburate ale revederii.

Deodată mi-ai spus: Ştii ceva?

Potriveşte-ţi ceasul după numele meu, hai să ne mai naştem o dată într-un delir la fel de dulce, dar spintecând clipele, ca şi cum norii îşi scutură pleava, încordaţi.

Căliţi de obiceiuri mici, să călătorim doar noaptea, furând sclipirea stelelor de mâine dintr-o galaxie străină, chiar dacă iarna încă n-a venit şi gerul se strecoară în celelalte suflete de lângă noi.

Nu! Am răspuns.

Eu te privesc în ochi şi în trecut, dar nu să şterg o umbră a celui ce am fost, căci dincolo de îmbrăţişarea celor patru retine stă o viaţă nerepetată, ca un trup înflorit o singură dată.

Te apropii încet de mine şi-ţi lipeşti palma ameninţător de al meu piept.

Alături cresc iluzii, iar eu îmi legăn privirea, dar nu de cântec, ci de sânge.

Timpul miroase a oameni Călcând peste cioburile timpului paşii noştri se pierd, devenind semne mai negre ca însăşi frica de moarte Cuvintele arse, ale ei, ale lui se agaţă de balustrada nemuririi de-ar fi alei... de-ar fi un glas sa ne urmărească, să nu ne şoptească ieşirea din labirint Luna ne priveşte rece precum noaptea, magmă stinsă, rătăcită în oceanul păcuriu străpunge neomul cu ochi goi de matelot Scrumul coroanei, urmele apusului ea, el... cioburile timpului, balustrada nemuririi noi...

Tăcerea infernală zgârie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin,

13

Poezie Negrupe Alb singurul semn e cel al tăcerii.

E pentru prima dată când ai vrea să te pierzi, rămas în visul nostru!

Irina Lucia Mihalca

În zori, suav, şoptesc inimii tale: - E timpul să pleci!

Costel Zăgan

Departe, dincolo de visul tău În miez de noapte, întunericul te-nvăluie Prin aburii uşori ce-ascund albeaţa lunii, şoapte tandre se-aud, gândurile dorm şi stelele sclipesc.

Gura lui Dumnezeu Ţara s-a făcut de basm ce durere minunată taci dar cu entuziasm să ajungi-napoi îndată Ce durere minunată cade fulgul de lumină iarna asta-i fără pată iarna asta-i fără vină Cade fulgul de lumină taci dar cu entuziasm ţara asta e divină ţara s-a făcut de basm Ce durere minunată viitoru-a fost odată

În sunet pierdut de flaut, la înălţimi ameţitoare, fără bariere, ca-n dansul cocorilor cu aripile larg deschise, te-arunci printre astre, totul e posibil, lumea din noi şi lumea de-acolo sunt parcă, una şi-aceeaşi.

Departe, inima îţi fuge să mă cuprindă.

Dincolo de visul tău ai păşit să mă găseşti, voaluri palide-ţi bântuie teama.

Dând deoparte ramurile înflorite de prun, intri în grădina mea, Odată cu ultima speranţă, ca bambusul înălţat spre cer, între tăcere şi sunet apare mireasma prezenţei mele.

Un murmur dulce pluteşte între noi, în derivă...

- petale de azalee şi lotus Simţi atingerea mea senină în timp ce ochii noştri se-ntâlnesc şi strălucesc?

Cea din urmă nostalgie Ninge tandru la Moldova şi cu fulgi se-mbată slova mi-a căzut cerul pe-o mână scoţând stele din fântână Ochii s-au umplut de noapte să-i deschid c-un vis se poate ninge până-n amintire printre fire şi nefire Cade fulgul precum floarea ce-ameţeşte-n ceruri marea şi rămâi pustiu şi singur împuşcat de-al nopţii mugur Ninge tandru cum vă zic fără teamă de nimic

Cu lacrimi în ochi, eşti copleşit de iubirea din mine, dincolo de tot ce ştiai că există,

14

Visele numai aşa se ascultă, precum sărutul şi poemele lui nescrisele.

Vom ajunge după apusul magilor şi al păstorilor...

Spre Eghipet, pe drum o să-ţi spun cum Irod a tăiat pe fratele meu primul tău brăduţ de Crăciun.''

Dumitru Ichim

Singurătăţile pinului ...s-a dus în munte şi era singur ( Ioan 6,15)

Poetul, fulgul şi moartea

Nici pădurea nu l-a vrut printre ai săi.

L-a alungat tocmai la marginea drumului pe unde numai căruţa tăietorului de lemne se-aude din când în când blestemând, sau urgia furtunii urlând când îşi rătăceşte norii.

Numai un poet ar fi în stare să pândească prin gaura cheii cum e-n lăuntrul de mugur, în iatacul spre taină de floare.

Moartea tocmai trăsese perdeaua şi dezbrăcată, îşi încerca nourul alb de mireasă.

Ciocănitoarea i-a bătut la uşă. ''Intră, i-a strigat pinul.

De când te aştept, moarte, faţa ta să o simt aplecată pe-obrazul viorii!

O să-ţi spun tot ce nu ştii despre tine, tu - cântec al dorului meu, tu, ce-ai legănat în braţe singurătăţile lui Dumnezeu.

Iată, continuă pinul, nu-i prea mult timp, intră moarte!''

( Preauşernicul gând alungu-l, mai departe de-orice fel de-ndoială!), dar fulgul împinse rapsodu-ntr-o parte, ca el s-o privească pe moarte întreagă şi goală ca-n undele lunii.

- Ca să fie a lumii crăiasă are nevoie, nu de-un poet, ci de-un ochi pânditor ca de lup, iar voalul dantelei de fulg după şoaptele mele-ar putea măsura să-i ieie pe trup, că-i singura foc şi petală sărutului cu-otrăvi de orhidee.

Dar ciocănitoarea era doar o pasăre şi a zburat mai departe.

Pe prispa lui s-a auzit vântul din nord, ca fâşâitul paşilor. ''Intră, oricine eşti, şi-ascultă singurătăţile mele cum una pe alta se strig.

Intră, şi ţie ţi-o fi noapte de scârţâi a groază şi frig ca frânghia sinucigaşilor.''

Ultimul brad de crăciun Mă voi preface că dorm, iar bradul, ce-ar fi putut să-mi fie carte, o să mă ia de partea cealălaltă din departe, pe-un drum mai scurt, dar spre cărare multă. Şi o să-mi zică: ''Nu deschide ochii!

Dar vântul se gândea în altă parte şi a trecut mai departe. În cele din urmă sub el s-a oprit Lucrătorul-din-Lemn ascultând adâncul oftatului greu, cum niciodată n-a putut să plângă un pin. ''Aş putea să te prefac în smochin,

15

cum încă mai scrie în carte, dar n-a sosit ceasul Meu, cumpărătorul de moarte!''

sub iarbă, pe margini de tăuri… căţelul-pământului muşcă din lună pe prag, trandafirul.

Şi-ar fi trecut şi El mai departe, cum prin inima nopţii suspinul, dar urcându-se-n munte era atât de singur, ca-ntr-o oglindă din care ieşeau în genunchi către El umbrele crucii şi pinul.

Timpul colindelor cernere albă, cernere lină alină timp fremătând în buiestru… bucuros ochiul stâng, ochiul drept îşi tremură roua în geană –

Anca Tanase

linişti în cer şi pe pământ … şi-o lacrimă de brad… * trei crai frumoşi, trei - lună nouă aşază-n cufăr daruri: aur - coroana înghimpată a Pruncului de Domn, tămâie – pentru Cel de dinainte de luceafăr Sacerdot, smirnă – esenţă rară spre îngropare de trup curat fără păcat – făcut păcat… * în miezul nopţii se trezesc, spre a vesti, cocoşii: Naştere, lemn şi moartea morţii … stea cu opt raze-n răsărit cutremură adâncul… * arar, se-aude din departe sunet subţire, argintiu, de toacă: cei trişti şi singuri – neiubiţii, aprind o lumânare şi se roagă, găsind cuvintele cu greu, să-şi reamintească un colind… “leru-i ler şi dalb de ger”…

Scrisoarea trandafirului rămas pe prag noiembrie cu orele-zăbranic noiembrie cu orele-cuţit şi braţele tale întoarse în ceaţă… din petalele mele pleacă ultima pasăre ascultă cum latră căţelul-pământului între toaca din cer şi primul cântat de cocoşi noiembrie şi golul din noi şi din jur şi slovele ierbii pe frunţile noastre arsura-ntrebării şi frigul tăcerii – răspunsul dătător de moarte noiembrie fără cerbi şi uşi sub lacăt pe prag trandafirii cu spinii lor cu tot… se-ntrupă din hăuri fecioarele-iele, păgâne şi rele… dansează, dansează luminile negre prin iarbă,

capul şarpelui, strivit!

16

ieşind din constrîngeri într-o naivă, necesară uitare de sine.

Any Tudoran

Improvizaţie despre fericire Uneori îngerii ne strigă din viitoarele zile, răsucindu-se după soare de parcă ne-ar revela semnele unei călătorii iniţiatice prin foşnetul inimii.

Ne-ntoarcem pe străzile din Alfama în timp ce sîngele învaţă lecţia bătăilor în perete şi vorbele de mîngîiere ce le trimite un om bolnav de iubire.

Tu, unicul meu anotimp care abia acum tresare şi începe să doară.

darling noi suntem tratatul de psihiatrie neterminat ne-am ros toamnele precum dragonii când devorau inconştient luna din sfântă plictiseală retoric n-ar mai fi nimic de adăugat nu regret că am ratat ultimul strop de cianuri alcalinizat într-o baie de resentiment

Cristina Geambaşu

şi totuşi am fi buni la ceva să intrigăm moartea în momentul când strănută neglijent peste viaţă nu-mi căuta ultima toamnă ca pe o cămaşă de noapte rătăcită prin pat mi-am permis s-o înghesui în portbagaj cu restul poţi să faci parastas... darling

Luminita Cristina Petcu Om Bun Unde s-au dus vitejii din cetăţi, unde s-au dus limanurile sorţii, de nu mai sunt nici ceruri, să-ţi agăţi un gând îngenuncheat în faţa morţii?

Am fost odată - dar e mult de-atunci, ne-am rătăcit prin mlaştina uitării am fost odată ceata de haiduci loiali doar împăratului şi ţării.

Melancolii Toamna-mi inspiră neliniştea unui oraş cu zugrăveli albastre şi teatre din carton decupat, un buen retiro pentru îngeri ce nu vor veni niciodată să-i simţi, să-i vezi, să-i auzi, la ce mi-ar folosi să întreb cine-a-ncurcat coridoarele şi scările înainte de somn, am ajuns tîrziu la acest adevăr bântuit de dorade şi midii rămase de la retragerea fluxului umplîndu-mi nările de parfumul largului limpede, firesc, ca şi cum vremea aceea abia ar urma să vină la ivirea primei gene de lumină cînd tu încă dormi şi ne visezi

Iar ţara noastră, Celălalt Tărâm se deschidea în orişice fântână şi la orice răspântie de drum stăteam străjeri, ca nimeni s-o răpună.

Oaste-i eram lui Verde Împărat! ...a fost demult şi vremea roată dete, când ne-ntreceam, ca într-un danţ turbat cu zmeii ce îi tot furau din fete.

Dar într-o zi ca-n nicio altă zi pe cea mai mică iarăşi i-o luară şi împăratul prinse-a-mbătrâni şi-o vrajă rece brumări prin ţară.

17

Deszăpezind cărări indiferente, Podişuri vaste între munţii Terrei.

Vezi, iernile de-acum sunt consecvente, Un anevrism bizar al atmosferei...

Pe noi ne-nchiseră în nişte stânci, plângând de dorul ei pe la cascade, fântânile se tulburară-atunci, Cel'lalt Tărâm nevrând să-l mai arate.

La urma urmei cine poartă vina?

Antagonismul marilor planete La care încă n-a ajuns lumina, Troienele ce par să se repete?

"A fost odată" poate va veni pe-un cal frumos şi alb ca primăvara când Mai Înalt, Alb Împarat o fi să ne desgheţe lacrima şi ţara.

- Nu căuta răspunsuri efemere, Iubito, vezi, titanii nu se-nclină, Noi, antagonici poli ai altei Terre, Ne ţin ostatici lanţuri de lumină.

Poveşti ca asta, dragu-mi cititor, Om Bun le-a adunat într-o desagă, poate că tu eşti cel moştenitor, ia traista şi băierile-i dezleagă!

Retina poartă cicatrici astrale, Săruturi de fotoni, incandescente, Nu recunoaştem legi universale, Trăim prezent şi clipele absente.

Să ne ningă

La urma urmei, nouă ce ne pasă?

Hai să vânăm asteroizi savanţi, Mizeria acestei lumi o lasă, Că a vândut iubirea pe talanţi.

Iarnă uscată, pojghiţă pe rană şi ştearsă, ca o poză fără ramă, cenuşă rece, fără fard, i-i chipul, pe drum şi-n suflet, sarea şi nisipul.

Scrâşneşte pasu-n liniştea inertă, secunda însăşi e-un desen în cretă şi-ngheţul, peste lume, tot mai mare ne strânge-n gheara lui de renunţare.

Second hand - Azi afişăm un zâmbet oportun, Eşecul nu mai e demult în trend.

Ce referiri la suflet? Eşti nebun?

De vrei, ia-ţi unul ieftin, second hand.

De-atâta ger, cuvintele confuze nu pot să îmi mai plece de pe buze, se-arată doar în ochi, apoi îngheaţă, croindu-şi albii-nguste, lungi, pe faţă.

În luxul unei vieţi de saltimbanc Să fii copil e-un handicap sever, Iubirea-i o rachetă antitanc Şi Cupidon, un simplu gunoier.

De-atâta ger, genunchii nu pot ţine tăcerea, de la tine pân-la mine şi-ţi poartă-ncet privirile, de parcă le-ar duce pe o cruce, pe o targă.

Doar cei stupizi urmeaz-un ideal, Un preţ corect plătit pe-un happy end, Sperând că visul lor, cândva real, Va deveni al omenirii brand.

Nu mă revendici vântului şi ceţii. Îmi trag pe umeri şalul dimineţii, poate-o da semne luna, să se stingă şi cineva din cer o să ne ningă.

- Să fii normal e-un lucru demodat, Iubirea e o marfă de talcioc N-avem nimic aici de învăţat, Mult prea stilaţi, trăim în stil baroc.

Plouă pe străzi cu clovni. De măscărici E plină lumea asta, ca un târg, În universul sufletelor mici Prostia înc-odată dă în pârg.

Liliana Trif & Ioan Grigoraş La urma urmei

În jur se fandosesc atâţia mimi, Produse expirate, second hand.

De suntem mari, sau simpli anonimi, Povestea noastră e cu happy end.

- Nu-i nimeni vinovat de-această culpă, De clipa asta-n care eşti departe, Ninsoarea ce abundă ne disculpă, Venusiană eu, iar tu pe Marte,

18

Ion Ionescu-Bucovu

Liliana Mihaela Zaharia

demonul meu izvoare sacre de cuvinte, spălând misterul din aspre tăceri, cad în cascade de rugi din regretele de până mai ieri. peste filele mele rupte s-au lăsat nori grei de zăpadă, păsările s-au spânzurat de vânt, cuvintele ţin locul de spadă.

Neputinţă Din neputinţa gândului stingher de-a tăinui iubirile pierdute, privirea a prins aripi către cer şi-a spulberat dureri necunoscute.

ard silabele grele pe ruguri, mor şi se nasc doar urlând, bate vântul, miroase-a iarnă, amintirile tot sângerând.

De-aş vrea să curg din suflet înapoi în matca vieţii trudnic netrăită, să-mpart oximoronul azi, la doi, n-aş mai putea, pe-o pagină sleită.

cădelniţează timpul prin noi, ca prin tăcute biserici, sunt paşii toamnei din alte dăţi, pe care tu, viaţă,-i desferici.

Tu te-ai născut din umbră prea târziu, eu m-am creat lumină prea devreme şi-ai pogorât în raiul cel pustiu alaiul ne-mplinirilor moderne.

pe fundul lumii adânc, inima mea ia formă de arcă, tot stau, şovăi adesea şi plâng, demonul meu mă încearcă.

Penelul meu din lacrimi şi destin şi-a scrijelit iubirile în palmă.

Golem primeşte astăzi un festin, metaforă şi-a aşternut s-adoarmă.

mâna ta… pribeag sunt pe pământ, pe ape, şi lumii dau mereu ocol, hotarul ei e mai aproape şi sufletul mi-e tot mai gol.

Ca lujerul firav de razachie Ţi-am priponit luceferii la poartă să-ţi crească luna fragedul destin, când zmeii nopţii visul ţi-l aşteaptă, pitiţi în taina vieţii, clandestin.

ajung mereu de unde-ncepe o altă stâncă de urcat, cobor în zarea altei stepe şi dau de munţii Ararat.

Te-am dat în grija blândei dimineţi să-ţi scalde tâmpla în iubiri de jad, dar nu ştiam că-n dorul unei ceţi aşteaptă, blând şi tainic, Galahad.

aş vrea să mă închid în haos, să fiu senin şi mulţumit, trăind într-un etern repaos şi să mă pierd în infinit.

Şi ai fugit cu dorul peste stele când lacrima paternă ţi s-a stins, punând zălog altar inimii mele, când haina vieţii crudă te-a cuprins.

aş vrea să-mi caut iar izvorul, izvorul fericirii noastre, să-mi fie veşnic păzitorul pe marea viselor albastre.

Acum eşti pârgă dorului albastru, doar depărtare aşternută-n nori şi nici măcar bătrânul Zoroastru nu-ţi poate calea presăra cu flori.

îndepărtat mereu de tine, de mâna ce mă mângâia, mă-nchin mereu celor divine şi-aştept să vină mâna ta.

Vei mai veni tu, oare, altădată la cruce să aprinzi flacăra vie?

Tu, prea senină şi sprinţară fată, ca lujerul firav de razachie.

19

să-mi redai surâsul până când o primăvară indiferentă îşi va fi vărsat prea plinul de înflorire peste buzele pecetluite de acum în zvâcnetul ierbii sărutate de vânt şi noi vom fi răsăriţi nuntire Osiris şi Isis sub un alt cer

Agafia Dragan

Mihai Marian Cântarea ce-am fost

Îndrăgesc noaptea tăcută-învăluire când păsări de lumină prind astrele sub aripi încerc să deschid nemărginirea adâncului să aud cântarea ce-am fost înainte ca un alt orizont să se stingă atâtea lumi ard în suflet atâtea lumi plutesc pe altarul nemărginitului le simt mireasma contururi neclare dincolo de beznă cu fiecare osiriană întrupare oare acolo am să ştiu am să văd nehotarul columb rătăcitor în inima luminii până când voi cădea din nou scânteie în alt Golem gânditor între iluzie şi sunt.

Soluţie Au fost mai mulţi de-au tras la sorţi Când s-a sădit pădurea de speranţă, Dar nu s-a împlinit la toţi – Era sămânţa cumpărată de la piaţă.

Am cumpărat puiet de la străini Care jurau că ei ne sunt ortacii, Dar ne-au schimbat ideile - copacii Cu idealuri din tufari şi spini.

Am răsădit şi-am îngrijit cu drag Puietul tânăr falnic să se-nalţe, Dar n-a crescut pădurea de catarg Doar tufăriş, nici urmă de speranţe.

Piperniciţi copacii (sau pitiţi?), Umbrind fără de rost rămân tufari, Acei ce se-nălţau - sunt prăvăliţi Sau i-au tăiat străinii pentru pari.

Cu buruieni, cu boz şi porumbar Sunt năpădiţi şi deal şi văgăună. În loc de frasin creşte oţetar Ce cu mirosul lui doar musca o adună.

În răgazul dintre două gânduri Mă priveşti cu zâmbetul prins între două cuvinte dincolo de el sunt eu cuibărită-n freamătul simţirii pe ţărmul cocorilor răniţi de timp e atât de îngust hotarul dintre răsărit şi apus dintre leagăn şi bocet ţi-aud neputinţa de-a înfrânge răscolirea adâncului să nu-mi tulbure nălucirea tomnatică a unui dor rămas neîmplinit în răgazul dintre două gânduri amare mic sălaş peste care se ţese iubirea noastră tu aduni fragile lumini din umbre

Dar vine vremea să ne adunăm!

Nu pentru sorţi sau pentru nişte lauri – Să defrişăm tufarii, arbori să plantăm, Să dăinuiască ei peste aceste plaiuri.

Rime autumnale Dalbă promoroacă de ger scânteiată sub bolta curată cu luna muşcată duh răcoritor pentru aprig dor

20

Sărutul tău umed mă smulge din moarte.

Te rog, te conjur! inima-mi împacă dorul să-l îndur

2.

Alisa în Ţara Minunilor îmi e soră, Frate îmi e Don Quijote, Pot trăi doar metaforic, Pot înţelege corrida, Dar şi teama bietului taur, Arena vieţii noastre comune, Alisa, eu îţi port trena.

Promoroacă – chiciură cu argint siliciură presărată-n glie pe copaci, pe vie vino de mă bucură cu iubire picură Chiciură - bosacă lasă-mi chef de joacă lerul să nu-mi treacă stai de străluceşti până te topeşti dorul să-i vesteşti

3.

Ce-i mai de preţ, memoria sau visarea?

Răzbunarea /iertarea? Tihna/ agonia?

Fiece pom cu fructele sale, Fiece om cu păcatele sale, Cine cunoaşte roadele?

Numai Poetul culege cu ochiul minţii Din Pomul Cunoaşterii.

Liber ca pasărea cerului, Nimic nu mă-ncătuşează, Cât timp iubesc. Ea ştie asta.

Nevolnic ajung în faţa tăcerii, Dumnezeu, spune Cabala, este Femeie. În rest, totul e prostituţie, Un pact cu Diavolul.

Un mormânt uriaş pentru nobleţe.

O lumină de culoarea sângelui Învăluie Timpul.

Promoroacă creaţă prin scântei de gheaţă lasă-mi o speranţă...

Boris Marian Mehr Am ieşit în câmpul alb Am ieşit în câmpul alb, departe - o buturugă veche, Am înotat în zăpadă, buturuga era acolo, respira greu, Murise de ani de zile, umblasem desculţ s-o găsesc, Mulţi au murit căutând-o, ea îmi vorbea de trecut.

Te iubeam când eram încă tânăr, te iubeam ca pe un frate, mi-a spus, am plâns lângă el, câte doruri, gândind la el, am ascuns?

Câte drumuri m-au alungat, multă ură am simţit, am trecut peste ea, Doar această uitată buturugă m-a păstrat, am fost fratele ei.

O iubeam, nu ştiam cine este, poate un neştiut învăţat, Luminat de soare, de lună, el s-a păstrat, n-a uitat. În fuga noastră bezmetică, nu vedem ce se află în câmp, Rădăcinile lui sunt oriunde, dezgropate trezesc doar dispreţ.

Flacăra iute ne arde, noi numai cenuşă lăsăm, Dar pe câmpul cel alb mai aşteaptă buturuga-nţeleaptă de ieri.

Unii-s sfincşi fără nicio scofală, alţii – surzi la iubire şi vers, Cărăbuşi umblători fără noimă, eu mă-ntorc În câmpul cel alb.

Gogolisme Am impresia că mă-nvârt într-un cerc, Cercul se face tot mai mic, Se face punct. Punctul sunt eu.

Un punct care scrie. Nu-mi pasă de ce spun Purtătoarele de lornion şi pălărie, Îmi plac pletele-n vânt, Ochii deschişi ca ferestrele primăvara, Nu mă interesez de caracterul cuiva, Fiecare cu scheletul său, eu caut forma, Frumuseţea nu are caracter, Este o linie formată din puncte.

O sută de ani, un veac, ţi-am trimis scrisori, O sută de ani, un veac, au trecut cocori, Tu erai Sfinxul din Bucegi, acolo am căzut personal în cap, Tot frumoasă eşti? Tot mă renegi?

Nu te temi de nimic, doar de umbra ta prelungă, Ca orice halungă din strungă, Nu-mi pasă de rime, ritm, legi, Am murit într-o iarnă, undeva, în Bucegi.

Se făcea că priveai la un corp decedat, Iar eu renăşteam din propriu-mi cvadrat.

Vorbim cu juma de voce 1.

Vorbim cu juma de voce, Ventriloci oarecum, cu o inimă mare, Purtăm armură, zale de aur, Cavalerii morţi ne invidiază.

Obiectele latră uneori, părăsite,

21

Valentin Irimia

Nuta Istrate Gangan

Sărbătorirea singurătăţii

pe tine cine te tratează de dor

rătăcit în propriul vis am uitat să descopăr că gratiile zilei mi-au rămas mici că un triumf ciudat îmi încolăcea izbeliştile ca o întâmplare părăsită de tâlcuri făţărnicia finitului se zbătea lovindu-se repetat de hotarul dintre secunde neantul ardea fără milă întrupare întrupare am strigat şi setea mi s-a transformat într-o altă sete şi mai vinovată în oglinda lui azi culorile clocotesc căutarea urcă şi coboară cu fiecare respirare a timpului doar eu mă retrag într-un grai de departe să pot să-mi sărbătoresc singurătatea

umbre moi se preling stinghere tic-tac-ul unui ceasornic desface inima în secunde hulpave pereţii albi mă strâng cămăşi de forţă uzate de prea multă folosinţă zâmbetul tau fad spânzură inutil într-un tablou de Dali fermecător de absurd creierul meu apropo pe tine cine te tratează de dor? nu eşti aici nici n-ai să fii prea curând uneori umbrele zâmbesc melancolic se strâng în jurul focului dispar apoi una câte una topite în văpaie rămân din nou mai singură decât o noapte dezbrăcată de stele plină de gânduri nedormite

Între istov şi obârşii fără un rai precis ascultam cum se face joi noima acestei dimineţi semăna cu odiseea unor minutare ce se învârt invers urma răsăritului răzleţeşte simetriile luminii sorocurile ei mă strigă şi acum am nevoie de o altfel de taină să soarbă departele din mine înălţarea clipei s-o depene odată cu anotimpul căutarea din obârşii motivele chemărilor dintâi amare cuceriri ce încă mai cutreieră însetările galeşe ale zilei pe gerul din istovuri desenez un surâs de mamă dintre irosirile aproape sacre ascult cum tace tăcerea

genunchii mei cuminţi calzi s-au plictisit de atâta aşteptare doar tăcerea înfloreşte pe ramurile frânte de ger ale acestei iubiri când a început să ningă între noi?

22

În picături de gloanţe, O fiară tânără Ambalează sărbători Catapultate, Hruba munţilor Explodează în şifonierul Bucuriei, Cuvintele pocnesc În poezie Şi în triumful Păpădiei O căpăţână de lumină Fierbe la capătul Lumii În rătăcirile frigului Inimii tale!

Carmen Ştefania Luca (Odin) imponderabilitate eşti uşor iubitule pe zi ce trece din ce în ce mai exersezi saltul de la tine pân`la mine nu-i decât o inimă şi-o piatră care tot creşte şi iar creşte păşeşti fin sub talpa ta păsările negre se topesc până la alb iar garderoba se schimbă fără să văd cu ochii eşti făcut din înger te rog suflă peste piatra aceea şi distruge-i rădăcina soarele n-ajunge până-n artere şi e frig şi e umbră şi e noapte sunt uşoară iubitule din ce în ce mai fulg prinde-mă şi soarbe-mi topirea de la mine pân` la tine nu-i decât o respiraţie paşii noştri au început să curgă timpul ne ţine pe tavă

Iordachescu Dragos Nicolae

Marin Moscu Tămâiază cu Lumină Când se lasă înserarea, nălucirea mă străbate, Iazul ţese iarba-n spuză, cetluire în căuşe, Se apleacă la izvoare, din pământ mai trage-n tuşe Paşi în fumul de verbină, anotimpuri însetate. În uluce-mi doarme chipul, noaptea coase din cenuşă, Amintirile sunt flăcări, tălmăcesc în mucigaiuri, Cioplitorul vinde apă, zvârle zilele-n alaiuri, Din Hiade* curge timpul, mă colindă-ncet la uşă.

În rătăcirile frigului Când te apropii Mierea muzicii Îmi pune aripi, Roata miracolelor Tăvăleşte îngerii În drum.

Dansul generaţiilor Împlineşte norocul Ospăţului Sub mărul furat, Paznicii raiului Primesc ghionturi Cu disperare, Marea se strâmbă La zdrenţele florale Ale norilor, Cu mişcări lascive,

Iar în lutul de sub casă plâng doar cruci încremenite, Zac luceferii în ele - fumul paşilor în clipe, Adumbresc poveşti, cuvinte... toate stau să mă-nfiripe...

Straie albe, răstignite în mătănii aurite.

Deodată se aprinde luminarul de răşină, Cioplitoru-mi vinde apă tămâiată cu Lumină. *Hiade - roi stelar, cel mai apropiat de Sistemul Stelar; denumirea provine din mitologia greacă: Hiade - nimfele ploii.

23

Închide-mă niciunde

Decembrie

Închide-mă-n zăpadă cu visurile mele, Arpegii orfeline s-or naşte în altare, Iar umbrele-ţi păgâne m-or destrăma, bizare, Când luna, în solstiţii, e pământiu de stele.

Despre această ultimă lună în care soarele desenează cu dinţii flori de gheaţă pe ferestre şi urlete de haite înfometate pe discul lunii, în care plutoane întunecate de corbi punctează imaculatul somn al câmpiilor şi crengi pustii şi negre sunt scuturate şuierând de vifor înteţit şi de datini cu origini în veacuri pierdute,

Închide-mă în ochiul ce zămisleşte iară Tărâmurile iernii, fecunde giuvaere; Captivă este noaptea, cenuşăreşte sfere...

Doar bradul de tămâie lumina-ţi înfăşoară. Închide-mă în tine, în lămpile cu iască, O, Doamne, infinitul mă urcă în solfegii; Pescarul de aiazmă striveşte-n sacrilegii Ninsoare violetă din pronia cerească.

Despre această ultimă lună în care ninge cu armonii de colinde împletite gravitaţional cu puf de zăpadă şi de of, în care arhanghelii îşi scutură aripile de frig, de fulgi, de ţurţuri,

Închide-mă niciunde cu visurile tale...

Captiv în palma-ntinsă, voi adormi agale.

Despre această ultimă lună încărcată de daruri şi de doruri în care copiii zboară pe sănii de vis între Moş Nicolae şi Moş Crăciun la fel cum nu demult cocorii zburau printre nori pribegi între cuiburi natale şi ţări îndepărtate,

Florin T. Roman 1 Decembrie

Despre această ultimă lună în care pe uliţi şi pe bulevarde miroase a fum de lemn de foc şi-a sânge de erou, care începe cu naşterea ţării mele şi se termină cu naşterea Anului Nou,

Pe uliţa ce traversează România am trecut în această dimineaţă, devreme, păşind agale, la braţ cu istoria scrisă în binecuvântări şi blesteme.

Undeva înainte l-am văzut pe Ştefan purtând într-o mână o cruce de lemn şi-n cealaltă un paloş pe care scria un vers eminescian şi-un îndemn.

Despre această ultimă lună în care se naşte primul sfânt, sub pietre, în care se nasc şi mii de îngeri sub săbii într-o veche şi îndepărtată ţară şi în care alte mii de sfinţi şi îngeri se nasc, în fiecare an, sub gloanţe şi-n mica mea ţărişoară,

M-am oprit la o casă în care ştiam că locuieşte Brâncoveanu cu cei patru fii şi-am văzut pe fereastră, la lumina unei lămpi, un potir, un Ceaslov şi vreo şase lacrimi vii.

Despre această ultimă lună în care iată, o stea nouă încurcă, derutează, bulversează cântecul imuabil, ancestral al cerului de până atunci,

Pe margini, în iarba până la genunchi, mirosea a sulfină şi a sânge de om şi se vedea cum Nică alerga prin grădini şi cum Porumbescu compunea sub un pom.

Despre această ultimă lună în care începe, pentru veşnicie, povestea magilor, a păstorilor, a peşterii, a ieslei, a boilor, a aurului, smirnei, tămâiei şi-a Copilului ce taie istoria în două şi-aduce pământenilor o Împărăţie nouă,

Nişte ţepe medievale înalte străjuiau o încrucişare cu un drum comercial şi destine, deasupra Vlaicu survola asfinţitul şi-ntr-un colţ Bălcescu scria un basm cu suspine.

Pe uliţa ce traversează în lung şi în cer România am trecut în acestă zi spre apus, păşind, discret, alături cu Burebista, cu Cantemir, cu Horea şi mai ales cu Iisus.

Despre această primă lună în care părinţii şi copiii şi fraţii se strâng iar împreună şi-n care se bucură laolaltă fetele şi băieţii, ce-ar mai putea scrie poeţii?

24

am înţeles într-o zi că eşti plecat nu prea departe după uşa trântită cu mânie porţi ferestre sigilate oglinzi introvertite pereţi retexturaţi cu ecouri false

Mihaes Violeta

m-ai acoperit să nu simt lumina şi-ai plecat aproape în celula exclusivist de rece a unui timp fără noi

În fum de-amintire

Gheorghe Apetroae NOSTALGIA OBÂRŞIEI

Curg stele pe ape asprite de ger O mantie neagră ascunde cărarea Pe toate, în umbră, le-mbracă uitarea „N căuşuri de smoală, secundele pier.

erape când aici curgeau solar sudorile cu iz de mosc pe-alama feţelor agreste, când ochii de-ametist ai pietrei vii , de cer lazur şi-amor păgân, aprinşi, se-ncremeneau în large arcuiri pe creste !…

Pe umerii nopţii copacii aşteaptă Se-ncinge lumina în chingă de fier Pădurea dă semne de mugur stingher Se‟nalţă tăcerea cu încă o treaptă.

erai la locul unde zei, pe codrii împăraţi, îţi cuvântau ales din înfoşnirea frunzei … goruni şi fagi pe-obârşii, de doruri retezaţi zăceau agest în lunge prăvăliri sub Cruce…

Sub zale de gheaţă stau ochi de cristal Zvâcneşte izvorul în chingi de argint În pântec de tină, în aburi de-absint, Cu foşnet de lună, cu şoaptă de val.

haiduc iubit de codru, de codru răsfăţat, din margini i-ascultai corul de filomele !… molizi şi brazi, cu umbra lor te ploconeau şi te iubeau naiadele pe hăul Pădurenii !…

Dorm păsări în cuiburi proptite de cer Tac clipele-nchise în boabe de jar Se tânguie-n noapte un şoim solitar Hoinar peste visul cu trup de eter.

tu hoinăreai aşa prin clipa unor duhuri sfinte, păşind lumina lor pe tăinuite plaiuri, nelinişti răscolind în suflet, retrezite de flăcările vii din abisale raiuri !…

Doar gândul colindă pe căi cunoscute Prin văi, amintirea se-mbracă în fum Fierb apele-n ciuturi albite de scrum Mă troienesc la tâmple doar întâmplări… trecute.

şi locuri neştiute ieri, acum îţi reporneau trăiri în flăcări mari şi-o tainică nălucă… … poţi tu să uiţi de mit, de unde magic creşti, de unde încăsteaua înspre seară-ţi urcă?... iar când în tine ele-mpătimit se-aprind, poţi a scăpa de-amorul jar al clipei din cuvânt, de locuri de obârşii? când nouri de-amintiri stau chip de flori livezilor bătute de absint?…

Plecat aproape am înţeles într-o zi că eşti plecat pe-aici nu prea departe aproape de frig de uitare evadat în culcuşul şacalului atât de-aproape încât aud şarpele încolăcind trunchiul mărului prăbuşit într-o crevasă cu hăul în sus

... te primeneau , aici, cybilic tot alte ne-nceputuri, prin pajiştile înroite de culori rebele, izvoarele, curgând din patul Proserpinei, pârleazul vechi sărindu-l, te înfloreau în ele !… şi duhul rătăcit al unui pui de cerb, curând ieşit din codru, zvelt în salt şi liber, ca soarele scăpat din laţul marelui adânc, îl ucideai, vuind cu glas de corn în crânguri !..

mă agăţ de-o gură de aer simt cum mă disip într-un cer fără artificii

din cer, din zbor înalt, totemic uliul, coborai cu aripile-n alici negre-ntinse ţintuite, salvând de clonţul oţelit şi ghiara morţii mici vulpile carmine prin ruguri răvăşite…

25

sub roata carului, în inelări barbare ! ... din drumul drept de-odată te-abăteai, tăind pieziş desişurile-ntinse peste stânci albastre, sfidai magneticul hăţiş : un şarpe viu în arc crestat de ani pe fruntea zărilor sihastre !…

Da! Fusesei tu robitul şi cel sortit plecării, la lungi, multe visări şi triste contemplaţii, să înţelegi ecouri din glasul Bucovinei!… te cheamă iar!… doar să te plângă fraţii!…

de-aici, din brad în brad, un jder, în salt înalt pe al tău Vector urmărea cum fugărea mistreţii cu colţii, sângerând poteci în sihla nepătrunsă şi cum din lupării, cu şiretlic, lupanii izgonea…

Creşti tu, aici, în dorul lor cuprins de graţii, în rang de zeu şi-ţi prelungeşti scara vieţii un adoptat de-Ardeal, tot de române locuri!… de mic, ştiut rebel, efebul libertăţii !…

îşi lepădau atunci de-ntoarcere hlamidele, irozii, la fel, cum tu, de patimile grele-ale cărnii şi de zodii… te-mpreunai cu glia sângerândă, răscolind faunice trăiri, balsamul tainic de canine roze…

Aici te vezi, te simţi un cer îmbălsămat de gânduri şi-un mare nesătul de proprii griji şi chinuricopilul, ieri, azi dor şi duh luminii, să îţi adopţi aici, în nostalgii, cu fiecare zi, destinul!… ………………………………………………

curând, la templul tău străbun, ajuns, fântâna-ţi deborda în flori, cu apa-i rece vie… mesteacănul acoperise cerul casei… pe lada bunei, stând, te lumina icoana-i...

Veronica Serban

apoi, la via răsleţită, alergând, şerpi-i simţeai încolăciţi sub rugi, plăcerii, cum adastă şi cum dogoarei în cărări, veninul a pustiu şi-l varsă, lui Eros să-i atingă aripa albastră!… atunci, cuprins de Dumnezeu, cu El te logodeai, jurându-i de credinţă-n tainică slujire, în horele de slavă-a locurilor prins, îi mulţumeai de harul grijii şi-al iubirii !…

Îmi înfloreşte un înger la fereastră

tot tu, din trecere să-ţi poţi opri părinţii cu glasul orfic imnic, de binecuvântare, le răscoleai în rugăciuni, străbunilor tăi gândul din somnuri lungi şi-adânci, pe tăinuita Vale!…

Văzut-ai, Doamne, cât sunt de pustie?

Un singur dor rămas-a să mă ţie!

Grele mi-aşezi zăpezile-n troian, Să mă îngroape, îmi pare, chiar de-s vie.

iar cerul te privea, curtând fântânile adânci cu ochii din cofei aprinşi de violete plângeri cum mulţumeai cu duh l-arhanghelii bătrâni de slobozirea ta în paradisul plin de îngeri….

Şi face iarna iar comerţ cu broderii în cer Şi mă ascunde sub albul de mătase, Mă poartă braţe lungi de scutier Pe sub perdea de nori prinsă-n ambrase.

Dar te sfia acea neagră vestire, cum că-aici, un cuget sclav trecutului, în el, zvâcnind adânc din uşa-acioalei sale-ntors, în blestemat amurg sub geana-i pală rece, fusese-n fulger tras şi-ucis cu colţii lungi, de un mistreţ flămând !…

Când, păciuită, o rugasem: pleacă, du-te, Mi-acoperă cu o taină inima sihastră Ce cheamă-n plăsmuirea-i doruri mute, Îmi înfloreşte un înger la fereastră.

… de cât te bucurai de-nsufleţirea sorţii în zborul mai departe de rostirea morţii, tu-i prohodeai, în loc de rai, plecarea tristă cu chip de aură şi semne de ispită !…

Ascultă Doamne, cântă lemnul trist! Şi nu-i un cânt rostit la întâmplare De-aceea îţi scriu de pe sub iarnă-un acatist La ceas târziu, ce se voia de-aniversare.

… piereau atunci şi florile de mângâieri aprinse, plângeau şi ierburile grase sub copite ecvestre-exilate lacrimi, şiroind dureri, adânc, pe faţa libertăţii fiecărei clipe…

Şi-am aşteptat să dea eucaliptu-n floare Dar anotimpu-i sec, fiori împarte. În iarna mea se naşte, nu se moare, Iar cerul nu ne cere paşapoarte.

că totul nu-i decât acea secundă revărsare a cerului căzut în crâncena vâltoare... şi-o gemere de faceri vii a apei în bulboane

26

Gheorghe Ungureanu

Adrian Paparuz

Decembrie singur

când stai cu capul în jos

Ninge pe străzi, pe ramuri şi pe pleoape în pieptul tău mă ning păcatele de ieri şi fiecare fulg m-aduce mai aproape de vise ne-mplinite, de umbre şi păreri.

poţi privi cu tălpile cerul poţi simţi cum iarba îţi creşte prin cap şi cum creierul tău obosit de întrebări prinde rădăcini printre pietre

Pădurea îşi arată de-acum o altă faţă, iar florile se schimbă în rochii de mireasă, perdelele suspină în alb spre dimineaţă, decembrie stă singur în toate de prin casă.

Pe bănci zăpada-mbracă a lor singurătate, altar fără de cruce în parcul cu statui, decembrie, iubito, în două se desparte, să nu rămână fulgii pierduţi, ai nimănui.

când stai iubito cu capul în jos braţele tale înverzesc sânt pline de flori albe de miresme iar picioarele îţi devin ascensor către rai

E iarnă într-o noapte şi ninge pe trotuare, o uşă între gânduri spre tine s-a deschis, în nebunia iernii, acelaşi alb mă doare, făcându-mă să uit ce vieţii i-am promis.

când stai cu capul în jos lumea pare normală sărutul tău dăruit numai mie mă face pământ

Vom dantela-n sicrie Oricât de mult aş vrea să nu mai pleci, privindu-te în ochi şi suspinând întruna, tu mă respingi cu-aceleaşi gesturi reci, de parcă-am rupe-n două săptămâna.

pământul din care renaşti primăvara inimii mele

cândva

Curând vom strangula pendula de perete şi vor cădea secunde în tot ce este vechi, pământul meu, ascuns în umbre şi regrete, va prinde rădăcini prin stele neperechi.

puteam să zâmbesc să aştept dimineaţa în faţa inimii larg deschise puteam să călăresc curcubeul câteva secunde în plus faţă de oricine altcineva

Vom dantela-n sicrie iubiri nepieritoare, cât ploile prin ceruri mai au de colindat, pe tâmplele clepsidrei am răsădit o floare şi picură nisipul din tot ce mi-a fost dat.

Se pierde veşnicia prin lacrimi, prin tăcere, în palma mea, sărutul îmboboceşte clipa, se-aude printre gânduri a timpului durere şi nu-nţeleg de ce îmi este frântă-aripa.

cândva soarele din fereastra mea nu avea răni sângerânde şi nici luna atâţia lupi urlători lumea părea un tren regal (fără destinaţie)

27

în care aveam un bilet la geam rezervat pe viaţă

Iar eu, ca un nătâng, de-o viaţă aştept împăcarea de pe umerii mei, acum, tot mai grei, bieţii de ei! – umerii mei…

pe atunci nu ştiam că exişti iar eu mă credeam viu acum nimic nu mai e la fel dar iubindu-te mai mult şi mai mult decât poate cineva suporta fericirea mea îţi poartă numele ca pe un drapel

Moştenitorilor...

Noi nu murim de tot în astă lume, Păstrăm în sat, prin voi, un strop de viaţă, Lăsându-vă zălog aici un nume Şi-un sipet în odaia cea din faţă.

departe de tine însă timpul e doar un ucigaş plătit de singurătate

Noi nu plecăm la cer când bate vântul, Ci ne tocmim aici cu noimă dusul, De când e lumea noastră şi pământul Amiaza ne-a hrănit mereu apusul.

Gheorghe Pârlea

Noi nu plecăm din sat cu tot cu vlagă, Lăsăm şi-o adiere de suflare În tot ce-am strâns cu sârg într-o desagă, Drept leac, prin vremi, la scumpa neuitare.

Moştenitorule, şi tu la fel ţi-adună La ce-ţi rămâne zestre de la mine, Iar tot obolul tău din zi cu vreme bună, Nu-ţi fie-n viaţă spor doar pentru tine!

Elena Vornicescu

Războiul de pe umerii mei

Stiaţi că porţile plâng?

Sst! Linişte, frate!

Ia! Auzi cumva încleştări de spade pe spinarea mea? * A, tu nu te confunzi cu mine, avem fiecare războiul în sine – prin urmare, doar eu aud zăngănitul de arme de pe grumazul meu… * Ascultă, măcar ascultă ce-ţi povestesc de pe câmpul de luptă…

Aud cum cresc urale, semnal de izbândă, şi vaiet, şi jale în tabăra-nfrântă.

Iată, acum îngerul bun şi îngerul rău, combatanţii celeşti de pe grumazul meu, amarnic dau piept, ba pe umărul stâng, ba pe umărul drept…

Stiaţi că porţile plâng?

Nici eu, la oraş nu sunt porţi.

Astăzi însă, am auzit o poartă răguşită, se deschidea spre o tăcere.

Am deschis-o, a început a plânge.

Să se fi suparat că am rupt legătura de mătase a păianjenului care o mai ţinea în picioare?

Poate e un plâns de bucurie am trezit-o din moarte?

Să fie oare plânsul durerii că nu voi putea merge pe cărare

28

spre căsuţa gheboasă?

M-am luptat cu urzicile mă trăgeau înapoi.

Am ajuns la prispa ţinută la un loc de ţolul ars de soare...

Poarta mai plânge răguşit.

Mă deplânge pe mine: mult prea târziu am venit ...

Faceţi să nu plângă porţile sfinţilor!

Cristina T O lume infectată Cât tragism, În scurgerea anostă, de cerneală...

Mi s-a lipit pe frunte, din greşeală, Un fulg contrafăcut, cu spaţii moi, Între spirale vii şi pixeli goi Azi nu contează cine suntem noi, Azi se marchează orele concrete: Ce verb curat ai acordat corect, Ce voal firav ai răsucit în sul, Ce univers ai ştampilat ca nul, Ce întrebări ai prins cu-n bold, din zbor, Ce elefanţi mor simplu şi uşor, Ce fildeşi lasă , fără TVA, Să fie fin tribut la viaţa ta ?

Poţi să-ţi păstrezi un arc întins, de nerv, O să-l observ, cât o să-l mai observ, Apoi o să clipesc un pic mai des, Ca şi cum tu, cumva, ai înţeles.

Nu-i amuzant, E doar un pic mai trist Decât e-n comedia că exist.

Maria Calinescu

Colind prin lumea viselor

Nicolae Vaduva

Păşesc pe-o margine de timp, aş vrea să nu mai doară, dar deşirând doar amintiri, tristeţea mă-mpresoară.

Păşesc agale şi ascult a timpului jelire, printre ruini din demolări, shimbându-mi a mea fire.

Deşir apoi gând ne‟nţeles din ghemul de sortire, dar drumul vechi încă nu-i şters de lacrimi din iubire.

Lustragiul Buimac, trag mineralele la vale Tăindu-le faţetele-n Anvers...

Sunt un lustragiu de cartier, Pun reflexii albe pe sandale Şi pe drumul bituminifer, Pun doar două puncte cardinale.

Rămâne focul viu, nestins, un act de condamnare primit de sus, ca pe-un destin ce n-are alinare.

El vine dintr-un cer aprins cu stele căzătoare, se cuibăreşte-n gând nescris în dar îi dau… o floare.

M-ai învăţat să fiu atent, părinte, Şi fruntea s-o aplec umil, în tină, Din fulerene să aduc lumină Şi să mă ţin de toate cele sfinte De parcă-n lumea ta, eu sunt de vină Că praf amorf s-a pus pe-ncălţăminte.

Colind prin lumea viselor ca pescăruşi în zare, când nu-şi găsesc un azimut, căci marea-i mult prea mare.

Voi lustrui-ntr-o zi un diamant, O seceră, s-o-mplânt în albumină, Din apa mării, fin coagulant, Să ias-o altă Afrodită, angelină.

29

Mesaje din devonian

Camelia Stan

Sunt bolnav de timp, dar nu tâmpit; Timpanele mi s-au cam rablagit.

Ascultam, cândva, cum ies din pietre Devoniene, gemete de fete.

Puneam, cu tact, urechile pe stânci Şi mă gândeam că fetele, pe-atunci, N-aveau sub piele coaste-afurisite, Ci doar diamantine pofte chinuite.

Ce vină am?

Mircea Coroş

Ce vină am, că m-am născut departe?

Ce vină porţi, că eşti un pic ateu?

Că un amar de drumuri ne desparte Şi-o altă hartă-aş inventa mereu?

Dar ce să fac, mi-e vrerea lângă munte, Ori poate nici nu ştiu care mi-e rostul… Şi mă-nsoţesc mirările cărunte, La tâmpla unui vis, mai lung ca postul!

Ce vină am, c-am îngheţat în sloiuri?

Ce vină, că mi-e viscol în simţire?

Mă-ncearcă reverii… de vreo trei soiuri, Dar îmi aleg doar una: din iubire!

Blestemul iernii mele ancestrale M-a-mbrăţişat ca-ntr-o secundă mută Şi cu tăceri de gesturi siderale, Pe frunte s-a oprit şi mă sărută!

Ce vină am, că doare neuitarea?

Pe cordul meu ce-a tresărit abstract, Năpraznic ninge iar şi nu am starea, Dar venerez iubirea… şi-n infarct!

Fata pădurilor A Mării Pădurilor - fată Ce-apare, nălucă, plutind Cu frunze şi flori îmbrăcată Şi-n urmă-i vârtejuri se prind De-alaiuri cu frunze cusute Cu aur, pe-al toamnelor voal, Purtate de blândele ciute Şi-n coarne de cerbi, triumfal.

La ochi muritor nu se-arată, Doar celor blestemelor daţi, Ei, Mării Pădurilor - fată Să-i fie ca miri candidaţi !

De mine blestemul se ţine Şi chiar dac-aş vrea ca să-l rup, Nu pot, că fierbinte devine, Când frunzele-i cad de pe trup !

Pe-a Mării Pădurilor - fată Văzut-o-am toamne la rând,...

Dar mire n-am fost niciodată Văzându-mă-atât de flămând.

Dar mâine-am să iau o secure Şi-n sticlă petrolul lampant Că vreau să dau foc la pădure De nu vrea să-i fiu nici amant ! * Blestemul purtat ca o pată Citindu-mă s-a destrămat... Şi-a Mării Pădurilor - fată De-atunci nu s-a mai arătat !

Vasile Pin

câine de idee seara pe marginea zilei un capăt de pod îşi aprinde ţigara luna rănită în coapsa tremurândă a apei păsări de nisip cioplesc o salcie

30

adâncă şi albă precum o singurătate desculţă

Extazul curcubeu, cine eşti tu, Dar eu, şi mai cine Leagă porţile cu suflete Furate, abandonate, donate Istorii, drame, ultimul act In care Nu ştiu să mai strige...

ochiul în iarba trupului tău culegea greieri

Eu nu sunt

tragere la sorţi

Eu nu sunt copacul, Eu nu tac cînd rădăcinile Mi se agaţă de cer, nu disper Dacă arzi în seva mea, Dacă tremuri prin gânduri, sau eşti verdele Ce-mi conturează privirea, Picuri albastră Când mi-este sete Şi-mi aduci luna Să-ţi număr paşii Cînd pleci, să vină păsări Din vis.

Eu nu sunt copacul, Doar mă rămuresc din singurătate, Să foşnesc, să mă înclin, să ştiu Că încă nu te-au prins, Nu ţi-au ucis Sălbăticia frumuseţii...

la început cuvintele vin dezbrăcate în lume atât de goale încât se înţeleg doar ele cu ele prin pielea umedă de copii apoi le cresc dinţi şi idei iar înţelesul li se acoperă cu pampers atunci abia atunci încep să coboare de pe buze şi cu cărămizi de beton grinzi de metal cărămizi de pământ grinzi de păsări construiesc oameni cei dezbrăcaţi se numesc fluturi

Mihai Katin

Puiu Alexandrescu Călătorul Rostirile atâtor lumi secrete, În vad de timp uitat, rodesc Cum amintirile, când cresc Ciudate umbre pe perete.

Se-ntorc mereu către pământ Toţi pruncii ce-au visat să fie În joc, cu zmeie de hârtie, Doar Feţi-Frumoşi, sub legămînt.

Cine leagă?

Cine leagă porţile, Cine bate în cuie de gheaţă ferestrele Şi griul frigului, cine îl lasă Din căldura sângelui să soarbă?

Lumea e oarbă, lumea e ceaţă, Nu are faţă, doar plăsmuiri dintr-o umbră, Unii pot râde, alţii nu ştiu Nici să mai plângă, tac muţi precum ziduri Măcinate de friguri, căderi anonime, Sentinţe finale, gongul anunţă ce spectacole vin, Cine alege sensul sublim, c-un deget atinge Raiul din cer, cu altul Iadul, desenându-ne străzi şi lumini, Râsul ori fericirea cu gust de fistic, Mai aşteaptă un pic, Să auzi cum stele piroane Noaptea o ţintuiesc prea sus, V-a sedus magia dorinţei, visul famelic,

Rămân câţiva, purtând osândă, Din tagma călătorilor stelari, Spre alte galaxii, mai mari, Nicicând în viaţă să ajungă.

Devotament indus, verigi umane, Elita traversează necuprinsul, Mai sus ca Prometeu, e insul Născut din pământene mame.

De gând… meşteşugar Să fiu de gând meşteşugar, În zaţul din cafea să pot citi, Ascunse-n inimi, patimi vii, Sub bolţi de timp, cu turnuri la hotar!

31

Să port, crescute-n ochi, puteri, În drum să-ntorc toţi paşii rătăciţi, La piept iubitelor, iubiţi Din despărţirile de ieri!

Şi cine va vedea, din vreme-n vreme, Un curcubeu ascuns pe după ploi, Să ştie că sunt eu, cum n-am mai fost, Pe-o aripă de vis născut din teamă; Că mă iubiţi, eu ştiu! Şi adăpost Găsesc în vers şi-n codrul de aramă...

Nu-mi mai găsesc nici calea, nici nu ştiu Pe unde paşii se ascund de mine chiar; Căci am uitat cum să trăiesc şi cum să fiu O clipă neuitată... Şi-n zadar Mă caut printre amintiri ce nu mai sunt (Ce flori de câmp albastre mă-nfloreau!)

M-am rătăcit şi mi-este zborul frânt, Măcar în vis să fiu, măcar să vreau Să mă găsesc din nou, precum eram, Să mă adun din cioburi, la răscruci Nu mă mai ai (dar nici eu nu te am), Ne suntem rugă la mormânt şi cruci...

Mi-e iarna grea de vină şi-i tăcere Cuvintele lipsesc, la mine nu-s; Şi plânge cerul şi colindul...ce durere! Şi leru-i ler şi anii mi s-au dus...

În calea ta, cu chip schimbat Să vin. Şi vorbele să-mi schimb Şi firea. Căzută-n praf, pierdută, amintirea, Parfum uitat în florile de crin!

tu fii cana mea cu vin de fiecare zi fii aerul ce-mi intră în plămâni fii şoapta cu care-n zori suspini fii mâna care dă şi cerul meu senin! fii zvîcnetul din tîmple fii clipa mea de vis de nebunie, de extaz şi de avînt fii cea dintîi fii ultimul cuvînt!

degetele

Angi Cristea

degetele mîinii mele stîngi se tem grozav de omoloagele dreptei, ştiut fiind că acestea din urmă sunt mai abile, sunt viclene şi că, de pildă, te-ar putea mângâia de două ori pretinzând că s-a-ntîmplat doar o dată; în zadar ţipă duşmancele că „o dată” nu se pune; degetele mele stângi se agită se tulbură şi se poartă ca nişte nebune.

De trei ori nu ascultă ploaia are lacrimile calde respiră calcule ordine sentimente exacte nu mă urî iubirea ţine trei acte nicio secundă nu mai picta inimi fade desenează-mi sufletul pe perete faustic cu palmele ce ţi-au şters obrazul caustic

Violetta Petre

nu îmi iubi gingăşiile glasul suav nici gleznele subţiri care-ţi cântă în palme în nopţile scurte dansul tău grav mai calcă visele mute pietrele calme nu mă cunoaşte cu sufletul ud fii Don Quijote al iubirilor crud simt piatra rotundă a sufletului rece eşti cald în penumbră respiră va trece şi nu de trei ori nu mă iubi iubesc eu atât cât se poate muri

Violet în iarnă Mi-e dor de mine într-un fel care doare atât de tare, încât aş prefera să nu mai fiu...

Tot mai tăcută, eu voi plânge în poeme, Cu lacrima mereu pe umeri goi

32

Trag cerul pe vis fără sorţi, Luceafărul picură nalbă, Opreşte ninsoarea, tu poţi!

Origami două ore îmi număr dioptriile iubirilor/dau cu plus/ nevederea mângâie glezna timpului /dă cu minus/ câteodată colorează pereţii irisului în nonculori şerpeşte / sentinţe sună placid abonaţii la sentimente singurătăţile cu gust de gutui iernatic îşi expun coasta adamic celei mai iubite dintre pământence cerul se sprijină pe lacul lebedelor bea albul pătat al norilor cu graţia unei furtuni de vară nu o (mai) ucide pe Ana Karenina fugi de statuia de ceară a iluziilor de fumul stins al ţigării croind o rochie în stil origami din cele o mie de sentimente suturate nu o îmbrăca decât la parade pe rochia aceasta iubirea aşează prade

Maria-Ileana Tănase

Eşti anotimpul meu Oricât de multe cărări am străbate, inima are un singur drum în viaţă, optimişti înnodăm fire de speranţă, să regăsim iubirea, semn de carte.

Ne-am rătăcit prin neguri amândoi dar am pierdut botezul multor ploi, cu noaptea călătoreşte doar vântul, în fuior ne poartă dorul şi cuvântul.

Nu ştim în viaţă destinul unde duce, dar poţi ajunge într-o mare răscruce, norocu-i zgârcit, la masă nu pofteşte, fără habar când şi unde se opreşte.

Am să trimit la tine vântul cu-n zmeu pe care scrie, ''Eşti anotimpul meu'' atunci vei simţi parfumul de noi doi, din clipele rebele, dansând prin ploi.

Popa Vanda Ines

Opreşte ninsoarea, tu poţi!

Nu-mi spune că nu sunt corăbii S-ajung pân-la tine, la dig, Nu vezi ce ninsoare se-abate?

Cresc umbre, zadarnic te strig!

Noiembrie pe portativ Noiembrie-şi cheamă zilele la prezenţă şi-anunţă că toamna-i-n vârf de suliţă, iar norii pe cer, nişte gogoşi de mătasă strâng lumea grăbită aproape de casă.

Datina spune că de Ovidenii vine iarna cu frig şi aspru ger, dar ninsorile-mi plac, şi ce-ar trebui să fac, cum să mă împac, când în sufletul meu e chiar primăvara?

Vitregă vremea acestui noiembrie târziu, o palidă frunză pluteşte prin aerul rece, lasă pe pervaz un gând şi dorul zglobiu, să-mi mângâie sufletul ce prin chin trece.

Un trist decor, iar toamna, cu ultimele forţe, pe portativul lui noiembrie cântă regretul în note melancolice, iar eu, iubite, cu torţe de versuri alin dorul de tine şi nesfârşitul.

E timpul proscris în iubire Şi drumu-i cu cioburi minat, Citesc rugăciuni din Psaltire, Eu, veşnic de dor vinovat!

Pe buze ţes fluturi de gheaţă Brodaţi de lacrimi şi ger, Mă-mpiedic în care de ceaţă, Nu-i timp, nu-i cărare, dar sper!

Nerostită iubirea, mă doare. În genunchi plânge dorul livid, Opreşte puţin Carul Mare, Speranţa să treacă de vid!

M-atinge un înger pe umăr Şi lacrima-mi şterge cu flori, Topeşte zăpezi fără număr, Port strai de confetti-n culori.

Prind stele de dor într-o salbă,

33

Nicolae Vălăreanu Sârbu

cum a urcat prin mine femeia pe scara din frânghii ruptă-n silabele nopţii.

Speranţă şi ură Întemniţat până îţi pierzi identitatea numelui cu sufletul şi trupul, capeţi o altă înfăţişare, după cum te roade nevinovăţia.

Foame şi moarte

În inimă totu-ţi curge invers, ca un râu spre munte şi-n tine e un pustiu de ură, dar moarte nu e.

Are câte ceva din moartea căprioarei, după câteva zile de foame, odată cu mustrarea de conştiinţă, cu ochii mângâie carnea şi mănâncă.

Instincul, devenit animalic, obligă mai mult decât lacrimile, sarea lumii se topeşte pe ţeava puştii.

Închisoarea Închisoarea în care mă aflu nu are ferestre cu zăbrele, nici gardieni are doar camere libere şi singurătate, dacă te gândeşti, are atâta libertate câtă nu-ţi trebuie.

Respiră verdele pădurii focuri de armă, speriate, păsările se ascund în frunzişuri.

De fapt, pleci dimineaţa şi vii seara obosit, te inchizi în tine, dormi şi tot aşa fără sens.

Nici n-ai timp să-ţi cauţi o colegă de cameră iar dacă găseşti, mare lucru nu se schimbă.

Nu-mi aduc aminte Am îmbrăţişat femeia cu câte o pasăre în fiecare zi şi a învăţat să cânte în fiecare dimineaţă pe mai multe voci fără cuvinte.

Faci din când în când dragoste protejată, respiri acelaşi aer, fiecare la un calculator îşi caută prieteni virtuali. Într-un târziu constaţi că s-a scurs timpul şi nu te mai recunoşti, în tine stă închis altcineva.

Mă privea c-un zâmbet abia schiţat aproape enigmatic dintr-un tablou nedesprins de culorile reci ale zidurilor între care se închid toate comorile de surâs ale lumii care rămân înăuntrul nostru.

E imposibil să-mi aduc aminte

Concurs Negrupe Alb Rezultatele concursului de proză „De stingi luminile în seară de noiembrie!”

Premiul I: Iapa lui nea Ion de Gabriela Ioniţă - Frumos roib ţi-ai luat, nea Ion. Şi cu mânz după ea, frumoasă, frumoasă iapa!

- Grijania mamii ei, da ce-am luat-o de frumuseţe? Miişoarele mele cum au fost, urâte? Şi frumoase, şi multe!

34

Nea Ion era un om dintr-o bucată, doar că nu se ştia de la cine :era bucata: de la Dumnezeu sau de la Ducă-s-ar pe pustii! Când s-a însurat cu Ecaterina, i-a spus să fie cu băgare de seamă la poruncile lui: - În viaţa ta să nu-mi întorci vorba atunci când o spun eu, că-ţi iau gâtu! Mai târziu poţi să-mi zici că laptele nu-i negru, da mai târziu. Să nu vii după mine, că-s la muieri, că-s în şanţ, beat mort, să nu vii, că-ţi… iar când te-oi vrea să nu-mi faci nazuri! De-i întoarce capul după altul, acolo-ţi rămâne! Nu te trimit la câmp, muncesc eu, tu primeneşti casa, da de n-o fi primenită ca oamenii… hai, o dată teoi ierta, da a doua oară n-o mai apuci!

Catinca a luat vorbele în râs: - Nu ţi-oi plăcea, mă duci înapoi la mămuca!

- Da ce, eu mă-nsor de şapte ori? Să râdă satu de mine? O dată şi-i prea mult!

Era la lemne în pădure, primul drum de muncă al iepei; a mai pus-o singură la căruţă doar o dată, joi când a fost la moară; n-a măcinat decât un sac de grăunţe şi vreo două ceasuri în pat, cu Anuţa, morăriţa.

- N-ai mai trecut de multişor, ori nu-ţi mai face trebuinţă moara mea? Eu ştiu că macină bine!

- Am avut făină acasă, am măcinat prea multă data trecută, îi răspunde el în doi peri.

A vorbit cu pădurarul, fratele Anuţei, de-o căruţă de lemne. Plătea lemnele la fel ca orişicare, doar că ale lui nu erau nici găunoase, nici ca vreascurile de subţiri; erau trunchiuri sănătoase, tot de stejar, de carpen, bune şi de tras la rindea, şi de pus pe foc. Anuţa, trecută de prima tinereţe, n-a fost măritată niciodată, aşa că pădurarul avea grijă de Ion, pentru că şi el avea grijă de soră-sa!

- Ioane, căruţă cu-n cal... eu ţi-am pregătit lemne sănătoase, am zis că vii cu doi cai …

- Grijania mamii ei, cât doi cai mănâncă, tot cât doi să tragă!

- Are mânz, Ioane, nu omorî iapa, îi dă lapte, tre să mănânce… faci cum vrei, da-i prea mult pentru ea… o sleieşte şi mânzul! i-a spus pădurarul cu blândeţe, ştiindu-l nebun la mânie.

Odată, pe nepusă masă a poftit la nevastă-sa, Catinca: - Ziua-n amiaza mare te-a apucat? Nu pot, nu vezi, băieţii, aşteaptă… la noapte, când or dormi, i-a spus ea, greşind tonul vorbii.

- Scoate-i afară! a tunat el.

Aveau doi băieţi, unul de şase ani şi unul de patru.

- Doamne-fereşte, i-am băit, cum să-i scot? Abia am putut să-i ţin în casă!

Casa, nou nouţă, ridicată dinainte de a se-nsura, avea trei camere mari: una pentru musafiri - sufrageria, dormitorul lor şi dormitorul băieţilor. Soba de teracotă - n-avea nimeni în sat teracotă frumoasă ca a lui - era pe peretele comun dintre cele două dormitoare. Săreau plăcile de teracotă ca sâmburii pe plita încinsă: - Nu poţi să-i scoţi, ia să văd, acu poţi? şi dă-i cu toporul în teracotă.

Nu şi-a scos Catinca pruncii îmbăiaţi afară? I-a scos! Înfăşuraţi amândoi într-o pătură, desculţi, au fugit toţi trei la părinţii ei. Nu era toamnă afară, nici vară, nici primăvara nu-ncepuse!

Ion a stricat pe-ndelete soba toată, două săptămâni şi-a făcut veacul la Anuţa, alte două a făcut sobă nouă, după care şi-a adus nevasta şi băieţii acasă.

-Încărcaţi tot, le-a zis el salahorilor de încărcau căruţele oamenilor, îi iau gâtul de nu trage!

-Nea Ion, mai sunt două trunchiuri, nu le mai pun, le iei mata mâine, n-ai să poţi urca Iorcanii, se bagă în seamă unul poreclit Michiduţă. Îi este milă şi de iapă, milă şi de nebunia lui Ion; ştie că atunci când îl apucă, n-o scoţi la capăt cu el .

Când a născut nevasta lui Michiduţă, nea Ion a dus-o cu sania la spital. Era o iarnă, ningea de ziceai că s-au rupt norii toţi a zăpadă! Oricum, autobuzul nu urca nici vara pe ulicioara lui Michiduţă, iar cu maşina nu se-ncumeta nimeni: ori era lunecuş, ori erau suluri de omăt de-a curmezişul drumului.

Spumă erau caii când au ajuns la maternitate, ieşea aburul din ei ca din oala în clocot!

- Grijania mamii voastre, moare muierea cu pruncu! dii, dii! A plesnit biciul pe spinărilor lor, n-a mai scos un vaiet femeia, de frică să nu omoare caii în bătaie! Cum a ajuns în sala de naşteri a şi născut, nici dureri n-a mai avut de spaima ce-a tras-o în căruţă!

- Tot, am zis, tot încarci, sau eşti surd?

Pădurea se întinde pe toată culmea dealului, doar că şi gospodăria lui Ion este tot pe-o culme, iar ca să ajungă acasă, are de urcat două dealuri: unul mai dulce, aşa, mai în lung, iar celălalt pieptiş.

Cu hăţurile în mână, jos pe lângă iapă, Ion scoate căruţa din pădure. Ajuns la drum, se dezbracă de cojoc şi-l aruncă pe lemne, lângă secure : - Hai, roibiţă, hai, acu să văd miişoarele mele… dacă mă faci de râs…

Iapa se opinteşte, urcă dealul întorcând mereu capul după mânz. Căruţa este sanie cu tălpici, alunecă uşor, doar că dealu-i lung, lung, iar lemnele din ce în ce mai grele. Mânzul mititel, când au mers la vale alerga cu picioarele împrăştiate; a venit şi cu boticul în zăpadă de vreo câteva ori! Acu, obosit, merge la coada saniei, ţâşnind repede la ţâţa iepei când aceasta se opreşte.

35

Săniile trase de doi cai şi nu atât de încărcate trec pe lângă ei, zgândărind orgoliul lui Ion. Orgoliul lui era aşa: dacă seapuca de-un lucru, apoi era ştiut că nu-l făcea de mântuială; dacă-şi dădea cuvântul, furtună şi cutremur la un loc să fi fost şi el tot se ţinea de promisiunea făcută! În femeia şi copiii lui n-a dat un deget, dar de câte ori n-a făcut geamurile ţăndări! Sau n-a bătut câinele pentru că era borşul prea fierbinte, el prea flămând, şi s-a fript!

La capătul dealului dulce, este curba la dreapta, îngustă şi strânsă. Cum faci curba, începe dealul Iorcanilor, pieptiş. Nui lung, da-i piatră de-ncercare şi pentru maşini, aşa-i de abrupt!

De partea cealaltă a curbei, pădurarul - om deştept - a făcut o crâşmă, cu loc bun în faţa ei, de oprit căruţele. Se odihnesc şi caii, căruţaşii sfinţesc ziua de trudă c-o ţuică sau vin fiert - iarna, c-o bere rece - vara.

Taman înainte de a ajunge în curbă, dar în văzul căruţaşilor care l-au întrecut, iar acum se cinsteau, iapa s-a oprit; mânzul, iute la ţâţă; îi era şi sete şi foame; cu capul lăsat, chingile ude, iapa se opinteşte să ţină sania în loc, să n-o scape la vale .

- Las-o, vărule, să-şi tragă sufletu, hai la un vin! Aman ai mai încărcat-o! îi strigă văru-su Sandu, hai, că eu îs la a doua cană, uns merge!

Sandu - căruţă cu doi cai, încărcată pe jumate şi cu vreascuri, adică lemne subţirele, normal că a avut timp de-i acum la a doua cană!

Ceaţă i s-a pus lui Ion pe ochi!

- Grijania cui te-o făcut… dii… mă faci de râsul lumii? De asta am dat eu miişoarele? a sărit mânzul direct în şanţ când a auzit şuierul biciului pe pielea mamă-sii.

Aşa gândea când a plecat de la pădure, să oprească la curbă, la un vin fiert, să se odihnească şi iapa şi mânzul mititel; dar acu tot sângele parcă i se adunase în cap, clocotind în obraji.

- Hai, bre, că tre să uzi frumuseţea asta de iapă, ori te-ai zgârcit acu la bătrâneţe?

Ajuns în curbă, Ion ia calul de căpăstru, pocneşte din bici : - Întâi să merite, după aia o ud, că n-am luat-o de frumoasă! Dii! Iapa se opinteşte, face doi paşi înainte, scapă căruţa, alţi patru înapoi: dealul îi vine drept în piept!

- Grijania mă-tii, dii roaibă, dii ! nu plouă, nu, şuieră doar biciul pe gâtul iepei; ca o ploaie! Mânzul tresare şi dă când înapoi, când în lături, la fiecare şuierat.

E udă şiroaie; de sub chingi curge ceva roşiatic; pieptul i se ridică şi coboară, privind-o, zici că inima stă să-i sară; îi tremură picioarele .

- Dii, dii! pune umărul şi împinge căruţa şi Ion: pleosc! pleosc! Iar, doi înainte, iar, patru înapoi!

- Las-o, vărule, să-şi tragă sufletul!

- Sufletul mamii ei, dii! Miişoarele mele n-o avut suflet! Dii! Pleosc, pleosc!

Ion a avut suflet la vânătoare; n-a vânat el, ci pădurarul. Căprioara împuşcată avea în ea o vieţişoară care stătea să vadă lumina zilei. A scos briceagul, harşti, burta căprioarei! Puiul nu era atins de alice, dar nici nu respira. I-a deschis botul şi i-a suflat aer, o dată, înc-o dată; i-a frecat trupuşorul crud şi ud acolo unde stătea inimioara .

- Nici dacă mă băteai, nu mă pupam cu el, s-a îngreţoşat pădurarul. Ia-l acasă, fă ce vrei!

L-au crescut băieţii lui mărişor, apoi i-au dat drumul în pădure: - Duce-ţi-l, mă, în poiană… şi aşa-i orfan, măcar să vadă cum e în sălbăticie, liber, nu în ţarc!

Nu se mai aruncă la ţâţă mânzul: şuieratul! Îşi freacă botul de al iepei care s-a oprit. Are gâtul atât de întins, încât atinge luciul zăpezii. Plouă pe spinarea ei; se opinteşte cât să nu scape căruţa, mai mult nu poate.

- Las-o, nea Ion, că dezleg eu o mârţoagă, şi-n doi o să meargă!

N-a spus-o cu răutate Dan, un băietan în spuma tinereţii, dar mai bine tăcea!

- Mârţoagă?... Miişoarele mele…

Ningea cu fulgi mari, nu era ger, iar întinderea albă, parfumul vinului fiert, vorbele de duh ale căruţaşilor, ar fi înmuiat orice inimă; ar fi deşirat orice ghem de gânduri negre, doar pe-ale lui Ion, nu!

- Am ajuns de râs… grijania mă-tii…

- Las-o vărule, Ioane… nu fă o prostie… Ioane!

Căzut în şanţ, mânzul îşi priveşte mama; în ochii lui rotunzi, mari, tremură o pată roşiatică de zăpadă; nu pricepe ce sentâmplă, apoi spaima pune stăpânire pe el: dă să urce şanţul: "Grijania mă-tii! ", se împotmoleşte: "miişoarele mele o fost bune?”", îl urcă, alunecă şi cade cu botul în sângele cald: "Lasă-l, Ioane! ”, se ridică: "Grijania mă-tii… mârţoagă!" şi o zbugheşte pe lângă securea lui Ion, aruncând picioarele în lături, împrăştiat, în albul pădurii.

- Grijania cui v-o făcut!…

Premiul al II-lea: Hai hui prin oraş de Claudia Elena Peter Oraşul ăsta e al meu, l-am sedus iremediabil. Cu blocurile sale cocoţate pe cele şapte coline. Cu străzile întortocheate în căutările nocturne spre idealuri îndoielnice. Oamenii săi cosmopoliţi şi liberi, cerurile schimbătoare spre dispoziţii schizofrenice. Cu mine, ajuns din văgăuna natală, baricadat cu două şosete nepereche şi un vraf de cărţi răscitite, un milion de vise neîmpărtăşite şi promisiuni iluzorice. Căminul jegos unde m-am cazat, fericit că intrasem cu zece la facultate. Cu zece! Spre

36

mirarea întregii suflări, cunoscătoare şi neîncrezătoare. Aveam casă, bursă şi gagică din prima noapte de beţie, când se cuibărise în patul meu de deasupra colegului din Focşani, şi ulterior devenise gagica colegului din Focşani… Deh, m-am consolat imediat cu Genoveva, dracu ştie dacă era nume real sau pseudonim, scria prozo-poeme siropoase, voia să ne sinucidem de Valentine‟s day!

Oraşul ăsta m-a cucerit din prima clipă. M-am plimbat nestingherit prin centru şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă băga în seamă. De parcă întreaga mea existenţă se rezumă la persoana comună, în jeans şi hanorac, cu ţigara aprinsă şi zâmbet nătâng în colţul gurii, primind ca pe un dar preţios ignorarea.

Nimănui nu-i păsa de personalitatea mea, de ceea ce înfăptuisem până acum, de felul cum sunt construit psihologic, de buzunarele goale şi ideile pline. Era bine, devenisem invizibil. Ba nu! O fată îmi surâse obraznic, purta uniforma unei şcoli de fiţe şi-mi ceru insistent un foc. I-am spus că nu fumez şi mă înjură, fraierul dracului! Era minoră. Cine naiba se încurca cu minore? Nu eu, nu cu trecutul meu, necunoscut, din fericire, de nimeni. Acest oraş e mare şi scufundabil, merită să mă înec puţin!

Apoi, la facultate, facultă, cum o numeau colegii mai moderni, cei relaxaţi cu adevărat, ce nu avuseseră în viaţa lor decât probleme pur închipuite. De exemplu, amicul meu de la literatură comparată, tatăl său era chiar primarul acestui oraş… stau un an la jegul ăsta de facultă, apoi tai-o la Paris… Zău? întreabă nătărăul de mine. Tata-i primarul, man, nu se făcea să nu dau aicea la facultă, ce-ar fi zis alegătorii? Habar n-aveam de curiozităţile astea mondene, dar fiul primarului îmi plăcea, avea bani şi disponibilitate de a-i cheltui cu alţii. Şi m-am aciuit şi eu, profitorul. În oraşul ăsta puteai chefui pe cinste. Cădeai cu capul sub masă de la atâta băutură şi nimănui nu-i păsa, eventual râdeau nepăsători, te acuzau că eşti biban, adică nu ţineai la băutură. Şi mâncarea era ieftină. Dacă ratam cantina, ceea ce se cam întâmpla, mă lipeam lângă vreun grup întâlnit în Music pub şi comandam în neştire, pe lângă beri la halbă, pită cu unsoare.

Bună mai era! De plătit se plătea la comun, trebuia să pun la chetă doar câţiva lei, să nu dau de bănuit că-s lefter, până la urmă completau restul suma. Şi apoi chefurile din cămin, de week-end… dacă îţi propuneai cumva să te odihneşti, sau să citeşti tonele de lecturi obligatorii la şcoală… ia-ţi gândul! La oricare a doua cameră era un chef. Fiecare muzică urla la maxim, pentru a acoperi stilul vecin, creându-se o babiloniană sonoră extrem de seducătoare. Eşti nebun, omule, cum poate să-ţi placă? mă certă colegul din Focşani, ce-şi lua tălpăşiţa la gagica nouă din Apahida. Doar n-o să-i explic, obligat să trăiesc în tăcere în trecut, orice sunet disonant devine binecuvântare. Lasă-i să se distreze, sunt tineri, singuri, fără părinţi, adică cu părinţi ce nu locuiau cu ei, dar aveau grijă totuşi să nu le lipsească nimic petrecăreţilor. Se puteau distra fără vreo grijă şi aşa, beţi şi dansatori, mă ignorau în totalitate. Iar eu mă perindam nestingherit pe la fiecare, savurând bunătăţile servite, umflându-mi burta pentru săptămâna ce avea să vină, unde viitorul culinar era incert şi haleala gratis de week-end mă ţinea cam până pe miercuri-joi. Nu eram pretenţios, eram în schimb al dracului de rezistent. Odată am trăit o săptămână întreagă fără mâncare şi eram un puşti neştiutor, nu un bărbat ca acum, ce învăţasem între timp să profit de oportunităţi. Dar, desigur, nu puteam să-i spun asta băiatului din Focşani, ce avea doldora mâncare trimisă de mama, bunica şi mătuşa, tocmai din oraşul natal. Sau mai rău, fiului primarului, ce trebuia să plece la Paris, peste un an…

Oraşul ăsta era realmente cultural. Înţesat de studenţi din toată ţara, se risipea şi în manifestări artistice, expoziţii, lansări de carte, proiecţii de filme, concerte, tot ce-şi putea dori tânărul însetat de cultură. Pot să spun cu mâna pe inimă că le-am frecventat, săream de la una la alta ca un parvenit ce eram şi nu puteam avea vreo părere personală, de frică să nu mă fac de râs printre literaţii adevăraţi. Pentru admitere învăţasem bibliografia, cititul mi-a plăcut întotdeauna, de aceea am optat pentru Litere. Ce naiba să caut la Matematică, de exemplu, abia buchiseam tabla înmulţirii. Iar la mine a fost un caz de supravieţuire.

Singura posibilitate admisă a trebuit s-o îndeplinesc la perfecţiune, admiterea cu zece, pentru a-mi asigura un loc de dormit şi bursă. Supravieţuire! Acum, că planul iniţial l-am înfăptuit, eram obligat să evoluez. Straniu, dar fusesem singurul admis cu zece, din două sute de candidaţi. Şi toţi profesorii şi colegii au căutat să mă cunoască în primele săptămâni, ca pe un exemplar rar, pe cale de dispariţie. Sincer, i-am cam dezamăgit. Nu m-am ridicat deloc la rangul înalt intelectual, pe care se presupunea că îl am. Am mizat pe o timiditate exagerată, pe un fel de a fi respingător, prin morocăneală, pe acelaşi hanorac ponosit, ce nu mai trezea nimănui dorinţa de a se apropia prea mult de mine. Eram un ciudat şi-mi convenea eticheta, dacă astfel eram ignorat.

După câteva săptămâni n-am mai trezit niciun fel de sentiment, devenisem toţi o apă şi-un pământ. Şi eu, ciudatul, şi băiatul primarului, bogătanul, şi colegul din Focşani, tocilarul. Conta doar locul unde mă pierdeam în mulţime, birtul, amfiteatrul sau biblioteca.

Oraşul ăsta mă seducea odată cu nonconformistele sale. Habar n-aveam că puteam risipi atâta energie sexuală, că ofeream şi primeam cu mărinimie de toate, chiar de toate! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că puteam fi dorit de vreo femeie, că eram capabil să fac fericită vreo femeie, acum mă întreceam pe mine, demonstrând cu uşurinţă, fără a mă implica emoţional.

Ofeream, primeam de comun acord, fără răspundere, fără cap pierdut, fără spaima că m-aş deconspira şi m-ar suprima vreo Penelopă contemporană. Eram singur şi noaptea, în gemetele amantei de ocazie, şi dimineaţa, când mă întreba inocentă şi mahmură cine naiba sunt, şi a doua zi, când ne întâlneam cuminţi şi studioşi pe holurile Bibliotecii Centrale universitare. O singură dată am fost cât pe ce să mă îndrăgostesc. Dar am scăpat, ea se mutase din oraş, iar relaţiile la distanţă nu durează, statistic vorbind. Altfel cum naiba să scap de întrebări, indiscreţii, hai să te prezint părinţilor, dar ai tăi unde sunt? Apropos, unde

37

sunt? În iadul lor, cel pe care mi l-au lăsat şi mie moştenire, aici, în iadul meu, de unde slaba mea intenţie de scăpare devenea aproape ilară. Chiar, tipule, ai scăpat de hanorac, oareşicare complexe şi gagică întrebătoare, dar de ceea ce eşti în fond, nu! Ce fraier, vorba fetei minore, fumează şi zice că nu! Poate vrea să se lase şi îi e mai uşor să creadă că dependenţa e un concept abstract, nu un fapt concret. Iar genele, tarele şi experienţele, întreaga existenţă, nu s-ar fi petrecut în teroare. Azi sunt un tip şarmant, devenit poet. Citesc în cercul poeţilor debutanţi, sunt flatat, măgulit, beau şi fumez versuri pe pâine. Sunt lăudat, chiar publicat în reviste literare de prestigiu. De unde vii tu, de le poţi spune aşa, în acest mod atât de răscolitor, mă întreabă curioşii. „Şoaptele urmelor tăbăcesc pielea sângerândă”… sau „Oasele mele trosnesc sub obsesia grijii tale materne”, sau „Eu nu am regrete, avortonule! Eu sunt fiinţă. Mamă, tată, am devenit, m-aţi înfăptuit!”.

Oraşul ăsta-mi cunoscuse deznădejdea. Spaima. Furia. Obsesia. Aproape suicidul, aproape crima. Era o stradă rău famată, într-un cartier asemenea. Acolo mă scufundam când simţeam că bucuria poeziei şi-a iubirii nu-mi mai e îndestulată. Îmi găsisem acoliţi şi metode să scap pentru o vreme de dark-side-ul firii. Mă luptam cu demonii, ai mei sau ai altora, apoi o vreme îmi lingeam rănile, amorţit de durere, acompaniat de iubita rusoaică ce mă înţelegea întocmai, pe care o înţelegeam întocmai. Deseară nu pot, că am o tonă de clienţi, iubi… ok, poate pe le doişpe… hai iubi, că nu e timp, vine cineva important după, tre să fiu fresh… bietul băiat, iar te doare capu, tre să mergi la doctor, iubi, la anii tăi… nu începe cu prostiile, nu mori nici azi, nici mâine… te sun după, acu deja-s ocupată, ai grijă puişor, tare eşti cu capu dus! Eram dus cu capul, cu acte în regulă. Şi migrenele nu mă slăbeau câte o săptămână. Zilele mele rele. Când n-aveam unde să mă ascund, să nu văd şi să nu mă vadă nimeni.

Zăceam fără vlagă în patul meu de cămin, citind abitir proză, pentru că poezia m-ar fi exaltat în asemenea hal insuportabil, mai tare ca durerea pulsantă, teribilă, ce-mi sfredelea creierii. În cele din urmă îl sunam pe profesorul doctor D.H., care mă certa, apoi mă chema la cabinet şi plecam fericit cu reţeta vindecătoare. Şi reveneau iar zilele bune, exuberante, în locul durerii se instalase euforia, puteam să respir, iar sângele îmi curgea prin vene fără să-i simt pulsul. Apoi derulam pe imagine zilele rele şi groaza lipsei de memorie mă înspăimânta, ce am făcut atunci când nu am ţinut minte? Ce s-a mai întâmplat? Ce am mai făcut?

Oraşul ăsta nu lăsa timpul să mă vindece. Nu oprea timpul pe loc, cum crezusem că se va întâmpla iniţial, să mă confound, ca într-un univers parallel, într-o negură plăcută, înecată de alcool, citit şi chefuri de week-end. Facultatea era pe terminate, devenisem deodată bărbat, mi se schimbase chiar şi aspectul fizic. Deşirat, bolnăvicios, palid ca un erou dement romantic, cucerisem prin antiteză, pe însăşi frumuseţea anului nostru. Mă şi vedeam ridicol, surprins de inevitabilul sentiment de îndrăgostire, prefăcându-mă cu greutate, când îi mângâiam sânii şi ea mă chema iubitul meu. Minţind că sunt perfect, ca un fluture apropiat periculos de soare, doar ca să nu strivesc cu inelele lipicioase de omidă dezgustătoare sentimentul preaplin de fericire ce-l trăiam pentru prima oară alături de iubita mea. Şi am devenit licenţiat, scăpat ca prin minune de migrene. Alături de ea, am intrat chiar în rândul lumii, angajat redactor la o revistă literară prestigioasă. M-am însurat la biserica de lemn din Muzeul satului, unde ea lucra ca etnograf. Şi cel mai şocant fapt, la sfârşitul anului ne-am mutat în propria noastră garsonieră, cumpărată cu banii strânşi la nuntă, generos ajutor din partea multelor sale rude şi a puţinilor mei prieteni. Eram un om normal, cu nevastă, copil pe drum, loc de muncă şi propria casă. Mă priveam dimineaţa în oglindă şi-l cercetam cu suspiciune pe frumuşelul proaspăt bărbierit, regulamentar tuns, purtând o cămaşă perfect călcată. Făceam planuri pentru venirea pe lume a copilului, ce o rotunjea zilnic pe frumoasa mea soţie şi clădea pe chipul ei o lumină stranie, supranaturală, străină mie, însă.

Clişeu, îmi spuneam, soţul abandonat de soţia gravidă, nu-mi mai acordă atâta atenţie, nu mai sunt eu centrul vieţii ei? Şi ce dacă, e normal, e copilul ei şi al meu, rodul iubirii noastre, înfăptuirea cea mai de preţ. Mântuirea! Eu sunt fiinţă, mamă, tată, am devenit, m-aţi înfăptuit! Şi atunci, zilele mele rele s-au întors, prevestite de migrene. Am ştiut că nu eram mântuit, că acest cadou preţios, sublim, nu-mi era adresat. Doar ei, superbei, perfectei, întregii. Evident, nu mă înţelegea, nici nu avea cum. Am ţesut atâta minciună despre mine, încât îmi era lehamite de însăşi cuvântul discuţie, comunicare. Draga de ea, i-a venit ideea lipsei de comunicare în cuplu. Ea ştiuse de la început că eu sunt altfel, datorită copilăriei, mama fusese schizofrenică, tata făcuse puşcărie. Dar e convinsă că puterea iubirii ei o să mă vindece, iar într-o zi o să pot dorm liniştit noaptea, te zvârcoleşti şi ţipi, şi plângi, şi te rogi, iubitul meu. Uită-te şi tu la această minune zămislită, uită-te cum îţi seamănă! Mi l-a pus în braţe şi copilul începu să plângă cu spaimă!

Oraşul ăsta îmi cunoştea firea. Îmi auzi gândul şi încrucişă străzile în miez de noapte, în frigul sfredelitor al sfârşitului de noiembrie, pentru a-mi pierde urma paşilor spre dispariţie. Podul din centru mă chemă strălucitor de risipa iluminării publice, prea limpede râul să-mi curme suferinţa. Uite cum îţi seamănă! De ce a trebuit să spună asta, pe asemenea ton drăgăstos, inconştient, exact ca o mamă ce insistă să-şi linguşească soţul abandonat. Proasta dracului! Ar fi trebui s-o omor când am avut ocazia, când dormea surâzând fericită un vis de abandon conjugal. Când îşi mângâia pântecul imens, înspumat de miresmele duş-gelului antivergeturi. Şi odată cu ea să despic în două fătul, pentru a nu se mai fiinţa, a nu îmi semăna. Doamne! Să semene cu mine, să trăiască şi el asemenea viaţă, să simtă toate acele gânduri ce m-au transformat pe mine, întregul, în sute, în mii de părţi sfârtecate. Mic, dispreţuit, umilit, îngrozit, tăcut. Asta a fost cel mai rău, acea tăcere de moarte la care m-au obligat acei doi monştri din care m-am plămădit, nebuna şi nebunul. Şi eu eram mic şi nu ştiam decât că eram fiul lor, nu ştiam că alţii sunt altfel şi niciun părinte întreg la minte nu şi-ar fi supus copilul la un continuu chin al maltratării fizice şi psihice. Obligat la doi ani să stau legat de piciorul patului şi să tac, să tac, să tac. Tăcerea poate fi un lucru înfiorător când ai de exprimat tot felul de lucruri, ca plânsul, de exemplu, durerea, foamea, setea, mizeria, nevoile fiziologice. Cum a putut să spună că acel copil perfect, alb, curat, cu două gropiţe în obrăjori îmi seamănă? Să crească şi să îşi exprime nemulţumirea posttraumatică astfel? Dar ce puteam face, o luasem de la zero, la paisprezece ani am scăpat de amândoi. Noroc că nebunul omorâse pe cineva într-un chef cu băut peste măsură şi era la puşcărie. Rămăsesem cu nebuna cu acte în regulă, diagnosticată cu schizofrenie, ce trăia o perioadă de reverie. Odată cu dispariţia în puşcărie a soţului, constatase că îmi oferise o viaţă de coşmar şi încerca din răsputeri să se revanşeze. Biata nefericită, metodele ei erau dintre cele mai nepotrivite, dar eu eram un băiat mare deja şi luasem atitudine, iar drăgălăşeniilor ei i-am răspuns cu răceală, cu scârbă. Odată am bătut-o atât de rău, că a zăcut la terapie intensivă o săptămână.

Atunci s-a sesizat protecţia copilului că micul derbedeu, spaima şcolii, nu trăia în cele mai bune condiţii posibile, că toate vinile

38

alea exclusive, aduse în anii lungi ai copilăriei, nu îi erau stric atribuite. Amărâtul, mă-sa e nebună, cică au internat-o la ospiciu după ce i-a povestit doctorului ce-i făcuseră bietului băiat. Am devenit victim, din călău. La şcoală toată suflarea profesorilor sa înduioşat brusc şi am simţit deodată gustul dulceag al sentimentalismelor. Copiii însă nu au uitat şi nu m-au acceptat vreodată, îi terorizasem şi eu ani la rând, doar era singura lecţie ce-o învăţasem acasă. I-am respectat pentru asta, nu puteam fi prieteni vreodată, nu meritam.

Oraşul ăsta trăia zilele reconcilierii. Adusese acasă şi nevastă-mea nişte prospecte în care ni se spunea că ar trebui să fim mai buni, mai omenoşi, mai tot felul de porcării de dezvoltare personală… ce pe ea au însufleţit-o şi chiar îşi propusese să schimbe toate lucrurile negative din viaţa ei. Şi pe mine? Am întrebat-o senin, cu o oarecare tristeţe, anume căutată. Ea este o sentimentalistă, iubitul meu, pe tine nu te-aş schimba niciodată. Şi începu inevitabila teorie cu iertatul: nu vom putea evolua dacă nu încercăm să uităm, să iertăm, să ne împăcăm cu trecutul, cu persoanele ce ne-au făcut rău… evident, toate spuse la modul cât mai general cu putinţă, ca o predică comună tuturor sufletelor damnate. Nimic nu uram mai mult decât neadresarea directă. Iubitul meu, tu trebuie să ierţi, ca să te poţi vindeca! Nu, ea trebuia să se exprime astfel: noi trebuie să iertăm, ca să ne putem vindeca! Noi, care noi? Editorul meu, redactorul şef de la revistă, nana de la piaţă de unde cumpăr ouă de casă pentru copil, copilul ce abia a făcut alaltăieri primii lui paşi… Poate e momentul să te duci să îţi vezi mama, nu vom putea merge mai departe dacă nu o vezi, dacă nu o ierţi! Mă înnebuneşte femeia asta! Soţia mea, intrată atât de subtil în viaţa mea. O vedeam cu ochii minţii cum s-a aşezat pe banca de unde eu mă chinuiam cu buchiseala opţionalului de latină veche. Hei, deşteptule, ai bani să mă scoţi la o cafea? Am privit-o suspicios cum râde, superba, şi degetele ei lungi îmi lasă fiori în tot trupul, când ciufulesc inocente părul meu crescut anapoda. M-am întrebat necontenit de atunci ce a văzut la mine, de ce m-a ales? De ce mă susţine necondiţionat? Iar dăunăzi, şi-a demonstrat încă o dată devotamentul. Mi-a făcut cel mai de preţ cadou. Şi nu e vorba despre casa mare cu grădină, pe care dracu ştie cum a schimbat-o pe garsonieră. Nici despre copilaşul perfect, sau susţinerea profesională, promovarea susţinută ce m-a transformat în scriitorul preferat al clicii literare la ora actuală. Soţia mea nu m-a abandonat, nu m-a părăsit! Nu a luat copilul şi s-a cărat cum ar fi procedat orice femeie lucidă, după ce i-am spus adevărul. Iar adevărul meu nu a menajat-o. I-am povestit toată viaţa mea nenorocită, evidenţiind tocmai partea care o priveşte, dorinţa şi chiar planul meu de a îi lua viaţa, de a omorî şi copilul, viaţa mea oricum nu ar mai fi contat. Femeia mea a ascultat, palidă ca un cadavru, frumoasă de-ţi taie respiraţie, apoi a sunat-o pe soacră-mea, i-a spus cu un ton calm şi o voce aspră pe care nu o cunoşteam, să vină urgent, să ia copilul pentru o perioadă şi să nu întrebe nimic. Au urmat zile şi nopţi lungi şi grele, zile ale exuberanţei şi disperării, când am fost gata-gata de crimă, de sinucidere, de amândouă. Mi-a fost greu să accept că exista speranţă după confesiune. Confesiunea în sine nu constituia sfârşitul. Întotdeauna îmi imaginasem derularea lucrurilor astfel, spovedania şi moartea, purgatoriul şi iadul. Nicidecum mântuirea. Nu avea cum, nu eram vrednic, la fel cum nu primisem iertarea copiilor pe care i-am terorizat în şcoala generală. Nu o meritam. De ce trebuia ea să fie altfel? Mi-a îndrugat şi multe baliverne tipic feminine, de femeie îndrăgostită de tipul rău. Ştiuse ea de la început că eram altfel, dar acel altfel nu o speria, credea în sufletul meu bun. Fusesem doar traumatizat, iar dacă o lăsam, ea vroia să mă vindece. Ce porcărie! Iar de atunci, de când am spus ca prostul da, vreau şi eu să mă vindec, soţia mea se chinuia din răsputeri să o facă. Iar acum insista în toate felurile posibile să mă convingă să iau trenul sau să mă ducă ea cu maşina până la locul acela blestemat, unde nebuna de maică-mea fusese internată cu mulţi ani în urmă. Zicea că dacă o întâlnesc acum, bărbat fiind, o să văd că nu mai are nicio putere asupra mea, o să scap de spaimă şi o să mă vindec. Se pare că nu poţi opri determinarea unei femei îndrăgostite. Părea ireal că eu constituiam obiectul iubirii ei, demonstrat cu lux de detalii în ani ce s-au scurs deja, prinzându-ne tot împreună. Hotărârea ei de a nu renunţa la mine, m-au făcut să o văd cu alţi ochi, tiptil se strecura ca un fum dulce, gândurile rele nu dispăruseră în totalitate, însă reveneau tot mai rar. Iar despre copil aveam numai gânduri bune, el stătea mai mult la soacră-mea, nevastă-mea nu vroia să rişte siguranţa lui, pentru recuperarea mea. Dar era mai bine aşa, oricum eram super ocupaţi cu toate ale noastre, iar socrii mei erau de zece ori părinţi mai buni decât noi. Soţia mea îşi sacrificase până şi sentimentul matern pentru a încerca să mă vindece. Cum să nu-i fiu recunoscător?

Oraşul ăsta îşi difuza conturul în depărtarea trenului. Am plecat singur. Era o călătorie pe care trebuia să o fac singur.

Am lăsat, frumoasă şi îngrijorată femeia pe peronul gării centrale, iar lacrimile ei pe chipul perfect mă obligară la o promisiune.

Dar nu ştiam atunci dacă va fi una mincinoasă. Dacă ideea ei de mântuire funcţiona, şi mă va transforma într-o fiinţă perfect normală de a doua zi, să-mi doresc să merg la mare în concediu, să conduc şi eu maşina, să public versurile adunate pe ascuns pentru zece cărţi, nu una. Oraşul meu se înceţoşa în primii fulgi de nea ce anunţau cu clinchete apropiatele sărbători şi aglomeraţia umană de pe coridoarele trenului mă proteja. Ce mai destin să trăiesc astfel, să fie demn sau nedemn de asemenea întâlniri. E o chestiune de ruletă rusească, să te naşti fiul unei astfel de mame, să devii soţul unei astfel de femei. Chipurile lor se uneau în mintea mea într-un contur comun. Frumoase amândouă, înalte, subţiri, cu ochii largi, cu surâs uşor misterios în jumătatea dreaptă a gurii. Un demon şi un înger, iar eu, copil, obligat să trăiesc în tăcere, să decid pe cine să iert, pe cine să ucid? Dar acum eşti bărbat, ce îţi mai poate face demonul? Ai patruzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu, ea e o babă de şaptezeci, gârbovă, cu un şal ponosit peste umeri, tremură de un parkinson declanşat recent. Evident, nu mă recunoaşte, iar eu îmi rostesc numele, aşteptând vreo revelaţie. Doar tăcere şi o privire obosită, nici măcar rătăcită, o fiinţă fără niciun fel de aşteptare, nici măcar a morţii. Întinde mecanic mâna spre acul ce i-l înfige în venă o asistentă blazată de meserie. Nu poate înghiţi medicamentele, mi se justifică, i le dăm intravenos. Apoi mă priveşte iscoditor. N-am ştiut că are pe cineva, n-a pomenit niciodată. Cum e? întreb, speriat că nebuna s-a ramolit atât că devenise o legumă. Asistenta ridică din umeri iritată. De treabă, nu ne creează probleme ca alţii. Pleacă. Auzi mamă, eşti de treabă! Surâd. Ce dracu am aşteptat, de ce am venit? Îi vorbesc, îi spun cine sunt, de ce am venit, pentru o confruntare, doar nu puteam rata cel puţin o ceartă. Nefericita e sedată de foarte mulţi ani, şi ultima urmă de raţiune, de revoltă, s-a stins demult. Nu mă recunoaşte, nu înţelege, nu răspunde. Şi râd amuzat de planul măreţ al nevestei mele, să te vadă acum , nenorocito. Aş putea să te omor cu un deget. Te omor, auzi? Adoarme, culmea. Chiar sforăie, probabil medicamentele şi-au făcut efectul, nici nu mai tremură, capul îi cade într-o parte şi un fir de salivă i se

39

prelungeşte pe faţa îngrozitor de slabă. Iau un pled jegos de pe pat şi îi acopăr trupul scheletic. Ies în iarnă şi mă uit cum fulguieşte, iar brazii din jurul sanatoriului îşi freamătă coamele. Râd. Nimeni nu se miră, un nebun, în faţa spitalului de nebuni, râde. Mă simt vindecat? Am iertat-o? Am uitat? Un copil se opreşte şi se uită lung la mine. Probabil e din sat, pare ponosit îmbrăcat, dar curat, iar obrajii roşii îi sclipesc de sănătate. Ascultă puştiule, te iubeşte mama ta? îl întreb. Copilul se uită la mine sec şi mă gratulează cu un bulgăre de zăpadă drept în mijlocul feţei, du-te dracului, urâtule!

Oraşul ăsta îmi sărbătoreşte măreţia. Am luat tot felul de premii în ultimii ani şi s-a trezit primăria să mă facă cetăţean de onoare. Pe bune! Partea interesantă e că primesc o bucată de teren extravilan, pe care soţia visează să ne facem un duplex cu copiii. Deşi aceştia nu cred că îşi vor dori să stea cu noi când vor creşte, dar o las să viseze că măcar fata cea mică nu o să o părăsească vreodată. Ca de obicei, ea e sufletul petrecerii, e centrul de interes. Parcă a făcut un pact cu Mefisto, anii trec şi ea e neschimbată. Până şi eu am alţi dinţi şi mă chinui cu nemâncatul seara să nu fac burtă, pe care o urăsc. Ea e o divă după trei naşteri, dichisită şi elegantă, directoare de muzeu. Poartă o ie românească, veche de o sută de ani, părul vopsit, degajat pe umeri, tocuri în picioare. O doresc nespus acolo, în mijlocul mulţimii, iar când îi spun, râde răsfăţată. Avem copii mari deja. Nu destul să plece şi să ne lase. Se supără, cu copiii ei nu se glumeşte. Mă cheamă lumea pe scenă, marii scriitori, marii poeţi, marile edituri… studenţi şi studente ce mă admiră şi visează să ajungă ca mine într-o zi. Aţi putea şi voi, gândesc, dar cu ce preţ?

Merită arta mea să fie plămădită pe asemenea experienţe? Posteritatea o să spună că da, marile opere au fost clădite pe suferinţă. Eu spun că nu merită totuşi. Dacă aş alege astăzi să trăiesc prima jumătate a vieţii altfel, pentru a o trăi pe a doua la fel… nu ştiu ce aş face. Azi ştiu că sunt complet dependent de dragostea soţiei mele, dependent de confortul emoţional şi financiar pe care mi-l oferă să pot scrie, să pot vizita lumea, să ţin cursuri la universităţi de prestigiu, să iau premii etcetera, lucrurilor bune şi normale. În faţa lumii aleg să fiu seducător, mulţumesc soţiei, băiatului student la Sorbona în primul an, fetelor, prietenilor, mentorilor. Dar în intimitatea nopţii, în singurătatea peregrinărilor nocturne, în frigul supărător al sfârşitului de noiembrie, oraşul acesta ştie. Oraşul meu mă cunoaşte. Mă tem! Mă tem că totul este construit pe cărţi de joc, iar jokerul va râde malefic la urmă. Mă tem de gena blestemată ce îşi înfige colţii doar în versuri, mă tem de coşmarurile nocturne, de tăcerile absolute, mă tem de morţii nenorociţi ce m-au creat şi pe care îi simt cum mă pândesc, mă aşteaptă. Dacă soţia mea nu mă va mai apăra vreodată, ştiam că mă vor sfâşia de viu. Şi atunci trebuia să fac tot posibilul pentru a o păstra lângă mine, ca pe o amuletă.

Premiul al III-lea: De stingi luminile în seară de noiembrie... de Camelia Stan … se lasă catifeaua unui întuneric ca de smoală, asemenea unei hlamide necuprinse, care înghite spectacolul lumii obişnuite, anulând culoare, zgomote, imagini şi chiar vise! Cine spune că visele se nasc în întuneric? Poate doar aparent, în sensul uzualului moment în care pleoapele se închid, lăsând să se ţeasă starea de vis. Dar visul e lumină, e fantezie, este invocare de stări lăuntrice care determină proiecţia emoţiilor, a frustrării, a suferinţei, a extazului, a unor trăiri apoteotice sau extreme.

Am stins lumina şi mi s-a revelat privirii desluşirea unei fâşii de mătase tremurătoare, sub forma faldurilor arămii ale perdelei care mă separă, aproape invizibil, de noapte, de lună, de ramurile dezgolite ale magnoliei de lângă fereastra mea. Înţeleg că este atât de toamnă, înţeleg că sunt, înţeleg că regăsesc (a câta oară?) acea stare de întâlnire, dincolo de firesc, cu… mine însămi!

Dar… e diferit acum!

Aşteptarea a devenit permanenţă. Dincolo de ea, totul se derulează lent. E ca şi cum sunt regizorul spectacolului stărilor fiinţei mele, le resimt ca pe o derulare de imagini care mă face să vibrez, să zâmbesc, să plâng, să invoc, să mă mir, să tac! Te aştept, îmi imaginez unde eşti, ce faci, îţi caut zâmbetul, seninul ochilor, căldura degetelor şi acea sublimă atingere de gleznă, înainte de nobila inconştienţă a somnului care însemna pace, iubire, protecţie, siguranţă! Eşti cu mine, chiar dacă nu te gândesc, îmi aparţii, chiar fără să ştii că se întâmplă, câteodată mă întreb dacă nu cumva ai fost gravat în ADN-ul meu, de către o forţă nevăzută.

De sting luminile în seară de noiembrie, sunt singură, dar… cu tine! Aş cuprinde esenţa ruginie a acestei toamne târzii care stăruie în mine, dar mă tem! Nu vreau să mă mai plouă cu frunze rănite, mi-e teamă de vântul care-mi fură visarea, mi-e teamă de ploaia care poate spăla şi acea ultimă urmă a paşilor tăi, din nisipul făpturii mele! E aproape ireal spectacolul fiinţelor noastre, în seară de noiembrie, fiindcă ele, fiinţele, nu cunosc anotimpuri, ci se împlinesc perpetuu, dincolo de limite

40

palpabile, concrete, interpretabile. Ce ar mai înseamna ideea de noapte a unui noiembrie târziu, fără şansa de a fi, de a te afla, de a pune în antiteză: răcoarea nopţii, cu căldura fiinţei tale, strălucirea lunii, cu sclipirea mării din ochii tăi, mângâierea frunzelor, cu sublimul atingerii tale?

Am stins lumina şi încerc a păşi în întunericul iluminat doar de haloul galben al lunii! Sub paşii mei şovăielnici desluşesc foşnetul unei hârtii căzute lângă braţul unui fotoliu. E un plic fără adresă, deschis. „Probabil a alunecat de undeva”, gândesc! Îl deschid şi încep a citi slovele uşor dezordonate, când, din interior se preling două fundiţe satinate care cuprind în strânsoare, două şuviţe blonde! Recunosc cu emoţie o frântură din primul păr al unui prunc, iar în cealaltă, o şuviţă blondă, pe care cineva a aşezat-o acolo! Simt parcă un fluid care mă traversează în toate cotloanele fiinţei. Citesc: „… găsesc de cuviinţă a aşterne între slove aceste două semne aparţinând celor mai dragi fiinţe care se confundă cu însăşi viaţa mea!”

Brusc, toamna târzie nu-mi mai pare atât de neprietenoasă, nici întunericul atât de străin! Fiindcă viaţa mi te aduce în dar, iar şi iar, în toate formele, în toate felurile… Gândesc că nu e puţin lucru ca un om să te simtă ca parte a fiinţei sale! Oare, poate face destul, cineva, ca să fie onorat cu simţirea, cu gândul, cu visul chiar?

Privesc volumul depozitar al plicului. Este un Eliade! Zâmbesc gândului ce-mi răsare in minte: „oare cumde o fi ales tocmai acest volum, spre a decanta nişte amintiri dragi”?

Tocmai voiam să vă spun: am stins luminile în seară de noiembrie ca să visez, ca să imaginez, ca să simt! Îmi dăinuie aroma gutuilor coapte, miroase a toamnă, a cald şi a pâine proaspătă! Nu mă identific în descompunerea naturii, mi-e dor de muguri, de frunze crude, de soare şi lumină, de… zâmbetul tău!

ProzăNegrupe Alb Să nu-i uităm nicicând pe cei mai trişti ca noi... de Adrian Paparuz - Tăticule, când vine Moş Crăciun?

- Curând, băiatul meu, curând...

- Şi de unde vine, tăticule?

- Ooo... de atât de departe, tocmai din Laponia, de la capătul Pământului...

- Şi în sacul lui încap cadouri pentru toţi copiii, tăticule?

- Cu siguranţă, încap, dragul meu, sacul moşului e uriaş...

- Şi acolo va fi şi cadoul meu?

- Moşul, nu uită, niciodată, pe nimeni, Eduard!

- Vor veni şi colindători?

- Da, ca în fiecare an!

- Aş fi vrut atât de mult să merg şi eu cu copiii, la colindat...

- Când te vei însănătoşi, vei merge, copilul meu, nu trebuie să fii trist pentru asta! Ai puţină răbdare!

Dar Eduard, băieţelul meu de opt ani, în iarna aceea, nu mai avusese răbdare. Boala de care suferea, evoluase brusc, şi înainte cu câteva zile de Crăciun, medicii au hotărât să-i opereze tumoarea craniană, ca ultimă şansă, deşi operaţia era foarte riscantă. Speranţele de supravieţuire erau mici, dar medicii ne-au încurajat, pe mine şi pe soţia mea, să ne păstrăm cumpătul şi să ne rugăm. Era tot ce mai puteam face...

Eduard, sensul existenţei noastre, nu a mai apucat în acel an să vadă bradul, cadourile Moşului şi să asculte colinde.

Cu ochii pierduţi şi înceţoşaţi, abia putând să vorbească, înainte cu câteva minute de a intra în operaţie, ţinându-mă strâns de mână, îmi spuse: - Tăticule, eu simt că alunec într-o prăpastie adâncă şi nu am de ce să mă ţin...Ţine-mă, tu, tăticule, nu mă lăsa să cad acolo în întuneric... De acolo, n-am să-l mai pot vedea pe Moş Crăciun, nici bradul nu o să-l mai văd, tăticule...

- Când te vei trezi, după operaţie, Eduard, şi Moşul, şi bradul, şi colindătorii vor fi lângă tine, alături de noi, copilul meu...ai să vezi!

Operaţia a durat câteva ore... cele mai lungi ore din viaţă.

- A fost o reuşită! ne-a anunţat neurochirurgul...Acum totul depinde de Dumnezeu! Dacă îşi va reveni din coma în care se află, totul va fi în regulă... Eduard va fi din nou un copil ca toţi ceilalţi. Însă nu pot să nu vă spun că este posibil ca acest lucru să nu se întâmple. Rugaţi-vă! Şi eu voi face asta! Şi zilele treceau una după alta, apoi lunile... dar Eduard nu dădea nici un semn de revenire. Viaţa lui era menţinută doar de aparatele la care era conectat.

Vorbeam în fiecare zi cu el, convinşi că ne aude,îi povesteam de prietenii lui, îi spuneam basme,îl rugam fierbinte să lupte, să nu se lase înfrânt.

41

La rândul nostru, nu am încetat nici o clipă să sperăm şi să ne încredem în dreptatea divină. Astfel, a venit vara, a venit şi toamna şi din nou iarna, dar Eduard rămânea în continuare în stare vegetativă.

Medicii ne priveau cu milă. Copilul nostru „trăia” doar datorită aparatelor. Pe la jumătatea lunii decembrie, am fost anunţaţi că ar trebui să renunţăm să ne mai facem speranţe şi iluzii inutile şi să îl lăsăm pe Eduard să plece, pentru că din punct de vedere medical, nu se mai putea face nimic.

Cu toate acestea, noi nu am putut renunţa... i-am implorat pe medici să mai aşteptăm până la Crăciun, să credem încă într-o minune dumnezeiască. Au acceptat, din compasiune, acest ultim termen, cu menţiunea că, dincolo de el, nu se mai poate face absolut nimic. Să ne resemnăm...

Fiecare oră, fiecare minut ne adâncea deznădejdea, disperarea... dar continuăm să ne rugăm, zile şi nopţi în şir.

Crăciunul se apropia din nou, copiii se auzeau pe străzi: „ steaua sus răsare, ca o taină mare...” În ajun, am adus în rezerva lui Eduard, un brăduţ împodobit, iar sub el am aşezat o mulţime de cadouri. Spre seară, colegii lui au venit şi l-au colindat, plângând... Îl ţineam strâns de mânuţe şi îl rugam: - Eduard, uite, Moş Crăciun a venit, aşa cum ţi-am promis, doar deschide ochii şi ai să-l vezi, nu renunţa, dragul meu drag... ascultă... şi îngerii îţi cântă colinde, copilul meu...

Târziu, în acea ultimă noapte din termenul dat de medici, când nu mai eram decât eu alături de Eduard, când în inima mea îndoiala îşi găsise culcuş, iar disperarea pusese deja stăpânire pe sufletul meu aflat în agonie, l-am auzit, abia şoptind: - Tăticule, când vine Moş Crăciun? Îl aştept de atâta vreme...

- Moş Crăciun a venit chiar acum, dragul meu, în sfârşit, a venit!

Nuţa Istrate Gangan Ca şi cum O privea ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară.

Ca şi cum astăzi, într-adevăr, înţelegea...

Femeia avea zâmbetul stins şi ochii uşor melancolici.

Aceiaşi ochi de care se îndrăgostise cândva.

O ţinea minte slabă, mult prea slabă, palidă, cu ochii aprinşi, febrili...

Nu se mira că îşi aducea aminte atât de bine. Ani în şir ochii aceştia l-au obsedat.

Timpul a fost dulce cu trupul ei. Coapsele i se mai rotunjiseră, observă el zâmbind amintirilor. Şi sânii...

Atunci erau mici, şi atenţi, şi curioşi. Răspundeau delicios atingerilor şi aveau personalitate proprie.

Astăzi, sub rochia subţire, păreau mai rotunzi, mai împliniţi, mai...

Nu ştia cât îşi mai aducea ea aminte despre noaptea aceea.

Se întrebă dacă a mai rămas ceva din dorinţa bruscă, nerăbdătoare, aprinsă, dorinţa aceea de aici şi acum...

"Tu... Ştiam că într-o zi o să oboseşti alergând..."

Avea aceeaşi voce. Desprinsă parcă din filmele erotice pe care le derula din când în când, în nopţile lui mult prea lungi şi mult prea singure.Îşi amintea cum o tachina şi cum ea roşea. Şi iar simţi golul acela în stomac, atât de adânc, atât de familiar. Îi luase totul.

Nu.Ea îi dăruise totul şi el, avar, flămând, a luat totul, fără să gândească.

Dulce, sălbatic şi dureros. Îşi aminti că a ţinut-o multă vreme în braţe, fără să scoată un cuvânt.

Viaţa lui era încurcată, complicată, avea deja o femeie în ea şi ultimul lucru de care avea nevoie era trupul acesta cald, aproape adormit în braţele lui.

Nu voia să-şi amintească şi totuşi o făcu...

Uneori avea impresia că trăise două vieţi şi că nu-şi găsise rostul în niciuna.

"Mi-aş fi dorit să nu mă fi născut."

Se auzea, de parcă îşi auzea vocea pentru prima dată în viaţa lui. Nesigură, răguşită... Şi o vedea cu ochii minţii pe ea, cea de-atunci, tânără, mult prea tânără pentru el...

I-atinse obrazul cu palma caldă, ochii ei îl străpungeau verde stins şi el nu ştia dacă mai văzuse atâta dorinţă de dăruire, de contopire, în ochii altei femei. Chiar dacă au fost atâtea femei...

Cumva, ştia că sălbăticiunea din braţele lui nu mai făcuse niciodată dragoste.

Deşi ochii ei păreau experţi în electrocutări, iar sânii o trădau cu neruşinare.

Acele mici tresăriri ale trupului ei, atunci când palma lui atingea fugar, când buzele lui doar cercetau, nu cotropeau, o dădeau de gol.

"Sunt fericită că te-ai născut, chiar dacă ai făcut-o cu ceva vreme înaintea mea", o auzi şoptind.

Buzele ei l-au atins doar pentru o secundă, o secundă lungă şi catifelată, apoi cu gesturi simple, femeie-copil, îngerdiavol, cu ochii mari şi buze dulci, începu să-şi desfacă rochia.

42

Nu voia să facă dragoste cu ea, îşi propusese să nu o atingă, era doar o întâmplare dulce într-o toamnă singură ca un drac izgonit din rai, nu voia să o distrugă cu nevoile lui barbare, dar femeia nu ştia de lege.

Imaginile i se suprapuneau în minte, niciodată nu a înţeles cum de a putut fi atât de deschis cu ea, la numai câteva săptămâni după ce o cunoscuse, când el nu reuşise acest lucru cu femei cu care trăise ani lungi. Işi blestema neputinţa de a se împotrivi.

O ţinea în braţe şi se simţea cel mai mare ticălos din lume.

Astăzi, aceeaşi femeie, aceiaşi ochi şi mai ales acelaşi sentiment de nevoie primară...

Nu ştia dacă a iubit-o, nu ştia dacă ea l-a iubit, dar vocea ei caldă şi joasă, moale şi abia şoptită de după iubire, încă îi mai tulbura secunda dintre vis şi realitate.

"Aş putea muri în secunda acesta. Ai fi singurul regret"...

După atâţia ani de depărtare, ea era atât de ea... el, atât de pustiu...

Doi oameni dureros de singuri după ce viaţa, într-un fel sau altul, a trecut prin fiecare cu foarfeci deschişi.

Acum, ca şi atunci, palma ei îi atinse obrazul. Cu aceeaşi mişcare prelungă şi caldă. Şi foarte sigură.

Ca şi cum ştia că în cele din urmă, viaţa îi va aduce din nou împreună.

Ca şi cum ştia că el s-a născut pentru ea, şi ea, în dulcea ei nebunie, n-a murit atunci pentru că trebuia să trăiască astăzi.

Doar pentru el.

Am fost şase Viaţa te întoarce înapoi într-un mare fel. Ca să nu uiţi de unde vii. Nu, nu de unde vii, ci de unde ai plecat. Şi, aşa cum stabilisem mai devreme, Dumnezeu are un simţ al umorului destul de ciudat.

Am fost şase când ne-am hotărât să ne luăm lumea în cap. Urmând un plan bine întocmit, bineînţeles. Ne luam lumea în cap, dar nu într-un cap fără pic de creier. Totul era aranjat până la amănunt. Bineînţeles însă, planul de acasă nu se potriveşte niciodată cu cel din târg.

Am fost şase. Două fete şi patru băieţi.

Fata a rezistat foarte puţin şi am rămas cinci. Ca în cântecul ăla ridicol despre zece negri mititei.

Apoi, într-o dimineaţă, trei din cinci nu au apărut la micul dejun. Trebuia să fii nebun sau inconştient să nu vii la cantină dimineaţa, ştiind că până la prânz mai e vreme şi că porţia este porţie. Dar m-am gândit că poate n-au avut chef să se trezească şi poate careva a fost însărcinat să le aducă micul dejun în cameră. Deşi ştiam că pedagogul lor nu glumeşte.A doua zi, m-am gândit că poate au mâncat mai devreme, sau apar mai târziu şi că fiecare şi-a făcut propria gaşca.

"Unde sunt băieţii?" îl întreb pe Nr. 4.

"Nu ştiu."

"Hai, nu, serios!"

Ridică din umeri. Părea sincer. Era cel mai mic dintre noi, chiar şi eu eram mai înaltă şi ăsta micu' n-avea voie să mintă.

"N-au fost aseară în dormitor, şi nici alaltăseară."

"Drace, gândesc, unde să meargă?" eu eram singura care ştia pe cineva în oraşul ăla. Ei nu aveau pe nimeni.

Mai târziu, directoarea m-a chemat în cancelarie. Era şi un bărbat acolo. Eram surprinsă, nici nu ştiam prea bine unde era cancelaria, în imensitatea aia de liceu.

"Când i-ai văzut ultima oară pe Pohrib, Matei şi Rarinca?"

Habar nu aveam.

"Habar nu am."

Chiar nu ştiam.

"Nu ştiu."

"Eşti sigură? Încearcă să-ţi aminteşti", mai insistă o dată tovarăşa directoare cu părul permanent şi roşcat, privindu-mă grav prin lentilele ochelarilor cu rama subţire. Domnul mă privea şi el grav, dar cumva, indiferent.

Am scuturat din cap. Eram atât de speriată încât nu reuşeam să-mi aduc aminte când naiba îi văzusem ultima oară pe ăştia trei. Mai întâi am crezut că s-a întâmplat un accident la practică. Sau că au fost prinşi sărind gardul noaptea, când mergeau să fure flori de prin holurile blocurilor, pentru a-şi ,,pavoaza” dormitorul.

L-am căutat pe Nr. 4 şi l-am întrebat direct: "Ce ştii?"

S-a codit, dar ştia că nu putea minţi.

"I-au prins la graniţă. Voiau să fugă în Iugoslavia. Sau au fugit şi au fost întorşi înapoi, nu ştiu sigur."

Am îngheţat. Asta era nebunia nebuniilor. Mai face omul tâmpenii, dar asta era mama lor. Şi eu fusesem aia cu ideea plecatului de acasă. Îi târâsem, practic, după mine şi le umplusem capul cu tâmpenii despre "altceva".

Mai târziu am aflat că au fost trimişi acasă, tunşi chilug, bătuţi şi cu interdicţia de a părăsi Matca fără aprobare. Erau minori. Aşa au scăpat. Şi aşa am rămas doi.

Apoi, în 15 noiembrie 1987 s-a întâmplat. Revolta braşoveană. Cea despre care oamenii îşi amintesc doar de 15 noiembrie. Pentru că şi istoria se uită, nu-i aşa?

Era duminică şi era ziua mea şi am mers la serviciu.

43

Şi atât.

Pe Nr.4 nu l-am mai văzut niciodată. Plecase cu un grup înspre primărie, a intrat în clădire şi a aruncat nişte tablouri comuniste pe fereastră.

A fost arestat, torturat. Închis pentru o vreme. Ştiu însă că s-a întors acasă.

Aşa am rămas doar unul. Au trecut ani buni de atunci. Prea mulţi ca să mai poată fi număraţi.

Astăzi un grup de cubanezi curajoşi şi sătui de Castro&Comp a atins ţărmul Floridei, în Key Biscayne. Într-o barcă desprinsă parcă din cel de-al doilea război mondial. Pentru că s-au încadrat în regula „Wet foot dry foot” vor rămâne în State (prin '96, administraţia Clinton şi guvernul cubanez au ajuns la o înţelegere, după ce cubanezii îşi tot cereau înapoi oamenii rătăciţi pe ocean. Înţelegerea a fost şi a rămas că, orice cubanez care fuge din Cuba - 90 de mile sud de Florida, 145 kilometri şi reuşeşte să atingă ţărmul Floridei fără ajutor de la americani, are voie să rămână în State, cu drepturi de azilant).

Prietenul meu Vlad a reuşit să prindă nişte poze. M-am întristat privindu-le şi m-am întrebat dacă băieţii mei reuşiseră de fapt să ajungă în Iugoslavia şi au fost trimişi înapoi, sau au fost prinşi la graniţă.

Autoexil de Cepeha I. Mihai Până spre seară casa lui Ilie se pustieşte.

Nevasta, Maricica, adună de prin casă lucrurile împrăştiate de musafiri, mai ales de cel mic.

Chiar şi Puţă s-a retras în cuşca lui, nemaiavând la cine lătra.

Toţi au plecat. Mona a trimis vorbă să nu mai fie aşteptată, zice că se va întoarce în oraş cu maşina lui Costea.

Neluţu a înfulecat un smoc de pătrunjel verde sperând că-i va ameţi pe poliţişti, în cazul că va fi oprit pe drum.

Nina şi-a împachetat fiul şi toţi trei s-au pierdut în colbul drumului.

Ilie suferă.

Ca şi cum n-ar fi destul, vremea se strică, se face de-o ploaie. Satul se adună prin bătături.

Linişte, dar nu pentru toţi. Unii nu au stare, au mereu ceva de făcut. Aşa e şi cu fratele mai mic a lui Costea, Nicu, un aproape adult, pe care Ilie îl iubeşte şi nu ştie de ce. Abia a terminat liceul, dar nehotărându-se ce să facă, se ocupă cu invenţii.

Satul îl crede un ciudat, dar simpatic. Acum, Nicu are nevoi şi moşul e singurul care-l poate ajuta.

- Ce faci băiete, iar ai ars siguranţele? Ai rămas fără lumină?

- Vreau nişte cărţi de la matale, doar ai fost profesor într-o vreme.

- Dragul meu, dar eu nu mai am cărţi, le-am dat unui anticar pentru bani. La pensionare au trecut şase luni până să-mi vină prima pensie.

- Lasă moş Ilie, ştiu că ai păstrat câteva, nu te-ai îndurat să le dai pe toate. Împrumută-mi-o tot pe aia care mi-ai m-ai dato.

- Iar ai vreo invenţie prin cap?

- Iară. Vreau să fac un laser.

- La ce-ţi trebuie? Ia-ţi o brichetă cu lumină roşie şi-ai rezolvat treaba.

- Mata ştii că ai dreptate? Da‟ tot îmi trebuie cartea aia.

- Măi, băiete, de ce nu te apuci tu de carte ca lumea? Pune o temelie şi pe urmă te apuci de invenţii. Da‟… ce-ţi trece prin capăţână?

- Vreau să fac un cititor de sunete antice.

- Aşa… vrei să-l auzi pe Zamolxe…

- Stai numa‟ să-ţi spun… Am văzut eu la televizor…

- Nu te mai uita la televizor, mă, că-ţi prăjeşti creierii. Da‟, ia zi, ce-ai văzut?

- Undele sonore modelează nisipul, apa…

- Aşa-i.

- Şi lutul, înainte de ardere...

- Vrei să citeşti sunetele imprimate pe oalele de lut?

- Îhî.

Ilie îşi înclină capul, semn că meditează şi-i spune: - Aşteaptă aici!

Intră în casă şi se întoarce cu un volum uriaş în mână.

- Ăsta îţi trebuie. Ai grijă de el, că te rup. Îi pune cartea în braţe şi-l expediază: - Hai, valea, până nu vin ăia de la NASA peste mine. Auzi, da‟, frate-tu, Costea, ce face?

- Păi, dama aia pe care a pescuit-o de la matale după povestea cu ai lui Dumitru…

- Mona.

- Aşa… Amândoi fac inventarul acareturilor. Mi-a spus, aşa, pe ascuns, că are de gând să se însoare. Îi place tipa, numai că… mie nu-mi place. Are ochii prea strălucitori.

44

- Lasă, mă, că, dacă se însoară, or să aibă amândoi ochi de peşte mort.

- Nu pricep.

- Ai să pricepi mai încolo. Hai că am treabă!

Ilie n-are nicio treabă, dar i-a trecut cheful de vorbă. Intră în casă, se aşează pe laviţa din dreptul mesei şi stă. La o bucată, zice către nevastă: - Mă plictisesc, femeie.

- Hai la televizor, moşule.

- Lasă-mă, babo, când văd ce-i acolo îmi vine să plec în pădure, să caut un bârlog de urs şi să stau cu el.

- Drum bun, dar să ştii, numai câinii pleacă de acasă când le vine ceasul.

- Văd că ţi s-a urât cu mine. Numai mâţa aia e de vină. Ajută-mă s-o prind, vreau s-o iau cu mine în exil...

- Care mâţă?

- Aia neagră, care se tot învârte pe-aici.

- Aşteaptă să se oprească ploaia. Şi când zici că te întorci?

- Când o să iasă soarele. *** Dimineaţă.

La stânga, staţia de autobuz, ceva mai încolo, gara, la mijloc, Ilie.

-„ Care-o veni primul?” se tot întreabă moşul.

Nimic. Niciun semn.

Se opreşte ploaia.

-„ Gata! Am umblat destul!” îşi zice şi porneşte spre casă, bodogănind: - Când o să mă învăţ minte?

La câţiva metri în urmă, mâţa cea neagră numără paşii moşului.

Târgul de Puiu Alexandrescu De trei ani, nu mai căzuse o picătură de ploaie. Copiii uitaseră cu desăvârşire cum arată norii. Cei mici, mai ales, făceau ochii mari, uimiţi şi neîncrezători la auzul cuvintelor pline de o tainică semnificaţie. Trăiau cu convingerea că doar în poveşti astfel de întâmplări sunt posibile. Le era sete. Tuturor. O sete chinuitoare, fără început şi sfârşit, care le ţinea încătuşate gâtlejurile. Învăţaseră că aşa trebuie să fie. Să aibă buzele crăpate, să le ardă ochii cât ţinea ziua, iar la asfinţit, să primească apă într-o cană de lut. O porţie mereu neîndestulătoare, băută de toţi cu smerenie, dar şi cu lăcomie ascunsă, cum văzuseră că fac cei bătrâni.

Nemilos, deşertul luase în stăpânire, rând pe rând, casele din marginea satului. Cu ani în urmă, dunele cele mari se aflau la mai mult de două zile de mers. Acum se auzea, noapte de noapte, susurul necurmat al nisipului. Un cântec trist, ameninţător, aducător de deznădejde şi nenorociri. Şi de moarte. Cu timpul, izvorul oazei lor, comoara nepreţuită pe care o împărţeau, se împuţinase şi devenise mocirlos. Apa ieşea la iveală cu intermitenţe, tulbure, parcă cu gust schimbat. Nu reuşeau să umple decât două burdufuri până la răsăritul soarelui. Apoi, nimic. Voia lui Allah!

Se împuţinase şi satul. Cei bogaţi, deţinători de cămile sau capre, plecaseră primii, spre sud, către locuri mai primitoare.

Nu mai auzise nimeni ceva despre dânşii. Bătrânii fără dinţi în gură, schilozii lipsiţi de rude şi orbul bătrân cu capul pleşuv, care purta toiag şi haine de căpătat de când se ştia, rămăseseră. Împreună cu ei, cei nevoiaşi.

Gudrun rămăsese şi ea. Unde să se ducă? Avea semn sigur că este însărcinată. Într-o dimineaţă, i-a spus despre asta bărbatului ei. El a privit-o tăcut, fără urmă de bucurie. Când a terminat de fumat, i-a zis că urmează să plece de-acasă, nu peste multă vreme. Avea să lupte, departe, într-o ţară străină. Primise de ştire că e acceptat. El şi alţi câţiva, veniţi de dincolo de nisipuri. Cu contract scris, pe bani mulţi, bani adevăraţi. O să-i aducă, la întoarcere, brăţară grea de aur, ceas şi zece oi grase, cu lâna ca mătasea. Şi altele… Vor trăi bine cu toţii. Să-l aştepte! Cu supunere şi încredere neţărmurită. E voinţa lui de bărbat şi stăpân al ei.

Aşa a făcut. A răbdat. A născut singură şi s-a străduit să-şi crească gemenii, aşteptându-l. Când n-a mai avut de nici unele, s-a tocmit să vegheze izvorul oazei şi să ducă apa pe la oameni. Nu i-a trecut prin cap să ia pentru copiii ei nici o cană peste ce i se cuvenea. Ceilalţi ar fi blestemat-o fără milă. Ba chiar mai rău…

Curând, la nici o săptămână după ce izvorul secase, orbul satului i-a bătut la uşă. Venise cu vorbă că oamenii au ţinut sfat şi hotărâseră că nu mai au trebuinţă de serviciul ei. Apă nu mai era de cărat, nici ei n-o duceau mai bine. Ca şi până atunci, se rugau cu evlavie în casele lor cu pereţii coşcoviţi şi tavanele înălţate doar cu o palmă deasupra capului. De cinci ori în fiecare zi, cu frunţile lipite de pământul pîrjolit. Dar speranţă în suflet nu mai exista. Aşteptau, fără să ştie ce, sorbind cu măsură ceaiul negru şi tare, cu ochii ţintă la nisipul din jur, prieten şi duşman, care de sute de ani îi vrăjea cu mişcarea lui insesizabilă.

Atunci a simţit Gudrun că o lasă puterile. Cu mintea ei slabă, se străduia să găsească un drum, o scăpare. Blestem greu se abătuse pe capul ei. Se ofilise. Uitase cu desăvîrşire că e femeie, că e netrecută prin viaţă. În nopţile cu lună, îşi făcea de lucru pnă târziu şi când copiii adormeau, le păzea somnul. Nemişcată ca o statuie, aşa o găseau zorii zilei. Rămăsese doar mamă, altceva nimic nu mai vibra în inima ei. Ca să le dea de mâncare gemenilor, pisa pe ascuns scoarţă de curmal sălbatic, peste care

45

presăra cu zgârcenie un pumn de orez fiert. Făcea un aluat cu apă tulbure şi-l punea de îndată la soare, să dospească. Era bun. Îi potolea pe amândoi deopotrivă. Într-o zi, chiar înainte de ultima rugăciune, un nor de praf i-a acoperit casa. Sosiseră doi străini, un bărbat cu femeia lui, într-o maşină cum nu mai văzuse până atunci. Purtau haine albe şi pălării de soare cu boruri largi. Miroseau frumos, femeia mai ales, de parcă dormise acoperită cu petalele florilor de pe tot pământul. Mai mult prin semne, au arătat că-i cer găzduire pentru o noapte. Îi vor plăti cinstit pentru tot. Gudrun le-a cercetat îndelung feţele. N-a văzut decât oboseală şi praful drumului. Nici urmă de viclenie sau răutate. A încuviinţat. I-a dus în odaia în care, cândva, obişnuia să doarmă cu bărbatul ei. Au fost mulţumiţi. Străinii au despachetat şi au desfăcut cutii mari de metal lucitor, iar ei i-a stat inima şi a făcut eforturi să nu pară o nătângă, văzând atâtea bunătăţi la un loc. De dragul gemenilor, şi-a ascuns cu grijă ruşinea şi i-a chemat pe amândoi, învăţândui cum să dea bineţe străinilor şi cum să-şi spună fiecare numele. A aşternut pe jos o cuvertură curată, pe care o păstra pentru sărbători şi s-a aşezat ocrotitoare dinapoia lor. Cu ochii plecaţi, i-a adus în gând mulţumire fierbinte lui Allah şi le-a mulţumit şi oaspeţilor văzând că, după atâta vreme, copiii ei mănâncă pe săturate. S-a îndestulat şi ea din dărnicia lor, neînvăţată cu arome şi gusturi pe care nu le mai întâlnise vreodată. La sfârşit, străinii le-au împărţit gemenilor bomboane şi au ieşit afară, să se copilărească toţi. Gudrun i-a privit din umbra pereţilor, bucuroasă, desigur, dar şi cu tristeţe, conştientă că ceea ce vede aparţine unei alte lumi.

A doua zi, bărbatul a avut toată dimineaţa de umblat la maşină. Arăta priceperea celui care ştie temeinic ce e de făcut.

Femeia a pus şi ea mâna la treburile casei. Mai mult, s-a oferit să pregătească împreună masa, vorbindu-i cu simpatie într-o limbă de neînţeles. Ori de câte ori avea ocazia, îi ciufulea pe cei mici, luându-i în braţe şi punându-le în pumni bomboane, ca să-i împace. Au mâncat, iar la sfârşit străinii au adus şi cafea, lăsând-o pe Gudrun să o fiarbă după obiceiul locului, pe îndelete, la nisip. Într-un târziu, femeia şi-a aşezat palmele pe braţul bărbatului ei şi s-au dus să se odihnească. I-a auzit iubindu-se. Fără s-o ştie, s-a înfiorat toată. A ieşit din casă în grabă şi a rămas să privească, împietrită, nisipul. Copiii ei se jucau lângă roata maşinii. Le auzea glasurile, fără să-i vadă.

Spre seară, străinul a căutat-o. Ţinea s-o întrebe dacă le mai îngăduie o noapte în casa ei. Gudrun nu s-a împotrivit. Dar neliniştea din inimă n-o părăsise nicio clipă. Poate că, de aceea, zorii zilei au găsit-o cu ochii deschişi, după o noapte de chin, fără somn.

A trezit-o de-a binelea un fapt care i-a dat imediat de gândit. Străina îi ţinea pe gemeni în braţe, le dădea să mănânce, iar ei, lipiţi de ea, o ascultau ca şi cum ar fi înţeles cuvintele acelea necunoscute. S-a dus apoi să-şi vadă bărbatul. Gudrun i-a auzit vorbind între ei îndelung. După prânz, când ea abia îşi culcase copiii, străinii au chemat-o în camera lor. Mai întâi i-au plătit pe drept, după cum stabiliseră. S-au aşezat, oferindu-i fructe uscate şi cafea rece. A vorbit bărbatul. De la început, Gudrun i-a urmărit, fără să vrea, mişcările mâinilor, pe care el le dorea convingătoare, ca să se facă mai uşor înţeles. Se ajuta şi de câteva vorbe în limba ei. Căuta mereu, din priviri, aprobarea străinei. Atunci, pe loc, ca un fulger, Gudrun a simţit în suflet un clocot şi a ştiut. Gemenii. Străinul vorbea despre copiii ei. Şi-a împreunat cu putere palmele şi a rămas multă vreme aşa, cu degetele încleştate. Niciun muşchi nu i s-a clintit pe faţă, dar mintea ei a tăiat adânc, precum cuţitul. L-a lăsat pe străin să vorbească mai departe, în timp ce ea, în gând, îşi mângâia copiii cu alint de rămas bun. A semnat cu degetul muiat în tuş negru tot ce i-au pus sub ochi şi le-a dat voie să fotografieze actul ei de căsătorie şi cel de naştere. După ce străinii şi-au dus la maşină lucrurile, a luat în braţe gemenii, să-i aşeze între pături, pe bancheta din spate. Dormeau. Nu i-a mai trezit. Femeia a dat s-o îmbrăţişeze, dar n-a avut putere să-i răspundă. Apoi au plecat, lăsând pe drum adânciturile aliniate perfect ale roţilor.

Gudrun s-a întors în casa pustie, sprijinind pe rând pereţii cu o uitătură vinovată. În camera unde dormiseră străinii, a zărit sub colţul cuverturii un teanc de bani. Ea nu ceruse nimic. În zori, stridenţa ţipetelor i-a frânt auzul, paralizând-o. Aflaseră. Ştiau deja. A rămas să-i aştepte. Numai asta mai putea face. Cu capul uşor aplecat, cu un umăr lipit de perete şi cu picioarele amorţite, adunate sub ea. Ca în cazul unui obiect de mare preţ, de care trebuia să se despartă, nu-şi putea lua ochii de la locul unde, trei ani de zile, îşi legănase copiii. Deloc surprinsă, goală de interes faţă de orice altceva, Gudrun a înregistrat, ca venind de foarte departe, loviturile tot mai puternice în uşa care avea să cedeze curând. Furia sătenilor îi era cunoscută. Vor năvăli ca animalele peste ea. Orbul se va repezi s-o apuce de păr. O s-o târască afară, în drum, sângeriu la faţă, aţâţat de ocările fără de număr îndreptate împotriva ei. Lângă izvorul secat, se vor împărţi de-o parte şi de alta, iar pietrele îi vor zdrobi carnea. N-are s-o doară câtuşi de puţin. Era sigură. Gândul îi va fi de mult lângă gemenii ei, convinsă că Allah le va veghea soarta şi va lumina sufletele necredincioşilor cu care ea îi trimisese în lume.

Copiii ei vor avea ce mânca în fiecare zi.

A rămas singur de Boris Marian Mehr A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, fără iubită şi glorie, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă două lovituri de copită jucăuşă, după zgomot se cunoştea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, uşa scârţâi retractil, intră o arătare, nici cal şi nici faun, cu copite pe pleoape, se aşeză pe scaun şi spuse, destul aţi vorbit, e ruşine, să trecem la fapte şi plânse cu lacrimi diamantine.

Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viaţa noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăieşti o mie de vieţi, o mie păsări fericite urcă-n Poesie.Plictis, ieşire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade şi odisei intime, ciudăţenii ale firii umane, deplasare spre roşu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câştigi într-o viaţă şi o poţi pierde

46

într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciţi, tu, Doamnă Plictis, te iubeşti cu cine se-ntâmplă şi nu zămisleşti decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilor. Îl văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voinţa, statura de fost militar s-au pierdut. Îl roade o boală grea. Un mort pe două picioare. Aşa vom fi şi noi, cei vii. Ştie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea.

Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhivă în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o teamă de adevăr, dincolo de teama morţii. Ne ducem păcatele dincolo, să facem cu ele, ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbeşte. Când muşc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuţi, de ridiche.Florin Mugur, cel sfânt, aşa văd eu sfinţii – „ Să fii doar cineva dintr-o familie şi să iubeşti, de pildă, rândunicile... V-aţi gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenuşă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să ştiţi că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgraţia zeilor/ singur, ca la marginea unei morţi”. A se vedea cum controla Mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morţi, nu a morţii.

Discreţia maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, aşa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, şi muzica, şi durerile omului, şi migraţiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălţimea becului, care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem şi noi ceva, nu ştiam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereţii şi tavanul cu privirile noastr,e disperate de atâta tăcere.

“Dragă” sau tragedia maşinii de scris de Alexandru Dan Uneori, am momente când intru entuziasmat în biroul meu. Ca şi acum. Deschid uşa până o trântesc de bibliotecă şi pică aceeaşi ramă mereu, ce ilustrează o poză de-a mea din tinereţe. Dar nu reprezintă domeniul meu de interes, rama; nu şi când sunt entuziasmat. Aşa că trag un fum din pipă, dau cioburile la o parte cu papucul flauşat, înjur încet, dar sesizabil dacă mi-ai citi pe buze. Îmi trag scaunul pliabil, cel mai ieftin pe care am putut să îl găsesc şi mă pun în faţa maşinii de scris. Maşina mea de scris, veche de când lumea şi de culoare turcoaz. Am luat-o la schimb pe o brichetă Zippo primită de la bătrânul meu; moşul de la târgul de antichităţi era fumător înrăit ca şi mine, iar pe fundul brichetei era gravat anul naşterii sale, o coincidenţă prea evidentă pentru a fi ratată. Am negociat amândoi la sânge, a fost foarte incitant. Dar nu despre asta este vorba şi nu aş vrea să îmi pierd entuziasmul şi inspiraţia tocmai acum.

Nu am cui să îi dedic ceea ce vreau să scriu, aşa că aleg doar să scriu. Fictivul îmi creează mie realul şi mă trezesc apăsând pe tastele astea, iar cu fiecare sunet dau de o altă persoană. Durere, naivitate, dragoste, frică, credinţă, fericire, dezamăgire – preţul dat de sudoarea peniţei stiloului sau de plânsul tastelor maşinii de scris. Iar bocetul auzit de fiecare lovitură cu cerneală este acompaniat de sunetul tutunului ars, stătut într-o pipă din lemn de cireş.

Mereu încep cu “Dragă”; nici până astăzi, după ani de zile, nu am ajuns să completez după acel “Dragă”. Ar putea fi “cititorule”, “părinte” sau “iubire”. Dar mereu punctele de suspensie au fost amanta mea literară. Cu toate astea, mă uit la mâinile mele şi văd cum curg anumite cuvinte, care îmi lucrează o imagine feminină angelică, ce s-ar potrivi de minune cu decorul boem din apartamentul meu ruinat. Îmi pufăi plămânii, care simt aroma de mere din tutun şi realizez că nu văd cuvintele scrise; dar nici asta nu contează. Contează să scriu acum şi să apăs cât mai tare pe tastele astea, ca toate frustrările să fie bătute pe hârtie. Aşa că aleg să am scrisoarea în cap în timp ce o scriu şi nu să o urmăresc, căci nu ar putea exista greşeli, nu acum.

“Dragă…

Faptul că citeşti această scrisoare înseamnă că mi-am făcut curajul să îţi scriu şi astăzi, precum ţi-am scris şi ieri şi o să continui să îţi scriu şi mâine; aşa că , felicitări mie.

Nu cu mult timp în urmă, am avut şansa să cunosc pe cineva. Nu căutam ceva anume, a fost o întâmplare, dar tot ce a contat vreodată a fost că mereu mă trezeam în mijlocul unor conversaţii din care nu voiam să ies vreodată. Un miraj al timpurilor trecute.

Acea persoană eşti tu, draga mea. Ştiu că există posibilitatea ca tu să pleci în viitorul periculos de apropiat şi asta reprezintă, probabil, singurul lucru care îmi schiţează o urmă de amărăciune în colţul zâmbetului tâmp pe care îl port cu mândrie de fiecare dată când te văd scoţând soarele din buzunar, într-o zi deprimant de obişnuită.

Vreau să fugi în lume şi să le arăţi tuturor cât de minunată eşti, din vârful plămânilor până în roşul buzelor tale; dar până atunci, mai lasă-mă să văd lumea prin ochii tăi, să mă pierd în irisul perfect colorat şi să mă las dus de mirosul parfumului, care a devenit “acasă” acum.

Mai stai un pic şi fii al meu înger în negru. “ Mă opresc, astfel, din simfonia literelor bătute, precum un tatuaj şi îndrept mâna să trag scrisoarea cu destinatar necunoscut. Nici nu mă mai mir în momentul în care realizez că, în seara asta precum în toate celelalte nopţi, de foarte mult timp

47

încoace, aleg să uit a pune hârtie în maşina de scris. Iar mă las condus de entuziasmul meu infantil şi de dorinţa ca nimeni să nu mă poată dezbrăca de ideile mele bolnave. Asta mă face un antiscriitor; rebel şi nonconformist, ar fi un clişeu mult prea banal.

Arunc tot tutunul ars într-o farfurie de porţelan, mă închid la halat şi aleg să ies pe balcon pentru a fuma o ţigaretă.

Prea mult tutun aromat poate cu uşurinţă să îţi întoarcă stomacul peste cap. Odată cu vârful înroşit de la sutele de grade Celsius, mă gândesc la capodopera creată şi la ce urmează să fac în parcursul meu artistic.

Nici nu trag mai mult de câteva fumuri, că simt cum îmi curge o idee pe care nu am cum să o las să dispară, precum un coşmar pe care încerci să ţi-l reaminteşti după jumătate de zi. Alerg din balcon până spre camera mea, trântesc uşa, sparg pentru a nu ştiu câtă oară o altă ramă, de data asta o poză cu un prieten cu barbă din facultate, şi mă pun în faţa maşinii de scris. O să văd dacă pun hârtie sau nu, dar ceva îmi spune că azi este ziua cea mare. Mai mare ca ziua de ieri sau de alaltăieri. Până una alta, am de scris: “Dragă…”

Prima praşilă (III) – Ciulinii de Liviu Gogu Glumele şi împunsăturile amicale dintre el şi Raliţa continuară, întărâtate când şi când de Costel, până când ambele familii se aşezară la masă, fiecare la umbra puţină a propriei maşini.

Mâncară în linişte, mestecând conştiincioşi fiecare îmbucătură, văzându-şi, în acelaşi timp, fiecare de gândurile sale: Raliţa, calculând şi recalculând, de câteva ori, numărul de rânduri de porumb pe care trebuia să le prăşească zilnic, azi şi în zilele următoare, pentru a se încadra în acele termene pe care le ştia ea din bătrâni şi de la care nu e voie să facă rabat, iar Neculai, ajustând planul de naraţiune cu care voia să-l dea gata pe vecinul lui, Costel Pritocea, deîndată ce vor termina şi unii, şi alţii, de mâncat. Încheiară masa cu un pahar de vin alb, băut în tihnă de Raliţa şi două, băute pe nerăsuflate, de Neculai. Foloseau pahare de plastic, din acelea de unică folosinţă, care bărbatului nu-i erau pe plac, întrucât, dacă nu erai atent şi-l strângeai mai tare în mână, riscai să-i arunci tot conţinutul pe jos, sau, mai rău, pe proprii pantaloni.

– Hai să-ţi dau un pahar de vin, mă‟, Costele! îşi strigă Neculai vecinul, demersul său ascunzând o dublă intenţie: aceea de a mai bea un pahar de vin, dar mai cu seamă pe cea de a-şi începe istorisirea pentru care se pregătise cu atâta sârguinţă pe parcursul ultimelor două ore.

– Am şi io, nea Neculae, da‟ vin, ca să nu te refuz.

Bătrânul umplu, pe botul maşinii, două pahare cu acelaşi vin alb, apoi, când invitatul său fu lângă el, le luară în mâini şi le atinseră, într-un simulacru de ciocnit.

– Ţi-am povestit ce i-am făcut lu‟ Paulică, ăla mic a lu‟ Cristache Surugiu, acu‟ vreo două luni… până să înceapă tăiatu‟ la vie? intră Neculai direct în subiectul vizat.

– Nu, nea Neculae, răspunse Costel. Nu mi-ai povestit.

Costel nu minţea. Într-adevăr, nu-i povestise Neculai nimic, dar el ştia întreaga poveste, aflată din alte surse, aşa cum, de altfel, o ştia tot satul.

– Ştii că ăla-i cam tăntălău!?... îşi începu el istorisirea, cu un aer de povestitor versat. Da‟, stai să vezi!... Eram la Cârlige… acolo unde am io via… pă linia a treia… lângă Vasile Pârvu. Smulgeam ciulinii, că anu‟ trecut am cam scăpat-o din săpat, din cauza ploilor, şi să făcuseră – ai dracu‟ nenorociţi!… de nu să mai vedea via din ei. Tocmai terminasem, îi făcusem grămadă în marginea viei, da‟ nu puteam să le dau foc, că‟ bătea vântu‟ cam tare. Mă pregăteam să plec, când… cine crezi că apare?!... Paulică al meu, cu căruţa lui, cu calu‟: „Să trăieşti, nea Neculae!”, „Noroc, mă‟ Paulică!”, „Ai strâns ceva!... Recoltă bogată!...” mă ia el peste picior, uitându-să la grămada mea de ciulini. „Am strâns, Paulică! Dacă-i vând p-ăştia, om mă fac.” Şi atunci mi-a venit ideea. „N-ai auzit?...” zic io şi mă fac că mă uit la el nedumerit. „Ce s-aud?” mă întreabă el, la fel de nedumerit. „Îi ia ăştia de la Institutu‟ Cantacuzino… Plăteşte cinci lei păkil… Cică face din ei un vaccin contra cancerului… ” – Ha, ha, ha! râse Costel, înveselit de felul în care Neculai îşi spunea povestea.

– Ha, ha, ha! râse şi Neculai, amintindu-şi faţa lui Paul, care, în timp ce-l asculta, făcea probabil calculele de rigoare, măsurând din priviri grămada de ciulini, care, negreşit, în imaginaţia lui, începuse să capete străluciri de comoară. Când l-am văzut ce moacă face – continuă Neculai, cu şi mai mult patos, încurajat de hohotele de râs ale lui Costel – m-a bufnit şi pă mine râsu‟, ca şi-acuma, de era să mă dau de gol. Noroc că mi-a venit ideea salvatoare şi, uitându-mă în jur, i-am zis, ca şi când râdeam de o idee ce-mi venise… aşa… privind peste viile oamenilor: „Şi când te gândeşti că toţi proştii ăştia le-a dat foc, în loc să-i facă bani!?... Ce să le faci, dacă nu se uită la televizor şi nu citeşte ziarele!?...”. „Da‟, Institutu‟ ăsta, nu-i la Bucureşti?...”, m-a întreabat el, oleacă neîncrezător, după ce a stat fără glas câteva minute bune, în timp ce io îi dădusem înainte cu braşoavele mele, despre ce afacere minunată se poate face în ziua de azi cu vânzarea ciulinilor. „La Bucureşti e, da‟ colectează şi la noi, la Buzău… ”, i-am zis io cu toată seriozitatea. Cu toate astea, vedeam că nu-l convinsesem, deşi îmi cerea mereu amănunte, mai multe, şi mai multe... După ce mi-am răcit io gura şi i-am răspuns la toate întrebările lui tâmpite, ce crezi că-mi zice?!...

Costel, ca răspuns la întrebarea, mai curând retorică, a lui Neculai, ridică doar din sprâncene şi-l privi curios. Viorica, nevasta lui Costel, care terminase de strâns alimentele şi resturile de pe muşamaua pe care serviseră masa, se apropiase şi ea de

48

cei doi şi asculta, cu un zâmbet blând în colţul buzelor ei cărnoase. Chiar şi Raliţa, care ştia povestea pe de rost, în cele mai mici amănunte, părea că ascultă, cu-n aer distrat şi-un zâmbet şters, împietrit pe buzele-i arse de vânt.

– Prost-prost, da‟ bănuitor! continuă Neculai, a cărui vervă creştea din ce în ce, văzându-se ascultat cu interes de toţi cei de faţă. Să uită la mine cu ochii lui speriaţi, ca de viezure încolţit şi zice: „Hai bre, nea Neculae, că matale-ţi baţi joc de mine!... Cum să cumpere ăştia ciulini?...” Zic: „Gata! Mi-am răcit gura de geaba!” Când, dintr-o dată, nu ştiu de unde, îmi vine o idee; bag mâna în buzunar şi scot telefonu‟. „Uite mă, Paulică!” îi zic, în timp ce căutam de aiurea prin agenda telefonului. „Am număru‟ aici. Io sun la ei şi tu vorbeşti… Şi-i întrebi cu guriţa ta: dacă achiziţionează ciulini, cât dăpăkil, ce program are… şi tot ce vrei tu să mai ştii.” „Nu vorbesc io la telefon, nea Neculae!” zice el şi se dă el un pas înapoi, speriat. „Hai, mă, ce ţi-e frică?!” prind io curaj când văz că-i e frică.

Costel şi nevastă-sa râd voioşi, imaginându-şi probabil figura caraghioasă a lui Paul Surugiu, în faţa telefonului, pe care Neculai i-l vâra sub nas din ce în ce mai încrezător, încurajat de refuzul lui categoric. Raliţa asculta, cu acelaşi zâmbet subtil, alunecat parcă spre colţurile ridate ale gurii. Neculai continuă să se producă în faţa auditoriului, cu patosul şi încrederea celui care se simte ascultat cu interes. Izbucneşte cel dintâi în hohote de râs, de fiecare dată când fraza abia rostită i se pare nostimă, iar râsul lui îi molipseşte şi pe ceilalţi, fapt care-l stimulează din ce în ce mai mult şi-i sporeşte verva.

Povestea se încheie cu concluzia trasă de Neculai, fără niciun fel de echivoc, că „prostănacu‟” de Paul Surugiu plecase ferm convins că vânzarea ciulinilor era o afacere extrem de profitabilă şi că, probabil, în timp ce se îndepărta, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-l scosese pe el în cale. Această ultimă presupunere – tot spre satisfacţia lui Neculai, fireşte – mai stârni un hohot de râs din partea auditoriului.

După ce efectul ilar al ultimei remarci se mai disipă, iar râsetele încetară, Costel, c-o privire ghiduşă, strecurată printre pleoapele-i abia mijite, rosti pe un ton neutru, în spatele căruia se ascundea o undă de băşcălie prost camuflată: – Da‟, de cadoul pe care l-ai primit a doua zi, nu ne spui nimic?

– Păi, ce să-ţi mai spun că văd că ştii!... Prostănacu‟ mi-a rupt şi vreo trei butuci de vie, din capătul dinspre Valea Rea, răspunse Neculai, fără să-şi piardă buna dispoziţie, semn că nu-i purta pică „prostănacului” pentru modul nedelicat în care găsise cu cale să se răzbune.

– Stai să-ţi spun eu cum au decurs lucrurile mai departe, dacă mata nu ştii. Io ştiu urmarea din două surse: o parte, de la Ciprian… băiatu‟ ăl mare al lu‟ nea Petrică Ghioca… prietenu‟ matale şi-a doua parte, de la tata; lui i-a povestit-o nea Cristache Surugiu, taică-su lu‟ papagalu‟ de Paulică.

– Lăsaţi poveştile pă altă dată, interveni hotărâtă Raliţa, ridicându-se cu o sprinteneală de care n-ai fi crezut-o în stare la vârsta ei şi punând mâna pe sapă. Hai să ne apucăm de treabă, că acu‟ vine seara!

– Stai, fă, cinci minute jos acoalea şi mai odihneşte-te! Lasă omu‟ să spună povestea, că m-a făcut curios. Ia zi-i Costeluş, tată! interveni Neculai, ros de curiozitatea de a afla amănunte despre acea parte a poveştii pe care el o declanşase şi despre care nu ştia mare lucru.

– Hai, că vă povestesc pe scurt, ca să nu se supere tanti Raliţa pe mine.

Astfel află Neculai cum Paulică Surugiu, după ce se despărţi de el, merse direct la locul unde avea şi el vreo câteva rânduri de vie. Acolo, opri căruţa în capătul lotului, se ridică în picioare pe podul de lemn al atelajului şi mătură, cu privirea plină de speranţă, întreaga proprietate (cel puţin, aşa susţine Costel, c-ar fi înţeles din relatarea făcută de Ciprian). Se pare că cele ce i se înfăţişau privirii, nu erau de natură a-i crea satisfacţia pe care şi-ar fi dorit-o, întrucât locul fusese destul de bine îngrijit pe parcursul anului trecut, iar acum rar, ici-colo, vedeai câte un ciulin stingher.

Costel era convins că, în sinea lui, Paul se apostrofase destul de serios pentru zelul cu care muncise via cu un an în urmă.

– Ce şi-o fi zis în gândul lui?!... „Al dracu‟ să fii tu, Paulică! Trăseşi anu‟ trecut, toată primăvara şi toată vara, ca dobitocu‟, din zori şi până-n seară, să nu rămână niciun fir de iarbă printre butucii de vie şi-acu‟ n-ai să faci două legături de ciulini, darămite o căruţă, ca să iei şi tu un ban!” Da‟, se pare că matale nu l-ai convins de tot, în chestiunea asta… mai păstra el o undă de neîncredere, că l-a întrebat şi păCiprian dacă ştie ceva de afacerea respectivă. Ciprian – matale-l ştii – e pişicher mare, s-a prins imediat de golănie şi a intrat în joc: „Am auzit şi io ceva, Paulică”, „Şi nu-i duci, că văd că ai câţiva aici?...” l-a întrebat prostănacu‟, uitându-să cu jind la grămada ţeapănă de ciulini, abia scoşi de Ciprian la capătul viei lui. „Nu-i duc, Paule. Ce crezi c-aş lua pă ei?... O nimica toată!... Mai mare daraua!... Io n-am căruţă, ca tine. Trebuie să plătesc pă cineva ca să mi-i ducă… şi io cu ce mai rămân?!...”Şi ce le faci, le dai foc?” l-a întrebat fraieru‟, aproape speriat. „Da‟, ce să le fac!... Că doar nu i-oi duce acasă!...” i-a răspuns şmecheru‟ de Ciprian, abia abţinându-să să nu izbucnească-n râs şi să să dea de gol, când îl vedea cum îi curg balele, când să uită la grămada aia „frumoasă” de ciulini. Îl aştepta să i-o ceară, da‟, să pare că nu îndrăznea, aşa că, după ce l-a mai lăsat puţin să fiarbă, i-a zis, chipurile aşa într-o doară: „Dacă vrei, ia-i tu!... Da‟, faci cinste c-o bere, după ce iei banii pă ei!...” „Să mai pune problema, mă‟ Cipriane?!... O ladă de bere, dau!… Că‟, tu mă ştii pă mine: cu cine-i om, sunt om şi io!...”

Ajuns aici, Costel fu nevoit să facă o scurtă pauză, ca să mai tragă ceva aer în piept, căci, pentru el, gazul acesta vital, parcă se rarefiase brusc. Vorbise cu atâta ardoare şi se străduise atât de mult să spună totul dintr-o suflare, încât ajunsese, de mai, mai să se sufoce. La graba asta a lui contribuise decisiv recomandarea făcută mai devreme de Raliţa, de a lăsa poveştile pe altă dată şi de a de se apuca de treabă. De aceea îşi trecu fugitiv privirea pe chipul ei ridat, aşteptând parcă din partea-i încuviinţarea de a continua. Tăcerea femeii şi zâmbetul ei blajin, ca şi o undă de curiozitate, pe care avu impresia că o desluşeşte în ochii ei şterşi, dar vioi, îl îndemnară să continue.

– Văzându-l Ciprian că se uită pe lângă umărul lui, către grămada de ciulini din capătul viei mele – doar ce-i adunasem şi io, cu vreo zi, două, înainte şi tot din cauza vântului nu le dădusem foc – îi vine o idee: „Te uiţi la grămada lu‟ Costel?” – îl întreabă. „Poţi să-i iei şi p-ăia, că vorbesc io cu el… Nu-i vinde nici el, că n-are cu ce-i duce… Îi dai şi lui o bere şi cu asta,

49

basta!...” Când a auzit oferta, lu‟ Paulică i-au sticlit ochii… Mă rog!… N-o mai lungesc… Discuţia a fost mai lungă. Cert e că omul, cât ai clipi, şi-a încărcat căruţa cu ciulinii noştri. Mai mult i-a luat să-i smulgă şi să-i facă snopi pe-ai lui, care încă se legănau, frumoşi şi ţanţoşi, printre rândurile de vie.

Neculai râdea, de mai să se ţină cu mâinile de burtă, ascultând relatarea lui Costel, care, deşi se grăbea să încheie, îşi păstra umorul înnăscut şi unanim apreciat de către toţi cunoscuţii săi. Râdea şi Viorica, nevastă-sa, dar ceva mai molcom, pentru ea partea asta a poveştii nefiind la prima audiţie. Doar Raliţa continua să zâmbească, constant şi reţinut, ca una care, deşi uşor înveselită de astfel de glume, nu le aprobă din tot sufletul.

– Că o să să prindă până la urmă că l-am prostit, mă aşteptam io, că doar nu era să-i convingă p-ăia de la Cantacuzino să i-i cumpere, da‟ nu mă aşteptam să-i arunce pă locu‟ meu, de mi-a rupt – cum îţi spusei – şi vreo trei butuci de vie, spuse Neculai, când reuşi să-şi potolească râsul. Da‟ nu m-am supărat. Tot le dădeam foc la ciulinii mei… aşa că le-am dat foc şi la ăia… Iar butucii ăia rupţi, din capătu‟ viei, şi-aşa era proşti şi nu să făcea nimic pă ei. În schimb am râs… atâta am râs, când am văzut că grămada mea de ciulini să dublase, de m-am ţinut cu mâinile de burtă. Dacă mă vedea cineva, zicea c-am luat-o razna. Mi-am dat imediat seama că el i-a aruncat acolo ca să să răzbune… Mi-l închipuiam pă prost furând ciulinii de prin viile altora şi burduşindu-şi căruţa cu ei – că io am crezut că i-a furat – şi râdeam… Şi mi-l închipuiam stând ţanţoş în căruţă, pă grămada de ciulini… şi aia-l înţepa în cur… şi el zâmbea fericit în prostia lui… şi ochi-i sticlea când să gândea la banii ăia mulţi pă care avea să-i ia el pă ciulini… şi râdeam… Da, apropo, Costele!... Cine l-a destupat?… Cine i-a deschis ochii, că nu cred io că s-a luminat el singur?...

Costel zâmbi cu tâlc, cu un aer evident de atoateştiutor şi rosti cu emfază: – Taică-su, nea Neculae, taică-su! Văzând omu‟ că e trecut de prânz şi nu i sămai întoarce odrasla acasă, s-a urcat pă bicicletă şi a plecat să-l caute; să temea, săracu‟, să nu i săfi întâmplat ceva… S-a întâlnit cu el tocmai în vârfu‟ pantei, cam pe unde ieşi dintre salcâmi… ştii matale unde zic… „Ce faci mă, cu ăia-n căruţă? Unde Cristosu‟ mă-tii îi duci? Doar n-oi veni cu ei la mine pă bătătură?...” l-a-ntrebat nea Cristache, nedumerit. După ce a aflat ce „afacere” făcuse fiu-su, a-nceput să-i explice, printre înjurături, cât e de prost şi cum l-aţi păcălit, matele şi Ciprian. Îndată ce a înţeles, din explicaţiile clare date de nea Cristache, c-a fost dus de nas ca un copil, a întors căruţa, şi s-a dus de i-a aruncat pă toţi în via matale… asta, chipurile, ca să vezi că nu-i prost!… Cam asta a fost!… încheie Costel. Acum, hai la treabă, că ne omoară tanti Raliţa, mai spuse el, aruncând o privire veselă spre bătrână, apoi prinzând-o pe Viorica de braţ şi trăgând-o după el, ca şi când femeia ar fi fost cea care-l ţinuse din treabă până atunci, porni spre rândurile lui de porumb.

Sapele mânuite cu dexteritate de Neculai Ştirbu şi nevastă-sa, Raliţa, se mişcă iar cu precizie printre, peste şi pe lângă plantele plăpânde. Multă vreme nu se aud decât hârjâiturile metalice, sacadate, rezultate din frecarea arhaicelor instrumente cu pământul reavăn. Arareori, monotonia acestor zgomote stereotipe este întreruptă de câte o întrebare sau constatare a vreunuia dintre soţi, urmată sau nu, de răspunsul ori replica celuilalt. Ziua se scurge anevoie, odată cu înaintarea lor lentă de-a lungul rândurilor paralele, iar când soarele, în fireasca lui coborâre spre asfinţit, începe să le alungească umbrele deşirate în forme nefireşti, gigantice, cei doi soţi se pot mândri că au dat gata câte patru rânduri de căciulă... câte patru rânduri imense, de aproape opt sute de metri fiecare.

– În felu‟ ăsta, joi terminăm aici, rosti Raliţa mulţumită, în clipa când ajunse la capătul rândului, aruncând o privire curioasă în spate, spre Neculai – care, ca de obicei, rămăsese mai bine de zece metri în urma ei – spre a vedea dacă şi el îi împărtăşeşte bucuria.

– Da… Am mers bine… rosti bărbatul cu glasul aproape gâfâit, da‟, io nu mai pot!...

– Hai, hai!... Dă-i din mâini, nu te mai văita ca o muiere!... Te-ai învăţat să te scot io mereu la capătu‟ rândului, îl apostrofă femeia pe un ton glumeţ, dar ferm, din care bărbatul înţelese clar că, de astă dată, şansele vreunui ajutor din partea consoartei sale sunt practic egale cu zero. Această neplăcută perspectivă fu aproape imediat confirmată şi de nepăsarea cu care Raliţa îşi depuse sapa pe bancheta din spate a maşinii şi se apucă să strângă şi să pună în sacoşe sticlele cu apă şi diverse băuturi, ce stătuseră până atunci la umbră, sub caroserie.

Pe drum începuseră deja să se scurgă spre sat, una câte una, maşini şi căruţe, ce-şi purtau proprietarii spre case lor, unele mai domol, altele mai grăbite, iar din cele mai multe dintre ele răzbăteau spre Neculai înţepături amicale, inspirate de postura lui de codaş în preconizata competiţie dintre el şi propria-i consoartă; la toate răspunde mucalit, cu câte-o glumă binevoitoare, ori cu vreun soi de înjurătură şugubeaţă, funcţie de nivelul de amiciţie statornicit între el şi persoana în cauză.

Când bătrâna Dacie obosită se puse în mişcare, umplând câmpul de zgomotul asurzitor al tobei sale de eşapament sparte, cât cuprindeai cu privirea de jur-împrejur, nu se mai zărea nici ţipenie de om.

– Am venit primii şi plecăm ultimii, constată, pe un ton neutru, Neculai.

Dor de BasarabiaNegrupe Alb Pavel Balmuş, omul care a ştiut totul despre Haşdeu de Anastasia Moldoveanu Fiecare constatare a faptului plecării dintre noi a oamenilor pe care i-am cunoscut este o tristă enumerare a împrejurărilor reale. Nouă ne rămâne doar să le continuăm calea, să vorbim despre ei şi faptele lor, pentru a fi transmise mai departe. Recent ne-am despărţit de omul care a fost Pavel Balmuş, cunoscut în Republica Moldova ca un distins critic şi istoric literar, un do-

50

cumentarist erudit şi un cercetător ştiinţific, preocupat de investigaţia de arhivă. Astfel, de-a lungul anilor a pus în circulaţie informaţii inedite sau mai puţin cunoscute referitoare la scriitorii noştri clasici, şi în mod special la dinastia de cărturari basarabeni Hajdău-Haşdeu - „Pagini din istoria culturii şi literaturii moldoveneşti” (1979) şi „Studii şi materiale despre Alexandru si Boleslav Hajdău” (1984). Sub îngrijirea sa au apărut un şir de selecţii din opera acestor înaintaşi, iar în 2002 vede lumina tiparului culegerea colectivă „Pro Fide et Patria: contribuţii la studierea vieţii şi activităţii membrilor familiei Hajdău-Haşdeu”. A fost un Om de o modestie şi onestitate rară, despre el s-a scris puţin, dar se vorbeşte mult şi numai de bine. În perioada sovietică, a fost învinuit de naţionalism, dar, precum afirma el însuşi, nu regreta ceea ce a făcut. Câteva repere biografice le găsim în „Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia”, apărut la Editura „Prut International”.

Surse: http://hasdeu.md/activitate-ne-a-parasit-cercetatorul-literar-pavel-balmus-1111/#.VI_pGrB8yvI.facebook , http://www.timpul.md/articol/pavel-balmus-omul-care-stie-totul-despre-b--p--hasdeu-3631.html

Ziua Naţională a Actorului în Republica Moldova de Moldovanu Anastasia La 27 decembrie, în tot spaţiul românesc se marchează Ziua Naţională a Actorului. Deşi avem o sărbătoare internaţională de acest gen care are loc la 27 martie, ea vine pentru noi de fiecare dată cu meaje importante, care vizează întreaga societate. Nu întâmplător, cercetătorii s-au aflat deseori în derută, neştiind precis cum să-i determine proporţiile, să-i depisteze esenţa, să-i definească importanţa. Sărbătoarea este consacrată culturii şi în această zi se organizează evenimente ce ţin de elaborarea unor noi strategii, programe de evaluare a învăţământului artistic, pregătirea concursurilor naţionale de dramaturgie, întruniri în instituţiile de profil unde se discută despre tematica stagiunilor teatrale, concursuri sau competiţii în evaluarea tinerelor talente. Rolul unui actor în dezvoltarea culturii este indefinit de mare, se prezintă ca un promotor al valorilor culurale din mai multe domenii - pictură, poezie, literatură, muzică, dans, circ. Măiestria actorului constă în acumularea rezultatelor de la toate aceste disciplini într-un singur nod, pentru ca apoi să le poată transmite privitorilor. În societatea moldovenească actorul a fost figura emblematică şi notorie în cultură, indiferent de perioadă în care a activat. Un distins adept proeminent al acestei culturi a fost scriitorul iluminist Gheoghe Asachi, de numele căruia este legată apariţia Teatrului Naţional. În anul 1816 organizează la Iaşi primele reprezenzaţii teatrale în limba română. Este montată în traducerea lui pastorala “Mirtil şi Hloe” de Gesner şi Florian.

Cultura unui popor înseamnă mai întâi de toate limba vorbită. Fiind un stat multietnic, limba vorbită în Republica Moldova se confruntă drastic cu probleme lingvistice. Populaţia băştinaşă poate fi apostrofată ca indecisă la capitolul limba maternă, dilema fiind limba română sau limba moldovenească. Şi aceasta are loc, necătând că scriitorii au reuşit să reintroducă în procesul educaţional operele marilor clasici ai literaturii române în locul cuvântelnicelor agramate, prin care se încerca impunerea unei limbi artificiale, papagaliceşti, drept normă literară. Compozitorii au reimpus în conştiinţa publică muzica nepereche a lui Ciprian Porumbescu şi George Enescu, pictorii au revenit la criteriile valorice ale neamului românesc, iar în viaţa teatrală în anii '60 a intervenit crearea la Chişinău a Teatrului „Luceafărul”. Odată cu redobândirea libertăţii naţionale, ne-am trezit peste noapte cu o mulţime de licee şi şcoli cu predare în limba română. Bucuroşi de aceste transformări, nici n-am bănuit în prima perioadă problemele care urmau să apară. Nimeni, atunci, nu s-a îngrijit de situaţia dificilă, de incertitudine a profesorilor cu predarea disciplinelor în limba română, doar ei veneau din şcoala veche, în care funcţiona limba rusă ca limbă de stat, iar limba română se vorbea numai la bucătărie. Pentru a depăşi acest flagel este necesară o conlucrare mai strânsă între şcoală şi teatru. De această părere sunt pedagogii şi profesorii de la instituţiile de profil. Astăzi, ca niciodată, elevii, au necesitatea şi a unor ore facultative la arta vorbirii, în paralel cu programa şcolară, pentru a poseda o pronunţie clară din punctul de vedere al normelor fonetice şi gramaticale. În acest contex,t elevii trebuie să fie iniţiaţi în receptarea, spre exemplu, a unui text dramatic, care presupune la rândul său dezvoltarea imaginaţiei şi a stărilor interioare, sufleteşti, percepţia diferitor situaţii reale şi orientarea în acest spaţiu. În aşa fel va avea loc un dialog continuu între şcoală şi teatru. De asemenea un rol important în educarea şi formarea unui tânăr ca o persoană ce dispune de un bagaj necesar de cunoştinţe cultural-generale, un imperativ obligatoriu al zilelor noastre, îl are şi vizionarea spectacolelor în diferite teatre, montate de diferiţi regizori. În ţara noastră sunt teatre de gen dramatic, popular, de revistă, de satiră, de buzunar, de miniaturi cu statut de funcţionare la nivel naţional, republican, local.

Diapazonul de activitate al acestor instituţii culturale permite unui tânăr o alegere de preferinţă.

Un rol important în procesul educativ în învăţământul artistic din Republica Moldova îl are maestrul în arte, actor, regizor, profesor universitar, cercetător ştiinţific, istoric teatral şi autor de manuale Grigore Rusu. Scrie şi editează manualul „Arta vorbirii" şi alte lucrări metodico-ştiinţifice şi de analiză a fenomenului teatral şi actoricesc, editează cîteva monografii despre stelele teatrului moldovenesc – E. Ureche, V. Cupcea, C. Tîrţău, scrie volumele „Din conturnii timpului" despre regizorul Veniamin Apostol (http://www.moldovenii.md/ro/people/365/) şi „Teatrul – dragostea mea" despre actorul Petru Baracci (http://www.moldovenii.md/ro/people/83/). În anul 2010 scrie volumul autobiografic „Evocări", o lucrare interesantă, care îşi extinde cuprinsul prin elucidarea evenimentelor din activitatea instituţiilor culturale autohtone, şi în mod special despre primii paşi din istoria creării la Chişinău a teatrului „Luceafărul”, rolurile interpretate şi repertoriul teatrului. Fondatorii lui au adus în

51

anii '60 ai secolului trecut, aici în Moldova, un început nou de reformă teatrală. Despre activitatea acestui teatru se cunoştea bine la Moscova prin intermediul Teatrului „Sovremennic”. Actorii-fondatori erau discipolii şcolii de teatru vahtangoviste, o şcoală de exepţie cunoscută în lume. Despre ei, fondatorii, se spunea că au plecat la Moscova moldoveni şi s-au întors români (notă A. Busuioc). În carte se mai conţine material informativ despre Şcoala Superioară de Teatru „B. Şciukin” din Moscova şi metodologia binecunoscuţilor profesorilor A. Orociko, I. Tolceanov, B. Zahava, despre activitatea Institutului de Arte „Gavril Muzicescu” din Chişinău, despre metodele de instruire în cadrul învăţământului artistic, despre interacţiunea şi colaborarea teatrelor din Moscova cu Teatrul Naţional, secvenţe din viaţa personalităţilor, care eventual, în activitatea lor au lăsat urme importante în dezvoltarea culturală a societăţii moldoveneşti, printre care academicianului Artiom Lazarev, ministrul culturii în anii 50, a cunoscutului profesor de teorie a artei Boris Zahava, a profesorului universitar Leonid Cemortan, a actorului şi regizorului Valeriu Cupcea, a actriţei Ecaterina Malcoci, a actorului S. I. Şcurea, a actorului Dumitru Caraciobanu, a regizorului Veniamin Apostol, personalitate marcantă teatrologică şi artistică şi încă a multor oameni de vază din Moldova.

Resurse: -Rusu, Gh., Evocări, Chişinău, 2010 -https://biblioart.wordpress.com/?s=ziua+na%C8%9Bional%C4%83+a+actorului -http://www.icr.ro/praga/constructii-istorice-locuri-unde-s-a-scris-istoria-culturala-si-politica-a-romaniei/decembrie-teatrulnational-vasile-alecsandri-din-iasi.html

Sărbătoarea Crăciunului: datini şi tradiţii de Moldovanu Anastasia Sărbătoarea Crăciunului, a naşterii Mântuitorului, are rădăcini adânci în Cultul Soarelui – zeul suprem dătător de viaţă, numit la greci Helios, la romani Sol, la sumerieni Utu, la babiloneni Schamasch, la egipteni Re-Atum, la azteci Tonatiuh, la populaţia Maya era numit Itzamna, la Inka era Inti, la indieni era Surya, la evrei era Chanukka, la europenii din nord era Jol, la daci era Zalmoxe.

Sărbătorirea Crăciunului mult timp s-a ţinut de cult păgân, deoarece era atât de înrădăcinat în conştiinţa oamenilor, încât ar fi fost greu să fie eradicat pur şi simplu. A avut loc treptat asimilarea Cultului Soarelui în sărbătoarea creştină a Crăciunului.

Un timp a existat un paralelism în marcarea acestor sărbători. Pentru prima dată, Crăciunul oficial a fost consfinţit la Roma în anul 354 d. H., când papa Liberius a decis să suprapună strategic, peste importanta dată de 25 decembrie, adică ziua naşterii zeului Soarelui, cea de a doua mare sărbătoare a creştinătăţii – naşterea lui Iisus Hristos, Crăciunul. Termenul este de origine latină – creatio (naştere).

Pentru strămoşii noştri daci Dumnezeu era Soarele şi Soarele era Dumnezeu. Zalmoxe – Crăciunul era sărbătorit la 24-25 decembrie, anume atunci când Soarele era cel mai aproape de pământ. Fiind considerată cea mai importantă sărbătoare a anului, dacii o marcau cu mult fast şi cu obiceiuri bogate. Pentru ei, Crăciunul fără cadouri era ceva de neimaginat. Dacii coceau un colac din aluat de pâine împletit de un kilogram, ce avea forma unei fundiţe cu colţurile ridicate. Acesta era semnul lui Zalmoxe care se mai numea „crăciunel”. Deoarece familia la daci se considera sfântă, se cocea câte un crăciunel pentru fiecare membru al familiei, se acoperea cu un prosop şi se păstra într-un ungher al casei, sub o candelă. Pe parcursul anului, în fiecare miercuri şi vineri, se mânca o bucăţică din trupul lui Zalmoxe cu vin. Colacul se împărţea în aşa fel, ca să ajungă până la sărbătoarea de anul viitor. Mirul şi apa se foloseau înaintea Sărbătorii Soarelui. Se aducea apă într-un vas de argint, cu trei zile înainte, se punea busuioc şi se lăsa la lumina lunii şi a soarelui, timp de trei zile şi trei nopţi. Pe 25 decembrie, înainte de răsăritul soarelui, preotul, care era voluntar, dar căpăta acest post numai dacă avea harismă şi deţinea titlul de „Gură de aur” (tălmăcea spusele venite din Cer,) binecuvânta această apă. La răsăritul soarelui familia se spăla cu apa din vas, prin stropirea cu busuioc. Se ungeau apoi cu mir pe frunte (gestul se considera sărutul soarelui) şi în acea zi nu aveau voie să se sărute unii cu alţii. Apoi tinerii colindau toate casele din sat, îmbrăcaţi în piei de animale şi cântau colindul „Steaua”. Astfel, ei reaminteau oamenilorcă Zalmoxe a venit din Cer şi că pământul nu le aparţine lor, ci le este dat numai pentru a se desăvârşi. Bucatele care se pregăteau după răsăritul soarelui pentru acestă zi erau clătitele cu dulceaţă de vişine, cireşe şi nuci, vărzare cu cireşe amare, plăcinte cu bostan şi sărmale în frunză de vie, pregătite la cuptor într-un vas de lut; o gâscă la cuptor, umplută cu legume şi se servea vin roşu. De pe masă nu lipsea nici cozonacul dulce, tăiat în patru, nici ardeii umpluţi, nici murăturile. În prima zi de sărbătoare toţi îşi cereau iertare unii de la alţii. În timp, sărbătoarea Crăciunului a evoluat, dar cu toţii suntem martori că şi astăzi se mai păstrează reminiscenţe ale Sărbătorii Soarelui.

Surse:http://gradinilor.blogspot.com/2012/08/craciunul.html

52

Umor Negrupe Alb muzica lui Brahms, cea mai potrivită cu starea sa de spirit, gândindu-se la marea serbare cu focuri de artificii pe care o organizase la castel, pentru a sărbători inaugurarea acestuia, dar şi retragerea sa din afaceri.

Strania aventură a doamnei Schwartz de Mihai Batog-Bujeniţă Domnul Marcel Schwartz trase yala şi introduse parola de criptare, apoi plecă fluierând uşor o melodie la modă. În urma lui sistemul şterse toate tranzacţiile, informaţiile şi codurile de acces, codifică toate conturile şi le trimise în vestitele bănci ale fericitelor insule Cayman.

Jos, în bunkerul instituţiei, domnul Marcel primi noile acte de identitate şi cheile unei puternice maşini de teren. Se urcă la volan şi demară spre noua sa identitate. Era fericit, pentru că tocmai vânduse profitabila sa afacere cu ciorapi de damă şi prezervative, iar cu banii încasaţi se gândea deja la achiziţionarea unui trust media prin care să-şi promoveze imaginea, în vederea alegerilor. O funcţie de senator, era convins, i se potrivea mănuşă.

Dacă, din întâmplare, cineva ar fi făcut bilanţul câştigurilor firmei din ultimii ani, ar fi rămas foarte surprins de faptul că toate femeile din lume purtau câte cinci perechi de ciorapi simultan, iar bărbaţii foloseau, în medie, cam o sută de prezervative pe zi. Dar numai naivii s-ar fi mirat, fiindcă modestul negustor de fleacuri era de fapt un deosebit de prolific distribuitor de arme. Ori, după cum bine ştim, această nobilă îndeletnicire impune precauţii de tot felul, inclusiv schimbarea radicală a modului de existenţă, din când în când. Dar, una peste alta, se vede treaba că merită, fiindcă domnul Marcel rula acum, destins şi calm, către reşedinţa sa din Bohemia, unde cumpărase, cu ceva vreme în urmă, o dărăpănătură de castel de prin secolul al XII-lea, pe care apoi îl refăcuse şi îl modernizase, după cele mai exigente standarde ale civilizaţiei occidentale. Hmm, doar soţia sa, tânăra doamnă Silvia Schwartz, se declara cumva nemulţumită de renovarea totală a noii reşedinţe. Ea era o romantică incurabilă, o cititoare pasionată a romanelor care povesteau despre viaţa la curtea regelui Arthur, sau despre isprăvile nobililor cavaleri ai vremilor de mult apuse. Am putea spune că tânjea după farmecul străvechilor castele şi după obiceiurile acelor timpuri, când bărbaţii erau cu adevărat galanţi cu femeile, când sentimentele curate triumfau în versurile trubadurilor, când nobilele doamne roşeau numai la o privire, iar castitatea, curăţenia sufletească şi trupească erau virtuţi de care nu se făcea caz, fiind comune nu numai înaltelor doamne ci şi celor din preajma lor. Începuse să se poarte, în ultima vreme, ceva mai ciudat, afişa aere de mare senioară şi se îmbrăca luând de model un tablou foarte vechi, rămas, cine ştie prin ce minune, într-o tainiţă a castelului şi care o înfăţişa pe soţia unui nobil castelan, numită Kristalla, după cum scrisese pictorul pe spatele tabloului, în urmă cu veacuri.

Numai că, domnul Schwartz era un om inteligent şi ştia că un dram de nebunie le face pe femei mai interesante, prin urmare, îşi continua liniştit drumul, ascultând

*** Doamna Silvia Schwartz oftă uşurată. Ultimele pregătiri luaseră sfârşit şi lucrătorii plecaseră. Castelul, de a cărui restaurare se îngrijise personal pe baza documentaţiei, arăta aşa cum trebuie. Zidăria refăcută cu piatră şi zugrăveli adecvate, podelele din lemn de mahon şi grinzile sculptate ale tavanelor din lemn de cedru dădeau o bine cuvenită notă de măreţie. Completată apoi de ferestrele cu feronerii din fier forjat, pereţii cu piatră aparentă, însă căptuşiţi cu materiale ignifuge şi izolatoare fonic şi termic, mobilierul din lemn de stejar masiv, serviciile din aur şi argint, covoarele orientale cu bogate motive florale, tapiseriile din Flandra şi, bineînţeles, bine camuflate, instalaţiile moderne de încălzire. Urmau la rând: o sală de baie pentru care cuvântul somptuoasă ar fi de-a dreptul banal, un lac cu lebede şi, de jur împrejurul vechiului zid de apărare, şanţul de apă, prevăzut acum cu instalaţii de filtrare şi reciclare, pentru a proteja speciile de peşti exotici aclimatizaţi. Iar astăzi, totul era perfect organizat pentru uriaşa petrecere de sâmbătă seara. Un garden-party care ar fi trebuit să aducă numele proprietarului castelului printre celebrităţile occidentului. Aparent, simple trufii, însă dincolo de aceasta, avantajele unei poziţii sociale de invidiat, cu beneficiile de rigoare. Mda, mişcările domnului Schwartz erau întotdeauna bine chibzuite şi niciodată fără perspectivă, iar doamna, în buna tradiţie a unei adevărate castelane, îl ajuta cu competenţă şi dăruire. Este drept, frumosul Ev Mediu timpuriu era pentru ea mai mult decât o simplă pasiune, era o adevărată preocupare.

Rememoră toate fazele acţiunii şi constată că nu a uitat nimic. Era ora nouă şi se afla singură în castel. Mă rog, pentru stăpâna unui domeniu, singură, înseamnă ea şi cele câteva zeci de angajaţi ai domeniului, însă nicio altă persoană de rangul ei. Intră în sala de baie, privi cu plăcere lumânările parfumate care răspândeau o lumină stranie, dar liniştitoare şi se cufundă în splendida cadă din spat de Islanda, luminată şi ea discret cu leduri încorporate şi prevăzută cu instalaţie de masaj. Considera baia de dimineaţă un ritual absolut obligatoriu pentru o castelană, o tradiţie milenară care nu putea fi neglijată. Peste câteva zeci de minute ieşi din apă, se uscă la instalaţia cu raze infraroşii, apoi se înfăşură într-o pânză de in imaculată care i se mulă pe trupul zvelt. În drum către salonul de machiaj privi în superba oglindă veneţiană de pe holul mic, îşi zâmbi, încântată de ceea ce vedea şi se opri pentru o clipă în faţa tabloului ducesei Kristalla din rotonda aripii doamnelor. Din tablou o privea o femeie tânără, de o frumuseţe ciudată, cu nimic ajutată de modernele noastre invenţii, adică farduri, rimeluri, silicoane sau gene false, cu aerul acela de icoană bizantină, cam sobru şi plin de nobilă virtute, de mult pierdut. Era îmbrăcată într-o superbă rochie verde, de catifea, cu broderii din perle şi un minunat colier din aur şi smaralde. Tabloul, o capodoperă a acelor vremuri pline, aşa credea ea, de minuni, fusese descoperit, aşa

53

cum vă spuneam, într-o tainiţă a castelului, aflată în subsolurile ruinelor şi restaurat cu grijă şi competenţă de cei mai buni restauratori de la muzeul Louvre.

Silvia oftă, întrebându-se cum oare şi mai ales de ce se pierduse acea lume aproape perfectă şi dacă ea ar mai putea reveni vreodată... Nici nu băgă de seamă că în castel se lăsase un frig umed, deşi afară era vară, iar climatizoarele funcţionau, ca de obicei, ireproşabil. Nu avu timp să bage de seamă nici duhoarea care părea să vină din pereţi, deoarece la picioarele ei se prăvăli un fel de om îmbrăcat ca un cerşetor, plin de sânge şi care urla şi se ruga de cineva să-l cruţe, într-o germană arhaică, pe care doamna o cunoştea vag, din studiile de hermeneutică făcute cu ceva timp în urmă, pe când lucra pe un post de specialist în Evul Mediu Timpuriu într-un institut elveţian. Căscă gura, fără să priceapă ce se întâmplă, când văzu, în capul scării spiralate, un pitic monstruos îmbrăcat în fiare, cu ochi injectaţi, nas borcănat şi o ghioagă ghintuită în mână. Părea destul de pornit să-l termine pe nefericitul care se zvârcolea pe podea, când, deodată, atenţia i se abătu asupra ei.

- Haahhh, răcni dihania în limba aceea guturală, dar tu, domniţă, cine eşti şi care ţi-e pohta, de umbli despuiată prin castelul nostru!?

- Hiiii! răspunse la rândul ei Silvia, înţepenită de frică şi nepricepând nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Numai că, nedumerirea nu dură prea mult, fiindcă dihania, dând dovada unei iniţiative fără ezitări, o ridică pe un umăr, cu o uşurinţă de nebănuit şi, râzând ca un nebun, o urcă pe scări.

Apoi repezi un picior într-o uşă ferecată cu benzi de fier şi o aruncă pe masa uriaşă de stejar în jurul căreia mai erau nişte bărbaţi, la fel de urâţi, jegoşi, cu dinţi putrezi şi acoperiţi de table, care sorbeau ceva din nişte recipiente de metal de mărimea unor găleţi. La intrarea lor în încăpere, se înclinară ceremonios rostind într-un glas: - Binecuvântat să fie în veci prea nobilul nostru stăpân, ducele Tishlaifer von Tasche!

- Priviţi, nobili cavaleri, această domniţă a noastră, care ne va sluji cum se cuvine înaintea bătăliei de astăzi, răcni, vizibil satisfăcut, micul monstru din adâncul tablelor care-l acopereau. Aşa numiţii cavaleri nu manifestară niciun interes vizibil, iar Silvia deşi se pocnise zdravăn cu capul de tăblia mesei, tăcea chitic, fără să facă supoziţii asupra conceptului de slujire, emis de netrebnica piticanie, deşi începuse să aibă unele bănuieli. Ignoră, ca o adevărată doamnă ce era, duhoarea de ţap îndrăgostit răspândită de bărbaţii din încăpere. Dădu să spună ceva, eventual să emită un protest, doar atunci când omuleţul acela feroce îi ridică picioarele pe umerii lui. Dar, nu apucă să o facă, deoarece fu săgetată de o durere cumplită.

Nemernicul era supradotat, dar în niciun caz intelectual! Răcnea fericit, întrebând-o dacă recunoaşte vârtoşenia lui, cerând de băut, răsturnând cana de fier ce-i fusese înmânată cu o oarecare ceremonie de unul dintre participanţi, vărsă pe lângă gură peste pieptarul de zale şi, cuprins de frenezie, dezgoli trupul aproape inert al femeii.

Aici avu o clipă de derută!

- Prea nobili cavaleri, veniţi a privi şi a vă minuna!

Iată, domniţa aceasta a noastră nu are păr şi, vai, păcatelor noastre, miroase a fân precum măgarul scutierului nostru!

Minune, minune, de trei ori minune, răcnea ca un apucat gnomul. Dar care ţi-e numele tău domniţă, mai întrebă el cuprins parcă de grija cunoaşterii intelectuale, în timp ce

camarazii săi se uitau nedumeriţi la trupul fără păr, pipăind-ul pentru a se convinge că este adevărat ce văd.

Cum Silvia tăcea, dar nu ca o formă de protest, ci doar pentru că se mai credea încă într-un coşmar din care va ieşi prin propria voinţă, primi un pumn în stomac.

Pumnul era al ducelui, deci destul de convingător mai ales că era acoperit cu mănuşa de oţel. Prin urmare suspină, deloc prefăcută: - Silvia, Silvia...

- Hăă, hăă, in terra nostras multas silvias sunt, que bestias abundant, răscoli ducele prin bruma de latină pe care, cu greu, i-o băgase în cap confesorul tatălui său, un călugăr cam poponar el, însă foarte erudit. O, nobili cavaleri, această domniţă este o nimfă din pădurile noastre şi se cuvine să o cinstim cu toţii, pe rând, căci ne va aduce noroc în luptă, iar victoria noastră va fi binecuvântată! Aşadar, ia să-i arătăm noi ce am învăţat de la muierile cele spurcate ale sarazinilor, pe care le-am binecuvântat cu sfinţenia noastră!

Mâinile cu mănuşi de fier apucară zdravăn gleznele fine ale Silviei şi executară brusc o mişcare de răsucire, atât de reuşită încât proaspăta nimfă se trezi pe burtă, cu faţa pe scândura slinoasă, dar nu avu nici acum timp pentru tânguiri inutile, fiindcă satirul o penetră la fel de frenetic.

Unghiile doamnei se înfipseră în lemn şi un răget animalic îi rupse corzile vocale. Deşi avusese, mdeh, ca orice om, în viaţă, felurite fantezii sexuale, aceasta se dovedi executată fără nici un preambul, doar cu sălbăticie.

Urletele de victorie ale cavalerilor însoţeau icnetele piticului de fier, la propriu şi la figurat. Silvia preferă să leşine. Numai că nu prea avea noroc. O găleată de lichid călduţ o inundă, exact când uşa se mai izbi o dată de perete şi în cameră intră un alt personaj, care zbieră din fundul bojocilor: - Prealuminate stăpâne al nostru, caii sunt înşeuaţi, scutierii nerăbdători şi lăncile pregătite! Dumnezeu să vă binecuvânteze sfânta voastră biruinţă!

- Ahaaa, hai la luptă, bunii mei cavaleri! Să-i căsăpim şi să-i pârjolim pe nevrednicii aceia din casa de Fecalon, care nu voiesc a ne deveni vasali nouă şi s-au înţeles pe la spatele nostru cu lifta ungurească! Să-i ardem pre ei şi tot neamul lor spurcat! Răgetele ducelui, care-şi trăgea izmenele colorate, îi entuziasmă pe ceilalţi. Se buluciră spre ieşire, abandonând cănile de metal şi intenţiile de a o onora şi ei pe nimfă. Se mai auzeau zdrăngănind pe scări, când Silvia se ridică în şezut, strâmbându-se de durere. Avu o mică surpriză. O privea pofticios ultimul intrat. Din gura-i ştirbă îi curgeau balele, iar mirosul său îl depăşea cu mult în intensitate şi specific pe cel anterior, pe care Silvia îl crezuse insuportabil. Ei bine, se înşela, iar arătarea îşi desfăcea şi ea brăcinarul, gâfâind. Reacţia doamnei era, surprinzător, una indiferentă. Ea tot mai aştepta să iasă din coşmar. Numai că, înainte de a-şi duce la bun sfârşit intenţiile, noul pretendent, din cauze, momentan, oarecum neclare, se prăbuşi pe podeaua din cărămizi, inert ca un sac de cartofi. Din spatele lui, se ivi un fel de bătrânică puţintică la trup, dar cu o ghioagă în mână şi cu o privire crâncenă. În trecere pe lângă trupul prăbuşit, îi arse meseriaş nişte şuturi în gura rămasă căscată. Băbuţa se apropie de ea, o privi cu atenţie, avea ochi mari, albaştri, şi-i spuse cu blândeţe în glas:

54

- Deci tu eşti nimfa cea trufaşă pe care bunul nostru stăpân a supus-o, cinstind-o cu vlaga lui! Sărmana de tine, avea dreptate, nu ai păr şi chiar miroşi precum măgarul scutierului, a fân... Poţi oare a vorbi, sau dacă o faci, îţi pierzi nemurirea? Silvia constată cu uimire că băbuţa avea totuşi o figură de copilă, deşi era îmbrăcată ca o vrăjitoare din filmele americane şi pe sub rochie se cunoştea că este gravidă. O privi cu oarecare tristeţe şi dădu să o mângâie pe umăr, fiindcă pe cap nu se putea, deoarece era acoperită cu un fel de turn conic. Incerta fiinţă se feri destul de înspăimântată şi-i opri impulsul: - Nu, nu mă atinge, eu nu am puterea bunului duce şi îmi pierd sufletul dacă...

- Nu te teme, răspunse Silvia şi coborî de pe masă, gemând din nou de durere. Eu, Silvia... Tu? Gesturile şi cuvintele din filmul Tarzan aduseră o rază de lumină în ochii simpaticei băbuţe.

- Aaa, dacă vorbeşti înseamnă că nu-mi vrei sufletul!

Eu sunt contesa Verhilda Valhala von Schpritzberg, prima domnişoară de onoare a prea-bunei noastre doamne, ducesa Kristalla şi de acum te iau sub protecţia mea. Îmi vei fi doamnă de companie, iar diseară te voi prezenta ducesei.

Ai grijă cum te porţi, că biata de tine, acolo în pădure, nu ai avut cum să înveţi bunele maniere şi rafinatele purtări de la înaltele noastre curţi. Să ştii că şi pe mine, precum vezi, ma onorat, bunul nostru duce Harold numit Vârtosul iar acum port rodul lui în pântec. La anul, când voi împlini cincisprezece ani, mă va da de soţie unui mare nobil şi fivoi şi eu atunci ducesă. Hai, acum vino cu mine, să ne jucăm de-a baba-oarba, un joc numai pentru domniţe. O luă de mână şi o târî spre ieşire. În drum mai arse un şut în gura nefericitului de pe podea: - Acesta-i nemernicul de scutier al contelui Bethonsberg, un mare netrebnic care-şi arată nevrednicul său mădular domniţelor, dar care nu are nici pic de vârtute în el. Scuipă-l, ca să nu visezi urât!

Vrând să profite de drăgălăşenia proaspetei ei ocrotitoare, Silvia îi urmă sfatul şi şopti pierită, folosind cu dibăcie regulile conversaţionale specifice: - Buna mea prietenă, dar cum oare aş putea eu să fac o baie, sau chiar să dau de o toaletă, căci iată, mă cam încearcă unele nevoi, de-ale noastre, femeieşti... Era îngrozită, deoarece pe pulpe i se scurgea „vârtutea” ducelui. Micuţa contesă o privi speriată ca de moarte şi-i spuse, sincer îngrijorată: - Sărmană fiinţă fără minte, cum adică, să te speli!? Cu apă!? Păi, tu nu ştii că din cauza asta faci boli la cap de care mori în câteva zile!? Doamne, fereşte-ne! Îţi înţeleg starea de sălbăticie, dar nu pot să te las să faci una ca asta, înainte de a te prezenta ducesei. S-ar supăra dacă ar afla că ai murit din pricina mea, înainte de a te cunoaşte. Iar celelalte nevoi, ţi le poţi face, uite aici, în camera de taină a domniţelor. Deschise, opintindu-se, o uşă ferecată cu fier.

Duhoarea căpătă alt caracter. Era unul nou pentru Silvia, dar parcă nu total necunoscut. De fecale, urină şi sânge menstrual. În camera de dimensiunile unui teren de tenis, acolo unde ea ştia că-şi amenajase sufrageria, de-a lungul pereţilor erau înşiruite diferite oale de noapte, sau simple găleţi de lemn, majoritatea prea pline. Constată însă asta abia când era pe la mijlocul camerei, cu picioarele goale pe podeaua cleioasă. Răcni şi o zbughi afară! Contesa o privi cu înţelegere.

- Biata de tine, de unde să ştii tu că oamenii îşi fac nevoile în hârdaie, sau în oale? Tu eşti obişnuită să faci în tufişuri. Ei, hai, o să te duc afară, cum vrei tu.

O luă de mână şi, râzând, o duse afară, în curtea din spate, unde îi recomandă un loc cu iarbă ceva mai înaltă.

Disperată, Silvia se hotărî să ignore privirile destul de apatice ale unor grăjdari, probabil destul de familiarizaţi cu situaţia, şi intră în ierburi. Constată că nu era deloc o premieră ce făcea ea acolo. Urmele înaintaşilor erau la tot pasul, drept care călcă în mai multe. Aproape că nici nu mai conta! Se gândi că ar fi fost în război şi rezolvă, cum putu, cu mijloacele la îndemână, o mică parte din problemele care o frământau.

- Acum, hai, în parc, să ne jucăm de-a baba-oarba, reiteră contesa propunerea, dovedind un caracter foarte tenace. Silvia îşi reprimă cu greu dorinţa de a-i da cu ceva în cap, la urma-urmei, copila era cât se poate de binevoitoare, şi o urmă. Ca să mai alunge, într-o oarecare măsură, senzaţia de nebunie care o cuprinsese, se hotărî să ceară unele explicaţii, doar-doar se va dumiri unde se află: - Dar spune-mi, dragă prietenă şi stăpână, omul acela cu capul zdrobit de bunul duce, cine este?

- Aa, acela-i nemernicul de zugrav al curţii, cel care a schimonosit pe pânză chipul frumoasei noastre ducese, iar stăpânul, înţeleptul nostru stăpân, a hotărât ca să fie închis, pentru o vreme, într-o tainiţă, fără apă şi fără mâncare, până când va reuşi să facă un portret demn de prea frumoasa şi virtuoasa noastră doamnă! Lasă-l în plata Domnului, fiindcă după ce termină va fi judecat de episcop pentru erezie şi va fi ars cu fierul roşu ca să se înveţe minte. Chiar acum un ceas, luminăţia sa, stăpâna noastră, a vorbit cu sfinţia-sa.

Pe când vorbeau ele aşa, fericite şi se îndreptau spre parc, iar Silvia călca pentru prima oară în viaţa ei cu tălpile goale pe pietriş, chiuind de la înţepături, un om cu o privire foarte încruntată le opri, se înclină şi le spuse: - Înalta noastră stăpână vrea să vă vadă! Pe tine şi pe fiara pădurilor! Acum! Urmaţi-mă! Micuţa contesă, bătu, foarte încântată, din palme şi porni ţopăind după mohorâtul personaj, iar Silvia, fiara deci, complet indiferentă, gândi că nu i se mai pot întâmpla lucruri cu mult mai rele.

Urcară pe scări, către turn. Omul acela deschise o uşă şi îngenunche, cuprins de o suspectă teamă. Doamnele intrară în camera întunecoasă şi umedă. Undeva în fundul ei, aşezată pe un fel de jilţ, probabil cioplit cu barda, văzu o fiinţă foarte asemănătoare cu personajul Jaba din vestitul Război al Stelelor. Adică un monstru marin acoperit cu blănuri, având ochi mici, înfundaţi în grăsime, fără dinţi, cu piele albicioasă, încreţită peste faldurile de osânză.

Din fundul sacului cu untură ieşi un muget: - Dă-te mai aproape...

Silvia, care în ultimele ceasuri văzuse mult mai multe grozăvii decât în toată viaţa ei de cinefil entuziast, se apropie anesteziată de spaimă. I se părea firesc să vadă o gură căscându-se şi ea prăvălindu-se în hău. Nici hlizelile stafiilor din jurul monstrului nu o liniştiră. Şi nici căutătura crâncenă pe care i-o arunca un strigoi aflat în dreapta scaunului ducal. Făcu doi paşi în direcţia indicată. Cărnurile revărsate se cutremurară a dezgust.

- Prea sfinte părinte, stropiţi-o cu agheasmă, ca să-i scadă puterile, să nu cumva să ne fure sufletele!

55

Strigoiul se apropie rânjind şi o stropi cu apă sfinţită, plasmodiind o litanie plină de blesteme. Silvia ceru, spre uimirea tuturor să fie stropită şi mai mult, ba chiar, dădu să ia din mâna popii găletuşa cu apă, singura, până acum, cu miros oarecum normal. De spaimă, popa îi turnă toată găleata pe cap. Silvia îşi dădu seama, pentru prima oară în viaţă, că fericirea este totuşi un lucru foarte simplu. Se spălă pe faţă, ba chiar, puţin şi discret, între picioare.

- Mdaa, acum vino şi mai aproape, cred că nu mai ai puteri, risipitu-ţi-le-au sfinţita apă...

- Dar şi bunul nostru stăpân, cu vârtoşenia lui, a mai spulberat din ele, croncăni o dihanie, iar ducesa îi aruncă o privire de un verde bâhlit.

- Scoate haina ta de nimfă să vedem dacă este adevăr ce se spune, precum că nu ai păr!

Veselă nevoie mare, micuţa contesă trase de pe trupul Silviei pânza de in de care ea era aşa de mândră acum câteva ceasuri. Un suspin de îngrijorare cuprinse adunarea.

Era adevărat ce spusese ducele! Dar, era doar începutul.

Ducesa se chirci de oroare şi răcni: - Verhildo, dă-te, fato, mai la o parte, tu nu văzuşi că are ghearele roşii dă la sângele scurs din trupurile celor pe care i-a sfâşiat şi i-a mâncat?! Abia acum Verhilda, care era cam căscată din fire, observă grozăvia şi sări chirăind spre colţul încăperii. Popa începu să ardă tămâie şi să bată cruci cât clopotniţa, implorându-l pe Sfântul Gheorghe să mai omoare o dată fiara. Zadarnic! „Fiara” părea a zâmbi cam pierdut, aşa cum face orice om obişnuit atunci când este depăşit complet de împrejurări. Tot ducesa însă, rezolvă situaţia, calm şi cu hotărâre, aşa cum bine îi stătea unei adevărate stăpâne: - Verhildico, dă-i, fato, că văz că pă tine te cunoaşte, dă-i tu nişte mâncare, d-aia bună, creştinească, d-a noastră, că, cine ştie, poate-aşa o îmblânzim. Da‟ ai grijă, nu te apropia prea mult, să nu-ţi despice burta şi să-ţi înghită copilu‟ că te omoară dă-n bătaie prea slăvitul duce. Micuţa contesă, aşa cum ştim, cam inconştientă de felul ei, luă de pe o masă din fundul încăperii, un blid de metal în care erau nişte resturi, probabil de mâncare, deoarece muştele şi viermii roiau peste ele. Numai că, evenimentele recente o vlăguiseră pe biata Silvia şi acum chiar îi venea să ţipe de foame, ea care, în mod obişnuit, mânca doar un iaurt dietetic şi un măr pe zi. În condiţiile date, băgă mâna în resturi şi le găsi, într-un fel, gustoase, ceea ce învioră vizibil atmosfera. Iar când spuse şi „thank you”, dintr-un reflex scuzabil totuşi, ducesa o privi uimită şi le spuse celorlalţi: - Io-te, făi, doamnelor, asta-i limba elfilor, că io o mai auzâi odată cân‟ eram mititică, la noi la castel, c-o vorbea în beci unii, dă-i luase alde tata prizonieri în cruciadă!

Acum, că pericolul trecuse, doamnele se apropiară şi începură să o cerceteze îndeaproape, nu numai cu privirile, ci şi cu degetele, pe care le introduceau, curioase, peste tot.

Dar cum şi în acele vremuri interesul femeilor pentru fenomene care depăşesc graniţele modei, sau ale bârfei, nu durează prea mult, după o vreme, se declarară destul de plictisite, iar ducesa interveni din nou: - Verhilduţo, ai tu, mamă, grijă dă ea până vine cavalerii dă la luptă, că dupe aia se ocupă ei dă ea, că ştiu ei, mai bine, ce-i dă făcut! Contesa se înclină şi o luă de mână pe Silvia, cam aşa cum ai lua o păpuşă mai veche, şi ieşiră din încăpere. Era totuşi o copilă cu suflet bun şi văzând-o cam verde de frig îi mai spuse:

- Hai, să-ţi dau şi nişte haine de-ale mele mai vechi şi ceva încălţări, ca să arăţi şi tu a domniţă, să nu mai sperii lumea! Intrară într-o încăpere, la fel de rece şi umedă ca toate celelalte, numai că aici se aflau mormane de haine care exalau un cumplit miros de mucegai, şobolani şi jeg.

Cum însă de ceva vreme dârdâia din toate încheieturile, Silvia aruncă pe ea cât mai multe bulendre şi îşi trase în picioare o pereche de cizme care păreau făcute din scoarţă de copac. Oricum, era mai bine, chiar dacă micuţa contesă râdea de se prăpădea, considerând-o probabil total lipsită de gust. Era însă ultima ei grijă în acele momente. Ba, chiar se gândi că nu ar fi rău să tragă şi un pui de somn, aşa cum obişnuia ea, pe la prânz, numitul somn de frumuseţe.

Dar nu putea să aibă atâta noroc. Sunetele demente ale unor cornuri, plus nişte zbierăte cât se poate de omeneşti, o făcură pe contesă să bată din palme fericită şi să ţipe ascuţit: - Au venit, au venit cavalerii, a venit stăpânul! Sunt victorioşi! Se repezi la o fereastră cu zăbrele, o deschise şi începu să-şi fluture mâinile, să ţipe ascuţit şi să facă bezele.

Acum, că tot i se risipise speranţa de somn, Silvia se apropie, chiar curioasă să vadă ce se întâmplă. În curtea interioară, aproximativ douăzeci de oameni, toţi în armuri, unii încă pe cai, majoritatea plini de sânge, care nu era, evident, numai al duşmanului, se foiau de zor, trimiţând şi ei bezele către ferestre. Nu şi cei care abia se mai ţineau pe picioare, şi nici cei târâţi de slugi către grajduri, pentru a fi oblojiţi.

La fel de neobosit, însă acum mult mai murdar şi, de departe, cel mai gălăgios era piticul duce, cel care de altfel dădu şi ordine să se întindă mesele pentru a sărbători cum se cuvine marea lor victorie. În fine, forfotă mare, plus ţipetele excitate ale domniţelor de toate vârstele şi toate formele, care se iţiseră ca din pământ şi se furlandiseau de mama focului pe lângă bărbaţi şi armăsari!

- Hai, hai repede, să ne ocupăm locurile în balcon, aşa cum se cuvine unor doamne din lumea bună când sunt invitate la banchet. Hai, că vom fi servite şi noi cu vin, vom asculta menestrelii cei vestiţi din Francia, care vor cânta faptele de vitejie ale rigăi Arthur, iar mai târziu, dar nu prea, ne vom bucura de atenţia nobililor războinici. Contesa, cuprinsă parcă de un pârjol interior, bârâia neîntrerupt şi o trăgea de mână pe protejata ei, înfiorată de secrete plăceri şi nerăbdătoare ca nu cumva să piardă ceva.

După o alergătură prin culoarele întunecoase, ajunseră, în sfârşit, în balconul mult visat. Nu erau primele, însă contesa, desigur, graţie înaltului ei rang, flitui meseriaş nişte paţachine care se băgaseră în faţă şi acum ocupau locuri foarte bune, cu vedere asupra întregului salon, unde începuseră aranjamentele pentru banchet. Primiră în scurt timp şi nişte căni uriaşe de metal pline cu un lichid călduţ.

Cum ducesa dăduse deja tonul, toate doamnele sorbeau cu nedisimulată plăcere din căni şi se hlizeau făcând glume şi observaţii, hai, să le spunem, numai foarte indecente. Silvia îşi spuse că, lichidul, fiind cald, îi prindea chiar bine, simţindu-se pândită de o răceală groaznică. Prin urmare, sorbi cu hotărâre din cană. Compoziţia, ceva între oţet cu insecticid şi zeamă de ardei iute cu naftalină, îi coborî pe gâtlej, o făcu să tuşească şi îi bulbucă ochii. Doamnele râdeau de se prăpădeau, văzând-o cum se chinuie. Mde, ca fiinţă sălbatică, nu avea de unde să cunoască rafinamentele vieţii de la curte. Culmea este că, dându-şi seama că nu a

56

murit, se lăsă cuprinsă de căldura poţiunii, despre care află că este vin, din cel bun, fiert cu mirodenii de la mauri, dar şi de o stare de indiferenţă, credea ea, asemănătoare morţii. Între timp, în jurul meselor grosolane aranjate jos, se adunară războinicii, fără să-şi fi schimbat hainele şi fără să le pese că erau murdari şi în albul ochilor de sânge, sudoare, fum şi noroi. Se asemănau astfel câinilor care, bucuroşi de victorie, năvăliseră şi ei printre picioarele cavalerilor. Toţi răcneau, se înjura, se dădeau palme şi pumni în tinichelele armurilor, apăruseră deja primele platouri cu mâncare, iar veselia condusă, desigur, tot de duce, începuse să fie atotcuprinzătoare. Mai ales că, bătăliile dintre câini, stimulate de nobilii cavaleri, ofereau un încântător spectacol de sunet şi mişcare. Doamnele fură şi ele servite cu bucate de la masa ducelui. Hălci de carne nu tocmai bine rumenită pe grătare şi bucăţi de pâine cu care puteai lejer omorî un om dacă îl loveai în cap. Probabil de asta, cavalerii nu-şi scoseseră chiverele, ci îşi ridicaseră doar vizierele şi prin aceste deschizături, destul de meschine totuşi, basculau către interior băutură şi bucate. Silvia avea impresia că aceşti oameni (erau totuşi oameni!), nu mai mâncaseră de la naştere şi că, probabil, nici de acum în acolo nu vor mai mânca. Nu avu însă timp să aprofundeze observaţia, deoarece ducele zbieră să fie linişte, dădu nişte şuturi în coastele câinilor şi porunci să vină menestrelii. O turmă jigărită, cu felurite instrumente de scos sunete bizare, intră în sala de banchet, se aruncă la pământ, cu un entuziasm foarte sincer, apoi, după ce primiră binecuvântarea ducelui şi a episcopului, participant şi el la bucuria victoriei, se ridicară şi începură să-şi arate talentele.

Silvia care cunoştea, din vechi manuscrise, repertoriul, deveni foarte atentă. Numai că, răgetele patetice ale artiştilor nu concordau de fel cu ceea ce ştia ea. Acum se spuneau tot felul de măscări, sau, în context dramatic, se povesteau, cântat mai mult pe nas, tot felul de omoruri bestiale, incesturi, pedofilii, sau violuri cu sadism. Nici nu se mai miră de încântarea cu care doamnele urmăreau poveştile, iar la cele picante, râdeau de se scăpau pe ele, pocnindu-se una pe alta în spate, sau peste pălăriile ţuguiate. E drept că erau şi cam cherchelite, ca să nu spunem mai mult. Poate că acesta a fost şi motivul pentru care ducele, conform înaltului protocol, le dădu voie să se retragă.

Plecară împleticindu-se şi râzând ca proastele, de lucruri pe care numai ele le ştiau.

Ridicându-se de pe locul ei, destul de greu, micuţa contesă se agăţă ferm de braţul protejatei sale şi îi spuse, cu un accent vizibil deformat: - Acumaaa, o săăă mee‟gemm la cu‟ca‟eee ca să-i piii‟mim cum se cuvine pe caval‟eiii calee vinnn să ne onolezeee! Silvia pricepu ce înseamnă asta, se cutremură, dar se şi resemnă, ştiind că nici dacă ar fi fugit nu avea o alternativă mai bună. Mai ales că şi grăjdarii ştiau de prezenţa unei nimfe la castel, şi oricum, erau şi ei oameni, deci dornici de cunoaştere. Merseră pe nişte coridoare la fel de umede, reci şi întunecate, spre ceea ce se numea dormitorul domniţelor. Contesa deschise uşa grea cu un şut destul de meseriaş, având în vedere starea ei generală, o uşă din loazbe de stejar întărită cu feronerii. Încăperea de mărimea unei piscine olimpice, cea în care Silvia îşi aminti, destul de vag, că amenajase biblioteca, era luminată de nişte făclii doar atât cât să-i confere un aer sinistru. Pe un

fel de paturi formate din baloţi de paie, se ghiceau trupuri acoperite cu tot felul de pături, majoritatea fiind, foarte uşor de sesizat olfactiv, împrumutate de la cai. Contesa căzu pe un balot şi trecu, suspinând de uşurare, într-o lume sigur mai bună, iar Silvia se duse în cel mai întunecat colţ, se chirci şi ea pe un balot şi, pentru prima oară după mulţi, mulţi ani, se închină, rugându-se fierbinte, să n-o solicite nimeni. Se vede treaba că ruga i-a fost ascultată, deoarece cei care intrau în încăpere, cavalerii veniţi să le onoreze pe domniţe deci, când răcneau: „Une-i, băă, nimfa s-o sfinţim?” de peste tot se auzea: aici, aici, aici sunt! Iar cavalerii, naivi, cum sunt toţi bărbaţii de altfel, se ghidau după vocile înşelătoare, de unde probabil şi legenda cu viclenele sirene care-i duc la pierzanie pe alţi fraieri precum aceştia. Prin urmare, Silvia intră şi ea în comă, fericită că nu va fi găsită. Nu a durat însă prea mult. La un moment dat, o matahală plină de table a căzut peste ea, luându-i răsuflarea. Dar numai atât! După câteva minute, nedumerită, Silvia se mişcă puţin, ca să nu moară sufocată, iar namila căzu pe podea cu un zgomot asemănător unor tingiri aruncate pe trotuar. Nu gemu şi nici nu încercă să se ridice, mai ales că, aşa cum a observat Silvia, înainte de a răcni, avea un topor înfipt în cap. În cameră se produse un taifun. Toată lumea scotea ţipete pe diferite voci, se agita şi dădea să iasă. În îmbulzeală cavalerii călcară în picioare nişte domniţe care se împiedicaseră în fuste, dovedind astfel că dormitul cu armura pe tine era, fără îndoială, o formă de inteligenţă. În nebunia care se crease, neştiind despre ce poate fi vorba, Silvia o rupse şi ea la fugă. Unde şi de ce, habar nu avea. Trecu printr-o cameră în care, la lumina unor torţe, văzu chipul, destul de puţin schimbat, al ducelui, atârnat de o grindă cu o funie groasă şi nişte arătări, tot cu armuri, care păreau a se distra grozav violând-o pe ducesă. Nici aceasta, prea mirată de ce i se întâmplă. Pe lângă ea trecu în goană micuţa contesă, zbierând: Au venit dujmaniiiii, au venit unguriii, fugiţi, fugiiiţi!

Silvia dădu ascultare îndemnului fără să stea prea mult pe gânduri. Ajunse repede în turn şi privi de jur împrejur.

Totul ardea... Abia cum îşi dădu seama că ar fi timpul să leşine. Ceea ce şi făcu, suspinând uşurată... *** Domnul Schwartz intră pe porţile domeniului şi trase maşina pe peron. Valetul, înştiinţat din timp, deschise portiera, preluă cheile şi duse automobilul în garaj. Domnul aruncă o privire de jur împrejur şi se declară mulţumit.

Mâna de specialist, dar şi de profund cunoscător al epocii castelelor medievale, a doamnei deci, se cunoştea peste tot. Încântat, se urcă în turn ca să panorameze peste toată priveliştea. Ajuns sus, cu un pahar de şampanie în mână, privi de jur împrejur. Era uimit şi fericit. Pentru o clipă se întrebă unde ar putea fi Silvia, de ce nu-l întâmpinase, dar găsi imediat răspunsul. Probabil se pregătea pentru recepţia care avea să înceapă peste un ceas şi cum sunt femeile...

Simţi însă un miros de canal destupat şi chiar se miră de unde aşa ceva în turn, la o înălţime de peste douăzeci de metri, când, în spate, auzi şi un geamăt. Se întoarse! În faţa lui stătea un zombi cu figura dragei sale soţii. Avea privirea pierdută, era ciufulită, acoperită cu tot felul de zdrenţe, murdară şi, aparent, chioară de beată. Primul lui gând a fost că, iată, designerii de modă reuşiseră să atingă absurdul cu imaginaţia lor bolnavă.

57

Numai că Silvia păru că-şi revine, privirea i se lumină şi spuse repede: - Vai, dragul meu, dac-ai şti, ce-am visat! Iartă-mă, mă duc imediat să mă schimb!

Apăru la timp pentru a întâmpina oaspeţii, îmbrăcată cu o rochie roşie fără spate, cu părul strâns într-un splendid coc, stârnind invidii şi admiraţie. Focurile de artificii din spectacolul de încheiere o făcură să fie tandră şi chiar puţin calină. În noaptea aceea domnul Scwartz se bucură, din plin, de atenţiile deosebite ale scumpei sale soţii. Docilă ca niciodată.

Apoi lucrurile au intrat în făgaşul lor firesc. Ca urmare a relaţiilor cultivate şi bine întreţinute, domnul Schwartz a ajuns europarlamentar şi s-a ocupat de problemele traficului de armament şi muniţii prin spaţiul comunitar, apoi a devenit ministru cu înzestrarea armatelor şi aşa mai departe, din ce în ce mai competent pe funcţii. Doamna Shcwartz a mai colabora,t ca specialist în epoca medieval, la turnarea câtorva filme, apoi, regizorii înspăimântaţi de propunerile făcute, i-au spus clar că ei fac filme de epocă, realiste şi veridice, nu porcării horror. Prin urmare, doamna s-a reprofilat pe perioada renaşterii, una mult mai luminoasă şi mai morală, după părerea domniei sale. Probabil, până la proba contrarie.

Ionel, băiat la stână, verde crud în astă viaţă, Priponeşte şi el câinii, dar zâmbind pe sub mustaţă.

- Cine trece-n capul nopţii, la stână, la ciobănel?

Or fi babele, că morţii n-au aşa de drag de el?!

Nici Luşa nu poa' să fie, că e bine prinsă-n lesă Veselă şi durdulie, este …coana preutesă !

Femeia cu pijamaua roşie de Camelia Stan Şi te priveam vrăjit, lângă perdea, Erai acolo (nu erai a mea!)

Papuci de pluş, o roşă pijama, C-un decolteu de voal mă ispitea!

Când te zăream în pijamaua de satin, Uitam un pic de mine-aşa puţin, Fiindcă sublim puteai să unduieşti, Fereastra deschizând s-aeriseşti! Şi iată, pentru-acest suav "deliciu", Am început să-ntârzii la serviciu!

Dar cum puteam sau pot eu a rata, Femeia cea cu roşă pijama!

Făptură blondă şi cu-atâţia nuri, Cum ai putut tu, inima să-mi furi?

Iar mie, mintea cum poate să-mi stea, La trupul tău, în roşă pijama!

Când te-aplecai uşor, să scuturi pledul, Nu mai ştiam să mânui trepiedul, Ca eu, în taină, să pot face-aşa, O poză ţie-n... roşă pijama! Şi două braţe albe de zăpadă, Ieşeau din purpura de vis, degrabă Şi străluceai, chiar arătai divin, Cu părul blond şi bluza de satin!

Mă întrebam, nebunul, cu uimire, Cât va fi fost satinul de subţire Şi mă întreb, cum aş putea avea Femeia toată... şi cu pijama.

Viaţa nu-i doar o agapă de Mircea Coroş Viaţa nu-i doar o agapă, Omul cât trăieşte sapă...

Foamea burţii o îndoapă, A lui sete o adapă Cu mult vin, când n-are apă, Până-i la un pas... şi crapă !

Pentru el e un mister, Cum să urce către cer ?

Scări de lemn, sau scări de fier Nu-l ajută ca, lejer, Din regn animalier, Să zboare coleopter . Şi-atunci, îndârjit, iar sapă, La doi metri se îngroapă, Sperând morţii să-i dea ţeapă, Chiar deasupra pune clapă Privind hâtru pe sub pleoapă, Aşteaptă altă etapă !

Viaţa nu-i doar o agapă...

Cum nici moartea, filantroapă !

Câinele de pază de Bidulescu Constantin A aflat vecinul meu Că hoţii tot acţionează.

S-a dus iute la obor Şi-a luat câine de pază.

Peste încă-o săptămână, Vine cu el înapoi.

– Tare supărat am fost, Că nu e câine de soi.

La Amara de Ionita Gabriela La Amara, lâng-o stână cu câini mari, Locuieşte-o preoteasă, c-o căţea şi doi canari.

Mândră-i Luşa şi-nfocată, căţeluşa fericită, C-are-aşa stăpâni de seamă şi de câini este iubită.

Noaptea a venit un hoţ, Trei sute de lei mi-a luat.

Eu nimic n-am auzit Şi potaia n-a lătrat.

Preotul, şi el fălos de nevasta lui cea bună, Are-un ghimpe gros în spate, pe căţeii de la stână - Ce desfrâu în faţa porţii! Ia treci mătăluţă-n lanţ, Ai un şic de scoli şi morţii, babele le bagi în şanţ!

– A fost la un parlamentar Care l-a vândut aici.

Nu se deranja să latre Pentru sume-aşa de mici.

58

ArtăNegrupe Alb Cum a început dragostea pentru artă Interviu realizat de TeodorescuLacramioara Se numeşte ValentinBogdan Neaguşi este membru al asociaţiei de "Artă , Tradiţie , Cultură " , director artistic pe departamentul pictură, preşedinta asociaţiei fiind doamna Viorica Ghenghea, artist plastic . Locuieşte în Bârlad, judeţul Vaslui şi are 31 de ani . L-am rugat să ne răspundă la câteva întrebări legate de pasiunea sa pentru artă şi, cu amabilitatea care îl caracterizează, ne-a răspuns.

De unde pasiunea pentru pictură ?

Pasiunea pentru pictură cred că am avut-o dintotdeauna, dar am descoperit-o în urmă cu 6 ani şi de atunci am început să o studiez. Dragostea pentru pictură a început să crească pe măsură ce descopeream lucruri noi despre ea.

A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ? În familia mea nu au existat aptitudini către picture, dar sunt mândru că am reuşit să le deschid şi lor apetitul pentru artă. Dacă nu să o practice, măcar să o admire şi să o îndrăgească din ce în ce mai mult.

Credeţi că arta, în general şi pictura în special, sau îmbunătăţit în ultimul timp ?

Arta este în continuă schimbare şi cred că în bine, adaptându-se vremurilor noastre. Cred că este bine că arta încearcă să ţină pasul cu " omul modern" .

Este apreciată pictura în Romania ? Este răsplătit pictorul pentru munca sa ? În România arta este apreciată, dar nu la adevărata sa valoare . Există multe opere de artă în România foarte valoroase dar care fie nu sunt descoperite, fie nu sunt promovate . Prin lipsa de promovare se pierd multe tradiţii şi arte vechi. Majoritatea pictorilor lucrează din pasiune, din dragostea lor faţă de culoare, răsplata lor venind de la un cerc restrâns de pasionaţi de artă, ce se adună la câte o expoziţie .

Răsplata este una sufletească, cea materială lipsind în cele mai multe cazuri.

59

În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani ?

Eu sper că se va îndrepta într-o direcţie bună, dar asta depinde şi de munca noastră, a iubitorilor de artă în a o promova şi de a învăţa tânăra generaţie să o aprecieze.

Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ?

Teoretic, diferenţa dintre un profesionist şi un amator este o diplomă de studiu, dar dacă există artişti cu talent nativ în ambele categorii, diferenţele ar fi inexistente . Nu cred că o diplomă ar putea să " eticheteze" un artist, totul constă în imaginaţie, creaţie şi talent. Pot expune foarte bine un profesionist şi un amator, şi mulţi fani ai artei nu ar vedea diferenţa .

Ce transmiteţi iubitorilor de artă ?

Iubitorilor de artă le transmit să îndrăgească în continuare arta şi să împărtăşească şi celor din jurul lor pasiunea, încurajând astfel artistul să creeze în continuare. Vă mulţumesc pentru acest prilej de a-mi exprimă gândurile .

Eu vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc realizări pe mai departe.

Vitraliul – ciob de sticlă şi lumină de Claudia Elena Peter Vitraliile sunt compoziţii decorative formate din bucăţele de sticlă colorată dispuse simetric sau asimetric, legate între ele prin reţele de plumb. Menirea lor este aceea de a decora ferestrele şi uşile. În vremuri trecute se decorau cu precădere bisericile, astăzi utilizarea lor devenind comună tuturor tipurilor de construcţii. Tehnica a fost împrumutată din fabricarea bijuteriilor şi mozaicurilor, perioada gotică reprezentând momentul de glorie a vitraliului, ce-şi îmbogăţeşte paleta reprezentării, nu doar în compoziţii decorative, ce încadrau eventuale picturi, ci desenându-se scene impresionante din sticlă, aşezate în compoziţii figurative. Iar firul de plumb, considerat înainte „un rău necesar”, se integrează perfect în compoziţii.

Vitralii - Catedrala din Berna Vitralii- Sainte Chapelle, Paris Apariţia acestui meşteşug se situează în jurul secolului al X-lea, tehnica de confecţionare a vitraliilor a fost descrisă în amănunt de călugărul Teophilus, în jurul anului 1100. Dar construirea catedralelor gotice îi oferă rangul şi faima ce încă se păstrează în ceea ce priveşte înnobilarea unei ferestre cu minunea colorată ce o reprezenta decorarea ferestrelor şi uşilor.

Călugărul Abbot Suger de la mănăstirea St. Denis a reconstruit biserica mănăstirii, oferindu-ne unul din primele exemple de stil gotic, unde vitraliul a avut un rol definitoriu. În jurnalul său, ţinut pe toată perioada lucrărilor şi-a exprimat credinţa că lucrurile frumoase ridică omul mai aproape de Dumnezeu. În secolul al XV-lea, atitudinea faţă de vitraliu s-a schimbat, acesta devenind mai mult pictură şi mai puţin element generator de atmosferă. Culorile au devenit mai pale, figurile reprezentate acopereau adesea întreaga fereastră. Pictura a devenit mai sofisticată, iar noile tehnici descoperite au permis redarea detaliilor galbene şi aurii. Renaşterea a generat o lungă perioadă în care vitraliul a existat doar ca sticlă pictată. Simbolismul original si tehnicile au fost aproape uitate. În această perioadă, vitraliul pictat a devenit un accesoriu la moda în locuinţe, clădiri publice şi biserici. Semnele heraldice realizate în această manieră, pe fond transparent, erau foarte populare în epocă. În secolul al XVIII-lea, majoritatea vitraliilor medievale au fost înlocuite cu sticlă pictată, iar informaţiile despre vitralii au început să se piardă. În mijlocul anilor 1800, Anglia a cunoscut o revitalizare a

60

interesului pentru arhitectură gotică. Câţiva istorici amatori şi oameni de ştiinţă au redescoperit tehnicile de lucru şi au dezvăluit secretele producerii sticlei colorate.

Vitralii - Sagrada Familia, Barcelona

Atelierele de sticlărie au început să producă versiuni de ferestre în tehnica şi stilul medieval. John LaFarge şi Louis Comfort Tiffany, doi pictori americani, au experimentat, încercând să producă o sticlă colorată în masă, ce avea capacitatea de a crea efecte vizuale, fără a fi pictată. Curând, cei doi au devenit concurenţi. LaFarge a creat şi brevetat în 1879 sticla opalescentă. Tiffany a dezvoltat şi popularizat produsul şi curând numele lui a devenit sinonim cu acesta. Folosind tăieturi complicate şi sticlă bogat colorată, dispusă în straturi ce dau un plus de textură şi profunzime, cei doi au devenit principalii furnizori atât pentru biserici, cât şi pentru reşedinţe private. Procedeul de utilizare a foliei de cupru ca substitut pentru plumb, i-a permis lui Tiffany crearea de abajururi, bine primite o dată cu introducerea iluminatului electric.

Luis Confort Tiffany – „Magnolie şi irişi” Lampă Tiffany Stilul său (Art Nouveau) a avut numeroşi imitatori, sticla opalescenta rămânând foarte populară până la sfârşitul secolului al XIX-lea. După primul război mondial, gusturile s-au schimbat. LaFarge moare in 1910, iar Tiffany in 1933, fapt care atrage după sine şi falimentul atelierelor sale. Cu excepţia ferestrelor pentru biserici, vitraliul cunoaşte un declin până la al doilea război mondial. Abstracţionismul şi expresionismul în pictură influenţează un nou grup de artişti să exploreze valenţele oferite de sticlă. Ferestrele de biserică devin, în foarte multe aspecte, asemănătoare goticului timpuriu. Scenele greu de identificat, atmosfera pură de luminăşi culoare inspiră la atitudine contemplativă. Vitraliul, sau mai corect poate, arta sticlei, este din ce în ce mai prezentă astăzi.

Am descoperit în „zilele noastre”, doi artişti vitralişti, care au preluat acest vechi meşteşug şi l-au adus la rangul de artă.

Pentru a ne descrie din interiorul creaţiei frumuseţea, originalitatea şi minuţiozitatea acestei arte, vă prezint pe Ştefan Penyacsek (slovac din Cordău, judeţul Bihor) şi Adrian Peter (maramureşan, stabilit la Oradea). Ştefan Penyacsek este artist vitralist, atestat de ministerul culturii, specializat în principal pe restaurarea vitraliilor originale, aduse de partenerul său de afaceri, un belgian, care l-a iniţiat în meseria aceasta şi i-a deschis calea spre cunoştinţele de bază necesare. În atelierul său din Cordău, pe care mi l-a arătat cu bucuria împărtăşirii, am descoperit un adevărat tezaur de panouri decorative pregătite pentru dificila operaţiune de restaurare (unele datând din 1600).

Procesul de producere a vitraliilor este unul destul de lung şi implică mai multe etape, la care se adaugă multă imaginaţie, talent la desen şi foarte multă răbdare, pentru că este o muncă migăloasă. „Producerea de vitralii începe cu un proiect, care se face împreună cu cel care le comandă, apoi se stabilesc culorile ce vor fi folosite, se decupează sticla după un şablon deja făcut şi apoi se compune vitraliul şi se asamblează în baghete de plumb. După această etapă se cositoresc toate punctele de îmbinare

61

Pasajul Vulturul negru, Oradearestaurare vitralii Ştefan Penyacsek

Ştefan Penyacsek- Restaurare vitraliu original

pe ambele părţi, apoi se chituiesc cu chit de geam”, povesteşte Ştefan. Dintre lucrările de marcă ale artistului, remarcăm restaurarea vitraliilor Pasajului Vulturul Negru, Oradea, catedrale şi biserici din Bras, Gouda, Loupoigne, Belgia.

Adrian Peter este artist plastic, fost profesor de desen, ce a descoperit şi perfecţionat tehnica vitraliului Tiffany, aplicând în tehnica aceasta compoziţii decorative, creând lucrări de ambient, înfrumuseţând casele oamenilor cu „minunea colorată a ciobului de sticlă”, după cum mărturiseşte.

Pe lângă lucrările moderne, cu compoziţii clasice sau abstracte, în palmaresul său se află lucrări ample, de vitralii religioase, el a decorat cu ferestre vitrate catedrala Greco-Catolică din Marghita, judeţul Bihor, Biserica Ortodoxă din Bixad, judeţul Satu-Mare, Biserica Ordodoxă din Feneriş, judeţul Bihor.

Adrian Peter- Vitraliu Tablou.

62

Adrian Peter - Vitralii Catedrala Greco-Catolică, Marghita De asemenea duce meşteşugul vitraliului şi a sticlei la nivel de artă, creând lucrări originale, personale, cu care a participat la expoziţii de artă contemporană în ţară şi străinătate.

Arta sticlei şi a vitraliilor va rămâne un important capitol în creaţia plastică şi arhitecturală, readusă la viaţă de evoluţia şi cultura spiritului uman, de dorinţa acestuia de a descoperi şi deţine opere unice, accesibile oricărui tip de spaţiu.

Lumina, filtrată prin culorile preţioase ale sticlei, transformă o încăpere banală într-un sanctuar. O fereastră decorată cu vitralii va spune întotdeauna o poveste frumoasă. Meseria grea a creatorilor de vitralii este îmbrăţişată de artişti contemporani, „contaminaţi cu microbul sticlei”. Adrian Peter sintetizează acest lucru prin răspunsul lui la întrebarea mea: de ce a ales arta sticlei? „Din cauza pasiunii pe care am descoperit-o şi a crescut printre cioburile de sticlă, faţă de tehnicile multiple care pot fi puse în slujba frumosului, de la designul minimalist până la complexe modele clasice, baroce ori secession, de la culori transparente la cele translucide, ce duc cu gândul la vechile mozaicuri, într-un permanent dialog cu vibraţiile desprinse din lumina cea dintotdeauna!”.

63

O lume izvorâtă dintr-un suflet Interviu realizat de Teodorescu Lăcrămioara Maria Sandu, născută pe data de 25 august 1988.

Liceul de Artă "Margareta Sterian" 19992007 Facultatea de Filosofie 2007-2010 Master Istoria Artei si Filosofia Culturii 2012-2013 - De unde pasiunea pentru pictură ?

Mi-a plăcut pictura încă de când eram foarte mică, nici măcar nu îmi amintesc. Aşa m-am născut programată, a fost ceva natural. La grădiniţă nu reuşeam să mă trezesc destul de devreme şi nu mai prindeam jucării, tot ce îmi mai rămânea de făcut era să desenez. La sfârşitul clasei a 4-a, ultima oră a fost de desen, iar învăţătoarea ne-a dat o temă la alegere, eu mi-am ales din cartea de limba română povestea lui Manole şi am pictat mănăstirea din poză. Învăţătoarea a insistat să-mi aduc părinţii la şcoală, iar din clasa a 5-a eram la Liceul de Artă din Buzău.

-A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ?

Nu am avut membrii ai familiei cu astfel de aptitudini, nu pentru că nu erau capabili, dar pentru că această meserie, de a fi "artist" nu era văzută bine în societatea anilor 1989, aşa că s-au axat pe domenii mai practice. Mama îmi cumpăra mereu cărţi de colorat şi creioane încă de când eram foarte mică pentru că, din spusele educatoarei, aveam înclinaţie către această sferă, deoarece recunoşteam toate culorile la vârsta de 3-4 ani, lucru ieşit din comun, pentru că media era de 3-4 culori maxim.

-Credeţi că arta, în general şi picture, în special sau îmbunătăţit în ultimul timp ?

Cred că arta abordează teme mult mai cotidiene. Pictura a fost înlocuită de arta fotografică si de aceea se spune că o pictură bună ar trebui să fie clară ca o poză, lăsând mult mai mult spaţiu de creaţie artistului şi evoluţiei acestui domeniu. Dar până la urmă, cine stabileşte aceste reguli, dacă nu artistul?

Aici putem vorbi şi de o fenomenologie, în sensul de interpretare: "ce însemna atunci şi ce înseamnă astăzi tema unui tablou"? El decide dacă anumite teme mai sunt valabile în societatea contemporană şi dacă mai prezintă interes aceeaşi abordare, sau dacă trebuie schimbată. Pot spune ca pictura s-a îmbunătăţit considerabil, în special cea românească, după 1989.

-Este apreciată pictura în Romania ? Este răsplătit pictorul pentru munca sa ?

64

Pictura a fost mereu apreciată, dar numai de anumite clase sociale. În România contemporană ea se extinde din ce în ce mai mult şi devine mai accesibilă datorită mijloacelor media, dar evident, cu un preţ, deoarece poate deveni sursă de inspiraţie pentru anumite industrii, decăzând în kitch. Artistul care a parcurs anumite studii şi perioade de formare face parte dintr-o colectivitate care este recunoscută ca fiind una profesională, iar publicul, interesat de astfel de pasiuni de a colecţiona picturi unice mereu, va înclina spre astfel de artişti.

-În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani ?

Cu siguranţă către o nouă eră. Pictura a evoluat de la a reda claritatea la a reda lumea din interiorul artistului, lume pe care o vedem cât este unică.

-Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ?

Ar fi o diferenţă de tehnică şi poate o estetică mult mai bine dezvoltată la un pictor profesionist. Simţul de a încadra, senzaţia de spaţiu, proporţiile şi detaliile în comparaţie cu dimensiunea pânzei şi cu siguranţă comprehensiunea artistului profesionist este una mult mai largă, dar toate acestea se învaţă în timp.

-Ce transmiteţi iubitorilor de artă ?

Adimiraţi o lume în care arta, muzica, pictura ies ca izvoarele, din lumi interioare.

Hobby Negrupe Alb riei şi Imperiul Otoman, regatul maghiar, înfrânt, s-a divizat între Imperiul Otoman, Casa de Habsburg a Austriei şi Principatul Transilvaniei. După această dată, Transilvania a intrat într-o perioadă de anarhie, care a luat sfârşit abia în anul 1541. În anul 1514 Ioan Zapolya înăbuşeşte în sânge Răscoala ţărănească condusă de Gheorghe Doja. La 10 noiembrie 1526, Ioan Zapolya a fost încoronat ca rege al Ungariei la Alba Iulia, dar, o lună mai târziu, partida magnaţilor îl alege rege pe Ferdinand de Habsburg. Între cei doi regi începe o îndelungată luptă, care avea să aducă multe nenorociri asupra Transilvaniei, ale cărei bogăţii naturale au atras atenţia lui Ferdinand I, într-un moment când situaţia finanţelor Curţii de la Viena era destul de grea. Ferdinand a înţeles că nu-şi poate asigura dominaţia asupra întregii Ungarii decât supunând centrul de rezistenţă al lui Ioan Zapolya, care era Transilvania. Din aceste motive economice şi politice, încă din 1527 Transilvania a intrat în obiectivul politicii expansionist habsburgice. Cum atât forţele susţinătorilor lui Ferdinand, cât şi cele ale lui Zapolya erau insuficiente pentru a putea obţine singure victoria, cei doi adversari au căutat să-şi asigure dominaţia asupra Transilvaniei solicitând ajutorul domnului Moldovei, Petru Rareş. Domnul Moldovei a decis să intervină de partea lui Zapolya, iar armatele moldoveneşti au obţinut victorii importante, nimicind forţele principale ale lui Ferdinand. Ferdinand I continua să ducă tratative cu Zapolya, iar in 4 aprilie 1535 semnează un act chiar cu Petru Rareş, care după anul 1534 a început să se apropie de Ferdinand, dar până la urmă nu l-a mai putut ajuta şi ca urmare, Ferdinand şi Zapolya cad de acord şi semnează pacea de la Oradea, din anul 1538. Potrivit păcii de la Oradea problema Transilvaniei se rezolvă în favoarea lui Zapolya, care urma s-o stăpânească pe toată durata vieţii sale.

Principi transilvăneni cu merite în "baterea" de monedă -Ioan Zapolya-

de Victor Bivolu Cel dintâi principe transilvănean care a "bătut" monedă este Ioan Zapolya. Prezint în continuare succint împrejurările sociale şi politice care au contribuit la devenirea sa ca principe al Transilvaniei. După Bătălia de la Mohács (Ungaria – 29 august 1526) dintre Regatul Unga-

65

rire la guvernatorul principatului Transilvania - Gheorghe Martinuzzi, cunoscut în principat sub numele Frater Georgius. Sfântul Ladislau apare pe multe bancnote transilvănene, el fiind considerat patronul spiritual al regatului Ungariei.

Mai sus este reprezentată moneda de 1 ducat bătută la Cluj în anul 1539. Este aproape identică cu prima postată, doar că este marcată cu majusculele P.P. - guvernator Peter Petrovici. O astfel de monedă s-a vândut la o licitaţie internaţională cu preţul de 1300 de dolari americani.

Ioan Zapolya (în limba maghiară Szapolyai János sau Zápolya János) (născut în anul 1487 în localitatea Spisske Podhardie, Slovacia de astăzi – decedat în anul 1540 în localitatea transilvăneană Sebeş) a fost voievod al Transilvaniei între anii 1526 – 1540. Ioan Zapolya s-a aflat în fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea nobililor de la Rakos, au susţinut ca niciun străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei, pretendentul străin fiind Ferdinand de Habsburg.

Aceasta este o moneda de 1 ducat, din aur, bătută la Sibiu şi pe care nu apare înscris numele niciunui guvernator.

În poza de mai sus este reprezentată moneda de 1 ducat, bătută la Cluj în anul 1538. Ea este confecţionată din argint, are formă aproximativ rotundă, cu diametrul de 22 de milimetri, cântărind 3,5 grame. Pe aversul acesteia este aplicat circular înscrisul IOANNES D(DEI) G(GRATIE) R HVNGARIE ceea ce ar putea însemna IOANNES PRIN MILA LUI DUMNEZEU REGE AL UNGARIEI, iar pe revers înscrisul S(SANKT) LADISLAVS REX 1538 ceea ce s-ar putea traduce SFÂNTUL LADISLAVS - REGE 1538. Literele majuscule F şi G aplicate pe revers fac refe-

Moneda de mai sus are grafica aversului schimbată, este turnată la Sibiu în anul 1540, având reversul marcat cu numele guvernatorului - F.G. - Frater Georgius (Gheorghe Martinuzzi).

66

Zapolya, soţia principelui decedat, între anii (1540 – 1551) şi Gheorghe Martinuzzi sau Georg Utjessenoci-Martinuzii, în maghiară Frater Gyorgy, între anii (1542 - 1551).

Gheorghe Martinuzzi (născut în 1482 la Kamicic, Croaţia – decedat în 1551 la Vinţu de Jos, Transilvania) a fost un călugăr catolic şi, din anul 1535, episcop de Oradea. În perioada anilor 1541 – 1552 a fost guvernatorulTransilvaniei, la ordinul său fiind construită cetatea Gherla.

După moartea lui Ioan Zapolya, soţia sa, Isabela Jagiello Zapolya (Izabella în limba maghiară) a ridicat pretenţii la tron, între anii 1556 – 1559. Principatul Transilvania este condus de către doi regenţi; Isabela Jagiello

Spiritualitate creştină Negrupe Alb Sfântul Ioan de Maria Niculescu La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Acesta era întru început la Dumnezeu.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.

Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.

Una dintre cele mai mari sărbători creştine, care încheie şirul sărbătorilor de iarnă, este prăznuirea Soborului Sfântului Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului, este numit ”făclia Luminii dumnezeieşti, Răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, înger pământesc şi om ceresc, stând la graniţa dintre cer şi pământ, unind Vechiul şi Noul Testament. Profetul Isaia va profeţi nu numai venirea lui Mesia, ci şi apariţia lui Ioan, spunând: „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului şi drepte faceţi cărările Lui.” Predica lui din pustia Iordanului o arată cu prisosinţă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de

67

pocăinţă . . . Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.”

Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe minunata veste a venirii lui Mesia şi să-I pregătească, să-I arate Calea, spre împlinirea menirii sacre, îl botează pe Iisus în apele Iordanului. Chiar după venirea Harului şi moartea lui ca martir, Ioan continuă să rămână în amintirea poporului iudaic mulţi ani după uciderea sa de către Irod Antipa.

Istoricul Josephus îl identifică pe Ioan ca unul care „a fost numit Botezătorul” .Această sărbătoare are loc în fiecare an, în data de 7 ianuarie, dar pe parcursul anului, Ioan mai este pomenit de 5 ori: -pe 23 septembrie – când Ioan a fost zămislit, la rugile întru credinţă ale tatălui său, Marele Prooroc Zaharia, după ce acesta a tămâiat în sfântul altar – loc în care numai arhiereul intra o singură dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10 -a (cf. Levitic 16, 29) şi ale Elisabetei (descendentă a seminţiei lui Aaron), rugi care au fost ascultate de Dumnezeu, chiar dacă aceştia erau bătrâni, eveniment ce i-a fost adus la cunoştinţă lui Zaharia de Arhanghelul Gavriil, motiv pentru care Zaharia, îndoindu-se pentru o clipă de adevărul cuvintelor Îngerului, care însemnau: ”Acolo unde Dumnezeu voieşte, rânduiala firii se biruieşte”, este încunoştiinţat de Gavriil că va rămâne mut până la naşterea pruncului.

-pe 24 iunie, de ziua naşterii sale, sărbătoare cunoscută în popor şi sub de numirea de Sânziene sau Drăgaica.

Prorocul Ioan s-a născut cu şase luni înainte de Iisus, în Cetatea Orini, în familia preotului Zaharia şi a Elisabetei. Pentru că, din nou, nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea numelui fiului său.Există o lungă perioadă din viaţa Sfântului Ioan, despre care nu sunt informaţii. Cert este faptul că s-a retras în pustiu, ducând o viaţă de sihastru, dorindu-şi a atinge perfecţiunea şi adevărata desăvârşire, hrănindu-se cu miere şi lăcuste - hrană care era şi pe placul lui Dumnezeu - învăţând, rugându-se, pocăindu-se, până când a primit porunca să predice, să deschidă ochii poporului despre venirea lui Iisus, pregătindu-I Calea, împlinindu-şi menirea sacră prin botezarea, în apele Iordanului, a Celui ce era Unsul Domnului, Mântuitorul lumii, având în vedere un lucru esenţial, extrem de important, anume: apariţia pe Pământ a lui Iisus a marcat triumful poporului evreu asupra duşmanilor şi începutul unei epoci în care domneau pacea şi prosperitatea, mărturisire ce-I pune în valoare măreţia, prin chiar unicitatea harurilor divine cu care a fost înzestrat : la întâlnirea Elisabetei cu Fecioara Maria, pe când ambele purtau în pântece pe Ioan, respectiv pe Iisus, Ioan – unicul născut din femeie, a perceput prezenţa Mântuitorului, a intuit imensitatea bunătăţii Lui, a recunoscut puterea Sa, iubirea Lui întru credinţă, ce avea să O reverse peste lume; Ioan era considerat cel mai mic din cei mici, datorită faptului că era neprihănit, era de o curăţie sufletească şi trupească fără egal. Ioan, cel care L-a botezat pe Iisus Hristos este considerat omul născut din femeie care a avut cele mai puţine păcate. În Evanghelia după Matei stă scrisă mărturisirea lui Iisus despre Ioan :“Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie unul mai mare decât IoanBotezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Trimis de Dumnezeu în deşert, să anunţe minunata veste a venirii lui Mesia şi să-I pregătească, să-I arate Calea, spre împlinirea menirii sacre, îl botează pe Iisus în apele Iordanului, rolul lui fiind si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

- pe29 august, zi nefastă, în care a fost tăiat capul acestui sfânt între sfinţi.

Deoarece îl învinuia pe Irod Antipa pentru păcatele sale, printre care cel mai grav era acela de a o lua de soţie pe Irodiada (şi aceasta neuitată de păcat) – soţia fratelui său Filip, care era încă în viaţă - Ioan este întemniţat, Irod dorind să-l omoare, dar, pentru că îi era frică de popor; soluţia a venit la unul din ospeţe când, văzând-o pe fiica Irodiadei dansând, plăcându-i de ea şi vrând s-o răsplătească, a întrebat-o, sub jurământ, ce şi-ar dori; sfătuită de Irodiada, aceasta îi cere lui Irod capul Sfântului Ioan, cerinţă ce-i este îndeplinită. Sunt două presupuneri privind modul în care ar fi fost tratat trupul Sfântului Ioan: cea dintâi este aceea de a fi fost dus înlocalitatea Sebastia, astăzi Cisiordania, cea de-a doua - de a-i fi fost arse rămăşiţele de către Împăratul roman Iulian Apostatul, cenuşa fiindu-i împrăştiată. Din trup i-au rămas totuşi un brat şi un deget, nearse.

68

-pe 24 februarie- prima şi a doua aflare a capului său.

După odioasa decapitare, capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost dus în Alexandria (Egipt), apoi la Constantinopol (Turcia), mai apoi în provincia Poitou (Franţa), de către regele francon Pappin al III-lea. Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost luat de doi monahi, după care a ajuns, rând pe rând, la un olar din cetatea Emesa, la un preot arian Eustaţiu, iar în anul 452, când Sfântul Ioan s-a arătat arhimandritului Marcel precizându-i locul unde este ascuns capul, acesta l-a dus la Emesa, iar mai târziu la Constantinopol.

- pe 25 mai, a treia aflarea capului său.

Multă vreme a stat ascuns capul Sfântului Ioan Botezătorul, dar, fiind aflat de preotul Comane, a fost pus la cinste într-n vas de argint şi aşezat la loc sfânt Sfântul Ioan Botezătorul a fost Înainte Mergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, ”glasul celui ce strigă în pustie : ”Neteziţi Calea Domnului!”, continuând să rămână în amintirea poporului iudaic mulţi ani după uciderea sa de către Irod Antipa. Istoricul Josephus îl identifică pe Ioan ca unul care „a fost numit Botezătorul”. Sfântul Ioan Botezătorul a fost numit "Ingerul Domnului", pentru că avea să-I gătească Mântuitorului calea, fiind recunoscut de către Mântuitor a fi "îngerul" întrupat, pentru că a ajuns să poarte în fiinţa sa semnele biruinţei asupra păcatului originar. Evanghelistul Marcu precizează: "Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare din piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste si miere sălbatică" (Marcu 1,6), această prezentare descoperind marele ascet din Ioan, care învinge în fiinţa sa înclinaţiile spre păcat şi devine vrednic să-I vestească lumii pe Hristos. Pe uşile împărăteşti ale altarelor ortodoxe, Sfântul Ioan Botezătorul este reprezentat, nu fără raţiune, cu aripi de înger. Naşterea, moartea şi modul în care a trăit Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă un exemplu de urmat pentru toţi credincioşii. A fost şi va rămâne model de înfrânare, pocăinţă, de curăţire de patimi prin rugăciune, iar viaţa acestui sfânt reflectă pocăinţă, numai pocăinţă!

Un alt Mângâietor (II) de Ardeiaş Mario plecat la cele veşnice 4 decembrie 2014, înainte de a-şi vedea acest ultim articol publicat în paginile revistei noastre. Dumnezeu să-l odihnească!)

(A

Sămânţa femeii Constatând urmările apariţiei păcatului, Dumnezeu anticipează în Eden că, deoarece influenţa demonică a afectat femeia, „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” (Geneza 3:15). În acest sens, El propune o soluţie care a şocat întregul univers. Astfel, a hotărât să compenseze pierderea suferită, trimiţând pe pământ pe Însuşi partenerul Său în lucrarea de creaţie, Cuvântul, care „S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1:14). În sensul acesta este de observat că Iisus întruchipează sămânţa femeii, deoarece lui Iosif „i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „ Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: "Dumnezeu este cu noi."” (Matei 1: 20-23). Dacă femeia, partenerul de viaţă al omului, ca reprezentat divin personal al lui Dumnezeu, a fost deturnată şi folosită de Satan, lipsindu-l astfel pe om de prezenţa discretă a lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să se manifeste prin ea, Iisus vine în lume ca fiind Emanuel „care, tălmăcit, înseamnă: „"Dumnezeu este cu noi." (Matei 1:23), reparând, astfel, breşa făcută. În lucrareasa publică, Iisus a demonstrat modul în care Dumnezeu a conceput acel ajutor care trebuia să fie atât de potrivit. Este remarcabil faptul că El a trezit la viaţă credinţa latentă, a îmbărbătat, întărit şi exacerbat pe cea existentă, însă nu s-a apucat să facă El ceea ce era în sarcina omului. Evident El nu a compătimit pe nimeni

69

spunându-i: „nenorocitule, nu ai nicio şansă”, ci a asigurat pe fiecare că, în mod categoric, „credinţa ta te-a mântuit”(Luca 18:42), redându-i astfel demnitatea. Prin soluţiile ingenioase adoptate în situaţiile limită, certând frigurile şi demonii, vântul şi marea, vindecând bolnavii şi înmulţind hrana, El a indicat calea divină prin care omul urma să relaţioneze cu mediul său ambiental. Fiecare dintre acţiunile şi gesturile sale au ţintit către reabilitarea demnităţii fiinţei umane. Dacă prin aceea care ar fi trebuit să fie un ajutor potrivit pentru om, demonii au pătruns în lume şi au înrobit omenirea, prin Iisus, omul a fost eliberat şi reabilitat, recăpătându-şi demnitatea de fiinţă creată după chipul şi asemănarea Creatorului. Tot astfel, prin atitudinea manifestată faţă de cei mici, „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine.”(Matei 19:14) precum şi aceea manifestată faţă de discipolii Săi, „Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. ”( Ioan 13:33), El pune în lumină latura maternă a femeii, manifestată atât faţă de copiii Săi, cât şi faţă de partenerul său de viaţă, subliniind simţământul responsabilităţii acesteia, în calitatea sa de ajutor potrivit. Sub acest raport este fascinant felul în care Iisus defineşte modul în care se va produce reabilitarea omului, arătând că „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3:3), în sensul în care, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”(Ioan 3,:5). Naşterea, evident, este un atribut exclusiv feminin.

Prin activitatea Sa este limpede că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19), în sensul în care era în curs de implementare o soluţie inedită, prin care omul să poată beneficia din nou de confortul prezenţei divine şi de siguranţa absolută şi infailibilitatea sfatului ceresc, transmisă prin îndemnurile inimii, fără stresul provocat de prezenţa vizibil autoritară a lui Dumnezeu. În sensul acesta, Iisus arată că scopul primordial al misiunii Sale terestre a fost acela de a aduce înaintea omului cuvintele lui Dumnezeu: „Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu.” ( Ioan 17:8), condiţia esenţială a vieţii: „ Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24). El suplineşte astfel facultatea pierdută de către femeie în Eden, anume aceea de a-i susura blând şi subţire omului cuvântul călăuzirii divine, pierdere în urma căreia nu a rămas decât o simplă premoniţie. Mai mult decât atât, prin Iisus, Dumnezeu reabilitează funcţia de mijlocitor a femeii căzută sub influenţe demonice, funcţie compromisă şi devenită astfel inoperantă.

Duhul adevărului Conform declaraţiei susţinute în faţa dregătorului roman Pilat din Pont, Iisus explică faptul că „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr.” (Ioan 18:37). În faţa declaraţiei Sale, Pilat ridică o întrebare, care se constituie într-o problemă fundamentală cu care s-a confruntat de-a lungul întregii istorii şi continuă să se confrunte întreaga omenire, până la momentul prezent: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38). Într-o lume patronată de către tatăl minciunii, acela „care înşeală întreaga lume” ( Apocalipsa 12:9), adevărul este o rara avis, aşa după cum declara poetul, că „minciuna stă cu regele la masă, dar asta-i cam de multişor poveste. De când sunt regi, de când minciună este, duc laolaltă cea mai bună casă” (Alexandru Vlahuţă, 1907). Chiar faptul că peisajul religios contemporan este atât de fragmentat, se constituie într-o dovadă veridică.

Unul dintre aspectele extreme ale acestei chestiuni se leagă de faptul că, deşi de-a lungul timpului, încă din perioada vechitestamentar, a existat un sistem extrem de riguros de copiere şi transmitere a scripturilor, cel puţin prin traduceri repetate, s-a ajuns la situaţia evocată, rândurile de faţă fiind o dovadă în acest sens. În fond, şi în vremea lui Iisus confruntările erau în floare, ceea ce dovedeşte stadiul la care ajunsese înşelătoria în acel moment, însă Iisus nu s-a aventurat în dispute teologice, pe care le-a evitat cu înţelepciune divină. De fapt, El a statutat adevărul în chestiunea adevărului, enunţând, în dialogul din Ghetsimani cu Tatăl, definiţia acestuia în sensul că, în sensul strict, „cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:17), ca singura realitate obiectivă eternă la orice scară a dimensiunilor universului, după ce în sensul larg afirmase că „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14: 6).

Categoric, deşi în trup omenesc, Cuvântul se manifesta în mod plenar ca şi duh al adevărului, în sensul în care „Dumnezeu era în Hristos” (2 Corinteni 5:19). Astfel, Iisus a declarat fiecăruia dintre interlocutorii Săi un adevăr care, aproape întotdeauna era dincolo de realitatea perceptibilă, de cele mai multe ori depăşind orice realitate istorică şi imaginabilă.

Pentru a înţelege aceasta este suficient de observat faptul că Dumnezeu, a cărui existenţă se desfăşoară în afara timpului şi spaţiului, este singura fiinţă din univers care dispune de o cunoaştere absolută şi totală, incluzând aici şi toată istoria, până dincolo de încheierea timpului. Toate celelalte fiinţe din univers, inclusiv îngerii căzuţi şi chiar şi şeful lor, nu cunosc viitorul, astfel încât acest aspect al existenţei, cunoaşterea viitorului, este un deziderat universal. Speculând cunoaşterea limitată a omului, modul în care Satan înşeală întrega lume este iluzia realităţii, care se compune din piese de adevăr amestecate într-un mod în care imaginea de ansamblu este cu totul alta decât realitatea obiectivă. Piesele unui joc de puzzle pot fi asamblate în foarte multe combinaţii, însă una singură este cea care redă imaginea corectă de ansamblu. Remarcabil, în viaţa şi activitatea Sa terestră, Iisus a cooperat în fiecare moment cu Duhul Sfânt prin propria opţiune. În felul acesta, datele necesare pentru a fi cunoscute în fiecare moment, îi erau descoperite prin efectul profetic al acestei cooperări. Un exemplu edificator este modul în care Elisei îi explică lui Hazael faptul că Domnul „mi-a descoperit că tu vei fi împărat al Siriei” (2 Regi 8:13). Elisei ceruse „o îndoită măsură” din duhul lui Ilie (2 Regi 2:9). Este, de asemenea, edificator modul în care Dumnezeu îi descoperea lui Elisei mişcările sirienilor, zădărnicind astfel acţiunile armatei lui Benhadad, după cum afirma unul dintre comandanţii sirieni, că „prorocul Elisei îi spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare” ( 2 Regi 6:12). Este efectul profetic al relaţiei omului cu Duhul lui Dumnezeu. De altfel, Scriptura atestă faptul că mărturia lui Hristos este „duhul prorociei” (Apocalipsa 19,10), ceea ce concordă cu declaraţia Sa din palatul guvernatorului roman: „M-am născut şi am venit în lume ca să mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18:37). În acest sens, se observă faptul că, fiind în permanent contact cu Tatăl Său, Iisus dispunea de toate informaţiile necesare referitoare la fiecare pas al vieţii Sale. În felul acesta, El beneficia de un ghid infailibil care îl călăuzea cu privire la toate evenimentele care urmau să se producă şi la lucrurile pe care El urma să le facă. Pentru o imagine intuitivă, cât mai apropiată de această realitate, este de menţionat sistemul de ghidare prin satelit GPS. Legat de aceasta, este remarcabil faptul că Iisus le făgăduieşte discipolilor şi urmaşilor Săi că Dumnezeu îi va călăuzi în acelaşi mod. În raport cu proiectul iniţial eşuat în Eden, de această dată, sfatul divin nu va mai veni de la o altă persoană, în speţă femeia, care

70

fusese destinată prin proiect pentru această funcţie, ci în mod direct, prin îndemnurile inimii. De notat că acesta nu va mai fi un mesaj sonor, ca şi cel trimis într-o discuţie de la soţ la soţ, posibil de interceptat de către vrăjmaşul care ar putea împiedica acţiunile omului, ci un gând venit ca de nicăieri, adresat inimii omului, căci „Duhul adevărului va fi în voi (Ioan 14:17). Se împlineşte, astfel, făgăduinţa divină conform căreia “voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” (Evrei 8:10). În mod absolut, fiecare procedează la verificarea în timp a comunicării pe linie directă cu Dumnezeu. Evident, faptul de a urma sfatul divin este o chestiune personală, de opţiune, însă, pentru cel care, din varii motive părăseşte Calea, El a avertizat faptul că „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: "Iată drumul, mergeţi pe el!", când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga.” (Isaia 30:21). O imagine săracă, dar plastică, este oferită de avioanele care zboară în orice condiţii de vreme şi de vizibilitate, călăuzite de sisteme performante de ghidare.

Chestiunea care se pune este dacă lucrarea acestui duh al adevărului este aceea de a mângâia sau compătimi pe om pentru starea deplorabilă în care l-a adus păcatul, ori de a-l apăra sau scuti de încercările vieţii. Sau constituie de fapt un ghid nepreţuit, un ajutor fundamental pentru a ieşi din labirintul vieţii pe o planetă dominată de păcat. Evidenţele arată că traducerea exactă a termenului grecesc paraclet este cel ce oferă ajutor, care încurajează, susţine şi reîmprospătează pe cel aflat în lupta contra tenebrelor păcatului, un veritabil „ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalmi 46:1). În înţelepciunea-I infinită, Dumnezeu suplineşte astfel, acel „un ajutor potrivit” ( Geneza 2:18) care a eşuat în Eden, iar dacă femeia naşte, fiindcă toţi oamenii sunt născuţi din femeie, iată că şi în această situaţie putem vorbi despre naştere, şi anume naşterea din nou din duh, condiţie sinequanon a vieţii în etern. Minunat!

Este important de observat faptul că pentru a contracara efectul profetic al acţiunii Duhului lui Dumnezeu asupra omului chiar şi la nivelul unei riminiscenţe, cum este situaţia de după căderea în păcat, vrăjmaşul oferă variante care de care mai atrăgătoare, astfel încât omul să nu mai poată distinge care este calea de urmat, căci „multe căi pot părea bune omului”( Proverbe 14:12). Este varianta multilplicată a ofertei din Eden, total opusă Căii divine. Atunci, îndoiala se referea la care dintre cele două căi era preferabil de urmat, cuvântul Creatorului sau cuvântul şarpelui, probabilitatea de reuşită fiind de o şansă la două posibilităţi. Faţă de „multe căi”, gradul de nesiguranţă a omului creşte, întrucât probabilitatea de reuşită este de o şansă la multe posibilităţi, căci neurmând efectul de proroc al prezenţei duhului, omul trebuie să aleagă la noroc. Din nefericire pentru el, aceste multe posibilităţi, deşi la o analiză atentă,„pot părea bune”, la urmă „se văd că duc la moarte”( Proverbe 14:12). Dacă în Eden şarpele a strecurat îndoiala, limba română nu acceptă termeni precum întreială, împătreală, şi altele asemenea, care să măsoare gradul de nesiguranţă provocat de inflaţia de oferte diabolice. Calculul probabilităţilor arată că, având la dispoziţie o singură posibilitate, Calea, şansa de reuşită este totală, probabilitatea 1\1=1 fiind denumită evenimentul sigur. Reuşita absolută este proprie doar acelor fiinţe care sunt în cooperare cu Duhul lui Dumnezeu, acela pe care Satan şi acoliţii lui l-au refuzat la momentul în care s-a declanşat conflictul universal împotriva lui Dumnezeu.

Din adevăr La prima vedere ar părea că făgăduinţa cooperării cu Duhul adevărului le este adresată discipolilor şi urmaşilor lui Iisus, fiind condiţionată de trimiterea Lui cu adresă precisă de către Tatăl, la rugămintea Sa expresă. Pare că Iisus face o diferenţiere clară între unii şi ceilalţi, după cum le explicase discipolilor Săi şi cu un alt prilej, când le spusese că„Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca "măcar că văd, să nu vadă, şi măcar că aud, să nu înţeleagă.”

(Luca 8:10). Cu alte cuvinte, unii sunt sortiţi împărăţiei cerurilor, iar ceilalţi sunt sortiţi să fie carne de tun în conflictul veacurilor. Nu-i aşa? În război mor oameni, şi nu numai combatanţi, ci şi civili nevinovaţi, victime colaterale ale conflictului, aceştia din urmă fiind asimilaţi duşmanilor, întrucât „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.”

(Matei 12:30). Ideea pare a fi întărită şi de faptul că aceştia din urmă sunt „locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii”( Apocalipsa17:8), adică întreaga lume înşelată de balaur, întrucât „toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.” (Apocalipsa 13:8).

La o examinare atentă însă lucrurile se lămuresc, întrucât Iisus, explicând natura misiunii Sale terestre, arată faptul că „Mam născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37).

Chemarea lui Iisus la parteneriatul cu adevărul este universală, fiind adresată tuturor, însă faptul de a o accepta este o chestiune de opţiune şi nu de predestinare. Minciuna nu se referă doar la falsul în declaraţii, ci este un modus vivendi. Oricine se poate alia cu adevărul în orice moment doreşte, fiind liber să o facă. Iată că, pe dealul Golgotei, atârnaţi pe lemn alături de Iisus, aşa după cum arată dr. Luca, se mai aflau şi doi tâlhari, căci „Când au ajuns la locul numit "Căpăţâna", L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga.” (Luca 23:33). Ca întotdeauna, mai în batjocură mai în serios, norodul cerea un semn, zicând: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” ( Matei 27:40), la fel ca şi: „ Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau:"Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El!”( Matei 27:41,42). Deşi nu obişnuiau să frecventeze serviciile de la templu şi poate că nici nu erau în cunoştinţă despre fenomenul Iisus, auzind toate cele vehiculate prin mulţime, unul dintre cei doi tâlhari, întrevăzând posibilitatea unei eventuale eliberări, reia batjocura mulţimii, cerându-I: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” (Luca 23:39). Este firesc, uman ca într-o asemenea situaţie omul să se agaţe şi de ultimul fir de speranţă, oricum, numai să scape. Situaţia extremă în care se afla făcea ca instinctul de conservare să fie exacerbat. Celălalt tâlhar însă, deşi se afla într-o situaţie identică, are capacitatea de a rămâne obiectiv, spunând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” (Luc 23: 40,41). Obiectivitatea sa nu se manifestă doar la nivel declarativ, ci este o ati-

71

tudine pe care acesta o ia faţă de sine, căci cel care minte se minte de fapt pe sine. Astfel, acest din urmă tâlhar se dovedeşte a fi din adevăr, iar la solicitarea adresată lui Iisus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42), oricum, o cerere care nu implica nicio perspectivă a vieţii, el primeşte din partea lui Iisus un răspuns halucinant: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23,43), care probează dimensiunea eternă a adevărului. Faptul de a fi din adevăr rămâne, deci, o chestiune personală, de opţiune, atât cu efecte imediate, dar şi cu efecte care rezonează în etern. În etern Această dimensiune a eternităţii adevărului rezidă din faptul că, aşa după cum a fost arătat mai sus, „cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17) ca singura realitate obiectivă la orice scară a universului. Faptul de a fi obiectiv cu sine îi permite omului să fie din adevăr, ceea ce constituie o premiză a condiţiei esenţiale a unei relaţii corecte cu Iisus, căci„Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37). Este fabulos faptul că Isus făgăduieşte omului un alt ajutor (paraclet), care să rămână cu el în veac, pe care îl identifică cu „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Ioan 14:17). Primind drept de rezidenţă în inima omului, Duhul adevărului aduce cu sine dimensiunea eternă a vieţii, căci „ cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică”(Ioan 5:24). Astfel, cercul se închide căci, fiind cinstit şi corect faţă de sine, omul capătă un sistem obiectiv de abordare a universului, iar faptul de a fi obiectiv cu sine este opus celui de a fi subiectiv, sau egoist. Iată deci că prezenţa adevărului în sine schimbă fundamental mentalităţile, omul primind astfel o minte nouă, obiectivă, obiectivitatea fiind în mod fundamental punctul de vedere divin. Aceasta este, în fond, adevărata pocăinţă. Remarcabil, pocăinţa survine după acceptarea propunerilor duhului adevărului aflat în inima omului, ceea ce rezonează cu ideea că botezul cu Duhul Sfânt precede pocăinţa.

Fascinant!

Mai mult decât atât, Hristos Însuşi se identifică cu acest „ Mângâietor”, adică cu Duhul adevărului,asigurând că „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.” (Ioan 14:18). Aşa după cum a făcut-o în ziua învierii Sale, în noua sa calitate, „Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” (Ioan 16:13). Este fascinant faptul că acela care intră într-o relaţie corectă cu Iisus va ajunge să înţeleagă, precum cei doi discipoli de pe calea către Emaus, adevărurile teologice rămase necunoscute tuturor acelor grupări, grupuri, grupuleţe şi alte asemenea, care fragmentează creştinismul de astăzi, căci Hristos este unul singur. Mai mult decât atât, el va avea ca partener de viaţă pe însuşi Duhul adevărului, care îl va călăuzi în calitate de ghid infailibil în toate căile labirintului vieţii, funcţionând ca un adevărat alter ego, de această dată în inima sa. Din acest punct de vedere, cunoaşterea viitorului nu se referă la numerele ce vor fi extrase mâine la loteria 6\49, ci la problemele zilei curente, întrucât este bine să „Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi.” (Matei 6:34). Ajunge zilei necazul ei. Este unul dintre motivele pentru care Iisus atenţionează pe cel ce vrea să aibă o relaţie discretă cu Tatăl că trebuie ca „tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău.” (Matei 6:6). Este necesar ca şi omul să-şi facă partea în ceea ce priveşte păstrarea intimităţii relaţiei, întrucât uşa deschisă permite accesul unui intrus care nu bate la uşă, ci dă buzna înăuntru.

Categoric, Iisus îşi anunţă consemnul, întrucât „Eu stau la uşă şi bat”(Apocalipsa3:20), Eu nu intru neinvitat, nu dau buzna, nu violez intimitatea nimănui, ci numai „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”(Apocalipsa3:20), demonstrând încă odată originea divină a libertăţii de opţiune.

Sub acest raport, este remarcabil faptul că în noua Sa calitate, aceea de ajutor divin făgăduit, IIisus va rămâne cu omul în etern, ca partener definitiv de viaţă, ca un alter ego al sinelui, suplinind pe aceea care ar fi trebuit să fie un „ajutor potrivit.” (Geneza 2,18). Dumnezeiesc! În sfârşit, omul, coroana creaţiunii, va primi diamantul coroanei, de data aceasta de o strălucire incomensurabilă, căci, după cum afirmă Ioan, „Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” (Apocalipsa 14:1), adică pe fruntea fiecăruia va fi trecut pentru eternitate, ca o emblemă, numele Creatorului şi numele acelui ajutor potrivit prin care El a ajuns desăvârşit. Fabulos! Iată locul care era rezervat acelui ajutor potrivit dăruit omului de Dumnezeu în Eden.

Este de menţionat faptul că într-o discuţie evocată anterior, Iisus explică interlocutorilor Săi faptul că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Matei 22:30), de unde rezultă că, pentru stadiul actual, scopul vieţii pe pământ este desăvârşirea. În evanghelia sa dr. Luca redă ideea într-o exprimare mai plastică, arătând că „cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita.”(Luca 20:35), fapt ce indică spre ideea că în proiectul divin familia avea ca finalitate desăvârşirea. Oricum, Scriptura evocă o nuntă a Mielului, care va avea loc după încheierea tuturor lucrurilor, însă este evident faptul că în stadiul terestru al vieţii, Hristosul lui Dumnezeu şi mijlocitorul pe care Acesta îl pune la dispoziţia omului, înlocuieşte femeia, a cărei poziţie a fost compromisă în Eden.

Puterea cuvântului Revenind la consideraţiile iniţiale, este de subliniat rolul cuvântului în economia vieţii. Dumnezeu a folosit cuvântul Său ca şi unealtă a creatiei, în sensul în care cuvântul divin este Adevărul, ca realitate obiectivă. În sensul acesta, este remarcabilă puterea cuvântului Său, aceea de a crea realitatea. Prin ceea ce se denumeşte efectul Placebo, omul îngurgitează o pilulă neutră din punct de vedere medical, convins fiind că este medicamentul ideal pentru a trata suferinţa sa, şi se vindecă rapid. Aceasta este o imagine palidă a efectului credinţei asupra omului. Crezând cuvântul divin, omul face faţă nu numai bolilor ci şi oricăror încercări din viaţă, oricât ar fi de grele, întrucât puterea de sugestie a cuvântului este uriaşă. Centurionul roman l-a rugat pe Iisus să spună „numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit.”(Matei 8:8). Aflând că fiica sa a murit, Iair se prăbuşeşte, însă la îndemnul lui Iisus „Nu te teme, crede numai!“(Marcu 5:36) prinde din nou curaj şi, ajuns acasă, este gata să îşi întărească soţia, împietrită de durerea morţii fiicei sale. Dumnezeu este cel mai fervent suporter al celui căzut sub loviturile vrăjmaşului, acel

72

Suporter care nu-l abandonează niciodată pe cel pe care îl susţine, indiferent cât ar fi acesta de păcătos. Consecvent cu Sine, El face apel la credinţa fiecăruia, îmbărbătându-l prin fascinantul Său cuvânt: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10). Conştienţa faptului că Tatăl este Şeful universului este de natură să-l facă pe oricine să prindă aripi de curaj în faţa indiferent cărui vrăjmaş, „căci Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31). Amin!

Pe de altă parte este de observat efectul negativ al cuvintelor. În Eden, şarpele s-a jucat cu cuvintele şi a provocat dezastrul căderii omului în păcat. El era deja versat în această acţiune, întrucât venea după o reuşită răsunătoare, în cadrul căreia păcălise cu vorbele o parte însemnată dintre îngeri, făcându-i demoni, căci „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.” (Apocalipsa 12:4). A devenit maestru în a folosi vorbele într-un mod meşteşugit, căci „nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” ( Ioan 8:44). Oricum, minciuna tot cuvinte foloseşte. Şi satan cunoaşte puterea de sugestie a cuvântului, căci el înşeală „întreaga lume” (Apocalipsa 12:9) prin cuvinte. El nu are capacitatea să învie morţii, însă foloseşte prilejul în a prezenta o gamă largă de manifestări, de la condoleanţe la vacarmul bocitorilor, în stilu-i caracteristic. În sensul acesta, mângâietorul, consolatorul asociat Duhului adevărului din făgăduinţa lui Iisus sugerează omului faptul că, pentru viaţa de pe acest pământ, el are nevoie să fie consolat, mângâiat, întrucât, de când se naşte, are ca perspectivă mai apropiată sau mai depărtată, mormântul. Sub acest raport, opusul efectului placebo este efectul nocebo, în cadrul căruia un om sănătos căruia i se sugerează că pare a fi bolnav, ajunge să se îmbolnăvească şi să moară de boala pe care i se sugerează că o are. Diabolic!

Este de remarcat faptul că un alt „Mângâietor” asociat cu Duhul adevărului din făgăduinţa lui Iisus, va sugera în mintea cititorului neatent o asociere între ideea Duhului adevărului şi cea a Duhului Sfânt, din cadrul „Sfintei Treimi”, ca fiind altcineva decât Tatăl, un alt Dumnezeu. Din spatele acestei asocieri răzbate sarcasmul ironiei celui care dorea să fie deopotrivă cu Dumnezeu, zicându-şi„Eu sunt Dumnezeu şi şed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor “ (Ezechiel 28:2) Parafrazând replica lui Iisus „Cercetaţi Scripturile” (Ioan5:39), şi interpretând-o ca pe un îndemn de a renunţa la lucrurile ieftine aflate în oferta de fiecare zi în folosul unui studiu biblic constant şi aprofundat, omul are şansa de a intra în parteneriat cu Cuvântul divin, primind direct de la sursă informaţiile necesare edificării unui sistem propriu de gândire şi abordare a provocărilor vieţii, care se constituie, în fond, în propria personalitate spirituală. În felul acesta El îşi oferă şansa de a evita ridicolul ideilor, deschizându-şi calea către viaţa în eternitate prin accesul nemijlocit la o informaţie obiectivă. Aşa după cum fiecare piatră de pe caldarâm are dedesubt fundaţia drumului, fiecare cuvânt al Scripturilor este interconectat cu fundamentul Adevărului. Creatorul Însuşi invită pe oricine la dialog, garantând că răspunsul nu va întârzia:„Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti” (Ieremia 33:3), însă, într-o relaţie personală, fiecare va descoperi faptul că nu are nevoie de un traducător pentru relaţia cu Dumnezeul universului. Numele lui să fie preamărit şi binecuvântat în etern! Amin!

Aniversări şi comemorări Negrupe Alb DECEMBRIE 2014 1 Decembrie – Ziua Naţională a României 1 dec. 1892 - s-a născut CEZAR PETRESCU (1892-1962), scriitor 2 dec. 1935 – s-a născut NICOLAE LABIŞ (1935-1956), poet 2 dec. 1814 – Bicentenarul morţii MARCHIZULUI DE SADE (1740-1814), scriitor francez 4 dec. 1947 – s-a născut VASILE REMETE, poet 5 dec. 1938 – s-a născut PAUL DRUMARU, redactor şi traducător 5 dec. 1967 – s-a născut JAN NICOLAE, preot şi autor de carte 5 dec. 1974 – s-a stins din viaţă ZAHARIA STANCU (1902-1974), scriitor, jurnalist; academician 6 dec. 1943 – s-a născut NICOLAE DRĂGAN (1943-2009), profesor, poet şi redactor 6 dec. 1894 – s-a născut ŞTEFAN MANCIULEA (1894-1985), geograf 7 dec. 1943 – s-a născut NICOLAE JOSAN (1943-2003), istoric şi autor de carte 8 dec. 1938 – s-a născut RADU BĂDILĂ, profesor, dramaturg 8 dec. 1864 – s-a născut CAMILLE CLAUDEL (1864-1943), sculptor francez 8 dec. 1876 – s-a născut HORTENSIA PAPADAT BENGESCU (1876-1955), prozatoare 9 dec. 1927 – s-a născut MARIA ITU, scriitoare 12 dec. 1933 – s-a născut VIOREL MĂRGINEAN, pictor şi scenograf 12 dec. 1947 – s-a născut VIORICA SUCIU, doctor în istorie, autor de carte, publicist 12 dec. 1955 – s-a născut ANGELA TÂRZIU, poetă 13 dec. 1947 – s-a născut IOAN BOCŞA, profesor universitar, solist de muzică populară, autor de carte 13 dec. 1944 – s-a stins din viaţă VASILI KANDINSKI (1866-1944), pictor de origine rusă 14 dec. 1922 – s-a născut ŞTEFAN TOFOLEANU, poet 14 dec. 1870 – s-a născut ION RUSU-ABRUDEANU (1870-1934), publicist şi autor de carte 16 dec. 1943 – s-a născut GELU BOGDAN, ziarist 16 dec. 1910 – s-a născut VALERIU BUTURĂ, geograf, etnobotanist 20 dec. 1944 – s-a stins din viaţă NICOLAE CARTOJAN (1883-1944), istoric literar

73

20 dec. 1895 – s-a născut CORIOLAN SUCIU (1895-1967), profesor, istoric, autor de carte 20 dec. 1905 – s-a născut NICOLAE COMŞA (1905-1946), publicist, istoric literar 21 dec. 1639 – s-a născut JEAN RACINE (1639-1699), dramaturg francez 23 dec. 1597 – s-a născut MARTIN OPITZ (1597-1639), poet şi traducător 24 dec. 1940 – s-a născut IOAN ANDRIŢOIU, profesor, cercetător 24 dec. 1889 – s-a născut NICHIFOR CRAINIC (1889-1972), eseist şi poet 24 dec. 1952 – s-a născut STELIAN-MIHAI FERARU, profesor 25 dec. 1941 – s-a născut IOAN ALEXANDRU (1941-2000), poet 25 dec. 1944 – s-a născut IOSIF FIŢ, profesor, dirijor, compozitor 26 dec. 1962 – s-a stins din viaţă RADU STANCA (1920-1962), poet şi dramaturg 26 dec. 1957 – s-a născut EUGENIA VOINA, poetă 30 dec. 1863 – s-a născut ION GORUN (pseudonimul lui Alexandru Hodoş) (1863-1928), scriitor, ziarist 30 dec. 1921 – s-a născut NICOLAE GIOSAN (1921-1990), inginer agronom şi genetician; academician 31 dec. 1889 – s-a stins din viaţă ION CREANGĂ (1837-1889), scriitor 31 dec. 1858 – s-a născut ENEA HODOŞ (1858-1945), folclorist; academician

IANUARIE 2015 1 ian. 1868 – s-a născut AL. IOAN BRĂTESCU-VOINEŞTI (1868-1946), scriitor 1 ian. 1946 – s-a născut GHEORGHE CIUL, publicist 1 ian. 1955 – s-a născut NICOLAE ALEXANDRU ISPAS, artist plastic 1 ian. 1849 – s-a născut IOAN NEAGOE (1849-1910), medic, om de ştiinţă, publicist 2 ian. 1891 – s-a născut ARON COTRUŞ(1891-1961), poet şi publicist 3 ian. 1974 – s-a născut MARIA GEORGETA ORIAN, lect.univ.dr., critic literar 3 ian. 1931 – s-a născut AUREL SÎNTIMBREANU, geolog şi autor de carte 4 ian. 1954 – s-a stins din viaţă ELENA FARAGO (1878-1954),poetă 4 ian. 1899 – s-a născut EMIL PETROVICI (1899-1968), lingvist 5 ian. 1909 – s-a născut BAZIL GRUIA(1909-1995), jurist şi poet 5 ian. 1958 – s-a născut CRISTIAN SERGIU IANZA, artist plastic 5 ian. 1909 – s-a născut Principesa ILEANA A ROMÂNIEI, Principesă de Hohenzollern (1909–1991); a fost arhiducesă de Austria prin căsătorie şi stareţă ortodoxă, sub numele de "Maica Alexandra" 6 ian. 1907 – s-a născut ION I. AGÂRBICEANU (1907-1971), fizician, inginer 6 ian. 1932 – s-a născut EMIL DRAGEA, compozitor şi muzicolog 6 ian. 1975 – s-a născut MARIA DANIELA PĂNĂZAN, profesor, critic literar, poetă 8 ian. 1915 – s-a născut IOSIF PERVAIN (1915-1982), filolog şi istoric literar 9 ian. 1922 – s-a născut VASILE V. HERLEA (1922-2008), autor şi professor 15 ian. 1850 – s-a născut MIHAI EMINESCU (1850-1889), poet, prozator, jurnalist 15 ian. 1959 – s-a născut CRINELA ANTONESCU, artist plastic 17 ian. 1943 – s-a născut BĂRBUŢĂ OLIVIA, etnograf 17 ian. 1924 – s-a născut RADU THEODORU, scriitor 18 ian. 1848 – s-a născut IOAN SLAVICI (1848-1925), prozator 19 ian. 1839 – s-a născut PAUL CÉZANNE (1839-1906), pictor francez 20 ian. 1939 – s-a născut GHEORGHE JURCĂ, scriitor 20 ian. 1865 – s-a născut IOAN STROIA (1865-1937), profesor, teolog, publicist 22 ian. 1810 – s-a născut GRIGORE ALEXANDRESCU (1810-1885), scriitor 22 ian. 1942 – s-a născut MARIA PASCU, filolog şi traducător 23 ian. 1946 – s-a născut MIHAI BLĂJAN, arheolog şi cercetător ştiinţific 23 ian. 1893 – s-a născut EMIL DANDEA (1893-1969), jurist, publicist, doctor în drept 23 ian. 1953 – s-a născut VICTOR GEOGEAN, profesor şi interpret 23 ian. 1834 – s-a născut AL. ODOBESCU (1834-1895), scriitor 24 ian. 1859 – Unirea Principatelor Române 24 ian. 1889 – s-a născut VICTOR EFTIMIU (1889-1972), scriitor 24 ian. 1949 – s-a născut Î.P.S. ANDREI, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului 24 ian. 1985 – s-a născut ALEXANDRU PAL, solist instrumentist, dirijor 25 ian. 1954 – s-a născut LEONTINA FĂRCAŞ, profesor de canto popular, interpret 27 ian. 1952 – s-a născut IOAN EMIL COMŞA, artist plastic 28 ian. 1971 – s-a născut DANIELA GHIGEANU, scriitoare 28 ian. 1932 – s-a născut IRIMIE STRĂUŢ, poet şi redactor 29 ian. 1962 – s-a născut IOAN LAŢIU, profesor, publicist 30 ian. 1852 – s-a născut ION LUCA CARAGIALE (1852-1912), dramaturg, nuvelist, jurnalist 30 ian. 1914 – s-a născut MIRCEA ZDRENGHEA (1914-2001), filolog şi publicist Rubrică realizată de Ovidiu Dinică

74

75

ISSN: 1843 – 018X

76