Portile nordului nr 4, 2016 by Hopernicus

IUNIE 2016

BAIA MARE

PORŢILE NORDULUI REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREŞ, TRANSILVANIA, Editori: Fundaţia şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă Porţile Nordului, fondatori Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv Director: Dr.Mihai Ganea Redactor şef: Virginia Paraschiv Secretar de redacţie: Emanuel Pope (Anglia) COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Toma Samuel FOTOGRAFIA Felician Săteanu

Coperta I. Bunicul. Coperta IV. Copiii din Lucăceşti ADRESA REDACŢIEI: CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE ( Pentru redacţia revistei „Porţile Nordului”) Str. Luminişului nr.5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: +4 0362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Editare și tipărire revistă: Fundația și EdituraTransilvania, Tecuci, str. Gh. Petrașcu nr. 70, jud. Galați

ISSN 2360 – 5839

EDITORIAL

Conştiinţa de sine parte a condiţiei scriitorului Pornind de la întrebarea „eşti scriitor”? voi încerca să fac o analiză a modului în care fiecare dintre noi reuşim să ne integrăm în societate şi în segmentul rezervat punctual din literatură. Parte a condiţiei umane conştiinţa de sine reprezintă dimensiunea abstractă a performanţei intelectuale dobândite. Una din facultăţile fantastice ale creierului este conştientizarea propriei existenţe în raport cu lumea înconjurătore şi developarea clişeelor vieţii în funcţie de exerciţiu, experienţă şi instrucţie, dublate de educaţie prin perseverenţă. Deviza mea a fost dintotdeauna „muncă până la suferinţă”. Autoflagelarea prin suferinţa muncii poate genera profit personal şi înţelepciune. Prin extrapolare, fiecare dintre noi poate deveni beneficiar. Odată conştientizat statutul şi locul fiecărui scriitor în societate şi în literatură, nu ne rămâne altceva de făcut decât să urmăm calea perfecţiunii prin muncă şi lectură. Cunoaşte-te pe tine însuţi ! Virtutea este cunoaştere, spune Socrate. Tot el brevetează ideea că virtutea morală este primul pas în demersul căutării definiţiei universale, în metafizică. Cunoaşterea de sine reprezintă o etapă superioară în parcursul de perfecţie şi înţelepciune, concept valabil şi azi în filozofia mileniului trei. Ştiu că nu ştiu nimic. Nimeni nu dorește răul. Nimeni nu greșește sau nu face rău voit, sau cu bună știință. Virtutea este suficientă pentru a fi fericit. Sunt paradoxuri socratice tradiţionale şi de fundament dogmatic iniţial. Abordarea lor ţine de inspiraţie şi vocaţie artistică. A te cunoaste pe tine insuţi, este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceste raţiunea; este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii. Cine nu-şi cunoaşte cusururile, nu şi le poate îndrepta, cine nu-şi cunoaşte nevoile, nu are nici o grijă de a le împlini, cine nu ştie ce înseamna binele şi răul, nici lipsurile de orice fel, nu se poate gândi la îngrijirea si lecuirea lor. Problema cunoaşterii de sine nu este un lucru uşor de rezolvat de către oricine, cei mai mulţi dintre semenii noştri fie se supraapreciază, fie se subapreciază. Cel mai important este să ne autocunoaştem aşa cum suntem în realitate, pe baza unor reale capacităţi sau defecte, pentru a putea adopta un comportament adecvat nu numai în demersul de creaţie literară, ci şi în societate. Reuşind să ne autocunoaştem şi să ne autocontrolăm, autoperfecţionându-ne continuu, putem reuşi uşor să facem distincţia dintre adevar şi minciună, dintre aparent şi real, dintre posibil şi imposibil.Voi scriitorii cum reusiţi toate acestea sau dacă nu, de ce? În speranţa

că acest subiect va reusi să vă trezească interesul, vă urez numai bine şi spor la autocunoaştere! În altă ordine de idei, oare câţi dintre noi suntem în stare să ajungem la adevăr? Este vorba despre adevărul care trebuie aflat despre cei de lângă noi, cât şi despre noi înşine. Marele Shakespeare avea o vorbă foarte înţeleaptă, care suna astfel:,,Ca să cunoşti bine un om, înseamnă să te cunoşti pe tine însuţi". Sigur pornea de la Socrate. Prin urmare, cunoscându-te şi înţelegându-te pe tine, vei putea cunoaşte şi înţelege pe semenul tău, adoptând faţă de tine şi faţă de el un comportament corespunzător. Pentru a te cunoaşte îţi sunt necesare elemente de comparaţie! Iţi trebuiesc referenţiale! A cunoaşte şi a te cunoaste, sunt procese intelectuale. Judecăţile sunt silogistice. Iţi trebuiesc premizele şi elementele de legătură. Acestea trebuie să fie corecte, pentru a avea concluzii corecte. Pe scurt, îţi trebuie cultură! Este oare posibil să ajungi să te cunoşti pe tine însuţi? Cum ai putea să înveti să faci acest lucru?. Goethe afirma pe bună dreptate că printr-o simplă auto-observaţie nu vei reuşi niciodată acest lucru. Dacă vrei să reuşeşti trebuie să-ţi analizezi comportamentul, comparând faptele tale cu ale celorlalţi şi trăgând concluzia necesară ,,ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face'' (spune pe bună dreptate un vechi proverb românesc), vei reuşi cu siguranţă. Ca exemplu cu trimitere concretă şi imediată aş putea vorbi puţin aici despre simţ, bun simţ şi delirul de grandoare naiv, generat de chiar critica literară cotidiană. Critica literară nu exclude existenţa ticălosului. Cum bine este ştiut, nu orice purtător de condei este şi critic literar. De aici ajungem la concluzia: „mulţi chemaţi puţini aleşi” şi în funcţie de asta şi la reprezentarea ierarhiei valorilor. Criza criticii este o realitate. Literatura mileniului trei a luat-o înaintea criticii demult. Cel puţin la noi aceasta este o realitate. Vorbim de critică şi de critici raportându-ne la modele desuete, de acum şi falimentare. Vechile şabloane nu se mai potrivesc. Nici încadrarea produsului literar nu mai respectă obişnuitele reguli. Putem vorbi de critica speculativă adaptată la opera scriitorului după criterii abitrare de interese. Apare aici paradoxul despre care am mai vorbit, cel cu democraţia selectivă pe eşantioane, adică pe grade şi funcţii. Extrapolând chestiunea în domeniul militar, vedem că un caporal nu poate fi egal cu un colonel sau general. Avem deci o democraţie a gradelor şi a funcţiilor. Libertatea şi competenţa criticului devine discutabilă atunci când este vorba de grade şi funcţii. În felul acesta, uneori poate apărea şi ticăloşia. Ticăloşia de încadrare. Aşa o numesc eu. Ticăloşia presupune existenţa ticăloşilor. Aceştia sunt, după Dostoievski, de trei feluri: Ticălosul naiv, care crede că ticăloşia lui este culmea nobleţei, ticălosul propriu-zis, care îşi conştientizează ticăloşia şi o practică şi ticălosul din născare, care este ticălos că aşa l-a făcut mă-sa. Pe toţi îi caracterizează delirul de grandoare. Să ne referim, măcar în trecăt, la nişte exemplare de ticăloşie perversă şi criminală. Unii critici preferă să tămâieze autori, nu numai modeşti, dar chiar analfabeţi şi de rang inferior, promovându-le

maculatura în reviste de specialitate, cândva de prestigiu, azi nemaiinteresând pe nimeni. Şi asta pentru nişte amărâţi de euroi strecuraţi acolo insidios printre filele cărţilor dăruite cu ocazia lansărilor cu pompă şi sarmale stropite din belşug cu alcool. Pe mine m-au înteresat doi scriitori de vârf. Jean Paul Sartre şi Gorki. Tinereţea mea a fost dominată de lectură şi muncă. Îndeletnicirile studioase mi- au călit tinereţea şi munca până la suferinţă. Două lecturi, două mituri transformate în pagini memorabile de literatură. Mitul lui Sisif, prezentat de Jean Paul Sartre, şi mitul lui Danko, prezentat de Gorki. Două exemple de reprezentare şi integrare în lume şi în univers. Sisif, obligat de zei să urce zilnic o stâncă spre vârful unui munte şi Danko, pe care nu-l obligă nimeni să-şi smulgă inima din piept, pentru ca aprinsă, aceasta să lumineze poporul pe calea cea bună, spre o lume mai dreaptă şi mai frumoasă. Amândoi sunt magnifici. Sisif reprezintă singurătatea maestrului care urcă cu eforturi supranaturale stânca ce înglobează în ea toate valurile şi furtunile lumii înfruntându-i pe zei, singur, obosit şi blestemat. Oare îl înţelege cineva, oare îl ajută cineva, măcar cu gândul, este cineva de partea sa? Oare acei „cineva” îi preţuiesc efortul? Recunoaşte vreunul rostul şi locul acestuia în lume şi univers? Îl salută oarecine atunci când coboară de pe munte în prăpastia unde i-au rostogolit zeii stânca, pregătind-o pentru o nouă zi de chin în urcuş?. Copilăria. Rarisisme coagulări în memorie. Uimire naivă şi credinţă dincolo de limitele de afară. Lumea trecea ca printr-un filtru în inima mea de copil. Clişee dragi se derulau prin mici lacrimi, gâtuindu-mă. Uşor pieptul îmi sălta ca o minge, fremătând nervos în ritmul eliberării inimii. Pentru generaţia mea minunile veneau din poveşti şi povestiri scrise pe hârtie. Citite de cei mai în vârstă sau silabisite de noi. Impresii declanşate de text. Câteva se vor fixa şi vor reveni periodic la suprafaţa conştiinţei. Secvenţa căreia i-am descoperit peste mulţi ani semnificaţia critică, se prelungea dintr-o carte de Maxim Gorki. O culegere, în traducere – epoca masivelor traduceri din rusă. Mitul lui Danko, ce să mai zic. Oricum mi-aduc aminte şi acum. Un tânăr hotărît să-şi scoată la liman poporul rătăcit în beznă şi-a smuls inima din piept şi a ţinut-o, aprinsă, deasupra tuturor, pentru a le lumina calea. La sfârşitul drumului, după ce şi-a îndeplinit rostul, eroul moare. Cei care s-au folosit de sacrificiul său îi calcă inima în picioare . . . Am reţinut povestea şi numele personajului. Danko. Şi pe cel al autorului – Gorki. Mi-am reamintit de cele relatate acolo tîrziu, şi-apoi istoria mi-a revenit din ce în ce mai des în minte. La început fără legături conceptuale – sacrificiu, iluminare, ingratitudine. Reţinusem pur şi simplu imagini dure, şocante, inima scoasă din piept, ţinută de sacrificat deasupra populaţiei confuze, inima dureroasă, luminoasă, arătând calea. Cred că textului i se adăuga şi o ilustraţie impresionantă. Îmi aduc aminte că printre celelalte personaje, Danko a intrat adânc în sufletul meu. Danko, Danko…era uluitor cobora din conştiinţa mea, îmi hrănea lacrimile şi neputinţele de atunci. Ţin minte că am

căutat mult de tot această poveste. Ştiu că şi acum după atâţia ani sacrificiul lui Danko mă fascinează. Şi iată cum acesta îşi sfâşie pieptul şi îşi scoate inima pe care o ţine ca pe o torţă în mâini îndemnând oamenii să-l urmeze, aducându-i în sfârşit la lumină din tenebrele pădurilor întunecoase. Dar ajunşi la lumină, oamenii uită de el. Iar Danko, marele lor erou zace undeva fără suflare. Inima jeratic abia mai pâlpâie alături. Ca să nu ia foc pădurea, cineva, un om, îi trage un şut cu piciorul. Dar eu cred că din prostie ticăloasă. Mitul mai spune că din scânteile acelea proiectate în văzduh, s-au format stele pe cer. Eu constat în final că prin ele, Danko s-a integrat în univers. O fi asta drama sau şansa scriitorului, a maestrului? Poate e momentul ca noi, în sinea noastră să facem o precizare cu privire la calitatea de scriitor. Maestru al luminii, nu impostorul care bolnav în delirul de grandoare, pângăreşte simboluri măreţe şi uluitoare. Mă duce gândul la cazul exemplarităţii istorice româneşti: Nicolae Bălcescu. Iată opinia sa despre libertate: „Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întregă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmani tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult dragă” Este o certitudine că opinia citată are proba verităţii în tot ceea ce a făcut Bălcescu în planul emancipării fiinţei româneşti. Dar nu se poate să nu pun în balanţă destinul nemerniciei criticii de azi cu eroismul fabulos al lui Bălcescu. Şi nu se poate să nu reflectăm că mulţi scriitori contemporani au zguduit literatura, au fost urmaţi de suite de oameni inteligenţi, în demersul lor crepuscular. Iar Bălcescu, ştim cu toţii că a murit sărac, părăsit de prieteni, deznădăjduit. Deznădăjduit şi singur. Îi ştim doar vârsta când s-a integrat în univers, avea 33 de ani. Mihai Ganea

ADELA EFRIM

Maestru cu M mare de tipar mare bătălie, mare , care mai de care se bagă în faţă, în seamă nu contează unde când, de ce iarăşi, dar se bagă la rând se dădeau plecăciuni lungi şi grele Maestre ziceau unii cu M mare de tipar tiparul tăia nemilos puţin câte puţin, dar sigur încă o copie şi încă una cât încăpea la tipar până se termina cerneala şi apoi se băga marfă pentru alte copii acelaşi Maestru tot cu M mare de tipar marafeturi, rânjeau ceilalţi clevetiţi aiurea adulaţi cât mai aveţi timp, nu-i vreme de zăbavă iscusiţii să stea la rând, ordonaţi în linie dreaptă, vă rog fără înghesuială, e loc pentru toată lumea ploua cu stropi de conjuraţie, conspiraţie, maşinaţie ciuntit 'aestrul îşi căuta umbrela cât despre M-ul mare de tipar nu mai ştie nimeni nimic

Conjugarea verbului a jongla El jongla cum avea chef cu starea lui de bine cuvintele săreau pârleazul să aibă parte avea dreptate bunica cine are carte... are și celălalt un fel de circ al cărui stoc era parcă inepuizabil tot jonglerie ambii împărțeau aceeași imponderabilitate se vâjâia bezmetic căuta niște cuvinte pierdute pe un alt terasament of totu-i așa împestrițat că nici măcar mucegaiul nu mai are sex appeal

Miez când durerea mușcă din tine ca dintr-un măr zemos te dezgoleşti până la miez și înţelegi esența putregaiurilor

Situaţia e sub control totul este în graphic . ora exacta (pendulul de 6 sfârâie trezirea) . ploaia mocirloasă (gunoierii cară, nu au întârziat nici azi) . visele (în patul nefăcut adorm palmele sub cap) . până și graficul este în graphic . doar graficianul

a fost declarat mort și nimeni nu o să-l certe pentru asta

de mare pomină toată povestea asta se fălea cu fericirea ce o împărţea sub formă de pliante pe capitole bine definite la colţ de stradă în gura de metrou la tonomatul de cafea oriunde găsea un bob zăbavă să-şi tragă respiraţia de atâta vinovăţie cum să mă vindec de fericire îşi zicea în gând e o erezie, un lux un dezmăt comestibil dimineaţa la micul dejun când mierea se încleiază concret în gura de metrou la colţ de stradă la tonomatul de cafea unde chiar nu putea să se fălească cu atâta fericire

hai hui umbla cu sufletul larg, să încapă toată naivitatea lumii deodată straşnicele lui straie erau ţesute simplu, un fel de geometrii abstracte de nestăvilit, prin libertatea lui boemă vrednică de toată lauda îşi pronunţa numele cu intonaţie gravă Imunul mă cheamă ce nume-i ăsta înjghebă un răspuns îngust şi întortocheat îi plăcea misterul şi nu-ţi lăsa loc de prea multe întrebări de vrei să înţelegi bine, de nu, ia-o ca atare cam aşa se holba la mine un fel de ia-o puneo dă-o mai departe ce mai, îţi spuneai iute în gând, ăsta-i un fel de balet radiofonic

şi la ora asta nu am chef să te ascult cu tot arsenalul tău de voioşie debordantă l-am străfulgerat cu privirea-mi devastatoare de ziceai că pot mâna furtuni pe centimetru pătrat despovărată, l-am învăluit cu o ocheadă Autoimunule, iată, aşa te va chema de azi nu mai stiu ce-a urmat mă grăbeam să montez un balet radiofonic în geometrii abstracte

Orbii scot din minţi lumina am să continui să le vorbesc simplu la îndemâna înţelesului lor şi a mielinei mele care periodic îşi mai vinde teaca pe o poveste ce pipăie viaţa (mai nesătulă ca zborul) când şiroieste vise fără termen limită în timp ce noaptea se înfatiseaza zorilor desprinse de surzii ce nu aud nici măcar muzica pietrelor şi atunci orbii scot din minţi lumina împrăştiată agresiv precum o perfuzie ce mângâie moartea clinică ca o dragoste râncedă se îndesă în tine atâta vid şi pe cuvânt dacă merită

Când magnoliile ştiu sa aştepte cred că afară au înflorit magnoliile simt asta după cum vântul se uită prin geamul meu cu o curiozitate stranie în spațiul meu strâmt ca o rochie ce țipă pe un trup ce uneori se dăruiește sufletului care așteaptă să iasă afară doar așa, să se convingă oare, chiar au inflorit magnoliile?

Înghiontirea asfințitului lucrul firesc să iei seara ca intermediar între ziuă (sentința amânată de picoteala emoției cam așa pe la ora amiezii) și noapte (pânda unde moartea este indulgentă cu inocența) ei bine acest lucru cât se poate de firesc îmi ridează glorios graba de a înghionti asfințitul la insistența ticăitului ploii

Lacustră ploaia de obicei o simți ca liniște fluidă azi nu se zaharisește ciudat devine un fel de caramel emailat casant fiind te intrebi ce ți-e și cu știința asta era odată chimie dată de atracția dintre noi și uite așa te încurci de tot rămâi în ploaie așteptându-l pe Bacovia să te lămurească

Constatare mi-ai spus că eşarfele tale sunt doar un fel de garderobă fără prea multă importanţă şi garderoba e un dulap dulapul îl muţi de colo colo prin spitale, cotloane, magherniţe ce nu ţi-am spus e că dulapul nu poate închide atingeri

Îndrăzneală Privesc prin hubloul salonului de spital ce vrea să pară mai larg decât sufletul meu ce obrăznicie ! Plouă bezmetic peste vise fără acoperire plouă relaxat peste felinarul unde un nebun îşi caută amintirile plouă degeaba peste cartierul ce leagă periferia oraşului de centrul pământului plouă părtinitor peste palatele Mogulilor plouă zurliu peste naivii clandestini plouă boem peste aristocraţii duioşi ce îşi sfidează secolul plouă slobod peste idei fără destinaţie plouă predestinat bacovian în tine plouă răzvrătit peste Preludiu de Bach plouă cu foarte mare atenţie peste mahalaua chefliilor melancolici plouă fără lipsă de apel peste pulsaţii exasperante plouă anapoda peste doi mesteceni ce caută cu lanterna miresme plouă ostentativ peste ferestre unde luna nedumerită stă să intre plouă posesiv peste impulsuri primare şi ştii ce e culmea că nici măcar nu e toamnă

Extravaganță trecea fresh dinaintea mea (limonada ce o savurezi în acea beție cruntă, definitiv amnezică)

puțin aspră din priviri creponată de pătrunderi sticloase dulceagă din șoapte luna după un jacuzzi într-un nor cu fumuri în cap

ADRIAN GRAUENFELS (Israel)

Corbul, vulpea şi câinele Corbul sună. Pictorul e absent. Vulpea sună. Arhitectul e absent. Acelasi joc, câinele, corbul, vulpea sunt toţi absenţi. Îmi amintesc de ei cu durere. Am uitat cum arată lăbuţele lor, mâinile, ochii, costumele, vocile şi plânsul, viclenia, vanitatea. Pictorul: totul vopsit culoare, Arhitectul cu totul din piatră, câinele o totală gudurătură. Corbul şi vulpea au caractere alunecoase. Digitale chiar. Se află ascuns în mulţime el, câinele. Plouă în Agora. Devenise o arsură Agora. Era acolo un câine verde, un câine roşu, un câine alb, un câine negru, negru cu albastru ştampilat. Îmi aduc aminte de ei toţi, cu durere. Vulpea sună. Corbul sună. Arhitectul nu e. Nici pictorul nu mai este. Viaţa, ce-am făcut cu ea? ** Râşnita de Cafea sau cum să explică un tablou Hundertwasser în 50 de puncte *** poza atasata pusa aici ++++

o floare deschiderea florii circulaţie: vegetală, urbană, unisens motorul unei plante invazia plantelor ca o explozie lentă invazia ciupercilor lupta stranie a furnicilor contra formelor pătrăţoase victoria spiralei contra unghurilor drepte anormale exemplu de vindecare prin activitate spirală înregistrarea subconştientului momentan materializarea conştiinţei vocea gâştelor scară elicoidală pentru a atinge binele gaură de cheie a cerului prin care oamenii pot trece spre Dumnezeu un scop nou sânul 12

jet de apă multicolor devenind o fântână adâncă interiorul sexului feminin un lac care respiră abisul jena impotenţei un vârtej panza de păianjen eliberare secţiune într-un ochi filtru viu oglindă interpretarea adevărată a intenţiilor false două forme organice concentric contrare pentru a putea vinde tabloul încercare de a găsi forma ideală de înţelegere între avangardismul moral şi reuşita în vânzare ce păcat că evreii nu au voie să picteze moschee O râşniţă de cafea orientală spirala periculoasă a nicotinei din fum pată de sânge imitând o pată de cerneală picătura de sânge detaliu al microcosmosului simbolul fericirii unui individ nor survolând periferia seara, iarna suflet zburător un copac tăiat un oraş văzut de dincolo de Soare plăcerea de a zbura inima lui Isus floare carnivoră mariajul soarelui cu ploaia frumosul început al unei epidemii farfuria zburătoare formula magică a fericirii *** Negaţie Îmi vine să şterg spatele tău ud. Însă atâtea gânduri în dezordine mă aiuresc. să nu spun cuiva care gânduri mă aiurează. aici nu e acolo , aş fi nu este. câte un pic din nefericirile trecute acum se perindă. şi se preschimbă în ceva ca o firavă fericire. imagini brute aşezate, stocate, între pofte şi doruri care n-au fost o zăpăcită zăpăcire care nu trece şi nu vine să te pierzi în propriile gânduri între exaltare şi tristeţe. între nu ştiu şi nu vreau între aici şi dincolo să te cauţi, eşti unicul care ascultă, singurul atent, ciulit, întins ca un arc galvanic şi nimeni nu întreabă ce şi clipele trec, na! spaţiul eliptic, romboidal, ceasul de spital, naşterea, ţipat şi linişte şi numai unul dintre toate simţurile negândite să fie în centrul lumii. ca un pom care nu e pădure

ca ploia sub duş când stăteam îmbrăţişaţi numai susur sub conversaţia pomului cu ploaia. m-ai urât, ai scris, nu m-ai iubit, am plâns, ai plecat.

Adrian Grauenfels 2016

ADRIANA MOSCICKI ( Israel )

ştii? cu nara umedă noaptea caută urma de iepure şi vulpe întinsă toată şi neagră pe pămînt poate chiar umbra timpului pe o bancă, miros bătrîn medicamente, piele uscată, păr sfărîmicios, miros de naftalină din hainele bune ţinute în dulap şi peste ani scoase în parc la plimbat. miros de urină şi de cîini ce au adulmecat întinsă pe pămînt noaptea tace şacalii au scurmat gropi de răcoare aricii adînc în pămînt s-au culcat. uneori din maşini cu geamul deschis voci se ridică ondulat ţigările sclipesc lumini roşii (parcă vezi buzele însetate ce sorb fumul cu capul pe spate plecat şi ochii închişi) ce greu aerul tîrăşte trup adipos şi umflat. în depărtare sună doar aerul condiţionat. m-aş dezbraca de piele ca de un palton de prisos mă gîndesc, Amalia îmi spunea că singurătatea doare ca şi cum cineva te dezbracă de piele şi rămîi carne vie tremurîndă. apoi am citit un roman, cum se beleşte un om şi n-am mai dormit. Amalia a murit singură pe un pat modest în salon. apoi este un moment de totală fericire cînd lumina dintr-o dată furişată pe sub oblon se desface in raze ţopăi copilă cu breton în picioarele goale raţele măcăne deja şi bunica toacă de zor fiertura pe foc clipoceste şi în păr roadele toate s-au pîrguit. sus în pod e un cuib de viespi n-am spus nimănui că mi-e frică nici că uneori scîndurile trosnec. de aici pot vedea lumea toată aşa cum stau întinsă printre nuci, borcane şi cărţi vechi. apoi mă trezesc. Gemma aleargă pe cearşaf cu labele întinse şi ochi de somn

pe banca din colţ bătrînii s-au adunat deja cu feţe boţite filipineze ginguresc şi decojesc un măr, apoi îl taie bucăţi soldăţei - ziceam mama, deschide gura mare aşa: aaaaaaa! alerg şi dacă aş avea plete poate ar zbura ca în filme, în vînt, oraşul huruie şi mă înghite .

Albastru ce iubire albastră spun cu palmele mînjite pe pieptul tău. uneori, cînd te cuprind, trupul tău de culoare se porneşte a curge cascade mici cozi de apă pe chipul meu, ai zice că- s lacrimi, dar ştiu sînt doar sudoare prin dogoarea zilei. sub ogive ochiul tău ciob înalt mă sfîrtecă fîşii fîşii şi aşa mă- nfăşor brocart în poala Sfinţilor. ce iubire albastră mă cuprinde, vopsea întinsă pe un zid. Ascultă vreau să-ţi spun despre rutina oraşului care nu doarme aşa i se spune oraşului de aici şi el nu deschide pleoape grele de ţiglă doar se întinde leneş în linii albe peste cerul veşnic senin nici pescăruşii nu stau în balcoane strigătul lor nu se aude, rareori plutesc peste mare şi pescuiesc seara doar stoluri de păsări de apă trec măcăind şi cormorani în tăcere şacali caută mîncare în gunoi oamenii sînt vulcani trecători. la ora 7 e toamnă şi bine trupul se îmbracă în lumină aurie obiectele au umbre lungi şi copacii întind dantele pe asfalt. peste somnul pămîntului merg cu tălpile goale în iarbă e atîta veselie de jur împrejur şi alergare de cîini. maşinile de gunoi zguduie casele camioane cu ciment claxonează un vecin îşi ceartă nevasta molîie, copiii urlă, eu zîmbesc cu buze întinse la ora opt curmalele sînt coapte, stropitorile mute, păsările mîncate se face o linişte universală merg. ca omidă multicoloră se unduiesc şosele, de atitea picioare uneori, picioare se încalecă şi pufneşte în mii de voci omida trupul ei armonică si arc întins. peste oraş se scurg apoi valuri de arome humusul fierbe nervos, pitele se umflă soarele cască şi duduie. nimic nu opreşte izvorul negru de cafea,

el va curge la nesfîrşit peste zile şi nopţi bolborosind apoi a doua mare tăcere vine spre seară, doar aşa în trecere prin paturile umede maşinile pornesc cu faruri aprinse muzica sfredeleşte pereţii ventilatorul toacă aerul apoi dorm. uneori visez şi alerg pe cearşaf, dau din picioare Gemma se sperie şi-şi caută alt loc, întinsă lîngă spinarea mea alteori visează chiar ea cu gheare în alergare se înfige uşor în carne, nu doare, mă trezesc şi mă întreb ce fruct s-o fi copt spre dimineaţă, dacă e răcoare dacă norii stau sau o clipă sau mă înşeală papagalii invadează pădurea şi uite, eucalipţii dau în floare! fără teamă de aş fi dansatoare aş vedea feţele lor lăbărţate şi ochii de fiară la pîndă cînd merg nonşalantă pe o sfoară şi mîinile asudate strînse în buzunare cînd unduiesc năframe în ritm de darbuca şi oud cînd tremur tutu să împart bezele cu degete elegante să-mi sîngereze picioarele în poante cu pene în păr să ţopăi cancanul să-mi salte mărgelele şi pipa între dinţi să ţin strîns ca înainte de moarte tangoul să valsez o poveste toată dantele şi decolteu de aş fi dansatoare cu tigrii şi lei contorsionista atîrnată la trapez pe o bară poate aş sta aşa cu capul gol cu ochii ficşi spre mîna întinsă fără teamă şi aruncîndu-mă în gol aş rîde pînă la Dumnezeu şi înapoi.

spre dimineaţă tărîmuri la marginea lumii oglinzi întinse de sare că nu mai ştii unde apune şi unde răsare un soare. aici tăcerea e stăpîna, doar pocnet uscat urcă spre amiază, izvorul cuvinteor e sărat, ca din întîmplare pe sub cerul alb trec cu picioarele grele prin spumă

nici o pasăre nu cîntă pe aici nici un copac nu se ridică pe vîrfuri doar aerul greu încălzit şi umbra de nori tremuraţi în depărtare se aud motoare. sau poate e doar o inimă vie un cap în visare, o buză ce murmură şi cîntă amintire de floare. cu paşi lunecoşi trec deşertul de sare ţin pumnii strînşi cu unghiile în carne de aici se aude doar tăcere! nimic nu stă oprelişte timpului, ne scurgem doar amintirea de-o clipă – o vezi alţi sori se aprind spre dimineaţă.

MAGDALENA ALBU

CHIPUL LUI IISUS RĂSTIGNIT PRINTRE FLĂCĂRI... În memoria martirilor creştini ucişi în Siria şi a victimelor de la Clubul Colectiv Dacă ar fi reuşit să intuiască vrednicul de pomenire Domnitor Constantin Brâncoveanu, în fatidica lună august a anului 1714, că inima Bisericii lui Ortodoxe de suflet va sângera cumplit trei sute de ani mai târziu, pentru că unei părţi a actualei societăţi postmoderne cu vădit suflu new-age-ist puţin îi va păsa de sensul adânc al sacrificiului său sfâşietor, cu siguranţă că şi-ar fi plecat de două ori capul pe tăietor în faţa călăului turc şi că şi-ar fi

îndemnat atât copiii, cât şi pe cinstitul sfetnic Ianache, să procedeze, la rându-le, identic. „Să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru.”, avea să mărturisească, ulterior, fostul secretar al creştinului domn român - italianul Antonio Maria Del Chiaro. Sacrificiul lui Brâncoveanu a reprezentat, de fapt, un dublu refuz oferit cu fermitate sultanului pentru a nu-i pune acestuia la picioare bogăţiile proprii şi de a nu trece definitiv la islam. Privind din zorii secolului XXI către începutul veacului XVIII, observăm că lucrurile se desfăşoară în cadrul unei regii filmice de o similaritate ieşită din comun. Pare a fi exact aceeaşi bandă de celuloid care ţi se deplasează în mod recurent dinaintea ochilor, tocmai ca să îţi osifice în străfundul sufletului chipul tragediei fără de margini a terorii, o teroare născută din varii interese identificabile, precum şi din neputinţa (nici măcar acum, în anul 2015) de a cultiva Iubirea şi Respectul în raport cu Celălalt, cu alte cuvinte, de a accepta Alteritatea în sine, cu toţi parametrii ei de stare distinctivi. Din acest punct de vedere, în Siria, altarul martirilor care au renunţat la propria lor viaţă pentru a duce cu ei Dincolo credinţa în Cristos se întinde ca un decor macabru, printre ruine, fără ca lumina din candele să îşi facă vizibilă pe undeva, lângă vreun ciot fumegând de cruce, materialitatea. Am spus cruce?!... Nu, crucea nu mai există deloc ca însemn mortuar specific acolo, în locul unde s-au născut odinioară sfinţi, iar azi a coborât abrupt întunericul. Ea, crucea, a devenit doar un contondent obiect al morţii înfipt cu o indescriptibilă cruzime satanică în inima unor creştini, care sunt acum o dâră de spirite călătoare prin Împărăţia Luminii lui Dumnezeu. Pentru ei, învredniciţii de o moarte mucenicească specifică secolelor, când prigoana anticreştină devenise lege în imperiu, nu a jelit nimeni, nu a protestat nimeni, nu a înălţat rugăciuni fierbinţi nimeni. Toţi aceşti martiri s-au stins în chinuri cumplite şi o tăcere globală de mormânt. Desigur, plasarea lor geografică mult prea departe de graniţele lumii cu aşa-numit rol mesianic civilizator a făcut ca urletul măcelului colectiv să nu le fie auzit de la un colţ la altul al planetei Pământ. Poate că nici nu s-a vrut, până la urmă, asta, atâta vreme cât tăcerea vinovată din ultimii ani a locuitorilor Terrei a fost acoperită continuu de dizarmonia sonoră a ritmurilor protestatare diverse, dar şi de mascarada unei instinctualizări generale malefice de pe seama căreia unii câştigă sume imense, iar alţii îşi aruncă trupul, sufletul şi chiar viaţa însăşi la groapa de gunoi a existenţei. Sufletul Bisericii este aidoma sufletului unui copac. El se bucură în tăcere de fiii Săi, atunci când aceştia îi îmbrăţişează cu dragoste trupul, şi suferă, într-o la fel de mare tăcere, când ei îi rănesc, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, Chipul. În cumplita vâltoare a dansului macabru al vremii contemporane, când lumea încearcă să acopere din toate părţile cu mizeria ei Cerul, Biserica Ortodoxă Română şi păstorii ei au fost, prin glasuri de clopot şi litanii, acolo unde nimeni nu a catadicsit să fie întru cinstirea memoriei miilor de creştini supuşi martirajului colectiv în Siria, Liban şi în Orientul Mijlociu. Spiritelor violent chinuite de pe aceste pământuri îndepărtate, spirite rămase în genere, pentru omenire, cu o identitate greu de precizat, li s-a pregătit de aici, din spaţiul liturgic românesc, marea lor trecere către nemarginile universului de Dincolo prin cuvântul de rugăciune al preoţilor Catedralei Patriarhale a Bucureştilor şi al Întâistătătorului actual al Bisericii - Patriarhul Daniel. Trăim, după cum se vede, timpuri grele, de umilire până la sufocare a Omului, de stigmatizare periculoasă a lui, atâta vreme cât aceasta alege să adere la un anumit set de principii morale, la un modus vivendi sui-generis dominat de cinste, simplitate, înţelepciune, credinţă (dar una trăită cu intensitate şi practicată în mod constant, ca un dat intrinsec al Fiinţei umane, şi nu un soi de pseudocredinţă tributară unui enervant discurs public de natură imagologicoasubstanţială şi nimic altceva). Trăim nişte ani negri dăruiţi lumii de Dumnezeu, când noua paradigmă scoasă vederii la orizont se hrăneşte nicidecum cu ideile Binelui suprem, ci cu

sânge, când minciuna a ajuns să fie prelucrată cu minuţie în spatele scenei şi prezentată publicului din piaţă drept adevăr suprem, când sfinţii, altădată mărturisitori asidui întru Cristos, sunt, iată, martirizaţi a nu ştiu câta oară pe braţele de lemn ale Crucii, iar sufletul Omului sfâşiat de propria-i lipsă (indusă) de sens, când nici măcar cărămizile nu mai au puterea să reprezinte urmele concrete ale civilizaţiei actuale pe cale de extincţie, iar cultura e ruptă total de frumuseţea zbaterii interioare a artistului în căutare de răspuns şi nuanţe. Ei bine, în toată această maree violentă de porno-viaţă, de ţintuire voită a persoanei în perimetrul limitativ al instinctualizării animalice şi de îndepărtare a sa de sfera deschizătoare de drum a spiritualului definitoriu - o tactică maladivă a prezentului, despre care am mai vorbit şi cu alte prilejuri -, creştinismul deţine o nebănuită şansă de a renaşte cu mult mai multă forţă acum. Sunt, până la urmă, nu doar cele mai bune vremi de mântuire a sufletului, după cum scria cândva Cuviosul Paisie Aghioritul, dar şi cele mai clare momente de redefinire emblematică a parametrilor învăţăturii cristice în cel mai pur înţeles al ei. Am convingerea că, tocmai în mijlocul focului acestuia secularizanto-globalist, orice punct critic apărut pe graficul evoluţiei bimilenare a religiei universale a Iubirii poate constitui, într-un final mucenicesc, însăşi sursa atingerii pragului maxim de comprehensiune a miezului său luminos. Viitorul îmi va da dreptate ori, dimpotrivă, mă va infirma. Depinde numai de Fiinţa umană, dacă va alege să rămână înfiptă în putregaiul păcatului cărnii sau va accede cu inima deschisă la ceea ce se află poziţionat pe nivelele superioare ale existenţei în sine. E forma de libertate maximă pe care i-a oferit-o încă de la Facere Dumnezeu. Nu numai acum, la frenetic început de secol XXI, creştinismul a avut de suferit. De două mii de ani încoace, Lumina se tot luptă cu fiara întunericului rece, iar Iubirea încearcă să pună capăt urii nefireşti. Peste toată această piesă tragică a destinului cristic însă, figuri luminoase şi înţelepte de sfinţi, monahi, monahii şi înalţi ierarhi s-au născut dintotdeauna în templul creştinătăţii mioritice - un veritabil izvor, până la urmă, de identităţi continuu nevoitoare întru desăvârşirea trării intense a credinţei în Dumnezeul-Treime -, tocmai pentru că poporul român e unul creştin în afara dogmei, am putea zice, e unul creştin de la sine, din lăuntricitate, din fibră, din lumina aceea interioară a frumuseţii veşnice cu care a fost hărăzit de divinitate. Iată, bunăoară, cum proiecţia chipului blând al Părintelui acad. Dumitru Stăniloae vine să ne propovăduiască, în cheia esteticii înalte a Iubirii, faptul că noi, oamenii, ”Pe Dumnezeu nu-L cunoaştem numai teoretic, ci Îl cunoaştem şi practic, prin rugăciune şi despătimire.”, ori cea a Părintelui Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol, care rostea cu serenitate absolută ideea originală că ”Fără Cruce, nu ar exista frumuseţea Învierii.”, ca să nu mai vorbim despre fostul Părinte Patriarh Teoctist, cel dăruit de Dumnezeu cu haina simplităţii fireşti şi a sfătoşeniei ancestrale a ţăranului român, sau despre hâtrul Arhimandrit Teofil Pârâian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, pentru care ”Deplinătatea, suprema posibilitate de realizarea a binelui, suprema posibilitate de înaintare în viaţa duhovnicească trebuie să fie un ideal al tuturor.”. Dar câţi evlavioşi duhovnici şi teologi nepreţuiţi nu a avut această ţară în vreme?!... Să evidenţiem în acest cadru şi pe câţiva dintre ierarhii prezentului, la care se observă o evlavie aparte pentru Biserica pe care o păstoresc, precum ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei (care a acordat anul acesta, la sărbătoarea Sf. Cuv. Parascheva, o cinstire deosebită câtorva dintre veteranii celui de-al Doilea Război Mondial cu vârste extrem de înaintate), Episcopul Casian al Dunării de Jos, tânărul Episcop Macarie al Europei de Nord, dar şi vrednicii preoţi nevoitori din parohiile Franţei, Canadei, Americii, Regatului Unit al Marii Britanii, Belgiei etc. Sprijinindu-ne cu soliditate pe fundamentul jertfelniciei supreme a sfinţilor martiri slujitori lui Cristos, în marea lor majoritate oameni cu gândire avangardistă şi o admirabilă inteligenţă personală, precum şi pe operele de bază ale marilor teologi români, Părintele Dumitru

Stăniloae devenind, cu Voie divină şi muncă asiduă, cel mai mare teolog al creştinismului mondial din întreg secolul XX, cred că toate lecţiile extrem de violente prin care trece umanitatea azi pot avea soluţii benefice, iar identitatea religioasă ar fi ocolită de fisurile, care se încearcă din răputeri a fi create azi. E-adevărat, de multe ori, prin prisma a ceea ce făptuim în permanenţă noi înşine, primim cu duritate palme peste obraz, ca ereticul Arie, în plin întâi Sinod niceean, acum 1690 de ani, din partea Episcopului Mirelor şi Lichiei, mult veneratul Sfânt Nicolae acum, din cauza negării vehemente a naturii treimice a dumnezeirii. Tocmai de aceea, am sentimentul că a sosit, iată, momentul critic decisiv, când trebuie reconsiderat din temelii nu raportul de comunicare şi imagine a vectorului religios actual, ci RAPORTUL DE COMUNIUNE dintre Biserică, slujitorii ei şi societate, iar asta deoarece Chipul lui Cristos există în fiecare din aceste trei componente funciare, deopotrivă. E vital să se conştientizeze în această clipă faptul că nevoia de Iubire şi de apropriere a flăcării incandescente a Luminii cristice apare mai necesară ca niciodată. Orişicât ar greşi de mult o Fiinţă umană pe acest pământ, în intimitatea sa nerostită, ea doreşte cu tărie să fie însoţită de Dumnezeu pe drumul ei către eternitate. Consider, finalmente, că forţa magică a Iubirii adevărate, despre care vorbea în termeni de o estetică superioară inegelabilă Părintele Stăniloae, dar şi aceea a Iertării purtătoare de izbândă, ar trebui să devină ambele nu doar simple principii de amintit în discursuri eseistice sau orale ample, ci însuşi modul nostru firesc de a fi.

P.S. 1) Să amintim în acest context şi ajutorul material pe care mănăstirile şi bisericile ortodoxe din România l-au dăruit în ”semn de iubire frăţească” tuturor creştinilor din zonele geografice anterior amintite, un gest singular la nivelul întregii societăţi autohtone (dar trecut, din neatenţie sau din alte motive, cu vederea de cei care atacă sistematic, din păcate, şi sub diferite forme preoţii şi Biserica azi). În anul 2013, după cum bine se ştie, numai în Siria au fost omorâţi peste 1200 de creştini, dărâmate peste 60 de biserici, iar doi dintre ierarhi Mitropolitul Paul de Aleppo şi Alexandretta din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient şi Înaltpreasfinţitul Gregorios Yoregorios Yohanna Ibrahim de Aleppo din Patriarhia Siriană a Antiohiei şi a Întregului Orient - răpiţi în luna aprilie, exact în momentul în care ofereau asistenţă spirituală creştinilor de limbă arabă din perimetrul de graniţă a Siriei cu Turcia (motiv pentru care Preafericitul Daniel a oferit, la sfârşitul anului 2014, un cec în valoare de 500 000 de euro Patriarhului Antiohiei şi al Întregului Orient, Ioan al X-lea, probabil nu o sumă foarte mare în raport cu nevoile multiple ale respectivilor suferinzi, dar un act relevant şi binevenit la ceas de nevoie, care, consider că trebuie subliniat ca atare, la fel ca toate faptele bune pe care Biserica şi fiecare dintre patriarhii Ei le-au făcut de-a lungul timpului). 2) Am scris tot acest eseu din datoria morală de creştin ortodox în raport cu Biserica de care aparţin prin sfântul Botez şi prin credinţă. 3) Persoanelor îndrituite din cadrul Patriarhiei Române cu alcătuirea calendarelor bisericeşti ortodoxe, le propun drept formulă grafică viitoare pentru calendarele anilor următori, ca, în dreptul fiecărei luni, să apară, în semn de preţuire deosebită, câteva dintre sfintele femei, care şi-au închinat întreaga viaţă sau o mare parte a ei Ortodoxiei şi lui Cristos, precum: Sf. Mironosiţă întocmai cu Apostolii, Maria-Magdalena; Sf.M.Mc. Ecaterina; Sf.Cuv. Parascheva; Sf. Întâia Mare Muceniţă şi întocmai cu Apostolii, Tecla; Sf. Filofteea de la Curtea de Argeş; Sf. Elena; Sf.M.Mc. Varvara; Sf. Ana; Sf.Mc. Iustina; Sf.M.Mc. Eufimia; Sf. Cuv. Teodora de la Sihla; Sf. Cuv. Mc. Eugenia. Magdalena ALBU 8 noiembrie 2015 Sf. Arh. Mihail şi Gavriil

ANDREEA LUPU

VIENA IMPERIALĂ– CAPITALA CULTURALĂ A AUSTRIEI Când aud cuvântul "IMPERIAL", automat, primul oraş, după părerea mea, care poate fi caracterizat astfel este Viena, capitala frumoasei Austria. Sincer mi-e şi greu să încep să descriu această bijuterie istorică. Nu ştiu de unde să pornesc şi cum să ajung la intriga acestui articol. Când eram copil, se difuzau desenele cu bine cunoscuta prinţesă Sissi a Bavariei, ulterior dobândind titlul de împărăteasă a Austriei şi regină a Ungariei, Elisabeta de Wittelsbach. Urmăream cu sufletul la gură episoadele rând pe rând. O admiram pentru caracterul rebel, deşi nu cred că azi aş cataloga-o la fel, din contră, aş spune că avea o personalitate marcantă şi unică. Este prezentată peste tot în cronologii ca fiind o tânară încântătoare, de viţă nobilă, iubitoare de natură, echitaţie şi reticentă când era vorba de afişări şi întâlniri simandicoase, de rang înalt. Nu ştiam eu atunci că o să ajung chiar acasă la Sissi, peste ani, şi am să descopăr uimitoarele secrete din viaţa acesteia. Sunt atât de multe lucruri de spus, evident măreţe, încât mă simt coplesită! O să încep relatarea vizitei mele în Viena cu plimbarea pe Ringstrasse, deoarece am eu impresia că poate fi numită expoziţiune în acest mic fir narativ, aş zice ...Acest bulevard cu clădiri impunătoare, luxuriante, a fost ridicat la ordinul casei Habsburgilor. O să puteţi observa tipuri arhitecturale diverse, de la accente gotice pâna la renascentiste. Cum ar putea fi altfel capitala marelui Imperiu Austro-Ungar?! Cuvintele sunt de prisos, căci imaginile care mi-au trecut prin faţa ochilor au dat tonul imaginaţiei mele. Fiecare clădire, obiect, mă transpunea în acele vremuri frumoase şi totodată agitate.

Prima oprire a fost la catedrala Sfântului Ştefan ( Stephansdom). O comoară gotică, a cărei temelie a fost pusă în secolul al XII-lea de către ducele de Habsburg Rudolf al IV-lea. Merită să-i treceţi pragul, căci veţi descoperi numeroase obiecte de cult, cât şi catacombele unde au fost înmormantate persoane marcante ale acelor timpuri , cum ar fi împăratul Friedrich al III-lea, prinţul Eugen de Savoia şi nu în ultimul rând ducele de Habsburg Rudolf al IV-lea( fondatorul). La Stephansdom se organizează frecvent concerte de operă, şi mă atrage mult ideea de a lua parte la un astfel de eveniment. În plimbare, ne îndreptăm spre palatul Hoffburg, pe Mariahilfer Straße, strada cu magazine ale celebrilor designeri internaţionali. Mna, pentru cine îşi permite şi consideră că merită cheltuiala, puteţi să intraţi pentru a vă delecta, măcar vizual, cu extravagantele colecţiile expuse. Presărata cu statui reprezentând diverse scenete, cum ar fi statuia « Ciumei », statui ecvestre sau cu biserici pe străduţe adiacente, care completează această imagine luxurianta de ansamblu. Din depărtare observ măreţia porţii de intrare în minunatul palat imperial. Câteva caleşti frumos decorate, caii albi înhămaţi, si vizitiul ne întâmpină zâmbitori . Inima şi mintea o iau razna ! Aştept cu nerăbdare să văd interiorul ! În Viena e obligatorie vizitarea palatului Hoffburg, inclusiv camerele regale ale familiei Habsburgice şi îndrăgitei împărătese Elisabeta ( cunoscută sub apelativul "Sissi"), care a dus o viaţă destul de tumultoasă, din punct de vedere emoţional, fiind mai degrabă modelul unei persoane care îndrăgea natura, călătoriile, cultura şi sportul, evitând companiile de elită. Nu a fost încântată niciodată de eticheta care urma să o dobândească prin casătoria cu Franz Iosef. Tocmai din aceste motive lumea din întreaga Europă a început să strânească multiple zvonuri, fiind caracterizată ca o persoana colerică, poate chiar nepotrivită pentru rangul acordat. A fost agasată şi umilită de multe ori de soacra sa, pentru mici greşeli de etichetă. În ceea ce priveşte relaţia dintre aceasta şi copiii ei, istoricii spun că a fost una dificilă şi zbuciumată. Prima fetită, Sophie a murit la vârsta de 2 ani. Apoi băiatul moştenitor, Rudolf, s-a sinucis din motive personal-emoţionale, iar fiica Marie-Valerie ( preferata sa), s-a căsatorit împotriva voinţei sale. Din acel moment, împărăteasa Sissi a început să călătoreasca tot mai mult prin lume, această plăcere ajungând să-i fie fatală, la vârsta de 61 de ani , la Geneva, în Elveţia, când a fost înjunghiată de către un individ de origine italiană, acesta fiind împotriva conceptului de monarhie. Sursele spun că după ce fapta a fost consumată, Luigi Luchene, a mărturisit că regretă crima comisă, deoarece Sissi nu merita acea soartă. O caracteristică definitorie a Elisabetei, pe care am aflat-o în camerele acesteia, spun "camere" fiindcă deţinea încăperi multiple, a fost atenţia ei pentru forma, aspectul trupului şi înfăţişării sale, poate dusă un pic la extremă, din punctul meu de vedere, asta dupa ce am aflat ca la înălţimea de 1.72 m, cântărea doar 45 de kg, am văzut obiectele vestimentare, începând cu pantofii atat de înguşti, rochiile atât de stranse în talie. Acum ştim cu toţii ca în acele vremuri femeile erau supuse unor mici torturi de înfrumuseţare, aş zice eu, dar in privinţa împărătesei Sisi… eu cred că toate aceste obiceiuri erau duse în extremă. Poate o să confirmaţi şi voi după vizită. Ritualul de înfrumuseţare dura chiar o jumătate de zi. Poate încercarea sa de a-şi distrage atenţia de la suferinţa dobândită şi cauzată de infidelitatea soţului Franz, care se spune că ar fi avut multiple metrese şi probabil nu-i oferea atenţia cuvenită. Dacă trag linia şi fac o analiză rapidă, îmi dau seama cât de nefericită a fost Elisabeta de la înştiinţarea demarării mariajului său, la varsta fragedă de 16 ani pâna in ultimul momentul morbid. În cadrul palatului Hoffburg o să vă documentaţi şi o să vizualizaţi orice detaliu legat de familia din dinastia Habsburgică. Tot în acelaşi perimetru, se află şi biserica de încoronare a fiicei lui Francisc I al Austriei cu Napoleon Bonaparte, cât şi a membrilor imperiali austrieci. Muzeul monetăriei, care de asemenea merită să îi acordaţi atenţie o să va încânte cu

piese decorative care au aparţinut Casei Habsburgice, cadouri primite din toate colţurile lumii, frumos tare ! E necesar să rezervaţi cel puţin 4 ore pentru vizitarea celor două obiective. Preţurile intrărilor sunt de aproximativ 15 euro/ persoană/ obiectiv. Următoarea oprire este, binenţeles, cunoscutul Palat Schönbrunn, reşedinţa de vară a familiei imperiale, decorat în stil Rococo, având peste 1000 de camere. O minunăţie arhitecturală care se afirmă prin stilu-i luxuriant, grădini cu diverse teme, Fîntâna Soarelui, propria grădina zoologică şi nu în ultimul rând, locul meu preferat, unde dimineaţa se degustă cafea sau ceai, Gloriette! Panorama este superbă, merită să faceţi o plimbare pâna sus! O să fiţi răsplătiţi cu un peisaj pe cinste ! Ca să puteţi vizita palatul şi toate grădinile cu calm, ar necesita o zi intreagă. Biletul de intrare e în jur de 18 euro/ persoană, preţ în care este inclus un tur mare al interiorului, în timpul căruia o să observaţi cu uşuriţă stilul de viaţă, rutina celor ce ocupau această proprietate . Ce am mai văzut prin Viena? Aaaa...da! Parlamentul! O impunătoare clădire în stil grecesc, incluzând atât ornamentele, coloanele cât şi fântana din faţa acestuia, reliefata în bustul zeitei intelepciunii, Atena. Parlamentul este localizat tot pe Ringstrasse, ca şi primăria Vienei, de altfel, deci nu aveţi cum să le ratati. Timpul scurt petrecut în capitala imperiala a Austriei, l-am consumat cu aceste obiective care le consider principale. Stiu că sunt şi alte lucruri măreţe de văzut şi promit că mă voi întoarce să descopăr şi alte locuri încărcate cu istorie. În încheiere aş spune că laitmotivul acestui articol este cuvântul "imperial", clar, fiind totodată caracteristica definitorie a Vienei, care a fost şi o dăinuie pe veci sub acestă trăsătură marcantă . Istoria tumultoasă şi complexă este prezentă şi ea peste tot. Chiar văzusem acum câteva seri un documentar referitor la prima clădire modernă a Vienei, care a stârnit diverse discordii şi controverse la vremea aceea. Este vorba de clădirea din faţa intrării palatului Hoffburg, respectiv în momentul de faţă, sucursala băncii Raiffeisen. Am fost atât de plăcut surprinsă şi totodată indignata că nu am acordat atenţie interiorului, căci, pe cât de simplă este, fără prea multe ornamente arhitecturale pe exterior , în interior denotă un aer luxuriantmodern- interbelic (parcă), presărat, în procent mare, cu lemn de mahon şi vitralii colorate. Cert este faptul că bogăţia, educaţia, ordinea, frumuseţea Vienei se observă cu uşurintă la fiecare pas, nu degeaba este numită Capitală culturală a Austriei şi ca o completare, eu as sublinia faptul ca poate fi numita una dintre cele mai frumoase capitale culturale ale Europei.

ANGI CRISTEA

în serile când negrul din cerul gurii nu mă lasă să dau seara bună așez luna pe alfabet mi s-au albăstrit unghiile de cerneala care se scurge din cer timpul sâsâie ca un șarpe agățat de sternul meu saliva secundelor îmi unge memoria de scurtă durată din torace ziua eclipsează fanta destinului scriitorii scuipă o zi bună printre dinți ziua / diorama perfectă/ mușcă din cel care scrie până la os

Paravan în orașul meu băiatul cu gunoiul citește Gazeta de Sud la intersecții din mașini snobii aruncă scrum de țigări efeminat pătura care citește aspiră naturalețea unei cărți în Parcul Romanescu

Omidă de drum lung sufletul se face ghem apoi devine fir de lumină crestează în munți labirinturi roade piatra și mușcă din sternul copacilor cărarea către Dumnezeu se îngustează până devine zbor

întors cu spatele la reclame tipul boem se scutură de viața plină de molii luxoase sub ochelarii heliomați trotuarele se lărgesc și se umplu brusc de femei-manechin

viața își scutură omizile pe drumuri de munte liniștea fierbe în abis /șarpe al timpului/ în timp ce singurătatea ca un glonț rade cerul

cu unghii roșii atârnă de gâtul tău străvezii de nesomn nerușinat de frumoase poeme gureșe cu lungi picioare îmi adulmec moartea în bibliotecă o caut să o întind la fereastra-paravan de câte ori orașul naște monștri

hai să urcăm spre calea lactee cu toate prăpăstiile în torace m-am sacrificat onest îmi gâlgâie cuvintele în gât /hematii autoimune/ poate fi lumea mai mult decât o copită de cal rotunjită de stânci?

Apelul de dimineată mi-a spus ,,bună-dimineața'' în anii mei romantici dar ziua nu începuse bine se strâmbase poetul la ea

Clipe se zvârcolește vântul șarpe ce așteaptă asfințitul Preschimbă-te în clipe! zice Nichita către mine simt gustul de tămâioasă al toamnelor

făcea apelul de dimineață după o beție cumpărată la litru nu i-am răspuns decât să-mi lase zilele nescrise la apel nu răspund

curgerea timpului Dunărea care îmi scade în piept

Talazuri

aș rodi la fereastra lumii vie mustind sihastru dacă stăncuțele nu mi-ar fura inima uitată pe glie aerul miroase a nuci verzi este atât de amară viața trăită pe silabe! când pleacă berzele când mor cocorii sufletul meu se întinde în lan

vocalele îți gâlgâie în gât consoanele ca niște monede pentru vama veche curg din paginile cărților ți-ai prins cordonul ombilical de limba ceasului azi moartea te prinde în lesă citeșteo ca la prima împărtășanie fără auz fără văz cu ochii deschiși înlăuntru

spune-mi când voi ațipi în lanul de grâu vei mai secera luna să fiu o clipă cer? Ultimul ceas

Nopți cu luna în palme

moartea are raftul ei este scoasă în tiraj redus numai pentru inițiați zilnic o curăț de praf poate se va deschide acum cât ceasul încă îmi ticăie în piept să poată citi și nevăzătorii literele încrustate

vara târzie desface orice ramură până la lujer așa cum vântul usucă sarea ce se scurge din rufe decolorate lacrimi ale stelelor neodihnite șterg rotundul până în abis pe când luna mi se zgribuleste în palme /păpădie desculță în amurg/

de ce ți-ar trebui văz pentru a gusta deliciile morții aflate pe raft? nici auz nu-ți trebuie, nici glas doar palme să o poți modela în formă de zbor

îmbrăcată în cămăși de in îmi perii părul înspre toamnă și vopsesc în ulei de cânepă nopțile verii sau dansez cu luna în pantofi în timp ce aburul râului se ascunde între sâni /peruzea între doi nori despiedecati/

iubesc mirosul de porumbi ploaia cu îngeri camuflați în pești cerul deschis din care se scurg culori de câmp zilele lui august cu gust de vii

serile aud copitele cailor de la Letea alergând spre apus cu praful pulsând în vene și implor răsăritul să-mi toarne în palme argintul lunii încă fierbinte să modelez eu însămi o perlă neagră din atât de alba singurătate a lui august

pe retina mea lumea se scaldă în nopți polare miroase a savană a leu ce rage în amurg luna are picioarele ascunse în nisipul rece se curăță cu fiecare val de pielea de șarpe și stinge stelele cu amfora sufletului uneori aș desface soarele ca pe o portocală felie cu felie să îmi miroasă tălpile a lumină când voi înnota în talazul mărilor cu genele întoarse spre cer în palmele mele sentimentele se mulează nisip umed apă și soare îți beau lentoarea clipelor necuminecate patima roșie dezleagă harta cuvintelor vino de pe marte și coboară-n vezuviu poți balansa contrasentimentele cu o perdea sau niște vitralii albastre pe care am pictat aburul iubirii /șerpoaică de apă/ Zecimalele lunii cu o mie de cai poți cumpăra o scară spre cer dar liniștea cu glas de greier nu o poți hașura stând la fereastra ovală a orizontului cu pintenii înfipți în talazul ierbii câte secunde dorm în lanul de veghe șchioape de infinitul o sau de interminabilul a? număr stelele care înrămează bolta unde se scaldă luna rotundă ca o zecimală vor apune iubiri în filigran iar noi vom sparge fosforul secundelor mângâind coama cuvintelor ce îmi flutură peste umeri respir sarea albă pe lună plină /sepie a mărilor înstelate/ cine își va înneca sorții cine aburul nopții îl va ancora lângă mal? Descântec de singuratate calea spre strâmta singurătate se bifurcă... în piața mare columbii așteaptă ziua de pensii zilele cad ca niște firimituri uscate

golaș pomul de la ușa bisericii mușcă din căldură mângâind umbra câinelui de la atâta arșiță apele răpesc minute cu burți umflate de pești singurătatea sparge pietre lupul pădurii își linge coada licantrop de nopți fierbinți fantastic vântul îmi suflă în ceafă îmi respiră neliniștile cu o discreție de septuagenar sub cerul fierbinte îngrop păpușa de lut va ploua într-o vară... vor crește nucii va cânta prigoria căldura îți dilată inimă până la mine și suflu înspre tine zece secunde de gheață suflete, ce-mi descânți de singurătate într-o vară hrănită de columbi Poem cu cerneală simpatică se scurge pe cele două mâini cerneala simpatică pasez lentoarea timpului cu un croșeu de stânga taci cu amurgul între dinți îmi eliberezi hulubii improvizația aceasta de clipe miroase a ratare amoroasă dacă ai bea cafeaua din palme poate aș dormi nopțile pe cuvinte altfel se citește pe malul Senei din cărți îmi este dor de alegoria din Luceafărul luna îmi plimbă singurătatea în landou te închizi în birou și scrii pe pereți sunt o jigodie pictez anapoda sunt clară ca vinul nu pot colora un destin iar graurii minții mele zboară în zigzag spirala dintre moarte și azi este ca o jardinieră am învățat că în cer te încalți cu singurătate iar aici spui du-te dracului și mai pui de-un poem Metamorfoza

ne putem curața de cuvinte în toate diminețile când băutul cafelei devine epopeic am arta de a nu-ți face pe plac de a bea dintr-o ceașcă minusculă zațul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/ în zile patinate cobor la demisol cu anxietatea că praful zilei se va așeza pe umerii orașului iar tu îți vei pierde iarba din palme vopsind pomii ca pentru o vară fără omizi nu-ți mai vin păsările cerului la ora de cumpărat armonii serile îmi conjug timpurile la mai mult ca perfect și inventez cuvinte lipsite de șireturi închid în sertar pâinea după-amiezii rugăciunile nesomnul păsării în zbor ce gust de cafea la ibric are orașul fără omizi cu armoniile lui pastelate insomniile îmi târăsc setea antologică pe asfalt și mă imploră preschimbă-te în omizi sau vino vopsită hedonist prin tăcerea verii care falsează Sub Podul Suspinelor existența se gustă ca un nectar/dulce de-amar/ aerul în formă de pasăre rotește galaxia liniștii orele se zbat în turnul cu o sută de trepte /pene negre ale unui alb de destin/ îți parfumez cu fidelitate zborul ca un suspin androgin desculț în trupul cuvintelor mângâi pietrele ca într-un ultim exod vor suspina în ii de borangic brodate cu timpul închis în catedrală nu mă voi confesa decât munților estropiați rănile picioarelor hrănesc sufletul orașului cu gust de limonadă cu mentă hai să dăm o tură călare pe motocicletă tu vii dintr-un steag eu vin dintr-o ecuație de ce ai suspina sub un pod unde ți-ai suspendat ora de fericire iubind la comun

Poezie cu frunze în vânt dragule frunze arămii se scurg pe alei miroase a versuri uploadate din cer de atei bat clopotele în turn prelung ca un șarpe de vânt port între palme lumina/doruri gravate-n aspru cuvânt/ sar gușteri din frunziș/silabe ale lumii din noi îmi încalț neliniștea tăceri răsărite din ploi se zice că lumea începe ca un zbor de cocori cu toamne pe aripi cu frunze demente și nori rugina s-a întins pe dealuri sculptez în molizi sensul vieții aștept să se răsucească sufletul alb al dimineții cu fața spre luna de toamnă alb de zurlie dragule sunt iubiri care ard în iarba orelor vie Orașul din care se pleacă oamenii ies la strada mare cu demonii lor sub braț fiecare cu fiecare îngeri înalți printre statuile goale ce beau pe datorie cafeaua zilelor pline de ipocrizii gazete cu limba albastră salivează pe ideea mea despre univers vecina care fumează în timp ce împinge căruciorul scrie despre cum se toacă bani din proiectul de-a arta poeții nu s-au reinventat au rămas la stadiul de larvă cât vor purta mantaua lui gogol mai pot scrie la colectiv arși de febra poeziei /de-a v-ați ascunselea el a furat un câine pentru a păcăli timpul să scrie încă un vers despre bruneta din tramvai cu sânii lascivi serile se plimbă ca un șobolan roz gafâind de neputințe din orașul acesta se pleacă pe cai mari atât de mici sunt străzile cu femei splendide cu poeme mignone și zile nenumărate

BORIS MARIAN MEHR

suntem în mâinile Demiurgului, cenușă în scrumiera Lui. Cuțitul cu plăsea de trandafir l-am pregătit când n-am să mă mai mir, cum te iubeam cândva, te nisipeam și-n valuri iar te adunam, țara tristeții este-n fiecare, unii se duc departe de hotare,

Iliada pe dos

mieii ce plâng se-aud numai în somn, Un cal pentr-un poem, o Iliadă,

flămândul nu visează un somon,

În scoicile mirositoare –pace fadă, Confucius este partenerul lui Antoniu, Cal de bătaie eu ofer, îți dau, Tu te alegi cu algele, cu tonul, Preferă tu ce crezi, un mic bau-bau.

Ai fost un înger, astăzi ești banal,

Singurătățile se tot hrănesc cu frică, Atingi treapta de jos, monumental, din efemer vom face o șeptică,

Cât despre o cetate zisă Troia

pe coapsele miresei se prăvale

O să ne spună orbul din Minoia.

misterul pasiunilor carnale,

Nu poți ceda, nu poți muri, deși se moare

că de din vale de Rovine scrie La Topolog, la Hiroshima sau Canare, poetul într-o sferă aurie,

De-ai fost cândva un dinosaur,

tu nu știi ce înseamnă not to be,

Nu are importanță, scrii cu aur.

astfel ne înțelegem, jucării

DORINA BRÂNDUŞA LANDÉN (Suedia) născând statui din rugina corăbiilor cu naufragiaţi întro eternitate mizerabilă.

Fără-ndoială cineva tulbură orizonturile cineva gata să râdă în hohote cineva primejdios chiar când doarme.

În marş prin somnul naţiunilor Ceremonie finală

războinicii nu şi-au pierdut armele demonii n-au fost încă îmblânziţi.

E prea târziu să mai ajungi la sfârşitul zilei.

E prea târziu pentru ceremonia finală.

În cimitirul iernilor polare

Îmbrăcat în aur şi purpură

culcate sunt legile tale din tinereţe

cavalerul scrântit al dezastrului

uitate sunt dimineţile leoarcă de ploaie

îşi arde sandalele.

auriul verii culorile calde anotimpurile

Meditaţie în grădină

vârstele omului – doar umbra unui lup alb

Să supravieţuieşti sub munţii făgăduinţelor

care şi el va dispare –

în mijlocul concetăţenilor ocupând acelaşi spaţiu

Sub cerul sfâşiat

treptuit ca o scară de care se-agaţă – caracatiţe –

de aripi metalice

palide oase în prăpastia cerului.

în mareea oceanelor placentare fierbe spuma neliniştii

Cum felul acesta de-naintare a oamenilor

şi urma prăfoasă lăsată de gândacii secreţi

ni se împletesc rădăcinile şi unde însorită vine ziua de mâine.

ai binelui public –

Pâine apă aer

îndemânatici constructori de aer – mi-

adevăr netemător de minciună

au înverzit sălbatic bucuria

ordinea anotimpurilor

şi cum se zbate ea înlăuntru-mi

ritmul celor ce vor veni

ca o specie gata să piară.

şi prezentul lucrurilor trecute – nevoi atât de paşnice –

Să te naşti la întretăierea apelor

sau poate iubirea ori moartea.

valul în ţărmul pieptului să te izbească. Puhoiul te înalţă şi-n cele din urmă te leapădă

Vrei pâinea să fie mai bună

sub un roi amorf de ochi anonimi

apa să fie vin iar aerul înmiresmat

cu priviri pofticioase

dar sub coaja dorinţei maladive

între continente şi ţări

nevoile noastre sunt totuşi

în marea aşteptărilor noastre

pâinea apa pământul.

care atârnă mult prea sus. Toate s-au ascuns în zadarnica iarnă şiUn ins cenuşiu sub o mască

ntr-un târziu înţelegi:

sau mai mulţi – potentaţi

eşti un pigmeu din carne şi sânge

în parlamentele stagnării

într-o imensă palmă de piatră.

cu mintea organizată ca o maşină de adunat bani –

Tu fii mulţumit cu preţul ce ţi s-a pus

pălăvrăgind despre fericire

la soldul acestei vieţi: zâmbeşte!

îţi indică un drum pe care

Raţiunea politică cere frunţi descreţite.

nu-l ştie nimeni altcineva: urmează-l! Cu umbra Tu vrei doar o stare de bine Stau ghemuită ca un fetus

un pământ în care

eliberat de căldura trupului

pământul îşi pierde-n văzduh răsuflarea

– încarcerat în oţel –

cântecul greierilor mai picură încă

jumătate carne jumătate suflet.

şi din copaci înfrânţi de frig

Mă părăsesc toate secundele

pe fragede fire de iarbă

un zid transparent le separă.

tăcut se scurge clorofila.

Întunericul mi se urcă pe umeri

La capătul porţiunii mele de viaţă

între sâni cineva respiră repede repede

aurore boreale ridică poduri de brumă

nucleul ei în arterele mele –

în ochii goi s-or tângui efemere

absoarbe miezul substanţei

stele sparte regal influx de holograme

timpul

orchestre de fluturi.

ca umbra omul cum teaca tăişul spadei. Ah distanţa dintre un trup viu şi

Hai să umblăm prin Europa

simţământul de a fi viu! Hai să umblăm prin Europa noastră Ultimul termen

şi-a tuturor celor ce se umflă-n autoportrete

ore după ore se scurg

umplând până la gură prăpastia

pe cer luna e roşie

cu discursuri sterile

o mare de sânge

pigmei crescuţi din piatră

norii sunt peşti mari carnivori

ridicând aceiaşi pereţi la case diferite

într-un aisberg lipsit de greutate.

bricolând machete din plastic printre hotare arse –

Spirite austere ale beznei ca aerul

arta tradiţională

navigând peste graniţe

în care toate piesele sunt sparte

ce dezleagă suflete

nobilul sport

îngropând fulgere – zboruri nocturne.

al schimbării la faţă a ţărilor de care vai câtă nevoie avem – eu însămi

Noaptea aceasta îmi secătuieşte inima

în mersul poticnit spre ziua de mâine.

din însuşi miezul sufletului Să mergem. Să merg…

mă împresura neant de spumă

Cine mă tot înghionteşte în spate

izbind izvorul sângelui

şi cine aţâţă nebunii?

ereditatea laptelui

Cei paşnici şi fără de griji

supt odată cu sămânţa morţii.

dansează întru gloria istoriei şi a faptei.

Singură păşeam – un om obişnuit numărând nebunii –

Hai să facem o spărtură-n drepturile

printre oameni vorbind în şoaptă

cetăţeanului de rând

îndopaţi cu bune intenţii

dar mai ales în obligaţiile ce-l preschimbă

cu vin la carton şi budincă

într-o marionetă colorată

oameni alergând pe sârmă.

învăţată să râdă să plângă să nască să moară.

Simţeam cum îmi cresc lăstari pe limbă cumva năruită într-o carne străină –

Hai să ne-nfruptăm din noi înşine

umbră rătăcitoare pe ziduri –

să ducem măruntele noastre războaie

presimţind o durere profundă

împotriva lumii simetrice.

sau ce mai poate rămâne dintr-o bucurie când lumina lunii mai tremură încă şi pielea nopţii ca gelatina

Sensibilitate

acoperă plăgile lumii.

Mi-am gustat prea mult singurătatea

Nu-mi puteam asuma

pentru a o putea îndura.

atâta sensibilitate

Ea se năştea

îmi era teamă că o să-mi vomit inima.

CONSTANTIN P. POPESCU

PROFEȚIA

Doctorul psihiatru Mihail Gavril Vasilievici, M.G. pentru puținii lui prieteni, un rus emigrat în America Latină cu mai bine de treizeci de ani în urmă, își toarnă al doilea pahar de coniac al după-amiezii. A renunțat de multă vreme la duritatea de oțel a vodcii rusești și soarbe lichidul franțuzesc nu atât pentru aromele sale cât mai mult pentru frumoasa lui transparență de chihlimbar. E cald, este sfârșit de iunie și perdelele ușii larg deschise ale verandei lasă din plin razele soarelui să strălucească. M.G. are patruzecișitrei de ani și așteaptă. Există o clipă a după-amiezelor când soarele îi răsfrânge pe cristalul candelabrului, nemișcat de foarte multă vreme de niciun curent de aer, o ploaie de lumini albastru deschis. Un vis, un fel de drog deosebit, nou, pe care doctorul îl cunoaște de puțin timp, mai cu seamă de când l-a părăsit Elvira, fosta lui soție. Rămas singur, liniștea tace în jurul său. Unica ieșire din amărăciunea unui refuz prea des amintit, din realitatea sanatoriului și a bolnavilor alături de care îmbătrânește, e acest moment de sclipire a luminilor jucăușe, vii. Elvira: după o pasiune de studenți aproape nebuni, în care ea se simțise magnetic atrasă de emigrantul din altă lume, ca și cum ar fi fost sosit de pe o altă planetă, după ce lucraseră vreo cinci ani împreună la Sanatoriul din Santiago, îl părăsise pentru un comandant de cursă lungă. Uniformele atrag întotdeauna femeile frumoase, asta în vreme ce părul lui blond devenea din ce în ce mai deschis la culoare și al ei rămânea la fel de negru. Alesese, deși el o rugase să-i rămână alături la sanatoriu, o carieră universitară. Dacă M.G. avea multă dragoste pentru victimele umane din clinică, Elvira avea în schimb ambiția de a ajunge cât mai sus, cât mai departe în cariera pe care și-o începuseră împreună. Nu aveau copii și poate de asta se îndepărtă până și de simpatiile ei pentru comunism, probabil din cauza țării lăsate în urmă de el. Rudele lui se pierduseră cu timpul printre amintiri îndepărtate și dureroase de gulag, iar părinții ei îl priviseră dintotdeauna cu multă răceală, deși nu-i vorbiseră sincer și deschis niciodată. Apreciau ambiția Elvirei și tatăl ei, senatorul, interveni pentru ea la decanul facultății de medicină.

M.G. își amintește din ce în ce mai rar de anii lor frumoși, dar folosește din ce în ce mai des paharul de coniac. Din miile de simptome împrumutate de-a lungul timpului de la pacienții săi, acum nu mai are nevoie de descărcarea atât de necesară în primii ani. Elvira nu înțelegea, poate pentru că avea un fel mult mai rațional de a privi bolnavii, ca pe niște experimente medicale sau ca pe niște obiecte de studiu pentru meseria ei. M.G. încă se mai întreabă dacă nu cumva Elvira alesese a fi doctor numai din pricina lui. Acum asta nu mai are niciun fel de importanță. Păstra într-un sertar ultima ei scrisoare, în care îi mărturisea că pleacă definitiv cu acel comandor. Pe alte mări, poate până în Rusia. Scrisoarea o primise după plecarea vaporului, când nu mai putea face nimic. După toate astea, se dedicase cu multă dragoste bolnavilor lui. Se simțea deodată iubit doar de ei, atât cât puteau, în universurile lor unice și izolate.

Așteptând clipa lui, își lipește paharul cu bulgări de gheață de fruntea asudată și contactul cu sticla rece îl înfioară. Aerul tace, încremenit. E straniu, nimic nu se mișcă, firele de praf pe care soarele le face să pară luminoase stau pe loc, perfect imobile. Apoi, brusc, în clipa exactă, singura clipă cu această putere, cristalul candelabrului își lasă făpturile de lumină să-l atragă în visul lor albastru, ca și cum ar face un salt pe tărâmul lor, dezvăluit dintr-o dată vederii lui. Nu, nu e de vină coniacul, deși e al doilea pahar, nici aerul așteptând, fără respirație, fără substanță și greutate, arzându-i fierbinte în sânge. Clipa mult așteptată, drogul care-l ține într-un fel de vrajă de ceva vreme, îl fascinează, ca și cum ar atinge cu adevărat undele eternității, dansând în jurul încăperii, lăsând umbre de lumini albastre până și în strălucirea paharului cu lichid auriu. O liniște de dincolo de lume, de deasupra scoarței unui trup, fără nicio altă vibrație în afara jocului hipnotic și viu. Respirația i se oprește, inima la fel. Luminile îl caută, ademenindu-l cu raze albastre să le fie alături, trăind în alt fel, într-o nouă pulsație, pe care M.G. n-o cunoștea. Apoi, dintr-o dată, visul moare. Se stinge în razele soarelui care se ascunde după castanul apusului, iar cristalul candelabrului își cheamă cuminte luminile înapoi. Visele mor sau se trezesc? se întreabă M.G. De parcă numai morții i-ar păsa de noi, atât de mult ne iubește. Se simte foarte aproape de un adevăr și căldura devine dintr-o dată înnăbușitoare. Își freacă ochii cu palmele, soarbe din paharul în care gheața s-a topit. Îi vine să-l spargă de podea, ca și cum și-ar aminti deodată de sângele de rus pătimaș. Uitase. De vină e surmenajul, își spune, sau luminile astea stranii, ca o magie. Sau poate Elvira... Este acesta un pod peste lumi? De ce nu vine când îl chem? Mă cheamă el pe mine? Simte că se sufocă. Se ridică și respiră adânc, în timp ce afară se întunecă.

- Îți spun un secret, doctore, o profeție, dar jură-mi că n-ai s-o spui nimănui. - Vorbește, Filo. Încet, să nu ne-audă cineva. - S-a supărat rău Dumnezeu pe oameni, doctore.

- De ce, Filo? - Pentru că au pus pe seama Lui tot felul de lucruri străine. Nu ei au fugit de Dumnezeu, dar L-au convins pe Dumnezeu să plece departe de ei. Să-și ia cu El respirațiile și să plece pentru destul timp. - Cum adică, Filo? Dumnezeu nu mai respiră? A murit? - Nu, doctore, e mult mai simplu: pentru multă vreme, peste pământ nu va mai adia niciun pic de vânt și atât. Miile de respirații ale lui Dumnezeu se călătoresc de pe-aici. Dumnezeu e trist, doctore: Perfecțiunea nu mai are către ce să tânjească. Poate s-a plictisit. Dar cosmosul ăsta rotitor nu e nici pe departe indiferent la indiferența celor ce dorm liniștiți cu capul pe perna hazardului lor drag. Dimpotrivă, îi pasă, doctore... Ciudată profeție făcută de blajinul Filo, cel care privea mai sclipitor cu un ochi, în așa fel încât pe celălalt nu-l puteai vedea bine pentru că se ascundea sub umbra unei stufoase sprâncene. Filo își privește mâinile subțiri, cu degete lungi. Șade încruntat, dar e numai o impresie din cauza sprâncenelor lui. E liniștit, ca și cum ar ști bine ce spune. M.G. ascultă atent, încercând să pătrundă în realitatea lui Filo cu toată ființa. Îi e foarte drag nebunul acesta, ca și ceilalți. A înțeles o bună parte din viețile fiecăruia, iar ei se află deja în inima lui, în acest sanatoriu unde lucrează de peste douăzeci de ani cu sufletele lor chinuite. - Sunt atâtea miliarde de creatori jucăuși care au alcătuit lumea, planeta, florile, vântul, cerul cu stele, continuă Filo. Totuși, nevăzuți, ei veghează și îndrumă... Se amestecă, se contopesc energiile lor creatoare. Unii fac, alții desfac, doctore. Noi, oamenii: doar alți copii neastâmpărați care se avântă în această necunoscută lucrare a misterelor. Peste tot și în toate, Perfecțiunea privește mută spectacolul care poate părea sferic, dar nu este așa. Dincolo de Sferă este un tărâm necunoscut creatorilor jucăuși. Ei nu au acces acolo, sau nu încă. Până când vor îmbătrâni în limitele lor, până când își vor atinge maturitatea, cerurile mai trebuie să se rotească de miliarde și miliarde de ori, doctore... Ca și cum totul nu ar fi decât nucleul unui atom nedezvoltat, cu energii încă latente. E un fel de curățenie acolo, înăuntru, spre care te îndreaptă niște lumini albastre, ca niște călăuze... Doctore, există rădăcini stelare și rădăcini pământești, știai asta?

Se lasă seara. Doctorul Mihail Gavril Vasilievici nu-și găsește somnul, deși e la al treilea pahar de coniac. Stele strălucesc în întuneric și umbra lor nu amintește nimic din magicul dans de mai devreme, de parcă s-ar fi grăbit să fugă cât mai departe. Se gândește la Filo, pe care mâine îl va privi cu ochi obosiți de nesomn. A fost atât de clară profeția lui? Nicio adiere de vânt, cât de slabă, de mai bine de o lună. Aer stând, fără gust sau miros. Aproape sufocant, dar încă respirabil. M.G. nu mai poate dormi. Aprinde candelabrul, cumpărat de Elvira când se mutaseră în casa aceasta. Becul însă e prea palid, o biată umbră, la mii de ani-lumină distanță de visul lui.

Luminile nu mai vin, oricât le-ar chema ca pe niște făpturi călăuzitoare. E trist. Ar mai bea un pahar, dar se lasă păgubaș. Își pregătește ziua la sanatoriu, când îl va privi mult mai atent pe Filo. Face asta de peste zece ani.

- Bună dimineața, Filo! - Doctore, bună dimineața! Știi ceva? Eu te am deja în mine, așa cum și dumneata mă ai pe mine. Nostim, nu? - Ce spui, Filo? întreabă M.G. O emoție adâncă îl învăluie cu aripile ei: în jurul lui Filo dansează luminile albastre ale apusului din cristalul candelabrului. Își freacă ochii cu palma. Filo îl observă mai atent ca niciodată. M.G. nu se înșeală, Filo e însoțit de aceleași stranii lumini albăstrui, stând ca de pază în jurul chipului său cu sprânceana stângă totdeauna ridicată. - Ai avut o noapte grea, doctore, știu, pentru că te am în mine, așa cum ți-am spus. Nu te ascunde, că e zadarnic. Întrebări te mistuie, iar eu te străvăd. Nu vezi că dacă mă ai pe mine în dumneata ai putea avea și răspunsurile? Nu, ești doar ceea ce se cheamă un om normal. Sau nu? De ce boală suferă azi domnul doctor? - De insomnii care-mi ucid visele, răspunse cu o sinceritate neascunsă M.G., simțind aceeași emoție aproape violentă, ca un semnal. Filo ar putea avea dreptate. L-ar lămuri cu un alt punct de vedere. Nu vede niciun motiv să nu-l creadă. Niciodată nu știuse de ce nebunii sunt atât de puțin ascultați. Filo are ceva magnetic în bonomia lui, ca mai toți pacienții. Când ceilalți au crize, nu se molipsește niciodată de curenții năvalnici ai bolnavilor și îi privește curios cu ochiul lui albastru, sclipitor. Pare un copil care vede un spectacol nou. M.G. se întreabă, călăuzit de certitudinea emoției simțite, dacă Filo e cu adevărat nebun. Îl cunoaște bine, de peste zece ani: nu pare să fi îmbătrânit, părul lui cărunt e același. Nu are vârstă, parcă stă pe loc și urmele trecerii timpului nu i se văd pe chip. Obrazul doctorului are deja săpate multe riduri, dar ochiul lui Filo e la fel ca în urmă cu zece ani. Da, poate că are puteri de clarvedere sau de străvedere, cum spune el. M.G. se simte văzut dincolo de halatul meseriei sale. - Cine te-a poreclit pe tine Filo, Filo? - Cum cine? Un nebun, normal! Vine de la filozof, să știi! Doctore, vrei să-mi îndeplinești o dorință? - Care, Filo? - Respiră cât poți de adânc. O singură dată, doar atât. M.G., curios, se supune. Aerul pare să aibă acum un fel de aromă deosebită. - Ce ai făcut, de fapt, doctore?

- Cum, ce am făcut? Am respirat adânc, așa cum m-ai rugat. - Nu, doctore, te întreb ce ai făcut cu amănuntul, în detaliu. - Întâi am tras aer în piept, apoi l-am expirat. Simplu, nu? - Asta este, doctore! Ai simțit respirația zilei? Zilele sunt vii, doctore, inspiră prin lumină și expiră prin întuneric. Ceva, ca un hazard, așa îi spun ei. Dar legile lui sunt atât de complicate încât căutătorilor li s-a făcut lene să le mai descopere. Dorm liniștiți pe această pernă a hazardului, a întâmplării. Cei fără insomnii, mă înțelegi, doctore? Fără întrebări, fără căutări... Dar, fii atent: elementele care mă alcătuiesc pe mine, în forma asta de om, nu sunt o întâmplare. Dacă ar fi fost așa, eu aș fi singur pe planeta asta, pentru că e atât de mică probabilitatea de repetare încât nici nu poate să existe. Dar vezi bine că nu sunt singur. Există ceva care a făcut ca toate aceste elemente, cea mai mare parte apă, câteva minerale și gaze, să capete formă, consistență în ceea ce eu sunt. Ceva-ul acesta e în tot și în toate, dar a deschis numai omului ușa către un tărâm plin de riscuri. Tărâmul lui eu sunt, doctore. Eu sunt cel ce sunt se exprimă astfel prin toate, dar mai cu seamă prin om. Când mă voi risipi înapoi în elemente, mai exact când ceva-ul mă va risipi, mă voi regăsi pe mine în acel ceva, care nu este numai al meu, ci al tuturor făpturilor. Asta facem, doctore, ne căutăm ceva-ul ăsta fără nume, fără să știm. Filo tăcu. M.G., psihiatrul Mihail Gavril Vasilievici, ascultă și se gândește. Ar dori să bea vodcă împreună cu Filo, apoi să danseze cântând cât îi țin glasurile, ca doi frați. Își amintește intuiția descoperirii unui adevăr, cu o seară înainte și simte că primește în dar viziunile acestui neobișnuit nebun. În tristețea adâncă a sanatoriului, Filo este deosebit, prin speranță. Îi dăruiește un optimism care seamănă cu înviorarea adusă de o ceașcă bună de cafea, pe care sigur că Filo nu a mai băut-o de multă vreme. - E atât de simplu, doctore, că poate nici nu îți vine să crezi. Oare acest ceva nu respiră prin noi așa cum ai respirat dumneata adineaori, așa cum respiră zilele, despre care am aflat că sunt vii? Am putea numi atunci timpul o ființă vie, nu-i așa? Întreb: e atât de greu să-ți găsești ceva-ul tău unic, personal, care te însuflețește, iar asta înainte de moarte, vreau să spun înainte de clipa risipirii în haosul elementelor? Nu de moarte se tem oamenii, ci poate de acest ceva... S-au ascuns de Dumnezeul lor, de ceva-ul lor... De-asta El a plecat departe și și-a luat cu El respirațiile. Curând nici zilele nu vor mai respira și atunci ai să vezi ce va fi. - Ești un înțelept, Filo, spune M.G. Atât de adâncă e înțelepciunea ta încât ai ajuns la sanatoriul ăsta. Păcat. - Nu, doctore, nu, e mult mai bine așa. Nu m-ar fi crezut nimeni acolo, afară. Aici stau și filozofez liniștit. Dar să nu mă trădezi, doctore. Te rog, nu mă întoarce din drum. Nu mă da acelei părți a lumii de dincolo de gardul ăsta, ca pe un obiect care nu merită nici măcar o reparație capitală. - Fii fără grijă, Filo.

Filo îl urmărește cum se îndepărtează. Peste lumina reflectată de halatul alb al doctorului strălucesc mici stele albăstrii.

- Știi, Mihail Gavril, aș vrea să-ți spun o poveste. - De unde îmi cunoști numele, Filo? întrebă M.G. - Păi, dacă te am în mine cum ai vrea să nu îți știu numele? Știu și câte pahare de vodcă ai băut și câte stele albastre te-au făcut să vezi. Nu mă crezi când îți spun că te am în mine, dar nu-i nimic. Uite: cu mulți ani în urmă am șlefuit câteva pietre cu mâinile astea ale mele. Pietre obișnuite, peste care lumea calcă nepăsătoare. Aspre, din cele de pe drumuri. Le-am șlefuit până când au ajuns la transparență și și-au găsit acel ceva numai al lor, ajutându-mă și pe mine să-l găsesc. Schimbându-le pe ele, mă schimbam eu. Apoi, le-am dat înapoi pământului. Sunt sigur că există și acum pe undeva, pe vreun drum. Când le-am povestit prietenilor despre bucuria pietrelor și a mea, au bănuit că ascund în metaforă conspirații tainice și periculoase. M-au denunțat. M-au închis. M-au anchetat fără să găsească nimic și atunci m-au izolat aici. Fără să știe, mi-au făcut un mare bine. Îți vorbesc, doctore, pentru că știu că nu rămâi decât cu dragostea după durerile pe care le-ai trăit. Acel ceva... De asta. Mau ascuns într-un sanatoriu, iar eu m-am ascuns într-un nebun. Mi-e milă, pentru că n-au împărtășit bucuria unor pietre poate prea aspre pentru ei.

Aproape de gardul unde stau de vorbă, pe stradă, trece un convoi funerar. Văd sicriul, caii, rudele care plâng îndurerate și un munte de flori ce acoperă dricul. Filo și doctorul privesc în tăcere prin gratiile groase de fier. Printre tulpinile florilor zăresc doar mâinile împreunate cenușiu pe pieptul celui mort. - Câte cadavre de flori însoțind un alt cadavru pe ultimul drum, spune Filo, drumul rarefierii. De parcă gândurile ăstora care-l duc n-ar fi putut să fie altele, ci puse numai în florile astea ucise. O durere înmiită cu alte mici dureri, nevăzute, tăcute, la fel de triste ori poate mai mult... O, mică moarte a florilor, ce bine însoțești moartea omului! strigă Filo aproape omenește, cu riscul de a fi auzit. Eterne regrete, egoiștilor! Să vă renașteți flori, spre a înțelege! Există și ceva-ul florilor, nebunilor! Ca și acela al păsărilor, al atâtor viețuitoare! Mult vă iubește moartea, de-abia vă așteaptă!... Ăsta a trecut pe tărâmul lui eu sunt, nu știe decât că a fost o întrupare a respirațiilor unei zile. Dac-am putea iubi viețuitoarele pe cât de tăcute ne iubesc ele, numai atât și ar fi de-ajuns... Iartă-mă că am devenit normal, doctore. Înțelegi acum de ce s-au oprit vânturile? M.G. se gândește că poate Filo e un om al unui viitor pe care nu îl tace ci, dimpotrivă, îl rostește. Doctorului i se pare că a băut cu adevărat vodcă împreună cu Filo, ca doi frați, în alt timp, în altă țară îndepărtată. Filo își rostește viitorul doctorului său, bolnav de inima lumii. El este deja acolo, mult înaintea altora. Ciudat, M.G. aproape că îl crede. Nici nu l-ar putea contrazice. Oare asta e o dovadă că Filo spune un adevăr?

Câtă simplitate, Doamne al respirațiilor! Auzi la el, ceva...

În ziua când pe Mihail Gavril Vasilievici l-au sunat să vină de urgență la sanatoriu, vântul a început să adie din nou. Motivul pentru care-l chemaseră a fost moartea lui Filo: inima i se oprise brusc, fără niciun cuvânt, într-o tăcere desăvârșită. Nu-i cunoșteau nici măcar adevăratul nume sau data nașterii. Nu l-ar fi crezut nimeni, oricum, chiar dacă le-ar fi știut. O simplă fișă medicală și nimic altceva. Doctorul l-a privit îndelung. Era miezul zilei, aproape de prânz. Ochii îi erau limpezi, larg deschiși, cu privirea împietrită peste ultima respirație a ultimei sale zile, ca și cum ar fi putut vedea acolo ceva. Deasupra trupului său se legănau câteva lumini albastre. Aceleași lumini albastre în același dans trist. Peste puțin timp s-au îndepărtat, risipindu-se ca și cum n-ar fi fost.

Târgoviște, 2012 Octombrie 16

LINIA ALBĂ

All the lonely people Where do they all come from? All the lonely people Where do they all belong? The Beatles – Eleanor Rigby

Orașul se întuneca în ritmul lui obișnuit. Ploaia răzleață de primăvară nu izbutise să stingă mirosul de praf și fum care plutea ca de obicei după o zi de trafic. Se întorcea acasă de la cabinet, legănându-și servieta și presimțea plutind în aer o ceartă înainte de weekend. Sigur că și Elenei i se acrise de tot și toate și o putea înțelege, pentru că o iubea. Sătulă de mirosul lui de dentist, de tatăl orgolios, cel care insistase încă de când Elena mersese la școală, mai mult pentru el decât ea, să-și facă o carieră solidă, independentă, după care devenise casnică de-a binelea; purtând pe deasupra și un nume cu o rezonanță ridicol-amară, doamna Elena Domn, după el, soțul ei. Asta se datora de bună seamă tot socrului, căruia numele lui, întâmplător și trecător ca orice nume, i se părea cum nu se poate mai potrivit fiicei sale. De parcă pe el l-ar fi putut chema domnul Doamna, de pildă. Filologia ei rămăsese ascunsă doar în diploma din corpul mare al bibliotecii lor. Trebuia să accepte. Cabinetul îi fusese finanțat de socrul lui și primise propunerea destul de entuziast, imediat după căsătorie. Era încă tânăr și ambițios. Pe urmă li se născuse fiul și bunicii îi acaparaseră cu totul. Doar Elena insistase să se ocupe singură de el și îi devenise o bună soție. Pe domnul dentist îl irita demult răsfățul părinților, așa cum îl irita acum totul: cabinetul, polizorul, pacienții. Își luase obiceiul să scrie, doar pentru el, pentru ideea de povestire pe care imaginația lui se dovedea dornică s-o nască. Asta îi plăcea, îl vindeca de apăsările nedoritei meserii. Simțea un fel de consistență a focului, un ușor entuziasm și nelipsita cană de cafea devenea vâsla luntrei cu care naviga pe oceanul cuvintelor. Cu timpul, în orele lui de scriere, memoria computerului se umpluse cu texte întregi, în așa fel încât stările care îi deveniseră cele mai dragi erau cele petrecute în parcul pustiu, în locul unde căpătau viață povestirile. Se plimbau adesea prin parc înainte, în anii lor frumoși. Își aminti cum el avea grijă să se așeze pe o bancă având mai totdeauna ceva în dreapta, fie un copac, fie o statuie sau alt sprijin. Ea, Elena, se muta atunci în dreapta lui, iar odată, când erau cât pe ce să se așeze pe o bancă având alături un soclu gol, de statuie căzută, furată, cine știe, ea protestase râzând, spunându-i că singurul tău sprijin sunt eu, singurul drept, până la bătrânețe. El se ridicase și alesese altă bancă, Elena tăcuse și îl simțise îmbufnat ca un copil. Acum toate astea erau undeva, departe în urmă și pașii i se răreau pe măsură ce se apropia de casă. Izbuti doar să-și mai amintească primul lui pacient, un preot bătrân. Emoționat, îi provocase o durere destul de violentă și omul nu mai revenise niciodată. Preotul părea să nu-și înțeleagă meseria, în care avea de-a face cu mult mai multe dureri, și toate cu mult diferite de o simplă extracție de măsea. Ratată atunci, pentru că de emoție nu nimerise nervul potrivit. De când era adolescent, îi numea pe toți preoții Father McKenzie, după cântecul Beatleșilor. Acum nu știe dacă nu se simțise emoționat tocmai pentru că primul lui pacient era un preot. Niciodată nu-i putuse deosebi între ei după ierarhie și sutană, dar în seara asta domnul Domn era abătut poate și pentru că niciunul din ei nu i-ar fi putut oferi un motiv, un

subiect pentru o povestire SF. Asta și-ar fi dorit să scrie, încercând să descurce complicatele ițe care îi alcătuiseră povestea de viață, după o linie pe care o desenase parcă altcineva. La treizecișicinci de ani, după zece ani de căsnicie, domnul Domn nu se putea certa astă seară cu Elena, ar fi fost o nedreptate, deși cunoștea foarte bine strâmbătura nasului ei când îl săruta pe obraz la sosirea acasă. O înțelegea și o iubea, poate pentru că și ei îi scriseră alții întâmplările viitoare în trecut. Numai în cele câteva luni petrecute împreună cu el înainte de căsătorie (și aceea regizată de mândrul tată socru) fusese pe deplin fericită și o simțiseră amândoi, de parcă cineva le șoptea că întreaga lor viață s-a concentrat în anotimpul acela, scurt în fond, că doar atunci au fost cu adevărat un singur suflet și un singur trup. O buclă de timp, de primăvară, ca o cununie din alte lumi, pe care nici unul din ei nu vroia s-o dezlege pentru că le era prea dragă. Apoi...

Semaforul pe roșu, ca orice semafor, întotdeauna. Așteaptă, în grupul celorlalți. De-asta nu mai circula cu mașina, deși ar fi făcut o cursă lungă, departe, cât mai departe de cele câteva mii de prilejuri de ceartă care pluteau și în hol, și în bucătărie, peste tot, cu atât mai mult în dormitor. Elena Domn părea liniștită, dar el simțea clocotul ascuns, ca o viață paralelă, din care cauză ciocnirile, erupția, s-ar fi putut produce oricând între realitățile lor. El, scriind povestiri sub parolă în computerul folosit de amândoi. Ea, cu vise pe cât de nemărturisite pe atât de departe de împlinire. Nu, nu în weekendul ăsta. Descuie portiera mașinii și nici nu privește spre ferestrele casei lui. Oricum, știe că sunt luminate și că e așteptat. Demarează pe asfaltul spălat de ploaie, strălucind sub felinarele aprinse și se îndreaptă spre ieșirea din oraș. Va trebui să treacă prin zona aglomerată, nervoasă a traficului, dar speranța unui drum liber sub cerul nopții de primăvară îl întărește. Reușește să pătrundă pe culoar și crește viteza, deschide fereastra din stânga și aerul îi aduce miresme de pământ respirând și de pădure în ploaie. Îi face bine, e ca un masaj răcoritor, ține privirea pe linia albă a șoselei, deși i se pare că e puțin curbată spre stânga. Rar, pe contrasens, izbucniri de faruri, din ce în ce mai puține pe măsură ce se îndepărtează de oraș. O povestire SF, asta i-ar trebui și se gândește că nu a încercat niciodată s-o scrie. Pe dreapta, o nălucă albă îi face semn să oprească. Frânează, patinează puțin, deschide ușa din dreapta și i se aruncă înăuntru o ființă complet dezbrăcată, blondă și mirosind a săpun pe care nu știe să-l numească. Ochii femeii sunt mari, cu privire fixă, în așa fel încât își rotește neîncetat capul de câte ori privește, ca o păpușă mecanică. Pielea și părul îi sunt albe și par din plastic. - Unde mergi? o întreabă. - Nu știu, îi răspunde creatura, aproape liniar. Parcă undeva, în trecut. - Cum asta? - Așa bine, în trecut. Viitorul mi-l cunosc demult, mai spuse, cu o voce stranie. A ce miroase în mașina asta? - A dentist. Tace, neputând să-și exprime surpriza. Subiect sintetic de poveste SF, se gândește. Nori răzleț-bleumarin aruncă stropi rari în parbriz. Femeia pare să le urmărească strălucirile. Îi e milă de ea, ridică un pulover de pe bancheta din spate și i-l întinde, atent la drum. Năluca îl ia și se îmbracă încet. Între gesturi, el vede că deși e blondă are o

pată pe ceafă, ca o dungă întunecată care coboară pe tot spatele. Deși pare o sălbăticiune, trupul ei ar putea ascunde o ființă umană lovită de un șoc sau bolnavă. Se înfioară. - Privește înainte, la linia albă, îi spune femeia. Mă chema Laura și acolo eram soția unui bărbat tânăr, blond și înalt. A trebuit neapărat să plec. M-au trimis să-l caut, după ce l-au trimis în război. Numai eu îl pot găsi. Nu-l cunoști? - Nu. Nu știe despre ce război vorbește. Oricum, războaie sunt tot timpul aici, peste tot. Pentru orice. Chipul îi e deodată jumătate lumină și jumătate întuneric, parcă linia albă a șoselei i s-ar fi lipit de pielea feței. Îl sperie, dar merge înainte, cu aceeași stranie senzație că linia albă trage mereu spre stânga sau că mașinii i s-a stricat mecanismul direcției. Merge cu viteză, ascultând motorul și vâjâitul aerului pe geamul deschis. Asta pare să-i facă bine. Tac amândoi, parcă închiși în lumi diferite. - Oprește, oprește, rostește ea deodată și el o vede cu mâinile întinse în față, spre lacrimile ploii de pe parbriz, cu privirile fixe. Are degete foarte lungi, fără unghii, dar pare că știe foarte bine tot ce vede. El însă, nu. O nebună, se gândește rapid, în timp ce frânează. Femeia deschide ușa cu iuțeala unei spaime de neînțeles, trece prin lumina farurilor și dispare dincolo de linia albă, pe partea stângă a întunericului. - Hei, vino înapoi, e noapte! îi strigă prin fereastra deschisă, dar singurul răspuns e linia albă, părând mereu întoarsă într-o curbă largă spre stânga, deși ar fi putut fi sigur că autostrada asta e perfect liniară. Următorul oraș e foarte departe, o știe. Coboară, lasă mașina pe loc și trece dincolo, spre liziera de pădure. Așteaptă nervos celelalte mașini și privește în întuneric. Atât de albicioasă ar reflecta orice rază de lumină, își spune. Gheare de crengi îi zgârie fața și mâinile întinse, e beznă și numai șuierul vântului nopții face să vibreze aerul mirosind a pădure. Trece mai departe prin hățișuri întunecate, grăbit s-o găsească. Nu se descurcă, înaintează mult timp apărându-se cu mâinile, cu ochii strânși, ferindu-i de ramurile copacilor, până nici nu mai știe ce caută. Simte cum pădurea îl respinge prin crengile tăioase, ascuțite, ca și cum nu l-ar lăsa să pătrundă pe tărâmul tainelor ei. Acasă, Elena, soția cu numele de un ridicol amar - de fapt numele lui - acel preot, întâiul său pacient căruia de emoție i-a provocat o durere, fiul lui, amintirile concediului la mare, niciodată întreg din nenumărate pricini, socrul său, cel mai important om de pe fața pământului și calculatorul plin de povestiri poate chiar bine scrise, fără niciuna SF. Semaforul pe verde și oamenii aceia care trec toți deodată, în același pas, sincronizați doar de o lumină aprinsă pe un stâlp automat, ca sub o hipnoză. Înțelege că se grăbesc cu toții spre muncă, spre serviciu sau alte obligații. Cunoaște toate astea în petecul întunecat de pădure a nopții; află că pentru unii munca fără pasiune, robia pentru bani, poate ucide un vis, în timp ce pentru alții, puținii care acceptă riscul imens al foamei și sărăciei, visul e calea eliberării dintr-o robie devenită aproape obligatorie pe măsură ce anii trec din ce în ce mai repede. Știe că toți sunt doar consumatori de trăire pentru alții, că sunt plătiți cu prețul unor amare și anonime singurătăți. De parcă n-ai mai putea fi de folos lumii decât așa, hipnotizat de un salariu, de un venit atrăgător. Nu și altfel, de pildă cu un vis frumos, creat liber, chiar cu riscul de a-l împlini. A transpirat și năluca pe care o caută nu se vede. Nu mai poate face nimic, e prea întuneric și renunță. Pădurea s-a rărit, cerul e mai limpede deasupra capului său și i se pare că plouă cu stele din alte lumi.

Se întoarce, ostenit și dezamăgit. Găsește mașina lăsată pe autostradă, la ieșirea din pădure. Se luminează de ziuă și linia albă, traversând-o înapoi, îi pare crăpată și arsă mii de ani de soare și arșiță. Cu ușile deschise, mașina are cauciucurile dezumflate și e ruginită, îmbătrânită, lăsată într-o rână. Servieta lui a dispărut, i-au furat-o. Noaptea asta a durat câțiva ani. Ocolește cadavrul de metal, privindu-l atent. Cum să pornești mormanul ăsta de fier vechi? Nu mai sunt nici cheile, bordul mașinii tace. Vede pe bancheta din dreapta o urmă palidă, ca o pulbere, amintindu-i de năluca de pe șosea. Și, în dreapta lui, Elena, singurul lui sprijin, așa cum îi spunea demult. Șterge cu mâneca praful de pe bordul mașinii și simte deodată că autostrada a devenit acum una a războiului, că pe acolo nu mai trece nicio mașină, poate doar tancuri. E singur, pe o planetă străină care seamănă cu viitorul pământ. Da, înțelege că năluca plecase de aici, arătându-i un drum posibil, însemnat de linia albă, mereu curbată larg spre stânga. Fie, o va urma. Își scoate haina, e dimineață de primăvară, caldă și aburind de viață. Păsările nu și-au uitat cântul, soarele încă răsare și pădurea a închis în desișurile ei coșmarul nopții. Spaima că nălucirea ar deveni realitate. Poate va întâlni soldați, cine știe ce le va spune, ce poveste va trebui să inventeze. Povestire SF. Father McKenzie... Îi pare rău că l-a făcut să-l doară, era primul său pacient. Acum e singur, cum singură trebuie să se fi simțit și Elena, poate chiar și socrul său și preotul. Sau toți preoții, de orice fel. Și soldații. Fiul, părinte, doar el să nu se simtă singur, străin, neînțeles, nevoit să fugă de semafoare și de mașini în tot felul de povestiri imaginare. Măcar el, fiul, părinte... Mâinile lui au pete mici, semne ale unei posibile oboseli a ficatului sau ale orelor petrecute în cabinetul stomatologic. Acum, gândurile lui zumzăie la fel de strident ca polizorul pe care a fost silit să-l asculte atâta timp. Merge înainte cu haina pe umăr și aude cântecul Beatleșilor, ivit din adâncul unei memorii pe care o credea veșnic dormind, sub masca unei devastatoare obișnuințe. A plecat totuși, a plecat pentru că Elena, Elena Domn, soția lui, nu merita să explodeze de nefericire în seara asta de primăvară. O păstrează atât de aproape în inelul cununiei lor, nimănui cunoscute, e sprijinul lui din dreapta, nefericită din pricina socrului, poate și a lui, a vârstei, a visului ei de ziaristă, și ar mai găsi încă o mie de motive, adevărate carii ale vieții lor. Cândva, în alte zile, nu peste mult timp, le va trata pe fiecare în parte. Le-a rezervat deja câte-o plombă. Pașii calcă agale, n-are de ce să se grăbească. În dreapta se scurge linia albă, îmbătrânită de timp și crăpată de soare. Înainte, asfaltul plat, respirând aburul dimineții și o grămăjoară de cenușă din care na mai rămas decât o mână sintetică, fără unghii. Alături, câteva tuburi goale de cartușe, vechi și afumate, fără nicio armă. Se simte neputincios, nu poate trece bariera care îl separă de locul eternei întâlniri a iubitelor, a soțiilor și a mamelor cu soldații uciși în războaie. Încă nu, acolo ajung doar cei pregătiți, cei ce cunosc puterile sufletului și legile încă nedescoperite ale timpului. Îi vine deodată să plângă și fuge, fuge departe de locul acestei linii albe, de borna arsă din calea lui. Năluca aceea a pierit, dar a reușit. Ochii i se împăienjenesc. Își dorește doar să nu-și piardă mințile, acest segment, acest traducător al veșniciei în clipă, limba pe care abia simte că a început s-o învețe. Îi vine să întrebe cerul ce religie are și care îi sunt preoții. Cere cuiva necunoscut îngăduința de a fi lucid până la capătul acestui drum, al acestei linii albe. Pe autostrada dreaptă, sub soarele arzând vertical, dincolo de orice orizont cu putință, cade. Într-o clipă de vis, o cușcă imensă în care sunt închise pisici de toate rasele și de toate mărimile, cărora cineva le dă drumul afară, deschizându-le ușa. Sunt sălbăticite de libertatea neașteptată, cu care nu s-au gândit niciodată ce pot face. Fug înspăimântate în toate direcțiile, evadând toate deodată în lume. Domesticite îndelung, miaună ca mii de polizoare într-un imens cabinet dentar cu gratii de fier la ferestre și el simte că ușa le-a fost deschisă de un preot oarecare. Unul din cei mulți pe care i-a numit în adolescență Father McKenzie.

Știe că pe acolo nu va trece nicio mașină pentru că nu mai există mașini. Linia albă și dreaptă nu va mai rezista nici ea multă vreme. Stratul ei se subțiază din ce în ce mai mult.

Bătrâna din fața lui îi șoptește că o cheamă Elena. - Sunt Elena Domn, soția ta. Îi amestecă în liniște ceaiul cu lingurița. În biblioteca de dincolo stau, îngălbenite, cărțile lui, editate la mult timp după ce le scrisese, ca un semn că fugarele lui entuziasme își găsiseră ecouri. Era înainte de a descoperi singura limbă în care putea fi cu totul mut. Stăpânind-o bine, aflase foarte multe detalii. Știa de pildă că spre seară vor veni fiul lor și nepotul pe care năluca aia blondă ca o linie albă, Laura, i l-a dăruit. Sunt detaliile liniștii. Nu mai e dentist de foarte mult timp și nu-și amintește să fi avut vreodată nici cea mai mică ceartă cu acestă femeie care susține în șoaptă că poartă numele ridicol de Elena Domn, după trecătorul lui nume. Și e singurul care știe că blândețea din ochii ei este una jucăușă ca a lui Mozart, pentru că ea este altă existență a micului geniu, deși acum e soție, mamă și bunică desăvârșită. Nu, pe el nu-l mai poate păcăli nimeni, așa cum nici n-ar putea pretinde nimănui să fie crezut. Soarbe încet din lingurița cu ceai, rostind în noua lui limbă cât de mult o iubește. Până când linia lui albă va deveni punctată, așa cum sunt unele linii pe autostrăzi. Până la ultimul stop. Un alt timp privește prin ochii lui, care îi amintesc Elenei un cântec vechi. Parcă Eleanor Rigby? Nu-l mai întreabă însă nimic. Îi plăcuse foarte mult povestirea pe care el o intitulase cândva, cu mulți ani după, De ce.

Târgoviște, 2012 Noiembrie 16 Eleanor Rigby – The Beatles

Ah, look at all the lonely people... Eleanor Rigby picks up the rice in the church where a wedding has been, Lives in a dream. Waits at the window, wearing the face that she keeps in a jar by the door Who is it for? All the lonely people Where do they all come from? All the lonely people Where do they all belong? Father Mckenzie writing the words of a sermon that no one will hear No one comes near. Look at him working, darning his socks in the night when there's nobody there. What does he care? All the lonely people Where do they all come from? All the lonely people

Where do they all belong? Ah, look at all the lonely people... Eleanor Rigby died in the church and was buried along with her name. Nobody came. Father Mckenzie wiping the dirt from his hands as he walks from the grave. No one was saved. All the lonely people - ah, look at all the lonely people Where do they all come from? All the lonely people - ah, look at all the lonely people Where do they all belong?

ADRIAN CREŢU

în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie în oraşul de provincie cu două catedrale falnice erectate nemilos chiar în inima lui oamenii se târâie, abrutizaţi de soare, pe asfaltul moale transpirându-şi în tăcere vieţile goale pe strada principală în oraşul de provincie cu singurul său cinematograf mişună nestingheriţi şobolani uriaşi şi câţiva adolescenţi excitaţi se pipăie febril pe întuneric şi mănâncă popcorn din pungile jumbo size în oraşul de provincie o pisică tărcată se furişează pe lângă zidul crăpat al unei alimentare e atât de slăbită încât i se văd coastele şi burta îi e lipită de şira spinării doar foamea i se mai vede în ochii lărgiţi de frică în drum spre tomberoanele de gunoi în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie deznădejdea se insinuează parşiv peste tot în betoane, în blocurile coşcovite în magazinele de haine second-hand şi în tăblăria încinsă a maşinilor grăbite în oraşul de provincie uitat de toţi zeii şi demonii creştinătăţii în care visele au murit de mult singura luptă demnă de a mai fi purtată

este să nu-ţi pierzi minţile să ajungi întreg până la dimineaţa zilei următoare

urbancolia poem recenzie mi-a luat o după-amiază întreagă o bucată bună din seară 4 cafele şi aproape un pachet de camel galben să dau gata Urbancolia lui dan sociu intoxicat de cofeină şi nicotină am luptat câteva ore bune cu această lungă diaree existenţială de vreo 200 de pagini despre dragoste, singurătate şi delir pe la începutul serii pe când mă apropiam încet de finalul romanului mi s-a aplecat de la prea multă cafea şi a trebuit să cobor la cramă de unde m-am aprovizionat cu trei sticle de vin pentru a face faţă restului de lectură şi ce mai rămăsese din zi dar e prima carte adevărată pe care am citit-o în ultimii şase ani lucru care nu mă lasă deloc indiferent

scurtă istorie despre un rege fără coroană în acestă seară a avut loc un eveniment politic de o importanţă absolut mondială în curtea unei cârciumi jegoase denumită, ironic, ”Café Bar” – (deoarece nu servesc deloc cafea) dintr-un cartier mărginaş al bătrânului meu oraş

acolo, un bătrânel înalt şi uscăţiv s-a îmbătat crunt şi s-a încoronat cu de la sine putere rege unic dar fără coroană al acestei terase murdare – lucru care, în mod evident nu putea rămâne fără consecinţe în desfăşurarea istorică ulterioară în scurt timp, a urmat o lovitură violentă de stat în urma căreia bătrânul rege fără coroană a fost detronat ca urmare a primei sale decizii regale şi uşor jucăuşe de a închide, spontan şi contra voinţei populare porţile noii sale împărăţii în faţa clienţilor terasei în cauză – apoi, a fost alungat cu câţiva pumni în cap acompaniaţi de numeroase picioare în fund de către un barman, de asemenea, destul de beat şi iritat de această nouă conducere monarhică

toate aceste evenimente politice de o covârşitoare importanţă istorică pentru întregul mapamond au avut loc în timp ce îmi beam liniştit cea de-a doua bere neumarkt la o masă din apropiere şi înregistram febril cele petrecute pe spatele unei hârtii oficiale de serviciu pentru a nu se pierde nimic din proaspetele întâmplări pentru posteritate

aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger. pe când mergeam liniştit să-mi iau ceva de băut un înger mi-a sărit în cale în parcarea imensă a supermarketului de la capătul liniei de autobuz 22. s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început să-mi vorbească repede, într-o limbă stranie şi guturală. iritat, am încercat să-l dau la o parte -

dar îngerul nu vroia, cu niciun preţ, să mă lase să trec. pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă de o furie animalică şi am început să-l lovesc cu sălbăticie plin de ură de entuziasm nebunie... loviturile mele curgeau năvalnic peste faţa...pieptul...peste mâinile…şi picioarele îngerului care s-a umplut curând de sânge. în mod ciudat el nu se ferea deloc de izbiturile mele repetate continua să-mi spună, în aceeaşi limbă necunoscută, lucruri pe care nu le pricepeam, în timp ce furia mea creştea tot mai mult. până când îngerul s-a prăbuşit sub loviturile mele şi a murit. gâfâind, mi-am ridicat privirile şi am privit în jur o linişte adâncă se aşezase peste tot. am inspirat adânc în piept aerul călduţ al serii cu miros de benzină şi iarbă proaspătă din parcarea pustie de la selgros.

cerul senin era străbătut pe alocuri de fâşii roşiatice precum rănile deschise ale îngerului mort care zăcea nemişcat la picioarele mele mi-am tras respiraţia pentru câteva momente apoi m-am căutat în buzunarele blugilor după o monedă de 5 mii pentru căruciorul de cumpărături şi am intrat să-mi iau ceva de băut.

orice om este un cântec fără rimă orice om este un cântec fără rimă strident cu multe dezacorduri în care este vorba de frică nebunie moarte şi de o poveste de dragoste care nu se sfârşeşte niciodată orice om este o piesă lungă de teatru al cărei regizor dirijează fără noimă iar actorii sunt caricaturi îngroşate la absurd ale spectatorilor trişti din piaţa publică orice om este un monstru urban rătăcitor care mănâncă bea se fute votează stă la coadă la Impozite şi taxe visează plânge râde şi apoi moare

senzație uneori mi se strânge inima atât de tare în piept încât nu mai pot respira atunci îmi vine să smulg pielea de pe mine să ajungă aerul mai uşor în suflet

epitaf pentru anii douăzeci

mi-am petrecut cea mai mare parte a anilor mei douăzeci luptându-mă îndelung cu mine devorat de o silă imensă de ceea ce devenisem m-am dispreţuit cu sete pentru cea mai mare parte a decadei ca să pot supravieţui acestei bătălii mi-am petrecut cea mai mare parte a anilor mei douăzeci înghiţind somnifere şi îmbătându-mă crunt de câte ori am putut am petrecut prima jumătate a anilor mei douăzeci învăţând la şcoli alese şi citind, haotic şi plin de entuziasm tot ce mi-a picat în mână apoi am petrecut a doua jumătate a anilor mei douăzeci uitând aproape tot ce am învăţat şi am citit în prima jumătate a anilor mei douăzeci mi-am petrecut o bună parte a anilor mei douăzeci consumând, fără discriminare, haşiş şi marijuana pe unde am apucat în ultima parte a anilor mei douăzeci am fost îndrăgostit nebuneşte de o himeră pe care o mai visez uneori şi mă umple de tristeţe de fiecare dată am început prima parte a anilor mei treizeci făcând pace cu mine lumea zice că e doar un firav armistiţiu care n-o să dureze prea mult

acum îmi petrec prima parte a anilor mei treizeci muncind până la epuizare şi îmbătându-mă de câte ori pot îmi mai petrec prima parte a anilor mei treizeci mergând la prostituate o dată pe săptămână şi scriind câte două poezii pe lună cu o regularitate de ceas helvetic

un şobolan s-a omorât în faţa papetăriei "direct office" o ştire înspăimântătoare a fost transmisă în această seară pe toate canalele mass-media propagând o undă de şoc în întreaga societate românească se pare că în cursul zilei de azi a fost descoperit cadavrul unui şobolan de dimensiuni medii în faţa unui magazin de papetărie dintr-un cartier bun al oraşului primele cercetări ale poliţiei confirmă o ipoteză greu de imaginat purtătorul de cuvânt al inspectoratului de poliţie a declarat în urmă cu o oră abia stăpânindu-şi lacrimile de durere că toate indiciile conduc spre o sinucidere a şobolanului pe motive de dezgust existenţial imaginile video au surprins pentru câteva clipe corpul neînsufleţit al sinucigaşului şobolan ce stătea întins pe spate cu botul larg deschis şi cu toate cele patru picioruşe întinse sârmă în aerul rece de iarnă al oraşului abominabila întâmplare a avut loc în faţa elegantului magazin "direct office" la câţiva metri de o mică grădină din faţa unui bloc cu patru etaje unde s-au stabilit de câţiva ani buni mai multe pisici vagabonde şi plictisite

reporterul unei celebre televiziuni naţionale a încercat în zadar să obţină o declaraţie de la un motan roşcat şi voinic ce părea a fi şeful micii comunităţi de pisici dar acesta s-a îndepărtat în grabă speriat de flashurile aparatului foto cu câteva minute în urmă însuşi clubul român de presă

a emis un comunicat în care a prezentat sincerele sale condoleanţe comunităţii şobolanilor băcăuani pentru greaua pierdere suferită speculaţiile se înteţesc de la oră la oră câteva tocşouri cu invitaţi psihologi, preoţi şi medici veterinari deja dezbat aprins motivele îngrozitorului act ce au împins şobolanul urban de dimensiuni medii la această soluţie disperată în faţa magazinului de papetărie "direct office" dumnezeu să-l odihnească pe bietul şobolan sinucigaş!

invitaţie de dragoste hai pe la mine deseară nu te-am mai văzut de mult adu toate spaimele şi îngrijorările tale voi râde cu poftă de ele mai încolo invită-ţi şi demonii la mine ca să mă distreze cu cele mai mari laşităţi ale tale vino şi cu speranţele tale de viitor ca să ţi le ucid una câte una şi-apoi să plângem împreună după ele îndelung îndrăgosteşte-te nebuneşte de mine şi-ţi promit că mă vei părăsi furioasă şi dezgustată la următoarea lună plină adu şi câteva întrebări despre viaţă şi moarte pe care o să le discutăm amândoi după ce ne futem şi apoi să le ignorăm răspunsurile înţelepte

mai ales, nu uita să cumperi nişte vodcă pe drum o s-o amestec cu suc de portocale ca să mă îmbăt porceşte când o să mă satur de tine şi de reproşurile tale

fără putinţă de scăpare, dintre coapsele fierbinţi ale femeii cu picioare nerăbdătoare

prins strâns între coapsele fierbinţi ale femeii cu picioare nerăbdătoare, fără putinţă de scăpare, ascult un copil din faţa blocului, care cântă în batjocură: "hoţii mi-au furat chi-looo-ţii! hoţii mi-au furat chi-looo-ţii!" târziu, înconjurat de mici insule de spermă şi sânge, sorb vinul roşu dintr-o cană de mort salutând încă o dată furia urbană care îmi acaparează sălbatic gândurile pe ritmuri asurzitoare de rock'n roll amorţit de băutură, mă clatin apoi, neîndemânatic, la marginea patului cu ochii închişi, deja plictisit de ce e dincolo, privesc furios la flash-urile de lumini galbene şi roşii care fulgeră disco prin faţa ochilor în timp ce melodia oraşului explodează paroxistic în mine sub supravegherea atentă a coapselor moi ale femeii cu picioare nerăbdătoare

o baladă modernă a morţii cerşetorului de sub pod noaptea înainta tot mai hotărât peste umbrele oraşului frigul atacase violent totul deasupra asfaltului crăpat de timp în cârciuma din gang fumul de ţigară se întinsese gros, ca un nor alburiu, deasupra puţinilor clienţi rămaşi vocile tari şi răguşite umpleau aerul călduţ, plin de un miros greu de transpiraţie la o masă şubredă, un cerşetor îşi calcula, uşor ameţit, gurile de vodcă rămase în pahar şi asculta cu atenţie o poveste porcoasă spusă lângă el

care nu se mai sfârşea cerşetorul termină ultima sorbitură după care cerşi de la o masă vecină cinşpe mii pentru încă o vodcă ieftină despre care lumea spune că e făcută în camera din spatele barului din fecale macerate de om o bău cu sete la tejgea în picioare, într-o înghiţitură prelungă se închise la toţi nasturii paltonului său ros până la căptuşeală îşi aprinse o ţigară şi ieşi în aerul îngheţat al oraşului vântul de decembrie bătea cu îndârjire peste străzile goale înfrigurat, cerşetorul îşi scoase radioul său mic din buzunarul de la piept singurul lux pe care şi-l mai oferea în ultimii ani îşi potrivi bine căştile în urechi şi deschise pe postul său obişnuit de muzică clasică. forţa notelor simfonice ale concertului pentru trompetă in Mi bemol major a lui Haydn îi inundă urechile arse de ger îl mai auzise o dată, demult, şi-i plăcuse teribil

înveselit, dădu mai tare volumul radioului şi continuă drumul spre culcuşul său de sub pod între ţevile de apă caldă se apropie de calea ferată şi sări atletic peste şinele îngheţate fără să mai audă nimic când, pe neaşteptate, întoarse privirea şi văzu luminile unui tren de noapte năpustindu-se spre el primul lui instinct îi comandă să sară din mijlocul şinelor în dreapta sa din faţa trenului în viteză o bucurie imensă însă îl cuprinse bizar pe când se uita la trenul ce se apropia cu viteză de el la gândul că moartea îi e la doar 2 secunde depărtare astfel, se decise, într-o fracţiune de secundă, să renunţe la restul de viaţă şi-n concertul lui Haydn, şi să aştepte trenul acolo - singur şi liber în mijlocul şinelor aproape imediat, un sunet sec, urmat de un zgomot de oase sfărâmate, umplu pentru o clipă spaţiul întunecat de sub pod. trenul izbi din plin cerşetorul ce stătea în picioare, nemişcat, în calea sa, aruncându-l brutal în tufişurile cu ţepi îngheţaţi de pe margine pacea se reaşeză încet peste noapte odată cu stingerea ultimelor sunete ale trenului ce gonea indiferent mai departe

viaţa părăsea leneş trupul zdrobit al cerşetorului pe ultimele acorduri ale trompetei din concertul în Mi bemol major al lui Haydn sub coloanele podulului din beton masiv în noaptea ce stăpânea abia acum, autoritar, oraşul pustiu şi îngheţat

DANIEL ONACA ( Suedia )

Saga despre Odun şi ursul polar (o povestire de la alte Porți ale Nordului) -- traducere Daniel Onaca – Odun îl chema pe un tânăr destoinic ce locuia odată pe îndepărtatul ostrov al Islandei, laolaltă cu mămuca lui bătrână. Într-o bună zi băiatul se gândi să-şi lase casa părintească şi să plece să-şi caute norocul în lume, împreună cu alţi voinici de prin partea locului. Sărmana lui mamă nu vru să-l lase să plece, dar inima lui Odun nu putu fi înduplecată. Îi spuse bătrânei că peste trei ani se va întoarce şi va aduce cu el atâtea daruri că vor putea trăi îndestulaţi tot restul vieţii. Aşa s-a făcut că flăcăul îşi luă rămas bun de la cea care-l născuse şi-l crescuse, pentru a urma calea mărilor bătute de furtuni. Mai întâi călătoriră, el şi tovarăşii lui, către ţărmurile îngheţate ale Groenlandei. Acolo le-au fost şi masul peste iarnă. Cât au aştepat, şi-au petrecut vremea prinzând peşte şi vânând foci cu pielea lunecoasă. Într-o zi lui Odun îi ieşi norocul în cale şi prinse în capcană o mândreţe de urs. Era unul din aceia mari cât o colină, cu blana albă, frumoasă cum nu se poate spune. Întâi se gândi să se întoarcă cu el acasă. Ştia că mama lui se va bucura mult văzându-l că vine îndărăt atât de repede şi cu asemenea belşug de hrană. Pe urmă chibzui dacă nu ar avea mai mare haznă să-l vândă pe preţ bun în ţara norvegilor ori a danilor şi abia mai apoi să se întoarcă la vatră. Gândul din urmă îl socoti cel mai bun aşa că, în cap de primăvară, Odun şi tovarăşii săi lăsară în urmă ţărmul Groenlandei cea bătută de vânturi aprige şi se îndreptară spre ţara locuită de normanzi. Ajunşi acolo, destoinicii corăbieri traseră la mal, coborâră pe uscat ca să caute adăpost pentru noapte. Ursul polar îl purtau după ei. Avea labele şi grumazul prinse meşteșugit în lanţuri, aşa încât fiara putea să pună un picior înaintea celuilalt dar nu mai mult. Regele norvegilor află curând de sosirea oaspeţilor islandezi şi de minunea de urs ce-i însoţea. Trimise deci oameni cu porunca să-i aducă numaidecât la curte sa. Harald era numele acelui rege şi, când Odun își făcu apariția în sala tronului, îl întrebă de cum îl văzu: - Ia spune, voinice, e mare jivina pe care ai adus-o cu tine? Odun răspunse că era o sălbăticiune ca oricare alta. Stăpânul ţării îl întrebă atunci iarăşi: - Dacă aș vrea să ţi-l cumpăr, cât argint socoteşti că face? - Nu mă gândesc să-l vând, răspunse flăcăul. - Vrei să-ţi dau preţ dublu pe el?

- Nici asta. - Ce ai de gând atunci să faci cu el, vru să ştie riga Harald. - Gândul meu este să-l duc în dar regelui danilor. Din care pricină îl înfruntase astfel Odun pe gazda sa, faptul a rămas o taină şi pentru slujitorii regelui norveg, buluciţi în sala tronului, și pentru tovarășii de călătorie ai islandezului. A socotit el că un rege precum Harald ar fi putut să-l îmbie cu o sumă mai mare? Ori poate îl fulgerase gândul că nu se cade să adune câștig de pe urma ursului pentru care el nu plătise nici o coroană. Numai Odun singur poate şti ce-a fost în inima lui. Cât despre regele Harald, după ce primi răspusul flăcăului, îi răspunse astfel: - Du-te sănătos acolo unde ţi-ai pus în gând. Când te-i întoarce dintr-acolo vreau numai să treci iarăşi pe la mine ca să-mi povesteşi cum te-a răsplătit regele Sven pentru ursul tău. Sar putea întâmpla ca tu să fii unul din oamenii pe care-i însoțește norocul. Odun și tovarăşii săi, plecați de pe ostrovul Islandei și-au urmat calea apeler înspre miază-zi. Când corabia lor a ajuns la țărmul socotit al danilor, regele lor ştia deja de isprava noilor veniţi. Cu toate astea vru să afle chiar din gura lor, care era pricina pentru care bătuseră cale atât de lungă. Iar Odun îi răspunse: - Pământul meu e Islanda, ținut cu legi drepte şi oameni cinstiţi. Am venit la tine să-ţi dăruiesc un urs alb pe care l-am dovedit în ţara numită „cea verde”, măcar că, atât cât am adăstat noi acolo, n-am văzut niciunde iarbă de păscut. - Lasă asta, îl grăbi regele Sven! - Pe drum încoace, m-am oprit în regatul norvegilor. Harald, regele lor, vru să mi-l cumpere, dar eu i-am spus că nu-l vând. L-am lămurit că mai degrabă vreau să ţi-l dăruiesc ţie. Regele danilor fu deopotrivă mirat şi bucuros să audă acele vorbe cuminţi. Primi cu dragă inimă darul lui Odun şi îl adăposti în cetatea sa. Islandezul rămase acolo împreună cu tovarăşii săi toată iarna. La venirea primăverii însă se duse cu pas întins la gazda sa şi-i spuse: - Bunule rege, îţi mulţumesc pentru gostie, dar acum e musai să ne întoarcem la locurile de unde am venit. Regele se întristă întru câtva, când auzi aceasta: - De ce vrei să pleci? Oare nu ai fost găzduit cum se cuvine la curtea mea? Odun se grăbi să răspundă: - Ba am fost omenit cum nu se poate mai bine. Dar mi se strânge inima când ştiu că eu petrec aici la tine în vreme ce mămuca cerşeşte, acolo departe, pe la uşile altora. - Bun răspuns mi-ai dat, grăi regele. Eu nu pot să te opresc, dar înainte de a porni la drum vreau ca meşterii mei să deretice şi să călăfătuiască o corabie pentru tine. Asta ca plată pentru dihania de urs care, iată, s-a făcut de două ori mai mare de când leneveşte aici la noi. La sorocul stabilit, regele Sven îl chemă pe Odun la sine şi îi arătă corabia. Pe urmă îi vorbi astfel: - Dacă pe drumul tău de întoarcere te paşte primejdia şi corabia ta va fi aşa de rău vătămată că va trebui s-o părăseşti, e bine să rămâi cu ceva care să arate că te-am răsplătit regeşte. Zicând acestea, regele îi dărui doi saci de piele, plini cu bani de argint. Apoi îi spuse iarăşi: - Dacă va da nenorocul peste tine şi vei pierde şi sacii, nimeni nu va putea şti că mi-ai fost oaspete. În timp ce rostea aceste vorbe, regele îşi scoase o brăţară de aur de pe braţ şi i-o întinse lui Odun, zicând: - Dacă vei fi păgubit şi de corabie şi de sacii cu argint, brăţara asta va dovedi că ai fost la curtea regelui Sven. Niciodată să nu te desparţi de ea. Fără decât atunci când vei socoti că

vrei să răsplăteşti un om de mare ispravă. Pentru că brăţara asta nu o merită decât un om ce poate fi socotit mare, cu adevărat. Acestea au fost ultimile cuvinte pe care regele danilor le-a împărţit oaspeţilor săi, înainte ca islandezii să se urce pe mândra corabie primită în dar. După ce-au părăsit coasta Daniei, Odun şi oamenii săi luară calea de întoarcere, dar n-au îndreptat corabia spre ostrovul Islaniei. Fiul văduvei vru să-şi ţină cuvântul dat regelui Harald al norvegilor aşa că acolo s-au oprit el mai întâi. Regele i-a întâmpinat la fel de bine ca şi prima oară apoi l-a cercetat pe flăcău: - Spune, zise el, cum te-a răsplătit riga Sven pentru ursul pe care i l-ai dăruit? - Mi-a mulţumit din inimă, răspunse acesta. - Plata asta o puteai avea şi de la mine. Altceva nu ţi-a dat? - Mi-a dat hrană si bunuri ca să avem pe drumul de întoarcere acasă. - Asta n-a fost rău. Dar trebuie că ţi-a mai dat şi altceva. - Mi-a dat o corabie anume pentru noi încheiată şi călăfătuită. - Te-a răsplătit regeşte, dar asta putea-i primi şi de la mine. - Am mai primit doi saci de piele, plini cu bani de argit. De data aceasta regele Harald făcu ochii mari: - Asta da, mărinimie, spuse el, de la mine n-ai fi primit atât. O corabie cu provizii de întoarcere socot că ar fi fost îndeajuns. Nu cumva ţi-a mai dăruit ceva pe deasupra? Odun îi arătă atunci brăţara de aur pe care o purta şi-i spuse: - Mi-a dăruit brăţara asta. Mi-a spus că dacă voi avea nenorocul să pierd tot avutul pe mare, măcar cu atâta lucru să mă aleg din partea lui. În acea clipă regele Harald a înţeles că voinicul aflat dinaintea sa era cu adevărat ceea ce se cheamă un om pe care-l însoțea noroc. S-a ridicat atunci din jilţul său, l-a lăudat pe regele danilor pentru mărinimia lui apoi l-a întrebat pe călător dacă nu vrea să rămână în cetatea lui peste iarnă. Odun se bucură de bunătatea gazdei. Socoti că, dacă mai stă o iarnă pe tărâm străin, va ajunge acasă taman la sorocul făgăduit mamei sale înainte de plecare. Se hotărâ deci să dea urmare ofertei regale. Petrecu iarna ospătând cumpătat la curtea regelui iar, când soarele primăverii lumină iarăşi fjordurile norvegilor, îşi înştiinţă gazda că a venit vremea să ridice pânzele. Regele i-a urat cale bună iar Odun i-a mulțumit pentru găzduire. Înainte însă de a coborâ la țărmul unde se afla țintuită corabia, islandezul a mai intrat odată în sala trounului, după care şi-a scos brăţara de aur de pe braț şi i-a dăruit-o regelui. - De ce vrei să te lipseşti de o podoabă atât de preţioasă, se miră acesta? Iar Odun îi răspunse: - Regele Sven m-a sfătuit să nu mă despart de această brățară niciodată, afară de împrejurarea când voi vrea să o dăruiesc unui om cu suflet mare. Mie îmi pare că acum am întâlnit acel om. Bunule rege, eu nu am uitat că, la primul meu popas la curtea ta, ai fi putut să-mi răpeşti şi ursul şi viaţa. N-ai făcut-o, ci m-ai lăsat să călătoresc în bună pace mai departe. Primeşte deci darul meu, ca semn de recunoştinţă. Regele Harald primi brăţara cu demnitatea pe care suzeranii ştiu s-o arate în orice împrejurare. În schimbul ei l-a împovărat pe feciorul văduvei cu atâtea bunuri de preţ că sacii şi cuferele bine umplute abia mai încăpeau în pântecele și pe puntea corăbiei. Pe la mijlocul verii, Odun şi oamenii săi ajunseră înapoi acasă. Bucuria mamei lui şi veselia celorlalţi locuitori care l-au așteptat la ţărm, n-a fost mică. Cu toţii au văzut bogăţiile cu care era burduşită corabia celor întorşi de pe mare. Vestea isprăvii lor s-a întins în tot ţinutul iar, de atunci şi până la sfârşitul zilelor sale, Odun fu cinstit pe tot cuprinsul ostrovului Islandei, drept om vrednic pe care-l însoțea norocul. La încheierea acestei povestiri, fie-mi îngăduită exprimarea unui gând generat de caracterul ei deosebit de generos. O istorie cu un mesaj atât de pacifist nu-mi amintesc să mai

fiu citit vreodată. Totul se înfăţişează ca o competiţie între rivali care parcă ar vrea să se arate unul mai generos decât celălalt. Lucru ciudat, cu atât mai mult cu cât este bine-cunoscut caracterul „sângeros” al vechilor saga islandeze. Acesta a fost motivul care m-a determinat să traduc în românește şi să redau, într-o formă prescurtată, minuata poveste a fiului rătăcitor, din nord, pe nume Odun.

DORINA ŞIŞU ( Irlanda )

în mila gropii ah de-aș putea vlăstarul să-l culeg din ape tulburi liniște curată prea dăinuită frumusețe-n sete a inimii cărare printre stepe și rug să aflu ochiul ce-mi alină căutător prin umbre vicleșug o dulce-amăruie vie-ți par cuvintele ce tot mi le ascund nădejdea sper în ziua cea de mâine și poate mugur printre spini s-apară tu care pici în gura lumii pradă și stai plângând în sunet de vioară tot îngropând suspinele de ieri nu vrei să cazi și vrei să speri în mila gropii care te-mpresoară mult prea curând și mult întâia oară o foame aprigă de viață cenușie mai stai puțin și spune-mi șuierând al cărui vânt mai sunt pe unde cânt?

cu zilele în buzunar eu nu aștept o corabie mi-am scuturat din păr ziua în fântâna mea din dublin și de picioare am prins spuma mării doar așa într-o joacă pentru că nu știam că viața arde nemărginit sufletul ai să dai o filă mai departe o filă de carte la care citești plictisit de cinci minute

ai să oftezi plictisit de imaginea asta surprinsă de cuvinte de parcă le-ai cunoaște ca pe propria piele un acord fals se aude dinspre stradă pași care nu știu încotro se duc doar mâinile taie aerul iat tu privești sătul te întrebi și taci nu aștept o corabie rămân lângă fântâna mea din dublin să-mi adun zilele apoi să le ascund în buzunarul ăsta rupt.

cum te-am părăsit în diez te-am părăsit pe colțul unui vulcan stins ai aprins o lumânare în ziua fugii mele? stai să-ți povestesc ceva care nu te va surprinde pantofii mei de lac pantofii albi de mireasă îi am și acum duminica sau joia mă îmbrac cu fusta aia din dantelă fusta cu the creation of the heavens o iubeai mult ...apoi pantofii pantofii albi de lac i-am julit în pietre și în alge căutând scoica botezată de tine grand palais n-am găsit decât valuri peste valuri și un pescar bătrân care-mi dă să citesc și acum câte o bucată de cer mai luminată de stele șimi promite plicuri roz de la tine pantofii mei albi de lac mă ajută să-mi fiu mireasă de câte ori vreau și nu mă pune să jur cuvinte pe care toți le-au călcat în picioare cu cizme germane înalte și negre

femeia ghem așteptam într-o gară trenul personal care lua durerea dar ea se ascundea în păr în buzunare în ochi în sânge

se băgase durerea pe sub haine trenul ajungea în gară iar durerea se adâncea și mai tare în mine atât de tare că mă adâncisem cu ea și păream ca un bolovan imens de sare nu ne deosebeam nu știam care sunt eu și care e ea mă amestecasem în sânge și oase până am redevenit femeie dar durerea îmi legase mâinile la spate trenul a trecut pe lângă mine și uite cum am rămas cu durerea asta prinsă de păr așteptând un alt tren sau cine știe...o altă viață. 15 martie 2016 gala de excelență strângi din ochi și potrivești viața în dreptul tău atât cât să-i simți suflarea în față atât cât să vă potriviți pașii ori gândurile să i le auzi pe furiș ajungi pe vârfuri să atingi un cais înflorit ajungi un străin în apa irlandei dacă nu atingi cu mâna norii adunați pe coasta de vest ajungi să nu-ți mai ajungi să te întrebi dacă ești pe partea dreaptă pe stânga ori în centrul vieții pentru că aceste „pentru că-uri” sunt bătăi pe loc ale soldatului din tine sunt fricile ascunse sub ruj de femei pentru că nimeni nu te cunoaște atunci când strângi din ochi la propria ta gală 12 martie 2016

răscumpără-mă da, iar am rămas în urmă să desfac din sârma ghimpată morile de vânt dinții tăi de lapte au lăcomit la cuvinte moi te sărut între explozii solare între tancuri îți scriu declarația de dragoste pe care o citesc din balconul omenirii în plin război cu musulmanii americanii rușii

mexicanii ...în rest e pace pacea aia obosită cu flori la fereastră cu scriitori viitori membri ai unei uniuni încrezători în viitorul luminos decepționați de trecutul glorios înșelați de amante și prieteni așteptând să vină ziua când se vor împăca în fața tunelului cu lumina sau cu Dumnezeu oftând ultimul oftat lumesc că în sfârșit e… răscumpără-mă dragul meu vocea mea e mai mult un ecou prelungit din visele tale

suntem niște marionete suntem niște marionete în mâna vieții nu știm nimic de ea dar nici de noi nu știm nimic e un început și un sfârșit în toate ești o cârpă pe care au rămas culorile pictorului după ce s-a șters pe mâini ești o urmă peste care s-au așezat alți pași pământ și pietre frunze și viermi ești o amintire aruncată într-un sertar vechi ești ceea ce nu ai vrut să fii dar ai scris cândva despre asta un mister ce nu se dezleagă niciodată un frumusețe a inelului care niciodată nu va fi al tău ești de fapt o marionetă cu sforile rupte fără strălucire și fără viață căzută undeva unde nimeni nu privește dar tu nădăjduiești că o mână te va iubi te va ridica și-ți va promite… suntem niște marionete în mâna vieții aducători de duceri… 15 ianuarie 2016

EMANUEL POPE ( Anglia )

Jurnalul unei ucideri repetate, autor Emanuel Pope - prin țara soarelui ce arde și a poporului ce minte la moartea lui Nick Sava * motto: ’' într-o țară postcomunistă până și moartea are carnet de partid’’ (zicere personală)

i-am spus duhului meu: ‘’ vino și fotografiază-mi azi ziua de mâine!’’ îl rugam ‘’Duhule, purtător de mir și slavă’’ asta și fac răspundea el conștiincios continuând să fotografieze aceleași clădiri, aceleași străzi, monumente, cripte comuniste și orice statuie întâlnea prin aerul dens al orașului ’’Nu astea, NU ASTEA!’’ îi repetam eu ‘’fotografiazămi azi doar ziua de mâine, Duhule ca să n-o pot uita!’’ îl rugam, ‘’Duhule, purtător de mir și slavă’’ în vreme ce Moartea spăla cu limbă ei aspră

suprafața tuturor lucrurilor din jurul nostru întărindu-le cu bala sa. . * motto: ‘’ dacă sunt proști, mulți și săraci la inimă numai dracu’ își mai face de lucru cu ei’’ (zicere personală) Mi-a fost dat să străbat deșertul Egiptului nu antic și nici geografic ci pe cel expus privirilor mele uimite răsărit dintr-o margine de țară iubită: Iașiul e o mare de nisip cu o mie de biserici scufundate ca o mie de piramide din care viii și morții au dispărut demult și în piața căruia oamenii locului pentru o supă de linte și un pumn cu monezi grele de piatră își reneagă religia cu fiecare răstignire a lui Osiris apartenența și visele. Priveam totul prin sticla groasă a unei băuturi scumpe ca să nu mă ardă și pe mine soarele orbitor al nesimțirii și uitării și scriam cum scriu și-acum morții îmi alergau speriați prin preajmă singuri unul încoace, altul încolo toți îngrijorați de propria viață șin capela ordinului lor pe o targă metalică cu barba-n piept adormea frumos și gânditor un profet ca un duh lămurit întrutotul de viață. .... Am văzut munții petrecându-l spre groapă printre crucile cimitirului ‘’Petru și Pavel’’ lunecând tăcuți și pioși

ca ploia de vară dimineața pe streașina unei case liniștite de țară și doar ecoul gândului lor de nespus când și când tulbura oglinda marilor dune. Nimeni nu mai privea cu mine și-mi era RUȘINE într-atât de rușine încât i-aș fi mâncat fără remușcare pe cei ce au stat acasă cu burțile pline ...și-mi era RUȘINE văzând Omul DE VIU cum singur se-ngropă după ce îi slujise pe toți mai puțin pe sine ucis acum încă și încă o dată cum își trăgea peste trup de pe margini ca un rege scit niciodată răpus cu mâna duhului său extrem de puternic din pâinea amară a pământului firimitură cu firimitură.

* motto: ‘’Lumea a început să pută’’ (Gellu Naum, Drumețul incendiar) Azi m-am întâlnit din nou cu singurătatea cu singurătatea mea și numai a mea tropăind nerăbdătoare ca-ntr-o continuă fiestă cor în preajma cenușii am fost în țara unde nimeni nu întâlnește pe nimeni în țara în care pentru prima dată a răsărit apusul cu susul-n jos de dimineață Îl privesc cu indignare ridicându-se sub o singură lozincă

prin mulțimea picioarelor negre prin turma bovinelor sale: PRIN FURT, CRIMĂ ȘI PUȘCĂRIE FERICIȚI PETRECEM ACASĂ! …. Azi m-am întâlnit cu Nelumea lui Nimeni cu toată mulțimea picioarelor ei negre și deocheate aflată în plină extensie și împerechere, călcând voios peste cadavre: ‘’ne iubim prea mult AZI ca să renunțăm Mâine!’’ …. …și ca un idiot eu încă le mai aștept mângâierea tulburat din ce în ce mai mult la minte, inimă și-n literatură venind și revenind în țara mărturisitorilor de tranzit în țara în care în anii de liceu un prieten se visa ecologist locuind într-o varză (ce șanse ar fi avut azi însă fericit a scăpat) numai eu mă mai încăpățânez de fiecare dată sperând în minuni ce nu se-ntâmplă ca și cum hocus-pocus peste noapte împotriva a tot ce legitimează o turmă turbată și-ar putea schimba picioarele negre în picioare de lapte și le-ar crește în loc de genunchi sâni curați de mamă și povești de iubire pe glezne pasul le-ar deveni ușor ca de pasăre și n-ar mai fi atât de greu, cum îl simt azi călcându-mi pe inima-mi goală. Blestemați fie toți iubitorii puterii și siluitorii vieții!

la moartea lui Nick Sava SCRIITOR și PICTOR (30.08.1953 - 09.03.2016)

„Nu sunt „noul Iisus”, aşa cum mulţi dintre mai tinerii membri ai comunităţii m-au denumit în derâdere (dovedind astfel şi puţina lor credinţă religioasă). Sunt, poate, un proroc care strigă în deşert, aici, la răscruce de veacuri. Căci, iarăşi, se dovedeşte că nimeni nu-i profet printre ai ai săi…” Nick Sava - Vancouver, Oct. 2007 Pictor, scriitor, redactor şef Atheneum Magazine Vancouver, profesor de Arte Plastice Braşov, România născut în Braşov, 30 August 1953 emigrat în Canada în 1990 revenit în ţară în 2008 decedat în Iași, 09.03.2016 Educaţie: 2011 – Fine Arts Faculty (Pedagogy), “G. Enescu” University Iasi, Romania Bachellor Diploma 2007 – NAIT/Univ. of Alberta, Electrical Engineering, Lighting Designer Bachellor Diploma 1986 – Arts School of Braşov (instr. Alexandrina Gheţie) Diploma 1981 – Fac. of Forestry – Installations, Univ. of Braşov, Diplomat Engineer Diploma Employment: 2011 – 2012 profesor de desen (gimnaziu), Brasov 1997-2008 Lighting Designer (Edmonton, Whitehorse, Seattle WA, Vancouver) 19811990 – Inspector ISCIR, IACIM Braşov (1990-1991, political refugee, Usti nad Labem Camp, Czech Republic 19911997 education in Edmonton, Alberta 2008-2011 education în Iaşi, Romania) Pictor: Prizes and Distinctions: 1989 1st Prize, National Festival, Romania 1987 3rd Prize, National Festival, Romania 1988 2nd Prize Art Festival for Young Artists, Romania 19841989 six 1st prizes in Braşov (district) Festival

Group Exhibitions: 2011 – Casa Profesorilor Iaşi; Galeria Tonitza Iaşi; Galeria Fac. de Arta ARCIS Iaşi 2010 Ana Galleries Iasi 2010 – Anuala de Arte Plastice ARCIS Iaşi 2009 – Anuala de Arte Plastice ARCIS Iaşi 2005 Massey Theatre Gallery, New Westminster, BC Canada 2005 Queen’s Park Gallery, New Westminster, BC Canada 2004 Massey Theatre Gallery, New Westminster, BC Canada 2004 Evergreen Community Centre, Coquitlam, BC Canada 2003 Terry G. Fox Gallery, Burnaby, BC Canada 2003 Burnaby Gallery, Burnaby, BC Canada 2002 Terry G. Fox Gallery, Burnaby, BC Canada 1989 Braşov Romania 1988 Braşov, Romania 1988 Tg. Mureş, Romania 1988 Sibiu, Romania 1986 Braşov, Romania 1986 Sf. Gheorghe, Romania 1985 Braşov, Romania Personal Exhibitions: 2010+2011 Vama, jud. Suceava 2009 Hand Club Iasi 2002-2007 BC Romanian Community Centre New Westminster, BC Canada (permanent) 1989 UAPA Gallery Braşov Scriitor: 2001-2008 Redactor Şef Atheneum Magazine Vancouver, Canada; editoriale şi eseuri (lunar) În care Păcală, povestiri şi snoave populare repovestite 2002, Published 2003, „Dealul cu melci”, Braşov România Pe un tărîm străin (Căutarea lui Harap Alb I), roman (fantasy) 2006, Published 2009, 2nd ed. 2015 Atheneum/PIM Iaşi, România Taraba cu vise, roman, 2007, published 2015 PIM Iasi Fericirea de Dincolo, eseuri (2002-2008), published 2008 Tehnopress, Iaşi, România Fiul lui Dumnezeu, roman istoric, 2008, publishred 2015, PIM Iasi Recitind Cartea, eseuri, 2009-2010, published 2015 PIM Iasi Un han pentru toate timpurile (Căutarea lui Harap Alb II), roman fantasy, 2015, published 2015 PIM Iasi Prin Turcia, cu Biblia în mînă, jurnal de călătorie, 2010, published 2015 PIM Iasi O zi obişnuită, piesă de teatru, 2009 Published in Teatru, 2015, PIM Iasi Cartea cu povestiri (Povestiri fantastice; Ucenicia unui jurnalist), published 2015, PIM Iasi Tehnica picturii în Acrylic, published 2015, PIM Iasi din 2009 membru Cenaclu Quasar-UNESCO Iaşi – povestiri SF/fantesy publicate în Nautilus, Arges, Timpul, Junimea Studenţească

EMANUEL STOICA (Suedia)

Interviu cu o știucă - Fragment – * ………………………………………………………………………… Pretenţiosul complex hotelier Pisicile Savante avea onoarea găzduirii penultimei întruniri. Restaurantul era plin. Sala de conferinţe, pustie. Nu se apropiase nimeni de ea. Ziua abia începea, aveau timp. Mai întâi, pentru nimic în lume, nu ar fi ratat cineva ocazia de a se delecta cu faimoasele preparate din peşte ale exclusivistei companii. Aceasta, după ce, cu o zi mai devreme, peştele fusese unul dintre cele mai importante subiecte aflate pe agenda discuţiilor. Nu ştiu cine venise cu ideea de a lega ciocul raţelor, gâştelor, lebedelor şi tuturor suratelor lor, astfel încât doar peştii cei mai mici să le ajungă în pipotă, de acum înainte. Ce tablou minunat! Animalul cu solzi privind boulean peste umărul pescarului, atârnând din cârlig însă recunoscător unei situaţii care îi flatează, totuşi, orgoliul, zâmbind prietenos celor care găsesc plină de înţelepciuine minunata măsură de protecţie a naturii. Ce bine că nu a ajuns în guşa unui pelican! Aceasta urma să fie şi interpretarea artistică a propunerii. Ea ar fi trebuit concretizată vizual, cu avizul unui specialist în heraldică, într-un blazon care să se alăture celor agăţate deja pe pereţii sediului celor de la Internaţionala Îngrijoraţilor. Frank Ukulele fusese printre primii, dacă nu cumva chiar primul care mirosise că aici se întâmplă ceva demn de atenţie. Asta, trecând peste faptul că orice lucru pe care îl investiga Frank devenea important. Altfel, dacă l-ai fi întâlnit pe stradă fără să-l cunoşti, îţi venea să-i dai de pomană. Publicul lui era mai degrabă amator de lecturi despre găini care fată pui vii dar asta nu-l deranja. Ukulele însuşi era altfel decât restul lumii. Cu acest individ îmi fusese scris în stele să mă intersectez, în zilele acelea în care li se năzărise Îngrijoraţilor să fie purtătorii de grijă ai peştilor mai mari de-o palmă. O grijă atât de selectivă, încât trecuse de uşile închise în spatele cărora se dezbătuse subiectul. Ca şi când aş fi păcătuit grav într-o viaţă anterioară, zvonul ajunsese cu viteză la urechile omului de la care primeam sarcini de serviciu. Se obişnuise toată lumea cu ideea că el află lucruri importante, înaintea tuturor. Îl suspectam de legături dubioase în medii mai puţin frecventabile pentru un om cu poziţia lui, de redactor şef. Să zicem că amănuntul era lipsit de importanţă, în acel moment, pentru un băiat bun dar care începuse, de la o vreme, să bea cam multă apă când se trezeşte.

Cum să scapi repede de o depresie după ce ţi-ai pierdut două săptămâni, căutând subiecte, la dispeceratul ambulanţei pentru animale? Îmi petrecusem jumătate din noapte la Urletul Cocostârcului, una dintre cele mai deocheate cârciumi din oraş. Soneria telefonului este, în dimineţi ca aceea, ultimul zgomot pe care îţi doreşti să-l auzi. Cu ochii închişi, dau să răspund dar nu mă pot mişca. Sunt captivul unei perechi de picioare interminabile. Un minim efort îmi dezvăluie faptul că sânii aceia care ţâşnesc prin cearşaf sunt cel mai acceptabil model pentru definiţia noţiunii de linie a orizontului. Probabil, le-am cântat o odă a bucuriei din care nu-mi mai amintesc nici măcar o notă. Mi s-a rupt filmul. N-am mai păţit aşa ceva. Adică, să uit. Sigur, nu trebuie să-mi fac griji. E doar din cauză că ieri am pupat prea multe sticle. – Dromberg, mergi imediat la Pisicile Savante. Vezi că a pus şi Ukulele ochii pe Îngrijoraţi. E o chestiune legată de peşti, mă scoate din reverie un glas metalic. Îmi inundă universul prin difuzorul unui aparat pe care îl urăsc. Am halucinaţii. Lumina cade ciudat pe formele telefonului al cărui contur, combinat cu sunetul vocii, începe să semene cu moaca şefului. Încerc să scap: – Bună dimineaţa! Bine, dar tocmai am dat de ceva interesant… – Dimineaţă a fost atunci când m-am trezit eu. Prioritatea este ceea ce ţi-am spus. Aştept şi restul, după. I-aş zice vreo două… Nu acum. Cu asemenea oameni, calea de urmat e alta. Lucrurile erau mai bine aşezate la Bazaconia Press, înainte să fi apărut el. Încă de la prima şedinţă, simţisem că nu-i sunt simpatic. Mark Dromberg, tu te vei ocupa, zilnic, de evoluţia preţurilor la legume şi fructe, îi sunase verdictul. Decretase asta cu un gest de imperator, ca şi cum m-ar fi trimis într-o misiune importantă. Ignorasem, cu greu, zâmbetele câtorva colegi. Practic, eram expediat în piaţa locală de zarzavaturi. Mă luase prin surprindere. Îmi plăcea munca mea. Nu găsesc altă explicaţie pentru care, în clipa aceea, mi-am pierdut simţul ridicolului. Mimasem atât de bine entuziasmul… Îi sunt antipatic doar pentru că nu mă cunoaşte, am tras o concluzie provizorie, încercând sămi păstrez calmul. Aşa se face că i-am pus pe masă, după scurt timp, o investigaţie despre traficul de morcovi cu rădăcină pătrată. De unde să fi ştiut el că lucram la subiect de vreo jumătate de an ? Nu am scăpat de conversaţiile zilnice cu zarzavagiii. Strategia fusese inutilă. Mă gândeam chiar că învăţasem destul de mult despre tainele acestui comerţ. La nevoie, pot să-mi permit o schimbare de carieră… Mi-e dificil să înţeleg de ce mă gândesc la lucrurile astea, tocmai acum, când îmi trece viaţa prin faţa ochilor. Cine şi-ar fi închipuit că ţi se pot zugrăvi chestiuni profesionale într-un asemena moment? În timp ce bâjbâi, căutând vreun reper despre ce trebuie făcut în lumea de dincolo, amazoana care mi-a prilejuit viziunea apocalipsei personale dovedeşte un acut simţ al proprietăţii. Proprietatea sunt eu. Îşi foloseşte cu abilitate coapsele şi, fără efort, mă imobilizează într-o poziţie pentru care cred că trebuie inventat un nume în artele marţiale. Nu cunosc vreun bărbat care ar sta pe gânduri dacă ar fi în locul meu. Sunt idiotul etern. Cu vreo zece secunde mai devreme, nu intrasem în panică. Adevărat, nu era prima dată când trezirea de dimineaţă mi se părea o misiune potrivită mai curând unor eroi bine antrenaţi. Numi explicam, însă, de ce mă încearcă un sentiment de alarmă. Răspunsul nu era departe. Undeva, într-un colţ, atenţia mea îşi dădea singură şuturi în dos. Simţise ceva prevestitor în şuviţa aceea roşcată care se iţea de sub pernă. Chipul zeiţei templului lângă ale cărui coloane adormisem se ascunde tot pe acolo, pe undeva…

Un fel de mieunat răsfăţat îi însoţeşte arătarea la faţă. Privesc făptura minunată şi mă trezesc, brusc, din mahmureală. Reacţionez ca un imbecil. Împietresc, stomacul mi se urcă în gât. Am o mare problemă. Femeia care mi-a sfinţit patul azi-noapte are chipul Adei! Ada e iubita Karlei. Karla e şefa pazei de la Urletul Cocostârcului. Are bicepşii mai mari decât circumferinţa gâtului şi flutură pe sub nasul clienţilor pe care-i ia valul băuturii, cel mai mare pistol pe care l-am văzut vreodată. Probabil, mi se citeşte pe chip şocul. Cine naiba ar vrea să ajungă în mâinile Karlei? Am văzut-o la un antrenament, ridică cincizeci de kilograme cu o singură mână. Lucrurile sunt, aşadar, extrem de complicate. – Eroule, şopteşte Ada ciufulindu-mi părul. Mi se pare că simt o urmă de ironie în vocea ei ? Sunt paranoic. Fac pe cocoşul, deşi memoria mea e varză: – Nici nu se putea altfel, cu tine. – Ştiu. Acum, dacă tot eşti învingător, ieşim şi noi undeva să mâncâm? Cred că ţi-a jefuit cineva frigiderul. Ţinând cont de situaţia nou creată, ideea de a mă afişa public cu ea îmi stimulează imaginaţia într-un fel ciudat, născând o fotografie pe care nu pot să o alung din minte: pistolul Karlei fumegând şi o gaură mare, în capul subsemnatului. Nu pot lăsa să se întâmple aşa ceva. Găsesc o soluţie, până la urmă. Între timp, îi împrospătez memoria cu ultimele zece minute din viaţa mea: – Tocmai am aflat că am întârziat la un eveniment. La telefon era şeful. Voiam să comand o pizza, să continuăm bătălia… Pizza o să vină doar pentru tine. Mă priveşte zâmbind, fără să scoată o vorbă. E semn bun, îmi spun, pregătindu-mă de plecare. – E bine să ştii că uşa se închide automat, fără cheie. Nu depinde doar de mine la ce oră mă întorc. Cuminţenia zâmbetului ei mă face şi mai curajos: – Nu ştiu cum stau lucrurile între voi, însă nu văd niciun motiv să afle şi Karla despre povestea asta, arunc peste umăr în timp ce ies. Zâmbetul i se transformă în râsul acela al cărui sunet mă însoţeşte mult timp după ce pornesc, cu paşi hotărâţi, către Pisicile Savante. Nu mă grăbesc. Îmi place mersul pe jos, din mai multe motive. Unul, pe care nu l-aş divulga oricui, este că în felul ăsta am reuşit să mă cunosc mai bine. Aşa am aflat că, probabil, ceva din fiinţa mea are o apetenţă ascunsă pentru delict. Altfel, nu îmi explic de ce mă mănâncă nasul, ori de câte ori ajung pe Bulevardul Betonului Înmiresmat. Cert este că am o bucurie transformată într-un zâmbet tâmp, după ce dau satisfacţie nevoii imperioase care, brusc, îşi face sălaş în vârful acestei ciudate şi nărăvaşe excrescenţe cartilaginoase. Nu îmi amintesc exact când a fost impusă interdicţia gestului, firesc dealtfel şi autorizat în alte locuri. Cred că eram copil pe atunci. Ori, pe la vârsta adolescenţei. Autorităţile luaseră act de scandalul apărut după ce un trecător îşi scărpinase nasul sub privirile unei bufniţe care clipise cu un singur ochi. Diareea acută, lovindu-i preţ de o lună de zile pe fandosiţii ce-şi plimbau câinii prin vecinătatea zonei rezidenţiale de lux, unul dintre locurile unde e interesant să fii văzut, căzuse pe seama acestei coincidenţe. Un fel de deochi cuantic, explicabil ştiinţific prin asumpţii de ultimă oră ale teoreticienilor fizicii avangardiste, susţinuse avocatul rafinaţilor cu izmenele pătate, în pledoaria din faţa reprezentanţilor comunităţii. Astfel, pe lângă avertismentul cu litere de-o şchioapă care interzice bufniţelor să clipească defazat, apăruse şi interdicţia scărpinatului nasului. Încalc reglementarea, discret dar cu perseverenţă, de câte ori am ocazia. Ce-o fi fost în mintea lor? Personal, nu mă preocupă foarte mult acea relaţie de cauzalitate. În plus, mi se pare normal ca bufniţele să tragă cu ochiul, mai ales dacă le-a prins ziua cocoţate prin locuri în

care nu-şi pot face siesta liniştite. Cred, mai degrabă, că e ceva necurat la mijloc. Convingerea mi s-a întărit după ce, încercând să investighez situaţia, mă lovisem de un foarte suspect zid al tăcerii. Nu mai vorbesc de faptul că, de când mă ştiu, nu am văzut nici măcar o singură dată vreo bufninţă, pe Bulevardul Betonului Înmiresmat. Nici măcar una, împăiată. Aşadar, strategia mea delictuală e una destul de simplă. După ce mă asigur că mă aflu la o distanţă sigură de eventuale priviri indiscrete, mimez că îmi leg şireturile pantofilor. În acelaşi timp, aplic o corecţie straşnică mâncărimii care mi-a cuprins nasul. Astăzi, nu mi-am luat suficiente măsuri de precauţie. La distanţă de câţiva paşi, mă urmăreşte un individ purtând un imens sombrero portocaliu. S-a oprit. Pare că îşi studiază cu atenţie încălţămintea. Intuiţia mă face să cred că sub pălăria lui gigantică s-a petrecut ceva ilegal. Mă liniştesc. E de-al meu! Să-i vezi faţa? Sub pavăza borurilor largi ale ligheanului de pâslă carei şade pe creştet, nici o şansă! Desigur, nu cred că sunt singurul care face gesturi rebele pe strada asta. Ideea pălăriei uriaşe mi se pare excelentă. Poate că ar trebui să-mi completez garderoba cu un costum de mariachos. Ce-ar zice Ada, dacă m-ar vedea aşa? Nu e bine să mă gândesc la ea. Nu e bine. Nici măcar nu ştiu dacă o găsesc la întoarcere. Dacă iese din casă, la revedere! Am lăsat-o, intenţionat, fără cheie. Să hotărască. În cele din urmă, un fel de loterie. Femeia e întotdeauna cea care alege. Bărbatul doar se minte că a cucerit-o. Cred că aş vrea să rămână. Nu am avut curaj să-i spun. În cazul în care ajunge vreun zvon la Karla, trebuie să mă mut pe altă planetă iar perspectiva cea mai pesimistă, încep să cred, este doar o chestiune de timp. Aproape uit de Pisicile Savante, numai instinctul mă ţine pe drumul cel bun. Realizez că am ajuns la destinaţie, în clipa în care o voce mă ia la rost: – Dacă aud că populaţia are probleme cu digestia, să ştii, te afli pe lista mea de suspecţi. Eşti al optulea individ care a ieşit de pe bulevard, cu nasul roşu şi gura până la urechi, în ultima jumătate de oră. Nu mă uit chiorâş doar pentru că soarele bate din direcţia vocii. Profilul celui care mi se adresează e inconfundabil. Rezemat de clădire, Frank Ukulele pare că aşteaptă pe cineva. Râde singur, în timp ce răsfoieşte o agendă. Nimic anormal. Nici faptul că poartă saboţi de lemn şi pulover de lână în toiul verii, nu mă miră. Pipa de care nu se desparte niciodată, îmi inspiră mai multă încredere. Concurenţa, pe naiba! Trebuie să fii un număr cu valenţe speciale în matematica probabilistică, dacă aşa arată reperul profesional de care-ţi pomeneşte şeful, trezindu-te cu noaptea-n cap. Nu înţeleg de ce îl întâlnesc tocmai acum, dar am o bănuială. Nu-mi place coincidenţa asta. Orgoliul mă face să presupun că nici el nu e prea fericit să mă vadă. Tocmai de aceea, îi administrez, fără ezitare, o doză din medicamentul cu care m-a întâmpinat: – Frank, ce mică e lumea! Credeam că e doar un zvon; te-ai făcut agent de ordine publică ? Pe mine mă poţi şterge de pe lista aceea. De fapt, e inutilă. Vinde-o şi cumpără-ţi un fâş! – Nu s-a anunţat nicăieri că te-ai fi emancipat, Mark. Lista mea rămâne în picioare, tu eşti un argument să nu renunţ la ea. Ar trebui să te bucuri că îţi acord atât de multă atenţie. – Dacă te uitai în oglindă, înţelegeai mai bine de ce se hlizeşte lumea când trece pe lângă tine, îi întorc complimentul. Mi se pare că l-am adus cu picioarele pe pământ. Uneori, nu ai de ales, chiar dacă nu-ţi place tipul acesta de confruntări. Ştiu că Frank profită de notorietatea ciudată pe care o are, folosind-o ca pe un avantaj. Cu mine nu-i merge, tocmai pentru că am înţeles cum şi-a construit un fel de strategie în care calităţile sunt amestecate intenţionat cu nesăbuinţa, la limita patologicului. Nu văd foarte mulţi curajoşi care s-ar băga în situaţiile, uneori, de-a dreptul jenante, în care s-a pus el.Totuşi, de cele mai multe ori, reuşeşte să-şi impună punctul de vedere.

Are şi nişte condamnări. Cea mai dură, aceea în care trebuia să stea îngropat până la brâu în găinaţ de pinguin, recitând poezii de dragoste, de trei ori pe zi. Am privit o înregistrare cu el în postura asta dar, întotdeauna, mi-a fost jenă să-i amintesc. Îl acuzase, fără dovezi, pe directorul grădinii zoologice, că ascunde un pinguin care face ouă de aur. Pierduse procesul. Chiar şi aşa, nu s-a potolit. Imediat, a realizat o serie de reportaje în care vorbea despre nişte experienţe mistico-extatice ca efect secundar al acestor băi neobişnuite. Zicea el, atunci, că materiile în care se scăldase declamând, ar fi fost contaminate cu intenţii revanşarde ale râmelor din apropierea locului unde îşi ispăşise pedeapsa. Nu le-ar fi plăcut versurile din care fusese obligat să recite. Timpul aleargă. Niciunul dintre noi nu e suficient de prost astfel încât să nu-şi dea seama că, după o linişte mai lungă de cinci secunde, e inutil să ne mai ascundem după deget. Grăbesc inevitabilul şi sparg gheaţa: – Nu ştiu cât mai ai de gând să sprijini pereţii clădirii. Eu o să intru. Ştiu că şi pe tine te interesează discuţiile Îngrijoraţilor. Dacă vrei, mergem împreună. Zâmbind, îmi confirmă că se gândea la acelaşi lucru: – Văd că eşti bine informat. Aproape îmi vine să cred că ai crescut mare. Dacă tot nu am de ales, o să mergi cu mine. Nu s-a putut abţine. Chiar dacă mă enervează, realitatea mă obligă să recunosc că are dreptate. Din nu ştiu ce motiv misterios, i se deschid toate uşile. În acelaşi timp, eu trebuie sămi declin identitatea când vreun mărunt băgător de seamă îmi adresează priviri întrebătoare. Iar asta se întâmplă cam des aici, motiv pentru care sunt cel puţin contrariat. – Bine aţi venit domnu’ Ukulele, se linguşeşte un individ de la intrare, ignorându-mă. Mi-am agăţat legitimaţia la vedere dar e clar că trebuie să i-o traduc. Mormăi nemulţumit, Bazaconia Press, fără să-mi ascund iritarea. Omul e idiot, priveşte prin mine ca prin sticlă. În replică, mă uit la el pe sub sprâncene. Degeaba. – Băiatul e cu mine, salvează Frank situaţia, din câte îmi dau seama după zâmbetul care se întinde ca o plăcintă pe figura păzitorului de uşi. Las deoparte faptul că mi-ar fi fost rănit amorul propriu. Situaţia e bizară. Nu mi s-a mai întâmplat, în timpul unor evenimente la care nu se anunţă cine ştie ce chestiuni importante, să întâlnesc o atmosferă atât de precaută. – Îmi eşti dator, mă calcă şi mai apăsat pe nervi. Aşa cum spuneam, tu ai venit cu mine. – Îţi faci singur prea multe complimente. Pentru că m-ai prins într-o dispoziţie bună, dau o bere, la plecare, îi temperez elanul. M-am descurcat, singur, în situaţii mult mai complicate. În mod normal, accesul nu putea fi restricţionat dar… Nu s-au anunţat măsuri speciale, nu a cerut nimeni acreditare, nu se fac declaraţii. Până acum, la toate congresele Internaţionalei Îngrijoraţilor, a fost plictiseală. Mă tem că ne pierdem timpul aici. Frank e mai optimist, nu crede nici că ne-am fi grăbit. Sunt sătul de autosuficienţa pe care o afişează. De aceea, îl ajut puţin să se apropie de realitate. Organizatorii stau cam prost cu protocolul, i-au luat prin surprindere musafirii de calibrul tău, îi fac semn către salonul învecinat, restaurantul în care Îngrijoraţii sunt ocupaţi cu îndeletniciri mult mai plăcute, în preambului şedinţei. Aşteptarea în sala de conferinţe ni se pare, amândorura, cea mai bună soluţie. Noroc că avem la ce să căscăm gura. Acvariile care decorează încăperea ne ajută să scăpăm de plictiseală. Deja, îmi vin idei. Nu simt nevoia să vorbesc cu Frank despre ele. Mă fascinează roiurile de peştişori mici, viu coloraţi. El s-a îndreptat spre exemplarele mari, solitare. Mormăie ceva neinteligibil, privindu-le din mai multe direcţii. – Crezi că au legătură cu subiectul nostru, îl întreb. – Nu ştiu, tu ce crezi?

– Ne-ar fi de ajutor. Până acum, e singurul detaliu de care pot să mă agăţ. – Dar tu, de fapt, pentru ce ai venit? Noi nu am discutat despre asta. Te aud, aşa, deodată, că vorbeşti despre subiectul nostru. – Las-o mai moale! Mă interesează peştii dar nu cei din acvarii. Cel puţin, nu deocamdată. Ştiu că te uiţi în aceeaşi direcţie. Situaţia e fără alternativă, dacă găsim ceva suficient de interesant va trebui să colaborăm. Instinctul îmi spune că nu e posibil altfel. Tu nu vezi ce atmosferă e aici? Cu alte cuvinte, dacă presupunerile mele sunt corecte şi dacă ne înţelegem, niciunul dintre noi nu dă drumul subiectului înaintea celuilalt. – Adică, după ce că te-am ajutat să intri, mai vrei o favoare şi încă ce favoare !? – În loc să apreciezi că ţi-am acordat privilegiul sincerității… – Relaxează-te, zâmbeşte enigmatic din celălalt colţ al sălii. Hotărăsc să-l ignor, încerc să moţăi pe un scaun. Cel puţin o jumătate de oră, voi fi obligat săi aud saboţii bocănind dintr-o parte în alta a încăperii. Plonjonul în lumea viselor e atât de intens încât îmi trece prin minte că abia acum m-am deşteptat. Totul se petrece cu o viteză incredibilă. Ada are chef de joacă, mă muşcă de ureche, tandreţea devine exces, rezist cu bărbăţie, gluma se îngroaşă, ţip de durere, mă trezesc. O chestie ciudată s-a agăţat de mine. E o floare carnivoră artificială, descopăr morocănos, în timp ce încerc să mă eliberez. Niciodată nu mi-au plăcut obiectele de felul acesta. Sunt croite să producă un amuzament de prost gust. N-am observat-o, lângă scaun, când m-am aşezat. I-am activat senzorii. S-a repezit la mine, după câteva minute, ca şi când ar fi vrut să mă înfulece. Pipăi ghiveciul, încerc să o scot din priză. Niciun cablu! Aha, e cu baterii. Caut un întrerupător, ceva… Nimic! E naturală! Adevărul mi se înfăţişează dezgustător. Cineva din apropiere îmi vede grimasa şi râde ca un posedat. Privirea îi străluceşte diabolic, nu are nevoie de bliţ. În timp ce lupt să-mi eliberez urechea din gura plantei, Ukulele continuă să facă poze. Nici măcar nu pot să mă enervez, situaţia mă obligă să amân timpul răfuielilor. Primii Îngrijoraţi au început să între în sală şi îmi aruncă priviri ciudate. Neliniştea ai putea-o găsi oriunde altundeva decât în ochii lor. Dacă ar şti ce-mi trece prin minte, şi-ar schimba atitudinea. Până una-alta, reuşesc să-i trimit nesuferitului fotograf un semn sugestiv, peste trei rânduri de scaune. Pentru o secundă, mi s-a părut că e îngrijorat. Mă priveşte cu gura căscată. Să se fi speriat de furia mea? Pare-se că nu. Se face că strănută, strivindu-şi râsul în pumni, să nu scandalizeze asistenţa. Cred că a înnebunit. Îmi mai face o poză! Nu pricep nimic. În schimb, după vreo douăzeci de minute, încep să înţeleg de ce, chiar dacă toată lumea ştie că au loc, despre reuniunile Îngrijoraţilor nu vezi ştiri nici măcar la rubricile de fapt divers. Remarcabil, cum pot aceşti oameni să păstreze un interes sporit pentru cele mai plictisitoare dizertaţii imaginate vreodată. Tot ce pot să fac e să privesc în jur, intrigat de figurile, caraghioase în astfel de circumstanţe, ale indivizilor care par, altfel, foarte serioşi. Un amalgam de personalităţi originale. Unii, nu puţini, extrem de înstăriţi. Ai putea crede că eşti la sindicatul dirijorilor. Toţi, cu frac şi mănuşi albe. Mereu, ţinuta asta m-a dus cu gândul la pinguini. Aceştia sunt însă nişte pinguini cu mănuşi, din tagma celor care susţin că toate problemele importante pe care le ridică trebuie manevrate cu delicateţe. Ori, pur şi simplu, chestiunile sunt atât de aspre încât, altfel, mâinile lor sensibile ar face bătături. Mă întreb, mai degrabă, dacă nu cumva au găsit un pretext ca să scape de neveste. Femeile nu au îngrijorări? De ce nu e niciuna prin preajmă? Îmi notez conştiincios în carneţel această constatare interesantă. Uite că mai sunt şi momente care te scot din amorţeală! E rumoare în sală, tocmai s-a pronunţat o ingrijorare legată de problematica fondului fără formă. Nimic despre peşti. Am tot mai multe motive să mă întreb ce caut aici. Nu era mai bine să mă fi concentrat pe lucrul la cazul acela spectaculos, al gospodinei atacate de canarii roşii?

– Stimaţi colegi, înainte de pauză, trebuie să facem un anunţ, ia cuvântul cineva de la prezidiu. Vocea mi se pare cunoscută. Nu mă înşel, e una dintre cunoştinţele mele, Aristotel N’Keke! Mă surprinde prezenţa lui, credeam că savanţii nu au astfel de preocupări. Evident, este Îngrijorat, unul din generaţia tânără. Interviul acela spectaculos, prilejuit de ieşirea lui pe scena internaţională, cu o formulă revoluţionară pentru felul în care poate fi demonstrat faptul că unu plus unu este întotdeauna egal cu doi, a fost un succes. Aşa ne-am cunoscut. – Vă rog să mă scuzaţi, e vorba despre două anunţuri, revine N’Keke. Primul ar fi legat de faptul că, aşa cum unii dintre noi au observat, avem musafiri, o situaţie puţin neobişnuită în tradiţia congreselor Internaţionalei Îngrijoraţilor. Sunt doi formatori de opinie prestigioşi, să-i salutăm! Simt că e momentul să mă ridic în picioare. Frank reacţionează identic. Domnul cu pulovăr albastru este Frank Ukulele iar domnul cu ureche uriaşă este Mark Dromberg, adaugă vorbitorul de la tribună. Stai puţin, cel cu ureche uriaşă ? Reflexul mâinilor mă duce la constatarea care îmi înmoaie picioarele. Probabil, arăt ca un elefant. Urechea stângă mi-a crescut, fără veste. Acum e cât capul. – M-a muşcat o floare, bâigui. – Rezoluţia privind dimensiunile deschiderii pliscului zburătoarelor ihtiofage va fi supusă mâine votului secret, mai reuşesc să disting printre murmure. E tocmai detaliul care mă face să sper că nu am venit în zadar. Timpul e preţios, îi fac semn lui Frank, în momentul de respiro decretat de organizatori. Rămâne stabilit că ne auzim mai târziu. Trebuie să merg direct la ţintă, junele N’Keke. De data asta, am noroc. Pare încântat de întâlnire şi, aşa cum mă aşteptam, acceptă conversaţia la o cafea. – Era să nu te recunosc, am crezut că e o proteză care te ajută să auzi mai bine, mărturiseşte aruncând priviri albastre spre podoaba cu care m-am pricopsit. Ţi-ai făcut operaţie estetică ? Sper că nu-şi bate joc de mine. N-am avut impresia că-i place să se distreze pe seama altora. E om de ştiinţă, nu-i aşa? Are preocupări serioase. Îi spun adevărul. Pare fascinat. Aflu că are o pasiune pentru plantele exotice. Mai bine tăceam. Ascult, preţ de o jumătate de oră, descrierea celor mai ciudate exemplare din regnul vegetal, despre care aş crede că sunt rodul imaginaţiei dacă nu mi-aş cunoaşte interlocutorul. – Sper că eşti conştient, pot să apară efecte secundare, mă priveşte cu subînţeles. – Desigur! Pretind că am un dram de cunoaştere, încercând să îmblânzesc ridicolul situaţiei în care mă găsesc. Habar nu am despre ce vorbeşte. Îi face plăcere că l-am ascultat cu răbdare: – Prezenţa voastră aici este o surpriză. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? – Fără îndoială. Sunt interesat de problema peştilor. – Ai fost de faţă la discuţii, se va vota mâine. E simplu. – Aşteptam o deschidere mai mare din partea ta. Atât eu cât şi Ukulele avem indicii că se ascunde ceva, lucrurile sunt foarte amestecate. La rândul vostru, nu cred că vă faceţi iluzii în legătură cu motivele care i-au adus aici pe nişte indivizi ca noi. Sunt sigur că mă poţi ajuta cu nişte detalii mai clare. Ştii că îmi fac bine meseria. – Ţi-am apreciat întotdeauna profesionalismul. Totuşi, subiectul e sensibil… Zvonul că anumite instituţii au în dotare insecte speciale, folosite la controale şi înregistrări biologice, pe ascuns, mai ales în restaurante, persistă de multă vreme, motiv pentru care nu mă mir că tonul vocii lui coboară brusc: – Aş prefera să purtăm discuţia asta în altă parte.

Deşi nu-i înţeleg în totalitate reţinerea, nici eu nu sunt entuziasmat de perspectiva unor dialoguri prin locuri în care muştele trag cu urechea. Caut repede o idee şi o arunc pe masă, fără să ştiu dacă are sorţi de izbândă: – Pot să-ţi fac o vizită, dacă vrei, acasă, în a doua parte a zilei. – Bine. Sper să fie o idee bună. Am avut, uneori, probleme. În câteva ocazii, vizitatorii mi sau părut deranjaţi de faptul că locuiesc împreună cu părinţii, spune după o scurtă ezitare. Dacă aş fi avut casa aceea, probabil că şi eu aş fi stat cu părinţii. Privisem, de multe ori, cu destulă curiozitate şi oarecare invidie spre vila somptuoasă în care avea culcuş. Nu-mi imaginam că voi avea prilejul să o vizitez. Mă pregătesc, aşadar, protocolar. Ştiu că în categoria celor cărora le voi fi musafir există aşteptări lipsite de înţelegere, dacă nu faci faţă chiar şi amănuntului celui mai mic. O sticlă de şampanie, o cutie cu cele mai scumpe trabucuri pentru taică-su şi flori pentru doamna N’Keke, mi-au înjumătăţit bugetul pentru timp liber cel puţin o lună de acum încolo. E o investiţie, sper să merite. Îmi deschide un individ în livrea, chel şi cu mustaţă răsucită. Sunt condus într-un salon imens, în mijlocul căruia se află două fotolii şi o măsuţă de mahon pe care presupun că ni se va servi ceaiul. Presupun bine. Revine destul de repede şi, în timp ce toarnă licoarea fierbinte, îmi dă asigurări că domnul soseşte peste câteva clipe. Până atunci, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să casc gura la cărţile din rafturile uriaşei biblioteci care îmbracă pereţii. Nu am auzit de majoritatea dintre ele, în viaţa mea. Nici nu aveam cum. Cele mai multe au titluri în limbi ciudate. Îmi atrage atenţia ghidul de conversaţie funcţionăresc – leonin. Tocmai când încerc să pricep cum poate un agent al Fiscului să explice unei feline feroce procedura de calcul a impozitelor, simt o lovitură puternică la picioare. Cartea îmi e smulsă din mâini. În cădere, observ că sunt agresat de o gorilă! Nu înţeleg ce se petrece. Nu am timp. Sunetele pe care le scoate atacatorul nu sunt deloc prietenoase şi se transformă într-un coşmar, împletite cu priveliştea unor canini impresionanţi. Animalul se propteşte într-o postură care-mi sugerează că vrea să mă nimicească dar, salutar, în clipa aceea, îşi face apariţia gazda. Prea târziu, mi-a pierit cheful de amabilităţi! Mă ciupesc, înainte de a încerca să mă ridic, să fug. Ar trebui să scap. Cred că, de fapt, visez. Vocea amfitrionului îmi opreşte goana: – Vai, te rog frumos să scuzi această neînţelegere. Tatăl meu simte nevoia să fie extrem de protector cu biblioteca. Iubeşte cărţile. Se îndreaptă, apoi, către bestia care m-a atacat: Tată, dânsul este musafirul nostru, doresc să ţi-l prezint şi te rog să-l saluţi cu toată prietenia. Încă nu m-am dezmeticit bine dar, dintr-o dată, într-un colţişor rămas limpede în mintea mea, se face lumină. Mă bâlbâi, încercând să salvez aparenţele: – Te tragi din maimuţe! Nu aveam de unde să ştiu, îmi cer scuze. – Da. Nu-mi place să mă laud, sunt discret în privinţa detaliilor din viaţa personală. Îmi corectez ţinuta şifonată şi ating cu precauţie laba întinsă a gorilei. – Mă bucur să vă cunosc, domnule, reuşesc să spun cu vocea gâtuită. Mi-e teamă să nu-mi smulgă mâna, chiar dacă, acum, pare că s-a potolit. Maimuţa mă priveşte cu un fel de curiozitate, amestecată cu surprindere. Mă plesneşte peste degete. Decide să se retragă în patru labe. Se opreşte într-un colţ, scărpinându-şi şezutul şi aruncându-mi o uitătură morocănoasă. I-am stricat buna dispoziţie! Hotărăsc să mă retrag, înainte să mi se întâmple ceva iremediabil. În secunda în care vreau să-mi exprim gândurile, sunetul unui clopoţel face să apară majordomul. De ce nu a apărut şi în timp ce N’Keke Senior deretica prin casă, folosindu-mă în loc de mătură? – Viktor, am fost martorul unui incident neplăcut, câteva clipe mai devreme. Presupun că ai fost în apropiere…

Aha! Nu sunt singurul curios! Să vedem ce explicaţie ai, Viktor, gândesc ranchiunos, fără sămi stăpânesc mirarea că veşmântul intendentului e impecabil, neatins de capriciile genitorilor gazdei mele. – Regret, domnule, vin de la bucătărie. Pot doar să presupun că uşa de la iatac nu a fost bine închisă. E o zi a marilor încercări. Universul a conspirat astfel încât spusele lui să se confirme printr-o nouă revelaţie, menită să-mi sporească neliniştea. În partea dreaptă, salonul este slab luminat. Nu băgasem de seamă. Sperietura de adineauri mi-a ascuţit simţurile. Desluşesc în penumbră nişte trepte de marmură. La capătul lor, mişcare. Cea mai pesimistă presimţire mi se adevereşte. Pe măsură ce coboară, înţeleg că făptura care îşi face cunoscută prezenţa este o a doua gorilă. Se face frig... Ba nu, e sentimentul că se îndreaptă în direcţia mea! O mogâldeaţă vie i se agaţă de gât, puiul. Simt că mă apropii de adevăr chiar în momentul în care, cu un aer simandicos, N’Keke Junior limpezeşte lucrurile: - Mama este încântată de florile tale! Renunţă la formalisme, nu ne face cunoştinţă. Ce bine! Încerc să privesc situaţia într-o lumină care să-i confirme părerea. Nu pot. Mă resemnez repede. Momentan, sunt lipsit de sensibilitate. Ceea ce pentru el are însemnătatea un tablou de familie, rezonanţe sufleteşti, pentru mine este doar priveliştea unei maimuţe adulmecând rămăşiţele unui buchet jertfit inutil pe altarul mâniei lui King Kong. Partea bună a lucrurilor? Curiozitatea simiană nu se simte lezată de faptul că florile au ajuns un amalgam vegetal, potrivit mai degrabă pentru a înveseli desertul unor bovine. Altfel, probabil că ar fi trebuit să-mi cer scuze pentru situaţie. Privirea duioasă îndreptată de gazdă spre puiul care s-a cocoţat în spinarea animalului, nu mă poate lăsa rece - Frăţiorul? - Ai ghicit! Să-i spun că seamănă unul cu celălalt? Nu ştiu dacă ar fi cea mai potrivită remarcă. În cazul în care nu m-aş gândi la tăvăleala pe care mi-o administrase taică-su mai devreme, aş spune că situaţia presupune, totuşi, un schimb de amabilităţi formale. Oricum, nu mă pot abţine: - Ce familie frumoasă! - Mulţumesc! Mi se pare că vocea i-a urcat cu un ton. E emoţionat. Dacă nu, ce actor bun! Cu dosul mâinii, îi face semn majordomului să se retragă apoi îşi aranjează tacticos cravata, timp în care simte nevoia să-mi explice: - Un cerc restrâns de prieteni cunoaşte acest detaliu. Mi s-a reproşat, uneori, că dau dovadă de exces de modestie. Ştiu, există mulţi snobi, în situaţii similare. Eu nu cred că originile trebuie să influenţeze viaţa socială ori succesul profesional. Mi-am construit cariera prin efort autentic. Trăiesc adesea momente în care îmi vine să-mi schimb meseria iar acesta este unul dintre ele. Singura noutate, până acum, este faptul că Aristotel N’Keke e unul dintre speciali. Trebuia să-mi dau seama, de la început. Are toate semnalmentele. Confirmări academice, situaţie materială excelentă, bine poziţionat social, de foarte tânăr. Cei ca el dau semne de succes din copilărie. Am avut câţiva colegi speciali, în clasele primare. Noi, ceilalţi, îi invidiam pentru că îşi făceau vacanţele prin locuri exotice. Se întorceau de acolo cu poveşti fantastice. Aproape să-i fac această mărturisire specialului pe care tocmai l-am descoperit. Mă abţin, din cauza neliniştii care mă însoţeşte până în momentul în care gorilele sunt conduse de servitor afară din încăpere. Mi se pare chiar că citesc ironie în zâmbetul lui, în timp ce, cu nişte banane, ademeneşte maimuţele spre iatac. Probabil că aceea e direcţia în care pleacă. Fără

motiv, îmi încolţeşte ideea că evadarea lor nu a fost neapărat una întâmplătoare. Am dreptul să fiu paranoic, nu-i aşa, după tot ceea ce mi s-a întâmplat. Aristotel mi-a citit gândurile. Încearcă să întreţină ideea că realitatea din ultimele minute e acceptabilă: - Îmi doresc foarte mult să trecem peste evenimentul neplăcut de adineauri. - Nici nu i-am acordat prea multă importanţă. Orice s-ar fi întâmplat, nu pot să uit că ne-am întâlnit pentru alt subiect. - Desigur. Mai întâi, poate că ar trebui să îţi spun câteva lucruri importante, aparent fără legătură cu problema noastră. Accept. Astăzi, am răbdare. Foarte multă răbdare. Mai mult decât vorbele interlocutorului meu, îmi reţine atenţia misterul acestei surprinzătoare resurse de bunăvoinţă care nu-mi stă în fire. Ofertele imposibil de refuzat apar în împrejurări greu de imaginat, îmi trece prin minte. Cuvintele lui încep să-mi circule printre urechi fără să lase urme. Nu mi-aş da seama că se întâmplă astfel dacă n-aş avea revelaţia faptului că, fără veste, pot să văd ceea ce spune. Nu mi se pare nelalocul lui faptul că sunetele au forme, culori, texturi. Remarc totul relaxat, ca şi cum situaţia ar face parte din existenţa mea cotidiană. Chiar m-aş putea obişnui, îmi spun mânat de curiozitate. Două entităţi cenuşii, plutind, îmi dau târcoale. Sunt frazele rostite de Aristotel cu puţin timp înainte. În prima clipă, instinctul mă îndeamnă să mă feresc de ele. Raţiunea îmi spune că aş fi ridicol. Mai ridicol decât până acum? Cred că am o idee despre felul în care pot depăşi momentul. Trebuie să răspund. Îmi urmăresc cu interes inflexiunile vocii. Sunt mulţumit de replica pe care i-o dau, chiar dacă are o geometrie variabilă, însă, ce nuanţe de peruzea! Dialogul pare a fi sub aşteptările mele. Riposta lui e lipsită de armonie şi, încă de la primele vocabule, încep să am îndoieli în ce priveşte calitatea opţiunilor estetice ale lui N’Keke. Găseşte de cuviinţă să potrivească turcoazului meu, profilat pe cuvinte din care se nasc unghiuri ascuţite şi drepte perpendiculare, o frază împodobită cu nişte cocoloaşe de un mov spălăcit. Chestiunea asta mă calcă pe nervi. Până aici! Îl trag, fără niciun avertisment, în lumea mea: - Prietene, uite cum stau lucrurile! Am înţelegere pentru faptul că faptul că afişezi încredere absolută în propriile opinii. Ceea ce nu pot să accept este altceva; preferinţa ta pentru sintagmele gri şi propoziţiile de un mov şters, când îţi adresez idei aliniate unei palete cromatice vii, mă face să cred că eşti atins de prejudecăţi şi complexe de superioritate. Propria-mi lipsă de politeţe mi se înfăţişează imediat în faţa ochilor, cât un elefant. E neplăcut dar nu mai pot schimba nimic. Primesc, în replică, un amestec neobişnuit de entuziasm şi sinceritate: - Mark, am aşteptat cu mult interes momentul acesta! - Să ştii că la mine nu au efect tertipurile retorice verde-praz, mă ia din nou gura pe dinainte. - Eşti protagonistul unui episod fascinant de sinestezie, sper că ţi-ai dat seama. M-ai lăsat să înţeleg că nu te surprinde consecinţa incidentului cu planta din sala de conferinţe... Pricep acum ce vroia să spună despre muşcătura buruienii de la congres. I-aş mulţumi, dacă nu aş simţi o nevoie nemaipomenită de aprofundare a noilor simţuri. Poate chiar ar trebui să fiu mai sincer, să recunosc faptul că orice alt subiect nu-mi mai stârneşte interesul? Mai bine să nu-i dau apă la moară. Ascund faptul că simt curiozitatea cu care mă studiază. Atenţia mea e de două ori mai harnică. Pe lângă figura lui N’Keke, agăţată de periferia câmpului meu vizual, urmăresc un obiect ciudat. Îmi dau seama că Aristotel nu e conştient de prezenţa lui decât prin intermediul meu. E o perdea care sfidează legile fizicii. Semitransparentă, cu nuanţe de un roşu aprins, se risipeşte pe măsură ce conversaţia creşte. A dispărut! Nici măcar nu ştiusem că e acolo, câteva clipe mai devreme. În locul ei, atmosfera pare mai puţin apăsătoare. E bine. Lumea îmi convine mai mult, din noua perspectivă. Mă relaxez:

- Îmi permiţi să-mi aprind o ţigară? - Desigur! E o zi potrivită pentru a face excepţii. - Şi eu care credeam că e o zi potrivită pentru excepţii! - Ai un ciudat simţ al umorului. - Dacă aş privi lumea prin ochelarii tăi, ţi-aş confirma părerea. Nu încerc să fiu amuzant. Altfel, îmi plac glumele mele. Sper că nu eşti dezamăgit. - Nicidecum. Dă-mi şi mie una, porunceşte cu mâna întinsă. M-am lăsat de fumat, anul trecut, simte nevoia să adauge. - De ce ? - Aveam vise episodice în care medicul îmi spunea că e un obicei nociv. - Nu mă interesează de ce ai renunţat la fumat. De ce să-ţi dau o ţigară? - Cel puţin pentru că - ai fost de acord - e o zi a excepţiilor. Dealtfel, ţi-am făcut o mare favoare. Să ştii, eu nu fumam în bibliotecă fără acordul părinţilor! - Sunt convins. Am remarcat zelul pe care îl depune N’Keke Senior în interesul bibliotecii. Încerc să nu mă gândesc la exigenţele părinteşti cărora li te-ai conformat şi care, în caz contrar, ar fi putut duce la situaţii extrem de neplăcute. - Exagerezi, încearcă să mă tempereze, în timp ce-şi potriveşte ţigara sub nas. - Îmi pare rău. Este un subiect care nu ar trebui să mă preocupe. Motivul întâlnirii noastre este altul. Nu ar fi bine să ne întoarcem la el ? - De acord. Mi-a trecut prin minte să amân discuţia. La fel ca tine, am multe întrebări fără răspuns. - Asta înseamnă că am venit degeaba? - Nu. Cum să-ţi explic? Sunt, cumva, implicat direct, ca matematician, motiv pentru care nici nu mă simt confortabil cu subiectul... - Matematica şi peştii, bunica şi mitraliera! Încerci să te amuzi pe seama mea? - Te rog, ascultă! Doar două persoane cunosc anumite detalii, aşa cum le auzi tu, acum. - Sunt numai ochi şi urechi! - Din punctul meu de vedere, povestea a început în momentul în care Sindicatul Pescarilor a dat în judecată Asociaţia Pescarilor Amatori. Curios mi s-a părut faptul că ambele organizaţii au fost chemate în instanţă, la scurt timp, de Asociaţia pentru Protecţia Animalelor. Motivul? Se petrecea un fenomen neobişnuit care îi ajuta să argumenteze că e vorba de o... grevă a peştilor. Toată lumea, nervoasă. Pescarii profesionişti dădeau vina pe amatori pentru că nu mai prindeau nimic. Ce prilej de afirmare pentru cei de la Protecţia Animalelor! Nu după mult timp, în campania „Respect pentru strămoşii noştri contemporani”, ei susţineau introducerea în calendar a unei zile dedicată celebrării timpurilor în care eram cu toţii stăpâni ai adâncurilor, peşti. Cine altcineva, mai potrivit să gestioneze fondurile alocate evenimentelor organizate cu acest prilej, decât iniţiatorii? - Bine, dar ce legătură are asta cu matematica, în afară de număratul banilor? - Ajung şi aici. Probabil că nu acordam o atenţie prea mare acestui lanţ de evenimente, dacă o întâmplare nu mă făcea să amestec ecuaţiile cu peştii. Sunt aproape sigur că numele celebrului oceanograf Jules Polenta nu îţi este necunoscut... - Ar fi jenant să nu fi auzit de el. - Suntem prieteni buni, eu şi Jules. Ei bine, el mi-a arătat, la un moment dat, câteva diagrame ale mişcărilor bancurilor de peşti pe care le monitoriza. Mi s-a părut că văd un model neobişnuit în ele. Mai mult jucându-mă, le-am aplicat valori, conform unui algoritm pe care îl dezvoltasem. Rezultatele evidenţiau succesiuni de numere care nu puteau să apară spontan într-o astfel de formulă fără ca cineva să le fi imprimat o logică. Nu le-am acordat prea multă importanţă, păreau a fi o bizarerie oarecare. Într-un moment relaxat, le-am privit mai atent. Intuiţia m-a ajutat să înţeleg că aveam de a face cu logica unui mesaj. Pe scurt, după o analiză

amănunţită, concluzia a fost traducerea cifrelor într-o singură propoziţie: Pentru pietre, omul este o secundă dintr-un anotimp. - E profundă. Nu înţeleg nimic. - L-am informat imediat pe Jules despre descoperire. Reacţia lui nu a fost cu mult diferită. Motivele erau altele. Urmărise cu totul altceva iar surpriza era atât de mare încât aproape că ne-a afectat prietenia. M-a întrebat, la un moment dat, dacă nu cumva vreau să-i fac o farsă. Am avut suficientă înţelepciune să evaluez corect situaţia. Amiciţia noastră nu s-a destrămat, chiar dacă mi-a pus la îndoială seriozitatea. Desigur, erau o miză şi acele inevitabile probleme legate de competenţă, reputaţie, în situaţia în care urma să facem publice detalii. Preocuparea noastră devenise obsesivă. Împreună, dar şi separat, am verificat ipoteza de sute de ori, timp de o jumătate de an. Cealaltă jumătate am pierdut-o navigând şi scanând mişcări ale bancurilor de peşti. Hotărâsem să particip personal la toate fazele cercetării. Obsesia născuse proiectul acesta privat pe care îl finanţam din resurse proprii. Nu vorbeam despre el cu nimeni, din motive lesne de înţeles. Dealtfel, nici nu aveam cu cine. Farul părăsit unde ne găsisem adăpost era locuit doar de Michael, un individ cu mintea rătăcită, care făcea haz de rostul inexistent, din perspectiva lui, al incursiunilor noastre zilnice. Altfel, ne era de mare folos în rezolvarea unor probleme practice legate de şederea în acel loc uitat de lume. În asemenea împrejurări, surprinderea a fost uriaşă, văzând că ne sunt confiscate datele. Nici nu apucasem să facem pregătiri pentru prelucrarea lor. Aflam că subiectul cercetărilor noastre este clasificat. Fără explicaţii, urma să fim contactaţi pentru continuarea lor sub autoritatea unei comisii. Totul s-a întâmplat repede. Într-o dimineaţă, ne-am trezit în zgomotele unui ritm infernal, de tobă. Parcă venise sfârşitul lumii! Alături de cel cu darabana, un funcţionar gras, cu joben. Cu voce solemnă, dădea citire regulilor cărora trebuia să le dăm ascultare, în timp ce o ceată de indivizi înarmaţi, cu feţe acoperite de cagule, începuseră să scotocească după rezultatele cercetărilor noastre. Mai târziu, am înţeles că această procedură sofisticată şi costisitoare, pe lângă faptul că nu mai fusese aplicată de o jumătate de secol, e singura care ar putea înlocui un mandat de la judecător. Nici nu-mi puteam imagina că un magistrat ar fi aprobat un astfel de abuz iar cei care forţând lucrurile împachetau rezultatele muncii noastre nu-şi făcuseră, evident, iluzii în această privinţă. Niciunul dintre noi nu-şi pusese problema, dar, în toată agitaţia aceea, nici măcar nu se pronunţase numele autorităţii în interesul căreia trebuia să înghiţim tot circul. Ne-am dat seama, după ce totul se terminase. Nu, nu pentru că am fi fost inteligenţi. Avocatul ne-a deschis mintea. Prea târziu! Singura dovadă a problemei noastre rămânea o hârtie care atesta lista obiectelor confiscate precum şi interdicţia accesării lor fără aprobara unei aşa-zise comisii aflată sub tutela Insitutului Tentaţiilor Intelectuale. Nici eu, nici Joules, nu auzisem de acest for. Totuşi, el există, are o influenţă a cărei dimensiune doar cei care au trecut prin experienţa noastră şi-o pot imagina. Ţi-aş rămâne recunoscător dacă eşti de acord să-mi mai dai o ţigară. Se pare că mărturisirile mă predispun la vicii pe care le-am abandonat cu multă vreme în urmă. - Înţeleg. Nu am motive să-l refuz. Cred că spune adevărul. Altfel, aş fi văzut umbre de nesinceritate în avalanşa de imagini pe care mi le evocă vorbele lui. Sunt un detector de minciuni, îmi trece prin minte. Mai degrabă, ar trebui să-mi dau seama că sunt imprudent. Experimentez de puţin timp acest filtru al realităţii, am o încredere prea mare în el. Am uitat că e doar un accident. Ar trebui să nu mai despic firul de păr în patru. Tentaţia aproape că mă înghite dar, în aceeaşi secundă, vocea lui Aristotel mă aduce cu picioarele pe pământ: - Cred că ezitările mele nu mai par ciudate. Acum, cunoşti detaliile. - Ştiu, eşti sincer, însă tot mi se pare o situație bizară. Cum ai ajuns la concluzia că peripeţia pe care mi-ai povestit-o are legătură cu discuţiile voastre, de la Internaţionala Îngrijoraţilor?

- Mai întâi, să-ţi prezint perspectiva mea. Sunt câteva întrebări mult mai importante pentru care nu am răspuns. Cum a ajuns problema să fie pusă în discuţie la congres? Cum a ajuns la tine şi la Frank Ukulele? Cum s-a ajuns aici pentru un subiect care nici măcar nu e validat ştiinţific? De ce? Dacă nu aveam argumente să cred că există legături directe, îmi ocupam timpul liber cu îndeletniciri mult mai plăcute. Nu cred în astfel de coincidenţe. Trebuie să ştii că în nici o situaţie observată de Jules, mai apoi şi de mine, peştii mici, sub o anumită dimensiune, nu fac parte din categoria celor care manifestă acel model comportamental la care am detectat mesajul. Peştii mici ori nu ştiu să comunice, ori nu au nimic de spus. - Îmi pare rău că nu sunt savant. Singurul detaliu care mi se pare că nu mă depăşeşte, dar pe care nu l-ai pronunţat cu subiect şi predicat, cred că este un interes direct pe care îl ai pentru ca iţele acestei afaceri să fie desluşite. Implicarea mea şi a lui Frank ar trebui să-ţi convină. - Din moment ce lumea află despre ce este vorba, ar trebui să ne putem continua cercetările nestingheriţi. Nu mi-aş pune toate speranţele în direcţia aceasta dar interdicţia care ni s-a impus ar putea fi ridicată, sub presiunea opiniei publice. Opinia publică e ultimul lucru la care mă gândesc în clipa în care, cu o figură afectată şi tuşind ostentativ, apare majordomul. Fără un motiv foarte clar, am impresia că ar asmuţi cu plăcere asupra mea fiarele pe care le-a scos din încăpere mai devreme. - Domnule, voi aerisi puţin biblioteca, dacă îmi permiteţi. Am avut dreptate, vocea îi sună ca un fierăstrău. În timp ce recoltează căni de ceai şi alte obiecte cu clinchet, Viktor îmi aruncă o privire tăioasă. Poate că mi s-a părut. Indiferent dacă e aşa ori altminteri, nu-mi mai reproşez faptul că mi-e antipatic fără motiv. Atitudinea lui îmi displace. Observ, totuşi, că poţi să tai fumul cu cuţitul iar indignarea teatrală pe care i-o remarcasem nu mi se mai pare nejustificată. Aristotel are un fel special de a dialoga cu acest tiran domestic, travestit în purtător de livrea: - Desigur, Viktor, te rog să te ocupi de tot ce e necesar, peste câteva minute. Oricum, interesanta noastră discuţie se apropie de final. Nu e nevoie să te grăbeşti. Îl voi conduce personal pe musafirul meu. Timpul a trecut cu o grabă pe care mi-ar fi fost imposibil să o remarc dar dialogul dintre N’Keke şi servitor îmi dă un sentiment de eliberare. Întâlnirea m-a obosit iar noutăţile pe care trebuie să le diger sunt prea numeroase. Am nevoie de o pauză. Ştiu că acum pot să mă retrag elegant, fără să fiu bănuit de superficialitate. Sunt, probabil, ultima persoană de pe planetă care mai are astfel de preocupări, de modă veche. Ca şi când mi-ar fi citit gândurile şi ar fi hotărât să mă contrazică, îmbrăcat în scoarţa pseudoaristocratică pe care i-o croieşte exerciţiul vorbirii cu Viktor, Aristotel afişează un fel de eleganţă artificială. Cred că exagerează. Mi se pare că încearcă să-şi supună fiecare mişcare unui rol în care, pentru a rămâne personajul principal al propriei existenţe, trebuie să cheltuiască o imensă cantitate de energie. Merge cu risipa aceasta până la cele mai mici detalii, până la ceea ce ar trebui să fie banalul gest prin care deschide uşa. Gafează, cu cele mai bune intenţii, în ultima secundă: - Omagiile mele, doamnei Dromberg! - Nu sunt însurat. - Îmi cer scuze, nu vreau să fiu ridicol prin exces de politeţe. Totuşi, am motive să fiu convins că urările mele de bine se vor concretiza şi că te aşteaptă o seară interesantă. Nesigur că înţeleg exact ce vrea să spună, am sentimentul că e vorba despre ciudăţeniile care m-au năpădit după incidentul cu floarea. Pretind că sunt stăpân pe situaţie. Sper să fie cel puţin interesantă, e tot ce mă duce capul să-i răspund. Nu s-a dezumflat nici măcar un milimetru, constat apoi, cu teamă, pipăindu-mi urechea. Şi dacă rămâne aşa? Fi-ţi-ar de râs profeţiile!

Păşesc prudent în lumea de afară. Ştiu, drumul spre casă va fi un act de eroism. Nimic nu mai e la fel. Mai întâi, decid că nu vreau să am în faţa ochilor sunetul propriilor paşi. Degeaba, mersul desculţ are propria imagine. Chiar şi liniştea are culorile ei. Ca şi când ar exista ceea ce se numeşte linişte! Lătratul unui câine vagabond mă ia prin surprindere; văd o macara galbenă, uriaşă. Aşa arată un lătrat. Ştiam. Înainte de păţania asta, nu-l vedeam. Nu eram orb nici atunci însă acum ştiu bine, nu pot să văd fără să privesc. Ca să privesc, am nevoie de timp. Lumea e plină de orbi dirijând circulaţia! Aş face eforturi zadarnice încercând să-mi amintesc vreo situaţie în care am pretins că normalitatea locuieşte pe strada mea. Nu ne suportăm unul pe celălalt. Am avut însă întotdeauna un fel de înţelegere pe care am încercat să nu o încălcăm. De ochii lumii, ne prefacem că există între noi o relaţie de bună vecinătate. Mai bine zis, ne prefăceam. Convenţia a durat până astăzi. S-au întâmplat prea multe iar culmea e atinsă odată cu revelaţia faptului că-mi deschid uşa cu un zgomot care are gust de castraveţi. Mă găsesc în situaţia în care sunt obligat să recunosc, am o imaginaţie mai săracă decât îmi place să să cred. Primul semn că nu mă înşel, mi se face cunoscut imediat după ce intru în casă. Să mă bucur ? Să-mi fac griji? Speram să o găsesc. Ada e aici, nu a plecat. Poartă una dintre cămăşile mele pe care nu a reuşit să o încheie la toţi nasturii, detaliu care îmi confiscă atenţia. Dezordinea cu iz de sălbăticie a părului ei, ca şi când s-ar fi trezit de curând, e într-o armonie atât de naturală cu ţinuta sumară încât orice alt argument să nu se fi inventat conversaţiile formale pare de prisos. Îmi sare în braţe: - Ce mi-ai adus bun? Pe tine! Îşi răspunde singură, cuibărindu-se apoi lângă mine ca o pisică. Rezist eroic. Mi s-a accelerat pulsul în timp ce un roi de fluturi îmi zburdă prin stomac dar nu vreau să afle. Vocea ei are culori pe care nu le-am mai văzut înainte. Altceva mă dă gata. În timp ce o ascult spunându-mi tot felul de nimicuri, îmi dau seama că ştie să picteze cu cuvintele. Oare face asta conştient? Nu am curaj să o întreb. E perfectă dar nu ştie prin ce am trecut astăzi. În timp ce îi simt respiraţia tot mai aproape, între mâinile şi voinţa mea apare o situaţie de criză. Efectele ei se fac cunoscute neîntârziat celor mai rotunde forme ale femeii de lângă mine. Fac eforturi să îi privesc zâmbetul cu un singur ochi. Din profil, poate că nu observă. Încerc să amân momentul în care va descoperi că... - Vino, vreau să-ţi văd urechea mai bine! Îmi porunceşte fără să mă privească, îndreptându-se brusc spre bucătărie şi abandonându-mă unei uimiri pe care nu o merit. - E o poveste lungă. Speram să nu observi aşa curând. - Ştiam. - Nu înţeleg. - Uite! Îmi arată nişte fotografii din care mă priveşte propria-mi figură, mirată, anexă a urechii umflate, în toată splendoarea situaţiei. Sunt pozele pe care mi le-a făcut Frank, de dimineaţă. Gândul că a venit în lipsa mea îmi provoacă nelinişte. - Cum au ajuns la tine? - Erau în plic. - În care plic? - Plicul care însoţea acvariul. - Care acvariu? - Acvariul adus de cei de la Coletul Paralelipipedic. I-am rugat să-l aşeze în bucătărie. Acolo e mai simplu să-i împrospătezi apa. Începe să se contureze o istorie din cauza căreia mă tem că o să-mi pierd calmul. Am, iată, şi o întâlnire cu perplexitatea: „Încearcă să fii o gazdă bună, două – trei zile, până când pun la punct detaliile tehnice ale interviului. Frank”, citesc pe spatele uneia dintre poze. Gazda cui? Care interviu?

Lucrurile se limpezesc după ce fac primul pas în bucătărie unde, dintr-un acvariu ale cărui dimensiuni au scos tot aerul din încăpere, se uită la mine un peşte. Nervii îmi ţipă că-i oblig să practice sporturi extreme în timp ce fac eforturi să nu mă reped asupra bietului animal şi să-l arunc într-o tigaie încinsă. În faţa mea se află una dintre creaturile din decorul încăperii în care discutau Îngrijoraţii. Am nevoie doar de o clipă să realizez că linia aceea roşie pe care o trăsesem între muncă şi viaţa domestică s-a făcut praf şi pulbere. Decizia nu mi-a aparţinut. Detaliul acesta îmi consumă energia dar nu atât de mult cât să ignor faptul că mă pot aştepta la orice, atât timp cât am de a face cu Frank. Aşadar, lucrurile îmi scapă de sub control. Să nu lucrez singur e o mare prostie. În general, singur e mai simplu. Ultimul gând mi s-a aşezat între sprâncene. Ada mi-l citeşte iar vocea începe să-i tremure: - M-am gândit că nu e o problemă dacă încerc să-ţi fiu de folos, cât timp ai fost plecat... Ştiu că motivul pentru care am o percepţie specială a realităţii e ridicol dar nu regret. Odată cu vorbele ei, asupra mea se năpusteşte cea mai frumoasă combinaţie de arome şi culori pe care, altfel, nu mi-aş fi putut-o imagina vreodată. Mi-e teamă însă că diagnosticul corect e altul, acela pe care mi l-am pus încă de azi dimineaţă, de când am plecat de acasă. M-am îndrăgostit. Concluzia e fermă, gata, am pierdut prea mult timp cu lucruri neînsemnate! Sunt surprinzător de puternic, constat când o iau în braţe şi, fără o vorbă, o duc în camera mea. Numi mai pasă de consecinţe. Nici ei. Râde. De acum înainte, acesta este dormitorul nostru, o anunţ în timp ce îi sfâşii cămaşa.

** Familia Saarinen locuieşte undeva spre marginea oraşului. S-au aşezat într-un loc interesant care, întâmplător sau nu, se potriveşte de minune unor artişti excentrici. El, ca inventator, nu ar fi vrut să i se acorde un asemenea statut însă lumea îi lipise eticheta aceea fără să-i ceară părerea. La început, i se păruse neplăcut. Se obişnuise totuşi, în timp, cu apelativul maestre. În realitate, artistul care se bucură de recunoaştere unanimă este ea. Un nume greu în sculptură, cu o autoritate câştigată prin originalitate şi talent. Spun anumite voci că asta s-ar datora şi faptului că elementul prin intermediul căruia a ales să se exprime este fierul. Ca şi cum talentul ar fi legat de greutatea materialului cu care lucrezi! Toate acestea nu înseamnă că îşi ia mai puţin în serios rolul de soţie, Doamne fereşte! Întotdeauna, ca să ajungi la Evren Saarinen trebuie să treci mai întâi de nevastă-sa, Aydan. Altfel nu se poate. În timp, fără un motiv foarte clar, astfel de acţiuni au a căpătat reputaţia că pot fi dificile, chiar riscante. Nimeni nu spune exact de ce, abordând subiectul întâlnirilor cu inventatorul, asculți mereu un cor care cântă aceeaşi melodie. Adevărat sau nu, în acest fel, familia Saarinen îşi păstrează fără eforturi prea mari liniştea pe care o preţuieşte atât de mult. Cei doi şi-au împărţit paradisul în două, anume, intrarea îi aparţine ei iar grădina din spatele casei, lui. Toate bune şi frumoase, dacă Aydan nu ar fi extrem de protectoare, poate chiar posesivă când vine vorba despre soţul ei. Cel puţin, aşa vorbesc gurile rele. În dimineaţa aceea, tocmai hotărâse că trebuie să înceapă lucrul la ceea ce avea să fie una dintre noile ei opere. Se trezise devreme, ca de obicei, dar lenevise până către orele amiezii. Un asemenea amănunt nu putea decât să o motiveze. După o cafea tare, simţea o poftă de lucru cum nu mai avusese de mult. Evren se ascunsese în grădină, sub mărul preferat. Aici îi plăcea să se ocupe de ceea ce el numea exerciţii spirituale. O deprindere pe care o practica de mult timp şi în timpul căreia, uneori, vorbea cu celălalt Evren, adică discuta cu el însuşi. Pentru asta găsise potrivit să folosească două telefoane, unul roşu, celălalt-albastru, în receptoarele cărora, uneori, ridica

vocea. Vorbea când la unul, când la celălalt, alegând doar culoarea celui cu care vroia să se asculte. Cam aşa arătau lucrurile în momentul în care intrarea pe proprietatea familiei Saarinen avu parte de un eveniment rar, se apropia cineva. Silueta uscăţivă a unui bărbat purtând pulovăr de lână şi saboţi de lemn arunca priviri curioase peste gard, cu mult înainte de a ajunge la poartă. Indiscreţia lui păru a nu fi observată de nimeni, nici măcar de Aydan care, cocoţată în vârful mormanului de fiare vechi din curte, ar fi trebuit să vadă tot. Era prea ocupată cu munca. Nu e mai puţin adevărat că, pentru cineva care nu ar fi ştiut ce se petrece, înfăţişarea ei ar fi provocat măcar un moment de reţinere. Acea zeitate cu şorţ de piele, bocanci şi nişte mănuşi supradimensionate ajungându-i până dincolo de coate, călărind un munte de metal, arăta prin simpla prezenţă o carte de vizită neîntrebuinţată de mulţi dintre cei mai curajoşi nonconformişti din breaslă. Energia războinică pe care o răspândea se datora în bună măsură şi măştii de sudor, dacă nu observai că, probabil din cochetărie, îi ataşase o pană de păun. Stăruinţa musafirului nepoftit, a cărui voce încerca să se ridice tot mai sus, până la ea, se dovedi zadarnică. Dăruită în întregime lucrării de care se apucase, pentru Aydan nu exista acum decât gestul acela de autoritate divină prin care, îndreptându-şi mâna către un stâlp de oţel, făcea să ţâşnească şuvoaie de scântei. Constatarea păru să nu-l impresioneze pe muritor; scopul lui infam devenea mai clar cu fiecare secundă. Nici nu trecu mult timp până când îşi dezvălui lipsa de veneraţie cu un gest neaşteptat, sărind peste gard. La început, intrusul crezu că intrarea lui în spaţiul sacru nu s-a învrednicit de luare-aminte. Simţi însă că, pentru o secundă, Aydan oprise bătălia cu oţelul. Gestul prin care stăpâna locului îşi ridică masca de pe frunte, însoţit de al doilea, discret, ca şi cum ar fi sărutat talismanul pe care-l purta la gât, nu ar fi trebuit să însemne mare lucru. Pasărea care se odihnea în vârful plopului din apropiere tresări însă, chiar în clipa aceea, îndreptându-şi mirarea spre ceea ce se petrecea în lumea celor legaţi de pământ. Mai întâi, putu să vadă mersul încrezător al nou-sositului îngheţând. Fără vreun înţeles la vedere, deodată, mişcările i se iuţiră dincolo de închipuire. Urlând, omul îşi lepăda încălţămintea. Eliberate pesemne de o povară, picioarele îi sărbătoreau, uitând să mai atingă pământul. Năluca unui infern personal urmărindu-l, scurtând cu spor drăcesc depărtarea de numai câteva respiraţii, părea temeiul ciudăţeniei. Întovărăşită cu lătratul răguşit, perechea aceea de fălci, forfecând aerul, răsărise de nicăieri. Frenezia găsirii unei victime topea efortul bestiei. - Ajutooor! Evreeeeen! Aydaaan, te rog! Faceţi ceva! Alo! Evreeeeen! Coaja plopului nu se arăta alunecoasă. Oricum, avea toate motivele să nu se împiedice de un amănunt ca acela. Fără preget, fugarul îmbrăţişă arborele. Cu forţe nebănuite, începu urcuşul, în chiar clipa în care simţi colţii atingându-i turul pantalonilor. - Aaaaaaa! Marş de-aici! Ajutooor! Nebunia, sticlind în privirea fiarei, i se dădu în vileag cu obrăznicie. Stârnit de apropiere, animalul avea de gând să-l înhaţe. Nu putea să renunţe, ca şi cum colţii i-ar fi poruncit să împlinească un destin. Sfârşitul nu era departe şi putea fi unul singur. Clar, să măsoare în continuare cu şezutul distanţa până la dezastrul iţindu-se din sporul săriturilor monstrului, s-ar fi dovedit o alegere proastă. Apropierea grozăviei îi înzeci ultimele puteri. Prinse curaj. Degeaba, minunea se sfârşi repede. Mai întâi, deasupra, o bătaie de aripi îi fură privirea. La capătul ei, acoperindu-i ochii, o materie umedă, cleioasă. În cârdăşie cu ea, mirosul acela nesuferit îi înjunghie nările... Şi nici nu-şi dorise prea mult, cel puţin să fi văzut cerul pentru ultima oară! Încă nu i se isprăvise căderea când, înainte să-şi continue gândul, simţi că realitatea se scufundă într-o beznă salvatoare...

Niciun strop din emoţia întâmplării de la intrare nu trecuse dincolo de zidurile casei. Să ajungă la umbra copacului sub care Evren Saarinen îşi asculta concentrat cele două telefoane? Nici vorbă! O linişte ciudată pogorâse, totuşi, sub mărul lui preferat. De aici, se împrăştiase în toată livada. Aşa ceva nu se mai întâmplase decât o singură dată. Pe vremea aceea, inventatorul folosea doar un telefon când schimba păreri cu celălalt eu. Doamnei Saarinen îi sărise ţandăra, cerându-i explicaţii tot lui, după ce, fără a sta prea mult pe gânduri, ea însăşi asmuţise viespi cu electroşocuri asupra a doi musafiri nepoftiţi. Zi cu ghinion, memorabilă zi, mormăia soţul, amintindu-şi. Peripeţia aceea neplăcută îl făcuse, pe de altă parte, mai prevăzător. După discuţii domestice care păreau să nu se mai termine, ajunseseră la un compromis iar zumzetul insectelor de pază, construite ca să scape de gura nevestei, fusese înlocuit de zburdălniciile lui Biti. Dulăul jucăuş de la început se transformase, însă, într-o jivină fioroasă. Evren iubea chiar şi aşa acest câine iar animalul îi răspundea pe măsură. Comunicau într-un fel special şi, de fiecare dată când simţea că e privit de patruped, când cu un ochi, când cu celălalt, stăpânul ştia că se întâmplă ceva ieşit din comun. Înfruntând potopul de argumente pe care băgarea de seamă a oricui altcuiva le-ar fi găsit convingătoare astfel încât tributul întâietăţii să fie plătit intruşilor cu două picioare, tocmai apăruţi într-un fel aproape ascuns simţurilor, dar, pe de altă parte, încredinţat că asupra-i plutea umbra unui eveniment supărător, interesul lui Evren se îndreptă, fără a ţine seamă de altceva, spre amicul său necuvântător. Uităturile pe furiş, complice, pe care animalul i le arunca dând naştere unui tablou grotesc, certat cu înfăţişarea-i fioroasă, îl fascinau. Momentele de acest fel nu o mai mirau pe Aydan. Le privea ca pe un răsfăţ inutil, faţă de bizareria căruia nu protesta. Găsise că au, totuşi, un merit, acela de a o fi inspirat când îşi numise una dintre lucrări Elogiu al ridicolului. De astă dată însă, chiar şi pentru ea, se dovedea greu de lămurit adâncimea la care omul cu care îşi împărţea viaţa plonjase în propriai lume. O lume pe care şi-o construise fără să o avertizeze! Uite, pe ea încă nu o văzuse, putea să treacă peste asta, totuși, penibilul intrus pe care tocmai îl trezise din leșin, turnându-i în cap o găleată de apă, ar fi trebuit, cel puțin, să-i atragă atenţia! Lucrurile se înfăţişau diferit pentru Evren. Amicul necuvântător îi arătase direcţia în care să privească. Amânarea acestui gest avea, însă, pentru el, motivații asemănătoare celor ale unui jucător de poker descoperindu-şi răbdător, pas cu pas, cărţile. De ce să nu guste înțelegând mai bine, pe rând, cu grijă, din fiecare felie a noii situații? I se năzări să înceapă de jos în sus. Primul pas era să afle ce se găsește aproape de pământ, lângă firul ierbii. Strășnicia femeii mele răzbate şi prin ciubote, stabili în clipa aceea, ținând seama de ceea ce îi furase ochii mai întâi. Nu ştia dacă această cugetare ar fi vrut să fie un compliment ori o constatare oarecare și, cu atât mai puțin, dacă îi trecuse prin minte din cauză că nu-i plăcea ideea unui popas alături de cealaltă vedenie, mai apropiată, pe lângă care îşi obligase interesul să alunece. Dincolo de ghimpele care-i agresa privirea se găsea Aydan. Fără să-i fi văzut chipul, îi simțea prezența în atmosfera de o fermitate familiară lui, care o înconjura mereu. Era de ajuns că-i recunoscuse cizmele, lumea începea să fie mai sigură. Celelalte două picioare, desculţe, din direcţia cărora îşi ferise la început băgarea de seamă, îi zgâriau ochii în aşa măsură încât pricepu, totuşi, că e imposibil să amâne o clarificare. Nu-ți trebuia un efort ca să bagi de semă mica baltă ivită de jur împrejurul acelei prezențe. Pe urmele picăturilor care o năşteau, căutătura lui Evren făcu o trecere în revistă, de mântuială, a detaliilor din care înțelese că acelea sunt picioarele unui bărbat. Încă își mai ținea receptoarele lipite de urechi când hotărî că momentul degustării feliilor de realitate fusese depășit. Ca să treacă repede peste nedumeriri, după o scurtă ezitare, îşi îndreptă luarea-aminte spre întregul tablou. Constatările îl lăsară cu gura căscată. Cel mai

apropiat dintre năvălitorii din lumea lui tremura. Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, bărbatul era ud din cap până în picioare. Un fel de clopot de lână ajungându-i acestuia până aproape de genunchi, mustind de apă, îi amintea de o cunoștință veche... Semn rău, își spuse Evren, tulburat de clănţănitul dinţilor pateticului invadator. Se strădui să-i zâmbească dar gestul îi îngheță. Dintr-o dată, înțelgea nesiguranța care-l apăsase dând cu ochii de ciudatul accesoriu vestimentar al nou-sositului. Bărbatul din fața lui era Frank Ukulele. Adevăratul semn rău se afla, însă, la doi pași în spatele oaspetelui nepoftit. Pe chipul doamnei Saarinen apăruse un surâs al cărui adevărat înțeles putea fi citit de o singură persoană. Inițiatul simți un fior traversându-i spinarea. Încleștate pe cele două telefoane, degetele i se albiră. Se dezmetici repede. Până la urmă, el era cel a cărui intimitate fusese vandalizată. Administrându-și zgomotos o scuză față de problema întreruperii apărute în timpul controversei cu el însuși, reuși să ridice un scut în fața tâlcului - supărător pesemne - care i se dezvăluise: - Aşteaptă puţin, a apărut ceva neprevăzut. Am musafiri. Revin în câteva clipe, îşi precipită vocea în direcţia telefonului albastru. - Mereu, când nu ai argumente, găseşti un pretext să amâni conversaţia. Laşule, ţipă tot el şi spre aparatul roşu. Nervii i se întoarseră însă, imediat, spre primul receptor. - Să nu închizi, ca data trecută! Încrucişându-şi sprâncenele, se îndreptă apoi cu o indignare purpurie către telefonul de la care, parcă, emoţiile întipărite pe figura lui îşi împrumutaseră culoarea: - Nu-mi spui tu ce să fac! Direcția din care bătea vântul se schimbă în clipa aceea. Nici coada ascunsă între picioare de Biti, nici surpriza de pe chipul nevestei, nici spaima vizibilă care-l încăleca pe Frank, nu puteau să aibă o explicație mai bună decât scena la care tocmai fuseseră martori. Chiar fără a înțelege bine de ce se simțea dintr-o dată pe un piedestal, lui Evren îi păsa de starea celor care-i tulburaseră preocupările. Drept antidot, își puse la bătaie amabilitatea, îndreptându-se spre chipul cel mai speriat: - Memorabilă zi, prietene! Memorabilă! .......................................................................................................................................

EMILIA IVANCU (Polonia)

Ploaie de parfum, ploaie de lacrimi: istoria de sub ochii noștri

În 2015, doi jurnaliști francezi au realizat un documentar despre traseul unui grup de emigranți din Afghanistan spre Paris, via Pakistan, Iran, Grecia, Turcia, apoi Italia, atrași fiind de mirajul vestului, de ideea că în Paris, Tărâmul Făgăduinței, e atât de frumos încât dimineața se stropește din elicoptere, peste oraș, cu parfum. Așa că, extenuați de război și sărăcie, disperare și lipsa unui viitor, acest grup, și înaintea lor, precum și după ei valuri întregi, pleacă spre Europa așa cum, ani întregi s-a plecat spre țărmul american pentru o viață mai bună, pentru un nou viitor, de data aceasta unul ce se află într-o ploaie de parfum. Valurile de migranți s-au întețit în ultimul an, ploaia de parfum transformându-se pentru toți mai degrabă într-o ploaie de lacrimi, mirajul destrămându-se sub ochii lor, uneori chiar între apele mării ce au înghițit atâtea suflete, iar pentru cei mai mulți dintre ei chiar în mijlocul paradisului visat, paradis care se dovedește a fi mai rău decât casa pustie și săracă lasată în urmă. Pe de altă parte, în orașul în care ar trebui în fiecare dimineață să plouă cu parfum, plouă însă, foare des, cu lacrimi, disperare, teamă – atacurile teroriste înmulțindu-se în Europa în ultimul an, iar oadată cu ele, devenind tot mai acute vocile de extremă dreapta care doresc încetarea valurilor de migranți. Franța, Belgia, Marea Britanie, Scandinavia, Austria, Cehia – din vest spre centru – își împart vocile între compasiune și teamă, între apelul pentru întrajutorare, conservatorism, izolare, teama de Străini, teama de atacuri ISIS, ignoranță, sentimentul neputinței și lipsa unei coerențe la nivelul de politică a Europei. Între timp, pe acest fond deja sensibilizat, Putin ajunge să fie denumit „salavatorul Europei, singurul care are curajul să se opună ISIS-ului”, așa cum îmi declara nu demult un cetățean al Marii Britanii, Donald Trump resusciteaza într-un mod halucinant discursul nazist al anilor ‘30 și, ceea ce este poate și mai periculos, își găsește destui adepți care să-l urmeze orbește. Mai mult decât atât, ironic, teroriștii nici măcar nu se dovedesc a fi parte din grupurile de migranți, ci, mulți dintre ei chiar europeni, născuți, crescuți în marile metropole, uneori sub o educație religioasă creștină și care alunecă tentației unei lumi pe care nu o recunosc. Toate aceste țin,

evident, în cazul țărilor vestice, de istoria care se răzbună. Numai că răzunarea nu poate fi nici ea o scuză. Dacă aceasta este situația în vest, ce se întâmplă în est, țările din est nefiind vizate nici de migranți, nici de atacuri teroriste? În țara cea mai vocală din fostul bloc sovietic, Polonia, dramele migranților, precum și cele ale victimelor atacurilor teroriste, au devenit instrumente de manipulare pentru guvernul nou instalat al PiS-ului (Partidului Dreptate și Justiție). În jumătate de an, Polonia a devenit de nerecunoscut pentru mulți dintre cetățenii ei, dar și pentru străinii care se simt din ce în ce mai neconfortabil pe străzi. După încheierea Celui deal Doilea Război Mondial, probabil nimeni nu a mai crezut că simbolurile Germaniei naziste vor fi reafirmate cu atâta putere precum la finele anului 2015 – începutul lui 2016, mai ales pe teritoriul țării care găzduiește, sub formă de muzeu, urmele acelor orori. De la preluarea puterii de către noua guvernare, impresia generală este că, din dedesubtul societății, au izbucnit la suprafață tot felul de manifestări care ar oferi poate interesante rezultate unei cercetări sub lupa psihologiei colective. În noiembrie 2015, în orașul Wrocław (nemțescul Breslau), într-o manifestație publică din centrul orașului, împotriva migranților și a grupării teroriste ISIS, la care au participat sute de persoane, s-a ars o păpușă-manechin ce reprezenta un evreu ortodox. Tot atunci s-a strigat „Moarte evreilor!”. Manifestația a rămas fără niciun fel de repercusiuni pentru organizatori, deși persoanele care au comis actul de incendiere simbolică se pot ușor recunoaște după filmările existente. A fost doar începutul – actele de violență împotriva străinilor au crescut în mod simțitor, precum și injuriile și intimidările, toate susținute în mod tacit, și încurajate tot la fel de tacit, de către actuala guvernare. Tot actuala guvernare este inițiatoarea proiectului de lege de interzicere a avortului în totalitate. În prezent, de la căderea comunismului, avortul este interzis prin lege în Polonia, exceptând trei cazuri: violul, punerea vieții mamei în pericul și pericolul ca fătul să se nască cu malformații. Conform noii legi, urmează ca avortul să fie pus în afara legii în întregime, indiferent dacă vorbim de o fetiță de 12 ani violată și care ar trebui să nască înainte de a-și lăsa ea însăși copilăria în urmă sau că este vorba de salvarea vieții unei mame. Încălcarea acestei legi ar duce la condamnarea și trimiterea în închisoare atât a mamei, a medicului și a tuturor persoanelor care au știut și au acoperit sau au încurajat actul de întrerupere a sarcinii. Tot această nouă lege, anulează orice analize prenatale, ele deveniind inutile, precum și trimiterea în închisoarea a oricărui deținător a unei „pilule de a doua zi”. Acestea sunt coordonatele Poloniei de astăzi a cărei guvernare, poate fără să-și dea seama, se întâlnește cu politica de acțiune a celor pe care îi consideră dușmanii Europei – Isis și jihadismul. Legea anti-avort și viitoarele pericole și traume la care vor fi puse atât de multe femei s-a dovedit a fi mai aspră decât cea din Iran, de exemplu, iar atitudinea extremiștilor față de oricine nu este catolic polonez, atitudinea față de evrei se întâlnește exact cu acțiunile extremiștilor musulmani. Țara fierbe de proteste, dar totul pare a fi pierdut din punctul de vedere al democrației în Polonia, cel puțin pentru moment. Guvernul a deschis, drept urmare, zilele acestea, în care țara își sărbătorește creștinarea din 966, magazine cu haine patriotice. Despre Ucraina și drama celor de acolo toată lumea pare să fi uitat. Cam acum un an, într-un tren din Varșovia spre Poznań, am vorbit cu un refugiat ucrainean care mi-a spus: „Indiferent de cât de mult și fidel se prezintă situația în presă, totuși, nu se apropie câtuși de

puțin de realitate. Nimeni nu poate înțelege decât dacă a fost acolo, unde cândva au fost case, școli, orașe, oameni fericiți, iar azi nu sunt decât lacrimi și ruine.” Putin, pe de altă parte, triumfă. România? Despre România, speram, în nefericitul context creat de drama incendiului de la Colectiv, că tinerii vor schimba totul, nu deodată, dar încet și sigur, pentru că ei au ieșit pe străzi cerând o țară care să funcționeze decent, după standarde europene – în condițiile în care tinerii sunt cei care în Polonia strigau în noiembrie anul trecut „Moarte străinilor! Moarte studenților Erasmus!” Nu credeam sau poate doar speram că România se va ține departe de manifestările rasiste și anti-semite din Europa de acum, când, încet, încet, se reiterează scenariul anilor ’30. Din nefericire, pe fondul unei lipse de educație solide la o parte seminificativă a populației care este gata să accepte orice teorii fantasmagorice ce țin de identitatea națională, precum „dacopatia”, pentru a folosi termenul lui Dan Alexe, maladie ce pare să fi cuprins subit și irecuperabil multe minți, se infiltrează și se propagă teorii antisemite și xenofobe diverse personalități obscure, care, prin gesturile lor, sfidează istoria și dramele a mii de oameni. Mă refer aici la recent publicata carte a fostului general SRI, Vasile I. Zărnescu, ce populează librăriile, intitulată „Holocaustul – gogorița diabolică”, publicată de Editura Dacoromană în 2016, și care sfidează actuala lege care condamnă orice discurs public ce neagă Holocaustul. Cartea neagă crimele din lagărele naziste, afirmând că acestea ar fi fost centre de mare lux și confort pentru prizonieri. Societatea românească este destul de fragilă informațional și educațional ca astfel de publicații să prindă ușor și să (re)inflameze minți rătăcite precum s-a mai întâmplat tot în anii ’30. Și tot din categoria gesturilor simbolice periculoase, ar trebui menționat și actul la fel de nazist al arderii cărții lui Mircea Cărtărescu pentru că a apărut într-un videoclip al formației TAXI ce vorbea despre smerenia lucrurilor mici. Puse toate alături, aceste gesturi creează un fond ideatic periculos pentru prezentul și viitorul României, așa cum toate frământările și gesturile Europei și ale lumii pun în pericol prezentul și viitorul omenirii. În tot acest context, revine și vechea paradigmă: cine nu e de dreapta trebuie să fie de stânga, cine nu e liberal e comunist, cine nu e de stânga e nazist. Cred că regimurile totalitare nu cunosc direcții, indiferent la ce pol se află, ele se întâlnesc în punctele lor esențiale, care sunt și cele mai periculoase. Libertatea trebuie să rămână, drept urmare, unul dintre principiile de funcționare ale unei societăți, dar acea libertate care nu încalcă libertatea altuia și care nu rănește nici sufletul, nici credința, nici trupul celuilalt. Pentru că, așa cum spunea romancierul sud-african, J. M. Coetzee, „Singurul adevăr este durerea. Tot restul poate fi pus la îndoială.” (Așteptându-i pe barbari). 17 aprilie 2016, Poznań, Polonia

GABI SCHUSTER ( Germania )

te-aud culcată-n iarbă eșarfa de zăpadă coboară scânteiată pe glasul cânt de leagăn izvorul stă în loc la fel de mut ca peștii mi-e dorul pârg Nici ţipenie Lumina un rest de la începutul universului se lasă moale pe pernă îmi intră în vise în capul greu plin de îngeri ies la plimbare prin casă cu îmbrăcăminţile lor transparente şi aripile adunate pe lângă corp să nu se lovească de mobile se minunează de strugurii încă dulci din fructieră de scrisorile de dragoste recitite până se golesc de emoţii de perdelele groase în care se împiedică soarele nerăbdător îngerii foşnesc uşor prin odăi împrăştiind un miros de bunătate şi utopie mă ridic pe marginea patului nici ţipenie becul obosit rămas peste noapte clipeşte complice şi moare.

Hora pe dos Oh, eu am mulţi prieteni, se rânduiesc în cerc cu spatele la mine, mai trag cu ochiul pe cărarea dinspre lună să vadă cu cine dansez salsa sau ce culoare a căpătat licorna de diamant şi graţie, ea va împunge cerul şi pe dată din sfâşierea liniştii albastre se vor prăbuşi toate stelele pulsarii, planetele, raiul toţi îngerii şi miracolele acolo, sus, nu va rămâne nimeni să ne mai sfiască (iubească)

Parcul cu privighetori M-am dus la moară să macin ultimele gânduri prosteşti cum că privighetorile nu cântă decât dacă sunt fericite

Mi-e dorul pârg vina ta e vino încoace vina mea e plec la țară mărul s-a îmbrăcat cu flori de pe buza frig a iernii miroase-a toamnă lungă mi-e dorul pârg a înflorit liliacul mamă...

acolo lângă moară, ştii? era un parc se lăsa străbătut la răsărit de triluri complicate de sub frunze ieşeau îndrăgostiţii pe alei cusute cu fir de argint

în straturi creşteau semne de punctuaţie

pe acoperiş Am ieşit în grădină şi am văzut luna

,?:;!)”.(„-... nu rupeţi florile nu stricaţi cuiburile nu priviţi femeile se vor dezbrăca de diplomaţie te vor arăta cu bagheta magică şi iţi vor spune fără ocol cravata verde se decupează din pânza caravelei ce face înconjurul lumii de la un timp dat la alt timp

Se aşezase lin şi întreagă pe muchia casei De acolo lumina feciorelnic peste sat

poarta se închide treptat în parcul privighetorilor se stinge ziua

Mi-a făcut argintiu cu mâna eu am răspuns apoi a trecut subţire un nor de galaxii printre noi şi ne-am pierdut

Pastel de lună Aseară în timp ce îmi făceam rugăciunea am simţit o aripă de pasăre lăsânduse

GELU DRAGOŞ

La cules de maci... De fiecare dată, Rusaliile aveau o semnificaţie aparte pentru mine, deoarece ieşeam din canoanele şi plictisul pe care ţi-l dă, la acea vârstă, o slujbă ortodoxă obişnuită, de duminică, ieșind, de data asta, în ţarină, în necunoscutul fascinant din punctul de vedere al unui băieţel de câţiva anişori, de la ţară. Îmi amintesc cu nostalgie că eram de vreo patru-cinci ani, şi bunica Iuliana îmi amintea că după slujba din biserica din mijlocul satului vom merge în ţarină, Pă Ruptură, şi să fiu atent să nu-mi murdăresc hainele şi mai ales să nu mă îndepărtez de tatăl meu, Aurel, ca să nu mă pierd. Duminica dimineaţa de Duminica Cincizecimii, când prăznuim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului şi, de asemenea, ziua Întemeierii Bisericii creştine în lume, mă trezeam mai devreme ca de obicei, luam micul dejun conştiincios, ca să nu-i supăr pe părinţi că „n-am mâncat tot, ca să cresc mare”, şi mă îmbrăcam cu hainele cele mai frumoase, pentru biserică. Aveam costum şi cravată cu plastic, ceea ce însemna că sunt fiu de „bocotan”. Această poziţie mai era dată şi de partea de sat în care locuiai, unde aveai casa părintească: în centru, la drumul principal, sau pe margini. Era un adevărat ritual, bunica mă îmbrăca, mama mă supraveghea cu ochii de la distanţă, iar tata, Aurel, sau bunicul Laurenţiu dădeau nota, dădeau OK-ul, cum ar zice facebook-iştii în ziua de azi. Apoi „pândeam” printre brăţările gardului când venea de pe Ţuicani bădica Ianoş, unul dintre cantorii bisericii, ca să plec, să pot fi prezent încă de la începutul slujbei la această mare sărbătoare. Bădica Ianoş era un bărbat în vârstă, bine legat, cu o burtă proeminentă şi cânta pe nas. Iubea foarte mult copiii. Oricum, în ziua de azi îmi lipsesc enorm cântările dumnealui închinate Domnului. Biserica era împodobită cu veșminte albe, iar pe jos era plin de frunze de tei şi nuc, care dădeau o mireasmă aparte locului în care Îl întâlneam pe Dumnezeu.

Punctul culminant al zilei era anunţul preotului Nicolae Leşe că vom merge în ţarină pentru sfinţirea apei, pentru ca apoi să fie stropite „sămănăturile” câmpului. Era ales un câmp cu grâu, plin de maci, flori care pe mine mă făceau să uit de sfatul bunicii şi să mă îndepărtez de alaiul de acolo şi să culeg un buchet mare de maci. La întoarcere, tata mă strângea tare de mânuţă şi îmi dădea de înţeles că nu am fost destul de cuminte. Mă contraria faptul că mai târziu, acasă, mă săruta şi mă lăuda cât de cuminte am fost și cât sunt de frumos! Din lan, se luau spice de grâu, din care fetele împleteau cununi care se puneau la răstignirile din capătul uliţelor sau de la biserică. Astăzi, maturi fiind, noi mărturisim cu tărie despre Sfântul Duh, în Simbolul Credinței, că este „Domnul de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”. El este veşnic. Deci, este „fără început şi fără sfârşit, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul”. El are în Sine toate atributele Dumnezeirii şi este prezent şi activ în toate lucrările îndreptate spre lume ale Sfintei Treimi.

HOTCA MARIN

trecând ar trebui să facem din nou o arcă a lui Noe (una mai mare) căci sufletele ni s-au făcut gheme de întuneric deșirate de umbrele morții avem atâtea fire încâlcite și descâlcite încât am putea să zămislim niște pânze printre atâtea prăpăstii existențiale viața împăienjenită își scutură omizile bătrâne din frunte lăsând aceeași singurătate imună să fiarbă în oase în timpane și-n grote de morcov trec visul desculț peste praguri nisipul se face umed de la umbră cuvintele se modelau labirintic între buze strigătul pietrei se rotunjea perfect sub formă de pași și eu parcă am trecut pe undeva poem de toamnă pleoapa galbenă geamăna închisă a soarelui bolnav singurătatea atârnând într-o geană de trestie somnul o să ne fie mai foșnitor

100

printre atâtea frunze gâurite de ciumă e galbenă viața vorbele nespuse mustesc adânc în gânduri arborescente mișcările toamnei confuze difuze spintecă grația brumei din crizanteme la picioarele tale mai zăresc un soare scufundat în balta de sânge un braț de lumină creând ajutorul strigătul ploii nechezând printre pietrele reci

istorie noi, femeile, nu mai avem istorie războiul prafului din bucătărie ne-a spulberat orice răsuflu de libertate o viață petrecută la cârma oalei a fost mult prea mult pentru noi am rătăcit în constelația piperului și de aceea nici visele noastre nu mai dospesc la căldură schelete îmbrăcate în haine pline cu lături curățând aceiași morcovi plini cu malformații suntem noi, femeile, în fiecare zi: nu mai avem inimă – în trupul nostru de cenușă zvâcnește încet o tomată care începe să putrezească printre atâtea sudori învechite vom rămâne fără inimă și doar lăturile o să ne mai limpezească pleoapele grele de ceapă călită pictăm copii în pântece, îi naștem în nuanțe purpurii îi îngrijim, îi alăptăm, pozăm nud în grădina cu legume, îmbătrânim fără să mai facem riduri și totuși nu avem istorie – ne repetăm la infinit poate de aceea noi, femeile, adunate la un loc suntem însăși istoria

poem de sare

101

desfac gândul de lumină într-un cuvânt oare care este cuvântul ce poate să exprime durerea adevărată? /sincer, nu știu! sau am dacă l-am știut cândva, acum l-am uitat/ și ocnele pline cu sare mi le-am pus în ochi să pot plânge cu adevărat nu te mai pot zări între atâtea furnici nu te mai simt într-atâta lumină nu te mai pot mirosi într-atâta cenușă de oase cu fiecare pas ce-l fac atât de naiv mă adâncesc în alte cuvinte nespuse precum un fir de nisip ce se afundă necontenit în deșertul clipei difuz oare unde este timpul? s-a înecat bietul de el printre atâtea gigantice și are nevoie de resuscitare mă întorc cu fața către tine te văd ca o ceață înflorată de sânge în care s-a prăpădit toată înțelepciunea lumii poem în interval I [memoria luminii o vedeam goală alunecând în toată moartea lucrurilor respir prin toate rănile florilor din fereastră oboseala unei descompuneri perpetue și-nvăț să alerg înapoi pe nisipul din clepsidră șoaptele alungite făceau praf timpul rătăcea între noi fulgerând am crescut atât de tare încât sufletul nu își mai găsea locul în mine] poem în interval II [astăzi sunt o entitate bleagă până la ultimul atom coloana vertebrală mi-e umplută cu orez fiert din peisaj lipsește o ceapă și sticla cu ulei ars deslușește-mă până la ultimul cuvânt și culcă-mă în orice tigaie cu grăsimi latente] poem în interval III [suntem intervalul închis cu capetele fixate

102

între maternitate și morgă] poem în interval IV [existenţa de azi e doar un cartof oximoronic pierdut pe banda realității] poem în interval V [tulburătoare e lumina ce a trecut prin nisip căci sânge a scos în cortina văzduhului trasă peste soare] poem în interval VI [între două verticale de întuneric e greu să-ți găsești orizontala de lumină] poem în interval VII [restul negației e dovada clară de a spune da nimicului din jurul tău] poem în interval VIII [toate păsările au murit în mine doar zborul lor atârnă dureros în mâini pleoapele nu mai pot semăna licăriri de stele acum învață numai plânsul] poem în interval IX [moartea voastră e urâtă a mea încă

103

nu s-a născut catastrofele agonizează în pământul vostru și cresc în mine haotic departe aș vrea ca toate lucrurile să-și memoreze sfârșitul] poem în interval X [se pare că totul a expirat până la ultimul punct nimic nu mai poate fi utilizat pentru o reciclare divină vreau o nouă creație nu ambalaje noi pentru lumi vetuste]

finetti & nutella există momente în viața asta de carton când trebuie să mănânci zilnic doar finetti & nutella ca să nu simți că înghiți întruna atâta amar existențial fără nicio valoare nutritivă mâzgă nu mai vreau să diger sensul existenței adorm în ultima tăcere a ceasului și totul pare mai confortabil o paradigmă cu semafoare ce au numai lumină verde într-o geană schizofrenică atârnă realitatea învechită și plictisitoare acum regretele stau cuminți aproape nefiind la coada ochiului închis fără nostalgii orgolii lacrimi și alte umpluturi sentimentale ce trădează mintea înghesuită în mâzga noastră cea de toate zilele mâzgă mâzga noastră cea de toate zilele

104

neuroni batracieni descifrând în gropi cu materie cenușie aceeași agitație brawniană a existenței insalubre un vis eclectic taie în două mijlocul zilei să expună borfașilor de pe stradă că migala și gloria sunt deja elemente demodate aparținând unui faust dublu distilat în ratare

poem adevăratul poem începe doar atunci când se termină toate cuvintele mi-ar plăcea ca liniștea scobită adânc în peșteri să fie cel mai lung poem poem în interval închis [dumnezeu se uita la un televizor ce mergea cu purici a trântit telecomanda de perete, iar bateriile au sărit din ea a schimbat canalul divin, dar nu era nimic pios pe-acolo a lovit televizorul cu toiagul și oamenii mergeau doar într-o dungă „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” se pare că planurile cerești nu mai funcționează cum trebuie „Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!” ne trebuie o pauză mai lungă, chiar eternă dacă se poate, dumnezeule, mai scoate-ne din priză că ne topim!]

poem nocturn ca un somn al pietrei aripa nopții se răsfrângea în tăcerea sângeului scurs printre oase asemenea oglinzii durerea părea de două ori mai grea mă confesam întunericului din venele pline cu aceleași incertitudini să pot vedea în negrul clar

105

dacă răsuflul meu livid va mai putea da existenței vreun vis

poem toți pașii pierduți prin nisip au fost cândva însuși mersul agoniei

punct am îngrămădit tăcerea în pustiul visului nelăsându-l să zboare spre inima de turtă dulce murăturile băltite îmi vor înlocui sufletul când în întuneric drumul îmbolnăvit se va scurta rotunjindu-se de-a lungul și de-a latul până la orbire vezi punctul acela ce era odată o aripă blândă azi nu e decât sufletul aripii în valurile ce au trecut cândva printre picioarele mele prin gândul meu prin cerul meu prin umbra mea surâs ce primăvară crudă se va izbi în ochii mei dacă nu roua ce poartă în tânguirea sa surâsul din soare

106

IOAN ROMEO ROȘIIANU

ONOARE TÂRZIE Motto : " Nu vei ajunge niciodată la destinație dacă te oprești să dai cu pietre în toți câinii care latră " Pasul îi era nesigur în pustiul nopţii de octombrie. Alunecase de câteva ori şi era destul de murdar pe haine. Totuşi, se vedea de la o poştă, în croiala lor, mâna unui meseriaş adevărat. Legănându-se, îşi târa făptura pe jumătate dormitândâ pe străzile burgului de la poalele muntelui înalt. Bura încet din nori. Era ud până la piele, dar nu-i păsa Călca hotărât prin beznele nopţii şi prin băltoacele străzilor desfundate de atâta ploaie. Stropi reci îi şiroiau pe faţa obosită. Şi el surâdea. Oarecum tâmp. Nici el nu ştia de ce o făcea. O făcea şi-i era de ajuns. Gândurile i se învălmăşau în mintea îmbâcsită de tutun şi alcool. Mergea adus de umeri, de parcă toată greutatea norilor i se pogorâse pe fâptura-i firavă. Sau poate chiar viaţa-i strivea sufletul. îşi mijise ochii şi scruta cu ei întunericul depărtării. Zadarnic însă. Nu putea zări la mai mult de câţiva metri în faţă. Suliţele ploii ce se înteţisentre timp erau groase şi dese. Vântul, parcă profitând de situaţia creată, îi şfichiuia obrazul neras. - Mai mult pe cel drept, i-a trecut, ca un fulger tăios, prin minte. Şi a râs. Gulerul ridicat al pardesiului decolorat de-atâta purtat nu-l ajuta cu nimic. Picături rebele de ploaie i se strecurau şi după ceafă. îngheţându-l. - Mama dracului! a şuierat printre dinţii-i regulaţi. Plouă-a pustiu. Şi, parcă voind să-şi verifice veridicitatea gândului, şi- a dat capul pe spate, privind înciudat norii. - Ce ţi-am făcut Doamne de mă baţi în halul ăsta? a mai gemut. Nici măcar vântul ce se strecura indiferent printre casele scufiindate-n beznă nu i-a răspuns. Sictirit de liniştea ce domnea în juru-i şi-a continuat ceva mai grăbit drumul. Nici el nu ştia prea bine unde voia să ajungă, şi nici măcar încotro îl va duce drumul pe care se afla Hoinărea de ceasuri bune pe străzile îngenuncheate în noapte şi ploaie. Fără nici o ţintă. Odată ajuns într-o intersecţie de străzi s-a oprit locului. Cu mâini tremurânde a dat să-şi scoată o ţigară dintr-unul din buzunarele pantalonilor. A trebuit să se cotrobăiască puţin prin buzunare până şi-a găsit şi chibriturile. A scăpă¬rat un băţ şi-a încercat să-l ascundă-n căuşul palmelor. Strecurându-i-se printre degete, vântul i l-a stins. A-njurat şoptit, aprinzându-şi un altul. C-o plăcere de narcoman a tras în piept întâiul fum. Simţea cum i se dizolvă-n trup rotocoalele de nicotină. - Poate şi-n suflet, mai ştii?! i-a străfulgerat prin minte un gând.

107

Fără să mai privească în juru-i, a luat-o pe drumul din dreapta. Călca direct prin băltoacele din ce în ce mai dese şi mai adânci. Oraş pustiu al pustiurilor, a mormăit înciudat, ce dracului mai caut eu în tine, în măruntaiele tale? De ce nu te-oi fi părăsit până acum?! Un motan i-a tăiat în fugă calea şi s-a refugiat sub strea- şina unei case. A fluierat scurt, dar motanul nu s-a sinchisit de el. La adăpost fiind, îşi scutura blana neagră. Şi udă. - Săracul! s-a surprins el zicând. E ud tot! Dar, după un moment de tăcere, vreme-n care se oprise-n loc, şi-a continuat gândul: - Ce dracului se întâmplă cu mine, sunt de tot râsul lumii. Numai că, spre norocul meu, nu mă vede nimeni acum. Şi chiar dacă ar fi să mă vadă vreun careva, tot n-ar avea de unde şti acel careva că eu compătimesc un biet motan. Fie el şi negru. Nu?!... Şi totuşi, am facut-o! De parcă eu nu aş fi tot în aceeaşi situaţie. De parcă eu, în aceste momente, aş fi la adăpost de răcorile nopţii şi neînmuiat de nenorocita asta de ploaie care tot curge din cerurile parcă sparte. De parcă-aş fi acum în vreo odaie încălzită, cu o ceaşcă de cafea in faţă şi cu vreo femeiuşcă alături. Parcă electrizat de propriul său gând, tresărind, a continuat: - Nu, nu, nici o femeie! Gata! După ce a mai privit o dată în juru-i, încă temător şi voind să se asigure că, totuşi, nimeni nu la auzit şi văzut, a mai tras o ocheadă-nspre motanul aciuit sub streaşina acelei case şi s-a urnit iarăşi în întunericul nopţii, înfruntând rafalele ploii. Ajuns la o nouă răscruce de drumuri, o palidă lumină, ce cu greu se strecura printre stropii deşi, a răzbătut până la el. Scrâşnind din dinţi s-a apropiat de ea. Când a ajuns la câţiva paşi, a rămas împietrit locului. - Drace! a exclamat. Sunt la „Creaţa“, în chiar marginea oraşului. O vreme a privit uşa deasupra căreia spânzura, legăna¬tă de vânt, o firmă gălbejită, de pe care vopseaua căzuse-n mare parte, făcând literele greu de distins. Apoi, ridicând din umeri, a păşit hotărât prin noroiul din faţa intrării. - Oricum, şi-a zis, dacă tot o ştiu, ce-mi mai trebuie să citesc?! Din interior răzbateau până la el acordurile unui pian hodorogit şi vocea Diţei, o femeie pe care-o ştia de mai multă vreme, o femeie în patul căreia se şi strecurase de câteva ori. Din greşeală, îi plăcea lui să spună. Deşi, continua el întotdeauna când era vorba de femei, o făcea de bună voie şi nesilit de nimeni. A zis-o şi-acum şi a apăsat, hotărât, pe clanţa uşii. în prag s-a oprit puţin, rotindu-şi privirile prin sala joasă, ascunsă-n fumul gros şi greu de respirat. - închide, bă, uşa! a tunat vocea cuiva. Nu vezi că intră vântu-aicea? - Intră pe dracu’! i-a răspuns şoptit, închizând, totuşi, uşa. A păşit încet, ocolind cu grijă mesele, privind pe sub sprâncene, cu coada ochiului, pe muşterii. S-a rezemat de tejgheaua barului, uitându-se lung la birtaş. - O vodcă! i-a zis, după o vreme. - Mare, mică? l-a iscodit acesta. - Mare, mare, s-a grăbit să-i răspundă. Păi ce, eu sunt o juma' de om?! După ce şi-a primit paharul, a privit atent spre masa cartoforilor. Erau patru la masă, şi-un buchet bun de chibiţi în jur. Taverna era scufundată-ntr-o semiobscuritate plăcută. Muzica gemea trist, îndemnând la băut şi la uitarea neca¬zurilor de peste zi. Bogdan şi-a plătit „dubla“ şi s-a dus spre masa de joc. Odată ajuns acolo, după ce-a privit puţin peste umărul unui chibiţ, s-a îndreptat spre-o altă masă, acolo unde patru zdrahoni trăgeau cu nesaţ din mahorcile de proastă calitate, urmărind cu ochi vicleni şi atenţi zarurile ce se rostogoleau pe masa soioasă, geluită, din lemn de brad. Fumul iute l-a făcut să strâmbe

108

imediat din nas. Şi-a scos din buzunar o „domnească" şi, după ce şi-a aprins-o, a îndrăznit o întrebare: - Am şi eu un loc? - Dacă ai biştari, da, i-a răspuns unul. Cum nu?! a mai continuat tot fără să-l privească. - Am şi vreau să-i joc cu voi, a îngâimat Bogdan. Cei care până atunci nici nu catadicsiseră să-i acorde vreun pic de atenţie, s-au uitat lung la el. Vreo doi se tolăniseră în scaune şi-l măsurau cu priviri viclene. S-au uitat şi unul la altul. Cu subînţeles. Un chibiţ, la un semn al unuia de la masă, i-a adus un scaun. Ceilalţi i-au făcut loc, mişcânduşi scaunele. - Şezi! l-a îndemnat unul. Câţi bani ai? - Nu-ţi fă probleme, l-a liniştit Bogdan, cred că mai mulţi decât ai tu! - E bine atunci, a mormăit un altul. Şezi! Şi el a şezut. Jumate-jumate, 800! a mormăit careva Era un lungan cu o pălărie de fetru, decolorată, trasă pe ochi. Bogdan a apucat să-i descopere, să-i observe, la o privire frugală, o cicatrice adâncă în obrazul neras. - Merge, Albule, merge! i-a răspuns un ţigan gras, în care Bogdan l-a recunoscut pe fiul bulibaşei ţiganilor pripăşiţi prin marginea aceea a oraşului. Burtică era poreclit. Având bani din te miri ce făcuţi, îşi cumpărase de ceva vreme o casă arătoasă prin centrul oraşului. Dar tot ţigan era! Zarurile aruncate s-au rostogolit pe masa de lemn, urmărite de ochi holbaţi de-atâta atenţie. - Unu-unu, Albule! le-a citit Burtică. Era bucuros. Ai pierdut! - Perechi, la pace! a cerut acesta. - Vax! Mă duc mai departe, i s-a răspuns. Ţiganul a adunat cu gesturi încete, regizate, zarurile. Şi-a înfipt privirile-n Bogdan, care era în dreapta celui numit Albu, şi i-a zis: - Zii o vorbă, mă! Dau cu tine acu'. - Zic, i-a răspuns Bogdan liniştit. - Păi zi odată! s-a răţoit la el ţiganul. Ce tot te scremi atât?! Ăştia toţi, ce vine! a ridicai indiferent din umeri Bogdan, după ce s-a scotocit prin buzunare şi după ce-a pus pe masă un şomoiog de bani. O vreme s-a făcut linişte. Nici muzica nu se mai auzea Bogdan a putut să audă respiraţiile întretăiate ale celor din jur. Ţiganul, cu gesturi reţinute, a zdrăngănit zarurile-n palmă. - Merge, i-a zis. Toţi cei din crâşmă, ca la o comandă, se strânseseră în jurul mesei lor. Veniseră până şi cartoforii să vadă ce se întâmplă. Sec au sunat zarurile pe masa de lemn. Bogdan le-a oprit cu mâna dreaptă. - Tăiete! i-a zis ţiganului. Ca-ntr-un adevărat ritual, acesta le-a cules, cu gesturi încete şi largi. Ca să nu-i intre fumul în ochi, îşi dăduse capul pe spate. A bătut iarăşi zarurile în palmă. îndelung. - Ducă-se! a spus Bogdan. Mai mult pentru sine. Babaroasele s-au oprit chiar în mijlocul mesei. - Doi-unu! le-a citit careva. - Văd şi io, bă! Ce, sunt cumva chior? l-a repezit ţiganul. Bogdan a început să numere bani mototoliţi. Cei din jur aşteptau cu respiraţii întretăiate. - Opt mii patru sute sunt, Burtică. Dacă nu crezi, numărâ-i! i-a zis el ţiganului. - Da', nu merge tot la pace? - Ba da! a aprobat Bogdan lăsând banii jos şi apucând zarurile. Merge!

109

- Atunci un para-ndărăt! l-a îndemnat Burtică. Zarurile s-au oprit arătând un şase-şase. De nervi, ţiganul şi-a stins pe dosul palmei stângi ţigara. Vreme de-o clipă mirosul de came arsă l-a înlocuit pe cel de fum. - Tot la pace? a întrebat foindu-se în scaun. - Merge! i s-a răspuns. Şi iarăşi zarurile au arătat un şase-şase păgubos pentru ţigan. - Noroc! a rostit sentenţios Bogdan, ridicându-se. Plec, Burtică! Văd că nu mai ai nici tu, şi că nici alţii nu mai au de joc. Pleacă-n mă-ta! a scrâşnit acesta din dinţi. Pleacă, bă, odată! a mai tunat, văzând că Bogdan se uită lung la el. - Plec! i s-a răspuns. Chiar şi-n mama Deci, ca să fim corecţi, nu cu ea ai tu treabă, nu cu ea ai avut. - Păi pleacă odată! - Totuşi... N-a mai apucat să-şi împlinească vorba. Ţiganul l-a înşfăcat de reverul pardesiului pe care nul dăduse jos. - Pleci acum, când îţi zic io, că altfel o-ncurci rău de tot! Auzi bă, moacă? Aranjându-şi gulerul boţit, Bogdan a păşit spre ieşire. Diţa a dat să-i taie calea. Cu mâna stângă a dat-o de-o parte, în palmă i-a îngrămădit un teanc de bani. Nici măcar n-a privit-o. Bogdan mergea grăbit, cufundat în multele-i gânduri. Le simţea seci, înşurubându-i-se-n minte, înnebunindu-l cu goliciunea lor. Arar treceau oameni pe lângă el. Spre centrul oraşului. Dându-i bineţe. Unii. Cei care-l ştiau. Şi-l ştiau mulţi în urbea răstignită la poalele muntelui al cărui vârf nu-l atinsese niciodată în suişurile sale. îl salutau şi ceilalţi, cei care nu-1 ştiau. Nu-i durea gura. Pe el îl durea. Parcă. Le răspundea dând din cap şi imitând un zâmbet. După ce-a ezitat puţin, Bogdan s-a hotărât să facă cale întoarsă Voia să-i dea ţiganului banii înapoi, aurul pe care i-l câştigase. Gândul că mai putea face o faptă bună îi dădea puteri. Deşi era vlăguit. Răceala dimineţii l-a făcut să se adune sub pardesiu. Şi-a înfundat cu greu mâinile-n buzunare şi a grăbit pasul. Mătura cu privirea cărarea invadată de ierburi. Foşneau încet, a taină, frunzele copacilor. Vântul se strecura, abia simţit acum, printre ele. îi legăna şi lui o şuviţă rebelă, pe fruntea înaltă în acea curbă-a cărării a mai apucat să vadă chipul plin de ură al ţiganului căruia-i câştigase tot. Şi mâna ce strângea un cuţit cu lamă lată. Şi, culmea! a mai remarcat şi mânerul făcut din corn de cerb. Apoi a simţit o căldură mare în dreptul inimii. Din ce în ce mai intensă. S-a simţit lovit o dată, de două ori, de trei ori... A mai zărit chipul fostului partener de joc aplecat deasupră-i. Când l-a tras de pe cărare în desişul pădurii. Nu prea departe. Nişte mâini care-l cotrobăiau prin buzunare a mai simţit. - Ce prost! i s-a mai înşurubat în minte un gând. l-i dădeam oricum. Că doară de-aia mă întorceam din drum, nu?! O ceaţă străvezie s-a scoborât încet, înnegurându-i pri-virile. Ceva-l ardea tare-n preajma inimii. Căldura-l inunda. A mai simţit când Burtică i-a găsit pistoletul, având impresia unei unde de bucurie pe chipul acestuia. Răutăcioasă. Apoi, scurt, ceva rece Ia tâmpla dreaptă. A urmat auzul unei detunături pe care pădurea şi liniştea dimineţii au dus-o până departe. Capul i-a căzut într-o parte, sprijinindu-se de umărul stâng. N-a mai apucat să audă foşnetul de frunze şi ramuri date de-o parte de trecerea ţiganului. (Fragment de roman din volumul in pregătire „întunericul speranţei”)

110

MIȘU PĂLĂMIDĂ Îngâna ziua cu noaptea în satul rătăcit între dealurile ninse cu umbre. Umbre care, ca și-n alte dăți, îsi începuseră jocul , învăluind și potopind pământul cu-nfiorări. Vântul trecea și el, însăilând răcori în aerul care gemea din cauza trudei de peste zi. Părea că miresmele-și încetiniseră emanarea în străfundurile oacheș-complice-ale lunii. La orizont, bătrânul soare, și el istovit, își plănuia-ntre norii fumurii somnul de până-n zori. O undă de liniște se strecura-n sufletele rarilor trecători, înviorându-i. Mustea a somn aerul îmbălsămat de cântecul greierilor. A tihnă binevenită. Îmi târam trupul copleșit de truda de peste zi pe ulițele-nguste-ale satului necunoscut mie. Fantomatice murmure, înviorându-mă, răzbateau pâna la mine. Grăbeam pasul și nu știam de ce o făceam. Colbul încă înfierbântat făcea respirația greioaie. Din curțile caselor joase mă hămăiau câini somnoroși. Pe la ferestre, fiindcă noaptea potopea locul, începuseră a pâlpâi lămpile cu gaz, încercând iluzia prelungirii zilei. Gardurile, cu uluci putrezite, pe-alocuri, trădau faptul că nam ajuns înca în “centru”. Dar, cum noaptea se grăbea sa-și ia în posesie domeniul, mă orientam din ce in ce mai greu. Pășeam pe ulițele cotropite de-o liniște caldă, în hămăiturile răgușite-ale unor câini somnolenți, parcă indignați de trecerea mea. Vigilența lor făcea ca, uneori, din dosul perdelelor îmbâcsite de praf, să se-arate vreun chip ostenit. Cu toate acestea, spre niciunde parcă, mergând, îmi vedeam da-ale mele. Scârțâitul roților unui car m-a facut să-mi concentrez atenția într-acolo. Zgomotul, în liniștea seacă, avea rezonanțe subtile. Ajuns într-o intersecție, dezorientat fiind, m-am oprit. M-am căutat prin buzunare. Dup-o mahorcă. Am scăpărat un chibrit. Și-am tras cu nesaț, în piept, c-o poftă de narcoman, primul fum. Înecat de iuțeala lui, am tușit sec. Mi-am ridicat turul pantalonilor jerpeliți și-am păsit spre fântâna de peste drum, fântână a cărei cumpănă părea că împunge norii și cerul, de acum înstelat. Mi-am dat capul pe spate, adulmecând aerul răcoros ce-mi gâdila narile. Relaxândumă. Lângă un gard de nuiele, obosit fiind, mi-am așezat traista pe care-o căram după mine. Cu câteva zdremțe de schimb. Am țopăit pe loc, spre-a-mi dezmorți oasele. Cu pălăria dată pe ceafă, parcă înciudat, am apucat ciutura de lemn și-am scufundat-o-n hăul negru al fântânii. Un plescăit plăcut urechii, mi-a reținut atenția. Gândul unei guri proaspete de apă m-a îmbărbătat. Mi-am spălat fața și ceafa, ștergându-mă cu dosul mânecii. Uruitul roților răsuna clar în ceața nopții ce acaparase totul. Din ce în ce mai clar. Bezna plăcuta era-mpunsă doar de sclipirile-ncete-ale lunii și stelelor. M-am tolănit în iarba de lângă gard, aprinzându-mi chiștocul de țigare ce-l lepădasem mai înainte. Copleșit de gânduri cum eram, în căutarea unui locșor de mas peste noapte, poate și-a unui colțuc de pâine cu slană, mi-am revenit abia în hămăiturile unui dulău flocos. - No, șezi, Leule, șezi! s-a auzit o voce horcăită, trădând un fumător înrăit. Șezi, că te ia mama dracului! Vină-ncoace, n-auzi!? Dulăului nici că-i păsa. Avea altceva mai bun de făcut decât să dea ascultare stăpânului: mă lătra pe mine. M-am ridicat repede în picioare. Să-mi fie mai la îndemână să mă apăr. La o adica. N-a fost însă să fie. Un bărbat ca la 50 de ani, c-o pălărie de paie dată pe ceafă, s-a scoborât din carul plin cu lucerna proaspăt cosită. Alungând câinele, mi-a dat binețe și m-a privit îndelung. Cercetător. - Ce faci bădie, pe-aici? Io nu te cunosc. Și dacă io nu te cunosc, îi musai ca nu ești dup-aci. Că io pă tăți îi știu. Musai îi?

111

- Musai, fârtate, musai îi! am îngăimat. Cât un loc de mas până-n zori, loc unde sămi adast oscioarele. Și-o îmbucătura de pâine cu niscaiva slană, contra ceva bani, am spus. - Îhî! A exclamat el gânditor, înțelegător parcă. Da’, o țigară ai? - Am, i-am răspuns, întinzându-i tabachera pe care mi-o dăduse bunicul meu după tata. Ia ! l-am îndemnat, ia! Cu gesturi încete și-a cules una. A pocnit sec balamaua. Închinzandu-se. - Ia-o înapoi, mi-a zis el. Mi-am luatără una, bădie. - Bine-ai făcut, am îngăimat. Doară d-aia ți-o detei și eu, i-am mai zis. Gânditor, de parcă nici nu mi-ar fi auzit îndemnul, m-a iscodit: - Și zici că-ți cați un loc de mas și-o-mbucătură de pâine? - Îhâ: m-am grăbit să-i răspund. - Păi, deși nu te știu, mi-a zis el, te-oi lua la mine până-n zori. Oi găsi eu să-ți dau să-nfuleci ceva. Nu d-alta, da’, pari băiat bun. Și, nu că e ceva, da’ cred că-i păcat să te las în drum. Ne-am măsurat din priviri și-am tăcut. - Mișu mă cheamă, a spart el liniștea, Mișu Pălămidă. Tu? - Traian, am îngăimat eu un răspuns. - Traian, Traian, s-a mirat el, da’ mai cum? - Are ceva cătare, bădie, are ceva cătare? l-am întrebat. - Așa e, m-a aprobat el, n-are nici o cătare. Mi-am cules cu gesturi încete traista, înfundându-și pălăria decolorată de vânt și ploi pe cap. - Să mergem, Traiane, să mergem! m-a-ndemnat Mișu, trecând înaintea boilor. - Ghii, gloabelor, ghii! le-a zis, și ei au urnit carul din loc. Mă ațineam în dreapta lui. Izul lucernei proaspăt cosite-mi îmbăta sufletul. Mă purta dorul de casă. - De ce taci, mă Traiane? m-am trezit întrebat. - Ce zici, bade? m-am mirat. - Așa e, nimica n-avem încă a ne vorbi, m-a aprobat el gânditor. - Păi, vezi?! Ne-am oprit în dreptul unei case ceva mai arătoase. Era spoită cu var și acoperită cu șindrilă nouă. Erau țuguiate acoperișurile și-un cocoș de tablă domina ograda. - Aci șade Bleahu, mi-a zis Mișu. E bocotanul satului. Are cel mai mult pământ din sat. Io-i cosii lucerna da cu ziua și pâna acum, i-o aduc și acasă, după cum vezi, i-o dăscarc, io bag în șură și, după aia, ce crezi?, o sa plec acasă doară cu niscaiva bănuți. Ce mi-o da. Apoi, după un moment de tăcere, a continuat: - Îs sărac, omule, îs sărac! O groază de guri mă așteaptă acasă. O groază, omule, o groază! a-ntărit. - Ai gătat, Mișule? a-ntrebat un ins burtos, în care-am ghicit pe mahărul satului, Bleahu Surdu, cum aflasem că-i zice. - Îhâ! i-a răspuns Mișu, ștergându-și sudoarea de pe fruntea înaltă. - Îi? - Am gătat, am gătat! a mai zis omul, dând a lehamite din mână. - Dacă-i așa, â-ncoace! l-a-ndemnat Surdu. Â-ncoace să-ți dau biștarii! Da, după aia, să te cari repejor! Cu pas agale s-a dus Mișu să-și ia banii. Cei cațiva gologani. Plata unei zile întregi de trudă. De-acum prieten, cu Leu, m-am sprijinit de oiștea carului și mi-am răsucit o țigară.

112

Văzând flăcăruia chibritului, Surdu a tresărit: - Da’, ăla cine-i, Mișule? - Apăi, cine să fie? Un pretenar de-al meu. M-a ajutat să descarc mai repede, i-a răspuns acesta tăios. - Da’,da pă unde-i, că io nu-i știu moaca? Drept răspuns, Mișu a ridicat din umeri. După ce l-a privit pe sub borurile pălăriei, bogătanul satului i-a zornăit în palmă cei câțiva gologani. Plata unei întregi zile de lucru. Remarcând nemuțumirea pe chipul pălmașului, Surdu tresări: - Ce-i , ce-i, Mișule? l-a intrebat cu voce tremurândă pe cel care-i cosise lucerna. Ți se par a puțintei? Nu, să nu crezi asta! Sunt bugăți! E chiar prea mult cât ți-am dat! Că doară nu te vei fi spătit muncind! - Cum nu, jupâne, cum nu? De cu ziua si pâna acum ți se pare puțin timp lucrat? - Hai, lasă, lasă! Vă știu eu pă toți mocârlanii! Doarme pamântul sub voi de puturoși ce sunteți! Vă știu eu! a mai întărit, îndreptându-se spre casă, vă știu eu! - Grijania mă-sii! a-njurat printre dinți Mișu, dupa ce bogătanul a intrat în casă, Închizând ușa după el. Ochii îi scăpărau, iar corpul îi tremura tot de nervi. - Lasă, omule, lasă! am încercat eu să-l îmbunez. L-o bate și pe el Dumnezeu. - Bate pă dracu! Boii mergeau agale. Erau istoviți și-și fremătau în aerul rece nările. Roțile carului, neunse fiind, scârțâiau. Scrâșnetul lor sfâșia înfiorător liniștea din jur. - Bă, Traiane, bă! Mai dă-mi, bă, și mie o țigare! m-a trezit din visare oftatul pălmașului. - Îți dau, bădie, îți dau! m-am grăbit să-i răspund. Cum nu? am mai zis și i-am întins tabachera. - Mă, da’ asta-i ultima! a exclamat Mișu, parcă speriat. - Nu-i nimica! l-am liniștit. Mai am niscaiva tutun pisat în traistă. - Bun ș-ăla, mă bun ș-ăla! m-a aprobat omul, după ce și-a umplut sufletul cu întâiul fum. Io nici d-ăla m-am! A mai zis, dând a lehamite din mână. O vreme, furișându-se printre noi, liniștea nopții ne-a depărtat puțin de realitate. - Dân ce-i, mă, tabachera? m-am trezit întrebat, după un timp. - Din argint, i-am răspuns sec. Nu vezi? - Nu văd, măi, că e noapte afară, a zis omul, abia șoptit. Doară o simțesc la dește că e frumoasă. Atâta numa’! Întunericul așternut peste sat, ca o mantie, mi-a ascuns zâmbetul ivit în colțul gurii. Trecerea noastră zgomotoasă ațâța câinii satului. Leu sărise din car și se da pe la uluci. Era un câine frumos! Parcă ghicindu-mi gândurile, Mișu mi-a zis: - Dă mic l-am crescut. Tare cu greu! Din îmbucătura mea i-am rupt și lui, d-o gură-două, că doară-i și el suflet, nu? După ce și-a scuturat baierele sufletului cu un oftat adânc și prelung, ca și cum nici nu s-ar fi oprit, Mișu și-a continuat istorisirea: - L-am găsit într-o zi când se mai desprimăvărase un pic, mai de cu iarnă. Mergeam săncerc să prind ceva pește-n gârla din marginea satului, când, ce crezi, omule? Pă una din ulițe, niște dulăi cam cât e el acuma, îl zmotoceau de-i săreau ochii din cap. Am dat c-o bâtă-n ăilalți și i-am pus pe goană. Apoi, am dat să-l iau în brațe.După ce s-a zbătut o vreme, s-a

113

cuibărit la pieptul meu, ca sub un ‘coperiș, când te bagi să nu te mai plouă, sau cum te bagi iarna lângă sobă, ca să-ți dezmorțești oasele rebegite. Așa s-a strâns și el în mine, așa! O undă de satisfacție am citit în glasul bătrânului de lângă mine, o mulțumire nedisimulată. De aceea, văzând și el că povestirea lui mă ține treaz, a continuat: - Știi, cât m-am tot învârtitără-n apa rece, câinele ăsta nu s-a urnit de loc dă lângă botinele mele. Sta cu botu-n ele, ca la căldurică. Dă prins, n-am prins decât un singur pește. Șăla mic! Ce să duc de el acasă?! I l-am dat ăstuia. Imediat l-a hlăpăit. Știi cum?! Era rupt de foame. Mi s-a facut și mai tare milă de el, așa că l-am dus acasă. Când am ajuns, tare s-au mai bucurat copilașii mei cand m-au văzut cu sânul plin. Credeau că am prins o groază de pești. Da’, n-a fost așa. Spre necazul lor mare, din sân l-am scoborât pe Leu. Era cât un boț de mămăligă atunci, și, uite-l acum: e cât un vițel de-o lună. Cum nu mai trăsese din ea în timp ce povestise, țigara i se stinsese. I-am dat un foc. Primul fum, tras cu nesaț în piept, i-a smuls o tuse puternică. A scuipat o flegmă în colbul cald încă al drumului și și-a căutat de poveste: - Împoșocați că nu le-am adus pește, copiii au dat cu el cât-colo, de am crezut că-și dă duhul în cenușarul sobei. A schelălăit și s-a ghemuit sub patul de scânduri în care mă întinsesem eu. D-atuncea, numai și numai pă lângă mine stă animalul ăsta. Îndeosebi după ce mi-a murit Păvăluș. Cu el se mai tot înțelegea puțin, cu ăilalți, nu! - Ce-a pățit băiatul? am întrebat și eu? - Nu-s ce-a avut ! Să umflase-n burtă tare. În rest, era slab țâr. Ieșea la budă cu sânge. S-a curățat într-un singur an, săracu’! - Dumnezeu să-l ierte! am îngăimat. - Ierte-l, a mormăit Mișu, ierte-l! Era tare obrijit! Noaptea cuibărise-n satul pe care-l străbăteam c-un car scârțâietor, parcă toată liniștea lumii. Greierii-și continuau târâitul, nepăsător. Complice, luna adia întunecimea cu raze pale. Parcă plictisit da-atâta zvânturat pe la garduri, Leu se urcase-n car din mers și se încovrigase în brațul de lucernă rămas în loitre, lânga noi. Mișu și-a trecut mâna bătătorită de muncă peste capul câinelui care, în semn de mulțumire, a scheunat șoptit. Uite! Vezi? m-a întrebat omul de lânga mine. Pă câinii ăștia nu i-a mai făcut Dumnezeu nemulțumiți, ca pă noi, oamenii! Lor le-ajunge și-o singură mângâiere. De mâncat mai găsesc ei, ca toți îs dăștepți, nu ca noi, mai toți proști. - Așa e! l-am aprobat. Da’, de ce i-ai zis Leu și nu altfel? - Nu știu! Așa mi-a venit. Așa le zice-n satu’ ăsta la mai toți câinii: Leu. Cred că daia l-am botezat și eu așa. Mulțumit de răspunsul ce-mi da’se, m-am cătat în traistă, după tutunul pisat pe care-l aveam. Am dat de el, am dat și de foița de ziar pe care-o mai aveam. Vazând că voiesc a-mi răsuci o țigare, Mișu m-a îndemnat: - Fă-mi și mie una! O vreme am fost atent numai la ceea ce făceam. Hurducăitul carului prin hârtoapele uliții făcea să mi se verse tutunul de pe foaia de ziar. În astfel de condiții, cu chiu, cu vai, am reușit să încropesc două. - Ține, omule, ține! i-am zis celui de lânga mine. - Gătatu-le-ai? s-a mirat el. - După cum bine vezi, i-am răspuns eu, satisfăcut. Amândoi am pufăit cu nesaț din mahorcile de proastă calitate și lipite cu scuipat. Fumul înecăcios ne-a făcut să tușim. - Îs tare amărât, măi, Traiane, tare amărât! a izbucnit Mișu. Am șapte plozi acasă, baiate! Șapte plozi și-o mamă ce sta să-si dea duhul! Șapte plozi și o muiere oloagă de-un picior,

114

Traiane! Cu mine-s zece guri într-o coșmelie ce sta să cadă, să se dărăpăne. Ne e tare greu în cele două cămăruțe, tare greu! Bezna nopții târzii nu mi-a dat putința de-a-i vedea chipul. Totuși, ghiceam în el un zbucium adânc, transfigurat. Oftatul ce i-a zbuciumat sufletul mi-a confirmat copleșeala. - Nevastă-mea, după cum îți zisei, a continuat el, e oloagă d-un picior. A bătut-o tătânesău când a fugit cu mine. Cu mine, mă, sărăntocul satului! Cel mai sărăntoc eram, dintre toți sărăntocii locului, a mai zis, cu mult năduf. Dupa ce și-a rumegat o vreme gândurile, omul de lânga mine și-a căutat în continuare de istorisire! Mamă-sa murise pă când era ea mai micuță. Așa, de-o șchioapă. Când eu m-am îndrăgostit de ea, avea deja o mamă d-a doua. Și tu știi bine cum sunt aistea: rele, ca o cucută! Da’, pă mine nu mă interesa nimica. O iubeam și-mi era dă ajuns. Nu voiam să știu dă nimic altceva. D-aia, văzând că și ea se da cu totu’ după mine, ne-am și luat. Atunci i-am luat și fecioria! a întărit omul de lânga mine, c-o undă de satisfacție în glas. Ea avea 17 ani și io vreo 24. Taman mă întorsesem dă la cătănie. Meream cu ea la horă, unde toți cătau să joace cu ea. Ea, în schimb, numai și numai cu mine se învoia la joc. Așa că, neam luat până la urmă. Adică, mai bine spus, am fugit cu ea în lume, la un uncheș d-al meu, dîntr-un sătuc vecin. Cu câte ceva boarfe în traistă, ce-am putut a ne lua în pripă. După vo două săptămâni, când am crezut noi c-a trecut focul alor ei, ne-am întors în sat, la tata. Mulți săteni ne-au dat dreptate-atuncea, mulți! Numa’ că, așa-i de când lumea, nu?, mai erau și unii care-l întărâtau împotriva mea și-a ei pă tătâ-ne-său, pă Vasile-al Cucului, la belea. Și el, lor le-a dat ascultare. Cică nu se făcea că Ilisafta să se dea după mine. Pauzele pe care și le oferea săteanul potopit de jale, omul ce se oferise a mă găzdui peste noapte, îmi vorbea despre focul ce-l ardea. - De cum am intrat în sat, a continuat el, guri rele i-au și dat de veste lui tată-său. Și el , înrăit cum era, nu s-a lăsat mult așteptat. Abia d-apuca-se tata să-mi croiască niscaiva perechi dă palme și să mă ia, după aia, de-o parte, să vorbim, că s-au și dat câinii-n ogradă, a străin.După nu multă vreme, când noi nici nu ne dezmeticisem bine, Vasile-al Cucului a intrat vârtos. Ho, omule! i-a strigat tata atuncea. Încetișor! Și, neavând ce face s-a domolit puțin socru-meu. Toți știau ca tata-i iute la mânie. Era saracu’, că nu mai e! - Dumnezeu să-l ierte! Am îngăimat eu, a rugă. De parcă nici nu m-ar fi auzit, Mișu Pălămidă și-a cătat de istorisire: S-au ciorovăitără-n seara aia ai mei cu Vasile-al Cucului și tot nu au căzut la înțelegere. Totuși, ca să nu se facă de râsul satului, văzând că noi nu ne învoim a ne despărți cu nici-un chip, i-a dat Ilisaftei, drept zestre: o vacă, cinci oi, un vițel d-o lună, niște trențe deale ei, ce mai avea ea p-acolo, și-o bucățică de pământ în josul satului, pă malul apei. Zicea Vasile, tată-său, că dacă ar fi fost să ne luăm cu înțelegere, i-ar fi dat mai mult. De parcă ar fi și lasat-o, la o adică, să se mărite cu mine! și-a împlinit, ironic, Mișu povestirea. Povara descătușării amintirilor i-a mai smuls un oftat. Din adâncul sufletului a venit el. Dar, aproape imediat, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, a continuat: - Am crezut că s-au liniștitără apele-atunci. Numai că, Vasile-al Cucului nu și-a iertat fata pentru ce-i făcuse. La vo juma dă an, când Ilisafta venea să-mi aducă ceva dă-mbucat, că plecasem de cu ziuă taman pă bucata aia dă pământ, la arat, a oprit-o-n drum. După ce a el a ocărât-o bine, că era deja beat atunci, i-a zis și ea oaresce vorbe.Cu năduf. Atâta i-a trebuit. A rupt o ulucă dintr-un gard și-a dat în ea ca-ntr-un animal. A dat până i-a rupt piciorul. Săraca! Știi, io-mi făcusem griji pentru întârzierea ei, da’, niciodată n-aș fi crezut că zăpăcitul de tată-său e capabil dă așa ceva. Mă și nervozasem un pic. Știam că-i tot dau roată băieții, special puși de ai ei, ori nu. Da, așa cum îți zisei, nu mă gândeam să-i facă una ca asta, nici în ruptul capului! Dumnezeu să-i crape! Măcinându-și jalea,omul a continuat:

115

- Presimtind ceva, am lăsat treaba și m-am dus să văd de ce nu mai vine. Când colo, am găsit-o lată in mijlocul drumului. Am dus-o plângând acasă. Am voit a mă duce să-l iau dă piept pe nemernic, da’, ce crezi? Ilisafta nu m-a lăsat. A zis să las totul în seama Celui Prea Înalt. Și, să știi, mă, Traiane, că i-a bătut. Și noi, cu tot beteșugul căpătat de ea, după cum îți zisei, cu ajutorul lui Dumnăzău, ne-am văzut de ale noastre. Cum am putut. Am muncit cu Ilisafta mea ca niște robi. Mi-am crescut frații și surorile mai mici, i-am dat pe care cum pe la casele lor, cu ce le-am putut da și noi, am îngropat pă tata și pă mama, mai apoi, și mi-am băgat în groapă și doi copilași, pă Păvăluș de care-ți zisei și p-un altu, mort la naștere, că s-opintise femeia, încărcând la fân. Cand și-a terminat de fumat țigara, Mișu, ca orice om sărac, și-a băgat chiștocul în buzunarul de la piept al cămășii, scuipând în colbul drumului amărăciunea tutunului de proastă calitate. Boii mergeau parcă mai cu spor. Nările li se umflau în noaptea rece, adulmecând ieslea în care-i așteptau ceva fânațe de ronțăit. Le da puteri îndoite asta. Parcă nemultumit de faptul că pe el nu-l băga nimeni în seamă, Leu se tolănise lângă noi, cu botul pe labe, dormitând. Văzând că nu zic nimic, Mișu m-a zgâlțâit de umăr: - Dormi, Traiane? - Nu, nu dorm! i-am răspuns în pripă. Rumegam povestea ta. Atâta doar. - Ei, da’, stai așa!, că nu ți-am gătat-o. Mai an, s-a dat socru-meu la mine. Eram în crâșma satului, mersesem și io să-mi beau o dușcă, ca tot omul. El, imediat ce m-a văzut, anceput să m-acuze că i-am furat fata și-averea, că-s mitocan, ca-s mocârlan și câte alte dastea! La început, ca să-mi văd în pace dă drum și să nu-mi găsesc belea, că erau și cei doi frați ai nevestii cu el, am tăcut. Eu-numai cu Leu. Mi-am băut repede cinzaca, și-am dat să ies. Iritat că nu l-am băgat în seamă, moșu a vrut să-mi dea c-o bâtă în cap. N-a apucat, însă. A sărit Leu și și-a înfipt colții în mâna lui, am sărit și io dă i-am dat vo două-trei. Apoi, fiincă sau dat și ăilalți la mine, le-am dat și lor câteva. Ca să mă ție minte. Cu mult năduf am dat, Traiane, cu mult năduf! Parcă-nțelegând că se vorbește de el, Leu se ridicase în picioare și ne privea atent. Apoi, parcă așteptând efectul, s-a oprit. - Știi, Traiane, la noi în sat, nimeni n-are timp să asculte jalea care te macină. Toți și-o au p-a lor, la fel cum o ai și tu p-a ta. Așa că, dacă tot te prinsăi pă tine, îmi vărsai și io sufletul. Aici, așa cum îți zisei, n-aveam cui. În plus, nici n-avem timp să ne ascultăm. Muncim ca robii, din zori și până-n seară. Când Leu a sărit din car, Mișu s-a simțit dator să-mi zică: - Am ajuns, Traiane! Uite, ai mei nu dorm! mi-a arătat el geamurile luminate ale unei cocioabe făcută din voioage. Sosirea noastră a facut s-apară-n prag o femeie-n puterea vârstei, care cam aducea d-un picior. Am ghicit în ea pe nevasta lui Mișu. - Mișuleee! s-a prăvălit ea, gemând, în brațele bărbatului ei. Mișuleee! - Ce-i, femeie, ce-i? Ce s-a-ntâmplat, femeie? a întrebat acesta-ngrozit. - Florică-al nostru, Mișuleee, Florică-al nostru! a mai apucat să-ngâime. Nemaiașteptând o lămurire, omul s-a repezit în casă, îndeaproape urmat de câine și nevastă. Realizând necazul ce se abătuse asupra sărmanului om, mi-am cules din car traista și-am cotrobăit prin ea. Cu mâini tremurânde am așezat pe prispa casei jumătate din banii pe care-i aveam, o foaie de ziar, o mâna din tutunul ce-l avea, și-am ieșit în ulița-ntunecoasă. Am mai auzit vocea bărbatului, tânguindu-se: - Ce Ți-am făcut, Doamne? De ce mă bați? De ce mă oropsești în halul ăsta?

116

Am pășit cu grabă pe ulița bolovănoasă, într-o direcție necunoscută mie. Mă grăbeam de parcă aș fi făcut ceva rău. Lăsasem în urmă satul copleșit de-ntunecime, satul plin cu de-alde Mișu Pălămidă și grăbeam pasul spre liziera pădurii ce se ițea-n față.

ÎNGERUL PĂZITOR Zăpuşeala amiezii mă alungase din casă. Îmi târam paşii pe caldarâmul prăfuit. Căldura parcă pustiise străzile. Arar mai treceau maşini sau oameni. Câţiva câini vagabonzi se aciuiseră pe lângă nişte tufe uscate de flori. Am grăbit pasul, dorindu-mi să ajung cât mai repede cu putinţă în Parcul Libertăţii. Gândul că nu peste prea mult timp voi sta tolănit pe una din banci, pe-o alee cât mai umbroasă, şi cât mai aproape de lac, îmi da puteri, îmbărbătându-mă. Când am ajuns, eram ud leoarcă de transpiraţie. Dar, spre marea mea mirare, parcul nu era chiar atât de înţesat de lume, cum mă aşteptam, cum îmi imaginasem în timp ce-ncercam să mă strecor cât mai pe lânga blocuri şi garduri, în speranţa unei dâre binefacătoare de umbră. Cu cât mă cufundam mai mult în răcoarea parcului, un soi ciudat de linişte punea stăpânire pe mine, inoculându-mi o senzaţie de tihnă. Îmi plăcea. Mă simţeam bine în parcul de lângă Institutul de Meteorologie Filaret şi gara cu acelaşi nume. Tot căutând un loc mai umbrit, un loc în care să-mi pot răcori sufletul, m-am trezit în faţa cafenelei “Arenele Romane”. Aşa zisa “Cafenea Literară”era ticsită de lume, de parcă toată populaţia din cartier s-ar fi strâns acolo. M-am strecurat cu greu printre mesele de pe terasă, căutându-mi un loc. La o masă mai retrasă, sub un stejar parcă de când lumea acolo, era un scaun liber. Celelalte trei erau ocupate de tot atâtea puştoaice, strident fardate. - Se poate? am întrebat, ajungând lângă ele. - Sigur, sigur! a chicotit una. Chiar vă rugăm! a mai adăugat. Scaunul ăsta e liber de vreo oră. Nimeni n-a îndrăznit să vină lângă noi. De parcă noi i-am mânca pe bărbaţi! … Privindu-se complice, cu subînţeles, puştoaicele au izbucnit în râs. Ca şi cum apropourile lor n-aş fi fost eu, m-am aşezat şi am căutat din priviri pe cineva care să mă servească şi pe mine. - Dumneavoastră ce doriţi? m-am trezit de-odată întrebat. Gândindu-mă că e vreuna din fetele de la masa mea, n-am răspuns. Dar, “vocea” aceea diafană se încăpăţâna: - Cu ce să vă servim? Convins că nu poate fi vorba de-o farsă, m-am întors. Dar, spre marea mea surprindere, fetele cu care mă văzusem nevoit a-mi împărţi liniştea, au pufnit în râs. Conştientizând farsa, m-am resemnat, limitându-mă la a le fixa cu privirea. - Lăsaţi-l, dragelor! le-a dojenit una mai oacheşă. Nu vedeţi că s-a fâstâcit de tot?! Puţin intrigat de atitudinea lor, mi-am scos din geanta-mi nelipsită o carte. După ce am găsit semnul pe care-l pusesem, am început să citesc, încercând să par indiferent. Spre stupoarea lor. Berea era într-adevăr rece. Ospătăriţa avusese dreptate. Am mai sorbit încă o gură din băutura înspumată şi mi-am cătat de lectură. Fetele continuau să şuşotească între ele. Cum îşi terminaseră de mult băutura, cele trei au dat să se ridice. Păreau intrigate de tăcerea mea. În treacăt, cea oacheşă mi-a aruncat o privire peste umăr. Am mai stat puţin, şi

117

m-am hotărât şi eu să plec. Razele soarelui, între timp, reuşiseră să pună stăpânire şi pe terasă. Frunzele stejarului secular nu mai ofereau garanţia unei răcori. În plus, o zăpuşeală greoaie făcea aerul abia respirabil. Cu paşi înceţi, parcă măsuraţi, de om potopit de-ale lui, am părăsit locul. În treacăt, mi-am salutat câţiva cunoscuţi. Apoi, cu gândul la o oază de răcoare şi linişte (acordurile mai înalte ale muzicii ce inunda terasa mă deranjaseră), mi-am reînceput plimbarea pe aleile parcului. Copleşit de zăpuşeala ce plutea sufocant în aer, m-am aşezat pe-o bancă, în apropierea lacului. Nici-o undă nu clipocea la suprafaţa apei. Lacul părea mort. Când mă aşteptam mai puţin, o voce m-a trezit din reveria în care căzusem: - Ce faci, domnule, pe-aici? Crezi că poţi să scapi de arşiţa asta? Când am întors capul, am avut de ce să mă bucur. Un vechi prieten era lângă mine. Ne-am îmbrăţişat şi, după amabilităţile de rigoare, ne-am aşezat unul lângă celălalt. -Ce mai faci, bătrâne? l-am întrebat. Nu te-am mai văzut de-un car de vreme. Parc-ai intrat în pământ! - De toate pentru toţi fac, mi s-a răspuns. Mai exact, mai nimic nu fac. Aproape că ard gazul degeaba. Asta fac. După un răgaz de tăcere, Vasile a tresărit. - Nelu, mi-a zis el, îţi mai aminteşti cum şi unde ne-am cunoscut noi? - Cum să nu? m-am mirat eu. - Ei bine, atunci hai, să mergem ! Acolo trebuie să fie cu adevărat răcoare la ora asta. Acolo n-o să ne mai sugrume zăpuşeala asta. La auzul îndemnului său, cu viteza fulgerului, ca o cometă sidefie mi-au revenit în faţa ochilor momentele primei noastre întâlniri. Era o după amiază de duminică, eram în catedrala cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”… Cu pas sprinten ne-am îndreptat spre locul în care ne-am cunoscut. Îmi părea că nu mai are aceeaşi putere arşiţa, că nu mai este la fel de greu de respirat. Odată ajunşi, după cele câteva lumânări aprinse atât pentru morţii familiilor noastre, cât şi pentru cei vii, ne-am oprit să privim cupola ce strălucea în bătaia soarelui. Apoi, parcă mai evlavioşi ca oricând, am păşit înăuntru. Era o răcoare plăcută, odihnitoare, ce nu pomenea nimic despre ce era afară. Ne-am aşezat într-una din strane şi ne-am lăsat copleşiţi de liniştea binefăcătoare. O vreme ne-am mai foit pe locurile nostre. Apoi, pe măsură ce ne simţeam din ce în ce mai în siguranţă, ne-am potolit. Fiecare din noi îşi asculta gândurile. Născându-se. Încă odată simţeam împlinirea slovei biblice: “La El toate sunt cu putinţă”. Aşa era! În lăcaşul sfânt, lângă umărul Său, găsisem ceea ce nu era cu putinţă în oraşul potopit de căldură: o oază de răcoare şi linişte. Îmi simţeam sufletul acordat la diapazonul cerului, mă simţeam copleşit de micimea propriei făpturi. Şi, parcă pentru ca senzaţia să fie şi mai profundă, cineva s-a apucat să cânte la orgă. Ca şi mine, şi celelalte câteva persoane aflate înăuntru, au fost copleşite. O muzică divină inunda interiorul, spărgându-se-n înaltul cupolei. - Ce cald era afară! a exclamat şoptit Vasile, trezindu-mă din mijlocul noianului de gânduri, ce mă copleşiseră. - Cald, cald, i-am răspuns. Ca un ecou. - Cu toate astea, vezi?, în biserică, aici, la picioarele lui Dumnezeu, e întotdeauna bine. - Aşa e, aşa e! i-am răspuns gânditor. L-am privit cu coada ochiului. Deoarece era neras, părea cu mult mai bătrân decât în realitate.

118

A mai zis ceva, dar eu nu l-am mai auzit. Gândul mă purta spre prima noastră întâlnire, cu niscaiva buna vreme în urma. El zicea în continuare ceva, dar eu nu-l mai auzeam. Însă, tot glasul lui îl auzeam. Era gâtuit de emotie: - “Ştefan Vasile îmi zice. Am 42 de ani şi locuiesc în imediata apropiere a acestei biserici, a ţinut el să precizeze atunci. Sunt căsătorit cu Măndiţa din 1981 şi n-am copii. Nu mi-a dat Dumnezeu. Dar, aşa cum El I-a putut da un copil şi lui Avraam şi Sarei, de ce nu mi-ar da şi mie unul? Nici măcar nu-mi fac probleme.” Muzica se spărgea-n fărâme, îmbărbătându-ne. Vasile tăcea acum. Pentru mine vorbea totuşi: - “Am fost un mizerabil, omule, un mizerabil, auzi?! Mă consideram un nimic nu numai în ochii mei şi ai nevestii pe care mi-a hărăzit-o Dumnezeu, ci şi în ochii tuturor celor ce mă ştiau. Credeam că n-am nici-un preţ. Aşa credeam. În ochii mei nici nu mai încercam, de altfel, să mă privesc. Mi-era ruşine de mine, de faptele mele. Chiar silă mi-era. Şi, cu toate acestea, în pofida conştientizării greşelilor pe care le tot repetam, nu făceam nimic ca să mă schimb cu ceva. Dar, de câte ori îmi propuneam să fac asta, să mă îndrept adică, parcă făceam boacăne şi mai mari. Aşa că, de la o vreme, mă cam resemnasem. Eram cu totul nefericit. Diavolul îmi întunecase de tot mintea. Beam ca un porc şi făceam numai rele. Multe rele. O, şi de-ar fi fost numai alcoolul la mijloc! Făceam tot ce se putea mai rău pe lumea asta: beam, fumam, umblam disperat după alte femei, jucam toţi banii la jocuri de noroc, unde, se putea altfel?, pierdeam mereu. Deşi eu speram să câştig. Făceam multe scandaluri, îmi băteam şi nevasta şi pe oricine mai îndrăznea să mi se opună. Devenisem tare violent şi mă consideram nedreptăţit de toată lumea înconjurătoare.” Vasile părea că este pe altă lume. Îşi sprijinise capul în maini şi nu mai mişca. Muzica se tânguia în liniştea bisericii, înfiorând. Câteva bătrâne băteau mătănii sau aprindeau lumânări. Era mai multă lume acum. “ -Ştii, ca să mă înţelegi mai bine, trebuie s-o iau metodic. Să încep cu bătaia de la care mi se trage pensionarea. - Ce bătaie? m-am mirat eu atunci. - Nu ţi-am zis încă? Ei lasă, lasă că-ţi spun acum! m-a asigurat el, frângându-şi mâinile. Mă marcase atunci diferenţa dintre prezenţa lui, dintre corpolenţa lui şi zbuciumul ce-l zbuciuma. - Ţi-am zis mai devreme că eram un om de nimic. Beam mult şi făceam multe pocinoage. Aşa se face ca-ntr-o seară l-am bătut pe unul, într-o cârciumă. Mi se păruse mie că se uită urât la mine. Parcă-mi coborâse pe ochi o perdea neagră. L-am bătut crunt. Nu mai vedeam nimic de furie. Cu multă greutate au reuşit unii să mă oprească! Omul de lângă mine se oprise atunci. Părea speriat de noianul amintirilor şi-şi trecuse mâinile transpirate prin părul buclat, uşor încărunţit şi dat pe spate. - Şi, cum era normal, îşi reluase el istorisirea, omul a prins ciudă pe mine. Ciudă care a devenit ură. A purtat ura asta-n el până m-a prins la cotitură. Eram beat în seara aia, beat turtă. Omul mi-a luat urma, ca să-mi aţină calea. N-a ezitat s-o facă. Îl înţeleg. Avea dreptate. Eu mergeam bălăgănindu-mă pe stradă, lovindu-mă şi sprijinindu-mă de toate gardurile si dând în toate gropile. Mă întorceam acasă. Cântam cât mă ţineau boşogii. Omul s-a apropiat pe furiş de mine şi mi-a dat una de-am văzut stele verzi. Ăla am fost! Nici că-mi trebuiau mai multe! Dar, el nu s-a mulţumit doar cu atât. Ca să-şi descarce nervii, a tăbărât pe mine, în mijlocul străzii. M-a lăsat palancă la pământ, aşa m-a lăsat. M-am ales cu multe contuzii şi cu un

119

traumatism cranio-cerebral de ţi-era mai mare dragul. Nu ştiu cât am zăcut în mijlocul strazii. M-a găsit un şofer care era să dea peste mine. El m-a dus la spital. Au urmat nici mai mult, nici mai puţin de 13 internări. Am fost la mai multe spitale cu secţii de neurochirurgie şi neurologie. Până la urmă, aşa cum îţi zisei, am fost pensionat pe caz de boala.” După ce tăcuse puţin, parcă adunându-şi gândurile, parcă mai îmbărbătat, Vasile îşi continuase povestea: “- După acel incident, Miliţia mi-a cerut să le spun dacă nu cumva am recunoscut pe cineva în seara aia. Deşi ştiam cine e cel care mi-a copt-o aşa de bine, nu le-am spus. Voiam să mă razbun eu, nu să mă răzbune ei. Cum eram eu tare negru în cerul gurii, nu voiam nici să-l iert. Aşa că, încet, încet, am început şi eu să-l pândesc. L-am întâlnit de câteva ori, dar n-a prea fost loc de întors. Aşteptam doar momentul prielnic.Eram sigur că el o să se ivească, eram sigur. Medicii îmi interziseseră cu desăvârşire să mai beau. Dar, ce crezi? Eu i-am ascultat? Tot mai beam câte o duşcă-două. Şi cum le beam, iar se năruia cerul peste mine. Iar am început să fac scandaluri. De data asta , mult mai des ca înainte. Mă luam de toată lumea. Însă, fiincă mă ştiau bolnav cu capul, îmi dădeau pace toţi, nu mă mai luau în seamă. Asta mă înciuda şi mai mult. Şi, uite-aşa, a venit, de-odată, vara lui 89. Atunci, în august, am fost invitat cu soţia mea, la o petrecere de familie. Cum n-a reuşit nimeni să mă facă să nu beau, în scurtă vreme eram deja beat. Şi, în starea în care eram, mi s-a părut mie că nevastă-mea îi cam face ochi dulci lui unu. Atât mi-a trebuit! Am chemat-o pe Măndiţa într-o altă cameră şi am luat-o la bătaie. Faptul că nega totul, m-a enervat şi mai tare. Ţipetele ei i-au atras pe ceilalţi. Sora ei, gazda, a încercat să mă oprească. I-am croit şi ei câteva. După asta, bărbaţii care erau acolo, m-au imobilizat. Măndiţa a prins prilejul ca să fugă. Eu după ea, că mă smucisem şi scăpasem din mâinile lor. Mai şi ţipam cât mă ţinea gura. De la etajul doi şi până la parter, în graba mea, am căzut de vreo trei ori. Am mai căzut odată şi la ieşirea din bloc. Când m-am ridicat, Măndiţa nu mai era pe nicăieri. Nervos, m-am întors în apartament. Nimeni nu mai chefuia. Eu am mai băut. Cât timp nu mi-a zis nimeni nimic, mi-am văzut de băutura mea. Dar, parcă neavând ce face, cumnatul meu s-a găsit să mă dojenească. Cuvintele lui m-au înfuriat aşa de tare că i-am tras şi lui câţiva pumni. Mai mult, ca să fiu sigur că nimeni n-are curajul să se mai ia de mine, am luat un cuţit în mână. La un timp, fiincă mi se cam făcuse rău am ieşit pe balcon. Să mă răcoresc. In minte mă rodea gândul că nevasta mă înşeală. Şi că toţi îi iau apărarea fiincă îi dau dreptate. Cum eram şi un tip tare orgolios, n-am conceput că pot să trăiesc o asemenea “ruşine”. Am încălecat balustrada balconului şi mi-am dat drumul de la etajul doi. Cumnatul meu a mai apucat să mă prindă de cureaua de la pantaloni. Dar, cum eram mai solid decât el, eram să-l trag şi pe el în jos, după mine. Numai că, aşa a fost să fie, pe el l-a prins un altul. Mi s-a rupt, în schimb, cureaua de la pantaloni. Era una din imitaţie de piele şi s-a rupt. Am căzut sub ochii lor neputincioşi. În urlete şi ţipete au coborât scările. Eu zăceam, lat intins. M-au luat pe braţe şi m-au urcat în apartament. Cineva, din vecini, a anunţat Salvarea. Dar, spre marea lor mirare, mi-am revenit imediat ce m-au înins în pat. Nu le venea să creadă ochilor. Toţi mă vazuseră căzând. Când m-au întrebat cum mă simt, le-am spus că n-am nimic. Aburii alcoolului băut până atunci parcă se evaporaseră. Nu mai aveam nimic din starea aia de beţie. Au început să mă pipăie şi să fie grijulii cu mine. Mai alea Măndiţa, care apăruse ca din senin.Asta m-a deranjat puţin. Mi-am luat nevasta de mână şi-am dat să plec acasă. Pe scări m-am întâlnit cu brancardierii de la Salvare. M-am făcut că plouă şi am dat să plec mai departe. Însă , nici n-apucasem bine să iau colţul blocului că m-au şi ajuns din urmă. Erau toţi cu ei. La insistenţele lor, am mers la spital, ca să mi se facă un control. Când au văzut că n-am nici măcar un fir de păr clintit, au înmărmurit. Dar, şi mai mare le-a fost mirarea când le-am spus că era normal să fie aşa, atâta timp ce, în timpul căzăturii, am simţit cum parcă două mâini nevăzute, uriaşe, mă ţin şi mă aşează cu grijă pe pământ. Le-am mai spus că am auzit şi-o voce care mă asigura că Dumnezeu mă iubeşte. Aşa păcătos cum sânt.”

120

Îi dăduseră lacrimile Atunci lui Vasile. Ca un copil plângea, ca un copil. Apoi recăpătându-şi liniştea, a continuat: “- A mai durat agonia mea aproape încă o jumătate de an. În tot timpul ăsta, cei din jur credeau că m-am ţicnit şi mai tare. Vorbeam singur, aveam privirile goale şi cătam mereu cu ele-nspre ceruri. După ce am vorbit cu preotul de la biserica asta, parcă mi s-a limpezit mintea. De la spovedanie am ieşit cu sufletul împăcat şi plin. De-atunci n-am mai pus picătură de alcool în gură. M-am schimbat cu totul. Nevestii aproape nici că-i venea să creadă. Şi, asemeni ei, nici altora ce mă ştiuseră altfel.” Vasile îşi terminase plângând istoria vieţii, istoria împăcării lui cu Dumnezeu şi cu oamenii. Erau lacrimi de fericire, însă, erau lacrimi de recunoştinţă şi descătuşare. Ca o obsesie, imaginea bogat redată de el, cea a căderii în gol, mă dimina. Dumnezeu îmi demonstrase încă odată că El e “Cel la care se poate totul”. Când am întors capul, Vasile mă privea mirat. Am dat să zic ceva, dar m-a oprit, făcândumi semn c-a început slujba. Am tresărit când am auzit cuvintele preotului: - Şi ne iartă nouă greşelile noastre, că Tu eşti Cel care se milostiveşte de sufletele noastre, că Tu eşti Cel care ne-ai dat fiecăruia dintre noi câte un înger păzitor, care să ne aducă aminte că Tu nu ne-ai dat pre noi uitării, şi că ne iubeşti, aşa păcătoşi şi nerecunoscători cum Îţi suntem…

121

ION MÂNZATU

Erezia creaţiei Vă mai aduceţi aminte de Giordano Bruno?, cel care a susţinut în vremea lui un număr mare de teorii ce au fost considerate erezii? Practic, Giordano Bruno sfârşea invariabil prin a fi alungat de peste tot pentru ideile lui care se opuneau Autorităţii. În esenţă, teoriile lui Bruno căutau să se armonizeze spiritului credinţei în Creaţie şi în Fiinţa Divină, doar forma teoriilor se despărţea de cea a Autorităţii. Nolanezul credea altfel, viziunea lui căuta un întreg cu ajutorul căruia să elimine cât mai multe pete negre din cunoaştere. Asemeni lui, nu cred că era vorba despre vreo formă de negare a existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a continuat să existe şi după ce teoriile lui au fost acceptate. S-au modificat numai argumentaţiile, nu şi credinţa în Fiinţa Divină. Se poate spune clar că Giordano Bruno refuza în primul rând să fi contemporan cu concetăţenii lui; îşi ducea traiul alături de ceilalţi oameni din comunitate, dar practic trăia într-o altă lume, o lume opozabilă celei pe care o descriau ceilalţi. O lume care se armoniza cu o altă Autoritate, reală pentru el, inexistentă pentru ceilalţi. Întrebarea ar fi ce anume a fost mai important pentru viitor, care dintre autorităţi a rămas mai convingătoare pentru noi, cea negată de Bruno, sau cea acceptată de el, şi care îl determina să susţină toate acele teorii care-l scoteau în afara comunităţii? Holbach scrie că: „Omul e nefericit numai pentru că nesocoteşte natura. Mintea lui e atât de otrăvită de prejudecăţi, încât s-ar crede că e condamnat pentru totdeauna să greşească: vălul de păreri care îi înfăşoară mintea încă din copilărie este atât de puternic, încât numai cu cea mai mare greutate i se poate smulge.” Din citatul acestea se desprinde ideea unui raport care împarte lucrurile categoric prin atitudinea faţă de greşeală. Nu teoriile aflate sub acceptul, sau sub refuzul Autorităţii sunt importante, nu modul în care definim o categorie abstractă, nu logica pe care o abordăm pentru a demonstra, ci atitudinea pe care o avem faţă de greşeală. Cei mai mulţi dintre noi, covârşitor de mulţi, am putea spune că nepermis de mulţi, ne temem de greşeală, mai ales atunci când o raportăm la Autoritate, ne ferim de ea şi avem mereu nevoie de confirmare.. Doar câţiva sunt aceia care nu se tem de greşeală. Pot fi generaţii care nu cunosc astfel de spirite, sau poate că timpul le macină amintirea şi nu ajung până la noi. Sunt generaţii care au o atitudine de abolire a istoriei şi transformă un fapt istoric în miezul unei alcătuiri simbolice. Acestea sunt nişte generaţii fericite. De două ori fericite: o dată pentru că atitudinea lor este zămislitoarea unei altfel de istorie, reprezentată prin simboluri ce se perpetuează modificându-şi treptat formele încărcate cu valorile altor generaţii; a doua oară pentru că lărgeşte înţelesurile termenului de contemporan. Conform definiţiei de dicţionar,

122

contemporaneitatea, în consecinţă şi contemporanul, reprezintă o actualitate. Cum am putea însă poziţiona viaţa şi modelul de gândire a lui Giordano Bruno în relaţiile actualităţii timpurilor sale? Există o opoziţie radicală între modelul produs de Bruno şi modelul acceptat de autoritatea timpului. Nolanezul este nevoit astfel să se transforme într-un peregrin care caută continuu un refugiu în care să găsească un mediu ce ar putea fi numit actualitate şi unde şi-ar putea armoniza cât de cât viziunea despre lume. Nu este nici pe departe un adversar al credinţei, sau al teologiei, doar normele sub care funcţionează sunt pentru Bruno prea strâmte şi prea depărtate de viziunea pe care i-o sugerează lucrările filosofice venite din vechime. Atitudinea lui Bruno, şi cunoştinţele pe care şi le însuşeşte studiindu-l pe Pitagora şi pe Hermes Trismegistul, dar şi pe Copernic, cunoştinţe care stau la baza cosmogoniei sale heliocentrice sau a gândirii filosofice despre o lume infinită formată din nesfârşite formaţiuni asemănătoare sistemului nostru solar, dovedesc existenţa unei „unde de formă” (Shaldreke) care defineşte actualitatea ca o dilatare a timpului peste un număr de generaţii: Hermes Trismegistul, Pitagora, sau ermeticii tuturor vremurilor formează o actualitate care nu se poate armoniza cu Autoritatea în funcţie pe perioade determinate. „Unda de formă” transmite informaţii specifice despre lume în această unitate dilatată a timpului. Cu alte cuvinte formele pe care Nolanezul le preia din unda care ajunge până la el îi determină atitudinea şi faţă de dogmă, şi faţă de filosofia lui Aristotel, sau teoria lui Copernic, dar şi a capilor diferitelor biserici în frunte cu cea catolică. Se naşte astfel ideea unui timp istoric format din unde care se propagă pe lungimi diferite şi care stau la baza transmiterii şi armonizării infomaţiei pentru ca aceasta să capete formă în periodele istorice în care devin necesare. Să nu uităm influenţa puternică pe care opera lui Bruno a avut-o asupra urmaşilor şi care determină atitudini tot mai curajoase până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ca orice formă a materiei, timpul este un spectru care cuprinde o diversitate de unde de diferite lungimi, ca atare o „undă de formă” este un fascicol al respectivului spectru şi se comportă ca atare. Conform Principiului 3 – „Principiul vibraţiei” - al lui Hermes Trismegistul: „Nimic nu stă, totul se mişcă, totul vibrează.” Universul este o unitate a vibraţiilor care se propagă în toate direcţiile, sub toate formele şi lungimile de undă. Sau aşa după cum afirmă maeştrii învăţăturilor secrete din Orient: „Realitatea este inexprimabilă şi de neconceput.” Desigur, paradigma gândirii raţionaliste ar reclama dovezi fizice, obţinute empiric şi care să poată fi măsurate, analizate, comparate şi refăcute într-un laborator sofisticat şi utilat după ultimile cerinţe ale tehnologiei inteligente. Îmi pare foarte rău pentru astfel de spirite, dare eu sunt un biet eseist, care nu am la dispoziţie decât puţine lecturi, pofta mea de a scormoni şi o brumă de bun simţ. Toate acestea la un loc mă determină să mă las sedus de libertatea pe care Giordano Bruno o opune spirtelor Autorităţii din toate timpurile, fie ea laică sau ecleziastică, şi să încerc să-i urmăresc traseul şi într-un sens şi în celălalt. “Ceea ce este material nu poate exprima ceea ce este nematerial, imperfectul nu poate înţelege perfectul. Cum poate fi asociat eternul cu trecătorul?”, spune Trismegistul atrăgând atenţia asupra unei dualităţi care merită ceva mai multă atenţie. Odată mai mult se face dovada că Întregul nu este format dintr-o singură parte, şi că, dacă vrei să cunoşti Întregul trebuie să încerci să cunoşti ambele nivele ale unei realităţi; şi cel revelat de empirism, ca şi cel conţinut în idee. Pe de altă parte trebuie să fim de accord cu Kant atunci când afirmă: „În dispoziţiile naturale ale unei fiinţe organizate, adică ale unei fiinţe adaptate util vieţii, admitem ca principiu că orice organ pentru un scop oarecare, care ar putea fi întâlnit în ea, trebuie să fie cel mai potrivit şi cel mai adecvat scopului ei. Dacă la o fiinţă care are raţiune şi o voinţă, scopul propriu-zis al naturii ar fi fost conservarea, bunăstarea, într-un cuvânt fericirea ei, natura ar fi nimerit-o foarte rău cu organizarea, alegând raţiunea creaturii ca executoare a acestei intenţii.” Se pare că raţiunea nu este capabilă să admită existenţa, în acelaşi timp, şi a materialului şi a idealului, şi a „imperfectului şi perfectului”. Probabil că va fi o luptă grea să se poată realiza că o monedă,

123

având revers şi avers, este totuşi aceeaşi entitate, şi asta chiar dacă spirite ca cel al lui Giordano Bruno, Kant, Jung sau Skaldreke evidenţiază acest fel de stări de fapt în scrierile lor provenite, unele dintre ele, chiar din lucrări empirice, doar că privite un strop mai în adâncimea lor. Cam la fel par a sta lucrurile şi cu contemporaneitatea, pe care o definim doar într-o, legătură directă, perceptibilă cu actualitatea, fără să ţinem cont că, în realitate sunt mulţi factori de care ar trebui să ţinem seama şi care aruncă îndoieli serioase asupra unui astfel de adevăr. Lucrările lui Jung au aruncat o lumină revelatorie asupra principiului al doilea al Trisme- gistului: “Ceea ce este sus este si ceea ce este jos, ceea ce este jos este si ceea ce este sus”. Existenţa subconştientului colectiv dovedeşte că, este “un jos” cu mult mai aproape decât îl cautam noi, cu mult mai activ şi mai creativ şi care are o influenţă şi legături mult mai puternice cu materia, cea care se găseşte în “sus”. Partea de sus face un întreg doar cu participarea celei de jos, ele trebuiesc socotite împreună, cum împreună trebuiesc cercetate pentru a ne lămuri asupra mecanismului şi legilor sub care funcţionează lumea. Dacă am accepta că există realităţi care se află dincolo de empirism, dacă acestora le-am acorda atenţia cuvenită, Autoritatea ar putea păşi într-un alt spaţiu în care, faptele, acţiunile, evenimentele nu se mai hotărăsc birocratic, doar că, într-un asemenea caz, ar trebui ca aceasta – Autoritatea – să nege Principiul nr.1 al birocraţiei: “O hotărâre luată trebuie să elimine problema din sfera administrativă, nu din cea a existentului.” Cercetările şi Teoria Morfogenetică a lui Shaldreke, dovedeşte că atitudinea socratică a lui Giordano Bruno a fost una corectă. Faptul că între filosof şi judecătorii săi nu se puteau stabili căi de comunicare, instaurează convingerea că moartea acestuia nu a fost cel mai distrugător lucru, ci faptul că n-a mai putut să-şi continue lucrările. Moartea n-a făcut decât să instaureze un soi de echilibru birocratic. ●

124

LILIOARA MACOVEI

Comme nous intemporelle Ferestre închise sunt pentru moment despărţirea de asurzirile celor douăzeci şi patru de ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o scenografie specială, unică şi cu altfel de personaje în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi cântec de amar. Note pe lângă partitură, acompaniament scârţâitor, dezacorduri peste tot şi tu, tu eşti singură, aici. - Suporţi? - Taci! Pe pervazul ferestrei albe, stau să-şi ia ciuguleala păsări tot albe. Mici şi cu pene multe, sunt gata să zboare în caz că, poate cineva îşi va manifesta îndărătnicia. Aleargă minutele completând oră ca şi cum au rămas în urmă. Mi s-au strâmbat degetele mâinii drepte ţinând creionul gata să surprind într-un desen un chip din minte, din vis, nici nu mai ştiu de unde. Mi-e sete şi după ce beau o cană plină cu apă de culoare albastră, constat că acel carton pregătit pentru desen este îngălbenit. Nu mai am creioane, nu mai sunt păsări la geam, nu mai am ferestre şi în oglindă se uită buimacă o figură necunoscută. Îi întind mâna să-i dau părul de pe frunte şi-mi spune cu vocea puţin înăsprită: - Stai acolo şi ai grijă să nu te împiedici de scaun! - Păi, ce, eu sunt aşa de poticnită? - Şi nici ochelarii nu ştii pe unde i-ai lăsat. - Sunt la ochi, ce nu mai vezi? - A, da! Că tot căutându-i pentru tine, am omis să-mi pun şalul. S-a făcut frig şi acu o secundă era vară. - Cine cântă la pian? Noi cântam la vioară şi de unde a apărut şi zăpada asta în casă? - Tocmai ai lăsat acu o clipă fereastra deschisă ca să intre miros de liliac. Dar simt miros de crizantemă îngheţată, tu nu? - Mai degrabă de fum, cred că iar a dat laptele în foc. - De unde lapte dragă, că noi de zece ani nu mai consumăm aşa ceva. - De zece ani, du-te la bucătărie că se va arde şi dulceaţa de trandafir. - Trandafir? Nu ştii că de pe vremea facultăţii noastre, s-a uscat trandafirul şi facem dulceaţă numai de cireşe amare? - Din cireşe amare făceam sirop când nepotul nostru avea cinci ani şi acuma are patruzeci. Un fâlfâit de aripi plictisite a atins geamul. Aburii din gură făceau rotocoale prin cameră şi dispăreau, nu mă interesează unde dar începea să-mi placă jocul. M-a atins o mână tremurândă şi mi-a arătat o carte groasă cu coperţi maro. Am deschis-o şi-a căzut un fir de busuioc.

125

- Pune-l la loc! Ai grijă unde pui cartea! - Am cu siguranţă! - Ieri, ai lăsat-o afară pe masa de sub pruni. - Nu ieri, ce spui? Acum cinci ani, că mi-aduc aminte bine, tocmai ne pregăteam de parastasul mamei de un an. Şi-am tăcut, are rost să mă contrazic? Nu. Orizontul din ziua de azi pare destrămat contopindu-se pe alocuri cu culori de pământ. Îmi dansează fata morgana în faţă de parcă sunt bărbatul ideal. - Linişteşte-te, fată dragă! - Hai să ne distrăm! - Nu acum, am de cusut o maramă. - Nu ai cum să faci asta. Nu ai borangic şi nu ai de unde cumpăra. - Cum să nu? Ştiu eu de unde să iau. - Acolo este un parc. Vino, cu mine să ne bucurăm! Ceva este ireal şi deasupra casei s-au înghesuit nori albi. Calc pe cărări arse de soare şi dealumi pare dâmb dar la capătul lui, mi-am strâns părul alb în coc de doamnă. Am închis ochii, am întins mâinile şi-am cântat cântecul mamei. De lângă un copac, a apărut tata ţinând în mână un bici. - Ce cauţi? L-am întrebat gesticulând cu mânuţele-mi mici. - Mi-am pierdut calul murg. Dar îl găsesc eu, acum era pe câmpul acesta albastru. Aia mică, unde este? Ai văzut-o? - Se joacă cu buburuzele, nu o vezi? E la doi paşi de tine în iarbă. M-am frecat la ochi, voiam să mă dezbrac de gânduri, de iluzii, de cine? De ce? - Pentru că treci prin dimensiuni pe care nu le înţelegi. Stai aşa! Eşti frumoasă, ştiai? Eşti tânără şi misterioasă, îţi stă bine şi te iubesc! - Ah! Cum ştii să minţi! Cum ştii să-mi faci sfredeliri în suflet! Nu vezi că număr invers? Cemi spui poveşti? Timpul, dacă-l cunoşti, mi-a făcut răni şi-acum tu eşti complice cumva cu el? S-au trântit ferestre de perete, au bătut clopote de împrăştiere a furtunii şi-am deschis cartea cu coperţi maro. Semnul crucii îl fac cu greu dar îl fac. Nu-mi pot cuprinde genunchii, nu-mi ajung tălpile şi m-am hotărât să nu mai sparg oglinda. Parcă mi-e frică, parcă nu. De ce mi-ar fi nu ştiu, de ce nu mi-ar fi, habar nu am. Timpul mi-a descoperit ce nu voiam să fie şi a acoperit ceea ce iarăşi nu voiam dar dacă el face totul după capul lui şi trece aşa într-o incoerenţă absurdă, am ajuns la concluzia că oră trebuie să se numească clipă. Aştept ceva, poate doi muguri îndrăgostiţi, poate două flori albe, poate un anotimp necunoscut. Îngenunchez în faţa icoanei şi-mi duc atâtea gânduri prin rugăciune încât repetarea îmi cere sute de clipe. - Mă iartă, tu, Doamne! Ferestre închise sunt pentru moment despărţirea de asurzirile celor douăzeci şi patru de ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o scenografie specială, unică şi cu altfel de personaje în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi cântec de amar. Note pe lângă partitură, acompaniament scârţâitor, dezacorduri peste tot şi tu, tu eşti singură, aici.

126

Jumătate de zi gri Azi, pare că este o zi plictisită de oameni. Stă cu ochii închişi, nu vrea să vadă pe nimeni, nici măcar printr-un fir de soare acolo... Şi-a pus rochia asta gri, cu vălul ceţos ca un conglomerat al suspinelor şi plină de umezeală peste măsură, ne lasă în voia noastră. Nu-mi găsesc loc să stau sau să fac ceva special, nu văd nici o oră de bună dispoziţie, parcă stau într-o lume ignorată de Dumnezeu şi sentimentul acesta apăsător, nu aş vrea să mâhnească pe cineva. Şi totuşi am treabă de făcut! În drumurile prin oraş, înaintez alături de perdeaua alburie, mişcătoare ca o felină aristocrată şi îmi duc gândurile spre câte şi mai câte lucruri omeneşti. Azi, am timp dar, nu este tocmai acela pe care mi l-aş fi vrut. Soarele pare rece atunci când apare şi îşi trimite pe pământ o lumină ireală, parcă puţin tristă. Am ajuns în locurile unde altădată era lume multă, veselă şi provocatoare de bucurii. Pe băncile roase şi de timp şi de hainele atâtor trecători, stau de vorbă două vechi prietene. Nu aud ce îşi spun, dar par fericite că sunt încă în viaţă. În ceaţa asta de toamnă, un vis de jale parcă învăluie orice din jurul meu. Oriunde mă uit, văd un gri de o acurateţe inefabilă. Cu cât sunt mai atentă la cei de lângă mine, cu atât mi se cerneşte inima şi pustiirea mă stăpâneşte cu îndârjire. Nu am prins până acum, o aşa zi de noiembrie. Culorile patinate ale toamnei de acum se joacă iar cu mine, nesperat de melancolic. Nu am ieşit de mult în oraş, poate de asta acum, toate par a fi în alte culori. Nu vreau totuşi să mă amăgesc, este o zi proastă şi la asta participă cu toată străduinţa, ziua de luni. Poate cineva şi-a pierdut iubirea şi în glasu-i strigător, simt şi eu toată durerea. Poate de asta, aud ecouri ale chemărilor de dragoste, alături de foşnetul răguşit al frunzelor portocalii.Pe aici, poate au trecut cei doi îndrăgostiţi, care-şi pecetluiau iubirea prin săruturi uitate în timp şi acum plânge pământul. Nimic nu mai pare mângâiat de vânt şi vorba poetului cu ce aş putea armoniza melancolia asta provocatoare şi neînduplecată? Pusă pe irosirea timpului de azi, am intrat într-o expoziţie de carte, sperând că nu voi avea ocazia să beneficiez de vreo dezamăgire. O idee de nefericire plana peste tot pe unde umblam şi nu îndrăzneam să fac, sau nu ştiam acum cum să acţionez, pentru a nu ajunge apatică. Se vede că azi nu aveam nici măcar talentul de a lăsa timpul să curgă exact cum vrea el. Nu-mi ieşise nimic până acum. Printre cărţi, voiam să dispar din strada plină cu nefericiţi. Aici era atâta linişte, încât am crezut că am pătruns prin efracţie şi nu mi-am dat seama. Într-un târziu, a venit şi doamna răspunzătoare de obiectiv. Cu un zâmbet forţat şi un păr Sub formă de claie, m-a făcut să cred că deja suntem din filme diferite. Am căutat printre rafturi, ca şi cum ştiam ce caut şi într-un final am găsit o carte cu o copertă, puţin spus sinistră, restul a fost uimire. O carte cu poezie, scrisă de un tânăr cu mari veleităţi, m-a făcut să mă întreb, ce este poezia?” Multele romane ale arhicunoscuţilor anonimi stăteau pline de niscaiva praf pe rafturile, care abia abia mai duceau povara pildelor pentru redresarea omenirii.Pe mine mirosul de cerneală, mă face curioasă, dar deschizând aici cărţile, am constatat că nu mai este cum era. Refugiul meu aici, era poate, ca de atâtea ori, remediul unei tristeţi cu sau fără motiv, era antidotul pentru o golire sufletească, dar pentru că azi nimic nu mă exaltă, o să plec acasă. Am trecut strada... Împovărată cu o jumătate de zi de toamnă gri, mă gândesc cum să-mi repar totuşi cealaltă jumătate... poate pictând o icoană, ce spuneţi?

127

Timpul celor fără timp În clipele de contemplare, pare-mi-se că pierd din timp, fără vreo anume realizare şi tocmai m-am hotărât să neglijez acest aspect. Astăzi se numeşte ,, lumina...” Poate nu am stăpânire deplină asupra nici unuia dintre atributele legate de timp sau poate nu este bine de ştiut. În tăcerile dorite sau intenţionat impuse, trebuie pus ceasornicul să măsoare destrămarea. Nemernicul nu are limită şi ticăie sincopat şi plin de sine, ca şi cum firul vremii numai de el depinde. Eu ştiu că nu-mi este suficient, ori câte timpuri mi s-ar da. Un timp al trăirilor în neliniştea aşteptărilor, topeşte şi reînvie orice om normal şi poţi spune că eşti altfel? - Ce spui? Unde ţi-ai pus cană cu vin, unde-ţi este părerea de rău pentru că ieri, nu ştii ce ai făcut? - Bine că eşti tu cu memorie! Azi mi-am luat liber de la timp şi o să mă învârt în cercuri, pătrate sau romburi, numai ca să scap de lehametea asta devenită cronică. - Nu se cunoaşte motivul? - Nu vrei să spui, înţeleg! În orice caz, frământarea este inutilă, cred. Ar fi bine de făcut precizarea privind fenomenul, întrucât orice petrecere odată începută, declanşează trezirea la cugetare, înainte sau după, important este că se va întâmpla ceva. În timp ce vremea vremuieşte, pe lângă mine trec oameni grăbindu-se cine ştie unde. Mintea mea, împarte în mii de alte părticele viaţa celor de lângă mine, fiecare cu particularităţile ei, iar inima îmi uneşte ceea ce mintea nu are capacitatea să o facă. Îngrijorarea mi se vede pe faţă. Nu vreau să cred că atâţia ochii par trişti sau chiar sunt, că atâtea mâini de neputinţe apăsătoare, se frâng şi se tot frâng, cum atâtea inimi sunt îndurerate dintr-o mie de motive, iar posibilitatea de a fi tratate, nu mai există. - De ce să treci prin atâtea probe, dacă ştii că te vor doborî? - Păi, eu vreau aşa ceva? Şi la urma urmei, nu vreau să mă doboare nimic! În parcul din mijlocul oraşului, pe bănci de lemn, şlefuite doar de vânt, stau doamnele mele altădată cochete şi preafrumoase. Este înaintea Paştelui şi aceste întâlniri fie ele şi întâmplătoare, fac bine oricăror prietene. Flecăreala asta uneori parcă intrată în rutină, mai dă curaj bătuţilor de soartă. Mă fac că nu văd sacourile ponosite de atâta vreme, pantofii scofâlciţi şi scăpaţi de pe calapod şi nici genţile altădată după ultima modă. Din când în când, privirile le cad pe mine sau poate pe... nu ştiu! Soarele pe mine mă încălzeşte prea tare, pe ele aproape deloc. O mână numai piele şi os, scoate o batistă albă floare, cum spunea mama mea şi îşi şterge ochii încă albaştri. - Doamne, de ce? Îmi înfund un nod, apoi altul şi din ce în ce mai des, până când, nu mai pot. La urma urmei, am ochelari de soare şi stau singură pe bancă. Mă năpădesc amintiri de tot felul şi parcă şi ceva în plus. Nici în parc nu mai pot sta, nici aici nu mai pot vedea lumea aşa cum ar trebuie să fie, sănătoasă şi frumoasă. Vreau să cred că realitatea asta, de aici şi de acuma, este o iluzie, dar este posibil ca să fie atât de insuportabilă pentru unii? Realitatea mea îmi este acceptabilă, dar nu am şaptezeci de ani, îmi este şi frumoasă şi sănătoasă, pentru că pot, dar astăzi mi s-a părut altceva. M-aş certa cu nu ştiu cine, dar mi-e frică de plâns şi mi-aş fi propriul meu călău. Cred că Mark Twain spunea că toţi cei care sunt bogaţi au convingerea că oamenii săraci sunt fericiţi, dar aceasta nu este cu nimic mai stupidă decât convingerea celor săraci că oamenii bogaţi sunt. Extremele pe acest criteriu la noi, este scenă de film horror. Nu trebuie să faci analize sociologice şi sondaje sofisticate, ci doar să mergi pe stradă. Nu ştiu dacă un timp, voi mai merge în parc.

128

Nu ştiu nici pe unde aş putea merge, numai să nu mai văd atâtea oameni topiţi de necazuri, aplecaţi asupra miilor de supărări şi gânduri grele. - Realitatea supremă se numeşte iubire... trebuia să spun asta acum? Să ignorăm că tristeţile ne pot trezi la realitate! - Se poate? Şi totuşi, nu ai cum să nu vezi realitatea asta!

Surpriză cu cărţi Cartea e un univers secret creat de un om înzestrat cu geniu. (Voltaire) Încă am timp de pierdut uitându-mă la soare pe după perdea, aşa am impresia că nu mă vede şi-l pot admira ca pe feciorul cel mai frumos şi puternic din basm. Azi, este o vreme bună de plimbat pe oricine, dar gândind bine, nu am căţel, nu am purcel, bine aş face cred să mă plimb singură. În praful străzii bâzâie enervat maşini de tot felul. Un amestec de fumuri şi sunete, scrâşneli şi înjurături şofereşti, îmi fac promisiunea unei plimbări cum nu am mai avut parte demult. Trec strada prin locul marcat, uitându-mă de zeci de ori că nu cumva să apară vreun bolid şi să mă facă piftie. Fumul de ţigară scos ca din locomotivă mă face curioasă să-i văd autorul. Este o ea, frumoasă şi cochetă, aranjată ca pentru carele alegorice din Rio de Janeiro, numai că este albă la piele şi după câte cunosc eu, prin clasa a zecea. Nu se sfieşte de nimeni, este preocupată şi cu telefonul la ureche rezolvă multe şi grele prin vorba-i stridentă şi hotărâtă plină numai de consoane. Nu aş vrea să văd un spectacol gratis şi caraghios dar dacă mi se oferă, tac. - Dar, ce văd? O... un... mai bine o, o sală mare şi în geamuri cărţi, ei nu se poate! Şi un afiş! În data de... expoziţie de carte! - Nu mă aşteptam, cum nu mai este hala de peşte? - Ei, demult... păi, a fost magazin de pâine, pe urmă covrigărie şi apoi terasă unde se bea bere şi se mânca pizza.. nu prea ştii! - Şi toate astea într-o... într-un... aşa? Mirarea m-a făcut dezlegată de mersul treburilor lumeşti şi ale societăţii din oraşul nostru frumos de provincie. - Când s-o fi făcut asta? - Ei, păi de când nu ai mai vizitat oraşul? - De vreo, vreun... nu reţin bine luna, anul. Eu ajung în oraş prin altă cale mai scurtă şi plimbarea a ajuns o dorinţă. Avalanşa de cuvinte admirative pare că îmi este expusă ca un sentiment rece, cu caracter de uimire înţepenită excluzând parcă orice pasiune caldă, dar insist cu privitul la geam şi elimin esenţa acest dicton. Mă înghesuie mirarea, dragilor! Mă găsesc într-o stare de blocare uimitoare, puţin tulburată, chiar cu tentă de nelinişte şi asta, o simte orice om, dacă îşi doreşte multă vreme ceva şi în sfârşit a obţinut. Ca un copil cu jucăria deja în braţe mă bucur lacom privind în continuare la geamurile care au apărut deodată în faţa ochilor mei. De multă vreme încerc să elimin din existenţa mea orice urmă de inerţie numai şi numai pentru a nu mai găsi vreo amprentă pe undeva a unor amintiri triste şi uite, azi primesc de la geam o bucurie înălţătoare. - Dar ce faci, îmi ţii prelegeri despre una şi alta fără să mă bagi în seamă?

129

- Scuză-mă, te rog, eram luată de ideea asta! Ştii că îmi place să colind pământul numai dacă îmi spui că punctul de plecare este din Sapporo. Sunt într-un moment de linişte sublimă. Îmi place ideea asta cu cărţile, a cui o fi fost nu mai contează, important este că a fost. Întrebarea este dacă şi când va mai fi, că frumos ar fi să fie. Să ne reamintim Cărţile: glasuri eterne în spaţiu.( Alexandru Vlahuţă) Cartea este mica mobilă a minţii noastre, motorul spiritului, unealta care vine în ajutorul lenei de a gândi, insuficienţei noastre, cum şi bucuriilor sufletului.(Emile Faguet) Eu aş defini cartea ca pe o lucrare de vrăjitorie, din care ies tot soiul de imagini ce tulbură minţile şi modifică sufletele.(Anatole France) Vă doresc şi vouă bucuria aceasta!

130

dezgropând cuvântul primit moştenire.

LUCICA DRAGOŞ

dragul meu Dumnezeu rostindu-ţi numele şoptit inima tatuată cu fericire în rugă fierbinte se înroşeşte şi tremură toată

binecuvântarea Savuram mâncarea din blidele bune cu linguri de argint de Florii

cu palmele împreunate

în licărul amiezii aşezaţi fiecare la locul ştiut inima casei torcea miresme de linişti împletite-n cununi de flori

înălţate înspre cer sunt doar o amprentă de viaţă şi asta se întâmplă zilnic.

prin sunetul sângelui rugăciunea moştenită din tată – n fiu se înălţa pană în marginea cerului binecuvântează Doamne casa aceasta .

când evadezi dintr-o lume în cealaltă

îmi trag sufletul

să nu crezi că poemul tău o să slujească la ceva acum

tălpile desculţe au miros de ploaie verde şi pământ bun roditor pentru fiecare vis

e o vreme când poezia nu mai e la cautare poate

nu cerşesc chiar dacă m-am aşezat pe treptele catedralei pline de petalele florilor de liliac purtate de vânt

doar tu recitindu-l dimineaţa la o cafea cu creionul în mâna o să găseşti că ai mai putea schimba ceva

pe coală albă îmi trag sufletul

131

născătoare de linişte şi pace.

pe ici pe colo.

azi [nu mai sunt] Opriţi grandomania

nu mai sunt copila cu părul scurt care purta breton cordeluţă

stopaţi construirea de catedrale prea mulţi prelaţi buhăiţi prea avari

şi număr matricol pe uniforma şcolară nu mai sunt

prea multe biserici prea puţină credinţă

nici adolescenta timidă cu plete în vânt veşnic grăbită să prindă autobusul care o ducea înspre şcoală azi

prea mulţi necăjiţi şi prea multă boală să construim cămine pentru bătrâni şi case pentru copiii orfani cantine sociale pentru sărmani spitale să construim

azi nu mai sunt doar inima prinsă în ghearele vieţii a rămas aceeaşi poartă deschisă

grădiniţe şi şcoli.

spre lucruri bune la nesfârşit.

înscrisuri pe cruci anul acesta se poartă înscris pe cruci anul generaţiei mele

din iubire se naşte lumina de sub fruntea mea pământeană dincolo de vise

este o modă ciudată tresar la fiecare dangăt de clopot ce sună a jale

gândul bun crescut din ţărâna inimii se înalţă lăstar apoi copac

cu un suspin adânc singuri ne ducem pe rând fiecare

cu ramuri răsfirate spre lume înflorind miresmele lui purtate pe aripi de înger sunt leacuri

aşa cum singuri venirăm

pe malul luminii

Ieromonahul de pe Mesteacăn

pe lume.

132

în grădinile nimănui din satul îngropat sub cianuri nu mai creşte nici iarbă

la Mănăstirea Prislop Ieromonahul Irineu are inima poleită cu rai plin de smerenie ajutând oamenii

copacii au uitat să mai înmugurească cândva locuit de vreo două sute de suflete din care au rămas cinci

să înţeleagă rostul lumii şi al lucrurilor nu este vânzător de iluzii

nebuni din dragoste pentru vatra străbună aici doar ramurile sufletului se înalţă şi fac umbră pământului saturat de otrăvuri

este unsul lui Dumnezeu pline de intelepciune vorbele lui au pansat de multe ori rănile cutezând

apa mâloasă şi roşiatică a înghiţit satul pietrele de pe margini sunt pline de zgură nicio rugăciune nu mai poate schimba nimic singur clopotul inimii se mai tânguie despre sat.

să atingă infinitul cu sufletul. cu ochiul liber într-o lume sufocată de contradicţii plutesc în aer nelinişti căutăm oameni în care să credem şi care la rândul lor să creadă

pajişti cât de cuminte cresc lucerne peste care coasa se va năpusti ca un tăvălug lăsând în urmă brazde verzi aşternute la pământ

în noi cumsecade încercând să ţinem distanţă faţă de lucrurile rele şi răutăţi avea mama

mirosind a florile câmpului în locul lor crescând semeţ noi pajişti de miresme

o vorbă pe care o repeta destul de des spunându-ne să nu vă băgaţi în lături că vă mănâncă porcii şi asta

pe care le respiri în fiecare zi şi le aduni sub pleoapă în fiecare noapte .

se vede cu ochiul liber e plină lumea.

se trăieşte de azi pe mâine

altarul din suflet

133

oare unde s-au ascuns clipele noastre verzi precum întinderea cerului

ne facem curaj alungând din suflet iluzii printr-o explozie de culoare

oglindită în ape pe cărări năpădite de iarbă alerg desculţ cu mâinile

natura se înhamă la viaţă

înălţate spre cer caut altarul din suflet

cu fiecare primăvară aduce lucruri noi nemaipomenite încercând

pribeag cu vorbe dulci alint amintirile despre un sat cu oameni mulţi şi harnici.

ceva diferit în jurul unei clipe glasul îngerului în dorul de real freamătă din inimă cu toată puterea ne facem

lumea se învârte ca un carusel ochii nostri cuprinşi de miraj au cercetat lumea cu câtă dibăcie se învârte

încă odată curaj.

ca un carusel când timpul cu un surâs scurt ne-a lăsat de izbelişte la ce bun să te mai gândeşti ce-ai fi putut să faci cu viaţa ta

cuvintele purtate pe aripi de înger puzderie de cuvinte se rotesc în cercuri lucitoare pe buze ca nişte triluri de păsări cântate

zacem de-o vreme agonizăm pe marginea gropii pe care noi înşine

în toate limbile pământului uneori ne unesc alteori ne dezbină

ne-am săpat-o cu atâta zel.

134

paşii un sunet clar prin furtunile vremii ne vând şi ne cumpără

venit din inima mea anotimp al culorilor blânde

cuvintele.

respir miresmele verii cu teama florilor legănate în braţele vântului de-a nu-şi risipi petalele prin grădini cântând

îmi port gândul în genunchi printre stânci şi bolovani ascult susurul izvorului rece ca o şerpuire drăgăstos se prelinge printre brazii magnifici

inima mea e un greiere.

iubim mai mult un soare binevoitor deasupra capului şi într-o clipă totul prinde culoare

cu fiecare zi iubim mai mult cu emoţia înţelegerii că lumea în care trăim e cumva întoarsă cu susul în jos sensul vieţii

cu aripi de înger în paşi de dans păşesc cu grijă să nu strivesc verdele ierbii ochii sorbiţi de vraja muntelui în adierea unui vânt cald umed îşi înalţă privirea spre cer

claritatea lucrurilor ca o miruire calmă trage frâiele binelui înspre aceleaşi

cu freamătul inimii până în adâncul fiinţei înrădăcinat pentru totdeauna în glia străbună respir un aer pur.

cuvinte puternice pline de curaj fiecare zi ce trece la schitul din munte aştept şi eu un înger în ziua sfinţită să aprindă speranţa în sufletele oamenilor trişti.

un sunet clar sub pleoapa înserării prin ierburi ude desculţi îmi poartă

rânduieli în aerul cald

135

îndrăgostit subit de tâmplele noastre până la cer înfloresc clipele bucuriei cu sufletele larg deschise venim înspre lumina rostogolită

şi totuşi în această dimineaţă sfinţenia noastră o aură printre întâmplările vieţii e aici se plimbă

de dangătul clopotului într-o cascadă de chemări ne apropie de scânteia dumnezeiască din ochii duhovnicului făcând plecăciune

pe străzile alergând murmură cântă suspină şi se întristează uneori

unge cu mir fruntea şi mâinile celor ce cred la mănăstire

am impresia că a mai îmbătrânit cu duioşie îmi aduce aminte cât eram de naivi

la Rohiţa lângă icoana în care mama cu pruncul în braţe surâde.

cât eram de cuminţi.

de fapt dragostea de fapt el dragostea pentru adevăr pentru lucrurile bune şi pentru frumos

întotdeauna se vrea a fi un etalon comparându-se mereu cu cei din jur nemulţumit într-un fel

o moştenim prin sânge şi o purtăm în suflet de la venirea pe lume până în ultima clipă a vieţii

că nu găseşte vreunul măcar cât el să aibă aceiaşi pornire lăuntrică

o simţi cum trăieşte şi respiră odată cu tine de fapt

de a pune umărul.

dragostea este copilul lui Dumnezeu.

În aerul de primăvară printre bune şi rele cu mugurii speranţei pe buze se nasc copii

sfinţenia noastră

136

cu ochii de soare din fântânile inimii gânduri mici calde înmuguresc

în aerul de primăvară cu fruntea arsă de bucurii poate că azi poate că mâine

cu sentimentul că suntem un izvor al cărui susur luminos există

voi sădi un copac .

137

MIHAI GANEA

vatra băilor de plumb năruiţi anii mei în lume uitaţi străbunicii desprinşi din apele Marei descălecând la degetul Cămârzanei sau chiar agăţaţi de stâncile Chiuzbaiei bând aspru borcut din Groape şi Cavnic au aprins foc pentru slană la Creasta Cocoşului când Pintea i-a slobozit peste neamuri în sate bunicii mei s-au născut în Tăuţi în Tăuţii de Sus deasupra Săsarului limpede unde mrenele-şi etalau argintul alături de aurul curgător al munţilor Băii Spriei bunica-şi spăla rufele albe şi râul îndrăgostit râul îi poleia gleznele ce vremuri în vale creştea încet altă baie Baia cea Mare băimărean tata-nopta în Tăuţi bunicul căzuse-n război refuzâd amputarea unchii nu-nţelegeau că Ardealu-i ciuntit astfel au murit de contrabandă iar bunica-şi ţinea crâşma-n hotare când tata a fugit la Limpedea-n Blidari mama l-a urmat sfioasă şi grea Ferneziul sub Igniş pe malul Firizei străvezii copilăria mi-a scăldat-o în Dâlba adâncă acolo la Masa Verde şi Lacul Bodi mai sus m-au alungat gazele de plumb de la Colb cu trenuţul din Herja până la Dealul Crucii aşa mi-am purtat ghiozdanul la şcoala cea veche din Ţintirim la umbra Turnului Ştefan trăgeam clopotul cel mare la ora unu ce chipuri pădurile erau pline de mure copacii mult mai înalţi la Izvoare şi Ţibleşul părea mai aproape iar Gutâiul

138

îl preumblam ca la mine acasă aici mi-am găsit muzele însetate la Fântâna lui Pintea şi plâns-am la Locul Odihnei iar într-o zi am fugit speriat de fiorul primei iubiri în Peştera Hoţilor şi Dealul Florilor cu Valea Roşie alături leagăn de doruri şi fugă în lume mi-au fost munţii mei şi-au curs lacrimile încălzind acelaşi blestem peste şesuri cu gânduri blânde rostogolind printre ape mai jos Lăpuşul le-a scăldat în Someş uitarea până departe răsăritul să-mi poarte aleanul ţară de margine ţară de plumb unde eşti

culorile pierdute odată cu frunzele copacului magic s-au scurs și culorile mele-n gradină viaţa a rămas încă puls şi tristeţe fără ele fără semn rătăcind pe retină pierdut-am paleta doar goale rămân pânzele stranii mai albe şi mici arde din timpul rămas în uitare tot ce mi-a dat Arhitectul pe-aici mă plimb telescopic bastonul mă poartă prin parcul regal mă strâng remuşcări mai cade o frunză mai cade o umbră puţine-au rămas pentru mine-n cărări culorile mele pierdute culori se sting în penumbră arzând dureros mă-ntind după ele să prind câte una prin crengi răstignite pe cerul vâscos şi caut în scorbura minţii de ieri le simt sunt acoolo zvâcnind curcubeu va creşte copacul acela vor creşte alţi muguri sălbatici din sângele meu

aripi şi cruci stoluri stoluri cruci şi aripi se amestecă pe ceruri aripi frânte nasc o cruce iar din cruce iarăşi aripi se ridică peste maluri numai plânsul le mai duce 139

plâns de mamă plâns de tată plâns de soră şi de frate arde lacrima vâscoasă strecurându-se în suflet nimeni liniştea străbate nimeni nu ajunge acasă Doamne îngerii tăi pleacă răstigniţi pe cruci de flăcări sunt mai firavi decât ceaţa ce le-acoperă urcuşul când se-nalţă în depărtări şi le-nseninează faţa cum s-au stins atâtea doruri fum şi flăcări către stele doar cenuşa le cuprinde naşte cimitir de vise când le-adună trist pe ele din durere şi le-aprinde bate clopot după clopot aripi frânte cad stingher plecă înger după înger către alte lumi din cer flăcările templului flăcările templului au ars coloanele ionice cele dorice şi corintice au căzut în cenuşă vae victis vae victis se auzeau strigătele celor arşi între zidurile agitate de semne sub ceruri înstelate se odihneşte ea cupa atinsă de buzele tocite de rugăciune nimeni nu plânge nimeni nu moare azi cei aleşi vor intra într-o sfântă adormire sub roşie cruce cel judecat va aprinde casa de pricini scutura-se-va bolta încinsă apoi prăbuşită pe lespezi va plânge aurita meşterii vor pierde taina zidurilor în lume răsări-vor prin locuri atârnate de stele ziduri mai trainice cioplite-n cuvânt alte făcări vor arde alte coloane de zgură alte zboruri vor începe urcuşul celest

140

flăcările templului au ars coloanele ionice cele dorice şi corintice au căzut în cenuşă vae victis vae victis se auzeau strigătele celor arşi între zidurile agitate de semne

vestala focul sacru domestic şi sfânt din torţă cuvântul îl scurge în pietre şi umbre ca o şoaptă de stele albe coloane sprijină cerul ploaia norii şi vântul nimeni nu doarme doar templul pluteşte pe schele la ceasul de lucru ea venerabila doamnă aprinde zorii solstiţiului marii meşteri se-ntorc între ziduri şlefuind piatra cea aspră din stâncă bolta cuprinde flacăra mângâie fruntea ei albă încinsă de gânduri şi nimeni din vane şi turnuri nu pleacă de-a-valma când templul atârnă-ntre cer şi pământ străveziu închide fereastra vestala altarului sacru cu palma şi porţile închide de-acum în ceruri e tot mai târziu

amăgirea leviatanului ( Iov ) I şapte prinţi fraţi şi cele trei mai frumoase surori la petrecerea lor tatăl aduce arderea de tot după număr degeaba nu se teme el robul ales corul îngerilor: loveşte-l cu bube ia-i boii şi roabele arde-i oile şi păstorii ridică-i cămilele prăvăleşte-i casa peste vlăstare-n petrecere gol de muiere ieşit verde foc cu aripi sânii şi umbre gol de ţărână adunat El a dat cojoc de cojoc cu lepră bune cu rele pe buze răstălmăcitoare corul îngerilor: blestemă ziua naşterii dar fericit mustratul se clatină unde creanga rupe mărul cu mâinile vâlvătăi cuprinde slava pe buze pasărea doarme marea se clatină timpul o scurge din valea unde se desfac aripile naşte femeia II pântecul lui când se afundă nu iartă osul este deşertăciune solzii muşcă piatra undiţa cu rugăciuni drăgălaşe cârlig falca înţelept jocul cu fete adună legământul adâncul cap cu plete albe urmele

141

săgeata piatra pleavă-n grumaz înainte groază lancea toporul fierul ca paiul arama lemn putred se varsă carnea nu se apasă cu undiţa-n limbă nasul cu trestie rob pe viaţă se leagă pescarul bucată cu bucată mădular din strănut întocmit cu zimţi tranşează sabia mare grea puternică fiara din Nil amăgită moare alergând sub flacără încolăcit şarpele via cu vin bun cântă

lumea cu mine lumea a luat-o razna iar eu nu o mai înţeleg încetul cu încetul am ieşit printre contracţii născut de-a-valma cu cei care s-au ajuns azi unu mâine altul cum au crezut de cuviinţă lumea a luat-o razna iar eu nu o mai înţeleg dacă lumea ar fi aleasă eu nu aş fi alesul cel care a luat-o în serios întotdeauna când am crezut că e drept să cruţi sau să ierţi dreptatea mea nu s-a potrivit în balanţă dacă lumea ar fi aleasă eu nu aş fi alesul dreptatea mea arde dreptatea lumii e alta se poartă pupiciuri inimioare potăi şi ură sunt ocolit cu incertitudinea statorniciei validată de nimeni în eşantioane şi grup dreptatea mea arde dreptatea lumii e alta paşte păstorule astăzi paşte şi oile mele lumea a luat-o razna iar eu nu o mai înţeleg dacă lumea ar fi aleasă eu nu aş fi alesul dreptatea mea arde dreptatea lumii e alta paşte păstorule astăzi paşte şi oile mele

142

pânza neagră sunt bătrân de-acuma mamă te-am ajuns încet din urmă tu m-aştepţi să vin cuminte eu mă zbat să ies din turmă turma asta nu mă lasă să adorm nici o fărâmă trag de mine zi şi noapte gândurile mi le scurmă demon negru îmi agită creerii fierbinţi în clocot când mă trage când mă-mpinge când pe cruce când sub clopot undeva se plânge tata că i-au profanat movila iar la fratele mai tânăr capu- i-au luat cu sila toată viaţa mea scăldată în atâtea performanţe tremură pe neagra pânză fără noime şi speranţe las în urma mea o lume scârbă şi nedumerire testamentul filozofic un dosar de urmărire sunt bătrân de-acuma mamă te-am ajuns încet din urmă tu m-aştepţi să vin cuminte eu mă zbat să ies din turmă

Griet a fost cutia fermecată sau nu a fost decât lumina ce ascundea năframa albastră sclipind sideful sub ureche un zâmbet trist născut pe buze mai roşii decât taina lor iar ochii mari deschişi ca noaptea

143

atât de tânără-i părea ea fata cu cercel de perlă

zăpezile de primăvară era atât de caldă primăvara şi râul acela ce curgea agale văzduhul fremăta de-atâta zgomot neauzit de mugurii din vale era atât de caldă primăvara pleznea magnolia de bucurie când noaptea a căzut pe nesimţite din cer cădeau zăpezi de primăvară întârziate albe adormite pleznea magnolia de bucurie sub brazii încărcaţi de fulgi şi ceaţă treceau atâtea doruri printre ei iar eu priveam poteca îngustă ce şerpuia la deal sub paşi mei sub brazii încărcaţi de fulgi şi ceaţă era atât de roşu lacul acela era atât de caldă primăara pleznea magnolia de bucurie sub brazii încărcaţi de fulgi şi ceaţă era atât de roşu lacul acela

144

Vremuri băimărene . . .

Frumoasă era Baia Mare în trecut. Ieşeam din internat şi ne plimbam prin parc (Lighet). Ne apuca şi ora două noaptea. Era foarte frumos, pe atunci, parcul. Sus, pe deal, era sanatoriul canonicului Brebanu. Mai încolo se auzea toaca de lemn bătând, clopotele sunând, de la vitele care păşteau, şi cântecele fetelor şi băieţilor care lucrau la câmp. În noapte, se vedeau minerii cu lămpii lor de carbid. Era o frumuseţe când, în întuneric, pe Valea Roşie, apăreau minierii cu lămpile, arătau ca nişte licurici. Pe alei ardeau becurile. Peste tot, era lumină ca ziua. Lumea era fericită şi cu voie bună.

Printre fetele pe care le-am cunoscut erau şi cele din familia Dukret. Erau două surori. Clara şi Iolanda. Aveau şi un frate, Ferike. Toţi trei erau dansatori la restaurantul «Europa». Ferike dansa foarte frumos. La fel şi surorile lui. Era o scenă pe care ei dansau cu o graţie şi cu o măiestrie artistică, ca orice artist cu talent. Săracu’ Ferike a murit, adică s-a sinucis, prin spânzurare. Iolanda era cea mai mare, ea era mai serioasă. Clara era o fată zurlie şi frumoasă şi vorbea măscări. A început o idilă între mine şi Clara. Ea vorbea foarte rău româneşte. Ne sărutam şi când vroiam să o mai pipăi, îmi dădea mâna la o parte. Îmi spunea că aceea aparţine bărbatului cu care se va căsători. De multe ori ne plimbam prin cimitirul de la parc. Stăteam amândoi pe bancă şi mâncam prune, din cimitir, care erau foarte bune. – Ştii, tu Clara, de ce sunt bune prunele din cimitir? Pentru că-i pământul gras, după morţi. După ce ne săturam, ne era scârbă şi ne împuşcam cu sâmburi. Săraca Clara, de mult putrezeşte în cimitir. Iolanda la fel. Parcă nici nu au fost. Casa lor, la ora actuală, este numai ruine. Le-am fotografiat anul trecut şi se află în albumul familiei Ganea. Când am fotografiat ruinele am plâns, gândindu-mă că, oarecând, în aceste ruine a pulsat viaţa. Mă gândesc la corul de la Baia Mare, la coristele, care au cântat. Mărioara Rotaru, pe care o curta Radu Florian, pe Florica, căsătorită cu Silaghi Ghiurcă. La Elena Paşca, căsătorită cu Butuza, la Juji, pe care şi acum o caută Radu. S-a căsătorit cu Palcovici Iosif, mecanicul de la locomotivă diesel, de la mina Valea Roşie. Unde sunteţi voi, vremuri de odinioară? Parcă văd butoaiele lui Petky în Piaţa Mică, brutăria lui Monţica, ce s-a căsătorit cu Pal Emeric. Prăvălia lui Maghiori, al cărui băiat, cel mai mic, s-a căsătorit cu o femeie din Insula Tahiti. Prăvăliile lui Naimon, azi magazinul central, prăvălia lui Horacec, care s-a vândut, cârciuma lui Strâmbu, care astăzi este Grădină de Vară, restaurantul Perini, cu fete, care se afla lângă Fabrica de salam, Şcoala populară de Artă, a fost casa avocatului Oşan. Casa de ajutor reciproc a pensionarilor, a fost casa doctorului Cioltea. Vizavi de procuratura de astăzi se afla vila fostului avocat Manu. Restaurantul «Locomotiva», cu fete ce erau la gară, unde astăzi este «Aşchiuţă», Librăria «Dacia», unde era proprietar domnul Georgescu şi unde se adunau intelectualii.

145

Unde este biserica ortodoxă, cea de odinioară, unde făcea slujba părintele Lăţiş şi unde noi, regăţenii şi intelectualii, luam parte la sfânta liturghie, asistaţi de părintele Bărbosu, care era şi învăţător? La Liceul «Gh. Şincai» director era preotul Hotea. La matematici era profesorul Dănilă. La istorie profesorul Vasilescu, care umbla în costum naţional bucovinean. La sfintele Paşti, noi, cei din regat, am cântat prohodul la denia din Vinerea Mare. La Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, era parada militară. Muzica Militară ţin minte că a cântat rugăciunea în mica bisericuţă, de vibrau zidurile, în timp ce armata stătea afară, pe strada Crişan. Colonelul Petrescu, care lua parte la slujbă alături de ceilalţi ofiţeri şi intelectuali, în frunte cu directorii Lăzărescu, Marin, Novăcescu, Bădiceanu, Beşliu şi alţii. La terminarea slujbei, colonelul Petrescu primea raportul regimentului şi oştenii defilau cu arma pentru onor, mergând spre cazarmă. Erau de faţă toţi intelectualii oraşului. Majoritatea de la Biserica Ortodoxă o formam noi, cei din Vechiul regat, adică «regăţenii». Astăzi, biserica ortodoxă de atunci s-a demolat şi s-a mărit. Faţada a rămas aceeaşi, cu deosebire la unele îmbunătăţiri. Catapeteasma este aceeaşi. În locul balconului mic s-a construit unul mai mare. Stranele s-au refăcut. S-a făcut un loc, suprapus, unde cântă corul bisericii. În continuare, coridoare suprapuse pentru ca să încapă mai mulţi credincioşi. Sub conducerea protopopului Mociran Gavrilă s-a făcut această lucrare. La intrarea în biserică se afla chipul Domnului nostru Iisus Hristos, sub care stă scris «Dreptate Judecător». Pe părintele Mociran, soţia mea l-a însurat, dându-i ca preoteasă pe Doiniţa, fata lui Suciu. Preotul este din Cărbunari şi până a nu fi preot a fost corist la catedrală, ca noi, pe strada Baia Sprie de astăzi, care s-a numit, pe vremurile mele, strada Vasile Lucaciu, eroul de la Siseşti. Pretutindeni erau prăvălii de haine. Mai era şi Cooperativa «Transilvania», care era o prăvălie de haine a statului. Muncitorii primeau două perechi de bocanci din piele. Un bocanc era tăiat pe secţiune, unde se vedea talpa dublă. Prăvălia lui Klain, pe un simplu bon de serviciu, îţi dădea haine pe credit. Au fost oameni de treabă, evrei, care te ajutau. Umblau evreii cu stofe de haine, ambulant. Îţi dădeau stofa de haine pe credit, fără să te cunoască şi veneau să te încaseze când ziceai. Dacă într-o lună nu ai putut plăti, erau oameni înţelegători şi te aşteptau şi plăteai când puteai. Mai era un evreu cu numele Brah. Acela făcea vinuri, dar nu ştiu dacă erau din struguri. Îţi făcea vinul imediat ce se goleau butoaiele. Avea peste tot beciuri, unde depozita vinurile. Când beai o cană, ţi se urca la cap imediat. Mai era şi evreul Abraham, ce avea atelier de cizmărie. Te duceai la el să-ţi facă încălţămintea. Nu l-ai văzut niciodată, nici el pe tine. Comandai să-ţi facă o pereche de bocanci «Sport», costa pe atunci 500 lei. Îţi lua măsura, ţi-i făcea şi îi plăteai în zece rate, cu 50 lei lunar.

Se apropia vacanţa mare. Urma să plec la Olteniţa, în vacanţă. Eram în ultimul an de şcoală. Profesorul de matematici, ing. Marin Ioan, m-a lăsat, din nou, corigent, la geometrie. Venind la Olteniţa, am mers la Silistra, am dat, iarăşi, alarma.

146

– Păi bine, măi Culăiţă, de ce nu înveţi? Uşor de zis, greu de făcut. De ce am rămas corigent? Pe doi dintre noi i-a eliminat în trimestrul II. Din 13 am rămas 11 elevi. În anul doi, am cunoscut o familie de evrei săraci, care se numea Silberman. Ei aveau două fete şi un băiat. Fata cea mare, Clara, o meditam la limba franceză. La ei în casă era o mare murdărie şi mirosea, toată casa, a ceapă şi murdărie. Sâmbătă mâncau o gâscă coşera. Din sera de vineri spre sâmbătă, când ieşeau stelele pe cer, intrau în Sabat. Gâsca era tăiată de soacter, preotul sabatului. Ei se îndeletniceau cu fabricarea de turtă dulce, de diferite forme, ca păpuşi, inimioare, stele şi alte forme frumoase. Lucrau foarte murdar. Dricarul, cu care se înveleau, era şi el murdar. Am mai cunoscut o familie de unguri, foarte săraci şi oameni de treabă. Nagy Caroly era curelar. În aceeaşi curte şedea încă o familie, Medsak. Ca vecin, aveam pe plutonierul Bărăbiţă, basarabean. Soţia lui era rusoaică şi era cam rea de muscă. Bărăbiţă era om beţiv şi o bătea pe rusoaică atunci când se îmbătau, atât unul, cât şi celălalt. Locuiau pe strada Cloşca, lângă farmacia din piaţă, la numărul 14. Vizavi de noi locuia familia Dobras Margareta, care s-a căsătorit cu Fetke Nicolae. Familia Nagy Caroly avea trei fete, Ialonca, Ana (Nusii), Olga (Ghita), Bondi şi Caroly. Iolanda, Carol şi Bondy aveau defecte la ochi. Nusii şi Olga nu. Nusii era o croitoreasă de lux şi îşi cunoştea meseria. Lucra la lume selectă. Nusii era născută în 1906 şi era cu 5 ani mai mare decât mine şi se îndrăgostise de mine. Sora ei mai mică, Olga, era elevă la gimnaziul de fete din Tintitm, lângă turnul lui Ştefan. Directoare era doamna Levondoski. Şi pe ea o meditam la limba franceză. Părinţii erau oameni de «Cine-s eu», măreţi, şi fetele la fel. De multe ori mă plimbam cu fetele pe stradă şi cu Margareta Dobras. Astăzi, atât ea, cât şi Fetke, sunt morţi şi putrezesc în cimitir. Am venit la Olteniţa în vacanţă şi, iarăşi, m-am dus la Ionescu Haralambie şi, iarăşi, m-am pregătit, serios, să trec clasa şi să-mi iau diploma de absolvire a Şcolii de Arte şi Meserii gradul doi. Toamna m-am pregătit la Baia Mare, unde am dat corigenţa şi am trecut şi eu, printre cei 11 elevi rămaşi, din 42, şi am absolvit Şcoala de Arte şi Meserii de gradul doi, din Baia Mare. Iată-mă cu a doua Şcoală de Arte şi Meserii terminată, în anul 1932. Am fost la recrutare şi am fost luat în armată, la artileria antiaeriană, la regimentul 1, apărare centrală a aeronavelor, vizavi de cimitirul militar, de pe Calea 13 Septembrie. La 1 noiembrie m-am încorporat ca soldat TR şi m-am prezentat la unitate. Deci, de la vârsta de 7 ani şi până la 21 ani am fost tot pe băncile şcoli, iar după terminarea şcolii, iată-mă în armată. Elevii militari aveau dormitorul lor, separat de trupă. Eram două categorii de soldaţi TR, art.72, în care intrau bacalaureaţii şi cei cu facultăţi şi noi, ceilalţi, proveniţi din şcolile tehnice, adică, TR art.73. Aici voiesc să fac o precizare. Cu toate că şcoala noastră avea, aproape, aceeaşi programă analitică, noi, cei de la şcoala tehnică, eram în aceeaşi oală cu şcolile de ucenici şi şcolile profesionale. Ori, programa analitică a Şcolii de Arte şi Meserii gradul doi era aceeaşi cu cea de la liceele teoretice, la matematică, ba chiar cu mult

147

superioară. Cu toate astea, regimurile politice din trecut desconsiderau şcolile de arte şi meserii, indiferent de gradul lor. Le spuneau, spre exemplu, «meseriaşi». Nu pot zice că în armată colegii mei militari au făcut deosebire, totuşi, unii ofiţerii făceau deosebire. Ca activ, nu. Am avut ocazia să observ acest lucru, mai târziu. Acest lucru m-a mâhnit peste măsură. Spre exemplu: vroiai să te faci inginer, trebuia să faci liceul teoretic şi după aceea te duceai, ca bacalaureat, la Politehnică. Cu toată pregătirea lor, studenţii de la Politehnică nu ştiau să ţină o pilă în mână, nu ştiau să pilească un şurub, o piesă. Trebuia un timp ca să se familiarizeze cu aceste probleme şi se pare că lucrau în atelierele şcolii superioare de arte şi meserii, de pe strada Polizu. Vorbesc de cei din Bucureşti. Noi cei cu Şcoala de Arte şi Meserii de Gr. II şi cei cu Şcoala de Arte şi Meserii Superioară nu aveam dreptul să mergem la Politehnică. De acest lucru şi-a dat seama regimul din trecut şi începând din anul 1936, Şcolile de Arte şi Meserii de gr. II şi Şcolile de Arte şi Meserii Superioare s-au transformat în Licee Industriale, unde noi, cei cu gr. II, am câştigat doi ani, adică, un an, dar a scos ing. Ioan Marin tot untul din noi. Acum puteam să mergem la Politehnică, dar târziu a venit această lege. Mai târziu mi-am dat seama că inginerii pe care i-am cunoscut în relaţiile mele de serviciu erau ingineri de paradă şi slab pregătiţi. Am să dau exemple concrete, mai târziu, când va veni rândul, că îţi vine să te strici de râs. Această observaţie nu-i generală, doar parţială şi au fost ingineri care n-au ştiut nici regula de trei simple. Vorbeau «en language françoise» ca să facă impresie. Noi, cei din Şcolile de Arte şi Meserii gr. II, am primit, la cerere, Certificate de echivalenţă cu liceele industriale, din trecut, unde, după absolvire, primeai diploma de profesor maestru în învăţământul industrial şi puteai să mergi la facultate. Şi, cum zic, eram în armată, noi, cei cu termen redus (TR), ne încorporam mai repede şi pe când contigentul 1933 s-a încorporat, adică contingentul meu, noi eram şi gradaţi. Eram domnul Elev fruntaş şi noi ne instruiam contingentul nostru. Într-o zi, un soldat nu a executat un ordin dat de mine şi i-am dat o palmă. Palma i-am dat-o din curiozitate, să văd cum reacţionează soldatul. N-a zis nimic şi mi-a explicat că ordinul nu a putut fi executat, din cauză de forţă majoră, întrucât primise un alt ordin, de la un ofiţer, să facă alt lucru şi nu a putut să facă în acelaşi timp două treburii diferite. Mi-am adus aminte de fizică. «Când două corpuri nu pot să ocupe acelaşi spaţiu, se numeşte nepenetrabilitate». Mi-a părut rău şi i-am cerut scuze soldatului şi am fost cei mai buni prieteni. Noi, elevii militari, eram separaţi de trupă. Când ne sculam, ne îmbrăcam şi paturile ni le făcea trupa. Instructori ne erau ofiţeri cu excepţia unui plutonier. Îmi amintesc că printre noi era un avocat, Călugăreanu, care, mama dracului ştie de unde, a luat râie şi a umplut toată compania de elevi. Să ne fi văzut pe toţi dezbrăcaţi, în curul gol, cum ne ungeam, unii pe alţii, pe spate, de la cap şi până jos, la picioare, cu alifie de pucioasă, de miroseam a sulf cale de o poştă. Mai auzeai pe unul zicând: – Companie de râioşi! Noi ne făceam că nu auzim. După trei zile am făcut o baie toţi şi ne-am vindecat de râie. Într-o zi, a venit medicul militar cu un plutonier sanitar şi ne-au inoculat cu un vaccin de am avut febră şi dârdâiam de ne clănţăneau dinţii. După aceea am început instrucţia. Îmi amintesc când făceam salturile, din mers sau de pe loc, la stânga, la dreapta, când ne opream din mers. Cât priveşte „la stânga împrejur”, aveam un elev evreu, de meserie tot avocat, ca şi Călugăreanu, era un om sucit şi dracu’ ştie cum a terminat facultatea

148

de drept, că nu ştia care-i stânga şi care-i dreapta. Pe atunci, armele aveau curele şi Leibu, căci aşa îl chema pe avocat, nu ţinea arma cum trebuia, în spate, şi o lăsa să se bălăngănească şi trebuia să fiu atent, ca să nu-mi scoată ochi. Când făceam la stânga împrejur, pe loc, el se întorcea spre dreapta. Ofiţerul instructor se numea Jean Mircea şi când făceam mişcarea, Leibu meu făcea la dreapta, cu ţeava armei depărtată de umăr, de-i scotea ochii celuilalt. Eu eram obişnuit. El era în faţa mea, iar când se întâmpla să executăm la stânga împrejur, pe loc, Leibu era faţă în faţă cu mine şi, atunci, locotenentul Jean Mircea striga....

149

IRINA LUCIA MIHALCEA

Locul rămas lipsă În clipa când te-am luat de mână totul s-a schimbat. Sub temerile tale, sub durerile tale, sub întristările tale, mereu este cu tine un peisaj multiplicat cu mii de sori din veşnicia timpului. În Templul Oglinzilor ţi-am simţit pasiunea şi grija ce-o-ndrepti spre tot ce te-nconjoară, farmecul unei vieţi în care te regăseşti. Cum să te eliberezi? Încă nu ştim nimic despre iubire. Ai impresia că-ncepi cu fiecare floare ce o descoperi o altă şi altă iubire, imortalizând clipa. Pentru că a uitat cine este, pedepsită-i să uite orice limbă, iar visul ei să se nască-n al tău. Purtaţi de vânt, departe de lume, libertatea-i ca o poartă.

150

Ai vrea să fiu o poveste, te aşteptai? Cu ochii senini, plini de iubire, coboară cerul pe pământ şi ridică perdeaua trupului pentru a fi învăluită de razele fiinţării. În adâncul din tine m-ai aşezat ca pe tine însăţi, dorul de tine mă ţine mai aproape de Rai, am ieşit din orice cerc de când te-am întâlnit şi-mbrăţişat ca pe Dumnezeu. În esenţă ai fost acolo dintotdeauna, săpată în palmele mele şi de ce nu în coastă, se spune. E locul de cinste şi cel rămas lipsă! - îmi spui, zâmbindu-mi, în oglinda dintre lumi... şi vis, şi trezire...

Mărturisire Un ultim popas, la o răscruce de drumuri. Emoţiile alunecă pe contrasens. Atât de departe de casă. Dar asta e bine. Soarele se ascunde în spatele orizontului. Ori de câte ori merg pe o stradă întunecată nu mă simt singură. Aerul vibrează în jurul sunetelor fugare pentru ca să devină un imn de slavă. O pisică a trecut. O alee, o bancă, o carte, un poem. Într-o clipă sublimă, sub vălul de ceaţă, luna străluceşte prin ploaie, pe măsură ce creşte în sincope. Norii sunt în derivă. Doar amintirile unor clipe se contopesc

151

în lucrurile care au fost, cândva, reale. O lume pierdută pentru a te redescoperi

Minunata poveste din oglinda apelor vii Sfârşit de anotimp, încă o dată un ciclu s-a răsucit în jocul combinatoriu! Vrei să deschizi partitura simfoniei universale, uşor prinde viaţă, dialogul începe, în spiritul timpului - o nouă ars combinatoria -, laşi muzica sferelor să vină ritmic, uşor, spre tine, pui semne în sunetul fundamental şi-adânc forjezi resorturile telurice. Un fir întins, în intervale perfecte, se termină la punctul de rupere. Sub cupola cerului am împărţit atâtea. O insolită alternanţă între tensiune şi relaxare! În zgomotul furtunii din travaliul durerii urmele au dispărut în intervalul exilat, neintegrabil, dar în oglinda apelor vii e-atâta linişte şi dragoste în eufonia inimilor! Grăbit, fitilul verde deschide energia de la tulpina lujerului florii, acea mică explozie de viaţă ne dăruie covorul întins de petale roşii. Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi atâta dorinţă, ce nu-nţelegem, unde ne rătăcim, e asta adevărata trăire, de ce iubirea e cea care deschide de ai impresia că zbori? Sunt surprins de putera ei nelimitată, ca un vulcan ce stă să erupă. - îmi spui. Eliberezeaza-l pe “Da!”, priveşte, îl ţii strâns încătuşat! Sărutul e poarta spre locul tainic - "Simfonia Jupiter"- ,

152

în "Armonia Lunii", cu vibrația iubirii deschidem cartea inimii. Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra! Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm. Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea descoperi când i-am găsit sensul?! De la tine ştiu, rămâne doar trăirea, asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet! Mă-ntreb ce căutăm, de fapt, ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva? Îmi spui, mereu, că tot noi suntem, asta mă-nveţi, de-atâta vreme. Parcă sunt surd sau orb, unde suntem noi cei adevăraţi? - mă întrebi. În noi timpul dispare, suntem numai măsura iubirii, în toate şi-n tot suntem doar noi, eu, tu, acel întreg armonios, sfânta unitate desăvârşită, fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi atât de-aproape ca-n noi înşine, prin tine se naşte totul...

153

e-atâta linişte şi dragoste în eufonia inimilor! Grăbit, fitilul verde deschide energia de la tulpina lujerului florii, acea mică explozie de viaţă ne dăruie covorul întins de petale roşii. Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi atâta dorinţă, ce nu-nţelegem, unde ne rătăcim, e asta adevărata trăire, de ce iubirea e cea care deschide de ai impresia că zbori? Sunt surprins de putera ei nelimitată, ca un vulcan ce stă să erupă. - îmi spui. Eliberezeaza-l pe “Da!”, priveşte, îl ţii strâns încătuşat! Sărutul e poarta spre locul tainic - "Simfonia Jupiter"- , în "Armonia Lunii", cu vibrația iubirii deschidem cartea inimii. Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra! Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm. Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea descoperi când i-am găsit sensul?! De la tine ştiu, rămâne doar trăirea, asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet! Mă-ntreb ce căutăm, de fapt, ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva? Îmi spui, mereu, că tot noi suntem, asta mă-nveţi, de-atâta vreme. Parcă sunt surd sau orb, unde suntem noi cei adevăraţi? - mă întrebi. În noi timpul dispare, suntem numai măsura iubirii, în toate şi-n tot suntem doar noi, eu, tu, acel întreg armonios, sfânta unitate desăvârşită, fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi atât de-aproape ca-n noi înşine, prin tine se naşte totul...

154

Scrisoare rămasă într-un sertar În fiecare zi priveşti în adânc cuvintele, mirajul din povestea fiecărei zile, citeşti pagini întregi, dar nu şi despre oamenii care ţi-au fost dăruiţi, apoi luaţi, în această călătorie, nu şi despre evenimentele care te-au marcat şi te-au lăsat, ulterior, cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Poţi să treci peste aproape orice, chiar dacă nu poţi să treci oricum de întâmplări care ţi-au rupt, puţin câte puţin, bucăţi din tine, bucăţi de nelipit apoi. Plângi în cuvinte. Nu ştii dacă scrisoarea va fi expediată, dar ştii că vrei să-ţi eliberezi povara. Nu mai vorbeşti, asculţi tăcerea. După o zi grea, uiţi de toate, te rupi de realitate şi visezi că la capătul celălalt stă un suflet, un suflet ca al tău. Emoţii, frământări. Aştepţi un răspuns din eter. Suntem, toţi, în acelaşi timp, vânzători de iluzii şi căutători de comori. Cuvintele inimii te confruntă cu realitatea ta. Cuvinte dezvelite. Le strângi în palme, le-asculţi când taci, când laşi spaţii albe în tine. Cuvintele inimii îţi cer să eliberezi greutăţile, te-aduc înapoi, ştiind c-ai luat-o pe un drum închis, îţi deschid ferestra viselor, te reîntorc pe drumul luminii. Trăieşti la graniţa dintre două lumi, trebuie să treci dincolo de limite. ..................................................... Când crezi că ai uitat trecutul, dureri neînchise îmbracă noi haine, chiar dacă ştii că nimeni nu te poate răni de nu permiţi. Un carusel de gânduri... “Cine sunt eu, cine eşti tu? Mi-am deschis sufletul, şi tu, tu îmi spui că jocul s-a terminat!” Suntem egoişti, am uitat de petalele-nflorite, de rouă,

155

de soare, de ploi, de maci şi de frunze, de cântec, de curcubeul de vise. Am uitat unul de altul. Nimic nu durează o veşnicie. Cu toate astea, am rămas aproape, aşteptând un semn. Tăcerea e grea şi-ai început să rupi, treptat, părţi din mine. Uită-te-n ochii mei, poţi să-i asculţi, să nu te temi! Citeşte printre rânduri... Când ai plecat, de ce-ai risipit lumina ameţitoare şi zâmbetul? Mă-ntorc, târziu, în craterul adâncit în inimă. Cuvinte rămase nerostite îşi aşteptau eliberarea iertării şi pacea izvorâtă din profunzimea tăcerii. Uneori, nu-ţi dai seama unde-ai greşit sau, pur şi simplu, ce s-a-ntâmplat. M-am înşelat, fiecare dăruieşte în felul său, deşi ţi-e greu, s-ar putea să apuci pe un nou drum, fără busolă, fără felinar. Să nu cazi, să nu te loveşti! Dorinţa ne-aruncă în lupta din care ajungem învingători ori învinşi. În tot acest timp am învăţat atâtea împreună, să fiu eu însămi, să iert şi să iubesc, să ascult şoapta luminii, să aleg bucuria de a trăi, să caut, săndrăznesc, să râd, să cânt, să-mi urmez visele, privind mereu înainte, să lupt pentru viaţă, depăşind frontierele, să fiu conştientă de tot ceea ce merit de la ceilalţi şi de la viaţă. Mulţumesc. Să privim, în esenţă, dulceaţa amintirilor! Nu aştept răspuns, nu aştept nimic - de la tine am învăţat asta -, să nu vrei nimic, doar o eliberare, poate nici asta nu doresc, sau, poate, îmi doresc să crezi că sunt eu, doar eu. Aceeaşi, eu! ( parte din sufletul tău...)

156

Sunetul unic În vârtejul vieţii, amestecul straniu de bine şi rău, aparent deşart, doar Absolutul este deplin, eliberându-se. Pe pereţii templului dansează spectre terifiante, ridic felinarul, în adierea vântului, doar umbrele goale. Continui să merg pe marginea prăpastiei de lumină, un cer lichid cade printre pietrele arse, sunete plăcute urcă în soare, gheţarii muntelui schimbă pietrele în nestemate, deşertul se-nalţă foc şi culoare, iar apa înfloreşte singurătatea. Inima mea, o lume de vise străvezii cu lumini de poveste şi reflectări tulburătoare, abisul unde lupta nu încetează o clipă şi unde durerea nu poate striga în acest tărâm al tăcerii. Sub argintul razelor lunii, adorm în braţele tale, în timp ce stelele cad ca roua din cer, adăpostul în care zorii se-nchid până dragostea ne surâde la ruperea unei noi zile, o filă strălucitoare din cartea deschisă a memoriei. Cercurile muzicii ne-nconjoară, în noi e muzica, o putem coborî de înţelegem asta, aştept, simt şi las acum să-mi apară sunetul unic.

Spirala gândurilor Timpul există sub semnul întrebării. Sentimentele pentru ea teau ridicat, în vârtejuri, la înălţimi alarmante. Nimic nu s-a schimbat.

157

Cel mai adânc ocean este aici lângă tine, amintindu-ţi de dragostea ta. Ai nevoie de căldura ei aşa cum ai nevoie de aripile îngerilor. Vântul îi poartă departe şoaptele, plângi, o mie de lacrimi în praf, dorul te sugrumă, trebuie vărsate, aşa se curăţă sufletul. Un vis nedescifrat, un vis încremenit într-o buclă ţi se tot repetă, uneori ea e acolo şi atunci nu o poţi găsi, ca, în final, să se topească printre stele, odată cu muzica, în tăcere totală, în ritmul bătăilor inimii. Gândurile tale pentru ea sunt întotdeauna neîntrerupte. Gândul, o tranziţie de sentimente între două inimi! Mori de dragoste pentru ea. Nu lăsa sa se întâmple asta! îi spui. Timpul înfăşurat între umbre fugare şi raze diafane de lumină plimbă visele întrepătrunse, în floare de amurg îndepărtat, pe un cer înstelat, străbătându-l. Pierdut în emoţie, îmbrăţişezi speranţele, binecuvântându-le din zbor, şoapte calde ţi se presară în inimă, le-aprinde şi le stinge-n ecou, ca un far ce-ţi luminează gândurile.

158

Sunet coborât din Cer Fidel inimii, mereu şi nicicând, te-ntorci la prima trăire, zbor repetat, la nesfârşit şi irepetabil, spre cerurile cerurilor, te desprinzi de lume, ai nevoie de-o inimă să simtă şi ochi care să vadă. Vocea mea, rămasă ascunsă, undeva în cele mai adânci cute, te poartă-n lumi aşezate lăuntric, o dulce unduire spre tărâmul din noi. Copilă cu ochi senini ce-n suflet mi-ai adus veşnicia, adu-ţi degetul şi pune-l în coasta mea de unde-ai fost luată, schimbă-mi inima, rămâi etern în ea! - îţi cântă inima înlăuntrul inimii mele, şoaptele ei îţi poartă paşii spre mine. Nu clipa te face fericit, nici trăirea ei, eternitatea iubirii simţite e clipa! Îmi cunoşteai, dintotdeauna, adierile notelor impregnate pe portativul ei! Am scris muzica ce-ţi linişteşte zbuciumul anarhiei interioare, - adevărata apocalipsă de culoarea viitorului am apărut în agonia speranţelor din spectrul undelor armonice. O, minune a minunilor, sunet coborât din Cer, reaşezi totul într-o ordine divină! Prezenţă vie ce trupu-l frămânţi ca lutul pe roata olarului până voi lua a ta formă, mireasmă de la viaţă spre viaţă, în mine trezeşti simţuri rebele, un tăvălug pe linia destinului! Atinge-mă, vei împlini toate aşteptările, liber voi fi în oceanul viselor! Pustiit, în hăul înstrăinării te rostogoleai, drumul tău, înviat cu apele mele, ţi-aşează dimineţi eterne. Gol, descoperit în faţa mea, fă din tot un interes al sufletului, lasă prezenţa ta să ne contopească-n absolut!

159

Tăcutele adâncimi Nu poţi construi nimic trainic pe nisip. Într-o coajă de nucă vechiul se prăbuşeşte, ţipă, agonizează, loveşte, greu moare, greu dispare. Nu pricepe parcurgerea şi sensurile marcajelor existenţei de un albastru pal. Seminţe împrăştiate. Asculţi, separi şi înţelegi. Intri ca-n transă, zâmbeşti tăcut. Printre sunete line, mistice, joase, mângâietoare, urmează ritmuri frenetice, coardele tresar înalt, ascuţit, disperă, caută. Nu ştii ce caută. Tulburător cântec oferit vieţii! Te-ademeneşte, te prinde, te-nlănţuie ca o liană de pe fundul apei, împletind sfâşietor durerea cu toate patimile lumii! În furtună intensificăm latura omului, în centru suntem aliniaţi la spiritul care-şi înţelege lecţiile. Pentru a găsi centrul şi-a ne întinde aripile zdrobite îl simţim, în noi, pe Dumnezeu. Lupta noastră permanentă să trăim ambele laturi ale acestui paradox! Lumina strălucitoare din ochii tăi şi-ai mei atinge adânc pe fiecare, ca răsăritul soarelui. Ne mută, în timp, între valurile şi liniile spectrelor care curg culori ca apele prin fluxul lor. Un foc creşte în tine, oferindu-ţi suflarea aerului. Şi dacă oceanele sunt doar o suprafaţă, dincolo de cer există mai multe adâncimi. Suntem râuri care curg, împreună devenim un ocean. Sub cerul înstelat, cu lumina lunii în ochi, simţi o mişcare inefabilă, o curgere profundă în interior, eternitatea respiraţiei. În fluorescenţa rece a nopţii indigo, această lumină niciodată nu se va stinge.

160

MIRELA ORBAN

...aş fi înţeles liniştea dacă te-aş fi găsit atunci când toate drumurile se desprindeau din tălpile neîncercate-n ascuţişuri nisipul făcea dungă subţire pe fundul talerului nerăbdător să adune memorabile treceri şi ispita arginţilor poate acum n-ai fi rămas poveste de seară în gura bunului.

Prin tălpi se scurge timpul Adăpostim cruci sub streșini de suflete, biserici, anotimpuri. La derulăm fugitiv în goana motorului turat, statui ridicate-n nefaste răspântii. Înfiptă în coșul pieptului ascultăm durerea și nu mai știm este a lor a Lui a noastră. Prin tălpi se scurge timpul.

Noi nu ne ducem când vrem -despre despărțiri irepetabiletrebuie ca rădăcinile să se fi-mpreunat îndeajuns cu pământul încât umbra să aibă greutate și locul vacant

161

să recunoască lipsa sămânța poveței tale trebuie să fi-nmugurit mai-nainte acolo unde a fost primită și primenită cum se cuvine fără teamă că brazda n-a fost adâncă destul ploaia neajunsă sau puntea surpată să lași opaițul aprins sub coasta stânga să reverse lumină până ajungi tu înlăuntrul ei dezis de orice formă de gând potrivnic cu sufletul alb ca-n ziua dintâi și spune-le să se bucure lacrima rămâne doar a lor tu ești pe drumul spre-Acasă

Galben de iunie cu urme de incantații subacute când mă satur de trepanația lumească mă lipesc de pământul roșu, negru sau galben căscat indecent înaintea mea voi fi una cu tăcerile lui verdele sălbatic mă va copleși crud din pântecele-mi sterp vor plezni flori de nu-mă-uita margarete poate sânziene întârziate roi de fluturi în dans nupțial deasupra noaptea oglindind infinitul prefăcut în puzderie de stele împrăștiate aiurea pentru ochiul analfabet e târziu de iunie primesc cireșe ciugulite de păsări flămânde sâmburii îngropați sub talpa unui hoțoman îmi obstruează traheea vor lăstări la anul și la mai mulți eu râd prostește buzele mi se umplu cu zeama trandafirie și strănut fără formalități dinspre sat paparude nebune se pregătesc să cheame ploaia iubirea ajunge mereu acasă se opreşte la brutăria din drum ia o lipie frământată cu calm şi de câte ori trebuie îmbrăcată în cojoc gros de scoarţă coaptă pe cărămida încinsă sub vorbele atâtor bătrâni o aşează pe masa din bucătărie

162

cu grija pruncului abia născut înfăşat în albă pânză şi frânge bucăţi fierbinţi iei una în mâinile împreunate ca pe-o fericire o iei ca pe-un suflet fără prihană ca pe-un leac dăruit ţie în porţii mici şi dese în duminici nemăsurate ea împrăştie prin tine dogoarea grânelor mirosul verii rostul învăţăturii când exlodeaza pe cerul gurii tale cuminecătura Nu văd unde este incompatibilitatea dacă iau creionul green pacifiştii ies cu pancarte în faţa primului vers de parcă aş fi regina defrişărilor nu tăiaţi copacii strigă învârtindu-se în cercuri concentrice în jurul paginii virgine să moară bărzăunii şi ghionoaiele câte creioane o să stricaţi cu scrierile voastre când pun mâna pe stilou ceilalţi se uită chiorâş jos cu păturile elitiste burghezo-moşiereşti tu n-ai auzit de pixul de unică folosinţă îl oboseşti până la epuizare şi-l arunci la gunoi ce mai contează 5 grame de plastic nedegradabil într-o mare de mizerii legată de stâlp ul infamiei nedemonstrate imaculata îmi zâmbeşte cu subînţeles cu mine cum rămâne doar nu mă laşi fecioară pânămi îngălbeneşte pielea şi mi se creponeaza ireversibil formula chimică hotărăşte-te cu ce mă abordezi şi ca să nu-mi folosesc prehensiunea asupra nici unui obiect contondent de scris am preferat presiunea polidigitala inteligentă asupra unor obedinte taste încheiată orgasmic cu-un onomatopeic print în geamătul final contorsionându-se printre rândurile îngroşate cu antipatii declarate s-a decelat poema non grata

163

NICOLAE SCHEIANU

PIETRE DIN POTOP Pietre din Potop Am coborât deodată cu norii printre muri şi aluni la apa Potopului cu un gest – ca al apostolilor am despicat perdeaua de sălcii şi răchite şi m-am prăvălit în apele lui pe care pluteau petale uscate de măr şi-atâtea vremuri în care n-am fost cu-atâtea umbre pe care nu le voi vedea am putea rămâne aici pe malurile lui între singurătăţi ocrotitoare şi bune de leac să-ncercăm să amăgim ziua să aprindem focul – ţi-am zis ia din cuib puii de mierlă şi-adu-mi-i în palme laolaltă cu mierea din sfârcuri şi cu cimbrişorul sălbatic de la răspântii tu îţi spălai sânii şi cântai un cireş în pârgă plutea parcă-n zări eu culegeam pietre din Potop rostogolirea lor pe prundiş îmi răsună şi-acum în auz ca un morman de secunde înghesuindu-se toate

164

într-o singură viaţă

Pietre din Potop, II De nouă ani Potopul nu mai avea apă în vaduri şi în nisip reptilele se zvârcoleau în ouă nebunii, pe maluri, băteau din palme, se botezau cu nisip eu aveam luntrea ascunsă-n răchiţi la poalele dealului numit de bătrâni Ararat himerele tuturor veneau în vârtejuri şi se hlizeau la fereşti sau se jucau pe uliţi cu pruncii cei păcătoşi şi smeriţii se târau în genunchi dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere şi nici scăpare dar eu aveam azimi şi mied şi un ochean aurit când au fost gata norii deja se împlinise vremea scrisă în cărţi şi ştiam cocoşii cântau răguşiţi în salcâmi de vreo patruzeci de zile şi nopţi şi nu s-au mai întors pe pământ în ceaţa începutului pe malul Potopului acolo am stat un bătrân nemântuit şi alungat din cetate cu un ceaslov cu un abecedar pe genunchi plutind precum o pasăre neagră pe ape căutând ceva în adâncuri ceva din înalturi chemând.

Pe malul Potopului Suntem cu toţii pe malul Potopului mama şi tata, fraţii, bunicii, vecinii, nepoţii ca într-o fotografie pe sticlă: morţii lângă vii, viii cu morţii şi privim fiecare în altă parte de parcă de acolo-am veni şi acolo am merge să-ngenunchiem să ne sfârşim în gura unui nor uriaş între faldurile unei ploi fără sfârşit

165

şi vocile noastre se sting între clipocirile apei şi viitorul curge tot deodată şi intrăm de-a buşilea în acelaşi trecut În zadar ne facem semne, ne arătăm speriaţi în zadar îngenunchiem şi strigăm la Dumnezeul nostru de-atâta zgomot de valuri şi de-atâta prăpăd nu ne mai aude nimeni. Stăm cu toţii înghesuiţi ca într-o fotografie veche pe malul Potopului morţii cu viii, viii cu morţii.

Potopul de lângă leagăn Nu este meritul meu ci al strămoşilor strămoşilor mei că şi-au durat vatră pe malurile dulci-amărui ale Potopului lângă izvorul care cobora de pe coastă din care toţi au băut apă şi în care toţi şi-au spălat frunţile şi m-au trimis mai apoi pe mine să depun mărturie că tata în apele lui a adăpat caii şi hainele mama în apele lui le-a limpezit şi cu aceeaşi apă m-a îmbăiat până când m-am făcut băiet mare şi m-am dedat la învăţare şi la preumblare mai apoi la beutură şi la femee că eu primul alfa şi primul omega îl voi fi scrijelit în nisipul pustiei potopului şi-n albia lui m-am scăldat şi m-am jucat şi i-am alergat lighioanele picate în valuri pe gheţa lui am lunecat laolaltă cu vremurile că şi acuma când scriu aud un scrâşnet continuu de paşi pământeşti curgând spre marea cea mare fără măsură şi fără-ndurare.

Pietre la crescut Potopul nu mai curgea decât în memoria mea vuietul lui îl mai aud şi acum în auz pe deasupra lui voi fi venit

166

ca duhurile vântul i-a-nvolburat valurile până dincolo de orice închipuire lumească Ai mei strigau de pe celălalt mal. Grădina înflorise din nou mărul se scutura de petale. De dimineaţa devreme până noaptea târziu aduceam pietre din albia Potopului şi le duceam departe le puneam ca pe ouă în cuiburi să se facă mari, să crească şi din fiecare să se ridice stânci şi din stânci munţi şi prăpăstii să crească până la cer şi să mă urc pe spinările lor mari şi lucioase poate aşa voi afla de ce sub piatra mare doarme cuminte puiul de piatră poate aşa voi înţelege văzutul şi nevăzutul uriaşul care mişcă totul şi-mpinge apele până acolo unde vederea nimănui nimic nu vede punctul cel mic în care încap laolaltă toate câte sunt pretutindeni pe care el le-a creat şi el le conţine aşa cum cuvântul oamenilor păstrează-nlăuntru nimicul şi spiritul viaţa şi moartea în toate dimensiunile în care nu-ncape gândirea, ci duhul spiritul. Le-am cărat pe toate acolo unde-am crezut de cuviinţă căutând mereu să nu stau ascuns de ochii Domnului. Pe malul Potopului pietrele cresc precum copiii seminţiilor toate şi când te-apropii de ele şi le atingi din vina mea prin crusta lor se vede nisipul toată măreţia lumilor de demult pulberea lor şi nimicul.

Un poem cu înţelepţii pustiei Cam de pe vremea primelor hoarde cam de pe vremea când pielea a început s-adulmece ţărâna cam de pe vremea când

167

am pierdut cu totul înţelesul norilor şi în chilie a început să intre ispita cam de pe atunci nu mi-a mai venit inspiraţia – „să vezi tu ce monstrişor o să iasă”, şi gândul zise „să vezi tu ce monstrişor o să iasă” ce gol de-nspăimântat îngerii ce picuri de streaşină veche, ce minune intrând pe ferestre – ca fumul ea mă privi cu nişte torţe cât capul de bufniţă şi mă ţintui cu vederea până când în mine se surpară deodată şapte veacuri întregi de trecut şi de rugă ea mă privi până când fructul împietri în copacul pe care eu l-am sădit pentru ea şi l-am descântat cu vorbe adunate din vieţile pe care le voi fi trăit aşteptând frumuseţea să vină să facă de miere lumina şi să devină adevărată rostirea iar lucrurile toate să-şi recapete adevăratul lor nume Poate ni se vor hărăzi din nou tălpi de copil şi vom pluti peste roua celor dintâi dimineţi când se ridica floarea pe salcie şi sfinţii umblau prin grădina cu meri a bisericii poate ne vom întoarce-n armuri până când porţile se vor rupe-n bucăţi şi vor intra cu vuiete lungi truditorii pustiului şi gândul zise: ”Poate vor intra înţelepţii pustiului” Un cuvânt mi-ar ajunge un sunet întreg m-ar cuprinde cu totul dar el mă cheamă şi-mi dă porunci şi cazne şi îmi deschide tocmai zăvorul cel mare de la poarta prin care intri bătrân şi singur şi-n urmă paşii nu se mai aud şi totul se sfârşeşte-n poveste.

168

Malul cel bun al Potopului Nu mai ştiu care este malul cel bun al potopului locul unde poţi să pui tâmpla pe nisip şi să plângi până cineva te strigă-n corabie nu ştiu dacă e bine sau nu să mă aşez pe malul Potopului şi să mă aştept pe mine să vin din începuturi de unde şi eu am fost un fir de praf din pustia Potopului un fir de praf din pulberea stelelor un punct oarecare în nemărginirea lumilor şi firul acela de praf plânge şi-l strigă pe noe şi te strigă pe tine şi urmele genunchilor mei în nisipul Potopului sunt urmele părinţilor mei care mă strigă şi eu nu îi aud încă fiindcă vuietul valurilor îmi copleşeşte auzul numai sufletul meu te pricepe numai adâncul meu care te-a cuprins la începuturi când mă aflam atât de departe de apa Potopului şi-atât de aproape de Tine... Cei mai norocoşi dintre noi Cei mai norocoşi dintre noi au fost trimişi la galere au umplut burţile corăbiilor ori au cărat piatră şi au făcut ziduri toată generaţia mea a zdrobit între degete seminţele cucutei din revolte ne-am întors storşi de vlagă şi prăbuşiţi înrobiţi de patimi şi de neputinţe Adeseori cădeam noaptea în genunchi şi plângeam până când lacrimile noastre umflau pâraiele şi ele făceau şi mai mare dezastrul Adesea, în mărăcini se aşeza câte o pasăre grea şi urâtă şi cântând căpăta glas omenesc şi se uita la noi şi zicea în batjocură de ce vă tot pierdeţi voi vremea cu viaţa

169

Dar abia atunci ştiam că noi suntem norocoşii, aleşii cei care am tras la galere şi am trecut potopul cu puterea noastră pe lacrimile noastre... În voia Potopului Nici nu s-a ascuns bine luna după surâs că înfăţişarea noastră lumească pe dată s-a dus ca praful din palma copilului ca umbra în rotirile soarelui între culmi liniştite între dealuri şi văi ni s-a arătat nouă viaţa de-apoi ierburi văratice trunchiuri neînfrunzite de baierele cerului vremurile atârnă gata sortite şi pentru cei smeriţi şi pentru nesmerite se va vedea, desigur, că nu e cărare-napoi ci doar înainte, o cărăruie care se pierde ca vântul în ierburi, ca apa printre pietre şi nu e.

Lumina prevestitoare Ei nu ştiau nici măcar unde duce drumul pe care galopau de zile în şir ei nu ştiau cine a dat porunca de plecare de peste tot se auzea vuietul de ape trosnete de copaci prăvălindu-se nu ştiau pe care mal al Potopului se rătăciseră cui vor trebui să ceară-ndurare până unde vor tot orbecăi prin bezna care curgea pe pământ „să ne facem adăpost între pânzele apelor precum copiii în burta femeilor” a zis unul şi gândul a zis „e bine să ne facem adăpost în burţile apei” „să-l rugăm pe Domnul nostru să astupe cu ceva gura întunericului în care tot intrăm fără oprire

170

şi fără întoarcere” să turnăm în măruntaiele-ntunericului sânge de mânz nenăscut poate ne va trimite lumina prevestitoare şi se vor despica norii şi vom reuşi să trecem pe cai puntea şi ne vom ridica seminţia pe maluri pe dealuri pe valuri.

Căderea şi înălţarea de pe prundiş „Aceasta este roua Erminului ce se coboară pe munţii Sionului”, zise încet şi mâna coborî de pe umeri în jos către volburi şi ochii i se umplură de toată tristeţea care va fi curs în pământ laolaltă cu sângele vremilor orice râvnă se-ntoarce pe povârnişuri orice gând mai înalt sfârşeşte prăvălit în scorbură şi floarea de spin împodobeşte ferestrele Cum să mai auzim noi clinchete de sâni cristalini ca altădată când Potopul era curat şi limpede iar ospeţele nu mai conteneau şi scribii scriau epopei minunate cine să ne mai vindece cui să-i dăm vamă să ne-ntoarcă numele înapoi în sclipirea-nceputului. Un om, când are astfel de vreri, bea sevă de mesteacăn şi zboară peste ştimele apelor şi bate din mâini ca din aripi până când cade rănit şi mântuit pe prundişul potopului. Cei singuri, la fel ca fericiţii Cei singuri, la fel ca fericiţii, au nevoie de-o mână din înalt peste creştet de un cort ridicat între spini

171

de un foc în negura nopţii dar cum noi trecem în goană pe lângă atâta disperare pe lângă cătune arse şi pe lângă vetre nefericite noaptea de spaimă, căutam repede adăpost în memorie ne ghemuiam precum fetuşii pe unde nu ajunsese încă mizeria, golul. Oho, dar nu singurătatea e aici stăpâna noastră ci nesfârşita suferinţă umană frica ţipătul spaima durerea nesfârşita noastră neispăşire îngrozita noastră privire păduri împietrite pe unde cai plini de răni au nechezat şi au scurmat cu copita pământul de unde au ieşit la iveală deodată seminţe pe jumătate-ncolţite clopote, pe jumătate sparte, ciobite... Până lângă mărul dulce Dacă ar fi să fug să mă ascund să caut un adăpost de spaimă şi întunecare m-aş opri doar dac-aş atinge-o clipă mărul dulce din surâs trunchiul lui străluminând vremi asupra cărora nimeni nu are ştiinţa şi puterea mea Eu am deprins bunătatea speranţa pe colinele cimbrului (mamă, ce blândă şi frumoasă erai în lumina lunii!) O, ce prorociri ce vorbe ce priviri năucite şi o armată întreagă de nimicnicii urlătoare. Mai simt încă adierea de fluture oprindu-se pe crengi noduroase de copac descojit prin preajmă se aude mereu pururea tulbure apa dintâi a Potopului am braţele pline de frunze uscate şi palmele pline de aşchii de cruce năluci sunt drumurile toate

172

înapoi sau înainte nici un drum nu mai duce

Dar dascălii nostri... Dar dascălii noştri care ne vegheau cu drag când se trezea la viaţă potopul să nu cădem din joacă în valuri să nu ne rătăcim în tufişurile pe unde ne ascundeam cu frică grozavă de bursuci că uitam să ne mai întoarcem la clasă în şcoală să ne explice domnu unde e subiectul şi predicatul dar când s-au rupt într-o dimineaţă norii în două şi s-au unit văile de-au luat-o potopul prin cimitir printre morminte şi-au înghiţit curtea şcolii că ne-am uitat pe geam la toate câte s-au întâmplat până a venit plecarea cea mare că martori am fost când corbul s-a lăsat în teiul de la poartă şi curcubeul s-a arătat în văzduh şi-am ieşit afară şi-am îngenunchiat cu toţii...

Şapte ani de secetă şi penitenţă Din şapte-n şapte ani dacă de-ajuns de albe sunt oasele din văzduhul care se deschide deodată vine o pasăre somnoroasă şi plictisită face rotocoale de pradă peste viaţa ta şi-ţi lasă la colţul din miazănoapte al casei un cărbune sticlos din lemn de măr părăsit abia atunci se rup apele şi-n grădina în care dormeai începe din nou povestea Nu mai semeni cu nimeni în nici o oglindă

173

şi privirea se coboară în lucruri şi se desferecă-n ceruri până unde nu mai are preţ decât cuvântul nerostit.

Semnele Venise ceasul pe care-l aşteptam să urc în salcia din poarta grădinii să admir colţul cel mai frumos al lumii pe malul potopului într-o zi ameţită a veacului laolaltă cu ţâncii, lângă bătrâni luminaţi de uimire şi predispus din fire la îndoială şi trufie şi la îndrăzneaţă mirare şi cugetare stam aşa, cumva stingherit dar gata de plecare pe malul sălbăticit al râului care-mi mărgineşte grădina unde ştiu că bine mi-am petrecut copilăria căci la noi potopul trecea pe lângă curtea părintească pe lângă cuptiorul cel înalt, pe lângă cireşul mătuşii şi-mi spălam picioarele, ochii şi mâinile în albia lui de pârâiaş obosit încă nevrednic să poarte arce, corăbii Pe valurile lui abia ştia duce albii de rufe, covate, ciururi stricate, oale sparte, urcioare colorate pe care Cititorul cel mare citise deja semnele

Scheiu Pe Valea Potopului mai trec şi acum corăbii de cenuşă şi scrum şi se scufundă toate deodată în albia secată. Nouă nu ne-au adus smirnă nu ne-au adus tămâie şi nici bucate alese doar trudă şi mere de aur în livezile dese Năluci, suferinţă şi nopţi înşirate veac după veac la marile vremilor porţi.

174

Sub stele mari, cât globul didactic oglindită în apa şerpuitoare-a potopului sub învelişul galactic stă răbdătoare şi neîmplinită vatra bătrână a Scheiului.

De pe mal, de la ferestre De pe mal, de la ferestrele noastre vedeam luminile corăbiilor sosind precum albatroşii leagănul lor neîntrerupt încoace şi încolo dinspre început spre margine dinspre margine spre început şi viaţa noastră i-acolo şi pe noi ne cară în burţile lor îngropate în apa tulbure şi cine ştie unde şi când se va găsi şi pentru noi un ţărm unde să ne odihnim capetele cine ştie tortura câtor plecări şi întoarceri va trebui să-ndurăm căci plătim un tribut pentru că ne-am clădit cetate şi am lăsat pe pământ generaţii de prunci să aibă cine duce nefericirea mai departe să fie cine să se rostogolească de bucurie în nisipul potopului să dea de veste...

Când sunt foarte singuri Când sunt foarte singuri oamenii seamănă între ei de parcă ar avea cu toţii aceeaşi mamă nefericită şi-acelaşi tată bicisnic de parcă ar locui cu toţii în aceeaşi casă-n ruină Cu timpul singurătatea devine tot mai cuprinzătoare şi tot mai întinse sunt ţinuturile sale din care toată lumea a plecat

175

ca după o boală lungă de care nimeni nu s-a vindecat până când în oglinda uitată pe ziduri nu mai vine nimeni şi oglinda însăşi se-nchide ca pleoapele trudite Stăpâna turmelor Vom duce turmele unde iarba e dulce şi moale ca pielea de ied ne vom aşeza poporul pe toate aceste întinderi umede unde aerul e înţesat de păsări nemaivăzute vom pune foc şi vom mâna hergheliile până unde curcubeul iese din stâncă iar pe malurile apei vom face corturi din piei de bivol colibe pentru bătrâni şi o cetate cu odăi strălucind ca argintul pentru stăpâna turmelor şi când se va da semnalul cei tineri vor ciopli corabia vor încărca trecutul nostru şi toate oasele noastre sfinte şi vor trece potopul căci numai pe celălalt mal începe-ntruparea şi numai acolo şezum şi plâsem.

SUB TOT FELUL DE FLAMURI

Umbra mea, biografia umbrei mele Nici n-am intrat încă în biografie să vezi atunci ce poeme-o să iasă să vezi atunci strălucire şi fast poezie cum nu s-a mai scris viziuni minunate urmate de alte viziuni minunate orgii de metafore cohorte de iambi şi trohei priviri abisale şi nemaipomenite zvâcniri metafizice până când din viaţa mea peticită cu tot felul de însemne şi hârţoage primite cu trudă

176

n-o să mai rămână decât nişte biete foi de hârtie plutind prin aer şi pe ele, lipită stângaci, umbra mea, biografia umbrei mele.

Sub tot felul de flamuri Neputinţa şi gloria încep uneori cu primul vers de la-nălţimea operei mele îmi pot permite câte o noapte cu prinţesa de porţelan ea mă păzeşte de creditori ea mă culege de pe sub sălcii ei m-am vândut pentru un pumn de orez şi pentru un sul de mătase din speluncă-n speluncă plictisit îmi car toate hârţoagele ceea ce fac mai de soi se umple de fum şi de zdrenţe cu biografia aranjată frumos şi legată cu zgardă ştiu ce invidii provoc în cătun trece vremea vine vremea sub tot felul de flamuri

Un om şi el, undeva Am trăit toată viaţa într-un mic orăşel de munte la marginea unei păduri de brad înspre culme m-am tot plimbat în sus şi în jos am hoinărit până departe spre vârfuri am umblat fără teamă prin pădurile din preajmă până târziu la căderea nopţii, am iubit, am citit o, cât de mult am citit în felul meu tainic uneori chiar am mai scris câte ceva mi-am notat gândurile am descris ploile şi furtunile de la fereastra mea, iernile lungi care mă înnebuneau de plăcere focul pâlpâind în noapte când mă frământau atâtea şi-atâtea Cum stau departe de centrul oraşului până ajung „să trăiţi, dom’ profesor”

177

elevi de demult, femei pe care le-am iubit şi la care încă mă gândesc în unele nopţi când mi-e frig şi tremur de frică Am locuit toată viaţa aici, departe de insulele la care am visat departe de metropolele luminoase în care mi-ar fi plăcut şi în care aş fi dorit să trăiesc în tinereţe de pe fotoliu văd crestele munţilor marele platou, vârfurile de multe ori mă sperie liniştea asta groasă ca muşchiul de fag spartă de vânt şi de clipocitul apei din vale unde mă văd uneori un fir de iarbă pe malurile ei abrupte. Totul mi se pare straniu străin şi nedrept stau şi mă uit în gol şi timpul îmi ticăie-n urechi ca un ceas de gară: Aceasta să fi fost viaţa? Atât?...

Pe poeţii tineri îi papă chelneriţele Pe poeţii buni îi papă chelneriţele când norii se risipesc de pe cer ei fac revoluţie şi nori de vodcă trimit în văzduh vine ea şi nota de plată. Sânii se clatină-n oglinzi şi sub candelabre viziuni minunate după viziuni minunate pentru ei bătălia începe în tabloul întâi şi la final li se întinde scăfârlia lui Yorick ei scriu cu picioare de păienjeniţe şi degetele lor sângeră de loviturile muzei merită să vezi cum zburdă pe câmpiile patriei poeţii tineri să-ţi primeneşti imaginaţia şi să aştepţi fericirea să fii gânditorul în biata ţărişoară După ce fac incantaţii şi aşteaptă să li se-ntrupeze viziunea, dumnezeule, ei ies în stradă şi se lungesc pe iarba de lângă vitrină până când seamănă cu vegetaţia de oraş,

178

până când devin plante de pavaj şi se-ncolăcesc pe gâtul oraşului precum pe gâtul sticlei veninoase căci ei sunt semne ale unor vremi care vor veni la judecată. Iată-i, Doamne, aicea pe toţi, ruşinaţi şi cuminţi. Unde-o să-i mai aşezi şi pe ei?

Clepsidra Nepoatei mele, Patricia Stă de-atâta vreme în colţul ei, indiferentă şi neclintită – clepsidra. Adesea, aud noaptea nisipul curgând fir cu fir în deşertul odăii şi-n ochi mi se-ntretaie toate cărările pe care am umblat împreună. Nici nu ştiu dacă îţi mai aminteşti cum întorceam de pe o parte pe alta clepsidra într-un joc început de demult, nesfârşit pentru toţi, impasibil şi mut. Nisipul se strecura la fel, fată frumoasă, numai că, pe partea mea de clepsidră, se-ngroşa pe nesimţite, nevăzut şi eu te priveam şi ştiam. Pe partea ta răsărea soarele şi revărsa peste lume aburul cald al dimineţii. Într-o zi, când vei vrea să ne mai jucăm, să întoarcem clepsidra mă vei afla înăuntru şi te voi privi din cupele ei mereu flămânde, mereu gata de joacă...

179

NICOLETA MILEA

ŞTEFAN CUCU „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI” Motto: „Clasiciştii creatori de statura lui Ştefan Cucu dau şansă oricărei culturi moderne şi ulterioare. Poate mai mult decât oriunde, culturii române.” (Liviu Franga) Lectura unei cărţi incită la o diversitate de abordări tematice, determinate de impactul: autor – mesaj – cititor, din nevoia de a cunoaşte, în mod special, individualitatea şi personalitatea celui dintâi. Remarcabilă în acest sens este lucrarea Olimpiei Varga – „ŞTEFAN CUCU, UNIVERSITARUL ŞI SCRIITORUL”, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015 (242 pagini), care integrează în circuitul istorico-literar o personalitate distinctă a culturii române. La cei şaptezeci de ani de existenţă şi la aproape cincizeci de ani de activitate profesională: didactică, ştiinţifică şi literară, conf. univ. dr. şi scriitorul Ştefan Cucu este un nume de referinţă în lumea cărţilor, recomandat de originalitatea interpretativă şi creativă, de stilul concis şi solemn, de o imensă bogăţie intelectuală şi afectivă, asemănătoare triumfului omului asupra tuturor vicisitudinilor vieţii, a omului cu slăbiciuni (care niciodată nu-l pierd) şi cu virtuţi (care întotdeauna îl mântuie), de erudiţia care, convertită într-un protocol imperios, lămureşte probleme neelucidate sau controversate. Această carte este o (re)scriere a identităţii culturale, pe care doamna dr. Olimpia Varga o realizează sub semnul receptărilor deosebit de favorabile, constituite în articole consistente, ce aduc importante contribuţii în exegeza operei lui Ştefan Cucu. „Muzeul sufletului”- poemul care deschide cartea, scris în tehnica sonetului, invită cititorul la meditaţie şi (de ce nu?!) la căutarea şi găsirea propriei identităţi, a sensului vieţii în Cuvânt: „De vrei să-nnobilezi umila-mi viaţă,/ Cu inima semnează o postfaţă!” Domeniile pe care le abordează Ştefan Cucu în volumele publicate, în articole, studii şi eseuri sunt deosebit de variate: arheologia şi istoria veche a Dobrogei, bibliologia, civilizaţia greco-romană, dreptul roman, filologia clasică, istoria, limba elină, limba latină, literatura comparată, literatura latină, literatura română, paremiologia, teologia. În domeniul creaţiei literar-artistice a cultivat: poezia, portretul literar, romanul, teatrul în versuri, memorialistica, aforistica.

180

Dr. Olimpia Varga, Universitatea „Ovidius”din Constanţa, în „Cuvânt înainte”, mărturiseşte că a încercat să caute şi să adune în acest volum „cu sprijinul universitarului şi scriitorului în discuţie, aproape toate prezentările, portretele, articolele, cronicile, recenziile, paragrafele din dicţionare consacrate activităţii ştiinţifice, didactice şi literare a Domniei Sale, dar, în mod deosebit, cărţilor pe care le-a publicat de-a lungul anilor. A reprodus, cu unele excepţii, materialele «in extenso», întocmai cum au apărut în diferite cărţi şi periodice. În foarte puţine cazuri este vorba de scurte referiri, de simple menţionări ale numelui său într-o ierarhizare valorică şi într-un context mai larg. A cuprins în prezentul volum şi câteva materiale inedite (prezentări critice, extrase din referate etc.), care văd acum pentru prima dată lumina tiparului.” Am ţinut să reproduc aici cu exactitate precizarea antologatoarei cu privire la cuprinsul volumului pentru că lucrarea de care ne ocupăm, în acest context, ceva mai mult, poate fi considerată drept fundamentală, impunând convingerea că tot ce se va scrie de acum încolo va trebui să ţină seama şi să pornească de la acest stadiu. În prefaţa, intitulată Portretul unui clasicist, prof. univ. dr. Liviu Franga, Decanul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti, oferă cititorilor, după ce fixează „ramele”, „acele câteva tuşe care conturează portretul schiţat al unui clasicist din zilele noastre şi din acest – şi nu altul!... – colţ al Europei. Voi scrie, aşadar, despre profesorul, cercetătorul-cărturar şi, nu în ultimul rând, din contră – poate surprinzător pentru stereotipul clasicistului, forjat în epoci revolute… – , despre scriitorul Ştefan Cucu. Caz aparte în raport cu mersul tradiţiei şi, totodată, exemplu ilustrativ, pentru exact această epocă a noastră, de prezenţă a specialistului în clasicităţi într-o lume care le priveşte cel mult cu condescendenţă.” Prefaţa este şi o iniţiere a celor interesaţi în cunoaşterea şi aprofundarea problematicii propuse, gândită de un specialist în domeniu şi realizată din unghiul creaţiei. Pe coordonatele tradiţiei clasiciste româneşti, concentrate sintetic, se înscrie opera lui Ştefan Cucu, nu numai în ştiinţele antichităţii, căci este doct în limba elină şi în limba latină, ci şi în ceea ce înseamnă spaţiul formativ cultural postantic, de la medievalitate până la postmodernitate. Pe bună dreptate, Liviu Franga îl defineşte „emblematic filolog clasic român de azi” şi realizează o clasificare ştiinţifică a cărţilor sale, „utile instrumente de acces direct şi indirect la fundamentele Antichităţii”: Arheologia şi istoria veche a Dobrogei. Bibliografie adnotată (1985, 338 p.), Manual de erotică. Texte din autori greci şi latini antologate şi comentate (1992, 90 p.), Dicţionar explicativ de drept roman. Termeni, principii şi expresii juridice latineşti (1996, 171 p.), Limba latină pentru jurişti. Curs practic (2000, 91 p.), Dicţionar român-latin de citate biblice (2000, 177 p.), Cogito, ergo sum. Dicţionar de cugetări latineşti şi greceşti comentate (2002, 465 p.) Dintre contribuţiile istorico-literare, două cărţi reprezentative consemnează Liviu Franga: Cursul de istoria literaturii latine Vol. I. De la origini până la Caius Valerius Catullus (1994, 124 p.) şi Literatura latină creştină de la Tertullian la Fericitul Augustin (2003, 200 p.) De la începutul carierei sale filologice, subliniază prefaţatorul cărţii, şi până în prezent, Ştefan Cucu, în fiecare an, a susţinut cel puţin o comunicare sau a publicat un articol în amintirea lui Ovidiu, pentru care manifestă un adevărat cult. I-a dedicat şi o carte poetului latin, Publius Ovidius Naso şi literatura română (1997, 263 p.) În ştiinţa literelor clasice de la noi, Ştefan Cucu marchează un moment reprezentativ prin contemporaneizarea Antichităţii. Elocvente în acest sens sunt volumele: Actualitatea anticilor. Ecouri ale antichităţii greco-latine în cultura română şi universală (1994, 137 p.) şi Ecouri ale literaturii latine în spaţiul cultural european (2007, 306 p.) O altă direcţie fundamentală în opera lui Ştefan Cucu o reprezintă hermeneutica intertextuală, ilustrată prin două tipuri de cărţi rar întâlnite în „bibliografia unui erudit

181

clasicist”: Literatura în Dobrogea. Dicţionar biobibliografic. Vol. I – II (1997 – 1999, în coautorat) şi Portrete literare. Scriitori şi publicişti contemporani din spaţiul pontic (2002, 227 p.) „Imaginarul ficţiunii” este o altă formă originală prin care Ştefan Cucu exprimă „trăirea Antichităţii” şi aici se înscriu cărţile în care cultivă poezia, romanul, teatrul în versuri, portretul literar, memorialistica: Templul cuvintelor, versuri, Constanţa, Editura Muntenia, 1993, 45 p., Muzeul sufletului, versuri, Craiova, Editura Reprograph, 2001, 199 p., Ultima zi a unui filosof, roman, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2007, 194 p., Iubire târzie, roman, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2013, 160 p. Portretul clasicistului Ştefan Cucu, realizat prin activitatea ştiinţifică şi literară, este pus faţă în faţă cu portretul reflectat în oglinzile receptorilor: Constantin Cioroiu, Graţiela Gheorghe, Alina Capelariu, Enache Puiu, Traian Diaconescu, Radu Bărbulescu, Arthur Porumboiu, Vasile Sârbu, Gheorghe I. Tohăneanu, Emil Dumitraşcu, George Sorescu, Marin Mincu, Mihai Duţescu, Valentin Ciorbea, Eugen Vintilă, Marian Barbu, Livia Buzoianu, Nicolae Rotund, Nechita Runcan, Constantin Daba, Florentina Nicolae, Alina Spânu, Aurelia Lăpuşan, Ovidiu Ghidirmic, I. Vieru, Ovidiu Dunăreanu, Constanţa Călinescu, Constantin Miu, Ion Roşioru, Dan Negrescu, Marina Cuşa, Cristian Stancu, Laura Cojocaru, Alina Ciufu, Magdalena Vlădilă. Cele trei anexe cuprind: (1) reproduceri după diplome, distincţii, medalii, premii literare şi culturale, (2) schiţe de portret şi caricaturi, (3) manuscrise în facsimil. Această antologie îşi dezvăluie utilitatea ca instrument de lucru necesar pentru cei interesaţi de receptarea culturii clasice, dar şi pentru a readuce în actualitate forţa modelului antic, încununând o îndelungată preocupare şi o evidentă pasiune a eruditului Ştefan Cucu faţă de problema abordată, relevându-ne, în acelaşi timp, evidenta sa vocaţie ştiinţifică, pedagogică, literar-artistică. O remarcă pe care o facem în calitate de lectori pasionaţi este aceea că intelectualul Ştefan Cucu trăieşte cu intensitate în paginile cărţii, fiind el însuşi în ipostaza de personaj, desăvârşit conturat, ale cărui întâmplări de viaţă impresionează puternic. Această trăsătură distinctivă captează interesul cititorului, menţinându-i trează în permanenţă curiozitatea cunoaşterii clasicistului integrat în zona filologică a şcolii româneşti. Ne alăturăm şi noi celor care-i recunosc meritoriile contribuţii sub raportul importanţei cunoaşterii ştiinţifice, a relaţiei dintre realitate şi ficţiune, dintre experienţa directă şi procesul creaţiei, dintre sursele nemijlocite ale oricărei scrieri şi mijloacele de potenţare a imaginaţiei. Prin întregul ei, cartea prezentată devine un argument, dintre cele mai convingătoare, care atestă necesitatea şi importanţa lucrărilor monografice (şi considerăm că acest volum este primul pas către o asemenea lucrare), a cunoaşterii totale a omului de ştiinţă, artă şi cultură. Sentimentul responsabilităţii scrisului în faţa istoriei culturale şi fermitatea cu care şi-a asumat această hotărâre l-au călăuzit mereu şi n-au permis raţiunilor incidentale să-i sugrume credinţa fermă în invincibilitatea adevărului. Un portret ştiinţific dinamic, dublat de spiritul literar-artistic în acţiune fac din opera lui Ştefan Cucu revelaţia cuvântului scris, a cărui însemnătate poate fi şi mai bine înţeleasă prin raportare la predecesori. Apariţia acestei cărţi constituie un mare câştig, atât pentru cititorii de specialitate, cât şi pentru ceilalţi, fiind nu numai o lucrare de referinţă, dar şi un document de epocă. Prof. dr. Nicoleta MILEA

182

STĂNICĂ BUDEANU

Semănătorul Își șterse cu dosul palmei mustățile de husar, tuşi de câteva ori şi mai luă o gură zdravănă de bere din halba burduhănoasă, comanadă serioasă, “cu spumă de două degete, băi, așa, ca pentru dom’ inginer!”. Lustrui apoi meticulos lentilele ochelarilor, și-i așeză pe nas, mai mormăi o vreme și începu: Așaa... ia să vedem noi ce-a ieșit. Deci: ”Am găsit-o înfiptă între două străvele ale gardului. Iţită-n cerceveaua ferestrei, lelea Floarea, vecina, mustind de curiozitate, m-abordă puțin alarmată: -Toaată ziua te-o cătat poştaru’, dom’ inginer. A trecut şi ieri pe aici. Cică-i urgență. Mi-o zâs că dacă nu vii azi, până-n sară, s-o deschid eu și să-ți trimit vorbă. De azi de dimineață te tot pândesc, poate-poate-i vini. Am desfăcut plicul și i-am potolit dorința de cunoaștere citindu-i cuprinsul misivei: Dragul nostru, Gheorghiţă, Te rog, dacă poți, fă-ți oleacă de drum pe la noi. Lui Vasile al meu i s-o cam terminat ața de pe mosor și vrea să se ierte cu tine. Știu c-ați fost buni prieteni și tovarăși de pahar. Te așteptăm, Firiţa - Ei, s-ar părea că ‘nea Vasile Cernegură, prima mea gazdă prin acele locuri, ar cam vrea să ne părăsească, mormăii eu. Doamne, ce repede au trecut douăzeci şi cinci de ani! ‘Oi trage o fugă până acolo... ai matale grijă de casă vreo câteva zile. Și-ți mulțumesc, lele Floare. *** De Jasmine scăpasem relativ... simplu: am ucis-o. O invitasem să petrecem, numai noi doi, un sfârșit de săptămână într-o pensiune de la poalele Gorului, un munte dintre cei ai Vrancei, în pădurile căruia îmi parcasem temporar transportorul. Am ademenit-o la o plimbare prin împrejurimi, era fericită, chicotea tot timpul și-și purta ștrengărește, pe frunte şi puţin oblic, cununița din flori sălbatice pe care i-o împletisem la ultimul popas.

183

Era sărbătoare, ne-ntâlniserăm cu tanti Firiţa şi ‘nea Vasile, aveau fâneaţă prin partea locului şi ieşiseră şi ei sa vadă dacă s-a făcut vremea de cosit. Cinstiserăm câte un păhărel de ţuică, mai schimbaserăm câteva vorbe despre vreme, cei câţiva norişori, nişte mici ghemotoace de vată acum câteva ceasuri, începuseră să se îndesească şi să se învineţească... Studiasem zona și clima acesteia mă surprinsese cu regularitatea fenomenelor ei meteo. La fiecare sfârșit de săptămână ploua, valea Arişoiei încăpățânandu-se să-şi aibă propriile legi. Era cald, cărăruia care tăia nefiresc de drept fâneața începuse să urce, Jasmine respira mai repede, pe buza superioară îi apăruseră mici broboane de transpirație... Îşi purta cu demnitate și cu o anumită mândrie povara celor șapte luni de gravididate, cu acea lumină misterioasă în ochi pe care o au toate femelele însărcinate ale acestei specii. Se depărtase cam zece metri înaintea noastră, culegea flori din poiana smălţuită îngânând un cântecel … Atunci am apăsat butonul telecomenzii. Reglasem zilele trecute raza tractoare cam la baza norilor și, în zgomotul trăsnetului ce se declanşase instantaneu, fasciculul acesteia o transformă pe Jasmine într-o sferă micuță de lumină, albăstrind electric, pentru o fracţiune de secundă, valea. Împietrit de spaimă, cu ochii iesiti din orbite şi mâna întinsă spre cer, ‘nea Vasile izbuti să îngaime: - Ai văzut, ai văzut? Ce-a fost asta? Semăna cu o rază. Am şi eu aproape cincizeci de ani, dar n-am am mai văzut în viaţa mea fulger atât de drept. Parcă ar fi fost ochită şi ţintită de cineva anume. Ai văzut ? Era a patra oară când eram obligat să apelez la D-plan și, de fiecare dată simțeam cum în mine se rupea ceva nedefinit. Nevoia acută a unei descătușări se făcu simţită, am încremenit sub aversa năprasnică ce tocmai se pornise, așteptând ca această să-mi spele, poate, pojghița de amărăciune care mă cuprinsese. Sunt sigur că picăturile acelea de ploaie conțineau și mângâierile Jasminei. *** Nici măcar n-o chema Jasmine. Lumea din sat îi zicea Mărioara. Mărioara Cornu, după cum scria în buletin. Până când, acum un an, s-a căsătorit cu mine. Acu’ era “de-a lu’ Ghiță Bleotu’”, după cum o etichetaseră consătenii, definindu-i în mod simplu şi caracteristic lor, atât statutul social cât şi apartenenţa la un anumit clan. Era o femeie frumoasă, zdravănă, lată-n spete și șolduri, spaima tuturor flăcăilor de prin partea locului. I se dusese buhu’ până hăăăt-departe, despre cum îi căpăcea, cu făcălețul sau cu coada furcii, pe tinerii ce-și miorlăiau, în seninele nopți de vară, întrecându-se cu huhurezii și motanii, dorințele neostoite pe la ferestrele ei. Povestea noastră de dragoste a fost simplă. Venisem în acest cătun, uitat de lume, repartizat ca inginer, administrator al unui parc forestier de aproape 500 de kilometri pătrați, cam zece stunzi, în sistemul nostru comunicațional. Cei de la departamentul tehnic avuseseră grijă de veridicitatea documentelor mele, interviul de angajare fusese doar un pretext de a-mi cunoaște superiorii și ierarhiile postului, probleme speciale neîntâmpinând. Exceptând, poate, comunicarea verbală. Dar, deh, vorba unuia din comisie, “oricum, ca pădurar tre’ să te-nţelegi ca lumea cu fiarele pădurii şi nu neapărat cu ceilalţi”. Ultimele douăzeci de cicluri planetare le petrecusem undeva prin Norvegia, după cum se numea regiunea aceea în limba celor mai multor comunități statale ale acestei planete, și,

184

acum, îmi venea tare greu să mă obișnuiesc cu graiul melodios al acestor plaiuri, mustimd de vocale. Fapt netrecut cu vederea de locuitorii cătunului și sancționat prompt, după nici o lună de la instalarea mea, aici, prin înzestrarea de către aceștia cu porecla de “dom’ inginer Bleotu’“. O rasoliseră iarăși cei de la Tehnic, ultimul lor convertor vocal, implantat în laringele meu, scoțând mai degrabă sunete de câine schilodit și abundând în mârâituri, decât ceva care să sune, cât de cât, a sistem evoluat de semnalizare între ființe așa-zis superioare. Așa că, în perioadă cât o curtasem pe Mărioara, convenisem, între câteva gângăveli ce se doreau a fi fierbinți cuvinte de dragoste, s-o numesc Jasmine. S-a-mpăcat cu ideea, convingându-mă că, din mamă-n fiică, într-o căsnicie, femeia este cea care vorbește tot timpul. Și apoi, “unui bărbat îi stă bine să fie mai mutulică“, decretă ea, răspunzând astfel cererii mele de a-mi fi soție, niciodată exprimată, din câte îmi aduc eu aminte. *** Primii doi ani am stat în gazdă la ‘nea Vasile Cernegură, zis și “Ozenistu’”, după cum îl botezaseră cătunenii, neiertându-i toate poveștile cu omuleți verzi pe care aceștia, mai de voie, mai de nevoie trebuiau să le asculte în fiecare sâmbătă și duminică, la cârciuma lui State, în fața ciocănelelor cu rachiu de goldane, care, în decursul orelor petrecute la palavre, nu de multe ori, se transformau în adevărate baroase. Povestea frumos ‘nea Vasile, în mai toate întâmplările era eroul principal, putea aduce și martori dacă dorea cineva, și, prevestea el, sigur această planetă va fi invadată, dacă n-o fi fost cumva și încă nu știe, de o armată de ființe din ceruri care, mai întâi și-ntâi o să stârpească de pe față pământului seminția popilor. Avea el ce avea cu popii și părintele Cizmaru îl cam ocolea ori de câte ori îl întâlnea. Lumea spunea că de vină ar fi fost o oarece spovedanie, cam prelungită, la ceas de seară, acum vreo zece ani, a Firiţei, nevasta lu’ ‘nea Vasile. Deh, o fi avut și femeia niște păcate mai greu de iertat. În primele trei săptămâni am înmagazinat în mnemobox-ul din dotare cam tot ce era de citit prin casa lu’ nea Vasile, cărțile fiică-si, plecată la Iași, “sa se facă fizicantă”, mi-a explicat el, apoi am trecut și pe la biblioteca școlii, dar performanţele mele comunicaţionalverbale n-au fost afectate în bine. Mai puţin relaţia cu îndatoritorul custode al aşezământului de cultură, o puştoaică subţirică şi plină de coşuri pe faţă care tocmai descoperise că gângăveala mea ar putea fi tratată doar cu multă afecţiune din partea cuiva devotat. Am înteles-o, eram doar soldat al Xilliei, aveam aproape doi metri înălţime şi peste suta de kile. Mai mult, ultima scanare a funcţiilor ei fiziologice, pe care i-am aplicat-o, arăta clar incompatibilitatea fizică şi structurală cu o eventuală sarcină plurigemelară. *** Rămăseserăm doar 17. Xillia se-ntinsese ca o pecingine peste cvadrantul acesta de galaxie, cucerind louth după louth sistemele ei solare populate cu planete. Eram unul dintre bătrânii soldați ai avanposturilor, de cele mai multe ori cu numele uitate prin tratatele de strategie și tactică a academiilor militare, niciodată beneficiari ai porcoiului de decorații pentru merite deosebite cu care erau onoraţi cei din statul major, mulţi dintre ei lăudându-se doar cu câte o excursie pe vreun asteroid, la câteva zile-lumină de Xillia, decât cu cine ştie ce fapte de arme.

185

Acum vreo şaptezeci de cicluri xilliene guvernul concluzionase că era mai eficient să cucereşti o planetă în mod paşnic, în timp, plantând germenii unei noi civilizaţii în ADN-ul fiinţelor speciei mai evoluate din fauna autohtonă. Cei de la Departamentul Dezvoltare descoperiseră o metodă simplă de a face acest lucru : gestaţia plurigemelară. Aşa am apărut noi, Semănătorii. Recrutaţi după criterii numai de ei ştiute. Aparent, misiunile noastre erau uşoare. Şi totuşi... Mi-amintesc de bietul Nife care, din cauza unei defecţiuni a sistemului de navigaţie şia zdrobit naveta de pereţii stâncoşi ai Himalayei, pierzand containerul cu embrioni undeva, prin podişul tibetan. Scăpat din accident ca prin urechile acului şi fără posibilitatea de a se mai întoarce vreodată pe Xillia, războinicul din el l-a împins la imprudenţa de a se amesteca în alegerea unui nou Dalai–Lama. A dispărut în mod miraculos şi, de atunci, nimeni nu mai ştie nimic de el, rămânând în înscrisurile tibetane ca “omul din ceruri, trimisul lui Buddha“. Sau... Crowak, cam nesocotit de felul lui. Asista, îimpreună cu ceilalţi gură-cască, în sătucul în care se stabilise de vreo zece ani, o localitate de prin Montana, cu populaţie gemelară, la o ceartă între doi localnici care se acuzau reciproc de infidelitate. Pistolari, ca săşi rezolve într-un mod onest diferendul, s-au asezat în mijlocul uliţei, spate în spate, au numărat fiecare câte zece paşi, s-au întors, şi-au descărcat pistoalele, şi... Nici astăzi localnicii n-au înţeles cum toţi cei doisprezece plumbi s-au înfipt numai în bietul Crowak. Şi nici de ce, mai bine de jumătate dintre copiii născuţi pe vremea aceea seamană pe zi ce trece, tot mai mult dispărutul Crowak. Ca să nu mai zic de Kamo, narcisistul, responsabil cu transferul de tehnologie, care făcuse o pasiune pentru tehnica fixării imaginii pe suport solid, reuşind performanţa de-a apare în decursul a o sută optzeci de ani în mai multe fotografii, neschimbat. Traversa secolele şi, de fiecare dată, purta veşminte sau gadgeturi tehnologice care sfidau pur si simplu actualul ilustrat de poze. Şi-ar mai fi... Zako, arhitectul, cel mai vârstnic dintre noi, “rusul“ Vasiliyev, fericitul tată a unui număr de 79 de gemeni... *** Totul s-a întamplat în lipsa mea. Eram plecat de vreo câteva zile în creierul munţilor să delimitez nişte parchete de exploatare lemnoasă. Jasmine m-asigurase că va fi foarte atentă şi nu va face exces de efort fizic. A-mpins-o păcatul să-şi dorească nu ştiu ce acritură de prin pivniţa casei şi-a alunecat pe scările acesteia. A găsit-o tanti Firiţa, pe jumatate leşinată şi a dus-o la dispensar. S-a cam minunat Veta, moaşa satului: - Iraaa, Marioară, fată, da’ cu cine ţi-ai pus-o, bre? Că se zbat în burta ta toţi vârcolacii lumii. Ai cam opt puişori, pe-acolo, norocoaso ! Îi bun de prăsilă bleotu’ ista al tău! Nu putea săraca să-şi explice nici muchiile, neresorbite încă, ale matricii embrionare, ce desenau în relief, pe pielea stând să pocnească a pântecului Jasminei, caroiaj aproape perfect rectangular. A sunat la spitalul judeţean, ăia i-au zis că în câteva zile vor veni să-i facă un control... La vreo două zile cei de la judeţ au transmis că în cătunul nostru se va deplasa o comisie de la Médecins Sans Frontières, că îi interesează cazul şi că ar fi bine dacă ar fi şi soţul accidentatei pe’acasa. Inţelesesem. Îmi dăduseră de urmă. Apoi, lucrurile s-au precipitat. Brusc, cătunul a devenit obiectiv turistic, prin el au început să se perinde tot felul de necunoscuţi, pătrunşi subit de farmecul frumuseţilor naturale ale acestuia. Unul dintre ei chiar imi dibuise transportorul, chinuindu-se să inteleagă apoi, de

186

ce nu poate traversa o jumătate de poiană luminoasă şi tivită cu toate florile pământului, încercările lui finalizându-se de fiecare dată cu nişte cucuie pe care nu le poţi obţine decât dacă ai da cu capul într-un zid invizibil. N-a apucat să-şi povestească nedumeririle pentru că, neatent fiind, s-a prăbuşit, sub privirile mele, vreo treizeci de metri într-o prăpastie. Se mai întamplă şi accidente. Sau poate o fi spus cuiva, că, la vreo trei zile a apărut un alt grup de turişti străini, încărcaţi cu trepiede, senzori şi alte aparate sofisticate, înnebuniţi de admiraţie pentru insolitul acestor plaiuri de poveste. Aşa că, a trebuit să-mi iau tălpăşiţa spre alte meleaguri, în celălalt capăt al ţării, unde voi încerca să aclimatizez şi ultimii şaisprezece embrioni purtatori de gene xilliene. *** M-aştepta-n portiţă. Cei douăzeci şi cinci de ani care trecuseră peste tanti Firiţa se dovediseră necruţători cu ea. Mică, scorţoasă ca o rădăcină de salcâm, cu un colţ al broboadei negre între buze, mă privea nedumerită, măsurându-mă din cap până în picioare: - Tu eşti Gheorghiţă ? Da’ tu n-ai îmbătrânit de loc, mamă. Haide înăuntru, că mereu mă întreabă Vasile dacă n-ai sosit încă. Era întins pe o laviţă, în odaia de curat. Privea în tavan şi în ochi îi mai pâlpâia încă o fărâmă de viaţă. Mi-a făcut semn să mă apropii de el. Mi-a luat mâna, m-a privit adânc în ochi şoptindu-mi: - Nu trebuia s-o omori atunci, Gheorghiţă. Noi știam că Marioara are să nască mai greu. Mi-a spus Vetuţa, moașa satului, că-mi era ibovnică, că nevasta-ta avea în burtă opt puișori. Şi că nu erau ca şi cei de pe la noi. Ş-apoi... a fost păcat...oameni sunteți și voi, tot ființe ale lui Dumnezeu. Sau, cel puţin, aşa arătaţi.Cred că ne puteam întelege, totuşi. Şi, iartă-mă de ţi-am greşit vreodată. Acu’… io m-oi duce. M-a privit lung şi s-a stins având mâna încleştată de a mea. Tanti Firiţa i-a desfăcut-o strecurându-i în ea lumânare aprinsă. - Gata, s-o sfârșit și bietul meu Vasile, oftă ea. Dumnezeu să-l odihnească. Acoperă oglindă ceea cu stergaru’ ista, că așa e obiceiul pe la noi. Da’ nici măcar tu n-ai de unde să le știi pe toate, mă fulgeră ea, scurt, cu privirea, scuipându-și în sân şi făcând trei cruci repezite. Am luat bucata de pânză, am ajuns în dreptul oglinzii… De dincolo mă privea un munte de om căruia începuseră să-i apară ghiocei la tâmple. ... Către Departamentul de lingvistică și politici sociale a Coloniilor Xilliei. Raportor, Anyan Osh, căpitan, Divizia Semănători, matricola 9-S12.” *** -Asaaa... Anyan Osh, căpitan… repetă el. Mai merge o bere, dom’ inginer? Încuviinţai, veni şi berea, “nu uita de guler, băi!”. Îşi şterse iarăşi mustăţile de spumă, plescăi de plăcere, şi, privindu-mă lung, îmi zise : - Bre, dom’ inginer, dacă n-aș ști că fabulați și că va plac astea... science-fiction-urile, mai c-aș spune : “ce viață nenorocită a avut și omul asta, neamule.. “ *** Toate acestea le-am încropit în scris cu ajutorul lui Valentin, logopedul școlii din localitatea în care mă stabilisem, acum vreo douăzeci şi cinci de ani, după moartea Jasminei.

187

O să am grijă ca acesta să uite aproape instantaneu ceea ce tocmai redactase. Îl voi activa peste ceva timp, prin regresie hipnotică, cu un simplu telefon, și va depune în comunicatorul rămas ca baliză în pădurile Vrancei, materialul cules. Bineînțeles că, la întoarcere, va suferi un atac de cord, că, deh, are și el aproape 60 de ani și e firesc să se întâmple şi așa ceva.

188

VIOREL MIREA

SPITALUL DE URGENŢĂ Jan deschise uşile de la magazia de piese grele, puse pe-un raft pălăria verde de la soră-sa din America, se aşeză pe bidon şi privi cifaroanele cu mortar intrând în şantier. Maşinile erau noi şi rar venea cineva după piese. Privea plictisit pe uşile lăbărţate şi se gândea că niciodată nu se va întâmpla ceva important în magazia de piese grele. - Ce faci Jane? Auzi pe cineva în spatele lui. Jan se întoarse şi la doi paşi se apropia un om de rumeguş. Salopeta albastră abia dacă îşi mai arăta culoarea, pufoaica, faţa, totul era rumeguş. Omul, pleşuv pe partea din faţă a capului, total chelios, avea însă în jumătatea din spate un păr lung, care îi curgea peste umeri.Ţinea o rindea sub subţioara stângă şi o sticlă de votcă pe care o tot bălăngănea cu dreapta. Jan rămase surprins plăcut şi-i făcu semn omului de rumeguş să se apropie. -Uite, ţi-am adus piuliţele de la gater, zise rumeguşul, şi scoase din buzunarul pufoaicei o pungă cu piuliţe pe care le puse pe masa servind de birou, uite şi şaiba magnetică, mai zise el, scoţând din celălalt buzunar o şaibă foarte lată pe care o aşeză mai departe de punga cu piuliţe. Jan luă şi el din masă o pungă la fel cu a tâmplarului, şi-l îmbie pe acesta: hai, ia nişte mentosane! Tâmplarul nu vru. Jan se uită chiorâş la omul de rumeguş şi răbufni: pune dracului sticla aia odată pe masă! Şi în timp ce omul desfăcea sticla de votcă, Jan scoase din masă două căpăcele de roţi de motostivuitor. Îl umplu pe primul şi-l dădu peste cap, pe urmă le umplu pe amândouă, ciocniră şi băură. Umplură şi băură. Şi iar. Şi încă. Jan duse mâna la gură, se şterse strâmbându-se: ptiu, fir-aş al dracu, dacă luam nişte castraveţi... ce bună era o ceapă!... Umplură căpăcelele din nou şi le sorbiră. Magazia de piese grele e lungă, plină de rafturi cu tot felul de fierotenii de maşini şi motoare electrice, scule, în fine, toţi dracii. Capătul la care stăteau ei cu uşile deschise da spre drum, şi prin colţul halei fulgeră portbagajul unei maşini negre. - Uaau, şefu`, sări ca ars omul de rumeguş! Umplu repede căpăcelul, îl bău dintr-o înghiţitură şi o rupse la fugă. -Te aştept mai târziu, Mariene, strigă după el Jan, cum ai arunca cu un bolovan. Jan rămase singur şi privi sticla. Nu mai era cine ştie ce. Şi fără să mai toarne în căpăcel bău direct din ea. Scutură din cap. Îl apucă o poftă de mentosane. Întinse mâna după pungă, turnă tot conţinutul în căuşul palmei, şi fără să se uite, îl dădu pe gât. Începu să urle şi simţi că înghiţise piuliţele lui Marian. Se ţinea cu mâna de burtă gemând, şi fără să stea pe gânduri îşi scoase cu greu un şiret de la pantof, legă şaiba magnetică de el, merse împleticindu-se prin magazia de piese grele până la raftul cu uleiuri, deschise un bidon şi-i dădu drumul să curgă peste şaibă, peste

189

şiret, pe pantaloni, pe podea, peste tot. Când ajunse în mijlocul halei lăsă să-i cadă bidonul gâlgâind pe ciment, şi încercă să împingă şaiba pe gât ţinând şiretul cu mâna cealaltă. Dar şaiba abia avusese loc în gură! Disperat, se uită neputincios în jur, luă o cheie de 14 de pe raft, şi cu toată puterea împinse rănindu-se pe tot esofagul, însă reuşi să facă şaiba să ajungă până în stomac. Se auzi un clac ce-l făcu pe Jan aproape să leşine. Şaiba adunase toate piuliţele trăgând după ea şiretul în care Jan îşi pusese toată nădejdea. O durere cumplită îl tăie peste burtă şi căzu în genunchi ţinându-se cu mâinile de măruntaie. Se ridică după un timp gâfâind şi ieşi cu mare greutate din magazia de piese grele, mai mult târându-se. Nu merse mult şi se împiedică de o grămadă de ciment proaspăt adus pentru alee. Se umplu pe faţă, pe haine, îi intră beton în pantofi, căzu peste grămada de mortar şi nu se mai sculă. Răcoarea îi făcea bine. După un timp îl văzu un şofer de pe o rabă şi opri lângă el. Nu-l recunoscu, îi şterse faţa cu o cârpă cu motorină, şi-l întrebă: ce-ai păţit, şefu`? - Du-mă la urgenţă, si-la-bi-si Jan! - Eu nu merg acolo, şefu`! Dar dacă vrei să te duc, te duc! Însă cum pui piciorul jos şi nu vii imediat, eu am şi plecat, pentru totdeauna! - Bine, du-mă! - Şefule, nu te duce, că te facem noi, nu ai ce căuta acolo! - Mergi mai repede, zise Jan. Oraş mic, ajunseră imediat. Nici nu coborî Jan bine din rabă că şoferul şi plecă. La urgenţă asistentele nu înţelegeau nimic. Se uitau la un Jan plin de ciment şi de ulei, şi nu ştiau de unde să înceapă. Cea de după biroul de internări, a cu registrele, depănuşa foi de porumb şi punea mătasea în nişte plicuri. - Pentru bolnavii de rinichi, zise ea, deşi nu o întrebase nimeni nimic. -Mi-a spus că a înghiţit piuliţele, ieşi în faţă o asistentă cu părul mov şi cu cercei sub formă de securi atârnându-i până la umeri. - De unde ştii? Întrebă alta? - De-aici, arătă mova şi-şi luă stetoscopul şi-l lipi de burta lui Jan. - Nu cred că-l taie, că la zece e greva, zise aia, alta, şi-i făcu lui Jan două injecţii în ceafă. - Fă-i intrarea, zise mova! Fata de la birouri sună dintr-un corn, şi după o draperie capsată cu frunze de fag apăru o matahală într-o manta verde peste un costum de catifea roşie, cu o mască de taur pe cap, mestecând încontinuu. Îl puse pe Jan într-un cărucior şi plecă cu el. Trecură pe lângă nişte saloane cu uşile deschise, şi Jan, care se simţea mai bine după injecţiile din ceafă, văzu întrunul nişte femei aşezate tocând cu topoare frunze de floarea soarelui. Au raţe pentru bolnavi, gândi Jan, şi zâmbi. În alt salon îi săriră în ochi femei bătând cu ciomegele teci de fasole. E bine că au fasole, gândi Jan şi zâmbi din nou. În ultima cameră zări călugăriţele spărgând nuci. Fac colivă, îşi zise el. Şi nu mai zâmbi. Omul-taur intră cu el într-un salon şi în faţa lui Jan apăru un interior plin de sârme şi cabluri pe care erau lenjerii de femei, bluze, halate, ciorapi atârnând până spre podea, bonete întinse peste alţi doi bolnavi din salon care nu se vedeau din cauza rufelor. Jan îi zări însă de la josimea căruciorului. - Ce-s astea? Se sperie el! - Aaa, sunt rufele asistentelor care n-au căldură şi le usucă la spital, răspunse bolnavul dinspre uşă! Matahala cu cap de taur îl răsturnă pe Jan brusc pe cel de-al treilea pat şi plecă. Jan nu înţelegea nimic. Salteaua, cu mult mai mare decât patul, era lată, de cauciuc, o saltea de plajă. Peste ea venea alta de burete. La căpătâi sta un alt pat vertical, de vreo doi metri. De fapt un schelet de sârmă având în faţă un placaj învelit într-o prelată alb-gri. Totul era aşezat pe un căruţ ca al persoanelor cu handicap, pe toată lăţimea lui. Partea din faţă avea şi el roţi, dar mult mai mici, coborând nivelul patului ca un fel de rampă. Jan se întinse în pat oarecum fericit, se lungi şi constată că patul nu era nici mai lung, nici mai scurt, ci exact pe dimensiunea lui.

190

- Ia te uită, parcă m-au măsurat. Mă simt ca-n sicriu. Şi cu toată suferinţa-i, Jan zâmbi. Văzu în patul de alături un bărbat cu o ţepuşă înfiptă în piept, traversându-i-l până în spate, iar de o parte şi de alta a ţepuşei erau nişte fripturi cam sfoiegite. Află că fusese nunta fetei fratelui său, măritată cu un canadian. Când s-a furat mireasa, canadienii ne cunoscând obiceiul, au început să arunce cu pixuri şi sarmale în lăutari. Mireasa s-a întors dar nuntaşii nu s-au potolit. Atunci fratele socrului mic, vecinul de pat al lui Jan, s-a luat de canadieni. - De ce-aţi venit, mă, la nunta lu` nepoată-mea toţi îmbrăcaţi în canadiene, sunteţi aşa de milogi? Tu eşti milog mă? Ha? Şi îl trase de mână pe unul dintre canadieni. Canadianul careşi pierduse minţile lui de canadian şi nu accepta ca mireasa să plece de la nuntă, luă frigarea din mâna unui ospătar care trecea cu friptura la masă şi o înfipse în pieptul fratelui socrului, trecându-i-o dintr-o parte în alta a pieptului. Cum friptura sfârâia, rana se cicatriză instantaneu, dar în partea din spate şiroia sângele. După ce urlară cu toţii, o nuntaşă a luat alte fripturi şi le-a pus pe ţepuşă în spinare, oprind sângerarea. Acum omul aştepta operaţia să-i scoată definitiv ţepuşa. Al doilea, de lângă uşă, avusese o întâmplare mai domestică. Tăia nişte lemne la primărie când se rupsese lanţul de la drujbă şi-i spintecase falca, lăsând dinţii să se vadă şi dând impresia că râde continuu, iar burta-i era secţionată de la un capăt la altul, cu maţele pe-afară, pe care le ţinea într-o plasă din campania electorală pe care scria Alegeţi primar… sprijinind-o cu palmele. Jan se consideră norocos şi închise ochii. Cimentul de pe picioare şi de pe faţă îl strângea foarte rău. Şi tot stând el aşa, gândind cu umor că s-ar putea transforma într-un viaduct, se deschise uşa. Printre ciorapii de nylon, bluze, chiloţi şi sutiene, Jan văzu un tip în tocul uşii, de o parte şi de alta cadrat de câte un cap de femeie - Să mergem, zise bărbatul, şi un bocănit ciudat pe ciment îi atrase atenţia. Observă un tip bondoc, părând că are un ochi de sticlă, dar sigur cu un picior de lemn. Doctorul, aşa părea să fie, împinse patul lui Jan în afara salonului, şi împreună cu cele două femei şi cu Jan se îndreptară spre sala de operaţie. La capătul ultimului hol intrară într-o cameră cu doi pereţi din placaj murdar, stacojit şi afumat. Lui Jan îi atrase atenţia partea din faţă. Cam pe la un metru optzeci de podea erau nişte găuri, de la un capăt la altul al peretelui, de grosimea unei sticle de doi litri, unde mişunau coţofene, un pui de iepure, corbul, un şobolan, cucuvetele şi un ariciu. Astea intrau şi ieşeau, fiecare în gaura lor. Jan fu întors cu patul paralel cu acest perete, care acum îi venea în stânga. Deasupra de cercuri erau alte orificii ovale, mai mari şi mai puţine, şi prin ele se putea zări, într-un plan mai îndepărtat, nişte focuri crescând şi descrescând. Se auzeau râsete şi voci nedesluşite. Jan întoarse capul şi privi înainte. Peretele din faţă avea o deschizătură mult prea înaltă faţă de lăţimea lui, iar în faţa ei, cam la un metru jumate, pe terasă, erau aşezaţi bolţari netencuiţi care se duceau undeva în sus, fără să închidă acea cămăruţă. Pe aşa zisa fereastră nu se vedea nimic dar de sus venea un aer proaspăt. Acolo zbiera un miel continuu. La mijlocul acestei ciudate ferestre atârna un cap imens de cerb împăiat, care da impresia că e viu. Rotind capul spre dreapta, Jan văzu o sobă cu plită pe care era un fier de călcat cu cărbuni, un fel de vas de ceai găurit, cu un cioc de ebonită, o tabacheră metalică, un letcon, o piatră roşie şi un tuci cu fierturi din care ieşeau aburi verzui. În faţa plitei era un intrând de vreo patru palme, iar în prelungirea lui un prichici pe care Jan recunoscu o parte din sculele pe care le avea şi el în magazia de piese grele: bomfaiere, cleşti, sârme, şurubelniţe, chei, pinioane de tot felul. Intrândul dintre plită şi prichici ducea undeva în spate, şi la vreo doi metri o pânză mai mult murdară decât colorată făcea trecerea spre un separeu necunoscut. De aici apăru un bărbat îmbrăcat într-o togă verde, din acelaşi verde ca şi cel al omului-taur care-l cărase pe Jan cu căruciorul. Cel cu piciorul de lemn, doctorul, îi zise omului în verde: pregăteşte-l! Omul îl dezbrăcă pe Jan până la brâu, luă un codru de săpun şi-l spălă pe burtă, după care îl şterse cu o cârpă plină de seu, presără zahăr pudră pe deasupra şi o rămăşiţă de boia de ardei, apoi scoase un pix şi se iscăli pe pieptul lui iar mai jos puse o dată. Omul în verde luă ceainicul de pe foc, puse câţiva bulgări albaştri în el şi cu nişte foale suflă

191

pe marginea lui prin găurele până se înteţi o ceaţă în interiorul vasului. Ieşi un fum înecăcios de pucioasă şi omul dădu cu ceainicul pe la nasul lui Jan până când acesta începu să clipească din ce în e mai greu. I se părea că asistentele de la picioarele lui ba se apropiau, ba se depărtau, ba se subţiau ca firul de mătase de porumb şi se înălţau până la tavan, ba deveneau rotunde ca mentosanele. Iar capul de cerb parcă deschidea gura lăcrimând. Adormi. - Şefu`, zise una dintre asistente, eu am plecat că începe greva. Şi plecă. - Unde e instrumentarul ? întrebă doctorul proptindu-se pe piciorul de lemn. Avea un flanel gros de lână, mânjit cu muştar pe la coate şi stropit cu motorină pe manşete iar de sub deschiderea de la gât îi ieşea din când în când un cap de veveriţă care se rotea puţin şi intra la loc. - Şefu`, se smiorcăi cealaltă asistentă, eu plec la concursul de miss de la sala de morgă, pentru că anul trecut n-am participat şi îmbătrânesc dracu degeaba! Şi plecă. - Fire-ţi ai dracu cu greva voastră, înjură doctorul! Mă duc după instrumentar! Şi plecă. Şi nu mai veni. Doar din când în când se auzea, printre zbieretele mielului de pe terasă, piciorul lui de lemn târât pe holuri, apropiindu-se şi depărtându-se, iar după un timp nu se mai auzi nimic. Jan îşi reveni şi privi lung la omul în verde. - Ce facem? Întrebă Jan. - Ce facem, că toţi au plecat la grevă? Întrebă omul în verde. - Fă-o tu! Îi zise Jan. - Dar eu sunt doar un electrician, se plânsă omul! - Atunci fă-o! Ordonă Jan, scurt. Trebuie că-l cheamă Jan ca pe mine, gândi Jan! Sunt sigur că-l cheamă Jan! Omul se scărpină în cap şi plecă printre sobă şi prichici şi aduse o sticlă de bere goală. Dete cu ea de tabla sobei şi sticla se împrăştie în zeci de cioburi. - Du-te dracu!, răcni furios omul în verde şi fugi după draperie întorcându-se cu o altă sticlă de bere pe jumătate. Bău conţinutul şi cu o cheie franceză o ciocăni cu atenţie până sticla se sparse păstrând intact gâtul şi un colţ tăios foarte lung. Omul în verde fu mulţumit. Suflă cu foalele pe lângă ceainic, îl mai trecu de câteva ori pe la nasul lui Jan, îl aşeză la loc pe sobă şi luă sticla de bere spartă. Omul apucă sticla, întinse mâna şi privi spre ea cum ar fi ţinut un pistol, zise: haa! şi dintr-o tăietură despică burta lui Jan de sus până jos. Crestă pielea, şi cu aceeaşi rapiditate deschise stomacul, luă grămada de piuliţe şi le azvârli cu năduf pe hol. Jan era conştient şi nu simţi nimic. Omul verde scoase un oftat şi-şi şterse fruntea cu mâneca. Aruncă ciobul care nu-i mai trebuia şi se propti cu spatele de cărămida de la sobă. Însă neatent, aruncă ciobul fără să-şi dea seama, chiar între plămânii lui Jan! Ciobul tăie despărţitura dintre ei separând plămânul stâng de cel drept. Jan nu văzuse ce se întâmplase pentru că se tot holba la luminile de pe ferestruicile ovale şi nu ştia dacă vede oameni adevăraţi sau doar umbre de oameni. Ce să fie cu umbrele astea, gândi Jan? Or fi oameni, sau or fi doar fiinţe. - Aoleu, lua-m-ar dracu, i-am tăiat plămânii! Ce mă facîî? Şi electricianul începu să urle. Fire-ţi ai dracu cu greva voastră, aţi lăsat totul pe seama mea, nemernicii dracu... - Ai tăiat plămânii? Întrebă Jan insensibil - S-au separat unul de altul, da las că-i punem noi la loc! Omul, furios, se duse şi luă un cablu şi încercă să-l decojească folosind alt ciob de sticlă. - Noo! Nu e bun ăla, ripostă Jan! Are liţă şi-mi taie plămânii! Omul în verde, parcă surprins la furat, se apără motivând că nu e liţat şi are fire de cupru care nu ruginesc. - Aha, făcu Jan! Electricianul decoji cablul, trase un fir lung, îl trecu de jur împrejurul plămânului stâng, făcu

192

nod, după care întinse firul pe sub plămânul drept, îl întoarse pe deasupra, mai făcu un nod, tăie surplusul şi răsuflă uşurat. Şi iar se propti cu spatele de teracota sobei. - Bravo, zise Jan, vezi că te-ai descurcat? Omul în verde aprinse o ţigară din tabacheră şi se lumină la faţă. Mai trase un fum şi aruncă ţigara în sobă. Puse iar ghemotoace în ceainic, dădu cu fumul pe la nasul lui Jan care nu mai adormi, şi intră după draperie. Lipsi mai mult. Jan închise ochii şi când îi deschise tot nu-l văzu pe electrician. Se cam sperie. Privi spre burta-i despicată şi se sperie şi mai rău. Capul de cerb i se părea că plânge cu lacrimi verzi şi înnodate în barbă. - Hai că am găsit! Şi apăru omul verde cu două cizme de damă, una bej, mai scurtă, şi una neagră şi lungă. Şi cu un capsator. Pe urmă fugi iar după draperia jegoasă şi veni cu o maşină de cusut manuală. Puse un mosor cu aţă verde, şi cu o mână apropie marginile stomacului lui Jan iar cu cealaltă îl tivi cu maşina pe toată lungimea tăieturii lui. Se aplecă şi reteză cu dinţii aţa şi-şi şterse fruntea cu mâneca. Îşi trase cămaşa din pantaloni şi-l mângâie pe Jan cu marginile ei peste inimă şi văzu cum acestuia i se urcă uşor sângele în obraji. Şi Jan zâmbi. Operaţia durase puţin. Jan începu să fie încântat. Omul în verde luă capsatorul şi prinse pielea de pe burtă în câteva locuri. Puse capsatorul pe prichici şi întinse cizma bej pe toată lungimea burţii lui Jan. Era prea scurtă. Făcu acelaşi lucru cu cizma neagră care părea pe mărime. Căută ciobul de sticlă aruncat, şi încet, desprinse fermoarul de pe cizmă. Îl băgă să-l dezinfecteze într-o sticlă de vişinată din care rămăseseră doar boabele. Nu fu mulţumit. Se duse şi aduse o lampă de gaz în care împinse fermoarul, îl stoarse, scoase cu patentul şi şurubelniţa cele trei capse, luă fermoarul şi-l cusu cu maşina, de o parte a abdomenului, şi pe urmă de cealaltă. Trase fermoarul care se închise perfect peste toată burta. - Am reuşit, strigă el frecându-şi palmele, şi-l făcu şi pe Jan fericit. Omul în verde ridică mâinile spre tavan şi flăcările din ogivele de pe peretele din stânga lui Jan ajunseră la maxim, iar umbrele, sau oameni ce-or fi fost, şi ele. Electricianul îl îmbrăcă pe Jan, îl strânse în braţe cu toată puterea, îndreptă patul spre ieşirea dinspre hol şi-i zise: mergi unde ai vedea cu ochii, fiule! Şi începu să plângă. Şi el şi capul de cerb. - Mulţumesc, prietene, îi răspunse Jan. Şi fără să mai stea pe gânduri împinse cu puţina-i putere roţile patului pe holurile spitalului.Şi patul nu se mai opri din acest impuls. Acum, mai atent, văzu o fereastră pe care erau lipite peruci de culori şi lungimi diferite, ba şi capete, pe o uşă un joc de ţintar, o piele de capră cu tarotul pe alta, pe un geam peştele de un metru, puşca de vânătoare, o caleaşcă neagră ridicată pe pereţi, un jug de boi şi nişte furci de lână, următoarea uşă avea înfiptă în ea un topor iar sub o cruce harta Africii, un craniu cu un crin înflorit mai alăturea - şi Jan se gândi că toate astea trebuie să fi fost puse acolo în funcţie de hotărârea greviştilor. Pe undeva era şi salonul lui, şi Jan ar fi vrut să-şi vadă colegii, ba chiar parcă-l zări la capătul unui hol pe doctor cu trusa în mână, dar nu fu sigur. Patul gonea însă prea repede. Se gândi că ar putea face bani pe la târguri sau pe stadioane arătându-le curioşilor operaţia contra cost, deschizând şi închizând fermoarul, chiar studenţilor de la medicină, care ar face practică pe un om viu, şi cine ştie, şi-ar da chiar doctoratul. Jan râse şi-şi duse instinctiv mâna la fermoar. Patul ieşi singur din spital şi Jan se pomeni pe o stradă plină de lume, lume pe mijloc, pe trotuare, mulţimi de bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în uniforme gri-albăstrui, unii cu paltoane şi căciuli, alţii în vestoane sau doar în cămăşi. Patul lui Jan îşi făcu loc cu greu printre ei ca să nu-i lovească. Accelera şi frâna după cum găsea spaţiu liber. Iar dintre mulţimea aia nesfârşită se vedea din ce în ce mai clar un taur cu un fluier în gură, pe axul străzii, îmbrăcat cu o manta din acelaşi verde din spital, şi de pe la nivelul grumazului, pe la greabăn, îi ieşeau nişte mâini din fundiţe şi cârpe colorate care se lungeau şi scurtau peste toată strada, peste oameni, şi care, într-un fel, pâlpâiau să-i facă loc lui Jan. Dar nu mică îi fu mirarea lui Jan când văzu

193

după câteva sute de metri acelaşi taur cu acelaşi fluier în gură, cu mâinile de cârpe ridicate şi coborâte, după cum era, peste mulţimea aceea nesfârşită poruncind prin semne să lase liber axul străzii. Jan trecu de mai multe ori prin această stare şi se întrebă dacă nu chiar stă pe loc. După un timp, destul de lung de repetare a ce scenei cu taurul, mulţimea se tot rărea iar fluierul taurului se auzea mai depărtat. Erau şi mai puţini oameni iar patul alerga cu o viteză ameţitoare, coborând pe o pantă, ca un bob pe pârtie. Jan regretă că viteza nu i-a permis să scoată niciun ban de la mulţimea aia nesfârşită arătându-le operaţia. Uşor-uşor, în jurul lui Jan se lăsă ceaţa iar oamenii aceia în uniforme nu se mai zăreau. Şi prin ceaţa tot mai deasă, la un moment dat patul sări pe un dâmb şi după un salt prin aer căzu de undeva de sus într-o apă care-l stropi pe Jan pe faţă şi pe picioarele încă pline de ciment întărit. Jan nu văzu din cauza ceţii la mai mult de 2-3 metri, şi dându-şi seama că este pe o apă, se bucură, simţindu-şi faţa şi picioarele mai proaspete, şi mai avu un motiv de bucurie când constată că salteaua de cauciuc pluteşte destul de bine iar cea de burete nu se udă. Asta îl mai linişti. Îşi trase fermoarul pe lungimea burţii şi se gândi ce bine i-ar fi prins să aibă acolo o sticlă de votcă! Şi după ce trecuse prin atâtea, adormi cu zâmbetul pe buze. Nu se ştie cât a dormit Jan. Când s-a trezit, sa trezit! Cerul avea un soare care-l orbea. Verifică saltele şi se aşeză în şezut. Duse mâna la spate unde scheletul de pat cu prelata lui avea rolul unei pânze de corabie, mişcă din roţile de cărucior şi se miră văzând că folosesc ca şi cârme. Se culcă la loc dar nu mai adormi. Soarele îl ardea pe obraz şi atunci luă cu palma apă şi încercă să se spele de cimentul de pe faţă. Îi fu frică să nu-i intre apa prin fermoar în abdomen, deşi oricând o putea aduna cu o bucată de burete ruptă din salteaua de sub el. Se aşeză mai bine şi privi înainte pe apa aia nesfârşită. Curată şi nesfârşită. În faţă lui erau mii de paturi, plutind, cu aceeaşi prelată alb-gri. Mişcă din roţi să-i ajungă dar nu reuşi mare lucru. Nu trecu mult şi auzi în jurul lui clipoceli din toate părţile, sonerii, trompete, tobe, claxoane, muzici - şi se trezi înconjurat de alte zeci de paturi care veneau din spate, prin stânga şi dreapta. Paturi cu un loc, duble sau triple, văzu şi cu şapte locuri, altele suprapuse, paturi cu steaguri şi mătăsuri sau eşarfe imperiale, în faţă sau deasupra, ca acoperiş, cu raţe agăţate cu capul în jos, cu peşti puşi la uscat. În fel şi chip. Altele aveau puzderie de animale mici, din toate soiurile. Un tip, cu pene de indian pe cap remorca alt pat gol, şi Jan fu încântat de câte alte lucruri mai putu să vadă. - Unde mergi vecine? Îl întrebară două tinere blonde dintr-un pat ajuns în dreptul lui? - Habar n-am, zise Jan. Şi noi tot acolo, răspunse una din fetele drăguţe. - Până la capăt vecine? Întrebă fata cealaltă. - Până la capăt, o asigură Jan, mai mult din politeţe. Şi vru să-şi deschidă fermoarul să le arate inima. Dar patul cu fetele deja nu se mai vedea. Ajunsese mult prea departe.

194

VIOREL PLOIEŞTEANU ( Irlanda )

Dacă aș fi întrebat...

...aș răspunde că nu știu sau n-am timp ori cui îi pasă, dar nu știu pentru că nu m-am gândit, și nu m-am gândit pentru că nu am timp și nu am timp pentru că îmi pasă de lucruri greșite. Îmi pasă, de exemplu, de ceea ce vreau. Acum. Imediat. Chestii lumești, cum ar fi să-mi securizez veniturile, să-mi pot plăti costurile vieții, să mă-ncadrez în limitele legilor existente, pentru a nu-mi complica existența, plus cele obișnuite, sănătate, liniște, noroc etc. Dar dacă aș mai vrea, așa, niște chestii utopice, cum ar fi? Cum ar fi, adică, să vreau o lume care să nu pună accent pe împlinirea materială? O lume care să respecte și recunoască fiecărui om dreptul la viață și libertate. O lume căreia să-i pese de planeta pe care trăiește. Dacă aș fi întrebat, așadar, ce vreau, iar eu aș răspunde cum tocmai zisei, mi s-ar spune, probabil, că bat câmpii și că pot eu să vreau mult și bine, că nu s-ar întâmpla nimic din ceea ce vreau. Dar cine și de ce m-ar întreba așa ceva? Desigur, vor spune, vrutul meu nu poate schimba nimic în lumea asta. Dar dacă m-aș întreba singur și ne-am întreba fiecare dintre noi? Pentru că, mă gândesc, cam 90% dintre oamenii acestei lumi ar putea vrea, în linii mari, cam același lucru. Și-apoi, sigur că într-o lume atât de normală, aș vrea și o mulțime de alte lucruri numai pentru mine. Și dacă aș mai fi întrebat și ce sunt... Aici dilema e mai mare. Sunt ce sunt sau ceea ce aș vrea să fiu, dar nu știu, n-am timp și, în definitiv, cui îi pasă? Sigur că eu altceva cred că sunt, dar, deocamdată altceva sunt nevoit să arăt că sunt. De-aici și sintagma că omul e sub vremi, dar și vremurile au mai fost schimbate de câte unul care a ieșit din tipare. Așadar, pot să fiu? Încă lucrez în această direcție. Ce iubesc? Dincolo de firescul “familie”, ar fi viața. Nu a mea. În general, zic. Cu tot miracolul ei și, deci, cu tot cu ființa umană, care ține cu tot dinadinsul să fie ea cea care face jocurile în acest miracol ce nu-i aparține. Suntem pentru atât de puțin timp în acest carusel,

195

încât la următoarea tură este altcineva în locul nostru, călărind vitejește același cal de lemn, răbdător și mai înțelept decât cel ce-i șade în spinare. În această lume a miracolelor este, însă, și un lucru care mă sperie. Nu, nu întunericul. Nici calamitățile naturale. Nici chiar abisul Universului, din care nu știm niciodată ce poate veni. Ceea ce mă sperie este tot omul, ființa aceasta pe care o iubesc, pentru că face parte din miracolul vieții, dar căreia nu-i mai ajunge acest miracol și vrea să fie ea stăpână pe viață. Fiecare om are în el și binele și răul, așa cum zice parabola cu cei doi lupi pe care-i ai în tine. Depinde pe care-l hrănești. Prea mulți dintre noi au ales să-l hrănească pe cel agresiv. De teamă, cred. Dar nimeni nu mă-ntreabă.

Viorel Ploeșteanu 9 aprilie 2016

196

VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ

Înţelepciunea jocului şi/ sau iubirea de Iubire Citind manuscrisul celei mai recente cărţi a piteşteanului Adrian Mitroi, mi-au venit în minte versurile blagiene: „Copilul râde:/ «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»/ Tânărul cântă:/ «Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!»/ Bătrânul tace:/ «Iubirea şi jocul meu enţelepciunea!»ˮ (Trei feţe). Fiindcă, fără doar şi poate, prezentul volum este joaca serioasă de-a literatura a unui creator aflat la vârsta deplinei maturităţi, dar care se întoarce cu nostalgie la vârsta poveştilor şi a primei iubiri. Anul 2015 a fost unul de bun augur pentru poet: a debutat editorial cu o antologie de autor, Călător pe drumul vieţii, recompensată cu Premiul pentru Debut al Ligii Scriitorilor Români, căreia i-a urmat Inimă de ametist, o culegere de poezii de dragoste. Aceste două volume l-au revelat drept un romantic al zilelor noastre, un îndrăgostit de iubire, dar şi un spirit meditativ, pentru care lumea se compune din nuanţe de gri supuse unor stricte legităţi şi reguli morale de la care poetul nu este dispus să abdice cu niciun preţ. Salba de cuvinte cu care se prezintă de această dată înaintea cititorilor reprezintă, în plan metaforic, o continuare ideatică a poveştilor din O samă de cuvinte de Ion Neculce şi a antonpannescăi Povestea vorbei. Asemenea cronicarului moldovean şi „finul[ui] Pepelei, cel isteț ca un proverb”, Adrian Mitroi prezintă în manieră proprie un univers ficţional cu coordonate deja cunoscute de către cititori. Dacă Anton Pann a însăilat proverbe şi zicători ce conţineau esenţa filosofiei neamului nostru, iar Neculce a pus în pagină naraţiuni istorice (legende) ce circulau în popor, Adrian Mitroi pleacă de la formulele consacrate ale speciilor literare de factură populară spre a le interpreta într-o viziune modernă. Cu îndrăzneală, încalcă limitele impuse de speciile clasice spre a le îmbrăca în haină nouă, actuală. Efectul este surprinzător: cititorul se simte atras în miezul unui univers despre care ştie că doar aparent îi este cunoscut, iar uneori se pomeneşte pus în faţa unor probleme existenţiale înaintea cărora nu ştie dacă trebuie să se oprească şi să mediteze ca să dea un răspuns, sau să râdă, descoperind cât de strâmbă se prezintă realitatea pe lângă care a trecut până atunci fără să-i vadă sluţenia. Volumul este secţionat în mai multe cicluri: Poveşti şi povestiri, Snoave, Balade, Doine, cărora li se adaugă Fabule şi Sonete şi ocazionale. Modelul pentru creaţiile reunite în ultimele două capitole l-a găsit în creaţia cultă universală, în vreme ce restul capitolelor au ca sursă de inspiraţie speciile literare consacrate de literatura populară. Evident, şi aici cultura autorului şi-a spus cuvântul, întrucât abia în perioada modernă a literaturii române au fost create basme ori snoave în versuri. Dăm drept exemplu Călin (file de poveste) al lui Mihai Eminescu şi variantele versificate ale unor snoave ale lui Petre Ispirescu sau Petre Dulfu.

197

Adrian Mitroi creează basme în versuri plecând de la modelul popular (sau de la capodoperele creaţiei culte clasice), însă adresându-se sensibilităţii mileniului al treilea. Astfel, Poveste de iubire, creaţia care deschide ciclul Poveşti şi Povestiri, are caracter autoreferenţial, indirect poetul realizându-şi un portret metaforic: „Iubito, când te laşi iubită/ E ca o filă din poveste,/ Cu clipe dulci e garnisită;/ «A fost odată...» tot mai esteˮ. Atmosfera de basm este creată atât prin intermediul descrierii de natură, a punctării momentelor acţiunii, cât şi prin recurgerea la portretul eroului, desenat în maniera populară, cu accentuarea trăsăturilor excepţionale. Iată, de pildă, cum este văzut Calul alb (deopotrivă personaj clasic din basme şi personaj metaforic actual) de către A. Mitroi: „Calu-i înger de frumos./ Strălucen a lunii rază şi te-asurde când nechează,/ Nările când şi le-nfoaie, jarul din foc îl înmoaie.// Coama deasă, despletită, cu petale-i garnisită,/ Petale albe de crin, să tresalte cât mai lin./ Coada lungă, ţesălată, parcă-i cu făină dată,/ Făină albă de grâu pentru calul fără frâu.// Ochii mari, atenţi şi buni, umezi, parcă fac minuni/ Şi urechile ciulite, doar pe cap sunt potrivite./ Pieptul lat şi rotunjor, crupa dublă pentru spor,/ Când din copită el bate se aude-n şapte sate.ˮ. „Alba minuneˮ este în perfect acord cu universul fantastic desenat: „Murgul aripi a deschis, zburând spre tărâm de visˮ. Neîntrecute sunt portretele feminine, ce amintesc pe alocuri de portretul Fecioarei din literatura religioasă şi de fata de împărat din Luceafărul eminescian. Zâna lacului: „Îi atrage cu dulci graţii,/ Face semn şi le şopteşte,/ Nuri arată, iar bărbaţii/ Au inima prinsă-n cleşte.// De ochi mari, cu verzi sclipiri/ Şi de trupul fără haine,/ Cu lascive unduiri,/ Ei se-mbată ca de taine.// Victime îi cad bărbaţii/ Care galeş o privesc,/ Căci rămân drepţi, ca soldaţii/ La alai împărătesc.ˮ, în vreme ce Sirena: „Era un cap de fată cu ochi mari/ De un albastru ca fundul de mare,/ Cu pielea albă, sânii mici şi tari,/ Cu păr bălai ce îi sclipea în soare.// Guriţa cu roşii, cărnoase buze/ Avea deasupra un năsuc obraznic,/ Urechi fine, cercei-două meduze/ Şi-n dreapta ei sta un delfin ca paznic.// Mâini graţioase, degete lungi, fine/ Ce-n apă se mişcau foarte uşor,/ Talia mică, s-o cuprinzi îţi vineˮ. Floarea lui Iovan (din ciclul Balade) impresionează şi ea: „Frumuseţea ei răpeşte inima şi o răneşte,/ Faţa ei cea sclipitoare parcă e ruptă din soare./ Când surâde, îţi topeşte sufletul, tembolnăveşte./ Nu îţi mai găseşti alean, de vezi Floarea lui Iovan.ˮ. Poveste din Islam vorbeşte despre drama modernă a incompatibilităţii: Fatima, hărăzită drept soţie lui Selim, se îndrăgosteşte de Ali şi rămâne însărcinată cu acesta. Alunecând în zona anecdotelor din zilele noastre, A. Mitroi o vede pe fată în durerile naşterii rugându-se dumnezeirii să mute această suferinţă tatălui copilului, astfel că îl vedem pe servitor în chinuri. Fiindcă idila trebuia să rămână secretă, durerile s-au întors la mamă. Finalul basmului este aforismul (des vehiculat de la latini încoace) care spune că doar mama este certă, nu şi tatăl. Poveste inuită ne conduce în altă cultură, şi ea străină matricei spirituale româneşti, spre a vorbi de un obicei straniu pentru occidentali: „Dar vine-o vreme când, la bătrâneţe,/ Devine pentru ceilalţi o povară./ El pleacă singur în noaptea polară/ Cruntelor fiare să le dea bineţe.ˮ. Iubire pierdută readuce în atenţie o istorie dramatică pe care, sub alte forme, am citito de nenumărate ori: marinarul pierdut pe mare, jelit ani în şir, se întoarce acasă, unde constată că iubita lui este soţia altcuiva, iar „iubirea lor cea mareˮ devine „durerea lor cea mareˮ: „S-au întâlnit lângă port. Spre ea o stafie vine./ Era gata să leşine; el îi spune că nu-i mort./ După prima-mbrăţişare, lung, în ochi ei s-au privit/ Şi-amândoi s-au regăsit în durerea lor cea mare.// Au vorbit printre suspine.ˮ. Teophil îngemănează ideatic tema basmului eminescian Făt-Frumos din lacrimă şi poveştile naşterilor miraculoase despre care se vorbeşte în Biblie şi în scrierile creştine: „ Au ei doi viaţă frumoasă, au pământuri, au şi casă,/ Că-s harnici, dar făr’ de haz, fiindcă au mare necaz.// Până-acum, de când s-au luat, copii ei nu au aflat;/ Şi plânsul nu poţi să-l ţii când vezi la alţii copii./ Bogată le este masa, tristă şi pustie-i casa,/ Au de toate-n bătătură, dar nu-i râset şi nu-i gură.//Aş da bani, aş da şi casă, bucatele de pe masă,/ Vaci şi cai, stoguri

198

de fân, să cresc un copil la sân.ˮ pentru un fiu. Când acesta se naşte, graţie lui Dumnezeu, părinţii îl numesc Teophil (Iubitor de Dumnezeu). De altă factură sunt Poveste pescărească şi Poveste de viaţă. În prima, se pleacă la legendele urbane (glumele, în zeci de variante, ce circulă în zilele noastre) şi care îl au în centru pe peştişorul de aur (fermecat). Acesta promite: „De vrei în mine tu să crezi/ Şi-mi redai sfânta libertate,/ Îţi dăruiesc tot ce visezi:/ Averi, plăceri, chiar sănătate!”, însă autorul aduce cititorul cu picioarele pe pământ: istoria aceasta este o „poveste pescăreascăˮ, deci un neadevăr perpetuat de dragul... poveştii! Cea de a doua „povesteˮ este, în fapt, un sfat oferit fiului său cel mic, din perspectiva propriei experienţe de viaţă privind iubirea şi trecerea timpului, pentru că: „Sunt visul, viaţa şi puterea/ Aşa cum v-am spus: efemere;/ Ca şi dorinţa, şi averea./ Rămân doar patimi şi mistere!ˮ (Efemere). Capitolul Snoave ni-l prezintă pe autor în ipostaza unui individ pus pe şotii, pe luat peste picior a tot ceea ce este consacrat. Astfel, Poezie nebună despre căţeluş, de pildă, pleacă de la versurile celebre din folclorul copiilor recitate de generaţii la rând, spre a ajunge la refrenul unui şlagăr pop de acum un deceniu şi ceva. Identic, creaţiile din Ciclul „Iubitoˮ se dovedesc a fi anti-idile, anti-poezii de dragoste, sentimentele menestrelului materializându-se în gesturi sancţionabile în societate. Că se întâmplă aşa explică şi Veniţi la bâlci! (din ciclul Balade), unde răzbate filosofia poetului: „Am fost, suntem, vom fi drumeţii/ Ce trec uimiţi prin bâlciul vieţii.ˮ. De o mare sensibilitate sunt Doinele (de jale, de dor, haiducească), adevărate bijuterii ce respectă nu doar metrica populară, ci şi formulele stilistice specifice acestei specii lirice folclorice. Iată un fragment din Doină haiducească: „Haiducul, neam dă ţăran,/ Ţiné plugul an de an,/ Dă muncé pă săturate,/ Parte n-avé dă bucate.// Groful pânea îi fura,/ Iarna n-avé ce-mbuca,/ Nu avé nice parale,/ Numai foame, chin şi jale.// Nu or mai putut răbda/ Iobăjia, viaţă grea./ Ei pă haiducit s-or pus,/ În cei codri s-or tot dus.ˮ. Fabulele lui Adrian Mitroi ies din cadrele impuse de La Fontaine şi Grigore Alexandrescu, fiindcă, în ciuda moralei şi a învăţăturii pe care vrea să o transmită prin intermediul fiecărui text în parte, autorul pleacă de la joc, de la glumă pentru a ajunge la a dezbate pe marginea unor subiecte grave. În Avantajul găinii, spre exemplu, înaripata găseşte soluţia în a se sustrage de la soarta tragică prin disocierea de cocoş, fiindcă ea încă este de folos stăpânilor, făcând ouă. Avarul şi moartea aduce în prim-plan tema morţii: „Dar iată c-ai ajuns un timp/ În care tot bănetul tău,/ Care-i cât Muntele Olimp,/ Nu te poate scăpa de rău.// O vezi cum vine să îţi dea/ O rece, neagră sărutare/ Şi de la tine vrea să ia/ Sufletul într-o răsuflare.ˮ, în timp ce Sărutul elefantului pune în discuţie caracterul femeii: „De ceri prea mult, superi femeia;/ Fără să ştii ea-ntoarce cheia/ Şi-ţi dă, punându-ţi pofta-n cui,/ Sărutul elefantului.ˮ. Câinele şi pisica sau... are ca subiect soarta creatorului în raport cu opera sa şi superficialitatea cu care aceasta este receptată. În ciclul Sonete şi ocazionale, Adrian Mitroi se opreşte asupra preocupărilor de fiecare zi, în titlurile poeziilor ori în conţinut întâlnindu-se numele unor persoane din familia sa, din cercul de prieteni sau de cunoştinţe. Afirmam şi cu altă ocazie că, încă de la primele lecturi din creaţiile sale, în revista „Carpaticaˮ, Adrian Mitroi mi-a dat impresia unui scriitor cu multă experienţă în domeniul artei cuvântului. Salba de cuvinte confirmă că avem de a face cu un condeier matur, stăpân pe genurile şi speciile literare pe care le exersează. Mai mult decât atât, medicul veterinar demonstrează că îşi ia foarte în serios menirea de poet; îşi cultivă harul, dar şi munceşte pentru a depăşi condiţia de amator în literatură. A se vedea în acest sens Poveste din Islam, unde, asemeni unui filolog titrat, îşi adaptează lexicul la subiectul naraţiunii în versuri. De asemenea, remarcabil este felul în care manevrează figurile stilistice şi ştie crea metafore memorabile. Între plâns şi râs, între meditaţia filosofică şi relaxare, Salba de cuvinte a lui Adrian Mitroi îi oferă cititorului o paletă extrem de largă de emoţii. O carte care se citeşte uşor şi care, fără îndoială, îşi va căpăta un loc de cinste în bibliotecile fiecăruia dintre noi!

199

REVANȘA Pătrund în casă fără o vorbă, ca doi străini care s-a nimerit să intre într-o instituţie publică în acelaşi timp. Nu se privesc. În hol, ea îşi scoate pantofii, îi aranjează la locul lor, în dulăpiorul de sub cuier. Îşi dă jos pardesiul, îl atârnă cu grijă pe umeraş, apoi îl pune în dulapul ce are ca extensie cuierul, folosit doar pentru îmbrăcămintea oaspeţilor. El a dispărut în doi timpi şi trei mişcări în baia din capătul culoarului de-a lungul căruia se găsesc uşile celor patru camere ale apartamentului. Destinaţia lui n-avea cum rămâne secretă: de la uşa apartamentului, până la baie, a lăsat o cărare de textile scumpe. Undeva, pe la mijlocul distanţei, şi-a aruncat pantofii din piele de crocodil, plini de noroi, unul între cămaşa fină şi pantaloni, celălalt mai la o parte, unde a nimerit când stăpânul a scuturat din picior ca un câine după ce a terminat de urinat. Robot de circumstanță, ea merge agale şi culege una câte una hainele lui. În dreapta are sacoul, cravata, vesta şi pantalonii din stofă englezească. În mâna stângă, rufele ce merg la spălat: cămaşa, maieul, chiloţii şi o şosetă. A doua nu vrea să se lase descoperită; va apărea mâine, în lumina soarelui, iţindu-se de sub vreun obiect de mobilier sau atârnând indecent de careva dintre multele lustre din casă, aşa că femeia nu-şi face griji în privinţa asta. Intră în baie, îndeasă în maşina de spălat rufele murdare, apoi merge în dormitor. Atentă, aranjează pe umeraşe costumul bărbătesc şi rochia ei nouă, îmbrăcată azi pentru prima oară. Gesturile îi sunt lente, măsurate, executate automat, fără să gândească. Şi-a impus să nu gândească. De fapt, şi-a impus să nu proceseze niciunul dintre gesturile sau cuvintele soţului ei. Astăzi s-a trezit decisă să se bucure de anturaj, de revederea cu prietenele şi, ca să poată face asta, a ridicat un zid între ea şi bărbat, un zid care s-o ferească de privirile şi replicile lui acide. Au trecut luni de când Iordan n-a mai invitat-o să-l însoţească la petrecerile găştii. Nici acum nu i-ar fi pomenit de întrunire, dacă n-ar fi ştiut că o sunaseră înainte Claudia – gazda petrecerii – şi Carmen – care s-a bruftuluit la ea: „Ce faci, fato? Nu ne mai iubeşti? Unde-ai dispărut, în ce gaură te-ai ascuns, de nu mai ieşi niciodată cu noi?ˮ. Tot luni sunt de când Iordan nu-i mai vorbeşte nevestei. Dacă îl întreabă ceva, răspunde în doi peri, cu aerul că-l persecută interogându-l. Nu, pentru nimic în lume ea n-ar îndrăzni să pună întrebările ce şi-ar găsi justificarea în cazul altor femei: „Unde ai stat până la miezul nopţii? Când ai de gând să dai o mână de ajutor prin casă? De ce nu răspunzi când te sună copiii, nu-ţi trece prin cap că poate fi vorba de o urgenţă?ˮ. Nu, ea n-ar pune astfel de întrebări nici picată cu ceară! A înţeles demult că nu i se va răspunde decât eventual cu o grimasă sau cu vreo replică în răspăr, aşa că-l lasă în voia Domnului. La fel procedează şi când el se întoarce acasă pus pe harţă şi se ia de copii fără motiv: „Olimpia, ai recapitulat materia pentru bac? Vezi că mai sunt doar câteva săptămâni! Să nu care cumva să te prind că plătesc meditaţii de-atâta vreme şi nu obţii media peste 9,50, că nu ştiu ce-ţi fac!ˮ; „Eduard! Treci încoace! Ia zi, de ce n-ai fost la antrenamente săptămâna asta? Cum adică n-ai putut, că ai de învăţat pentru teze?! Păi, băiete, nu tu ai fost ăla care a promis solemn că se va ţine şi de şcoală, şi de sport? Sper că nuţi imaginezi că accept s-o laşi moale cu culturismul, după cât am investit în tine! Vezi şi tu ce sfrijit eşti, că-i semeni mamei tale; altă şansă s-ajungi bărbat adevărat decât munca intensă la sală n-ai!ˮ. După ce el intră în baie (întotdeauna, când ajunge acasă, merge ață la duș), mama se duce la copii să-i mângâie cu vorbe consolatoare, însă nu le ia niciodată apărarea în prezenţa lui. Fiindcă Iordan are pâinea şi cuţitul. Iar ei îi place gustul pâinii pe care el o taie, în bucăţi generoase, cu cuţitul acela. Totuşi, astăzi, la petrecere, Iordan a întrecut orice măsură. De câte ori a deschis Estera gura, el i-a retezat propoziţia brutal: „Ei, lasă, nu vorbi tu de Antonescu! La câtă minte ai, ar fi chiar culmea să pricepi ce strategie urmăreşte un prezidenţiabil!ˮ; „Bravo, dragă!... Ţiai găsit acum să comentezi despre divorţul Drăguşancăi, de parcă i-ar păsa cuiva de opinia

200

ta!ˮ; „Hahaha! Ascultaţi-o pe asta a mea, ce expertă în poezia proaspătului mort Vadim a devenit! Mai ştie şi citate pe de rost nepreţuita!....ˮ. Când nu l-a mai putut suporta, jenată nu atât de înjosirea la care era supusă, cât de stinghereala prietenilor la auzul insultelor pe care Iordan le rostea cu glas tare, ca să se convingă că îl aud toţi, s-a retras într-un colţ al restaurantului, la o masă de lângă bufetul de fructe şi, până a descoperit-o acolo Ancuţa, cu care a discutat veselă aproape tot restul serii, şi-a umplut singurătatea citind pe telefon ştirile de pe net. Iordan a descoperit-o şi acolo şi, în stilul său caracteristic, a tras o concluzie greşită: „Ce-i, dragă, ţi-ai găsit un loc unde poţi mânca în voie? Nu vezi că toată eşti plină de celulită? Asta-ţi mai lipsea, o copioasă cină compusă din fructe exotice?!ˮ. „Ce prostii vorbeşti!ˮ, a râs Ancuţa. „Gluuumeeeţule ce eşti!... Nu vezi ce trup de fetişcană are Esteruța noastră? O poţi trage printr-un inel, nu alta! Eu, sarăt ca ea, aş mânca nu doar fructe, ci şi prăjituri! Prăjituri muuulte, cu ciocolată şi friiişcă!ˮ. L-a încântat felul în care l-a privit Ancuţa, flirtând cu el cochetă, dar tot nu s-a lăsat: „Nu-i lua apărarea, scumpo! Ştiu eu bine ce-am acasă: Estera este slabă doar aşa, îmbrăcată. Pe dedesubt, e dezastru!... N-are centimetru de piele fără celulită!ˮ. Deşi muzica mergea tare, lau auzit toţi şi, instantaneu, zeci de ochi s-au îndreptat asupra Esterei, încercând să penetreze mătasea rochiei şi a ciorapilor, ca să-i vadă inesteticul ţesut adipos subcutanat, de a cărui existenţă n-au avut habar până în clipa aceea. Iordan iese în sfârşit de la duş. Împrospătat, mirosind puternic a deodorant şi aftershave, păşeşte hotărât în direcţia nevestei. După ce, spre a-i indica, deloc subtil, că l-a supărat, a trântit cu putere uşa băii, fără să-i pese că au intrat de ceva vreme în noua zi. – Ţi-am spus de nenumărate ori să nu mă mai deranjezi când sunt la baie! – Nu te-am deranjat; am intrat, ţi-am lăsat rufele murdare la spălat, am ieşit. Nici nu m-am uitat în direcţia ta!..., se apără soţia. – Nu e vorba de uitat! E vorba despre altceva: c-ai năvălit peste mine! Estera răbufnește în sfârşit: – Ce-ai fi vrut să fac?! Să stau cu lenjeria ta murdară în mâini până binevoiai să ieşi?! – Era şi-asta o variantă. Altădată, să nu se mai întâmple! Ea a ridicat vocea fără să vrea; ca să nu se lase mai prejos, el urlă, să se ştie clar cine e şeful. – Ştii ce?! Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să procedezi ca un om civilizat, cum te pretinzi a fi, şi să te dezbraci în dormitor, iar apoi să-ţi duci singur boarfele împuţite în coşul de rufe! – Păi, tu ce treabă ai, dragă?, râde. Râsul lui o enervează mai tare decât ţipetele şi vorbele urâte. – Am destulă treabă, nu-i cazul să mă tratezi ca pe-o servitoare! – Care servitoare, dragă?! Ce te-apucă iarăşi să faci pe victima?! Nu ai menajeră, care vine zilnic la gătit, la călcat şi la întreţinerea apartamentului? Nu ai o femeie care vine vinerea la curăţenie mare? Din câte-mi amintesc – şi-mi amintesc bine, că eu transpir în casa asta pentru bani! – eu le plătesc pe amândouă! Aşadar, de tragem linia şi adunăm, rezultă că aportul tău la bunăstarea familiei este aproape nul. Atâta faci şi tu, că aduni două zdrenţe şincepi să te plângi, de parcă ai trage în jug! – N-are rost..., abandonează Estera lupta, conştientă că altfel vor scula în curând tot blocul. Intră în baie. Face un duş scurt, cu apă rece ca gheaţa. Stă sub apă până simte că i-a îngheţat şi sufletul din ea. Dă drumul la apa caldă, se înveleşte în stropii fierbinţi ce fac să-i ia pielea foc. Se înfăşoară apoi în halatul lung pluşat fără să se şteargă şi iese desculţă în hol. Dintr-o simplă căutătură, îl reperează pe Iordan în sufragerie. Se retrage mulţumită în dormitor.

201

Abia acum îşi scoate halatul, tamponându-şi cu grijă fiecare centimetru de piele cu pulpanele lui largi. Scoate din măsuţa de toaletă crema de noapte, şi-o aplică tacticos pe obraz şi pe gât, apoi ia în căuşul palmei o cantitate generoasă de loţiune de corp şi începe să şi-o întindă peste tot, de jos în sus, începând cu degetele de la picioare şi terminând la decolteu. Mirosul de cocos al loţiunii o relaxează. Aproape c-a reuşit să uite răutăţile de peste zi ale lui Iordan. Repetă de ani lungi exerciţiul acesta prin care dă delete la ceea ce nu-i convine. Mental, aceasta echivalează cu scoaterea gunoiului din casă; odată ce sacul adastă în tomberonul din stradă, casa scapă de izul cojilor de ceapă, al mucurilor de ţigară sau de mirosul greţos al mâncării neterminate din farfurii. Pentru a se putea odihni noaptea, Estera are nevoie să împacheteze în saci mizeriile făcute peste zi de Iordan şi să le scoată afară. Un episod derulat după-amiază nu-i iese nicicum din cap. Oricât se străduieşte, nu reuşeşte să-l înghesuie în sac. A încercat să-l comprime, să-l rupă în bucăţi, să calce pe el ca să-l zdrobească în fărâme, dar acela se încăpăţânează să rămână un monolit indestructibil. Epuizată de efort, Estera se aşază pe pat, aşa, goală, acoperită doar de crema hidratantă cu parfum de cocos. Nu realizează că este dezbrăcată. Rememorarea episodului acela o încălzeşte mai tare decât pilota umplută cu puf de gâscă. Furia urcă în ea cu fiecare secundă în care îi vine înaintea ochilor imaginea lui Iordan băţos vorbindu-le afectat prietenilor adunaţi în jurul său. „După o anume vârstă, lucrurile nu mai sunt simple deloc. Dimpotrivă! Dar ca bărbat eşti obligat să-ţi păstrezi blazonul, nu te poţi lăsa îngenuncheat!...ˮ „Au început problemele…, amice?ˮ, a încercat apa Bazil, un bărbat din acelaşi leat. „Hmmm… nu neapărat probleme… Doar nişte… mici avertismente…ˮ, a recunoscut, mimând că s-ar ruşina de situaţie. Auzindu-l, Estera se întreba despre ce avertismente vorbeşte soţul ei. Ea una n-a sesizat niciun avertisment, fiindcă, pur şi simplu, n-a existat între ei contextul potrivit pentru asta ori circumstanțele care l-ar fi făcut pe Iordan să se laude cu virtuţile masculine înaintea amicilor. „Un lucru e clar: avem nevoie să fim stimulați!”, aproape țipase, ca să-și atragă susținerea celorlalți bărbați din grup. „Ha! ha! Fără stimuli exteriori, nu se prea poate nici în prima tinerețe!...”, a râs gros Viorel, un afemeiat notoriu, cu câteva divorțuri la activ tocmai din pricina pasiunii cu care se încăpățânează să se îndrăgostească și să se încurce cu aproape toarte fustele cu care are de-a face. „Daaa!...ˮ, i-au ținut isonul Valer și Aurică, „așa este!”. „Acum nu mai am nicio îndoială – a continuat să se grozăvească Iordan în gura mare, țintuind-o acuzator pe soția sa – că am nevoie, spre a funcționa la nivel de performanță, să simt lângă mine un trup zvelt, ferm, cu unduiri dulci!” „Măi, tu tânjești după fetișcane…!”, a observat Anton, în sfârșit dumirit unde bate Iordan. „Doar n-oi visa la o femeie trecută, fără imaginație și pe care tremură carnea ca piftia!... Nu, nu! Mersi mult, dar nu! O ruină inutilă am acasă!”, și iarăși a privit-o cu răutate pe Estera, umilind-o. A făcut o pauză, până s-a convins, văzându-i lacrimile din colțurile ochilor, că ei îi vine să intre în pământ din pricina stingherelii, apoi a continuat impetuos: „Alea de douăzeci şi ceva de ani sunt cele mai bune! Cunosc arta iubirii şi nu se dau înapoi de la nimic…ˮ. A pus punct scenei penibile Claudia, sărbătorita: „Ia auziți! A început melodia mea preferată, «Andante, andante» a formației Abba! Toată lumea la dans! Vreau să văd fiecare pereche dansând la sentiment! Considerați că acesta este darul pe care mi-l faceți voi toți împreună de ziua mea!”.

202

Estera profitase de conjunctură să dispară din raza lui Iordan, care, înconjurat de cei trei crai, Viorel, Valer și Aurel, și-a continuat tirada pe aceeași temă tot timpul cât restul participanților la petrecere au stat pe ringul de dans din mijlocul sălii. – Aici te-ai ascuns, dragă?, îi întrerupe Iordan soției gândurile. Întrebarea lui o șochează; cum adică s-a ascuns? El a stabilit, tacit, regula aceasta, ca ei să-și petreacă nopțile în încăperi diferite. De câte ori, în anii din urmă, a găsit-o, la sosirea acasă, la televizor în sufragerie, a comandat scurt: „Dormi aici! Eu merg dincolo.”. Dacă, dimpotrivă, o găsea cufundată în somn în dormitor, desfăcea canapeaua și așa, fără așternuturi și îmbrăcat pe jumătate în hainele de oraș, se punea la culcare în sufragerie. – Erai dincolo. Așa că am venit aici… – Dar mă așteptai… Abia acum își dă seama că este încă dezbrăcată. – Nu… Doar că… – Hai, lasă teatrul! Doar nu așteptai să vină Zburătorul din văzduh să te satisfacă!… Sper că n-ai pretenția acuma să m-apuc să-ți fac curte sau să te implor, ca să te conving să te culci cu mine!... E clar că vrei exact ceea ce intenționez să-ți ofer, altfel nu te-aș fi găsit lăfăindu-te despuiată ca o cadână în călduri! – Iordan, nu… Eu… – Bine, fie!, cedează el. Uite, îți fac pe plac și te întreb: scumpa mea, ești de acord să facem sex? Nu așteaptă răspunsul, o cunoaște destul de bine spre a ști că ea este cea care cedează de fiecare dată, fiind prea slabă să i se împotrivească. Se dezbracă precipitat, de parcă s-ar teme să nu piardă un termen-limită. Înainte ca bărbatul să se trântească în pat lângă ea, Esterei îi vine în minte primul episod erotic penibil din viața sa. Primul și singurul episod erotic penibil fără legătură cu Iordan. În prima clasă de liceu, Estera s-a îndrăgostit în taină de Rareş Cărăşan, cel mai râvnit băiat din școală, mai mare cu doi ani. Biata de ea, complexată de kilogramele în plus, nu i-a mărturisit decât colegei de bancă sentimentele ce i le poartă lui Raul. A fost de ajuns; până la finele anului școlar, îi cunoșteau secretul nu doar elevii, ci și profesorii. Iar cel după care suspina – imatur și măgulit de atenția fetelor, dar și sătul să tot fie luat peste picior de amicii care nu uitau să-i amintească de sentimentele profunde ale „grăsanei de Esteruţa Bianu” – a făcut rămășag cu prietenii că, până la bacalaureat, va găsi ocazia să i-o tragă rotofeiei, ca s-o învețe minte să nu-și mai ridice ochii la tipi ce nu-s de nasul ei. La urechile Esterei a ajuns doar afirmația lui Rareş că n-ar fi de nasul lui. Așa că, în cele trei luni din vacanța de vară, a trăit cu morcovi cruzi și cu apă minerală „Borsec”. La intrarea în clasa a X-a, era o splendoare de fată, subțirică, cu părul lung, blond, încrețit permanent și cu o talie de viespe. Rareş, evident, n-a recunoscut-o și, în scurt timp, îi curgeau ochii după ea. În pauze o căuta ca un disperat, doar-doar o va vedea în compania unei cunoștințe comune, care să facă prezentările. Abia după săptămâni bune a aflat că zâna blondă e „grăsana Esteruţa Bianu”. Reacția lui de surpriză le-a dat apă la moară prietenilor, care au reluat zeflemeaua, amintindu-i de pariul că se va culca cu ea până la sfârșitul anului școlar și că îi va da o lecție. Dragostea Esteruţei pentru Rareş nu s-a atenuat în perioada aceasta; dimpotrivă, văzându-i reacțiile în preajma sa, era tot mai topită după el. De aceea, când a invitat-o la petrecerea de final de an a promoţiei lui, l-a însoțit. Tot de aceea, a încuviinţat din cap când el i-a indicat o cameră întunecată după ce i-a şoptit: „Hai să ne iubim!ˮ. Muzica de la cheful proaspeţilor absolvenţi ajungea la ei în valuri. Ca o păpuşă de cârpă, s-a lăsat dezbrăcată. Prin întuneric, îl vedea pe Rareş lepădându-şi rând pe rând hainele. Când au fost amândoi dezbrăcați la piele, el a aprins becul, iar lumina puternică i-a săgetat ochii, paralizându-i orice

203

mişcare. După câteva clipe de acomodare, l-a văzut cu coada ochiului gol şi i-a admirat pielea albă strălucind, în contrast cu părul negru şi buzele groase, roşii. Nu-ndrăznea să se uite la el de-a dreptul. Dar el a făcut-o. Şi, după ce s-a săturat să-i studieze triunghiul creţ de la îmbinarea picioarelor, i-a zis: „Uite, acolo, pe uşa dulapului, este o oglindă. Du-te-n faţa ei! Vreau să vezi ce văd eu!ˮ. Deşi ruşinată de trupul ei gol, a făcut ce i-a cerut. Când privirile li s-au întâlnit în oglindă, Rareş i-a spus: „Vezi cum arăţi?! Tot grăsana Esteruţa Bianu ai rămas!... Nu te-aş fute nici mort!...ˮ, şi a zbughit-o din cameră cu hainele în mână. Estera de azi nu mai este de mult fata aceea. N-are cum se răzbuna pe Rareş Cărăşan pentru umilinţa l-a care a supus-o. Însă faţă de Iordan îşi poate lua revanşa. Îi prinde mâna care, aşa, doar de formă, se mişcă pe coapsa ei în sus şi-n jos şi i-o pune pe sân: – Vrei să facem sex, Iordan? Fie, facem sex! Eu până acum am făcut dragoste cu tine, fiindcă oamenii căsătoriţi fac dragoste cu partenerii lor legali. Dar, dacă tu vrei să facem sex, facem sex!... Dacă vrei să mi-o tragi, te las să mi-o tragi!... Însă de data asta hăţurile vor fi la mine! Haide, băiete, să te învăţ ce înseamnă iubirea carnală! Vino să vezi cât de expertă este la pat o femeie matură! Să vezi ce taine deţine o mamă şi o doamnă, după douăzeci de ani de căsătorie! Şi,-apoi, dacă vei fi nemulţumit, n-ai decât să-mi explici ce şi cum fac fetele tinere şi mă voi strădui să fac orice fac ele! Uimit de hotărârea ei, Iordan se retrage, privind-o atent, ca şi cum ar vedea-o acum pentru întâia oară. Îi place atitudinea aceasta a soţiei. Îi place ofensiva ei, îi place că nu-i tremură vocea. Dezinhibată, Estera îl împinge pe spate. Îl încalecă şi se apucă să-l sărute. Începe de la bărbie, evitându-i buzele, fiindcă, după ea, pe gură se sărută doar oamenii care se iubesc şi se doresc. Înaintează cu săruturile pe gâtul lui, pe umeri, pe piept. Stăruie deasupra ombilicului cu buzele, în vreme ce mâinile îi coboară mai jos, mângâioase. El rămâne inert. Când îi devine clar că nici atingerea fierbinte a buzelor ei n-a reuşit să-l stârnească, o rostogoleşte de deasupra lui. Se ridică din pat şi, zdruncinat, rămâne o vreme în picioare, incapabil să plece din dormitor, incapabil să se întoarcă în pat lângă ea. Estera îl studiază înciudată. Cu fiecare moment ce se scurge, este tot mai furioasă. Într-o străfulgerare, aude toate vorbele lui urâte de peste zi, retrăieşte dureros toate clipele de umilire la care a supus-o de faţă cu anturajul. N-are de gând să-i mai tolereze comportamentul suburban. Nici în intimitate, nici în public. De nu i-ar fi teamă de reacţia copiilor, în cazul când ar afla de incident (îi e clar de o vreme că Iordan este în stare să se folosească de absolut orice mijloc spre a-i câştiga de partea sa), i-ar trage cu sete un şut în ouă, să i le vadă, apoi, cu ochii minţii, în abdomen, în zona prepubiană. Ar recurge la gestul extrem de dublă criptorhidie punitivă, fiindcă nu-i mai suportă surâsul arogant de pe faţă, pe care îl flutură încă din momentul revederii cu grupul de amici. Că doar pentru alţii zâmbeşte, acasă este mereu mohorât, fără chef sau nervos. Uite, chiar şi acum, zâmbeşte! Mai reţinut decât în preajma prietenilor, dar zâmbeşte. Iar ei îi vine să urle. De ură. De frustrare. De ciudă pe ea însăşi, că nici măcar acum nu e în stare să-i plătească după cum merită, că e inaptă să ridice piciorul şi să lovească în scrotul supradimensionat, perfect (şi dureros!) depilat la salon cu ceară, deasupra căruia se prelinge insignifiantă râma moartă, rozaliu-gălbuie şi nefolositoare. – Vezi, nenorocitule, că nu mai ești în stare!? Şi ai tupeul să faci pe grozavul, de faţă cu alţii, că eşti mare cunoscător într-ale femeilor! Auzi la el, „Alea de douăzeci şi ceva de ani sunt cele mai bune! Cunosc arta iubirii şi nu se dau înapoi de la nimic…ˮ! Păi, uită-te, mă, în jos! Chiar nimic nu mai ai acolo! Ăla-i nimicul de la care nu se dau înapoi tinerele?! Cui să-i trebuiască zgârciul ăla greţos!? Vai şi-amar de capul tău, impotent de doi bani! Voichiţa Pălăcean-Vereş

204

VIRGINIA PARASCHIV

Secretul lunii “Uite Secretul lunii, să vad dacă-l vei decripta vreodată”.

- Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi umbrela cu tine, s-ar putea să plouă. Hai, că trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la uşă. Domnişoara închise telefonul. Făcu o piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile, drăcui criza de spaţiu locativ, şi deschise uşa, să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi cum. Odată, Pussy venise după miezul nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul mortuar, peste care cioclii argintii aruncau găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete, alerga printre cadavrele strivite pe trotuar, zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă, plezniseră din cusături, lăsând în urma lor dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş. Fuseseră executate în pripă şi improvizat, de muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză „ vrem să muncim, nu să cerşim”. După aventura funebră, Pussy ajunsese acasă ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma şi volănaşele de la vestuţă. Pussy miorlăia patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt precis şi decis în căruciorul pentru handicap, din hol. Căruciorul era un model din vechea generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi impunătoare, sofisticat spiţate ( odată se făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe). Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la balul închinat de municipalitate, vârstei a treia. Mediile viu interesate o invidiau. În epoca demult apusă, a umanismului spontan, domnişoara făcuse o afacere rentabilă, închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile cojilor de pepeni glisante, asigurau profitul. Senroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete, pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea convalescenţei patriarhale trecuse de demult. Libera iniţiativă a domnişoarei, fusese sugrumată de un odios proces de calomnie. Rudele unui venerabil pacient ţintuit în faimosul cărucior, o dăduseră în judecată, pentru rele tratamente

205

aplicate unui om în suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de accident şi de subita abstinenţă, se văieta că i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips şi se credea şi om păianjen. Încerca să se caţere pe pereţi. Utilajul folosit de domnişoară nu avea centură de siguranţă. Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său de a escalada pereţii,s-a ales cu capul spart. Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit pentru daune morale şi materiale. Afacerea s-a dus de râpă, domnişoara a rămas compromisă, şi a rămas fără venit suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns până la ea recesiunea. Oraşul somnola. Agenţii economici moţăiau. Primarul asista neputincios la picoteala enoriaşilor electorali.De când cu debranşarea şi raţionalizarea utlităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la subsol. Criza avea şi ea partea ei bună; amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici, înjurând guvernul, reforma şi instalatorul. Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se relaxase şi prinsese drag de politica uşilor deschise. Domnişoara a fost şi ea primită în audienţă, împinsă de râvna dialogului constructiv. Aflase de proiectul de reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji pe Pussy, pisica magică din anturajul intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol, primise în gestiune vipera vivantă, la borcan. N-avea nicio grijă, aştepta placid deznodământul idilei răsuflate. Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflându-le teroare şi decenţă, în abordarea vedetei deificate. A dracului pisică vagaboandă, lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de prima serie de peţitori, pisica s-a dus la cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii din serai.Ea a sărit la vena jugulară a unui eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică, ascunsă ochilor profani de brâul de apă din acvariul circular. Eunucul privea bălăceala simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor de fete. Atunci era momentul să invoce energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii fluturând, zbierând dezonorat, dar fără oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea să se dea de şapte ori cu fruntea de o pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim frustratul, era planificat să-i crape ţeasta cu un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se bifurca, Ibrahim îşi refăcea seraiul, prin jaf şi prădăciune, precum predecesorii, iar fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile, despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor stăpân, frumosul Ibrahim, şi se strâmbau a crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă, pentru că avea perucă şi era mandatată să transfere posterităţii, prin cântări, tragica poveste. Eunucul n-a mai apucat să intre în pielea slugii omorâte, din cauza pisicii egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul bietului flăcău. Acesta a dat u răcnet de spaimă şi durere, strict autentic. Desincronizarea grosolană de planul calculat al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul , pentru neglijenţă şi indisciplină la locul de muncă. Un tânăr frezor aşchietor la combinat, aflat pe lista de aşteptare a reconversiei profesionale silite, a ocupat urgent postul vacant , de eunuc. Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat,înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu se ştie unde. O caută nişte copii cărora domnişoara le-a promis rasplată. Cum se zvonise că se bagă peşte în meniul sclavagist, copiii incercară să ia urma pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu. Gladiatorii nui mai întărâtau, părăsiseră arena şi se regrupaseră sub copertina birtului persan. Nici vorbă de festin cu peşte, gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note violente de protest.O ştire de ultima ora confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi anume ca atestatul de sclav profesionist va fi conferit în exclusivitate culturiştilor de la trupele speciale care aveau nevoie de finanţare extrabugetară. Protestatarii erau ferm hotărâţi sa nu cedeze presiunilor şi ameninţau ca, în caz de nesoluţionare a revendicărilor lor, vor tine piept agresiunii, cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din dotare.

206

Copiii au şters-o englezeşte din zona de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi ale păcatului originar. Cuplul primordial venea agale de la piaţă, de unde procurase un coş de mere agăţătoare. Perechea se târguise mult cu neguţătorul din Carpaţi. Merele fosforescente erau casabile, aşa că tinerii însurăţei păşeau cu grijă. Ii păştea în ziua aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci când se apropiau de capătul aleei paradisiace, le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci când cânta aria seducţiei funeste, se uita la dublură. La rândul ei îl îl suspecta că se căsătorise din interese meschine şi că amâna consumarea actului nupţial, din lipsă de afecţiune şi pentru că era pervers. Stripperul adamic nu mai suportă insinuările, se înfurie, trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei cărări din perimetrul genezei fructifere. Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit. Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintrodată se auzi un zgomot asurzitor. De sus, Icar făcea lumii semne vesele cu mâna.Nu venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor. Şarpele gonflabil din copac explodase împroşcând-o pe mireasa amărâtă, cu un şuvoi de gel. Pussy fu proiectată spre Icarcare, vigilent, luă repede înălţime. Pisica plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel cadrele didactice erau prea preocupate cu exersarea descăpăţânării, ca să le mai ardă de şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant; niciun impostor nu era admis la ritualul ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil, altminteri tragica grandoare aluneca în ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau avea o gestualitate studiată şi o fizionomie adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici justiţiare oportune, la tăierea capului. Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate. Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca fruntea, în semn de reculegere sfioasă în fa-a despărţirii subite a capului de trup. Procedura se desfăşura repede şi bine; mai urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ paricid, un tâlhar de drumul mare şi un şarlatan de duzină. Puştii scăpară neobservaţi o tuliră pe după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era nimic deosebit. Se săturaseră demult de strâmbături şi de schimonoseli în oglinda zgâriată şi plină de spărturi. Se simţeau mai în largul lor în câmpul din afară de oraş, un maidan pur sânge, bun de joacă şi de ştrengării. Între timp se înserase binişor. Se făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o treeabă bună, platoul strălucea de curăţenie. Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene, îşi făceau promenada preliminară. O bătrânică ţinea căuşul palmelor peste lumânările pe care tocmai le aprinsese, una pentru vii, alta pentru morţi. După ce-şi făcu o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafodului şi se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte. Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea cu oamenii, acolo, pe platou, dar nu o mai ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când vedea că vine convoiul de dezertori tunşi chilug, ştia că mai durează mult programul. Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare, cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă bunătate şi răbdare. Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea distribui prea multe bilete. Era plin platoul de blatişti şi de invitaţi de onoare, de gazetari acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fusese exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu ştia nimic de Pussy. Mai avea o

207

zi şi trebuia s-o predea pe Pussy, Cleopatrei. Primarul îi spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile ecrane. Numai domnişoara ştia cum o scosese la capăt cu despăgubirea, după proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări primite de la soldaţi. Zărindu-i pe viitorii delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate pentru micii detectivi se topiseră peste batistă. Dominşoara privi cu jind la eşafod. În vreme ce proiectoarele se aprindeau deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi făceau un foc independent, din paie, frunze şi crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica de lăbuţe, cu şireturi. Se opintiseră cu animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atîta forţă. Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii, copiii bolboroseau descântece şi formule de exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena avea un farmec primitiv. Unul din băieţi avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui, eunucul dat afară din serviciu, se infectase la gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital, să moară în intimitate acasă. Ăsta micu fugise speriat de agonia fratelui său, care se făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe prâslea şi apucase să-i şoptească: „ Bă, e naşpa cu banii pentru bicicleta ta!” Băiatul tresări înfiorat de amintire. Copiii dădeau de zor cu formalităţile de legalizare a torturii finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi... Nu mai există niciun apoi,nici implicit nici explicit. Urmează doar secretul lunii, un secret clasificat. ●

SALEUL PROVIDENŢIAL Pe ţeava de la calorifer râgâie a nu ştiu câta oară o idee narativă, dar nu mă duce mintea cum s-o-nhaţ între cuvinte. M-apuc să număr elemenţii. Sunt tot atâţia câţi erau şi ieri, şiacum o săptămână, şi-acum treizeci de ani când mi-am cumpărat apartamentul. Bag de seamă că şi cei patru pereţi ai camerei sunt la locul lor, nederanjaţi de niciun cutremur. Parchetul scârţâie o confidenţă, dar lirica imobiliară mă lasă rece. La geam nu-mi bat crengi de copac, înzestrate metafizic. Simt pe gură gustul de sărăţele al celebrităţii, în fiecare luni e la fel. Sponsori hieratici ai cenaclului municipal ne dau saleuri, apă minerală şi cafea. După ce trecem de momentul crănţănitului, ne apucăm de treabă. Managerul nostru este un vizionar energic, nu ne lasă s-o zbughim acasă până nu se execută tot programul. Eu sunt ultima venită în grup. Am picat la ţanc, nu mai era nicio secţiune disponibilă, decât cea a prozei psihotronice, cu aromă de vaselină industrială şi tămâie. Bună şi asta la nevoie, numai că fratele Carlos, artizan coleric al suspensului maltez, este foarte greu de mulţumit. Lunea trecută ne-a ţinut un logos virulent, care mi-a scurtat speranţa de viaţă cu cel puţin zece minute. Mi-a reproşat că nu mă implic emoţional în acţiune, că personajele mele sunt nişte mortăciuni uscate, că mă ascund pe după peisaj, că dezumflu tensiunea cu propoziţii afirmativ enunţiative, că sluţesc suflul epic, şi aşa rarefiat,

208

cu cuvinte second hand, că se-ncheagă laptele de vacă şi torentul artei, sub pixul meu de gheaţă şi de cremene. - Frate Carlos, inchizitorul meu suprem şi necesar, m-am adresat pios şi cu spăsită umilinţă, îndură-te măcar de rândul 143. Am pus acolo, nevrednica de mine, cu mare milă şi osârdie livrescă, un strop organic din opera domniei tale. Din cadavrul dinamic putrezit şi invadat de viermi, din povestirea dumneavoastră cu uriaşul păros, şi chinuit pe patul colcăielii vegetale, am luat, cu respect imitativ, un viermişor, l-am lungit niţel, l-am ridicat, cu forţe proprii, pe inelul terminal al cozii, în ipostază verticală, şi l-am transformat într-o râmă ageră şi curioasă. Credeţi-mă că şi mie mi-e milă de uriaşul muribund, dar nu puteam să mut toţi viermii în peisajul meu, pentru că trebuie şi ei săracii, să trăiască simplu, natural şi viermănos, fără licăriri de conştiinţă. - Uite ce e, Stagirito, eu înţeleg cam unde baţi, cu perfidia ta specifică. Din partea mea, poţi să calci şi legea dreptului de autor, fură metafore, idei, imaini, inspiră-te de la maeştri, dar nu distorsiona obiectul literaturii. Poţi aduce cât încape, lighioane, mână pe hârtie gândaci habsburgici, libelule balistice, albine teutone, greieri sapienţiali, şobolani apocaliptici, şarpele agnostic din fişierul interstiţial. - Carlos, vorbeşti ca Stagirita, ţâşni iluminată Scyntia. - Ia nu te mai hlizi, că-mi creşte tensiunea, mormăi încurcat, Carlos. - Dacă-mi permiteţi, aduc şi eu o mică obiecţie, să nu se supere doamna Stagirita, pe care o respect, dar nu o înţeleg ca autoare, personajele dânsei seamănă exagerat de mult între ele, îşi formulă ideea, chinuit de îndoială, Clodius, trezorierul prozelor de dor. - Lasă-mă să duc până la capăt gândul, nu mă întrerupe şi tu. Deci, Stagirito... - Eraţi la şarpe. - Şarpe, păianjen, capre, bivoli, vaci, fă-i să guiţe, să muşte, să dea iama în carotidă, să sfâşie ori să crape de efort, să ucidă. - Parcă tarantula dumneavoastră e mai brează. Managerul ofuscat se făcu că nu aude. Clodius pocni din maxilare şi se porni. - La dumneavoastră indivizii nu au identitate de vâstă, sex, obiceiuri, idealuri. - Lasă Clodius, fii mai clar şi mai concis; personajele sunt pur şi simplu artificiale. - Şi mumificate, sări cu gura Lelia digresiunii crustacee, cu respiraţia sufocată de fumul de ţigară pe care Vertex o aprinsese tacticos şi calm. Simţeam că pleznesc de indignare. „Ăştia se coalizează între ei, o să am zile fripte la serviciu şi pe stradă, că sunt răi de gură şi influenţi. O să mă dea afară din registrul de evidenţă a populaţiei, îmi pierd şi creditul pentru ţigări, dacă mă toarnă Lelia la Buletinul Cultural că nu am vlagă epică. Ia s-o iau cu binişorul.” - Doamnă Lelia, în chestiunea cu mumificarea aveţi dreptate suverană. Recunosc că mi-au ieşit nişte momâi descriptive, nişte paiaţe stafidite. - Care seamănă penibil între ele şi vorbesc la fel ca dumneavoastră, se stropşi şi Kuki, extinctorul de hormoni liricoidali. - Huo, pe rând, tună Carlos, cu ochii ieşiţi din orbite, că mă zăpăciţi la creier, şi Stagirita asta aşteaptă să-mi ies din fire şi să mă reped la voi. Măi fată, de fapt nu am nimic cu tine, îmi eşti simpatică, dar într-o proză autorul moare de gât cu eroii lui. - Domnule Carlos, profitai de uşoara acalmie, nu-mi purtaţi de grijă, de murit o să mor şi eu ca tot omul, îi trag şi pe nemeriţii mei imaginari în groapă, nu-i bag pe gât posterităţii. - Bine, bine, poate ai şi tu un gând secret, fii sinceră cu noi şi zi-ne de ce i-ai făcut aşa uscaţi. - Saleurile, domnule Carlos, saleurile mi-au împins subconştientul în păcat, troznii şi eu cu disperare. Şi dacă tot îmi prevestiţi muritul cu ei de gât, măcar sunt curaţi şi dezinfectaţi. Tot nişte bestii şi nişte tâmpiţi, ca în viaţa reală, dar nu-s fetizi şi nu se descompun organic. Îi

209

cizelez şi eu stilistic, până la golire de formă şi de conţinut, ca să nu vomit pe ei, la finala îmbrăţişare. - Ei, v-am zis eu că e om de înţeles, interveni Isaura irealului pragmatic. Sper că doamna Celia, conotativa nostră perspicace,a consemnat în procesul verbal numai de bine. Cinthya metaforei portocalii , se legăna pe scaun, evadând în legea ei din scandal. Lelia şi Celia boscorodeau ceva tete a tete. Clodius mocnea cu mâhnire, iar nu se făcuse înţeles. Tedy, rătăcitul printre rime, chicoti tam nesam şi-ncepu să debiteze o epigramă. El vorbea, el asculta. Poetul bavarez, bonom de felul lui, îi zise „bravo” şi bătu din palme recunoscător că onorata adunare trecuse peste incident. Cantemir, temnicerul sintagmelor oculte, poza într-o tăcere expresivă, nu tapa pe nimeni la sistem. Arareori grăia flegmatic câte un aforism eliptic de predicat. Atunci Carlos dădea din cap aprobator, îl iubea pe Cantemir deoarece nu avea logoree partizană. Tedy se afla încă în treabă şi debita nişte glumiţe despre vrejul de fasole şi despre blegeala falică a unui demnitar local bumbăcit de presa independentă. Poetul bavatez zâmbi verde albastru, trăgând cu coada ochiului la doamne. Lelia şi Celia, prietene nedespărţite, prinzând momentul critic, se pregăteau să plece. Carlos vorbea la telefon, pândindu-le pe dezertoare. Cine ştie ce intrigă puneau la cale, cu şuşoteala lor impertinentă. Isaura se făcu că le reţine, nu de alta, dar dacă le lăsai să plece, cochetau cu ideea că nu sunt binevenite. - Fetelor, nu v-aţi formulat comentariul despre text. - Păi nu e nimic de comentat, textul este ratat, colega pune alb şi negru, nu are imaginaţie nici măcar pentru gri, aruncă peste umăr Lelia. - Bagă, bre, treizeci de milioane, răcni Carlos către interlocutorul să de pe reţeaua mobilă. Cinthya se sperie, încercă să se stabilizeze pe scaunul de chibzuinţă, acesta se descleie în timpul bălăngănelii, cu un trosc asurzitor, şi mica poetesă se trezi pe jos. Lui Tedy i se stinse rânjetul, poetul bavarez înţepeni. Cantemir tăcea absent, Clodius se crispă, Lelia şi Celia ieşeau pe uşă ciripind, Carlos se holbă descumpănit, Vertex îşi stinse tacticos ţigara, iar Isaura irealului pragmatic o ajută pe Cynthia să se adune de pe jos, după ce se asigură că fata n-a păţit nimic. Carlos închise telefonul cu un plescăit de mulţumire. - Vedeţi, băi, cât bănet trece prin voi, că de aia e bine să vină omul la cenaclu, să stea regulamentar pe scaun, să dea pe piaţă artă literară, nicidecum scamatorii lingvistice precum Stagirita, care e de a noastră, nu zic nu, dar să nu-i nenorocească pe cititori cu epitete şi verdicte personale. Când te uiţi pe foaie, gata, strada şi grămada, şi un politician despre care autoarea îşi dă cu părerea, în loc să-i lase pe seama judecăţii noastre pertinente. Să fie Stagirita dură la ea acasă, nu în frăţia noastră spirituală. - Carlos, fii suav, dă-mi voie să zic şi eu ceva, că v-am lăsat pe toţi să vorbiţi, n-am întrerupt pe nimeni şi n-am rostit nicio silabă, susură insidios Vertex, antroposoful bizantin. Managerul simţi că i se urcă sângele la cap. - Vertex, toată stima mea, dar fii scurt, nu divaga şi nu băga strâmbe şi şmecherii socratice. Ştiu că ţii cu Stagirita, din motive pe care toată lumea le cunoaşte şi le tolerează, mă rog, e treaba ta, n-am nimic cu gustul omului, dar când te-am recrutat în grupul nostru, rolul tău era să fii mai bătăios, să faci scântei cu pixul, nu să ne dai tocmai nouă la cap, cu eseuri erudite, de mă înjură şi prietenii şi duşmanii, şi fata de la calculator. Universalismul tău misterios îmi ţine pe loc tirajul de la vânzare. Şi mi-am găsit beleaua cu încă o mostră de esoterism, un Sfinx cu fustă, care destructurează legile naraţiunii şi ironizează temele fundamentale, viaţa, moartea şi natura. - Şi credinţa, punctă cu promptitudine Clodius trezorieul. Şi monştrii au dreptul la mântuire. Vertex mototoli pachetul cu ţigări. Se simţea cu musca pe căciulă. Era adevărat că, tacit, legase un fel de legământ cu mine, un pact de neagresiune, tolera spiritul meu ludic, deşi panseurile mele poate nu-i spuneau nimic. El agrea regatul ideatic al condiţiei umane, îi

210

psihanaliza pe cavalerii erorilor criptate, era sarcastic cu tot felul de „isme” nivelatoare, avea idiosincrazie la bătutul zgomotos pe burtă, nu se inflama sentimental, îşi purta cu stoicism stigmatul de inteligent nerentabil. Omul suferea de viciul analogiilor interzis. Spiritul său hermeneutic şi universalist trezeşte multora instincte reziduale, până şi cei mai serafici caligrafi visează să-i facă şniţele din creier. Carlos îl acceptă ca pe un rău necesar. Vertex, o versiune interesantă de intelectual, nu se supără pe oamenii conjuncturali, nu-şi iroseşte timpul în martiraje reactive, el scrie ce gândeşte, cum respiră, iar Carlos , după mârâieli şi cârâieli, îl publică şi-l lasă să înoate singur prin boicotul general. Antroposoful e distant faţă de locurile comune ale ideaţiei, aşa cum sunt şi eu detaşată faţă de antieroii mei imaginari, de unde şi discreta empatie dintre noi. Carlos, şi când zbiară, pune suflet, aşijderea şi Clodius, suferă şi se frământă de focul decăderii mele din paradisul inocenţei primordiale. Odată m-a întrebat dacă nu mi-e teamă că voi fi lapidată. - Nu se mai poartă bolovănirea magică prin Europa, i-am spus eu dintr-o suflare. De altminteri nici nu mai este necesară excluderea prin ritual. Exită uzanţe administrative, mai practice şi mai operative. Mă gândeam desigur la experienţa mea strict personală cu executorii judecătoreşti. Clodius S-a uitat la mine cu reproş. Din punctul lui de vedere eram incurabilă. Noroc cu Carlos, care are darul trecerii rapide din sacru în profan şi l-a repezit pe Kuki, care nenorocise un text sublim cu o cacofonie ce l-a adus în pragul exasperării şi l-a făcut să pună capăt, brusc, controverselor: - Gata, sunteţi o adunătură de diletanţi, dacă nu vă băgaţi minţile în cap, vă tai sponsorizarea şi-mi caut oameni serioşi. Şi se făcu o linişte de puf în cenaclu. Isaura făcea ordine în vraful de manuscrise. Începu o conversaţie mai paşnică, se comentau ultimele veşti de presă şi de la televizor. E o temă în care nu mă mai amestec. Portăreii m-au curăţat de toate obiectele de uz casnic, inclusiv televizorul. Nici nu-mi pare rău după el. Sistemul mi-a făcut un mare bine. Petrec acum o noapte liniştită. Am răgaz să mai agăţ o tramă narativă, să palpez un personaj viabil, fără să mai iau act de viaţa fermentată într-un tronson de ştiri. Poate-mi găsesc şi eu un mic segment de cititori, sub aripa oblăduitoare a lui Carlos. Păcat că nu am fost ageră şi nu am subtilizat din inventarul bibliotecii confiscate, „Decalogul hărţuirii cotidiene” pe care Vertex m-a rugat mai demult să i-l împrumut. Recunosc că am fost căscată, Vertex nu e omul să te roage de două ori, oricum, acum o să fiu mai atentă, o să-i spun să caute cartea la anticariat. Îmi pare rău de icoana orbului, cumpărată într-o zi de târg de la Obor, o icoană pe sticlă, de buzunar, făcută de unul dintre copiii de la şcoala de nevăzători. Nu ştiu cum îl cheamă, erau vreo şapte băieţei, are de care mai vioi, s-au ţinut scai de mine, nu m-au lăsat în pace până ce n-am cumpărat bucata de sticlă colorată. Era s-o arunc la primul coş de gunoi, dar nu m-am îndurat, am avut parcă o strângere de inimă, am dus-o acasă şi am lăsat-o la vedere pe birou. Când au venit hamalii şi au ridicat mobila şi maşina de scris, icoana a căzut pe jos, printre ziare şi cărţi, hamalii au călcat-o în picioare, praful s-a ales de ea, m-am tăiat la mână cu cioburile colorate. Tot răul spre bine, cine ştie ce reacţie ar fi avut Clodius, dacă i-aş fi dăruito, e foarte posibil să mă fi pus la index, cu încă o blasfemie. Nici tactul Isaurei nu m-ar fi scos basma curată. Se zice că cioburile de oglindă poartă ghinion, dar n-am habar cum e cu cioburile de icoană. L-aş întreba pe Steriade, iacobinul esteticii epistolare, el e foarte avizat în superstiţii optice. Mai bine sa nu-l zădărăsc şi pe ăsta, să nu creadă că vânez cine ştie ce interes. Steriade trage sfori la centru, să-l pună în con de umbră pe Carlos şi gruparea lui. În fapt, el a aderat mai mult formal la procedura cenaclului municipal, el este ochiul de veghe asupra fantasmelor provinciei spirituale. Cică locuieşte într-o cazemată blindată, pavoazată cu grafitti, de la barosanii consacraţi. De n-ar fi firul telefonic decuplat, i-aş da un telefon lui Vertex, mai mult ca sigur mi-ar răspunde cu amabilitate, nu s-ar mira că-l sun aşa târziu, mi-ar da ca temă de reflecţie necesară, miracolul fluidului din Cupă şi limitele scrutătorilor

211

ferestrelor fractale. Mă simt bine în timpul meu subiectiv, în care clipele îmi par o veşnicie. S-a stins şi becul, m-au debranşat, aprind o lumânare cu bricheta, e ca un făcut, am rămas şi fără ţigări. Trebuie să mă adun în jurul unei idei, bearcă, stearpă, cum o fi, numai să aibă cursivitate narativă şi pregnanţă a eului auctorial. Se face deja luni şi mi se va face executare silită. Sper să mă încadrez în timp. Mai am până la ziuă câteva ceasuri, pe urmă mă mut într-o baracă părăsită, am acolo un pat, o pătură şi o cană. Cu duşul am aranjat cu Bebe, băiatul de la centrală. Din luni în luni o să particip şi la cenaclu, membrii grupului sunt colegi de treabă, o să-i rog să nu se mire şi să nu se supere că-mi fac provizii de saleuri, vor înţelege situaţia, aşa cum e, fără întrebări curioase, iau şi eu saleuri până luni. Cât despre chelfăneala pentru stil, aceasta n-o să dureze, o veşnicie, mi-a spus Isaura să am răbdare, că trebuie să las şi eu de la mine, că şi Carlos, e om şi el, o să obosească de atâta dădăceală şi o să-mi dea pace. Pâlpâie nerăbdător silueta unui personaj, pe un perete. Mai văd unul şi încă unul, e în regulă, vin eroii mei pe coala de hârtie. Pe rând, drăguţilor, nu vă grăbiţi, e loc pentru fiecare la „Serata mitului de ceară”!

VIRGINIA PARASCHIV

212

Cuprinsul:

MIHAI GANEA ( Editorialul zilei ) /1/ ADELA EFRIM /5/ ADRIAN GRAEUNFELS (Israel) /12/ ADRIANA MOSCICKI (Israel) /15/ ALBU MAGDALENA / 1 9 / ANDREEA LUPU /23/ ANGI CRISTEA /26/ BORIS MEHR /32/ BRANDUŞA DORINA LANDÉN (Suedia) /33/ CONSTANTIN P POPESCU /37/ CREŢU ADRIAN /50/ DANIEL ONACA /51/ DORINA ŞISU (Irlanda) /65/ EMANUEL POPE (Anglia) / 6 9 / EMANUEL STOICA (Suedia) / 75 / EMILIA IVANCU /93/ GABI SCHUSTER (Germania) /96/ GELU DRAGOŞ /98/ HOTCA MARIAN /100/ IOAN ROMEO ROŞIIANU /107/ ION MANZATU /122/ ILIOARA MACOVEI / 125/ LUCICA DRAGOŞ /131/ MIHAI GANEA / 1 3 8 / MIHALCEA LUCIA /150/ MIRELA ORBAN /161/ NICOLAE SCHEIANU / 164/ NICOLETA MILEA /180/ STĂNICĂ BUDEANU /183/ VIOREL MIREA /189/ VIOREL PLOIEŞTEANU (Irlanda) /195/ VOICHIŢA VERES /197/ VIRGINIA PARASCHIV /205/

213